Indreptar 2021 MG Ro 240219 113345

CAIET DE EXERCIȚII
BIOETICĂ
PENTRU MEDICINĂ GENERALĂ
Texte sistematizate de,

Lect. Univ. Dr. Tudor-Ștefan ROTARU
Facultatea de Medicină
Specializarea: Medicină
Disciplina: Deontologie Medicală și Bioetică
2021-2022
Caiet de exerciții de
Bioetică
Pentru Lucrări Practice și Laboratoare
Medicină Generală Anul I
Programul în Limba Română
Prenume student
Nume student
Grupa
Conținuturi culese, sistematizate și adaptate de

șef de lucrări dr. Tudor-Ștefan ROTARU
Iași, 2021-2022
3
Cuprins
1 Cele patru principii ale lui Beauchamp & Childress............................................................................................... 7

1.1 Respectul pentru autonomie ......................................................................................................................... 7
1.2 Non-vătămarea .............................................................................................................................................. 9
1.3 Beneficiența .................................................................................................................................................11
1.4 Dreptatea.....................................................................................................................................................13
2 Câteva noțiuni de bază despre argumentare ......................................................................................................15
3 Cum rezolvăm un caz de bioetică? ......................................................................................................................19
3.1 Pași...............................................................................................................................................................19
3.2 Lista temeiurilor și principiilor etice care pot fi folosite în formularea dilemei ..........................................19
3.3 Un exemplu concret, algoritmizat ...............................................................................................................20
4 Exerciții de bioetică despre confidențialitate și încredere ..................................................................................23
4.1 Cazul asistentei consumatoare de cocaină .................................................................................................23
4.2 Cazul pacientului cu sifilis care solicită confidențialitate ............................................................................25
4.3 Cazul pacientului oncologic cu atitudine suicidară .....................................................................................27
5 Exerciții de bioetică despre autonomie ...............................................................................................................29
5.1 Pacienta care a refuzat dializa .....................................................................................................................29
5.2 Cazul băiețelului bolnav de cancer ..............................................................................................................31
5.3 Recipientul HIV pozitiv.................................................................................................................................33
5.4 Cazul terapiilor alternative în cancer...........................................................................................................35
6 Bioetica dezvăluirii adevărului: pacientul cu Klinefelter .....................................................................................38
7 Exerciții pe bioetica reproducerii ........................................................................................................................40
7.1 Cazul pacientei cu oligofrenie medie ..........................................................................................................40
7.2 Cazul distrofiei musculare Duchenne ..........................................................................................................42
8 Exerciții despre etică și genetică .........................................................................................................................44
8.1 Cazul Metrorex ............................................................................................................................................44
8.2 Cazul genei Alzheimer .................................................................................................................................46
9 Bioetica la finalul vieții: cazul pacientei cu maladia SIDA ....................................................................................48
10 Etica cercetării și dreptatea: cazul studiului Drosophila .................................................................................50
11 Etica datoriei profesiei de medic: cazul suspiciunii de Antrax ........................................................................52
12 Bioetica transplantului: cazul donatorului voluntar ........................................................................................54
5
Caiet de exerciții pentru bioetică MG-RO
13 Codul de Etică Profesională al Colegiului Medicilor din România .................................................................. 56

14 Bibliografie ...................................................................................................................................................... 63
15 Recomandări de literatură beletristică pe teme de bioetică ......................................................................... 64
Schemă orientativă de predare
Exerciții în clasă Temă pentru acasă

LP 1 Introducere: ce sunt etica, bioetica, teoriile etice Lectură: Codul Etic al Colegiului Medicilor
LP 2 Cum se rezolvă un caz (exemplu) + Cazul 4.1 Cazul 4.2
LP 3 Cazurile 5.1 și 5.2 Cazul 4.3
LP 4 Cazurile 5.3 și 5.4 Cazul 6
LP 5 Cazurile 7.1 și 7.2 Cazul 8.1
LP 6 Cazurile 8.2 și 10 Cazul 9
LP 7 Cazurile 11 și 12 Revizuirea întregului caiet pentru evaluare
6
lect. univ. dr. Tudor-Ștefan ROTARU
1 Cele patru principii ale lui Beauchamp & Childress
1.1 Respectul pentru autonomie
În principialism, termenul de „autonomie”, deși se inspiră din filosofia kantiană, nu mai are o
semnificație atât de restrictivă ca la filosoful german. Etimologia cuvântului pornește de la αὐτός (sine) și
νόμος (lege) și are, la bază, semnificația de autoguvernare a cetăților-stat. O definiție posibilă a autonomiei
este o conducere a propriei persoane care este liberă atât de interferența controlatoare a altora cât și de
limitările care împiedică o alegere semnificativă, cum ar fi, de pildă, înțelegerea limitată1.
Prin contrast, o persoană cu autonomie redusă este, în anumite privințe identificabile ca atare,
controlată de alții sau incapabilă să delibereze sau să acționeze pe baza planurilor sau intereselor sale 2.
Exemple de persoane cu autonomie redusă sunt: copiii, persoanele cu capacități cognitive reduse dar și
deținuții. În principialism, trei sunt condițiile esențiale pentru autonomie:
(1) intenționalitate, capacitatea de a săvârși acte intenționale prin alcătuirea de planuri sub forma unei
serii de evenimentele pe care persoana își propune să le execute. Acțiunile unei persoane pot rămâne
autonome atât în cazul unor seturi de preferințe aflate în conflict între ele cât și în situația în care apar
rezultate nedorite în urma aplicării planului.
(2) înțelegere, competența și capacitatea mentală de a integra informațiile necesare unei alegeri cu sens.
O acțiune nu este autonomă dacă persoana nu înțelege în mod adecvat felul în care se derulează această
acțiune și consecințele sale. Înțelegerea poate fi limitată de boală, imaturitate sau diverse situații care
afectează raționalitatea persoanei. Totuși, deși înțelegerea este o condiție sine qua non a unui act
autonom, prin acest lucru nu trebuie să deducem că o persoană are nevoie să înțeleagă absolut tot dintr-
un act medical (ex: complicatele reacții chimice prin care acționează un anti-hipertensiv în organism).
Cu toate acestea, fără acele informații rezonabile pe baza cărora persoana poate face o alegere cu sens,
acțiunile persoanei în cauză nu pot fi numite autonome.
(3) libertate înseamnă, în acest context, o independență față de influențele coercitive ale altora. Putem
numi această condiție și non-control sau lipsa coerciției. Libertatea persoanei trebuie să existe atât față
de surse externe care exercită o presiune coercitivă (ex: obligă într-o anumită direcție) cât și față de
surse interne care îi iau persoanei capacitatea de a se auto-direcționa (ex: suferă de o dependență cum
ar fi alcoolismul)3.
Prima condiție, a intenționalității, este considerată în principialism a fi o chestiune de tip „totul sau
nimic”: un act este intențional sau nu. Totuși, în ceea ce privește înțelegerea și libertatea, eticienii sunt de
acord că putem vorbi de diverse grade, și de libertate/înțelegere mai mare sau mai mică 4. De pildă,
amenințarea camuflată din partea unui medic care spune pacientului „dacă nu participați în acest studiu, nu
pot garanta că veți primi cea mai bună îngrijire în clinica noastră” este o presiune mai mică față de situația
în care un același medic ar spune pacientului „dacă nu participați la acest studiu, veți muri”. Copiii sunt un
foarte bun exemplu de variații infinite pe continuum-ul înțelegerii și libertății, de la zero (la vârste foarte
mici) la înțelegere și libertate aproape depline (spre vârsta adultă).
Autonomia nu este anulată de autoritatea comunităților, tradițiilor și instituțiilor în situația în care
persoana alege să accepte această autoritate ca atare. În principialism, nu judecăm, de pildă, alegerea pe care
o fac Martorii lui Iehova de a refuza transfuzia sanguină drept o acțiune lipsită de autonomie5. Dacă un
1
T. L. BEAUCHAMP – J. F. CHIDLRESS, Principles of biomedical ethics, Oxford University Press, New York ; Oxford 20137, p. 101
2
Ibid., pp. 101–102
3
Ibid., p. 104
4
Ibid., p. 105
5
Ibid., pp. 105–106
7
pacient și-ar dori transfuzie de sânge, dar i-ar fi teamă să o accepte de frica represaliilor provenite din partea
comunității religioase, atunci am putea vorbi despre o restrângere a libertății de decizie și acțiune. Dar dacă
un același pacient refuză transfuzia în virtutea credințelor sale religioase la care aderă intim, este îndoielnică
etichetarea acestei persoane ca fiind cu autonomie redusă. Un exemplu similar îl putem avea și în cazul unei
femei care decide să nu facă o întrerupere de sarcină.
Reamintim studentului-cititor faptul că, principiul pe care îl adresăm în această parte a cursului nu este
autonomia ci respectul pentru autonomie. Principiul respectului pentru autonomie înseamnă recunoașterea
dreptului celuilalt de a avea puncte de vedere, de a lua decizii și de a întreprinde acțiuni bazate pe propriile
valori și credințe6. Pentru a respecta autonomia cuiva, trebuie să depășim o simplă sumă de cogniții și emoții
și să acționăm în această direcție7. De pildă, nu este suficient să gândim sau să simțim că pacientul nostru
are dreptul la autodeterminare, însă trebuie să și luăm măsuri active de a-l informa, de a-i prezenta opțiunile
și de a-l încuraja să ia o decizie semnificativă pentru el. Altfel, nu putem afirma că am pus în practică
principiul respectului pentru autonomie. Câteodată, respectul pentru autonomia cuiva implică o construcție
sau o menținere a capacităților cuiva de a face o decizie autonomă (ex: prin informare), ajutând în același
timp la diminuarea fricilor și a altor aspecte psihologice care pot inhiba acțiunea autonomă. Respectul pentru
autonomie, așadar, înseamnă recunoașterea drepturilor și a procesului de luare a deciziei deținute de cineva
și abilitarea ori împuternicirea acelei persoane să acționeze autonom. La capătul opus, lipsa de respect pentru
autonomie implică atitudini care ignoră, insultă sau înjosesc drepturile altuia la acțiune autonomă.
Respectul pentru autonomie poate fi gândit, etic și juridic, atât ca o obligație pozitivă cât și ca o
obligație negativă. Ca obligație negativă, principiul solicită ca acțiunile autonome să nu fie supuse
constrângerilor din partea altora. Înțeles astfel, principiul respectului pentru autonomie reprezintă o obligație
extinsă care este liberă de clauze exceptive: „Trebuie să respectăm drepturile și vederile individului atât
timp cât gândurile și acțiunile lor nu dăunează în mod substanțial altor persoane”. Ca obligație pozitivă,
principiul solicită atât respect în procesul de dezvăluire a informațiilor necesare unei alegeri cât și acțiuni
concrete care încurajează o decizie autonomă. În această componentă a sa, principiul se suprapune mult
peste formula umanității a Imperativului Categoric din kantianism, care ne avertizează să folosim
întotdeauna pe ceilalți și ca scopuri, nu doar ca mijloace8. Cele două fațete (pozitivă și negativă) ale
respectului pentru autonomie participă la fundamentarea multor reguli esențiale din practica medicală cum
ar fi:
1. Spune adevărul!
2. Respectă intimitatea celorlalți!
3. Protejează informațiile confidențiale!
4. Obține consimțământul pentru intervențiile asupra pacientului!
5. Atunci când ți se cere, ajută pe ceilalți să ia propriile decizii importante!
Respectul pentru autonomie este un principiu prima facie, adică este evident atât timp cât nu există
considerații morale suficient de puternice încât să cântărească mai mult. Exemplele includ comportamentele
autonome care pun în pericol sănătatea publică (ex: nerespectarea unui regim de carantină), punerea în
pericol celor nevinovați (ex: condus imprudent), cheltuirea unei resurse rare pentru care nu există
disponibilitate (ex: programarea unei rinoplastii înaintea unei operații de salvare a unui ars).
Obligația de a respecta autonomia nu se extinde și asupra acelor persoane care nu pot acționa într-o
manieră suficient de autonomă. Exemplele includ copiii mici, adulții cu demență, persoanele incapabile să
înțeleagă informația medicală, cei care au fost obligați ori exploatați într-o direcție sau alta, depresivii
suicidari, drogodependenții9. O greșeală pe care o face frecvent studentul este să considere, în aceste situații,
că autonomia se „transferă” de la cel fără capacitate la decidentul surogat. Nu vorbim de „respectul pentru
6
Ibid., p. 106
7
Ibid., p. 107
8
Ibid.
9
Ibid., p. 108
8
autonomia părinților” în cazul deciziei medicale luate pentru un copil, ci vorbim de protejarea celui
vulnerabil. Indivizii cu autonomie restrânsă nu își pierd valoarea morală, așa cum am arătat în secțiunea
destinată statutului moral. Dimpotrivă, protecții suplimentare sunt puse în practică astfel încât indivizii
vulnerabili să fie feriți de vătămare și să primească beneficii medicale10.
Un aspect interesant al acestui principiu este că, datoria de a respecta autonomia pacientului are un
drept corelativ de a decide (persoana la care se încurajează autonomia are dreptul de a alege), dar nu și o
obligație în această direcție (persoana la care se încurajează autonomia nu este obligată să facă o alegere).
Pacienții își pot exercita explicit dreptul de a nu ști un diagnostic de cancer metastatic (ex: prin enunțarea
explicită a faptului că nu doresc să li se comunice rezultatul unei biopsii) sau să delege explicit alegerile de
tratament către altcineva semnificativ. În ambele cazuri vorbim de alegeri autonome, dacă toate condițiile
sunt satisfăcute11. Deși respectul pentru autonomie este un principiu tratat cu maximă prudență în
procedurile de consimțământ informat, considerații culturale și circumstanțiale trebuie luate în considerare.
Astfel, informarea forțată și forțarea persoanei la o alegere medicală nu reprezintă, cu adevărat, un respect
al autonomiei. Cadrele medicale ar trebui să fie permanent la curent cu dorințele pacienților de a primi
informații și de a lua decizii medicale12.
Dincolo de sfera eticii medicale, respectul pentru autonomia individuală reprezintă una din cele mai
sărbătorite valori ale Occidentului. Aceasta afirmă că putem și trebuie să fim stăpâni peste propriul nostru
destin. Respectul pentru autonomie ne oferă un sentiment puternic de responsabilitate personală pentru
viețile noastre și chiar laudă individualismul harnic specific multor economii occidentale. Stimulează
creativitatea și productivitatea fiind, în același timp, un dușman al conformismului. Autonomia personală
ca valoare ne cere să alegem cine vrem să fim și să ne asumăm răspunderea pentru acea direcție. Totuși, în
preamărirea individualității și a sentimentului de control asupra propriei vieți, o exagerare a respectului
pentru autonomie poate izola individul de comunitate, familie și prieteni. Deși, într-un final, fiecare este
răspunzător de acțiunile sale, comunitatea poate fi, de asemenea, implicată în procesul prin care un individ
învață care îi sunt responsabilitățile și obligațiile în procesul de luare a deciziei. Așadar, deși autonomia este
(extrem de) importantă în bioetică, ea trebuie înțeleasă în contextul comunității dar și al celorlalte
responsabilități morale pe care le avem13.
1.2 Non-vătămarea
Principiul non-vătămării mai este întâlnit în literatura bioetică de limbă română și cu termenii de
nonmaleficiență, principiul non-dăunării14 sau datoria de a nu face rău. Este un principiu care apare enunțat
încă din vechime, una din bine-cunoscutele sale formule este cea latinească: primum non nocere (Înainte de
toate, să nu faci rău!). Contrar folclorului, principiul enunțat ca atare nu apare în lucrările hipocratice, dar
un îndemn similar este înregistrat în Jurământ: Voi folosi tratamentul ca să ajut bolnavii după puterea și
judecata mea, dar nu-l voi folosi niciodată ca să-i rănesc sau ca să le pricinuiesc vreun rău15.
Principiul ne obligă să ne abținem de la a cauza altora răul, însă, deși pare o regulă simplu de urmat,
raportul său cu principiul beneficiului sau beneficienței este mai complex și mai nuanțat. Frecvent, studenții
confundă principiul non-vătămării cu principiul beneficiului în rezolvarea dilemelor etice și nu reușesc să
10
Ibid.
11
Ibid., pp. 108–109
12
Ibid., p. 110
13
T. A. SHANNON – N. J. KOCKLER, An Introduction to Bioethics, fourth edition revised and updated, Paulist Press, New
York/Mahwah, NJ 2009, p. 47
14
M. ALUAȘ, Bioetică Medicală, Facultatea de Medicină, Editura Medicală Universitară „Iuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca 2016, p.
29
15
T. L. BEAUCHAMP – J. F. CHIDLRESS, Principles of biomedical ethics, cit., p. 150
9
facă diferența între obligația sau datoria de a face bine și obligația ori datoria de a nu face rău. Acest lucru
nu este întâmplător, având în vedere că au existat autori care au propus agregarea celor două principii într-
unul singur. În viziunea principialiștilor Beauchamp și Childress, agregarea nonvătămării și a beneficiului
într-un singur principiu creează o percepție confuză asupra unor distincții morale foarte importante.
Obligațiile de a nu face rău altora, cum ar fi, de pildă, interdicția hoției, a handicapării sau chiar uciderii
cuiva sunt distincte de obligațiile de a-i ajuta pe ceilalți cum ar fi prescrierea de beneficii medicale,
protejarea intereselor și promovarea stării de bine16.
În principialism (și nu numai), orice fel de axiomă legată de prioritatea unui principiu asupra altuia
este periculoasă17. Totuși, câteva linii generale se pot dovedi utile în practica rezolvării dilemelor. La modul
general, dar fără a face din această afirmație o axiomă, principiul non-vătămării cântărește mai greu decât
celelalte principii, în multe dileme etice. Dacă o persoană competentă mental ne cere, cu bună știință și fără
a avea motive medicale, să-i tăiem un deget ori să-i scoatem un dinte sănătos, în conflictul dintre respectul
pentru autonomie și non-vătămare, non-dăunarea cântărește mai greu și, prin urmare, are prioritate. Deseori,
interdicția de a face rău în astfel de contexte apare stipulată și în lege. Pe de altă parte, dacă este să luăm în
considerare principiul beneficiului, raportul este deseori invers (evident, nu vorbim de o regulă universală
la modul absolut, iar fiecare caz se judecă în parte): nu putem face bine persoanei împotriva voinței ei.
Autonomia cântărește, în astfel de situații, mai greu decât datoria de a face bine. Dacă o femeie competentă
mental hotărăște, având toate informațiile și toată libertatea de decizie, să nu urmeze un tratament cu
chimioterapice care i-ar oferi șanse excelente de supraviețuire cu o bună calitate a vieții la zece ani, noi nu-
i putem administra tratamentul cu forța. În acest din urmă caz, respectul pentru autonomia pacientului
cântărește mai greu decât datoria de a face bine. Prin practica obligatorie a procedurii de consimțământ
informat, astfel de alegeri sunt, la rândul lor, stipulate în lege.
În corecta distincție între non-vătămare și datoria de a face bine, se pot dovedi utile seturile de norme
concrete de aplicat. În ce privește non-vătămarea, norma de respectat este următoarea: Nu trebuie să cauzăm
răul sau suferința! În ce privește principiul datoriei de a face bine, normele sunt mai multe:
1. Trebuie să prevenim răul sau suferința!
2. Trebuie să înlăturăm răul sau suferința!
3. Trebuie să facem sau să promovăm binele!
Observăm că normele datoriei de a face bine se referă la a ajuta, în timp ce non-vătămarea solicită doar
evitarea intenționată a acțiunilor care cauzează răul. Ceea ce poate crea confuzie în înțelegerea principiului
non-vătămării sunt situațiile de intervenție medicală care, prin însăși natura lor, implică un anumit nivel de
rănire sau durere. Dacă un pacient cu un picior cangrenat care nu mai poate fi salvat consimte să i se facă o
amputare, sunt respectate atât principiul non-vătămării cât și datoria de a face bine, respectiv autonomia
pacientului. Principiul non-vătămării este respectat deoarece, chiar dacă amputarea, considerată separat de
celelalte împrejurări, este o handicapare, beneficiul rezultat de pe urma intervenției în această situație
(salvarea vieții și o calitate acceptabilă a vieții) este mult disproporționat față de „răul făcut”. Pe termen
mediu și lung, suma binelui făcut depășește spectaculos ceea ce a fost prejudicios sau dureros pe termen
scurt.
Ce înseamnă un „rău” pentru cineva? În etica medicală, ne concentrăm pe răul fizic cum ar fi durerea,
dizabilitatea, suferința și moartea și pe răul mental, psihologic18. Cu toate acestea, pentru a nu pierde din
vedere aspecte esențiale vehiculate de principiul non-vătămării, vom lărgi sfera conceptului: un „rău”
reprezintă împiedicarea, interzicerea sau sabotarea intereselor unei părți19. Prescrierea unei substanțe
identice la un preț dublu (altă denumire comercială) nu poate fi considerată, așadar, drept un comportament
care respectă principiul non-vătămării, de vreme ce interesele persoanei sunt prejudiciate cel puțin din punct
16
Ibid., p. 151
17
Ibid., p. 152
18
Ibid., p. 154
19
Ibid., p. 153
10
de vedere financiar. Putem specifica principiul non-vătămării prin norme morale mai precise. Exemple
sunt:
1. Să nu omori!
2. Să nu pricinuiești durere sau suferință!
3. Să nu handicapezi, mutilezi!
4. Să nu lipsești pe alții de bunurile vieții!
Observăm că prima regulă este cât se poate de clară. Cu toate acestea, discuția etică se poate împotmoli
în situațiile în care, un pacient terminal, fără șanse curative și aflat într-o suferință mare, solicită să fie asistat
în a-și lua viața. A-l ajuta înseamnă, mai mult sau mai puțin direct, încălcarea primei reguli. A-l susține în
continuare în spital, în acele condiții, ar putea fi interpretat (de asemenea, mai mult sau mai puțin direct)
drept încălcarea celei de a doua reguli. Chestiunile etice ridicate de finalul vieții reprezintă a doua cea mai
inconfortabilă temă de dezbatere alături de reproducerea asistată medical.
Un alt aspect esențial al principiului non-vătămării este faptul că el include și obligația de a nu supune
la riscuri de rău ori suferință20. Supunerea altuia la un risc poate fi neintenționată în sine, însă respectarea
principiului non-vătămării incumbă intenția noastră de a evita supunerea celuilalt la riscuri pe care le-am
putut prevedea și care sunt nerezonabile în raport cu un eventual bine pe care intenționăm să-l facem. Dacă
suntem la volan și conducem cu viteză, nu respectăm principiul non-vătămării față de ceilalți pasageri,
pentru că îi supunem la un risc pe care l-am putea prevedea (riscul unui accident major)21. Nu înseamnă că,
în cazul unui accident, am cauzat intenționat accidentul. Totuși, conduita noastră înseamnă că am supus cu
bună știință persoanele din mașină (și pe noi înșine, de altfel) la un risc previzibil și că am fi putut lua, cu
intenție, măsuri care să prevină sau să diminueze acest risc. Aidoma, dacă încercăm, în cazul unui pacient,
un tratament cu riscuri nerezonabil de mari în raport cu beneficiul urmărit, mai ales atunci când există
alternative de tratament, putem considera acest comportament drept o violare a datoriei de a nu face rău.
Principiul non-vătămării alături de noțiunea de risc previzibil sunt importante pentru înțelegerea aspectelor
de etică precum: neglijența ori malpraxis-ul.
1.3 Beneficiența
Datoria de a face bine reprezintă un alt principiu prima facie în etica medicală, distinct de non-
vătămare. A mai fost tradus în românește și prin beneficiență22 sau beneficiu. Moralitatea nu ne cere doar
să tratăm persoanele cu respect față de autonomia acestora (dacă o posedă) sau să evităm cauzarea răului,
ci și să promovăm bunăstarea acestora. Astfel, datoria de a face bine ne solicită să facem mai mult decât
principiul non-vătămării, deoarece acțiunile concrete, pozitive în direcția ajutorului dat celorlalți reprezintă
mai mult decât simpla abținere de la acțiuni dăunătoare23.
Datoria de a face bine poate fi considerată a avea două fațete. Prima fațetă, este cea a beneficienței
pozitive, care solicită agenților morali să ofere beneficii celorlalți. A doua fațetă este utilitatea. Aceasta
solicită ca agenții morali să cântărească beneficiile, riscurile și costurile astfel încât să producă cele mai
bune rezultate totale24. Utilitatea înțeleasă astfel nu este aidoma utilității despre care vorbesc Bentham sau
Mill. În utilitarism, utilitatea este singurul principiu al eticii, în timp ce în principialism, este doar unul din
cele patru principii prima facie și nu determină, de unul singur, echilibrul tuturor celorlalte obligații
20
Ibid., p. 154
21
T. A. SHANNON – N. J. KOCKLER, An Introduction to Bioethics, fourth edition revised and updated, cit., p. 46
22
M. ALUAȘ, Bioetică Medicală, Facultatea de Medicină, cit., p. 29
23
T. L. BEAUCHAMP – J. F. CHIDLRESS, Principles of biomedical ethics, cit., p. 202
24
Ibid.
11
morale25. Ceea ce înțelegem prin beneficiu în contextul eticii generale include toate efectele pozitive asupra
celorlalte persoane, intenționate ca atare de către un agent moral. În etica medicală, beneficiul face referire
la beneficiul medical, de sănătate, mobilitate și calitate a vieții legată de sănătate. Bunăvoința reprezintă
virtutea cuiva de a fi dispus să acționeze astfel încât să beneficieze celorlalți.
În moralitatea comună, nu există un principiu care să ne oblige nici la acte de extrem altruism (de
pildă, a dona cuiva un rinichi), sau să ne forțeze să acționăm benefic pentru toate persoanele în toate ocaziile.
Prin acest lucru, mare parte din ceea ce numim principiul beneficiului este mai curând o sferă a idealului
moral, și nu una a obligațiilor morale.
O justificare des întâlnită în etica beneficienței este argumentul provenit din reciprocitate. Regula
reciprocității este universală în societatea umană. Este greu să pretindem că suntem complet liberi de orice
fel de datorii morale față de ceilalți membri ai societății26. Am crescut în siguranță și am avut acces la
educație, servicii medicale și împlinirea potențialului nostru datorită părinților, comunității și societății.
Suntem obligați să sărim în ajutor pentru că și alții sunt, la rândul lor, obligați să ne sară în ajutor. Contribuim
la binele comun pentru că, de pe urma comunității am avut și avem în continuare de câștigat și noi înșine.
Ba mai mult, obligația reciprocității afectează și relația dintre comunitatea cadrelor medicale și comunitatea
pacienților. Cadrele medicale au primit cunoaștere și experiență datorită societății care le-a pus la dispoziție
aceste informații și oportunități. Chiar și în cazul învățământului non-gratuit, nu putem să exonerăm pe cei
care au avut parte de învățământ medical de datoria implicită pe care aceștia o au față de toți pacienții și
personalul care au participat în educația și în cercetarea pentru descoperirea acestor informații. La rândul
lor, pacienții au și eu obligația de a facilita învățământul medical pentru asigurarea continuității și a
reciprocității la nivel macro-sistemic27.
Totuși, există un set de reguli care ilustrează principiul beneficiului și pe care le putem considera
obligatorii pentru agentul moral. Acestea includ:
1. Protejează și apără drepturile celorlalți!
2. Să previi ca răul să se întâmple celorlalți!
3. Înlătură condițiile care urmează să pricinuiască răul celorlalți!
4. Ajută pe cei cu dizabilități!
5. Salvează pe cei aflați în pericol!28.
Așa cum am arătat și în cazul principiului non-vătămării, regulile morale rezultate din principiul
beneficienței sunt diferite de regulile morale rezultate din principiul non-vătămării. În cazul non-vătămării,
regulile sunt
1. negative, sub forma unor interdicții la acțiune,
2. de urmat în mod imparțial
3. suficient de puternice încât să justifice interdicții de natură legală în cazul anumitor
comportamente.
Prin contrast, regulile morale provenite din principiul beneficiului sunt:
1. cerințe pozitive de acțiune;
2. nu necesită, întotdeauna, o respectare imparțială
3. în general nu oferă suficientă justificare morală pentru pedepse legale, în cazul în care agenții
morali nu le duc la îndeplinire.
Condiția a doua a aderenței imparțiale se referă la faptul că interdicțiile non-vătămării sunt universale
și imparțial impuse asupra tuturor. Prin contrast, principiul beneficiului permite oamenilor, în general, să-i
ajute pe cei cu care au o relație specială în detrimentul celor care sunt complet străini (ex: în cazul unui
25
Ibid., p. 203
26
Ibid., p. 213
27
Ibid.
28
Ibid., p. 204
12
transplant)29. În etica medicală, această aplicare non-egală a principiului beneficiului nu trebuie confundată
cu nerespectarea imperativului non-discriminării în cazul cadrului medical. Un cadru medical este obligat
să diferențieze între pacienți doar pe criterii medicale (ex: diagnostic și gravitate) și nu pe criterii care sunt
irelevante actului medical (ex: legătură de rudenie, rasă, orientare sexuală).
O distincție ne poate ajuta în stabilirea a ceea ce este ideal și ceea ce este obligatoriu în beneficiența
medicală. Este vorba despre diferențierea între beneficiența specifică și beneficiența generală. Beneficiența
specifică rezultă din relații morale, contracte și angajamente speciale care sunt direcționate către anumite
părți: copii, părinți, contractori sau pacienți. Înțelegem deseori aceste acte de beneficiență drept acte care
provin din datorie și au un caracter obligatoriu. În etica medicală, beneficiența în ce privește sănătatea intră,
în mare parte, sub umbrela obligațiilor beneficienței specifice, obligații pe care un cadru medical și le asumă
odată cu intrarea în profesie. Relația cadru medical-pacient este o relație contractuală, nu doar între cei doi
ci și între fiecare dintre cei doi și societate. Prin contrast, beneficiența generală se adresează tuturor
persoanelor, indiferent de relații, și are un caracter plasat mai curând în sfera idealurilor morale și nu a
obligațiilor morale30.
1.4 Dreptatea
Dreptatea este un termen vechi și intens dezbătut. Una din cele mai vechi definiții ale dreptății aparține
lui Aristotel, care spune: „cum este raportul lucrurilor, așa trebuie să fie și raportul persoanelor. Dacă,
anume, ele nu sunt egale laolaltă, ele nu trebuie să primească egal. Dimpotrivă, certuri și plângeri provin
din faptul că sau egali nu primesc și consumă egal sau că neegali primesc și consumă egal”31.
În prezent, cel puțin în domeniu medical, înțelegem prin dreptate un tratament corect, echitabil și
potrivit în lumina a ceea ce este datorat persoanelor. Termenul de dreptate distributivă se referă la o
distribuție corectă, echitabilă și potrivită a beneficiilor și poverilor determinate de normele care structurează
cooperarea socială. În esență principiul dreptății enunță faptul că două persoane care sunt egale într-o anume
privință relevantă trebuie să fie tratate egal. Totuși, principiul nu specifică exact privințele în care persoanele
trebuie să fie egale sau criteriile pentru a determina dacă două persoane sunt, de fapt, pe poziție de
egalitate32.
Dintre teoriile dreptății, reținem următoarele:
(1) Teoria utilitaristă pune accentul pe un amestec de criterii menite să maximizeze utilitatea publică.
Dictonul său ar putea fi înțeles astfel: „Fiecăruia după regulile și acțiunile care maximizează utilitatea
socială!”33. Teoria utilitaristă a dreptății este ancorată în aceeași idee conform căreia, dreptatea este numele
pe care îl poartă cele mai stringente obligații rezultate din principiul utilității. Conform acestui principiu,
trebuie să ne străduim să producem cel mai bun raport între valoarea pozitivă și cea negativă (sau cea mai
mică cantitate de non-valoare posibilă). Mai mult, aceste obligații instituie și drepturi corelative ale
indivizilor, susținute de lege34.
(2) Teoria libertariană pune accentul pe drepturile individuale la libertate economică și socială,
insistând asupra unor proceduri drepte de distribuire a resurselor mai curând decât asupra unor rezultate
drepte cum ar fi creșterea bunăstării. Formularea imperativului său ar putea fi: „Fiecărei persoane un maxim
de libertate și proprietate rezultând din exercițiul drepturilor și din participarea la schimburile pieței
29
Ibid.
30
Ibid., p. 205
31
ARISTOTEL, Etica Nicomahică. Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Antet Revolution, București 2003, v. 1131a
32
T. L. BEAUCHAMP – J. F. CHIDLRESS, Principles of biomedical ethics, cit., pp. 250–251
33
Ibid., pp. 252–253
34
Ibid., p. 254
13
libere!”35. Conform libertarienilor, acțiunile statului sunt justificate numai dacă protejează libertatea și
proprietatea cetățenilor. În schimb, guvernele abuzează atunci când taxează pe bogați cu nivele progresive
de impozitare și sprijină pe săraci prin asigurări sociale sau șomaj. Conform acestei doctrine, este necesară
o dreptate în achiziția proprietății, o dreptate în transferul acesteia și o dreptate în rectificarea ei (o
restabilire a drepturilor celor cărora proprietatea le-a fost în mod nedrept luată sau obstrucționată).
Observăm că preocuparea libertarienilor este pe procedurile corecte și nu pe rezultatele echitabile în
sănătate. Societatea nu este obligată din punct de vedere moral să garanteze îngrijirile de sănătate36.
(3) Teoria comunitariană derivă principiile dreptății din noțiunea de bine dezvoltată în comunitatea
morală ca întreg. Dictonul ei ar putea fi: „Fiecărei persoane conform cu principiile distribuirii echitabile
derivate din noțiunile de bine dezvoltate de către comunitățile morale!”37. Comunitarienii par a avea puțină
simpatie pentru teoriile bazate pe drepturi individuale. Natura socială a vieții face ca tradițiile, loialitățile și
convențiile să fie importante în viața omului. Prin urmare, comunitarienii contestă teza conform căreia ar
exista o prioritate a drepturilor individuale asupra binelui comun. Întrebarea pe care comunitarienii o
adresează este mai curând „Ce este cel mai relevant pentru binele societății” și nu „Este dăunător?” ori
„Violează autonomia persoanei?”38.
(4) Teoria egalitară pune accent pe un acces egal la bunurile vieții valorizate de orice agent rațional,
luând în calcul preponderent egalitatea nevoilor: „Fiecărei persoane o măsură egală a libertății, un acces
egal la bunurile vieții pe care orice persoană rațională le valorizează!”39. Egalitarismul nu pretinde o
împărțire a tuturor beneficiilor sociale între toate persoanele, dar insistă asupra faptului că persoanele sunt
egale cel puțin în anumite privințe. Pentru egalitariști, nevoile de îngrijiri de sănătate sunt speciale, iar
oportunitățile egale sunt centrale pentru dreptate. Fiecare membru al societății, indiferent de bogăție sau
poziție socială, ar trebui să aibă un acces egal la îngrijiri de sănătate adecvate (nu neapărat maximale)40.
(5) Teoria capabilităților identifică un set de capabilități și forme de libertate care sunt esențiale unei
vieți înfloritoare și caută căi prin care instituțiile sociale să le protejeze: „Fiecărei persoane mijloacele
necesare pentru exercițiul capabilităților esențiale unei vieți înfloritoare!”41. Capabilitatea poate fi înțeleasă
drept abilitatea de a atinge o viață bine trăită. Pentru teoreticienii capabilității, există zece asemenea abilități
care ar trebui să fie disponibile tuturor cetățenilor: (a) Viața, abilitatea de a trăi o viață normală fără moarte
prematură sau o calitate atât de proastă a vieții încât viața să nu mai merite trăită; (b) Sănătatea fizică alături
de nutriție și adăpost; (c) Integritatea corporală care include abilitatea de liberă mișcare, de siguranță
împotriva violenței, oportunitățile pentru satisfacție sexuală și alegeri reproductive; (d) Simțuri, imaginație
și gândire ajutate de o educație diversă într-un context de libertate de exprimare; (e) Emoții, incluzând
capacitatea de a avea atașamente emoționale față de lucruri și oameni, astfel încât persoana să poată iubi, să
simtă recunoștință fără ca trăirile să fie mutilate de frică ori anxietate. (f) Rațiune practică, abilitatea de a
alcătui noțiuni coerente despre ce este bine și de a reflecta cu simț critic asupra propriilor planuri de viață;
(g) Afiliere, abilitatea de a trăi cu sens în compania celorlalți, cu respect de sine și fără a fi umilit; (h)
Abilitatea de a trăi cu preocupare față de animale, plante și natură în general; (i) Jocul, capabilitatea de a
se juca și de a se bucura de activitățile recreative și (j) Controlul asupra propriului mediu, circumscriind
capacitatea de a participa ca cetățean activ în alegerile politice cu impact asupra proprietății și vieții cuiva.
Toate aceste capabilități reprezintă cerințe minime ale dreptății. Teoria se centrează pe conceperea unor
asemenea împrejurări, încât persoanele să își poată fixa scopuri și pot să trăiască așa cum aleg. Dintre toate
35
Ibid., pp. 252–253
36
Ibid., pp. 255–256
37
Ibid., pp. 252–253
38
Ibid., pp. 257–258
39
Ibid., pp. 252–253
40
Ibid., pp. 256–257
41
Ibid., pp. 252–253
14
teoriile dreptății, teoria capabilităților este cea mai pretențioasă, condițiile sale fiind nobile și, în același
timp, greu de satisfăcut42.
(6) Teoria bunăstării pune accent pe dimensiunile esențiale ale stării de bine, cum ar fi, de pildă,
sănătatea, și inventariază cele necesare pentru realizarea acestor stări: „Fiecărei persoane, mijloacele
necesare realizării dimensiunilor de bază ale bunăstării!”43. Observăm că teoria bunăstării nu se centrează
nici pe oportunități, nici pe capabilități, ci pe însăși starea de bine. Distribuirea dreaptă ar trebui să fie,
conform acestor teoreticieni, distribuirea bunăstării. Pentru a îndeplini acest ideal de dreptate, șase
dimensiuni ale bunăstării ar trebui atinse, la un nivel suficient, pentru a avea dreptate: (a) Sănătate; (b)
Securitate personală; (c) Rațiune; (d) Respect; (e) Atașament; (f) Autodeterminare. Pentru acești eticieni,
preocuparea majoră nu ar trebui să fie dreptul la îngrijiri de sănătate ci dreptul la sănătate 44.
2 Câteva noțiuni de bază despre argumentare
În medicină ni se cere să identificăm chestiunile etice antrenate de fiecare situație sau intervenție în
parte: fertilizarea in vitro, transplantul, cheltuirea fondurilor de asigurări, obligativitatea vaccinării,
consimțământul pacientului și așa mai departe. În funcție de datele fiecărui caz, un cadru medical cu bune
aptitudini în domeniu poate să izoleze problema etică sub forma unei întrebări dar poate construi și un
argument pentru una sau alta dintre opțiuni.
Înainte de a folosi exemplul concret al unui caz, trebuie să ne amintim ce este acela un argument. Un
argument este un set de aserțiuni în care una sau mai multe dintre acestea (numite premise) sunt enunțate în
așa fel încât să sprijine o altă aserțiune (numită concluzie sau teză). Un argument poate avea mai multe
premise sau poate avea una singură. Atunci când prezentăm un argument în scris sau în vorbire, încercăm
să convingem prin oferirea de motive sau dovezi care să ne susțină afirmațiile. Putem, de asemenea, să
considerăm argumentele drept mijloace de a reflecta asupra unei aserțiuni în care credem deja45.
Un exemplu de argument este următorul „Este o greșeală să credem că problemele medicale pot fi
rezolvate doar prin medicație. În primul rând, medicația nu rezolvă chestiunile psihologice și aspectele care
țin de stilul de viață. În al doilea rând, medicația are, deseori, efecte secundare”. Dacă ar fi să standardizăm
argumentul mai sus menționat, el ar putea fi desfăcut astfel:
a) Premisa 1: Medicația nu rezolvă chestiunile psihologice și aspectele care țin de stilul de viață.
b) Premisa 2: Medicația are, deseori, efecte secundare.
c) Prin urmare, (concluzia sau teza): Problemele medicale nu pot fi tratate numai cu medicație.
Observăm că ordinea propozițiilor a fost schimbată pentru că, una din modalitățile convenționale de
a formaliza un argument este enunțarea concluziei după premise. Concluzia reiese din premise drept un
enunț care este sprijinit de aceste premise. În vorbire și în scris, deseori, ordinea este inversată: oamenii pot
să enunțe întâi concluzia sau teza, și mai apoi să ofere propozițiile care sprijină teza46. Merită menționat că,
deseori, există și sub-argumente în interiorul unui argument. Astfel, una din propozițiile care au rol de
premisă pentru teza principală este sprijinită, la rândul ei, de una sau mai multe propoziții.
Pentru a evalua calitatea unui argument, trebuie să evaluăm, în primul rând, premisele și felul în care
aceste premise se conectează cu concluzia (teza). Vom spune despre un argument că este convingător dacă
premisele unui argument sunt acceptabile din punct de vedere rațional și sunt ordonate în așa fel încât să
42
Ibid., pp. 259–260
43
Ibid., pp. 252–253
44
Ibid., pp. 260–261
45
T. GOVIER, A Practical Study of Argument, Wadsworth, Cengage Learning, Belmont, CA, United States 2010, p. 1
46
Ibid., p. 23
15
ofere sprijin rațional pentru concluzie (teză). Elementele de bază ale unui argument convingător sunt
următoarele47.
Un argument convingător are premise acceptabile. Adică, este rezonabil pentru cei cărora argumentul
este adresat să creadă premisele. Atunci când evaluăm un argument, persoana pentru care premisele trebuie
să fie acceptabile suntem noi înșine. Cu alte cuvinte, trebuie să ne gândim dacă acceptăm premisele sau
dacă avem motive întemeiate să le acceptăm48. Atunci când spunem că premisele unui argument sunt, din
punct de vedere rațional, acceptabile, ne referim la faptul că ar fi rezonabil pentru o persoană căreia
argumentul îi este adresat să le accepte. Dacă eu sunt cel care evaluez argumentul, această persoană sunt eu.
Dacă pot accepta, adică, pot crede premisele unui argument fără să violez niciun standard de plauzibilitate
sau evidență, înseamnă că premisele sunt acceptabile pentru mine49. Premisele sunt acceptabile atunci când
sunt, la rândul lor, sprijinite de un sub-argument convingător, atunci când sunt sprijinite în altă parte (ex:
statistici, fapte istorice dovedite, aspecte tehnice), sunt cunoscute ca adevărate a priori (ex: o persoană nu-
și poate fura propria proprietate, un triunghi are trei laturi), reprezintă o cunoaștere comună, ceva știut de
aproape toată lumea (ex: toate ființele umane aflate în viață au inimă, mersul pe bicicletă este mai rapid
decât mersul pe jos) sau reprezintă mărturia credibilă a cuiva (ex: mai mulți martori au văzut că domnul A
s-a prăbușit și nu putea respira)50. În această din urmă situație, dacă mărturia este extrem de implauzibilă
(ex: cineva afirmă că a mâncat salată, nucă de cocos și unt de arahide la micul dejun pentru o lună și a slăbit,
din această cauză, 9 kilograme) nu poate fi acceptată. La fel este și cazul surselor care nu sunt de încredere
(ex: martori despre care avem motive să credem că mint, că sunt observatori foarte impreciși sau că sunt
victime ale unor bias-uri psihologice)51. Pe de cealaltă parte, este relativ ușor să considerăm premisele ca
fiind complet inacceptabile dacă sunt ușor de respins (ex: Niciun student orb nu a absolvit, vreodată,
Universitatea), sunt știute a priori ca fiind false (ex: Cutare are o mâncărime, dar nu o simte), premise
inconsistente una cu alta, premise vagi sau ambigue (ex: Depresia este răspândită printre tinere) sau
argumentul este circular (ex: Biblia este cuvântul lui Dumnezeu, prin urmare Dumnezeu există)52.
Un argument este convingător atunci când premisele sunt relevante pentru concluzie. Prin acest lucru,
vrem să arătăm faptul că premisele arată dovezi, oferă rațiuni care sprijină concluzia sau pot fi aranjate într-
o demonstrație din care concluzia să fie derivată. Relevanța premiselor este importantă pentru cât de
convingător este un argument53. Atunci când vorbim despre relevanța premiselor, vorbim despre relevanță
pozitivă, relevanță negativă și irelevanță.
a) Un enunț A este pozitiv relevant pentru un enunț B dacă și numai dacă adevărul enunțului A contează
în favoarea adevărului enunțului B. Acest lucru înseamnă că enunțul A oferă dovezi pentru B sau motive
să credem că enunțul B este adevărat. Un exemplu în această direcție este următorul raționament: (A)
„Vasile are apendicită, gută și cancer al vezicii urinare”. (B) „Vasile nu este suficient de sănătos să
alerge într-un maraton de 42 de kilometri”. Aici, primul enunț oferă dovezi pentru al doilea enunț,
deoarece primul enunț descrie aspecte negative ale sănătății lui Vasile, iar o sănătate bună este necesară
pentru a alerga într-un maraton54.
b) Un enunț A este în mod negativ relevant pentru un enunț B dacă și numai dacă adevărul enunțului A
contează împotriva adevărului enunțului B. Asta înseamnă că dacă A este adevărat, el oferă dovezi sau
motive să credem că B nu este adevărat. Un exemplu ar fi: (A) „Jogging-ul generează frecvent lezări ale
genunchiului”; (B) „Jogging-ul îmbunătățește sănătatea generală a unei persoane”. Primul enunț este
47
Ibid., p. 87
48
Ibid.
49
Ibid., p. 116
50
Ibid., pp. 117–121
51
Ibid., pp. 121–128
52
Ibid., pp. 131–135
53
Ibid., p. 87
54
Ibid., p. 148
16
negativ relevant pentru cel de al doilea, deoarece, a avea leziuni ale genunchiului reprezintă ceva ce
influențează negativ o stare generală de sănătate bună. Observați că în acest exemplu, putem judeca
enunțul A ca fiind insuficient pentru a respinge enunțul B, însă acest lucru nu-l face lipsit de relevanță
pentru teză55.
c) Un enunț A este irelevant pentru un enunț B dacă și numai dacă adevărul lui A nu contează nici pozitiv,
nici negativ pentru adevărul lui B. Atunci când există irelevanță, nu avem nicio relație de sprijin logic
sau de subminare între adevărul celor două propoziții. A nu oferă un motiv pentru B, și nici împotriva
lui B. Un exemplu simplu este următorul: (A) „Acest medicament este dulce”. (B) „Acest medicament
îți va trata alergiile”. Acesta este un exemplu de irelevanță deoarece gustul unui medicament este o
chestiune complet distinctă de puterile sale curative56. Irelevanța este un defect major într-un argument:
dacă un vorbitor poate arăta că argumentul altcuiva este bazat pe premise irelevante, atunci vorbitorul
va fi adus o obiecție puternică acelui argument57.
a. Una din erorile frecvente de argumentare este eroarea omului de paie. Această eroare este
comisă atunci când o persoană creează o reprezentare greșită a unui argument, teorie sau enunț,
respinge această reprezentare greșită, apoi pretinde a fi adus un contraargument valid la
argumentul oponentului său. Un exemplu este următorul: Persoana 1: „Evoluția explică felul în
care animalele s-au dezvoltat, adaptat și diversificat în milioane de ani”. Persoana 2 obiectează:
„Dacă am evoluat din maimuțe de ce există, în continuare, maimuțe?”.
b. O altă eroare frecventă de argumentare este eroarea ad hominem. A raționa din premise care țin
de proveniența, personalitatea, caracterul sau împrejurările oamenilor spre concluzii substanțiale
despre argumentele sau teoriile acestora înseamnă să comitem eroarea ad hominem cu excepția
situației în care premisele sunt relevante pentru concluzie pentru că însăși concluzia este despre
persoană sau depinde de acceptarea autorității sau mărturiei acelei persoane. Puncte specifice
despre proveniența unei persoane pot avea importanță pentru credibilitatea mărturiei sau
legitimitatea autorității. Acest lucru înseamnă că aceste puncte sunt relevante pentru decizia
noastră de a accepta enunțurile sale cu privire la mărturie sau la autoritate chiar dacă punctele nu
sunt direct relevante chestiunii dacă aceste enunțuri sunt adevărate sau false58. Un exemplu în
această direcție este următorul „Argumentul tău despre vaccinuri este fals pentru că nu ai dat
nici măcar Bacalaureatul”.
c. În fine, eroarea ad ignorantiam are loc atunci când oamenii încearcă să folosească lipsa de dovezi
sau de cunoștințe ca un argument pentru un enunț substanțial. Un exemplu grăitor este următorul:
(A) „Nu știm ce efect pe termen lung are vaccinul anti-HPV” (B) „Prin urmare, vaccinul anti-
HPV este periculos.” Diversele teorii ale conspirației cât și luări de poziție abuzive se ancorează
într-o eroare ad ignorantiam. De pildă, o tabără poate afirma „Nu ai dovezi că Dumnezeu nu
există, prin urmare Dumnezeu există” în timp ce cealaltă poate afirma contrariul „Nu ai dovezi
că Dumnezeu există, prin urmare, Dumnezeu nu există”. La fel pot apărea aserțiuni despre
răpirile extraterestre, existența farfuriilor zburătoare sau conspirații oculte privind coronavirusul.
Problema erorii ad ignorantiam ridică chestiunea sarcinii probatorii (o expresie care are și înțeles
juridic). În originalul latin, „Onus probandi incumbit ei qui dicit, non ei qui negat” (Sarcina
probei cade asupra celui care spune, nu asupra celui care neagă [ceea ce s-a spus n.a.]). Un
exemplu este următorul dialog: Maria: Noul medicament este sigur. Ioan: Nu, nu este. Maria: De
ce?, Ioan: Nu au dovedit că nu este sigur. Maria: Uite, putem presupune că este sigur până când
testele vor arăta că ceva este în neregulă cu el. Ioan: Deloc. Nu putem presupune că este sigur
până când testele arată că nu este nimic în neregulă cu el. În acest exemplu, sarcina probatorie
55
Ibid., p. 149
56
Ibid.
57
Ibid., p. 150
58
Ibid., p. 160
17
cade asupra Mariei, pentru că ea este cea care vine cu afirmația că medicamentul este sigur.
Chiar dacă, în discuție, se strecoară o eroare de tip ad ignorantiam, cade în sarcina celui care
enunță ceva să-și sprijine afirmațiile. În acest caz, deși aspecte complicate de politici privind
siguranța medicamentului sunt prezente în discuție, cade în sarcina Mariei să aducă dovezi în
sprijinul afirmației sale. Enunțul „Putem presupune că este sigur până când testele arată că este
ceva în neregulă...” este o eroare de tip ad ignorantiam.
În fine, un argument este convingător atunci când, luate împreună, premisele ne oferă suficiente motive
ca să acceptăm, din punct de vedere rațional, concluzia59. Putem numi această condiție, condiția întemeierii
suficiente. Măsura în care motivele sunt suficiente și bune pentru a susține o teză ține de aspecte ale logicii
propoziționale, ale logicii noțiunilor, a corectitudinii analogiilor și așa mai departe. Deși pare vagă
descrierea acestui din urmă criteriu, studentul trebuie să știe că abordarea amănunțită a acestor probleme ar
transforma cursul de bioetică într-un mic tratat despre logică și argumentare. Uneori, premisele unui
argument sunt relevante pentru concluzie, dar nu aduc suficientă forță probatorie pentru acceptarea
adevărului tezei. Cu alte cuvinte, condiția a doua, a relevanței poate fi satisfăcută în timp ce condiția a treia,
a întemeierii suficiente, nu este respectată. Un exemplu este următorul: (Premisă) Medicamentele au,
deseori, efecte adverse. (Teză) Medicamentele nu sunt bune pentru sănătate. Deși este acceptabil să credem
că medicamentele au deseori efecte adverse (este ceva știut de aproape toată lumea), iar acest lucru este
relevant pentru teză (există o legătură logic relevantă între efectele adverse ale medicamentelor și enunțul
că medicamentele sunt bune pentru sănătate), este insuficient ca, pe baza premisei, să putem considera
concluzia (teza) bine întemeiată ori argumentată.
Eșecul unor premise de a fi relevante pozitiv pentru o concluzie reprezintă un defect major al unui
argument. Dacă premisele unui argument, luate împreună, nu sunt relevante pentru o concluzie, sau sunt
relevante negativ, argumentul nu este convingător. În orice caz în care condiția relevanței argumentului nu
este respectată, nici condiția întemeierii suficiente nu poate fi respectată. Dacă premisele nu sunt nici măcar
relevante pentru concluzie (teză), nu pot reprezenta temeiuri suficiente și bune pentru aceasta60.
59
Ibid., p. 87
60
Ibid., p. 150
18
3 Cum rezolvăm un caz de bioetică?

3.1 Pași
• Pasul 1: se strâng toate informațiile necesare cazului, etapă care include părțile implicate (părțile
implicate pot fi persoane, instituții, grupuri sau comunități)
• Pasul 2: se formulează toate opțiunile posibile, iar în spatele fiecărei opțiuni, care este principiul
etic care susține acea opțiune, care este un argument pentru acea opțiune. Nu uitați că o dilemă este
o dilemă pentru că există cel puțin două opțiuni, iar în spatele fiecărei opțiuni există cel puțin un
argument cu o oarecare forță de convingere! Pentru această etapă este esențială cunoașterea
teoriilor etice! Puteți trece un principiu (ex: Respectul pentru autonomie) sau o specificare a
principiului (ex: Spune adevărul!).
• Pasul 3: Se formulează dilema etică. De regulă, o astfel de formulare începe cu sintagma «Ar
trebui ca....» și conține patru elemente principale:
o Prima opțiune
o Principiul etic (și/sau specificantul) care susține prima opțiune
o A doua opțiune
o Principiul etic (și/sau specificantul) care susține a doua opțiune
• În cazul în care la pasul al 2-lea ați identificat mai mult de două opțiuni, în formularea dilemei se
includ «extremele», adică acele două opțiuni, întemeiate etic, care reprezintă alegerile radicale. În
general, când apare o a treia sau a patra opțiune, ele reprezintă forme de a ocoli dilema etică sau de
a realiza soluționări nuanțate, de compromis. Prin urmare, aceste opțiuni NU intră în formularea
dilemei.
• Pasul 4: Formularea explicită a alegerii etice pe care ați făcut-o.
• Pasul 5: Listarea explicită a argumentelor și sub-argumentelor pentru alegerea făcută la pasul al
patrulea.
3.2 Lista temeiurilor și principiilor etice care pot fi folosite în formularea dilemei
1. Respectul pentru autonomie
2. Beneficiența pentru pacient
3. Non-vătămarea pacientului
4. Non-vătămarea unui terț
5. Datoria profesională
6. Sanctitatea vieții
7. Încrederea în profesia medicală61
8. Confidențialitatea62
9. Principiul celei mai mari utilități63
10. Dreptul de a nu ști64
11. Autoritatea finanțatorului
61
Instrumentală pentru beneficiul asupra pacienților și comunităților și constitutivă practicii medicale
62
Instrumentală pentru beneficiul asupra pacienților și comunităților
63
Cunoscut și drept principiul celei mai mari fericiri (teoria etică a utilitarismului)
64
Instrumental (specificant) pentru autonomie și demnitatea intrinsecă a persoanei
19
3.3 Un exemplu concret, algoritmizat
Caz:
Ema Andronescu îi cere doctorului Andrei să-i amputeze piciorul sănătos.

Ema Andronescu explică faptul că este scriitoare, și că scrie mai bine din experiența
personală. La ora actuală, ea scrie un roman despre o persoană cu piciorul amputat. Pentru
a-și face opera mai credibilă, are nevoie să devină ea însăși o persoană cu picior amputat.
Mai mult, ea cunoaște oameni care și-au pierdut un membru. Ei par a avea, oricum, vieți
împlinite.
Este acceptabil pentru doctorul Andrei să refuze procedura ?
Fișă pentru rezolvarea cazurilor de bioetică
1. Strângerea informațiilor (include părțile implicate)

Părțile implicate:
1 Scriitoarea Ema Andronescu
2 Doctorul Andrei
3 Comunitatea pacienților amputați
4 Publicul
5 Presa
6 Instituția clinicii sau spitalului unde activează doctorul Andrei
7 Familia scriitoarei Andronescu
8 Statul (prin instituțiile furnizoare de asistență socială)
Alte informații utile:

- nu știm dacă scriitoarea Ema Andronescu este în deplinătatea facultăților mintale;
- succesul romanului nu este garantat; nu știm ce se va întâmpla cu acea carte, dacă este scrisă;
- cazurile senzaționale riscă să se transforme în știri senzaționale, publicate în presă;
20
2. Opțiunile și principiile care le susțin

Opțiunea Principiul sau temeiurile etice
Opțiunea 1 Doctorul Andrei nu are dreptul să refuze operația, ci trebuie să o

Respectul pentru autonomie65
realizeze.
Opțiunea 2
Este acceptabil pentru doctorul Andrei să refuze operația. Non-vătămare66
Opțiunea 3 Doctorul Andrei o trimite pe scriitoare la un consult psihiatric

Respectul pentru autonomie67
pentru probarea integrității mentale, apoi o operează.
3. Formularea explicită a dilemei etice
Ar trebui ca68 doctorul Andrei să facă operația69 pentru a respecta autonomia persoanei70 sau ar trebui să refuze să
facă operația71 pentru a nu vătăma72 pe scriitoare?
4. Alegerea acelei opțiuni care este considerată cea mai etică:
Este acceptabil pentru doctorul Andrei să refuze să facă amputarea.
5. Argumente pentru alegerea făcută:

A1. Amputarea reprezintă o handicapare ireversibilă.
A2. Nu există un beneficiu medical

A2.1 Piciorul nu este cangrenat.
A2.2 Membrul nu este diform, strâmb ori ne-viabil.
A3. Statul ar fi nevoit să plătească pensie unei persoane cu handicap, ceea ce ar consuma resurse.
65
Opțiunea de a realiza operația de amputare ar putea fi argumentată, din punct de vedere etic, prin respectul pentru
autonomia persoanei. Conform acestui principiu, fiecare dintre noi are dreptul să decidă asupra acelor aspecte din viață
responsabile pentru fericirea noastră. Avem dreptul să fim informați, liberi și împuterniciți să acționăm în direcția acelor opțiuni
care, considerăm noi, servesc cel mai bine interesele noastre. Prin urmare, conform principiului autonomiei, dacă scriitoarea
este în deplinătatea facultăților de a alege și dacă ea consideră că asta o face fericită, ar trebui să dăm curs dorințelor sale.
66
Opțiunea de a refuza operația de amputare ar putea fi argumentată din punct de vedere etic prin respectarea principiului
non-vătămării. Amputarea unui picior atrage după sine un handicap ireversibil și nu există niciun beneficiu medical care să
contrabalanseze răul făcut: piciorul nu este cangrenat sau diform.
67
Această variantă reprezintă tot o opțiune care să protejeze cât mai mult autonomia persoanei, doar că are în plus o măsură
de siguranță privind integritatea mentală a scriitoarei.
68
Expresie preferabilă pentru a antama formularea dilemei etice.
69
Opțiunea numărul unu, formulată explicit.
70
Principiul etic care sprijină opțiunea numărul unu, explicit formulat.
71
Opțiunea numărul doi, formulată explicit.
72
Principiul etic care sprijină opțiunea a doua, explicit formulat.
21
A4. Dacă povestea se scurge în presă, s-ar putea crea scandal public, prin promovarea titlului «Medic ortoped taie
picioare sănătoase la cerere»
A5. Dacă scriitoarea are familie, membrii familiei ar fi și ei afectați.
A6. Există posibilitatea unui litigiu împotriva spitalului, a clinicii sau chiar a medicului.
A 6.1. Scriitoarea se poate răzgândi.
A 6.2. Amputarea reprezintă o încălcare a codurilor în vigoare.
A7. Reacția altor pacienți amputați nu poate fi prezisă: aceștia s-ar putea simți lezați, afectați de o asemenea
decizie a cuiva.
A8. Cartea ar putea să nu fie un succes, iar sacrificiul scriitoarei să nu fi meritat în termeni de produs finit.
22
4 Exerciții de bioetică despre confidențialitate și încredere

4.1 Cazul asistentei consumatoare de cocaină
O asistentă medicală în vârstă de 43 de ani, angajată ca ajutor la domiciliu pentru un pacient mai în
vârstă, tocmai a fost internată din cauza unui infarct miocardic asociat consumului de cocaină. Fusese
internată trei luni mai devreme cu același diagnostic. Nu erau foarte evidente leziuni cardiace consecutive
infarcturilor.
Echipa medicală a pacientei este preocupată de consumul pacientei de cocaină, temându-se că, prin
consumul ei de cocaină, asistenta îi expune pe clienții în vârstă ai acesteia la pericol. Totuși, sunt preocupați
că, odată anunțat angajatorul, ei ar viola confidențialitatea.
Ar trebui echipa medicală să-l anunțe pe angajator despre consumul de cocaină al asistentei, de
vreme ce pacienta nu vrea ca această informație să fie dezvăluită, sau ar trebui să păstreze
confidențialitatea?

Părțile implicate
1
23
2. Opțiunile și principiile care le sprijină

Opțiunea Principiul sau temeiul etic
Opțiunea 1
Opțiunea 2
Opțiunea 3
24
4.2 Cazul pacientului cu sifilis care solicită confidențialitate
Un pacient in vârstă de 35 ani se prezinta împreună cu soția sa la consult dermatologic pentru o

leziune in zona genitala. In urma investigațiilor, pacientul este diagnosticat cu sifilis. El nu dorește ca
nimeni din echipa medicala sa ii comunice soției diagnosticul sau modalitatea de transmitere a bolii. Ce ar
trebui să facă medicul?

Părțile implicate
1

Opțiunea 1
Opțiunea 2
Opțiunea 3
25
26
4.3 Cazul pacientului oncologic cu atitudine suicidară
Ești medic într-un spital de oncologie. Pacientul, dl. Anton, are 57 de ani și suferă de un cancer
agresiv de prostată. Este îngrijit de o echipă, din care faci parte și tu, în spitalul de oncologie. Domnul
Anton a fost diagnosticat cu cancer de prostată acum șapte ani, dar a refuzat tratamentul medical și
chirurgical la momentul respectiv. A ales căi alternative de tratament, și nu a păstrat legătura cu urologul
pentru întreaga perioadă de șapte ani. Domnul Anton s-a prezentat acum cu anemie și hipo-proteinemie.
După câteva teste diagnostice, s-a descoperit că neoplasmul a metastazat la oase și, de asemenea, s-a extins
local și la nodulii limfatici. De asemenea, tumoarea primară i-a invadat vezica și i-a obstrucționat parțial
rinichiul stâng. Domnul Anton a avut mai multe internări pe o perioadă de două luni, din varii motive. La
ultima internare, pacientului i s-a spus că s-ar putea să mai aibă de trăit între patru și șase săptămâni
(estimarea inițială era între șase și douăsprezece săptămâni). Această concluzie a fost adusă în discuție în
urma unei citoscopii care a arătat o mărire considerabilă a tumorii, determinându-se că orice altă
intervenție medicală sau chirurgicală nu ar mai fi potrivită și că îngrijirea paliativă era următorul pas. La
acest moment, pacientul a mărturisit echipei medicale că a renunțat să mai lupte și că își acceptă moartea
iminentă. Într-una din zile, domnul Anton te-a tras deoparte pe tine, medicul cu care avea o relație mai
apropiată, și ți-a mărturisit că plănuiește să se sinucidă. Ți-a cerut insistent să păstrezi secretul și să nu
dezvălui nimănui acest lucru.
Întrebare: Ce faci mai departe?

Părțile implicate
1
27

Opțiunea 1
Opțiunea 2
Opțiunea 3
Opțiunea 4
28
5 Exerciții de bioetică despre autonomie

5.1 Pacienta care a refuzat dializa
Doamna X are 35 de ani și este în mare nevoie de dializă. Ea refuză tratamentul pentru că îi este
teamă de el, îl consideră invaziv. A fost consiliată cu privire la natura tratamentului: nu există alternative
care să ofere un beneficiu practic. Este competentă mental să ia decizii legate de tratament. Înțelege faptul
că, dacă refuză dializa, va muri. Are o fiică de 15 ani care locuiește cu ea. Clinicianul este convins că
pacienta ar trebui să primească dializă dar, în ciuda numeroaselor eforturi de a o convinge, ea refuză. Într-
o zi, starea doamnei X se agravează. Este adusă în stare de inconștiență la spital.
Ar trebui ca medicii să o pună pe dializă sau nu?

Părțile implicate
1
29

Opțiunea 1
Opțiunea 2
Opțiunea 3
30
5.2 Cazul băiețelului bolnav de cancer
Dragoș este un băiețel de 9 ani care a fost diagnosticat cu leucemie în iunie anul trecut. El răspunde
la tratament, dar a avut deja trei spitalizări pentru complicații. Dragoș este, în mod evident, foarte isteț. El
îl întreabă în mod repetat pe doctor despre rezultatele testelor sale, ale tratamentului și complicațiile lor
probabile.
Familia lui Dragoș refuză să-i spună băiețelului despre diagnostic sau să permită medicilor să
folosească cuvântul «cancer». Părinții îi explică medicului că bunicul băiatului conduce comunitatea lor
de rromi, și că el știe cel mai bine cum trebuie abordată problema.
Ce ar trebui să i se spună lui Dragoș ?

Părțile implicate
1
31

Opțiunea 1
Opțiunea 2
Opțiunea 3
32
5.3 Recipientul HIV pozitiv
Ionuț este foarte bolnav și are nevoie de un transplant de ficat ca să supraviețuiască. Fratele său s-
a oferit voluntar să îi doneze o parte din ficatul său. Ionuț este seropozitiv. Încărcătura sa virală nu este
detectabilă. Totuși, Ionuț refuză să îi dezvăluie fratelui său statusul său HIV. Cere să-i fie păstrată
confidențialitatea.
Ar trebui ca medicii să păstreze confidențialitatea statusului HIV?

Părțile implicate
1
33

Opțiunea 1
Opțiunea 2
Opțiunea 3
34
5.4 Cazul terapiilor alternative în cancer
Dl. Andrici și-a vizitat medicul de familie după ce s-a confruntat cu câteva luni de febră, transpirații
nocturne, dureri de spate nespecifice și ”noduli în umeri și în piept.”. După o examinare meticuloasă,
inclusiv o biopsie care a revelat faptul că are celule Reed-Sternberg, acesta a fost imediat trimis la doctorul
Alexa, un oncolog cu bună reputație și multă experiență. După ce Dl. Andrici s-a așezat pe scaun în biroul
doctorului Alexa, acesta din urmă și-a tras scaunul, s-a aplecat ușor în față și i-a explicat că are Limfom
Hodgkin clasic stadiul I. A adăugat că rata de supraviețuire este, de regulă, 90% sau peste, cu
chimioterapie, ceea ce făcea din prognostic unul bun: cei mai mulți dintre pacienți care intrau în remisiune
trăiau vieți sănătoase și normale. Dr. Alexa putea observa că dl. Andrici, un bărbat activ și, până la acel
moment, sănătos, cu vârsta în jur de cincizeci de ani, era supărat. A spus că se va duce acasă să se
gândească asupra opțiunilor înainte să continue, astfel încât doctorul Alexa i-a făcut o programare peste
o săptămână, cu scopul de a finaliza planul de tratament. La vizita de întoarcere, era limpede că dl. Andrici
ajunsese la o concluzie. După ce a tras aer în piept, a început:
”Doctore, știu că tu consideri chimioterapia cea mai bună pentru mine, însă cred că vreau să încerc
o dietă macrobiotică în loc. Tot ce va face chimioterapia va fi să-mi bage propriile chimicale dăunătoare,
iar asta chiar nu pare lucrul de care să am nevoie acum. Măcar vreau să încerc câteva luni de curățare
macrobiotică înainte să mă gândesc la chimioterapie.”
În acest punct, dr. Alexa începu să vorbească mai ferm: ”Înțeleg unde bați. Chimioterapia este o
perspectivă înfricoșătoare și neplăcută. Dar fără ea, riscul morții se ridică la 95%. Chiar și simpla
întârziere a tratamentului poate fi foarte dăunătoare, rezultând într-o creștere tumorală rapidă, care se
poate întâmpla dacă urmezi regimul pe care îl sugerezi”.
Dl. Andrici dădu din cap: ”Îmi pare rău, dar am nevoie de o a doua opinie de la cineva care este
mai... deschis la minte în privința terapiilor alternative”.
Dr. Alexa se gândea la situație. Auzise, într-adevăr, exemple anecdotice despre beneficiile dietelor
macrobiotice, dar nu exista nicio dovadă științifică a faptului că asta ar putea trata cancerul cu succes. Îi
păsa de autonomia pacientului, iar dl. Andrici era, în mod clar, un adult competent, însă era el cu adevărat
informat din punct de vedere științific ca să ia o decizie potrivită?
Ce ați face în locul doctorului Alexa?

Părțile implicate
1
35

Opțiunea 1
Opțiunea 2
Opțiunea 3
Opțiunea 4
36
37
6 Bioetica dezvăluirii adevărului: pacientul cu Klinefelter
Pacient de 43 ani, din mediul rural, in evidenta endocrinologică teritoriala cu sindrom Klinefelter
de la 20 de ani. Se prezinta in clinica pentru reevaluare si din anamneza aflam ca pacientul este căsătorit
si are 2 copii-familie care se declara fericita. Diagnosticul i-a fost comunicat, însă nu i s-a explicat
niciodată ca acest sindrom asociază infertilitate. Cum ar trebui să procedeze echipa medicală?
Care este opinia dumneavoastră despre dezvăluirea adevărului?

Părțile implicate
1
38

Opțiunea 1
Opțiunea 2
Opțiunea 3
39
7 Exerciții pe bioetica reproducerii

7.1 Cazul pacientei cu oligofrenie medie
O pacienta in vârstă de 22 ani, cu oligofrenie medie (QI= 35), a cărei mama suferă de asemenea de
oligofrenie, este instituționalizată într-o secție psihiatrica pentru bolnavi cronici.
In urma unei relații sexuale cu un pacient internat in aceeași clinica (pacienta susține ca a fost
violata), ea rămâne însărcinată si naște un copil, care este de asemenea dat in îngrijire unei instituții de
ocrotire, mama nefiind apta sa se ocupe de creșterea si îngrijirea lui.
La câteva luni după naștere, echipa medicală hotărăște sa trimită pacienta la clinica de obstetrică-
ginecologie pentru montarea unui dispozitiv intrauterin, ca metoda contraceptivă.
Totuși, pacienta este lipsita de discernământ prin prisma bolii ei psihice si rudele de gradul I nu pot
lua decizii in numele ei (mama este de asemenea bolnava iar tatăl nu este cunoscut), este responsabilitatea
echipei medicale sa ia deciziile pe care le considera necesare.
Ce ar trebui făcut ?

Părțile implicate
1
40

Opțiunea 1
Opțiunea 2
Opțiunea 3
41
7.2 Cazul distrofiei musculare Duchenne
Un băiat în vârstă de 4 ani a fost diagnosticat cu Distrofie musculară Duchenne. Alina este mama
purtătoare a genei mutante. Alina are o soră însărcinată, Suzana, (vârsta gestațională – 10 săptămâni), și
care tocmai a fost consultată de unul din medicii aceluiași centru. La prima întâlnire Suzana a povestit
medicului despre dificultățile de vorbire și dezvoltare ale nepotului ei, menționând însă că nu știe despre
ce boală este vorba. S-a arătat preocupată cu privire la o posibilă relație a acestei boli cu sarcina sa și
și-a manifesta dorința de a termina precoce sarcina dacă ar ști că fătul suferă de o condiție letală.
Alina știe că sora ei este gravidă și că sarcina i-ar putea fi afectată, dar totuși nu i-a comunicat
diagnosticul fiului ei, nici statusul ei de purtător, pentru că simte că dacă ar dezvălui acest lucru, Suzana
ar decide un avort, ceea ce în viziunea ei este greșit. Ea și sora ei nu împărtășesc aceleași opinii despre
valoarea vieții, asupra cărora Alina a meditat mult. A cerut în mod expres medicului să păstreze
confidențialitatea și să nu destăinuie rezultatele, nici măcar surorii ei. Ambele sunt paciente ale aceluiași
centru de boli genetice. Specialiștii de aici au discutat în repetate rânduri cazul celor două surori,
considerând că au o datorie de acordare a celor mai bune îngrijiri față de ambele paciente. A prezenta
întreaga situație Suzanei înseamnă a nu respecta confidențialitatea față de Alina. Dar Suzana are 25%
șanse de a naște un copil cu aceeași boală. Un test genetic i-ar permite însă o alegere mult mai informată.
Gena responsabilă este foarte mare și există mai multe mutații posibile pentru apariția acestei boli. Fără a
cunoaște mutația genică în cazul nepotului, simpla testare pentru distrofia Duchenne nu ar aduce prea
multe informații.
Faceți parte din echipa medicală. Ce decideți?

Părțile implicate
1
42

Opțiunea 1
Opțiunea 2
Opțiunea 3
43
8 Exerciții despre etică și genetică

8.1 Cazul Metrorex
Un bărbat de 53 de ani, Ion Popescu, a fost testat pentru o boală genetică care i-a afectat și pe alți
membri ai familiei sale. Testul său a arătat că are un risc crescut de a dezvolta această boală neuro-
degenerativă, dar, deocamdată, nu arată niciun semn al bolii.
Ion Popescu este conductor de metrou la Metrorex. El refuză să-și informeze angajatorul despre
descoperire.
Ar trebui ca echipa medicală să păstreze confidențialitatea sau să-i informeze pe cei de la Metrorex
despre rezultatele testelor medicale ale lui Ion Popescu?

Părțile implicate
1
44

Opțiunea 1
Opțiunea 2
Opțiunea 3
45
8.2 Cazul genei Alzheimer
Ioana este o fetiță de opt ani. Bunicul ei patern a murit din cauza bolii Alzheimer la vârsta de 48 de
ani. Tatăl ei, în vârstă de 44 de ani, a prezentat recent câteva semne precoce ale bolii. S-a testat genetic,
ceea ce a arătat că are gena care se asociază în mod obișnuit cu boala Alzheimer.
Părinții Ioanei își doresc testare genetică pentru fiica lor. Ei susțin că, dacă fetița nu are gena,
poate crește liberă de teama că va dezvolta și ea boala. Ei contrazic îngrijorările privind efectul dăunător
al cunoașterii diagnosticului, spunând că incertitudinea este mai rea decât cunoașterea adevărului.
Ar trebui să se facă această testare genetică sau nu?

Părțile implicate
1
46

Opțiunea 1
Opțiunea 2
Opțiunea 3
47
9 Bioetica la finalul vieții: cazul pacientei cu maladia SIDA

Dana Porfire este o femeie în vârstă de 38 de ani din Moinești, pe cale să moară din cauza maladiilor
asociate cu boala SIDA. Prietenul ei de mai mulți ani, care este și reprezentantul ei legal, precum și copiii
și sora acesteia (cu toții adulți care locuiesc în Moinești), sunt foarte implicați. Dosarele medicale ale Danei
Porfire, de la Spitalul «Speranța» din Iași, unde ea a primit tratament timp de zece ani, are mențiunea cât
se poate de clară că Dana Porfire nu dorește ca diagnosticul să-i fie dezvăluit. În momentul în care echipa
s-a apropiat de ea pentru a discuta problema, Dana a intrat în comă.
Echipa medicală evaluează nevoia ca familia să fie informată despre diagnosticul ei astfel încât să ia
decizii potrivite cu privire la nevoile de îngrijiri ale Danei Porfire pentru finalul vieții. Ce ar trebui dezvăluit
și cui?

Părțile implicate
1
48

Opțiunea 1
Opțiunea 2
Opțiunea 3
49
10 Etica cercetării și dreptatea: cazul studiului Drosophila
Doctorița Dobraniș este pe cale să dezvolte o tehnică pentru personalizarea chimioterapiei cu scopul
de a trata cancerul la pacienți individuali. Tehnica presupune replicarea celulelor canceroase,
introducerea acestora în musculițe drosophila, precum și testarea diverșilor compuși cu scopul de a-l
identifica pe cel mai bun. Procedura a fost raportată la televizor, și pacienți din toată țara au căutat
laboratorul, cu scopul de a se înscrie în experiment.
Este acceptabil din punct de vedere etic ca pacienții care donează pentru finanțarea cercetării (surplus
care ar extinde cercetarea) să beneficieze de prioritate la înscrierea în studiu?

Părțile implicate
1

50
Opțiunea 1
Opțiunea 2
Opțiunea 3
51
11 Etica datoriei profesiei de medic: cazul suspiciunii de Antrax
În toamna lui 2001, într-un centrul medical din New York, aproximativ 50 de persoane au solicitat
consultații dermatologice și de boli infecțioase, în intervalul unei aceleiași după-amiezi. Toți erau trimiși
din birouri legate de industria media, după ce un plic conținând o pudră albă și limbaj amenințător a fost
deschis. Lucrătorii din acele birouri trebuiau evaluați pentru o posibilă expunere la agenți biologici, mai
precis Antrax.
Șase medici specialiști pe boli infecțioase și doi medici specialiști pe dermatologie s-au dus să-i
vadă pe acești pacienți. Un specialist pe boli infecțioase s-a gândit să nu-i vadă pe pacienți, dar într-un
final a consimțit și i-a consultat. Un alt specialist de boli infecțioase, suspectând că este însărcinată, nu i-
a consultat pe pacienți.
Notă: Ciprofloxacina este antibioticul recomandat după expunerea la Antrax. Este contraindicată
utilizarea sa la femeile însărcinate, dar un antibiotic alternativ poate fi utilizat în siguranță.
Din punct de vedere etic, este justificabil pentru specialista în boli infecțioase să refuze să-i consulte
pe pacienți?

Părțile implicate
1
52

Opțiunea 1
Opțiunea 2
Opțiunea 3
53
12 Bioetica transplantului: cazul donatorului voluntar
Un bărbat în vârstă de 35 ani se oferă voluntar spre a dona un rinichi. Nu are familie, iar recipientul
prospectiv este un pensionar bogat, fost manager de succes, în vârstă de 69 ani, ai cărui rinichi nu mai
funcționează deloc, iar dializa este din ce în ce mai greu tolerabilă, limitându-i libertatea de mișcare și
capacitatea de control. Se pare că motivația este complet altruistă. Și în trecut a mai donat sânge în mai
multe ocazii, de ce nu ar dona și un rinichi în prezent?
Un organ cadaveric nu este disponibil la acest moment. Pacientul este bucuros că un tânăr poate
oferi acest lucru. Bineînțeles că acest tânăr nu s-ar evapora din viața lui, după donare. Deja îl consideră
ca pe un fiu, pe care l-ar putea ajuta cu ceva (nu cu bani, pentru că este înafara legii), poate cu găsirea
unui serviciu mai bun (având în vedere că donatorul avea un istoric dominat de câteva detenții dar în
prezent dorește să-și refacă viața alături de prietena lui). Sentimentele sunt reciproce, donatorul pretinzând
că simte respect și simpatie pentru pacient, care îi reamintește de tatăl său care a murit când el avea doar
șapte ani.
Este acceptabil din punct de vedere etic să se efectueze acest transplant?

Părțile implicate
1
54

Opțiunea 1
Opțiunea 2
Opțiunea 3
55
13 Codul de Etică Profesională al Colegiului Medicilor din România73

Aprobat prin Hotărârea Adunării Generale Naționale a Colegiului Medicilor din România nr. 3/04.11.2016,publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 981 din 07.12.2016 și intra în vigoare de la data de 06.01.2017
CODUL DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ

CAPITOLUL I - Principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic
ARTICOLUL 1 Scopul și rolul profesiei medicale

Întreaga activitate profesională a medicului este dedicată exclusiv apărării vieții, sănătății și integrității fizice și psihice a ființei
umane.
ARTICOLUL 2 Nediscriminarea
Actul profesional și întreaga activitate a medicului se vor exercita, respectiv desfășura fără niciun fel de discriminare, inclusiv în
ceea ce privește starea de sănătate sau șansele de vindecare ale pacientului.
ARTICOLUL 3 Respectul demnității ființei umane
În toate situațiile actul profesional, în oricare formă sau modalitate s-ar desfășura, se va face cu respectarea strictă a demnității
umane ca valoare fundamentală a corpului profesional.
ARTICOLUL 4 Primordialitatea interesului și a binelui ființei umane
În toate deciziile cu caracter medical, medicul va trebui să se asigure că interesul și binele ființei umane prevalează interesului
societății ori al științei.
ARTICOLUL 5 Obligativitatea normelor profesionale și a celor de conduită
Medicul trebuie să depună toate diligențele și să se asigure că decizia profesională pe care o ia sau intervenția cu caracter medical
respectă normele și obligațiile profesionale și regulile de conduită specifice cazului respectiv.
ARTICOLUL 6 Independența profesională
Medicul este dator să stăruie și să își apere independența profesională, fiind interzisă orice determinare a actului medical ori a
deciziei profesionale de rațiuni de rentabilitate economică sau de ordin administrativ.
ARTICOLUL 7 Caracterul relației medic-pacient

Relația medicului cu pacientul va fi una exclusiv profesională și se va clădi pe respectul acestuia față de demnitatea umană, pe
înțelegere și compasiune față de suferință.
ARTICOLUL 8 Obligația diligenței de mijloace
Medicul își va dedica întreaga știință și pricepere interesului pacientului său și va depune toată diligența pentru a se asigura că
decizia luată este corectă, iar pacientul beneficiază de maximum de garanții în raport cu condițiile concrete, astfel încât starea sa
de sănătate să nu aibă de suferit.
ARTICOLUL 9 Principiul specializării profesionale
Cu excepția unor cazuri de urgență vitală, medicul acționează potrivit specialității, competențelor și practicii pe care le are.
ARTICOLUL 10 Respectul față de confrați
De-a lungul întregii sale activități, medicul își va respecta confrații, ferindu-se și abținându-se să îi denigreze.
CAPITOLUL II - Consimțământul
ARTICOLUL 11 Acordarea și retragerea consimțământului

(1) Nicio intervenție în domeniul sănătății nu se poate efectua decât după ce persoana vizată și-a dat consimțământul liber și în
cunoștință de cauză.
(2) În aceleași condiții, consimțământul se poate retrage în orice moment de persoana vizată.
(3) Dispozițiile privind retragerea consimțământului sunt valabile și în ceea ce privește consimțământul exprimat, în condițiile
legii, de altă persoană sau instituție decât persoana respectivă.
ARTICOLUL 12 Consimțământul în cazul minorilor
(1) Atunci când, conform legii, un minor nu are capacitatea de a consimți la o intervenție, aceasta nu se poate efectua fără acordul
reprezentantului său, autorizarea unei autorități sau a unei alte persoane ori instanțe desemnate prin lege.
(2) Medicul, în funcție de vârsta și gradul de maturitate a minorului și numai strict în interesul acestuia, poate lua în considerare
și părerea minorului.
ARTICOLUL 13 Consimțământul persoanelor fără capacitatea de a consimți
73
https://www.cmr.ro/new/wp-content/uploads/2017/01/COD-DEONTOLOGIC.pdf
56
Atunci când, conform legii, un major nu are, din cauza unui handicap mintal, a unei boli sau dintr-un motiv similar, capacitatea
de a consimți la o intervenție, aceasta nu se poate efectua fără acordul reprezentantului său ori fără autorizarea unei autorități sau
a unei persoane ori instanțe desemnate prin lege.
ARTICOLUL 14 Informarea prealabilă și adecvată a persoanei
(1) Medicul va solicita și va primi consimțământul numai după ce, în prealabil, persoana respectivă sau cea îndreptățită să își dea
acordul cu privire la intervenția medicală a primit informații adecvate în privința scopului și naturii intervenției, precum și în
privința consecințelor și a riscurilor previzibile și în general acceptate de societatea medicală.
(2) Pe cât posibil, medicul va urmări ca informarea să fie adecvată și raportată persoanei care urmează să își manifeste
consimțământul.
ARTICOLUL 15 Lipsa consimțământului în situații de urgență
Atunci când, din cauza unei situații de urgență, nu se poate obține consimțământul adecvat, se va putea proceda imediat la orice
intervenție indispensabilă din punct de vedere medical în folosul sănătății persoanei vizate.
ARTICOLUL 16 Consimțământul implicit
În interesul pacientului sunt valabile și vor fi luate în considerare autorizările și dorințele exprimate anterior cu privire la o
intervenție medicală de către un pacient care, în momentul noii intervenții, nu este într-o stare care să îi permită să își exprime
voința sau dacă prin natura sa actul medical are o succesiune și o repetabilitate specifică.
CAPITOLUL- III Secretul profesional și accesul la datele referitoare la starea de sănătate
ARTICOLUL 17 Secretul profesional

Medicul va păstra secretul profesional și va acționa în acord cu dreptul legal al fiecărei persoane la respectul vieții sale private
din punctul de vedere al informațiilor referitoare la sănătatea sa.
ARTICOLUL 18 Întinderea obligației de păstrare a secretului profesional
(1) Obligația medicului de a păstra secretul profesional este opozabilă inclusiv față de membrii familiei persoanei respective.
(2) Obligația medicului să păstreze secretul profesional persistă și după ce persoana respectivă a încetat să îi fie pacient sau a
decedat.
ARTICOLUL 19 Transmiterea datelor referitoare la sănătatea persoanei
(1) Medicul va gestiona informația medicală în baza prevederilor prezentului cod, ale legislației în vigoare sau în baza mandatului
pacientului.
(2) Obligația medicului de informare nu mai subzistă în cazul în care pacientul decide, sub semnătură, că nu mai dorește să fie
informat în cazul în care informațiile prezentate de către medic i-ar cauza suferință.
ARTICOLUL 20 Derogări de la regula păstrării secretului profesional
Derogările de la dreptul fiecărei persoane la respectul vieții sale private din punctul de vedere al informațiilor referitoare la
sănătate sunt numai cele prevăzute în mod expres de lege.
CAPITOLUL IV - Reguli generale de comportament în activitatea medicală
ARTICOLUL 21 Comportamentul profesional și etic

(1) Medicul trebuie să fie un model de comportament profesional și etic, fiind în permanență preocupat de creșterea nivelului său
profesional și moral, a autorității și prestigiului profesiunii medicale.
(2) Comportamentul profesional implică, fără a se limita la preocuparea constantă și permanentă a medicului pentru aflarea, pe
orice cale, inclusiv prin intermediul formelor de educație medicală continuă, a celor mai noi descoperiri, procedee și tehnici
medicale asimilate și agreate de comunitatea medicală.
ARTICOLUL 22 Fapte și acte nedeontologice
Sunt contrare principiilor fundamentale ale exercitării profesiei de medic, în special, următoarele acte: a) practicarea eutanasiei
și eugeniei; b) cu excepția situațiilor prevăzute de lege sau de normele profesiei, refuzul acordării serviciilor medicale; c)
abandonarea unui pacient care necesită servicii de urgență sau se află în pericol fără asigurarea că acesta a fost preluat de o altă
unitate medicală sau de un alt medic ori că beneficiază de condiții adecvate situației în care se află și stării sale de sănătate; d)
folosirea unor metode de diagnostic sau tratament nefundamentate științific sau neacceptate de comunitatea medicală, cu risc
pentru pacient; e) cu excepția urgențelor vitale, exercitarea profesiei medicale în condiții care ar putea compromite actul
profesional sau ar putea afecta calitatea actului medical; f) emiterea unui document medical de complezență sau pentru obținerea
unui folos nelegal sau imoral; g) emiterea unui document medical pentru care nu există competență profesională;
h) atragerea clientelei profitând de funcția ocupată sau prin intermediul unor promisiuni oneroase și neconforme cu normele
publicității activităților medicale; i) folosirea, invocarea sau lăsarea impresiei deținerii unor titluri profesionale, specialități ori
competențe profesionale neconforme cu realitatea; j) încălcarea principiilor fundamentale ale exercitării profesiei de medic; k)
respingerea publică, cu excepția dezbaterilor din comunitatea medicală, a unor mijloace de diagnostic, tratament și profilaxie
recunoscute de comunitatea științifică academică medicală, precum și recomandarea publică a unor tratamente nefundamentate
științific.
57
ARTICOLUL 23 Atingeri ale independenței profesionale

Constituie o atingere gravă adusă caracterului independent al profesiei medicale următoarele acte: a) cu excepția situațiilor
prevăzute de lege și cu anunțarea prealabilă a organelor profesiei, asocierea sau colaborarea, sub orice formă și în orice modalitate,
directă ori indirectă, dintre un medic și o persoană care produce sau distribuie medicamente; b) reclama, în orice mod, la
medicamente, suplimente alimentare, aparatură medicală sau alte produse de uz medical; c) implicarea, direct sau indirect, în
distribuția de medicamente, suplimente alimentare, dispozitive medicale, aparatură medicală sau de alte produse de uz medical;
d) încălcarea principiului transparenței în relația cu producătorii și distribuitorii de medicamente și produse medicale; e) primirea
unor donații sub formă de cadouri în bani sau în natură ori alte avantaje, a căror valoare le face să își piardă caracterul simbolic
și care pot influența actul medical, de la una dintre entitățile prevăzute la lit. a)-c).
ARTICOLUL 24 Principiului transparenței
(1) Medicul va solicita și va accepta numai sponsorizarea activităților realizate strict în interes profesional și va încheia contractul
numai în măsura în care nu există o condiționare de orice fel cu privire la obținerea de către sponsor a unor foloase nelegale ori
de natură a influența decizia sau prescripția medicală.
(2) Medicul angajat ori aflat în relații contractuale cu un furnizor de servicii medicale îl va informa pe acesta despre existența
unei cereri de sponsorizare și despre numele sponsorului înaintea încheierii contractului de sponsorizare. Dacă angajatorul sau
beneficiarul se oferă în scris și în timp util să finanțeze el activitatea în considerentul căreia a fost solicitată sponsorizarea, medicul
va renunța la cererea de sponsorizare.
(3) Medicul va ține evidența sponsorizărilor și va informa colegiul teritorial în termen de 60 de zile dacă valoarea unei sponsorizări
sau valoarea totală a sponsorizărilor depășește cuantumul stabilit prin decizia Consiliului național al Colegiului Medicilor din
România.
(4) În toate situațiile în care sunt sponsorizate activități ce urmează să aibă loc în afara României, înaintea executării contractului
de sponsorizare, medicul va depune un exemplar și la colegiul teritorial la care este înregistrat.
(5) Contractele de sponsorizare vor fi păstrate pe o durată de 1 (un) an de la data executării lor și, la cerere, vor fi puse la dispoziția
organelor corpului profesional.
(6) Prevederile alin. (3), (4) și (5) se vor aplica și în cazul în care medicul va fi prestator de servicii ori cesionar de drepturi de
autor către un producător ori distribuitor de medicamente, produse medicale ori dispozitive medicale.
(7) Colegiile teritoriale pot înființa un serviciu de informare a medicilor cu privire la încheierea, executarea și implicațiile juridice
ale contractelor de sponsorizare.
ARTICOLUL 25 Caracterul nemediat al relației medic-pacient
Cu excepția unor situații obiectiv excepționale și imposibil de înlăturat, orice decizie medicală se va baza în primul rând pe
examinarea personală și nemediată a pacientului de către medicul respectiv.
ARTICOLUL 26 Limitele angajamentului profesional
(1) În orice situație, angajamentul profesional al medicului nu poate depăși competența profesională, capacitatea tehnică și de
dotare a cabinetului sau a unității sanitare ori baza materială afectată, inclusiv prin convenții sau colaborări ferme cu alte unități
sanitare.
(2) Dacă medicul nu are suficiente cunoștințe ori experiența necesară pentru a asigura o asistență medicală corespunzătoare,
acesta va solicita un consult adecvat situației sau va îndruma bolnavul către un astfel de consult la o altă unitate medicală. Aceleași
dispoziții se vor aplica și în cazul în care dotarea tehnică și materială a unității în care are loc consultul sau intervenția medicală
nu este adecvată consultului, stabilirii diagnosticului sau intervenției medicale.
ARTICOLUL 27 Diligența de claritate
Medicul care a răspuns unei solicitări cu caracter medical se va asigura că persoana respectivă a înțeles pe deplin prescripția,
recomandarea sau orice altă cerință a medicului, precum și cu privire la faptul că pacientul este, după caz, preluat de o altă unitate
medicală ori în supravegherea altui specialist în domeniu.
ARTICOLUL 28 Colaborarea cu alți specialiști
(1) În situația în care pacientul a fost preluat sau îndrumat către un alt specialist, medicul va colabora cu acesta din urmă, punându-
i la dispoziție orice fel de date sau informații cu caracter medical referitoare la persoana în cauză și informându-l cu privire la
orice altă chestiune legată de starea de sănătate a acesteia.
(2) Recomandările formulate de alți specialiști în scris, inclusiv sub forma scrisorii medicale, nu au caracter obligatoriu pentru
medicul curant, acesta având libertate de decizie, conform propriilor competențe profesionale și situației particulare a pacientului.
ARTICOLUL 29 Consultul în echipă
În situația în care este necesar, medicul, cu consimțământul pacientului sau, după caz, al persoanei, respectiv al instituției abilitate,
va solicita părerea unuia sau mai multor medici, cu care se poate consulta, pentru luarea celor mai adecvate măsuri în interesul
pacientului.
ARTICOLUL 30 Luarea deciziei și comunicarea ei
(1) În cazul unui consult organizat de către medicul curant în condițiile art. 28, luarea și comunicarea deciziei finale aparțin
medicului care l-a organizat.
(2) Dacă opinia majorității medicilor participanți la un consult organizat în condițiile art. 28 diferă de a medicului care a organizat
consultul, pacientul ori, după caz, instituția sau persoana abilitată va fi informată.
58
ARTICOLUL 31 Dreptul la o a doua opinie medicală

În toate situațiile medicul va respecta dreptul pacientului de a obține o a doua opinie medicală.
ARTICOLUL 32 Actul medical de la distanță
Investigația ori intervenția medicală la distanță, în oricare dintre formele și modalitățile existente, este permisă numai în situația
în care pacientul este asistat nemijlocit de către medicul său, iar scopul investigației și procedurilor la care este supus pacientul
este acela de a ajuta medicul să determine diagnosticul, să stabilească tratamentul sau să întreprindă orice altă măsură medicală
necesară finalizării actului medical sau intervenției medicale în cazul operaților. Excepție fac situațiile de urgență.
ARTICOLUL 33 Finalizarea obligației asumate

(1) Medicul se va asigura că pacientul a înțeles natura și întinderea relației medic-pacient, că are o așteptare corectă cu privire la
rezultatele actului medical și la serviciile medicale pe care acesta urmează să le primească.
(2) Odată încheiată înțelegerea medic-pacient, medicul este ținut să ducă la îndeplinire toate obligațiile asumate, așa cum rezultă
ele din înțelegerea părților, dintr-un document scris dacă există sau din obiceiurile și cutumele profesiei medicale.
ARTICOLUL 34 Refuzul acordării serviciilor medicale
(1) Refuzul acordării asistenței medicale poate avea loc strict în condițiile legii sau dacă prin solicitarea formulată persoana în
cauză îi cere medicului acte de natură a-i știrbi independența profesională, a-i afecta imaginea sau valorile morale ori solicitarea
nu este conformă cu principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic, cu scopul și rolul social al profesiei medicale.
(2) În toate cazurile, medicul îi va explica persoanei respective motivele care au stat la baza refuzului său, se va asigura că prin
refuzul acordării serviciilor medicale viața sau sănătatea persoanei în cauză nu este pusă în pericol și, în măsura în care refuzul
este bazat pe încălcarea convingerilor sale morale, va îndruma persoana în cauză spre un alt coleg sau o altă unitate medicală.
CAPITOLUL V - Activitățile conexe actului medical
ARTICOLUL 35 Legalitatea și realitatea conținutului documentelor medicale

Medicul va elibera persoanelor îndreptățite numai documentele permise de lege și care atestă realitatea medicală așa cum rezultă
aceasta din datele și informațiile pe care medicul le deține în mod legal ori așa cum a rezultat ea în urma exercitării profesiei cu
privire la persoana respectivă.
ARTICOLUL 36 Conformitatea documentului medical cu specialitatea medicală
(1) Documentele medicale referitoare la starea de sănătate a pacientului, întocmite de medic în urma exercitării personale a
profesiei, vor fi în limita specialității și competențelor profesionale ale medicului respectiv.
(2) Orice activitate medicală se va consemna în documente adecvate înregistrării activității respective și se va finaliza printr-un
înscris medical.
ARTICOLUL 37 Obligații referitoare la sănătatea publică
(1) Medicul are obligația profesională și legală să se îngrijească de respectarea regulilor de igienă și de profilaxie. În acest scop,
ori de câte ori are ocazia și este cazul, el va semnala persoanelor respective responsabilitatea ce le revine acestora față de ele
însele, dar și față de comunitate și colectivitate.
(2) Medicul are obligația morală de a aduce la cunoștință organelor competente orice situație de care află și care reprezintă un
pericol pentru sănătatea publică.
ARTICOLUL 38 Semnalarea erorilor profesionale
(1) Medicul care ia cunoștință despre fapte care, în opinia lui, ar putea constitui erori profesionale va informa prin scrisoare
medicală medicul autor al faptei.
(2) Dacă eroarea nu este corectată ori apreciază că nu s-au întreprins toate măsurile adecvate situației, medicul va sesiza în mod
cât mai detaliat organismele corpului profesional și, cu excepția situațiilor prevăzute de lege, nu va face publice datele.
ARTICOLUL 39 Primordialitatea concilierii
În orice situație litigioasă ori divergență profesională, înaintea oricărui demers public este obligatorie procedura de conciliere din
cadrul corpului profesional.
ARTICOLUL 40 Obligația de sprijin reciproc și de loialitate
În toate situațiile și împrejurările legate de exercitarea obligațiilor profesionale, medicii își vor acorda sprijin reciproc și vor
acționa cu loialitate unul față de celălalt. Obligația de sprijin și loialitate subzistă și față de corpul profesional și organismele sale.
ARTICOLUL 41 Concurența loială
(1) În cazul medicilor cu practică independentă, plata prestației medicale poate să fie directă sau indirectă. În cazul plății directe
este obligatorie afișarea la sediu a tarifelor aplicate. Tarifele vor fi stabilite de fiecare medic, cu excepția serviciilor medicale
furnizate în baza unui contract.
(2) Medicul cu practică independentă poate refuza să își ofere serviciile în cazul neachitării taxelor aferente de către solicitant,
cu excepția cazurilor care necesită servicii de urgență sau se află în pericol iminent.
(3) Este interzisă practicarea concurenței neloiale în exercitarea activității medicale sau în legătură cu aceasta.
59
(4) Prin concurență neloială se înțelege orice acțiune, atitudine sau altă formă de manifestare a medicului, personalului angajat,
colaboratorilor ori interpușilor acestora, făcută cu scopul de a menține sau atrage clientela ori de a crește veniturile obținute din
activitatea medicală, în detrimentul altor concurenți, cum ar fi: a) deturnarea sau încercarea de deturnare a clientelei prin
discreditarea profesională a unui confrate; b) perceperea unor onorarii subevaluate în raport cu prețul pieței sau calitatea prestației,
atât din punctul de vedere al prestigiului profesiei, cât și din punctul de vedere al onestității față de pacient, cu scopul de a atrage
clientelă ori de a crește veniturile obținute din activitatea medicală, în detrimentul altor concurenți, cu riscul de a oferi servicii la
niveluri calitative inferioare, precum și acordarea unor reduceri/scutiri/eșalonări de onorarii; c) atragerea/fidelizarea clientelei cu
avantaje materiale, oferite sub orice formă; d) racolarea personalului instruit și format la o unitate medicală concurentă; e)
determinarea reprezentanților oricăror autorități/instituții de a sfătui toți solicitanții să se adreseze unei anumite unități medicale;
f) neemiterea sau emiterea neregulată a chitanțelor/bonurilor fiscale/facturilor pentru serviciile taxate; g) participarea sau
colaborarea la evenimente (audio, video, pe suport informatic etc.) cu scopul de a-și face publicitate în vederea atragerii de
clientelă, în alte condiții decât cele prevăzute de lege și de prezentul cod; h) însărcinarea unui profesionist, chiar și cu titlu gratuit,
de a procura clienți ori a face reclamă; i) oferirea de avantaje materiale oricărei persoane pentru atragerea clientelei; j) orice alte
acte sau fapte în accepțiunea prezentului alineat, care vor fi calificate ca atare de către comisia de disciplină, din oficiu sau ca
răspuns la sesizări.
(5) Este admis serviciul gratuit în scopuri filantropice și nu pentru a menține sau atrage clientelă ori pentru a crește veniturile
obținute din activitatea medicală, în detrimentul altor concurenți, în cazuri justificate cum ar fi: a) prestații efectuate rudelor până
la gradul al III-lea inclusiv sau unui alt medic; b) servicii medicale acordate persoanelor paupere, care nu își pot permite costul
lor; c) alte situații cu caracter excepțional reglementate legal.
CAPITOLUL VI - Cercetarea medicală
ARTICOLUL 42 Principiul legalității și eticii cercetării medicale

Orice activitate de cercetare medicală va fi efectuată cu respectarea strictă a principiilor fundamentale ale exercitării profesiei de
medic, în respect deplin față de ființa și de specia umană și cu respectarea strictă a condițiilor prevăzute de lege și normele
profesiei.
ARTICOLUL 43 Cercetarea pe ființa umană
Cercetarea pe ființa umană are caracter de excepție și poate fi făcută numai dacă, în mod cumulativ, sunt întrunite următoarele
condiții: a) nu există nicio metodă alternativă la cercetarea pe ființe umane de eficacitate comparabilă; b) riscurile la care se poate
expune persoana nu sunt disproporționate în comparație cu beneficiile potențiale ale cercetării; c) proiectul de cercetare a fost
aprobat de instanța sau autoritatea competentă după ce a făcut obiectul unei examinări independente asupra pertinenței sale
științifice, inclusiv al unei evaluări a importanței obiectivului cercetării, precum și al unei examinări pluridisciplinare a
acceptabilității sale pe plan etic; d) persoana asupra căreia se fac cercetări este informată asupra drepturilor sale și asupra
garanțiilor prevăzute prin lege pentru protecția sa; e) consimțământul a fost dat în mod expres, specific și a fost consemnat în
scris. Acest consimțământ poate fi retras expres în orice moment.
ARTICOLUL 44 Cercetarea pe persoana fără capacitatea de a consimți
Nu poate fi desfășurată activitate de cercetare științifică medicală pe o persoană care nu are capacitatea de a consimți decât dacă
sunt întrunite cumulativ condițiile următoare: a) sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 43 lit. a) -d); b) rezultatele cercetării
au potențialul de a produce beneficii reale și directe pentru sănătatea sa; c) cercetarea nu se poate efectua cu o eficacitate
comparabilă pe subiecți capabili să își dea consimțământul; d) autorizarea necesară prevăzută la art. 43 lit. c) a fost dată specific
și în scris; e) persoana în cauză nu are obiecții.
ARTICOLUL 45 Diligența medicului
Medicul este dator să depună toată diligența și să stăruie pentru lămurirea tuturor împrejurărilor de fapt și de drept atunci când
este implicat într-o activitate de cercetare medicală. În caz de nevoie, pentru lămurirea deplină, medicul este dator să solicite
sprijinul organismelor profesiei medicale.
ARTICOLUL 46 Intervenția asupra persoanei
Nicio persoană nu va putea fi supusă experiențelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenții în scop de cercetare
decât în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.
ARTICOLUL 47 Prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatori în viață
(1) Prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatori în viață se fac exclusiv în cazurile și
condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil și expres al acestora și numai după ce persoana respectivă a fost
informată, în prealabil, asupra riscurilor intervenției. În toate cazurile, până în momentul prelevării, donatorul poate reveni asupra
consimțământului dat.
(2) În afara cazurilor expres prevăzute de lege este interzisă prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de la minori,
precum și de la persoane aflate în viață, dar lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave
sau dintr-un alt motiv similar.
60
ARTICOLUL 48 Prelevarea de organe, țesuturi și celule umane de la persoane decedate

Prelevarea de organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic sau științific, de la persoane decedate se efectuează numai în
condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat în timpul vieții, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul
scris, liber, prealabil și expres dat, în ordine, de soțul supraviețuitor, de părinți, de descendenți ori, în sfârșit, de rudele în linie
colaterală până la gradul al patrulea inclusiv.
ARTICOLUL 49 Limitări ale cercetării medicale
Sunt contrare scopului și rolului profesiei de medic următoarele activități în domeniul cercetării medicale: a) orice intervenție
medicală asupra caracterelor genetice prin care se urmărește modificarea descendenței unei persoane. Excepție fac situațiile care
privesc prevenirea și tratamentul unor maladii genetice, situație în care se vor obține toate autorizările adecvate; b) orice
intervenție prin care se urmărește crearea unei ființe umane genetic identică cu altă ființă umană vie sau moartă; c) crearea de
embrioni umani în scopuri de cercetare; d) orice intervenție de natură a determina sexul viitorului copil. Excepție fac situațiile
în care în mod obiectiv este necesară determinarea sexului în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul viitorului
copil; e) examinarea caracteristicilor genetice ale unei persoane în alt scop decât medical și strict în condițiile și procedurile
legale; f) orice intervenție prin care s-ar urmări sau s-ar determina selecția persoanelor ori s-ar aduce atingere speciei umane; g)
participarea sau implicarea într-o activitate de identificare a unei persoane pe baza amprentelor sale genetice altfel decât în cadrul
unei proceduri judiciare penale ori civile sau în scopuri strict medicale ori de cercetare științifică, ambele efectuate strict în
condițiile legii; h) participarea la orice fel de acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor
sau produselor sale, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege.
CAPITOLUL VII - Publicitatea activităților medicale
ARTICOLUL 50 Scopul publicității

(1) Publicitatea formelor de exercitare a profesiei este destinată să asigure publicului informații cu privire la activitatea desfășurată
de acestea.
(2) Publicitatea trebuie să fie veridică, neînșelătoare, să respecte secretul profesional și să fie realizată cu demnitate și prudență.
(3) Indiferent de mijlocul de publicitate utilizat, toate mențiunile laudative sau comparative și toate indicațiile referitoare la
identitatea pacienților sunt interzise.
(4) Mijloacele de publicitate a formelor de exercitare a profesiei nu pot fi folosite ca reclamă în scopul dobândirii de clientelă.
ARTICOLUL 51 Mijloacele de publicitate
(1) Formele de exercitare a profesiei de medic pot utiliza unul sau mai multe mijloace de publicitate, respectiv: a) plasarea unei
firme; b) anunțuri de publicitate, potrivit prezentului cod de deontologie medicală; c) anunțuri și mențiuni în anuare, cărți de
telefon și baze de date cu profesioniștii din sectorul sanitar; d) invitații, broșuri și anunțuri de participare la conferințe, colocvii
etc., profesionale și de specialitate; e) corespondență profesională și cărți de vizită profesionale; f) adresă de internet.
(2) Nu este permisă utilizarea următoarelor mijloace de publicitate: a) oferirea serviciilor prin prezentare proprie sau prin
intermediar la domiciliul ori reședința unei persoane sau într-un loc public; b) propunerea personalizată de prestări de servicii
efectuată de o formă de exercitare a profesiei, fără ca aceasta să fi fost în prealabil solicitată în acest sens, indiferent dacă aceasta
este făcută sau nu în scopul racolării de pacienți; c) acordarea de consultații medicale realizate pe orice suport material, precum
și prin orice alt mijloc de comunicare în masă, inclusiv prin emisiuni radiofonice sau televizate, cu excepția acelora avizate de
Colegiul Medicilor din România sau de alte organisme acreditate de acesta în acest scop.
(3) În cadrul aparițiilor în mediile de informare, medicul va putea prezenta procedee de diagnostic și tratament, tehnici medicale
specifice ori alte procedee și mijloace de investigare, dar nu va putea folosi acest prilej pentru a-și face reclamă pentru sine sau
pentru orice altă firmă implicată în producția de medicamente, suplimente alimentare ori dispozitive medicale.
ARTICOLUL 52 Firma
(1) Firma trebuie să aibă dimensiunile maxime de 40 x 80 cm și va fi amplasată la intrarea imobilului și/sau a spațiului ocupat în
care forma de exercitare a profesiei își are sediul profesional principal sau secundar ori birou de lucru.
(2) Firma cuprinde următoarele mențiuni: a) Colegiul Medicilor din România; b) structura teritorială a Colegiului Medicilor din
România; c) denumirea formei de exercitare a profesiei, inclusiv numele și prenumele medicului, în cazul în care acestea nu se
regăsesc în denumire; d) mențiuni privind identificarea sediului (etaj, apartament); e) mențiuni privind specialitățile și
competențele medicale și, opțional, titlurile profesionale, academice, științifice; f) mențiuni privind sediul principal și sediul
secundar.
ARTICOLUL 53 Publicitatea prin mijloacele media
(1) Formele de exercitare a profesiei pot publica anunțuri în mica sau în marea publicitate.
(2) Anunțurile publicate în anuarele profesionale privesc activitatea formelor de exercitare a profesiei, numele și principalele
specialități și competențe în care medicii își desfășoară activitatea, precum și programul de activitate.
ARTICOLUL 54 Corespondența
(1) Corespondența formei de exercitare a profesiei poate cuprinde: a) numărul de telefon, fax, adresa de internet și adresa
electronică (e-mail); b) indicarea sediului principal și, după caz, a sediului secundar și/sau a altui loc de muncă; c) specialitățile
și competențele medicale; d) titlurile academice, științifice sau profesionale; e) sigla formei respective de exercitare a profesiei.
61
(2) Cărțile de vizită profesionale ale medicului care își desfășoară activitatea în cadrul formei respective de exercitare a profesiei
pot cuprinde mențiunile permise corespondenței, precum și calitatea medicului în forma de exercitare a profesiei.
ARTICOLUL 55 Pagina web
(1) Medicii, precum și formele de exercitare a profesiei pot avea un website care poate cuprinde mențiuni referitoare la activitatea
desfășurată, precum și pe cele permise corespondenței ori publicității.
(2) Conținutul și modul de prezentare a adresei de internet trebuie să respecte demnitatea și onoarea profesiei, precum și secretul
profesional.
(3) Pagina web nu poate cuprinde nicio intercalare cu caracter de reclamă sau mențiune publicitară pentru un produs sau serviciu
diferit de activitățile pe care are dreptul să le furnizeze medicul sau respectiva formă de exercitare a profesiei.
(4) Pagina web nu poate conține legături către alte adrese al căror conținut ar fi contrar principiilor esențiale ale profesiei de
medic.
(5) Pentru realizarea cerințelor menționate la alin. (4), medicul sau forma de exercitare a profesiei deținătoare a paginii web
trebuie să asigure în mod regulat vizitarea și evaluarea paginilor proprii și a paginilor la care este permis accesul pe baza
legăturilor realizate prin intermediul adresei proprii și trebuie să dispună fără întârziere eliminarea lor în cazul în care conținutul
și forma acestora sunt contrare principiilor esențiale privind exercitarea profesiei de medic.
CAPITOLUL VIII - Judecarea cauzelor deontologice
ARTICOLUL 56 Celeritatea
(1) Cercetarea și analiza oricărei sesizări privind existența unei posibile încălcări a dispozițiilor prezentului cod de deontologie
medicală se fac cu celeritate de către persoanele desemnate cu cercetarea faptei ori de către cei cărora le-au fost solicitate date în
legătură cu soluționarea sesizării, fiind obligate să acționeze cu maximă diligență, netergiversând sau prelungind realizarea
atribuțiilor, respectiv comunicarea datelor solicitate.
(2) În adresa de solicitare a unor date și informații necesare soluționării cauzei disciplinare se va indica data până la care urmează
să se facă comunicarea datelor sau informațiilor solicitate.
ARTICOLUL 57 Prezumția de nevinovăție
(1) Cercetarea și analiza oricărei sesizări se vor face având în vedere și respectând prezumția de nevinovăție a medicului.
(2) Persoanele desemnate cu cercetarea sesizării ori membrii comisiei de disciplină vor acționa cu tact și moderație, fără a se
antepronunța sau a emite opinii personale în niciun mod și în niciun sens pe timpul soluționării sesizării.
ARTICOLUL 58 Imparțialitatea
(1) Persoana desemnată cu cercetarea faptei reclamate ori membrii comisiei de disciplină care are/au vreun interes personal în
cauză, în orice mod, ori are/au legături de rudenie cu medicul care face obiectul cercetării sau cu persoana care a făcut reclamația
îl va/vor informa pe președintele comisiei de disciplină, care va decide, după caz, menținerea sau înlocuirea persoanei în cauză.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în situația existenței unor situații conflictuale.
(3) Nicio persoană implicată în cercetarea sau soluționarea cauzei disciplinare nu va putea face declarații publice cu privire la
cauza respectivă până la soluționarea ei definitivă.
ARTICOLUL 59 Contradictorialitatea scrisă

(1) Comisia de disciplină va stărui pentru obținerea în scris a poziției fiecărei părți implicate în cauza disciplinară.
(2) Contradictorialitatea orală directă se va desfășura doar în condițiile în care pentru soluționarea cauzei este strict necesară,
neputându-se soluționa cauza altfel. În acest caz, președintele ședinței va acționa cu tact și înțelegere, fiind interzise adresările
directe între persoanele implicate sau emiterea de către membrii comisiei de disciplină a unor aprecieri ori opinii în legătură cu
cauza respectivă.
ARTICOLUL 60 Opinia de specialitate
(1) În funcție de cauza supusă cercetării disciplinare, comisia de jurisdicție profesională și/sau comisia de disciplină pot/poate
solicita o opinie de specialitate de la medici specialiști cu reputație în domeniu.
(2) Dispozițiile art. 57 se aplică și în ceea ce privește specialiștii.
ARTICOLUL 61 Desfășurarea audierilor
(1) În cauza supusă soluționării, membrii comisiei de disciplină se vor adresa persoanelor audiate exclusiv prin intermediul
președintelui comisiei sau solicitându-i acestuia permisiunea și exclusiv pentru a-i pune persoanei în cauză întrebări utile și
relevante soluționării cauzei.
(2) Pe timpul audierii este interzisă emiterea de către membrii comisiei de disciplină a unor opinii personale sau aprecieri de orice
natură. În caz de nevoie, președintele comisiei poate interveni și restabili cadrul decent al audierilor, inclusiv prin suspendarea
ședinței comisiei.
CAPITOLUL IX - Dispoziții finale
ARTICOLUL 62 Aplicarea codului de deontologie medicală
62
Prezentul cod de deontologie medicală se aplică tuturor medicilor care exercită profesia pe teritoriul României, indiferent de
forma de organizare, sursa finanțării sau de caracterul permanent, temporar ori ocazional al activității.
14 Bibliografie
ALUAȘ, M., Bioetică Medicală, Facultatea de Medicină, Editura Medicală Universitară „Iuliu Hațieganu”, Cluj-
Napoca 2016.
ARISTOTEL, Etica Nicomahică. Traducere din limba elină de Traian Brăileanu, Antet Revolution, București 2003.
BEAUCHAMP, T. L. – CHIDLRESS, J. F., Principles of biomedical ethics, Oxford University Press, New York ; Oxford 20137.
GOVIER, T., A Practical Study of Argument, Wadsworth, Cengage Learning, Belmont, CA, United States 2010.
SHANNON, T. A. – KOCKLER, N. J., An Introduction to Bioethics, fourth edition revised and updated, Paulist Press, New
York/Mahwah, NJ 2009.
63
15 Recomandări de literatură beletristică pe teme de bioetică
Succes în Facultatea de Medicină!
64

Indreptar 2021 MG Ro 240219 113345

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Indreptar 2021 MG Ro 240219 113345

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

CAIET DE EXERCIȚII

Texte sistematizate de,

Conținuturi culese, sistematizate și adaptate de

1 Cele patru principii ale lui Beauchamp & Childress............................................................................................... 7

13 Codul de Etică Profesională al Colegiului Medicilor din România .................................................................. 56

Schemă orientativă de predare

Exerciții în clasă Temă pentru acasă

1 Cele patru principii ale lui Beauchamp & Childress

1.1 Respectul pentru autonomie

2 Câteva noțiuni de bază despre argumentare

3 Cum rezolvăm un caz de bioetică?

3.3 Un exemplu concret, algoritmizat

Ema Andronescu îi cere doctorului Andrei să-i amputeze piciorul sănătos.

Fișă pentru rezolvarea cazurilor de bioetică

1. Strângerea informațiilor (include părțile implicate)

3 Comunitatea pacienților amputați

6 Instituția clinicii sau spitalului unde activează doctorul Andrei

7 Familia scriitoarei Andronescu

8 Statul (prin instituțiile furnizoare de asistență socială)

Alte informații utile:

2. Opțiunile și principiile care le susțin

Opțiunea 1 Doctorul Andrei nu are dreptul să refuze operația, ci trebuie să o

Opțiunea 3 Doctorul Andrei o trimite pe scriitoare la un consult psihiatric

3. Formularea explicită a dilemei etice

4. Alegerea acelei opțiuni care este considerată cea mai etică:

Este acceptabil pentru doctorul Andrei să refuze să facă amputarea.

5. Argumente pentru alegerea făcută:

A2. Nu există un beneficiu medical

A5. Dacă scriitoarea are familie, membrii familiei ar fi și ei afectați.

4 Exerciții de bioetică despre confidențialitate și încredere

Fișă pentru rezolvarea cazurilor de bioetică

1. Strângerea informațiilor (include părțile implicate)

Alte informații utile:

2. Opțiunile și principiile care le sprijină

3. Formularea explicită a dilemei etice

4. Alegerea acelei opțiuni care este considerată cea mai etică:

5. Argumente pentru alegerea făcută:

4.2 Cazul pacientului cu sifilis care solicită confidențialitate

Un pacient in vârstă de 35 ani se prezinta împreună cu soția sa la consult dermatologic pentru o

Fișă pentru rezolvarea cazurilor de bioetică

1. Strângerea informațiilor (include părțile implicate)

Alte informații utile:

2. Opțiunile și principiile care le sprijină

3. Formularea explicită a dilemei etice

4. Alegerea acelei opțiuni care este considerată cea mai etică:

5. Argumente pentru alegerea făcută:

4.3 Cazul pacientului oncologic cu atitudine suicidară

Fișă pentru rezolvarea cazurilor de bioetică

1. Strângerea informațiilor (include părțile implicate)

Alte informații utile:

2. Opțiunile și principiile care le sprijină

3. Formularea explicită a dilemei etice

4. Alegerea acelei opțiuni care este considerată cea mai etică:

5. Argumente pentru alegerea făcută:

5 Exerciții de bioetică despre autonomie

Fișă pentru rezolvarea cazurilor de bioetică

1. Strângerea informațiilor (include părțile implicate)

Alte informații utile:

2. Opțiunile și principiile care le sprijină

3. Formularea explicită a dilemei etice

4. Alegerea acelei opțiuni care este considerată cea mai etică:

5. Argumente pentru alegerea făcută:

5.2 Cazul băiețelului bolnav de cancer