ORHAN PAMUK – LAUREAT AL PREMIULUI NOBEL1

PENTRU LITERATURĂ PE ANUL 2006

(n. 1952)

Orhan Pamuk, cel mai cunoscut dintre scriitorii turci contemporani, s-a născut în anul
1952 la Istanbul – oraș care avea să devină, pentru autorul de mai târziu, un adevărat centru al
lumii şi căruia avea să-i dedice pagini memorabile în romane, în volumul său memorialistic
intitulat Istanbul – Hatıralar ve Şehir, precum şi în diverse scrieri ocazionale.
Absolvent al uneia dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din Turcia,
Robert Kolej, întemeiat în 1863, Orhan Pamuk a urmat iniţial studii de arhitectură, reorientându-
se apoi către Institutul de Jurnalistică al Universităţii din Istanbul, pe care l-a absolvit în 1976.
În ciuda riscurilor şi a incertitudinilor la care îl expunea o asemenea opţiune, din 1974 s-a
consacrat exclusiv scrisului, care avea să devină miza supremă a existenţei sale, după ce, între 7
şi 22 de ani, cochetase cu pictura și miniatura şi se gândise chiar să devină pictor.
Prima sa carte, Karanlık ve Işık (Întuneric şi lumină), l-a adus în atenţia criticii literare
din Turcia, fiind răsplătită cu premiul de debut al Editurii Milliyet (1979); romanul urma să
apară în 1982 cu un alt titlu, Cevdet Bey ve Oğulları (Cevdet Bey şi fiii săi), fiind încununat,
după apariție, cu premiul Orhan Kemal (1983). Acest roman de familie, a cărui acţiune se
desfăşoară pe parcursul a trei generaţii, în perioada de început a Turciei moderne, urmează în
mare măsură convenţiile narative clasice; el a fost adeseori comparat cu romanul de debut al
lui Thomas Mann, Casa Buddenbrock (1901), care urmăreşte destinul şi declinul unei familii
burgheze din Lübeck pe parcursul a patru generaţii; comparația amintită nu pornește doar de
la premisa că acțiunea ambelor cărți se desfășoară pe parcursul mai multor generații, ci și de la
faptul că acestea se concentrează asupra acelorași medii ale micii burghezii în ascensiune.
Cel de-al doilea roman al lui Orhan Pamuk, Sessiz Ev (Casa tăcută / Casa tăcerii),
care a văzut lumina tiparului în anul 1983 şi a fost distins cu Premiul Mandaralı în 1984,
anunţă deja experimentele narative de mai târziu, aduce în atenţie o serie de tipuri umane care
vor reveni în romanele ulterioare şi prefigurează câteva dintre preocupările centrale ale operei
lui Orhan Pamuk; cartea se remarcă nu numai prin formula narativă originală, ci şi prin
analiza psihologică fină, prin subtilitatea monologurilor interioare. La fel ca și în cazul
romanului anterior, personajele ilustrează mai multe generații ale aceleiași familii, fiecare
dintre ele ilustrând o mentalitate specifică; nu mai este vorba însă de o narațiune liniară,

1
Premiul Nobel pentru literatură este decernat pentru întreaga activitate literară.
concepută cronologic, ci de o succesiune de analepse, de flashback-uri, datorate personajului
principal, Fatma, care-și rememorează viața, raportându-se astfel, mai mult sau mai puțin
direct, la tensiunile și contradicțiile cu care s-a asociat procesul de modernizare a Turciei la
începutul secolului XX.
Romanul Beyaz Kale (Fortăreaţa albă), publicat în anul 1985, a contribuit la
consolidarea reputaţiei interne şi internaţionale a lui Orhan Pamuk. În el se regăsesc multe dintre
„jocurile livreşti” şi dintre constantele tematice ale capodoperelor sale, care-l vor impune ca pe
o voce foarte personală în peisajul literar contemporan: tensiunile şi incertitudinile identităţii,
descoperirea alterităţii, relaţia identitate-alteritate, complementaritatea Orient-Occident, relaţia
intelectualului sau a artistului cu structurile de putere, motivul „dublului” (doppelgänger),
motivul dispariţiei și al pierderii. Acțiunea romanului se petrece în secolul al XVII-lea la
Istanbul (parțial, și la Edirne), iar protagoniștii săi sunt un italian, prins de corsari în cursul
unei călătorii pe mare și devenit rob, și un învățat (hoge) otoman, pasionat de cunoaștere și de
diverse experimente. Cei doi, care se aseamănă izbitor din punct de vedere fizic, fac schimb
de cunoștințe și sfârșesc prin a face și schimb de roluri, așa cum sugerează finalul romanului.
În aceeaşi perioadă (1985-1988), Orhan Pamuk a beneficiat de un binevenit răgaz de
documentare şi reflecţie, ca visiting scholar la Columbia University şi la University of Iowa –
răgaz folosit pentru elaborarea noii sale cărţi, care urma să fie întâmpinată cu elogii atât de
critici, cât şi de cititori. Dincolo de jocurile intertextuale care îl definesc şi care devin acum o
marcă inconfundabilă a stilului lui Orhan Pamuk, romanul Kara Kitap (Cartea neagră),
apărut în anul 1990, poartă amprenta experienţelor biografice ale autorului, evocate parţial şi
în volume de nonficțiune precum Öteki Renkler (Celelalte culori) şi, mai cu seamă, Istanbul –
Hatıralar ve Şehir (Istanbul. Amintirile şi oraşul), dar şi în interviuri ori în discursuri de
recepţie rostite cu ocazia decernării unor premii.
În anul 1991, Orhan Pamuk elaborează scenariul filmului Gizli Yüz (Chipul tainic),
regizat de Ömer Kavur, al cărui punct de plecare îl constituie un episod din romanul Kara
Kitap şi care se va remarca la festivalurile de profil de la Antalya (Premiul pentru cel mai bun
film şi cel mai bun scenariu) şi de la Montreal (Premiul pentru cel mai bun film).
Romanul Yeni Hayat (Viaţa cea nouă), care vede lumina tiparului în 1994, îmbracă,
pentru cititorul occidental, aspectul unui Bildungsroman modern, straniu, construit la graniţa
dintre vis şi realitate; cititorul familiarizat cu tradiţia culturală a Turciei regăseşte însă în carte,
dincolo de stilul poetic sau de aluziile la existenţa cotidiană, teme esenţiale ale iniţierii și
gândirii sufite, omniprezente şi în Kara Kitap. Eroul central al romanului, care s-a bucurat de
un succes răsunător la data apariției, este un student istanbulez care descoperă o „viață nouă”

2
în paginile unei cărți cu același titlu (aceasta va rămâne misterioasă până la sfârșit) și care
pornește într-o nesfârșită călătorie pentru aflarea ei, la fel ca mulți alți tineri care au citit
aceeași carte. O parte a acestei călătorii se petrece în tovărășia lui Canan, de care tânărul este
îndrăgostit. Peste ani, când se pomenește redus la o existență banală, Osman, eroul romanului,
pornește într-o altă călătorie, pe urmele idealului din tinerețe, sfârșind tragic într-un accident
de autobuz.
Romanul Benim Adım Kırmızı (Mă numesc Roşu), apărut în anul 1998, este poate cel
mai ataşant şi mai somptuos roman al lui Orhan Pamuk (care îl consideră și „cel mai optimist
dintre romanele sale”). Acţiunea sa se petrece în mediile miniaturiştilor otomani de la sfârşitul
secolului al XVI-lea, reconstituite de autor cu nesfârşita migală a propriilor protagonişti.
Dincolo de personaje, de epocă, de omniprezentul Istanbul, cartea implică o meditaţie subtilă
asupra timpului, asupra memoriei, asupra istoriei „Orientului” şi „Occidentului” și asupra
mentalităților lor specifice. Benim Adım Kırmızı îmbracă forma unui roman polițist, de unde și
caracterul său dinamic, dar implică și o poveste de dragoste: personajele se află în căutarea
unui ucigaș, bănuit a proveni din rândurile miniaturiștilor, căruia i se datorează moartea unui
miniaturist, dar și a unchiului eroului principal, Kara (Negru), însărcinat de sultan să vegheze
în taină asupra unui volum miniat menit să celebreze împlinirea a o mie de ani de la Hegiră2.
Dinamismul romanului este determinat și de formula sa narativă: este vorba de 59 de capitole,
cu naratori multipli, care vin, fiecare, cu o perspectivă sau o viziune proprie asupra
evenimentelor. „Personajele naratoare” îmbracă identități foarte variate, de la oameni la
animale (Câine), de la culori (Roșu) la obiecte (Banul), de la elemente din natură (Copacul) la
realități metafizice (Moartea, Diavolul) etc.
Biografia literară a lui Orhan Pamuk a continuat cu volumul Öteki Renkler (Celelalte
culori), datând din 1999, care reuneşte fragmente de jurnal, articole ocazionale, recenzii,
eseuri, reportaje şi note de călătorie, precum şi o lungă povestire, intitulată „Pencereden
Bakmak” („Privind pe fereastră”), cu puternice sugestii autobiografice.
Romanul Kar (Zăpada), apărut în anul 2002 şi definit de autor ca un „roman politic” –
singular, de altfel, în ansamblul operei sale –, a stârnit vii polemici în Turcia, prin
problematica religioasă şi etnică extrem de sensibilă pe care o abordează; acțiunea se petrece
la Kars, în extremitatea nord-estică a Turciei, în medii puternic marcate de ideologii radicale,
de la islamul politic la radicalismul republican cu accente anarhiste. Eroul principal, poetul

2
Strămutarea Profetului Muhammad de la Mecca la Medina, survenită în anul 622, care urma să devină
primul an al calendarului islamic.

3
Ka, revine în Turcia după un lung exil politic în Germania și se duce la Kars pentru a
investiga o veritabilă epidemie de sinucideri în rândul tinerelor localnice. Are astfel prilejul de
a cunoaște o comunitate aparent închisă, marcată de sărăcie endemică, de dispute între
opțiunile seculariste și cele islamiste, este implicat în controverse politice și, printre altele, se
îndrăgostește de o tânără numită Ipek. Potrivit naratorului, după consumarea acestor
evenimente, Ka pleacă din nou în Germania, unde se bănuiește că a fost asasinat de un tânăr
islamist, care ar fi subtilizat, cu acest prilej, și poemele scrise de Ka la Kars – acestea dispar,
așadar, fără urmă.
Volumul memorialistic İstanbul. Hatıralar ve Şehir (Istanbul. Amintirile şi oraşul),
datând din 2003, a fost receptat cu interes atât în ţara de baştină a lui Pamuk, cât şi în
străinătate. Dincolo de experienţele personale strecurate în paginile sale, de distanţarea uneori
ironică, alteori lipsită de menajamente faţă de propria familie, de moşteniri asumate şi afinităţi
spirituale declarate, cartea îmbracă aspectul unui diptic, în care istoria personală a scriitorului
devine inseparabilă de istoria (sentimentală) a oraşului.
Romanul Masumiyet Müzesi, apărut în anul 2008, a înregistrat tiraje record şi a fost
primit cu deosebit interes, atât datorită faptului că era primul roman publicat de Orhan Pamuk
după decernarea premiului Nobel, cât şi datorită faptului că autorul amânase îndelung
finalizarea sa, după ce-i anunţase apariția în mai multe rânduri, generând astfel un imens fond
de aşteptare. Este vorba de un roman de dragoste aproape clasic, desfăşurat pe parcursul a
treizeci de ani, în aceleaşi cartiere şi medii istanbuleze cu care şi-a obişnuit Pamuk cititorii. În
centrul poveştii se află obsesia unui bărbat din mediile burgheze pentru o rudă săracă, pe care
o percepe ca pe marea sa iubire, dar cu care nu se poate căsători din cauza diferenţelor de
statut social, ratându-şi astfel viaţa. Interesul faţă de acest roman a sporit după ce O. Pamuk
și-a anunţat intenția de a deschide un muzeu care să cuprindă toate obiectele amintite în
cuprinsul cărţii şi care să fie dedicat, de fapt, generaţiei și, în general, Turciei anilor 1970.
Muzeul, aflat în zona centrală a Istanbulului, în cartierul Çukurcuma, a fost inaugurat în anul
2012, fiind inclus foarte repede pe harta turistică a Istanbulului; în anul 2014 a fost distins cu
premiul „Muzeul European al Anului”. (site-ul muzeului: http://tr.masumiyetmuzesi.org/)
Penultimul roman al lui Orhan Pamuk a apărut la sfârșitul anului 2014 și se intitulează
Kafamda Bir Tuhaflık (O ciudățenie a minții mele). Acesta reflectă viața unui vânzător
ambulant istanbulez (de bragă, mai apoi de iaurt și de pilaf) pe parcursul a mai bine de
patruzeci de ani, în perioada 1969-2012. Prin intermediul său sunt urmărite procesul de
modernizare a Istanbulului, schimbările rapide care se produc în textura arhitecturală, dar și
umană a orașului după anii 1970, stilul de viață al istanbulezilor din diverse categorii sociale,

4
de la cea a defavorizaților, ilustrată de eroul Mevlut Karataș, de familia și anturajul său, până
la mediile marii burghezii turce – în parte de extracție istanbuleză, în parte cu rădăcini
anatoliene. Spre deosebire de romanele anterioare, a căror acțiune este plasată cu predilecție la
Istanbul și în împrejurimile sale3, Kafamda Bir Tuhaflık se petrece, în parte, și în mediile rurale
din Anatolia, al căror exponent este personajul principal al cărții – acesta ajunge la Istanbul în
contextul marii migrații a forței de muncă care avea să conducă la transformarea explozivă a
Istanbulului dintr-un oraș cu circa 2 milioane de locuitori stabili la începutul anilor 1970 într-un
megalopolis cu peste 14 milioane de locuitori în anul 2014. Destinul lui Mevlut Karataș,
vânzătorul ambulant care se vede nevoit să-și susțină familia din diverse expediente, este în
mare măsură emblematic pentru o bună parte a populației istanbuleze de astăzi.
Ultimul roman al lui Orhan Pamuk, Kırmızı Saçlı Kadın (Femeia cu Părul Roșu),
apărut la sfârșitul anului 2016, poate fi definit ca o reinterpretare modernă a două „povești”
care au marcat imaginarul colectiv în Occident, respectiv în Orient: cea a lui Oedip, regele
Thebei, cunoscută mai ales datorită piesei Oedip rege de Sofocle, și cea a lui Rostam și
Sohrab, inclusă în Cartea șahilor de Ferdowsi (marele poet național iranian, m. 1020).
Autorul pornește de la ideea că situațiile arhetipale cuprinse în cele două legende fondatoare
(fiul, ca ucigaș al tatălui – în prima dintre ele, și tatăl ca ucigaș al fiului – în cea de-a doua)
sunt definitorii pentru cele două tipuri de civilizație și pentru conflictele fundamentale care le-
au opus de-a lungul timpului. Acțiunea se desfășoară parțial la Istanbul, parțial la Gebze și, pe
de altă parte, la Öngören (lângă Gebze), protagonistul fiind Cem, un licean care, la mijlocul
anilor 1980, își petrece o parte din vară în preajma unui fântânar, ca ucenic al acestuia. În
scurtul răstimp petrecut în târgul Öngören, tânărul se familiarizează cu sentimente
fundamentale precum dragostea, gelozia, responsabilitatea și libertatea și are, totodată, prima
experiență erotică, în tovărășia unei actrițe de teatru misterioase (Femeia cu Părul Roșu), care
povestește seară de seară povești și basme din vechime, într-un cort galben instalat la intrarea
în târg. Această scurtă aventură (cu totul memorabilă pentru erou) se va solda cu apariția unui
copil, de a cărui existență Cem nu va afla decât treizeci de ani mai târziu și care, aflat sub
înrâurirea acelorași povești pe care le ascultase cândva și tatăl său, va sfârși prin a-l ucide.
În toamna anului 2005, lui Orhan Pamuk – tradus astăzi în peste 60 de limbi – i-a fost
decernat Premiul Păcii (Friedenspreis) la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt. Opera

3
Cu excepția romanelor Kar (a cărui acțiune se desfășoară la Kars) și Sessiz Ev (a cărui acțiune se
desfășoară la Cennethisar, un orășel din apropierea Istanbulului). În cazul altor romane, precum Yeni Hayat,
Beyaz Kale, Kırmızı Saçlı Kadın, punctul de plecare al acțiunii este tot Istanbulul, chiar dacă aceasta migrează
ulterior și către alte zone din Turcia.

5
sa a primit deplina recunoaştere internaţională odată cu decernarea Premiului Nobel pentru
Literatură pe anul 2006 – salutată cu entuziasm de admiratorii operei sale. Discursul de
recepție4 rostit de Orhan Pamuk cu acest prilej s-a intitulat Babamın Bavulu (Valiza tatei),
fiindu-i dedicat tatălui său, care murise cu câțiva ani în urmă.
Orhan Pamuk a fost distins cu titlul de doctor honoris causa de către mai multe
universități, printre care Freie Universität Berlin (2007), Universitatea Boğaziçi din Istanbul
(2007), Universitatea din Tilburg (2007), Universitatea din Bucureşti (2007), Universitatea
Complutense din Madrid (2007), Universitatea Yale (2010) etc. A primit, totodată, distincţii
onorifice din partea universităţilor din Washington (2006) şi Georgetown (2007).
În anul 2006, Orhan Pamuk a fost visiting professor la University of Columbia, unde
avea să revină în anul academic 2007-2008, pentru a preda cursuri de literatură comparată şi
de creative writing. El continuă, de altfel, să colaboreze și la ora actuală cu Universitatea
Columbia din New York.
După cum mărturisește el însuși, dincolo de multitudinea identităţilor asumate de-a
lungul timpului, Orhan Pamuk rămâne în mod esenţial scriitor. Tipul de scriitor pentru care
pledează şi pe care-l întruchipează nu se poate lipsi de vocaţia ascezei – de puterea de a se
desprinde de tumultul lumii, de a se izola într-un spaţiu familiar, înconjurat de cărţi şi de
uneltele tradiţionale ale condeierului, de a trudi cu răbdare şi perseverenţă asupra
manuscriselor. Scrisul, în viziunea sa, înseamnă dedicaţie, solitudine şi disponibilitate
necondiţionată, așa cum rezultă, printre altele, și din discursul de recepție rostit cu ocazia
decernării Premiului Nobel pentru Literatură.
Romanele polifonice ale lui Orhan Pamuk, cu frazele lor ample, labirintice, care induc
un straniu sentiment de atemporalitate, au adus un suflu nou în literatura universală. Temele
predilecte ale cărţilor sale au îndreptat, pe de altă parte, atenţia cititorilor către un spaţiu
cultural foarte puțin explorat până de curând. Nimic mai neaşteptat şi mai captivant pentru
lectorul occidental sau pentru cel educat la şcoala romanului occidental decât fastuoasa,
melancolica incursiune în universul miniaturiştilor otomani de la sfârşitul secolului al XVI-lea
şi al precursorilor lor, turci ori iranieni. Sau apăsătoarea poveste a Istanbulului – oraşul-
palimpsest, fascinant şi înfricoşător deopotrivă –, bântuit de umbrele trecutului, de spleen-ul
vizionarilor, de solidaritatea peste timp a învingătorilor şi învinşilor. Sau revelaţia trecutului

4
Discursul de recepție (numit Nobel lecture) face parte integrantă din ceremoniile de acest gen – cel
rostit de O. Pamuk poate fi găsit și citit, în limbile turcă, engleză, franceză, germană, suedeză pe site-ul fundației,
la adresa http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/2006/pamuk-lecture.html Înregistrarea
discursului poate fi urmărită pe același site, la adresa http://www.nobelprize.org/mediaplayer/index.php?id=91

6
recent al Turciei, cu dramele şi sacrificiile ori cu ambiguităţile şi contradicţiile sale
inevitabile, cu destinele irosite, cu mânia sumbră a învinșilor, cu singurătatea celor care
visează altfel decât ceilalţi. Sau poveştile complicate, împovărate de mistere şi de adevăruri
rostite doar pe jumătate, ale marilor familii de altădată, măturate de tăvălugul istoriei, de
propriile iluzii şi de eternele slăbiciuni omeneşti.
Dincolo de trama fiecărui roman în parte, opera lui Orhan Pamuk lasă impresia unei
vaste fresce consacrate fragilităţii umane, în veşnică luptă cu ravagiile timpului. Personajele
sale migrează de la o carte la alta, de la o epocă la alta, încercând să-şi definească identitatea,
descoperind alteritatea şi complementaritatea, căutând soluţii de convieţuire şi acomodare,
recunoscându-şi neputinţele, frustrările, limitările. Fiecare carte pare o reluare a aceleiaşi
poveşti, privită din alt unghi, printr-o altă lentilă, după cum în fiecare carte subzistă,
inconfundabilă, umbra autorului, cu amintirile, bucuriile ori tristeţile sale.
Orhan Pamuk are marele merit de a fi atras atenţia asupra unei literaturi – cea turcă –
considerată până mai ieri marginală şi de a le fi demonstrat tinerilor aspiranţi la gloria literară
din Turcia sau din alte părți ale lumii că autenticitatea şi, desigur, talentul pot învinge
blocajele mentale şi adversităţile, indiferent de natura acestora.

Opere disponibile în traducere românească:

— Orhan Pamuk, Mă numesc Roşu (roman – traducere din limba turcă, note şi glosar:
Luminiţa Munteanu), Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2006 (615 pp.); republicat de
Editura Polirom.
— Orhan Pamuk, Viaţa cea nouă (roman – traducere din limba turcă şi note: Luminiţa
Munteanu), Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2006, (324 pp.); republicat de Editura
Polirom.
— Orhan Pamuk, Fortăreaţa albă (roman – traducere din limba turcă şi note: Luminiţa
Munteanu), Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2007 (200 pp.); republicat de Editura
Polirom.
— Orhan Pamuk, Cartea neagră (roman – traducere din limba turcă şi note: Luminiţa
Munteanu), Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2007 (608 pp.) [Premiul pentru traduceri
din literatura universală pe anul 2007, acordat de Uniunea Scriitorilor din România];
republicat de Editura Polirom.
— Orhan Pamuk, Zăpada (roman – traducere din limba turcă şi note: Luminiţa Munteanu),
Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2008 (565 pp.); republicat de Editura Polirom.

7
— Orhan Pamuk, Muzeul inocenţei (roman – traducere din limba turcă şi note: Luminiţa
Munteanu), Iași, Polirom, 2010 (635 pp.)
— Orhan Pamuk, Istanbul. Amintirile şi oraşul (memorialistică – traducere din limba turcă şi
note: Luminiţa Munteanu), Iași, Editura Polirom, 2011 (480 pp.)
— Orhan Pamuk, Cevdet Bey și fiii săi (roman – traducere din limba turcă şi note: Luminiţa
Munteanu), Iași, Polirom, 2013 (688 pp.)
— Orhan Pamuk, Casa tăcerii (roman – traducere din limba turcă şi note: Luminiţa
Munteanu), Iași, Polirom, 2014 (360 pp.)
— Orhan Pamuk, O ciudățenie a minții mele (roman – traducere din limba turcă şi note:
Luminița Munteanu), Iaşi, Polirom, 2016 (608 pp.)
— Orhan Pamuk, Femeia cu Părul Roșu (roman – traducere din limba turcă şi note: Luminița
Munteanu), Iaşi, Polirom, 2017 (în curs de apariție)