este cântarea noastră”[12].

În ceea ce-l privește, Grigore cel Mare, puțin timp

mai târziu, pune, prin redactarea acelui Antiphonarium, premisa pentru
dezvoltarea organică a acelei muzici sacre așa de originală încât de la el își
trage numele. Prin modulațiile sale inspirate, cântul gregorian va deveni de-a
lungul secolelor expresia melodică tipică a credinței Bisericii în timpul
celebrării liturgice a misterelor sfinte. În felul acesta, „frumosul” se îmbina cu
„adevărul”, pentru ca, și pe căile artei, sufletele să fie răpite de la sensibil la
veșnic.
Pe tot acest parcurs nu au lipsit nici momentele dificile. Chiar pe tema
reprezentării misterului creștin, antichitatea a cunoscut o aspră controversă
intrată în istorie cu numele de „lupta iconoclastă”. Imaginile sfinte, de acum
răspândite în devoțiunea poporului lui Dumnezeu, au devenit obiectul unei
contestări violente. Conciliul care a avut loc la Niceea în anul 787, care a
stabilit liceitatea imaginilor și a cultului lor, a fost un eveniment istoric nu
numai pentru credință, dar și pentru cultura însăși. Argumentul decisiv la care
au apelat episcopii pentru a doborî controversa a fost misterul Întrupării: dacă
Fiul lui Dumnezeu a intrat în lumea realităților vizibile, făcând o punte de
legătură între vizibil și invizibil prin umanitatea sa, în mod analog ne putem
gândi că o reprezentare a misterului poate fi folosită, în logica semnului, ca
evocare sensibilă a misterului. Icoana nu este venerată în ea însăși, ci trimite
la subiectul pe care-l reprezintă[13].