1

ROBERT LUDLUM

IDENTITATEA
LUI BOURNE
Versiunea românească: Adriana Irimia

www.virtual-project.eu

2
 I.S.B.N.
973-9100-32-5

Titlul original: „The Bourne Identity”

© 1980 by Robert Ludlum
EDITURA ELIT

3
 PREFAŢĂ
The New York Times
Vineri, 11 iulie 1975

Prima Pagină

DIPLOMAŢI AVÂND LEGĂTURI CU TERORISTUL

CUNOSCUT SUB NUMELE DE CARLOS.

PARIS, 10 iulie – Franţa a expulzat astăzi trei diplomaţi

cubanezi cu funcţii importante, în cadrul urmăririi internaţionale
având ca obiect prinderea unui individ pe nume Carlos, bănuit a fi
o verigă importantă într-o reţea teroristă internaţională.
Suspectul, al cărui nume adevărat se crede a fi Ilici Ramirez
Sanchez, este căutat pentru uciderea a doi agenţi ai
contraspionajului francez şi a unui informator libanez, într-un
apartament din Quartier Latin, la 27 iunie.
Cele trei crime au condus poliţia din Franţa şi Anglia la
concluzia că s-ar putea afla pe urmele unei mari reţele de terorişti
internaţionali. În timp ce-l căutau pe Carlos pentru cele trei
omoruri, poliţiştii francezi şi englezi au descoperit mari ascunzători
de arme, stabilindu-se astfel o legătură între Carlos şi importante
acte de terorism din Germania Occidentală. Poliţia bănuieşte că
există o legătură între multe din actele teroriste comise în întreaga
Europă.

A fost văzut la Londra.

De atunci, se pare că acest Carlos ar fi fost văzut la Londra şi la

Beirut, în Liban…

Associated Press
Luni, 7 iulie 1975
Ştire.

UN NĂVOD PENTRU PRINDEREA UNUI ASASIN

4
 LONDRA (AP) – Arme şi femei, grenade şi costume elegante, un
portofel plin, bilete de avion spre destinaţii romantice şi
apartamente frumoase într-o jumătate de duzină din capitalele
lumii. Iată portretul unui asasin din epoca vitezei, pentru care s-a
pornit o vânătoare internaţională. Vânătoarea a început când
individul, răspunzând la sonerie într-un apartament parizian, a
împuşcat mortal doi agenţi speciali francezi şi un informator
libanez. Ulterior, patru femei au fost arestate în două capitale,
acuzate de complicitate. Asasinul însuşi a dispărut – probabil în
Liban, crede poliţia franceză.
În ultimele câteva zile, la Londra, cei care îl cunosc l-au descris
ca fiind chipeş, curtenitor, cu o educaţie aleasă, bogat şi îmbrăcat
după ultima modă.
Dar asociaţii săi sunt bărbaţi şi femei despre care s-a spus că ar
fi cei mai periculoşi din lume. Se zice că ar avea legături cu Armata
Roşie japoneză, cu Organizaţia pentru Luptă Armată Arabă, cu
banda vest-germană Baader-Meinhof, cu Frontul de Eliberare din
Quebec, cu mişcările separatiste din Franţa şi Spania, cu Aripa
Provizorie a Armatei Republicane Irlandeze.
Când asasinul ajungea într-un loc – la Paris, Haga, Berlinul
Occidental – explodau bombe, răpăiau puşti şi persoane erau
răpite.
Un prim fir conducător a fost găsit la Paris când, la
interogatoriu, un terorist libanez a cedat şi i-a dus pe toţi agenţii
speciali până la uşa apartamentului parizian al asasinului, la 27
iunie. Acesta i-a împuşcat pe toţi trei şi a reuşit să fugă. Poliţia a
găsit acolo arme şi o agendă cu „liste ale morţii” pe care figurau
persoane de vază.
Ieri, London Observer anunţa că poliţia îl caută pe fiul unui
avocat venezuelean, pentru a-l interoga în legătură cu triplul omor.
Scotland Yard a spus că „nu neagă cele anunţate”, dar a adăugat
că nu există nici o acuzaţie împotriva lui şi este căutat doar pentru a
fi interogat.
Observer l-a identificat pe cel urmărit ca fiind Ilici Ramirez
Sanchez, din Caracas. Acest nume figura pe unul din cele patru
paşapoarte găsite de poliţia franceză la percheziţia apartamentului
unde au avut loc omorurile.
Ziarul spunea că Ilici a fost botezat după Vladimir Ilici Lenin,
fondatorul statului sovietic, că a studiat la Moscova şi vorbeşte
curent limba rusă. La Caracas, un purtător de cuvânt al Partidului

5
Comunist Venezuelean a spus că Ilici este fiul unui avocat marxist,
în vârstă de 70 de ani, care trăieşte la 450 de mile vest de Caracas,
dar „nici tatăl, nici fiul nu sunt membri ai partidului nostru”.
El le-a spus reporterilor că nu ştie unde se află Ilici în
momentul de faţă.

6
 PARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL 1
Traulerul plonjă în abisul întunecat al mării mânioase, ca un
animal ce încerca cu disperare să scape dintr-o mlaştină de
nepătruns. Valurile se ridicau la înălţimi gigantice, izbind în cocă
şi prăvălindu-se peste punte într-o spumă albă, venită din cerul
nopţii. Se auzea scrâşnetul lemnului pe lemn, vibraţia odgoanelor
întinse până la refuz. Animalul era pe moarte.
Deodată, două explozii străpunseră zgomotele mării, ale
vântului şi ale vasului. Proveneau din cabina slab luminată care se
ridica şi cobora o dată cu restul vasului. Pe uşă ieşi un bărbat,
agăţându-se cu o mână de parapet, cu cealaltă ţinându-se de
stomac.
După el apăru un altul, prudent, la pândă. Se opri în uşa
cabinei, încercând să-şi păstreze echilibrul; ridică pistolul şi trase
iarăşi. Şi iarăşi.
Cel de lângă parapet îşi duse amândouă mâinile la cap,
arcuindu-se pe spate sub impactul celui de-al patrulea glonte.
Brusc, prova vasului se cufundă în valea dintre două valuri uriaşe,
săltându-l de pe picioare pe bărbatul rănit; se răsuci spre stânga,
incapabil să-şi ia mâinile de la cap. Vasul ţâşni în sus, cu prova şi
puntea aproape complet afară din apă, făcând silueta din uşă să se
prăvălească înapoi în cabină, în timp ce un al cincilea foc de armă
se pierdu în noapte. Rănitul scoase un ţipăt, încercând să se agaţe
cu mâinile de ceva, orbit de sânge şi de stropii de apă. Negăsind
nimic de ce să se agaţe, picioarele-i cedară şi trupul i se aplecă
înainte. Vasul se clătină violent şi bărbatul a cărui ţeastă era
străpunsă se prăvăli peste bord în demenţa beznei de dedesubt.
Simţi apa rece învăluindu-l, înghiţindu-l, trăgându-l în jos,
răsucindu-l, apoi împingându-l în sus, spre suprafaţă, doar cât să
ia o gură de aer. Doar una, după care era iarăşi sub apă.
Iar în tâmplă simţea o ciudată căldură umedă, o simţea în
pofida apei îngheţate, ca pe un foc. Simţea, gândea, vedea, sesiza

7
sentimentul de panică, lupta şi totuşi era liniştit. Îl învăluia calmul
observatorului detaşat de evenimente, care le constată dar nu e
implicat..
Apoi îl cuprinse o altă formă de panică. Nu, nu se putea lăsa în
voia liniştii! Nu încă! Trebuia să se întâmple din clipă în clipă, nu
ştia exact ce anume, dar trebuia să se întâmple. Iar el trebuia să
fie acolo!
Dădu din picioare cu furie, agăţându-se de zidurile apăsătoare
de apă de deasupra, cu pieptul arzând. Ajunse la suprafaţă, dând
din mâini şi din picioare ca să se menţină pe cocoaşele întunecate
ale valurilor. Sus!
Ajunse pe creasta unui monstruos val rostogolitor, înconjurat de
spumă şi de beznă. Nimic. Suceşte-te! Suceşte-te!
Şi se întâmplă. O explozie puternică, al cărei zgomot acoperi
vuietul apei şi al vântului. Cerul se aprinse, luminat de o coroană
de foc. Câştigase. Nu ştia ce, dar câştigase.
După care, brusc, se scufundă iarăşi în abis. Simţea apa
învolburată trecându-i peste umeri, răcorindu-i arsura din tâmplă,
încălzind junghiul îngheţat pe care-l avea în stomac şi în picioare.
Pieptul. Pieptul şi-l simţea strivit, izbit de o lovitură
insuportabilă. Iarăşi! Vreau linişte.
Apoi se agăţă din nou, dând iar din picioare… până-l simţi. Un
obiect gros, unsuros, ce urma doar mişcările apei. Nu ştia ce e, dar
era acolo, îl simţea, se putea agăţa de el.
Agaţă-te de el! Te va purta spre tihnă. Spre liniştea
întunericului…

Primele raze ale soarelui străpunseră ceţurile dinspre răsărit,

făcând să scânteieze apele calme ale Mediteranei. Căpitanul micii
ambarcaţiuni de pescuit, cu ochii injectaţi, cu mâinile zdrelite de
frânghii, şedea la pupa, fumând o Gauloise, mulţumit de
priveliştea acestei mări netede. Aruncă o privire spre timonerie,
unde fratele lui mai tânăr împinsese maneta înainte, ca să meargă
mai iute. Mai era doar un membru în echipaj, care tocmai verifica
un năvod, la câţiva metri mai încolo. Cei doi râdeau de ceva; semn
bun, căci în noaptea care trecuse numai motive de râs nu
avuseseră. De unde se iţise furtuna aia? În buletinele meteo de la
Marsilia nu se prevedea nimic, căci atunci ar fi rămas la adăpostul
ţărmului. Voise să ajungă până în zori la locurile bune de pescuit
aflate la optzeci de kilometri sud de La Seine-sur-Mer, dar nu cu
preţul unor reparaţii costisitoare – şi ce reparaţii mai erau ieftine

8
în ziua de azi? – şi nici cu preţul vieţii lui. Iar noaptea trecută a
avut motive să se gândească la asta.
— Tu es fatigue, hein, mon frere?1 îi strigă fratele lui zâmbind
vesel. Va te coucher maintenant. Laisse-moi faire 2.
— D’accord, răspunse fratele mai mare şi se ridică, aruncând
ţigara peste bord. Puţin somn nu mi-ar strica. Era bine să ştii că la
cârmă e frate-tău. Barca familiei ar trebui să fie întotdeauna
pilotată de un membru al familiei; acesta are privirea mai ascuţită.
Fie el şi un frate care vorbea cu accentul melodios al unui om
cultivat. Auzi ce trăsnaie! După un an petrecut la universitate,
frate-său voia să facă o compagnie. Cu o singură barcă, ce de mult
nu mai era nouă. Trăsnit. La ce i-au folosit cărţile lui noaptea
trecută? Când compagnie aia era cât pe ce să se ducă la fund.
— Priviţi! Acolo!
Era frate-său. Pare-se că nu va avea parte de somn din cauza
privirii ascuţite a unui membru al familiei.
— Ce e? strigă el.
— Prova babord! E un om în apă! Se ţine de ceva! Un soi de
scândură.
Căpitanul trecu la cârmă, dirijând vasul spre partea dreaptă a
omului aflat în apă, oprind motoarele pentru a reduce din siaj.
Individul arăta în aşa hal încât părea că orice mişcare l-ar putea
face să alunece de pe bucata de lemn de care se ţinea; mâinile îi
erau albe, încordate ca nişte gheare, dar restul trupului era moale
şi fără vlagă, precum al unui înecat, dus de pe lumea asta.
— Faceţi un laţ la parâmă! strigă căpitanul către fratele lui şi
către omul din echipaj. Lăsaţi-l sub picioarele lui. Uşurel! Ridicaţi-l
până spre brâu. Trageţi încet.
— Mâinile nu i se desprind de scândură!
— Apleacă-te! Desfă-i-le! S-ar putea să fie încleştarea morţii.
— Nu. E viu… într-o oarecare măsură. Buzele i se mişcă, dar nu
iese nici un sunet. Şi ochii, deşi mă-ndoiesc că ne vede.
— I-am desfăcut mâinile!
— Ridicaţi-l. Apucaţi-l de umeri şi treceţi-l peste parapet.
Uşurel, acum!
— Maica ta, Doamne, uitaţi-vă la capul lui! strigă matrozul. E
despicat.
— S-o fi izbit de scândură, în timpul furtunii, spuse fratele.
— Nu cred, zise căpitanul, uitându-se la rană. E o tăietură
1
Eşti obosit, frăţioare? (fr.).
2
Acu’ du-te şi te culcă. Lasă-mă pe mine, (fr.).

9
curată, parcă făcută cu briciul. Provocată de un glonte. A fost
împuşcat.
— Nu poţi să ştii sigur.
— Şi încă în mai multe locuri, adăugă căpitanul, scrutând
trupul cu privirea. Ne îndreptăm spre Ile de Port Noir. E cea mai
apropiată insulă şi pe chei locuieşte un medic.
— Englezul?
— Îşi face meseria.
— Când e în stare, zise fratele căpitanului. Când îl lasă vinul.
Are mai mult succes cu animalele pacienţilor lui decât cu pacienţii.
— Nu va mai conta. Când ajungem acolo, ăsta va fi un cadavru.
Dacă printr-o întâmplare scapă, o să-l taxez pentru consumul de
carburant şi pentru peştele pe care l-am fi putut prinde. Adu
trusa; o să-l bandajăm la cap, fie ce-o fi.
— Uitaţi-vă! strigă matrozul. Uitaţi-vă la ochii lui.
— Ce-i cu ei? întrebă fratele.
— Acum o clipă erau cenuşii, ca un cablu de oţel. Acum sunt
albaştri!
— E soarele mai puternic, zise căpitanul, ridicând din umeri.
Sau le joacă feste ochilor tăi. Oricum, în groapă nu-s culori.
Zgomotele intermitente ale bărcilor de pescuit se amestecau cu
ţipetele continue ale pescăruşilor. Era spre sfârşitul după-amiezii
dar aerul continua să fie cald şi umed. De la chei pornea o
străduţă pietruită mărginită de case în paragină, între care creştea
iarba neîngrijită. Casele fuseseră cândva mai arătoase, pe vremea
când unii îşi făcuseră iluzii că Ile de Port Noir ar putea deveni o
staţiune la modă.
Toate casele aveau în faţă o alee care ducea până la stradă, dar
aleea ultimei case era evident mai mult folosită. Casa îi aparţinea
unui englez care venise la Port Noir cu opt ani în urmă, în nişte
împrejurări pe care nimeni nu le cunoştea şi nici nu ţinea să le
cunoască. Era medic şi pe chei era nevoie de un medic. Cangele,
acele de pescuit şi cuţitele erau totodată instrumente de lucru şi
de schilodire. Dacă-l prindeai pe docteur într-o zi bună, cusăturile
nu erau prea rele. Însă dacă damful de vin sau de whisky era prea
tare, treaba devenea riscantă.
Tans pis! Tot era mai bun decât nimic.
Dar nu şi azi; azi nimeni nu intră pe alee. Era duminică şi toată
lumea ştia că duminică seara doctorul era beat criţă, în sat,
încheindu-şi seara cu orice curvă care pica. E drept că de câteva
duminici îşi schimbase obiceiul şi nimeni nu-l văzuse prin sat. Dar

10
nu există schimbări radicale; doctorului i se trimiteau cu
regularitate sticle de scotch. Stătea pur şi simplu acasă; asta de
când barca de pescuit de La Ciotat îl adusese pe bărbatul acela
necunoscut, mai mult mort decât viu.
Dr. Geoffrey Washburn se trezi brusc, bărbia lăsată pe piept
făcând mirosul din gură să-i intre în nări; nu era deloc plăcut.
Clipi din ochi, apoi aruncă o privire spre uşa deschisă de la
dormitor. Să-l fi trezit oare un alt monolog incoerent al pacientului
său? Nu, nu se auzea nici un sunet. Tăceau până şi pescăruşii de
afară.
Washburn se uită la sticla de whisky pe jumătate goală aflată pe
măsuţa de lângă scaunul lui. Era un progres. În mod normal, într-
o duminică sticla ar fi fost goală până acum, durerea nopţii
precedente înecată în scotch. Zâmbi în sinea lui, binecuvântând-o
încă o dată pe soră-sa mai mare, din Coventry, datorită banilor
căreia putea să-şi permită să bea scotch. Fată bună, Bess, deşi
Dumnezeu ştie că ar fi putut să-i dea şi mai mulţi bani în fiecare
lună, dar îi era recunoscător şi pentru atât. Într-o bună zi însă n-o
s-o mai facă, banii n-or să mai vină şi va trebui să caute uitarea în
vinul cel mai ieftin, până durerea n-o să mai fie acolo. Niciodată.
Ajunsese să se împace cu acest gând… până acum trei
săptămâni şi cinci zile când nişte pescari care nici măcar n-au vrut
să spună cum îi cheamă l-au adus la uşa lui pe străinul pe
jumătate mort, care fusese împuşcat.
Ceea ce nu ştiau pescarii era că gloanţele nu loviseră numai
trupul omului. Ci şi mintea lui.
Doctorul renunţase la orice speranţă de a mai revedea vreodată
Anglia. Dar poate că acum lucrurile se vor schimba. Străinul le-ar
putea schimba.
Dacă prognoza lui era corectă, avea să se întâmple ceva cât de
curând, din ceas în ceas, din clipă în clipă. Rănile de la picioare,
stomac şi piept erau adânci şi grave şi ar fi putut fi fatale, dacă
gloanţele nu ar fi rămas acolo unde se înfipseseră, autocauterizate
şi continuu curăţate de apa mării. Extragerea lor nu prezenta
pericole. Adevărata problemă era rana de la cap. Glonţul
pătrunsese subcutanat şi părea să fi trecut pe lângă regiunile
fibroase ale talamusului şi hipocampului. Dacă traiectoria ar fi fost
cu câţiva milimetri mai spre dreapta sau spre stânga, funcţiile
vitale ar fi încetat; dar ele nu fuseseră oprite şi Washburn luase o
decizie. Nu a pus băutură în gură timp de treizeci şi şase de ore,
mâncând cât mai mult amidon şi bând câtă apă a putut. Apoi a

11
făcut cea mai delicată operaţie pe care o încercase vreodată de
când fusese dat afară de la Spitalul Macleans din Londra.
Milimetru cu milimetru curăţase zonele fibroase, apoi întinsese şi
suturase pielea peste rana craniană, conştient că cea mai mică
greşeală ar provoca moartea pacientului.
Nu voise ca acest pacient necunoscut să moară, din mai multe
motive. Dar mai ales pentru unul.
Acum, în orice zi, poate în orice ceas, străinul va deschide ochii
şi pe buzele lui vor ieşi cuvinte inteligibile.
Poate chiar din clipă în clipă.
Primele cuvinte. Ele s-au auzit când briza de dimineaţă venită
dinspre mare răcorea încăperea.
— Cine e acolo? Cine e în camera asta?
Washburn s-a ridicat încet pe patul de campanie şi-a dat jos
picioarele fără să facă zgomot. Era important să nu-l sperie pe
pacient printr-un zgomot sau o mişcare bruscă, pentru a nu
provoca o regresie psihologică. Următoarele câteva minute vor fi la
fel de delicate ca şi operaţia chirurgicală pe care o făcuse. Era
pregătit.
— Un prieten, spuse el încet.
— Prieten?
— Vorbeşti englezeşte. Mi-am închipuit că aşa va fi. Am bănuit
că trebuie să fii american sau canadian. Lucrările dentare pe care
le ai n-au fost făcute în Anglia sau la Paris. Cum te simţi?
— Nu-mi dau seama.
— O să mai dureze. Simţi nevoia să te uşurezi?
— Ce?
— Să-ţi faci nevoile, omule. Pentru asta e plosca de lângă tine,
aia albă, din stânga ta. Când apuc să ţi-o pun la timp.
— Îmi cer scuze.
— N-ai de ce. E o funcţie perfect normală. Eu sunt medic,
medicul tău. Mă cheamă Geoffrey Washburn. Pe tine cum te
cheamă?
— Poftim?
— Am întrebat cum te cheamă.
Străinul îşi mişcă uşor capul, rămânând cu privirea aţintită pe
peretele alb, vărgat de lumina dimineţii ce pătrundea printre
jaluzele. Apoi se întoarse, privindu-l pe doctor cu ochii lui albaştri.
— Nu ştiu.
— O, Dumnezeule!
— Ţi-am spus de nenumărate ori. O să dureze. Cu cât te lupţi

12
mai mult, cu cât te chinuieşti mai mult, cu atât va fi mai rău.
— Eşti beat.
— De obicei. Dar nu contează. O să-ţi dau câteva puncte de
reper, dacă mă asculţi.
— Bine, ascult.
— În timpul comei – comei prelungite – ai vorbit în trei limbi
diferite. Engleză, franceză şi o bălmăjeală afurisită care presupun
că e ceva oriental. Asta înseamnă că eşti poliglot, că te simţi ca
acasă în mai multe părţi ale lumii. Încearcă să gândeşti geografic.
Care ţi-e mai la îndemână?
— Evident că engleza.
— Asta am stabilit. Atunci care ţi-e cel mai puţin la îndemână?
— Nu ştiu.
— Ai ochii rotunzi, nu alungiţi. Eu aş zice că orientala trebuie
să fie.
— Probabil.
— Atunci de ce o vorbeşti? Încearcă să gândeşti în termeni de
asociere. Am notat unele cuvinte, ascultându-te. Ţi le spun fonetic.
Ma-kwa. Tam-kwan. Kee-sah. Spune primul lucru care-ţi trece prin
minte.
— Nimic.
— Halal.
— Ce naiba vrei?
— Ceva. Orice.
— Eşti beat.
— Am fost de acord cu asta. Sunt tot timpul. Dar ţi-am salvat
viaţa. Beat ori nu, sunt medic. Cândva am fost chiar unul foarte
bun..
— Ce s-a întâmplat?
— Pacientul pune întrebări doctorului?
— De ce nu?
Washburn făcu o pauză, uitându-se pe fereastră spre chei.
— Eram beat, spuse el. Mi-au zis că am omorât doi pacienţi pe
masa de operaţie, fiindcă eram beat. Unul, mai treacă-meargă. Dar
nu doi.
— Dar chiar îţi era necesară?
— Ce să fie necesară?
— Sticla.
— Da, fir-ai tu să fii, zise Washburn încet, întorcându-se de la
fereastră. Îmi era şi îmi este. Iar pacientul n-are voie să-şi judece
medicul.

13
 — Iartă-mă.
— Ai, de asemenea, supărătorul obicei de a te tot scuza. E un
protest forţat, câtuşi de puţin firesc. Nu cred deloc că eşti genul
conciliant.
— Atunci ştii ceva ce eu nu ştiu.
— Despre tine, da. Multe. Şi foarte puţine le pricep.
Bărbatul şedea pe scaun şi cămaşa descheiată lăsa să-i se vadă
torsul puternic, bandajele de pe piept şi de pe stomac. Îşi încrucişă
mâinile în faţă, cu venele pronunţate pe braţele lui supte şi
musculoase.
— Alte lucruri decât cele despre care am vorbit?
— Da.
— Lucruri pe care le-am spus când eram în comă?
— Nu tocmai. Despre asta am discutat. Limbile pe care le ştii,
cunoştinţele tale geografice – oraşe de care aproape că nici n-am
auzit – obsesia de a evita folosirea numelor, nume pe care vrei să le
rosteşti dar n-o faci; înclinaţia ta spre confruntare – atac,
retragere, ascundere, fugă – toate cam violente, aş zice eu. De
multe ori a trebuit să-ţi leg braţele ca să protejez rănile. Dar despre
asta am vorbit. Mai sunt şi altele.
— Ce vrei să spui? Ce lucruri? De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că e vorba de ceva fizic. De carapacea exterioară. Nu
eram sigur că eşti pregătit să le auzi. Nici acum nu-s sigur.
Bărbatul se lăsă pe speteaza scaunului, cu sprâncenele negre
încruntate, iritat.
— Să lăsăm deoparte părerea medicului. Sunt pregătit. La ce te
referi?
— Hai să începem cu capul tău, care arată destul de acceptabil.
Faţa, mai ales.
— Ce-i cu ea?
— Nu este cea cu care te-ai născut.
— Ce vrei să zici?
— Dacă priveşti cu lupa, urmele chirurgiei faciale se văd
întotdeauna. Chipul tău a fost modificat, amice.
— Modificat?
— Ai o bărbie puternică; eu aş zice că ai avut cândva o gropiţă
în ea. A fost scoasă. Pe pometul stâng – ai pomeţii pronunţaţi,
probabil o moştenire slavă, cu generaţii în urmă – ai urmele foarte
fine ale unei cicatrice chirurgicale. Aş îndrăzni să spun că a fost
scoasă o aluniţă. Ai un nas englezesc, cândva mai proeminent
decât e acum. În plus, a fost uşor subţiat. Trăsăturile tale foarte

14
pronunţate au fost estompate. Înţelegi ce spun?
— Nu.
— Eşti un bărbat destul de atrăgător, dar faţa ta se distinge mai
mult prin categoria din care face parte decât prin trăsăturile ei
specifice.
— Categoria?
— Da. Eşti prototipul de anglo-saxon pe care-l întâlneşti în
fiecare zi pe terenurile de cricket sau de tenis. Sau în barul de la
Mirabel. Aceste chipuri sunt aproape imposibil de deosebit unele
de altele. Trăsăturile la locul lor, dinţii drepţi, urechile lipite de cap
– nimic care să iasă din comun, toate în regulă şi puţin vagi.
— Vagi?
— Da. Un aer de siguranţă de sine, chiar arogant, de individ
obişnuit să facă ce vrea el.
— Tot nu pricep ce vrei să spui.
— Hai s-o luăm altfel. Schimbându-ţi culoarea părului îţi
schimbi şi chipul. Da, ai urme de decolorare, de vopsea. Dacă-ţi
pui ochelari şi o mustaţă, eşti alt om. Aş zice că trebuie să ai cam
între treizeci şi cinci şi patruzeci de ani, dar ai putea fi cu zece ani
mai bătrân sau cu cinci mai tânăr. Washburn făcu o pauză,
urmărind reacţiile celuilalt, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă să
continue sau nu. Şi fiindcă veni vorba de ochelari, îţi aminteşti de
exerciţiile, de testele pe care le-am făcut acum o săptămână?
— Bineînţeles.
— Vederea ta e perfect normală; nu ai nevoie de ochelari.
— Nici nu credeam c-aş avea.
— Atunci de ce pe retinele şi pe pleoapele tale sunt urme
evidente de folosire îndelungată a unor lentile de contact?
— Nu ştiu. Nu pricep.
— Pot să-ţi sugerez o explicaţie posibilă?
— Aş vrea s-o aud.
— S-ar putea să nu-ţi placă. Doctorul se întoarse la fereastră,
privind absent afară. Unele tipuri de lentile de contact sunt făcute
pentru a schimba culoarea ochilor. Iar unele tipuri de ochi se
pretează mai bine decât altele la acest lucru. De obicei ochii care
au o nuanţă albăstrie sau cenuşie; ai tăi sunt şi una şi alta.
Căprui-cenuşii într-o anumită lumină, albaştri în alta. Natura te-a
favorizat în această privinţă; nu se putea face şi nici nu era nevoie
de vreo modificare.
— Nevoie pentru ce?
— Pentru a-ţi schimba înfăţişarea. Foarte profesionist, aş zice.

15
Vize, paşaport, permis de conducere – toate se pot schimba după
voie. Părul: şaten, blond, blond-roşcat. Ochii – ochii nu pot fi
modificaţi – verzi, cenuşii, albaştri? O mulţime de posibilităţi, nu
crezi? Toate în cadrul aceleiaşi categorii, în care feţele se
estompează din cauza repetiţiei.
Bărbatul se ridică cu greu de pe scaun, sprijinindu-se în braţe,
ţinându-şi respiraţia în timp ce se ridica.
— Dar e posibil ca tu să greşeşti, să n-ai deloc dreptate.
— Urmele există. Ele sunt o dovadă.
— Interpretate însă de tine, cu o doză zdravănă de cinism. Poate
că am avut un accident şi am fost peticit. Asta ar putea explica
operaţiile chirurgicale.
— Nu de genul celor care ţi s-au făcut ţie. Vopsirea părului şi
scoaterea unor gropiţe şi aluniţe nu ţin de chirurgia reparatorie.
— N-ai de unde să ştii! spuse bărbatul necunoscut, cu furie.
Există tot soiul de accidente, tot soiul de procedee. Nu poţi fi sigur.
— Bun! Înfurie-te pe mine. Ar trebui s-o faci mai des. Şi cât eşti
furios, gândeşte. Ce ai fost? Ce eşti?
— Un comis-voiajor… un director într-o companie
internaţională, specializat pe Orientul îndepărtat. S-ar putea ca
asta să fiu. Ori profesor… de limbi străine. Undeva, la o
universitate. Şi asta e o posibilitate.
— În regulă. Alege una din astea. Acum!
— Nu… nu pot.
În privirea bărbatului se citea neajutorarea.
— Pentru că nu crezi că e vreuna din astea.
Omul clătină din cap.
— Nu. Dar tu?
— Nu, spuse Washburn. Dintr-un motiv clar. Aceste profesii
sunt relativ sedentare, iar tu ai trupul unui om care a făcut efort
fizic. Nu vreau să zic ca un atlet antrenat sau ceva de acest gen.
Dar tonusul tău muscular e bun, braţele şi mâinile sunt obişnuite
cu efortul şi destul de puternice. În alte împrejurări aş fi zis că eşti
un muncitor, obişnuit să care obiecte grele, sau un pescar,
obişnuit să tragă toată ziua de năvod. Dar cunoştinţele tale, aş zice
chiar intelectul tău, exclud asemenea posibilităţi.
— De ce-mi face impresia că baţi undeva? Spre ceva anume.
— Fiindcă am lucrat împreună îndeaproape şi sub presiune, de
câteva săptămâni bune. Şi ai observat un tipic.
— Deci am dreptate?
— Da. Trebuie să văd cum vei accepta ceea ce tocmai ţi-am

16
spus. Despre operaţii, păr, lentile de contact.
— Am trecut testul?
— Cu un calm revoltător. Dar acum e timpul, n-are nici un sens
să mai amân. Sincer să fiu, nici nu mai am răbdare. Vino cu mine.
Washburn o luă înainte, traversând camera de zi spre uşa din
fund, care dădea în dispensar. O dată ajuns acolo, se duse şi luă
din colţ un aparat de proiecţie vechi şi ruginit.
— Am cerut să-mi aducă asta de la Marsilia, o dată cu proviziile,
spuse el, punându-l pe micul birou şi băgându-l în priză. Nu e un
aparat de ultimă oră, dar e bun pentru ce ne trebuie nouă. Trage
transperantele, te rog.
Individul fără nume şi fără memorie se duse la fereastră şi
coborî transperantele; în încăpere se lăsă întuneric. Washburn
aprinse proiectorul şi pe peretele alb apăru un pătrat luminos.
Apoi inseră în spatele lentilei o mică bucată de celuloid.
Deodată, pătratul se umplu cu litere mari de o şchioapă.

GEMEINSCHAFT BANK
BAHNHOFSTRASSE, ZURICH.
ZERO – ŞAPTE – ŞAPTESPREZECE –
DOISPREZECE –
ZERO – PAISPREZECE – DOUĂZECI ŞI ŞASE – ZERO

— Ce-i asta? întrebă omul fără nume.

— Uită-te. Studiază-l. Gândeşte!
— E ca un soi de cont bancar.
— Exact. Antetul tipărit şi adresa sunt banca, numerele scrise
de mână ţin loc de un nume, iar scrierea lor ţine loc de semnătură
a titularului contului. Asta e procedura standard.
— De unde îl ai?
— De la tine. Este un negativ foarte mic, cam cât jumătate
dintr-un film de treizeci şi cinci de milimetri. A fost implantat –
chirurgical – sub piele, deasupra şoldului tău drept. Numerele
sunt scrise de tine, de mână, sunt semnătura ta. Cu asta poţi să
deschizi un seif din Zurich.

17
 CAPITOLUL 2
Au ales numele de Jean-Pierre. Nu mira şi nu supăra pe nimeni,
nefiind ceva neobişnuit la Port Noir.
Şi de la Marsilia au primit cărţi, şase la număr, de diverse
dimensiuni şi grosimi, patru în engleză, două în franceză. Erau
manuale medicale, care tratau despre răniri la cap şi afecţiuni
mintale. În ele erau date secţiuni transversale ale creierului, sute
de cuvinte ciudate pe care trebuia să le înveţe şi să încerce să le
înţeleagă. Lobus occipitalis şi temporali, cortex şi fibrele care-l leagă
de corpus callosum; sistemul limbic – mai ales hipocampul şi corpii
mamilari, care împreună cu fornixul erau indispensabili memoriei.
Dacă aceştia erau vătămaţi, survenea amnezia.
Erau studii psihologice ale stres-ului emoţional ce producea
isteria stagnantă şi afazia mentală, stări ce duceau şi ele la o
pierdere parţială sau totală a memoriei. La amnezie.
Amnezia.
— Nu există reguli, spuse individul brunet, frecându-se la ochi
în lumina slabă a lămpii de birou. E ca un puzzle geometric; se
poate face în oricâte combinaţii. Fizic sau psihic – sau câte ceva
din amândouă. Poate fi permanentă sau temporară, totală sau
parţială. Nu există reguli!
— Aşa-i, spuse Washburn, care-şi sorbea whisky-ul, şezând
într-un fotoliu în cealaltă parte a camerei. Dar cred că începem să
ne apropiem de ceea ce s-a întâmplat. Ceea ce cred eu că s-a
întâmplat.
— Adică? întrebă omul, oarecum cu teamă.
— Tocmai ai spus-o: „câte ceva din amândouă”. Dar cuvântul
„ceva” ar trebui înlocuit cu „multe”. Multe şocuri.
— Multe şocuri de ce fel?
— Fizice şi psihice. Ele au fost legate unele de altele, s-au
întrepătruns – două fire ale experienţei, sau stimuli care au ajuns
să se înnoade.
— Cât ai supt până acum?
— Mai puţin decât crezi; şi n-are importanţă. Doctorul luă un
blocnotes. Aici este istoria ta – noua ta istorie – începută în ziua
când ai fost adus aici. Permite-mi să rezum. Rănile fizice ne arată
că situaţia în care te-ai aflat era foarte tensionată psihic, isteria

18
ulterioară fiind provocată de cel puţin nouă ore în apă, ceea ce a
dus la agravarea stării psihice. Întunericul, mişcarea violentă,
plămânii care abia primeau aer; acestea au fost cauzele isteriei. Tot
ce a precedat-o – isteria – trebuia să fie şters pentru ca să poţi face
faţă, să poţi supravieţui. Mă urmăreşti?
— Cred că da. Capul se proteja pe sine.
— Nu capul, mintea. Fă această deosebire; e importantă. Ne
vom întoarce la cap, dar îi vom da o etichetă. Creierul.
— În regulă. Minte, nu cap… care e de fapt creierul.
— Bun. Washburn răsfoi paginile blocnotesului. Aici sunt
câteva sute de observaţii. Există şi menţiunile medicale normale –
doze, ora, reacţia, chestii de soiul ăsta – dar ele tratează în
principal despre tine, despre omul care eşti. Cuvintele pe care le
foloseşti, cuvintele la care reacţionezi; expresiile pe care le foloseşti
– atunci când apuc să le notez – atât raţional cât şi în somn sau
când erai în comă. Chiar şi felul cum mergi, cum vorbeşti sau cum
te încordezi când eşti luat prin surprindere, sau când vezi ceva ce
te interesează. Pari a fi o masă de contradicţii; există o violenţă sub
suprafaţă, aproape întotdeauna controlată, dar foarte vie.
Există de asemenea o preocupare ce pare a fi dureroasă pentru
tine şi totuşi rareori dai frâu liber furiei pe care trebuie să ţi-o
provoace acea durere.
— Acum tu o provoci, îl întrerupse omul. Am discutat de atâtea
ori despre cuvinte şi despre expresii…
— Şi vom continua s-o facem, interveni Washburn, atâta timp
cât există un progres.
— Nu mi-am dat seama să fi făcut vreun progres.
— Nu în privinţa identităţii sau a profesiei. Dar constatăm care
sunt lucrurile care-ţi sunt cel mai la îndemână, la care te pricepi
cel mai bine. Şi e puţin cam înfricoşător.
— În ce sens?
— Să-ţi dau un exemplu.
Doctorul lăsă din mână blocnotesul şi se ridică. Se duse la un
bufet aflat în perete, deschise un sertar şi scoase un pistol mare
automat. Omul fără memorie se încordă pe scaunul lui; Washburn
îşi dădu seama de reacţie.
— Nu m-am folosit niciodată de ăsta, nici nu-s convins că m-aş
pricepe s-o fac, dar locuiesc pe chei.
Zâmbi, apoi brusc, fără avertisment, i-l aruncă omului. Acesta
prinse arma din zbor, cu o mână sigură şi rapidă.
— Demontează-l; cred că aşa se zice.

19
 — Poftim?
— Demontează-l. Acum.
Omul se uită la pistol. Iar apoi, în tăcere, mâinile şi degetele lui
se mişcară cu dexteritate peste corpul armei. În mai puţin de
treizeci de secunde arma era complet desfăcută, îşi ridică privirea
spre doctor.
— Vezi ce vreau să spun? întrebă Washburn. Printre talentele
tale se numără şi o extraordinară cunoaştere a armelor de foc.
— Să fi fost în armată? întrebă omul, pe un ton plin de
încordare şi iarăşi temător.
— Foarte puţin probabil, răspunse doctorul. Când ai ieşit din
comă, ţi-am vorbit de lucrările tale dentare. Te asigur că nu-s
militare. Iar dacă ne gândim şi la operaţiile chirurgicale, aş zice că
putem exclude orice legătură cu armata.
— Atunci?
— Hai să nu insistăm pe asta acum, să ne întoarcem la ce s-a
întâmplat. Discutam despre minte, îţi aminteşti? Stres-ul psihic,
isteria. Nu creierul fizic, ci presiunile mintale. Sunt clar?
— Continuă.
— Pe măsură ce şocul regresează, acelaşi lucru se întâmplă şi
cu presiunile, până când nu mai există o nevoie fundamentală de a
proteja psihicul. Pe măsură ce acest proces evoluează, îţi vor reveni
abilităţile şi talentele. Dar există o lacună şi tot ce scrie pe hârtiile
astea îmi spune că e ireversibilă.
Washburn se întrerupse, întorcându-se la fotoliul şi la paharul
lui. Se aşeză şi luă o înghiţitură, închizând ochii, obosit.
— Continuă, şopti omul.
Doctorul deschise ochii, privindu-şi ţintă pacientul.
— Revenim la cap, pe care l-am eticheta ca fiind creierul.
Creierul fizic cu milioanele şi milioanele sale de celule şi de
componente care se condiţionează reciproc. Ai citit cărţile. Fornixul
şi sistemul limbic, fibrele chirurgicale de lobotomie. Orice alterare
poate produce schimbări dramatice. Asta e ceea ce ţi s-a întâmplat
ţie. Vătămarea a fost fizică. E ca şi cum nişte blocuri ar fi fost
rearanjate, structura fizică nemaifiind cum era. Washburn se opri
din nou.
— Şi… insistă omul.
— Presiunile psihice în scădere vor permite – permit deja – să-ţi
revină abilităţile şi talentele. Dar nu cred că vei putea vreodată să
faci o legătură între ele şi ceva din trecutul tău.
— De ce? De ce nu?

20
 — Deoarece canalele fizice care permit şi transmit acele amintiri
au fost alterate. Fizic rearanjate într-atât încât nu mai
funcţionează ca altădată. Practic, ele au fost distruse.
Omul şedea nemişcat.
— Răspunsul se găseşte la Zurich, spuse el.
— Nu încă. Nu eşti pregătit, nu eşti destul de zdravăn.
— O să fiu.
— Da, o să fii.
Săptămânile au trecut. Exerciţiile verbale au continuat şi pe
măsură ce numărul paginilor din blocnotes creştea, bărbatul îşi
recăpăta forţele. Era în a nouăsprezecea săptămână. Tocmai se
întorsese, după ce-şi făcuse alergarea de o oră de-a lungul cheiului
şi şedea în scaunul de lângă fereastră, în dormitor. Doctorul mai
avea câţiva pacienţi, care aşteptau cu îngrijorare, întrebându-se în
ce stare o fi le docteur în acea dimineaţă. De fapt, nu era într-o
stare proastă. Geoffrey Washburn continua să bea ca un cazac
nebun, dar nu mai scăpa hăţurile. De parcă undeva, în adâncurile
fatalismului său distrugător, ar fi pătruns o rază de speranţă. Iar
omul fără memorie îl înţelegea: acea speranţă era legată de o bancă
din Zurich, de pe Bahnhofstrasse. Oare de ce-şi amintea cu atâta
uşurinţă adresa?
Uşa de la dormitor se deschise şi doctorul dădu buzna înăuntru,
zâmbind vesel, cu halatul alb pătat de sângele pacientului.
— Am reuşit! zise el, cuvintele lui fiind mai mult triumfătoare
decât explicite. Ar trebui să-mi deschid propria agenţie de plasare
şi să trăiesc din comision. Ar fi ceva mai sigur.
— Despre ce tot vorbeşti?
— Aşa cum am convenit, ţie asta îţi trebuie. Să te obişnuieşti cu
lumea din afară, doar de cu două minute în urmă domnul Jean-
Pierre Fără-Nume are o slujbă! Cel puţin pentru o săptămână.
— Cum ai reuşit? Parcă nu exista nici un post liber.
— Nu, dar Claude Lamouche avea o infecţie la picior. I-am
explicat că provizia mea de anestezic e foarte, foarte limitată. Ne-
am târguit; tu ai fost moneda de schimb.
— O săptămână?
— Dacă eşti cât de cât bun, s-ar putea să te ţină în continuare.
Washburn făcu o pauză. Deşi asta nu-i foarte important, nu-i aşa?
— Eu nu-s convins că treaba asta în sine are vreo importanţă.
Acum o lună ar fi avut, dar acum nu. Ţi-am spus. Sunt gata să
plec şi cred că e şi în interesul tău. Am o întâlnire la Zurich.
— Aş prefera să ştiu că vei funcţiona cât poţi de bine la acea

21
întâlnire. Interesele mele sunt extrem de egoiste.
— Sunt pregătit.
— În aparenţă, da. Dar crede-mă, e vital să petreci perioade
lungi de timp pe apă, uneori noaptea. Nu în condiţii controlate, nu
ca pasager, ci supus unor condiţii oarecum aspre, de fapt cu cât
mai aspre cu atât mai bine.
— Încă un test?
— Tot ce am putut găsi mai bun aici la Port Noir. Dacă aş putea
aranja şi o furtună şi un naufragiu, aş face-o. Pe de altă parte
însă, Lamouche face chiar el cât o furtună – e un tip dificil.
Umflătura de la picior o să-i treacă şi o să-ţi poarte pică. Şi ceilalţi
aşijderea, căci va trebui să iei locul cuiva.
— Mulţumesc frumos.
— N-ai pentru ce. Combinăm două stres-uri. Cel puţin una dau
două nopţi pe mare, dacă Lamouche se ţine de program – acesta
fiind mediul ostil care a contribuit la isteria ta – şi expunere la
resentimente şi suspiciune din partea celor din jur – simbolice
pentru situaţia de stres iniţială.
— Mulţumesc, încă o dată. Să presupunem că se hotărăsc să
mă azvârle peste bord: cred că ăsta ar fi, din punctul tău de
vedere, testul suprem, dar nu ştiu la ce ţi-ar folosi dacă m-aş
îneca.
— O, nici vorbă de aşa ceva, zise Washburn în zeflemea.
— Mă bucur că eşti atât de convins. Aş vrea să pot fi şi eu.
— Poţi să fii. Eşti protejat de prezenţa mea. N-oi fi eu Christian
Barnard, dar sunt singurul medic pe care-l au oamenii ăştia. Au
nevoie de mine şi nu vor risca să mă piardă.
— Dar vrei să pleci de aici şi eu sunt paşaportul tău.
— Asta ei n-au de unde să ştie, dragul meu pacient. Acum, hai.
Lamouche vrea să te duci la doc, să te familiarizezi cu
echipamentul lui. Plecaţi pe mare mâine la patru dimineaţa.
Gândeşte-te cât de bine îţi va face o săptămână pe mare. Consider-
o ca pe o croazieră.
Nu s-a mai pomenit vreodată aşa o croazieră. Căpitanul bărcii
de pescuit soioase şi împuţite era un soi de copie, mai spurcată la
gură şi mai ştearsă, a Căpitanului Bligh; echipajul, un cvartet de
indivizi fără căpătâi, singurii din Port Noir dispuşi să-l suporte pe
Claude Lamouche. De obicei, al cincilea membru era un frate al
celui care se ocupa de năvoade, lucru pe care bărbatul numit
Jean-Pierre îl află la numai câteva minute după ce părăsiră portul
la ora patru dimineaţa.

22
 — Iei hrana de pe masa fratelui meu! îi şopti supărat omul din
echipaj, pufăind din ţigară. De la gura copiilor lui!
— E doar pentru o săptămână, protestă Jean-Pierre.
Ar fi fost mai uşor, mult mai uşor, să se ofere să-l recompenseze
pe fratele rămas fără slujbă, din alocaţia lunară a lui Washburn,
dar medicul şi pacientul lui conveniseră să se abţină de la astfel de
compromisuri.
— Sper să te descurci cu năvoadele!
Nu se descurca.
În următoarele şaptezeci şi două de ore hărţuiala n-a încetat o
clipă, nici măcar noaptea – mai ales noaptea. Parcă nişte ochi l-ar
fi urmărit tot timpul, în timp ce stătea întins pe punte pe salteaua
infectă, aşteptând momentul când era pe punctul să adoarmă.
— Tu ăla! Treci de cart. Băiatului i-e rău. Ţine-i locul.
— Scoală-te! Philippe îşi scrie memoriile! Nu poate fi deranjat.
— În picioare! Ai rupt o plasă azi după-masă. N-o să plătim noi
pentru prostia ta. Treci şi repar-o acum!
Plasele. Dacă pentru o latură erau necesari doi oameni, braţele
lui trebuiau să ţină locul a patru braţe. Dacă lucra lângă vreunul,
ăla ba trăgea, ba dădea drumul brusc la năvod, lăsându-l pe el cu
toată greutatea, după care-i mai dădea un brânci, cât pe ce să-l
azvârle peste bord.
Iar Lamouche era un maniac şchiop, care măsura fiecare
kilometru de apă după peştele pe care-l pierduse. Vocea lui era ca
un muget scrâşnit şi nu se adresa nimănui fără să-nceapă cu o
obscenitate, obicei care pe pacient îl enerva tot mai mult. Dar
Lamouche nu s-a atins de pacientul lui Washburn; era doar un
mod de a-i transmite un mesaj: Să nu-mi mai faci vreodată una ca
asta. Nu atunci când e vorba de barca şi de peştii mei.
Programul lui Lamouche era să se întoarcă la Port Noir a treia
zi, să descarce peştele şi echipajul să aibă timp până în ziua
următoare, la patru dimineaţa, să doarmă, să umble după curve,
să se îmbete sau, dacă avea noroc, să le facă pe toate trei. Când a
început să se zărească ţărmul s-a întâmplat.
Doi din echipaj adunau şi împătureau năvoadele, la mijlocul
vasului. Nepoftitul pe care-l botezaseră Jean-Pierre „Sangsue”
(Lipitoarea) freca puntea cu o perie cu coadă lungă. Ceilalţi doi
aruncau găleţi de apă pe punte, cel mai adesea udându-l însă pe
„Sangsue”.
O găleată de apă, aruncată prea sus, îl orbi pentru o clipă pe
pacientul lui Washburn, făcându-l să-şi piardă echilibrul. Peria

23
grea, cu peri ca de sârmă, îi scăpă din mână şi îl lovi în coapsă pe
unul din cei care lucrau la năvoade.
— Merde alors!3
— Desole4, spuse vinovatul cu nonşalanţă, ştergându-se la ochi.
— Să te ia naiba!
— Mi-am cerut scuze, răspunse bărbatul numit Jean-Pierre.
Spune-le prietenilor tăi să ude puntea, nu pe mine.
— Prietenii mei nu mă fac pe mine obiectul prostiei lor!
— Dar acum au fost pricina greşelii mele.
Omul din echipaj apucă coada periei, se ridică în picioare şi o
ţinti ca pe o baionetă.
— Vrei să te joci, Sangsue?
— Haide, dă-mi-o.
— Cu plăcere, Sangsue. Ţine!
Împinse brusc peria înainte, apoi în jos, acele zgâriind pieptul şi
stomacul pacientului, trecând prin ţesătura cămăşii. Că a fost de
vină contactul cu cicatricele care acopereau vechile răni, ori
frustrarea şi furia provocate de cele trei zile de hărţuială, omul nu
va şti niciodată. Nu ştia decât că trebuie să răspundă. Iar reacţia
lui a fost pentru el însuşi mai alarmantă decât orice.
Înhăţă coada cu mâna dreaptă, împingând-o înapoi, înfigând-o
în stomacul matrozului şi trăgând-o din nou în clipa impactului; în
acelaşi timp, piciorul lui stâng se ridică sus în aer, izbindu-l pe
individ în gât.
— Tao! Şoapta guturală îi scăpă de pe buze fără voie, nici nu
ştia ce înseamnă.
Înainte ca să-şi dea seama, pivotase piciorul drept ridicându-se
acum, asemeni unui berbece, izbindu-l pe marinar în rinichiul
drept.
— Che-sah! şopti el.
Marinarul dădu înapoi, chircit, apoi se repezi spre el, orbit de
furie şi de durere, cu mâinile întinse ca nişte gheare.
— Porcule!
Pacientul se ghemui, îl apucă cu mâna dreaptă pe marinar de
antebraţul stâng, smucindu-l în jos, apoi ridicându-l, împingând
braţul victimei lui în sus, răsucindu-l, smucindu-l din nou, apoi
dându-i drumul în clipa când îl izbea cu călcâiul în şale. Francezul
căzu peste năvoade, izbindu-se cu capul de parapet.
— Mee-sah! Nici de această dată nu ştia ce înseamnă acest
3
Rahat! (fr.).
4
Îmi pare rău, (fr.).

24
strigăt silenţios.
Un marinar îl apucă de gât, pe la spate. Pacientul lovi cu
pumnul stâng în zona pelviană din spatele lui, apoi se aplecă
înainte, apucând cotul din dreapta gâtului lui. Se azvârli spre
stânga; atacantul fu ridicat de la sol, picioarele lui răsucindu-se
prin aer în timp ce zbura de-a curmezişul punţii, rămânând cu
capul şi gâtul înfipte între roţile unui tambur.
Cei doi care mai rămăseseră se năpustiră asupra lui, cu pumnii
şi cu picioarele, în vreme ce căpitanul tot repeta strigând:
— Le docteur! Rappelons le docteur! Va doucement! 5
Pacientul îl apucă de încheietura mâinii pe unul din marinari,
smucind în jos şi răsucindu-i-o în sens contrar acelor de
ceasornic, cu o mişcare violentă; omul urlă în agonie, cu
încheietura ruptă.
Apoi îşi împleti laolaltă degetele mâinilor, ridicând braţele ca pe
un baros, pocnindu-l pe marinarul cu încheietura ruptă la mărul
lui Adam. Acesta se rostogoli şi se prăbuşi pe punte.
— Kwa-sah! răsună şoapta în urechile pacientului.
Al patrulea marinar dădu înapoi, holbându-se la nebunul care
se uita calm la el.
Gata. Trei din oamenii lui Lamouche zăceau inconştienţi aspru
pedepsiţi pentru ce făcuseră. Puţin probabil ca vreunul dintre ei să
mai poată veni la muncă la patru dimineaţa.
Cuvintele lui Lamouche conţineau o doză de uimire şi de
dispreţ:
— Habar n-am de unde vii, dar să nu te mai prind pe barca
asta.
Bărbatul fără memorie sesiză ironia neintenţionată din cuvintele
căpitanului. Nici eu însumi nu ştiu de unde vin.

— Acum nu mai poţi să rămâi aici, zise Geoffrey Washburn,

intrând în dormitorul unde era întuneric. Am crezut sincer că nu
vei fi atacat, dar n-am cum să te apăr după ceea ce ai făcut.
— Am fost provocat.
— Chiar într-atât ca să faci ce ai făcut? O încheietură
fracturată, răniri care au necesitat suturi pe faţa şi gâtul unui om
şi pe ţeasta altuia. O contuzie gravă şi o izbitură la rinichi care nu
se ştie ce urmări va avea. Ca să nu mai vorbim de lovitura la pelvis
care a provocat o inflamare a testiculelor. S-ar zice că ai cam

5
Doctorul! Să chemăm doctorul! Cu băgare de seamă! (fr.).

25
exagerat.
— Dacă nu făceam ce-am făcut, eu aş fi fost cel mort. Pacientul
făcu o pauză, dar deschise iar gura înainte ca doctorul să-l poată
întrerupe. Cred că ar trebui să stăm de vorbă. S-au întâmplat mai
multe lucruri; mi-au venit alte cuvinte. Ar trebui să discutăm.
— Ar trebui, dar nu putem. Nu este timp. Trebuie să pleci chiar
acum. Am aranjat.
— Acum?
— Da. Le-am spus că te-ai dus în sat, probabil ca să te-mbeţi.
Familiile vor porni să te caute. Toţi fraţii, verii, cumnaţii valizi,
înarmaţi cu cuţite, căngi, poate şi cu vreo puşcă sau două. După
ce n-or să te găsească, vor reveni aici. Şi n-or să se lase până nu te
găsesc.
— Din cauza unei bătăi pe care nu eu am început-o?
— Fiindcă ai rănit trei oameni, care împreună vor pierde cel
puţin leafa pe o lună. Şi mai e ceva, mult mai important.
— Ce anume?
— Jignirea. Un venetic s-a dovedit mai tare decât nu unul, ci
trei dintre pescarii respectaţi din Port Noir.
— Respectaţi?
— În sensul fizic. Echipajul lui Lamouche e considerat cel mai
dur de pe chei.
— Asta-i ridicol.
— Pentru ei, nu. E onoarea lor… acum grăbeşte-te, strânge-ţi
lucrurile. A venit un vas de la Marsilia. Căpitanul a acceptat să te
ia şi să te lase la o jumătate de milă de ţărm, la nord de La Ciotat.
Omul fără memorie îşi ţinu respiraţia.
— Atunci e timpul, zise el liniştit.
— E timpul, răspunse Washburn. Cred că ştiu ce se petrece în
mintea ta. Un sentiment de neajutorare, de derivă, fără un compas
care să-ţi indice drumul. Eu am fost compasul tău şi nu voi fi cu
tine. Nu pot însă să fac nimic. Dar crede ce-ţi spun, nu eşti
neajutorat. Îţi vei găsi drumul.
— Spre Zurich, confirmă doctorul. Uite. Ţi-am împachetat
câteva lucruri în muşamaua asta. Prindeţi-o în jurul brâului.
— Ce-i aici?
— Toţi banii pe care-i am, vreo două mii de franci. Nu-s mulţi,
dar o să te ajute la început. Şi paşaportul meu, care poate îţi va fi
de folos. Suntem cam de aceeaşi vârstă şi actul e vechi de opt ani,
oamenii se mai schimbă. Nu lăsa pe nimeni să-l studieze. Nu-i
decât un act oficial.

26
 — Tu ce o să faci?
— Nu voi mai avea niciodată nevoie de el dacă nu primesc veşti
de la tine.
— Eşti un om cumsecade.
— Cred că şi tu eşti… Din câte te-am cunoscut eu. E drept că
nu te-am cunoscut înainte. Aşa că nu pot garanta pentru acel alt
om. Aş dori s-o pot face, dar n-am cum.
Omul şedea sprijinit de parapet, privind luminile din Le de Port
Noir, care se pierdeau în depărtare. Vasul pescăresc înainta în
beznă, aşa cum se prăbuşise şi el în beznă cu aproape cinci luni în
urmă. Aşa cum se avânta acum într-o altă beznă.

27
 CAPITOLUL 3
Pe coasta franceză nu se zărea nici o lumină. Ţărmul stâncos
era conturat doar de lumina slabă a lunii ce stătea să apună. Se
aflau la două sute de metri de ţărm, vasul de pescuit legănându-se
uşor în curentul micului golf. Căpitanul arătă spre ţărm.
— Între grupurile alea două de stânci e o mică fâşie de plajă.
Poţi ajunge la ea dacă înoţi spre dreapta. Ne mai putem apropia
numai vreo zece, doisprezece metri, nu mai mult. Doar un minut
sau două.
— Faci mai mult decât mă aşteptam. Îţi mulţumesc.
— Nu-i nevoie. Îmi plătesc datoriile.
— Eu sunt una din ele?
— Da. Doctorul de la Port Noir i-a cusut pe trei din membrii
echipajului meu după demenţa aia de acum cinci luni. Tu nu ai
fost singurul adus acolo.
— Furtuna? Mă cunoşti?
— Erai alb ca varul, pe o masă, dar nu te cunosc şi nu vreau să
te cunosc. Atunci n-aveam bani, nu prinseserăm peşte; doctorul a
spus c-o să-i plătesc când mi-o merge mai bine. Tu eşti plata mea.
— Am nevoie de acte, spuse omul, simţind că aici putea găsi un
sprijin. Am nevoie de cineva care să-mi modifice un paşaport.
— De ce-mi spui mie? întrebă căpitanul. Am promis că depun
un colet la nord de La Ciotat. E tot ce am promis.
— N-ai fi promis asta dacă n-ai fi în stare şi de altele.
— Nu te duc până la Marsilia. Nu risc să fiu controlat de patrula
de coastă. Cei de la Surete mişună în tot portul, iar cei din brigada
de narcotice sunt nişte apucaţi. Sau le plăteşti lor, sau plăteşti cu
douăzeci de ani într-o celulă.
— Ceea ce înseamnă că la Marsilia pot face rost de acte. Şi tu
poţi să mă ajuţi.
— N-am spus asta.
— Ba da. Am nevoie de un serviciu şi acel serviciu îl pot obţine
într-un loc unde tu nu vrei să mă duci – dar pot să-l obţin acolo.
Tu mi-ai spus-o.
— Ce ţi-am spus?
— C-o să stai de vorbă cu mine la Marsilia, dacă pot să ajung
acolo fără tine. Dar spune-mi unde.

28
 Căpitanul vasului de pescuit studie atent chipul pacientului. În
cele din urmă se decise.
— Pe rue Sarrasin există un bistro, în partea de sud a Vechiului
Port – „Le Bouc de Mer”. În seara asta voi fi acolo între nouă şi
unsprezece. O să ai nevoie de bani, o parte în avans.
— Cât?
— Asta discuţi tu cu omul.
— Trebuie să am măcar o idee.
— E mai ieftin dacă ai un act pe care să se poată lucra, altfel e
nevoie de unul furat.
— Ţi-am spus. Am.
Căpitanul dădu din umeri.
— O mie cinci sute, două mii de franci. Crezi că ne pierdem
vremea?
Pacientul se gândi la pachetul pe care-l avea prins la brâu. La
Marsilia îl aştepta falimentul, dar asta însemna şi un paşaport
pentru Zurich.
— O să mă descurc, spuse el, neştiind cum de putea să pară
atât de sigur. Atunci, pe deseară.
Căpitanul aruncă o privire spre ţărmul slab luminat.
— Numai până aici putem merge. Acum eşti singur. Ţine minte,
dacă nu ne întâlnim la Marsilia, nu m-ai văzut niciodată şi nu te-
am văzut niciodată. Nici echipajul meu nu te-a văzut vreodată.
— O să fiu acolo. „Le Bouc de Mer”, rue Sarrasin, la sud de
Vechiul Port.
— Toate-s în mâna Domnului, spuse căpitanul, făcând semn
marinarului de la cârmă; motoarele uruiră. Apropo, clienţii de la
„Le Bouc” nu-s obişnuiţi cu dialectul parizian. În locul tău, eu aş
vorbi mai din topor.
— Mulţumesc pentru sfat, spuse pacientul, în timp ce trecea
peste parapet şi se lăsa în apă. Îşi ţinea sacul deasupra apei şi
dădea din picioare pentru a se menţine la suprafaţă. Ne vedem
deseară, adăugă el mai tare, privind în sus spre copastia neagră a
vasului de pescuit.
Nu mai era nimeni acolo. Nu se auzea decât clipocitul valurilor
şi uruitul înfundat al motoarelor.
Acum eşti singur.
Se înfioră. Se răsuci în apa rece, îndreptându-se spre ţărm,
neuitând să o ia puţin către dreapta, spre grupul de stânci de
acolo. Poate căpitanul avea dreptate. Curentul îl va duce spre plaja
nevăzută.

29
 L-a dus. A reuşit să ajungă cu sacul de pânză oarecum uscat,
ţinându-l deasupra valurilor care se spărgeau. Peste câteva minute
şedea pe o dună acoperită cu iarbă sălbatică. Soarele va răsări
peste o oră şi va trebui s-o ia din loc.
Deschise sacul şi scoase din el o pereche de cizme, ciorapi groşi,
pantalonii făcuţi sul şi o cămaşă în carouri. Cândva, în trecut,
învăţase să împacheteze făcând economie de spaţiu; în sac se aflau
mult mai multe lucruri decât s-ar fi putut bănui. Unde învăţase
asta? De ce? Nu mai termina cu întrebările.
Îşi scoase şortul englezesc primit de la Washburn şi maioul. Le
întinse pe iarbă să se usuce; nu putea să arunce nimic. Stând aşa
dezbrăcat pe dună, avu o ciudată senzaţie de voioşie, amestecată
cu o durere surdă în stomac. Durerea însemna teamă, ştia asta. Şi
ştia de unde vine şi veselia. Trecuse primul test. Se lăsase în voia
unui instinct şi ştiuse ce trebuie să spună şi cum să reacţioneze.
Cu o oră în urmă nu avea încă o destinaţie imediată, ştiind doar că
ţelul lui era Zurich, dar ştiind şi că va avea de trecut frontiere,
controale oficiale. Paşaportul vechi de opt ani se vedea clar că nu e
al lui şi chiar dacă reuşea să ajungă în Elveţia, mai trebuia să-şi
iasă. Nu-şi putea permite să rişte să fie reţinut. Nu acum, până nu
afla mai multe. Răspunsurile se găseau la Zurich, trebuia să poată
călători liber şi mizase pe căpitanul unui vas pescăresc pentru a
realiza acest lucru.
Nu eşti neajutorat. Îţi vei găsi drumul.
Înainte de sfârşitul zilei va lua legătura cu cineva care să-i
modifice paşaportul lui Washburn. Era primul pas concret, dar
mai rămânea problema banilor. Cele două mii de franci pe care i le
dăduse doctorul erau insuficiente. S-ar putea să nu ajungă nici
pentru paşaport. La ce serveşte un permis de călătorie dacă n-ai
mijloacele s-o faci? Trebuia să facă rost de bani.
Îşi scutură hainele pe care le scoase din sac, se îmbrăcă şi se
încălţă cu cizmele. Apoi se întinse pe nisip, cu ochii la cer, care se
lumina încet, încet. Ziua se năştea şi el la fel.

Se plimbă pe îngustele străzi pietruite din La Ciotat, intrând

prin magazine, ca să mai vorbească cu oamenii. Era un sentiment
ciudat să te simţi parte din forfota umană, nu doar o epavă
necunoscută, smulsă din mare. Îşi aminti de sfatul căpitanului de
a vorbi cu glas mai gutural, pentru a putea fi luat drept un străin
oarecare, aflat în trecere prin oraş.
Bani.

30
 Ajunse pe o stradă din La Ciotat care părea a fi frecventată de o
clientelă bogată. Magazinele erau mai curate, marfa mai scumpă,
peştele mai proaspăt, carnea de mai bună calitate şi chiar şi
legumele şi fructele luceau, multe dintre ele exotice, aduse din
Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. Zona avea ceva din aerul
Parisului sau al Nisei.
Bani.
Intră într-o măcelărie, dându-şi seama că nu făcea o impresie
prea bună asupra proprietarului, care-l privi neprietenos. Omul
tocmai servea un cuplu de vârstă mijlocie, care după cum vorbeau
şi se comportau păreau a fi servitori pe un domeniu învecinat.
Erau foarte precişi, înţepaţi şi exigenţi.
— Viţelul de săptămâna trecută n-a fost deloc grozav, zise
femeia. De data asta să-mi găseşti ceva mai bun, căci altfel mă văd
obligată să comand de la Marsilia.
— Iar serile trecute, adăugă bărbatul, marchizul mi-a spus că
bucăţile de miel erau prea subţiri. Repet, trebuie să aibă exact trei
centimetri.
Proprietarul oftă şi ridică din umeri, scuzându-se cu umilinţă şi
dându-le asigurări. Femeia se întoarse spre însoţitorul ei,
adresându-i-se cu un ton la fel de imperativ ca şi cel cu care-i
vorbise măcelarului.
— Aşteaptă să-ţi facă pachetele şi pune-le în maşină. Eu mă
duc la băcănie. Să vii acolo.
— Sigur, draga mea.
Femeia plecă. Cum ieşi pe uşă, bărbatul se întoarse către
proprietarul magazinului, cu o atitudine total diferită. Aroganţa
dispăruse şi zâmbea vesel.
— O zi ca toate altele, nu-i aşa, Marcel? zise el, scoţând din
buzunar un pachet de ţigări.
— Au fost şi mai bune şi mai rele. Feliile de miel chiar au fost
prea subţiri?
— Dumnezeule, nici vorbă. Când naiba a fost el în stare să-şi
dea seama? Dar ştii că ei îi face plăcere dacă mă arăt nemulţumit.
— Unde-i acum Marchizul de Bălegar?
— Beat, alături, aşteptând-o pe curva de la Toulon. O să vin
după-masă mai târziu să-l recuperez şi să-l duc pe şest la grajduri,
să nu-l vadă marchiza. Până atunci n-o să mai fie în stare să ţină
volanul. Ştii, foloseşte camera lui Jean-Pierre de deasupra
bucătăriei.
— Am auzit.

31
 La pomenirea numelui de Jean-Pierre, pacientul lui Washburn
se întoarse de la galantarul cu pui la care se uita. O făcu din
reflex, dar această mişcare îi aminti proprietarului de prezenţa lui.
— Ce este? Ce doriţi?
Era timpul să-şi deguturalizeze franceza.
— Mi-aţi fost recomandat de nişte prieteni de la Nisa, spuse
pacientul, cu un accent mai potrivit pentru Quai d’Orsay decât
pentru Le Bouc de Mer.
— O!
Măcelarul îl studie de-ndată mai atent. Printre clienţii lui mai
ales printre cei tineri, erau mulţi care preferau să se îmbrace total
în neconcordanţă cu poziţia lor socială, iar cămăşile groase, în
carouri, erau chiar la modă în ziua de azi.
— Sunteţi nou pe-aici, domnule?
— Iahtul meu are nevoie de reparaţii. Nu vom putea ajunge la
Marsilia în după-masa asta.
— Pot să vă servesc cu ceva?
Pacientul râse.
— Poţi să-l serveşti pe bucătarul meu, eu nu mă pricep. O să
treacă pe aici mai târziu. Cred că o să vrea o vreo duzină de
răţuşte şi vreo optsprezece felii de muşchi de vacă.
— Desigur.
— Bun. O să-l trimit direct aici.
Pacientul se întoarse către bărbatul mai vârstnic.
— Apropo, am auzit fără să vreau ce aţi vorbit… Nu, nu vă faceţi
probleme. Marchizul nu e cumva tâmpitul ăla de D’Ambois? Parcă
mi-a spus cineva că locuieşte pe-aici.
— O, nu, domnule, răspunse servitorul. Nu-l cunosc pe
marchizul D’Ambois. Eu vorbeam de marchizul de Chamford. Un
gentilom distins, dar are unele probleme. O căsnicie nereuşită,
domnule. Foarte nereuşită, nu e nici un secret pentru nimeni.
— Chamford? Da, cred că ne-am cunoscut. Un tip cam scund,
nu?
— Nu, domnule. Dimpotrivă, destul de înalt. Cam cât
dumneavoastră, aş zice.
— Zău?
Pacientul află repede care erau intrările şi scările interioare ale
localului din vecini, ce ocupa nouă nivele, dându-se drept un şofer
din Roquevaire, nou în slujbă, care avea de livrat nişte marfă. La
etaj duceau două scări, una din bucătărie şi cealaltă din holul de
la intrare. Pe asta o foloseau obişnuiţii localului pentru a se duce

32
la toaleta de sus. Exista şi o fereastră pe care cineva din afară
putea vedea când urcă vreunul scara. Iar pacientul era convins că
dacă va avea răbdare va zări curând două persoane. Cu siguranţă
că vor urca separat, neîndreptându-se spre toaletă, ci spre
dormitorul aflat deasupra bucătăriei. Pacientul se întreba care din
automobilele luxoase parcate pe străduţa liniştită i-o fi aparţinut
marchizului de Chamford. Oricare ar fi fost, servitorul vârstnic pe
care-l întâlnise la măcelărie n-avea de ce-şi face griji – stăpânul lui
nu se va urca la volan.
Bani.
Femeia sosi cu puţin înainte de ora unu. Era o blondă cu părul
lung, sânii ei mari întinzând mătasea albastră a bluzei pe care o
purta, cu picioare lungi şi bronzate, un mers graţios. Chamford o fi
avut el probleme, dar avea şi gust.
Douăzeci de minute mai târziu, văzu pe fereastră picioarele
bronzate. Femeia urca la etaj. După mai puţin de şaizeci de
secunde, o altă siluetă se profilă în cadrul ferestrei – pantaloni
închişi la culoare, blazer şi un chip alb care privea prudent în sus.
Pacientul începu să numere minutele; spera ca marchizul de
Chamford să aibă un ceas.
Pacientul se îndreptă spre intrarea în restaurant, ducându-şi
sacul de toartă, cât mai discret posibil. În hol o coti spre stânga,
urcă scara, scuzându-se faţă de un domn în vârstă care urca
anevoie, apoi o dată ajuns la etaj coti iar spre stânga pe un coridor
ce ducea spre partea din spate a clădirii, deasupra bucătăriei.
Trecu de toaletă şi ajunse la o uşă închisă aflată la capătul
coridorului îngust. Acolo, rămase nemişcat, cu spatele lipit de
perete. Aşteptă ca domnul în vârstă să intre la toaletă.
Instinctiv, fără să se gândească, pacientul ridică sacul moale şi-l
lipi de partea centrală a panoului uşii. Ţinându-l cu amândouă
mâinile întinse, făcu un pas înapoi şi cu o mişcare rapidă izbi cu
umărul stâng în sac, apucând să se lovească de perete. Nimeni de
jos din restaurant nu putea să fi auzit această intrare forţată
comisă pe tăcute.
— Nom de Dieu!6 ţipă femeia. Qui est-ce?7 …
— Silence!8
Marchizul de Chamford se rostogoli de pe trupul gol al femeii
blonde, picând peste marginea patului, pe podea. Era o privelişte
6
Dumnezeule, (fr.).
7
Cine e? (fr.).
8
Linişte! (fr.).

33
ca dintr-o operă comică, cu cămaşa apretată încă pe el, cu cravata
la locul ei, iar în picioare ciorapi de mătase neagră, lungi până sub
genunchi; dar asta e tot ce avea pe el. Femeia înhăţă cuvertura,
făcând tot ce putea pentru a reduce din penibilul scenei.
Pacientul dădu ordine rapid:
— Nu ridicaţi glasul. Nimeni nu va păţi nimic dacă faceţi exact
ce vă spun.
— Nevastă-mea te-a angajat! strigă Chamford, cu voce
tărăgănată şi privirea tulbure. Îţi plătesc eu mai mult!
— E un început, răspunse pacientul doctorului Washburn.
Scoate-ţi cămaşa şi cravata. Şi ciorapii. Văzu brăţara strălucitoare
de aur de la mâna marchizului. Şi ceasul.
Câteva minute mai târziu, transformarea era totală. Hainele
marchizului nu îi veneau perfect pe măsură, dar nimeni nu putea
nega calitatea materialului şi a croielii. În plus, ceasul era marca
Girard Perregaux, iar portofelul lui Chamford conţinea peste
treisprezece mii de franci. Cheile maşinii erau şi ele impresionante,
prinse cu un portchei cu monogramă, din argint masiv.
— Pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi hainele tale! spuse
marchizul, incredibilul celor întâmplate începând să pătrundă prin
aburii de alcool din mintea lui.
— Regret, dar nu pot să fac asta, replică intrusul, adunând atât
hainele lui cât şi pe cele ale femeii blonde.
— Nu poţi să le iei pe ale mele! ţipă ea.
— V-am spus să nu faceţi gălăgie.
— Bine, bine, continuă ea, dar nu poţi…
— Ba pot.
Pacientul aruncă o privire prin cameră. Pe un birou, lângă
geam, se afla un telefon. Se duse şi smulse firul din doză.
— Acum n-o să vă deranjeze nimeni, adăugă el, luându-şi sacul.
— N-o să scapi aşa! se răsti Chamford. Poliţia te va găsi!
— Poliţia? întrebă intrusul. Chiar crezi că e bine să chemi
poliţia? Va trebui făcut un proces-verbal, descrise circumstanţele.
Nu cred că-i o idee prea bună. Cred că ar fi mai bine pentru tine
să-l aştepţi pe tipul care va veni să te ia după-masă. L-am auzit
spunând că te duce el pe şest în grajduri, fără ştirea marchizei.
Sincer vorbind, cred că asta ar trebui să faci. Sunt sigur că vei găsi
o poveste mai reuşită decât ce s-a întâmplat de fapt aici. Eu nu te
voi contrazice.
Hoţul necunoscut părăsi camera, trăgând după el uşa stricată.
Nu eşti neajutorat. Îţi vei găsi drumul.

34
 Până acum şi-l găsise şi totul era cam înspăimântător. Ce
spunea Washburn? Că abilităţile şi talentele îi vor reveni… dar nu
cred că vei putea vreodată să faci o legătură între ele şi ceva din
trecutul tău. Trecutul. Ce fel de trecut putea fi acela care producea
talentele de care dăduse dovadă în ultimele douăzeci şi patru de
ore? Unde învăţase să rănească şi să schilodească lovind cu
picioarele şi din degetele împletite să facă un baros? De unde ştia
cu exactitate în ce loc să lovească? Cine-l învăţase să exploateze
modul de a gândi al răufăcătorilor? Cum de pricepea atât de rapid
nişte simple aluzii, convins că instinctul lui e corect? Unde
învăţase să discearnă imediat o posibilitate de extorcare, dintr-o
simplă conversaţie auzită întâmplător într-o măcelărie? Mai
concret, cum de putuse face ceea ce făcuse?
Cu cât te lupţi mai mult, cu cât te chinuieşti mai mult, cu atât va fi
mai rău.
Se concentră asupra drumului şi asupra bordului de mahon al
Jaguarului marchizului de Chamford. Gama de instrumente nu-i
era familiară; în trecutul lui nu avusese experienţă cu asemenea
maşini. Presupunea că asta însemna ceva.
În mai puţin de o oră, trecu podul de peste un canal larg. Ştia
că ajunsese la Marsilia. Căsuţe mici, pătrăţoase, din piatră,
străduţe înguste şi ziduri peste tot – marginea cartierului Vechiului
Port. Cunoştea aceste locuri şi totuşi nu le ştia. În zare,
profilându-se pe unul din dealurile din jur, se vedea o catedrală,
cu o statuie a Fecioarei pe turlă. Notre-Dame-de-la-Garde. Numele
îi veni de la sine. O mai văzuse cândva – şi totuşi n-o văzuse.
Oh, Iisuse! Încetează!
Peste câteva minute se afla în centrul plin de viaţă al oraşului,
mergând pe aglomerata Canebicre, cu magazinele ei scumpe, cu
cafenele pe trotuar. Coti la stânga, spre port, trecând pe lângă
antrepozite, mici fabrici şi terenuri înconjurate de garduri, pe care
se găseau automobile pregătite pentru a fi transportate spre nord,
la Saint-Etienne, Lyon şi Paris şi spre sud, dincolo de Mediterană.
Instinctul. Urmează-ţi instinctul. Nimic nu trebuia trecut cu
vederea. Orice resursă avea o utilitate imediată; o piatră putea fi de
folos dacă putea fi aruncată, sau un vehicul dacă cineva îl voia.
Alese un loc unde maşinile erau amestecate şi vechi şi noi, dar
toate mărci scumpe. Opri la curbă şi se dădu jos din maşină. De
partea cealaltă a gardului era un garaj mic, ca o hrubă şi mai
mulţi mecanici. Intră degajat, până ce zări un individ într-un
costum în dunguliţe, pe care instinctul îi spuse să-l abordeze.

35
 În nici zece minute, cu minimum de explicaţii, s-a aranjat
dispariţia unui Jaguar către Africa de Nord, cu seria motorului
ştearsă prin pilire.
Cheile cu monogramă de argint fură schimbate contra şase mii
de franci, aproximativ o cincime din valoarea automobilului lui
Chamford. Apoi, pacientul doctorului Washburn găsi un taxi şi
ceru să fie dus la un magazin de amanet, unul unde nu se pun
prea multe întrebări. Mesajul era limpede, doar erau la Marsilia. O
jumătate de oră mai târziu, ceasul de aur Girard Perregaux nu mai
era la mâna lui, înlocuit de un Seiko cu cronometru şi opt sute de
franci. Orice lucru avea o valoare în funcţie de cât era de practic:
Seiko-ul era antişoc.
Următoarea escală fu un magazin universal de pe La Canebicre.
Îşi alese haine şi ieşi din cabina de probă îmbrăcat cu ele, lăsând
acolo pantalonii şi blazerul care nu-i se potriveau prea bine.
De la parterul magazinului alese o valiză din piele, în care îşi
puse restul cumpărăturilor, împreună cu sacul de pânză.
Pacientul aruncă o privire la ceasul lui cel nou – era aproape ora
cinci, timpul să găsească un hotel confortabil. Nu dormise cu
adevărat de câteva zile şi avea nevoie de odihnă înaintea întâlnirii
din rue Sarrasin, la un local numit „Le Bouc de Mer”, unde se
puteau face aranjamente în vederea unei întâlniri mult mai
importante, la Zurich.
Se întinse pe pat, cu privirea aţintită în tavan, pe care dansau
crâmpeie de lumini mişcătoare provenite de la felinarele din
stradă. La Marsilia se întunecase devreme şi o dată cu venirea
nopţii pacientul fusese cuprins de o senzaţie de libertate, de parcă
întunericul ar fi fost o draperie uriaşă ce nu lăsa să pătrundă
lucirea crudă a luminii de zi, care dezvăluia prea multe, prea
repede. Încă un lucru pe care-l aflase despre sine: se simţea mai în
largul lui noaptea. Exista însă o contradicţie, de care era conştient:
în lunile pe care le petrecuse la Port Noir fusese însetat de soare, îl
aşteptase cu nerăbdare în fiecare zori de zi, vrând numai să
dispară întunericul.
Se petrecea ceva cu el; era pe cale să se schimbe.
De fapt se şi petrecuseră mai multe lucruri. Cu douăsprezece
ore în urmă se afla pe un vas de pescuit, pe Mediterană, cu un
obiectiv în minte şi două mii de franci ascunşi în brâu. Adică ceva
mai puţin de cinci sute de dolari conform ratei de schimb afişate în
holul hotelului. Acum era înzestrat cu câteva rânduri de haine
acceptabile şi stătea întins pe pat într-un hotel destul de scump,

36
având peste douăzeci şi trei de mii de franci în portofelul Louis
Vuitton ce aparţinuse marchizului de Chamford. Adică aproape
şase mii de dolari americani.
Oare de unde venea el, de era în stare să facă lucrurile pe care
le făcea?
Încetează!
Rue Sarrasin era atât de străveche încât în alt oraş ar fi putut fi
considerată obiectiv turistic – o alee largă pavată cu cărămidă,
legând între ele străzi construite cu secole mai târziu. Dar asta era
Marsilia; străvechiul coexista cu vechiul şi nici unul nu se împăca
cu noul. Rue Sarrasin nu avea mai mult de şaptezeci de metri
lungime, încremenită în timp între zidurile de piatră ale clădirilor
de pe chei, lipsită de felinare, bântuită de ceaţa ce se rostogolea
dinspre port. Era o stradă dosnică, potrivită pentru întâlniri
fugitive între oameni care nu voiau să fie văzuţi.
Singura lumină şi singurele zgomote veneau de la „Le Bouc de
Mer”. Localul era situat cam pe la mijlocul aleii largi, într-o clădire
ce în secolul nouăsprezece adăpostise nişte birouri. Mai mulţi
pereţi fuseseră desfiinţaţi pentru a face o sală mare, cu mese, dar
alte încăperi fuseseră păstrate ca atare, pentru întâlniri mai puţin
publice. Dar aceste încăperi nu aveau uşi, ci draperii.
Pacientul se strecură printre mesele aglomerate, croindu-şi
drum prin straturile de fum, zicând pardon la pescari şi la soldaţi
beţi, la prostituate roşii la faţă în căutare de un pat în care să se
odihnească şi de nişte franci în plus. Se uită în mai multe
separeuri, asemeni unui marinar care-şi caută camarazii, până ce-
l găsi pe căpitanul vasului pescăresc. La masă cu el mai era un
bărbat. Slab, palid la faţă, cu ochii mijiţi, ca de viezure curios.
— Şezi, zise căpitanul răstit. Credeam c-o să ajungi mai repede.
— Ai spus între nouă şi unsprezece. E unsprezece fără un sfert.
— Fiindcă te-am aşteptat atâta, să plăteşti tu whisky-ul.
— Cu plăcere. Comandă ceva ca lumea, dacă au.
Tipul slab şi palid zâmbi. Lucrurile aveau să meargă bine.
Şi au mers. Paşaportul în cauză era, ce-i drept, unul din cele
mai dificile din lume de falsificat, dar cu multă atenţie, aparatură
adecvată şi meşteşug, se putea face.
— Cât?
— Astfel de meşteşug şi aparatură costă scump. Două mii cinci
sute de franci.
— Când pot să-l am?
— Trebuie lucrat cu o mână de artist, asta durează. Trei sau

37
patru zile. Şi asta zorindu-l pe artist, care o să ţipe la mine.
— Mai capeţi o mie de franci dacă-l am până mâine.
— La zece dimineaţa, răspunse repede tipul. Încasez eu
reproşurile.
— Şi mie, interveni căpitanul, rânjind. Ce ai luat de la Port Noir?
Diamante?
— Talent, răspunse pacientul.
— O să am nevoie de o fotografie, zise individul slab.
— M-am oprit în drum şi mi-am făcut una la un automat, spuse
pacientul, scoţând din buzunarul de la cămaşă o poză mică,
pătrată. Cu aparatura scumpă pe care o ai, sunt sigur că o poţi
face să arate bine.
— Frumoase haine, zise căpitanul, întinzându-i poza tipului
palid la faţă.
— Bine croite, fu de acord pacientul.
Au convenit asupra locului de întâlnire pentru a doua zi
dimineaţă, pacientul a plătit băutura şi i-a strecurat căpitanului
pe sub masă cinci sute de franci. După care a ieşit din separeu şi a
pornit-o spre uşă, traversând sala mare plină de lume, de zarvă şi
fum.
Totul s-a petrecut atât de rapid, de brusc, atât de neaşteptat că
nici n-a avut timp să gândească. Doar să reacţioneze.
Ciocnirea a fost bruscă, întâmplătoare, dar ochii care se holbară
la el păreau a fi gata să iasă din orbite, nevenindu-le să creadă
ceea ce vedeau, în prag de isterie.
— Nu! O, Dumnezeule, nu! Nu se poate…
Omul se întoarse să se piardă în mulţime, dar pacientul se
repezi după el, apucându-l de umăr.
— Stai puţin!
Individul se întoarse iarăşi, dându-i mâna la o parte cu o
mişcare violentă.
— Tu! Tu eşti mort! Nu se poate să trăieşti!
— Trăiesc. Tu ce ştii?
Chipul era acum crispat de furie, privirea piezişă, gura
deschisă, trăgând aer, dezvelind dinţi galbeni ce păreau a fi ai unui
animal.
Deodată, individul scoase un cuţit, zgomotul lamei cu arc
auzindu-se chiar şi în zarva înconjurătoare. Braţul ţâşni înainte,
cu lama cuţitului precum o prelungire a mâinii ce-l ţinea,
amândouă ţintind spre stomacul pacientului.
— O să termin eu treaba! şopti individul.

38
 Pacientul izbi cu antebraţul drept în jos, într-o mişcare de
pendul care mătură totul din cale. Pivotă, ridicând piciorul stâng,
pocnindu-l pe atacant cu călcâiul în osul pelvian.
— Che-sah! Ecoul din urechile lui fu asurzitor.
Individul se prăbuşi pe spate într-un trio de beţivi iar cuţitul
căzu pe jos. Lumea din jur, zări arma, se auziră ţipete, mai mulţi
se adunară să-i despartă pe combatanţi.
— Căraţi-vă de aici!
— Bateţi-vă în altă parte!
— Nu vrem să vină poliţia aici, beţivani nenorociţi!
Glasurile mânioase şi aspre vorbind în dialect marseiez
acopereau tumultul de la „Le Bouc de Mer”. Pacientul era
înconjurat de lume. Îl văzu pe cel care voise să-l omoare croindu-şi
drum prin mulţime, ţinându-se de vintre, grăbit să ajungă la uşă.
Aceasta se deschise şi individul se năpusti afară, în bezna din rue
Sarrasin.
Cineva care-l credea mort – care-l voia mort – ştia că este în
viaţă.

39
 CAPITOLUL 4
La clasa turist a avionului Caravelle al Air France-ului, cu
destinaţia Zurich, nu mai era nici un loc liber, scaunele înguste
părând şi mai incomode din cauza turbulenţei care zgâlţâia
avionul. Un bebeluş urla în braţele mamei lui; alţi copii scânceau,
în vreme ce părinţii se străduiau să-i liniştească, deşi erau şi ei
speriaţi. Ceilalţi pasageri erau tăcuţi, cei mai mulţi dându-şi pe gât
whisky-ul mult mai rapid decât ar fi fost normal. Câţiva încercau
să braveze, din gâtlejurile lor ieşind un râs forţat. Oamenii
reacţionează diferit la un zbor oribil, dar nimeni nu scapă de
senzaţia de groază. Iar această groază era însoţită de întrebări
fundamentale. Oare ce gânduri îi trec unui om prin cap în astfel de
clipe? Cum reacţionează oamenii?
Pacientul încercă să afle; era important pentru el. Şedea la
geam, cu ochii pe aripa avionului, privind bucata mare de metal
cum se-nconvoaie şi vibrează sub impactul brutal al vântului.
Curenţii se izbeau unul de altul, forţând acest tub de metal făcut
de mâna omului să li se supună oarecum, prevenindu-i pe aceşti
închipuiţi microscopici că nu se pot pune cu natura. Un pic de
presiune peste toleranţa de flexibilitate şi aripa s-ar frânge, ar
urma o explozie şi apoi urletul prăbuşirii.
Ce ar face el? Ce ar gândi el? În afară de teama incontrolabilă de
moarte şi de uitare, ar mai fi ceva? Asupra acestui lucru trebuia să
se concentreze, aceasta era proiecţia pe care Washburn tot insista
la Port Noir. Îi reveniră în minte cuvintele doctorului.
Oricând observi o situaţie de stres – şi dacă ai timp – încearcă din
răsputeri să te proiectezi pe tine însuţi în ea. Fă asocieri, cât poţi de
liber; lasă cuvinte şi imagini să-ţi umple mintea. În ele s-ar putea să
găseşti răspunsuri.
Pacientul continuă să privească pe geam, străduindu-se
conştient să-şi trezească subconştientul, aţintindu-şi ochii pe
violenţa naturală de dincolo de sticlă, lăsând reacţiile lui să dea
naştere la cuvinte şi imagini.
Acestea începură să apară – încet. Beznă iarăşi, zgomotul
vântului şfichiuitor, asurzitor, continuu, crescând până ce crezu
că o să-i plesnească ţeasta. Capul… Vântul îi biciuia partea stângă
a capului, a feţei, arzându-i pielea, obligându-l să ridice umărul

40
stâng ca să se apere… Umărul stâng. Braţul stâng. Avea braţul
ridicat, cu degetele înmănuşate de la mâna stângă ţinându-se de o
muchie dreaptă de metal, cu mâna dreaptă ţinând de… o chingă.
Se ţinea de o chingă, aşteptând ceva. Un semnal… Veni. Plonjă. În
beznă, în gol, trupul său rostogolindu-se, sucindu-se, înghiţit de
cerul nopţii. Sărise cu paraşuta!
— Etes-vous malade? 9
Reveria nebunească îi fu întreruptă. Neliniştit, pasagerul de
lângă el îi atinse braţul stâng – care era ridicat, cu degetele
desfăcute, opunându-se parcă la ceva, încordate. Peste piept,
antebraţul drept presa stofa jachetei, iar mâna dreaptă apucase
reverul, boţindu-l. Iar de pe frunte i se scurgeau şiroaie de
transpiraţie. Se întâmplase. Pentru o clipă ca de demenţă, ceva din
trecut prinsese viaţă.
— Pardon, spuse el, lăsând braţele în jos. Un mauvais reve10,
adăugă el.
Vremea se mai îmbunătăţi; Caravelle-ul se stabiliză. Pe chipul
stewardeselor reveni zâmbetul.
Pacientul remarcă toate astea, dar era prea preocupat de
imaginile şi sunetele care se conturaseră atât de clar în ochii şi
urechile minţii lui. Sărise dintr-un avion… noaptea. Sărise cu
paraşuta. Unde? De ce?
Încetează să te mai chinuieşti!
Mai mult ca să-şi mute gândul în altă parte, scoase din
buzunarul de la piept paşaportul modificat şi-l deschise. După
cum era de aşteptat, numele Washburn fusese păstrat; era un
nume destul de obişnuit şi proprietarul îi explicase că nu era
căutat de poliţie. Geoffrey R. Fusese totuşi schimbat în George P.,
eliminările fiind făcute cu o mână de expert. Fotografia fusese şi ea
lucrată de un expert; nu mai arăta a poză ieftină făcută la un
automat.
Numărul paşaportului era, bineînţeles, cu totul altul, garantat
să nu declanşeze alarma pe un computer al serviciilor de imigrare.
Cel puţin, până ce purtătorul său prezenta paşaportul la prima
inspecţie; după aceea, era treaba cumpărătorului. Pentru această
garanţie se plătea la fel de mult cât plătise el pentru meşteşug şi
aparatură, căci ea necesita legături cu Interpolul şi birourile de
verificări ale imigrărilor.
Vameşi, specialişti în calculatoare şi funcţionari de la toate
9
Vă e rău? (fr.).
10
Un vis urât! (fr.).

41
punctele de frontieră din Europa erau plătiţi în mod regulat pentru
această informaţie vitală; ei rareori făceau vreo greşeală. Dacă
cumva făceau, pierderea unui ochi sau a unui braţ nu era exclusă
– aşa lucrau traficanţii de acte false.
— Mesdames et messieurs. Nous commencons notre descente
pour l’aeroport de Zurich11.
Ştia numele hotelului: Carillon du Lac. I-l dăduse şoferului de
taxi fără să se gândească. Să-l fi citit undeva? Să fi dat de el în
unul din pliantele turistice din avion?
Nu. Cunoştea holul; lemnul închis la culoare, lustruit, îi era
familiar… oarecum. Precum şi imensele ferestre care dădeau spre
Lacul Zurich. Mai fusese aici înainte; stătuse unde stătea acum –
în faţa pupitrului de la recepţie acoperit cu marmură – cu mult
timp în urmă.
Acest lucru îi fu confirmat de cuvintele funcţionarului de la
recepţie, care avură asupra lui impactul unei explozii.
— Mă bucur să vă văd iarăşi, domnule. A trecut destul de mult
timp de la ultima dumneavoastră vizită.
Aşa să fie? Cât de mult timp? De ce nu-mi spui pe nume? Pentru
numele lui Dumnezeu, eu nu te cunosc pe tine! Nu te cunosc! Ajută-
mă! Te rog, ajută-mă!
— Cam aşa ceva, spuse el. Fă-mi, te rog, o favoare. Mi-am
scrântit mâna şi îmi vine greu să scriu. Vrei să-mi completezi fişa
de înregistrare şi eu o să mă străduiesc s-o semnez?
Pacientul îşi ţinu respiraţia. Şi dacă acest individ politicos îl va
ruga să-i repete numele sau să-i mai spună o dată cum se scrie?
— Desigur.
Funcţionarul întoarse cartonaşul spre el şi începu să scrie.
— N-aţi vrea să vă vadă medicul hotelului?
— Poate mai târziu. Acum nu.
Funcţionarul continuă să scrie, apoi îi întinse cartonaşul, ca să-
l semneze.
Dl. J. Bourne, New York, N.Y. U.S.A.
Se uită lung la el, pironit locului, hipnotizat de litere. Avea un
nume. O parte dintr-un nume. Şi o ţară, precum şi un oraş de
reşedinţă.
J. Bourne. John? James? Joseph? Ce o fi însemnând J-ul?
— E ceva în neregulă, Herr Bourne? întrebă funcţionarul.
— În neregulă? Nu, câtuşi de puţin.
11
Doamnelor şi domnilor. Începem coborârea spre aeroportul Zurich,
(fr.).

42
 Luă stiloul, aducându-şi aminte să se prefacă că-l doare mâna.
Trebuia oare să semneze şi cu prenumele? Nu, va semna exact aşa
cum scrisese funcţionarul.
Dl. J. Bourne.
Scrise numele cât putu mai firesc, lăsându-şi mintea să zboare
liberă, permiţând oricăror gânduri ori imagini ce ar fi vrut să iasă
la suprafaţă să-i vină în minte. Nimic. Semna pur şi simplu un
nume care nu-i era familiar. Nu simţi nimic.
— Pentru o clipă, am avut dubii, mein Herr, spuse funcţionarul.
M-am gândit că poate am făcut-o confuzie. Am avut o săptămână
grea şi o zi şi mai grea. Dar, de fapt, eram sigur.
Şi dacă ar fi făcut-o confuzie? Dl. J. Bourne din New York City,
U.S.A., nici nu voia să se gândească la o astfel de posibilitate.
— Nici o clipă nu ţi-am pus la îndoială memoria… Herr Stossel,
răspunse pacientul, aruncând o privire la plăcuţa de pe peretele
din stânga pupitrului, unde era scris numele persoanei de serviciu.
Omul de la recepţie era directorul adjunct al hotelului Carillon du
Lac.
— Sunteţi foarte amabil. Directorul adjunct se aplecă în faţă.
Presupun că veţi dori să respectăm consemnele obişnuite pe
durata şederii dumneavoastră la noi?
— S-ar putea ca unele să se fi schimbat, spuse J. Bourne. Care
erau cele pe care le ştiaţi?
— Oricui telefonează sau întreabă la recepţie trebuie să-i se
spună că sunteţi plecat din hotel, după care urmează să fiţi
informat deîndată. Singura excepţie este firma dumneavoastră de
la New York. Corporaţia Treadstone Şaptezeci şi Unu, dacă-mi
amintesc eu corect.
Încă un nume! Unul de urma căruia putea să dea cu ajutorul unui
telefon peste ocean. Forme fragmentare începeau să-şi găsească
locul în puzzle. Buna dispoziţie începu să-i revină.
— E perfect aşa. Nu voi uita cât sunteţi de eficient.
— Doar suntem la Zurich, răspunse bărbatul politicos, dând din
umeri. Întotdeauna aţi fost deosebit de generos, Herr Bourne.
Page, hierher, bitte!
În vreme ce pacientul îl urma pe băiat în lift, câteva lucruri îi
erau mai clare. Avea un nume şi înţelegea de ce acel nume îi
venise atât de repede în minte directorului adjunct de la Carillon
du Lac. Avea o ţară şi un oraş şi o firmă pentru care lucra –
lucrase, în tot cazul. Şi de câte ori venea la Zurich se luau anumite
precauţii menite să-l apere de vizitatori neaşteptaţi sau nedoriţi.

43
Asta era ceea ce nu putea pricepe. Sau te protejezi temeinic sau nu
te mai protejezi deloc. Ce avantaj real putea să prezinte un proces
de filtrare atât de nesigur, de vulnerabil şi uşor de străpuns? Era
lipsit de valoare. Ca şi cum un copil s-ar fi jucat de-a v-aţi
ascunselea. Unde sunt? Încearcă să mă găseşti. O să spun ceva cu
voce tare, ca să-ţi dau un indiciu.
Nu era o treabă profesionistă şi dacă învăţase ceva despre sine
în ultimele patruzeci şi opt de ore aceasta era că el era un
profesionist. În ce, n-avea idee, dar asta era o certitudine.
Pe fir, vocea centralistei de la New York se pierdea din când în
când. Însă concluzia ei era enervant de limpede. Şi de categorică.
— Nu există o astfel de companie înregistrată, domnule. Am
verificat în cele mai recente liste precum şi în cartea de telefon a
abonaţilor particulari şi nu există nici o Treadstone Corporation –
nimic care să semene măcar cu Treadstone, urmat de cifre.
— Poate cifrele nu figurează, pentru a scurta…
— Nu există nici o firmă sau companie cu acest nume, domnule.
Repet, dacă aveţi un nume sau un prenume, sau genul de afaceri
de care se ocupă firma, poate v-aş mai putea ajuta.
— Nu am. Doar numele, Treadstone Şaptezeci şi Unu, New York
City.
— E un nume bizar, domnule. Sunt sigură că dacă ar fi
înregistrată ar fi uşor de găsit. Îmi pare rău.
— Mulţumesc mult pentru că v-aţi străduit, spuse J. Bourne,
închizând telefonul.
N-avea rost să mai continue. Numele era un soi de cod, nişte
cuvinte rostite de cineva pentru a putea intra în legătură cu un
oaspete al hotelului, altminteri nu foarte uşor de contactat. Iar
cuvintele le putea spune oricine, indiferent de unde suna; aşadar,
era foarte posibil ca New York să nu însemne nimic ca punct de
reper.
Pacientul se duse la biroul pe care lăsase portofelul Louis
Vuitton şi ceasul Seiko. Îşi puse portofelul în buzunar şi ceasul la
mână. Se uită în oglindă, vorbind calm:
— Eşti J. Bourne, cetăţean al Statelor Unite, cu domiciliul în
New York City şi este foarte posibil ca cifrele „zero-şapte –
şaptesprezece-doisprezece – zero-paisprezece – douăzeci şi şase-
zero” să fie cel mai important lucru din viaţa ta.
Soarele era strălucitor, pătrundea printre crengile copacilor de
pe eleganta Bahnhofstrasse, reflectându-se în vitrinele magazinelor
şi creând blocuri de umbră acolo unde clădirile masive ale băncilor

44
stăteau în calea razelor lui. Pe această stradă trăinicia şi banii,
siguranţa şi aroganţa, fermitatea şi o urmă de frivolitate coexistau.
Pacientul doctorului Washburn mai fusese pe aici.
Intră agale în Burkli Platz, piaţeta de pe malul Lacului Zurich,
cu numeroasele sale debarcadere la ţărm, străjuită de grădini care,
în căldura verii, deveneau cercuri de flori viu colorate. Şi le putea
imagina cu ochii minţii; îi reveneau în minte imagini, dar nici un
fel de gânduri, nici un fel de amintiri.
Se întoarse în Bahnhofstrasse, ştiind instinctiv că Gemeinschaft
Bank era o clădire din apropiere, deschisă la culoare. Mai înainte
trecuse de ea în mod deliberat – se apropie de uşile grele de sticlă.
Împinse canatul din dreapta şi se trezi într-un hol cu marmură
maronie pe jos; mai călcase cândva pe această pardoseală dar
imaginea nu era la fel de puternică ca şi celelalte. Avea neplăcutul
sentiment că Gemeinschaft Bank era un loc ce trebuia evitat. Dar
acum nu putea fi evitat.
— Bonjour, monsieur. Vous desirez…? 12
Individul care-i pusese întrebarea era îmbrăcat în redingotă, cu
o boutonniere roşie ca simbol al autorităţii. Folosirea limbii
franceze putea fi explicată de hainele clientului. La Zurich, până şi
funcţionarii cei mai mărunţi ai băncilor internaţionale aveau o
privire pătrunzătoare.
— Am de discutat afaceri personale şi confidenţiale, răspunse J.
Bourne în engleză, din nou oarecum uimit de uşurinţa cu care-i
veneau cuvintele.
Folosise engleza din două motive: să vadă reacţia individului
când acesta îşi va da seama de eroarea lui, pentru că nu voia să
existe vreo posibilitate de interpretare greşită a cuvintelor pe care
le va rosti în următorul ceas.
— Scuzaţi-mă, domnule, spuse individul cu sprâncenele uşor
ridicate, studiind pardesiul clientului. Liftul din stânga, etajul doi.
Recepţionerul vă va ajuta.
Recepţionerul în cauză era un tip de vârstă mijlocie, cu părul
tuns scurt şi ochelari cu ramă de baga; expresia lui era imobilă,
ochii rigizi şi curioşi.
— Aveţi în prezent afaceri personale şi confidenţiale cu noi,
domnule? întrebă el, repetând cuvintele noului sosit.
— Da.
— Semnătura dumneavoastră, vă rog, spuse funcţionarul,

12
Bună ziua, domnule! Ce doriţi...? (fr.).

45
întinzându-i o foaie cu antetul Gemeinschaft, pe mijlocul căreia
erau două linii punctate.
Clientul înţelese; nu era necesar un nume. Numerele scrise de
mână ţin loc de nume… ele reprezintă semnătura deţinătorului
contului. Asta e procedura standard. Washburn.
Pacientul scrise numele, relaxându-şi mâna ca scrisul să fie
liber. Îi întinse foaia înapoi recepţionerului, care o studie, se ridică
de pe scaun şi făcu semn către un şir de uşi înguste cu sticlă
mată.
— Dacă vreţi să aşteptaţi în a patra cameră, domnule, va veni
imediat cineva.
— A patra cameră?
— A patra uşă din stânga. Se va încuia automat.
— Este un lucru necesar?
Recepţionerul îl privi mirat.
— Este în conformitate cu propria dumneavoastră cerere,
domnule, zise el politicos, sub tonul plin de curtoazie simţindu-se
surprinderea. Acesta este un cont cu trei de zero. La Gemeinschaft
se obişnuieşte ca deţinătorii de astfel de conturi să telefoneze în
prealabil ca să li se asigure o intrare privată.
— Ştiu asta, minţi pacientul lui Washburn cu o nonşalanţă pe
care nu o simţea. Numai că sunt foarte grăbit.
— Voi comunica aceasta la Verificări, domnule.
— Verificări? nu se putu stăpâni să întrebe dl. J. Bourne din
New York City, U.S.A. Cuvântul suna ca o alarmă.
— Verificarea Semnăturilor, domnule. Omul îşi potrivi mai bine
ochelarii, făcând în acelaşi timp un pas să se apropie de biroul lui,
cu mâna la numai câţiva centimetri de o consolă. Propun să
aşteptaţi în Camera Patru, domnule. Propunerea era mai degrabă o
comandă, confirmată de expresia privirii.
— De ce nu? Spuneţi-le, vă rog, să se grăbească.
Pacientul se îndreptă spre a patra uşă, o deschise şi intră. Uşa
se închise automat; se auzi clicul broaştei. J. Bourne se uită la
panoul din sticlă mată; nu era sticlă obişnuită. Căci sub suprafaţă
exista o reţea de sârmă subţire. Fără îndoială că spargerea ei ar
declanşa o alarmă. Se afla într-o celulă, aşteptând să fie chemat.
Mica încăpere avea lambriuri de lemn şi era mobilată cu gust –
două fotolii de piele, unul lângă altul, în faţa unei mici canapele
flancate de măsuţe stil. În partea opusă se afla o a doua uşă,
uimitoare prin contrast; era făcută din oţel. Pe măsuţe se găseau
ziare şi reviste de ultimă oră, în trei limbi.

46
 Pacientul se aşeză şi luă ediţia pariziană a lui Herald Tribune.
Citea cuvintele tipărite, fără să reţină nimic din ele. Din clipă în
clipă va fi chemat. Mintea lui era muncită de gânduri despre cum
să acţioneze fără memorie, numai din instinct.
În cele din urmă, uşa se deschise şi în ea apăru un bărbat înalt
şi suplu, cu trăsături acviline şi păr cărunt îngrijit pieptănat. Avea
un chip de patrician, dornic să servească un egal de-al său care
avea nevoie de cunoştinţele lui. Îi întinse mâna, vorbind o engleză
rafinată, mai melodioasă din cauza accentului elveţian.
— Încântat să vă cunosc. Scuzaţi întârzierea; de fapt a fost chiar
ceva amuzant.
— În ce sens?
— L-aţi cam speriat pe Herr Koenig. Nu se întâmplă prea des ca
un cont cu trei zerouri să sosească fără a anunţa în prealabil. El e
un tip obişnuit cu un anumit tipic; tot ce e ieşit din comun îi strică
ziua. Pe de altă parte însă, pentru mine o face mai plăcută. Sunt
Walther Apfel. Poftiţi, vă rog.
Încăperea de dincolo de uşa de oţel era o extensie în formă de v-
a celulei. Lambriuri închise la culoare, mobilă grea, confortabilă şi
un birou mare în faţa unei ferestre largi ce dădea spre
Bahnhofstrasse.
— Regret că l-am necăjit, spuse J. Bourne. Numai că am foarte
puţin timp.
— Da, a transmis acest lucru. Apfel se aşeză la birou, făcându-i
semn spre fotoliul de piele din faţă. Luaţi loc. Una sau două
formalităţi şi pe urmă putem discuta chestiunile curente.
În clipa când se aşezară amândoi, bancherul luă un blocnotes
alb şi i-l întinse clientului, peste birou. Era tot o hârtie cu antet,
dar în loc de două linii punctate aceasta avea zece, începând chiar
de sub antet şi până la doi centimetri de baza foii.
— Semnătura dumneavoastră, vă rog. Un minimum de cinci e
suficient.
— Nu înţeleg. Tocmai am făcut acest lucru.
— Şi cu mult succes. Verificările au confirmat-o.
— Atunci de ce mai e necesar încă o dată?
— O semnătură poate fi exersată, într-atât încât o primă scriere
să iasă acceptabilă. Însă dacă ea nu e autentică, prin repetări
succesive apar scăpări, pe care un scanner grafologic le detectează
imediat. Dar sunt convins că dumneavoastră nu vă faceţi probleme
din pricina asta. Apfel zâmbi şi îi puse un stilou pe marginea
biroului. Sincer să fiu, nici eu nu-mi fac, dar Koenig insistă.

47
 — Este un om prudent, spuse pacientul, luând stiloul şi
începând să scrie.
Începuse să scrie al patrulea set, când bancherul îl opri.
— E suficient atât. Restul chiar că e pierdere de vreme. Astfel
întinse mâna să ia blocnotesul. După ce vor primi asta la
Verificări, va fi adus contul.
Băgă foaia de hârtie în fanta unei cutii metalice aflate în partea
dreaptă a biroului. Se aprinse un bec şi apoi se stinse.
— Asta transmite semnăturile direct la scanner, continuă
bancherul. Care este, desigur, programat. Sincer să fiu şi mie mi
se pare o prostie, căci nici o persoană prevenită de precauţiile
noastre nu ar consimţi să dea semnături suplimentare dacă ar fi
un impostor.
— De ce nu? Dacă tot a ajuns până aici, de ce să nu-şi încerce
şansa?
— Acest birou are o singură intrare, deci o singură ieşire. Sunt
sigur că aţi auzit broasca blocându-se în camera de aşteptare.
— Şi am văzut reţeaua de sârmă din sticlă, adăugă pacientul.
— Atunci vă daţi seama. Un impostor dovedit ar fi prins în
cursă.
— Şi dacă ar avea un pistol?
— Dumneavoastră nu aveţi.
— Nimeni nu m-a controlat.
— Liftul v-a controlat. Din patru unghiuri diferite. Dacă eraţi
înarmat, liftul s-ar fi oprit între primul şi al doilea etaj.
— Sunteţi cu toţii prudenţi.
— Încercăm să ne facem datoria bine.
Sună telefonul. Apfel răspunse.
— Da?… Intră.
Bancherul se uită la client.
— Dosarul contului dumneavoastră e aici.
— A mers repede.
— Herr Koenig a semnat pentru el acum câteva minute, a
aşteptat doar rezultatul de la scanner. Apfel deschise un sertar şi
scoase un inel de chei. Sunt sigur că e dezamăgit. Era convins că
ceva nu e în regulă.
Uşa de oţel se deschise şi recepţionerul intră cu un container
negru de metal în mână, pe care-l puse pe birou, lângă o tavă pe
care se aflau o sticlă de Perrier şi două pahare.
— Vă simţiţi bine la Zurich? întrebă bancherul, în mod evident
ca să rupă tăcerea.

48
 — Foarte. Am o cameră care dă spre lac. Este o privelişte
plăcută, liniştitoare.
— Splendid, spuse Apfel, turnându-i clientului său un pahar de
Perrier.
Herr Koenig ieşi. După ce închise uşa, bancherul se întoarse la
afaceri.
— Contul dumneavoastră, domnule, spuse el, alegând o cheie
de pe inel. Îmi permiteţi să descui eu caseta, ori preferaţi s-o faceţi
singur?
— Deschideţi-o.
Bancherul îi aruncă o privire.
— Am zis s-o descui, nu să o deschid. Nu am acest privilegiu şi
nici n-aş vrea să-mi asum răspunderea.
— De ce nu?
— În caz că aici este menţionată identitatea dumneavoastră, eu
nu am dreptul să o cunosc.
— Şi dacă aş dori să tratez o afacere, să transfer bani unei alte
persoane?
— Asta se poate face cu semnătura dumneavoastră numerică,
pe o foaie de retragere.
— Sau să trimit bani la o altă bancă, în afara Elveţiei? Pentru
mine.
— Atunci ar fi nevoie de un nume. Într-un asemenea caz, o
identitate ar fi atât răspunderea mea, cât şi privilegiul meu.
— Deschideţi-o.
Bancherul se execută. Pacientul doctorului Washburn îşi ţinea
respiraţia, simţind o durere ascuţită în stomac. Apfel scoase un
teanc de extrase, prinse cu o agrafă mare. Ochii lui de bancher se
îndreptară către coloana din dreapta de pe primele pagini, fără ca
expresia chipului să-i se schimbe deloc. Îi întinse posesorului
paginile.
Sub antetul Gemeinschaft, cuvintele bătute la maşină erau în
engleză, evident, limba clientului:
Cont: Zero-Şapte-Şaptesprezece-Doisprezece-Zero-Paisprezece-
Douăzeci şi şase-Zero.
Numele: Regim limitat prin Instrucţiunile legale şi pentru
Proprietar.
Acces: Sigilat în plic separat.
Fonduri depuse la zi: 7.500.000 franci.
Pacientul expiră încet, uitându-se la cifră. Pentru orice cifră ar fi
crezut el că este pregătit, pentru aşa ceva clar nu era. Era la fel de

49
înspăimântător ca tot ce i se întâmplase în ultimele cinci luni.
Calculat cu aproximaţie, contul se ridica la peste cinci milioane de
dolari americani.
5.000.000 dolari!
Cum? De ce?
Controlându-şi tremurul mâinilor, răsfoi extrasele, uitându-se
la cifra depunerilor în cont. Acestea erau numeroase, nici una sub
300.000 de franci, la intervale de cinci până la opt săptămâni,
mergând până cu douăzeci şi trei de luni în urmă. Ajunse la
primul extras. Era un transfer de la o bancă din Singapore şi cea
mai mare depunere individuală. Două milioane, şapte sute de mii
de dolari malaiezieni, transformaţi în 5.175.000 franci elveţieni.
Sub acest extras se simţea la pipăit conturul unui plic. Ridică
hârtia. Plicul avea o margine neagră şi pe el era bătut la maşină
următorul text:
Identitate: Acces proprietar.
Restricţii legale: Acces – Persoană autorizată, Corporaţia
Treadstone Şaptezeci şi Unu, purtătorul va prezenta instrucţiuni
scrise din partea proprietarului. Vor trece pe la Verificări.
— Aş dori să verific asta, spuse clientul.
— Este proprietatea dumneavoastră, răspunse Apfel. Vă asigur
că a rămas intact.
Pacientul se uită pe dosul plicului. Era sigilat cu sigiliul băncii,
nici una din literele în relief nu era mişcată. Rupse plicul, scoase
din el cartonaşul şi citi:
Proprietar: Jason Charles Bourne.
Adresa: Neînregistrată.
Cetăţenie: S.U.A.
Jason Charles Bourne.
Jason.
J venea de la Jason! Numele lui era Jason Bourne. Bourne nu-i
spusese nimic, nici J. Bourne, dar combinaţia Jason şi Bourne
făcea ca nişte misterioase mecanisme să se îmbine. Accepta acest
nume. Era Jason Charles Bourne, american. Şi totuşi îşi simţea
pieptul palpitând, vibraţia din urechi era asurzitoare şi junghiul
din stomac mai ascuţit. Ce se întâmpla? De ce avea sentimentul că
plonjează din nou în întuneric, în apele negre?
— S-a întâmplat ceva? întrebă Walther Apfel.
E ceva în neregulă, Herr Bourne?
— Nu. Totul e în regulă. Numele meu este Bourne. Jason
Bourne.

50
 Oare striga? Şoptea? Nu-şi dădea seama.
— E un privilegiu pentru mine să vă cunosc, domnule Bourne.
Identitatea dumneavoastră va rămâne confidenţială. Aveţi cuvântul
unui înalt funcţionar al Băncii Gemeinschaft.
— Mulţumesc. Iar acum, îmi pare rău, dar trebuie să transfer o
mare parte din aceşti bani şi voi avea nevoie de ajutorul
dumneavoastră.
— Este un privilegiu pentru mine. Cu orice ajutor sau sfat v-aş
putea fi de folos, voi fi încântat să vi-l dau.
Bourne întinse mâna după paharul cu Perrier.
Uşa de oţel a biroului lui Apfel se închise în urma lui. Peste
câteva secunde va ieşi din eleganta celulă, va trece de recepţie, se
va urca în lift. Peste câteva minute va fi pe Bahnhofstrasse, având
un nume, o grămadă de bani şi în rest mai nimic în afară de teamă
şi derută.
O făcuse. Dr. Geoffrey Washburn fusese plătit cu mult peste
valoarea vieţii pe care o salvase. Suma de 1.500.000 de franci
elveţieni fusese transferată prin telex la o bancă din Marsilia,
depusă într-un cont cu cod, ce-şi va găsi calea spre singurul medic
din Ile de Port Noir, fără ca numele lui Washburn să fie menţionat
vreodată. Tot ce avea de făcut Washburn era să se ducă la
Marsilia, să recite codul şi banii îi aparţineau. Bourne zâmbi în
sinea lui, închipuindu-şi expresia de pe faţa lui Washburn în clipa
când îi va fi predat contul. Excentricul, beţivanul de doctor, s-ar fi
bucurat peste măsură şi pentru zece sau cincisprezece mii de lire.
Acum avea mai mult de un milion de dolari, ce vor servi fie la
vindecarea lui, fie la distrugerea lui. Dar asta depindea de el, era
problema lui.
Un al doilea transfer de 4.500.000 de franci a fost făcut la o
bancă din Paris, rue Madeleine, depuşi pe numele de Jason C.
Bourne. Transferul va fi expediat prin curierul Gemeinschaft, care
mergea de două ori pe săptămână la Paris, cu specimen de
semnătură în triplu exemplar. Herr Koenig îşi asigurase
superiorul, cât şi pe client, că documentele vor ajunge la Paris în
trei zile.
Prin comparaţie, ultima tranzacţie era minoră. O sută de mii de
franci în bancnote mari, au fost aduşi în biroul lui Apfel,
formularul de retragere a fost semnat de deţinătorul contului, cu
semnătura numerică.
Depuşi la Gemeinschaft mai rămâneau 1.400.000 de franci
elveţieni. O sumă care oricum nu era neglijabilă.

51
 Cum? De ce? De unde?
Toată treaba durase o oră şi douăzeci de minute şi totul mersese
perfect, cu o singură întrerupere. Cum era de aşteptat, aceasta
venise din partea lui Koenig. Intrase în birou cu o expresie
solemnă şi triumfătoare, aducând un plic mic, cu chenar negru.
— Une fiche13, spuse el în franceză.
Bancherul deschisese plicul, scosese din el un cartonaş, îi
studiase conţinutul şi apoi îl înapoiase, împreună cu plicul, lui
Koenig.
— Procedura va fi respectată, spusese el.
Koenig plecase.
— Era ceva ce mă privea? întrebase Bourne.
— Numai în ce priveşte transferarea unor sume atât de mari.
Este politica băncii noastre. Bancherul zâmbise liniştitor.
Broasca făcu clic. Bourne deschise uşa cu geam mat şi trecu în
încăperea care era domeniul personal al lui Koenig. Acolo se mai
aflau doi bărbaţi, aşezaţi în capetele opuse ale camerei. Dat fiind
că nu erau în nişte celule separate în spatele unor uşi cu geam
mat, Bourne presupuse că nici unul nu avea un cont cu trei de
zero. Se întrebă dacă semnaseră cu un nume ori scriseseră nişte
serii de cifre, dar încetă să se mai întrebe în clipa când ajunse la
lift şi apăsă pe buton.
Cu coada ochiului, sesiză o mişcare; Koenig dăduse din cap,
făcându-le semn celor doi bărbaţi. Aceştia se ridicară, tocmai când
uşa liftului se deschidea. Bourne se întoarse. Tipul din dreapta
scosese din buzunarul pardesiului un mic radio; vorbi în el scurt,
rapid. Cel din stânga avea mâna dreaptă ascunsă sub
impermeabil. Când o scoase, ţinea în ea un pistol automat negru
de calibru 38, cu un cilindru perforat ataşat la ţeavă. O surdină.
Amândoi se îndreptară spre Bourne, care se retrăsese în liftul gol.
Balamucul începu.

13
Un formular, (fr.).

52
 CAPITOLUL 5
Uşile liftului începură să se închidă; tipul cu radioul era deja
înăuntru, iar tovarăşul lui încerca să oprească cu umerii panourile
în mişcare, cu arma ţintită spre capul lui Bourne.
Jason se aplecă spre dreapta – un gest neaşteptat de spaimă –
apoi, deodată, ridică fulgerător piciorul stâng, pivotând, călcâiul lui
izbind mâna individului înarmat, azvârlind pistolul în sus,
îmbrâncindu-l pe tip afară din cabină. Două împuşcături surde
precedară închiderea uşilor, gloanţele înfigându-se în lemnul gros
al plafonului. Bourne îşi încheie rotirea, umărul lui izbindu-l în
stomac pe al doilea tip, mâna dreaptă ţâşnind spre pieptul lui, iar
cea stângă imobilizând mâna cu radioul. Îl pocni pe tip de perete.
Radioul căzu pe jos şi în cădere, din el se auziră cuvintele:
— Henri? Ca va? Qu, est-ce qui sepasse? 14
Imaginea unui alt francez îi veni în minte lui Bourne. Un bărbat
în pragul isteriei, nevenindu-i să-şi creadă ochilor; un ucigaş care
se năpustise afară de la Bouc de Mer, în bezna din rue Sarrasin,
cu nici douăzeci şi patru de ore în urmă. Tipul ăla nu pierduse
vremea şi trimisese un mesaj la Zurich: cel pe care-l credeau mort
trăia. Ucideţi-l!
Bourne îl înhăţă pe francezul pe care-l avea acum în faţă, cu
braţul stâng în jurul gâtului individului şi mâna dreaptă
smucindu-l de urechea stângă.
— Câţi? întrebă el în franceză. Câţi sunt jos? Unde sunt?
— Află singur, porcule!
Liftul era la jumătatea drumului spre holul de la etajul întâi.
Jason îi aplecă individului capul, smulgându-i pe jumătate
urechea din rădăcină, izbindu-l apoi cu capul de perete. Tipul urlă,
prăvălindu-se pe podea. Bourne îi propti un genunchi în piept;
simţi tocul armei. Îi deschise pardesiul şi scoase un revolver cu
ţeavă scurtă. Pentru o clipă îi trecu prin minte că cineva
dezactivase detectorul de metale din lift. Koenig. O să-l ţină minte,
în privinţa lui Herr Koenig nu va suferi de amnezie. Băgă ţeava
pistolului în gura deschisă a francezului.
— Spune-mi sau îţi zbor creierii!
Omul scoase un geamăt gutural. Bourne retrase arma şi i-o
14
Henri? Merge? Ce se întâmplă? (fr.).

53
propti în obraz.
— Doi. Unul lângă lifturi, unul afară pe trotuar, lângă maşină.
— Ce tip de maşină?
— Peugeot.
— Culoarea?
Liftul începea să încetinească, pe cale de a se opri.
— Maro.
— Tipul din hol. În ce e îmbrăcat?
— Nu ştiu…
Jason îl izbi cu pistolul în tâmplă.
— Mai bine ţi-ai aminti!
— Un trenci negru!
Liftul se opri. Bourne îl săltă pe francez în picioare. Uşile se
deschiseră. În stânga, un individ în trenci negru şi purtând nişte
ochelari ciudaţi cu ramă aurie făcu un pas spre el. Ochii din
spatele lentilelor pricepură situaţia; pe obrazul francezului se
scurgea un firicel de sânge. Ridică mâna care nu se vedea,
ascunsă în buzunarul larg al trenciului, îndreptând un alt automat
cu surdină spre ţinta de la Marsilia.
Jason îl împinse pe francez pe uşă afară, înaintea lui. Se auziră
trei bufnituri rapide; francezul urlă, cu braţele ridicate într-un
ultim protest gutural. Se arcui pe spate şi se prăbuşi pe
pardoseala de marmură. O femeie din dreapta bărbatului cu
ochelari cu ramă aurită ţipă, urmată de mai mulţi bărbaţi care
strigau fără adresă „Hilfe!” şi „Polizei!”
Bourne ştia că nu se poate servi de pistolul pe care-l luase de la
francez. Nu avea surdină şi zgomotul unei împuşcături i-ar pune
pe toţi pe urmele lui. Îl vârî în buzunarul pardesiului, trecu pe
lângă femeia care ţipa şi îl apucă pe liftierul în uniformă de umeri,
răsucindu-l şi îmbrâncindu-l spre ucigaşul în trenci negru.
Panica din hol spori, în timp ce Bourne se repezi în fugă spre
uşa de sticlă de la intrare. Tipul în redingotă, care-l întâmpinase
cu o oră şi jumătate în urmă, ţipa ceva în receptorul unui telefon
de pe perete, având alături un paznic în uniformă, cu arma scoasă,
care baricada ieşirea, cu ochii aţintiţi asupra învălmăşelii, aţintiţi
brusc asupra lui. Deodată, ieşirea devenea o problemă. Bourne
evită ochii paznicului, adresându-se tipului care vorbea la telefon.
— Bărbatul cu ochelari cu ramă aurie! strigă el. El e! L-am
văzut!
— Ce? Cine sunteţi?
— Sunt un prieten al lui Walther Apfel! Ascultă-mă! Bărbatul cu

54
ochelari cu ramă aurie, îmbrăcat într-un trenci negru. Cel de
acolo!
Mentalitatea birocratică era de veacuri neschimbată. Când era
menţionat numele unui superior, subalternii executau ordinele.
— Herr Apfel! Portarul de la Gemeinschaft se întoarse către
paznic. Ai auzit ce a spus! Tipul cu ochelari! Cu ochelari cu ramă
aurie!
— Am înţeles!
Paznicul se repezi într-acolo. Jason o luă spre uşile de sticlă,
împinse canatul din dreapta, aruncând o privire în urmă, ştiind că
va trebui să o ia la fugă dar nefiind sigur dacă tipul de pe trotuar,
care aştepta lângă un Peugeot maro, nu-l va recunoaşte cumva şi
nu-i va trage un glonţ în cap.
Paznicul trecuse în fugă pe lângă un bărbat în trenci negru,
care mergea mai încet decât indivizii cuprinşi de panică din jurul
lui, un bărbat care n-avea nici un fel de ochelari. Grăbi pasul spre
ieşire, spre Bourne.
Afară pe trotuar, haosul tot mai mare fu protecţia lui Jason. De
la bancă se dăduse alarma, ţiuitul sirenelor devenea tot mai
puternic, în vreme ce maşini de poliţie soseau în viteză pe
Bahnhofstrasse. Merse câţiva metri spre dreapta, alături de alţi
pietoni, apoi o porni brusc la fugă croindu-şi drum printr-o
mulţime de curioşi refugiaţi în faţa unui magazin, cu ochii pe
automobilele de la curbă. Văzu Peugeot-ul, îl văzu pe cel care
aştepta lângă maşină cu mâna vârâtă în buzunarul pardesiului. În
mai puţin de cincisprezece secunde, şoferului Peugeot-ului i se
alătură tipul în trenci negru, care-şi pusese la loc ochelarii cu
rame aurii. Cei doi schimbară rapid câteva cuvinte, scrutând cu
privirea Bahnhofstrasse.
Bourne le înţelegea deruta. Ieşise din bancă liniştit, fără panică,
pierzându-se în mulţime. Fusese gata s-o ia la fugă, dar nu
alergase, de teamă să nu fie oprit până ce nu era destul de departe
de uşa băncii. Şoferul Peugeot-ului nu recunoscuse ţinta
identificată la Marsilia şi desemnată pentru execuţie.
Prima maşină de poliţie ajunse în dreptul băncii tocmai când
individul cu ochelari cu rame aurii îşi scotea trenciul negru, pe
care-l aruncă prin fereastra deschisă a Peugeot-ului. Îi făcu semn
şoferului, care se urcă la volan şi porni motorul. Ucigaşul îşi
scoase ochelarii delicaţi şi făcu cel mai neaşteptat lucru la care s-
ar fi putut gândi Jason. Porni grăbit spre uşa de sticlă a băncii,
alăturându-se poliţiştilor care intrau în goană înăuntru.

55
 Bourne văzu Peugeot-ul îndreptându-se pe Bahnhofstrasse.
Mulţimea din faţa magazinului începu să se împrăştie, mulţi
ducându-se către bancă, ridicându-se pe vârfurile picioarelor ca să
arunce o privire înăuntru. Ieşi un ofiţer de poliţie, dându-i pe
curioşi la o parte şi cerând să se facă loc. În timp ce el striga, îşi
făcu apariţia o ambulanţă. Claxonând şi cu sirena în funcţiune.
Opri în locul lăsat liber de Peugeot. Jason nu mai avea timp să
stea să se uite. Trebuia să ajungă la Carillon du Lac, să-şi strângă
lucrurile şi să plece din Zurich, din Elveţia. La Paris.
De ce la Paris? De ce insistase ca fondurile să fie transferate la
Paris? Nu se gândise la asta înainte de a se afla în biroul lui
Walther Apfel, uluit de cifrele extraordinare ce-i fuseseră
prezentate. Depăşeau orice imaginaţie, aşa că nu mai fusese în
stare să acţioneze decât după instinct. Şi instinctul evocase oraşul
Paris. Ca şi cum ar fi fost într-un fel vital. De ce?
Iarăşi, nu avea timp… Văzu oamenii de pe ambulanţă ieşind cu
o targă. Pe ea se afla un trup, cu capul acoperit, ceea ce însemna
moarte. Semnificaţia nu-i scăpa lui Bourne; dacă n-ar fi avut nişte
capacităţi pe care nu le putea corela cu nimic inteligibil pentru el,
atunci el ar fi fost mortul de pe targă.
Zări la colţ un taxi liber şi se-ndreptă în fugă spre el. Trebuia să
plece din Zurich; un mesaj fusese transmis de la Marsilia; mortul
mai trăia. Jason Bourne trăia. Ucideţi-l. Ucideţi-l pe Jason Bourne!
Dumnezeule mare, de ce?
Spera ca la recepţie să fie directorul adjunct de la Carillon du
Lac, dar acesta nu era acolo. Apoi îşi dădu seama că o scurtă notă
către… cum îl chema?… Stossel, va fi de-ajuns. Nu era necesar să
dea o explicaţie pentru plecarea lui intempestivă, iar cinci sute de
franci vor fi suficienţi pentru cele câteva ore cât avusese o cameră
la Carillon du Lac şi pentru serviciul pe care i-l va cere lui Herr
Stossel.
Sus în cameră îşi aruncă articolele de bărbierit în valiza încă
nedespachetată, verifică pistolul pe care-l luase de la francez,
lăsându-l în buzunarul pardesiului şi se aşeză la birou. Scrise un
bilet pentru Herr Stossel, Director adjunct. În el incluse o frază ce-i
veni foarte uşor în minte, aproape prea uşor.
…S-ar putea să iau legătura cu dumneavoastră cât de curând, în
legătură cu mesajele care presupun că-mi vor fi trimise. Sper că nu
vă deranjează să urmăriţi dacă sosesc astfel de mesaje şi să le
acceptaţi în numele meu.
Dacă sosea vreun mesaj de la misterioasa Corporaţie Treadstone

56
Şaptezeci şi unu, voia să afle. Şi dat fiind că ăsta era Zurichul, va
afla.
Puse o bancnotă de cinci sute de franci în hârtia împăturită şi
lipi plicul. Apoi îşi luă valiza şi ieşi din cameră, îndreptându-se
spre lifturi. Erau patru la număr. Apăsă pe un buton şi aruncă o
privire peste umăr, amintindu-şi de Gemeinschaft. Nu era nimeni.
Se auzi clopoţelul şi beculeţul roşu de deasupra celui de-al treilea
lift se aprinse. Prinsese un lift care cobora. Trebuia să ajungă cât
mai repede la aeroport, trebuia să plece din Zurich, din Elveţia.
Aici se primise un mesaj.
Uşile liftului se deschiseră. În cabină se aflau doi bărbaţi şi o
femeie şaten-roşcată. Îşi întrerupseră conversaţia, salutându-l pe
noul venit cu o aplecare a capului. Remarcând valiza, se traseră
mai la o parte, apoi îşi reluară discuţia. Erau destul de tineri, de
treizeci şi ceva de ani şi vorbeau franţuzeşte, cu un accent
melodios, iar femeia se uita pe rând la unul şi la celălalt, ba
zâmbind, ba cu un aer gânditor. Râsetele se amestecau cu
întrebări pe jumătate serioase.
— Deci mâine pleci acasă? întrebă bărbatul din stânga.
— Nu-s sigură. Aştept veşti de la Ottawa, răspunse femeia. Am
nişte rude la Lyon şi mi-ar face plăcere să le vizitez.
— Eu sunt convins, spuse tipul din stânga, că nu vor reuşi să
găsească zece oameni care să fie dispuşi să tragă concluzia acestei
conferinţe uitate de oameni şi de Dumnezeu într-o singură zi. O să
ne mai ţină aici încă o săptămână.
— Bruxelles-ul nu va fi de acord, spuse primul, zâmbind vesel.
Hotelul e prea scump.
— Atunci mută-te la altul, spuse al doilea, aruncându-i o privire
complice femeii. De când tot aşteptăm s-o faci.
— Eşti un nebun, spuse femeia. Amândoi sunteţi nişte nebuni.
Asta e concluzia mea.
— Prezentarea ta de ieri a fost strălucită, Marie, interveni
primul.
— Ba deloc, spuse ea. A fost ceva de rutină şi destul de anostă.
— Nu, nu! o contrazise cel de-al doilea. A fost superbă, sunt
convins. Eu n-am înţeles o vorbă. Am însă alte talente.
— De nebun.…
Liftul încetinea. Primul bărbat spuse:
— Hai să stăm în ultimul rând. Oricum am întârziat şi acum
vorbeşte Bertinelli, ale cărui teorii despre fluctuaţiile ciclice
obligatorii sunt cunoscute în lumea finanţelor de pe vremea lui

57
Borgia.
— Încă dinainte, spuse femeia roşcată, râzând. De pe vremea
taxelor lui Cezar. Făcu o pauză, apoi adăugă: Dacă nu cumva a
războaielor punice.
— Deci stăm în ultimul rând, spuse al doilea bărbat, oferindu-i
femeii braţul. Putem să dormim. Oricum foloseşte un proiector de
diapozitive şi va fi întuneric.
— Luaţi-o voi înainte. Vin şi eu peste câteva minute. Trebuie
neapărat să trimit nişte telegrame şi n-am încredere în
centralistele de la Telefoane.
Uşile se deschiseră şi cei trei coborâră din lift. Bărbaţii
traversară diagonal holul, iar femeia se îndreptă către recepţie.
Bourne se luă după ea, citind fără să înregistreze cele scrise pe un
postament triangular aflat în apropiere:

BUN VENIT MEMBRILOR CELEI DE A ŞASEA

CONFERINŢE ECONOMICE MONDIALE.

PROGRAMUL ZILEI DE AZI:

13,00: Onorabilul James Frazier, parlamentar, Marea Britanie.

Sala 12.
18,00: Dr. Eugenio Bertinelli, Universitatea din Milano, Italia.
Sala 7.
21,00: Dineul de rămas-bun al preşedintelui
Sala de recepţii!

— Camera 507. Centralista mi-a spus că am o telegramă.

Engleză. Femeia care se afla acum lângă el vorbea engleza. De
fapt spusese ea că „aşteaptă veşti de la Ottawa”. Era deci
canadiancă.
Funcţionarul de la recepţie se duse să verifice în casetă şi reveni
cu telegrama.
— Dr. St. Jacques? întrebă el, întinzându-i plicul.
Femeia se îndepărtă, deschizând plicul, iar funcţionarul se
întoarse către Bourne.
— Poftiţi, domnule?
— Aş dori să las un bilet pentru Herr Stossel. Puse pe pupitru
plicul cu antetul hotelului Carillon du Lac.
— Herr Stossel nu revine înainte de şase dimineaţa, domnule.
După-amiezile, pleacă la ora patru. Pot să vă ajut eu cu ceva?

58
 — Nu, mulţumesc. Aveţi doar grijă să primească acest plic. Apoi
Jason îşi aminti că aici era la Zurich. Nu e nimic urgent, adăugă
el, dar voi avea nevoie de un răspuns. O să-l contactez mâine
dimineaţă.
— Desigur, domnule.
Bourne îşi luă valiza şi porni spre ieşirea din hotel, un şir de uşi
mari de sticlă. Se vedeau câteva taxiuri aşteptând în faţă. Afară se
întunecase. Peste Zurich se aşternuse noaptea, dar ştia că există
zboruri către toate punctele Europei până târziu la miezul nopţii…
Se opri brusc, cu respiraţia tăiată, ca paralizat. Nu-i venea să
creadă ceea ce văzu dincolo de uşile de sticlă. Un Peugeot maro
trăsese în faţa primului taxi din rând. Portiera se deschise şi din el
coborî un bărbat – un ucigaş într-un trenci negru, cu ochelari cu
ramă subţire, aurie. Apoi pe cealaltă portieră ieşi o altă siluetă, dar
nu era figura şoferului care fusese în Bahnhofstrasse. Era un alt
ucigaş, îmbrăcat şi el într-un trenci, cu buzunare largi în care să
poată fi ascunse arme. Era bărbatul care mai devreme aşteptase în
încăperea de recepţie de la Gemeinschaft Bank, cel care scosese un
pistol de 0,38 de sub haină şi trăsese cu el două gloanţe, ochind
spre ţeasta prăzii pe care o urmărise în lift.
Cum? Cum de-l găsiseră?… Apoi îşi aminti şi simţi că i se face
rău. Fusese o întrebare atât de nevinovată, de banală.
Vă simţiţi bine la Zurich? îl întrebase Walther Apfel, în vreme ce
aşteptau ca un anume funcţionar mărunt să plece şi să-i lase
iarăşi singuri.
Foarte. Am o cameră care dă spre lac. Este o privelişte plăcută,
liniştitoare.
Koenig. Koenig îl auzise spunând că are o cameră care dă spre
lac. Câte hoteluri aveau camere cu vedere spre lac? Mai ales din
cele pe care le-ar putea frecventa un individ având un cont cu trei
de zero. Două? Trei?… Din memoria care nu-i revenea, îi veniră în
minte nume: Carillon du Lac, Baur au Lac, Eden au Lac. Mai erau
oare şi altele? Nu-i mai veniră în minte şi alte nume. Cât de uşor
trebuie să le fi fost s-o ia prin eliminare! Cu câtă uşurinţă spusese
el cuvintele alea! Ce prostie!
Nu mai avea timp. Era prea târziu. Dacă el putea vedea prin
uşile de sticlă, la fel de bine puteau vedea şi ucigaşii. Al doilea tip îl
zărise. Cei doi schimbară câteva cuvinte peste capota Peugeot-ului
şi, cu mâinile în buzunare, pe patul armelor, se îndreptară spre
intrare, despărţindu-se în ultima clipă, câte unul la fiecare capăt al
şirului de panouri de sticlă transparentă. Flancurile erau

59
acoperite, capcana întinsă. Nu mai putea să fugă afară.
Oare îşi închipuiau că puteau să intre în holul aglomerat al
unui hotel şi să ucidă pur şi simplu un om?
Bineînţeles că puteau. Mulţimea şi zgomotul le serveau de
acoperire. Câteva împuşcături înăbuşite, trase de aproape, ar fi la
fel de eficiente ca o ambuscadă în plină zi într-o piaţă plină de
lume, putându-se face uşor nevăzuţi în haosul ce ar urma.
Nu putea să-i lase să se apropie de el! Bătu în retragere, în
vreme ce în minte i se învălmăşeau gândurile, indignat la culme.
Cum îndrăzneau? Ce-i făcea să creadă că nu va căuta apărare, nu
va striga după poliţie? Apoi răspunsul îi deveni limpede, la fel de
derutant ca şi întrebările. Ucigaşii ştiau cu certitudine ceea ce el
nu putea decât să presupună – nu putea să apeleze la poliţie.
Jason Bourne trebuia să evite orice autorităţi… De ce? Oare
acestea îl căutau pe el?
Iisuse Hristoase, de ce?
Uşile de la cele două capete fură împinse. Bourne se întoarse,
erau acolo lifturi, uşi, coridoare, un acoperiş şi subsoluri –
trebuiau să existe o duzină de ieşiri din hotel. Sau nu erau? Oare
ucigaşii mai ştiau încă un lucru pe care el nu putea decât să-l
presupună? Carillon du Lac să n-aibă oare decât două sau trei
ieşiri? Uşor de supravegheat de către oameni de afară, aşteptând
să apară un individ care alerga.
Un bărbat singur, un bărbat singur era o ţintă care sare în ochi.
Dar dacă n-ar fi singur? Dacă ar fi cu cineva? Ucigaşii decişi evitau
de obicei să omoare pe cine nu trebuie, nu din compasiune, ci din
raţiuni practice – în panica ce ar urma, adevărata ţintă risca să
scape.
Simţi greutatea pistolului în buzunar, dar nu-i servea la mare
lucru să-l ştie acolo. Ca şi la bancă, a-l folosi, chiar numai a-l
scoate, însemna să atragă atenţia asupra lui. O luă înapoi spre
mijlocul holului, apoi coti la dreapta, unde era adunată mai multă
lume. Participanţii la o conferinţă internaţională, discutând în
grupuri. La perete era o masă de marmură, la care un funcţionar
bifa ceva pe nişte pagini de hârtie galbenă. În faţa mesei se aflau
două persoane, un bărbat mai în vârstă, obez şi o femeie într-o
rochie de mătase roşu-închis, culoarea rochiei asortându-se cu
părul ei lung, roşu-Tizian… Păr roşcat. Era femeia din lift, cea care
stătuse lângă el la recepţie, cerând telegrama pe care ştia că o
primise.
Bourne aruncă o privire în urmă. Ucigaşii se foloseau bine de

60
mulţime, cerându-şi scuze politicos, dar ferm şi croindu-şi drum,
unul dinspre stânga, altul dinspre dreapta, vrând să-l prindă ca în
cleşte. Cât timp nu-l pierdeau din ochi, îl puteau obliga să fugă
orbeşte, fără nici o direcţie, fără să ştie când va intra într-o
fundătură. Iar acolo vor urma împuşcăturile înăbuşite, trase prin
buzunarele trenciurilor…
Nu-l pierdeau din ochi?
Ultimul rând, deci… Putem să dormim. Foloseşte un aparat de
proiecţie; va fi întuneric.
Jason se întoarse şi se uită la femeia roşcată, care tocmai îi
mulţumea funcţionarului. Se afla la mai puţin de trei metri de el.
Vorbeşte Bertinelli…
Nu avea timp decât pentru decizii instinctive. Bourne îşi mută
valiza în mâna stângă, se apropie rapid de femeia de lângă masa
de marmură şi îi atinse cotul, cu blândeţe, ca să n-o alarmeze.
— Doctor?…
— Poftim?
— Sunteţi doctor?… Îi dădu drumul cu un aer uimit.
— St. Jacques, completă ea, folosind pronunţia franţuzească de
la Saint. Sunteţi cel din lift.
— Nu mi-am dat seama că dumneavoastră sunteţi, zise el. Mi s-
a spus că ştiţi unde vorbeşte Bertinelli.
— Scrie pe panou. Sala şapte.
— Din păcate nu ştiu unde este. Sunteţi amabilă să-mi arătaţi?
Am întârziat şi trebuie să iau notiţe la ceea ce spune.
— La Bertinelli? De ce? Sunteţi de la vreun ziar marxist?
— Un grup neutru, spuse Jason, minunându-se de unde-i
veneau cuvintele. Lucrez pentru mai multe persoane, care nu cred
că merită să-şi piardă vremea cu el.
— Poate că nu merită, dar trebuie ascultat. Există câteva
adevăruri brutale în ceea ce spune el.
— Eu trebuie să-l găsesc. N-aţi putea să mă ajutaţi?
— Din păcate, nu. Vă arăt unde e sala, dar am de dat un
telefon.
— Vă rog, grăbiţi-vă!
— Poftim? întrebă ea, aruncându-i o privire mirată.
— Îmi pare rău, dar sunt grăbit.
Se uită spre dreapta. Cei doi indivizi erau la numai câţiva paşi
distanţă.
— Sunteţi nepoliticos, îi spuse ea pe un ton glacial.
— Vă rog!

61
 Îşi înfrână dorinţa de a o împinge înainte, cât mai departe de
capcana ce era pe cale să se închidă.
— Pe-aici.
Femeia o luă înainte, spre culoarul larg din stânga. Era mai
puţină lume aici. Ajunseră la ceva ce semăna cu un tunel
capitonat cu catifea vişinie, cu uşi pe ambele laturi şi cu firme
luminoase deasupra fiecăreia – Sala Unu, Sala Doi… La capăt se
afla o uşă dublă, pe plăcuţa cu litere aurii din dreapta ei stând
scris Sala Şapte.
— Aici e, spuse Marie St. Jacques. Aveţi grijă când intraţi, s-ar
putea să fie întuneric. Bertinelli îşi însoţeşte expunerea cu
diapozitive.
— Ca un film, comentă Bourne, uitându-se în urmă, spre lumea
de la capătul culoarului.
Individul era acolo. Cel cu ochelari cu rame aurii. Iar tovarăşul
lui îl urma îndeaproape. Intrară pe culoar.
— … o mare diferenţă. Stă sub scenă şi perorează.
Femeia spuse ceva şi acum se pregătea să plece.
— Ce aţi spus? O scenă?
— Mai curând o platformă înaltă. De obicei serveşte pentru
exponate.
— Dar astea trebuie aduse pe undeva, spuse el.
— Ce anume?
— Exponatele. Există cumva şi o altă ieşire?
— N-am idee. Iar acum trebuie să plec, să dau un telefon.
Distracţie plăcută.
Se întoarse să plece. El lăsă valiza din mână şi o apucă pe
femeie de braţ. Aceasta îi aruncă o privire indignată.
— Vă rog să luaţi mâna de pe mine!
— Nu vreau să vă sperii, dar n-am de ales.
Îi vorbi calm, privind peste umărul ei. Ucigaşii încetiniseră
pasul, capcana fiind fără ieşire.
— Trebuie să veniţi cu mine.
— E ridicol!
O apucă mai strâns de braţ, trăgând-o în faţa lui. Apoi scoase
pistolul din buzunar, având grijă ca trupul ei să-l ascundă vederii
celor doi, care se aflau la vreo zece metri distanţă.
— Nu vreau să mă folosesc de ăsta. Nu vreau să-ţi fac vreun
rău, dar voi face şi una şi alta, dacă sunt nevoit.
— Dumnezeule…
— Linişte. Fă ce-ţi spun şi nu vei păţi nimic. Trebuie să ies din

62
acest hotel şi tu o să mă ajuţi. După ce ies, te las să pleci. Dar
până atunci, nu. Haide. Intrăm aici.
— Nu poţi…
— Ba pot.
O împunse cu ţeava pistolului în burtă, înfricoşând-o, făcând-o
să tacă şi să se supună.
— Haidem.
Trecu în stânga ei, continuând să o ţină de braţ, cu pistolul la
piept. Ea nu-şi dezlipea ochii de pe pistol, cu buzele întredeschise
şi abia respirând. Bourne deschise uşa şi o împinse înăuntru, în
faţa lui. Auzi un singur cuvânt strigat de pe coridor:
— Schnell!
Erau în beznă. Dar numai pentru o clipă, căci un fascicol de
lumină albă ţâşni din celălalt capăt al încăperii, scoţând la iveală
şirurile de scaune, capetele auditoriului. Pe ecranul de pe scenă
era proiectat un grafic. Cineva vorbea cu un puternic accent
străin, vocea fiind amplificată de difuzoare.
— În anii şaptezeci şi şaptezeci şi unu, când anumite restricţii
în producţie au fost autoimpuse – repet, autoimpuse – de către
factorii de decizie din industrie, recesiunea economică ce a urmat a
fost mult mai puţin gravă decât în cazul – diapozitivul doisprezece,
vă rog – aşa-numitei reglări paternaliste a pieţei prin intervenţia
guvernamentală. Diapozitivul următor, vă rog.
Încăperea se cufundă iarăşi în beznă. Era ceva în neregulă cu
proiectorul, căci nu apăru un nou fascicol de lumină.
— Imaginea doisprezece, vă rog!
Jason o împinse pe femeie înainte, prin faţa persoanelor care
stăteau la perete în fundul sălii, în spatele ultimului rând de
scaune. Încercă să-şi dea seama de dimensiunile sălii de
conferinţe, căutând o luminiţă roşie ce ar putea însemna scăparea.
O văzu! O slabă licărire roşie, undeva departe. Pe scenă, în spatele
ecranului. Altă ieşire nu mai exista, numai uşa de la intrarea în
Sala Şapte. Trebuia să ajungă la acea ieşire, trebuia să ajungă. Pe
scenă.
— Marie, par ici!15 Şoapta venea de undeva din stânga, de la
cineva care şedea în ultimul rând.
— Non, cherie, reste avec moi 16. A doua şoaptă venea de la un
bărbat ce se afla chiar în faţa Marie St. Jacques. El se desprinsese

15
Maria, pe aici! (fr.).
16
Nu, dragă, rămâi cu mine, (fr.).

63
de la perete, ieşindu-i în cale. On nous a separes. Il n’y a plus de
chaises17.
Bourne o împunse mai tare cu pistolul în coaste, mesajul fiind
clar. Ea răspunse tot în şoaptă, cu respiraţia tăiată, Bourne
bucurându-se că nu-i se putea vedea expresia chipului.
— Te rog, lasă-ne să trecem, spuse ea în franceză. Te rog.
— Ce-i cu chestia asta? El e telegrama ta, cherie?
— Un vechi prieten, şopti Bourne.
Se auzi un strigăt peste murmurul tot mai puternic al
auditoriului:
— Vă rog, diapozitivul doisprezece! Per favore!18
— Trebuie să ajungem la cineva de la capătul rândului,
continuă Jason, aruncând o privire în urmă.
Canatul drept al uşii se deschise. Pe un chip aflat în umbră, o
pereche de ochelari cu rame aurii reflecta lumina slabă de pe
culoar. Bourne o împinse pe fată mai departe prin faţa prietenului
ei uluit, pe care-l înghesui la perete, şoptind o scuză.
— Îmi pare rău, dar ne grăbim!
— Nu eşti deloc civilizat.
— Ştiu.
— Diapozitivul doisprezece! Ma che infamia! 19
Din proiector ţâşni raza de lumină, care vibra sub mâna
tremurândă a operatorului. Pe ecran apăru un alt grafic, în vreme
ce Jason şi femeia ajunseră la colţ la culoarul de lângă perete, care
ducea spre scenă.
— Ţip, şopti ea.
— Trag, spuse el.
Se uită către figurile sprijinite de perete. Ucigaşii erau amândoi
acolo, privind în dreapta şi în stânga precum nişte rozătoare
panicate, încercând să-şi zărească ţinta printre şirurile de chipuri.
Glasul vorbitorului se auzi ca dangătul unui clopot spart,
diatriba lui fiind scurtă dar stridentă.
— Ecco! Pentru scepticii cărora mă adresez în această seară –
adică majoritatea dintre dumneavoastră – iată dovada statistică!
Identică în esenţă cu alte o sută de analize pe care le-am pregătit.
Lăsaţi piaţa celor care trăiesc acolo. Excese minore există
întotdeauna. Ele sunt un preţ mic pentru binele general.

17
Ne-au despărţit. Nu mai sunt scaune, (fr.).
18
Vă rog! (ita.).
19
Ce infamie! (ita.).

64
 Se auziră aplauze răzleţe, cei care-l aprobau fiind categoric în
minoritate. Bertinelli îşi reluă tonul normal şi continuă să
peroreze, împungând ecranul cu băţul lung ce-l avea în mână.
Jason se lipi de perete. Tipul cu ochelari îi făcuse semn
tovarăşului lui să o ia spre stânga, în timp ce el va continua
urmărirea pe partea dreaptă. Ochelarii cu rame aurii se vedeau tot
mai clar, pe când trecea prin faţa celor aflaţi în picioare, studiind
fiecare chip în parte. În câteva secunde avea să ajungă la colţ, la
ei. Nu-i mai rămânea decât să-l oprească pe ucigaş cu un foc de
pistol. Dar dacă cineva din cei care stăteau lipiţi de perete se
mişca, ori dacă femeia pe care o ţinea în colţ intra în panică şi-l
îmbrâncea… ori dacă nu-l nimerea pe ucigaş din cine ştie ce motiv,
era terminat. Şi chiar dacă-l nimerea, mai era un ucigaş, în partea
cealaltă a încăperii şi cu siguranţă că era un bun ochitor.
— Diapozitivul treisprezece, vă rog.
Asta era! Acum!
Fascicolul de lumină dispăru. În beznă, Bourne o trase pe
femeia de la zid şi îi şopti cu faţa lipită de a ei:
— Dacă scoţi un sunet, te omor!
— Te cred, îi răspunde ea tot în şoaptă, îngrozită. Eşti un
maniac.
— Haidem!
O împinse pe culoarul îngust ce ducea la scena aflată la aproape
douăzeci de metri distanţă. Lumina proiectorului se aprinse din
nou. Bourne o apucă pe fată de gât, forţând-o să îngenuncheze, el
însuşi lăsându-se în genunchi, în spatele ei. Erau ascunşi ochilor
ucigaşilor de rândurile de oameni care şedeau pe scaune. O
strânse uşor cu degetele, făcându-i astfel semn să continue să
înainteze, târâş… Încet, rămânând jos, dar să înainteze. Ea
înţelese; porni mai departe, pe genunchi, tremurând.
— Concluziile acestei faze sunt incontestabile, strigă vorbitorul.
Motivaţia profitului e inseparabilă de stimulul productivităţii, dar
rolurile adverse nu pot fi niciodată egale. Aşa cum a înţeles
Socrate, inegalitatea valorilor este constantă. Aurul nu poate fi luat
drept bronz sau drept fier. Puteţi careva să negaţi acest lucru?
Imaginea paisprezece, vă rog!
Din nou întuneric. Acum!
O smuci pe femeie în sus, împingând-o înainte, spre scenă.
Ajunseră la un metru de marginea acesteia.
— Cosa succede? Ce s-a întâmplat? Diapozitivul paisprezece!
Se întâmplase! Proiectorul se blocase din nou; întunericul se

65
prelungea iarăşi! Şi acolo pe scenă, în faţa lor, deasupra lor se afla
luminiţa roşie de la ieşire. Jason o apucă pe fată de braţ,
strângând-o tare.
— Urcă pe scenă şi fugi spre ieşire! Sunt chiar în spatele tău;
dacă te opreşti sau strigi, trag.
— Pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă să plec!
— Nu încă.
Ştia de ce o face. Undeva se mai afla o ieşire, iar afară existau
oameni care stăteau în aşteptare, pândind ţinta de la Marsilia.
— Dă-i drumul! Acum!
Marie St. Jacques se ridică în picioare şi alergă spre scenă.
Bourne o săltă de la podea, peste marginea scenei, sărind şi el sus,
ajutând-o apoi să se ridice.
Lumina orbitoare a proiectorului ţâşni brusc, inundând ecranul,
măturând scena. La vederea a două siluete, din public se auziră
strigăte şi râsete, acoperite de ţipetele de indignare ale lui
Bertinelli.
— E insoffribile! Ci sono comunisti qui!20
Se auziră şi alte sunete – trei la număr – sinistre, ascuţite,
neaşteptate. Păcănituri înăbuşite de armă – arme. Stucatura
avanscenei fu împroşcată cu aşchii de lemn. Jason o trânti pe fată
la pământ şi se aruncă spre spaţiul îngust al culiselor, trăgând-o
după el.
— Da ist er! Da ober!21
— Schnell! Der protejektor! 22
De pe culoarul central al sălii se auzi un ţipăt, iar lumina
proiectorului se mută brusc spre dreapta, pătrunzând în culise,
dar nu complet. În calea fascicolului stăteau panourile mobile care
mascau spatele scenei. Iar dincolo de ele se afla ieşirea. O uşă
metalică înaltă şi lată, cu o bară.
Zgomot de sticlă spartă; lumina roşie explodă, atinsă de glonţul
unui ochitor excelent. Dar nu conta, Bourne putea să zărească clar
lucirea barei de alamă de la uşă.
În sală era o zarvă infernală. Bourne o apucă pe femeie de
ţesătura rochiei, trăgând-o spre uşă, în spatele paravanelor. O
clipă ea se opuse; o plesni peste faţă. Acum bara uşii era deasupra
capetelor lor. Câteva gloanţe împroşcară peretele în dreapta lor.

20
E de nesuportat! Aici sunt comunişti!
21
Aici este! Aici sus! (germ.).
22
Repede! Proiectorul! (germ.).

66
Ucigaşii alergau pe culoare spre scenă, ca să iasă la o linie mai
bună de ochire.
Peste câteva secunde vor ajunge la ei şi peste câteva secunde
alte gloanţe, sau un singur glonţ, îşi vor atinge ţinta. Mai aveau
destule cartuşe, Bourne ştia asta. N-avea idee cum sau de ce ştia,
dar ştia. După sunet era în stare să vizualizeze armele, să extragă
încărcătoarele, să numere cartuşele.
Lovi cu antebraţul bara uşii. Aceasta se deschise şi el se repezi
afară, târând-o după el pe femeia care se zbătea.
— Opreşte! ţipă ea. Nu merg mai departe! Eşti dement! Alea au
fost împuşcături!
Jason trânti uşa de metal cu piciorul.
— Ridică-te!
— Nu!
O pocni peste faţă cu dosul palmei.
— Îmi pare rău, dar vii cu mine. Ridică-te! După ce ajungem
afară, ai cuvântul meu că-ţi dau drumul.
Acum încotro? Se găseau într-un alt tunel, dar fără covor şi fără
uşi cu însemne luminoase deasupra. Un fel de spaţiu de
descărcare, pustiu. Pardoseala era de ciment. La perete, lângă el,
se aflau două platforme de transport, cu cadru de ţeavă. Avusese
dreptate: exponatele folosite pe scena Sălii Şapte trebuiau aduse
cu ceva.
Uşa! Trebuia să blocheze uşa! Maria St. Jacques se ridicase în
picioare. În timp ce o ţinea cu o mână, apucă cu cealaltă una din
platforme, trăgând-o de cadru până în faţa uşii, împingând-o cu
umărul şi cu genunchiul până ce o propti bine în uşa de metal. Se
uită în jos; platforma, sub baza groasă de lemn, avea un sistem de
blocare a roţilor. Blocă cu călcâiul roţile din faţă şi apoi pe cele din
spate.
Fata se smuci, încercând să scape. Îşi coborî mâna pe braţul ei,
apucând-o de încheietură, răsucindu-i-o spre interior. Ea ţipă cu
lacrimi în ochi, cu buzele tremurânde. O trase după el, luând-o la
fugă, spre stânga, presupunând că se aflau undeva în dosul
hotelului, că va găsi ieşirea. Căci acolo şi numai acolo s-ar putea
să aibă nevoie de femeie; pentru câteva clipe, în care să fie văzută
ieşind o pereche, nu un bărbat singur, alergând.
Se auziră câteva izbituri puternice. Ucigaşii încercau să forţeze
uşa de la scenă, dar platforma cu roţile blocate era o barieră mult
prea grea. Fata încercă din nou să-i scape, zbătându-se, izbind cu
picioarele, cuprinsă de isterie. Nu avea de ales: o apucă de cot, cu

67
degetul mare pe partea dinăuntru şi apăsă cât putea de tare. Fetei
i se tăie respiraţia din cauza durerii ascuţite, înfiorătoare; scânci,
dând drumul la aerul din piept, lăsându-l s-o împingă înainte.
Ajunseră la o scară de ciment, cu patru trepte cu muchie de
fier, ducând spre o uşă dublă de metal. Era platforma de
încărcare. Dincolo de uşă se afla parcarea din spate, de la Carillon
du Lac.
Aproape că izbutise. Acum nu mai era decât o chestiune de
aparenţe.
— Ascultă-mă, îi spuse el femeii speriate, încremenite. Vrei să te
las să pleci?
— Oh, Doamne, da! Te rog!
— Atunci fă exact ce-ţi spun. O să coborâm treptele astea şi o să
ieşim pe uşa de acolo ca doi indivizi perfect normali, la sfârşitul
unei zile normale de muncă. O să mă iei de braţ şi o să mergem
încet, vorbind liniştit, către maşinile din capătul mai îndepărtat al
parcării. Şi o să râdem amândoi – nu tare, un râs obişnuit – ca şi
cum ne-am aminti de nişte lucruri amuzante petrecute în cursul
zilei. Ai priceput?
— Mie nu mi s-a întâmplat nimic amuzant în ultimele
cincisprezece minute, răspunse ea cu glas stins.
— Prefă-te că ţi s-a întâmplat. S-ar putea să fiu prins în cursă.
Dacă-i aşa, nu-mi mai pasă de nimic. Înţelegi?
— Cred că am încheietura ruptă.
— Nu e ruptă.
— Braţul stâng, umărul, nu pot să le mişc, îmi pulsează.
— Am apăsat pe o terminaţie nervoasă, o să-ţi treacă în câteva
minute. N-o să ai nimic.
— Eşti un animal.
— Vreau să trăiesc, spuse el. Haide. Nu uita, când deschid uşa,
te uiţi la mine şi zâmbeşti, dai capul puţin pe spate, râzi încetişor.
— Va fi cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată.
— E mai uşor decât să mori.
Ea îl luă de braţ cu mâna care o durea şi coborâră cele câteva
trepte până la uşa platformei. Ieşiră. El avea mâna în buzunarul
pardesiului, ţinând strâns crosa pistolului luat de la francez,
scrutând cu privirea zona. Deasupra uşii se afla un singur bec,
într-o reţea de sârmă, la a cărui lumină văzu în partea stângă
treptele care duceau la pavajul de jos. Îşi conduse ostateca în
direcţia lor.
Fata îşi jucă rolul aşa cum îi poruncise. Efectul era macabru.

68
Avea în faţa lui un chip dăltuit în piatră, o mască încadrată de păr
roşcat-închis care i se revărsa peste umeri, bătut de briza nopţii –
mişcând, singurul lucru viu din acea mască. Din gâtlej îi ieşea un
râs înfundat, venele de pe gâtul ei lung fiind pronunţate. Era pe
punctul de a se prăbuşi, dar el nu avea timp să se gândească la
asta. Trebuia să se concentreze asupra spaţiului din jurul lor,
asupra oricărei mişcări, cât de uşoare, pe care s-ar putea să o
observe în parcarea largă. Era clar că această zonă dosnică şi
neluminată era folosită de angajaţii de la Carillon du Lac. Era,
aproape şase şi jumătate seara şi schimbul de noapte era în plină
activitate. Totul era nemişcat, un teren negru şi neted presărat cu
şiruri de automobile tăcute, şiruri de uriaşe insecte, cu sticla
întunecată a farurilor precum o sută de ochi privind în beznă.
Un scrâşnet. Metal frecându-se pe metal. Venise din dreapta,
dinspre una din maşinile parcate într-un şir din apropiere. Care
şir? Care maşină? Lăsă capul pe spate, ca şi cum ar fi răspuns la o
glumă făcută de însoţitoarea lui, cercetând cu privirea geamurile
maşinilor celor mai apropiate. Nimic.
Şi totuşi ceva? Da, dar ceva atât de mic, abia vizibil… atât de
bizar. Un mic cerculeţ verde, o infimă lucire de lumină verde. Se
mişca… o dată cu ei.
Verde. Lumină? Deodată, dintr-un trecut uitat, în ochii lui răsări
imaginea reticulului în cruce. Ceea ce vedea erau două linii subţiri
ce se intersectau! Reticul în cruce! Un vizor… vizorul cu infraroşii al
unei arme.
De unde ştiau ucigaşii? Puteau să fie o mulţime de răspunsuri
posibile. La Gemeinschaft aveau un radio-emiţător; poate că şi
acum aveau unul. El purta un pardesiu; ostateca lui era într-o
rochie de mătase subţire şi seara era răcoroasă. Nici o femeie nu ar
ieşi îmbrăcată astfel.
Se răsuci spre stânga, ghemuindu-se, izbind-o pe Marie St.
Jacques cu umărul în stomac, trimiţând-o de-a dura înapoi spre
trepte. Păcăniturile înfundate se făcură auzite cu o repetiţie
sacadată; în jurul lor, piatra şi asfaltul explodară. Se aruncă spre
dreapta rostogolindu-se mereu, din clipa când atinse pavajul,
scoţându-şi pistolul din buzunarul pardesiului. Apoi ţâşni din nou,
de data asta drept înainte, cu mâna stângă susţinându-şi
încheietura mâinii drepte, cu pistolul aţintit spre geamul unde era
arma. Trase trei gloanţe. Se auzi un urlet care se pierdu într-un
horcăit, apoi nimic. Bourne rămase nemişcat, în aşteptare,
ascultând, la pândă, gata să tragă iarăşi. Linişte. Încercă să se

69
ridice… dar nu putea. Se întâmplase ceva. Abia putea să se mişte.
Apoi durerea îi cuprinse pieptul, întinzându-se, cu o pulsaţie atât
de violentă încât se chirci, ţinându-se cu amândouă mâinile,
scuturând din cap, încercând să-şi concentreze privirea, să facă să
dispară agonia. Umărul stâng, baza pieptului, sub coaste… coapsa
stângă – locurile vechilor răni, de unde zeci de fire fuseseră scoase
abia cu o lună în urmă. Îşi vătămase zonele slăbite, întinzând
muşchi şi tendoane încă incomplet refăcute. Oh, Iisuse! Trebuia să
se ridice. Trebuia să ajungă la maşina ucigaşului, să-l dea jos de
acolo şi să plece.
Ridică brusc capul, strâmbându-se de durere şi se uită spre
Marie St. Jacques. Ea tocmai se ridica încet în picioare, întâi pe un
genunchi, apoi pe un picior, sprijinindu-se de zidul hotelului. Într-
o clipă va fi în picioare. Apoi o va lua la fugă.
Nu putea să o lase să plece! Va intra urlând în hotel. Vor veni
oameni, unii ca să-l ia, alţii ca să-l omoare. Trebuia s-o oprească!
Se lăsă să cadă în faţă şi începu să se rostogolească spre stânga
ca un manechin dezarticulat, până ce ajunse la numai un metru
de zid, la un metru de ea. Ridică pistolul, ţintind spre capul ei.
— Ajută-mă să mă ridic, spuse el, conştient de încordarea din
propriu-i glas.
— Poftim?
— Ai auzit! Ajută-mă să mă ridic!
— Ai spus că-mi dai drumul! Mi-ai dat cuvântul tău!
— Trebuie să mi-l iau înapoi.
— Nu, te rog!
— Pistolul ăsta e ţintit direct spre faţa ta, doctore. Vino şi ajută-
mă să mă ridic sau îţi zbor creierii.

Îl trase pe individul mort jos din maşină şi îi ordonă femeii să

treacă la volan. Apoi deschise portiera din spate şi se târî pe
banchetă să nu poată fi văzut.
— Porneşte, îi spuse. Ia-o încotro îţi spun eu.

70
 CAPITOLUL 6
Oricând te afli într-o situaţie de stres – şi dacă ai timp, desigur, fă
exact ca atunci când te proiectezi pe tine însuţi într-o situaţie pe care
doar o observi. Lasă-ţi mintea să zburde liberă, lasă toate gândurile
şi imaginile care se conturează să se limpezească. Încearcă să nu
exerciţi nici un fel de disciplină mintală. Fii ca un burete;
concentrează-te la toate şi la nimic. S-ar putea să-ţi aminteşti unele
lucruri concrete, unele circuite întrerupte fiind electric stimulate să
se repună în funcţiune.
Bourne se gândi la cuvintele lui Washburn în timp ce se aşeza
mai bine în colţul banchetei, încercând să-şi recapete controlul
trupului. Îşi masă pieptul, muşchii din jurul fostei răni. Durerea
persista, dar nu la fel de ascuţită cum fusese cu câteva minute în
urmă.
— Nu poţi să-mi spui pur şi simplu aşa, să pornesc, strigă
Marie St. Jacques. Nu ştiu unde merg!
— Nici eu, răspunse Jason.
Îi spusese să meargă de-a lungul lacului. Era întuneric şi avea
nevoie de timp ca să gândească. Fie şi numai pentru a se comporta
ca un burete.
— Lumea o să mă caute! exclamă ea.
— Şi pe mine mă caută.
— M-ai luat împotriva voinţei mele. M-ai lovit. De mai multe ori.
Acum vorbea încet, încercând să-şi recapete autocontrolul. Asta
înseamnă răpire, atac… delicte grave. Ai scăpat din hotel; spuneai
că asta vrei. Lasă-mă să plec şi n-o să spun nimic. Îţi promit!
— Vrei să zici că-mi dai cuvântul tău?
— Da!
— Eu ţi l-am dat pe al meu şi mi l-am luat înapoi. Ai putea să
faci şi tu acelaşi lucru.
— Tu eşti altfel. Eu n-o voi face. Pe mine nu încearcă nimeni să
mă omoare. Dumnezeule! Te rog!
— Condu înainte.
Un lucru îi era clar. Ucigaşii îl văzuseră abandonându-şi valiza.
Era deci evident că se pregătea să plece din Zurich şi fără
îndoială că şi din Elveţia. Aeroportul şi gara vor fi supravegheate.
Iar maşina pe care o luase de la tipul pe care-l omorâse – care

71
încercase să-l omoare pe el – va fi căutată.
Nu se putea duce la aeroport ori la gară; trebuia să scape de
maşină şi să găsească o alta. Dar avea destui bani –100.000 de
franci elveţieni în etuiul paşaportului şi peste 16.000 de franci
francezi în portofelul pe care-l furase de la marchizul de Chamford
– ca să ajungă în mod clandestin până la Paris.
De ce la Paris? Oraşul ăla parcă ar fi fost un magnet,
atrăgându-l în mod inexplicabil.
Nu eşti neajutorat. Îţi vei găsi drumul… Urmează-ţi instinctele, în
limite rezonabile, desigur.
— Ai mai fost vreodată la Zurich? îşi întrebă el ostateca.
— Niciodată.
— Nu mă minţi?
— N-am nici un motiv s-o fac! Te rog! Lasă-mă să opresc. Lasă-
mă să plec!
— De când eşti aici?
— De o săptămână. Conferinţa a ţinut o săptămână.
— Deci ai avut timp să umbli, să vezi oraşul.
— Abia dacă am ieşit din hotel. N-am avut vreme.
— Programul pe care l-am văzut afişat nu mi s-a părut foarte
încărcat. Numai două comunicări pentru o zi întreagă.
— Erau vorbitori invitaţi şi niciodată nu au fost mai mult de doi
pe zi. Dar munca noastră se desfăşura mai ales în discuţii, mici
grupuri, de zece, cincisprezece persoane, din ţări diferite,
reprezentând interese diferite.
— Eşti din Canada?
— Lucrez pentru Ministerul de Finanţe al guvernului canadian,
Departamentul Venitului Naţional.
— Aşadar, „doctor” nu e titlu medical.
— În ştiinţe economice. Universitatea McGill, Pembroke College,
Oxford.
— Sunt impresionat.
Deodată, cu o stridenţă controlată, ea adăugă:
— Superiorii mei aşteaptă să iau legătura cu ei. În seara asta.
Dacă nu primesc veşti de la mine, se vor alarma. Vor face
cercetări, vor suna la poliţia din Zurich.
— Aşa deci, zise el. Asta e o treabă care merită luată în
considerare.
Bourne îşi dădu brusc seama că, în pofida şocului şi violenţei
din ultima jumătate de oră, Marie St. Jacques nu-şi lăsase geanta
din mână. Se aplecă înainte, strâmbându-se, durerea din piept

72
redevenind iarăşi ascuţită.
— Dă-mi geanta ta.
— Poftim?
Luă mâna de pe volan, într-o încercare zadarnică de a-l
împiedica să i-o ia. El întinse mâna peste spătarul scaunului şi
apucă geanta din piele fină.
— Condu mai departe, doctore, zise el, lăsându-se din nou pe
spate pe banchetă.
— Nu ai dreptul… se întrerupse, dându-şi seama de
absurditatea acestei remarci.
— Ştiu, răspunse el, deschizând geanta, aprinzând plafoniera
maşinii şi punând geanta în dreptul luminii. După cum era de
aşteptat de la o astfel de proprietară, geanta era foarte ordonată.
Paşaportul, un portofel, un portmoneu pentru mărunţiş, chei,
diverse note şi mesaje într-un buzunar. El căuta un mesaj anume:
plicul galben care-i fusese dat de funcţionarul de la recepţie de la
Carillon du Lac. Îl găsi, îl deschise şi scoase hârtia împăturită. Era
o telegramă de la Ottawa.

RAPOARTELE ZILNICE EXCELENTE. CONCEDIU APROBAT. TE

AŞTEPT LA AEROPORT MIERCURI 26. SUNĂ SAU TELEGRAFIAZĂ
CU CE ZBOR VII. LA LYON VIZITEAZĂ NEAPĂRAT BELLE
MEUNICRE. BUCĂTĂRIE EXCELENTĂ. CU DRAG, PETER.

Jason puse telegrama la loc în geantă. Văzu un pliculeţ de

chibrituri, cu coperta de un alb lucios şi cu o inscripţie. Îl scoase şi
citi numele de pe plic. Kronenhalle. Un restaurant… Un
restaurant. Ceva îl deranja, nu ştia ce anume, dar acel ceva exista.
Ceva în legătură cu un restaurant. Păstră plicul de chibrituri,
închise geanta şi o puse înapoi pe scaunul din faţă.
— Asta e tot ce am vrut să văd, spuse el, instalându-se din nou
în colţul banchetei, uitându-se la chibrituri. Parcă-mi amintesc că
spuneai ceva de „veşti de la Ottawa”. Le-ai primit. Douăzeci şi şase
e peste mai bine de o săptămână.
— Te rog…
Implorarea era un strigăt de ajutor. El îşi dădu seama de asta,
dar nu putea să-i răspundă. Pentru încă vreo oră avea nevoie de
această femeie, aşa cum un olog are nevoie de o cârjă. El avea
nevoie de un şofer. Dar nu în maşina asta.
— Întoarce, comandă el. Ia-o înapoi spre Carillon.
— Spre… hotel?

73
 — Da, spuse el, cu ochii pe chibrituri, tot răsucindu-le în mână
sub lumina plafonierei. Avem nevoie de altă maşină.
— Noi? Nu, nu poţi să faci asta! Nu mai…
Din nou se opri înainte de a termina fraza, de a-şi termina
gândul. În mod evident, îi trecu prin minte, brusc, o idee. Întoarse
maşina şi apăsă pe acceleraţie cu atâta putere încât maşina ţâşni
înainte şi cauciucurile scrâşniră. Luă imediat piciorul de pe
pedală, cu mâinile încleştate pe volan, încercând să se
autocontroleze.
Bourne îşi ridică privirea de pe chibrituri, uitându-se la părul ei
lung şi roşcat, care lucea în lumină. Scoase pistolul din buzunar şi
se aplecă din nou înainte, chiar în spatele ei. Ridică arma,
trecându-şi mâna peste umărul ei, răsucind-o şi lipindu-i ţeava de
obraz.
— Să fim clar înţeleşi. Vei face exact ce-ţi spun. Vei sta lângă
mine şi acest pistol se va afla în buzunarul meu, ţintit spre
stomacul tău, aşa cum e ţintit spre capul tău. După cum ai văzut,
e în joc viaţa mea şi nu voi ezita să apăs pe trăgaci. Vreau să
înţelegi.
— Înţeleg.
Răspunsul ei era abia şoptit. Respira cu buzele întredeschise,
complet terorizată. Jason luă pistolul de lângă obrazul ei. Era
satisfăcut.
Satisfăcut şi revoltat.
Lasă-ţi mintea să zburde liberă… Chibriturile. Ce era cu
chibriturile? Dar nu chibriturile îi spuneau ceva, ci un restaurant.
Nu Kronenhalle, dar un restaurant. Grinzi groase, lumină de
lumânări, triunghiuri… negre pe faţadă. Zid alb şi triunghiuri
negre. Trei?…
Trei triunghiuri negre.
Acolo era cineva… la un restaurant cu trei triunghiuri pe faţadă.
Imaginea era atât de clară, de vie… de tulburătoare. Ce era cu ea?
Oare exista un asemenea loc?
S-ar putea să-ţi aminteşti unele lucruri concrete… unele circuite
întrerupte… stimulate să se repună în funcţiune.
Oare asta se întâmpla acum? Oh, Iisuse nu pot suporta!
La câteva sute de metri în faţă se zăreau luminile de la Carillon
du Lac. Nu-şi pregătise clar următoarele mişcări, dar pornea de la
două presupuneri. Prima, că ucigaşii nu rămăseseră la hotel. Pe de
altă parte însă, Bourne n-avea de gând să intre într-o capcană
creată chiar de el. Pe doi dintre ucigaşi îi ştia; dar dacă mai erau şi

74
alţii, rămaşi acolo, n-avea cum să îi recunoască.
Parcarea principală era în stânga hotelului, dincolo de aleea
circulară care ducea la intrare.
— Încetineşte, ordonă Bourne. Intră pe prima la stânga.
— E o ieşire, protestă femeia, cu glas tensionat. E sens interzis.
— Nu vine nimeni. Dă-i drumul. Intră în parcare, treci de zona
luminată.
Scena de la intrarea hotelului explica de ce nimeni nu le dădu
nici o atenţie. Pe aleea circulară erau oprite patru maşini de
poliţie, cu luminile de pe capotă rotindu-se, dând sentimentul de
stare de urgenţă. Se vedeau poliţişti în uniformă, cu funcţionari în
redingotă alături, printre mulţimea agitată de oaspeţi ai hotelului;
puneau întrebări şi răspundeau la întrebări, verificând identitatea
celor care plecau cu automobilele.
Marie St. Jacques traversă parcarea, depăşind zona puternic
luminată şi trase într-un loc liber pe partea dreaptă. Opri motorul
şi rămase nemişcată, uitându-se drept înainte.
— Fii foarte atentă, spuse Bourne, coborând geamul pe partea
lui. Şi mişcă-te încet. Deschide portiera şi coboară, apoi vino aici şi
ajută-mă. Nu uita, geamul e deschis şi am pistolul în mână. Eşti
numai la doi sau trei paşi de mine; nu se poate să te ratez la
distanţa asta.
Ea făcu ce i se spusese ca un automat speriat. Jason se sprijini
de cadrul geamului şi se ridică în picioare pe pavaj. Îşi mută
greutatea de pe un picior pe altul; începea să-şi recapete
mobilitatea. Putea să umble. Nu foarte bine, uşor şontâc, dar
putea să umble.
— Ce-ai de gând să faci? îl întrebă femeia, de parcă i-ar fi fost
teamă să audă răspunsul.
— Să aştept. Mai devreme sau mai târziu cineva va veni aici cu
o maşină să o parcheze. Orice s-ar fi întâmplat în hotel, încă e ora
cinei. S-au făcut rezervări, s-au organizat dineuri, multe din ele de
afaceri. Aceşti oameni nu-şi vor schimba planurile.
— Şi când va veni o maşină, cum o iei? făcu o pauză, apoi
răspunse singură la întrebare. Oh, Dumnezeule, îl vei omorî pe cel
care o conduce, oricine ar fi el.
O apucă strâns de braţ, chipul ei palid ca ceara fiind doar la
câţiva centimetri de el. Trebuia să o stăpânească prin teamă, dar
nu într-atât încât să rişte să o apuce isteria.
— Dacă va trebui, o voi face, dar nu cred că va fi nevoie. Există
angajaţi speciali care conduc maşinile în parcare, lăsând de obicei

75
cheile sub bord sau sub scaun. E mai simplu.
Dinspre aleea circulară se iviră lumini de faruri. Un mic coupe
intră în parcare, venind direct spre ei, alarmându-l pe Bourne,
până ce văzu că scaunul din dreapta şoferului era gol. Se aflau
însă în calea farurilor şi fuseseră văzuţi.
Rezervări pentru restaurant… Un restaurant. Jason se decise să
folosească prilejul.
Angajatul se dădu jos din maşină şi puse cheile sub scaun. În
timp ce se pregătea să plece, îi salută uşor dând din cap, cu o
urmă de curtoazie. Bourne i se adresă în franceză.
— Hei, tinere! Poate ai putea să ne ajuţi.
— Domnule? Omul se apropie de ei şovăielnic, cu prudenţă,
evident sub impresia celor petrecute în hotel.
— Nu mă simt prea bine, am băut puţin cam mult din
excelentul vostru vin veneţian.
— Se mai întâmplă, domnule.
Tânărul zâmbi, uşurat.
— Soţia mea a fost de părere că ar fi bine să luăm puţin aer
înainte de a porni spre oraş.
— O idee bună, domnule.
— Înăuntru încă tot mai e nebunie? Am crezut că ofiţerul de
poliţie n-o să ne lase să ieşim, până când şi-a dat seama că s-ar
putea să vărs pe uniforma lui.
— E un balamuc, domnule. Sunt peste tot… Ni s-a spus să nu
discutăm despre asta.
— Normal. Dar avem o problemă. Azi după-amiază trebuia să
sosească un asociat de-al meu şi convenisem să ne întâlnim la un
restaurant, dar am uitat cum îi spune. Am mai fost acolo, dar nu
reuşesc să-mi amintesc unde e sau cum îi spune. Îmi amintesc că
pe faţadă avea trei forme bizare. Parcă nişte triunghiuri.
— Ăsta e al D-rei Alpenhauser, domnule. Cele Trei… Cabane. E
pe o străduţă care porneşte din Falkenstrasse.
— Da, bineînţeles, ăsta e! Şi ca să ajungem acolo… Bourne lăsă
cuvintele în suspensie, ca un om care a băut prea mult şi încearcă
să se concentreze.
— Ieşiţi din parcare şi o luaţi la stânga. Mergeţi pe Uto Quai
cam o sută de metri, până ajungeţi la un debarcader mare, apoi
cotiţi la dreapta. Ajungeţi în Falkenstrasse. După ce treceţi de
Seefeld, nu se poate să nu vedeţi străduţa cu restaurantul. E un
indicator la colţ.
— Mulţumim. Vei mai fi aici peste câteva ore, când ne

76
întoarcem?
— Sunt de serviciu până la două dimineaţa, domnule…
— Bun. O să caut să-mi exprim recunoştinţa mai concret.
— Mulţumesc, domnule. Doriţi să vă aduc eu maşina?
— Ai făcut destule pentru noi, mulţumesc. Mai am nevoie de
puţină plimbare.
Tânărul îi salută şi porni spre intrarea în hotel. Jason o
conduse pe Marie St. Jacques înspre coupe mergând şontâcăind
alături de ea.
— Grăbeşte-te. Cheile sunt sub scaun.
— Dacă ne opresc, ce te faci? Angajatul va vedea maşina ieşind
şi îşi va da seama că am furat-o.
— Mă-ndoiesc. Asta nu se va întâmpla dacă plecăm imediat,
deîndată ce intră în învălmăşeala aia.
— Dar dacă ne vede?
— Atunci sper că ştii să conduci cu viteză, spuse Bourne,
împingând-o spre portieră. Urcă.
Tânărul dăduse colţul şi grăbise brusc pasul. Bourne scoase
pistolul şi ocoli repede maşina, şchiopătând, sprijinindu-se de ea
cu pistolul îndreptat spre parbriz. Deschise uşa din dreapta şi se
urcă lângă femeie.
— Fir-ar să fie! Am zis să iei cheile!
— Bine… Nu pot să gândesc.
— Străduieşte-te!
— Oh, Doamne…
Băgă mâna sub scaun, pipăind sub preş până găsi micul
portchei din piele.
— Porneşte motorul, dar aşteaptă până-ţi spun eu ca să dai
înapoi.
Se uită dacă nu cumva se ivesc lumini de faruri dinspre aleea
circulară; dacă ar fi fost o maşină de parcat, ar fi existat un motiv
pentru ca tânărul să o ia aproape la fugă. Nu se iviră. Înseamnă că
motivul era altul. Două persoane necunoscute aflate în parcare.
— Dă-i drumul. Repede. Vreau să scap de aici.
Peste câteva secunde se apropiau de ieşirea din parcare pe
partea dinspre lac.
— Încetineşte, porunci el.
În faţa lor, un taxi intră în curbă. Bourne îşi ţinu respiraţia şi se
uită prin geamul din partea opusă spre intrarea de la Carillon du
Lac. Scena de acolo explica de ce angajatul de la parcare o rupsese
aproape la fugă. Între poliţişti şi oaspeţii hotelului se iscase o

77
ceartă. Se formase o coadă pentru verificarea identităţii celor care
plecau şi întârzierea îi înfuria pe oaspeţi.
— Să mergem, spuse Jason, strâmbându-se iarăşi de durerea
care îi străpunse pieptul. N-au nimic cu noi.
Era o senzaţie stupefiantă, sinistră şi tulburătoare. Cele trei
triunghiuri erau aşa cum şi le închipuise el: din lemn gros, închis
la culoare, pe o faţadă albă. Trei triunghiuri egale, reprezentare
abstractă a unor acoperişuri de cabane într-o vale înecată sub
zăpadă. Deasupra celor trei vârfuri era scris numele
restaurantului, cu litere gotice: DREIALPENHAUSER. Sub baza
triunghiului din mijloc se afla intrarea, uşi duble ce formau
împreună o arcadă de catedrală, cu inele masive de fier. Clădirile
din jur, de pe ambele părţi ale străduţei înguste, fuseseră
restaurate şi ofereau imaginea unui Zurich şi a unei Europe de
demult. Nu era o stradă pentru maşini; dar ţi-o puteai închipui cu
trăsuri elegante trase de cai, cu vizitii cu pălării înalte pe capră şi
luminată cu felinare. Era o stradă plină de imaginile şi sunetele
unor amintiri uitate, îşi zise bărbatul care nu avea amintiri, ca să
aibă ce uita.
Şi totuşi avusese una, vie şi tulburătoare. Trei triunghiuri
întunecate, grinzi groase şi lumină de lumânări. Avusese dreptate;
era o amintire din Zurich, dar dintr-o altă viaţă.
— Am ajuns, spuse femeia.
— Ştiu.
— Spune-mi ce să fac! strigă ea. Trecem de el.
— Mergi până la colţul următor şi coteşte la stânga. Ocoleşte
cvartalul, apoi revino încoace.
— De ce?
— Aş vrea şi eu să ştiu.
— Ce face?!
— Pentru că aşa am zis eu.
Acolo e cineva… la acel restaurant. De ce nu-i veneau şi alte
imagini? O altă imagine. Un chip.
Trecură în josul străzii, prin faţa restaurantului, de două ori.
Văzu intrând două perechi, apoi un grup de patru persoane; nu
ieşi decât un singur bărbat, care o luă spre Falkenstrasse. După
numărul de maşini parcate la colţ, la Drei Alpenhauser era o
aglomeraţie relativă. Probabil că va creşte în următoarele două ore,
căci la Zurich lumea prefera să cineze pe la zece şi jumătate mai
degrabă decât la opt. Nu avea rost să mai amâne. Lui Bourne nu-i
mai veni nimic în minte. Nu putea decât să stea şi să aştepte în

78
speranţa că ceva îi va veni. Ceva. Aşa cum un plic de chibrituri
evocase o imagine din realitate. În acea realitate exista un adevăr
pe care trebuia să-l descopere.
— Trage pe dreapta, în faţa ultimei maşini. O luăm pe jos
înapoi. În tăcere, fără să comenteze sau să protesteze, femeia făcu
aşa cum i se spusese. Jason o privi atent; reacţia ei era prea
docilă, nepotrivită cu comportarea ei anterioară. Înţelese. Trebuia
să-i dea o lecţie. Indiferent de ce s-ar putea întâmpla la Drei
Alpenhauser, avea nevoie de ea ca să-l scoată din Zurich.
Maşina se opri, cu cauciucurile frecându-se de bordură. Marie
opri motorul şi se pregătea să scoată cheile, cu mişcările lente,
mult prea lente. El se întinse şi o apucă de încheietura mâinii;
Marie îl privea fix, cu respiraţia tăiată. Îşi lăsă degetele să alunece
pe mâna ei, până la etuiul din piele al cheilor.
— Astea le iau eu, spuse el.
— Normal, replică ea, ţinând mâna stângă în mod ciudat, lângă
ea, pe panoul portierei.
— Acum coboară şi rămâi lângă capotă, continuă el. Să nu faci
vreo prostie.
— De ce aş face? M-ai omorî.
— Bun.
Se întinse să deschidă uşa, exagerând dificultatea cu care se
mişca. Era cu ceafa spre ea; apăsă pe clanţă.
Brusc, auzi foşnet de mătase şi la fel de brusc o pală de aer
năvăli în maşină. Portiera se deschise şi femeia se afla pe jumătate
afară în stradă. Însă Bourne era pregătit; trebuia să-i dea o lecţie.
Se întoarse şi, întinzând braţul stâng ca un resort, cu degetele ca
nişte gheare, o apucă de mătasea rochiei, între omoplaţi. O trase
înapoi pe scaun şi, înhăţând-o de păr, îi smuci capul spre el până
ce faţa îi era chiar lângă a lui.
— N-o să mai fac, ţipă ea, cu ochii în lacrimi. Jur că n-o să mai
fac!
Se întinse prin faţa ei şi închise uşa, apoi o privi de aproape,
încercând să înţeleagă ceva din sine însuşi. Cu treizeci de minute
în urmă, când îi proptise ţeava pistolului în obraz, ameninţând-o
s-o ucidă dacă nu-i dă ascultare, îl prinsese un val de greaţă.
Acum nu avea o astfel de reacţie de repulsie; printr-o singură
acţiune potrivnică, ea trecuse în alt teritoriu. Devenise un duşman,
o ameninţare; era în stare s-o ucidă dacă era nevoit s-o facă, s-o
ucidă fără emoţii, ca un act necesar din raţiuni practice.
— Spune ceva! şopti ea.

79
 Trupul îi fu zguduit de un scurt spasm. Se prinse de încheietura
mâinii, încercând să se stăpânească. Reuşi parţial. Vorbi iarăşi, de
data asta nu în şoaptă, ci cu glas egal.
— Am spus că n-am s-o mai fac şi n-am s-o mai fac.
— O să încerci, răspunse el pe un ton liniştit. Va veni o clipă
când vei crede că poţi izbuti şi vei încerca iarăşi. Mai bine m-ai
crede când îţi spun că nu poţi. Însă dacă mai încerci o dată, voi fi
nevoit să te ucid. Nu vreau să fac asta, nu există nici un motiv.
Decât dacă devii o ameninţare pentru mine. Iar dacă fugi înainte
de a-ţi da eu drumul, exact asta faci. Nu pot să te las s-o faci.
Spusese adevărul, aşa cum vedea el adevărul. Uşurinţa cu care
luase hotărârea era pentru el la fel de uimitoare ca şi hotărârea în
sine. A ucide era o chestiune practică, nimic altceva.
— Zici că o să-mi dai drumul, spuse ea. Când?
— Când voi fi în siguranţă, răspunse el. Când nu mai contează
ce vei spune sau ce vei face.
— Când va fi asta?
— Cam peste vreun ceas. După ce ieşim din Zurich şi eu voi fi în
drum spre alt loc. Nu vei şti încotro sau cum.
— De ce te-aş crede?
— Nu-mi pasă dacă mă crezi sau nu. Îi dădu drumul din
strânsoare. Calmează-te. Şterge-ţi ochii şi piaptănă-te. Intrăm în
restaurant.
— Ce este acolo înăuntru?
— Aş vrea şi eu să ştiu, spuse el, aruncând o privire prin luneta
din spate către intrarea la Drei Alpenhauser.
— Ai mai spus asta.
Se uită la ea, la ochii mari căprui care îl priveau iscoditor.
Iscoditor, cu teamă, cu uimire.
— Ştiu. Hai, grăbeşte-te.
Tavanul înalt era brăzdat de grinzi groase, mesele şi scaunele
din lemn masiv şi cele din sală şi cele din separeurile adânci, totul
scăldat în lumina lumânărilor. Printre mese circula un
acordeonist, scoţând din instrumentul lui crâmpeie silenţioase de
muzică bavareză.
Mai văzuse cândva sala asta mare, grinzile şi lumina
lumânărilor rămânându-i întipărite în minte, la fel ca şi sunetele.
Mai venise aici într-o altă viaţă. Se opriră în micul foaier, în faţa
oberului, care, îmbrăcat în smoching, îi salută politicos.

80
 — Haben Sie einen Tisch schon resefviert, mein Herr? 23
— Dacă vreţi să spuneţi o masă rezervată, îmi pare rău, nu. Dar
ne-aţi fost foarte călduros recomandaţi. Sper să ne găsiţi un loc.
Un separeu, dacă s-ar putea.
— Desigur, domnule. Încă e devreme şi nu e aglomeraţie. Pe
aici, vă rog.
Fură conduşi spre un separeu în colţul cel mai apropiat, cu o
lumânare pâlpâind pe mijlocul mesei. Jason îi făcu semn Mariei
St. Jacques, care se aşeză, iar el se instală în faţa ei.
— Mută-te lângă perete, îi spuse el după plecarea oberului. Nu
uita, am pistolul în buzunar şi ajunge să ridic piciorul ca să te
opresc.
— Ţi-am spus că nu voi încerca.
— Sper să n-o faci. Comandă ceva de băut. Nu avem timp să
mâncăm.
— Nici n-aş putea să mănânc. Se apucă iarăşi de încheietură,
cu mâinile tremurându-i vizibil. De ce nu avem timp? Ce aştepţi?
— Nu ştiu.
— De ce tot spui asta? „Nu ştiu”. „Aş vrea să ştiu”. De ce ai venit
aici?
— Fiindcă am mai fost cândva aici.
— Ăsta nu e un răspuns!
— N-am nici un motiv să-ţi dau vreunul.
Se apropie un chelner. Marie comandă vin, iar Bourne ceru un
scotch, simţind nevoia de ceva tare. Aruncă o privire înjur, prin
restaurant, încercând să se concentreze la totul şi la nimic. Să fie
un burete. Dar nu exista decât nimicul. Nici o imagine nu-i venea
în minte, nici un gând. Nimic.
Şi apoi zări chipul, în partea cealaltă a sălii. Era un chip mare,
pe un cap mare, deasupra unui trup obez, ce stătea lipit de perete
într-un separeu de la margine, lângă o uşă închisă.
Individul gras stătea în penumbră, la punctul lui de observaţie,
ca şi cum penumbra i-ar fi servit de protecţie. Privirea lui era
aţintită asupra lui Jason, în ea citindu-se teamă şi uimire
neîncrezătoare. Bourne nu cunoştea chipul, dar chipul îl ştia pe el.
Tipul îşi duse degetele la buze şi se şterse la colţurile gurii, apoi îşi
mută privirea, studiind fiecare om, de la fiecare masă. Doar după
aceea se urni greoi, îndreptându-se spre masa lor.
— Vine încoace un bărbat, spuse Jason, pe deasupra flăcării

23
Aveţi o masă rezervată, domnule? (germ.).

81
lumânării. Un bărbat gras, care e speriat. Nu scoate nici o vorbă.
Orice ar spune, ţine-ţi gura închisă. Şi nu te uita la el; ridică
mâna, pune-ţi bărbia în palmă, degajat. Uită-te la perete, nu la el.
Femeia ridică din sprâncene, ducându-şi mâna dreaptă la
obraz; degetele îi tremurau. Pe buzele ei se citea o întrebare, dar
nu scoase nici un sunet. Jason îi răspunse la întrebarea nerostită.
— E pentru binele tău, spuse el. N-are sens ca tipul să te poată
identifica.
Grăsanul dădu colţul separeului. Bourne suflă în lumânare,
cufundând masa într-un întuneric relativ. Individul îl privea ţintă
şi îi vorbi cu glas în care se simţea încordarea.
— Du lieber Gott! 24 De ce ai venit aici? Ce am făcut ca să-mi faci
una ca asta?
— Îmi place mâncarea de aici, ştii bine.
— Tu nu ai sentimente? Am familie, nevastă şi copii. Nu am
făcut decât ceea ce mi s-a spus. Ţi-am dat plicul; nu m-am uitat în
el, nu ştiu nimic!
— Dar ai fost plătit, nu-i aşa? întrebă Jason, ghidându-se după
instinct.
— Da, dar nu am spus nimic. Nu ne-am cunoscut niciodată, nu
te-am descris niciodată. Nu am vorbit cu nimeni!
— Atunci de ce ţi-e teamă? Sunt un client obişnuit, venit să
cineze.
— Te implor! Pleacă.
— Acum încep să mă supăr. Fă bine şi spune-mi de ce.
Individul gras îşi duse mâna la faţă, ştergând din nou umezeala
ce i se formase în jurul gurii. Se uită peste umăr, spre uşă, apoi se
întoarse iarăşi spre Bourne.
— Poate că alţii au vorbit, poate că alţii ştiu cine eşti. Eu am
mai avut necazuri cu poliţia. Ar veni direct la mine.
Marie St. Jacques îşi pierdu controlul. Se uită la Jason şi
cuvintele îi scăpară fără voie.
— Poliţia… Ei erau poliţia.
Bourne îi aruncă o privire furioasă, apoi se întoarse către
grăsan.
— Vrei să zici că poliţia le-ar face vreun rău nevestei şi copiilor
tăi?
— Nu ei direct – după cum ştii foarte bine. Dar interesul lor i-ar
conduce pe alţii la mine. La familia mea. Câţi sunt cei care te

24
Dumnezeule! (germ.).

82
caută, mein Herr? Şi ce sunt? Nu eu trebuie să-ţi răspund. Ei nu
se dau în lături de la nimic – moartea unei neveste ori a unui copil
e nimica toată. Te rog. Pe viaţa mea, nu am spus nimic. Pleacă.
— Exagerezi.
Jason duse paharul la buze, parcă pentru a-i arăta că nu are de
gând să se mişte.
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu face asta! Omul se aplecă
în faţă, apucând marginea mesei. Dacă vrei o dovadă a tăcerii
mele, o să ţi-o dau. S-a dat de veste în toată Verbrecherwelt ca
oricine are vreo informaţie să sune la un număr anume, la poliţia
din Zurich. Totul va rămâne strict confidenţial; în Verbrecherwelt,
cu aşa ceva nu se minte. Recompensele urmau să fie substanţiale,
poliţiile din mai multe ţări trimiţând fonduri prin Interpol. Iar
unele neînţelegeri trecute ar putea să fie văzute într-o altă lumină
de către organele de justiţie. Tipul se îndreptă de spate, ştergându-
se din nou la gură. Un om ca mine ar fi putut trage foloase dintr-o
relaţie mai bună cu poliţia. Şi totuşi n-am făcut nimic. În pofida
confidenţialităţii garantate, nu am făcut absolut nimic!
— Dar altcineva? Spune-mi adevărul; o să ştiu dacă minţi.
— Eu îl ştiu doar pe Chernak. E singurul cu care am vorbit şi
care recunoaşte că te-a văzut. Dar asta ştii şi tu; plicul mi-a fost
trimis prin el. Dar el n-ar vorbi niciodată.
— Unde e Chernak acum?
— Acolo unde e întotdeauna. În apartamentul lui din
Lowenstrasse.
— N-am fost niciodată acolo. La ce număr?
— N-ai fost niciodată?… Grăsanul făcu o pauză, cu buzele
strânse şi panică în priviri. Mă testezi?
— Răspunde la întrebare.
— Numărul 37. Ştii la fel de bine ca şi mine.
— Atunci te-am pus la încercare. Cine i-a dat plicul lui
Chernak?
Tipul stătea nemişcat. Asta era o provocare la adresa integrităţii
lui îndoielnice.
— Nu am de unde să ştiu. Şi nici n-aş întreba vreodată.
— N-ai fost nici măcar curios?
— Bineînţeles că nu. Capra nu intră de bunăvoie în vizuina
lupului.
— Caprele sunt de încredere; au un miros bine dezvoltat.
— Şi sunt prudente, mein Herr. Fiindcă lupul e mai rapid şi cu
mult mai agresiv. N-ar fi decât o singură urmărire. Ultima pentru

83
capră.
— Ce se afla în plic?
— Ţi-am spus, nu l-am deschis.
— Dar ştii ce era în el.
— Bani, presupun.
— Presupui?
— Bine. Bani. Mulţi bani. Dacă a fost vreodată neconcordanţă,
eu n-am nici o vină. Şi acum te rog, te implor, pleacă de aici!
— O ultimă întrebare.
— Orice. Numai pleacă.
— Pentru ce erau banii?
Individul obez se holbă la Bourne, cu respiraţia gâjâită, bărbia
lucindu-i de transpiraţie.
— Văd că mă supui la un supliciu, mein Herr, dar nu voi da
înapoi. Poţi să numeşti asta curajul unei capre insignifiante, care a
supravieţuit. Citesc în fiecare zi ziarele. În trei limbi. Acum şase
luni a fost ucis un om. Moartea lui a fost relatată pe prima pagină
în toate ziarele de atunci.

84
 CAPITOLUL 7
Ocoliră cvartalul, ieşind în Falkenstrasse, apoi cotiră la dreapta
pe Limmat Quai, spre catedrala Grossmunster. Lowenstrasse era
pe malul celălalt al râului, în partea de vest a oraşului. Cel mai
uşor se putea ajunge acolo trecând peste Podul Munster, luând-o
pe Bahnhofstrasse şi apoi pe Nuschelerstrasse; străzile se
intersectau, din câte le spusese o pereche ce tocmai intra la Drei
Alpenhauser când ei ieşeau.
Marie St. Jacques conducea în tăcere, agăţându-se de volan tot
aşa cum se agăţase de geanta ei în timpul demenţei de la Carillon;
era pentru ea singura legătură cu normalitatea. Bourne o
înţelegea.
…a fost ucis un om. Moartea lui a fost relatată pe prima pagină în
toate ziarele de atunci.
Jason Bourne fusese plătit ca să ucidă şi poliţia din mai multe
ţări trimisese fonduri, prin Interpol, pentru a atrage informatori, ca
să-l poată prinde mai uşor. Ceea ce însemna că mai fuseseră ucişi
şi alţi oameni.
Câţi sunt cei care te caută, mein Herr? Şi ce sunt?… Ei nu se dau
în lături de la nimic – moartea unei neveste ori a unui copil e nimica
toată!
Nu poliţia. Alţii.
Cele două turle ale catedralei Grossmunster se înălţau pe cerul
întunecat, limitate de reflectoare, creând umbre stranii. Jason se
uită lung la vechiul edificiu; ca pe atâtea alte lucruri, îl ştia şi
totuşi nu-l ştia. Îl mai văzuse şi totuşi îl vedea pentru prima oară.
Eu îl ştiu doar pe Chernak… Plicul mi-a fost transmis prin el…
Lowenstrasse. Numărul 37. Ştii la fel de bine ca şi mine.
Oare?
Trecură peste pod, în partea mai nouă a oraşului. Străzile erau
aglomerate. Bourne încercă să nu se concentreze la nimic… şi la
tot. Adevărul începea să prindă contururi, rând pe rând câte un
element, unul mai enigmatic ca altul. Nu era deloc convins că mai
era în stare – mintal în stare – să mai asimileze multe.
— Halt! Die Dame da! Die Scheinwerfer sind aus und Sie haben
links signaliziert. Das ist eine Einbahnstrasse! 25
25
Stai! Doamna este aici. Farurile sunt stinse şi dumneavoastră aţi

85
 Bourne ridică privirea, simţind o durere surdă în stomac. Lângă
ei se afla o maşină de poliţie şi un poliţist striga la ei prin geamul
deschis. Deodată, totul îi deveni clar… Marie St. Jacques văzuse
maşina de poliţie în oglinda retrovizoare; stinsese farurile şi lăsase
mâna încet jos, spre semnalizatorul de direcţie, semnalizând
stânga. Stânga pe o stradă cu sens unic, unde săgeţile de la
intersecţie arătau limpede că nu se poate merge decât la dreapta.
Şi asta chiar în faţa unei maşini de poliţie. Era clar că aveau să fie
opriţi şi femeia va putea ţipa după ajutor.
Bourne aprinse farurile, apoi se aplecă peste fată, oprind cu o
mână semnalizatorul şi cu cealaltă strângând-o de braţ acolo unde
o mai strânsese deja.
— O să te omor, doctore, spuse el calm, apoi strigă pe geam
către ofiţerul de poliţie. Scuzaţi. Suntem puţin cam dezorientaţi!
Turişti! Vrem să o luăm pe strada următoare!
Poliţistul se găsea la nici un metru de Marie St. Jacques, cu
ochii pe faţa ei, evident mirat de lipsa ei de reacţie.
— Porneşte. Să nu faci vreo prostie, spuse Jason. Îi făcu semn
cu mâna poliţistului, prin geam şi strigă: Încă o dată, scuze!
Poliţistul ridică din umeri şi apoi se întoarse la coechipierul lui
să reia o discuţie întreruptă.
— Am fost dezorientată, zise fata, glasul ei melodios tremurând.
E o circulaţie atât de aglomerată… Oh, Dumnezeule, mi-ai rupt
braţul!… Ticălosule.
Bourne îi dădu drumul, tulburat de furia ei; prefera teama.
— Doar nu te aştepţi să te cred?
— În privinţa braţului?
— A dezorientării.
— Ai spus că urmează să facem curând la stânga; numai la asta
m-am gândit.
— Data viitoare uită-te pe unde mergi.
Se trase de lângă ea, dar nu-şi luă ochii de pe chipul ei.
— Eşti un animal, şopti ea, închizând o clipă ochii şi
redeschizându-i, cu o expresie de teamă în ei. Teama îi revenise.
Ajunseră în Lowenstrasse, un bulevard larg pe care case scunde
din cărămidă roşie şi grinzi groase de lemn erau înghesuite între
clădirile moderne din beton şi sticlă. Personalitatea căsuţelor din
secolul al nouăsprezecelea era pusă în valoare de utilitarismul
uniform al construcţiilor contemporane. Jason se uită la numere;

semnalizat stânga. Asta e autostradă, (germ.).

86
erau în ordine descrescândă, de la vreo optzeci şi ceva, casele vechi
fiind tot mai dese, până ce strada ajunse să aibă un aspect ca
dintr-o altă epocă. Se înşirau una după alta, case de patru etaje,
cu streşini şi cercevele din lemn, trepte de piatră, cu balustradă,
ducând la uşi retrase de la stradă, luminate de felinare. Bourne
recunoştea ceea ce nu-şi amintea; nu asta îl uimea cel mai mult, ci
altceva. Şirul de case îi evoca o altă imagine, o imagine foarte
pregnantă a unui alt şir de case, similar oarecum şi totuşi diferit.
Dărăpănate, mai vechi, nicidecum atât de curate şi îngrijite…
ferestre crăpate, trepte ciobite, balustrade incomplete, ruginite.
Undeva mai departe, într-o altă parte a… Zurichului, da, în Zurich.
Într-un cartier mărginaş rareori vizitat de cineva în afară de cei
care locuiau acolo, o parte uitată a oraşului.
— Steppdeckstrasse, spuse el ca pentru sine, concentrându-se
asupra imaginii din mintea lui.
Vedea o uşă, vopsită într-un roşu decolorat, un roşu închis,
asemeni culorii rochiei pe care o purta femeia de lângă el.
— O pensiune… în Steppdeckstrasse.
— Ce face?
Marie St. Jacques era speriată. Credea că vorbele lui se referă la
ea.
— Nimic.
Îşi dezlipi ochii de pe rochie şi se uită pe geam.
— Uite, numărul 37, spuse el, arătând cu degetul spre a cincea
casă din şir. Opreşte maşina.
Coborî el primul, ordonându-i fetei să îl urmeze. Îşi încercă
rezistenţa picioarelor şi apoi luă cheile de la ea.
— Poţi să mergi, spuse ea. Dacă poţi să mergi, atunci poţi şi să
conduci.
— Probabil că pot.
— Atunci lasă-mă să plec! Am făcut tot ce ai vrut.
— Ba chiar mai multe, adăugă el.
— Nu voi spune nimic, nu pricepi? Eşti ultimul om de pe lume
pe care-mi doresc să-l mai văd vreodată, sau cu care să vreau să
mai am de-a face. Nu vreau să apar ca martor, nu vreau să am
treabă cu poliţia, să dau declaraţii, nu vreau nimic! Nu vreau să fiu
amestecată în ce eşti tu amestecat! Sunt speriată de moarte… asta
e protecţia ta, nu-ţi dai seama? Lasă-mă să plec, te rog!
— Nu pot.
— Nu mă crezi.
— Nu asta contează. Am nevoie de tine.

87
 — Pentru ce?
— Pentru o prostie. Fiindcă nu am permis de conducere. Nu poţi
să închiriezi o maşină neavând permis de conducere, iar eu trebuie
să închiriez o maşină.
— Ai maşina asta.
— Mai e bună poate pentru încă o oră. Cineva o să iasă de la
Carillon du Lac şi o s-o ceară. Descrierea ei va fi comunicată prin
staţie către toate echipajele de poliţie din Zurich.
Ea îl privi cu ochi în care se citea o groază de moarte.
— Nu vreau să urc acolo împreună cu tine. Am auzit ce a spus
tipul de la restaurant. Dacă mai aud şi altele, o să mă ucizi.
— Ceea ce ai auzit nu-mi spune cu nimic mai mult mie decât îţi
spune ţie. Poate chiar mai puţin. Haidem.
O apucă cu o mână de braţ, iar cu cea liberă se prinse de
balustradă, ca să poată urca treptele fără să-l doară prea tare.
Ea îl privi lung, cu o expresie de nedumerire amestecată cu
teamă.
Numele de M. Chernak se afla sub a doua cutie poştală, iar sub
nume era o sonerie. Nu apăsă pe ea, ci pe cele patru butoane
alăturate. Peste câteva secunde din difuzorul mic se auzi un
amestec de glasuri, întrebând în Schweizerdeutsch cine era acolo.
Dar cineva nu se mai osteni să răspundă şi apăsă pur şi simplu pe
butonul de deblocare a broaştei. Jason deschise uşa, împingând-o
pe Marie St. Jacques înaintea lui.
O trase lângă perete şi aşteptă. De sus se auzea zgomot de uşi
deschizându-se, paşi care se apropiau de casa scării.
— Wer ist da?26
— Johann?
— Wo bist du denn?27
Linişte. Urmată de glasuri pline de iritare. Se auziră iarăşi paşi,
apoi uşi închizându-se.
M. Chernak stătea la etajul doi, apartamentul 2C. Bourne o luă
pe fată de braţ, merse cu ea şchiopătând până la treptele scării şi
începură să urce. Desigur, fata avea dreptate. Ar fi fost mult mai
bine să fie singur, dar n-avea încotro: avea nevoie de ea.
În săptămânile petrecute la Port Noir, studiase hărţi
automobilistice. Lucerna se afla la distanţă de nici o oră cu
maşina, iar Berna la două ore şi jumătate, cel mult trei. Putea să o

26
Cine este acolo? (germ.).
27
Unde eşti? (germ.).

88
ia spre oricare din aceste oraşe, să o debarce pe fată undeva în
drum, într-un loc pustiu şi apoi să dispară. Totul era numai o
chestiune de coordonare. Avea bani suficienţi ca să cumpere
oameni care să-l ajute. Dar îi trebuia un mijloc pentru a ieşi din
Zurich şi ea era acel mijloc.
Însă înainte de a pleca, trebuia să ştie; trebuia să vorbească cu
un om pe nume…
M. Chernak. Numele era scris în dreapta soneriei. Se dădu la o
parte din faţa uşii, trăgând-o pe femeie cu el.
— Vorbeşti germana? întrebă Jason.
— Nu.
— Nu minţi?
— Nu mint.
Bourne se gândi o clipă, uitându-se în sus şi în jos pe holul
îngust. Apoi spuse:
— Apasă pe sonerie. Dacă se deschide uşa, rămâi pur şi simplu
în faţa ei. Dacă răspunde cineva dinăuntru, spune că ai un mesaj
– un mesaj urgent – de la un prieten de la Drei Alpenhauser.
— Şi dacă el, sau ea, îmi zice să-l strecor pe sub uşă?
Jason o privi atent.
— Bravo.
— Nu mai vreau violenţă. Nu vreau nici să ştiu, nici să văd
nimic. Nu vreau decât…
— Ştiu, o întrerupse el. Să te întorci la taxele lui Cezar şi la
războaiele punice. Dacă el, sau ea, spune aşa ceva, explică-i pe
scurt că mesajul e verbal şi nu poate fi comunicat decât bărbatului
care ţi-a fost descris.
— Şi dacă-mi cere descrierea? întrebă Marie St. Jacques cu
răceală, spiritul ei analitic luând-o pentru o clipă înaintea fricii.
— Ai o minte ascuţită, doctore.
— Sunt precisă. Ţi-am spus că mi-e teamă. Ce fac?
— Spune-i să se ducă dracului, să trimită pe altcineva cu
mesajul. Apoi te întorci şi pleci.
Ea se apropie de uşă şi apăsă pe sonerie. Dinăuntru se auzi un
sunet bizar, un scârţâit, tot mai puternic, constant. Apoi se opri şi
un glas profund întrebă:
— Ja?
— Îmi pare rău, nu vorbesc germana.
— English. Ce este? Cine sunteţi?
— Am un mesaj urgent de la un prieten de la Drei Alpenhauser.
— Băgaţi-l pe sub uşă.

89
 — Nu pot. Nu este scris. Trebuie să-l comunic personal
bărbatului care mi-a fost descris.
— Asta nu-i greu de făcut, zise glasul.
Se auzi ţăcănitul broaştei şi uşa se deschise.
Bourne se desprinse de lângă zid şi apăru în cadrul uşii.
— Eşti nebun! ţipă un bărbat care avea două cioturi în loc de
picioare, cocoţat într-un scaun pe rotile. Ieşi! Pleacă de aici!
— M-am plictisit să tot aud asta, spuse Jason, trăgând-o pe fată
înăuntru şi închizând uşa.
N-a fost deloc greu să o convingă pe Marie St. Jacques să
aştepte într-un mic dormitor fără ferestre în timp ce ei discutau.
Ologul Chernak era panicat, cu chipul răvăşit, alb ca ceara, iar
părul cărunt, neîngrijit i se lipise de frunte.
— Ce vrei de la mine? întrebă el. Ai jurat că ultima noastră
tranzacţie va fi şi cea de pe urmă! Nu mai pot face nimic, nu mai
pot să risc. Au fost aici mesageri. Oricât am fost de prudent, oricât
de mulţi intermediari am folosit, au fost aici! Dacă cineva lasă o
adresă unde nu trebuie, sunt un om mort.
— Dar te-ai ales cu ceva pentru riscurile pe care ţi le-ai asumat,
spuse Bourne, stând în faţa scaunului cu rotile, cu mintea în
fierbere, întrebându-se dacă o fi existând vreun cuvânt sau vreo
parolă care să declanşeze o avalanşă de informaţii.
Îşi aminti pe loc. Dacă a fost vreo neconcordanţă, eu n-am nici o
vină, spusese grăsanul de la Drei Alpenhauser.
— Nimica toată, în comparaţie cu riscurile. Eram un om
mulţumit, înainte ca tu să apari în viaţa mea, mein Herr, pentru că
eram un individ mărunt. Un vechi soldat care a reuşit să ajungă la
Zurich, schilod a cărui singură avere consta în nişte informaţii
pentru care foştii camarazi erau dispuşi să-l plătească, modest, ca
să nu le divulge. Era un trai decent, nu mare scofală, dar îmi
ajungea. Pe urmă m-ai găsit tu…
— Sunt impresionat, spuse Jason. Hai să vorbim despre plic,
despre plicul pe care l-ai transmis amicului nostru comun, cel de
la Drei Alpenhauser. Cine ţi l-a dat?
— Un mesager, cine altcineva?
— De unde venea?
— De unde să ştiu eu? L-am primit într-o cutie, la fel ca pe
celelalte. Eu am despachetat-o şi am trimis plicul mai departe. Tu
ai vrut aşa. Mi-ai spus că nu mai poţi să vii aici.
— Dar l-ai deschis, spuse Bourne, făcând o afirmaţie.
— Nici vorbă!

90
 — Şi dacă ţi-aş spune că lipseau din bani?
— Atunci nu au fost plătiţi, nu s-au aflat în plic! Ologul ridicase
glasul. Însă nu te cred. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, nu ai fi
acceptat contractul. Dar l-ai acceptat. Atunci de ce ai mai venit
aici?
Pentru că trebuie să ştiu. Pentru că simt că-mi ies din minţi. Văd
şi aud lucruri pe care nu le înţeleg. Nu sunt decât un înveliş gol!
Ajută-mă!
Bourne se îndepărtă de scaunul cu rotile, plimbându-se prin
cameră, ajungând în faţa unei biblioteci. Pe un raft, la perete, erau
puse în picioare mai multe fotografii. Din ele înţelese cine era tipul
din spatele lui. Grupuri de soldaţi germani, unii cu câini lupi,
pozând în faţa unor barăci şi a unui gard… şi în faţa unei porţi cu
sârmă ghimpată, pe care se citea o parte dintr-un nume. DACH…
Dachau.
Tipul din spatele lui se mişca! Jason se răsuci. Chernak avea
mâna vârâtă în traista de pânză atârnată de scaunul lui. Ochii îi
aruncau scântei, chipul îi era schimonosit. Scoase mâna cu o
mişcare rapidă; în ea ţinea un revolver cu ţeavă scurtă şi înainte
ca Bourne să-l poată apuca pe al lui, Chernak trase. Împuşcăturile
veniră în succesiune rapidă, junghiul ca de gheaţă cuprinzându-i
tot umărul stâng, apoi capul. Dumnezeule! Se aruncă spre dreapta,
rostogolindu-se pe covor, azvârli cu o lampă grea cu picior spre
schilod, rostogolindu-se din nou până ajunse în spatele scaunului
cu rotile. Se ghemui şi sări, izbindu-l pe Chernak în spate cu
umărul stâng, aruncându-l din scaun şi în clipa următoare scoase
din buzunar pistolul.
— O să-mi dea bani pentru cadavrul tău! urlă schilodul,
zvârcolindu-se pe podea, încercând să se ridice cât să poată ţinti
cu arma. N-o să mă bagi tu pe mine în coşciug! Eu o să te bag!
Carlos o să mă plătească! Pe Dumnezeu c-o să mă plătească!
Jason sări spre stânga şi trase. Capul lui Chernak căzu pe spate
şi din gât îi ţâşni sânge. Era mort.
De după uşa de la dormitor se auzi un ţipăt. Deveni tot mai
profund, înăbuşit, ca un vaiet prelung, în care se amestecau teama
şi repulsia. Un ţipăt de femeie… da, bineînţeles că era o femeie!
Ostateca lui, cea care trebuia să-l ajute să scape din Zurich.
Iisuse, nu reuşea să vadă clar. Tâmpla îi zvâcnea!
Încet, îşi recăpătă vederea, refuzând să se lase pradă durerii.
Zări baia, cu uşa deschisă, prosoape, o chiuvetă şi un dulăpior cu
oglindă. Se duse repede într-acolo şi trase cu atâta forţă de oglindă

91
încât aceasta se desprinse din balamale şi căzu pe jos, spărgându-
se. Rafturi. Pansamente şi leucoplast. Înhăţă la repezeală tot ce
putu… Trebuia să plece. Împuşcăturile erau un semnal de alarmă.
Trebuia să-şi ia ostateca şi să fugă! Dormitorul! Unde era
dormitorul?
Ţipătul, vaietul… orientează-te de unde vine! Ajunse la uşă şi o
deschise cu piciorul. Femeia… ostateca lui – cum naiba o chema?
— stătea lipită de perete, cu lacrimi şiroindu-i pe faţă şi cu buzele
întredeschise. Se repezi şi, apucând-o de mână, o târî afară.
— Dumnezeule, l-ai ucis! strigă ea. Un biet bătrân fără…
— Taci!
O împinse spre uşă, o deschise şi o îmbrânci pe fată afară în
coridor. Zări ca prin ceaţă siluete, lângă balustradă, în
deschizătura uşilor. Acestea o luară la fugă, se făcură nevăzute;
auzi uşi trântindu-se, oameni ţipând. O apucă pe femeie de braţ cu
mâna stângă; mişcarea îi provocă junghiuri de durere ascuţite în
umăr. O împinse spre scară, forţând-o să coboare cu el, folosind-o
ca sprijin, în timp ce în mâna dreaptă ţinea pistolul.
Ajunseră la parter, în faţa uşii masive.
— Deschide-o, comandă el.
Fata se execută. Trecură pe lângă cutiile poştale, spre uşa de la
intrare. Jason îi dădu drumul fetei pentru o clipă, deschise chiar el
uşa, aruncând o privire în stradă, trăgând cu urechea dacă se
aude cumva un sunet de sirenă. Nimic.
— Haide! spuse el, trăgând-o afară, în jos pe trepte.
Băgă mâna în buzunar, strâmbându-se de durere şi scoase
cheile de la maşină.
— Urcă!
În maşină, desfăcu pachetul de pansament şi şi-l puse la cap,
oprind scurgerea sângelui. Avu un sentiment de uşurare. Rana nu
era decât o zgârietură. Pentru că o primise la cap intrase în panică,
dar glonţul nu-i pătrunsese în ţeastă. Nu va mai trece din nou prin
chinurile de la Port Noir.
— Ei drăcie, porneşte maşina! Să plecăm de aici!
— Încotro? Nu ai spus încotro.
Femeia nu ţipa, dimpotrivă, vorbea calm. Neaşteptat de calm.
Uitându-se la el… se uita oare la el?
Îl cuprinse iarăşi ameţeala, vederea i se împăienjeni.
— Steppdeckstrasse…
Auzi cuvântul în clipa când îl rosti, neştiind dacă glasul era al
lui. Dar avea în minte imaginea intrării. Vopseaua roşu închis,

92
decolorată, sticla spartă… fierul ruginit.
— Steppdeckstrasse, repetă el.
Ce se întâmpla? De ce nu pornea motorul? De ce nu se urnea
maşina? Fata nu-l auzise?
Ţinea ochii închişi; îi deschise. Pistolul. Era pe genunchii lui. Îl
lăsase din mână ca să desfacă pansamentul… Fata lovi arma,
făcând-o să cadă pe podea. Apoi îl îmbrânci, izbindu-l cu capul de
geam. Portiera se deschise şi fata sări din maşină, luând-o la fugă
pe stradă. Fugea! Ostateca lui alerga în sus pe Lowenstrasse!
Nu putea să rămână în maşină; nu îndrăznea să ia volanul.
Maşina era o capcană de oţel, care-l putea da de gol. Puse pistolul
şi sulul de leucoplast în buzunar, în mâna stângă ţinând
pansamentul, gata să şi-l pună la cap dacă va începe să sângereze
din nou. Coborî şi porni şontâcăind pe asfalt, îndepărtându-se cât
mai mult şi mai repede de maşină. Undeva, la un colţ, trebuia să
găsească un taxi. Steppdeckstrasse.
Marie St. Jacques continuă să alerge pe mijlocul bulevardului
larg şi pustiu, făcând semn cu braţele spre maşinile care treceau
în viteză pe lângă ea. Se afla la Zurich şi Lowenstrasse pe timp de
noapte era o stradă prea largă, prea întunecoasă, prea aproape de
parcul pustiu şi de râul Sihl pentru ca maşinile să oprească.
Totuşi, bărbaţii dintr-un automobil îi acordară atenţie. Maşina
avea farurile stinse. Şoferul fu cel care o zări de la distanţă. I se
adresă tovarăşului lui în Schweizerdeutsch.
— Ar putea să fie ea. Chernak ăla nu locuieşte departe de aici.
— Opreşte şi las-o să se apropie. Parcă era într-o rochie de
mătase… ea e!
— Să ne asigurăm mai întâi, înainte de a-i anunţa pe ceilalţi.
Amândoi bărbaţii coborâră din maşină. Erau îmbrăcaţi în
costume sobre, de oameni de afaceri, cu o expresie amabilă şi
foarte serioasă pe faţă. Femeia panicată se apropia. Cei doi se
îndreptară rapid spre mijlocul străzii. Şoferul îi strigă:
— Was istpassiert, Fraulein?28
— Ajutaţi-mă! ţipă ea. Nu… nu ştiu germana. Nicht sprechen.
Chemaţi poliţia! Polizei!
Al doilea bărbat i se adresă cu un glas plin de autoritate, care o
linişti.
— Noi suntem de la poliţie, spuse el în engleză. Zurich
Sicherheitpolizei. Nu eram siguri, domnişoară. Sunteţi femeia de la

28
Ce s-a întâmplat, domnişoară? (germ.).

93
Carillon du Lac?
— Da! ţipă ea. N-a vrut să-mi dea drumul. M-a tot lovit, m-a
ameninţat cu pistolul! A fost îngrozitor!
— Unde e el acum?
— E rănit. A fost împuşcat. Eu am fugit din maşină… se afla în
maşină când eu am fugit! Arătă în jos pe Lowenstrasse. Acolo. La
două străzi mai încolo. Într-un coupe, un coupe gri! E înarmat.
— Şi noi suntem, domnişoară, spuse şoferul. Haideţi. Urcaţi în
spate. N-o să vi se întâmple nimic, o să avem noi grijă. Haideţi,
repede.
Se apropiară de coupe-ul gri, cu farurile stinse. Înăuntru nu se
afla nimeni. Dar în stradă şi pe treptele de la numărul 37 era lume
multă, plină de agitaţie. Bărbatul de lângă şofer se întoarse către
femeia speriată care şedea în colţul banchetei din spate.
— Aici locuieşte un tip pe nume Chernak. A pomenit de el? A
spus că ar vrea să intre să discute cu el?
— A fost; m-a obligat şi pe mine să-l însoţesc! L-a omorât! L-a
omorât pe acel bătrân schilod!
— Der Sender… schnell!29 îi spuse bărbatul şoferului, luând
microfonul de pe bord. Wir sindzwei Strassen von da. 30
Maşina ţâşni înainte. Femeia se apucă de scaunul din faţă.
— Ce faceţi? Acolo a fost omorât un om!
— Şi noi trebuie să-l găsim pe ucigaş, răspunse şoferul. Din
câte spuneaţi, a fost rănit. Poate că încă se mai află în zonă. Pe
maşina asta nu scrie că e a poliţiei, poate că îl reperăm. Vom
aştepta, desigur, până vine echipa de anchetă, dar noi avem
îndatoriri de altă natură.
Maşina încetini, cotind pe strada aflată la vreo sută de metri de
numărul 37. Bărbatul de lângă şofer vorbise ceva în microfon, în
timp ce primul îi explica poziţia lor oficială. În difuzor se auziră
fâşâituri şi apoi cuvintele:
— Wir kommen binnen zwanzig Minuten. Wartet. 31
— Superiorul nostru va sosi în scurt timp. Trebuie să-l
aşteptăm. Doreşte să vă vorbească.
Marie St. Jacques se lăsă pe spate pe banchetă, închizând ochii,
răsuflând uşurată.
— O, Doamne, aşa aş bea ceva!

29
Centrul... repede! (germ.).
30
Sunteţi la a doua stradă de aici, (germ.).
31
Sosim în douăzeci de minute. Aşteptaţi, (germ.).

94
 Şoferul izbucni în râs şi îi făcu semn tovarăşului său. Acesta
scoase din torpedo o sticlă plată şi i-o întinse femeii, zâmbind.
— Nu suntem foarte utilaţi, domnişoară, n-avem pahare sau
ceşti, dar avem nişte coniac. Pentru urgenţe medicale, bineînţeles.
Şi cred că acum e cazul. Vă rog.
Ea îi zâmbi la rândul ei şi acceptă sticla.
— Sunteţi doi oameni foarte drăguţi şi nu vă puteţi închipui cât
vă sunt de recunoscătoare. Dacă veniţi vreodată în Canada, vă voi
pregăti cea mai aleasă masă franţuzească ce se poate mânca în
provincia Ontario.
— Mulţumim, domnişoară, spuse şoferul.

Bourne studie bandajul de la umărul lui, uitându-se dintr-o

parte la reflexul palid din oglinda murdară şi zgâriată încercând
să-şi adapteze ochii la lumina slabă din încăperea sordidă.
Avusese dreptate în ce priveşte Steppdeckstrasse, imaginea uşii
roşii fiind exactă în mintea lui, până la cele mai mici amănunte,
inclusiv geamul spart şi balustrada ruginită. Nu-i se puseseră
întrebări când închiriase camera deşi era evident că fusese rănit.
Totuşi, proprietarul imobilului îi spusese ceva interesant când
Bourne îl plătise.
— Pentru o sumă mai substanţială se poate găsi un medic care
să-şi ţină gura.
— O să vă spun dacă am nevoie.
Rana nu era chiar atât de gravă. Pansamentul şi leucoplastul
vor fi suficiente până va găsi un medic mai de nădejde decât unul
care practică clandestin în Steppdeckstrasse.
Dacă într-o situaţie de stres eşti cumva rănit, nu uita că
vătămarea s-ar putea să fie nu doar fizică ci şi psihologică. S-ar
putea să ai o reală aversiune faţă de durere şi răniri corporale. Nu-ţi
asuma riscuri, dar dacă ai timp, ia-ţi un răgaz să te acomodezi. Nu
intra în panică…
Intrase în panică. Unele zone ale trupului său încremeniseră.
Deşi glonţul din umăr şi zgârietura de la tâmplă erau reale şi
dureroase, nici una nu era atât de gravă încât să-l imobilizeze. Nu
se putea mişca atât de rapid cât ar fi dorit, dar muşchii primeau
mesajele transmise de creier. Era în stare de funcţionare.
Dar va funcţiona mai bine după o scurtă odihnă. Acum nu mai
avea pe cine să conteze pentru a pleca din Zurich. Va trebui să
pornească cu mult înainte de ivirea zorilor şi să găsească un mijloc
de a scăpa din Zurich. Proprietarului, tipul de la etajul întâi, îi

95
plăceau banii; peste vreun ceas se va duce să-l scoale.
Se întinse pe patul care nu mai avea arcuri, lăsându-şi capul pe
pernă, cu privirea aţintită pe becul din tavan, încercând să nu
audă cuvintele ce-i veneau în minte, ca să poată dormi. Dar
cuvintele veneau oricum, umplându-i urechile ca un bubuit de
tobă.
A fost ucis un om…
Dar ai acceptat contractul…
Se întoarse spre perete, închizând ochii, alungând din minte
cuvintele. Apoi alte cuvinte îi reveniră în minte şi se ridică, cu
fruntea scăldată în sudoare.
O să-mi dea bani pentru cadavrul tău!… Carlos o să mă
plătească! Pe Dumnezeu c-o să mă plătească!

O limuzină mare opri în faţa coupeului. Mai în spate, la

numărul 37 din Lowenstrasse, echipajele de poliţie sosiseră cu un
sfert de oră în urmă, iar ambulanţa abia de cinci minute. Lumea
din casele vecine era adunată pe trotuar, lângă trepte, dar agitaţia
lor amuţise acum. Avusese loc un omor, un om fusese ucis
noaptea în această parte liniştită de oraş. Toţi erau îngrijoraţi. Cele
întâmplate la numărul 37 se puteau întâmpla şi la 32, 40 sau 53.
Lumea asta o luase razna şi Zurich-ul împreună cu ea.
— Superiorul nostru a sosit, domnişoară. Vreţi, vă rugăm, să ne
însoţiţi până la el?
Bărbatul de lângă şofer coborî din maşină şi îi deschise uşa
Mariei St. Jacques.
— Desigur.
Fata coborî din maşină şi simţi pe braţ mâna bărbatului; era o
atingere infinit mai blândă decât strânsoarea brutală a animalului
care-i pusese ţeava pistolului în obraz. O trecură fiori amintindu-şi
scena. Se apropiară de limuzină şi ea urcă în spate. Rămase ca
paralizată, uitându-se la bărbatul de lângă ea, incapabilă să
respire, căci acest bărbat îi evoca imagini de groază.
Lumina felinarelor de pe stradă se reflecta în rama subţire,
aurie a ochelarilor lui.
— Dumneavoastră!… Dumneavoastră aţi fost la hotel. Eraţi unul
dintre ei!
Bărbatul aprobă din cap cu un aer istovit.
— Aşa e. Suntem o secţie specială a poliţiei din Zurich. Şi
înainte de a continua discuţia, vreau să ştiţi că nici o clipă, la
Carillon du Lac, nu v-aţi aflat în primejdie de a fi rănită de vreunul

96
din noi. Noi suntem ochitori de elită, nici unul din gloanţele
noastre nu risca să vă nimerească pe dumneavoastră. De câteva
ori nici n-am tras fiindcă eraţi prea aproape de cel pe care-l
urmăream.
Şocul îi mai dispăru, glasul autoritar şi liniştit al bărbatului
având darul să o calmeze.
— Vă mulţumesc.
— Este un talent neînsemnat, spuse oficialul. Bun. Din câte am
înţeles, ultima oară l-aţi văzut pe scaunul din faţă al maşinii de
colo.
— Da. Era rănit.
— Cât de grav?
— Destul ca să fie incoerent. Îşi ţinea un fel de bandaj la cap şi
avea sânge pe umăr, adică pe haină. Cine este el?
— Numele nu spune nimic, el se serveşte de multe. Dar din câte
aţi văzut, este un ucigaş. Un ucigaş brutal şi trebuie găsit până nu
ucide iarăşi. Îl vânăm de mai mulţi ani. Multe poliţii, din multe
ţări. Nouă ni se oferă acum o ocazie pe care nimeni n-a mai avut-o.
Ştim că se află în Zurich şi că este rănit. N-a rămas, probabil, în
acest cartier, dar cât de departe poate să meargă? V-a spus cumva
cum intenţiona să scape din oraş?
— Avea de gând să închirieze o maşină. Pe numele meu,
presupun. Nu are permis de conducere.
— A minţit. Călătoreşte cu tot soiul de acte false. Eraţi un
ostatec de care s-ar fi putut lipsi. Acum, povestiţi-mi de la început
tot ce v-a spus. Unde aţi fost, tot ce vă trece prin minte.
— Există un restaurant, Drei Alpenhauser şi un bărbat mare şi
gras care era speriat de moarte…
Marie St. Jacques relată tot ce-şi amintea. Din când în când,
poliţistul o întrerupea, punându-i întrebări despre o fază, o reacţie,
sau o decizie bruscă din partea ucigaşului. Uneori, îşi scotea
ochelarii, ştergându-i cu un aer absent, strângând ramele în mână
de parcă această presiune l-ar fi ajutat să-şi stăpânească iritarea.
Interogatoriul dură aproape douăzeci şi cinci de minute. După care
poliţistul luă o hotărâre. I se adresă şoferului:
— Drei Alpenhauser. Schnell!32
Se întoarse către Marie St. Jacques.
— Îl vom confrunta pe omul ăla cu propriile lui cuvinte.
Incoerenţa lui a fost intenţionată. Ştie mult mai multe decât a spus

32
Repede! (germ.).

97
la masă.
— Incoerenţa… Ea rosti cuvântul încet, amintindu-şi că şi ea îl
folosise. Steppdeck… Steppdeckstrasse. Geamuri sparte, camere.
— Poftim?
— O pensiune în Steppdeckstrasse. Asta a spus. Totul s-a
petrecut atât de repede, dar a spus asta. Şi chiar înainte ca eu să
sar din maşină, a repetat-o. Steppdeckstrasse.
Şoferul deschise gura.
— Ich kenne diese Strasse. Fruher gab es Textilfabriken da. 33
— Nu înţeleg, spuse Marie St. Jacques.
— Este un cartier prăpădit, care nu a ţinut pasul cu vremea, îi
răspunse oficialul. Cândva erau acolo ţesătorii. E un adevărat rai
pentru cei mai puţin norocoşi… şi pentru alţii. Los! comandă el.
Porniră.

33
Cunosc strada asta. Înainte au fost nişte fabrici textile acolo, (germ.).

98
 CAPITOLUL 8
O trosnitură. Afară din cameră. Scurtă şi ascuţită, un sunet
pătrunzător, ce se pierdu în depărtare. Bourne deschise ochii.
Dinspre casa scării. Cineva începuse să urce scara şi se oprise,
dându-şi seama de zgomotul pe care greutatea lui îl producea pe
lemnul uscat şi crăpat. Un locatar obişnuit al pensiunii nu ar fi
fost preocupat de asta.
Tăcere.
Trosc. Acum mai aproape. Jason îşi dădu seama că trebuia să-şi
calculeze mişcările, că viteza era de maximă importanţă. Sări din
pat, apucând pistolul pe care şi-l pusese lângă cap şi se lipi de
perete, lângă uşă. Se ghemui, ascultând paşii – un singur bărbat,
care acum alerga, nemaipăsându-i de zgomot, vrând doar să-şi
atingă ţinta. Bourne nu avea dubii despre ce e vorba şi aşa era.
Uşa se deschise brusc, el o îmbrânci înapoi, apoi se propti cu
toată greutatea în panoul de lemn, prinzându-l pe nepoftit între
uşă şi canatul ei, strivindu-i stomacul şi pieptul. Trase uşa înapoi
şi-l izbi cu piciorul drept în beregată. Apoi îl înhăţă cu mâna
stângă de părul blond şi-l târî în cameră. Omul scăpă arma din
mână – un revolver cu ţeava lungă, cu surdină.
Jason închise uşa şi trase cu urechea la eventualele zgomote
dinspre casa scării. Nimic. Privi în jos la tipul care-şi pierduse
cunoştinţa. Hoţ? Ucigaş? Ce era?
De la poliţie? Oare proprietarul pensiunii să se fi hotărât să
încalce codul tacit al casei, în speranţa unei recompense? Bourne
îl întoarse pe individ cu faţa în sus şi îi scoase portofelul.
Instinctiv, luă banii, deşi era ridicol; avea deja o mică avere asupra
lui. Se uită la diversele cărţi de credit şi la permisul de conducere;
zâmbi, apoi zâmbetul i se şterse. Nu era nimic amuzant; numele de
pe cărţile de credit erau diferite şi nici unul nu se potrivea cu cel
de pe permisul de conducere. Individul nu era de la poliţie. Era un
profesionist, venit în Steppdeckstrasse ca să lichideze un om rănit.
Cineva îl angajase pentru această treabă.
Cine? Cine putea să ştie că el se află acolo?
Femeia? Pomenise oare de Steppdeckstrasse atunci când văzuse
şirul de case, când căutau numărul 37? Nu, nu putea să fie ea;
chiar dacă el ar fi spus ceva, femeia n-ar fi avut cum să înţeleagă.

99
Şi presupunând că ar fi înţeles, nu s-ar fi trezit cu un ucigaş de
profesie în cameră; în schimb, pensiunea prăpădită ar fi fost la ora
asta înconjurată de poliţie.
Lui Bourne îi veni în minte imaginea unui tip mare şi gras,
transpirând deasupra unei mese. Cel care vorbise de curajul unei
capre neînsemnate, care supravieţuise. Oare ăsta să fie un
exemplu al tehnicii lui de supravieţuire? Ştia el oare de
Steppdeckstrasse? Cunoştea oare obiceiurile clientului a cărui
vedere îl îngrozise? Venise oare vreodată la această pensiune
murdară ca să predea un plic?
Jason îşi duse mâna la frunte şi închise ochii. De ce nu reuşesc
să-mi amintesc? Când se va risipi ceaţa asta? Oare se va risipi
vreodată?
Nu te chinui…
Bourne deschise ochii, aţintiţi asupra individului blond. O
secundă, fu cât pe ce să izbucnească în râs. Iată că i se oferea pe
tavă viza de ieşire din Zurich, iar el, în loc să-şi dea seama de asta,
pierdea vremea cu întrebări chinuitoare. Puse portofelul în
buzunar, lângă cel al marchizului de Chamford, luă de jos pistolul
şi şi-l vârî sub curea, apoi trase corpul inconştient până la pat.
Peste un minut, individul era legat de salteaua desfundată, cu
un cearşaf înfăşurat în jurul capului, pe post de căluş. Avea să
zacă acolo mai multe ceasuri, iar peste mai multe ceasuri Bourne
va fi plecat din Zurich, mulţumită unui grăsan care asuda.
Dormise îmbrăcat. N-avea nimic de strâns sau de luat cu el, în
afară de pardesiu. Îl îmbrăcă şi apoi îşi testă rezistenţa piciorului;
puţin cam târziu, îşi zise el în sinea lui. În fierbinţeala ultimelor
minute uitase de durere; aceasta nu dispăruse, tot aşa cum nu
dispăruse nici şchiopătatul, dar nu-l imobiliza. Cu umărul nu
stătea prea bine; încet, începea să fie cuprins de o uşoară paralizie.
Va trebui să ajungă la un medic. Capul… nu voia să se gândească
la capul lui.
Ieşi în coridorul luminat, trase uşa după el şi rămase nemişcat,
ascultând. De deasupra se auzi un hohot de râs; se lipi de perete,
cu pistolul pregătit. Râsul se prelungi – un râs de beţiv, incoerent,
fără obiect.
Se apropie şchiopătând de scară, se prinse de balustradă şi
începu să coboare. Se afla la etajul trei al unei clădiri cu patru
etaje, căci insistase să-i se dea o cameră cât mai sus, expresia
poziţiei la înălţime venindu-i instinctiv în minte. De ce-i venise în
minte? Ce rost avea, când era vorba doar de a închiria o cameră

100
murdară, pentru o singură noapte? Ideea de adăpost, de refugiu?
Termină!
Ajunse la palierul de la etajul doi, însoţit la fiecare pas de
trosniturile scării de lemn. Dacă proprietarul va ieşi din
apartamentul lui de jos ca să-şi satisfacă curiozitatea, va fi ultimul
lucru pe care şi-l va satisface pentru câteva ceasuri bune de acum
încolo.
Un zgomot. O foşnitură, ca de ţesătură moale frecându-se de o
suprafaţă abrazivă. Stofă pe lemn. Cineva stătea ascuns la capătul
coridorului, în spaţiul mic dintre capătul unei scări şi începutul
celeilalte. Fără să-şi modifice ritmul paşilor, încercă să străpungă
cu privirea întunericul. În peretele din dreapta se aflau trei uşi, în
câte o nişă exact ca la etajul de deasupra. În una dintre ele…
Făcu un pas într-acolo. Nu în prima, era goală. Şi nu putea fi
nici ultima, căci zidul forma o fundătură în care n-aveai loc să te
mişti. Deci a doua trebuia să fie, da, a doua uşă. De acolo cineva
putea să se repeadă, înainte, spre dreapta sau spre stânga, sau să
izbească cu umărul într-o victimă care nu bănuia nimic,
expediind-o peste balustrada scării.
Bourne se răsuci spre dreapta, mutând pistolul în mâna stângă
şi cu cealaltă scoţând de la brâu revolverul cu surdină. La doi paşi
de nişa uşii, azvârli pistolul automat din mâna stângă în întuneric,
lipindu-se în acelaşi timp de perete.
— Was ist?34
Se ivi un braţ. Jason trase o dată, făcând mâna ţăndări.
— Aaah!
Tipul se repezi înainte, zdruncinat, incapabil să ţintească.
Bourne trase iarăşi, nimerindu-l în coapsă. Individul se prăbuşi pe
podea, zvârcolindu-se. Bourne făcu un pas spre el, se lăsă în
genunchi, cu un genunchi proptit în piciorul tipului şi cu pistolul
lângă capul lui. Îi vorbi în şoaptă:
— Mai este cineva acolo jos?
— Nein! răspunse individul, schimonosindu-se de durere.
Zwei… numai doi. Am fost plătiţi.
— De cine?
— Ştii bine.
— Un tip pe nume Carlos?
— La asta refuz să răspund. Omoară-mă mai întâi.
— De unde aţi ştiut că sunt aici?

34
Ce este? (germ.),

101
 — Chernak.
— E mort.
— Acum. Dar ieri nu era. La Zurich a ajuns ştirea că eşti în
viaţă. Am verificat peste tot… pe toţi. Chernak ştia.
Bourne merse la noroc:
— Minţi! îi băgă individului pistolul în gură. Nu i-am spus
niciodată lui Chernak de Steppdeckstrasse.
Tipul se strâmbă din nou, dând capul pe spate.
— Poate că nici nu era nevoie s-o faci. Porcul ăla nazist avea
informatori peste tot. De ce să nu fi avut şi în Steppdeckstrasse?
El te putea descrie. Cine altcineva ar mai fi putut?
— Un individ de la Drei Alpenhauser.
— Noi n-am auzit niciodată de acest individ.
— Cine „noi”?
Individul înghiţi, cu buzele crispate de durere.
— Oameni de afaceri… numai oameni de afaceri.
— Al căror serviciu este să ucideţi.
— Uite cine vorbeşte. Dar, nein. Trebuia să te luăm, nu să te
ucidem.
— Să mă duceţi unde?
— Urma să ni se spună prin radio. Pe frecvenţa maşinii.
— Splendid, zise Jason pe un ton sec. Nu numai că sunteţi nişte
tipi de mâna a doua, dar sunteţi şi cooperanţi. Unde e maşina?
— În faţă.
— Dă-mi cheile.
Va putea recunoaşte maşina după radio. Individul încercă să se
opună, împinse genunchiul lui Bourne, încercând să se
rostogolească spre perete.
— Nein!
— N-ai de ales.
Jason îl pocni cu crosa pistolului în tâmplă. Elveţianul se
prăbuşi.
Bourne găsi cheile. Erau trei la număr, într-un etui de piele.
Luă arma individului şi şi-o puse în buzunar. Era o armă mai mică
decât cea pe care o ţinea în mână şi nu avea surdină, ceea ce
dădea oarecare credibilitate faptului că voiau să-l ia cu ei, nu să-l
omoare. Tipul blond de sus, acţionând ca vârf de atac, avea nevoie
de o armă cu surdină, în caz că ar fi fost necesar să-l rănească
pentru a-l putea lua cu ei. O împuşcătură neamortizată ar fi putut
crea complicaţii. Elveţianul de la etajul doi ar fi trebuit să se
servească de pistol numai ca ameninţare.

102
 Atunci de ce stătea la etajul doi? De ce nu-şi urmase colegul?
Chiar rămânând pe scară? Ceva era ciudat în tactica lor, dar acum
nu avea timp de făcut astfel de analize. Afară în stradă se afla o
maşină şi el avea cheile de la ea.
Nimic nu poate fi trecut cu vederea. Al treilea pistol.
Se ridică cu greu şi găsi revolverul pe care-l luase de la francez
în liftul de la Gemeinschaft Bank. Îşi ridică cracul stâng al
pantalonului şi vârî pistolul sub elasticul ciorapului. Stătea bine.
Făcu o pauză ca să-şi recapete suflul şi echilibrul, apoi se
îndreptă spre scară, conştient că durerea din umărul stâng
devenise deodată mai ascuţită, paralizia întinzându-se mai repede.
Mesajele de la creier la membru erau mai puţin clare. Spera din tot
sufletul să poată şofa.
Ajunse pe a cincea treaptă şi se opri brusc, trăgând cu urechea.
Nimic. Tipul pe care-l rănise spusese adevărul. Jason coborî restul
treptelor în grabă. Trebuia să plece din Zurich şi să găsească
undeva un medic.
Descoperi maşina cu uşurinţă. Era diferită de celelalte maşini
rablagite de pe stradă; o limuzină mare, bine întreţinută şi din
portbagaj ieşea o antenă. Se duse în dreptul portierei de la şofer,
pipăind pe sub aripa stângă. Nu era nici un mecanism de alarmă.
Descuie uşa şi pe urmă o deschise, aşteptând cu răsuflarea
tăiată să vadă dacă nu cumva greşise în privinţa alarmei. Nu
greşise. Se urcă la volan, încercând să-şi găsească o poziţie cât de
cât confortabilă. Noroc că maşina avea cutie de viteze automată.
Pistolul mare de la centură îl incomoda. Îl scoase şi-l puse pe
scaunul de lângă el. Se întinse să pornească motorul, gândindu-se
că cheia cu care deschisese uşa era cea de pornire. Nu era. O
încercă pe următoarea, dar nici asta nu mergea. Înseamnă că era a
treia cheie. Tot încercă să o bage în contact, dar cheia nu intra. O
luă de la capăt, cu a doua şi pe urmă cu prima cheie. Nici una nu
se potrivea! Ori poate că mesajele pe care creierul lui le transmitea
degetelor erau prea împăienjenite! Fir-ar să fie! Mai încearcă!
Din stânga lui veni o lumină puternică, arzându-i ochii,
orbindu-l. Se aplecă să apuce pistolul, dar din dreapta ţâşni un al
doilea fascicul; cineva deschise uşa dintr-o smucitură, pocnindu-l
peste mână cu o lanternă grea, în timp ce o altă mână luă arma de
pe scaun.
— Coboară!
Comanda venea din stânga. În gât îi fu proptită ţeava unui
pistol.

103
 Se dădu jos. Prin faţa ochilor îi jucau mii de cerculeţe albe
strălucitoare. Încet, vederea îi reveni şi primul lucru pe care-l văzu
fu conturul a două cercuri. Cercuri aurii: ochelarii ucigaşului care
îl vânase toată noaptea. Individul deschise gura:
— În legile fizicii se spune că fiecare acţiune are o reacţie egală
şi opusă. Tot aşa şi comportamentul anumitor oameni în anumite
condiţii este previzibil. Un tip ca tine trebuie încolţit din mai multe
direcţii, fiecărui combatant spunându-i-se ce să zică dacă dă greş,
ca să te deruteze, să-ţi dea o falsă senzaţie că ai făcut un progres.
— Riscul pentru cei care fac asta e foarte mare, răspunse Jason.
— Sunt bine plătiţi. Şi mai există ceva, care nu reprezintă o
garanţie, dar e un fapt: enigmaticul Bourne nu ucide fără
discernământ. Nu din compasiune, desigur, ci dintr-un motiv cu
mult mai practic. Oamenii nu uită când au fost cruţaţi. Infiltrează
armatele celorlalţi. O tactică subtilă de gherilă aplicată pe un teren
de luptă sofisticat. Te felicit.
— Eşti un imbecil. Era tot ce-i trecu prin minte lui Jason să
spună. Dar amândoi tipii sunt în viaţă, dacă asta vrei să ştii.
O altă siluetă se apropie, condusă dinspre zona întunecoasă de
lângă clădire de un individ scurt şi îndesat. Era femeia, Marie St.
Jacques.
— El este, spuse ea încet, privindu-l fără să clipească.
— O, Dumnezeule… Bourne scutură din cap, nevenindu-i să
creadă. Cum ai reuşit asta, doctore? o întrebă el, ridicând glasul.
Cineva supraveghea camera mea de la Carillon? Întâlnirea din lift a
fost aranjată, celorlalţi cerându-li-se să tacă? Ai fost extrem de
convingătoare. Şi eu care credeam că abia aşteptai să dai de o
maşină a poliţiei!
— Întâmplarea a făcut, replică ea, să nu fie necesar. Ei sunt de
la poliţie.
Jason se uită la ucigaşul din faţa lui; bărbatul îşi potrivea mai
bine pe nas ochelarii de aur.
— Te felicit.
— Un talent neînsemnat, răspunse ucigaşul. Condiţiile au fost
prielnice. Tu ni le-ai asigurat.
— Şi acum ce se întâmplă? Tipul dinăuntru a spus că trebuiau
să mă ia, nu să mă omoare.
— Uiţi că lui i s-a spus ce să zică. Elveţianul făcu o pauză. Deci
aşa arăţi. În ultimii doi sau trei ani mulţi dintre noi ne-am întrebat
cum oi fi arătând. Câte presupuneri nu s-au făcut! Câte
contraziceri! Ba că ai fi înalt, ba că ai fi de înălţime medie. Ba că ai

104
fi blond, ba că ai fi brunet. Ba că ai avea ochi albaştri deschis, ba
că i-ai avea căprui. Ba că ai avea trăsături pregnante, ba că ai avea
o figură obişnuită, greu de deosebit într-o mulţime. Dar nimic nu a
fost obişnuit. Totul a fost ieşit din comun.
Trăsăturile tale au fost estompate. Schimbă-ţi culoarea părului, îţi
schimbi şi chipul… Unele tipuri de lentile de contact sunt făcute
pentru a schimba culoarea ochilor… Dacă-ţi pui ochelari, eşti alt
om… Vize, paşapoarte… se pot schimba după voie.
Tiparul era limpede. Totul se potrivea. Nu toate răspunsurile.
Dar în cele spuse de Washburn exista mai mult adevăr decât ar fi
dorit el să audă.
— Aş vrea să închei cu povestea asta, zise Marie St. Jacques,
venind mai aproape. O să semnez tot ce trebuie să semnez, la
birou la dumneavoastră, presupun. Dar acum chiar că trebuie să
mă întorc la hotel. Nu mai e nevoie să vă spun prin ce am trecut în
noaptea asta.
Elveţianul se uită la ea prin ochelarii lui cu rame aurii. Tipul
îndesat care o însoţise o apucă de braţ. Ea se holbă la amândoi,
apoi la mâna care o ţinea.
Apoi la Bourne. Respiraţia i se opri, îngrozitorul adevăr
devenindu-i limpede. Ochii i se măriră de spaimă.
— Lăsaţi-o să plece, spuse Jason. Oricum urmează să se
întoarcă în Canada. N-o s-o mai vedeţi niciodată.
— Fii practic, Bourne. Ne-a văzut pe noi. Noi doi suntem
profesionişti; există reguli.
Bărbatul ridică pistolul sub bărbia lui Bourne, împungându-l
iarăşi cu ţeava în gât. Cu mâna stângă pipăi hainele victimei sale,
simţi arma din buzunarul lui Jason şi o scoase.
— Îmi închipuiam eu, zise el şi se adresă apoi individului
îndesat. Du-o în cealaltă maşină. La Limmat.
Bourne îngheţă. Marie St. Jacques urma să fie ucisă şi trupul ei
aruncat în Râul Limmat.
— Stai puţin!
Jason făcu un pas înainte; pistolul îi fu înfipt în gât, obligându-l
să dea înapoi, să se sprijine de capota maşinii.
— Faceţi o prostie! Ea lucrează pentru guvernul canadian. O vor
căuta în tot Zurich-ul.
— Şi ce-ţi pasă ţie? Tu nu vei mai fi aici. Pentru că e un lucru
inutil! strigă Bourne. Nu uita că noi suntem profesionişti!
— Mă plictiseşti. Ucigaşul se întoarse către tipul scund. Geh!

105
Schnell. Guisan Quai. 35
— Ţipă cât te ţine gura! strigă Jason. Începe să ţipi! Nu te opri!
Fata încercă, dar ţipătul îi fu oprit de o lovitură paralizantă
primită în gât. Căzu la pământ şi viitorul ei călău o târî către o
maşină neagră, mică.
— A fost o prostie, spuse ucigaşul, privindu-l pe Bourne de
aproape. N-ai făcut decât să grăbeşti inevitabilul. Pe de altă parte,
acum va fi mai simplu. Pot să las un om să se ocupe de răniţi.
Totul e organizat ca la armată. De fapt, chiar suntem pe un câmp
de luptă.
Se întoarse către tipul cu lanterna. Semnalizează-i lui Johann
să intre în casă. O să ne întoarcem să-i luăm.
Lanterna se aprinse şi se stinse de două ori. Un al patrulea
individ, care deschisese portiera de la mica maşină neagră ca să o
urce pe Marie St. Jacques. Făcu un semn din cap că a priceput.
Femeia fu trântită pe bancheta din spate, portiera închisă. Tipul pe
nume Johann se îndreptă spre treptele de ciment, făcându-i semn
cu capul călăului.
Jason simţi că-l ia cu greaţă când motorul maşinii negre porni
şi aceasta se îndepărtă pe Steppdeckstrasse, bara cromată şi
deformată pierzându-se în întunericul străzii. În acea maşină se
afla o femeie pe care nu o văzuse în viaţa lui… până cu trei ore în
urmă. Şi el o ucisese.
— Nu duci lipsă de soldaţi, zise el.
— Dacă ar fi existat o sută de oameni în care să pot avea
încredere, aş fi fost oricând dispus să-i plătesc. Ştii cum se zice: ţie
ţi-a mers vestea.
— Şi dacă eu ţi-aş plăti? Ai fost la bancă. Ştii că dispun de
fonduri.
— Ai probabil milioane, dar eu nu m-aş atinge nici de o
bancnotă de un franc.
— De ce? Ţi-e teamă?
— Te cred şi eu. Bogăţia trebuie să o raportezi la timpul pe care-
l ai ca să te bucuri de ea. N-aş avea nici cinci minute. Ucigaşul se
întoarse către subordonatul lui. Bagă-l înăuntru. Dezbracă-l.
Vreau să-i se facă fotografii dezbrăcat – înainte şi după ce ne
părăseşte. Vei găsi o grămadă de bani asupra lui; vreau să apară
cu ei în mână. Conduc eu. Îl privi iarăşi pe Bourne. Carlos va primi
prima copie. Iar pe celelalte cred că le vei vinde cu un profit destul

35
Pleacă! Repede. Cheiul Guisan! (germ.).

106
de bun pe piaţa liberă. Revistele plătesc nişte sume exorbitante.
— Ce motiv ar avea Carlos să te creadă? De ce te-ar crede
cineva, oricine? Chiar tu ai spus: nimeni nu ştie cum arăt.
— Voi avea acoperire, zise elveţianul. Doi bancheri din Zurich te
vor identifica drept un anume Jason Bourne. Acelaşi Jason Bourne
care a îndeplinit condiţiile extrem de severe impuse de legea
elveţiană pentru a avea acces la un cont numerotat. Va fi suficient.
Se adresă ajutorului lui: Grăbeşte-te! Am de trimis telegrame. De
încasat datorii.
Un braţ puternic se întinse peste umărul lui Bourne, apucându-
i gâtul ca într-o menghină. În şira spinării i se înfipse ţeava unui
pistol, făcând durerea să-i cuprindă tot pieptul şi fu tras în
maşină. Cel care-l ţinea era un profesionist; chiar şi dacă n-ar fi
fost rănit, tot n-ar fi avut cum să scape din strânsoare.
Îndemânarea individului nu-l satisfăcu însă pe şeful vânătorii.
Acesta se urcă la volan şi dădu încă un ordin:
— Rupe-i degetele.
Priza slăbi pentru o clipă, în timp ce crosa pistolului îl izbi de
mai multe ori peste mână – peste mâini. Instinctiv, Bourne îşi
pusese mâna stângă peste cea dreaptă, protejând-o. Când din
mâna stângă începu să ţâşnească sângele, desfăcu degetele,
lăsându-l să se scurgă printre ele, ca amândouă mâinile să-i fie
însângerate. Îşi înăbuşi urletul.
— Mâinile mele! Sunt rupte! strigă el.
— Gut.
Dar nu erau rupte. Cea stângă era grav vătămată, fiind de
nefolosit, dar nu şi cea dreaptă. Mişcă din degete în întuneric.
Mâna dreaptă îi era teafără.
Maşina înainta rapid pe Steppdeckstrasse, apoi coti pe o
străduţă laterală, îndreptându-se spre sud. Jason se prăbuşi pe
banchetă, străduindu-se să respire. Individul de lângă el începu
să-l tragă de haine, sfâşiindu-i cămaşa, încercând să desfacă
centura. În câteva secunde torsul îi va rămâne gol; adio paşaport,
acte, cărţi de credit, bani, toate lucrurile care-i erau absolut
necesare pentru a putea pleca din Zurich. Acum ori niciodată,
trebuia să facă ceva. Urlă.
— Piciorul meu! Blestematul de picior!
Se aplecă brusc înainte, scotocind febril cu mâna dreaptă în
cracul pantalonului. Simţi crosa pistolului automat.
— Nein! mugi profesionistul din faţă. Urmăreşte-l ce face! Din
instinct, el ştia ce căuta Bourne. Dar era prea târziu. Bourne ţinu

107
pistolul la podea, în întuneric. Soldatul de lângă el îl îmbrânci
înapoi pe speteaza banchetei. Lovitura îl făcu să cadă, dar acum
avea revolverul la brâu, îndreptat direct spre pieptul atacatorului.
Trase de două ori; omul se arcui spre spate. Jason mai trase
încă o dată, cu mână sigură, nimerindu-l în inimă. Individul se
prăvăli la podea.
— Lasă-l jos! strigă Bourne, apăsând ţeava revolverului în ceafa
celui de la volan. Aruncă-l!
Cu respiraţia şuierătoare, ucigaşul lăsă pistolul să cadă.
— Să discutăm, spuse el, cu mâinile crispate pe volan. Suntem
profesionişti, ne vom înţelege.
Limuzina mare ţâşni înainte, cu viteză tot mai mare, şoferul
mărind presiunea pe accelerator.
— Încetineşte!
— Care ţi-e răspunsul?
Maşina înainta tot mai repede. În faţă se zăreau lumini de trafic
intens căci se apropiau de partea mai populată a oraşului.
— Vrei să pleci din Zurich. Eu te pot ajuta. Fără mine, n-ai
scăpare. Ajunge să trag de volan, să ne dăm peste cap. N-am nimic
de pierdut, Herr Bourne. În faţa noastră, sunt poliţişti peste tot.
Nu cred că vrei să ai de-a face cu poliţia.
— Bun, să discutăm, minţi Jason.
Totul era o chestiune de calcul, de calcul la fracţiune de
secundă. Erau acum doi ucigaşi într-o cutie metalică care gonea şi
care în sine reprezenta o capcană. Nici unul din cei doi nu
prezenta încredere pentru celălalt şi amândoi ştiau asta. Fiecare
conta pe jumătatea de secundă pe care o va pierde celălalt. Erau
profesionişti.
— Frânează, spuse Bourne.
— Aruncă-ţi pistolul pe scaunul de lângă mine.
Jason lăsă arma din mână. Aceasta căzu peste cea a ucigaşului,
după cum îşi dădu seama din zgomotul făcut, de metal pe metal.
Ucigaşul luă piciorul de pe accelerator şi-l mută pe frână. Apăsă
la început încet, apoi cu mişcări scurte, făcând limuzina cea mare
să icnească înainte şi înapoi. Presiunile scurte pe pedală aveau să
devină tot mai pronunţate; Bourne îşi dădea seama de asta. Făcea
parte din strategia ucigaşului. Căci echilibrul era un factor de viaţă
şi de moarte.
Acul vitezometrului coborî spre stânga: 30 de kilometri, 18
kilometri, 9 kilometri. Aproape se opriseră; era momentul să
folosească jumătatea de secundă.

108
 Bourne îl înhaţă pe individ de gât, smulgându-l din scaun. Apoi
ridică mâna stângă din care-i şiroia sângele şi îl mânji pe acesta în
zona ochilor. Îi dădu drumul de gât, repezindu-şi mâna dreaptă
spre pistoalele de pe scaun. Apucă o crosă, izbindu-l pe ucigaş
peste mână. Acesta ţipă; vederea îi era înceţoşată, pistolul îi
scăpase. Jason se ridică, aruncându-se peste pieptul individului,
înghesuindu-l în uşă, proptindu-i braţul stâng în gât, în timp ce cu
mâna însângerată apucă volanul. Se uită afară şi suci volanul la
dreapta, îndreptând maşina către o piramidă de gunoi pe asfalt.
Automobilul plonjă în maldărul de gunoaie, asemeni unei uriaşe
insecte.
Individul de sub el se săltă brusc în sus, rostogolindu-se pe
scaun. Bourne avea automatul în mână, degetele lui căutând
spaţiul deschis unde se afla trăgaciul. Îl găsi. Îndoi degetul şi
trase.
Cel care voise să-l execute rămase fără vlagă, cu o gaură roşie
întunecată în frunte.
Pe stradă, lumea se apropia în goană spre ceea ce păruse a fi un
accident provocat de neglijenţă. Jason îmbrânci cadavrul pe
celălalt scaun şi sări în faţă, la volan. Băgă schimbătorul în
marşarier; limuzina ieşi greoaie de sub gunoaie, revenind pe
stradă. Bourne coborî geamul, strigându-le salvatorilor care se
apropiau:
— Scuze! Totul e în regulă! Am băut un pic cam mult! Micul
grup de cetăţeni îngrijoraţi se risipi repede. Bourne respiră adânc,
încercând să-şi stăpânească tremurul involuntar care îi cuprinsese
tot trupul. Porni înainte. Încercă să scotocească într-o memorie
care nu voia să-l ajute, să-şi amintească străzile din Zurich. Ştia
aproximativ unde se afla – unde se aflase – şi cel mai important era
că ştia cam unde se află Guisan Quai în raport cu Râul Limmat.
Geh! Schnell! Guisan Quai!
Marie St. Jacques trebuia să fie ucisă pe Guisan Quai şi
cadavrul ei aruncat în râu. Exista o singură porţiune unde se
întâlneau Guisan Quai şi Limmat-ul: la gura Lacului Zurich, la
capătul ţărmului vestic. Undeva într-o parcare goală sau într-o
grădină pustie de pe malul apei, un individ scund şi îndesat era pe
cale să ducă la îndeplinire o execuţie comandată de un om mort.
Poate că până acum pistolul trăsese deja, sau cuţitul se înfipsese
în victimă; n-avea de unde să ştie, însă Jason ştia că trebuie să
afle. Oricine şi orice ar fi fost el, nu putea să plece mai departe fără
să afle.

109
 Profesionistul din el îl îndemnă totuşi să cotească spre aleea
lată şi întunecată din faţă. În maşină se găseau doi morţi, care
reprezentau un risc şi o povară inacceptabile. Va pierde câteva
secunde preţioase ca să scape de ei, dar astfel putea evita pericolul
ca vreun poliţist de la circulaţie să se uite pe geam şi să-i vadă.

Cam treizeci şi două de secunde, după părerea lui. I-a trebuit

mai puţin de un minut ca să-i tragă din maşină pe cei ce voiseră
să-l lichideze. Le aruncă o ultimă privire în timp ce se îndrepta
şchiopătând spre maşină. Zăceau chirciţi obscen unul lângă altul,
la baza unui zid murdar de cărămidă. În întuneric.
Se urcă la volan şi dădu înapoi, ieşind din alee.
Geh! Schnell. Guisan Ouai!

110
 CAPITOLUL 9
Ajunse la o intersecţie; semaforul era pe roşu. Lumini. În partea
stângă, la câteva străzi mai spre est, se zăreau lumini ce formau
un arc pe cerul nopţii. Un pod! Limmat-ul! Semaforul trecu pe
verde. Coti spre stânga.
Se afla iarăşi pe Bahnhofstrasse; Guisan Quai începea puţin
mai încolo, la distanţă de nici un minut. Bulevardul larg urma
curba ţărmului, unde râul şi lacul se întâlneau. Peste câteva clipe,
în stânga lui se iviră contururile unui parc, acum cufundat în
beznă şi pustiu. Trecu de o intrare pentru vehicule, barată de un
lanţ greu suspendat între doi stâlpi de piatră. Ajunse la o a doua şi
ea închisă cu un lanţ. Însă ceva era altfel, ceva era ciudat. Opri
maşina să se uite mai îndeaproape şi luă de pe scaunul de alături
lanterna pe care o avea de la cel care voise să-l omoare. O aprinse
şi plimbă fascicolul de lumină pe lanţul gros. Ce-i atrăsese atenţia?
Ce era altfel?
Nu lanţul. Sub lanţ. Pe pavajul alb imaculat se vedeau urme de
cauciucuri, în contrast cu curăţenia din jur. În timpul verii, n-ar fi
atras atenţia. Acum însă părea că mizeria din Steppdeckstrasse ar
fi ajuns până aici.
Bourne stinse lanterna şi o lăsă pe scaun. Deodată, îl săgetă
durerea din mâna zdrobită, combinată cu cea din umăr şi din braţ.
Trebuia să nu se mai gândească la durere, să-şi oprească
sângerarea cum o putea. Cămaşa îi fusese sfâşiată; băgă mâna
sub haină şi o sfâşie mai tare, până scoase o fâşie pe care şi-o
înfăşură pe mâna stângă, înnodând-o cu dinţii şi cu degetele.
Apucă pistolul – cel pe care-l luase de la individul care fusese
cât pe ce să-l ucidă – şi verifică încărcătorul: era plin. Aşteptă să-l
depăşească două maşini, apoi stinse farurile, făcu o întoarcere de o
sută optzeci de grade şi parcă lângă lanţ. Coborî, încercându-şi
instinctiv rezistenţa piciorului, şontâcăi până la cel mai apropiat
stâlp şi scoase lanţul de pe cârligul de fier ce ieşea din piatră. Lăsă
lanţul încet în jos, făcând cât mai puţin zgomot şi reveni la
maşină. Porni motorul, fără să-l ambaleze. Pătrunse într-o parcare
mare, neluminată, care părea şi mai întunecoasă după porţiunea
de pavaj alb ce se termina brusc, înlocuită de asfaltul negru. Mai
încolo, la vreo două sute de metri, se afla linia dreaptă a

111
parapetului ce stăvilea torentul râului Limmat care se vărsa în
Lacul Zurich. Şi mai departe, se zăreau luminile iahturilor,
legănându-se încetişor. Dincolo de ele erau luminile nemişcate ale
Oraşului Vechi. Ochii lui Jason înregistrară toate astea, în timp ce
scruta bezna din faţă ca să distingă vreo formă.
În dreapta. Dreapta. Un contur întunecat, mai întunecat decât
parapetul, abia vizibil, dar real. La o sută de metri, acum la
nouăzeci, optzeci şi cinci. Opri maşina. Stătea nemişcat, privind pe
geamul deschis, încercând să desluşească mai bine ce era acolo.
Auzi vuietul vântului dinspre apă; precis că acoperise orice zgomot
pe care-l făcuse maşina.
Un sunet. Un ţipăt. Înfundat, gutural… de spaimă. Urmat de o
palmă răsunătoare, apoi de alta şi de alta. Ţipătul se pierdu în
noapte.
Bourne coborî din maşină fără să facă zgomot, cu pistolul în
mâna dreaptă, ţinând cu greu lanterna cu degetele însângerate de
la mâna stângă. Se îndreptă spre forma neagră, întunecată, cu
paşi tiptili.
Ceea ce văzu acum era exact ultimul lucru pe care-l văzuse
când mica maşină neagră dispăruse în bezna din Steppdeckstrasse
– metalul lucitor al barei cromate îndoite.
Patru palme în succesiune rapidă, carne izbind în carne, lovituri
administrate cu sălbăticie, încasate cu ţipete de groază înăbuşite.
Respiraţie gâjâită, zgomot de burduşeală. Toate astea venind din
maşină!
Jason se ghemui cât putu, ocolind maşina spre spate, ca să
ajungă la geamul din dreapta. Se ridică încet; pe urmă, brusc,
folosindu-se de sunet ca de o armă de şoc, scoase un strigăt în
timp ce aprindea lanterna puternică.
— Dacă mişti, eşti mort!
Ceea ce văzu înăuntru îl umplu de scârbă şi de furie. Hainele
Marie St. Jacques erau sfâşiate, transformate în zdrenţe. Pe trupul
ei pe jumătate gol nişte mâini asemeni unor gheare îi striveau
sânii, încercau să-i desfacă picioarele. Din pantalonii călăului ieşea
membrul viril. Voia să-şi supună victima celei de pe urmă siluiri
josnice, înainte de a executa sentinţa de moarte.
— Coboară, pui de căţea!
Urmă un zgomot puternic de sticlă spartă. Individul care o viola
pe Marie St. Jacques îşi dăduse seama că Bourne nu putea să se
folosească de pistol de teamă ca nu cumva să o rănească pe
femeie; aşa că se rostogolise de pe ea şi izbise cu călcâiul în geam,

112
împroşcându-l pe Jason în faţă cu o puzderie de cioburi mărunte.
Acesta închise ochii şi se dădu înapoi.
Portiera se deschise brusc. O ţâşnitură de lumină orbitoare
însoţi explozia. Bourne simţi în partea dreaptă o durere fierbinte,
ascuţită. Stofa pardesiului era găurită şi ceea ce mai rămăsese din
cămaşa lui era îmbibat în sânge. Apăsă pe trăgaci, zărind doar ca
prin ceaţă silueta care se rostogolea pe asfalt; trase iarăşi, glonţul
ricoşând pe asfalt. Călăul se rostogolise şi ţâşnise, dispărând… în
întunericul şi mai negru, făcându-se nevăzut.
Jason ştia că nu poate să rămână acolo unde se afla; ar fi
însemnat moartea. Târându-şi piciorul, se grăbi să se pună la
adăpostul portierei deschise.
— Rămâi înăuntru! îi strigă el Mariei St. Jacques. Femeia
începuse să se mişte, panicată.
— Fir-ar să fie! Rămâi acolo!
O împuşcătură. Glonţul se înfipse în metalul portierei. O figură
care alerga se profilă sus pe parapet. Bourne trase de două ori,
bucurându-se când auzi în depărtare un horcăit. Îl rănise pe
individ, dar nu-l ucisese.
Lumini. Lumini palide… într-un pătrat, un cadru. Ce putea fi?
Se uită spre stânga şi văzu ceva ce înainte nu zărise. O mică
structură de cărămidă, un fel de căsuţă, lângă parapet. Înăuntru
fusese aprinsă lumina. Un post de pază. Cineva dinăuntru auzise
împuşcăturile.
— Was ist los? Was ist da? 36
Strigătele veneau dinspre silueta unui bărbat – un bărbat
cocârjat, bătrân – care stătea în cadrul luminat al uşii. Apoi
fascicolul unei lanterne străpunse bezna. Bourne îl urmări cu
privirea, sperând că îl va lumina pe călău.
Da. Stătea ghemuit lângă parapet. Jason se ridică şi trase.
Fascicolul se mută asupra lui. Acum el era ţinta; din beznă se
auziră două împuşcături, unul dintre gloanţe ricoşând pe rama
metalică a geamului de la maşină. Schije de oţel îi înţepară gâtul;
ţâşni sânge.
Paşi în fugă. Călăul alerga spre sursa de lumină.
— Nein!
Ajunse. Silueta din uşă fu izbită de un braţ. Lanterna se stinse.
În lumina de la ferestre Jason îl văzu pe ucigaş târându-l pe paznic
folosindu-se de el ca de un scut.

36
Ce se întâmplă? Ce este acolo? (germ.).

113
 Bourne stătu la pândă, cu pistolul proptit pe capota maşinii
până nu mai văzu nimic. Simţea cum i se scurge vlaga din trup.
Se auzi o ultimă împuşcătură, urmată de un urlet gutural şi,
din nou, paşi în fugă. Călăul executase pe cineva: nu o femeie, ci
un bătrân. Iar acum era pe fugă.
Bourne nu mai putea să alerge; durerea sfârşise prin a-l
imobiliza, nu mai vedea clar, iar instinctul de supravieţuire îi era
epuizat. Se lăsă să alunece jos, pe asfalt. Nu mai era nimic, pur şi
simplu nu-i mai păsa de nimic.
Marie St. Jacques se târî afară din maşină, ţinându-şi pe lângă
trup zdrenţele hainelor, mişcându-se ca un om în stare de şoc. Se
holba la Jason, cu o privire în care se amestecau uimirea, groaza şi
nedumerirea.
— Pleacă, şopti el, sperând că femeia putea să-l audă. Acolo mai
în spate e o maşină, cu cheile la bord. Pleacă de aici. S-ar putea să
vină cu alţii, nu ştiu.
— Ai venit după mine, spuse ea, cu un glas în care se citea
uimirea.
— Pleacă! Urcă-te în maşina aia şi mergi ca din puşcă, doctore!
Dacă încearcă cineva să te oprească, dă peste el. Ai grijă să ajungi
la poliţişti, la unii adevăraţi, proasto!
Îşi simţea gâtlejul în flăcări, stomacul îngheţat. Foc şi gheaţă;
mai simţise asta cândva. Unde?
— Mi-ai salvat viaţa, continuă ea cu acelaşi glas înăbuşit,
cuvintele rămânând suspendate în aer. Ai venit după mine… Te-ai
întors după mine şi mi-ai salvat… viaţa.
— Nu face din ţânţar armăsar.
Ceea ce am făcut pentru tine a fost o întâmplare, doctore. Un
reflex născut din nişte amintiri uitate, trezit în nişte circuite
stimulate electric de stres. Vezi, cunosc cuvintele… Nu îmi mai pasă.
Mă doare, Doamne, ce mă doare.
— Erai liber. Puteai să pleci mai departe, dar n-ai făcut-o. Te-ai
întors după mine.
O auzea printre junghiuri de durere. O vedea, dar ceea ce vedea
era la fel de ireal ca şi durerea. O vedea îngenunchind lângă el,
atingându-i faţa, atingându-i capul. Încetează! Nu-mi atinge capul!
Lasă-mă!
— De ce ai făcut asta?
Era glasul ei, nu al lui. Îi punea o întrebare. Oare ea chiar nu
pricepea? El nu putea să-i răspundă.
Ce făcea femeia asta? Rupsese o fâşie de pânză şi i-o înfăşură în

114
jurul gâtului… şi încă una, mai mare, de data asta din rochia ei. Îi
desfăcu cureaua şi presă materialul moale peste zona fierbinte a
şoldului lui drept.
— Nu pentru tine am venit.
Găsi cuvintele pe care trebuia să le spună şi le rosti repede. Îşi
dorea liniştea întunericului – tot aşa cum o mai dorise cândva, dar
nu-şi mai amintea când. Dacă ea pleca, putea să aibă parte de
această linişte.
— Individul ăla… mă văzuse. Putea să mă identifice. După el am
venit. Acum pleacă!
— Mai erau încă vreo jumătate de duzină care puteau să te
identifice, răspunse ea, pe un ton diferit. Nu te cred.
— Zău!
Ea stătea acum aplecată asupra lui. Apoi dispăru. Plecase.
Liniştea îl va cuprinde curând; va fi înghiţit de năvala apelor negre,
care-l vor face să uite durerea. Se lăsă pe spate, proptit de maşină
şi se lăsă în voia gândurilor.
Un zgomot. De motor. Nu voia să-l mai audă; tulbura marea
gândurilor lui. Apoi simţi o mână pe braţ. Şi încă una, trăgându-l
cu blândeţe în sus.
— Haide, zise glasul, ajută-mă.
— Dă-mi drumul!
Strigase acest ordin, dar nu fu ascultat. Era uimit. Ordinele
erau făcute să fie ascultate. Şi totuşi, nu întotdeauna; ceva îi
spunea acest lucru. Simţea iarăşi vântul, dar nu era la Zurich. Era
undeva în altă parte, sus de tot pe cerul nopţii. Văzu un semnal, o
sclipire de lumină şi sări în sus, biciuit de noi curenţi mânioşi.
— Haide, eşti bine, spuse glasul înfuriat care nu voia să asculte
de ordine. Ridică piciorul. Ridică-l… Aşa. Ai izbutit. Acum urcă în
maşină. Lasă-te pe spate, încet. Aşa.
Se simţea prăbuşindu-se… prăbuşindu-se în cerul negru ca
smoala. Şi deodată căderea îi fu oprită, totul se opri, încremenit.
Îşi auzea propria respiraţie. Şi paşi, auzea paşi, urmaţi de
zgomotul unei uşi care se închidea… de un zgomot de motor, sub
el, în faţa lui…
Mişcare, legănare în cerc. Echilibrul dispăru şi se simţi din nou
în cădere, oprit din nou, un alt trup alături de trupul lui, o mână
susţinându-l, lăsându-l încet pe spate. O adiere răcoroasă pe
faţă… Şi pe urmă nimic. Plutea iarăşi, pe curenţi mai blânzi acum,
într-o beznă totală.
Auzea glasuri deasupra lui, undeva la distanţă, dar nu foarte

115
departe. Încet, nişte forme începură să se contureze, în lumina
unor lămpi de masă. Se afla într-o încăpere destul de mare, pe un
pat, un pat îngust, acoperit cu pături. În partea cealaltă a camerei
erau două persoane, un bărbat într-un pardesiu şi o femeie… cu o
fustă roşu închis sub o bluză albă. Roşu închis, la fel ca părul…
Femeia pe nume St. Jacques? Ea era. Stând lângă uşă, vorbind
cu un bărbat care ţinea în mâna stângă o geantă de piele. Vorbeau
franţuzeşte.
— Mai ales odihnă, spunea bărbatul. Dacă nu pot să-l văd eu,
oricine poate să-i scoată firele. Cam peste o săptămână, aş zice eu.
— Mulţumesc, doctore.
— Eu vă mulţumesc. Aţi fost deosebit de generoasă. Acum
trebuie să plec. Poate ne mai vedem, poate nu.
Doctorul deschise uşa şi ieşi. După plecarea lui, femeia se
aplecă şi puse zăvorul. Se întoarse şi-l văzu pe Bourne uitându-se
la ea. Se apropie încet, cu prudenţă, de pat.
— Poţi să mă auzi? întrebă ea.
Jason dădu din cap.
— Eşti rănit, zise ea. Destul de grav. Dar dacă stai liniştit, nu va
fi nevoie să mergi la spital. Cel care a plecat era un medic… ţi-ai
dat seama. L-am plătit din banii pe care i-am găsit la tine. Ceva
mai mult decât se obişnuieşte, dar mi s-a spus că e un om de
încredere. De fapt, a fost ideea ta. Pe drum, tot repetai că trebuie
să găseşti un medic, unul pe care să-l poţi plăti ca să-şi ţină gura.
Ai avut dreptate. N-a fost greu.
— Unde suntem?
Îşi auzi glasul, slab, dar îl putea auzi.
— Într-un sat numit Lenzburg, la vreo douăzeci de mile de
Zurich. Medicul e din Wohlen, un orăşel din apropiere. O să vină
peste o săptămână, dacă eşti tot aici.
— Cum?…
Încercă să se ridice, dar nu avea putere. Femeia îl atinse pe
umăr: era un ordin să stea culcat.
— O să-ţi spun ce s-a întâmplat şi poate astfel vei avea un
răspuns la întrebare. Cel puţin aşa sper, căci de nu, eu nu cred
să-ţi pot spune mai multe.
Stătea în picioare, uitându-se în jos la el, vorbind cu un glas
stăpânit.
— O bestie era pe cale să mă violeze – după care avea ordin să
mă ucidă. N-aveam nici o scăpare. În Steppdeckstrasse, tu ai
încercat să-i împiedici şi când ai reuşit, mi-ai spus să ţip, să ţip

116
cât pot. Era tot ce puteai să faci şi strigându-mi să ţip ai riscat să
fii tu însuţi ucis pe loc. Mai apoi, ai izbutit cumva să scapi. Nu ştiu
cum, dar ştiu că ai fost grav rănit. Şi te-ai întors după mine.
— După el, o întrerupse Jason. Pe el îl voiam.
— Mi-ai mai spus asta şi o să-ţi răspund ce ţi-am mai răspuns.
Nu te cred. Nu fiindcă n-ai şti să minţi, dar fiindcă nu se potriveşte
cu faptele. Eu lucrez cu date statistice, domnule Washburn, ori
Bourne, ori cum te-o fi chemând. Mă iau după datele clare şi
observ imediat discrepanţele; sunt învăţată să fac asta. Doi indivizi
au intrat după tine în acea casă şi te-am auzit spunând că
amândoi sunt în viaţă. Ei ar fi putut să te identifice. La fel ca şi
proprietarul de la Drei Alpenhauser. Astea sunt fapte şi le cunoşti
la fel de bine ca şi mine. Nu, te-ai întors după mine. Te-ai întors şi
mi-ai salvat viaţa.
— Continuă, spuse el, cu un glas ceva mai puternic. Ce s-a
întâmplat mai departe?
— Am luat o hotărâre. Cea mai grea hotărâre pe care am luat o
vreodată în viaţa mea. Cred că un om nu poate lua o astfel de
hotărâre decât atunci când a fost pe punctul de a-şi pierde viaţa şi
cineva i-a salvat-o. M-am hotărât să te ajut. Doar un timp – poate
numai câteva ore – dar puteam să te ajut să scapi.
— De ce nu te-ai dus la poliţie?
— Era cât pe ce s-o fac şi nu-s sigură că pot să-ţi explic de ce n-
am făcut-o. Poate din cauza violului, nu ştiu. Sunt sinceră cu tine.
Auzisem dintotdeauna că e cea mai oribilă experienţă prin care
poate trece o femeie. Acum o cred. Şi am auzit furia, dezgustul din
glasul tău când ai strigat la el. Oricât mi-aş dori-o, nu voi uita cât
trăiesc acea clipă.
— Revino la treaba cu poliţia.
— Tipul de la Drei Alpenhauser spunea că poliţia te caută. Că în
Zurich exista un număr de telefon pentru informatori. Făcu o
scurtă pauză. Nu te puteam da pe mâna poliţiei, după ceea ce
făcuseşi.
— Chiar şi ştiind ce sunt?
— Nu ştiu decât ceea ce am auzit şi ceea ce am auzit nu
corespunde cu omul rănit care s-a întors după mine şi şi-a oferit
viaţa în schimbul vieţii mele.
— Nu-i o treabă prea inteligentă.
— Ei bine, domnule Bourne – presupun că Bourne te cheamă,
căci el aşa ţi-a spus – eu sunt chiar foarte inteligentă.
— Te-am lovit. Te-am ameninţat că te omor.

117
 — Dacă aş fi fost în locul tău şi dacă nişte indivizi ar fi încercat
să mă ucidă pe mine, probabil că aş fi făcut acelaşi lucru – dacă aş
fi fost în stare.
— Deci ai pornit cu maşina spre ieşirea din Zurich?
— Nu imediat, Nu în prima jumătate de oră. Trebuia să mă
calmez, să iau o hotărâre. Eu sunt metodică.
— Încep să constat.
— Eram o epavă, într-o stare jalnică. Aveam nevoie de haine, de
o perie de păr, de trusa de machiaj. Nu puteam să intru nicăieri.
Am găsit o cabină telefonică undeva pe malul râului, unde nu era
nimeni prin preajmă, am coborât din maşină şi am sunat la un
coleg, la hotel.
— La francez sau la belgian? o întrerupse Jason.
— Nu. Ei fuseseră la conferinţa cu Bertinelli şi dacă m-au
recunoscut sus pe scenă cu tine, m-am gândit că poate au dat
numele meu celor de la poliţie. Am sunat o femeie care face parte
din delegaţia noastră; nu-l poate suferi pe Bertinelli şi se afla în
camera ei. Am lucrat mai mulţi ani împreună şi suntem prietene.
I-am spus că dacă a auzit cumva despre mine, să nu bage în
seamă cele auzite, că sunt foarte bine, teafără şi nevătămată. De
fapt, dacă cineva o întreba de mine, i-am zis să spună că îmi
petreceam seara cu un prieten – ba chiar şi noaptea, dacă se
insista. Că am plecat devreme de la conferinţa lui Bertinelli.
— Foarte metodic, spuse Bourne.
— Da. Marie schiţă un zâmbet. Am rugat-o să se ducă în
camera mea, aflată la numai două uşi de a ei şi femeia de serviciu
care era de noapte ştia că suntem prietene. Dacă nu era nimeni pe
acolo, i-am zis să pună în valiza mea câteva haine şi trusa de
machiaj şi să o ia în camera ei. Urma ca eu să o sun din nou peste
cinci minute.
— Şi a acceptat aşa, pur şi simplu, ce i-ai spus tu?
— Ţi-am spus că suntem prietene. Ştia că sunt bine, poate
puţin cam agitată, dar bine. Şi că voiam să facă ce o rugasem.
Marie făcu iarăşi o pauză. S-a gândit probabil că-i spuneam
adevărul.
— Continuă.
— Am sunat-o din nou. Luase lucrurile mele.
— Ceea ce-nseamnă că ceilalţi doi delegaţi nu au dat numele
tău celor de la poliţie.. Camera ta ar fi fost supravegheată sau
chiar sigilată.
— Nu ştiu dacă au făcut-o sau nu. Însă dacă au făcut-o,

118
probabil prietena mea a fost deja de mult luată la întrebări şi a
răspuns cu ce i-am zis eu să spună.
— Ea era la Carillon, tu pe malul râului. Cum ţi-ai luat
lucrurile?
— A fost destul de uşor. Ea a vorbit cu femeia de serviciu,
spunându-i că voiam să evit un bărbat din hotel, fiindcă aveam
întâlnire cu altul, afară. Îmi trebuia valijoara cu lucrurile de
noapte. Ştia cumva o cale de a face să-mi parvină.… la o maşină,
pe malul râului? Mi-a fost adusă de un ospătar care nu era în orele
de serviciu.
— N-a fost surprins de halul în care arătai?
— N-a prea avut ocazia să vadă mare lucru. Am deschis
portbagajul, am stat în maşină şi i-am spus să o pună în spate.
Am lăsat o bancnotă de zece franci pe roata de rezervă.
— Nu eşti metodică, eşti remarcabilă.
— Metodică-mi ajunge.
— Cum ai găsit medicul?
— Chiar aici. Cu ajutorul concierge37 ei, sau cum i-o fi zicând în
Elveţia. Dacă-ţi aminteşti, eu te bandajasem cum putusem,
reducând cât mai mult sângerarea. Ca mai toată lumea, am nişte
noţiuni elementare de prim-ajutor. A fost nevoie să-ţi scot o parte
din haine. Am găsit banii şi atunci am înţeles ce voiai să spui cu
găsitul unui doctor pe care să-l poţi plăti. Ai mii şi mii de dolari la
tine; ştiu cursul de schimb.
— Ăsta e doar începutul.
— Poftim?
— Nimic. Încercă din nou să se ridice; era mult prea greu. Nu ţi-
e frică de mine? Frică de ceea ce ai făcut?
— Bineînţeles că mi-e. Dar ştiu ce ai făcut tu pentru mine.
— Eşti mai încrezătoare decât aş fi eu în locul tău.
— Atunci poate că nu-ţi dai seama cât eşti încă de slăbit. Şi
acum pistolul e la mine. În plus, n-ai nici un fel de haine.
— Nici una?
— Nici măcar o pereche de chiloţi. Am aruncat totul. Ai arăta
puţin cam ciudat alergând pe stradă doar cu o centură de plastic
cu bani la brâu. Bourne izbucni în râs în pofida durerii,
amintindu-şi de La Ciotat şi de marchizul de Chamford.
— Metodică, zise el.
— Foarte.

37
Portăreasă, (fr.).

119
 — Ţi-am scris numele doctorului şi am plătit chiria camerei
pentru o săptămână. La concierge o să-ţi aducă de mâncare,
începând de azi de la prânz. Eu mai stau aici până pe la jumătatea
dimineţii. Pe urmă mă voi întoarce la hotel să-mi iau restul
lucrurilor şi biletele de avion. Voi evita cât pot orice discuţie cu
tine.
— Şi dacă nu vei putea? Dacă ai fost identificată?
— Voi nega. Era întuneric. Toată lumea era cuprinsă de panică.
— Acum nu eşti metodică. Sau cel puţin nu la fel de metodică
cum ar fi poliţia din Zurich. Am eu o soluţie mai bună. Sun-o pe
prietena ta şi spune-i să-ţi împacheteze restul lucrurilor şi să-ţi
achite nota de plată. Ia de la mine câţi bani vrei şi urcă-te în
primul avion spre Canada. E mai uşor să negi telefonic, de la mare
distanţă.
Ea îl privi fără să scoată o vorbă, apoi dădu din cap.
— E o soluţie foarte ispititoare.
— E foarte logică.
Femeia continuă să-l privească fix, încordarea ei crescând; i se
citea în ochi. Se întoarse cu spatele şi se duse la fereastră,
uitându-se la primele raze ale soarelui. El o urmări cu privirea,
simţind intensitatea încordării ei şi ştiind de unde se trage. Dar el
nu putea să facă nimic. Marie făcuse ceea ce simţise că trebuie să
facă fiindcă fusese eliberată dintr-un coşmar. Scăpată de o înjosire
oribilă pe care nici un bărbat nu o poate înţelege cu adevărat.
Scăpată de la moarte. Şi făcând ceea ce făcuse, ea încălcase toate
regulile. Întoarse brusc capul spre el, cu ochii în flăcări.
— Cine eşti?
— Ai auzit ce au spus ei.
— Ştiu ce am văzut eu! Ce simt!
— Nu încerca să justifici ceea ce ai făcut. Ai făcut-o şi gata. Nu
te mai gândi.
Nu te mai gândi. O, Doamne, ai fi putut să mă laşi şi pe mine să
nu mă mai gândesc. Şi aş fi găsit liniştea. Dar acum mi-ai dat înapoi
o parte din viaţa mea şi trebuie să mă lupt iarăşi, să o înfrunt iarăşi.
Deodată, o văzu pe fată stând la picioarele patului, cu pistolul
în mână. Îl îndreptă spre el şi îi spuse cu glas tremurat:
— Atunci ar fi mai bine să desfac ceea ce am făcut? Să sun la
poliţie şi să le spun să vină să te ia?
— Acum câteva ore ţi-aş fi zis da. Acum nu mă mai simt în stare
să zic la fel.
— Atunci cine eşti?

120
 — Ei spun că numele meu e Bourne. Jason Charles Bourne.
— Ce-nseamnă asta? „Ei spun”?
El se uită lung la pistol, la cercul negru al ţevii. Nu-i mai
rămânea decât să spună adevărul. Adevărul aşa cum îl ştia el.
— Ce-nseamnă? repetă el. Ştii aproape la fel de multe ca şi
mine, doctore.
— Poftim?
— La urma urmelor, de ce să nu-ţi spun? Poate că o să te facă
să te simţi mai liniştită. Sau mai tulburată, nu ştiu. Dar mai bine
să auzi, căci nu ştiu ce altceva să-ţi spun.
Ea lăsă în jos pistolul.
— Ce să-mi spui?
— Viaţa mea a început cu cinci luni în urmă, pe o insuliţă din
Mediterana, numită Ile de Port Noir.
Soarele se înălţase până la jumătatea coroanei copacilor din jur,
razele lui filtrându-se printre crengile bătute de vânt, pătrunzând
prin ferestre şi împestriţând pereţii cu forme luminoase neregulate.
Bourne se lăsă pe spate pe pernă, istovit. Terminase; nu mai era
nimic de spus.
Marie şedea în partea cealaltă a camerei, într-un fotoliu de piele,
cu picioarele strânse sub ea, având ţigările şi pistolul pe o măsuţă
în stânga ei. Aproape că nu se mişcase, cu privirea aţintită pe
chipul lui; chiar şi când fumase, ochii ei nu se desprinseseră nici o
clipă de ai lui. Ea era un analist care evalua date, filtra fapte tot
aşa cum copacii de afară filtrau lumina.
— Ai tot repetat, zise ea, făcând o pauză între cuvintele ce
urmară. „Nu ştiu”… „Aş vrea să ştiu”… Rămâneai cu privirea
aţintită pe ceva şi eu mă speriam. Te întrebam: Ce e? Şi tu îmi
răspundeai iarăşi, „Aş vrea şi eu să ştiu”. Dumnezeule, prin ce ai
trecut… Prin ce treci!
— După ceea ce ţi-am făcut, mai eşti în stare să te gândeşti la
ce mi s-a întâmplat mie?
— Sunt două lucruri diferite, spuse ea cu un aer absent,
încruntată.
— Diferite…
— Având o origine comună, dar o evoluţie separată – astea-s
inepţii economice… Şi pe urmă, în Lowenstrasse, chiar înainte de a
urca în apartamentul lui Chernak, te-am implorat să nu mă obligi
să merg cu tine. Eram convinsă că dacă mai aud multe o să mă
omori. Atunci ai spus lucrul cel mai ciudat din toate. Ai spus:
„Ceea ce ai auzit nu-mi spune cu nimic mai mult mie decât îţi

121
spune ţie. Poate chiar mai puţin…” Am crezut că eşti nebun.
— Ceea ce am eu este o formă de nebunie. Un om sănătos îşi
aminteşte. Eu nu.
— De ce nu mi-ai spus că Chernak încercase să te ucidă?
— N-am avut timp şi n-am crezut că are vreo importanţă.
— Atunci nu avea… pentru tine. Dar pentru mine avea.
— De ce?
— Pentru că nutream în sinea mea speranţa că nu ai trage cu
pistolul în cineva care n-ar fi încercat primul să te ucidă.
— Dar el a făcut-o. Am fost rănit.
— Eu n-am ştiut cum s-au petrecut lucrurile; nu mi-ai spus.
— Nu înţeleg.
Marie îşi aprinse o ţigară.
— E greu de explicat, dar tot timpul cât m-ai ţinut ostatecă,
până şi atunci când m-ai lovit, m-ai târât şi mi-ai înfipt pistolul în
stomac sau mi l-ai pus la tâmplă, Dumnezeu ştie cât am fost de
îngrozită – am crezut că văd ceva în ochii tăi. Un soi de repulsie,
nu găsesc alt termen.
— Pricep ce vrei să spui, dar unde vrei să ajungi?
— Nu ştiu precis. Poate e legat de încă ceva ce ai spus la Drei
Alpenhauser. Grăsanul se apropia şi tu mi-ai spus să stau lipită de
perete, să-mi acopăr faţa cu mâna. „Pentru binele tău”, ai zis. „N-
are sens ca tipul să te poată identifica”.
— Nici n-avea.
— „Pentru binele tău”. Asta nu e o gândire de ucigaş patologic.
Cred că la asta m-am tot gândit – poate pentru ca să nu-mi pierd
minţile – la asta şi la expresia aceea din ochii tăi.
— Tot nu pricep unde vrei să ajungi.
— Tipul cu ochelari cu rame aurii, care m-a convins că este de
la poliţie, zicea că eşti un ucigaş brutal care trebuia să fie oprit
înainte de a ucide din nou. Dacă n-ar fi fost întâmplarea cu
Chernak, nu l-aş fi crezut. În nici o privinţă. Poliţiştii nu
procedează aşa, nu se folosesc de pistol în locuri întunecoase pline
de lume. Şi tu eşti un om care încerca să-şi salveze viaţa –
încearcă să-şi salveze viaţa – dar nu eşti un ucigaş brutal.
Bourne ridică mâna.
— Iartă-mă, dar ăsta mi se pare un raţionament bazat pe o falsă
recunoştinţă. Spui că ai respect pentru fapte – atunci priveşte
faptele. Repet: i-ai auzit ce au spus – indiferent de ce crezi tu că ai
văzut sau ai simţit – le-ai auzit cuvintele. Pe scurt, mi s-au dat
plicuri pline cu bani ca să îndeplinesc anumite obligaţii. Destul de

122
limpede ce fel de obligaţii şi eu le-am acceptat. Aveam un cont
numerotat la Gemeinschaft Bank, în care se aflau vreo cinci
milioane de dolari. De unde îi aveam? De unde poate obţine un om
ca mine – cu priceperea evidentă pe care o am pentru anumite
îndeletniciri – asemenea sume?
Jason îşi aţinti privirea în tavan. Durerea revenea, o dată cu
sentimentul inutilităţii.
— Astea sunt faptele, doctore St. Jacques. E timpul să pleci.
Marie se ridică din fotoliu şi strivi ţigara. Apoi luă pistolul şi se
îndreptă spre pat.
— Eşti foarte nerăbdător să te autocondamni, nu-i aşa?
— Eu respect faptele.
— Atunci, dacă ceea ce spui tu e adevărat şi eu am o obligaţie,
nu-i aşa? Ca cetăţean ce respectă legea, trebuie să sun la poliţia
din Zurich şi să le spun unde te afli.
Ridică pistolul.
Bourne o privea.
— Credeam…
— De ce nu? îl întrerupse ea. Eşti un individ condamnat, care
vrea să termine o dată, nu? Stai aici vorbind pe un ton atât de
categoric şi, iartă-mă că ţi-o spun, nu lipsit de autocompătimire,
vrând să faci apel la… cum i-ai zis? Falsa mea recunoştinţă? Ei
bine, cred că e cazul să înţelegi un lucru. Eu nu sunt o naivă sau o
proastă. Dacă aş fi crezut, fie şi pentru o clipă, că eşti ceea ce
ziceau ei că eşti, eu n-aş fi aici şi nici tu n-ai fi. Faptele care nu pot
fi susţinute cu probe nu sunt fapte. Nu ai fapte, ai concluzii,
propriile tale concluzii bazate pe cele afirmate de nişte indivizi de
care ştii foarte bine că-s nişte lepădături.
— Şi un inexplicabil cont bancar cu cinci milioane de dolari în
el. Nu uita asta.
— Cum să uit? Se zice c-aş fi un geniu al finanţelor. Poate că nu
există o explicaţie pentru acel cont, aşa cum ţi-ai dorit-o tu, dar
legată de el este o clauză ce-i conferă un grad considerabil de
legitimitate. Poate să fie inspectat – probabil chiar şi violat – de
către orice persoană autorizată de o corporaţie Nu-Ştiu-Cum
Şaptezeci şi Unu. Asta nu seamănă deloc a afiliere pentru un
ucigaş plătit.
— Corporaţia asta figurează acolo, dar nu e înregistrată.
— Într-o carte de telefon? Chiar că eşti naiv. Dar hai să revenim
la tine. Chiar acum. Vrei într-adevăr să sun la poliţie?
— Cunoşti răspunsul meu. Nu pot să te împiedic, dar nu vreau

123
s-o faci.
Marie lăsă în jos pistolul.
— Şi n-o s-o fac. Din acelaşi motiv din care tu nu vrei să o fac.
Nici eu nu cred în ceea ce au spus ei că eşti, tot aşa cum nici tu nu
crezi.
— Atunci ce crezi?
— Ţi-am spus că nu sunt sigură. Tot ce ştiu clar este că în
urmă cu şapte ore mă aflam sub o bestie, care mă lingea peste tot,
ale cărui mâini mă pipăiau peste tot… şi ştiam că urmează să mor.
Şi apoi un bărbat s-a întors după mine – un bărbat care ar fi putut
să fugă mai departe – dar s-a întors după mine şi s-a oferit să
moară în locul meu. Am impresia că în el cred.
— Şi dacă te înşeli?
— Atunci am făcut-o groaznică greşeală.
— Mulţumesc. Unde sunt banii?
— Pe birou. Împreună cu paşaportul şi un portofel. La fel ca şi
numele doctorului şi chitanţa pentru cameră.
— Îmi dai, te rog, paşaportul? Acolo sunt banii elveţieni.
— Ştiu.
Marie i-l aduse.
— I-am dat portăresei trei sute de franci pentru cameră şi două
sute pentru numele doctorului. Serviciile doctorului au costat
patru sute cincizeci, la care am mai adăugat o sută cincizeci
pentru cooperarea lui. În total am plătit o mie o sută de franci.
— Nu trebuie să-mi dai socoteală, spuse el.
— Trebuie să ştii. Ce ai de gând să faci?
— Să-ţi dau bani ca să poţi să te întorci în Canada.
— Vreau să zic după aceea?
— O să văd cum mă simt. Probabil o s-o plătesc pe concierge să-
mi cumpere nişte haine. O să-i pun câteva întrebări. Mă descurc
eu.
Scoase mai multe bancnote mari şi i le întinse.
— Aici sunt peste cincizeci de mii de franci. Ai trecut prin multe
din cauza mea.
Marie St. Jacques se uită la bani, apoi la pistolul din mâna ei
stângă.
— Nu vreau banii tăi, spuse ea, punând pistolul pe noptieră.
— Ce vrei să spui?
Fata îi întoarse spatele şi se duse la fotoliu, aşezându-se.
— Cred că vreau să te ajut.
— Stai puţin…

124
 — Te rog, îl întrerupse ea. Te rog nu-mi pune nici un fel de
întrebări. Nu spune nimic câtăva vreme.

125
 PARTEA A DOUA

CAPITOLUL 10
Nici unul dintre ei nu ştia când s-a întâmplat sau, de fapt, dacă
într-adevăr s-a întâmplat. Iar dacă s-a întâmplat, până unde ar fi
dispus fiecare dintre ei să meargă pentru a păstra, pentru a adânci
ceea ce se născuse între ei. Nu existau conflicte ce trebuiau
depăşite, bariere de trecut. Nu era nevoie decât de comunicare,
prin priviri şi prin cuvinte vii, poate la fel de important ca şi
acestea, de frecventul acompaniament al râsului.
Traiul lor în cămăruţa de la hanul din sat era organizat după
toate regulile unei camere de spital, pe care de altfel o locuia. În
cursul zilei, Marie se ocupa de treburi practice, cum ar fi haine,
mâncare, hărţi şi ziare. Dusese de una singură maşina furată până
la zece mile spre sud, în orăşelul Reinach, unde o abandonase şi
se întorsese la Lenzburg cu un taxi. Când ea era plecată, Bourne
sau se odihnea sau făcea exerciţii de mobilitate. De undeva din
trecutul lui uitat ştia că amândouă erau esenţiale pentru
însănătoşirea lui şi le inspecta cu stricteţe. Mai trecuse prin asta…
înainte de Port Noir.
Când erau împreună stăteau de vorbă, la început cu sfială, ca
doi străini care se trezesc împreună ca singuri supravieţuitori ai
unui cataclism. Încercau să introducă un grad de normalitate într-
o situaţie complet anormală; dar a fost mai uşor după ce amândoi
au acceptat principala anormalitate; nu puteau discuta nimic ce să
nu fie legat de cele întâmplate. Iar dacă existau şi alte lucruri
despre care să discute, acestea vor apărea cu timpul, după ce vor
epuiza subiectul „ce s-a întâmplat”.
În clipele de relaxare, când se lăsau în voia cuvintelor şi a
gândurilor, Jason află mai multe despre femeia care îi salvase
viaţa. Într-o zi, protestase: ea ştia atât de multe despre el, în vreme
ce el nu ştia nimic despre ea. De unde venea ea? Cum se face că o
femeie frumoasă cu păr roşcat închis şi un ten care trăda o viaţă

126
petrecută în aer liber, la vreo fermă, pretinde că este doctor în
ştiinţe economice?
— Pentru că se săturase de viaţa de la fermă, răspunse Marie.
— Fără glumă, o fermă?
— Un mic ranch. Mic în comparaţie cu imensele ferme din
Alberta. Pe vremea tatălui meu, când un canadian de obârşie
franceză voia să cumpere pământ în vest, existau unele restricţii
nescrise: nu te lua la întrecere în dimensiuni cu cei mai presus ca
tine. Deseori zicea că dacă ar fi folosit numele de St. James în loc
de St. Jacques, astăzi ar fi un om mult mai bogat.
— Era fermier?
Marie izbucni în râs.
— Nu, era contabil şi a devenit fermier din cauza unui
bombardier Vickers pe care a zburat în timpul războiului, ca pilot
în Forţele Aeriene Regale Canadiene. Cred că după ce s-a obişnuit
cu nemărginirea cerului, un birou de contabilitate i s-a părut cam
anost.
— Îţi trebuie curaj pentru aşa ceva.
— Mai mult decât crezi. A vândut vite care nu-i aparţineau pe
un pământ pe care nu-l avea înainte de a cumpăra ranchul.
Lumea zicea de el că e francez până în măduva oaselor.
— Cred că mi-ar plăcea tatăl tău.
— Precis.
Trăise în Calgary cu părinţii ei şi cu doi fraţi, până la vârsta de
optsprezece ani, când plecase la Montreal, la Universitatea McGill.
Aici începuse pentru ea o viaţă la care nu se gândise niciodată.
Eleva nepăsătoare care prefera să zburde pe câmpii călare pe un
cal decât să suporte plictiseala orelor de clasă la pensionul din
Alberta, descoperise cât este de grozav să-ţi foloseşti mintea.
— Asta a fost totul. Eu, care priveam cărţile ca pe nişte
duşmani, m-am trezit deodată înconjurată de oameni pe care îi
captivau şi care se simţeau minunat cufundaţi în ele. Şi pe urmă
discutam. Toată ziua, toată noaptea – la cursuri şi seminarii,
înghesuiţi în jurul unei mese, la o halbă de bere. Cred că aceste
discuţii m-au atras. Tu poţi să înţelegi ceva?
— Nu îmi amintesc, dar pot să înţeleg, spuse Bourne. Nu am
amintiri din facultate, despre asemenea prietenii, dar sunt convins
că am trecut pe acolo. Zâmbi. Discuţii la o halbă de bere parcă îmi
spun ceva.
Marie îi zâmbi şi ea.
— La capitolul ăsta eu eram foarte tare. O fată viguroasă din

127
Calgary, obişnuită să se ia la întrecere cu doi fraţi mai mari, era în
stare să bea mai multă bere decât jumătate din bărbaţii de la
universitate.
— Cred că îţi purtau pică.
— Nu, mă invidiau.
În faţa Mariei St. Jacques se deschisese o lume nouă; nu se mai
întorsese niciodată la cea dinainte. Cu excepţia vacanţelor de la
jumătatea semestrelor, vizitele prelungite la Calgary deveniseră tot
mai rare. Cercul ei de prieteni de la Montreal crescuse, vara îşi lua
câte o slujbă la Universitate sau în afară. La început se îndreptase
spre istorie, dar apoi îşi spusese că cea mai mare parte a istoriei
este determinată de forţele economice – puterea şi importanţa se
plătesc – aşa că se apucase de studiul teoriilor economice, care o
absorbise cu totul.
Rămăsese la McGill cinci ani, luându-şi licenţa şi obţinând de la
guvernul canadian o bursă la Oxford.
— Aceea a fost o zi de pomină, crede-mă. Tatăl meu era cât pe
ce să facă apoplexie. Şi-a lăsat vitele nepreţuite în seama fraţilor
mei, ca să vină până pe coasta de est să mă convingă să nu accept.
— Să te convingă să nu accepţi? De ce? El doar era contabil; şi
tu te duceai să studiezi pentru un doctorat în ştiinţe economice.
— Nu face această greşeală! exclamă Marie. Contabilii şi
economiştii sunt inamici fireşti. Unul vede copaci, celălalt păduri şi
viziunile lor sunt de obicei în contradicţie. În plus, tatăl meu nu
este doar canadian, este francez canadian. Cred că a văzut în mine
o trădătoare faţă de Versailles. Dar s-a mai îmblânzit când i-am
spus că bursa era condiţionată de angajamentul meu de a lucra
cel puţin trei ani pentru guvern. A zis că dinăuntru „voi putea servi
mai bine cauza”. Vive Quebec libre – vive la France!
Râseră amândoi.
Angajamentul de a lucra trei ani la Ottawa s-a prelungit, din
motive logice. De câte ori se gândea să plece, mai era promovată o
treaptă, dându-i-se un birou mai mare şi un personal subordonat
mai numeros.
— Puterea corupe, bineînţeles, zise ea zâmbind şi nimeni nu ştie
asta mai bine decât un înalt funcţionar după care băncile şi
corporaţiile umblă ca să le dea o recomandare. Dar cred că
Napoleon a exprimat mai bine acest lucru: „Daţi-mi destule medalii
şi vă voi câştiga orice război”. Aşa că am rămas. Îmi place grozav
munca mea. Asta şi fiindcă mă pricep s-o fac şi este folositoare.
Jason o urmărea în timp ce vorbea. Sub aparenţa de stăpânire

128
de sine, Marie avea o exuberanţă copilărească. Era o entuziastă,
care îşi înfrâna acest entuziasm ori de câte ori devenea prea
pronunţat. Bineînţeles că era pricepută la ceea ce făcea; probabil
că nu se apuca de nici o treabă fără s-o facă în mod sârguincios.
— Sunt convins că eşti – pricepută, vreau să zic – dar asta nu
prea îţi mai lasă timp şi pentru altele, nu-i aşa?
— Altele ce?
— Oh, cele obişnuite. Soţ, familie, casă…
— Poate că o să vină şi astea într-o bună zi. Nu le exclud.
— Dar până acum n-au venit.
— Nu. De vreo două ori, a fost cât pe ce, dar nu s-a terminat cu
verighete.
— Cine e Peter?
Surâsul ei dispăru.
— Uitasem că ai citit telegrama.
— Iartă-mă.
— Gata, am terminat cu asta… Peter? Îl ador pe Peter. Am trăit
împreună aproape doi ani, dar n-a mers.
— Se pare că nu ţi-a păstrat ranchiună.
— Atâta i-ar trebui! râse iarăşi. El este directorul secţiei şi speră
curând un post în guvern. Dacă nu se poartă frumos, le spun celor
de la Finanţe ce lacune are şi se va trezi retrogradat.
— Zicea că o să te aştepte la aeroport pe douăzeci şi şase. Ar fi
bine să-i telegrafiezi.
— Da, ştiu.
Plecarea ei era lucrul despre care nu discutaseră; evitaseră
subiectul, ca şi cum ar fi fost ceva de perspectivă îndepărtată. Nu
avea legătură cu „ce s-a întâmplat”. Era ceva ce urma să se
întâmple. Marie spusese că vrea să-l ajute. El acceptase,
presupunând că o falsă recunoştinţă o îndemna să mai rămână cu
el o zi sau două – şi era recunoscător pentru asta. Dar orice
altceva era de neconceput.
De asta nici nu vorbiseră despre asta. Schimbaseră cuvinte şi
priviri, râseseră împreună. În unele clipe simţiseră un elan de
căldură unul pentru celălalt, dar fiecare se dăduse înapoi. Orice
altceva era de neconceput.
Aşa încât continuau să revină la normalitate, la „ce s-a
întâmplat”. La el mai mult decât la ei, pentru că el era pricina
iraţională pentru care se aflau împreună… împreună într-un mic
han dintr-un sătuc elveţian. Anormalul nu făcea parte din lumea
raţională şi ordonată a Mariei St. Jacques şi din această cauză

129
reprezenta o provocare pentru mintea ei disciplinată şi analitică.
Lucrurile neraţionale trebuiau studiate, desluşite, explicate. Îl
îmboldea fără încetare, cu aceeaşi insistenţă ca şi Geoffrey
Washburn în Ile de Port Noir, dar fără să aibă răbdarea medicului.
Căci ea nu avea timp; ştia acest lucru şi de aceea întindea coarda
la maximum.
— Când citeşti ziarele, ce te frapează?
— Harababura. Pare să fie universală.
— Fii serios! Ce-ţi este familiar?
— Aproape totul, dar nu pot să spun din ce cauză.
— Dă-mi un exemplu.
— Azi dimineaţă. Era un articol despre un transport american
de arme către Grecia şi dezbaterea care a urmat la Naţiunile Unite;
sovieticii au protestat. Înţeleg semnificaţia, lupta pentru putere în
Mediterana, vărsarea de sânge din Orientul Mijlociu.
— Dă-mi altul.
— Era un articol despre amestecul est-german într-o problemă
legată de biroul de legătură al Bonnului la Varşovia. Blocul
răsăritean şi blocul occidental; şi de data asta am înţeles.
— Vezi legătura, nu-i aşa? Tu eşti politic – geopolitic – receptiv.
— Ori sunt pur şi simplu la curent cu evenimentele actuale. Nu
cred să fi fost vreodată diplomat. Banii de la Gemeinschaft ar
exclude orice posibilitate ca să fi fost în slujba guvernului.
— De acord. Şi totuşi ai cunoştinţe politice. Ce e cu hărţile? Mi-
ai cerut să-ţi cumpăr hărţi. Ce-ţi vine în minte când te uiţi la ele?
— Uneori, denumirile declanşează imagini, la fel ca la Zurich.
Clădiri, hoteluri, străzi… uneori chipuri. Dar niciodată nume.
Chipurile nu au nici un nume.
— Înseamnă totuşi că ai călătorit mult.
— Probabil.
— Ştii că da.
— Bine, am călătorit.
— Cum ai călătorit?
— Cum adică, cum?
— Mai ales cu avionul, sau cu maşina – nu cu taxiuri, ci
conducând chiar tu?
— Cred că şi una şi alta. De ce?
— Cu avionul înseamnă la distanţe mai mari, mai des. Te
aştepta cineva? Vezi chipuri la aeroporturi, la hoteluri?
— Pe străzi, răspunse el involuntar.
— Străzi? De ce pe străzi?

130
 — Nu ştiu. Mă aşteptau chipuri pe străzi… şi în locuri liniştite,
întunecoase.
— Restaurante? Cafenele?
— Da. Şi camere.
— Camere de hotel?
— Da.
— Nu birouri?
— Uneori. Dar nu de obicei.
— Bun. Te aşteptau oameni. Chipuri. Bărbaţi? Femei? Şi una şi
alta?
— Mai ales bărbaţi. Câteva femei, dar mai ales bărbaţi.
— Despre ce vorbeşti?
— Nu ştiu.
— Încearcă să-ţi aminteşti.
— Nu pot. Nu aud nici un glas; nu aud nici un cuvânt.
— Exista un program? Te aşteptau oameni, asta înseamnă că
aveai fixate întâlniri. Ei ştiau că urmează să vii şi tu ştiai că te
aşteaptă. Cine programa acele întâlniri? Cineva trebuia s-o facă.
— Telegrame. Apeluri telefonice.
— De la cine? De unde?
— Nu ştiu. Mă găseau.
— La hoteluri.
— Presupun că da, mai ales la hoteluri.
— Mi-ai spus că directorul adjunct de la Carillon zicea că
primeai mesaje.
— Atunci înseamnă că la hoteluri le primeam.
— Nu-Ştiu-Cum Şaptezeci şi Unu?
— Treadstone.
— Treadstone. Asta e compania ta, nu-i aşa?
— Nu înseamnă nimic. N-am putut-o găsi.
— Concentrează-te!
— Asta fac! Nu era înregistrată. Am sunat la New York.
— Pari a crede că e ceva foarte neobişnuit. Nu este.
— De ce nu?
— Poate să fie o divizie separată a unei companii, sau o filială
camuflată – o corporaţie creată pentru a cumpăra pentru o
companie-mamă al cărei nume ar face să crească preţul la
negociere. E o treabă care se face în mod curent.
— Pe cine încerci să convingi?
— Pe tine. Este perfect posibil să fii un negociator itinerant
pentru unele interese financiare americane. Totul indică aşa ceva:

131
un cont la dispoziţie pentru a avea un capital imediat,
confidenţialitatea având clauza de a asigura companiei drept de
aprobare, care n-a fost niciodată exercitat. Aceste fapte, plus
propriul tău fler în a sesiza schimbările politice, mă fac să mă
gândesc la un cumpărător de încredere, foarte posibil deţinător al
unei mari părţi din acţiunile companiei-mamă, sau chiar
coproprietar.
— Vorbeşti îngrozitor de repede.
— N-am spus nimic care să nu fie logic.
— Există una sau două lacune.
— Care?
— În acel cont nu figurau nici un fel de retrageri de fonduri.
Numai depuneri. Eu nu cumpăram, eu vindeam.
— N-ai de unde să ştii asta. Nu-ţi aminteşti. Se pot efectua plăţi
cu depuneri în deficit.
— Nici măcar nu ştiu ce înseamnă asta.
— Un trezorier care cunoaşte anumite strategii în domeniul
taxelor ar şti. Care e cealaltă lacună?
— Oamenii nu încearcă să ucidă pe cineva doar pentru că a
cumpărat ceva la un preţ mai mic. Pot să-l dea în vileag, nu
trebuie să-l ucidă.
— Fac şi acest lucru dacă s-a comis vreo eroare imensă. Sau
dacă acea persoană a fost confundată cu altcineva. Ceea ce încerc
să-ţi spun este că nu poţi să fii ceva ce nu eşti! Orice ar zice alţii.
— Eşti foarte convinsă.
— Sunt foarte convinsă. Am stat cu tine trei zile. Am discutat,
te-am ascultat. S-a comis o eroare groaznică. Sau e vorba de un
soi de conspiraţie.
— Implicând ce anume? Împotriva a ce?
— Asta e ceea ce trebuie să descoperi tu.
— Mulţumesc.
— Spune-mi ceva. Ce-ţi trece prin minte când te gândeşti la
bani?
Încetează! Nu face asta! Nu înţelegi? Greşeşti! Când mă gândesc
la bani, mă gândesc la ucidere.
— Nu ştiu, răspunse el. Sunt obosit. Vreau să dorm. Dimineaţa
să-i telegrafiezi lui Peter că te întorci acasă.

Trecuse de miezul nopţii, începea a patra zi şi somnul tot nu-i

venea. Bourne stătea cu ochii aţintiţi pe tavan, privind lemnul
întunecat ce reflecta lumina lămpii de masă din partea cealaltă a

132
camerei. Noaptea lampa rămânea aprinsă; aşa o lăsa Marie şi el
nu-i ceruse nici o explicaţie.
Dimineaţa ea va pleca şi el trebuia să-şi cristalizeze propriile
planuri. Va mai rămâne câteva zile la han, apoi îl va chema pe
medicul din Wohlen să-i scoată firele. Şi pe urmă, la Paris. Banii se
aflau la Paris, la fel ca şi încă ceva. Ştia acest lucru, îl simţea. Un
răspuns definitiv se găsea la Paris.
Nu eşti neajutorat. Îţi vei găsi drumul.
Oare ce va găsi? Un bărbat pe nume Carlos? Cine era Carlos şi
ce era el pentru Jason Bourne?
De pe canapeaua de lângă perete se auzi un foşnet. Întoarse
capul, mirat, constatând că Marie nu doarme. Dimpotrivă, se uita
la el, îl privea fix.
— Să ştii că greşeşti, spuse ea.
— În ce privinţă?
— Ceea ce gândeşti.
— N-ai de unde să ştii ce gândesc.
— Ba da. Am mai văzut acea privire în ochii tăi, văzând lucruri
de care nu eşti sigur că se află acolo, temându-te că s-ar putea să
fie.
— Au fost, replică el. Altfel cum explici Steppdeckstrasse? Cum
explici prezenţa grăsanului de la Drei Alpenhauser?
— Nu pot să le explic. Dar nici tu nu poţi.
— Au fost acolo. Eu le-am văzut cu ochii minţii şi se aflau acolo.
— Trebuie să afli de ce. Jason, nu poţi să fii ceea ce nu eşti.
Caută să afli.
— La Paris, spuse el.
— Da, la Paris.
Marie se sculă de pe canapea. Era într-o cămaşă de noapte de
un galben pal, aproape alb, cu năsturaşi-perlă la gât. Se îndreptă
spre pat, desculţă. Stătu o clipă acolo, privind în jos, apoi îşi ridică
amândouă mâinile şi începu să-şi descheie năsturaşii cămăşii. O
lăsă să cadă şi se aşeză pe pat. Sânii ei erau deasupra lui. Se
aplecă spre el, cuprinzându-i faţa în mâini, cu blândeţe, privindu-l,
ca de atâtea ori în ultimele zile, fără să clipească, direct în ochi.
— Îţi mulţumesc pentru viaţa mea, şopti ea.
— Iar eu pentru a mea, răspunse el.
Simţi aceeaşi dorinţă pe care ştia că o simte şi ea, dar se întreba
dacă dorinţa ei este însoţită de durere, la fel ca a lui. Nu avea nici
o amintire despre nici o femeie şi poate din această cauză ea era
tot ce-şi putea închipui; totul şi mult, mult mai mult. Ea alunga

133
pentru el întunericul, făcea să înceteze durerea.
Îi fusese teamă să i-o spună. Iar acum ea îi spunea că e bine, că
e posibil, chiar dacă numai pentru scurt timp, poate numai pentru
o oră. În ce mai rămăsese din noapte, ea îi dăruia o amintire, căci
şi ea jinduia să se elibereze de coşmarul şi amintirea violenţei.
Pentru vreun ceas, tensiunea era suspendată, puteau să aibă
parte de alinare. Era tot ce cerea el, dar, Doamne-Dumnezeule,
câtă nevoie avea de ea!
Îi atinse sânul şi o trase spre el, buzele ei spre buzele lui,
dulceaţa lor spulberându-i îndoielile.
Ea ridică pătura şi veni lângă el.

Stătea culcată la el în braţe, cu capul pe pieptul lui, având grijă

să nu atingă rana de la umăr. Se trase încet înapoi, ridicându-se
pe coate. El o privi şi îşi zâmbiră. Ea îi puse un deget pe buze şi îi
zise cu blândeţe:
— Am ceva să-ţi spun şi nu vreau să mă întrerupi. Nu îi
telegrafiez lui Peter. Nu încă.
— Hei, ia stai puţin!
Îi dădu mâna la o parte de pe faţa lui.
— Te rog, nu mă întrerupe. Am zis „nu încă”. Asta nu înseamnă
că n-o voi face, dar nu acum. Rămân cu tine. Merg cu tine la Paris.
El se forţă să scoată pe gură cuvintele:
— Dar dacă eu nu vreau?
Ea se aplecă spre el, atingându-i uşor cu buzele obrazul.
— Nu se prinde. Ordinatorul respinge posibilitatea.
— În locul tău, eu n-aş fi atât de sigur.
— Dar tu nu eşti eu. Eu sunt eu. Ştiu cum m-ai ţinut în braţe,
cum ai încercat să-mi spui atâtea lucruri pe care nu mi le puteai
spune. Lucruri pe care cred că amândoi am vrut să ni le spunem
unul celuilalt în ultimele câteva zile. Nu pot să explic ce s-a
întâmplat. Bun, presupun că o fi existând o explicaţie în nu ştiu ce
obscură teorie psihologică. Doi oameni destul de inteligenţi, care
nimeresc împreună în iad şi izbutesc să iasă… împreună. Şi poate
că asta e tot. Dar acum nu pot să fug de lângă tine. Fiindcă ai
nevoie de mine şi mi-ai dăruit viaţa.
— Ce te face să crezi că am nevoie de tine?
— Eu pot să fac pentru tine lucruri pe care nu le poţi face tu
însuţi. M-am tot gândit la asta în ultimele două ore. Eşti într-un fel
implicat într-o treabă în care e vorba de foarte mulţi bani, dar cred
că nu ştii nici măcar diferenţa dintre debit şi active. Poate cândva

134
ai ştiut-o, dar acum n-o mai ştii. Eu o ştiu. Şi mai e ceva. Eu am
un post important în guvernul canadian. Am acces la tot felul de
surse. Şi beneficiez de protecţie. Lumea finanţelor internaţionale
este coruptă şi Canada a fost jefuită. Noi ne-am creat propriul
nostru sistem de protecţie şi eu fac parte din el. De aceea mă aflam
la Zurich. Să observ şi să raportez despre diverse alianţe, nu ca să
discut teorii abstracte.
— Iar faptul că ai acces mă poate ajuta?
— Cred că da. Protecţia unei ambasade, s-ar putea ca asta să fie
cel mai important. Dar îţi dau cuvântul meu că la primul semn de
violenţă voi trimite telegrama şi voi pleca. Lăsând la o parte
temerile mele, nu voi fi o povară pentru tine.
— La primul semn, repetă Bourne, studiindu-i chipul. Şi eu
decid când şi unde este acesta?
— Dacă aşa vrei. Experienţa mea e limitată. Nu te voi
contrazice.
Continuă să o privească în ochi, intensitatea momentului fiind
amplificată de tăcere. În cele din urmă întrebă:
— De ce faci asta? Tocmai ai spus că suntem doi indivizi destul
de inteligenţi care au scăpat dintr-un soi de iad. Poate că asta e tot
ce suntem. Crezi că merită?
Marie stătea nemişcată.
— Am mai spus încă ceva; poate că ai uitat. Acum patru nopţi,
un bărbat care ar fi putut să plece mai departe s-a întors după
mine şi s-a oferit să moară în locul meu. Eu cred în acel bărbat.
Mai mult decât el însuşi, am impresia. Asta este de fapt ceea ce pot
să-ţi ofer.
— Primesc, zise el, întinzându-se să o mângâie. N-ar trebui, dar
o fac. Am mare nevoie de acea încredere.
— Acum poţi să mă întrerupi, şopti ea, lăsând în jos pătura,
trupul ei lipindu-se de al lui. Fă dragoste cu mine, am şi eu nevoile
mele.
Trecură încă trei zile şi trei nopţi, pline de căldura apropierii lor,
de emoţiile descoperirii reciproce. Trăiau cu intensitatea celor
conştienţi că lucrurile se vor schimba. Şi când va veni schimbarea,
va veni rapid. Aşa că aveau de discutat despre unele chestiuni ce
nu mai puteau fi evitate. Deasupra mesei, fumul de ţigară se
amesteca cu aburul cafelei amare şi fierbinţi. Le concierge, un
elveţian exuberant ai cărui ochi sesizau mult mai multe decât lăsa
el să-i iasă pe gură, ieşise de câteva minute, după ce le adusese le
petit dejeuner şi ziarele din Zurich, atât în engleză cât şi în

135
franceză. Jason şi Marie şedeau unul în faţa celuilalt; amândoi
trecuseră în revistă ultimele ştiri.
— În ale tale e ceva? întrebă Bourne.
— Bătrânul acela, paznicul de la Guisan Quai, a fost
înmormântat alaltăieri. Poliţia nu ştie încă nimic concret. „Ancheta
continuă”, se zice în ziar.
— Aici scrie ceva mai mult, spuse Jason, mişcând cu oarecare
greutate ziarul pe care-l ţinea în mâna stângă, bandajată.
— Cum e? întrebă Marie, uitându-se la mână.
— Mai bine. Pot să mişc ceva mai uşor degetele.
— Ştiu.
— Te gândeşti la prostii. Îndoi ziarul. Uite, aici. Repetă ceea ce
au scris ieri. Se face analiza cartuşelor şi a urmelor de sânge.
Bourne îşi ridică privirea de pe ziar. Dar au mai adăugat ceva:
resturi de haine. Înainte nu pomeniseră de asta.
— Şi care-i problema?
— În ce mă priveşte, nici una. Hainele mele erau cumpărate de
la Marsilia, dintr-un magazin oarecare. Dar cum e cu rochia ta?
Era vreun model sau vreo ţesătură specială?
— Mă faci să mă simt jenată; nu era. Toate hainele mele sunt
făcute de o croitoreasă din Ottawa.
— Deci nu i se poate da de urmă?
— Nu văd cum. Mătasea o aveam de la o colegă care a fost la
Hong Kong.
— Ai cumpărat ceva de la magazinele din hotel? Ceva ce să fi
avut asupra ta. Vreo batistă, o broşă, ceva de genul ăsta?
— Nu. Nu îmi fac de obicei cumpărăturile în astfel de locuri.
— Bun. Şi prietenei tale nu i s-au pus întrebări la plecare?
— Nu de către cei de la recepţie, ţi-am mai spus. Numai de către
cei doi bărbaţi cu care m-ai văzut în lift.
— Din delegaţia franceză şi cea belgiană.
— Da. Totul a fost în regulă.
— Hai să mai recapitulăm o dată.
— Nu mai e nimic de recapitulat. Paul – cel de la Bruxelles – nu
a văzut nimic. A fost trântit de pe scaunul lui, a căzut pe podea şi
a rămas acolo. Claude – cel care a încercat să ne oprească, ţi-
aminteşti – a crezut la început că eu eram pe scenă, în lumină, dar
înainte de a ajunge la poliţie a fost rănit în înghesuială şi dus la
infirmerie.
— Iar pe când ar fi avut prilejul să zică ceva, o întrerupse Jason,
amintindu-şi cuvintele ei, nu mai era sigur.

136
 — Da. Dar am o bănuială că el ştia care era principalul scop al
prezenţei mele la conferinţă; faptul că am prezentat o comunicare
nu l-a păcălit. Dacă aşa stau lucrurile, cu atât mai mult n-o să
vrea să aibă nici un amestec.
Bourne îşi luă ceaşca de cafea.
— Mai spune-mi o dată, tu căutai… alianţe?
— Mai degrabă anumite indicii. Nimeni n-o să vină să-ţi spună
că în ţara lui există cercuri financiare lucrând cu cercuri din
cutare ţară pentru a pătrunde pe piaţa de materii prime canadiană
sau pe orice piaţă. Dar vezi cine cu cine se întâlneşte la un pahar,
cine cu cine cinează împreună. Iar uneori se-ntâmplă pur şi
simplu ca vreun delegat, să zicem de la Roma – despre care ştii că
e plătit de Agnelli – să vină la tine şi să te întrebe cât de fermi sunt
cei de la Ottawa în privinţa legilor de declarare.
— Tot nu pricep mare lucru.
— Ar trebui să pricepi. Propria ta ţară e foarte sensibilă la acest
subiect. Cine ce deţine? Câte bănci americane sunt controlate de
bani ai OPEC? Cât din industrie este proprietatea unor consorţii
europene şi japoneze? Câte sute de mii de acri au fost cumpărate
cu capital provenind din Anglia, Italia şi Franţa? Toţi ne facem griji
în această privinţă.
— Zău?
Marie râse.
— Bineînţeles. Nimic nu-l face pe om mai naţionalist decât
gândul că ţara lui este în proprietatea unor străini. Cu gândul că a
pierdut un război, se poate obişnui în timp – asta înseamnă doar
că duşmanul a fost mai puternic – dar dacă şi pierde economia
înseamnă că duşmanul a fost mai abil. Perioada de ocupaţie
durează mai mult şi la fel şi cicatricele.
— Te-ai gândit mult la aceste lucruri, nu-i aşa?
Pentru o fracţiune de secundă, din privirea Mariei dispăru orice
urmă de umor; îi răspunse cu seriozitate.
— Da, m-am gândit. Cred că sunt importante.
— Ai aflat ceva la Zurich?
— Nimic uluitor, spuse ea. Banii zboară în toate părţile.
Consorţiile încearcă să găsească investiţii interne acolo unde
aparatul birocratic închide ochii.
— În telegrama de la Peter se zicea că rapoartele tale zilnice au
fost de primă mână. Ce a vrut să spună cu asta?
— Am găsit mai mulţi asociaţi economici bizari, care cred că se
folosesc de cetăţeni canadieni ca oameni de paie pentru a cumpăra

137
proprietăţi în Canada. Nu sunt evazivă, numai că ţie nu ţi-ar
spune nimic numele lor.
— Nu încerc să-mi bag nasul în treburile tale, replică Jason.
Dar am impresia că m-ai inclus şi pe mine într-o astfel de
categorie. Nu în ce priveşte Canada, dar în general.
— Nu exclud această posibilitate; prea multe se potrivesc. Ai
putea să faci parte dintr-un cartel financiar care urmăreşte tot
soiul de achiziţii ilegale. Există un lucru căruia pot să-i dau de
urmă, dar vreau s-o fac la telefon, nu scris negru pe alb într-o
telegramă.
— Acum chiar că m-ai făcut curios. La ce te referi?
— Dacă există o Treadstone Şaptezeci şi Unu ascunsă pe
undeva în spatele uşii unei companii, există modalităţi de a afla
care companie, care uşă. Vreau să-l sun pe Peter de la un telefon
public, din Paris. O să-i spun că am auzit numele de Treadstone
Şaptezeci şi Unu menţionat la Zurich şi mă tot preocupă. O să-i
cer să facă o investigaţie secretă şi o să-l sun eu din nou să-mi
spună ce a aflat.
— Şi dacă o găseşte?
— Dacă există, o va găsi.
— Şi pe urmă eu iau legătura cu oricine or fi „persoanele
autorizate” şi ies la lumină.
— Cu multă prudenţă, adăugă Marie. Prin intermediari. Eu
însămi, dacă vrei.
— De ce?
— Din cauza a ceea ce au făcut. Sau n-au făcut, mai degrabă.
— Adică?
— N-au încercat să dea de tine de aproape şase luni.
— N-ai de unde să ştii asta. Eu nu ştiu asta.
— Banca o ştie. Milioane de dolari lăsaţi neatinşi, în mod
nejustificat şi nimeni nu s-a deranjat să afle de ce. Asta e ceea ce
nu pot să-nţeleg. E ca şi cum te-ar fi abandonat. Poate că atunci s-
a făcut greşeala.
Bourne se lăsă pe speteaza scaunului, uitându-se la mâna lui
stângă bandajată, amintindu-şi imaginea unei arme izbind în mod
repetat în jos, în întunericul unei maşini care gonea cu viteză pe
Steppdeckstrasse. Îşi ridică privirea spre Marie.
— Vrei să spui că dacă am fost abandonat e fiindcă acea
greşeală e considerată de şefii de la Treadstone ca fiind adevărul.
— Posibil. Poate că ei cred că i-ai implicat în nişte tranzacţii
ilegale – cu elemente criminale – care ar putea să-i coste multe alte

138
milioane. Ori, chiar să ducă la exproprierea unor companii întregi
de către guverne înfuriate. Sau că te-ai alăturat unui sindicat
internaţional al crimei, fără să ştii. Orice. Asta ar explica de ce nu
s-au dus la bancă. Să nu fie acuzaţi de vreo vină prin asociere.
— Deci, într-un fel, indiferent ce află prietenul tău Peter, eu o
pornesc tot de la zero.
— Noi. Şi nu chiar de la zero, mai curând de la vreo patru şi
jumătate, sau chiar cinci, pe o scară de zece.
— Şi nouă de ar fi, de fapt tot nu se schimbă nimic. Nişte
oameni vor să mă omoare şi eu nu ştiu de ce. Alţii ar putea să-i
oprească, dar n-o fac. Tipul de la Drei Alpenhauser zicea că
Interpolul mă caută şi dacă le pic în plasă eu n-am nici un
răspuns. Sunt vinovat de orice mi se pune în cârcă fiindcă nu ştiu
de ce sunt vinovat. Lipsa de memorie nu-i o apărare prea grozavă
şi s-ar putea să n-am într-adevăr nici un argument în apărare.
— Eu refuz să cred asta şi nici tu nu trebuie s-o crezi.
— Îţi mulţumesc.
— Vorbesc serios, Jason. Termină!
Termină. De câte ori nu-mi spun eu însumi asta? Tu eşti iubirea
mea, singura femeie pe care am cunoscut-o vreodată şi tu crezi în
mine. De ce nu pot să cred şi eu în mine însumi?
Bourne se ridică, încercându-şi mai întâi rezistenţa picioarelor,
ca de obicei. Începea să-şi recapete mobilitatea, rănile fiind mai
puţin grave decât îşi închipuise el. În acea seară urma să vină
doctorul din Wohlen, să-i scoată firele. De mâine, va veni
schimbarea.
— La Paris, spuse Jason. Răspunsul se află la Paris. O ştiu tot
atât de sigur cum am văzut cu ochii minţii conturul acelor
triunghiuri, la Zurich. Numai că nu ştiu de unde să încep. E o
demenţă. Sunt un om care aşteaptă ca o imagine, ca un cuvânt
sau o frază – sau un plic de chibrituri – să-i spună ceva. Să mă
trimită în altă parte.
— De ce să nu aşteptăm până am o veste de la Peter? Pot să îl
sun mâine; mâine putem fi la Paris.
— Pentru că tot n-ar schimba nimic, nu-ţi dai seama? Orice ar
afla el, singurul lucru pe care am nevoie să-l ştiu n-are el cum să-l
afle. Din acelaşi motiv din care cei de la Treadstone nu s-au dus la
bancă. Eu. Trebuie să ştiu de ce nişte oameni vor să mă ucidă, de
ce un individ pe nume Carlos ar plăti… cum a spus?… o avere
pentru cadavrul meu.
Până aici apucă să vorbească, fiind întrerupt de zgomotul de la

139
masă. Marie îşi scăpase ceaşca din mână şi se uita la el cu ochi
mari, albă la faţă, de parcă tot sângele i s-ar fi scurs din cap.
— Ce ai spus adineaori? întrebă ea.
— Ce? Am spus că trebuie să ştiu…
— Numele. Tocmai ai pronunţat numele Carlos.
— Da.
— În atâtea ceasuri cât am stat de vorbă, de atâtea zile de când
suntem împreună, n-ai pomenit nici o clipă de el.
Bourne o privi, încercând să-şi amintească. Era adevărat; îi
spusese totul şi totuşi, cumva, îl omisese pe Carlos… aproape
intenţionat, excluzându-l.
— Probabil că nu, spuse el. Tu pari să ştii. Cine e Carlos?
— Te ţii de bancuri? Dacă da, nu-i un banc prea bun.
— Nu mă ţin de nici un fel de bancuri. Nu găsesc nimic
amuzant. Cine e Carlos?
— Dumnezeule! Tu nu ştii! exclamă ea, studiindu-i ochii. Face
parte din ceea ce ai uitat.
— Cine este Carlos?
— Un asasin. I se spune asasinul Europei. Un bărbat vânat de
douăzeci de ani, de care se crede că a ucis între cincizeci şi şaizeci
de figuri proeminente din lumea politică şi cea militară. Nimeni nu
ştie cum arată… dar se zice că şi-ar avea baza la Paris.
Bourne se simţi cuprins de un val rece.

Taxiul care-i ducea la Wohlen era un Ford englezesc ce-i

aparţinea ginerelui concierge-ului. Jason şi Marie şedeau în spate.
Lui Jason îi fuseseră scoase firele şi în locul lor avea acum bandaje
moi, prinse cu benzi late de leucoplast.
— Întoarce-te în Canada, spuse Jason încet, rupând tăcerea.
— O s-o fac, ţi-am spus. Mai am câteva zile. Vreau să văd
Parisul.
— Nu vreau să vii la Paris. O să te sun la Ottawa. Poţi să faci
chiar tu investigaţia legată de Treadstone şi să-mi dai informaţiile
la telefon.
— Parcă spuneai că oricum nu poate schimba nimic. Că trebuie
să afli de ce; că cine nu înseamnă nimic până nu te dumireşti.
— Voi găsi o modalitate. Nu-mi trebuie decât un om; o să-l
găsesc.
— Dar nu ştii de unde să începi. Tu aştepţi o imagine, o frază
sau un plic de chibrituri. Poate că nu vor fi acolo.
— Ceva va fi.

140
 — Ceva este, dar tu nu-ţi dai seama. Eu da. De asta ai nevoie de
mine. Eu ştiu cuvintele, metodele. Tu nu.
Bourne o privi atent.
— Nu vrei să fii mai explicită?
— Băncile, Jason. Legăturile celor de la Treadstone se află în
bănci. Dar poate că nu la modul cum crezi tu.

În satul Arpajon, la zece mile mai la sud de Paris, un bătrân

cocârjat, îmbrăcat într-un pardesiu ponosit, cu o beretă neagră în
mână, străbătea culoarul din stânga al bisericii. Dangătul
clopotelor ce însoţea angelusul de seară se răsfrângea sub bolta de
piatră şi lemn. Bătrânul se opri lângă al cincilea rând, aşteptând
ca dangătul să înceteze. Era semnalul. Ştia că în timp ce se
trăgeau clopotele un alt bărbat, mai tânăr – cel mai necruţător om
din câţi există pe lume – făcuse ocolul bisericii, studiind pe toţi cei
dinăuntru şi de afară. Dacă acel bărbat vedea ceva ce nu se
aştepta să vadă, pe cineva, pe care-l considera o ameninţare
pentru persoana lui, nu urmau nici un fel de întrebări, doar o
execuţie. Aşa proceda Carlos şi numai cei care înţelegeau că
puteau să-şi piardă viaţa în caz că ei înşişi fuseseră urmăriţi
acceptau bani pentru a-i servi asasinului de mesageri. Toţi erau
asemeni lui, bătrâni ale căror zile erau numărate,
nemairămânându-le de trăit decât câteva luni poate, din cauza
vârstei, a vreunei boli.
Carlos nu admitea nici un fel de riscuri, singura consolare fiind
că dacă mureai în serviciul lui – sau de mâna lui – nevestele
bătrâne, sau copiii lor, vor primi bani. Trebuie spus că exista o
anume demnitate în a lucra pentru Carlos. Şi nu era lipsit de
generozitate. Mica lui armată de bătrâni infirmi considera că
datorită lui sfârşitul vieţii lor avea un sens.
Mesagerul îşi boţi bereta în mâini şi-şi continuă drumul spre
şirul de confesionale de lângă peretele din stânga. Merse până la al
cincilea confesional, dădu la o parte perdeaua şi păşi înăuntru,
adaptându-şi ochii la lumina slabă ce venea de la o singură
lumânare aflată dincolo de pânza transparentă ce-l despărţea pe
preot de păcătos. Se aşeză pe mica bancă de lemn şi privi spre
silueta din partea cealaltă. Era la fel ca întotdeauna, un bărbat
îmbrăcat în rasă de călugăr, cu gluga trasă pe cap. Mesagerul
încercă să nu-şi imagineze cum arată acel bărbat; nu era treaba
lui să-şi facă astfel de gânduri.
— Angelus Domini, spuse el.

141
 — Angelus Domini, fiu al lui Dumnezeu, şopti silueta cu glugă.
Zilele tale sunt tihnite?
— Se apropie de sfârşit, răspunse bătrânul, dând replica ce se
cuvenea, dar sunt ajutat să-mi fie tihnite.
— Bun. La vârsta ta e important să ai un sentiment de
siguranţă, zise Carlos. Să trecem la treabă. Ai aflat amănunte de la
Zurich?
— Bufniţa a murit; la fel şi ceilalţi doi, poate chiar şi un al
treilea. Altul a fost grav rănit la mână, nu poate lucra. Cain a
dispărut. Ei cred că femeia e cu el.
— Ciudată întorsătură, spuse Carlos.
— Mai e ceva. Cel care primise ordin să o ucidă a dispărut.
Trebuia să o ducă la Guisan Quai. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat.
— Numai că un paznic a fost ucis în locul ei. E posibil ca ea să
nu fi fost deloc o ostatecă, ci momeala pentru o cursă. O cursă
care s-a întors împotriva lui Cain. Vreau să mă mai gândesc la
asta. Până atunci, ascultă instrucţiunile mele. Eşti pregătit?
Bătrânul băgă mâna în buzunar şi scoase un ciot de creion şi
un petic de hârtie.
— Ascult.
— Telefonează la Zurich. Vreau ca până mâine să fie la Paris
cineva care l-a văzut pe Cain, care-l poate recunoaşte. De
asemenea, cei de la Zurich să ia legătura cu Koenig la
Gemeinschaft şi să-i spună să trimită banda la New York. Să
folosească tot căsuţa poştală de la Village Station.
— Te rog, îl întrerupse bătrânul mesager. Mâinile astea bătrâne
nu mai pot scrie ca altădată.
— Iartă-mă, şopti Carlos. Sunt îngrijorat şi neatent. Îmi pare
rău.
— N-ai de ce. Continuă.
— În fine, vreau ca echipa noastră să se instaleze undeva în
preajma băncii din rue Madeleine. De data asta, banca îl va duce
pe Cain la pierzanie. Încrezutul îşi va găsi sfârşitul la locul unde îşi
are obârşia trufia lui deplasată.. Un preţ de nimic, la fel de demn
de dispreţ ca şi el… dacă nu cumva el e altceva.

142
 CAPITOLUL 11
Bourne urmărea de la distanţă în timp ce Marie trecu prin vamă
şi pe la biroul de imigrări de la aeroportul din Berna, căutând
semne de interes sau de recunoaştere din partea vreunei persoane
aflate în zona de plecări a Air France-ului. Era ora patru după-
amiază, cea mai aglomerată pentru zborurile spre Paris, ora când
oamenii de afaceri se grăbeau să ajungă înapoi în Oraşul Lumină
după plicticoase corvoade pe la băncile din Berna. Marie aruncă o
privire peste umăr, ieşind pe poartă; el dădu din cap, aşteptă până
ce nu o mai văzu, apoi se întoarse şi se îndreptă spre holul
Swissair-ului. George B. Washburn avea o rezervare la avionul de
patru şi jumătate spre Orly.
Urmau să se întâlnească mai târziu, într-o cafenea pe care
Marie o ţinea minte de pe vremea studiilor ei la Oxford. Se chema
Au Coin de Cluny, pe bulevardul Saint-Michel, la câteva străzi de
Sorbona. Dacă printr-o întâmplare cafeneaua nu mai exista, Jason
avea să o întâlnească pe la orele nouă pe treptele de la Muzeul
Cluny.
Bourne ştia că va fi în întârziere; va fi undeva în apropiere, dar
nu va putea ajunge la timp la întâlnire. Sorbona avea una din cele
mai mari biblioteci din toată Europa şi undeva în acea bibliotecă se
găseau colecţii de ziare. Bibliotecile universitare nu se închideau
după-masă căci studenţii le foloseau deseori seara. La fel va face şi
el de îndată ce va ajunge la Paris. Exista ceva ce trebuia să afle.
Citesc în fiecare zi ziarele. În trei limbi. Acum şase luni, a fost
ucis un om. Moartea lui a fost relatată pe prima pagină în toate
ziarele de atunci. Asta spusese un individ gras, la Zurich.

Îşi lăsă valiza la garderoba bibliotecii şi urcă la etajul doi, luând

o apoi la stânga, spre uriaşa sală de lectură. Ziarele erau pe
rafturi, colecţii complete până cu exact un an în urmă faţă de data
acelei zile.
Merse de-a lungul rafturilor, socotind şase luni înapoi şi luă din
raft ziarele pe zece săptămâni înainte de acea dată. Le duse până
la cea mai apropiată masă pe care o găsi liberă şi, fără să se aşeze,
începu să le răsfoiască, uitându-se, număr cu număr, la prima
pagină. Mari oameni de stat muriseră de moarte bună, în patul lor;

143
alţii făcuseră declaraţii; dolarul scăzuse, aurul crescuse; greve
paralizaseră anumite sectoare, în timp ce guvernele oscilau între a
lua măsuri şi a nu face nimic. Dar nu fusese ucisă nici o persoană
care să merite titluri de o şchioapă. Nu figura nici un astfel de
incident, nici un astfel de asasinat.
Jason se duse înapoi la rafturi şi luă ziare şi mai vechi. Cu două
săptămâni, douăsprezece săptămâni, douăzeci. Aproape opt luni.
Nimic.
Deodată îi veni ideea. El mersese înapoi în timp, nu înainte de la
acea dată cu şase luni în urmă. Se putea face o mică eroare, în
ambele sensuri; de câteva zile sau de o săptămână, chiar două.
Duse ziarele la locul lor şi le scoase pe cele de cu patru şi cinci luni
în urmă.
Prăbuşiri de avioane, revoluţii sângeroase, sărăcie şi boli acolo
unde toată lumea ştia că există sărăcie şi boli, dar nici o persoană
importantă nu fusese ucisă.
Ajunse la ultimul teanc. Pâcla îndoielilor şi a sentimentului de
vinovăţie începuse să se risipească pe măsură ce întorcea paginile.
Oare să fi minţit grăsunul acela din Zurich, care tot asuda? Să
fie totul o minciună? Toate să fie minciuni? Trăia oare un coşmar
ce s-ar putea să dispară o dată cu…

„AMBASSADEUR LELAND ASSASSINE A

MARSEILLE!”

Majusculele groase ale titlului îi explodară în faţa ochilor,

făcându-l să-l doară. Nu era o durere imaginară, inventată, ci o
durere ascuţită ce-i pătrunse în orbite, îi străpunse ţeasta.
Respiraţia i se opri, ochii îi rămaseră aţintiţi pe numele LELAND. Îl
cunoştea; vedea chipul. Îl putea descrie. Sprâncene stufoase sub o
frunte lată, un nas bont între doi pomeţi proeminenţi, o gură cu
buze neobişnuit de subţiri, peste care era o mustaţă căruntă,
tunsă îngrijit. Cunoştea chipul; îl cunoştea pe acest om. Şi el
fusese ucis cu un singur glonţ tras cu o armă foarte puternică, de
la fereastra unei case de pe chei. Ambasadorul Howard Leland
mergea pe un chei din Marsilia la ora cinci după-masa. Îi fuseseră
zburaţi creierii.
Bourne nu mai avea nevoie să citească al doilea paragraf pentru
a şti că Howard Leland fusese, înainte de numirea sa ca
ambasador la Quai d’Orsay la Paris, amiralul H.R. Leland, din
marina militară a Statelor Unite şi apoi director interimar al

144
Serviciului de informaţii al Marinei. Nu avea nevoie nici să ajungă
la miezul articolului, unde se făceau speculaţii privind motivele
asasinatului; el le ştia. Principala însărcinare a lui Leland la Paris
era să convingă guvernul francez să nu autorizeze vânzări masive
de arme – mai ales de avioane cu reacţie Mirage – către Africa şi
Orientul Mijlociu. Izbutise uimitor de bine în misiunea sa,
nemulţumind diverse părţi interesate din toate zonele Mediteranei.
Se presupunea că fusese ucis pentru amestecul lui; o pedeapsă
menită să servească de avertisment altora. Cumpărătorii şi
vânzătorii de moarte nu admiteau să li se pună beţe în roate.
Iar vânzătorul de moarte care-l ucisese va fi fost plătit cu mulţi
bani, departe de locul faptei, toate urmele fiind şterse.
La Zurich. Un mesager trimis la un om fără picioare; altul la un
tip gras, într-un restaurant aglomerat de lângă Falkenstrasse.
Zurich.
Marsilia.
Jason închise ochii. Durerea devenise insuportabilă. El fusese
cules de pe mare cu cinci luni în urmă, portul lui de plecare
presupus a fi Marsilia. Iar dacă aşa era, înseamnă că marea îi
servise de cale de scăpare, închiriase o ambarcaţiune cu care să-şi
piardă urma pe vasta întindere a Mediteranei. Totul se potrivea al
naibii de bine, toate se legau. De unde putea să ştie lucrurile pe
care le ştia dacă nu era el însuşi acel vânzător de moarte de pe
cheiul de la Marsilia?
Deschise ochii, durerea împiedicându-l să gândească, dar nu
complet. În memoria lui limitată, o hotărâre era clară. Nu va exista
nici o întâlnire la Paris cu Marie St. Jacques.
Poate că într-o zi îi va scrie o scrisoare, să-i spună ceea ce nu-i
putea spune acum. Dacă va mai fi în viaţă şi va putea să scrie o
scrisoare; acum nu putea să scrie. Nu putea să aştearnă pe hârtie
cuvinte de mulţumire sau de dragoste, absolut nici o explicaţie. Ea
îl va aştepta şi el nu va veni. Trebuia să pună distanţă între ei; nu
putea să o implice în afacerile unui vânzător de moarte. Ea se
înşelase, iar temerile lui cele mai negre se dovediseră întemeiate.
O, Dumnezeule! El putea descrie chipul lui Howard Leland, deşi
pe pagina din faţa lui nu era nici o fotografie! Acea pagină cu
oribilul titlu care-i spunea atât de multe, confirma atât de multe
lucruri. Data. Joi, 26 august, Marsilia. Era o zi pe care şi-o va
aminti tot restul vieţii lui date peste cap.
Joi, 26 august…
Ceva nu era în regulă. Ce anume? Ce? Joi?… Joi nu-i spunea

145
nimic. Douăzeci şi şase august?… Douăzeci şi şase? Nu putea fi
douăzeci şi şase! Douăzeci şi şase nu era în regulă! Auzise doar de
atâtea ori. Jurnalul lui Washburn – jurnalul pacientului lui. De
câte ori nu recapitulase Washburn fiecare fapt, fiecare fază, fiecare
zi şi fiecare progres realizat! De nenumărate ori! De prea multe ori
pentru ca să nu ţină minte!
Ai fost adus la uşa mea în dimineaţa zilei de marţi, douăzeci şi
patru august, la ora opt şi douăzeci fix. Starea ta era…
Marsilia, 24 august.
24 august.
Nu se afla la Marsilia pe douăzeci şi şase! Nu putea să fi tras cu
o armă de pe chei. Nu el era vânzătorul de moarte de la Marsilia!
Nu el îl ucisese pe Howard Leland!
Acum şase luni a fost ucis un om… Dar nu erau şase luni, erau
aproape şase luni, dar nu şase luni. Şi nu el îl ucisese pe acel om;
el se afla pe jumătate mort, în casa unui alcoolic, pe Ile de Port
Noir.
Pâcla începea să se risipească, durerea slăbea. Îl cuprinse o
stare de jubilare: descoperise o minciună concretă! Dacă era una,
mai puteau fi şi altele!
Bourne se uită la ceas; era nouă şi un sfert. Marie plecase de la
cafenea şi îl aştepta pe treptele de la Muzeul Cluny. Puse la loc pe
raft ziarele şi se îndreptă cu paşi grăbiţi spre uşa mare, ca de
catedrală, a sălii de lectură.
O luă pe bulevardul Saint-Michel, cu paşi tot mai mari şi mai
zoriţi. Avea sentimentul că trăise ceea ce trebuie să simtă un
condamnat la spânzurătoare atunci când este iertat de pedeapsă şi
dorea să împartă cu cineva această experienţă rară. Pentru câtăva
vreme scăpase din bezna violentă, din apele tulburi şi învolburate;
găsise o clipă de lumină şi soare – asemeni clipelor şi razelor de
soare ce umpleau încăperea dintr-un han de ţară – şi trebuia să
ajungă la cea care i le dăruise. Să ajungă la ea, să o ia în braţe şi
să-i spună că exista o speranţă.
O zări sus pe trepte, cu braţele strânse peste piept, apărându-se
de vântul îngheţat, scrutând cu privirea strada mărginită de
copaci. Era nerăbdătoare, neliniştită, o femeie temându-se că nu
va vedea ceea ce dorea să vadă, că nu va veni.
Cu zece minute în urmă, el n-ar fi venit.
Îl zări. Chipul ei strălucea de bucurie şi pe buze îi apăru un
zâmbet plin de viaţă. Se repezi spre el în timp ce el alerga în sus pe
trepte. Se îmbrăţişară şi timp de o clipă nici unul nu spuse nimic.

146
 — Am aşteptat şi am tot aşteptat, zise ea în cele din urmă,
recăpătându-şi suflul. Am fost atât de speriată, de îngrijorată. S-a
întâmplat ceva? Te simţi bine?
— Da. Atât de bine cum nu m-am mai simţit de mult.
— Cum aşa?
O prinse de umeri.
— „Acum şase luni, a fost ucis un om…” ţi-aminteşti? Bucuria
dispăru din ochii ei.
— Da. Îmi amintesc.
— Nu eu l-am ucis, spuse Bourne. Nu puteam s-o fac.
Găsiră un mic hotel, în apropiere de bulevardul Montparnasse
plin de forfotă. Holul şi camerele aveau un aspect prăfuit, dar mai
păstrau urmele unei eleganţe uitate. Era ca un loc tihnit de repaos
în mijlocul unui carnaval, străduindu-se să-şi păstreze
personalitatea, acceptând vremurile aşa cum erau, dar nemergând
în pas cu ele.
Jason închise uşa, mulţumindu-i slujbaşului cărunt care-i
condusese şi a cărui indiferenţă se transformase în indulgenţă la
primirea unei bancnote de douăzeci de franci.
— Te-a luat drept un diacon din provincie, care aşteaptă cu
nerăbdare să petreacă o noapte la Paris, spuse Marie. Sper că ai
observat că eu m-am dus direct spre pat.
— Îl cheamă Herve şi cred că va fi foarte atent cu noi. N-are de
gând să împartă banii cu alţii.
Se apropie de ea şi o luă în braţe.
— Îţi mulţumesc pentru viaţa mea, spuse el.
— Oricând, cu plăcere, prietene. Marie îi luă faţa în mâini. Dar
să nu mă mai faci niciodată să stau aşa în aşteptare. Simţeam că
înnebunesc. Nu mă gândeam decât la faptul că poate te-a
recunoscut cineva… că s-a întâmplat ceva îngrozitor.
— Uiţi că nimeni nu ştie cum arăt.
— Nu conta pe asta; nu-i adevărat. În Steppdeckstrasse au fost
patru indivizi, inclusiv ticălosul de la Guisan Quai. Ei sunt în
viaţă, Jason şi te-au văzut.
— Nu chiar. Ei au văzut un tip brun cu bandaje la gât şi la cap,
care mergea şchiopătând. Doar doi au fost aproape de mine; cel de
la etajul doi şi porcul de la Guisan. Primul n-o să poată să plece
din Zurich pentru o vreme; nu poate să meargă şi dintr-o mână nu
i-a mai rămas mare lucru. Al doilea a avut lumina lanternei în
ochi, lanternă care pe mine nu m-a luminat din plin.
Marie îi dădu drumul, încruntând din sprâncene, mintea ei

147
funcţionând cu repeziciune.
— Nu poţi să fii sigur. Ei au fost acolo şi te-au văzut. Schimbă-ţi
părul… îţi schimbi chipul. Geoffrey Washburn, Ile de Port Noir.
— Îţi repet, ei au văzut un individ brun, în umbră. Te pricepi să
foloseşti o soluţie slabă de peroxid?
— N-am folosit niciodată aşa ceva.
— Atunci o să găsesc dimineaţă o frizerie. Montparnasse e locul
cel mai potrivit pentru asta. Nu se zice că blonzii au mai mult
farmec?
Ea îi studie chipul.
— Încerc să-mi imaginez cum vei arăta.
— Diferit. Nu foarte mult, dar suficient.
— S-ar putea să ai dreptate. Sper să ai dreptate. Îl sărută pe
obraz, cum făcea de obicei când voia să înceapă o discuţie. Acum
spune-mi ce s-a întâmplat. Unde te-ai dus? Ce-ai aflat despre
acel… incident de acum şase luni?
— Nu a avut loc acum şase luni şi tocmai de aceea nu se poate
să-l fi ucis eu.
Îi povesti totul, cu excepţia celor câteva clipe când crezuse că n-
o va mai revedea niciodată. Nici nu era nevoie; o spuse ea în locul
lui.
— Dacă acea dată n-ar fi fost atât de limpede în mintea ta, n-ai
fi venit la mine, nu-i aşa?
Jason clătină din cap.
— Probabil că nu.
— Ştiam. Am simţit-o. Timp de un minut, în vreme ce mergeam
de la cafenea către muzeu, mi s-a tăiat respiraţia, parcă mă
sufocam, îţi vine să crezi?
— Nu vreau să cred.
— Nici eu, dar s-a întâmplat.
Şedeau amândoi, ea pe pat, el pe singurul fotoliu din cameră,
tras aproape de pat. Se întinse şi o prinse de mână.
— Încă tot nu-s convins că e bine că mă aflu aici… L-am
cunoscut pe acel om, i-am văzut chipul. Mă aflam la Marsilia cu
patruzeci şi opt de ore înainte ca el să fie ucis!
— Dar nu tu l-ai ucis.
— Atunci de ce mă aflam acolo? De ce cred unii că eu am făcut-
o? Iisuse, e o nebunie!
Sări în picioare. În privire i se citea iarăşi suferinţa.
— Dar era să uit. Eu doar nu sunt sănătos. Fiindcă am uitat.
Ani, o viaţă întreagă.

148
 Marie vorbi cu ton egal, fără nici o urmă de compătimire în glas.
— Răspunsul o să-ţi vină cu timpul. De cine ştie unde, până la
urmă chiar de la tine.
— S-ar putea să nu se întâmple niciodată. Washburn spunea că
sunt ca nişte blocuri rearanjate, culoarele sunt altele… ferestrele
sunt în altă parte.
Jason se duse la fereastră, sprijinindu-se de pervaz, privind
afară la luminile din Montparnasse.
— Imaginile nu mai sunt aceleaşi, nu vor mai fi niciodată. Acolo
undeva există oameni pe care-i cunosc, care mă cunosc. La vreo
două mii de mile de aici sunt oameni la care ţin şi oameni la care
nu ţin… Ori poate, Dumnezeule, o nevastă şi copii – nu ştiu. Eu
mă tot răsucesc în vânt, mă rostogolesc şi nu pot să ajung jos pe
pământ. De câte ori încerc, sunt aruncat iarăşi în sus.
— În cer? întrebă Marie.
— Da.
— Ai sărit dintr-un avion, spuse ea pe un ton de certitudine.
Bourne se întoarse de la fereastră.
— Nu ţi-am spus niciodată asta.
— Noaptea trecută ai vorbit despre asta în somn. Transpirai;
faţa îţi era congestionată şi fierbinte şi a trebuit să te şterg cu un
prosop.
— De ce nu mi-ai spus nimic?
— Într-un fel, ţi-am spus. Te-am întrebat dacă ai fost pilot, sau
dacă zborul te speria. Mai ales cel de noapte.
— Nu ştiam despre ce vorbeşti. De ce nu ai insistat?
— Mi-a fost teamă. Erai în prag de isterie şi eu nu mă pricep la
astfel de lucruri. Pot să te ajut să încerci să-ţi aminteşti, dar nu
pot să-ţi stăpânesc subconştientul. Cred că numai un medic poate
să o facă.
— Un medic? Am fost cu un medic aproape şase luni.
— Din câte mi-ai spus despre el, cred că ar mai fi necesară şi
părerea altui medic.
— Eu nu cred! răspunse el, nedumerit el însuşi de furia care-l
cuprinsese.
— De ce nu?
Marie se ridică de pe pat.
— Ai nevoie de ajutor, dragul meu. Un psihiatru ar putea…
— Nu! strigă el fără să vrea, furios pe sine însuşi. Nu voi face
aşa ceva. Nu pot.
— Te rog, spune-mi de ce? îl întrebă ea calm, stând în picioare

149
în faţa lui.
— Nu… nu pot s-o fac.
— Dar spune-mi de ce, atâta tot.
Bourne o privi fix, apoi se duse din nou la fereastră, sprijinindu-
se de pervaz.
— Fiindcă mi-e teamă. Cineva a minţit şi acest lucru m-a
bucurat cum nici nu pot să-ţi spun. Dar dacă nu mai sunt şi alte
minciuni, dacă restul e adevărat? Atunci ce mă fac?
— Vrei să spui că nu vrei să afli?
— Nu în felul ăsta.
Continua să privească la luminile de afară.
— Încearcă să mă înţelegi, spuse el. Trebuie să ştiu anumite
lucruri… suficient cât să pot lua o hotărâre… dar poate nu chiar
totul. O parte din mine trebuie să poată să plece, să dispară.
Trebuie să-mi pot spune mie însumi că ce a fost nu mai este şi că
există posibilitatea să nu fi fost niciodată deoarece eu nu-mi
amintesc. Ceea ce un om nu-şi aminteşte, nu a existat… pentru el.
Se întoarse spre Marie. Ceea ce vreau să-ţi spun este că poate e
mai bine aşa.
— Vrei indicii, dar nu dovezi, asta vrei să zici?
— Vreau săgeţi care să arate într-o parte sau în alta, care să-mi
spună dacă s-o iau la fugă sau să nu o iau.
— Să-ţi spună ţie. Dar cum rămâne cu noi?
— Asta se va lămuri o dată cu apariţia săgeţilor. Ştii bine.
— Atunci hai să le găsim.
— Ai grijă. S-ar putea să nu fii în stare să accepţi ce vom afla.
Vorbesc serios.
— Te accept pe tine. Şi eu vorbesc serios. Întinse mâna şi îi
atinse chipul. Haide. În Ontario e abia ora cinci şi mai pot să-l
prind pe Peter la birou. Poate să înceapă investigaţia legată de
Treadstone… şi să ne dea numele cuiva de aici de la ambasadă
care ar putea să ne ajute dacă avem nevoie.
— Vrei să-i spui lui Peter că eşti la Paris?
— Oricum va şti de la centralistă, dar nu va putea da de urma
acestui hotel. Şi nu-ţi face griji, îi voi spune că am venit la Paris
pentru câteva zile fiindcă rudele mele de la Lyon sunt prea
plicticoase. O să mă creadă.
— Crezi că el cunoaşte pe cineva aici la ambasadă?
— Peter ţine foarte mult să cunoască peste tot pe cineva. Este
una din trăsăturile lui nu foarte atractive, dar utile.
— Deci se pare că trebuie să ştie.

150
 Bourne luă din cuier pardesiele lor.
— După ce suni, mergem să cinăm. Cred că la amândoi ne-ar
prinde bine o băutură.
— Hai să trecem prin faţa băncii din rue Madeleine. Vreau să
văd ceva.
— Ce poţi să vezi noaptea?
— O cabină telefonică. Sper să fie una prin apropiere.
Era. Peste drum, în diagonală faţă de intrare.

Bărbatul înalt şi blond, cu ochelari cu ramă de baga, se uita la

ceas, în lumina soarelui de după-amiază de pe rue Madeleine. Pe
trotuare era îmbulzeală, iar circulaţia pe stradă era ameţitoare, ca
peste tot la Paris. Intră în cabina telefonică şi puse la loc în furcă
receptorul, pe care-l lăsase să atârne, blocând astfel linia. Cineva
care ar fi vrut să folosească telefonul îşi putea închipui că era
defect şi fusese lăsat atârnând dintr-o grijă plină de solicitudine.
Manevra îi reuşise.
Se uită din nou la ceas. Începea numărătoarea inversă. Marie se
afla înăuntru în bancă. Îl va suna în următoarele câteva minute.
Scoase din buzunar câteva monede, le puse pe poliţă şi se sprijini
de panoul de sticlă, cu ochii la banca de peste drum. Un nor
trecător făcu să mai scadă din intensitate lumina soarelui şi îşi
putu vedea reflectată în geam propria imagine. Era mulţumit de ce
văzu şi îşi aminti reacţia plină de uimire a frizerului din
Montparnasse, care-l introdusese într-o cabină închisă cu perdele,
pentru a-i decolora părul, transformându-l în blond. Norul trecu şi
în acea clipă sună telefonul.
— Tu eşti? întrebă Marie St. Jacques.
— Eu sunt, spuse Bourne.
— Ai grijă să reţii numele şi locul unde se află biroul. Şi
vorbeşte franţuzeşte mai stâlcit, ca să-şi dea seama că eşti
american. Spune-i că nu eşti obişnuit cu telefoanele de la Paris. Pe
urmă fă totul aşa cum ne-am înţeles. Te sun iarăşi peste exact
cinci minute.
— Ceasul a pornit.
— Poftim?
— Nimic. Vreau să zic că îi dăm drumul.
— În regulă… Ceasul a pornit. Succes.
— Mulţumesc.
Jason apăsă pe furcă, îi dădu drumul şi formă numărul pe care
îl memorase.

151
 — La Banque de Valois. Bonjour.
— Am nevoie de o mână de ajutor, spuse Bourne, continuând
prin a spune ceea ce-l învăţase Marie. Am transferat de curând din
Elveţia nişte fonduri considerabile, prin curier. Aş vrea să ştiu
dacă s-a efectuat transferul.
— De asta se ocupă Departamentul nostru de Relaţii Externe,
domnule. Vă fac legătura.
Un păcănit, apoi o altă voce feminină.
— Relaţiile Externe. Jason îşi repetă cererea.
— Vreţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră, vă rog?
— Aş prefera să vorbesc cu un funcţionar superior, înainte de a-
mi da numele.
O pauză.
— Foarte bine, domnule. Vă fac legătura cu biroul
vicepreşedintelui d’Amacourt.
Secretara domnului d’Amacourt fu mai puţin binevoitoare,
intrând în funcţiune mecanismul de filtrare a celor ce au acces la
funcţionarii superiori ai băncii, după cum prevăzuse Marie. Aşa
încât Bourne folosi iarăşi cuvintele Mariei.
— Mă refer la un transfer de la Zurich de la Gemeinschaft Bank
de pe Bahnhofstrasse şi e vorba de o sumă de ordinul a şapte cifre.
Cu domnul d’Amacourt, vă rog. Am foarte puţin timp.
O secretară nu-şi putea permite să mai tergiverseze lucrurile. Pe
fir se auzi glasul perplex al prim-vicepreşedintelui.
— Pot să vă ajut cu ceva?
— Dumneata eşti d’Amacourt? întrebă Jason.
— Da, sunt Antoine d’Amacourt. Îmi permiteţi să întreb cine e la
telefon?
— Bun! Trebuia să-mi fi dat numele dumitale la Zurich. Data
viitoare o să mă asigur, zise Bourne cu accent american,
redundanţa fiind intenţionată.
— Poftim? Preferaţi să vorbiţi englezeşte, monsieur?
— Da, replică Jason, trecând la engleză. Şi aşa am destule
probleme cu blestematul ăsta de telefon. Se uită la ceas. Mai avea
sub două minute. Numele meu e Bourne, Jason Bourne şi acum
opt zile am transferat patru milioane şi jumătate de la
Gemeinschaft Bank din Zurich. M-au asigurat că tranzacţia va fi
confidenţială.
— Toate tranzacţiile sunt confidenţiale, domnule.
— Excelent. Bun. Ceea ce vreau să ştiu e dacă totul e rezolvat.
— Trebuie să vă spun, continuă vicepreşedintele băncii, că

152
tocmai din cauza confidenţialităţii este exclus să dăm vreo
confirmare a unor astfel de tranzacţii la telefon, unor persoane
necunoscute.
Marie avusese dreptate şi logica capcanei ei îi era acum mai
clară lui Jason.
— Speram ca aşa să fie, dar după cum i-am spus secretarei
dumitale, mă grăbesc foarte tare. Peste două ore plec din Paris şi
trebuie să pun totul în ordine.
— Atunci vă sugerez să veniţi la bancă.
— Ştiu asta, zise Bourne, mulţumit că discuţia decurge exact
cum prevăzuse Marie. Voiam doar ca totul să fie pregătit pe când
ajung acolo. Unde e biroul dumitale?
— La parter, monsieur. În fund, dincolo de portiţă, uşa din
mijloc. Este acolo o recepţioneră.
— Şi o să discut numai cu dumneata, nu-i aşa?
— Dacă doriţi, deşi orice…
— Ascultă, domnule, exclamă americanul cel arţăgos, e vorba de
peste patru milioane de franci!
— Numai cu mine, domnule Bourne.
— În regulă. Bun.
Jason puse un deget pe furca receptorului. Mai avea
cincisprezece secunde.
— Uite, acum e două treizeci şi cinci…
Apăsă de două ori în furcă, întrerupând conversaţia, dar nu şi
legătura.
— Alo? Alo?
— Sunt aici, domnule.
— Telefon afurisit! Ascultă, voi…
Apăsă din nou, de data asta de trei ori în succesiune rapidă.
— Alo? Alo?
— Domnule, vă rog… dacă-mi daţi numărul dumneavoastră de
telefon…
— Centrala? Centrala?
— Domnule Bourne, vă rog…
— Nu te aud!
Patru secunde, trei secunde, două secunde.
— Aşteaptă puţin. Te sun eu din nou.
Apăsă complet furca, întrerupând legătura. Trecură trei secunde
şi telefonul sună; îl ridică.
— Numele lui e d’Armacourt. Are biroul la parter, în fund, uşa
din mijloc.

153
 — Am reţinut, zise Marie şi închise.
Bourne formă din nou numărul băncii, introduse fise în aparat.
— Je parlais avec Monsieur d’Amacourt quand on m’a coupe… 38
— Je regrette, monsieur.39
— Domnule Bourne?
— D’Amacourt?
— Da. Regret nespus că aveţi asemenea probleme. Ce spuneaţi?
Despre oră?
— A, da. E puţin trecut de două şi jumătate. Voi ajunge acolo pe
la trei.
— Vă aştept, domnule.
Jason blocă din nou telefonul, lăsându-l să atârne şi se îndreptă
repede prin mulţime spre umbra copertinei din faţa unui magazin.
Se întoarse şi rămase în aşteptare, cu ochii la banca de peste
drum, amintindu-şi de o altă bancă, din Zurich şi de sunetul
sirenelor pe Bahnhofstrasse. În următoarele douăzeci de minute se
va vedea dacă Marie a avut sau nu dreptate. Dacă da, pe rue
Madeleine nu se vor auzi sirene.
Femeia zveltă care purta o pălărie cu boruri largi ce îi ascundea
pe jumătate chipul puse în furcă telefonul public aflat pe peretele
din dreapta intrării în bancă. Îşi scoase pudriera şi începu să-şi
verifice machiajul, mişcând mica oglindă mai întâi în dreapta şi
apoi spre stânga. Mulţumită, băgă pudriera la loc, îşi închise
poşeta şi se îndreptă spre fundul sălii, trecând prin faţa ghişeelor
casierilor. Se opri la contorul din mijloc, luă un pix prins cu un
lănţişor şi începu să scrie numere fără noimă pe un formular ce
fusese lăsat pe poliţa de marmură. La nici trei metri distanţă se
găsea o mică portiţă cu cadru de alamă, având în dreapta şi în
stânga o balustradă de lemn. Dincolo de portiţă şi de balustradă se
aflau birourile funcţionarilor mai puţin importanţi şi în spatele lor
secretarele principale – cinci la număr – în faţa a cinci uşi din
peretele din fund. Marie citi numele scris cu litere aurii pe uşa din
mijloc.

M.A.R. D’Amacourt
Vice-President
Comptes a l’etranger et Devises

38
Vorbeam cu domnul d’Amacourt când am fost întrerupt...
39
Îmi pare rău, domnule, (fr.).

154
 Urma să se întâmple din clipă în clipă, dacă era să se întâmple,
dacă ea avea dreptate. Iar dacă avea, trebuia să ştie cum arată
domnul d’Amacourt, căci el era cel cu care Jason va trebui să ia
legătura. Să ia legătura şi să vorbească cu el, dar nu în bancă.
Se întâmplă. Se simţi o vânzoleală, o agitaţie.
Secretara din faţa uşii lui d’Amacourt intră grăbită înăuntru, cu
un blocnotes în mână, ieşi după treizeci de secunde şi ridică
telefonul. Formă trei cifre – un telefon interior – şi vorbi în
receptor, citind de pe notes.
Se scurseră două minute; uşa de la biroul lui d’Amacourt se
deschise şi vicepreşedintele se ivi în prag, enervat din cauza acestei
întârzieri nejustificate. Era un bărbat de vârstă mijlocie, al cărui
chip părea mai bătrân decât era, dar care se străduia să arate mai
tânăr. Părul lui şaten şi rar era astfel pieptănat încât să ascundă
începutul de chelie; în jurul ochilor avea pungi, dovada a multe
ceasuri petrecute la un pahar de vin bun. Privirea acelor ochi era
rece, ageră, de individ prudent. Îi puse secretarei o întrebare pe un
ton răstit; aceasta se răsuci în scaun, străduindu-se să nu-şi
piardă cumpătul.
D’Amacourt intră înapoi în birou fără să închidă uşa; cuşca
unui leu furios, lăsată deschisă. Se scurse încă un minut.
Secretara se tot uita spre dreapta ei, aşteptând ceva. Când apăru,
respiră uşurată.
Pe peretele din stânga, deasupra a două panouri de lemn închis
la culoare, se aprinse o luminiţă verde; cineva cobora cu liftul.
Peste câteva secunde uşa se deschise şi un bărbat vârstnic,
elegant, coborî din lift ţinând în mână o casetă neagră nu cu mult
mai mare decât palma lui. Marie se uită atentă la ea, cu un
sentiment de satisfacţie amestecată cu teamă; presupunerea ei
fusese corectă. Caseta neagră fusese scoasă dintr-un registru
confidenţial, aflat într-o cameră păzită, luată cu semnătură de un
om mai presus de orice bănuială sau tentaţie – bărbatul vârstnic
care se îndrepta spre biroul lui d’Amacourt.
Secretara se ridică, îl salută pe funcţionarul superior şi îl
conduse în biroul lui d’Amacourt. Ieşi imediat, închizând uşa în
urma ei.
Marie se uită la ceas, cu ochii pe secundar. Mai voia să obţină
încă un indiciu parţial şi putea să-l aibă dacă izbutea să treacă de
portiţă şi să arunce o privire pe biroul secretarei.
Se îndreptă spre portiţă, deschizându-şi poşeta şi adresându-i
un zâmbet vag recepţionerei care vorbea la telefon. Schiţă din buze

155
numele lui d’Amacourt, în direcţia recepţionerei uimite, se aplecă
puţin şi deschise portiţa. Trecu repede dincolo, cu aerul unei
cliente foarte hotărâte.
— Pardon, madame… Recepţionera acoperi cu mâna receptorul,
vorbindu-i repede în franceză. Pot să vă ajut cu ceva?
Marie pronunţă iarăşi numele numai din buze – de data asta
jucând rolul unei cliente politicoase, care a întârziat la o întâlnire
şi nu vrea să o deranjeze pe o funcţionară ocupată.
— Monsieur d’Amacourt. Mi-e teamă că am întârziat. Mă duc
doar să discut cu secretara lui.
Îşi continuă drumul spre biroul secretarei.
— Vă rog, madame! strigă după ea recepţionera. Trebuie să
anunţ…
Cuvintele ei fură acoperite de bâzâitul maşinilor de scris
electrice şi de murmur de conversaţie. Marie se apropie de
secretara cu înfăţişare severă, care ridică privirea spre ea, la fel de
uimită ca şi recepţionera.
— Da? Pot să vă ajut cu ceva?
— Monsieur d’Amacourt, vă rog.
— Regret, dar e într-o discuţie, doamnă. Aveţi fixată o întâlnire?
— O, da, desigur, zise Marie, deschizându-şi iarăşi poşeta.
Secretara aruncă o privire pe agenda de pe birou.
— Îmi pare rău, dar nu am pe nimeni programat la această oră.
— O, Dumnezeule! exclamă derutată clienta Băncii Valois.
Acum îmi dau seama că întâlnirea e pentru mâine, nu pentru azi!
Îmi pare deosebit de rău!
Se răsuci pe călcâie şi o luă cu paşi repezi spre portiţă. Văzuse
ceea ce voise să vadă, ultimul indiciu de care avea nevoie. Pe
telefonul lui d’Amacourt era aprins un singur beculeţ. Dădea un
telefon în afară, fără să-i fi cerut secretarei să-i facă legătura.
Contul aparţinându-i lui Jason Bourne avea legate de el
instrucţiuni speciale, confidenţiale, care nu trebuiau să-i fie
dezvăluite deţinătorului contului.
La umbra copertinei, Bourne aruncă o privire la ceas; era două
şi patruzeci şi nouă de minute. Marie trebuia să fie iarăşi lângă
telefonul de la intrarea în bancă; o pereche de ochi urmărind
dinăuntru ce se întâmplă. În următoarele câteva minute vor avea
răspunsul. Poate că Marie îl ştia deja.
Se duse spre partea stângă a vitrinei magazinului, nepierzând
din ochi intrarea în bancă. Un vânzător dinăuntru îi zâmbi,
aducându-i aminte că trebuia să evite să atragă atenţia. Scoase un

156
pachet de ţigări, îşi aprinse una şi se uită din nou la ceas. Trei fără
opt minute.
Şi apoi îi văzu. Îl văzu. Trei bărbaţi bine îmbrăcaţi, apropiindu-
se grăbiţi pe rue Madeleine, vorbind între ei, dar cu privirile
aţintite înainte. Îi depăşiră pe trecătorii din faţa lor, care mergeau
mai încet, scuzându-se cu o politeţe ce nu-i caracterizează pe
parizieni. Jason se concentră asupra tipului din mijloc. El era. Un
individ pe nume Johann.
Semnalizează-i lui Johann să intre în casă. O să ne întoarcem să-
i luăm. Cuvintele astea le rostise în Steppdeckstrasse un individ cu
ochelari cu rame aurii. Johann. Îl trimiseseră aici, de la Zurich. El
îl văzuse pe Jason Bourne. Şi asta mai însemna ceva: nu existau
fotografii cu el.
Cei trei bărbaţi ajunseră la intrare. Johann şi cu cel din dreapta
intrară, iar al treilea om rămase lângă uşă. Bourne se duse spre
cabina telefonică. Va aştepta patru minute, înainte de a-i da un
ultim telefon lui Antoine d’Amacourt.
Îşi aruncă ţigara lângă cabină, o strivi cu piciorul şi deschise
uşa.
— Monsieur…
Auzi un glas în spate. Jason se întoarse, cu respiraţia tăiată. Un
bărbat nebărbierit arăta cu degetul spre cabină.
— Le telephone… il ne marche pas. Regardez la corde. 40
— Merci bien. Je vais essayer quand meme. 41
Bărbatul ridică din umeri şi îşi văzu de drum. Bourne intră în
cabină. Cele patru minute trecuseră. Scoase din buzunar fisele –
cât pentru două apeluri – şi formă primul număr.
— La Banque de Valois. Bonjour.
Zece secunde mai târziu, d’Amacourt era pe fir. În glas i se
simţea încordarea.
— Dumneavoastră sunteţi, domnule Bourne? Parcă spuneaţi că
veniţi la mine la birou.
— Regret, dar a trebuit să-mi schimb planurile. Te voi suna
mâine.
Deodată, prin geamul cabinei, Jason văzu o maşină oprind într-
un spaţiu liber de peste drum de bancă. Cel de al treilea om, care
rămăsese lângă intrare, îi făcu semn şoferului, dând din cap.
— … ce pot să fac?

40
Telefonul... nu funcţionează. Uitaţi-vă la cablu, (fr.).
41
Mulţumesc. Totuşi o să încerc, (fr.).

157
 D’Amacourt îl întrebase ceva.
— Poftim?
— Am întrebat dacă pot să vă ajut cu ceva. Am contul
dumneavoastră, totul e pregătit.
Sunt convins că este, îşi zise Bourne în sinea lui. Îi veni o idee.
Merita să facă o încercare.
— Uite, trebuie să ajung la Londra în după-amiaza asta, dar mă
întorc mâine. Păstrează totul la dumneata, bine?
— La Londra, monsieur?
— Te sun mâine. Trebuie să găsesc un taxi să mă ducă la Orly.
Închise telefonul şi continuă să observe intrarea în bancă. Peste
nici o jumătate de minut, Johann şi tovarăşul lui ieşiră în fugă;
vorbiră cu al treilea om şi toţi trei se urcară în automobilul care
aştepta. Deci maşina ucigaşilor se afla acum în drum spre
aeroportul Orly, continuându-şi vânătoarea. Jason reţinu numărul
de înmatriculare, apoi formă al doilea număr.
Dacă telefonul public din bancă nu era folosit de altcineva,
Marie îl va ridica înainte să apuce să sune. Aşa se şi întâmplă.
— Da?
— Ai văzut ceva?
— Multe. D’Amacourt e omul tău.

158
 CAPITOLUL 12
Se plimbară prin magazin, trecând de la un galantar la altul.
Marie însă rămase în preajma vitrinei mari, urmărind tot timpul
intrarea în banca de peste rue Madeleine.
— Ţi-am ales două şaluri, zise Bourne.
— Nu trebuia. Preţurile sunt mult prea mari.
— E aproape patru. Dacă nu a ieşit până acum, n-o să iasă
până la sfârşitul orelor de program.
— Probabil. Dacă ar fi avut întâlnire cu cineva, ar fi ieşit până
acum. Dar trebuia să ştim.
— Crede-mă, amicii lui sunt la Orly, alergând de la o cursă spre
Londra la alta. N-au de unde să ştie pe care vreau să o iau, căci nu
ştiu sub ce nume călătoresc.
— Se vor bizui pe tipul de la Zurich ca să te recunoască.
— El caută un tip brunet, care merge şchiopătând, nu unul care
arată ca mine. Haide, să intrăm în bancă, să mi-l arăţi pe
d’Amacourt.
— Nu putem face asta, zise Marie, clătinând din cap. Camerele
de luat vederi amplasate pe tavan au lentile cu unghi larg de
cuprindere. Dacă verifică înregistrările, s-ar putea să te identifice.
— Un bărbat blond, cu ochelari?
— Sau pe mine. Eu am fost acolo; recepţionera, sau secretara
lui m-ar putea recunoaşte.
— Vrei să zici că acolo e un complot în lege. Eu mă-ndoiesc.
— Pot găsi nenumărate motive ca să verifice înregistrările. Marie
se opri; îl apucă pe Jason de braţ, cu privirea aţintită pe banca de
peste drum.
— Uite-l! Cel în pardesiul cu guler de catifea neagră. El e
d’Amacourt.
— Care-şi trage mânecile?
— Da.
— L-am reperat. Ne vedem la hotel.
— Ai grijă. Ai mare grijă.
— Plăteşte tu şalurile. Acolo, în spate.
Jason ieşi din magazin, mijind ochii din cauza soarelui. Aştepta
o pauză în trafic, ca să poată traversa; slabe şanse. D’Amacourt o
luase la dreapta şi mergea agale. Nu arăta a om grăbit să ajungă la

159
o întâlnire. Părea mai curând preocupat şi prost dispus.
Bourne ajunse la colţ şi traversă pe verde, apoi îl urmă pe
bancher la oarecare distanţă. D’Amacourt se opri la un chioşc să
cumpere un ziar de seară. Jason, la rândul său, se opri în faţa
unui magazin de articole sportive, apoi porni iarăşi, o dată cu
bancherul.
În faţă era un restaurant, cu ferestrele întunecate, o uşă din
lemn masiv, ghintuită cu fier. Nu era greu să-ţi imaginezi
interiorul; un local unde bărbaţii veneau să bea, aducând cu ei
femei în legătură cu care ceilalţi se abţineau de la comentarii. Un
loc la fel de bun ca oricare altul pentru o discuţie liniştită cu
d’Amacourt. Jason grăbi pasul, ajungând alături de bancher. I se
adresă în franceza stâlcită, anglicizată, pe care o folosise la telefon.
— Bonjour, monsieur. Je… pense que vous… etes Monsieur
d’Amacourt42. Cred că nu mă-nşel, nu-i aşa?
Bancherul se opri. În ochii lui reci se citea spaima.
— Bourne? spuse el în şoaptă.
— Prietenii dumitale cred că-s foarte derutaţi în acest moment.
Probabil că aleargă prin tot aeroportul Orly, întrebându-se dacă nu
cumva le-ai dat o informaţie greşită. Poate în mod intenţionat.
— Poftim?
Ochii speriaţi stăteau să sară din orbite.
— Hai să intrăm aici, spuse Jason, luându-l pe d’Amacourt de
braţ ţinându-l strâns. Cred că e cazul să avem o discuţie.
— Eu nu ştiu absolut nimic! N-am făcut decât să urmez
instrucţiunile legate de cont. Eu n-am nici un amestec!
— Nu ţine. Când am vorbit prima dată, mi-ai spus că un cont de
genul celui de care vorbeam nu poate fi confirmat la telefon; că nu
discuţi afaceri cu o persoană pe care nu o cunoşti. Dar douăzeci de
minute mai târziu mi-ai spus că ai totul pregătit pentru mine. Asta
e o confirmare, nu-i aşa? Hai să intrăm.
Restaurantul era oarecum o versiune în miniatură a celui de la
Zurich, Drei Alpenhauser. Separeuri adânci, cu pereţi despărţitori
înalţi, o lumină difuză. Dar aici se opreau asemănările;
restaurantul din rue Madeleine era pe de-a-ntregul franţuzesc, în
locul halbelor de bere pe mese aflându-se carafe cu vin. Bourne
ceru un separeu într-un colţ. Chelnerul îi conduse.
— Comandă-ţi ceva de băut, zise Jason. Vei avea nevoie.

42
Bună ziua, domnule... Eu... cred că dumneavoastră... sunteţi
domnul d’Amacourt, (fr.).

160
 — Credeţi? replică bancherul cu răceală. O să iau un whisky.
Băuturile le fură aduse repede. Între timp, d’Amacourt îşi
scoase cu gesturi nervoase un pachet de ţigări. Bourne aprinse un
chibrit, ţinându-l aproape, foarte aproape de chipul bancherului.
— Merci.
D’Amacourt trase din ţigară, apoi duse paharul la buze şi bău
dintr-o sorbitură jumătate din conţinut.
— Nu cu mine ar trebui să staţi de vorbă, zise el.
— Dar cu cine?
— Poate cu unul din proprietarii băncii. Nu ştiu, dar cu
siguranţă nu cu mine.
— Explică-mi de ce.
— S-au făcut unele aranjamente. O bancă particulară are mai
multă flexibilitate decât o instituţie publică, cu acţionari.
— În ce fel?
— Există o mai mare libertate, să zicem, în a răspunde
solicitărilor anumitor clienţi şi ale unor bănci surori. Mai puţine
controale decât s-ar aplica unei companii înregistrate la Bursă.
Gemeinschaft din Zurich este şi ea o instituţie particulară.
— Solicitările au venit de la Gemeinschaft?
— Solicitări… exigenţe… da.
— Cine e proprietarul Băncii Valois?
— Cine? Mai mulţi. Un consorţiu. Zece sau doisprezece bărbaţi
şi familiile lor.
— Atunci nu-mi rămâne decât să discut cu dumneata. Ar fi o
prostie din partea mea să alerg prin tot Parisul încercând să dau
de ei.
— Eu nu sunt decât un funcţionar superior. Un angajat.
D’Amacourt dădu pe gât restul de băutură, stinse ţigara şi îşi luă o
alta. Şi chibriturile.
— Care sunt aranjamentele?
— Aş putea să-mi pierd postul, monsieur!
— Ai putea să-ţi pierzi viaţa, replică Jason, tulburat de uşurinţa
cu care-i veneau aceste cuvinte.
— Nu am acces la chiar atâtea informaţii cum credeţi.
— Dar nu eşti nici atât de neştiutor cum ai vrea să te cred,
spuse Bourne, măsurându-l cu privirea pe bancher. Tipul tău
poate fi întâlnit oriunde, d’Amacourt. Se vede după hainele tale,
după pieptănătură, chiar şi după mers; ai un aer prea ţanţoş. Un
individ ca tine nu ajunge să fie vicepreşedinte al Băncii Valois fără
să pună întrebări; tu te acoperi în ceea ce faci. Nu faci nici o

161
mişcare care să nu-ţi miroasă a bine fără să te asiguri că poţi să-ţi
salvezi pielea. Bun, acum spune-mi care sunt aranjamentele alea.
Pentru mine, tu nu eşti important, pricepi?
D’Amacourt aprinse un chibrit şi-l ţinu sub ţigară, privindu-l fix
pe Jason.
— Nu e nevoie să mă ameninţi, monsieur. Sunteţi un om foarte
bogat. De ce nu m-aţi plăti? Bancherul surâse nervos. De fapt,
aveţi dreptate. Am pus câteva întrebări. La Paris nu e ca la Zurich.
Unui om având poziţia mea trebuie săi se dea un răspuns, măcar
de formă.
Bourne se lăsă pe spetează, jucându-se cu paharul, clinchetul
cuburilor de gheaţă deranjându-l în mod vizibil pe d’Amacourt.
— Spune un preţ rezonabil, zise el în cele din urmă şi o să-l
discutăm.
— Eu sunt un om rezonabil. Las decizia în seama
dumneavoastră, în funcţie de valoarea informaţiei. Peste tot în
lume, bancherii sunt uneori răsplătiţi de clienţi recunoscători pe
care i-au sfătuit bine. Aş vrea să vă consider un client.
— Sunt convins.
Bourne zâmbi, clătinând din cap, admirând tupeul individului.
— Deci nu mai e vorba de mită, ci de o recompensă. De o
răsplată pentru un sfat şi un serviciu personal.
D’Amacourt ridică din umeri.
— Accept definiţia şi, dacă voi fi întrebat vreodată, voi repeta
cuvintele dumneavoastră.
— Care sunt aranjamentele?
— Transferul fondurilor de la Zurich a fost însoţit de une fiche
confidentielle…
— Une fiche? interveni Jason, amintindu-şi de momentul când,
la Gemeinschaft, Koenig intrase în biroul lui Apfel, rostind aceste
cuvinte. Am mai auzit o dată de aşa ceva. Ce este asta?
— Un termen învechit, de fapt. Datează de la jumătatea
secolului al nouăsprezecelea, când era o practică obişnuită a
marilor case bancare – mai ales a casei Rothschild – să ţină
evidenţa circulaţiei internaţionale a banilor.
— Mulţumesc. Acum spune-mi concret ce este.
— Nişte instrucţiuni scrise, sigilate, care trebuie deschise şi
urmate atunci când se retrag sau se depun fonduri în cont.
— Şi dacă m-aş fi dus pur şi simplu la un casier, prezentându-i
un carnet de bancă şi i-aş fi cerut banii?
— Pe ordinator i-ar fi apărut un dublu asterisc. Aţi fi fost trimis

162
la mine.
— Oricum am fost trimis la tine. Centralista mi-a dat biroul tău.
— Printr-o întâmplare. Mai există doi funcţionari superiori în
Departamentul de Relaţii Externe. Dacă v-ar fi făcut legătura cu
oricare dintre ei, din fiche ar fi reieşit că la mine trebuie să vă
trimită. Eu sunt şeful Departamentului.
— Pricep.
Dar Bourne nu era deloc sigur că pricepe. Din lanţ lipsea o
verigă.
— Stai puţin. Nu ştiai nimic despre o fiche atunci când ai cerut
să ţi se aducă în birou contul.
— De ce l-am cerut? îl întrerupse d'Amacourt, anticipând
întrebarea. Nu se poate să nu înţelegeţi de ce, monsieur. Puneţi-vă
în locul meu. O persoană îţi telefonează şi se prezintă, apoi îţi
spune că „e vorba de peste patru milioane de franci”. Patru
milioane. Nu v-aţi grăbi să o serviţi pe acea persoană? Chiar
ocolind pe ici pe colo câte o regulă?
Uitându-se la bancherul din faţa lui, cu eleganţa lui prăfuită,
Jason îşi dădu seama că ăsta era lucrul cel mai neaşteptat pe
care-l spusese până atunci.
— Care erau instrucţiunile?
— În primul rând, un număr de telefon – neînregistrat desigur.
Trebuia să sun la acel număr şi să comunic toate informaţiile.
— Ţii minte numărul?
— Întotdeauna am grijă să reţin astfel de lucruri.
— Eram convins. Care e?
— Trebuie să mă apăr, monsieur. Cum altfel l-aţi fi putut
obţine? Pun această întrebare… – cum se zice?… – retoric.
— Ceea ce înseamnă că ai şi un răspuns. Cum l-am obţinut?
Dacă se pune vreodată problema.
— De la Zurich. Aţi plătit un preţ foarte mare pentru ca cineva
să încalce nu numai cele mai stricte reguli ale băncilor din
Bahnhofstrasse, ci şi legile elveţiene.
— Ştiu pe seama cui s-o pun, spuse Bourne, având în faţa
ochilor chipul lui Koenig. El a şi comis deja această faptă.
— Cineva de la Gemeinschaft? Glumiţi.
— Câtuşi de puţin. Numele lui e Koenig; are biroul la etajul doi.
— O să ţin minte.
— Sunt convins. Care e numărul?
D’Amacourt i-l dădu şi Jason îl notă pe un şerveţel de hârtie.
— De unde ştiu eu că e corect?

163
 — Aveţi o garanţie acceptabilă. Eu n-am fost plătit.
— Mi se pare valabilă.
— Şi fiindcă valoarea e un element de bază al discuţiei noastre,
trebuie să vă spun că acesta este al doilea număr de telefon;
primul a fost anulat.
— Explică-mi.
D’Amacourt se aplecă peste masă, venind mai aproape.
— Am primit prin curier un fotostat după la fiche originală. Era
sigilat într-o casetă neagră şi pentru ea a semnat şeful Serviciului
documente. Formularul dinăuntru era validat de unul din
proprietarii de la Gemeinschaft şi contrasemnat, ca de obicei, de
un notar elveţian. Instrucţiunile erau destul de simple şi de
limpezi. Pentru orice chestiune legată de contul lui Jason C.
Bourne, trebuia să se dea imediat telefon în Statele Unite,
comunicându-se detaliile… Aici formularul era modificat, numărul
din New York anulat şi înlocuit cu unul din Paris, modificarea
semnată cu iniţiale.
— Din New York? îl întrerupse Bourne. De unde ştii că era din
New York?
— În paranteze figura codul localităţii, înaintea numărului de
telefon; acesta a rămas. Era 212. Ca prim vicepreşedinte cu
Relaţiile Externe, eu dau zilnic telefoane cu acest prefix.
— Modificarea a fost destul de neglijent făcută.
— Se poate. Probabil că a fost făcută în grabă, ori nu foarte bine
înţeleasă. Pe de altă parte, instrucţiunile ca atare nu puteau fi
anulate fără o nouă legalizare prin notariat. Un risc destul de
neînsemnat, dacă ne gândim la câte telefoane există la New York.
În tot cazul această schimbare mi-a permis să pun unele întrebări.
Schimbarea este gogoriţa bancherilor.
D’Amacourt sorbi ce-i mai rămăsese din băutură.
— Mai vrei unul? întrebă Jason.
— Nu, mulţumesc. Aste ar prelungi discuţia noastră.
— Tu eşti cel care te-ai oprit.
— Mă gândeam, monsieur, că înainte de a merge mai departe
poate v-aţi făcut-o idee despre o cifră.
Bourne îl privi atent.
— Ar putea fi cinci, spuse el.
— Cinci ce?
— Cinci cifre.
— Atunci voi continua. Am vorbit cu o femeie…
— O femeie? Şi cum ai deschis discuţia?

164
 — Spunându-i adevărul. Că sunt vicepreşedinte la Valois şi că
dau curs unor instrucţiuni de la Gemeinschaft, din Zurich. Ce
altceva să-i fi spus?
— Continuă.
— Am spus că a luat legătura cu mine o persoană care susţine
că e Jason Bourne. M-a întrebat când, la care i-am răspuns că
acum câteva minute. După asta a fost nerăbdătoare să afle
obiectul conversaţiei noastre. În acest punct mi-am exprimat eu
îngrijorarea. În fiche se spunea clar că trebuie să se telefonez la
New York, nu la Paris. Bineînţeles, ea a zis că asta nu e treaba mea
şi că schimbarea a fost autorizată prin semnătură; că vreau cumva
ca cei de la Zurich să fie informaţi că un funcţionar superior de la
Banca Valois refuză să urmeze instrucţiunile Băncii Gemeinschaft?
— Opreşte-te puţin, zise Jason. Cine era femeia?
— N-am idee.
— Adică aţi vorbit atâta timp şi nu ţi-a spus? Tu n-ai întrebat o?
— Asta e specificul unei fiche. Dacă ţi se dă un număr, foarte
bine. Dacă nu, nu întrebi.
— Dar n-ai şovăit să o întrebi de numărul de telefon.
— O simplă stratagemă; voiam informaţii. Aţi transferat patru
milioane şi jumătate de franci, o sumă considerabilă, aşadar eraţi
un client important, care putea să aibă nişte legături şi mai
importante… Te eschivezi, apoi te prefaci convins, pe urmă te
eschivezi iarăşi şi iarăşi te laşi convins; aşa poţi să afli diferite
lucruri. Mai ales dacă interlocutorul pare nerăbdător şi neliniştit.
Şi vă asigur că ea era.
— Ce-ai aflat?
— Că trebuie să vă consider un individ periculos.
— Cum adică?
— Nu mi s-a dat o definiţie precisă. Dar simpla folosire a
termenului mi-a fost de ajuns ca să întreb de ce nu era implicată
La Surete. Răspunsul ei a fost extrem de interesant. „El e mai
presus de Surete, mai presus de Interpol”, mi-a zis ea.
— Şi ce ţi-a spus lucrul acesta?
— Că, din anumite motive pe care e mai sănătos să nu le
cunosc, această chestiune este extrem de complicată. Dar, de când
a început discuţia noastră, îmi mai spune încă ceva.
— Ce anume?
— Că ar trebui să mă plătiţi foarte bine, căci trebuie să fiu
extrem de prudent. Că poate cei care vă caută sunt şi ei mai
presus de Surete, mai presus de Interpol.

165
 — O să ajungem şi aici. I-ai spus femeii că eram în drum spre
biroul tău?
— Că sosiţi într-un sfert de oră. Mi-a cerut să rămân la telefon
câteva clipe, că se întoarce imediat. E clar că a dat un telefon. A
revenit şi mi-a comunicat instrucţiunile ei. Trebuia să vă reţin la
mine în birou, până ce avea să vină la secretara mea un bărbat,
interesându-se de o problemă de la Zurich. Iar la plecare trebuia
să vă identific printr-o mişcare din cap sau un gest; să nu existe
nici un dubiu. Bărbatul a venit, bineînţeles, dumneavoastră nu aţi
apărut, aşa că a aşteptat lângă ghişeele casierilor, împreună cu
tovarăşul lui. După ce aţi sunat şi mi-aţi spus că plecaţi la Londra,
m-am dus să-l caut. Mi l-a arătat secretara mea şi i-am spus.
Restul îl ştiţi.
— Nu ţi s-a părut ciudat că era nevoie să fiu identificat?
— Nu atât ciudat cât nelalocul lui. Una este o fiche – comunicări
telefonice cu persoane pe care nu le vezi – şi alta este să fii implicat
direct, pe faţă. I-am spus asta femeii.
— Ce ţi-a răspuns?
D’Amacourt îşi drese glasul.
— Mi-a dat de înţeles că cei pe care îi reprezenta – a căror
importanţă era de fapt confirmată chiar prin fiche – nu vor uita
cooperarea mea. Vedeţi, nu vă ascund nimic… Pare-se că ei nu
ştiu cum arătaţi.
— La bancă se afla un tip care mă văzuse la Zurich.
— Atunci tovarăşii lui n-au încredere în cât de bine vede. Sau,
poate, în ceea ce crede că a văzut.
— De ce spui asta?
— O simplă remarcă, monsieur. Femeia a insistat în mod
deosebit. Trebuie să înţelegeţi că eu am protestat faţă de orice fel
de participare pe faţă; aşa ceva nu ţine de fiche. Ea mi-a spus că
nu există nici o fotografie de-a dumneavoastră. Evident, o
minciună.
— Da?
— Fireşte. Toate paşapoartele au fotografii. Care e ofiţerul de la
imigrări care să nu poată fi cumpărat ori păcălit? În zece secunde,
într-o cameră de control al paşapoartelor, se poate face o fotografie
după o fotografie. Nu, asta a fost o scăpare gravă din partea lor.
— Aşa se pare.
— Iar dumneavoastră, continuă d’Amacourt, tocmai mi-aţi spus
încă ceva. Zău că va trebui să mă plătiţi foarte bine.
— Ce ţi-am spus?

166
 — Că în paşaport nu figuraţi ca Jason Bourne. Cine sunteţi,
monsieur?
Jason nu răspunse imediat; se jucă iarăşi cu paharul.
— Cineva care s-ar putea să-ţi plătească o grămadă de bani.
— Mi-este suficient. Sunteţi doar un client pe nume Bourne. Iar
eu trebuie să fiu prudent.
— Vreau numărul acela de telefon de la New York. Îmi poţi face
rost de el? Ţi-aş da o primă considerabilă.
— Aş vrea să pot, dar nu văd cum.
— Poate fi prelevat din formular.
— Când am spus că a fost anulat, n-am vrut să spun că a fost
barat. A fost şters.
— Atunci la Zurich trebuie să-l aibă cineva.
— Sau a fost distrus.
— O ultimă întrebare, zise Jason, acum nerăbdător să plece. Te
priveşte direct. Numai aşa o să-ţi capeţi banii.
— Bineînţeles că accept întrebarea. Despre ce e vorba?
— Dacă m-aş înfăţişa la Valois fără să te sun, fără să-ţi spun că
vin, ar trebui să dai iarăşi telefon?
— Da. Nu se poate trece cu vederea o fiche. Ea emană de la
nişte organisme foarte puternice. Aş fi concediat imediat.
— Atunci cum ne scoatem banii?
D’Amacourt îşi ţuguie buzele.
— Există o cale. Retragere in absentia. Se completează
formularele, se trimit instrucţiuni prin poştă, identificarea fiind
confirmată şi autentificată de un birou de avocatură. Eu n-aş avea
nici o putere ca să mă opun.
— Dar tot s-ar cere să dai acel telefon.
— Este o chestiune de planificare în timp. Dacă un avocat cu
care Banca Valois a lucrat de multe ori m-ar suna, cerându-mi să
pregătesc, să zicem, un număr de cecuri emise asupra unui
transfer din străinătate de care s-a asigurat că a fost verificat, aş
face-o. El mi-ar spune că va trimite formularele completate,
cecurile fiind, desigur, „la purtător”, o practică foarte obişnuită în
ziua de azi când taxele sunt atât de mari. Un mesager ar putea să
sosească cu scrisoarea la o oră de maximă aglomeraţie şi secretara
mea, o funcţionară pe care o stimez şi în care am încredere de
mulţi ani mi-ar aduce pur şi simplu formularele ca să le
contrasemnez şi scrisoarea ca să-mi pun viza pe ea.
— Bineînţeles, interveni Bourne, împreună cu alte hârtii pe care
trebuie să le semnezi.

167
 — Exact. După aceea aş da telefonul care se impune, în timp ce
mesagerul ar pleca cu servieta sub braţ.
— Nu se întâmplă să ştii cumva numele unui birou de
avocatură din Paris? Sau vreun avocat anume?
— De fapt, tocmai mi-a venit în minte un nume.
— Cât mă va costa?
— Zece mii de franci.
— Este cam scump.
— Deloc. A fost judecător, este un om respectat.
— Dar în ce te priveşte? Hai să stabilim.
— După cum am spus, sunt rezonabil şi decizia trebuie să o
luaţi dumneavoastră. Am vorbit de cinci cifre, să pornim de aici.
Cinci cifre, începând cu cinci. Cincizeci de mii de franci.
— Este scandalos.
— Nu mai scandalos decât ceea ce probabil aţi făcut
dumneavoastră, monsieur Bourne.

— Une fiche confidentielle, zise Marie, care şedea în fotoliu,

lângă fereastra în care bătea soarele de după-amiază. Deci ăsta e
mecanismul pe care l-au folosit.
— Pot să te impresionez – ştiu de unde provine.
Jason îşi turnă un pahar din sticla de pe birou şi şi-l luă cu el
lângă pat; se aşeză, cu faţa la Marie.
— Vrei să-ţi spun?
— Nu e nevoie, răspunse ea, privind afară pe fereastră, cu un
aer preocupat. Ştiu exact de unde provine şi ce înseamnă. Numai
că e un şoc pentru mine, atâta tot.
— De ce? Credeam că te aşteptai la ceva de acest gen.
— La rezultate, da. Dar nu şi la mecanism. O fiche este o formă
arhaică de subminare a legitimităţii, limitată aproape în întregime
la băncile particulare din Europa continentală. În America, Canada
şi Anglia folosirea ei este interzisă prin lege.
Bourne îşi aminti cuvintele lui d’Amacourt; le repetă.
— „Ea emană de la nişte organisme foarte puternice”, aşa mi-a
spus.
— Avea dreptate. Marie se întoarse spre el. Nu-ţi dai seama?
Ştiam că de contul tău este legat un mijloc de semnalizare.
Presupuneam că cineva a fost mituit pentru a transmite informaţii.
Nu e ceva neobişnuit; bancherii nu sunt uşi de biserică. Dar asta e
altceva. Contul din Zurich a fost deschis, de la bun început, având
o fiche ca parte a modulului lui de funcţionare. Probabil chiar cu

168
ştirea ta.
— Treadstone Şaptezeci şi Unu, zise Jason.
— Da. Proprietarii băncii nu puteau să acţioneze decât în
înţelegere cu Treadstone. Şi ţinând cont de posibilităţile tale de
acces la informaţiile legate de cont, este foarte probabil ca tu să fi
ştiut acest lucru.
— Dar cineva a fost mituit. Koenig. El a înlocuit un număr de
telefon cu altul.
— Te asigur că a fost bine plătit. Riscă zece ani de puşcărie în
Elveţia.
— Zece? E cam dur.
— Aşa sunt legile elveţiene. Probabil că i s-a plătit o mică avere.
— Carlos, spuse Bourne. Carlos… De ce? Ce însemn eu pentru
el? Mă tot întreb. Îmi repet la nesfârşit acest nume. Şi nu-mi
spune nimic, absolut nimic. Doar… Nu ştiu. Nimic.
— Dar ceva e, nu-i aşa? Marie se aplecă spre el. Ce este, Jason?
La ce te gândeşti?
— Mă gândesc… Nu ştiu.
— Atunci simţi ceva. Ce anume?
— Nu ştiu. Poate teamă… Furie, nervi. Nu ştiu.
— Concentrează-te!
— La naiba, crezi că n-o fac?! Crezi că n-am făcut-o? Bourne se
opri, nemulţumit de propria-i izbucnire.
— Îmi pare rău.
— Să nu-ţi pară. Niciodată. Astea sunt indiciile, firele
călăuzitoare pe care trebuie să le cauţi, să le căutăm noi. Prietenul
tău, medicul din Port Noir, a avut dreptate: îţi vin în minte lucruri
declanşate de alte lucruri. Cum spuneai chiar tu: un plic de
chibrituri, un chip, sau faţada unui restaurant. Am văzut
întâmplându-se seara. Acum e vorba de un nume, un nume pe
care l-ai ocolit aproape o săptămână, cât mi-ai povestit tot ce ţi se
întâmplase în ultimele cinci luni, până în cele mai mici amănunte.
Nu ai pomenit deloc de Carlos. Ar fi trebuit s-o faci, dar n-ai făcut-
o. Nu-ţi dai seama? Acest nume îţi spune ceva. Deşteaptă în tine
nişte lucruri care vor să iasă la lumină.
Jason luă o înghiţitură din pahar.
— Dragul meu, pe boulevard Saint-Germain există o librărie
vestită, al cărei proprietar este pasionat de reviste. Un etaj întreg
este ocupat cu numere vechi din diverse reviste, cu miile. Tipul
face chiar o catalogare pe subiecte şi le indexează ca un
bibliotecar. Aş vrea să aflu dacă acest Carlos figurează cumva în

169
indice. Nu vrei să verifici tu?
Bourne simţi o durere ascuţită în piept. Nu avea nici o legătură
cu rănile lui; era teamă. Ea văzuse şi păru a înţelege; el o simţi,
fără s-o poată înţelege.
— La Sorbona au o colecţie de numere vechi din ziare, spuse el,
ridicându-şi privirea spre ea. Unul dintre ele m-a făcut să trec prin
chinurile iadului, pentru o vreme. Până m-am gândit mai bine.
— Aşa ai descoperit o minciună. Asta contează.
— Dar acum nu căutăm o minciună, nu-i aşa?
— Nu, căutăm adevărul. Nu-ţi fie teamă de el, dragul meu. Mie
nu-mi este.
Jason se ridică în picioare.
— Bun. Următoare etapă e Saint-Germain. Dar până una-alta,
sună-l pe tipul de la ambasadă.
Bourne băgă mâna în buzunar şi scoase şerveţelul de hârtie pe
care scrisese numărul de telefon; adăugase şi numărul de
înregistrare al maşinii care plecase în mare viteză din rue
Madeleine.
— Ai aici numărul pe care mi l-a dat d’Amacourt, precum şi
numărul maşinii. Vezi ce poate să facă el.
— În regulă.
Marie luă şerveţelul şi se duse la telefon. Lângă el se afla o mică
agendă; dădu paginile.
— L-am găsit. Îl cheamă Dennis Corbelier. Peter a spus că o să-l
sune azi până în prânz, ora Parisului. Şi că pot să contez pe el; că
este un tip bine informat, ca orice ataşat de ambasadă.
— Peter îl cunoaşte, nu-i aşa? Nu-i doar un nume luat dintr-o
listă.
— Au fost colegi la Universitatea din Toronto. Pot să-l sun de
aici?
— Bineînţeles. Dar nu-i spune unde eşti. Marie ridică
receptorul.
— O să-i spun acelaşi lucru pe care i l-am spus lui Peter. Că mă
mut de la un hotel la altul, dar încă nu ştiu la care.
Obţinu un fir şi formă numărul Ambasadei Canadei, din avenue
Montaigne. Peste cincisprezece secunde vorbea cu ataşatul Dennis
Corbelier. Marie trecu aproape imediat la subiect.
— Presupun că Peter ţi-a spus că s-ar putea să am nevoie de
ajutor…
— Mai mult de atât, răspunse Corbelier, mi-a explicat că ai fost
la Zurich. N-aş putea zice că am priceput tot ce mi-a spus, dar în

170
linii mari am înţeles. Se pare că în ziua de azi se trag tot felul de
sfori în lumea marilor finanţe.
— Mai mult ca de obicei. Problema mea este că nimeni nu vrea
să spună cine pe cine manipulează.
— Cum pot să te ajut?
— Am numărul unei maşini şi un număr de telefon, amândouă
de aici din Paris. Telefonul nu figurează în carte, risc să mă pun
într-o situaţie neplăcută dacă sun.
— Dă-mi-le. Marie i le dictă.
— „A mari usque admare”, zise Corbelier, recitând motto-ul
naţional al ţării lor. Avem câţiva prieteni foarte bine plasaţi. De
obicei facem schimb de informaţii în domeniul narcoticelor. Ce-ar
fi să luăm mâine prânzul împreună? O să-ţi aduc ce aflu.
— Aş vrea, dar mâine nu pot. Îmi petrec ziua cu o veche
prietenă. Poate altă dată.
— Peter zicea că aş fi un imbecil dacă n-aş insista, că eşti o
femeie nemaipomenită.
— E un scump şi tu la fel. Te sun mâine după-amiază.
— Bine. Mă apuc de treabă.
— Pe mâine şi, încă o dată, mulţumesc.
Marie închise telefonul şi se uită la ceas.
— Peste trei ore trebuie să-l sun pe Peter. Să-mi aduci aminte,
nu cumva să uit.
— Chiar crezi că poate să afle ceva atât de repede?
— El da. Aseară a început prin a telefona la Washington. Cum
mi-a spus acum Corbelier, toţi facem schimb de informaţii. Un
nume de la noi, pentru unul de la voi.
— Sună oarecum a trădare.
— Dimpotrivă. Noi ne ocupăm de bani, nu de rachete. Bani care
circulă în mod ilegal, ocolind legi care servesc interesele noastre,
ale tuturor. Dacă nu vrem ca şeicii arabi să ajungă să fie
proprietarii lui Grumman Aircraft. Atunci chiar că ar fi vorba de
rachete… după ce au părăsit rampa de lansare.
— Îmi retrag obiecţia.
— Primul lucru mâine dimineaţă este să mergem la omul lui
d’Amacourt. Gândeşte-te câţi bani vrei să scoţi.
— Pe toţi.
— Toţi?
— Exact. Dacă ai fi în locul directorilor de la Treadstone, ce ai
face aflând că dintr-un cont al corporaţiei lipsesc şase milioane de
franci?

171
 — Pricep.
— D’Amacourt a propus o serie de cecuri la purtător.
— Aşa a spus el? Cecuri?
— Da. E ceva în neregulă?
— Te cred şi eu. Numerele acelor cecuri ar putea fi înregistrate
şi transmise băncilor de peste tot. Trebuie să te duci la o bancă
pentru a le încasa. Şi plăţile ar fi oprite.
— În felul ăsta el ar avea numai de câştigat. Ar lua bani de la
ambele părţi. Ce putem face?
— Să acceptăm jumătate din ce ţi-a spus el – partea cu la
purtător. Dar nu cecuri. Obligaţiuni. Obligaţiuni la purtător, de
diverse valori. Sunt mai uşor de schimbat.
— Cu asta ţi-ai câştigat cina, spuse Jason, aplecându-se s-o
mângâie pe faţă.
— Încerc să-mi câştig hrana, sir, răspunse ea în glumă,
ţinându-i mâna lipită de faţa ei. Întâi cinăm, pe urmă îl sun pe
Peter… şi apoi vizităm o librărie de pe Saint-Germain.
— O librărie de pe Saint-Germain, repetă Bourne, simţind din
nou acea durere în piept.
Ce era? De ce îi era atât de teamă?

Ieşind din restaurantul de pe boulevard Raspail se îndreptară pe

jos spre oficiul poştal din rue Vaugirard. De jur-împrejurul sălii, la
perete, erau cabine de sticlă, iar în centru se afla un imens pupitru
circular, unde funcţionarii luau comenzile şi le indicau cabina
celor care voiau să dea telefon.
— Liniile nu-s deloc aglomerate, madame, îi spuse funcţionarul
Mariei. Cred că veţi obţine legătura în câteva minute. Cabina
doisprezece, vă rog.
— Mulţumesc. Doisprezece?
— Da, madame. Acolo.
Îndreptându-se spre cabina ce le fusese indicată, Bourne o luă
pe Marie de braţ.
— Ştiu de ce lumea preferă să telefoneze de aici. Obţii legătura
de o sută de ori mai repede decât de la un hotel.
— Asta e doar unul din motive.
Abia ajunseseră la cabină şi tocmai îşi aprinseseră câte o ţigară,
când auziră dinăuntru două ţârâituri scurte. Marie deschise uşa şi
intră, scoţându-şi din geantă agenda şi un creion. Ridică
receptorul.
Peste şaizeci de secunde, Bourne o văzu cu uimire că rămâne cu

172
privirea aţintită pe perete, făcându-se albă ca varul la faţă.
Începuse să strige şi îşi scăpă poşeta, al cărei conţinut se împrăştie
pe podea; agenda rămase agăţată de policioara de sub telefon, iar
creionul se frânse în strânsoarea degetelor ei. Jason se repezi
înăuntru; Marie era pe punctul de a se prăbuşi.

— Lisa, la telefon Marie St. Jacques, de la Paris. Peter îmi

aşteaptă telefonul.
— Marie? O, Dumnezeule…
Vocea secretarei se pierdu, înlocuită de alte glasuri din fundal.
Glasuri agitate, înăbuşite de o mână pusă pe microfon. Apoi se
auzi un foşnet de mişcare, ca şi cum telefonul ar fi fost luat de
altcineva.
— Marie, aici e Alan, spuse primul adjunct al directorului
secţiei. Suntem cu toţii în biroul lui Peter.
— Ce s-a întâmplat, Alan? N-am prea mult timp; vrei să mi-l dai
la telefon, te rog?
Urmă o clipă de tăcere.
— Aş vrea să ţi-o spun altfel, să-ţi fie mai uşor, dar nu ştiu cum.
Peter este mort, Marie.
— Ce e?
— Acum câteva minute ne-au sunat de la poliţie. Urmează să
sosească.
— De la poliţie? Ce s-a întâmplat? Dumnezeule, e mort? Ce s-a
întâmplat?
— Încercăm să aflăm. Îi studiem registrul, ce telefoane a dat şi a
primit, dar nu trebuie să ne atingem de nimic de pe biroul lui.
— Biroul lui…?
— Note, memorii, chestii de soiul ăsta.
— Alan! Spune-mi, ce s-a întâmplat?
— Tocmai asta e… nu ştim. Nu ne-a spus la nici unul ce face.
Tot ce ştim este că azi dimineaţă a primit două telefoane din SUA –
unul de la Washington, celălalt de la New York. Pe la prânz i-a
spus Lisei că se duce la aeroport să întâmpine pe cineva care vine
încoace. Nu a spus pe cine. Poliţia l-a găsit acum o oră în unul din
tunelurile folosite pentru transportul mărfurilor. Ceva oribil; a fost
împuşcat. În gât… Marie? Marie?

Bătrânul cu ochii înfundaţi în orbite şi cu ţepi de barbă căruntă

pe obraz intră şchiopătând în cabina confesionalului, clipind de
mai multe ori din ochi, încercând să distingă prin perdeluţa opacă

173
figura umbrită de glugă.
— Angelus Domini, spuse el.
— Angelus Domini, fiu al lui Dumnezeu, şopti silueta cu glugă.
Zilele tale sunt tihnite?
— Se apropie de sfârşit, dar sunt ajutat să-mi fie tihnite.
— Bun… De la Zurich?
— L-au găsit pe tipul de la Guisan Quai. A fost rănit; i-au dat de
urmă cu ajutorul unui medic cunoscut de cei de la Verbrecherwelt.
După un interogatoriu dur, a recunoscut că a vrut s-o violeze pe
femeie. Cain s-a întors după ea; Cain a fost cel care l-a împuşcat.
— Deci între femeie şi Cain a existat un aranjament.
— Tipul de la Guisan Quai nu e de părerea asta. El a fost unul
din cei doi care au luat-o de pe Lowenstrasse.
— E un prost. El l-a ucis pe paznic?
— Recunoaşte că da, dar zice că n-a avut de ales, altfel nu
putea să scape.
— Poate că ăsta a fost cel mai inteligent lucru pe care l-a făcut,
îşi mai are pistolul?
— Este la oamenii tăi.
— Bun. Este la poliţia din Zurich un prefect la care trebuie să
ajungă acel pistol. Cain este insesizabil, dar femeia cu mult mai
puţin. Are prieteni la Ottawa şi va ţine legătura cu ei. Dacă o
prindem pe ea, dăm de urma lui. Ţi-ai pregătit creionul?
— Da, Carlos.

174
 CAPITOLUL 13
Bourne o luă în braţe în cabina strâmtă de sticlă şi o aşeză cu
blândeţe pe bancheta de la perete. Marie tremura, respira sacadat,
avea privirea rătăcită. În sfârşit, ochii i se fixară asupra lui.
— L-au ucis. L-au ucis! Dumnezeule, ce am făcut? Peter!
— Nu tu ai făcut-o! Dacă a făcut-o cineva, acela sunt eu. Nu tu.
Bagă-ţi asta în cap.
— Jason, sunt speriată. El era la o jumătate de lume distanţă…
şi l-au ucis!
— Treadstone?
— Cine altcineva? Au fost două telefoane, de la Washington şi…
New York. S-a dus la aeroport să întâmpine pe cineva şi a fost
ucis.
— În ce mod?
— O, Iisuse Hristoase… Ochii Mariei se umplură de lacrimi. A
fost împuşcat. În gât, spuse ea în şoaptă.
Bourne simţi brusc o durere surdă; n-o putea localiza, dar era
acolo tăindu-i respiraţia.
— Carlos, zise el, fără să ştie de ce a rostit acest nume.
— Ce? Marie se uita la el cu ochii mari. Ce ai spus?
— Carlos, repetă el încet. Un glonţ în gât. Carlos.
— Ce încerci să spui?
— Nu ştiu. O luă de braţ. Hai să plecăm de aici. Te simţi bine.
Poţi să mergi?
Ea dădu din cap, închizând o clipă ochii, respirând adânc.
— Da.
— Ne oprim undeva să bem un pahar; avem amândoi nevoie. Pe
urmă mergem să căutăm.
— Ce să căutăm?
— O librărie pe Saint-Germain.
În indice, la „Carlos” figurau trei numere vechi ale unor reviste.
Un număr vechi de trei ani din ediţia internaţionala a lui Potomac
Quarterly şi două ediţii pariziene din Le Globe. Nu au stat să
citească articolele la librărie. Au cumpărat toate trei revistele şi au
luat un taxi până la hotelul lor din Montparnasse. Acolo s-au
apucat să citească, Marie şezând pe pat, Jason în fotoliul de lângă
fereastră.

175
 Trecură câteva minute, şi Marie sări în sus.
— Aici e, spuse ea, pe chip şi în glas simţindu-i-se frica.
— Citeşte.
— „Se spune că acest Carlos şi/sau mica lui bandă de soldaţi
aplică o formă deosebit de brutală de pedepsire. Este vorba de
moarte prin împuşcare în gât, care deseori lasă victima să moară
de dureri cumplite. Ea este rezervată celor care încalcă codul
tăcerii sau loialitatea pe care o pretinde asasinul…”
Marie se opri, incapabilă să citească mai departe. Se lăsă pe
spate şi închise ochii.
— El n-a vrut să le spună şi din cauza asta a fost ucis. O,
Dumnezeule…
— N-avea cum să le spună ceva ce nu ştia, zise Bourne.
— Dar tu ştiai! Marie se ridică iarăşi, cu ochii larg deschişi. Ştiai
despre împuşcarea în gât! Ai spus-o.
— Am spus-o. Ştiam. Asta e tot ce pot să-ţi zic.
— De unde?
— Aş vrea să-ţi pot răspunde. Dar nu pot.
— Îmi dai să beau ceva?
— Sigur.
Jason se ridică şi se duse la birou. Turnă câte puţin whisky în
două pahare şi se întoarse către Marie.
— Vrei să cer nişte gheaţă? E de serviciu Herve. Nu durează
mult.
— Nu. Oricum ar dura prea mult.
Trânti revista pe pat şi se întoarse către el – împotriva lui poate.
— Simt că înnebunesc!
— Bun venit alături de mine.
— Vreau să te cred. Te cred. Dar…
— Nu poţi fi sigură, completă Bourne. Aşa cum nici eu nu pot să
fiu. Îi aduse paharul. Ce-ai vrea să spun? Ce pot să spun? Sunt
poate unul din soldaţii lui Carlos? Am încălcat codul tăcerii şi al
loialităţii? Oare din cauza asta cunoşteam metoda de execuţie?
— Încetează!
— Asta îmi tot spun şi mie însumi. „Încetează!” Nu mai gândi;
încearcă să-ţi aminteşti, dar la un moment dat să ştii să pui frână.
Nu merge prea departe, prea adânc. O minciună poate fi dată în
vileag, dar nu faci altceva decât să găseşti alte zece întrebări legate
de acea minciună. Poate că este ca şi cum te-ai trezi dintr-o beţie
prelungită, când nu mai ştii cu cine te-ai bătut sau cu cine te-ai
culcat, ori… fir-ar să fie… pe cine ai ucis.

176
 — Nu… rosti Marie cu o sforţare. Tu eşti tu. Nu mă face să nu
mai cred asta.
— Nici nu vreau. Nici eu nu vreau să încetez să cred în asta.
Jason se duse înapoi la fotoliu şi se aşeză, cu faţa la fereastră.
— Ai găsit… o metodă de execuţie. Eu am găsit altceva. Ceva ce
ştiam, tot aşa cum ştiam de Howard Leland. Nici măcar n-a fost
nevoie să citesc.
— Ce să citeşti?
Bourne se aplecă şi luă de jos numărul de cu trei ani în urmă
din Potomac Quarterly. Revista era deschisă la o pagină pe care se
afla schiţat portretul unui bărbat cu barbă, în linii mari,
neconcludente, ca şi cum ar fi fost făcut după o descriere
aproximativă. I-l întinse.
— Citeşte. Începe din stânga sus, sub titlul „Mit sau monstru”.
Pe urmă vreau să jucăm un joc.
— Un joc?
— Da. Eu am citit doar primele două paragrafe; trebuie să mă
crezi pe cuvânt.
— Bine.
Marie îl privea atent, nedumerită. Se apucă să citească.

MIT SAU MONSTRU

De peste un deceniu, numele de „Carlos” este rostit în şoaptă în

diferite oraşe precum Paris, Teheran, Beirut, Londra, Cairo şi
Amsterdam. Se spune că el ar fi teroristul absolut, în sensul că îl
interesează doar uciderea şi asasinatul în sine, fără nici un fel de
motivaţie ideologică. Există totuşi dovezi concrete că a dus la
îndeplinire unele execuţii de pe urma cărora au profitat grupări
radicale extremiste cum ar fi fost OEP şi Baader-Meinhof, cărora
le-a servit de profesor, dar le-a şi luat bani. De fapt, un portret mai
clar al lui „Carlos” începe să se contureze datorită gravitaţiei lui
sporadice către astfel de organizaţii şi datorită conflictelor din
sânul acestora. Există informatori care, depăşindu-şi sângeroasa
supărare pe lume, sunt dispuşi să vorbească.
Deşi isprăvile lui evocă imagini ale unei lumi pline de violenţă şi
conspiraţii, de explozivi puternici şi de intrigi şi mai puternice, de
maşini rapide şi femei hotărâte, faptele par să indice o influenţă
egală a teoriilor economistului Adam Smith cât şi a creatorului lui
James Bond, Ian Flemig. „Carlos” este astfel redus la proporţii
umane şi din această micşorare iese la iveală un om cu adevărat

177
înspăimântător. Mitul sado-romantic se transformă într-un
monstru strălucitor, scăldat în sânge, care negociază asasinate cu
priceperea unui analist de piaţă, care cunoaşte foarte bine
salariile, costurile, distribuţia şi diviziunea muncii în lumea
interlopă. Este o treabă complicată şi „Carlos” îi cunoaşte perfect
valoarea în dolari.
Portretul începe cu un nume prezumtiv, într-un fel tot atât de
obişnuit ca şi profesiunea profesorului său: Ilici Ramirez Sanchez.
Se spune că ar fi venezuelean, fiul unui avocat marxist, devotat cu
fanatism cauzei, dar nu foarte strălucit în meserie (Ilici este
omagiul tatălui la adresa lui Vladimir Ilici Lenin şi aşa s-ar putea
explica în parte implicarea lui „Carlos” în terorismul extremist),
care l-a trimis pe băiat în Rusia să-şi facă studiile, între care şi un
stagiu de pregătire pentru spionaj, în centrul de la Novgorod. Aici
portretul se estompează pentru scurt timp, bazându-se mai mult
pe zvonuri şi speculaţii. Conform acestora, unul dintre comitetele
Kremlinului, care urmăreşte cu regularitate activitatea studenţilor
străini, în scopul unei viitoare infiltrări şi-ar fi dat seama ce zace în
Ilici Ramirez şi n-ar fi vrut să mai aibă de-a face cu el. Era un
paranoic care considera că totul se poate rezolva cu un glonţ bine
plasat sau cu o bombă. Comitetul ar fi recomandat ca tânărul să
fie trimis înapoi la Caracas, sovieticii disociindu-se de orice fel de
legături cu familia lui. Respins astfel de Moscova şi profund opus
societăţii occidentale, Sanchez s-a apucat să-şi făurească propria
sa lume, una în care el era liderul suprem. Nici că exista o
modalitate mai bună pentru a deveni asasinul apolitic ale cărui
servicii puteau fi contractate de către gama cea mai largă de
clienţi, fie ei politici sau filosofi.
Portretul se limpezeşte din nou. Cunoscând la perfecţie
numeroase limbi – spaniola lui maternă, rusa, franceza şi engleza –
folosind ca punct de plecare cele învăţate la ruşi, Sanchez s-a
apucat să-şi perfecţioneze tehnica. Expulzarea lui de la Moscova a
fost urmată de luni de studiu intens, unii zic că sub îndrumarea
cubanezilor, îndeosebi a lui Che Guevara. A devenit un maestru în
ştiinţa şi mânuirea a tot soiul de arme şi explozivi; nu exista armă
de foc pe care să n-o poată demonta şi reasambla cu ochii legaţi,
nici un exploziv pe care să nu-l recunoască după miros şi pipăit şi
pe care să nu ştie să-l detoneze într-o mulţime de variante. Acum
era gata; şi-a ales Parisul ca bază de operaţiuni şi vestea s-a
răspândit: exista un individ disponibil, în stare să ucidă acolo
unde alţii n-aveau curajul s-o facă.

178
 Din nou, portretul se estompează. Ce vârstă are exact „Carlos”?
Câte ţinte îi pot fi atribuite şi câte sunt un mit – fiindcă le-a
autoînsuşit, sau din alte pricini? Corespondenţi de presă din
Caracas nu au reuşit să dea nicăieri în ţară de vreun certificat de
naştere eliberat pe numele de Ilici Ramirez Sanchez. Pe de altă
parte, în Venezuela există mii şi mii de Sanchez, sute din ei având
anexat un Ramirez; dar nici unul cu Ilici în faţă. A fost oare
adăugat mai târziu, sau omisiunea lui este încă o dovadă a
temeiniciei cu care lucrează „Carlos”? Opinia generală este că
asasinul ar avea între treizeci şi cinci şi patruzeci de ani. De fapt,
nimeni nu ştie.

UN GORGAN ÎNVERZIT DIN DALLAS?

Un fapt nedisputat este însă că profiturile de pe urma primelor

asasinate i-au permis ucigaşului să-şi creeze un sistem de
organizare ce ar putea fi invidiat şi de un specialist în materie de la
General Motors. Este un model de eficienţă capitalistă, în care
loialitatea şi serviciile sunt obţinute prin doze egale de teamă şi de
recompensă. Consecinţele lipsei de loialitate se fac simţite de
îndată – moartea – dar la fel se întâmplă şi cu beneficiile aduse de
servicii – premii generoase şi sume imense la dispoziţie, pentru
cheltuieli. Organizaţia pare să fi selecţionat cu mare grijă cadre
superioare de peste tot. Şi acest zvon deloc neîntemeiat duce la o
întrebare evidentă: De unde au venit iniţial profiturile? Care au
fost primele asasinate?
Cel pe seama căruia se fac cel mai adesea speculaţii a avut loc
cu treisprezece ani în urmă, la Dallas. Ori de câte ori ar fi fost
dezbătută moartea lui John F. Kennedy, nimeni nu a reuşit
vreodată să dea o explicaţie satisfăcătoare noruleţului de fum ce s-
a înălţat de pe un gorgan acoperit cu iarbă, situat la vreo trei sute
de metri de defilarea cortegiului prezidenţial. Fumul a fost
fotografiat; radiourile a doi poliţişti pe motociclete au înregistrat
zgomot(e). Nu s-au găsit însă nici tuburi de cartuşe, nici urme de
paşi. De fapt, la momentul respectiv, singura informaţie despre
gorganul înverzit a fost considerată atât de neconcludentă încât a
fost înmormântată în cursul anchetei FBI-Dallas şi n-a fost inclusă
în Raportul Comisiei Warren. Ea a fost furnizată de un spectator,
K.M. Wright, din North Dallas, care, interogat, a făcut următoarea
declaraţie:
„La naiba, singurul individ aflat acolo în apropiere a fost Burlap

179
Billy şi el se găsea la vreo două sute de metri distanţă.”
„Billy” la care se referea era un bătrân vagabond din Dallas,
care putea fi deseori văzut cerşind prin zonele turistice. Porecla de
„Burlap” i se trăgea de la faptul că obişnuia să-şi înfăşoare pantofii
în pânză de sac, pentru a stârni compătimire. Din câte ne-au
comunicat corespondenţii noştri, declaraţia lui Wright n-a fost
niciodată dată publicităţii.
Şi totuşi, cu şase săptămâni în urmă, un terorist libanez
capturat a clacat la interogatoriu la Tel Aviv. Cerând să fie cruţat
de execuţie, el a susţinut că posedă informaţii extraordinare
despre asasinul „Carlos”. Serviciile de informaţii israeliene au
transmis raportul la Washington. Corespondenţii noştri de la
Capitoliu au obţinut extrase.
Declaraţie: „Carlos s-a aflat la Dallas în noiembrie 1963. El s-a
dat drept cubanez şi l-a programat pe Oswald. El a fost rezerva. A
fost operaţia lui”.
Întrebare: „Ce dovadă ai?”
Declaraţie: „L-am auzit chiar pe el spunând asta. Se afla pe o
movilă acoperită de iarbă, ascuns după o ieşitură. La puşcă avea
ataşată o plasă de sârmă pentru prins tuburile de cartuş.”
Întrebare: „Nu s-a raportat niciodată acest lucru; cum de n-a
fost văzut?”
Declaraţie: „Poate că a fost, dar nimeni nu şi-ar fi dat seama.
Era îmbrăcat ca un bătrân, cu un pardesiu zdrenţuit şi avea
pantofii înfăşuraţi în pânză de sac, pentru a nu lăsa urme.”
Informaţiile de la un terorist nu constituie, desigur, o dovadă,
dar nici n-ar trebui întotdeauna trecute cu vederea. Mai ales când
ele se referă la un superasasin, cunoscut ca fiind maestru în arta
disimulării şi când ele confirmă într-un mod atât de uimitor o
declaraţie legată de un moment de criză naţională, declaraţie
necunoscută, nepublicată, niciodată investigată. O astfel de
informaţie trebuie să fie luată în serios. La fel ca mulţi alţi asociaţi
– chiar pe de departe – evenimentelor din Dallas, „Burlap Biliy” a
fost găsit mort, câteva zile mai târziu, din cauza unei doze prea
mari de droguri. Era cunoscut ca fiind un moşneag veşnic beat de
vin ieftin; nimeni nu ştia c-ar fi folosit stupefiante. N-ar fi avut cu
ce bani.
Să fi fost „Carlos” omul de pe gorganul înverzit? Ce început
extraordinar pentru o carieră extraordinară! Dacă Dallas a fost
„Operaţia” lui, câte milioane de dolari or fi curs în buzunarele lui?
Cu siguranţă că mai mult decât destul pentru a crea o reţea de

180
informatori şi de soldaţi care constituie o societate în sine.
Mitul are prea multă substanţă: se prea poate ca acest Carlos să
fie un monstru din carne şi prea mult sânge.
Marie lăsă revista din mână.
— Care e jocul?
— Ai terminat?
Jason se întoarse de la fereastră.
— Da.
— Bănuiesc că se avansează multe teorii, supoziţii, ecuaţii.
— Ecuaţii?
— Dacă ceva s-a întâmplat aici şi dacă s-a înregistrat un efect
acolo, a existat o relaţie.
— Adică vrei să zici legături, spuse Marie.
— Bine, legături. Toate astea apar în articol, nu-i aşa?
— Într-o oarecare măsură. Nu poate fi considerat o expunere a
cazului: sunt o mulţime de speculaţii, zvonuri şi informaţii la mâna
a doua.
— Există totuşi fapte.
— Date.
— Bun. Date. E perfect.
— Care e jocul? repetă Marie.
— Are un titlu simplu. Se cheamă „Capcana”.
— Capcană pentru cine?
— Pentru mine. Bourne se aplecă în faţă. Vreau să-mi pui
întrebări. Orice legat de ce scrie acolo. O frază, numele unui oraş,
un zvon, un fragment de… date. Orice. Hai să vedem care vor fi
răspunsurile mele. Răspunsurile mele date orbeşte.
— Dragul meu, asta nu e o dovadă a…
— Fă-o! porunci Jason.
— Bine.
Marie luă în mână revista.
— Beirut, spuse ea.
— Ambasada, răspunse el. Şeful de antenă al CIA, care trece
drept ataşat, împuşcat în stradă. Trei sute de mii de dolari.
Marie se uită lung la el.
— Mi-amintesc… începu ea.
— Eu nu! o întrerupse Jason. Continuă. Marie îşi coborî din
nou privirea pe revistă.
— Baader-Meinhof.
— Stuttgart. Regensburg. Munchen. Două asasinate şi o răpire.
Atribuite celor de la Baader. Onorarii din… Bourne se opri, apoi,

181
uimit, rosti în şoaptă: surse SUA. Detroit… Wilmington, Delaware.
— Jason, ce…
— Mergi mai departe. Te rog.
— Numele de Sanchez.
— Numele este Ilici Ramirez Sanchez, răspunse Bourne. El
este… Carlos.
— De ce Ilici?
Bourne nu răspunse imediat; în ochi i se citea nedumerirea.
— Nu ştiu.
— Este rusesc, nu spaniol. Maică-sa a fost cumva rusoaică?
— Nu… da. Maică sa. Maică-sa trebuie să fi fost… cred. Nu sunt
sigur.
— Novgorod.
— Centru de pregătire pentru spioni. Comunicaţii, cifruri, trafic
de frecvenţă. Sanchez e unul dintre absolvenţi.
— Jason, asta ai citit-o aici!
— N-am citit! Te rog, mergi mai departe. Privirea Mariei reveni la
începutul articolului.
— Teheran.
— Opt asasinate. Atribuite care lui Khomeini, care OEP-ului.
Onorariu: două milioane. Sursă: sectorul sovietic de sud-est.
— Paris, zise Marie repede.
— Toate contractele se vor încheia la Paris.
— Care contracte?
— Contractele pentru asasinate.
— Asasinatele cui? Ale cui contracte?
— Sanchez… Carlos.
— Carlos? Atunci sunt contractele lui Carlos, asasinatele lui. Nu
au nimic de-a face cu tine.
— Contractele lui Carlos, spuse Bourne, parcă buimac. Nimic
de-a face cu… mine, repetă el, cu glas abia şoptit.
— Tocmai ai spus-o. Jason. Nimic din toate astea nu are vreo
legătură cu tine!
— Nu! Nu e adevărat!
Bourne strigă aceste cuvinte, sărind în picioare, apoi se stăpâni
şi privi în jos spre Marie.
— Contractele noastre, adăugă el cu glas liniştit.
— Nu ştii ce vorbeşti!
— Eu îţi răspund orbeşte! De asta a trebuit să vin la Paris!
Se răsuci pe călcâie şi se duse la fereastră, încleştându-şi
mâinile pe rama acesteia.

182
 — Ăsta este rostul jocului, continuă el. Ai uitat că noi nu
căutăm o minciună ci căutăm adevărul? Poate că l-am găsit; poate
că jocul l-a dezvăluit.
— Ăsta nu este un test valabil! Este un exerciţiu dureros de
aducere aminte incidentală. Dacă o revistă ca Potomac Quarterly a
publicat acest articol, precis că el a fost reluat de jumătate din
ziarele din lume. Ai fi putut să-l citeşti oriunde.
— Fapt este că l-am reţinut.
— Nu pe de-a-ntregul. Nu ai ştiut de unde vine Ilici, că tatăl lui
Carlos era un avocat comunist din Venezuela. Aş zice că sunt nişte
amănunte importante. N-ai pomenit nici o vorbă despre cubanezi.
Dacă ai fi făcut-o, ar fi dus la cea mai şocantă dintre speculaţiile
scrise aici. N-ai spus-o vorbă despre ea.
— Despre ce vorbeşti?
— Dallas, spuse ea. Noiembrie 1963.
— Kennedy, replică Bourne.
— Asta e tot? Kennedy?
— Atunci s-a întâmplat.
Jason stătea nemişcat.
— Aşa e, dar nu asta mă interesează. Ştiu, răspunse Bourne, cu
glas egal, ca şi cum ar fi vorbit prin somn. Un gorgan acoperit cu
iarbă… Burlap Billy.
— Ai citit aici!
— Nu.
— Atunci ai mai auzit cândva, ai mai citit cândva despre asta.
— E posibil, dar irelevant, nu-i aşa?
— Termină, Jason!
— Iarăşi vorbele astea. Aş vrea să pot s-o fac.
— Ce încerci să-mi spui? Că tu eşti Carlos?
— Dumnezeule, nu. Carlos vrea să mă ucidă şi eu nu vorbesc
ruseşte, ştiu asta.
— Atunci ce?
— Ceea ce am spus la început. Jocul. Jocul se cheamă Capcană
pentru soldat.
— Soldat?
— Da. Unul care a dezertat din armata lui Carlos. E singura
explicaţie, singurul motiv pentru care pot să ştiu ceea ce ştiu. În
toate privinţele.
— De ce spui „dezertat”?
— Pentru că el vrea cu adevărat să mă ucidă. E nevoit s-o facă;
crede că ştiu despre el tot ce se poate şti.

183
 Marie, care şezuse turceşte pe pat, îşi dădu picioarele jos.
— Ăsta e rezultatul dezertării. Dar care este cauza? Dacă e
adevărat, atunci ai făcut acest lucru, ai devenit… devenit…
Nu fu în stare să continue.
— Dacă stăm bine să ne gândim, e cam târziu să mai căutăm
pentru mine o meserie cinstită, spuse Bourne, văzând, după
durerea care se citea pe chipul femeii iubite, că ea era de acord cu
vorbele lui. M-aş putea gândi la mai multe motive banale. Cum ar
fi o ceartă între hoţi… între ucigaşi.
— E o prostie! ţipă Marie. Nu există nici urmă de dovadă.
— Există cu ghiotura şi o ştii foarte bine. Poate că am trecut de
partea unuia care oferea mai mult sau am furat sume imense din
onorarii. Şi una şi alta ar putea explica existenţa contului de la
Zurich.
Se opri o clipă cu privirea aţintită pe peretele de deasupra
patului, nevăzând nimic, simţind doar.
— Şi una şi alta ar putea fi o explicaţie pentru Howard Leland,
Marsilia, Beirut, Stuttgart… Munchen. Pentru tot. Pentru toate
faptele pe care nu mi le amintesc şi care vor să iasă la lumină. Şi
în special pentru unul: de ce i-am evitat numele, de ce nu am
pomenit niciodată de el. Mi-este teamă. Mi-e teamă de el.
Se aşternu tăcerea. Era vorba de mult mai multe lucruri decât
de teamă. Marie dădu din cap.
— Sunt convinsă că tu aşa crezi şi, într-un fel, mi-aş dori să fie
adevărat. Dar nu cred că este. Vrei să crezi acest lucru pentru că
vine în sprijinul a ceea ce tocmai ai spus. Îţi dă un răspuns… o
identitate. Poate că nu este identitatea pe care ţi-o doreşti, dar
Dumnezeu ştie că tot e mai bună decât să rătăceşti orbeşte prin
acel groaznic labirint cu care eşti confruntat zi de zi. Cred că orice
ar fi mai bun decât aşa ceva. Marie făcu o pauză. Şi mi-aş dori să
fie adevărat pentru că atunci noi n-am fi aici.
— Ce face!
— Aici este neconcordanţa, dragul meu. Cifra sau simbolul care
nu se potriveşte în ecuaţia ta. Dacă ai fi fost ceea ce zici, dacă ţi-ar
fi teamă de Carlos – şi zău că ar trebui să-ţi fie – Parisul ar fi
ultimul loc din lume unde să simţi că trebuie să te duci. Am fi în
altă parte; chiar tu ai spus-o. Ai fugi; ai lua banii de la Zurich şi ai
dispărea. Dar nu faci asta; dimpotrivă, tu te întorci înapoi în
vizuina lui Carlos. Asta nu e reacţia unui om căruia îi este teamă
sau se simte vinovat.
— N-aveam altă soluţie. Am venit la Paris ca să aflu. E foarte

184
simplu.
— Atunci fugi. Dimineaţă vom avea banii; nimic nu te opreşte.
Şi asta e foarte simplu.
Maria îi urmărea atentă reacţia.
Jason îi aruncă o privire, apoi îi întoarse spatele. Se duse la
birou şi îşi turnă de băut.
— Mai trebuie să ţinem seama şi de Treadstone, zise el.
— De ce ar trebui să ţinem seama de ei mai mult decât de
Carlos? Asta e adevărata ta ecuaţie. Carlos şi Treadstone. Un om
pe care cândva l-am iubit foarte mult a fost ucis de Treadstone. Un
motiv în plus ca noi să fugim, să supravieţuim.
— Credeam că ai vrea ca să fie daţi în vileag cei care l-au ucis,
să plătească pentru asta.
— Vreau. Foarte mult. Dar există alţii care pot să-i descopere.
Eu am priorităţile mele şi răzbunarea nu e cap de listă. Cap de
listă suntem noi. Tu şi cu mine. Ori poate aşa judec doar eu? Sunt
doar sentimentele mele?
— Ştii că nu e aşa.
Jason strânse mai tare paharul în mână şi se întoarse cu faţa la
ea.
— Te iubesc, spuse el în şoaptă.
— Atunci hai să fugim! spuse ea, ridicând glasul aproape fără
să-şi dea seama, făcând un pas spre el. Să uităm de toate, să
uităm cu adevărat şi să fugim cât putem de repede, cât putem de
departe! Haide!
— Eu… eu… bâigui Jason, pâcla învăluindu-l iarăşi, înfuriindu-
l. Există… Lucruri.
— Există lucruri? Noi ne iubim, ne-am găsit unul pe altul!
Putem merge oriunde, putem fi oricine. Nu există nimic care să ne
împiedice, nu-i aşa?
— Numai tu şi cu mine, repetă el încet, simţind cum pâcla stă
să-l înăbuşe. Ştiu, ştiu. Dar trebuie să mă gândesc. Sunt atâtea
lucruri pe care trebuie să le aflu, atâtea lucruri care trebuie să se
lămurească.
— De ce contează atât de mult aceste lucruri?
— Fiindcă… Pur şi simplu contează.
— Nu ştii de ce?
— Ba da… Nu, nu sunt sigur. Nu mă întreba acum.
— Dacă nu acum, atunci când? Când pot să te întreb? Când va
trece? Sau, va trece vreodată?
— Termină! urlă el deodată, trântind paharul pe tava de lemn.

185
Nu pot să fug! N-o voi face! Trebuie să rămân aici! Trebuie să aflu!
Marie alergă spre el şi-l cuprinse cu braţele pe după gât, apoi îi
şterse cu mâinile transpiraţia de pe obraz.
— Acum ai spus-o. Ai auzit ce-ai spus, dragul meu? Nu poţi să
fugi pentru că, cu cât te apropii mai mult, cu atât mai exasperant
devine totul. Iar dacă ai fugi, n-ar fi decât mai rău. Nu ar fi pentru
tine viaţă, ar fi un coşmar. Ştiu asta.
El îi cuprinse obrazul în palme, privind-o în ochi.
— Chiar ştii?
— Bineînţeles. Dar trebuia s-o spui tu, nu eu.
Îl cuprinse cu braţele, lipindu-şi capul de pieptul lui.
— A trebuit să te forţez s-o faci. Ciudăţenia este că eu aş putea
fugi. M-aş putea urca cu tine într-un avion, în seara asta şi să
merg oriunde ai vrea tu, să dispar fără să privesc în urmă şi să fiu
mai fericită decât am fost vreodată în viaţă. Dar tu n-ai putea face
asta. Ceea ce se găseşte – ori nu se găseşte – aici la Paris te-ar
frământa până ce n-ai mai putea să suporţi. Asta e culmea ironiei,
dragul meu. Eu aş putea trăi cu acest gând, dar tu nu.
— Ai fi în stare să dispari pur şi simplu? întrebă Jason. Dar
familia ta, munca ta, toţi oamenii pe care îi cunoşti?
— Nu-s nici copil şi nici o naivă. Mi-aş acoperi cumva urmele,
dar nu cred că asta m-ar preocupa prea tare. Aş cere un concediu
prelungit, din motive de boală şi personale, pretextând un stres
emoţional, o nevroză. Aş putea oricând să mă duc înapoi la slujbă;
cei de la minister ar fi înţelegători.
— Din cauza lui Peter?
— Da. Făcu o pauză. Noi doi am trecut de la un gen de relaţie la
alta, cea de a doua fiind mai importantă pentru amândoi, cred eu.
Era pentru mine ca un frate, un frate pe care, deşi imperfect, vrei
să-l vezi răzbind, pentru că are un fond atât de bun.
— Îmi pare rău. Sincer, îmi pare rău.
Marie îşi ridică privirea spre el.
— Şi tu ai acelaşi fond bun. Când faci o muncă asemeni celei pe
care o fac eu, bunătatea şi corectitudinea devin foarte importante.
Nu cei blânzi sunt pe cale să moştenească pământul, Jason, ci
corupătorii. Şi tare am impresia că de la corupţie la asasinat nu e
decât un pas.
— Te gândeşti la Treadstone Şaptezeci şi Unu?
— Da. Amândoi am avut dreptate. Vreau să fie daţi în vileag,
vreau să plătească pentru ceea ce au făcut. Iar tu poţi să fugi.
El o atinse uşor cu buzele pe obraz, pe urmă îi sărută părul şi o

186
strânse în braţe.
— Ar trebui să te alung, spuse el. Ar trebui să-ţi spun să pleci
din viaţa mea. Nu-s în stare, dar ştiu al naibii de bine că ar trebui
s-o fac.
— Oricum n-ar conta. N-aş pleca, iubirea mea.

Birourile avocatului se aflau pe Boulevard de la Chapelle; sala

de primire, îmbrăcată în cărţi din podea până în tavan, arăta mai
curând a decor de scenă decât a birou. Totul respira prosperitate şi
toate erau aşa cum ar trebui să fie. În acea încăpere se încheiau
înţelegeri, nu doar contracte. Cât despre avocatul însuşi,
barbişonul alb foarte sobru şi princenezul pus pe nasul acvilin nu
reuşeau să ascundă ciubucarul din el. A insistat chiar să discute
în engleza lui stâlcită, pe seama căreia ar fi putut pune mai târziu
orice interpretare greşită a spuselor sale.
Marie a vorbit mai mult, Bourne lăsându-i cuvântul, ca un
client care se bizuie pe consilierul său. Ea şi-a expus succint
pretenţiile, cerând în loc de cecuri, obligaţiuni la purtător, plătibile
în dolari americani, de valori mergând de la maximum douăzeci de
mii de dolari până la un minimum de cinci. I-a dat dispoziţie
avocatului să comunice băncii ca toate seriile să fie întrerupte
numeric la cel mult trei obligaţiuni şi ca la fiecare al cincilea
pachet de certificate să figureze alt garant internaţional. Avocatul
şi-a dat seama ce voia ea: complica într-atât emiterea obligaţiunilor
încât acestea ar fi fost imposibil de urmărit de către vreo bancă ori
vreun agent de bursă. În plus, nici o bancă şi nici un agent nu şi-
ar fi asumat o astfel de sarcină şi cheltuielile aferente. Plăţile erau
asigurate.
În clipa când avocatul cu barbişon, iritat la culme, se pregătea
să încheie conversaţia telefonică cu d’Amacourt, la fel de enervat,
Marie ridică o mână.
— Scuzaţi-mă, dar monsieur Bourne insistă ca monsieur
d’Amacourt să includă de asemenea două sute de mii de franci
cash, o sută de mii urmând a fi livrată împreună cu obligaţiunile şi
o sută de mii a fi păstrată de monsieur d’Amacourt. Dânsul
propune ca cea de a doua sută de mii să fie împărţită după cum
urmează: şaptezeci şi cinci de mii pentru monsieur d’Amacourt şi
douăzeci şi cinci de mii pentru dumneavoastră. Îşi dă seama că vă
este foarte îndatorat amândurora pentru sfaturile voastre şi pentru
bătaia de cap pe care v-a pricinuit-o. Nu mai e cazul să spun că nu
vă cerem nici o dovadă pentru această sumă sau pentru modul

187
cum a fost folosită.
La aceste cuvinte, iritarea şi enervarea dispărură ca prin
farmec, înlocuite fiind de o slugărnicie cum nu s-a mai văzut de pe
vremea curţii de la Versailles. S-au convenit cele necesare, în
conformitate cu cererile neobişnuite – dar perfect justificate – ale
lui monsieur Bourne şi ale stimatei sale consiliere.
Monsieur Bourne adusese o servietă de piele, pentru obligaţiuni
şi pentru bani lichizi; aceasta urma să fie transportată de un
curier cu o maşină blindată care trebuia să părăsească banca la
ora 14,30 şi să-l întâlnească pe monsieur Bourne la ora 15,00 pe
Pont Neuf. Distinsul client se va legitima cu o bucăţică de piele
decupată din servietă, care, dacă se va potrivi perfect, îi va dovedi
identitatea. În plus, va rosti cuvintele: „Herr Koenig vă transmite
salutări de la Zurich”.
Cu asta, detaliile fură stabilite. Cu excepţia unuia singur, pe
care consiliera lui monsieur Bourne ţinu să-l sublinieze.
— Ne dăm seama că exigenţele din fiche trebuie îndeplinite
întocmai şi ne aşteptăm ca monsieur d’Amacourt s-o facă, spuse
Marie St. Jacques. Însă ne dăm seama şi de faptul că alegerea
momentului poate fi în avantajul lui monsieur Bourne şi ne
aşteptăm să ni se asigure acest avantaj. Dacă nu, cu tot regretul,
eu, ca membră – deşi deocamdată anonimă – a Comisiei Bancare
Internaţionale, m-aş simţi obligată să raportez cu privire la
încălcarea anumitor proceduri bancare şi legale, la care am fost
martoră. Sunt convinsă că acest lucru nu va fi necesar; suntem cu
toţii bine plătiţi, n’est-cepas, monsieur?43
— C’est vrai, madame! 44 În domeniul bancar şi juridic… de fapt,
ca şi în viaţă… alegerea momentului e totul. N-aveţi de ce vă teme.
— Ştiu, răspunse Marie.
Bourne studie atent surdina, pe care se adunaseră scame şi
praf de când nu mai fusese folosită. Tocmai o curăţase. Verifică
apoi încărcătorul. Mai erau în el şase cartuşe. Era pregătit; îşi vârî
pistolul sub centură şi se încheie la haină.
Marie nu-l văzuse umblând cu pistolul. Şedea pe pat, cu spatele
spre el, vorbind la telefon cu ataşatul de la Ambasada Canadei,
Dennis Corbelier. Din scrumiera aflată lângă agenda ei se ridica un
firicel de fum; Marie nota informaţiile pe care i le dicta Corbelier.
După ce acesta termină, îi mulţumi şi închise telefonul. Rămase

43
Nu-i aşa, domnule? (fr.).
44
E adevărat, doamnă! (fr.).

188
preţ de câteva secunde nemişcată, cu creionul în mână.
— El nu ştie de Peter, spuse ea, întorcându-se cu faţa la Jason.
Asta e ciudat.
— Foarte, fu de acord Bourne. Credeam că va fi unul dintre
primii care să afle. Ai spus că au verificat agenda lui Peter, să vadă
cu cine a vorbit la telefon; or, el sunase la Paris, la Corbelier.
Normal ar fi fost ca cineva să urmeze această pistă.
— Eu nici nu m-am gândit la asta. Mă gândeam la ziare, la
serviciile telegrafice. Peter a fost… a fost găsit acum optsprezece
ore şi, cu oricâtă familiaritate ţi-aş fi vorbit eu despre el, era o
persoana importantă în guvernul canadian. Numai moartea lui şi
ar fi fost o ştire, iar faptul că a fost ucis, cu atât mai mult… Nu s-a
comunicat nimic.
— Sună diseară la Ottawa. Află din ce cauză.
— O să sun.
— Ce ţi-a spus Corbelier?
— A, da. Marie se uită pe agendă. Numărul maşinii din rue
Madeleine nu duce nicăieri. Era o maşină închiriată de la
aeroportul De Gaulle de un oarecare Jean-Pierre Larousse.
— Un nume la fel ca multe altele.
— Exact. Am avut mai mult noroc cu numărul de telefon pe care
ţi l-a dat d’Amacourt, dar nu vede cum ar putea să aibă vreo
legătură cu ce i-am spus eu că mă interesează. De fapt, nici eu nu
prea văd.
— E chiar atât de ciudat?
— Aşa cred. Este un număr privat, aparţinând unei case de
modă de pe Saint-Honore. Les Classiques.
— O casă de mode? Vrei să zici un atelier de creaţie?
— Sunt sigură că are şi aşa ceva, dar este în principal un
magazin de haine foarte elegante. Gen Casa Dior, sau Givenchy.
Haute couture. În cercurile respective, Corbelier mi-a zis că este
cunoscută sub numele de Casa lui Rene. Adică Rene Bergeron.
— Cine?
— Rene Bergeron. Un creator de modă. E cunoscut de mulţi ani,
deşi până acum n-a avut încă un succes răsunător. Am auzit de el
fiindcă croitoreasa mea de acasă îi copiază modelele.
— Ţi-a dat adresa?
Marie dădu din cap.
— De ce Corbelier nu ştia de Peter? De ce nimeni nu ştie?
— Poate că o să afli când suni. S-ar putea să fie pur şi simplu o
chestiune de fus orar; ştirea să fi sosit prea târziu ca să apară aici

189
la Paris în ziarele de dimineaţă. O să cumpăr eu un ziar de după-
masă.
Bourne se duse şi-şi luă pardesiul din cuier, simţind greutatea
pistolului ascuns la centură.
— Mă duc la bancă, să-l urmăresc pe curier până la Pont Neuf.
Se îmbrăcă, dându-şi seama că Marie nu-l asculta.
— Voiam să te întreb, tipii ăştia poartă uniformă?
— Cine?
— Curierii bancari.
— Asta ar explica ziarele, dar nu şi serviciile telegrafice.
— Poftim?
— Diferenţa de fus orar. Poate că ziarele nu au primit ştirea, dar
serviciile telegrafice ar fi comunicat-o. Şi apoi, ambasadele au
teleimprimatoare; ar fi aflat. Ştirea nu a fost făcută publică, Jason.
— O să telefonezi diseară, spuse el. Eu plec.
— M-ai întrebat de curieri. Dacă poartă uniformă?
— Eram curios.
— Cel mai adesea, da. Şi circulă cu camionete blindate. Dar eu
am cerut clar că, dacă folosesc o camionetă, să fie parcată înainte
de pod, pe o străduţă, iar curierul să meargă mai departe pe jos.
— Am auzit când ai spus, dar n-am ştiut ce vrei cu asta. Pentru
ce?
— Un curier era necesar căci aşa cere asigurarea bancară. Dar
camioneta prea bate la ochi şi ar putea fi uşor urmărită. Nu vrei
totuşi să mă laşi să vin cu tine?
— Nu.
— Crede-mă, nu se va întâmpla nimic neprevăzut; cei doi tâlhari
nu ar permite aşa ceva.
— Atunci nu există nici un motiv ca tu să fii de faţă.
— Eşti exasperant.
— Mă grăbesc.
— Ştiu. Şi te poţi mişca mai repede fără mine.
Marie se ridică şi veni spre el.
— Te înţeleg.
Se lipi de el, sărutându-l pe buze şi simţi deodată pistolul pe
care-l avea la centură. Îl privi în ochi.
— Eşti îngrijorat, nu-i aşa?
— Doar prevăzător. Îi zâmbi. E vorba de o grămadă de bani, care
s-ar putea să fie nevoie să ne ţină multă vreme.
— Îmi place cum sună asta.
— Că-s mulţi bani?

190
 — Nu, despre noi doi. Marie se încruntă, preocupată. O casetă
într-un seif.
— Tot sari de la una la alta.
— Nu poţi să ţii obligaţiuni Negociabile în valoare de peste un
milion de dolari într-o cameră de hotel din Paris. Trebuie să
închiriezi o casetă într-un seif.
— Putem să facem asta mâine. Cât sunt eu plecat, caută în
cartea de telefon numărul obişnuit de la Les Classiques şi sună
acolo, întreabă până la ce oră e deschis.
Se întoarse spre uşă şi plecă grăbit.
Bourne şedea pe bancheta din spate a taxiului care staţiona,
urmărind prin parbriz intrarea în bancă. Şoferul citea ziarul,
fredonând o melodie necunoscută, mulţumit de cei cincizeci de
franci pe care îi primise în avans. Motorul maşinii nu era însă
oprit; pasagerul ceruse acest lucru.
Camioneta blindată se ivi din spate, cu antena radio iţindu-se
ca un cioc ascuţit pe mijlocul acoperişului. Parcă într-un spaţiu
rezervat pentru vehicule autorizate, chiar în faţa taxiului lui Jason.
Deasupra ferestruicii rotunde din uşa din spate se aprinseră două
beculeţe roşii. Fusese activat sistemul de alarmă.
Bourne se aplecă înainte, cu ochii pe omul în uniformă care
coborî din camionetă prin portiera laterală şi se strecură printre
trecătorii de pe trotuar, intrând în bancă. Avu un sentiment de
uşurare: omul nu era unul dintre cei trei tipi bine îmbrăcaţi care
veniseră la Banca Valois ieri.
Cincisprezece minute mai târziu, curierul ieşi din bancă, cu
servieta de piele în mâna stângă şi cu dreapta pe pistolul de la
şold. Pe partea laterală a servietei se vedea clar locul unde fusese
decupată pielea. Jason pipăi peticul de piele pe care-l avea în
buzunarul de la cămaşă. Acesta reprezenta posibilitatea unei vieţi
fără Paris, fără Carlos. Dacă exista o astfel de viaţă şi dacă el era
în stare s-o accepte. O viaţă fără groaznicul labirint din care nu
găsea scăpare.
Totuşi, într-un labirint făcut de om te puteai mişca, alerga,
întâlneai pereţi ai căror simplu contact era o formă de înaintare,
oricât de orbească. Dar în labirintul lui propriu nu existau pereţi,
coridoare pe care să alerge. Doar spaţiu şi vălătuci de ceaţă în
beznă, pe care i vedea atât de limpede când deschidea ochii
noaptea şi simţea sudoarea şiroindu-i pe obraz. De ce vedea mereu
spaţiu şi beznă şi simţea suflarea vântului puternic? De ce se
prăbuşea mereu prin aer, noaptea? O paraşută. De ce? Apoi îi

191
veniră în minte alte cuvinte; n-avea idee de unde erau, dar erau
acolo şi le auzi.
Ce-ţi mai rămâne când ţi-a dispărut memoria? Şi identitatea,
domnule Smith?
Încetează!
Camioneta blindată se înscrise în circulaţia de pe rue
Madeleine. Bourne îl bătu pe umăr pe şofer.
— Urmăreşte camioneta aia, dar păstrează cel puţin două
maşini între noi, spuse el în franceză.
Şoferul se întoarse spre el, alarmat.
— Nu cred că aţi luat taxiul potrivit, monsieur. Luaţi-vă înapoi
banii.
— Tâmpitule, sunt de la compania căreia îi aparţin camionetele
blindate. E o misiune specială.
— Îmi cer scuze, monsieur. N-o s-o pierdem din ochi.
Şoferul intră diagonal în trafic.
Camioneta o luă pe drumul cel mai scurt către Sena, coborând
pe străduţe lăturalnice, apoi îndreptându-se pe Quai de la Rapee
spre Pont Neuf. Brusc, cu vreo două sau trei străzi înainte de pod,
după cum calculă Jason, încetini, mergând pe banda întâi, ca şi
cum curierul şi-ar fi zis că va ajunge prea devreme la întâlnire.
Dar, de fapt, risca să întârzie, îşi spuse Bourne. Era trei fără şase
minute, omul abia dacă ar mai fi avut timp să parcheze camioneta
şi să ajungă pe jos la pod, cum i se ceruse. Atunci de ce încetinise?
Încetinise? Nu, se oprise; nu mai înainta! De ce?
Din cauza traficului?… Dumnezeule Mare, bineînţeles. Traficul
era foarte aglomerat.
— Opreşte aici, îi spuse Bourne şoferului. Trage pe dreapta,
repede!
— Ce s-a întâmplat, monsieur?
— Eşti un om foarte norocos, îi zise Jason. Compania mea e
dispusă să-ţi mai plătească încă o sută de franci dacă te duci pur
şi simplu la geamul din faţă al camionetei ăleia şi îi spui şoferului
câteva cuvinte.
— Cum, monsieur?
— Ca să-ţi spun cinstit, noi acum îl testăm. E nou la noi. Vrei
suta?
— Trebuie doar să mă duc la geam să-i spun câteva vorbe?
— Atâta tot. Îţi ia cel mult cinci secunde, după care te întorci la
taxiul tău şi-ţi vezi de drum.
— Nu-i vreun bucluc? Eu nu vreau să intru în bucluc.

192
 — Firma mea este printre cele mai respectabile din Franţa. Ai
întâlnit peste tot camionetele noastre.
— Nu ştiu…
— Las-o baltă!
Bourne se întinse să deschidă portiera.
— Care sunt cuvintele? Jason îi înmână suta de franci.
— Doar atât: „Herr Koenig. Salutări de la Zurich”. Le ţii minte?
— „Koenig. Salutări de la Zurich”. Ce-i aşa de complicat? Şi
dumneavoastră o să fiţi în spatele meu?
Se îndreptară cu paşi repezi spre camionetă, mergând pe
bordura îngustă. Camioneta este capcana lui Carlos, îşi zise
Bourne. Asasinul reuşise să cumpere pe cineva şi dintre curierii
înarmaţi. Un singur nume şi o întâlnire comunicate pe o frecvenţă
radio cunoscută asasinului îi puteau aduce unui mesager prost
plătit o grămadă de bani. Bourne. Pont Neuf. Era atât de simplu!
Iar pe acest curier îl preocupa mai puţin să fie el punctual decât ca
soldaţii lui Carlos să ajungă la Pont Neuf la timp. Traficul parizian
era arhicunoscut; oricine putea să întârzie din cauza lui. Jason îl
opri pe şoferul de taxi, ţinând în mână alte patru hârtii de câte o
sută de franci; omul era cu ochii pe ele.
— Monsieur?
— Compania mea va fi foarte generoasă. Tipul acesta trebuie
pedepsit pentru o încălcare vădită a regulilor.
— Ce trebuie să fac, monsieur?
— După ce spui „Herr Koenig. Salutări de la Zurich”, adaugi
doar: „Programul s-a schimbat. În taxiul meu e un pasager care
vrea să te vadă”. Ai reţinut?
Ochii şoferului reveniră la bancnote.
— Ce-i aşa complicat?
Luă banii.
Se strecurară pe lângă camionetă, Jason stând cu spatele lipit
de peretele de oţel, cu mâna dreaptă mascată de pardesiu, ţinând
strâns crosa pistolului de la centură. Şoferul se apropie de geam şi
se întinse să ciocănească în el.
— Tu de colo! Herr Koenig! Salutări de la Zurich! strigă el.
Geamul fu coborât, dar nu mai mult de câţiva centimetri.
— Ce-i asta? răspunse dinăuntru un glas, strigând şi el. Trebuia
să fiţi pe Pont Neuf, monsieur!
Şoferul nu era tâmpit; în plus, era nerăbdător să plece cât mai
repede cu putinţă.
— Nu eu, nătărăule! strigă el, ca să acopere zgomotul circulaţiei

193
din jur. Eu îţi spun ce mi s-a spus să-ţi spun! Programul s-a
schimbat. Acolo în spate e un bărbat care zice că vrea să te vadă!
— Spune-i să se grăbească, spuse Jason, întinzându-i o ultimă
bancnotă de cincizeci de franci, ascuns vederii celui din camionetă.
Şoferul aruncă o privire la bani, apoi din nou către curier.
— Grăbeşte-te! Dacă nu te duci imediat să-l vezi, îţi pierzi
slujba!
— Acum şterge-o de aici! spuse Bourne.
Şoferul se răsuci pe călcâie şi plecă în fugă, înhăţând din zbor
bancnota.
Bourne rămase pe loc, brusc alarmat de ceea ce auzi, cu tot
vacarmul de claxoane şi motoare uruind pe strada aglomerată. Din
camionetă se auziră voci, nu cea a unui singur om ţipând într-un
emiţător, ci a doi oameni care strigau unul la altul. Curierul nu era
singur; mai era cineva cu el.
— Astea erau cuvintele. Le-ai auzit.
— Trebuia să vină la tine, trebuia să se arate.
— Ceea ce va face. Şi va prezenta peticul de piele, care trebuie
să se potrivească exact! Te aşteptai să facă asta în mijlocul unei
străzi cu circulaţie intensă?
— Nu-mi place treaba asta!
— M-ai plătit ca să vă ajut pe tine şi pe oamenii tăi să găsiţi pe
cineva. Nu ca să-mi pierd slujba. Eu mă duc!
— Trebuie să i-o dai pe Pont Neuf!
— Să mă pupi undeva!
Se auzi zgomot de paşi grei pe podeaua metalică a camionetei.
— Vin cu tine!
Portiera se deschise; Jason se dădu în spatele ei, cu mâna
dreaptă în continuare sub pardesiu. Lângă el, într-o maşină, un
copil stătea cu faţa lipită de geam, uitându-se saşiu şi
strâmbându-se. Sunetul claxoanelor furioase umplea strada,
circulaţia se împotmolise iarăşi.
Curierul coborî de pe treapta metalică, cu servieta în mâna
stângă. Bourne era pregătit. În clipa când curierul puse piciorul
jos, îl izbi cu portiera pe al doilea individ pocnindu-l cu panoul
greu de oţel în rotulă şi peste mână. Individul scoase un urlet şi se
prăvăli pe spate, înapoi în camionetă. Jason strigă către curier, cu
peticul de piele în mână.
— Sunt Bourne! Uite-ţi peticul! Şi să ţii pistolul ăla în toc, dacă
nu vrei să-ţi pierzi şi viaţa, nu numai slujba, nemernicule!
— N-am avut intenţii rele, monsieur! Voiau să vă găsească! Nu îi

194
interesa conţinutul servietei, vă dau cuvântul meu!
Portiera se deschise brusc; Bourne o trânti iarăşi cu umărul,
apoi o smuci înapoi ca să vadă faţa soldatului lui Carlos, cu mâna
pe arma de la brâu.
Ceea ce văzu era ţeava unui pistol, al cărui orificiu negru îl
privea drept în ochi. Se trase deoparte, dându-şi seama că
împuşcătura întârzie cu o fracţiune de secundă din cauza ţiuitului
pătrunzător ce izbucni dinăuntrul camionetei. Se declanşase
alarma şi sunetul ei asurzitor acoperea vacarmul străzii; prin
comparaţie, împuşcătura păru înăbuşită şi impactul glonţului pe
asfalt nici nu se auzi.
Încă o dată Jason trânti portiera. Auzi zgomotul de metal izbind
în metal; lovise în pistolul soldatului lui Carlos. Şi-l scoase pe al
lui de la brâu, se lăsă în genunchi pe asfalt şi deschise uşa.
Văzu chipul ucigaşului de la Zurich, cel căruia îi spuseseră
Johann, pe care îl aduseseră la Paris ca să-l recunoască. Bourne
trase de două ori; omul se prăbuşi pe spate, pe frunte întinzându-
i-se sângele.
Curierul! Servieta!
Jason îl zări; se pitise în spatele camionetei ca să se pună la
adăpost, cu arma în mână, ţipând după ajutor. Bourne sări în
picioare şi plonjă să înhaţe ţeava pistolului, smulgându-l din mâna
curierului. Apucă servieta şi strigă la el:
— Nimic rău, ai?! Dă-mi asta, ticălosule!
Aruncă pistolul individului sub camionetă, se ridică în picioare
şi se amestecă în mulţimea isterică adunată în jur.
Fugea înnebunit, orbeşte, trupurile din faţă fiind pereţii
mişcători ai labirintului lui. Dar exista o diferenţă fundamentală
între această goană şi coşmarul pe care-l retrăia în fiecare zi. Nu
era beznă; soarele după-amiezii strălucea, la fel de orbitor ca şi
cursa lui prin labirint.

195
 CAPITOLUL 14
— Totul este aici, spuse Marie.
Aşezase obligaţiunile în teancuri, după valoare şi bancnotele.
— Ţi-am spus că aşa va fi.
— Era cât pe ce să nu fie.
— Cum aşa?
— Tipul pe nume Johann, cel de la Zurich. E mort. Eu l-am
ucis.
— Jason, ce s-a întâmplat?
Îi povesti.
— Contau pe Pont Neuf, spuse el. Bănuiesc că maşina lor a fost
blocată din cauza traficului; au intrat pe frecvenţa radio a
curierului şi le-a spus să mai întârzie. Sunt sigur de asta.
— Dumnezeule, ăştia sunt peste tot!
— Dar nu ştiu unde sunt eu, zise Bourne, privindu-se în oglinda
de deasupra biroului, studiindu-şi părul blond în timp ce-şi punea
ochelarii cu ramă de baga. Şi ultimul loc unde s-ar aştepta să mă
găsească în acest moment – presupunând că le-ar trece prin gând
că eu ştiu de acest loc – ar fi o casă de modă de pe Saint-Honore.
— Les Classiques? întrebă Marie uimită.
— Exact. Ai telefonat acolo?
— Da, dar asta e o nebunie!
— De ce? Jason se întoarse de la oglindă. Gândeşte-te. Acum
douăzeci de minute capcana lor a dat greş; precis ca acum
domneşte confuzia, se aduc învinuiri, acuzaţii de incompetenţă ori
chiar mai rău. Acum, în clipa asta, sunt mai preocupaţi unii de
alţii, decât de mine; nimeni nu vrea un glonte în gât. Dar asta nu
va dura mult; se vor regrupa repede, o să aibă Carlos grijă de asta.
Dar preţ de vreo oră, cât timp încearcă să se dumirească ce s-a
întâmplat, un loc unde precis n-o să mă caute este acest magazin
de care habar nu au că eu ştiu.
— Ar putea să te recunoască cineva!
— Cine? Au adus pentru asta un tip de la Zurich şi el e mort. Ei
nu ştiu precis cum arăt.
— Curierul. O să-l ia pe el, căci el te-a văzut.
— În următoarele câteva ore, curierul va avea treabă cu poliţia.
— D’Amacourt. Avocatul!

196
 — Bănuiesc că ei sunt deja în drum spre Normandia ori spre
Marsilia, dacă nu chiar afară din ţară.
— Şi dacă reuşesc să-i oprească, să-i prindă?
— Şi ce dacă? Crezi că unul precum Carlos ar risca să fie dat în
vileag un loc unde primeşte el mesaje? Pentru nimic în lume!
— Jason, mi-e teamă.
— Şi mie. Dar nu pentru că aş putea fi recunoscut. Bourne se
întoarse iarăşi spre oglindă. Aş putea să-ţi ţin o lungă dizertaţie
despre clasificările faciale şi despre atenuarea trăsăturilor, dar n-o
voi face.
— Te referi la urmele de chirurgie plastică. Port Noir. Mi-ai
vorbit despre asta.
— Nu totul. Bourne se sprijini de birou, studiindu-şi atent
chipul. Ce culoare au ochii mei?
— Poftim?
— Nu, nu te uita la mine. Haide, spune-mi ce culoare au ochii
mei. Ai tăi sunt căprui, cu punctuleţe verzi; cum sunt ai mei?
— Albaştri… albăstrii. Sau un fel de cenuşiu, mai curând…
Marie se opri. De fapt, nu-s sigură. Cred că asta nu-i deloc frumos
din partea ta.
— Este perfect normal. În principiu, sunt de culoarea alunei,
dar nu tot timpul. Chiar şi eu am observat asta. Dacă port o
cămaşă sau o cravată albastră, devin mai albaştri; cu o jachetă
sau un pardesiu maro, devin cenuşii. Când sunt dezbrăcat, devin,
în mod ciudat, de o culoare imprecisă.
— Asta nu-i ceva chiar atât de ciudat. Sunt convinsă că
milioane de oameni sunt la fel.
— Precis că sunt. Dar câţi dintre ei poartă lentile de contact
când au vederea normală?
— Lentile…
— Asta am spus, o întrerupse Jason. Anumite tipuri de lentile
de contact sunt făcute pentru a schimba culoarea ochilor. Şi sunt
foarte eficiente la ochii de culoarea alunei. Când m-a examinat
prima oară Washburn, existau urme de folosire îndelungată a unor
astfel de lentile. Nu crezi că ăsta e un indiciu?
— Depinde cum vrei s-o iei, spuse Marie. Dacă e adevărat.
— De ce n-ar fi?
— Fiindcă medicul era mai mult beat decât treaz. Tu mi-ai spus.
Făcea presupuneri peste presupuneri, multe dintre ele fanteziste,
deformate de aburii băuturii. Nici o clipă n-a fost categoric. N-ar fi
putut să fie.

197
 — A fost într-o privinţă. Eu sunt un cameleon făcut să se
potrivească într-un tipar flexibil. Vreau să descopăr al cui. Şi poate
că acum reuşesc să descopăr. Datorită ţie, am o adresă. Cineva de
acolo s-ar putea să ştie adevărul. Un singur om, asta e tot ce-mi
trebuie. O singură persoană, cu care să mă înfrunt, de la care să
scot adevărul, fie şi cu forţa.
— Nu te pot opri, dar pentru numele lui Dumnezeu, fii prudent.
Dacă ei te recunosc, te vor ucide.
— Nu, acolo n-o vor face, ar dăuna afacerilor. Aici suntem la
Paris.
— Nu cred că asta-i ceva amuzant, Jason.
— Nici eu. Contez foarte serios pe treaba asta.
— Ce ai de gând să faci? Vreau să zic, cum?
— Voi şti mai bine după ce ajung acolo. După ce văd dacă
cineva de acolo pare nervos, sau neliniştit, sau aşteaptă un telefon
cu sufletul la gură.
— Şi pe urmă?
— Voi face cum am făcut şi cu d’Amacourt. Voi aştepta afară şi
voi urmări persoana respectivă. Dacă am ajuns până aici, nu voi
da greş. Şi o să fiu prudent.
— O să mă suni?
— O să-ncerc.
— O să mă înnebunească aşteptarea.
— Nu sta să mă aştepţi. Poţi să depui undeva obligaţiunile?
— Băncile sunt închise.
— Du-te la un hotel mare; hotelurile au seifuri.
— Trebuie să ai o cameră acolo.
— Ia o cameră. La Meurice sau la George Cinq. Lasă servieta
acolo, dar întoarce-te aici.
Marie dădu din cap.
— Aşa măcar o să am ceva de făcut.
— Pe urmă telefonează la Ottawa, să afli ce s-a întâmplat.
— Bine.
Bourne se duse la noptieră şi luă mai multe hârtii de cinci mii
de franci.
— Dacă aş reuşi să mituiesc pe cineva, ar fi mai simplu. Nu
cred că va ţine, dar nu se ştie niciodată.
— Aşa e, fu de acord Marie şi continuă imediat: te-ai auzit?
Tocmai ai debitat dintr-un foc numele a două hoteluri.
— Am auzit. Se întoarse cu faţa la ea. Am mai fost aici. De
multe ori. Am locuit aici, dar nu în acele hoteluri. Cred că pe

198
străduţe dosnice, nu foarte uşor de găsit.
Se aşternu o tăcere în care plutea teama.
— Te iubesc, Jason.
— Şi eu te iubesc, spuse Bourne.
— Întoarce-te la mine. Orice s-ar întâmpla, întoarce-te la mine.
Lumina era difuză şi teatrală, spoturile din tavanul de un maro-
închis scăldând în lumina lor gălbuie manechine şi clienţi în haine
elegante. Vitrinele cu bijuterii şi accesorii erau tapisate cu catifea
neagră peste care pluteau mătăsuri de un roşu şi un verde
strălucitor, aranjate cu mult gust, lumini ascunse făcând să
scânteieze aurul şi argintul. Forma semicirculară a celor două
laturi dădea impresia de spaţiu, căci Les Classiques, fără să fie
mic, nu era un magazin mare. Era însă un magazin frumos şi se
afla în unul din cele mai scumpe cartiere ale Parisului. Cabinele de
probă, cu uşi din sticlă colorată, se aflau în fundul magazinului,
sub un balcon unde erau birourile. În partea dreaptă urca o scară,
alături de care se afla un birou cu o centrală telefonică. Acolo
şedea un bărbat de vârstă mijlocie care în costumul lui sobru făcea
notă discordantă în această ambianţă. Apăsa pe butoanele
consolei şi vorbea într-un microfon prins la casca pe care o avea pe
urechi.
Personalul era compus din femei înalte, suple, uscăţive la faţă şi
la trup, foste manechine care, datorită gustului şi inteligenţei lor,
reuşiseră să-şi găsească o slujbă, deşi nu mai erau bune pentru
parada modei. Cei câţiva bărbaţi care se zăreau erau şi ei supli, cu
siluete mlădioase, subliniate de costumele strânse pe trup, cu
mişcări ca de balet.
Din tavanul întunecat cobora o muzică suavă.
Jason se plimbă prin magazin, studiind manechinele, pipăind
ţesăturile. Era total nedumerit. Unde era deruta, neliniştea pe care
se aşteptase s-o găsească în acest loc ce-i servea lui Carlos drept
centru pentru primirea şi transmiterea mesajelor? Aruncă o privire
în sus, spre uşile deschise ale birourilor şi micul coridor dintre ele.
Şi acolo, ca şi la parter, bărbaţi şi femei umblau liniştiţi, mai
schimbau o vorbă, o bârfă. Nu se simţea nici urmă de tensiune, de
agitaţie, nici un semn că ar fi afectaţi de faptul că singurul om din
Paris care lucra pentru Carlos şi care l-ar fi putut recunoaşte pe
cel pe care voiseră să-l prindă în capcană, fusese împuşcat în cap.
Era incredibil. Întreaga atmosferă era exact opusul a ce se
aşteptase el să găsească. Nu că s-ar fi aşteptat să găsească haos;
soldaţii lui Carlos erau mult prea disciplinaţi. Totuşi se aşteptase

199
să găsească ceva. Or, aici nimic nu era neobişnuit.
Trebuia însă să existe undeva un telefon privat şi o persoană
care nu numai că vorbea în numele lui Carlos, dar avea şi puterea
de a pune în mişcare, trei ucigaşi. O femeie…
O văzu; ea trebuia să fie. Pe la jumătatea scării, o femeie înaltă
şi semeaţă, cu un chip pe care vârsta şi cosmeticele îl
transformaseră într-o mască impasibilă. O oprise unul dintre
mlădioşii vânzători, întinzându-i un registru de facturi, cerându-i
aprobarea. Femeia se uită în registru, apoi aruncă o privire unui
bărbat de vârstă mijlocie aflat jos la parter, lângă raionul de
bijuterii, care îi aştepta verdictul cu un aer neliniştit. Privirea fu
scurtă, dar mesajul clar. În regulă, mon ami, ia-ţi zdrăngăneaua,
dar plăteşte-ţi nota cât mai curând, căci data viitoare nu-ţi mai
merge. Mai rău chiar, s-ar putea s-o sun pe nevastă-ta. Cu asta
dojana se încheie şi un surâs pe cât de fals pe atât de larg destinse
masca; dând din cap, femeia luă un stilou de la vânzător şi semnă
factura. Îşi continuă drumul în jos pe scară, urmată de vânzător
care, aplecat înainte, îi spunea ceva. Era clar că îi făcea
complimente. Ajunsă pe ultima treaptă, ea se opri şi îl bătu uşor
pe braţ într-un gest de mulţumire.
Ochii femeii nu erau deloc placizi. Dimpotrivă, erau cât se poate
de pătrunzători, poate la fel de pătrunzători cum Bourne mai
văzuse o singură dată, la Zurich, în dosul unor ochelari cu rame
aurii.
Instinctul îi spunea că ea este obiectivul lui. Mai rămânea de
văzut cum s-o abordeze. Prima mişcare trebuia să fie subtilă, să
atragă atenţia, pentru a o face să vină ea la el.
Următoarele câteva minute îl uimiră pe Jason – mai corect spus,
se uimi pe sine însuşi. Termenul ar fi fost „a juca un rol”, dar ceea
ce-l şocă fu uşurinţa cu care izbuti să intre în pielea unui personaj
cu totul diferit de sine însuşi – aşa cum se cunoştea el. Începu să
facă o adevărată inspecţie, luând haine de pe umeraşe, studiind
ţesăturile în lumină, uitându-se atent la cum sunt finisate, la
nasturi şi butoniere, verificând cum pică gulerele. Se purta ca un
cunoscător în materie de haine elegante, care ştie ce vrea şi dă
repede la o parte articolele care nu sunt pe gustul său. Singurul
lucru la care nu se uită deloc erau etichetele cu preţul, ca şi cum
acestea n-ar fi reprezentat nici un interes pentru el.
Acest fapt atrase atenţia femeii impozante, care se tot uita în
direcţia lui. O vânzătoare, cu trupul ei concav plutind parcă pe
deasupra covorului, se apropie de el; Jason îi zâmbi politicos, dar îi

200
spuse că preferă să aleagă singur. Tocmai ajunsese lângă trei
manechine îmbrăcate în cele mai costisitoare modele care existau
la Les Classiques. Din spatele lor, aruncă o privire la femeia care-l
interesa. Aceasta vorbea cu vânzătoarea care i se adresase.
Bourne se uita de la un manechin la altul, ca un om nehotărât,
încercând să se decidă. Un asemenea client, care nici măcar nu se
uita la preţ, trebuia desigur să fie ajutat de persoana cea mai
competentă. Femeia cu ţinută regală se apropie de el cu un mers
graţios.
— Văd că aţi ajuns la piesele noastre cele mai bune, monsieur,
spuse femeia în engleză, bazându-se pe concluziile unui ochi
exersat.
— Aşa cred, răspunse Jason. Aveţi aici o colecţie interesantă,
dar trebuie să ştii ce să alegi.
— Ca peste tot, scara valorilor este omniprezentă şi inevitabilă,
monsieur. Dar să ştiţi că toate modelele noastre sunt exclusive.
— Cela va sens dire, madame. 45
— Ah, vous parlez francois?46
— Un peu?47 Mă descurc.
— Sunteţi american?
— Rar ajung pe acolo. Ziceaţi că acestea sunt făcute doar
pentru dumneavoastră?
— O, da. Creatorul nostru are contract de exclusivitate cu noi.
Sunt sigură că aţi auzit de el. Rene Bergeron.
— Da, am auzit. E foarte respectat, dar n-a avut încă nici un
succes răsunător, nu-i aşa?
— Va avea, monsieur. Renumele lui creşte cu fiecare colecţie.
Acum câţiva ani lucra pentru St. Laurent, pe urmă a trecut la
Givenchy. Şi se zice că făcea mult mai mult decât să croiască după
tipare, dacă înţelegeţi ce vreau să spun…
— E foarte limpede.
— Iar acum afurisiţii ăia încearcă să-l dea la fund! E o ruşine!
Pentru că el adoră femeile, el scoate în evidenţă formele şi nu le
transformă în nişte băieţandri, vous comprenez?48
— Je vous comprends parfaitement. 49

45
Nu încape vorbă, doamnă! (fr.).
46
Ah, vorbiţi franceza! (fr.).
47
Puţin, (fr.).
48
Înţelegeţi? (fr.).
49
Vă înţeleg perfect, (fr.).

201
 — În curând va ajunge să aibă un renume internaţional şi ăia
nu vor putea atinge nici măcar poalele creaţiilor lui. Priviţi aceste
trei modele ca pe nişte opere ale unui maestru în devenire,
monsieur.
— Sunteţi foarte convingătoare. Le cumpăr pe acestea trei.
Presupun că sunt cam măsura 42.
— 44, monsieur. Vor fi ajustate, desigur.
— Nu va fi timp, dar presupun că la Cap-Ferrat se găsesc
croitori destul de buni.
— Naturallement50, aprobă repede femeia.
— Şi… Bourne păru că ezită, încruntat. Dacă tot sunt aici, ca să
economisesc timp, mai alegeţi-mi câteva în acelaşi gen. Alte
imprimeuri, alt croi, dar asemănătoare, dacă înţelegeţi ce vreau să
spun.
— Bineînţeles că înţeleg, monsieur.
— Mulţumesc. Vă sunt recunoscător. Zborul din Bahamas până
aici a fost cam lung şi sunt istovit.
— Nu doriţi să luaţi loc?
— Sincer să fiu, ce mi-aş dori este o băutură.
— Se poate aranja, desigur. Cât despre modalitatea de plată,
monsieur…?
— Je paierai cash51, cred, răspunse Jason, conştient că asta îi
va conveni şefei de la Les Classiques. Cu cecurile întotdeauna sunt
mai multe complicaţii, nu-i aşa?
— Nu numai că vă pricepeţi să alegeţi, dar sunteţi şi prevăzător.
Pe chipul femeii se ivi iarăşi acel surâs rigid, deloc reflectat în
privire. Pentru o băutură, nu vreţi să poftiţi în biroul meu? E
liniştit, vă puteţi destinde şi vă voi aduce modelele pe care le aleg,
ca să le aprobaţi.
— Splendid.
— Cât despre categoria de preţ, monsieur?
— Les meilleurs, madame. 52
— Naturellement. Femeia îi întinse o mână albă şi subţire. Eu
mă numesc Jacqueline Lavier, sunt directoare şi coproprietar la
Les Classiques.
— Mulţumesc.
Bourne îi strânse mâna, fără să-i dea vreun nume. S-ar putea

50
Desigur, (fr.).
51
Voi plăti cash, (fr).
52
Cele mai bune, doamnă, (fr.).

202
să ţi-l spun într-un cadru mai puţin public – voia să zică expresia
de pe chipul lui. Deocamdată, banii îi serveau de prezentare.
— Unde e biroul dumneavoastră? Al meu este la câteva mii de
mile de aici.
— Pe aici, monsieur.
Surâsul rigid se ivi iarăşi, făcând masca facială să pară ca o
suprafaţă de gheaţă crăpată. Madame Lavier îi arătă scara.
Pe Jason, această linişte netulburată îl deruta. Era convins că
femeia care păşea alături de el transmisese ordinele ucigaşe ce
duseseră la schimbul de focuri de cu o oră în urmă, ordine date de
un bărbat fără chip care pretindea supunere sau moartea. Şi
totuşi, nimic din atitudinea femeii nu lăsa să se citească teama ori
nervozitatea, iar la Les Classiques ea era şefa, nimeni altcineva nu
putea să aibă un număr de telefon privat, într-un birou foarte
liniştit. Ceva lipsea din ecuaţie… Dar o altă parte a acesteia fusese
confirmată într-un mod neliniştitor. Partea care-l privea pe el
însuşi. Cameleonul. Iată-l în tabăra duşmanului, având
certitudinea că nu fusese recunoscut. Toată povestea asta avea
ceva de deja vu. Mai era un om alergând printr-o junglă
nefamiliară, dar îşi găseşte instinctiv drumul, ştie unde sunt
capcanele şi cum să le evite. Cameleonul era un expert.
O luară în sus pe scară. Jos, în dreapta, bărbatul de la centrala
telefonică vorbea în microfon, cu un aer parcă plictisit, ca şi cum
s-ar fi străduit să o convingă pe persoana de la capătul firului că
în lumea lor totul era senin, ca de obicei.
Pe a şaptea treaptă, Bourne se opri involuntar. Capul acela
văzut din spate, linia pomeţilor, vederea părului încărunţit, rar,
felul cum cădea puţin pe o ureche… îl mai văzuse pe acest om!
Undeva, în trecut, în trecutul de care nu-şi amintea dar şi-l
amintea acum… pe întuneric… cu flashuri de lumină. Explozii,
pâclă; şuierături de vânt urmate de tăcere tensionată. Ce însemna
asta? Unde era asta? De ce simţea din nou în ochi durerea?
Bărbatul cărunt începu să se întoarcă în scaunul lui; Jason
întoarse repede capul.
— Văd că v-a atras atenţia centralistul nostru, spuse madame
Lavier. Este o notă de distincţie ce deosebeşte Les Classiques de
celelalte magazine de pe Saint-Honore.
— Cum aşa? întrebă Bourne, în timp ce urcau scara mai
departe, durerea din ochi făcându-l să clipească.
— Când un client telefonează la Les Classiques, nu răspunde o
voce feminină impersonală, ci un domn cultivat care poate să-i dea

203
toate informaţiile necesare.
— Bine gândit.
— Şi alţi domni sunt de aceeaşi părere. Mai ales atunci când vor
să cumpere ceva dând comanda telefonic şi vor ca acest lucru să
rămână confidenţial.
Ajunseră în biroul spaţios al Jacquelinei Lavier. Pe birou,
teancuri de hârtii aşezate în ordine; la perete, pe un şevalet, schiţe
în acuarelă, unele vizate, altele, evident respinse. Pe pereţi, poze cu
personaje din lumea bună, unele cu surâsuri la fel de false ca şi
cel al posesoarei acestui birou. În aerul parfumat se simţea miros
de fiară. Aceasta era vizuina unei tigroaice care îmbătrânea, gata
să sară pe oricine i-ar fi ameninţat posesiunile sau satisfacerea
poftelor. Dar era disciplinată; demnă să-i servească de legătură lui
Carlos.
Cine era omul de la centrală? Unde îl mai văzuse?
I se oferi să-şi aleagă ce preferă dintre mai multe sticle. Alese
brandy.
— Luaţi loc, monsieur. Dacă-l găsesc pe Rene, o să-l rog chiar pe
el să ne ajute.
— Sunteţi foarte amabilă, dar sunt convins că ceea ce veţi alege
dumneavoastră mă va satisface pe deplin. În ce priveşte gustul, eu
am instinct; gustul dumneavoastră se simte în tot ce există în
acest birou şi îmi place.
— Sunteţi prea generos.
— Doar când e cazul, spuse Jason, încă stând tot în picioare. De
fapt, aş vrea să mă uit la fotografii. Văd aici câţiva cunoscuţi, dar
nu chiar prieteni. Multe din aceste feţe pot fi întâlnite destul de des
în băncile din Bahamas.
— Sunt convinsă, răspunse Lavier, cu un ton în care se simţea
respectul pentru lumea finanţelor. Nu va dura mult, monsieur.
Bourne era sigur că se va întoarce repede, cu cele mai scumpe
modele pe care le va găsi. Aşadar, dacă în acea încăpere exista
ceva care să poată să-l ducă la intermediarul lui Carlos – sau să-i
dea vreun indiciu despre operaţiunile asasinului – trebuia găsit
repede. Iar dacă exista, trebuia să fie pe, sau pe lângă birou.
Jason trecu în spatele jilţului de la perete, prefăcându-se
interesat de poze, dar cu ochii pe birou. Borderouri, chitanţe,
facturi neachitate şi scrisori care aşteptau să fie semnate de M-me
Lavier. O agendă deschisă, cu patru nume pe pagină; se dădu mai
aproape ca să vadă mai bine. Erau numele a patru companii, cu
numele şi funcţia persoanelor de contactat scrise între paranteze.

204
Se întrebă dacă e cazul să le memoreze. Era pe cale s-o facă, când
ochii îi căzură pe marginea unei fişe. Nu se zărea decât marginea,
restul fiind ascuns sub telefon. Şi mai era ceva, abia vizibil. O fâşie
de bandă transparentă de lipit, cu care era prinsă muchia fişei, ca
să nu se mişte de acolo. Banda părea să fie lipită relativ recent pe
cartonul gros şi pe lemnul lustruit al biroului – era curată, nu avea
marginile rupte.
Instinctul.
Bourne apucă telefonul, ca să-l dea la o parte. În acea clipă
începu să sune. Îl puse la loc şi se îndepărtă repede de birou,
tocmai când un bărbat în cămaşă intră grăbit pe uşă venind din
coridor. Acesta se opri, uitându-se la Bourne cu o privire alarmată.
Telefonul sună din nou; bărbatul se apropie rapid de birou şi
ridică receptorul.
— Allo?
În timp ce nepoftitul asculta cu capul plecat, concentrat la ce îi
spunea cel care sunase, se aşternu tăcerea. Era un tip smead,
musculos, de o vârstă greu de definit din cauza pielii bronzate.
Avea o faţă încordată, buze subţiri, părul tuns scurt, des, şaten
închis şi îngrijit pieptănat. Când trecu receptorul dintr-o mână în
alta, Bourne văzu cum îi zvâcnesc muşchii sub piele. Individul
spuse cu glas aspru:
— Pas ici. Sais pas. Telephonez plus tard… 53
Adresându-se lui Jason, după ce închise telefonul, îl întrebă:
— Ou este Jacqueline?
— Puţin mai rar, vă rog, spuse Bourne pe englezeşte. Franceza
mea este cam limitată.
— Scuze, spuse individul bronzat. O căutam pe madame Lavier.
— Proprietăreasa?
— Numele este de ajuns. Unde e?
— Îmi toacă mie fondurile.
Jason zâmbi, ducând paharul la buze.
— Oh? Dar cine sunteţi dumneavoastră, monsieur?
— Dumneavoastră cine sunteţi?
Individul îl privi atent pe Bourne.
— Rene Bergeron.
— Dumnezeule! exclamă Jason. Pe dumneavoastră vă caută.
Sunteţi foarte bun, domnule Bergeron. Mi-a spus că trebuie să vă
privesc modelele ca pe opera unui maestru în devenire. Bourne

53
Nu aici. Nu ştiu. Telefonaţi mai târziu... (fr.).

205
zâmbi iarăşi. S-ar putea ca din cauza dumneavoastră să
trebuiască să telegrafiez în Bahamas după o grămadă de bani.
— Sunteţi deosebit de amabil, monsieur. Şi-mi cer scuze că am
dat aşa buzna aici.
— Mai bine că aţi răspuns dumneavoastră la telefon, decât să fi
trebuit să răspund eu.
— Cumpărătorii, furnizorii, nu ştiu decât să ţipe. Monsieur, cu
cine am onoarea?
— Briggs, răspunse Jason prompt, neavând idee de unde îi
venise cu atâta repeziciune şi atât de natural în minte acest nume.
Charles Briggs.
— Îmi face plăcere să vă cunosc. Bergeron îi întinse mâna;
strânsoarea era fermă. Spuneaţi că Jacqueline mă caută pe mine?
— Din cauza mea.
— Mă duc să văd unde e.
Creatorul plecă grăbit.
Bourne se apropie de birou, cu ochii pe uşă şi apucă telefonul. Îl
dădu la o parte. Pe fişa de sub el erau două numere de telefon –
primul, uşor de recunoscut, o centrală din Zurich, iar al doilea
evident din Paris.
Instinctul. Avusese dreptate, o fâşie de bandă de lipit
transparentă fiind singurul indiciu de care avusese nevoie.
Memoră numerele, apoi puse telefonul la loc şi se depărtă de birou.
Abia o făcuse, când madame Lavier intră în încăpere, cu
jumătate de duzină de rochii pe braţ.
— L-am întâlnit pe Rene pe scări. E întru totul de acord cu ce
am ales. Mi-a spus şi că numele dumneavoastră, monsieur, este
Briggs.
— V-aş fi spus eu însumi cum mă cheamă, zise Bourne
zâmbind. Dar nu cred să mă fi întrebat.
— Uitaţi, este o adevărată delectare. Aşeză cu grijă rochiile pe
mai multe scaune. Cred sincer că acestea sunt printre cele mai
reuşite creaţii pe care ni le-a adus Rene.
— Vi le-a adus? Deci nu lucrează aici?
— E un fel de a vorbi. Atelierul se află la capătul coridorului,
dar este precum o sfântă sacristie. Până şi eu tremur când intru
acolo.
— Sunt splendide, spuse Bourne, trecând de la o rochie la alta.
Însă nu vreau s-o copleşesc, numai s-o împac, adăugă el, alegând
trei modele. Pe astea o să le iau.
— Foarte bine ales, monsieur Briggs! Puneţi, vă rog, să fie

206
împachetate împreună cu celelalte.
— Desigur. Doamna este foarte norocoasă.
— O companie plăcută, dar încă o copilă. O copilă răsfăţată,
însă am fost mult timp plecat şi nu m-am prea ocupat de ea, aşa
încât cred că e cazul s-o împac. Este unul din motivele pentru care
am trimis-o la Cap-Ferrat. Zâmbi, scoţându-şi portofelul Louis
Vuitton. La facture, s’il vous plaît! 54
— O s-o pun pe una din fete să aducă tot ce trebuie.
Madame Lavier apăsă pe interfonul de lângă telefon. Jason o
urmărea atent, gata să-i spună de apelul telefonic la care
răspunsese Bergeron, în caz că femeii i s-ar părea că telefonul
fusese puţin mişcat din loc.
— Faites venir Janine – avec les robes. La facture ausii. 55 Se
ridică. Încă un brandy, monsieur Briggs?
— Merci bien.
Bourne îi întinse paharul; ea îl luă şi se duse la bar. Jason ştia
că încă nu venise momentul pentru ce avea el de gând; va veni
curând, de îndată ce se va scutura de bani. Dar până atunci putea
să mai afle câte ceva de la directoarea casei de modă Les
Classiques.
— Tipul acesta, Bergeron, ziceţi că are contract de exclusivitate
cu dumneavoastră?
Madame Lavier reveni, cu paharul în mână.
— Da. Noi, aici, suntem o familie foarte unită.
Bourne luă paharul, îi mulţumi dând din cap şi se instală într-
un fotoliu în faţa biroului.
— Este un aranjament foarte constructiv, spuse el într-o doară.
Vânzătoarea înaltă şi slabă, care i se adresase prima, intră în
încăpere, cu un registru de facturi în mână. Madame Lavier îi dădu
repede instrucţiunile necesare. Vânzătoarea scrise cifrele, adună
rochiile şi îi dădu registrul lui madame Lavier.
— Voici la facture, monsieur 56.
Bourne clătină din cap, refuzând să se uite pe factură.
— Combien?57
— Vingt mille, soixante francs, monsieur 58, răspunse

54
Factura, vă rog, (fr.).
55
Să vină Janine – cu rochiile. Şi factura, (fr.).
56
Iată factura, domnule, (fr.).
57
Cât? (fr.).
58
Douăzeci de mii şaizeci de franci, domnule, (fr.)

207
coproprietara de la Les Classiques, urmărindu-i reacţia cu o
expresie ca de pasăre mare şi vicleană.
Jason nu reacţiona în nici un fel. Scoase pur şi simplu din
portofel cinci bancnote de câte cinci mii de franci şi i le întinse. Ea,
la rândul ei, le întinse vânzătoarei, care ieşi din birou cu rochiile
pe braţ.
— Toate vor fi împachetate şi aduse aici, împreună cu restul
dumneavoastră.
Lavier se duse la biroul ei şi se aşeză.
— Deci plecaţi la Ferrat. Cred că e foarte frumos acolo.
Plătise, aşa că venise momentul.
— Mai am încă o seară pe care pot s-o petrec la Paris, înainte de
a mă duce înapoi la grădiniţa de copii, zise Jason, ridicând paharul
într-un gest de autoironie.
— Da, aţi spus că prietena dumneavoastră e foarte tânără.
— Am spus că-i o copilă şi asta şi este. Este o companie
plăcută, dar eu prefer tovărăşia unor femei mai mature.
— Cred că ţineţi foarte mult la ea, îl contrazise Lavier, ducându-
şi mâna la coafura impecabilă, acceptând complimentul. I-aţi
cumpărat nişte lucruri splendide şi – sinceră să fiu – foarte
scumpe.
— Un preţ mic, dacă mă gândesc că ar putea să opteze pentru
altcineva.
— Zău?
— Este soţia mea, a treia, ca să fiu mai precis şi în Bahamas
trebuie să îţi ţii rangul. Dar toate astea n-au nici o legătură; viaţa
mea e foarte ordonată.
— Sunt convinsă, monsieur.
— Că veni vorba de Bahamas, acum câteva minute mi-a venit o
idee. De asta v-am întrebat de Bergeron.
— Ce idee?
— Poate o să mă credeţi impulsiv, dar vă asigur că nu sunt. Dar
când ceva mă atrage, îmi place să explorez posibilităţile. Dat fiind
că Bergeron e în exclusivitate al dumneavoastră, nu v-aţi gândit
niciodată să deschideţi o filială în insule?
— În Bahamas?
— Şi mai spre sud. În toate Caraibele, poate.
— Monsieur, uneori abia facem faţă cererii de pe Saint-Honore.
Şi, după cum se spune, un ogor necultivat devine sterp.
— N-ar fi nevoie să-l cultivaţi, nu în sensul în care vă gândiţi
dumneavoastră. Cedaţi câte un model exclusiv ici, unul colo, la

208
proprietari de boutiques din partea locului, pe bază de procent de
concesiune. Extinzându-vă, desigur, cu prudenţă.
— Pentru aşa ceva e nevoie de un capital substanţial, monsieur
Briggs.
— La început, preţurile cheie. Ceea ce s-ar putea numi taxe de
intrare. Sunt mari, dar nu prohibitive. În principalele hoteluri şi
cluburi, de obicei depinde de cât de bine îi cunoşti pe directori.
— Şi dumneavoastră îi cunoaşteţi?
— Chiar foarte bine. După cum v-am spus, nu fac decât să
explorez nişte posibilităţi, dar ideea nu e rea. Etichetele
dumneavoastră ar avea o distincţie certă – Les Classiques, Paris,
Grand Bahama.… Caneel Bay, poate. Bourne îşi termină paharul
de brandy. Probabil însă că mă consideraţi nebun. Deşi eu am
câştigat ceva bani pornind de la nişte idei care mi-au venit pe
moment şi mi-am asumat riscul.
— Riscul?
Jacqueline Lavier îşi duse iarăşi mâna la coafură.
— Eu nu lansez idei, madame. De obicei, le susţin.
— Da, înţeleg. Aşa cum spuneaţi, ideea nu e rea.
— Cred că nu. Dar, desigur, aş vrea să văd ce fel de contract
aveţi cu Bergeron.
— Aş putea să vi-l arăt, monsieur.
— Uitaţi cum facem, dacă sunteţi liberă, haideţi să discutăm la
un pahar şi la cină. Este singura mea seară la Paris.
— Şi preferaţi compania femeilor mai mature, încheie
Jacqueline Lavier, masca destinzându-se într-un surâs care,
acum, parcă se reflecta puţin şi în privire.
— C’est vrai, madame. 59
— Se poate aranja, spuse ea, întinzând mâna spre telefon.
Telefonul. Carlos.
O voi face să-mi spună adevărul, îşi zise Bourne. Chiar daca ar
trebui s-o ucid.

Marie se îndreptă prin mulţime spre cabina telefonică din

complexul de pe rue Vaugirard. Luase o carperă la Meurice, lăsase
servieta la recepţie şi şezuse singură în carceră exact douăzeci şi
cinci de minute. Până când nu mai putuse suporta. Stătuse
gândindu-se la Jason, la demenţa ultimelor opt zile, care o
împinsese în ceva ce nici ea însăşi nu putea pricepe. Jason. Un om

59
E adevărat, doamnă, (fr.)

209
cu atâta violenţă în el şi totuşi atât de multă compasiune. Şi
capabil, într-un mod înfricoşător, de a se descurca într-o lume
despre care oamenii obişnuiţi nu ştiu nimic.
De unde răsărise acest om pe care-l iubea? Cine îl învăţase să
se strecoare pe străzile întunecate şi dosnice din Paris, Marsilia,
Zurich… şi poate chiar din Orient? Ce însemna pentru el Orientul
îndepărtat? Cum de cunoştea acele limbi? Ce limbi erau acelea?
Sau ce limbă?
Tao.
Che sah.
Tam Quan.
O altă lume, despre care ea nu ştia nimic. Dar îl ştia pe Jason
Bourne, sau pe omul căruia i se spunea Jason Bourne şi pentru ea
conta bunătatea care ştia că zace în acest om. Dumnezeule, ce
mult îl iubea!
Ilici Ramirez Sanchez. Carlos. Ce însemna el pentru Jason
Bourne?
Încetează! îşi strigase singură în timp ce şedea acolo în acea
cameră. Iar apoi făcuse ceea ce-l văzuse pe Jason făcând de atâtea
ori: sărise în picioare, ca şi cum mişcarea fizică ar putea face să se
risipească pâcla, sau ar putea-o ajuta să răzbească prin ea.
Canada. Trebuia să ia legătura cu Ottawa şi să afle de ce
moartea – asasinarea – lui Peter era tratată într-un mod atât de
secret, de ruşinos. Era de neînţeles. Pentru că şi Peter era un om
bun şi fusese ucis de nişte ticăloşi. Dacă nu îi spuneau motivul,
avea de gând să dea ea însăşi în vileag acest asasinat. Va striga în
gura mare, întregii lumi, că ea ştie şi le va spune „Faceţi ceva!”
Plecase deci de la Meurice, luase un taxi până în rue Vaugirard
şi ceruse legătura cu Ottawa. Acum aştepta în faţa cabinei, tot mai
furioasă, cu o ţigară neaprinsă între degete. Când auzi soneria, se
repezi să ridice receptorul.
— Tu eşti, Alan?
— Da, veni scurt răspunsul.
— Alan, ce naiba se petrece? Peter a fost asasinat şi nu s-a spus
nici o vorbă în vreun ziar sau vreun buletin de ştiri. Cred că nici
măcar ambasada nu ştie! Ca şi cum nimănui nu i-ar păsa câtuşi
de puţin! Voi ce faceţi acolo?
— Ce ni se spune să facem. Şi la fel vei face şi tu.
— Poftim? E vorba de Peter! Ţi-a fost prieten! Ascultă-mă,
Alan…
— Nu! o întrerupse Alan pe un ton aspru. Tu să mă asculţi.

210
Pleacă din Paris, acum! Ia următorul avion înapoi spre casă. Dacă
ai vreo problemă, ambasada te va ajuta – dar nu trebuie să discuţi
decât cu ambasadorul, ai înţeles?
— Nu! ţipă Marie St. Jacques. Nu înţeleg! Peter a fost ucis şi
nimănui nu-i pasă! Tot ce spui tu sunt tâmpenii birocratice! Nu te
implica; pentru numele lui Dumnezeu, să nu te implici vreodată!
— Nu te amesteca în povestea asta, Marie!
— În care poveste? Asta e tot ce-ai să-mi spui? Ei bine…
— Nu pot! Alan coborî glasul… Nu ştiu. Nu-ţi spun decât ceea ce
mi s-a zis să-ţi spun.
— De către cine?
— N-ai voie să mă întrebi asta.
— Eu te întreb!
— Ascultă-mă, Marie. În ultimele douăzeci şi patru de ore eu n-
am ajuns încă acasă şi de douăsprezece ore aştept telefonul tău.
Încearcă să înţelegi – nu îţi sugerez să te întorci acasă. Este un
ordin de la guvernul tău.
— Ordin? Fără explicaţii?
— Aşa stau lucrurile. Pot să-ţi spun ceva. Ei vor ca tu să pleci
de acolo; vor ca el să rămână izolat… Aşa stau lucrurile.
— Îmi pare rău, Alan – nu aşa stau lucrurile. La revedere.
Trânti receptorul în furcă, apoi îşi prinse mâinile ca să-şi
potolească tremurul. Dumnezeule, ea îl iubea atât de mult… iar ei
încercau să-l ucidă. Jason, Jason al meu. Toţi vor să fii ucis. De ce?

Bărbatul de la centrală, cel îmbrăcat în costum sobru, apăsă pe

butonul roşu care bloca toate liniile, făcând telefonul să sune
continuu ocupat. Făcea acest lucru o dată sau de două ori pe oră,
ca să-şi mai limpezească mintea de inepţiile pe care tot trebuia să
le îndruge. De obicei simţea nevoia să taie orice legătură după o
conversaţie extrem de obositoare; tocmai avusese una de acest soi,
cu nevasta unui deputat, care voia să ascundă preţul exorbitant al
unui articol pe care-l cumpărase, împărţindu-l, chipurile, pe mai
multe cumpărături, ca să nu se indigneze bărbatul ei.
Îşi dădu seama de ironia situaţiei. Nu cu mulţi ani în urmă, alţii
stăteau la o centrală telefonică, pentru el. La companiile lui din
Saigon şi în camera de comunicaţii de pe marea lui plantaţie din
Delta Mekongului. Şi iată-l acum la pupitrul centralei altcuiva, în
atmosfera împarfumată de pe Saint-Honore. Vicisitudinile vieţii
frizau uneori absurdul.
Auzi râsete pe scară şi ridică ochii. Jacqueline pleca mai

211
devreme, fără îndoială cu unul din cunoscuţii ei celebri şi plini de
bani. Indiscutabil, Jacqueline avea talentul să scoată aur şi din
cea mai bine păzită mină, ba chiar şi diamante de la De Beers. Pe
cel care o însoţea nu putea să-l vadă. Era în partea cealaltă a lui
Jacqueline şi stătea cu capul întors.
Apoi, timp de o clipă, îl zări; ochii li se întâlniră – un contact
scurt şi exploziv. Deodată, bărbatului cărunt i se tăie respiraţia;
rămase încremenit, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, holbându-se
la un chip, un cap pe care nu-l mai văzuse de ani de zile. Şi chiar
şi atunci îl văzuse aproape întotdeauna numai pe întuneric, căci ei
lucraseră noaptea… muriseră noaptea…
O, Dumnezeule – el era! Omul din coşmarurile legate de viaţa –
de moartea – de la mii de mile distanţă. El era.
Bărbatul cărunt se ridică de la centrală, aflat parcă în transă,
îşi scoase casca de pe urechi şi o lăsă să cadă pe podea. Coborî de
pe platformă şi se îndreptă grăbit spre centrul magazinului, ca să-i
vadă mai bine pe Jacqueline Lavier şi pe fantoma care o însoţea.
Fantoma care era un ucigaş – mai presus de oricare om pe care-l
cunoscuse vreodată, un killer. Îi spuseseră că s-ar putea întâmpla,
dar nu-i crezuse niciodată; acum îi credea. Acesta era omul. Îi
văzu limpede pe amândoi. Îl văzu pe el. Se îndreptau spre ieşire.
Trebuia să-i oprească. S-o oprească pe ea! Dar să se repeadă şi să
înceapă să strige ar însemna sinucidere. Un glonţ în cap,
instantaneu. Cei doi ajunseră la uşă. El o deschise şi aşteptă să
iasă şi ea pe trotuar. Bărbatul cărunt se repezi la geam. El oprise
un taxi. Tocmai o poftea pe Jacqueline să urce în maşină.
Dumnezeule! Ea acceptă!
Bărbatul de vârstă mijlocie se întoarse, fugind cât îl ţineau
picioarele spre scară. Se ciocni de doi clienţi uluiţi şi de o
vânzătoare, îmbrâncindu-i pe toţi la uşa deschisă a atelierului.
— Rene! Rene! strigă el, dând buzna înăuntru. Bergeron îşi
ridică ochii de pe planşeta de desen, uimit.
— Ce este?
— Bărbatul cu Jacqueline! Cine e? De când a intrat aici?
— A, probabil te referi la american, spuse creatorul de modă. Îl
cheamă Briggs. Un tip doldora de bani; azi am avut ceva încasări
de pe urma lui.
— Unde au plecat?
— Nu ştiam să fi plecat undeva!
— Ea a aplecat împreună cu el!
— Jacqueline nu-şi dezminte talentele, nu-i aşa?

212
— Găseşte-i! Dă de ea!
— De ce?
— El ştie! O va ucide!
— Poftim!
— El este! Pot să jur! Omul acela este Cain!

213
 CAPITOLUL 15
— Omul este Cain, spuse colonelul Jack Manning pe un ton
categoric, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie contrazis de către cel
puţin trei din cei patru civili aflaţi în jurul mesei de conferinţă de
la Pentagon.
Toţi erau mai în vârstă decât el şi fiecare considera că are mai
multă experienţă. Nici unul nu era dispus să recunoască faptul că
armata obţinuse informaţii pe care propriile lor organizaţii nu
reuşiseră să le obţină. Mai era şi un al patrulea civil, dar părerea
lui nu conta. Acesta era membru în Comitetul de Tutelă al
Congresului şi ca atare trebuia tratat cu respect, dar nu şi luat în
serios.
— Dacă nu ne mişcăm acum, continuă Manning, chiar cu riscul
de a da în vileag tot ceea ce am aflat, ar putea să scape iarăşi din
ochiurile plasei. Acum unsprezece zile, se afla la Zurich. Suntem
convinşi că încă se mai află acolo. Şi domnilor, este Cain.
— Este o afirmaţie cu implicaţii grave, spuse profesorul cu
început de chelie şi cu chip ca de pasăre, de la Consiliul Naţional
pentru Securitate (NSC) în timp ce citea foaia cu raportul despre
Zurich, pe care îl primiseră toţi delegaţii aflaţi în jurul mesei.
Numele lui era Alfred Gillette, expert în verificarea şi evaluarea
personalului şi era considerat de Pentagon ca fiind deosebit de
inteligent, răzbunător şi cu prieteni sus-puşi.
— Mie mi se pare de necrezut, adăugă Peter Knowlton, director
adjunct la Central Intelligence Agency, un tip trecut de cincizeci de
ani, care încă mai încerca să arate şi să se poarte ca pe vremea
studenţiei, cu treizeci de ani în urmă. Din informaţiile noastre,
Cain se afla la Bruxelles, nu la Zurich, acum treisprezece zile. Iar
sursele noastre rareori dau greş.
— Asta da, afirmaţie, spuse al treilea civil, singurul de la masă
pe care Manning îl respecta cu adevărat.
Era cel mai vârstnic din cei de faţă, un bărbat pe nume David
Abbott, fost înotător olimpic, al cărui intelect fusese pe măsura
isprăvilor sale fizice. Avea acum şaptezeci de ani, dar ţinuta lui mai
era încă dreaptă, mintea mai ascuţită ca oricând, vârsta trădându-
i-o doar chipul brăzdat de ridurile unei vieţi pline de tensiuni,
despre care nu accepta să vorbească niciodată. El ştia ce spune, îşi

214
zise colonelul. Deşi acum făcea parte din atotputernicul Comitet al
Celor Patruzeci, el lucrase în CIA încă de la începuturile
organizaţiei, când încă se mai numea OSS. Călugărul Tăcut, de la
Operaţiuni Secrete – aceasta era porecla pe care i-o dăduseră
colegii lui din lumea informaţiilor.
— Pe vremea când lucram eu în CIA, continuă Abbott,
chicotind, sursele se întâmpla să se contrazică deseori, la fel de
des cum se întâmpla să coincidă.
— Avem mai multe metode de verificare, insistă directorul
adjunct. N-aş vrea s-o consideraţi ca pe o lipsă de respect,
domnule Abbott, dar echipamentul nostru de transmisie este
literalmente instantaneu.
— Asta i valabil pentru echipament, nu pentru verificare. Dar
vreau să vă contrazic. Se pare că nu am căzut de acord asupra
unui punct: Bruxelles sau Zurich.
— Nu există dubii în privinţa Bruxelles-ului, insistă Knowlton
pe un ton decis.
— Hai să auzim argumentele, zise Gillette, potrivindu-şi mai
bine ochelarii. Pe urmă putem să ne întoarcem la argumentele în
favoarea Zurich-ului: le avem în faţa noastră. De asemenea şi
sursele noastre au ceva de spus, deşi nu contravine nici variantei
cu Bruxelles-ul, nici celei cu Zurich-ul. Ceva ce s-a petrecut acum
vreo şase luni.
Abbott, cel cu părul argintiu, se uită la Gillette.
— Acum şase luni? Nu-mi amintesc să fi primit acum şase luni
ceva în legătură cu Cain, de la NSC.
— Nu a fost pe de-a-ntregul confirmat, răspunse Gillette,
încercăm să nu aglomerăm comitetul cu fapte insuficient dovedite.
— Şi asta mi se pare o afirmaţie cu implicaţii serioase, spuse
Abbott, neavând nevoie de alte lămuriri.
— Domnule congresman Walters, interveni colonelul privind
către reprezentantul Comitetului de Tutelă, aveţi vreo întrebare
înainte de a merge mai departe?
— Ei bine, da, spuse cu glas tărăgănat congresmanul de
Tennessee, care aici îndeplinea rolul de câine de pază, scrutând cu
privirea lui inteligentă chipurile din jur. Dar cum sunt nou în
treaba asta, continuaţi voi, ca să ştiu de unde să încep.
— Foarte bine, domnule, spuse Manning, făcându-i semn lui
Knowlton, de la CIA. Ce s-a întâmplat la Bruxelles, acum
unsprezece zile?
— Un individ care intermedia în secret afaceri cu diamante,

215
între Moscova şi Occident, a fost ucis în Place Fontaine. Lucra cu o
filială a firmei sovietice Russolmaz, care se ocupa de toate afacerile
de acest gen. Ştim că aceasta e una din modalităţile folosite de
Cain pentru a-şi converti fondurile.
— Ce vă face să credeţi că autorul asasinatului e Cain? întrebă
Gillette.
— În primul rând, metoda. Arma folosită a fost un ac lung,
implantat, la ceasul amiezii, într-o piaţă aglomerată, cu o precizie
chirurgicală. Cain a mai utilizat-o.
— Aşa este, fu de acord Abbott. Mai întâi un român, ucis la
Londra acum un an şi ceva; şi alt caz, doar câteva săptămâni
înainte. Amândouă i-au fost atribuite lui Cain.
— Atribuite, dar fără confirmare, obiectă colonelul Manning. Era
vorba de refugiaţi politici, persoane importante; puteau să fie
lichidaţi de KGB.
— Ori de către Cain, cu riscuri mult mai mici pentru sovietici, îl
contrazise reprezentantul CIA.
— Ori de către Carlos, adăugă Gillette, ridicând glasul. Nici pe
Carlos şi nici pe Cain nu-i preocupă ideologia, amândoi sunt de
vânzare. De ce de câte ori are loc un asasinat important noi i-l
punem în seamă lui Cain?
— De câte ori am făcut-o, replică Knowlton pe un ton
condescendent, a fost deoarece surse bine informate, neştiind una
de alta, au raportat aceeaşi informaţie. Dat fiind că informatorii nu
ştiau unul de celălalt, puţin probabil să fi fost înţeleşi.
— Prea se brodesc toate, zise Gillette pe un ton înţepat.
— Să revenim la Bruxelles, îl întrerupse colonelul. Dacă a fost
Cain, ce motiv ar fi avut să ucidă un intermediar de la Russolmaz?
Doar s-a folosit de el.
— Un intermediar secret, îl corectă corectorul de la CIA. Cât
despre motive, putea să aibă mai multe, din câte ne-au comunicat
informatorii noştri. Individul era un hoţ. Şi de ce să nu fi fost?
Majoritatea clienţilor lui erau şi ei; nu l-ai fi putut da în judecată.
Poate că l-a tras pe sfoară pe Cain şi atunci a fost ultima lui
tranzacţie. Sau poate că a făcut speculaţii privind identitatea lui
Cain; o simplă aluzie la aşa ceva şi putea să-l coste viaţa. Ori,
poate, Cain a vrut pur şi simplu să-şi şteargă urmele recente.
Oricum ar fi, împrejurările, plus sursele, nu prea lasă nici un
dubiu că ar fi fost Cain.
— Mai vedem noi asta după ce vă spun eu despre Zurich, zise
Manning. Putem să trecem la acel raport?

216
 — Numai puţin, spuse David Abbott pe un ton liniştit,
aprinzându-şi pipa. Colegul nostru de la Consiliul pentru
Securitate parcă a spus ceva de o întâmplare legată de Cain, care a
avut loc acum şase luni. Poate că ar trebui mai întâi să auzim
despre ce e vorba.
— De ce? întrebă Gillette, ai cărui ochi păreau ca de bufniţă în
dosul ochelarilor fără ramă. Factorul timp face să nu aibă nici o
legătură cu Bruxelles-ul ori cu Zurich-ul. Doar am spus asta.
— Da, aşa e, fu de acord cândva temutul Călugăr. Dar m-am
gândit că nişte informaţii mai vechi, de orice natură, ne-ar putea fi
utile. După cum ai spus, la raport putem să mai revenim; îl avem
în faţă. Dar dacă crezi că e ceva lipsit de importanţă, să trecem la
Zurich.
— Mulţumesc, domnule Abbott, spuse colonelul. Remarcaţi, vă
rog, că acum unsprezece zile, la Zurich au fost ucişi patru oameni.
Unul dintre ei era paznic într-o zonă de parcare de pe malul râului
Limmat; este de presupus că el nu era implicat în activităţile lui
Cain, ci a fost prins întâmplător în ele. Alţi doi au fost găsiţi pe o
alee, pe malul de vest al oraşului – crime în aparenţă fără nici o
legătură, dacă n-ar fi fost a patra victimă. Acesta avea legături cu
cei doi morţi din alee, toţi trei făcând parte din lumea interlopă
Zurich-Munchen şi are, indubitabil, o legătură cu Cain.
— Adică Chernak, zise Gillette, uitându-se în raport. Cel puţin,
aşa presupun. Am recunoscut numele şi parcă îmi amintesc că l-
am întâlnit undeva în dosarul lui Cain.
— Normal, spuse Manning. A apărut prima dată într-un raport
de acum optsprezece luni şi a reapărut un an mai târziu.
— Adică acum şase luni, interveni Abbott, uitându-se la Gillette.
— Da, domnule, continuă colonelul. Dacă a existat vreodată un
etalon a ce se numeşte lepădătură, numele lui a fost Chernak. În
timpul războiului, a fost recrut cehoslovac la Dachau; cunoscând
trei limbi, a servit ca anchetator, fiind la fel de brutal ca oricare
dintre paznicii lagărului. A expediat polonezi, slovaci şi evrei la
camerele de duş şi de tortură unde a extras – şi a fabricat –
informaţiile incriminatorii pe care voia să le audă comandantul
Dachau-lui. A făcut orice pentru a obţine favorurile superiorilor săi
şi adunăturile cele mai sadice cu greu ar fi putut rivaliza cu el. Ce
nu ştiau aceştia este că el ţinea un registru al faptelor lor. După
război a reuşit să scape şi a pierdut picioarele în explozia unei
mine şi a continuat să trăiască binişor de pe urma şantajării
foştilor săi colegi de la Dachau. Cain a dat de el şi l-a folosit ca

217
intermediar pentru a-şi încasa banii pe asasinatele comise.
— Staţi puţin, protestă Knowlton cu vehemenţă. Am mai
discutat despre treaba cu Chernak. Dacă vă amintiţi, CIA l-a
descoperit prima; l-am fi dat de mult în vileag, dacă
Departamentul de Stat n-ar fi intervenit, la cererea mai multor
înalţi funcţionari, antisovietici, din guvernul de la Bonn.
Presupuneţi că Chernak a fost unealta lui Cain; nu ştiţi cu
certitudine, tot aşa cum nu ştim nici noi.
— Acum ştim, spuse Manning. Cu şapte luni şi jumătate în
urmă, am primit o informaţie despre un individ care avea un
restaurant numit Drei Alpenhauser; ni s-a spus că el servea de
intermediar între Cain şi Chernak. L-am ţinut sub supraveghere
mai multe săptămâni, fără nici un rezultat; nu era decât o figură
minoră în lumea interlopă a Zurich-ului. Nu l-am urmărit suficient
de mult timp. Colonelul făcu o pauză, satisfăcut de faptul că toţi
ochii erau aţintiţi asupra lui. Când am auzit de uciderea lui
Chernak, am mers la noroc. Cu cinci nopţi în urmă, doi din
oamenii noştri s-au ascuns în restaurant, după ora închiderii. L-
au încolţit pe proprietar, acuzându-l de relaţii cu Chernak, de a fi
lucrat cu Cain. Vă închipuiţi ce şocaţi au fost când tipul a clacat, a
căzut în genunchi în faţa lor, implorându-i să-l protejeze. A
recunoscut că în noaptea când a fost ucis Chernak, Cain se afla la
Zurich; că îl văzuse chiar pe Cain în acea seară şi că în cursul
discuţiei a venit vorba de Chernak. De rău.
Militarul făcu iarăşi o pauză, tăcerea nefiind tulburată decât de
un uşor fluierat din partea lui David Abbott, care rămăsese cu pipa
în aer.
— Da, asta este o afirmaţie, zise liniştit Călugărul.
— CIA de ce n-a fost informată în legătură cu pontul pe care-l
aţi primit acum şapte luni? întrebă Knowlton cu glas aspru.
— Nu a fost dovedit.
— Voi n-aţi reuşit să descoperiţi nimic. Poate că noi am fi reuşit.
— Posibil. Am recunoscut că nu l-am urmărit suficient de mult
timp. Resursele noastre umane sunt limitate; cine dintre noi poate
menţine la infinit o supraveghere care nu dă nimic?
— Dacă am fi ştiut, puteam s-o facem împreună.
— Şi noi v-am fi putut economisi timpul cât v-a luat întocmirea
dosarului pentru Bruxelles, dacă ne-aţi fi spus despre asta.
— De la cine aţi primit pontul? interveni Gillette nerăbdător, cu
ochii pe Manning.
— A fost anonim.

218
 — Şi l-aţi luat de bun? Pe chipul ca de pasăre al lui Gillette se
citea uimirea.
— Este unul din motivele pentru care supravegherea iniţială n-a
fost foarte îndelungată.
— Da, îmi dau seama, dar vreţi să spuneţi că n-aţi încercat să
faceţi nişte săpături?
— Bineînţeles că am făcut, răspunse colonelul înţepat.
— Aparent fără prea mult elan, continuă Gillette pe un ton
furios. Nu v-a trecut prin minte că cineva de la Langley, sau din
Consiliu, v-ar fi putut ajuta, v-ar fi putut aduce vreo informaţie
utilă? Sunt de aceeaşi părere cu Peter. Ar fi trebuit să fim
informaţi.
— Există un motiv pentru care n-aţi fost informaţi. Manning
respiră adânc; într-o atmosferă mai puţin milităroasă, s-ar fi zis că
a oftat. Informatorul ne-a spus limpede că dacă mai implicăm vreo
altă ramură a serviciilor speciale, nu va mai lua contact cu noi. Ne-
am gândit că e mai bine să-i respectăm pretenţiile; am mai făcut şi
altă dată acest lucru.
— Ce-ai spus?
Knowlton lăsă din mână pagina cu raportul şi se uită fix la
ofiţer.
— Nu-i nimic nou, Peter. Fiecare dintre noi are propriile sale
surse şi le protejează.
— Ştiu bine asta. Ăsta e motivul pentru care voi n-aţi fost
informaţi în privinţa Bruxelles-ului. Amândoi informatorii ne-au
cerut să nu-i punem la curent pe cei de la armată.
Linişte. Întreruptă de glasul aspru al lui Alfred Gillette, de la
Consiliul pentru Securitate.
— De câte ori „am mai făcut şi altă dată acest lucru”, colonele?
— Poftim?
Manning se uita la Gillette, conştient însă că David Abbott îi
urmărea foarte atent pe amândoi.
— Aş vrea să ştiu de câte ori vi s-a spus să vă păstraţi sursele
pentru voi înşivă. Mă refer la Cain, desigur.
— Cred că de destul de multe ori.
— Credeţi?
— Şi voi, Peter, de la CIA?
— Am avut restricţii severe în ce priveşte diseminarea în
profunzime.
— Pentru numele lui Dumnezeu, asta ce mai înseamnă?
Intervenţia venea din partea aceluia de la care nimeni nu se

219
aştepta – congresmanul de la Comitetul de Tutelă.
— Nu mă înţelegeţi greşit. Încă n-am început. Vreau doar să
pricep limbajul. Se întoarse către directorul adjunct de la CIA. Ce-i
chestia pe care tocmai aţi spus-o? Ce în profunzime?
— Diseminare, domnule Walters. Este vorba de răspândirea
informaţiilor; apare peste tot în dosarul lui Cain. Riscam să
pierdem informatori dacă le comunicam altor servicii de informaţii
despre existenţa lor. Vă asigur că este o procedură standard.
— Pentru mine sună de parcă ar fi vorba de însămânţare
artificială.
— Şi are cam aceleaşi rezultate, adăugă Gillette. Nu intervine o
polenizare încrucişată, care ar putea să altereze soiul. Şi, pe de
altă parte, nu există o contra-verificare, care ar putea scoate în
evidenţă nişte tipuri de inadvertenţe.
— Frumos spus, zise Abbott, dar nu-s prea sigur că am
priceput.
— Eu aş zice că e cât se poate de limpede, replică
reprezentantul NSC, uitându-se la colonelul Manning şi la Peter
Knowlton. Principalele servicii de informaţii din ţară – armata şi
CIA – au fost alimentate cu informaţii despre Cain în decursul
ultimilor trei ani, fără ca să le verifice, împreună, să vadă dacă
sunt reale. Am primit pur şi simplu aceste informaţii presupunând
că sunt serioase, le-am înmagazinat şi le-am acceptat ca fiind
valabile.
— Ei bine, eu am lucrat mult în acest domeniu – poate chiar
prea mult – dar nu găsesc aici nimic nou în asta, spuse Călugărul.
Informatorii sunt oameni şireţi şi ascunşi, care îşi păzesc cu
străşnicie contactele. Nici unul nu face treaba asta din motive
filantropice, ci ca să câştige bani şi să supravieţuiască.
— Cred că nu ai înţeles unde voiam eu să ajung. Gillette îşi
scoase ochelarii. Am spus mai nainte că sunt îngrijorat de faptul
că atât de multe din asasinatele din ultima vreme i-au fost
atribuite lui Cain – atribuite aici lui Cain – iar cel mai desăvârşit
asasin al vremurilor noastre – poate chiar din istorie – a fost lăsat
deoparte, acordându-i-se un rol secundar. Nu cred că e bine. Eu
cred că cel asupra căruia ar trebui să ne concentrăm este Carlos.
Ce s-a întâmplat cu Carlos?
— Mă-ntreb ce-i în mintea ta, Alfred, spuse Călugărul. Vremea
lui Carlos a trecut, a apărut Cain. Vechea ordine s-a schimbat;
acum avem de a face cu un nou rechin care, bănuiesc eu, e mult
mai primejdios.

220
 — Nu sunt de acord cu asta, răspunse Gillette, cu ochii lui ca de
bufniţă aţintiţi asupra veteranului serviciilor de informaţii. Iartă-
mă, David, dar eu am senzaţia că acest comitet se comportă de
parcă ar fi manipulat de Carlos însuşi, pentru a ne deturna atenţia
de la el făcându-ne să ne concentrăm asupra unui subiect de o
importanţă mult mai mică. Ne cheltuim toată energia urmărind un
rechin fără dinţi, în timp ce peştele-ciocan zburdă liber.
— N-am uitat de Carlos, obiectă Manning. Numai că nu este la
fel de activ ca şi Cain.
— Poate că tocmai asta şi vrea Carlos să ne facă să credem,
spuse Gillette pe un ton glacial. Şi noi, pe Dumnezeul meu, chiar o
credem.
— Cum poţi să te îndoieşti? întrebă Abbott. Lista isprăvilor lui
Cain este fantastică.
— Dacă pot să mă îndoiesc? repetă Gillette. Asta e întrebarea,
nu-i aşa? Dar poate vreunul dintre noi să fie sigur? Şi asta e o
întrebare pertinentă. Constatăm acum că Pentagonul şi cu CIA au
lucrat complet separat, fără ca măcar să se consulte în privinţa
exactităţii surselor lor.
— Un obicei foarte răspândit în acest oraş, spuse Abbott,
amuzat.
Interveni din nou congresmanul de la Comitetul de Tutelă.
— Ce vreţi să spuneţi, domnule Gillette?
— Aş dori mai multe informaţii privind activităţile unuia pe
nume Ilici Ramirez Sanchez. Adică…
— Carlos, spuse reprezentantul Congresului. Îmi amintesc că
am citit de el. Mulţumesc. Continuaţi, domnilor.
Manning luă repede cuvântul.
— Nu vreţi să revenim la Zurich? Recomandarea noastră este să
pornim chiar acum după Cain. Putem da de ştire în
Verbrecherwelt, să mobilizăm toţi informatorii pe care îi avem şi să
cerem cooperarea poliţiei din Zurich. Nu e nici o zi de pierdut.
Individul de la Zurich este Cain.
— Atunci ce a fost la Bruxelles? Knowlton, de la CIA, puse
această întrebare în egală măsură pentru sine cât şi pentru cei de
la masă. Metoda a fost a lui Cain, informatorii nu aveau nici un
dubiu. Care a fost rostul?
— Evident, acela de a vă alimenta cu informaţii false, spuse
Gillette. Şi înainte de a trece la acţiune la Zurich, propun ca fiecare
dintre voi să ia la verificat dosarele despre Cain şi să reverificaţi
toate sursele ce v-au fost date. Puneţi-i pe cei de la antenele

221
voastre din Europa să-i găsească pe toţi informatorii care s-au ivit
ca prin minune oferind informaţii. Am senzaţia că s-ar putea să
daţi de ceva neaşteptat: mâna de expert a lui Ramirez Sanchez.
— Dacă tot insişti atât de mult în privinţa clarificării, Alfred, îl
întrerupse Abbott, ce-ar fi să ne spui despre întâmplarea
neconfirmată care s-a petrecut acum şase luni. Pare-se că ne
aflăm într-o încurcătură; cine ştie, poate ne ajută.
Pentru prima dată de când începuse discuţia, incisivul delegat
al NSC păru să şovăie.
— Pe la jumătatea lui august, am primit dintr-o sursă de
încredere, de la Aix-en-Provence, ştirea conform căreia, Cain se
află în drum spre Marsilia.
— August?! exclamă colonelul. Marsilia? Atunci a fost împuşcat
la Marsilia ambasadorul Leland. În august!
— Dar nu Cain a apăsat pe trăgaciul armei. A fost asasinatul lui
Carlos; acest lucru a fost confirmat. Arma a fost aceeaşi cu cea
folosită şi în alte asasinate, au existat trei descrieri ale unui bărbat
necunoscut, brun, care a fost văzut la etajul trei şi patru al
antrepozitului de pe chei, cărând o sacoşă. N-a existat nici o clipă
vreo îndoială în privinţa faptului că Leland a fost ucis de Carlos.
— Pentru numele lui Dumnezeu! tună ofiţerul. Asta s-a spus
după ce a fost ucis! Indiferent cui i-a aparţinut, pentru uciderea lui
Leland s-a făcut un contract – la asta nu v-aţi gândit? Dacă am fi
ştiut de Cain, poate că am fi reuşit să-l păzim pe Leland. El era
proprietatea armatei! Fir-ar să fie, ar fi putut să mai trăiască încă!
— Puţin probabil, replică Gillette calm. Leland nu era genul de
om care să trăiască într-un buncăr. Şi dat fiind stilul lui de viaţă,
un avertisment vag n-ar fi servit la nimic. În plus, dacă strategia
noastră ar fi funcţionat, a-l avertiza pe Leland ar fi fost
contraproductiv.
— Cum aşa? întrebă pe un ton aspru Călugărul.
— Să vă explic pe larg. Sursa noastră urma să-l contacteze pe
Cain în rue Sarrasin, pe 23 august, între miezul nopţii şi ora trei
dimineaţa. Leland trebuia să sosească abia pe 25. Cum am spus,
dacă am fi reuşit, l-am fi prins pe Cain. Dar treaba n-a mers; Cain
n-a apărut.
— Şi sursa voastră a insistat că vrea să coopereze doar cu voi,
spuse Abbott. Excluzându-i pe toţi ceilalţi.
— Da, fu nevoit să recunoască Gillette jenat. După cum am
crezut noi, nu mai existau riscuri pentru Leland – ceea ce în
privinţa lui Cain s-a dovedit adevărat – şi aveam şanse mai mari ca

222
oricând să-l prindem pe Cain. Găsisem în sfârşit pe cineva dispus
să vină să-l identifice pe Cain. Voi aţi fi procedat altfel?
Tăcere. Întreruptă de această dată de glasul tărăgănat al
perspicacelui congresman de Tennessee.
— Iisuse Hristoase Atotputernic… ce adunătură de palavragii!
David Abbott îi răspunse pe un ton foarte serios:
— Domnule, permiteţi-mi să vă felicit ca fiind primul om cinstit
pe care ni l-au trimis cei din Congres. Am remarcat cu toţii faptul
că nu v-aţi lăsat copleşit de atmosfera rarefiată ce domneşte în
această ambianţă plină de secrete. Este un lucru nou şi
încurajator.
— Nu cred că domnul congresman îşi dă întru totul seama de
cât de sensibile…
— O, mai taci din gură, Peter, spuse Călugărul. Cred că domnul
congresman are ceva de spus.
— Doar câteva vorbe, zise Walters. Credeam că sunteţi cu toţii
majori; vreau să zic că aşa arătaţi şi la majorat se presupune că un
om ştie ce face. Ar trebui să fiţi în stare să susţineţi o conversaţie
inteligentă, să faceţi schimb de informaţii respectând totodată
confidenţialitatea acestora şi să căutaţi nişte soluţii comune. În loc
de asta, voi vorbiţi ca nişte puşti care se dau în căluşei şi se ceartă
pentru inelul de alamă. Halal mod de a cheltui banii
contribuabililor!
— Simplificaţi prea mult lucrurile, domnule Walters, interveni
Gillette. Vorbiţi despre un mecanism utopic, capabil să descopere
fapte. Aşa ceva nu există.
— Eu mă refeream la nişte oameni rezonabili, domnule. Sunt
avocat de meserie şi înainte de a ajunge în acest circ uitat de
oameni şi de Dumnezeu, am avut de a face cu diverse niveluri de
confidenţialitate, în fiecare zi din viaţa mea. Ce credeţi că e nou în
asta?
— Unde vreţi să ajungeţi de fapt? întrebă Călugărul.
— Vreau o explicaţie. De opt luni de zile fac parte din
Subcomitetul pentru Asasinate al Camerei. Am citit mii de pagini,
pline cu sute de nume şi de două ori pe atâtea teorii. Nu cred să
existe o conspiraţie presupusă sau vreun asasin bănuit de care să
nu ştiu. De aproape doi ani am trăit cu acele nume şi acele teorii,
până ce am crezut că nu există nimic de învăţat.
— Pot să spun că recomandaţiile dumneavoastră au fost foarte
impresionante, îl întrerupse Abbott.
— Mi-am închipuit; de aceea am acceptat să fac parte din

223
Comitetul de Tutelă. Speram să pot aduce o contribuţie realistă,
dar acum nu mai sunt foarte convins. Încep să mă întreb ce ştiu
cu adevărat.
— Din ce cauză? întrebă Manning, cu oarecare îngrijorare.
— Fiindcă am stat aici ascultându-vă pe toţi patru descriind o
operaţiune care se desfăşoară de trei ani încoace, în care sunt
implicate reţele de personal, informatori şi antene de spionaj din
toată Europa – toate urmărind un asasin a cărui „listă de isprăvi”
este fantastică. Corect?
— Continuaţi, spuse Abbott calm, cu pipa în mână, foarte atent.
Care e întrebarea?
— Cine este ăsta? Cine naiba mai e şi acest Cain?

224
 CAPITOLUL 16
Tăcerea dură exact cinci secunde, în care se schimbară priviri,
unii îşi dreseră glasul şi nimeni nu se clinti. Era ca şi cum s-ar fi
luat o decizie, fără discuţii: n-aveau cum să se eschiveze.
Congresmanul Efrem Walters, coborât din dealurile Tennessee-
ului, cunoscut pentru articolele sale în Revista de Drept din Yale,
nu putea fi expediat cu vorbe ocolite despre tainele şi complicaţiile
manipulărilor clandestine. Nu mai mergea cu pălăvrăgeli.
David Abbott îşi lăsă pipa pe masă.
— Unui om precum Cain, cu cât i se face mai puţină publicitate,
cu atât mai bine pentru toată lumea.
— Ăsta nu e răspuns, zise Walters. Dar presupun că este un
început de răspuns.
— Da. El este un asasin de profesie – adică un expert instruit
într-o largă gamă de metode de a lua viaţa. Acest profesionalism
este de vânzare, pe el neinteresându-l câtuşi de puţin motivaţiile
de ordin politic ori personal. Nu face acest lucru decât pentru a
câştiga bani – iar profiturile lui cresc direct proporţional cu faima
lui.
Congresmanul dădu din cap.
— Deci, nedând apă la moară acestei faime, evitaţi să-i faceţi
publicitate gratuită.
— Exact. Pe lumea asta există o mulţime de maniaci, având
destui duşmani reali sau imaginari, care s-ar putea cu uşurinţă
adresa lui Cain, dacă ar şti de existenţa lui. Din păcate, mulţi
dintre aceştia au şi făcut-o. Până acum, treizeci şi opt de asasinate
îi pot fi atribuite direct lui Cain, plus încă vreo douăsprezece sau
cincisprezece probabile.
— Asta e lista lui de „isprăvi”?
— Da. Iar noi cam pierdem bătălia, căci cu fiecare nou asasinat
faima lui creşte.
— Un timp nu a fost activ, spuse Knowlton, de la CIA. De
curând, mai multe luni în şir, am crezut că poate l-a lichidat chiar
pe el cineva. În câteva cazuri, ucigaşii înşişi au fost eliminaţi; ne-
am gândit că s-ar putea să fi fost unul dintre ei.
— Ca de exemplu?
— Un bancher din Madrid care, din partea Corporaţiei

225
Europolitane, mituia guverne africane pentru a obţine achiziţii. S-a
tras asupra lui la Paseo de la Castelana, dintr-o maşină care
mergea cu viteză. Şoferul lui, care îi era şi gardă de corp, i-a
împuşcat atât pe conducătorul maşinii, cât şi pe ucigaş. Un timp
am crezut că ucigaşul a fost Cain.
— Îmi amintesc incidentul. Cine ar fi putut să plătească pentru
asta?
— Oricare dintre mai multe companii care voiau să vândă
automobile sau instalaţii sanitare placate cu aur unor dictatori de
moment, răspunse Gillette.
— Altceva?
— Şeicul Mustafa Kalig, din Oman, spuse colonelul Manning.
— S-a comunicat că a fost ucis într-un puci eşuat.
— N-a fost aşa, continuă ofiţerul. N-a existat nici o încercare de
puci; acest lucru ne-a fost confirmat de informatorii noştri. Kalig
nu era deloc popular, dar ceilalţi şeici nu sunt nişte fraieri.
Povestea cu puciul a servit de acoperire pentru un asasinat care ar
fi putut tenta şi pe alţi ucigaşi de profesie. Pentru a se conferi
credibilitate acestei minciuni, trei indivizi turbulenţi din Corpul de
Ofiţeri au fost executaţi. Un timp am crezut că unul dintre ei era
Cain; momentul corespunde cu perioada lui de inactivitate.
— Cine l-ar fi plătit pe Cain ca să-l asasineze pe Kalig?
— Ne-am pus şi noi această întrebare, în repetate rânduri,
răspunse Manning. Singurul răspuns posibil provenea dintr-o
sursă care pretindea că ştie, dar era imposibil de verificat. Acest
informator zicea că ar fi făcut-o Cain pentru a dovedi că se putea
face. Doar de către el. Şeicii petrolului călătoresc însoţiţi de cele
mai straşnice forţe de securitate din lume.
— Mai există încă vreo jumătate de duzină de alte incidente,
adăugă Knowlton. Probabilităţi, care se înscriu în acelaşi tipar:
personalităţi foarte bine apărate, care au fost asasinate şi
informatori benevoli, îndreptându-ne către Cain.
— Înţeleg. Congresmanul luă în mână raportul privitor la
Zurich. Însă din câte văd, nu ştiţi cine este acesta.
— Nici măcar două descrieri nu au semănat între ele, interveni
Abbott. Cain pare să fie un maestru în arta deghizării.
— Şi totuşi există oameni care l-au văzut, au vorbit cu el.
Sursele noastre, informatorii voştri, omul ăsta de la Zurich; nici
unul din ei nu poate să iasă la lumină şi să depună mărturie, dar
sunt sigur că i-aţi interogat. Nu se poate să nu fi obţinut un
portret robot, ceva.

226
 — Am obţinut multe, replică Abbott, dar nu şi o descriere
consecventă. În primul rând, Cain nu lasă pe nimeni să-l vadă la
lumina zilei. Îşi dă întâlniri noaptea, în încăperi sau pe alei
întunecate. Dacă s-a întâlnit vreodată cu mai multe persoane
deodată – sub numele de Cain – noi n-avem habar. Ni s-a spus că
nu stă niciodată în picioare, întotdeauna şade – într-un restaurant
slab luminat, pe un scaun într-un colţ, sau într-o maşină
staţionată. Uneori poartă ochelari mari, uneori nu; la o întâlnire
poate să aibă părul şaten închis, la alta alb, sau roşcat, sau
acoperit cu o pălărie.
— Ca limbi?
— Aici ştim ceva mai multe, spuse directorul de la CIA,
nerăbdător să prezinte rezultatele cercetărilor întreprinse de
organizaţia sa. Vorbeşte curgător engleza şi franceza şi câteva
dialecte orientale.
— Dialecte? Ce dialecte? Nu limba e prima?
— Bineînţeles. Este vorba de dialecte vietnameze.
— Viet… Walters se aplecă puţin înainte. De ce am senzaţia că
am ajuns la ceva ce aţi prefera să nu-mi spuneţi?
— Probabil fiindcă sunteţi foarte priceput la interogatorii
încrucişate, domnule consilier.
Abbott îşi aprinse pipa cu un chibrit.
— Destul de bun, fu de acord congresmanul. Ei bine, despre ce
e vorba?
Răspunse Gillette, după ce îi aruncă o scurtă privire, bizară, lui
David Abbott.
— Noi ştim de unde a apărut Cain.
— De unde?
— Din Asia de Sud-Est, răspunse Manning, cu o grimasă de
parcă l-ar fi înjunghiat cineva. Din câte presupunem, cunoştea
acele dialecte care erau necesare pentru a se face înţeles în ţinutul
deluros ce străjuieşte drumurile de la frontiera cu Cambodgia şi cu
Laosul, precum şi în zonele rurale din Vietnamul de Nord.
Acceptăm aceste date; se potrivesc.
— Cu ce?
— Operaţiunea Meduza. Colonelul întinse mâna după un plic
voluminos aflat în stânga lui. Îl deschise şi scoase din el un singur
dosar, pe care şi-l puse în faţă. Acesta este dosarul lui Cain, spuse
el, arătând spre plic. Iar aici am materialul despre Meduza, acele
aspecte care ar putea în vreun fel să aibă o legătură cu Cain.
Bărbatul din Tennessee se lăsă pe speteaza scaunului, cu o

227
urmă de surâs sardonic pe buze.
— Să ştiţi, domnilor, că m-aţi dat gata cu denumirile voastre cât
se poate de sugestive. Asta e excelent găsită: ceva foarte sinistru şi
ameninţător. Cred că voi urmaţi un curs pentru aşa ceva.
Continuaţi, colonele. Ce e această Meduza?
Înainte de a începe, Manning aruncă o scurtă privire spre
Abbott.
— O operaţiune clandestină, bazată pe tactica „caută şi
distruge”, menită să funcţioneze în spatele liniilor inamice în
timpul războiului din Vietnam. La sfârşitul anilor ’60 şi începutul
anilor ’70, s-au format echipe de voluntari, din unităţile de
americani, francezi, englezi, australieni şi băştinaşi, care să
opereze în teritoriile ocupate de nord-vietnamezi. Priorităţile lor
erau întreruperea liniilor de comunicaţii şi de aprovizionare ale
duşmanului, descoperirea lagărelor de prizonieri şi asasinarea
căpeteniilor săteşti despre care se ştia că colaborează cu
comuniştii, precum şi a unor comandanţi inamici, de câte ori
aveau prilejul.
— Era un fel de „război în război”, interveni Knowlton. Din
păcate, din cauza deosebirii de înfăţişare şi a dificultăţilor de
limbă, participarea la acest soi de operaţiuni era infinit mai
primejdioasă decât ar fi fost, să zicem, cea la mişcările de
rezistenţă din Germania, din Olanda sau din Franţa în timpul celui
de al doilea război mondial. De aceea, recrutarea din rândul
occidentalilor nu a fost întotdeauna atât de selectivă cum s-ar fi
dorit.
— Existau zeci de asemenea echipe, continuă colonelul, din ele
făcând parte de la vechi marinari, care cunoşteau bine coasta şi
până la proprietari de plantaţii francezi, a căror singură speranţă
de a-şi recăpăta averea stătea într-o victorie americană. Erau
aventurieri englezi şi australieni, care trăiau de ani de zile în
Indochina, precum şi americani din serviciul de informaţii, ofiţeri
de carieră şi civili, cu o puternică motivaţie. De asemenea, în mod
inevitabil, erau destul de numeroşi răufăcători inveteraţi. Mai ales
contrabandişti, care făceau comerţ cu arme, narcotice, aur şi
diamante în toată zona Mării Chinei de Sud. Aceştia erau
adevărate enciclopedii ambulante când era vorba de debarcări sau
paraşutări de noapte şi de mers prin junglă. Mulţi dintre cei pe
care i-am folosit erau evadaţi din închisorile americane, unii având
chiar o educaţie destul de bună şi cu toţii plini de imaginaţie.
Aveam nevoie de cunoştinţele lor.

228
 — Asta da varietate de voluntari, îl întrerupse Walters. Marinari
şi militari, aventurieri englezi şi australieni, colonişti francezi şi
plutoane de tâlhari. Cum naiba aţi reuşit să-i faceţi să lucreze
împreună?
— Dându-i fiecăruia pe măsura lăcomiei lui, spuse Gillette.
— Promisiuni, explică Manning. Grade, promovări, amnistieri,
uneori chiar bani peşin şi în câteva cazuri, posibilitatea de a fura
din fondurile operaţiunii înseşi. Vedeţi dumneavoastră, noi
înţelegem că fiecare dintre ei trebuia să fie puţin nebun. I-am
instruit în taină în folosirea codurilor, metode de transport,
prindere în cursă şi metode de ucidere, chiar şi folosirea unor
arme despre care Comandamentul de la Saigon n-avea habar.
După cum a spus şi Peter, riscurile erau inimaginabile – dacă erau
prinşi îi aştepta tortura şi execuţia; preţul era mare şi ei l-au plătit.
Cei mai mulţi oameni i-ar fi considerat o adunătură de paranoici,
dar erau adevărate genii în materie de străpungeri şi de asasinări.
Mai ales asasinări.
— Care a fost preţul?
— Operaţiunea Meduza a înregistrat peste nouăzeci la sută
pierderi. Dar aici mai există un element – dintre cei care nu s-au
mai întors, mulţi nici nu aveau de gând s-o facă.
— Mai ales dintre tâlhari şi evadaţi?
— Da. Unii au furat sume considerabile din fondurile
operaţiunii. Noi credem că unul dintre ei este Cain.
— De ce?
— Din cauza unui anumit modus operandi. A folosit coduri,
capcane, metode de ucidere şi transport care au fost puse la punct
în cadrul antrenamentelor pentru operaţiunea Meduza.
— Dar în cazul ăsta, izbucni Walters, aveţi un fir direct care să
vă ducă la identitatea lui. Nu-mi pasă unde sunt îngropate – şi
sunt sigur că nu vreţi să fie făcute publice – dar presupun că s-au
păstrat nişte evidenţe.
— S-au păstrat şi le-am scos pe toate din arhivele secrete,
inclusiv materialul de aici. Ofiţerul bătu cu palma în dosarul din
faţa lui. Am studiat totul, am verificat cu microscopul listele, am
băgat datele în computere – tot ce ne-a trecut prin minte. Dar nu
ne aflăm cu nimic mai departe decât atunci când am început.
— Este incredibil, spuse congresmanul. Sau de o incredibilă
incompetenţă.
— Nu chiar, protestă Manning. Gândiţi-vă la individ; gândiţi-vă
la datele cu care a trebuit să lucrăm. După război, Cain şi a

229
câştigat o faimă în aproape toată Asia de Est, de la Tokio până în
Filipine, Malaysia şi Singapore, plus incursiuni la Hong Kong, în
Cambodgia, Laos şi la Calcutta. Cam cu doi ani şi jumătate în
urmă, la antenele şi ambasadele noastre din Asia au început să se
primească rapoarte discrete. Exista un asasin disponibil; numele
lui era Cain. De un profesionalism desăvârşit, necruţător. Aceste
rapoarte s-au înmulţit cu o frecvenţă alarmantă. Părea că în
fiecare asasinat important era implicat Cain. Informatorii telefonau
la ambasade în toiul nopţii, ori îi opreau pe stradă pe ataşaţi,
mereu cu aceeaşi informaţie. A fost Cain, Cain a fost autorul. Un
asasinat la Tokio; o maşină aruncată în aer la Hong Kong; o
caravană cu narcotice prinsă în ambuscadă în Triunghiul de Aur;
un bancher împuşcat la Calcutta; un ambasador asasinat la
Moulmein; un inginer rus sau un om de afaceri american ucişi pe
străzile din Shanghai. Cain era peste tot, numele lui fiind şoptit de
zeci de informatori de încredere din fiecare sector vital al activităţii
de informaţii. Şi totuşi nimeni – nici măcar o singură persoană din
toată zona Pacificului de Răsărit – nu s-a oferit să-l identifice. De
unde era să începem?
— Dar nu ajunseserăţi deja la concluzia că lucrase la Meduza?
— Ba da. Categoric.
— Atunci trebuia să începeţi cu dosarele individuale ale celor
din Meduza, ei drăcie!
Colonelul deschise dosarul pe care-l scoase din plic.
— Acestea sunt listele cu pierderile. Printre albii occidentali care
au dispărut în timpul Operaţiunii Meduza – şi când spun dispărut,
vreau să spun dispărut fără urmă – există următorii: şaptezeci şi
trei de americani, patruzeci şi şase de francezi, treizeci şi nouă de
australieni, douăzeci şi patru de englezi şi aproximativ vreo
cincizeci de bărbaţi albi recrutaţi la Hanoi, instruiţi pe teren, dintre
care pe cei mai mulţi noi nu i-am ştiut niciodată. Câţi trăiesc? Câţi
au murit? Chiar dacă am afla numele tuturor celor care au
supravieţuit, de unde să ştim cine sunt ei acum? Ce sunt ei? Nici
măcar nu suntem siguri de naţionalitatea lui Cain. Credem că este
american, dar nu există nici o dovadă.
— Cain este unul din motivele pentru care noi tot facem
presiuni asupra celor de la Hanoi pentru a da de urma celor
dispăruţi în război, explică Knowlton. Tot verificăm aceste liste.
— Dar şi aici e o problemă, adăugă ofiţerul de la Pentagon.
Forţele de contrainformaţii ale celor de la Hanoi au executat zeci de
participanţi la Operaţiunea Meduza. Erau la curent cu

230
Operaţiunea şi noi n-am exclus posibilitatea unei infiltrări. Hanoi-
ul ştia că meduzienii nu sunt trupe regulate; nu purtau uniformă.
Aşa că nu s-au ţinut evidenţe.
Walters întinse mâna.
— Îmi permiteţi? spuse el, arătând spre dosar.
— Desigur. Vă daţi seama că aceste nume sunt şi acum un
secret, la fel ca şi Operaţiunea Meduza însăşi.
— Cine a luat această hotărâre?
— Este un ordin nedezminţit, primit de la preşedinţii care s-au
succedat, dar pe baza recomandării Şefilor Statului Major
Interarme. Şi susţinut de Comitetul Senatorial pentru Forţele
Armate.
— O putere de foc considerabilă, nu-i aşa?
— S-a considerat a fi în interesul naţional, răspunse omul de la
CIA.
— În acest caz, nu vă contrazic, fu de acord Walters. Spectrul
unei asemenea operaţiuni nu ne-ar face mare cinste. Noi nu
formăm asasini. Răsfoi paginile. Iar undeva aici se întâmplă să fie
un asasin pe care noi l-am format şi acum nu-l putem găsi.
— Noi aşa credem, spuse colonelul.
— Spuneaţi că şi a câştigat faima în Asia, dar a trecut în
Europa. Când?
— Aproximativ cu un an în urmă.
— De ce? Aveţi vreo idee?
— Cred că din motive evidente, spuse Peter Knowlton. S-a întins
prea mult. Ceva n-a mers şi s-a simţit ameninţat. Era un ucigaş
alb, printre orientali, ceva greu de conceput; era timpul să plece.
Faima şi o câştigase cu vârf şi îndesat, deci nu avea să şomeze în
Europa.
David Abbott îşi drese glasul.
— Eu mai văd o posibilitate, bazată pe ceva ce a spus Alfred cu
câteva minute în urmă. A spus că noi ne-am concentrat asupra
unui „rechin fără dinţi, în timp ce peştele-ciocan zburdă liber”.
— Da, răspunse reprezentantul NSC. Mă refeream la Carlos. Noi
nu pe Cain ar trebui să-l căutăm, ci pe Carlos.
— Desigur, Carlos. Cel mai insesizabil ucigaş din timpurile
moderne, un om despre care mulţi dintre noi cred că a fost
răspunzător – într-un fel sau altul – de cel mai tragic asasinat al
epocii noastre. Ai dreptate, Alfred. Nu ne putem permite să uităm
de Carlos.
— Mulţumesc, spuse Gillette. Mă bucur că m-ai înţeles.

231
 — Eu unul, da. Însă spusele tale m-au pus pe gânduri. Îţi dai
seama cât de mult trebuie să-l fi invidiat Cain pe Carlos pentru că
opera în Europa? De câte ori şi-o fi spus: „Eu sunt mai bun decât
Carlos”. Acest soi de indivizi sunt foarte orgolioşi. Eu mă gândesc
că a mers în Europa în căutarea unei lumi mai bune… şi pentru a-
l detrona pe Carlos. Un pretendent la titlul de campion.
Gillette se holbă la Călugăr.
— E o teorie interesantă.
— Şi dacă înţeleg eu bine, interveni Walters, umblând după
Cain s-ar putea să dăm de Carlos.
— Exact.
— Eu nu-s sigur că am priceput, spuse directorul de la CIA
nemulţumit. Din ce cauză?
— Doi armăsari într-un padoc, răspunse Walters. Se încurcă
unul pe altul.
— Un campion nu renunţă de bunăvoie la titlu. Abbott îşi luă
pipa. Luptă din răsputeri pentru a-l păstra. După cum spunea şi
domnul congresman, să continuăm să-l urmărim pe Cain, dar să
nu uităm că în pădure mai sunt şi alte fiare. Iar dacă îl găsim pe
Cain, poate că ar fi bine să rămânem la pândă, aşteptându-l pe
Carlos să vină după el.
— Şi atunci să-i înhăţăm pe amândoi, adăugă ofiţerul.
— Foarte limpede, spuse Gillette.

Întrunirea se terminase şi participanţii se pregăteau să plece.

David Abbott stătea de vorbă cu ofiţerul de la Pentagon, care
aduna paginile dosarului Meduza; tocmai voia să bage la loc listele
cu pierderile.
— Pot să arunc o privire? întrebă Abbott. La Comitetul Celor
Patruzeci nu avem o copie.
— Astea au fost instrucţiunile pe care le-am primit, răspunse
ofiţerul, întinzându-i paginile capsate. Credeam că vin de la
dumneavoastră. Doar trei copii. Aici, la CIA şi la NSC.
— De la mine veneau. Tăcutul Călugăr zâmbi îngăduitor. Unde-
s eu acum sunt prea mulţi civili.
Colonelul se întoarse să răspundă la o întrebare pusă de
congresmanul din Tennessee. David Abbott nu-l asculta; ochii lui
parcurseră rapid coloanele de nume. Era îngrijorat. Mai multe
fuseseră şterse găsindu-se o explicaţie. Or, explicaţiile erau un
lucru pe care nu şi-l puteau permite. Unde e? El era singurul om
din încăpere care cunoştea numele şi-şi simţea inima bătând cu

232
putere în piept, când ajunse la ultima pagină. Numele era acolo.
Bourne, Jason C. – Ultimul post cunoscut: Tarn Quan.

Ce naiba se întâmplase?
Rene Bergeron trânti receptorul în furcă. Abia îşi stăpânea
glasul.
— Am încercat la toate cafenelele, restaurantele şi bistrourile pe
care Jacqueline le-a frecventat vreodată!
— El nu figurează înregistrat la nici un hotel din Paris, spuse
bărbatul cărunt de la centrala telefonică, şezând lângă un telefon
aflat alături de planşeta de desen. Au trecut deja mai mult de două
ore. S-ar putea să fie moartă. Iar dacă nu e, s-ar putea să-şi
dorească să fie.
— Ea nu poate să-i spună mare lucru. Oricum, mai puţin decât
am fi putut să spunem noi; nu ştie nimic de bătrâni.
— Ştie destule; a telefonat la Parc Monceau.
— A transmis mesaje, dar nu ştie sigur cui anume.
— Ştie de ce.
— Asta, te asigur, o ştie şi Cain. Iar cu Parc Monceau ar face o
eroare grosolană. Mai spune-mi, încă o dată, tot ce-ţi aminteşti. De
ce eşti atât de convins că este Bourne?
— Asta nu ştiu. Eu am spus că este Cain. Dacă i-ai descris
corect metodele, ăsta e omul.
— Bourne este Cain. Am dat de el cu ajutorul dosarului
Meduza. Pentru asta ai fost angajat.
— Atunci este Bourne, dar nu acesta-i numele pe care-l folosea.
Bineînţeles, în Meduza existau mulţi care nu permiteau să li se
folosească adevăratul nume. Acestora li se asigurau identităţi
false; aveau cazier. Poate să fie unul dintre aceia.
— De ce tocmai el? Alţii au dispărut. Tu ai dispărut.
— Aş putea să zic fiindcă a fost aici în Saint-Honore şi asta ar
trebui să fie de ajuns. Dar mai sunt şi altele, multe altele. Eu l-am
văzut în acţiune. Am participat la o misiune comandată de el; a
fost o experienţă ce nu se poate uita şi nici pe el nu-l pot uita.
Omul acela ar putea să fie – este – Cain al vostru.
— Povesteşte-mi.
— Am fost paraşutaţi noaptea într-un sector numit Tam Quan,
obiectivul nostru fiind să-l eliberăm pe un american pe nume
Webb, luat prizonier de Viet Cong. Noi nu ştiam că şansele de a
scăpa cu viaţă erau infime. Până şi zborul de la Saigon a fost un
coşmar, un vânt de credeam că se va rupe avionul. Şi totuşi, el ne-

233
a ordonat să sărim.
— Şi aţi sărit?
— Avea arma îndreptată spre capetele noastre. Rând pe rând, pe
măsură ce ne apropiam de uşă. De furia elementelor naturii mai
aveam o şansă să scăpăm, dar de un glonţ în cap, nu.
— Câţi eraţi?
— Zece.
— Aţi fi putut să-l lichidaţi.
— Tu nu-l cunoşti.
— Spune mai departe, zise Bergeron, ascultând cu atenţie.
— La sol ne-am regrupat opt dintre noi; am presupus că doi nu
supravieţuiseră săriturii. Eu mă mir că am scăpat. Eram cel mai
bătrân şi deloc solid, dar cunoşteam zona; din această cauză
fusesem trimis. Peste nici o oră ne-am dat seama că era o cursă.
Alergam prin junglă ca nişte şopârle. Iar nopţile, el ieşea singur din
ascunzătoare, printre explozii de mortiere şi de grenade. Ca să
ucidă. Şi se întorcea întotdeauna înainte de ivirea zorilor, ca să ne
mâne cu forţa tot mai aproape de tabăra de bază. Atunci credeam
că este curată sinucidere.
— De ce aţi acceptat? Trebuia să vă dea un motiv; voi eraţi
meduzani, nu soldaţi.
— Ne-a spus că este singura cale de a scăpa cu viaţă şi în asta
exista o logică. Ne aflam mult în spatele liniilor; aveam nevoie de
proviziile pe care le puteam găsi în tabăra de bază – dacă reuşeam
s-o cucerim. El a spus că trebuia s-o cucerim; n-aveam de ales.
Dacă cineva l-ar fi contrazis, i-ar fi tras un glonţ în cap – ştiam
asta. În a treia noapte, am cucerit tabăra şi l-am găsit pe individul
pe nume Webb mai mult mort decât viu, dar încă respirând. I-am
găsit de asemenea şi pe cei doi membri dispăruţi ai echipei
noastre, cât se poate de vii, uluiţi de cele întâmplate. Un alb şi un
vietnamez, care fuseseră plătiţi de Viet Cong să ne prindă în cursă
– să-l prindă pe el, bănuiesc eu.
— Pe Cain?
— Da. Vietnamezul ne-a văzut primul şi a izbutit să fugă. Pe
alb, Cain l-a împuşcat în cap. Am auzit că s-a apropiat pur şi
simplu de el şi i-a zburat creierii.
— Şi v-a adus înapoi, traversând liniile?
— Da, pe patru dintre noi şi pe Webb. Cinci au murit. În cursul
acelui îngrozitor drum de întoarcere am înţeles de ce s-ar putea ca
zvonurile să fie adevărate – că el ar fi fost cel mai bine plătit recrut
din Meduza.

234
 — În ce sens?
— Era omul cu cel mai mult sânge rece pe care l-am văzut
vreodată, cel mai primejdios şi total imprevizibil. Era asemenea lui
Savonarola, nemânat însă de principiul religios ci doar de propria-i
moralitate bizară, al cărei punct de referinţă era el însuşi. Toţi
oamenii îi erau duşmani – mai ales şefii – şi nu-i păsa câtuşi de
puţin de vreuna din părţile în conflict. Bărbatul cărunt făcu o
pauză, cu privirea aţintită pe planşetă. În Meduza erau oameni de
tot soiul, mulţi disperaţi. Mulţi aveau o ură paranoică de
comunişti. Altora – cum era cazul meu – le furaseră averile cei din
Viet Minh; singura cale de a ni le recăpăta era dacă americanii ar fi
câştigat războiul. Franţa ne abandonase la Dien Bien Phu. Dar
erau cu zecile din cei care au înţeles că din Meduza se pot câştiga
averi. Curierii transportau uneori saci în care erau între cincizeci
şi şaptezeci şi cinci de mii de dolari. Unul care reuşea să
subtilizeze jumătate la o singură cursă, după zece, cincisprezece
curse se putea retrage la Singapore sau la Kuala Lumpur, sau să-
şi facă propria reţea de narcotice în Triunghiul de Aur. Pe lângă
plata exorbitantă – însoţită deseori de iertarea unor crime trecute –
existau posibilităţi nelimitate. În acest grup l-am inclus eu pe acel
individ. Era un pirat modern, în sensul cel mai pur al cuvântului.
— Ia stai puţin, spuse Bergeron. Ai folosit expresia „o misiune
comandată de el”. Existau şi militari în Operaţiunea Meduza; eşti
sigur că el nu era cumva ofiţer american?
— American, cu siguranţă, dar precis că nu militar.
— De ce?
— Detesta tot ce era legat de armată. Dispreţul lui pentru
Comandamentul de la Saigon se simţea în fiecare decizie pe care o
lua; îi considera pe militari tâmpiţi şi incompetenţi. La un moment
dat, la Tam Quan, ni s-au comunicat ordine prin radio. A întrerupt
transmisia şi i-a spus unui general de regiment să se… singur, că
el tot nu se va supune ordinelor. Un ofiţer de armată n-ar fi făcut
aşa ceva.
— Doar dacă ar fi pe cale să-şi abandoneze profesia. Aşa cum,
atunci când Parisul te-a abandonat pe tine, te-ai descurcat cum ai
putut, furând de la Meduza, apucându-te de nişte activităţi greu
de numit patriotice – pe unde ai putut.
— Pe mine ţara mea m-a trădat înainte ca eu s-o trădez pe ea.
— Hai să revenim la Cain. Ziceai că nu Bourne era numele pe
care-l folosea. Care era?
— Nu-mi amintesc. După cum ţi-am spus, pentru mulţi numele

235
pe care-l foloseau nu spunea nimic. Pentru mine era pur şi simplu
„Delta”.
— Delta Mekong?
— Nu, cred că de la alfabet.
— Alfa Bravo Charlie… Delta, spuse Bergeron gânditor, pe
englezeşte. Dar în multe operaţiuni cuvântul de cod „Charlie” a fost
înlocuit cu „Cain” deoarece „Charlie” devenise sinonim cu Cong.
„Charlie” a devenit „Cain”.
— Aşa e. Deci Bourne a dat înapoi cu o literă şi a devenit „Cain”.
Putea să aleagă „Echo”, „Foxtrot” sau „Zulu”. Ori din încă alte
douăzeci. Ce importanţă are? Ce vrei să spui?
— A ales Cain în mod deliberat. Era ceva simbolic. Voia ca acest
lucru să fie clar de la început.
— Ce să fie clar?
— Că el, Cain, îl va înlocui pe Carlos. Gândeşte-te. „Carlos” în
spaniolă este Charles – Charlie. Numele de cod „Cain” a fost pus în
loc de „Charlie” – Carlos. Asta a fost intenţia lui, de la început.
Cain îl va înlocui pe Carlos. Şi a vrut ca să ştie asta Carlos.
— Carlos ştie?
— Bineînţeles. S-a dat de ştire la Amsterdam şi la Berlin, la
Geneva şi la Lisabona, la Londra şi chiar aici la Paris. Cain este
disponibil, se pot încheia contracte cu el, la un preţ mai mic decât
cel al lui Carlos. Asta erodează, erodează continuu renumele lui
Carlos.
— Doi matadori în aceeaşi arenă. Nu poate să existe decât unul.
— Acela va fi Carlos. Nu se poate să ne scape cocoşul ăsta
îngâmfat. Se află undeva la distanţă de două ore de Saint-Honore.
— Dar unde?
— Nu contează. O să-l găsim. La urma urmelor, el ne-a găsit pe
noi. Se va întoarce; înfumurarea lui i-o va impune. Şi atunci
vulturul se va repezi şi va prinde cocoşul. Carlos îl va ucide.
Bătrânul îşi aşeză mai bine cârja pe care o avea sub braţul
stâng, dădu la o parte perdeaua neagră şi intră în cabina
confesionalului. Nu se simţea bine; pe chip avea paloarea morţii şi
îi părea bine că figura în strai de preot, de dincolo de perdeaua
transparentă, nu putea să-l vadă foarte bine. Asasinul s-ar putea
să nu-i mai dea de lucru dacă i-ar părea prea slăbit; şi acum avea
nevoie de lucru. Îi mai rămâneau doar câteva săptămâni şi avea
responsabilităţi.
— Angelus Domini.
— Angelus Domini, fiu al lui Dumnezeu, veni răspunsul în

236
şoaptă. Zilele tale sunt tihnite?
— Se apropie de sfârşit, dar sunt ajutat să-mi fie tihnite.
— Da. Cred că asta va fi ultima ta treabă pentru mine. Dar este
atât de importantă încât onorariul tău va fi de cinci ori cel
obişnuit. Sper să-ţi folosească.
— Mulţumesc, Carlos. Deci ştii.
— Ştiu. Iată ce trebuie să faci pentru asta, iar informaţia trebuie
să părăsească această lume o dată cu tine. Nu e permisă nici o
greşeală.
— Întotdeauna am fost exact. Voi muri fiind exact.
— Mori în pace, bătrâne prieten. E mai uşor… Te vei duce la
ambasada vietnameză şi vei întreba de un ataşat pe nume Phan
Loc. După ce sunteţi singuri, spune-i următoarele cuvinte:
„Sfârşitul lui martie 1968, Meduza, sectorul Tam Quan. Cain a fost
acolo. Şi a mai fost cineva”. Ai reţinut?
— „Sfârşitul lui martie 1968, Meduza, sectorul Tam Quan. Cain
a fost acolo. Şi a mai fost cineva.”
— Îţi va spune când să revii. Va fi o chestiune de ore.

237
 CAPITOLUL 17
— Cred că e timpul să discutăm despre o fiche confidentielle de
la Zurich.
— Dumnezeule!
— Eu nu sunt omul pe care îl căutaţi.
Bourne o apucă pe femeie de mână, ţinând-o pe loc,
împiedicând-o să fugă din restaurantul elegant şi plin din
Argenteuil, aflat la câteva mile de Paris. Gata cu făcutul curţii.
Erau singuri şi separeul de catifea reprezenta o cuşcă.
— Cine sunteţi? Lavier se strâmbă, încercând să-şi tragă mâna,
cu vinele de pe gât încordate.
— Un american bogat care trăieşte în Bahamas. Nu mă credeţi?
— Ar fi trebuit să bănuiesc, spuse ea. Nu plată din cont, nu cec,
doar bani peşin. Nici măcar nu v-aţi uitat la nota de plată.
— Iar înainte de asta, nici la preţuri. Asta v-a făcut să veniţi la
mine.
— Am fost o neghioabă. Bogaţii se uită întotdeauna la preţuri,
fie şi numai din plăcerea de a le ignora.
În timp ce vorbea, Lavier arunca priviri în jur, căutând un
chelner pe care să-l poată chema, orice. O cale de scăpare.
— Nu, spuse Jason urmărindu-i privirea. Ar fi o prostie. Ar fi
mai bine pentru amândoi dacă am sta de vorbă.
Femeia îl privi ţintă, tăcerea ostilă fiind accentuată de
murmurul conversaţiilor din încăperea mare, cu lumină difuză şi
de rarele izbucniri de râsete înfundate de la mesele vecine.
— Vă întreb din nou, spuse ea. Cine sunteţi?
— Numele meu nu e important. Acceptaţi-l pe cel pe care vi l-am
dat.
— Briggs? E fals.
— La fel este şi cel de Larousse, care figurează pe formele de
închiriere a unei maşini care a luat de la Banca Valois trei ucigaşi.
Acolo au dat greş. Tot aşa cum au dat greş şi azi după-masă la
Pont Neuf. El le-a scăpat.
— O, Dumnezeule! strigă ea, încercând să se ridice.
— Am spus să n-o faceţi!
Bourne o apucă strâns, obligând o să se aşeze la loc.
— Şi dacă ţip, monsieur?

238
 Masca pudrată era acum străbătută de riduri de furie, iar rujul
stacojiu de pe buze contura rânjetul unui rozător bătrân, încolţit.
— Eu o să ţip mai tare, replică Jason. O să ne dea afară pe
amândoi şi, o dată aflaţi în stradă, nu cred că v-ar fi mai bine. De
ce nu vreţi să stăm de vorbă? Am putea afla câte ceva unul de la
celălalt. La urma urmelor, noi suntem angajaţi, nu patroni.
— Nu am nimic să vă spun.
— Atunci o să încep eu. Poate o să vă răzgândiţi.
Slăbi încet strânsoarea. Pe chipul ei alb, pudrat, încordarea
persista, dar mai atenuată. Era dispusă să asculte.
— Voi aţi plătit un preţ la Zurich. Şi noi am plătit. Evident, mai
mult decât voi. Îl vrem pe acelaşi individ. Noi ştim de ce îl vrem. De
ce îl vreţi voi?
Ea nu deschise gura aproape o jumătate de minut, scrutându-l
în tăcere, cu o privire furioasă şi totuşi speriată. Bourne ştia că-şi
formulase corect întrebarea; a nu vorbi ar fi însemnat pentru
Jacqueline Lavier o greşeală primejdioasă. Putea să o coste viaţa.
— Cine „noi”? întrebă ea.
— O companie care îşi vrea banii. Mulţi bani. Sunt la el.
— Deci nu şi i-a câştigat?
Jason ştia că trebuie să fie prudent: femeia bănuia că ştie mult
mai multe decât ştia de fapt.
— Să zicem că există o dispută.
— Cum aşa? Ori a făcut-o, ori n-a făcut-o. Nu văd cum poate să
existe o soluţie de mijloc.
— Acum e rândul meu, spuse Bourne. Aţi răspuns la întrebare
cu o întrebare şi eu nu m-am eschivat. Să revenim. Voi de ce îl
vreţi? De ce figurează numărul de telefon al unuia din cele mai
bune magazine de pe Saint-Honore într-o fiche la Zurich?
— Am făcut un serviciu.
— Cui?
— Sunteţi nebun?
— Bun, să trecem deocamdată peste asta. Noi credem oricum,
că ştim.
— Imposibil!
— Poate da, poate nu. Deci a fost un serviciu… pentru a ucide
un om?
— Nu am nimic de spus.
— Şi totuşi, acum un minut, când am pomenit de maşină, aţi
încercat să fugiţi. Asta spune ceva.
— O reacţie perfect firească. Eu am aranjat închirierea maşinii.

239
Nu mă deranjează s-o spun, fiindcă nu există nici o dovadă. Mai
mult de atât, nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat. Deodată masca se
schimonosi într-un amestec de furie stăpânită şi de teamă. Cine
sunteţi voi?
— V-am spus. O companie care îşi vrea banii înapoi.
— Vă amestecaţi în treburile altora! Plecaţi din Paris!
— De ce am face-o? Noi suntem partea vătămată şi vrem să
îndreptăm acest lucru. E ceva ce ni se cuvine.
— Nu vi se cuvine nimic! spuse printre dinţi madame Lavier.
Greşeala a fost a voastră şi o să plătiţi pentru asta!
— Greşeala?
Trebuia să fie foarte prudent. Sub gheaţă se întrezăreau ochii
adevărului.
— Furtul nu poate fi numit greşeală comisă de victimă.
— Greşeala constă în alegerea voastră, monsieur. Aţi ales greşit
omul.
— Au fost furate milioane de la Zurich, spuse Jason. Dar asta o
ştiţi. A luat milioane şi, dacă vă închipuiţi că voi o să le luaţi de la
el – ceea ce echivalează cu a ni le lua nouă – vă înşelaţi foarte tare.
— Noi nu vrem banii!
— Mă bucur să aud asta. „Noi” cine?
— Parcă ziceaţi că ştiţi.
— Am spus că avem idee. Suficient pentru a da în vileag un
individ pe nume Koenig, la Zurich şi pe unul d’Amacourt, aici la
Paris. Dacă ne hotărâm s-o facem, s-ar putea să vă deranjeze, nu-i
aşa?
— Banii nu înseamnă nimic pentru noi. Voi sunteţi cu toţii nişte
proşti! Vă mai spun o dată! Plecaţi din Paris! Nu vă mai amestecaţi
în treaba asta! Nu vă mai priveşte!
— Noi nu credem că e treaba voastră. Sincer, nu credem că
sunteţi competenţi.
— Competenţi? repetă Lavier, ca şi cum nu i-ar fi venit să-şi
creadă urechilor.
— Da.
— Vă daţi seama ce spuneţi? Despre cine vorbiţi?
— N-are importanţă. Dacă nu vă retrageţi, eu o să recomand să
dăm totul în vileag… Nişte acuzaţii inventate – despre care să nu
se afle că vin din partea noastră. Denunţăm banca din Zurich,
Banca Valois. Apelăm la Surete, la Interpol… facem totul ca să
punem în mişcare o vânătoare de mari proporţii.
— Sunteţi nebun. Şi fraier.

240
 — Câtuşi de puţin. Avem prieteni în posturi foarte importante.
Noi vom obţine primii informaţia. Îl vom aştepta la locul şi la
momentul potrivit. Vom pune mâna pe el.
— Nu veţi pune mâna pe el. Va dispărea din nou! Nu vă daţi
seama? Se află la Paris şi este căutat de o reţea de oameni pe care
nu are de unde să-i cunoască. A reuşit să scape o dată, de două
ori, dar a treia oară nu va mai putea scăpa! Este prins în cursă.
Noi l-am prins în cursă!
— Noi nu vrem ca voi să-l prindeţi în cursă. Nu este în interesul
nostru. Era aproape momentul, îşi spuse Bourne. Aproape, dar nu
chiar; teama ei trebuia să fie pe măsura furiei ei. Trebuia să o facă
să explodeze, să dezvăluie adevărul. Acesta este ultimatumul
nostru şi vă facem răspunzătoare de transmiterea lui – altfel vă
veţi afla în aceeaşi situaţie cu Koenig şi cu d’Amacourt. Opriţi
urmărirea în seara asta. Dacă nu, mâine la prima oră vom începe
să facem tărăboi. Les Classiques va deveni cel mai popular
magazin de pe Saint-Honore, dar nu cred că vă va conveni
clientela.
Chipul pudrat plesni.
— Nu veţi îndrăzni! Cum îndrăzniţi? Cine sunteţi ca să-mi
spuneţi una ca asta?
Jason făcu o pauză, apoi lovi.
— Un grup de oameni cărora puţin le pasă de Carlos al vostru.
Lavier îngheţă cu ochii larg deschişi.
— Deci ştiţi, şopti ea. Şi credeţi că vă puteţi opune lui? Credeţi
că sunteţi pe măsura lui Carlos?
— Într-un cuvânt, da.
— Sunteţi dement. Lui Carlos nu i se dau ultimatumuri.
— Eu tocmai i-am dat..
— Atunci sunteţi un om mort. Dacă ridicaţi glasul, nu veţi
apuca sfârşitul zilei. El are oameni peste tot; o să vă ciopârţească
în mijlocul străzii.
— Ar putea-o face, dacă ar şti pe cine să ciopârţească, spuse
Bourne. Uitaţi că nimeni nu ştie. Dar ei ştiu cine sunteţi
dumneavoastră. Şi Koenig şi d’Amacourt. În clipa când v-am dat în
vileag, aţi fi eliminată. Carlos n-ar mai putea să vă acopere. Dar pe
mine nu mă cunoaşte nimeni.
— Uitaţi, monsieur, că eu vă cunosc.
— Asta mă îngrijorează cel mai puţin. Găsiţi-mă… după. Şi
înainte de a se lua hotărârea în ce priveşte viitorul dumneavoastră.
Nu va dura mult.

241
 — Asta e nebunie curată. Nu se poate să faceţi aşa ceva.
— Propuneţi un compromis?
— S-ar putea, spuse Jacqueline Lavier. Orice este posibil.
— Sunteţi împuternicită să-l negociaţi?
— Sunt împuternicită să-l transmit… mult mai bine decât un
ultimatum. Alţii îl vor comunica celui care decide.
— Ceea ce spuneţi este ceea ce am zis eu acum câteva minute;
putem să stăm de vorbă.
— Putem să stăm de vorbă, fu de acord madame Lavier, în ochi
citindu-i-se disperarea.
— Atunci haideţi să începem.
— De unde?
— Ce reprezintă Bourne pentru Carlos? De ce îl vrea?
— Ce reprezintă Bourne.… Femeia se întrerupse, furia şi spaima
de pe chipul ei fiind înlocuite de o expresie de uluire totală.
Dumneavoastră puteţi să mă întrebaţi asta?
— Mai întreb o dată, spuse Jason, simţindu-şi inima bătând ca
să-i spargă pieptul. Ce reprezintă Bourne pentru Carlos?
— El este Cain! Ştiţi asta la fel de bine ca şi noi. El a fost
greşeala voastră, alegerea voastră! Aţi ales pe cine nu trebuia!
Cain. Numele avu asupra lui efectul unui tunet asurzitor. Simţi
durerea sfâşietoare, junghiuri săgetându-l unul după altul în cap,
în creier, în trup. Cain. Cain. Pâcla revenea. Bezna, vântul,
exploziile.
Alfa, Bravo, Cain, Delta, Echo, Foxtrot… Cain, Delta, Delta,
Cain, Delta… Cain.
Cain este pentru Charlie.
Delta este pentru Cain!
— Ce este? Ce aţi păţit?
— Nimic.
Bourne îşi apucase cu mâna dreaptă încheietura stângii,
strângând cu atâta forţă de pielea stătea să-i plesnească. Trebuia
să facă ceva, să-şi oprească tremurul, să nu mai audă zgomotul,
să respingă durerea. Trebuia să-şi limpezească mintea. Ochii
adevărului îl priveau. Nu putea să îi mai evite. Ajunsese acolo,
ajunsese acasă şi frigul îl făcu să se înfioare.
— Continuaţi, spuse el, făcând un efort să-şi controleze glasul.
— Vă simţiţi rău? Sunteţi foarte palid şi…
— N-am nimic, spuse el scurt. Am zis să continuaţi.
— Ce să vă mai spun?
— Spuneţi tot. Vreau să aud de la dumneavoastră.

242
 — De ce? Nu există nimic ce să nu ştiţi. Voi l-aţi ales pe Cain. L-
aţi ignorat pe Carlos; credeţi că puteţi şi acum să-l ignoraţi. Aţi
greşit atunci şi greşiţi şi acum.
O să te omor. O să te apuc de gât şi o să te strâng până nu mai
sufli. Spune-mi! Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi! Sfârşitul
a ce ştii tu este pentru mine începutul. Trebuie să aflu!
— Asta nu contează, spuse el. Dacă vreţi un compromis –
pentru a vă salva viaţa – spuneţi-mi ce motive am avea să-l
acceptăm. De ce este Carlos atât de pornit… atât de paranoid în
ce-l priveşte pe Bourne? Explicaţi-mi ca şi cum n-aş şti. Dacă n-o
faceţi, acele nume care n-ar trebui pomenite vor fi răspândite în tot
Parisul şi până după-amiază veţi fi moartă.
Lavier stătea încremenită, masca de alabastru fiind
impenetrabilă.
— Carlos îl va urmări pe Cain până la capătul pământului şi-l
va ucide.
— Asta ştim. Vrem să ştim de ce.
— Trebuie s-o facă. Uitaţi-vă la voi. La oameni ca voi înşivă.
— Asta nu înseamnă nimic. Nu ştiţi cine suntem noi.
— Nici n-am nevoie să ştiu. Ştiu ce aţi făcut.
— Spune-o limpede!
— Am spus-o deja. V-aţi ales greşit omul. Aţi plătit un asasin pe
care l-aţi ales greşit.
— Asasin… ales greşit.
— Nu aţi fost primii, dar veţi fi ultimii. Înfumuratul impostor va
fi ucis aici la Paris, cu sau fără compromisul nostru.
— Am ales greşit asasinul…
Cuvintele pluteau în aerul elegant şi parfumat al restaurantului.
Tunetul asurzitor se îndepărtă în norii de furtună; pâcla se risipea,
începea să vadă şi ceea ce văzu erau contururile unui monstru. Nu
un mit, ci un monstru. Alt monstru. Existau doi.
— Aveţi vreo îndoială? întrebă femeia. Nu vă amestecaţi în
treburile lui Carlos. Lăsaţi-l să-l lichideze pe Cain; lăsaţi-l să se
răzbune. Făcu o pauză. Stând cu amândouă mâinile puţin ridicate
de pe masă, arăta precum Mama Şobolan. Nu promit nimic, dar
voi vorbi pentru voi, pentru pierderea pe care aţi suferit-o. E
posibil… doar posibil, înţelegeţi… ca cel pe care ar fi trebuit să-l
alegeţi din capul locului să vă onoreze contractul.
— Cel pe care ar fi trebuit să îl alegem… Fiindcă nu l-am ales pe
cel bun.
— Vă daţi seama de acest lucru, monsieur, nu-i aşa? Ar trebui

243
săi se spună lui Carlos că vă daţi seama. Poate… doar poate… că
se va arăta înţelegător faţă de pierderile voastre, dacă este convins
că vă daţi seama de greşeala pe care aţi făcut-o.
— Ăsta e compromisul pe care-l propuneţi? întrebă Bourne pe
un ton sec, străduindu-se să găsească un fir pe care să conducă
discuţia.
— Totul este posibil. Dar vă asigur că nu veţi ajunge nicăieri cu
ameninţările. N-ar duce decât la nişte omoruri fără rost, iar Cain
ar sta şi ar râde. Aţi pierde nu o dată, ci de două ori.
— Dacă e adevărat, atunci va trebui să le spun alor mei că noi…
am ales… greşit omul. Încetează! Termină ceai de spus.
Controlează-te! Spuneţi-mi tot ce ştiţi despre Cain.
— În ce scop?
Lavier puse mâinile pe masă, unghiile ei roşii arătând ca zece
vârfuri de armă.
— Dacă am ales greşit omul, înseamnă că informaţiile pe care
le-am avut au fost greşite.
— Auziserăţi că este egalul lui Carlos, nu? Că onorariile lui sunt
mai rezonabile, aparatul lui este mai restrâns şi fiind implicaţi mai
puţini intermediari nu există pericolul de a se afla de unde
porneşte contractul. Nu-i aşa?
— Poate.
— Precis că da. Asta li s-a spus tuturor şi totul este o minciună.
Puterea lui Carlos constă în sursele lui de informare, care ajung
peste tot – are o informare infailibilă. Are un sistem extrem de
elaborat de a ajunge la persoana la care trebuie, exact la
momentul potrivit înainte de un asasinat.
— Sună ca şi cum ar fi implicaţi prea mulţi oameni. La Zurich
au fost prea mulţi şi la fel şi aici la Paris.
— Toţi orbi, monsieur. Toţi.
— Orbi?
— Ca să v-o spun cinstit, eu fac parte din acest angrenaj de mai
mulţi ani, întâlnindu-mă cu zeci de indivizi care şi-au jucat rolul
lor mărunt – nici unul nu este un rol mare. Şi încă nu am întâlnit
pe cineva care să fi vorbit vreodată cu Carlos şi cu atât mai puţin
să aibă o idee cine este el.
— Asta în ce-l priveşte pe Carlos. Eu vreau să ştiu despre Cain.
Stăpâneşte-te. Nu poţi să pleci acum. Uită-te la ea. Uită-te la ea.
— Cu ce să încep?
— Cu ce vă trece mai întâi prin minte. De unde a venit el? Nu îţi
feri privirea!

244
 — Asia de Sud-Est, bineînţeles.
— Bineînţeles… O, Doamne.
— Operaţiunea americană Meduza, ştim asta…
Meduza! Vânturile, bezna, izbucnirile de lumină, durerea.
Durerea îi străpunse acum creierul; nu se afla unde se afla, ci unde
fusese. La distanţă de o lume în timp şi spaţiu. Durerea. O, Iisuse.
Durerea…
Tao!
Che-sah!
Alfa, Bravo, Cain…! Delta.
Delta… Cain.
Cain este pentru Charlie.
Delta este pentru Cain.
— Ce s-a întâmplat? Femeia părea speriată; îi studie chipul cu
ochii aţintiţi în ochii lui. Transpiraţi. Vă tremură mâinile. Aveţi
cumva un atac?
— Trece repede. Jason luă un şerveţel de pe masă, să-şi şteargă
fruntea.
— Vă apucă din cauza tensiunii, nu?
— Da, din cauza tensiunii. Continuaţi. Nu avem mult timp.
Trebuie să luăm legătura cu nişte oameni, să luăm nişte decizii.
Soarta dumneavoastră depinde poate de ele. Să revenim la Cain.
Spuneaţi că provine din Meduza.
— Les mercenaires du diable 60, spuse Lavier. Aşa fusese
poreclită Meduza de coloniştii din Indochina – câţi mai rămăseseră.
Destul de nimerit, nu credeţi?
— Ce cred eu n-are importanţă. Sau ce ştiu. Vreau să aud ce
credeţi şi ce ştiţi dumneavoastră despre Cain. Les mercenaires du
diable. Vreţi să ziceţi că el este francez?
— Câtuşi de puţin. V-am spus asta doar ca să vă arăt cât de
multe am aflat noi despre Meduza.
— „Noi” înseamnă cei care lucrează pentru Carlos.
— Se poate spune aşa.
— Dacă nu e francez, ce este?
— American, fără nici o îndoială.
O, Doamne!
— De ce?
— Tot ceea ce face este tipic pentru îndrăzneala americănească.
Este băgăreţ, îşi însuşeşte faptele altora, pretinde că a comis

60
Mercenarii diavolului, (fr.).

245
asasinate cu care n-a avut nimic de a face. A studiat metodele şi
legăturile lui Carlos ca nimeni altul. Ni s-a spus că e în stare să le
recite pe dinafară clienţilor potenţiali, punându-se pe sine în locul
lui Carlos, convingându-i pe fraieri că el, nu Carlos, ar fi acceptat
şi îndeplinit contractele. Lavier făcu o pauză. Am atins un punct
sensibil, nu-i aşa? La fel a făcut şi cu voi.
— Poate.
Jason se apucă iarăşi de încheietura mâinii, venindu-i în minte
răspunsurile date de el însuşi în cursul unui joc înfiorător.
Stuttgart. Regensburg, Munchen. Două asasinate şi o răpire,
atribuite celor de la Baader. Onorarii din surse SUA…
Teheran? Opt asasinate. Atribuite care lui Khomeini, care OEP-
ului. Onorariu, două milioane. Sectorul sovietic de sud-vest.
Paris… Toate contractele se vor încheia de la Paris.
Ale cui contracte?
Sanchez… Carlos.
— … întotdeauna o stratagemă atât de transparentă.
Lavier spusese ceva; el n-auzise.
— Ce aţi spus?
— V-aţi amintit, nu-i aşa? A folosit aceeaşi stratagemă şi cu voi.
Aşa obţine contracte.
— Contracte? Bourne se încordă, până ce durerea îl făcu să-şi
revină în fire, îl readuse în sala luminată de candelabre a
restaurantului din Argenteuil. Deci obţine contracte, spuse el.
— Şi le execută cu o pricepere considerabilă; nimeni nu poate să
nege. Are la activ un palmares impresionant de asasinate. În multe
privinţe, este cel mai bun după Carlos – nu egalul lui – dar mult
peste les guerilleros. Este un individ cu o abilitate imensă, extrem
de inventiv, o armă ucigaşă bine antrenată, provenită din Meduza.
Însă înfumurarea lui şi minciunile lui în detrimentul lui Carlos îl
vor duce la pierzanie.
— Şi de asta ziceţi că e american? Sau aveţi o idee
preconcepută? Am impresia că vă plac banii americani, dar e cam
singurul lucru care vă place din tot ce exportă ei.
Abilitate imensă; extrem de inventiv; o armă ucigaşă bine
antrenată… Port Noir, La Ciotat, Marsilia, Zurich, Paris.
— Nu-i vorba de o prejudecată, monsieur. Identificarea este
certă.
— Cum aţi obţinut-o?
Lavier atinse uşor piciorul paharului de vin.
— Cumpărându-l, la Washington, pe un individ nemulţumit.

246
 — Washington?
— Americanii îl caută şi ei pe Cain – cu o înverşunare care, am
impresia, se apropie de cea a lui Carlos. Meduza nu a fost
niciodată făcută publică şi Cain ar putea să devină o persoană
extrem de incomodă pentru ei. Acest individ nemulţumit a putut
să ne dea o mulţime de informaţii, inclusiv listele celor din
Meduza. A fost uşor să se compare numele cu cele de la Zurich.
Uşor pentru Carlos, nu şi pentru altcineva.
Prea simplu, îşi zise Jason, neştiind de ce îi venise acest gând.
— Înţeleg, spuse el.
— Dar dumneavoastră? Cum l-aţi găsit? Nu pe Cain, desigur, ci
pe Bourne.
Prin pâcla de nelinişte, Bourne îşi aminti de ceva ce spusese
Marie.
— Mult mai simplu. Noi i-am plătit banii într-un cont, surplusul
fiind transferat automat în altul. Numerele puteau fi urmărite; e
un procedeu din domeniul taxelor.
— Cain a permis acest lucru?
— Nu a ştiut. Am plătit pentru numere… tot aşa cum voi aţi
plătit pentru altfel de numere – numere de telefon – dintr-o fiche.
— Vă felicit.
— Nu-i nevoie. Dar până acum nu mi-aţi explicat decât cum l-
aţi identificat. Continuaţi. Tot ce ştiţi despre acest individ, Bourne,
tot ce vi s-a spus.
Ai grijă. Nu lăsa să ţi se ghicească încordarea. Nu faci decât… să
evaluezi date. Marie, tu ai spus asta. Draga mea Marie. Mulţumesc
lui Dumnezeu că nu eşti aici.
— Ceea ce ştim despre el este incomplet. A izbutit să facă să
dispară majoritatea datelor vitale, o lecţie pe care fără îndoială a
învăţat-o de la Carlos. Dar nu pe toate. Am reuşit să încropim o
schiţă, înainte de a fi recrutat în Meduza, se dădea drept om de
afaceri vorbitor de franceză, care trăia la Singapore şi era
reprezentantul unui colectiv de importatori americani, de la New
York până în California. Adevărul este că fusese concediat de
aceştia, care au încercat să obţină extrădarea lui pentru a fi adus
în SUA şi judecat; le furase sute de mii de dolari. La Singapore era
cunoscut ca un individ retras, foarte tare în operaţii de
contrabandă, deosebit de brutal.
— Înainte de asta, o întrerupse Jason, simţind iarăşi broboane
de sudoare la rădăcina părului. Înainte de Singapore. De unde a
venit?

247
 Ai grijă! Imaginile! Putea să vadă străzile din Singapore. Prince
Edward Road, Kim Chuan, Boon Tat Street, Maxwell, Cuscaden.
— Astea sunt datele pe care nimeni nu le-a găsit. Există doar
zvonuri, dar ele nu spun nimic. De exemplu, se zicea că ar fi un
iezuit excomunicat, care a înnebunit; o altă speculaţie era că ar fi
fost în tinereţe bancher în domeniul investiţiilor şi ar fi fost prins
deturnând fonduri, în înţelegere cu mai multe bănci din Singapore.
Nu există nimic concret, nimic ce să poată fi verificat. Înainte de
Singapore, nimic.
Greşeşti, au fost multe. Dar nimic ce să aibă legătură cu asta…
Există un gol, care trebuie umplut, dar tu nu mă poţi ajuta. Poate că
nimeni nu poate; poate că nimeni nu trebuie s-o facă.
— Până acum nu mi-aţi spus nimic uluitor, nimic referitor la
informaţia care mă interesează.
— În acest caz, nu ştiu ce vreţi! Îmi puneţi întrebări, îmi cereţi
detalii şi când vă dau un răspuns îmi ziceţi că nu înseamnă nimic.
Ce vreţi de fapt?
— Ce ştiţi despre… activitatea lui Cain? Din moment ce doriţi
un compromis, daţi-mi un motiv. Dacă informaţiile noastre diferă,
trebuie să fie în legătură cu ceea ce a făcut el. Când v-a atras
prima dată atenţia? Lui Carlos? Repede!
— Acum doi ani, spuse madame Lavier, derutată de nerăbdarea
lui Jason, speriată. Din Asia s-a auzit despre un alb care oferea
servicii extrem de asemănătoare cu cele furnizate de Carlos. Tipul
devenise rapid o adevărată industrie. Un ambasador a fost
asasinat la Moulmein; două zile mai târziu, un politician japonez
deosebit de stimat a fost ucis la Tokio, înaintea unei dezbateri în
Dietă. La o săptămână după asta, editorul unui ziar din Hong
Kong a fost aruncat în aer cu maşină cu tot şi peste nici patruzeci
şi opt de ore un bancher a fost împuşcat pe o stradă din Calcutta.
În spatele fiecăruia din aceste asasinate, Cain. Mereu Cain. Femeia
se opri, aşteptând reacţia lui Bourne, dar acesta nu zise nimic. Nu
vă daţi seama? El era peste tot. Alerga de la un asasinat la altul,
acceptând contracte cu asemenea rapiditate că nu mai putea să
stea să aleagă. Era un individ într-o grabă nebună, clădindu-şi o
faimă cu asemenea repeziciune că i-a uimit chiar şi pe
profesioniştii cei mai blazaţi. Şi nimeni nu se îndoia că este un
profesionist. Carlos mai puţin decât oricine. S-au trimis
instrucţiuni: aflaţi tot ce se poate despre acest om. Vedeţi
dumneavoastră, Carlos a înţeles ceea ce nici unul din noi n-am
înţeles şi în mai puţin de douăsprezece luni s-a dovedit că avusese

248
dreptate. Am primit rapoarte de la informatori din Manila, Osaka,
Hong Kong şi Tokio. Cain se mută în Europa, ne-au spus ei; are de
gând să-şi stabilească baza de operaţiuni chiar la Paris. Provocarea
era limpede, mănuşa aruncată. Cain voia să-l distrugă pe Carlos.
Voia să devină noul Carlos, să fie singurul care oferă servicii celor
care le caută. Aşa cum le-aţi căutat voi, monsieur.
— Moulmein, Tokio, Calcutta… Jason auzi numele şoptite de
buzele lui, ca umbre ale unui trecut uitat, plutind în atmosfera
parfumată. Manila, Hong Kong… Se opri, încercând să alunge din
minte contururile unor forme bizare.
— Aceste locuri şi multe altele, continuă Lavier. Asta a fost
greşeala lui Cain, pe care o face şi acum. Carlos poate că
reprezintă multe lucruri pentru multă lume, dar cei care au
beneficiat de încrederea şi de generozitatea lui îi sunt loiali.
Informatorii şi angajaţii lui nu pot fi uşor cumpăraţi, deşi Cain a
tot încercat s-o facă. Se spune despre Carlos că ia repede hotărâri
necruţătoare, dar mai bine să ai de a face cu un diavol pe care-l
cunoşti, decât cu un succesor pe care nu-l ştii. Lucrul de care Cain
nu şi-a dat seama – nu-şi dă seama nici acum – este că reţeaua lui
Carlos este foarte vastă. Când s-a mutat în Europa, Cain nu ştia
că activităţile lui erau cunoscute la Berlin, Lisabona, Amsterdam…
până şi la Oman.
— Oman, spuse Bourne fără să vrea. Şeicul Mustafa Kalig, şopti
el ca pentru sine.
— Niciodată dovedit! se răsti Lavier. O derută creată în mod
intenţionat, contractul însuşi fiind o ficţiune. Şi-a însuşit un
asasinat intern; nimeni n-ar fi putut străpunge acel sistem de
securitate. O minciună!
— O minciună, repetă Jason.
— Multe minciuni, adăugă madame Lavier cu dispreţ. Dar nu
este prost; stă liniştit, lansând câte o aluzie ici şi colo, ştiind că va
fi amplificată. Îl provoacă pe Carlos la fiecare pas, făcându-şi
publicitate în dauna lui. Dar nu se poate măsura cu Carlos.
Acceptă contracte pe care nu le poate îndeplini. Dumneavoastră
sunteţi un exemplu; am auzit că mai sunt şi altele. Se zice că din
cauza asta a stat deoparte mai multe luni, ca să evite unele
persoane ca dumneavoastră.
— Să evite unele persoane.
Jason se apucă de încheietura mâinii. Tremura iarăşi, în creier
răsunându-i bubuitul tunetului îndepărtat.
— Sunteţi sigură de asta?

249
 — Foarte. Nu a fost mort. A stat ascuns. Cain a ratat mai mult
de o misiune; era inevitabil. A acceptat prea multe într-un interval
prea scurt. Dar de câte ori dădea greş, comitea după aceea un
asasinat spectaculos, necerut de nimeni, ca să-şi păstreze faima.
Alegea o personalitate proeminentă, a cărei asasinare să şocheze
pe toată lumea, autorul fiind indiscutabil Cain. Un exemplu a fost
ambasadorul de la Moulmein; nimeni nu îi ceruse moartea. Noi
ştim de încă două cazuri – un comisar rus la Shanghai şi, mai de
curând, un bancher la Madrid.
Auzea cuvintele rostite de buzele roşii din faţa lui. Le mai auzise
cândva. Le mai trăise cândva. Nu mai erau umbre, ci amintiri din
acel trecut uitat. Imaginile şi realitatea se confundau. Nu exista
frază rostită de ea pe care el să nu o poată termina, nu exista
nume, oraş sau incident pomenit de ea care să nu-i fie familiar.
Ea vorbea despre… el.
Alfa, Bravo, Cain, Delta…
Cain este pentru Charlie, iar Delta este pentru Cain.
Jason Bourne era asasinul numit Cain.
Mai rămânea o ultimă întrebare, legată de scurta lui ieşire din
ghearele beznei, cu două seri în urmă, la Sorbona. Marsilia, 23
august.
— Ce s-a întâmplat la Marsilia?
— Marsilia? Lavier se crispă toată. Cum puteţi? Ce minciuni vi
s-au spus? Ce alte minciuni?
— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat.
— Vă referiţi la Leland, desigur. Ambasadorul a cărui moarte a
fost cerută – pentru care s-a plătit, contractul fiind acceptat de
Carlos.
— Şi dacă v-aş spune că unii cred că a fost opera lui Cain?
— El ar fi vrut ca toată lumea să creadă asta. Suprema insultă
adusă lui Carlos – să-i fure un asasinat. Pentru Cain plata nu
conta; el voia doar să arate lumii – lumii noastre – că poate să
ajungă primul acolo şi să facă treaba pentru care fusese plătit
Carlos. Dar n-a ajuns. N-a avut nimic de a face cu asasinarea lui
Leland.
— A fost acolo.
— A fost prins într-o cursă. Oricum, nu s-a arătat. Unii ziceau
că a fost ucis, dar neexistând un cadavru, Carlos n-a crezut în
asta.
— Cum se presupune că ar fi fost ucis Cain?
Madame Lavier scutură din cap cu mişcări scurte şi repezi.

250
 — Doi indivizi de pe chei au pretins că au făcut-o; au vrut să fie
plătiţi pentru asta. Unul n-a mai fost văzut; se poate presupune că
l-a ucis Cain, dacă a fost Cain. Indivizii erau nişte gunoaie.
— Care a fost cursa?
— Presupusa cursă, monsieur. Ei au susţinut că aflaseră de o
întâlnire pe care Cain trebuia să o aibă cu cineva în rue Sarrasin,
cu o noapte sau două înainte de asasinat. Au zis că, lăsând nişte
mesaje neclare, l-au momit pe cel de care erau convinşi că este
Cain până la o ambarcaţiune de pescuit. Nici traulerul nici
căpitanul lui nu au mai fost văzuţi vreodată, aşa că poate că
indivizii au spus adevărul – dar, cum am spus, nu exista nici o
dovadă. Nici măcar o descriere bună a lui Cain, care să poată fi
comparată cu cea a omului din rue Sarrasin. În orice caz, aşa s-a
sfârşit.
Greşeşti. Aşa a început. Pentru mine.
— Înţeleg, spuse Bourne, încercând să vorbească pe un ton
natural. Bineînţeles că informaţiile noastre diferă. Noi am făcut
alegerea pornind de la ceea ce ştiam.
— Alegerea greşită, monsieur. Ceea ce v-am spus eu este
adevărul.
— Da, ştiu.
— Deci acceptaţi compromisul?
— De ce nu?
— Bien. Uşurată, femeia ridică paharul la buze. Veţi vedea, va fi
mai bine pentru toţi.
— Acum… de fapt nu mai contează. Abia putea fi văzut şi ştia
asta. Ce spusese? De ce spusese asta?… Pâcla îl învăluia din nou,
tunetul auzindu-se mai puternic. Durerea îi strângea iarăşi
tâmplele. Vreau să zic… Vreau să zic că, aşa cum aţi spus, e mai
bine pentru toţi. Simţea – vedea – privirea lui Lavier studiindu-l.
Este o soluţie raţională.
— Bineînţeles că este. Nu vă simţiţi bine?
— V-am spus că nu-i nimic. O să-mi treacă.
— Mă bucur. Vreţi să mă scuzaţi o clipă? Jason o apucă de
braţ.
— Je vous prie, monsieur! 61 Să mă duc la toaletă, atâta tot. Dacă
vreţi, aşteptaţi-mă în faţa uşii.
— Plecăm. Vă puteţi opri acolo în drum. Bourne îi făcu semn
chelnerului să-i aducă nota.

61
Vă rog, domnule! (fr.).

251
 — Cum doriţi, spuse ea, privindu-l atentă.
Stătea în coridorul destul de întunecos, în faţa uşii pe care scria
cu litere mici aurii FEMMES. Pe lângă el treceau femei frumoase,
bărbaţi eleganţi; o clientelă asemeni celei de la Les Classiques.
Jacqueline Lavier era ca la ea acasă.
Intrase la toaletă de aproape zece minute, fapt ce ar fi trebuit
să-l neliniştească pe Jason, dacă ar fi fost capabil să se
concentreze asupra timpului. Dar nu era; se simţea mistuit de
zgomote şi de durere. Se uita drept înainte. Trecutul se afla în
ochii adevărului; el îi căutase şi îi văzuse. Cain… Cain… Cain.
Scutură din cap, ridicând privirea spre tavanul negru. Trebuia
să înceapă să funcţioneze; nu-şi putea permite să cadă în
continuare, să se prăbuşească în abisul umplut cu beznă şi vânt
vijelios. Trebuiau luate decizii… Nu, acestea fuseseră luate, iar
acum se punea problema aplicării lor.
Marie, Marie? O, Doamne, iubita mea, noi am greşit atât de tare!
Respiră adânc şi aruncă o privire la ceas, apoi către uşa de la
toaleta femeilor.
Unde era Jacqueline Lavier? De ce nu mai ieşea? Ce spera să
realizeze rămânând înăuntru? Avusese prezenţa de spirit să-l
întrebe pe şeful de sală dacă există un telefon acolo înăuntru;
omul îi spusese că nu, arătându-i o cabină lângă intrare. Lavier
fusese lângă el; auzise răspunsul, înţelegând de ce pusese
întrebarea.
O izbucnire de lumină orbitoare. Se dădu brusc în spate până la
perete, cu mâinile în faţa ochilor. Durerea! O, Iisuse! Ochii îi
luaseră foc!
Şi apoi auzi cuvintele, amestecate cu râsul politicos al bărbaţilor
şi femeilor elegante care treceau pe coridor.
— În amintirea cinei dumneavoastră la Roget, monsieur, spuse o
femeie veselă, ţinând în mână un aparat de fotografiat. Poza va fi
gata în câteva minute. Cu complimentele localului.
Bourne rămase ţeapăn, ştiind că nu putea să zdrobească
aparatul de fotografiat, cuprins apoi de o altă spaimă.
— De ce tocmai eu?
— Logodnica dumneavoastră mi-a cerut-o, monsieur, răspunse
fata, făcând semn din cap spre toaleta doamnelor. Am stat de
vorbă acolo înăuntru; este o femeie adorabilă. Mi-a cerut să vă dau
asta.
Fata îi întinse un bilet împăturit. Jason îl luă, iar ea se
îndepărtă în pas vioi spre intrarea în restaurant.

252
 Boala dumneavoastră mă îngrijorează, aşa cum sunt sigură că
vă îngrijorează şi pe dumneavoastră, noul meu prieten. Poate că
sunteţi ceea ce spuneţi că sunteţi, dar poate nu. Voi avea răspunsul
cam peste o jumătate de oră. O persoană înţelegătoare a dat un
telefon şi acea fotografie se află în drum spre Paris. Nu puteţi să o
opriţi, cum nu puteţi să-i opriţi nici pe cei care vin acum cu maşina
spre Argenteuil. Dacă am ajuns, într-adevăr, la un compromis, nici
unul din aceste lucruri nu vă va îngrijora – aşa cum mă îngrijorează
pe mine boala dumneavoastră – şi vom mai sta de vorbă după ce
sosesc asociaţii mei.
Se spune despre Cain că ar fi un cameleon, apărând sub diverse
înfăţişări şi foarte convingător. De asemenea, se spune că este
predispus la violenţă şi la accese de furie. Astea sunt o boală, nu-i
aşa?
O luă la goană pe strada întunecată din Argenteuil, după taxiul
care se îndepărta; acesta dădu colţul şi dispăru. Se opri, respirând
greu, uitându-se în toate părţile după un taxi. Nici urmă. Portarul
de la „Roget” îi spusese că durează cam zece, cincisprezece minute
până soseşte un taxi. Cursa îi fusese întinsă şi el intrase în ea.
Acolo, în faţă! O lumină, un alt taxi! O luă la fugă. Trebuia să-l
oprească, trebuia să se întoarcă la Paris. La Marie.
Se afla înapoi în labirint, gonind orbeşte, ştiind în sfârşit că nu
există scăpare. Dar va goni singur; asta era o decizie irevocabilă.
Fără discuţii, fără argumente bazate pe dragoste şi incertitudine…
Căci acum avea o certitudine. Ştia cine este… ce fusese…; era
vinovat, aşa cum bănuise.
O oră sau două, liniştiţi, nevorbind despre nimic. Privindu-se
doar, iubindu-se. Iar apoi va pleca; ea nu va şti niciodată când, iar
el nu-i va spune niciodată din ce cauză. Îi datora acest lucru; un
timp o va durea, dar durerea va fi mult mai mică decât cea
provocată de stigmatul lui Cain.
Cain!
Marie, Marie! Ce am făcut!
— Taxi! Taxi!

253
 CAPITOLUL 18
Pleacă din Paris! Acum! Indiferent ce faci, las-o baltă şi pleacă!…
Este un ordin de la guvernul tău. Ei vor ca tu să pleci de acolo. Vor
ca el să rămână izolat.
Marie îşi strivi ţigara în scrumiera de pe noptieră, privirea
căzându-i pe numărul vechi de trei ani din Potomac Quarterly,
amintindu-i o clipă de jocul înfiorător pe care Jason o obligase să-l
joace.
— Nu voi asculta! îşi spuse ea cu voce tare, tresărind la auzul
propriei ei voci în încăperea goală.
Se duse la fereastră, aceeaşi fereastră unde stătuse el, privind
afară, speriat, încercând s-o facă să înţeleagă.
Trebuie să aflu anumite lucruri… suficient cât să iau o
hotărâre… dar poate nu chiar totul. O parte din mine trebuie să
poată… fugi, dispărea. Trebuie să fiu în stare să-mi spun mie
însumi că ceea ce a fost nu mai este şi că există posibilitatea să nu
fi fost niciodată, pentru că eu nu-mi amintesc. Ceea ce un om nu-
şi poate aminti nu există… pentru el.
— Dragul meu! Nu-i lăsa să-ţi facă una ca asta!
Cuvintele spuse cu glas tare acum n-o mai uimiră, căci el parcă
ar fi fost acolo în cameră, ascultându-şi propriile cuvinte, dorind
să fugă, să dispară… împreună cu ea. Dar ea ştia că el nu poate
face acest lucru; că nu se poate mulţumi cu jumătăţi de adevăr
sau cu trei sferturi dintr-o minciună. Vor ca el să rămână izolat.
Cine sunt ei? Răspunsul se afla în Canada, dar Canada era o
altă capcană.
Jason avea dreptate în privinţa Parisului; simţea şi ea acest
lucru. Nu ştia ce anume, dar ştia că se află aici. Dacă ar putea găsi
măcar o singură persoană care să ridice vălul şi să-l facă să vadă
că a fost manipulat, atunci poate că la alte întrebări ar fi uşor de
răspuns, fără ca aceste răspunsuri să-l împingă spre
autodistrugere. Omul pe care îl iubea trebuia să ajungă la
convingerea că, indiferent ce ar fi făcut, făcuse cu mult mai puţin
decât voiau duşmanii lui să se creadă, căci el nu servise decât ca
pion, era ţapul ispăşitor. Dacă nu va reuşi să-l convingă, îl va
pierde. Ei îl vor ucide.
Ei.

254
 — Cine sunteţi voi? strigă ea la fereastră, către luminile
Parisului. Unde sunteţi?
Simţi o adiere rece pe faţă, ca şi cum geamul s-ar fi topit brusc,
lăsând să pătrundă înăuntru aerul nopţii. O clipă nu putu să
respire. Clipa trecu… respiră iarăşi. Îi era teamă; i se mai
întâmplase acelaşi lucru, în prima seară la Paris, când plecase de
la cafenea ca să se întâlnească cu el la Muzeul Cluny. Mergea cu
pas grăbit pe Saint-Michel, când se întâmplase; adierea rece, acel
nod în gât. În acea clipă, nu departe de acolo, în Sorbona, Jason se
hotărâse să nu mai vină spre ea.
— Încetează! strigă ea. E o nebunie!
Scutură din cap şi se uită la ceas. Era plecat de peste cinci ore.
Unde era?

Bourne coborî din taxi în faţa hotelului din Montparnasse.

Următorul ceas avea să fie cel mai dificil din scurta lui viaţă de
care îşi amintea – o viaţă care înainte de Port Noir era un vid, iar
de atunci încoace un coşmar. Coşmarul va continua, dar va trăi
singur cu el; o iubea prea mult pe Marie, ca să-i ceară să-l trăiască
împreună cu el. Va găsi o cale să dispară, luând cu sine orice
dovadă care o lega de Cain. Va fi simplu; va pleca la o întâlnire
inexistentă şi nu se va mai întoarce. Iar apoi, peste vreo oră, îi va
scrie un bilet:
S-a terminat. Mi-am găsit săgeţile. Întoarce-te în Canada şi nu
spun nimic, spre binele amândurora. Ştiu unde să te găsesc.
Ultima propoziţie nu era cinstită – nu o va căuta niciodată – dar
trebuia să-i lase o speranţă cât de mică, să o facă să ia avionul
spre Ottawa. Cu timpul, săptămânile petrecute de ei împreună se
vor estompa, devenind un secret păstrat cu străşnicie, amintirea
unei bogăţii de scurtă durată, pe care o va evoca uneori în clipe de
linişte. Şi apoi gata, căci viaţa constă în amintiri vii; cele latente îşi
pierd semnificaţia. Nimeni nu ştia asta mai bine decât el.
Străbătu holul salutându-l pe recepţioner, care abia îl băgă în
seamă, apoi luă liftul până la etajul cinci. Înainte de a coborî,
respiră adânc – trebuia să evite sa o alarmeze prin înfăţişarea lui
sau prin vreun cuvânt. Ştia ce să-i spună; se gândise mult la asta,
tot aşa cum îşi pregătise textul biletului pe care i-l va scrie.

— Aproape toată seara m-am plimbat, spuse el, ţinând-o în

braţe, cu capul lipit de umărul lui, mângâindu-i părul roşcat… şi
simţind o durere sfâşietoare. Am urmărit nişte vânzătoare

255
cadaverice, ascultând vorbăria lor fără noimă şi bând ceva ce ar fi
trebuit să fie cafea. Les Classiques este o grădină zoologică,
pierdere de vreme. Maimuţele şi păunii dau un întreg spectacol,
dar nu cred ca cineva să ştie ceva. Mai există o singură
posibilitate, dar s-ar putea să nu fie altceva decât un francez isteţ
care să vrea să stoarcă nişte bani de la un american.
— Un el? întrebă Marie.
— Un tip care era la centrala telefonică, spuse Bourne,
încercând să-şi alunge din minte imaginile cu explozii orbitoare,
beznă şi vânt puternic pe care i le evoca acel chip pe care nu-l
cunoştea şi totuşi îl ştia atât de bine; omul acela îi servea acum
doar ca pretext. Am acceptat să mă întâlnesc cu el spre miezul
nopţii, la Bastringue, pe rue Hautefeuille.
— Ce ţi-a spus?
— Foarte puţin, dar suficient cât să-mi trezească interesul. L-
am văzut urmărindu-mă în timp ce puneam întrebări. Era destul
de multă lume, aşa că am putut să mă mişc în voie, să discut cu
personalul.
— Întrebări? Ce întrebări ai pus?
— Tot ce-mi trecea prin minte. Mai ales despre directoare, ori
cum i s-o fi spunând. Ţinând seama de cele întâmplate azi după-
masă, dacă ea ar fi fost omul de legătură al lui Carlos, ar fi trebuit
să fie în pragul isteriei. Am văzut-o. Nu era; se comporta de parcă
nimic nu s-ar fi întâmplat, satisfăcută de vânzarea bună.
— Dar ea serveşte ca om de legătură, cum îi zici tu. D’Amacourt
ţi-a explicat acest lucru. La fiche.
— Indirect. Ea primeşte un telefon şi i se spune ce să zică
înainte de a da ea însăşi un alt telefon.
De fapt, îşi zise Jason, aşa şi stăteau lucrurile. Jacqueline
Lavier era o legătură indirectă.
— Dar cum puteai să te plimbi pur şi simplu prin magazin,
punând întrebări, fără să trezeşti suspiciuni? protestă Marie.
— Se poate, dacă te dai drept ziarist american care vrea să scrie
un articol despre magazinele de pe Saint-Honore.
— Bine găsit, Jason.
— A ţinut. Nimeni nu vrea să fie lăsat pe din afară.
— Ce ai aflat?
— Ca majoritatea magazinelor de acest soi, Les Classiques are
propriii săi clienţi, toţi bogaţi, cunoscându-se mai toţi între ei şi cu
obişnuitele intrigi conjugale şi adultere. Carlos a ştiut ce face.
Acolo există permanent cineva care răspunde la telefon, dar nu

256
este genul de telefon care să figureze într-o carte de telefoane.
— Asta ţi-au spus oamenii de acolo? întrebă Marie, uitându-se
în ochii lui.
— Nu chiar atât de explicit, spuse el, dându-şi seama că Marie e
neîncrezătoare. Mai toţi mi-au vorbit de talentul lui Bergeron, dar
de la una se ajunge la alta. Îţi faci o imagine. Toţi par să graviteze
către acea directoare. Din câte mi-am dat seama, ea este un izvor
de informaţii mondene, deşi probabil că nu mi-ar putea spune
altceva decât că i-a făcut cuiva o favoare – un serviciu – iar acel
cineva s-ar dovedi că la rândul său a făcuto favoare altcuiva. Ar fi
imposibil să dai de persoana care se află la originea lanţului
slăbiciunilor.
— Şi ce e cu întâlnirea de la miezul nopţii, la Bastringue?
— Tipul a venit la mine când tocmai plecam şi mi-a spus ceva
foarte ciudat. Jason n-avea nevoie să inventeze această parte a
minciunii; citise cuvintele cu mai puţin de o oră în urmă, pe un
bilet ce-i fusese înmânat într-un elegant restaurant din Argenteuil.
Mi-a spus: „Poate că sunteţi ceea ce spuneţi că sunteţi, dar poate
nu”. Atunci mi-a propus să bem mai târziu un pahar, undeva mai
departe de Saint-Honore.
Bourne văzu că îndoielile Mariei încep să scadă. Reuşise s-o
facă să accepte urzeala de minciuni. Şi de ce nu? El era un om cu
o abilitate imensă, extrem de inventiv. Această apreciere nu-i i se
părea dezgustătoare; el era Cain.
— Jason, spuneai că nu ai nevoie decât de un singur om. Poate
că el e acela.
— Vom vedea.
Bourne se uită la ceas. Numărătoarea inversă până la plecarea
lui începuse; nu mai putea să dea înapoi.
— Mai avem aproape două ore. Unde ai lăsat servieta?
— La Meurice. Am luat o cameră acolo.
— Hai să mergem să o luăm şi apoi să cinăm undeva. Tu n-ai
mâncat, nu-i aşa?
— Nu… Marie avea o expresie ciudată. De ce să nu lăsăm
servieta acolo unde e? Se află în siguranţă, nu trebuie să ne facem
griji.
— Ar fi o problemă, dacă am fi nevoiţi să plecăm undeva de aici
în grabă, spuse el aproape răstit, ducându-se la birou.
Acum totul este o chestiune de gradare, de a lăsa urme de iritare
să se strecoare în vorbe, în priviri, în atingeri. Nimic alarmant, nimic
bombastic; cu o asemenea tactică ea ar ghici imediat. Doar atât cât

257
să o facă să priceapă adevărul, atunci când îi va citi biletul. „S-a
terminat. Mi-am găsit săgeţile…”
— Ce-i cu tine, dragul meu?
— Nimic. Cameleonul zâmbi. Sunt doar obosit şi probabil puţin
descurajat.
— Pentru Dumnezeu, de ce? Un om ţi-a dat întâlnire în toiul
nopţii, un om care lucrează la centrala telefonică. Poate că spusele
lui te vor duce undeva. Şi eşti convins că legătura lui Carlos este
acea femeie; nu se poate ca ea să nu fie în stare să-ţi spună ceva –
de voie sau de nevoie.
— Nu ştiu dacă pot să-ţi explic. Ar trebui să înţelegi ce am
descoperit acolo.
— Ce ai descoperit?
— Ce am descoperit. Este o altă lume, spuse Bourne, luând
sticla de scotch şi un pahar. Oamenii sunt altfel. Totul este
frumos, delicat şi frivol, cu o mulţime de spoturi luminoase şi
catifea întunecată. Nimic nu este luat în serios în afară de bârfă.
Oricine de acolo – inclusiv acea femeie – ar putea să fie o legătură
a lui Carlos fără a avea habar, fără a bănui măcar. Un individ
precum Carlos ar fi normal să se folosească de astfel de oameni;
oricine în locul lui ar face-o, inclusiv eu însumi… Asta e ce am
descoperit. Este deprimant.
— Şi ilogic. Indiferent ce crezi tu, indivizii aceia iau nişte decizii
foarte conştiente. De ce crezi că ei nu gândesc? Şi ştii ce gândesc
eu? Gândesc că eşti obosit şi flămând şi ai nevoie să bei ceva.
Păcat că nu poţi renunţa la întâlnirea din noaptea asta. Ai trecut
prin destule pentru o singură zi.
— Ştii că nu pot, spuse el aspru.
— Da, nu poţi, răspunse ea împăciuitoare.
— Iartă-mă, sunt urâcios.
— Da, îmi dau seama. Se îndreptă spre baie. Mă aranjez puţin
şi putem pleca. Toarnă-ţi un pahar, dragul meu. Eşti nervos.
— Marie?
— Da.
— Încearcă să înţelegi. Ceea ce am descoperit acolo m-a
tulburat. Credeam că o să fie altfel. Mai uşor.
— Cât timp tu ai fost acolo, Jason, eu am stat aşteptând.
Neştiind ce se întâmplă. Nici asta n-a fost uşor.
— Parcă era vorba să telefonezi în Canada. N-ai sunat?
Marie rămase o clipă locului.
— Nu, spuse ea. Era prea târziu.

258
 Uşa de la baie se închise în urma ei. Bourne se duse la birou,
deschise sertarul şi scoase o hârtie. Luă pixul şi scrise cuvintele:
S-a terminat. Mi-am găsit săgeţile. Întoarce-te în Canada şi nu
spune nimic, spre binele amândurora. Ştiu unde să te găsesc.
Împături hârtia, o puse într-un plic, apoi scoase din portofel
bancnote franceze şi elveţiene şi le vârî şi pe ele în plic. Îl lipi şi
scrise pe el: MARIE.
Ar fi dorit să adauge: Iubita mea, scumpa mea iubită.
Dar n-o făcu. Nu putea s-o facă.
Uşa de la baie se deschise. Jason îşi puse plicul în buzunarul de
la haină.
— Ai terminat repede, spuse el.
— Da? Mie nu mi s-a părut. Ce faci?
— Căutam un pix, spuse el. Dacă tipul ăla are ceva să-mi
spună, vreau să am cu ce să-mi notez.
Marie se uită la paharul uscat, gol, de pe birou.
— Văd că n-ai băut.
— N-am folosit paharul.
— Aha. Mergem?
Aşteptară pe coridor să vină liftul. Tăcerea dintre ei era penibilă,
aproape insuportabilă. Jason o luă de mână. La această atingere,
Marie îl strânse tare, căutându-i privirea, ochii ei spunându-i că
stăpânirea ei de sine era pusă la grea încercare şi nu pricepea de
ce. Percepuse semnalele tăcute ce făceau parte din numărătoarea
inversă ireversibilă, preludiul plecării lui.
O, Doamne, te iubesc atât de mult. Eşti lângă mine, îţi simt
atingerea şi eu sunt pe cale să mor. Dar nu se poate să mori şi tu
cu mine. Nu trebuie. Eu sunt Cain.
— Ne descurcăm noi, îi spuse el.
Cuşca de metal a liftului se opri în faţa lor. Jason trase grilajul
de alamă, apoi deodată înjură încet.
— Of, Iisuse, l-am uitat!
— Ce ai uitat?
— Portofelul. L-am lăsat în sertarul de la birou, înainte de a
pleca la Saint-Honore, în caz că se ivea vreun bucluc. Aşteaptă-mă
jos în hol. Vin şi eu imediat.
O împinse pe Marie cu blândeţe în lift, apoi trase grilajul. Apucă
să-i vadă privirea uimită. Se întoarse repede înapoi în cameră.
Acolo, scoase plicul din buzunar şi îl puse la baza lămpii de pe
noptieră. Îl privi o clipă, cu o suferinţă insuportabilă.
— Adio, iubirea mea, şopti el.

259
 Bourne aştepta sub ploaia măruntă, în faţa Hotelului Meurice
de pe rue de Rivoli, uitându-se după Marie prin uşile de sticlă de la
intrare. O văzu la recepţie, semnând pentru servietă, care îi fu
înmânată imediat. Apoi, ceru nota de plată pentru o cameră care
abia fusese ocupată de şase ore. Recepţionerul era, în mod evident,
nedumerit. Astea nu erau maniere pentru un oaspete al unui
asemenea hotel. Până la urmă, după vreo două minute, i se aduse
nota şi plăti.
Marie ieşi. Îi dădu servieta, cu un surâs forţat pe buze.
— Tipul ăla m-a privit cam reprobator. Îşi închipuie probabil că
am folosit camera pentru cine ştie ce.
— Ce i-ai spus? întrebă Bourne.
— Că mi-am schimbat planurile, atâta tot.
— Bun, cu cât mai puţin, cu atât mai bine. Numele tău
figurează pe fişa de înregistrare. Gândeşte-te la un motiv pentru
care ai fost aici.
— Să mă gândesc?… Eu să mă gândesc? Marie se uită în ochii
lui, zâmbetul dispărându-i.
— Voiam să spun că o să găsim noi un motiv. Fireşte.
— Fireşte.
— Hai să mergem.
O luară spre colţul străzii, mergând prin ploaia măruntă, pâcla
fiind tot mai densă. Cu siguranţă că avea să se pornească o ploaie
puternică. Jason o luă de braţ – nu pentru a o ghida, nici măcar
din curtoazie – numai pentru a-i simţi atingerea. Mai avea atât de
puţin.
Eu sunt Cain. Eu sunt moartea.
— N-am putea merge mai încet? întrebă brusc Marie.
— Poftim?
Bourne îşi dădu seama că pur şi simplu alerga. Pentru câteva
clipe, fusese iarăşi în labirint. Se uită înainte şi găsi un pretext; la
colţ, un taxi liber oprise lângă un chioşc cu ziare.
— Vreau să prindem taxiul ăla, spuse el, fără să încetinească.
Acuşi o să toarne cu găleata.
Ajunseră la colţ, gâfâind amândoi, dar taxiul demarase şi o
cotise la stânga. Jason se uită în sus, spre cerul nopţii, simţind
picături tot mai mari pe obraz. Ploaia se pornise. Aruncă o privire
spre Marie care, în lumina de la chioşcul de ziare, se înfiorase din
cauza aversei neaşteptate. Nu, nu se înfiorase… se uita cu ochi
mari la ceva, de parcă nu-i venea să creadă, şocată. Deodată,

260
Marie scoase un ţipăt şi îşi duse mâna dreaptă la gură, muşcându-
şi degetele. Bourne o luă în braţe, presându-i capul pe pieptul lui;
Marie nu înceta să ţipe.
Se întoarse, încercând să descopere cauza acestei crize subite.
O văzu şi în acea fracţiune de secundă îşi dădu seama că
numărătoarea inversă era anulată. Comisese cea mai mare
nelegiuire; nu o putea părăsi. Nu acum, nu încă.
Pe geamul chioşcului era ediţia de dimineaţă a unui ziar de
senzaţie, titlurile negre sărind în ochi sub cercurile de lumină:

UCIGAŞUL LA PARIS.
FEMEIE CĂUTATĂ PENTRU OMORURILE DE LA
ZURICH
SUSPECTĂ ÎN FURTUL A MAI MULTOR MILIOANE.

Sub aceste cuvinte era o fotografie a Mariei St. Jacques.

— Opreşte-te, şopti Jason, încercând să o ferească cu trupul lui
de privirile curioase ale vânzătorului de ziare.
Scoase din buzunar câteva monede pe care le aruncă pe tejghea,
înhăţă două ziare şi o împinse înainte pe strada întunecoasă,
măturată de ploaie.
Acum se aflau amândoi în labirint.
Bourne deschise uşa şi o lăsă pe Marie să intre prima. Ea
rămase nemişcată, uitându-se la el, cu chipul palid şi speriat,
respiraţia gâfâită, un amestec de teamă şi furie.
— Îţi aduc ceva de băut, spuse Jason, ducându-se la birou. În
timp ce turna, îşi zări în oglindă propria imagine; îi venea să
spargă sticla, într-atât îi devenise de odios acel chip. Ce naiba
făcuse? O, Doamne!
Eu sunt Cain. Eu sunt moartea.
O auzi pe Marie scoţând un strigăt scurt şi se întoarse prea
târziu însă pentru a o mai opri, fiind prea departe ca să poată să-i
smulgă din mână acel lucru oribil. Iisuse, uitase. Marie găsise
plicul de pe noptieră şi acum citea biletul lui. Strigătul ei era un
urlet sfâşietor, de durere.
— Jasonnn!…
— Te rog, nu! Alergă şi o luă în braţe. Nu contează! Nu mai
contează! strigă el neajutorat, văzând lacrimile ce i se rostogoleau
pe obraji. Ascultă-mă! Asta a fost înainte, nu acum.
— Voiai să pleci! Doamne, voiai să mă părăseşti! Ochii ei
deveniră sticloşi, două cercuri oarbe, pline de panică. Am ştiut! Am

261
simţit!
— Eu te-am făcut să simţi! spuse el, obligând-o să-l privească.
Dar acum s-a terminat. Nu te voi părăsi. Ascultă-mă. Nu te voi
părăsi!
Ea ţipă iarăşi.
— Nu puteam să respir!… Era atât de frig! O cuprinse în braţe.
— Trebuie să o luăm de la început. Încearcă să mă înţelegi.
Acum e altceva – şi nu pot să schimb ceea ce a fost – dar nu te voi
părăsi. Nu acum.
Ea îşi propti palmele în pieptul lui, împingându-l la o parte cu
chipul răvăşit de lacrimi dat pe spate, implorându-l.
— De ce, Jason? De ce?
— Mai târziu. Nu acum. Nu spune nimic. Stai la mine în braţe.

Minutele trecură şi, treptat, Marie se linişti, revenind la

realitate. Bourne o duse să se aşeze pe fotoliu şi se lăsă în
genunchi lângă ea, ţinând-o de mână.
— Ce ai zice acum să bei ceva? întrebă el în cele din urmă.
— Cred că da. Ai turnat de mult în pahar.
— Nu se trezeşte.
Se duse la birou şi luă două pahare umplute până la jumătate
cu whisky.
— Ţi-e mai bine?
— Mă simt mai calmă. Încă derutată… speriată, bineînţeles. Şi
poate că şi supărată. Nu-s sigură. Sunt prea speriată ca să mă
gândesc la asta. Bău din pahar, închizând ochii, lăsându-şi capul
pe speteaza fotoliului. De ce ai făcut asta, Jason?
— Pentru că am crezut că trebuia s-o fac.
— Ăsta nu e un răspuns. Merit mai mult de atât.
— Da, aşa e şi ţi-l voi da. Acum trebuie s-o fac fiindcă trebuie să
ştii; trebuie să înţelegi. Trebuie să te protejezi pe tine însăţi.
— Să mă protejez…
— O să-ţi spun mai târziu, o întrerupse el. Totul, dacă vrei. Dar
primul lucru pe care îl avem de făcut este să ştim ce s-a întâmplat.
Nu cu mine, ci cu tine. Cu asta trebuie să începem. Eşti în stare?
— Ziarul?
— Da.
— Dumnezeu mi-e martor că mă interesează, spuse ea, cu un
zâmbet abia schiţat.
— Poftim.
Jason îi întinse unul din cele două ziare pe care le aruncase pe

262
pat.
— Să citim amândoi.
— Fără jocuri.
— Fără jocuri.
Citiră în tăcere articolul lung, care relata despre morţii şi
intrigile de la Zurich. Din când în când, Marie scotea o exclamaţie,
şocată de cele ce citea; alteori, scutura din cap, nevenindu-i să-şi
creadă ochilor. Bourne nu spuse nimic. Vedea mâna lui Ilici
Ramirez Sanchez. Carlos îl va urmări pe Cain până la capătul
pământului. Carlos îl va ucide. Marie St. Jacques era o cantitate
neglijabilă, o momeală majoră în cursa întinsă lui Cain.
Eu sunt Cain. Eu sunt moartea.
Articolul era de fapt două articole – un amestec ciudat de fapte
şi supoziţii, speculaţii trecând pe primul plan acolo unde se
sfârşeau dovezile. În prima parte se vorbea de o angajată a
guvernului canadian, o economistă, Marie St. Jacques, care fusese
prezentă la locul a trei omoruri, amprentele ei digitale fiind
confirmate de guvernul canadian. În plus, poliţia găsise o cheie de
hotel de la Carillon du Lac, pierdută, pare-se, în cursul violenţelor
de pe Guisan Quai. Era cheia de la camera Mariei St. Jacques, pe
care i-o dăduse recepţionerul care o ţinea bine minte – îşi amintea
că ar fi fost foarte tulburată. Ultima probă era un pistol descoperit
nu departe de Steppdeckstrasse, într-o alee aflată în apropiere de
locul a alte două omoruri. Cei de la balistică susţineau că ar fi
arma crimei şi iar existau amprente, din nou confirmate de către
guvernul canadian. Îi aparţineau femeii. Marie St. Jacques.
În acest punct, articolul se îndepărta de fapte. Vorbea de
zvonuri de pe Bahnhofstrasse, referitoare la un furt de mai multe
milioane de dolari, comis prin manipulare pe computer a unui cont
numerotat, confidenţial, aparţinând unei corporaţii americane
numite Treadstone Şaptezeci şi Unu. Se dădea şi numele băncii;
bineînţeles, Gemeinschaft. Dar tot restul era neclar, învăluit în mai
mult speculaţii decât fapte.
Conform unor surse „nenumite”, un bărbat american, având
codurile potrivite, transferase milioane la o bancă din Paris, noul
cont fiind pus pe numele unor persoane care urmau să intre în
posesia lui. Aceste persoane aşteptau la Paris şi, după confirmarea
transferului, au retras milioanele şi au dispărut. S-a constatat că
succesul operaţiunii s-a datorat faptului că americanul a obţinut
codurile aferente contului de la Gemeinschaft penetrând
combinaţia numerică a băncii referitoare la anul, luna şi ziua

263
înscrierii, procedură standard pentru conturile confidenţiale. Doar
o analiză computerizată sofisticată permite o astfel de operaţiune,
precum şi o bună cunoaştere a practicilor bancare elveţiene.
Întrebat, un funcţionar superior al băncii, Herr Walther Apfel, a
admis că o investigaţie era în curs în legătură cu compania
americană, dar, conform legii elveţiene, „banca nu va mai face alte
comentarii – în faţa nimănui”.
Aici se clarifică legătura cu Marie St. Jacques. Ea era descrisă
ca o economistă foarte competentă în materie de proceduri bancare
internaţionale, precum şi o pricepută programatoare pe computer.
Era bănuită de complicitate, cunoştinţele ei fiind necesare pentru
furturi de mari proporţii. Şi exista un complice de sex masculin; se
zicea că ar fi fost văzută în compania lui la Carillon du Lac.
Marie termină prima de citit şi lăsă ziarul să cadă pe podea. La
acest sunet, Bourne ridică ochii. Ea se uita la perete, cu o expresie
perfect senină, ciudată, pe chip. Jason termină repede de citit,
deprimat şi disperat şi, pentru o clipă, fără grai. Apoi îşi regăsi
glasul.
— Minciuni şi totul numai din cauza mea, din cauza a cine şi ce
sunt eu. Dacă dau de tine, mă găsesc pe mine. Îmi pare rău, mai
rău decât îţi poţi închipui.
Marie îşi desprinse privirea de pe perete şi se uită la el.
— Treaba merge mult mai adânc decât nişte simple minciuni,
Jason. Există prea mult adevăr pentru nişte simple minciuni.
— Adevăr? Singurul adevăr este că ai fost la Zurich. Nu te-ai
atins de nici o armă, n-ai fost în acea alee de lângă
Steppdeckstrasse, n-ai pierdut nici o cheie de la hotel şi nu te-ai
apropiat nici o clipă de Gemeinschaft.
— De acord, dar nu ăsta-i adevărul la care mă refeream eu.
— Atunci care e?
— Gemeinschaft, Treadstone Şaptezeci şi Unu, Apfel. Astea sunt
adevărate, iar faptul că au fost menţionate – în special admisiunea
lui Apfel – este incredibil. Bancherii elveţieni sunt oameni
prudenţi. Nu iau în derâdere legile, nu la acest mod; pedepsele cu
închisoarea sunt mult prea severe. Statutele privind
confidenţialitatea bancară sunt printre cele mai sacrosancte în
Elveţia. Apfel ar putea să ajungă la închisoare pe ani de zile pentru
că a spus ceea ce a spus, chiar şi pentru a fi pomenit de un
asemenea cont şi cu atât mai mult pentru a-l fi confirmat nominal.
Decât dacă nu cumva i s-a ordonat să spună ceea ce a spus, de
către o autoritate destul de puternică pentru a contraveni legilor.

264
Marie se opri, aţintindu-şi privirea pe perete. De ce? De ce au
băgat în toată treaba asta Banca Gemeinschaft, compania
Treadstone şi pe Apfel?
— Ţi-am spus. Ei mă vor pe mine şi ştiu că suntem împreună.
Carlos ştie că suntem împreună. Dacă te găseşte pe tine, mă
găseşte pe mine.
— Nu, Jason, asta merge mai departe decât Carlos. Tu chiar nu
înţelegi legile elveţiene. Nici măcar Carlos n-ar putea face ca ele să
fie ignorate în asemenea măsură. Aici nu e o poveste, sunt două.
Amândouă construite din minciuni, prima legată de a doua prin
speculaţii lipsite de substanţă – speculaţii publice – despre o criză
bancară, care în mod normal n-ar fi niciodată făcută publică, decât
dacă şi numai după ce o investigaţie serioasă, secretă, ar fi dovedit
faptele. Iar a doua poveste – declaraţia categoric falsă că de la
Gemeinschaft au fost furate milioane – a fost grefată pe povestea la
fel de falsă că eu aş fi căutată pentru a fi ucis la Zurich trei
oameni. A fost adăugată. În mod deliberat.
— Explică-mi şi mie, te rog, de ce.
— Este aici, Jason. Crede-mă când îţi spun; este chiar sub ochii
noştri.
— Ce anume?
— Cineva încearcă să ne transmită un mesaj.

265
 CAPITOLUL 19
Automobilul cu număr de armată gonea spre sud, pe East River
Drive din Manhattan, farurile sale luminând vârtejurile zăpezii de
sfârşit de iarnă. Maiorul de pe bancheta din spate dormita,
ghemuit într-un colţ, cu picioarele întinse în diagonală. În braţe
avea o servietă de al cărei mâner era prinsă cu o clemă metalică o
coardă de nailon, care coardă intra pe sub mâneca dreaptă de la
vestonul lui, fiind prinsă de centura din talie. Sistemul de
securitate nu fusese scos decât de două ori în ultimele nouă ore. O
dată la plecarea maiorului de la Zurich şi pe urmă la sosirea lui pe
Aeroportul Kennedy. În ambele locuri, membri ai personalului
guvernamental SUA supravegheaseră cu atenţie vameşii – mai
exact, supravegheaseră servieta. Nu li se spusese de ce trebuie s-o
facă, dar la cea mai mică abatere de la procedurile obişnuite –
adică dacă s-ar fi manifestat prea mult interes faţă de servietă –
trebuiau să intervină. La nevoie, cu armele.
Deodată, se auzi o sonerie silenţioasă; maiorul deschise ochii şi
îşi ridică mâna stângă. Era soneria de la ceasul lui de mână. Se
uită la al doilea cadran al ceasului, făcut să meargă după două
fuse orare. Primul era potrivit după ora din Zurich, iar al doilea
după cea a New York-ului. Alarma fusese pusă să sune cu
douăzeci şi patru de ore în urmă, când ofiţerul recepţionase
ordinele telegrafiate. Transmisia trebuia să înceapă în următoarele
trei minute. Asta, îşi zise maiorul, dacă şeful lui, Cur-de-Fier, era
tot atât de punctual cum le cerea subordonaţilor săi să fie. Ofiţerul
se întinse, având grijă să nu-i cadă servieta şi se aplecă în faţă,
adresându-se şoferului.
— Sergent, pune te rog aparatul pe 1430 megahertzi.
— ’nţeles.
Sergentul apăsă pe două clapete ale aparatului de radio de sub
bord, apoi răsuci butonul până la frecvenţa de 1430.
— Gata, dom’ maior.
— Mulţumesc. Crezi că microfonul ajunge până aici în spate?
— Nu ştiu, n-am mai încercat.
Şoferul luă microfonul mic de plastic de pe suportul lui şi
întinse firul în spirală peste speteaza scaunului.
— Pare-se că ajunge, spuse el.

266
 În difuzor se auzi un fâsâit, emiţătorul scanând şi bruind
electronic frecvenţa. Mesajul avea să urmeze în câteva secunde.
— Treadstone? Treadstone, confirmă, te rog.
— Treadstone pe recepţie, spuse maiorul Gordon Webb. Vă aud
clar. Continuaţi!
— Care îţi este poziţia?
— Cam la o milă sud de Triborough, pe East River Drive, spuse
maiorul.
— Cronometrajul tău este bunicel.
— Mă bucur să aud asta. Mă unge pe suflet… sir.
Urmă o scurtă pauză, comentariul maiorului nefiind gustat.
— Mergi pe East Seventy-first, numărul 139. Confirmă
repetând..
— Înţeles.
— Încheiat.
Webb închise butonul de emisie şi îi întinse microfonul
şoferului.
— Uită adresa asta, sergent. Acum numele tău este pe o listă
foarte scurtă.
— ’nţeles, dom’ maior. Oricum, pe chestia asta nu se aud decât
fâsâituri. Dar dat fiind că eu nu ştiu unde este şi aceste roţi n-au
ce căuta acolo, unde vreţi să vă las?
Webb zâmbi.
— La nu mai mult de două străzi distanţă. Aş risca să adorm în
şanţ dacă ar trebui să merg pe jos mai mult de atât.
— Ce ziceţi de intersecţia dintre Lexington Avenue şi Seventy-
second?
— Asta înseamnă la două străzi?
— Nu mai mult de trei.
— Dacă-s trei, eşti soldat prost.
— Atunci n-aş mai putea să vin să vă iau mai târziu, dom’
maior. Soldaţii proşti nu-s autorizaţi pentru astfel de treburi.
— Cum spui tu, sergent.
Webb închise ochii. După doi ani, avea să vadă Treadstone
Şaptezeci şi Unu. Ştia că ar fi trebuit să aibă un sentiment de
nerăbdare, dar nu-l avea. Tot ce simţea era oboseală şi o senzaţie
de zădărnicie. Ce se întâmplase?
Zgomotele oraşului îi evocau amintiri de demult, zgomote
stridente din junglă, care se contopeau într-unul singur. Şi apoi
acea noapte, când l-au înconjurat din toate părţile lumini orbitoare
şi explozii sacadate spunându-i că avea să moară. Dar nu a murit;

267
o minune înfăptuită de un om care i-a redat viaţa. Şi anii au
trecut, însă acea noapte, acele zile nu le va uita niciodată. Ce
naiba se întâmplase?
— Am ajuns, dom’ maior.
Webb deschise ochii, ştergându-şi cu mâna broboanele de
transpiraţie de pe frunte. Se uită la ceas, apucă servieta şi se
întinse să deschidă portiera.
— Voi fi aici între ora unsprezece şi unsprezece şi jumătate,
sergent. Dacă nu găseşti loc de parcare, fă ture pe aici şi o să te
găsesc eu.
— Bine, domnule. Şoferul se răsuci spre el. Aţi putea să-mi
spuneţi dacă mai târziu avem de făcut un drum mai lung?
— De ce? Ai alt client?
— Cum puteţi spune aşa ceva? Ştiţi bine că sunt la dispoziţia
dumneavoastră până îmi daţi drumul. Numai că monştrii ăştia
blindaţi înghit la benzină precum Sherman-urile de pe vremuri.
Dacă avem de mers departe, e mai bine să-i fac plinul.
— Scuză-mă. Bun. Uite ce e, oricum va trebui să afli tu unde
este, pentru că eu nu ştiu. Mergem la un aerodrom privat, la
Madison, în New Jersey. Trebuie să fiu acolo cel târziu la unu
după miezul nopţii.
— Am o vagă idee pe unde este, spuse şoferul. Dar de la
unsprezece şi jumătate nu ne rămâne suficient timp.
— OK, atunci la unsprezece. Şi-ţi mulţumesc.
Webb coborî din maşină şi aşteptă până ce aceasta se înscrise
în traficul de pe Seventy-second Street. Apoi o porni spre Seventy-
first Street.
Patru minute mai târziu se afla în faţa unei case de piatră a
cărui arhitectură bogată şi totodată discretă se potrivea cu casele
învecinate de pe strada mărginită de copaci. Era o stradă liniştită,
o stradă care inspira opulenţă. Era ultimul loc din Manhattan
unde cineva ar fi putut bănui că îşi are sediul una dintre cele mai
secrete operaţiuni speciale din ţară. Iar de cu douăzeci de minute
în urmă maiorul Webb făcea parte din cei numai opt sau zece
oameni din ţară care ştiau de existenţa ei.
Treadstone Şaptezeci şi Unu.
Urcă treptele, ştiind că apăsarea greutăţii lui pe barele de metal
încastrate în piatră declanşa mecanisme electronice care la rândul
lor puneau în mişcare aparate de filmat, redând imaginea lui pe
ecrane din interior. În afară de asta, nu ştia mare lucru. Doar că
Treadstone Şaptezeci şi Unu nu închidea niciodată; funcţiona şi

268
era monitorizată douăzeci şi patru de ore pe zi de câteva persoane
alese cu grijă, a căror identitate nu era cunoscută.
Ajunse pe ultima treaptă şi apăsă pe sonerie, o sonerie
obişnuită dar, din câte îşi dădu seama maiorul, pentru o uşă nu
tocmai obişnuită. Panoul gros de lemn era prins de o placă de oţel
aflată în dosul lui, ornamentele de fier fiind de fapt niturile de
prindere, iar mânerul sferic de alamă ascundea un senzor ce făcea
ca mai multe bare de oţel să intre instantaneu în lăcaşurile lor,
dacă, atunci când era conectată alarma, cineva atingea acel
mâner. Webb se uită în sus la ferestre. Ştia că fiecare panou de
sticlă era gros de un ţol, putând să reziste la impactul unui glonţ
de 8 mm. Treadstone Şaptezeci şi Unu era o fortăreaţă.
Uşa se deschise şi, fără să vrea, maiorul zâmbi în faţa acelei
apariţii total neaşteptate. Era o femeie elegantă, subţirică, cu părul
cărunt şi trăsături aristocratice. Vocea ei se potrivea cu înfăţişarea;
o voce cultivată la cele mai bune şcoli de pe Coasta de Est.
— Ce drăguţ din partea dumneavoastră, domnule maior, că aţi
venit pe la noi. Jeremy ne-a scris că s-ar putea să treceţi pe aici.
Intraţi. E o plăcere să vă revedem.
— Şi eu mă bucur să vă revăd, răspunse Webb, păşind în
vestibulul decorat cu mult gust, terminându-şi spusele după ce
uşa se închise: dar nu-mi amintesc unde ne-am mai văzut.
Femeia râse.
— O, am luat de atâtea ori cina împreună.
— Cu Jeremy?
— Bineînţeles.
— Cine e Jeremy?
— Un nepot devotat, care este şi prietenul dumneavoastră
devotat. Un tânăr fermecător; păcat că nu există. Femeia îl
conduse pe un culoar lung. Asta este pentru urechile vecinilor,
dacă se întâmplă să treacă vreunul prin faţa casei. Haideţi, sunteţi
aşteptat.
Trecură de o arcadă ce dădea într-un living spaţios. Maiorul
aruncă o privire. În faţa ferestrelor, un pian cu coadă şi lângă el o
harpă; şi peste tot – pe pian şi pe măsuţele lustruite ce luceau în
lumina discretă a lămpilor – se aflau fotografii în rame de argint,
suveniruri ale unui trecut plin de prosperitate şi eleganţă. Iahturi,
bărbaţi şi femei pe puntea unor nave de croazieră, câteva portrete
de militari. Precum şi două poze cu cineva călare, pregătit pentru
un meci de polo. Era o încăpere exact aşa cum te aşteptai să
găseşti într-o casă de pe această stradă. Ajunseră la capătul

269
culoarului, la o uşă mare de mahon, ornată cu sculpturi şi fier
forjat, care făceau parte din sistemul de securitate. Dacă există
cumva o cameră de luat vederi cu infraroşii, Webb nu reuşi s-o
descopere. Femeia căruntă apăsă pe o sonerie invizibilă; maiorul
auzi un uşor zumzet.
— Prietenul dumneavoastră a sosit, domnilor. Lăsaţi pocherul şi
treceţi la treabă. Deschide, Iezuitule.
— Iezuitule? întrebă Webb, mirat.
— O glumă veche, îi răspunse femeia. De pe vremea când
dumneavoastră probabil vă jucaţi încă în nisip şi vă strâmbaţi la
fetiţele de pe stradă.
Uşa se deschise, în cadrul ei apărând figura vârstnică, dar cu
ţinuta încă dreaptă, a lui David Abbott.
— Mă bucur să vă văd, domnule maior, spuse fostul Călugăr
Tăcut din Serviciile Secrete, întinzându-i mâna.
— Mă bucur că sunt aici, sir.
Lângă Abbott se ivi un alt bărbat, vârstnic, cu înfăţişare
impozantă.
— Un prieten de-al lui Jeremy, fără-ndoială, spuse el, cu umor
în glas. Regret nespus, tinere, că nu avem timp pentru prezentări.
Haide, Margaret, sus e un foc foarte plăcut. Se întoarse spre
Abbott. Mă anunţi când plecaţi, David?
— Eu cred că la ora obişnuită, răspunse Călugărul. Lor o să le
arăt eu cum să te sune.
Abia atunci Webb îşi dădu seama că în încăpere se mai afla şi
un al treilea bărbat; era în umbră, în fundul camerei şi maiorul îl
recunoscu de-ndată. Acesta era Elliott Stevens, asistentul principal
al preşedintelui Statelor Unite – unii ziceau alter ego-ul său. Un
bărbat de patruzeci şi ceva de ani, suplu, cu ochelari, cu un aer
modest ce inspira totuşi autoritate.
— O să aştept.
— Pe data viitoare, continuă Abbott. Mulţumesc, Soră Meg.
Perechea plecă, închizând uşa în urma ei. Webb rămase o clipă
privind după ei. Se potriveau atât de perfect cu încăperea pe care o
văzuse, cu această stradă liniştită, de o discretă opulenţă.
— Îi cunoaşteţi de mult, nu-i aşa?
— S-ar putea zice că de o viaţă, răspunse Abbott. El face iahting
şi l-am folosit în Marea Adriatică, să transporte materiale pentru
operaţiunile din Iugoslavia ale lui Donovan. Mihailovic a spus o
dată că omul ăsta e în stare să facă şi vremea să i se supună, aşa
curaj are. Şi nu te lăsa păcălit de graţia Sorei Meg. A fost una din

270
fetele lui Intrepid, o piranha cu dinţi foarte ascuţiţi.
— Au o poveste nemaipomenită.
— Care nu va fi niciodată spusă, zise Abbott, încheind
subiectul. Vreau să ţi-l prezint pe Elliot Stevens. Nu cred că e
nevoie să-ţi spun cine este. Webb, Stevens. Stevens, Webb.
— Sună ca o firmă de avocaţi, spuse Stevens amabil, traversând
camera, cu mâna întinsă. Mă bucur să te cunosc, Webb. Ai
călătorit bine?
— Aş fi preferat transportul militar. Nu pot să sufăr liniile
aeriene comerciale. Credeam că un vameş de la Aeroportul
Kennedy o să-mi taie şi căptuşeala de la servietă.
— Arăţi mult prea respectabil în uniforma asta, spuse râzând
Călugărul. Aşa că trebuie să fii vreun contrabandist.
— Eu tot n-am înţeles ce rost avea uniforma, spuse maiorul,
ducând servieta pe o masă lungă de lângă perete şi desfăcându-şi
de la centură coarda de nailon.
— Nu cred că e nevoie să-ţi spun, răspunse Abbott, că deseori
cea mai bună securitate o poţi obţine fiind cât mai bătător la ochi.
În acest moment, un ofiţer din serviciul de informaţii al armatei,
dând târcoale prin Zurich, în secret, ar fi putut trezi bănuieli.
— Atunci, zău că nici eu nu înţeleg, spuse asistentul de la Casa
Albă. O prezenţă pe faţă nu este şi mai alarmantă?
— Călătoria lui Webb la Zurich a fost un control consular de
rutină şi toată lumea ştie ce e cu controalele astea. Nimeni nu
păcăleşte pe nimeni. Rostul lor este să se găsească noi surse, să se
plătească informatorii. Sovieticii fac asta tot timpul; nici măcar nu-
şi dau osteneala să o ascundă. Sincer să fiu, nici noi.
— Dar nu ăsta a fost scopul călătoriei lui, spuse Stevens, care
începea să înţeleagă. Deci ce sare în ochi ascunde ceea ce nu
trebuie să se ştie.
— Exact.
— Pot să te ajut? întrebă asistentul prezidenţial, uitându-se la
Webb care încerca să scoată coarda de nailon.
— Dacă vreţi să trageţi de ea.
— Eu ştiam că se folosesc lanţuri prinse de încheietura mâinii.
— De prea multe ori au fost tăiate mâini, explică maiorul,
zâmbind la reacţia lui Stevens. În nailon se află un fir de oţel.
Degajă servieta şi o deschise pe masă, apoi aruncă o privire în
jur, la încăperea elegant mobilată având în fund uşi mari de sticlă
ce păreau să dea spre o grădină, căci se zăreau contururile unui
zid înalt.

271
 — Deci ăsta e Treadstone Şaptezeci şi Unu. Nu este aşa cum îmi
imaginam eu.
— Elliot, te rog, trage iarăşi draperiile, spuse Abbott.
Se duse apoi la bibliotecă, deschise o uşiţă din partea de jos şi
băgă mâna înăuntru. Se auzi un fâsâit uşor, întreaga bibliotecă
ieşi din perete şi se răsuci încet spre stânga. De partea cealaltă se
afla o consolă radio electronică, una din cele mai sofisticate pe care
le văzuse vreodată Gordon Webb.
— Asta seamănă mai mult cu ce ţi-ai imaginat tu? întrebă
Călugărul.
— Iisuse…
Maiorul fluieră în timp ce studia cadranele, reglajele, canalele de
frecvenţă şi mecanismele de scanere de pe panouri. La Pentagon se
găseau echipamente mult mai complicate, dar acesta era o
versiune în miniatură a celei mai bune dotări ale unei antene de
serviciu de informaţii.
— Şi mie mi-ar veni să fluier, spuse Stevens, stând în faţa
draperiei groase. Dar domnul Abbott mi-a arătat deja locurile. Ăsta
e doar începutul. Încă vreo câteva butoane şi acest loc ar arăta ca
o bază aeriană strategică din Omaha.
— Dar aceleaşi butoane transformă totul la loc în biblioteca
elegantă a unei case din East Side.
Abbott apăsă pe un buton şi în câteva secunde enorma consolă
fu înlocuită de rafturi de cărţi. Se duse apoi la celălalt corp al
bibliotecii, apăsând pe un buton din dulăpiorul de jos; biblioteca
ieşi din perete şi în locul ei se iviră fişiere mari. Călugărul scoase o
cheie şi deschise un sertar.
— Nu vreau să-ţi fac o demonstraţie, Gordon. După ce
terminăm, vreau să te uiţi prin astea. O să-ţi arăt unde e butonul
care le închide la loc. Dacă ai vreo problemă, te va ajuta gazda
noastră.
— Ce să caut?
— Vom ajunge şi la asta. Deocamdată vreau să aud despre
Zurich. Ce ai aflat?
— Iertaţi-mă, domnule Abbott, îl întrerupse Stevens. Eu pricep
mai încet fiindcă toate astea sunt noi pentru mine. Dar mă
gândeam la ceva ce aţi spus adineauri în legătură cu călătoria
maiorului Webb.
— Ce anume?
— Spuneaţi că aparent a fost un control de rutină.
— Exact.

272
 — De ce? Prezenţa maiorului era menită să-i deruteze pe cei de
la Zurich, nu Washington-ul.
Călugărul zâmbi.
— Nu degeaba te ţine preşedintele pe lângă el. Nu ne-am îndoit
nici o clipă că, cumpărând diverşi oameni, Carlos a reuşit să
pătrundă în diverse cercuri din Washington. Se pricepe să-i
găsească pe cei nemulţumiţi şi le oferă ceea ce le lipseşte. Un
Carlos nu ar putea să reziste fără astfel de oameni. Nu trebuie să
uiţi că el nu vinde doar moarte, ci şi secrete. Foarte adesea
sovieticilor, fie şi numai spre a le dovedi că s-au pripit dându-l
afară.
— Preşedintele o să vrea să afle despre treaba asta. Ar explica
mai multe lucruri.
— Doar pentru asta eşti aici, nu-i aşa?
— Cred că da.
— E o bună introducere pentru cele întâmplate la Zurich, spuse
Webb, luând servieta şi ducându-se să se aşeze într-un fotoliu.
Scoase dosarele din servietă şi le înşiră la picioarele lui, apoi luă în
mână câteva foi. Poate că voi nu v-aţi îndoit nici o clipă de faptul
că el are oameni la Washington, dar eu pot să vi-l confirm.
— Unde? În Treadstone?
— Nu există dovezi clare în acest sens, dar nu-i exclus. A găsit
acea fiche. Şi a modificat-o.
— Doamne-Dumnezeule! Cum?
— Cum, nu pot decât să bănuiesc. Dar prin cine, ştiu.
— Cine?
— Un individ pe nume Koenig. Până cu trei zile în urmă
răspundea de verificările primare la Gemeinschaft Bank.
— Cu trei zile în urmă? Da’ unde-i acum?
— Mort. Un accident de maşină bizar, pe un drum pe care
mergea zi de zi. Iată raportul poliţiei; am cerut să fie tradus.
Abbott luă hârtiile şi se instală pe un fotoliu din apropiere. Elliot
Stevens rămase în picioare. Webb spuse mai departe:
— Există acolo ceva foarte interesant. Nu ne spune nimic ce să
nu ştim, dar e un fir pe care aş vrea să-l mai urmăresc.
— Ce anume? întrebă Călugărul, citind. Aici e descris
accidentul, curba, viteza vehiculului, aparenta cotire bruscă
pentru a evita o ciocnire.
— E la sfârşit. Se menţionează omorurile petrecute la 073
Gemeinschaft, lovitura de trăsnet care ne-a făcut să sărim în sus.
— Zău? Abbott dădu repede paginile.

273
 — Uitaţi-vă la ultimele două propoziţii. Vedeţi ce vreau să spun?
— Nu tocmai, răspunse Abbott, încruntând din sprâncene. Aici
spune doar că Koenig lucra la Gemeinschaft, unde a avut loc de
curând o omucidere… şi că el a fost martor la primul schimb de
focuri. Atâta tot.
— Nu cred că asta e „tot”. Cred că a mai fost ceva. Cineva a
început să pună o întrebare, dar a rămas în suspensie. Aş vrea să
ştiu cine umblă cu creionul roşu pe rapoartele poliţiei din Zurich.
S-ar putea să fie omul lui Carlos; ştim că are pe cineva acolo.
Călugărul se lăsă pe speteaza fotoliului, tot încruntat.
— Presupunând că ai dreptate de ce n-a fost scoasă complet
referirea la cele petrecute la bancă?
— Ar fi fost prea bătător la ochi. Omorurile au avut loc. Koenig a
fost martor. Ofiţerul anchetator care a întocmit raportul putea, pe
bună dreptate, să întrebe din ce cauză?
— Dar în caz că el a vrut să sugereze o posibilă legătură, n-ar fi
fost tot atât de deranjat că ipoteca lui a fost scoasă?
— Nu neapărat. Este vorba de o bancă elveţiană. Anumite
aspecte sunt în mod oficial inviolabile, dacă nu există dovezi.
— Nu întotdeauna. Am înţeles că ai avut mare succes cu ziarele.
— Neoficial. Am apelat la curiozitatea bolnăvicioasă a
reporterilor în căutare de senzaţie şi – deşi credeam c-o să moară –
l-am făcut pe Walther Apfel să confirme pe jumătate.
— Vă întrerup, spuse Elliot Stevens. Cred că aici trebuie să
intervină Biroul Oval. Vorbind de ziare, presupun că vă referiţi la
canadiancă.
— Nu tocmai. Povestea aceea răsuflase deja; noi nu mai puteam
s-o oprim. Carlos are legături la poliţia din Zurich; de la ei a
provenit raportul acela. Noi n-am făcut decât să brodăm pe
marginea acelei poveşti şi s-o legăm de o poveste tot atât de falsă
referitoare la furtul a mai multor milioane de la Gemeinschaft.
Webb se întrerupse şi îi aruncă o privire lui Abbott. Ăsta este încă
un lucru despre care trebuie să discutăm; s-ar putea ca până la
urmă să nu fie deloc fals.
— Nu pot să cred asta, spuse Călugărul.
— Eu nu vreau s-o cred, răspunse maiorul.
— N-aţi vrea să ne întoarcem puţin în urmă? întrebă asistentul
preşedintelui, aşezându-se în faţa ofiţerului. Trebuie să mă
lămuresc pe deplin.
— Dă-mi voie să-ţi explic, interveni Abbott, văzând mirarea de
pe chipul lui Webb. Elliot se află aici din ordinul preşedintelui. Din

274
cauza crimei de la aeroportul din Ottawa.
— Este o dandana îngrozitoare, spuse Stevens pe şleau. Primul-
ministru doar cât nu i-a spus preşedintelui nostru să ne luăm
bazele din Noua Scoţie. Canadianul este foarte supărat.
— Cum au luat-o?
— Foarte rău. Tot ce ştiu ei este că un economist, funcţionar
superior de la Finanţe, din Departamentul Venitului Naţional, s-a
interesat discret de o corporaţie americană neînregistrată şi din
această cauză a fost ucis. Ca lucrurile să stea şi mai rău,
Serviciului de Informaţii canadian i s-a spus să nu se bage în
treaba asta, căci era o operaţiune americană strict secretă.
— Cine naiba a făcut asta?
— Parcă am auzit pomenindu-se ici şi colo de numele de Cur-
de-Fier, spuse Călugărul.
— Generalul Crawford? Tâmpitul!
— Vă daţi seama? interveni Stevens. Omul lor este ucis şi noi
avem tupeul să le spunem să nu se amestece.
— Bineînţeles că el a avut dreptate procedând aşa, îl corectă
Călugărul. Trebuia lucrat rapid, fără a lăsa loc pentru neînţelegeri.
Trebuia strâns imediat şurubul, şocul fiind suficient de violent
pentru a opri totul. Asta mi-a dat timp să iau legătura cu
MacKenzie Hawkins – Mac şi cu mine am lucrat împreună în
Birmania; el e pensionat acum, dar ai lui îi dau ascultare. Acum
cooperează cu noi şi asta este ce contează, nu-i aşa?
— Mai există şi alte considerente, domnule Abbott, protestă
Stevens.
— La alte niveluri, Elliot. Şi pentru noi, durii care trebuie să
facă treaba, nu contează; noi n-avem de ce să ne pierdem vremea
cu schimburi de politeţuri diplomatice. Sunt de acord că şi astea-s
necesare, dar nu ne privesc pe noi.
— Dar îl privesc pe preşedinte. Fac parte din treaba pe care o
are de făcut el. Din această cauză trebuie să mă întorc la el
lămurit pe deplin. Stevens făcu o pauză, apoi se adresă lui Webb.
Acum, vă rog, dacă vreţi să repetaţi. Ce aţi făcut exact şi de ce? Ce
rol am jucat noi în privinţa acestei canadience?
— În faza iniţială, nici unul; a fost o mişcare de a lui Carlos.
Cineva plasat foarte sus în poliţia din Zurich se află pe statul de
plată al lui Carlos. Poliţia din Zurich a inventat aşa-zisele dovezi
stabilind o legătură între ea şi cele trei omoruri. Şi asta e ceva
ridicol. Ea nu este o asasină.
— Bine, bine, spuse Stevens. A fost lucrătura lui Carlos. De ce a

275
făcut-o?
— Ca să-l scoată din vizuină pe Bourne. Femeia asta, St.
Jacques, este împreună cu Bourne.
— Bourne fiind asasinul care îşi zice Cain, corect?
— Da, spuse Webb. Carlos a jurat să îl omoare. Cain i-a
încurcat peste tot treburile lui Carlos în Europa şi în Orientul
Mijlociu, dar nu există nici o fotografie a lui Cain, nimeni nu ştie
cu adevărat cum arată. Aşa că punând în circulaţie o fotografie a
femeii – şi credeţi-mă că e în fiecare afurisit de ziar de acolo –
cineva poate că o zăreşte pe ea. Dacă o găsesc pe ea, există şanse
de a-l găsi şi pe Cain-Bourne. Carlos îi va ucide pe amândoi.
— Bun. Încă o dată, asta a fost lucrătura lui Carlos. Voi ce aţi
făcut?
— Exact ce v-am spus. Am luat legătura cu banca şi i-am
convins pe cei de la Gemeinschaft să confirme că s-ar putea – s-ar
putea numai – ca femeia să fie amestecată într-un furt mare. Nu a
fost uşor, însă omul lor, Koenig, fusese cel mituit, nu unul de-ai
noştri. Asta fiind o chestiune internă, nu voiau să se afle. După
care am sunat la ziare şi le-am spus să ia legătura cu Walther
Apfel. O femeie misterioasă, furt de milioane; editorii au sărit
imediat pe o asemenea poveste.
— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce? strigă Stevens. V-aţi
folosit de un cetăţean al unei alte ţări pentru o operaţiune secretă
a SUA! Un angajat al unui guvern care nu e un aliat apropiat. V-aţi
ieşit din minţi? N-aţi făcut decât să exacerbaţi situaţia, practic aţi
sacrificat-o!
— N-aveţi dreptate, spuse Webb. Noi încercăm să-i salvăm viaţa.
Am întors arma lui Carlos împotriva lui însuşi.
— Cum?
Călugărul ridică o mână.
— Înainte de a răspunde, trebuie să revenim la o altă întrebare,
spuse el. Căci răspunsul la ea ar putea să-ţi dea o idee de cât de
secrete trebuie să rămână aceste informaţii. Acum două minute l-
am întrebat pe maior cum a reuşit omul lui Carlos să-l găsească pe
Bourne – să găsească acea fiche care îl identifica pe Bourne ca
fiind Cain. Eu cred că ştiu, dar vreau să-ţi spună chiar el.
— Dosarele Meduza, răspunse Webb încet.
— Meduza…? Din expresia lui Stevens se vedea clar că
subiectul îi era cunoscut, făcând parte din instructajul secret de la
începuturile sale la Casa Albă. Dar astea sunt îngropate, spuse el.
— Rectificare, întrerupse Abbott. Există un original şi două

276
copii, care se află în seifurile de la Pentagon, de la CIA şi de la
Comitetul Naţional pentru Securitate. Accesul la ele este limitat la
un grup foarte restrâns, toţi făcând parte din cei mai înalţi
funcţionari ai unităţilor respective. Bourne provine din Meduza. O
confruntare a acelor nume cu evidenţele băncii ar duce la găsirea
numelui lui. Cineva i le-a dat lui Carlos. Stevens se holbă la
Călugăr.
— Vreţi să spuneţi că acest Carlos are oameni în asemenea
posturi? Este o acuzaţie extraordinară.
— Este singura explicaţie, spuse Webb.
— Dar ce motiv ar avea Bourne să-şi folosească vreodată
propriul nume?
— A fost necesar, răspunse Abbott. Era o parte esenţială a
portretului. Trebuia să fie autentic; totul trebuia să fie autentic.
Totul.
— Autentic?
— Poate că acum veţi înţelege, continuă maiorul. Implicând-o pe
Marie St. Jacques, într-un presupus furt de milioane de la
Gemeinschaft Bank, noi i-am spus lui Bourne să iasă la lumină.
Ştie că povestea este falsă.
— Bourne să iasă la lumină?
— Omul căruia i se spune Jason Bourne, zise Abbott,
ridicându-se în picioare şi îndreptându-se încet spre draperiile de
la geam, este un ofiţer de informaţii american. Cain nu există; nu
cel care crede Carlos. El este o momeală, o cursă pentru Carlos.
Asta e ceea ce este el. Sau ce a fost.
Se aşternu o scurtă tăcere, ruptă de asistentul de la Casa Albă.
— Cred că e cazul să-mi explicaţi. Preşedintele trebuie să ştie.
— Presupun că da, spuse Abbott gânditor, dând la o parte
draperiile, privind absent afară. De fapt, este o dilemă insolubilă.
Preşedinţii se schimbă, prin Biroul Oval trec oameni diferiţi, cu
temperamente şi înclinaţii diferite. Însă o strategie de muncă de
informaţii cu bătaie lungă nu se schimbă, cu una cu două. Iar o
remarcă aruncată la întâmplare, la un pahar de whisky, într-o
conversaţie post-prezidenţială, sau o frază laudativă în nişte
memorii, pot să facă praf o astfel de strategie. Nu trece zi fără să
ne facem griji din pricina celor care au supravieţuit postului de
preşedinte.
— Vă rog, îl întrerupse Stevens, nu uitaţi că eu mă aflu aici din
ordinul actualului preşedinte. Că vă place sau nu, n-are
importanţă. El are dreptul, prin lege, să ştie; şi, în numele lui,

277
insist asupra acestui drept.
— Foarte bine, spuse Abbott, continuând să privească afară.
Acum trei ani, ne-am inspirat dintr-o acţiune a englezilor. Am
creat un om care n-a existat niciodată. Dacă îţi aminteşti, înaintea
debarcării în Normandia, serviciul secret britanic a lăsat un
cadavru pe litoralul portughez, ştiind că documentele aflate asupra
lui vor ajunge în mâna ambasadei germane de la Lisabona. Pentru
acel cadavru, am inventat o viaţă – un nume, un grad de ofiţer de
marină, şcolile pe care le-a urmat, unde a fost instruit, ordine de
deplasare, permis de conducere, legitimaţii de membru la mai
multe cluburi exclusiviste din Londra şi vreo jumătate de duzină
de scrisori personale. În aceste scrisori am inclus aluzii vagi şi
câteva referiri cronologice şi geografice foarte directe, toate
indicând că debarcarea urma să aibă loc la o sută de mile de
plajele Normandiei şi la şase săptămâni distanţă de data plănuită
din iunie. După ce agenţii germani au făcut în grabă verificări în
toată Anglia – care printre altele, au fost supravegheate şi
monitorizate de MI 5 – Înaltul Comandament de la Berlin a muşcat
din momeală şi a dat ordin să fie deplasată o mare parte a
trupelor. În ciuda pierderilor care au fost, mii şi mii de vieţi au fost
salvate de acel om care n-a existat niciodată.
Abbott lăsă draperiile să cadă la loc şi se duse înapoi la fotoliul
lui, cu un aer obosit.
— Cunosc povestea, spuse asistentul de la Casa Albă. Şi?
— Ce am făcut noi a fost o variaţiune, spuse Călugărul. Am
creat un om viu, o adevărată legendă care s-a răspândit deodată
peste tot, un individ prezent peste tot în Asia de Sud-Est, care-l
depăşea pe Carlos tot mai mult, mai ales la capitolul cifre. De câte
ori avea loc un asasinat, sau o moarte inexplicabilă, de câte ori
vreo personalitate cunoscută era victima unui accident fatal, era
opera lui Cain. Numele lui a fost furnizat surselor de nădejde –
informatori plătiţi, cunoscuţi pentru exactitatea lor. La ambasade,
posturi de ascultare, întregi reţele de informaţii au fost făcute să
ajungă rapoarte tot mai dese privind activităţile lui Cain.
„Asasinatele” lui sporeau lună de lună, uneori chiar săptămânal.
El este peste tot… şi chiar era. Din toate punctele de vedere.
— Vreţi să ziceţi că acest Bourne era?
— Da. A petrecut luni de zile învăţând tot ce se putea învăţa
despre Carlos, studiind toate dosarele pe care le aveam, toate
asasinatele cunoscute sau bănuite în care era implicat Carlos. A
analizat tactica lui Carlos, metodele lui de operare, totul. Multe din

278
acele materiale, n-au văzut niciodată lumina zilei şi probabil că
nici n-o vor vedea vreodată. Sunt ceva exploziv – guverne şi
carteluri internaţionale şi ar sării unii altora la gât. Nu exista
literalmente nimic ce Bourne să nu ştie – din ceea ce se putea şti –
despre Carlos, iar apoi el apărea întotdeauna sub altă înfăţişare,
vorbind mai multe limbi, discutând în cercuri de criminali înrăiţi
despre lucruri pe care doar un ucigaş de profesie putea să le ştie.
După care dispărea, lăsând în urmă bărbaţi şi femei uluiţi şi
adesea speriaţi. Îl văzuseră pe Cain; exista şi era necruţător.
Aceasta era imaginea pe care o lăsa Bourne.
— Şi el este în clandestinitate, în felul acesta, de trei ani?
întrebă Stevens.
— Da. A trecut în Europa, cel mai desăvârşit asasin alb din
Asia, perfecţionat în abominabila Meduza, sfidându-l pe Carlos în
propria lui ogradă. Iar în acest răstimp a salvat patru oameni
însemnaţi de Carlos şi-a bătut joc de el de câte ori a putut…
încercând tot timpul să-l facă să iasă la lumină. A petrecut
aproape trei ani trăind cea mai primejdioasă minciună pe care o
poate trăi un om, genul de existenţă pe care puţini oameni o
cunosc vreodată. Majoritatea ar fi cedat sub o asemenea presiune.
Şi această posibilitate nu poate fi niciodată exclusă.
— Ce fel de om este el?
— Un profesionist, răspunse Gordon Webb. Unul care a avut
pregătirea şi capacitatea necesară, care a înţeles că acest Carlos
trebuie găsit şi oprit.
— Dar trei ani…?
— Dacă acest lucru vi se pare incredibil, spuse Abbott, trebuie
să ştiţi că s-a lăsat operat. A fost ca o ultimă ruptură cu trecutul,
cu omul care fusese, pentru a deveni ceea ce nu era. Nu cred să
existe vreun mod în care o naţiune să poată răsplăti un om ca
Bourne pentru ceea ce a făcut. Poate că singura cale este de a i da
şansa să izbutească – şi, pe Dumnezeu, eu am de gând să i-o dau.
Călugărul făcu o pauză de exact două secunde. Dacă este Bourne.
Pe Elliot Stevens parcă l-ar fi pocnit cineva în cap cu o măciucă.
— Ce aţi spus? întrebă el.
— Îmi pare rău, dar am păstrat asta pentru la urmă. Voiam să
înţelegeţi cum stau lucrurile, înainte de a vă descrie lacuna. Poate
că nu e o lacună – pur şi simplu nu ştim. S-au întâmplat prea
multe lucruri pe care noi nu le înţelegem, dar nu ştim. Ăsta este
motivul pentru care nu trebuie să existe nici un amestec de la alte
niveluri, nici un fel de dulcegării diplomatice care ar risca să dea în

279
vileag strategia. Am putea să condamnăm un om la moarte, un om
care a dat mai mult decât oricare dintre noi. Dacă izbuteşte, se
poate întoarce la viaţa lui, dar numai în mod anonim, cu condiţia
ca identitatea lui să nu fie niciodată dezvăluită.
— Cred că va fi nevoie să-mi explicaţi din ce cauză, spuse mirat
asistentul prezidenţial.
— Din cauză că loialitatea, Elliot, nu se limitează numai la ceea
ce numim în mod obişnuit „oameni cumsecade”. Carlos şi-a
alcătuit o armată de bărbaţi şi de femei care îi sunt devotaţi. Poate
că unii nici nu-l cunosc, dar îl venerează. Cu toate acestea, dacă
Bourne izbuteşte să-l lichideze pe Carlos – ori să-l atragă în cursă
astfel ca să punem noi mâna pe el – şi pe urmă să dispară, este
liber, acasă.
— Dar spuneţi că s-ar putea să nu fie Bourne.
— Am spus că nu ştim. La bancă a fost Bourne; semnăturile
sunt autentice. Dar acum este Bourne? Vom afla în următoarele
câteva zile.
— Dacă iese la lumină, adăugă Webb.
— Este o problemă delicată, continuă Abbott. Există atât de
multe variante. Dacă nu este Bourne – ori dacă a trădat – asta ar
explica telefonul la Ottawa, crima de la aeroport. Din câte ne dăm
seama, cunoştinţele femeii au fost folosite pentru a atrage banii la
Paris. Carlos nu avea altceva de făcut decât să se intereseze la
Ministerul de Finanţe canadian. Restul ar fi fost o joacă de copii
pentru el. Să-i ucidă contactul, să o înspăimânte, să o izoleze şi să
se folosească de ea pentru a-l prinde la înghesuială pe Bourne.
— Aţi reuşit să-i trimiteţi vorbă femeii? întrebă maiorul.
— Am încercat şi n-am reuşit. L-am pus pe Mac Hawkins să-l
sune pe un tip care lucrase şi el îndeaproape cu Marie St. Jacques,
un tip pe nume Alan nu-ştiu-cum. Acesta i-a dat dispoziţie să se
întoarcă imediat în Canada. Femeia i-a închis telefonul în nas.
— Fir-ar să fie! explodă Webb.
— Aşa e. Dacă am fi reuşit să o aducem pe ea înapoi, am fi aflat
multe. Ea este cheia. De ce este cu el? De ce este el cu ea? Nimic
nu e clar.
— Pentru mine încă şi mai puţin! spuse Stevens, uimirea lui
începând să se transforme în supărare. Dacă vreţi să aveţi
cooperarea preşedintelui – şi nu vă promit nimic – ar fi cazul să fiţi
mai explicit.
Abbott se întoarse către el.
— Cu vreo şase luni în urmă, Bourne a dispărut. Ceva s-a

280
întâmplat; nu ştim sigur ce anume, dar putem să punem cap la
cap nişte fapte şi să emitem o ipoteză. A transmis la Zurich că se
află în drum spre Marsilia. Mai târziu – prea târziu – am înţeles.
Aflase despre Carlos că acceptase un contract pus pe capul lui
Howard Leland şi Bourne a încercat să-l împiedice. După aceea,
nimic; a dispărut. Fusese ucis? Cedase tensiunii? Renunţase?..
— Nu pot să accept aşa ceva, îl întrerupse Webb furios. Nu voi
accepta aşa ceva!
— Ştiu, spuse Călugărul. De asta vreau să te uiţi prin dosarul
ăla. Cunoşti codurile; sunt toate acolo. Vezi dacă poţi să detectezi
vreo neconcordanţă la Zurich.
— Vă rog! interveni Stevens. Dumneavoastră ce credeţi? Nu se
poate să nu fi descoperit ceva concret, ceva de la ce să porniţi
pentru a vă forma o părere. Am nevoie să ştiu acest lucru,
domnule Abbott. Preşedintele are nevoie.
— Aş da orice să am aşa ceva, răspunse Călugărul. Ce am
descoperit? Totul şi nimic. S-au scurs trei ani de când am
declanşat cea mai bine şi mai atent pregătită diversiune. Toate
actele false au fost bazate pe documente existente, fiecare mişcare
a fost calculată şi justificată; fiecărui bărbat şi fiecărei femei –
informatori, contacte, surse – li s-au dat chipuri, glasuri, poveşti
pe care să le spună. Şi lună de lună, săptămână de săptămână,
ajungeam tot mai aproape de Carlos. Şi deodată, nimic. Tăcere.
Şase luni de vid.
— Dar nu şi acum, îl contrazise asistentul preşedintelui.
Tăcerea a fost ruptă. De către cine?
— Asta e întrebarea fundamentală, nu-i aşa? spuse bărbatul cel
mai vârstnic, cu glas obosit. După luni de tăcere, o explozie bruscă
de activitate neautorizată, de neînţeles. Contul penetrat, la fiche
modificată, milioane transferate – după toate aparenţele, furate. Şi
mai ales, oameni omorâţi şi curse întinse altora. Dar pentru cine,
de către cine? Călugărul clătină din cap, cu un aer deznădăjduit.
Cine este omul acela?

281
 CAPITOLUL 20
Limuzina era parcată între două felinare, peste drum de casa de
piatră şi puţin în diagonală. La volan şedea un şofer în uniformă,
ceva deloc neobişnuit pe această stradă, mărginită de copaci.
Totuşi, ceva nu era tocmai obişnuit: cei doi bărbaţi care şedeau pe
bancheta din spate, în întuneric, nu făceau nici un gest că ar vrea
să coboare. Ei urmăreau intrarea în casă, siguri că nu puteau fi
văzuţi de camera de filmat cu infraroşii.
Unul dintre ei îşi potrivi mai bine ochelarii; ochii din dosul
lentilelor, precum cei de bufniţă, supravegheau totul cu
suspiciune. Alfred Gillette, directorul responsabil cu verificarea şi
evaluarea personalului, de la Consiliul Naţional pentru Securitate,
se adresă vecinului său:
— Ce bucurie să fii de faţă atunci când aroganţa se prăbuşeşte.
Şi cu atât mai mult să fii instrumentul acestei prăbuşiri.
— Tu chiar că nu poţi să-l suferi, nu-i aşa? întrebă însoţitorul
său, un bărbat lat în umeri, îmbrăcat într-un trenci negru, vorbind
cu un accent ce amintea de o limbă slavă de undeva din Europa.
— Îl detest. El este exponentul a tot ceea ce urăsc la
Washington. Şcolile cuvenite, case în Georgetown, ferme în
Virginia, întâlniri liniştite la cluburile lor. Ei au propria lor lume
închisă, în care nu pătrunde nimeni – ei o conduc. Nemernicii.
Aristocraţii Washingtonului, cu aere superioare şi plini de ei. Se
folosesc de intelectul altor oameni, de munca altora, incluzându-le
în decizii ce poartă semnătura lor. Iar dacă nu eşti unul de-ai lor,
devii parte din acea entitate amorfă, „un personal foarte bun”.
— Exagerezi, spuse europeanul cu ochii pe casă. Nu ţi-a mers
tocmai rău acolo. Altfel nici nu te-am fi contactat.
Gillette se încruntă.
— Nu mi-a mers rău fiindcă am devenit indispensabil pentru
prea mulţi ca David Abbott. Eu am în capul meu o mie de fapte pe
care ei nici nu le ţin minte. Pur şi simplu le este mai uşor să mă
pună pe mine acolo unde se pun întrebări, unde sunt probleme
cărora trebuie să li se găsească rezolvare. Director pentru
Verificarea şi Evaluarea Personalului. Au creat acest titlu, acest
post, pentru mine. Ştii de ce?
— Nu, Alfred, răspunse europeanul, uitându-se la ceas.

282
 — Fiindcă ei nu au răbdare să petreacă ore în şir studiind atent
mii de cereri de serviciu şi de dosare. Preferă să ia masa la Sans
Souci sau să se împăuneze în faţa unor comitete ale Senatului,
citind materiale pregătite de alţii – de cei care nu se văd, nu au
nume, de acel „personal foarte bun”.
— Eşti un om înăcrit, spuse europeanul.
— Mai mult decât îţi poţi închipui. De o viaţă fac munca pe care
nemernicii ăia ar fi trebuit să o facă ei înşişi. Şi pentru ce? Un titlu
şi din când în când un prânz unde creierul meu este pus la bătaie
între felul unu şi felul doi! De către indivizi ca acest David Abbott,
de o aroganţă fără pereche. Ei n-ar fi nimic fără oameni ca mine.
— Nu-l subestima pe Călugăr. Carlos nu-l subestimează.
— Cum ar putea s-o facă? El nu ştie ce să evalueze. Tot ce face
Abbott este învăluit în secret; nimeni nu ştie câte greşeli a făcut.
Iar dacă ar ieşi vreuna la lumină, ar fi învinuiţi unii ca mine.
Europeanul îşi desprinse privirea de pe casă şi se uită la
Gillette.
— Te ambalezi foarte tare, Alfred, spuse el, cu răceală în glas. Ar
trebui să ai grijă.
Birocratul zâmbi.
— Asta nu mă împiedică să-mi fac treaba; cred că ce am făcut
pentru Carlos demonstrează acest lucru. Să zicem că mă pregătesc
pentru o confruntare pe care n-aş evita-o pentru nimic în lume.
— O afirmaţie cinstită, spuse bărbatul lat în umeri.
— Dar tu? Tu eşti cel care a dat de mine.
— Ştiam ce trebuie să caut.
Europeanul privi din nou pe geam.
— Vreau să zic tu. Munca pe care o faci. Pentru Carlos.
— Eu nu am nişte motive atât de complicate. Am scăpat dintr-o
ţară unde oamenii instruiţi sunt promovaţi după bunul plac al
unor imbecili în stare să-l recite pe Marx pe dinafară. Carlos a
ştiut şi el ce trebuie să caute.
Gillette izbucni în râs, privirea inexpresivă căpătând un
oarecare licăr.
— Până la urmă nu suntem chiar atât de diferiţi. Dacă
înlocuieşti pedigree-ul aristocraţilor noştri de pe Coasta de Est cu
operele lui Marx, obţii o paralelă evidentă.
— Poate, spuse europeanul, uitându-se iarăşi la ceas. Nu mai e
mult. Abbott ia întotdeauna cursa de la miezul nopţii, la
Washington ştiindu-se ceas de ceas unde se află.
— Eşti sigur că va ieşi singur?

283
 — Aşa face întotdeauna şi precis că nu vrea să fie văzut cu Elliot
Stevens. Webb şi Stevens vor pleca şi ei separat. Douăzeci de
minute este intervalul standard pentru cei convocaţi aici.
— Cum ai găsit Treadstone?
— Nu a fost foarte greu. Şi tu ai contribuit la asta, Alfred. Ai
făcut parte dintr-un personal foarte bun. Bărbatul râse, cu ochii
nedezlipiţi de pe casă. Cain provenea din Meduza, tu ne-ai spus
asta şi dacă bănuielile lui Carlos erau corecte, asta însemna
Călugărul, noi ştiam asta; acest lucru îl lega de Bourne. Carlos ne-
a dat dispoziţie să-l ţinem pe Abbott sub supraveghere douăzeci şi
patru de ore pe zi; se întâmplase ceva. Când s-au auzit la
Washington împuşcăturile de la Zurich, Abbott a devenit
imprudent. L-am urmărit până aici. A fost doar o chestiune de
răbdare.
— Asta v-a condus în Canada? La tipul de la Ottawa?
— Tipul de la Ottawa s-a dat singur de gol, întrebând de
Treadstone. Când am aflat cine e fata, am pus să fie urmărit
Ministerul de Finanţe, secţia ei. S-a primit un telefon de la Paris;
era ea, spunându-i să înceapă o investigaţie. Nu ştim de ce, dar
bănuim că Bourne s-ar putea să încerce să distrugă Treadstone.
Dacă a trădat, asta ar fi o cale de a scăpa şi a rămâne cu banii.
Oricum, n-are importanţă. Brusc, acest şef de secţie de care nu
auzise nimeni în afara guvernului canadian a devenit o chestiune
de cea mai înaltă prioritate. Comunicatele serviciilor de informaţii
făceau să zbârnâie firele. Asta însemna că avusese dreptate Carlos;
că tu ai avut dreptate, Alfred. Cain nu există. El este o invenţie, o
cursă.
— De la bun început, sublinie Gillette. V-am spus-o. Trei ani de
rapoarte false, surse neverificate. Era limpede.
— De la bun început, spuse gânditor europeanul. Fără îndoială,
cea mai izbutită operă a Călugărului… până când s-a întâmplat şi
opera l-a trădat. Totul se destramă.
— Faptul că Stevens e aici confirmă acest lucru. Preşedintele
insistă să ştie.
— Este nevoit s-o facă. La Ottawa există o suspiciune
persistentă că un şef de secţie de la Finanţe a fost ucis de serviciile
de informaţii. Europeanul se întoarse de la geam privindu-l în ochi
pe birocrat. Nu uita, Alfred, că noi vrem numai să ştim ce s-a
întâmplat. Ţi-am spus faptele, aşa cum le-am auzit noi; sunt
indiscutabile şi Abbott nu le poate nega. Dar ele trebuie prezentate
ca şi cum ar fi fost obţinute independent, de propriile noastre

284
surse. Tu eşti îngrozit. Ceri socoteală; toate ramurile serviciilor de
informaţii au fost înşelate.
— Aşa şi este! exclamă Gillette. Înşelate şi folosite. Nimeni nu
ştie la Washington despre Bourne, despre Treadstone. Au ţinut pe
toată lumea deoparte; este îngrozitor. Nu e nevoie să mă prefac.
Nemernici aroganţi!
— Alfred, îl domoli europeanul, ridicând mâna în sus,
aminteşte-ţi pentru cine lucrezi. Ameninţarea nu poate fi
întemeiată pe stări emoţionale, trebuie să fie o indignare
profesională, exprimată cu sânge rece. Te va bănui imediat, iar tu
trebuie să-i risipeşti acele bănuieli tot atât de repede. Tu eşti
acuzatorul, nu el.
— N-o să uit.
— Bun.
Prin geam se zăriră farurile unei maşini.
— Taxiul lui Abbott a sosit. Mă ocup eu de şofer. Europeanul
apăsă pe un buton de sub cotiera din dreapta lui. O să fiu în
maşina mea, peste drum, ascultând. Se adresă şoferului; Abbott va
ieşi din clipă în clipă. Ştii ce ai de făcut.
Şoferul dădu din cap. Coborâră din limuzină amândoi deodată.
Şoferul dădu ocol maşinii, ca şi cum şi ar fi escortat patronul.
Gillette îi urmărea prin geamul din spate. Cei doi stătură împreună
câteva secunde, apoi se despărţiră, europeanul îndreptându-se
spre taxiul care se apropia, ţinând mâna în sus, cu o bancnotă
între degete. Taxiul avea să fie expediat, cel care îl comandase
schimbându-şi planurile. Şoferul o luase cu pas grăbit în susul
străzii şi stătea acum ascuns la adăpostul unei scări, la două case
de Treadstone Şaptezeci şi Unu.
Treizeci de secunde mai târziu, privirea lui Gillette fu atrasă
către uşa casei de piatră. Se văzu lumină şi David Abbott, grăbit,
ieşi în stradă, privind la ceas, evident nemulţumit. Taxiul era în
întârziere şi el trebuia să prindă avionul. Coborî treptele şi o luă la
stânga, uitându-se după taxi. Ajunse în dreptul şoferului, când se
afla deja în afara razei camerei de filmat.
Interceptarea fu rapidă, o discuţie scurtă. Peste câteva clipe, un
David Abbott uimit se urcă în limuzină, iar şoferul se îndepărtă.
— Tu! spuse Călugărul, cu furie şi dispreţ în glas. Tocmai tu.
— Nu cred că eşti în situaţia de a te arăta dispreţuitor… şi cu
atât mai puţin arogant.
— Ce ai făcut? Cum îndrăzneşti? Zurich. Dosarele Meduza. Tu ai
fost acela!

285
 — Dosarele Meduza, da. Zurich, da. Dar nu e vorba de ce am
făcut eu, ci de ce ai făcut tu. Ne-am trimis oamenii noştri la
Zurich, spunându-le ce să caute. Numele lui e Bourne, nu-i aşa?
El este cel căruia tu îi spui Cain. Omul pe care l-ai inventat.
Abbott se stăpâni.
— Cum ai găsit această casă?
— Cu răbdare. Am pus să fii urmărit.
— Tu ai pus să fiu urmărit? Ce naiba te-a apucat?
— Am vrut să limpezesc nişte lucruri. În privinţa cărora ne-ai
minţit pe toţi, ne-ai ascuns adevărul.
— O, Doamne, idiotule! Abbott respiră adânc. De ce ai făcut-o?
De ce n-ai venit tu însuţi la mine?
— Pentru că n-ai fi făcut nimic. Ai manipulat toate serviciile de
informaţii. Milioane de dolari, nenumărate ore de muncă,
ambasade şi antene alimentate cu minciuni despre un asasin care
n-a existat niciodată. Da, îmi amintesc cuvintele tale – ce sfidare
pentru Carlos! Adică ce capcană! Iar de noi te-ai folosit ca pioni. În
calitate de membru responsabil al Consiliului pentru Securitate,
sunt profund indignat. Sunteţi toţi la fel. Cine te-a ales pe tine pe
post de Dumnezeu, permiţându-ţi să încâlci regulile – şi nu numai
regulile, legile – şi să ne pui pe noi într-o postură ridicolă?
— Nu exista altă cale, spuse bărbatul în vârstă, cu chipul
brăzdat de oboseală. Câţi ştiu? Spune-mi adevărul.
— N-am mai spus nimănui. Am făcut atâta lucru pentru tine.
— S-ar putea să nu fie de ajuns. O, Iisuse!
— Nu mai poate continua şi cu asta basta. Vreau să ştiu ce s-a
întâmplat.
— Ce s-a întâmplat?
— Cu această grozavă strategie a ta. Pare să… se destrame.
— De ce spui asta?
— Este cât se poate de evident. L-ai pierdut pe Bourne, nu
reuşeşti să-l găseşti. Cain al tău a dispărut cu o întreagă avere
depusă pentru el la o bancă din Zurich.
Abbott rămase tăcut o clipă.
— Ia stai o clipă. Cum ai dat de acest fir?
— Datorită ţie, răspunse Gillette repede, uitând de prudenţă,
lăsându-se momit de întrebare. Trebuie să recunosc că ţi-am
admirat stăpânirea atunci când tâmpitul ăla de la Pentagon a
vorbit despre Operaţiunea Meduza, făcând pe deşteptul… în timp
ce şedea chiar în faţa celui care o crease.
— Asta-i istorie. Glasul lui Abbott nu mai suna obosit, îşi

286
recăpătase tăria. Asta n-avea cum să-ţi spună ceva.
— Să zicem că mi s-a părut cam neobişnuit pentru tine să nu
spui nimic. Cine, de la masa aia, ştia mai multe despre Meduza
decât tine? Dar tu n-ai spus o vorbă şi asta m-a pus pe gânduri.
Aşa că m-am opus cu vehemenţă să-i dăm prea multă atenţie
acestui asasin, Cain. N-ai putut rezista, David. Trebuia să oferi un
motiv foarte plauzibil pentru a continua urmărirea lui Cain. Şi l-ai
amestecat pe Carlos în această vânătoare.
— Era adevărat, interveni Abbott.
— Desigur. Tu ai ştiut când să-l foloseşti ca argument, iar eu l-
am notat. Ingenios găsit. Un şarpe din capul Meduzei, pregătit
pentru un rol mitic. Rivalul sare în ringul campionului pentru a-l
scoate pe campion din colţul lui.
— Totul a fost temeinic, de la bun început.
— Desigur. Cum spuneam, ingenios lucrat. Până în cele mai
mici amănunte, mergând până la acţiunile întreprinse împotriva
lui Cain chiar de ai lui. Şi cine putea să-l informeze pe Cain de
acele acţiuni mai bine decât singurul om din Comitetul Celor
Patruzeci care a prezentat rapoarte despre toate operaţiunile
secrete. Te-ai folosit de noi toţi!
Călugărul dădu din cap.
— Foarte bine. Până la un punct ai dreptate. Am abuzat într-o
oarecare măsură, dar, după părerea mea, în mod pe deplin
justificat, însă lucrurile nu stau cum crezi tu. Există un control,
altfel nu se poate şi nici eu n-aş fi acceptat. Treadstone este format
dintr-un mic grup de oameni, dintre cei mai de încredere din
conducerea ţării. Din Serviciul de Informaţii al Armatei, din Senat,
din CIA, din Serviciul de Informaţii al Marinei şi, ca să-ţi spun
sincer, acum chiar şi de la Casa Albă. Dacă s-ar face abuzuri, nici
unul dintre ei nu ar şovăi să pună capăt operaţiunii. Până acum
nici unul nu a considerat că este cazul s-o facem şi te rog şi pe tine
să n-o faci.
— Voi fi şi eu inclus în Treadstone?
— Acum deja eşti.
— Bun. Ce s-a întâmplat? Unde este Bourne?
— Aş da orice să ştim. Nici măcar nu suntem siguri că este
Bourne.
— Nu sunteţi siguri că ce?!
Europeanul închise comutatorul de pe bord.
— Asta e, spuse el. Asta trebuia să aflăm. Se întoarse către
şoferul aflat lângă el. Acum, rapid. Treci lângă scară. Nu uita, dacă

287
vreunul din ei iese, ai exact trei secunde până să se închidă uşa.
Mişcă-te repede.
Bărbatul în uniformă coborî primul, luând-o pe trotuar spre
Treadstone Şaptezeci şi Unu. Dintr-o casă învecinată, o pereche îşi
lua rămas bun de la musafiri. Şoferul încetini pasul, băgă mâna în
buzunar după o ţigară şi se opri să şi-o aprindă. Arăta ca un şofer
plictisit de ceasuri întregi de aşteptare. Europeanul îl urmări cu
privirea, apoi se descheie la trenci şi scoase un revolver lung, a
cărui ţeavă era prelungită cu o surdină. Trase piedica, puse arma
la loc în toc, coborî din maşină şi traversă strada, îndreptându-se
spre limuzină. Oglinzile fuseseră potrivite astfel ca, stând în
unghiul mort, nici unul din bărbaţii din maşină să nu-l poată
vedea apropiindu-se. Europeanul se opri puţin lângă partea din
spate a maşinii, după care, cu mâna întinsă, se repezi şi deschise
portiera din faţă, sări înăuntru şi aţinti arma peste speteaza
scaunului.
Alfred Gillette scoase un ţipăt şi se întinse să deschidă uşa.
Europeanul apăsă pe butonul de blocare a tuturor celor patru
portiere. David Abbott rămase nemişcat, privindu-l pe cel care
dăduse buzna.
— Bună seara, Călugăre, spuse europeanul. Un altul, despre
care am auzit că foloseşte şi el deseori un strai religios, îţi
transmite felicitări. Nu numai pentru Cain, ci şi pentru personalul
de casă de la Treadstone. Yachtsman, de pildă, care cândva a fost
un mare agent.
Gillette îşi regăsi glasul; era un amestec de ţipăt şi şoaptă.
— Ce e asta? Cine eşti? strigă el, prefăcându-se că nu ştie.
— Ei hai, prietene. Nu-i nevoie, spuse omul cu pistolul. Văd
după expresia de pe faţa domnului Abbott că îşi dă seama că
îndoielile lui iniţiale în ce te priveşte erau întemeiate. Întotdeauna
trebuie să ai încredere în primul instinct, nu-i aşa, Călugăre? Ai
avut dreptate, bineînţeles. Am mai găsit încă un om nemulţumit;
sistemul vostru îi înmulţeşte cu rapiditate alarmantă. Într-adevăr,
el ne-a dat dosarele Meduza şi, într-adevăr, acestea ne-au condus
la Bourne.
— Cum?! urlă Gillette. Ce spui?
— Eşti un neghiob, Alfred. Dar ai făcut întotdeauna parte dintr-
un personal foarte bun. Păcat că n-ai ştiut cu care personal să
rămâi; cei de soiul tău nu ştiu niciodată.
— Tu ăsta!… Gillette se ridică de pe scaun, cu faţa
schimonosită.

288
 Europeanul trase, zgomotul scurt abia auzindu-se în interiorul
capitonat al limuzinei. Birocratul se prăbuşi pe podea, lângă uşă,
cu ochii ca de bufniţă larg deschişi, sticloşi.
— Nu cred că îl jeleşti, spuse europeanul.
— Nu, răspunse Călugărul.
— Să ştii că omul acela este Bourne. Cain a trădat; n-a mai
rezistat. Lunga perioadă de tăcere s-a încheiat. Şarpele din capul
Meduzei s-a decis să lucreze pe cont propriu. Sau poate a fost
cumpărat. Şi asta e o posibilitate, nu-i aşa? Carlos cumpără pe
mulţi oameni, ca de exemplu pe cel care se află la picioarele tale.
— De la mine nu vei afla nimic. N-are rost să încerci.
— Nu e nimic de aflat. Noi ştim totul. Delta, Charlie… Cain. Dar
acum numele nu mai au nici o importanţă. Nu mai rămâne decât
izolarea definitivă – scoaterea din scenă a Călugărului care ia
hotărârile. Bourne este prins în cursă. Este terminat.
— Mai sunt şi alţii care iau hotărâri. Va reuşi să ajungă la ei.
— Dacă o va face, îl vor ucide fără somaţie. Nimic nu este mai
dezgustător decât un om care a trădat, dar pentru ca un om să
trădeze trebuie să existe o dovadă indiscutabilă că a fost la început
al vostru. Carlos are dovada; a fost al vostru, originile lui fiind la
fel de secrete ca tot ce există în dosarele Meduza.
Bătrânul se încruntă. Îi era teamă, nu pentru viaţa lui, ci
pentru ceva infinit mai important.
— Eşti nebun, spuse el. Nu există dovadă.
— Asta a fost scăparea, scăparea ta. Carlos e meticulos;
tentaculele lui ajung până în locurile cele mai ascunse. Aveai
nevoie de un om din Meduza, cineva care existase şi a dispărut. Ai
ales un om pe nume Bourne fiindcă împrejurările dispariţiei lui
fuseseră şterse, eliminate din toate evidenţele existente – sau aşa
ai crezut tu. Dar nu te-ai gândit la cei de la Hanoi, care infiltraseră
Meduza; acele evidenţe există. La 25 martie 1968, Jason Bourne a
fost executat de către un ofiţer de informaţii american în junglele
de la Tam Quan.
Călugărul se aruncă asupra lui; nu mai putea face decât un
ultim gest, o ultimă sfidare. Europeanul apăsă pe trăgaci.

Uşa casei se deschise. În întuneric, sub scară, şoferul zâmbi.

Asistentul de la Casa Albă era condus la plecare de către bătrânul
care locuia în casă, cel căruia îi spuneau Yachtsman; ucigaşul ştia
că asta înseamnă că primul circuit de alarmă era deconectat. Nu
mai era vorba decât de trei secunde.

289
 — Mă bucur că aţi trecut pe la noi, spuse bătrânul strângându-i
mâna.
— Vă mulţumesc foarte mult, domnule.
Acestea fură ultimele cuvinte rostite de cei doi. Şoferul trase de
două ori, pe deasupra balustradei de cărămidă, sunetele înfundate
pierzându-se în zgomotele îndepărtate ale oraşului. Bătrânul căzu
pe spate, înapoi în casă; asistentul de la Casa Albă îşi încleştă
mâna pe partea de sus a pieptului, izbindu-se de tocul uşii. Şoferul
ocoli balustrada şi urcă în fugă treptele, prinzând trupul lui
Stevens exact când se prăvălea. Cu o putere ca de taur, ucigaşul îl
ridică şi îl azvârli înapoi în casă, în vestibul, dincolo de celălalt
trup. După care îşi întoarse atenţia către marginea interioară a
uşii masive, placate cu oţel. Ştia ce trebuie să caute şi îl găsi; un
cablu pe muchia de sus, care dispărea apoi în perete, vopsit în
culoarea tocului. Închise parţial uşa, ochi şi trase în cablu. Ieşiră
scântei. Camerele de filmat erau deconectate, toate ecranele
întunecate.
Deschise uşa pentru a-i face semn europeanului. Nu era nevoie;
acesta traversa deja strada liniştită. Urcă treptele şi intră. Aruncă
o privire spre vestibul, spre culoar – uşa din capătul culoarului.
Apucară amândoi un covor din vestibul, închizând uşa peste
marginea acestuia astfel ca, deşi zăvoarele erau la locul lor, să
rămână un spaţiu de câţiva centimetri. Aşa nu riscau să se
declanşeze vreo altă alarmă.
Rămaseră în picioare, tăcuţi, aşteptând. Ştiau amândoi că dacă
cineva va constata pana, o va constata curând. Sus se auzi o uşă
deschizându-se, urmată de paşi şi de vorbele rostite de un glas
melodios de femeie.
— Dragul meu, tocmai am constatat că afurisita aia de cameră
de filmat s-a defectat. Vrei să vezi ce e cu ea?
Urmă o pauză, apoi iarăşi glasul femeii.
— Dacă mă gândesc bine, de ce să nu-i spui lui David?
Încă o pauză perfect cronometrată.
— Nu-l deranja pe Iezuit, dragul meu. Spune-i lui David!
Doi paşi. Tăcere. Un foşnet de ţesătură. Europeanul se uită
către casa scării. Se stinse o lumină. David. Iezuit… Călugăr!
— Prinde-o! urlă el către şofer, întorcându-se şi îndreptându-şi
arma către uşa de la capătul culoarului.
Tipul în uniformă o luă la goană pe scări în sus; se auzi o
împuşcătură provenind de la o armă puternică, fără surdină.
Europeanul privi în sus; şoferul se ţinea de umăr, haina fiindu-i

290
plină de sânge, dar cu pistolul întins, continuând să tragă.
Uşa de la capătul culoarului se deschise brusc, în cadrul ei
apărând maiorul, uluit, cu un dosar în mână. Europeanul trase de
două ori; Gordon Webb se prăbuşi pe spate, cu gâtul sfârtecat,
hârtiile din dosar împrăştiindu-se pe podea. Ucigaşul urcă repede
scara. Femeia cu păr cărunt era moartă, căzută peste balustradă,
cu sângele şiroindu-i din cap şi din gât.
— Eşti teafăr? Poţi să te mişti? îl întrebă europeanul pe şofer.
Acesta dădu din cap.
— Căţeaua asta mi-a făcut zob umărul, dar mă descurc.
— Trebuie! îi ordonă superiorul lui, scoţându-şi trenciul. Pune-l
pe tine. Vreau să-l aducem pe Călugăr înăuntru. Repede!
— Iisuse!…
— Carlos îl vrea pe Călugăr aici!
Rănitul îmbrăcă cu greu trenciul negru şi coborî scările, ocolind
trupul bătrânului şi al asistentului de la Casa Albă. Ieşi cu grijă pe
uşă şi coborî treptele.
Europeanul se uită după el, să vadă dacă era suficient de
zdravăn pentru ce avea de făcut; era. Şoferul avea să aducă în casă
cadavrul lui David Abbott, sprijinindu-l, de ochii eventualilor
privitori, ca şi cum ar fi ajutat un beţiv bătrân. Pe urmă îşi va
potoli cumva sângerarea, cât să ducă trupul lui Alfred Gillette pe
malul celălalt al râului, îngropându-l într-o mlaştină. Oamenii lui
Carlos erau în stare să facă astfel de lucruri, fiind toţi ca nişte
tauri. Tauri nemulţumiţi, care îşi găsiseră o cauză întruchipată de
Carlos. Europeanul o luă pe culoar. Mai avea de lucru. Să asigure
izolarea definitivă a celui numit Iason Bourne.
Fişetele aflate la vedere erau mai mult decât se putea spera, era
un dar neaşteptat. În ele se aflau dosare cuprinzând toate codurile
şi metodele de comunicare folosite vreodată de miticul Cain. Acum
nu tocmai mitic, îşi zise europeanul în timp ce aduna dosarele.
Scena era aranjată, cele patru cadavre aşezate la locurile lor în
biblioteca elegantă şi confortabilă. David Abbott şezând într-un
fotoliu, cu trupul arcuit şi ochii larg deschişi, Elliot Stevens la
picioarele lui. Yachtsman-ul era căzut peste masa de la perete, cu
o sticlă de whisky răsturnată în mână, iar Gordon Webb prăbuşit
pe podea, cu mâna încleştată pe servietă. Totul arăta ca şi cum în
mijlocul unei conversaţii tihnite, ar fi izbucnit pe neaşteptate
violenţa, focurile de armă.
Europeanul avea mănuşi de piele. Se plimbă prin încăpere să-şi
admire opera de artă – căci era o operă de artă. Îi spuse şoferului

291
să plece, şterse toate clanţele, toate mânerele, toate suprafeţele
lustruite de lemn. Era timpul pentru tuşa finală. Se duse la o
măsuţă unde, pe o tavă de argint se aflau pahare de coniac. Luă
unul şi îl ţinu în lumină; după cum se aştepta, era imaculat. Îl
puse jos şi scoase din buzunar o cutiuţă mică şi plată din plastic.
În ea se afla o fâşie de bandă transparentă şi o ridică şi pe aceasta
s-o privească la lumină. Da, iată-le, clare ca nişte portrete – căci
reprezentau nişte portrete, la fel de netăgăduit ca nişte fotografii.
Fuseseră prelevate de pe un pahar cu Perrier, luat dintr-un birou
de la Gemeinschaft Bank, Zurich. Erau amprentele de la mâna
dreaptă a lui Jason Bourne.
Europeanul luă paharul de coniac şi, cu o răbdare de artist,
presă banda pe partea de jos a paharului, apoi o desprinse cu
delicateţe. Ridică din nou paharul la lumină; amprentele se vedeau
perfect. Duse paharul într-un colţ al camerei şi-l lăsă să cadă pe
parchet. Îngenunche, studie cioburile, luă câteva din ele şi pe
restul le împinse sub draperie. Erau suficiente.

292
 CAPITOLUL 21
— Mai târziu, spuse Bourne, aruncând valizele pe pat. Trebuie
să plecăm de aici.
Marie şedea în fotoliu. Recitise articolul din ziar, selectând
anumite fraze, repetându-le. Era concentrată total şi din ce în ce
mai convinsă că analiza ei era corectă.
— Eu am dreptate, Jason. Cineva ne trimite un mesaj.
— Vorbim despre asta mai târziu; şi aşa am stat prea mult.
Peste o oră ziarul ăsta va fi în tot hotelul, iar ziarele de dimineaţă
s-ar putea să fie şi mai rele. Nu e momentul să faci pe modesta; pe
tine oricine te remarcă în holul unui hotel, iar aici ai fost văzută de
prea multe persoane. Strânge-ţi lucrurile.
Marie se ridică în picioare, dar rămase locului, obligându-l pe
Bourne să o privească.
— O să vorbim despre mai multe lucruri mai târziu, spuse ea cu
glas hotărât, dar tu voiai să mă părăseşti, Jason şi vreau să ştiu de
ce.
— Ţi-am spus că o să-ţi spun, răspunse el, neocolind
întrebarea, fiindcă trebuie să ştii. Sincer ţi-o spun. Dar acum
trebuie să plecăm de aici. Fir-ar să fie, strânge-ţi lucrurile!
Ea clipi din ochi, furia lui neaşteptată făcându-şi efectul.
— Da, sigur, şopti ea.
Coborâră cu liftul. Când începu să se zărească pardoseala de
marmură a holului de la parter, Bourne avu sentimentul că se
aflau într-o cuşcă, expuşi şi vulnerabili; dacă liftul se oprea, vor fi
prinşi. Apoi îşi dădu seama de ce senzaţia era atât de puternică.
Jos, în stânga, recepţionerul şedea la pupitrul lui, cu un teanc de
ziare lângă el. Era acelaşi ziar de senzaţie pe care Jason îl pusese
în servieta pe care o ducea acum Marie. Individul luase unul şi îl
citea cu nesaţ, ronţăind o scobitoare între dinţi, indiferent la tot
din jur.
— Traversează holul fără să te opreşti, direct către uşă. Ne
vedem afară.
— O, Dumnezeule, şopti ea, zărindu-l pe recepţioner.
— O să achit nota cât pot de repede.
La zgomotul pe care-l făceau tocurile Mariei pe pardoseală,
recepţionerul ridică ochii, dar Jason se aşeză în faţa lui, blocându-

293
i vederea.
— A fost foarte plăcut, spuse el în franceză, dar sunt grăbit.
Trebuie să plec în seara asta la Lyon, cu maşina. Rotunjiţi cifra cu
vreo cinci sute de franci, căci nu am timp să las bacşişuri.
Diversiunea îşi atinse scopul. Recepţionerul făcu repede
socoteala şi îi prezentă nota. Jason o achită şi se aplecă să ia
valizele, ridicând privirea la exclamaţia de surpriză ce-i scăpă
recepţionerului, care rămase cu gura căscată, cu ochii pe ziarul
din dreapta lui, holbându-se la fotografia Mariei St. Jacques.
Întoarse capul către uşă; Marie stătea pe trotuar. Îşi mută privirea
uimită asupra lui Bourne. Făcuse legătura şi fu cuprins de o
spaimă subită.
Jason ajunse repede la uşă, deschizând o cu umărul şi aruncă o
privire în spate. Recepţionerul întindea mâna după telefon.
— Să mergem! îi strigă el Mariei. Uită-te după un taxi. Găsiră
unul abia în rue Lecourbe, la cinci străzi de hotel. Bourne se
prefăcu a fi un turist american lipsit de experienţă, folosindu-se de
franceza stâlcită care îi servise atât de bine la Banca Valois. Îi
explică şoferului că el şi cu a sa petite amie voiau să iasă pentru o
zi sau două din Paris, undeva unde să fie singuri. Dacă ar putea
şoferul să le sugereze câteva locuri din care să poată alege. Şoferul
cunoştea astfel de locuri.
— Există un mic han lângă Ile-les-Moulineaux, numit la Maison
Carree, spuse el. Altul la Ivry sur Seine, care ar putea să vă placă.
E foarte retras, monsieur. Sau poate Auberge du Coin, de la
Montrouge; este foarte discret.
— Hai să mergem la primul, spuse Jason. Este primul care ţi-a
venit în minte. Cât facem până acolo?
— Nu mai mult de cincisprezece, douăzeci de minute, monsieur.
— Bun.
Bourne se întoarse către Marie şi îi vorbi încet.
— Schimbă-ţi părul.
— Poftim?
— Schimbă-ţi părul. Ridică-l în sus sau trage-l spre spate, cum
vrei, dar schimbă-l. Dă-te la o parte din raza oglinzii lui
retrovizoare. Grăbeşte-te!
Peste câteva clipe, părul lung, roşcat, al Mariei era pieptănat
spre spate, într-un coc sobru, dezvelindu-i faţa şi gâtul. Jason se
uită la ea în lumina slabă.
— Şterge-ţi rujul. Tot.
Ea scoase un şerveţel şi se execută.

294
 — E bine?
— Da. Ai un creion pentru sprâncene?
— Bineînţeles.
— Îngroaşă-ţi puţin sprâncenele şi prelungeşte-le cu o jumătate
de centimetru, arcuindu-le puţin în jos la vârfuri.
Marie îi urmă instrucţiunile.
— Ei bine? întrebă ea.
— Merge, spuse el, studiindu-i chipul.
Schimbările erau mici, dar efectul mare. Dintr-o femeie de o
eleganţă discretă care atrăgea privirile, se transformase într-o
femeie cu chip mai aspru. Oricum, la prima vedere nu mai era
femeia de pe fotografia din ziar. Asta era important.
— Când ajungem la Moulineaux, îi şopti el, coboară repede.
Nu-l lăsa pe şofer să te vadă.
— Nu-i cam târziu pentru asta?
— Fă cum îţi spun.
Ascultă-mă. Eu sunt un cameleon pe nume Cain şi pot să te învăţ
multe lucruri despre care n-aş vrea să te învăţ, dar acum trebuie s-o
fac. Eu îmi pot schimba culoarea, să mă confund cu orice fundal din
pădure, mă pot schimba după vânt, simţindu-i mirosul. Pot să-mi
găsesc drumul prin junglele naturale şi prin cele făcute de om. Alfa,
Bravo, Charlie, Delta… Delta este pentru Charlie şi Cain este pentru
Charlie. Eu sunt Cain. Eu sunt moartea. Şi trebuie să-ţi spun cine
sunt şi să te pierd.
— Dragul meu, ce este?
— Poftim?
— Te uitai la mine; nici nu respirai. Te simţi bine?
— Îmi pare rău, spuse el, mutându-şi privirea. Mă gândeam
care trebuie să fie următoarea noastră mişcare. Voi şti mai bine ce
să facem când ajungem acolo.
Sosiră la han. În dreapta era o parcare delimitată de un gard.
Câţiva clienţi care cinaseră mai târziu ieşiră pe uşa hanului.
Bourne se adresă şoferului.
— Lasă-ne în zona de parcare, dacă nu te deranjează, comandă
el, nedând nici o explicaţie pentru această cerere ciudată.
— Desigur, monsieur, spuse şoferul, dând din cap şi pe urmă
ridicând din umeri.
Ploaia se mai domolise, transformându-se într-o burniţă
măruntă. Taxiul plecă. Bourne şi Marie rămaseră în întuneric, la
adăpostul frunzişului de lângă peretele hanului, până ce maşina se
îndepărtă. Jason puse valizele pe pământul ud.

295
 — Aşteaptă-mă aici, spuse el.
— Unde te duci?
— Să telefonez după un taxi.
Al doilea taxi îi duse la Montrouge. Şoferul acestuia nu dădu
nici o atenţie perechii cu aspect sever, venită probabil din provincie
şi căutând un loc de cazare mai ieftin. Dacă se întâmpla să-i pice
în mână un ziar cu poza canadiencei implicate în omoruri şi un
furt la Zurich, nici prin cap nu i-ar fi trecut să facă legătura cu
pasagera sa.
L’Auberge du Coin nu-şi îndreptăţea numele. Nu era un han
pitoresc de ţară, situat într-un colţişor retras. Era o construcţie
plată, mare, cu două etaje, aflată la câteva sute de metri de
autostradă. Amintea de motelurile pe care le poţi întâlni oriunde în
lume la marginea oraşelor. Comercialitatea garanta anonimatul.
Se înregistrară deci sub un nume fals şi li se dădu o cameră de
plastic, în care fiecare accesoriu în valoare de peste douăzeci de
franci era prins cu nituri în podea sau în pereţi. Exista un singur
lucru bun: o maşină de făcut cuburi de gheaţă, aflată pe culoar.
Ştiau că funcţionează, pentru că o puteau auzi şi cu uşa închisă.
— Bun. Acum spune-mi cine ar putea să ne trimită un mesaj?
întrebă Bourne, stând în picioare şi învârtind în mână paharul de
whisky.
— Dacă aş şti, aş lua legătura cu ei, spuse ea, şezând în faţa
biroului mic, cu scaunul întors, urmărindu-l atentă. S-ar putea să
aibă o legătură cu motivul pentru care ai vrut tu să fugi.
— Dacă-i aşa, a fost o cursă.
— N-a fost o cursă. Un om ca Walther Apfel n-a făcut ceea ce a
făcut pentru a facilita o cursă.
— Eu n-aş fi foarte sigur de asta. Bourne se duse şi se aşeză în
singurul fotoliu din cameră şi el din plastic. Koenig a făcut-o,
desemnându-mă asasinilor chiar acolo, în sala de aşteptare.
— El nu era decât un soldat de rând, care a fost mituit; nu era
un funcţionar superior al băncii. A acţionat de unul singur, lucru
pe care Apfel nu-l putea face.
Jason ridică privirea.
— Ce vrei să spui?
— Declaraţia lui Apfel a trebuit să fie aprobată de către
superiorii lui, fiind făcută în numele băncii.
— Dacă eşti chiar atât de sigură, hai să telefonăm la Zurich.
— Ei nu vor asta. Ori nu au răspunsul, ori nu pot să-l dea.
Ultimele cuvinte ale lui Apfel au fost că nu vor mai face alte

296
comentarii. În faţa nimănui. Şi asta face parte din mesaj. Noi
trebuie să contactăm pe altcineva.
Bourne bău; simţea nevoia de alcool, căci curând va trebui să
înceapă să spună povestea unui ucigaş numit Cain.
— Deci unde ne întoarcem? Ne întoarcem la cursă.
— Tu crezi că ştii cine este, nu-i aşa? Marie întinse mâna după
ţigările de pe birou. Din cauza asta voiai să fugi.
— Răspunsul la amândouă întrebările este da.
Sosise momentul. Mesajul era trimis de Carlos. Eu sunt Cain şi tu
trebuie să mă părăseşti. Trebuie să te pierd. Dar pe primplan sunt
cele petrecute, la Zurich şi tu trebuie să înţelegi.
— Articolul aranjat pentru a mă găsi pe mine.
— În privinţa asta nu te contrazic, interveni ea. Am avut timp să
mă gândesc; ei ştiu că dovezile sunt false – atât de evident false că-
s ridicole. Acum, poliţia din Zurich cu siguranţă că se aşteaptă ca
eu să iau legătura cu ambasada Canadei… Marie se opri. Doamne,
Jason, asta e ceea ce vor să facem!
— Cine?
— Oricine ar fi cei care au trimis mesajul. Ştiu că nu am de
ales, că trebuie să sun la ambasadă, să obţin protecţia guvernului
canadian. Nu m-am gândit la asta pentru că am vorbit deja cu
ambasada, cu cum îl cheamă – Dennis Corbelier – şi el n-a avut
nimic să-mi spună. A făcut doar ceea ce l-am rugat eu să facă. Dar
asta a fost ieri, nu astăzi, nu în seara asta.
Marie se ridică şi se duse spre telefonul de pe noptieră. Bourne
se repezi şi o prinse de braţ.
— Nu face asta, spuse el pe un ton categoric.
— De ce nu?
— Pentru că greşeşti.
— Jason, am dreptate! Lasă-mă să-ţi dovedesc.
Bourne se puse în faţa ei.
— Cred că ar fi mai bine să asculţi ce am eu să-ţi spun.
— Nu! ţipă ea, uimindu-l. Nu vreau să aud. Nu acum!
— Cu o oră în urmă, la Paris, era singurul lucru pe care voiai
să-l auzi. Ascultă-mă!
— Nu! Acum o oră simţeam că mor. Tu te hotărâseşi să fugi.
Fără mine. Iar acum ştiu că acest lucru se va repeta, până când
nu se termină toate astea. Tu auzi cuvinte, vezi imagini şi îţi
aminteşti crâmpeie pe care nu le poţi înţelege, dar din cauza lor te
autocondamni. Te vei condamna întotdeauna, până când cineva îţi
va dovedi că indiferent ce ai fost… alţii se folosesc de tine, sunt

297
gata să te sacrifice. Dar mai există şi cineva care vrea să te ajute,
să ne ajute. Ăsta e mesajul! Ştiu că am dreptate. Vreau să-ţi
dovedesc. Lasă-mă s-o fac!
Bourne continuă să o ţină pe loc, fără să scoată o vorbă,
uitându-se la chipul ei iubit, plin de suferinţă şi de speranţe
inutile; ochii ei îl implorau. Simţea o durere cumplită. Poate că era
mai bine aşa; îşi va da singură seama, iar spaima o va face să
asculte, o va face să înţeleagă. Pentru ei doi nu exista nici un
viitor. Eu sunt Cain…
— Bine, poţi să dai telefon, dar aşa cum îţi spun eu. Îi dădu
drumul Mariei şi se duse la telefon. Formă numărul de la recepţia
motelului. Aici camera 341. Nişte prieteni tocmai ne-au anunţat de
la Paris că vor să vină şi ei aici. Aveţi cumva o cameră în
apropiere? Splendid. Numele lor e Briggs, o familie de americani.
Cobor eu să plătesc în avans şi îmi puteţi da mie cheia. Excelent.
Mulţumesc.
— Ce faci?
— Vreau să-ţi dovedesc ceva, spuse el. Dă-mi o rochie. Cea mai
lungă pe care o ai.
— Poftim!
— Dacă vrei să dai telefon, faci aşa cum îţi spun eu.
— Eşti nebun.
— Am recunoscut acest lucru, spuse el, luând din valiza lui o
pereche de pantaloni şi o cămaşă. Dă-mi te rog rochia.
Peste cincisprezece minute, camera familiei Briggs, aflată la şase
uşi de a lor, 341, pe partea cealaltă a culoarului, era gata. Hainele
fuseseră puse la locul lor, câteva lumini lăsate aprinse, celelalte
nefuncţionând fiindcă fuseseră scoase becurile.
Jason reveni în camera lor. Marie stătea lângă telefon.
— Totul e pregătit.
— Ce ai făcut?
— Ceea ce am vrut să fac; ce trebuia să fac. Acum poţi să dai
telefon.
— E foarte târziu. Dacă nu-i acolo?
— Cred că este. Dacă nu, îţi vor da numărul lui de acasă.
Numele lui figura precis în registrele de convorbiri de la Ottawa.
— Presupun că da.
— Atunci s-a luat legătura cu el. Te-ai gândit la ce ţi-am spus să
zici?
— Da, dar nu e ceva relevant. Sunt sigură că nu greşesc.
— Vom vedea. Spune cuvintele pe care ţi le-am zis eu. O să stau

298
lângă tine să ascult. Haide.
Marie luă receptorul şi formă numărul. La şapte secunde după
ce îi răspunse centrala ambasadei, îl avea la capătul firului pe
Dennis Corbelier. Ceasul arăta unu şi un sfert noaptea.
— Doamne-Dumnezeule, unde eşti?
— Deci te aşteptai să te sun?
— Speram din tot sufletul s-o faci! Aici e un tămbălău
nemaipomenit. Eu stau şi aştept aici de la cinci după-masă.
— La fel şi Alan, la Ottawa.
— Alan şi mai cum? Despre cine vorbeşti? Unde naiba eşti?
— Întâi vreau să ştiu ce ai să-mi spui.
— Să-ţi spun?
— Ai un mesaj pentru mine, Dennis. Care este?
— Care este ce? Ce mesaj?
Marie păli.
— N-am ucis pe nimeni la Zurich. N-aş…
— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, vino încoace! Îţi vom
acorda toată protecţia posibilă. Aici nimeni nu se poate atinge de
tine!
— Dennis, ascultă-mă. Ai stat aşteptând telefonul meu, aşa e?
— Da, bineînţeles.
— Cineva ţi-a spus să aştepţi, nu-i aşa?
O pauză, după care Corbelier spuse cu glas înăbuşit:
— Da, mi-a spus. Ei mi-au spus.
— Ce ţi-au spus?
— Că ai nevoie de ajutorul nostru. Mare nevoie. Marie reîncepu
să respire.
— Şi ei vor să ne ajute?
— Vrei să spui deci că el e cu tine?
Bourne care era cu faţa lipită de a ei, ascultând, dădu din cap.
— Da, răspunse ea. Suntem împreună, dar el e ieşit pentru
câteva minute. Totul e o minciună. Ţi-au spus asta, nu-i aşa?
— Tot ce mi-au spus este că trebuie să te găsim, să te protejăm.
Vor să te ajute; vor să trimită o maşină după tine. Una de a
noastră. Diplomatică.
— Cine sunt ei?
— Nu-i ştiu după nume; nici nu e nevoie. Le cunosc gradul.
— Gradul?
— Specialişti, FS-Cinci. Mult mai sus nici că se poate ajunge.
— Ai încredere în ei?
— Pe Dumnezeul meu, da! M-au contactat prin cei de la Ottawa.

299
Ei au primit ordine de la Ottawa.
— Acum se află la ambasadă?
— Nu. Au sediul în altă parte. Corbelier făcu o pauză, evident
exasperat. Iisuse Hristoase, Marie… unde eşti?
Bourne dădu iarăşi din cap.
— Suntem la Auberge du Coin, în Montrouge. Sub numele de
Briggs.
— Trimit imediat maşina.
— Nu, Dennis! protestă Marie, uitându-se la Jason, privirea lui
spunându-i să-i urmeze instrucţiunile. Te rog, trimite-o dimineaţă,
la prima oră. Peste patru ceasuri.
— Nu pot să fac asta! Pentru binele tău.
— Trebuie. Tu nu înţelegi. El a fost prins într-o cursă şi e
speriat; vrea să fugă. Dacă ar şti că te-am sunat, ar fugi chiar
acum. Lasă-mi timp. O să-l conving să se predea. Doar câteva
ceasuri. Este derutat, dar în fond ştie că am dreptate.
— Ce fel de ticălos este şi ăsta?
— Unul speriat. Care este manipulat. Acordă-mi acest timp.
— Marie…? Corbelier se întrerupse. Bine, dimineaţă la prima
oră. Să zicem… la şase. Şi, Marie, ei chiar vor să te ajute. Pot să te
ajute.
— Ştiu. Noapte bună.
— Noapte bună.
Marie închise telefonul.
— Acum aşteptăm, spuse Bourne.
— Nu ştiu ce vrei să dovedeşti. Bineînţeles că îi va suna pe FS-
Cinci şi bineînţeles că îşi vor face apariţia aici. Ce crezi? Practic el
mi-a spus ce are de gând să facă, ce trebuie să facă.
— Şi aceşti FS-Cinci diplomatici sunt cei care ne trimit mesajul?
— Bănuiesc că ne vor duce la cei care ni-l trimit. Sau dacă
aceştia se află prea departe, ne vor pune în legătură cu ei. În viaţa
mea n-am fost mai sigură de ceva. Bourne o privi.
— Sper să ai dreptate, fiindcă viaţa ta mă preocupă. Dacă
dovezile de la Zurich împotriva ta nu fac parte din nici un mesaj,
dacă ele au fost puse acolo de către nişte experţi, pentru a mă găsi
pe mine – dacă poliţia din Zurich le dă crezare – atunci eu chiar că
sunt acel individ speriat de care i-ai vorbit lui Corbelier. Nimeni
nu-şi doreşte mai mult decât mine să ai dreptate. Dar nu cred că
ai.

La ora două şi trei minute, luminile de pe culoarul motelului

300
pâlpâiră şi se stinseră, lăsând holul lung într-un întuneric relativ,
singura sursă de lumină fiind cea de pe casa scărilor. Bourne
stătea lângă uşa camerei lor, cu pistolul în mână, cu lumina
stinsă, supraveghind culoarul printr-o crăpătură lăsată între uşă
şi tocul acesteia. Marie se afla în spatele lui, privind peste umărul
lui. Nici unul nu scoase o vorbă.
Deşi înăbuşiţi, paşii se auzeau clar. Două perechi de pantofi
urcau cu grijă scara. Peste câteva secunde, zăriră siluetele a doi
bărbaţi. Marie respiră brusc, fără să vrea; Bourne îi puse mâna
peste gură. Îşi dădea seama de ce reacţionase aşa: îl recunoscuse
pe unul din cei doi bărbaţi, un individ pe care-l mai văzuse numai
o dată, la Zurich, pe Steppdeckstrasse, cu câteva minute înainte ca
un altul să dea ordin să fie executată. Era blondul pe care-l
trimiseseră în camera lui Bourne şi pe care acum îl aduseseră la
Paris ca să recunoască ţinta pe care o ratase. În mâna stângă avea
o lanternă mică, iar în dreapta un pistol cu ţeava lungă, cu
surdină la capăt.
Tovarăşul lui era mai scund şi mai îndesat, cu un mers ca de
fiară, umerii şi talia mişcându-se o dată cu picioarele. Avea
reverele pardesiului ridicate şi pe cap o pălărie cu bor îngust, care
îi ascundea complet chipul. Bourne îl privi atent; tipul ăsta avea
ceva familiar, ca siluetă, ca mers, ca ţinută a capului. Ce anume?
Ce?! Îl ştia de undeva.
Dar nu era timp să se gândească la asta. Cei doi se apropiau de
uşa camerei rezervate pe numele de Briggs. Blondul lumină cu
lanterna numărul, apoi o coborî spre clanţă şi încuietoare.
Cele ce urmară fură executate cu o operativitate fascinantă.
Tipul îndesat scoase un inel de chei şi, la lumina lanternei, alese
una. În mâna stângă avea o armă şi în raza de lumină se putea
distinge forma unei surdine de mari dimensiuni pentru pistoale
automate de mare calibru, asemănătoare cu puternicele Sternlicht
Luger folosite de Gestapo în al doilea război mondial. Era o armă
care putea să străpungă betonul armat, nefăcând mai mult zgomot
decât o tuse de reumatic, ideală pentru a lichida inamici ai
statului, noaptea, în cartierele liniştite, vecinii nedându-şi seama
de nimic, constatând doar dimineaţa că cineva dispăruse.
Introduse cheia în broască şi o răsuci încet, apoi coborî ţeava
pistolului spre broască. Urmară trei bufnituri scurte însoţite de
flashuri de lumină. Lemnul din jur se făcu ţăndări şi uşa se
deschise; cei doi ucigaşi dădură buzna înăuntru.
După două secunde de tăcere, urmă o erupţie de împuşcături

301
înăbuşite. Uşa fu închisă, dar se tot deschidea, lăsând să se audă
dinăuntru bufnituri şi zgomote de coliziune. În cele din urmă
găsiră o lumină; o aprinseră scurt, apoi o stinseră cu furie. O
lampă fu trântită pe podea, făcându-se ţăndări. Se auzi un strigăt
răguşit de furie.
Cei doi ucigaşi năvăliră afară pe culoar, cu armele pregătite,
aşteptându-se la o cursă, miraţi că nu era nici una. Ajunseră la
scară şi coborâră în fugă, în timp ce se deschidea o uşă de lângă
cea a camerei devastate. Un client clipind de somn aruncă o privire
pe culoar, ridică din umeri şi se întoarse în camera lui. Se aşternu
iarăşi liniştea.
Bourne rămase acolo unde se afla, ţinând-o pe după umeri pe
Marie St. Jacques. Fata tremura, cu capul lipit de pieptul lui,
plângând încet, isteric, nevenindu-i să creadă cele văzute. El o lăsă
mai multe minute, până ce plânsul fu înlocuit de respiraţii adânci
şi tremurul i se potoli. Nu mai putea să aştepte; Marie trebuia să
vadă cu propriii ei ochi, să vadă totul, să înţeleagă în sfârşit. Eu
sunt Cain. Eu sunt moartea.
— Vino, şopti el.
O conduse afară pe culoar şi spre camera care era acum dovada
definitivă. Împinse uşa şi intrară.
Marie rămase nemişcată, îngrozită şi totodată hipnotizată de
privelişte. În cadrul unei uşi deschise se distingea o siluetă într-o
rochie lungă, ale cărei falduri unduiau încet în curentul de aer ce
venea de la o fereastră deschisă. Chiar în faţă se afla o altă siluetă,
ale cărei contururi mai mult se ghiceau în lumina slabă ce venea
dinspre autostradă.
— Dumnezeule, spuse Marie încremenită, Jason, aprinde
lumina.
— Nici una nu merge. Doar două veioze şi pe una au găsit-o.
Traversă cu grijă camera şi găsi lampa pe care o căuta. Era jos pe
podea, lângă perete. Se aplecă şi o aprinse.
Marie se înfioră. Prinsă în uşa băii era rochia ei lungă, ciuruită
de găuri de glonţ.
În dreptul ferestrei din faţă fuseseră fixaţi pantalonii şi cămaşa
lui Bourne. Materialul alb al cămăşii era străpuns în vreo şase
locuri, o linie diagonală de gloanţe.
— Iată mesajul tău, spuse Jason. Acum ştii ce este. Şi cred că
este timpul să asculţi ce vreau să-ţi spun.
Marie nu-i răspunse. Se duse să se uite la rochia ei, studiind-o
ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă ceea ce vedea. Pe neaşteptate,

302
se răsuci pe călcâie, cu ochii strălucind, lacrimile secate.
— Nu! Nu e în regulă! Ceva nu e deloc în regulă! Sună la
ambasadă!
— Ce face?!
— Fă cum îţi spun. Acum!
— Potoleşte-te, Marie. Trebuie să înţelegi.
— Nu, fir-ar să fie, nu! Tu trebuie să înţelegi! Sună la ambasadă!
Foloseşte telefonul de aici şi sună chiar acum. Cere-l pe Corbelier.
Repede, pentru numele lui Dumnezeu. Dacă eu însemn ceva
pentru tine, fă ce te rog!
Bourne nu putea să o refuze.
— Ce să îi spun? întrebă el ducându-se la telefon.
— Întâi să-l găseşti! De asta mi-e teamă… Doamne, sunt
înspăimântată!
— Care e numărul?
Marie i-l dădu. Jason formă numărul, aşteptând parcă la infinit
să răspundă centrala. Când în sfârşit răspunse, telefonista era în
stare de panică, abia vorbind, cuvintele ei abia desluşindu-se. În
fundal se auzeau strigăte, comenzi date repede în engleză şi în
franceză. În câteva secunde află motivul.
Dennis Corbelier, ataşat canadian, coborâse treptele ambasadei
de pe Avenue Montaigne la ora unu şi patruzeci de minute
dimineaţa şi fusese împuşcat în gât. Era mort.
— Asta este cealaltă parte a mesajului, Jason, murmură Marie,
sfârşită, uitându-se fix la el. Şi acum sunt gata să ascult tot ce vrei
să-mi spui. Pentru că există cineva care încearcă să ia legătura cu
tine, încearcă să te ajute. A fost trimis un mesaj, dar nu nouă, nu
mie. Numai ţie şi numai tu trebuia să-l înţelegi.

303
 CAPITOLUL 22
Unul câte unul, cei patru bărbaţi sosiră la aglomeratul Hotel
Hilton de pe Sixteenth Street din Washington, D.C. Fiecare se urcă
în alt lift, mergând cu două sau trei etaje mai sus sau mai jos de
destinaţia finală şi făcând restul drumului pe scări. Nu era timp să
se întâlnească în afara oraşului; treceau printr-o criză fără
seamăn. Aceştia erau oamenii de la Treadstone Şaptezeci şi Unu –
câţi mai rămăseseră în viaţă. Restul muriseră, ucişi într-un
masacru pe o stradă liniştită, mărginită de copaci, din New York.
Două din figuri erau cunoscute publicului, una mai bine decât
cealaltă. Prima era a unui senator vârstnic din Colorado, iar cea
de-a doua era generalul de brigadă I.A. Crawford – Irwin Arthur
tradus liber ca Iron Ass (Cur-de-Fier) – cunoscut ca purtător de
cuvânt al Serviciului de Informaţii al Armatei şi apărător al
băncilor de date ale acesteia. Ceilalţi doi bărbaţi erau practic
necunoscuţi. Nu îi ştiau decât cei cu care lucrau. Unul era ofiţer
de marină, de vârstă mijlocie, lucrând la Controlul Informaţiilor,
Districtul Maritim 5. Cel de-al patrulea era un veteran al CIA de
numai patruzeci şi şase de ani, un bărbat suplu şi vânos, veşnic
supărat, care mergea în baston. Piciorul îi fusese retezat de o
grenadă, în Asia de Sud-Est, pe vremea când lucra ca agent secret
în cadrul Operaţiunii Meduza. Numele lui era Alexander Conklin.
În încăpere nu se afla nici o masă de conferinţe. Era o cameră
dublă obişnuită, cu două paturi, o canapea, două fotolii şi o
măsuţă. Un cadru foarte insolit pentru o întâlnire de asemenea
importanţă – nici computere, nici ecrane, nici echipamente de
comunicaţii. Doar patru minţi ce conţineau toate secretele
privitoare la Treadstone Şaptezeci şi Unu.
Senatorul şi ofiţerul de marină se instalară pe canapea. Conklin
se lăsă într-un fotoliu, cu piciorul ţeapăn întins şi cu bastonul
între picioare, iar generalul de brigadă Crawford rămase în
picioare, congestionat la faţă, cu muşchii maxilarului pulsând de
furie.
— Am luat legătura cu preşedintele, spuse senatorul, pe al cărui
chip se vedea lipsa de somn. Trebuia. Ne vedem în seara asta.
Spuneţi-mi tot ce puteţi, fiecare dintre voi. Ce naiba s-a întâmplat?
— Maiorul Webb trebuia să se întâlnească cu şoferul lui la ora

304
unsprezece, la colţul dintre Lexington Avenue şi Seventy-second
Street. Ora era ferm stabilită, dar el nu a apărut. Pe la unsprezece
şi jumătate, şoferul a început să-şi facă griji din cauza distanţei
până la aerodromul din New Jersey. Sergentul ţinea minte adresa –
mai ales fiindcă i se spusese să o uite – şi s-a dus acolo. Zăvoarele
de securitate fuseseră blocate şi uşa s-a deschis pur şi simplu;
toate alarmele fuseseră tăiate. Pe pardoseala din vestibul era
sânge, femeia moartă pe scară. S-a dus înainte pe culoar, spre sala
de operaţiuni şi a găsit cadavrele.
— Omul ăsta merită să fie promovat discret, spuse ofiţerul de
marină.
— De ce spui asta? întrebă senatorul.
Răspunse Crawford.
— A avut prezenţa de spirit să sune la Pentagon şi să insiste să
vorbească cu serviciul de transmisiuni secrete, interne. A specificat
frecvenţa, ora şi locul de recepţie şi a spus că trebuie să vorbească
cu cel care transmisese mesajul. Nu a spus nimănui nici o vorbă
până nu m-a obţinut pe mine la telefon.
— Bagă-l la Academia Militară, Irwin, spuse Conklin sumbru.
Este mai deştept decât toţi caraghioşii pe care îi avem acolo.
— E o remarcă jignitoare, Conklin, îl admonesta senatorul.
Continuă, generale.
Crawford schimbă o privire cu bărbatul de la CIA.
— Am luat legătura la New York cu colonelul Paul McClaren,
dându-i ordin să se ducă acolo şi să nu facă absolut nimic până
nu sosesc eu. Pe urmă i-am sunat pe Conklin şi pe George aici de
faţă şi am luat toţi trei avionul până acolo.
— Am chemat pentru a lua amprentele o echipă a FBI, din
Manhattan, adăugă Conklin. Una pe care am mai folosit-o şi altă
dată şi putem să avem încredere în ea. Nu le-am spus ce căutăm,
dar le-am spus să cerceteze toată casa şi să-mi dea mie personal
ceea ce găsesc. Se întrerupse şi arătă cu bastonul în direcţia
ofiţerului de marină. Pe urmă, George le-a dat treizeci şi şapte de
nume, toate de la indivizi ale căror amprente ştim că există în
dosarele FBI. Au găsit tocmai setul la care nu ne aşteptam, nu-l
voiam… nu puteam să-l credem.
— Delta, spuse senatorul.
— Da, interveni ofiţerul de marină. Numele pe care le-am dat
erau ale tuturor celor care ar fi putut să afle adresa Treadstone,
inclusiv pe ale noastre. Camera fusese complet curăţată; toate
suprafeţele, toate mânerele, toate paharele – cu o singură excepţie.

305
Un pahar de coniac spart, numai câteva cioburi, într-un colţ, sub
draperie, dar au fost suficiente. Amprentele erau clare: degetul al
treilea şi arătătorul de la mâna dreaptă.
— Sunteţi foarte siguri? întrebă senatorul.
— Amprentele nu pot să mintă, spuse ofiţerul. Erau clare, pe
cioburi mai erau încă urme umede de coniac. În afară de noi cei
din camera asta, Delta era singurul care ştie de Seventy-first
Street.
— Putem să fim siguri de asta? Poate că ceilalţi or fi spus ceva.
— Imposibil, spuse generalul de brigadă. Abbott n-ar fi
dezvăluit-o niciodată, iar lui Elliot Stevens adresa i-a fost dată
numai cu cincisprezece minute înainte de a ajunge acolo, când a
sunat dintr-o cabină telefonică. Pe lângă asta, doar nu şi-ar fi dorit
propria execuţie.
— Dar maiorul Webb? insistă senatorul.
— Maiorului? răspunse Crawford, i-am comunicat eu adresa
prin radio, după ce a aterizat la Aeroportul Kennedy. După cum
ştiţi, era o frecvenţă secretă şi bruiată. Şi nu uitaţi că şi el şi-a
pierdut viaţa.
— Da, aşa e. Vârstnicul senator clătină din cap. Este de
necrezut. De ce?
— Aş dori să abordez un subiect neplăcut, spuse generalul de
brigadă Crawford. De la bun început, eu n-am fost entuziasmat de
canadian. Am înţeles raţionamentul lui David şi am fost de acord
că avea calificarea necesară dar, dacă vă amintiţi, nu a fost
alegerea mea.
— Mie nu mi s-a părut că am fi avut mulţi dintre care să
alegem, spuse senatorul. Aveam un om – un om calificat, după
cum ai recunoscut şi tu – care era dispus să intre în
clandestinitate pentru o perioadă nedeterminată de timp,
riscându-şi viaţa în fiecare zi, tăind orice legătură cu trecutul lui.
Câţi oameni de acest fel există?
— Poate am fi reuşit să găsim unul mai echilibrat, îl contrazise
generalul. Eu am spus acest lucru încă de atunci.
— Tu ai spus, îl corectă Conklin, care este definiţia ta pentru un
om echilibrat. Şi tot atunci, eu am spus că un astfel de om este o
mârţoagă.
— Conklin, am fost amândoi în Meduza, îi răspunse Crawford
supărat, dar calm. Nu doar tu ştii nişte lucruri. Comportamentul
lui Delta în luptă era permanent şi în mod deschis ostil faţă de
orice ordine. Eu am avut prilejul să constat acest lucru mai bine

306
decât tine.
— Cel mai adesea avea tot dreptul să fie aşa. Dacă ai fi petrecut
mai mult timp pe câmpul de bătaie şi mai puţin la Saigon, ai fi
înţeles acest lucru. Eu l-am înţeles.
— S-ar putea să te surprindă, spuse generalul împăciuitor, dar
nu vreau să iau apărarea tâmpeniilor care s-au făcut la Saigon.
Nimeni n-ar putea s-o facă. Încerc să descriu un tip de
comportament care ar fi putut să ducă la cele petrecute acum
două nopţi în Seventy-first Street.
— Ştiu. Iartă-mă, spuse Conklin, domolit. Ăsta este fondul
problemei. Mie nu mi-e uşor; am lucrat împreună cu Delta într-o
jumătate de duzină de sectoare, am fost împreună la Phnom Penh
înainte ca ideea Meduzei să fi încolţit măcar în mintea Călugărului.
După Phnom Penh, el n-a mai fost niciodată acelaşi om. Din cauza
asta a şi intrat în Meduza, de asta a acceptat să devină Cain.
Senatorul se aplecă înainte, atent.
— Am auzit toate astea, dar mai spune-mi-le încă o dată.
Preşedintele trebuie să ştie totul.
— Soţia şi cei doi copii ai lui au fost ucişi pe un debarcader de
pe Fluviul Mekong, bombardat de un avion răzleţ – nimeni nu ştia
al cui – şi care nu a fost niciodată identificat. A început să urască
acel război, să-i urască pe toţi care participau la el. Ceva s-a rupt
în el. Conklin făcu o pauză, uitându-se la Crawford. Cred că ai
dreptate, generale. S-a rupt iarăşi. Avea acest lucru în el.
— Ce anume? întrebă senatorul.
— Explozia, bănuiesc, spuse Conklin. Barajul s-a rupt. A mers
dincolo de toate şi ura l-a copleşit. Nu e greu să se întâmple aşa
ceva; trebuie să fii foarte atent. I-a ucis pe acei bărbaţi, pe acea
femeie, precum un nebun într-o izbucnire deliberată de furie. Nici
unul nu se aştepta la asta, poate doar cu excepţia femeii, care era
sus şi care probabil a auzit strigătele. El nu mai este Delta. Noi am
creat un mit numit Cain, numai că nu mai este un mit. Este într-
adevăr el.
— După atâtea luni… Senatorul se lăsă pe speteaza canapelei.
De ce a revenit? De unde?
— De la Zurich, răspunse Crawford. Webb a fost la Zurich şi
cred că el era singurul care l-ar fi putut aduce înapoi. „De ce” s-ar
putea să nu aflăm niciodată. Poate însă că el se aştepta să ne
găsească pe toţi acolo.
— El nu ştie cine suntem, protestă senatorul. Singurele lui
contacte erau Yachtsman, soţia acestuia şi David Abbott.

307
 — Şi, desigur, Webb, adăugă generalul.
— Desigur, fu de acord senatorul. Dar nu la Treadstone.
— N-ar avea nici o importanţă, spuse Conklin, bătând cu
bastonul în covor. El ştie că există un consiliu; poate că Webb i-a
spus că vom fi cu toţii acolo, el chiar aşteptându-se să fim. Avem o
mulţime de întrebări – preţ de câteva luni, iar acum şi de câteva
milioane de dolari. Delta ar considera asta ca fiind soluţia perfectă.
Să scape de noi şi să dispară, fără a lăsa urme.
— De ce eşti atât de convins?
— Fiindcă, unu, a fost acolo, răspunse Conklin, ridicând glasul.
Avem amprentele lui pe un pahar de coniac care nici măcar nu a
fost terminat. Doi, este o cursă clasică, cu vreo două sute de
variaţiuni.
— Vrei să explici acest lucru?
— Nu scoţi un sunet, interveni generalul, uitându-se atent la
Conklin, până ce duşmanul nu mai rezistă şi se dă în vileag.
— Adică noi am devenit duşmanul? Duşmanul lui?
— Acum nu mai există nici un dubiu în această privinţă, spuse
ofiţerul de marină. Delta a trădat. Au mai fost astfel de cazuri –
slavă Domnului, nu foarte dese. Ştim ce avem de făcut.
— Ce veţi face? întrebă senatorul.
— Fotografia lui nu a fost niciodată dată în circulaţie. O vom da
acum, la toate antenele, posturile de ascultare, toate sursele şi
informatorii pe care îi avem. Trebuie să se ducă undeva şi pentru
început se va duce într-un loc pe care-l cunoaşte, fie şi numai
pentru a-şi cumpăra o nouă identitate. Va cheltui bani; va fi găsit.
Şi atunci, ordinele vor fi clare.
— Îl veţi aduce imediat acasă?
— Îl vom ucide, spuse Conklin simplu. Nu poţi să aduci acasă
un om ca Delta şi nu poţi să rişti să ajungă pe mâna altui guvern.
Din cauza a tot ce ştie.
— Eu nu pot să-i spun asta preşedintelui. Există legi.
— Nu pentru Delta, spuse agentul. El nu mai are legi, nu mai
poate fi salvat.
— Nu mai…
— Exact, domnule senator, îl întrerupse generalul. Nu mai poate
fi salvat. Cred că ştiţi ce înseamnă asta. Va trebui să vă hotărâţi
dacă să îi spuneţi sau nu preşedintelui ce înseamnă. Poate că ar fi
mai bine…
— Trebuie să încercaţi totul, spuse senatorul, nelăsându-l să
termine. Am vorbit săptămâna trecută cu Abbott. Mi-a spus că

308
există un plan pentru a intra în legătură cu Delta. Zurich, banca,
numele de Treadstone făcut public – toate astea făceau parte din
plan, nu-i aşa?
— Da şi acum s-a sfârşit. Dacă dovezile găsite în Seventy-first
Street nu vă convin, ar trebui să vă gândiţi. Lui Delta i s-a trimis
un semnal clar să vină acasă. N-a făcut-o. Ce altceva mai vreţi?
— Vreau să fiu absolut sigur.
— Eu îl vreau mort. Vorbele lui Conklin, deşi rostite încet, avură
efectul unei rafale de vânt îngheţat. Nu numai că a încălcat toate
regulile pe care fiecare dintre noi le stabileşte pentru sine – orice ar
fi – dar s-a cufundat în abjecţie. Pute. El este Cain. Noi am folosit
atât de mult numele de Delta – nici măcar Bourne, ci Delta – încât
cred că am şi uitat că Gordon Webb era fratele lui. Găsiţi-l.
Ucideţi-l.

309
 PARTEA A TREIA

CAPITOLUL 23
Era ora trei fără zece minute când Bourne se îndreptă spre
recepţia de la Auberge du Coin, Marie continuându-şi drumul
direct spre ieşire. Spre bucuria lui Jason, pe pupitru nu se vedeau
ziare, dar funcţionarul de noapte era de acelaşi soi cu predecesorul
său din centrul Parisului. Era un bărbat greoi, cu început de
chelie, ţinându-şi ochii pe jumătate închişi şi braţele încrucişate
peste piept, având zugrăvită pe chip plictiseala unei nopţi care nu
se mai sfârşea. Dar, îşi zise Bourne, noaptea asta o va ţine minte –
lăsând la o parte stricăciunile din camera de la etaj, care vor fi
constatate abia dimineaţa. Un funcţionar din Montrouge care lucra
în ture nu se putea să nu aibă un mijloc de transport.
— Tocmai am telefonat la Rouen, spuse Jason, cu aerul unui
om furios din cauza evenimentelor neaşteptate din viaţa sa
personală. Trebuie să plec imediat şi am nevoie să închiriez o
maşină.
— De ce nu? persiflă individul. Ce aţi prefera, monsieur? O
caleaşcă de aur sau un covor fermecat?
— Poftim?!
— Noi închiriem camere, nu maşini.
— Trebuie să fiu dimineaţa la Rouen.
— Imposibil. Doar dacă aţi găsi vreun taximetrist destul de
nebun ca să vă ducă la ora asta.
— Nu cred că pricepi. Risc nişte mari pierderi şi neplăceri dacă
nu ajung la birou până la ora opt. Sunt dispus să plătesc generos.
— Cred că aveţi o problemă, monsieur.
— Dar nu se poate să nu fie aici cineva dispus să-mi împrumute
maşina lui pentru, să zicem… o mie cinci sute de franci.
— O mie… o mie cinci sute, monsieur? Ochii pe jumătate închişi
ai funcţionarului se deschiseră larg. Bani gheaţă?
— Fireşte. Cineva o va aduce înapoi mâine seară.

310
 — Nu este nici o grabă, monsieur.
— Ce vreţi să spuneţi? De fapt, nu există nici un motiv ca să nu
pot închiria un taxi. Discreţia poate să fie plătită.
— Nu aş avea unde să găsesc unul, îl întrerupse funcţionarul.
Pe de altă parte, Renault-ul meu, chiar dacă nu mai este foarte
nou şi nu e cea mai rapidă maşină, este totuşi foarte bun.
Cameleonul îşi schimbase iarăşi culorile şi reuşise să se dea
drept altcineva. Dar acum ştia cine este şi înţelegea.

Zorii îi prinseră nu într-o cameră călduţă dintr-un han de la

ţară, ci şezând în maşina mică parcată la marginea unui drum
lăturalnic. În vreme ce primele raze ale soarelui se înălţau dinspre
est, conturând dealurile şi câmpiile din Saint-Germain-en-Laye, pe
geamurile întredeschise ale maşinii ieşeau rotocoale de fum de
ţigară.
Prima lui istorisire, în Elveţia şi-o începuse cu cuvintele Viaţa
mea a început cu cinci luni în urmă, pe o insuliţă din Mediterana
numită Ile de Port Noir…
Aceasta şi-o începuse cu o declaraţie rostită pe un ton liniştit:
Eu sunt cunoscut sub numele de Cain.
Îi spusese totul, neomiţând nimic din tot ce îşi amintea, nici
imaginile înfricoşătoare care îi explodaseră în minte atunci când
auzise cele relatate de Jacqueline Lavier în restaurantul din
Argenteuil. Nume, incidente, oraşe… asasinate.
— Totul se potrivea. Nu exista nimic ce să nu ştiu deja, ce să nu
fie ascuns undeva în mintea mea, încercând să iasă la suprafaţă.
Era adevărul.
— Era adevărul, repetă Marie.
Jason o privi atent.
— Nu-ţi dai seama că noi ne-am înşelat?
— Poate, dar poate că am avut şi dreptate. Şi tu şi eu am avut
dreptate.
— În ce privinţă?
— În ce te priveşte pe tine. Trebuie să ţi-o spun din nou, calm şi
logic. Ţi-ai oferit viaţa în schimbul vieţii mele înainte de a mă
cunoaşte; asta nu e o decizie de om ca cel pe care l-ai descris
acum. Dacă acel om a existat, acum nu mai există. Marie îl
implora din priviri, dar îşi continuă spusele pe un ton stăpânit. Tu
ai spus-o, Jason. „Ceea ce un om nu-şi aminteşte, nu există.
Pentru el.” Poate că tocmai cu asta eşti confruntat acum. Nu poţi
să pleci pur şi simplu?

311
 Bourne dădu din cap; clipa oribilă sosise.
— Ba da, răspunse el. Dar singur. Nu cu tine.
Marie îl privi fix, mâna în care avea ţigara tremurându-i.
— Aşadar asta e decizia ta?
— Asta trebuie să fie.
— Tu vei dispărea în mod eroic pentru ca eu să nu fiu pătată.
— Trebuie s-o fac.
— Mulţumesc mult. Da’ cine naiba te crezi tu?
— Poftim?
— Cine naiba te crezi tu?
— Sunt un om pe care ei îl numesc Cain. Sunt căutat de
guverne – de poliţii din Asia şi din Europa. Unii de la Washington
vor să mă ucidă din cauza a ceea ce cred ei că ştiu despre această
Meduza; un asasin pe nume Carlos vrea să mă vadă împuşcat în
gât din cauza a ceea ce i-am făcut. Gândeşte-te puţin. Cât crezi că
pot să tot fug până când un individ din aceste armate mă va găsi,
mă va prinde în cursă, mă va ucide? Tu aşa vrei să-ţi sfârşeşti
viaţa?
— Dumnezeule, nu! strigă Marie, mintea ei analitică fiind
evident preocupată de ceva. Am de gând să putrezesc cincizeci de
ani într-o închisoare elveţiană sau să fiu spânzurată pentru nişte
fapte pe care nu le-am comis niciodată la Zurich!
— Treaba cu Zurich-ul se poate rezolva cumva. M-am gândit la
asta şi o pot face.
— Cum?
— Pentru Dumnezeu, ce mai contează? Să mărturisesc, să mă
predau… încă nu ştiu, dar pot s-o fac. Pot face ca viaţa ta să
reintre pe făgaşul normal. Trebuie!
— Nu în felul ăsta.
— De ce nu?
Marie întinse mâna să-l mângâie pe faţă, vorbindu-i cu glas
blând.
— Fiindcă tocmai mi-ai dat iarăşi dreptate. Chiar şi
condamnatul – atât de convins de propria-i vină – ar trebui să-şi
dea seama de asta. Omul numit Cain n-ar face niciodată ceea ce
te-ai oferit tu acum să faci. Pentru nimeni.
— Eu sunt Cain!
— Chiar dacă aş fi obligată să accept că ai fost, acum nu mai
eşti.
— Ultima şansă de reabilitare. O lobotomie autoprovocată?
Pierderea totală a memoriei? Întâmplător ăsta este adevărul, dar el

312
nu va opri pe nimeni din cei care mă caută. Nu-i va opri să apese
pe trăgaci. De ce nu accepţi faptele?
— Am în vedere două fapte pe care tu pari să le fi trecut cu
vederea. Eu nu pot s-o fac. Voi trăi cu ele tot restul vieţii fiindcă eu
sunt responsabilă. Doi oameni au fost ucişi în acelaşi mod brutal
deoarece s-au interpus între tine şi un mesaj pe care încerca să ţi-l
trimită cineva. Prin mine.
— Ai văzut mesajul lui Corbelier. Câte găuri de glonţ erau? Zece,
cincisprezece?
— Atunci a fost folosit! L-ai auzit la telefon, la fel ca şi mine. Nu
minţea; încerca să ne ajute. Dacă nu pe tine, pe mine în orice caz.
— Este… posibil.
— Orice este posibil, Jason, nu am răspunsuri, numai
discordanţe, lucruri ce nu se pot explica – care ar trebui explicate.
Tu nici măcar o clipă nu ai dat dovadă de vreo urmă de înclinaţie
spre ceea ce spui tu că s-ar putea să fi fost. Şi fără astfel de
înclinaţii un asemenea om n-ar putea să existe. Or, atunci, tu n-ai
putea să fii el.
— Eu sunt el.
— Ascultă-mă. Îmi eşti foarte drag şi ştiu că acest lucru s-ar
putea să mă orbească, dar eu mai ştiu un lucru despre mine. Nu
sunt un copilaş nevinovat, născut de ieri, de alaltăieri. Am văzut
câte ceva pe lumea asta şi le studiez cu atenţie pe persoanele care
mă atrag. Poate pentru a-mi confirma ceea ce-mi place să cred că
sunt valorile mele – şi sunt într-adevăr valori. Doar ale mele. Am
văzut un om chinuit – de sine însuşi şi de alţii – şi acest om n-a
ţipat. Poate că în sinea ta ţipi, dar nu vrei să împovărezi pe alţii cu
suferinţa ta. Dimpotrivă, sapi tot mai adânc, încerci să înţelegi. Iar
asta, prietene, nu o face unul care ucide cu sânge rece, tot aşa
cum n-ar face ce ai făcut tu pentru mine. Nu ştiu ce ai fost înainte,
sau de ce crime eşti vinovat, dar ele nu sunt ceea ce crezi tu – ceea
ce vor alţii ca tu să crezi. Şi, ca să revin la valorile de care-ţi
vorbeam, eu mă cunosc pe mine: nu l-aş putea iubi pe omul care
zici tu că ai fi. Eu îl iubesc pe cel care ştiu că eşti. Şi tocmai mi-ai
reconfirmat-o. Nici un ucigaş nu s-ar oferi să facă ceea ce vrei să
faci tu. Drept care, cu tot respectul, oferta este respinsă.
— Eşti o nesăbuită! explodă Jason. Eu te pot ajuta pe tine; tu
nu poţi să mă ajuţi pe mine! Lasă-mi ceva, pentru numele lui
Dumnezeu!
— Nu! Nu aşa…
Deodată, Marie se opri, cu buzele întredeschise.

313
 — Tocmai am spus-o, şopti ea.
— Ce ai făcut? întrebă Bourne furios.
— Tocmai am spus-o. De mult îmi umbla prin minte. „Ceea ce
vor alţii ca tu să crezi…”
— Despre ce naiba vorbeşti?
— Crimele tale… ceea ce alţii vor ca tu să crezi că sunt crimele
tale.
— Dar sunt reale. Sunt ale mele.
— Stai puţin. Să presupunem că au fost reale, dar nu au fost ale
tale. Să presupunem că dovezile au fost aranjate – la fel de expert
cum au fost aranjate împotriva mea la Zurich – dar aparţin
altcuiva. Jason, tu nu ştii când ţi-ai pierdut memoria.
— Port Noir.
— Atunci ai început să ţi-o reclădeşti, nu atunci ai pierdut-o.
Înainte de Port Noir. Asta ar putea explica multe. Contradicţia
dintre tine şi omul care cred alţii că eşti.
— Greşeşti. Nimic n-ar putea explica amintirile – imaginile –
care îmi revin.
— Poate că îţi aminteşti doar ceea ce ţi s-a spus. Iarăşi şi iarăşi.
Până n-ai mai ştiut nimic altceva. Fotografii, înregistrări, stimuli
vizuali şi auditivi.
— Ce descrii tu este o legumă care umblă, funcţionează, dar i s-
a făcut-o spălare de creier. Eu nu-s aşa ceva.
Marie îl privi în ochi, vorbindu-i cu blândeţe.
— Eu descriu un om inteligent, foarte bolnav, a cărui pregătire
se potrivea cu ceva ce căutau alţii. Ştii cât de uşor este de găsit un
astfel de om? Există câţi vrei în spitale, clinici particulare,
sanatorii militare. Făcu o pauză, apoi continuă repede. Acel articol
din ziar mai conţinea un adevăr. Sunt destul de pricepută în a
lucra cu computerele. Oricine cu o slujbă ca a mea trebuie să fie.
Dacă aş căuta o curbă model care să cuprindă diverşi factori
izolaţi, aş şti cum să o găsesc. Tot aşa, cineva care ar căuta un om
spitalizat pentru amnezie a cărui pregătire să includă anumite
abilităţi specifice, cunoaşterea unor limbi, anumite caracteristici
rasiale, ar putea găsi candidaţi în băncile de date medicale. În
cazul tău, nu prea mulţi; poate numai câţiva, poate numai unul.
Dar ei nu căutau, nu aveau nevoie decât de un singur om.
Bourne îşi mută privirea spre peisajul de afară, încercând să
forţeze porţile de oţel ale minţii sale, să găsească măcar un pic din
speranţa pe care o nutrea ea.
— Ce spui tu este că eu aş fi o iluzie reprodusă, spuse el sec.

314
 — Ăsta este efectul final, dar nu asta spun. Eu spun că este
posibil să fi fost manipulat. Folosit. Asta ar explica multe. Mi-ai
spus că sunt momente când anumite lucruri vor să iasă din tine –
simţi că îţi plesneşte capul.
— Cuvinte – nume de oameni, de locuri – îmi declanşează
imagini.
— Jason, dar n-ar fi posibil să declanşeze imagini false? Ceva ce
ţi s-a tot repetat, dar nu poţi să retrăieşti. Nu poţi să le vezi clar,
fiindcă nu eşti tu.
— Mă îndoiesc. Am văzut ce sunt în stare să fac. Am mai făcut
asemenea lucruri.
— Puteai să le fi făcut din alte motive! Să te ia naiba, eu lupt
pentru viaţa mea! Pentru vieţile noastre!… Bun. Eşti în stare să
gândeşti, să simţi. Gândeşte, simte acum! Uită-te la mine şi spune-
mi că ai privit în tine, în gândurile şi sentimentele tale şi ştii fără
urmă de îndoială că eşti asasinul numit Cain! Dacă poţi să faci
asta – cu adevărat – atunci du-mă la Zurich şi asumă-ţi vina
pentru toate şi dispari din viaţa mea! Dar dacă nu, rămâi cu mine
şi lasă-mă să te ajut. Şi iubeşte-mă, Jason.
Bourne îi luă mâna, ţinând-o ca pe a unui copil care tremura de
supărare.
— Nu e vorba de ce simt sau ce gândesc. Am văzut contul de la
Gemeinschaft. Intrările sunt, multe din ele, vechi şi corespund cu
tot ceea ce am aflat.
— Dar acel cont, acele intrări ar fi putut fi create ieri, sau
săptămâna trecută, sau acum şase luni. Tot ce ai auzit şi ai citit
despre tine însuţi ar putea să facă parte dintr-un tipar creat de cei
care vor să iei locul lui Cain. Tu nu eşti Cain, dar vor să te facă să
crezi că eşti. Există însă cineva care ştie că nu eşti Cain şi încearcă
să-ţi spună. Am şi eu o dovadă. Iubitul meu este în viaţă, dar doi
prieteni mi-au murit fiindcă au nimerit între tine şi cei care îţi
trimit mesajul, care încearcă să îţi salveze viaţa. Au fost ucişi de
aceiaşi oameni care vor să te sacrifice pe tine lui Carlos în locul lui
Cain. Ai spus mai-nainte că totul se potrivea. Nu-i aşa, Jason, dar
asta se potriveşte. Te explică pe tine.
— O carapace goală căreia nu îi aparţin nici măcar amintirile pe
care crede că le are? În care se zbat demonii, izbind în pereţi? Nu e
o perspectivă prea plăcută.
— Nu sunt demoni, dragul meu. Sunt părţi din tine – furioase,
ţipând să iasă afară căci locul lor nu este în carapacea pe care le-ai
dat-o.

315
 — Şi dacă sparg carapacea, ce o să găsesc?
— Multe. Unele bune, altele rele, multe suferinţe. Dar Cain nu
va fi acolo. Îţi promit asta. Eu cred în tine, dragul meu. Te rog, nu
te da bătut.
El rămase deoparte, între ei existând ca un zid nevăzut.
— Şi dacă greşim? Atunci?
— Părăseşte-mă repede. Sau ucide-mă. Nu-mi pasă.
— Te iubesc.
— Ştiu. De asta nu îmi este frică.
— Am găsit în biroul lui Lavier două numere de telefon. Primul
de la Zurich, al doilea de aici, din Paris. Dacă am noroc, poate mă
conduc la numărul de care am nevoie.
— New York? Treadstone?
— Da. Răspunsul se află acolo. Dacă nu sunt Cain, cineva de la
acel număr ştie cine sunt.
O luară cu maşina înapoi spre Paris, pornind de la ideea că vor
fi mult mai greu de reperat în mulţimea din oraş decât într-un han
de la ţară. Un bărbat blond, cu ochelari cu ramă de baga şi o
femeie atrăgătoare, dar cu înfăţişare severă, fără machiaj, cu părul
strâns la spate ca o studentă silitoare de la Sorbona, nu erau ceva
insolit în Montmartre. Închiriară o cameră la Terrasse, pe rue
Maistre, înregistrându-se ca doi tineri căsătoriţi din Bruxelles.
O dată ajunşi în cameră, rămaseră o clipă uitându-se unul la
altul, apoi, fără o vorbă, se îmbrăţişară, alungând din minte lumea
nedreaptă care le refuza orice linişte, îi obliga să se legene
continuu pe o sârmă deasupra unei prăpăstii întunecate.
Bourne, cameleonul, acum nu se simţea în stare să-şi schimbe
imediat culoarea. Ar fi fost ceva fals şi nu voia ca între ei să existe
falsitate.
— Trebuie să ne odihnim, spuse el. Avem nevoie de somn, căci
va fi o zi lungă.
Făcură dragoste. Cu tandreţe, cu totală dăruire. Iar la un
moment dat, un gest stângaci îi făcu să izbucnească în râs, la
început cu oarecare jenă. Dar după aceea se strânseră mai tare în
braţe, vrând să alunge sunetele şi imaginile oribile ale lumii care îi
prinsese în vârteju-i sumbru. Se simţiră deodată într-o altă lume,
unde soarele şi albastrul mării luaseră locul beznei.
Adormiră în sfârşit, cu degetele împletite.
Bourne se trezi primul, auzind din stradă zgomotul motoarelor
şi al claxoanelor de maşini. Se uită la ceas; era trecut de ora
prânzului, se făcuse unu şi zece. Dormiseră aproape cinci ore, nu

316
chiar pe săturate, dar suficient. Avea să fie o zi lungă. Nu ştia încă
sigur ce va face; avea două numere de telefon care trebuiau să-l
conducă la un al treilea. De la New York.
Se întoarse spre Marie, care dormea lângă el, respirând adânc,
cu chipul ei iubit, adorabil, la numai câţiva centimetri de buzele
lui. O sărută şi ea se apropie şi mai mult de el, fără să deschidă
ochii.
— Eşti o broască şi eu o să te transform în prinţ, spuse ea cu
un glas încă adormit. Sau e invers?
— Zău dacă mai ştiu.
— Atunci o să rămâi broască. Hai, broscuţo, ţopăie spre mine.
— Fără ispite. Nu dau spectacole decât atunci când mi se oferă
musculiţe.
— Broaştele mănâncă muşte? Da, cred că da. E oribil.
— Haide, deschide ochii. Trebuie să începem amândoi să
ţopăim. Pornim la vânătoare.
Marie clipi din ochi.
— La vânătoare? Ce să vânăm?
— Pe mine, spuse el.
Dintr-o cabină telefonică de pe rue Lafayette, un domn Briggs
sună la Zurich, cu taxă inversă. Bourne îşi făcuse socoteala că
Jacqueline Lavier dăduse probabil alarma inclusiv la Zurich.
Când auzi că sună, Jason se dădu la o parte şi îi întinse
receptorul Mariei, care ştia ce trebuie să spună.
Dar nu apucă să zică nimic. Interveni pe fir centralista de la
Zurich.
— Regretăm, dar numărul la care aţi sunat nu mai este în
funcţiune.
— Dar ieri era, spuse Marie. Este vorba de ceva urgent. Aveţi
cumva un alt număr?
— Numărul nu mai există, madame. Nu avem un număr
alternativ.
— Poate că mi s-a dat un număr greşit. E foarte urgent. Puteţi
să îmi daţi numele abonatului care a avut acest număr?
— Îmi pare rău, este imposibil.
— V-am spus: este ceva urgent! Aş putea vorbi cu superiorul
dumneavoastră?
— Nici el nu v-ar putea ajuta. Acest număr este secret. La
revedere, madame.
— A fost deconectat, spuse Marie.
— A durat mult prea mult ca să afli asta, spuse Bourne

317
uitându-se în sus şi în jos pe stradă. Hai să plecăm de aici.
— Crezi că ar fi putut să depisteze apelul? Aici, la Paris? La o
cabină publică?
— În trei minute se poate depista centrala, zona de unde se
telefonează. În patru minute zona poate fi determinată cu
aproximaţie de numai câteva străzi.
— De unde ştii asta?
— Aş vrea să-ţi pot răspunde. Hai să mergem.
— Jason, de ce să nu aşteptăm ascunşi undeva şi să stăm la
pândă?
— Pentru că eu nu ştiu ce să pândesc, iar ei ştiu. Au o fotografie
şi ar putea să posteze oameni în toată zona.
— Eu nu semăn deloc cu fotografia din ziare.
— Nu tu. Eu. Haidem!
Merseră cu pas grăbit până ajunseră la Boulevard Malesherbes,
la zece străzi distanţă, la o altă cabină telefonică, ţinând de altă
centrală. De data asta nu mai era nevoie să treacă printr-o
centralistă; numărul era din Paris. Marie intră în cabină şi formă
numărul; era pregătită.
Dar cuvintele pe care le auzi de la capătul firului o uimiră:
— La residence du General Villiers. Bonjour!… Allo? Allo?
O clipă, Marie nu fu în stare să scoată nici un sunet. Rămase
holbându-se la telefon.
— Je m’excuse, spuse ea încet. Une erreur62. Închise telefonul.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Bourne, deschizând uşa de sticlă.
Ce s-a întâmplat? Cine era?
— Nu pricep nimic, spuse ea. Am nimerit acasă la unul dintre
cei mai respectaţi şi mai puternici oameni din Franţa.

62
Mă scuzaţi... O greşeală, (fr.).

318
 CAPITOLUL 24
— Andre Francois Villiers, repetă Marie, aprinzându-şi o ţigară.
Reveniseră în camera lor, la Terrasse, ca să se gândească ce să
facă, să rumege uluitoarea informaţie.
— Absolvent al Şcolii de la Saint-Cyr, erou în al doilea război
mondial, personaj legendar al mişcării de rezistenţă şi, până la
povestea cu Algeria, moştenitorul prezumtiv al lui De Gaulle.
Jason, o legătură între un astfel de om şi Carlos este de-a dreptul
de necrezut.
— Legătura există. Crede-mă.
— Aproape că nu pot. Villiers este un reprezentant al vechii
tradiţii de onoare a Franţei, descendent dintr-o familie cunoscută
din secolul al şaptesprezecelea. Astăzi este unul dintre cei mai de
vază deputaţi ai Adunării Naţionale – având, ce-i drept, o poziţie de
dreapta – dar fiind totodată un partizan al legii şi ordinii. E ca şi
cum ai zice că poate exista o legătură între Douglas MacArthur şi
un mafiot. Este ilogic.
— Atunci hai să căutăm una. Din ce cauză a intervenit ruptura
cu De Gaulle?
— Algeria. La începutul anilor şaizeci, Villiers a făcut parte din
OAS, fiind unul din coloneii de la Alger ai lui Salan. Ei se opuneau
acordurilor de la Evian, prin care i se acorda Algeriei
independenţa, considerând că aceasta aparţine de drept Franţei.
— Coloneii nebuni de la Alger, spuse Bourne, fără să ştie, la fel
ca şi cu atâtea alte fraze, de unde îi veneau cuvintele sau de ce le
rostea.
— Asta îţi spune ceva?
— Probabil, dar nu ştiu ce anume.
— Gândeşte-te, spuse Marie. Ce rezonanţă ar putea avea pentru
tine „coloneii nebuni”? Care e primul lucru care îţi trece prin
minte? Repede!
Jason se uită la ea şi pe urmă cuvintele începură să îi vină.
— Bombe… infiltrări. Provocateurs. Studiezi toate astea; studiezi
mecanismele.
— Pentru ce?
— Nu ştiu.
— Deciziile sunt bazate pe ceea ce înveţi?

319
 — Probabil.
— Ce fel de decizii? Ce decizi?
— Dezbinări, rupturi.
— Ce îţi spune ţie asta?
— Nu ştiu! Nu pot să gândesc!
— Bine… bine. O să ne întoarcem la asta altă dată.
— Nu avem timp. Hai să revenim la Villiers. După Alger, ce a
urmat?
— A existat un soi de reconciliere cu De Gaulle. Villiers nu
fusese niciodată direct implicat în actele de terorism, iar faptele lui
în război impuneau o astfel de reconciliere. A revenit în Franţa – a
fost chiar bine primit – ca luptător pentru o cauză pierdută, dar
demn de respect. Şi-a recăpătat postul ajungând până la gradul de
general înainte de a intra în politică.
— Este deci un politician activ?
— Mai degrabă un purtător de cuvânt. Un bătrân om de stat.
Continuă să fie un militarist convins, care tună şi fulgeră din
cauza slabei importanţe militare a Franţei.
— Howard Leland, spuse Jason. Asta este legătura cu Carlos.
— Cum aşa? Prin ce?
— Leland a fost asasinat fiindcă s-a opus programului de
înarmare şi de exporturi militare al Quai d’Orsay-ului. Asta este tot
ce ne trebuia.
— Mi se pare de necrezut. Un astfel de om… Marie lăsă fraza
neterminată, amintindu-şi brusc un amănunt. Fiul lui a fost ucis.
O chestiune de implicaţii politice, acum cinci sau şase ani.
— Povesteşte-mi.
— Maşina lui a explodat pe rue du Bac. A scris în toate ziarele
de peste tot. El era politicianul activ, conservator, la fel ca şi tatăl
său, contrându-i pe socialişti şi pe comunişti la fiecare pas. Tânăr
membru în parlament, un obstrucţionist în ce privea cheltuielile
guvernamentale, dar de fapt destul de popular. Era un aristocrat
fermecător.
— Cine l-a ucis?
— S-a zis că nişte comunişti fanatici. Reuşise să blocheze nu
ştiu ce legi favorabile extremei stângi. După uciderea lui, rândurile
s-au rupt şi legile au fost votate. Mulţi cred că ăsta a fost motivul
pentru care Villiers a părăsit armata şi a intrat în Adunarea
Naţională. Din cauza asta totul mi se pare atât de neplauzibil, de
contradictoriu. La urma urmelor, fiul lui a fost ucis. Ai crede că
ultimul om din lume cu care ar putea dori să aibă de-a face ar fi

320
un asasin de profesie.
— Mai e ceva. Ai spus că a fost bine primit înapoi la Paris
fiindcă nu a fost niciodată direct implicat în actele de terorism.
— Dacă a fost cumva, îl întrerupse Marie, atunci povestea a fost
îngropată. Aici lumea este mai tolerantă faţă de cauzele pasionale
care privesc ţara sau alcovul. Iar el fusese, pe bună dreptate, un
erou, nu uita asta.
— Dar cine a fost cândva terorist, rămâne un terorist, nu uita
nici tu asta.
— Nu sunt de acord. Oamenii se mai schimbă.
— În unele privinţe, nu. Nici un terorist nu uită vreodată cât a
fost de eficient; se hrăneşte cu aceste amintiri.
— De unde poţi tu să ştii asta?
— Nu-s sigur că vreau să mă gândesc acum la asta.
— Atunci nu te gândi.
— Dar sunt sigur în privinţa lui Villiers. O să ajung la el. Bourne
se duse la noptieră şi luă cartea de telefon.
— Hai să vedem dacă numărul este înregistrat sau este secret.
O să am nevoie de adresa lui.
— Nu o să te poţi apropia de el. Dacă este legătura lui Carlos,
înseamnă că este păzit. De cum te văd, o să te omoare; nu uita că
au fotografia ta.
— Asta nu le va servi la nimic. Nu o să semăn cu cel pe care îl
caută ei. Uite-o: Villiers, A.F. – Parc Monceau.
— Tot nu-mi vine să cred. Numai ideea că îi telefonează acestui
om şi ar fi trebuit să o şocheze pe Lavier.
— Sau să o sperie în aşa hal încât să facă orice.
— Ţie nu ţi se pare ciudat că i s-a dat acest număr?
— Date fiind împrejurările, nu. Carlos vrea ca roboţii lui să ştie
că nu glumeşte. Îl vrea pe Cain.
— Jason, ce-i ăla un robot?
— Nu ştiu… cineva care lucrează orbeşte pentru altcineva.
— Orbeşte? Fără să vadă?
— Fără să ştie. Crezând că face un lucru, când de fapt face
altceva.
— Nu înţeleg.
— Să zicem că eu îţi spun să aştepţi o maşină la un anumit colţ
de stradă. Maşina nu apare, dar faptul că te afli acolo îi spune
cuiva care se uită după tine că un alt lucru s-a întâmplat.
— Aritmetic vorbind, un mesaj indetectabil.
— Da, aşa ceva.

321
 — Asta s-a întâmplat la Zurich. Walther Apfel a fost un robot. A
făcut publică povestea cu furtul, neştiind ce spune de fapt.
— Adică?
— Cred că ţi se spunea ţie să iei legătura cu cineva pe care-l
cunoşti foarte bine.
— Treadstone Şaptezeci şi Unu, spuse Jason. Ne întoarcem la
Villiers. La Zurich, Carlos m-a găsit prin Gemeinschaft. Asta
înseamnă că trebuia să ştie de Treadstone, este foarte probabil ca
Villiers să ştie şi el. Dacă nu ştiu, poate că există o cale să-l punem
să afle pentru noi.
— Cum?
— Folosindu-ne de numele său. Dacă este cum spui tu, cred că
ţine mult la acest nume. Iar onoarea Franţei, cuplată cu un porc
precum Carlos, s-ar putea să aibă ceva efect asupra lui. O să-l
ameninţ că mă duc la poliţie, la ziare.
— Va nega pur şi simplu. Va spune că e o absurditate.
— Lasă-l să spună. Nu este. Numărul din biroul lui Lavier era al
lui. În plus, retractarea lui va apărea pe aceeaşi pagină cu
necrologul lui.
— Dar mai trebuie să ajungi la el.
— O să ajung. Eu sunt un cameleon, ai uitat?
Strada cu copaci pe margini, din Parc Monceau, i se părea
oarecum familiară, dar nu în sensul că ar mai fi străbătut-o şi altă
dată. Mai degrabă ca atmosferă. Două şiruri de case de piatră bine
întreţinute, cu uşi şi ferestre lucind de curăţenie, alămuri
strălucitoare, trepte de curând spălate şi în încăperile luminate,
plante decorative. Era o stradă de oameni cu bani, într-un cartier
prosper al oraşului şi simţea că mai văzuse ceva în genul ăsta, acel
ceva având o anumită semnificaţie.
Erau ceasurile opt fără douăzeci şi cinci, seară de martie,
răcoroasă, iar Cameleonul îmbrăcat pentru o astfel de vreme: părul
blond acoperit de o caschetă, gâtul ascuns de gulerul ridicat al
unei jachete pe spatele cărei figura numele unui serviciu de
mesagerie. Peste umăr avea trecută chinga de la o geantă aproape
goală. Încă două sau trei opriri, poate chiar cinci dacă i se va părea
necesar. Ceea ce avea în geantă erau de fapt broşurile făcând
reclamă la Bateaux Mouche, luate din holul unui hotel. Alesese la
întâmplare câteva case din apropierea locuinţei generalului
Villiers, punând broşurile în cutiile poştale. Între timp, ochii lui
înregistrau totul, vrând mai ales să vadă ce pază avea Villiers.
Şi fiindcă se aşteptase să găsească fie oameni în maşini, fie

322
indivizi patrulând în sus şi-n jos, fu uimit să constate că nu era
nici unul. Andre Francois Villiers, militarist, purtător de cuvânt
pentru cauza sa, principala legătură a lui Carlos, nu avea nici un
fel de pază exterioară. Dacă avea cumva un sistem de protecţie,
acesta nu putea să fie decât în casă. Dată fiind enormitatea
fărădelegii sale, Villiers fie era de o aroganţă care mergea până la
neglijenţă, fie era un idiot.
Jason urcă treptele casei ce se afla la nici douăzeci de paşi de
uşa lui Villiers. Băgă broşura în fanta cutiei poştale, aruncând o
privire în sus, spre geamurile casei lui Villiers. Nu se zărea nici un
chip, nici o siluetă.
Deodată, uşa de la casa generalului se deschise. Bourne se lăsă
pe vine, ducându-şi mâna la pistolul de sub haină, zicându-şi că
idiotul era el, că cineva mai vigilent îl remarcase. Dar cuvintele
care îi ajunseră la urechi îl convinseră că nu era cazul. O pereche
de vârstă mijlocie – o menajeră în uniformă şi un bărbat îmbrăcat
cu un veston închis la culoare – discutau în prag.
— Ai grijă ca scrumierele să fie curate, spuse femeia. Ştii că nu
poate să sufere scrumierele pline ochi.
— Azi după-masă a fost plecat cu maşina, aşa că precis sunt
pline, răspunse bărbatul.
— Curăţă-le în garaj; ai timp. Nu coboară decât peste vreo zece
minute. Trebuie să fie la Nanterre abia la opt şi jumătate.
Bărbatul dădu din cap şi coborî treptele. Uşa se închise şi pe
strada calmă se aşternu iarăşi liniştea. Jason se ridică în picioare
urmărindu-l cu privirea pe bărbatul care se îndepărta cu paşi
grăbiţi. Nu ştia precis unde se afla Nanterre, ştia doar că este o
suburbie a Parisului. Iar dacă Villiers se ducea acolo cu maşina,
singur, nu avea nici un rost să amâne confruntarea.
Bourne coborî treptele şi o luă repede la stânga. Avea zece
minute.

Jason urmărea prin parbriz, când uşa se deschise şi în prag se

ivi generalul de armată Andre Francois Villiers. Era un bărbat de
înălţime medie, lat în piept, de vreo şaptezeci, şaptezeci şi ceva de
ani. Nu purta pălărie. Părul cărunt îl avea tuns scurt, iar în jurul
bărbiei o barbă albă, foarte îngrijită. Avea ţinuta inconfundabilă a
unui militar, trupul lui străpungând parcă ziduri nevăzute din
spaţiul înconjurător, dărâmându-le.
Bourne îl privea fix, fascinat, întrebându-se ce nebunie putuse
să-l mâne pe un astfel de om spre dezgustătoarea lume a lui

323
Carlos. Oricare ar fi fost motivele, precis că fuseseră puternice,
căci el era puternic. Ceea ce îl făcea primejdios – căci era respectat
şi guvernul ţării sale pleca urechea la spusele lui.
Villiers se întoarse şi îi spuse ceva menajerei. Femeia dădu din
cap şi închise uşa, iar generalul coborî cu pas vioi treptele şi se
aşeză la volanul limuzinei mari parcate în faţa casei. Porni încet.
Jason aşteptă până ce limuzina dădu colţul străzii; porni Renault-
ul, acceleră şi ajunse la colţ tocmai la timp ca să-l vadă pe Villiers
cotind iarăşi spre dreapta.
Ironia soartei vru ca drumul generalului Villiers spre Nanterre
să treacă printr-o regiune foarte asemănătoare cu cea din Saint-
Germain-en-Laye, unde cu douăsprezece ore în urmă Marie îl
convinsese pe Jason să nu renunţe. Întinderi de păşune, câmpuri
ce se pierdeau în zare, la poalele dealurilor domoale, numai că
acestea, în loc să fie încununate de primele raze de soare, erau
scăldate de lumina albă, rece, a lunii. Bourne se gândi că această
porţiune de drum ar fi numai bună pentru a-l intercepta pe
general la întoarcere.
Jason îl urmărea fără dificultate, de la distanţă de aproape un
sfert de milă. La un moment dat, era cât pe ce să-l ajungă din
urma; generalul încetinise şi coti pe o alee cu pietriş tăiată prin
pădure. Printre copaci se zărea o parcare luminată de reflectoare şi
o firma atârnată cu două lanţuri de un stâlp înalt: L’ARBALETTE.
Generalul avea aşadar întâlnire cu cineva, nu în Nanterre, ci în
apropiere, la un restaurant retras. Bourne depăşi intrarea şi opri
maşina pe dreapta ieşind de pe carosabil, maşina fiind pe jumătate
ascunsă de frunzişul copacilor. Trebuia să se gândească, să se
controleze. În minte îi încolţise o idee care îl mistuia.
Dacă după eşecul zdrobitor suferit de Carlos noaptea trecută la
motelul din Montrouge, generalul Andre Villiers fusese convocat la
un restaurant izolat pentru o întâlnire de urgenţă? Poate chiar cu
Carlos însuşi? În acest caz, împrejurimile ar trebui să fie păzite, iar
un individ a cărui fotografie le era cunoscută paznicilor risca să fie
împuşcat fără somaţie. Pe de altă parte, şansa de a vedea nucleul
organizaţiei lui Carlos – ori pe Carlos însuşi – s-ar putea să nu i se
mai ivească niciodată. Trebuia să pătrundă înăuntru. Ceva îl mâna
să-şi asume riscul. Orice risc. Era o nebunie. Dar, în fond, el nu
era zdravăn. Zdravăn asemeni unui om cu memorie. Carlos.
Găseşte-l pe Carlos! Pentru Dumnezeu, de ce?
Îşi pipăi pistolul de la brâu; stătea bine. Coborî din maşină şi îşi
puse pardesiul peste haina cu inscripţie pe spate. Pe cap îşi puse o

324
pălărie cu boruri moi, care îi acoperea complet părul. Încercă apoi
să-şi amintească dacă atunci când fusese fotografiat la Argenteuil
avea pe nas ochelarii cu ramă de baga. Nu şi-i scosese la masă. Îşi
pipăi buzunarul de la cămaşă; ochelarii erau acolo, dacă avea
nevoie de ei. Închise încet portiera şi porni spre pădurice.
Ajunse la parcarea cu pietriş aflată pe partea laterală a
restaurantului rustic, cu mici ferestre luminate pe toată lungimea
clădirii, la flacăra lumânărilor zărindu-se feţele mesenilor. Privirile
îi fură atrase spre etaj, care nu acoperea decât jumătate din
parterul clădirii, în partea din spate fiind o terasă. Ferestrele de
acolo, poate ceva mai mari, erau şi ele luminate de pâlpâitul
lumânărilor. Se zăreau grupuri de siluete, dar păreau diferite de
cele ale mesenilor de la parter.
Erau numai bărbaţi. În picioare, nu şezând, mişcându-se
degajat, cu pahare de brandy în mână, fumul de ţigară înălţându-
se în rotocoale deasupra capetelor lor. Imposibil de spus câţi – mai
mulţi de zece, poate ceva mai puţini de douăzeci.
El, generalul, se afla aici, trecând de la un grup la altul, cu
barba lui albă asemeni unei balize care apărea şi dispărea ascunsă
uneori de siluetele celor care stăteau în dreptul ferestrelor. Venise
într-adevăr la o întâlnire. Dar, dacă era vorba de o întâlnire
convocată de Carlos, unde erau oamenii de pază? Unde erau
postaţi? Mergând pe lângă poalele copacilor, Bourne ajunse în
partea din faţă a restaurantului. Rămase la pândă, nemişcat,
aşteptându-se să vadă oameni ascunşi printre copaci sau în
umbra clădirii. Nimeni. O luă înapoi, până ajunse în spatele
localului.
O uşă se deschise brusc, lăsând să răzbată lumina crudă
dinăuntru şi ieşi un bărbat în haină albă. Se opri şi făcându-şi
palmele căuş, aprinse o ţigară. Bourne se uită înspre dreapta, spre
stânga, în sus pe terasă. Nici o mişcare. Dacă ar fi fost oameni de
pază, i-ar fi alertat lumina ivită brusc la parter. Deci, dacă nu erau
paznici afară, probabil că erau înăuntru, ca şi la Parc Monceau, la
Villiers acasă.
În uşă apăru un alt bărbat şi el în haină albă, dar cu o bonetă
de bucătar şef. Se adresă primului pe un ton furios, într-o franceză
în care se simţea dialectul gutural din Gasconia.
— Cât tragi tu chiulul, noi asudăm! Căruciorul cu dulciuri este
pe jumătate gol. Du-te şi umple-l. Acum, nemernicule!
Cel astfel mustrat ridică din umeri, îşi stinse ţigara şi se
întoarse înăuntru, închizând uşa în urma lui. Nu mai rămăsese

325
decât lucirea lunii, dar era suficientă pentru a lumina terasa. Nu
era nimeni acolo, nici un om de pază în faţa uşilor mari duble ce
dădeau spre încăperea de la etaj.
Bourne evaluă distanţa şi obstacolele. Vreo treisprezece metri
până la clădire şi apoi cam trei-patru metri până la balustrada
terasei. În zidul exterior erau două guri de aerisire prin care ieşeau
aburi, iar lângă ele un burlan de la care se putea ajunge la
balustradă. Dacă reuşea să se caţere pe burlan, luând ca punct de
sprijin una din gurile de aerisire, poate că avea o şansă să se
apuce de una din barele balustradei şi să se salte pe terasă. Dar
pentru asta trebuia să-şi scoată pardesiul. Îl împături, puse
pălăria pe el şi le ascunse pe amândouă sub tufe. Străbătu apoi cu
iuţeală distanţa până la baza burlanului.
Adăpostit în umbra clădirii, încercă rezistenţa ţevii de metal; era
prinsă solid în zid. Se întinse cât putu mai sus, sări, apucă tubul,
proptindu-se cu picioarele în perete, tatonând până ce piciorul
stâng îi ajunse în dreptul primei guri de aerisire. Ţinându-se bine
în mâini, îşi strecură piciorul în gaură, împingându-se în sus pe
burlan. Era la numai patruzeci de centimetri de balustradă. Încă
puţin şi se putea apuca de bara de jos.
Sub el uşa se deschise cu zgomot, lumina albă inundând
pietrişul curţii, până la poalele copacilor. O siluetă ieşi în brânci,
încercând să-şi păstreze echilibrul, urmată de bucătarul cu bonetă
albă, care ţipa.
— Ticălosule! Eşti beat, asta eşti! Ai fost beat toată seara! Ai
împrăştiat dulciurile prin tot restaurantul. Cară-te! Nu capeţi nici
un ban!
Uşa fu trântită şi se auzi zgomotul unui zăvor. Jason rămase
agăţat de burlan, cu braţele şi gleznele dureroase, de pe frunte
picurându-i transpiraţie. Individul de jos se clătina înainte şi
înapoi, făcând gesturi obscene la adresa bucătarului şef care nu
mai era de faţă. Privirea lui înceţoşată se ridică, rămânând aţintită
pe chipul lui Bourne. Când ochii li se întâlniră, Bourne îşi ţinu
răsuflarea; cel de jos se holbă, clipi, se holbă iarăşi. Scutură din
cap, închizând pleoapele, apoi deschise ochii mari. Dădu îndărăt şi
porni într-un mers împleticit, spunându-şi că apariţia de la
jumătatea zidului nu putea fi decât rodul unei halucinaţii cauzate
de băutură.
Bourne îşi recăpătă respiraţia, proptindu-se de zid, uşurat. Dar
durerea din gleznă îi cuprinse şi laba piciorului; începea să simtă
un cârcel. Se lansă în sus, apucând cu mâna dreaptă bara de fier

326
de la baza balustradei, iar apoi şi cu stânga. Se trase încet în sus,
până ce ajunse cu capul peste balustrada terasei. Terasa era
pustie. Se săltă peste balustradă.
Se găsea pe o terasă folosită în lunile de primăvară şi de vară ca
loc de servit cina, pe pardoseala ei cu plăci de gresie putând
încăpea între zece şi cincisprezece mese. În mijlocul zidului ce
despărţea terasa de încăperea închisă se aflau uşile mari duble pe
care le văzuse din pădure. Cei dinăuntru stăteau acum nemişcaţi
şi timp de o clipă Jason se întrebă dacă fusese cumva declanşat
un sistem de alarmă, dacă îl aşteptau pe el. Rămase pe loc, cu
mâna pe pistol; nu se petrecu nimic. Se apropie de zid, rămânând
în zona de umbră. Se apropie tiptil de prima uşă şi, cu capul lipit
de canatul acesteia, privi înăuntru.
Ceea ce văzu era fascinant şi totodată cam înfricoşător. Bărbaţii
stăteau aliniaţi – pe trei rânduri, câte patru în rând – cu faţa spre
Andre Villiers, care le vorbea. În total treisprezece bărbaţi, din care
doisprezece stăteau în poziţia de drepţi. Cu toţii erau bătrâni, dar
nu orice fel de bătrâni – bătrâni soldaţi. Nu purtau uniforme, însă
cu toţii aveau la revere panglici, culorile regimentelor deasupra
decoraţiilor pentru bravură şi a însemnelor în grad. Se citea pe
chipurile lor, în ochii lor, în modul cum ascultau, că aceşti oameni
erau obişnuiţi să comande, obişnuiţi cu puterea, că acordau altuia
respectul cuvenit, dar nu orbeşte – întotdeauna cu judecată. Deşi
erau bătrâni, emanau forţă. O forţă imensă. Asta era partea
înfricoşătoare. Dacă aceşti oameni îi aparţineau lui Carlos,
asasinul nu numai că avea braţul lung, dar, prin ei, era extrem de
periculos. Fiindcă aceştia erau soldaţi încercaţi, militari de
profesie. Bourne îşi zise că experienţa şi influenţa celor aflaţi în
acea încăpere trebuia să fie fantastică.
Coloneii nebuni de la Alger – câţi mai rămăseseră. Oameni
mânaţi de amintirea unei Franţe care nu mai exista, a unei lumi
apuse, înlocuite de una pe care o considerau slabă şi ineficientă.
Astfel de oameni ar fi fost în stare să încheie un pact cu Carlos, fie
şi numai pentru puterea secretă pe care le-ar fi conferit-o. Cine a
fost cândva terorist, rămâne un terorist, iar asasinatul este nucleul
terorii.
Generalul ridică glasul; Jason încercă să audă cuvintele.
— … prezenţa noastră se va face simţită, ţelul nostru înţeles.
Noi avem o poziţie comună şi ea este de neclintit, ne vom face
auziţi! În amintirea celor căzuţi – fraţii noştri de luptă – care şi-au
dat viaţa pentru gloria Franţei. Vom obliga iubita noastră patrie

327
să-şi aducă aminte şi, în numele lor, să rămână puternică, să nu
fie sluga nimănui! Cei ce ne stau împotrivă ne vor cunoaşte mânia.
Şi în acestea suntem uniţi. Ne rugăm Domnului Atotputernic ca
aceia care s-au dus înaintea noastră să-şi fi găsit pacea, căci
pentru noi lupta nu s-a încheiat… Domnilor, pentru Franţa!
Se auzi un murmur aprobator, bătrânii soldaţi continuând să
stea în poziţie de drepţi. Apoi se ridică o altă voce, intonând
singură primele cinci cuvinte, iar la al şaselea i se alătură şi restul
grupului.

Allons enfants de la patrie,

Le jour de gloire este arrive…

Bourne se întoarse cu spatele, îngreţoşat de priveliştea şi de

sunetele din acea încăpere. Pustieşte în numele gloriei; moartea
camarazilor căzuţi cere iarăşi moarte.
Ce-l tulbură atât de mult? De ce îl cuprinse brusc furia şi un
sentiment de zădărnicie? Ce-i declanşase o repulsie atât de
puternică? Îşi dădu seama. Pe oamenii ca Andre Villiers îi ura, îi
dispreţuia pe toţi cei din acea încăpere. Bătrâni care nu ştiau
decât să facă război, să ia viaţa celor tineri… şi a celor foarte tineri.
De ce îl învăluia din nou pâcla? De ce era durerea atât de
ascuţită? Nu avea timp pentru întrebări. Trebuia să şi le alunge
din minte şi să se concentreze asupra lui Andre Francois Villiers,
războinic şi căpetenie, a cărui cauză era de domeniul trecutului,
dar pe care pactul cu un asasin îl făcea să ceară noi morţi astăzi.
Îl va prinde în cursă pe general. Va afla tot ce ştie şi, probabil, îl
va ucide. Oameni ca Villiers luau viaţa celor tineri şi a celor foarte
tineri. Nu meritau să trăiască.
Jason păşi peste balustradă şi se lăsă în jos pe burlan, în
beznă, simţind cum îl dor toţi muşchii. Nici la durere nu trebuia să
se mai gândească. Trebuia să ajungă, sub lumina lunii, la o
porţiune de drum pustiu, să-l prindă în cursă pe un neguţător de
moarte.

328
 CAPITOLUL 25
Bourne aşteptă în Renault, la două sute de metri de intrarea în
restaurant, cu motorul mergând, gata să o ia înainte în clipa când
îl va vedea pe Villiers ieşind cu maşina. Câţiva plecaseră deja,
fiecare cu altă maşină. Conspiratorii nu se afişau împreună, iar
aceşti bătrâni erau conspiratori în adevăratul sens al cuvântului.
Dăduseră onorurile câştigate în schimbul puştii unui asasin şi a
organizaţiei unui asasin, care le slujea scopurile. Vârsta şi o idee
fixă le luaseră judecata, tot aşa cum ei îşi petrecuseră viaţa luând
viaţa… celor tineri şi a celor foarte tineri.
Ce este? De ce nu mă lasă în pace gândul ăsta? Ceva în adâncul
meu, ceva ce vrea să iasă afară, ceva ce parcă ar vrea să mă
omoare. Mă copleşesc teama şi sentimentul de vinovăţie, dar de ce
şi pentru ce, nu ştiu. Oare de ce îmi trezesc aceşti bătrâni ofiliţi
asemenea simţăminte de teamă şi de vinovăţie.. Şi de silă?
Ei au însemnat război. Ei au însemnat moarte. Pe pământ şi din
ceruri. Din ceruri… din ceruri. Marie, ajută-mă. Pentru Dumnezeu,
ajută-mă!
Iat-o. Caroseria neagră reflecta luminile din parcare. Pe alee se
zări lumina farurilor. Jason lăsă luminile stinse şi o luă înainte.
Acceleră şi, după ce trecu de prima curbă, aprinse farurile,
mergând cu viteză maximă ca să ajungă la porţiunea de drum
pustiu ce se afla cam la două mile distanţă.
Ajunse la locul pe care şi-l alesese. Marginea şoselei era lată şi
se continua cu o păşune, ceea ce însemna că ambele maşini
puteau să iasă de pe carosabil. Dar întâi şi-ntâi trebuia să-l facă
pe Villiers să oprească. Generalul era bătrân dar nu nevolnic; dacă
i se părea ceva suspect, ar fi în stare să o ia peste pajişte şi să-i
scape. Trebuia să-şi calculeze mişcările la milimetru, să mizeze pe
surpriză.
Bourne făcu o întoarcere de o sută optzeci de grade şi aşteptă
până ce văzu apropiindu-se farurile maşinii generalului şi atunci
acceleră brusc, trăgând de volan în dreapta şi în stânga. Maşina se
clătina pe şosea – un şofer care scăpase controlul asupra
automobilului, incapabil să meargă în linie dreaptă, dar fără să
încetinească.
Villiers nu avea de ales; Jason se apropia de el cu o viteză

329
nebunească, aşa încât fu obligat să încetinească. Când cele două
maşini mai aveau doar câţiva metri până să se ciocnească, Bourne
smuci volanul spre stânga, frânând în acelaşi timp, intrând în
derapaj, cu cauciucurile scrâşnind. Se opri, cu geamul deschis şi
scoase un ţipăt nedefinit. Jumătate strigăt, jumătate ţipăt, precum
un om bolnav sau unul beat, dar în tot cazul un sunet deloc
ameninţător. Lăsă capul pe volan şi, cu o mână pe cadranul
geamului, cu cealaltă pe pistol, tăcu, aşteptând.
Auzi portiera de la maşina lui Villiers deschizându-se şi se uită
prin volan. Bătrânul nu părea să fie înarmat. Nu părea să
bănuiască nimic, bucuros doar că nu se ciocniseră. Generalul se
apropie în lumina farurilor, îndreptându-se spre geamul din
stânga al Renault-ului, strigând pe un ton îngrijorat ce amintea
totuşi de tonul de comandă de la Saint-Cyr.
— Ce înseamnă asta? Unde te trezeşti? Eşti teafăr? Puse mâinile
pe cadranul geamului.
— Da, dar tu nu eşti, replică Bourne în engleză, ridicând
pistolul.
— Ce… Bătrânul făcu ochii mari şi se îndreptă de spate. Cine
eşti şi ce înseamnă asta?
Jason coborî din Renault, cu mâna stângă întinsă deasupra
ţevii pistolului.
— Mă bucur că vorbeşti curgător engleza. Du-te înapoi la
maşină şi scoate-o de pe drum.
— Şi dacă refuz?
— Te ucid chiar acum. Nu-ţi trebuie mult ca să mă provoci.
— Cuvintele astea sunt din partea Brigăzilor Roşii? Sau a filialei
pariziene a lui Baader-Meinhof?
— De ce? Le-ai putea anula?
— Scuip pe ei! Şi pe tine!
— Nimeni nu ţi-a pus la îndoială curajul, generale. Du-te spre
maşină.
— Nu-i vorba de curaj! spuse Villiers fără să se clintească. Este
o chestiune de logică. Nu vei realiza nimic ucigându-mă şi cu atât
mai puţin răpindu-mă. Ordinele mele sunt ferme, pe deplin
înţelese de personalul şi de familia mea. Israelienii au perfectă
dreptate. Cu teroriştii nu se negociază. Foloseşte-ţi pistolul,
lepădătură! Sau cară-te de aici!
Jason îl studie atent pe bătrânul soldat, cuprins brusc de
îndoială, dar nevrând să se lase păcălit. Dacă asocierea unui nume
murdar cu cel al său acoperit de onorurile patriei, va produce

330
explozie, asta se va vedea în expresia ochilor.
— Acolo, la restaurant, ai spus că Franţa nu trebuie să fie sluga
nimănui. Dar tu, general al Franţei, ai devenit sluga cuiva.
Generalul Andre Villiers este mesager al lui Carlos. Contactul lui
Carlos, soldatul lui Carlos, sluga lui Carlos.
Ochii plini de furie se făcură mari, dar nu cu expresia la care se
aşteptase Jason. Furiei i se alătură ura, nu o expresie de şoc, de
isterie, ci una de silă profundă. Mâna lui Villiers ţâşni în sus,
izbindu-l pe Jason peste faţă cu dosul palmei; urmă încă o
plesnitură, brutală, jignitoare, dată cu o forţă ce-l făcu pe Bourne
să dea înapoi. Bătrânul se apropie de el, atingând cu pieptul ţeava
pistolului, dar ignorându-i prezenţa, dorind doar să-l pedepsească.
Loviturile se succedau una după alta, date cu o furie oarbă.
— Porcule! urlă Villiers. Porc murdar, detestabil! Lepădătură!
— Trag! Te-mpuşc! Încetează!
Însă Bourne nu se simţea în stare să apese pe trăgaci. Era
proptit cu spatele de maşină, iar bătrânul continua să-l
pălmuiască.
— Ucide-mă dacă poţi! Dacă îndrăzneşti! Jegule! Lepădătură!
Jason aruncă pistolul pe jos şi-şi ridică braţele ca să pareze asaltul
lui Villiers. Îl apucă pe bătrân de încheietura mâinilor şi le răsuci
violent, obligându-l pe bătrânul soldat să rămână nemişcat.
Chipurile lor erau la numai câţiva centimetri distanţă.
— Vrei să zici că nu eşti omul lui Carlos? Poţi să negi acest
lucru?
Villiers se aruncă înainte, încercând să scape din strânsoarea
lui Jason.
— Scârbă! Bestie!
— Fir-ai tu să fii – da sau nu?
Bătrânul îl scuipă pe Bourne în faţă, flăcările din ochii lui
începând să fie stinse de lacrimi.
— Carlos mi-a ucis fiul, spuse el cu glas abia auzit. Mi-a ucis
singurul fiu, în rue du Bac. L-a ucis cu batoane de dinamită!
Jason slăbi încet strânsoarea. Respirând greu, încercă să
vorbească mai calm.
— Adu-ţi maşina pe pajişte şi rămâi acolo. Trebuie să stăm de
vorbă, generale. S-a întâmplat ceva ce tu nu ştii.

— Imposibil! Aşa ceva nu se putea întâmpla!

— S-a întâmplat, spuse Bourne care şedea alături de Villiers pe
scaunul din faţă al limuzinei.

331
 — S-a făcut-o confuzie incredibilă! Nu-ţi dai seama ce spui!
— Nu e nici o greşeală şi ştiu ce spun pentru că am găsit acel
număr eu însumi. Nu numai că numărul este corect, dar este o
acoperire excelentă. Nimeni cu mintea întreagă nu ar face o
legătură între dumneavoastră şi Carlos, mai ales dacă ţinem
seama de moartea fiului dumneavoastră. Ştie toată lumea că a fost
isprava lui Carlos?
— Te rog să fii atent cum vorbeşti! Isprava?!
— Scuze. Deci se ştie?
— Dacă ştie toată lumea? Cei de la Surete, cu certitudine, la fel
ca şi cei din serviciul de informaţii al armatei şi cei de la Interpol.
Am citit rapoartele.
— Ce scria în ele?
— Se presupunea că a fost vorba de o favoare făcută de Carlos
amicilor lui din perioada radicală. Până acolo încât i-a lăsat în mod
tacit să-şi asume ei această faptă. Exista o motivaţie politică. Fiul
meu a fost o jertfă menită să servească de exemplu pentru cei care
se opuneau fanaticilor.
— Fanaticilor?
— Extremiştii erau pe cale să formeze cu socialiştii o falsă
coaliţie, făcând promisiuni pe care nu aveau de gând să le
respecte. Fiul meu a înţeles acest lucru, l-a dat în vileag şi a iniţiat
o legislaţie care să blocheze alinierea. Pentru asta a fost ucis.
— Din cauza asta v-aţi retras din armată şi v-aţi prezentat la
alegeri?
— Am făcut-o din tot sufletul. De obicei fiul duce mai departe
opera tatălui… în cazul meu, era de datoria tatălui să ducă mai
departe opera fiului. El nu a fost soldat, iar eu nu eram politician,
dar nu-mi sunt străine armele şi explozivii. Eu l-am format,
convingerile lui erau o reflectare a convingerilor mele şi pentru ele
a fost ucis. Pentru mine hotărârea era clară. Trebuia să continuu
în arena politică lupta pentru aceste convingeri. De acum încolo,
duşmanii lui trebuiau să mă înfrunte pe mine. Soldatul era
pregătit să le ţină piept..
— Cred că nu doar un singur soldat.
— Ce vrei să spui?
— Mă refer la cei de la restaurant. Arătau ca şi cum ar fi fost
conducătorii a jumătate din armatele Franţei.
— Aşa este. Cândva erau cunoscuţi sub numele de tinerii
comandanţi furioşi de la Saint-Cyr. Republica era plină de
corupţie, militarii incompetenţi, linia Maginot – o glumă. Dacă

332
atunci s-ar fi ţinut seama de spusele lor, Franţa nu ar fi căzut. Ei
au devenit liderii Rezistenţei; au luptat contra nemţilor şi a celor
de la Vichy în toată Europa şi Africa.
— Şi acum ce fac?
— Majoritatea trăiesc din pensie, pe mulţi îi obsedează trecutul.
Se roagă Sfintei Fecioare ca acesta să nu se repete niciodată. Şi
totuşi în multe domenii, exact asta se întâmplă. Armata a devenit o
cantitate neglijabilă, căci comuniştii şi socialiştii din Adunarea
Naţională îi tot subminează potenţialul. Aparatul Moscovei
funcţionează după tipic; el nu se schimbă cu trecerea anilor. O
societate liberă este expusă infiltrării. Iar după ce a fost infiltrată,
schimbările nu se opresc până ce imaginea acelei societăţi nu se
transformă total. Conspiraţia funcţionează peste tot; nu putem să
o lăsăm să continue netulburată.
— Unii ar putea să spună că este un punct de vedere cam
extremist.
— Chiar şi atunci când e vorba de supravieţuire? De putere? De
onoare? Acestea sunt pentru tine nişte noţiuni anacronice?
— Nu. Însă în numele lor se pot face multe rele.
— Concepţiile noastre diferă şi n-am de gând să discut acum
despre asta. M-ai întrebat despre tovarăşii mei şi ţi-am răspuns.
Să revenim la faptul incredibil pe care mi l-ai spus. Este oribil. Tu
nu ştii ce înseamnă să-ţi pierzi fiul, să-ţi fie omorât un copil.
Durerea revine şi nu ştiu de ce. Durere şi un simţământ de gol, un
vid în cer… din cer. Moarte în şi din ceruri. Dumnezeule, ce tare
doare. Ce anume? Ce mă face să sufăr atât?
— Pot să înţeleg şi să vă compătimesc, spuse Jason, încercând
să-şi oprească tremurul care-l apucase deodată. Dar lucrurile aşa
stau.
— Imposibil. Cum ai spus chiar tu, nimeni cu mintea întreagă
nu ar putea să facă o legătură între mine şi Carlos, acest ucigaş
odios. Este un risc pe care nici el nu şi l-ar putea asuma. Este de
neconceput!
— Exact. Şi tocmai din această cauză sunteţi folosit. Fiindcă
este de neconceput. Locuinţa dumneavoastră este locul ideal
pentru transmiterea instrucţiunilor finale.
— Imposibil! Cum?
— Cineva, la telefonul dumneavoastră, ţine legătura direct cu
Carlos. Se foloseşte un cod, anumite cuvinte pentru a o cere la
telefon pe persoana respectivă. Probabil când nu sunteţi acasă, dar
poate că şi atunci când sunteţi. Răspundeţi chiar dumneavoastră

333
la telefon?
Villiers încruntă din sprâncene.
— De fapt, nu. Nu la acel număr. Trebuie să mă feresc de prea
mulţi indivizi şi eu mă folosesc de o linie privată.
— Cine răspunde la el?
— De obicei menajera, sau soţul ei care face oficiul de valet şi de
şofer. El mi-a fost şofer în ultimii ani cât am lucrat în armată. Iar
dacă nu răspunde vreunul din ei, răspunde soţia mea. Sau
asistentul meu, care lucrează deseori în biroul de la mine de
acasă. El mi-a fost douăzeci de ani aghiotant.
— Altcineva?
— Nu mai e nimeni altcineva.
— Fete în casă?
— Nici una permanentă. Pentru diverse ocazii, angajăm câte
una. Familia Villiers are mai multă bogăţie în nume decât în bănci.
— Femeie de serviciu?
— Două. Vin pentru curăţenie de două ori pe săptămână şi nu
întotdeauna aceleaşi.
— Ar fi bine să-i studiaţi mai îndeaproape pe şoferul şi pe
aghiotantul dumneavoastră.
— E absurd! Loialitatea lor este mai presus de orice îndoială.
— La fel a fost şi cea a lui Brutus, iar Cezar era mai mare în
grad ca dumneavoastră.
— Nu se poate să vorbeşti serios.
— Ba vorbesc al naibii de serios. Şi trebuie să mă credeţi. Tot ce
v-am spus este purul adevăr.
— Dar, de fapt, nu mi-ai spus foarte multe. De exemplu cum te
cheamă?
— Nu este nevoie să ştiţi, v-ar putea aduce numai necazuri.
— În ce mod?
— În eventualitatea că eu mă înşel şi casa dumneavoastră nu
serveşte de releu de transmisie – dar acest lucru e foarte puţin
probabil.
Bărbatul vârstnic dădu din cap aşa cum dau bătrânii atunci
când repetă nişte cuvinte ce i-au uluit, pe care nu pot să le creadă.
— Un individ necunoscut mă opreşte noaptea pe şosea, mă
ameninţă cu pistolul şi îmi aruncă în faţă o acuzaţie murdară, atât
de murdară că-mi vine să-l omor, iar apoi se aşteaptă ca eu să-l
cred pe cuvânt. Cuvântul unui om care nu-şi dă numele, al cărui
chip este ascuns şi nu l-aş putea recunoaşte şi a cărui singură
recomandaţie este că e urmărit de Carlos. Spune-mi, ce motive aş

334
avea să-l cred pe acest om?
— Deoarece, răspunse Bourne, n-ar avea nici un motiv să vină
la dumneavoastră dacă el n-ar crede că este adevărul.
Villiers îl privi ţintă.
— Nu, există un motiv mai bun. Acum câteva minute mi-ai
dăruit viaţa. Ai aruncat pistolul din mână, nu ai tras. Ai fi putut s-
o faci. Cu uşurinţă. Însă ai preferat să încerci să mă convingi să
stăm de vorbă!
— Nu cred că am încercat să vă conving.
— Am citit asta în ochii tăi, tinere. În ochi se vede totul. Şi
uneori se simte în glas, dar trebuie să asculţi cu mare atenţie.
Rugămintea poate fi simulată, dar nu şi furia. Iar furia ta a fost
reală… la fel ca şi a mea. Bătrânul arătă cu mâna spre Renault-ul
aflat pe pajişte, la zece metri mai încolo. Urmează-mă până la Parc
Monceau. Continuăm discuţia în biroul meu. Aş fi în stare să jur
pe viaţa mea că te înşeli în privinţa celor doi oameni ai mei, dar, la
urma urmelor şi Cezar s-a lăsat orbit de falsul devotament. Iar el
era, într-adevăr, mai mare în grad.
— Dacă intru în acea casă şi cineva mă recunoaşte, sunt un om
mort. Şi dumneavoastră la fel.
— Asistentul meu a plecat azi după-masă pe la cinci, iar şoferul,
cum îi spui tu, se retrage întotdeauna pe la zece să se uite la
televizor. O să mă aştepţi afară până intru eu ca să verific. Dacă
totul e normal, te chem. Dacă nu, ies şi plec cu maşina. Tu mă
urmezi; oprim undeva şi continuăm discuţia.
Jason îl privi cu atenţie în timp ce vorbea.
— De ce vreţi să mă întorc cu dumneavoastră la Parc Monceau?
— Eu cred în şocul pe care-l produce o confruntare neaşteptată.
Unul din cei doi stă întins pe pat şi se uită la televizor, într-o
cameră de la etaj. Şi mai este un motiv. Vreau ca soţia mea să
audă ce ai spus. Este soţie de bătrân soldat şi deseori intuieşte
lucruri care îi scapă ofiţerului aflat pe câmpul de luptă. Am ajuns
să mă bizui pe intuiţiile ei; poate că după ce te ascultă va face
legătura cu un comportament mai bizar al vreunuia.
Bourne îi puse o întrebare pe care nu putea să o evite.
— Eu v-am prins în cursă prefăcându-mă. Puteţi să faceţi
acelaşi lucru. De unde ştiu eu că Parc Monceau nu este o cursă?
Bătrânul nu avu nici o ezitare.
— Ai cuvântul unui general francez, asta e tot ce ai. Dacă nu ţi-
e de ajuns, ia-ţi arma şi pleacă.
— Este de ajuns, spuse Bourne. Nu fiindcă e cuvântul unui

335
general, ci fiindcă e cuvântul unui om al cărui fiu a fost ucis în rue
du Bac.

Drumul de întoarcere la Paris i se păru lui Jason mult mai lung

decât la plecare. Iarăşi se lupta cu imagini care îi veneau în minte
şi-l făceau să asude, cu durerea care îi săgeta pieptul. Moarte în
ceruri… din ceruri. Nu beznă, ci soare orbitor. Nu vânturi ce mă
împing în beznă tot mai adâncă, ci linişte, mirosul de junglă şi… de
mal de rău. Tăcere adâncă urmată de ţipătul păsărilor şi de uruit de
motoare. Păsări… motoare… coborându-se din cer în lumina
orbitoare a soarelui. Explozii. Moarte. A celor tineri şi foarte tineri.
Încetează! Ţine volanul! Concentrează-te asupra drumului şi nu
te mai gândi. Aceste gânduri sunt prea dureroase şi nu ştiu din ce
cauză.
Ajunseră pe străduţa mărginită de copaci, în Parc Monceau.
Villiers era la treizeci de metri în faţă, confruntat cu o problemă: pe
stradă se aflau acum mult mai multe automobile şi era greu de
găsit un loc de parcare. Totuşi chiar peste drum de casa
generalului, pe partea stângă, era un spaţiu destul de mare, în
care puteau să încapă ambele maşini. Villiers scoase mâna pe
geam, făcându-i semn lui Jason să parcheze în spatele lui.
Privirea lui Jason fu atrasă în acea clipă de lumina apărută în
cadrul uşii. Rămase cu ochii aţintiţi pe siluetele din prag.
Momentul recunoaşterii fu atât de neaşteptat încât se trezi ducând
mâna la pistolul de la brâu.
Oare fusese atras într-o cursă? Oare cuvântul unui general
francez nu însemna nimic?
Între timp, Villiers făcea manevre pentru a parca maşina.
Bourne se răsuci în scaun uitându-se în toate părţile; nu venea
nimeni spre el. Deci nu era o cursă. Era vorba de altceva, de ceva
ce ţinea de acele lucruri despre care bătrânul soldat nu ştia nimic.
Peste drum, în uşa casei lui Villiers, stătea o femeie tânără – o
femeie frapantă – care vorbea grăbită, făcând mici gesturi
îngrijorate, cu un bărbat ce stătea pe ultima treaptă şi care tot
dădea din cap, ca şi cum ar fi acceptat nişte instrucţiuni. Bărbatul
era individul cărunt, cu aer distins, de la centrala telefonică de la
Les Classiques. Cel al cărui chip Jason îl cunoştea atât de bine,
fără ca totuşi să-l ştie. Chipul care îi declanşase alte imagini… tot
atât de violente şi de dureroase ca şi cele care îl sfârtecaseră în
ultima jumătate de oră, pe drumul spre Paris.
Dar era o diferenţă. Acest chip îi readucea în minte bezna,

336
vuietul vântului în cerul nopţii, explozii în succesiune rapidă,
zgomot sacadat de împuşcături în tunelurile labirintice ale junglei.
Bourne îşi desprinse privirea de pe uşă şi se uită prin parbriz la
Villiers. Generalul stinse farurile şi se pregătea să coboare din
maşină. Jason ridică piciorul de pe frână şi maşina rulă înainte
până ce atinse bara din spate a limuzinei. Villiers se răsuci în
scaun.
Bourne stinse şi el farurile şi aprinse plafoniera. Ridică mâna,
cu palma în jos, făcându-i semn lui Villiers să rămână pe loc.
Acesta dădu din cap şi Jason stinse plafoniera.
Se uită iarăşi spre casă. Bărbatul coborâse o treaptă,
întorcându-se ca să asculte o ultimă dispoziţie din partea femeii.
Bourne o putea vedea bine acum. Era o femeie de până în
patruzeci de ani, cu părul negru tuns scurt, coafat elegant,
încadrând un chip bronzat de soare. Era înaltă, sculpturală, cu o
siluetă ale cărei forme erau accentuate de ţesătura mulată a
rochiei lungi albe care îi scotea în evidenţă pielea bronzată. Villiers
nu pomenise de ea, ceea ce însemna că nu făcea parte dintre ai
casei. Era deci o vizitatoare care ştia când trebuie să vină la
general acasă, dar asta însemna că ea avea un contact în casa lui
Villiers. Bătrânul nu se putea să nu o cunoască. Dar oare cât de
bine o cunoştea?
Bărbatul cărunt dădu din cap pentru ultima dată, după care
coborî treptele şi se îndepărtă grăbit. Uşa se închise, lumina
felinarelor reflectându-se pe scara pustie, pe uşa neagră lucioasă
şi pe mânerul de alamă.
De ce îmi aduc aminte de ceva aceste trepte şi această uşă?
Imagini. O realitate care nu este reală.
Bourne coborî din Renault, urmărind să vadă dacă nu cumva se
zăreşte la vreuna din ferestre o mişcare a perdelei. Nimic. Se
apropie repede de maşina lui Villiers; geamul din faţă era coborât,
generalul privindu-l cu sprâncenele ridicate, cu o expresie de
curiozitate pe chip.
— Ce faci? întrebă el.
— Acolo, la dumneavoastră acasă, aţi văzut ceea ce am văzut şi
eu, spuse Jason, lăsându-se pe vine lângă portieră.
— Da. Şi ce-i cu asta?
— Cine era femeia? O cunoaşteţi?
— Cum Dumnezeu să n-o cunosc? Este soţia mea.
— Soţia dumneavoastră? Lui Bourne surpriza i se citea pe chip.
Parcă aţi spus că este o femeie bătrână? Că voiaţi să asculte ce am

337
de spus pentru că de-a lungul anilor aţi ajuns să-i respectaţi
judecata. Pe câmpul de luptă. Aşa aţi spus.
— Nu tocmai. Am spus că este soţie de bătrân soldat. Şi îi
respect, într-adevăr, judecata. Însă ea este a doua soţie a mea – cu
mult mai tânără ca mine – fiindu-mi tot atât de devotată ca şi
prima mea soţie, care a murit acum opt ani.
— O, Dumnezeule…
— Nu trebuie să te preocupe diferenţa de vârstă dintre noi. Ea
este mândră şi fericită de a fi a doua madame Villiers. Mi-a fost de
mare ajutor de când sunt în Adunarea Naţională.
— Îmi pare rău, şopti Bourne. Doamne, ce rău îmi pare.
— De ce? Ai luat o drept altcineva? Se întâmplă de multe ori;
este o fată extrem de atrăgătoare. Sunt foarte mândru de ea.
Villiers deschise portiera iar Jason se ridică în picioare.
— Mă duc înăuntru să verific, spuse generalul. Tu aşteaptă aici.
Dacă totul este normal, deschid uşa şi-ţi fac semn. Dacă nu, vin
înapoi şi plecăm.
Bourne rămase neclintit în faţa lui Villiers, împiedicându-l pe
acesta să facă vreun pas.
— Generale, trebuie să vă întreb ceva. Nu ştiu cum, dar trebuie
s-o fac. V-am spus că am găsit numărul dumneavoastră într-un
loc folosit de Carlos pentru a primi şi a transmite mesaje. Nu v-am
spus despre ce loc e vorba; doar că acest lucru mi-a fost confirmat
de o persoană care a recunoscut că transmitea mesaje contactelor
lui Carlos. Bourne făcu o pauză, uitându-se o clipă spre uşa casei
de peste drum. Trebuie să vă întreb ceva şi vă rog gândiţi-vă bine
înainte de a-mi răspunde. Soţia dumneavoastră îşi cumpără
îmbrăcămintea de la un magazin numit Les Classiques?
— Din Saint-Honore?
— Da.
— Întâmplarea face să ştiu că nu.
— Sunteţi sigur?
— Foarte. Nu numai că n-am văzut niciodată vreo factură de
acolo, dar ea mi-a spus şi că nu-i plac deloc modelele lor. Soţia
mea este foarte pricepută în materie de modă.
— O, Iisuse!
— Ce este?
— Generale, eu nu pot să intru în acea casă. Indiferent ce
descoperiţi, eu nu pot să intru acolo.
— De ce? Ce vrei să spui?
— Individul care stătea pe trepte şi vorbea cu soţia

338
dumneavoastră este de la Les Classiques, locul unde se primesc şi
se transmit mesaje pentru Carlos. El serveşte de contact cu Carlos.
Generalul se albi la faţă. Se întoarse şi rămase cu privirea
aţintită pe casa lui, pe uşa neagră lucioasă, cu mâner de alamă.

Cerşetorul cu faţa ciupită de vărsat se scarpină în barba nerasă,

îşi scoase şapca roasă şi pătrunse pe portalul de bronz al micii
biserici din Neuilly-sur-Seine.
O luă pe culoarul din dreapta, urmărit de privirile
dezaprobatoare a doi preoţi. Aceasta este o parohie bogată şi,
lăsând la o parte mila biblică, bogăţia are privilegiile ei, unul dintre
ele fiind starea socială a enoriaşilor. Iar acest prăpădit bătrân nu
se potrivea deloc cu genul lor de enoriaşi.
Cerşetorul se aşeză într-o bancă din rândul al doilea, îşi făcu
semnul crucii şi îngenunche, cu capul plecat, rugându-se parcă,
dar cu mâna stângă îşi ridică mâneca dreaptă a hainei. La mână
avea un ceas care nu se potrivea deloc cu restul ţinutei lui. Era un
ceas digital, scump, cu cifrele mari şi afişajul luminos. Ţinea mult
la el, fiindcă era un dar de la Carlos. Cândva întârziase cu
douăzeci şi cinci de minute la confesiune, supărându-l pe
binefăcătorul lui. Avusese o singură scuză: lipsa unui ceas bun. La
următoarea lor întâlnire, Carlos i-l strecurase pe sub perdeluţa
transparentă ce-l despărţea pe păcătos de omul sfânt.
Sosise momentul. Cerşetorul se ridică şi se duse la al doilea
confesional din dreapta. Dădu la o parte draperia şi intră.
— Angelus Domini.
— Angelus Domini, fiu al lui Dumnezeu. Glasul şoptit de dincolo
de perdeluţa suna aspru. Zilele tale sunt tihnite?
— Sunt ajutat să-mi fie tihnite…
— Foarte bine. Ce mi-ai adus? Răbdarea mea e pe sfârşite.
Plătesc mii – sute de mii – şi dau numai de incapabili. Ce s-a
petrecut la Montrouge? Cine e răspunzător de minciunile pe care
le-am primit de la ambasada canadiană? Cine le-a luat de bune?
— La Auberge du Coin a fost o cursă, dar nu cu scopul de a
ucide. Greu de spus care a fost rostul ei. Dacă ataşatul pe nume
Corbelier a repetat nişte minciuni, ai noştri sunt convinşi că nu a
făcut-o intenţionat. A fost păcălit de femeia aia.
— Cain l-a păcălit! Bourne depistează fiecare sursă, o
alimentează cu informaţii false, arătând că i-a dat de urmă. Dar de
ce? Cui vrea el să-i demonstreze ceva? Acum ştim cine şi ce este,
dar el nu ia legătura cu Washington-ul, refuză să iasă la lumină.

339
 — Pentru a găsi un răspuns posibil, spuse cerşetorul, ar trebui
să mă întorc cu mulţi ani în urmă… Poate că nu vrea ca superiorii
lui să-i pună beţe-n roate. În serviciile speciale americane există
destui autocraţi şovăielnici. Pe vremea războiului rece, se puteau
câştiga bani vânzând de câte trei sau patru ori aceeaşi informaţie
unei aceleiaşi antene. Cain poate că vrea să aştepte până ce i se va
părea că nu există decât o singură cale de acţiune posibilă, ca să
nu trebuiască să-şi mai convingă superiorii.
— Vârsta nu ţi-a tocit isteţimea minţii, bătrâne prieten. De asta
am apelat la tine.
— Ori, continuă cerşetorul, poate că într-adevăr i-a trădat. S-au
mai văzut cazuri.
— Eu nu cred asta, dar n-are importanţă. Cei de la Washington
aşa cred. Călugărul e mort, toţi cei de la Treadstone sunt morţi şi
s-a stabilit că ucigaşul este Cain.
— Călugărul? întrebă cerşetorul. Este un nume care-mi
aminteşte de trecut. A lucrat la Berlin, la Viena. Noi îl cunoaştem
bine, din fericire de la distanţă. Ăsta e răspunsul la întrebarea ta,
Carlos. Călugărul avea obiceiul să lucreze cu cât mai puţini
oameni, pornind de la ideea că infiltrările sunt oricând posibile şi o
operaţiune poate fi compromisă. Probabil că i-a ordonat lui Cain
să-i raporteze numai lui. Asta ar explica deruta celor de la
Washington, lunile de tăcere.
— Bine, dar luni de zile nu s-a auzit o vorbă, n-a fost nici un fel
de activitate din partea lui Cain.
— Există o mulţime de explicaţii posibile. O fi fost bolnav, sau
istovit, sau readus acasă pentru un nou instructaj. Ori poate că
scopul a fost derutarea inamicului. Călugărul era de o inventivitate
uluitoare.
— Şi totuşi, înainte de a muri, i-a spus cuiva că nu ştie ce s-a
întâmplat. Că nici măcar nu e sigur că individul este Cain.
— Cui i-a spus asta?
— Unui tip pe nume Gillette. Era omul nostru, dar Abbott n-
avea de unde să ştie asta.
— Încă o explicaţie posibilă. Călugărul îi mirosea instinctiv pe
astfel de indivizi. La Viena circula vorba că Abbott, dacă ar fi fost
pe munte, nu s-ar fi încrezut în Iisus pentru a-l hrăni, ci ar fi
pornit în căutarea unei brutării.
— S-ar putea. Vorbele tale mă liniştesc. Tu eşti în stare să vezi
lucruri pe care alţii nu le văd.
— Eu am avut mult mai multă experienţă. Cândva am fost un

340
om important. Din păcate, mi-am tocat toţi banii.
— Continui s-o faci şi acum.
— Aşa-s eu, mână spartă. Ce pot să-ţi spun?
— Precis că mai ai ceva.
— Eşti perspicace, Carlos. Păcat că nu ne-am cunoscut pe
vremuri.
— Acum începi să ţi-o cam iei în cap.
— Am ştiut întotdeauna că tu poţi să pui oricând capăt vieţii
mele, aşa că probabil că valorez ceva din moment ce n-ai făcut-o.
Şi valorez ceva nu numai din cauza cuvintelor mele care se
bazează pe experienţă.
— Ce ai să-mi spui?
— Poate că nu e un lucru de mare importanţă, dar tot e ceva.
M-am îmbrăcat în nişte haine respectabile şi mi-am petrecut ziua
la Auberge du Coin. Era acolo un individ, unul obez – pe care cei
de la Surete l-au interogat şi pe urmă i-au dat drumul – a cărui
privire era cam neliniştită. Şi transpira prea mult. Am stat de
vorbă cu el, arătându-i o legitimaţie oficială de la NATO, pe care o
am de prin anii cincizeci. Pare-se că ieri, pe la ora trei dimineaţa, i-
a închiriat o maşină unui bărbat blond, însoţit de o femeie.
Descrierea se potriveşte cu fotografia de la Argenteuil.
— Închiriat?
— Chipurile. Maşina urma să fie adusă înapoi de femeie, peste o
zi sau două.
— Ceea ce bineînţeles că nu se va întâmpla.
— Aşa e. Dar aici e ceva. De ce să fi recurs Cain la o astfel de
soluţie pentru a obţine o maşină?
— Ca să ajungă cât mai departe, cât mai repede cu putinţă.
— În care caz, informaţia este lipsită de valoare. Dar există
atâtea modalităţi, mai puţin bătătoare la ochi, de a te mişca rapid.
Iar Bourne trebuia să ştie că nu poţi avea încredere într-un
funcţionar care oricând poate să le spună totul celor de la Surete,
sau altcuiva, sperând în vreo recompensă.
— Unde baţi?
— Mă gândesc că Bourne a vrut acea maşină numai în scopul
de a urmări pe cineva aici la Paris. Astfel ca să nu umble pe jos,
riscând să fie reperat, să nu trebuiască să închirieze o maşină,
căreia i s-ar putea da de urmă, să nu trebuiască să alerge după
taxiuri. În felul ăsta ajunge să schimbe plăcuţele de înmatriculare
ca să aibă un Renault negru imposibil de depistat în circulaţia
pariziană. De unde să începem?

341
 — Cu Lavier, spuse asistentul. Şi toţi cei de la Les Classiques pe
care el ar putea să-i bănuiască. Este singurul loc pe care-l are ca
punct de reper. O să pun să fie supravegheaţi. Iar peste câteva zile
– poate chiar câteva ceasuri – va apărea un Renault negru şi îl vom
găsi. Ai o descriere completă a maşinii?
— Are aripa stângă din spate înfundată în trei locuri.
— Bun. Trimite vorbă la bătrâni. Să ia stradă cu stradă, toate
garajele, toate parcările. Cel ce o găseşte nu va mai avea nevoie să
muncească niciodată.
— Că tot veni vorba…
Pe sub perdeluţă fu strecurat un plic.
— Dacă teoria ta se adevereşte, consideră asta ca un avans.
— Sunt sigur că am dreptate, Carlos.
— Ce te face să fii aşa convins?
— Cain procedează aşa cum ai proceda şi tu, aşa cum aş fi
procedat şi eu pe vremuri. Merită să fie respectat.
— Merită să fie ucis, spuse asasinul. Peste câteva zile va fi
douăzeci şi cinci martie. La 25 martie 1968 Jason Bourne a fost
executat în jungla de la Tam Quan. Există o simetrie. Acum, după
câţiva ani, un alt Jason Bourne este vânat, americanii dorind la fel
demult ca şi noi să-l vadă mort. Mă întreb care dintre noi va apăsa
pe trăgaci de această dată.
— Are vreo importanţă?
— Eu îl vreau. El nu a fost niciodată real, asta e vina lui faţă de
mine. Spune-le bătrânilor că dacă vreunul îl găseşte, să lase vorbă
în Parc Monceau, dar să nu facă nimic. Să nu-l scape din ochi, dar
să nu facă nimic! Vreau să fie viu pe 25 martie. Şi în acea zi îl voi
executa eu însumi şi le voi da americanilor cadavrul lui.
— Trimit vorbă de-ndată.
— Angelus Domini, fiu al lui Dumnezeu.
— Angelus Domini, răspunse cerşetorul.

342
 CAPITOLUL 26
Bătrânul soldat mergea tăcut alături de Bourne, prin Bois de
Boulogne, pe poteca luminată de lună. Nici unul nu vorbea căci îşi
spuseseră deja foarte multe şi Villiers trebuia să se gândească şi să
analizeze faptele, să accepte sau să respingă cele auzite. I-ar fi fost
mult mai simplu dacă ar fi putut să se descarce, să replice cu
furie, să spună că totul e o minciună. Dar era soldat şi nu-i stătea
în fire să se eschiveze.
În fiecare gest, în ochii, în glasul tânărului citise sinceritatea, un
apel la înţelegere. Cel care refuzase să-i spună cum îl cheamă nu
minţea. Trădarea se afla chiar în casa lui Villiers. Şi asta explica o
mulţime de lucruri la care până atunci nu avusese curajul să se
gândească. Bătrânului îi venea să plângă.
Cât despre Bourne, n-avea nevoie să schimbe faptele sau să
inventeze ceva; nu era nevoie să facă pe cameleonul. Relatarea lui
era convingătoare fiindcă se baza pe adevăr. Trebuia să-l găsească
pe Carlos, să afle ce ştie asasinul, altfel nu avea nici o şansă. În
afară de asta nu spusese nimic. Nu pomenise de Marie St.
Jacques, de Ile de Port Noir, de mesajul trimis de o persoană sau
nişte persoane necunoscute, sau de faptul că el nici măcar nu ştia
dacă puţinele amintiri pe care le avea erau cu adevărat ale sale.
Îi povestise însă tot ce ştia despre asasinul numit Carlos. Şi ştia
atât de multe, că Villiers rămăsese uimit, recunoscând unele
informaţii despre care ştia că sunt strict secrete, şocat de datele
noi şi neaşteptate care se potriveau cu tot soiul de teorii existente,
dar pe care nu le auzise niciodată expuse cu atâta claritate. Din
cauza morţii fiului său, generalul căpătase acces la cele mai
secrete dosare existente în Franţa despre Carlos şi nimic din tot ce
citise acolo nu se putea compara cu bogăţia de fapte pe care le
cunoştea tânărul.
— Femeia cu care ai vorbit la Argenteuil, cea care telefonează la
mine acasă, care a recunoscut că este un curier…
— Numele ei este Lavier, îl întrerupse Bourne. Generalul făcu o
pauză.
— Mulţumesc. Ea te-a ghicit; a pus să ţi se facă o poză.
— Da.
— Înainte nu aveau nici o fotografie de a ta?

343
 — Nu.
— Deci în vreme ce tu îl vânezi pe Carlos, el, la rândul lui, te
vânează pe tine. Numai că tu nu ai o poză de-a lui. Nu cunoşti
decât doi curieri, dintre care unul a fost la mine acasă.
— Da.
— Şi a vorbit cu soţia mea.
— Da.
Bătrânul întoarse capul. Atunci începuse tăcerea dintre ei.
Ajunseră la capătul potecii, unde era un lac în miniatură. De
jur-împrejurul lui era o alee cu pietriş alb, cu bănci din loc în loc,
asemeni unei gărzi de onoare înconjurând un mormânt din
marmură neagră. Se duseră spre a doua bancă. Villiers rupse
tăcerea.
— Aş vrea să şed puţin, spuse el. Cu vârsta, rezistenţa îţi scade.
Deseori mă simt jenat de asta.
— Nu e nici o ruşine, răspunse Bourne, aşezându-se lângă el.
— Aşa e, dar tot mă simt jenat. Făcu o scurtă pauză, apoi
adăugă cu glas liniştit: Deseori, în compania soţiei mele.
— Nu e nevoie să-mi vorbiţi despre asta, spuse Jason.
— Mă înţelegi greşit. Nu mă refeream la pat. Pur şi simplu sunt
momente când simt nevoia să mai reduc din activităţi – de
exemplu să plec mai devreme de la o petrecere, să nu particip la o
croazieră pe Mediterană sau la câteva zile de schi pe pârtiile de la
Gstaad.
— Cred că nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi.
— Soţia mea şi cu mine suntem de multe ori despărţiţi. În multe
privinţe ducem vieţi separate, fiecare bucurându-se însă de
bucuria celuilalt.
— Tot nu înţeleg.
— Când un bărbat în vârstă găseşte o tânără deosebit de
atrăgătoare dornică să-şi împartă viaţa cu el, există unele lucruri
de la sine înţelese şi altele pe care e mai greu să le accepţi. Ea
capătă, desigur, o securitate financiară şi, în cazul meu, acces în
marile case, prieteni printre celebrităţi – toate astea sunt de înţeles
ca o femeie să şi le dorească. În schimbul lor, bărbatul are parte de
compania unei femei frumoase, cu care se poate mândri în faţa
celorlalţi, servindu-i oarecum ca dovadă de virilitate. Dar
întotdeauna există şi îndoieli. Bătrânul soldat se întrerupse pentru
câteva clipe, căci nu-i venea uşor să spună ceea ce avea de spus.
Îşi va lua oare un amant? Tânjeşte oare după un trup mai tânăr,
mai puternic, mai potrivit cu al ei? Dacă da, un bărbat poate să

344
accepte acest lucru – ba chiar să se simtă uşurat, îmi închipui –
rugându-se lui Dumnezeu să-i dea destulă minte femeii pentru a fi
discretă. Un politician încornorat îşi pierde alegătorii mai repede
decât unul care bea, căci asta înseamnă că nu mai e în stare să-i
fie mână forte. Mai există şi alte griji. Oare femeia îi va face numele
de râs? Oare se va apuca vreodată să condamne în public un
adversar al soţului ei pe care acesta încerca să-l convingă? Astea
ţin de înclinaţiile vârstei tinere şi fac parte din riscurile pe care ţi le
asumi. Dar există o învoială majoră care, dacă este încălcată, nu
poate fi tolerată. Dacă femeia a făcut totul în mod calculat, de la
bun început.
— Deci aţi simţit asta? întrebă Jason încet.
— Simţămintele nu sunt realitate! replică bătrânul soldat cu
vehemenţă. În studierea câmpului de luptă ele nu au ce căuta.
— Atunci de ce îmi spuneţi toate astea?
Villiers ridică o clipă capul, apoi îl plecă iarăşi, cu privirea
aţintită pe apa lacului.
— S-ar putea să existe o explicaţie simplă pentru ceea ce am
văzut noi doi în seara asta. Mă rog să fie aşa şi îi voi da toate
şansele să mi-o dovedească. Bătrânul se opri puţin. Dar în
adâncul sufletului meu, ştiu că nu există. Am ştiut din clipa când
mi-ai spus despre Les Classiques. M-am uitat peste drum, la uşa
casei mele şi, deodată, mai multe lucruri mi s-au limpezit în mod
dureros. În ultimele două ore am încercat să fac pe avocatul
diavolului; n-are rost să mai continuu, înainte de această femeie a
existat fiul meu.
— Dar spuneaţi că aveţi încredere în judecata ei. Că vă este de
mare ajutor.
— Aşa e. Vezi tu, am vrut, am vrut cu disperare să am încredere
în ea. Cel mai uşor lucru pe lumea asta este să te convingi pe tine
însuţi că ai dreptate. Iar pe măsură ce îmbătrâneşti devine şi mai
uşor.
— Ce lucruri vi s-au limpezit?
— Legate chiar de ajutorul pe care mi l-a dat, de încrederea în
ea. Villiers întoarse capul către Jason privindu-l în faţă. Tu posezi
nişte cunoştinţe extraordinare despre Carlos. Eu am studiat mai
atent decât oricine acele dosare, căci aş da mai mult decât oricine
să-l văd prins şi executat, să fiu eu însumi plutonul de execuţie.
Acele dosare, deşi sunt foarte voluminoase, nu conţin nici pe
departe tot ceea ce ştii tu. Dar tu te-ai concentrat numai asupra
asasinatelor lui, asupra metodelor lui, trecând cu vederea peste un

345
alt aspect al lui Carlos. El nu-şi vinde numai puşca, el vinde şi
secretele unei ţări.
— Ştiu asta, spuse Bourne. Nu este aspectul…
— De exemplu, continuă generalul ca şi cum nu l-ar fi auzit pe
Jason, eu am acces la documente secrete privind securitatea
militară şi nucleară a Franţei. Acelaşi acces îl mai au încă vreo
cinci oameni, care-s mai presus de orice bănuială. Şi totuşi,
constatăm cu o regularitate înnebunitoare că la Moscova se ştie
cutare lucru, la Washington cutare lucru şi încă ceva la Pekin.
— Aţi discutat despre aceste lucruri cu soţia dumneavoastră?
întrebă Bourne surprins.
— Bineînţeles că nu. Când se întâmplă să aduc astfel de
documente acasă, ele stau închise într-un seif din biroul meu.
Nimeni nu are voie să intre în acea încăpere dacă eu nu sunt. Nu
există decât o singură altă persoană care are cheia, care ştie unde
se află butonul de alarmă. Soţia mea.
— Mie asta mi se pare la fel de periculos ca a discuta despre ce
e în acele documente. Atât cheia, cât şi locul unde se află butonul
de alarmă, i-ar putea fi smulse cu forţa.
— Am avut un motiv. Mă aflu la o vârstă când mi se poate
întâmpla oricând ceva neprevăzut. Ajunge să te uiţi prin rubrica
„Decese” dintr-un ziar. Dacă mi se întâmplă ceva, ea are
instrucţiuni să dea telefon la Conseille Militaire, să se ducă în
biroul meu şi să stea lângă seif până la sosirea celor din serviciul
de securitate.
— N-ar putea să stea pur şi simplu lângă uşă?
— Se întâmplă deseori ca oameni de vârsta mea să moara
şezând la birou. Villiers închise ochii. Tot timpul, ea a fost la
originea scurgerilor de informaţii. Singura casă, singurul loc pe
care nimeni nu l-ar fi crezut cu putinţă.
— Sunteţi sigur?
— Mai sigur decât îmi vine s-o recunosc faţă de mine însumi. Ea
a insistat să ne căsătorim. În repetate rânduri am adus
argumentul că diferenţa de vârstă dintre noi era prea mare, dar ea
nu voia să audă. Contau anii petrecuţi împreună, susţinea ea, nu
cei care despart datele noastre de naştere. S-a oferit să semneze
un contract prin care renunţa la orice pretenţii asupra moştenirii
familiei Villiers şi, bineînţeles, eu nici n-am vrut să aud; am luat
asta drept o dovadă a ataşamentului ei faţă de mine. Vorba care
zice că nu-i prost mai mare decât prostul bătrân este foarte
adevărată. Şi totuşi am avut tot timpul unele bănuieli, nu cauza

346
plimbărilor ei, a despărţirilor neaşteptate.
— Neaşteptate?
— Ea are multe preocupări, care îi solicită mereu atenţia. Un
muzeu franco-elveţian la Grenoble, o galerie de artă la Amsterdam,
un monument în cinstea Rezistenţei la Boulogne-sur-Mer, o
conferinţă idioată despre oceanografie la Marsilia. Pe tema ăsteia
am avut o discuţie aprinsă. Aveam nevoie de ea la Paris; trebuia să
particip la nişte ceremonii diplomatice şi voiam să mă însoţească.
Nu a vrut să rămână. Era ca şi cum ar fi primit ordin să fie într-un
anumit loc la un anumit moment.
Grenoble – lângă frontiera cu Elveţia, la o oră de Zurich.
Amsterdam, Boulogne-sur-Mer – la Canalul Mânecii, la o oră de
Londra. Marsilia… Carlos.
— Când a avut loc conferinţa de la Marsilia? întrebă Jason.
— În august trecut, cred. Spre sfârşitul lunii.
— Pe 26 august, la cinci după-amiaza, ambasadorul Howard
Leland a fost ucis la Marsilia.
— Da, ştiu, spuse Villiers. Mi-ai mai vorbit de asta şi-i deplâng
moartea, nu însă şi opiniile. Bătrânul soldat se opri, îşi ridică ochii
spre Bourne. Dumnezeule, spuse în şoaptă, precis că a fost cu el.
Carlos a chemat-o şi ea s-a dus la el. S-a supus.
— Eu nu m-am dus nici o clipă cu gândul atât de departe,
spuse Jason. Vă jur că nu am crezut-o decât un releu de
transmisie – un releu care acţiona orbeşte.
Deodată, din gâtlejul bătrânului izbucni un urlet – profund, plin
de durere şi ură. Îşi duse mâinile la faţă, lăsând capul pe spate; şi
plânse.
Bourne nu se clinti; nu putea să facă nimic.
— Îmi pare rău, spuse el.
Generalul îşi regăsi stăpânirea de sine.
— Şi mie, răspunse el într-un târziu. Îmi cer scuze.
— Nu aveţi de ce.
— Ba cred că da. Nu mai are rost să discutăm. Voi face ceea ce
trebuie făcut.
— Adică?
— Tu poţi să mă întrebi asta?
— Trebuie să vă întreb.
— Făcând ceea ce a făcut este tot una cu a-mi fi ucis copilul pe
care nu ea l-a adus pe lume. S-a prefăcut a-i cinsti amintirea. Iar
ea a fost şi este complice la uciderea lui. Şi tot timpul a comis o a
doua crimă: de trădare a naţiunii pe care eu am servit-o toată

347
viaţa.
— Aveţi de gând s-o omorâţi?
— O voi omorî. Îmi va spune adevărul şi va muri.
— Mă îndoiesc. E o nebunie!
— Tinere, am petrecut mai bine de o jumătate de veac
urmărindu-i pe duşmanii Franţei şi luptându-mă cu ei, chiar şi
atunci când erau francezi. Va spune adevărul.
— Ce credeţi că va face? Credeţi că va sta să vă asculte şi va
recunoaşte calm că este vinovată?
— Nu va face nimic cu calm. Dar va recunoaşte; va declara.
— De ce ar face-o?
— Pentru că atunci când o voi acuza îi voi da prilejul să mă
ucidă. Iar când va face încercarea, voi avea explicaţia dorită, nu-i
aşa?
— Sunteţi gata să vă asumaţi acest risc?
— Trebuie.
— Şi dacă nu face nici o tentativă de a vă ucide?
— Asta ar fi o altă explicaţie. În acest caz, puţin probabil, eu mi-
aş păzi flancurile, dacă aş fi în locul tău. Villiers clătină din cap.
Asta nu se va întâmpla. O ştim amândoi, eu mult mai bine decât
tine.
— Ascultaţi mă, insistă Jason. Spuneaţi că întâi a existat fiul
dumneavoastră. Gândiţi-vă la el! Încercaţi să prindeţi asasinul, nu
complicea. Ea reprezintă pentru dumneavoastră o rană enormă,
dar el v-a rănit şi mai profund. Prindeţi-l pe cel care v-a ucis fiul!
Până la sfârşit, îi veţi avea pe amândoi. Nu o înfruntaţi; nu încă.
Folosiţi ceea ce ştiţi împotriva lui Carlos. Vânaţi-l împreună cu
mine. Nimeni n-a ajuns niciodată atât de aproape de el.
— Îmi ceri mai mult decât sunt în stare, răspunse bătrânul.
— Nu şi dacă vă gândiţi la fiul dumneavoastră. Dacă vă gândiţi
numai la dumneavoastră, este. Dar nu şi dacă vă gândiţi la rue du
Bac.
— Eşti foarte crud cu mine.
— Am dreptate şi o ştiţi bine.
Pe cerul nopţii, un nor acoperi luna. Bezna era totală. Jason se
înfioră.
— Da, ai dreptate, spuse bătrânul soldat, cu resemnare în glas.
Asasinul, nu târfa, este cel care trebuie oprit. Cum vrei să lucrăm
împreună? Să vânăm împreună?
Bourne închise o clipă ochii, răsuflând uşurat.
— Nu faceţi nimic. Carlos mă caută cu siguranţă prin tot

348
Parisul. I-am omorât oamenii, am descoperit unul din contactele
lui. Mă apropii prea mult de el. Dacă noi doi nu ne înşelăm,
telefonul dumneavoastră va fi tot mai solicitat. O să am eu grijă de
asta.
— Cum?
— Voi intercepta mai mulţi angajaţi de la Les Classiques. Câţiva
vânzători, pe Lavier, poate pe Bergeron şi neapărat pe tipul de la
centrală. Ei o să vorbească. Iar telefonul dumneavoastră va fi al
naibii de solicitat.
— Dar eu ce fac?
— Staţi acasă. Spuneţi că nu vă simţiţi bine. Iar când sună
telefonul staţi pe aproape de persoana care răspunde. Ascultaţi,
încercaţi să detectaţi cuvinte cifrate, întrebaţi-i pe servitori ce li s-a
spus la telefon. Aţi putea chiar să ascultaţi pe derivaţie. Dacă
auziţi ceva, bine, dar probabil că nu veţi auzi. Dar oricum releul va
fi deranjat. Şi în funcţie de locul pe care-l ocupă soţia
dumneavoastră…
— Târfa, interveni Villier.
— … în ierarhia Carlos, s-ar putea să-l forţăm chiar pe el să iasă
la suprafaţă.
— Încă o dată, cum?
— Căile lui de comunicaţie vor fi tăiate. Releul sigur şi de
nebănuit va fi bruiat. Va cere o întâlnire cu soţia dumneavoastră.
— Nu cred să anunţe la telefon locul.
— Ei trebuie să-i spună. Bourne făcu o pauză, căci îi trecu prin
minte un gând. Dacă bruiajul este destul de supărător, se va primi
un apel sau va veni la dumneavoastră acasă o persoană pe care nu
o cunoaşteţi şi la scurt timp după aceea soţia dumneavoastră vă
va spune că trebuie să meargă undeva. Când se va întâmpla asta,
insistaţi să lase un număr de telefon unde poate fi găsită. Fiţi
hotărât: nu încercaţi să o împiedicaţi să plece, dar trebuie să ştiţi
unde puteţi să o găsiţi. Spuneţi-i orice – faceţi uz de ce o
interesează. Spuneţi că e vorba de o chestiune militară foarte
secretă, despre care încă nu puteţi vorbi, dar aţi vrea să o discutaţi
cu ea înainte de a vă da avizul. S-ar putea să muşte din momeală.
— La ce va folosi?
— Vă va spune unde se află. Poate unde se află Carlos. Iar dacă
nu chiar el, precis alţii apropiaţi lui. Pe urmă mă anunţaţi pe mine.
Vă voi da un hotel şi un număr de cameră. Numele din registru nu
înseamnă nimic, nu are rost să vă preocupe.
— De ce nu-mi dai numele tău adevărat?

349
 — Pentru că dacă l-aţi pomeni vreodată – conştient sau
inconştient – aţi fi mort.
— Nu sunt senil.
— Nu, nu sunteţi. Dar sunteţi un om care a fost rănit foarte
profund. Cred că mai profund nici nu se poate. Dumneavoastră vă
puteţi risca propria viaţă, dar nu vreau s-o fac eu.
— Eşti un om ciudat.
— Da. Dacă nu sunt acolo unde sunaţi, vă va răspunde o
femeie. Ea va şti unde mă aflu. Vom stabili un orar pentru mesaje.
— O femeie? N-ai spus până acum nimic despre vreo femeie sau
despre altcineva.
— Nu mai e nimeni altcineva. Fără ea, eu n-aş mai fi în viaţă.
Carlos ne vânează pe amândoi; a încercat să ne ucidă pe amândoi.
— Ea ştie de mine?
— Da. Ea este cea care a spus că nu se poate să fie adevărat. Că
nu se poate să fiţi aliat cu Carlos. Eu credeam că sunteţi.
— Poate că într-o zi o s-o cunosc.
— Puţin probabil. Până nu-l prindem pe Carlos – dacă poate fi
prins – nu ne putem permite să fim văzuţi cu dumneavoastră.
După aceea – dacă va exista un după – s-ar putea să nu vreţi
dumneavoastră să fiţi văzut cu noi. Cu mine. Vedeţi, sunt cinstit
cu dumneavoastră.
— Înţeleg acest lucru şi îl respect. În orice caz, mulţumiţi-i
acestei femei din partea mea. Pentru că a considerat că eu nu pot
să fac parte din tagma lui Carlos.
Bourne dădu din cap.
— Puteţi fi sigur că telefonul dumneavoastră privat nu este
interceptat?
— Categoric. Este controlat în mod regulat, la fel ca toate
telefoanele aflate în legătură cu le Conseiller.
— De câte ori aşteptaţi un telefon de la mine, ridicaţi receptorul
şi dregeţi-vă glasul de două ori. Voi şti că sunteţi dumneavoastră.
Dacă din vreun motiv oarecare nu puteţi vorbi, spuneţi-mi să o
sun dimineaţă pe secretara dumneavoastră. Voi suna din nou
peste zece minute. Care este numărul?
Villiers i-l dădu.
— Hotelul tău? întrebă generalul.
— Terrasse. Rue de Maistre, Montmartre. Camera 420.
— Când începi?
— Cât de curând. Astăzi la prânz.
— Să fii ca o haită de lupi, spuse bătrânul soldat, precum un

350
comandant ce-şi instruieşte ofiţerii. Atacă fulgerător.

351
 CAPITOLUL 27
— A fost atât de drăguţă, trebuie neapărat să fac ceva pentru
ea, strigă Marie în receptor, vorbind precipitat în franceză. Şi
pentru tânărul acela adorabil; mi-a fost de mare ajutor. Rochia a
avut un succes fou! Le sunt atât de recunoscătoare!
— Din descrierea dumneavoastră, madame, răspunse glasul
cultivat al bărbatului de la centrala telefonică a magazinului Les
Classiques, sunt sigur că vă referiţi la Janine şi la Claude.
— Da, bineînţeles. Janine şi Claude, acum mi-am amintit. Le voi
trimite la fiecare un bilet de mulţumire. Le ştiţi cumva numele de
familie? Mi se pare o grosolănie să adresez un plic aşa, simplu, lui
„Janine” şi lui „Claude”. E ca şi cum te-ai adresa unor servitori. Aţi
putea s-o întrebaţi pe Jacqueline?
— Nu e nevoie, madame. Le ştiu. Şi permiteţi-mi să vă spun că
sunteţi tot atât de delicată pe cât sunteţi de generoasă. Janine
Dolbert şi Claude Oreale.
— Janine Dolbert şi Claude Oreale, repetă Marie, uitându-se la
Jason. Janine e măritată cu pianistul acela drăguţ, nu-i aşa?
— Nu cred ca mademoiselle Dolbert să fie măritată.
— Da, aşa e. Am confundat.
— Dacă nu vă supăraţi, madame, nu v-am reţinut numele.
— O, ce proastă sunt! Marie îndepărtă receptorul şi ridică
glasul. Scumpule, te-ai şi întors! Cât mă bucur! Vorbeam cu
oamenii aceia atât de drăguţi de la Les Classiques… Da,
mulţumesc mult, mult. Aţi fost deosebit de amabil. Închise
telefonul. Ei, cum m-am descurcat?
— Dacă te hotărăşti vreodată să renunţi la domeniul economic,
spuse Jason, apucă-te de reclamă. Pe mine m-a convins fiecare
vorbă pe care ai spus-o. Bine găsită treaba cu pianistul.
— M-am gândit că dacă e măritată, telefonul s-ar putea să fie pe
numele soţului ei.
— Nu, răspunse Bourne, care se uita prin cartea de telefon.
Uite: Dolbert, Janine, rue Losserand. Îşi notă adresa. Oreale se
scrie cu O, nu cu Au?
— Cred că da. Marie îşi aprinse o ţigară. Chiar ai de gând să te
duci la ei acasă?
— Pe Saint-Honore precis că stau la pândă oamenii lui Carlos.

352
 — Şi ce faci cu ceilalţi? Lavier, Bergeron şi tipul de la centrală.
— Mâine mă ocup de ei. Azi „fac valuri”.
— Ce anume?
— Îi pun pe toţi să vorbească. Să spună lucruri care n-ar trebui
spuse. Până la ora închiderii, Dolbert şi Oreale vor da de veste în
tot magazinul. Diseară voi aborda alţi doi. Îi vor suna pe Lavier şi
pe tipul de la centrală. Va fi o primă undă de şoc şi pe urmă o a
doua. În după-amiaza asta telefonul generalului va începe să
zbârnâie, iar până dimineaţa, panica va fi totală.
— Două întrebări, spuse Marie, ridicându-se de pe marginea
patului şi venind spre el. Cum vei reuşi să faci doi vânzători să-şi
lase slujba în timpul orelor de program?! Şi pe cine vrei să abordezi
diseară?
— Acum e unsprezece şi un sfert, spuse Jason, uitându-se la
ceas. Pe la douăsprezece voi fi acasă la Dolbert şi o să-l pun pe
administrator să o sune la serviciu, să-i spună să vină imediat
acasă căci e o problemă urgentă, personală.
— Ce problemă?
— Nu ştiu. Dar cine n-are probleme?
— Şi la fel vrei să procedezi cu Oreale?
— Poate găsesc chiar ceva mai eficace.
— Eşti nemaipomenit, Jason.
— Vorbesc foarte serios, răspunse Bourne, uitându-se iarăşi la
cartea de telefon. L-am găsit. Oreale. Claude Giselle. Fără
comentarii. Rue Racine. Îl voi contacta pe la trei. După ce termin
cu el, se va duce fuga înapoi la Les Classiques şi va începe să ţipe
în gura mare.
— Şi ceilalţi doi? Cine sunt?
— Voi obţine nume de la Dolbert şi Oreale. Fără să ştie ei mă
vor ajuta să provoc a doua undă de şoc.
Jason aştepta în intrândul porţii unei case de pe rue Losserand,
la vreo cinci metri de intrarea în micul bloc unde locuia Janine
Dolbert şi unde, cu câteva clipe în urmă, un administrator uimit şi
pe neaşteptate mai avut îi făcuse serviciul de a o suna pe
mademoiselle Dolbert la serviciu, spunându-i că un domn, având o
limuzină cu şofer în uniformă, o căutase de două ori şi acum
revenise din nou. Ce trebuie administratorul să-i spună?
Un mic taxi opri în faţa casei şi din el sări, pur şi simplu,
agitată, cadaverica Janine Dolbert. Jason se repezi şi o opri înainte
de a ajunge la poarta blocului ei.
— Ai ajuns repede, spuse el, prinzând-o uşor de cot, mă bucur

353
să te revăd. Mi-ai fost de mare ajutor zilele trecute.
Janine Dolbert se holbă la el cu buzele întredeschise, încercând
să-şi amintească, apoi pe chip i se zugrăvi mirarea.
— Dumneavoastră! Americanul, spuse ea în engleză. Domnul
Briggs, nu-i aşa? Dumneavoastră sunteţi cel care…
— I-am spus şoferului meu să-şi ia liber o oră. Voiam să te văd
în particular.
— Pe mine? De ce voiaţi să mă vedeţi tocmai pe mine?
— Nu ştii? Atunci de ce ai venit atât de zorită?
Ochii ei mari îl priveau ţintă, iar chipul îi devenise mai palid în
lumina soarelui.
— Deci sunteţi de la Casa Azur? întrebă ea cu glas şovăielnic.
— Posibil. Bourne spori puţin strânsoarea asupra cotului ei.
— Am furnizat ceea ce am promis. Şi asta e tot, aşa am
convenit.
— Eşti sigură?
— Nu fiţi idiot! Nu cunoaşteţi lumea modei pariziene. După ce
va apărea colecţia de toamnă şi voi veţi prezenta jumătate din
modelele lui Bergeron înainte de a o face el însuşi, cât timp credeţi
că voi mai putea rămâne la Les Classiques? Sunt una din
ajutoarele lui Lavier, printre puţinii care au acces în biroul ei. Ar fi
cazul să aveţi grijă de mine, aşa cum aţi promis, trimiţându-mă la
unul din magazinele voastre din Los Angeles.
— Haide să ne plimbăm puţin, spuse Jason, împingând-o uşor
înainte. Mă iei drept altcineva, Janine. Nu am auzit niciodată de
Casa Azur şi nu mă interesează câtuşi de puţin modelele furate.
— O, Dumnezeule…
— Nu te opri. Bourne o apucă de braţ. Am spus că vreau să
discut cu tine.
— Despre ce? Ce vreţi de la mine? De unde mi-aţi aflat numele?
întrebă ea precipitat. Mi-am luat mai devreme pauza de prânz şi
trebuie să mă întorc repede; azi e mare aglomeraţie. Vă rog – mă
doare braţul.
— Scuze!
— Ce v-am spus a fost o prostie. O minciună. Am auzit unele
zvonuri şi am vrut să vă testez. Asta am făcut. V-am testat!
— Eşti foarte convingătoare, trebuie să recunosc.
— Sunt loială faţă de Les Classiques. Întotdeauna am fost!
— O calitate admirabilă, Janine. Apreciez loialitatea. Îi spuneam
zilele trecute lui… cum îl cheamă?… tipul acela de la centrală.
Cum îi zice? Am uitat.

354
 — Philippe, spuse vânzătoarea, speriată, slugarnică. Philippe
d’Anjou.
— A, da, mulţumesc.
Ajunseră la o alee îngustă, pavată cu piatră. Jason o împinse
uşor într-acolo.
— Hai să intrăm o clipă aici. Nu te teme, nu vei fi în întârziere.
Nu te reţin decât vreo câteva minute.
Înaintară zece paşi pe alee. Jason se opri; Janine Dolbert se lipi
cu spatele de zidul de cărămidă.
— O ţigară? întrebă el, scoţând un pachet din buzunar.
— Da, mulţumesc.
Bourne îi dădu un foc şi observă că îi tremura mâna.
— Te simţi mai relaxată?
— Da. Ba nu, nu tocmai. Ce doriţi, monsieur Briggs?
— În primul rând, numele meu nu e Briggs, dar cred că deja
ştii.
— Nu. De unde să ştiu?
— Eram convins că asistenta principală a lui Lavier ţi-a spus.
— Monique?
— Foloseşte, te rog, numele de familie. Exactitatea e importantă.
— Brielle, spuse Janine, ridicând din sprâncene, intrigată. Vă
cunoaşte?
— De ce n-o întrebi pe ea?
— Cum doriţi. Despre ce e vorba, monsieur? Jason clătină din
cap.
— Tu chiar nu ştii, nu-i aşa? Trei sferturi din angajaţii de la Les
Classiques lucrează cu noi şi tu, care eşti unul dintre oamenii mai
buni de acolo, nici măcar nu ai fost contactată. Desigur, e posibil
ca cineva să se fi gândit că ar putea fi riscant să te contacteze. Se
mai întâmplă.
— Ce se întâmplă? Ce risc să existe? Cine sunteţi voi?
— Nu e timp acum. Pot să te pună la curent ceilalţi. Eu mă aflu
aici pentru că nu am primit niciodată vreun raport de la tine şi
totuşi tu ai de a face toată ziua cu clienţii cei mai importanţi.
— Vă rog să fiţi mai limpede, monsieur.
— Hai să zicem că eu sunt purtătorul de cuvânt al unui grup de
oameni – americani, francezi, englezi, olandezi – care urmăresc un
ucigaş ce a asasinat lideri politici şi militari din toate aceste ţări.
— Asasinat?! Janine rămase cu gura căscată iar scrumul de
ţigară îi căzu pe mână. Ce înseamnă toate astea? Despre ce tot
vorbiţi?

355
 — Nu pot decât să-mi cer scuze, spuse Bourne cu glas blând
plin de sinceritate. Ar fi trebuit să fii contactată de mai multe
săptămâni. A fost o eroare din partea celui dinaintea mea. Regret,
cred că toate astea reprezintă un şoc pentru tine.
— Este un şoc, monsieur, răspunse în şoaptă vânzătoarea.
Vorbiţi de lucruri pe care nu le înţeleg.
— Dar eu înţeleg de ce nu am primit de la tine nimic, despre
nimeni. E limpede.
— Pentru mine, nu.
— Suntem pe urmele lui Carlos. Ale asasinului cunoscut sub
numele de Carlos.
— Carlos? Lui Dolbert îi scăpă ţigara din mână.
— Este unul din clienţii voştri cei mai frecvenţi; toate indiciile pe
care le avem ne fac să credem acest lucru. Am restrâns aria
posibilităţilor la opt bărbaţi. Capcana este pregătită pentru una din
zilele următoare şi ne luăm toate precauţiile.
— Precauţiile…?
— Ştim cu toţii că există riscul ca să fie luaţi ostateci. Ne
aşteptăm şi la un schimb de focuri, dar vom avea grijă să fie
minim. Principala problemă va fi Carlos însuşi. A jurat să nu se
lase vreodată prins viu; umblă tot timpul cu explozivi asupra lui,
având o putere cât cea a unei bombe de cinci sute de kilograme.
Dar asta nu e o problemă pentru noi. Trăgătorii noştri de elită vor
fi la faţa locului şi cu un singur glonţ în cap totul se va sfârşi.
— Une seule balle…
Brusc, Bourne se uită la ceas.
— Te-am reţinut destul. Tu trebuie să te întorci la magazin, iar
eu la postul meu. Ţine minte, dacă mă zăreşti cumva pe afară, nu
mă cunoşti. Dacă intru la Les Classiques, tratează-mă ca pe
oricare alt client bogat. Numai în cazul în care ai vorbit cu vreun
client despre care crezi că ar putea fi omul nostru, anunţă-mă
neîntârziat. Încă o dată, îmi pare rău de toate astea. A fost o
deficienţă din partea noastră.
Jason se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă cu paşi grăbiţi luând-
o spre stradă. Se opri o clipă şi aruncă o privire înapoi. Janine
Dolbert rămăsese ţintuită locului, cadaverică. Pentru ea, lumea
elegantă a modei pariziene o luase razna.
Philippe d’Anjou. Numele nu-i spunea nimic, dar Bourne nu
putea împiedica să şi-l tot repete în tăcere, încercând să deştepte
vreo imagine… căci chipul bărbatului cărunt de la centrală îi evoca
imagini atât de violente legate de beznă şi izbucniri de lumină.

356
Philippe d’Anjou. Nimic. Absolut nimic. Şi totuşi fusese ceva, ceva
ce-i făcea stomacul să se contracte, cu muşchii încordaţi şi rigizi,
ca un zid împotriva… beznei.
Şedea într-o cafenea de pe rue Racine, la geam şi în apropiere
de uşă, gata să se ridice în clipa când îl va vedea pe Claude Oreale
apărând în poarta clădirii vechi de peste drum. Acesta locuia la
etajul cinci, într-un apartament pe care-l împărţea cu alţi doi
bărbaţi, la care nu se putea ajunge decât pe o scară îngustă.
Bourne era sigur că Oreale nu va sosi pe jos, fiindcă
proprietăreasa ştirbă îi spusese la telefon să facă bine şi să vină
rapid în rue Racine pentru a pune capăt hărmălaiei şi spargerii de
mobile care se petreceau în apartamentul lui de la etajul cinci.
Dacă nu le pune el capăt, o vor face jandarmii. Îi acordase
douăzeci de minute ca să vină acasă.
Acesta apăru în cincisprezece minute. Silueta lui firavă,
încorsetată într-un costum Pierre Cardin, se vedea apropiindu-se
zorită dinspre staţia de metrou. Se mişca cu agilitate, evitând
ceilalţi pietoni, cu gâtul întins înainte, cu coama lungă de păr
şaten fluturând în urma lui. Ajuns în dreptul blocului urcă câte
două treptele de la intrare şi dispăru în hol.
Jason ieşi repede din cafenea şi alergă vizavi. Intrat în bloc, o
luă în sus pe scara veche şi îngustă, cu trepte crăpate. De pe
palierul de la etajul patru se auzeau bocăniturile în uşa de
deasupra.
— Ouvrez! Ouvrez! Vite, nom de Dieu! 63
Oreale se opri, tăcerea de dincolo de uşă speriindu-l probabil
mai mult decât orice.
Bourne mai urcă vreo câteva trepte, până ce putu să-l zărească
pe Oreale printre barele balustradei. Vânzătorul stătea cu urechea
lipită de uşă, congestionat la faţă. Bourne strigă la el într-o
franceză guturală, pe un ton oficial.
— Surete! Rămâi pe loc, tinere! Fără prostii. V-am urmărit pe
tine şi pe prietenii tăi. Ştim despre camera obscură.
— Nu! ţipă Oreale. Eu nu am nici un amestec, jur! Camera
obscură?
Bourne ridică o mână.
— Mai încet. Nu striga aşa!
Se aplecă peste balustradă şi aruncă o privire în jos.
— Nu se poate să mă implicaţi şi pe mine! continuă vânzătorul.

63
Deschideţi! Deschideţi! Repede, pentru Dumnezeu! (fr.).

357
Eu n-am nici o vină! Le-am tot spus să termine, că într-o zi o s-o
păţească. Drogurile sunt pentru tembeli! Doamne, ce linişte e!
Cred că au murit!
Jason se apropie de Oreale, cu palmele ridicate.
— Ţi-am spus să taci, îi şopti el cu asprime. Intră şi ţine-ţi gura.
Toate astea au fost numai de ochii zgripţuroaicei de la parter.
Vânzătorul încremenise, panica lui transformându-se într-o
isterie mută.
— Ce face?!
— Ai cheia. Deschide şi intră înăuntru.
— Este pus zăvorul, spuse Oreale. Întotdeauna îl pun în astfel
de momente.
— Prostule, nu înţelegi că trebuia să luăm cumva legătura cu
tine, să te facem să vii aici fără ca nimeni să ştie de ce? Deschide.
Repede.
Asemeni unui iepure speriat, Claude Oreale scotoci în buzunar
şi scoase cheia. Deschise uşa cu aerul cuiva care se aştepta să
găsească dincolo de prag numai cadavre mutilate. Bourne îl
împinse înăuntru şi închise uşa în urma lor.
Ceea ce se vedea din apartament dezminţea aspectul general al
blocului. Camera de zi spaţioasă era mobilată elegant, cu zeci de
perne de catifea roşii şi galbene răspândite pe canapele, pe scaune
şi pe podea. Era o încăpere erotică, un sanctuar luxos în mijlocul
paraginei.
— N-am decât puţine minute la dispoziţie, spuse Bourne. Să
trecem la subiect.
— Care subiect? întrebă Oreale, de a dreptul paralizat. Despre
camera obscură? Care cameră obscură?
— Uită asta. De altceva e vorba.
— Ce anume?
— Am primit vorbă de la Zurich şi vrem să-i comunicăm asta
prietenei tale Lavier.
— Madame Jacqueline? Prietena mea?
— Nu se poate avea încredere în telefoane.
— Care telefoane? Vorbă? Ce vorbă?
— Carlos are dreptate.
— Carlos? Carlos şi mai cum?
— Asasinul.
Claude Oreale scoase un urlet. Îşi duse mâna la gură
muşcându-şi degetul arătător.
— Ce spuneţi?!

358
 — Potoleşte-te!
— De ce-mi spuneţi asta tocmai mie?
— Tu eşti numărul cinci. Contăm pe tine.
— Cinci ce? Pentru ce?
— Pentru a-l ajuta pe Carlos să scape din plasă. Încep să-l
înghesuie. Riscă să fie prins. Mâine, poate poimâine sau
răspoimâine. Să nu se arate; trebuie să nu se arate. Vor încercui
magazinul, plasând trăgători de elită din trei în trei metri. Focul va
fi ucigător; dacă el va fi înăuntru, va ieşi un masacru. Veţi muri cu
toţii.
Oreale urlă din nou, muşcându-şi degetul până la sânge.
— Terminaţi o dată! Nu ştiu despre ce vorbiţi! Sunteţi un nebun!
Nu vreau să mai aud nici un cuvânt – n-am auzit nimic. Carlos,
schimb de focuri… masacre! Dumnezeule, simt că mă sufoc… am
nevoie de aer!
— Vei primi bani. Mulţi bani. Lavier îţi va mulţumi, la fel ca şi
d’Anjou.
— D’Anjou? Nu mă poate suferi! Îmi zice că-s păun, nu pierde
nici un prilej ca să mă insulte.
— Bineînţeles, asta îi serveşte de acoperire. De fapt, ţine foarte
mult la tine. El este numărul şase.
— Ce-i cu numerele astea?
— Nu putem să folosim nume, aşa că în felul ăsta vă deosebim,
putem trasa sarcini.
— Noi? Care noi?
— Noi toţi care lucrăm pentru Carlos.
Urletul lui Oreale fu asurzitor. Din deget începu să-i curgă
sânge.
— Nu mai ascult nimic. Eu sunt un couturier, un artist!
— Eşti numărul cinci. Vei face exact ce ţi se spune sau nu vei
mai revedea niciodată acest cuib al plăcerilor. Nu mai urla. Noi te
apreciem, ştim că sunteţi cu toţii cu nervii încordaţi. Apropo, nu
avem încredere în contabil.
— În Trignon?
— Numai prenume. Secretul e important.
— Pierre, deci. Este un nesuferit. Ne scade din leafă orice
telefon.
— Credem că lucrează pentru Interpol.
— Interpol?
— Dacă da, riscaţi toţi să ajungeţi la puşcărie pe zece ani. Iar tu,
Claude, ai fi mâncat de viu.

359
 — Aoleuuu!
— Gura! Comunică-i lui Bergeron ce credem noi. Fii cu ochii pe
Trignon, în special în următoarele două zile. Dacă părăseşte
magazinul din vreun motiv oarecare înseamnă că sunt pe cale să
întindă capcana. Bourne se îndreptă spre uşă, cu mâna în
buzunar. Comunică-le la toţi, de la numărul unu până la şase, cele
ce ţi-am spus. Este de o importanţă vitală. Eu trebuie să mă duc
înapoi şi tu la fel.
Oreale scoase iarăşi un urlet isteric.
— Numere! Mereu numere! Ce număr? Eu sunt un artist, nu un
număr!
— Pleacă imediat. Ia legătura cu Lavier, cu d’Anjou, cu
Bergeron. Cât poţi de repede. Apoi cu ceilalţi.
— Care ceilalţi?
— Întreabă-l pe numărul doi.
— Doi?
— Dolbert. Janine Dolbert.
— Janine? Şi ea?!
— Da. Ea este doi.
Vânzătorul ridică braţele în sus, într-un protest neajutorat.
— Asta e o nebunie!
— Gândeşte-te la viaţa ta, Claude şi preţuieşte-o. Eu o să aştept
vizavi. Pleacă de aici peste exact trei minute. Nu te atinge de
telefon, întoarce-te la Les Classiques. Dacă nu ieşi peste trei
minute, va trebui să mă întorc.
Bourne scoase mâna din buzunar. În ea avea pistolul. Oreale
respiră adânc, cenuşiu la faţă şi rămase cu ochii aţintiţi pe armă.
Bourne ieşi şi închise uşa în urma lui.

Pe noptieră sună telefonul. Marie se uită la ceas; era opt şi un

sfert şi, pentru o clipă, simţi un fior de spaimă. Jason spusese că
va telefona la nouă. Plecase de la hotel după lăsarea întunericului,
pe la şapte, pentru a intercepta o vânzătoare pe nume Monique
Brielle. Totul era programat cu precizie. Să se fi întâmplat ceva?
— Camera 420? întrebă glasul masculin baritonal de la capătul
firului.
Marie respiră uşurată. Bărbatul era Andre Villiers. Generalul
sunase în cursul după-amiezii ca să-i spună lui Jason că la Les
Classiques se iscase panică; soţia lui fusese chemată la telefon de
şase ori în numai o oră şi jumătate. Dar el nu reuşise să prindă
nimic semnificativ; de câte ori ridicase receptorul, conversaţia

360
serioasă se transformase în vorbărie banală.
— Da, spuse Marie. E camera 420.
— Iertaţi-mă, noi nu am mai vorbit.
— Ştiu cine sunteţi.
— Şi eu am auzit de dumneavoastră. Permiteţi-mi să vă
mulţumesc.
— Înţeleg pentru ce. Cu plăcere.
— Telefonez de la mine din birou şi desigur, acest telefon nu are
derivaţie. Spuneţi-i prietenului nostru comun că criza se precipită.
Soţia mea s-a retras la ea în cameră, pretextând că îi e rău, dar nu
atât de rău cât să nu vorbească la telefon. Ca şi mai înainte, am
ridicat de mai multe ori receptorul, dar mi-am dat seama că stau
cu urechile ciulite la orice zgomot. De fiecare dată mi-am cerut
scuze, zicând că aşteptam un telefon. Sincer să fiu, nu-s deloc
sigur că soţia mea s-a lăsat convinsă, dar nu-şi poate permite să-
mi pună întrebări. Voi fi deschis, mademoiselle. Între noi există o
fricţiune nedeclarată, care se tot amplifică şi, în substrat, este
foarte violentă. Numai de mi-ar da Dumnezeu tărie.
— Nu pot decât să vă cer să vă amintiţi care e ţelul, îl întrerupse
Marie. Amintiţi-vă de fiul dumneavoastră.
— Da, răspunse bătrânul calm. Fiul meu. Şi târfa care pretinde
că îi cinsteşte memoria. Iertaţi-mă.
— Nu-i nimic. Îi voi comunica prietenului nostru ceea ce mi-aţi
spus. Trebuie să mă sune.
— Vă rog, interveni Villiers, mai e ceva. Din cauza asta v-am
sunat. De două ori, când soţia mea vorbea la telefon mi s-a părut
că aş cunoaşte glasul. Pe al doilea chiar l-am recunoscut; mi-a
venit de-ndată în minte chipul celui care este la centrala de la Les
Classiques.
— Îi ştim numele. Dar primul glas?
— A fost ceva ciudat. Nu cunoşteam glasul, nu-mi evoca nici un
chip; era un glas bizar, aproape o şoaptă, care dădea un ordin.
Tonul acesta de comandă m-a frapat. Nu era vorba de o
conversaţie; glasul dăduse un ordin. Bineînţeles că în clipa când
am intrat pe fir, s-a modificat; aveau probabil un semnal
prestabilit pentru o încheiere rapidă, dar mi-a rămas întipărit în
minte tonul. Este un ton bine cunoscut oricărui soldat. Înţelegeţi
ce vreau să spun?
— Cred că da, spuse Marie cu blândeţe, conştientă că pentru
bătrânul soldat tensiunea trebuia să fie de nesuportat, mai ales
dacă, după cum bănuia ea, voia să spună că la telefon fusese

361
Carlos.
— Sunt convins, mademoiselle, că era porcul de asasin. Villiers
făcu o pauză, respirând adânc şi următoarele cuvinte le rosti cu
efort, ca un bărbat puternic gata să-l podidească plânsul. Îi
dădea… instrucţiuni… soţiei… mele. Glasul bătrânului soldat se
frânse. Iertaţi-mă. Nu am dreptul să vă copleşesc cu problemele
mele.
— Aveţi tot dreptul, răspunse Marie, brusc neliniştită. Ceea ce
se întâmplă este cu siguranţă extrem de dureros pentru
dumneavoastră cu atât mai mult cu cât nici nu aveţi pe nimeni cu
care să staţi de vorbă.
— Vă spun dumneavoastră, mademoiselle. N-ar trebui, dar o
fac.
— Aş vrea să mai putem sta de vorbă. Aş vrea ca unul din noi să
poată fi cu dumneavoastră. Dar asta nu se poate şi ştiu că înţelege
acest lucru. Vă rog, încercaţi să rezistaţi. Este extrem de important
să nu se facă nici o legătură între dumneavoastră şi prietenul
nostru. Asta ar putea să vă coste viaţa.
— Poate că am pierdut-o.
— Ca, c’est absurde64, spuse Marie pe un ton răstit, ca o palmă
dată în mod intenţionat bătrânului soldat. Vous etes un soldat.
Arretez ca immediatement! 65
— C’est l’institutrice qui corrige le mauvais eleve. Vous avez bien
raison.66
— On dit que vous etes un geant. Je le crois. 67
Pe fir nu se auzea nici un sunet. Abia după ce Villiers vorbi
iarăşi, Marie îşi recăpătă suflul.
— Prietenul nostru comun este foarte norocos. Sunteţi o femeie
remarcabilă.
— Câtuşi de puţin. Îmi doresc doar ca prietenul meu să se
întoarcă la mine. Nu e nimic remarcabil în asta.
— Poate că nu. Dar mi-aş dori şi eu să vă fiu prieten, i-aţi
reaminti unui om foarte bătrân cine şi ce este el. Sau, mai
degrabă, cine şi ce a fost cândva şi trebuie să încerce să redevină.
Încă o dată, vă mulţumesc.
— Cu plăcere… prietene. Marie închise telefonul, profund

64
E absurd! (fr.).
65
Sunteţi soldat. Încetaţi! (fr.).
66
Învăţătura îl corectează pe elevul cel slab. Aveţi dreptate, (fr.).
67
Se spune că sunteţi un uriaş. Cred asta, (fr.).

362
mişcată şi totodată neliniştită. Nu era convinsă că Villiers va face
faţă următoarelor douăzeci şi patru de ore şi, dacă nu va rezista,
asasinul va afla cât de profund îi fusese infiltrată organizaţia. Va
da ordin tuturor contactelor lui de la Les Classiques să plece din
Paris şi să dispară. Iar dacă nu, în Saint-Honore se va lăsa cu o
baie de sânge, ducând la acelaşi rezultat.
Dacă se întâmpla un astfel de lucru, nu vor mai exista
răspunsuri, nu vor mai afla adresa din New York, nu vor mai putea
descifra mesajul şi nici să-l găsească pe cel care-l trimisese. Omul
pe care-l iubea se va afla iarăşi în labirint. Şi o va părăsi.

363
 CAPITOLUL 28
Bourne o zări venind dinspre colţul străzii, trecând prin cercul
de lumină al felinarului şi îndreptându-se spre micul hotel unde
locuia. Monique Brielle, mâna dreaptă a Jacquelinei Lavier, era în
multe privinţe asemănătoare cu Janine Dolbert, dar mai dură.
Mersul ei sugera siguranţă de sine. Jason îşi dădea seama de ce o
alesese Lavier ca asistentă principală. Confruntarea cu ea avea să
fie scurtă şi, inerent, va trebui să recurgă la ameninţări. Sosise
momentul să declanşeze a doua undă de şoc. Stând nemişcat,
Bourne o lăsă să treacă mai departe. Tocurile ei bocăneau marţial
pe trotuar. Pe stradă nu era multă lume, dar nici pustie nu era. Va
fi necesar să o izoleze, să o conducă undeva unde nimeni să nu
poată auzi ce îi va spune, căci nici un mesager n-ar fi riscat să fie
auzit de cineva rostind cuvintele pe care voia să i le comunice. O
ajunse din urmă la nici zece metri de intrarea în micul hotel.
Încetini pasul, continuând să meargă alături de ea.
— Ia imediat legătura cu Lavier, îi spuse el în franceză, fără s-o
privească.
— Pardon? Ce aţi spus? Cine sunteţi dumneavoastră, monsieur?
— Nu te opri. Mergi mai departe. Depăşeşte intrarea.
— Ştiţi unde locuiesc?
— Sunt puţine lucruri pe care noi să nu le ştim.
— Şi dacă intru? Este un portar…
— Mai este şi Lavier, o întrerupse Bourne. Îţi vei pierde slujba şi
alta nu vei mai găsi pe Saint-Honore. Şi asta nici n-ar fi cea mai
gravă din problemele tale.
— Cine sunteţi?
— Nu un duşman. Jason întoarse capul spre ea. Nu mă face să-
ţi devin duşman.
— Dumneavoastră! Americanul! Janine… Claude Oreale!
— Carlos, completă Bourne.
— Carlos? Ce este demenţa asta? Toată după masa, numai de
Carlos am auzit! Şi de numere! Toată lumea are numere de care
nimeni n-a auzit vreodată! Şi poveşti despre capcană, despre
indivizi înarmaţi! E o nebunie!
— Asta este realitatea. Nu te opri. Te rog. Pentru binele tău.
Îi dădu ascultare, pasul ei fiind acum mai puţin sigur. Mergea

364
ţeapănă ca o marionetă căreia îi era teamă să nu i se rupă sforile.
— Jacqueline ne-a spus că totul este o demenţă, că aveţi de
gând să distrugeţi Les Classiques, că sunteţi probabil plătit de o
casă concurentă.
— Ce te-ai fi aşteptat să spună?
— Sunteţi un provocator plătit. Jacqueline ne-a spus adevărul.
— Nu v-a spus şi să vă ţineţi gura? Să nu vorbiţi nimănui
despre asta?
— Normal.
— Şi mai ales, continuă Jason ca şi cum nu ar fi auzit-o, să nu
contactaţi poliţia. Exact lucrul care ar fi cel mai logic de făcut într-
o astfel de împrejurare. Şi în multe privinţe singurul.
— Da, fireşte…
— Deloc fireşte, o contrazise Bourne. Uite ce e, eu nu sunt decât
un transmiţător de mesaje, cu o poziţie probabil nu mult mai
importantă decât a ta. Mă aflu aici ca să comunic un mesaj, nu ca
să te conving. Cu Dolbert am făcut un test; i-am dat informaţii
false.
— Cu Janine? Monique Brielle era din ce în ce mai perplexă şi
mai derutată. Ea a spus nişte lucruri incredibile. La fel de
incredibile ca şi urletele isterice ale lui Claude, ca tot ce a spus el.
Dar ce a spus ea era exact opusul a ce a spus el.
— Ştim. A fost un lucru intenţionat. Ea are legături cu cei de la
Azur.
— Casa Azur?
— Poţi să verifici mâine. Spune-i-o în faţă.
— Să-i spun?
— Încearcă. S-ar putea să existe o legătură.
— Cu ce?
— Cu capcana. Este posibil ca cei de la Azur să lucreze cu
Interpolul.
— Interpolul? Capcane? Ce-i nebunia asta? Nimeni nu ştie
despre ce vorbiţi!
— Lavier ştie. Ia imediat legătura cu ea.
Se apropiau de colţul străzii. Jason o prinse de braţ.
— Eu te părăsesc aici la colţ. Întoarce-te la hotelul tău şi sun-o
pe Jacqueline. Spune-i că e mult mai grav decât am crezut. Totul
se destramă. Ce-i mai rău este că cineva a trădat. Nu Dolbert, nu
unul din vânzători, ci o persoană mai de sus. Cineva care ştie
totul.
— Cine a trădat? Ce?

365
 — La Les Classiques există un trădător. Spune-i să fie prudentă
cu toată lumea, să se ferească. Dacă nu, putem s-o sfârşim cu
toţii.
Bourne îi dădu drumul, coborî de pe trotuar şi traversă strada.
Aruncă o privire înapoi. Monique Brielle aproape că alerga spre
hotelul ei. Panica celei de a doua unde de şoc fusese declanşată.
Venise timpul s-o sune pe Marie.
— Sunt îngrijorată, Jason. Durerea îl sfâşie. Ce se petrece în
sufletul lui când se uită la ea?
— Va rezista, spuse Jason, privind din cabina telefonică de
sticlă maşinile care circulau pe Champs-Elysees, dorind în sinea
lui să fi fost mai sigur în privinţa lui Andre Villiers. Dacă nu,
înseamnă că eu l-am omorât. Ar fi trebuit să-mi ţin gura şi să mă
ocup eu însumi de ea.
— N-aveai cum să faci asta. L-ai văzut pe d’Anjou pe trepte; nu
puteai să intri acolo.
— Ar fi trebuit poate să născocesc ceva. Ştim amândoi că sunt
un tip cu idei – mai multe chiar decât îmi face plăcere să recunosc.
— Dar tu nu stai de pomană. Creezi panică. Îi obligi pe cei care
îndeplinesc ordinele lui Carlos să se arate. Cineva trebuie să pună
capăt panicii şi chiar tu ai spus că Jacqueline Lavier nu e destul
de sus plasată pentru a o face. Jason, vei pune mâna pe el!
— Sper, Doamne, de ai şti cât sper! Ştiu foarte bine ce fac, dar
din când în când… Bourne se opri. Nu voia, dar ei trebuia să îi
spună. Mă simt dezorientat. E ca şi cum aş fi împărţit în două. O
parte din mine spune „Salvează-te”, iar cealaltă… îmi spune
„Prinde-l pe Carlos”.
— Asta ai făcut de la bun început, nu-i aşa? întrebă Marie cu
blândeţe.
— Nu-mi pasă de Carlos! strigă Jason, ştergându-şi broboanele
de transpiraţie ce i se iviseră la baza părului de pe frunte, simţind
totodată că-l ia cu frig. Acest lucru mă înnebuneşte, adăugă el,
fără să ştie dacă rostise vorbele cu glas tare sau numai în sinea
lui.
— Dragul meu, întoarce-te.
— Poftim?
Bourne privi telefonul, iarăşi nesigur dacă auzise cuvintele sau
doar ar fi dorit să le audă. I se întâmpla din nou. Lucrurile existau
şi nu existau. Afară cerul era întunecat, dincolo de pereţii unei
cabine telefonice de pe Champs-Elysees. Cândva fusese strălucitor,
atât de strălucitor, de orbitor. Şi era cald, nu frig. Văzduhul plin de

366
ţipete de păsări şi de scrâşnete metalice…
— Jason!
— Poftim?
— Întoarce-te. Dragul meu, te rog, întoarce-te!
— De ce?
— Eşti obosit. Ai nevoie de odihnă.
— Trebuie să-l prind pe Trignon. Pierre Trignon. El e contabilul.
— Fă-o mâine. Nu e nici o grabă.
— Nu. Mâine e pentru căpitani.
Ce spunea? Căpitani. Trupe. Siluete care se ciocneau, panicate.
Dar era singura cale, singura cale. Cameleonul era… un provocator.
— Ascultă-mă, spuse Marie, cu ton stăruitor. Se întâmplă ceva
cu tine. Ţi s-a mai întâmplat şi altă dată, ştim bine amândoi. Şi în
astfel de situaţii trebuie să faci o pauză, dragul meu. Întoarce-te la
hotel. Te rog.
Bourne închise ochii. Transpiraţia începuse să i se zvânte pe
frunte şi zgomotele circulaţiei din afara cabinei luaseră locul
uruitului metalic ce-i răsuna în urechi. Vedea acum stelele de pe
cerul nopţii, care nu mai era strălucitor, nu mai revărsa o căldură
insuportabilă. Orice o fi fost, trecuse.
— Nu am nimic. Zău, acum mi-e bine. Câteva clipe mai proaste.
— Jason? Marie vorbi rar, ca să-l oblige să o asculte. Ce le-a
provocat?
— Nu ştiu.
— Tocmai te-ai văzut cu Brielle. Ţi-a spus ea ceva? Ceva ce te-a
făcut să te gândeşti la altceva?
— Nu sunt sigur. Am fost prea ocupat gândindu-mă la ce
trebuia să spun eu.
— Gândeşte-te, dragul meu!
Bourne închise ochii, încercând să-şi amintească. Fusese oare
ceva? Ceva spus la întâmplare, în trecere, astfel că pe moment nici
nu sesizase?
— Mi-a spus că sunt un provocator, spuse Jason, fără să ştie de
ce îi revenise în minte acest lucru. Dar, la urma urmei, asta şi
sunt, nu-i aşa? Asta şi fac.
— Da, fu de acord Marie.
— Trebuie să merg mai departe. Trignon locuieşte la numai
câteva străzi de aici. Vreau să-l contactez înainte de ora zece.
— Fii prudent. Marie vorbea de parcă ar fi fost cu gândul în altă
parte.
— Promit. Te iubesc.

367
 — Eu cred în tine, spuse Marie St. Jacques.
Era o stradă liniştită. Clădirile, obişnuite pentru centrul
Parisului, aveau la parter magazine, unde ziua era permanent
forfotă, iar noaptea se aşternea tăcerea.
Jason ajunse la micul bloc care figura în cartea de telefon ca
fiind adresa lui Pierre Trignon. Urcă treptele de la intrare şi
pătrunse în holul de la parter, curat, luminat discret. Pe dreapta
se afla un şir de cutii poştale şi sub fiecare era un interfon. Jason
găsi numele: PIERRE TRIGNON – 42. Apăsă de două ori pe micul
buton negru; peste zece secunde se auzi un fâşâit.
— Oui?68
— Monsieur Trignon, s’il vois plaît? 69
— Ici.70
— Telegramme, monsieur. Je ne peux pas quitter ma bicyclette. 71
— Telegramme? Pour moi? 72
Pierre Trignon nu prea primea telegrame; se ghicea asta din
tonul lui mirat. Restul cuvintelor lui nu se mai auzi, acoperit de un
glas de femeie, neliniştit, pentru care o telegramă era asociată cu
tot soiul de nenorociri.
Bourne rămase în aşteptare lângă uşa de sticlă mată ce ducea
spre interiorul blocului. Peste câteva secunde auzi zgomot de paşi
care coborau în grabă scara – evident Trignon. Uşa se deschise,
mascându-l pe Jason. Un individ greoi, cu o burtă peste care
stăteau întinse la maxim bretelele de la pantaloni, se îndreptă spre
şirul de cutii poştale, oprindu-se la cea cu numărul 42.
— Monsieur Trignon?
Bărbatul greoi se întoarse spre el, cu o expresie radioasă pe
chipul rotund.
— O telegramă! Am o telegramă! strigă el. Mi-ai adus o
telegramă?
— Îmi cer scuze pentru că te-am păcălit, Trignon, dar a fost spre
binele tău. Nu cred că ai fi dorit să fii chestionat în faţa nevestei şi
a copiilor.
— Chestionat?! exclamă contabilul, cu o privire speriată. Eu? În
legătură cu ce anume? Ce înseamnă asta? Ce vreţi aici, la mine

68
Da? (fr.).
69
Domnul Trignon, vă rog? (fr.).
70
Aici, (fr.).
71
O telegramă, domnule. Nu pot să-mi părăsesc bicicleta, (fr).
72
O telegramă? Pentru mine? (fr).

368
acasă? Eu sunt un cetăţean corect!
— Lucrezi în Saint-Honore? La o firmă numită Les Classiques?
— Da. Cine sunteţi?
— Dacă preferi, putem să mergem la mine la birou.
— Cine sunteţi?
— Sunt anchetator special la biroul de Taxe, Divizia Fraude şi
Conspiraţii. Haide, maşina mea de serviciu este afară.
— Cum să ies? Nu am haina, pardesiul! Iar nevastă mea mă
aşteaptă sus, să vin cu o telegramă. O telegramă!
— Dacă vrei, poţi să-i trimiţi tu una. Hai să mergem. Vreau să
termin o dată.
— Vă rog, monsieur, protestă Trignon. Nu ţin să merg nicăieri.
Aţi spus că vreţi să-mi puneţi nişte întrebări. Puneţi-le şi lăsaţi-mă
să mă întorc acasă. Nu ţin să merg la dumneavoastră la birou.
— Ar putea să dureze câteva minute bune, spuse Jason.
— O voi suna pe nevastă mea să-i spun că a fost o confuzie, că
telegrama e pentru bătrânul Gravet; locuieşte aici, la etajul întâi şi
abia poate să citească.
Protestele ascuţite ale nevestei sale fură întrerupte de tonul
aspru al lui monsieur Trignon.
— Gata, spuse contabilul, căruia şuviţele rare de pe creştet i se
lipiseră de chelie de cât asudase de spaimă. Nu are rost să mergem
nicăieri. Ce contează câteva minute în viaţa unui om? Show-ul de
la televizor oricum îl vor mai da peste o lună sau două. Ei bine,
despre ce naiba e vorba, monsieur? Registrele mele sunt
impecabile. Dacă cel care ţine conturile, care de altfel este
angajatul unei alte firme, nu-şi face datoria, nu eu sunt de vină.
Mie nici nu-mi prea place individul. Înjură tot timpul.
— Întâi şi-ntâi, spuse Bourne, ignorând justificările lui Trignon,
să nu părăseşti Parisul. Dacă din vreun motiv personal sau
profesional este necesar s-o faci, anunţă-ne. Deşi, oricum nu ţi se
va permite.
— Cred că glumiţi, monsieur!
— Câtuşi de puţin.
— N-am nici un motiv să plec din Paris – de fapt n-am nici banii
necesari pentru a o face – dar este ceva de neconceput să-mi
spuneţi mie un astfel de lucru.
— Mâine vei primi o citaţie din partea Biroului. Să fii pregătit.
— Citaţie? Pregătit pentru ce?
— Plăţi către aşa-zişi furnizori ale căror facturi sunt
frauduloase. Marfa nu s-a primit niciodată – nici nu urma să fie

369
primită – iar plăţile au fost dirijate către o bancă din Zurich.
— Zurich? Nu ştiu despre ce vorbiţi! Eu n-am pregătit nici un
cec pentru Zurich.
— Nu direct, ştim asta. Dar era foarte simplu ca tu să le
pregăteşti pentru nişte firme inexistente, ca banii să fie plătiţi şi
apoi transferaţi la Zurich.
— Toate facturile sunt văzute de madame Lavier! Eu nu plătesc
nimic de capul meu!
Jason făcu o pauză, încruntând din sprâncene.
— Acum cred că tu eşti cel care glumeşte, spuse el.
— Pe cuvântul meu! Asta este politica firmei. Întrebaţi pe
oricine. Les Classiques nu plăteşte nici un sou fără permisiunea lui
madame Lavier.
— Deci vrei să spui că primeşti dispoziţii direct de la ea.
— Fireşte!
— Ea de la cine primeşte dispoziţii? Trignon surâse.
— Se zice că de la Dumnezeu, dacă nu cumva o fi invers.
Desigur, asta e o glumă, monsieur.
— Te rog să fii serios. Cine sunt proprietarii magazinului?
— Sunt mai mulţi parteneri. Madame Lavier are mulţi prieteni
bogaţi, care au investit în capacitatea ei profesională. Şi desigur, în
talentul lui Rene Bergeron.
— Aceşti investitori se întrunesc des? Ei dictează politica?
Propun firme cu care să se facă afaceri?
— N-am de unde să ştiu, monsieur. Bineînţeles că toată lumea
are prieteni.
— Este posibil ca noi să ne fi concentrat atenţia în mod greşit
asupra ta şi a lui madame Lavier. Este posibil ca voi să fiţi doar
nişte unelte.
— Unelte folosite în ce scop?
— Pentru a canaliza bani către Zurich. În contul unuia dintre
cei mai oribili asasini din Europa.
Trignon se sprijini de perete, burta lui proeminentă
contractându-se vizibil.
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce vreţi să spuneţi?
— Pregătiţi-vă. Tu, în special. Tu ai pregătit cecurile.
— Numai cu aprobare!
— Ai verificat vreodată marfa cu factura?
— Nu este treaba mea s-o fac!
— Deci, de fapt, ai emis plăţi pentru o marfă pe care n-ai văzut-
o niciodată.

370
 — Eu nu văd niciodată nimic! Numai facturi vizate. Numai pe
baza lor fac plăţi!
— Apucă-te să le cauţi pe toate. Tu şi cu madame Lavier aţi face
bine să căutaţi în toate dosarele din urmă. Pentru că voi doi – dar
mai ales tu – veţi fi cei acuzaţi.
— Acuzat de ce?
— Să zicem că de complicitate la omucideri multiple.
— Omu…
— Asasinate. Contul de la Zurich îi aparţine asasinului
cunoscut sub numele de Carlos. Tu, Pierre Trignon şi actuala ta
patroană, madame Jacqueline Lavier, sunteţi direct implicaţi în
finanţarea celui mai căutat asasin din Europa, Ilici Ramirez
Sanchez, alias Carlos.
— Aoleuuu!… Trignon se lăsă să alunece jos pe pardoseala
holului, cu ochii larg deschişi, trăsăturile schimonosite. Toată
după-masa… şopti el, de asta a fost vânzoleală, toţi şuşoteau pe la
colţuri, îmi aruncau priviri ciudate, treceau pe lângă biroul meu şi
întorceau capul în altă parte. Dumnezeule!
— În locul tău eu n-aş pierde nici o clipă. Nu mai e mult până
dimineaţa şi mâine s-ar putea să fie cea mai dificilă zi din viaţa ta.
Jason se duse la uşa de ieşire şi se opri o clipă, cu mâna pe clanţă.
Nu este rolul meu să-ţi dau sfaturi, dar să fiu în locul tău eu aş
lua imediat legătura cu madame Lavier. Să începeţi să vă pregătiţi
apărarea. Nu este exclusă posibilitatea unei execuţii publice.
Cameleonul deschise uşa şi păşi afară. Aerul rece al nopţii îl izbi
în faţă.
Prinde-l pe Carlos! Atrage-l în cursă! Cain este pentru Charlie şi
Delta este pentru Cain.
Fals!
Găseşte un număr de la New York. Găseşte Treadstone. Găseşte
semnificaţia mesajului. Găseşte-l pe expeditor.
Găseşte-l pe Jason Bourne.

Prin vitralii pătrundeau razele soarelui. Bătrânul în costum de

haine demodat, cu faţa proaspăt bărbierită, păşea grăbit printre
şirurile de bănci din biserica de la Neuilly-sur-Seine. Preotul înalt
care stătea lângă sfeşnicul cu lumânări îl urmărea cu privirea,
părându-i-se o figură familiară. Pentru o clipă avu senzaţia că-l
mai văzuse cândva, dar nu-l putea localiza. Parcă zărise ieri un
cerşetor cam de aceeaşi înălţime… Nu, bătrânul acesta avea
pantofii lustruiţi, părul alb pieptănat îngrijit, iar costumul, deşi de

371
o croială veche, era de bună calitate.
— Angelus Domini, spuse bătrânul păşind în cabina
confesionalului.
— Ajunge! şopti silueta de după perdeluţă. Ce ai aflat în Saint-
Honore?
— Nimic substanţial, dar încep să am respect pentru metodele
lui.
— Există un tipic?
— Nu prea. Alege oameni care nu ştiu absolut nimic şi cu
ajutorul lor provoacă haos. Propun să întrerupem orice activitate la
Les Classiques.
— Bineînţeles. Dar ce urmăreşte?
— În afară de a crea haos? întrebă bătrânul. Eu cred că vrea să
stârnească neîncredere între cei care ştiu ceva. Astea au fost
cuvintele lui Brielle. A spus că americanul i-a zis să-i spună lui
Lavier că există înăuntru un „trădător”, lucru evident fals. Cine ar
îndrăzni? Noaptea trecută, după cum ştii, a fost un adevărat
balamuc. Contabilul, Trignon, a aşteptat-o pe Lavier în faţa casei ei
până la două noaptea, sărind pur şi simplu asupra ei când aceasta
s-a întors de la Brielle de la hotel. Ţipa şi plângea în plină stradă.
— Nici Lavier nu s-a ţinut mai bine. A sunat la Parc Monceau,
complet debusolată. I s-a spus să nu mai sune. Nimeni nu are voie
să sune vreodată acolo. Niciodată.
— Am primit mesajul. Puţinii dintre noi care ştiam numărul l-
am şi uitat.
— Aşa să fie.
Bărbatul în vârstă sesiză o mişcare bruscă de partea cealaltă,
mişcare ce făcu să freamăte perdeluţa.
— Da’ bineînţeles că vrea să stârnească neîncredere! Asta şi
rezultă din haos. Nu există nici un dubiu. Va afla care sunt
contactele noastre, încercând să le smulgă informaţii şi pe urmă îi
va da pe mâna americanilor. Dar va lucra singur, asta ţine de
orgoliul lui. Este nebun şi obsedat.
— O fi el şi una şi alta, replică bătrânul, dar este un
profesionist. Va avea grijă ca numele să ajungă la superiorii lui, în
caz că el dă greş. Aşa că, indiferent dacă tu pui sau nu mâna pe el,
pe ei vor pune mâna.
— Până atunci vor fi morţi, spuse asasinul. Dar nu şi Bergeron.
El este mult prea valoros. Spune-i să plece la Atena. Ştie el unde.
— Şi trebuie să presupun că eu voi ţine de acum locul releului
din Parc Monceau?

372
 — Asta ar fi imposibil. Dar deocamdată tu vei transmite deciziile
mele finale celor pe care îi privesc.
— Prima persoană pe care trebuie să o contactez e deci
Bergeron. Să plece la Atena.
— Da.
— Deci Lavier şi colonistul d’Anjou sunt însemnaţi?
— Sunt însemnaţi. Momelile rareori supravieţuiesc. Iar ei nu vor
supravieţui. Mai poţi să transmiţi un mesaj echipelor care se
ocupă de Lavier şi d’Anjou. Voi fi tot timpul cu ochii pe ei. Nu se
admite nici o greşeală.
Bătrânul făcu o scurtă pauză.
— Am păstrat pentru la urmă vestea cea mai bună, Carlos.
Renault-ul a fost găsit acum o oră şi jumătate într-un garaj din
Montmartre. A fost adus acolo seara trecută.
— Presupun că ai luat măsuri să fie urmărit permanent. Fostul
cerşetor râse încetişor.
— Conform instrucţiunilor tale de data trecută, mi-am permis
să angajez un prieten care are o maşină puternică. El, la rândul
lui, a angajat trei cunoscuţi şi împreună asigură supravegherea
garajului câte şase ore fiecare. Bineînţeles că ei nu ştiu nimic
altceva decât că trebuie să urmărească Renault-ul la orice oră din
zi şi din noapte.
— Tu nu mă dezamăgeşti.
— Nu-mi pot permite. Fiindcă releul din Parc Monceau a fost
eliminat, n-am putut să le dau alt număr de telefon decât pe al
meu care cum ştii, este o cafenea. Proprietarul şi cu mine suntem
prieteni vechi. Pot să-l sun din cinci în cinci minute să întreb dacă
am vreun mesaj. Ştiu de unde a făcut rost de bani ca să-şi
deschidă localul şi pe cine a trebuit să ucidă pentru asta.
— Te-ai descurcat bine.
— Am însă o problemă, Carlos. Dat fiind că la Parc Monceau, nu
mai putem telefona, cum pot lua legătura cu tine? Dacă e nevoie,
desigur. Să zicem în privinţa Renault-ului.
— Da, ştiu că e o problemă. Dar îţi dai seama ce
responsabilitate îţi asumi?
— Aş prefera să nu o am. Singura mea speranţă este că după ce
terminăm cu treaba asta şi scăpăm de Cain, nu vei uita de
contribuţia mea şi vei alege să schimbi numărul, în loc să mă
ucizi.
— Te gândeşti la toate.
— Pe vremuri, aşa am reuşit să supravieţuiesc.

373
 Asasinul îi spuse în şoaptă şapte cifre.
— Eşti singurul om în viaţă care are acest număr. Fireşte, nu
poate fi depistat.
— Fireşte. Cine s-ar aştepta ca un bătrân cerşetor să-l ştie?
— Cu fiecare oră care trece te apropii de un trai mai îmbelşugat.
Plasa se strânge. Cain va fi prins şi strategii care l-au creat vor
primi cadavrul unui impostor care, la urma urmelor, n-a fost decât
o marionetă. Toată lumea ştie asta, în afară de el.

Bourne ridică receptorul.

— Da?
— Camera 420? Spuneţi, generale.
— Apelurile telefonice au încetat. Nu o mai contactează, cel
puţin nu prin telefon. Servitorii noştri au fost plecaţi şi, în acest
timp, telefonul a sunat de două ori. De ambele dăţi m-a rugat pe
mine să răspund. Nu se simţea în stare să vorbească.
— Cine a sunat?
— Farmacistul, pentru o reţetă şi un ziarist care dorea un
interviu. Ea n-avea de unde să-i cunoască pe nici unul.
— Aţi avut impresia că încearcă să vă dezarmeze rugându-vă să
răspundeţi dumneavoastră?
— Oarecum. Mi-a spus că s-ar putea să ia prânzul în oraş, la
George Cinq şi pot să o găsesc acolo.
— Dacă se duce, eu vreau să ajung acolo înaintea ei.
— Îţi voi comunica.
— Ziceaţi că nu mai e contactată prin telefon. Aţi vrut să
spuneţi ceva cu asta?
— Da. Acum o jumătate de oră a venit aici o femeie. Soţia mea
nu a prea vrut s-o vadă, dar până la urmă a vorbit cu ea. Nu i-am
zărit chipul decât o clipă, dar mi-a fost destul. Femeia era
panicată.
— Cum arăta? Villiers i-o descrise.
— Jacqueline Lavier, spuse Jason.
— Mi-am închipuit că ea ar putea să fie. După cum arăta,
operaţiunea hăituiala a fost încununată de succes; se vedea clar că
nu dormise deloc. Înainte de a o conduce în bibliotecă, soţia mea
mi-a spus că e o veche prietenă, care trece printr-un moment de
criză în căsnicie. O minciună cusută cu aţă albă – la vârsta ei nu
mai există crize în căsnicie.
— Nu pricep cum de a riscat să vină la dumneavoastră acasă.
Doar dacă n-o fi făcut-o de capul ei, ştiind că nu mai trebuie să

374
dea telefon.
— M-am gândit şi eu la asta, spuse generalul. Aşa că am simţit
nevoia să iau puţin aer, însoţit de aghiotantul meu şi am făcut-o
mică plimbare prin jurul casei, ca un bătrân ce mă aflu. Dar am
fost cu ochii-n patru. Lavier era urmărită. Într-o maşină echipată
cu radio, parcată la patru case mai încolo, aşteptau doi bărbaţi.
Era clar că nu sunt din partea locului, după figurile lor şi după
cum stăteau cu ochii aţintiţi pe casa mea.
— De unde ştiţi că ea n-a venit cu ei?
— Strada noastră e foarte liniştită. Când a sosit Lavier, eu beam
o cafea în salon şi am auzit-o urcând în fugă scara. M-am dus la
geam şi am văzut un taxi care tocmai pleca. Ea a venit cu taxiul şi
a fost urmărită.
— Când a plecat?
— Încă nu a plecat. Iar cei doi sunt încă afară.
— În ce fel de maşină?
— Un Citroen gri. Primele trei litere de pe placa de înmatriculare
sunt NYR.
— Voi încerca să ajung acolo înainte ca Lavier să plece. Reţineţi-
o cumva. Spuneţi că aveţi ceva de discutat cu soţia
dumneavoastră, că prietena ei poate să mai rămână, orice, numai
să nu plece.
— Mă voi strădui.
Bourne închise telefonul şi se întoarse spre Marie care stătea
lângă fereastră.
— Rezultatele încep să se vadă. Nu mai au încredere unii în
alţii. Lavier s-a dus în Parc Monceau şi a fost urmărită. Încep să-i
suspecteze chiar şi pe ai lor. Bourne îşi luă de pe scaunul unde le
lăsase, pardesiul şi pălăria şi scoase din sertarul de la birou
pistolul. Uitându-se la el, îşi aminti prin câte trecuse. Acest pistol
fusese cât pe ce să-i ia viaţa.
Dar acum se afla la Paris. Şi tot ceea ce începuse la Zurich
mergea mai departe.
Găseşte-l pe Carlos. Atrage-l în cursă. Cain este pentru Charlie şi
Delta este pentru Cain.
Fals! Ei drăcie, e fals!
Găseşte Treadstone. Găseşte mesajul. Găseşte-l pe expeditor.

375
 CAPITOLUL 29
Jason ajunse cu taxiul în Parc Monceau. Privi atent la toate
maşinile parcate lângă trotuar. Nu era nici un Citroen gri, nici o
maşină al cărei număr să înceapă cu NYR.
Dar îl zări pe Villiers. Bătrânul soldat stătea singur pe trotuar,
la patru case distanţă de casa lui.
Doi bărbaţi… într-o maşină parcată la patru case mai încolo.
Villiers stătea acum pe locul unde se aflase maşina; era un
semnal.
— Arretez, s’il vous plaît 73, îi spuse Bourne şoferului. Le vieux la-
bas. Je veux parler avec lui74. Coborî geamul şi se aplecă în afară.
Monsieur?
— În engleză, replică Villiers, apropiindu-se de taxi, ca şi cum l-
ar fi interpelat un străin oarecare.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Jason.
— Nu le-am putut reţine.
— Le?
— Soţia mea a plecat împreună cu Lavier. Dar am fost categoric.
I-am spus să-mi aştepte telefonul la George Cinq, fiind vorba de o
chestiune de maximă importanţă în care aveam nevoie de sfatul ei.
— Ce v-a răspuns?
— Că nu e sigură dacă va fi la George Cinq. Că prietena ei
insistă să vadă un preot la Neuilly-sur-Seine, la o biserică de acolo.
Şi că ea se simte datoare s-o însoţească.
— Aţi obiectat?
— Cu vehemenţă. Şi pentru prima dată de când suntem
împreună, ea a dat glas propriilor mele gânduri. Mi-a spus: „Dacă
vrei să mă verifici, Andre, de ce nu suni la parohie? Sunt sigură că
se va găsi cineva care să mă cheme la telefon”. Oare a vrut să mă
testeze?
— Poate. Cineva o va vedea acolo. Va avea ea grijă de asta. Dar
să o cheme la telefon, asta poate fi altă treabă. Când au plecat?
— Nu sunt nici cinci minute. Cei doi bărbaţi din Citroen le-au
urmat.
— Au plecat cu maşina dumneavoastră?
73
Opriţi, vă rog, (fr.).
74
Bătrânul de colo. Vreau să-i vorbesc, (fr.).

376
 — Nu. Soţia mea a chemat un taxi.
— Eu mă duc după ele, spuse Jason.
— Mi-am închipuit că aşa vei face, spuse Villiers. Am notat
adresa bisericii.
Bourne puse pe scaunul din faţă o bancnotă de cincizeci de
franci, pe care şoferul o înhăţă imediat.
— Trebuie să ajung cât mai repede la Neuilly-sur-Seine. La
biserica Saint Sacrement. Ştii unde este?
— Bineînţeles, monsieur. E cea mai frumoasă parohie din
regiune.
— Dacă ajungi rapid acolo, mai primeşti cincizeci de franci.
— Vom zbura ca vântul, monsieur!
Aproape că zburară, încurcând toată circulaţia din drumul lor.
— Uitaţi turlele de la Saint Sacrement, monsieur, spuse şoferul
victorios, douăsprezece minute mai târziu. Mai avem un minut, cel
mult două, dacă nu ne vor încurca idioţii care n-ar trebui lăsaţi să
circule pe străzi.
— Încetineşte, interveni Bourne, care privise turlele bisericii, dar
a cărui atenţie fusese atrasă de o maşină aflată puţin mai în faţă.
Când luaseră curba, remarcase un Citroen gri. În faţă şedeau
doi bărbaţi.
Maşinile opriră la un semafor. Jason puse a doua bancnotă de
cincizeci de franci pe scaunul din faţă şi deschise portiera.
— Mă întorc imediat. Dacă se schimbă culoarea, mergi încet
înainte şi eu voi sări în maşină din mers.
Bourne coborî şi, mergând aplecat, se repezi printre maşini
până ce zări literele: NYR; cifrele care urmau erau 768, dar
deocamdată n-aveau nici o importanţă. Şoferul taxiului îşi
meritase banii. Semaforul trecu pe verde şi coloana de maşini se
urni. Taxiul frână în dreptul lui. Jason deschise portiera şi se
urcă.
— Faci treabă bună, îi zise el şoferului.
— Nu-s convins că ştiu ce treabă fac.
— O afacere sentimentală. Trădătorul trebuie prins asupra
faptului.
— Într-o biserică, monsieur? Eu nu mai reuşesc să ţin pasul cu
lumea asta.
— Doar nu pe stradă, spuse Bourne.
Se apropiau de ultimul colţ înainte de biserică. Citroen-ul coti,
între el şi un taxi pe ai cărui pasageri Jason nu-i putu distinge
aflându-se o singură maşină. Ceva îl nedumerea pe Jason.

377
Supravegherea din partea celor doi era făcută mult prea pe faţă.
Era ca şi cum soldaţii lui Carlos ar fi vrut ca din taxi să ştie cineva
că se aflau acolo.
Păi bineînţeles! În taxi, împreună cu Jacqueline Lavier se afla
soţia lui Villiers. Iar cei doi din Citroen voiau ca aceasta din urmă
să ştie că ei sunt în spatele ei.
— Iată Saint Sacrement, spuse şoferul, intrând pe strada unde
biserica se înălţa în toată splendoarea-i medievală, în mijlocul unei
peluze îngrijite, străbătută de alei pietruite şi presărată cu statui.
Ce vreţi să fac, monsieur?
— Trage acolo, îi spuse Jason, arătând spre un loc liber din
şirul de maşini parcate.
Taxiul în care erau soţia lui Villiers şi Jacqueline Lavier se opri
în faţa unei alei străjuite de un sfânt de piatră. Prima coborî
frumoasa doamnă Villiers, întinzându-i mâna lui Jacqueline
Lavier, care apăru, cenuşie la faţă. Purta ochelari mari, cu ramă
portocalie şi o poşetă albă, dar nu mai era elegantă. Cununa de
păr îi cădea acum în şuviţe drepte, dezordonate, încadrând o
mască de paloare cadaverică, iar ciorapii erau rupţi.
Citroen-ul depăşise taxiul şi oprise şi el lângă trotuar. Nici unul
din ocupanţi nu coborî, dar din partea din spate se ridică o vergea
metalică subţire, care strălucea la soare. Antena radio era activată.
Jason privea ca fascinat, nu de ceea ce vedea, ci de cuvintele care
îi veneau în minte, nici el nu ştia de unde.
Delta către Almanah, Delta către Almanah. Nu ne vom supune.
Repet, nu, frate.
Almanah către Delta. Vei face cum ţi s-a ordonat. Abandonează,
abandonează.
Delta către Almanah. Să te ia naiba. Delta încheiat mesaj,
aparatul defect.
Brusc, îl învălui bezna. Soarele dispăru. Locul turlelor semeţe
de biserică fu luat de frunzişul întunecat ce tremura în lumina
norilor irizaţi. Totul se mişca. Totul se mişca. Trebuia să urmeze
mişcarea. A sta pe loc însemna să mori. Mişcă! Pentru numele lui
Dumnezeu, mişcă!
Şi scoate-i afară. Unul câte unul. Apropie-te târâş; înăbuşă-ţi
teama – teama groaznică – şi redu efectivele. Asta era cheia. Să
reduci efectivele. Călugărul i-o spusese clar. Cu cuţitul, laţul,
genunchiul, degetele; ştii care-s punctele nevralgice. Punctele
morţii.
Moartea reprezintă pentru computere o dată statistică. Pentru

378
tine ea reprezintă supravieţuirea.
Călugărul.
Călugărul?
Soarele reveni, orbindu-l pentru o clipă. Era cu un picior pe
trotuar, cu ochii pe Citroen-ul gri aflat la o sută de metri distanţă.
Dar nu vedea bine. Ce era? Pâclă, ceaţă… nu mai era beznă ci o
ceaţă de nepătruns. Îi era cald; nu, îi era frig. Frig! Dădu capul pe
spate, realizând brusc unde se afla şi ce făcea acolo. Stătea cu
capul lipit de geam şi respiraţia lui aburise sticla.
— Cobor pentru câteva minute, spuse Bourne. Aşteaptă-mă aici.
— Toată ziua, dacă doriţi.
Jason îşi ridică reverele pardesiului, îşi trase pălăria pe frunte şi
îşi puse ochelarii cu ramă de baga. Merse alături de o pereche şi se
opri la un chioşc cu articole bisericeşti, în spatele unei femei care
era cu copilaşul ei. Vedea clar Citroen-ul. Taxiul plecase, lăsat
liber de soţia lui Villiers. Ciudat din partea ei, îşi zise Bourne, căci
nu erau foarte uşor de găsit taxiuri.
Trei minute mai târziu se lămuri. Soţia lui Villiers ieşi grăbită
din biserică, silueta ei minunată atrăgând privirile admirative ale
trecătorilor. Se duse direct la Citroen, vorbi cu bărbaţii din faţă şi
apoi deschise portiera din spate.
Poşeta. O poşetă albă! Soţia lui Villiers avea în mână poşeta pe
care cu numai câteva minute în urmă o ţinea strâns Lavier. Se
urcă în Citroen şi acesta porni rapid. Pe măsură ce se îndepărta,
vergeaua metalică se făcu tot mai mică.
Unde era Jacqueline Lavier? De ce îi dăduse poşeta ei soţiei lui
Villiers? Gata să pornească, Bourne se opri, avertizat de instinct.
Dacă era o cursă?
Se uită în sus şi în jos pe stradă, studiindu-i pe pietoni, fiecare
maşină şi fiecare pasager, aşteptând să vadă un chip care să-i
atragă atenţia, priviri furişe, sau o mână băgată într-un buzunar
mai mare. Nimic. Neuilly-sur-Seine nu era o cursă pentru el. Porni
spre biserică.
Se opri, tălpile rămânându-i parcă lipite de asfalt. Din biserică
ieşea un preot. Un preot într-un costum negru, cu guler alb scrobit
şi o pălărie neagră care-i ascundea parţial chipul. Bourne îl mai
văzuse cândva. Nu de mult, nu într-un trecut uitat, ci de curând.
Foarte de curând, de câteva săptămâni, zile… poate chiar ore.
Unde? Îl ştia! Îi ştia mersul, felul cum îşi ţinea capul, umerii laţi ce
păreau că se mişcă fluid, o dată cu tot trupul. Era un bărbat cu un
pistol în mână. Unde?!

379
 La Zurich? La Carillon du Lac? Doi bărbaţi strecurându-se prin
mulţime. Unul purta ochelari cu rame aurii; nu era el. Acela
murise. Să fie celălalt? Sau cel de la Guisan Quai? O bestie cu
privire sălbatică? El să fie? Ori altul. Un bărbat în pardesiu de
culoare închisă, pe culoarul de la Auberge du Coin, unde luminile
fuseseră stinse. Să fie oare acela?
Bourne nu ştia, ştia doar că-l mai văzuse pe preot, dar nu ca
preot. Ca om cu un pistol în mână.
Ucigaşul în strai preoţesc ajunse la capătul potecii pietruite şi
coti la dreapta pe lângă statuie, chipul lui fiind pentru o clipă în
plină lumină. Jason încremeni: pielea. Pielea ucigaşului era
smeadă, nu bronzată de soare, ci din naştere. O piele de latin, a
cărei tentă fusese dată cu generaţii în urmă, de strămoşii care
trăiau în jurul Mediteranei. Strămoşii care migraseră peste glob…
peste ocean.
Bourne rămase paralizat de şocul propriei certitudini. Îl avea în
faţa ochilor pe Ilici Ramirez Sanchez.
Prinde-l pe Carlos. Atrage-l în cursă. Cain e pentru Charlie, iar
Delta e pentru Cain.
Jason îşi desfăcu pardesiul, apucând cu mâna dreaptă crosa
pistolului de la centură. O rupse la fugă, ciocnindu-se cu
trecătorii, îmbrâncind un vânzător ambulant. Trecu pe lângă un
cerşetor care scormonea într-un coş de gunoi… Cerşetorul! Mâna
cerşetorului se repezi în buzunar. Bourne se răsuci tocmai la timp
pentru a vedea ţeava unui automat ieşind din haina ponosită,
razele soarelui reflectându-se pe metalul ei. Cerşetorul avea un
pistol! Îl ridică, cu mâna şi ochiul sigure. Jason se aruncă spre
stradă, lăsându-se jos în spatele unei maşini. Auzi şuieratul
gloanţelor deasupra şi în jurul lui. Dintre trecătorii de pe trotuar
izbucniră ţipete ascuţite, de durere. Bourne sări printre două
maşini şi traversă strada. Cerşetorul o luase la fugă: un bătrân cu
ochi ca oţelul.
Prinde-l pe Carlos! Atrage-l în capcană. Cain e…
Jason se lansă iarăşi, înlăturând tot ce-i ieşea în cale, alergând
după asasin. Se opri, cu respiraţia tăiată, deruta şi furia
umflându-i pieptul, junghiuri ascuţite de durere străpungându-i
tâmplele. Unde era? Unde era Carlos? Îl zări. Asasinul se urcase la
volanul unei limuzine negre. Bourne se aruncă printre maşini,
croindu-şi drum nebuneşte spre asasin. Brusc, două maşini care
se ciocniseră îi blocară calea. Când reuşi să treacă de ele, îşi dădu
seama că era prea târziu. Limuzina neagră reuşise să intre în

380
fluxul de maşini şi Ilici Ramirez Sanchez se făcuse nevăzut.
Jason se întoarse pe trotuar. Ţipătul ascuţit al sirenei de poliţie
făcea pe toată lumea să se întoarcă într-acolo. Câţiva pietoni
fuseseră ucişi sau răniţi de un cerşetor înarmat cu un pistol.
Lavier! Bourne o rupse iarăşi la fugă, înapoi spre biserică.
Ajunse la poarta pietruită şi coti la stânga, urcând în grabă
treptele de marmură. Intră în biserica gotică. Sfeşnice cu lumânări
pâlpâinde, raze de lumină colorată ce se întrepătrundeau, cernute
prin vitraliile din zidurile cenuşii. O luă pe culoarul din mijloc,
uitându-se atent la credincioşii din bănci. Lavier nu era nicăieri şi
totuşi nu plecase; trebuia să se afle undeva în biserică. Jason se
întoarse. Un preot înalt tocmai trecea prin faţa sfeşnicelor. Bourne
îi ieşi în cale.
— Scuzaţi-mă, părinte, spuse el, am pierdut pe cineva.
— Nimeni nu este pierdut în casa Domnului, replică preotul,
zâmbind.
— Sufletul poate că nu şi l-a pierdut, dar dacă nu găsesc restul
din ea, va fi foarte supărată. A intervenit ceva urgent la ea la birou.
Sunteţi de mult aici, părinte?
— Da, îi primesc pe cei din turma noastră care au nevoie de un
pastor. Sunt aici de mai bine de o oră.
— Acum câteva minute au intrat două femei. Una foarte înaltă,
frumoasă, într-un pardesiu de culoare deschisă şi parcă un batic
negru. Cealaltă era mai în vârstă, mai puţin înaltă şi nu se simţea
prea bine. Le-aţi văzut cumva?
Preotul dădu din cap.
— Da. Pe chipul celei mai în vârstă se citea suferinţa.
— Ştiţi cumva unde s-a dus? Cred că prietena ei mai tânără a
plecat.
— O prietenă devotată. A însoţit-o pe sărmana femeie până la
cabina confesionalului. Purificarea sufletului ne dă la toţi tărie în
momentele grele.
— La confesional?
— Da, a doua cabină din dreapta. Trebuie să spun că are un
confesor foarte milostiv. Un preot venit la noi pentru scurt timp de
la arhidioceza din Barcelona. Un om remarcabil. Păcat că azi e
ultima lui zi la noi. Pleacă înapoi în Spania… Preotul cel înalt se
încruntă. Ciudat. Parcă l-am văzut pe părintele Manuel plecând
acum câteva clipe. Probabil că îl înlocuieşte cineva. Oricum,
doamna e pe mâini bune.
— Sunt convins, spuse Bourne. Mulţumesc, părinte. O voi

381
aştepta.
Jason se îndreptă spre şirul de confesionale, cu ochii pe al
doilea, de unde se iţea o fâşie de material alb, arătând că e cineva
înăuntru; un suflet era pe cale să se purifice. Se aşeză în rândul
din faţă, apoi îngenunche, sucind puţin capul ca să vadă ce se
petrece în spate. Preotul cel înalt stătea la intrare, urmărind zarva
de pe stradă. Afară se auzeau sirene, al căror vuiet se apropia.
Bourne se ridică şi se apropie de a doua cabină. Dădu la o parte
draperia şi văzu ceea ce se aştepta să vadă. Numai metoda era
diferită.
Jacqueline Lavier era moartă, prăbuşită în faţă şi pe o parte, cu
trupul proptit de scăunelul de rugăciune, chipul ca o mască cu
ochii larg deschişi, aţintiţi pe tavan. Pardesiul era deschis şi
ţesătura rochiei îmbibată de sânge. Arma era un coupe papier cu
lama lungă şi subţire, înfipt deasupra sânului stâng. Avea degetele
încleştate pe lamă, unghiile vopsite în roşu având exact culoarea
sângelui ei.
La picioarele ei era o poşetă – nu poşeta albă pe care o ţinuse în
mână cu zece minute în urmă, ci o elegantă poşetă Yves St.
Laurent. Pentru Jason, obiectivul era clar. Înăuntru se aflau hârtii
care să arate că această femeie copleşită de durere s-a sinucis,
dorind totodată să obţină iertarea lui Dumnezeu. Carlos nu lăsa
nimic la întâmplare.
Jason închise draperia şi se îndepărtă. În turla bisericii
începură să bată clopotele.
Taxiul mergea fără ţel pe străzile din Neuilly-sur-Seine. Mintea
lui Jason era în fierbere. Nu avea rost să mai aştepte, putea chiar
să fie foarte periculos. Strategiile se schimbau în funcţie de
situaţie. Lavier fusese urmărită, moartea ei era inevitabilă, dar
survenise prea devreme. Ar fi putut să le mai fie utilă. Apoi,
Bourne înţelese. Nu fusese ucisă fiindcă i-ar fi fost neloială lui
Carlos, ci fiindcă nu-i dăduse ascultare. Se dusese la Parc
Monceau – asta fusese greşeala ei de neiertat.

La Les Classiques mai exista încă un mesager cunoscut:

bărbatul cărunt de la centrală, Philippe d’Anjou, al cărui chip
evoca imagini de violenţă şi beznă, izbucniri de lumină şi sunet.
Jason era sigur că el însemnase ceva în trecutul lui Bourne şi de
aceea trebuia să fie prudent. Nu ştia ce fusese acel om pentru el.
Dar cum şi acesta era un contact, precis că era urmărit, asemeni
lui Lavier şi servea probabil de momeală pentru o cursă.

382
 Oare numai aceştia doi erau contactele? Putea să fie oricare
vânzător, orice furnizor care avea treabă în Saint-Honore. Ori
poate musculosul creator de modă, Rene Bergeron, ale cărui
mişcări erau atât de rapide şi… fluide.
Bourne se încorda tot. Bergeron. Pielea oacheşă, umeri largi,
accentuaţi de mânecile strâmte şi cu picioarele puternice. Mişcări
rapide, ca de animal, ca de felină.
Să fie oare posibil? Oare asasinul să fi lucrat – fără ştirea celor
ce-i serveau de contacte – în interiorul propriei sale organizaţii,
controlând şi dictând fiecare mişcare? Să fie oare Bergeron?
Trebuia să ajungă imediat la un telefon. Fiecare minut pierdut îl
îndepărta de răspunsul la această întrebare. Dar nu putea să dea
el însuşi telefon; evenimentele se desfăşuraseră prea rapid şi avea
nevoie de timp să analizeze informaţiile.
— Opreşte la prima cabină telefonică pe care o vezi, îi spuse el
şoferului, care nu-şi revenise încă după cele întâmplate la biserică.
— Cum doriţi, monsieur. Dar vă rog să mă-nţelegeţi că trebuia
de mult să mă prezint înapoi la garaj.
— Te înţeleg.
— Uitaţi aici un telefon.
— Bun. Opreşte.
În cabina telefonică unde mirosea a urină, Bourne formă
numărul de la Terrasse, introduse monedele şi ceru camera 420.
Marie răspunse imediat.
— Ce s-a întâmplat?
— N-am timp să-ţi explic. Vreau să suni la Les Classiques şi să-l
ceri pe Rene Bergeron. Probabil că la centrală va răspunde
d’Anjou. Dă-i un nume oarecare şi spune-i că de mai bine de o oră
încerci să-l găseşti pe Bergeron sunând pe linia privată a lui
Lavier. Spune-i că-i ceva urgent şi trebuie neapărat să vorbeşti cu
el.
— Când mi-l dă, ce spun?
— Nu cred că ţi-l va da, dar dacă da, închide pur şi simplu. Iar
dacă revine iarăşi pe fir d’Anjou, întreabă-l când poate fi găsit
Bergeron. Te sun din nou peste trei minute.
— Iubitule, tu eşti bine?
— Am avut o interesantă experienţă religioasă. O să-ţi
povestesc.
Jason numără secundele, ritmate de ecoul propriului său puls,
pe care şi-l simţea în gât. Când mai erau zece secunde, începu să
formeze numărul. Marie ridică receptorul înainte ca telefonul să

383
apuce să sune o dată.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el. M-am gândit că poate încă mai
vorbeşti.
— A fost o conversaţie foarte scurtă. D’Anjou mi s-a părut
circumspect. Poate că are o listă a celor care cunosc numărul
privat – nu ştiu. Dar mi s-a părut prudent, ezitant.
— Ce ţi-a spus?
— Monsieur Bergeron e plecat pentru câteva săptămâni în zona
Mediteranei, să caute ţesături noi. A plecat azi dimineaţă.
— Cred că eu tocmai l-am zărit, la câteva sute de kilometri de
Mediterană.
— Unde?
— La biserică. Dacă a fost Bergeron, a dat iertarea de păcate cu
un instrument foarte ascuţit.
— Ce tot spui acolo?
— Lavier e moartă.
— O, Dumnezeule! Şi tu ce ai de gând să faci?
— Să vorbesc cu un bărbat pe care cred că l-am cunoscut
cândva. Dacă are minte, mă va asculta. Este însemnat pentru a fi
executat.

384
 CAPITOLUL 30
— D’Anjou?
— Delta? Mă întrebam când… Cred că ţi-am recunoaşte glasul
oriunde.
Îl spusese. Rostise numele care pentru el nu însemna nimic şi
totuşi, într-un fel, însemna totul. D’Anjou ştia. Philippe d’Anjou
făcea parte din trecutul de care nu-şi amintea. Delta, Cain este
pentru Charlie şi Delta este pentru Cain. Delta. Delta! Îl cunoscuse
cândva pe acest om şi acest om deţinea răspunsul. Alfa, Bravo,
Cain, Delta, Echo, Foxtrot…
Meduza.
— Meduza, spuse el încet, repetând numele care pentru el era
ca un ţipăt înăbuşit.
— Parisul nu este Tarn Quan, Delta. Între noi nu există datorii.
Nu aştepta o plată. Acum lucrăm pentru patroni diferiţi.
— Jacqueline Lavier e moartă. Carlos a ucis o la Neuilly-sur-
Seine cu treizeci de minute în urmă.
— Nu încerca să mă păcăleşti. Acum două ore, Jacqueline se
pregătea să părăsească Franţa. M-a sunat ea însăşi de la
aeroportul Orly. Se întâlneşte cu Bergeron…
— Să caute ţesături? îl întrerupse Jason.
— A, femeia care îl căuta pe Rene… Dar asta nu schimbă cu
nimic. Eu am vorbit cu ea; a telefonat de la Orly.
— I s-a spus să spună asta. Părea stăpână pe sine?
— Era agitată şi tu ştii foarte bine de ce. Ai făcut-o treabă
remarcabilă aici, Delta. Sau Cain. Sau cum ţi-o fi zicând acum.
Bineînţeles că nu era în apele ei. De asta a şi plecat pentru o
vreme.
— De asta e moartă. Următorul eşti tu.
— În ce ai făcut în ultimele douăzeci şi patru de ore, te
recunosc. Dar acum, nu.
— Ea a fost urmărită. Şi tu eşti urmărit. Pas cu pas, clipă de
clipă.
— Dacă sunt, e pentru propria-mi protecţie.
— Atunci Lavier de ce e moartă?
— Eu nu cred că e.
— Ar fi în stare să se sinucidă?

385
 — Niciodată.
— Telefonează la biserica Saint Sacrement de la Neuilly-sur-
Seine. Întreabă de femeia care s-a sinucis în timp ce se confesa. Ce
ai de pierdut? Te sun eu din nou.
Bourne închise şi ieşi din cabină, uitându-se după un taxi.
Următorul telefon dat lui Philippe d’Anjou trebuia să-l dea de la
distanţă de cel puţin zece străzi. Bărbatul din Meduza nu va fi
uşor de convins şi, până ce nu era, Jason nu voia să rişte să fie
detectat locul de unde suna.
Delta? Cred că ţi-aş recunoaşte glasul oriunde… Parisul nu e Tam
Quan. Tam Quan… Tam Quan, Tam Quan! Cain este pentru Charlie
şi Delta este pentru Cain. Meduza!
Încetează! Nu te mai gândi la lucruri… la care nu poţi să te
gândeşti. Concentrează-te asupra a ceea ce este. Acum. Tu. Nu ce
spun alţii că eşti. Numai asupra momentului acesta. Asupra
omului care îţi poate oferi răspunsuri.
Lucrăm pentru patroni diferiţi…
Asta era cheia.
Spune-mi! Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi! Cine este?
Cine este patronul meu, d’Anjou?
Un taxi se opri la câţiva centimetri de el. Jason deschise portiera
şi urcă.
— Place Vendome, spuse el, ştiind că este pe aproape de Saint-
Honore.
Trebuia să se afle cât mai aproape pentru a pune în aplicare
strategia care începea să i se contureze în minte. Trebuia să-şi
folosească avantajul într-un dublu scop: să-l convingă pe d’Anjou
că cei care-l urmăreau trebuiau să-l execute şi să-i urmărească pe
urmăritori.
În Place Vendome era forfotă ca de obicei. Bourne zări la colţ o
cabină telefonică şi coborî din taxi. Formă numărul de la Les
Classiques. Trecuseră paisprezece minute de când sunase de la
Neuilly-sur-Seine.
— D’Anjou?
— O femeie şi-a luat viaţa în timp ce era la confesiune, asta e tot
ce ştiu.
— Ei hai, nu te-ai mulţumit tu doar cu atât. Un meduzan nu s-
ar mulţumi cu atât.
— Stai puţin să blochez apelurile. Peste vreo patru secunde,
linia fu moartă. D’Anjou reveni. O femeie de vârstă mijlocie, cu păr
argintiu, haine elegante şi o poşetă St. Laurent. Descriere ce se

386
potriveşte la zece mii de femei din Paris. Cum pot să ştiu că nu ai
ucis-o tu pe vreuna, ca să ai motiv să dai telefon?
— Da, bineînţeles, am cărat-o în biserică, cu sângele şiroind. Fii
rezonabil, d’Anjou. În primul rând, poşeta nu era a ei; ea avea o
geantă din piele albă. Doar nu te-ai aştepta să facă tocmai ea
reclamă unei case concurente.
— Asta întăreşte convingerea mea. Nu era Jacqueline Lavier.
— Ba mai mult o întăreşte pe a mea. Actele din acea poşetă o
identifică drept altcineva. Trupul va fi ridicat repede. Nimeni nu se
atinge de Les Classiques.
— Pentru că aşa spui tu?
— Nu. Pentru că este metoda folosită de Carlos în cinci cazuri
pe care le pot numi. Şi chiar putea s-o facă. Ăsta era lucrul cel mai
înspăimântător. Un om este lichidat, poliţia crede că este o
anumită persoană, moartea este o enigmă, asasinii necunoscuţi.
Apoi constată că de fapt este altcineva, dar până atunci Carlos se
află în altă ţară şi a mai îndeplinit un contract. Lavier a fost doar o
variaţiune a acestei metode.
— Vorbe, Delta.
— Dacă ai fi în Saint-Honore peste trei sau patru săptămâni dar
nu vei fi – ai vedea cum se termină. Un accident de avion sau o
navă dispărută pe Mediterană. Cadavrele calcinate sau pur şi
simplu dispărute. Dar identitatea morţilor se va stabili clar. Lavier
şi Bergeron. Numai unul fiind însă cu adevărat mort – madame
Lavier. Monsieur Bergeron e privilegiat – mai mult decât ţi-ai
închipuit vreodată. Cât despre tine, vei fi doar o cifră în morga de
la Paris.
— Şi tu?
— Conform planului şi eu ar trebui să fiu mort până atunci. Se
aştepta să ajungă la mine prin intermediul tău.
— Logic. Noi suntem amândoi din Meduza şi ei ştiu asta –
Carlos ştia asta. Este de presupus că tu m-ai recunoscut.
— Şi tu pe mine?
D’Anjou făcu o pauză.
— Da, spuse el. După cum ţi-am spus, acum lucrăm pentru
patroni diferiţi.
— Despre asta vreau să discutăm.
— Nici o discuţie, Delta. Dar de dragul vremurilor trecute – a
ceea ce ai făcut tu pentru noi la Tam Quan – ascultă sfatul unui
meduzan. Pleacă din Paris, sau eşti un om mort.
— Nu pot să fac asta.

387
 — Ar fi bine s-o faci. Dacă mi s-ar oferi prilejul, eu însumi aş
apăsa pe trăgaci şi aş fi bine plătit pentru asta.
— Atunci îţi voi oferi prilejul.
— Iartă-mă, dar treaba asta mi se pare absurdă.
— Nu ştii ce vreau eu sau cât sunt dispus să risc pentru a
obţine ceea ce vreau.
— Indiferent ce vrei, tu eşti genul care riscă, pericolul real fiind
însă pentru duşmanul tău. Eu te cunosc, Delta. Acum trebuie să
mă întorc la centrală. Ţi-aş ura succes la vânătoare, dar…
Era momentul să folosească singura armă ce-i mai rămăsese,
singura ameninţare care-l putea face pe d’Anjou să rămână la
telefon.
— Cu cine iei legătura pentru instrucţiuni, acum că Parc
Monceau a ieşit din joc?
Încordarea era accentuată de tăcerea lui d’Anjou. Când
răspunse, glasul îi era o şoaptă abia auzită.
— Ce ai spus?
— Ştii, ea din cauza asta a fost ucisă. Şi vei fi ucis şi tu. S-a dus
la Parc Monceau şi pentru asta a murit. Tu ai fost la Parc Monceau
şi tu vei muri pentru asta. Carlos nu-şi mai poate permite să te
lase în viaţă. Ştii prea multe. N-are nici un motiv să pericliteze un
asemenea aranjament. Se va folosi de tine pentru a mă prinde pe
mine în cursă, apoi te va ucide şi va înfiinţa un alt Les Classiques.
Ca între meduzani, te îndoieşti că aşa se va întâmpla?
Acum tăcerea fu mai lungă, mai intensă ca înainte. Era clar că
bătrânul îşi punea sie însuşi câteva întrebări dificile.
— Ce vrei de la mine? În afară de persoana mea. Cred că ştii că
ostatecii sunt cantitate neglijabilă. Şi totuşi mă provoci, mă
uimeşti cu tot ce ai descoperit. Eu, mort sau viu, nu-ţi sunt de nici
un folos. Atunci ce vrei de la mine?
— Informaţii. Dacă tu le deţii, voi pleca din Paris chiar în
noaptea asta şi nici tu, nici Carlos nu veţi mai auzi vreodată de
mine.
— Ce informaţii?
— Dacă-ţi spun acum, o să minţi. Eu aşa aş face. Dar când ne
vom vedea îmi vei spune adevărul.
— Cu un laţ în jurul gâtului?
— În mijlocul mulţimii?
— În mulţime? Ziua în amiaza mare?
— Peste o oră. În faţă la Luvru, lângă trepte, la staţia de taxi.
— La Luvru? În mulţime? Informaţii pe care crezi că le deţin şi

388
care te-ar putea face să pleci? Doar nu te aştepţi să discut cu tine
despre patronul meu.
— Nu al tău, al meu.
— Treadstone?
Ştia. Philippe d’Anjou deţinea răspunsul. Rămâi calm. Nu lăsa să
ţi se vadă neliniştea.
— Şaptezeci şi Unu, completă Jason. O simplă întrebare şi voi
dispărea. Iar când îmi vei da răspunsul – adevărul – îţi voi da ceva
în schimb.
— Ce aş putea eu să vreau de la tine? În afară de propria-ţi
persoană.
— O informaţie care ţi-ar putea permite să rămâi în viaţă. Nu e
o garanţie, dar crede-mă când îţi spun, fără ea nu ai nici o şansă.
Parc Monceau, d’Anjou.
Iarăşi tăcere. Bourne şi-l imagina pe bărbatul cărunt stând cu
privirea aţintită pe pupitrul centralei, numele selectului cartier
parizian răsunându-i tot mai tare în urechi. De la Parc Monceau
venea moartea şi d’Anjou ştia asta cu tot atâta certitudine cum ştia
şi că femeia moartă la Neuilly-sur-Seine era Jacqueline Lavier.
— Şi ce ar putea fi acea informaţie? întrebă d’Anjou.
— Identitatea patronului tău. Un nume şi suficiente dovezi ca să
le poţi pune într-un plic sigilat şi să le dai în păstrare unui avocat,
să le ţină cât timp vei fi în viaţă. Iar dacă mori de moarte
nenaturală, sau într-un accident, el ar putea primi instrucţiuni să
deschidă plicul şi să facă public conţinutul. Asta înseamnă
protecţie, d’Anjou.
— Înţeleg, spuse meduzanul încet. Dar spuneai că sunt
supravegheat, urmărit.
— Ia-ţi o acoperire, spuse Jason. Spune-le adevărul. Ai un
număr unde să suni, nu-i aşa?
— Da, există un număr, un bărbat, răspunse pe un ton mirat
bărbatul mai vârstnic.
— Ia legătura cu el, spune-i exact ce ţi-am spus eu… în afară,
bineînţeles, de schimbul pe care ţi l-am propus. Spune-i că te-am
contactat, că vreau să te întâlnesc. Peste o oră, în faţă la Luvru.
Spune-i adevărul.
— Eşti nebun.
— Ştiu eu ce fac.
— De obicei ştiai. Îţi creezi propria cursă, îţi pregăteşti propria
execuţie.
— În care caz s-ar putea să fii răsplătit cu generozitate.

389
 — Sau să fiu eu însumi executat, dacă ceea ce spui e adevărat.
— Hai să vedem dacă este. Într-un fel sau altul, eu te voi
contacta. Au fotografia mea, aşa că vor şti când o voi face. Prefer o
situaţie controlată, decât una în care nu am nici un control.
— Acum îl aud pe Delta, spuse d’Anjou. El nu îşi creează
propria cursă, nu se duce singur în faţa plutonului de execuţie,
cerând să fie legat la ochi.
— Nu, fu de acord Bourne. Nu ai de ales, d’Anjou. Peste o oră,
în faţă la Luvru.
Reuşita oricărei capcane constă în simplitatea ei fundamentală. O
capcană inversă, dat fiind că are deja o complicaţie, trebuie să fie
rapidă şi încă şi mai simplă.
Cuvintele îi veniră în minte în timp ce aştepta un taxi, pe Saint-
Honore, la oarecare distanţă de Les Classiques. Îi ceruse şoferului
să facă de câteva ori ocolul cvartalului, dându-se drept un turist
american a cărui soţie îşi făcea cumpărăturile pe această stradă de
haute couture. Urma să apară dintr-o clipă în alta din vreunul din
magazine.
Ceea ce găsise era echipa de supraveghere pusă de Carlos.
Antena radio a limuzinei negre era un semnal de primejdie. S-ar fi
simţit mai în siguranţă dacă radioul acelei maşini ar fi fost scos
din uz, dar n-avea cum s-o facă. Soluţia era dezinformarea.
Trebuia să facă în aşa fel ca în următoarele patruzeci şi cinci de
minute prin acel radio să fie transmis un mesaj greşit. Îi studiase
atent pe cei doi bărbaţi. Ceea ce îi deosebea de restul lumii de pe
Saint-Honore era faptul că nu stăteau de vorbă.
Philippe d’Anjou apăru pe trotuar, cu o pălărie gri peste părul
cărunt. Măsură strada în sus şi-n jos; din asta Bourne înţelese că
fostul meduzan îşi asigurase acoperirea. Telefonase şi comunicase
uluitoarea informaţie; ştia că există undeva o maşină pregătită să-l
urmărească.
Un taxi, probabil comandat prin telefon, opri lângă trotuar.
D’Anjou îi spuse ceva şoferului şi urcă în maşină.
Limuzina o luă după taxiul lui d’Anjou. Asta era confirmarea de
care avea nevoie Jason. Se aplecă şi se adresă şoferului.
— Am uitat, zise el cu glas enervat. Mi-a spus că dimineaţă se
duce la Luvru, după-masă face cumpărături. Dumnezeule, am
întârziat o oră şi jumătate! Du-mă, te rog, la Luvru.
— Mais oui, monsieur, Le Louvre. 75

75
Desigur, domnule, Luvrul, (fr.).

390
 Pe scurtul drum până la monumentala faţadă care domina
Sena, taxiul lui Jason depăşi de două ori limuzina neagră, fiind
iarăşi depăşit de aceasta. Asta îi permise lui Bourne să vadă exact
lucrul de care avea nevoie. Bărbatul de lângă şofer vorbi de mai
multe ori în microfonul radioului. Carlos avea grijă să nu lase
nimic la întâmplare, să închidă bine capcana; existau şi alţii care
se îndreptau spre locul de execuţie.
Ajunseră la intrarea în Luvru.
— Aşează-te la rând în spatele celorlalte taxiuri, spuse Jason.
— Dar ele aşteaptă clienţi, monsieur. Eu vă am pe
dumneavoastră. Vă duc la…
— Fă cum ţi-am spus, zise Jason, punând o bancnotă de
cincizeci de franci pe scaunul de lângă şofer.
Şoferul se aşeză la rând. Limuzina neagră se afla la douăzeci de
metri mai în faţă, pe dreapta; bărbatul cu microfonul se răsucise
în scaun, uitându-se pe geamul stâng din spate. Jason,
urmărindu-i privirea, văzu ceea ce se aştepta să vadă. La câteva
zeci de metri distanţă, în imensa piaţă, era o maşină gri, aceeaşi
care le urmase pe Jacqueline Lavier şi pe soţia lui Villiers până la
Neuilly-sur-Seine şi apoi o luase pe aceasta din urmă. Văzu antena
maşinii retrăgându-se în soclu. În cealaltă maşină, soldatul lui
Carlos lăsase din mână microfonul. Contactul fusese realizat.
Patru bărbaţi. Aceştia erau asasinii trimişi de Carlos.
Bourne scrută mulţimea din faţa Luvrului şi îl descoperi de-
ndată pe elegantul d’Anjou. Acesta se plimba încet prin faţa
blocului mare de granit alb care flanca înspre stânga scările de
marmură.
Acum. Era momentul pentru dezinformare.
— Ieşi din rând, porunci Jason.
— Poftim?
— Ai două sute de franci dacă faci exact ce-ţi spun eu. Ieşi din
rând şi treci în faţă. Apoi coteşte de două ori la stânga, revenind pe
următoarea alee.
— Nu înţeleg, monsieur!
— Nici nu e nevoie. Trei sute de franci.
Şoferul ieşi din rând şi, ajuns în faţă, trase de volan, cotind spre
stânga, spre şirul de maşini parcate. Bourne îşi scoase de la
centură pistolul şi şi-l puse între genunchi. Verifică surdina.
— Unde doriţi să mergeţi, monsieur? întrebă şoferul nedumerit
în timp ce străbăteau aleea care duce înapoi spre intrarea în
Luvru.

391
 — Încetineşte, spuse Jason. Maşina gri din faţă, cea cu botul
spre ieşirea dinspre Sena. O vezi?
— Bineînţeles.
— Ocoleşte-o încet, pe partea dreaptă.
Bourne trecu pe locul din stânga şi coborî geamul, având grijă
să stea ascuns.
Taxiul ajunse în paralel cu limuzina gri. Jason, cu capul la
geam, scoase pistolul. Ochi în geamul din dreapta spate şi trase
cinci focuri în succesiune scurtă, îngrozindu-i pe cei doi bărbaţi,
care se aruncau la podea. Dar îl văzuseră. În asta consta
dezinformarea.
— Pleacă de-aici! îi strigă Bourne şoferului înspăimântat.
Aruncă trei sute de franci pe scaunul din faţă şi îşi propti pălăria
în colţul banchetei din spate, să se vadă prin geam. Taxiul ţâşni
înainte, spre porţile masive ale Luvrului.
Acum.
Jason se întinse pe banchetă, deschise portiera şi se lăsă să se
rostogolească pe pavaj, strigându-i ultimele instrucţiuni şoferului:
— Dacă vrei să rămâi în viaţă, pleacă de aici!
Taxiul o zbughi, cu motorul uruind, şoferul ţipând la volan.
Bourne se lăsă jos între două maşini parcate, neputând fi văzut
de maşina gri. Se ridică prudent, privind prin geamuri. Oamenii lui
Carlos erau profesionişti, rapizi, nepierzând nici o clipă ca să
pornească în urmărire. În timp ce cel de la volan porni în viteză,
cel de lângă el luă microfonul; antena se ridică încet. Se
comunicau ordine către o altă limuzină, aflată mai aproape de
treptele impunătoare. Taxiul nu se putea compara cu puternica
limuzină. Gonea acum pe malul Senei, cu maşina gri chiar în
spate. O clipă, Jason zărise expresia de pe chipurile celor doi
ucigaşi. Erau convinşi că l-au prins în cursă pe Cain, că peste
câteva minute îşi vor câştiga banii.
Capcana inversă, dar fiindcă are deja o complicaţie, trebuie să fie
rapidă şi încă mai simplă…
Câteva minute… Nu avea decât câteva minute la dispoziţie dacă
lucrurile stăteau aşa cum credea el. D’Anjou! Contactul îşi jucase
rolul – rolul minor – şi nu mai era nevoie de el, cum nu mai fusese
nevoie nici de Jacqueline Lavier.
Bourne ieşi dintre maşini şi porni în fugă spre limuzina neagră
aflată la nici cincizeci de metri. Îi văzu pe cei doi bărbaţi care se
îndreptau spre Philippe d’Anjou. O împuşcătură era de ajuns
pentru ca d’Anjou să fie mort şi Treadstone să dispară o dată cu el.

392
Jason goni mai repede, cu mâna sub pardesiu, pe crosa
automatului.
Soldaţii lui Carlos erau la numai câţiva metri, grăbind acum
pasul, căci execuţia trebuia să fie rapidă, condamnatul nici să nu-
şi dea seama ce i se întâmplă.
— Meduza! urlă Bourne, neştiind nici el de ce strigă acest nume
şi nu chiar numele lui d’Anjou. Meduza! Meduza!
D’Anjou ridică brusc capul, şocat. Şoferul limuzinei negre se
întoarse, îndreptând arma spre Jason, în timp ce tovarăşul lui se
apropie de fostul meduzan. Bourne se aruncă spre dreapta, cu
automatul în mână. Trase înainte de a atinge pământul; ochise
perfect. Bărbatul care se apropia de d’Anjou se arcui spre spate şi
apoi se prăbuşi pe pavaj. Pe deasupra capului lui Jason şfichiuiră
aerul două gloanţe, înfigându-se în metal în spatele lui. Se
rostogoli spre stânga, cu pistolul îndreptat către al doilea individ.
Apăsă pe trăgaci de două ori. Şoferul scoase un urlet. În timp ce se
prăbuşea, chipul i se umplu de sânge.
Mulţimea fu cuprinsă de panică. Bărbaţi şi femei ţipau, părinţii
se aruncau peste copiii lor, unii o luară la goană în sus pe trepte
spre uşile mari pe care încercau să iasă cei din serviciul de pază.
Bourne se ridică în picioare, uitându-se după d’Anjou. Acesta se
ascunsese după blocul de granit alb şi acum îşi iţise din
ascunzătoare chipul speriat. Jason se repezi spre el, vârându-şi
pistolul la brâu, despicând mulţimea isterizată ce stătea între el şi
omul care-i putea da răspunsuri. Treadstone!
Ajunse la meduzanul cărunt.
— Ridică-te! îi comandă el. Să plecăm de aici!
— Delta!… Era omul lui Carlos! Îl cunosc, l-am folosit. Voia să
mă ucidă!
— Ştiu. Haide! Repede! Sunt şi alţii, care se vor întoarce să ne
caute. Haide!
Cu coada ochiului, Bourne zări o pată neagră. Se răsuci,
trântindu-l instinctiv pe d’Anjou la pământ, în timp ce patru
împuşcături rapide veniră de la un pistol ţinut de o figură
întunecată ce stătea lângă şirul de taxiuri. În jurul lor explodară
aşchii de marmură şi de granit. Era el! Umerii largi, masivi, care
parcă pluteau, talia subţire subliniată de un costum negru mulat
pe corp… chipul smead acoperit cu un fular de mătase albă sub
pălăria neagră cu boruri înguste. Carlos!
Prinde-l pe Carlos! Atrage-l în cursă! Cain este pentru Charlie şi
Delta este pentru Cain!

393
 Fals!
Găseşte Treadstone! Găseşte un mesaj; un om! Găseşte-l pe
Jason Bourne!
Simţea că înnebuneşte. Imagini înceţoşate ale trecutului se
suprapuneau peste cumplita realitate a prezentului. Iarăşi acea
durere ascuţită în tâmple, tunetele asurzitoare. Se repezi către
bărbatul în costum negru cu faţa înfăşurată în fularul alb de
mătase. Apoi văzu ochii şi ţeava pistolului, trei cercuri negre
aţintite spre el ca nişte raze laser. Bergeron?… Era oare Bergeron?
Sau Zurich… sau… Nu era timp!
Fentă spre stânga, apoi se aruncă spre dreapta, în afara liniei
de foc. Gloanţele loviră în piatră, fiecare explozie fiind urmată de
ţiuitul ricoşeurilor. Jason se rostogoli sub o maşină staţionată;
printre roţi, văzu silueta în negru îndepărtându-se în fugă.
Durerea din tâmple persista, dar tunetele amuţiseră. Se târî afară
de sub maşină, se ridică în picioare şi alergă înapoi spre treptele
Luvrului.
Ce făcuse? D’Anjou dispăruse! Cum se-ntâmplase? Capcana
inversă nu era nici o capcană! Propria-i strategie fusese folosită
contra lui, permiţându-i singurului om care-i putea furniza
răspunsuri să scape. El îi urmărise pe soldaţii lui Carlos, dar
Carlos îl urmărise pe el! De la Saint-Honore. Totul fusese în zadar.
Atunci auzi cuvintele, venind din spatele unui automobil din
apropiere. Philippe d’Anjou ieşi cu precauţie la iveală.
— Pare-se că Tam Quan nu e niciodată foarte departe. Unde
mergem, Delta? Nu putem rămâne aici.

Şedeau într-un separeu închis cu o draperie, într-o cafenea

aglomerată de pe rue Pilon, o străduţă dosnică, practic o alee din
Montmartre. D’Anjou luă o înghiţitură din brandy-ul dublu pe
care-l comandase.
— Mă voi întoarce în Asia, spuse el cu glas încet, dus pe
gânduri, la Singapore, la Hong Kong, ori chiar în Seychelles.
Franţa nu mi-a priit niciodată, iar acum e chiar periculoasă pentru
mine.
— Poate că nu va fi nevoie s-o faci, spuse Bourne, sorbind din
whisky a cărui căldură, răspândindu-i-se în trup, îi oferea un
scurt răgaz de linişte. Am vorbit serios. Dacă-mi spui ceea ce vreau
să ştiu, iţi voi da… identitatea lui Carlos.
— Nu mă interesează câtuşi de puţin, replică fostul meduzan,
studiindu-l pe Jason îndeaproape. Îţi voi spune tot ce pot. Ce motiv

394
aş avea să-ţi ascund ceva? Bineînţeles că nu mă pot adresa
autorităţilor, iar dacă informaţiile pe care le deţin te pot ajuta să-l
prinzi pe Carlos, m-aş simţi mai în siguranţă. Dar eu, personal, nu
vreau să fiu implicat.
— Nu eşti nici măcar curios?
— Teoretic, poate, căci din expresia ta îmi dau seama că voi fi
stupefiat. Aşa că pune mai întâi întrebările pe care vrei să mi le
pui.
— Vei fi şocat.
D’Anjou rosti calm numele:
— Bergeron?
Jason rămase fără grai, privindu-l fix pe bărbatul mai vârstnic.
D’Anjou continuă:
— M-am gândit de nenumărate ori la această posibilitate. De
câte ori vorbesc cu el, îl privesc şi mă tot întreb. Şi totuşi, de
fiecare dată, resping această idee.
— De ce? interveni Bourne.
— Nu sunt sigur… am doar sentimentul că mă înşel. Poate
fiindcă de la Rene Bergeron am aflat mai multe despre Carlos
decât de la oricine altcineva. El este obsedat de Carlos; a lucrat ani
de zile pentru el, este extrem de mândru de încrederea de care se
bucură. Ce mă deranjează este că vorbeşte prea mult despre el.
— Orgoliul vorbind prin presupusa persoană intermediară?
— S-ar putea. Dar nu se potriveşte cu precauţiile extraordinare
pe care le ia Carlos, cu adevăratul zid de taină pe care l-a ridicat în
jurul său. Fără să fiu sigur, mă-ndoiesc totuşi că e Bergeron.
— Tu ai spus numele, nu eu. D’Anjou surâse.
— N-ai de ce să fii îngrijorat, Delta. Întreabă-mă ce vrei.
— Eu credeam că este Bergeron. Îmi pare rău.
— N-ai de ce, căci s-ar putea să fie. Ţi-am spus, pentru mine nu
contează. Peste câteva zile voi fi înapoi în Asia. Noi, meduzanii, ne-
am descurcat întotdeauna.
Jason nu ştia de ce, dar îi veni în minte chipul chinuit al lui
Andre Villiers. Îşi promisese să afle tot ce putea pentru bătrânul
soldat. Iar acum era singura ocazie.
— Ce rol are soţia lui Villiers?
D’Anjou ridică din sprâncene.
— Angelique? Da, doar ai pomenit de Parc Monceau… Cum…
— Detaliile n-au importanţă.
— Pentru mine chiar că nu au.
— Spune-mi ce e cu ea, insistă Bourne.

395
 — Ai privit-o de aproape? I-ai văzut pielea?
— Am văzut-o de destul de aproape. E bronzată. Foarte înaltă şi
foarte bronzată.
— Are grijă să fie aşa. Merge mereu pe Riviera, în insulele
greceşti, pe Costa del Sol, la Gstaad.
— Îi stă foarte bine.
— Este un truc reuşit. Acoperă astfel ceea ce este de fapt. Căci
pentru ea nu există paloare de toamnă ori de iarnă. Această
nuanţa atrăgătoare a pielii, ea n-are cum să şi-o piardă, cu sau
fără Saint-Tropez, Costa Brava sau pârtiile Alpilor.
— Ce vrei să spui?
— Deşi frapanta Angelique Villiers este presupusă a fi
pariziancă, nu este. Este hispanică. Mai precis, venezueleană.
— Sanchez, şopti Bourne. Ilici Ramirez Sanchez.
— Da. Printre foarte puţinii care vorbesc despre astfel de
lucruri, se spune că ea ar fi verişoara primară a lui Carlos, iubita
lui încă de când avea paisprezece ani. Se zice că, în afară de el
însuşi, ea este singura persoană la care ţine.
— Iar Villiers este papagalul neştiutor?
— Da, Villiers este papagalul. Cel care îi dă acces lui Carlos la
cele mai delicate departamente ale guvernului francez, inclusiv la
dosarele privindu-l pe el însuşi.
— O idee strălucită, spuse Jason. Pentru că pare de
neconceput.
— Total.
Bourne schimbă brusc subiectul.
— Treadstone, spuse el ţinând strâns cu amândouă mâinile
paharul pe care-l avea în faţă. Vorbeşte-mi despre Treadstone
Şaptezeci şi Unu.
— Ce aş putea eu să-ţi spun ţie?
— Tot ce ştiu eu. Tot ce ştie Carlos.
— Nu cred să-ţi pot spune asta. Eu aud câte ceva, pot să pun
unele informaţii cap la cap, dar, în afară de ce priveşte Meduza, eu
nu sunt consultat şi nu sunt un confident.
Jason abia se stăpâni să nu întrebe de Meduza, de Delta şi de
Tam Quan. Trebuia să dea prioritate priorităţilor. Treadstone
Şaptezeci şi Unu.
— Ce ai auzit? Ce ai de spus?
— Cele ce am auzit şi cele ce am dedus nu erau întotdeauna
compatibile. Totuşi, unele fapte erau evidente.
— Ca de exemplu?

396
 — Când am văzut că tu eşti, am ştiut. Delta încheiase o
înţelegere cu americanii, una profitabilă, poate de alt gen decât
prima.
— Fii te rog mai explicit.
— Acum unsprezece ani, la Saigon se zicea că Delta cel cu sânge
rece ar fi cel mai bine plătit meduzan. Desigur, din câţi cunoşteam
eu, erai cel mai capabil, aşa că am presupus că erai bine plătit. Şi
probabil că eşti infinit mai bine plătit pentru ceea ce faci acum.
— Ce fac eu? Din câte ai auzit tu.
— Din câte se ştie. Faptele au fost confirmate la New York.
Călugărul le-a confirmat înainte de a muri – aşa mi s-a spus. Se
potrivea cu tot ce s-a întâmplat, de la bun început.
Bourne ţinea strâns paharul, evitând privirea lui d’Anjou.
Călugărul. Nu întreba. Călugărul e mort, oricine şi orice va fi fost el.
Acum nu mai are importanţă.
— Îţi repet, spuse Jason, vreau să ştiu ce cred ei că fac eu
acum?
— Bine… Ai acceptat să devii Cain. Asasinul mitic, cu o listă
nesfârşită de contracte care n-au existat niciodată, toate inventate,
urzite, dându-li-se substanţă cu ajutorul a tot soiul de surse de
încredere. Cu scopul de a-l provoca pe Carlos – „de a eroda
continuu renumele lui Carlos” după expresia folosită de Bergeron –
de a-i scădea preţurile, a-i face cunoscute deficienţele şi propria-i
superioritate. Pe scurt, pentru a-l face pe Carlos să iasă din bârlog
şi a-l lichida. Asta a fost înţelegerea ta cu americanii.
În cotloanele întunecate ale minţii lui Jason începeau să
pătrundă raze de lumină. Începeau să se deschidă nişte uşi, dar
erau prea departe şi se deschideau numai parţial. Însă începea să
existe lumină acolo unde înainte fusese doar beznă.
— Deci americanii sunt…
Bourne nu termină fraza, sperând că d’Anjou o va termina în
locul lui.
— Treadstone Şaptezeci şi Unu, spuse meduzanul. Cea mai
secretă unitate a serviciilor de informaţii americane de la
Operaţiunile Consulare ale Departamentului de Stat încoace.
Creată de acelaşi om care a înfiinţat Meduza. David Abbott.
— Călugărul, spuse Jason încet, instinctiv, altă uşă a minţii lui
deschizându-se parţial.
— Bineînţeles. La cine altcineva ar fi putut el să se gândească
pentru rolul lui Cain dacă nu la omul din Meduza cunoscut sub
numele de Delta? După cum ţi-am spus, în clipa când te-am văzut,

397
am ştiut.
— Un rol…
Bourne se opri. Lumina devenise mai puternică, însă caldă, nu
orbitoare.
— Aici se situează punctul în care cele ce am auzit şi cele ce am
dedus sunt incompatibile. Se zice că Jason Bourne ar fi acceptat
misiunea din motive despre care eu ştiam că nu pot fi adevărate.
Eu am fost acolo; ei nu, nu aveau de unde să ştie.
— Ce se spune? Ce ai auzit?
— Că ai fi ofiţer de informaţii american, poate chiar militar, îţi
dai seama? Tu. Delta! Tu care erai atât de plin de dispreţ pentru
aproape tot ce era american. I-am spus lui Bergeron că nu e cu
putinţă, dar nu-s sigur că m-a crezut.
— Ce i-ai spus?
— Ceea ce credeam eu. Şi încă mai cred. Că nu-i vorba de bani
– nici o sumă de bani nu te-ar fi putut convinge s-o faci – ci de
altceva. Cred că ai făcut-o din aceleaşi motive pentru care mulţi
alţii au acceptat cu unsprezece ani în urmă să intre în Meduza.
Pentru a şterge cu buretele ceva din trecut, pentru a putea să te
întorci la ceva ce ai avut şi ţi-a devenit interzis. Nu ştiu sigur şi nu
mă aştept să-mi confirmi acest lucru, dar asta e ce cred eu.
— S-ar putea să ai dreptate, spuse Jason, ţinându-şi respiraţia,
simţind în minte vântul răcoros al eliberării din coşmar.
— Ceea ce ne duce înapoi la poveştile despre Delta, continuă
d’Anjou. Cine era el? Acest om educat, ciudat de tăcut, care în
junglă se putea transforma în arma cea mai de temut. Care era în
stare să se supună pe sine şi pe alţii unor eforturi supraomeneşti,
fără nici o cauză. Noi, ceilalţi, n-am înţeles niciodată.
— Nici nu era nevoie. Mai e ceva ce poţi să-mi spui? Ei ştiu
unde îşi are sediul Treadstone?
— Bineînţeles. Eu am aflat de la Bergeron. O casă din New York,
pe East Seventy-first Street, la numărul 139. E corect?
— Posibil… Altceva?
— Doar ceva ce tu desigur ştii, o strategie care, trebuie să
recunosc, mă depăşeşte.
— Adică?
— Faptul că americanii cred că tu ai trădat. Mai bine spus, că ei
vor să-l facă pe Carlos să creadă că ei cred că ai trădat.
— De ce?
Era tot mai aproape!
— Din cauza unei lungi perioade de tăcere, care a coincis cu

398
inactivitatea lui Cain. Plus o poveste cu nişte fonduri furate. Dar
mai ales tăcerea.
Asta era. Mesajul. Tăcerea. Lunile la Port Noir. Demenţa de la
Zurich, nebunia de la Paris. Nimeni nu avea de unde să ştie ce se
întâmplase. I se spunea să iasă la lumină. Ai avut dreptate, Marie,
dragostea mea. Ai avut dreptate de la bun început.
— Nimic altceva? întrebă Bourne, încercând să-şi ascundă
nerăbdarea, dorind mai mult decât orice să se întoarcă la Marie.
— Asta e tot ce ştiu – dar, înţelege-mă, mie nu mi s-au spus
chiar toate astea. Pe mine m-au cooptat pentru tot ce ştiam despre
Meduza – şi se stabilise: Cain provine din Meduza – dar n-am făcut
niciodată parte din cercul apropiat al lui Carlos.
— Ai fost destul de aproape. Îţi mulţumesc.
Jason puse câteva bancnote pe masă şi se pregătea să se ridice.
— Mai e un lucru, spuse d’Anjou. Nu ştiu dacă are vreo
importanţă acum, dar ei ştiu că numele tău nu e Jason Bourne.
— Cum?
— 25 martie. Nu-ţi aminteşti, Delta? Este doar peste două zile şi
această dată e foarte importantă pentru Carlos. S-a dat de ştire. Îţi
vrea cadavrul pe douăzeci şi cinci. Să li-l predea americanilor în
acea zi.
— Ce vrei să spui?
— Pe 25 martie 1968, Jason Bourne a fost executat la Tam
Quan. Tu l-ai executat.

399
 CAPITOLUL 31
Marie îi deschise uşa şi, preţ de o clipă, stătu acolo uitându-se
la ea, la ochii mari căprui care îi scrutau chipul, cu o expresie
temătoare şi totuşi curioasă. Marie ştia. Nu răspunsul, ci că avea
un răspuns şi că venise să i-l spună. Intră în cameră; ea închise
uşa.
— S-a întâmplat, spuse Marie.
— S-a întâmplat.
Bourne o luă în braţe, fără o vorbă. Tăcerea spunea mai mult
decât orice cuvinte.
— Ai avut dreptate, spuse el în cele din urmă, cu buzele lipite de
părul ei mătăsos. Sunt încă multe lucruri pe care nu le ştiu – şi
poate nu le voi şti niciodată – dar tu ai avut dreptate. Nu sunt Cain
deoarece Cain nu există, nu a existat niciodată. În tot cazul, nu
acel Cain despre care vorbesc ei. El este un mit inventat pentru a-l
momi pe Carlos să iasă la suprafaţă. Eu sunt acea creaţie. Un om
din Meduza, numit Delta, a acceptat să devină invenţia numită
Cain. Eu sunt acel om.
Marie se trase puţin înapoi, continuând să-l ţină în braţe.
— Cain este pentru Charlie… rosti ea încet.
— Şi Delta este pentru Cain, completă Jason. M-ai auzit
spunând asta?
— Da. Într-o noapte, în Elveţia, ai strigat vorbele astea în somn.
Nu ai pomenit nimic de Carlos; doar de Cain… Delta. Dimineaţa,
ţi-am spus ceva în legătură cu asta, dar nu mi-ai răspuns. Ai
continuat să priveşti afară pe fereastră.
— Pentru că nu înţelegeam. Încă tot nu înţeleg, dar accept acest
lucru. El explică o mulţime din cele întâmplate.
— Le provocateur. Cuvintele cifrate pe care le foloseşti, expresiile
ciudate. Dar de ce? De ce tu?
— „Pentru a şterge cu buretele ceva din trecut”. Aşa mi-a spus.
— Cine ţi-a spus?
— D’Anjou.
— Cel de pe treptele casei din Parc Monceau? De la centrala de
la Les Classiques?
— Da. El a fost în Meduza. De acolo îl ştiam.
— Ce ţi-a spus?

400
 Bourne îi povesti. Şi pe măsură ce povestea, vedea în ochii ei
acea uşurare pe care o simţise el însuşi. Din toată fiinţa ei exulta
bucurie şi parcă un fel de nerăbdare, ca şi cum abia aştepta ca el
să termine de povestit, să-l poată lua în braţe.
— Jason! strigă ea, luându-i chipul în mâini. Iubitul meu! Este
exact ce am simţit noi! De la bun început!
— Nu tocmai, spuse el, mângâindu-o pe obraz. Pentru tine sunt
Jason, pentru mine sunt Bourne, fiindcă ăsta e numele care mi s-a
dat şi trebuie să-l folosesc pentru că altul n-am. Dar nu e al meu.
— E o născocire?
— Nu. Personajul a existat. Ei spun că eu l-am ucis, într-un loc
numit Tam Quan.
— Trebuie să fi existat un motiv.
— Sper. Nu ştiu. Poate asta e ce încerc să şterg cu buretele.
— Nu contează, spuse ea, dându-i drumul. Ce a fost a trecut.
Sunt mai bine de zece ani de atunci. Tot ce contează acum e să iei
legătura cu omul de la Treadstone, pentru că ei încearcă să te
contacteze.
— D’Anjou a auzit şi mi-a spus că americanii cred că eu am
trădat. N-au avut nici o ştire de la mine de peste şase luni, am luat
milioanele de la Zurich. Probabil mă consideră cea mai costisitoare
eroare făcută vreodată de ei.
— Poţi să le explici ce s-a întâmplat. Nu ai încălcat cu bună
ştiinţă înţelegerea. Pe de altă parte, nu poţi merge mai departe.
Toată pregătirea pe care ai făcut-o, nu mai are nici o noimă pentru
tine. Nu ţi-o aminteşti decât fragmentar, sub formă de imagini şi
cuvinte pe care nu le poţi corela cu nimic. Oameni pe care ar
trebui să-i cunoşti, tu nu-i ştii. Sunt doar chipuri fără nume.
Bourne se dezbrăcă de pardesiu şi scoase de la brâu pistolul
automat. Examină cilindrul – prelungirea perforată a ţevii ce făcea
ca bubuitul unei împuşcături să se reducă la o simplă tuse scurtă.
Îi făcea silă. Se duse la birou şi puse arma în sertar. Privirea i se
opri pe imaginea lui din oglindă, pe chipul care nu avea un nume.
— Ce să le spun? Aici e Jason Bourne. Ştiu, desigur, că nu ăsta
e numele meu, fiindcă am ucis un om pe nume Jason Bourne, dar
ăsta e numele pe care mi l-aţi dat voi… Îmi pare rău domnilor, dar
mi s-a întâmplat ceva în drum spre Marsilia. Am pierdut ceva –
nimic de mare preţ – doar propria-mi memorie. Presupun că noi
avem o înţelegere numai că, în afara unor cuvinte de genul
„Prinde-l pe Carlos!” şi „Atrage-l în cursă!”, nu-mi mai amintesc
care este. Îmi mai amintesc şi ceva în legătură cu faptul că Delta

401
este Cain şi Cain trebuie să ia locul lui Charlie, care Charlie e de
fapt Carlos. Toate astea v-ar putea face să credeţi că îmi amintesc.
V-ar putea chiar face să vă ziceţi: „Ce nemernic. Ia să-l punem noi
la loc sigur pentru vreo două decenii, că nu numai că ne-a tras pe
sfoară, dar s-ar putea să avem necazuri din cauza lui”. Bourne se
întoarse de la oglindă, uitându-se la Marie. Nu glumesc. Ce să le
spun?
— Adevărul, îi răspunse ea. Îl vor accepta. Ţi-au trimis un
mesaj, încearcă să ia legătura cu tine. Cât priveşte cele şase luni,
trimite-i o telegramă lui Washburn, la Port Noir. El a păstrat nişte
însemnări foarte detaliate.
— Noi am convenit ca pentru tot ce a făcut pentru mine să-i dau
o cincime din banii de la Zurich, fără să se poată da de provenienţa
acestora. I-am trimis un milion de dolari americani.
— Crezi că ăsta ar fi un motiv să nu te ajute?
— Ştiu eu? El are o problemă: e beţiv. Nu băutor, beţiv. De cel
mai rău soi, căci ştie că este şi îi place. Cât pot să-l ţină un milion
de dolari? Mai exact cât crezi că-l vor mai lăsa în viaţă piraţii ăia
de acolo după ce vor afla că are atâţia bani?
— Dar tot poţi să dovedeşti că ai fost acolo. Ai fost bolnav, izolat,
nu ai avut contacte cu nimeni.
— Cum pot cei de la Treadstone să fie siguri de asta? Din
punctul lor de vedere, eu sunt o adevărată enciclopedie. De unde ei
să fie siguri că n-am vorbit cu cine nu trebuia?
— Spune-le să trimită o echipă la Port Noir.
— Va fi întâmpinată cu priviri reci şi cu mutism. Am părăsit
acea insulă în miezul nopţii, urmărit de jumătate din pescari,
înarmaţi cu cange. Dacă cineva de acolo s-a ales cu bani de pe
urma lui Washburn, o să aibă grijă să nu fie găsit.
— Jason, eu nu ştiu ce vrei. Ai răspunsul pe care îl cauţi de
când te-ai trezit în acea dimineaţă la Port Noir. Ce vrei mai mult?
— Vreau să fiu prudent, atâta tot, spuse el aproape strigând.
Marie traversă camera şi se opri în faţa lui.
— Foarte bine. Dar asta nu-i tot, nu-i aşa?
Jason clătină din cap.
— Nu, recunoscu el. La fiecare pas, mi-a fost teamă, teamă de
lucrurile pe care le aflam. Acum, ajuns la capăt, mi-e mai teamă ca
oricând. Dacă nu sunt Jason Bourne, cine sunt eu de fapt? Ce am
lăsat în urma mea? La asta nu te-ai gândit?
— M-am gândit la toate, dragul meu. Într-un fel, mie mi-e mult
mai teamă decât îţi este ţie. Dar nu cred că asta trebuie să ne

402
împiedice să facem ce e de făcut.

Ataşatul ambasadei americane de pe Gabriel Avenue intră în

biroul secretarului unu şi închise uşa. Bărbatul aşezat la masa de
lucru ridică privirea.
— Eşti sigur că e el?
— Sunt sigur doar că a folosit cuvintele cheie, spuse ataşatul,
apropiindu-se de birou având în mână o fişă cu chenar roşu. Iată.
Am verificat cuvintele pe care le-am folosit. Dacă fişa e corectă,
înseamnă că e el.
Secretarul unu studie fişa.
— Când a folosit numele Treadstone?
— Numai după ce s-a convins că nu va vorbi cu nimeni de la
informaţii dacă nu-mi dă un motiv valabil. Cred că şi-a închipuit
că o să încremenesc atunci când o să-mi spună că e Jason
Bourne. Când l-am întrebat simplu cu ce-l pot ajuta a părut uluit,
gata parcă să închidă telefonul.
— Nu ţi-a spus că e căutat?
— Mă aşteptam să spună, dar n-a spus. Conform acelei
descrieri în câteva cuvinte – „Ofiţer superior experimentat. Posibil
să fi trădat sau să fie deţinut de duşman” – ar fi trebuit să spună.
— Atunci poate că nu e el.
— Totuşi, restul se potriveşte. A spus că cei de la Washington
aşteaptă veşti de la el de peste şase luni. Atunci a folosit numele
Treadstone. Că el este de la Treadstone; ceva ce pare-se că ar
trebui să fie un nume de-a dreptul exploziv. Mi-a spus de
asemenea să comunic cuvintele de cod Delta, Cain şi Meduza.
Primele două sunt pe fişă. Le-am verificat. Nu ştiu ce înseamnă
Meduza.
— Eu nu ştiu ce înseamnă nimic din toate astea, spuse
secretarul unu. Tot ce ştiu e că am ordin să iau legătura la Langley
cu un oarecare Conklin. De ăsta am auzit: un tip crunt care şi-a
pierdut un picior în Vietnam. El are nişte activităţi ciudate în CIA.
În plus, a supravieţuit tuturor epurărilor, ceea ce mă face să cred
că nu se vrea ca ăsta să umble liber pe străzi, căutându-şi o slujbă
sau vreun editor.
— Cine crezi că e acest Bourne? întrebă ataşatul. De opt ani de
când lucrez în străinătate, n-am mai pomenit ca cineva să fie
căutat cu atâta înverşunare şi totuşi în mod discret.
— Cineva pe care-l vor neapărat. Secretarul unu se ridică de la
masă. Mulţumesc pentru asta. Voi comunica la Washington ce

403
bine ai acţionat. Care e programul? Că nu-mi închipui să-ţi fi dat
vreun număr de telefon.
— Nici vorbă. Voia să sune din nou peste cincisprezece minute,
dar eu am făcut pe birocratul plictisit. I-am spus să mă sune peste
vreo oră. Asta înseamnă pe la cinci, aşa că am mai putea câştiga o
oră sau două, spunându-i-se că eu sunt plecat să cinez.
— Nu ştiu. Nu putem risca să-l pierdem. Îl voi lăsa pe Conklin
să fixeze regulile jocului. El se ocupă de treaba asta. Nimeni nu are
voie să se apropie de Bourne fără autorizaţia lui.

Conklin şedea la masa lui de lucru de la Langley, ascultându-l

pe funcţionarul de la ambasada din Paris. El era convins; individul
era Delta. Dovadă era referirea la Meduza, căci acest nume numai
Delta îl putea şti. Nemernicul! Făcea pe agentul abandonat, cei de
la Treadstone nerăspunzând la cuvintele de cod convenite, căci
morţii nu pot să vorbească. Avea un tupeu extraordinar.
Nemernicul!
Ucide-i pe cei care transmit ordinele şi pune astfel capăt
vânătorii. Oricărui fel de vânătoare. Câţi nu o făcuseră, îşi zise
Alexander Conklin. O făcuse el însuşi. În colinele de la Huong Khe
existase un nebun furios, care dădea ordine nebuneşti, ce ar fi dus
la moarte sigură zeci de echipe de meduzeni, împinşi într-o
vânătoare nebunească. Un tânăr ofiţer de informaţii pe nume
Conklin se strecurase înapoi în tabăra de bază de la Kilo, cu o
puşcă nord-vietnameză, de calibru rusesc şi trăsese două gloanţe
în căpăţâna unui nebun furios. Urmaseră unele regrete, măsuri de
securitate şi mai stricte, dar vânătoarea fusese decomandată.
Dar nimeni nu găsise la Kilo, pe potecile junglei, cioburi dintr-
un pahar. Cioburi cu amprente care să-l incrimineze chiar pe unul
din Meduza. Pe când în Seventy-first Street se găsiseră astfel de
cioburi – deşi ucigaşul, Delta, nu ştia.
— Ce aţi convenit? întrebă Conklin, făcând un efort să revină la
prezent.
— Iniţial, spuse secretarul unu de la ambasada din Paris,
Bourne a insistat să sune iarăşi peste o oră, dar am dat
instrucţiuni subalternului meu să mai amâne. Am putea să ne
folosim de faptul că e ora de cină.…
Funcţionarul de la Paris voia să se asigure că îi va fi apreciată
perspicacitatea. Conklin cunoştea placa şi ştia că va dura aproape
un minut.
Delta. De ce trădase? Probabil că demenţa îi măcinase creierul

404
lăsându-i doar instinctele de supravieţuire. Avea prea multă
experienţă ca să nu ştie că mai devreme sau mai târziu îl vor găsi.
Argumentul cel mai convingător pentru a nu trăda era teama că,
nu se ştie când şi unde, cineva din umbră poate să-ţi ia viaţa. Aşa
încât trebuia găsită o altă soluţie, supravieţuirea. Biblicul Cain a
fost primul fratricid. Oare acest nume să-i fi inspirat strategia,
oribila decizie? Era, ce-i drept, soluţia perfectă. Să-i ucizi pe toţi,
să-ţi ucizi propriul frate.
Cu Webb dispărut, Călugărul dispărut, Yachtsman şi soţia lui
dispăruţi… cine mai putea nega instrucţiunile primite de Delta,
dar fiind că doar aceştia patru îi transmiteau instrucţiuni? Putem
spune că a luat milioanele şi le-a distribuit după cum primise
ordin, că doar nu era el să pună în discuţie strategia Călugărului.
Ale celui care crease Meduza, ale geniului care-l recrutase şi îl
crease pe el, Cain.
Soluţia perfectă. Şi pentru a fi pe deplin convingător, era nevoie
de moartea unui frate, pentru ca impresia oficială să fie că cel care
infiltrase şi distrusese Treadstone era Carlos. Asasinul învingător,
operaţiunea Treadstone abandonată. Nemernicul!
— … aşa că m-am gândit că veţi stabili dumneavoastră regulile
jocului.
Secretarul unu de la Paris terminase ce avea de spus. Era un
tâmpit, dar Conklin avea nevoie de el.
— Ai procedat foarte bine, îi spuse Conklin ca să-l măgulească.
Le voi comunica superiorilor tăi de aici ce bine te-ai descurcat. Ai
avut perfectă dreptate: avem nevoie de timp, dar Bourne nu-şi dă
seama de asta. Şi nici nu-i putem spune. Dat fiind că nimeni nu
ne poate asculta convorbirile, voi fi clar. Bourne este într-o situaţie
complicată. A fost deţinut… mult timp. Mă-nţelegi?
— De sovietici?
— Tocmai la Lubyanka.
— Şi sovieticii cred acum că el lucrează pentru ei?
— Da. Conklin făcu o pauză. Iar noi nu suntem siguri. La
Lubyanka se întâmplă tot felul de lucruri.
Secretarul unu fluieră încetişor.
— Ce dandana. Şi cum vă veţi lămuri?
— Cu ajutorul tău. Dar secretul operaţiunii depăşeşte cu mult
nivelul ambasadei, ba chiar şi al ambasadorului. Tu fiind cel cu
care a luat legătura, cred că s-ar putea să primeşti felicitări chiar
din Biroul Oval.
— Bineînţeles că voi face tot ce-mi stă în puteri.

405
 — Vrem să-l mai amânaţi. Când sună iarăşi, vorbeşte tu însuţi
cu el.
— Desigur.
— Spune-i că ai transmis codurile. Spune-i că cei de la
Washington vor trimite cu un avion militar pe cineva de la
Treadstone. Şi că i se cere să nu se apropie de ambasadă, căci
toate drumurile sunt supravegheate. Întreabă-l apoi dacă vrea
protecţie şi dacă da, unde vrea să se întâlnească cu oamenii. Dar
să nu trimiţi pe nimeni; până mă suni din nou, vorbesc eu cu
cineva de acolo. Îţi voi da un nume şi un mijloc de identificare
vizuală pe care să i-l comunici. Ceva sau cineva pe care să-l poată
recunoaşte.
— Unul din oamenii dumneavoastră?
— Da. Credem că aşa e cel mai bine. În afară de tine, ambasada
nu are de ce să fie implicată. Ai grijă să nu fie înregistrate
convorbirile.
— Pot să mă ocup de asta, spuse secretarul unu. Dar cum vă
veţi da seama după o singură conversaţie a mea cu el dacă face
sau nu joc dublu?
— Fiindcă nu va fi una singură. Vor fi către zece.
— Zece?
— Întocmai. Instrucţiunile pentru Bourne – comunicate de noi
prin tine – sunt confirmate din oră în oră, telefonic, că este un
teritoriu sigur. Până în clipa când îi vei spune că ofiţerul de la
Treadstone a sosit la Paris şi se va întâlni cu el.
— Şi ce voi realiza cu asta? întrebă omul de la ambasadă.
— Se va tot deplasa… dacă nu e de-al nostru. La Paris există
vreo şase agenţi sovietici ale căror telefoane sunt puse sub
urmărire. Dacă lucrează cu Moscova, e posibil să folosească cel
puţin unul din acestea. Noi vom fi pe recepţie. Iar dacă aşa stau
lucrurile, cred că-ţi vei aminti tot restul vieţii de noaptea pe care ai
petrecut-o la ambasadă. Felicitările prezidenţiale pot să ducă la
urcarea în grad a unui om de carieră. E drept că tu nu mai ai
multe grade de urcat…
— Există şi poziţii mai sus-puse, domnule Conklin, îl întrerupse
secretarul unu.
Conversaţia se termină. Funcţionarul de la ambasadă urma să
telefoneze din nou după apelul lui Bourne. Conklin se ridică de la
masă şi se duse şchiopătând până la fişierul cenuşiu aflat lângă
perete. Descuie sertarul de sus. În el se afla un plic sigilat,
conţinând numele şi amplasamentul unor oameni la care se putea

406
recurge în cazuri de urgenţă. Oameni cândva buni, de încredere,
care dintr-un motiv sau altul nu mai puteau să fie pe statul de
plată al Washington-ului. Cu toţii fuseseră scoşi de pe scena
oficială, li se dăduseră noi identităţi, iar unii, care cunoşteau foarte
bine vreo limbă străină, căpătaseră cetăţenie străină datorită
cooperării unor alte guverne. Aceştia pur şi simplu dispăruseră.
Ei erau proscrişii, cei care trecuseră dincolo de lege pentru a-şi
servi ţara, care deseori uciseseră în interiorul ţării lor. Însă ţara lor
nu putea să accepte, oficial, existenţa lor; acoperirea le fusese dată
în vileag şi acţiunile făcute publice. Şi totuşi, încă se mai putea
apela la ei. În conturi care nu erau supuse controalelor oficiale se
pompau continuu bani, plăţile fiind necondiţionate de o anumită
înţelegere.
Conklin duse plicul pe birou şi deschise sigiliul; nu mai avea să
fie sigilat la loc. La Paris exista un om de încredere, fost
locotenent-colonel în serviciul de informaţii al armatei, care
înţelegea ce înseamnă priorităţile naţionale. La treizeci şi cinci de
ani ucisese într-un sat, lângă Hu, un fotograf cu simpatii de
stânga.
Trei minute mai târziu, Conklin îl avea pe acest om la capătul
firului, un apel neînregistrat. Îi dădu fostului ofiţer un nume,
povestindu-i pe scurt despre o trădare şi despre o incursiune la
New York în care trădătorul îi ucisese pe cei care îi comunicau
ordinele.
— Un agent dublu? întrebă omul de la Paris. Moscova?
— Nu, nu sovieticii, răspunse Conklin, conştient că dacă Delta
va cere protecţie, cei doi vor sta de vorbă. Un agent programat pe
termen lung, pentru a-l atrage în cursă pe Carlos.
— Asasinul?
— Da.
— Spuneţi dumneavoastră că nu e vorba de Moscova, dar pe
mine nu mă convingeţi. Carlos a fost antrenat la Novgorod şi eu
sunt de părere că este şi acum în slujba KGB-ului.
— Poate. Oricum, noi suntem convinşi că omul nostru a fost
cumpărat; s-a ales cu câteva milioane şi îşi doreşte un paşaport
fără complicaţii.
— Deci i-a lichidat pe oamenii de legătură, dând de înţeles că
vinovat ar fi Carlos.
— Exact. Vrem să-i facem jocul, lăsându-l să creadă că poate
reveni nestingherit acasă. Vrem să scoatem de la el orice informaţii
pe care le putem obţine şi pentru asta voi veni eu acolo. Dar asta e

407
pe planul doi, principalul e să scăpăm de el. Pentru a-l plasa acolo
unde se află au fost compromişi prea mulţi oameni, în prea multe
locuri. Poţi să ne ajuţi? Vei căpăta un premiu.
— Îmi face plăcere. Şi păstraţi-vă premiul, eu nu pot să sufăr
indivizi de teapa lui. Duc de râpă reţele întregi.
— Nu trebuie să răsufle nimic, totul trebuie calculat la
milimetru. El este foarte tare. Cred că ar fi necesar cel puţin încă
un om.
— Am un om de la Saint-Gervais, care face cât cinci. Pot să-l
angajez.
— Angajează-l. Uite detaliile: omul de legătură de la Paris este
cineva de la ambasadă, care acţionează orbeşte, nu ştie nimic, dar
s-ar putea să ceară din partea lui Bourne protecţie.
— Voi face jocul, spuse fostul ofiţer de informaţii. Altceva?
— Nu prea mai sunt alte elemente. Eu voi pleca cu un avion, de
la Andrews. Voi sosi la Paris între unsprezece şi douăsprezece
noaptea, ora locală. Vreau să-l văd pe Bourne la cel mult o oră
după ce sosesc şi să mă întorc aici mâine. Programul e cam strâns,
dar aşa trebuie să fie.
— Aşa va fi.
— Contactul orb de la ambasadă este secretarul unu. Numele
lui e…
Conklin îi dădu restul detaliilor şi stabiliră codul pentru primul
lor contact la Paris. Cod din care omul CIA să-şi dea seama dacă
sunt probleme. Conklin închise telefonul. Mecanismul era pus în
mişcare, aşa cum probabil se aştepta şi Delta. Moştenitorii
Treadstone vor respecta totul, ca la carte, iar cartea era limpede în
ce privea strategiile şi strategii eşuaţi. Trebuiau izolaţi şi făcuţi să
dispară, nefiind posibilă nici o recunoaştere oficială a existenţei
lor. Încă de la începuturile sale, Treadstone Şaptezeci şi Unu
manipulase toate principalele servicii de informaţii din Statele
Unite şi destul de multe guverne străine. Pentru a ajunge la careva
din supravieţuitorii acestei operaţiuni ar fi nevoie de nişte prăjini
foarte lungi.
Delta ştia toate astea şi, fiindcă el însuşi distrusese Treadstone,
va aprecia precauţiile, le va anticipa şi va fi alarmat dacă ele vor
lipsi. Iar când îl va înfrunta, va reacţiona cu falsă furie şi prefăcută
durere faţă de cele petrecute în Seventy-first Street. Alexander
Conklin îl va asculta cu toată atenţia încercând să distingă o notă
de autenticitate, sau măcar vreo încercare de explicaţie, dar ştia că
nu va auzi nici una nici alta. Nişte cioburi de sticlă nu puteau

408
ajunge din cer la New York, purtând nişte amprente care erau o
dovadă mai irefutabilă decât orice fotografie. Astea nu puteau fi
trucate.
Conklin îi va acorda lui Delta două minute, pentru a-i spune ce-
i va trece prin mintea-i debilă. Îl va asculta, iar apoi va apăsa pe
trăgaci.

409
 CAPITOLUL 32
— De ce fac asta? întrebă Bourne, aşezându-se lângă Marie în
cafeneaua plină până la refuz. La cinci ore după ce contactase
ambasada, acum trebuise să dea al cincilea telefon. Vor să mă facă
să alerg neîncetat. Mă obligă să fiu pe fugă şi nu ştiu de ce.
— Te obligi singur, spuse Marie. Ai fi putut să telefonezi din
cameră.
— Nu, nu puteam. Nu ştiu din ce motiv, ei vor să ştiu asta. De
câte ori sun, afurisitul ăla mă întreabă unde sunt acum, dacă sunt
în „teritoriu sigur”. Ce expresie! Dar asta îmi spune că fiecare apel
trebuie făcut din alt loc, pentru ca nimeni din afară sau din
interior să nu poată detecta de unde sun. Nu vor să mă ia în
custodie, dar nici nu vor să mă piardă. Mă vor, dar le e teamă de
mine. Nu pricep nimic!
— Nu e posibil ca totul să fie doar o impresie a ta? Nimeni nu ţi-
a spus aşa ceva.
— Nici nu e nevoie. Asta reiese din ce nu au spus. De ce nu mi-
au spus să vin direct la ambasadă? De ce nu mi-au ordonat s-o
fac? Acolo nimeni nu mă poate atinge, e teritoriu american. Dar n-
au făcut-o.
— Drumurile sunt supravegheate, ţi-au spus asta.
— Am acceptat ideea asta – orbeşte – până acum vreo treizeci de
secunde când mi-am dat brusc seama de ceva. De către cine? Cine
supraveghează drumurile?
— Evident Carlos. Oamenii lui.
— Tu şi cu mine ştim asta – ori, cel puţin, putem presupune
acest lucru – dar ei nu ştiu. N-oi fi ştiind eu cine naiba sunt şi de
unde vin, dar ştiu ce mi s-a întâmplat în ultimele douăzeci şi patru
de ore. Ei nu ştiu.
— Poate că presupun. Poate că au zărit indivizi ciudaţi,
aşteptând în maşini sau dând târcoale prea mult timp.
— Carlos e prea deştept pentru aşa ceva. În plus există destule
modalităţi pentru a lăsa o anumită maşină să pătrundă rapid pe
poarta ambasadei. Contingentele de puşcaşi marini care păzesc
ambasadele sunt pregătite pentru astfel de treburi.
— Te cred.
— Dar ei nici măcar n-au sugerat această soluţie. Trag de

410
vreme, mă pun să joc nu ştiu ce joc. De ce, fir-ar să fie?
— Ai spus chiar tu, Jason. N-au primit veşti de la tine de şase
luni. Sunt foarte precauţi.
— Dar de ce aşa? Dacă mă au înăuntrul ambasadei, pot să facă
ce vor. Mă au în puterea lor. În loc de asta, nu vor să se atingă de
mine, dar nici nu vor să mă piardă.
— Îl aşteaptă pe cel care trebuie să sosească de la Washington.
— Şi ce loc ar fi fost mai bun ca să-l aştept decât în ambasadă?
Bourne se ridică de pe scaun. Ceva nu e în regulă. Hai să mergem.

Lui Alexander Conklin, moştenitor al Treadstone, îi trebuiseră

fix şase ore şi douăsprezece minute pentru a traversa Atlanticul.
La întoarcere va lua primul zbor Concorde care pleca de la Paris
dimineaţa, va ateriza la Dullers la şapte şi jumătate, ora
Washington-ului şi la nouă va fi la Langley. Dacă îl căuta cineva
sau întreba unde a petrecut noaptea, un maior binevoitor de la
Pentagon era pregătit să dea un răspuns fals. Iar secretarului unu
de la ambasada din Paris îi va spune că, dacă pomeneşte vreodată
cuiva că a vorbit, fie şi numai o singură dată cu el, se va trezi în
cel mai umil post de ataşat, undeva prin Tierra del Fuego.
Conklin se duse direct la un telefon public şi formă numărul
ambasadei. Secretarul unu părea foarte satisfăcut.
— Totul merge conform planului, Conklin, spuse omul de la
ambasadă, lipsa apelativului „domnule” stabilind o relaţie de
egalitate. Bourne e iritat. În cursul ultimei convorbiri, m-a întrebat
de mai multe ori de ce nu-i se spune să vină aici.
— Da?
La început, Conklin fu surprins, dar apoi îşi dădu seama că
Delta simula reacţiile cuiva care nu ştia nimic despre cele
petrecute în Seventy-first Street. Dacă i s-ar fi spus să vină la
ambasadă, ar fi fugit mâncând pământul. Ştia foarte bine că nu
era permisă nici o legătură oficială, că Treadstone, fiind o strategie
discreditată, devenise o chestiune penibilă, de care nimeni nu voia
să afle.
— I-ai repetat că drumurile sunt supravegheate?
— Desigur. Şi pe urmă, culmea, m-a întrebat de către cine.
— Ce i-ai spus?
— Că ştie la fel ca şi mine şi că astfel de lucruri nu se discută la
telefon.
— Foarte bine. Şi s-a mulţumit cu asta?
— Ciudat e că da. A spus: „Înţeleg”. Atâta tot.

411
 — S-a răzgândit şi a cerut protecţie?
— A continuat să o refuze. Chiar şi atunci când eu am insistat.
Secretarul unu făcu o scurtă pauză. Nu vrea să fie urmărit, nu-i
aşa? întrebă el pe un ton confidenţial.
— Nu. Când aştepţi următorul apel?
— Peste vreo cincisprezece minute.
— Spune-i că ofiţerul de la Treadstone a sosit. Conklin scoase
din buzunar o hartă, împăturită astfel ca să se vadă o anumită
zonă, pe care era marcat cu cerneală albastră itinerariul. Spune-i
că întâlnirea a fost stabilită pentru ora unu şi jumătate pe drumul
dintre Chevreuse şi Rambouillet, la zece kilometri sud de
Versailles, la Cimeticre de Noblesse.
— Unu jumătate, drumul dintre Chevreuse şi Rambouillet…
cimitirul. Ştie cum să ajungă acolo?
— A mai fost acolo. Dacă zice că vine cu un taxi, spune-i să-şi ia
precauţiile obişnuite şi să dea drumul maşinii.
— Nu va părea ciudat? Pentru şofer, vreau să zic. Este o oră
bizară ca să viziteze un cimitir.
— Am zis ce să-i spui tu. Bineînţeles că nu va veni cu un taxi.
— Bineînţeles, fu de acord funcţionarul de la ambasadă,
reproşându-şi că-l luase gura pe dinainte. Dat fiind că nu l-am
sunat pe omul tău de aici, vrei să-l sun acum şi să-i spun că ai
sosit?
— Mă ocup eu de asta. Mai ai numărul lui?
— Da, desigur.
— Arde-l, porunci Conklin. Înainte să te ardă el pe tine. Te sun
iarăşi peste douăzeci de minute.

Un tren trecu duduind la etajul inferior al metroului, făcând să

vibreze peronul. Bourne puse în furcă receptorul telefonului de pe
perete şi rămase o clipă cu privirea aţintită în gol. Undeva, în
mintea lui, o altă uşă se deschisese parţial, lumina fiind însă
slabă, prea îndepărtată ca să vadă ce e înăuntru. Dar nişte imagini
păreau să se contureze. Pe drumul spre Rambouillet… pe sub o
poartă de fier forjat… o colină domoală cu marmură albă. Cruci –
mari, mai mari, monumente… şi statui peste tot. Le Cimeticre de
Noblesse. Un cimitir; mult mai mult însă decât un simplu loc de
odihnă pentru cei decedaţi. Un loc pentru întâlniri, la
înmormântări, în timp ce sicriele erau coborâte în gropi. Doi
bărbaţi îmbrăcaţi sobru, ca restul asistenţei, întâlnindu-se ca din
întâmplare, schimbând cuvintele pe care trebuiau să şi le

412
comunice reciproc.
Era un chip, dar împăienjenit, neclar; vedea doar ochii. Iar acel
chip neclar şi acei ochi aveau un nume. David… Abbott, Călugărul.
Bărbatul pe care îl cunoştea dar nu-l ştia. Creatorul Meduzei şi al
lui Cain.
Jason clipi de câteva ori şi scutură din cap ca pentru a alunga
pâcla. Se uită spre Marie care, la cincisprezece paşi mai încolo,
sprijinită de zid, studia mulţimea, încercând să vadă dacă îi
urmărea cineva. Numai că în acea clipă Marie se uita la el, cu o
expresie îngrijorată pe chip. Bourne dădu din cap ca să o
liniştească. Nu era nimic rău; îi veniseră în minte imagini. Mai
fusese în acel cimitir. Se apropie de Marie şi o luară împreună spre
ieşire.
— E aici, spuse Bourne. Treadstone a sosit. Urmează să mă
întâlnesc cu el lângă Rambouillet. Într-un cimitir.
— O idee cam sinistră. De ce tocmai un cimitir?
— Cred că e un loc menit să mă liniştească.
— Dumnezeule! Cum aşa?
— Am mai fost acolo. M-am întâlnit acolo cu oameni… cu un
om. Dându-mi întâlnire în acest loc neobişnuit, individul abia sosit
vrea să îmi spună că este într-adevăr de la Treadstone.
Marie îl luă de braţ în timp ce urcau treptele către stradă.
— Vreau să merg cu tine.
— Regret.
— Nu mă poţi lăsa pe dinafară!
— Trebuie, fiindcă nu ştiu ce voi găsi acolo. Şi dacă nu este ce
sper eu, vreau să am pe cineva de partea mea.
— Dragul meu, e o prostie! Eu sunt vânată de poliţie. Dacă mă
găsesc mă vor trimite înapoi la Zurich cu primul avion, chiar tu ai
spus-o. La ce ţi-aş putea servi fiind la Zurich?
— Nu tu. Villiers. El are încredere în noi, în tine. Dacă până în
zori nu mă întorc sau nu te sun, poţi să iei legătura cu el şi să-i
explici. El este sigura noastră şansă de rezervă. Mai bine zis, soţia
lui – prin el.
Marie dădu din cap, supunându-se logicii acestui raţionament.
— Cum ajung la Rambouillet?
— Avem o maşină, ai uitat? Te duc pe tine la hotel şi pe urmă
mă îndrept spre garaj.
Intră în liftul blocului-garaj din Montmartre şi apăsă butonul
pentru etajul patru. Era cu gândul la un cimitir undeva între
Chartreuse şi Rambouillet, la drumul pe care îl mai străbătuse,

413
neavând însă nici o idee când sau în ce scop.
Din cauza asta şi voia să plece într-acolo chiar acum, imediat,
înainte de ora întâlnirii. Dacă imaginile care-i veneau în minte nu
erau complet deformate, cimitirul era imens. Oare unde se găsea
locul de întâlnire, printre atâtea hectare de morminte şi de statui?
Voia să ajungă acolo pe la ora unu, lăsându-şi o jumătate de oră la
dispoziţie pentru a se plimba pe alei, aşteptând să zărească nişte
faruri sau un semnal. Probabil că îşi va aminti şi alte lucruri.
Uşa liftului se deschise scârţâind. Parcarea era pe trei sferturi
ocupată de maşini, însă altminteri pustie. Jason încercă să-şi
amintească unde parcase Renault-ul; undeva într-un colţ, parcă,
dar pe dreapta sau pe stânga? O luă spre stânga; liftul fusese în
stânga atunci când urcase cu maşina, cu câteva zile în urmă. Se
opri, dându-şi seama că era ilogic. Liftul fusese în stânga lui când
intrase, nu după ce parcase maşina; atunci fusese în dreapta lui,
în diagonală. Se răsuci cu o mişcare rapidă, cu gândul la drumul
dintre Chartreuse şi Rambouillet.
Că, de vină a fost mişcarea neaşteptată, schimbarea bruscă de
direcţie ori lipsa de experienţă a celui ce stătea la pândă, Bourne
nu ştia şi nici n-avu timp să se gândească la asta. Oricum, cert
este că acel moment îi salvă viaţa. Capul unui om se ascunse
repede după capota unei maşini din al doilea rând din dreapta lui;
individul îl urmărea. Unul mai cu experienţă s-ar fi ridicat în
picioare, ţinând un inel cu chei pe care, chipurile, l-ar fi scăpat pe
jos, sau s-ar fi prefăcut că verifică un ştergător şi pe urmă s-ar fi
îndepărtat. În nici un caz n-ar fi făcut ce făcuse tipul ăsta; să se
lase în jos riscând astfel să fie văzut.
Jason continuă să meargă cu pas egal, concentrându-se acum
asupra acestei noi evoluţii. Cine era acest om? Cum îl găsiseră?
Deodată, îşi dădu seama că la ambele întrebări exista un răspuns
cât se poate de simplu şi se simţi ca un tâmpit. Răspunsul era
funcţionarul de la Auberge du Coin.
Ca întotdeauna, Carlos procedase cu meticulozitate. Nu fusese
probabil nici o problemă să obţină descrierea Renault-ului negru şi
pe urmă să-şi trimită întreaga armată să-l caute în tot oraşul. O
căutare obositoare, dar uşurată de faptul că Bourne nici măcar nu
schimbase plăcile de înmatriculare. Oare de câte ceasuri era
garajul supravegheat fără întrerupere? Câţi oameni se aflau acolo?
Unde, înăuntru, afară? Cât de repede vor sosi şi alţii? Oare va
apărea şi Carlos?
Întrebările nu aveau rost. Trebuia să scape de acolo. Poate că

414
fără maşină ar izbuti, însă nu putea să se lipsească de un mijloc
de transport; şi avea nevoie de el chiar acum. Nici un taxi nu ar
accepta să ducă pe cineva la ora unu noaptea până la un cimitir de
pe lângă Rambouillet. Şi nu mai avea timp cât să se bizuie pe
posibilitatea de a fura o maşină de pe stradă.
Se opri, scoţând din buzunar ţigările şi chibriturile. Apoi,
aprinzând un chibrit, îşi făcu mâinile căuş pentru a ocroti flacăra
şi lăsă capul într-o parte. Cu coada ochiului zări o siluetă –
pătrăţoasă, masivă; individul se ascunsese iarăşi, de data asta
după portbagajul unei maşini aflate mai aproape.
Jason se lăsă pe vine, se răsuci spre stânga şi se aruncă între
două maşini parcate, amortizându-şi căderea cu palmele, nefăcând
practic nici un zgomot. Se târî spre dreapta ca un păianjen
mergând pe plasă. Ajunse în spatele individului; se ridică în
genunchi şi aruncă o privire pe după un far. Individul masiv era
acolo, în picioare. Era, în mod evident, nedumerit, căci se apropie
şovăielnic de Renault, mergând aplecat, încercând să vadă dincolo
de parbriz. Numai că nu era nimeni şi asta îl sperie şi mai tare.
Trase adânc aer în piept pregătindu-se să o ia la fugă. Fusese
păcălit şi nu avea de gând să stea să aştepte urmarea. Din asta
Bourne îşi dădu seama că individului i se spusese că omul cu
Renault-ul este extrem de periculos. Individul începu să alerge
spre rampa de ieşire.
Acum. Jason ţâşni în sus şi o luă la goană, ajungându-l din
urmă pe cel care fugea. I se aruncă în spate şi-l trânti la podea. Îi
răsuci gâtul vânjos, izbindu-l cu ţeasta de ciment, degetele de la
mâna stângă presându-i orbitele ochilor.
— Ai exact cinci secunde să-mi spui cine e afară, zise el în
franceză, amintindu-şi de faţa schimonosită a unui alt francez,
într-un lift la Zurich. Spune-mi! Acum!
— Un om, unul singur, atât!
Bourne îi smuci iarăşi gâtul, apăsându-l mai tare pe ochi.
— Unde?
— Într-o maşină, îngăimă individul. Parcată peste drum.
Dumnezeule, mă sufoci, mă orbeşti!
— Încă nu. Ce fel de maşină?
— Străină. Nu ştiu, cred că italienească. Sau americană, nu
ştiu! Te rog! Ochii mei!
— Culoarea!
— Închisă! Verde, albastră, foarte închisă. Dumnezeule!
— Eşti omul lui Carlos, nu-i aşa?

415
 — Al cui?
Jason smuci din nou.
— Ai auzit – eşti de-al lui Carlos!
— Nu cunosc nici un Carlos. Noi trebuie să-l sunăm pe un tip;
avem un număr. Asta e tot ce trebuie să facem.
— I s-a telefonat?
Individul nu răspunse. Bourne îşi înfipse degetele mai adânc.
— Spune-mi!
— Da. Trebuia s-o fac!
— Când?
— Acum câteva minute. De la telefonul public de pe a doua
rampă. Dumnezeule! Nu văd!
— Ba vezi. Ridică-te!
Jason îi dădu drumul şi îl săltă în picioare.
— Treci la maşină. Rapid!
Îl împinse printre maşinile staţionate, până lângă Renault.
Individul încercă să protesteze.
— Ai auzit ce-am spus. Repede! strigă Jason.
— Eu câştig numai câţiva franci.
— Pot să şofezi pentru ei.
Îl îmbrânci în maşină. Peste câteva clipe, micul automobil negru
coborî rampa de ieşire, ajungând în dreptul cabinei de sticlă a
paznicului. Jason şedea pe bancheta din spate, cu pistolul proptit
în ceafa individului de la volan. Îi întinse paznicului tichetul şi o
bancnotă, pe care acesta le luă rapid.
— Condu! spuse Bourne. Fă exact ce ţi-am spus!
Individul apăsă pe acceleraţie şi Renault-ul ieşi în viteză. Cu
roţile scrâşnind, făcu în stradă o întoarcere de o sută optzeci de
grade, oprind brusc în faţa unui Chevrolet verde închis. În spatele
lor se deschise o portieră şi se auziră paşi apropiindu-se în fugă.
— Jule! Que sepasse-t-il? C’est toi qui conduis? 76
În dreptul geamului deschis se ivi o figură. Bourne ridică
pistolul, cu ţeava îndreptată spre capul tipului.
— Dă-te cu doi paşi înapoi, spuse el în franceză. Nu mai mult,
doar doi. Şi stai pe loc. Îl bătu pe umăr pe individul numit Jules.
Coboară. Încet!
— Noi trebuia doar să te urmărim, protestă Jules, punând
piciorul pe asfalt. Să te urmărim şi să raportăm unde te afli.
— Veţi face mai mult decât atât, spuse Bourne, coborând din

76
Jules! Ce se întâmplă? Conduci tu? (fr.).

416
Renault şi luând cu el harta Parisului, pe care o avea în maşină.
Mă veţi conduce chiar voi. Un timp. Urcaţi în maşina voastră,
amândoi!
La opt kilometri în afara Parisului, îi puse pe cei doi să coboare
din maşină. Se aflau pe o şosea slab luminată. De cinci kilometri
nu mai trecuseră pe lângă nici un fel de magazine, case sau cabine
telefonice.
— Care e numărul la care vi s-a spus să sunaţi? întrebă Jason.
Nu mă minţiţi. Aţi avea necazuri şi mai mari.
Jules i-l dădu. Bourne se urcă la volanul Chevrolet-ului.
Bătrânul în haine ponosite şedea ghemuit în interiorul cabinei,
lângă telefon. Micul restaurant era închis, dar lui îi permisese să
rămână acolo un prieten vechi, din vremurile bune. Stătea cu
privirea aţintită pe aparatul de pe perete, întrebându-se când va
suna oare. Era doar o chestiune de timp. Iar după ce va suna, el,
la rândul lui, va da un telefon şi vremurile bune se vor întoarce
pentru totdeauna. Căci el va fi singura legătură cu Carlos. Această
veste se va răspândi printre toţi bătrâneii şi el se va bucura iarăşi
de respect.
Sunetul ascuţit al telefonului îl trezi din visare. Apucă
receptorul cu inima bătându-i de nerăbdare. Era semnalul. Cain
era încolţit! Zilele de aşteptare pline de răbdare se dovedeau a fi
preludiul unei vieţi mai bune.
— Da?
— Aici Jules! se auzi vocea gâjâită.
Bătrânul se făcu pământiu la faţă, bătaia din pieptu-i devenind
atât de puternică că abia mai auzea lucrurile îngrozitoare care i se
spuneau.
Era un om mort.
Tremurul care-l cuprinsese era acum însoţit de explozii stacojii.
Nu mai avea aer.
Cerşetorul se prăbuşi pe podea, cu receptorul încă în mână şi
firul acestuia stând să plesnească. Rămase cu ochii pe oribilul
aparat care-i adusese oribila veste. Ce putea să facă?
Bourne cobora pe aleea dintre morminte, străduindu-se să-şi
lase mintea să zburde liberă, aşa cum îi spusese Washburn, parcă
într-o altă viaţă, la Port Noir. Acum era într-adevăr momentul să
fie ca un burete, căci trebuia să-l facă pe omul de la Treadstone să
înţeleagă. Să-l facă să înţeleagă că el încerca, cu maximă
concentrare, să priceapă ceva din ceea ce nu-şi amintea, să
găsească o semnificaţie imaginilor care-i veneau pe neaşteptate în

417
minte. Nu încălcase nici o înţelegere pe care o avuseseră, indiferent
care va fi fost ea; nu trădase şi nici nu dăduse bir cu fugiţii…
Adevărul era mult mai simplu: el era un infirm.
Trebuia să-l găsească pe omul de la Treadstone. Oare unde se
afla? Unde se aştepta acesta să-l găsească pe el? Jason ajunsese la
cimitir cu mult înainte de unu, Chevrolet-ul fiind o maşină mult
mai rapidă decât Renault-ul hârbuit. Depăşise poarta, mai
mersese câteva sute de metri şi parcase maşina într-un loc
suficient de ascuns privirilor, în afara carosabilului. Când o luase
înapoi spre poarta cimitirului, începuse să plouă. Era o ploaie rece,
de martie, însă domoală, parcă nevrând să tulbure tăcerea locului.
Trecu pe lângă un grup de morminte înconjurate cu un gărduleţ
scund de fier. Monumentul din mijloc era o cruce de alabastru ce
se înălţa la peste doi metri. Se opri o clipă în faţa ei. Oare mai
fusese cândva aici? Era oare aceasta o altă uşă ce se deschidea în
mintea lui? Sau încerca cu prea multă disperare să găsească o
astfel de uşă? Şi deodată îşi aminti. Nu din cauza grupului de
morminte, nu din cauza gărduleţului de fier sau a crucii. O ploaie
neaşteptată. O mulţime în doliu adunată în jurul unei gropi,
umbrelele deschizându-se. Şi doi bărbaţi apropiindu-se unul de
altul, umbrelele lor atingându-se, scurte scuze murmurate în şoaptă,
în timp ce un plic maro trecea dintr-o mână în alta, dintr-un buzunar
în altul, fără ca cineva din jur să observe.
Şi mai era ceva. O imagine declanşată de altă imagine, pe care o
văzuse doar cu câteva minute în urmă. Ploaia şiroind pe marmura
albă; nu o ploaie măruntă şi rece, ci o ploaie torenţială, bătând
într-o suprafaţă albă strălucitoare… şi coloane… şiruri de coloane
în toate părţile, o replică în miniatură a unui monument antic.
De cealaltă parte a colinei. Lângă poartă. Un mausoleu alb, o
versiune în mic a Parthenonului. Trecuse pe lângă el cu nici cinci
minute în urmă, uitându-se la el fără să îl vadă. Acela era locul
unde se iscase ploaia neaşteptată, unde se atinseseră cele două
umbrele şi unde fusese pasat un plic. Se uită la cadranul cu fosfor
al ceasului. Era unu şi paisprezece minute. O luă la fugă înapoi pe
alee în sus. Era încă destul de devreme. Mai avea timp să observe
farurile unei maşini sau scăpăratul unui chibrit, sau…
Fascicolul unei lanterne. Acolo, la poalele colinei. Se mişca în
sus şi în jos, îndreptându-se din când în când către poartă ca şi
cum s-ar fi aşteptat să apară cineva. Bourne simţi o dorinţă
aproape nestăpânită să se repeadă printre şirurile de morminte şi
de statui, strigând cât îl ţinea gura. Sunt aici. Sunt eu. Vă înţeleg

418
mesajul. M-am întors! Am atâtea să vă spun… şi voi trebuie să-mi
spuneţi atât de multe!
Dar nu strigă şi nici nu alergă. În primul rând, trebuia să dea
dovadă de stăpânire de sine. Trebuia să arate complet lucid –
sănătos la minte în limitele memoriei sale.
Era însă ciudat în privinţa fascicolului lanternei din vale. Se
mişca scurt pe verticală, ca şi cum cel care o ţinea s-ar fi adresat
altui individ. Aşa şi era. Jason se lăsă pe vine încercând să vadă
prin ploaia rece şi măruntă. Privirea îi fu atrasă de o reflecţie de
lumină ce se zărea de câte ori raza lanternei se punea pe obiectul
din faţa ei. Se târî înainte, cu trupul aproape de pământ,
străbătând practic vreo treizeci de metri în câteva secunde, cu
privirea aţintită în continuare pe fascicol şi pe ciudata reflecţie.
Acum vedea mai bine; se opri. Erau doi oameni, unul ţinând
lanterna, celălalt o puşcă cu ţeava scurtă. Bourne cunoştea foarte
bine acest fel de armă, care la treizeci de paşi putea să salte un om
doi metri de la pământ. Ciudată armă pentru un ofiţer trimis de la
Washington.
Fascicolul de lumină se îndreptă spre o latură a mausoleului
alb; silueta care ţinea puşca se strecură repede în dosul unei
coloane, la numai vreo şase metri distanţă de cel cu lanterna.
Jason nu stătu pe gânduri; ştia ce are de făcut. Poate că exista
vreo obligaţie pentru prezenţa armei ucigaşe, dar nu putea permite
ca ea să fie folosită contra lui. Stând în genunchi, evaluă distanţa
şi îşi căută puncte unde să se poată ascunde şi să fie la adăpost.
Porni înainte, ştergându-şi stropii de ploaie de pe faţă. Îşi pipăi
pistolul de la brâu, deşi ştia că nu-l putea folosi.
Se strecură mergând din piatră funerară în piatră funerară, din
statuie în statuie, descriind un semicerc aproape complet. Se afla
la cinci metri de mausoleu, omul cu arma ucigaşă stătea lângă
coloana din colţul stâng, sub micul portic, adăpostindu-se de
ploaie. Îşi pipăie puşca cu voluptate aproape sexuală.
Acum. Bourne ieşi de după piatra funerară, mergând în patru
labe pe iarba udă, până ajunse la doi metri de individ. Ţâşni în
picioare, ca o panteră silenţioasă, apucând cu o mână ţeava puştii
şi cu cealaltă părul tipului. Capul acestuia se lăsă pe spate cu
gâtul întins. Îl izbi de marmura albă cu atâta forţă că horcăitul
înăbuşit ce urmă fu semn sigur de comoţie gravă. Individul se
înmuie şi Jason îl propti de perete, lăsându-l apoi să alunece jos,
între coloane. Îl percheziţionă, scoţând un Magnum automatic
dintr-un toc de piele cusut în căptuşeala jachetei, un cuţit ascuţit

419
ca briciul dintr-o teacă de la brâu şi un mic revolver dintr-un toc
prins la gleznă. Nimic ce să semene, măcar pe departe, cu dotarea
armatei. Acesta era un ucigaş plătit.
Zdrobeşte-i degetele. Bourne îşi aminti aceste cuvinte rostite de
bărbatul cu ochelari cu rame aurii, la Zurich. Violenţa avea şi ea o
raţiune. Jason apucă mâna dreaptă a individului şi îi dădu
degetele peste cap până ce le auzi trosnind; făcu acelaşi lucru cu
mâna stângă, proptindu-i între timp capul în gură, ca să nu poată
scoate vreun sunet. Acum mâinile nu mai puteau ţine o armă sau
să servească drept armă.
Jason se ridică în picioare şi se uită pe după coloană. Ofiţerul
de la Treadstone ţinea acum fascicolul lanternei îndreptat spre
pământ, în faţa lui. Omul se întoarse către poartă, făcând un pas
într-acolo, ca şi cum ar fi auzit ceva. Abia acum Bourne observă
bastonul, văzu că şchioapătă. Ofiţerul de la Treadstone era
infirm… tot aşa cum şi el era un infirm.
Jason se retrase rapid după prima piatră funerară şi aruncă o
privire pe lângă marginea ei de marmură. Ofiţerul de la Treadstone
se uita în continuare spre poartă. Bourne se uită la ceas: era unu
şi douăzeci şi şapte. Mai rămânea timp. Se desprinse de locul
acela, se târî pe pământ până ce ieşi din raza vizuală şi apoi,
ridicându-se, alergă până la vârful colinei. Stătu o clipă pe loc, ca
să-şi recapete suflul, apoi băgă mâna în buzunar după un plic de
chibrituri. Protejându-l de ploaie, rupse un chibrit şi îl aprinse.
— Treadstone? spuse el destul de tare ca să poată fi auzit de
jos.
— Delta!
Cain este pentru Charlie şi Delta este pentru Cain. De ce omul de
la Treadstone folosea numele de Delta şi nu pe cel de Cain? Delta
nu făcea parte din Treadstone; el dispărea o dată cu Meduza.
Jason începu să coboare colina, ploaia biciuindu-i faţa. Duse
instinctiv mâna la pistolul de la brâu.
Ajunse pe mica pajişte din faţa mausoleului alb. Omul de la
Treadstone se îndreptă şchiopătând spre el, apoi se opri şi ridică
lanterna, lumina ei puternică făcându-l pe Bourne să mijească
ochii şi pe urmă să-i întoarcă capul.
— A trecut multă vreme, spuse ofiţerul infirm, coborând
lanterna. Numele meu e Conklin, în caz că ai uitat.
— Mulţumesc. Uitasem. Ăsta e doar unul din lucruri.
— Din care lucruri?
— Pe care le-am uitat.

420
 — Totuşi ţi-ai amintit de acest loc. Mi-am închipuit că-ţi vei
aminti. Am citit jurnalul lui Abbott; aici v-aţi întâlnit ultima dată.
În timpul înmormântării nu ştiu cărui ministru, aşa e?
— Nu ştiu. Despre asta trebuie să vorbesc mai întâi. Nu aţi avut
veşti de la mine de peste şase luni. Există o explicaţie.
— Zău? Hai s-o auzim.
— Ca să n-o lungesc, am fost rănit, împuşcat, efectul rănilor
provocând o gravă… dislocare. Dezorientare cred că e un termen
mai potrivit.
— Sună bine. Ce înseamnă asta?
— Am suferit o pierdere de memorie. Totală. Am petrecut luni de
zile pe o insulă din Mediterana – la sud de Marsilia – neştiind cine
sunt şi de unde vin. Există un medic, un englez pe nume
Washburn, care a ţinut un dosar medical. El poate să confirme
spusele mele.
— Sunt convins, spuse Conklin dând din cap. Şi pun pariu că
dosarul ăla e foarte voluminos. Doar ai plătit destul, ce naiba!
— Ce vrei să spui?
— Şi noi avem o evidenţă. Un funcţionar superior de la o bancă
din Zurich, crezând că este testat de Treadstone, a transferat un
milion şi jumătate de franci elveţieni la Marsilia într-un cont căruia
să nu i se poată da de urmă. Mulţumesc pentru că ne-ai dat
numele.
— Asta face parte din ceea ce trebuie să înţelegi. Eu nu ştiam.
Omul mi-a salvat viaţa, m-a refăcut din bucăţele. Când am fost
adus la el, eram aproape un cadavru.
— Aşa că te-ai gândit că un milion de dolari e o răsplată
potrivită, nu-i aşa? Cu complimentele Treadstone.
— Ţi-am spus, nu ştiam. Treadstone nu exista pentru mine; în
multe privinţe încă nici acum nu există.
— Uitasem. Ţi-ai pierdut memoria. Care era cuvântul?
Dezorientare.
— Da, dar nu este destul de expresiv. Cuvântul este amnezie.
— Hai să rămânem la dezorientare. Pentru că se pare că te-ai
orientat direct spre Zurich, direct la Gemeinschaft.
— Aveam un negativ implantat chirurgical lângă şold.
— Bineînţeles; ai insistat să-ţi se implanteze. Câţiva dintre noi
am înţeles de ce. Este cea mai bună asigurare pe care o poţi avea.
— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Tu nu poţi să înţelegi acest lucru?
— Sigur, ai găsit negativul, pe care era doar un număr şi ţi-ai
luat de îndată numele de Jason Bourne.

421
 — Nu aşa s-a întâmplat! În fiecare zi aflam câte ceva, pas cu
pas, aveam mereu câte o revelaţie. Un funcţionar de hotel mi-a
spus Bourne; numele de Jason nu l-am aflat decât la bancă.
— Unde ai ştiut exact ce ai de făcut, îl întrerupse Conklin. N-ai
avut nici o ezitare. Ai intrat şi ai ieşit şi patru milioane au
dispărut.
— Washburn mi-a spus ce să fac!
— Şi pe urmă a apărut o femeie, care cu totul întâmplător era
un geniu al finanţelor, care ţi-a spus cum să procedezi cu restul.
Şi înainte de asta l-ai lichidat pe Chernak în Lowenstrasse şi alţi
trei oameni pe care noi nu-i ştiam, dar cu siguranţă că ei te ştiau
pe tine. Iar aici la Paris, un altul împuşcat într-o camionetă de
transport bancar, încă un complice? Care a acoperit toate urmele.
Până când n-a mai rămas decât un lucru de făcut. Pe care tu – tu,
nemernicule – l-ai făcut.
— Ascultă-mă! Indivizii ăia au încercat să mă ucidă, mă vânau
încă de la Marsilia. În rest, sincer, nu ştiu despre ce vorbeşti.
Uneori îmi vin în minte lucruri. Chipuri, străzi, clădiri; alteori doar
imagini pe care nu le pot localiza, dar ştiu că înseamnă ceva. Şi
nume – nume însă fără chip. Lua-te-ar naiba, sunt amnezic! Ăsta e
adevărul!
— Nu cumva unul din acele nume e Carlos?
— Da şi o ştii bine. Tocmai asta este; tu ştii mult mai multe
decât ştiu eu. Pot să recit o mie de fapte privitoare la Carlos, dar
nu ştiu de ce. Un tip care e acum în drum spre Asia mi-a spus că
am avut o înţelegere cu Treadstone. Tipul lucra cu Carlos. Mi-a
spus că acest Carlos ştie. Că acest Carlos era pe urmele mele, că
voi aţi lansat ştirea că eu am trădat. El nu putea să priceapă
strategia, iar eu n-aveam ce să-i spun. Voi aţi crezut că am trădat
fiindcă n-aţi avut veşti de la mine, iar eu nu puteam lua legătura
cu voi pentru că nu ştiam cine sunteţi. Nici acum nu ştiu cine
sunteţi!
— Presupun că nici de Călugăr nu ai auzit.
— Ba da… Călugărul. Numele lui era Abbott.
— Bravo. Dar Yachtsman? Ţi-i aminteşti pe Yachtsman şi pe
soţia lui, nu-i aşa?
— Numele da, dar fără chipuri.
— Elliot Stevens?
— Nimic…
— Sau… Gordon Webb.
Conklin rosti numele încet.

422
 — Poftim?
Bourne simţi o tresărire în piept, pe urmă o durere înţepătoare,
sfâşietoare ce-l străpunse de la tâmple spre ochi. Avea ochii în
flăcări! Flăcări! Explozii şi beznă, vânt şi durere… Almanah către
Delta! Abandonează, abandonează! Vei face cum ţi s-a ordonat!
Abandonează!
— Gordon… Jason îşi auzi propriul glas, dar era undeva departe
într-o vijelie de departe.
Închise ochii, ochii care îl ardeau atât de tare şi încercă să
înlăture pâcla. Când îi deschise, nu fu deloc uimit să-l vadă pe
Conklin cu pistolul îndreptat spre capul lui.
— Nu ştiu cum ai făcut-o, dar ai făcut-o. Singurul lucru care
mai rămăsese de făcut şi tu l-ai făcut. Te-ai întors la New York şi i-
ai lichidat pe toţi. I-ai măcelărit, nemernicule. Aş da orice să te pot
duce înapoi cu mine, să te văd legat pe un scaun electric, dar
neputând s-o fac, aleg soluţia ce-mi mai rămâne. Te voi ucide eu
însumi.
— N-am fost la New York de luni de zile. Înainte de asta, nu ştiu
– dar nu de o jumătate de an încoace.
— Mincinosule! De ce n-ai făcut-o cu adevărat cum trebuie? De
ce nu te-ai planificat astfel ca să ajungi şi la înmormântări? Cea a
Călugărului a fost chiar alaltăieri; ai fi văzut o mulţime de vechi
prieteni. Şi cea a fratelui tău! Dumnezeule! Ai fi putut să stai
alături de soţia lui, la biserică. Ba chiar să ţii un discurs funebru,
aşa ar fi fost mai interesant. Măcar să fi vorbit frumos de fratele pe
care l-ai ucis.
— Frate?… Încetează! Pentru numele lui Dumnezeu, încetează!
— De ce aş face-o? Cain trăieşte! Noi l-am creat şi el a înviat!
— Eu nu sunt Cain. El nu a existat niciodată! Eu n-am fost
niciodată!
— Deci ştii! Mincinosule! Nemernicule!
— Lasă pistolul ăla. Ţi-am spus, lasă-l jos.
— Nici o şansă. Mi-am jurat mie însumi să-ţi dau două minute,
fiindcă voiam să văd ce eşti în stare să născoceşti. Ei bine, am
auzit. Pute a minciună. Cine ţi-a dat dreptul? Cu toţii pierdem câte
ceva; face parte din riscurile meseriei şi, dacă nu-ţi place, te laşi de
meserie. Dacă nu te poţi adapta, te dai dispărut; asta am crezut că
ai făcut şi eram dispus să te las în voie, să-i conving şi pe ceilalţi
să te lase să dispari! Dar nu, tu ai revenit şi ţi-ai întors pistolul
împotriva noastră.
— Nu! Nu e adevărat!

423
 — Spune-le asta celor de la laborator, care au opt cioburi de
sticlă, pe care se văd clar două amprente. Arătătorul şi al treilea
deget de la mâna dreaptă. Ai fost acolo şi ai măcelărit cinci oameni.
Tu – unul dintre ei – ţi-ai scos armele – la plural – şi i-ai lichidat. O
înscenare perfectă. O strategie discreditată. Diverse cartuşe, mai
multe gloanţe, infiltrare. S-a terminat cu Treadstone şi tu pleci
nestingherit.
— Nu, greşeşti! A fost Carlos, nu eu, Carlos! Dacă ce spui tu s-a
petrecut în Seventy-first Street, el a fost! El ştie. Ei ştiu. O casă de
pe Seventy-first Street. Numărul 139. Ei ştiu despre ea!
Conklin dădu din cap, cu privirea sumbră, în care se citea ura.
— Perfect aranjat, spuse el. Principalul pion al strategiei încheie
un târg cu cel care era de fapt ţinta. Cu ce te-ai mai ales, pe lângă
cele patru milioane? Carlos ţi-a promis imunitate? Voi doi faceţi o
pereche adorabilă.
— E o tâmpenie!
— Dar corectă. Înainte de ora şapte şi jumătate de vinerea
trecută, doar nouă oameni în viaţă cunoşteau acea adresă. Patru
au fost ucişi, iar noi suntem ceilalţi patru. Dacă adresa a fost
aflată de Carlos, un singur om putea să i-o dea. Tu!
— Cum puteam s-o fac? Eu nu o cunoşteam. Nu o cunosc.
— Tocmai ai spus-o.
Mâna stângă a lui Conklin se strânse pe baston; se pregăti să
tragă, proptindu-se mai bine în baston.
— Nu! strigă Bourne, ştiind că e inutil.
În timp ce striga, se răsuci spre stânga, izbind cu piciorul drept
mâna ce ţinea pistolul. În mintea lui răsuna un urlet silenţios, un
cuvânt necunoscut: Che-sah! Conklin căzu pe spate, trăgând
aiurea în sus. Jason se răsuci iarăşi, lăsându-se în jos, dând un
şut pistolului, care zbură din mâna ce-l ţinea.
Conklin se rostogoli pe pământ, cu privirea îndreptată spre
coloanele mausoleului, aşteptând de acolo explozia care să-i ucidă
adversarul. Nimic! Omul de la Treadstone se rostogoleşte iarăşi,
spre dreapta, cu trăsăturile crispate, privirea îndreptată acum
spre… Mai era cineva!
Bourne se ghemui şi se aruncă în diagonală spre spate exact în
clipa când răsunară patru împuşcături în succesiune rapidă. Se
dădu de-a dura scoţând între timp pistolul de la brâu. Prin ploaie,
îl zări pe individ: o siluetă ce se înălţa deasupra unui mormânt.
Trase de două ori; omul se prăbuşi. La trei metri distanţă, Conklin
pipăia febril iarba udă din jur, sperând să simtă oţelul unui pistol.

424
Bourne ţâşni în picioare şi, apropiindu-se de el, îl înşfacă de părul
ud, cu cealaltă mână lipindu-i de ţeastă ţeava pistolului. Dinspre
coloanele mausoleului se auzi un vaiet prelung, cutremurător.
— Ăsta e ucigaşul plătit de tine, spuse Jason, smucind de părul
lui Conklin. În ziua de azi Treadstone are nişte angajaţi foarte
bizari. Cine este celălalt?
— A fost un om mai de nădejde decât ai fost tu vreodată,
răspunse Conklin, cu chipul schimonosit, lucind de apă, luminat
de lanterna care căzuse la câţiva paşi. Ei toţi sunt aşa. Cu toţii au
pierdut la fel de mult ca tine, dar ei n-au trădat niciodată. Putem
conta pe el!
— Orice ţi-aş spune, tu nu mă crezi. Nu vrei să mă crezi!
— Pentru că ştiu ce eşti, ce ai făcut. Şi tocmai mi-ai confirmat.
Poţi să mă omori pe mine, dar tot te vor prinde. Tu eşti din cel mai
rău soi. Îţi închipui că eşti deosebit. Întotdeauna ai fost aşa. Te-am
văzut după Phnom Penh… acolo toată lumea a pierdut ceva sau pe
cineva, dar pentru tine asta n-a contat. Nu contai decât tu! Şi pe
urmă în Meduza! Pentru Delta nu existau reguli! Bestia voia doar
să ucidă. Din soiul ăsta sunt cei care trădează. Da, am pierdut şi
eu, dar n-am trădat niciodată. Haide! Omoară-mă! Pe urmă poţi să
te duci înapoi la Carlos. Dar când vor vedea că nu m-am întors, ei
vor şti şi vor veni după tine, nu se vor lăsa până nu te termină.
Haide! Trage!
Conklin striga, dar Bourne abia îl auzea. Două cuvinte
declanşaseră în tâmplele lui zvâcniri dureroase. Phnom Penh!
Phnom Penh. Moarte în cer, moarte din cer. Moartea celor tineri şi a
celor foarte tineri. Ţipete de păsări şi urlete de motoare şi duhoarea
pestilenţială a junglei… şi un râu. Era iarăşi, orbit, cuprins de
flăcări.
Între timp, omul de la Treadstone începuse să se târască,
disperat, agăţându-se cu mâinile de iarbă udă. Jason clipi de mai
multe ori, încercând să revină la prezent. Îşi dădu seama că
trebuie să ridice pistolul şi să tragă. Căci Conklin îşi găsise arma.
Dar Bourne nu fu în stare să apese pe trăgaci.
Se aruncă spre dreapta, rostogolindu-se pe iarbă, către
coloanele de marmură ale mausoleului. Conklin trăgea aiurea,
nefiind în stare să ţintească cu o mână sigură. Apoi împuşcăturile
încetară. Jason se ridică în picioare, cu faţa lipită de piatra netedă
şi udă. Se uită pe după coloană, cu automatul ridicat; trebuia să-l
ucidă pe acest om, căci dacă nu, el avea să-l ucidă, să o ucidă pe
Marie, zicând că ei doi lucrează pentru Carlos.

425
 Conklin şontâcăia jalnic, către poartă, întorcând mereu capul
cu pistolul în mână, încercând să ajungă la maşina aflată afară pe
şosea. Bourne ridică arma, având silueta invalidă exact pe linia de
ochire. Într-o jumătate de secundă totul ar putea fi încheiat,
duşmanul lui de la Treadstone mort, cu moartea lui câştigând o
şansă, căci la Washington existau şi oameni rezonabili.
Dar nu putu s-o facă; nu fu în stare să apese pe trăgaci. Lăsă
arma în jos, uitându-se cum Conklin se urcă şchiopătând în
maşină.
Maşina. Trebuia să ajungă înapoi la Paris. Exista o modalitate.
Existase tot timpul. Ea existase.

Ciocăni în uşă, mintea între timp lucindu-i cu febrilitate,

începea să i se contureze o strategie. Marie recunoscu bătaia şi îi
deschise.
— Dumnezeule, în ce hal eşti! Ce s-a întâmplat?
— Nu-i timp acum, spuse el, repezindu-se la telefon. A fost o
cursă. Ei sunt convinşi că am trădat, că m-am vândut lui Carlos.
— Poftim?
— Spun că m-am dus la New York vinerea trecută, că am ucis
cinci oameni… printre care unul care-mi era frate. Jason închise o
clipă ochii. A existat un frate – există un frate. Nu ştiu. Nu pot să
mă gândesc la asta.
— Dar n-ai plecat deloc din Paris! Poţi să dovedeşti asta.
— Cum? N-aş fi avut nevoie decât de opt, zece ore. Şi lor asta le
e de ajuns. Cine să depună mărturie în favoarea mea?
— Eu. Ai fost cu mine.
— Ei cred că tu îmi eşti complice, spuse Bourne, ridicând
receptorul şi formând un număr. La furt, la trădare, povestea cu
Port Noir, totul. Carlos a aranjat totul până la ultimul ciob purtând
o amprentă. Iisuse! Ce le-a aranjat!
— Ce faci? Pe cine suni?
— Ultima noastră şansă. Singura. Villiers. Soţia lui Villiers. O
vom face să vorbească, chiar dacă trebuie să o torturăm. Dar nu va
fi nevoie; ea nu va lupta, pentru că nu are cum să câştige… Ei
drăcie, de ce nu răspunde?
— Telefonul privat e la el în birou. Este trei dimineaţa. Probabil
că…
— Gata! Generale? Dumneavoastră sunteţi? Jason simţi nevoia
să întrebe, fiindcă glasul ce-i răspunsese era ciudat de slab, dar
nu slab ca cel al unui om abia trezit din somn.

426
 — Da, eu sunt, tinere prieten. Îmi cer scuze că am răspuns atât
de greu. Am fost sus, cu soţia mea.
— Din cauza ei am sunat. Trebuie să ne mişcăm. Acum. Alertaţi
serviciile secrete franceze, Interpolul, ambasada americană, dar
spuneţi-le să nu intervină până nu vorbesc eu cu ea. Trebuie să-i
vorbesc.
— Nu cred că e cazul, domnule Bourne… Da, îţi cunosc numele
prietene. Cât priveşte să vorbeşti cu soţia mea, regret, dar nu e cu
putinţă. Vezi tu, am omorât-o.

427
 CAPITOLUL 33
Jason privea în gol peretele camerei de hotel, cu tapetul
decolorat.
— De ce? întrebă el cu glas calm. Credeam că aţi înţeles.
— Am încercat, prietene, spuse Villiers, fără furie ori durere în
voce. Sfinţii îmi sunt martori că am încercat, dar nu m-am putut
stăpâni. Mă tot uitam la ea… văzând în spatele ei fiul pe care nu
ea l-a purtat în pântec, ucis de porcul care-i era ei mentor. Târfa
mea era târfa altcuiva.… târfa bestiei. Cred că ea mi-a citit furia
din priviri. Şi nu doar furia, ci adevărul. A văzut că ştiam. Că
ştiam ce este, ce fusese toţi anii cât am vieţuit împreună. La
sfârşit, i-am acordat şansa pe care-ţi spusesem că i-o voi acorda.
— Să vă ucidă?
— Da. Nu a fost greu. Între paturile noastre se află o noptieră în
sertarul căreia e un pistol. Ea stătea întinsă pe pat, precum Maja
lui Goya, splendidă în aroganţa ei, cufundată în propriile-i
gânduri, în vreme ce eu eram mistuit de ale mele. Am deschis
sertarul să iau un plic de chibrituri şi apoi m-am întors la fotoliul
şi la pipa mea, lăsând sertarul deschis, cu crosa pistolului la
vedere. Cred că tăcerea mea şi faptul că nu-mi dezlipeam ochii de
pe ea au făcut-o să înceteze să-mi ignore prezenţa. Tensiunea
dintre noi ajunsese într-un punct în care puţine trebuiau spuse
pentru a face să rupă zăgazul. Şi eu am spus. M-am auzit
întrebând: „De ce ai făcut-o?” După care am completat acuzaţia.
Am numit-o târfa mea, târfa care mi-a ucis fiul. M-a privit fix
câteva clipe, apoi privirea i s-a dus spre sertarul deschis şi pistolul
din el… şi spre telefon. M-am ridicat, cu jăraticul din pipă
scăpărând, căzând… chauffe au rouge. Ea şi-a dat jos picioarele de
pe pat şi-a vârât amândouă mâinile în sertarul deschis şi a scos
pistolul. Nu am împiedicat-o, în schimb trebuia să aud chiar de pe
buzele ei cuvintele, cuvintele ce reprezentau acuzaţia la adresa
mea, cât şi a ei. Ceea ce am auzit va merge cu mine în mormânt,
căci ţin să-mi păstrez onoarea şi pe cea a fiului meu.
— Generale… Bourne scutură din cap, incapabil să gândească
limpede, ştiind totuşi că are la dispoziţie doar câteva secunde.
Generale, ce s-a întâmplat? V-a dat numele meu. Cum aşa?
Trebuie să-mi spuneţi. Vă rog.

428
 — De bunăvoie. Mi-a spus că eşti un pistolar oarecare ce
încearcă să ia locul unui gigant. Că eşti un hoţ, ai furat de la
Zurich, că până şi ai tăi te reneagă.
— A spus cine sunt „ai mei”?
— Dacă a spus, eu n-am auzit. Eram orb, surd, pradă furiei.
Dar nu ai de ce să te temi din parte-mi. Capitolul e închis, viaţa
mea se va încheia după un ultim telefon.
— Nu! strigă Jason. Nu faceţi asta. Nu acum.
— Trebuie s-o fac.
— Vă rog! Nu vă mulţumiţi doar cu târfa lui Carlos. Prindeţi-l pe
Carlos! Atrageţi-l în cursă!
— Acceptând să-mi fie numele acoperit de dispreţ pentru că am
stat cu acea târfă? Pentru că m-am lăsat manipulat de târâtura
animalului ăluia?
— Dar fiul dumneavoastră? Ucis cu cinci batoane de dinamită în
rue du Bac?
— Lasă-l în pace pe el. Lasă-mă în pace şi pe mine. S-a încheiat.
— Nu s-a încheiat! Ascultaţi mă! Acordaţi-mi o clipă, asta e tot
ce vă cer.
În mintea lui Jason, imaginile se succedau cu repeziciune,
ciocnindu-se, suprapunându-se. Dar ele aveau o semnificaţie.
Simţea pe braţ mâna Mariei, strângându-l cu putere, ancorându-l
parcă în realitate.
— A auzit cineva împuşcătura?
— Nu a fost nici o împuşcătură. În ziua de azi noţiunea de coup
de grace este greşit înţeleasă. Eu îi prefer sensul originar. Acela de
a pune capăt suferinţelor unui camarad rănit sau ale unui
duşman pe care-l respecţi. Aşa ceva nu se potriveşte unei târfe.
— Ce vreţi să spuneţi? ziceaţi că aţi omorât-o.
— Am strangulat-o, obligând-o să mă privească în ochi în timp
ce îi storceam ultima suflare din trup.
— Avea pistolul îndreptat împotriva dumneavoastră…
— Ineficace atunci când eşti orbit de jarul unei pipe. Dar acum
n-are importanţă; ea ar fi putut să câştige.
— Chiar a câştigat, dacă lăsaţi lucrurile să se oprească aici! Nu
vă daţi seama de asta? Carlos câştigă! Ea v-a învins! Pentru că nu
v-aţi putut stăpâni să n-o sugrumaţi! Vorbeaţi de dispreţ? După
asta chiar că numai cu dispreţ vă veţi alege!
— De ce insişti, domnule Bourne? întrebă Villiers, cu glas
obosit. Nu aştept mila nimănui. Doar să fiu lăsat în pace. Nu
realizezi nimic.

429
 — Ba realizez dacă vă conving să mă ascultaţi. Prindeţi-l pe
Carlos, atrageţi-l în cursă! De câte ori trebuie să v-o spun? El este
cel pe care-l vreţi! Cu el trebuie să fiţi chit! Iar eu am nevoie de el.
Fără el sunt un om mort. Suntem morţi. Pentru numele lui
Dumnezeu, ascultaţi-mă!
— Aş vrea să te ajut dar nu am cum.
— Aveţi cum.
Imaginile se clarificară. Ştia unde se află şi încotro se îndreaptă.
— Inversaţi capcana. Ieşiţi din ea neatins, lăsând totul aşa cum
este.
— Nu înţeleg. Cum pot să fac asta?
— Nu dumneavoastră v-aţi ucis soţia. Eu am ucis-o.
— Jason! ţipă Marie, apucându-l de braţ.
— Ştiu ce fac, spuse Bourne. Pentru prima dată, ştiu într-
adevăr ce fac. Ciudat, dar cred că am ştiut-o de la început.

În Parc Monceau domnea liniştea, pe stradă nu era nici ţipenie

de om. La uşile câtorva case becuri luceau prin ploaia rece şi
măruntă. Toate ferestrele erau întunecate, cu excepţia locuinţei lui
Andre Francois Villiers, figură legendară de la Saint-Cyr, din
Normandia, membru în Adunarea Naţională a Franţei… ucigaş al
soţiei sale. Prin ferestrele dinspre stradă, cea de deasupra intrării
şi cea de alături, răzbătea o lumină slabă. Erau ferestrele de la
dormitorul unde stăpânul casei o omorâse pe stăpâna casei, unde
un bătrân soldat, pradă amintirilor dureroase, o sugrumase pe
târfa unui asasin.
Villiers nu acceptase nimic. Fusese prea uluit ca să răspundă.
Dar Jason nu se dăduse bătut. Îi tot repetase: prinde-l pe Carlos!
Nu te mulţumi cu târfa ucigaşului! Prinde-l pe cel care ţi-a ucis
fiul! Pe cel care a pus cinci batoane de dinamită într-o maşină, în
rue du Bac, luând viaţa ultimului vlăstar al familiei Villiers.
Prinde-l pe Carlos. Atrage-l în cursă. Cain este pentru Charlie şi
Delta este pentru Cain. Lui îi era cât se poate de clar. Altă cale nu
exista. La capăt se afla începutul – aşa cum îi fusese relatat lui.
Pentru a supravieţui trebuia să-l prindă pe asasin; dacă nu
reuşea, era un om mort. Iar Marie St. Jacques avea să fie distrusă,
băgată la puşcărie, poate ucisă, pentru că avusese încredere în el,
pentru că îl iubea. Ea purta stigmatul lui Cain şi s-ar face totul
pentru a o desfiinţa, pentru a nu o lăsa să vorbească.
Erau atâtea lucruri pe care Villiers trebuia să le înţeleagă şi tot
timpul era atât de scurt pentru a-i explica! Iar explicaţia va fi

430
oricum dificilă din cauza memoriei lui inexistente şi a stării de
spirit în care se afla acum bătrânul soldat. Jason ştia că va fi greu,
căci îi cerea unui om – unui om pentru care cea mai de preţ era
onoarea – să mintă pe toată lumea. Iar pentru ca Villiers să facă
asta, ţelul trebuia să fie extrem de onorabil.
Prindeţi-l pe Carlos!
Casa generalului mai avea o intrare, în dreapta scării principale,
dincolo de o portiţă, pe unde furnizorii se duceau direct în
bucătăria aflată la demisol. Villiers acceptase să lase portiţa şi uşa
descuiate. Bourne nu-i mai spusese că el va intra oricum, mai ales
că, pentru stratagema pe care o pusese la cale, trebuia să producă
unele stricăciuni. Dar mai întâi exista riscul ca locuinţa lui Villiers
să fie supravegheată. Deşi… Carlos ar fi avut toate motivele să se
ţină cât mai departe de Angelique Villiers, să nu dea prilejul să se
stabilească vreo legătură între el şi ea, în cazul că unul din
oamenii lui ar fi fost prins. Pe de altă parte însă, Angelique cea
moartă era verişoara şi iubita lui… singura persoană din lume la
care ţine.
D’Anjou! Cu siguranţă că cineva supraveghea casa! Căci dacă
d’Anjou reuşise să plece din Franţa, Carlos putea să presupună tot
ce-i mai rău. Iar dacă nu reuşise, atunci asasinul aflase deja tot
ce-i mai rău, storcând de la fostul meduzan tot ce discutase cu
Cain.
Unde erau oamenii lui Carlos? Culmea era, îşi spuse Jason, că
dacă în noaptea asta casa din Parc Monceau nu era
supravegheată, toată stratagema lui nu avea nici o valoare. Ba nu;
indivizii erau acolo, într-o limuzină – aceeaşi care fusese la Luvru
cu douăsprezece ore în urmă, aceiaşi doi indivizi. Maşina era
parcată pe partea stângă a străzii, la cincizeci de paşi de casa lui
Villiers, care se vedea perfect de acolo. Dar oare ăştia erau
singurii? Bourne nu-şi dădea seama; pe ambele părţi ale străzii
erau parcate maşini. Ştia ce are de făcut. Trebuia să creeze o
diversiune, suficient de alarmantă pentru a-i scoate din
ascunzătoare pe soldaţii lui Carlos, chiar dacă ar fi fost sus pe
vreun acoperiş, sau în dosul vreunei ferestre neluminate.
Un incendiu. Declanşat pe neaşteptate, la oarecare distanţă de
casa lui Villiers, dar destul de aproape pentru a tulbura liniştea
tihnitei străzi. Sirene… explozii. Se putea face. Nu era decât o
chestiune de materiale.
Bourne se retrase tiptil în spatele clădirii de la colţ, în străduţa
laterală şi alergă fără zgomot până la poarta cea mai apropiată,

431
unde îşi scosese pardesiul şi haina. Apoi îşi dezbrăcă şi cămaşa,
sfâşiind ţesătura de la guler până la poale. Îşi puse înapoi haina şi
pardesiul, ridicând reverele. Cu cămaşa pe braţ, începu să studieze
automobilele de pe stradă. Avea nevoie de benzină, dar la Paris
majoritatea rezervoarelor erau încuiate cu cheia. Poate că totuşi
exista unul neînchis printre toate maşinile parcate la marginea
trotuarului.
Ochii îi picară exact pe obiectul de care avea nevoie. O motoretă,
prinsă cu un lanţ de o poartă de fier, cu rezervorul în faţă, între
ghidon şi şa. Puţin probabil să aibă capacul asigurat cu lacăt. În
fond, opt litri de combustibil nu meritau la fel de mult osteneală ca
patruzeci, nici pentru a-i asigura, nici pentru a-i fura. Jason se
apropie de motoretă. Se uită în sus şi-n jos pe stradă; nu era
nimeni, nu auzea decât răpăitul molcom al ploii. Puse mâna pe
capacul rezervorului şi îl învârti. Se deschise uşor. Din fericire,
deschizătura era destul de largă şi rezervorul aproape plin. Puse la
loc capacul. Mai avea ceva de făcut înainte de a înmuia cămaşa.
Găsi ce îi trebuia la următorul colţ de stradă, lângă o gură de
canal: luă o piatră de pavaj parţial dislocată. O desprinse şi o luă
împreună cu o piatră mai mică pe care o băgă în buzunar.
Trei minute mai târziu scoase din rezervorul de benzină cămaşa
bine îmbibată, vaporii amestecându-se cu ploaia. Înfăşură piatra
în pânză, înnodând strâns mânecile cămăşii. Era gata.
Se apropie iarăşi de casa de la colţul străzii lui Villiers. Indivizii
din limuzină continuau să stea cu ochii aţintiţi pe locuinţa lui
Villiers. În spatele limuzinei mai erau trei maşini – un Mercedes
mic, un automobil maro închis şi un Bentley. Chiar peste drum de
locul unde stătea Jason, în dreptul Bentley-ului, se afla o casă de
piatră albă, cu ferestre în dreapta şi în stânga treptelor de la
intrare. Se zărea interiorul luminat slab de o lampă din hol. În
stânga era o sufragerie; se vedeau scaunele şi o masă lungă.
Ferestrele acelea mari, oferind o vedere splendidă asupra acestei
elegante străzi pariziene, erau exact ce-i trebuia.
Bourne băgă mâna în buzunar şi scoase piatra mai mică.
Întinse braţul rămânând ascuns după colţul casei şi aruncă piatra
cât putu de departe, pe deasupra limuzinei, dincolo de ea.
Zgomotul pocniturii răsună în liniştea străzii, urmat de mai multe
bocănituri provocate de rostogolirea pietrei pe capota unei maşini.
Cei doi indivizi din limuzină săriră în sus. Cel de lângă şofer
deschise portiera şi puse un picior pe trotuar, cu pistolul în mână.
Şoferul coborî geamul şi pe urmă aprinse farurile. Lumina lor se

432
reflectă pe caroseria maşinii din faţă. Ceea ce făcuse era o prostie,
dar ea dovedea cât de speriaţi erau indivizii.
Acum. Jason traversă strada în fugă, atent la cei doi, care îşi
fereau cu mâinile ochii de lumina strălucitoare a farurilor,
încercând să zărească ceva. Ajunse în spatele Bentley-ului.
Scăpără un mănunchi de chibrituri şi, ţinând piatra înfăşurată de
o mânecă a cămăşii, îi dădu foc. Se aprinse într-o clipă. Balansând
piatra cu ajutorul mânecii, o azvârli cu toată puterea pe fereastra
de la parterul casei albe, ascunzându-se apoi imediat în dosul
clădirii.
Zgomotul de sticlă spartă tulbură brusc tihna înconjurătoare.
Focul începu să se întindă, aţâţat de curentul de aer ce intra pe
fereastra spartă. În treizeci de secunde camera era un cuptor în
flăcări. Izbucniră strigăte, începură să se aprindă lumini la
ferestrele din preajmă şi pe urmă şi mai încolo pe stradă. Trecu un
minut; haosul se amplifică. Uşa casei în flăcări se deschise şi în
prag se iviră un bărbat mai vârstnic în pijama şi o femeie în
neglije, cu un singur papuc în picioare, amândoi cuprinşi de
panică.
Se deschiseră şi alte uşi, apărură şi alte siluete, lumea trezită
brusc din somn, nedumerită. Unii dădură fuga spre casa cuprinsă
de flăcări.
Jason traversă în goană intersecţia, o siluetă oarecare în
mulţimea care începuse să se strângă acolo. Se opri în locul unde
stătuse cu câteva minute în urmă, lângă clădirea de la colţ,
încercând să-i detecteze pe soldaţii lui Carlos.
Avusese dreptate. Cei doi nu erau singurii postaţi în Parc
Monceau. Acum erau patru, adunaţi în jurul limuzinei, schimbând
rapid cuvinte între ei. Ba nu, cinci. Un al cincilea li se alătură,
venind repede pe trotuar.
Auzi sirene, tot mai tare, apropiindu-se. Cei cinci erau alarmaţi.
Trebuiau să ia o hotărâre. Nu puteau să rămână cu toţii acolo
unde se aflau. Dacă se lasă cu arestări?
Ajunseră la o concluzie. Unul singur avea să rămână – al
cincilea. Traversă cu pas grăbit strada şi se postă lângă casa lui
Villiers. Ceilalţi se urcară în limuzină şi, exact în clipa când
maşina de pompieri pătrunse pe stradă, limuzina trecu în viteză pe
lângă ea, mergând în sens opus.
Mai rămânea un singur obstacol: al cincilea individ. Jason făcu
ocolul clădirii, descoperindu-l cam la jumătatea distanţei dintre
casa lui Villiers şi colţul străzii. Acum trebuia să-şi calculeze

433
mişcările şi să mizeze pe elementul surpriză. Începu să alerge cu
întreruperi, asemeni celor care se îndreptau către locul
incendiului, confruntându-se cu mulţimea din jur, doar că el
alerga în direcţia opusă. Trecu pe lângă individ fără ca acesta să-l
remarce, dar avea să-l remarce dacă-l vedea apropiindu-se de
portiţa casei lui Villiers şi deschizând-o. Individul se uita îngrijorat
în jur, speriat poate de faptul că acum rămăsese singur, să
patruleze pe stradă. Stătea lângă o balustradă joasă, în dreptul
intrării de serviciu a unei alte elegante case din Parc Monceau.
Jason se opri, făcu repede doi paşi lateral, apropiindu-se de
individ şi, pivotând pe piciorul stâng, îl izbi cu piciorul drept în
stomac, răsturnându-l peste balustrada de fier. Tipul scoase un
urlet în timp ce se prăvăli în strâmtul coridor de ciment. Bourne
sări peste balustradă, aterizând cu călcâiele pe pieptul individului,
simţind cum îi pârâie coastele. Cu mâna dreaptă cu falangele
rigide îl lovi în gât. Soldatul lui Carlos se înmuie. Va dura mult
până să-şi recapete cunoştinţa. Jason îl pipăi rapid; găsi un singur
pistol, la piept. Îl luă şi-l puse în buzunarul de la pardesiu. I-l va
da lui Villiers.
Calea era liberă. Urcă scara către etajul al treilea. Pe la
jumătate, zări o dâră de lumină pe sub uşa de la dormitor. Dincolo
de acea uşă se găsea un om în vârstă care era singura lui
speranţă. Acum era cu adevărat nevoie să fie convingător, fără să
facă pe cameleonul. Toată stratagema lui se baza pe faptul că îl va
face pe Carlos să vină după el. Acesta era adevărul şi în aceasta
consta capcana.
Ajunse la palier şi o luă la stânga, spre uşa dormitorului. Se
opri o clipă, încercând să ignore cuvintele care îi răsunau în minte.
Nu tot adevărul, doar o parte din el. Fără a născoci nimic, omiţând
pur şi simplu ceva.
O înţelegere… un contract… cu un grup de oameni – de oameni
onorabili – care îl voiau pe Carlos. Asta e tot ce trebuia să ştie
Villiers. Nu putea să îi spună că avea de a face cu un amnezic, căci
dincolo de acea pierdere de memorie era posibil să se afle un om
lipsit de onoare. Iar Villiers nu ar accepta aşa ceva; în tot cazul, nu
acum, aici, la sfârşitul vieţii.
O, Doamne, echilibrul era atât de delicat, linia care despărţea
încrederea de neîncredere – atât de subţire… la fel de subţire ca şi
pentru cadavrul ambulant al cărui nume nu era Jason Bourne.
Deschise uşa şi intră în cameră, în iadul personal al unui om
bătrân. Afară, dincolo de ferestrele cu draperiile trase, urlau

434
sirenele şi mulţimea ţipa.
Încăperea mare era în semiîntuneric, singura lumină venind de
la o veioză. Fu întâmpinat de o privelişte pe care ar fi preferat să
nu trebuiască să o vadă. Villiers îşi trăsese un scaun cu spătar
înalt şi şedea pe el, la picioarele patului, cu ochii pe femeia moartă,
întinsă pe cuvertură. Capul bronzat al lui Angelique Villiers se
odihnea pe pernă cu ochii bulbucaţi ieşiţi din orbite. Avea gâtul
umflat, cu carnea înroşită. Trupul îi mai era încă torsionat după
lupta furibundă, neglije-ul sfâşiat, sânii la vedere – senzuală chiar
şi în moarte. Generalul nu se străduise să o acopere pe târfă.
Bătrânul soldat şedea precum un copil nedumerit, pedepsit
pentru o faptă neînsemnată. Îşi desprinse privirea de pe femeia
moartă, întorcându-se spre Bourne.
— Ce s-a întâmplat afară? întrebă el cu un glas inexpresiv.
— Erau cinci indivizi care vă supravegheau casa, oamenii lui
Carlos. Am provocat un incendiu ceva mai încolo. N-a păţit nimeni
nimic. Indivizii au plecat, cu excepţia unuia singur, pe care l-am
anihilat.
— Eşti plin de inventivitate, domnule Bourne.
— Sunt, fu de acord Jason. Dar ei se vor întoarce. Incendiul va
fi stins şi se vor întoarce. Poate chiar înainte, dacă cumva Carlos
bănuieşte ceva. Şi atunci va trimite pe cineva chiar aici în casă. Iar
dacă veţi fi găsit aici… cu ea… veţi fi omorât. Carlos o pierde pe ea,
dar tot câştigă. Câştigă pentru a doua oară. V-a folosit prin
intermediul ei şi la sfârşit vă ucide. El scapă, iar dumneavoastră
sunteţi mort. Lumea poate să tragă orice fel de concluzii, dar nu
cred că vor fi prea măgulitoare.
— Eşti foarte precis. Convins de raţionamentul tău.
— Eu ştiu despre ce vorbesc. Aş prefera să nu spun cele ce vă
voi spune, dar acum nu e timpul să ţinem seama de sentimente.
— Eu nu mai am nici un fel de sentimente. Spune ce vrei.
— Soţia dumneavoastră v-a spus că este franţuzoaică, nu-i aşa?
— Da. Din Sud. Familia ei era din Loures Barouse, de lângă
graniţa cu Spania. A venit la Paris cu ani în urmă. A locuit cu o
mătuşă. Ce-i cu asta?
— I-aţi cunoscut vreodată familia?
— Nu.
— Nu au venit nici la căsătorie?
— Ne-am gândit că e mai bine să nu-i invităm. Diferenţa de
vârstă dintre noi i-ar fi deranjat.
— Dar mătuşa de aici de la Paris?

435
 — Ea a murit înainte de a o cunoaşte eu pe Angelique. Unde
vrei să ajungi?
— Soţia dumneavoastră nu era franţuzoaică. Mă-ndoiesc să fi
existat vreodată vreo mătuşă, iar familia ei nu era din Loures
Barouse, deşi povestea cu apropierea de Spania era menită să
explice o mulţime de lucruri.
— Adică?
— Era venezueleancă. Verişoară primară cu Carlos, iubita lui
încă de când avea paisprezece ani. Ei doi formau, de ani de zile, o
echipă. Mi s-a spus că ea era singura persoană de pe lumea asta la
care ţinea.
— O târfă.
— Unealta unui asasin. Mă-ntreb câţi oameni valoroşi au murit
din cauza ei.
— Nu pot să o omor de două ori.
— O puteţi folosi. Să vă folosiţi de moartea ei.
— Ideea aceea dementă de care vorbeai?
— Singura demenţă ar fi dacă v-aţi irosi viaţa, lăsându-l pe
Carlos să câştige, să continue să ucidă cu pistolul lui, cu batoane
de dinamită… iar dumneavoastră nu aţi fi decât o victimă în plus.
Asta ar fi o demenţă.
— Şi vrei să zici că tu eşti zdravăn? Să îţi asumi vina pentru o
crimă pe care nu tu ai comis-o? Pentru moartea unei târfe? Să fii
urmărit pentru o crimă pe care nu ai comis-o?
— Asta face parte din plan. Este, de fapt, partea esenţială.
— Tinere, nu-mi vorbi mie de demenţă. Te implor, pleacă. Ceea
ce mi-ai spus îmi dă curajul să mă înfăţişez înaintea Domnului
atotputernic. Dacă a existat vreodată o moarte îndreptăţită, atunci
aceea a fost moartea ei de mâna mea. Voi putea să jur acest lucru,
privindu-l pe Iisus în ochi.
— Deci v-aţi decis soarta, spuse Jason, remarcând pentru prima
dată că în buzunarul hainei generalului se afla o armă.
— Nu voi ajunge în faţa tribunalului, dacă la asta te referi.
— O, este perfect, generale. Nici Carlos însuşi n-ar fi găsit ceva
mai bun. Nici măcar nu va trebui să se folosească de propriul lui
pistol. Dar se va şti că el a făcut-o. Că el a provocat moartea
dumneavoastră.
— Nu se va şti nimic. Un affaire de coeur… une grave maladie…
Nu mă interesează ce spun ucigaşii şi tâlharii.
— Şi dacă eu aş spune adevărul? Aş spune de ce aţi ucis-o?
— Cine te-ar asculta? Chiar dacă ai spune. Eu nu sunt un

436
prost, tinere. Tu nu fugi doar de Carlos. Eşti vânat de mai mulţi,
nu doar de unul. Practic tu mi-ai spus-o, căci n-ai vrut să-mi spui
cum te cheamă… pentru propria-mi siguranţă. Mi-ai spus că
atunci când se va sfârşi totul, s-ar putea ca eu să nu doresc să fiu
văzut cu tine. Astea nu sunt vorbele unui om care se bucură de
foarte multă încredere.
— Dumneavoastră aţi avut încredere în mine.
— Ţi-am spus din ce cauză. Am citit în ochii tăi. Villiers întoarse
capul, privind spre moarta de pe pat.
— Adevărul?
— Adevărul.
— Atunci uitaţi-vă la mine. Adevărul mai este şi acum în
privirea mea. Pe drumul dinspre Nanterre, mi-aţi spus că acceptaţi
să mă ascultaţi fiindcă v-am dăruit viaţa. Încerc să v-o dăruiesc
iarăşi. Puteţi scăpa liber, neatins, continuând să luptaţi pentru
lucrurile la care ţineţi, la care a ţinut fiul dumneavoastră. Puteţi să
ieşiţi învingător!… Nu mă înţelegeţi greşit, nu fac pe generosul.
Dacă rămâneţi în viaţă şi faceţi ceea ce vă cer, mă ajutaţi pe mine
să rămân în viaţă. Este pentru mine singura şansă de a mă
elibera.

Bătrânul soldat îşi ridică privirea spre el.

— Cum aşa?
— V-am spus că îl vreau pe Carlos fiindcă mie mi-a fost luat
ceva – ceva foarte necesar pentru viaţa mea, pentru sănătatea mea
mintală – şi el a fost cauza. Acesta e adevărul – cred că este
adevărul – dar nu e tot. Mai sunt şi alţi oameni implicaţi, unii
corecţi, alţii nu şi înţelegerea mea cu ei a fost să-l prind pe Carlos,
să-l atrag în cursă. Ei vor ceea ce vreţi şi dumneavoastră. Însă s-a
întâmplat ceva ce eu nu pot să vă explic – nici nu voi încerca să vă
explic – şi acei oameni cred acum că eu i-am trădat. Cred că am
făcut un pact cu Carlos, că am furat de la ei milioane şi am ucis pe
unii care erau legătura mea cu ei. Ei au oameni peste tot şi aceştia
au ordin să mă execute fără somaţie. Aţi avut dreptate. Eu nu fug
doar de Carlos. Sunt vânat de oameni pe care nu-i cunosc şi nu
pot să-i văd. Din motive total greşite. Nu am făcut nimic din ceea
ce spun ei că am făcut, dar nimeni nu vrea să mă asculte. Nu am
nici un pact cu Carlos – dumneavoastră ştiţi bine.
— Te cred. Şi n-am nici un motiv să nu dau un telefon pentru
tine. Îţi datorez acest lucru.
— Şi ce o să spuneţi? „Omul pe care eu îl cunosc sub numele de

437
Jason Bourne nu are nici un pact cu Carlos. Ştiu asta pentru că el
mi-a dezvăluit că soţia mea era amanta lui Carlos, soţia pe care eu
am strangulat-o pentru a nu aduce dezonoarea asupra numelui
meu. Mă pregătesc să sun la Surete şi să-mi mărturisesc crima –
deşi, desigur, nu le voi spune de ce am ucis-o”… Asta aveţi de
gând să spuneţi, generale?
Bătrânul îl privi pe Bourne în tăcere, dându-şi limpede seama
de contradicţie.
— Deci nu pot să te ajut.
— Excelent. Carlos câştigă. Ea câştigă. Iar dumneavoastră
pierdeţi, fiul dumneavoastră pierde. Haideţi, telefonaţi la poliţie şi
pe urmă băgaţi-vă ţeava pistolului în gură şi zburaţi-vă creierii!
Haideţi! Asta e ce vreţi să faceţi! Nu vă mai doriţi decât să muriţi!
Nu mai sunteţi bun de nimic altceva. Sunteţi doar un bătrân care
se autocompătimeşti! Nu sunteţi în stare să-i ţineţi piept lui
Carlos. Celui care v-a ucis fiul în rue du Bac, cu cinci batoane de
dinamită.
Lui Villiers începuseră să-i tremure mâinile şi tremurul îi
cuprinse acum şi capul.
— Nu face asta. Îţi spun, nu face asta!
— Îmi spuneţi? Adică îmi daţi un ordin? Boşorogul dă ordine?
Eu nu accept ordine de la astfel de indivizi. Cei pe care îi combateţi
au măcar curajul să facă ceea ce spun că vor face. Ei bine, culcă-te
şi mori, bătrâne! Dar nu-mi da mie ordine!
Villiers îşi descleştă mâinile şi se ridică brusc de pe scaun,
tremurând acum din tot trupul.
— Ţi-am spus. Gata!
— Nu mă interesează ce spui. Am avut dreptate, atunci, la
prima noastră întâlnire. Eşti al lui Carlos. I-ai fost slugă în viaţă şi
slugă-i vei fi şi mort.
Chipul bătrânului soldat era schimonosit de suferinţă. Scoase
pistolul cu un gest patetic, ameninţarea fiind totuşi reală.
— La vremea mea, am omorât mulţi oameni. În meseria mea era
inevitabil. Acum nu vreau să te ucid, dar o voi face dacă nu-mi
respecţi dorinţa. Pleacă din această casă.
— Splendid. Parcă ai citi gândurile lui Carlos. Dacă mă ucizi pe
mine, el câştigă pe toată linia!
Jason făcu un pas înainte, prima lui mişcare de când intrase în
cameră. Văzu cum pupilele ochilor lui Villiers se dilată. Pistolul îi
tremura în mână, dar acea mână ţinuse o viaţă întreagă arme şi
Jason ştia că nu va mai tremura când va sosi momentul. Dacă va

438
sosi. Acesta era riscul pe care trebuia să şi-l asume. Fără Villiers,
nu putea face nimic; trebuia să-l facă pe bătrân să înţeleagă.
Deodată, Jason strigă:
— Haide! Trage. Omoară-mă. Execută ordinul lui Carlos! Eşti
soldat. Ştii ordinul. Execută-l.
Tremurul mâinii lui Villiers crescu. Avea încheieturile degetelor
albe de încordare. Ridică pistolul, îndreptându-l spre capul lui
Bourne.
Şi atunci din gâtlejul bătrânului se auzi o şoaptă.
— „Vous etes un soldat… arretez… arretez.” 77
— Poftim?
— Sunt soldat. Cineva mi-a spus asta de curând, cineva foarte
drag ţie. Villiers vorbea acum cu glas liniştit. Ea l-a făcut pe
bătrânul războinic să se ruşineze, aducându-i aminte cine e el…
cine a fost el. „On dit que vous etes un geant. Je le crois.” 78 A avut
bunătatea, delicateţea, să-mi spună şi asta. Auzise că aş fi un
gigant şi ea crede acest lucru. N-a avut dreptate, dar mă voi
strădui. Andre Villiers lăsă în jos pistolul; acest gest de supunere
era însă plin de demnitate. Demnitatea soldatului. A gigantului.
— Ce vrei să fac?
Jason simţi că-şi recapătă suflul.
— Să-l forţaţi pe Carlos să vină după mine. Dar nu aici, nu la
Paris. Nici măcar în Franţa.
— Atunci unde?
Jason nu-i răspunse la întrebare.
— Puteţi să mă scoateţi din ţară? Trebuie să vă spun că sunt
căutat. Numele şi semnalmentele mele există acum la toate
posturile de frontieră din Europa.
— Din motive neîntemeiate?
— Din motive neîntemeiate.
— Te cred. Există posibilităţi. Le Conseiller Militaire dispune de
astfel de posibilităţi şi va face ce-i cer eu.
— Sub o identitate falsă? Fără să le spuneţi pentru ce?
— Cuvântul meu e de ajuns.
— Încă o întrebare. Aghiotantul de care mi-aţi vorbit. Aveţi
încredere în el – aveţi cu adevărat încredere?
— Mi-aş încredinţa propria viaţă în mâinile lui.
— Dar viaţa altcuiva? A cuiva despre care pe bună dreptate aţi

77
Sunteţi soldat... opriţi-vă... opriţi-vă... (fr.).
78
Se spune că sunteţi un gigant. Eu cred, (fr.).

439
spus că mi-e foarte dragă?
— Bineînţeles. De ce? Vrei să pleci singur?
— Trebuie. Ea nu m-ar lăsa niciodată să mă duc.
— Va trebui totuşi să-i spui ceva.
— Îi voi spune. Că sunt în clandestinitate aici la Paris, ori la
Bruxelles, ori la Amsterdam. Unde operează Carlos. Dar ea trebuie
să plece. Maşina noastră a fost găsită în Montmartre. Oamenii lui
Carlos caută peste tot, pe toate străzile, în toate casele, toate
hotelurile. Dumneavoastră lucraţi acum cu mine; aghiotantul
dumneavoastră o va duce undeva la ţară – acolo va fi în siguranţă.
Asta îi voi spune.
— Trebuie să te întreb. Ce se întâmplă dacă nu te întorci?
Bourne încercă să vorbească fără a i se simţi în glas implorarea.
— În avion voi avea timp să aştern pe hârtie tot ce s-a
întâmplat… tot ce îmi amintesc. Vă voi trimite cele scrise şi
dumneavoastră veţi decide. Împreună cu ea. Ea a spus că sunteţi
un gigant. Decideţi cum e mai bine. Protejaţi-o.
— „Vous etes un soldat… arretez”. Ai cuvântul meu că nu-i se
va întâmpla nimic rău.
— Asta e tot ce pot să vă cer.
Villiers aruncă pistolul pe pat. Acesta ateriză între picioarele
contorsionate ale moartei. Bătrânul soldat râse dispreţuitor.
— Să trecem la lucruri practice, spuse el, recăpătându-şi încet
tonul autoritar. Care este stratagema ta?
— Pentru început, sunteţi într-o stare de şoc total, asemeni
unui automat care se mişcă prin întuneric, urmând nişte
instrucţiuni pe care nu le înţelege, dar cărora trebuie să li se
supună.
— Nu-i foarte departe de realitate, nu-i aşa? interveni Villiers.
Asta înainte ca un tânăr în ochii căruia se citea adevărul să mă
forţeze să-l ascult. Dar ce rost are simularea acestei stări?
— Tot ce ştiţi – tot ce vă amintiţi – este că în timpul incendiului
a năvălit la dumneavoastră în casă un bărbat, care v-a pocnit cu
pistolul în cap, lăsându-vă inconştient. Când v-aţi revenit, aţi
găsit-o pe soţia dumneavoastră moartă, strangulată şi un bilet
lângă cadavrul ei. Ceea ce scrie în bilet v-a scos din minţi.
— Şi cam despre ce e vorba? întrebă prudent bătrânul soldat.
— Adevărul, spuse Jason. Adevărul pe care nu puteţi permite ca
cineva să-l afle vreodată. Ce a fost ea pentru Carlos şi ce a fost
Carlos pentru ea. Ucigaşul care a scris biletul a lăsat un număr de
telefon, prin care vă spune că puteţi obţine confirmarea a ceea ce a

440
scris. După ce aţi făcut-o, puteţi să distrugeţi biletul şi să anunţaţi
crima la poliţie, cum doriţi. Dar pentru a vă spune adevărul –
pentru că a ucis-o pe târfa care a contribuit atât de mult la
uciderea fiului dumneavoastră – el vrea ca dumneavoastră să
predaţi un mesaj.
— Lui Carlos?
— Nu. Va trimite el pe cineva.
— Slavă Domnului. Nu cred că aş putea să mă abţin, dacă ar fi
el.
— Mesajul îi va parveni.
— Care e acesta?
— Îi voi scrie, ca să-l daţi omului pe care-l va trimite. Trebuie să
fie precis, atât prin ceea ce spune, cât şi prin ceea ce nu spune.
Bourne se uită la femeia moartă, la gâtul umflat. Aveţi nişte alcool?
— De băut?
— Nu. De frecţie. E bună şi o colonie.
— Trebuie să existe nişte spirt în dulăpiorul cu medicamente.
— Sunteţi bun să mi-l aduceţi? Şi un prosop.
— Ce ai de gând să faci?
— Să-mi pun mâinile acolo unde au stat mâinile
dumneavoastră. Pentru orice eventualitate, deşi nu cred ca cineva
să vă pună la îndoială spusele. Cât timp fac eu asta, sunaţi pe cine
trebuie pentru a mă ajuta să plec. Este important ca eu să fiu
plecat înainte ca dumneavoastră să-l sunaţi pe omul lui Carlos şi
cu mult înainte de a anunţa poliţia. Altfel ar pune să fie păzite
aeroporturile.
— Cred că pot să amân până în zori. Dând vina pe starea de
şoc, cum ai zis tu. Dar nu mai mult. Unde vrei să pleci?
— La New York. Puteţi aranja? Am un paşaport pe numele de
George Washburn. E bine lucrat.
— Asta îmi uşurează şi mie treaba. Vei avea statut diplomatic.
Cu facilităţi pe ambele ţărmuri ale Atlanticului.
— Ca englez? Paşaportul e britanic.
— Sub egida NATO. Ca membru într-o echipă anglo-americană
de experţi care poartă tratative militare. Te ajutăm să te duci rapid
în SUA pentru noi instrucţiuni. Nu e ceva neobişnuit şi te va ajuta
să treci rapid de ambele puncte de frontieră.
— Bun. Am verificat mersul avioanelor. La şapte dimineaţa e un
zbor Air France, la Aeroportul Kennedy.
— Vei putea să-l iei. Bătrânul însă nu terminase. De ce la New
York? Ce te face să fii atât de sigur că el, Carlos, te va urma la New

441
York?
— La aceste două întrebări sunt două răspunsuri diferite.
Trebuie să-l duc acolo unde m-a desemnat pe mine ca ucigaş a
patru bărbaţi şi o femeie pe care nu o cunoşteam… unul dintre
bărbaţi fiindu-mi, cred eu, foarte apropiat.
— Nu te înţeleg.
— Nici eu nu sunt foarte sigur că înţeleg. Acum nu e timp. Veţi
găsi totul în ceea ce vă voi scrie în avion. Trebuie să dovedesc că el
ştia, Carlos ştia. Despre o casă din New York, unde s-a petrecut
totul. El ştia despre ea. Credeţi-mă.
— Bun. A doua întrebare? De ce va merge după tine? Jason
privi din nou spre femeia de pe pat.
— Poate că din instinct. Am ucis-o pe singura fiinţă de pe lumea
asta la care ţinea. Dacă în locul ei ar fi fost alta şi Carlos ar fi ucis-
o, eu l-aş urmări prin toată lumea, până l-aş găsi.
— El s-ar putea să fie mai practic.
— Mai e încă ceva, spuse Jason, întorcând capul. El nu are
nimic de pierdut, ci totul de câştigat. Nimeni nu ştie cum arată, iar
el mă cunoaşte din vedere. Dar nu ştie ce gândesc. M-a izolat, m-a
transformat în ceva ce nu trebuia să fiu. Poate că a izbutit chiar
prea bine; poate că sunt nebun, dement. Uciderea ei a fost o
nebunie. Ameninţările mele sunt iraţionale. Pentru el, eu sunt un
nebun, cuprins de panică, care poate fi eliminat.
— Ameninţarea ta chiar e iraţională? Poţi să fii eliminat?
— Nu sunt sigur. Ştiu doar că nu am de ales.
Nu avea. La sfârşit era ca la început. Prinde-l pe Carlos. Atrage-l
în cursă. Cain este pentru Charlie, iar Delta este pentru Cain. Omul
şi mitul erau în sfârşit una, imaginea şi realitatea confundându-se.
Altă cale nu exista.

Trecuseră zece minute de când o sunase pe Marie, o minţise pe

Marie şi auzise glasul ei slab, din care înţelesese că ea avea nevoie
de timp de gândire. Nu îl crezuse, dar credea în el; nici ea nu avea
de ales. Acum totul era pornit, Villiers se afla jos în birou, dând
telefon pentru a aranja plecarea din Paris a unui individ cu un
paşaport fals, sub statut diplomatic. Peste mai puţin de trei ore un
om se va afla pe celălalt mal al Atlanticului, în ajunul aniversării
propriei sale execuţii. Asta era cheia; asta era capcana. Totul era
dictat de o dată.
Bourne stătea lângă măsuţa de toaletă. Lăsă din mână stiloul şi
se uită la cuvintele pe care le scrisese pe hârtia de corespondenţă a

442
unei femei moarte. Erau cuvintele pe care un bătrân distrus,
neajutorat să le repete la telefon unui individ necunoscut care avea
să-i ceară hârtia şi să i-o dea lui Ilici Ramirez Sanchez.
Ţi-am ucis târfa şi mă voi întoarce după tine. În junglă sunt
şaptezeci şi una de străzi. O junglă la fel de deasă ca Tam Quan,
dar acolo ţi-a scăpat o potecă, o ascunzătoare din pivniţă, de care
n-ai ştiut, tot aşa cum n-ai ştiut de mine în ziua execuţiei mele, cu
unsprezece ani în urmă. Mai era un om care ştia şi tu l-ai ucis. Nu
contează. În acea ascunzătoare există documente care mă vor
ajuta să plec liber. Crezi că aş fi devenit Cain fără acea ultimă
protecţie? Cei de la Washington nu vor cuteza să se atingă de
mine! Mi se pare corect ca de data morţii lui Bourne, Cain să
recupereze nişte documente ce-i garantează o viaţă foarte lungă.
Tu l-ai însemnat pe Cain. Acum eu te însemn pe tine. Mă voi
întoarce şi tu te vei duce după târfa asta.
Delta.

Jason lăsă biletul pe măsuţă şi se apropie de moartă. Alcoolul

se uscase, gâtul umflat era pregătit. Se aplecă şi îşi desfăcu
degetele, punându-şi mâinile pe locul unde stătuseră mâinile
altuia. Era o nebunie.

443
 CAPITOLUL 34
Peste turlele bisericii din Levaloiss Perret, din nord-vestul
Parisului, se iveau primele raze ale soarelui. Zorii zilei de martie
erau reci, iar locul ploii mărunte îl luase ceaţa. Pe porţile de bronz
ieşeau şi intrau femei bătrâne, unele care-şi terminaseră
rugăciunea de dimineaţă, altele care abia o începeau. Pe lângă
femeile bătrâne mai erau şi bărbaţi ponosit îmbrăcaţi, majoritatea
vârstnici, alţii tineri, strângându-şi hainele în jurul trupului,
căutând căldura bisericii.
Era însă şi un bătrân care nu se mişca precum ceilalţi, care
parcă erau în transă. El era grăbit. Pe chipu-i brăzdat, supt, avea o
expresie vecină cu spaima, dar pasu-i nu era deloc şovăielnic. Era
o oră ciudată pentru confesiune şi totuşi bătrânul cerşetor se duse
direct la prima cabină, dădu la o parte perdeaua şi intră.
— Angelus Domini…
— L-ai adus? întrebă cu glas tremurând de furie silueta în strai
preoţesc.
— Da. Mi l-a pus în mână cu aerul unui om stupefiat, plângând,
cerându-mi să plec de acolo. A ars biletul pe care i l-a lăsat Cain
lui şi spunea că va nega totul dacă se pomeneşte vreodată o vorbă
despre acest lucru.
Bătrânul strecură paginile pe sub perdeluţa despărţitoare.
— A folosit hârtia ei de corespondenţă… Se auzi un strigăt
înfundat, de durere.
— Te rog, Carlos, nu uita… Mesagerul nu este răspunzător
pentru veştile pe care le aduce. Aş fi putut refuza să-l ascult, aş fi
putut refuza să-ţi aduc biletul.
— Cum? De ce?
— Lavier. A urmărit-o până la Parc Monceau, pe urmă le-a
urmărit pe amândouă până la biserică. L-am văzut la Neuilly-sur-
Seine, ţi-am mai spus.
— Ştiu. Dar de ce? Putea să se folosească de ea împotriva mea!
De ce a făcut asta?
— Îţi dai seama din bilet. A luat-o razna. A fost împins prea
departe. Carlos, eu am mai văzut astfel de lucruri. Nu mai are pe
nimeni care să confirme misiunea lui iniţială, ambele părţi îl vor
mort. A ajuns într-o stare în care s-ar putea să nici nu mai ştie

444
cine este.
— Ştie… Şoapta fu rostită cu furie stăpânită. Semnând cu
numele Delta, îmi spune că ştie. Ştim amândoi de unde e acest
nume, de unde vine el.
Cerşetorul făcu o pauză scurtă.
— Dacă-i aşa, atunci el tot mai reprezintă un pericol pentru
tine. Are dreptate. Cei de la Washington nu se vor atinge de el.
Chiar dacă nu vor recunoaşte că-i al lor, pot să-şi retragă copoii de
pe urmele lui. Ba chiar s-ar putea să fie obligaţi să-i acorde nişte
privilegii în schimbul tăcerii lui.
— Din cauza documentelor de care pomeneşte aici?
— Da. Da. Pe vremuri – la Berlin, Praga, Viena – se numeau
„ultimele plăţi”. Bourne vorbeşte de „ultima protecţie”, o mică
variaţiune. Erau nişte acte întocmite între cei care controlau un
agent şi agentul infiltrat, urmând a fi folosite în cazul că strategia
eşua, că agentul rămânea izolat dacă îi era ucis omul de legătură.
Este un lucru de care nu aveai cum să înveţi la Novgorod, căci
ruşii nu recurg la astfel de amabilităţi.
— Deci aceste acte erau incriminatoare?
— Într-o oarecare măsură, da. Mai ales în ce priveşte persoanele
care erau manipulate, ale căror cariere riscau să fie distruse. Dar
tu cunoşti foarte bine această tehnică.
— „Şaptezeci şi una de străzi în junglă…”, spuse Carlos citind
de pe hârtia pe care o avea în mână. „O junglă la fel de deasă ca
Tam Quan…” De data asta execuţia va avea loc la data stabilită,
iar Jason Bourne nu va părăsi viu acest Tam Quan. Oricum l-ar
chema, Cain va muri, iar Delta va muri pentru ce a făcut el.
Angelique… îţi dau cuvântul meu. Asasinul trecu la lucruri
practice. Villiers avea idee când a plecat Bourne din casa lui?
— Nu ştia. Ţi-am spus, abia dacă era lucid, era tot atât de şocat
ca atunci când mi-a dat telefon.
— N-are importanţă. Primele zboruri către Statele Unite au
început acum o oră. Va lua unul din aceste avioane. Eu voi fi la
New York, cu el şi de data asta nu-mi va scăpa. Voi fi cu cuţitul
pregătit, cu lama ascuţită ca briciul. Îi voi jupui chipul; americanii
vor avea un Cain fără chip! Şi pe urmă pot să-i dea acestui
Bourne, acestui Delta, orice nume vor vrea.

Pe biroul lui Conklin zbârnâi silenţios telefonul albastru, firul

direct cu sala computerelor în care se aflau băncile de date. În
încăpere însă nu se afla nimeni ca să răspundă la telefon.

445
 Pe uşă dădu buzna, şchiopătând, funcţionarul superior al CIA,
repezindu-se să ajungă la telefon. Avea ochii injectaţi din lipsă de
somn, respira gâfâind. Omul însărcinat cu dizolvarea Treadstone
era epuizat. Luase legătura cu mai bine de zece filiale de operaţiuni
clandestine – la Washington şi peste ocean. Transmisese la toate
antenele din Europa, punând în alertă toţi agenţii de pe axa Paris-
Londra-Amsterdam, că Bourne era în viaţă şi periculos; încercase
să-şi ucidă superiorul de la Washington; se putea afla oriunde pe
raza a zece ore în jurul Parisului. Trebuiau supravegheate toate
aeroporturile şi gările, activate toate reţelele clandestine. Găsiţi-l!
Ucideţi-l!
— Alo? Conklin se sprijini de birou şi ridică receptorul.
— Aici postul 12, spuse scurt glasul masculin de la capătul
firului. S-ar putea să avem ceva. În orice caz, nu figurează la
Departamentul de Stat.
— Ce, pentru numele lui Dumnezeu?
— Numele pe care ni l-aţi dat acum patru ore. Washburn.
— Ce-i cu el?
Un George P. Washburn a fost anunţat că soseşte de la Paris la
New York cu un zbor Air France, în dimineaţa asta. Washburn e
un nume obişnuit; ar fi putut să fie un simplu om de afaceri care
are relaţii, dar cum era anunţat ca având statut diplomatic pe linie
NATO am verificat la Departamentul de Stat. Ei n-au auzit
niciodată de el. Nu există nici un Washburn implicat în tratative
NATO cu guvernul francez, din nici un stat membru.
— Atunci cum naiba de a primit statut diplomatic?
— Am verificat la Paris; n-a fost uşor. Se pare că a fost o
dispoziţie de la Conseiller Militaire.
— Dar de când dau ei autorizaţii pentru oamenii noştri?
— Nu e nevoie să fie ai noştri sau ai lor; poate fi oricine. A fost
doar un gest de amabilitate din partea ţării gazdă. Iar cursa era
franceză. Asta poate fi o modalitate de a obţine un loc confortabil
pe un avion supraaglomerat. În plus, paşaportul lui Washburn nici
măcar nu era american; era britanic.
Există un medic englez pe nume Washburn… El era! Era Delta!
Dar ce căuta la New York? Şi cine de la Paris, atât de sus plasat,
avea motive să-i facă un serviciu? Ce le spusese? Dumnezeule! Cât
le spusese?
— Când a aterizat avionul? întrebă Conklin.
— La zece treizeci şi şapte în dimineaţa asta. Cu puţin mai mult
de o oră în urmă.

446
 — În regulă, spuse omul care-şi pierduse piciorul în Meduza,
târându-se cu greu până la propriu-i scaun. Mi-ai spus şi acum
vreau ca această informaţie să fie ştearsă. Tot ce mi-ai spus. E
clar?
— ’nţeles. Am şters.
Conklin închise telefonul. New York. New York? Nu Washington,
ci New York! La New York nu mai era nimic. Delta ştia asta. Dacă
ar fi venit după cineva din Treadstone – după el – ar fi luat un
avion direct până la Aeroportul Dullers. Ce căuta la New York?
Şi de ce folosise în mod deliberat numele Washburn? Ştia că
mai devreme sau mai târziu numele va fi detectat… Mai târziu…
După ce el va fi în ţară! Delta voia să le spună celor care mai
rămăseseră din Treadstone că el trata de pe o poziţie de forţă. Nu
numai că putea da în vileag toată operaţiunea Treadstone, dar
putea să meargă până Dumnezeu ştie unde. Reţele întregi pe care
le folosise, posturi de ascultare şi consulate de faţadă care nu erau
decât nişte antene de spionaj electronic… până şi blestematul
spectru al Meduzei. Faptul că ajunsese până la Conseiller Militaire
era menit să le dovedească cât de sus răzbătuse, că nimic nu-l
putea opri. Fir-ar să fie, de la ce să-l oprească? Ce voia? Avea
milioanele; ar fi putut să dispară!
Conklin clătină din cap, amintindu-şi. Fusese o vreme când l-ar
fi lăsat pe Delta să dispară; îi spusese asta, cu douăsprezece ore în
urmă, la Paris. Ştia mai bine ca oricare altul că un om are nişte
limite la ce poate să îndure. Dar Delta nu s-a dat dispărut! El s-a
întors, spunând nişte lucruri demente, nişte pretenţii demente… o
tactică nebunească pe care n-ar folosi-o nici un ofiţer de informaţii
experimentat. Căci oricâte informaţii explozive ar poseda, oricât de
sus ar pătrunde, nici un om sănătos la minte nu ar reintra într-un
câmp minat, înconjurat de duşmani.
Nici un om sănătos.
Conklin îşi puse încet coatele pe birou, gândindu-se.
Eu nu sunt Cain. El nu a existat niciodată. Eu nu am existat
niciodată! Nu eu am fost la New York… Carlos a fost. Nu eu, Carlos!
Dacă în Seventy-first Street s-au petrecut cele spuse de tine, el a
fost. El ştie!
Dar Delta fusese în casa din Seventy-first Street. Dovadă, două
amprente. Iar metoda de transport se explica acum: Air France. Cu
acoperire de la Conseiller Militaire… Fapt cert: Carlos n-avea cum
să ştie.
Mi-am amintit unele lucruri… chipuri, străzi, clădiri. Imagini pe

447
care nu le pot localiza… Ştiu o mie de lucruri despre Carlos, dar nu
ştiu de ce!
Conklin închise ochii. Exista o frază, o frază simplă de cod, care
fusese folosită la începuturile Treadstone. Care era? Provenea din
Meduza… Cain este pentru Charlie şi Delta este pentru Cain. Asta
era! Cain este pentru Carlos. Delta-Bourne a devenit Cain, care era
momeala pentru Carlos.
Conklin deschise ochii. Jason Bourne trebuia să-i ia locul lui
Ilici Ramirez Sanchez. În asta consta strategia lui Treadstone
Şaptezeci şi Unu.
Bourne. Jason Bourne. Un individ complet necunoscut, un
nume îngropat mai bine de un deceniu, un gunoi uman lăsat într-o
junglă. Dar el existase; şi asta făcea parte din strategie.
Conklin căută printre dosarele de pe birou, până ajunse la unul
care nu purta nici un titlu, doar o iniţială şi două cifre urmate de
un X negru, arătând că era singurul dosar ce cuprindea originile
operaţiunii Treadstone.
T-71X. Naşterea lui Treadstone Şaptezeci şi Unu.
Îl deschise, fiindu-i aproape teamă să vadă ceea ce ştia că se
găseşte acolo.
Data execuţiei. Sectorul Tam Quan. 25 martie…
Privirea lui Conklin se mută pe calendarul de pe birou. 24
martie.
— Dumnezeule, murmură el, întinzându-se după telefon.

Dr. Morris Panov pătrunse pe uşile duble ale secţiei de

psihiatrie din anexa Marinei Militare de la spitalul Bethesda şi se
apropie de pupitrul asistentei de serviciu. Asistenta şefă o urmărea
cu ochi severi, în timp ce tânăra încerca să găsească o fişă. S-ar fi
zis că biata fată rătăcise nu o fişă, ci un pacient.
— Nu te lăsa păcălită de înfăţişarea lui Annie, îi spuse doctorul
tinerei, zâmbind. Aceşti ochi reci şi inumani ascund o inimă de
piatră. De fapt, ea e fugită de la etajul cinci, dar ne e frică să
spunem.
Tânăra chicoti, iar asistenta şefă clătină din cap, exasperată. Pe
pupitru sună telefonul.
— Drăguţo, fii bună şi răspunde tu, îi spuse Annie tinerei.
Doctore Mo, din cauza dumneavoastră nu o să reuşesc să le bag
nimic în cap fetelor ăstora.
— Fii mai blândă, Annie. Dar fără să pierzi frânele.
— Sunteţi incorigibil. Ce vă face pacientul de la Cinci-A? Ştiu că

448
vă îngrijorează starea lui.
— Tot aşa.
— Am auzit că aţi stat treaz toată noaptea.
— A fost un film la televizor şi ţineam să-l văd.
— Mo, încetează, spuse asistenta, cu un ton matern. Eşti prea
tânăr ca să-ţi sfârşeşti zilele aici.
— Şi poate prea bătrân ca să mai am scăpare, Annie. În tot
cazul, îţi mulţumesc.
Deodată, Panov şi asistenta şefă îşi dădură seama că la difuzor
era chemat numele lui. Tânăra care răspunsese la telefon vorbea
în microfon.
— Dr. Panov, vă rog. Un telefon pentru…
— Eu sunt dr. Panov, îi spuse psihiatrul tinerei în sotto voce.
Dar noi nu vrem să se afle. Annie Donovan este de fapt mama mea
din Polonia. Cine e?
Tânăra rămase cu ochii pe ecusonul de pe halatul alb al
doctorului Panov.
— Un anume domn Alexander Conklin, răspunse ea, clipind.
— O?
Panov era uimit. Alex Conklin îi fusese pacient timp de cinci ani,
cu intermitenţe, până ce ajunseseră amândoi la concluzia că mai
mult de atât el nu se va putea acomoda cu starea lui actuală. Iar
acest „atât” nu era foarte mult. În tot cazul, trebuia să fie vorba de
ceva serios pentru ca Alex să-l sune la Bethesda şi nu la cabinet.
— Unde pot să vorbesc, Annie?
— În camera Unu, spuse asistenta, arătându-i o uşă. E liberă. O
să-i spun să-ţi dea legătura acolo.
Panov ridică receptorul cu un sentiment de nelinişte.
— Îmi trebuie nişte răspunsuri foarte rapide, Mo, spuse
Conklin, cu glas în care se simţea încordarea.
— Alex, nu-s foarte bun la răspunsuri rapide. De ce nu vii să
mă vezi în după masa asta?
— Nu-i vorba de mine, de altcineva. Poate.
— Lasă joaca. Credeam că am depăşit stadiul ăsta.
— Nu-i o joacă. E o maximă urgenţă şi am nevoie de ajutor.
— Maximă urgenţă? Apelează la cineva din personalul vostru.
Eu nu am acces la astfel de cazuri şi nici n-am cerut vreodată să
am.
— Nu pot. Atât este de secret totul.
— Atunci cere-i sfatul lui Dumnezeu.
— Mo, te rog! Nu trebuie decât să-mi confirmi nişte posibilităţi,

449
restul concluziilor le trag singur. Nu am nici cinci secunde de
pierdut. E posibil ca un individ să alerge în clipa asta liber, vânând
nişte fantome, pe oricine crede el că este o fantomă. El a ucis deja
nişte persoane foarte importante, în carne şi oase, dar nu-s sigur
că o ştie. Ajută-mă, ajută-l pe el!
— Dacă pot. Dă-i drumul.
— Un om este pus într-o situaţie de stres maxim, o situaţie
explozivă, pentru o perioadă îndelungată, tot timpul în
clandestinitate. Acoperirea este menită să-l facă o momeală extrem
de vizibilă, un personaj cât mai negativ, aplicându-se o presiune
constantă pentru a menţine vizibilitatea. Scopul este de a face să
iasă la lumină o ţintă în multe privinţe similară momelii,
convingând ţinta că momeala reprezintă o ameninţare. M-ai
urmărit până aici?
— Până aici da, spuse Panov. Spui că asupra momelii s-a
exercitat o presiune constantă pentru a-şi menţine vizibilitatea,
pentru a părea un personaj cât mai negativ. Care i-a fost mediul?
— De o brutalitate maximă.
— Pentru cât timp?
— Trei ani.
— Dumnezeule! spuse psihiatrul. Fără întrerupere?
— Fără nici una. Douăzeci şi patru de ore pe zi, trei sute şaizeci
şi cinci de zile pe an. Trei ani. Fără să fie el însuşi.
— Tâmpiţilor, voi chiar n-o să învăţaţi niciodată? Până şi
prizonierii din cele mai cumplite lagăre puteau să fie ei înşişi, să
discute cu alţii, cu alţii care erau ei înşişi… Panov se opri
gândindu-se la propriile-i cuvinte şi la ce voise să spună Conklin.
Aici ai vrut să ajungi, nu-i aşa?
— Nu sunt sigur, spuse ofiţerul de informaţii. Totul e neclar,
derutant, chiar contradictoriu. Iată ce voiam să te întreb. În aceste
împrejurări, un astfel de om este posibil să înceapă să creadă că el
este momeala, să-şi însuşească trăsăturile, caracterul personajului
până la a crede că este el?
— Răspunsul este atât de evident încât mă şi mir că mă mai
întrebi. Bineînţeles că ar putea s-o facă. Este imposibil să joci un
astfel de rol dacă această credinţă nu devine o parte din realitatea
de zi cu zi. Actorul care nu iese niciodată din scenă, într-o piesă
care nu se termină niciodată. Doctorul se opri iarăşi, apoi continuă
prudent. Dar de fapt nu asta e întrebarea ta, aşa e?
— Nu, răspunse Conklin. Merg un pas mai departe. Dincolo de
momeală. Trebuie; este singurul lucru logic.

450
 — Stai puţin, îl întrerupse Panov, cu glas categoric. Opreşte-te
aici, pentru că n-am de gând să confirm nici un fel de diagnostic
pus pe nevăzute. Nu pentru ceea ce urmăreşti. Nu vreau să îţi ofer
astfel un drept de care eu să fiu răspunzător – cu sau fără
onorariu de consultaţie.
— De unde ştii ce urmăresc eu?
— Pentru că ăsta e domeniul meu, specialitatea mea şi tu eşti
foarte subtil. Vrei să descrii un caz clasic de schizofrenie paranoidă
cu multiple personalităţi. Nu te gândeşti doar că omul tău şi-ar fi
însuşit rolul momelii, ci că momeala însăşi şi-ar fi transferat
identitatea sa asupra celui pe care-l vânează. Ţinta. La asta vrei tu
să ajungi, Alex. Vrei să-mi spui că omul tău este, de fapt, trei
oameni: el însuşi, momeala şi o ţintă. Nu ţine. Eu nu confirm un
diagnostic atât de grav fără o examinare aprofundată. Ar însemna
să-ţi acord nişte drepturi pe care nu se poate să le ai: trei motive
pentru a lichida pe cineva. Nu ţine!
— Nu-ţi cer să confirmi nimic! Vreau doar să ştiu dacă este
posibil! Pentru numele lui Dumnezeu, Mo, un individ
ultraexperimentat se află în libertate, cu un pistol în mână,
ucigând oameni pe care susţine că nu i-a cunoscut, dar cu care a
lucrat trei ani. Neagă că ar fi fost într-un anumit loc la o anumită
dată, când amprentele lui dovedesc că a fost acolo. Spune că îi vin
în minte imagini – chipuri pe care nu le poate localiza, nume pe
care le-a auzit dar nu ştie de unde. Susţine că el nu a fost
niciodată momeala; nu a fost niciodată el! Dar a fost! Este! Este
acest lucru posibil? E tot ce vreau să ştiu. E posibil ca stres-ul,
timpul şi tensiunea de zi cu zi să-l frângă în aşa hal? Să-l sfarme
în trei?
O clipă Panov îşi ţinu respiraţia.
— Este posibil, spuse el încet. Dacă faptele tale sunt corecte, e
posibil. Dar asta e tot ce-ţi voi spune, pentru că există mult prea
multe alte posibilităţi.
— Mulţumesc. Conklin făcu o pauză. O ultimă întrebare. Să
zicem că ar exista o dată – o lună şi o zi – care ar fi semnificativă
pentru personajul întruchipat, personajul momelii.
— Trebuie să fii mai concret.
— Bun. E vorba de data când individul a cărui identitate a fost
folosită pentru momeală a fost ucis.
— Deci o dată pe care omul nostru o cunoaşte. Corect?
— Da, o cunoştea. Să zicem că s-a aflat acolo. Şi-ar aminti-o?
— Nu în rolul de momeală.

451
 — Dar în unul din celelalte două?
— Presupunând că ţinta o cunoştea şi ea, sau că i-a comunicat-
o prin transferul de personalitate, da.
— Există de asemenea un loc unde a fost concepută iniţial
strategia. Dacă omul nostru s-ar afla în vecinătatea acelui loc şi
data morţii ar fi foarte apropiată, ar fi atras către acel loc? Şi-ar
aminti de el?
— Da, dacă ar fi asociat cu locul morţii. Pentru că acolo s-a
născut momeala; e posibil. Ar depinde de cine e el în clipa
respectivă.
— Dacă ar fi ţinta?
— Şi ar cunoaşte locul?
— Da, fiindcă o altă parte din el trebuia să o cunoască.
— Atunci ar fi atras către acel loc. Ar fi un îndemn al
subconştientului.
— Pentru a ucide momeala. Ar ucide tot ce are în faţa ochilor,
însă obiectivul principal ar fi momeala. El însuşi.

Alexander Conklin puse jos receptorul. Îşi simţea piciorul

inexistent pulsând. La Paris greşise… în acel cimitir din afara
Parisului. Voise să ucidă un om din motive greşite, cele reale
depăşindu-i înţelegerea. Avea de a face cu un nebun. Cu un om a
cărui boală era de înţeles dacă te gândeai la suferinţe, la pierderi,
la nesfârşitele valuri de violenţă… toate zadarnice. Nimeni nu ştia
cu adevărat nimic. Un Carlos era prins în capcană, ucis astăzi şi
altul îi va lua locul. De ce am făcut-o, David?
David. În sfârşit îţi rostesc numele. Cândva am fost prieteni.
David… Delta. Ţi-am cunoscut soţia şi copiii. Am băut şi am luat de
câteva ori cina împreună undeva departe, în Asia. Erai cel mai bun
ofiţer din serviciul diplomatic din tot Orientul şi toată lumea o ştia.
Urma să fii cheia noii politici, care trebuia să fie pusă curând în
aplicare. Atunci s-a întâmplat. Moarte din cer, pe malul Mekongului.
Te-ai schimbat, David. Cu toţii am pierdut ceva, dar numai unul din
noi a devenit Delta. În Meduza. Nu te cunoşteam foarte bine – câteva
pahare băute împreună şi câteva cine luate împreună nu ne fac
prieteni apropiaţi – dar puţini dintre noi au devenit bestii. Tu ai
devenit, Delta.
Şi acum trebuie să mori. Nimeni nu-şi mai poate permite să te
lase în viaţă. Nici unul dintre noi.

— Lasă-ne, te rog, singuri, îi spuse Villiers aghiotantului său,

452
aşezându-se în faţa Mariei St. Jacques la măsuţa din cafeneaua
din Montmartre.
Aghiotantul dădu din cap şi se îndreptă spre o masă aflată la
zece paşi mai încolo. Bătrânul soldat, istovit, se uită la Marie.
— De ce ai insistat să vin aici? El voia ca tu să pleci din Paris. I-
am dat cuvântul meu.
— Plecată din Paris, ieşită din cursă, spuse Marie, înduioşată de
chipul palid al bătrânului. Îmi pare rău. Nu vreau să fiu încă o
povară pentru dumneavoastră. Am auzit la radio cele întâmplate.
— Înfiorător, spuse Villiers, luând brandy-ul pe care i-l
comandase aghiotantul lui. Trei ceasuri cu poliţia, trăind o
minciună groaznică, condamnând un om pentru o crimă care era
numai a mea.
— Descrierea a fost corectă, extrem de corectă. Nimeni nu ar
putea să nu-l recunoască.
— El însuşi mi-a dat-o. S-a aşezat în faţa oglinzii soţiei mele şi
mi-a zis ce să spun, privindu-şi propriul chip într-un mod foarte
ciudat. Mi-a spus că e singura cale. Că pe Carlos nu-l vom
convinge decât dacă eu mă duc la poliţie. A avut, cu siguranţă,
dreptate.
— A avut dreptate, fu de acord Marie, dar el nu e în Paris, nici
la Bruxelles şi nici la Amsterdam.
— Poftim?
— Vreau să îmi spuneţi unde s-a dus.
— Ţi-a spus-o el însuşi.
— M-a minţit.
— Cum poţi să fii sigură de asta?
— Pentru că ştiu când îmi spune adevărul. Vedeţi
dumneavoastră, noi amândoi ne străduim să-l auzim.
— Voi amândoi…? Îmi pare rău, dar nu înţeleg.
— Nici nu credeam că veţi înţelege; eram sigură că nu v-a spus.
Atunci când m-a minţit la telefon, vorbind atât de şovăielnic, ştiind
că eu ştiu că îmi spune minciuni, n-am putut pricepe, nu m-am
lămurit până nu am auzit ştirile la radio. Cele spuse de
dumneavoastră şi încă un raport. Descrierea aceea, atât de
completă… până şi cicatricea de pe tâmpla lui. Atunci mi-am dat
seama. El nu avea de gând să rămână la Paris, nici măcar la
câteva sute de kilometri de Paris. Voia să plece departe – unde
acea descriere nu va însemna mai nimic – să-l atragă undeva pe
Carlos, să-l predea celor cu care Jason avea o înţelegere. Am
dreptate?

453
 Villiers puse jos paharul.
— Mi-am dat cuvântul. Vei fi dusă într-un loc sigur, la ţară. Nu
înţeleg nimic din ce îmi spui.
— Atunci voi încerca să fiu limpede, spuse Marie. La radio a mai
fost un raport, unul pe care desigur nu l-aţi auzit, fiind probabil la
poliţie. Într-un cimitir de lângă Rambouillet au fost găsiţi azi
dimineaţă doi indivizi împuşcaţi. Unul era un ucigaş cunoscut, din
Saint-Gervais. Celălalt a fost identificat ca fiind un fost ofiţer de
informaţii american, care trăia la Paris, un tip foarte dubios, care a
ucis un ziarist în Vietnam şi i s-a dat să aleagă între a se retrage
din armată sau a fi condus în faţa curţii marţiale.
— Vrei să spui că incidentele au o legătură?
— Jason a primit de la Ambasada americană instrucţiuni să se
ducă noaptea trecută în acel cimitir, să se întâlnească cu un om
care venea de la Washington.
— Washington?
— Da. El avea o înţelegere cu un grup mic de oameni din
serviciile secrete americane. Noaptea trecută ei au încercat să-l
omoare; ei cred că este necesar să-l ucidă.
— Dumnezeule, din ce cauză?
— Pentru că nu pot avea încredere în el. Nu ştiu ce a făcut şi
unde a fost pentru o lungă perioadă de timp, iar el nu le poate
spune. Marie făcu o pauză, închizând pentru o clipă ochii. El nu
ştie cine este. Nu ştie cine sunt ei; iar noaptea trecută omul de la
Washington a angajat alţi oameni pentru a-l ucide. Acel om n-a
vrut să-l asculte. Ei cred că el i-a trădat, că a furat de la ei
milioane, ca a ucis nişte oameni de care n-a auzit niciodată. Nu-i
adevărat. Însă el nici nu posedă nişte răspunsuri clare. El nu are
decât frânturi de memorie, fiecare frântură condamnându-l. Este
un amnezic aproape total.
Chipul ridat al lui Villiers rămăsese încremenit de uimire. În
privire i se citea suferinţa unei amintiri.
— „Din motive neîntemeiate…” El mi-a spus asta. „Ei au
oameni peste tot şi au ordin să mă execute fără somaţie. Sunt
vânat de oameni pe care nu-i cunosc şi nu pot să-i văd. Din motive
neîntemeiate.”
Marie întinse mâna peste măsuţa îngustă şi o puse pe braţul
bătrânului.
— Au într-adevăr oameni peste tot, care au ordin să-l ucidă fără
somaţie. Oriunde se va duce, ei îl vor aştepta.
— Dar de unde vor şti unde s-a dus?

454
 — Le va spune chiar el. Face parte din strategia lui. Iar când o
va face, îl vor ucide. El intră în propria-i capcană.
Câteva minute Villiers rămase tăcut, copleşit de un sentiment
de vinovăţie. În cele din urmă murmură:
— Doamne-Dumnezeule, ce am făcut?
— Ceea ce aţi crezut că e bine. Nu vă puteţi învinui pe
dumneavoastră. De fapt, nici pe el.
— Mi-a spus că va aşterne pe hârtie tot ce i s-a întâmplat, tot ce
îşi aminteşte… Cât de dureros trebuie să fi fost pentru el să spună
asta! Nu putem să o aşteptăm. Trebuie să ştiu tot ce-mi puteţi
spune. Acum.
— Dar ce puteţi face dumneavoastră?
— Să mă duc la ambasada americană. La ambasador. Acum.
Totul.
Marie St. Jacques îşi retrase încet mâna şi se lăsă pe speteaza
banchetei. Privirea îi era undeva departe, înceţoşată de lacrimi.
— Mi-a spus că pentru el viaţa a început pe o mică insulă din
Mediterana, numită Port Noir…

Secretarul de stat intră furios în biroul directorului de la

Operaţiuni Consulare, acea secţie a Departamentului care se
ocupa de operaţiunile clandestine. La vederea importantului
personaj, directorul se ridică în picioare, cu o expresie de uimire
amestecată cu şoc.
— Domnule secretar?… Nu am primit nici un mesaj de la
cabinetul dumneavoastră. Aş fi venit imediat sus.
Secretarul de stat trânti pe birou un blocnotes galben. Pe prima
pagină se afla o coloană de şase nume scrise cu litere mari.

BOURNE
DELTA
MEDUZA
CAIN
CARLOS
TREADSTONE

— Ce este asta? Ce naiba e asta? întrebă secretarul de stat.

— Nu ştiu, sir. Nişte nume, desigur. Un cod pentru alfabet –
litera D – şi o referire la Meduza; o operaţiune care continuă să fie
secretă, dar am auzit de ea. Şi presupun că acel „Carlos” se referă
la asasin. Păcat că nu ştim mai multe despre el. Dar n-am auzit

455
niciodată de „Bourne”, de „Cain” ori de „Treadstone”.
— Atunci vino sus în biroul meu să asculţi înregistrarea unei
conversaţii telefonice pe care am avut-o cu Parisul şi vei afla totul
despre ei! explodă secretarul de stat. Pe banda asta e vorba de
nişte întâmplări extraordinare, printre care şi nişte omoruri
întâmplate la Ottawa şi la Paris, precum şi nişte contacte foarte
ciudate pe care secretarul nostru unu de la Paris le-a avut cu un
funcţionar CIA. Mai e vorba şi de minţirea autorităţilor unor
guverne străine, a propriilor noastre servicii de informaţii, a unor
ziare europene – fără ştiinţa sau consimţământul Departamentului
de Stat! O înşelăciune de proporţii inimaginabile! O aducem aici
sub acoperire diplomatică, strict secretă, pe o canadiancă – o
economistă care lucrează pentru guvernul de la Ottawa şi este
căutată pentru crime la Zurich. Suntem forţaţi să acordăm azil
unei fugare, să ocolim legile – pentru că dacă ceea ce spune femeia
aia e adevărat, am încurcat-o! Vreau să ştiu ce s-a petrecut.
Anulează tot ce ai pe agenda de lucru – totul! Îţi vei petrece tot
restul zilei şi toată noaptea dacă va fi nevoie, dezgropând povestea
asta blestemată. Există un individ care umblă pe străzi fără a şti
cine este, dar care are în capul lui mai multe informaţii secrete
decât zece computere ale serviciilor de informaţii!
Trecuse de miezul nopţii când directorul Operaţiunilor
Consulare, epuizat, făcu în sfârşit legătura; fusese cât pe ce să-i
scape. Secretarul unu de la ambasada din Paris, ameninţat cu
darea afară imediată, îi dăduse numele lui Alexander Conklin. Dar
Conklin era de negăsit. Se întorsese dimineaţa cu un avion militar,
dar plecase de la Langley la ora unu şi douăzeci şi două de minute,
după-amiaza, nelăsând nici un număr unde să poată fi găsit. Iar
din câte aflase directorul despre Conklin, o astfel de omisiune era
ieşită din comun. Omul CIA era ceea ce se numeşte în mod
obişnuit în branşă un ucigaş de rechini; el dirija pe tot cuprinsul
globului strategii separate, în locurile unde se bănuia că ar putea fi
vorba de trecere la inamic sau de trădare. În orice clipă era posibil
ca cineva să aibă nevoie de o aprobare de la el. Nu era logic ca el
să întrerupă orice legătură timp de douăsprezece ore. Tot
neobişnuit era şi faptul că toate convorbirile lui telefonice din
ultimele două zile fuseseră şterse, deşi CIA avea acum nişte reguli
foarte stricte în această privinţă. Directorul reuşise totuşi să afle
un lucru: Conklin avusese tangenţe cu Meduza.
Folosindu-se de ameninţarea unor represalii din partea
Departamentului de Stat, directorul ceruse să i se arate evidenţa

456
convorbirilor lui Conklin în ultimele cinci săptămâni. Fără nici o
tragere de inimă, cei de la CIA i-o dăduseră şi îşi petrecuse două
ore şezând în faţa unui ecran, cerându-le operatorilor de la Langley
să tot repete banda.
Încercase pe computer optzeci şi şase de variante, menţionând
cuvântul Treadstone, dar fără nici un rezultat. Pe urmă directorul
o luă de la capăt, examinând posibilităţile. Exista un personaj de
la armată, la care nu se gândise din cauza bine cunoscutei
antipatii faţă de CIA. Şi totuşi, cu o săptămână în urmă, Conklin îi
telefonase de două ori în răstimp de douăsprezece minute.
Directorul le telefonă surselor sale de la Pentagon şi află ceea ce
căuta: Meduza.
Generalul de brigadă Irwin Arthur Crawford, în momentul de
faţă şef peste bazele de date ale serviciului de informaţii al armatei,
fost comandant la Saigon, ataşat unor operaţiuni clandestine încă
secrete – Meduza.
Directorul ridică receptorul telefonului din sala de conferinţe,
care nu trecea prin centrală. Formă numărul de acasă al
generalului, la Fairfax şi la al patrulea apel Crawford răspunse.
Funcţionarul de la Departamentul de Stat se prezentă şi-l rugă pe
general să îl sune pentru a trece prin serviciul de verificări.
— Dar de ce aş face-o?
— Este vorba de o chestiune legată de Treadstone.
— Te sun imediat.
Sună într-adevăr în optsprezece secunde, iar în următoarele
două minute, directorul îi prezentă pe scurt informaţiile pe care le
deţinea Departamentul.
— Nu-i nimic ce noi să nu ştim, spuse generalul. De la bun
început a existat pentru această chestiune un comitet de control,
Biroului Oval prezentându-i-se un rezumat preliminar la o
săptămână după inaugurare. Obiectivul nostru justifică procedura,
puteţi fi siguri de asta.
— Sunt dispus să mă las convins, răspunse directorul de la
Departamentul de Stat. Treaba asta este legată de cele întâmplate
la New York acum o săptămână? Elliot Stevens – acel maior Webb
şi David Abbott? Când circumstanţele au fost, să zicem,
considerabil modificate?
— Ştiaţi că au fost modificate?
— Sunt directorul Operaţiunilor Consulare, generale.
— Da, ştiaţi… Stevens nu era căsătorit; ceilalţi au înţeles. Era
preferabilă versiunea cu jaf şi omucidere. Răspunsul este

457
afirmativ.
— Aha… Omul vostru, Bourne, a sosit ieri la New York.
— Ştiu. Ştim – adică eu şi cu Conklin. Noi suntem moştenitorii.
— Aţi păstrat legătura cu Conklin?
— Am vorbit cu el după-masă, pe la ora unu. Convorbire
neînregistrată. El a insistat pentru acest lucru.
— A plecat de la Langley fără să lase nici un număr unde poate
fi găsit.
— Ştiu şi asta. Nu încercaţi. Cu tot respectul, spuneţi-i
secretarului să nu se amestece. Nu vă amestecaţi.
— Suntem amestecaţi, generale. O aducem pe canadiancă aici,
sub acoperire diplomatică.
— De ce, pentru numele lui Dumnezeu?
— Suntem obligaţi; ea ne-a forţat mâna.
— Atunci ţineţi-o izolată. Trebuie! Noi vom decide în privinţa
asta.
— Cred că e cazul să-mi explicaţi din ce cauză.
— Avem de a face cu un om dezaxat. Un schizofrenic multiplu.
Este un pluton de execuţie ambulant; într-o clipă ar fi în stare să
omoare zece oameni, într-un moment de izbucnire, de explozie în
propriu-i cap, fără să ştie de ce a făcut-o.
— De unde ştiţi?
— Pentru că a ucis deja. Masacrul de la New York a fost opera
lui. I-a ucis pe Stevens, pe Călugăr, pe Webb – mai ales pe Webb –
şi încă doi de care nu aţi auzit niciodată. El nu era responsabil, dar
asta nu schimbă nimic. Lăsaţi-ni-l nouă. Lui Conklin.
— Bourne?
— Da. Avem dovada. Amprente. Confirmate de FBI. El a fost.
— Omul vostru ar lăsa amprente?
— A lăsat.
— Nu putea să lase, spuse directorul categoric.
— Poftim?
— Spuneţi-mi de unde aţi ajuns la concluzia că este dezaxat? La
schizofrenia asta multiplă sau cum naiba îi spuneţi.
— Conklin a vorbit cu un psihiatru – unul din cei mai buni – o
autoritate în materie de depresiuni pe fond de stres. Alex i-a
descris cazul. Doctorul a confirmat suspiciunile noastre,
suspiciunile lui Conklin.
— Le-a confirmat? întrebă directorul uluit.
— Da.
— Pe baza spuselor lui Conklin? A ceea ce credea el că ştie?

458
 — Nu există altă explicaţie. Lăsaţi-ni-l nouă. Este problema
noastră.
— Sunteţi un tâmpit, generale. Trebuia să vă fi ocupat numai de
bazele alea de date sau de vreo artilerie mai primitivă.
— Sunt indignat!
— Indignaţi-vă cât vreţi. Dacă aţi făcut ceea ce cred eu că aţi
făcut, s-ar putea să nu vă mai rămână decât indignarea.
— Explicaţi-vă, spuse Crawford pe un ton aspru.
— Nu aveţi de a face cu un nebun, nu-i vorba de dezaxare, de
schizofrenie multiplă sau cum i-o fi zicând, despre care nu cred că
ştiţi mai mult decât ştiu eu. Aveţi de-a face cu un amnezic, un om
care de luni de zile încearcă să afle cine este şi de unde vine. Şi din
înregistrarea unei convorbiri telefonice pe care o avem aici, reiese
că a încercat să vă spună – să-i spună lui Conklin, dar Conklin n-a
vrut să-l asculte. Nici unul din voi n-a vrut să asculte… Aţi trimis
un om să lucreze în clandestinitate de trei ani – trei ani – pentru a-
l atrage pe Carlos, iar când strategia n-a mers aţi presupus tot ce
era mai rău.
— Amnezie?… Nu, greşiţi! Am vorbit cu Conklin, l-a ascultat.
Dumneavoastră nu înţelegeţi; noi l-am cunoscut amândoi pe…
— Nu vreau să-i aud numele! interveni directorul de la
Operaţiuni Consulare.
Generalul făcu o pauză.
— Noi l-am cunoscut amândoi pe… Bourne… cu ani în urmă.
Cred că ştiţi de unde. A fost cel mai ciudat om pe care l-am
cunoscut vreodată. Îşi asuma riscuri pe care nici un om cu mintea
întreagă nu şi le-ar fi asumat. Şi totuşi n-a cerut niciodată nimic.
Era prea plin de ură.
— Şi asta îl face, după zece ani, candidat pentru un azil
psihiatric?
— Şapte ani, îl corectă Crawford. Am încercat să împiedic
alegerea lui în Treadstone, dar Călugărul a spus că era cel mai
bun. În privinţa asta nu puteam să-l contrazic, nu în ce priveşte
experienţa. Dar mi-am expus obiecţiile. El este, psihologic, un caz
limită; noi ştiam din ce cauză. Şi s-a dovedit că am avut dreptate.
— Ba n-aţi avut deloc dreptate, generale. Călugărul a fost cel
care a avut dreptate. Omul vostru este cel mai bun, cu sau fără
memorie. El îl aduce pe Carlos, vi-l predă chiar pe pragul uşii. Asta
dacă nu cumva îl ucideţi voi mai-nainte pe Bourne. Nu puteţi să
luaţi legătura cu Conklin, nu-i aşa?
— Nu.

459
 — S-a dat la fund, aşa e? Şi-a făcut propriile aranjamente, plăţi
canalizate prin terţi, care nu se cunosc între ei, surse imposibil de
detectat, orice legătură cu CIA şi Treadstone inexistentă. Iar acum
există fotografii în mâinile unor indivizi pe care Conklin nu-i
cunoaşte nici el. Ziceaţi de pluton de execuţie. Al vostru este pe
poziţii, dar nu ştiţi unde se află. Cinci puşti gata să tragă când îl
zăresc pe condamnat. E corect scenariul meu?
— Cred că nu aşteptaţi un răspuns.
— Nu. Eu sunt de la Operaţiunile Consulare şi cunosc sistemul.
Dar aţi avut dreptate într-o privinţă. Este problema
dumneavoastră. Noi nu vrem să fim amestecaţi. Asta va fi
recomandarea mea către secretarul de stat. Departamentul de Stat
nu-şi poate permite să ştie cine sunteţi. Consideraţi această
convorbire neînregistrată.
— Am înţeles.
— Îmi pare rău, spuse directorul, sincer. Nu totul reuşeşte
întotdeauna.
— Da. Am învăţat asta în Meduza. Ce veţi face cu fata?
— Încă nu ştim nici măcar ce vom face cu voi.
— Asta-i simplu. N-aţi văzut, n-aţi auzit. Nu putem s-o scoatem
pe fată din afacerea cu Zurich-ul.
— Îi vom spune. S-ar putea să fie util. Va trebui să ne cerem
scuze peste tot; cu ea vom încerca să ajungem la un acord.
— Sunteţi sigur? îl întrerupse Crawford.
— În privinţa acordului?
— Nu. A amneziei. Sunteţi convins?
— Am ascultat banda aia de cel puţin douăzeci de ori, i-am
auzit vocea. În viaţa mea n-am fost mai sigur de ceva. Apropo, ea a
ajuns aici cu câteva ore în urmă. Se află la Pierre Hotel, sub pază.
O vom aduce la Washington dimineaţa, după ce ne hotărâm ce să
facem.
— Stai puţin! Generalul ridică glasul. Nu mâine! Ea e aici…? Îmi
poţi obţine permisiunea să o văd?
— Nu vă săpaţi şi mai adânc groapa, generale. Cu cât ea ştie
mai puţine nume, cu atât mai bine. Se afla cu Bourne când el a
sunat la ambasadă; ştie de secretarul unu, probabil că şi de
Conklin. Nu vă mai amestecaţi şi dumneavoastră.
— Tocmai mi-aţi spus să mă descurc.
— Dar nu aşa. Sunteţi un om de treabă; şi eu la fel. Noi suntem
profesionişti.
— Nu înţelegeţi! Avem fotografii, da, dar s-ar putea să fie inutile.

460
Sunt vechi de trei ani şi Bourne s-a schimbat, s-a schimbat
radical. Din cauza asta e Conklin la faţa locului – unde, nu ştiu,
dar e acolo. El este singurul care l-a văzut, însă era noapte, ploua.
S-ar putea ca ea să fie singura noastră şansă. Ea a fost cu el – a
trăit cu el săptămâni în şir. Îl cunoaşte. E posibil ca ea să-l
recunoască înaintea oricui altcuiva.
— Nu înţeleg.
— Să vă explic. Printre foarte numeroasele talente ale lui
Bourne e şi acela de a-şi schimba înfăţişarea, de a se pierde într-o
mulţime sau un pâlc de copaci – de a fi acolo unde nu-l poţi vedea.
Dacă ce spuneţi e adevărat, el poate nu-şi mai aminteşte, dar noi
în Meduza îi spunem Cameleonul.
— Ăsta e Cain al dumneavoastră, generale.
— A fost Delta al nostru. Nimeni nu era ca el. Şi din cauza asta
fata ne poate ajuta. Acum. Obţineţi-mi permisiunea! Lăsaţi-mă s-o
văd, să-i vorbesc.
— Făcând asta, spunem că vă cunoaştem. Nu cred că putem.
— Pentru numele lui Dumnezeu, ziceai că suntem oameni de
treabă! Oare chiar suntem? Putem să-i salvăm viaţa! Poate. Dacă
ea e cu mine şi îl găsim, putem să-l scoatem de acolo!
— Acolo? Vreţi să spuneţi că ştiţi exact unde va fi?
— Da.
— Cum aşa?
— Pentru că nu se va duce în nici un caz în altă parte.
— Şi timpul? întrebă directorul Operaţiunilor Consulare,
neîncrezător. Ştiţi când va fi acolo?
— Da. Astăzi. Este data propriei sale execuţii.

461
 CAPITOLUL 35
Din tranzistor urla muzică rock, cu vibraţii metalice, iar şoferul
pletos al taxiului bătea ritmul pe volan şi scutura din cap. Taxiul
mergea spre est pe Seventy-first Street, prins în şirul de maşini
care începea la ieşirea de pe East River Drive. Claxoanele urlau,
motoarele uruiau pe loc, maşinile înaintând câţiva paşi, numai
pentru a se opri iarăşi. Era opt patruzeci dimineaţa, oră de vârf în
traficul newyorkez.
Bourne se strânse în colţul banchetei din spate, privind strada
mărginită de copaci prin ochelarii de soare cu lentile groase şi pe
sub borul pălăriei trase pe ochi. Mai fusese aici; era o amintire ce
nu se putea şterge. Mersese pe jos pe această stradă, văzuse
casele, vitrinele magazinelor şi zidurile acoperite de iederă – atât de
insolite în peisajul citadin şi totuşi atât de potrivite cu această
stradă. Cu câteva clipe în urmă ridicase privirea şi zărise grădinile
de pe acoperiş şi gândul îl dusese la o altă grădină, aflată puţin
mai încolo, în care se pătrundea prin nişte elegante uşi de sticlă
aflate în fundul unei camere mari… şi complicate. Acea cameră se
afla într-o casă înaltă şi îngustă, cu ziduri din piatră maronie,
aspră şi o coloană de geamuri largi, făcute din carouri prinse între
ele cu plumb, ce se înălţau pe patru etaje. Geamuri care reflectau
lumina şi înăuntru şi în afară sub formă de delicate luciri albastre
şi purpurii. Geamuri vechi, ornamentale… din sticlă antiglonţ. O
casă cu nişte trepte mari la intrare. Nişte trepte neobişnuite,
masive, pe fiecare dintre ele aflându-se nişte nervuri negre în relief,
pentru ca cel care le cobora să nu alunece pe gheaţă sau pe
zăpadă… iar greutatea oricui le urca declanşa în casă alarme
electronice.
Jason cunoştea acea casă, ştia că se apropiau tot mai mult de
ea. Acum îşi dădea seama de ce Parc Monceau îi evocase atât de
multe imagini. Acea părticică din Paris care semăna extrem de
mult cu această scurtă porţiune din Upper East Side.
Se gândi la Andre Villiers. Scrisese tot ce-şi amintea pe paginile
unui blocnotes cumpărat în grabă la Aeroportul Charles de Gaulle.
Din prima clipă, când deschisese ochii într-o încăpere umedă din
Port Noir, apoi tot ce trăise la Marsilia, Zurich şi Paris – mai ales la
Paris. Era practic o mărturisire, tot atât de acuzatoare prin ceea ce

462
nu putea explica precum şi prin ceea ce descria. Dar era adevărul,
aşa cum îl cunoştea el. În mâinile lui Andre Villiers ea va fi bine
folosită. Conştiinţa acestui lucru îi dădea libertatea de care avea
nevoie acum. Pusese paginile într-un plic şi le expediase pe adresa
din Parc Monceau la sosirea pe Aeroportul Kennedy. Pe când va
ajunge plicul la Paris, soarta lui va fi decisă: va fi ori viu, ori mort.
Ori îl va fi ucis pe Carlos, ori Carlos îl va fi ucis pe el. Singurul
lucru de care era absolut sigur era că bărbatul ai cărui umeri largi
se mişcau o dată cu talia subţire va veni după el; el aşa ar face.
Iat-o! Razele soarelui de dimineaţă luceau pe chenarul negru al
uşii şi pe mânerul de alamă, pătrunzând prin geamurile largi ce se
înălţau precum o coloană de un albastru purpuriu strălucitor.
Ajunsese aici şi din motive pe care nu şi le putea explica ochii
începuseră să-i lăcrimeze şi i se puse un nod în gât. Avea straniul
sentiment că se întoarce într-un loc ce făcea parte din el însuşi, la
fel de mult ca propriu-i trup, ori ca ceea ce-i mai rămăsese din
raţiune. Nu era căminul lui, căci această casă elegantă nu-i trezea
un sentiment de linişte, de alinare. Avea însă copleşitoarea
senzaţie a revenirii. Se întorsese la început, acesta era începutul.
Se întâmpla ceva cu el. Îi venea să sară din taxi şi să alerge peste
drum, să urce în goană treptele şi să bată cu pumnii în uşă.
Daţi-mi drumul înăuntru! Sunt aici! Trebuie să mă lăsaţi să intru!
Nu pricepeţi?
În faţa ochilor i se perindau imagini. În tâmple îi pulsa o durere
explozivă. Se afla într-o încăpere întunecoasă – camera aceea –
uitându-se la un ecran, la alte imagini, ce apăreau şi dispăreau în
succesiune rapidă, orbitoare.
Cine e el? Repede. Prea târziu! Eşti un om mort. Unde e strada
asta? Ce-nseamnă ea pentru tine? Pe cine ai întâlnit aici? Poftim?
Bine. Fii cât mai scurt. Uite o listă: opt nume. Care sunt contacte?
Repede! Uite altele. Metode de a analiza asasinatele. Care sunt ale
tale?… Nu, nu, nu! Delta ar putea face asta, dar nu Cain! Tu nu eşti
Delta, nu eşti tu! Tu eşti Cain. Eşti un om pe nume Bourne. Jason
Bourne! Încearcă încă o dată. Concentrează-te! Uită orice altceva.
Şterge trecutul. El nu există pentru tine. Tu nu eşti decât ceea ce eşti
aici, ce ai devenit aici!
Dumnezeule! Marie i-o spusese.
Poate că tu nu ştii decât ceea ce ţi s-a spus… Iarăşi şi iarăşi…
Până când n-a mai rămas nimic altceva… Lucruri care ţi-au fost
spuse… dar nu le poţi retrăi… fiindcă nu fac parte din tine.
Sudoarea i se rostogolea pe faţă, înţepându-i ochii. Îşi înfipse

463
degetele în încheietura mâinii celeilalte, încercând să se
stăpânească, să alunge durerea, să alunge din minte sunetele,
izbucnirile de lumină, îi scrisese lui Carlos că se întorcea să ia
nişte documente ascunse care erau… „ultima lui protecţie”. În
clipa aceea expresia i se păruse neconvingătoare, fusese cât pe ce
să o şteargă. Şi totuşi instinctul îi spusese să o lase; ea făcea parte
din trecutul lui. Acum înţelegea. Identitatea lui se afla în acea
casă. Identitatea. Şi fie că venea sau nu Carlos după el, trebuia să
o găsească. Trebuia!
Ironia era macabră. În acea casă nu se găsea nici o ultimă
protecţie pentru el, ci doar o ultimă explicaţie. Iar fără Carlos ea
nu avea nici un sens. Cei care-l vânau ştiau acest lucru şi nu le
păsa. Îl voiau mort.
Bourne ridică ochii. Şoferul pletos îl privea prin oglinda
retrovizoare.
— O migrenă, spuse Jason. Fă ocolul cvartalului. E prea
devreme pentru întâlnirea pe care o am. O să-ţi spun unde să mă
laşi.
— Sunt banii dumneavoastră, domnule.
Casa rămăsese acum în urmă. Bourne întoarse capul şi o privi
prin geamul din spate. Începea să se liniştească; numai durerea
persista, dar ştia că şi ea va trece. Trebuia însă să aibă grijă să nu
i se mai întâmple ce i se întâmplase în ultimele câteva minute.
Fusese cât pe ce să-şi piardă controlul. Va trebui să vadă iarăşi
acea casă, să o studieze. Avea toată ziua la dispoziţie pentru a-şi
pune la punct strategia, tactica pentru la noapte. Cameleonul din
el va avea mult de lucru.
Şaisprezece minute mai târziu îşi dădu seama că nu mai are
nici o importanţă ce voia el să studieze. Brusc, totul se schimbă.
Circulaţia fu încetinită din cauza unui camion pentru mutări de
mobilier parcat în faţa casei cu pricina; bărbaţi în salopete stăteau
fumând şi bând cafea, amânând momentul când să se apuce de
treabă. Uşa neagră masivă era deschisă şi din vestibul se zărea un
individ într-o scurtă verde, cu emblema companiei de mutări
mobilier deasupra buzunarului stâng, având în mână o listă.
Treadstone era pe cale de a fi dezafectat! În câteva ore nu va mai fi
nimic! Nu se putea! Trebuia să se oprească!
Jason se aplecă în faţă, cu banii în mână. Durerea îi dispăruse.
Acum trebuia să se mişte! Trebuia să ia legătura cu Conklin la
Washington. Nu mai târziu – nu când piesele de şah vor fi la locul
lor – ci chiar acum! Conklin trebuia să le spună să se oprească!

464
Întreaga lui strategie se baza pe întuneric… întotdeauna pe
întuneric. Asasinul trebuia atras acolo noaptea. Coborî din taxi.
— Hei, domnule! strigă după el şoferul, prin geamul deschis.
Jason se aplecă la portieră.
— Ce este?
— Voiam doar să vă mulţumesc. Cu asta…
Un puf! Peste umărul lui! Urmat de o tuse ce era începutul unui
ţipăt. Bourne se holbă la şofer, la firicelul de sânge ce apăruse
deasupra urechii stângi a acestuia. Omul era mort, ucis de un
glonţ ce-i fusese destinat clientului lui, tras de undeva de la o
fereastră.
Jason se lăsă la pământ, pe urmă sări spre stânga, spre trotuar.
Urmară încă două bufnituri în succesiune rapidă, primul glonţ
înfigându-se în taxi, al doilea ricoşând pe asfalt. Incredibil! Fusese
descoperit înainte ca vânătoarea să înceapă! Carlos era acolo! Pe
poziţie! El sau unul din oamenii lui se postase la înălţime, la o
fereastră sau pe un acoperiş de unde putea observa întreaga
stradă. Dar riscul de a ucide pe cine nu trebuia era o nebunie;
avea să vină poliţia, să blocheze strada. Iar Carlos nu era nebun!
Bourne nu pricepea nimic, însă nu avea timp pentru speculaţii.
Trebuia să scape din capcană… din capcana inversă. Trebuia să
ajungă la un telefon. Carlos era aici. La uşa lui Treadstone! El îl
adusese înapoi. Îl adusese cu adevărat înapoi! Asta era dovada lui!
Se ridică în picioare şi începu să alerge, strecurându-se printre
grupurile de pietoni. Ajunse la colţ şi coti la dreapta – cabina se
afla la douăzeci de paşi, dar era şi o ţintă bună. Nu putea să o
folosească.
Peste drum era un magazin alimentar, cu un mic afiş pe uşă:
TELEFON. Coborî de pe trotuar şi începu iarăşi să alerge, de data
asta printre maşini. Încă o ironie macabră era că una din acele
maşini ar fi putut face treaba pe care Carlos şi-o rezervase pentru
sine.
— Central Intelligence Agency, domnule, este o organizaţie care
se ocupă în principal de culegerea de informaţii, spuse pe un ton
condescendent bărbatul de la capătul firului. Genul de activităţi pe
care le descrieţi dumneavoastră nu prea face parte din munca
noastră şi sunt de fapt exagerat prezentate în filme şi în cărţile
unor scriitori greşit informaţi.
— Ei drăcie, ascultă! spuse Jason, acoperind cu mâna
receptorul ca să nu fie auzit de lumea din jur. Spune-mi unde e
Conklin. Este o urgenţă!

465
 — Vi s-a spus deja de la biroul dânsului. Domnul Conklin a
plecat ieri după-masă şi este aşteptat să se întoarcă la sfârşitul
săptămânii. Dat fiind că ziceţi că-l cunoaşteţi, ştiţi că suferă de o
infirmitate. Se duce deseori pentru fizioterapie.…
— Termină! L-am văzut la Paris – lângă Paris – cu două nopţi în
urmă. A venit de la Washington special ca să mă vadă.
— Cât despre asta, îl întrerupse omul de la Langley, când vi s-a
dat legătura aici, noi verificaserăm deja. Domnul Conklin nu a ieşit
din ţară de peste un an.
— Atunci plecarea a fost făcută în secret. A fost acolo! Ştiu că
aşteptaţi cuvinte de cod, spuse Bourne cu disperare. Nu le am. Dar
cineva care lucrează cu Conklin trebuie să cunoască aceste
cuvinte: Meduza, Delta, Cain… Treadstone! Trebuie!
— Vi s-a spus că nimeni nu le cunoaşte.
— Mi-a spus cineva care nu le cunoaşte. Dar sunt şi unii care le
ştiu. Crede-mă!
— Regret. Sincer…
— Nu închide! Mai era o cale, una pe care n-ar fi vrut s-o
folosească, dar nu avea de ales. Acum cinci sau şase minute, am
coborât dintr-un taxi pe Seventy-first Street. Am fost văzut şi
cineva a încercat să mă lichideze.
— Să vă… lichideze?
— Da. Şoferul mi-a spus ceva şi m-am aplecat să-l aud.
Mişcarea asta mi-a salvat viaţa, dar şoferul e mort, cu un glonţ în
cap. Ăsta e adevărul şi ştiu că aveţi cum să verificaţi. Probabil că
în clipa asta sunt acolo vreo cinci maşini de poliţie. Verificaţi. Ăsta
e sfatul pe care pot să vi-l dau.
Omul de la Washington făcu o pauză scurtă.
— Dat fiind că l-aţi cerut pe domnul Conklin – sau, în tot cazul,
aţi folosit numele lui – voi da curs. Unde vă pot găsi?
— Rămân la telefon. Apelul e plătit cu carte de credit
internaţională, eliberată în Franţa, pe numele Chamford.
— Chamford? ziceaţi…
— Vă rog.
— Revin curând.
Aşteptarea era insuportabilă, cu atât mai mult cu cât un individ
stătea în preajmă zdrăngănind fisele într-o mână, cu un corn în
cealaltă şi cu barba neîngrijită plină de firimituri. Peste un minut,
omul de la Langley reveni pe fir, de data asta supărat.
— Cred că această conversaţie trebuie să se încheie, domnule
Bourne sau Chamford sau cum vă zice. Am luat legătura cu poliţia

466
din New York şi pe Seventy-first Street nu s-a petrecut nici un fel
de incident de genul celui pe care l-aţi descris. Şi aţi avut dreptate,
noi avem modalităţi de verificare. Iar în privinţa unor apeluri ca
acesta există legi, care prevăd şi pedepse. Bună ziua.
Se auzi un clic şi legătura se întrerupse. Bourne rămase cu
privirea aţintită pe aparat. Nu-i venea să creadă. De luni de zile cei
de la Washington îl căutau, voiseră să-l ucidă din cauza unei tăceri
pe care nu o puteau înţelege. Iar acum, când el se prezenta – le
oferea chiar obiectul misiunii lui de trei ani – era trimis la
plimbare. Tot nu voiau să-l asculte! Totuşi, omul acela îl ascultase
şi după ce revenise la telefon, negase un omor care se petrecuse
doar cu câteva minute în urmă. Nu era cu putinţă… era o nebunie.
Se petrecuse.
Jason puse receptorul la loc în furcă. Îi venea să o ia la goană.
În loc de asta se îndreptă calm spre uşă, studiind lumea de pe
trotuar. Ieşit în stradă, îşi scoase pardesiul şi şi-l puse pe braţ, îşi
înlocui ochelarii de soare cu cei cu ramă de baga. Schimbările erau
minore, dar deocamdată suficiente. Traversă repede intersecţia
dintre Seventy-first Street.
La colţ, se alătură unui grup de pietoni care aşteptau să se
schimbe culoarea semaforului. Cu bărbia în piept aruncă o privire
spre stânga. Taxiul dispăruse. Fusese luat de acolo cu o precizie ce
demonstrează măiestria asasinului.
Bourne schimbă brusc direcţia, luând-o spre sud. Trebuia să
găsească un magazin, să-şi schimbe aspectul exterior. Cameleonul
trebuia să intre în scenă.
Marie St. Jacques era furioasă. Se afla în apartamentul de la
Pierre Hotel, faţă în faţă cu generalul de brigadă Irwin Arthur
Crawford.
— Voi n-aţi vrut să-l ascultaţi, îi spuse ea pe un ton acuzator.
Nici unul dintre voi. Aveţi idee ce i-aţi făcut?
— Avem, spuse ofiţerul, scuzele fiind evidente din această
recunoaştere, nu din tonul folosit. Nu pot decât să vă repet ce v-
am mai spus. Nu ştiam ce să ascultăm. Diferenţele dintre aparenţe
şi realitate ne depăşeau înţelegerea, cum desigur o depăşeau pe a
lui.
— El a încercat să împace aparenţele cu realitatea, cum spuneţi
dumneavoastră, timp de şapte luni! Şi tot ce aţi fost în stare să
faceţi voi a fost să trimiteţi nişte indivizi ca să-l ucidă! El a încercat
să vă spună. Ce fel de oameni sunteţi?
— Imperfecţi, domnişoară St. Jacques. Imperfecţi dar decenţi,

467
cred eu. De asta mă aflu aici. Numărătoarea inversă a început şi
vreau să-l salvez dacă pot, dacă putem.
— Dumnezeule, îmi faceţi silă! Marie se stăpâni, îşi scutură
capul şi continuă cu glas egal. Voi face tot ce îmi cereţi, ştiţi bine.
Puteţi lua legătura cu acest Conklin?
— Sunt sigur că voi reuşi. Voi sta pe treptele acelei case până
nu va mai avea de ales şi va trebui să ia legătura cu mine. Dar e
posibil ca nu el să fie problema noastră.
— Carlos?
— Poate alţii.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Vă explic pe drum. Principala noastră problemă în clipa asta
– singura noastră preocupare – este să luăm legătura cu Delta.
— Jason?
— Da. Cel pe care-l numiţi Jason Bourne.
— Şi el a fost de-al vostru de la bun început, spuse Marie. Nu a
fost vorba nici de şters vreo pată din trecut, nici de bani, nici de
iertarea vreunor greşeli.
— Nu. Când va veni timpul, vă vom spune totul, dar acum nu e
momentul. Am aranjat ca dumneavoastră să staţi într-o maşină
fără semne distinctive, peste drum de casa cu pricina, puţin mai în
diagonală. V-am pregătit un binoclu. Dumneavoastră îl cunoaşteţi
acum mai bine decât oricine. Poate îl veţi zări. Dea Domnul să fie
aşa.
Marie îşi luă repede pardesiul din dulap.
— Într-o seară mi-a spus că el este un cameleon…
— Ţinea minte? interveni Crawford.
— Ce să ţină minte?
— Nimic. Tot ce voiam să spun este că el avea talentul să apară
şi să dispară fără a fi văzut.
— Staţi puţin. Marie se apropie de ofiţer, privindu-l drept în
ochi. Spuneţi că noi trebuie să luăm legătura cu Jason, dar există
o cale mai bună. Să-l facem pe el să vină la noi. La mine. Puneţi-
mă pe treptele acelei case. El mă va vedea şi-mi va trimite vorbă.
— Oferind astfel celor de acolo, oricine ar fi ei, două ţinte?
— Nu-l cunoaşteţi pe omul vostru, generale. Am spus că-mi „va
trimite vorbă”. Va trimite pe cineva, va plăti un bărbat sau o femeie
de pe stradă să-mi aducă un mesaj. Eu îl cunosc. O va face. Este
calea cea mai sigură.
— Nu pot să accept aşa ceva.
— De ce? Aţi făcut destule lucruri prosteşti, orbeşte. Faceţi

468
măcar un lucru inteligent!
— Nu pot. S-ar putea ca astfel să se rezolve nişte probleme pe
care nici măcar nu le ştiţi, dar nu pot s-o fac.
— Daţi-mi un motiv.
— Dacă Delta are dreptate şi Carlos a venit după el şi se află pe
stradă, riscul e prea mare. Carlos vă cunoaşte din poze şi v-ar
ucide.
— Eu sunt dispusă să risc.
— Eu nu. Şi când spun asta, aş vrea să cred că vorbesc în
numele guvernului meu.
— Sinceră să fiu, nu cred.
— Lăsaţi asta în seama altora. Acum putem să mergem?
— Serviciul Administrativ, spuse glasul indiferent al unei
centraliste.
— Cu domnul J. Petrocelli, vă rog, spuse Alexander Conklin,
încordat, ştergându-şi cu vârful degetelor transpiraţia de pe frunte,
în timp ce stătea cu receptorul în mână, în faţa ferestrei. Repede,
vă rog!
— Toată lumea se grăbeşte…
Se auzi un telefon sunând.
— Petrocelli. Secţia Recuperări.
— Ce naiba faceţi voi, ăştia? explodă omul CIA, intenţionând să-
l timoreze pe interlocutorul său.
Pauza fu scurtă.
— În clipa asta, îl ascult pe un nebun care-mi pune o întrebare
prostească.
— Ei bine, ascultă mai departe. Numele meu e Conklin, Central
Intelligence Agency, prioritate maximă. Ştii ce înseamnă asta?
— Eu de zece ani nu reuşesc să înţeleg vreo vorbă spusă de voi.
— Asta ar fi bine s-o înţelegi. Mi-a luat aproape o oră ca să dau
de dispecerul unei companii de mutări de mobilier de aici, din New
York. El mi-a spus că are o comandă semnată de tine pentru a
ridica toată mobila dintr-o casă de pe Seventy-first Street –
numărul 139, ca să fiu exact.
— Da, mi-amintesc. Ce-i cu asta?
— Cine ţi-a dat ordin? Ăsta e teritoriul nostru. Ne-am luat
aparatura săptămâna trecută, dar n-am cerut, repet, n-am cerut,
să se facă nimic altceva.
— Staţi puţin, zise birocratul. Am văzut comanda. Vreau să zic
că am citit-o înainte de a o semna. Ordinul venea direct de la
Langley, cu prioritate.

469
 — Cine de la Langley?
— O clipă şi vă spun. Am o copie la dosar.
Se auzi foşnetul hârtiilor. Petrocelli reveni pe fir.
— Uite-o. Conklin, discută cu oamenii voştri de la Controlul
Administrativ.
— Nu şi-au dat seama ce fac. Anulează comanda. Sună la
compania de mutări de mobilier şi spune-le să plece de acolo!
Acum!
— Fă să-mi parvină întâi o cerere cu prioritate şi poate reuşesc –
poate – să-i dau curs până mâine. Şi atunci o să punem totul la
loc.
— Să puneţi totul la loc?
— Exact. Voi ne spuneţi să scoatem tot, noi scoatem tot. Dacă
ne spuneţi să punem la loc, punem la loc. Avem şi noi metodele şi
regulile noastre pe care trebuie să le respectăm, ca şi voi.
— Toată aparatura aia – tot de acolo – era de împrumut! Nu era
– nu este – o operaţiune a CIA!
— Atunci de ce mă suni tu pe mine? Ce te priveşte?
— N-am timp să-ţi explic. Numai scoate-i pe oamenii ăia de
acolo. Sună la New York şi fă-i să plece! E un ordin prioritar.
— Ascultă Conklin, ştim amândoi că pot să fac ce vrei tu dacă-
mi dai acte în regulă.
— Nu pot să implic CIA!
— Atunci să nu crezi că poţi să mă implici pe mine.
— Oamenii ăia trebuie să plece de acolo! Îţi spun…
Conklin rămase ca paralizat, cu ochii pe casa de peste drum. Un
bărbat înalt într-un pardesiu negru urcase treptele. Întorcându-se
cu faţa spre stradă, rămase nemişcat în dreptul uşii deschise. Era
Crawford. Ce naiba făcea? Ce făcea aici? Îşi pierduse minţile! Era o
ţintă fixă; risca să distrugă capcana!
— Conklin? Conklin…? se auzi din receptor.
Omul CIA închise telefonul. Se întoarse către un bărbat solid,
aflat la câţiva paşi mai încolo, în faţa altei ferestre. Acesta avea în
mână o puşcă cu lunetă. Alex nu ştia cum îl cheamă şi nici nu-l
interesa; plătise destul pentru a nu se complica cu astfel de
probleme.
— Îl vezi pe omul de colo, în pardesiu negru, care stă în uşă?
— Da. Nu e cel pe care-l căutăm. E prea bătrân.
— Du-te acolo şi spune-i că peste drum se află un individ care
vrea să-l vadă.
Bourne ieşi din magazinul de haine uzate de pe Third Avenue,

470
oprindu-se o clipă în faţa vitrinei murdare ca să-şi studieze
înfăţişarea. Mergea. Fesul de lână neagră îi acoperea fruntea până
la jumătate, vestonul militar boţit şi peticit îi era cu câteva numere
prea mare; o cămaşă de diftină în carouri, pantaloni kaki largi şi
nişte pantofi cu tălpi groase de cauciuc completau ansamblul. Nu
mai trebuia decât să găsească un mers care să se potrivească cu
această ţinută. Un mers de tip solid, cam slab de minte, al cărui
trup începea să se resimtă după o viaţă de efort fizic şi care-şi
găsea satisfacţia zilnică în berea pe care o bea după orele de
muncă. Ştia că va găsi acel mers; îl mai folosise şi altă dată. Dar
mai întâi trebuia să dea un telefon. Zări o cabină telefonică. Porni
într-acolo, picioarele mişcându-i-se deodată mai rigid, apăsând pe
caldarâm, cu braţele ţepene, degetele uşor desfăcute şi îndoite. Îşi
va lua curând şi o expresie mohorâtă. Dar nu încă.
— Compania Belkins, anunţă vocea unei centraliste de undeva
din Bronx.
— Numele meu e Johnson, spuse Jason cu glasul cuiva grăbit,
dar amabil. Am o problemă şi sper să puteţi să mă ajutaţi.
— Voi încerca, domnule. Despre ce e vorba?
— M-am dus la un prieten care locuia pe Seventy-first Street,
un prieten care a murit de curând, să iau ceva ce îi
împrumutasem. Când am ajuns acolo, camionul dumneavoastră se
afla în faţa casei. Este foarte neplăcut, dar e posibil ca oamenii
dumneavoastră să ia şi ce îmi aparţine mie. Cu cine aş putea să
vorbesc?
— Cred că cel mai indicat e dispecerul.
— Vreţi să-mi daţi numele lui?
— Desigur. Murray. Murray Schumach. Vă fac legătura. Se
auziră două clicuri şi pe urmă un sunet lung.
— Schumach.
— Domnul Schumach?
— Exact.
Bourne repetă povestea.
— Desigur, aş putea obţine de la avocatul meu o hârtie, dar e
vorba de un obiect de valoare insignifiantă.
— Ce obiect e?
— O undiţă. Nu foarte scumpă, dar cu o mulinetă veche, care
nu încurcă firul din cinci în cinci minute.
— Da, ştiu ce vreţi să spuneţi. Şi eu sunt pescar. Pescuiesc
uneori la Sheepshead. Azi nu se mai fac mulinete ca pe vremuri.
— Aşa e. Ştiu exact în ce debara ţinea prietenul meu undiţa.

471
 — Ei, pentru o undiţă, ce naiba! Duceţi-vă acolo şi spuneţi-i
supraveghetorului, Duugan îl cheamă, că am spus eu că puteţi s-o
luaţi, dar va trebui să semnaţi pentru ea. Dacă face pe nebunul
spuneţi-i să mă sune de undeva; telefonul de acolo a fost
deconectat.
— Deci Duugan. Vă mulţumesc mult, domnule Schumach.
— Casa aia ne dă numai bătăi de cap pe ziua de azi!
— Ce aţi spus?
— Nu-i nimic. A sunat un ţăcănit, spunând că trebuie să
plecăm de acolo. Iar comanda e fermă, plătită cu bani gheaţă. Vă
vine să credeţi?
Carlos. Da, lui Jason îi venea să creadă.
Bourne o luă spre vest pe Seventieth Street, către Lexington
Avenue. La trei străzi mai încolo găsi ceea ce căuta: un magazin cu
recuzită militară. Peste opt minute ieşi de acolo cărând patru
pături mari şi şase chingi late cu carabiniere metalice. În
buzunarele jachetei avea două torţe obişnuite. Cameleonul se
îndrepta spre junglă. O junglă la fel de deasă ca Tam Quan-ul de
care nu-şi amintea.
Era zece patruzeci şi opt când ajunse la colţul străzii mărginite
de copaci ce adăpostea secretele lui Treadstone Şaptezeci şi Unu.
Se întorcea la locul începutului şi teama pe care o resimţea nu era
de a fi rănit fizic. Pentru asta era pregătit, cu toţi muşchii
încordaţi; genunchii, picioarele, mâinile şi coatele erau arme gata
să lovească, ochii precum nişte senzori gata să dea alarma acestor
arme. Teama lui era mai adâncă. Era pe cale să pătrundă în locul
unde se născuse şi îi era groază la gândul a ceea ce ar putea să
găsească acolo – să-şi amintească acolo.
Încetează! Capcana este totul. Cain este pentru Charlie, iar Delta
este pentru Cain!
Circulaţia era mult mai puţin intensă, ora de vârf trecuse.
Pietonii mergeau acum liniştiţi, cu pas de plimbare, nu se mai
grăbeau. Jason traversă către Treadstone, clădirea înaltă şi
îngustă aflându-se la cincizeci de metri în faţă. Arăta ca un
muncitor deja ostenit, cu păturile sub braţ şi chingile pe umăr.
Ajunse la treptele de ciment tocmai când doi indivizi musculoşi,
unul alb şi celălalt negru, ieşeau pe uşă cărând o harpă acoperită.
Bourne se opri şi strigă către ei cu glas gutural.
— Hei! Unde-i Duugan?
— Unde naiba să fie? răspunse albul, întorcând capul. Şade p-
un scaun.

472
 — În afară de listă, nu pune mâna să salte nica, adăugă negrul.
Că doar e ştab, nu-i aşa, Joey?
— E un rahat, asta e. Ce ai acolo?
— Schumach m-a trimis, spuse Jason. S-a gândit că mai e
nevoie de un om şi că astea ar prinde bine.
— Eşti nou? Nu te-am mai văzut până acum.
— Da.
— Du-i alea ştabului, mormăi Joey, luând-o în jos pe scări. Să
te aloce el, ce zici, Pete? Aloce – cum îţi place?
— Splendid, Joey, eşti un dicţionar pe cinste.
Bourne urcă treptele. Păşi în casă şi văzu în dreapta scara ce
ducea la etaj, iar în faţa lui culoarul îngust ce ducea spre cealaltă
uşă aflată la zece metri mai departe. Urcase de mii de ori acele
trepte, străbătuse de alte mii de ori acel culoar. Se întorsese. Fu
cuprins de un sentiment copleşitor de spaimă. O luase pe culoarul
întunecos. În depărtare se zăreau raze de lumină pătrunzând pe
două uşi mari de sticlă. Se apropia de încăperea unde se născuse
Cain. Încăperea aceea. Apucă strâns chingile de pe umăr,
încercând să-şi stăpânească tremurul.

Pe bancheta din spate a automobilului blindat, cu binoclul la

ochi, Marie se aplecă înainte. Se întâmplase ceva. Cu câteva
minute în urmă, un individ scund şi solid trecuse prin faţa
treptelor casei, încetinind pasul când se apropiase de general,
spunându-i în mod evident ceva acestuia. Pe urmă individul îşi
văzuse de drum, iar Crawford îl urmase câteva secunde mai târziu.
Conklin fusese găsit.
Nu era mare lucru, dacă ceea ce spusese generalul era adevărat.
Ucigaşi plătiţi, necunoscuţi de cel care-i angajase, el însuşi
necunoscut acestora. Plătiţi, pentru a ucide un om… din motive
total nejustificate! Dumnezeule, îi ura pe toţi! Ce indivizi proşti,
fără minte! Care se joacă cu viaţa altora închipuindu-şi că ei ştiu
totul.
Nu ascultau niciodată decât atunci când era prea târziu.
Corupţia provenea din orbire, minciunile din încăpăţânare.
Marie îşi potrivi mai bine binoclul. Un hamal de la compania
Belkins se apropia de trepte, cu nişte pături şi nişte chingi pe
umăr. Se opri şi începu să discute cu cei doi care tocmai scoteau
pe uşă un obiect triangular.
Ce era? Era ceva… ceva ciudat. Nu putea să vadă faţa omului,
dar era ceva… gâtul, înclinarea capului… Omul o luă în sus pe

473
scări, un om obosit înainte de a începe treaba, un individ
şleampăt. Marie luă binoclul de la ochi; era prea neliniştită, gata
să vadă ceea ce nu era.
O, Doamne, iubitul meu! Jason al meu. Unde eşti? Vino la mine.
Lasă-mă să te găsesc. Nu mă părăsi pentru indivizii ăştia orbi, fără
minte. Nu-i lăsa să-mi te ia.
Unde era Crawford? Promisese să o ţină la curent cu orice
mişcare. Ea îi spusese deschis că nu are încredere în el, în nici
unul din ei, iar în inteligenţa lor nici atât. Îi promisese… unde era?
Marie se adresă şoferului:
— Vrei te rog să deschizi geamul? E sufocant aici.
— Îmi pare rău, domnişoară, îi spuse militarul în haine civile.
Dar pot să dau drumul la aerul condiţionat.
Uşile şi geamurile erau acţionate de butoane la care nu avea
acces decât şoferul. Marie se afla într-un coşciug de metal şi sticlă,
pe o stradă scăldată de soare, mărginită de copaci.

— Nu cred o vorbă din toate astea! spuse Conklin şontâcăind

furios prin cameră.
Se duse la fereastră şi se sprijini de pervaz, uitându-se afară în
stradă, muşcându-şi cu dinţii încheietura degetului arătător.
— Nici vorbă!
— Alex, tu nu vrei să crezi, îl contrazise Crawford. Soluţia găsită
de tine e cu mult mai simplă. Totul e pregătit.
— Tu nu ai auzit banda aia. Nu l-ai auzit pe Villiers!
— Am auzit-o pe femeie; altceva nu trebuie să aud. Ea mi-a
spus că noi nu l-am ascultat… tu nu l-ai ascultat.
— Atunci minte! Conklin se răsuci brusc. Iisuse, bineînţeles că
minte! E firesc. E femeia lui şi ar face orice ca să-i scape pielea.
— Ştii bine că nu ai dreptate. Faptul că el e aici dovedeşte că tu
nu ai dreptate şi că eu am greşit acceptând cele spuse de tine.
Conklin respira şi mâna dreaptă încleştată pe baston îi tremura.
— Poate… poate că noi, poate…
Nu-şi încheie fraza; rămase privindu-l pe Crawford cu ochi
disperaţi.
— Crezi că trebuie să nu renunţăm la soluţia asta? întrebă calm
ofiţerul. Eşti obosit, Alex. Nu ai dormit de câteva zile, eşti epuizat.
Nu cred să te fi auzit spunând asta.
— Nu. Omul de la CIA clătină din cap, scârbit, închizând ochii.
Nu, nu m-ai auzit fiindcă n-am spus-o. Aş vrea să ştiu de unde
naiba să încep.

474
 — Eu ştiu, zise Crawford, ducându-se la uşă şi deschizând-o.
Intră, te rog. Bărbatul masiv intră în cameră, privirea fugindu-i
imediat către puşca rezemată de perete. Se uită la cei doi militari,
măsurându-i din ochi.
— Ce este?
— Exerciţiul a fost contramandat, spuse Crawford. Cred că ai
ghicit.
— Care exerciţiu? Eu am fost angajat ca să-l protejez pe el.
Individul se uită la Conklin. Vreţi să spuneţi că nu mai aveţi nevoie
de protecţie, domnule?
— Ştii foarte bine ce vrem să spunem, interveni Conklin.
Înţelegerea a căzut.
— Care înţelegere? Termenii angajării mele au fost clari. Eu vă
protejez pe dumneavoastră, domnule.
— Bine, bine, zise Crawford. Ce trebuie să ştim acum este cine
altcineva îl mai protejează?
— Cine să-l mai protejeze şi unde?
— În afara acestei camere, a acestui apartament. În alte camere,
în stradă, poate în maşini. Trebuie să ştim.
Bărbatul masiv se duse şi luă puşca.
— Am impresia că dumneavoastră, domnilor, aţi înţeles greşit.
Eu am fost angajat individual. Nu ştiu dacă au mai fost angajaţi şi
alţii.
— Îi ştii! urlă Conklin. Cine sunt? Unde se află?
— N-am idee… domnule.
Individul ţinea puşca în mâna dreaptă, cu ţeava îndreptată spre
podea. O ridică puţin, nu mai mult de vreo cinci centimetri, cu o
mişcare abia perceptibilă.
— Dacă nu mai e nevoie de serviciile mele, eu plec.
— Poţi să iei legătura cu ei? îl întrerupse generalul. Te voi plăti
cu generozitate.
— Am fost deja bine plătit, domnule. N-ar fi corect să accept
bani pentru un serviciu pe care nu-l pot face.
— E în joc viaţa unui om! urlă Conklin.
— La fel e şi a mea, spuse omul înarmat, ducându-se la uşă, cu
puşca ridicată mai mult. La revedere, domnilor.
Individul plecă.
— Iisuse! gemu Alex întorcându-se către fereastră. Ce ne facem?
— Pentru început, trebuie să scăpăm de cei de la compania de
mutări mobilier. Nu ştiu ce rol a avut asta în strategia ta, dar
acum nu face decât să complice lucrurile.

475
 — Nu pot. Am încercat. Nu eu i-am chemat. Ai noştri, de la
Controlul Administrativ, ştiau că s-a ridicat aparatura şi, zicând că
prăvălia se închide, au cerut să fie scos totul.
— Cu o rapiditate bine chibzuită, spuse Crawford. Călugărul
luase toată aparatura aia pe semnătura lui, ceea ce absolvă cu
totul CIA. Scrie în dosarele lui.
— Totul s-ar rezolva dacă am avea la dispoziţie douăzeci şi
patru de ore. Dar noi nu ştim nici măcar dacă avem douăzeci şi
patru de minute.
— Tot ne va trebui. Va fi o anchetă senatorială. Cu uşile închise,
sper… Blochează strada.
— Ce spui?
— M-ai auzit. Blochează strada! Cheamă poliţia, spune-le să
blocheze complet strada.
— Prin intermediul CIA? Este o chestiune internă.
— Atunci o fac eu. Prin intermediul Pentagonului, al Statului
Major Interarme, dacă e nevoie. Noi stăm aici, când soluţia e
evidentă! Curăţăm strada, o blocăm, aducem un camion cu
difuzoare, în care o punem pe ea cu un microfon în faţă! S-o lăsăm
să spună ce vrea, să ţipe cât vrea. Ea a avut dreptate. El va veni la
ea.
— Îţi dai seama ce spui? întrebă Conklin. Asta va da naştere la
întrebări. Ziarele, televiziunea, radioul. Totul va fi dat în vileag,
făcut public.
— Sunt conştient de asta, zise generalul. Dar sunt conştient şi
că dacă nu reuşim, ea ne va da oricum în vileag. E posibil s-o facă
indiferent ce se întâmplă. Totuşi, prefer să încerc să salvez un om
care nu mi-a plăcut, cu care nu am fost de acord, dar pe care l-am
respectat şi cred că-l respect şi mai mult acum.
— Uiţi că dacă într-adevăr Carlos se află acolo, îi deschizi
practic porţile. Îi oferi calea de scăpare.
— Pe Carlos nu noi l-am creat. Noi l-am creat pe Cain şi ne-am
purtat rău cu el. I-am luat inteligenţa şi memoria. Îi suntem datori.
Du-te jos şi cheam-o pe femeie. Eu dau telefon.
Bourne intră în biblioteca spaţioasă, unde soarele pătrundea
prin ferestrele largi din fundul camerei. Dincolo de ele se aflau
zidurile unei grădini… Era înconjurat de obiecte a căror vedere îl
făcea să sufere; le cunoştea şi nu le cunoştea. Erau frânturi de vise
– dar concrete, pe care le putea atinge. O masă lungă unde stăteau
sticla şi paharele de whisky, fotolii din piele, rafturi pe care stăteau
cărţi şi care adăposteau alte lucruri – lucruri ascunse – ce puteau

476
fi scoase la iveală prin apăsarea unor butoane. În această încăpere
se născuse un mit.
Văzu protuberanţa lungă, tubulară, de pe tavan şi se lăsă
întunericul, urmat de scăpărări de lumină şi de imagini pe un
ecran şi de glasuri care strigau în urechi.
Cine e el? Repede. Prea târziu! Eşti un om mort! Unde e strada
asta? Ce-nseamnă ea pentru tine? Pe cine ai întâlnit aici? Metode…
Care sunt ale tale? Nu!… Tu nu eşti Delta, nu eşti tu!… Tu nu eşti
decât ceea ce eşti aici, ce ai devenit aici!
— Hei! Tu cine naiba eşti? Întrebarea fu strigată de un individ
mare, roşu la faţă, care şedea într-un fotoliu de lângă uşă, cu o
listă pe genunchi. Jason trecuse chiar pe lângă el.
— Tu eşti Duugan? întrebă Bourne.
— Da.
— M-a trimis Schumach. A zis că-ţi mai trebuie un om.
— La ce? Am deja cinci şi casa asta nenorocită are nişte culoare
atât de înguste că abia te poţi strecura pe ele.
— Eu nu ştiu. Tot ce ştiu e că m-a trimis Schumach. Mi-a zis să
aduc astea.
Bourne lăsă jos pe podea păturile şi chingile.
— Schumach ne trimite marfă nouă? Că astea-s noi.
— Eu nu…
— Ştiu, ştiu! Schumach te-a trimis. Întreabă-l pe Schumach.
— N-ai cum. Mi-a zis să-ţi spun că pleacă la Sheepshead şi se
întoarce după-masă.
— Splendid! El se duce la pescuit şi pe mine mă lasă de
corvoadă… Eşti nou. N-oi fi tot zilier, că mai am trei?
— Da.
— Ăsta-i Murray! Tot ce-mi lipsea era încă un nepriceput.
— Vrei să încep aici? Pot să încep aici.
— Nu, tâmpitule! Novicii încep de sus, n-ai aflat? E drumul mai
lung, capisce?79
— Da, eu capisce.
Jason se aplecă să ia păturile şi chingile.
— Astea lasă-le aici. N-ai nevoie de ele. Du-te sus la ultimul etaj
şi începe cu piese de lemn. Cât mai grele. Şi să nu mă iei pe mine
cu drepturi sindicale.
Bourne o luă în sus pe scări. Dădu ce dădu cotul palierului de
la etajul doi, porni spre al treilea nivel, atras parcă de o forţă

79
Înţelegi? (it.).

477
magnetică pe care nu o putea înţelege. Ceva îl atrăgea către o
cameră aflată sus de tot, o cameră ce reprezenta confortul
singurătăţii şi frustrarea sentimentului de părăsire. Pe palierul de
deasupra era întuneric, nici o lumină nu era aprinsă, nu erau
ferestre prin care să pătrundă soarele. Ajunse sus şi rămase o
clipă pe loc. Care era camera? Se găseau acolo trei uşi, două pe
stânga şi una pe dreapta culoarului. Porni încet spre a doua uşă
de pe stânga, care abia se zărea în întuneric. Asta era; aici îi
veneau gândurile pe întuneric… amintiri care-l obsedau, îl
îndurerau. Soare şi duhoarea junglei şi a râului… aparate urlând
pe cer, coborând urlând din cer. Dumnezeule, doare!
Puse mâna pe mâner, îl răsuci şi deschise uşa. Beznă, dar nu
totală. În fundul camerei era o ferestruică, peste care era tras un
stor negru, dar nu complet. Se zărea o rază subţire de lumină, atât
de subţire că abia pătrundea prin spaţiul dintre stor şi pervaz. Se
îndreptă spre ea, spre acea mică licărire.
Un scârţâit. Un scârţâit în întuneric! Se răsuci speriat de festele
pe care i le juca propria-i imaginaţie. Dar nu era o festă! Prin aer
zări o scăpărare ca de diamant, lumină reflectată pe oţel.
Un pumnal se ridica în faţa lui.

— Pentru ceea ce aţi făcut, aş fi dispusă să vă văd murind,

spuse Marie, uitându-se furioasă la Conklin. Şi numai acest gând
e suficient ca să mă revolte.
— Atunci nu am ce să vă spun, spuse omul CIA, traversând
şchiopătând încăperea, ducându-se lângă general. Se puteau lua
alte decizii – de către el şi de către dumneavoastră.
— Zău? Când? Când omul acela a încercat să-l omoare, la
Marsilia? În rue Sarrasin? Când îl vânau la Zurich? Când au tras
în el la Paris? Şi tot timpul fără ca el să ştie de ce. Ce voiaţi să
facă?

— Să iasă la lumină!
— A ieşit. Şi când a ieşit, aţi încercat să-l omorâţi.
— Aţi fost acolo! Eraţi cu el. Dumneavoastră aveaţi memorie.
— Presupunând că aş fi ştiut la cine să mă duc, m-aţi fi
ascultat? Conklin o privi în ochi.
— Nu ştiu, răspunse el.
Se întoarse către Crawford.
— Ce se întâmplă?
— Washington-ul urmează să mă sune peste zece minute.

478
 — Dar ce se întâmplă?
— Nu cred că o să-ţi placă. Trebuie obţinute nişte autorizaţii,
căci altfel s-ar considera că guvernul federal încalcă prerogativele
statale şi municipale.
— Uite! Ofiţerul se aplecă brusc pe fereastră. Camionul pleacă.
— Cineva a reuşit, spuse Conklin.
— Cine?
Conklin se duse la telefon. Pe masă erau împrăştiate bileţele de
hârtie, cu numere mâzgălite în grabă. Alese unul şi-l formă.
— Cu Schumach… vă rog, Schumach? Aici Conklin de la
Central Intelligence. Cine ţi-a dat dispoziţia?
Glasul dispecerului de la capătul firului răsună în toată
încăperea.
— Care dispoziţie? Lăsaţi-mă în pace! Ne-am apucat de o treabă
şi o s-o terminăm! Cred că nu eşti zdravăn…
Conklin trânti receptorul.
— Iisuse… O, Iisuse!
Când apucă din nou receptorul, mâna îi tremura. Formă un alt
număr, cu ochii pe un alt bileţel.
— Cu Petrocelli, la Recuperări, ceru el. Petrocelli? Iarăşi
Conklin.
— S-a întrerupt legătura. Ce s-a întâmplat?
— Nu-i timp. Ascultă, ordinul ăla de la Langley, de cine era
semnat.
— Cum adică de cine? De cel care le semnează întotdeauna.
McGivern.
Conklin se albi la faţă.
— De asta mi-a fost teamă, murmură el, lăsând jos receptorul.
Se adresă lui Crawford. Ordinul către Serviciul Administrativ a fost
semnat de un om care s-a pensionat acum două săptămâni.
— Carlos…
— Dumnezeule! ţipă Marie. Omul cu păturile, cu chingile! După
cum ţinea capul, gâtul. Înclinat spre dreapta. El era! Când îl doare
capul, îl înclină spre dreapta. Era Jason! A intrat înăuntru!
Alexander Conklin se duse la fereastră, cu privirea aţintită pe
uşa de peste drum. Era închisă.
***
Mâna! Pielea… ochii negri în raza subţire de lumină. Carlos!
Bourne dădu capul pe spate, lama ascuţită ca briciul
crestându-i carnea sub bărbie, sângele ţâşnind peste mâna care
ţinea cuţitul. Izbi cu piciorul drept lovindu-şi atacatorul nevăzut în

479
rotula genunchiului, apoi pivotă şi-şi înfipse călcâiul stâng în
pântecul acestuia. Carlos se răsuci şi din nou lama ţâşni din
întuneric, acum vizând direct stomacul. Jason se desprinse de pe
sol, sărind în spate, izbind în jos cu ambele încheieturi ale
mâinilor, blocând braţul întunecat ce era ca o prelungire a lamei.
Prinzându-l cu mâinile ca într-o foarfecă, strângând antebraţul
sub bărbia scăldată în sânge, smuci de braţ diagonal în sus. Tăişul
îi atinse uşor vestonul. Bourne răsuci braţul în jos, apucându-l
acum de încheietura mâinii şi-l izbi pe asasin cu umărul,
dezechilibrându-l, cu braţul pe jumătate scos din articulaţie.
Jason auzi cuţitul căzând pe podea. Se aruncă în direcţia
sunetului, scoţându-şi în acelaşi timp pistolul de la brâu. Pistolul
se prinse în stofa hainei. Se rostogoli pe podea, dar nu suficient de
repede. Vârful oţelit al unui pantof îl pocni în tâmplă. Se rostogoli
iarăşi tot mai repede, până se lovi de perete. Se ridică pe un
genunchi, încercând să zărească ceva în bezna totală. Erau doar
umbre unduitoare. Văzu o mână în dâra subţire de lumină dinspre
fereastră. Se azvârli spre ea, propriile-i mâini fiind acum gheare,
braţele berbeci. Apucă mâna, dând-o peste cap, fracturându-i
încheietura. Un urlet umplu camera.
Un urlet şi pufnetul unei împuşcături. Bourne simţi în partea
stângă a pieptului, sus, o împunsătură îngheţată, glonţul
rămânând înfipt undeva lângă omoplatul lui. Orbit de durere, se
ghemui şi apoi ţâşni iarăşi, izbindu-l pe ucigaş de perete. Carlos se
trânti lateral, trăgând de două ori la nimereală. Jason se aruncă
spre dreapta, eliberându-şi acum pistolul, ţintind în direcţia
sunetelor din întuneric. Trase, dar explozia asurzitoare fu inutilă.
Auzi uşa trântindu-se; ucigaşul ieşise pe culoar.
Încercând să-şi umple plămânii cu aer, Bourne se târî spre uşă.
Instinctul îi spuse să stea într-o parte şi să izbească cu pumnul în
partea de jos a panoului de lemn. Urmă un adevărat coşmar:
răpăit de armă automată ce împroşcă în toată camera aşchii de
lemn. În clipa când se opri, Jason ridică arma şi trase în diagonală
prin uşă; răpăitul se repetă. Când încetă, Bourne trase iarăşi. Doi
oameni se aflau acum la numai câţiva centimetri distanţă, fiecare
vrând să-l ucidă pe celălalt, dorindu-şi asta mai mult ca orice.

Cain este pentru Charlie şi Delta este pentru Cain. Prinde-l pe

Carlos. Atrage-l în cursă. Omoară-l pe Carlos!

Pentru o clipă nu mai erau la numai câţiva centimetri. Jason

480
auzi zgomot de paşi şi pe urmă balustrada rupându-se sub
greutatea unui trup ce se repezea în jos pe scară. Carlos era rănit
şi căuta sprijin, porcul. Bourne îşi şterse sângele de pe faţă, de pe
gât şi deschise ceea ce mai rămăsese din uşă. Cu pistolul pregătit,
se îndreptă spre capul scărilor.
Deodată auzi de jos ţipete.
— Ce naiba faci, omule? Pete! Pete! Două pufnituri metalice.
— Joey! Joey!
Se auzi o singură pufnitură şi pe urmă zgomot de trupuri
căzând la podea, undeva dedesubt.
— Iisuse! Iisuse, Maică…!
Iarăşi două pufnituri metalice, urmate de un strigăt gutural, de
moarte. Un al treilea om fusese ucis.
Ce spusese acest al treilea? Mai am încă trei zilieri. Camionul de
mutat mobilă fusese aranjat de Carlos! Asasinul adusese cu el încă
doi soldaţi – cei trei zilieri. Trei oameni înarmaţi iar el era singur şi
cu un singur pistol. Încolţit la ultimul etaj al casei. Dacă ar fi
putut să iasă, Carlos ar fi fost cel încolţit înăuntru!
La capătul dinspre faţadă al culoarului se afla o fereastră
acoperită cu un stor negru. Jason se duse spre ea, clătinându-se,
ţinându-se de gât, cu umărul ridicat ca să mai potolească durerea
din piept. Smulse storul. Fereastra era mică, din sticlă groasă prin
care răzbăteau luciri prismatice de lumină purpurie şi albastră.
Era imposibil să spargă vreun carou. Privirea îi fu atrasă în jos,
spre stradă. Camionul plecase! Cineva trebuia să fi plecat cu el.
Unul din soldaţii lui Carlos! Mai rămâneau doi. Doi oameni, nu
trei. Iar el se afla sus; înălţimea oferea întotdeauna avantaje.

Schimonosindu-se de durere, pe jumătate aplecat, Bourne se

duse până la prima uşă de pe dreapta, care era paralelă cu capul
scării. O deschise şi păşi în cameră; era un dormitor obişnuit, cu
veioze şi mobilă masivă, poze pe pereţi. Apucă cea mai apropiată
veioză şi, ridicând-o deasupra capului, o azvârli în jos pe casa
scării, trăgându-se înapoi în clipa când aceasta căzu undeva mai
jos. O nouă răpăială de armă, gloanţele înfigându-se în tavan.
Jason urlă, urletul transformându-se în ţipăt, iar ţipătul într-un
vaiet prelung, disperat. Se trase după capătul balustradei,
aşteptând. Linişte. Şi pe urmă auzi paşii înceţi, precauţi. Asasinul
era pe palierul de la etajul doi. Paşii se apropiau, se auzeau tot mai
bine. Pe perete se profilă o umbră vagă.
Acum. Bourne ţâşni şi trase patru focuri, unul după altul, în

481
silueta de pe scară. La gâtul individului se ivi un şir de găuri
sângerânde. Ucigaşul se răsuci, urlând de furie şi de durere, iar
trupul i se rostogoli pe scări, rămânând ţeapăn, întins pe ultimele
trepte. În mâini avea o mitralieră automată, cu o tijă şi o crosă în
loc de pat.
Acum. Jason începu să coboare scara în fugă, ţinându-se de
balustradă, încercând să-şi păstreze echilibrul ce-i mai rămăsese.
N-avea o clipă de pierdut. Dacă voia să ajungă la etajul al doilea,
trebuia să ajungă acum, imediat după moartea soldatului. În clipa
când sări peste trupul mortului, Bourne îşi dădu seama că era un
soldat, nu era Carlos. Individul era înalt şi cu pielea albă, foarte
albă, trăsături nordice, în nici un caz latine.
Jason intră în fugă în holul de la etajul doi, lipindu-se de perete.
Se opri, cu urechea la pândă. Auzi un foşnet, un scurt scârţâit
undeva de jos. Acum ştia ce era de făcut. Asasinul se afla la primul
etaj. Iar sunetul nu fusese intenţionat, căci nu fusese nici destul
de tare şi nici destul de lung pentru a însemna o capcană. Carlos
era rănit, rotula plesnită sau încheietura fracturată făcându-l
probabil să se clatine, să-şi piardă o clipă echilibrul, lovindu-se de
vreo mobilă sau de perete. Asta avea nevoie Bourne să ştie. Jason
se lăsă pe vine şi se apropie de scară, de cadavrul prăbuşit pe
trepte. Trebuia să stea o clipă, căci începeau să-i scadă puterile,
din cauza sângelui pierdut. Încercă să-şi strângă marginile rănii de
la gât, să o preseze pe cea din piept, ca să mai oprească
sângerarea. În zadar. Pentru a rămâne în viaţă trebuia să iasă din
casă, să scape din locul unde se născuse Cain. Îşi recăpătase
suflul. Se întinse şi luă arma automată din mâna mortului. Era
gata.
Simţea că moare, dar era gata. Prinde-l pe Carlos. Atrage-l în
cursă… Omoară-l pe Carlos! Nu putea să iasă afară; ştia asta,
timpul nu era de partea lui. I se va scurge tot sângele, înainte de a
reuşi s-o facă. Sfârşitul era începutul:
Cain era pentru Carlos şi Delta era pentru Cain. Mai rămânea o
singură întrebare chinuitoare: cine era Delta? Nu conta. Curând
nu va mai fi decât întuneric, nu plin de violenţă, ci calm…
eliberare de acea întrebare.
Iar o dată cu moartea lui, Marie va fi liberă, iubita lui va fi
liberă. Vor avea grijă de asta nişte oameni corecţi, conduşi de un
om bun de la Paris, al cărui fiu fusese ucis în rue du Bac, a cărui
viaţă fusese distrusă de târfa unui asasin. În câteva minute, îşi
zise Jason, îşi va îndeplini promisiunea făcută acelui om, va duce

482
la îndeplinire înţelegerea pe care o avea cu nişte oameni pe care
nu-i cunoştea. Asta era dovada lui. Cândva, Jason Bourne murise
la această dată; va muri din nou, însă luându-l pe Carlos cu el.
Era gata.
Se lăsă în jos şi se târî pe coate spre capătul scării. Simţea sub
el mirosul dulceag de sânge. Da, timpul se apropia de sfârşit.
Ajunse la prima treaptă, trăgându-şi picioarele sub el, băgând
mâna în buzunar după una din torţele pe care le cumpărase din
magazinul de pe Lexington Avenue. Acum ştia de ce simţise
impulsul să le cumpere. Era înapoi în Tam Quan-ul de care nu-şi
amintea, decât izbucnirile de lumină strălucitoare, orbitoare. De
asta îi amintiseră torţele; acum ele vor lumina o junglă.
Desfăşură fitilul spiralat din micul lăcaş rotund din capul torţei,
îl duse la gură şi muşcă din el cu dinţii, scurtându-l cam la doi
centimetri. Băgă mâna în celălalt buzunar şi scoase o mică
brichetă din plastic, pe care o aprinse cu mâna stângă, împreună
cu torţa. Apoi îşi potrivi tija şi crosa mitralierei în umărul drept,
proptind fâşia curbă de metal în stofa vestonului îmbibat cu sânge;
stătea bine. Îşi întinse picioarele şi asemeni unui şarpe, o luă în
jos pe ultimul şir de trepte, cu capul la vale şi picioarele la deal, cu
spatele lipit de perete.
Ajunse la jumătatea scării. Linişte, întuneric. Toate luminile
fuseseră stinse… Lumini? Lumină? Unde erau razele de soare pe
care le văzuse în acel culoar cu numai câteva minute în urmă? Ele
proveneau de la nişte uşi mari de sticlă, din fundul camerei aflate
la capătul culoarului – camera aceea. Dar acum nu vedea decât
întuneric. Uşa fusese închisă. Uşa de sub el, singura altă uşă care
dădea în holişor, era şi ea închisă, marcată doar de o dâră slabă de
lumină în partea de jos. Carlos îl obliga să aleagă. În dosul cărei
uşi? Dacă nu cumva asasinul folosea o strategie şi mai bună,
stând ascuns în întunericul holului strâmt.
Bourne simţi un junghi puternic în omoplat şi pe urmă o
erupţie de sânge care îi udă cămaşa de diftină. Era un nou
avertisment: mai avea foarte puţin timp. Se propti în perete, cu
arma îndreptată spre stâlpii subţiri ai balustradei, ţintind în jos
spre bezna culoarului. Acum! Apăsă pe trăgaci. Exploziile sacadate
rupseră stâlpii şi balustrada căzu, gloanţele împroşcând pereţii şi
uşa de dedesubt. Luă degetul de pe trăgaci şi, sprijinind cu mâna
ţeava fierbinte, apucă bricheta. Torţa o avea în mâna stângă.
Scăpără bricheta şi o apropie de fitilul scurtat al torţei. Puse iar
mâna pe trăgaci şi trase o rafală ce făcu ţăndări tot ce era jos. Un

483
candelabru de sticlă se prăbuşi undeva pe podea. Şi apoi – lumină!
Lumină orbitoare, când torţa luă foc, luminând jungla, luminând
copacii şi pereţii, potecile tainice şi culoarul lambrisat cu mahon.
Duhoarea de moarte a junglei era peste tot şi el se afla acolo.
Almanah către Delta. Almanah către Delta. Abandonează,
abandonează!
Nici gând. Nu acum. Nu la sfârşit. Cain este pentru Carlos, iar
Delta este pentru Cain. Prinde-l pe Carlos. Omoară-l pe Carlos!
Bourne se ridică în picioare cu spatele sprijinit de perete, torţa
în mâna stângă, puternica armă în cea din dreapta. Se aruncă
spre desişul tapetat cu covoare, izbind uşa cu piciorul, împroşcând
cu gloanţe rame de argint şi trofee care zburară de pe mese şi de
pe rafturi în aer. În copaci. Se opri. În acea încăpere liniştită,
capitonată, elegantă, nu se afla nimeni. Nimeni pe acea potecă din
junglă.
Se întoarse şi trase o rafală către culoar. Nimeni.
Uşa din capătul culoarului lung şi îngust, întunecat. Dincolo de
ea era încăperea unde se născuse Cain. Unde Cain va muri, dar nu
singur.
Mută torţa în mâna dreaptă, susţinând ţeava armei cu braţul şi
scoase din buzunarul stâng a doua torţă. Desfăşură şi fitilul
acesteia şi îl tăie cu dinţii, de data asta la numai câţiva milimetri
de substanţa incendiară gelatinoasă. Apropie prima torţă de fitil;
explozia de lumină fu atât de strălucitoare că aproape îl orbi.
Apucă amândouă torţele cu mâna stângă şi privind printre
pleoapele întredeschise, luptându-se să se ţină pe picioare, se
apropie de uşă.
Era deschisă, o crăpătură îngustă zărindu-se de sus până jos pe
partea cu broasca. Asasinul era amabil, dar, uitându-se la acea
uşă, Jason îşi aduse instinctiv aminte de ceva din acel trecut când
se născuse Cain, un lucru pe care Carlos nu-l ştia. Întinse mâna
dreaptă, sprijinind arma între antebraţ şi şold şi apucă mânerul.
Acum. Împinse uşa de două palme şi aruncă înăuntru cele două
torţe. O rafală lungă trasă dintr-un Sten făcu să răsune camera, se
repercută în toată casa, în vreme ce gloanţele se înfipseră în scutul
de plumb dublat de o placă de oţel al uşii.
Împuşcăturile încetară, ultimul cartuş fiind tras. Acum. Bourne
duse mâna la trăgaci, izbi uşa cu umărul şi se aruncă înăuntru
trăgând în cercuri în timp ce se rostogolea pe podea. I se răspunse
cu focuri trase aiurea. Jason îşi îndreptă arma în direcţia sursei
acestora. Din beznă se auzi un vaiet. Abia atunci Jason îşi dădu

484
seama că draperiile de la uşile dinspre terasă fuseseră trase: de
unde venea atâta lumină… lumină amplificată, dincolo de orbirea
sfârâitoare a torţelor? Lumina asta îl copleşea, provocându-i
explozii în ţeastă, junghiuri ascuţite de durere în tâmple.
Ecranul! Imensul ecran coborât din lăcaşul lui de pe tavan,
întins până la podea, suprafaţa mare de argint strălucitor fiind ca
un scut incandescent de flăcări reci. Se aruncă în spatele mesei
mari, căutând adăpost. Se ridică şi apăsă pe trăgaci – o ultimă
rafală, căci încărcătorul se golise. Apucă arma de tijă şi o azvârli
de-a curmezişul camerei către silueta în salopetă albă şi cu fular
alb de mătase ce îi căzuse pe faţă.
Faţa! O cunoştea! O mai văzuse! Unde… unde? La Marsilia?
Da… nu! La Zurich? Paris? Da şi nu! Pe urmă, în acea clipă, în
lumina orbitoare, vibrantă, îşi dădu seama că faţa aceea le era
cunoscută multora, nu doar lui. Dar de unde? Unde? Ca atâtea
alte lucruri, o ştia şi nu o ştia. Dar o ştia! Numai numele nu-l
găsea!
Se lăsă iarăşi jos. Împuşcăturile veniră, două… trei, al doilea
glonţ sfârtecându-i braţul stâng. Îşi scoase pistolul de la brâu; mai
avea trei cartuşe. Unul dintre ele trebuia să-şi atingă ţinta –
Carlos. Avea de plătit o datorie de la Paris, un contract de
îndeplinit, iubita lui fiind mult mai în siguranţă o dată asasinul
mort. Luă din buzunar bricheta şi dădu foc unei carpete care se
aprinse imediat; o apucă şi o azvârli spre dreapta, el aruncându-se
spre stânga. Carlos trase în direcţia flăcărilor; Bourne se săltă în
genunchi, ochi şi apăsă de două ori pe trăgaci.
Silueta se încovoie dar nu căzu. În loc de asta, se ghemui, apoi
ţâşni precum o panteră albă, în diagonală, cu mâinile întinse. Ce
făcea? Pe urmă Jason ghici. Asasinul apucă marginea imensului
ecran argintiu, smulgându-l din suportul de metal din tavan,
trăgându-l în jos cu toată greutatea şi puterea lui. Ecranul coborî
peste Bourne care, nemaiputând să vadă nimic, ţipă, brusc mai
înspăimântat de această pânză albă decât de orice altceva, decât
de Carlos. Prin faţa ochilor i se perindau imagini, strigăte îi
umpleau auzul. Îndreptă pistolul şi trase în groaznicul giulgiu. În
clipa când încerca să îndepărteze cu mâna ţesătura argintie, îşi
dădu seama că trăsese ultimul cartuş.
Ultimul. Asemeni celui numit Cain, Carlos cunoştea după sunet
şi după aspect toate armele din lume; el numărase împuşcăturile.
Asasinul se înălţă deasupra lui Jason, cu automatul în mână,
ţintit spre capul lui.

485
 — Execuţia ta, Delta. În ziua stabilită. Pentru tot ce ai făcut.
Bourne îşi încordă spinarea, rostogolindu-se năprasnic spre
dreapta; măcar să moară în mişcare! Încăperea scânteietoare se
umplu de sunetul asurzitor al împuşcăturilor. Simţi împunsătura
gloanţelor în gât, străpungându-i picioarele, până spre talie.
Rostogoleşte-te, rostogoleşte-te!
Brusc, împuşcăturile încetară şi auzi în depărtare bătăi
puternice, lovituri în lemn şi în oţel tot mai tari, mai insistente. O
ultimă izbitură asurzitoare de pe culoarul întunecat din faţa
bibliotecii, urmată de zgomot de oameni strigând, alergând şi
undeva mai departe în lumea nevăzută de afară, larma sirenelor.
— Aici! E aici! strigă Carlos.
Era o nebunie! Asasinul îi chema pe cei care năvăliseră direct
spre el, la el! Raţiunea era nebunie, nimic pe lumea asta nu mai
avea logică! Uşa fu trântită de perete de un bărbat înalt îmbrăcat
într-un pardesiu negru; mai era cineva cu el, dar Jason nu putea
vedea cine. Pâcla îi umplea ochii, formele şi sunetele se estompau.
Se rostogolea în spaţiu… tot mai departe.
Şi totuşi văzu singurul lucru pe care nu dorea să-l vadă. Umeri
rigizi ce se mişcau în ritmul taliei suple şi al picioarelor
musculoase repezindu-se afară din cameră, alergând pe culoarul
slab luminat. Carlos. Strigătele lui deschiseseră capcana! El o
inversase! În haosul creat, îi păcălise pe gonacii lui. Fugea!
— Carlos…
Bourne ştia că nu poate fi auzit. Ce ieşea din gâtul lui
sângerând era doar o şoaptă. Încercă din nou, forţând sunetele din
stomac.
— El e! E… Carlos!
Se crea derută, comenzi urlate inutil. Şi pe urmă un om se
apropie de el şchiopătând, un invalid care încercase să-l ucidă
într-un cimitir din afara Parisului. Nu-i mai rămânea nimic! Jason
se târî spre torţa orbitoare, care sfârâia. O apucă ţinând-o ca pe o
armă, îndreptată spre ucigaşul cu baston.
— Haide! Hai! Mai aproape, ticălosule! O să-ţi ard ochii! Crezi c-
o să mă omori, ei bine, nu! Eu o să te ucid! O să-ţi ard ochii!
— Nu înţelegi, grăi vocea tremurată a ucigaşului şchiop. Eu
sunt, Delta. Conklin. Am greşit.
Torţa îi pârli mâinile, ochii!… Demenţă. Acum exploziile îl
înconjurau din toate părţile, orbitoare, asurzitoare, punctate de
ţipete din junglă.
Jungla! Tam Quan! Duhoarea umedă, caldă, era peste tot, dar

486
ajunseseră! Tabăra de bază era a lor!
Auzi din dreapta un strigăt. Abia respirând, tuşind de fum, un om
se îndrepta şchiopătând spre desiş, cu o puşcă în mână. El era. Îi
zări părul blond. Piciorul şi-l rupsese sărind cu paraşuta. Ticălosul!
O lepădătură, care se antrenase împreună cu ei, studiase hărţile
împreună cu ei, zburase spre nord cu ei… În timpul ăsta pregătindu-
le o capcană! Un trădător având un radio, care îi spusese
duşmanului locul exact unde putea să-i găsească în jungla aceea
impenetrabilă care era Tam Quan.
Era Bourne! Jason Bourne. Trădător, lepădătură!
Prinde-l! Nu-l lăsa să ajungă la alţii! Ucide-l! Ucide-l pe Jason
Bourne! El e duşmanul tău! Trage!
Nu căzu! Capul care fusese zdrobit era tot acolo. Venind spre el!
Ce se întâmpla? Demenţă. Tam Quan…

— Vino cu noi, spuse şchiopul, ivindu-se din junglă în ceea ce

mai rămăsese dintr-o elegantă încăpere. Acea încăpere. Nu suntem
duşmanii tăi. Vino cu noi.
— Pleacă!
Jason se târî iarăşi, de data asta înapoi spre ecranul căzut. Era
adăpostul lui, giulgiul lui.
— Eşti duşmanul meu! O să vă lichidez pe toţi! Nu-mi pasă, nu
contează! Nu înţelegi?! Eu sunt Delta! Cain este pentru Charlie, iar
Delta este pentru Cain! Ce mai vrei de la mine? Eu am fost şi nu
am fost! Eu sunt şi nu sunt! Ticăloşilor, ticăloşilor! Haideţi! Mai
aproape!
Se auzi un alt glas, mai profund, mai potolit, mai puţin
insistent.
— Aduceţi-o pe ea.
Undeva în depărtare sirenele atinseră un crescendo şi pe urmă
se opriră. Se lăsă bezna şi valurile îl purtară pe Jason în sus spre
cerul de miez de noapte, rostogolindu-se iarăşi în jos, într-un abis
de violenţă. Acum o explozie umplu cerul nopţii, peste apele
întunecate se înălţă o diademă scânteietoare. Şi pe urmă auzi
cuvintele, rostite din nori, umplând pământul.
— Jason, iubirea mea. Ia-mi mâna. Apucă-mă strâns, strâns,
dragostea mea.
Pacea veni o dată cu bezna.

487
 EPILOG
Generalul de brigadă Crawford puse dosarul lângă el pe
canapea.
— Nu am nevoie de ăsta, îi spuse el Mariei St. Jacques, care
şedea în faţa lui, pe un scaun. L-am parcurs de nenumărate ori,
încercând să-mi dau seama unde am greşit.
— Aţi mers pe presupuneri, într-un caz în care nimeni nu are
voie să o facă, spuse a treia persoană care se afla în apartamentul
de hotel.
Era dr. Morris Panov, psihiatru de meserie. El stătea lângă
fereastra prin care pătrundeau razele soarelui de dimineaţă, chipul
lui impasibil fiind în umbră.
— Eu v-am permis să faceţi o presupunere şi o voi regreta tot
restul vieţii.
— Au trecut aproape două săptămâni, spuse Marie. Aş dori
nişte date concrete. Cred că am dreptul la ele.
— Aveţi. A fost vorba de o demenţă numită „permisiune”.
— Chiar demenţă, fu de acord Panov.
— Dar şi de protecţie, adăugă Crawford. Cu asta sunt de acord.
Ea va trebui să continue pentru o perioadă foarte îndelungată.
— Protecţie? Marie se încruntă.
— Vom ajunge şi la asta, spuse generalul, aruncându-i o privire
lui Panov. Ea este vitală din toate punctele de vedere. Cred că
suntem cu toţii de acord.
— Vă rog! Jason – cine e el?
— Numele lui este David Webb. A fost ofiţer de carieră în
serviciul diplomatic, specialist în problemele Orientului îndepărtat,
până la despărţirea lui de guvern cu cinci ani în urmă.
— Despărţire?
— Demisie, de comun acord. Activitatea lui în Meduza excludea
o carieră îndelungată în Departamentul de Stat. „Delta” avea o
reputaţie foarte proastă şi erau prea mulţi cei care ştiau că era
Webb. Astfel de oameni sunt rareori primiţi cu plăcere la mesele de
conferinţe diplomatice. Şi nu-s convins că ar trebui să fie. Prezenţa
lor redeschide mult prea uşor nişte răni viscerale.

— El a fost chiar aşa cum se spune? În Meduza?

488
 — Da. Eu eram acolo. A fost aşa cum se spune.
— E greu de crezut, spuse Marie.
— Pierduse ceva la care ţinea foarte mult şi nu putea să accepte
acest lucru. Nu putea decât să lovească.
— Ce anume?
— Familia lui. Soţia lui era thailandeză; aveau doi copii, un
băiat şi o fată. El era în post la Phnom Penh şi locuiau la marginea
oraşului, în apropiere de fluviul Mekong. Într-o duminică după-
amiază, în timp ce soţia şi copiii lui erau pe ponton, un avion
răzleţit a trecut pe deasupra şi pe urmă a coborât în picaj,
aruncând două bombe şi mitraliind zona. Pe când a ajuns el acolo,
pontonul era distrus, soţia şi copiii lui pluteau pe apă, cu trupurile
ciuruite.
— O, Dumnezeule, murmură Marie. Al cui era avionul?
— A rămas neidentificat. Cei de la Hanoi nu l-au recunoscut ca
fiind al lor; cei de la Saigon au zis că nu era de-al nostru. Nu uitaţi
că atunci Cambodgia era neutră şi nimeni nu voia să-şi asume
responsabilitatea. Webb trebuia să lovească; s-a dus la Saigon şi s-
a antrenat pentru Meduza. Într-o operaţiune foarte brutală, el
aducea intelectul unui specialist. A devenit Delta.
— Atunci l-a cunoscut pe d’Anjou?
— Ceva mai târziu. Delta devenise deja faimos. Serviciul de
informaţii nord-vietnamez pusese un preţ exorbitant pe capul lui şi
nu e nici un secret că până şi printre oamenii noştri erau unii care
sperau să-l poată obţine. Pe urmă cei de la Hanoi au aflat că
fratele mai mic al lui Webb era ofiţer de armată la Saigon şi, dat
fiind că-l studiaseră pe Delta şi ştiau că fraţii sunt foarte apropiaţi,
au hotărât să monteze o capcană; n-aveau nimic de pierdut. L-au
răpit pe locotenentul Gordon Webb şi l-au dus în nord, trimiţând
un informator comunist cu ştirea că era deţinut în sectorul Tam
Quan. Delta a muşcat din momeală; împreună cu informatorul –
un agent dublu – a format o echipă de meduzani care cunoşteau
regiunea şi a ales o noapte când nici un avion n-ar fi trebuit să
plece de la sol ca să zboare spre nord. D’Anjou făcea parte din
unitate. La fel şi un alt om, un alb despre care Webb nu ştia că
fusese cumpărat de cei de la Hanoi. Era un expert în comunicaţii,
capabil să asambleze pe întuneric componentele electronice ale
unui emiţător de înaltă frecvenţă. Exact asta a şi făcut, trădând
poziţia unde se aflau. Webb a scăpat din capcană şi l-a găsit pe
fratele lui. I-a găsit de asemenea şi pe agentul dublu şi pe
trădătorul alb. Vietnamezul a scăpat fugind în junglă; albul nu.

489
Delta l-a executat pe loc.
— Şi omul acela? întrebă Marie, cu privirea aţintită spre
Crawford.
— Jason Bourne. Un meduzan din Sydney, Australia. Traficant
de arme, narcotice şi sclavi prin tot sud-estul Asiei. Un individ
violent, cu antecedente foarte grave, dar care era foarte eficace –
dacă preţul era suficient de mare. Era în interesul Meduzei ca
împrejurările morţii lui să fie îngropate; a fost dat dispărut în
luptă, într-o unitate specializată. Ani mai târziu, când s-a creat
Treadstone, Webb însuşi a ales numele de Bourne. Era un nume
care corespundea necesităţilor de autenticitate, putea să fie
verificat. A luat numele omului care îl trădase, al omului pe care îl
ucisese la Tam Quan.
— Unde se afla când a fost rechemat pentru Treadstone? întrebă
Marie. Ce făcea?
— Preda la un mic colegiu din New Hampshire. Ducea o viaţă
retrasă, unii ziceau că distructivă. Pentru el. Crawford luă dosarul.
Astea sunt principalele fapte, domnişoară St. Jacques. Despre alte
aspecte vă va spune dr. Panov, care mi-a dat de înţeles că prezenţa
mea nu e necesară. Mai există însă un detaliu care trebuie clar
înţeles. Este un ordin direct de la Casa Albă.
— Protecţia, spuse Marie, fără să pună de fapt o întrebare.
— Da. Oriunde se duce, indiferent de identitatea pe care şi-o ia,
indiferent de cât de bună e acoperirea, va fi păzit în permanenţă.
Oricât timp va fi nevoie – chiar dacă nu se întâmplă niciodată.
— Vă rog explicaţi-mi ce înţelegeţi prin asta. El este singurul om
în viaţă care l-a văzut vreodată pe Carlos. Îi cunoaşte identitatea,
dar ea este închisă undeva în mintea lui, ca parte dintr-un trecut
de care nu-şi aminteşte. Am înţeles din cele spuse de el că acest
Carlos este o persoană cunoscută de multă lume – o figură
proeminentă din cine ştie ce guvern sau din mass-media, poate din
finanţele sau din societatea internaţională. Asta se potriveşte cu o
teorie destul de larg răspândită. Chestiunea este că Webb ar putea
într-o zi să-şi dea seama de această identitate, să şi-o amintească.
Ştiu că aţi avut mai multe discuţii cu dr. Panov. Cred că el vă va
confirma spusele mele.
— E adevărat, Mo?
— E posibil, spuse Panov.

Crawford plecă şi Marie turnă nişte cafea pentru ei doi. Panov se

aşeză pe canapeaua unde şezuse generalul.

490
 — Încă mai e caldă, spuse el, zâmbind. Crawford asuda până la
faimosu-i posterior. Şi pe bună dreptate.
— Ce se va întâmpla?
— Nimic. Absolut nimic, până nu le dau eu voie. Iar asta poate
să fie peste luni de zile, chiar peste doi ani. Nu le dau voie până ce
el nu va fi pregătit. Pentru întrebări. Şi fotografii – tomuri întregi.
Acum pregătesc o enciclopedie de fotografii, pornind de la
descrierea pe care le-a dat-o el. Nu mă înţelege greşit; într-o bună
zi va trebui să înceapă. Va vrea chiar el; noi toţi vom vrea s-o facă.
Carlos trebuie prins şi eu n-am intenţia să-i şantajez ca să nu facă
nimic. Sunt prea mulţi cei care au pierdut prea mult; el a pierdut
prea mult, a dat prea mult. Dar deocamdată el este pe primul plan.
Mintea lui este pe primul plan.
— La asta mă refeream. Ce se va întâmpla cu el?
Panov puse jos ceaşca de cafea.
— Încă nu ştiu sigur. Am prea mult respect pentru mintea
umană ca să-ţi servesc nişte teorii psihologice nebuloase. Prea
sunt multe. Eu am fost la toate conferinţele – am ţinut să merg – şi
am discutat cu ceilalţi psihiatri şi cu neurochirurgii. Este adevărat
că putem interveni cu bisturiul şi să atingem centrii turbulenţei,
să-i reducem angoasele, să-i oferim un soi de linişte. Poate chiar
să-l readucem la ceea ce a fost. Dar nu asta-i liniştea pe care şi-o
doreşte el… şi există un risc mult mai mare. S-ar putea să ştergem
prea mult, să ştergem ceea ce a descoperit el – va continua să
descopere. Cu grijă. Cu timpul.
— Timpul?
— Da, eu cred în asta. Pentru că tiparul a fost stabilit. Există o
acumulare, durerea recunoaşterii şi bucuria descoperirii. Asta îţi
spune ceva?
Marie se uită drept în ochii căprui, obosiţi, ai lui Panov.
— Ne spune tuturor.
— Aşa e. Într-un fel, el este un microcosmos ce ne reprezintă pe
noi toţi. Cu toţii încercăm să aflăm cine naiba suntem, nu-i aşa?
Marie se duse la fereastra din faţă a căsuţei de pe malul
oceanului. În spatele casei erau dune, înconjurate cu un gard, cu
câte un paznic înarmat la fiecare cincizeci de metri. El se vedea la
câteva sute de metri mai încolo, pe plajă; arunca cu scoici, privind
cum ricoşează pe valurile care se spărgeau domol de ţărm.
Săptămânile astea îi priiseră. Trupul îi era brăzdat de cicatrice, dar
era iarăşi întreg, puternic. Mai avea coşmaruri şi momente de
angoasă în timpul zilei, dar parcă erau mai puţin

491
înspăimântătoare. Începea să se simtă mai bine, începea să râdă
iarăşi. Panov avusese dreptate. Cu el se întâmpla ceva; imaginile îi
deveneau mai clare, găsea semnificaţii acolo unde, înainte, nimic
nu avea noimă.
Ceva se întâmplase acum! Dumnezeule, ce era? El se aruncase
în apă şi împroşca cu stropi în toate părţile, strigând. Pe urmă
ţâşni brusc în sus, sărind peste valuri, pe plajă. În depărtare,
lângă gardul de sârmă ghimpată, un paznic se întoarse, punându-
şi puşca sub braţ şi scoase un radio portativ de la centură.
El începu să alerge pe nisipul ud către casă, picioarele
înfigându-i-se cu furie în suprafaţa moale, împroşcând în urmă-i
cu apă şi cu nisip. Ce era?
Marie îngheţase, pregătită pentru clipa care ştiau că s-ar putea
să vină într-o zi, pregătită să audă împuşcături.
El dădu buzna pe uşă, cu pieptul tresăltând, respirând gâfâit. O
privi lung, cu ochi mai limpezi ca oricând. Îi vorbi încet, abia
audibil. Dar ea îl auzi.
— Numele meu este David…
Ea se apropie de el, cu paşi lenţi.
— Bună, David.

— SFÂRŞIT –

492
 CUPRINS

PREFAŢĂ......................................................................................................4
PARTEA ÎNTÂI.............................................................................................7
CAPITOLUL 1.......................................................................................7
CAPITOLUL 2.....................................................................................18
CAPITOLUL 3.....................................................................................28
CAPITOLUL 4.....................................................................................40
CAPITOLUL 5.....................................................................................53
CAPITOLUL 6.....................................................................................71
CAPITOLUL 7.....................................................................................85
CAPITOLUL 8.....................................................................................99
CAPITOLUL 9...................................................................................111
PARTEA A DOUA.....................................................................................126
CAPITOLUL 10.................................................................................126
CAPITOLUL 11.................................................................................143
CAPITOLUL 12.................................................................................159
CAPITOLUL 13.................................................................................175
CAPITOLUL 14.................................................................................196
CAPITOLUL 15.................................................................................214
CAPITOLUL 16.................................................................................225
CAPITOLUL 17.................................................................................238
CAPITOLUL 18.................................................................................254

493
 CAPITOLUL 19.................................................................................266
CAPITOLUL 20.................................................................................282
CAPITOLUL 21.................................................................................293
CAPITOLUL 22.................................................................................304
PARTEA A TREIA.....................................................................................310
CAPITOLUL 23.................................................................................310
CAPITOLUL 24.................................................................................319
CAPITOLUL 25.................................................................................329
CAPITOLUL 26.................................................................................343
CAPITOLUL 27.................................................................................352
CAPITOLUL 28.................................................................................364
CAPITOLUL 29.................................................................................376
CAPITOLUL 30.................................................................................385
CAPITOLUL 31.................................................................................400
CAPITOLUL 32.................................................................................410
CAPITOLUL 33.................................................................................428
CAPITOLUL 34.................................................................................444
CAPITOLUL 35.................................................................................462
EPILOG.....................................................................................................488
CUPRINS...................................................................................................493

494
495
1
ROBERT LUDLUM

SUPREMAŢIA
LUI BOURNE
Versiunea românească: CORNELIA BUCUR

www.virtual-project.eu

2
 I.S.B.N.
973-9100-58-9

The Bourne Supremacy,

1990 by Robert Ludlum
EDITURA ELIT-COMENTATOR
1994

3
 „IDENTITATEA LUI BOURNE” e urmată de „SUPREMAŢIA LUI
BOURNE”.
Fără a exagera cu nimic, considerăm această trilogie – ultimul
volum va apărea tot la editura ELIT – ca pe o capodoperă a
genului, singulară în felul ei, de nedepăşit prea curând.
Ludlum e perfect aici, iar când nu e perfect e doar genial.

4
 CAPITOLUL 1
Kowloon. Ultima frontieră a Chinei, parte a nordului doar în
spirit – dar spiritul coboară adânc în hrubele sufletului omenesc,
fără să ţină seama de detaliile pământene, brutale, ale graniţelor
politice. Pământ şi apă sunt tot una şi numai puterea spiritului
determină felul în care sunt ele folosite – şi tot fără să ţină seama
de noţiuni abstracte cum sunt o libertate inutilă sau o detenţie
asumată. Singura preocupare e pentru stomacurile goale,
stomacurile femeilor, ale copiilor. Supravieţuirea. Nimic altceva.
Restul nu e decât îngrăşământ risipit pe un sol nefertil.
Apune soarele şi, atât în Kowloon cât şi în Golful Victoria, pe
insula Hong Kong, se aşterne o pătură nevăzută peste haosul zilnic
al ţinutului. Ţipetele stridente – Aiyas! – ale negustorilor amuţesc
în penumbre, negocieri tăcute, purtate la nivelurile superioare,
răcoroase, ale impunătoarelor structuri de oţel şi sticlă care
marchează orizontul coloanei, se încheie cu o înclinare din cap, o
ridicare din umeri şi un zâmbet scurt de acceptare fără cuvinte.
Noaptea se apropie, anunţată de un soare orbitor, portocaliu, care
străpunge peretele imens, zdrenţuit, fragmentat de nori, dinspre
vest, cu raze ascuţite şi bine desenate – o descărcare de energie
care, nici în clipa dispariţiei dincolo de orizont, nu vrea să lase
această parte a lumii să uite de existenţa luminii.
Curând întunericul se va întinde pe tot cerul, dar nu şi pe
pământ. Acolo, luminile strălucitoare născocite de oameni vor
împopoţona lumea, această parte a ei devenită subiect de discuţie
şi măr al discordiei. Odată cu carnavalul nocturn, nesfârşit şi
strident, vor începe şi alte jocuri pe care omenirea ar fi trebuit să le
abandoneze odată cu prima scânteie a Creaţiei Divine. Dar pe
atunci nu existau oameni – şi atunci cine să le fi văzut? Cine să le
ştie? Cui să-i pese? Moartea nu e o marfă.
O barcă micuţă, cu un motor a cărui putere îi contrazice
exteriorul ponosit, goneşte pe apele Canalului Lamma şi se
îndreaptă spre port, urmând linia coastei. Pentru un observator
neinteresat nu e decât o xiao wanju, moştenirea lăsată fiului mai
mare de un pescar odată sărac, care a dat o mică avere: câştigul de
o noapte la mah-jongg, traficul cu haşiş adus din Triunghi, sau cu
bijuterii din Macao, dar cui îi pasă? Fiului îi e mai uşor să

5
pescuiască sau să-şi transporte marfa cu un vas cu motor puternic
decât folosind jonca tradiţională, cu pânze, sau motorul leneş al
unui sampan. Nici măcar grănicerii chinezi sau patrula de coastă
din largul insulei Shenzen Wan nu-şi bat capul cu pungaşi atât de
mărunţi; sunt cu totul lipsiţi de importanţă – şi apoi, cine ştie ce
familie din Noile Teritorii sau de pe continent va profita de pe urma
lor? Poate chiar familia ta. Buruienile cele dulci culese pe deal
umplu stomacul – poate va fi unul de-ai tăi. Cine ce treabă are?
Lasă-i să intre. Lasă-i să iasă.
Bărcuţa cu ambele laturi ale cocpitului acoperite cu prelată de
Bimini îşi micşorase viteza şi înainta prudentă printre joncile şi
sampanele care se întorceau în danele supraaglomerate din
Aberdeen. Unul după altul, marinarii îşi aruncau ocările asupra
intrusului, a motorului său sfidător şi a siajului şi mai sfidător pe
care îl lăsa în urmă. La trecerea bărcii, o tăcere ciudată se lăsa în
jur; orice va fi fost sub prelată făcea ca izbucnirile de furie să se
potolească imediat.
Vasul se înscrise pe culoarul de intrare în port, cărare
întunecoasă de ape, mărginită de luminile orbitoare ale insulei
Hong Kong pe dreapta şi ale Kowloon-ului pe stânga. Trei minute
mai târziu, motorul exterior al bărcii fu pus în registrul cel mai jos,
în timp ce carena se prelingea pe lângă două barje murdare,
ancorate în dreptul depozitelor şi intra într-o dană goală pe partea
de vest a lui Tsim Sha Tsui, docul aglomerat şi atât de conştient de
valoarea banului. Hoardele ţipătoare de negustori care îşi vindeau
pe chei capcanele nocturne pentru turişti, nu-i dădură nici o
atenţie: o jigi care se întorcea de la „vânătoare”. Ei; şi?
Apoi, ca şi marinarii de pe canal cei care se aflau cu tarabele
mai aproape de umilul intrus, tăcură pe rând. Vocile aţâţate
amuţeau în mijlocul ordinelor sau contraordinelor şi privirile se
întorceau atrase de silueta ce urca scara înnegrită de ulei a
pontonului.
Era un om sfânt. Trupul îi era drapat într-un veşmânt alb,
imaculat, care îi accentua silueta înaltă şi suplă – chiar foarte
înaltă pentru un Zhongguo ren, probabil peste un metru optzeci.
Chipul însă nu i se vedea prea bine, căci veşmântul, larg, îi era
mereu lipit de faţă de vântul care bătea acoperindu-i trăsăturile
întunecate şi scoţând în evidenţă albul ochilor în care se citeau
hotărârea şi devoţiunea. Oricine putea vedea că nu avea de-a face
cu un preot ca oricare altul. Era un heshang, unul din cei aleşi de
bătrânii înţelepţi care percep adâncimea spirituală interioară a

6
călugărului tânăr, născut pentru ţeluri înalte. Faptul că acest
călugăr era înalt şi suplu ca şi focul din privirile sale, nu puteau
decât să-i fie de folos. Astfel de oameni atrag atenţia asupra lor,
asupra personalităţii lor – asupra ochilor lor – şi, odată cu atenţia,
tributul generos al celorlalţi, tribut de teamă şi adoraţie; dar mai
ales de teamă. Poate acest heshang făcea parte dintr-una din
sectele mistice care cutreierau munţii şi pădurile lui Guangze, sau
din vreo confrerie religioasă din munţii îndepărtatului Qing
Gaoyuan – descendenţi, după cum se spunea, ai unui popor venit
tocmai din Himalaia – ai cărei reprezentanţi erau destul de vizibili
dar mai cu seamă temuţi fiindcă prea puţini erau aceia care le
pătrundeau învăţăturile. Învăţăturile îmbălsămate în blândeţe şi
bunătate, dar cu aluzii mascate la chinuri de nedescris care îl
aşteaptă pe cel care le nesocoteşte poveţele. Iar de chinuri, pe
pământ sau în apă, oamenii nu duceau lipsă. Şi plăteau tributul
spiritului, ochilor focoşi. Poate, cândva, cineva îşi va aduce aminte.
Silueta îmbrăcată în alb trecu fără grabă prin mulţimea care se
dădea la o parte, pe lângă digul Star Ferry, plin de lume, dispărând
în hărmălaia din ce în ce mai mare de pe Tsim Sha Tsui. Clipa
magică trecuse; taberele se întoarseră la nebunia lor obişnuită.
Preotul se îndreptă spre est, pe strada Salisbury, până la hotelul
Peninsula, a cărui eleganţă neostentativă ducea o bătălie în
pierdere cu împrejurimile. Ajuns acolo, coti spre nord pe strada
Nathan, până la intrarea în Golden Mile, fâşia de lumină unde
mulţimile, ca nişte armate care se înfruntă, încercau să iasă din
anonimat prin ţipete ascuţite. Băştinaşi şi turişti deopotrivă
priveau în urma bărbatului sfânt care trecea pe lângă magazinele
aglomerate şi aleile înecate în mărfuri, pe lângă discoteci cu mai
multe etaje şi cafenele cu program de strip-tease, în care pe
panouri uriaşe, pictate de o mână de amator, se făcea reclamă
talismanurilor orientale, pe deasupra tejghelelor pe care erau
întinse delicatesele aburinde ale bucătăriei locale. Străbătu timp
de zece minute carnavalul strident, înclinând uşor din cap din
când în când, în semn de răspuns la privirile celor din jur. De
două ori clătină negativ din cap dând ordine scurte chinezului
vânjos, care când îl urma, când îl depăşea cu paşi iuţi, ca de
dansator, întorcându-se să privească întrebător în ochii cei
arzători, aşteptând un semn.
Semnul veni – două aplecări scurte ale capului – iar preotul se
întoarse şi intră prin perdeaua de mărgele din uşa unui cabaret
zgomotos. Însoţitorul rămase afară cu mâna furişată sub tunica

7
largă, cu ochii cercetând strada aglomerată, un loc pe care nu-l
înţelegea. Era scandalos! Revoltător! Dar el era un tudi şi sarcina
lui era să-l apere pe omul sfânt cu viaţa sa, fără să ţină seama de
gusturile şi părerile proprii.
Înăuntru, în cabaret, straturile grele de fum erau sfâşiate de
fascicule colorate de lumină care se mişcau în toate părţile, cele
mai multe concentrate asupra unei scene pe care un grup rock se
lamenta într-o frenezie asurzitoare, amestec ciudat de punk şi
orient. Picioarele subţiri se agitau nebuneşte îmbrăcate în
pantaloni lucioşi, negri, strâmţi şi prost croiţi, sub jachete negre de
piele purtate peste cămăşi albe, transpirate, descheiate până la
brâu; capete rase de jur-împrejur până la înălţimea tâmplelor, feţe
groteşti, machiate puternic pentru a reliefa trăsăturile asiatice,
pasive prin excelenţă. Şi, ca pentru a accentua şi mai tare
diferenţele dintre est şi vest, din când în când, muzica stridentă se
întrerupea brusc, surprinzător, lăsând să se audă o melodie
chinezească simplă, melancolică, de pe corzile triste ale unui
singur instrument, în timp ce cântăreţii stăteau încremeniţi sub
bombardamentul ameţitor al orgii de lumini.
Timp de o clipă, preotul rămase nemişcat, cercetând cu privirea
încăperea imensă, aglomerată. Câţiva clienţi, în diferite stadii de
ebrietate, îi aruncară bani, apoi îşi văzură de treburile lor; alţii se
ridicară de pe scaune, aruncând pe masă preţul consumaţiei în
dolari Hong Kong şi se îndreptară spre uşă. Prezenţa preotului
avea un efect asupra celor din jur, dar nu efectul pe care l-ar fi
dorit bărbatul obez, îmbrăcat în smoking, care se apropie de el.
— Cu ce pot să-ţi fiu de folos, prea sfinţite? întrebă stăpânul
cabaretului.
Preotul se aplecă uşor şi-i şopti la ureche un nume. Patronul
făcu ochii mari, apoi se închină şi îi indică o măsuţă de lângă
perete. Preotul dădu din cap în semn de mulţumire şi îl urmă,
aşezându-se, spre stânjeneala celor din jur.
Patronul se înclină rostind cu falsă reverenţă:
— Pot să-ţi ofer ceva de băut, prea sfinţite?
— Lapte de capră, dacă se întâmpla să aveţi. Dacă nu, un pahar
cu apă îmi e de ajuns. Şi vă mulţumesc.
— E o cinste pentru localul nostru, spuse bărbatul în smoking,
după care se înclină din nou, apoi se îndepărtă încercând să
localizeze dialectul acesta tărăgănat şi moale, pe care nu-l
recunoştea. Oricum, nu avea prea mare importanţă. Preotul înalt,
îmbrăcat în alb, avea o treabă cu laoban-ul şi asta era tot ce conta.

8
Ba chiar se referise la el spunându-i pe nume, ceea ce nu se
întâmpla prea des în Golden Mile, iar în seara aceasta
atotputernicul taipan era prezent – într-o încăpere pe care n-ar fi
recunoscut niciodată în public că o cunoaşte. Nu cădea însă în
sarcina patronului să-i comunice laoban-ului că preotul sosise; cel
înveşmântat în alb fusese categoric în această privinţă. Totul urma
să se desfăşoare în tăcere. Când augustul taipan va dori să-l vadă,
va trimite pe cineva după el. Deci, aşa să fie, dacă asta era dorinţa
misteriosului laoban, unul dintre cei mai bogaţi şi mai cunoscuţi
taipani din Hong Kong.
— Trimite un ajutor de la bucătărie să caute nişte lapte de
capră, îi ordonă unuia dintre chelneri. Şi spune-i să-şi mişte
fundul iute-iute. Viaţa plozilor lui atârnă de asta. Bărbatul cel
sfânt stătea calm la masă, cu ochii pătimaşi acum ceva mai
domoliţi, privind la ce se întâmpla în jur, aparent fără a condamna
sau accepta nimic, ci doar urmărind totul cu îngăduinţa unui tată,
care-şi supraveghează copiii năstruşnici.
Deodată, sub luminile ameţitoare, începu o mişcare nouă. La
câteva mese depărtare, cineva aprinse un chibrit puternic, de
campanie, pe care îl stinse repede. Urmă un altul şi, în fine, al
treilea, aprins la capătul unei ţigări lungi, negre. Seria de flăcări
scurte atrăsese atenţia preotului. Îşi întoarse chipul acoperit spre
flacără şi spre chinezul singur, nebărbierit şi prost îmbrăcat care
acum trăgea din ţigară. Ochii li se întâlniră; preotul dădu din cap
cu o mişcare imperceptibilă, căreia celălalt îi răspunse în acelaşi
fel, apoi stinse chibritul.
În câteva secunde, masa fumătorului sărăcăcios îmbrăcat luă
brusc foc. Flăcările izbucniseră din tăblie şi se întindeau cu
repeziciune spre toate obiectele de hârtie din apropiere: şerveţele,
liste de bucate, coşuleţe pentru dim sum, erupţii izolate ale unui
potenţial dezastru. Chinezul zdrenţăros scoase un strigăt şi, cu un
zgomot infernal, răsturnă masa spre care se îndreptau, ţipând, o
mulţime de chelneri. Clienţii din toate colţurile încăperii săriră de
pe scaune în timp ce focul, în limbi albastre, pulsânde, se întindea
în mod curios, ca un pârâu cu multe braţe, printre picioarele care
ţopăiau agitate. Tărăboiul crescu şi mai mare când lumea încercă
să stingă flăcările cu feţele de masă sau cu şorţurile. Patronul şi
şefii de sala dădeau din mâini în toate direcţiile, strigând că totul
este în regulă şi că primejdia trecuse. Orchestra rock cânta cu şi
mai multă patimă, încercând să atragă mulţimea în orbita sa
frenetică departe de zona de panică, acum în descreştere.

9
 Deodată, o alta izbucnire, o erupţie şi mai violentă. Chelnerii
avuseseră o ciocnire cu chinezul zdrenţăros a cărui neglijenţă
provocase focul. Replica lui fu dată cu lovituri rapide Wing Chun –
cu muchia palmei la baza gâtului – simultane cu loviturile de
picior în abdomen, care-i aruncară pe cei doi chelneri pe spate, în
braţele privitorilor. Atacul înteţi panica şi haosul. Patronul cel gras
intră în scenă răcnind, numai pentru a se alătura victimelor,
ameţit de o lovitură de picior bine plasată în coaste. Chinezul
nebărbierit ridică apoi un scaun şi-l azvârli către grupul adunat în
jurul patronului, prăbuşit, în timp ce alţi trei chelneri se repezeau
în ajutorul şefului lor, intrând în grămada formată. Bărbaţi şi
femei care, cu numai câteva secunde în urmă, nu făcuseră altceva
decât să ţipe, începuseră să dea din mâini la întâmplare, lovind pe
oricine se nimerea să le stea în cale. Grupul rock se îndepărtă cât
putu de tare, într-o disonanţă demnă de scenă în desfăşurare.
Bătaia devenise generală; ţăranul chinez aruncă doar o privire pe
deasupra încăperii, către masa izolată de lângă perete. Preotul
dispăruse.
Ridică un al doilea scaun şi-l trânti de o masă din apropiere,
zdrobind cadrul de lemn şi continuând să fluture ameninţător un
picior de scaun spre mulţimea din jur. Nu va mai dura decât
câteva clipe, dar aceste clipe puteau fi hotărâtoare.
Preotul se strecurase pe uşa de la capătul celălalt al peretelui,
de lângă intrarea în cabaret. O închise repede în urmă, lăsându-şi
ochii să se obişnuiască cu penumbra culoarului lung şi strâmt. Cu
braţul drept ţeapăn sub caftanul alb şi stângul în diagonală în
dreptul mijlocului, dar tot sub faldurile îmbrăcăminţii largi, înaintă
pe coridor. La nu mai mult de şapte metri depărtare, un bărbat
tresări alarmat, se dezlipi de perete şi băgă grăbit mâna sub haină,
scoţând un pistol greu, de calibru mare, dintr-un toc nevăzut.
Preotul se mulţumi să dea din cap neimpresionat, de câteva ori, în
timp ce se apropia cu paşi graţioşi, ca într-o procesiune religioasă.
— Amita fo, Amita fo, spuse el încet, încă o dată şi încă o dată.
Totul e în pace, totul e liniştit, spiritele doresc liniştea.
— Jou matyeh? Paznicul se apropiase de o uşă; întinse pistolul
şi continuă într-o cantoneza guturală, învăţată în nordul ţării. Te-
ai rătăcit, părinte? Ce cauţi aici? Ieşi afară! Ăsta nu-i un loc pentru
dumneata!
— Amita fo, Amita fo…
— Ieşi de aici! Imediat!
Paznicului nu i se lăsă nici o şansă. Cu o mişcare iute, preotul

10
scoase din faldurile strânse în jurul taliei un cuţit cu lama dublă,
ascuţit ca un brici. Îi taie omului încheietura mâinii în care ţinea
arma, aproape desprinzându-i-o de antebraţ, apoi îi trasă, uşor ca
un chirurg, un arc de cerc în jurul gâtului; cu capul căzut pe spate
într-un val roşu, strălucitor, cu sângele care erupea împreună cu
aerul din beregată tăiată, omul se prăbuşi pe podea: un simplu
cadavru.
Fără ezitare, preotul ucigaş îşi strecură cuţitul murdar înapoi
sub caftan, de sub care scoase un pistol automat nu prea mare,
Uzi, în al cărui încărcător încăpea mai multă muniţie decât îi
trebuia lui. Cu energia unei pisici sălbatice, îşi repezi piciorul în
uşa dincolo de care ştia ce avea să găsească.
Cinci bărbaţi – Zhongguo ren – stăteau aşezaţi în jurul unei
mese pe care aveau ceainice şi păhărele mici cu whisky; nicăieri
nu se vedea vreo bucată de hârtie, vreun caiet sau vreo agendă, nu
existau decât urechi ciulite şi ochi atenţi. Şi, pe măsură ce fiecare
pereche de ochi se ridica surprinsă, feţele se contorsionau de
groază. Doi dintre negociatori, bine îmbrăcaţi, îşi vârâră mâinile
sub sacourile frumos croite, ridicându-se de pe scaune; un altul se
aruncă sub masă, pe când ceilalţi doi se repeziră căutând apărare
în pereţii acoperiţi cu tapet de mătase, învârtindu-se în loc şi
implorând o iertare pe care ştiau bine că nu aveau s-o capete. O
rafală violentă muşcă din toţi cei cinci Zhongguo ren. Sângele ţâşni
din răni mortale, cranii despicate şi ochi străpunşi; gurile căscate,
înroşite, scoteau ţipete tăcute, în agonie. Pereţii, podeaua şi masa
lăcuită prezentau dovezile însângerate ale morţii. Pretutindeni. Se
sfârşise.
Ucigaşul îşi privi opera. Mulţumit, îngenunchie lângă o baltă
mare de sânge, prin care îşi plimbă degetul arătător. Scoase, apoi
din mânecă o bucată pătrată de pânză neagră şi o întinse
deasupra. Se ridica în picioare şi ieşi grăbit din încăpere,
descheindu-şi caftanul alb în timp ce alerga pe culoarul întunecat;
când ajunse la uşa cabaretului, toţi nasturii erau descheiaţi. Îşi
scoase cuţitul din faldurile veşmântului şi-l puse într-o teacă
prinsă de curea. Apoi, strângând cu mâinile materialul adunat în
jurul trupului, cu gluga trasă pe ochi şi cu arma ucigaşă atârnată
pe umăr, pe dedesubt, trase de uşă şi pătrunse în haosul care nu
dădea semne ca ar vrea să se sfârşească. De altfel, nici nu avusese
când. Nu părăsise încăperea de mai mult de treizeci de secunde,
iar omul său era perfect antrenat.
— Faai-di!

11
 Strigătul venise dinspre ţăranul voinic şi nebărbierit din
Canton. Acesta, la trei metri distanţă, mai răsturnă o masă şi mai
aprinse un chibrit pe care îl lăsă să-i cadă pe podea.
— Poliţia are să fie aici cât de curând. Barmanul tocmai i-a
chemat, l-am văzut eu!
Preotul-ucigaş îşi smulse caftanul şi gluga. Sub luminile care se
roteau, figura sa era la fel de sinistră ca şi cele ale cântăreţilor
rock. Ochii îi erau evidenţiaţi de dungi groase de machiaj alb; faţa
îi era neobişnuit de închisă la culoare.
— Treci în faţa mea! îi ordonă el ţăranului. Îşi aruncă veşmântul
şi pistolul automat grămadă lângă uşă şi-şi scoase din mâini
mănuşile chirurgicale; pe acestea le îndesă în buzunarul
pantalonilor.
Decizia de a chema poliţia nu e uşor de luat în cazul unui
cabaret din Golden Mile. Urmează, de obicei, amenzi grele pentru
neregulile de funcţionare şi pentru primejduirea vieţilor turiştilor.
Poliţia ştia toate acestea şi de aceea răspundea cu promptitudine
atunci când era chemată. Ucigaşul îl urmă pe ţăranul cantonez
care se alăturase deja mulţimii ce încerca, ţipând, să iasă. Omul
era puternic ca un taur; înaintea lui, trupurile se prăbuşeau unul
după altul sub lovituri. Gardian şi asasin ieşiră în stradă, unde o
altă mulţime se adunase şi azvârlea întrebări, epitete sau blesteme
asupra localului. Îşi croiră drum prin mulţimea agitată, însoţiţi
acum de chinezul scund şi musculos care îi aşteptase afară.
Înşfacă braţul stăpânului său, rămas acum fără caftan şi-l trase
într-o alee foarte strâmtă, unde scoase de sub haină doua
prosoape. Unul uscat şi moale, celălalt într-o pungă de plastic,
umed, cald şi parfumat.
Asasinul lua prosopul ud şi începu să se şteargă cu el pe faţă,
mai ales în şi în jurul orbitelor şi pe partea vizibilă a gâtului,
întoarse prosopul pe partea cealaltă şi repetă operaţiunea, frecând
şi mai puternic, la tâmple şi la baza părului, până când pielea sa
albă ieşi la iveală. Apoi se şterse cu cel de-al doilea. Îşi pieptănă
părul negru şi îşi îndreptă cravata asortată cu cămaşa alb-unt, pe
sub sacoul bleumarin.
— Jau! le ordonă el celor doi însoţitori. Aceştia o rupseră la fugă
şi se pierduseră în mulţime.
În timp ce un occidental singuratic, îmbrăcat elegant intra în
lumea plăcerilor orientale.
Înăuntrul cabaretului, patronul, îl certa pe barmanul care
chemase poliţia; amenzile vor cădea pe capul lui nenorocit! Căci

12
scandalul se potolise în mod inexplicabil, lăsând numai clienţi
nedumeriţi. Chelnerii şi şefii de sală încercau să împace pe cei
rămaşi, bătându-i amical pe umeri şi curăţând locul, îndreptând
mesele, aducând alte scaune şi împărţind băutură pe gratis.
Orchestra rock se concentră asupra şlagărelor la modă şi ordinea
se restabili la fel de repede cum fusese distrusă. Cu puţin noroc, se
gândea patronul cel îmbrăcat în smoking, poliţia va accepta
explicaţia că un barman mai puţin experimentat confundase
manifestările unui beţiv zgomotos cu ceva mult mai grav.
Şi deodată, gândurile despre amenzi şi hărţuială din partea
autorităţilor îi fură gonite din minte la vederea unei grămăjoare de
pânză albă pe podea, în celălalt capăt al încăperii, chiar lângă uşa
care ducea spre birouri. Pânza albă, de un alb pur… preotul? Uşa!
Laoban-ul! Întrunirea! Cu respiraţia întretăiată şi faţa lac de
sudoare, obezul patron se repezi printre mese la caftanul
abandonat. Îngenunche, cu ochii ieşiţi din orbite, cu răsuflarea
pierită complet şi zări ţeava întunecată a unei arme ciudate ieşind
dintre faldurile albe. Dar lucrul care îi opri bătăile inimii fu vederea
picăturilor şi dârelor minuscule de sânge încă neuscat care pătau
veşmântul.
— Go hai matyeh? Întrebarea îi fu pusă de un al doilea bărbat
îmbrăcat în smoking, dar fără prestanţa pe care ţi-o oferă şi un
brâu de mătase – fratele patronului şi mâna sa dreaptă. Ah,
blestemat fie creştinul Iisus! spuse înăbuşit, în timp ce fratele mai
mare ridica de jos pistolul cel straniu şi caftanul pătat cu sânge.
— Hai! spuse patronul ridicându-se şi îndreptându-se spre uşă.
— Dar, poliţia! obiectă celălalt. Unul din noi trebuie să discute
cu ei, să-i potolească, trebuie să facem ceva!
— E posibil să nu mai putem face nimic, să le dăm capetele
noastre pe tavă. Mişcă-te!
Dovada o găsiră pe culoarul întunecat. Paznicul ucis zăcea într-
o baltă de sânge, strângând pistolul într-o mână aproape
desprinsă de trup. Iar în camera în care avusese loc întrunirea,
dovada era completă. Cinci cadavre însângerate, într-o dezordine
spasmodică, dar mai ales unul dintre ele atrăgea magnetic privirile
patronului. Se apropie de leşul cu ţeasta găurită de gloanţe.
Cu batista îi şterse sângele de pe faţă.
— Suntem nişte oameni morţi, spuse în şoaptă. Kowloon-ul e
mort. Hong Kong-ul e mort. Suntem pierduţi cu toţii.
— Ce?
— Omul acesta e Vice-Premierul Republicii Populare Chineze,

13
succesor al însuşi Preşedintelui.
— Uite-aici!
Fratele adjunct se apropie grăbit de trupul laoban-ului. Alături
de cadavrul sfârtecat era o basma neagră. Fusese întinsă pe podea
şi modelele albe se îmbibaseră cu sânge. Fratele o ridică şi căscă
gura la vederea cuvintelor scrise în cercul de sânge de dedesubt:
JASON BOURNE.
Patronul sări la uşă.
— Dumnezeule creştin! spuse, tremurând din toate
încheieturile. S-a întors! Asasinul s-a întors în Asia! Jason Bourne!
S-a întors!

14
 CAPITOLUL 2
Soarele apunea dincolo de munţii Sangre de Cristo din centrul
podişului Colorado, în timp ce elicopterul Cobra se desprindea din
discul orbitor – siluetă gigantică, mişcătoare – ce-şi căuta drum
peste pragul stâncos, la limita pădurii. Pista de aterizare din beton
se afla la câteva zeci de metri depărtare de o clădire
dreptunghiulară, construită din lemn şi sticlă groasă, ranforsată.
Nici o altă structură nu era la vedere în afara generatoarelor şi a
antenelor camuflate. Copacii înalţi formau un zid protector, care
ascundea clădirea de priviri curioase. Piloţii aparatelor de zbor cu
manevrabilitatea foarte mare se recrutau din rândul ofiţerilor
superiori ai şcolii de la Cheyenne, în Colorado Springs. Nici unul
nu avea grad mai mic de colonel plin şi toţi fuseseră verificaţi de
Consiliul Naţional de Securitate de la Washington. Nu vorbeau
nimănui despre excursiile la cabana din munţi; destinaţia înscrisă
în orarele de zbor era întotdeauna alta. Instrucţiunile le primeau
prin radio doar în clipa decolării. Coordonatele nu se aflau pe nici
o hartă, iar sistemele de comunicaţie instalate erau indescifrabile
de prieteni şi duşmani deopotrivă. Securitatea era absolută; aşa
cum se şi cuvenea să fie. Acesta era locul de întâlnire al unor
strategi a căror muncă era atât de delicată şi avea implicaţii
generale atât de serioase încât persoanele respective nu aveau voie
să fie văzute împreună în afara sau înăuntrul unor clădiri
guvernamentale şi cu atât mai puţin în birouri alăturate,
comunicând între ele printr-o simplă uşă. Peste tot se aflau ochi
curioşi – prieteni şi duşmani – care ştiau care sunt atribuţiile
strategilor; dacă aceştia ar fi fost văzuţi împreună, s-ar fi dat
alarme. Duşmanul era veşnic treaz iar prietenii îşi păzeau cu
străşnicie fiecare bucata lui de pâine.
Uşile elicopterului Cobra se deschiseră. O scară metalică fu
coborâtă imediat şi un bărbat evident uluit coborî în luminile
reflectoarelor. Era escortat de un general maior în uniformă.
Civilul era slăbuţ, de vârstă mijlocie şi înălţime medie, îmbrăcat
într-un costum cu dunguliţe, cămaşă albă şi cravată cu modele
indiene. Nici măcar curentul elicei nu reuşise să-i strice ţinuta, ca
şi cum aceasta ar fi fost un lucru foarte important pentru el şi
trebuia neapărat păstrat. Îl urmă pe ofiţer şi, împreună,

15
parcurseră aleea de beton care ducea până la o uşă aflată în
laterala casei. Uşa se deschise şi ambii bărbaţi se apropiară. Dar
numai civilul intră; generalul înclină scurt din cap, într-un salut
din cele pe care veteranii le rezervă civililor şi celor de acelaşi rang
cu ei.
— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, d-le McAllister, spuse
generalul. Altcineva are să vă aducă înapoi.
— Dumneavoastră nu intraţi? întrebă civilul.
— Eu n-am fost niciodată înăuntru, răspunse ofiţerul zâmbind.
Eu doar mă asigur că dumneavoastră sunteţi cel care mă
interesează şi vă aduc din punctul B în punctul C.
— Ce risipă de ranguri, domnule general.
— S-ar putea să nu fie chiar aşa, spuse ofiţerul fără alte
comentarii. Şi pe urmă, asta nu e singura mea îndatorire. La
revedere.
McAllister intra într-un hol prelung, cu pereţii lambrisaţi, însoţit
acum de un bărbat elegant, cu o figură plăcută, cu toate semnele
distinctive ale Serviciului de Securitate Internă: agil şi puternic,
dar anonim într-o mulţime.
— Zborul a fost plăcut, domnule? îl întrebă.
— E vreodată un zbor plăcut, în drăciile astea?
Paznicul râse.
— Pe aici, vă rog.
Înaintară pe coridor, trecând de câteva uşi situate pe ambele
părţi şi ajunseră la capăt, unde era o uşă mare, dublă, cu două
beculeţe roşii în fiecare din colţurile superioare. Acestea erau
camerele de luat vederi, fiecare cu circuitul propriu. Edward
McAllister nu mai văzuse astfel de aparate de când părăsise Hong
Kong-ul, cu doi ani în urma, iar atunci le văzuse numai pentru că,
pentru scurtă vreme, fusese detaşat pe post de consultant pentru
Ramura Specială a Serviciului de Contrainformaţii Britanic, MI6.
După părerea lui, britanicii exagerau când era vorba de securitate.
Nu-i înţelesese niciodată şi cu atât mai puţin atunci când îi
acordaseră o distincţie pentru un serviciu pe care li-l făcuse, într-
un domeniu în care s-ar fi cuvenit ca ei să fie cei mai buni.
Însoţitorul său bătu la uşă; se auzi un zgomot scurt iar el deschise
uşa din dreapta.
— Celălalt oaspete, domnule, spuse.
— Mulţumesc foarte mult, îi răspunse o voce. McAllister, uimit,
o recunoscu imediat din zecile de transmisii de televiziune văzute
de-a lungul anilor, cu inflexiunile învăţate într-o şcoală bună şi

16
câteva universităţi celebre, urmate de o carieră postuniversitară în
Insulele Britanice. Dar nu mai avea timp acum să schimbe nimic.
Bărbatul cu păr cărunt, impecabil îmbrăcat, cu faţa prelungă care
dezminţea cei şaptezeci şi ceva de ani pe care îi avea, se ridică de
la biroul mare la care stătea şi traversă încăperea cu paşi uşori; îi
întinse mâna.
— Domnule Subsecretar, vă mulţumesc că aţi venit. Daţi-mi
voie să mă prezint. Numele meu este Raymond Havilland.
— Desigur că ştiu cine sunteţi, domnule ambasador. E o onoare
pentru mine.
— Ambasador fără portofoliu, McAllister, ceea ce înseamnă că
mi-au mai rămas foarte puţine privilegii. Dar şi foarte multă
muncă.
— Nu-mi pot imagina nici un Preşedinte al Statelor Unite din
ultimii douăzeci de ani supravieţuind fără dumneavoastră.
— Unii au încercat, domnule Subsecretar, dar, cu experienţa
dumitale la Departamentul de Stat1, presupun că ştii toate astea
mai bine decât mine. Diplomatul îşi întoarse capul. Dă-mi voie să
ţi-l prezint pe John Reilly. Jack e unul dintre asociaţii aceia
atoateştiutori pe care e de presupus că nu-i cunoaştem niciodată,
din Consiliul de Securitate Naţională. Nu arată chiar atât de
înspăimântător, nu-i aşa?
— Sper că nici nu e, spuse McAllister, traversând încăperea să
dea mâna cu Reilly, care se ridicase dintr-unul din cele două fotolii
de piele din faţa biroului. Încântat de cunoştinţă, d-le Reilly.
— Domnule Subsecretar, spuse omul grăsuţ, cu păr roşcovan şi
pistrui pe frunte. Dar în spatele ochelarilor cu ramă metalică, ochii
nu zâmbeau; erau tăioşi şi reci.
— Domnul Reilly se află aici pentru a se asigura că nu calc
strâmb, spuse Havilland, aşezându-se în spatele biroului şi
făcându-i semn lui McAllister spre fotoliul rămas liber, din
dreapta. După cum înţeleg eu toată povestea, se cheamă că sunt
lucruri pe care eu pot să le spun, altele pe care eu nu pot să le
spun şi o a treia categorie, pe care numai el are voie să le spună.
Ambasadorul se aşeză.
— Chiar dacă vi se pare că sunt cam enigmatic, domnule
Subsecretar, mă tem că, în momentul acesta, e tot ce vă pot oferi..
— Tot ce mi s-a întâmplat în ultimele cinci ore, de când am
primit ordin să mă duc la baza Andrews a Forţelor Aeriene, e o

1
Ministerul de externe, (n. tr.)

17
enigmă, domnule ambasador Havilland. Nu am nici cea mai vagă
idee de ce am fost chemat aici.
— Atunci daţi-mi voie să vă spun eu, dar în termeni foarte
generali, spuse diplomatul privind la Reilly şi aplecându-se peste
birou. Sunteţi în situaţia de a putea fi de un extraordinar folos ţării
dumneavoastră – şi nu numai ei – într-o măsură cu mult mai mare
decât aţi făcut-o vreodată în îndelungata şi fructuoasa
dumneavoastră carieră.
McAllister privea gânditor chipul auster al ambasadorului,
neştiind ce să răspundă.
— Cariera mea la Departamentul de Stat a fost îndelungată şi
şi-a avut împlinirile ei, dar nu cred că poate fi numită fructuoasă
în sensul larg al cuvântului. Ca să fiu sincer nu mi s-a prea ivit
ocazia.
— Vi s-a ivit acum, îl întrerupse Havilland. Şi dumneavoastră
sunteţi cum nu se poate mai potrivit pentru îndeplinirea acestei
sarcini.
— Cum? Şi de ce eu?
— Orientul îndepărtat, spuse diplomatul, cu o inflexiune
ciudată în voce, ca şi când răspunsul însuşi ar fi ascuns o
întrebare. După ce v-aţi luat doctoratul la Harvard în studii asupra
Orientului îndepărtat, aţi lucrat în Departamentul de Stat timp de
douăzeci de ani. V-aţi slujit ţara în mod meritoriu de-a lungul
mulţilor ani pe care i-aţi petrecut în Asia şi, de când v-aţi întors,
sfaturile dumneavoastră s-au dovedit extrem de utile în formularea
atitudinii noastre faţă de această parte a lumii atât de tulburată.
Sunteţi considerat un analist de excepţie.
— Vă mulţumesc, dar în Asia nu am fost singur. Au fost alţii
care au obţinut rezultate egale sau mai bune decât ale mele.
— Asta pentru că s-a întâmplat să aibă posturi mai uşoare sau
mai lipsite de evenimente, domnule Subsecretar. Haideţi să fim
sinceri, adevărul este că v-aţi descurcat minunat.
— Dar ce mă deosebeşte de ceilalţi? De ce sunt eu mai potrivit
pentru slujba asta decât ei?
— Pentru că, atunci când e vorba de afacerile interne ale
Republicii Populare Chineze, nu există specialist mai bun – cred că
nu mă înşel când spun că aţi jucat un rol esenţial în negocierile
comerciale dintre Washington şi Beijing. De asemenea, numai
dumneavoastră v-aţi petrecut şapte ani în Hong Kong.
Raymond Havilland se opri o clipă, apoi continuă.
— În fine, sunteţi singurul nostru specialist în probleme asiatice

18
numit sau acceptat măcar în teritoriu de guvernul britanic, prin
Ramura Specială a lui MI6.
— Aha, spuse McAllister, înţelegând că această ultimă calitate,
care lui i s-ar fi părut cea mai puţin importantă, avea greutate
specială pentru interlocutorul său. Activitatea mea în serviciul de
informaţii a fost de scurtă durată, domnule ambasador. Acceptarea
mea de către Ramura Specială a pornit mai degrabă de la propria
lor… dezinformare e, cred, cuvântul, decât de la calităţile mele
unice. Erau convinşi de adevărul unor date care sfârşeau prin a nu
se potrivi între ele. N-a fost mare lucru să găsesc „cifrele exacte”,
după cum le-au spus ei.
— Au avut încredere în dumneata, McAllister. Şi încă mai au.
— Şi presupun că această încredere e vitală pentru misiunea
aceasta, oricare ar fi ea?
— Exact. Vitală.
— Atunci, puteţi să-mi spuneţi despre ce e vorba?
— Desigur. Havilland privi către cel de-al treilea participant la
discuţie, bărbatul din Consiliul Naţional de Securitate. Te rog,
adăugă el.
— E rândul meu, spuse acesta, pe un ton agreabil.
Îşi schimbă poziţia în scaun şi îl privi pe McAllister, cu ochi în
continuare cercetători, dar fără răceala de mai înainte, de parcă
acum ar fi cerut înţelegere.
— Vocile noastre sunt înregistrate în acest moment – şi e
dreptul dumneavoastră constituţional să ştiţi asta – dar e un drept
care funcţionează în ambele sensuri. Trebuie să juraţi să păstraţi
tăcerea absolută asupra informaţiilor pe care le veţi afla aici, nu
numai de dragul intereselor naţionale, ci şi al unora mai înalte şi
mai cuprinzătoare, care privesc condiţiile lumii contemporane. Ştiu
că sună ca şi cum aş încerca să vă stârnesc doar pofta, dar vă
asigur că nu e aşa. Lucrurile sunt extrem de serioase. Sunteţi de
acord cu această condiţie? În cazul în care vă încălcaţi jurământul
puteţi fi judecat de un tribunal restrâns pentru violarea secretelor
care ţin de securitatea naţională.
— Cum pot să fiu de acord cu o astfel de condiţie când n-am
nici o idee despre informaţiile pe care urmează să le primesc?
— Eu pot să vă fac o prezentare sumară, suficientă pentru a lua
o decizie. Dacă răspunsul dumneavoastră e negativ, atunci veţi fi
dus înapoi la Washington şi nimeni nu va avea nimic de pierdut.
— Daţi-i drumul.
— Bun, spuse Reilly calm. E vorba despre evenimentele care s-

19
au întâmplat în trecut – nu în antichitate, dar, în orice caz, nici de
curând. Acţiunile ca atare au fost de mult tăgăduite, sau mai
degrabă îngropate. Vă sună cunoscut, domnule Subsecretar?
— Lucrez la Departamentul de Stat. Şi noi îngropăm trecutul
atunci când el nu ne mai foloseşte. Împrejurările se schimbă şi
raţionamente care azi sunt făcute în bună credinţă, mâine pot da
naştere la probleme. Nici noi nu putem controla aceste schimbări,
după cum nici ruşii şi nici chinezii nu pot.
— Foarte bine spus, zise Havilland.
— Nu încă, spuse Reilly, făcând un gest spre ambasador.
Domnul Subsecretar e, în mod evident, un diplomat cu experienţă,
încă n-a spus nici da, nici nu.
— Care e răspunsul, domnule Subsecretar? Doriţi să colaboraţi
cu noi sau să plecaţi?
— O parte din mine ar vrea să se ridice şi să plece cât mai
repede, spuse McAllister, privind pe rând la cei doi. Cealaltă parte
îmi spune: Stai!
Făcu o pauză, cu privirea acum numai la Reilly, apoi adăugă:
— Fie că aţi intenţionat sau nu, mi-aţi stârnit pofta.
— Preţul e mare, atunci când eşti flămând, îi răspunse
irlandezul.
— Dar nu e numai asta, spuse Subsecretarul de Stat, calm. Eu
sunt un profesionist şi, dacă eu sunt omul de care aveţi nevoie,
atunci nu am prea mult de ales, nu-i aşa?
— Mă tem că trebuie să auzim şi cuvintele exacte, spuse Reilly.
Vreţi să vi le repet eu?
— Nu e nevoie. McAllister se încruntă puţin, gândindu-se, apoi
spuse: Eu, Edward Newington, înţeleg pe deplin că tot ce se
vorbeşte în timpul acestei întâlniri…
Se opri şi se uită la Reilly.
— Presupun că veţi completa dumneavoastră detaliile locul,
data, persoanele prezente?
— Data, locul, ora şi minutul, ca şi codurile de identificare vor fi
completate şi înregistrate.
— Mulţumesc. Înainte de plecare o să iau şi eu o copie.
— Bineînţeles.
Fără să ridice vocea, Reilly ordonă, cu privirea aţintită înainte:
— Vă rog să luaţi notă. O copie a benzii pe care subiectul să o
poată lua cu el. De asemenea, echipamentul necesar dacă va voi să
verifice conţinutul pe loc. Am să încep eu copia… Daţi-i drumul,
domnule McAllister.

20
 — Vă mulţumesc… Cu privire la tot ce se va discuta la această
întâlnire, accept să păstrez secretul. Nu voi vorbi nimănui despre
nimic din ce s-a discutat aici, decât cu permisiunea
ambasadorului Havilland. Ştiu că, în cazul în care voi viola această
înţelegere, pot fi judecat de un tribunal restrâns. Dar, dacă se va
ajunge într-o asemenea situaţie, îmi rezerv dreptul de a-i confrunta
direct pe acuzatorii mei, nu împuterniciri sau mărturii scrise din
partea lor. Adaug aceasta deoarece nu pot să-mi închipui
împrejurările în care mi-aş putea călca jurământul, cu sau fără
voia mea.
— Dar asemenea împrejurări există, ştiţi prea bine, spuse Reilly
pe un ton blând.
— Nu şi în codurile mele.
— Agresiuni fizice extreme, substanţe chimice, bărbaţi sau femei
cu mult mai multă experienţă, care pot încerca să vă înşele. Căi se
găsesc întotdeauna, domnule Subsecretar.
— Vă repet. În cazul în care mi se vor aduce astfel de acuzaţii –
li s-a mai întâmplat şi altora – îmi rezerv dreptul de a-mi confrunta
acuzatorii.
— E-n regulă. Din nou Reilly privi drept înainte şi spuse:
încheiaţi banda şi ieşiţi de pe recepţie. Confirmaţi.
— Confirmat, se auzi o voce stranie de undeva, dintr-un difuzor
montat deasupra capetelor. Acum sunteţi… singuri.
— Începeţi, domnule ambasador, spuse bărbatul roşcovan. Am
să vă întrerup numai când am să cred că e nevoie.
— Ştiu, Jack. Havilland se întoarse spre McAllister: Îmi iau
vorba înapoi; omul ăsta e într-adevăr o pacoste. După mai bine de
patruzeci de ani de serviciu, vine un Morcoveaţă grăsuliu care-mi
spune când trebuie să tac din gură.
Cei trei zâmbiră; bătrânul diplomat ştia şi când şi cum să facă
tensiunea să descrească. Reilly dădu din cap şi îşi întinse braţele
în lături.
— N-aş îndrăzni în viaţa mea aşa ceva, domnule. În orice caz nu
aşa, pe faţă.
— Ce zici McAllister? Hai să cerem azil politic în Rusia şi să
spunem că el ne-a recrutat. Ruşii or să ne dea probabil nişte case
luxoase la ţară, iar el o să-nfunde puşcăria aici.
— Dumneavoastră da, aţi căpăta o casă la ţară, domnule
ambasador. Dar eu ar trebui să împart un apartament cu
doisprezece siberieni. Nu, mulţumesc. Nu pe mine mă întrerupe.
— Frumos. Mă mir că nici unul din încurcă – lume ăia bine

21
intenţionaţi din Biroul Oval nu te-a înhăţat să lucrezi pentru el,
sau măcar să te fi trimis la O.N.U.
— N-au ştiut că exist.
— Asta se va schimba, spuse Havilland, deodată serios. Se opri,
privi la McAllister, apoi continuă pe un ton mai scăzut: Ai auzit
vreodată numele de Jason Bourne?
— Cum ar putea cineva care a lucrat în Asia să nu-l fi auzit?
Între treizeci şi cinci şi patruzeci de crime, asasinul plătit care a
scăpat din toate capcanele care-i s-au întins. Criminalul patologic
a cărui singură morală e dată de preţul plătit. Se spune că era
american… că e american; nu ştiu, a dispărut de o vreme. Se mai
spune că e un preot răspopit, sau un industriaş care a fugit cu
milioanele firmei, sau un dezertor din Legiunea Străină, sau
Dumnezeu mai ştie câte alte poveşti. Singurul lucru de care sunt
sigur e că nu a fost niciodată prins şi că incapacitatea noastră de a
pune mâna pe el a rămas o pată pe obrazul nostru diplomatic în
tot Orientul îndepărtat.
— Există vreun detaliu comun tuturor victimelor sale?
— Nici unul. Par alese la întâmplare, din toate categoriile. Doi
bancheri ici, trei ataşaţi colo – oameni ai C.I.A.-ului; un ministru
din Delhi, un industriaş din Singapore şi mulţi, prea mulţi oameni
politici, în general persoane de treabă. Maşinile bombardate în
plină stradă, apartamentele aruncate în aer. Soţi infideli şi soţii cu
amanţii lor, implicaţi în diverse scandaluri mondene; el a fost cel
care oferea soluţia finală oricărei mândrii rănite. Nu există
persoană pe care să nu vrea să o ucidă, metodă prea brutală sau
înjositoare pentru el… Nu, nu există nici un detaliu comun al
crimelor, în afară de bani. Câştigă cel care licitează cel mai mult. A
fost un monstru – este un monstru, dacă mai e în viaţă.
Din nou Havilland se aplecă peste birou, privindu-l ţintă pe
McAllister.
— Spui că a ieşit din scenă. Aşa, pur şi simplu? N-ai auzit
nimic, nici un zvon sau vreo bârfă de pe la ambasadele şi
consulatele noastre din Asia?
— S-au spus multe, dar nimic din ce s-a spus nu s-a confirmat.
Povestea pe care am auzit-o cel mai des vine de la poliţia din
Macao, unde se spune că s-ar fi aflat, ultima dată Bourne. Se
spune că nu e mort şi nici nu s-a retras, dar că a plecat în Europa,
în căutare de clienţi mai bogaţi. Dacă e adevărat, atunci nu avem
decât o jumătate a poveştii. Poliţia mai susţine că, de câteva ori,
Bourne a dat greş, că o dată a omorât pe cine nu trebuia şi că altă

22
dată a violat-o pe soţia unui client. Poate că cercul se strângea în
jurul lui… poate nu.
— Ce vrei să spui?
— Mulţi dintre noi am crezut prima parte a istoriei, dar nu şi pe
a doua. Bourne nu poate omora pe cine nu trebuie; el nu face
astfel de greşeli. Şi, daca a violat-o pe soţia clientului, sau – ceea
ce e îndoielnic – a făcut-o din ură sau din răzbunare. L-ar fi legat
pe soţ şi l-ar fi obligat să privească, apoi i-ar fi ucis pe amândoi.
Nu, cei mai mulţi dintre noi suntem de părere că doar prima parte
e adevărată. A plecat către Europa, unde sunt peşti mai graşi de
prins… şi de ucis.
— Aşa eraţi programaţi, să acceptaţi această versiune, spuse
Havilland, lăsându-se pe spate în scaun.
— Poftim?
— Singurul om pe care Jason Bourne l-a ucis în Asia, după
războiul din Vietnam a fost un traficant furios, care a încercat să-l
omoare.
Stupefiat, McAllister se uita la diplomat cu ochi mari.
— Nu înţeleg.
— Jason Bourne cel pe care ni l-ai descris n-a existat niciodată.
El e un mit.
— Nu se poate.
— Ba se poate. Vremurile erau foarte tulburi în Asia. Reţelele de
traficanţi de droguri din Triunghiul de Aur duceau un război
haotic, subteran. Consuli, viceconsuli, poliţişti, oameni politici,
bande de escroci, soldaţi din patrula de coastă – toţi erau implicaţi,
indiferent din ce strat al societăţii proveneau. Banii, în cantităţi
inimaginabile, erau laptele care hrănea corupţia. Oriunde şi
oricând avea loc o crimă care se bucura de publicitate, indiferent
de statutul social al celor acuzaţi, Bourne apărea în scenă şi îşi
asuma responsabilitatea asasinatului.
— Dar el era asasinul, insistă McAllister, dezorientat. Semnele
erau pretutindeni, semnele lui. Toată lumea le ştia!
— Toată lumea a presupus că le ştie, domnule Subsecretar. Un
telefon la poliţie, un articol de îmbrăcăminte trimis prin poştă, o
basma neagră găsită în tufişuri a doua zi. Totul făcea parte din
strategie.
— Strategie? Ce tot vorbiţi?
— Jason Bourne, adevăratul Jason Bourne, a fost un criminal
fugar, a cărui existenţă a luat sfârşit cu un glonţ în cap într-un loc
numit Tam Quan, în ultimele luni ale războiului din Vietnam. A

23
fost o execuţie în junglă. Omul era un trădător. Trupul i-a fost
lăsat să putrezească – a dispărut pur şi simplu. Câţiva ani mai
târziu, cel care îl executase şi-a asumat identitatea lui pentru unul
din proiectele noastre, proiect care aproape că ne-a reuşit, ar fi
trebuit să ne reuşească, doar că a luat-o razna.
— Ce a făcut?
— A scăpat de sub control. Acela care a acceptat să lucreze
pentru noi sub numele de Jason Bourne – un om extrem de
curajos – a fost rănit, iar rezultatul acestor răni a fost o amnezie
totală. Şi-a pierdut memoria: nu mai ştia nici cine e cu – adevărat,
nici cine se presupunea că e.
— Dumnezeule mare!
— Era între ciocan şi nicovală. Cu ajutorul unui medic alcoolic
dintr-o insulă din Mediterana, a încercat să-şi regăsească
identitatea şi aici, îmi pare rău că trebuie să o spun, a dat greş. El
s-a înşelat dar femeia cu care se împrietenise între timp n-a făcut-
o; ea îi e acum soţie. Instinctul a ajutat-o, iar el îi spunea că Jason
nu e un ucigaş. L-a forţat să-şi analizeze cuvintele şi capacităţile şi
în cele din urmă să facă acele contacte care să-l aducă până la noi.
Noi însă, cu aparatura cea mai sofisticată din lume când e vorba
de informaţii, nu am dat ascultare inteligenţei umane. I-am întins
o capcană şi am încercat să-l ucidem…
— Trebuie să vă întrerup, domnule ambasador, spuse Reilly.
— De ce? întrebă Havilland. E adevărat şi nici nu se
înregistrează.
— Decizia a fost luată de un individ, nu de Guvernul Statelor
Unite. Trebuie lămurit acest lucru.
— Bine, acceptă diplomatul, înclinând din cap. Numele
individului era Conklin, dar asta nu are nici o importanţă, Jack.
Reprezentanţii Guvernului au fost de acord. Asta e realitatea.
— Reprezentanţii Guvernului l-au ajutat şi să-şi salveze viaţa.
— Unii dintre ei când era prea târziu, murmură Havilland.
— Dar de ce? întrebă McAllister, aplecându-se la rândul său
înainte, fascinat de această poveste stranie. Era de-al nostru. De
ce ar fi vrut cineva să-l ucidă?
— Amnezia sa a fost greşit interpretată. S-a crezut că fusese
cumpărat, că-şi ucisese trei dintre oamenii de contact şi că a
dispărut cu o mare sumă de bani – fonduri guvernamentale în
valoare de cinci milioane de dolari.
— Cinci milioane…? Uluit, Subsecretarul de Stat se lăsă să cadă
la loc pe scaun. Avea acces personal la o asemenea sumă?

24
 — Da, spuse ambasadorul. Banii făceau parte din aceeaşi
strategie, din proiect.
— Presupun că asta e în parte cauza pentru care totul e secret.
Proiectul acesta, vreau să spun.
— Secretul e obligatoriu, răspunse Reilly. Nu atât din cauza
proiectului – în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, nu trebuie să ne
cerem scuze pentru operaţia respectivă – ci pentru omul pe care l-
am recrutat ca să devină Jason Bourne şi pentru locul de unde
vine el.
— Vorbiţi cifrat.
— Am să mă explic.
— Proiectul, vă rog.
Reilly privi către Havilland, care dădu din cap şi spuse:
— Noi am creat un ucigaş pentru a scoate din bârlog pe cel mai
cumplit asasin al Europei.
— Carlos?
— Gândiţi rapid, domnule Subsecretar.
— Cine altcineva ar fi putut fi? În Asia se făcea mereu
comparaţia între Bourne şi Şacal.
— Comparaţia aceasta a fost mereu încurajată. Adesea
amplificată şi răspândită de strategii proiectului, un grup cunoscut
sub numele de Treadstone 71, după adresa unei case „sterile” pe
strada 71 din New York, unde noul Jason Bourne fusese instruit.
Acolo era punctul de comandă şi un nume pe care ar trebui să-l
ştii.
— Da, spuse McAllister, gânditor. Pe urmă, comparaţiile care
creşteau odată cu reputaţia lui Bourne, au servit drept momeală
pentru Carlos. Şi atunci Bourne s-a mutat în Europa, pentru a-i
arunca mănuşa direct Şacalului. Pentru a-l forţa să iasă la vedere
şi să-şi înfrunte adversarul.
— Foarte bine, domnule Subsecretar. Pe scurt, asta era
strategia.
— E extraordinară. Nu trebuie neapărat să fi expert pentru a
vedea ce bine e gândită. Şi Dumnezeu mă ştie, eu nu sunt un
expert.
— Dar puteţi deveni…
— Şi spuneţi că omul acesta, care a devenit Bourne, asasinul
legendar şi-a petrecut trei ani jucându-şi rolul, după care a fost
rănit…
— Împuşcat, îl întrerupse Havilland. Membranele creierului i-au
fost sfâşiate.

25
 — Şi şi-a pierdut memoria?
— Complet.
— Dumnezeule!
— Şi, în ciuda a tot ce i se întâmplase şi cu ajutorul femeii –
care lucra ca economist pe lângă guvernul canadian – a fost foarte
aproape de-a face totul praf. Interesantă poveste, nu?
— Incredibilă. Dar ce fel de om trebuie să fie cel care ar face una
ca asta, care ar putea să facă una ca asta?
Roşcovanul Reilly tuşi uşor; aruncându-i o privire scurtă,
ambasadorul îi predă ştafeta.
— Ajungem acum chiar la ţinta noastră. Dacă mai aveţi ezitări,
nu e prea târziu să vă retrageţi.
— Încerc să nu mă repet. Aveţi banda.
— Cum doriţi, e apetitul dumneavoastră.
— Presupun că e felul dumneavoastră de a mă avertiza că s-ar
putea să nu am parte nici măcar de un proces, la o adică.
— Nu m-aş aventura niciodată să spun aşa ceva.
McAllister înghiţi în sec întâlnind privirea calmă a celui de la
Consiliul de Securitate. Se întoarse spre Havilland.
— Vă rog, domnule ambasador, continuaţi. Cine e omul ăsta?
De unde a apărut?
— Se numeşte David Webb. În prezent este profesor asociat la o
mică universitate din Maine, unde predă studii orientale şi e
căsătorit cu femeia care l-a scos literalmente din labirintul propriei
minţi. Fără ea ar fi fost cu siguranţă ucis, dar e la fel de adevărat
că, fără el, ea ar fi sfârşit pe post de cadavru, undeva în Zurich.
— Extraordinar, spuse McAllister, de abia auzit.
— Ea este însă a doua lui soţie. Prima a fost victima unui
asasinat oribil – atunci a început povestea lui pentru noi. Cu mulţi
ani în urmă Webb, pe atunci tânăr ofiţer cu studii strălucite
asupra Orientului îndepărtat, vorbind curent câteva limbi orientale
şi căsătorit cu o tânără thailandeză pe care o cunoscuse la
universitate, avea un post în Phnom Penh. Locuiau, împreună cu
cei doi copii, într-o casă pe malul râului. Era existenţa ideală
pentru un astfel de om. Combina cunoştinţele strict necesare,
obţinute la Washington, cu ocazia de a locui în propriul său
muzeu. Apoi conflictul din Vietnam s-a înteţit şi, într-o dimineaţă,
un avion de vânătoare – nu se ştie dacă al lor sau al nostru, dar
nimeni nu a avut curajul să-i spună asta lui Webb – i-a măcelărit
soţia şi copiii în timp ce se jucau în apa râului. Trupurile
sfârtecate au plutit la mal în timp ce Webb încerca să le

26
pescuiască; îi strângea în braţe şi ţipa neputincios după avionul
care se îndepărta.
— Oribil, şopti McAllister.
— Momentul acela a fost cel care l-a schimbat. A devenit ceea ce
nu fusese niciodată şi nici nu visase vreodată că are să fie. A
devenit luptătorul de gherilă cunoscut sub numele de Delta.
— Delta? spuse Subsecretarul de Stat. Gherilă…? Mă tem că nu
prea înţeleg.
— Nici nu ai cum. Havilland privi la Reilly, apoi din nou la
McAllister. După cum ţi-a spus Jack cu câteva clipe în urmă, am
ajuns la punctul crucial. Împins de ură, Webb a zburat într-un
suflet la Saigon unde, printr-o ironie a soartei, un ofiţer C.I.A. pe
nume Conklin, care, mulţi ani mai târziu, va încerca să-l omoare,
l-a ajutat să intre într-o operaţiune clandestină numită Meduza.
Cei din Meduza nu au avut niciodată nume, ci litere din alfabetul
grecesc; astfel, Webb a devenit Delta Unu.
— Meduza? N-am auzit în viaţa mea.
— Nici nu e de mirare, spuse Reilly. Dosarul Meduza e încă
secret, dar am reuşit să scoatem părţi din el special pentru acest
caz. Unităţile Meduza erau compuse din oameni de toate
naţionalităţile, care cunoşteau bine teritoriul vietnamez, atât
nordul cât şi sudul. La drept vorbind, mulţi dintre ei erau certaţi
cu legea: traficanţi de droguri, aur, arme, bijuterii şi multe altele.
De asemenea, erau criminali, condamnaţi în contumacie… şi un
mic număr de colonişti cărora li se confiscaseră averile – iarăşi, nu
se mai ştie de care din părţi. Toţi veneau la noi în speranţa că le
vom rezolva toate problemele în timp ce ei, infiltraţi în zonele ostile,
ucideau locuitori ai Viet Cong-ului suspectaţi de colaboraţionism şi
şefi de state despre care se credea că înclină către comunişti, sau
încercau să pregătească evadările unor prizonieri de război acolo
unde puteau. Erau nişte echipe de asasini – brigăzi ale morţii,
dacă vrei – şi asta spune totul; dar bineînţeles că nimeni nu va
recunoaşte vreodată în mod oficial asta. S-au făcut şi greşeli, s-au
furat milioane, iar majoritatea acestor oameni n-ar fi fost nicicând
primiţi într-o armată civilizată. Inclusiv Webb.
— Cu educaţia lui, cu studiile lui, acceptase să devină membru
al unui astfel de grup?
— Avea un motiv covârşitor, spuse Havilland. Era convins că
avionul din ziua aceea, de la Phnom Penh, fusese vietnamez.
— Unii susţineau că e nebun, continuă Reilly. Alţii susţineau că
e un tactician extraordinar, luptătorul de gherilă perfect, care

27
înţelegea modul de gândire oriental şi care conducea echipele cele
mai agresive din Meduza, temut de Comandamentul din Saigon tot
atât de tare ca şi de duşman. Era imposibil de stăpânit; singurele
legi pe care le respecta erau cele pe care el însuşi şi le făcea. Era ca
o răzbunare personală, ca şi când ar fi încercat să găsească pe cel
care condusese avionul care-i distrusese viaţa. Era războiul lui,
furia lui; cu cât lucrurile erau mai violente, cu atât erau mai pe
placul lui – sau poate mai aproape de dorinţa lui de a-şi găsi
moartea.
— Moartea…? Subsecretarul de Stat lăsă cuvântul suspendat în
aer.
— Pe vremea aceea, era teoria cea mai plauzibilă, interveni
ambasadorul.
— Şi războiul s-a sfârşit, spuse Reilly, la fel de dezastruos
pentru Delta ca şi pentru noi toţi. Poate chiar mai rău: lui nu-i mai
rămăsese nimic. Nu mai avea nici un rost, nici duşmani pe care
să-i caute şi să-i ucidă. Până când am luat legătura cu el şi i-am
oferit un motiv să continue să trăiască. Sau poate un motiv să
continue să încerce să moară.
— Devenind Bourne şi pornind pe urmele Şacalului, ale lui
Carlos, completă McAllister.
— Exact, aprobă ofiţerul de contrainformaţii. Urmă o tăcere
scurtă.
— Iar acum avem din nou nevoie de el, spuse Havilland.
Cuvintele căzură greu, ca o secure pe o buturugă tare.
— Carlos a ieşit din nou la suprafaţă?
Diplomatul negă din cap.
— Nu în Europa. Avem nevoie de el în Asia şi nu avem nici o
clipă de pierdut.
— Altcineva? O altă… ţintă? McAllister înghiţi în sec fără să
vrea. Şi aţi vorbit cu el?
— Nu ne putem permite să facem asta. Nu în mod direct.
— De ce?
— Nici nu ne-ar deschide uşa. Nu mai are încredere în nimeni şi
nimic din ce vine de la Washington şi nici nu poate fi condamnat
pentru asta. Zile, săptămâni la rând, a strigat după ajutor, iar noi
nu l-am ascultat. În schimb am încercat să-l omorâm.
— Trebuie să vă contrazic din nou, îl întrerupse Reilly. Nu noi
am încercat. A fost vorba de un singur individ care a acţionat pe
baza unor informaţii greşite. Iar guvernul cheltuieşte anual mai
bine de patru sute de mii de dolari pentru protecţia lui Webb.

28
 — Care se bucură de tot dispreţul lui Webb, care e de părere că
totul nu e altceva decât o capcană pentru Carlos, în cazul în care
Şacalul îl găseşte din nou. E convins că nu vă pasă de el nici cât
negru sub unghie şi nu sunt sigur că greşeşte prea mult: El l-a
văzut pe Carlos, care nu ştie că Webb nu-şi mai aminteşte figura
lui. Şacalul are toate motivele să încerce să-i ia viaţa. Şi, dacă o
face, are să vă dea vouă o a doua şansă să-l prindeţi.
— Şansele lui Carlos de a-l găsi sunt atât de mici încât nici nu
merită atenţie. Hârtiile cazului Treadstone sunt îngropate şi, chiar
dacă n-ar fi, nu conţin nici o informaţie legată de locul unde se află
acum Webb sau ce face.
— Haide – haide, d-le Reilly. Cu educaţia şi pregătirea lui. Cât
de greu i-ar veni? Omul ăsta are „Universitate” scris în frunte.
— Nu vă contrazic, d-le ambasador, spuse Reilly, ceva mai
potolit. Nu voiam decât să limpezim foarte bine lucrurile. Cinstit
vorbind, cu Webb va trebui să ne purtăm foarte atent. Şi-a
recăpătat o mare parte a memoriei, dar nu pe toată. În orice caz,
îşi aminteşte destule despre Meduza pentru a reprezenta o
ameninţare serioasă la adresa intereselor ţării.
— În ce fel? întrebă McAllister. Poate că nu a fost nici cea mai
bună, dar nici cea mai proastă dintre strategiile noastre în timpul
războiului, iar în timp de război multe sunt permise.
— O strategie care nu a fost văzută, înregistrată sau aprobată
de nimeni. Nu există nici un act oficial.
— Cum a fost posibil? S-au băgat bani în ea, iar atunci când e
vorba de bani…
— Nu e nevoie să-mi citaţi din regulament, îl întrerupse grasul.
Tot nu ne aude nimeni.
— Să iau asta drept un răspuns?
— Nu, iată răspunsul: linia de demarcaţie între crima şi
pierderile de război e foarte labilă, d-le Subsecretar. Împotriva
ofiţerilor noştri şi a personalului aliat s-au comis crime violente, în
cea mai mare parte, ele au fost comise de ucigaşi sau de hoţi
surprinşi atunci când voiau să prade, să jefuiască, sau să violeze
pe cineva. Mulţi dintre ei erau cazuri patologice. Eficientă din
multe puncte de vedere, Meduza a fost o eroare tragică, născută
din furie şi neputinţă într-o situaţie fără ieşire. La ce bun să
redeschidem toate rănile acestea vechi? Pe lângă tot ce avem noi
înşine să ne reproşăm am deveni şi un paria în ochii celei mai mari
părţi a lumii civilizate.
— După cum vă spuneam, zise McAllister încet, parcă împotriva

29
voinţei proprii, nici nouă, în Departamentul de Stat, nu ne place să
deschidem răni mai vechi. (Se întoarse către ambasador.) Încep să
înţeleg. Vreţi să iau eu legătura cu acest David Webb şi să-l
conving să se întoarcă în Asia. Pentru un alt proiect, în căutarea
unei alte ţinte – deşi niciodată în viaţă nu am folosit cuvântul
acesta în acest context până astă – seară. Şi presupun că m-aţi
ales pentru că între carierele noastre de început sunt multe
paralele. Am lucrat amândoi în Asia. Amândoi avem, probabil, un
mod special de a înţelege Orientul îndepărtat şi sunteţi de părere
că pe mine are să mă asculte.
— În câteva cuvinte, cam asta ar fi.
— Şi totuşi, îmi spuneţi că nici nu vrea să audă de noi. Aici nu
mai înţeleg. Cum credeţi că o să-l pot convinge eu?
— O să o facem împreună. Aşa cum altădată şi-a făcut singur
legile, acum o să i le facem noi. Trebuie.
— Pentru că vreţi să ucideţi un om?
— Să-l neutralizăm ar fi suficient. Dar trebuie neapărat.
— Şi Webb e cel care o poate face?
— Nu. Doar Jason Bourne poate. Şi-a petrecut trei ani în
condiţii de încordare extraordinară, apoi, brusc, memoria i-a fost
răpită iar el a fost vânat ca un animal. Cu toate acestea şi-a
păstrat capacitatea de a se infiltra într-un mediu străin şi de a
ucide. Vedeţi, sunt cinstit.
— Înţeleg asta. Şi dacă tot nu suntem înregistraţi – sau cu atât
mai mult dacă suntem… Subsecretarul îl privi dezaprobator pe
Reilly, care neagă din cap şi ridică din umeri… Pot să ştiu cine e
ţinta?
— Puteţi şi chiar vreau să ţineţi minte acest nume, d-le
Subsecretar. Este ministrul de externe chinez, Sheng Chou Yang.
McAllister se înroşi de furie.
— Nu trebuie să ţin minte nimic şi cred că ştiţi asta destul de
bine. Sheng a făcut parte dintr-un grup de economişti chinezi,
împreună cu care am luat parte la negocierile de la Beijing la
sfârşitul anilor şaptezeci. Eu am fost acela care l-a „citit”, care l-a
analizat. El era omologul meu direct şi cred că nu trebuie să vă
mai spun că aveam datoria s-o fac.
— Zău? Căruntul ambasador îşi arcui sprâncenele prefăcându-
se că nu aude reproşul. Şi ce ai aflat despre el?
— Era considerat foarte inteligent şi foarte ambiţios – dar asta e
uşor de dedus din ascensiunea lui de la Beijing. A fost descoperit
cu ani în urmă de oamenii Comitetului Central, la Universitatea

30
Fudan, din Shanghai. Mai întâi pentru că vorbea atât de bine
englezeşte şi pentru că avea un foarte bun nivel de înţelegere, chiar
sofisticată, a economiei apusene.
— Şi mai ce?
— Era considerat un cadru promiţător şi, după o îndoctrinare
profundă, a fost trimis la Londra, să-şi completeze studiile
academice. Dar n-a mers.
— Cum adică?
— Sheng e marxist până în măduva oaselor când e vorba de
economia centralizată de stat, dar are şi un respect sănătos pentru
profiturile capitaliste.
— Înţeleg, spuse Havilland. Ceea ce înseamnă că ar putea
accepta prăbuşirea sistemului sovietic?
— El pune această prăbuşire pe seama corupţiei şi a supunerii
oarbe în eşaloanele superioare şi a alcoolului în cele inferioare.
Spre lauda lui, a reuşit să scape de mare parte din abuzuri în
centrele industriale.
— Parcă ar fi fost instruit de I.B.M., nu?
— E cel care a pus la punct multe din strategiile economice ale
Chinei din ultima vreme. A adus ţării o grămadă de bani.
Din nou Subsecretarul de Stat se aplecă în scaun, cu ochii
mari, cu uimirea – sau mai degrabă stupefacţia – întipărită pe faţă.
— Dumnezeule mare, cine în lumea occidentală ar putea să-i
dorească moartea lui Sheng? Dar e absurd! El este aliatul nostru
economic, un factor de stabilitate economică în sânul celei mai
numeroase naţiuni de pe pământ, care ni se opune din punct de
vedere ideologic! Cu ajutorul lui şi al celor ca el am obţinut nişte
acorduri. Fără el, indiferent ce vom face, ne paşte dezastrul. Eu
sunt specialist în probleme legate de China, d-le ambasador şi vă
repet, ceea ce-mi propuneţi e absurd. Un om de capacitatea
dumneavoastră ar trebui să-şi dea seama de toate acestea înaintea
tuturor.
Bătrânul diplomat îl privea încremenit; când vorbi, o făcu rar,
alegându-şi cu grijă cuvintele.
— Cu câteva clipe mai înainte eram în domeniul celui mai strict
secret. Un ofiţer de contrainformaţii pe nume David Webb a
devenit Jason Bourne cu un scop precis. În acelaşi fel, Sheng
Chou Yang nu este omul pe care l-ai cunoscut şi studiat
dumneata. El a devenit acel om cu un scop precis.
— Ce tot spuneţi? întrebă McAllister. Tot ce v-am spus despre el
e înregistrat oficial, strict secret şi numai pentru a fi citit, nu

31
reprodus.
— Citit? întrebă fostul ambasador, obosit. Citit, povestit… cine
eşti? Gurile bat mai repede ca morile de vânt. O ştampilă pusă pe
un dosar citit de oameni care habar nu au cum a ajuns informaţia
respectivă acolo; şi asta-i destul după părerea lor. Nu, domnule
Subsecretar, nu e destul, niciodată nu e destul.
— E limpede că dumneavoastră aveţi nişte informaţii pe care eu
nu le am, spuse cel de la Departamentul de Stat, cu răceală. Dacă
informaţie este şi nu dezinformare. Omul pe care vi l-am descris,
omul pe care l-am cunoscut eu, este Sheng Chou Yang.
— Tot aşa cum omul pe care vi l-am descris noi e Jason
Bourne? Nu, vă rog să nu vă enervaţi. Nu mă joc cu cuvintele. Este
foarte important să mă înţelegeţi. Sheng nu e omul pe care l-aţi
cunoscut dumneavoastră. Nu a fost niciodată.
— Şi atunci, eu pe cine am cunoscut? Cine era omul pe care l-
am văzut la toate negocierile?
— E un trădător, domnule Subsecretar. Sheng Chou Yang e un
trădător de ţară şi, atunci când trădarea sa va fi descoperită, după
cum cu siguranţă se va întâmpla în curând, Beijing-ul ne face
răspunzători pe noi, cei din Lumea Liberă. Consecinţele acestei
erori inevitabile sunt de neimaginat. Măcar îi ştim fără putinţă de
îndoială ţelurile.
— Sheng… trădător? Nu vă cred! La Beijing e adorat! Într-o zi va
fi preşedinte!
— Atunci Chină va fi condusă de un fanatic naţionalist, a cărui
ideologie îşi are rădăcinile în Taiwan.
— Sunteţi nebuni! Nebuni de legat! Staţi puţin, aţi spus că are
un ţel. Aţi spus că ştiţi care este acesta.
— El şi ai lui intenţionează să pună mâna pe Hong Kong.
Pregătesc un război economic fulger şi pun tot comerţul şi toate
instituţiile financiare ale insulei sub controlul unei comisii
„neutre”, un oficiu de cliring aprobat de Beijing, adică aprobat de
el însuşi. Baza de lucru va fi tratatul cu Marea Britanie, care
expiră în 1997; comisia lui va fi astfel considerată un preludiu
rezonabil la anexarea Hong Kong-ului. Iar preluarea se va face
atunci când Sheng va avea drumul liber, fără obstacole. Atunci
când în economia chineză nici o altă voce nu va răsuna mai
puternic decât a lui. Peste o lună, sau peste două. Sau săptămâna
viitoare.
— Şi credeţi că Beijing-ul e de acord cu asta? protestă
McAllister. Vă înşelaţi! E… e o nebunie! China nu se va atinge

32
niciodată de Hong Kong! Şaizeci la sută din întreaga ei economie
trece prin Hong Kong. Acordurile cu China îi garantează un statut
de Zonă Economică Liberă pe timp de cincizeci de ani, iar Sheng e
unul din semnatari, cel mai important!
— Dar Sheng nu e Sheng, nu cel pe care-l ştii dumneata.
— Atunci cine naiba e?
— Pregăteşte-te pentru un şoc, domnule Subsecretar. Sheng
Chou Yang e fiul mai mare al unui industriaş din Shanghai, care a
făcut avere în vechea Chină coruptă, în Kuomintang-ul lui Chiang
Kai-shek. Când succesul revoluţiei lui Mao a devenit evident,
familia a fugit, aşa cum au făcut mulţi proprietari de pământ şi
seniori ai războiului, ducând cu ei atât cât au putut. Bătrânul e
acum unul din cei mai influenţi taipani din Hong Kong – numai că
nu ştim care. Colonia va deveni proprietatea lui şi a familiei lui,
graţie serviciilor unui ministru de la Beijing, prea iubitul său fiu.
Va fi cea din urmă ironie, ultima răzbunare a bătrânului: Hong
Kong-ul va intra pe mâna celor care au corupt China naţionalistă.
Ani de zile şi au furat fără scrupul ţara, profitând de pe urma
muncii unui popor înfometat, dezmoştenit, pavând calea pentru
revoluţia maoistă. Şi chiar dacă ţi se pare că sună a propagandă
comunistă, mă tem că cea mai mare parte e stânjenitor de
adevărată. O mână de fanatici, hoţi ordinari conduşi de un
maniac, vor acum un lucru pe care nici un tribunal internaţional
n-o să li-l dea vreodată.
Havilland se opri o clipă, apoi scuipă un singur cuvânt:
— Maniaci!
— Dar dacă nu ştiţi cine e taipan-ul, de unde ştiţi că povestea e
adevărată?
— Sursele sunt supersecrete, interveni Reilly, dar au fost
confirmate. Primele zvonuri le-am primit din Taiwan. Informatorul
nostru originar – membru al cabinetului naţionalist; era de părere
că acest curs dezastruos nu poate duce decât la o baie de sânge în
întregul orient. Ne-a implorat să o oprim. L-au găsit a doua zi
dimineaţă, cu trei gloanţe în cap şi cu beregata tăiată – în chineză
asta înseamnă un trădător mort. De atunci, încă cinci oameni au
mai fost ucişi, iar trupurile lor mutilate în mod asemănător. Deci e
adevărat. Conspiraţia există şi ea vine din Hong Kong.
— E aberant!
— Mai mult decât atât, spuse Havilland, nu are nici o şansă.
Dacă ar putea funcţiona vreodată, ne-am face că nu vedem şi ne-
am ruga lui Dumnezeu să grăbească lucrurile, dar nu se poate. Are

33
să eşueze la fel, ca şi complotul lui Lin Biao împotriva lui Mao în
1972. Iar atunci toată lumea va da vina pe forţele financiare
americane şi taiwaneze, în colaborare cu englezii şi cu aprobarea
tăcută a marilor instituţii bancare. Opt ani de progres economic se
vor duce pe apa sâmbetei pentru că o gaşcă de fanatici vor să se
răzbune. După propria dumneavoastră expresie, domnule
Subsecretar, Chină e o naţie turbulentă şi bănuitoare – şi dacă-mi
daţi voie să mai adaug şi de la mine câte ceva, are un guvern
aproape paranoic, obsedat de ideea de trădare, atât dinăuntru cât
şi dinafară. Dacă nu intervenim, China va crede că toată lumea
încearcă să o izoleze economic, să o gonească de pe pieţele
mondiale şi să o îngenuncheze, în timp ce ruşii îşi râd în barbă
dincolo de graniţa nordică. Va răspunde lovind fulgerător,
închizându-şi toate frontierele, absorbind totul. Va ocupa cu trupe
Kowloon-ul, insula şi toate Teritoriile Noi care abia se nasc. Se vor
pierde investiţii de miliarde. Fără experienţa Hong Kong-ului,
comerţul se va sufoca, o forţă de muncă uriaşă va fi aruncată în
haos – foametea şi bolile vor bântui în voie. Orientul îndepărtat va
fi în flăcări, iar rezultatul ar putea fi un război la care nici unul din
noi nu vrea să se gândească.
— Iisuse Christoase! şopti McAllister. Aşa ceva nu poate să se
întâmple.
— Nu, nu se poate, aprobă diplomatul.
— Dar de ce Webb?
— Nu Webb, îl corectă Havilland. Jason Bourne.
— Bine. De ce Bourne?
— Fiindcă în Kowloon s-a zvonit deja că el este acolo.
— Ce?
— Iar noi ştim că nu este.
— Ce aţi spus?
— A lovit din nou. A ucis. S-a întors în Asia.
— Webb?
— Nu, Bourne. Legenda.
— Nu are nici un pic de sens ce-mi spuneţi.
— Te asigur că Sheng Chou Yang înţelege foarte bine sensul.
— Cum?
— El l-a adus înapoi. Jason Bourne a apărut din nou şi, ca
întotdeauna, clientul său e de nedescoperit – în cazul de faţă cel
mai puţin probabil client din lume. Purtătorul de cuvânt al Chinei,
care trebuie să-şi elimine concurenţii atât în Hong Kong cât şi la
Beijing. În ultimele şase luni, un număr de voci puternice de

34
obicei, din Comitetul Central chinez au rămas ciudat de tăcute.
Conform anunţurilor oficiale unii au murit, ceea ce, luând în
considerare vârsta lor, e de înţeles. Alţi doi au fost, după cum se
spune, ucişi în accidente, unul într-un accident de avion, celălalt,
închipuie-ţi, în urma unei hemoragii cerebrale pe când făcea o
excursie în munţii Shaoguan. Dacă toate acestea nu sunt
adevărate, măcar nu duc lipsă de imaginaţie. Apoi un altul a fost
„îndepărtat” – un eufemism pentru căderea în dizgraţie. În fine, cel
mai neaşteptat, vice-premierul guvernului a fost asasinat în
Kowloon, fără ca nimeni de la Beijing să fi ştiut măcar că el se afla
acolo. Episodul a fost sângeros, cinci oameni masacraţi în Tsim
Sha Tsui, iar asasinul şi-a lăsat cartea de vizită: numele de Jason
Bourne scris în balta de sânge de pe podea. Mândria unui
impostor care vrea ca asasinatele să-i fie recunoscute.
McAllister clipea iute, fără să-şi poată concentra privirea.
— Toată povestea asta mă depăşeşte, spuse el neputincios.
Apoi, recăpătându-şi stăpânirea de sine, îl privi pe Havilland drept
în ochi.
— Unde e legătura? întrebă.
Diplomatul dădu din cap.
— Rapoartele primite de la oamenii noştri sunt categorice. Toţi
cei ucişi erau opozanţi ai politicii lui Sheng – unii pe faţă, alţii
mascat. Vice-premierul, un bătrân revoluţionar şi veteran al
Lungului Marş al lui Mao, era dintre cei mai vehemenţi. Nu-l putea
înghiţi pe parvenitul Sheng. Dar ce căuta el în Kowloon, în
compania a patru bancheri? Beijing-ul nu poate da un răspuns
dar, ca să-şi salveze „faţa”, se face ca asasinatele nici nu au avut
loc. Aşa că i-au ars trupul şi au uitat că a existat vreodată.
— Şi cu „cartea de vizită” a ucigaşului, numele înscris în balta
de sânge, se face a doua oară legătura cu Sheng, spuse
Subsecretarul de Stat, cu vocea aproape tremurându-i şi
masându-şi nervos fruntea.
— Dar de ce? De ce şi-a lăsat semnătura?
— S-a întors şi omorul a fost deosebit de spectaculos. Acum
începi să înţelegi?
— Mă tem că nu prea.
— Pentru noi acest nou Bourne e calea directă până la Sheng
Chou Yang. El e capcana noastră. Un impostor care pozează în
legendă, dar, dacă adevăratul Bourne apare şi-l elimină, atunci el
va avea posibilitatea de a ajunge la Sheng. E foarte simplu. Bourne
cel creat de noi îl va înlocui pe ucigaşul care îi foloseşte numele.

35
Odată aflat acolo, Bourne al nostru îi trimite un semnal de alarmă
urgent lui Sheng, spunându-i că se întâmplă ceva ce îi ameninţă
strategia, iar Sheng va trebui să-i răspundă. Nu-şi poate permite
să n-o facă, fiindcă trebuie să-şi protejeze poziţia şi să rămână cu
mâinile curate. Va fi nevoit să iasă la iveală, fie şi numai pentru a-
şi elimina ucigaşul plătit, pentru a evita orice asociere. Iar când se
va face, vom fi prezenţi.
— E o plasă, spuse McAllister abia şoptit, privindu-l pe diplomat
şi din câte îmi spuneţi despre Webb, acesta nu va vrea nici să se
apropie, darămite să şi intre în ea.
— Atunci va trebui să-i dăm un motiv covârşitor s-o facă, spuse
Havilland suav. În meseria mea, meseria mea dintotdeauna, ca să
fiu sincer, căutăm întotdeauna tipare care se repetă, motivaţii
pentru diverse acte săvârşite de oameni.
Încruntat, cu privirea fixă, ambasadorul se lăsă pe spate în
scaun; era limpede că ceva nu-i pica bine.
— Uneori faptele sunt urâte, sau chiar dizgraţioase, dar trebuie
cântărite avantajele şi beneficiile. Ale tuturor.
— Asta mie nu-mi spune nimic.
— David Webb a devenit Jason Bourne pentru un singur motiv,
acelaşi care l-a împins în Meduza. O soţie care i-a fost răpită; copiii
şi mama lor, ucişi.
— Dumnezeule…
— E momentul ca eu să mă retrag, spuse Reilly şi se ridică de
pe scaun.

36
 CAPITOLUL 3
Marie! Of, Doamne, Marie, s-a întâmplat iar! Stăvilarul s-a
deschis, iar eu n-am fost în stare să-l închid la loc. Am
încercat, iubita mea, am încercat din răsputeri, dar m-a
doborât – m-a luat apa şi era să mă înec! Ştiu ce ai să-mi spui
dacă-ţi povestesc şi de aia nici n-am să-ţi povestesc, chiar
dacă ai să-mi citeşti în priviri, ai să auzi în glasul meu – ai să
ştii, aşa cum numai tu poţi şti. Ai să-mi spui că ar fi trebuit să
mă întorc acasă, să-ţi povestesc, să fim împreună, împreună!
Dumnezeule! Cât poţi să mai rabzi? Cât pot să te mai
nedreptăţesc? Până când? Te iubesc atât de mult în atât de
multe feluri: uneori înţeleg că trebuie să mă mai descurc şi
singur. Fie şi numai pentru a-ţi da timp să te aduni, să respiri
fără nervii întinşi la maximum de grijă pentru mine. Dar vezi
tu, iubita mea, eu pot să mă descurc şi singur. Am făcut-o
astă-seară şi mă simt foarte bine. Acum m-am liniştit. Mi-e
bine. Şi am să mă întorc la tine mai bine decât înainte. Trebuie
s-o fac, pentru că, fără tine, nu-mi mai rămâne nimic.
Cu faţa scăldată în sudoare şi treningul lipit de trup, cu
respiraţia întretăiată, David Webb alerga peste câmpul cu iarbă
întunecată şi răcoroasă; trecu de peluze şi o luă pe aleea asfaltată
care ducea până la sala de sport a universităţii. Soarele de toamnă
dispăruse dincolo de clădirile de piatră ale campus-ului, dar razele
continuau să incendieze cerul serii, coborât peste pădurile întinse
ale statului Maine. Frigul era pătrunzător. Tremura. Nu acesta
fusese tratamentul la care se gândiseră doctorii.
În mare, le urmase sfaturile; aceasta fusese una din zilele când
o făcuse. Îi spuseseră că, dacă va avea perioade – şi le va avea, cu
siguranţă – când îi vor reveni în minte, brutal, fragmente de
amintiri sau imagini tulburătoare, cea mai bună metodă pentru a
scăpa de ele este exerciţiul fizic intens. Electrocardiogramele
arătau că avea o inimă puternică, plămânii îi erau buni deşi făcea
greşeala să fumeze şi, trupul tot rezista la efort, era cea mai bună
cale pentru a-şi linişti mintea. Acum avea nevoie de echilibru
sufletesc.
— Şi ce se-ntâmplă dacă beau puţin şi fumez câteva ţigări? le
spusese medicilor, punând lucrurile în ordinea reală a

37
preferinţelor. Inima îmi bate mai repede, trupul nu suferă, iar
sufletul îmi e mult mai uşor.
— Sunt factori depresivi, fusese replica singurului om de care
mai asculta. Stimulenţi artificiali care nu duc decât la deprimare şi
mai profundă şi la o anxietate sporită. Aleargă, înoată sau fă
dragoste cu nevasta – sau mă rog, cu cine vrei tu. Nu fi prost, c-ai
să te întorci la mine făcut bucăţi. Nu te gândi la tine, ci la mine.
Am muncit cu tine mai mult decât în toată viaţa mea, ingratule.
Pleacă, Webb. Ia-ţi viaţa – atât cât îţi mai aminteşti din ea – de la
capăt şi bucură-te de ea. Adu-ţi aminte că o duci mai bine decât
mulţi alţii, că de nu, întrerupem vizitele lunare la expoziţii şi, din
partea mea, poate să te mai ia şi dracu’. Şi nu-l invidiez. Du-te,
David. E timpul să pleci.
Morris Panov era singura persoană, în afară de Marie, cu care
putea comunica. Era, într-un fel, o ironie, căci iniţial Mo nu făcuse
parte din echipa de doctori oficiali, angajaţi de guvern, să se ocupe
de el; psihiatrul nu încercase să obţină şi nici nu obţinuse,
teoretic, aprobările necesare pentru a putea asculta detaliile
secrete legate de ocupaţia lui David Webb, acolo unde era
îngropată minciuna numită Jason Bourne. Şi totuşi, Panov îşi
făcuse loc cu forţa, ameninţând că dă în vileag tot soiul de
amănunte stânjenitoare dacă nu i se permite să-l trateze pe Webb.
Motivaţia sa era simplă: atunci când David Webb, fusese la un pas
de a fi ucis de către nişte oameni care, la rândul lor erau convinşi
că fac un lucru bun ucigându-l, totul plecase de la interpretările
lui Panov, iar acum lucrul acesta nu-i dădea pace. Fusese abordat
într-un moment în care în mod normal nu se lăsa pradă acestui
sentiment şi i se puseseră întrebări „ipotetice”, referitoare la un
agent cu posibile dereglări de comportament, aflat într-o situaţie
potenţial dezastruoasă. Răspunsurile sale fuseseră reţinute şi
echivoce; nu putea şi nici nu dorea să pună un diagnostic unui
pacient pe care nu-l văzuse niciodată – dar sigur, era posibil, se
mai auzise de cazuri asemănătoare, deşi nici un diagnostic nu e
valabil fără un examen fizic şi psihiatric. Cuvintele cheie erau „nici
un diagnostic”. Ar fi fost mai bine dacă tăcea din gură! susţinuse el
mai apoi. Fiindcă, interpretate de creierele unor amatori, vorbele
acestea îi pecetluiseră lui Webb condamnarea la moarte –
condamnarea lui „Jason Bourne” – act evitat doar în ultima clipă,
de David însuşi, în timp ce echipa de călăi îşi ocupase poziţiile şi
aştepta.
Morris Panov nu se mulţumise să se vâre cu forţa în comisia de

38
doctori de la spitalul Walter Reed şi mai târziu de la sanatoriul
medical din Virginia, dar el era acum cel care dirija spectacolul,
spectacolul lui Webb: Nenorocitul e amnezic, idioţilor: De săptămâni
întregi încearcă să vă comunice asta într-o engleză perfect coerentă
– probabil prea coerentă pentru minţile voastre încâlcite.
Lucraseră câteva luni împreună, mai întâi ca medic şi pacient,
apoi ca prieteni. Îl ajuta faptul că Marie îl adora pe Mo – numai
Dumnezeu ştia ce mare nevoie avea de un aliat. Povara pe care o
reprezentase omul acesta pentru soţia lui era de neimaginat,
începând cu primele zile, în Elveţia, când începuse să înţeleagă
prin ce suferinţe trecea bărbatul care o luase prizonieră, până
când se angajase – cu totul împotriva voinţei ei – să-l ajute, fără să
creadă o clipă ceea ce el însuşi credea, spunându-i tot timpul că
nu e ucigaşul care se crede, că nu e asasinul pe care îl cred
ceilalţi. Convingerea ei devenise o ancoră în lumea lui care se
prăbuşea, iar dragostea ei, miezul normalităţii sale care abia se
năştea. Fără Marie n-ar fi fost decât un om abandonat, urât, mort.
Iar fără Mo n-ar fi fost mai mult decât o legumă. Cu amândoi lângă
el, alunga încetul cu-ncetul nori turbaţi şi regăsea soarele.
Iată de ce optase pentru o oră de alergare pe pista îngheţată şi
pustie în loc să meargă direct acasă după seminarul de după-
amiază. Seminariile, săptămânale, se prelungeau adesea mult
după ora la care ar fi trebuit să se sfârşească şi Marie nu avea
niciodată o oră fixă pentru masă, ştiind că vor mânca în oraş,
urmaţi de cei doi bodyguarzi, în întuneric, tot aşa cum unul îi
urma şi în clipa de faţă, peste pajişte, iar celălalt se afla fără
îndoială deja în sala de sport. Ce nebunie! Sau…
Imaginea care îl împinsese spre „exerciţiul fizic intens” al lui
Panov îi apăruse fără veste în minte, cu câteva ceasuri în urmă, pe
când punea note pe lucrări, în biroul său. Fusese un chip, un chip
pe care îl cunoştea şi îl iubea foarte mult. Un chip de copil, care se
maturizase pe ecranul creierului său în câteva secunde şi devenise
portretul tulbure, imperfect dar întreg, al unei părţi a fiinţei sale;
era îmbrăcat în uniformă. Cu lacrimi scurgându-i-se pe obraji,
înţelesese că era fratele său, cel despre care îi povestiseră,
prizonier de război pe care el îl salvase cu ani în urmă din jungla
din Tam Quan, în pofida exploziilor asurzitoare şi a unui trădător
pe care tot el îl executase, pe nume Jason Bourne. Imaginile
violente, fragmentate, fuseseră prea mult pentru el; îşi dusese cu
greu până la urmă seminarul, pretextând o durere de cap. Trebuia
să se elibereze, să accepte sau să respingă straturile cojinde ale

39
memoriei cu ajutorul raţiunii, care îl îndemna acum spre sala de
sport, îl îndemna să alerge împotriva vântului, oricât de puternic.
N-o putea împovăra pe Marie de fiecare dată când se prăbuşea câte
un stăvilar; o iubea prea mult. Atunci când putea, se descurca
singur. Era contractul lui cu sine însuşi.
Deschise uşa grea, întrebându-se în trecere de ce toate uşile
sălilor de sport trebuie să aibă greutatea unor porţi de fortăreaţă.
Intră, trecu pe sub o arcadă, străbătu un coridor cu pereţi albi şi
ajunse la uşa vestiarului facultăţii. Fu încântat să constate că
încăperea era goală; nu se afla într-o stare de spirit propice
conversaţiilor banale şi dacă ar fi fost obligat să răspundă ar fi
părut posac, sau chiar straniu. De asemenea, se simţea mult mai
bine fără privirile curioase pe care fără îndoială ar fi trebuit să le
suporte. Marginea prăpastiei era încă foarte aproape; trebuia să se
retragă încet, mai întâi în sinea sa, apoi împreună cu Marie. Iisuse,
când aveau să se sfârşească toate acestea? Cât mai putea să-i
ceară? Adevărul era că nu trebuise să-i ceară niciodată nimic – ea
îi dăduse totul fără să i se ceară.
Webb ajunse în dreptul şirului de dulapuri. Al lui era la capătul
opus. Se îndrepta spre el printre băncuţele de lemn şi dulapurile
adiacente când privirile îi fură atrase de un obiect aflat în faţa şa.
Se repezi la el; un bilet împăturit, lipit cu scotch de dulap. Îl
smulse şi-l desfăcu: A telefonat soţia ta. Te roagă s-o suni cât poţi
de curând. Zice că-i urgent. Ralph.
Îngrijitorul vestiarului ar fi putut avea atâta minte încât să iasă
şi să strige după el! îşi spuse David furios, descuindu-şi dulapul.
Căută febril în buzunarele pantalonilor atârnaţi în cui, apoi alergă
la telefonul instalat pe perete. Băgă moneda, neplăcut impresionat
de constatarea că îi tremurau mâinile, apoi realiză şi de ce. Marie
nu folosea niciodată cuvântul „urgent”. Evita astfel de cuvinte,
dacă putea.
— Alo?
— Ce s-a întâmplat?
— M-am gândit eu că trebuie să fii pe afară, spuse soţia sa.
Panaceul lui Mo, cel pentru care el garantează c-o să te vindece,
dacă nu mori mai întâi de inimă.
— Ce s-a întâmplat?
— David, vino acasă. Te aşteaptă cineva cu care trebuie să te
întâlneşti. Vino repede, iubitule.

Subsecretarul de Stat Edward McAllister făcu o introducere cât

40
mai scurtă dar, lăsând să-i scape câte un detaliu pe ici pe colo, îi
dădu de înţeles lui Webb că nu face parte din eşaloanele inferioare
ale Departamentului. Dar că experienţa şi cunoştinţele sale îl
puneau la adăpost de efectele schimbărilor din administraţie.
— Dacă vreţi, d-le Webb, afacerile noastre mai pot aştepta până
vă schimbaţi hainele cu ceva mai confortabil.
David mai purta încă şorţul pătat de transpiraţie şi un tricou,
hainele şi le înşfăcase din dulap şi, cu ele în braţe, se repezise la
maşină.
— Nu cred, răspunse el. Nu cred că afacerile dumneavoastră pot
să aştepte d-le McAllister, nu la serviciul de unde veniţi.
— Stai jos, David. Marie St. Jaques Webb intră în încăpere
ducând două prosoape. Unul i-l întinse lui Webb, în timp ce cei doi
se aşezau faţă în faţă, lângă căminul unde focul nu fusese aprins.
Marie trecu în spatele soţului ei ştergându-i gâtul şi umerii cu cel
de-al doilea prosop. Lumina unei veilleuze îi accentua tenta
roşcată a părului dar îi lăsa în umbră trăsăturile şi ochii aţintiţi
asupra omului venit din partea Departamentului de Stat.
— Vă rog, continuaţi, spuse ea. După cum ne-am înţeles, am
aprobarea guvernului să asist la orice aveţi de spus.
— S-a pus problema altfel? întrebă David privind mai întâi în
sus, la ea, apoi la oaspete, fără a-şi ascunde ostilitatea.
— Nici o clipă răspunse McAllister zâmbind stins, dar sincer.
Nimănui din cei care au citit despre contribuţia soţiei
dumneavoastră nu i-ar trece prin cap să o facă. Acolo unde alţii au
dat greş, ea a învins.
— Asta aşa e, aprobă Webb. Şi fără să facă prea multe
comentarii.
— Hai David, lasă.
— Iertaţi-mă. Are dreptate. Am idei preconcepute şi n-ar trebui,
nu?
Webb încercă să zâmbească, dar nu prea reuşi.
— După părerea mea, aveţi tot dreptul, spuse Subsecretarul.
Dacă aş fi în locul dumneavoastră aş face la fel. Dar în ciuda
faptului că venim din medii asemănătoare – şi eu am lucrat în
Orientul îndepărtat câţiva ani – nimeni nu s-ar fi gândit măcar să
mă propună pentru misiunea pe care v-aţi asumat o
dumneavoastră. Ceea ce aţi făcut e la ani-lumină de puterile mele.
— Şi ale mele, în mod destul de evident.
— Nu la fel se vede şi de unde stau eu. Dumnezeu mi-e martor,
eşecul nu vi se datorează.

41
 — Acum sunteţi amabil. Nu vă supăraţi, dar prea multă
amabilitate – de unde staţi dumneavoastră – mă nelinişteşte.
— Atunci haideţi să ne ocupăm de scopul venirii mele, vreţi?
— Vă rog.
— Şi sper că ideile dumneavoastră despre mine nu sunt prea
drastice. Nu vă sunt duşman, d-le Webb. Vreau să vă fiu prieten.
Am puterea să trag sfori în aşa fel încât să vă ajut şi să vă protejez.
— De ce?
— De un lucru la care nu se aşteaptă nimeni.
— S-auzim.
— Începând peste o jumătate de oră, paza dumneavoastră va fi
dublată, spuse McAllister, privindu-l pe David drept în ochi. E
decizia mea şi o voi cvadrupla dacă mi se pare că este nevoie. Orice
persoană care intră în campus va fi interogată, iar împrejurimile
cercetate din oră în oră. Bodyguarzii nu se vor mai pierde în decor,
mulţumindu-se să vă urmărească din priviri, ci vor fi la rândul lor
extrem de vizibili. Vizibili şi sper ameninţători.
— Christoase! sări Webb de pe scaun. Carlos!
— Nu cred, spuse reprezentantul Departamentului de Stat. Nu-l
putem exclude pe Carlos, dar posibilitatea e foarte mică.
— Da? David dădu din cap. Probabil că aşa e. Dacă ar fi fost
Şacalul, oamenii voştri ar fi fost peste tot dar nu la vedere. I-aţi
lăsa să vină după mine, ca să puneţi mâna pe el; iar dacă mă
ucide, ei bine, preţul e acceptabil.
— Nu şi pentru mine. Nu trebuie neapărat să mă credeţi pe
cuvânt, dar să ştiţi că aşa e.
— Vă mulţumesc dar, atunci, despre ce e vorba?
— Dosarul dumneavoastră a fost deschis – vreau să vă spun
dosarul Treadstone a ieşit la iveală.
— A ieşit sau a fost scos?
— La început cu permisiunea autorităţilor, fiindcă era vorba de
o situaţie limită şi, într-un fel, n-am avut de ales. Apoi lucrurile
ne-au scăpat din mână iar acum ne preocupă soarta
dumneavoastră.
— Staţi aşa. Cine a pus mâna pe dosar?
— Unul din oamenii din interior, de sus de tot. Avea cele mai
bune recomandări, nimeni nu le-ar fi putut pune la îndoială.
— Cine e?
— Un agent al MI6 care opera în Hong Kong, un om pe care CIA
a contat ani de zile. S-a suit în avion, a aterizat la Washington, s-a
dus direct la legătura lui dinăuntrul Agenţiei şi la cerut să-i dea tot

42
ce există legat de Jason Bourne. A susţinut că are o criză în
teritoriu, ca rezultat direct al proiectului Treadstone. Deasemenea
a lăsat să se înţeleagă că, dacă Serviciul de Informaţii american
mai vrea să coopereze cu cel englez, e mai bine să i se satisfacă
cererea.
— Dar trebuia să vină cu un motiv foarte solid.
— Asta a şi făcut.
McAllister făcu o pauză, clipi nervos şi îşi masă fruntea cu
degetele.
— Ei?
— Jason Bourne a apărut din nou, spuse McAllister încet. A mai
comis o crimă. În Kowloon.
Marie trase brusc aer în piept şi îşi încleşta mâna pe umărul
soţului ei; în ochii mari, căprui, se citea furia dar şi spaima. Privi
tăcută la vizitator. Webb nu se clinti. Îl studia pe McAllister, ca pe
un om care priveşte o cobră.
— Ce dracu’ tot spui? şopti, apoi îşi recapătă glasul. Jason
Bourne – acel Jason Bourne nu mai există. N-a existat niciodată!
— Asta o ştii dumneata şi o ştim noi, dar în Asia legenda este
încă vie. Dumneata ai creat-o, domnule Webb – şi ai făcut-o după
părerea mea strălucit.
— Nu mă interesează părerea dumitale, domnule McAllister,
spuse David îndepărtând mâna soţiei sale şi ridicându-se de pe
scaun. La ce caz lucrează agentul ăsta MI6? Câţi ani are? Care e
factorul lui de stabilitate, care sunt antecedentele lui? Trebuie să fi
aflat ceva despre el până acum.
— Desigur. Nu e nimic special. Londra îi confirmă statele de
serviciu excepţionale, statutul actual şi informaţiile pe care ni le-a
dat. Ca şef de staţie pentru MI6, a fost contactat de poliţia din
Kowloon – Hong Kong în urma unor evenimente de natură
explozivă. Până şi Foreign Office-ul l-a susţinut.
— O greşeală! strigă Webb scuturând din cap, apoi coborî
glasul. A fost cumpărat, McAllister. Cineva trebuie să-i fi oferit o
mică avere pentru dosarul ăla. S-a folosit de singura minciună
credibilă, iar voi aţi înghiţit momeala!
— Mă tem că nu e minciună – nu din punctul lui de vedere. El a
crezut în dovezile care-i s-au adus, după cum şi Londra le-a
crezut. Un Jason Bourne s-a reîntors în Asia.
— Şi dacă îţi spun că nu e prima dată când centrului i se
serveşte o minciună numai pentru ca un agent prost plătit şi
expus la prea multe riscuri să poată trece de partea cealaltă. După

43
atâţia ani şi atâtea primejdii, te trezeşti că nu ţi-a rămas nimic.
Profiţi de ocazia care îţi asigură venitul pe piaţă. În acest caz,
dosarul.
— Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu i-a folosit prea mult. E
mort.
— Ce e?
— A fost împuşcat mortal acum două seri, în biroul său din
Kowloon, la numai o oră după ce aterizase la Hong Kong.
— Fir-ar să fie, asta n-ar fi trebuit să se-ntâmple, spuse David,
uimit. Un om care trădează are grijă să-şi acopere spatele. Îşi
construieşte un dosar despre binefăcătorul său şi are grijă să-l
anunţe că, dacă i se întâmplă ceva, dosarul are să ajungă pe
mâinile cui trebuie. E asigurarea lui, singura.
— Era curat, insistă McAllister.
— Sau tâmpit.
— Nimeni nu crede asta.
— Dar ce credeţi despre el?
— Că era pe urmele unui fir extraordinar, care ar fi putut duce
la explozii de violenţă în toată lumea interlopă din Hong Kong şi
Macao. Brusc, crima organizată a devenit grozav de haotică,
asemănătoare războaielor din anii douăzeci şi treizeci. Asasinatele
s-au înmulţit. Bande rivale au început să instige la revoltă;
cheiurile s-au transformat în câmpuri de luptă, depozitele, ba
chiar şi navele de marfă sunt aruncate în aer din răzbunare sau
pentru a elimina concurenţi. Uneori nu e nevoie decât de câteva
fracţiuni războinice, puternice – şi de un Jason Bourne în fundal.
— Dar, din moment ce nu există un Jason Bourne, restul e
treaba poliţiei. Nu a celor de la MI6.
— Domnul McAllister tocmai a spus că agentul a fost contactat
de poliţia din Hong Kong, interveni Marie privindu-l fix pe
Subsecretarul de Stat. În mod evident, MI6 a fost de acord cu
decizia. De ce?
— Din greşeală.
David stătea nemişcat cu respiraţia întretăiată.
— Jason Bourne nu e creaţia poliţiei, spuse Marie alăturându-
se soţului ei. El a fost creat de Reţeaua de Informaţii a Statelor
Unite, prin intermediului Departamentului de Stat. Dar eu cred că
MI6 avea un motiv mai puternic decât găsirea unui asasin care se
dădea drept Jason Bourne. N-am dreptate, domnule McAllister?
— Ba da, doamnă Webb. Un motiv cu mult mai puternic. În
discuţiile pe care le-am avut în ultimele zile mulţi dintre noi au fost

44
de părere că dumneavoastră o să vedeţi lucrurile mai limpede
decât putem să le vedem noi. Să spunem că e vorba de o problemă
de natură economică, ale cărei consecinţe ar putea fi foarte grave
în domeniul politic şi nu numai în Hong Kong, ci în întreaga lume.
Cât timp aţi lucrat pentru guvernul canadian, aţi fost un
economist foarte apreciat. Aţi acordat asistenţă ambasadorilor şi
delegaţilor cu activitate pretutindeni în lume.
— Da, dar vă rog să-i explicaţi toate acestea şi stăpânului casei.
— Nu e momentul potrivit pentru a dezechilibra piaţa Hong
Kong-ului, domnule Webb, chiar dacă e – sau poate cu atât mai
mult cu cât e – o piaţă ilegală. Un astfel de dezechilibru, combinat
cu violenţe, lasă impresia unei lipse de stabilitate a guvernului,
dacă nu cumva una mult mai profundă. Şi nu e cel mai potrivit
moment pentru a da Chinei pe mână mai multă MUNIŢIE decât
are deja.
— Mai spuneţi-mi odată.
— Tratatul din 1997, răspunse Marie încet. Data limită e peste
nici zece ani, motiv pentru care s-au negociat noi acorduri cu
Beijing-ul. Şi totuşi, nimic nu e sigur, totul e instabil şi e mai bine
să nu clătinam prea tare barca. Stabilitatea şi calmul sunt cheia
afacerii.
David privi la ea, apoi la McAllister. Dădu din cap.
— Pricep. Am mai citit prin ziare şi prin reviste, dar e un subiect
la care nu mă pricep foarte bine.
— Soţul meu e interesat de alte lucruri, îi explică Marie lui
McAllister. De studiul oamenilor, a civilizaţiilor.
— Bun, spuse Webb. Şi?
— Pe mine mă interesează banii şi schimburile de valori, pieţele
şi fluctuaţiile lor, stabilitatea lor, sau lipsa lor de stabilitate. Iar
Hong Kong-ul înseamnă, dacă nu altceva, bani. Banii sunt, mai
mult sau mai puţin, singura lui bogăţie; şi singura lui raţiune de a
exista. Economia lui ar muri fără bani; neunsă, orice pompă
începe să scârţâie.
— Şi fără stabilitate nu rămâne decât haosul, adăugă
McAllister. E scuza tuturor bătrânilor seniori ai războiului chinez.
China intervine pentru a pune capăt haosului, pentru a-i suprima
pe agitatori şi, deodată, n-a mai rămas decât gigantul în ale cărui
mâini stau şi colonia şi Noile Teritorii. Minţile mai lucide de la
Beijing sunt ignorate în favoarea elementelor violente, care doresc
să-şi spele păcatele printr-o dominaţie militară. Băncile se
prăbuşesc, iar Orientul îndepărtat intră la stăpân. Haos.

45
 — Îi credeţi pe chinezi în stare de una ca asta?
— Hong Kong, Kowloon, Macao şi toate teritoriile fac parte din
„cel mai mare stat de sub soare”, până şi acordurile occidentului
cu China o recunosc. E o singură entitate şi ştii foarte bine că
orientalii nu au înţelegere pentru copiii neascultători.
— Şi vrei să-mi spui că un singur om poate provoca toată
această criză doar dându-se drept Jason Bourne? Nu te cred.
— Sigur probabilitatea e mică, dar ea există. Vezi dumneata
legenda asta e de partea lui, ea acţionează ca un factor hipnotic. I
s-au atribuit nenumărate crime şi numai pentru a îndepărta
poliţia de pe urmele adevăraţilor autori – conspiratori fanatici de
dreapta sau de stânga, care se folosesc de imaginea ucigaşă a lui
Bourne. Dacă stai să te gândeşti, de fapt aşa s-a născut legenda
însăşi, nu? Ori de câte ori o persoană importantă era asasinată în
partea de sud a Chinei dumneata, sub numele de Jason Bourne
făceai în aşa fel încât asasinatul să-ţi fie atribuit. În doi ani erai
celebru dar, de fapt, nu ai ucis decât un singur om, pe
informatorul beat din Macao, cel care a încercat să te sugrume.
— Nu-mi amintesc, spuse David.
Trimisul Departamentului de Stat dădu din cap cu înţelegere.
— Da, mi s-a spus. Dar nu înţelegi că, dacă victimele acestor
asasinate sunt personalităţi politice şi influente – sau să spunem,
guvernatorul britanic sau un negociator din partea chineză –
atunci întreaga colonie s-ar putea revolta.
McAllister se opri clătinând din cap de parcă ar fi încercat să
alunge astfel de imagine.
— Asta însă e grija noastră, nu a dumitale şi pot să-ţi spun că
cei mai buni oameni ai serviciilor de informaţii lucrează în zona
aceasta. Grija dumitale trebuie să fii dumneata însuţi, domnule
Webb. Iar acum e şi a mea. Trebuie să te protejăm.
— Dosarul ăla, spuse Marie cu răceală, n-ar fi trebuit dat
nimănui.
— N-am avut de ales. Britanicii ne sunt colaboratori apropiaţi:
trebuia să le dovedim că Treadstone e un caz încheiat şi că soţul
dumneavoastră e la mii de kilometri depărtare de Hong Kong.
— Le-aţi spus şi unde e? strigă soţia lui Webb. Cum îndrăzniţi?
— N-am avut de ales, repetă McAllister masându-şi iar fruntea.
Trebuie să cooperăm în momente de criză. Nu se poate să nu
înţelegeţi atâta lucru.
— Ce nu înţeleg eu este cum de a existat un asemenea dosar
referitor la soţul meu. Ar fi trebuit să fie o acţiune strict secretă.

46
 — Legea spune ca operaţiunile finanţate cu acordul Congresului
trebuie înregistrate.
— Nu zău, interveni David, supărat. Dacă tot ştii totul despre
mine înseamnă că ştii şi de unde vin. Spune-mi, unde sunt toate
dosarele referitoare la Meduza?
— Nu pot să-ţi dau un răspuns.
— Tocmai mi-ai dat unul.
— Doctorul Panov a încercat să vă convingă să distrugeţi toate
hârtiile cazului Treadstone, insistă Marie. Sau măcar să folosiţi
nume false, dar nici măcar atâta lucru n-aţi vrut să faceţi. Ce fel
de oameni sunteţi?
— Eu personal aş fi fost de acord, spuse McAllister cu o căldură
surprinzătoare. Îmi pare rău, d-nă Webb. Iertaţi-mă. Dar toate
acestea s-au întâmplat înainte de sosirea mea… Ca şi
dumneavoastră, am fost indignat de procedură. Poate aveţi
dreptate, poate n-ar fi trebuit să existe niciodată un dosar. S-ar fi
găsit alte căi…
— Rahat! îl întrerupse David, cu vocea spartă. Asta face parte
dintr-o nouă strategie, dintr-o nouă capcană. Vreţi pielea lui
Carlos şi nu vă pasă cum puneţi mâna pe ea.
— Mie îmi pasă, domnule Webb, chiar dacă dumneavoastră nu
mă credeţi. Ce-mi pasă mie de Carlos – mie sau Departamentului
pentru Orientul îndepărtat? El e o problemă a Europei.
— Vrei să spui ca mi-am petrecut trei ani din viaţă urmărind un
om lipsit de importanţă?
— Nu, bineînţeles că nu. Vremurile se schimbă, perspectivele se
schimbă şi ele. Uneori totul pare zadarnic.
— Iisuse Christoase!
— Las-o mai moale, David, spuse Marie îndreptându-şi atenţia
pentru scurtă vreme asupra reprezentantului guvernamental,
palid, aşezat pe scaunul său, cu mâinile încleştate. Hai să ne
calmăm cu toţii.
Apoi, privindu-şi soţul adânc în ochi, spuse:
— Ceva s-a întâmplat azi după-amiază, nu?
— Îţi spun eu mai târziu.
— Bine.
În timp ce David se reaşeza la locul lui, Marie îl privi pe
McAllister, îi privi chipul ridat şi obosit, mai bătrân decât fusese cu
câteva minute în urmă.
— Tot ce ne-aţi spus până acum are un scop, nu-i aşa? Şi încă
n-aţi terminat. Am dreptate?

47
 — Da şi nu mi-e uşor. Vă rog să nu uitaţi că nu e multă vreme
de când am început să lucrez la dosarul secret al d-lui Webb.
— Inclusiv informaţiile referitoare la soţia şi copiii ucişi în
Cambodgia?
— Da.
— Atunci spuneţi ce aveţi de spus, vă rog.
Încă o dată, McAllister îşi întinse degetele subţiri să-şi maseze
fruntea.
— Din câte ştiu, din informaţiile confirmate de Londra în urmă
cu cinci ore, e posibil ca soţul dumneavoastră să fi devenit ţinta
unui om care încearcă să-l ucidă.
— Dar nu Carlos, nu Şacalul, spuse Webb, aplecându-se în
scaun.
— Nu. Cel puţin până acum n-am găsit legătura cu el.
— Dar ce legături aţi găsit? întrebă Marie. Ce aţi aflat?
— Agentul MI6 din Kowloon avea în biroul său o mulţime de
hârtii foarte importante. Dar, din toate, nu a dispărut decât
dosarul Treadstone – dosarul referitor la Jason Bourne. Asta ne-a
fost confirmat de Londra. E ca şi când s-ar fi emis un semnal. El e
cel pe care îl vrem, numai Jason Bourne.
— Dar de ce? strigă Marie, cu mâna încleştată pe încheietura
soţului ei.
— Pentru că un om a fost asasinat, spuse Webb încet. Iar alt om
vrea să se răzbune.
— De la ideea asta am plecat şi noi, spuse McAllister dând din
cap. Şi am făcut ceva progrese.
— Cine e cel asasinat? întrebă fostul Jason Bourne.
— Înainte de a vă da un răspuns trebuie sa ştiţi că tot ce avem e
ce-au putut să descopere oamenii noştri din Hong Kong, pe cont
propriu. Speculaţii în cea mai mare parte, nu avem dovezi.
— Cum adică „pe cont propriu”? Unde dracu’ erau englezii?
Doar voi le-aţi dat dosarul Treadstone!
— Pentru că ne-au dovedit că un om a fost ucis în numele
creaţiei Treadstone, al creaţiei noastre – al dumitale! Nu ne-ar fi
dezvăluit sursele lor, aşa cum nici noi nu le spunem cine sunt
oamenii noştri de legătură. Ai noştri au tras câte douăzeci şi patru
de ore din douăzeci şi patru ca să afle cine erau sursele agentului
MI6 omorât, în ideea că unul din ei e autorul. În Macao au auzit
un zvon care s-a dovedit a fi mai mult decât atât.
— Te întreb din nou: cine e cel asasinat?
— O femeie, răspunse McAllister. Soţia unui bancher din Hong

48
Kong, un bancher pe nume Yao Mng, un taipan pentru care banca
reprezintă numai o mică parte din avere. Are atât de mulţi bani
încât până şi Beijing-ul l-a reprimit cu braţele deschise, pe post de
consilier şi investitor. E influent, puternic şi intangibil.
— Împrejurările?
— Urâte dar nu mai urâte decât de obicei. Soţia lui era o actriţă
oarecare, cu câteva roluri în filmele fraţilor Shaw, un pic mai
tânără decât soţul ei. De asemenea, fidelă lui ca o iepuroaică în
călduri, dacă-mi iertaţi…
— Vă rog, spuse Marie, continuaţi.
— În fine, tipul oricum se făcea că nu vede; ea era cucerirea lui,
tânără şi frumoasă. Femeia făcea parte din protipendada coloniei,
care-şi are partea ei de personaje dubioase. Weekend-ul acesta
erau jocurile de noroc din Macao, cu mize incredibile, următorul –
cursele din Singapore, sau o excursie cu avionul în Pescadore,
pentru jocurile cu pistoale din locurile de întâlnire mai rău famate
ale fumătorilor de opiu, cu pariurile de mii de dolari, atunci când
focul începe pe deasupra meselor şi pistoalele trag la nimereală:
care din cei prezenţi va fi ucis? Şi, desigur, drogurile la scară mare.
Ultimul amant al femeii era lui distribuitor. Se aproviziona din
Guanzhou, iar drumurile îl duceau dincolo de graniţa estică a lui
Lok Ma Chau.
— Rapoartele spun că e o zonă cu trafic foarte intens, îl
întrerupse Webb. Ce v-a făcut să vă concentraţi asupra lui şi a
reţelei lui?
— Faptul că reţeaua lui, aşa cum foarte corect o numeşti,
ameninţa să acapareze tot oraşul sau măcar o parte a lui. Scăpase
de concurenţi unul câte unul, mituind patrulele chinezeşti să le
scufunde bărcile şi să le omoare echipajele. Se pare că lucrau
eficient fiindcă o mulţime de trupuri sfârtecate de gloanţe au
sfârşit în noroiul de pe malul râului. Fracţiunile şi-au declarat
război iar distribuitorul – amantul tinerei soţii a bancherului – a
fost sortit morţii.
— În situaţia dată tipul trebuie să fi ştiut ce-l aştepta. Trebuie
să fi avut cel puţin zece bodyguarzi în jur.
— Ai dreptate. Şi numai o legendă poate înfrânge o gardă de
dimensiunile astea. Legenda pe care au plătit-o duşmanii lui.
— Bourne, şopti David, scuturând din cap, cu ochii strânşi.
— Da, aprobă McAllister. Acum două săptămâni, traficantul de
droguri şi soţia lui Yao Ming au fost împuşcaţi într-un pat din
hotelul Lisabone din Macao. O crimă urâtă, cadavrele abia dacă au

49
putut fi recunoscute. Arma folosită era un pistol automat Uzi.
Incidentul a fost muşamalizat, poliţia şi reprezentanţii guvernului
mituiţi cu sume mari de bani – banii unui taipan.
— Stai să ghicesc, spuse Webb monoton. Pistolul. E acelaşi cu
cel folosit într-o crimă precedentă atribuită tot acestui Bourne.
— Arma a fost abandonată la uşa unui cabaret din Kowloon. În
cabaret s-au găsit cinci cadavre, dintre care trei ale unora dintre
cei mai bogaţi oameni de afaceri ai coloniei. Englezii n-au făcut nici
un comentariu; doar ne-au arătat câteva fotografii.
— Bancherul ăsta, Yao Ming, spuse David. Soţul actriţei. El e
legătura descoperită de oamenii voştri, nu?
— Am aflat că era una din sursele agentului MI6. Relaţiile pe
care le avea la Beijing făceau din el unul din cei mai importanţi
oameni ai Serviciului de Informaţii. Era de nepreţuit.
— Apoi, desigur, după ce i-a fost omorâtă soţia, tânăra şi iubita
lui soţie…
— Trofeul lui, îl întrerupse McAllister. Cucerirea a fost cea care
i-a fost răpită.
— Bine, bine, spuse Webb. Trofeul era mai important decât
nevasta.
— Mi-am petrecut câţiva ani în Orient. E o expresie pentru asta,
cred că în chineză, dar nu mi-o mai amintesc.
— Ren you iaqian, spuse David. Preţul imaginii unui om, cum s-
ar zice.
— Da, cred că asta e.
— Deci englezul de la MI6 primeşte un mesaj de la omul său de
legătură, taipanul, care, îndurerat, îi cere să-i facă rost de dosarul
lui Jason Bourne, asasinul care i-a ucis soţia – trofeul – sau nu s-a
terminat cu informaţiile de la Beijing pentru Serviciul Britanic de
Informaţii.
— Aşa cred şi-ai noştri. Drept răsplată, englezul e ucis pentru
că Yao Ming nu-şi poate permite nici cea mai mică apropiere între
numele lui şi al lui Bourne. Taipanul trebuie să rămână inaccesibil
şi incoruptibil. El vrea să se răzbune dar nu cu riscul de a se lăsa
descoperit.
— Şi englezii ce spun? întrebă Marie.
— Ne-au spus limpede să stăm deoparte. Londra a fost
categorică. În cazul Treadstone am făcut-o de oaie, nu vor să ne
mai băgăm nasul în afacerea din Hong Kong mai ales în vremurile
astea tulburi.
— I-au pus vreo întrebare lui Yao Ming?

50
 Webb îl privea atent pe Subsecretarul de Stat.
— Când am adus în discuţie numele ne-au spus că nici nu
poate fi vorba. S-au cam speriat, dar asta nu i-a făcut să-şi
schimbe atitudinea. Sau, cel mult, i-a enervat şi mai tare.
— Inaccesibil, spuse David.
— Probabil vor să continue să-l folosească.
— După câte a făcut? întrebă Marie. După câte i-a făcut şi i-ar
mai putea face soţului meu?
— E o altă lume, spuse McAllister, moale.
— Aţi colaborat cu ei…
— A trebuit s-o facem, interveni reprezentantul guvernamental.
— Atunci insistaţi ca şi ei să colaboreze cu voi. Pretindeţi-le-o.
— Iar ei, la rândul lor, ne vor cere altceva în schimb. Nu putem.
— Mincinoşilor!
Marie întoarse capul dezgustată.
— Eu nu v-am spus nici o minciună, doamnă Webb.
— Oare de ce simt că nu pot avea încredere în dumneata,
domnule McAllister.
— Poate pentru că nu ai încredere în guvern, domnule Webb şi
nici nu ai prea multe motive s-o faci. Nu pot să-ţi spun decât că eu
sunt un om cinstit. Poţi accepta asta sau nu – mă poţi accepta pe
mine sau nu – dar între timp eu trebuie să îţi asigur protecţia.
— Mă priveşti ciudat… De ce?
— Pentru că n-am mai fost niciodată într-o situaţie ca asta, de
aia.
Se auzi clopoţelul sunând şi Marie, clătinând din cap, se ridică
şi ieşi în hol. Deschise uşa. Pentru o clipă, respiraţia i se opri şi ea
rămase privind ţintă la cei doi bărbaţi care, umăr la umăr îşi
prezentau legitimaţiile învelite în plastic negru, fiecare cu insigna
agăţată în partea de sus, cu vulturul în care se reflecta lumina
lămpilor de pe verandă. În spatele lor, lângă bordură, apăruse o a
doua maşină întunecată; înăuntru se vedeau alte siluete şi vârful
aprins al unei ţigări – alţi bărbaţi, alte gărzi. Îi venea să ţipe, dar n-
o făcu.
Edward McAllister se urcă pe locul din dreapta al maşinii puse
la dispoziţia sa de Departamentul de Stat şi privi prin fereastra
închisă la silueta rămasă în prag. Fostul Jason Bourne stătea
nemişcat cu ochii la vizitatorul care pleca.
— Hai să mergem de aici, îi spuse McAllister şoferului, un
bărbat cam de aceeaşi vârstă cu el, cu chelie şi ochelari cu rame
de baga.

51
 Maşina porni; şoferul era atent la strada necunoscută, îngustă,
mărginită de copaci, la numai un cvartal depărtare de plaja
stâncoasă a micului orăşel din Maine. Timp de câteva minute, nici
unul din ei nu rosti un cuvânt. În cele din urmă, şoferul întrebă:
— Cum a mers?
— Mers? răspunse celălalt. După cum spune ambasadorul,
toate piesele sunt la locul lor. Temelia e pusă, raţionamentul
există; munca de misionar e făcută.
— Îmi pare bine s-aud asta.
— Da? Atunci şi mie îmi pare bine.
McAllister îşi ridică mâna ce-i tremura.
— Ba nu, mie nu-mi pare bine, spuse el brusc. Mie mi-e silă.
— Îmi pare rău…
— Şi apropo de munca de misionar să ştii că eu sunt creştin.
Vreau să spun că sunt credincios – nu sunt fanatic, nu cred că am
mai trăit o dată, mai demult, nu mă prosternez cu ceasurile în faţa
altarului, dar cred cu adevărat. Merg cu soţia la biserică cel puţin
de două ori pe lună şi amândoi fiii mei fac la fel. Sunt un om
generos pentru că aşa vreau eu să fiu. Poţi să înţelegi atâta lucru?
— Sigur. Nu-ţi împărtăşesc sentimentele, dar pot să le înţeleg.
— Numai că eu abia am ieşit din casa omului ăluia!
— Hei, uşurel. Ce ţi s-a-ntâmplat?
McAllister privea fix înainte şi luminile care alergau pe lângă ei i
se prelingeau pe faţă.
— Dumnezeu să mă ierte, şopti el.

52
 CAPITOLUL 4
Întunericul se umplu deodată de urletele suprapuse într-o
hărmălaie îngrozitoare, din ce în ce mai aproape. Apoi trupurile
apărură din senin, se repeziră la ei strigând, cu feţele
contorsionate în agonie. Webb căzu în genunchi, acoperindu-şi
faţa şi gâtul cu mâinile cum putea mai bine, ţintă mişcătoare în
mijlocul cercului de atacatori. Hainele negre erau bune în
întuneric, dar nu aveau să-l ajute prea mult dacă începeau să
tragă la întâmplare omorându-i şi unul din paznici. Dar nu
întotdeauna asasinii trăgeau cu gloanţe. Mai existau şi săgeţile –
proiectile ucigaşe aruncate din arme cu aer comprimat, înfipte
acolo unde pielea e neapărată şi care aduc moartea în câteva
minute. Sau secunde.
O mână i se aşeză pe umăr. Se răsuci aruncându-şi braţul în
sus şi îndepărtând-o, în acelaşi timp făcând un pas spre stânga şi
ghemuindu-se ca un animal.
— Vă simţiţi bine, domnule profesor? îl întrebă bodyguard-ul
din dreapta lui zâmbindu-i larg în lumina lanternei.
— Ce? Ce s-a întâmplat?
— Nu-i grozav? strigă şi bodyguard-ul din stânga apropiindu-se
pe când David se ridica în picioare.
— Ce?
— Puştii ăştia sunt extraordinari. Îţi face plăcere să-i priveşti.
Se terminase. Campusul era tăcut din nou; în depărtare, printre
clădirile de piatră aşezate cu faţa la terenurile de joc şi la stadion,
flăcările unui foc de tabără dansau pe sub băncile peluzelor goale.
Suporterii echipei de fotbal se încălziseră iar paznicii lui se distrau
de minune.
— Dar dumneavoastră, domnule profesor? spuse în continuare
cel din stânga. Vă simţiţi mai liniştit acum că suntem aici, cu
dumneavoastră?
Se terminase. Criza de nebunie luase sfârşit. Sau…? De ce-i
bătea inima atât de tare? De ce era atât de dezorientat, atât de
speriat? Ceva nu era în regulă.

— Oare de ce mă irită toată parada asta? spuse David la

cafeaua de dimineaţă aşezat în nişa în care îşi luau întotdeauna

53
micul dejun, din vechea casă victoriană.
— Duci dorul plimbărilor pe plajă, spuse Marie, punându-i
soţului său un ou ochi pe o felie de pâine prăjită. Mănâncă asta
înainte să fumezi.
— Nu, serios. Mă enervează. De o săptămână încoace sunt ca o
raţă la o tarabă de tir de la bâlci, cu o protecţie superficială. Abia
ieri după-amiază mi-am dat seama.
— Cum adică?
Marie puse tigaia în chiuvetă, fără să-şi ia ochii de la Webb.
— Ai şase oameni după tine, patru „în flancuri” după cum spui
tu, ceilalţi doi scrutând drumul înainte şi în urma ta.
— Paradă.
— De ce-i spui aşa?
— Nu ştiu. Toată lumea e la locul ei, toţi merg ca după tobă. Nu
ştiu.
— Simţi că ceva nu e bine?
— Cred că da.
— Atunci spune-mi. Aşa mi-ai salvat viaţa pe Guisan Quai, în
Zurich. Vreau să aud – adică, poate că nu vreau, dar trebuie.
Webb sparse gălbenuşul pe pâine.
— Îţi imaginezi ce uşor i-ar fi cuiva, destul de tânăr ca să treacă
drept student, să se apropie de mine pe o alee şi să tragă cu o
săgeată dintr-un pistol cu aer comprimat? Zgomotul se poate
acoperi cu o tuse sau cu un hohot de râs, iar eu aş sfârşi cu o sută
de centimetri cubi de stricnina în sânge.
— Tu ştii lucrurile astea mult mai bine decât mine.
— Sigur. Pentru că eu aşa aş face.
— Nu. Jason Bourne ar putea face asta. Nu tu.
— Bine, să zicem că m-am pus în pielea lui. Asta nu înseamnă
că n-am dreptate.
— Ce s-a întâmplat ieri după-amiază?
Webb se juca cu oul şi cu pâinea pe farfurie.
— Am terminat seminarul târziu, ca de obicei. Se întuneca şi cei
doi bodyguarzi mi s-au alăturat şi am pornit împreună să
traversăm curtea interioară spre parcare. Un meci de fotbal –
echipa noastră neînsemnată contra unei alte echipe neînsemnate,
dar un meci important pentru noi. Galeria a trecut pe lângă noi în
goană, îndreptându-se spre un foc de tabără de dincolo de peluze,
cu ţipete şi strigăte şi cântece războinice, ca să se încălzească. În
momentul ăla mi-am spus: Pană aici mi-a fost. Dacă e să se
întâmple cândva, acum are să se întâmple. Crede-mă, timp de

54
câteva clipe, am fost Jason Bourne. M-am ferit şi m-am ghemuit
încercând să nu-i scap din ochi – am fost foarte aproape de panică.
— Şi, pe urmă? întreabă Marie, neliniştită de tăcerea lui bruscă.
— Aşa-zişii mei paznici priveau spectacolul şi râdeau, mai ales
cei doi din faţă se distrau nemaipomenit.
— Şi te-a deranjat?
— Instinctiv. Eram o ţintă descoperită, în mijlocul unei mulţimi
aţâţate. Simţurile mi-au transmis mesajul, mintea n-a mai avut
nevoie.
— Cine e cel care vorbeşte acum?
— Nici eu nu ştiu. Nu ştiu decât că în acele câteva clipe, în jurul
meu nimic n-a mai avut sens. Apoi, un moment mai târziu, ca şi
când ar fi vrut să-mi confirme sentimentele pe care nu le pusesem
în cuvinte, tipul din stânga mea, din spate, mi-a pus mâna pe
umăr şi mi-a spus ceva de genul: Nu-i aşa ca puştii ăştia sunt
grozavi? Tare-ţi place să te uiţi la ei, nu? I-am mormăit ceva fără
sens, iar el mi-a spus şi astea sunt exact cuvintele lui: Iar
dumneavoastră, domnule profesor? Vă simţiţi mai liniştit acum că
suntem aici, cu dumneavoastră?
David îşi ridică privirile către soţia sa.
— Oare mă simt mai bine? Eu? Acum?
— Omul ştie care e datoria lui, îl întrerupse Marie. Să te
protejeze. Sunt sigură că vroia să ştie dacă te simţi mai în
siguranţă.
— Oare? Mulţimea aceea zgomotoasă de copii, lumina puţină,
umbrele trupurilor, feţele neclare… iar el intră în joc şi se distrează
şi toţi fac acelaşi lucru. Oamenii aceştia sunt aici ca să mă apere
cu adevărat?
— Dar de ce altceva?
— Nu ştiu. Poate e din cauză că eu am trecut pe acolo pe unde
ei n-au fost. Poate gândesc prea mult; mă tot gândesc la McAllister
şi la ochii ăia ai lui. Dacă n-ar fi clipit, ar fi arătat ca ai unui peşte
mort. Puteai citi orice voiai în ei, după cum aveai chef.
— Ţi-a spus o mulţime de lucruri şocante, spuse Marie,
rezemată de chiuvetă, cu braţele încrucişate şi privindu-şi atent
soţul. Trebuie să fi avut un efect teribil asupra ta. Ştiu, pentru că
asupra mea l-a avut.
— Probabil, răspunse Webb dând din cap. Ironia e că pe cât
vreau de mult să-mi amintesc unele lucruri, sunt şi altele pe care
aş vrea să le uit.
— De ce nu-l suni pe McAllister, să-i spui şi lui ce simţi, ce

55
crezi? Ai un număr direct al lui şi de acasă şi de la serviciu. Mo
Panov te-ar sfătui şi el să faci asta.
— Da, ştiu.
David continuă să ciugulească fără chef din ou.
— Da, dacă ai o modalitate de a-ţi descărca sufletul, fă-o cât
mai repede, asta mi-ar spune.
— Atunci fă-o.
Webb zâmbi, cam cu tot atâta entuziasm cu cât îşi mânca micul
dejun..
— Poate am s-o fac, poate nu. Nu vreau să par că dau semnele
unei obsesii recurente, sau pasive, sau latente, cum i s-o fi
spunând. Dacă ar fi după el, Mo s-ar înfiinţa imediat să-mi stoarcă
creierii.
— Dacă n-o face el, s-ar putea s-o fac eu.
— „Ni shi nuhaizi”, spuse David ştergându-se cu un şerveţel,
ridicându-se de pe scaun şi îndreptându-se spre ea.
— Şi ce înseamnă asta, soţul meu enigmatic şi iubitul meu
numărul 87?
— Înseamnă, în traducere liberă, că eşti încă o puştoaică şi nu
tocmai – şi că încă pot să fac faţă, trei zile din cinci, în patul ăla în
care am şi altceva de făcut cu tine decât să te bat la fund.
— Toate astea într-o propoziţie atât de scurtă?
— Noi nu ne risipim în cuvinte, noi desenăm imagini… Trebuie,
să plec. Seminarul de azi e despre Rama al doilea al Siamului şi
pretenţiile lui asupra statelor malaieziene la începutul secolului al
XIX-lea. Nu e prea interesant, dar e important. Ce-i mai rău însă e
că am un student din Moulmein, din Burma, care cred că ştie mai
multe decât mine.
— Siam? întreabă Marie îmbrăţişându-l. Asta e Thailanda.
— Da, acum e Thailanda.
— Soţia ta, copiii. Doare, David?
O privi atent. O iubea atât de mult.
— Nu doare atât de tare pentru că nu mi-i amintesc foarte bine.
Uneori sper să nu mi-i mai amintesc niciodată.
— Nu sunt de acord. Vreau să-i vezi şi să-i auzi şi să-i simţi. Şi
să ştii că şi eu îi iubesc.
— Of, Doamne!
O îmbrăţişa şi trupurile li se lipiră unul de altul cu o căldura
care era numai a lor.
*
* *

56
 Pentru a doua oară suna ocupat; Webb puse receptorul în furcă
şi se întoarse la studiul cărţii lui V. F. Vella despre „Siamul sub
Rama III”, să vadă dacă studentul din Burma avea dreptate în
legătură cu conflictul lui Rama II cu sultanul din Kedah, privitor la
insula Penang. Era timpul înfruntărilor în sferele rarefiate ale
studiilor academice. Pagodele Moulmein-ului din poezia lui Kipling
lăsaseră locul unui student lipsit de respect pentru cei mai bătrâni
ca el. Kipling ar înţelege asta şi l-ar face praf.
O bătaie scurtă la uşa biroului şi uşa se deschise înainte ca
David să fi avut timp să răspundă. Era unul din bodyguarzi, cel
care vorbise ieri după-amiază când cu galeria echipei de fotbal, în
mijlocul mulţimii, al zgomotului, în mijlocul tuturor spaimelor lui.
— Bună ziua, domnule profesor.
— Bună. Jim, nu i aşa?
— Nu, Johnny. Dar n-are importanţă, nu se aştepta nimeni să
ne ţineţi minte numele.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu, dimpotrivă. Am venit să-mi iau la revedere, în numele
tuturor. Drumul e liber, totul a revenit la normal. Ni s-a ordonat să
ne prezentăm la B-Unu-L.
— La ce?
— Sună ridicol, nu? În loc să spună „Reveniţi la bază”, îi spun
B-Unu-L, ca şi când ceilalţi n-ar înţelege.
— Eu unul nu înţeleg.
— Baza-Unu-Langley2.
— Plecaţi? Toţi?
— Cam aşa.
— Dar am crezut… am crezut ca avem o urgenţă aici.
— Aici totul e curat.
— Nu m-a înştiinţat nimeni. N-am primit nici un mesaj de la
McAllister.
— Regret, nu-l cunosc. Noi avem ordinele noastre.
— Dar nu se poate să veniţi aici şi să-mi spuneţi că plecaţi, aşa,
din senin, fără să-mi daţi o explicaţie: Mie mi s-a spus că sunt o
ţintă! Că cineva din Hong Kong vrea să mă omoare!
— Păi, eu nu ştiu ce vi s-a spus, sau dacă nu v-aţi convins
singur de asta; tot ce ştiu eu e că avem o misiune de gradul zero în
Newport News. Avem ordine de primit şi trebuie să ne apucăm de
treabă.

2
Suntem agenţi CIA, toţi şase, presupun că ştiţi.

57
 — Misiune de gradul zero? Şi eu?
— Odihniţi-vă, domnule profesor. Ni s-a spus că aveţi mare
nevoie.
Tipul de la CIA se întoarse brusc pe călcâie şi ieşi pe uşă,
închizând-o în urma lui.
Păi, eu nu ştiu ce vi s-a spus, sau dacă nu v-aţi convins singur…
Dar dumneavoastră, domnule profesor? Vă simţiţi mai liniştit acum,
că suntem aici, cu dumneavoastră?
Paradă?… Şaradă!
Unde pusese numărul lui McAllister? Unde Dumnezeu era? Fir-
ar să fie şi ştia că îl are în două exemplare, unul acasă şi unul în
sertarul biroului – nu, în portofel. Îl găsi şi formă numărul,
tremurând din toate încheieturile de teamă şi de furie.
— Biroul d-lui McAllister, spuse o voce de femeie.
— Credeam că e un număr direct. Mie aşa mi s-a spus.
— Domnul McAllister e plecat din Washington, domnule, în
acest caz noi trebuie să preluăm convorbirile şi mesajele.
— Mesajele? Unde e McAllister?
— Nu ştiu, domnule. Eu sunt una din secretare. Dar dânsul
sună aproape în fiecare zi. Cine să-i spun că a sunat?
— Nu e suficient. Numele meu e Webb. Jason Webb… Nu, David
Webb! Trebuie să vorbesc cu el acum. Imediat!
— Vă fac legătura cu departamentul care se ocupă de
convorbirile sale urgente…
Webb trânti telefonul. Avea numărul de acasă a lui McAllister.
Formă.
— Alo? O altă voce feminină.
— Cu domnul McAllister, vă rog.
— Mă tem ca nu-l puteţi găsi. Dar dacă vreţi să-mi lăsaţi
numele şi un număr de telefon, am să i le transmit.
— Când?
— Păi ar trebui să sune mâine sau cel mai târziu poimâine,
întotdeauna sună.
— Trebuie să-mi daţi numărul unde-l pot găsi acum, doamnă
McAllister. Presupun că sunteţi doamna McAllister.
— Cred şi eu. De vreo optsprezece ani. Cu cine vorbesc?
— Webb! David Webb.
— Aa, desigur! Edward nu-mi prea povesteşte chestiunile de
serviciu – şi în nici un caz nu mi-ar fi povestit de dumneavoastră –
dar mi-a spus că dumneavoastră şi soţia dumneavoastră sunteţi
nişte oameni atât de drăguţi! Ba chiar fiul nostru mai mare, care e

58
acum la şcoală, a devenit foarte interesat de universitatea unde
predaţi. E-adevărat, în ultimul an n-a avut note prea bune, dar
priveşte viaţa cu un entuziasm atât de mare, încât sunt sigură că
ar fi o alegere bună…
— Doamnă McAllister! o întrerupse Webb. Trebuie să iau
legătura cu soţul dumneavoastră. Acum!
— Vai, îmi pare foarte rău, dar nu cred că este posibil. E în
Orientul îndepărtat şi, evident, nu am un număr de telefon de
acolo. În situaţii urgente, întotdeauna sunam la Departamentul de
Stat.
David închise. Trebuia să o alerteze – s-o sune – pe Marie. Linia
trebuie să fie liberă de acum; sunase ocupat timp de aproape o oră
şi Marie nu avea cu cine să vorbească atâta, nici măcar cu părinţii,
sau cu fraţii ei din Canada. Ţineau mult unul la altul, dar ea se
rupsese de viaţa dinainte. Nu mai era nici francofilă, ca tatăl său,
nici lipită de casă, ca mama sa şi, chiar dacă îşi iubea foarte tare
fraţii, nu mai avea nimic din fetişcana de la ţară, vorbind un
dialect tărăgănat. Îşi găsise un alt destin în straturile rarefiate ale
ştiinţelor economice superioare, cu un doctorat şi o slujbă bine
plătită la guvernul canadian. Şi se măritase cu un american..
Quel dommage!
Tot ocupat! Fir-ar să fie, Marie!
În clipa aceea încremeni, cu tot trupul transformat într-un bloc
de gheaţă arzândă. Aproape că nu se mai putea mişca, dar o făcu
totuşi – ieşi în goană din biroul mic şi se repezi cu o asemenea
viteză pe culoar că aproape răsturnă trei studenţi şi pe unul din
colegii săi în drum; pe doi îi lipi de perete, iar ceilalţi se ghemuiră
să-i facă loc; era, deodată, ca un om posedat de diavol.
În faţa casei calcă violent frâna; maşina scrâşni şi se opri, iar el
sări afară şi se repezi pe aleea ce ducea la uşă. Rămase nemişcat,
privind fix, cu respiraţia tăiată. Uşa era deschisă, iar pe tăblia în
relief o mână lăsase o urmă roşie: sânge.
Webb se arunca înăuntru zvârlind totul în cale. Cercetă
parterul, zdrobind mobila şi spărgând lampadarele. Apoi urcă
scările; mâinile îi erau ca două lespezi subţiri de granit, nervii
încordaţi, în aşteptarea unui sunet, a unui corp, toate instinctele
ucigaşe treze şi limpezi ca amprenta însângerată de pe uşa de jos.
Fu clipa în care realiză şi acceptă faptul că era din nou asasinul –
animalul ucigaş – acel Jason Bourne în a cărui piele mai fusese o
dată. Dacă soţia lui era sus, va ucide pe oricine era acela care îi va
face vreun rău – sau i-l făcuse deja.

59
 Ajuns pe palier, împinse uşa dormitorului.
Explozia dărâmă toată partea de sus a peretelui holului. Se
aruncă în partea opusă, rostogolindu-se; nu avea cu el nici o armă,
dar avea o brichetă. Băgă mâna în buzunarul pantalonilor,
căutând teancurile de hârtii pe care orice profesor le poartă cu el,
le făcu mănunchi, se răsuci spre stânga şi aprinse bricheta;
flacăra cuprinse hârtiile imediat. Le aruncă în dormitor, cât putu
mai departe şi se ridică, cu spatele lipit de perete, dar cu ochii la
celelalte două uşi de pe culoarul îngust de la etajul al doilea. Două
lovituri fulgerătoare de picior şi ateriza pe podea, rostogolindu-se
în umbră.
Nimic. Cele două încăperi erau pustii. Dacă exista un inamic, el
se afla în dormitor. Dar cuvertura era deja în flăcări, care se
întindeau încet spre tavan. Nu mai avea decât câteva secunde.
Acum!
Dintr-un salt, fu în încăpere şi, apucând cuvertura arzândă, o
făcu ghem, apoi se aruncă pe podea, deasupra ei, înăbuşind focul
până nu mai rămase din el decât cenuşa, aşteptând tot timpul
şocul rece al unei lovituri în umăr sau în braţ, conştient, în acelaşi
timp, că asta nu-l va împiedica să se ridice şi să-şi ucidă
adversarul. Iisuse Christoase! Era din nou Jason Bourne!
Nu găsi nimic; Marie a lui nu era aici. Nimic altceva decât un
agregat primitiv, o sfoară cu ajutorul căreia se declanşase o puşcă,
menită să-l ucidă la intrarea pe uşă. Calcă bucăţile de pânză care
mai ardeau încă, se întinse după un lampadar şi îl aprinse.
Marie. Marie!
Îl văzu. Un bilet aşezat pe perna ei: „Mi-ai răpit o soţie, îţi răpesc
o soţie, Jason Bourne. E rănită, dar nu moartă, aşa cum e soţia
mea. Ştii unde mă găseşti şi, dacă eşti prudent şi ai şi noroc, poate
o mai găseşti şi pe ea. Poate cădem la o înţelegere, fiindcă şi eu am
duşmani. Dacă nu, ce mai înseamnă moartea încă unei fiice?”
Webb scoase un strigăt şi se prăbuşi pe perne, încercând să
înăbuşe revolta şi groaza care-i se ridicau în gât, să-şi domine
durerea care îi încingea tâmplele. Se întoarse pe spate şi, cu ochii
în tavan, simţi cum îl copleşeşte o linişte teribilă, brutală, îl
înconjurau lucruri uitate, lucruri pe care nici lui Morris Panov nu i
le dezvăluise. Trupuri prăbuşindu-se sub cuţitul său, secerate de
gloanţele armei sale, crime reale, nu imaginare. Făcuseră din el
ceea ce el nu era, dar făcuseră treabă bună. Devenise imaginea
aceea creată, devenise omul care ar fi vrut să nu fie niciodată.
Trebuise s-o facă. Trebuise să supravieţuiască, fără a şti cine era

60
cu adevărat.
Acum ştia că cei doi indivizi dinăuntrul său formau o fiinţă. Pe
unul şi-l va aminti întotdeauna, pentru că era cel care voia să fie,
dar, pentru moment, trebuia să fie celălalt, cel pe care îl detesta.
Jason Bourne se ridică de pe pat şi se îndreptă spre debaraua
în care era un sertar ascuns, încastrat în perete, al treilea din cele
montate. Întinse mâna şi desprinse cheia lipită cu scotch pe
tavanul debaralei. O băgă în broască şi deschise sertarul. Înăuntru
se găseau două pistoale automate demontate, patru bobine de
sfoară subţire, care-i încăpeau în palmă, trei paşapoarte valabile
pe trei nume diferite şi şase încărcături de exploziv destul de
puternice ca să arunce în aer încăperi întregi, fiecare dintre ele. Va
folosi una, sau pe toate. David Webb avea să-şi găsească soţia. Sau
Jason Bourne avea să devină teroristul pe care nu-l visase nimeni
vreodată, nici în coşmarurile cele mai groaznice. Îi era indiferent – i
se luaseră prea multe. Nu mai putea răbda.
Bourne montă cele două pistoale şi îi puse celui de-al doilea
încărcătorul. Acum erau pregătite. Şi el era. Se întoarse şi se
întinse la loc pe pat, cu ochii ţintă în tavan. Piesele vor cădea,
fiecare la locul ei, în cele din urmă, ştia. Apoi va începe
vânătoarea. O va găsi – vie sau moartă, dar dacă era moartă, va
începe din nou să ucidă şi nu-l va mai putea opri nimeni.
Oricine era cel care i-o răpise, nu va scăpa. Nu de Jason
Bourne.

61
 CAPITOLUL 5
Reuşind cu greu să se stăpânească, Webb ştia că problema
păstrării calmului era exclusă. Cu degetele crispate pe automat,
simţea mulţimea de gânduri ce i se perindau prin minte, în rafale
scurte. Mai presus de toate, trebuia să acţioneze. Trebuia să se
scoale şi să se mişte!
Departamentul de Stat. Acei oameni din departament pe care-i
cunoscuse în timpul ultimelor luni petrecute în îndepărtatul şi
secretul complex medical din Virginia – bărbaţii aceia obsedaţi,
insistenţi, ce-l interogau fără milă, arătându-i zeci de fotografii
până când Mo Panov le ordona să se oprească. Le aflase numele şi
le notase, gândindu-se că poate într-o zi va dori să afle cine erau,
de fapt, pentru nici un alt motiv decât o neîncredere instinctivă;
erau oamenii care încercaseră să-l ucidă doar cu câteva luni
înainte. Nu se interesase niciodată cum îi chema, iar ei nu se
prezentaseră; îi cunoştea doar ca Harry, Bill, sau Sam, în ideea că
identităţile lor reale i-ar fi mărit confuzia. În schimb, le citea,
neobservat, ecusoanele şi, după ce plecau, nota şi băga bucăţile de
hârtie în sertarul biroului, laolaltă cu obiectele sale personale.
Când venea Marie să-l vadă, ceea ce se întâmpla în fiecare zi, îi
dădea numele să le ascundă în casă, să le ascundă bine.
Mai târziu, Marie recunoscu că, deşi procedase exact aşa cum îi
spusese el, o făcuse cu convingerea că bănuielile sale erau
neîntemeiate, excesive. La puţin timp după aceea, într-o
dimineaţă, la numai câteva minute după terminarea unei sesiuni
foarte înfierbântate cu cei din Washington, David o rugă să
părăsească imediat clinica, să se urce în maşină, să meargă la
banca unde aveau un seif şi să procedeze după cum urmează: să
pună o şuviţă scurtă de păr în marginea stângă a seifului, să
încuie, să părăsească banca şi să revină după două ore să vadă
dacă firul se mai găsea încă acolo.
Acesta dispăruse însă între timp. Marie fixase bine şuviţa în
seif, nu avusese cum să cadă, decât dacă seiful fusese deschis. O
găsi pe podeaua de gresie.
— De unde ai ştiut? îl întrebase ea.
— Unul dintre anchetatorii mei nostimi s-a înfierbântat o dată şi
a încercat să mă provoace. Mo lipsea din cameră pentru câteva

62
minute şi tipul ăsta aproape m-a acuzat că mă prefac şi că le
ascund diverse lucruri. Ştiam că trebuia să vii, aşa că i-am făcut
jocul. Am vrut să văd, pentru mine, cât de departe merge cât de
departe ar fi în stare să meargă.
Nimic nu fusese inviolabil atunci şi nu era nici acum. Prea
semăna totul. Gărzile fusese îndepărtate, reacţiile lui proprii
suspectate condescendent, ca şi cum el ar fi fost cel care ceruse
protecţie în plus şi nu un oarecare Edward McAllister. Apoi, la
numai câteva ore, Marie fusese răpită, conform unui scenariu pus
la punct de către un bărbat agitat cu o privire moartă. Iar acum,
acelaşi McAllister, se afla dintr-o dată la cincisprezece mii de mile
depărtare de teritoriul în care se afla el în acest moment. Trădase
Subsecretarul? Fusese cumpărat în Hong Kong? Trădase acesta
Washingtonul, ca şi pe omul pe care jurase că-l va proteja? Ce se
întâmplase? Oricum, indiferent ce era, printre toate secretele
diabolic protejate, se afla şi numele de cod Meduza. Nu fusese
niciodată menţionat în timpul interogatoriilor, niciodată nu se
făcuse vreo referire la el. Absenţa sa era surprinzătoare. Era ca şi
când batalionul secret de psihopaţi şi criminali care n-ar fi existat
niciodată; istoria sa fusese ştearsă din documente. Dar istoria
putea fi reînviată. Acesta era punctul lui de plecare.
Webb ieşi grăbit din dormitor şi se îndreptă către camera de
lucru, cândva o mică bibliotecă în capătul coridorului din vechea
casă în stil victorian. Se aşeză la birou, deschise sertarul de jos şi
scoase câteva caiete şi hârtii diverse. Apoi, cu un coupe-papier,
ridică fundul fals sub care se aflau alte hârtii. Era o colecţie
stranie de amintiri fragmentate, imagini care-i reveniseră în minte
la orele cele mai neaşteptate din zi şi din noapte. Se aflau acolo
bucăţi de hârtie şi pagini rupte din diferite carneţele pe care notase
cuvintele şi imaginile ce-i străfulgerau adeseori prin minte. O
grămadă de amintiri dureroase, cele mai multe atât de cumplite
încât nu le împărtăşise niciodată Mariei, temându-se ca nu cumva
durerea provocată de ele să nu fie prea mare, dezvăluirile lui Jason
Bourne prea brutale pentru ca soţia sa să le poată face faţă.
Printre toate aceste secrete se aflau şi numele experţilor în
operaţiuni clandestine ce-l interogaseră atât de eficient în Virginia.
Privirea lui David căzu pe arma ameninţătoare aflată pe
marginea biroului. Fără să îşi dea seama, o luase, aducând-o din
dormitor; o privi nedumerit un moment, apoi apucă telefonul. Era
începutul unei ore de agonie în timp ce, cu fiecare clipă ce trecea,
Marie se îndepărta tot mai mult de el.

63
 La prime două apeluri dădu de nevestele sau amantele celor pe
care-i căuta; cei pe care încerca să-i contacteze dispăreau imediat
ce se prezenta. Nu le era încă permis să-i răspundă personal! Nu s-
ar fi atins de el, fără autorizaţie şi acea autorizaţie nu fusese data
de cei în măsură să o facă. Dumnezeule, trebuia să-şi fi dat seama
de asta mai dinainte.
— Alo?
— Casa Lanier, vă rog?
— Da.
— Cu William Lanier, vă rog. Transmiteţi-i că este urgent, alertă
„O Mie Şase Sute”. Numele meu este Thompson, de la
Departamentul de Stat.
— Un moment, spuse femeia, îngrijorată.
— Cine este acolo? întrebă o voce de bărbat.
— David Webb. Îţi aminteşti de Jason Bourne, nu-i aşa?
— Webb? urmă o pauză acoperită doar de respiraţia lui Lanier.
— Webb? De ce ai spus că eşti Thompson? Şi că este alertă la
Casa Albă?
— Am bănuit că nu vrei să vorbeşti cu mine. Mi-am adus
aminte că nu poţi comunica cu anumite persoane, fără autorizaţie.
Ordinul e să raportezi încercarea de contactare.
— Atunci presupun că ţi-ai adus de asemenea aminte că este
strict interzis să mă suni la un telefon particular.
— Telefon particular? Asta include şi telefonul de acasă?
— Ştii foarte bine ce vreau să spun.
— Am spus că este o urgenţă.
— Nu poate avea nimic de-a face cu mine, protestă Lanier. Eşti
un dosar uitat în biroul meu.
— Aşadar sunt un om mort? îl întrerupse David.
— N-am spus asta, izbucni bărbatul din serviciul secret. Tot ce
am vrut să spun este că nu te afli pe lista mea şi că regula cere să
nu ne băgăm în treburile altora.
— Adică nu te interesează ce vreau să-ţi spun?
— Mă interesează sau nu, n-are a face. Nu te afli pe nici o listă
de a mea şi asta este tot, în ce mă priveşte. Dacă ai ceva să spui,
sună-ţi legătura autorizată.
— Am încercat. Nevastă-sa mi-a spus că e plecat în Orientul
îndepărtat.
— Încearcă la birou. Cineva te va prelua.
— Ştiu şi nu vreau să fiu preluat. Vreau să vorbesc cu cineva pe
care îl cunosc şi eu te cunosc pe tine, Bill. Îţi aduci aminte? Erai

64
„Bill” atunci în Virginia, aşa ziceai să-ţi spun. Pe atunci erai al
dracului de interesat în ce aveam de povestit.
— Asta a fost atunci. Uite ce e, Webb, nu pot să te ajut pentru
că nu am ce sfat să-ţi dau. N-are importanţă ce vrei să-mi spui, nu
pot să-ţi răspund la întrebări. Nu mai sunt la curent cu situaţia ta
de aproape un an. Legătura ta este… poate fi găsită. Sună la
Departamentul de Stat din nou. Eu am să-nchid.
— Meduza, şopti David. M-ai auzit, Lanier? Meduza!
— Meduza, ce? Încerci să-mi spui ceva?
— Distrug totul, mă auzi? Dau în vileag absolut tot dacă nu
primesc nişte răspunsuri!
— De ce nu ţi le dai singur, de fapt? spuse bărbatul din serviciul
secret cu răceală în glas. Sau fă-ţi degrabă un control medical.
Urmă un declic scurt şi David, lac de sudoare, puse receptorul
la loc.
Lanier nu ştia nimic despre Meduza. Dacă ar fi ştiut, ar fi rămas
pe fir, încercând să afle cât mai multe, deoarece Meduza depăşea
limita „politicii” şi a „actualului”. Însă Lanier era unul dintre
anchetatorii tineri pe care-i avusese, nu era un veteran în
domeniu. Cineva cu câţiva ani mai în vârstă ar fi ştiut probabil
despre batalionul renegat ţinut încă secret. Webb se uită la numele
de pe listă şi la numerele de telefon corespunzătoare. Apucă din
nou receptorul.
— Alo, răspunse o voce de bărbat.
— Samuel Teadstale?
— Da. Cu cine vorbesc?
— Sunt încântat că ai răspuns tu la telefon şi nu nevastă-ta.
— De obicei răspund nevestele, când este posibil, spuse
Teadstale, devenit dintr-o dată prudent. A mea însă nu mai e de
găsit. Navighează pe undeva, prin insulele Caraibe, cu cineva de
care n-am auzit în viaţa mea. Acum că mi-ai aflat povestea vieţii,
cine dracu’ eşti?
— Jason Bourne, îţi aduci aminte?
— Webb?
— Îmi amintesc foarte vag de acest nume, spuse David.
— De ce m-ai sunat?
— Te-ai purtat frumos. Atunci, în Virginia, mi-ai spus să-ţi zic
Sam.
— O.K., O.K., David, ai dreptate. Ţi-am spus să-mi zici Sam –
aşa îmi spun prietenii, Sam…
Teadstale, luat prin surprindere, era tulburat şi-şi alegea cu

65
grijă cuvintele.
— Dar asta a fost aproape acum un an, Davey şi doar ştii
regulile. Ţi-a fost repartizată o persoană cu care să vorbeşti fie în
teren, fie în Departamentul de Stat. Cu el ar trebui să stai de
vorbă, el este la curent cu totul.
— Tu nu, Sam?
— Nu, despre tine nu. Îmi amintesc dispoziţia în scris. Ne-a fost
aruncată pe birouri la câteva săptămâni după ce ai părăsit
Virginia. Toate informaţiile privitoare la subiectul descris, etc.
Trebuiau transmise secţiei cum – dracu’ – i-o fi zis, numitul
„subiect” având acces imediat la agenţii din teren cât şi la cei din
Departament.
— Agenţii – dacă într-adevăr asta erau – au fost eliminaţi din
scenă şi omul meu de legătură a dispărut fără urmă.
— Ei, hai, obiectă Teadstale fără convingere. Asta e o prostie. Nu
se poate aşa ceva.
— Ba s-a putut! urlă Webb. Cu soţia mea s-a putut.
— Ce-i cu soţia ta? Ce tot spui?
— A dispărut, ticălosule, toţi sunteţi nişte ticăloşi! Voi aţi permis
să se întâmple asta!
Webb îşi apucă încheietura mâinii, strângând-o cu putere
pentru a-i opri tremurul.
— Vreau nişte răspunsuri, Sam. Vreau să ştiu cine a aranjat
totul, cine a trădat. Am o vagă idee cine este, dar am nevoie de
dovezi ca să-l elimin. O să vă elimin pe toţi, dacă e nevoie.
— Gata, opreşte-te! izbucni Teadstale furios. Dacă încerci
cumva să mă compromiţi, faci o greşeală regretabilă! Du-te şi
împuie-le capul doctorilor tăi, nu pe al meu! În fond nu sunt
obligat să vorbesc cu tine şi tot ce am de făcut este să raportez că
m-ai sunat, ceea ce voi şi face imediat ce termin cu tine. Şi o să le
spun că mi-ai turnat o grămadă de tâmpenii! Mai bine te-ai duce
să te cauţi…
— Meduza! strigă Webb. Nimeni nu vrea să vorbească despre
acest dosar Meduza, nu-i aşa? Chiar şi astăzi este bine zăvorât,
nu-i aşa?
Nu urmă nici un declic pe linie. Teadstale nu închise. Apoi,
începu să vorbească, plat fără comentarii.
— Zvonuri, spuse. Ca dosarele lui Hoover, poveşti de adormit
copiii, dar fără valoare.
— Eu nu sunt un zvon, Sam. Trăiesc, respir şi transpir… cum
transpir acum. Ăsta nu-i un zvon.

66
 — Tu… îţi ai problemele tale, Davey.
— Am fost acolo! Am luptat în Meduza! Unii spuneau că am fost
cel mai bun, sau poate cel mai rău. De aia am fost ales, de aia am
devenit Jason Bourne.
— Nu ştiam. N-am discutat niciodată despre asta, aşa că nu
ştiu. Am discutat noi vreodată în legătură cu asta, Davey?
— Încetează să mai foloseşti diminutivul ăsta blestemat. Eu nu
sunt Davey.
— În Virginia eram „Sam” şi „Davey”, îţi aminteşti?
— N-are importanţă! Am jucat fiecare jocul lui. Morris Panov era
arbitrul până când, într-o zi, te-ai hotărât să fii dur.
— Mi-am cerut scuze, spuse Teadstale, blând. Toţi avem zile
proaste. Ţi-am povestit despre nevastă-mea.
— Nu mă interesează nevasta ta! Mă interesează a mea!
— Sunt sigur că vei putea obţine orice ajutor crezi de cuviinţă
dacă îţi contactezi omul de legătură din Departamentul de Stat.
— Nu este acolo! A plecat!
— Atunci întreabă de cel care-i ţine locul. O să te preia cineva.
— Să mă preia? Iisuse, ce eşti tu, robot?
— Numai un om care încearcă să-şi facă meseria, domnule
Webb şi tare mă tem că nu mai pot face nimic pentru
dumneavoastră. Noapte bună.
Declicul se auzi şi vocea lui Teadstale se stinse.
Mai există o persoană, gândi David înfierbântat, în timp ce
mijindu-şi ochii din pricina transpiraţiei ce i se scurgea de pe
frunte, urmărea repertoarul. Un bărbat mai calm, mai înţelegător
decât ceilalţi, un sudic, al cărui fel de a vorbi, încet şi tărăgănat,
era sau o acoperire pentru o minte ageră, sau rezistenţa
şovăielnică împotriva unei meserii pe care el însuşi o considera
nepotrivită. Dar nu avea timp pentru aprecieri de felul ăsta.
— Locuinţa domnului Babcock?
— Desigur, răspunse o voce de femeie, cu un puternic accent
regional. Nu e casa noastră, desigur, de fiecare dată spun asta,
însă sigur, locuim aici.
— Aş putea vorbi cu Harry Babcock, vă rog?
— Dar aş putea şi eu să ştiu mai întâi cine-l caută, vă rog?
Probabil este afară în grădină, cu copiii, dar poate să-i fi luat între
timp şi să se fi dus în parc. E foarte multă lumină acum, nu ca-
nainte şi nu mai are de ce să-ţi fie frică atâta vreme cât mergi
numai…
— Numele meu este Reardon, de la Departamentul de Stat. Am

67
un mesaj urgent pentru domnul Babcock. Ordinele mele sunt să-l
găsesc cât se poate de repede. Este vorba de o urgenţă. Imediat, un
foşnet uşor se auzi în receptorul acoperit, sunete ascunse
răzbătând de la celălalt capăt al firului. Harry Babcock răspunse
cu voce înceată şi cumpătată.
— Nu cunosc nici un domn Reardon, domnule Reardon. Toate
convorbirile mele trec printr-o centrală telefonică specială. Sunteţi
de la centrală, vă rog?
— Nu ştiu dacă chiar am mai auzit pe cineva venind dintr-o
grădină sau traversând strada dintr-un parc aşa de repede,
domnule Babcock.
— Remarcabil, nu-i aşa? Poate ar trebui să particip la crosurile
Olimpice. Dar, vă cunosc vocea de undeva. Numai că nu-mi
amintesc numele.
— Ce aţi spune de Jason Bourne?
Pauza fu scurtă – o minte foarte ageră.
— Cred că numele ăsta ne dă puţintel înapoi în timp, nu-i aşa?
Cam un an, aş zice. Eşti David, nu-i aşa?
— Da, Harry. Trebuie neapărat să-ţi vorbesc.
— Nu, David, ar trebui să discuţi cu alţii, nu cu mine.
— Să înţeleg că sunt izolat?
— Dumnezeule, e prea dur, prea nepoliticos. Aş fi mai mult
decât încântat să aflu cum o duceţi tu şi încântătoarea ta doamnă
Webb în noua voastră existenţă, reîncepută. În Massachusetts, nu-
i aşa?
— Maine.
— Desigur. Iartă-mă. Merge bine? După cum sunt sigur că îţi
dai seama, colegii mei şi cu mine, am fost implicaţi în atâtea
probleme, încât n-am mai avut timp să ne ocupăm de dosarul tău.
— Cineva mi-a spus că n-aţi mai avut acces la ele.
— Dar nici nu cred că a încercat cineva.
— Vreau să-ţi vorbesc, Babcock, spuse David aspru.
— Eu nu, replică Harry Babcock clar, cu voce aproape glacială.
Eu îmi urmez ordinele şi, ca să fiu sincer, eşti total izolat pentru
oameni ca mine. Nu întreb de ce, lucrurile se schimbă, totul e în
continuă schimbare.
— Meduza! spuse David. Să nu vorbim despre mine, să vorbim
despre Meduza!
Pauza dură mai mult ca înainte. Iar când Babcock reîncepu să
vorbească, o făcu pe un ton rece.
— Telefonul acesta e sigur. Convorbirile nu pot fi interceptate,

68
aşa că îţi pot spune tot ce vreau. Ai fost aproape exterminat cu un
an în urmă şi ar fi fost o greşeală. Te-am compătimit sincer. Însă
dacă încâlci regulile jocului, n-o să te mai compătimească nimeni.
Bineînţeles, cu excepţia soţiei tale.
— Nenorocitule! A dispărut! A fost răpită! Voi, ticăloşilor, aţi
lăsat să se întâmple una ca asta!
— Nu ştiu despre ce vorbeşti.
— Gărzile mele! Au fost îndepărtate, toate până la una şi ea a
fost răpită! Vreau răspunsuri, Babcock, sau distrug totul! Acum
ascultă! Să faceţi exact ce vă spun, sau vor fi regrete pe care nici
nu le-aţi visat vreodată, or să le încerce ai voştri: soţiile, copiii
orfani, oricine! Sunt Jason Bourne, nu uita!
— Eşti un dement, asta este tot ce-mi aduc aminte. Cu
ameninţări de astea vom trimite o echipă specială să te găsească,
în stil Meduza. Vezi dacă-ţi convine aşa!
Brusc, un bâzâit puternic se făcu auzit pe linie; asurzitor,
strident, îl făcu pe David să-şi îndepărteze imediat receptorul de la
ureche. Apoi, vocea calmă a unui telefonist se făcu auzită clar:
— Intervenim pentru o urgenţă. Dă-i drumul, Colorado. Webb,
încet, îşi duse din nou receptorul la ureche.
— Jason Bourne? întrebă un bărbat cu un accent cultivat şi o
voce rafinată, aristocratică.
— Mă numesc David Webb.
— Sigur că da. Dar sunteţi de asemenea Jason Bourne.
— Am fost, spuse David, fascinat de ceva ce nu putea defini.
— Liniile conflictuale ale identităţii se intersectează, domnule
Webb. În special pentru cineva care a trecut prin atâtea.
— Cine dracu’ sunteţi?
— Un prieten, fiţi sigur. Iar un prieten îi previne pe cei pe care-i
consideră prietenii lui. Aţi adus acuzaţii serioase unora dintre
oamenii cei mai devotaţi ţării noastre, oameni cărora nu li se vor
da niciodată pe mână 5 milioane de dolari fără să li se ceară
socoteală, până în ziua de azi.
— Vreţi să mă percheziţionaţi?
— Nu mai mult decât vreau să aflu procedurile labirintice prin
care inteligenta dumneavoastră soţie a îngropat acele sume de
bani într-o duzină de bănci europene…
— A dispărut! Nu mai este! Oamenii voştri „devotaţi” v-au spus
acest lucru?
— Mi-aţi fost descris ca surescitat, „delirant”, a fost cuvântul
folosit; şi ca făcând declaraţii surprinzătoare referitoare la soţia

69
dumneavoastră.
— Referitoare la… nenorocitule, a fost răpită de acasă! Cineva o
ţine ostatică pentru că mă vor pe mine!
— Sunteţi sigur?
— Întreabă-l pe peştele ăla mort numit McAllister. Este
scenariul lui, se vede negru pe alb din bilet. Şi dintr-o dată e plecat
la capătul celălalt al lumii!
— Un bilet? întrebă vocea cultivată.
— Unul foarte clar. Este mâna lui McAllister şi el a permis toate
astea! Voi le-aţi permis!
— Poate că ar trebui să examinaţi biletul cu mai multă atenţie.
— Pentru ce?
— N-are importanţă. V-ar putea deveni mai clar dacă cereţi
ajutor – ajutorul unui psihiatru.
— Poftim?
— Noi dorim să facem tot ce putem pentru dumneavoastră,
credeţi-mă. Aţi trecut prin atâtea – mai mult decât ar fi suportat
oricine – şi contribuţia dumneavoastră substanţială nu poate fi
neglijată, nici măcar în faţa legii. V-am plasat într-o situaţie
delicată şi vom fi alături de dumneavoastră – chiar dacă aceasta
înseamnă să eludăm legile şi să „convingem” toate tribunalele.
— Ce tot spui? izbucni David.
— Un medic militar respectabil şi-a ucis în mod tragic nevasta
cu câţiva ani în urmă. Evenimentul a fost relatat în toate ziarele.
Tensiunea a fost prea mare pentru el. Dar, prin comparaţie,
tensiunea prin care aţi trecut dumneavoastră este înzecit mai
mare.
— Nu, zău!
— S-o luăm altfel, atunci, domnule Bourne.
— Nu sunt Bourne!
— În regulă, domnule Webb. Voi fi sincer cu dumneavoastră.
— Asta e un pas înainte.
— Nu sunteţi un om pe deplin sănătos. Aţi fost supus unei
terapii psihiatrice timp de 8 luni – şi încă există o mare parte a
vieţii dumneavoastră despre care nu vă amintiţi nimic: Nu vă ştiaţi
nici măcar numele. Totul se află în fişe medicale, fişe meticuloase
care descriu clar starea avansată a unei boli mintale: înclinaţia
dumneavoastră spre violenţă şi respingerea obsesivă a propriei
dumneavoastre identităţi. În suferinţa dumneavoastră, deliraţi şi
pretindeţi a fi persoane care nu sunteţi de fapt. Păreţi să doriţi a fi
altcineva decât dumneavoastră înşivă.

70
 — Asta e o nebunie şi o ştiţi prea bine! Minciuni sfruntate!
— Nebunie este un cuvânt dur, domnule Webb, iar minciunile
nu sunt ale mele. Oricum, profesiunea mea este să protejez
guvernul de calomnie şi de acuzaţii neîntemeiate care ar putea în
mod serios să prejudicieze interesele ţării.
— Ca de pildă?
— Invenţia dumneavoastră, privitoare la o organizaţie
necunoscută pe care o denumiţi Meduza. Sunt sigur că soţia
dumneavoastră se va întoarce. Dacă va putea, domnule Webb. Dar
dacă insistaţi cu această invenţie, cu această plăsmuire a minţii
dumneavoastră chinuite pe care o denumiţi Meduza, vă vom
eticheta drept paranoic şi mincinos patologic, înclinat către
violenţă necontrolabilă şi autoînşelare. Iar dacă un astfel de om
pretinde că soţia i-a fost răpită, cine ştie unde poate duce această
boală patologică despre care am vorbit? Am fost clar?
David închise ochii, cu broboane de transpiraţie scurgându-i-se
pe faţă.
— Ca cleştarul, spuse el încet şi închise telefonul.
Paranoic… patologic. Ticăloşii! Deschise ochii, vrând să-şi verse
furia ce-l stăpânea năpustindu-se asupra unui lucru, a oricărui
lucru! Apoi se opri şi rămase nemişcat în timp ce un alt gând îi
străfulgera prin minte, gândul salvator: Morris Panov! Mo Panov
putea să-i eticheteze pe cei trei monştri drept ceea ce ştia că sunt.
Incompetenţi şi mincinoşi, manipulatori şi protectori ai propriilor
interese sau ale unui sistem birocratic corupt. Şi, în mod sigur,
mai mult decât atât, mult mai mult. Apucă telefonul şi, tremurând,
formă numărul care de atâtea ori în trecut îi adusese o voce
raţională, calmă, care-i inspira sentimentul valorii şi respectul faţă
de sine, atunci când simţea că-i mai rămăsese foarte puţin.
— David, ce bine-mi pare să te aud! spuse Panov cu o căldură
sinceră în glas.
— Mi-e teamă că n-ai de ce, Mo. Este cel mai nenorocit telefon
pe care ţi l-am dat vreodată.
— Ei hai, David, nu cred că-i aşa dramatic. Am trecut prin
atâtea…
— Ascultă-mă! strigă Webb. Marie a dispărut! Au răpit-o!
Cuvintele i se scurgeau de pe buze în dezordine, secvenţele
temporale se suprapuneau.
— Opreşte-te, David! îi ordonă Panov. Ia-o de la început. Vreau
să aud totul de la capăt. De când a venit individul să vadă, după…
amintirile despre fratele tău.

71
 — Ce individ?
— De la Departamentul de Stat.
— Da! Desigur. McAllister, ăsta îi e numele.
— Ia-o de-aici. Nume, titluri, funcţii. Spune-mi şi numele
bancherului din Hong Kong. Şi pentru Dumnezeu, linişteşte-te!
Webb îşi apucă din nou încheietura mâinii cu care ţinea
receptorul, pentru a-şi opri tremurul. Începu să vorbească
impunându-şi un calm fals în tonul devenit treptat ridicat,
strident, grăbit. În cele din urmă spuse tot ce ştia, tot ce putea să-
şi aducă aminte, realizând cu groază că nu-şi amintea totul.
Golurile, petele albe îl umpleau de durere. Şi reveneau,
înfricoşătoarele petele albe ale memoriei. Pentru moment, spusese
totul; nu mai era nimic altceva.
— David, începu Mo Panov ferm, vreau să-mi faci un serviciu.
Acum.
— Ce anume?
— S-ar putea să-ţi pară prostesc, chiar puţin nebunesc, dar te-
aş ruga să ieşi afară, pe plajă şi să faci o plimbare în lungul
ţărmului. O jumătate de oră, 45 de minute, nu mai mult. Ascultă
oceanul şi valurile care se lovesc de stânci.
— Nu cred că vorbeşti serios! protestă Webb.
— Vorbesc cât se poate de serios, insistă Mo. Adu-ţi aminte, am
fost odată de acord amândoi că trebuie să existe momente în care
omul să-şi pună mintea la păstrare. Dumnezeu mi-e martor, cred
că eu însumi am făcut-o de mai multe ori decât orice psihiatru
care se vrea respectat. Evenimentele pot să ne copleşească şi,
înainte de a ne concentra asupra faptelor, trebuie să eliminăm o
parte din stres. Fă cum îţi spun, David. În nu mai mult de o oră te
sun. Şi vreau să te găsesc mai calm decât eşti acum.
Ceea ce sugerase Panov liniştit, pe un ton de conversaţie
banală, era o nebunie, însă exista o doză de logică în tot. Webb
mergea de-a lungul plajei răcoroase, pline de stânci, fără să uite o
clipă ceea ce se întâmplase. Cu toate acestea, fie din cauza
schimbării aerului ori din pricina foşnetelor neîncetate ale
oceanului, descoperi că putea să respire mult mai liniştit, fără
isteria care acum îl părăsea. Se uită la cadranul ceasului luminat
de lumina lunii. Mergea de vreo treizeci de minute; era tot ce-şi
putea permite. Se întoarse pe aceeaşi potecă pe care venise,
dinspre dunele cu vegetaţie sălbatică spre stradă şi se îndreptă
către casă, cu paşi din ce în ce mai iuţi.
Se aşeză în scaunul de la birou, cu ochii aţintiţi spre telefon. În

72
sfârşit, sună. Ridică receptorul înainte ca ţârâitul să se oprească.
— Mo?
— Da.
— A fost al naibii de frig. Mulţumesc.
— Eu îţi mulţumesc.
— Ce ai aflat?
Obsesia coşmarului reîncepu.
— De cât timp a dispărut Marie, David?
— Nu ştiu. O oră, două ore, poate mai mult. Ce importanţă are?
— Nu cumva e la cumpărături, sau poate v-aţi certat şi a vrut să
rămână singură o vreme? Am căzut amândoi de acord că uneori
lucrurile nu sunt chiar aşa simple pentru ea. Tu singur ai spus-o.
— Ce dracu’ tot îndrugi acolo? Este aici o hârtie care explică
totul! Şi o amprentă însângerată!
— Da, mi-ai mai spus, dar sunt amănunte mult prea
incriminatorii. Ce motiv ar fi avut cineva să facă una ca asta?
— De unde să ştiu? A fost aranjat, ei au aranjat totul. E tot aici!
— Ai anunţat poliţia?
— Iisuse, nu! Nu e treaba poliţiei! Este a noastră, a mea! Nu
înţelegi?… Ce ai aflat? De ce-mi vorbeşti în felul ăsta?
— Pentru că aşa trebuie. În toate întâlnirile de-a lungul lunilor
în care am stat de vorbă, nu ne-am ascuns nimic, ne-am dezvăluit
adevărul unul altuia pentru că tu de adevăr ai nevoie.
— Mo! Pentru Dumnezeu, este vorba de Marie!
— Te rog, David, lasă mă să termin. Dacă ei mint – şi au mai
făcut-o şi altădată – o să aflu şi o să dau totul în vileag. N-o să pot
să fac altfel, fii sigur de asta. Dar o să-ţi spun acum exact ceea ce
mi-a declarat omul numărul doi din secţia pentru Orientul
îndepărtat şi apoi ce mi-a citit şeful securităţii Departamentului de
Stat din convorbirile înregistrate oficial.
— Oficial?
— Da, aşa mi-a spus. Conform înregistrărilor, ai susţinut că ai
fost ameninţat; vorbeai „incoerent” – ăsta e cuvântul pe care l-a
folosit – şi ai cerut pază suplimentară, imediat. Dat fiind statutul
special al dosarului tău, cererea a fost transmisă mai sus, iar cei
de sus au spus: Daţi-i ce vrea şi potoliţi-l.
— Nu pot să cred.
— Stai, că nu am terminat încă, David. Ascultă-mă, pentru că şi
eu te-am ascultat.
— O.K. Continuă!
— Aşa. Ia-o uşor. Să judecăm la rece… Nu, taie cuvântul „rece”.

73
 — Te rog, continuă.
— Odată ce gărzile au fost puse la postul lor – din nou, conform
imprimărilor telefonice – ai mai sunat de două ori la
Departamentul de Stat pretinzând că gărzile nu-şi îndeplinesc
datoria. Ai spus că beau în maşini, în faţa casei, că râd de tine
când te însoţesc la universitate şi că – iar aici citez – „îşi bat joc de
ceea ce sunt puşi să facă”. Subliniez aceasta frază.
— Îşi bat joc?
— Uşurel, David. Aici este sfârşitul, poveştii cu imprimările. Ai
făcut un ultim apel telefonic şi ai declarat emfatic că doreşti să fie
îndepărtate toate gărzile, pentru că aceştia îţi erau duşmanii
adevăraţi, ei erau oamenii care vroiau să te ucidă. În esenţă i-ai
transformat pe aceia ce încercaseră să te protejeze în inamici care
te-ar fi putut ataca în orice clipă.
— Şi sunt sigur că asta se potriveşte foarte bine cu deciziile
psihiatrice care mi-au convertit – sau pervertit – neliniştirile în
paranoia.
— Într-adevăr, foarte bine, chiar prea bine, spuse Panov.
— Ce ţi-a spus omul numărul doi din secţia pentru Orientul
îndepărtat?
Panov tăcu un moment.
— Nu este ceea ce vrei tu să auzi, David, însă omul a fost
categoric. N-au auzit niciodată de un bancher sau taipan influent
numit Yao Ming. Mi-a mai spus că, dacă ar fi existat o astfel de
persoană, la modul în care stau acum lucrurile în Hong Kong i-ar
fi ştiut dosarul pe dinafară.
— Crede cumva ca am inventat eu totul? Numele, soţia, afacerea
cu droguri, locurile, împrejurările, reacţia englezilor? Pe
Dumnezeu, n-aş fi putut să inventez toate astea nici dacă aş fi
vrut.
— Ar fi fost prea mult chiar şi pentru tine, aprobă psihiatrul.
Deci tot ce ţi-am povestit eu până acum, auzi pentru prima dată şi
e fără sens. Nu aşa îţi aminteşti tu lucrurile, nu?
— Mo, totul e o minciună! Niciodată n-am sunat la
Departamentul de Stat. McAllister a venit acasă la noi şi ne-a spus
amândurora, mie şi Mariei, tot ce ţi-am povestit, inclusiv afacerea
cu Yao Ming! Iar acum ea a dispărut şi mi s-a lăsat un fir pe care
să-l urmez. De ce? Pentru numele lui Dumnezeu, ce vor să facă
oamenii ăştia cu noi?
— Am întrebat de McAllister, spuse Panov, dintr-odată furios.
Reprezentantul pentru Extremul Orient a verificat la

74
Departamentul de Stat şi m-a chemat după aceea. Cei de acolo
spun că McAllister a plecat spre Hong Kong acum două săptămâni
şi ca urmare a programului său foarte strict nu ar fi putut să se
afle în acelaşi timp şi în casa voastră în Maine şi în Hong Kong.
— Dar a fost aici!
— Eu te cred.
— Ce înseamnă asta?
— Că printre alte multe lucruri, pot să audă adevărul în glasul
tău, uneori când tu nici nu poţi să-ţi dai seama. De asemenea,
propoziţia „îşi băteau joc” de nu ştiu ce, nu se află, în general, în
vocabularul unui psihotic într-o stare foarte agitată.
— Nu înţeleg ce vrei să spui.
— Cineva a observat unde eşti angajat şi cum îţi câştigi
existenţa şi apoi s-a gândit că ar putea adăuga ceva vocabular mai
elevat. Pentru culoarea locală, în cazul tău.
Apoi Panov răbufni.
— Dumnezeule, ce dracului fac oamenii ăştia?
— Mă aşează deocamdată pe un bloc – start, spuse Webb moale.
Mă pun pe urmele unui vânat, oricare va fi el.
— Ticăloşii!
— Asta se numeşte recrutare. David privi în gol, înspre perete.
— Nu te băga Mo, nu poţi face nimic. Au toate piesele la locul
lor. Sunt recrutat.
Apoi închise telefonul.
Ameţit, Webb ieşi din biroul său modest afară în hol, privind
mobila răsturnată şi lămpile sparte, cioburile împrăştiate în toate
părţile pe podeaua sufrageriei. Apoi, cuvintele spuse de Panov
puţin mai devreme îi reveniră în minte: „sunt amănunte mult prea
incriminatorii”.
Abia realizând unde-l duceau paşii, se apropie de uşa de la
intrare şi o deschise. Se sili să se uite la amprenta mâinii din
centrul lambriului de sus, cu sângele închegat întunecat în lumina
felinarelor. Se trase mai aproape şi o examină.
Era urma unei mâini, dar nu o amprentă. Se observa bine
conturul imprimat al mâinii: cu palma şi degetele răsfirate, clar,
fără nici un defect în forma însângerată, nici o dungă sau
crestătură pe care o mână însângerată, sprijinită de lemnul dur, ar
fi putut să o lase, nici un semn de identificare, sau vreun element
izolat care să dezvăluie caracteristici particulare. Era ca o umbră
întinsă, pictată pe o bucată de sticlă, un singur plan fără
adâncimi. Probabil o mănuşă? O mănuşă de cauciuc?

75
 David îşi întoarse privirea şi se îndreptă încet către scara din
centrul holului, cu gândul la cuvintele rostite de un alt bărbat. Un
bărbat ciudat, cu o voce care te hipnotiza.
„Poate că ar trebui să examinaţi biletul cu mai multă atenţie. V-
ar putea deveni mai clar cu ajutor psihiatric”.
Webb începu deodată să urle disperat, groaza dinăuntrul său
crescând, în timp ce alerga, pe scări şi se îndreptă în fuga spre
dormitor, unde rămăsese privind ţintă la biletul dactilografiat de pe
pat. Îl apucă cu temă şi îl puse pe masa de toaletă a soţiei sale.
Apoi aprinse veioza şi începu să studieze caracterele la lumină.
Dacă inima din pieptul lui ar fi putut să explodeze, în acel
moment ar fi aruncat totul în aer. Jason Bourne, însă examina
hârtia dinaintea sa cu răceală.
Uşoara înclinaţie, neregulată, a „r”-urilor era vizibilă, ca „d”-
urile cu codiţele întretăiate la jumătate.
Blestemaţii!
Biletul fusese scris la propria sa maşină. Recrutare.

76
 CAPITOLUL 6
Aşezat pe stâncile de deasupra plajei, David ştia că mai întâi de
toate trebuia să gândească limpede. Trebuia să înţeleagă ce-l
aştepta şi la ce se aşteptau de la el. Apoi cum să dejoace planurile
celor care-l manipulau. Însă mai presus de toate, ştia că nu
trebuie să intre în panică; un om cuprins de panică devenea
periculos şi riscă să fie eliminat. Dacă îi cedau nervii, îşi semna
propria condamnare la moarte şi pe a Mariei. Era foarte simplu.
Totul era atât de şubred, cumplit de şubred.
David Webb nu avea ce căuta aici. Jason Bourne trebuia să
preia controlul. Era o nebunie! Mo Panov îi spusese lui Webb să se
plimbe pe plajă cu o oră în urmă, iar acum Jason Bourne stătea
acolo, reflectând asupra unor lucruri pe care numai acesta le
putea gândi. Era nevoit să-şi lege o parte din el şi să o accepte pe
cealaltă, opusă primei. În mod ciudat, nu i se părea atât de
imposibil şi nici măcar intolerabil, deoarece soarta Mariei era în
joc. Iubirea lui, singura lui iubire. Nu gândi aşa spuse Jason
Bourne: Marie reprezintă un obiect valoros ce-ţi aparţine şi ţi-a
fost luat. Trebuie s-o aduci înapoi! David Webb: Nu, nu un obiect
ci viaţa mea!
Jason Bourne: Atunci încalcă toate regulile! Găseşte-o! Adu-o
înapoi la tine!
David Webb: Nu ştiu cum. Ajută-mă! Foloseşte-mă! Foloseşte tot
ce ai învăţat de la mine. Tu deţii controlul; l-ai deţinut ani întregi.
Erai cel mai bun din Meduza. Mai presus de toate era stăpânirea
de sine. Ai fost conştient de acest lucru şi de asta ai reuşit să
supravieţuieşti.
Stăpânire de sine.
Ce cuvinte simple! Ce incredibilă necesitate!
Webb coborî de pe stânci şi o porni din nou pe poteca năpădită
de vegetaţie sălbatică spre stradă, îndreptându-se înapoi către
vechea casă construită în stil victorian, urând-o pentru golul
brusc, înfricoşător şi nedrept pe care-l adăpostea. Din mers, un
nume îi străfulgera prin minte; care reveni şi deveni obsedant.
Treptat, chipul corespunzând acelui nume prinse contur în mintea
sa – încet, căci amintirea stârnea în David o ură nu mai puţin

77
violentă decât tristeţea pe care de asemenea o evoca.
Alexander Conklin încercase să-l ucidă – de două ori – şi de
fiecare dată fusese foarte aproape. Dar Alex Conklin, conform
mărturisirilor sale şi de asemenea, numeroaselor şedinţe
psihiatrice cu Mo Panov şi amintirilor vagi, ce-i veneau în minte,
fusese bun prieten cu agentul secret Webb, cu soţia lui thailandeză
şi cu cei trei copii ai lor în Cambodgia, într-o altă viaţă. Când
moartea căzuse din cer, umplând fluviul cu şiroaie de sânge, David
fugise orbeşte la Saigon, în furia lui necontrolată. Acolo prietenul
său din CIA, Alexander Conklin, îi găsise un loc în batalionul
nelegitim numit Meduza.
Dacă vei putea să supravieţuieşti antrenamentului din junglă, vei
fi ales. Dar fii cu ochii pe ei, pe fiecare în parte, în orice clipă! Sunt
în stare să-ţi taie mâna ca să-ţi ia ceasul. Acestea erau cuvintele
pe care Webb şi le aducea aminte, cuvinte rostite de glasul lui
Alexander Conklin.
Supravieţuise antrenamentului crâncen şi devenise Delta. Nici
un alt nume, numai o literă din alfabetul grecesc. Delta Unu. Apoi,
după război, Delta, deveni Cain. Cain este pentru Delta şi Carlos
este pentru Cain. Asta era mănuşa aruncată lui Carlos, asasinul
notoriu. Creat de Treadstone 71, un asasin numit Cain trebuia să-l
prindă pe Şacal.
Cain, un nume sub care lumea interlopă europeană ştia că se
ascunde de fapt Jason Bourne cel din Asia, fusese trădat de către
Conklin. Un simplu gest de încredere din partea lui Alex ar fi
schimbat totul, dar Alex nu avusese putere să facă acest pas;
propria lui înverşunare a exclus acest gest uman. A crezut în
latura negativă a personalităţii fostului său prieten fiindcă
sentimentul propriului său martiriu l-a făcut să vrea să creadă în
ea. Astfel şi-a recăpătat încrederea de sine, convingându-se că era
mai bun decât fostul său prieten. În vremea Meduzei, piciorul lui
Conklin fusese ciopârţit de explozia unei mine şi astfel s-a pus
capăt carierei sale strălucite de strateg. Un invalid nu putea lucra
în teren, unde o reputaţie mereu în creştere l-ar fi putut ridica în
ierarhia carierelor unor oameni ca Allen Dulles şi James Angleton,
iar Conklin nu avea viclenia necesară înfruntărilor birocratice de la
Langley. Cu timpul se veşteji, un strateg extraordinar, nevoit să
privească oameni inferiori ca valoare luându-i-o înainte în timp ce
toţi cei care veneau să-i ceară sfatul o făceau pe ascuns. Creierul
de altădată al Meduzei rămas pentru totdeauna în umbră,
primejdios, ţinut la distanţă. Doi ani de abstinenţă impusă, până

78
un om cunoscut sub numele de „Călugărul” – un Rasputin al
Serviciilor secrete – îl scosese din această izolare. Motivul era
apariţia unui David Webb, ales pentru o misiune specială, pe care
Conklin îl cunoştea de ani de zile. S-a înfiinţat Treadstone 71, care
l-a născut pe Jason Bourne cu Carlos, Şacalul, ca ţintă. Timp de
aproape trei ani, Conklin ţinu în mână cea mai sofisticată şi mai
secretă operaţiune, până când scenariul se prăbuşi o dată cu
dispariţia lui Jason Bourne şi cu dispariţia unei sume de peste
cinci milioane de dolari dintr-un cont secret al lui Treadstone 71,
aflat în Zurich.
Fără vreun argument care să demonstreze contrariul, Conklin
presupuse tot ce putea fi mai rău. Legendarul Jason Bourne
trădase; viaţa în lumea interlopă devenise prea grea pentru el şi
tentaţia de a începe o viaţă nouă cu ajutorul a cinci milioane de
dolari, fusese prea mare pentru a-i putea rezista. Mai ales pentru
el, ştiut ca fiind un cameleon, un specialist poliglot în stare să-şi
schimbe înfăţişarea şi stilul de viaţă cu atâta uşurinţă, încât putea
pur şi simplu să dispară. O capcană pentru un asasin fusese pusă
în mişcare dar momeala se evaporase dovedindu-se a fi fost doar
un hoţ inventiv. Pentru Alexander Conklin aceasta nu era doar o
înşelătorie, ci o trădare intolerabilă. Ţinând seama de toate prin
care trecuse, piciorul, nu mai mult decât o greutate incomodă,
dureros implantată în came. Cariera, odată strălucită, acum
distrusă, viaţa personală copleşită de o singurătate pe care numai
un devotament total pentru Agenţie putuse să o mai umple, un
devotament care însă nu era reciproc – ce drept aveau alţii să
trădeze? Cine altcineva mai dăduse atâta cât dăduse el?
Astfel, prietenul său cel mai apropiat, cândva – David Webb,
deveni duşmanul său – Jason Bourne. Nu un duşman pur şi
simplu, ci o obsesie. El participase la crearea mitului şi tot el îl va
distruge. Prima încercare fusese cu ajutorul a doi criminali plătiţi
în suburbiile Parisului.
David se înfiora la aducerea aminte, păstrând încă vie în faţa
ochilor imaginea lui Conklin, îndepărtându-se învins.
A doua încercare de asasinat şi-o amintea foarte vag. Probabil
niciodată nu şi-o va reaminti complet. Se întâmplase pe strada Nr.
71 din New York, sediul secret al organizaţiei Treadstone: o
capcană ingenioasă pusă la cale de Conklin, zădărnicită prin
eforturile disperate ale lui Webb de a supravieţui şi, ciudat, de

79
prezenţa lui Carlos.3
Mai târziu, atunci când adevărul ieşise la iveală şi anume că
„trădătorul” nu trădase, ci suferise de o boală mintală numită
amnezie, Conklin cedase nervos. În timpul lunilor cumplite de
convalescenţă ale lui David în Virginia, Alexander a încercat de mai
multe ori să-şi viziteze fostul prieten, să-i explice, să-i povestească
sângeroasa întâmplare, să-şi ceară iertare cu fiecare părticică a
fiinţei sale.
David nu găsise nici o umbră de iertare în sufletul său.
— Dacă intră pe uşa asta, îl omor! fuseseră cuvintele lui.
Situaţia e acum alta, gândi Webb, în timp ce-şi iuţi paşii către
casă. Indiferent de greşelile şi de duplicitatea lui, Conklin dispunea
de o intuiţie şi de surse de informaţie pe care puţini le aveau în
serviciile secrete, ambele dezvoltate de-a lungul multor ani de
serviciu devotat. David nu se gândise la Alexander de luni de zile,
se gândi la el acum şi brusc îşi aduse aminte ultima dată când îi
fusese pomenit numele. Mo Panov dăduse verdictul: „nu pot să-l
ajut pentru că nu vrea să fie ajutat. Îşi va căra cu el ultima sticlă
cu băutură până în sala aia spaţioasă, ascunsă, destinată
operaţiunilor secrete, beat mort. Mă îndoiesc că prinde pensia, la
sfârşitul anului. Pe de altă parte, dacă mai umblă multă vreme
beat, s-ar putea să-l lege cât de curând într-o cămaşă de forţă, ca
să-l scoată din circulaţie. Jur că nu ştiu cum reuşeşte să ajungă la
slujbă în fiecare zi.”
Panov rostise aceste cuvinte cu mai mult de cinci luni în urmă.
Dar Conklin era încă pe poziţie.
Îmi pare rău, Mo. Viaţa lui nu mă mai interesează în nici un fel. În
ce mă priveşte, e un om mort.
Nu mai era însă mort acum, gândi David, în timp ce urcă în
goană treptele pridvorului uriaş. Alexander Conklin era încă în
viaţă, beat ori nu şi chiar şi murat în bourbon, îşi avea sursele
sale, relaţiile pe care le întreţinuse într-o viaţă întreagă de
devotament dăruită unei lumi a iluziilor, care în final îl respinsese,
înăuntrul acelei lumi, datoriile erau plătite de teamă.
Alexander Conklin. Numărul unu pe lista lui Jason Bourne.
David deschise uşa şi, pentru a nu ştiu câta oară, contemplă
holul, dar ochii lui nu mai vedea dezastrul.
Logica îl îndemna să se întoarcă în birou de unde va trece la

3
Toate referirile de mai sus se fac la acţiunea romanului „Identitatea
lui Bourne” – Editura Elit – Comentator 1993.

80
acţiune. Fără ordine nu era decât confuzie, însă confuzia genera
întrebări – iar el nu şi le putea permite. Totul trebuia să fie precis
înăuntrul realităţii pe care o crea, astfel încât aceasta să distragă
atenţia asupra altor lucruri.
Se aşeză la masă şi încercă să se concentreze. În faţa lui se afla
ca întotdeauna caietul cu spirală cumpărat de la librăria facultăţii.
Întoarse coperta groasă şi îl deschise la prima pagină întinzându-
se după un creion… Nu putea să-l ridice! Mâna îi tremura atât de
tare încât întregul corp începu să i se zguduie, îşi ţinu răsuflarea şi
strânse pumnul încleştat până când unghiile i se înfipseră în
carne. Închise ochii după care îi deschise, forţându-şi mâna să
apuce creionul, impunându-i să-şi facă treaba. Încet, cu stângăcie,
degetele apucară creionul subţire şi galben apoi îl aşezară în
poziţia de scris. Cuvintele erau aproape ilizibile, dar se găseau
totuşi acolo.
Universitatea – telefon preşedintelui şi decanului. Problemă
familială, nu Canada – poate fi depistat. Inventează – poate un frate
în Europa. Da, Europa. Concediu – scurt concediu. Imediat. Ţinem
legătura. Casa – de sunat agenţia imobiliară – aceeaşi poveste.
Rugat Jack să verifice periodic. Are cheia. De întors termostatul la
60°. Corespondenţa – de completat formularul la poştă: (păstrată
toată corespondenţa). Ziarele – anulate.
Aceste lucruri mărunte, neînsemnat de mărunte – rutina zilnică
atât de neînsemnată – deveniră teribil de importante acum.
Trebuia să ţină seama neapărat de ele pentru a nu apărea nici un
semn de abatere de la viaţa de zi cu zi fără o revenire plănuită. Era
vital; trebuia să-şi reamintească fiecare lucru în parte, întrebările
trebuiau reduse la minimum, speculaţiile inevitabile, ţinute la
proporţii rezonabile, ceea ce însemna că va trebui să prevină
evidenta concluzie cum că, într-un fel sau altul, recenta poveste a
gărzilor duse la plecarea lui în concediu. Pentru a înlătura orice
asociere de idei, cea mai potrivită metodă era de a sublinia durata
scurtă a concediului, scoţând problema din discuţie: „Dacă, din
întâmplare, vă trece prin cap că plecarea mea are cea mai mică
legătură cu interesul meu pentru siguranţa personală, ei bine, vă
înşelaţi. Acesta e un subiect încheiat; tot nu face prea multe
parale.”
Va şti mai bine ce răspunsuri să dea atunci când va vorbi cu
preşedintele şi decanul universităţii; reacţiile lor îl vor ghida. Dacă
mai era ceva care să-l ghideze acum. Dacă mai era capabil să
gândească. Nu te opri – dă-i înainte! Mişcă creionul! Umple pagina

81
cu lucrurile care trebuie făcute – apoi altă pagină şi apoi alta!
Paşapoarte, iniţiale de pe portofele, portmonee şi cămăşi care să
corespundă cu numele folosite; rezervări – pentru bilete de avion –
zboruri – ocolite, nu rute directe – Oh, Dumnezeule! Unde? Marie!
Unde eşti?
Opreşte-te! Controlează-te! Eşti în stare, trebuie să fii în stare.
N-ai de ales, aşa că fii ce ai fost odată. Fii ca de stâncă! Fii de
stâncă!
Luat prin surprindere, „zidul” pe care începuse să şi-l ridice
împrejurul său fu dintr-o dată sfărâmat de sunetul asurzitor al
telefonului aflat la câţiva centimetri de mâna sa, pe birou. Privi
spre aparat, apoi înghiţi în sec, întrebându-se dacă mai este
capabil să răspundă cât de cât normal. Telefonul sună din nou cu
o insistenţă teribilă. N-ai de ales!
David ridică receptorul, strângându-l cu asemenea putere, încât
încheieturile degetelor i se albiră. Reuşi să pronunţe un singur
cuvânt:
— Da!
— Aici centrala telefonică aeriană, transmisie prin satelit…
— Cine? Ce-aţi spus?
— Avem o convorbire radio aeriană pentru un domn Webb.
Sunteţi cumva domnul Webb?
— Da.
Imaginea a tot ce-l înconjura se sfărâmă dintr-o dată în mii de
bucăţi, ca o oglindă, fiecare în parte provocându-i un chin cumplit.
— David!
— Marie?
— Nu intra în panică, iubitule! Mă auzi, nu intra în panică!
Vocea ei răzbătea printre paraziţii emisiei; încerca să nu ţipe dar
nu reuşea.
— Eşti teafără? Biletul spunea că eşti rănită!
— N-am nimic. Câteva zgârieturi, atâta tot.
— Unde eşti?
— Deasupra oceanului. Însă sunt sigură că o să afli mai multe
de la ei. Eu nu ştiu; m-au drogat.
— Oh, Iisuse! Nu mai suport! Te-au răpit!
— Adună-te, David. Eu ştiu cât îţi e de greu, ei nu. Înţelegi ce
vreau să spun? Ei nu ştiu!
Marie îi trimitea un mesaj codificat; nu era greu de descifrat.
Trebuia să fie din nou omul pe care-l ura. Trebuia, să redevină
Jason Bourne, asasinul care trăia sub înfăţişarea lui David Webb.

82
 — În regulă. Da, în regulă. Aproape că înnebunisem!
— Vocea îţi este amplificată.
— Bineînţeles.
— Mă lasă să vorbesc cu tine ca să ştii că sunt în viaţă.
— Ţi-au făcut vreun rău?
— Nu intenţionat.
— Ce dracu înseamnă „zgârieturile”?
— M-am zbătut. M-am bătut cu ei. Şi ştii că am ceva forţă.
— Oh, Dumnezeule…
— David, te rog! Nu-i lăsa să-ţi facă una ca asta!
— Mie? Poate ţie!
— Ştiu, iubitule. Cred că încearcă să te testeze, înţelegi?
Din nou mesajul. Trebuia să fie Jason Bourne pentru amândoi –
pentru vieţile amândurora.
— Bine. Da, în regulă, spuse David coborându-şi vocea,
încercând să se stăpânească.
— Când s-a întâmplat? întrebă el.
— Azi dimineaţă, cam la o oră după ce ai plecat.
— Azi dimineaţă? Cum?
— Au sunat la uşă. Doi bărbaţi…
— Cine?
— Îmi dau voie să spun că sunt din Orientul îndepărtat. De
fapt, nici nu ştiu mai mult decât atâta. Mi-au cerut să-i urmez şi
am refuzat. Am alergat în bucătărie şi am văzut un cuţit, l-am
înfipt cuţitul unuia dintre ei în mână.
— Amprenta mâinii de pe uşă…
— Nu înţeleg.
— N-are importanţă.
— Cineva vrea să vorbească cu tine, David. Ascultă-l, dar nu cu
mânie – nu pornit împotriva lui – pricepi?
— Foarte bine. Da, pricep.
Vocea se făcu auzită pe fir. Era şovăielnică dar clară. Omul
vorbea o engleză aproape perfectă, probabil învăţase limba de la un
englez, sau de la cineva care trăise în Anglia. Oricum, era evident
orientală: accentul, din partea de sud a Chinei, intonaţia, vocalele
scurte şi consoanele tăioase, tipic cantoneze.
— Nu intenţionăm să-i facem vreun rău soţiei dumneavoastră,
domnule Webb, dar dacă este necesar, nu vom putea evita acest
lucru.
— N-aş face asta, dacă aş fi în locul vostru, răspunse David cu
răceală.

83
 — Vorbeşte Jason Bourne?
— Chiar el.
— Asumarea este primul pas în înţelegerea noastră.
— Ce înţelegere?
— I-aţi răpit cuiva un lucru de mare valoare.
— Şi voi mi-aţi răpit un lucru de mare valoare.
— Dar care trăieşte…
— Şi ar fi bine s-o facă în continuare.
— Cealaltă persoană este moartă. Dumneavoastră aţi ucis-o.
— Sunteţi sigur?
Bourne nu recunoştea decât dacă era în interesul lui să o facă.
— Suntem foarte siguri.
— Ce dovadă aveţi?
— Aţi fost văzut. Un bărbat înalt, ascuns în umbră, gonind pe
coridoarele hotelului şi pe scările de incendiu cu mişcări de pisică
sălbatică.
— Deci, n-am fost văzut cu adevărat, nu-i aşa? Nici n-aş fi putut
fi. Mă aflam la mii de kilometri depărtare.
Bourne îşi lăsa întotdeauna o portiţă de scăpare.
— În acest secol al vitezei în care trăim, ce mai contează
distanţa? Orientalul făcu o pauză, apoi adăugă tăios:
— V-aţi anulat contractele pentru o perioadă de cinci zile acum
două săptămâni şi jumătate.
— Şi dacă v-aş spune că am fost la Boston la un simpozion pe
tema studiului dinastiilor Sung şi Yuan, ceva foarte obişnuit în
munca mea…
— Sunt surprins – interveni bărbatul, curtenitor – că Jason
Bourne poate oferi o asemenea scuză puerilă.
Nu vroise să meargă atunci la Boston. Simpozionul nu avea nici
o legătură cu subiectul prelegerilor lui, însă i se ceruse oficial să
participe. Cererea venise de la Washington, din partea Programului
de Schimburi Culturale prin intermediul Catedrei de Studii
Orientale a universităţii. Iisuse! Nici un amănunt nu fusese scăpat
din vedere.
— Scuză pentru ce?
— Pentru a vă fi aflat acolo unde de fapt nu aţi fost. Mulţimi
amestecându-se printre exponate, anumiţi oameni plătiţi ca să
jure că aţi fost acolo.
— E ridicol, ca să nu spun că ar fi o treabă de amator. Eu nu-i
plătesc pe alţii.
— Dumneavoastră aţi fost acela care a fost plătit.

84
 — Eu? Cum anume?
— Prin intermediul aceleaşi bănci de care v-aţi folosit şi altă
dată. La Zurich. Banca Gemeinschaft din Zurich – cea de pe
Bahnhofstrasse, desigur.
— Ciudat, n-am primit nici un extras de cont, spuse David,
ascultând atent.
— Pe vremea când eraţi Jason Bourne în Europa, nu aveaţi
nevoie de aşa ceva, deoarece deţineaţi un cont trei – zero – cel mai
secret, ceea ce în Elveţia înseamnă top – secret. Dar noi am găsit
copia unui transfer către Gemeinschaft printre hârtiile unui individ
– mort, desigur.
— Desigur. Dar nu omul pe care se presupune că l-am omorât
eu.
— Nu, bineînţeles. Ci acela a dat ordin ca individul respectiv să
fie omorât, împreună cu un lucru scump patronului meu.
— Un lucru scump e un trofeu, nu-i aşa?
— Amândouă se câştigă, domnule Bourne. Destul cu vorbăria.
Dumneavoastră sunteţi dumneavoastră. Plecaţi cât se poate de
repede şi îndreptaţi-vă spre Kowloon, la Hotelul Regent.
Înregistraţi-vă sub ce nume doriţi, dar cereţi apartamentul 6 – 9 –
0 – spuneţi că v-a fost rezervat.
— Cât se poate de convenabil. Propriile mele camere.
— Asta vă va scuti de o pierdere inutilă de timp.
— În schimb, îmi va lua ceva timp să îmi rezolv problemele aici.
— Suntem siguri că nu veţi declanşa vreo alarmă şi că veţi face
treaba cât se poate de repede. Fiţi aici până la sfârşitul săptămânii.
— Contaţi pe amândouă. Daţi-mi-o din nou pe soţia mea.
— Regret, însă nu pot.
— Pentru numele lui Dumnezeu, puteţi asculta tot ceea ce
vorbim!
— Veţi vorbi cu ea când veţi ajunge în Kowloon.
Urmă un declic repetat şi nu se mai auzi nimic pe linie în afară
de paraziţii emisiei. David închise telefonul, forţa cu care strânsese
receptorul lăsându-i un cârcel dureros între degetul mare şi
arătător. Îşi descleştă pumnul şi îşi scutură violent mâna. Se
bucura că durerea îl readucea la realitate, treptat. Apoi îşi apucă
mâna dreaptă cu cea stângă şi ţinând-o nemişcată, îşi presă
degetul mare în locul unde îl apucase cârcelul, după care, în timp
ce urmărea cum i se destind degetele, se gândea la ce trebuia să
facă, fără să piardă un singur minut cu toate acele esenţiale
lucruri neînsemnate. Trebuia să-l găsească imediat la Washington

85
pe Conklin, ticălosul care încercase să-l omoare ziua în amiaza
mare pe strada 71 din New York. Alex, beat sau treaz, nu făcea nici
o deosebire între orele zilei şi cele ale nopţii, după cum nici
operaţiunile pe care le cunoştea prea bine, nu ţineau seamă de
noapte sau de zi, fiindcă în munca lui ele nu existau. Nu exista
decât lumina tuburilor de neon din birourile care nu se închideau
niciodată. Dacă va fi nevoie, îl va strânge de gât pe Alexander
Conklin, până când sângele îi va ţâşni prin ochii ăia de şobolan; va
afla tot ceea ce va trebui să afle, fiindcă Conklin era singurul care
putea obţine informaţiile de care avea nevoie.
Webb se sculă şovăielnic de pe scaun şi, ieşind din birou, se
duse în bucătărie unde îşi turnă ceva tare, fericit că, deşi mâna
încă îi mai tremura, o făcea mult mai puţin ca înainte.
Pentru unele din sarcini putea delega pe altcineva.
Jason Bourne nu făcea asta niciodată, dar el era încă David
Webb şi se găseau câţiva oameni în universitate în care putea să
aibă deplină încredere – desigur nu spunându-le adevărul, ci o
minciună bine formulată. Când se întoarse în biroul său, la
telefon, se hotărâse deja asupra celui care-i va folosi drept
intermediar. „Intermediar” – pentru numele lui Dumnezeu! Un
cuvânt din trecut pe care credea că fusese îndreptăţit să-l uite. Dar
tânărul va face ce-i cere, iar lucrarea sa de diplomă avea să fie
notată de profesorul David Webb.
Profită de orice atu; foloseşte-te de el ca să provoci frica sau să
trezeşti mila, indiferent că e vorba de bezna cea mai adâncă sau de
lumina orbitoare.
— Alo, James? David Webb la telefon.
— Vă salut, domnule Webb. Ce-am zbârcit?
— N-ai zbârcit nimic, Jim; trebuie neapărat să te rog ceva.
Lucrurile s-au precipitat în jurul meu şi aş avea nevoie de ajutor.
Crezi că poţi să mi-l dai? Va lua ceva timp.
— Spuneţi.
— Ei bine, între noi fie vorba – şi ţi-aş fi recunoscător dacă ar
rămâne doar între noi – trebuie să lipsesc pentru o săptămână,
poate chiar două şi vreau să-i telefonez celor de sus să le sugerez
că ai putea să-mi ţii locul. Nu e nici o problemă pentru tine;
răsturnarea de la putere a lui Manchu şi acordurile chino-ruse,
care sună foarte familiar astăzi.
— 1900 până pe la 1912, spuse candidatul la diplomă stăpân pe
sine.
— Poţi să te mai uiţi peste texte. Nu uita de japonezi, de portul

86
Arthur şi de bătrânul Teddy Roosevelt; pui totul în ordine şi faci
nişte paralele, asta fac şi eu.
— Se poate. Se face. Cum rămâne pentru mâine?
— Trebuie să plec la noapte, Jim; soţia mea e deja pe drum. Ai
un creion?
— Da.
— Te rog să te duci la difuzarea presei şi la poştă şi să le spui să
păstreze totul – semnează tu tot ce trebuie. Apoi suna la agenţia
Scully în oraş şi discută cu Jack sau cu Adele. Spune-le să…
Candidatul era recrutat. Următorul telefon fu mult mai uşor
decât se aşteptase. În onoarea lui însuşi, preşedintele universităţii
dădea o recepţie la reşedinţa proprie şi era cu mult mai interesat
de discursul care îl aştepta decât la o neaşteptată sau neobişnuită
– plecare a unui profesor – asociat.
— Căutaţi-l pe domnul decan, vă rog domnule… Webb… Eu n-
am timp să mă ocup de asta acum. Eu trebuie să mă ocup de
strângerea de fonduri, fir-ar să fie!
Cu decanul nu fu chiar aşa uşor.
— David, e cumva vreo legătură cu oamenii care-ţi dădeau
târcoale săptămâna trecută? Vreau să spun, prietene, că sunt
unul dintre puţinii de aici care ştiu că ai fost implicat în nişte
afaceri foarte secrete cu cei de la Washington.
— Nimic de felul ăsta, Doug. Aia a fost o prostie de la bun
început; asta nu e. Fratele meu a fost serios accidentat, maşina lui
e complet distrusă. Trebuie neapărat să plec la Paris pentru câteva
zile, poate o săptămână. Asta e tot.
— Am fost şi eu la Paris acum doi ani. Şoferii sunt nebuni de
legat.
— Nu mai rău decât cei din Boston, Doug şi nici pe departe ca
cei din Cairo.
— Ştiu eu, cred că pot să aranjez. O săptămână nu înseamnă o
eternitate şi Johnson a lipsit aproape o lună cu pneumonia lui…
— Am aranjat deja – cu aprobarea ta, desigur. Jim Crowther,
care vrea să-şi ia diploma îmi va ţine locul. E vorba de material pe
care-l cunoaşte şi va face treabă bună.
— Oh, da. Crowther, un tânăr foarte deştept, în ciuda bărbii.
Niciodată nu am avut încredere în bărboşi, dar asta mi se trage din
anii ’60.
— Lasă-ţi barbă. Îţi va dispărea neîncrederea.
— Mă fac că n-am auzit. Dar eşti sigur că treaba asta n-are
nimic de-a face cu indivizii de la Departamentul de Stat? Trebuie

87
să-mi dai mai multe amănunte, David. Cum îl cheamă pe fratele
tău? La ce spital din Paris se află?
— Nu ştiu spitalul, dar poate Marie îl ştie; ea a plecat azi-
dimineaţă. La revedere, Doug. Îţi telefonez mâine sau poimâine.
Trebuie să ajung la aeroportul Logan din Boston.
— David?
— Da.
— De ce am senzaţia că n-ai fost complet sincer cu mine?
Webb îşi aduse aminte.
— Pentru că n-am mai fost pus niciodată în situaţia asta, spuse
el. Să cer o favoare unui prieten din pricina cuiva la care nici nu
vreau să mă gândesc.
Apoi David întrerupse convorbirea.
*
* *
Zborul de la Boston către Washington fu înnebunitor din cauza
unui profesor „fosilizat” de pedanterie care îşi avea locul în avion
alături de David. Vocea bărbatului era foarte iritantă şi cu toate că
David aproape nu dădea nici o atenţie discursului, acesta o ţinu
tot aşa până la sfârşitul călătoriei. Când aterizară la aeroportul
naţional din Washington, profesorul recunoscu adevărul.
— Am fost plicticos ştiu, dar vă rog să nu mi-o luaţi în nume de
rău. Mi-e o frică grozavă de călătoriile cu avionul şi pentru ca să
îmi mai dispară teama, vorbesc tot timpul. Penibil, nu-i aşa?
— Deloc, dar de ce n-aţi spus aşa de la început? Nu e nici o
crimă.
— Probabil din cauza fricii de ridicol.
— Îmi voi aminti de aceasta data viitoare când voi sta lângă
cineva asemeni dumneavoastră.
Webb zâmbi.
— Probabil voi putea chiar să-i fiu de folos.
— Sunteţi foarte amabil. Vă mulţumesc. Vă mulţumesc foarte
mult.
— Pentru puţin.
David îşi recuperă geamantanul de pe bandă şi ieşi din aeroport
căutând un taxi, enervat că acestea nu luau persoane singure,
neînsoţite şi insistau ca doi sau mai mulţi pasageri ce mergeau în
aceeaşi direcţie să le ocupe. Însoţitoarea sa fu o femeie, o femeie
foarte atrăgătoare ce folosea direct gesturile împreună cu nişte
priviri rugătoare. Pentru el nu avea nici un sens aşa ca îi dădu de
înţeles să nu spere în schimb îi mulţumi pentru că îl dusese

88
primul la destinaţie.
David îşi luă o cameră la hotelul Jefferson, pe strada Nr. 16,
sub o identitate falsă, inventată pe moment. Hotelul fusese ales cu
grijă; se afla la o mică distanţă de apartamentul lui Conklin,
acelaşi în care ofiţerul C.I.A. locuise aproape 20 de ani când nu era
plecat în teren. Era o adresă pe care David avusese grijă să o
obţină înainte de a părăsi Virginia – din nou instinctul, acea
neîncredere viscerală. Avea şi un număr de telefon, însă ştia că
nu-i va fi de folos; nu putea să-i telefoneze lui Conklin. Fostul
strateg şi-ar fi pregătit apărarea, mai mult mental decât fizic, iar
Webb dorea să-l ia pe nepregătite. Va apărea din senin,
revendicând o datorie care trebuia achitată.
David se uită la ceas; era douăsprezece fără zece noaptea, un
moment ca oricare altul, sau chiar mai bun decât altele. Se spălă,
îşi schimbă cămaşa şi, în cele din urmă, scoase una dintre cele
două arme demontate din geanta groasă, căptuşită cu folie
metalizată pe care o ţinuse în geamantan. Asamblă arma la loc,
testă mecanismul de tragere şi-i puse încărcătorul. Îşi întinse
mâna care ţinea arma şi o studie, satisfăcut că nu observă nici un
tremur. Cu opt ore în urmă nu ar fi crezut că poate ţine o armă în
mână, de teamă să nu se descarce. Asta însă cu opt ore în urmă,
nu acum. Acum o simţea confortabil, o bucată din el, o prelungire
a lui Jason Bourne.
Ieşi din hotel şi o apucă în jos pe strada Nr. 16, luând-o la
dreapta, la primul colţ şi studiind numerele de pe clădirile vechi,
foarte vechi, care-i aminteau de construcţiile din cărămidă din
partea estică, a oraşului New York. Era o logică curioasă în această
observaţie, ţinând seama de rolul pe care-l jucase Conklin în
proiectul Treadstone, gândi el. Casa Treadstone de pe strada 71
din Manhattan, era de cărămidă şi avea o configuraţie ciudată, cu
ferestrele de sus colorate într-o nuanţă de bleu. O vedea clar şi
auzea vocile atât de desluşit, fără să-i pătrundă cu adevărat
sensul; uzina în care se născuse Jason Bourne:
— Fă-o din nou!
— Al cui e chipul ăsta?
— Care-i este trecutul? Metodele?
— Greşit! Greşeşti! Ia-o de la capăt!
— Cine e acesta? Care este legătura cu Carlos?
— Fir-ar al dracului, gândeşte! Nu-ţi poţi permite să greşeşti.
O clădire de cărămidă. Unde se născuse celălalt ins din el, cel
de care avea atâta nevoie acum. Iată şi apartamentul lui Conklin.

89
Stătea la etajul II, cu faţa la stradă. Luminile erau aprinse; Alex
era acasă şi era treaz. Webb traversă strada, conştient de burniţa
care umpluse brusc atmosfera, făcând ca lumina felinarelor să
devină neclară, răspândindu-se în halouri dedesubtul lămpilor
tremurânde. Urcă scările şi deschise uşa micului foaier; intră şi
studie numele de pe cutiile poştale ale celor şase apartamente. Sub
fiecare era plasat un interfon cu ajutorul căruia vizitatorul se
anunţa.
Nu avea timp să inventeze ceva complicat. Dacă verdictul lui
Panov era exact, vocea lui va fi suficientă. Apăsă pe butonul de la
apartamentul lui Conklin şi aşteptă; răspunsul veni după aproape
un minut.
— Da? Cine-i acolo?
— Harry Babcock, spuse David păstrând accentul sudic al
acestuia, puţin exagerat. Trebuie neapărat să te văd, Alex.
— Harry? Ce dracu? Sigur, sigur, urcă!
Interfonul bâzâi cu o scurtă întrerupere – un deget ezitant.
David intră şi o luă la fugă pe scara strâmtă către etajul 1,
sperând să ajungă lângă uşă când Conklin va deschide. Ajunse cu
mai puţin de o secundă înainte ca Alex, cu ochii tulburi, să
deschidă uşa şi să înceapă apoi să urle. Webb se năpusti înăuntru
acoperindu-i faţa cu o mână, cu cealaltă răsucindu-i braţul şi izbi
uşa la loc, cu piciorul.
Nu-şi aducea aminte de când nu mai atacase fizic pe cineva. Ar
fi trebuit să se simtă ciudat, sau penibil, dar nu simţea nimic
deosebit. Totul era perfect normal. O, Dumnezeule!
— Am să-mi iau mâna, Alex, dar dacă îţi ridici vocea o pun la
loc. Şi nu vei scăpa cu viaţa, e clar?
David îşi îndepărtă mâna, smucind capul lui Conklin înspre el.
— Ce surpriză, spuse agentul C.I.A., tuşind şi clătinându-se
şchiopătat, de îndată ce fu eliberat. Asta cere ceva de băut.
— Presupun că ăsta îţi e regimul permanent.
— Suntem ce suntem, răspunse Conklin, apucând stângaci un
pahar gol de pe o măsuţă din faţa unei canapele largi, uzate.
Merse cu el spre un bar acoperit cu aramă sprijinit de perete,
unde stăteau aşezate într-un rând sticle identice de whisky. Fără
ingrediente, fără apă, doar o găletuşă pentru gheată; nu era un bar
pentru oaspeţi. Era pentru gazdă – metalul strălucitor indicând o
extravaganţă pe care locatarul şi-o putea permite. Restul
sufrageriei nu era din aceiaşi categorie. Barul de aramă era o
declaraţie de intenţie.

90
 — Cărui fapt – continuă Conklin, turnându-şi un pahar – îi
datorez această dubioasă plăcere? Ai refuzat să mă primeşti în
Virginia – ai jurat să mă omori, nu poţi nega asta. Aşa ai spus. Mă
omori daca intru pe uşă, asta ai spus.
— Eşti beat.
— Probabil. Dar, aşa sunt de obicei în jurul acestei ore. Vrei să
începi cu morala? N-o să aibă nici un efect, dar încearcă dacă
doreşti.
— Eşti bolnav.
— Nu, sunt beat, aşa ai spus. Mă repet cumva?
— Până la plictiseală.
— Îmi pare rău.
Conklin puse la loc sticla, luă câteva înghiţituri din pahar şi se
uită la Webb.
— N-am fost eu cel care a intrat pe uşa ta, tu ai venit la mine.
Dar presupun că asta nu contează. Ai venit aici să-ţi duci la bun
sfârşit ameninţarea, să-ţi îndeplineşti profeţia, să îndrepţi greşelile
trecutului, sau cum mai vrei să-i zici? Mă îndoiesc că umflătura
aceea destul de evidentă de sub haina ta este o sticlă de whisky.
— Nu mai am o dorinţă copleşitoare să te văd mort, dar, da, s-ar
putea să te şi ucid. Ai putea provoca dorinţa aceea foarte uşor.
— Fascinant. Cum aş putea să fac asta?
— Nedându-mi ce-mi trebuie, lucruri de care tu poţi să-mi faci
rost.
— Trebuie să ştii tu ceva ce eu nu ştiu.
— Ştiu că ţi-ai pierdut 20 de ani în operaţiuni mai mult sau mai
puţin murdare şi că le ştii ca pe buzunarele tale.
— Istorii trecute, mormăi Conklin, sorbind din băutură.
— Ce pot fi reînviate. Spre deosebire de mine, memoria ta este
intactă. A mea este limitată, a ta nu. Am nevoie de informaţii, de
răspunsuri la întrebări.
— La ce? Pentru ce?
— Mi-au răpit soţia, spuse David simplu, pe un ton limpede ca
gheaţa. Au luat-o pe Marie de lângă mine.
Conklin clipi şi pleoapele îi acoperiră ochii goi.
— Mai spune o dată. Cred că nu am auzit bine.
— Ai auzit foarte bine! Iar voi, nenorociţilor, vă ascundeţi
undeva în spatele acestui scenariu putred!
— Nu eu! N-aş îndrăzni – n-aş putea! Ce dracu’ spui acolo?
Marie a fost răpită?
— Se află acum într-un avion deasupra Pacificului. Iar eu

91
trebuie s-o urmez. Trebuie să plec în Kowloon.
— Eşti nebun! Ai înnebunit de tot!
— Ascultă-mă, Alex. Ascultă atent la tot ce-ţi spun.
Din nou cuvintele i se scurseră de pe buze, dar acum cu un
calm pe care nu fusese capabil să şi-l impună în discuţia cu Morris
Panov. Conklin, beat fiind, avea o percepţie mai acută asupra
faptelor decât cei mai treji oameni din Lumea informaţiilor secrete,
era capabil să înţeleagă şi Webb nu-şi putea permite goluri în
relatare; trebuia să fie clar de la început, din momentul când
vorbise cu Marie la telefon din sala de gimnastică şi a auzit-o,
spunând: „David, vino acasă. E aici cineva pe care trebuie să-l vezi
neapărat. Repede, iubitule!”
În timp ce el vorbea, Conklin şchiopăta clătinându-se prin
cameră până la canapea pe care se aşeză fără să-şi Ia ochii de pe
chipul lui Webb. Când David termină menţionând hotelul din
vecinătate, Alex scutură din cap şi se întinse după băutură.
— Ciudat, spuse el după un timp de tăcere şi de concentrare
intensă în care se luptase cu norii de alcool; apoi puse paharul jos
şi urmă: Este ca şi cum o schemă regizată ar fi scăpat de sub
control.
— A scăpat?
— A ieşit de sub control.
— Cum?
— Nu ştiu, continuă fostul tactician, împleticindu-se uşor,
încercând să nu amestece cuvintele. Ţi se dă un scenariu despre
care nu se ştie dacă e sau nu real, apoi ţintele se schimbă – pentru
tine, ţinta e soţia ta – şi începe jocul. Reacţiile tale sunt previzibile
dar, când pomeneşti de Meduza eşti ameninţat că dacă insişti, ai
să te arzi.
— Asta e uşor de prevăzut.
— Dar ăsta nu este modul cel mai potrivit de a racola pe cineva.
Dintr-odată, nevasta este în mijlocul acestui joc sinistru şi
Meduza, pericolul cel mai grav. Cineva a calculat greşit. Ceva a
deviat de la schemă, ceva s-a întâmplat.
— Ai ce ţi-a mai rămas din noaptea asta şi ziua de mâine pentru
a-mi da câteva răspunsuri. La ora 7 p.m. iau avionul spre Hong
Kong.
Conklin se aplecă scuturându-şi capul uşor şi, cu mâna dreaptă
tremurândă, apucă din nou paharul cu whisky.
— Ai greşit adresa, spuse el, înghiţind. Credeam că ştii, fiindcă
ai făcut-o mică aluzie la drojdie. Nu-ţi pot fi de nici un folos. Nu

92
mai sunt în actualitate, sunt aruncat la coşul de gunoi. Nimeni nu
îmi mai spune nimic şi de ce ar face-o? Sunt o epavă, Webb.
Nimeni nu vrea să mai aibă de-a face cu mine. Sunt complet izolat.
Un singur pas în plus şi voi fi beyond salvage4 – presupun că
expresia ţi-e bine întipărită în mintea aia bolnavă pe care o mai ai.
— Da, într-adevăr. „Ucideţi-l. Ştie prea multe”.
— Poate chiar vrei să mă împingi până acolo, nu-i aşa? Îndoapă-
l bine, fă-l să reînvie Meduza, ca să-l cureţe chiar ai lui.
— Tu, m-ai condamnat pe mine, spuse David, scoţându-şi
pistolul din tocul de sub haină.
— Da, am făcut-o, aprobă Conklin dând din cap şi privind
înspre armă. Pentru că îl cunoşteam pe Delta şi în ce mă privea,
totul era posibil. Te văzusem în acţiune. Dumnezeule, i-ai zburat
creierii unui om, unuia dintre ai tăi, în Tam Quan, deoarece
credeai – nu ştiai, credeai – că transmitea informaţii radio în Ho
Chu Minh! Fără acuzare, fără apărare pur şi simplu, execuţie
rapidă în junglă. S-a dovedit după aia că avuseseşi dreptate, dar la
fel de bine s-ar fi putut să fi greşit! L-ai fi putut aduce înapoi la
bază; am fi putut afla multe lucruri, dar nu, Delta nu procedase
astfel! El se conducea după propriile sale reguli. Şi, puteam foarte
uşor să cred că eşti în stare să trădezi, atunci, în Zurich!
— Nu-mi amintesc exact evenimentele de atunci din Tam Quan,
dar alţii şi le-au amintit, spuse David cu furie potolită. A trebuit să
scot – de-acolo nouă oameni – nu mai era spaţiu şi pentru al
zecelea care fie ne-ar fi încetinit mersul, fie ar fi zbughit-o,
trădându-ne poziţiile.
— Bun! Regulile tale. Eşti inventiv, iar situaţiile sunt
asemănătoare. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu apeşi pe
trăgaciul ăla odată! Ţi-am spus şi atunci în Paris s-o faci!
Respirând, Conklin se opri şi îşi ridică ochii injectaţi înspre
Webb; continuă într-o şoaptă văicăreaţă.
— Te-am îndemnat atunci şi te mai îndemn şi acum; Scoate-mă
tu din joc! N-am curajul să o fac singur.
— Am fost prieteni, Alex! ţipă David. Ai fost oaspete în casa
noastră! Ai mâncat cu noi la masă şi te-ai jucat cu copiii! Ai înotat
cu ei în râu.
Oh, Dumnezeule! Totul îi revenea din nou în minte. Imagini,
chipuri. Oh, Iisuse Christoase, chipurile, cadavrele plutind pe apă

4
Tradus mot-a-mot înseamnă „dincolo de salvare”, dar în text are
sensul de condamnat la moarte, fără şanse de scăpare.

93
printre pete de sânge. Controlează-te! Respinge totul! Chiar acum.
Acum!
— Asta s-a întâmplat cândva, în altă ţară. David. Şi apoi, cred
că nu vrei să auzi şi restul frazei.
— „Şi apoi, ea e moartă”. Nu, aş prefera să nu mai aud nimic.
— Indiferent de orice altceva, spuse Conklin răguşit, luând o
gură zdravănă de whisky, suntem amândoi nişte erudiţi, nu-i aşa?
Nu pot să te ajut cu nimic.
— Ba da, poţi. Şi o vei face!
— Las-o baltă! N-am cum!
— Sunt mulţi cei care au datorii la tine. Cere-le să şi le
plătească. Fiindcă şi eu ţi-o cer ţie.
— Îmi pare rău. Pot să apeşi pe trăgaciul ăla când doreşti, dar
dacă nu o faci, nu o să mă osândesc singur la moarte şi nici nu o
să renunţ la ce mi se cuvine, în mod legitim. Dacă îmi este permis
să rămân în viaţă, intenţionez să mă bucur de ea. Mi s-a luat
destul. Vreau câte ceva înapoi.
Ofiţerul C.I.A. se ridică de pe canapea şi traversă şchiopătând
camera îndreptându-se spre bar. Şchiopătatul său devenise mult
mai pronunţat de cât îşi amintea Webb. Piciorul drept nu era mai
mult decât un ciot implantat, târât strâmb de-a lungul podelei, cu
un efort evident dureros.
— Piciorul e mai rău, nu-i aşa? întrebă David scurt.
— O să supravieţuiesc.
— Şi vei şi muri cu el, spuse Webb ridicându-şi automatul.
Pentru că nu pot trăi fără soţia mea, iar tu nu dai doi bani. Ştii
oare ce înseamnă asta pentru mine, Alex? După tot ce ne-ai făcut
amândurora, toate minciunile, toate capcanele, asasinii plătiţi să
ne omoare.
— Pe tine! întrerupse Conklin, umplându-şi paharul şi privind
la armă. Nu pe ea!
— Omorând pe unul din noi, ne-ai fi omorât pe amândoi, dar tu
nu poţi înţelege asta.
— N-am avut norocul.
— Nu te-a lăsat autocompătimirea ta detestabilă! Nu vrei decât
să te bălăceşti în ea de unul singur şi laşi alcoolul să gândească în
locul tău. „Fără mina aia blestemată ar fi fost Directorul sau
Călugărul sau Vulpea Cenuşie – agentul Angleton al anilor ’80”.
Eşti patetic. Îţi ai viaţa ta, mintea ta.
— Iisuse, ia-mi-le! Trage! Apasă pe trăgaciul ăla blestemat dar
lasă-mi şi mie ceva! Conklin sorbi dintr-o înghiţitură toată

94
băutura; urmă o tuse încărcată, violentă, prelungită. După ce-i
trecu spasmul, îşi îndreptă din nou privirea spre David, cu ochii
umezi şi venele umflate.
— Crezi că nu aş încerca să te ajut, dacă aş putea,
nemernicule? şopti el răguşit. Crezi că-mi convine existenţa asta
raţională în care mă complac? Tu eşti cel greu de cap, tu eşti cel
încăpăţânat, David. Nu înţelegi, nu-i aşa?
Agentul C.I.A. ţinea paharul în faţa lui cu două degete. Îl lăsă să
cadă pe podeaua tare de lemn. Paharul se sparse, cioburile se
răspândiră în toate direcţiile. Apoi spuse, cu voce ascuţită, în timp
ce dedesubtul ochilor înlăcrimaţi, un zâmbet trist îi apăru în colţul
buzelor.
— N-aş mai suporta un alt eşec, prietene. Şi aş da greş crede-
mă. V-aş omorî pe amândoi şi nu cred că aş mai putea trăi după
aceea.
Webb lăsă arma în jos.
— Cu ceea ce ai în cap şi cu ceea ce ai învăţat, nu. În orice caz,
îmi voi încerca şansele; opţiunile îmi sunt limitate şi eu te aleg pe
tine. Ca să fiu sincer, nici nu cunosc pe altcineva. Deasemeni am
câteva idei, poate chiar un plan, dar trebuie neapărat pus la punct
cât mai repede.
— A, da? Conklin se sprijini de bar căutându-şi echilibrul.
— Pot să fac o cafea, Alex?

95
 CAPITOLUL 7
Cafeaua fără zahăr îl trezi pe Conklin, dar şi mai tare îl trezi
încrederea lui David în el. Fostul Jason Bourne privea cu respect
darurile fostului lui duşman de moarte şi i-o şi spusese. Au
discutat până la patru dimineaţa, punând la punct amănuntele
unei strategii, bazându-se pe fapte concrete, dar trecând mult mai
departe. În timp ce efectul alcoolului scădea, creierul lui Conklin
începu să lucreze, dând formă planului vag al lui David. Percepu
fundamentul solid al abordării lui Webb şi îi dădu o formă.
— Ceea ce mi-ai povestit descrie o situaţie de criză bazată pe
răpirea Mariei, care apoi a scăpat de sub control. Dar, precum ai
spus, trebuie să acţionăm foarte repede, lovind dur fără nici un fel
de ezitare.
— Foloseşte întregul adevăr mai întâi, întrerupse Webb, iute.
Am dat buzna aici ameninţând că te voi ucide. Am adus acuzaţii
bazate pe lucruri care s-au întâmplat – pornind de la scenariul lui
McAllister şi până la declaraţia lui Babcock care a spus că vor
trimite o echipă specială să mă găsească şi vocea aceea de gheaţă,
cu accent englezesc, care mi-a spus, să nu mai pomenesc de
Meduza, sau mă vor declara nebun şi mă vor trimite într-un
ospiciu. Nimic din toate acestea nu poate fi negat. S-au întâmplat
şi am de gând să dau în vileag totul, inclusiv Meduza.
— Atunci ne bălăcim într-o mare de minciuni, spuse Conklin,
turnându-şi puţină cafea. O fisură a unui scenariu, atât de bine
pus la punct, care pune orice şi pe oricine într-o situaţie diametral
opusă celei reale.
— Ca de pildă?
— Nu ştiu încă. Trebuie să ne gândim. Trebuie să fie ceva total
neaşteptat, ceva care îi va încurca pe strategi, oricine ar fi aceştia,
pentru că intuiţia îmi spune că undeva au pierdut controlul. Şi,
dacă am dreptate, unul dintre ei va trebui să ia legătura cu
altcineva.
— Atunci, deschide-ţi agenda, insistă David. Întoarce-o pe faţă
şi pe dos până găseşti cinci sau şase oameni care ar putea fi la
curent cu situaţia.
— Asta ar putea lua ore, chiar zile întregi obiectă agentul C.I.A.
Baricadele sunt ridicate şi ar trebui să fac cumva să le ocolesc. N-

96
avem timp pentru aşa ceva, tu nu ai timp.
— Trebuie să am timp! Începe acum!
— Există o cale mai bună, replică Alex. Panov ţi-a sugerat-o.
— Mo?
— Da. Înregistrările telefonice făcute la Departamentul de Stat,
imprimările oficiale.
— Imprimările? Webb uitase de ele, Conklin nu. În ce fel?
— Acolo este punctul de unde au început să-ţi creeze un nou
dosar. Voi găsi o altă versiune la cele spuse de tine, o variantă care
va smulge unele răspunsuri de la cineva anume. Aceasta dacă am
dreptate, dacă scenariul a deviat de la schema originară.
Imprimările sunt numai un instrument, ele indică, nu confirmă
realitatea. Însă personalul, responsabil pentru ele, va trebui să
reacţioneze dacă află că cineva a pătruns în reţea. Vor face treaba
în locul nostru. Dar avem nevoie de o minciună.
— Alex, spuse David, aplecându-se pe scaunul din faţa
canapelei uzate, cu câteva momente în urmă ai folosit termenul
„fisură”.
— Înseamnă pur şi simplu o scindare a scenariului, o rupere în
şablonul existent.
— Ştiu ce înseamnă, dar vreau să vorbesc de termenul propriu
aici. Nu scindare, ci „scăpare”. Au spus că sunt un caz patologic,
că sunt schizofrenic – aceasta înseamnă că am închipuiri, că
uneori spun adevărul iar alteori nu şi nu sunt capabil să fac
diferenţa între el şi minciună.
— Da, aşa au spus, aprobă Conklin. Unii dintre ei s-ar putea
să-şi creadă. Ei şi?
— De ce să nu speculăm acest avantaj, necunoscut lor? Să
anunţăm că Marie „a scăpat”. Că a luat deja legătura cu mine şi
suntem pe cale de a ne întâlni.
Alex se încruntă, apoi încet deschise larg ochii, cutele îi
dispărură.
— Perfect, spuse el încet. Dumnezeule, e perfect! Confuzia se va
răspândi ca o flacără într-o căpiţă de fân. Într-o operaţiune secretă
de acest gen numai două sau trei persoane cunosc toate detaliile.
Celorlalţi nu li se spune nimic. Iisuse, îţi dai seama? O răpire
aprobată oficial? S-ar putea ca unii, acolo sus, chiar să intre în
panică, să se ciocnească unii de alţii, încercând să-şi salveze pieile.
Foarte bine gândit, domnule Bourne.
Destul de ciudat pe Webb nu-l deranja remarca, o acceptă
automat.

97
 — Ascultă, spuse el, sculându-se. Suntem amândoi epuizaţi.
Ştim acum încotro mergem, aşa că hai să tragem un pui de somn
şi mai recapitulăm mâine dimineaţă. Şi tu şi eu am învăţat de-a
lungul anilor diferenţa dintre un pui de somn şi nimic.
— Te întorci la hotel? întrebă Conklin.
— Nici gând, replică David, uitându-se în jos la faţa palidă,
trasă a agentului C.I.A. Îmi trebuie doar o pătură. Mă aşez chiar
aici jos, în faţa barului.
— Ar fi trebuit să înveţi, de asemenea, când să nu te îngrijorezi
de unele lucruri, spuse Alex, ridicându-se de pe canapea şi
şchiopătând către un dulap de lângă micul foaier.
— Dacă acesta va fi cântecul meu de lebădă – într-un fel sau
altul – îl voi cânta cum ştiu mai bine.
Conklin se întoarse aducând o pătură şi o pernă, luate de pe un
raft al dulapului.
— Presupun că asta se cheamă premoniţie, dar ştii ce am făcut
aseară după ce m-am întors de la lucru?
— Bineînţeles. Printre altele am observat un pahar spart pe
parchet.
— Nu, vreau să spun înainte de asta.
— Ce?
— M-am oprit la un magazin şi am cumpărat o tonă de
mâncare. Friptură, ouă, lapte, chiar şi cleiul ăla care-l numesc ei
fulgi de ovăz. Vreau să spun, eu nu fac niciodată aşa ceva.
— Erai înfometat rău. Se întâmplă.
— Când mi se întâmplă, merg la restaurant.
— La ce încerci să ajungi?
— Culcă-te; canapeaua este destul de încăpătoare. Eu mă duc
să mănânc. Vreau să mai gândesc la ce avem de făcut. O să-mi fac
o friptură, poate şi câteva ouă.
— Ai nevoie de somn.
— Două ore, două ore şi jumătate îmi ajung. Pe urmă o să
mănânc nişte fulgi de ovăz.
*
* *
Alexander Conklin mergea de-a lungul coridorului de la etajul
patru al Departamentului de Stat, reducându-şi şchiopătatul prin
pură voinţă, dar sporindu-şi durerile. Ştia ce se întâmplase: avea o
problemă pe care dorea foarte mult să o rezolve corect, chiar
strălucit, dacă acest termen mai avea vreo însemnătate pentru el.
Alex îşi dădu seama că lunile întregi în care îşi torturase şi trup şi

98
spirit nu puteau fi uitate în câteva ore, dar ceva din lăuntrul lui îi
putea fi de ajutor. Era simţul său autoritar, împletit cu o mânie
îndreptăţită. Iisuse, ce ironie a soartei! Cu doar un an în urmă
voise să-l distrugă pe omul pe care îl numeau Jason Bourne; acum
totul se transformase într-o obsesie bruscă, crescândă, de a-l ajuta
pe David Webb, deoarece greşise încercând să-l ucidă pe Jason
Bourne. Aceasta ar putea fi condamnarea lui la moarte dar era un
risc pe care era normal să şi-l asume. Poate simţul etic nu produce
întotdeauna laşitate. Poate uneori, îl face pe om să se împace mai
bine cu sine însuşi.
Şi să arate mai bine, consideră el. Se forţase să meargă mai
mult decât ar fi trebuit, lăsând vântul rece al toamnei de pe străzi
să-i aducă în obraji o culoare pe care nu o mai avusese de ani.
Combinată cu un bărbierit îngrijit şi un costum cu dungi subţiri,
bine călcat, pe care nu-l mai purtase de luni întregi, mai seamănă
foarte puţin cu cel pe care îl găsise Webb în seara trecută. Restul
era actorie, ştia, în timp ce se apropia de uşile duble, sacrosancte,
ale şefului Securităţii interne din Departamentul de Stat.
Pierdu puţin timp cu formalităţile necesare şi chiar şi mai puţin
cu conversaţia banală la cererea lui Conklin – a se citi la ordinul
Agenţiei – secretarul părăsi încăperea şi-l lăsă faţă în faţă cu un
fost general de brigadă al Corpului 2 de Armată care conducea
acum serviciul de securitate internă. Alex luă iniţiativa încă de la
primele cuvinte.
— Nu mă aflu aici într-o misiune diplomatică, domnule general
– bănuiesc că sunteţi general, nu-i aşa?
— Da, mi se recunoaşte încă acest grad.
— Deci, nu intenţionez s-o iau pe ocolite, mă înţelegeţi?
— Ce înţeleg e că începi să nu-mi prea fii simpatic.
— Acest lucru, spuse Conklin, este ultimul care mă interesează.
Ceea ce mă interesează, în schimb, este un om pe nume David
Webb.
— Ce-i cu el?
— Cu el? Faptul că îi recunoaşteţi numele aşa de uşor nu este
deloc de bun augur. Ce se întâmplă aici, „generale”?
— Poate doreşti şi un megafon, sperietoare? spuse acesta scurt.
— Doresc răspunsuri, caporal – fiindcă asta sunteţi toţi pentru
noi.
— Scuteşte-mă, Conklin! Când te-ai anunţat cu aşa-zisa ta
urgenţă şi cu verificarea telefonică, mi-am făcut şi eu verificările
mele. Acea renumită reputaţie a dumitale este foarte şubredă în

99
prezent şi folosesc termenul la propriu. Eşti un beţivan, o fantomă.
Nu se face nici un secret din asta. Aşa că ai mai puţin de un minut
să spui ce vrei, înainte să te dau afară. Alege: liftul sau fereastra.
Alex luase în considerare posibilitatea că ştirea despre beţiile lui
să fi fost „telegrafiată”. Privi drept la şeful securităţii interne şi-i
vorbi linişti, oarecum înţelegător.
— Generale, voi răspunde acestei acuzaţii cu o singură frază, iar
dacă vreodată va ajunge la cine trebuie, voi şti de unde provine şi
va şti şi Agenţia.
Conklin făcu o pauză, aţintindu-l cu o privire limpede
pătrunzătoare.
— Imaginea noastră este, adesea, aşa cum vrem noi să fie, din
motive despre care nu putem discuta. Sunt sigur că înţelegeţi ce
vreau să spun.
Cel de la Departamentul de Stat păru că aprobă fără voie cele
spuse de Alex:
— Dumnezeule! spuse el moale. Şi noi dădeam referinţe proaste
celor care erau trimişi la Berlin.
— Deseori la sugestia noastră, aprobă Conklin, dând din cap. Şi
cu asta am încheiat subiectul.
— Da, da, desigur. Nu eram la curent, dar pot să-ţi spun că
imaginea e foarte veridică. Unul dintre directorii voştri mi-a spus
că numai respiraţia ta, de partea cealaltă a camerei ar fi suficientă
să mă ameţească.
— Nici nu vreau să aflu cine este acest om, generale, pentru că
i-aş râde în faţă. Adevărul e că nu beau. Să ne întoarcem la David
Webb, adăugă el scurt.
— Care vă este nedumerirea?
— Nedumerirea? Este vorba de viaţa mea! Ceva se petrece aici şi
vreau să ştiu ce! Ticălosul a dat buzna ieri seară în apartamentul
meu şi m-a ameninţat că mă omoară. A făcut câteva acuzaţii
numind oameni de ai voştri ca Harry Babcock, Samuel Teasdale şi
William Lanier. Am verificat: fac parte din divizia voastră secretă şi
sunt încă activi. Ce dracu’ le-a venit? Unul a lăsat să se înţeleagă
că veţi trimite o echipa specială de execuţie după el! Ce fel de
limbaj e ăsta? Altul i-a spus să se întoarcă la spital – a fost în
două spitale, chiar şi în clinica noastră privată din Virginia – noi
toţi l-am dus acolo şi a ieşit cu diagnosticul de om sănătos! Pe
deasupra ştie şi câteva lucruri pe care nu ne-ar plăcea să le auzim
spuse în gura mare. Dar omul ăsta e gata să izbucnească din
cauza unui lucru pe care l-aţi făcut voi, sau l-aţi lăsat să se

100
întâmple! Sau aţi închis ochii ăia blestemaţi, pentru ca să se
întâmple! Pretinde că are dovada că v-aţi băgat din nou în viaţa lui
şi i-aţi întors-o din nou pe dos:
— Ce dovadă? întrebă generalul buimăcit.
— A vorbit cu nevastă-sa, spuse Conklin, dintr-odată monoton.
— Şi?
— A fost luată de acasă de către doi bărbaţi care au drogat-o şi
au suit-o într-un avion particular. Şi dusă pe coasta de est.
— Vrei să spui că a fost răpită?
— Chiar aşa. Şi ceea ce ar trebui să vă dea de gândit este că i-a
auzit pe cei doi vorbind cu pilotul şi că a înţeles că întreaga afacere
murdară are ceva de-a face cu Departamentul de Stat pentru
motive necunoscute încă – dar a fost menţionat numele lui
McAllister. Spre lămurirea dumneavoastră, acesta este unul dintre
subsecretarii secţiei pentru problemele Orientului îndepărtat.
— E o adevărată nebunie!
— Vă spun eu că este mai mult decât atâta. Femeia a reuşit să
scape în timpul unei pauze de realimentare la San Francisco. De
acolo l-a sunat pe Webb. Între timp mai bine v-aţi pregăti câteva
răspunsuri solide, dacă nu puteţi dovedi că e nebun şi că şi-a
omorât nevasta – ceea ce sper că puteţi – şi că n-a fost la mijloc
nici o răpire – ceea ce sper din tot sufletul că n-a fost.
— Acest om nu este sănătos psihic! izbucni şeful securităţii
interne din Departamentul de Stat. Am citit acele dactilograme! A
trebuit, a mai sunat cineva aseară în legătură cu el. Nu mă
întrebaţi cine, nu vă pot spune.
— Dar ce dracu’ se petrece? întrebă Conklin aplecându-se peste
birou cu mâinile sprijinite pe marginea lui, nu numai de dragul
efectului ci şi ca să se sprijine.
— Este paranoic, ce pot să spun? Inventează lucruri şi le crede!
— Asta nu este ceea ce au spus doctorii însărcinaţi de guvern
spuse Conklin rece. Se întâmplă, să ştiu câte ceva despre asta.
— Eu nu, fir-ar al dracului!
— Şi probabil nu veţi şti niciodată, aprobă Alex. Dar, ca
membru supravieţuitor al operaţiunii Treadstone, puteţi găsi pe
cineva care să-mi poată da nişte informaţii exacte pentru a mă
linişti. Cineva a deschis o cutie cu maimuţe, pe care vreau să o
închidem la loc.
Conklin scoase un carnet şi un pix; scrise pe el un număr,
rupse pagina şi o puse pe birou.
— Acesta este un telefon neinterceptat; o depistare eventuală v-

101
ar putea indica numai o adresă falsă. Continuă el, cu privirea
aspră şi vocea fermă pe care tremurul uşor nu făcuse decât să o
facă să fie mai ameninţătoare. Folosirea lui se va face numai între
orele trei şi patru azi după-amiază şi atât. Găsiţi pe cineva care să
ia legătura cu mine. Nu mă interesează cine este sau cum faceţi.
Poate că va fi necesar să vă întruniţi într-una din celebrele voastre
conferinţe politice, dar doresc răspunsuri – dorim răspunsuri!
— Puteţi să vă înşelaţi toţi, ştiţi bine!
— Sper că da. Dar dacă nu, voi cei de aici va trebui să fiţi
pregătiţi – serios de tot – pentru că aţi păşit pe un teritoriu
interzis.
*
* *
David era mulţumit că trebuiau rezolvate atâtea lucruri. Fără
ele ar fi putut să se scufunde într-o amorţeală totală, să paralizeze
din pricina încordării de a şti prea multe şi în acelaşi timp prea
puţine. După ce plecase Conklin spre Langley, se întoarse la hotel
şi începuse inevitabilele liste. Listele îl calmau, ele reprezentau
preliminariile unor activităţi necesare şi îl forţau să se concentreze
asupra unor anumite probleme specifice în loc să se gândească la
cauzele lor. Dacă se gândea prea mult la ele mintea avea să-i fie
schilodită, la fel ca piciorul lui Conklin. Nici la Alex nu se putea
gândi – existau prea multe posibilităţi şi imposibilităţi. Nici nu-i
putea telefona fostului său duşman de moarte. Conklin era un tip
conştiincios: era într-adevăr cel mai bun. Fostul strateg plănuia
fiecare etapă a unei operaţiuni şi implicit efectele ei ulterioare.
Prima lui decizie fu că imediat ce va fi vorbit cu şeful securităţii
interne din Departamentul de Stat, telefonul respectiv nu mai
trebuia folosit, iar celelalte două vor fi neîndoielnic puse sub
urmărire: cel din apartamentul său şi cel de la Langley. De aceea,
pentru a evita orice necazuri, nu intenţionase să se întoarcă la
birou.
Avea să se întâlnească cu David la aeroport, cu o jumătate de
oră înainte de plecarea avionului spre Hong Kong.
— Crezi că ai ajuns aici fără să te fi urmărit cineva? îl întrebă
Webb. Nu sunt prea sigur. Ai fost programat; cine mânuieşte
claviatura controlează toate datele.
— Vrei, te rog, să vorbeşti englezeşte? Sau măcar chinezeşte. Mă
descurc cu amândouă, dar cu păsăreasca asta nu.
— Poate ţi-au pus un microfon sub pat.
Nu aveau să se mai întâlnească până în sala de aşteptare a

102
aeroportului Dulles. De aceea David stătea acum în faţa unei
caserii dintr-o marochinărie de pe Wyoming Avenue. Îşi cumpără o
geantă mare în locul geamantanului; nu-şi luase cu el prea multe
lucruri. Îi reveneau multe în minte, între care şi riscul la care se
supunea aşteptându-şi bagajele într-un aeroport şi, fiindcă
anonimatul unui zbor la clasa a doua era preferabil, nu-şi putea
permite un bagaj prea voluminos luat cu el în avion. Îşi va
cumpără acolo unde se va afla, iar asta înseamnă să aibă o mare
sumă de bani pentru orice eventualitate. Acest fapt îi determină
următoarea oprire la o bancă de pe strada Nr. 14.
Cu un an în urmă atunci când doctorii însărcinaţi de guvern îl
consultau în legătură cu amnezia sa, Marie, retrăsese rapid şi fără
prea multă zarvă fondurile pe care David le lăsase în banca
Gemeinschaft din Zurich, precum şi pe acelea transferate la Paris
de Jason Bourne. Apoi trimisese banii în Insulele Cayman, unde
cunoştea un bancher canadian şi stabilise un cont (secret). Ţinând
seama de ceea ce Washigtonul îi făcuse vieţii fiindcă refuzaseră să-
i asculte strigătele disperate de ajutor – guvernul scăpase ieftin.
Dacă David s-ar fi decis să ceară despăgubiri – ceea ce încă nu
era exclus – orice procuror care ar fi deschis procesul ar fi cerut
daune de peste 10 milioane de dolari, nu numai cinci, câte existau
în băncile din Zurich şi Paris, luate la un loc.
Ea îşi exprimase cu glas răspicat gândurile privitoare la aceste
compensări legale într-o discuţie cu un director extrem de agitat
din C.I.A. nici nu discutase despre fondurile lipsă, dar îşi expuse
părerea că, din experienţa profesională proprie în domeniul
financiar, era îngrozită să afle că banii contribuabililor americani
fuseseră protejaţi atât de slab. Această critică fusese făcută cu o
voce mirată şi inocentă, în timp ce privirea comunica altceva.
Femeia era şi inteligentă şi profund motivată iar mesajul fu
receptat imediat. Astfel, oameni mai înţelepţi şi mai precauţi îşi
dădură seama de logica speculaţiilor sale şi cedară. Fondurile au
fost astfel socotite drept cheltuieli pentru strategii secrete.
De fiecare dată când aveau nevoie de bani – o călătorie, o
maşină, casa – Marie sau David luau legătura cu bancherul aflat
în insulele Cayman şi acesta trimitea telegrafic fondurile cerute la
oricare din cele şaizeci de sucursale din Europa, Statele Unite,
Insulele Pacificului şi Orientul îndepărtat, cu excepţia Insulelor
Filipine.
De la un telefon public de pe Wyoming Avenue, Webb formă
numărul bancherului, uimindu-l puţin pe acesta cu suma de bani

103
de care avea nevoie imediat şi cu cealaltă, pe care o dorea
disponibilă în Hong Kong. Convorbirea telefonică costă mai puţin
de opt dolari, iar banii pe care îi ceruse însumau peste jumătate de
milion..
— Presupun că înţeleaptă mea prietenă Marie, e de acord, nu-i
aşa?
— Ea a fost cea care m-a rugat să iau legătura cu
dumneavoastră. A spus că nu-şi poate permite să piardă timpul cu
fleacuri.
— Ce bine o recunosc! Băncile pe care le vei folosi sunt…
*
* *
Webb intră pe uşile de sticlă groasă ale băncii de pe strada Nr.
14, petrecu 20 de minute iritante cu un vice-preşedinte care
exagera prin amabilitate şi plecă cu 50.000 dolari – patruzeci în
bancnote de 500, restul mărunţiş.
Apoi opri un taxi care-l duse până în faţa unui apartament aflat
în nord-vestul Washingtonului, la locuinţa unui bărbat pe care-l
cunoscuse pe când era Jason Bourne – un bărbat care fusese de
mare folos organizaţiei Treadstone 71. Omul, un negru cu părul
argintiu fusese şofer de taxi până în ziua când un pasager îşi
uitase un aparat de fotografiat marca Hasselblad în maşina Iui şi
nu-l mai revendicase niciodată. Asta se întâmplase cu ani în urmă
şi timp de câţiva ani, taximetristul experimentase, găsindu-şi
vocaţia adevărată. Era un geniu al „modificărilor”, specializat în
paşapoarte, carnete de conducere cu fotografii şi acte de identitate,
pentru cei aflaţi în conflict cu legea, în general pentru delicte
minore.
David nu-şi amintise de el, dar sub hipnoza lui Panov îi rostise
numele – Cactus, oricât ar fi părut de ciudat. Apoi Mo îl adusese
pe fotograf în Virginia să ajute la recuperarea memoriei lui Webb.
La prima sa vizită, privirea bătrânului negru fu plină de afecţiune
şi îngrijorare. Cu toate că îi era incomod, îi ceruse voie lui Panov
să-l viziteze pe David o dată pe săptămână.
— De ce, Cactus?
— E un om necăjit, domnule Panov. Am văzut asta şi în urmă
cu câţiva ani atunci când l-am cunoscut. E ceva care lipseşte în el,
dar, cu toate acestea, e un om bun la suflet. Eu pot să comunic cu
el. Îmi place mult.
— Vino când doreşti, Cactus şi las-o mai moale cu „domnule
Panov”. Lasă-mi mie privilegiul ăsta, domnule.

104
 Webb coborî din taxi, cerându-i şoferului să aştepte. Acesta
refuză. David îi lăsă un bacşiş minim, apoi se îndreptă pe poteca
pavată cu dale spre vechea casă. Într-un fel, acesta îi reamintea de
casa lui din Maine, spaţioasă, fragilă, având nevoie de reparaţii.
Împreună cu Marie, deciseseră să cumpere o alta pe plajă la
sfârşitul anului; un profesor asociat, proaspăt sosit, care se muta
în cartierul rezidenţial încă de la început ar fi bătut la ochi. Sună.
Uşa se deschise şi Cactus, mijindu-şi ochii sub cozorocul verde,
îl salută, de parcă se văzuseră cu câteva zile înainte.
— Ai maşina asigurată, David?
— N-am nici maşină, nici taxi – n-a vrut să aştepte.
— Trebuie să fi auzit toate zvonurile neîntemeiate răspândite de
presa fascistă. Eu am deja trei mitraliere la ferestre. Intră, mi-a
fost dor de tine. De ce nu mi-ai dat un telefon că vii?
— Numărul tău nu e în cartea de telefon.
— Trebuie să fi fost o scăpare.
Cei doi conversară în bucătărie câteva minute, timp suficient
pentru ca specialistul fotografic să-şi dea seama că Webb era
grăbit. Bătrânul îl conduse pe David în studioul său, puse cele trei
paşapoarte ale lui Webb sub o lampă înclinată pentru a le inspecta
mai îndeaproape, apoi îşi pofti clientul să se aşeze în faţa unui
aparat de fotografiat cu obiectivul descoperit.
— Îţi voi face părul cenuşiu deschis, nu aşa de blond cum îl
aveai atunci la Paris. Nuanţa asta de cenuşiu deschis se schimbă
în lumina şi putem folosi aceeaşi poză pe fiecare dintre aceste
paşapoarte drăgălaşe cu diferenţe considerabile între ele,
bineînţeles faţa rămânând aceeaşi. Sprâncenele lasă-le, ţi le fac eu
după aceea.
— Şi ochii? întrebă David.
— Nu e timp pentru lentilele alea de contact fanteziste pe care ţi
le-au dat atunci, dar ne descurcăm şi fără. Ochelari cu lentile
obişnuite, cu câteva prisme colorate puse la locul potrivit. Poţi să
ai ochii albaştri, căprui, negri, ca tăciunele orice culoare doreşti.
— Toate trei, spuse Webb.
— Asta vine ceva mai scump, David şi numai în bani gheaţă.
— Am bani la mine.
— Nu mai spune şi altora.
— Acum părul. Cine mi-l aranjează?
— Tot pe strada asta. O asociată de a mea, proprietara unui
salon de cosmetică, până când poliţia i-a cotrobăit prin camerele
de la etaj. Lucrează bine. Vino, te conduc.

105
 O oră mai târziu, Webb ieşea de sub o cască într-o încăpere
mică, bine luminată, apoi îşi privi chipul într-o oglindă. Proprietara
ciudatului salon, o negresă scundă, cu păr cenuşiu, coafat şi un
ochi expert, veni alături de el.
— Sunteţi dumneavoastră, dar parcă nu mai sunteţi
dumneavoastră, spuse ea, dând din cap întâi aprobator, apoi ca
negaţie. Bună treabă am făcut, trebuie să recunosc.
Chiar aşa, gândi David, uitându-se în oglindă. Părul său închis
la culoare nu numai că devenise cu mult mai deschis, dar se
potrivea cu tonurile feţei. De asemenea, părul arăta mai fin,
dându-i un aer îngrijit dar sportiv, ca bătut de vânt, cum spuneau
reclamele. Omul care se privea era deopotrivă el însuşi şi altcineva
care îi semăna foarte bine.
— Sunt de acord, spuse Webb. E foarte bine. Cât face?
— Trei sute de dolari, replică femeia simplu. În care intră şi
preţul, a cinci doze de şampon făcut de mine, cu tot cu
instrucţiuni, plus cele mai bune sigilate buze din Washington.
Primele te ţin vreo două luni, cele din urmă toată viaţa.
— Sunteţi o femeie minunată. David căută în portofel, numără
bancnotele şi i le dădu.
— Cactus a spus că îl suni când suntem gata.
— Nu-i nevoie. E deja în salonaş.
— În salonaş?
— A, e doar un fel de hol cu o canapea şi un lampadar, dar mie
îmi place să-i spun salonaş. Sună frumos, nu-i aşa?
Şedinţa de fotografie se derulă rapid, întreruptă doar de
refacerea sprâncenelor lui Webb de către Cactus cu o periuţă de
dinţi şi un spray pentru cele trei fotografii separate, însoţită de
schimbarea cămăşilor şi a hainelor – Cactus avea o garderobă
demnă de un teatru – în final, două perechi de ochelari, una cu
rame de baga iar cealaltă cu rame metalice îi schimbară culoarea
ochilor căprui în albaştri şi respectiv negri pentru două din
paşapoarte. Specialistul potrivi fotografiile la locul lor, apoi, sub o
lupă mare, puternică, imită cu îndemânare perforaţiile originale ale
Departamentului de Stat cu ajutorul unei unelte din arsenalul
propriu. Când treaba fu gata, îi înmâna lui David cele trei
paşapoarte la control.
— Nici un vameş din lume n-o să descopere ceva la ele, spuse
Cactus încrezător.
— Arată mai adevărate decât înainte.
— Le-am curăţat. Adică le-am făcut câteva îndoituri că să pară

106
mai vechi.
— Grozavă treabă, prietene. Cât îţi datorez?
— Drace, nu ştiu. A fost cam uşor.
— Cât, Cactus?
— Cât te aranjează? Nu cred că Statul te plăteşte prea bine, nu?
— Mă descurc binişor, mulţumesc.
— Cinci sute e de ajuns.
— Poţi să-mi chemi un taxi, te rog?
— Ar lua prea mult timp şi nu ştiu dacă vine cineva până aici.
Nepotul meu te aşteaptă; te va duce unde vrei. E ca mine, nu pune
întrebări. Vino, văd că eşti grăbit, David. Te conduc până la uşă.
— Mulţumesc mult. Las banii aici pe tejghea.
— Bine.
Scoţându-şi banii din portofel, cu spatele la Cactus, Webb
numără şase bancnote de câte 500 dolari pe care le lăsă în cel mai
întunecat colţ al studioului. La 1.000 de dolari bucata,
paşapoartele erau un chilipir, dar lăsând mai mult şi-ar fi jignit
prietenul.
Se întoarse la hotel, dar coborî din maşină la câteva blocuri
depărtare; în mijlocul unei intersecţii aglomerate, astfel că nepotul
lui Cactus să nu fie implicat. Tânărul era student în drept la
Universitatea Americană şi deşi, evident, îşi adora bunicul, la fel de
evident era că se temea de amestecul în afacerile bătrânului.
— Mă dau jos aici, spuse David în plin trafic.
— Mulţumesc, răspunse tânărul negru cu voce plăcută şi
calmă, dar cu uşurare în ochii inteligenţi. Vă sunt recunoscător.
Webb îl privi.
— De ce ai făcut-o? Vreau să spun, ca viitor avocat, ar trebui să
te ţii cât mai departe de Cactus.
— Aşa şi fac de obicei. Dar este un om nemaipomenit care a
făcut multe pentru mine. Şi mi-a spus odată ceva. Mi-a spus că va
fi un privilegiu pentru mine să vă întâlnesc şi că, poate, peste ani,
îmi va povesti cine a fost străinul care s-a urcat în maşina mea.
— Sper că pot reveni cât mai curând şi să-ţi povestesc eu
însumi. Nu reprezint nimic special pentru nimeni, dar povestea ar
putea sfârşi în manualele de drept. La revedere.
Întors în camera de hotel, David se confruntă cu o ultima listă
care nu se cerea scrisă; o ştia pe dinafară. Trebuia să-şi aleagă
puţină îmbrăcăminte pe care o va lua cu el şi să se debaraseze de
rest, inclusiv de cele două pistoale automate pe care le adusese din
Maine în furia care-l copleşise. Una era să demontezi şi să înfăşori

107
în foiţă metalică părţile unei arme pentru a fi puse în geamantan şi
complet altceva să treci arme prin punctele de control vamal. Ar fi
imediat depistate, după care el ar fi arestat. Trebuia să le distrugă
mecanismele de tragere şi să le arunce într-un canal. Îşi va
cumpăra o armă cândva ajunge în Hong Kong, nu era o achiziţie
dificilă.
Mai era un ultim lucru pe care trebuia să-l facă, un lucru dificil
şi dureros. Trebuia să se aşeze şi să-şi amintească tot ce spusese
Edward McAllister în seara aceea în Maine – absolut tot ce
discutaseră şi, în special cuvintele Mariei. Ceva era ascuns undeva
în acea discuţie extrem de încărcată de revelaţii şi confruntări,
ceva carei scăpase – şi continua încă să-i scape.
Se uită la ceas. Era ora 3:37; ziua trecuse rapid, agitată.
Trebuia să se ţină tare! O, Dumnezeule, Marie! Unde eşti?
*
* *
Conklin puse jos paharul cu apă minerală pe tejgheaua
murdară şi zgâriată a unui local prăpădit de pe strada nr. 9.
Devenise un client obişnuit al acestui local pentru simplu motiv că
nimeni din cercul său profesional şi ce-i mai rămăsese din cel de
prieteni n-ar fi îndrăznit să intre pe uşa murdară de sticlă. Aceasta
îi dădea un oarecare grad de libertate: Ceilalţi clienţi îi
acceptaseră, şchiopul care îşi desfăcea întotdeauna cravata în clipa
în care intra pe uşă, şchiopătând spre un taburet din fundul
barului. Şi de fiecare dată îl aştepta paharul plin cu whisky. De
asemenea barmanul proprietar nu avea nici o obiecţie ca Alex să
primească telefoane în cabina telefonică străveche aflată lângă
peretele din spate. Era „telefonul lui steril”, ce nu putea fi
interceptat şi care suna în momentul de faţă. Târşâindu-şi piciorul
pe podea, Conklin intră în cabină şi trase uşa după el. Ridică
receptorul.
— Da? spuse el.
— Treadstone? întrebă o voce ciudată de bărbat.
— Am fost acolo. Şi tu?
— Nu, n-am fost, dar am acces la dosar şi ştiu întreaga poveste.
Vocea! gândi Alex. Cum o descrisese Webb? Anglicizată?
Jumătate englezească, jumătate americană, rafinată, în orice caz
neobişnuită. Era aceeaşi persoană. Treaba mersese, făcuseră ceva
progrese. Cuiva îi era teamă.
— Atunci sunt sigur că memoria dumneavoastră corespunde cu
toate însemnările mele deoarece eu am fost acolo şi am pus totul

108
pe hârtie. Fapte, nume, evenimente, probe, dubluri, absolut tot,
incluzând povestea pe care am aflat-o de la Webb astă-noapte.
— Deci mi-e dat să înţeleg că dacă ceva merge prost,
voluminosul dumneavoastră reportaj se va găsi în drum spre o
subcomisie a Senatului sau spre o haită de câini de pază ai
Congresului. Am dreptate?
— Îmi pare bine că ne înţelegem unul pe altul.
— N-ar fi de prea mare folos, spuse bărbatul, condescendent.
— Dacă merge ceva prost, n-ar trebui să-mi pese, nu-i aşa?
— Mai aveţi puţin până la pensie. Beţi foarte mult.
— N-am băut întotdeauna atât de mult. De obicei, există un
motiv pentru aceste două lucruri pentru un om de vârsta şi
competenţa mea. S-ar putea admite că acestea să fie legate, într-
un dosar relevant?
— Hai s-o lăsăm baltă şi să discutăm serios.
— Nu înainte de a-mi demonstra că într-adevăr sunteţi în
cunoştinţă de cauză cu dosarul Treadstone. Doresc probe
edificatoare.
— În regulă, Meduza.
— Ceva mai bine, spuse Alex, dar nu îndeajuns.
— Foarte bine. Naşterea lui Jason Bourne. Călugărul.
— Călduţ.
— Fondurile pierdute – neexplicate şi niciodată recuperate –
estimate a fi în jurul sumei de cinci milioane de dolari, în băncile
din Zurich, Paris şi mai la Vest.
— Au existat destule zvonuri despre toate acestea. Am nevoie de
o informaţie edificatoare.
— Am să v-o dau. Execuţia lui Jason Bourne. Pe 23 mai în Tam
Quan şi aceeaşi zi în New York, la câţiva ani mai târziu. Pe strada
71. Treadstone 71.
Conklin închise ochii şi respiră adânc simţind un nod în gât.
— Da, spuse el încet. Eşti înăuntrul cercului.
— Nu vă pot spune numele meu.
— Atunci ce o să-mi spuneţi?
— Doar trei cuvinte: Nu vă băgaţi!
— Credeţi că voi accepta?
— Vă trebui, spuse vocea, pronunţând foarte clar cuvintele. Este
nevoie de Bourne acolo unde se va duce.
— Bourne?
Alex privi lung receptorul.
— Da, Jason Bourne. Nu poate fi recrutat pe cale obişnuită,

109
ştim amândoi asta.
— Şi i-aţi răpit soţia? Animale nenorocite!
— Nu va păţi absolut nimic.
— Nu puteţi garanta asta! Nu mai deţineţi voi controlul absolut.
O să trebuiască să vă folosiţi de intermediari şi din câte îmi cunosc
meseria – şi o cunosc bine – aţi plătit probabil indivizi care-şi fac
treaba astfel ca să nu puteţi fi depistaţi; nici măcar nu ştiţi cine
sunt. Dumnezeule, nu m-aţi fi sunat dacă aţi fi fost siguri pe
situaţie. Dacă aţi fi putut lua legătura cu ei şi verifica n-aţi mai fi
stat de vorbă cu mine!
Vocea aristocrată, spuse după o pauză:
— Atunci înseamnă că am minţit amândoi, nu-i aşa, domnule
Conklin? Nu există nici o evadare a femeii, nici un telefon dat lui
Webb. Nimic. Aţi pescuit în ape tulburi, ca şi mine şi amândoi ne-
am ales cu mâna goală.
— Sunteţi un rechin domnule Anonim.
— Domnule Conklin, nici dumneavoastră nu vă este străină
ipoteza. Chiar şi în cazul David Webb. Să vedem însă ce-mi puteţi
spune dumneavoastră mie.
Alex simţi din nou nodul în gât, acum însoţit de o durere acută
în piept.
— I-aţi pierdut, nu-i aşa? şopti el. Aţi pierdut-o.
— Patruzeci şi opt de ore nu este o veşnicie, spuse vocea
prudent.
— Dar aţi încercat în disperare să obţineţi din nou contractul!
protestă Conklin. V-aţi chemat oamenii de legătură, cei care i-au
angajat pe acei indivizi care ascultă orbeşte şi, dintr-odată, au
dispărut toţi şi nu mai puteţi da de ei. Iisuse, înseamnă că aţi
pierdut complet controlul! A sărit totul din schemă! Cineva s-a
băgat pe fir în toată această poveste şi voi n-aveţi nici cea mai vagă
idee cine este. V-a cântat în strună, apoi v-a suflat-o!
— Reţeaua noastră de siguranţă e întinsă peste tot, obiectă
bărbatul, fără convingerea pe care o afişase până acum. Cei mai
competenţi oameni în domeniu sunt răspândiţi în fiecare cartier.
— Asta-l include şi pe McAllister. În Kowloon? Sau în Hong
Kong?
— Ştiţi şi asta?
— După cum se vede, da.
— McAllister e un prost, însă un profesionist desăvârşit. Da, se
află acolo. Nu suntem deloc într-o situaţie disperată. O să
recuperăm.

110
 — Să recuperaţi ce? întrebă Alex, furios. Marfa? Strategia
voastră nu a reuşit! Altcineva se găseşte acum la pupitrul de
comandă. De ce v-ar da „marfa” înapoi pe care deja au pus mâna?
I-aţi omorât soţia lui Webb, domnule Fără-Nume. Ce dracului v-aţi
închipuit că faceţi?
— Am vrut doar să-l obligăm să vină acolo, replică vocea,
apărându-se. Să-i explicăm cum stau lucrurile şi să i le arătăm.
Avem nevoie de el.
Bărbatul îşi regăsi stăpânirea de sine.
— Şi din câte ştim, totul este sub control. Comunicaţiile cu acea
parte a lumii sunt cunoscute ca fiind foarte proaste.
— Veşnica scuză în afaceri de genul ăsta.
— În cele mai multe afaceri, domnule Conklin. Cum vi se pare?
Acum eu sunt cel care întreabă – foarte sincer. Aveţi o reputaţie
impresionantă.
— Am avut, domnule „Fără-Nume”..
— Reputaţiile nu pot fi luate înapoi sau infirmate, numai
îmbogăţite! Pozitiv sau negativ fireşte.
— Sunteţi un izvor de informaţii nesigure, ştiaţi?
— Dar am dreptate. Se spune că aţi fost unul dintre cei mai
buni strategi. Cum vi se pare asta?
Alex scutură din cap înăuntrul cabinei telefonice. Aerul era
închis; zgomotul de afară creştea în intensitate în barul de pe
strada nr. 9.
— Ce am spus şi mai înainte. Cineva trebuie să fi aflat cum veţi
recruta pe Webb şi a decis să preia totul.
— Pentru Dumnezeu, de ce?
— Pentru că oricine ar fi, îl vrea pe Jason Bourne mult mai mult
decât voi, spuse Alex şi închise telefonul.
*
* *
Era 6:28 când Conklin intră în sala de aşteptare a aeroportului
Dulles. Aşteptase stând într-un taxi pe strada hotelului unde Webb
îşi închiriase o cameră apoi îl urmărise pe David, dându-i şoferului
indicaţii precise. Avusese dreptate, dar nu avea nici un sens să-l
mai împovăreze pe David cu asta. Două Plymouth-uri gri se
luaseră după taxiul în care se urcase David şi îşi schimbau
poziţiile, când unul când celălalt în spatele său. Alexander Conklin
se gândi că el ar putea fi cel vizat, dar apoi respinse ideea. Cei din
Departamentul de Stat se purtau în mod stupid, îşi spuse el în
timp ce îşi nota numerele celor două maşini, îl găsi pe Webb într-

111
un colţ mai retras.
— Tu eşti, nu? spuse Alex, trăgându-şi cu greu piciorul invalid
după el şi aşezându-se. Crezi că blonzii au mai mult succes?
— Mi-a mers în Paris, pe vremuri. Ce-ai aflat?
— În linii mari, au pus la punct o strategie pentru a te atrage în
Kowloon. Era bazată pe experienţă anterioară.
— Poţi să treci peste asta, spuse David. De ce?
— Individul a spus că este nevoie de tine acolo. Nu de tine,
Webb, ci de Bourne.
— Asta pentru că Bourne se află deja acolo. Ţi-am povestit
istorisirea lui McAllister. Ţi-a pomenit ceva în legătură cu ea?
— Nu, n-am putut afla atât de multe, dar cred că pot să mă
folosesc de ea pentru a-i strânge cu uşa. Oricum, persoana cu care
am vorbit mi-a spus altceva, David şi trebuie să ştii. Nu-şi mai
găsesc oamenii de legătură, nu-i cunosc pe cei de acolo, nu mai
ştiu ce se întâmplă. Consideră ca ceva temporar, dar de fapt este
că au pierdut-o pe Marie. Altcineva te vrea acolo şi a preluat
comanda.
Webb îşi duse mâna la frunte şi închise ochii. Lacrimi i se
prelinseră pe obraji în linişte.
— Sunt din nou ceea ce am fost odată, Alex. Odată, cu mult
timp în urmă, nici nu-mi pot aminti când anume. O iubesc aşa de
mult, am nevoie atât de mult de ea!
— Termină cu prostiile! îi ordonă Conklin. Azi-noapte m-ai făcut
să cred că mai am încă mintea care să judece, chiar dacă trupul
nu e sănătos. Tu le ai pe amândouă. Pune-le la treabă!
— Cum?
— Fii ceea ce vor ei să fii – fii cameleonul de altă dată! Fii Jason
Bourne!
— E atât de mult de atunci.
— Încă poţi s-o faci. Joacă rolul pe care ţi l-au dat.
— Nu am de ales, nu-i aşa?
În difuzoare se auzi ultimul apel pentru Zborul 26 către Hong
Kong.
*
* *
Havilland puse receptorul la loc în furcă şi îndreptându-se în
scaun, privi de-a latul camerei la McAllister. Subsecretarul de Stat
stătea sub un glob pământesc imens care se învârtea în jurul axei
sale, cocoţat pe un trepied ornamental în fată unei biblioteci. Era
cu arătătorul pe partea sudică a Chinei dar ochii îi erau fixaţi în

112
direcţia ambasadorului.
— Totul a mers ca pe roate, spuse diplomatul. Se află în drum
spre Kowloon.
— E oribil, replică McAllister.
— Sunt sigur că aşa vi se pare, acum dar, înainte să interpretaţi
faptele, cântăriţi avantajele. Acum suntem ieşiţi din joc. Nu mai
suntem răspunzători pentru evenimentele care se vor petrece. Ele
sunt manipulate în momentul de faţă de către o entitate
necunoscută.
— În spatele căreia ne aflăm noi! Repet, e oribil!
— V-aţi gândit la consecinţele unui eşec?
— Voinţa noastră e liberă. Numai etica e cea care ne îngrădeşte.
— Banal, domnule Subsecretar. Există interese mai presus de
orice altceva.
— Există de asemenea şi o viaţă de om, un om pe care l-am
manipulat şi l-am împins înapoi în mijlocul coşmarurilor uitate.
Avem oare acest drept?
— N-avem de ales. El poate face ceea ce nimeni altul nu poate –
dacă îi oferim o motivaţie.
McAllister dădu un impuls globului şi se îndreptă către biroul
diplomatului.
— Poate n-ar trebui s-o spun, dar o voi face, începu el,
postându-se în faţa lui Raymond Havilland. Cred că sunteţi cel mai
imoral om pe care l-am întâlnit vreodată.
— Aparenţele, domnule subofiţer. Am o singură calitate, ce
compensează toate nelegiuirile pe care le am comis. Voi merge şi
voi comite orice mârşăvii pentru a opri oricât de departe această
planetă de la autodistrugere. Iar aceasta include şi viaţa unui
oarecare David Webb – cunoscut acolo unde-l vreau sub numele de
Jason Bourne.

113
 CAPITOLUL 8
Pâcla se întindea ca o eşarfă diafană deasupra portului Victoria
în timp ce avionul uriaş cu reacţie făcea ultimul înconjur pentru
aterizare pe aeroportul Kai-tak. Ceaţa zorilor era deasă, promiţând
o zi umedă în colonie. Jos, în golf, joncile şi sampanele săltau pe
suprafaţa apei alături de cargouri imense, barje pătrăţoase, bacuri
supraetajate şi de câte o vedetă a patrulei de coastă care se
întâmpla să străbată portul. În timp ce avionul ateriza pe
aeroportul din Kowloon, şirurile înghesuite de zgârie-nori ai insulei
Hong Kong îşi făcură apariţia, ca nişte uriaşi de alabastru,
străpungând ceaţa şi reflectând primele raze de lumină ale soarelui
de dimineaţă.
Webb privea peisajul de dedesubt, deopotrivă aflat sub un stress
extraordinar şi încercat de o curiozitate stranie, detaşată. Acolo,
jos, undeva în acel vast teritoriu suprapopulat, se afla Marie – era
gândul dureros ce-l copleşea. O altă parte din el era însă ca un
savant mânat de curiozitate care priveşte prin lentilele întunecate
ale unui microscop, încercând să discearnă ceea ce ochii şi mintea
sa nu pot înţelege. Obişnuitul şi neobişnuitul coexistau, iar
rezultatul provoca tulburare şi frică. În timpul întâlnirilor cu Panov
în Virginia, David citise şi recitise sute de pliante de călătorie şi
broşuri ilustrate ce descriau toate locurile pe unde se ştia că
trecuse legendarul Jason Bourne; era un exerciţiu continuu,
dureros recunoscute, de auto-interogare. Îi reveneau în minte
fragmente din trecut; multe dintre ele erau prea scurte şi confuze,
altele prelungite, amintirile bruşte uimitor de exacte, cu imagini
proprii, nu acelea de pe pliantele de călătorie.
Privea acum în jos şi zărea multe din lucrurile pe care ştia că le
ştie, însă de care nu putea să-şi aducă aminte precis. Aşa că îşi
întoarse privirea şi se concentră asupra zilei care îl aştepta.
De la aeroportul Dulles sunase la hotelul Regent din Kowloon
solicitând o cameră pentru o săptămână pe numele unui oarecare
Howard Cruett – numele de pe paşaportul în care avea ochi
albaştri. Apoi adăugase: „Cred că s-au făcut rezervări pentru firma
noastră, pentru apartamentul 690 în cazul în care este disponibil.
Ziua sosirii este fixă, zborul nu.”
Apartamentul era disponibil. Ceea ce trebuia el să afle era cine

114
anume îl făcuse disponibil. Era primul pas către Marie. Şi
bineînţeles, înainte, după sau pe parcursul desfăşurării
evenimentelor trebuiau achiziţionate anumite lucruri. Unele erau
uşor de găsit, altele nu, în orice caz, nu imposibil. Acesta era Hong
Kong-ul, colonie şi unealtă a supravieţuirii. Deasemeni, unul din
locurile civilizate de pe glob unde religiile cele mai variate aveau un
singur Dumnezeu comun, ştiut de toţi credincioşii şi necredincioşii
deopotrivă – banul. Cum spusese Marie: „Hong Kong-ul are alt
motiv pentru existenţă”.
În atmosfera caldă a dimineţii se amestecau mirosurile unei
mulţimi aflate într-o grabă permanentă. Se spălau energic
trotuarele, vaporii de pe pavaj se uscau sub razele fierbinţi ale
soarelui, iar aroma ierburilor fierte în ulei începea să se
răspândească printre străzile strâmte, unde negustorii ambulanţi
ţipau pentru a-şi atrage clienţii. Zgomotul se amplifică, devenind
un crescendo constant al vânzărilor sau măcar al negocierii. Hong
Kong-ul era esenţa supravieţuirii; ori munceai până la epuizare ori
nu puteai trăi. Adam Smith era depăşit, demodat; el n-ar fi putut
niciodată să conceapă o asemenea lume. Ea anula toate elementele
gândite de el pentru o economie liberă; era o adevărată nebunie.
Era Hong Kong-ul.
David făcu semn unui taxi să oprească. Aceste străzi pe unde
şoferii îl plimbaseră odată îi erau cunoscute. Nu-şi amintea cu
exactitate de ele, dar într-un fel le recunoştea. Sentimentul îi
dădea o senzaţie de uşurare şi în acelaşi timp de stinghereală. Ştia
lucruri pe care nu le ştia. Era o marionetă manipulată pe scena
propriului său spectacol, fără să cunoască nici păpuşa şi nici
păpuşarul.
*
* *
— S-a făcut-o greşeală, spuse David recepţionerului din spatele
unei mese ovale de marmură din mijlocul holului hotelului Regent.
Nu doresc un apartament. Aş prefera ceva mai mic, o cameră
simplă sau dublă dacă se poate.
— Dar rezervările au fost făcute deja, domnule Cruett, replică
recepţionerul mirat, folosind numele de pe paşaportul fals al lui
Webb:
— Cine le-a făcut?
Tânărul oriental privi jos la o semnătură de pe rezervare.
— Au fost reţinute de directorul adjunct, domnul Liang.
— Atunci ar trebui să vorbesc cu dânsul, nu-i aşa?

115
 — Mi-e teamă că va fi necesar. Nu sunt sigur că există altceva
disponibil.
— Înţeleg. Voi găsi alt hotel.
— Sunteţi considerat un oaspete foarte important, domnule. Mă
voi duce să discut cu domnul Liang.
Webb dădu aprobator din cap, în timp ce recepţionerul traversă
rapid holul aglomerat îndreptându-se spre o uşă din spatele
pupitrului portarului. Se uită împrejur la holul opulent care
începea de afară, dintr-o imensă curte circulară, cu fântâni
arteziene impunătoare şi trecea apoi prin uşile elegante de sticlă,
de-a lungul podelei de marmură spre un semicerc cu ferestre
înalte, de sticlă colorată, ce dădeau spre portul Victoria. Imaginea
de afară, în permanentă mişcare, era un adaos hipnotizant la
mizanscena holului circular, deschis spre peretele de sticlă
colorată. În hol se aflau zeci de mese mici şi canapele de piele, cele
mai multe dintre ele ocupate, printre care alergau chelneri şi
chelneriţe. Era un fel de arenă din care turiştii şi oamenii de
afaceri deopotrivă puteau privi viaţa comercială a portului care se
întindea până în depărtare, unde se contopea cu conturul insulei
Hong Kong. Priveliştea de afară îi era familiară lui Webb, însă
nimic mai mult. Numai fusese niciodată înlăuntrul acestui hotel
extravagant; nimic din ceea ce vedea nu-i provoca aduceri aminte.
Deodată, privirea îi fu atrasă de imaginea recepţionerului ce
păşea grăbit cu câţiva paşi înaintea unui oriental între două
vârste, evident directorul adjunct, domnul Liang. Tânărul
recepţioner îşi reluă locul, în faţa lui David, plin de solicitudine, în
timp ce administratorul hotelului se apropie şi se înclină scurt,
conform rangului.
— Domnul Liang, domnule, anunţă recepţionerul.
— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă directorul. Aş adăuga că este
o adevărată plăcere să vă avem ca oaspete.
Webb zâmbi şi dădu din cap politicos.
— Poate altă dată, mulţumesc.
— Sunteţi nemulţumit de cameră, domnule Cruett?
— Nu, deloc, ar trebui să fiu foarte mulţumit. Dar, după cum
presupun că v-a transmis recepţionerul, prefer o cameră mai mică,
nu un apartament. Dar înţeleg că nu este nimic liber.
— Apelul dumneavoastră telefonic a menţionat anume
Apartamentul 690.
— Am înţeles asta şi îmi cer scuze. A fost probabil greşeala
unuia dintre funcţionarii mei.

116
 Webb se încruntă într-o manieră comică, prietenoasă şi întrebă
curtenitor:
— Apropo, cine a făcut rezervările? Eu în mod sigur nu le-am
făcut.
— Reprezentanţa dumneavoastră, probabil, răspunse Liang.
— Nu, n-ar fi avut căderea. Mi s-a spus că a fost una din
companiile locale. Aş vrea să ştiu cine a făcut asemenea ofertă
generoasă, chiar dacă nu o pot accepta. Cu siguranţa că
dumneavoastră puteţi să-mi spuneţi, domnule Liang, de vreme ce
aţi autorizat personal rezervarea.
Privirea consilierului deveni mai distantă, apoi acesta clipi; fu de
ajuns pentru David, dar piesa trebuia jucată până la capăt.
— Cred că cineva din personalul nostru – personal foarte
numeros, de altfel – a venit la mine cu această cerere. Se fac atât
de multe rezervări, iar noi suntem atât de ocupaţi, încât sincer vă
spun, nu-mi aduc aminte.
— Cu siguranţă că există nişte instrucţiuni de plată.
— Avem mulţi clienţi al căror cuvânt la telefon este suficient.
— Hong Kong-ul s-a schimbat mult.
— Şi se schimbă continuu, domnule Cruett. Este posibil ca
gazda dumneavoastră să dorească să vă spună personal că a
închiriat acest apartament. Nu ar fi indicat să împiedicăm această
dorinţă.
— Aveţi multă încredere în clienţii dumneavoastră.
— Justificată de conturile la care are acces computerul nostru,
evident.
Liang încercă un zâmbet. Era fals.
— Atunci, de vreme ce nu aveţi altceva disponibil, îmi voi
încerca norocul în altă parte. Am câţiva prieteni la Peninsula,
hotelul de vis-a-vis, spuse Webb, făcând referire la un alt hotel
luxos din oraş.
— Nu va fi necesar. Putem aranja altceva.
— Dar recepţionerul dumneavoastră a spus.
— El nu este directorul hotelului Regent, domnule.
Liang îi aruncă o privire tânărului din spatele tejghelei.
— Ecranul computerului nu arată nimic disponibil, încercă să
protesteze recepţionerul.
— Gura!
Liang zâmbi imediat la fel de fals ca şi înainte, conştient de
faptul că pierduse teren folosind acest ton violent.
— E atât de tânăr – toţi sunt atât deţineri şi fără experienţă –

117
dar foarte inteligent, foarte binevoitor. Conducerea hotelului
păstrează întotdeauna câteva camere disponibile pentru ocazii de
felul acesta.
Din nou Liang privi spre recepţioner vorbindu-i aspru în timp ce
şi păstra zâmbetul pe faţă.
— Ting, ruan-ji! continuă rapid în chineză; deşi înţelegea fiecare
cuvânt, Webb îi privea impasibil.
— Ascultă, cioroi schilodit! Tu nu oferi informaţii în prezenţa
mea decât dacă ţi le cer eu! Te ia mama dracului dacă mai faci
asta vreodată. Ai auzit? Acum repartizează imbecilului ăstuia
camera 202. Este listată ca Rezervată; schimbă rezervarea şi dă-i
drumul.
Directorul, cu zâmbetul său de ceară şi mai pronunţat acum, se
întoarse către David.
— Am găsit o cameră disponibilă foarte confortabilă pentru
dumneavoastră, cu o splendidă vedere spre port, domnule Cruett.
Partida se terminase şi câştigătorul îşi minimaliză victoria cu o
mulţumire convingătoare.
— Vă sunt foarte recunoscător, spuse David, privind ţintă în
ochii lui Liang, dintr-odată mai puţin sigur pe sine. Aceasta mă va
scuti de povara de a telefona prin tot oraşul pentru a le spune
partenerilor mei unde mă aflu.
Apoi se opri, cu mâna dreaptă ridicată ca un om pe punctul de a
continua. David Webb acţiona instinctiv ca Jason Bourne.
— Când aţi pomenit de „o cameră disponibilă cu o vedere
splendidă”, presupun că vroiaţi să spuneţi „you hao jingse de fang
jan”. Am dreptate? Sau chineza mea este mult prea imbecilă?
Hotelierul îl privi fix pe american.
— Nici eu nu m-aş fi exprimat mai, bine, spuse el moale.
Recepţionerul se va îngriji de tot. Şedere plăcută în hotelul nostru,
domnule Cruett.
— Plăcerea va trebui măsurată prin realizări, domnule Liang.
Acesta este un proverb chinezesc foarte vechi sau foarte nou? Nu
ştiu sigur.
— Cred că este nou, domnule Cruett. Este prea „activ” pentru
reflecţia pasivă care stă la baza principiilor lui Confucius, după
cum cu siguranţă că ştiţi.
— Nu este oare aceasta o realizare?
— Sunteţi prea iute pentru mine, domnule.
Liang se înclină.
— Dacă aveţi nevoie de ceva, nu ezitaţi să mă căutaţi.

118
 — Nu cred că va fi necesar, dar mulţumesc. Sincer să fiu, a fost
o călătorie lungă şi obositoare, aşa că voi cere centralei să nu-mi
facă nici o legătură până la cină.
— Da?
Nesiguranţa lui Liang devenise mai pronunţată; îi era teamă.
— Dar desigur, dacă se iveşte vreo urgenţă.
— Nu există nimic care nu poate să aştepte. Şi de vreme ce nu
mă aflu în apartamentul 690, centralista poate spune pur şi
simplu că sosirea mea este aşteptată ceva mai târziu. Este
plauzibil, nu-i aşa? Sunt teribil de obosit. Vă mulţumesc, domnule
Liang.
— Eu vă mulţumesc, domnule Cruett.
Consilierul se înclină din nou, căutând în privirea lui Webb un
ultim semn. Nu găsi însă nici unul. Se întoarse repede şi se
îndreptă către biroul său.
Acţionează neaşteptat. Derutează-ţi adversarul, fă-l să-şi piardă
echilibrul. Jason Bourne. Sau Alexander Conklin?
— Este o cameră foarte plăcută, domnule, exclamă
recepţionerul uşurat. Veţi fi deosebit de mulţumit.
— Domnul Liang este foarte amabil, spuse David. Ar trebui să-
mi arăt mulţumirea, cum desigur o voi face pentru ajutorul
dumitale.
Webb îşi scoase portofelul de piele şi luă neobservat o bancnotă
de 20 dolari americani. Întinse braţul ca pentru o strângere de
mână, cu bancnota ascunsă în palmă.
— Când pleacă domnul Liang acasă?
Tânărul rămase surprins dar încântat privind în dreapta şi-n
stânga, apoi începu să vorbească, în propoziţii incoerente.
— Da! Sunteţi foarte amabil, domnule. Nu este necesar, dar vă
mulţumesc, domnule. Domnul Liang pleacă din biroul său în
fiecare zi la ora cinci. Eu, de asemenea. Trebuie să rămân,
bineînţeles, în cazul în care conducerea o cere, deoarece încerc să
fac tot ce pot pentru renumele acestui hotel.
— Sunt convins de asta, spuse Webb. Cheia mea, te rog.
Bagajul îmi va sosi mai târziu de la aeroport.
— Desigur, sir.
David se aşeză într-un scaun de lângă fereastră privind portul,
către insula Hong Kong. Nume însoţite de imagini îi reveneau în
minte – Causeway Bay, Wanchai, Repulse Bay. Aberdeen,
Mandarin şi în cele din urmă, foarte clar conturată, Victoria Peak
cu perspectiva sa măreaţă asupra întregii colonii. Apoi revăzu cu

119
ochii minţii masele de oameni scurgându-se pe străzile aglomerate,
colorate şi permanent murdare, apoi holurile pline ale hotelurilor,
cu candelabrele lor cu lumină filigranată cu aur, unde bătrâna
coroană şi mai marele rege, banul, încercând să coexiste. Aleile.
Figuri alergând, izbindu-se de coteţele păsărilor şi şerpilor de
mărimi diferite ce se zvârcoleau – mărfuri ale negustorilor
ambulanţi de pe cea mai joasă treaptă în ierarhia comerţului
autohton. Bărbaţi şi femei de toate vârstele, copii, bătrâni
îmbrăcaţi în zdrenţe, fumul înţepător, greoi, ce se răspândea
încetişor în sus, umplând spaţiul dintre clădirile părăginite,
acoperind lumina şi sporind tristeţea pereţilor de piatră întunecaţi,
înnegriţi de timp şi neglijenţă. Vedea totul şi fiecare lucru avea un
sens pentru el, pe care însă nu-l înţelegea. Îi lipseau detaliile. Nu
avea nici un punct de referinţă şi acest lucru era cumplit.
Marie se afla acolo! Trebuia s-o găsească! Sări de pe scaun
copleşit de un sentiment de frustrare. Şi-ar fi tras pumni în cap ca
să-şi limpezească toate astea în minte, dar ştia că n-ar ajuta la
nimic, cu excepţia timpului, care devenea insuportabil. Trebuia să
o găsească, să o ţină în braţe, să o protejeze, aşa cum ea, odată, o
făcuse şi crezuse în el, atunci când până şi el îşi pierduse
încrederea în sine. Trecu în faţa oglinzii de deasupra biroului şi
privi la faţa suptă şi palidă. Un lucru era clar. Trebuia să elaboreze
un plan şi să acţioneze rapid, dar nu ca omul pe care-l vedea în
oglindă. Trebuia să pună în aplicare tot ceea ce învăţase şi uitase
Jason Bourne. De undeva, din lăuntrul lui trebuia să cheme
trecutul şi să se încreadă în instincte uitate.
Făcuse primul pas; legătura era solidă, ştia bine. Într-un fel sau
altul, Liang îi va da o informaţie, probabil neînsemnată, însă era
un început: un nume, un loc, sau un contact iniţial care ar putea
conduce la altul şi apoi la altul. Tot ceea ce trebuia să facă era să
acţioneze rapid folosind orice informaţie, să nu-i dea timp
adversarului să-şi întărească poziţii strategice. Dar pentru asta
trebuia să fie pregătit. Lucrurile de care avea nevoie trebuiau
achiziţionate cât mai repede, apoi aranjat un tur în jurul coloniei.
Avea nevoie de o oră pentru a cerceta împrejurimile de pe bancheta
din spate a unui automobil, pentru a-şi reaminti fragmente ale
trecutului.
Apucă un ghid hotelier voluminos, cu coperţi din piele roşie,
apoi se aşeză pe marginea patului şi îl deschise, răsfoind grăbit
paginile. The New World Shopping Centre, un complex format din
cinci etaje care adăpostesc mărfuri de calitate excepţională din cele

120
patru colţuri ale lumii…
Complexul se afla chiar lângă hotel, era potrivit pentru nevoile
lui. Limuzine disponibile de închiriat, parcul de automobile Daimler.
Închirierile pot fi făcute pentru o oră sau o zi întreagă pentru afaceri
sau obiective turistice. Vă rugăm contactaţi poarta hotelului. Formaţi
numărul 62.
Limuzinele însemnau şi şoferi experimentaţi, cunoscători ai
tuturor străzilor, şoselelor şi regulilor de circulaţie din Hong Kong,
Kowloon şi Noile Teritorii. Astfel de oameni ştiau toate colţurile
coloniei. Şi dacă nu greşea – şi instinctul îi spunea că nu – avea
să-şi satisfacă o necesitate imediată. Era vorba de o armă.
În fine, în Districtul Central al Hong Kong-ului, exista o bancă
ce păstra anumite relaţii de interes cu o instituţie similară la mii
de mile depărtare, în Insulele Cayman. Trebuia să se ducă acolo,
să semneze actele necesare şi apoi să iasă cu mai mulţi bani decât
ar duce orice om normal, singur în Hong-Kong – sau oriunde
altundeva. Apoi va găsi un loc unde să-i ascundă, dar nu într-o
bancă, unde orele de program îi micşorau posibilitatea de mişcare.
Jason Bourne ştia: promite-i unui om viaţa şi va fi oricând alături
de tine; promite-i viaţa şi pe deasupra o sumă mare de bani şi
efectul cumulat va fi supunerea totală.
David apucă creionul şi carneţelul de lângă telefonul de pe
noptieră şi începu să facă o nouă listă. Treburi neînsemnate
deveneau, cu fiecare oră care trecea, mai complexe şi nu mai avea
prea mult timp. Era aproape ora unsprezece. Portul strălucea
acum în soarele amiezii. Trebuia să termine o mulţime de lucruri
înainte de ora 16.30, când intenţiona să se posteze neobservat
undeva, lângă ieşirea de serviciu, ori jos, în garajul hotelului,
pentru a-l putea urmări pe Liang, omul care reprezenta prima sa
legătură.
Trei minute mai târziu, lista fu completă. Rupse pagina, se
sculă de pe pat şi îşi luă haina de pe spătarul scaunului aflat
lângă masă. Brusc, telefonul sună, străpungând liniştea din
încăpere. Trebui să închidă ochii şi să-şi încordeze fiecare muşchi
al corpului pentru a nu se repezi să răspundă, în speranţa
iraţională că va auzi glasul Mariei, chiar din captivitate. Nu va
ridica receptorul. Jason Bourne nu putea deţine, deocamdată,
controlul asupra situaţiei. Dacă ar răspunde, atunci el ar fi fost cel
controlat. Îl lăsă să sune în timp ce traversă îndurerat camera şi
ieşi.
Era ora 12:10 când se întoarse ducând un număr de sacoşe de

121
plastic cu cumpărături făcute în magazine din Shopping Centre. Le
lăsă pe pat şi începu să scoată lucrurile cumpărate. Printre ele se
aflau o haină de ploaie uşoară, închisă la culoare şi o pălărie de
pânză, o pereche de tenişi negri, pantaloni negri şi un pulover, de
asemenea negru; acestea erau lucrurile pe care le va purta
noaptea. Apoi o mulinetă solidă pe care puteai înfăşură fir de
pescuit lung de trei sute de metri, două cârlige, un presse papier, o
daltă pentru gheaţă şi un cuţit de vânătoare, cu două tăişuri
ascuţit ca briciul, cu lamă îngustă, lungă de 10 cm şi teacă.
Acestea erau armele tăcute pe care le va purta cu el zi şi noapte.
Un singur lucru rămăsese de găsit şi îl va găsi.
În timp ce-şi examina lucrurile, cu atenţia îndreptată spre
cârligele şi firul de pescuit, simţi pe faţă o rază subţire de lumină.
Era supărătoare deoarece nu putea depista de unde venea şi, cum
i se întâmpla adeseori, trebuia să-şi pună întrebarea dacă într-
adevăr venea de undeva sau era, pur şi simplu, altă plăsmuire a
minţii sale. Apoi ochii îi fură atraşi spre noptiera de lângă pat;
razele soarelui răzbăteau prin ferestre, deasupra telefonului, dar
de acolo venea scânteierea, din colţul din stânga al aparatului de
abia vizibilă, însă din acelaşi loc. Era semnalul pentru mesaje, o
luminiţă roşie ce strălucea o secundă, apoi dispărea o secundă,
după care se relua la aceste intervale. Un mesaj nu era totuna cu o
convorbire telefonică, reflectă el. Se îndreptă către noptieră şi
studie instrucţiunile de pe cartele de plastic. Apoi apăsă pe
butonul cuvenit.
— Da, domnule Cruett? răspunse telefonista de la centrala
automatizată.
— Vreun mesaj pentru mine? întrebă el.
— Da, domnule. Domnul Liang a încercat să vă găsească…
— Am crezut că instrucţiunile mele au fost clare, o întrerupse
Webb. Nici un apel telefonic până când nu voi anunţa personal
centrala.
— Vă rugăm să ne scuzaţi, însă domnul Liang este directorul
adjunct al hotelului, el dă ordine când superiorul său nu se află
aici, cum a fost cazul în această dimineaţă, vreau să spun în
această după-amiază. Dânsul ne a spus că este vorba de ceva
foarte urgent. V-a căutat foarte des în ultima eră. Îl sun acum,
domnule.
David închise. Nu era pregătit pentru Liang, sau mai bine zis
Liang nu era încă pregătit pentru el – cel puţin nu aşa cum îl voia
David. Liang era foarte îngrijorat, poate chiar aproape de panică,

122
deoarece el reprezenta primul contact şi totodată cel mai
neînsemnat. Dăduse greş în tentativa de a amplasa subiectul în
locul destinat lui, într-un anume apartament plin de microfoane,
unde duşmanul îi putea urmări orice mişcare. Dar aproape de
panică nu era suficient. David îl dorea pe Liang dincolo de această
limită. Şi cel mai rapid mod de a provoca acest lucru era să nu
permită nici un contact, nici o discuţie, nici o explicaţie care i-ar fi
putut oferi date despre subiect şi apoi preluarea controlului de
către adversar.
Webb înşfacă hainele de pe pat şi le băgă în două sertare ale
dulapului împreună cu lucrurile pe care le scosese din geantă;
apoi puse cârligele şi firul de pescuit printre haine. După aceasta,
puse prespapierul pe masă şi băgă cuţitul de vânătoare în
buzunarul hainei. Privi în jos spre dalta de gheaţă şi dintr-odată fu
izbit de un gând izvorât din acelaşi instinct ciudat: un om ros de
nelinişte va reacţiona disproporţionat, surprins de mişcarea
neaşteptată a unei scene înspăimântătoare. Imaginea îl va şoca
adâncindu-i frica. David scoase o batistă din buzunarul de la
piept, apucă dalta şi şterse mânerul. Ţinând instrumentul ucigaş
în batistă, se îndreptă rapid către micul foaier şi înfipse lama în
zidul aflat în faţa uşii de la intrare, într-un loc vizibil. În acelaşi
moment, telefonul începu să sune din nou insistent, parcă
disperat. Webb ieşi din cameră şi alergă de-a lungul holului către
lifturi; se strecură pe un culoar adiacent şi aşteptă.
Calculase bine. Uşile strălucitoare ale liftului din mijloc se
deschiseră şi Liang îşi făcu apariţia îndreptându-se cu paşi repezi
spre camera lui Webb. David se răsuci pe după colţul – unde
stătuse şi se repezi către lifturi, apoi calm, se îndreptă spre capătul
propriului coridor. Din acel loc îl vedea pe Liang apăsând nervos pe
butonul soneriei şi bătând în uşă cu furie crescândă.
Se deschise un alt lift şi două cupluri ieşiră râzând. Unul dintre
bărbaţi se uită mirat la Webb, apoi dădu din umeri în timp ce
perechea cealaltă o luă la stânga. David îşi întoarse atenţia asupra
lui Liang. Directorul era de acum înnebunit, apăsând pe sonerie şi
bătând în uşă cu disperare. Apoi se opri şi îşi lipi urechea de uşă;
căută în buzunar şi scoase o legătură de chei. Webb îşi retrase
brusc capul în momentul în care directorul îşi întoarse privirea,
cercetând din ochi coridorul şi introduse o cheie în broască. David
nu avea nevoie să privească; voia doar să audă.
Nu aşteptă mult. Un urlet gutural, înăbuşit, fu urmat de
zgomotul uşii trântite. Dalta îşi făcuse efectul. Webb alergă din

123
ascunzişul său de lângă ultimul lift. Se lipi de un perete şi privi.
Liang, vizibil zguduit, respira cu greutate, în timp ce apăsa des
butonul liftului. În cele din urmă, se auzi clopoţelul şi uşile
metalice ale celui de-al doilea lift se deschiseră. Directorul de hotel
se repezi înăuntru.
David nu avea un plan precis, însă ştia vag ce avea de făcut,
pentru că nu exista alternativă. Merse de-a lungul coridorului,
trecu repede de lifturi şi parcurse în grabă distanţa rămasă până
la camera lui. Intră, apoi ridică telefonul şi formă numărul pe care
şi-l întipărise în memorie.
— Poarta, răspunse o voce plăcută cu accent mai degrabă
indian.
— Am legătura cu portarul-şef? întrebă Webb.
— Da, domnule.
— Nu cu vreunul dintre funcţionari?
— Mi-e teamă că nu. Doriţi cumva să vorbiţi cu cineva anume?
Cineva care vă poate ajuta într-o problemă anumită?
— Nu, cu dumneavoastră vreau să vorbesc, spuse David cu glas
scăzut. Mă găsesc într-o situaţie care trebuie neapărat să rămână
confidenţială. Pot conta pe dumneavoastră? Voi fi foarte generos.
— Locuiţi în hotel?
— Da.
— Şi nu-i vorba de ceva ilegal, sper. Nimic care ar putea dăuna
instituţiei noastre.
— Îi va spori reputaţia printre oamenii de afaceri prudenţi care
doresc să investească în teritoriu.
— Vă stau la dispoziţie, domnule.
Aranjamentul fu încheiat. O limuzină Daimler, cu cel mai
experimentat şofer liber la acea oră, îl va lua în zece minute de la
ieşirea în pantă de pe Salisbury Road. Portarul se va găsi lângă
maşină, iar pentru discreţia sa va primi 200 de dolari americani,
aproximativ 1500 dolari Hong-Kong. Nu va fi precizat nici un nume
la închirierea maşinii plătită cash pentru o perioadă de 24 de ore –
doar numele unei firme ales la întâmplare. În plus, „domnul
Cruett”, escortat de un tânăr angajat, va putea folosi liftul de
serviciu până, la etajul inferior al hotelului, unde o ieşire dădea în
New World Centre, cu accesul direct către punctul de întâlnire de
pe Salisbury Road.
Câteva minute mai târziu, plata fiind făcută şi amabilităţile
încheiate, David urcă în spatele unui automobil Daimler. Îl
întâmpină faţa trasă, obosită, a unui şofer în uniformă, aflat între

124
două vârste şi a cărui expresie era numai parţial acoperită de o
încercare de a părea amabilă.
— Bine aţi venit, domnule. Numele meu este Pak-fei şi mă voi
strădui să vă satisfac dorinţele! Îmi spuneţi unde şi eu vă duc.
Cunosc fiecare colţişor.
— Contam pe aceasta, spuse Webb moale.
— Pardon, domnule?
— Wo bushi luke, spuse David, lăsând să se înţeleagă că nu era
un turist oarecare. Dar cum n-am mai fost pe aici de ani, continuă
el în chineză, aş dori să revăd locurile. Ce ai spune de un tur
obişnuit al insulei, iar apoi o călătorie rapidă prin Kowloon?
Trebuie să mă întorc peste câteva ore şi… Şi de acum înainte
vorbim în engleză.
— Ahh! Chineza dumneavoastră este foarte bună – de clasă
înaltă, dar înţeleg tot ce spuneţi. Numai două zhongtou…
— Ore, îl întrerupse Webb. Vorbim englezeşte, adu-ţi aminte şi
nu vreau să fiu înţeles greşit. Însă aceste două ore şi bacşişul
dumitale ca de altfel şi cele 22 de ore rămase, împreună cu
respectivul bacşiş vor depinde decât de bine ne înţelegem, nu-i
aşa?
— Da, da! strigă Pak-fei, pornind motorul maşinii şi intrând în
traficul intolerabil de pe Salisbury Road. Mă voi strădui să fiţi
foarte mulţumit.
Şi se ţinu de cuvânt, iar numele şi imaginile care-i veniseră în
minte lui David la hotel fura reîmprospătate pe viu. Recunoscu
străzile din Central District, hotelul Mandarin şi Clubul Hong
Kong, ca de altfel şi Chater Square, cu a sa Curte Supremă a
coloniei aflată în faţa băncilor din Hong Kong, Queen’s Road,
Hillier, Possession Street – toate îi veniră înapoi în minte, dându-şi
seama că fusese prin acele locuri – că ştia străzile, până chiar şi
scurtăturile care duceau dintr-un loc într-altul. Recunoscu
şoseaua şerpuită ce ducea spre Aberdeen, anticipă priveliştea
extravagantă a restaurantelor plutitoare, iar mai încolo,
aglomeraţia de neconceput de jonci şi şampane ale pescarilor – o
comunitate plutitoare, masivă de săraci. Auzea zgomotele şi
strigătele jucătorilor de mah-jongg, contestându-şi pariurile în
lumina slabă a lampioanelor. Întâlnise acolo mulţi bărbaţi şi femei
– contacte şi oameni de legătură, gândi el – pe plajele din Shek O şi
Big Wave. Înotase în apele aglomerate ale lui Repulse Bay. Le
putea vedea acum pe toate, le recunoştea pe toate şi, totuşi, încă
nu putea să lege ceea ce vedea de ce se întâmplase în trecut.

125
 Privi la ceas; trecuseră aproape două ore. Mai era un ultim
popas de făcut pe insulă, apoi îl va supune pe Pak-fei unui test.
— Întoarce către Chater Square, spuse el. Am nişte treburi la
una din bănci. Poţi să mă aştepţi.
Banii nu erau numai un lubrifiant social şi industrial; în
cantităţi îndeajuns de mari reprezenta un instrument pentru
„manevre”. Fără ei, oamenii nu însemnau nimic, speranţele le erau
amputate şi chiar spulberate adeseori, de lipsa mijloacelor pentru
a continua lupta.
Cu cât era cantitatea de bani mai mare cu atât erau mai uşoare
formalităţile; ce chin trăieşte cel care solicita un împrumut de 500
de dolari şi ce uşor îi vine altuia, a cărui linie de credit este în
valoare de 500.000 dolari. Aşa a fost şi cu David la banca din
Chater Square. Aranjamentul fu rapid şi profesional; îi fu adusă o
servietă diplomat, fără nici un comentariu, pentru transportul
fondurilor şi i se oferi un paznic pentru a-l însoţi până la hotel! El
refuză, semnă documentele de eliberare şi nu mai fură puse nici
un fel de întrebări. Apoi se întoarse la maşină traversând strada
aglomerată.
Intră în maşină şi se aplecă deasupra fotoliului din faţă,
ţinându-şi mâna stângă la câţiva centimetri de capul şoferului
împreună cu o bancnotă de 100 dolari, între degetul mare şi
arătător.
— Pak-fei, spuse el. Am nevoie de o armă.
Încet, şoferul întoarse capul. Privi la bancnotă, apoi se răsuci
mai mult pentru a se uita la Webb. Expresia de veselie forţată de
pe faţa sa trasă dispăruse, acum chipul era pasiv, iar ochii oblici
aveau o privire rece.
— Kowloon. În Mongkok, răspunse el apucând suta de dolari.

126
 CAPITOLUL 9
Limuzina îşi croia drum prin mulţimea ce se îmbulzea pe
străzile Hong Kong-ului, cartier ce avea reputaţia de neinvidiat de
a fi cel mai aglomerat din lume şi, locuit aproape exclusiv de
chinezi. O figură occidentală era o raritate care atrăgea priviri
curioase, ostile şi, în acelaşi timp, amuzate.
Nici un bărbat sau femeie albă nu se încumetau să străbată acel
cartier după asfinţitul soarelui. De fapt, nu era o problemă de
rasism, ci numai de acceptare a realităţii. Exista prea puţin spaţiu
de locuit şi acest fapt îi determina pe oameni să-şi păzească
teritoriul cu înverşunare. Familia reprezenta totul pentru chinezi,
iar mulţi dintre ei locuiau dacă nu în mizerie, totuşi destul de
primitiv, într-o singură cameră, cu un singur pat şi rogojini pe
podelele tari.
Cu toate acestea, Monkok nu era nicidecum un cartier sărac.
Culori ţipătoare te izbeau pretutindeni, mai ales nuanţele de
roşu. Firme imense puteau fi văzute în orice loc ar fi poposit
privirea omenească; reclamele, care se ridicau pe suprafaţa a trei
etaje, se aliniau de-a lungul străzilor şi afişau complicatele
ideograme chinezeşti ce încercau să atragă consumatorii. Existau
şi mulţi bani în Monkok: bani „spălaţi” ca şi bani „murdari”, dar
nu întotdeauna obţinuţi pe căi legale. Însă ceea ce nu găseai era
excesul de spaţiu, iar dacă exista, acesta aparţinea celor care
trăiau acolo, nu intruşilor. Dacă însă un intrus furniza bani
pentru a hrăni nesăţioasa maşină ce producea o vastă gamă de
bunuri lumeşti, unele fiind chiar, într-o oarecare măsură, ne
lumeşti, atunci situaţia se schimba: intrusul era tolerat. Totul era
să ştii pe cine să abordezi şi ce sumă să oferi. Pak-fei cunoştea
persoana care trebuia contactată, iar Jason Bourne dispunea de
banii necesari.
— Opresc aici să dau un telefon, spuse Pak-fei, parcând în
spatele unui camion. Vă încui în maşină. Vin imediat.
— E neapărat nevoie? întrebă Webb.
— E servieta dumneavoastră, nu a mea. Dumnezeule, gândi
David, fusese total neprevăzător! Nu se gândise la servieta
diplomat. Ducea cu el peste 300.000 de dolari în inima Mongkok-
ului de parcă ar fi fost pachetul de mic dejun. Apucă mânerul,

127
punându-şi servieta în poală şi verifică încuietorile; erau sigure
dar, la o apăsare a celor două butoane, chiar uşoară, servieta se
deschidea imediat. Strigă după şofer, care se îndepărta cu
repeziciune.
— Adu-mi nişte bandă! Bandă adezivă!
Prea târziu. Zgomotele străzii erau asurzitoare, mulţimea se
tălăzuie ca o cortină în mişcare, pretutindeni. Şi, dintr-odată, o
sută de perechi de ochi se îndreptă în direcţia lui, în timp ce feţele
contorsionate se lipiră de geamurile maşinii, împresurată din toate
părţile de trupuri.
Webb nimerise în mijlocul unui vulcan ce începuse să erupă.
Pretutindeni se auzeau voci isterice ţipând întrebări în chineză:
„Cine e ăsta?”. „Cine e grangurul?”. „Unul plin de bani”.
Se simţea ca un animal închis într-o cuşcă pentru a fi studiat
de o hoardă de animale sălbatice. Apucă servieta mai strâns,
privind drept înainte şi, în timp ce două mâini începură să forţeze
uşoara deschizătură de sus a geamului din dreapta sa, îşi lăsă
mâna în jos căutând în buzunar cuţitul de vânătoare. Degetele
intrusului reuşiră să pătrundă înăuntru.
— Jau! urlă Pak-fei, făcându-şi loc prin mulţime. Este un taipan
foarte important şi poliţia din capătul străzii o să vă toarne ulei
fiert între picioare dacă-l deranjaţi! Căraţi-vă! Repede!
Şoferul descuie, sări la volan şi trânti uşa, închizând-o în
mijlocul înjurăturilor furioase. Pomi motorul şi, cu mâna pe
claxon, croi drum limuzinei prin marea de trupuri care se dădeau
la o parte cu încetineală. Cu smucituri, Daimler-ul înainta pe
strada îngustă.
— Unde mergem? strigă Webb. Credeam că am ajuns!
— Omul cu care veţi discuta şi-a schimbat sediul şi bine a
făcut, pentru că Mongkok-ul, după cum vedeţi, nu-i prielnic
acestor treburi.
— Trebuia să telefonezi mai întâi. N-a fost prea plăcut pentru
mine să aştept aici în maşină.
— Dacă îmi permiteţi să modific imaginea unui serviciu
imperfect, domnule, spuse Pak-fei, privind către Webb prin oglinda
retrovizoare. Acum suntem siguri că nu sunteţi urmărit, în
consecinţa, nici eu nu sunt urmărit, până acolo unde vă voi duce.
— Ce tot îndrugi acolo?
— Aţi intrat cu mâinile goale într-o bancă de pe Chater Square
şi aţi ieşit de acolo nu tocmai cum aţi intrat, ci cu o servietă.
— Şi? întrebă Webb uitându-se fix în ochii şoferului care îl

128
urmărea cu atenţie.
— Eraţi neînsoţit şi există destui oameni periculoşi interesaţi de
unii ca dumneavoastră – deseori sunt înăuntru alţi oameni care
trimit semnal. Trăim vremuri tulburi, a trebuit să mă asigur.
— Şi eşti sigur… acum?
— Desigur, domnule! Pak-fei zâmbi: Un automobil ce ne-ar fi
urmărit pe o stradă lăturalnică din Monkok ar fi fost foarte uşor de
depistat.
— Deci n-ai dat nici un telefon.
— Ba am dat, domnule. Trebuie întotdeauna să dai telefon
înainte. Dar am fost foarte rapid şi m-am întors înapoi, fără şapcă,
fireşte, câţiva metri. N-am văzut nici o mutră furioasă în vreo
maşină şi n-a coborât nimeni s-o rupă la fugă pe stradă. Acum îmi
voi permite, mult mai liniştit să vă conduc acolo unde trebuie.
— Şi eu sunt mai liniştit, spuse David, întrebându-se de ce
instinctul lui Jason Bourne îl părăsise pe moment. Şi nici măcar
nu mi-a trecut prin cap să fiu îngrijorat. Că aş fi putut fi urmărit.
În vreme ce se apropiau de portul Victoria, aglomeraţia
cartierului se mai atenua pe măsură ce clădirile deveneau din ce în
ce mai joase. Webb zărea apele învolburate ale portului în spatele
unor garduri înalte. Dincolo de baricadele ameninţătoare se aflau o
adunătură de depozite pe digurile unde erau ancorate vasele
comerciale. Pak-fei întoarse la intrarea unui depozit izolat ce părea
părăsit şi în care singurul semn de viaţa erau două maşini parcate.
Poarta era închisă; un paznic apăru din ghereta mică de sticlă şi
se îndreptă spre ei cu o hârtie în mână.
— Nu-mi vei găsi numele pe nici o listă, spuse Pak-fei în
chineză, cu autoritate, în timp ce paznicul se apropia. Dă-i de ştire
domnului Wu Song că Numărul Cinci Regent se află aici şi că îi
aduce un taipan la fel de important ca şi dânsul. Ne aşteaptă.
Paznicul dădu din cap, mijindu-şi ochii în lumina după amiezii,
să zărească faţa importantului pasager.
— Aiya! ţipă Pak-fei iritat de impertinenţa lui. Apoi se întoarse şi
privi spre Webb.
— Nu trebuie să interpretaţi greşit, domnule, spuse el în timp ce
paznicul alerga la telefon. Folosirea numelui hotelului la care sunt
angajat nu are nimic de-a face cu hotelul în sine. La drept vorbind,
dacă domnul Liang sau altcineva, ar şti că am menţionat numele
hotelului în asemenea afaceri aş rămâne fără slujbă. Pur şi simplu
m-am născut în a cincea zi a lunii a cincea în anul Domnului
nostru Iisus Christos, 1935.

129
 — N-o să mai spun la nimeni, zise David, zâmbind, gândindu-se
că Jason Bourne nu îl părăsise cu totul. Cel ce fusese odată ştia
toate căile către oamenii potriviţi, le ştia cu ochii închişi, iar
personajul acela sălăşluia încă înlăuntrul lui David Webb.
Depozitul, cu intrarea ascunsă de perdele, plin cu vitrine
orizontale, ferecate, nu se deosebea prea mult de un muzeu care
expunea rămăşiţele civilizaţiilor demult apuse: unelte primitive,
insecte fosilizate şi sculpturi aparţinând religiilor trecute. Diferenţa
consta în obiectele prezentate. Aici erau arme de tot felul, de la
pistoale şi puştile de cel mai mic calibru până la cele mai
sofisticate arme de fabricaţie ultra modernă – pistoalele automate
cu încărcătoare în spirală, de mii de cartuşe, pe cadre aproape fără
greutate şi cu rachete ghidate prin laser, cu lansatoare portabile;
un adevărat arsenal pentru terorişti. Doi bărbaţi în costume
stăteau de pază, unul în faţa intrării altul înăuntru. Cum era de
aşteptat, bărbatul care se afla afară, scoase un scanner electronic
şi, cu scuzele de rigoare, începu să-l plimbe în sus şi în jos pe
hainele lui Webb şi ale şoferului său. Apoi întinse mâna după
servietă. David o retrase imediat dând din cap şi făcând semn
către scanner. Paznicul îşi trecuse deja aparatul pe suprafaţa
servietei, privind în tot acest timp indicatoarele.
— Acte personale, explică Webb, în chineză, paznicului mirat, în
timp ce trecea pragul.
Aproape un minut întreg îi trebui lui David să cuprindă tot cu
privirea şi să se convingă că nu visează.
Atenţia îi fu atrasă de tăbliţele atârnate pe toţi pereţii, pe care
scria cu majuscule „Fumatul interzis”, în engleză, franceză şi
chineză şi se întrebă care o fi fost motivul pentru care se aflau
acolo.
Nimic nu se afla la vedere. Examină mărfurile ţinând strâns
servieta în mână ca şi cum ea era calea către normal într-o lume
nebună bazată pe instrumente ale violenţei.
— Huanyng! strigă o voce, urmată de apariţia unui bărbat
tânăr, arătos, îmbrăcat într-unul din acele costume europene
strâmte care exagerează lăţimea umerilor şi micşorează talia,
lărgindu-se în spate ca o coadă de păun – rodul imaginaţiei unor
designeri hotărâţi să fie chic cu preţul distrugerii imaginii
masculine.
— Acesta este domnul Wu Song, spuse Pak-fei înclinându-se
mai întâi în faţa negustorului şi apoi către Webb. Nu este necesar
să vă spuneţi numele.

130
 — Bu! latră tânărul negustor, făcând semn înspre servieta
diplomat a lui David. Bu jing ya!
— Clientul dumneavoastră, domnule Song, vorbeşte fluent
chineza. Şoferul se întoarse înspre David.
— Cum aţi auzit, domnule, domnul Song obiectează împotriva
prezenţei servietei dumneavoastră.
— Nu o las din mână, replică Webb.
— Atunci nu vom putea face afaceri cu adevărat, spuse Wu
Song într-o engleză perfectă.
— De ce nu? Omul de afară a verificat-o. Nu am nici o armă
înăuntru şi, chiar dacă aş avea, am vaga impresie că aş fi
neutralizat imediat ce aş încerca s-o deschid.
— Dar materialele plastice? Microfoanele de plastic conectate la
dispozitive de înregistrare, cu un conţinut de metal atât de
nesemnificativ încât nu poate fi detectat nici chiar de cele mai
sofisticate aparate?
— Ai o idee fixă.
— Cum se spune pe la voi; face parte din regulile jocului.
— Zicalele îţi vin la fel de uşor ca şi engleza pe care o vorbeşti.
— Universitatea Columbia, promoţia 1973.
— Ţi-ai făcut diploma în arme de foc?
— Nu, în marketing.
— Aiya! ţipă Pak-fei, dar prea târziu. Scurta conversaţie
acoperise mişcările bodyguarzilor; aceştia traversaseră camera şi,
în ultimul moment, se năpustiseră asupra sa şi a lui Webb.
Jason Bourne se răsuci, dislocând braţul atacatorului său din
umăr şi răsucindu-i-l, îl forţă să se aplece apoi îl izbi cu servieta în
faţă. Mişcările îi intraseră din nou în reflex.
Violenţa uitată revenea, aşa cum îi revenise din ziua în care,
amnezic şi dezorientat se trezise într-o barcă de pescuit, plutind în
apropierea unei insule din Mediterana. Atâtea lucruri uitate, atâtea
altele neclare dar mereu prezente.
Omul căzu, ameţit, în timp ce partenerul său se întoarse furios
către Webb după ce-l aranjase pe Pak-fei, lăsându-l întins pe
podea. Se repezi înainte, cu mâinile întinse pentru atac în
diagonală. David aruncă servieta, se aplecă spre dreapta, apoi
pivotă şi, cu piciorul stâng, îl izbi pe atacator în vintre cu
asemenea forţă încât acesta se prăbuşi îndoit de mijloc, urlând.
Webb îl izbi apoi cu piciorul drept în gât, exact sub falcă; omul se
rostogoli pe podea, sufocat, ţinându-se de locurile lovite. Primul
paznic începu să se ridice; Bourne făcu un pas înainte şi îl izbi cu

131
genunchiul în piept trimiţându-l în mijlocul camerei, unde căzu
inconştient sub o vitrină.
Tânărul negustor era stupefiat. Asistase la ceva incredibil,
aşteptându-se ca în fiecare moment ca situaţia să se inverseze şi
victoria să încline de partea gărzilor sale. Apoi, brusc, îşi dădu
seama că nu se va întâmpla aşa; o luă în goană spre ieşire,
atingând uşa exact în momentul în care Webb îl prinse din urmă.
David îl apucă de umerii supradimensionaţi ai hainei şi-l aruncă
înapoi. Wu Song se încurcă în propriile picioare şi se prăbuşi. Apoi
îşi ridică mâinile cerând îndurare.
— Nu, vă rog! Opriţi-vă! Nu suport violenţa fizică! Luaţi ce vreţi
numai lăsaţi-mă!
— Ce nu suporţi?
— M-aţi auzit bine, îmi face rău!
— Ce dracu’ crezi că înseamnă toate astea? zbieră David,
cuprinzând cu un gest toată încăperea.
— Eu doar satisfac o cerere, asta e tot. Luaţi orice vreţi dacă nu
mă atingeţi. Vă implor!
Dezgustat, Webb se îndreptă către şoferul căzut, care tocmai se
ridica pe genunchi, cu sângele scurgându-i-se din colţul gurii.
— Ce iau o să plătesc, spuse Webb negustorului în timp ce
apuca braţul şoferului ajutându-l să se ridice.
— Eşti teafăr?
— O să daţi de mare necaz, domnule, replică Pak-fei, cu mâinile
tremurând şi cu teamă în priviri.
— N-are nimic de-a face cu tine. Wu Song ştie asta, nu-i aşa
Wu?
— Dar eu v-am adus aici! insistă şoferul.
— Pentru a face o achiziţie, adăugă David rapid. Aşa că hai să o
facem. Dar mai întâi leagă-i pe bandiţii ăia doi. Cu perdele. Dă-le
jos.
Pak-fei se uită îngrozit, spre tânărul negustor.
— Pentru Dumnezeu, fă ce ţi-a spus, altfel o să mă bată, ţipă
Wu Song. Ia perdelele şi leagă-i pe ăştia doi mai repede, imbecilule!
Trei minute mai târziu, Web ţinea în mână o armă ciudată,
greoaie dar nu masivă. Era o armă sofisticată; cilindrul perforat
care constituia amortizorul se prindea printr-un mecanism
pneumatic, reducând zgomotul în împuşcături la cel al unei sticle
de şampanie desfăcute, neafectând precizia la distanţă mică.
Încărcătorul de nouă cartuşe intra şi ieşea din patul armei în
câteva secunde; avea şi trei încărcătoare de rezervă – în total

132
treizeci şi şase de cartuşe de calibrul unui Magnum 357, într-un
pistol de două ori mai mic decât un Colt 45.
— Remarcabil, spuse Webb, privind la paznicii legaţi şi la
înfricoşatul Pak-fei. Cine l-a proiectat?
Toate aceste cunoştinţe care-i reveneau în minte – de unde oare?
— Ca american, s-ar putea să vă supere, răspunse Wu Song. Un
tip din Bristol, Connecticut, care şi-a dat seama că niciodată nu va
fi recompensat pe măsura muncii sale de către compania unde
lucrează şi pentru care a făcut proiectul. Prin intermediari însă l-a
lansat pe piaţa neagră internaţională şi l-a vândut celui care a
licitat cel mai mult.
— Adică ţie?
— Eu nu investesc. Eu sunt un intermediar.
— Aşa e, uitasem. Tu doar satisfaci cererea pieţei.
— Exact.
— Şi unde plăteşti?
— Într-un cont bancar din Singapore, asta e tot ce ştiu. Sunt
acoperit, desigur. Totul este pe bază de comandă.
— Înţeleg. Cât face ăsta?
— Puteţi să-l luaţi – cadou de la mine.
— Puţi… Nu iau cadouri de la oameni care miros urât. Cât?
Wu Song înghiţi în sec:
— Preţul de catalog este de 800 dolari americani. Webb se căută
în buzunarul stâng şi scoase bancnotele pe care şi le pusese acolo.
Numără opt de câte 100 de dolari şi i le dădu negustorului.
— Achitat, spuse el.
— Desigur, aprobă chinezul.
— Leagă-l, spuse David, întorcându-se către Pak-fei. Nu te jena.
Leagă-l!
— Fă ce ţi-a spus, idiotule!
— Apoi du-i afară pe toţi trei. În dreptul depozitului, lângă
maşină. Şi fereşte-te să fii văzut de la poartă.
— Repede! ţipă Song. E nervos!
— Sunt încântat că ai remarcat, aprobă Webb.
Patru minute mai târziu, cei doi bodyguarzi şi Wu Song ieşeau
împleticindu-se pe uşă. Strălucirea razelor soarelui de după-
amiază era intensificată de oglindirea în apele unduitoare ale
portului Victoria.
Genunchii şi braţele prizonierilor fuseseră legate cu fâşii tăiate
din draperii, astfel încât mişcările deveniseră nesigure, ezitante.
Liniştea era garantată de ghemotoacele de pânză pe care le aveau

133
în gură. Această precauţie era inutilă în cazul tânărului negustor;
era înlemnit de groază.
Rămas singur, David îşi puse servieta pe podea şi înconjură
grăbit camera şi studie marfa expusă până când găsi ceea ce-i
trebuia. Sparse o vitrină cu patul armei şi îndepărtă cioburile
pentru a scoate afară obiectele necesare – arme râvnite de terorişti
pretutindeni – grenade cu efect întârziat, fiecare cu impactul unei
bombe de 10 kilograme. De unde ştia toate astea? De unde îi
veneau în minte aceste amănunte?
Alese şase grenade şi verifică sarcina fiecărei baterii. Cum putea
face asta? De unde ştia unde să caute, pe ce să apese? N-avea
importanţă. Ştia. Privi la ceas.
Potrivi cronometrul fiecărei grenade şi alergă de-a lungul
vitrinelor izbind cu patul armei în geamul protector al fiecăreia şi
lăsând să cadă înăuntru câte o grenadă. Îi mai rămase una
singură şi două vitrine; privi înspre tăbliţă pe care stătea scris în
trei limbi „Fumatul interzis” şi se răzgândi. Alergă către uşa
interioară, o deschise şi văzu ceea ce se aştepta să vadă. Apoi
aruncă înăuntru ultima grenadă.
Îşi privi ceasul, culese servieta diplomat şi ieşi afară,
îndreptându-se către maşina aflată într-o parte a depozitului unde
Pak-fei părea că-şi cere iertare prizonierilor săi, lac de transpiraţie.
Şoferul era pe rând mustrat şi consolat de Wu Song, care nu dorea
altceva decât să fie scutit de alte posibile violenţe.
— Du-i lângă sparge-val, ordonă David, arătând înspre peretele
de piatră ridicat deasupra apelor portului.
Wu Song privi la Webb.
— Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă el.
Momentul sosise. Acum era timpul.
Webb îşi controlă din nou ceasul şi se apropie de tânărul
negustor. Îl apucă pe Wu Song de cot şi-l împinse de-a lungul
peretelui depozitului unde puteau discuta în şoaptă fără să fie
auziţi.
— Numele meu este Jason Bourne, spuse David simplu.
— Jason Bo.
Orientalul icni reacţionând ca şi când un stilet i-ar fi fost înfipt
în beregată. Îşi vedea moartea cu ochii, violentă, sigură.
— Iar dacă ai vreo idee în privinţa pedepsirii cuiva de aici – să
zicem a şoferului meu – scoateţi-o cât mai repede din cap. Voi şti
unde să te găsesc.
Webb făcu o pauză de o clipă, apoi continuă.

134
 — Eşti un om privilegiat, Wu, dar acest privilegiu cere anumite
responsabilităţi. S-ar putea să fii interogat şi nu mă aştept din
partea ta să declari că nu ne-am întâlnit. Mă îndoiesc că minţi
prea convingător. Dacă vrei, poţi spune chiar că am furat din
depozit. Dar dacă îmi faci o descriere exactă ar fi mai bine pentru
tine să te găseşti de cealaltă parte a pământului. Şi mort. Va fi
mult mai puţin dureros.
Absolventul facultăţii Columbia îngheţă. Buza de jos începu să-i
tremure în timp ce-l fixa pe Webb. David îşi susţinu privirea în
tăcere, dând din cap ameninţător o singură dată. Eliberă braţul lui
Wu Song după care se înapoie la Pak-fei şi la cei doi bodyguarzi
legaţi, lăsându-l pe negustorul speriat să-şi adune gândurile.
— Fă cum ţi-am spus, Pak-fei, porunci el, uitându-se încă o
dată la ceas. Du-i lângă sparge-val şi spune-le să stea întinşi.
Explică-le că sunt cu arma îndreptată spre ei şi că voi fi până când
ieşim pe poartă. Cred ca patronul lor va recunoaşte faptul că sunt
un ţintaş destul de bun.
Şoferul dădu ordinele în chineză, înclinându-se către negustor
şi Wu Song porni înaintea celorlalţi îndreptându-se nesigur cu vreo
70 de metri spre dig. Webb aruncă o privire înăuntrul Daimler-
ului.
— Aruncă-mi cheile! îi strigă lui Pak-fei. Şi grăbeşte-te! David
prinse cheile din aer şi urcă la volan. Porni motorul, băgă maşina
în viteză şi urmări scena din spatele depozitului.
Wu Song şi cei doi bodyguarzi stăteau prosternaţi cu faţa la
pământ. Webb sări din maşină, lăsând motorul mergând şi alergă
pe partea cealaltă, ţinând în mână arma nou achiziţionată cu
amortizorul fixat.
— Urcă şi dă-i drumul! strigă la Pak-fei. Repede! Şoferul se sui
la volan îngrozit. David trase trei focuri de armă care muşcară
asfaltul pe lângă urechile fiecărui captiv.
Era destul; toţi trei se rostogoliseră speriaţi către zid. Webb urcă
în maşină, lângă şofer.
— Să mergem! spuse el, aruncând o ultimă privire la ceas. În
mână ţinea arma, îndreptată spre cele trei figuri înspăimântate.
— Acum!
Poarta se deschise pentru augustul taipan din limuzina luxoasă.
Daimler-ul trecu în viteză şi intră direct în traficul înnebunitor al
autostrăzii cu două benzi spre Mongkok.
— Încetineşte! ordonă David. Trage pe dreapta, scoate-o de pe
asfalt.

135
 — Şoferii ăştia sunt nebuni, domnule! Conduc cu viteza asta
pentru că ştiu că în curând circulaţia se blochează. Va fi dificil să
reintrăm pe şosea.
— N-aş crede.
Momentul sosise. Exploziile izbucniră una după alta trei, patru,
cinci… şase. Depozitul izolat sări în aer. Flăcările şi fumul dens
negru umplură aerul deasupra portului, făcând automobilele şi
vehiculele care treceau să frâneze cu scrâşnituri ale pneurilor pe
şosea.
— Dumneavoastră? ţipă Pak-fei, cu gura căscată şi holbându-se
înspăimântat la Webb.
— Am trecut pe acolo.
— Amândoi am fost domnule! Sunt un om pierdut! Aiya!
— Nu, Pak-fei, nu eşti, spuse David. Eşti pus sub protecţie,
crede-mă pe cuvânt. Nu vei mai auzi de domnul Wu Song
niciodată. Presupun că va debarca de cealaltă parte a lumii, în
Iran probabil, să-i înveţe marketing pe preoţii musulmani. Nu
cunosc pe altcineva care l-ar putea accepta.
— Dar de ce? Cum?
— E terminat. Afacerile lui erau pe bază de comenzi, asta
însemnând că plăteşte în clipa în care vinde. Înţelegi?
— Cred că da.
— Acum nu mai are marfă, dar nici n-a vândut-o. Pur şi simplu
a pierdut-o.
— Poftim?
— În camera din spate ţinea dinamită şi alte materiale explozive.
Obiecte prea primitive pentru a le expune în vitrine. Şi prea
voluminoase.
— Poftim?
— Nu mi-a dat voie să fumez. Intră pe şosea, Pak-fei. Trebuie să
ajung înapoi la Kowloon.
La intrarea în Tsim Sha Tsui, mişcările constante ale lui Pak-fei
care şi tot întorcea capul spre el îl făcură pe Webb să-şi întrerupă
şirul gândurilor.
— Ce este? întrebă.
— Nu sunt sigur, sir. Mi-e frică.
— Nu mă crezi? Că n-ai de ce să te temi?
— Nu e asta, domnule. Cred că trebuie să vă cred, pentru că am
văzut ce aţi făcut şi i-am văzut faţa lui Wu Song când aţi vorbit cu
el. Cred că dumneavoastră sunteţi acela care mă sperie. Dar cred
că greşesc, pentru că mi-aţi ţinut într-adevăr partea. Privirea lui

136
Wu Song… nu-mi pot explica.
— Nu te nelinişti, spuse David, căutând în portofel după bani.
Eşti căsătorit, Pak-fei? Sau ai o prietenă, ori un prieten? N-are
importanţă de care.
— Căsătorit, domnule. Am doi copii mari cu nişte posturi nu
tocmai rele. Mai aduc şi ei ceva bani; vremurile sunt bune.
— Şi or să fie şi mai bune. Du-te acasă, ia-ţi soţia – şi copiii,
dacă vrei – apoi urcă-te în maşină, Pak-fei. Fă o plimbare lungă în
Noile Teritorii. Opriţi-vă să luaţi o masă pe cinste în Tuen Mun sau
Yuen Long şi după aceea mergeţi mai departe. Dă-le o şansă alor
tăi să se bucure de această maşină grozavă.
— Poftim?
— O xiao xin, continuă Webb, cu banii în mână. Ceea ce numim
noi în engleză o minciună nevinovată, care nu supără niciodată pe
nimeni. Vreau ca kilometrajul maşinii să arate pe unde m-ai
plimbat astăzi, până seara târziu.
— Şi unde e asta?
— Prima cursă a domnului Cruett, a fost, să zicem în Lo Wu iar
apoi în Lok Ma Chau, dincolo de munţi.
— Acestea sunt punctele de intrare în China.
— Da, sunt, aprobă David, scoţând două bancnote de câte 100
dolari, apoi o a treia. Crezi că poţi să ţii minte asta şi să potriveşti
kilometrajul întocmai?
— Mai mult ca sigur, domnule.
— Şi crezi, adăugă Webb, cu mâna pe a patra bancnotă, că ai
putea spune că am părăsit maşina în Lok Ma Chau şi am hoinărit
peste dealuri timp de vreo oră?
— Şi zece ore, dacă doriţi, domnule. N-am nevoie de somn.
— O oră e perfect.
David ridică cele patru bancnote în faţa ochilor uluiţi ai
şoferului.
— Voi şti dacă ai respectat întocmai înţelegerea.
— N-aveţi nici o grijă, domnule! strigă Pak-fei, cu o mână pe
volan şi cu cealaltă strângând bancnotele. O să-mi iau soţia, copiii,
pe părinţii ei şi pe ai mei. Animalul ăsta pe care-l conduc e destul
de încăpător pentru doişpe. Vă mulţumesc, domnule! Vă
mulţumesc!
— Lasă-mă la vreo zece străzi depărtare de Salisbury Road şi
dispari din zona. Nu vreau ca maşina să fie văzută în Kowloon.
— Nu, domnule, bineînţeles că nu. Noi vom fi în Lo Wu, în Lok
Ma Chau!

137
 — Mâine dimineaţă poţi spune oricui ce doreşti. Nu voi mai fi
aici. Plec la noapte. Nu mă vei mai vedea niciodată.
— Da, domnule.
— Contractul nostru e încheiat, Pak-fei, spuse Jason Bourne,
concentrat asupra unei strategii ce îi devenea tot mai clară cu
fiecare pas pe care îl făcea. Avea o anumită libertate pe care o
avusese înainte.
Joacă rolul pe care ţi l-au impus. Fii în zece locuri în acelaşi timp.
Fă-i să năduşească.
*
* *
La cinci şi două minute, Liang, vădit tulburat, ieşi pe uşile de
sticlă ale hotelului Regent. Privi neliniştit în jurul său la turiştii
care veneau sau plecau, apoi se întoarse către stânga şi îşi iuţi
pasul pe trotuar către rampa ce dădea direct în stradă. David îl
urmări printre fântânile arteziene de vis-a-vis de curtea hotelului.
Folosind fântânile ca scut, Webb alergă de-a lungul zonei ticsite,
printre maşini şi taxiuri; ajunse la rampă şi îl urmă pe Liang în jos
înspre Salisbury Road.
Se opri la mijlocul străzii şi se întoarse, răsucindu-se înspre
stânga. Directorul adjunct al hotelului se oprise brusc, cu corpul
înclinat înainte, ca o persoană neliniştită, grăbită, care dintr-odată
îşi aduce aminte de ceva sau se răzgândeşte în privinţa unui lucru.
Probabil a doua, gândi David, întorcând precaut capul urmărindu-l
cu privirea pe Liang, care se grăbea către zona aglomerată a lui
New World Shopping Centre. Webb realiză că îl va pierde în
mulţime dacă nu se grăbea, aşa că îşi ridică amândouă mâinile
oprind circulaţia şi traversă în diagonală strada, alergând, în
vreme ce claxoanele şi ţipetele furioase, începură să răzbată din
maşinile care treceau. Ajunse pe trotuar, transpirat, neliniştit. Îl
pierduse pe Liang! Unde era? Masa de figuri orientale deveni
omogenă, feţele atât de asemănătoare şi în acelaşi timp atât de
diferite. Unde era? David se năpusti înainte, bolborosind scuze
oamenilor surprinşi de care se izbea; deodată îl zări! Era sigur că
era Liang. Sau nu, nu chiar. Văzuse o siluetă într-un costum
închis la culoare cotind pe o alee care ducea în port, o fâşie lungă,
asfaltată, deasupra apei unde oamenii pescuiau, se plimbau sau
îşi făceau exerciţiile de tai chi, dimineaţa. Văzuse însă numai
spatele unui om; dacă nu era Liang, însemna că l-a pierdut.
Instinctul. Nu al tău, ci al lui Jason Bourne – ochii lui Jason Bourne.
Webb o rupse la fugă către arcada ce dădea în alee. Linia

138
orizontului insulei Hong Kong scânteia în lumina soarelui din
depărtare, iar în port navele ţopăiau pe apele agitate. David
încetini de cum trecu pe sub arcadă, dându-şi seama că nu mai
exista nici o altă ieşire înspre Salisbury Road. Întrebarea era de ce
alesese Liang – dacă era Liang – un astfel de drum, închis? Ce îl
atrăsese către acesta?
Un contact, un schimb, vreo legătură? Orice ar fi fost, însemna
că orientalul nu se gândise că ar fi putut fi urmărit; acesta fu
răspunsul imediat de care avea nevoie David. Îi dădea informaţia
de care avea nevoie. Victima sa se afla în panică; un eveniment
neaşteptat l-ar fi putut împinge doar către o spaima şi mai atroce.
Ochii lui Jason Bourne nu îl înşelaseră. Era Liang, dar prima
întrebare era tot fără răspuns, acum mai mult ca niciodată. Dintre
miile de telefoane publice din Kowloon – băgate peste tot prin toate
gangurile aglomerate şi prin colţurile ascunse ale – holurilor
întunecate ale hotelurilor – Liang alesese un telefon de pe peretele
interior al aleii spre port. Era, expus, în centrul unei magistrale
largi, ea însăşi un drum închis. N-avea nici un sens; chiar şi
ultimul amator îşi avea instinctele sale de apărare. Şi când era în
panică, îşi căuta locuri cât mai ascunse.
Liang scotoci prin buzunare căutând nişte monede. Deodată, ca
împins de o voce interioară, David realiză că nu putea să lase
convorbirea să aibă loc. Când va veni vremea, el era acela care
trebuia să dea telefonul. Era o parte a strategiei sale, o parte care-l
aducea mai aproape de Marie! Iniţiativa trebuia să fie a lui, nu a
celorlalţi!
Începu să alerge direct către cabina telefonică, vroind să strige
dar ştiind că trebuie să se apropie îndeajuns ca să se poată face
auzit peste zgomotul valurilor ce se spărgeau de stânci. Directorul
hotelului tocmai terminase de format numărul Undeva, un telefon
începu să sune.
— Liang! răcni Webb. Lasă telefonul! Dacă vrei să trăieşti,
închide şi pleacă de acolo!
Chinezul se întoarse brusc, cu faţa transformată într-o mască
rigidă a groazei.
— Tu! urlă el isteric, lipindu-se de cabina de plastic alb. Nu. Nu!
Nu acum! Nu aici!
Dintr-odată focuri de armă acoperiră zgomotul valurilor, explozii
repetate acompaniind nenumăratele zgomote ale portului. Panica
se răspândi imediat, oamenii începură să strige şi să ţipe isteric,
aruncându-se la pământ sau fugind în toate direcţiile

139
înspăimântaţi de teroarea morţii izbucnite instantaneu.

140
 CAPITOLUL 10
— Aiya! urlă Liang, plonjând pe partea neexpusă a cabinei
telefonice în timp ce gloanţele muşcară zidul din spate, ricoşând în
aer. Webb se năpusti către chinez, târându-se lângă el, cu cuţitul
de vânătoare scos din teacă.
— Nu! Ce faci?
Urletul lui Liang se transformă într-un ţipăt înfricoşător, când
David, din lateral, îl înşfacă de cămaşă şi îi înfipse lama cuţitului
în bărbie, făcând sângele să ţâşnească.
— Ahhee!
Plânsetul isteric se pierdea în infernul străzii.
— Dă-mi numărul! Acum!
— Nu-mi face una ca asta! Îţi jur că n-am ştiut că era o
capcană!
— Capcana nu e pentru mine, Liang, spuse Webb cu răsuflarea
întretăiată, în timp ce transpiraţia i se scurgea pe fată. Este pentru
tine!
— Pentru mine? Eşti nebun! De ce pentru mine?
— Pentru că ei ştiu că sunt acum aici, iar tu m-ai văzut şi ai
discutat cu mine. Ai dat telefonul – acum nu-şi mai pot permite să
te ţină în viaţă.
— Dar de ce?
— Ţi-a fost dat un număr de telefon. Ţi-ai îndeplinit misiunea şi
nu-şi pot permite nici un fel de urme.
— Asta nu-mi explică nimic!
— Poate că numele meu îţi va explica. Jason Bourne.
— Oh, Dumnezeule…! şopti Liang; albindu-se la faţă şi căscând
gura, în timp ce privea în gol către David.
— Eşti o umbră, spuse Webb. Eşti mort.
— Nu, nu! Chinezul scutură din cap. Nu se poate! Nu cunosc pe
nimeni, numai numărul! Este al unui birou părăsit din New World
Centre, un telefon instalat provizoriu. Te rog! Numărul este trei,
patru, patru, zero, unu! Nu mă omorî, domnule Bourne! În numele
lui Dumnezeu la care ne închinăm amândoi, nu o face!
— Dacă aş fi crezut o clipă că această capcană a fost pentru
mine, atunci ai fi fost plin de sânge, nu numai pe bărbie… Trei,
patru, patru, zero, unu?

141
 — Da, exact!
Vacarmul provocat de gloanţe se stinse tot atât de brusc cum
începuse.
— New World Centre este cel de deasupra noastră, nu-i aşa?
Una dintre ferestrele de acolo, de sus.
— Exact! Pe Liang îl trecu un fior rece; nu-şi lua ochii de pe
chipul lui David. Apoi îi închise strâns şi de sub gene i se scurseră
lacrimi în timp ce-şi scutura violent capul.
— Nu te-am văzut în viaţa mea! Jur pe crucea sfântului Iisus!
— Uneori mă întreb dacă mă aflu în Hong Kong sau la Vatican.
Webb îşi săltă capul şi se uită împrejur. Pe stradă, oamenii
îngroziţi, începând cu mamele ce-şi ţineau la piept copiii şi
terminând cu bărbaţii care încercau să protejeze femeile se
hotărâră, cu teamă, să se ridice mai întâi pe genunchi, apoi în
picioare. Dintr-o dată se formă o masă de oameni alergând
îngroziţi către arcada ce făcea legătura cu Salisbury Road.
— Ţi s-a spus să dai telefonul ăsta neapărat de aici, nu-i aşa?
spuse David, rapid, întorcându-se către hotelierul îngrozit.
— Da, domnule.
— De ce? Ţi-au dezvăluit vreun motiv?
— Da, domnule.
— Pentru numele lui Dumnezeu, deschide ochii!
— Da, domnule.
Liang se supuse, dar fără a se uita la Webb.
— Au spus că nu au încredere în oaspetele care a cerut să fie
cazat în apartamentul 690. Că este un om care ar putea forţa pe
alţii să transmită informaţii false. De aceea aveau nevoie să mă
vadă când vorbesc cu ei… Domnule Bourne – nu, mă scuzaţi, nu
am vrut să spun asta! Domnule Cruett – am încercat toată ziua să
vă găsesc! Doream să vă informez că am fost contactat de aceşti
oameni în mod repetat, domnule Cruett. Mi-au telefonat într-una,
vrând să ştie când o să iau legătura cu ei de aici. Le-am spus tot
timpul că nu aţi sosit! Ce altceva puteam să fac? Încercând să vă
găsesc în mod constant, înţelegeţi că am încercat să vă avertizez!
Este evident, nu-i aşa?
— Ce e evident este că eşti un mare dobitoc.
— Nu sunt înzestrat domnule, pentru o astfel de treabă.
— De ce ai făcut-o?
— Banii, domnule! Am fost de partea lui Chiang, alături de
Kuomintang. Am o soţie şi cinci copii – doi băieţi şi trei fete. A
trebuit să fug de pe teritoriul Chinei. Ăştia verifică dosarele

142
oamenilor şi îi etichetează fără drept de apel. Sunt un om cultivat,
domnule! La Universitatea Fudan am fost al doilea în clasă şi am
fost proprietarul unui hotel în Shanghai. Dar toate acestea nu mai
au nici un fel de importanţă acum. Iar când Beijing-ul va lua
puterea şi asupra acestui teritoriu voi fi mort domnule, familia îmi
va fi distrusă. Şi acum veniţi dumneavoastră să-mi spuneţi că sunt
pierdut chiar din acest moment. Ce să fac?
— Pekin-ul – Beijing-ul – nu se va atinge niciodată de colonie,
nu va schimba niciodată nimic, spuse David, amintindu-şi
cuvintele pe care-i le spusese Marie în acea seara teribilă după
vizita lui McAllister. Numai dacă extremiştii preiau puterea.
— Toţi sunt extremişti, domnule. Vă rog să mă credeţi. Nu îi
cunoaşteţi.
— Poate că nu. Dar cunosc pe câţiva dintre voi. Şi, sincer, aş fi
preferat să nu vă fi întâlnit. Cum le cheamă pe fiicele tale?
— Le cheamă… le cheamă… Wang. Wang Sho.
— Las-o baltă! răbufni David, privind în arcada intrării de pe
Salisbury Road. Ni bushi ren! Nu eşti om, eşti un porc! Rămâi cu
bine, Liang al Kuomintang-ului. Rămâi cu bine, cât o să te mai
lase ăştia. Mie puţin îmi pasă.
Webb se ridică în picioare, pregătit să se arunce din nou la
pământ, la prima scânteiere neobişnuită dinspre ferestrele din
aripa stângă a clădirii. Ochii lui Jason Bourne nu-l înşelau: era
linişte. David se alătură mulţimii ce trecea pe sub arcadă şi îşi croi
drum prin aglomeraţia de pe Salisbury Road.
Se opri la o cabină telefonică dintr-un pasaj zgomotos,
aglomerat, dincolo de Nathan Road. Îşi introduse arătătorul în
urechea dreaptă ca să audă mai bine.
— Wei? răspunse un bărbat.
— Bourne la telefon. Am să vorbesc în engleza. Unde îmi este
soţia?
— Wode tian ah! Mi s-a spus că vorbeşti limba noastră în mai
multe dialecte.
— E mult timp de atunci şi vreau să fiu bine înţeles. Te-am
întrebat de soţia mea!
— Liang ţi-a dat acest număr?
— N-a avut de ales.
— Dar nici zile multe nu mai are.
— Nu-mi pasă ce faceţi, dar dacă aş fi în locul vostru, m-aş mai
gândi dacă să-l ucid sau nu.
— De ce? Viaţa lui face mai puţin decât a unui vierme.

143
 — Pentru că aţi ales un mare dobitoc – unul fricos. A vorbit cu
prea mulţi oameni. Centralista mi-a spus că m-a căutat în fiecare
minut.
— Te-a căutat pe tine?
— Am sosit aici azi dimineaţă. Unde-mi este soţia?
— Mincinosul de Liang!
— Doar nu vă aşteptaţi din partea mea, să fi stat în acel
apartament nu-i aşa? L-am convins să-mi dea o alta camera. Am
fost văzuţi împreună – certându-ne – cu o duzină şi jumătate de
recepţioneri în jur. Dacă îl omorâţi, veţi stârni mai multe valuri
decât vrea oricare dintre noi. Poliţia va fi pe urmele unui american
bogat dat dispărut.
— Chiloţii îi sunt probabil umezi, spuse chinezul. Poate e de
ajuns.
— Acum, soţia mea!
— Te-am auzit. Nu am norocul să am astfel de informaţii.
— Atunci cheamă pe cineva care le are. Acum!
— Te vei întâlni cu persoane puse la curent cu această
problemă!
— Când?
— Te vom anunţa. În ce cameră te afli?
— Vă mai caut eu. Aveţi cincisprezece minute la dispoziţie.
— Îmi dai mie ordine?
— Ştiu unde te afli, ce fereastră, care birou – eşti neglijent cu
arma aia. Ar fi trebuit să-i înfăşori ţeava cu ceva; lumina soarelui
se reflectă în metal, asta ştie oricine. În treizeci de secunde voi fi la
douăzeci de metri de uşa ta, iar tu nu vei şti unde mă aflu şi nu îţi
poţi părăsi postul.
— Nu te cred!
— Pune-mă la încercare. Nu tu mă urmăreşti pe mine acum. Eu
te urmăresc pe tine. Ai la dispoziţie cincisprezece minute şi când
sun din nou vreau să vorbesc cu soţia mea.
— Nu e aici!
— Dacă aş crede că este acolo, ai fi fost mort de mult, cu capul
desprins de restul corpului şi azvârlit pe fereastră să ţină de urât
celorlalte gunoaie din port. Iar dacă crezi că exagerez, n-ai decât să
verifici. Întreabă-i pe oamenii care au avut de-a face cu mine.
Întreabă-ţi taipanul, pe Yao Ming, care nu există.
— Nu pot să-ţi scot nevasta din pământ, Jason Bourne! ţipă
individul îngrozit.
— Dă-mi un număr unde o pot găsi. Ori îi aud vocea vorbind cu

144
mine – ori nu stăm de vorbă. O să rămână cadavrul tău decapitat
cu o eşarfa neagră în jurul gâtului însângerat. Cincisprezece
minute!
David închise telefonul, apoi îşi şterse transpiraţia de pe faţă. O
făcuse. Creierul şi cuvintele erau ale lui Jason Bourne – se
întorsese într-un timp mai mult intuit decât cunoscut şi instinctiv
ştia cum să procedeze, ce să spună, cu ce să ameninţe. Era o lecţie
undeva, ascunsă. Sau o realitate din înăuntrul său care vroia să
izbucnească, să preia controlul, spunându-i lui David Webb să
aibă încredere în cel dinlăuntrul său.
Părăsi pasajul aglomerat şi se întoarse la dreapta pe trotuarul la
fel de ticsit de lume. Golden Mile din Tsim Sha Tsui se pregătea
pentru jocurile sale nocturne şi la fel şi el. Se putea întoarce acum
la hotel; directorul adjunct al hotelului Liang, se afla cu siguranţă
acum la mile depărtare probabil, căutând cel mai apropiat zbor
către Taiwan, dacă fusese vreun sâmbure de adevăr în toate
declaraţiile sale înspăimântate. Webb va folosi liftul de marfa
pentru a ajunge în cameră, pentru cazul în care în holul hotelului
l-ar fi aşteptat cineva, deşi se îndoia. Terenul de tir din pasajul de
lângă New World Centre nu era un punct de comandă, ci doar o
legătură, un om acum speriat de moarte.
Cu fiecare pas pe care David îl făcea pe Nathan Road, respiraţia
îi devenea tot mai sacadată, iar inima îi bătea tot mai tare. Peste
exact douăsprezece minute va auzi vocea Mariei. Dumnezeule,
dorea atât de mult s-o audă! Trebuia! Era singurul lucru care-l
ţinea să nu înnebunească, tot ceea ce mai conta acum.
*
* *
— Timpul a expirat, spuse Webb, stând pe marginea patului,
încercând să-şi stăpânească bătăile inimii şi întrebându-se dacă
zgomotul lor putea fi auzit la fel de tare cum îl auzea el. Spera că
va putea să-şi ascundă tremurul vocii.
— Sună la cinci, doi, şase, cinci, trei.
— Cinci? David recunoscu prefixul.
— Dar ea se află aici, în Hong Kong, nu în Kowloon.
— Va fi transportată într-acolo.
— Te sun după ce vorbesc cu ea.
— Nu e nevoie, Jason Bourne. Cei în cunoştinţă de cauză se află
acolo şi vei vorbi cu ei. Rolul meu s-a terminat, iar tu nu ştii cine
sunt.
— Nici nu trebuie să ştiu. Când vei părăsi biroul ţi se va face o

145
fotografie, dar nu vei şti de unde sau de către cine. Vei vedea
probabil un număr mare de oameni – în hol, sau în lift dar nu vei
şti care dintre ei are un aparat de fotografiat care arată fie ca un
nasture de la haină, fie ca o emblemă pe o poşetă. Succes,
stârpitură. Ai grijă de tine.
Webb apăsă pe furcă întrerupând legătura, aşteptă trei secunde,
apoi ridică din nou. Auzi tonul, apoi începu să formeze numărul.
La capătul celalalt începu să sune. Iisuse, nu mai suporta!
— Wei?
— Bourne la telefon. Vreau să vorbesc cu soţia mea.
— Imediat.
— David?
— Eşti bine? ţipă Webb la capătul puterilor.
— Da, puţin obosită, dar asta e tot, iubitule. Tu eşti bine…
— Te au rănit – s-au atins de tine?
— Nu, David, nu. Au fost chiar foarte amabili. Dar ştii cum sunt
când obosesc uneori. Îţi aminteşti săptămâna aceea în Zurich când
ai vrut să vezi Fraumunster-ul şi muzeele? Apoi m-ai invitat la o
plimbare cu barca pe Limmat, iar eu ţi-am spus că nu mă simt aşa
bine.
Nu fusese nici o astfel de săptămână în Zurich. Numai coşmarul
unei singure nopţi când amândoi aproape erau să-şi piardă vieţile.
El primise provocarea posibililor asasini pe urme în
Steppdekstrasse, ea aproape violată şi condamnată la moarte pe un
chei pustiu în Guisan Ouai. Ce încerca să-i transmită?
— Da, îmi amintesc.
— Aşa că nu trebuie să-ţi faci griji, în privinţa mea, iubitule.
Mulţumesc lui Dumnezeu că eşti aici! Vom fi împreună curând,
mi-au promis. Va fi ca la Paris, David. Îţi aduci aminte atunci în
Paris când am crezut că te-am pierdut? Dar tu ai venit după mine
şi amândoi am ştiut unde să mergem. Strada aceea superbă cu
copaci înverziţi şi cu…
— Asta a fost tot, doamnă Webb, interveni o voce bărbătească.
Sau ar trebui să spun doamnă Bourne? adăugă omul, vorbind
direct în receptor.
— Gândeşte-te, David şi fii prudent! ţipă Marie din depărtare şi
nu-ţi face griji iubitule! Strada aceea superbă cu şirul de copaci
înverziţi, copacul meu favorit…
— Ting zhi! strigă vocea bărbatului, dând un ordin în chineză.
Luaţi-o de aici! Îi dă informaţii! Repede! N-o lăsaţi să mai
vorbească!

146
 — Dacă îi faceţi vreun rău, veţi regreta pentru tot restul vieţii,
spuse Webb rece. Jur pe Dumnezeu că vă voi găsi!
— Nu a existat nici un motiv de nemulţumire până în momentul
de faţă, replică bărbatul încet, pe un ton sincer. Aţi auzit ce a spus
soţia dumneavoastră bine. Nu are de ce să se plângă.
— Ceva e în neregulă cu ea! Ce dracu i-aţi făcut, ce nu-mi poate
spune?
— Este numai tensiunea, domnule Bourne. Iar de transmis v-a
transmis ceva, fără nici o îndoială, sperând că ar putea într-un fel
descrie unde se află – greşit, ar trebui să adaug – dar chiar dacă ar
fi exact, v-ar fi la fel de nefolositor ca şi numărul de telefon. Acum
ea e pe drum către un alt apartament, unul dintre milioanele de
apartamente din Hong Kong. De ce i-am face vreun rău? Nu ne-ar
folosi la nimic. Un taipan important doreşte să vă întâlnească.
— Yao Ming?
— Ca şi dumneavoastră şi dânsul are mai multe identităţi.
Probabil veţi ajunge amândoi la o înţelegere.
— Ori ajungem, ori e un om mort. La fel şi voi.
— Vă cred, domnule Bourne. Mi-aţi ucis o rudă apropiată care
se afla dincolo de raza dumneavoastră de acţiune, în insula
Lantau. Sunt sigur că vă aduceţi aminte.
— Nu le ţin socoteala. Yao Ming. Când?
— Deseară.
— Unde?
— Trebuie să înţelegeţi că dânsul este foarte cunoscut, aşa că va
trebui să fie un loc foarte neobişnuit.
— Inaccesibil, desigur. Nu insistaţi. Soţia dumneavoastră e în
mâinile noastre.
David se încordă; pierdea controlul de care avea nevoie
disperată.
— Spune-l, spuse el.
— Walled City. Presupunem că ştiţi unde se află.
— Am auzit de el, îl corectă Webb, încercând să se concentreze.
Mahalaua cea mai împuţită de pe faţa pământului, dacă-mi aduc
bine aminte.
— Ce altceva ar putea fi? Este singura posesiune legală a Chinei
în toată colonia. Chiar şi detestabilul Mao Zedong a dat
permisiunea poliţiei noastre să cureţe zona. Dar funcţionarii de
stat nu sunt plătiţi destul de bine pentru asta. Aşa că lucrurile au
rămas neschimbate.
— La ce oră deseară?

147
 — După ce se întunecă, dar înainte să se închidă bazarele.
După nouă şi jumătate şi nu mai târziu de zece fără un sfert.
— Cum îl găsesc pe acest Yao Ming – care de fapt nu există?
— O femeie se va afla în primul bloc din piaţa deschisă şi va
vinde măruntaie de şarpe ca afrodisiace. Duceţi-vă la ea şi
întrebaţi o unde se află „şeful”. Vă va spune pe ce scări să coborâţi
şi pe ce alee să o luaţi. Acolo veţi fi aşteptat.
— S-ar putea să nu mai ajung până acolo. Culoarea pielii mele
nu este tocmai bine văzută acolo.
— Nimeni nu vă va face nici un rău. Oricum, vă sugerez să nu
purtaţi îmbrăcăminte care să bată la ochi sau să vă expuneţi
bijuterii scumpe.
— Bijuterii?
— Dacă purtaţi un ceas foarte scump, e mai bine să-l lăsaţi
acasă.
Îţi vor tăia mâna pentru un ceas. Meduza. Fie.
— Mulţumesc pentru sfat.
— O ultimă rugăminte. Nu vă gândiţi să implicaţi autorităţile
sau consulatul dumneavoastră într-o încercare nesăbuită de a-l
compromite pe taipan. Dacă o faceţi, soţia dumneavoastră va muri.
— Nu era nevoie să mi-o spune-ţi.
— Cu Jason Bourne nu se ştie niciodată. Veţi fi urmărit la
fiecare pas.
— Între nouă jumătate şi nouă patruzeci şi cinci, spuse Webb,
închizând telefonul şi sculându-se de pe pat. Se îndreptă către
fereastră şi privi portul. Ce? Ce încercase Marie să-i transmită?
…ştii cum sunt când obosesc uneori.
Nu, nu ştia asta. Soţia lui era o femeie puternică, fiică de
fermier din Ontario, care nu se plânsese niciodată de oboseală.
…nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa mea, iubitule.
O rugăminte prostească, iar ea ştia asta. Marie nu pierdea
momente preţioase comportându-se prosteşte. Doar dacă se
exprima oare incoerent?
…Va fi ca la Paris, David. Am ştiut amândoi unde să mergem.
Strada aceea superbă cu copaci înverziţi, înşiruiţi.
Nu, nu bătuse câmpii, se prefăcuse; îi transmitea un mesaj. Dar
ce mesaj? Ce stradă superbă cu „copaci înverziţi, înşiruiţi”? Nu-şi
amintea nimic şi asta îl scotea din minţi! Dăduse greş. Îi fusese
transmis un semnal, iar sensul lui îi scăpa.
…Gândeşte-te David şi fii prudent!… nu-ţi face griji, iubitule!
Strada aceea superbă cu şirul de copaci înverziţi, copacul meu

148
favorit…
Ce strada superbă? Ce blestemat şir de copaci, ce copac favorit?
Nu avea nici un sens pentru el şi totuşi trebuia să existe un sens!
Trebuia să fie în stare să răspundă, în să privească în gol pe
fereastră, cu memoria pustiită. Ajută-mă Doamne! strigă el în
pustiu.
O voce interioară îi spuse să nu insiste pe ceea ce nu putea
înţelege. Avea multe lucruri de făcut; nu putea să se ducă aşa, pur
şi simplu, la un loc de întâlnire stabilit de duşman, fără să vadă
terenul şi fără nici o carte pe mânecă. Vă sugerez să nu purtaţi
îmbrăcăminte care să bată la ochi. Nu va fi fost în nici un caz ceva
care să bată la ochi, gândi Webb, dar acum va fi ceva total opus –
şi neaşteptat.
În timpul lunilor în care încercase să scape de Jason Bourne, o
idee îi revenea în minte cu mare intensitate. Schimbă-te, schimbă-
te, schimbă-te. Bourne fusese un expert al schimbării; pentru
aceasta fusese supranumit „cameleonul”, un om care se putea
„topi” oricând cu multă uşurinţă în orice mediu. Nu ca ceva
grotesc, o caricatură cu perucă şi nasuri false, ci ca cineva care se
putea adapta oricărei situaţii astfel încât aceia care-l întâlniseră pe
„asasin” – rar de tot, în plină lumină şi stând foarte aproape de el –
dădea descrieri extrem de variate ale omului urmărit de la un
capăt la celălalt al Asiei şi Europei. Detaliile se băteau întotdeauna
cap în cap: părul era negru sau blond; ochii căprui, albaştri sau
spălăciţi; pielea albă, bronzată sau pătată; hainele bine croite şi
sobre dacă rendez-vous-urile aveau loc într-o cafenea destul de
scumpă, cu lumină slabă sau boţite şi potrivite dacă întâlnirile
erau stabilite pe vreun dig sau în cele mai ascunse colţuri ale
oraşului. Schimbarea. Fără nici un pic de efort, cu minimum de
trucuri. David Webb va avea încredere în cameleonul din el. Mergi
unde te îndeamnă Jason Bourne.
După ce încheie convorbirea telefonică, David o porni către
hotelul Peninsula şi, cu un bacşiş considerabil, obţinu o cameră.
Servieta diplomat şi-o lăsă în seiful hotelului. Apoi, avu prezenţa
de spirit să se înregistreze sub cel de-al treilea nume de pe
paşaportul fals aranjat de Cactus. Dacă îl căuta cineva, vor apela
la numele folosit şi înregistrat la hotelul Regent; era tot ceea ce
aveau.
Se întoarse din nou pe Salisbury Road. Folosi liftul de serviciu şi
se îndreptă rapid către camera lui unde împachetă puţină
îmbrăcăminte de care avea nevoie în geanta cumpărată la plecare.

149
Nu anunţă hotelul Regent de plecarea sa. Dacă îl căuta cineva,
lasă-i să-l caute acolo unde nu se afla.
Odată aranjat la Peninsula, avu timp să mănânce ceva şi să
intre în câteva magazine până la lăsarea serii. Iar atunci când
întunericul va coborî se va afla în Walled City – înainte de nouă şi
jumătate. Jason Bourne dădea comenzile iar David Webb se
supunea.
*
* *
Cartierul Walled City5 din Kowloon nu este separat de restul
oraşului prin nici un zid vizibil dar cu toate acestea este strict
delimitat încât parcă ar exista unul, construit din oţel dur.
Cartierul se deschide cu o piaţă în aer liber, extrem de aglomerată,
care se întinde de-a lungul străzii, în faţa unui rând de case
dărăpănate şi întunecoase. Oriunde te-ai uita poţi zări colibe
cocoţate una peste alta, la întâmplare, dându-ţi impresia că în
orice moment totul se va prăbuşi sub propria greutate lăsând în
urmă numai ruine şi moloz. În acea parte există însă şi o forţă
înşelătoare pe care o descoperi coborând treptele care duc în
interiorul mahalalei. Sub nivelul străzii, alei pietruite, înguste ca
nişte tunele, legătură între numeroasele clădiri şubrede, înăuntrul
acestora, cerşetori invalizi se alătură prostituatelor sumar
îmbrăcate şi comercianţilor de droguri adunaţi în încăperi straniu
luminate de becuri atârnate de fire neizolate în lungul pereţilor de
piatră. Pretutindeni domneşte o umezeală râncedă; totul este
depravare şi descompunere, adâncite şi întărite de trecerea
timpului.
Din aleile murdare, într-o dezordine completă, un şir de trepte
strâmte abia luminate duc către şirurile de locuinţe dărăpănate, cu
două etaje şi subsol. În camerele mici, sărăcăcioase, se vând şi se
cumpăra droguri şi prostituate de tot soiul; totul este dincolo de
raza de acţiune a poliţiei – acceptat pe tăcute de toate părţile – căci
puţini dintre cei care reprezintă legea îndrăznesc să se aventureze
în mijlocul acestui cartier. E un iad închis. De care nimănui nu-i
place să se atingă.
Afară în piaţa deschisă, în strada inundată de gunoaie, pe unde
nu circulă maşini, mese murdare îngrămădite cu mărfuri furate şi
rebuturi se înghesuie printre chioşcurile soioase. Din vase uriaşe
cu ulei prăjit în care zac bucăţi dubioase de carne de porc, de

5
The Walled City – Oraşul închis, (n. tr.).

150
pasăre şi de şarpe împachetate apoi în ziare şi vândute, se ridică
permanent rotocoale de fum. Mulţimea forfoteşte în lumina
împrăştiată de lămpile chioare de la o gheretă la alta tocmindu-se
cu glas tare, strigând, cumpărând şi vânzând. Vin apoi cei care
stau direct pe trotuar, bărbaţi şi femei, zdrenţăroşi, fără o gheretă
sau măcar o masă, îşi vând marfa pe jos. Stau ghemuiţi pe vine şi
îşi expun bijuteriile ieftine şi gablonzurile, cele mai multe furate
din port şi cuştile împletite în care foşcăie insecte şi se zbat
păsărele.
La intrare în acest bazar ciudat, infestat, o femeie singuratică,
voinică stătea pe un scăunel de lemn cu picioarele groase
desfăcute, jupuind şerpi şi scoţându-le măruntaiele. Privirea sa
întunecată era fixată asupra vieţuitoarelor care-i se zbăteau în
mâini. De fiecare parte avea nişte saci de pânză, în care se
zvârcoleau reptile şuierătoare muşcându-se cu furie una pe alta,
înfuriate de captivitatea aceasta. Încleştată sub greutatea
piciorului drept, dezgolit al femeii, o cobră neagră imobilă cu capul
ridicat şi gluga desfăcută, cu ochii mici şi privirea fixă, hipnotizată
parcă de mişcarea constantă a mulţimii. Mizeria cumplită a pieţei
deschise era o baricadă eficientă pentru cartierul fără de nici un
zid numit Walled City.
De după colţul de la celălalt capăt al bazarului îşi făcu apariţia
în bulevardul suprapopulat o siluetă sărăcăcioasă. Omul era
îmbrăcat într-un costum ieftin maro, cu pantalonii prea largi şi
haină lăbărţată care părea totuşi strâmtă deasupra umerilor aduşi.
O pălărie neagră, cu boruri largi, tipic orientală, îi aruncă o umbră
permanentă pe faţa tarabelor şi meselor şi examină marfa; totuşi o
singură dată băgă mâna în buzunar să cumpere ceva. Chiar şi
atunci, o făcu cu un aer umil, imaginea unui om gârbovit de anii
neîndurători petrecuţi la munca câmpului sau la pescuit, hrana
niciodată suficientă pentru un trup atât de chinuit.
Se putea citi tristeţea în atitudinea lui, blazarea născută din
neputinţa de a schimba ceva. Era recunoaşterea zădărniciei, a
abandonării mândriei, deoarece nu avea nimic cu care ar fi putut
să se mândrească; preţul supravieţuirii fusese mult prea mare. Şi
acest om, această siluetă cocârjată care cumpărase într-un cornet
de hârtie de ziar câţiva peştişori prăjiţi, nu era altfel decât
numeroşi bărbaţi aflaţi în piaţă – ar fi putut oricând trece
neobservat. Se apropie de femeia musculoasă ce începuse să
smulgă intestinele unui alt şarpe care încă se mai zvârcolea.
— Unde e Şeful? întrebă Jason Bourne în chineză, cu ochii fixaţi

151
pe cobra imobilă, cu grăsimea de pe ziar prelingându-i-se pe mâna
stângă.
— Ai venit mai devreme, îi răspunse femeia fără expresie. E
întuneric, dar ai venit devreme.
— Am fost chemat să vin repede. Pui la îndoială ordinele
taipanului?
— E-al dracului de zgârcit pentru un taipan! izbucni ea într-o
cantoneză guturală. Dar ce-mi pasă? Coboară scările din spatele
meu şi ia-o pe prima alee la stânga. O curvă va fi la cincisprezece-
douăzeci de metri în jos. Îl aşteaptă pe albul pe care trebuie să-l
conducă la taipan. Nu care cumva eşti chiar el? Nu-mi dau seama
la lumina asta şi te descurci bine în chineză dar nu arăţi a alb şi
nici hainele nu-ţi sunt de alb.
— Să zicem că ai fost în locul meu. Te-ai fi afişat ca alb dacă ţi
s-ar fi spus să vii până aici?
— Aş fi făcut orice să arăt ca din Qing Gaoyan! spuse femeia
râzând printre dinţii tociţi. În special dacă aş avea la mine bani. Ai
ceva bani, stăpâne?
— Mă flatezi, dar nu am.
— Minţi. Albii ştiu să mintă atât de bine când e vorba de bani.
— Foarte bine, mint. Sper că şarpele n-are să mă muşte pentru
atâta lucru.
— Eşti prost! E bătrân şi n-are nici colţi, nici venin. Dar este în
schimb imaginea divină a unui organ bărbătesc. El îmi aduce
banii. Tu nu-mi dai nimic?
— Pentru un serviciu, da.
— Aiya! Dacă vrei trupul ăsta bătrân, înseamnă că ai un topor
în pantaloni. Rupe-o pe curvă, nu pe mine!
— Nu trupul, ci numai câteva cuvinte, spuse Bourne,
strecurând mâna dreaptă în buzunarul de la pantaloni. Scoase o
bancnotă de 100 dolari şi o ţinu în palma desfăcută în faţa
vânzătoarei de şerpi, acoperind-o cu cealaltă pentru a nu fi văzută
de lupii hămesiţi dimprejur.
— Aiya – aiya! şuieră femeia în timp ce Jason îi smulse
bancnota dintre degetele lacome; şarpele mort căzu între picioarele
ei groase.
— Serviciul, repetă Bourne. De vreme ce ai crezut că sunt unul
dintr-ai voştri, presupun că şi alţii vor crede la fel. Tot ce vreau să
faci e să spui tuturor că albul nu s-a arătat. Ai înţeles?
— Înţeles! Dă-mi banii!
— Şi serviciul?

152
 — Ai cumpărat şerpi. Şerpi! Ce ştiu eu de vreun alb? N-a apărut
niciodată. Ţine aici şarpele. Du-te şi fă dragoste!
Femeia înhaţă bancnota, apucă măruntaiele şarpelui şi le
îndesă într-o pungă de plastic pe care se putea vedea semnătura
designerului – Christian Dior.
Bourne se înclină rapid de două ori în semn de mulţumire, se
retrase din mulţime pentru a arunca măruntaiele şarpelui lângă o
bordură destul de ferită de lumina străzii ca să nu poată fi
observat. Cu cornetul umed de peşte mirositor în mână se prefăcu
de câteva ori că duce la gură în timp ce, încet, îşi croia drum spre
scări şi coborî în inima cartierului Walled City. Se uită la ceas,
răsturnând peştii. Era nouă şi un sfert; patrulele taipanului erau
probabil în zonă. Era vital pentru el să afle ce măsuri de securitate
îşi luase bancherul. Voia ca minciuna pe care i-o spusese
ucigaşului din biroul părăsit din port să devină adevăr. Voia să fie
nu urmărit, ci urmăritor. Nu să primească ordine, ci să le dea. Va
memora fiecare faţă, fiecare post din structura de comandă,
rapiditatea cu care fiecare gardă lua o decizie în condiţii extreme,
echipamentul cu care se realizau comunicările şi, mai presus de
toate, va descoperi punctele slabe. David înţelese că Jason Bourne
prelua comanda; era un anumit scop în tot ceea ce făcea. Biletul
lăsat de duşman începea cu următoarele cuvinte: O nevastă
pentru o nevastă. Numai un singur cuvânt trebuia schimbat: Un
taipan pentru o nevastă.
Bourne o luă pe aleile din stânga şi merse câţiva zeci de metri,
ignorând priveliştea; orice om familiarizat cu cartierul ar fi făcut la
fel. Pe o scară cufundată în întuneric o femeie în genunchi
îndeplinea actul pentru care era plătită. Bărbatul ţinea banii în
mână peste creştetul ei. Doi tineri drogaţi se milogeau de un
bărbat îmbrăcat într-o haină scumpă de piele neagră; un băiat ce
fuma o ţigară de marijuana, urina lângă un zid, iar un cerşetor,
fără picioare, pe o scândură pe rotile ce zdrăngăneau pe caldarâm,
îngâna: Bong ngo, bong ngo! cerând de pomană. Pe o altă scară
prost luminată, un codoş bine îmbrăcat o ameninţa pe una din
târfele sale cu desfigurarea dacă nu-i dă mai mulţi bani. David
Webb se gândea că acesta nu e Disney Land-ul, iar Jason Bourne
studia aleea ca pe o zonă periculoasă în spatele liniilor
duşmanului. Ora 9:24. Soldaţii trebuiau să se afle la posturi.
Jason Bourne se întoarse să-şi continue misiunea.
Prostituata tocmai îşi ocupa locul. Bluza ei de un roşu aprins,
desfăcută, abia îi acoperea sânii mici, iar tradiţionala despicătură

153
a fustei negre îi ajungea până la coapsă. Era o caricatură umană.
„Albul” nu trebuia să greşească. Punctul unu: Evidenţe îngroşate.
De ţinut minte: subtilitatea nu e dintre calităţile lor principale. La
câţiva metri în spatele ei un om vorbea într-un aparat de emisie. O
ajunse din urmă, dădu din cap şi o luă la fugă, către capătul aleii
şi către scări. Bourne se opri, cu umerii lăsaţi şi se întoarse cu faţă
la zid. Paşii grăbiţi se auzeau în spatele lui, apăsaţi, tot mai iuţi.
Un al doilea chinez se apropie şi trecu pe lângă el, un bărbat de
vârstă mijlocie în costum închis de om de afaceri, cu cravată şi
pantofi lustruiţi. Nu era un locuitor al cartierului Walled City; pe
chipul său se citea o amestecătură de teamă şi dezgust. Ignorând
prostituata, privi la ceas şi alergă înainte. Avea privirea şi
comportarea unui executant pus să facă lucruri pe care le găseşte
dezgustătoare.
Jason studie şirurile neregulate ale scărilor; bărbatul coborâse
pe unul din ele. Zgomotul paşilor se auzise brusc şi, judecând
după ritmul lor, nu veniseră de la o depărtare mai mare de
douăzeci-treizeci de metri de pe a treia scară pe stânga sau a patra
pe dreapta. Într-unul din apartamentele de la capătul acestor scări
un taipan îşi aştepta oaspetele. Taipanul trebuia să fie luat prin
surprindere, chiar speriat. Trebuia să înţeleagă cu cine are de-a
face şi ce preţ va trebui să plătească.
Jason porni din nou, de data asta luându-şi mers de beţiv; îi
veniră în minte cuvintele unui vechi cântec popular chinez. Me li
hua cherng zhang liu yue, fredonă el uşor, izbindu-se de zid şi
apropiindu-se de prostituată.
— Am bani, spuse el blând, tărăgănând cuvintele. Şi tu, fată
frumoasă, ai ce am eu nevoie. Unde mergem?
— Nicăieri, beţivanule, cară-te de aici.
— Bong ngo! Cheng bong ngo! urlă cerşetorul invalid
zdrăngănind pe alee şi lovindu-se de zid.
— Jau! – ţipă femeia, cară-te de aici până când nu te azvârl cu
un picior de pe scândura aia, Loo Mi! Ţi-am spus să nu te mai bagi
în afacerile mele!
— Pe beţivul ăsta l-ai găsit? Îţi aduc eu ceva mai bun!
— Nu mi l-am găsit, iubiţelule. Mă bate la cap şi nu pot să scap
de el. Aştept pe cineva.
— Atunci o să-i tai picioarele! ţipă personajul, grotesc, scoţând
un satâr de sub scândură.
— Ce dracu’ faci? izbucni Bourne în engleză, înfigându-şi
piciorul în pieptul cerşetorului şi trimiţându-l cu tot cu scândură

154
în zidul opus.
— Există legi! continuă să ţipe sinistru cerşetorul. Ai atacat un
invalid! Vrei să jefuieşti un invalid!
— Dă-mă în judecată, spuse Jason, întorcându-se către femeie,
în timp ce cerşetorul se ducea zdrăngănind de unde venise.
— Ai vorbit. În engleză. Prostituata îl privi mirată.
— Şi tu la fel, spuse Bourne.
— Vorbeşti chinezeşte, dar nu eşti chinez.
— În spirit poate sunt. Te căutam.
— Tu eşti acela?
— Da.
— Te conduc la taipan.
— Nu. Spune-mi numai ce scară şi ce etaj.
— Nu astea sunt instrucţiunile pe care le-am primit.
— Sunt unele noi, date de taipan. Pui la îndoială cumva noile
sale ordine?
— Nu, dar trebuia să fie transmise de omul lui.
— Micul Zhongguo ren în costum închis?
— Da. El ne transmite totul şi ne plăteşte din partea taipanului.
— Pe cine plăteşte?
— Întreabă-l.
— Taipanul vrea să ştie.
Bourne scotoci în buzunar şi scoase un teanc de bancnote
împăturite.
— Mi-a spus să te plătesc foarte bine dacă mă ajuţi. Crede că
omul lui îl înşeală.
Femeia se retrase spre zid uitându-se când la bani, când la
chipul lui Bourne.
— Dacă mă minţi.
— De ce-aş minţi? Taipanul vrea să mă vadă, doar ştii asta.
Trebuie să mă duci la el. El mi-a spus să ma îmbrac aşa, să mă
port aşa, să te găsesc şi să-i urmăresc pe aceşti oameni. De unde
aş fi putut şti despre tine dacă nu de la el?
— Sus în piaţă. Trebuia să te întâlneşti cu cineva.
— N-am fost acolo. Am venit direct aici. Jason despături câteva
bancnote.
— Lucrăm amândoi pentru taipan. Ţine. Mi-a spus să-ţi dau
astea şi să pleci, dar nu trebuie să ieşi în stradă.
Jason îi întinse banii.
— Taipanul este generos, spuse prostituata, întinzând mâna
după bancnote.

155
 — Care scară? întrebă Bourne, retrăgând banii. Ce etaj?
Taipanul nu ştia nici el.
— Acolo, replică femeia, arătând înspre zidul mai îndepărtat.
Scara a treia, etajul doi. Dă-mi banii.
— Cine este pe statul de plată al omului? Repede.
— În piaţă ticăloasa cu şerpii şi hoţul boşorogit care vinde
lanţuri de aur fals din nord şi omul cu peşte şi carne împuţită.
— Asta-i tot.
— Am vorbit. Asta e tot.
— Taipanul a avut dreptate, este înşelat. Îţi va fi recunoscător
pentru asta.
Bourne despături o altă bancnotă.
— Dar vreau să ştiu totul. În afara celui cu radioul, câţi mai
lucrează pentru omul de legătură al taipanului?
— Trei, tot cu radiouri, spuse prostituata, cu ochii lipiţi pe bani,
cu mâna întinzându-i-se către ei.
— Poftim, ia-i şi pleacă. Ia-o pe aici şi nu ieşi în stradă. Femeia
apucă bancnotele şi porni iute pe alee topindu-se în lumina slabă.
Bourne o urmări până când o pierdu din vedere, apoi se întoarse şi
se îndreptă cu repeziciune către scări. Îşi lăsă iar umerii să-i
atârne şi urcă în stradă. Trei gărzi şi un şef peste ele. Ştia ce
trebuia să facă. Şi încă repede. Era 9:36. Un taipan pentru o
nevastă.
Pe primul bodyguard îl găsi stând de vorbă cu negustorul de
peşti, furios, făcând gesturi scurte prin aer. Zgomotul mulţimii era
supărător. Vânzătorul continua să dea din cap în semn de negaţie.
Bourne alese din mulţime un bărbat greoi ce stătea lângă gorilă şi-
l îmbrânci în acesta. Apoi păşi într-o parte în timp ce omul
taipanului dădu înapoi luat pe nepregătite. În scurt învălmăşeala
se produse, Jason îl trase pe chinezul uimit într-o parte şi îl izbi cu
încheieturile degetelor la baza gâtului. Apoi îl răsuci chiar în
momentul în care era pe cale să se prăbuşească şi, îl mai lovi o
dată cu muchia palmei la baza craniului. Apoi, în starea de
inconştienţă, îl târî de-a lungul pavajului murmurând scuze în
chineză pentru amicul său beat. Îl aruncă printre gunoaiele din
faţa unui depozit, îi luă radioul şi îl sfărâmă.
Pentru cel de-al doilea om al taipanului fu nevoie de o tactică
diferită. Era singur de cealaltă parte a mulţimii strigând în
aparatul de emisie. Bourne se apropie, silueta umilă şi
neameninţătoare, cu mâna întinsă ca orice cerşetor. Gorila îi făcu
semn să plece de acolo; era ultimul gest pe care şi-l va aminti,

156
deoarece Bourne îi apucă încheietura mâinii răsucindu-i-o şi
fracturându-i braţul. Câteva secunde mai târziu, cel de-al doilea
bodyguard al taipanului zăcea în dosul unui maldăr de gunoi, cu
radioul aruncat printre resturi.
Al treilea discuta cu „ticăloasa cu şerpii”. Spre satisfacţia lui
Bourne, ea nega din cap, cum făcuse şi negustorul de peşti; în
Walled City exista un anumit tip de loialitate, ce putea fi
cumpărată. Bărbatul îşi scoase radioul, dar nu mai avu timp să-l
folosească pentru că Bourne apucă şarpele bătrân, fără dinţi şi-i
azvârli capul plat al animalului drept în faţa. Icnetul de spaimă,
urmată de un ţipăt, fură exact ce aşteptase Jason Bourne. Nervii
gâtului sunt cea mai potrivită alegere când e vorba de imobilizarea
cuiva, fibrele ca nişte coarde conectând toate organele corpului cu
sistemul nervos. De aceea Bourne le luă drept ţintă acţionând
rapid şi, încă o dată, îşi târî victima prin mulţime, cerându-şi
scuze, după care o abandonă în stare de inconştienţă într-un loc
mai retras. Apucă radioul şi-l duse la ureche; nu se auzea nimic în
receptor. Ora 9:40. Un singur om, omul taipanului mai rămăsese.
Chinezul nu prea tânăr îmbrăcat în costum scump şi pantofi
lustruiţi mai că se ţinea de nas în timp ce trecea grăbit de la un
post la altul, încercând să-şi localizeze oamenii, ferindu-se cât
putea de orice contact fizic cu mulţimea adunată în jurul meselor
şi tarabelor vânzătorilor. Statura sa scundă îl împiedica să vadă tot
ceea ce se petrecea împrejurul său. Bourne urmări încotro se
îndreaptă. Îl depăşi în goană, apoi, rapid, se întoarse şi îl izbi cu
pumnul în abdomen. În timp ce chinezul se îndoia de durere,
Jason îl cuprinse de talie cu mâna stângă, îl ridică şi-l duse către o
bordură unde şedeau doi oameni, legănându-se şi trecându-şi
unul altuia o sticlă. Plasă o lovitură de Wushu la baza gâtului
victimei sale şi-l lăsă să cadă între cei doi beţivi. Chiar şi prin ceaţa
provocată de alcool, cei doi se vor asigura că noul lor tovarăş va
rămâne în stare de inconştienţă o perioadă îndelungată. Erau
desigur multe buzunare de scotocit între timp şi multă
îmbrăcăminte, ca şi o pereche de pantofi ce trebuiau luaţi. Toate
vor aduce mai târziu o sumă frumuşică de bani. Ora 9:43.
Bourne se îndreptă de spate şi cameleonul se făcu nevăzut. Se
repezi în josul străzii inundate de mulţime şi coborî scările
ajungând în alee. Reuşise! Îndepărtase pericolul „gărzilor
pretoriene”. Un taipan pentru o nevastă. Ajunse la scară – a treia pe
partea dreaptă – şi scoase sofisticata armă pe care o achiziţionase
de la negustorul din Monkok. Încet, încercând fiecare treaptă cu

157
piciorul, urcă până la al doilea etaj. Se încorda şi, lăsându-şi toată
greutatea pe partea dreaptă, ridică piciorul stâng izbind în lemnul
subţire al uşii.
Sări din ţâţâni. Pătrunse înăuntru şi, ghemuindu-se pe vine,
îndreptă arma ameninţător.
Era aşteptat de trei bărbaţi formând un semicerc, fiecare cu o
armă aţintită asupra lui. În spatele lor, îmbrăcat într-un costum
alb de mătase, un chinez masiv stătea aşezat într-un fotoliu.
Bărbatul făcu oamenilor săi un semn cu capul.
Pierduse. Bourne calculase greşit iar David Webb va trebui să
moară. Dar mult mai chinuitor era gândul că moartea soţiei sale îi
va urma curând lui. Lasă-i să tragă, gândi David. Lasă-i să apese
pe trăgaci şi să te scape de toate. Ucisese singurul lucru care conta
în viaţa lui.
— Trageţi, blestemaţilor! Trageţi!

158
 CAPITOLUL 11
— Bun venit, domnule Bourne! spuse bărbatul în costum de
mătase îndepărtându-şi gorilele. Presupun că înţelegeţi de ce ar fi
mai bine dacă ai lăsa arma jos. De altfel nu ai de ales, ştii prea
bine.
Webb privi spre cei trei chinezi; cel din mijloc trase piedica
automatului. David lăsă arma jos şi o împinse înainte.
— Mă aşteptaţi, nu-i aşa? întrebă, el încet, ridicându-se, în timp
ce cel din dreapta sa îi lua pistolul.
— N-am ştiut la ce să ne aşteptăm – exceptând imprevizibilul.
Cum ai reuşit? Oamenii mei sunt morţi?
— Nu. Sunt doar răniţi şi fără cunoştinţă, dar nu morţi.
— Remarcabil. Credeaţi că mă veţi găsi singur aici?
— Mi s-a spus că sunteţi însoţit de un om de încredere şi de alţi
trei oameni, nu de şase. Mi s-a părut logic. Mai mulţi ar fi bătut la
ochi.
— Într-adevăr. De aceea ei au sosit mai devreme să facă
aranjamentele şi nu au părăsit această gaură de şobolan de când
au venit. Aşa deci aţi sperat că mă veţi putea răpi şi apoi schimba
cu soţia dumneavoastră.
— Este evident faptul că ea n-are de-a face cu nimic din toate
acestea. Lăsaţi-o să plece; nu vă poate face nici un rău. Omorâţi-
mă, dar lăsaţi-o pe ea să trăiască.
— Pi ge! spuse bancherul, cerând ca două gărzi să iasă afară;
cei doi se înclinară şi părăsiră iute camera. Celălalt va rămâne,
continuă el, întorcându-se spre Webb. În afara imensei loialităţi pe
care o are pentru mine, nu vorbeşte şi nu înţelege nici un cuvânt
englezesc.
— Observ că aveţi încredere în oamenii dumneavoastră.
— N-am încredere în nimeni.
Bărbatul făcu un gest înspre un scaun şubred aşezat la capul
celălalt al camerei sărăcăcioase, dând la iveală un ceas Rolex de
aur pe încheietura mâinii, cu diamante încrustate în jurul
cadranului, asortat cu butonii din acelaşi metal.
— Staţi jos, îi ordonă el. Am făcut multe eforturi şi am cheltuit
mulţi bani pentru a face posibilă această întâlnire.
— Omul dumneavoastră de încredere – presupun că era omul

159
de încredere – spuse Bourne cu falsă nepăsare, cercetând cu
privirea fiecare ungher al încăperii în timp ce se îndrepta spre
scaun m-a sfătuit să nu port ceasuri scumpe dacă am treabă în
acest cartier. Observ că dumneavoastră nu l-aţi luat în seamă.
— Am sosit aici într-un caftan slinos şi murdar, cu mâneci
destul de largi pentru a-l ascunde. După felul cum văd că eşti
îmbrăcat, sunt sigur că mă înţelegi.
— Deci dumneavoastră sunteţi Yao Ming. Webb se aşeză.
— Este unul din numele de care m-am folosit, cred că vă daţi
seama. „Cameleonul” îşi poate însuşi multe forme şi culori.
— Nu v-am ucis eu soţia şi nici pe bărbatul care s-a nimerit să
se afle cu ea.
— Ştiu asta, domnule Webb.
— Poftim? sări David de pe scaun; gorila făcu repede un pas
înainte, cu arma ridicată.
— Luaţi loc, repetă bancherul. Nu-l alarmaţi pe prietenul meu
devotat căci am putea regreta amândoi şi vă asigur că
dumneavoastră mult mai mult decât mine.
— Ştiaţi că n-am fost eu şi totuşi ne-aţi făcut ce ne-aţi făcut!
— Aşezaţi-vă, vă rog.
— Vreau un răspuns! răspunse Webb aşezându-se.
— Deoarece dumneata eşti adevăratul Jason Bourne. Acesta
este motivul pentru că te afli aici, iar soţia dumitale se află în
mâinile mele şi aşa va rămâne până când vei îndeplini ceea ce îţi
cer.
— Am vorbit cu ea.
— Ştiu. Cu aprobarea mea.
— Nu mi s-a părut în apele ei – chiar ţinând seama de
împrejurări. Se ţine de obicei foarte tare, mai tare decât mine
uneori. A dovedit-o în timpul acelor săptămâni blestemate în
Elveţia şi la Paris. Ceva nu e în regulă cu ea! Aţi drogat-o?
— Bineînţeles că nu.
— Atunci e rănită?
— Sufleteşte, probabil, dar nu în alt fel. Dar va fi rănită şi va
muri, dacă mă refuzi. Sunt destul de clar?
— Sunteţi un om mort.
— Vorbeşte adevăratul Bourne. Asta e foarte bine. Este exact
ceea ce îmi trebuie.
— Ce anume?
— Sunt urmărit de cineva care se foloseşte de numele dumitale,
începu taipanul, cu vocea crescându-i treptat în intensitate.

160
Problema e mai serioasă – Dumnezeu să mă ierte – decât pierderea
unei neveste tinere. Teroristul, acest nou Jason Bourne, atacă din
toate părţile, din toate locurile. Îmi omoară oamenii, distruge
importante transporturi de mărfuri, ameninţă alţi taipani cu
moartea dacă mai fac afaceri cu mine. Onorariile lui exorbitante
sunt plătite de duşmanii mei de aici din Hong Kong şi Macao şi de
dincolo de Deep Bay, înspre nord!
— Aveţi mulţi duşmani.
— Aria intereselor mele este foarte întinsă.
— La fel, mi s-a spus, era şi cea a omului pe care nu l-am ucis
eu în Macao.
— În mod destul de ciudat – spuse taipanul respirând cu
greutate şi strângând braţul scaunului, încercând să se controleze
– n-am fost duşmani. Ba chiar, în anumite zone, interesele noastre
s-au suprapus. Aşa, de altfel, a întâlnit-o pe soţia mea.
— Ce simplu. Bunuri deţinute în comun, ca să-i zicem aşa.
— Mă jigniţi.
— Nu eu am făcut regulile, replică Bourne cu privirea rece,
aţintită asupra orientalului. Treceţi la subiect. Soţia mea este în
viaţă şi o vreau înapoi nevătămată. Dacă i se face vreun rău de
orice fel, dumneavoastră înşivă şi toţi Zhongguo ren-ii
dumneavoastră nu veţi scăpa de ce vă aşteaptă.
— Nu vă aflaţi chiar într-o poziţie potrivită pentru ameninţări,
domnule Webb.
— Webb poate că nu e, aprobă cel care odată fusese cel mai
căutat asasin din Asia şi Europa. Dar Bourne este.
Orientalul îl privi fix pe Jason, apoi dădu din cap de două ori în
timp lăsând ochii în jos sub privirea lui.
— Îndrăzneala îi este pe măsura aroganţei. Prin urmare, să
trecem la subiect. Totul e cât se poate de simplu.
Brusc, taipanul îşi încleştă mâna dreaptă, ridică braţul şi izbi cu
pumnul în braţul fragil al scaunului învechit.
— Vreau o dovadă împotriva duşmanilor mei! se răsti el,
fulgerând cu ochi furioşi din spatele pleoapelor grele şi umflate şi
singurul mod de a obţine este să mi-l aduci pe acest impostor care
ţi-a luat locul! Vreau să-l văd şi să mă privească în ochi în timp ce
simte cum i se scurge viaţa din vine, până când îmi spune tot ce
trebuie să ştiu. Adu-mi-l, Jason Bourne!
Taipanul inspiră adânc, apoi adăugă încet. Atunci şi numai
atunci vei fi din nou alături de soţia dumitale. Webb îl privi în
tăcere.

161
 — Ce vă face să credeţi că pot? spuse el în cele din urmă.
— Cine altul poate mai bine să atragă în cursă pe un impostor
decât originalul însuşi?
— Vorbe, spuse Webb. Fără nici o acoperire.
— Te-a studiat! Ţi-a analizat metodele şi tehnicile. Nu s-ar fi
putut da drept Jason Bourne dacă n-ar fi făcut-o. Găseşte-l!
Întinde-i o capcană aplicând tacticile pe care dumneata însuţi le-ai
creat.
— Credeţi că-i aşa de simplu?
— Vei beneficia de ajutor. Câteva nume şi descrieri de persoane
care sunt sigur că întreţin legături cu acest criminal care foloseşte
un nume uitat de mult.
— În Macao?
— Niciodată! Cu nici un chip în Macao. Nu trebuie să existe nici
un fel de legătură, nici o referinţă de orice fel la incidentul petrecut
la hotelul Lisabona. Faptul este consumat; nu ştii nimic despre el.
Persoana mea nu trebuie să fie asociată în nici un fel, cu ceea ce
vei face. Nu ai nimic de-a face cu mine! Nu faci decât să te răzbuni
pe un om care ţi-a preluat identitatea. Şi, în acelaşi timp, să te
aperi. Un lucru perfect natural în aceste împrejurări.
— Am crezut că vreţi o dovadă.
— O voi avea atunci când mi-l vei aduce pe impostor! ţipă
taipanul.
— Dacă nu în Macao, atunci unde?
— Aici în Kowloon. În Tsim Sha Tsui. Cinci bărbaţi au fost
asasinaţi într-o încăpere dosnică a unui cabaret. Printre ei se afla
un bancher – ca şi mine, taipan, asociatul meu, la fel de influent
ca şi mine şi alţi trei oameni ale căror identităţi nu au fost date
publicităţii. Aparent a fost o decizie oficială. N-am aflat niciodată
cine au fost.
— Dar ştiţi cine a fost cel de-al cincilea.
— Era delegatul meu. Mi-a ţinut locul la întrunirea aceea. Dacă
aş fi fost acolo, impostorul ce-ţi poartă numele m-ar fi ucis. De aici
trebuie să începi, din Kowloon; din Tsim Sha Tsui. Îţi voi da
numele celor doi morţi cunoscuţi şi o listă cu numele multora
dintre duşmanii lor, acum duşmanii mei. Trebuie acţionat rapid.
Găseşte-l pe omul care ucide în numele dumitale şi adu-mi-l. Şi un
ultim avertisment, domnule Bourne. Dacă încerci să afli cine sunt,
ordinul va fi rapid iar execuţia şi mai rapidă. Soţia dumitale va
muri.
— Şi apoi dumneavoastră. Daţi-mi numele.

162
 — Se află pe această foaie de hârtie, spuse bărbatul care folosea
numele de Yao Ming, căutând în buzunarul vestei de mătase albă.
Lista a fost dactilografiată la hotelul Mandarin. Nu are nici un sens
să încerci să dai de urma maşinii de scris.
— Ar fi o pierdere de timp, spuse Bourne luând bucata de
hârtie. Trebuie să existe douăzeci de milioane de maşini de scris în
Hong Kong.
— Însă nu aşa de mulţi taipani de talia şi înălţimea mea, nu-i
aşa?
— Asta voi ţine minte.
— Sunt sigur că o vei face.
— Cum iau legătura cu dumneavoastră?
— Nu o iei. Niciodată. Această întâlnire nu a avut loc vreodată.
— Atunci de ce? Ce rost au avut toate acestea? Să admitem că
mă descurc şi îl găsesc pe idiotul care şi-a luat numele de Bourne
– ceea ce nu e deloc sigur – ce fac apoi cu el? Îl las plocon pe
scările de la intrare, aici, în Walled City?
— Ar putea fi o idee strălucită. Drogat, nimeni nu i-ar da nici
cea mai mică atenţie, în afară de a-i scotoci prin buzunare.
— Eu i-aş da foarte multă atenţie. Serviciu contra serviciu.
Vreau o garanţie de fier. Îmi vreau nevasta înapoi.
— Şi care ar fi o astfel de garanţie?
— Mai întâi să-i aud vocea la telefon şi să mă convingă că e
nevătămată. Apoi să o văd – să spunem plimbându-se în susul şi
în josul unei străzi singură, cu nimeni alături.
— Jason Bourne e cel care, vorbeşte acum?
— El însuşi.
— Foarte bine. În Hong Kong s-a dezvoltat o tehnologie extrem
de dezvoltată, poţi să întrebi pe orice american care lucrează în
domeniul electronicii. În josul acestei foi se află un număr de
telefon. Atunci când şi dacă – şi numai atunci când şi dacă – pui
mâna pe impostor, suni la acest număr şi repeţi cuvintele „snake
lady”6 de câteva ori.
— Meduza, îl întrerupse Jason în şoaptă. Divizia aeropurtată.
Taipanul îşi arcui sprâncenele, păstrând o expresie neutră.
— Desigur m-am referit la femeia din bazar.
— Pe dracu’. Continuaţi.
— Cum spuneam, repeţi cuvintele acestea de câteva ori până
când auzi o serie de declicuri.

6
Snake lady – femeia cu şerpi (n. tr.).

163
 — După care urmează un alt număr, sau numere, îl întrerupse
Bourne din nou.
— E vorba de calitatea sunetelor din sintagmă, presupun,
aprobă taipanul. Un „s” şuierător, urmat de o vocală plată şi
consoane tari. Ingenios, nu?
— Aceasta se cheamă programare pe bază de recepţie sonoră,
aparatele sunt activate de amprentele vocale.
— De vreme ce nu eşti impresionat, dă-mi voie să accentuez
condiţiile în care poate fi făcut apelul telefonic. De dragul soţiei
dumitale, sper ca asta să te impresioneze. Apelul trebuie făcut
numai când eşti gata să ni-l predai pe impostor în următoarele
câteva minute. Dacă dumneata, sau oricine altcineva, veţi folosi
respectivul număr şi codul fără această garanţie, voi considera
totul o capcană. În această eventualitate, soţia dumitale va fi
ucisă, apoi o femeie albă desfigurată şi neidentificată va fi găsită în
apele din jurul insulei. M-am făcut înţeles?
Înghiţind în sec şi înăbuşindu-şi furia care-l cuprindea în ciuda
fricii, Bourne răspunse rece:
— Condiţia este înţeleasă. Acum am şi eu una de pus. Atunci
când şi dacă voi face apelul telefonic, vreau să vorbesc cu nevasta
mea – nu în câteva minute, ci în câteva secunde. Dacă nu, veţi
auzi împuşcătura şi veţi şti că asasinul vostru, dovada pe care
spuneţi că trebuie neapărat să o aveţi, tocmai s-a împrăştiat în
cele patru vânturi. Veţi avea 30 de secunde la dispoziţie.
— Condiţia dumneavoastră este deasemenea înţeleasă şi va fi
respectată. Aş spune că această întâlnire a luat sfârşit domnule
Jason Bourne.
— Îmi vreau arma înapoi. Una din gărzile care a plecat mi-a
luat-o.
— Vă va fi înmânată la ieşire.
— Va trebui să prezint o garanţie pentru a-mi fi dată?
— Nu e necesar. Simplul fapt că ieşi viu de aici presupune că
trebuie să ţi-o înapoieze. Un cadavru nu are nevoie de pistol.
*
* *
Ceea ce a rămas din impunătoarele conace din perioada
colonială extravagantă a Hong Kong-ului sunt pe înălţimile
dealurilor ce domină oraşul în zona cunoscută sub numele de
Victoria Peak. Aici, grădini răcoroase străbătute de poteci
mărginite de trandafiri duc înspre pavilioane luxoase de vară şi
verande, de unde cei înstăriţi pot contempla splendorile portului şi

164
ale insulelor din depărtare. Vilele cu cele mai frumoase privelişti
sunt imitaţii şterse ale caselor bogătaşilor din Jamaica. Înalte şi
complicate, interioarele comunică între ele formând unghiuri
ciudate special construite pentru a intensifica efectul brizei în
timpul lungului şi apăsătorului sezon de vară. Peste tot se văd
ferestre sculptate în lemn lustruit făcute să ţină piept vânturilor şi
ploilor anotimpului rece. Trăinicia şi confortul se îmbină perfect în
aceste locuinţe maiestuoase, a căror arhitectură este dictată de
climă.
Una dintre aceste case din districtul Peak se diferenţia însă de
celelalte. Nu prin dimensiune sau eleganţă, nici prin frumuseţea
grădinilor sale, ceva mai întinse decât cele ale vecinelor sale şi nici
prin înfăţişarea ameninţătoare a porţii principale sau înălţimea
zidului de piatră ce înconjura vila. Parte din ceea ce o făcea să fie
diferită de celelalte era probabil liniştea ce o înconjura, mai ales
noaptea, când numai câteva lumini erau aprinse în numeroasele ei
încăperi şi nici un zgomot nu răzbătea de la ferestre ori din
grădină. Era ca şi cum casa ar fi fost locuită numai parţial şi de
persoane foarte retrase. Dar ceea ce o detaşa net de clădirile din
jurul ei erau gărzile de la poartă şi cele care patrulau prin grădina
de dincolo de zid. Erau toţi înarmaţi şi îmbrăcaţi în uniforme de
camuflaj. Făceau parte din marina militară americană.
Proprietatea fusese închiriată de Consulatul Statelor Unite ale
Americii la cererea Consiliului Naţional de Securitate. Oricăror
întrebări puse, consulatul trebuia să le răspundă că în decursul
lunii viitoare reprezentanţi numeroşi ai guvernului şi industriei
americane vor sosi în colonie la intervale de timp incerte şi că atât
securitatea cât şi eficienţa locuinţelor erau de maximă importanţă.
Era de altfel tot ceea ce ştia consulatul. Dar o parte din personalul
britanic din MI6, Brigada Specială avea unele informaţii în plus,
deoarece cooperarea lor fusese considerată ca necesară şi
autorizată de Londra. Şi acestea însă limitate la strictul necesar,
de asemenea cu aprobarea Londrei. Cei din posturile cele mai
înalte ale ambelor guverne, inclusiv consilierii preşedintelui şi ai
primului ministru ajunseră la aceeaşi concluzie: orice dezvăluiri
privind adevăratele scopuri ale proprietăţii din Victoria Peak ar
putea avea urmări catastrofale pentru Extremul Orient şi pentru
restul lumii. Era o „locuinţă sterilă” cartierul general al unei
operaţiuni secrete atât de delicate, încât nici chiar preşedintele şi
primul ministru însuşi nu cunoşteau destule amănunte, ci numai
scopurile finale.

165
 O mică limuzină ajunse în dreptul porţii. Imediat se aprinseră
reflectoare puternice, orbindu-l pe şofer care îşi ridică mâinile
pentru a-şi proteja ochii. Doi soldaţi din gardă se apropiară de
fiecare parte a automobilului, cu armele pregătite.
— Ar trebui să cunoaşteţi maşina asta deja, flăcăi, spuse
orientalul masiv în costum de mătase albă, privind cu ochii mijiţi
pe fereastra deschisă.
— Maşina o cunoaştem, domnule maior Lin, replică caporalul
din stânga. Trebuie doar să verificăm şoferul.
— Cine mi-ar putea lua mie locul? spuse maiorul zâmbind.
— Man Mountain Dean, domnule, răspunse soldatul din
dreapta.
— A, da, îmi amintesc. Un luptător american.
— Bunicul obişnuia să-mi vorbească despre el.
— Mulţumesc, fiule. Ai fi putut măcar să spui că era tatăl tău.
Pot să trec sau sunt reţinut?
— Închidem luminile şi deschidem imediat poarta, domnule,
spuse primul soldat. Apropo, domnule maior, mulţumesc pentru
recomandarea restaurantului din Wanchai. Într-adevăr, e de clasă
înaltă şi nici nu te usucă la buzunar.
— Dar, vai, n-aţi găsit nici o Suzie Wong.
— Pe cine, domnule?
— Nimic. Poarta, vă rog.
În interiorul casei, în fosta bibliotecă, acum transformată în
birou. Subsecretarul de Stat Edward Newington McAllister stătea
aşezat la o masă de lucru. Pe masă, la lumina unei lămpi se putea
vedea un dosar pe care acesta îl cerceta cu multă atenţie, făcând
mici observaţii pe margine. Era adâncit în lucru, cu atenţia
concentrată la maximum. Interfonul zbârnâi. McAllister făcu o
sforţare să-şi ridice privirea şi mâna pentru a răspunde.
— Da?
Ascultă, apoi răspunse:
— Trimiteţi-l, desigur. McAllister închise şi se reîntoarse la
dosarul din faţa sa, cu creionul în mână. În capul paginii pe care
tocmai o citea, se aflau cuvintele scrise în aceeaşi poziţie pe fiecare
filă: Ultra Maximum Classified. P.R.C. Internal. Sheng Chon Yang. 7
Uşa se deschise şi uriaşul maior, scoţându-şi Rolex-ul de aur de
la mână şi butonii, îi puse pe masă şi spuse cu glas scăzut:

7
Ultrasecret. Republica Populară Chineză. Pentru uz intern. Sheng
Chon Yang.

166
 — Ce păcat să dai aşa ceva înapoi. Mi-au acordat o anumită
prestanţă. Dar îmi vei plăti pentru costum nu, Edward? Nu este
strict necesar pentru garderoba mea, dar ca tot restul mărfurilor
de aici, din Hong Kong, e la un preţ rezonabil, chiar şi la mărfurile
mele.
— Da, desigur, aprobă Subsecretarul, absent.
— Maiorul Lin se aşeză în fotoliul îmbrăcat în piele neagră din
faţa mesei, păstrând tăcerea timp de un minut. Era evident că nu
putea rămâne aşa mai mult.
— Pot să te ajut cu ceva, Edward? Sau mai precis, e ceva legat
de problema noastră? Ceva ce poţi să-mi spui şi mie?
— Mi-e teamă că nu, Lin. Nimic.
— Va trebui oricum să ne spui mai devreme sau mai târziu. Sau
ne vor spune superiorii nostru de la Londra. „Procedaţi aşa cum vi
se spune”, ni s-a ordonat. „Înregistraţi toate conversaţiile şi
directivele, însă urmaţi-i ordinele şi ajutaţi-l”. Ajutor? Nu există
nici un fel de ajutor, numai manevre. Un om aflat la fereastra unui
birou pustiu, care trage patru gloanţe în peretele digului, şase
gloanţe în apă şi restul în aer – mulţumesc lui Dumnezeu că n-a
făcut nimeni vreun stop cardiac – a fost suficient pentru a crea
situaţia pe care aţi dorit-o. Asta nu e greu de înţeles…
— Am auzit că totul s-a desfăşurat foarte bine.
— S-a creat panică, dacă asta înţelegi tu prin „foarte bine”.
— Într-adevăr, asta înţeleg. McAllister se lăsă pe spătarul
scaunului masându-şi tâmplele cu degetele subţiri ale mâinii
drepte.
— Unu la zero, amice. Adevăratul Jason Bourne a fost convins
în cele din urmă să treacă la acţiune. Apropo, vei avea de plătit
spitalizarea pentru un braţ rupt şi pentru doi din oamenii mei care
pretind că au suferit şocuri puternice în urma incidentului şi au
dureri ale muşchilor gâtului. Al patrulea este prea jenat ca să mai
spună ceva.
— Bourne e foarte bun în ceea ce face – în ceea ce a făcut.
— E de o violenţă nemaiîntâlnită, Edward!
— Tu te-ai descurcat cu el, presupun.
— În fiecare secundă cu teama că va face bucăţele încăperea
aceea oribilă! M-a speriat de moarte. Tipul e un descreierat.
Spune-mi, de ce trebuie să evite Macao? Mi se pare o restricţie
ciudată.
— Poate face totul de aici. Asasinatele au avut loc aici. Clienţii
impostorului sunt în mod evident aici în Hong Kong, nu în Macao.

167
 — Ca de obicei, nu mi-ai răspuns la întrebare.
— Hai s-o luăm altfel. Asta pot să-ţi spun. De fapt ştii deja, de
vreme ce ai avut rolul pe care l-ai jucat astă seară. Minciuna
despre tânăra nevastă a închipuitului nostru taipan şi amantul ei
care au fost asasinaţi în Macao, nu-ţi dă de gândit?
— O soluţie ingenioasă, spuse Lin încruntându-se. Actele de
răzbunare se bucură întotdeauna de înţelegere: ochi pentru ochi,
dinte pentru dinte. Într-un fel, aceasta este baza strategiei noastre
– din câte ştiu eu.
— Ce crezi că va face Webb dacă ar afla că totul a fost o
minciună?
— Nu are cum să afle. Mi-ai spus clar că asasinatele au fost
îngropate.
— Îl subestimezi. Odată aflat în Macao, n-ar rămâne piatră pe
care să nu o răstoarne ca să afle identitatea adevărată a acelui
taipan. Ar interoga pe comisionarii hotelului Lisabona, ar ameninţa
sau mitui jumătate din personalul acestui hotel şi poliţia, până
când ar afla adevărul.
— Dar soţia lui e în mâinile noastre şi asta nu mai e o
minciună. Va fi nevoit să ţină cont de asta.
— Da, însă diferit. Orice ar crede acum – şi cu siguranţă trebuie
să aibă nişte bănuieli – nu poate fi sigur. Dacă va căuta însă în
Macao şi va afla adevărul, va avea şi dovada că a fost înşelat de cei
din guvern.
— Cum, mai exact?
— Pentru că minciuna i-a fost furnizată de către un funcţionar
superior din Departamentul de Stat, în persoana mea. Şi, cel puţin
după părerea lui, a mai fost trădat şi altă dată.
— Asta ştim.
— Vreau un om permanent la aeroportul din Macao. Angajează
oameni în care ai încredere şi dă-le fotografii, dar nu informaţii.
Oferă o primă celui care îl depistează şi apoi te anunţă!
— Asta se poate face însă ar fi inutil. Nu-şi va asuma riscul. E
convins că şansele sunt împotriva sa. Un informator la hotel sau la
cartierul general al poliţiei şi nevasta îi va fi ucisă. Nu va risca.
— Dar nici noi nu ne putem asuma riscul, oricât de mic ar fi el.
Dacă află că a fost manipulat din nou – trădat din nou – ar putea
deveni de necontrolat. Va face şi va spune lucruri care ar putea
avea consecinţe incalculabile pentru noi toţi. Sincer să fiu, dacă se
îndreaptă spre Macao, ar putea deveni mai degrabă primejdios
decât comoara pe care avem credinţa că am creat-o.

168
 — Şi atunci trebuie eliminat? întrebă simplu maiorul.
— Îmi vine greu să folosesc acest cuvânt.
— Nici nu cred că va fi nevoie. Am fost foarte convingători. Mi-
am pocnit pumnul de braţul fotoliului şi am ameninţat cu vocea
ridicată: „Soţia dumneavoastră va muri”! Am strigat. Şi m-a crezut.
Ar fi trebuit să mă fac actor.
— Ai procedat aşa cum trebuia.
— Interpretarea a fost demnă de Akim Tamiroff.
— Cine?
— Te rog. Am mai trecut prin asta şi la poartă.
— Poftim?
— Las-o baltă. La Cambridge mi-au spus că voi întâlni oameni
ca tine. Am avut un decan la istorie orientală care spunea că nu
lăsaţi nimic să treacă de la voi. Absolut nimic. Insistaţi să păstraţi
secrete deoarece consideraţi că Zhongguo ren-ii vă sunt inferiori şi
nu pot înţelege chiar totul. Este cazul şi acum, yang guizi?
— Doamne fereşte, nu!
— Atunci ce naiba facem aici? Ceea ce era de înţeles, am înţeles.
A trebuit să recrutăm un om care se află în poziţia privilegiată de a
putea extermina un asasin pentru că acesta i-a furat numele, nu
se ştie din ce motive. Dar a merge până atât de departe – răpindu-i
nevasta şi implicându-ne pe noi în aceste jocuri periculoase şi
meticulos elaborate e altceva. Sincer îţi spun, Edward, când mi-ai
prezentat acest scenariu, am cerut confirmare Londrei. „Execută
ordinele” mi-au repetat. „Şi mai presus de toate păstraţi totul
secret”. Ei bine, cum ai spus tu însuţi cu o secundă înainte, nu
mai este suficient. Ar trebui să ştim mai multe. Nefiind în
cunoştinţă de cauză, cum poate MI6 să-şi asume
responsabilităţile?
— Pentru moment, responsabilitatea se află în mâinile noastre,
iar deciziile ne aparţin. Londra a fost de acord, lucru care nu s-ar fi
întâmplat dacă nu ar fi fost convinşi că este cea mai bună cale.
Discreţia trebuie să fie absolută; nu ne putem permite scurgeri de
informaţii sau calcule greşite. Din întâmplare, chiar acestea au fost
directivele date de la Londra.
McAllister se aplecă în scaun, împreunându-şi mâinile,
încheieturile degetelor i se albiră din pricina strânsorii.
— Şi îţi mai spun ceva, Lin: aş fi vrut din tot sufletul să nu fi
fost responsabilitatea noastră şi mai ales să nu fi fost eu la mijloc.
Sigur, nu eu iau hotărârile decisive, dar mai bine n-aş lua nici
una. Nu sunt îndreptăţit să o fac.

169
 — N-aş spune asta, Edward. Eşti unul dintre cei mai capabili
oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Ai dovedit-o cu doi ani în
urmă. Eşti un analist de clasă. Nu trebuie să ai tu însuţi
experienţa, de vreme ce îţi primeşti ordinele din partea unei
persoane care are această experienţă. Tot ceea ce îţi trebui este
înţelegere şi convingere – iar aceasta din urmă îţi este întipărită
limpede pe chip. Vei face ceea ce trebuie dacă e să depindă de tine.
— Îţi mulţumesc.
— Ceea ce ai dorit, s-a petrecut astă seară. Aşa că în curând vei
afla dacă „vânătorul” pe care ai dorit să-l reînvii mai posedă încă
abilităţile din trecut. În decursul zilelor ce vin, putem urmări
derularea evenimentelor, însă asta este tot. Restul nu mai depinde
de noi. Acest Bourne şi-a început periculoasa aventură.
— Prin urmare i-ai dat lista de nume?
— Nume autentice, Edward. Numele celor mai periculoşi
membri ai lumii interlope din Hong Kong şi Macao – soldaţi de
rang superior care iniţiază afaceri şi aranjează contracte
periculoase. Dacă există cineva pe teritoriu care întreţine legături
cu ucigaşul impostor, el se va găsi pe lista respectivă.
— Am trecut la faza a doua. E bine. McAllister îşi descleştă
mâinile şi privi la ceas.
— Dumnezeule, am pierdut cu totul simţul timpului. A fost o zi
lungă pentru tine. Cu siguranţă că nu era nevoie să înapoiezi
ceasul şi butonii astă seară.
— Bineînţeles, ştiu asta.
— Atunci de ce ai venit?
— Nu vreau să te împovărez mai mult decât eşti, însă s-ar putea
să avem o problema neprevăzută. Cel puţin una pe care nu am
luat-o în considerare, poate din prostie.
— Care anume?
— Femeia s-ar putea să fie bolnavă. Soţul ei a sesizat asta când
a vorbit cu ea.
— Vorbeşti serios?
— Nu putem exclude posibilitatea – doctorul nu poate face acest
lucru.
— Doctorul?
— N-a avut nici un sens să te alarmeze. Am chemat pe unul din
medicii noştri acum câteva zile – se poate avea încredere totală în
el. Femeia nu mânca şi se plângea că i-e greaţă. Doctorul a crezut
că ar putea fi vorba de starea de anxietate sau de o depresiune,
sau chiar un virus, aşa că i-a dat nişte antibiotice şi tranchilizante

170
uşoare. Dar situaţia nu s-a îmbunătăţit deloc. Ba chiar starea ei s-
a agravat rapid. A devenit placidă; o apucă tremuratul, iar mintea
pare să i-o ia razna. Şi nu e felul ei, crede-mă.
— Fireşte că nu! spuse Subsecretarul de Stat clipind repede. Ce
putem face?
— Doctorul consideră că ar trebui imediat trimisă la spital
pentru analize.
— Imposibil! Iisuse! Asta este de neconceput! Ofiţerul de
contraspionaj se ridică de pe scaun şi se apropie de masă cu paşi
măsuraţi.
— Edward, începu el calm. Nu cunosc implicaţiile acestei
operaţiuni, dar pot în mod evident să pun laolaltă câteva elemente
esenţiale, în special unul. Mi-e teamă că trebuie să-ţi pun
întrebarea: ce se va întâmpla cu Jason Bourne al tău dacă ea
moare?

171
 CAPITOLUL 12
— Am nevoie de fişa ei medicală şi o vreau cât mai repede,
domnule maior. Este un ordin din partea unui fost locotenent din
Garda Medicală a Majestăţii Sale.
Acesta este doctorul englez care m-a examinat şi pe mine. Este
foarte politicos, dar foarte distant şi, cred un medic extraordinar de
bun. Acum este îngrijorat. Semn bun.
— O veţi avea. Ziceaţi că n-a vrut să vă spună numele
doctorului ei din Statele Unite?
Acesta este Chinezul masiv care se comportă întotdeauna cu
politeţe – mieros, de fapt, dar sincer. S-a purtat bine cu mine, ca de
altfel şi oamenii lui. Trebuie să îndeplinească nişte ordine – toţi
îndeplinesc ordine – însă nu ştiu din ce motive.
Chiar şi în momentele de luciditate parcă pluteşte, ceea ce nu
este deloc încurajator. Ar putea fi vorba de un mecanism de
apărare al organismului conştient de o îmbolnăvire progresivă pe
care să o oprească.
— Nu este genul, doctore. Este o femeie rezistentă.
— Forţa psihică este relativă, domnule maior. Adesea cei mai
puternici oameni sunt refractari când e vorba de moarte. Ego-ul lor
o refuză. Să-mi dai fişa ei medicală. Trebui neapărat să o văd.
— Vom contacta Washington-ul iar cei de acolo vor face tot ce le
stă în putinţă pentru a o găsi. Ştiu unde locuieşte şi în câteva
minute îi voi cunoaşte şi vecinii. Cineva tot ne va da numele
doctorului. Îl vom găsi.
— Vreau totul transmis prin satelit. Avem echipamentul
necesar.
— Orice informaţie trebuie să treacă pe la noi pe la birou.
— Atunci vă voi însoţi. Aşteptaţi-mă doar câteva minute.
— Sunteţi destul de alarmat, nu-i aşa, doctore?
— O tulburare neurologică este întotdeauna o problemă
îngrijorătoare, domnule maior. Dacă oamenii dumneavoastră
acţionează prompt, poate voi putea să vorbesc personal cu
doctorul ei. Aşa ar fi cel mai bine.
— N-aţi aflat nimic din examinarea făcută de dumneavoastră?
— Numai posibilităţi, nimic concret. O durere acută într-o parte
şi nici una în altă parte. Am cerut o examinare CAT în dimineaţa

172
asta.
— Păreţi îngrijorat.
— Nicidecum.
Ah! Aţi ajuns sa faceţi exact ce voiam eu! Dumnezeule, sunt
moartă de foame! Cred că o să mănânc o zi întreagă fără pauză
când voi ieşi de aici – şi voi ieşi! David, ai înţeles? Ai înţeles ce ţi-am
spus? Copacii întunecaţi sunt arţarii; sunt atât de obişnuiţi, iubitule,
atât de uşor de identificat. Frunza de arţar simbolizează Canada.
Ambasada! Aici în Hong Kong se află un consulat! Aşa am procedat
atunci la Paris, iubitule! Atunci a fost groaznic, dar acum nu va mai
fi la fel. Trebuie să cunosc pe cineva din consulat. La Ottawa i-am
instruit pe mulţi care urmau să fie trimişi în toate colţurile lumii.
Memoria ta are găuri, iubirea mea, dar a mea nu… Trebuie să
înţelegi, David, că oamenii cu care am avut de-a face atunci nu sunt
chiar atât de diferiţi de cei care mă ţin în captivitate acum. În
anumite privinţe, desigur, sunt nişte simpli executanţi, dar în acelaşi
timp sunt oameni care au sentimente şi păreri şi se întreabă de ce
sunt obligaţi să facă anumite lucruri. Dar ei urmează nişte ordine,
iubitule, pentru că dacă nu ar face-o ar primi caracterizări proaste,
ceea ce ar echivala cu o soarta mai rea decât concedierea – care de
altfel rareori se întâmplă – pentru că înseamnă renunţarea la orice
avansare, înseamnă blazare. Au fost de fapt amabili cu mine –
prietenoşi chiar – parcă stânjeniţi de ce li s-a ordonat să facă dar
obligaţi să-şi îndeplinească datoria. Ei cred că sunt bolnavă şi sunt
îngrijoraţi pentru mine, cu adevărat îngrijoraţi. Nu sunt oameni răi,
David. Sunt simpli birocraţi care aşteaptă directive! Toată această
incredibilă întâmplare poartă amprenta guvernului de la cap la
coadă. Ştiu eu ce spun! Sunt genul de oameni cu care am lucrat ani
de-a rândul. Am trăit în mijlocul lor!
Marie deschise ochii. Uşa era închisă, se afla singura în cameră,
dar ştia că afară era un soldat – îl auzise pe maiorul chinez dându-
i instrucţiuni. Nimănui nu-i era permis să intre în acea cameră cu
excepţia doctorului englez şi a două surori medicale care vor sta
până dimineaţa. Cunoştea toate regulile jocului şi ştia că le poate
întoarce în favoarea ei.
Se sculă de pe pat – era lihnită de foame! – şi se gândi cu umor
negru la vecinii de la Maine, care acum probabil erau interogaţi în
legătură cu doctorul ei. Îşi cunoştea foarte puţin vecinii iar în
Maine nu avusese nici un doctor. David fusese angajat la
universitatea din oraş unde preda de mai puţin de trei luni, abia
din toamna trecută, iar ea fusese nevoită să rezolve toate

173
problemele legate de închirierea unei case, ca şi de felul cum
trebuia să se poarte proaspăta soţie a unui profesor. Mici nimicuri
îi umpluseră zilele, încât pur şi simplu nu avusese timp să se
gândească şi la doctor. Dumnezeule, aproape opt luni o mulţime
de doctori roiseră în jurul lor şi, în afară de Mo Panov, s-ar fi
bucurat să nu mai vadă în viaţa ei vreun medic.
Însă motivul principal fusese David, care se lupta pentru a-şi
croi drum prin propriul „labirint”, cum îl numea el, încercând din
răsputeri să-şi ascundă chipul şi atât de fericit când în memoria sa
apărea în sfârşit o raza de lumină. Dumnezeule, cum devora cărţile
şi sărea în sus de bucurie când îi reveneau în minte bucăţi întregi
din istorie; dar bucuria îi era umbrită de durerosul fapt că realiza
că erau numai imagini fragmentate din propria sa viaţă. Adesea,
noaptea, simţea salteaua mişcându-se şi ştia că în momentul
următor el se va scula din pat pentru a rămâne singur cu
gândurile sale şi imagini fugare. Aştepta câteva minute şi ieşea
apoi pe coridor, se aşeza pe scări şi asculta încordată. Şi din când
în când după o aşteptare îndelungată, se întâmpla: auzea plânsul
înăbuşit al unui bărbat. Atunci îndrăznea să se apropie de el dar el
o ţinea la distanţă, neliniştea şi durerea erau încă prea mari. Ea îi
spunea: „Nu încerca să te lupţi singur, iubitule. Trebuie să luptăm
împreună, cum am mai făcut-o cândva”. Apoi el începea să
vorbească, la început în silă, apoi tot mai repede, tot mai expansiv;
apoi întunericul se răspândea şi începea să descopere lucrurile aşa
cum fusese în realitate. Copacii, David! Copacul meu favorit
arţarul. Frunza de arţar, David! Consulatul, iubitul meu! Avea
treabă de tăcut. Se întinse şi apăsă butonul pentru a o chema pe
infirmieră.
Două minute mai târziu uşa se deschise şi o chinezoaică în jur
de 40 ani îşi făcu apariţia. Ţinuta îi era impecabilă, uniforma
scrobită şi de un alb imaculat.
— Cu ce să te ajut, draga mea? întrebă ea cu amabilitate, într-o
engleză clară.
— Sunt îngrozitor de obosită, dar nu pot nicidecum să adorm.
Aş putea să iau vreun tranchilizant care să mă ajute?
— O să discut cu doctorul dumneavoastră; se află încă aici.
Sunt sigură că totul se poate.
De cum sora părăsi camera, Marie se sculă de pe pat, se
îndreptă către uşă, cu cămaşă de spital, prea largă, căzută uşor
peste umărul stâng. Deschise uşa şi îl surprinse pe paznicul care
stătea aşezat într-un scaun pe partea dreaptă.

174
 — Da, doamnă…? Soldatul se ridică imediat.
— Ssst! îi ordonă Marie, ducându-şi arătătorul la buze. Vino
aici! Repede!
Tulburat, chinezul o urmă în cameră. Ea se îndreptă rapid către
pat şi se urcă în el dar nu se acoperi cu păturile. Îşi dezveli şi
umărul drept, lăsând cămaşa să îi alunece ispititor în jos, abia
ţinută în loc de unduirea sânului.
— Vino aici! şopti ea. Nu vreau să mă audă cineva.
— Ce doriţi doamnă? întrebă soldatul, evitând cu privirea trupul
expus al Mariei, fixându-se în schimb pe faţa şi pe părul său
roşcat. Făcu câţiva paşi înainte dar păstră încă o distanţă
considerabilă.
— Uşa este închisă. Nu vă aude nimeni.
— Doresc să…
Şoapta ei se făcu de-abia auzită.
— Nu vă pot auzi doamnă…
Bărbatul se apropie mai mult.
— Eşti cel mai drăguţ dintre paznicii mei. Şi ai fost foarte amabil
cu mine.
— Nu am avut motive pentru a fi altfel, doamnă.
— Ştii de ce mă ţin aici?
— Pentru siguranţa şi binele dumneavoastră, minţi soldatul, cu
o expresie neutră.
— Înţeleg.
Marie auzi paşii de afară apropiindu-se. Făcu o mişcare uşoară;
cămaşa îi căzu de pe corp dezvăluindu-i picioarele. Uşa se deschise
şi intră sora.
— Ce?
Femeia era total surprinsă. Expresia feţei ei dovedea în mod
evident faptul că fusese obligată să asiste la o scenă dezagreabilă.
Privi la soldatul zăpăcit în timp ce Marie se acoperea.
— Mă întrebam de ce nu eşti la uşă.
— Doamna a vrut să vorbească cu mine, replică bărbatul făcând
un pas înapoi.
Sora aruncă o privire înspre Marie.
— Aşa este?
— Dacă aşa spune dânsul.
— Asta e o prostie, spuse paznicul îndreptându-se nerăbdător
spre uşă şi deschizând-o. Doamna nu e sănătoasă, adăugă el.
Mintea i-o ia razna. Vorbeşte aiurea.
Ieşi din cameră şi închise uşa ferm în urmă.

175
 Din nou sora se uită înspre Marie, iscodind-o cu privirea.
— Vă simţiţi bine? întrebă ea.
— Mintea nu mi-o ia razna şi nu sunt genul care aruncă vorbele
aiurea. Dar fac ceea ce mi se cere.
Marie făcu o pauză, apoi continuă.
— Când pleacă maiorul vino până la mine. Am ceva să-ţi spun.
— Îmi pare rău, nu pot face asta. Trebuie să vă odihniţi. Poftiţi,
v-am adus un sedativ. Văd că aveţi apă.
— Sunteţi şi dumneavoastră femeie, spuse Marie fixând-o cu
privirea.
— Da, aprobă femeia simplu.
Apoi puse un pahar din hârtie cu o pastilă alături, pe măsuţa de
lângă patul Mariei şi se întoarse către uşă. Îi aruncă o ultimă
privire, bănuitoare şi părăsi încăperea.
Marie se sculă din pat, merse precaut până în dreptul uşii şi îşi
lipi urechea de metalul ei. De afară, de pe coridor, răzbăteau
sunetele estompate ale unei conversaţii rapide în chineză. Oricum
va decurge schimbul de replici scurte şi agitate, scopul ei fusese
atins – mărul discordiei era aruncat.
Acţionează asupra vizualului, repetase obsesiv Jason Bourne în
timpul zilelor infernale petrecute în Europa. Este mult mai eficient
decât orice altceva. Oamenii vor trage concluziile pe care le doreşti
pe baza a ceea ce văd, mult mai mult decât din cele mai
convingătoare minciuni pe care le poţi spune.
Se îndreptă către dulapul în care-şi pusese hainele şi îl
deschise. Puţinele lucruri pe care-i le achiziţionaseră în Hong Kong
rămăseseră în apartamentul unde fusese reţinută. Pantalonii,
bluza şi pantofii pe care îi purtase în ziua în care o aduseseră la
spital erau însă agăţate tot acolo; nimeni nu se gândise să le ia. La
urma urmei, de ce ar fi făcut-o? Era evident că se simţea foarte
prost. Tremurăturile şi spasmele îi convinseseră; văzuseră totul cu
ochii lor. Jason Bourne ar înţelege. Privi la telefonul alb de pe
noptiera de lângă pat. De dimensiuni mici, multifuncţional, cu
tastele încadrate în receptor. Se întrebă dacă ar trebui să sune pe
cineva, dar nu ştia pe cine. În cele din urmă se decise să ridice
receptorul. Telefonul era scos din funcţiune după cum era de
aşteptat. Exista, desigur, o line de legătură cu cabinetul asistentei;
era tot ceea ce avea nevoie şi tot ceea ce îi era permis.
Se îndreptă către fereastră şi ridică jaluzelele albe, doar pentru
a privi căderea nopţii. Luminile orbitoare şi colorate ale insulei
ardeau în înaltul cerului, iar ea se afla mai aproape de cer decât de

176
pământ. Cum ar fi spus David – sau mai degrabă, Jason: Fie. Mai
rămâne uşa şi apoi coridorul.
Fie.
Se duse la chiuvetă. Periuţa şi pasta de dinţi puse la dispoziţie
de către personalul spitalului se găseau încă nedesfăcute în punga
lor de plastic; săpunul era de asemenea neatins, înfăşurat în
ambalajul original, cuvintele imprimate pe el garantându-i
calitatea excepţională. Alături se afla baia – nimic deosebit nici aici
cu excepţia unor şerveţele sanitare şi un afiş mic în patru limbi
care indica ce nu trebuie făcut cu ele. Se întoarse în cameră. Ce
anume căuta? Orice ar fi fost, nu dăduse încă peste acel obiect.
Cercetează fiecare lucru în parte. Vei găsi ceva de care te vei
putea folosi – cuvintele rostite de Jason, nu de David. În cele din
urmă descoperi ceea ce căuta.
Paturile din anumite spitale – şi acesta era unul dintre ele –
sunt prevăzute cu un mâner dedesuptul şipcii de reazem, cu
ajutorul căruia poţi ridica sau coborî patul. Acest mâner poate fi
scos – şi de regulă se procedează astfel – atunci când un bolnav
este hrănit intravenos, sau dacă doctorul doreşte ca pacientul său
să rămână într-o anumită poziţie. O soră medicală poate îndepărta
mânerul prin simpla apăsare a lui, răsucindu-l spre stânga în timp
ce zimţii încuietorii sunt eliberaţi şi trăgându-l apoi în afară.
Obiceiul este îndeosebi practicat în timpul orelor de vizită, când
vizitatorii se pot supune insistenţelor pacientului de a-i schimba
poziţia, împotriva prescripţiilor doctorului. Marie cunoştea acest
gen de pat şi ştia că are un astfel de mâner. Când David fusese
internat din pricina rănilor pe care le avusese în urma ciocnirii din
strada Treadstone 71, doctorii îl hrăniseră intravenos, iar ea care
stătuse tot timpul alături de el, observase cum proceda sora.
Durerea bărbatului care urma să-i fie soţ era mai mare decât
putea suporta ea, iar surorile erau în mod evident conştiente de
faptul că, în dorinţa ei de a-i alina suferinţa, ar fi putut să dea
peste cap tratamentul prescris. Ştia acum cum să scoată mânerul
care, odată scos, devenea o simplă bară de fier ce putea fi folosită
în orice scop.
Îl demontă şi se urcă înapoi în pat acoperindu-l cu păturile.
Apoi începu să aştepte gândindu-se la cât de mult se deosebeau
cei doi bărbaţi ce se ascundeau sub chipul aceluiaşi om, pe care-l
iubea. Jason putea fi atât de rece şi sigur pe sine, aşteptând
momentul pentru a acţiona, prin surprindere se folosi de violenţă
pentru a supravieţui. Iar David, atât de devotat, atât de blând

177
cărturarul ce evita cât putea violenţa, deoarece ştia ce înseamnă şi
ura durerea şi neliniştea pricinuită de aceasta. Dar mai presus de
toate, o ura pentru că îl obliga să-şi calce sentimentele pentru a se
transforma într-un simplu animal. Constrâns acum din nou să
devină încă o dată omul pe care-l detesta. David, David! Păstrează-
ţi înţelepciunea! Te iubesc atât de mult!
Zgomote pe coridor. Marie se uită la ceasul de pe măsuţa de
lângă pat. Trecuseră 16 minute. Îşi puse amândouă mâinile
deasupra păturilor, coborându-şi genele ca şi cum ar fi vrut să
adoarmă.
— Puteţi să vă liniştiţi, doamnă, spuse femeia înaintând câţiva
paşi de uşă. M-aţi impresionat, nu pot să neg. Dar am ordinele
mele – instrucţiuni foarte stricte în privinţa dumneavoastră.
Maiorul şi doctorul au plecat. Acum puteţi să-mi spuneţi ce
doreaţi?
— Nu… acum, şopti Marie lăsându-şi bărbia în piept, pleoapele
acoperindu-i ochii adormiţi. Sunt atât de obosită. Am luat…
pastila.
— Aveţi probleme cu paznicul de afară?
— E bolnav… Nu mă atinge niciodată, nu-mi pasă… îmi aduce
lucruri. Sunt atât de obosită.
— Cum adică e bolnav?
— Îi place… să se uite la femei… Nu… mă deranjează când….
Sunt adormită.
Ochii Mariei se închiseră.
— Zang! răbufni sora încet. Josnic! Josnic!
Se răsuci pe călcâie şi ieşi pe uşă, imediat închizând-o în urma
ei. Apoi îi spuse paznicului de afară.
— Femeia a adormit! Mă înţelegi?
— Aşa e cel mai bine pentru ea.
— A spus că n-ai atins-o niciodată!
— Nici prin gând nu mi-a trecut s-o fee.
— Vezi, ai grijă să nu-ţi treacă acum!
— N-am nevoie de poveţele tale, vrăjitoareo! Îmi fac datoria aşa
cum ştiu eu.
— Văd că ţi-o faci într-adevăr aşa cum ştii tu. O să vorbesc cu
maiorul Liu Wenzu mâine dimineaţă!
Sora se uită fioros la soldat, apoi se îndepărtă pe coridor,
mersul şi statura devenindu-i agresive.
— Pssst – psst!
Şoapta veni dinspre uşa Mariei, uşor întredeschisă. O deschise

178
puţin mai mult şi începu să vorbească cu un glas scăzut.
— Sora aceea, cine este?
— Credeam c-aţi adormit doamnă… bolborosi paznicul zăpăcit
de a binelea.
— Eram convinsă că o să-ţi spună.
— Ce?
— Se va întoarce după mine! Mi-a spus că există intrări secrete
care fac legătura dintr-o cameră în alta! Cine este această femeie?
— Ce ziceţi că v-a spus?
— Nu ridica glasul! Şi nu privi înspre mine! Te va vedea!
— A luat-o pe hol la dreapta.
— Nu poţi şti. Dar mai bine te-ai interesa să afli cine este!
Înţelegi ce vreau să spun, sau nu?
— Nu mai înţeleg nimic! se apără soldatul vorbind apăsat dar în
şoaptă zidului din faţă. Nu înţeleg ce vrea ea să spună şi nu înţeleg
nici ceea ce vreţi dumneavoastră să spuneţi!
— Vino înăuntru. Repede! Am bănuiala că femeia este un agent
comunist trimis din Peking!
— Beijing vreţi să spuneţi?
— Nu o voi lăsa să mă ajute să fug de aici, orice ar fi! Marie
deschise complet uşa apoi, mişcându-se rapid, se postă în spatele
ei.
Paznicul se repezi înăuntru exact în momentul în care uşa se
deschise cu o pocnitură. Camera era cufundată în întuneric;
numai lumina din baie era încă aprinsă, strălucirea ei micşorată
de uşa aproape închisă. Bărbatul putea fi văzut, în schimb el nu
putea distinge nici o formă.
— Unde sunteţi doamnă…? Calmaţi-vă. Nimeni nu vă va răpi…
Soldatul nu mai fu în stare să continue. Marie îl izbi cu mânerul
de fier la baza craniului cu forţa unei tinere crescute la o fermă din
Ontario, obişnuită să mâne o vită cu ajutorul biciului. Bărbatul se
prăbuşi; ea îngenunche lângă el şi trecu repede la fapte.
Chinezul era voinic dar nu era gras şi nici înalt. Marie nu era
solidă, dar era destul de înaltă pentru o femeie. Cu oarecare
modificări sumare, îmbrăcămintea şi pantofii mergeau pentru o
evadare rapidă. Rămânea problema părului. Se uită în jur.
Cercetează fiecare lucru în parte. Vei găsi ceva de care te vei folosi.
În cele din urmă găsi. Atârnat de o bară de crom pe noptieră, se
afla un prosop pentru mâini. Îl desfăşură repede şi îşi adună părul
în vârful capului, apoi îşi înfăşură prosopul, fixându-l. Fără
îndoială arăta ridicol şi nu se putea să nu fie depistat la o

179
cercetare mai atentă, dar era un fel de turban.
Dezbrăcat până la chiloţi şi ciorapi, soldatul începu să geamă.
Încercă să se ridice, dar se prăbuşi la loc în stare de inconştienţă.
Marie alergă la dulap şi îşi strânse repede hainele. Apoi merse
către uşă şi o deschise cu grijă nu mai mult de trei centimetri.
Două surori – o chinezoaică şi o europeancă – discutau pe şoptite
în hol. Orientala nu era sora medicală de dinainte. O altă soră ce
îşi făcu apariţia, făcu semn cu capul înspre cele două, apoi se
îndreptă cu hotărâre spre o uşă din capătul coridorului. Era o
cămăruţă pentru depozitarea rufăriei. Un telefon sună pe biroul
aflat aproximativ la cincisprezece metri depărtare, pe hol, în
spatele biroului era un alt coridor, ce se despărţea în două laturi
care se prelungeau mai departe. O tăbliţă pe care scria IEŞIRE
atârna din tavan, săgeata indicând spre dreapta. Cele două surori
care conversau se întoarseră şi se îndreptau către măsuţa pe care
se putea auzi telefonul sunând; cea de a treia părăsi cămăruţa
pentru rufărie ducând un braţ de cearceafuri.
Evadarea cea mai sigură este cea făcută în etape, treptat,
profitând de starea de confuzie care se iveşte.
Marie se strecură afară din cameră şi alergă de-a lungul holului
înspre cămăruţa pentru rufărie. Intră şi închise uşa după ea.
Deodată strigătul de protest al unei femei umplu coridorul întreg
făcând-o să înlemnească. Auzi paşi grei ce alergau, apropiindu-se;
apoi mai multe persoane laolaltă.
— Paznicul! ţipă sora medicală în engleză. Unde e mizerabilul?
Marie întredeschise puţin uşa cămăruţei. Trei surori agitate se
găseau în faţa fostei camere; toate dădură buzna înăuntru.
— Tu deci! Ţi-ai scos şi hainele! Zangsile! Mizerabilule! Căutaţi-o
în baie!
— Tu! strigă soldatul cu greu. Tu ai lăsat-o să fugă! Voi raporta
totul superiorilor mei!
— Scuteşte-mă, scârnăvie! Minţi cu neruşinare!
— Eşti o comunistă! Din Beijing!
Marie se strecură afară din cămăruţă cu un morman de
prosoape în braţe şi alergă înspre coridorul despărţitor ghidându-
se după inscripţia cu săgeată ce indica ieşirea.
— Chemaţi-l pe maiorul Liu. Am prins o spioană comunistă!
— Anunţaţi poliţia! E un pervers!
*
* *
Odată ajunsă afară, Marie alergă spre locul cel mai ferit din

180
parcarea din faţa spitalului şi se aşeză cu răsuflarea tăiată între
două maşini. Trebuia să reflecteze şi să cântărească situaţia. Nu-şi
putea permite să facă nici o mişcare greşită. Aruncă deoparte
prosoapele şi rufăria, apoi începu să scotocească prin buzunarele
uniformei. Găsi un portofel pe care-l deschise; numără banii
dinăuntru în lumina slabă. Erau cu puţin peste 600 dolari Hong
Kong, care însemnau aproximativ 100 de dolari americani,
îndeajuns pentru a închiria o cameră la hotel; apoi zări o carte de
credit garantată la o bancă din Kowloon. Dacă va fi necesar, o va
prezenta – dar numai dacă nu va avea de ales – şi dacă va putea
găsi o cameră liberă la un hotel. Scoase banii şi cartea de credit şi
puse portofelul înapoi în buzunar. Apoi începu destul de incomod
să-şi schimbe îmbrăcămintea în timp ce studia străzile din jurul
spitalului. Spre uşurarea ei, erau aglomerate şi acea mulţime îi
putea garanta un refugiu.
Pe neaşteptate, o maşină intră cu toată viteza în parcare, cu
anvelopele scrâşnind pe asfalt şi se opri în faţa Camerei de Gardă.
Marie se ridică puţin şi încercă să străpungă cu privirea prin
ferestrele automobilului. Maiorul chinez cu statura impunătoare şi
doctorul englez săriră din maşină şi se îndreptară în fugă spre
intrare. În clipa în care cei doi se făcură nevăzuţi pe uşa spitalului.
Marie ieşi în grabă din parcare şi ajunse în stradă.
Umblă ore întregi, cu o singură oprire la un restaurant, unde
mâncă până simţi că nu mai suportă nici vederea unui hamburger.
După ce termină, se duse la toaletă şi se privi în oglindă. Pierduse
din greutate şi sub ochi avea nişte pungi vineţii. În rest, era
aceeaşi. Singurul lucru care o incomoda era părul. Vor cutreiera
prin tot Hong Kong-ul ca să-i dea de urmă şi primele detalii ale
oricărei descrieri vor fi înălţimea şi părul. În privinţa primeia nu
putea face mare lucru, dar putea să o modifice aproape complet pe
a doua. Se opri la o mercerie să cumpere câteva ace de gămălie şi
agrafe. Apoi îşi aduse aminte cum o învăţase Jason să procedeze la
Paris, atunci când fotografia ei apăruse în toate ziarele şi îşi adună
la spate părul, strângându-l în coc şi prinzându-l în părţi cu
agrafe. Efectul fu o faţă cu trăsături mult mai aspre, accentuate de
slăbiciune şi de lipsa fardului. Era aşa cum dorise Jason sau
David în Paris. Nu, reflectă ea, nu fusese David în Paris. Fusese
Jason Bourne. Noaptea se lăsa ca atunci, cu mult timp în urmă, la
Paris.
— De ce faceţi asta, doamnă? o întrebă vânzătoarea care stătea
lângă oglindă, la raionul de produse cosmetice. Aveţi un păr aşa de

181
frumos.
— Da? M-am săturat să-l tot pieptăn, asta e tot.
Marie părăsi merceria. Cumpără nişte sandale fără tocuri de la
o tarabă de pe stradă şi o imitaţie a unei genţi Gucci de la o alta. Îi
mai rămăseseră 45 de dolari americani şi nu avea nici cea mai
mică idee unde îşi va petrece noaptea. Era şi prea târziu şi prea
devreme, în acelaşi timp, să se ducă la consulat. Un cetăţean
canadian sosind după miezul nopţii şi cerând o listă a personalului
ar trezi oarecare suspiciuni. Mai mult, nu avusese timp să se
gândească cum să formuleze cererea. Încotro s-ar putea duce?
Avea nevoie să se odihnească. Nu întreprinde nimic atunci când eşti
obosit sau epuizat. Posibilitatea unei erori este prea mare. Odihna
este o armă. Nu uita asta.
Trecu pe sub o arcadă şi intră pe un drum închis. Un cuplu de
tineri americani în blue jeans tocmai se tocmeau cu proprietarul
unui magazin de tricouri.
— Haide – haide, spunea tânărul. Vrei să mai câştigi ceva în
plus astă seară, sau nu? Vreau să spun, mai taie niţel din preţ şi
vei avea câţiva dineros în plus în buzunar; am sau nu dreptate?
— Nici un dineros; protestă comerciantul, zâmbind. Numai
dolari şi îmi oferiţi prea puţini! Am copii. Le luaţi hrana de la gurile
înfometate!
— Probabil că este şi patronul unui restaurant, observă fata.
— Doriţi un restaurant? Cu mâncare chinezească adevărată,
autentică?
— Zău dacă n-ai dreptate, Lacy!
— Al treilea văr din partea tatălui meu are un loc excelent la
două străzi depărtare de aici. Foarte aproape, foarte ieftin şi foarte
bun.
— Las-o baltă, spuse tânărul. Patru dolari americani pentru
şase tricouri. E ultima ofertă.
— Îi iau. Numai pentru că sunteţi prea tare pentru mine.
Comerciantul apucă bancnotele oferite şi-i vârî tricourile într-o
sacoşă de hârtie.
— Eşti o comoară, Buzz.
Fata îl sărută pe obraz şi chicoti.
— Te târgui încă la ora asta să fixezi preţul la un procentaj de
400%!
— Ăsta e necazul cu voi, economiştii! Nu luaţi în considerare
factorul estetic. Mirosul vânatului, plăcerea conflictului verbal!
— Dacă ne căsătorim vreodată, eu te voi întreţine pentru tot

182
restul vieţii mele amărâte, negociator mare ce eşti.
Ocaziile se vor ivi singure. Recunoaşte-le şi profita de ele! Marie
se apropie de cei doi studenţi.
— Scuzaţi-mă, spuse ea, adresându-i-se în primul rând fetei. V-
am auzit din întâmplare discutând.
— N-am fost nemaipomenit? izbucni tânărul.
— Foarte abil, observă Marie. Dar bănuiesc că prietenul tău are
un scop. Tricourile l-au costat neîndoielnic mai puţin decât
douăzeci şi cinci de cenţi fiecare.
— Patru sute la sută! spuse fata, dând din cap. Keystone ar
trebui să fie aşa de norocos.
— Key… cine? întrebă tânărul.
— Un termen folosit de giuvaergii, explică Marie. Înseamnă sută
la sută.
— Sunt înconjurat de filistini! se plânse el. Eu am terminat
istoria artei. Într-o zi voi conduce Metropolitan-ul!
— Numai să nu încerci cumva să-l cumperi! spuse fata,
întorcându-se către Marie. Iertaţi-mă, nu suntem nişte aiuriţi,
doar ne distrăm. V-am tăiat vorba.
— Sunt într-o situaţie jenantă, dar avionul a avut o zi întârziere
şi grupul meu a plecat deja spre China. Hotelul este complet
ocupat şi mă întreb dacă aţi putea…
— Aveţi nevoie de un loc unde să trageţi, o întrerupse studentul
în istoria artei.
— Da, cred că da. Sincer, am ceva bani la mine, dar nu prea
mulţi. Sunt profesoară, în Maine – în ştiinţe economice, mă tem.
— Nu aveţi de ce, îi spuse fata zâmbind.
— O să-mi găsesc grupul, dar mă tem că abia mâine, nu astă-
seară.
— Am putea să o ajutăm, nu-i aşa Lacy?
— Sigur. Colegiul nostru are un aranjament cu universitatea
chineză din Hong Kong.
— Condiţiile nu sunt prea grozave, dar preţul este convenabil,
spuse tânărul. Trei dolari americani pe noapte. Dar, Sfinte Sisoie,
sunt antediluviene!
— Vrea să spună că există un anumit cod puritan acolo. Sexele
sunt separate, spuse fata.
— Băieţi şi fete împreună – cântă tânărul student. Împreună pe
dracu’! adăugă el.
*
* *

183
 Marie şedea pe un pat de campanie în încăperea imensă, cu
tavanul, înalt de peste cincisprezece metri. Presupunea că era o
sală de sport. În jurul ei, femei tinere dormeau sau stăteau treze.
Cele mai multe dintre ele erau tăcute; câteva sforăiau, altele
fumau. Din când în când, câte una intra în baia unde luminile
fluorescente erau lăsate aprinse. Se găsea printre tineri şi ar fi vrut
să fie şi ea ca ei, neştiutoare de grozăviile din jur. David, am nevoie
de tine! Tu crezi ca sunt tare, dar nu pot face faţa singura, iubitule.
Ce să fac? Cum să fac?
Cercetează fiecare lucru în parte. Vei găsi ceva de care te vei
putea folosi – Jason Bourne.

184
 CAPITOLUL 13
Ploaia era torenţială, afundând nisipul şi izbind reflectoarele ce
luminau statuile groteşti aflate în Repulse Bay – reproduceri în
piatră ale unor zei chinezi, personaje mitologice ale Orientului, cu
înfăţişări macabre, uriaşe, unele având o înălţime de aproape zece
metri. Plaja întunecată era pustie, dar viaţa continua în vechiul
hotel din capătul şoselei şi anacronicul bar de peste drum. Erau
adunaţi laolaltă vagabonzi, turişti şi băştinaşi care veniseră în golf
să bea un ultim pahar şi să privească statuile ameninţătoare cum
alungă spiritele rele care ar fi putut în orice moment să se ivească
din valurile mării. Ploaia abundentă ce se pornise deodată îi
obligase pe cei care se plimbau să se pună la adăpost; alţii
aşteptau să se potolească vremea păcătoasă înainte de a se
îndrepta spre casele lor.
Ud leoarcă, Bourne şedea pe vine într-un tufiş aflat la douăzeci
de paşi de baza unui idol sălbatic, pe drumul spre plajă, îşi şterse
faţa umezită de ploaie şi privi înspre treptele de beton care duceau
către intrarea hotelului Colonial. Îl aştepta pe cel care ocupa locul
al treilea pe lista dată de taipan.
*
* *
Primul dintre ei încercase să-i întindă o cursă pe digul Star
Ferry, locul de întâlnire stabilit. Jason purtase aceleaşi haine pe
care le avusese în Walled City şi-i identificase pe cei doi indivizi
plătiţi care încercau să-i urmărească mişcările. Nu fusese aşa de
uşor cum fusese cu cei doi din Walled City, dar nici prea greu.
La cea de a treia sosire a bacului, la debarcader, Bourne nu-şi
făcuse apariţia la locul de întâlnire stabilit, la o anume fereastră
aflată pe partea dreaptă a vasului. În schimb, aceiaşi doi indivizi
trecură de două ori pe lângă omul său de legătură, comunicând
scurt şi apoi îndreptându-se în direcţii opuse, cu privirile atente la
superiorul lor. Jason aşteptase până când bacul se apropiase de
dig şi pasagerii începuseră să se îndrepte în masă către rampa de
ieşire de la proră. Îl atacase pe primul chinez pe partea dreaptă, cu
o lovitură în rinichi, în timp ce trecea neobservat pe lângă el prin
mulţime, apoi îl lovise în moalele capului cu presse-papierul greu
de alamă; între timp pasagerii treceau grăbiţi pe lângă ei, în

185
semiîntunericul de afară. Apoi se întoarse şi îl reperă pe cel de-al
doilea urmăritor printre băncile rămase goale. Se apropie şi-i
propti pistolul în stomac, apoi îl trase către pupă, unde-l împinse
în balustradă, aruncându-l peste bord. Zgomotul sirenei umplu
liniştea nopţii iar bacul începu să se îndrepte încet spre digul
Kowloon. După aceea, se dusese la locul de întâlnire stabilit, la
fereastra cabinei părăsite din mijlocul punţii.
— Te-ai ţinut de cuvânt, spuse Jason. Mi se pare că am
întârziat puţin.
— Tu m-ai chemat?
Ochii omului poposiră asupra hainelor sărăcăcioase ale lui
Bourne.
— Eu.
— Nu prea semeni cu bărbatul plin de bani cu care am vorbit la
telefon.
— Eşti îndreptăţit să crezi asta.
Bourne scoase un teanc de bancnote americane împăturite, cele
de 1000 de dolari vizibile în timp ce le desfăcea.
— Tu eşti, într-adevăr. Chinezul aruncase o privire scurtă peste
umărul lui Jason.
— Ce vrei de la mine? întrebă el neliniştit.
— Informaţii despre o anumită persoană care îşi spune Jason
Bourne.
— N-ai dat peste cine trebuie.
— Plătesc bine.
— N-am nimic de vândut.
— Ba eu cred că da.
Bourne puse banii la loc şi îşi scoase arma, apropiindu-se de
bărbat în timp ce pasagerii pentru Kowloon umpleau puntea.
— Ori îmi spui de bună voie ce doresc să aflu contra unei sume
rezonabile de bani. Ori vei fi forţat să vorbeşti ca să-ţi scapi pielea.
— Ştiu numai atât, protestă chinezul. Oamenii mei nu se vor
atinge de acest om.
— De ce?
— Nu mai este aceeaşi persoană.
— Ce ai spus?
Jason îşi ţinu răsuflarea privindu-l cu atenţie pe oriental.
— Îşi asumă nişte riscuri pe care nu şi le-ar fi asumat niciodată
înainte.
Chinezul se uită din nou peste umărul lui Bourne; broboane de
sudoare i se iviră pe frunte.

186
 — Revine pe neaşteptate după doi ani şi cine ştie ce s-a
întâmplat între timp? Băutura, drogurile, boli de la târfe, cine
poate şti?
— Ce vrei să spui prin „riscuri”?
— Exact ce am spus! Năvăleşte într-un cabaret din Tsim Sha
Tsiu stârneşte panică şi învălmăşeală, poliţia e pe drum şi cu toate
astea, pătrunde într-o cameră retrasă şi ucide cinci oameni! Ar fi
putut să fie prins, iar cei care-l plătesc descoperiţi! Cu doi ani în
urmă n-ar fi făcut un astfel de lucru.
— Ai putea să interpretezi şi altfel cele întâmplate, observă
Jason Bourne. Ar fi putut să intre ca un oarecare şi să provoace el
însuşi dezordinea. Să ucidă ca acel oarecare, apoi să plece sub altă
înfăţişare, trecând neobservat din cauza confuziei generale.
Orientalul privi pentru o clipă fix în ochii lui Jason, brusc mult
mai înfricoşat decât înainte, în timp ce studia încă o dată
îmbrăcămintea sărăcăcioasă, prost croită, a omului din faţa sa.
— Da, cred că e posibil, spuse el, cu glas tremurător, ştergându-
şi sudoarea de pe frunte.
— Cum poate fi găsit acest Bourne?
— Nu ştiu, jur pe toţi sfinţii! De ce mă întrebi astfel de lucruri?
— Cum? repetă Jason, înghesuindu-l pe chinez, cu fruntea
lipită de a lui, cu ţeava pistolului înfiptă în abdomenul acestuia.
Dacă voi nu vă atingeţi de el, atunci măcar ştiţi unde poate fi atins
unde poate fi găsit! Unde? Spune-mi!
— Iisuse Christoase!
— Lasă-l pe El în pace! Spune-mi de Bourne!
— Macao! Se zvoneşte ca lucrează în Macao, asta e tot ce ştiu,
jur.
Omul privi cu teamă în jurul său.
— Dacă încerci să-i găseşti pe cei doi, nu te mai obosi degeaba.
Îţi spun eu unde se află, spuse Jason. Unul e făcut grămadă, colo,
cât despre celălalt sper că ştie să înoate.
— Dar aceşti oameni sunt… De fapt, cine eşti tu?
— Cred ca ştii, răspunse Bourne. Du-te în spatele bacului şi
rămâi acolo. Dacă faci un singur pas înainte să debarcăm, nu vei
mai apuca să faci altul vreodată.
— Dumnezeule, eşti…
— N-aş continua dacă aş fi în locul tău.
*
* *
Cel de-al doilea nume era însoţit de o adresă neobişnuită, cea a

187
unui restaurant din Causeway Bay, local cunoscut pentru
bucătăria sa specific franceză. Conform notiţelor lui Yao Ming,
omul ocupa postul de manager, dar era, de fapt, proprietarul
localului ai cărui chelneri erau la fel de pricepuţi în mânuirea
armelor ca şi în cea a tăvilor. Nu se cunoştea adresa de acasă a
omului de legătură – toate afacerile sale erau încheiate la
restaurant şi se zvonea că nu are o reşedinţă permanentă. Bourne
se reîntorsese la Peninsula, îşi aruncase haina şi pălăria şi
străbătuse grăbit holul aglomerat al hotelului, îndreptându-se spre
lift. Un cuplu elegant îmbrăcat încercase să-şi ascundă uimirea la
vederea lui. El zâmbise şi mormăise scuzându-se:
— Vânătoarea de comori e un joc pe care nu-l joacă numai
copiii, nu?
Ajuns în camera sa, îşi permise să redevină pentru câteva clipe
David Webb. Dar fusese o greşeală; nu suporta întreruperea în
şirul de idei din mintea lui Bourne. Sunt el din nou. Trebuie să fiu.
El ştie ce să facă. Eu nu!… Sub duş scăpase de murdăria
cartierului Walled City şi de umezeala apăsătoare de pe digul Star
Ferry, apoi se bărbierise. În cele din urmă se îmbrăcase pentru o
cină târzie în stil franţuzesc.
Îl voi găsi, Marie! Jur pe toţi Dumnezeii că-l voi găsi! Fusese
promisiunea lui David Webb, dar Jason Bourne fusese cel care
strigase de furie.
Restaurantul arăta mai degrabă a palat în stil rococo de pe
bulevardul Montaigne din Paris decât a clădire banală de pe
străzile Hong Kong-ului. Candelabre bogat ornamentate atârnau
din tavan, luminând discret încăperile; lumânări acoperite licăreau
pe mesele acoperite cu cele mai fine feţe de masă şi pe care stăteau
aranjate cu grijă tacâmurile din cel mai curat argint şi paharele de
cristal.
— Mi-e teamă că nu mai avem mese libere astă seară, domnule,
îi spuse şeful de sală.
Era singurul francez din tot localul.
— Mi s-a spus să întreb de Jiang Yu şi să spun că e urgent,
replicase Bourne, scoţând o bancnotă de 100 de dolari americani.
Credeţi ca el ar putea găsi ceva. Dacă asta-l găseşte pe el?
— Voi găsi eu, domnule.
Strânse uşor mâna lui Jason primind banii.
— Jiang Yu este un membru de seamă al micii noastre
comunităţi, dar eu sunt cel care alege clienţii. Comprenez vous?
— Absolutement.

188
 — Bien! Aveţi înfăţişarea unui bărbat distins şi atrăgător. Pe
aici, vă rog, domnule.
Dar nu fusese să fie; evenimentele se precipitaseră repede. La
câteva minute după ce fusese servit cu o băutură, un chinez
pirpiriu în costum negru apăruse la masa lui. Dacă exista ceva
ciudat în privinţa sa, îşi spuse David Webb, era culoarea mai
închisă a pielii şi înclinaţia mai pronunţată a ochilor. Avea ceva
sânge malaiezian în vine. Opreşte-te! comandă Bourne. Asta nu ne
ajută la nimic!
— Aţi întrebat de mine? spune manager-ul, cercetând chipul
întors către el. Cu ce vă pot fi de folos?
— Mai întâi luând loc.
— Nu avem voie să stăm la masă cu clienţii, domnule.
— Nu-i chiar aşa. Nu şi dacă sunteţi proprietarul localului. Vă
rog, aşezaţi-vă.
— Sunteţi cumva de la fisc? În cazul acesta, sper să savuraţi în
linişte cina, pe care o veţi avea apoi de plătit. Activităţile mele sunt
perfect în regulă, ca şi registrele contabile.
— Dacă vi se pare cumva că sunt britanic, înseamnă că m-aţi
ascultat atent. Iar dacă o jumătate de milion de dolari vă plictisesc,
atunci sunteţi liber, eu îmi voi savura liniştit cina.
Bourne se lăsă pe spate şi sorbi calm din paharul pe care îl
ţinea în mâna stângă – dreapta îi era ascunsă.
— Cine v-a trimis? întrebă orientalul în timp ce se aşeza.
— Vino mai aproape. Nu vreau să vorbesc prea tare.
— Da, desigur.
Jiang Yu se aşeză exact în faţa lui Bourne.
— Trebuie să ştiu. Cine v-a trimis?
— Spune-mi, spuse Jason, îţi plac filmele americane? În special
western-urile noastre?
— Desigur. Filmele americane sunt excelente, eu chiar prefer
filmele din vestul vostru îndepărtat. Atât de poetice în răzbunări,
atât de îndreptăţit de violente. Spun corect ceea ce spun?
— Da. Pentru că exact în momentul de faţă te afli într-unul.
— Poftim?
— Am o armă ultrasofisticată sub această masă, îndreptată
exact între picioarele tale.
În mai puţin de o secundă, Jason trase faţa de masă, ridicând
arma astfel ca ţeava să poată fi văzută, apoi imediat o împinse la
loc sub masă. Are un amortizor care reduce zgomotul produs de
glonţ la o pocnitură ca a unui dop scos dintr-o sticlă de şampanie,

189
dar nu cu acelaşi efect. Liao jie ma?
— Liao jie… spuse orientalul, rigid, respirând adânc,
înspăimântat. Lucraţi pentru brigada specială?
— Nu lucrez pentru nimeni, doar pentru mine.
— Atunci nu există nici un fel de jumătate de milion de dolari,
nu-i aşa?
— Există atât cât consideri că valorează viaţa ta.
— De ce eu?
— Eşti pe listă, răspunse Bourne.
— Pentru execuţie? şopti chinezul cu faţa schimonosită şi
răsuflarea tăiată.
— Asta depinde de tine.
— Trebuie să plătesc să nu mă ucideţi?
— Într-un fel, da.
— Nu duc în buzunare jumătate de milion de dolari! Nu am
atâta în tot localul.
— Atunci plăteşte-mi cu altceva!
— Ce? Cât? Nu vă mai înţeleg.
— Informaţii în schimbul banilor.
— Ce fel de informaţii? întrebă chinezul în timp ce frica i se
transformă în panică. Ce informaţii aş putea eu deţine? De ce aţi
venit la mine?
— Pentru că ai avut de-a face cu un om pe care doresc să-l
găsesc. Un om care-şi spune Jason Bourne.
— Nu! N-am avut de-a face cu el niciodată!
Mâinile orientalului începură să tremure. Venele din gâtlej îi
zvâcneau şi pentru prima dată ochii i se abătură de pe faţa lui
Jason. Minţea.
— Eşti un mincinos, spuse Jason liniştit, întinzând mâna
dreaptă mai în faţă pe sub masă, în timp ce se aplecă înainte. Ai
făcut legătura în Macao.
— Macao; da! Dar nu am făcut nici o legătură. Jur pe
mormintele familiei mele.
— Eşti foarte aproape să-ţi pierzi şi burta şi viaţa. Ai fost trimis
în Macao să-l găseşti.
— Am fost trimis, dar nu l-am găsit!
— Dovedeşte-mi-o. Cum trebuia să stabileşti legătura?
— Prin intermediul Francezului. Trebuia să stau în capul
scărilor bazilicei arse a sfântului Paul de pe Calcada şi să port o
eşarfă neagră la gât, iar când un bărbat se va apropia de mine – un
francez – şi va face comentarii la adresa frumuseţii ruinelor, eu

190
trebuia să spun următoarele cuvinte: „Cain e pentru Delta”. Dacă
el răspundea „Iar Carlos e pentru Cain”, trebuia să-l accept ca
legătura directă a lui Jason Bourne. Dar jur, niciodată acel
francez…
Bourne nu mai auzi restul protestelor orientalului. Explozii
sacadate îi invadară mintea, aruncându-l în trecut. O lumină albă
orbitoare îi umplu ochii, zgomotele asurzitoare erau insuportabile.
Cain e pentru Delta, iar Carlos e pentru Cain. Cain e pentru Delta!
Delta One este Cain! Meduza intră în acţiune; şarpele îşi schimbă
pielea. Cain e la Paris şi Carlos va fi al lui! Acestea erau cuvintele,
codurile, provocările aruncate Şacalului. Sunt Cain. Sunt mai bun
decât tine şi te aştept! Găseşte-mă Şacalule! Te sfidez să-l găseşti
pe Cain, căci el e mai bun decât tine. Ai face bine să mă găseşti
înainte de a te găsi eu pe tine Carlos. Căci nu eşti un adversar pe
măsura lui Cain!
Doamne Dumnezeule! Cine de pe această faţă a pământului ştia
aceste cuvinte, cine le-ar putea şti vreodată? Ele erau îngropate în
cele mai bine păzite arhive ale operaţiunilor secrete! Erau legătura
directă cu Meduza!
Bourne aproape apăsase pe trăgaciul automatului nevăzut, atât
de brusc fusese şocul acestei incredibile revelaţii. Îşi retrase
arătătorul, punându-l pe rama ce-l încadra. Fusese cât pe aci să
omoare un om pentru dezvăluirea unor informaţii surprinzătoare.
Dar cum de au fost posibile toate aceste? Cine era legătura acestui
nou Jason Bourne, care cunoştea astfel de lucruri?
Trebuia să se calmeze, ştia asta. Liniştea îl trăda, îi trăda
surprinderea. Chinezul îl privea fix, timp în care îşi întindea cu
prudenţă mâna dincolo de marginea banchetei.
— Pune-o înapoi, sau îţi zbor burta, odată cu boaşele! Orientalul
îşi smuci umărul şi mâna îi apăru din nou pe masă.
— Ce am spus e adevărat, spuse omul. Francezul nu s-a arătat.
Dacă ar fi făcut-o, v-aş fi spus totul. Aşa aţi fi făcut şi
dumneavoastră în locul meu. Nu sunt inconştient.
— Cine te-a trimis să faci legătura? Cine ţi-a dat parola pe care
o foloseşti?
— Asta în mod sincer, mă depăşeşte complet, trebuie să mă
credeţi. Totul s-a făcut prin telefon de către alţii, care cunoşteau
doar informaţiile pe care trebuia să le transmită. Dovada
corectitudinii e în sumele de bani cu care sunt plătit.
— Cum eşti plătit? Cineva trebuie să-ţi aducă banii ăştia.
— Cineva care este un nimeni, cineva special angajat pentru

191
asta. Gazda necunoscută a unei petreceri fastuoase, să zicem, cere
să vorbească cu manager-ul. Eu îi mulţumesc pentru felicitări şi în
timpul discuţiei noastre îmi este strecurat un plic cu zece mii de
dolari americani, pentru a-l contacta pe francez.
— Şi apoi? Cum îl contactezi?
— Mă duc în Macao, la cazinoul Kam Pek, frecventat mai ales de
chinezi, în principal pentru jocurile de fan-tan şi dai sui; mă duc la
masa numărul cinci şi las un număr de telefon al unui hotel din
Macao – nu un telefon particular – şi un nume, orice nume, un
nume fictiv bineînţeles.
— Iar el sună la acel număr?
— Poate da, poate nu. Perioada de aşteptare e de douăzeci şi
patru de ore în Macao. Dacă nu sună până atunci, înseamnă că ai
fost refuzat deoarece Francezul n-are timp pentru tine.
— Astea sunt regulile?
— Da. Eu am fost refuzat de două ori, iar singura dată când am
fost acceptat, nu a apărut la locul stabilit, la bazilica Sfântul Paul.
— De ce crezi ca te-a respins? Şi de ce crezi că nu s-a arătat
atunci?
— N-am idee. Probabil a avut prea multe contracte pentru
asasinul său profesionist. Sau poate că nu i-au convenit condiţiile,
impuse în primele două ocazii iar la cea de a treia i s-a părut că a
observat oameni suspecţi pe Calcada, despre care a crezut că sunt
cu mine, puşi să-l urmărească. Astfel de oameni nu au existat,
desigur, dar nici întâlnirea nu a mai avut loc.
— Deci masa numărul cinci. Crupierii, spuse Bourne.
— Ei se schimbă constant. Aranjamentul său este însă cu masa
respectivă printr-o sumă generală care se împarte. Şi cu siguranţă
că nu se duce el însuşi la acest cazinou pentru a prelua
contractele – negreşit, plăteşte o prostituată de pe stradă. Este
foarte precaut, un profesionist adevărat.
— Mai ştii pe altcineva care a încercat să ia legătura cu acest
Bourne? întrebă Bourne. Îmi voi da seama imediat dacă minţi.
— Cred. Sunteţi obsedat – nu e treaba mea – şi m-aţi prins şi la
prima minciună. Nu, nu ştiu, domnule. Acesta e adevărul şi n-am
de gând să-l ascund cu riscul de a-mi vedea intestinele zdrobite ca
zgomotul unui dop de şampanie.
— Cred că spui adevărul. Pentru că ai prins esenţa lucrurilor.
— Aveţi încredere, domnule. Sunt numai un om de legătură –
unul scump, probabil, dar totuşi un om de legătură.
— Chelnerii tăi sunt altceva însă după câte mi s-a spus.

192
 — Numai că n-au avut spiritul de observaţie necesar astă-seară,
după cum se vede.
— Mă vei însoţi până la uşă, totuşi, spusese el.
*
* *
Era acum la cel de-al treilea nume de pe listă, bărbatul pe care-l
aştepta acum în ploaia torenţială din Repulse Bay.
Omul de legătură răspunsese parolei „Ecoutez, monsieur. Cain e
pentru Delta şi Carlos e pentru Cain”.
— Am fost înţeleşi să ne întâlnim în Macao! ţipase bărbatul în
receptorul telefonului. Unde ai fost?
— Ocupat cu alte treburi, spuse Jason.
— S-ar putea să fie prea târziu. Clientul meu are foarte puţin
timp la dispoziţie şi este foarte bine informat. A aflat că omul tău
acţionează în altă parte. E neliniştit. I-ai promis, Francezule!
— Unde crede că acţionează omul meu?
— Într-o altă misiune, bineînţeles. A aflat detaliile!
— Transmite i că se înşeală. Omul este disponibil dacă preţul
este satisfăcător.
— Sună-mă peste câteva minute. Vorbesc cu clientul şi văd
dacă aranjamentul rămâne în picioare.
Bourne telefonase cinci minute mai târziu. Încuviinţarea fu dată
şi locul de întâlnire stabilit. Repulse Bay. Într-o oră. Statuia zeului
războiului, pe drum către plajă, pe stânga cum mergi spre dig.
Bărbatul va purta o eşarfă neagră în jurul gâtului, iar parola
rămâne aceeaşi.
Jason îşi privi ceasul; trecuseră 12 minute de la ora stabilită:
Omul întârzia, iar ploaia nu era o problemă – dimpotrivă, era un
avantaj, un adăpost natural. Bourne cercetase fiecare metru din
terenul unde urma să aibă loc întâlnirea, dar nimic nu i se păruse
neobişnuit, nu găsise nici un indiciu ce l-ar fi putut face să creadă
că i s-a întins o cursă.
— Zhongguo ren-ul apăru până la urmă, cu umerii strânşi,
coborând în fugă scările sub ploaia torenţială ca şi cum forma
corpului său l-ar fi putut păzi de picăturile de ploaie. Se îndreptă
alergând de-a lungul potecii către statuia zeului războiului şi se
opri imediat ce ajunse în faţa imensului, fiorosului idol. Scrută
împrejurimile luminate de reflectoarele aprinse şi faptul că nu găsi
pe nimeni la locul întâlnirii i se oglindi pe faţă într-o expresie de
furie amestecată cu surprindere.
— Francezule! Francezule!

193
 Bourne alergă către trepte protejat de umbra gardului viu ce
împrejmuia statuia idolului, asigurându-se încă o dată, înaintea
momentului întâlnirii, dacă este acoperit din toate părţile. Se
prelinse pe lângă balustrada groasă de piatră care mărginea
treptele şi cercetă cu privirea capătul dinspre hotel al aleii. Văzu
ceea ce sperase din tot sufletul să nu vadă! Un bărbat într-o manta
de ploaie şi pălărie ieşi grăbit din hotelul Colonial. La mijlocul
scării se opri, scoase ceva din buzunar; se întoarse; urmă o uşoară
licărire de lumină… care primi imediat răspuns de la una dintre
ferestrele aglomeratului hol al hotelului. Lanterne. Semnale. O
iscoadă era în drum spre postul său, iar ştafeta sau dublura sa îşi
confirmase prezenţa. Jason se întoarse pe călcâie şi se retrase pe
acelaşi drum pe care venise, prin frunzişul umed.
— Francezule, unde eşti?
— Aici!
— De ce n-ai răspuns? Unde?
— În faţă. Tufişul din faţa ta. Grăbeşte-te!
Omul se apropie de tufiş; era la un metru depărtare. Bourne
sări şi-l înşfacă, împingându-l adânc în frunzişul umed şi
acoperindu-i gura cu mâna stângă.
— Dacă vrei să trăieşti, nu scoate un sunet!
La câţiva metri depărtare de linia ţărmului, Jason îl îmbrânci pe
oriental în trunchiul unui arbore.
— Cine e cu tine? întrebă el aspru, îndepărtându-şi uşor mâna
de pe gura bărbatului.
— Cu mine? Nimeni nu e cu mine!
— Nu minţi. Bourne îşi scoase automatul şi-l înfipse în gâtlejul
orientalului. Chinezul îşi izbi capul înapoi în trunchiul copacului,
cu ochii larg deschişi şi gura căscată. N-am timp de capcane!
continuă Jason. N-am timp!
— Nu e nimeni cu mine! În asemenea situaţii, de cuvântul de
onoare îmi atârnă o viaţă! Fără el n-aş avea nici profesiunea pe
care o am!
Bourne îl privi fix. Îşi puse arma la loc în centură, îl apucă de
braţ şi-l mână înspre dreapta.
— Tăcere deplină. Vino cu mine.
Câteva secunde mai târziu, Jason şi orientalul se strecurau prin
tufărişul mustind de apă către o zonă a potecii la şapte sau opt
metri în stânga masivului idol. Răpăitul ploii torenţiale acoperea
zgomotele care s-ar fi auzit într-o noapte senină.
Pe neaşteptate, Bourne apucă umărul orientalului obligându-l

194
să se oprească. În faţă se vedea iscoada, stând aplecată pe vine la
marginea potecii, cu un pistol în mână. Trecu o clipă prin baia de
lumină faţa statuii, apoi se făcu nevăzut; faptul se produsese
foarte repede, dar fusese de ajuns. Bourne privi la oriental.
Chinezul înlemnise. Nu-şi putea lua ochii de la locul luminat pe
unde trecuse iscoada. Gândurile i se îngrămădeau în minte şi
panica îl cuprindea tot mai tare; i se citea în privire.
— Shi, şopti el. Jiagian!
— În termeni scurţi englezeşti, spuse Jason. Un călău, nu-i aşa?
— Shi! Da.
— Spune-mi, ce mi-ai adus?
— Totul, răspunse bărbatul, încă în stare de şoc. Banii,
instrucţiunile, totul.
— Un client nu trimite bani dacă are de gând să-l ucidă pe cel
care-l angajează.
— Ştiu, spuse omul moale, dând din cap şi închizând ochii. Pe
mine vor să mă omoare!
Cuvintele spuse lui Liang în port fuseseră profetice, îşi spuse
Bourne. „Nu e o capcană pentru mine. Este pentru tine. Ţi-ai
îndeplinit misiunea şi nu-şi pot permite să lase nici un fel de urme.
Nu-şi vor mai putea permite riscul pe care-l reprezinţi”.
— Mai este unul sus, la hotel. I-am văzut schimbând semnale
cu lanternele. De aceea nu ţi-am putut răspunde câteva minute.
Orientalul se întoarse şi privi spre Jason; în ochii săi nu era nici
un pic de autocompătimire.
— Riscurile meseriei, spuse el, simplu. Cum spun chinezii, mă
voi alătura strămoşilor şi sper ca ei să nu fie tot atât de proşti ca
ăştia de aici. Ţine. Băgă mâna în buzunar şi scoase un plic. Ai
totul aici.
— Ai verificat?
— Numai banii. Sunt toţi. Nu m-aş fi întâlnit cu tine dacă nu ţi-
aş fi îndeplinit cererile şi restul nu mă interesează.
Dar brusc omul îl privi intens pe Bourne, clipind din ochi sub
ploaia torenţială.
— Dar tu nu eşti Francezul!
— Uşurel, spuse Jason. Lucrurile iau întorsături neaşteptate
pentru tine astă-seară.
— Cine eşti?
— Cineva care tocmai ţi-a arătat cum stai. Câţi bani ai adus?
— Treizeci de mii de dolari americani.
— Dacă ăsta este numai acontul, ţinta trebuie să fie cineva

195
foarte important.
— Presupun că este.
— Păstrează-i.
— Ce? Ce ai spus?
— Eu nu sunt Francezul, îţi aduci aminte?
— Nu înţeleg.
— Nu vreau nici măcar instrucţiunile. Sunt sigur că cineva de
valoarea ta profesională poate să le folosească în avantajul său. Un
om plăteşte bine pentru informaţii utile, dar mult mai mult când
este în joc viaţa sa.
— De ce faci asta?
— Pentru că nu mă interesează deloc ce porţi cu tine în plic. Pe
mine mă interesează un singur lucru. Îl vreau pe omul care-şi
spune Bourne şi nu am vreme de pierdut. Ai ceea ce ţi-am oferit,
plus dividende: te scot de aici în viaţă, chiar dacă o să trebuiască
să las două cadavre aici în Bay, nu-mi pasă, numai dacă-mi spui
ce te-am întrebat la telefon. Ai spus că, clientul tău te-a informat
că asasinul Francezului acţionează în altă parte. Unde? Unde este
Bourne?
— Vorbeşti atât de repede…
— Ţi-am spus, n-am timp! Spune! Dacă refuzi, plec şi omul
clientului tău te va omorî. Alege.
— Shenzen, spuse orientalul, parcă înfricoşat la rostirea acestui
nume.
— În China? Ţinta e în Shenzen?
— Posibil. Clientul meu înstărit are spioni în Queen’s Road.
— Ce-i asta?
— Consulatul Republicii Populare Chineze. A fost acordată o
viză foarte neobişnuită. Aparent eliberată de autorităţile cele mai
înalte din Beijing. Spionul n-a putut afla de ce, iar când a întrebat,
a fost imediat mutat de la secţia la care lucra. A raportat aceasta
clientului meu. În schimbul banilor, desigur.
— De ce e aşa de neobişnuită viza asta?
— Pentru că nu a existat nici un fel de perioadă de aşteptare şi
solicitantul n-a apărut la consulat. Ambele sunt de nemaiauzit.
— Totuşi, nu e decât o viză.
— În Republica Populară Chineză nu există „decât o viză”. Mai
ales nu pentru un alb care călătoreşte singur, cu un paşaport
dubios eliberat în Macao.
— Macao?
— Da.

196
 — Când este data de intrare?
— Mâine. La punctul de frontieră Lo Wu. Jason studie faţa
chinezului.
— Ai spus că, clientul tău are pe cineva la consulat. Dar tu?
— Lucrul la care te gândeşti va costa o grămadă de bani, pentru
că riscul este foarte mare.
Bourne îşi ridică ochii şi privi prin perdelele de ploaie la lumina
reflectorului aflat în spatele statuii. Ceva se mişcase; iscoada îşi
căuta ţinta.
— Aşteaptă aici, spuse el.
*
* *
Trenul de dimineaţă nu făcea mai mult de o oră de la Kowloon
până la punctul de frontieră Lowu. Îi trebuiră mai puţin de zece
secunde pentru a-şi da seama că a intrat în China.
Trăiască Republica Populară Chineză!
Nici nu era nevoie de lozincă: grănicerii o trăiau cu intensitate.
Erau rigizi şi insolenţi, cu priviri fixe, pocnind paşapoartele cu
ştampilele de cauciuc cu furia unor adolescenţi ostili. Din fericire
exista şi un sistem de ameliorare. Dincolo de grăniceri, câteva
femei tinere în uniforme zâmbeau din spatele unor mese lungi pe
care se găseau îngrămădite broşuri lăudând de zor frumuseţea şi
virtuţile pământului lor şi ale sistemului. Dacă exista o urmă de
ipocrizie în ceea ce făceau, măcar ea nu era evidentă.
Bourne plătise suma de 7000 de dolari pentru viza sa. Era
valabilă timp de cinci zile. Scopul vizitei era înscris ca „investiţii
comerciale în zona economică” şi putea fi reînnoită la biroul de
imigraţii din Shenzen, cu dovada investiţiei coroborată cu mărturia
unui bancher chinez prin care se investeau banii. Din recunoştinţă
şi fără să-i mai ceară altă plată, omul de legătură chinez îi dăduse
şi numele unui bancher din Shenzen care putea cu uşurinţă să-l
călăuzească pe „domnul Cruett” către posibilităţile de investiţie;
aşa-zisul domn Cruett fiind încă înregistrat la hotelul Regent din
Hong Kong. Şi, în fine, un pont furnizat gratis de către omul a
cărui viaţă o salvase în Repulse Bay: descrierea bărbatului care
călătorea sub un paşaport eliberat în Macao peste graniţa Lo Wu.
Avea 1,90 m. Înălţime, 94 kg. Greutate, pielea albă, iar părul
castaniu deschis. Jason privise atent la aceste semnalmente şi, în
mod automat, îşi adusese aminte de datele avute din propriul său
paşaport. Descrierea fusese: „ÎNĂLŢIMEA: 1,90 m. GREUTATEA:
93 kg. Sex bărbătesc. Rasa: albă. Părul: castaniu deschis”. O

197
senzaţie stranie de teamă îi cuprinse toată fiinţa. Nu teama de
confruntare; dorea asta mai presus de toate, deoarece o dorea pe
Marie înapoi, înainte de orice. Era însă groaza de a se fi făcut
responsabil de crearea unui monstru – un agent al morţii care se
născuse dintr-un virus pe care îl perfecţionase în laboratorul
minţii şi trupului său.
Fusese primul tren care plecase din Kowloon, ocupat în mare
parte de muncitori şi personal executiv acceptat – momit în Zona
Economică Liberă, din Shenzen de către Republica Populară
Chineză, în speranţa de a atrage investiţii străine.
La fiecare oprire în drumul până la graniţă, Bourne urmărea
mulţimea de pasageri ce urcau în tren. Privirea îi poposea insistent
asupra fiecărui bărbat alb. Când ajunseră la graniţă erau în jur de
paisprezece, dar nici unul nu corespundea nici măcar vag
descrierii făcute de omul din Macao. Noul Jason Bourne trebuie să
fi luat un tren mai târziu. Originalul îl va aştepta pe cealaltă parte
a graniţei. Acum era în aşteptare.
În timpul celor patru ore care trecuseră trebuise să răspundă de
şaisprezece ori la întrebările personalului grăniceresc că îşi aştepta
un asociat de afaceri; era clar că înţelesese greşit programul şi
luase un tren mult prea devreme. La fel ca peste tot, dar în special
în Orient, faptul că un american politicos îşi bătuse capul să se
facă înţeles în limba locului îi atrăsese simpatia oamenilor. Îi fură
servite patru ceşti de cafea, şapte de ceai fierbinte, iar două din
fetele în uniformă chicotiră vesel când îi oferiră un cornet de
îngheţată foarte dulce. Acceptase totul. Procedând altfel ar fi părut
grosolan, iar grosolănia nu-şi avea locul aici. Excepţia o făceau
grănicerii.
Era unsprezece şi zece. După ce li se controlaseră actele,
pasagerii ieşiră printr-un coridor lung, aglomerat – cei mai mulţi
dintre ei erau turişti, majoritatea albi; erau zăpăciţi şi încercau un
sentiment de respect, amestecat cu teama de a se fi aflat acolo. Cei
mai mulţi veneau în mici grupuri, însoţiţi de ghizi – unul din Hong
Kong şi unul din China – care vorbeau engleza, germana sau
franceza acceptabil şi, în silă japoneza pentru acei vizitatori
nedoriţi care aveau mai mulţi bani decât au avut vreodată Marx
sau Confucius. Jason studie fiecare bărbat. Cei mai mulţi
depăşeau 1,82 m. În înălţime dar erau sau prea tineri sau prea
bătrâni, prea voinici ori prea subţiri, îmbrăcaţi în pantaloni de un
verde violent sau galben ţipător. Nici unul dintre aceştia nu putea
fi omul din Macao.

198
 Stai puţin! Acolo! Un bărbat mai în vârstă într-un costum
maroniu din gabardină, care părea a fi un turist de înălţime medie
şi care şchiopăta devenise dintr-o dată mai înalt, iar şchiopătatul îi
dispăruse! Coborî rapid treptele prin mulţime şi alergă spre
parcarea imensă, plină cu autobuze şi microbuze şi câteva taxiuri,
fiecare cu un ZHAN-LIBER – postat pe parbrize. Bourne o luă la
fugă după el, printre cei din faţa sa, nepăsându-i de cei pe care-i
brusca neintenţionat. Acesta era omul pe care-l căuta – omul din
Macao!
— Hei, eşti nebun? Ralph, m-a împins!
— Împinge-l şi tu. Ce vrei să fac?
— Fă ceva!
— A dispărut.
Bărbatul în costum de gabardină sări din uşa deschisă a unui
microbuz verde închis, cu ferestre fumurii care conform inscripţiei
chinezeşti, aparţinea unui departament numit Chutang Bird
Sanctuary. Uşa se închise rapid şi vehiculul ieşi instantaneu din
locul de parcare, depăşind celelalte vehicule şi îndreptându-se
către ieşire. Bourne era înnebunit; nu-l putea lăsa să plece aşa! Un
taxi prăpădit se afla în dreapta lui, cu motorul aprins. Smuci uşa
şi imediat fu întâmpinat cu ostilitate.
— Zhan! ţipă şoferul.
— Shi ma? răcni Jason, scoţând destui bani americani din
buzunar pentru a asigura oricui cinci ani de lux în Republica
Populară Chineză.
— Aiya!
— Zou! îi ordonă Bourne, sărind pe locul din faţă şi arătând
înspre microbuzul care tocmai descria un semicerc. Urmăreşte-l şi
vei putea să-ţi începi propriile afaceri în zonă, spuse el în
cantoneză. Îţi promit!
Marie, sunt atât de aproape! Ştiu că e el! Îl voi prinde! E al meu
acum! Este chezăşia noastră.
Microbuzul pătrunse în viteză pe şosea, îndreptându-se spre
sud la prima intersecţie, evitând spaţiul larg, aglomerat de
autocare şi mulţimea privitorilor. Cu precauţie depăşi şuvoiul
nesfârşit de biciclete de pe stradă. Şoferul taxiului îl ajunse din
urmă pe o şosea primitivă pavată mai mult cu pământ dur decât
cu asfalt. Vehiculul cu geamuri fumurii putea fi văzut în faţă,
intrând pe o serpentină lungă în faţa unui camion ce căra maşini
agricole grele. Un autocar aştepta la capătul curbei şi se încadră în
trafic legănându-se pe şosea în spatele camionului.

199
 Bourne privi dincolo de microbuz; drept înainte erau nişte
dealuri şi şoseaua începea să urce. Apoi apăru un alt autocar, de
data aceasta în spatele lor.
— Shumchun, spuse şoferul.
— Bin do? întrebă Jason.
— Reţeaua de apă potabilă Shumchun, răspunse şoferul în
chineză. Un rezervor foarte frumos, unul din cele mai minunate
din toată China. Îşi trimite apa în sud înspre Kowloon şi Hong
Kong. Intens vizitat de turişti în această perioadă a anului. Peisajul
de toamnă e minunat.
Microbuzul acceleră brusc, urcând pe şosea, distanţându-se de
camion şi de autocar.
— Nu poţi merge mai repede? Depăşeşte camionul şi autocarul
din faţă!
— Sunt prea multe serpentine…
— Încearcă!
Şoferul apăsă pe accelerator şi depăşi autocarul din faţă,
trecând la numai câţiva centimetri de bara de protecţie a acestuia,
deoarece din faţă se apropia în viteză un camion al armatei. Îl evită
în ultimul moment provocând o ploaie de înjurături din partea
soldaţilor.
— Pui de căţea ce sunteţi! zbieră la rându-i şoferul, foarte
mândru de depăşirea reuşită, dar blocat de camionul încărcat cu
maşini agricole, singurul ce-l mai despărţea de dubă.
Intraseră într-o curbă foarte strâmtă spre dreapta. Ţinându-se
de geam, Bourne se aplecă în afară pentru a putea vedea cât mai
bine şoseaua.
— Nu vine nimeni! strigă el la şofer prin vântul şuierător. Dă-i
drumul! Poţi depăşi! Acum!
Şoferul procedă întocmai, forţând taxiul până la limită; pneurile
se învârtiră un moment în gol pe o bucată netedă de pământ dur,
făcând taxiul să derapeze primejdios în faţa camionului. În faţă se
vedea o altă curbă, de data aceasta spre stânga. Capătul şoselei
era drept, urcând un deal înalt. Microbuzul nu se mai vedea
nicăieri; dispăruse după creasta dealului.
— Kuai! ţipă Bourne. Nu poţi face maşina asta nenorocită să
meargă mai repede?
— N-a mers niciodată atât de rapid! Cred că în curând demonii
vor face să explodeze motorul! Şi atunci ce voi face? Mi-au trebuit
cinci ani să cumpăr maşina asta blestemată şi multe alte şperţuri
nenorocite ca să conduc în această zonă!

200
 Jason aruncă o mână de bancnote pe podeaua, taxiului, la
picioarele şoferului.
— Încă de zece ori pe atât dacă prindem microbuzul din urmă!
Acum, dă-i drumul!
Taxiul ajunse în vârful dealului şi coborî rapid într-o vale
enormă aflată în apropierea unui lac care părea că se întinde pe o
suprafaţă de mai mulţi kilometri. În depărtare, Bourne vedea
munţii acoperiţi de zăpadă şi insulele verzi înconjurate de apa
albastră verzuie cât putea cuprinde privirea. Taxiul se opri lângă o
pagodă mare, roşie, aurită, la care se ajungea pe o scară de beton
lustruit. Balcoanele deschise dădeau înspre lac. Chioşcuri cu
răcoritoare şi magazine se aflau împrăştiate peste tot în afara
locului de parcare, unde erau parcate patru autocare în faţa cărora
se aflau ghizii care strigau instrucţiuni şi atrăgeau atenţia
turiştilor să nu confunde autocarele la sfârşitul plimbării.
Microbuzul cu ferestre fumurii nu se zărea nicăieri.
Bourne îşi întoarse capul rapid, privind în toate direcţiile. Unde
era?
— Ce e şoseaua de acolo? îl întrebă pe şofer.
— Staţii de pompare. E un drum interzis patrulat de armată.
După cotul acela e un gard înalt şi un corp de gardă.
— Aşteaptă aici.
Jason ieşi din taxi şi se îndreptă către şoseaua cu accesul
interzis, dorindu-şi din tot sufletul să fi avut la el un aparat de
fotografiat sau un ghid turistic – un indiciu care să arate că e
turist. Neavând nimic din toate acestea, tot ce putea face era să
mimeze mersul ezitant şi o expresie adânc mirată a unui gură-
cască. Nici un obiect nu era prea neînsemnat pentru el. Se apropie
de cotitură în şoseaua prost pavată; văzu mai întâi gardul înalt şi o
parte din corpul de gardă – apoi tot. O barieră lungă de metal era
pusă de-a lungul şoselei. Doi soldaţi discutau cu spatele la el,
privind înspre două vehicule parcate unul lângă altul ceva mai
încolo, în coasta unei construcţii de beton vopsită în maro. Una
dintre maşini era microbuzul cu ferestre fumurii, cealaltă o
limuzină maro. Microbuzul se puse în mişcare. Se îndreptă înapoi
către poartă!
Mintea lui Bourne lucra febril. Nu avea nici o armă la el; era de
altfel lipsit de sens chiar să şi gândeşti că ai putea trece una peste
graniţă. Dacă încerca să oprească maşina şi să-l tragă afară pe
ucigaş, agitaţia provocată ar atrage atenţia soldaţilor, iar puştile
lor vor acţiona rapid şi cu precizie. Deci trebuia să-l scoată din

201
maşină – să-l facă să coboare din proprie iniţiativă. Restul, Jason
Bourne îl cunoştea; îl va obliga pe impostor să se întoarcă la
graniţă şi vor trece amândoi peste ea într-un fel sau altul. Nimeni
nu putea să stea în calea voinţei sale. David Webb nu ştiuse
niciodată toate acestea. Bourne în schimb le trăise.
Exista o cale!
Jason fugi înapoi către capătul cotiturii părăsite, dincolo de
locul unde se găsea poarta apărată de soldaţi. Îşi reluă expresia
unui privitor fascinat şi ascultă atent zgomotele din jur. Motorul
dubei îşi încetini turaţia; scârţâitul însemna că poarta era ridicată.
Câteva secunde Bourne rămase în tufele de la marginea şoselei.
Microbuzul dădu cotul, în timp ce el îşi cronometra mişcările.
Dintr-odată se arunca în faţa maşinii sub privirile îngrozite ale
şoferului şi-şi izbi mâna cu putere în uşă, scoţând un strigăt de
durere ca şi cum ar fi fost lovit sau accidentat mortal de maşină.
Se întinse lat pe asfalt iar vehiculul opri. Şoferul se dădu jos, gata
să-şi dovedească nevinovăţia, însă nu apucă să o facă; mâna lui
Jason i se încleşta de gleznă şi-l trase în jos, izbindu-l cu capul de
portiera. Şoferul căzu inconştient la pământ. Bourne îl trase în
spatele maşinii, sub geamul întunecat; zări o umflătură care, după
toate aparentele, era o armă. I-o luă, apoi aşteptă ca omul din
Macao să coboare din maşină.
Nu apărea. Nu era logic. În patru labe, Bourne ajunse până în
faţă, se apucă de marginea husei de pe scaunul şoferului şi se
năpusti înăuntru, cu arma pregătită, iscodind locurile din spate de
la un capăt la altul.
Nimeni. Duba era goală.
Se dădu jos şi, întorcându-se la şoferul leşinat, îi scuipă în faţă
şi-l pălmui până se trezi.
— Nali? şopti el aspru. Unde e omul din maşina asta?
— Acolo! replică şoferul, în cantoneză, arătând cu capul, în
maşina oficială împreună cu cineva pe care nu-l cunoaşte nimeni.
Te implor, cruţă-mi viaţa blestemată! Am şapte copii!
— Treci la volan, spuse Bourne, trăgându-l ca să se ridice şi
împingându-l prin uşa deschisă. Ieşi de aici cât de repede poţi.
Nici un alt ordin nu mai fu necesar. Microbuzul ieşi în viteză din
zona rezervorului Shumchun, înclinându-se atât de tare la cotul
dinspre ieşirea principală încât Jason crezu că se va răsturna.
Cineva pe care nu-l cunoaşte nimeni. Ce înseamnă asta? N-avea
importanţa, omul din Macao era prins în capcană. Se afla într-o
limuzină maro înăuntrul porţii pe şoseaua interzisă. Bourne alergă

202
înapoi înspre taxi şi urcă în faţă; banii împrăştiaţi pe podea
dispăruseră.
— Eşti mulţumit? îl întrebă şoferul. Voi avea de zece ori mai
mult decât ai lăsat să cadă la picioarele mele nevrednice?
— Gura, Charlie Chan! O maşină va ieşi de pe şoseaua de la
staţia de pompare iar tu vei face exact cum îţi voi spune eu. Mă
înţelegi?
— Dar dumneavoastră înţelegeţi că plata este de zece ori
cantitatea pe care aţi aruncat-o în taxiul meu antic şi rablagit?
— Înţeleg. S-ar putea chiar să fie de cincisprezece ori dacă-ţi faci
treaba cum trebuie. Hai, dă-i drumul. Îndreaptă-te către marginea
locului de parcare. Nu ştiu cât vom avea de aşteptat.
— Timpul înseamnă bani, domnule.
— Ah, mai tacă-ţi gura!
Aşteptarea dură vreo douăzeci de minute. Într-un sfârşit
limuzina maro apăru şi Bourne observă ceea ce nu văzuse înainte.
Ferestrele erau mult mai întunecate decât ale microbuzului;
oricine s-ar fi aflat înăuntru nu putea fi văzut de cei din afară. În
clipa următoare Jason auzi ultimele cuvinte pe care ar fi dorit să le
audă în acel moment.
— Luaţi-vă banii înapoi, spuse şoferul încet. Vă voi duce înapoi
în Lo Wu. Nu v-am văzut niciodată.
— De ce?
— Asta este o maşină guvernamentală – unul dintre vehiculele
oficiale ale guvernului nostru – şi nu voi fi tocmai eu acela care s-o
urmărească.
— Stai puţin! Stai – numai puţin. De douăzeci de ori ceea ce ţi-
am dat şi ceva pe deasupra dacă toată treaba iese bine! Până când
îţi voi spune eu, poţi sta la distanţă în spatele ei. Sunt doar un
turist care doreşte să privească împrejurimile. Nu! Aşteaptă! Uite,
îţi arăt! Viza mea spune că investesc bani. Investitorilor le este
permis să privească peste tot.
— De douăzeci de ori? spuse şoferul, fixându-l pe David. Ce
garanţie am că vă veţi îndeplini promisiunea?
— Voi pune banii între noi. Tu conduci; poţi face o mulţime de
lucruri cu această maşină, pentru care eu nu sunt pregătit. Nu voi
încerca să-i iau înapoi.
— Bun! Dar stau la depărtare în urma lor. Cunosc aceste şosele.
Nu sunt decât câteva locuri unde te poţi duce.
După treizeci şi cinci de minute, limuzina maro se afla încă la
vedere, dar mult mai în faţă; şoferul spuse:

203
 — Se îndreaptă către aerodrom.
— Ce aerodrom?
— Este folosit de oficialităţile guvernamentale şi oameni bogaţi
din sud.
— Oameni care investesc în fabrici, în industrie?
— Aceasta este Zona Liberă.
— Iar eu sunt un investitor, spuse Bourne. Viza mea o
dovedeşte. Grăbeşte-te! Apropie-te!
— Ne despart cinci maşini şi ne-am înţeles că stau la o oarecare
distanţă în spate.
— Până când spun eu altfel. Acum s-a schimbat. Am bani.
Investesc în China!
— Vom fi opriţi la poartă. Se vor da telefoane peste telefoane.
— Am numele unui bancher din Shenzen!
— Are şi el numele dumneavoastră, domnule? Şi o listă de firme
chinezeşti cu care încheiaţi contracte? Dacă da, puteţi vorbi fără
probleme la poartă. Dar dacă acest bancher din Shenzen nu vă
cunoaşte, veţi fi reţinut pentru transmitere de informaţii false.
Şederea dumneavoastră în China se va prelungi până când se vor
face toate cercetările privitoare la persoana dumneavoastră.
Săptămâni, poate chiar luni întregi.
— Trebuie să urmăresc maşina aceea!
— Dacă numai vă veţi apropia de acea maşină, veţi fi împuşcat.
— Fir-ar al dracului! zbieră Jason în engleză, apoi reveni
imediat la chineză: Ascultă-mă! N-am timp de explicaţii, dar
trebuie neapărat să-l văd pe omul acela!
— Asta nu e treaba mea, spuse şoferul rece, prudent.
— Continuă-ţi drumul până la poartă, îi ordonă Bourne. Sunt
un client pe care l-ai luat din Lo Wu, asta e tot. Mai departe voi
vorbi eu.
— Îmi cereţi prea mult! Nu vreau să fiu văzut cu cineva ca
dumneavoastră.
— Fă-o când îţi spun, spuse Jason scoţându-şi arma din
centură.
*
* *
Tensiunea devenise aproape de nesuportat în timp ce stătea la
fereastră şi privea afară înspre aerodrom. Aerogara era mică iar
accesul permis numai călătorilor privilegiaţi. Imaginea nefirească a
oamenilor de afaceri veniţi din Vest, ducându-şi cu un aer grav
servietele diplomat şi rachetele de tenis îl descumpănea pe Jason,

204
datorită contrastului evident cu soldaţii rigizi în uniformă. Iată că
uleiul şi apa se amestecau, uneori.
Adresându-i-se în engleză interpretului, care traducea cu
exactitate pentru comandantul gărzii, se prefăcuse a fi un om de
afaceri dezorientat, instruit de consulatul de pe Queen’s Road din
Hong Kong să vină la aeroport pentru a se întâlni cu un
corespondent din Beijing. Uitase între timp numele acestuia, dar
se întâlniseră de curând la Departamentul de Stat din Washington
şi se vor recunoaşte uşor unul pe celălalt. Sugerase apoi că
prezenta întâlnire era privită cu mare interes de către oameni
importanţi din Comitetul Central. Îi fusese dat un permis valabil
pentru aerogară şi în final, întrebase dacă taxiul putea rămâne să-l
aştepte pentru cazul în care va avea nevoie de el, mai târziu.
Cererea îi fu acceptată.
— Dacă vrei banii, aşteaptă aici, îi spuse şoferului în cantoneză
în timp ce apucă bancnotele împăturite dintre ei.
— Aveţi o armă şi ură în priviri. Veţi ucide.
Jason îl privi fix pe şofer.
— Ultimul lucru pe care mi-l doresc ar fi să-l ucid pe omul din
maşina aceea. Voi ucide numai pentru a-i proteja viaţa.
Limuzina maro cu ferestrele opace, fumurii, nu se zărea nicăieri
în parcare. Bourne se îndreptase cât mai repede înspre fereastra
unde stătea acum, cu tâmplele zvâcnind de furie şi neputinţă,
fiindcă maşina guvernamentală era acolo, pe pistă, la nici cincizeci
de paşi depărtare de el, dar un zid impenetrabil de sticlă îl separa.
Dintr-o dată, limuzina porni cu viteză către un avion cu reacţie de
mărime medie, aflat la câteva sute de metri spre nord, pe pistă.
Bourne îşi încorda privirea, dorind din tot sufletul să fi avut la el
un binoclu. Apoi realiză că n-ar fi folosit la nimic; maşina întoarse
după coada avionului şi dispăru.
La dracu’!
În câteva secunde avionul cu reacţie începu să se mişte în
lungul pistei în timp ce limuzina maro ocolea şi se îndrepta în
viteză înapoi către parcare şi punctul de ieşire.
Ce pot să fac? Nu-l pot lăsa să plece astfel! E acolo! Bourne
alergă înspre primul birou de informaţii luându-şi înfăţişarea unui
om disperat.
— Avionul care e gata să decoleze! Trebuia să fiu în el! Se
îndreaptă spre Shanghai şi cei din Beijing mi-au spus că trebuie să
mă aflu în el! Opriţi-l!
Funcţionara din spatele biroului de informaţii ridică receptorul.

205
Formă rapid un număr, apoi răsuflă uşurată.
— Nu este avionul dumneavoastră, domnule, spuse ea. Acesta
se îndreaptă spre Guangdong.
— Unde?
— La graniţa cu Macao, domnule.
— „Niciodată! Nu trebuie să fie Macao!” ţipase taipanul…
„Ordinul va fi rapid iar execuţia şi mai rapidă! Soţia
dumneavoastră va muri!”
Macao. Masa numărul cinci. Cazinoul Kam Pek.
— „Dacă se îndreaptă spre Macao”, spuse McAllister încet, „ar
putea deveni un pericol iminent”.
— Şi trebuie eliminat?
— Îmi vine greu să folosesc acest cuvânt.

206
 CAPITOLUL 14
— Nu! Nu Se poate! Este imposibil! Nu poţi să-mi spui una ca
asta! ţipă Edward Newington McAllister, sărind de pe scaun. Este
inacceptabil! Nu vreau să aud aşa ceva!
— Eu te-aş sfătui s-o faci, Edward, spuse maiorul Lin Wenzu. S-
a întâmplat şi gata.
— E vina mea, adăugă doctorul englez, stând în faţa biroului
din Victoria Peak, privind drept în ochii americanului. Fiecare
simptom manifestat conducea la un diagnostic de deteriorare
neurologică rapidă. Lipsă de concentrare şi privire fixă; fără apetit
şi o scădere foarte mare în greutate. Sincer vă spun, am crezut că
procesul degenerativ atinsese o criză…
— Ce dracu’ înseamnă asta?
— Că era pe moarte. Aceasta neînsemnând câteva ore, zile sau
săptămâni, dar procesul era ireversibil.
— Aţi fi putut avea dreptate?
— Aş vrea să cred că am avut şi diagnosticul meu a fost corect,
dar uite că nu pot. Pe scurt, m-a dus de nas.
— V-a atins, deci?
— În sensul figurat al cuvântului, da. Acolo unde doare cel mai
tare, domnule Subsecretar, în mândria mea profesională. Ticăloasa
m-a păcălit cu un număr de circ, iar ea probabil habar n-are care-i
diferenţa dintre un femur şi un fermoar. Tot ceea ce a făcut a fost
calculat cu grijă, de la apelurile ei către soră până la atacul asupra
paznicului şi furtul hainelor. Fiecare mişcare a fost planificată şi
singurul lucru în neregulă am fost eu.
— Fir-ar să fie, trebuie să iau legătura cu Havilland!
— Ambasadorul Havilland? întrebă Lin arcuindu-şi sprâncenele.
McAllister îl privi.
— Uită ce ai auzit.
— Nu voi mai spune şi altora, dar nu pot uita. Lucrurile sunt
acum mai clare, dispoziţiile Londrei capătă înţeles. Discutăm
despre persoane de la nivelul cel mai înalt.
— Să nu menţionaţi nimănui acest nume, doctore, spuse
McAllister.
— Aproape l-am şi uitat. Nici nu sunt prea sigur că ştiu prea
bine cine este persoana.

207
 — Ce pot să-ţi spun? Ce faci acum?
— Tot ce este omeneşte posibil răspunse maiorul. Am împărţit
Hong Kong-ul şi Kowloon-ul în sectoare. O să întrebăm la fiecare
hotel şi o să le examinăm toate registrele. Am alertat deja poliţia şi
paza de coastă; tot personalul are descrierea ei şi ştie că găsirea ei
este o problemă prioritară de pe teritoriu.
— Dumnezeule, ce le-ai spus? Ce fel de explicaţii le-ai dat?
— Eu i-am dat o mână de ajutor aici, spuse doctorul. După
toate prostiile pe care le-am făcut, măcar aşa să-mi spăl păcatele.
Am lansat o alertă medicală. Procedând astfel, am putut obţine
ajutorul unei echipe medicale trimise de la toate spitalele,
păstrând contactul radio pentru alte urgenţe, desigur. Acestea
cercetează acum toate străzile.
— Ce fel de alertă medicală? întrebă McAllister repede.
— Minimum de informaţie, dar dată în aşa fel încât să producă
agitaţie. Se cunoştea făptui că femeia vizitase o insulă fără nume
în Luzon Strait – care se află în afara zonelor turistice permise
călătorilor din străinătate, pe simplul motiv al unei boli
contagioase luate prin tacâmurile nespălate.
— Spunând toate acestea, întrerupse Lin, bunul nostru doctor a
reuşit să înlăture orice fel de ezitare din partea echipelor medicale
de a se apropia de ea şi de a o pune sub pază. Sincer să-ţi spun
Edward, eu cred că-i vom da de urmă. Ştii la fel de bine ca şi mine
că iese în evidenţă, oriunde s-ar afla. Înaltă, atrăgătoare, părul
acela – şi cu peste o mie de oameni pe urme.
— Mă rog lui Dumnezeu să ai dreptate. Dar sunt îngrijorat.
Primele lecţii le-a luat de la un cameleon, spuse McAllister.
— Poftim?
— Nimic, doctore, spuse maiorul. Un termen tehnic în limbajul
nostru.
— A!
— Îmi trebuie neapărat dosarul întreg, cu tot ce se află în el!
— Ce spui, Edward?
— Au fost urmăriţi împreună în Europa. Acum sunt despărţiţi,
dar tot urmăriţi. Cum au procedat atunci? Cum vor proceda
acum?
— Cauţi vreo legătură? Vreun model anume?
— Ele există întotdeauna, spuse McAllister frecându-şi tâmpla
dreaptă. Scuzaţi-mă domnilor, mă văd obligat să vă rog să plecaţi.
Am de dat un telefon foarte neplăcut.
*

208
 * *
Marie îşi vându hainele şi, pentru câţiva dolari în plus, îşi alese
altele. Rezultatul era acceptabil: cu părul strâns sub o pălărie de
soare cu boruri late care-i ascundea, trăsăturile, nu mai era decât
o femeie oarecare, într-o fustă plisată şi o bluză de un gri greu de
definit, care îi ascundeau complet silueta. Sandalele fără tocuri o
făceau să nu mai pară aşa de înaltă, iar geanta imitaţie de Gucci o
făcea să pară exact ceea ce nu era, adică o turistă naivă prin Hong
Kong. Sună la consulatul canadian şi primi îndrumări cum să
ajungă în locul respectiv cu autobuzul. Birourile se aflau în Asian
House, etajul paisprezece, în Hong Kong. Luă autobuzul de lângă
Universitatea Chineză, trecând prin Kowloon şi apoi prin tunelul ce
dădea pe insulă; privi străzile cu atenţie şi se dădu jos la staţia la
care trebuia. Urcă în lift, mulţumită că nici unul dintre bărbaţii cu
care călătorea nu-i acordă atenţie. Învăţase la Paris – de la un
cameleon – cum să folosească lucrurile simple pentru a-şi schimba
complet înfăţişarea. Lecţiile îi reveneau în minte în aceste
momente.
— Îmi dau seama că o să vă sune caraghios, începu ea pe un
ton distrat, adresându-i-se recepţionerei, însă un văr de-al doilea
dinspre partea mamei mele este angajat aici şi i-am promis că o
să-l caut.
— Nu sună deloc caraghios.
— O să vă sune când vă voi spune că i-am uitat numele. Râseră
amândouă.
— Desigur, nu ne-am cunoscut niciodată şi probabil că lui îi
convine să lase lucrurile aşa cu sunt, dar eu trebuie sa dau
raportul familiei la întoarcere.
— Ştiţi la ce secţie lucrează?
— Ceva în legătură cu problemele economice, cred.
— În cazul acesta cea mai probabilă ar fi Secţia Comercială.
Recepţionera deschise un sertar şi scoase o broşură mică, albă, cu
steagul canadian ştanţat pe copertă.
— Aceasta e lista personalului nostru. Luaţi loc şi uitaţi-vă prin
ea.
— Mulţumesc foarte mult spuse Marie, îndreptându-se către un
fotoliu de piele şi aşezându-se. Am un sentiment îngrozitor de
neputinţă, adăugă ea, deschizând broşura. Vreau să spun, ar
trebui să-i ştiu numele. Sunt sigură că dumneavoastră cunoaşteţi
numele vărului dumneavoastră de gradul al doilea dinspre partea
mamei.

209
 — Scumpă doamnă, n-am nici cea mai vagă idee cum îl cheamă.
Telefonul recepţionerei sună; femeia răspunse.
Întorcând paginile, Marie, citea repede, cercetând coloanele în
căutarea unui nume care ar fi putut să-i evoce un chip. Găsi trei,
dar imaginile erau vagi, trăsăturile neclare. Apoi, pe pagina a
douăsprezecea, un chip şi o voce i se conturară în minte la vederea
numelui. Catherine Staples.
„Îngâmfata” Catherine. „Glaciala” Catherine. „Băţoasa”
Catherine. Poreclele erau nedrepte şi nu dădeau o imagine exactă
a persoanei. Marie o cunoscuse în timpul zilelor petrecute
împreună la Trezorerie, în Ottawa, când ea şi colegii ei făceau
instrucţie pentru membrii corpului diplomatic ce se pregăteau de
plecarea în diferite misiuni. Staples fusese trimisă de două ori, o
dată pentru un curs referitor la Piaţa Comună Europeană, iar a
doua oară, desigur – Hong Kong! Toate acestea se întâmplaseră cu
ceva mai mult de un an în urmă şi, deşi prietenia lor nu putea fi
numită strânsă – patru sau cinci dejunuri, o cină preparată de
Catherine şi una de Marie – aflase destul de multe despre această
femeie care-şi făcea treaba mai bine decât mulţi dintre colegii ei.
Mai întâi, avansarea rapidă în Departamentul Afacerilor Externe
o costase eşecul în căsnicie. De atunci hotărâse să nu mai repete
acest pas niciodată în tot restul vieţii ei. Mai apoi, explicase că
deplasările continue şi zilele întregi de muncă impuse de slujba pe
care o avea nu ar fi fost niciodată accesibile unui bărbat demn de
acest nume. La cincizeci şi ceva de ani, Staples era o femeie
energică, suplă, de înălţime medie, care se îmbrăca modern, dar
simplu. Putea fi amabilă, chiar drăguţă cu aceia necalificaţi pentru
o muncă pe care o făceau fără voia lor, dar neiertătoare cu cei care
le dăduseră celor dintâi sarcinile respective, indiferent de gradul
lor. Dacă exista un motto ce o putea caracteriza pe demnitara de
grad superior Catherine Staples angajată în serviciul diplomatic
canadian, atunci el era „dură dar dreaptă”: Marie spera să fie
dreaptă şi aici, în Hong Kong.
— N-am găsit nimic aici, spuse Marie, sculându-se din fotoliu şi
dând broşura înapoi recepţionerei. Mă simt foarte prost…
— Aveţi vreo idee cum arată?
— Nu m-am gândit niciodată să întreb.
— Îmi pare rău.
— Mie îmi pare şi mai rău. O să trebuiască să dau un telefon
foarte stânjenitor la Vancouver… Ah, dar ştiu un nume. N-are nici
o legătură cu vărul meu, dar cred că este o prietenă a unui prieten.

210
O femeie pe numele Staples.
— Caterina cea Mare? Este aici, deşi sunt unii care s-ar bucura
mai degrabă să o vadă promovată ca ambasador şi trimisă în
Europa de Est. Nu se simt prea bine când e ea în preajmă. Este o
femeie nemaipomenită.
— A, vreţi să spuneţi că se află aici acum?
— Nu la mai mult de zece metri depărtare. Vreţi să-mi daţi
numele prietenului dumneavoastră ca să văd dacă are timp să-i
dea un „bună ziua”?
Marie fu ispitită să spună un nume, dar ştia că reţelele oficiale
nu trebuie scurtcircuitate. Dacă lucrurile stăteau aşa cum
presupunea Marie şi semnalele de alarmă fuseseră trimise către
consulatele „prietene”, Staples s-ar fi putut simţi obligată să
coopereze. Putea foarte bine să n-o facă, dar avea o datorie oficială
de îndeplinit. Ambasadele şi consulatele îşi fac în mod constant
servicii reciproce. Avea nevoie de timp pentru a discuta cu
Catherine şi asta nu într-un mediu ca acesta.
— E foarte drăguţ din partea dumneavoastră, spuse Marie,
recepţionerei. Dar, staţi puţin. Aţi spus „Catherine”?
— Da. Catherine Staples. Credeţi-mă, este una singură.
— Sunt sigură că este, dar pe prietena prietenului meu o
cheamă Christine. Of, Dumnezeule, astăzi nu e ziua mea
norocoasă. Aţi fost foarte drăguţă, aşa că n-o sa vă mai bat la cap
şi o să vă las în pace acum.
— Plăcerea a fost de partea mea. Ar trebui să-i vedeţi pe aceia
care vin aici crezând că au cumpărat un ceas Cartier pe nimica
toată, până când li se opreşte şi află de la ceasornicar că
„chilipirul” are pe dinăuntru doar două elastice şi trei roţi.
Privirile recepţionerei căzură pe geanta Gucci cu G-ul întors.
— Ah, spuse ea moale.
— Ce este?
— Nimic. Succes la telefonul acela.
Marie aşteptă în holul clădirii Asian House cât putu mai mult,
apoi ieşi afară şi timp de o oră o aşteptă pe Catherine plimbându-
se încoace şi încolo pe strada aglomerată. Era puţin trecut de
amiază şi începu să se întrebe dacă Catherine chiar se va deranja
să iasă să mănânce de prânz. De asemenea, mai era şi o alta
posibilitate, o imposibilitate mai degrabă, dar una pentru care s-ar
fi rugat să se împlinească, dacă încă ar mai fi ştiut să se roage.
David ar putea apărea, dar nu ca David ci ca Jason Bourne, iar
asta ar fi putut însemna orice. Soţul ei în pielea lui Bourne era

211
mult mai viclean; îi văzuse inventivitatea la Paris – ea venea dintr-o
altă lume, o lume a morţii unde un pas greşit l-ar fi putut costa
viaţa însăşi. Fiecare mişcare era gândită din trei sau patru
perspective. Cum ar fi dacă eu…? Cum ar fi dacă el…? Intelectul
juca un rol mult mai mare în lumea violentă decât ar fi admis
vreodată nonviolenţii intelectuali; creierele lor ar exploda pur şi
simplu într-o lume pe care o calificau cu dispreţ drept barbară,
pentru că ei nu ar fi niciodată în stare sa gândească îndeajuns de
repede sau de profund. Cogito ergo… nimic. De ce se gândea oare
la toate acestea? Ea aparţinea lumii nonviolente, la fel ca şi David!
Brusc, răspunsul îi apăru clar. Fuseseră aruncaţi înapoi, în acel
trecut groaznic; trebuia să supravieţuiască şi să se regăsească
unul pe celălalt.
Iat-o! Catherine Staples ieşea din interiorul clădirii Asian House
şi tocmai cotea spre dreapta. Se afla nici la cincisprezece metri
depărtare; Marie o luă la goană după ea împingând persoanele din
faţa sa în timp ce încerca să o prindă din urmă pe Catherine.
Încearcă să nu alergi niciodată, pentru că atragi atenţia asupra ta.
Nu-mi pasă! Trebuie să vorbesc cu ea!
Staples se apropie de bordură. O maşină a consulatului cu
simbolul frunzei de arţar imprimat pe uşă, o aştepta. Uite-o, urca
în maşină.
— Nu! Aşteaptă! strigă Marie, ieşind din mulţime şi apucând
uşa în momentul în care Catherine era gata s-o închidă.
— Pardon? strigă la rându-i Staples, în timp ce şoferul se răsuci
pe locul său, cu pistolul în mână.
— Te rog! Eu sunt! Ottawa! Cursurile de pregătire!
— Marie? Tu eşti?
— Da. Sunt în pericol şi am nevoie de ajutorul tău.
— Urcă, spuse Catherine Staples, făcându-i loc pe bancheta din
spate. Lasă prostia aia deoparte, ordonă ea şoferului. E o prietenă
de a mea.
*
* *
Anulându-şi dejunul programat sub pretextul convocării din
partea unei delegaţii britanice – un eveniment obişnuit în timpul
conferinţelor privitoare la tratatul pentru 1997 încheiat cu
Republica Populară Chineză – Catherine Staples îi dădu
instrucţiuni şoferului să le lase în dreptul străzii Food Street din
cartierul Causeway Bay. Food Street cuprindea spectacolul izbitor
al unor aproximativ treizeci de restaurante înşirate pe două

212
cvartale, circulaţia era interzisă pe stradă dar chiar dacă n-ar fi
fost, nu exista vreun vehicul motorizat care să fi putut să-şi
croiască drum prin masa de oameni în căutarea vreunui loc liber
la una din cele patru mii de mese existente. Catherine o conduse
pe Marie către intrarea de serviciu a unui restaurant. Sună şi,
cincisprezece secunde mai târziu, uşa se deschise, urmată de
miresmele a o sută de feluri de mâncare orientale.
— Miss Staples, ce bine-mi pare să vă văd, spuse chinezul
îmbrăcat într-un şorţ alb de bucătar şef – unul din numeroşii
bucătari şefi. Vă rog, vă rog. Ca întotdeauna, avem o masă pentru
dumneavoastră.
În timp ce traversau haosul bucătăriei întinse, Catherine se
întoarse către Marie.
— Mulţumesc lui Dumnezeu că mai există şi câţiva oameni de
treabă în această meserie mizerabil plătită. Proprietarul are rude în
Quebec – cu un restaurant grozav pe St. John Street – iar eu am
avut grijă ca viza să-i fie eliberată, cum spun ei, foarte, foarte
repede.
Catherine făcu un semn cu capul înspre una din cele câteva
mese libere din spate; era lângă uşa bucătăriei. Se aşezară, perfect
ascunse de şuvoiul de chelneri ce ieşeau şi intrau aproape
alergând pe uşile batante, ca de altfel şi de zarva continuă de la
celelalte mese din restaurantul supraaglomerat.
— Îţi mulţumesc că te-ai gândit la un astfel de loc, spuse Marie.
— Draga mea, replică Staples cu vocea sa profundă, răguşită,
când cineva, care arată ca tine, se îmbracă aşa cum eşti tu
îmbrăcată acum şi se machiază aşa cum eşti tu machiată,
înseamnă că nu vrea să atragă câtuşi de puţin atenţia asupra sa.
— Vor accepta cei cu care trebuia să te întâlneşti povestea cu
delegaţia britanică?
— Sigur că da. Patria-mamă îşi pune la bătaie toate forţele.
Beijing-ul cumpără de la noi cantităţi enorme din mult doritul grâu
– dar presupun că ştii toate astea la fel de bine ca şi mine şi
probabil mult mai multe amănunte în legătură cu preţurile.
— Nu sunt la curent în momentul de faţă.
— Da, înţeleg. Staples dădu din cap, privind deopotrivă sever şi
blând înspre Marie, cu o nuanţă întrebătoare în ochi. Mă aflam aici
la vremea aceea, dar am auzit zvonurile şi am citit ziarele
europene. Ca să spun că am fost şocaţi, ar fi puţin ca să-ţi descriu
ce am simţit toţi aceia care te cunoşteam. În săptămânile care au
urmat am încercat să aflăm mai multe amănunte, dar ni s-a spus

213
să lăsăm lucrurile în pace, pentru binele tău. „Nu faceţi valuri”, ne
spuneau ei, „este în interesul ei să nu vă băgaţi”… Desigur, în cele
din urmă am auzit că toate acuzaţiile aduse fuseseră false –
Dumnezeule, ce jignire, după toate prin câte a trebuit să treci! Apoi
pur şi simplu ai dispărut şi nimeni nu a mai auzit nimic despre
tine.
— Au spus adevărul, Catherine. A fost într-adevăr în interesul
meu – interesul nostru – să nu vă băgaţi. Luni întregi am fost
ţinuţi ascunşi şi, când ne-am reluat viaţa civilizată, am făcut-o
într-o zonă izolată şi sub un nume pe care puţini oameni îl cunosc.
Dar şi atunci înconjuraţi de o gardă armată.
— Ne-am?
— M-am măritat cu bărbatul despre care ai citit în ziare.
Desigur, el nu e cel pe care l-au descris ziarele; era agent al
guvernului american. Şi-a sacrificat o mare parte din viaţă de
dragul acelui groaznic, ciudat angajament.
— Şi acum te afli în Hong Kong şi îmi spui că ai probleme.
— Sunt în Hong Kong şi am o problemă foarte serioasă.
— Pot să presupun că evenimentele petrecute în decursul
ultimului an au o legătură cu dificultăţile tale curente?
— Cred că da.
— Ce poţi să-mi spui?
— Tot ceea ce ştiu, pentru că am nevoie de ajutorul tău. N-am
nici un drept să ţi-l cer dacă nu-ţi dau toate datele pe care le am şi
eu.
— Mie îmi plac cuvintele puţine. Nu numai pentru claritatea
mesajului dar şi pentru că de obicei ele definesc persoana care le
foloseşte. Deci vrei să spui că, dacă nu ştiu totul, e posibil să nu
pot face nimic pentru tine.
— Nu gândisem în felul acesta, dar probabil ai dreptate.
— În regulă. Încercam doar. În nouvelle diplomaţie, simplitatea a
devenit deopotrivă o mască, dar şi o unealtă. Este folosită frecvent
pentru a ascunde duplicitatea, precum şi pentru a dezarma un
adversar. Şi mă refer la proclamaţiile recente ale noii tale ţări –
nouă în calitate de soţie, fireşte.8
— Eu sunt economist, Catherine, nu diplomat.
— Foloseşte-ţi talentele pe care ştiu că le posezi şi ai putea
ajunge la vârf la Washington la fel cum ai făcut şi la Ottawa. Dar

8
Marie este de origine canadiană, însă măritându-se cu Webb a
devenit cetăţean SUA.

214
atunci n-ai mai avea liniştea pe care o doreşti atât de mult în noua
ta viaţă.
— Trebuie s-o avem. Este tot ceea ce contează. Eu nu.
— Te încercam din nou. Tu erai o femeie ambiţioasă, înseamnă
că îţi iubeşti cu adevărat soţul.
— Foarte mult. Vreau să-l găsesc. Îl vreau înapoi. Catherine
scutură din cap, clipind.
— Se află aici?
— Undeva pe aici. Face parte din istorisire.
— Este complicată?
— Foarte.
— Poţi sa mai rabzi puţin, până când mergem într-un alt loc,
unde e mai linişte?
— Am fost învăţată să am răbdare de către omul a cărui viaţă a
depins de ea douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, timp
de trei ani de zile.
— Doamne, Dumnezeule! Ţi-e foame?
— Mor de foame. Şi asta face parte din istorisire. De vreme ce te
afli aici să mă asculţi, am putea face comanda?
— Evită dim sum-ul, este înăbuşit prea tare şi mult prea prăjit.
Raţa, în schimb, este cea mai bună din Hong Kong… Poţi aştepta,
Marie? Sau ai prefera să plecăm?
— Pot aştepta, Catherine. Toată viaţa îmi este o aşteptare. O
jumătate de oră nu mai contează. Şi dacă nu mănânc nu voi putea
fi coerentă.
— Ştiu. Face parte din istorisire.
*
* *
Stăteau faţă în faţă în apartamentul Catherinei, despărţite de
măsuţa pentru servit cafea, pe care era aşezat un ceainic.
— Cred, spuse Catherine, că am auzit deja povestea celui mai
grosolan abuz din istoria serviciilor diplomatice – dinspre partea
noastră, fireşte. Numai dacă nu există cumva o gravă eroare de
interpretare.
— Vrei să spui că nu mă crezi?
— Dimpotrivă, draga mea, n-ai fi putut inventa totul. Ai perfectă
dreptate. Toată chestiunea aceasta este plină de o logică total
lipsită de sens.
— N-am spus asta.
— Nici n-a fost nevoie, se vede cu ochiul liber. Soţul tău este
pus la curent, i se expun faptele, apoi este lansat ca o bombă

215
nucleară. De ce toate acestea?
— Ţi-am mai spus. Există cineva, un asasin care pretinde că el
ar fi Jason Bourne – numele pe care David l-a purtat timp de trei
ani.
— Un asasin este tot un asasin; n-are importanţă ce nume îşi
pune: Genghis Khan, Jack Spintecătorul sau, dacă vrei tu, Carlos
Şacalul. La fel şi Jason Bourne. Capcanele pentru astfel de oameni
sunt plănuite prin înţelegerea celor care le folosesc.
— Nu te înţeleg, Catherine.
— Atunci ascultă-mă cu atenţie, draga mea. Îţi vorbeşte o femeie
care a văzut multe la viaţa ei. Îţi aduci aminte când am venit la
cursul tău despre relaţiile cu Piaţa Comună, cu accentul pe
comerţul cu ţările din est?
— Da. Ne-am invitat apoi una pe alta la cină. A ta a fost mai
reuşită decât a mea.
— Da, a fost. Dar eu, în realitate, ma aflam acolo pentru a
învăţa cum să-mi conving asociaţii din lagărul estic că ar putea
folosi fluctuaţiile schimburilor valutare în aşa fel încât tranzacţiile
să fie mult mai profitabile pentru ei. Am făcut-o. Moscova a sărit în
sus atunci.
— Catherine, ce naiba are asta de-a face cu mine?
Staples privi spre Marie, blând, dar cu o hotărâre de
nezdruncinat.
— Atunci să fiu mai clară. Dacă te-ai gândit vreun pic, ai
presupus că venisem la Ottawa pentru a-mi face o idee mai clară
în privinţa economiei europene, pentru a-mi îndeplini mai bine
slujba, într-un fel era adevărat, dar n-a fost acesta motivul real.
Mă aflam de fapt acolo pentru a afla cum să folosesc ratele de
fluctuaţie ale diferitelor monede în aşa fel încât să ofer contractele
cele mai avantajoase potenţialilor noştri clienţi. Când marca vest-
germană creştea, noi vindeam în franci sau guldeni sau orice
altceva. Totul era în contracte.
— Greoi mod de a aduce profituri.
— Noi nu eram în căutare de profituri, noi deschideam pieţele
care ne fuseseră închise. Profiturile urmau să vină mai târziu. Tu
te pricepeai foarte bine la specularea ratelor de schimburi valutare.
I-ai pătruns trucurile, iar eu a trebuit să-nvăţ să mă fac frate cu
dracul – pentru o cauză bună, fireşte.
— În regulă, deci mi-ai prins modul de gândire şi ai obţinut
astfel de la mine ideile de care aveai nevoie pentru un scop despre
care eu nu ştiam nimic…

216
 — Şi care trebuia păstrat strict secret, evident.
— Dar ce are asta de-a face cu ceea ce ţi-am spus eu până
acum?
— Mie afacerea asta îmi miroase şi fii sigură că am un nas
destul de sensibil. La fel cum am avut eu un motiv ascuns când
am venit la tine, la Ottawa, oricine ar fi cel care-ţi provoacă astfel
de necazuri are la rându-i un motiv mult mai serios decât cel de a-l
captura pe impostorul care se dă drept soţul tău.
— De ce spui acestea?
— Soţul tău a spus-o primul. Aceasta este în primul rând o
problemă a poliţiei, chiar una a poliţiei internaţionale, pentru
reţeaua celor mai respectate servicii secrete ale Interpolului. Sunt
mult mai calificaţi pentru acest gen de probleme decât
Departamentul de Stat, Foreign Office-ul, C.I.A.-ul sau MI6.
Filialele serviciilor de spionaj nu sunt interesate de criminalii
nonpolitici, criminalii de rând, nu-şi pot permite să-şi piardă
vremea cu ei. Tâmpiţii ăia ar fi în stare să distrugă orice
operaţiune a poliţiei dacă ar fi amestecaţi.
— McAllister a spus altfel. A pretins că cei mai buni oameni din
serviciile de contraspionaj din Statele Unite şi Regatul Unit
lucrează la această problemă. A spus că motivul este că dacă acest
asasin care se dă drept soţul meu – şi lumea crede că ar fi chiar el
– ucide o figură înaltă, sau dă startul unui război al lumii
interlope, pune Hong Kong-ul într-un pericol iminent. Peking-ul ar
acţiona rapid şi ar pune stăpânire pe colonie folosind pretextul
tratatului din 1997. „Orientalii nu vor tolera un copil neascultător”
– acestea au fost cuvintele sale.
— Inacceptabil şi de necrezut! ripostă Catherine Staples. Ori
Subsecretarul vostru este un mincinos ori are minte cât o insectă.
Ţi-a dat toate motivele pentru ca serviciile noastre de contraspionaj
să stea departe de toată porcăria asta şi să-şi păstreze mâinile
curate! Chiar şi o singură aluzie la această operaţiune secretă, ar fi
dezastruoasă. Asta într-adevăr i-ar pune pe jar pe cei din
Comitetul Central. Dar eu nu cred un cuvânt din ce v-a spus el.
Londra n-ar permite acestea niciodată, nici măcar menţionarea
numelui Brigăzii Speciale.
— Catherine, greşeşti. Nu m-ai ascultat. Bărbatul care a fost
trimis la Washington pentru dosarul Treadstone era englez şi făcea
parte din MI6. Pentru Dumnezeu, a fost asasinat din pricina acelui
dosar.
— Te-am auzit. Pur şi simplu nu cred. Mai presus de toate,

217
Foreign Office-ul ar insista ca toată această porcărie să rămână
treaba poliţiei şi numai a poliţiei. N-ar permite ca MI6 să împartă
acelaşi restaurant cu un detectiv de poliţie, nici chiar pe Food
Street. Crede-mă, draga mea, ştiu ce vorbesc. Trăim vremuri
complicate şi nu e timp de matrapazlâcuri, în special de felul
acesta, în care un birou de contraspionaj se amestecă în treburile
unui asasin ordinar. Nu, tu ai fost adusă aici iar soţul tău a fost
forţat să te urmeze pentru un cu totul alt motiv.
— Dumnezeule, pentru care? strigă Marie, aplecându-se brusc
în scaun.
— Nu ştiu. Este vorba de altcineva, probabil.
— Cine?
— Îţi spun sincer, mă depăşeşte.
Tăcere. Două minţi inteligente cântăreau cuvintele rostite de
fiecare în parte.
— Catherine, zise Marie în final. Accept logica a tot ceea ce ai
spus până acum dar, de asemenea ai adăugat că totul are o logică
fără sens. Să presupunem că am dreptate, că cei care m-au ţinut
sub pază nu erau ucigaşi sau criminali, ci doar nişte birocraţi care
îndeplineau ordine pe care nu le înţeleg nici ei, pe care era scris
mare „GUVERN”, în toate actele şi explicaţiile lor evazive, în grija
lor pentru confortul şi sănătatea mea. Ştiu că tu crezi că acel
McAllister pe care ţi l-am descris este un mincinos sau un prost,
dar dacă presupunem că este un mincinos şi nu un prost? Plecând
de la această premisă pe care eu o cred ca fiind reală – înseamnă
că discutăm despre două guverne care acţionează de comun acord
în aceste timpuri zbuciumate. Şi apoi?
— Apoi e vorba de un dezastru în devenire, spuse încet
Catherine Staples, demnitara angajată în serviciul diplomatic.
— Şi totul se învârte în jurul soţului meu?
— Dacă ai dreptate, da.
— Este posibil, nu-i aşa?
— Nici măcar nu vreau să mă gândesc la aşa ceva.

218
 CAPITOLUL 15
La patruzeci de mile depărtare de graniţa Chinei, în sud-vestul
insulei Hong Kong, dincolo de insulele din Marea Chinei de Sud, se
află peninsula Macao, o colonie ce numai pe hârtie mai poartă
numele de colonie portugheză. Originile sale istorice se găseau în
Portugalia, însă aspectul său modern, nonconformist, de lume
cosmopolită, cu concursurile anuale Grand Prix, cu jocurile de
noroc şi iahturile, se aşează perfect pe tiparele vieţii de lux în stil
european Dar să nu confundăm. Este pământ chinezesc. Frâiele
sunt la Pekin.
Niciodată! Nu trebuie să fie Macao! Ordinul va fi rapid, iar
execuţia şi mai rapidă! Soţia dumneavoastră va muri!
Însă asasinul se află în Macao, iar cameleonul trebuia să
pătrundă din nou în junglă.
Cercetând feţele şi iscodind cu privirea colţurile umbrite ale
terminalului mic şi aglomerat, Bourne înaintă alături de mulţime
pe digul din Macao la care acostase hidrobuzul. Călătoria durase
aproximativ o oră. Pasagerii erau împărţiţi în trei categorii
distincte: rezidenţi ai coloniei portugheze ce se reîntorceau –
majoritatea chinezi tăcuţi; jucători profesionişti – o amestecătură
rasială discutând în şoaptă şi privind continuu în jur pentru a-şi
cântări din ochi concurenţa; şi cheflii de noapte – turişti zgomotoşi,
în exclusivitate albi, mulţi dintre ei beţi, cu pălării cu forme
ciudate şi cămăşi tropicale în culori extravagante.
Părăsise Shenzen-ul şi luase trenul de trei după-amiază din Lo
Wu către Kowloon. Călătoria fusese obositoare, mintea îi era
amorţită, sufletul secat de emoţii. Fusese atât de aproape de
ucigaşul impostor! Dacă ar fi reuşit numai să-l izoleze pentru mai
puţin de un minut, ar fi putut să-l scoată dincolo de graniţă!
Neîndoielnic, aceasta era cu putinţă. Amândoi aveau vizele în
regulă; un bărbat chircit de durere, amuţit, putea trece drept
bolnav; poate chiar contagios, vizitator nedorit pe care l-ar fi lăsat
bucuroşi să plece. Dar nu fusese să fie aşa. Nu de data aceasta.
Dacă ar fi putut măcar să-i zărească chipul!
Şi apoi descoperise cu mare surprindere că noul asasin – mitul
care nu era un mit ci un criminal brutal – avea o legătură în
Republica Populară Chineză. Aceasta era o descoperire

219
tulburătoare, căci un înalt demnitar chinez ar fi acceptat legătura
doar ca să-l folosească pe asasin. Era o complicaţie pe care David
nu o dorise şi pe care o credea însă a nu avea nimic de-a face cu
Marie sau cu el. Ei doi însemnau totul. Jason Bourne: Pune mâna
pe omul din Macao!
Se întoarse la hotelul Peninsula oprindu-se în New World Centre
pentru a-şi cumpăra o jachetă închisă, de nylon şi o pereche de
pantofi bleumarin cu talpa groasă de cauciuc. David Webb era
copleşit de nelinişte. Jason Bourne îi planificase în mod
inconştient un mod de acţiune. Îşi comandase o cină uşoară în
cameră şi ciugulea din ea întins pe pat, privind la televizor fără să-l
vadă. Apoi David îşi puse capul pe pernă şi închise o clipă ochii,
întrebându-se de unde îi veneau în minte cuvintele: Odihna este o
armă. Nu uita. Cinsprezece minute mai târziu Bourne se trezi.
Jason cumpărase un bilet pentru cursa de 8:30 de la o casă de
bilete din Mass Transit în timpul orelor de vârf. Pentru a fi sigur că
nu fusese urmărit – şi trebuia să fie absolut sigur – luase trei
taxiuri diferite până la patru sute de metri de digul pentru bacuri.
Restul drumului îl parcursese pe jos. Vechile reflexe, demult
însuşite, îi reveneau. Amintirea lor era vagă însă nu şi aplicarea
lor. Se pierduse în mulţimea din faţa terminalului, eschivându-se,
şerpuind printre grupuri. Apoi oprindu-se brusc, într-o margine,
concentrat asupra mişcării din spatele lui, căutând din priviri pe
cineva anume pe care-l văzuse mai înainte – o faţă, vreo figură
cunoscută, vreun chip sau vreo pereche de ochi neliniştiţi, aţintiţi
asupra lui. Nu observase nimic. Totuşi, trebuia să fie sigur,
deoarece viaţa Mariei depindea de această siguranţă a sa. În
consecinţă, repetă procedeul încă de vreo două ori la rând şi sfârşi
în interiorul terminalului slab luminat, plin cu bănci aşezate cu
faţa la docuri şi la întinderea de apă. Continuase să caute o faţă
înnebunită, un cap care se tot întorcea în toate părţile, o persoană
care se învârtea în loc, în căutarea cuiva. Din nou, însă, nu
observase pe nimeni. Era liber acum să se îndrepte spre Macao. Se
aşeză pe unul din locurile din spate, lângă fereastră şi privi
luminile Hong Kong ului şi ale Kowloon-ului, licăriri pe cerul
asiatic. Scânteieri noi apăreau şi dispăreau în timp ce hidrobuzul
îşi croia drum în viteză trecând pe lângă insulele care aparţineau
Chinei. Îşi imagină oameni îmbrăcaţi în uniforme, privind prin
telescoape cu raze infraroşii şi binocluri, nesiguri de ceea ce
căutau dar obligaţi să observe totul. Munţii Noilor Teritorii se
ridicau ameninţător, cu strălucirea lunii care se reflecta pe

220
vârfurile lor şi le accentua frumuseţea, trimiţând în acelaşi timp şi
un mesaj. Aici este locul unde te opreşti. De aici în colo e o altă
lume. Nu era însă chiar aşa. Oamenii îşi vindeau bunurile în
pieţele din Shenzen. Meşteşugarii prosperau; fermierii îşi tăiau
animalele şi trăiau la fel de bine ca şi clasele educate din Beijing şi
Shanghai – numai că în case mai frumoase. China se schimba, nu
îndeajuns de repede pentru Vest; era încă un gigant paranoic, dar
cu toate acestea, gândi David Webb, burţile umflate ale copiilor,
atât de numeroase în China anilor trecuţi, dispăruseră. Mulţi
dintre cei aflaţi în vârful piramidei politice erau graşi, dar puţini
din cei ce munceau pământul mai mureau de foame. Progresul era
vizibil, medita David, chiar dacă marea parte a omenirii nu era de
acord cu metodele folosite.
Hidrobuzul încetini, coborându-şi carena în apă. Trecu printr-
un coridor, între două recifuri artificiale, iluminate de reflectoare.
Se aflau în Macao şi Bourne ştia ce are de făcut. Se ridică,
scuzându-se faţă de vecinul de scaun şi înaintă pe culoar către un
grup de americani – câţiva aflaţi în picioare restul stând jos – care,
strânşi laolaltă, fredonau un fragment al cântecului „Mr.
Sandman”.
„Boom, boom, boom, boom…
Mr. Sandman, sing me a song
Boom, boom, boom, boom
Oh, Mr. Sandman.”
Erau puţin ameţiţi, dar nu beţi şi nu făceau multă gălăgie. Un
alt grup de turişti, germani, după accent, îi încurajau pe
americani, iar la sfârşitul cântecului aplaudară.
— Gut!
— Sehr gut!
— Wunderbar!
— Danke, meine Herren. Americanul aflat cel mai aproape de
Jason se înclină în faţa nemţilor, urmă o conversaţie scurtă,
amicală, germanii în engleză iar americanii răspunzând în
germană.
— Asta te face să te simţi mai aproape de ţară, se adresă Bourne
americanului.
— Ei, ia te uită, un Landsmann! Eşti cu grupul?
— Ce grup este acesta?
— Honeywell-Porter, răspunse bărbatul, numind o agenţie
publicitară din New York pe care Jason o recunoscu ca având
filiale în întreaga lume.

221
 — Nu, mi-e teamă că nu.
— Mi-am închipuit eu. Suntem vreo treizeci cu toţii, punându-i
la socoteală şi pe australieni şi aveam pretenţia că-l ştiu destul de
bine pe fiecare. De unde eşti? Numele meu este Ted Mather. Sunt
de la agenţia Honeywell-Porter din Los Angeles.
— Howard Cruett. Sunt profesor dar la Boston.
— Beanburg! Hai să-ţi fac cunoştinţă cu un compatriot de-al
tău, sau cum îi zici, Stadtsmann? Howard, acesta este Beantown
Bernie.
Mather se înclină din nou, de data aceasta înspre un om tolănit
pe locul său de lângă fereastră, cu gura căscată şi ochii închişi.
Era în mod evident beat şi purta o caschetă a echipei de baseball
Red Sox.
— Nu te obosi să-i vorbeşti, tot nu te aude. Bernard Mintosul e
de la agenţia noastră din Boston. Trebuia să-l fi văzut acum trei
ceasuri, îmbrăcat într-un costum J. Press, cu cravată în dungi, cu
indicatorul în mână şi un teanc de diagrame pe care numai el le
înţelege. Dar trebuie să recunosc – ne-a ţinut pe toţi treji. Cred că
de aia am şi dat-o pe băutură, el ceva mai mult decât noi. Ce
mama dracului: e ultima noastră seară.
— Plecaţi mâine?
— Cu zborul de noapte. Ne dă timp să ne refacem.
— De ce aţi ales Macao?
— Ne ardeau călcâiele după un cazino. Dar tu?
— M-am gândit să-mi încerc şi eu norocul! Iisuse, cascheta asta
îmi stârneşte dorul de casă! Red Sox ar putea să câştige
campionatul şi până acum n-am ratat nici un joc!
— Bernie n-o să-i simtă lipsa! Agentul publicitar râse şi,
aplecându-se asupra lui Bernard îi smulse cascheta de pe cap.
Poftim, Howard, poart-o! O meriţi!
Hidrobuzul acostă, Bourne coborî şi înaintă alături de oamenii
de la Honeywell-Porter ca unul ce făcea parte din grup. În timp ce
coborau scara de ciment abruptă ce dădea înspre terminal, Jason
– cu cozorocul caschetei sale Red Sox lăsat în jos şi mersul nesigur
– descoperi lângă zidul din stânga un bărbat ce-i studia cu atenţie
pe noii sosiţi. În mână avea o fotografie, iar Bourne ştia că îl
reprezenta pe el. Râse la una dintre remarcile lui Ted Mather şi îşi
continuă drumul clătinându-se la braţ cu Beantown Bernie.
Ocaziile se vor ivi singure. Trebuie să le recunoşti şi să profiţi de
ele.
*

222
 * *
Străzile din Macao sunt aproape la fel de intens luminate ca şi
cele din Hong Kong, ceea ce le lipseşte este senzaţia de
supraaglomerare ce te copleşeşte în Hong Kong. Anacronismul
constă în nenumăratele clădiri pe care sunt fixate reclame
luminoase cu caractere chinezeşti pulsând. Arhitectonica acestor
clădiri este una foarte veche spaniolă – portugheză pentru a fi, mai
exacţi – corectă, de o clasicitate mediteraneană. Era ca şi cum o
cultură iniţială ar fi capitulat incursiunii dominante a alteia, dar
refuzase să-şi cedeze însemnele primordiale, proclamând forţa
pietrei mai presus de fragilitatea arătoasă a tuburilor de sticlă
colorată. Istoria este intenţionat negată; bisericile goale şi ruinele
unei catedrale arse convieţuiesc într-o armonie ciudată cu
abundenţa de cazinouri unde jucătorii şi crupierii vorbesc
cantoneza, iar descendenţii cuceritorilor sunt tot mai rar văzuţi
prin împrejurimi. Totul este fascinant şi puţin ameninţător. Acesta
este Macao.
Jason se îndepărtă neobservat de grupul de la Honeywell-Porter
şi găsi un taxi al cărui şofer probabil învăţase să conducă
urmărind cursele anuale de Grand Prix din Macao. Ajunseră în
dreptul cazinoului Kam Pek, împotriva obiecţiilor şoferului.
— Lisabona pentru dumneavoastră, nu Kam Pek! Kam Pek
pentru chinezoi! Dai sun! Fan-tan!
— Kam Pek, cheng nei, spuse Bourne, adăugând un te rog în
cantoneza şi nu mai scoase nici un cuvânt.
Cazinoul era întunecat. Aerul era umed şi urât mirositor, iar
rotocoalele de fum ce învăluiau luminile slabe de deasupra meselor
erau dulcegi şi înţepătoare. Departe, în spatele meselor de joc, era
un bar, Jason se îndreptă către el şi se aşeză pe un scaun,
coborându-şi trupul pentru a-şi micşora înălţimea. Vorbi în
chineză. Cascheta de baseball îi umbrea chipul, în mod inutil de
altfel, căci de-abia putea să citească etichetele de pe sticlele
aşezate pe rafturi. Comandă o băutură, iar când i se servi îi dădu
barmanului un bacşiş generos în dolari Hong Kong.
— Mgoi, spuse acesta, mulţumindu-i.
— Hou, spuse Jason, făcând un semn cu mâna.
Stabileşte un contact favorabil cât mai repede posibil. În special
într-un loc nefamiliar unde ai putea fi întâmpinat cu ostilitate. Acel
contact ţi-ar putea oferi ocazia sau timpul de care ai nevoie. Meduza
sau Treadstone? Nu avea importanţă, tot nu-şi putea aduce
aminte.

223
 Se întoarse încet pe scaun şi privi înspre mese; găsi placarda pe
care era înscris în chineză numărul cinci. Se întoarse înapoi către
bar şi-şi luă agenda şi pixul. Apoi rupse o pagină şi scrise numărul
de telefon al unui hotel din Macao, pe care-l memorase de pe un
pliant Voyager, pus la dispoziţia pasagerilor ce călătoreau cu
hidrobuzul. Adăugă un nume pe care şi-l va aduce aminte numai
dacă va fi necesar, împreună cu următoarele: Inamicul lui Carlos.
Îşi coborî paharul sub tejgheaua barului, vărsă băutura şi
întinse mâna pentru a comanda alt rând. Când îi fu adus, fu încă
şi mai generos.
— Mgoi saai, spuse barmanul înclinându-se.
— Msa, spuse Bourne, din nou dând din mână, apoi brusc
ridicând-o, ca un semnal pentru barman de a rămâne pe loc.
— Aş vrea să-mi faci un mic serviciu continuă el în chineză. Nu-
ţi va lua mai mult de zece secunde.
— Ce este, domnule?
— Dă-i acest bilet celui care împarte cărţile la masa numărul
cinci. Suntem prieteni vechi şi vreau să-i dau de ştire că mă aflu
aici.
Jason împături biletul şi i-l întinse.
— Plătesc bine.
— Este privilegiul meu divin, domnule.
Bourne urmări scena. Crupierul luă hârtia, o deschise rapid în
timp ce barmanul se îndepărtă şi o băgă sub masă. Începu
aşteptarea.
Era interminabilă, atât de lungă încât şi barmanului îi veni în
cele din urmă schimbul de noapte. Crupierul fu mutat la o altă
masă, iar două ore mai târziu fu şi el înlocuit. După alte două ore
un alt crupier luă în primire masa numărul cinci. La picioarele lui
Jason podeaua era plină de whisky. Decise să comande o cafea,
apoi ceru ceai; era ora două şi zece dimineaţa. Va mai sta o oră şi
se va duce la hotelul al cărui număr îl notase, unde va închiria o
cameră chiar dacă va trebui să cumpere stabilimentul. Era sfârşit
de oboseală.
Se întâmplă, însă! O chinezoaică îmbrăcată în veşnica fustă
despicată a prostituatelor se îndreptă către masa numărul cinci.
Ocoli jucătorii prin dreapta şi spuse ceva rapid crupierului, care
căută sub masă apoi, neobservat, îi înmână hârtia împăturită. Ea
dădu din cap şi se îndepărtă, îndreptându-se către uşa cazinoului.
Bineînţeles, nu apare el însuşi la cazino; plăteşte o prostituată de
pe stradă.

224
 Bourne părăsi biroul şi o luă pe urmele femeii. Afară, pe strada
întunecată, grupuri răzleţe se iveau ici şi colo. Se plasă la
aproximativ cincizeci de paşi în spatele ei, oprindu-se din când în
când pentru a se uita la vitrinele luminate ale magazinelor, apoi
alergând după ea ca să nu-i piardă urma.
Nu accepta prima legătură. Duşmanul gândeşte la fel de bine ca
şi tine. Primul din lanţ ar putea fi un amator sărac în căutare de
câţiva dolari şi care nu ştie nimic. Nici chiar al doilea sau al treilea
nu sunt neapărat cei importanţi. Vei recunoaşte persoana. Va fi
altfel decât ceilalţi.
Un bătrân aplecat de spate se apropie de prostituată. Trupurile
li se atinseră şi ea ţipă strident în timp ce-i pasa biletul. Jason
simula beţia şi se întoarse pe călcâie, luând în primire cea de a
doua verigă.
Momentul veni la aproximativ patru cvartale mai încolo şi omul
era, într-adevăr, altfel. Era un chinez scund, bine îmbrăcat,
emanând forţă din tot trupul compact, cu umeri largi şi talie
îngustă. Rapiditatea gesturilor cu care îl plăti pe bătrân iar apoi
modul cum se îndrepta cu repeziciune de-a curmezişul străzii
reprezenta un avertisment pentru adversar. Pentru Bourne însă
însemna o invitaţie irezistibilă; acesta era un om cu autoritate, o
legătură directă a Francezului.
Jason trecu pe partea cealaltă a drumului, se găsea la aproape
cincizeci de metri în spatele bărbatului şi se apropia. Nu mai avea
nici un sens să se ascundă, aşa că o rupse la fugă. Câteva secunde
mai târziu se afla exact în spatele omului de legătură; tălpile de
cauciuc ale pantofilor îi atenuaseră zgomotul paşilor. Drept în fată,
o alee despărţea două clădiri oficiale; ferestrele erau întunecate.
Trebuia să acţioneze rapid, astfel încât să nu provoace scandal şi
să nu dea motiv trecătorilor să strige sau să cheme poliţia. În
această privinţă, norocul îi ţinea parte; cei mai mulţi erau mai
degrabă beţi sau drogaţi decât treji, restul muncitori obosiţi,
îndreptându-se grăbiţi către casele lor după o zi lungă de lucru.
Orientalul se apropia de alee. Acum era momentul.
Bourne se repezi din dreapta bărbatului.
— Francezul! spuse el în chineză. Am veşti de la Francez!
Grăbeşte-te. Apoi intră brusc pe alee. Omul de legătură, zăpăcit,
cu ochii ieşiţi din orbite, nu putu să facă altceva decât să-l urmeze
ca hipnotizat. Acum!
Jason se năpusti din umbră, îl apucă strâns de urechea stângă,
smuci violent apoi i-o răsuci. Îi dădu un brânci înainte, înfigându-i

225
genunchiul în şira spinării, cu cealaltă mână încleştându-i
gâtlejul. Apoi îl aruncă în mijlocul aleii întunecate, alergând după
el şi îl izbi cu vârful pantofului în spatele genunchiului; omul se
prăbuşi rostogolindu-se în cădere şi privi îngrozit către Bourne.
— Tu! Tu aici!
Apoi tresări în lumina slabă.
— Nu, spuse el dintr-odată calm, stăpân pe sine. M-am înşelat.
Fără nici o mişcare de avertisment, chinezul întinse piciorul
drept şi îşi împinse cu violenţă trupul în pavaj. Reuşi să prindă
muşchiul pulpei stângi a lui Jason şi, urmărind lovitura cu
piciorul stâng, îl izbi în abdomen. Apoi sări în picioare, cu mâinile
întinse şi rigide, mişcându-se rapid, graţios, într-un semicerc,
aşteptând reacţia adversarului.
Ceea ce urmă fu o luptă între două animale, doi călăi antrenaţi.
Fiecare mişcare era gândită perfect, fiecare lovitură mortală dacă
îşi atingea ţinta. Unul se lupta pentru viaţa sa, celălalt pentru
supravieţuire – şi pentru femeia fără de care nu putea trăi, nu voia
să trăiască. În cele din urmă, înălţimea şi greutatea, puse alături
de un motiv mai presus decât viaţa însăşi îşi spuseră cuvântul,
acordând victoria unuia şi înfrângerea celuilalt.
Încleştaţi, se proptiră de zid amândoi loviţi, şiroind de sudoare
şi de sânge. Bourne apucă cu putere gâtul celuilalt, pe la spate, îşi
propti genunchiul stâng în spinarea lui şi îi încolăci piciorul în
jurul gleznelor, imobilizându-i-le.
— Cred că ştii ce urmează! şopti el gâfâind, pronunţând sacadat
cuvintele chinezeşti. O singură izbitură şi-ţi rup şira spinări. Nu e
un mod tocmai plăcut de a trece pe lumea cealaltă. Şi apoi, nu ai
de ce să mori. Poţi trăi având bani mai mulţi decât ai primit
vreodată de la Francez. Crede-mă pe cuvânt, Francezul şi asasinul
său nu vor mai face purici pe-aici. Alege! Acum.
Jason se încordă; venele de pe gâtul bărbatului se umflară, gata
să plesnească.
— Da, da! şuieră omul de legătură. Vreau să trăiesc, nu vreau
să mor!
*
* *
Sprijiniţi de zid, în aleea întunecoasă îşi aprinseră fiecare câte o
ţigară. Chinezul vorbea fluent engleza, pe care o învăţase de la
călugăriţe într-o şcoală catolică portugheză.
— Eşti foarte priceput, spuse Bourne, ştergându-şi sângele de
pe buze.

226
 — Sunt campion în Macao. De aceea mă plăteşte Francezul. Dar
tu m-ai întrecut. Sunt dezonorat, indiferent ce se va întâmpla.
— Nu, nu eşti. Singura diferenţă dintre noi este că eu cunosc
câteva trucuri în plus faţă de tine. Acestea însă nu se învaţă acolo
unde te-ai antrenat tu şi n-ar trebui să se înveţe nicăieri. Pe de
altă parte, nu va şti nimeni ce ţi s-a întâmplat.
— Dar eu sunt tânăr! Iar tu eşti bătrân.
— N-aş merge chiar aşa departe. Mă păstrez într-o formă destul
de bună, datorită unui doctor nebun care mă îngrijeşte. Ce vârstă
îmi dai?
— Eşti trecut de treizeci!
— De acord.
— Eşti bătrân!
— Mulţumesc.
— Eşti de asemenea foarte puternic, foarte greu – dar e ceva mai
mult decât atât. Eu sunt un om normal. Tu nu eşti!
— Posibil.
Jason îşi stinse ţigara pe trotuar.
— Hai să vorbim la rece, spuse el, scoţându-şi banii din
buzunar. Am vorbit serios când am spus că o să te plătesc bine…
Unde e Francezul?
— Lipseşte echilibrul.
— Ce vrei să spui?
— E foarte important ca lucrurile să fie echilibrate.
— Nu te înţeleg.
— Ceva nu merge, iar Francezul e furios.
— Ce poţi să-mi spui?
— Locul unde vor fi Francezul şi asasinul său mâine noapte.
— Zece mii de dolari americani.
— Diya!
— Dar numai dacă mă conduci până acolo.
— Se află dincolo de graniţă!
— Am viză pentru Shenzen. Este valabilă pentru încă trei zile.
— S-ar putea să ajute, dar nu este suficient pentru graniţa din
Guangdong.
— Atunci descurcă-te. Zece mii de dolari americani.
— Am să mă descurc.
Omul de legătură se opri, cu ochii aţintiţi la banii întinşi de
american.
— Poţi să-mi dai ceea ce cred că voi numiţi un aconto?
— Cinci sute de dolari, atâta.

227
 — Negocierile la graniţă vor costa mult mai mult.
— Anunţă-mă. Îţi voi aduce banii necesari.
— Să te anunţ? Unde?
— Găseşte-mi o cameră la un hotel aici, în Macao. Voi lăsa banii
în seiful hotelului.
— Hotelul Lisabona.
— Nu, nu Lisabona. Nu pot merge acolo. Altundeva.
— Nici o problemă. Ajută-mă să mă ridic… Nu! Ar fi mai bine
pentru demnitatea mea dacă nu aş avea nevoie.
— Cum zici, spuse Jason Bourne.
*
* *
Catherine Staples stătea la birou ţinând încă receptorul în
mână. Îl privi distrată, după care îl puse la loc. Conversaţia care
abia avusese loc o uimise.
Pentru că nici un serviciu de contraspionaj canadian nu opera
în mod frecvent în Hong Kong, demnitarii serviciului diplomatic îşi
cultivau sursele proprii în interiorul forţelor de poliţie pentru
vremurile în care erau necesare informaţii exacte. Totul se făcea în
interesul cetăţenilor canadieni ce locuiau sau călătoreau în
colonie. Problemele vizau deopotrivă pe cei arestaţi şi cei asaltaţi,
de la canadieni escrocaţi, până la cei care escrocau.
Dar, evident, existau şi probleme mai serioase cum ar fi fost
securitatea sau spionajul, prima în cazul vizitelor oficialităţilor
guvernamentale, iar a doua în elaborarea mijloacelor de protecţie
împotriva supravegherii electronice sau a şantajului personalului
consulatului.
Era ţinut sub tăcere însă cunoscut de toată lumea faptul că
agenţii secreţi aparţinând blocului estic şi regimurilor fanatice
religioase din Orientul Mijlociu foloseau chimicale şi prostituate de
ambele sexe, pentru satisfacerea oricăror plăceri ale clienţilor de
ambele sexe, într-o nesfârşită dorinţă de a aduna cât mai multe
date referitoare la o activitate ostilă îndreptată împotriva
guvernelor pe care le serveau. Hong Kong-ul era o piaţă imensă de
droguri şi carne vie.
În acest domeniu, Staples reuşise să îndeplinească una dintre
cele mai dificile misiuni de pe teritoriu. Salvase carierele a doi
ataşaţi din propriul său consulat, ca şi a unui american şi a trei
britanici. Fotografiile personalului surprins în timpul unor acte
compromiţătoare fuseseră distruse împreuna cu negativele lor. Cei
care încercaseră şantajul fuseseră obligaţi să părăsească colonia,

228
sub ameninţarea unor pedepse corporale grave, într-unul din
cazuri, un funcţionar de la consulatul iranian o acuzase de a se fi
amestecat în treburi ce-i depăşeau atribuţiile.
Ea suportase învinovăţirile cât putuse să îndure vocea
neplăcută, nazală a individului, apoi, încheiase convorbirea cu o
întrebare pusă pe un ton foarte senin: Dar nu ştiaţi? Lui Khomeini
îi plac „băieţii”.
Toate acestea fuseseră posibile datorită relaţiei sale cu un
englez, văduv care renunţase la Scotland Yard pentru a deveni
şeful Afacerilor Coloniale Regale din Hong Kong. La 67 de ani, Jan
Ballantyne se resemnase cu ideea că activitatea sa la Scotland
Yard luase sfârşit, dar nu putea accepta faptul că nu şi-ar putea
folosi în continuare priceperea acumulată de-a lungul carierei sale.
Primise un post în Extremul Orient, unde trezise la viaţă secţia de
contraspionaj a poliţiei şi, în felul său lipsit de ostentaţie înfiinţase
o organizaţie agresivă, eficientă, care ştia mai multe despre lumea
interlopă a Hong Kong-ului decât oricare dintre agenţiile de pe
teritoriu, inclusiv Brigada Specială a lui MI6. Catherine şi Ian se
întâlniseră la unul dintre acele dineuri plicticoase impuse de
protocolul consulatului. După o conversaţie prelungită împletită cu
mult spirit şi apreciere din partea amândurora, Ballantyne se
aplecase deasupra mesei şi spusese simplu:
— Crezi, draga mea prietenă, că mai putem?
— Să încercăm, replicase ea.
Şi izbutiră. Se bucuraseră din plin de reuşită, iar Ian devenise
astfel o parte din viaţa Catherinei Staples, fără obligaţii sau
angajamente de nici un fel. Se simţeau bine împreună şi aceasta
era deajuns.
Ian Ballantyne tocmai îi confirmase că Subsecretarul de Stat
Edward McAllister le spusese Mariei Webb şi soţului ei, în Maine, o
minciună gogonată. Nu exista nici un taipan Yao Ming în Hong
Kong. Sursele sale – sigure şi foarte bine plătite – din Macao îl
asiguraseră ca nu avusese loc nici un dublu asasinat la hotelul
Lisabona, în care să fi fost implicată soţia unui astfel de taipan şi
un traficant de droguri. Nu se mai petrecuseră asemenea asasinate
de la retragerea trupelor japoneze, în 1945. Avuseseră loc
numeroase încăierări şi împuşcături în jurul meselor din cazinouri
şi chiar câteva decese în camere mai dosnice, atribuite excesului
de narcotice, dar nu se produsese nici un incident de genul celui
descris de informatorul doamnei Staples.
— Este o întreagă ţesătură de minciuni, Cathy, spuse Ian. Însă

229
nu-mi pot da seama ce urmăresc.
— Sursa mea este sigură, dragul meu. Ce părere ai despre toată
afacerea asta?
— Mie-mi pute, fată dragă. Cineva şi-a asumat un risc imens
pentru atingerea unui obiectiv important. Bineînţeles, acum
încearcă să se acopere – aici se poate cumpăra orice, inclusiv
tăcerea – dar întreaga poveste este imaginaţie pură. Ai putea să-mi
spui mai mult?
— Să presupunem că ceea ce ţi-am spus până acum se referă la
implicarea Washington-ului şi nu a Marii Britanii?
— Dă-mi voie să te contrazic aici. Pentru a merge atât de
departe e obligatoriu ca şi Londra să fi fost implicată încă de la
început.
— Dar nu are nici un sens!
— Din punctul tău de vedere Cathy. Nu-l cunoşti pe al lor însă
şi pot să fi mai spun ceva: maniacul ăsta, Bourne, ne-a pus pe toţi
pe jar. Una din victimele sale este o persoană al cărei nume nici
măcar nu e rostit. Nici ţie nu pot să ţi-l spun.
— Dar dacă îţi furnizez mai multe date, mi-l spui?
— Nu cred, dar merită să încerci.
Staples şedea acum la birou, cântărind în minte fiecare cuvânt.
Una din victimele sale este o persoană al cărei nume nici măcar
nu e rostit.
Ce voise Ballantyne să spună cu asta? Ce se întâmpla? Şi cum
se afla o fostă economistă canadiană în mijlocul unei asemenea
furtuni dezlănţuite?
Indiferent, pe moment era în siguranţă.
*
* *
Ambasadorul Havilland, cu servieta diplomat în mână, intră în
biroul din Victoria Peak în timp ce McAllister sărea de pe scaun,
pregătit să-i ofere locul superiorului său.
— Stai unde eşti, Edward. Ce se mai aude?
— Nimic, mi-e teamă.
— Iisuse! Nu asta vreau să aud!
— Îmi pare rău.
— Unde e imbecilul care a permis să se întâmple toate astea?
McAllister se albi la faţă în timp ce maiorul Lin Wenzu, neobservat
până atunci de Havilland, se ridica de pe canapeaua de lângă
peretele din fund al camerei.
— Eu sunt imbecilul chinez care a permis să se întâmple toate

230
astea, domnule ambasador.
— Nu am de gând să-mi cer scuze, spuse Havilland, întorcându-
se spre el şi vorbindu-i aspru. Capetele voastre încercăm să le
salvăm, nu pe ale noastre. Noi vom supravieţui. Voi însă nu.
— Mi-e teamă că nu vă înţeleg.
— Nu este vina lui, protestă Subsecretarul de Stat.
— Este a ta, cumva? izbucni ambasadorul. Tu ai fost însărcinat
cu reţinerea femeii?
— Eu sunt responsabil pentru tot ce se întâmplă aici.
— E un gest creştinesc din partea ta, domnule McAllister, dar în
momentul ăsta nu citim scripturile la şcoala de Duminică.
— A fost responsabilitatea mea, izbucni Lin. Am acceptat
sarcina şi am dat greş. Pe scurt, femeia a fost mai deşteaptă ca
noi.
— Eşti Lin, din Brigada Specială?
— Da, domnule ambasador.
— Am auzit lucruri bune despre dumneata.
— Sunt sigur că neglijenţa mea le-a pus în umbră.
— Mi s-a spus că femeia a păcălit şi pe un doctor foarte abil.
— Da, confirmă McAllister. Unul dintre cei mai buni internişti
de colonie.
— Un englez, adăugă Lin.
— Nu era nevoie să specifici, domnule maior. După cum nu era
nevoie să te etichetezi drept „chinez” un pic mai devreme. Nu sunt
rasist. Lumea poate nu o ştie dar nu avem timp pentru aşa ceva.
Havilland se îndreptă către birou; îşi aşeză servieta diplomat pe
el, o deschise şi scoase un plic gros, maroniu, cu contururi negre.
— Aţi cerut dosarul Treadstone. Se află aici. Nu este nevoie să-ţi
mai spun că nu poate părăsi această încăpere, iar când nu îl
studiezi, el trebuie închis în seif.
— Vreau să încep cât de repede posibil.
— Crezi că vei găsi ceva în el?
— Nu am alt loc unde să caut. Şi pentru că veni vorba, eu m-am
mutat într-un alt birou, la câteva uşi de aici. Iar seiful e în
încăperea aceasta.
— Poţi să intri aici ori de câte ori ai nevoie. Cât i-aţi relatat
maiorului?
— Numai ceea cea am fost instruit să-i relatez. McAllister privi
la Lin Wenzu.
— S-a plâns în mod repetat că ar fi trebuit să i se spună mai
mult. Poate că are dreptate.

231
 — Nu mă aflu în situaţia de a insista asupra cererii mele,
Edward. Londra a fost fermă, domnule ambasador. Bineînţeles,
accept condiţiile.
— Nu doresc să „accepţi” nimic, domnule maior. Doresc să fii
mai înspăimântat decât ai fost vreodată în viaţa dumitale. Îl vom
lăsa pe domnul McAllister să cerceteze în linişte dosarul şi vom
face o plimbare. În timp ce veneam, am văzut o grădină superbă.
Mă însoţeşti?
— Va fi un privilegiu, domnule.
— Dă-mi voie să mă îndoiesc de aceasta, însă este necesar.
Trebuie să înţelegi foarte bine cum stau lucrurile. Trebuie neapărat
să o găsim pe femeia aia!
*
* *
Marie stătea la fereastră în apartamentul Catherinei Staples şi
privea în jos la trecătorii grăbiţi. Străzile erau aglomerate, ca
întotdeauna şi pe ea o bătea din ce în ce mai des gândul de a
părăsi apartamentul şi de a se pierde în mulţime. Spera ca, ieşind
afară, să-l găsească pe David. Cel puţin avea să se mişte, să
privească, să audă, să spere – nu să stea aici închisă hărţuită de
gânduri. Însă nu putea părăsi locuinţa. Dar îi promisese
Catherinei că va sta în casă, că nu va primi pe nimeni şi că nu va
răspunde la telefon decât dacă după un apel iniţial, va urma
imediat altul. Însemna atunci că sună Catherine Staples.
Draga de Catherine, încerca să-şi ascundă teama dar nu reuşea;
întrebările sale puse prea rapid, prea pe nerăsuflate, reacţiile ei
uimite la răspunsurile primite, apoi privirile rătăcite o trădau.
Marie vedea cum gândurile îi goneau în toate părţile, îi vedea
privirile speriate, îi auzea răsuflarea tăiată. Nu ştia prea multe
amănunte, dar era sigură că Staples, cunoştea lumea întunecată a
Orientului Extrem mai bine decât mulţi alţii. Iar când o asemenea
persoană încerca să-şi ascundă teama produsă de cele ce auzea,
însemna că lucrurile erau mult mai serioase decât îşi putea
închipui ea. Telefonul. Două apeluri. Tăcere. Apoi un al treilea.
Marie alergă la masa de lângă canapea şi ridică receptorul de cum
începu cel de-al treilea târâit.
— Marie, atunci când mincinosul ăla de McAllister ţi-a vorbit ţie
şi soţului tău, a menţionat un cabaret din Tsim Sha Tsui, dacă-mi
aduc bine aminte. Am dreptate?
— Da. A spus că o mitralieră UZI…
— Ştiu, draga mea. Aceeaşi armă se presupune că a fost folosită

232
pentru a-i ucide pe soţia taipanului şi iubitul ei în Macao, nu-i
aşa?
— Exact.
— Dar a spus ceva despre cei asasinaţi în cabaretul din
Kowloon?
Marie se gândi.
— Nu, nu cred. Tot ceea ce ne-a dezvăluit a fost în legătură cu
arma.
— Eşti sigură?
— Da, sunt sigură. Mi-aş aduce aminte dacă ar fi altfel.
— Sunt convinsă că ai face-o, aprobă Staples.
— Am revenit asupra acestei conversaţii de o mie de ori. Ai mai
aflat ceva?
— Da. Nici un asasinat de genul celui descris de McAllister nu a
avut vreodată loc la hotelul Lisabona din Macao.
— Afacerea a fost muşamalizată. Bancherul a avut grijă de asta.
— Nu putea avea mai multă grijă – sau influenţă – decât sursa
mea, care e infailibilă. Şi are la îndemână o monedă cu mult mai
importantă – o ştampilă care asigură venituri mari pe vreme
îndelungată. Asta, bineînţeles în schimbul unor informaţii.
— Catherine, ce vrei să spui cu asta?
— Aceasta este ori cea mai stângace operaţiune pe care am
pomenit-o vreodată, ori un plan inteligent conceput cu scopul de
a-l implica pe soţul tău în chestiuni la care nu s-ar fi gândit
niciodată şi cu siguranţa că niciodată nu ar fi fost de acord.
Presupun că cea din urmă variantă este cea mai aproape de
adevăr.
— De ce spui asta?
— Un bărbat a sosit în această după-amiază la aeroportul Kai-
tak, un om de stat care întotdeauna a fost mai mult decât un
simplu diplomat. Noi toţi ştim asta, dar lumea din afară nu. Vestea
sosirii sale a fost transmisă de toate telexurile. Când mass-media a
încercat să-l intervieveze a refuzat, pretinzând că se află în vacanţă
în îndrăgitul său Hong Kong.
— Şi ce-i cu asta?
— Acest om nu a avut niciodată în viaţa sa o vacanţă.
*
* *
McAllister ieşi în fugă în grădina cu straturi de trandafiri,
mobilă albă de fier forjat şi heleştee artificiale. Pusese dosarul
Treadstone la loc sigur, dar informaţia îi era definitiv întipărită în

233
minte. Unde se aflau cei doi? Unde se afla Lin?
Uite-i! Aşezaţi pe o bancă sub un cireş. Lin stătea aplecat
înainte, hipnotizat. McAllister nu mai putu răbda; o rupse la fugă,
până când ajunse, în dreptul cireşului şi privi fix la maiorul din
Brigada Specială, a MI6.
— Lin! Când nevasta lui Webb a primit acel telefon de la soţul ei
– atunci când l-ai întrerupt tu – ce i-a spus ea exact?
— A pomenit de o stradă din Paris unde se află un şir de copaci,
copacii ei favoriţi, cred că a spus, răspunse Lin, surprins, încerca
evident să-i spună unde se găseşte, dar s-a înşelat.
— Avea completă dreptate! Când te-am întrebat înainte, ai spus
că a adus vorba de o stradă în Paris unde se petrecuseră lucruri
îngrozitoare, sau cam aşa ceva…
— Acestea sunt chiar cuvintele ei, îl întrerupse maiorul.
— Şi că îi mulţumeşte lui Dumnezeu că eşti aici.
— Exact.
— La Paris un om a fost omorât în faţa ambasadei, un om care a
încercat să-i ajute pe amândoi!
— Ce vrei să spui, McAllister? interveni Havilland.
— Şirul de copaci, copacul ei preferat. Arţarul, frunza de arţar.
Simbolul Canadei! În Hong Kong, nu există o ambasadă
canadiană, dar există un consulat. Acesta este locul lor de
întâlnire. Povestea se repetă. Tot ceea ce s-a petrecut la Paris se
repetă!
— Ai alertat ambasadele, consulatele?
— Am alertat pe dracu’! explodă Subsecretarul de Stat. Ce
puteam să anunţ? Am jurat că voi păstra tăcerea, v-aduceţi
aminte?
— Ai perfectă dreptate. Admonestarea ar fi fost meritată.
— Nu ne puteţi împiedica să acţionăm, domnule ambasador,
spuse Lin. Sunteţi o persoană pe care o stimez profund, dar sunt
şi printre noi unii care merită o măsură de respect, dacă vreţi să
ne facem datoria. Acelaşi respect pe care adineauri mi l-aţi acordat
dezvăluindu-mi această istorie înfricoşătoare. Sheng Chon Yang.
Incredibil!
— Discreţia trebuie să fie absolută.
— Va fi, spuse maiorul.
— Consulatul canadian… spuse Havilland. Să-mi fie adusă lista
completă a personalului.

234
 CAPITOLUL 16
Telefonul sună la ora cinci după-amiază. Bourne era pregătit.
Nu fu pomenit nici un nume.
— Totul este aranjat, spuse cel care sunase. Trebuie să fim la
graniţă puţin înainte de ora nouă, când se schimbă gărzile. Viza
pentru Shenzen va fi verificată sumar. Nimeni nu se va atinge de
ea. Odată trecut peste graniţă, te vei descurca singur, dar nu te vei
mai putea întoarce prin Macao.
— Atunci cum voi proceda? Dacă ceea ce mi-ai spus este
adevărat şi lucrurile merg bine, mă va însoţi cineva.
— Nu voi fi eu acela. Eu doar te voi conduce la plecare şi voi fi la
locul stabilit. După aceasta, te părăsesc.
— Ăsta nu e un răspuns la întrebarea mea.
— Ieşirea e mai puţin dificilă decât intrarea, doar dacă nu te
găsesc cu ceva marfa de contrabandă.
— Nu e cazul.
— Îţi sugerez să simulezi că eşti beat. Nu este un lucru
neobişnuit. Există o pistă pentru avioane dincolo de Shenzen
folosită de…
— O ştiu.
— Te-ai urcat într-un avion greşit, să zicem, ceea ce, de
asemenea, nu este ieşit din comun. Orarele nu sunt strict
respectate în China.
— Cât pentru diseară?
— Patru mii, în monedă Hong Kong şi un ceas nou.
— De acord.
*
* *
— La zece mile în nordul statului Gongbei se pot zări dealurile
înălţându-se, devenind treptat un rând de munţi tineri, împăduriţi.
Jason şi adversarul său de pe aleea din Macao înaintau pe drumul
de pământ. Chinezul se opri şi privi în sus, la dealurile ce se
înălţau înaintea lor.
— Încă cinci-şase kilometri şi vom ajunge în câmp deschis, îl
traversăm şi urcăm către cel de-al doilea nivel al pădurii. Trebuie
să fim prudenţi.
— Eşti sigur că se vor afla acolo?

235
 — Eu am transmis mesajul. Dacă vom vedea un foc de tabără,
înseamnă că sunt acolo.
— Ce conţinea mesajul?
— Se cerea o întâlnire.
— Şi de ce dincolo de graniţă?
— Ea putea avea loc numai în afara graniţei. Şi asta făcea parte
din conţinutul mesajului.
— Dar nu cunoşti motivul.
— Eu sunt numai un mesager. Pe de altă parte, lipseşte
echilibrul.
— Ai mai spus asta şi aseară. Ce vrei să spui?
— Nu pot să-mi explic nici mie însumi.
— Ar putea fi din pricină că această întâlnire trebuie să aibă loc
aici? În China, adică?
— Aceasta ar fi numai o parte.
— Mai e şi altceva?
— Wen ti, spuse ghidul. Presimţiri.
— Cred că înţeleg.
Şi Jason într-adevăr înţelesese. Fusese stăpânit de aceleaşi
presimţiri atunci când aflase că asasinul ce-şi spunea Bourne
călătorea într-un vehicul oficial al Republicii Populare Chineze.
— Ai fost prea generos cu grănicerul. Ceasul era prea scump.
— S-ar putea să mai avem nevoie de el.
— S-ar putea să nu mai fie în acelaşi post.
— Îl voi găsi.
— Va vinde ceasul.
— Perfect. Îi voi da altul.
*
* *
Cu precauţie se târau prin iarba înaltă a câmpului, înaintând pe
bucăţi. Bourne se afla în urma ghidului. Privea atent în toate
părţile, intuind prezenţe în locuri ascunse. Nori repezi, plutind
aproape de pământ, împiedicau lumina lunii să-i învăluie, dar, din
când în când razele izbuteau să răzbată şi să lumineze pentru
puţin timp toată întinderea. Ajunseră la o porţiune plantată cu
arbori înalţi şi începură să-şi croiască drum printre ei. Chinezul se
opri şi întorcându-se spre Bourne, ridică amândouă braţele.
— Ce este? şopti Jason.
— Trebuie să mergem încet şi să nu facem zgomot.
— Patrule?
Ghidul dădu din umeri.

236
 — Nu ştiu. Dar ceva nu-mi place.
Înaintau greu prin pădurea deasă, oprindu-se la fiecare ţipăt al
unei păsări speriate, urmat de un fâlfâit de aripi. Foşnetul
frunzelor era pătrunzător; greierii îşi cântau necontenit simfonia
monotonă. O bufniţă singuratică uguia, pentru a primi răspuns de
la o alta şi creaturi mici, asemănătoare nevăstuicilor, se strecurau
printre tufişuri. Bourne şi ghidul său ajunseră la capătul arborilor
înalţi; în faţa lor se întindea o altă câmpie, aflată în pantă şi
acoperită de iarbă înaltă. În depărtare se vedeau contururile
întunecate ale altei păduri.
Dar mai era şi altceva. O licărire în vârful unui deal, către
marginea pădurii. Un foc de tabără! Bourne trebuia să-şi înfrâneze
dorinţa de a se ridica şi de a o lua la goană peste câmp pentru a
ajunge lângă foc! Răbdarea însemna acum totul, iar el se găsea
într-un mediu pe care-l cunoştea atât de bine; vagi aduceri aminte
îi spuneau să aibă încredere în sine însuşi – îi spuneau că el era
cel mai bun din câţi existau. Răbdare. Va traversa câmpul, apoi îşi
va croi drum tăcut până în vârful dealului, unde va găsi un loc de
unde să vadă focul şi locul de întâlnire. Va aştepta şi urmări totul;
va şti când să acţioneze. O făcuse atât de des în trecut – nu-şi mai
amintea exact când şi cum, însă modelul îl avea în subconştient.
Un om va părăsi acel loc iar el i-o va lua pe urme neobservat ca o
pisică, până când se ivi momentul. Atunci va fi al lui.
Marie, nu voi da greş de asta dată. Pot să acţionez cu un gen de
puritate înfricoşătoare acum – sună straniu, dar ştiu că este
adevărat… Pot urî cu puritate – pentru că de la ură am plecat, ştiu
bine. Trei cadavre însângerate pe malul unui rău m-au învăţat să
adâncesc această, această ură. Niciodată nu voi lăsa să se mai
repete. Nu vreau sa te contrazic iubirea mea, dar ai greşit atunci în
Geneva, ai greşit la Paris. Sunt un ucigaş.
— Ce-i cu tine? şopti ghidul, apropiindu-şi tâmpla de a lui
Jason. Nu-mi urmăreşti semnalul!
— Îmi pare rău. Mă gândeam la ceva.
— Şi eu la fel, peng you! La vieţile noastre!
— Nu trebuie să te îngrijorezi, poţi pleca acum. Văd focul acolo,
în susul dealului.
Bourne scoase banii din buzunar.
— Aş prefera să-mi continui singur drumul. Unul are mai
puţine şanse de a fi prins decât doi.
— Şi dacă mai sunt şi alţii – patrule? M-ai învins în Macao, dar
nici eu nu sunt de lepădat.

237
 — Dacă există asemenea oameni, intenţionez să găsesc unul.
— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce?
— Vreau o armă. Nu puteam risca să trec una peste graniţă.
— Aiya!
Jason îi înmâna banii ghidului.
— Sunt toţi. Nouă mii cinci sute. Vrei să te retragi în pădure şi
să-i numeri? Pot să-ţi împrumut o lanternă de buzunar.
— Nu mă pot îndoi de cel care a fost mai bun decât mine. Ar fi
sub demnitatea mea.
— Sună bine, dar nu se ştie niciodată. Du-te, pleacă de aici.
Acum e teritoriul meu.
— Dar acesta este pistolul meu, spuse ghidul, scoţând o armă
de la centură.
I-o întinse lui Bourne şi luă banii.
— Foloseşte-l dacă trebuie. Încărcătorul este plin – ai nouă
gloanţe. Am reuşit să ies cu el neobservat. Francezul m-a învăţat.
— Ai trecut cu ăsta peste graniţă?
— Tu ai adus ceasul, nu eu. Aş fi putut să-l las să cadă discret
într-o ladă de gunoi, însă am văzut faţa satisfăcută a grănicerului.
N-o să mai ai nevoie de el la întoarcere.
— Mulţumesc. Dar trebuie să-ţi spun că, dacă m-ai minţit, te
voi găsi. Fii sigur de asta.
— În cazul acesta, minciuna nu-mi aparţine iar banii îţi vor fi
înapoiaţi.
— Eşti un om pe cinste.
— M-ai întrecut. Cu tine trebuie să mă port cinstit.
*
* *
Bourne se târî încet, foarte încet, peste întinderea de iarbă
înaltă, plină de urzici pe care încerca să le înlăture de pe gât şi de
pe frunte, fericit că şi pusese jacheta de nylon care acum îl proteja
de usturimea lor. Instinctiv, ştia un lucru pe care ghidul său nu-l
cunoştea şi care era motivul pentru care nu voise ca orientalul să-l
însoţească. Un câmp cu iarbă înaltă era cel mai potrivit loc pentru
grăniceri; plantele se mişcau atunci când intruşii încercau să
pătrundă neobservaţi. Trebuia deci să fie atent la felul în care se
mişca iarba şi să înaintezi odată cu bătăile răzleţe de vânt.
Zări pădurea şi primii copaci înălţându-se acolo unde iarba
înceta să mai crească. Se ridică pe vine, apoi, brusc, se lăsă la loc
şi rămase nemişcat. La dreapta, în faţa sa, un bărbat stătea la
marginea câmpului cu o puşcă în mâini urmărind pajiştea în

238
lumina intermitentă a lunii şi căutând cu privirea locuri unde
iarba se unduia împotriva vântului. O rafală coborî învârtejit panta
munţilor. Bourne înainta cu ea ajungând până la trei metri de
patrulă. Centimetru cu centimetru, se târî până la marginea
câmpului. Se afla acum paralel cu bărbatul a cărui privire era
aţintită înainte şi nu în lături. Jason se ridică puţin, astfel încât să
poată vedea în tufişul dens. Soldatul privi înspre stânga. Acum!
Bourne ţâşni din iarbă şi, repezindu-se înainte, se năpusti
asupra lui. Speriat, paznicul întoarse instinctiv patul puştii pentru
a evita atacul neaşteptat. Jason apucă ţeava, întorcându-i-o
deasupra capului şi o izbi în jos în craniul expus. Apoi în acelaşi
timp îi înfipse genunchiul în coşul pieptului. Paznicul se prăbuşi.
Bourne îl trase rapid către iarba înaltă, ascunzându-l vederii. În
câteva clipe, îi scoase haina şi îi smulse cămaşa, rupând
materialul în fâşii. Câteva minute mai târziu, bărbatul era legat
într-un asemenea mod încât cu fiecare mişcare pe care ar fi făcut-o
şi-ar fi strâns mai puternic legăturile improvizate. Gura îi era
astupată cu un căluş, fixat cu una din mânecile sfâşiate.
În mod normal, ca întotdeauna până acum – iar Bourne ştia
instinctiv că aşa procedase mereu în împrejurări similare – ar fi
luat-o la fugă peste câmp, spre focul de tabără. Studie figura
orientalului căzut în stare de inconştienţă; ceva îl neliniştea – un
element nu corespundea. Se aşteptase ca acesta să fie îmbrăcat în
uniforma armatei chineze, deoarece avea foarte clară în minte
imaginea vehiculului guvernamental din Shenzen şi ştia cine se
afla înăuntru. Dar nu era numai absenţa unei uniforme ci
îmbrăcămintea însăşi pe care o purta acest om. Era sărăcăcioasă
şi îmbâcsită de un miros de untură râncedă. Se aplecă şi îl
întoarse cu faţa în sus, apoi îi deschise gura: avea dinţi puţini,
înnegriţi de carii. Ce fel de paznic era acesta, ce fel de soldat? Era,
fără îndoială, un criminal brutal, cu experienţă, scos din
fundăturile Orientului, unde viaţa unui om era lipsită de
importanţă şi fără nici o valoare. Şi totuşi, persoanele care urmau
să participe la întâlnire negociau cu zece mii de dolari. Preţul pe
care-l plăteau pentru o viaţă umană era foarte ridicat. Ceva nu era
în regulă.
Bourne apucă puşca şi se târî mai departe. Nevăzând nimic,
neauzind nimic, în afară de zgomotele pădurii din faţă, se ridică în
picioare şi o luă la goană printre copaci. Urcă repede, tăcut,
oprindu-se ca şi mai înainte la fiecare ţipăt al vreunei păsări, la
fiecare fâlfâit de aripi, la fiecare încetare bruscă a simfoniei

239
greierilor. Nu se mai târa, ci, înainta aplecat, ţinând ţeava puştii ca
pe o bâtă pe care ar fi folosit-o ca atare dacă era nevoie. Nu-şi
putea permite focuri de armă, decât într-un caz extrem; altfel n-ar
fi făcut decât să-şi alerteze duşmanii. Capcana se închidea, acum
era pur şi simplu o chestiune de răbdare; răbdare şi finalul va veni
atunci când fălcile acesteia se vor închide cu un trosnet. Ajunse în
vârful dealului, alunecând fără zgomot în spatele unui bolovan de
la marginea taberei. Lăsă încet puşca jos şi scoase de la centură
arma pe care i-o dăduse ghidul, apoi aruncă o privire asupra
taberei.
Ceea ce se aşteptase să găsească, jos, în câmp, zări acum. Un
soldat chinez în picioare, îmbrăcat în uniformă, cu un pistol în
tocul de la şold, stătea la şase-şapte metri în stânga focului. Ca şi
cum ar fi dorit să fie văzut dar nu identificat. Ceva nu era în
regulă. Soldatul privi la ceas; aşteptarea începuse.
Ea dură aproape o oră. Soldatul fumase cinci ţigări; Jason
stătuse nemişcat, de abia respirând. Apoi, lucrurile se petrecură
încet, pe tăcute, fără surle şi trâmbiţe – o apariţie lipsită de
dramatism. O a doua siluetă ieşi din umbră, dând la o parte
crengile copacilor. Fără nici un avertisment, răbufniră fulgere din
înaltul cerului întunecat, orbindu-l pe David Webb şi copleşindu-i
mintea lui Jason Bourne.
Căci, de îndată ce bărbatul apăru clar în lumina focului, Bourne
simţi că se sufocă şi începu să strângă cu disperare ţeava armei ca
să nu urle – sau să ucidă. Avea în faţă propria sa stafie, o apariţie
obsedantă venită din trecutul îndepărtat pentru a-l urmări; nu mai
avea importanţă acum cine vâna pe cine. Chipul acestui om era
chipul său şi totuşi nu chiar al său – probabil era aşa cum va fi
fost el înainte ca bisturiul chirurgului său să i-l fi schimbat pentru
a deveni Jason Bourne. La fel ca şi trupul înalt şi suplu, faţa era
mai tânără – mai tânără decât a mitului pe care îl copia şi în acea
tinereţe se găsea forţa: forţa lui Delta din Meduza. Era incredibil.
Până şi mersul de pisică sălbatică, elastic, prudent şi braţele lungi
ţinute relaxat pe lângă corp, atât de evident experte în arta de a
ucide, toate îi aparţinuseră odată. Era Delta, Delta despre care-i se
spusese. Delta care devenise Cain şi, în cele din urmă, Jason
Bourne. Se vedea pe sine şi totuşi pe altul. În orice caz, vedea un
ucigaş. Un asasin.
O pocnitură se făcu auzită în depărtare, peste zgomotele pădurii
montane. Asasinul se opri în loc, apoi se răsuci şi plonjă spre
dreapta în timp ce soldatul se lăsa să cadă la pământ. Tiruri

240
sacadate de arme automate erupseră asurzitor din pădure,
gloanţele spintecau pământul în timp ce ucigaşul se rostogolea
îndepărtându-se de focul de tabără, adăpostindu-se sub copaci.
Soldatul chinez şedea sprijinit pe un genunchi, trăgând sălbatic în
direcţia asasinului.
Apoi incidentul asurzitor căpătă amploare. Nu se trăgea dintr-o
anume poziţie, ci dinspre trei locuri separate. Exploziile erau
imense. O grenadă distruse tabăra, urmată de o a doua care
dezrădăcină copacii şi incendie ramurile uscate, bătute de vânt. În
sfârşit o a treia, la înălţime în aer, izbucni cu o forţă enormă în
zona pădurii de unde se trăsese cu mitraliera. Dintr-o dată
flăcările izbucniră pretutindeni, iar Bourne, protejându-şi ochii,
ocoli bolovanul care-l adăpostise cu arma pregătită în mână.
Asasinului i se pregătise o capcană, iar el intrase în ea. Soldatul
chinez era mort. Arma azvârlită la câţiva metri depărtare,
împreună cu părţi din trup. O siluetă se ivi brusc gonind dinspre
stânga către infernul care fusese focul de tabără. Se răsuci rapid şi
o luă la fugă printre flăcări. Când se întoarse a doua oară îl zări pe
Jason şi trase în direcţia lui. Asasinul revenise, sperând să-i
ademenească şi să-i ucidă pe cei care încercaseră să-i ia viaţa.
Răsucindu-se, Bourne făcu un salt spre dreapta, apoi spre stânga,
după care se lăsă să cadă la pământ, cu ochii fixaţi în direcţia
bărbatului ce fugea. Ţâşni în picioare şi se repezi pe urmele lui. Nu
putea să-l lase să scape! O luă la goană prin focul mistuitor;
silueta din faţa sa se strecura cu multă uşurinţă printre arbori.
Acesta era criminalul! Impostorul care se dădea drept monstrul
care îngrozise Asia şi care folosea legenda pentru scopurile sale
proprii. Cel care-i furase numele şi femeia pe care o iubea. Bourne
alerga cum nu mai alergase niciodată în viaţa lui, ocolind copacii şi
sărind peste tufişuri cu o uşurinţă care punea în umbră toţi anii
trecuţi de la Meduza. Făcea parte acum din nou din ea! El era
Meduza! Cunoştea pădurile: fiecare pădure era o junglă iar fiecare
junglă era aliatul său. Supravieţuise junglelor; fără să se
gândească – numai simţind – ştia potecile sinuoase, gropile şi
râpele abrupte ce i se deschideau în cale. Se apropia din ce în ce
mai mult, cu fiecare pas! Şi deodată, ucigaşul se afla acolo, la
numai câţiva metri în faţa sa!
Cu ceea ce i se păru a fi ultima sa suflare, Jason se năpusti
asupra impostorului – Bourne contra Bourne! Mâinile i se
transformară în ghearele unei pisici sălbatice, care apucară cu ură
umerii omului ce alerga în fata sa; degetele se înfipseră în carne şi

241
îl traseră pe criminal înapoi; cu călcâiele bine proptite în pământ îl
izbi cu genunchiul drept în şira spinării. Furia îi era atât de mare
încât trebui să facă o sforţare pentru a nu ucide. Trebuia să-l lase
în viaţă căci el era garanţia libertăţii sale şi a Mariei!
Asasinul urlă în timp ce adevăratul Jason Bourne îi prindea ca
într-un cleşte gâtul, apoi îi răsucea capul într-o parte, doborându-
l. Căzură amândoi la pământ, Bourne cu antebraţul încleştat pe
gâtul asasinului, cu mâna stângă încordată, lovindu-l repetat în
abdomen, forţând aerul să iasă din trupul din ce în ce mai slab.
Dar chipul? Chipul? Unde era chipul care venea din trecutul
întunecat? Unde era apariţia care dorea să-l trimită înapoi într-un
iad pe care memoria îl cenzurase? Unde era chipul acela? Nu-l
găsea.
— Delta! urlă bărbatul de dedesubtul său.
— Cum ai spus? strigă Bourne.
— Delta! ţipă silueta ce se zvârcolea. Cain e pentru Carlos, Delta
e pentru Cain!
— Blestematule! Cine…
— D’Anjou! Sunt d’Anjou! Meduza! Tam Quan! Nu purtam
nume, numai simboluri! Pentru numele lui Dumnezeu, Parisul!
Luvrul! Mi-ai salvat viaţa la Paris – aşa cum ai salvat atâtea în
Meduza! Sunt d’Anjou! Ţi-am spus ce trebuia să ştii atunci, la
Paris! Tu eşti Jason Bourne! Dementul care vrea să scape fugind
este numai o creaţie! Creaţia mea!
Webb privi la faţa contorsionată de dedesubtul său, la mustaţa
sură perfect îngrijită şi la părul cărunt care încadra un chip trecut
de prima tinereţe. Coşmarul revenise… Se afla iar în junglele
infestate ale Tam Quan-ului fără cale de scăpare, cu moartea
înconjurându-l de peste tot. Apoi, dintr-o dată, fu la Paris,
apropiindu-se de treptele Luvrului în lumina orbitoare a soarelui
de după-amiază. Împuşcături. Maşini scrâşnind din roţi, o
mulţime ţipând cu disperare. Trebuia să-l salveze pe omul de
dedesubtul său! Chipul venit din Meduza şi care ar fi putut înlocui
piesele lipsă ale acestui joc nebunesc!
— D’Anjou? şopti Jason. Eşti d’Anjou?
— Dacă îmi dai voie să respir, bolborosi înăbuşit Francezul, îţi
spun o poveste. Sunt sigur că şi tu ai una să-mi spui.
*
* *
Philippe d’Anjou cuprinse dintr-o privire tabăra, acum o ruină
fumegândă. Se închină, apoi percheziţiona buzunarele „soldatului”

242
mort, scoţând toate lucrurile de valoare pe care le găsi.
— Îi dăm liber celui de jos când plecăm, spuse el. Numai există
altă cale de acces spre locul acesta. De aceea l-am postat acolo.
— Şi ce i-ai spus să urmărească?
— Ca şi tine, am făcut parte din Meduza. Întinderile de iarbă –
mai puţin pentru poeţi şi agricultori – sunt deopotrivă căi de acces
şi capcane. Luptătorii de guerilă ştiu asta. Noi o ştim bine.
— N-aveai cum să prevezi că am să apar eu.
— Nu. Dar am anticipat fiecare mişcare pe care ar fi putut-o
face blestemata mea creaţie. Trebuia să sosească neînsoţit.
Instrucţiunile erau clare, dar cine ar fi putut să aibă încredere în el
şi cu atât mai puţin eu?
— Mă depăşeşti.
— Face parte din istorisire. O vei auzi.
Coborâră printre arbori, mai vârstnicul d’Anjou agăţându-se de
trunchiuri şi de puieţi pentru a-şi uşura mersul. Ajunseră în câmp
şi auziră ţipetele înăbuşite ale paznicului legat, în timp ce înaintau
pe întinderea cu iarbă înaltă. Bourne tăie fâşiile de pânză cu
cuţitul, iar Francezul îl plăti.
— Zou ba! se răsti d’Anjou.
Omul dispăru în întuneric.
— E un gunoi. Sunt toţi nişte gunoaie, dar omoară pentru bani
şi apoi dispar.
— Ai încercat să-l ucizi astă-seară întinzându-i o capcană, nu-i
aşa?
— Da. Am crezut că a fost rănit de explozii. De aceea am alergat
după el.
— Eu am presupus că s-a-ntors să-ţi cadă în spate.
— Da, aşa procedam în Meduza…
— De aceea am crezut că eşti el.
Jason izbucni furios.
— Ce-ai făcut?
— Face parte din istorisire.
— Vreau s-o aud. Acum!
— La câteva sute de metri mai încolo, spre stânga, e o întindere
netedă de pământ, spuse Francezul, arătând cu mâna. Pe vremuri
era o păşune, însă astăzi este folosită ca loc de aterizare pentru
elicoptere, la întâlnire cu un asasin. Hai până acolo, să ne odihnim
puţin. Vom putea discuta în linişte. Chiar dacă focul va atrage
atenţia cuiva din sat.
— Satul se află la opt kilometri depărtare.

243
 — N-are a face. Asta e China.
*
* *
Norii se împrăştiaseră, alungaţi de vântul nopţii iar luna,
coborând pe cer, rămăsese totuşi destul de sus pentru a scălda în
lumina sa vârfurile munţilor îndepărtaţi. Cei doi din Meduza
stăteau aşezaţi pe pământ. Bourne îşi aprinse o ţigară în timp ce
d’Anjou începu să vorbească.
— Îţi aminteşti atunci, la Paris, cafeneaua aglomerată unde am
discutat după toată nebunia de la Luvru?
— Sigur. Carlos era cât pe aci să ne omoare pe amândoi în
după-amiaza aceea.
— Iar tu era cât pe aci să-l prinzi.
— Dar nu l-am prins! Ce-i cu cafeneaua din Paris?
— Îţi spusesem atunci că vroiam să mă întorc în Asia. În
Singapore, Hong Kong sau poate Seychelles. Aşa cred că am spus.
Franţa nu mi-a plăcut niciodată. Sau poate eu nu i-am plăcut ei.
După Dienbienphu – unde am pierdut totul din pricina trupelor
noastre – speranţa că aş fi putut recupera ceva era deşartă şi
lipsită de sens. Flecăreală fără rost din partea unor oameni de
nimic. De aceea am intrat în Meduza. Singura cale de ieşire pentru
mine era să câştige americanii.
— Îmi aduc aminte, spuse Jason. Dar ce legătură are asta cu ce
s-a întâmplat astă seară?
— După cum se vede, am revenit în Asia. De vreme ce Carlos
mă văzuse, fuga a fost pe ocolite, ceea ce mi-a dat timp să
reflectez. A trebuit să fac o apreciere exactă a circumstanţelor şi
posibilităţilor. Cum fugisem pentru a-mi salva viaţa, nu căram cu
mine averi, dar nici lipit pământului nu eram. Mi-am asumat deci
riscul de a mă reîntoarce la magazinul din St. Honore în acea
după-amiază şi, sincer îţi mărturisesc, am luat până la ultimul
sou9, aflat sau nu la vedere. Ştiam combinaţia seifului care, spre
fericirea mea era bine burduşit. Puteam acum să mă mut
convenabil pe cealaltă parte a planetei, să scap de urmărirea lui
Carlos şi să trăiesc o vreme în linişte. Dar ce rămânea să fac în
continuare? Banii se duceau pe zi ce trecea iar darurile mele – atât
de vizibile în lumea civilizată – nu erau din cele care să-mi permită
să-mi sfârşesc viaţa în confortul care-mi fusese furat. Totuşi, nu
degeaba fusesem unul din şerpii din părul Meduzei. Dumnezeu mi-

9
Sou (lb. franceză) – sfanţ.

244
e martor, am descoperit şi mi-am dezvoltat talente pe care nici nu
visasem că le am – apoi am aflat că moralitatea nu e neapărat o
virtute. Fusesem nedreptăţit şi puteam la rându-mi să
nedreptăţesc pe alţii. Străini nevăzuţi, necunoscuţi, încercaseră să
mă ucidă de nenumărate ori, drept pentru care puteam să-mi
asum responsabilitatea morţii, altora la fel de necunoscuţi. Vezi
asemănare, nu-i aşa? Persoanele odată scoase din cauză, ecuaţia
devenea abstractă.
— Aud numai imbecilităţi, replică Bourne.
— Înseamnă că nu mă asculţi, Delta.
— Nu sunt Delta.
— Foarte bine, Bourne.
— Nu sunt nici… spune mai departe… poate totuşi sunt.
— Comment?
— Rien. Dă-i drumul.
— Mi s-a părut evident că, neluând în considerare ce ţi se
întâmplase la Paris – dacă ai câştigat sau ai pierdut, dacă ai fost
ucis sau cruţat – Jason Bourne era un om terminat. Şi ştiam că
Washington-ul n-ar fi recunoscut niciodată şi n-ar fi clarificat
nimic; aveai pur şi simplu să dispari „Beyond salvage”10, cred că
este termenul.
— Ştiam, spuse Jason. Deci, eram terminat.
— Naturellement. Dar nu trebuiau să fie nici un fel de explicaţii,
nu s-ar fi putut. Mon Dieu, asasinul pe care ei înşişi îl creaseră
înnebunise – ucisese! Nu, nu s-ar fi dezvăluit nimic. Cei care au
imaginat scenariul se retrag în cele mai întunecoase unghere
atunci când văd că planurile lor „deviază”, cred că e expresia.
— Ştiam şi asta.
— Bien. Atunci poţi înţelege soluţia pe care am găsit-o pentru
mine, pentru ultimele zile ale unui om bătrân.
— Încep să înţeleg.
— Bien encore. Aici în Asia era un vid. Jason Bourne nu mai
exista, dar legenda lui încă trăia. Şi există indivizi care plătesc
scump pentru serviciile unui asemenea om extraordinar. Ştiam ce
am de făcut. Numai trebuia decât să-l găsesc pe actor…
— Actor?
— Dacă nu-ţi convine, să-i zicem impostor. Să-l găsesc şi să-l
antrenez prin metodele aplicate – în Meduza, prin metodele celor
mai bine pregătiţi membri ai acestei fraternităţi criminale ilegale.

10
Beyond salvage (lb. engleză) – fără scăpare, (n. tr.).

245
Am ajuns în Singapore şi am bântuit toate „peşterile
surghiuniţilor”, adesea temându-mă pentru propria-mi viaţă, până
când am găsit omul. Şi l-am găsit repede, aş putea spune. Era
disperat; fugar de aproape trei ani, pentru a-şi salva viaţa, aproape
tot timpul numai la câţiva paşi depărtare de cei care-l urmăreau.
Englez, fost luptător din Trupele Regale de Comando, care s-a
îmbătat într-o noapte şi a ucis şapte oameni pe străzile Londrei,
într-o criză de furie. Datorită dosarului său remarcabil din timpul
serviciului militar, a fost trimis la un spital de psihiatrie în Kent,
de unde a evadat şi a reuşit – Dumnezeu ştie cum – să se îndrepte
spre Singapore. Poseda toate atributele necesare; trebuia numai
puţin cizelat şi ghidat.
— Semăna cu mine, aşa cum eram în tinereţe.
— Mult mai mult decât atât. Acum seamănă mult mai bine
decât la început. Trăsăturile de bază erau la fel, de asemenea
trupul înalt şi musculos, adevărate valori. N-a fost nevoie decât să-
i îndreptăm nasul, mai proeminent şi să-i rotunjim bărbia, mai
ascuţită decât îmi aduceam aminte să o fi avut tu ca Delta, fireşte.
Erai schimbat la Paris, dar nu atât de mult încât să nu te mai
recunosc.
— Un luptător de comando, spuse Jason încet. Se potriveşte.
Cine este?
— Un om fără nume dar nu fără un trecut macabru, replică
d’Anjou, uitându-se lung la munţii din depărtare.
— Nici unul pe care mi l-a dat vreodată nu era adevărat, nici
unul cât de cât autentic. Îşi ascunde numele ca şi cum ar fi
singurul refugiu din viaţa sa şi dezvăluirea lui i-ar aduce inevitabil
moartea. Bineînţeles că are dreptate; circumstanţele de faţă îl
îndreptăţesc să procedeze aşa. Dacă aş fi avut un nume, l-aş fi
putut înainta autorităţilor britanice din Hong Kong. Computerele
ar începe să funcţioneze. Londra şi-ar trimite specialişti şi ar
începe o vânătoare pe care eu n-aş putea-o declanşa niciodată. Nu
l-ar prinde niciodată viu – el n-ar permite aceasta iar lor puţin le-
ar păsa – şi astfel scopul meu ar fi atins.
— De ce vor britanicii să-l extermine?
— E suficient să-ţi spun că, în timp ce Washington-ul îşi are pe
cap Mai Lais-ul şi Meduza, Londra are o mult mai recentă unitate
militară condusă de un ucigaş psihopat ce a lăsat în urma sa sute
de cadavre – fără nici o deosebire între inocenţi şi vinovaţi. Acest
om deţine prea multe secrete care, dezvăluite, ar putea conduce la
reacţii violente de răzbunare pe tot cuprinsul Orientului Mijlociu şi

246
al Africii. Caracterul practic pe primul loc, ştii asta. Sau ar trebui
să ştii.
— A condus o unitate militară britanică? întrebă Bourne, pe cât
de surprins pe atât de îngrozit.
— Rangul de soldat nu-i de el, Delta. A fost făcut căpitan la
douăzeci şi doi de ani apoi maior la douăzeci şi patru, când acest
grad era aproape imposibil de obţinut datorită politicii duse de
Whitehall. Fără îndoială că ar fi devenit general de brigadă sau
chiar de armată dacă nu l-ar fi părăsit norocul.
— Asta ţi-a spus el?
— Da, în timpul crizelor sale regulate de furie şi beţie când
ieşeau la iveală adevăruri groaznice – dar nu şi-a divulgat niciodată
numele. Se întâmplau de obicei o dată sau de două ori pe lună şi
ţineau câteva zile când se cufunda într-o mlaştină de beţie şi
autodetestare. Cu toate acestea înainte să izbucnească era
întotdeauna destul de coerent ca să-mi spună să-l leg, să-l ţin
închis şi să-l apăr de el însuşi… Retrăia atunci evenimente oribile
din trecutul său, cu o voce aspră, guturală. De cum punea
stăpânire pe el băutura, începea să descrie scene oribile de tortură
şi mutilare, interogatorii luate prizonierilor cărora le înţepa ochii
cu cuţitul şi le tăia încheieturile mâinilor, după care le ordona să
privească, în timp ce viaţa li se scurgea din vene. Pe cât am reuşit
eu să adun fragmentele laolaltă, acest bărbat comandase multe
dintre cele mai sălbatice raiduri împotriva revoltelor fanatice,
înecate în băi de sânge, ale sfârşitului anilor şaptezeci şi
începutului anilor optzeci, între Yemen şi Africa de Est. Într-un
moment de jubilaţie etilică mi-a povestit cum lui însuşi Idi Amin i
se tăia răsuflarea la auzul numelui său – atât de bine cunoscută îi
era reputaţia de brută.
D’Anjou făcu o pauză, dând uşor din cap şi arcuindu-şi
sprâncenele, semn galic de acceptare a inexplicabilului.
— Era subuman – este subuman – dar cu toate acestea rămâne
ceea ce se cheamă un ofiţer şi un gentleman. Este un paradox, o
totală contradicţie a omului civilizat… Râdea adesea la gândul că,
trupele sale îl dispreţuiau numindu-l animal, totuşi nici unul,
niciodată n-a îndrăznit să facă o plângere împotriva sa.
— De ce nu? întrebă Jason, tulburat şi îndurerat de ceea ce
auzea. De ce nu l-au raportat?
— Pentru că întotdeauna îi salva pe cei mai mulţi dintre ei când,
în toiul bătăliei, totul părea să fie fără speranţă.
— Înţeleg, spuse Bourne, lăsând cuvântul să se piardă în vânt.

247
Nu, nu înţeleg, izbucni el nervos, ca înţepat pe neaşteptate.
Structura unui comandament mai presus de toate, trebuie să-şi
cunoască datoria. De ce îl suportau superiorii săi? Nu se poate ca
ei să nu fi ştiut ce face!
— Din câte am înţeles din elucubraţiile sale, el reuşea să ducă
la capăt misiuni pe care alţii n-ar fi fost în stare să le îndeplinească
sau nu şi-ar fi asumat niciodată răspunderea pentru ele. A aflat
secretul pe care noi, în Meduza, l-am învăţat cu mult timp în
urmă. Trebuie să joci după regulile cele mai neîndurătoare impuse
de inamic. Reguli care se schimbă numai în funcţie de tradiţii. Una
peste alta, viaţa pentru alţii nu este nici pe deoparte ceea ce este în
religia iudeo-creştină. Cum ar putea fi? Pentru atâţia, moartea este
o eliberare din intolerabila condiţie umană.
— Dar viaţa le-a fost dată, pentru a şi-o trăi! insistă Jason
aspru. A fi înseamnă a fi şi a gândi, adăugă David Webb. El e un
sălbatic!
— Nu mai sălbatic decât a fost şi Delta odată. Tu însuţi ai
scăpat pe atâţia dintre noi de la…
— Nu spune asta! protestă bărbatul din Meduza, tăindu-i vorba
Francezului. Nu a fost acelaşi lucru.
— A fost însă o variantă, insistă d’Anjou. Până la urmă, nu
motivele sunt cele care contează, nu-i aşa? Numai rezultatele. Sau
nu te interesează să vezi realitatea? Ai trăit-o odată. Trăieşte oare
acum Jason Bourne din minciuni?
— În momentul de faţă trăiesc pur şi simplu – de la o zi la alta,
de la o noapte la alta – până când se va termina totul, într-un fel
sau altul.
— Fii mai explicit, te rog.
— Când voi considera eu că este momentul sau o să trebuiască,
replică Bourne rece. Prin urmare, omul a corespuns dorinţelor
tale, nu-i aşa? Luptătorul tău de comando – maiorul fără nume.
Este bun în ceea ce face.
— La fel de bun ca şi Delta – poate mai bun. Vezi, el n-are
conştiinţă, deloc. Tu, pe de altă parte, pe cât de violent erai, aveai
momente de compasiune. Ceva dinăuntrul tău o cerea. „Cruţă-l”
spuneai, „este şi el soţ, tată, frate. Neutralizează-l dar lasă-l să
trăiască, lasă-l să se poată bucura mai târziu…” Creaţia mea,
impostorul tău, n-ar face aceasta niciodată. El doreşte întotdeauna
soluţia definitivă – moartea.
— Ce s-a întâmplat cu el? De ce i-a ucis pe oamenii ăia, la
Londra? Beţia nu justifică ce a făcut, nu în cazul lui, care a fost

248
ceea ce a fost.
— Justifică, dacă ai un mod de viaţă la care nu poţi renunţa.
— Dar arma o foloseşti numai dacă eşti ameninţat! Astfel
suporţi consecinţele.
— În acea noapte la Londra n-a folosit nici o armă. Numai
mâinile.
— Cum?
— A cutreierat străzile în căutarea unor duşmani imaginari –
asta este ceea ce am înţeles din bălmăjelile lui. „Se vedea în ochii
lor!” urla el. „Întotdeauna poţi citi din priviri! Ei ştiu cine sunt, ce
sunt!” Crede-mă, Delta, a fost deopotrivă înspăimântător şi
plicticos dar niciodată n-am auzit vreun nume, niciodată vreo
referire exactă – alta decât la Idi Amin – pe care, de altfel, orice
soldat beat îl menţionează pentru a epata. A-i implica pe britanici
în Hong Kong înseamnă să mă implic pe mine însumi şi, după
toate câte s-au întâmplat, n-aş putea-o face. Întreaga afacere a
ajuns atât de departe încât m-am întors la metodele învăţate în
Meduza. Ce faci cu mâna ta e sfânt. Tu ne-ai învăţat asta, Delta.
Ne-ai repetat într-una – ne-ai ordonat să ne folosim imaginaţia.
Este ceea ce am făcut eu în seara aceasta. Şi am dat greş, ca un
moşneag neputincios.
— Răspunde-mi la întrebare, insistă Bourne. De ce i-a ucis pe
oamenii aceia la Londra?
— Pentru un motiv pe cât de banal pe atât de lipsit de sens.
Fusese respins şi mândria lui nu a putut suporta o asemenea
lovitură. Sincer, mă îndoiesc că a fost altceva la mijloc. Cât despre
plăcerile pe care şi le îngăduie, sexul pentru el este pur şi simplu o
eliberare animalică; nu intră în discuţie nici un fel de afecţiune,
deoarece nu e capabil de aşa ceva. Mon Dieu, a avut dreptate!
— Întreb din nou! Ce s-a-ntâmplat?
— Se întorsese, rănit, dintr-o misiune sângeroasă în Uganda şi
se aştepta să-şi continue legăturile amoroase cu o femeie de care
se despărţise când plecase din Londra – cineva, cred, de rang
nobil, cum spun englezii, o revelaţie a tinereţii sale, fără îndoială.
Însă ea a refuzat să-l mai vadă şi a angajat gărzi înarmate pentru
a-i proteja reşedinţa din Chelsea după ce a sunat-o el. Doi dintre ei
erau printre cei şapte ucişi în acea noapte. Ea susţinea că
temperamentul lui era necontrolabil, iar băutura îl transforma
într-un asasin, ceea ce, de fapt, era adevărat. Dar pentru mine, el
însemna omul de care aveam nevoie. În Singapore l-am urmărit
ieşind dintr-un bar rău famat şi l-am văzut cum a încolţit doi

249
pungaşi pe o alee – contrabandişti care tocmai câştigaseră o avere
din vânzarea de droguri într-un loc mizerabil aflat pe malul mării.
Am văzut când i-a lipit de un zid, despicându-le beregăţile cu o
singură lovitură de cuţit şi golindu-le buzunarele. Am înţeles
atunci că acesta era omul pe care-l căutam. Îmi găsisem noul
Jason Bourne. M-am apropiat de el prudent, tăcut, cu mâna
întinsă, oferindu-i mai mulţi bani decât furase din buzunarele
victimelor sale. Am discutat. A fost începutul.
— Şi astfel Pygmalion a creat-o pe Galateea şi primul contract
pe care l-ai acceptat a devenit Afrodita, care i-a dat viaţă. Bernard
Show te-ar felicita, iar eu aş putea să te ucid pentru asta.
— La ce bun? Ai venit astă seară aici să-l găseşti. Eu am venit
să-l distrug.
— Şi asta face parte din istorisirea ta, spuse David Webb
luându-şi privirile de la Francez şi uitându-se la munţii din
depărtare, gândindu-se la Maine şi la viaţa sa cu Marie, atât de
violent schimbată. Ticălosule! strigă el brusc. Aş putea să te ucid!
Ai cea mai vagă idee ce ai făcut?
— Asta este istorisirea ta, Delta. Lasă-mă să o termin pe a mea.
— Atunci spune-o… Ecoule11. Aceasta a fost numele tău, nu-i
aşa? Ecoul?
Amintirile îi reveneau în minte.
— Da, aceasta a fost. O dată ai transmis Saigon-ului că nu faci
nimic fără „bătrânul Ecou”. Trebuia să fac parte din echipa ta
deoarece puteam să rezolv neplăcerile ivite cu şefii triburilor din
sate, ceea ce alţii nu reuşeau să facă. Asta avea prea puţin de-a
face cu simbolul meu alfabetic. Desigur, nu era nimic mistic.
Trăisem în colonii timp de zece ani. Ştiam când Quan-si minţeau.
— Termină-ţi istorisirea, ordonă Bourne.
— Trădare, spuse d’Anjou cu braţele larg deschise. Exact aşa
cum fuseseşi tu creat, tot aşa mi-am creat şi eu propriul meu
Jason Bourne. Şi, întocmai cum ai înnebunit tu, la fel a făcut şi
creaţia mea. M-a trădat şi a devenit apoi realitatea care fusese
invenţia mea. A devenit monstrul lui Frankestein, fără chinul lui
interior. S-a îndepărtat de mine şi a început să gândească singur,
să facă totul singur. Odată ce l-a părăsit disperarea – cu ajutorul
meu de nepreţuit şi cu bisturiul unui chirurg – simţul propriei
autorităţi i-a revenit, ca şi aroganţa şi urâţenia. Mă consideră
acum o bagatelă. Chiar aşa m-a denumit, „bagatelă”! Un om de

11
Echo.

250
nimic care l-a folosit! Eu, care l-am făcut ceea ce este!
— Vrei să spui că încheie contracte pe cont propriu?
— Contracte perverse, groteşti şi extraordinar de periculoase.
— Dar prin intermediul tău, i-am dat de urmă prin
aranjamentele tale la cazinoul Kam Pek. Masa numărul cinci.
Numărul de telefon al unui hotel din Macao şi un nume.
— O metodă de a stabili legături pe care o găseşte destul de
convenabilă pentru a o menţine. Şi de ce nu? Nu duce nicăieri şi
apoi, ce pot face eu? Să anunţ autorităţile şi să declar: „Uitaţi ce e,
domnilor, este vorba despre acest individ pentru care sunt într-o
oarecare măsură responsabil şi care insistă să folosească
aranjamentele create de mine în aşa fel încât el să poată fi plătit
pentru a omorî oameni.” Îmi foloseşte chiar şi omul de legătură.
— Acest Zhongguo-ren foarte priceput în arte marţiale? D’Anjou
privi spre Jason.
— Deci… aşa ai procedat, aşa ai găsit locul ăsta. Delta nu şi-a
pierdut abilitatea, n’est ce pas? Omul meu mai trăieşte?
— Trăieşte şi e cu zece mii de dolari mai bogat.
— De altfel, eu însumi l-am folosit. I-am plătit cinci sute pentru
a ridica şi a preda un mesaj.
— Care a determinat venirea impostorului aici, astă seară,
oferindu-ţi astfel prilejul de a-l ucide. Ce te-a făcut să fii atât de
sigur că va veni?
— Un instinct Meduzian şi cunoştinţe sumare despre un
contract extraordinar pe care l-a făcut, un contract pe cât de
profitabil pentru el pe atât de periculos pentru restul lumii, care ar
putea arunca Hong Kong-ul în război şi paraliza întreaga colonie.
— Am mai auzit această teorie undeva, spuse Jason, aducându-
şi aminte de cuvintele lui McAllister din acea seară în Maine. Dar
nu-mi vine s-o cred. Când asasinii se ucid între ei, tot ei sunt cei
care pierd. Se distrug singuri iar informatorii ies din umbră
temându-se că vine rândul lor.
— Dacă victimele sunt din rândurile oamenilor obişnuiţi, fireşte
ai dreptate. Dar nu şi când ele reprezintă figuri politice pregnante
ale unei naţiuni imense şi agresive.
Bourne îl privi fix pe d’Anjou.
— China? întrebă el încet.
Francezul dădu din cap în semn de aprobare.
— Cinci oameni au fost ucişi în Tsiu Sha Tsiu…
— Ştiu asta.
— Patru dintre aceste cadavre erau fără importanţă. Nu însă şi

251
al cincilea. Acesta era vice-premierul Republicii Populare Chineze.
— Doamne Dumnezeule!
Jason se încruntă, în timp ce imaginea unei maşini îi revenea în
minte. O maşină cu geamuri fumurii şi cu un asasin înăuntru. O
maşină oficială aparţinând guvernului Chinei.
— Sursele mele îmi spun că „legăturile intime” dintre Casa
Guvernamentală şi Beijing au fost distruse, dar caracterul practic
şi aspectul exterior au reuşit totuşi să primeze. La urma urmelor,
ce căuta vice-premierul în Kowloon? Era un astfel de lider
important al Comitetului Central şi unul dintre cei corupţi? Dar,
cum îţi spuneam, acesta a fost numai începutul. Nu, Delta. Omul
acesta trebuie distrus înainte să accepte alt contract care ar putea
să ne împingă pe toţi în prăpastie.
— Îmi pare rău, Ecoule. Nu omorât. Luat şi dus unei anumite
persoane.
— Aceasta este deci istorisirea ta? întrebă d’Anjou.
— O parte din ea, da.
— Spune-mi tot.
— Numai ceea ce trebuie să ştii. Soţia mea a fost răpită şi adusă
la Hong Kong. Pentru a o obţine înapoi – şi o voi face chiar dacă va
trebui să vă ucid pe toţi – trebuie să dau cuiva în schimb creaţia ta
ticăloasă. Iar acum sunt cu un pas mai aproape de ea, fiindcă tu
mă vei ajuta şi înţeleg prin asta ajutor de nădejde. Dacă nu…
— Ameninţările nu-şi au locul, Delta, îl întrerupse fostul
membru al Meduzei. Ştiu de ce eşti în stare. Te am văzut în
acţiune. Tu îl vrei pentru motivele tale, iar eu îl vreau pentru ale
mele. Scopul bătăliei este acelaşi.

252
 CAPITOLUL 17
Catherine Staples insistă ca oaspetele său să bea încă un
martini cu vodcă refuzând ea însăşi, pe motiv că avea paharul încă
pe jumătate plin.
— Dar e şi pe jumătate gol, spuse ataşatul american în vârstă
de treizeci şi doi de ani, zâmbind istovit şi nervos, în timp ce îşi
dădea părul negru la o parte de pe frunte. E o prostie din partea
mea, Catherine, adăugă el. Îmi pare rău, dar nu pot uita că ai
văzut fotografiile alea – sigur, pe urmă mi-ai salvat cariera şi chiar
viaţa. Blestemate fotografii!
— Nu le-a mai văzut nimeni cu excepţia inspectorului
Ballantyne.
— Dar tu le-ai văzut.
— Sunt destul de în vârstă ca să-ţi pot fi mamă.
— Asta nu face decât să înrăutăţească situaţia. Mă uit la tine şi
mă simt atât de ruşinat, atât de murdar.
— Fostul meu bărbat, pe unde s-o afla acum, mi-a spus odată
că nu există absolut nimic care ar putea sau ar trebui să fie
considerat murdar în relaţiile sexuale. Bănuiesc că a avut un
motiv întemeiat pentru a face o astfel de afirmaţie, dar se întâmplă
să cred că a avut dreptate. Hai, John, uită fotografiile alea. Eu le-
am şi uitat.
— O să încerc.
Se apropie un chelner; băutura fu comandată printr-un semn.
— De când mi-ai dat telefon după-amiază am stat ca pe ace. Am
crezut că au mai ieşit la iveală şi altele. Am avut atunci douăzeci şi
patru de ore din care nu-mi amintesc nimic.
— Ai fost drogat. Din punctul acesta de vedere, n-ai nici o vină.
Îmi pare rău că nu ţi-am spus dinainte dar ceea ce vom discuta
acum n-are nimic de-a face cu afacerea aceea.
— Dacă mi-ai fi spus, mi-aş fi meritat şi eu salariul pe ultimele
cinci ore.
— A fost o neglijenţă şi o cruzime din partea mea. Îmi cer scuze.
— Îţi sunt acceptate. Eşti o fată grozavă, Catherine.
— Apelez acum la sentimentele tale.
— Nu te baza prea mult pe ele.
— Atunci renunţă la cel de-al cincilea martini.

253
 — Dar e numai al doilea.
— Un pic de linguşire nu strică nimănui.
Râseră discret. Chelnerul se înapoie cu băutura comandată de
John Nelson; acesta îi mulţumi şi se întoarse către Catherine.
— Cred că nu ca să mă linguşeşti îmi oferi masă pe gratis la
Plume. Locul ăsta nu este tocmai de nasul meu.
— Nici de-al meu, dar Ottawa şi-o poate permite. Se va crede
despre tine că eşti o persoană foarte importantă. De fapt chiar eşti.
— Drăguţ din partea ta. Nimeni nu mi-a mai spus-o până acum.
Mă aflu într-un post destul de bunicel aici pentru că am învăţat
chineza. M-am gândit că, printre toţi cei recrutaţi din Ivy League,
un tânăr absolvent al universităţii Iowa din bătrânul Fayette
trebuie să-şi poarte singur de grijă.
— Şi ai făcut-o, Johnny. Consulatele te au în vedere. Cei de aici
te apreciază extrem de mult şi au dreptate.
— Dacă o fac, o fac mulţumită ţie şi lui Ballantyne. Numai
datorită vouă.
Nelson făcu o pauză, sorbind din martini şi privând la Catherine
Staples pe deasupra paharului. Îşi coborî apoi băutura şi începu
din nou.
— De ce, Catherine? De ce sunt o persoană importantă?
— Pentru că am nevoie de ajutorul tău.
— Orice. Fac orice pentru tine.
— Nu te pripi, Johnny. E o comedie al naibi de încurcată, până
şi eu aş putea să mă înec în ea.
— Dacă cineva merită cu adevărat un ajutor din partea mea,
atunci tu eşti acea persoană. În afara câtorva probleme minore,
ţările noastre sunt vecine foarte bune şi, în realitate, se apreciază
mult una pe cealaltă. Aşa că ne aflăm de aceeaşi parte a baricadei.
Despre ce este vorba? Cu ce te pot ajuta?
— Marie St. Jacques… Webb, spuse Catherine, studiind faţa
ataşatului.
Nelson clipi, privind fără ţintă, scormonindu-şi memoria.
— Nimic, spuse el. Numele nu-mi spune nimic.
— În regulă. Atunci să încercăm Raymond Havilland.
— Ah, asta e altă mâncare de peşte.
Ataşatul deschise ochii mari şi-şi înălţă capul.
— Toată lumea l-a aşteptat cu sufletul la gură. Iar el nici n-a
trecut pe la consulat, nici măcar un telefon nu i-a dat şefului, care
abia aşteptă să-şi vadă poza, cu el în ziare. Pentru că Havilland e
un monstru sacru. Se află aici de când lumea şi cred că face parte

254
din aceia care au pus la cale multe.
— Atunci ştii că, în decursul anilor, ambasadorul tău
aristocratic a fost implicat în mai mult decât nişte simple negocieri
diplomatice.
— Nu se spune niciodată cu voce tare, dar numai un naiv nu s-
ar gândi la faţa nevăzută a lucrurilor.
— Eşti sclipitor, Johnny.
— Doar atent. Deci, care este legătura între un nume pe care-l
cunosc şi unul pe care nu-l cunosc?
— Asta aş vrea şi eu să ştiu. Ai vreo idee ce caută Havilland
aici? Ai auzit ceva zvonuri?
— N-am nici cea mai vagă idee ce caută aici dar ştiu că nu vei
da de el la vreun hotel.
— Presupun că are prieteni înstăriţi…
— Sunt sigur de asta, dar nu le va fi oaspete.
— Nu?
— Consulatul a închiriat în mod neoficial o reşedinţă în Victoria
Peak şi un al doilea contingent din marina militară a fost adus cu
avionul din Hawaii pentru serviciul de gardă. Nici unul dintre noi,
funcţionarii mijlocii nu a ştiut nimic despre toate astea până acum
câteva zile când s-a petrecut una dintre acele coincidenţe ciudate.
Doi marinari au cinat în Wanchai iar unul dintre ei a achitat nota
de plată cu un cec temporar emis de o bancă din Hong Kong. Ei
bine, ştii şi tu cum e cu soldaţii, patronul i-a făcut zile fripte
caporalului, nevrând să-i accepte cererea. Tipul i-a explicat că nici
el nici prietenul său nu avuseseră timp să schimbe banii. Cecul
era valabil aşa că, dacă dorea să se convingă, putea să ia legătura
cu consulatul şi să discute cu ataşatul militar.
— Isteţ caporal, izbucni Staples.
— Dar „ne-isteţ” consulat, spuse Nelson. Cei din serviciul militar
erau plecaţi, iar personalul de securitate, în obsesia lor fără
margini în privinţa discreţiei, nici nu înregistraseră contingentul
din Victoria Peak. Patronul a declarat mai târziu că soldatul îi
arătase ceva acte şi că părea un tip de ispravă, aşa şi-a asumat
riscul.
— S-a purtat rezonabil. Probabil n-ar mai fi fost aşa dacă
soldatul s-ar fi comportat altfel. Din nou, isteţ marinar.
— Ba s-a comportat altfel. În dimineaţa următoare, la consulat.
A citit legea din 1715 împotriva revoltelor într-un veritabil limbaj
de cazarmă şi cu un glas atât de ridicat încât l-am auzit şi eu din
biroul meu, care se află la celălalt capăt al coridorului. Voia să ştie

255
cine ne închipuim noi, ăştia civilii, că sunt ei, acolo, în vârful
muntelui şi cum se face că nu au fost înregistraţi, de vreme ce se
află acolo de o săptămână. Trebuie să-ţi spun că era pornit rău de
tot.
— Şi dintr-o dată întregul consulat află că există o reşedinţă
secretă în colonie.
— Tu ai zis-o, Catherine, nu eu. Dar îţi voi spune acum exact ce
am fost instruiţi să declarăm – prin memorandumul alcătuit
pentru întregul personal şi care a aterizat pe birourile noastre la o
oră după ce plecase caporalul şi după ce petrecuse în prealabil
douăzeci de minute cu câţiva clovni din securitate, foarte tulburaţi
de cele petrecute.
— Însă ceea ce ai fost instruit să spui nu este ceea ce crezi.
— Fără comentarii, spuse Nelson. Reşedinţa din Victoria Peak a
fost închiriată pentru confortul şi securitatea personalului
guvernamental aflat în deplasare ca şi pentru reprezentanţii
trusturilor americane care au afaceri pe teritorii.
— Gogoşi. În special partea din urmă. De când plătesc
contribuabilii americani notele de plată pentru General Motors şi
ITT?
— Washington-ul încurajează activ o expansiune a comerţului,
în ton cu politica noastră de deschidere faţă de Republica Populară
Chineză. Sună veridic. Dorim să înlesnim lucrurile, să le facem
mai accesibile, iar locul ăsta e infernal de aglomerat. Încearcă tu
să găseşti o cameră liberă la un hotel mai răsărit, în numai două
zile.
— Vorbeşti de parcă ai fi învăţat o lecţie pe de rost.
— Fără comentarii. Ţi-am spus numai ceea ce am fost instruit
să declar în cazul în care deschizi discuţia – ceea ce mi s-a părut
că ai făcut.
— Bineînţeles. Am câţiva prieteni în Victoria Peak care se plâng
că s-a stricat lumea din cartier, mai ales de când cu atâţia caporali
în jur.
Staples sorbi din pahar.
— Şi Havilland e acolo? întrebă ea, punând paharul înapoi pe
masă.
— Aproape sigur.
— Aproape?
— Ofiţerul nostru cu informaţiile – biroul ei se află lângă al meu
– a dorit să obţină câteva date despre el. A întrebat la biroul
guvernatorului la ce hotel se află şi i s-a spus că nu locuieşte la

256
nici un hotel. Atunci în a cui casă? Acelaşi răspuns. „Va trebui să
aşteptăm până când ia el legătura cu noi, dacă o va face”, a spus
şeful. Ordinul era ferm. Ambasadorul nu trebuia contactat sub nici
un motiv.
— Deci se află în Victoria Peak, concluziona Staples. Şi-a ales o
reşedinţă cu protecţie specială şi apoi a declanşat operaţiunea.
— Cine are legătură cu această doamnă Webb, Marie St. Ceva-
Webb?
— St. Jacques. Da.
— Poţi să-mi spui mai multe despre ea?
— Nu acum – pentru binele tău cât şi al meu. Dacă am dreptate
şi cineva ar crede că ai anumite informaţii, ai putea fi transferat în
Reykjavik fără palton.
— Ai spus că nu ştii care e legătura între ei dar că ai dori să afli.
— În sensul că nu pot înţelege motivele, dacă legătura există.
Cunosc numai o parte din istorisire şi aceasta cu destule lacune.
Aş putea să greşesc.
Catherine sorbi o nouă înghiţitură de whisky.
— Uite, Johnny, continuă ea. Numai tu poţi să iei această
hotărâre, iar dacă mă vei refuza, te voi înţelege. Trebuie să ştiu
dacă venirea lui Havilland în Hong Kong are ceva de-a face cu un
bărbat numit David Webb şi cu soţia sa. Marie St. Jacques. Ea a
fost economistă la Ottawa înainte să se căsătorească.
— Este canadiană?
— Da. Lasă-mă să-ţi spun de ce trebuie să aflu acest lucru fără
a-ţi da prea multe amănunte, care ar putea să-ţi aducă neplăceri.
Dacă există o legătură, trebuie să merg pe un anumit drum; dacă
nu, trebuie să mă întorc cu o sută optzeci de grade şi să apuc şi
altă cale. În cazul din urmă, pot să fac chestiunea publică, să
folosesc presa, radioul, televiziunea, orice ar putea răspândi vestea
şi da de urma soţului ei.
— Ceea ce înseamnă că el se află „în afara legii”, o întrerupse
ataşatul. Iar tu ştii unde se găseşte ea, dar nu şi alţii.
— Cum am mai spus înainte, eşti iute.
— Dar în primul caz, dacă într-adevăr există o legătură cu
Havilland, despre care tu crezi că există…
— Fără comentarii. Dacă-ţi răspund, îţi spun mai mult decât ar
trebui să ştii.
— Înţeleg. Problema este delicată. Lasă-mă să reflectez. Nelson
îşi ridică martini-ul dar în loc să bea, îl aşeză la loc pe masă.
— Ce ai spune dacă aş primi un telefon anonim?

257
 — Ca de pildă?
— O cetăţeană canadiană disperată căutând disperată
informaţii privitoare la bărbatul său, american de origine, dispărut.
— De ce te-ar suna tocmai pe tine? Are experienţă în cercurile
guvernamentale. De ce, nu pe consulul general însuşi?
— Nu era acolo în acel moment. Eu în schimb eram.
— Nu vreau să-ţi spulber visurile de mărire, Johnny, dar nu eşti
tu următorul în grad.
— Ai dreptate. Şi oricine ar verifica centrala telefonică ar putea
afla că de fapt n-am primit niciodată un astfel de telefon.
Staples se încruntă, apoi se aplecă spre el.
— Există totuşi o posibilitate, dacă eşti dispus să minţi un pic
mai departe. Este bazată pe realitate. S-a întâmplat şi nimeni nu
ar putea susţine contrariul.
— Care anume?
— O femeie te-a oprit în Garden Road la plecarea de la consulat.
Nu ţi-a spus prea multe, însă îndeajuns ca să te alarmeze şi nu a
vrut să intre în clădire, deoarece era prea înspăimântată. Ea este
femeia disperată care-şi caută bărbatul american dispărut. Ai
putea chiar s-o descrii.
— Spune-mi cum arată, spuse Nelson.
*
* *
Stând în picioare în faţa biroului lui McAllister, Lin Wenzu citea
din însemnările sale în timp ce Subsecretarul de Stat îl asculta cu
atenţie.
— Cu toate că descrierea era diferită, schimbările sunt
nesemnificative şi se pot opera cu uşurinţă. Părul dat pe spate şi
acoperit de o pălărie, fără machiaj, încălţăminte fără toc pentru a-i
reduce înălţimea – dar nu într-atât de mult – ea este.
— Şi a spus că nu recunoaşte numele nimănui din broşură,
care ar putea fi al aşa numitului văr?
— Un văr de-al doilea din partea mamei. Destul de îndepărtat
pentru a fi credibil. După spusele recepţionerei era stângace, chiar
tulburată. De asemenea, avea o geantă care era evident o imitaţie
Gucci. Femeia era plăcută la înfăţişare dar distrată.
— A recunoscut numele cuiva, spuse McAllister.
— Dacă a făcut-o, de ce n-a cerut să vadă persoana respectivă?
Nu-şi poate permite să piardă timp în situaţia în care se află.
— Probabil a presupus că vom da alarma, că nu-şi poate asuma
riscul de a fi recunoscută – nu acolo.

258
 — Nu cred că i-ar fi păsat pentru asta, Edward. Cu tot ceea ce
ştie şi prin ce a trecut, poate fi extrem de convingătoare.
— Cu ceea ce crede că ştie, Lin. Nu poate fi sigură de nimic. Va
fi foarte prudentă, îi va fi teamă să nu facă vreo mişcare greşită.
Ştie că soţul ei se află aici şi crede-mă pe cuvânt – i-am văzut
împreună – îl apără cu patimă. Ce mai, a reuşit să sustragă peste
cinci milioane de dolari pentru simplul motiv că a considerat –
justificat de altfel – că fusese înşelat de proprii săi oameni. E de
părere că banii i se cuvin – li se cuvin. Cei din Washington, la
naiba cu ei!
— Dar cum a reuşit sa facă toate acestea?
— Havilland te-a pus la curent cu evenimentele. Da, a făcut-o şi
a scăpat nevătămată. Cine va îndrăzni să deschidă gura vreodată?
I-a adus pe cei din Washington exact acolo unde a dorit ea.
Încolţiţi şi speriaţi de moarte.
— Cu cât aflu mai multe despre ea, cu atât o admir mai mult.
— Admir-o cât vrei, numai găseşte-o.
— Apropo, ambasadorul unde se află?
— Ia dejunul cu reprezentantul guvernamental canadian.
— Îi va spune totul?
— Nu, va cere o cooperare secretă şi un telefon direct cu Londra.
Londra îi va da instrucţiuni reprezentantului guvernamental să
accepte orice i-ar cere Havilland să facă. Totul a fost pregătit.
— Face presiuni serioase, nu?
— Nu mai e un al doilea ca el. Trebuie să sosească dintr-o clipă
în alta – de fapt, a întârziat.
Telefonul sună şi McAllister răspunse.
— Da?… Nu, nu se află aici. Cine?… Da, desigur, voi discuta cu
el.
Subsecretarul acoperi vorbitorul şi se adresă maiorului.
— Consulul general american.
— S-a întâmplat ceva? spuse Lin, ridicându-se nervos de pe
scaun.
— Da, domnule Lewis, McAllister la telefon. Vă suntem foarte
recunoscători. Consulatul a fost foarte cooperant.
Uşa se deschise brusc şi îşi făcu apariţia Havilland.
— Consulul general american la telefon, domnule ambasador,
spuse Lin. Cred că pe dumneavoastră vă caută.
— N-am timp pentru recepţiile lui caraghioase!
— Numai o clipă, domnule Lewis. Ambasadorul tocmai a sosit.
Sunt sigur că doriţi să vorbiţi cu dânsul.

259
 McAllister îi întinse telefonul lui Havilland, care se îndreptă
rapid spre birou.
— Da, Jonathan, ce este?
Cu statura sa înaltă, trupul subţire şi rigid, ochii fixaţi pe un loc
nevăzut din grădină, dincolo de fereastra largă, ambasadorul
stătea în picioare tăcut, ascultând. În fine, spuse:
— Mulţumesc, Jonathan, ai procedat aşa cum trebuia. Nu
spune absolut nimic nimănui, de aici încolo preiau eu totul.
Havilland închise. Apoi îi privi pe rând pe McAllister şi pe Lin.
— Ştirea pe care am primit-o, a sosit dintr-o direcţie
neaşteptată. Nu de la consulatul canadian ci de la cel american.
— Dar nu se potriveşte, spuse McAllister. Strada din Paris cu
arborii ei favoriţi, arţarii, frunzele de arţar. Trebuie să fie
consulatul canadian, nu cel american.
— Şi, conform analizei tale, ar trebui să nesocotim ştirea
parvenită?
— Bineînţeles că nu. Ce s-a întâmplat?
— Un ataşat pe nume Nelson a fost acostat în Garden Road de
către o canadiană care încerca să-şi găsească soţul american.
Acest Nelson s-a oferit să o ajute, s-o însoţească la poliţie, dar a
fost categorică. Nu dorea să meargă la poliţie, nici să se întoarcă în
biroul lui.
— A dat vreun motiv? întrebă Lin. A cerut ajutor iar apoi l-a
refuzat.
— Numai că e vorba de ceva personal. Nelson a descris-o ca
fiind iritată şi surescitată. S-a identificat ca Marie Webb şi a spus
că probabil bărbatul ei venise la consulat pentru a o căuta. Iar
dacă Nelson s-ar putea interesa ea îl va căuta mai târziu.
— Asta nu corespunde cu ceea ce a spus la telefon, protestă
McAllister. S-a referit clar la ceea ce li se întâmplase amândurora
la Paris şi aceasta însemna stabilirea legăturii cu un membru
oficial al guvernului ei, al ţării sale: Canada.
— De ce insişti? întrebă Havilland. Nu te critic, pur şi simplu
vreau să ştiu.
— Nu sunt sigur. Ceva nu e în regulă. Printre altele, maiorul Lin
a stabilit clar că ea a fost la consulatul canadian.
— Da?
Ambasadorul îl privi pe agentul din Brigada Specială.
— Recepţionera a confirmat. Descrierea se apropia destul de
mult de realitate, în special pentru cineva care şi-a făcut ucenicia
cu un cameleon. Povestea ei era că promisese familiei că va lua

260
legătura cu un văr îndepărtat, al cărui nume îl uitase.
Recepţionera i-a dat o listă a personalului iar ea s-a uitat prin ea.
— Şi a găsit o persoană pe care o cunoştea, interveni
Subsecretarul de Stat. Legătura s-a făcut.
— Prin urmare, iată răspunsul, spuse Havilland ferm. Şi a dat
seama că soţul ei nu-i înţelesese mesajul codificat, aşa a trecut la
următorul curs de acţiune. Consulatul american.
— Dându-şi numele adevărat când ştie foarte bine că e căutată
pretutindeni în Hong Kong?
— Dând un nume fals nu i-ar fi servit la nimic, replică
ambasadorul.
— Dar amândoi vorbesc franceza. Ar fi putut folosi un cuvânt
franţuzesc – toile de exemplu. Înseamnă acelaşi lucru ca şi Webb12.
— Ştiu ce înseamnă, dar cred că te îndepărtezi prea tare.
— Soţul ei ar fi înţeles. Procedând în felul ăsta ar fi ieşit mai
puţin în evidenţă.
— Domnule ambasador, întrerupse Lin Wenzu, luându-şi încet
privirea de la McAllister. Ascultându-vă vorbind cu consulul
general american şi anume, citez, „nu spune absolut nimic
nimănui” şi înţelegând nevoia de discreţie maximă, presupun că
domnului Lewis nu i-a fost adusă la cunoştinţă situaţia actuală.
— Corect, domnule maior.
— Atunci cum i-a venit ideea să vă sune tocmai pe
dumneavoastră? Oamenii se rătăcesc frecvent aici, în Hong Kong.
Un soţ pierdut sau o soţie rătăcită nu sunt un lucru ieşit din
comun.
Pentru o clipă pe faţa lui Havilland se aşternu o umbră de
îndoială.
— Jonathan Lewis şi cu mine ne cunoaştem de multă vreme,
spuse el, fără obişnuitul său tot autoritar. Poate că mai petrecăreţ,
dar nu e un prost – nu ar ocupa postul pe care-l deţine dacă ar fi.
Iar împrejurările în care femeia l-a acostat pe ataşat, ei bine Lewis
mă cunoaşte îndeajuns şi a tras oarece concluzii.
Diplomatul se întoarse către McAllister; când continuă, glasul
îşi recăpătase din autoritate.
— Sună-l pe Lewis, Edward. Spune-i să-i ordone lui Nelson să
aştepte un telefon din partea ta. Aş prefera o abordare cât mai
puţin directă, dar nu e timp pentru asta. Vreau să afli cât mai
12
Web (lb. engleză) – pânză. A fost folosit deoarece pronunţarea
cuvintelor „web” şi „webb” este aceeaşi şi numai în context poate fi
diferenţiată (n. tr.).

261
multe, să-l întrebi tot ce îţi trece prin minte. Eu voi asculta la
celălalt telefon din biroul tău.
— Deci sunteţi de acord, spuse Subsecretarul. Ceva nu se
potriveşte.
— Da, răspunse Havilland privind la Lin. Maiorul a înţeles unele
lucruri care mie mi-au scăpat. Aş parafraza totul într-un alt mod,
însă esenţial este ceea ce a observat domnul maior, întrebarea nu
este de ce mi-a telefonat mie Lewis, ci de ce un ataşat s-a dus la el.
Căci la urma urmelor, ce s-a întâmplat? O femeie foarte agitată se
plânge că bărbatul ei a dispărut, dar nu se duce la poliţie şi nici
nu intră în consulat. În mod normal, o asemenea persoană nici n-
ar fi băgată în seamă. Bineînţeles că, aparent, nu este o problemă
ce merită a fi adusă în atenţia unui comandant copleşit de obligaţii
importante. Sună-l pe Lewis.
— Desigur. Dar, în primul rând, cum a mers întâlnirea cu
reprezentantul guvernului canadian? Va accepta să coopereze?
— Răspunsul la prima întâlnire este: prost, întâlnirea n-a ieşit
prea bine. La cea de a doua – nu are de ales.
— Nu înţeleg.
Havilland pufni cu vădită iritare.
— Prin Ottawa ne va înmâna o listă a persoanelor care au avut
de-a face în vreun fel cu Marie St. Jacques – chiar dacă o va face în
silă. A primit ordin să coopereze, dar a fost al dracului de ţâfnos.
Pentru început, el însuşi a avut un seminar de două zile cu ea
acum patru ani şi mi-a spus că probabil un sfert din consulat
făcuse la fel. Nu se ştie dacă ea îşi aduce aminte de ei, însă ei cu
siguranţă îşi aduc aminte de ea. Este o femeie „specială”, acesta a
fost felul în care a descris-o canadianul. A fost odată înşelată de
nişte dobitoci americani – chiar aşa, n-a avut nici o ezitare când a
folosit cuvântul – într-o nu ştiu ce fel de operaţiune secretă
concepută de nişte minţi bolnave – da, chiar aşa s-a exprimat – de
nişte imbecili – se repeta, după cum vedeţi care n-a fost niciodată
pe deplin explicată.
Ambasadorul se opri, cu un zâmbet fugar pe buze, apoi tuşi.
— A fost foarte reconfortant. El n-a încasat nici o lovitură, iar
mie nu mi s-a mai vorbit astfel de când a murit biata nevastă-mea.
Chiar simţeam nevoia.
— Dar i-aţi spus că este spre binele ei, nu-i aşa? Că trebuie
neapărat să o găsim înainte ca cineva să-i poată face vreun rău.
— Am profunda impresie că amicul canadian a avut îndoieli
serioase în privinţa deplinătăţii facultăţilor mele mintale. Acum

262
sună-l pe Lewis. Dumnezeu ştie când vom primi lista. Frunza de
arţar ne-o va trimite probabil de la Ottawa cu trenul până la
Vancouver şi apoi cu un vapor foarte încet până la Hong Kong,
unde se va pierde în camera de sortare a corespondenţei. Între
timp, avem un ataşat care se comportă foarte ciudat. Sare peste
garduri când nu i-o cere nimeni.
— Îl cunosc pe John Nelson, domnule, spuse Lin. E un tip
inteligent şi vorbeşte o chineză aproape perfectă. Majoritatea celor
din consulat au o părere bună despre el.
— Dar ceva nu sună cum trebuie, domnule maior.
*
* *
Nelson închise telefonul. Broboane de sudoare îi apăruseră pe
frunte; se şterse cu dosul palmei, satisfăcut că se descurcase pe
cât putuse de bine. Era mulţumit în special de faptul că reuşise să
întoarcă cu o oarecare diplomaţie aluziile lui McAllister împotriva
interlocutorului său.
— De ce v-aţi simţit obligat sa vă adresaţi consulului general?
— Telefonul dumneavoastră poate să răspundă acestei întrebări,
domnule McAllister. Am simţit că se întâmplase ceva ieşit din comun
şi am crezut de cuviinţă să-i aduc la cunoştinţă acest fapt domnului
consul.
— Dar femeia a refuzat să meargă la poliţie; a refuzat până şi să
intre în interiorul consulatului.
— Cum am spus şi înainte, era ceva ieşit din comun. Femeia era
foarte agitată şi neliniştită, dar nu sărită.
— Cum să fie?
— Era perfect lucidă, aş putea spune chiar controlată, în ciuda
tulburării sale.
— Înţeleg.
— Mă întreb, dacă înţelegeţi cu adevărat. Nici cea mai vagă idee
ce v-a spus consulul general însă eu i-am sugerat că după povestea
cu casa din Victoria Peak, a soldaţilor din gardă şi apoi a sosirii
ambasadorului Havilland la Hong Kong, ar trebui să ia legătura cu
cineva de acolo.
— I-aţi sugerat asta dumneavoastră?
— Da.
— De ce?
— Nu cred că mi-ar folosi într-un fel să fac speculaţii asupra
acestor chestiuni, domnule McAllister. Nu mă privesc câtuşi de
puţin.

263
 — Da, fireşte, aveţi dreptate. Vreau să spun… bineînţeles. Dar
trebuie să o găsim, domnule Nelson. Am primit ordin să vă transmit
că, dacă puteţi să ne ajutaţi în vreun fel, cariera vă va fi asigurată.
— Doresc să vă ajut indiferent de rezultate, domnule. Dacă va
mai lua legătura cu mine voi încerca să stabilesc un loc de întâlnire
undeva şi vă voi anunţa. Am ştiut că am avut dreptate să procedez
cum am procedat şi să vă spun ce v-am spus.
— Aşteptăm telefonul dumneavoastră.
Catherine avusese dreptate, îşi spusese John Nelson. Exista o
legătură undeva. O legătură atât de delicată, încât nu îndrăznea să
folosească telefonul consulatului pentru a o căuta. Dar atunci
când va discuta cu ea, avea câteva întrebări foarte serioase de pus.
Avea încredere în Catherine, însă în ciuda fotografiilor şi a
consecinţelor lor, nu însemna că poate fi cumpărat. Se ridică de la
birou şi se îndreptă spre uşa biroului. Pretextul unei programări la
dentist de care-şi adusese aminte brusc era suficient. Pe drum
către antecameră, gândurile i se întoarseră la Catherine Staples.
Catherine se dovedise a fi unul dintre cei mai puternici oameni cu
care avusese de-a face: cu toate acestea, în seara trecută în ochii
săi nu citise forţa, ci o frică disperată. Fusese o Catherine pe care
n-o mai văzuse niciodată până acum.
*
* *
— A ştiut să întoarcă întrebările cum i-a venit lui mai bine,
spuse Havilland, intrând pe uşă; uriaşul Lin Wenzu îl urma. Nu
sunteţi de aceeaşi părere, domnule maior?
— Da şi aceasta înseamnă că le-a anticipat. A avut răspunsurile
pregătite dinainte.
— Asta înseamnă că cineva l-a pregătit!
— N-ar fi trebuit să-i telefonăm, spuse McAllister încet,
aşezându-se la birou masându-şi din nou tâmpla dreaptă cu
degete nervoase. Aproape tot ce a spus a fost făcut cu intenţia de a
provoca un răspuns din partea mea.
— Trebuia să luăm legătura cu el, insistă Havilland, chiar şi
numai pentru a avea această confirmare.
— A avut tot timpul iniţiativa. Eu am fost vioara a două.
— Nu ai fi putut să procedezi altfel, Edward, spuse Lin. A
reacţiona în alt mod decât ai făcut-o ar însemna să-i pui la
îndoială cuvintele. În esenţă, ar fi trebuit să treci la ameninţări.
— Şi în momentul de faţă, nu dorim să se simtă ameninţat,
aprobă Havilland. Strânge informaţii pentru cineva, iar noi trebuie

264
neapărat să aflăm pentru cine.
— Aceasta înseamnă că soţia lui Webb a reuşit să ia legătura cu
cineva pe care îl cunoştea şi i-a povestit totul.
McAllister se aplecă înainte, cu coatele sprijinite pe birou şi
mâinile încleştate.
— Ai avut dreptate până la urmă, spuse ambasadorul privind în
jos la Subsecretarul de Stat. O stradă cu arţarii favoriţi, din Paris.
Se repetă totul. Este limpede. Nelson lucrează pentru cineva din
consulatul canadian – şi oricine ar fi acesta, se află în legătură cu
soţia lui Webb.
McAllister ridică privirea.
— Atunci Nelson este sau un mare prost sau mai mult decât
atât. Din propria lui mărturisire, el ştie, sau cel puţin presupune
faptul că are de-a face cu informaţii foarte delicate care duc până
la un consilier prezidenţial. Fără să luăm în consideraţie
concedierea, ar putea fi trimis la răcoare pentru conspiraţie
împotriva guvernului.
— Nu este chiar atât de naiv, te asigur, spuse Lin.
— Atunci ori cineva îl forţează să procedeze în acest fel
împotriva voinţei sale – şantaj, cel mai probabil – ori a fost plătit
pentru a afla dacă există o legătură între Marie St. Jacques şi casa
asta din Victoria Peak. Nu poate fi altceva.
Încruntat, Havilland se aşeză pe scaunul din fata biroului.
— Daţi-mi douăzeci şi patru de ore, continuă maiorul din MI6.
Poate aflu despre ce e vorba. Dacă reuşesc, punem mâna pe
persoana din consulat.
— Nu, spuse diplomatul, experimentat în operaţiuni secrete, îţi
dau până la ora opt diseară. Nici atât nu ne putem permite, însă
dacă putem evita o confruntare şi orice posibile precipitări, merită
să încercăm. Discreţia e totul. Încearcă, Lin. Pentru numele lui
Dumnezeu, trebuie să încerci.
— Şi după ora opt, domnule ambasador? După aceea ce se va
întâmpla?
— După aceea, domnule maior, îl arestăm pe deşteptul şi
alunecosul nostru ataşat şi-l scuturăm bine. Aş prefera să ne
folosim de el fără ca el să-şi dea seama, dar femeia rămâne pe
primul plan. Ora opt, domnule maior Lin.
— Voi face tot ce-mi stă în putinţă.
— Iar dacă am greşit, continuă Havilland, ca şi cum nu-l auzise
pe Lin Wenzu, dacă acest Nelson se dovedeşte a fi nevinovat şi a
fost folosit ca paravan fără să ştie nimic, puteţi încălca toate

265
regulile. Nu-mi pasă cum o faceţi sau cât de mult vă vor costa
şperţurile şi ticăloşii pe care va trebui să-i folosiţi pentru a vă face
treaba. Vreau camere video, urmăriri telefonice, tot ceea ce aveţi la
dispoziţie ca să supravegheze fiecare persoană din acest consulat.
Cineva ştie unde se află această femeie şi o ascunde.
*
* *
— Catherine, John la telefon, spuse Nelson de la un telefon
public de pe Albert Road.
— Ce bine îmi pare că mi-ai telefonat, răspunse Staples grăbită.
Am avut o după-amiază grea. Hai să ne întâlnim undeva şi să
luăm masa împreună într-una din aceste zile. Voi fi încântată să te
văd după atâta timp. O să-mi povesteşti despre Canberra. Dar te
rog, spune-mi un singur lucru. Am avut dreptate în ce ţi-am
povestit?
— Trebuie să ne vedem, Catherine.
— Nu poţi să-mi dai nici un indiciu?
— Trebuie să vorbim între patru ochi. Eşti liberă?
— Trebuie să fiu la o întâlnire peste trei sferturi de oră.
— Atunci mai târziu, pe la cinci. Ştiu un loc numit Monkey Tree,
în Wanchai, pe strada Gloncester…
— Îl cunosc. Voi fi acolo.
John Nelson închise. Nu-i rămânea altceva de făcut decât să se
înapoieze la birou. Nu putea să lipsească trei ore, mai ales după
conversaţia avută cu Subsecretarul de Stat Edward McAllister;
circumstanţele împiedicau o astfel de absenţă. Auzise de
McAllister; Subsecretarul petrecuse şapte ani la Hong Kong şi
plecase numai cu câteva luni înainte de sosirea lui Nelson. De ce
se întorsese? De ce exista o reşedinţă secretă în Victoria Peak şi ce
căuta ambasadorul Havilland acolo? Şi mai presus de toate, de ce
era Catherine Staples atât de înfricoşată? Îi datora lui Catherine
viaţa şi cariera sa, însă trebuia să primească unele răspunsuri.
Trebuia să ia o decizie.
*
* *
Lin Wenzu îşi epuizase aproape complet sursele. Una singuri îi
dădu de gândit şi anume inspectorul Jan Ballantyne care, conform
obiceiului său, răspunse întrebărilor cu alte întrebări, în loc de
răspunsuri concise. Era descurajat, deoarece nu puteai fi niciodată
sigur, că fostul inspector al Scotland Yard-ului ştia sau nu ceva
despre subiectul în discuţie, în cazul de faţă despre ataşatul

266
american John Nelson.
— L-am întâlnit de câteva ori, spusese Ballantyne. Deştept tip.
Vorbeşte argoul vostru, ştiai asta?
— „Argoul” meu, domnule inspector?
— Ei bine, puţini dintre noi o făceau, chiar şi în timpul
Războiului opiului13. Interesantă perioadă a istoriei, nu-i aşa,
domnule maior?
— Războiul opiului? Vorbeam despre ataşatul John Nelson.
— Oh, există cumva vreo legătură?
— Ce anume, domnule inspector?
— Cu războiul opiului.
— Dacă există, înseamnă că individul are vârsta venerabilă de o
sută cincizeci de ani şi dosarul său arată că are numai treizeci şi
doi.
— Într-adevăr? Aşa de tânăr?
Dar Ballantyne făcuse ceva mai multe pauze de gândire decât ar
fi fost necesar pentru ca Lin să-i dea crezare. Dar, dacă „bătrânul
cal de luptă” ştia câtuşi de puţin, era clar că nu era dispus să
dezvăluie nimic. Toţi ceilalţi – de la poliţia din Hong Kong şi
Kowloon până la „specialiştii” care se ocupau de consulatul
american şi adunau informaţii contra plată – avuseseră despre
Nelson numai vorbe bune.
Dacă Nelson avea o parte vulnerabilă, atunci ea era goana lui
permanentă după femei. Dar atâta timp cât rămânea heterosexual
şi necăsătorit era mai degrabă o calitate decât un defect. Un
„specialist” îi povestise lui Lin că auzise despre Nelson că fusese
sfătuit să-şi facă un consult medical periodic. Nu era nici o crimă
în aceasta. Ataşatul trebuia să aibă cu ce dovedi că este mascul –
dacă era întrebat.
Telefonul sună; Lin ridică receptorul.
— Da?
— Subiectul s-a dus în Peak Tram şi a luat un taxi înspre
Wanchai. Acum e într-o cafenea numită Monkey Tree. Sunt în
acelaşi loc. Îl văd.
— Este un loc ferit şi foarte aglomerat, spuse maiorul. Mai e cu
cineva?
— Nu, dar a cerut o masă pentru două persoane.
— Sosesc cât pot de repede. Dacă trebuie să părăseşti locul, iei
legătura cu mine prin radio. Conduci vehiculul şapte, da?

13
Războiul opiului – război între Anglia şi China (1839-1842).

267
 — Vehiculul şapte, domnule… Staţi! O femeie se îndreaptă spre
masă. Individul se scoală.
— O recunoşti?
— E prea întuneric. Nu o pot identifica.
— Mituieşte chelnerul şi spune-i să întârzie comanda. Nu
pentru mult timp, numai câteva minute. Vin cu ambulanţa şi o să
pun în funcţiune sirena până la un bloc depărtare.
*
* *
— Catherine, îţi sunt foarte îndatorat şi doresc să te ajut cât
pot, însă ar trebui să ştiu unele lucruri în plus.
— Exista o legătură, după cum am bănuit, nu-i aşa? Între
Havilland şi Marie St. Jacques.
— Nu-ţi confirm – nu pot să-ţi confirm acest fapt, deoarece n-am
discutat cu Havilland. Am vorbit în schimb cu altcineva, un bărbat
despre care am auzit că a stat mulţi ani în Hong Kong, un tip cu o
minte a-ntâia şi părea la fel de disperat cum erai tu ieri seară.
— Ţi-am părut eu disperată ieri seară? întrebă Staples,
netezindu-şi părul încărunţit. Nu mi-am dat seama.
— Ei, haide. Nu din ceea ce ai spus poate, însă din glas. Din
stridenţa lui abia stăpânită. Erai la fel de îngrozită ca mine atunci
când mi-ai dat fotografiile. Crede-mă, ştiu ce vorbesc.
— Johnny, înţelege. S-ar putea să avem de-a face cu ceva în
care nici unul dintre noi nu ar trebui să se bage, ceva în care nici
eu nu sunt în măsură să iau decizia potrivită.
— Eu trebuie să iau o hotărâre, Catherine – Nelson se uită după
chelner – unde sunt băuturile alea nenorocite?
— Nu disper după ele, să ştii.
— Eu da. Să revenim deci. Îţi datorez totul, îmi placi şi ştiu că
n-ai folosi fotografiile împotriva mea şi asta nu face decât să-mi
îngreuneze situaţia…
— Ţi le-am dat pe toate, iar negativele le-am ars împreună.
— Aşa că datoria mea faţă de tine e reală, nu înţelegi asta?
Dumnezeule, cât avea puştoaica – doisprezece ani?
— Nu ştiai ce faci. Erai drogat.
— Un motiv pentru a intra în dizgraţie. Speranţa mea pentru
postul de secretar de stat s-a dus pentru totdeauna. Acum poate
un post de secretar – pedofil. Halal carieră!
— Toată povestea s-a sfârşit şi încep să devii melodramatic.
Vreau numai să-mi spui dacă există vreo legătură între Havilland
şi Marie St. Jacques – cred că poţi face asta pentru mine. De ce îţi

268
este atât de greu? Vreau să ştiu ce am de făcut.
— Pentru că dacă o fac, trebuie să-i spun lui Havilland că am
vorbit cu tine.
— Atunci dă-mi o oră.
— Pentru ce?
— Pentru că încă mai am câteva fotografii în biroul meu de la
consulat, minţi Catherine Staples.
Nelson se prăbuşi în scaun, şocat.
— Oh, Dumnezeule! Nu pot să cred!
— Încearcă să înţelegi Johnny. Toţi facem un joc dur uneori în
interesul şefilor noştri – al ţărilor noastre, dacă vrei. Marie St.
Jacques mi-a fost prietenă – îmi este prietenă – şi viaţa ei nu
înseamnă nimic în ochii „persoanelor importante” care în
momentul de faţă conduc o operaţiune secretă în care interpreţii
principali sunt ea şi bărbatul ei. I-au folosit şi apoi au încercat să-i
ucidă pe amândoi! Hai să-ţi spun ceva, Johnny. Detest CIA-ul
vostru şi Departamentul de Stat atât de pompos denumit
Operaţiuni Consulare. Nu atât pentru că sunt nişte ticăloşi, ci
pentru că sunt ticăloşi şi proşti. Iar fiindcă am simţit că o nouă
operaţiune este pusă pe roate şi din nou sunt folosiţi aceşti doi
oameni care au avut atâta de suferit, intenţionez să aflu care este
motivul şi să iau măsuri. Nu mai accept cecuri nesemnate în
schimbul vieţii unor oameni. Am o oarecare experienţă pe care ei
nu o au şi sunt destul de pornită. Voi cere explicaţii.
— Of, Doamne…
Chelnerul sosi cu băuturile. Catherine îşi ridică privirea pentru
a-i mulţumi şi văzu un bărbat aflat lângă cabina telefonică, în
coridorul aglomerat, cu atenţia concentrată asupra lor. Îşi lăsă
ochii în jos.
— Prin urmare, care e răspunsul, Johnny? continuă ea.
Afirmativ sau negativ?
— Afirmativ, şopti Nelson întinzând mâna după un pahar.
— Reşedinţa din Victoria Peak?
— Da.
— Cine e persoana cu care ai vorbit, cel care a deţinut funcţii
importante în Hong Kong?
— McAllister. Subsecretarul de Stat McAllister.
— Dumnezeule mare!
Afară în coridor se produse îmbulzeală. Catherine îşi întoarse
discret capul, mărindu-şi câmpul vizual periferic. Un bărbat gras
intră şi se îndreptă cu paşi repezi către telefonul de lângă zid. Nu

269
era decât un singur bărbat ca el în tot Hong Kong-ul. Era Lin
Wenzu, MI6, Brigada Specială! Americanii îl angajaseră pe cel mai
bun, spre dezavantajul Mariei şi al bărbatului ei.
— Nu te teme, Johnny, n-ai făcut nimic rău, spuse Staples,
ridicându-se de pe scaun. Vorbim mai târziu, dar acum trebuie să
mă duc la toaletă.
— Catherine?
— Ce e?
— Ai spus joc dur?
— Foarte dur, dragul meu.
Staples trecu pe lângă Lin, care se întoarse aplecându-se din
umeri pentru a se face neobservat. Intră la toaletă, aşteptă câteva
secunde, apoi ieşi împreună cu alte două femei şi o luă la goană
până în bucătăria localului Monkey Tree. Fără un cuvânt
chelnerilor şi bucătarilor surprinşi, găsi ieşirea de serviciu şi
părăsi încăperea. Ieşi prin alee către Gloucester Road; o luă la
stânga şi îşi iuţi paşii până când găsi o cabină telefonică. Băgă o
monedă în aparat, apoi formă un număr.
— Alo?
— Marie, părăseşte imediat apartamentul! Maşina mea se află
într-un garaj la un bloc depărtare, în dreapta ta de cum ieşi din
clădire. Ming’s se numeşte – firma e vopsită în roşu; pleacă cât poţi
de repede! Îţi ies în cale. Grăbeşte-te!
Catherine Staples făcu semn unui taxi să oprească.
*
* *
— Numele femeii este Staples, Catherine Staples! spuse Lin
Wenzu în receptorul telefonului de pe peretele localului Monkey
Tree, ridicând vocea pentru a se face auzit. Introduceţi discheta
consulatului în computer şi găsiţi-mi-o cât mai repede! Vreau
adresa ei şi verificaţi cu atenţie să fie actuală!
Muşchii fălcilor i se mişcau furios în timp ce aştepta, ascultând.
Cerinţa îi fu îndeplinită, după care transmise un alt ordin:
— Dacă unul dintre vehiculele noastre se află prin preajmă,
transmiteţi-i să se îndrepte încoace. Dacă nu, expediaţi unul
imediat.
Lin făcu o pauză şi ascultă din nou.
— Să fie urmărită americanca, spuse el cu glas coborât, în
receptor. Dacă este localizată, apropiaţi-vă de ea şi reţineţi-o. Noi
suntem pe drum.
*
270
 * *
— Vehiculul numărul cinci, răspunde! repetă operatorul radio,
vorbind într-un microfon şi ţinând apăsat cu degetul un
întrerupător din colţul din dreapta jos al consolei. Încăperea era
albă, fără ferestre. Zumzetul aerului condiţionat se auzea slab dar
constant iar foşnetul sistemului de filtraje aproape nu se auzea. Pe
trei dintre pereţi se aflau aparate de emisie sofisticate şi
echipament electronic computerizat, deasupra unor mese albe,
imaculate şi netede. Încăperea avea un aer de laborator, peste tot
numai suprafeţe dure. Ar fi putut să fie un laborator electronic
bine înzestrat dintr-un centru medical, însă nu era. Era un alt gen
de centru. Centrul de comunicaţii al MI6, Brigadă Specială, Hong
Kong.
— Vehiculul numărul cinci pe recepţie! strigă o voce gâtuită în
difuzor. Am auzit semnalul vostru, dar mă aflam la o stradă
depărtare. Am avut dreptate. E vorba de droguri.
— Treci pe sistemul de bruiaj! ordonă operatorul, dând drumul
întrerupătorului, urmă un ţiuit care se opri la fel de brusc cum
începuse. Te afli cel mai aproape. Îndreaptă-te spre Arbuthnot
Road; intrarea prin Grădina Botanică este cel mai scurt drum.
Ofiţerul îi dădu adresa locuinţei Catherinei Staples şi sfârşi cu o
ultimă comandă.
— Urmăriţi-o şi reţineţi-o pe americancă.
— Aiya, şopti gâfâind agentul din Brigada Specială.
*
* *
Marie încercă să nu intre în panică, impunându-şi un calm
departe de a fi adevărat. Situaţia era ridicolă şi, de asemenea,
extrem de periculoasă. Purta halatul Catherinei, prea mare, după
ce făcuse un duş fierbinte şi avusese proasta inspiraţie să îşi spele
hainele în chiuveta de la bucătărie. Acum, acestea stăteau
atârnate peste nişte scaune de plastic în balcon şi erau încă
umede. Simţise nevoia să se răcorească şi să se lepede de mizeria
ce se adunase pe trupul ei şi pe îmbrăcămintea străină. Sandalele
de o proastă calitate îi făcuseră băşici pe tălpi; spărsese una urâtă
cu un ac şi acum şi mersul îi era anevoios. Iar ea trebuia să alerge!
Ce se întâmplase? Catherine nu era genul de persoană care să
dea ordine categorice. Nu mai mult decât ea însăşi, în special lui
David. Oamenii de felul lui Catherine evitau tonul imperativ,
deoarece nu făcea decât să încâlcească gândurile victimei. Iar
prietena sa Marie St. Jacques era o victimă în momentul de faţă,

271
nu aşa cum fusese bietul David, dar tot o victimă. Mişcă-te! De
câte ori îi spusese Jason asta la Zurich şi la Paris? Atât de des
încât şi acum îşi simţea nervii încordaţi când îşi aducea aminte.
Se îmbrăcă cu hainele care-i se lipeau de trup din pricina
umezelii. Apoi scotoci prin dulapul Catherinei după o pereche de
papuci. Nu erau prea comozi dar erau oricum mai moi decât
sandalele. Putea să alerge; trebuia să alerge.
Părul! Dumnezeule, uitase de păr! Alergă în baie, unde
Catherine avea un borcănel de porţelan umplut cu ace de păr şi
agrafe. În câteva secunde îşi prinse părul pe creştetul capului, apoi
se întoarse rapid în mica sufragerie, unde îşi găsi pălăria pe care
şi-o trânti pe cap la repezeală.
Aşteptarea liftului îi păru interminabilă! Cifrele luminate de
deasupra uşilor arătau că ambele lifturi se plimbă între etajele
unu, trei şi şapte. Nici unul nu se aventura mai sus, până la nouă.
Locatarii din bloc avuseseră în vedere plimbările de seară şi îşi
programaseră monştrii verticali, ţinând-o în loc.
Evită lifturile ori de câte ori ai posibilitatea. Sunt capcane. Jason
Bourne. Zurich.
Marie privi holul. Zări uşa scării de incendiu şi alergă spre ea.
Cu răsuflarea întretăiată se năpusti în micul hol încercând să se
stăpânească pentru a abate privirile curioase îndreptate asupra sa
de către cinci sau şase chiriaşi – unii care intrau, alţii care ieşeau.
Nu-i păsa; de-abia mai putea să vadă în faţa ochilor; trebuia să
iasă odată afară!
Maşina mea se află într-un garaj – Ming’s se numeşte la un bloc
depărtare în dreapta ta, cum ieşi din clădire.
La dreapta? Sau la stânga? Când ajunse afară în stradă începu
să ezite. Dreapta sau stânga? „Dreapta” semnifica atât de multe
lucruri, „stânga” era mai specială. Încercă să-şi adune gândurile.
În ce parte îi spusese Catherine? Dreapta! O va lua la dreapta;
fusese primul lucru care-i venise în minte. Trebuia să aibă
încredere în el.
Primele răsfrângeri ale memoriei sunt cele mai bune, cele mai
exacte, căci impresiile îţi sunt stocate în memorie, la fel ca
informaţiile dintr-o bancă de date. Jason Bourne. Paris.
Începu să alerge, papucul stâng îi alunecă; se opri, aplecându-
se să-l recupereze. Brusc, o maşină ieşi în viteză prin porţile
Grădinii Botanice. Apoi frână cu scrâşnituri ale pneurilor pe asfalt,
învârtindu-se în loc, ca o rachetă cu ghidaj termic şi se puse de-a
curmezişul străzii largi. Un bărbat sări dinăuntru şi se îndreptă

272
spre ea.

273
 CAPITOLUL 18
Nu era nimic de făcut. Era încolţită, prinsă în cursă. Marie
începu să ţipe şi ţipă, fără să se mai poată opri. Pe măsură ce
agentul chinez se apropia starea de isterie ce o cuprinsese crescu,
până în clipa în care el o prinse de braţ politicos dar ferm. Îl
recunoscu imediat. Era unul dintre ei, unul dintre birocraţi!
începu să ţipe din ce în ce mai tare. Oamenii se opreau în mijlocul
străzii şi se uitau la ea. Femeile stăteau cu gura căscată în timp ce
bărbaţii se apropiau ezitând sau priveau împrejur înnebuniţi în
căutarea poliţiei.
— Vă rog, doamnă…! se rugă orientalul, încercând să-şi
păstreze calmul. Nu vi se va face nici un rău. Permiteţi-mi să vă
însoţesc până la maşina mea. Este pentru binele dumneavoastră.
— Ajutor! ţipă din răsputeri Marie, în timp ce privitorii uimiţi se
adunau formând un cerc în jurul lor. Acest om este un hoţ! Mi-a
furat geanta, banii! Încearcă să-mi ia bijuteriile!
— Ascultă aici, băiete! strigă un englez bătrâior şchiopătând
către ei şi ridicându-şi bastonul. Am trimis după poliţie, dar până
când soseşte, pe Dumnezeul meu că te distrug!
— Vă rog, domnule, insistă agentul din Brigada Specială, încet.
Aceasta este o problemă a autorităţilor, iar eu sunt în misiune.
Permiteţi-mi să mă legitimez.
— Uşor puştane! răcni o voce cu accent australian şi un bărbat
se repezi înainte împingându-l uşor la o parte pe britanicul care-şi
coborî bastonul. Recunosc că eşti un tip tare, amice, dar nu te
obosi. Pentru golanii ăştia e nevoie de ceva mai tânăr.
Australianul, bine făcut, se postă în faţa agentului chinez.
— Dă-ţi labele jos de pe doamna, puşlama! Şi repede, să nu mă
supăr!
— Vă rog, domnule, la mijloc este o neînţelegere serioasă.
Doamna se află în pericol şi este aşteptată pentru a-i fi puse unele
întrebări din partea autorităţilor.
— Nu te văd în nici o uniformă!
— Permiteţi-mi să vă arăt legitimaţia..
— Asta a spus şi acum o oră, când m-a atacat în Garden Road!
ţipă Marie isteric. Oamenii au încercat sa mă ajute şi atunci! I-a
minţit pe toţi! Apoi mi-a furat geanta! Mă urmăreşte pas cu pas.

274
 Marie ştia că nimic din ce striga nu avea sens. Putea numai să
spere că va răspândi o stare de derută, aşa cum o învăţase Jason
să facă.
— Nu mai repet încă o dată amice! se răsti australianul, făcând
un pas înainte. Dă-ţi labele împuţite jos de pe doamna!
— Vă rog, domnule. Nu se poate. Colegii mei trebuie să sosească
din moment în moment.
— Aa, tre’ să sosească, nu-i aşa? Voi puşlamalelor astea date
dracului călătoriţi în gaşcă, nu-i aşa? Ei bine, vei fi o privelişte
demnă de milă când vor ajunge aici!
Australianul îl apucă pe oriental de umăr, răsucindu-l spre
stânga dar în timp ce agentul din Brigada Specială se răsucea,
piciorul său drept, cu bombeul pantofului de piele întins în faţă, ca
un vârf de cuţit, zvâcni, izbind în abdomenul australianului. Bunul
Samaritean se încovoie, prăbuşindu-se în genunchi.
— Vă rog din nou să nu vă băgaţi, domnule!
— Nu zău? Lepădătură galbenă ce eşti! Australianul, furios, se
năpusti peste oriental, izbindu-l cu pumnii. Mulţimea îşi răcnea
satisfacţia, umplând strada cu glasul său colectiv şi Marie se trezi
liberă! Apoi alte sunete se alăturară învălmăşelii. Sirene, urmate
de apariţia a trei automobile în viteză, între care şi o ambulanţă.
Toate trei frânară derapat, scrâşnind din cauciucuri, apoi opriră
zdruncinat.
Marie se strecură prin mulţime ajungând în mijlocul
trotuarului; începu să alerge către semnul roşu aflat la o jumătate
de cvartal mai încolo. Papucii îi căzuseră din picioare; băşicile
umflate, sparte, o ardeau, trimiţându-i săgeţi de usturime în toţi
nervii. Dar nu-şi putea permite să se gândească la durere. Trebuia
să alerge, să alerge, să se îndepărteze! Apoi o voce puternică
răzbătu până la ea peste zgomotele străzii şi Marie şi-l închipui pe
uriaş răcnind. Era chinezul pe care ei îl numeau „maiorul”.
— Doamnă Webb! Doamnă Webb, vă implor! Nu vă dorim decât
binele! Vă vom spune tot! Pentru numele lui Dumnezeu, opriţi-vă!
— Îmi vor spune tot! gândi Marie. Îmi vor spune minciuni, din
nou numai minciuni.
Dintr-odată mulţimea o luă la goană înspre ea. Ce făceau?…
Apoi cea mai mare parte trecu tot în fugă pe lângă ea, cei mai
mulţi erau bărbaţi. Apoi înţelese. Se produsese panică în stradă –
probabil un accident, o mutilare sau chiar moartea unui om. Hai
să vedem şi noi! De la distanţă, bineînţeles.
Ocaziile se vor ivi singure. Recunoaşte-le şi profită de ele.

275
 Marie se întoarse brusc, ghemuindu-se, apoi se repezi prin
mulţimea care încă alerga, ţinându-se mai jos şi o luă la fugă
înapoi spre locul unde fusese cât pe aci să fie prinsă. Privea din
când în când spre stânga – veghind, sperând. Şi apoi îl văzu
printre oamenii care fugeau! Uriaşul maior trecu în fugă în direcţie
opusă; cu el se afla un alt bărbat, un bărbat bine îmbrăcat, un alt
birocrat.
Mulţimea înainta precaut, cum sunt întotdeauna amatorii de
senzaţii macabre, ţinându-se la distanţă pentru a nu se implica.
Ceea ce vedeau nu era prea îmbucurător pentru spectatorii chinezi
sau pentru admiratorii artelor marţiale tradiţionale ale Orientului.
Australianul suplu şi bine făcut, folosind un limbaj nespus de
colorat, scotea în pumni trei atacatori din ringul personal de box.
Dintr-odată, spre stupoare tuturor, australianul ridică pe unul
dintre adversarii săi prăbuşiţi şi lăsă să-i scape un răcnet la fel de
năprasnic ca al maiorului.
— Pentru numele lui Dumnezeu! Potoliţi-vă dracului! Nu arătaţi
a puşlamale, până şi eu îmi dau seama! Ne-a dus de nas pe toţi!
Marie traversă în fugă strada largă, către intrarea Grădinii
Botanice. Se ascunse în spatele unui copac de lângă poartă
pironindu-şi privirea drept în lotul de parcare al lui Ming’s Parking
Palace. Maiorul trecuse de garaj, oprindu-se în dreptul aleilor ce
intersectau Arbuthnot Road. Trimise pe câţiva dintre subordonaţii
săi să le inspecteze în timp ce el căuta cu privirea trupele de
ajutor. Nu se aflau acolo; Marie putu să constate ea însăşi asta, de
îndată ce mulţimea se împrăştie. Cei trei chinezi pe care-i căuta
Lin respirau greu stând sprijiniţi de ambulanţa până la care-i
condusese australianul.
Un taxi opri în faţă la Ming’s. Mai întâi nu coborî nimeni, apoi
şoferul apăru. Intră în garajul deschis şi discută cu cineva din
spatele unei cabine de sticlă. Se înclină pentru a mulţumi, apoi se
întoarse la maşină şi vorbi clientului său. Precaut, acesta deschise
portiera şi coborî pe trotuar. Era Catherine! La rândul ei, aceasta
se apropie de intrarea largă a garajului, mult mai rapid decât o
făcuse şoferul. Vorbi cu persoana din cabină, dând din cap
negativ, i se spusese ceva ce nu vroia să audă.
Deodată îşi făcu apariţia Lin. Se înapoia, evident furios pe
oamenii săi care ar fi trebuit să-l urmeze. Era gata să treacă pe
lângă garajul deschis, avea s-o zărească pe Catherine!
— Carlos! ţipă Marie, asumându-şi riscul de a fi localizată.
Delta!

276
 Maiorul se răsuci pe călcâie, cu ochii holbaţi de mirare. Marie o
luă la goană în Grădina Botanică. Aceasta era cheia întregi afaceri!
Cain e pentru Delta şi Carlos va fi ucis de Cain… sau alte coduri
care existaseră, răspândite prin tot Parisul! Îl foloseau din nou pe
David! Nu mai era o probabilitate ci realitatea palpabilă! Ei, mai
bine zis el – guvernul Statelor Unite – îi osândiseră bărbatul să
joace din nou rolul care aproape îl distrusese. Cât de ticăloşi
puteau fi? Sau, invers, ce fel de scopuri, justificau mijloacele pe
care nişte oameni aflaţi în deplinătatea facultăţilor mintale le
foloseau pentru a le atinge?
Acum, mai mult ca niciodată, trebuia să-l găsească pe David,
să-l găsească înainte ca el să-şi asume riscurile pe care cu totul
alte persoane ar fi trebuit să şi le ia! Făcuse atât de multe pentru
ei, iar acum îi cereau şi mai mult, în cel mai crud mod posibil. Dar
pentru a-l găsi trebuia să ajungă la Catherine, care nu se afla la
mai mult de o sută de metri depărtare. Trebuia să-l atragă pe
duşman şi apoi să se întoarcă vizavi fără ca duşmanul s-o vadă.
Jason ce să fac?
Se ascunse în spatele unui tufiş, în timp ce maiorul intra în
fugă pe poarta grădinii. Uriaşul oriental se opri şi privi cu
insistenţă împrejur, căutând. Apoi se întoarse şi-şi strigă un
subaltern, care se ivi imediat dintr-o alee de pe Arbuthnot Road. Al
doilea întâmpina dificultăţi în traversarea străzii; traficul era mai
intens şi mai lent acum, din pricina ambulanţei staţionate şi altor
două vehicule care blocau fluxul lângă intrarea în Grădina
Botanică. Maiorul se înfurie imediat ce văzu şi înţelese motivele
îngreunării traficului.
— Spune-le cretinilor ălora să-şi mişte maşinile de acolo! răcni
el. Şi trimite-i încoace… Nu! Trimite pe unul dintre ei la porţile de
pe Albany Road. Restul întoarceţi-vă aici! Repede!
Cei care ieşiseră la plimbare după-amiază deveniseră mult mai
numeroşi. Bărbaţii îşi slăbeau nodurile de la cravatele pe care le
purtaseră toată ziua în birouri în timp ce femeile îşi puneau
pantofii cu tocuri înalte în plase obişnuite, înlocuindu-i cu sandale
uşoare. Mamele împingând la cărucioarele bebeluşilor erau însoţite
de soţii lor. Îndrăgostiţii mergeau îmbrăţişaţi printre straturile de
flori, iar râsetele copiilor răsunau pretutindeni împrejurul lor.
Maiorul rămase nemişcat lângă poartă. Marie înghiţi în sec, din ce
în ce mai alarmată. Ambulanţa şi cele două automobile fură date
la o parte; traficul începea să revină la normal.
O izbitură! Chiar lângă ambulanţă, un şofer nerăbdător lovise

277
maşina din faţa sa. Maiorul nu putea să nu intervină; locul în care
se produsese accidentul, atât de aproape de vehiculul său oficial, îl
forţă să o ia din loc, evident pentru a vedea dacă oamenii săi erau
implicaţi. Ocaziile se vor ivi singure… profită de ele. Acum!
Marie ocoli în fugă tufişurile, apoi o luă de-a curmezişul pajiştii
pentru a se alătura unor perechi de tineri ce se plimbau pe poteca
cu pietriş care ducea în afara grădinii. Privi scurt la dreapta,
fiindu-i frică de ce ar putea vedea, dar înţelegând că trebuie să ştie
ce se întâmplă. Temerile ei cele mai rele se adeveriră; uriaşul maior
sesizase – sau văzuse silueta unei femei alergând prin spatele său.
Se opri pentru un moment, şovăind, nesigur, apoi se îndreptă cu
paşi repezi către poartă.
Un claxon se făcu auzit – de patru ori, scurt şi la intervale
rapide. Era Catherine care-i făcea semne cu mâna prin geamul
deschis al unei maşini mici, japoneze. Marie ieşi alergând în
stradă.
— Urcă! strigă Staples.
— M-a văzut!
— Repede!
Marie sări pe locul din faţă în timp ce Catherine pornea în viteză
micul automobil ieşind de pe carosabil şi înaintând cu jumătate de
maşină pe trotuar. Apoi coti, forţând intrarea la loc în traficul
intens. În cele din urmă întoarse pe o stradă lăturalnică şi se
îndreptă cu viteză spre o intersecţie unde văzu o săgeată roşie
indicând dreapta. Central Business District. Staples făcu la
dreapta.
— Catherine! ţipă Marie. M-au văzut!
— Mai rău, spuse Staples. Au văzut maşina.
*
* *
— Un Mitsubishi verde cu două uşi! strigă Lin Wenzu în radioul
portabil. Numărul AOR-5350-zero-ul ar putea să fie şase, nu sunt
sigur. N-are importanţă, primele trei litere vor fi de ajuns. Să fie
comunicat tuturor posturilor şi declarată starea de urgenţă prin
toate staţiile telefonice ale poliţiei! Şoferul şi pasagerul trebuie
reţinuţi, fără să li se pună întrebări. Este o problemă
guvernamentală şi nu vor fi date nici un fel de explicaţii. La treabă!
Acum!
*
* *
Staples intră într-o parcare de pe Ice House Street. Noua firmă,

278
luminată intens în roşu aprins, a hotelului Mandarin putea fi
văzută abia de la un bloc distanţă.
— Vom închiria o maşină, spuse Catherine în timp ce plătea
tichetul de şedere bărbatului aflat în cabină. Cunosc câţiva băieţi
de la hotel.
— Parcăm noi sau dumneavoastră? Funcţionarul amabil spera
în prima variantă.
— Voi, răspunse Staples, scoţând câţiva dolari Hong Kong din
geantă. Să mergem, spuse ea, întorcându-se către Marie. Şi stai în
dreapta mea, în umbră, aproape de clădiri. Ce-ţi fac picioarele?
— Nu mă obliga să-ţi spun.
— Atunci nu spune. Nu avem timp să ne ocupăm acum de ele.
Mai rabdă încă puţin, fetiţo.
— Catherine, nu te mai purta ca C. Aubrey Smith în travesti.
— Ce mai e şi ăsta?
— Las-o baltă. Îmi plac filmele vechi. Să mergem.
Cele două femei o apucară în josul străzii către o intrare a
hotelului Mandarin. Marie şchiopăta. Urcară scările hotelului şi
intrară.
— E o toaletă pentru femei imediat pe dreapta, după şirul de
magazine, spuse Catherine.
— Am văzut semnul.
— Aşteaptă-mă acolo. Vin cât pot de repede, după ce pun totul
la punct.
— E vreo farmacie prin împrejurimi?
— N-aş vrea să hoinăreşti prin magazine. Multă lume ştie de
acum cum arăţi.
— Înţeleg asta, dar ai putea tu s-o faci în locul meu? Aş avea
nevoie de puţin ajutor.
— Perioada neagră a lunii, cumva?
— Nu, picioarele! Am nevoie de vaselină, nişte loţiune şi o
pereche de sandale. Ba nu, nu sandale. Papuci de cauciuc dacă se
poate şi apă oxigenată.
— O să fac ce pot, însă timpul e foarte preţios.
— Aşa a fost permanent de anul trecut încoace. Un instrument
de tortură. Se va termina oare vreodată, Catherine?
— Încerc tot ce-mi stă în putinţă pentru asta, Marie. Îmi eşti
prietenă şi în acelaşi timp compatrioată, draga mea. Iar eu sunt
acum cu capsa pusă de-a binelea. Şi apropo, câte femei ai întâlnit
pe holurile luxoase ale C.I.A.-ului sau în birourile Departamentului
de Stat denumit pompos Operaţiuni Consulare?

279
 Marie clipi, încercând să-şi aducă aminte.
— Nici una, de fapt.
— Atunci ducă-se în aia a mă-si!
— A fost totuşi una, la Paris…
— Întotdeauna e câte una, draga mea. Du-te la toaletă.
*
* *
— Să conduci un automobil este o pacoste aici, în Hong Kong,
spuse Lin, privind la ceasul de pe peretele biroului său din
cartierul general al MI6, Brigada Specială. Acesta arăta 6:34.
— Deci, trebuie să plecăm de la premisa că intenţionează s-o
ducă pe soţia lui Webb undeva departe, să o ascundă şi că nu vrea
să folosească taxiuri. Trebuie s-o interceptăm altfel. Există vreun
amănunt pe care nu l-am luat încă în considerare? Termenul ne-a
fost prelungit şi după ora opt. Urmărirea abia începe.
— Să-l aruncăm pe australian după gratii, sugeră cu fermitate
chinezul scund, bine îmbrăcat. Am mai suferit pierderi şi în Walled
City, însă cele provocate de el sunt un impediment public. Ştiu
unde locuieşte. Putem să-l ridicăm oricând.
— Sub ce acuzaţie?
— Obstrucţie.
— Şi la ce bun?
Ofiţerul ridică nervos din umeri.
— Satisfacerea mândriei şifonate, să spunem.
— Tocmai ţi-ai răspuns şi la propria întrebare. Mândria ta este
lipsită de importanţă. Mai bine ocupă-te de cele două femei.
— Aveţi dreptate, desigur.
— Fiecare garaj, fiecare agenţie de închiriat maşini de pe insulă
şi din Kowloon, toate au fost verificate de poliţie, nu?
— Da. Însă trebuie să vă atrag atenţia că această Catherine
Staples ar putea foarte uşor să apeleze la vreunul dintre prietenii
săi canadieni pentru a împrumuta o maşină pe care noi nu am mai
putea-o depista.
— Operăm cu ceea ce ştim, nu cu ceea ce nu ştim. Pe de altă
parte, din ceea ce ştiam dinainte şi ceea ce am aflat ulterior despre
demnitara Catherine Staples, din serviciul diplomatic cred că
acţionează pe cont propriu şi în mod sigur nu oficial. Nu va implica
pe nimeni altcineva, pentru moment.
— Cum puteţi fi sigur de asta?
Lin îşi privi subalternul; trebuia să-şi aleagă cuvintele cu grijă.
— Este doar o presupunere.

280
 — Presupunerile dumneavoastră au reputaţia de a fi exacte în
majoritatea cazurilor.
— O exagerare. Am un bun simţ mai dezvoltat.
Sună telefonul. Maiorul întinse iute mâna către aparat.
— Da?
— Secţia de poliţie patru, spuse monoton o voce bărbătească.
— Vă mulţumim pentru cooperare.
— Parcarea Ming’s a răspuns apelurilor noastre. Un Mitsubishi
înmatriculat AOR ocupă un spaţiu închiriat pe o lună. Numele
proprietarului este Staples. Catherine Staples, o cetăţeană
canadiană. Maşina a fost luată cu aproximativ treizeci şi cinci de
minute în urmă.
— Ne-aţi fost de mare ajutor, domnilor, spuse Lin. Vă
mulţumim.
Închise şi privi către subordonatul său.
— Avem acum trei elemente noi. Primul este acela că ancheta pe
care am declanşat-o a fost în mod cert răspândită. Al doilea este
faptul că cel puţin un garaj a înregistrat în scris închirierea, iar al
treilea, ştim ca doamna Staples îşi asigură regulat un loc de
parcare pe o perioadă de o lună.
— Este un început.
— Există trei mari agenţii de închiriat maşini şi probabil alte
zece neimportante pe lângă ele, nepunând la socoteală hotelurile,
de care ne-am ocupat separat. Acestea din urmă se pot
supraveghea cu o oarecare uşurinţă, însă garajele nu.
— De ce nu? întrebă subalternul. Sunt cel mult o sută. Cine e
fraierul care să-şi construiască un garaj aici în Hong Kong, când ar
putea foarte bine să-şi deschidă zeci de magazine – afaceri cu
adevărat profitabile? Oricum centralele telefonice ale poliţiei au un
număr de douăzeci până la treizeci de operatori. Ar putea să
verifice înregistrările făcute în toate aceste garaje.
— Nu e vorba decât de multe sau puţine sunt, prietene. Este
vorba de mentalitatea angajaţilor, căci slujbele nu le sunt deloc de
invidiat. Cei care ştiu să scrie şi să citească sunt fie prea comozi fie
nedoritori să se deranjeze, iar aceia care nu ştiu, fug de orice
asociere cu poliţia.
— Măcar un garaj din toate a răspuns apelului.
— Da, însă proprietarul acestuia era un cantonez adevărat. Nu
vei mai găsi unul ca el.
*
* *

281
 — Trebuie neapărat să-l anunţăm pe patron! se răsti tânărul
angajat să parcheze maşinile, într-o chineză ascuţită,
funcţionarului aflat în cabina specială din garajul de pe Ice House
Street.
— De ce?
— Ţi-am explicat! Chiar şi în scris…
— Faptul că te duci la şcoală şi scrii ceva mai bine decât mine
nu te face pe tine stăpân aici.
— Tu nu ştii să scrii deloc! Ai făcut pe tine de frică! M-ai chemat
pe mine atunci când tipul ţi-a spus că este o urgenţă ce ţine de
competenţa poliţiei. Voi analfabeţii întotdeauna fugiţi de poliţie.
Aceasta e maşina căutată – un Mitsubishi verde pe care l-am
parcat eu însumi pe palierul al doilea! Dacă nu suni la poliţie,
trebuie să-l anunţi cel puţin pe patron.
— Sunt şi lucruri care nu se învaţă la şcoală, băieţaş.
— Ne învaţă să nu fim împotriva poliţiei. Aduce ghinion.
— Bine, voi suna la poliţie – sau, mai bine, poţi să fii tu eroul
lor.
— În regulă!
— Însă abia după ce se întorc cele două dame şi după ce vei
schimba două vorbe cu cea care a condus.
— Şi mă rog, de ce?
— A crezut că-mi dă doi dolari, însă erau unşpe. Una din
bancnote era de zece dolari. Era foarte nervoasă, foarte tulburată.
Este înspăimântată. Nu s-a mai uitat cu atenţie la bani.
— Mi-ai spus adineauri că ai primit doar doi dolari!
— Iar acum îţi spun că am primit unsprezece. Aş fi oare cinstit
cu tine dacă nu aş pune la inimă interesele noastre ale
amândurora?
— În ce fel?
— Îi voi povesti acelei americance bogate şi speriate – tipa avea
accent american – că tu şi cu mine n-am anunţat poliţia de dragul
ei. Ne va răsplăti pentru aceasta. Va fi foarte, foarte generoasă cu
noi, deoarece îşi va da seama că nu va putea să-şi recupereze
maşina în caz contrar. Poţi să observi ceea ce fac dinăuntru’
garajului, de la un alt telefon. După ce plăteşte, voi trimite pe un
alt bărbat să-i caute maşina. Însă acesta va întâmpina mari
dificultăţi în a o găsi, căci îi voi da indicaţii greşite. Între timp, tu
vei chema poliţia. Aceasta va sosi, iar noi ne vom fi făcut sfânta
datorie, nescăpând ocazia de a petrece o noapte de vis, cum nu am
avut prea multe de când avem slujba asta mizerabilă.

282
 Tânărul se uită pieziş spre interlocutorul său, apoi dădu din
cap.
— Ai avut dreptate, spuse el. Nu ne învaţă astfel de lucruri la
şcoală. Şi presupun că n-am de ales.
— Aa, ba da, spuse funcţionarul, scoţând un cuţit lung de la
brâu. Poţi să spui nu şi am să-ţi tai limba aia spurcată şi lungă.
*
* *
Catherine se apropie de recepţia hotelului Mandarin,
nemulţumită că nu cunoştea pe nici unul dintre cei doi
funcţionari. Avea nevoie să-i facă un serviciu repede, iar în Hong
Kong aceasta înseamnă că trebuie să comunici cu o persoană
cunoscută. Apoi, spre uşurarea sa îl văzu pe şeful recepţiei, din
schimbul de noapte. Se afla în centrul holului, încercând să
calmeze o clientă nervoasă. Catherine se trase spre dreapta şi
aşteptă, sperând să întâlnească privirea lui Lee Teng. Îl cultivase
pe Teng trimiţându-i numeroşi canadieni atunci când părea
imposibil de a găsi o cameră liberă în tot oraşul. Fusese,
bineînţeles întotdeauna răsplătit cu generozitate.
— Da, aş putea să vă fiu de ajutor cu ceva doamnă…? întrebă
tânărul recepţioner chinez postându-se în faţa ei.
— Îl aştept pe domnul Teng, dacă nu vă deranjează.
— Domnul Teng este foarte ocupat în momentul de faţă
doamnă… E un moment foarte aglomerat pentru dânsul. Sunteţi
oaspetele hotelului, cumva…?
— Locuiesc în Hong Kong şi sunt o prietenă veche a domnului
Teng. Ori de câte ori am avut ocazia, recomand hotelul
dumneavoastră prietenilor mei.
— Daa…? Funcţionarul înţelesese că nu are de-a face cu un
turist oarecare. Se aplecă deasupra tejghelei şi-i spuse pe un ton
confidenţial:
— Lee Teng are un joss14 teribil astă seară. Femeia cu care
discută este invitată la marele bal la Casa Guvernamentală, însă
valizele cu haine i-au ajuns la Bangkok. Probabil dânsa crede că
domnul Teng are o pereche de aripi sub haină şi motoare cu
reacţie sub subţiori, nu-i aşa?
— O noţiune interesantă. Doamna abia a sosit?
— Da, doamnă… Şi-a adus multe bagaje cu dânsa. Până acum
n-a spus nimic despre valiză. Mai întâi a dat vina pe soţul ei iar

14
Joss – duh rău, ghinion, spirit nefavorabil.

283
acum pe domnul Lee Teng.
— Unde-i este bărbatul?
— La bar. Dânsul s-a oferit chiar să ia următorul avion spre
Bangkok. Însă bunătatea sa a făcut numai să o enerveze şi mai
mult pe doamna. I-a răspuns răspicat că nu-i va da voie să
părăsească barul şi nici să ajungă vreodată la Casa
Guvernamentală singur. Joss rău primprejur.. Poate aş putea eu
să va fiu de ajutor în timp ce domnul Teng încearcă să-i liniştească
pe toţi.
— Vreau să închiriez o maşină şi am nevoie de ea cât se poate
de repede.
— Aiya, spuse funcţionarul. Este şapte seara şi agenţiile de
închiriat maşini nu mai sunt deschise la ora asta.
— Sunt sigură că mai sunt şi excepţii.
— Poate v-ar conveni o maşină a hotelului, cu tot cu şofer?
— Numai dacă nu există altceva disponibil. Cum v-am spus, nu
sunt oaspete aici şi sincer vă spun nu sunt făcută din bani.
— „Oare cine dintre noi este”? întrebă funcţionarul enigmatic.
Parcă aşa spune şi Biblia creştinească undeva.
— Sună corect, aprobă Staples. Te rog, treci la telefon şi vezi ce
poţi face.
Tânărul scotoci sub tejghea şi scoase un dosar din plastic cu
toate agenţiile de închiriat maşini, merse câţiva paşi spre dreapta,
la un telefon, ridică receptorul şi începu să formeze un număr.
Catherine privi către Lee Teng; acesta o condusese între timp pe
doamna furioasă spre perete, într-o încercare evidentă de a o ţine
departe de ceilalţi oaspeţi, care se aflau în mijlocul holului în fotolii
salutându-şi prietenii şi comandând cocktail-uri. Vorbea rapid,
calm şi, pe Dumnezeu, îşi spuse Catherine, o obliga să-l asculte.
Oricâte de îndreptăţite i-ar fi fost reclamaţiile, medita Catherine,
femeia era ridicolă. Purta o capă din blană de chinchila, aici, în
Hong Kong, în cea mai dăunătoare climă de pe pământ pentru o
asemenea blană delicată. Nu că pe ea, demnitara Catherine
Staples din serviciul diplomatic, ar fi trebuit să-şi facă vreodată
asemenea probleme. Ar fi putut foarte bine, dacă ar fi renunţat la
carieră şi ar fi rămas cu Owen Staples. Ticălosul era acum
proprietarul a cel puţin patru bănci din Toronto. Nu fusese un om
chiar aşa rău. Şi unde mai pui că din cauza ei Owen nu se mai
recăsătorise niciodată. Dar nu e drept, Owen! Se întâlniseră
întâmplător cu trei ani în urmă, după o călătorie în Europa, în
timp ce lua parte la conferinţa organizată de britanici la Toronto.

284
Băuseră un pahar la Mayfair Club, în hotelul King Edward, care
semăna puţin cu hotelul Mandarin.
— Ei haide, Owen. Cu farmecul tău, cu banii tăi – iar farmecul
l-ai avut înaintea banilor – de ce nu? Există atâtea fete frumoase
care ar fi fericite să te aibă.
— Odată mi-a fost destul, Cathy. Tu m-ai învăţat asta.
— Nu ştiu, dar mă faci să mă simt – nu ştiu cum – într-un fel,
vinovată. Te-am părăsit Owen, dar nu pentru că nu mi-ai fost
drag.
— Drag?
— Ştii foarte bine ce vreau să spun.
— Da, cred că da.
Owen râsese atunci.
— M-ai părăsit din motive întemeiate, iar eu nu ţi-am purtat
pentru asta nici un fel de pică. Dacă ai mai fi stat cinci minute în
plus cred că eu aş fi fost acela care să te dea afară. Plătisem eu
chiria pentru luna aceea.
— Ticălosule!
— Deloc, nici unul dintre noi nu e ticălos. Tu îţi ai ambiţiile tale,
iar eu le am pe ale mele. Iar ele pur şi simplu nu erau compatibile.
— Dar asta nu explică de ce nu te-ai recăsătorit niciodată.
— Doar ţi-am spus. Tu m-ai învăţat, draga mea.
— Ce te-am învăţat? Că toate ambiţiile sunt incompatibile?
— În ceea ce ne-a privit pe noi doi au fost într-adevăr
incompatibile. Vezi tu, am aflat că nu pot să fiu niciodată interesat
în mod constant de cineva care nu are ceea ce presupun că tu ai
numi o dorinţa pătimaşă sau o ambiţie covârşitoare. Dar pe de altă
parte, n-aş putea trăi zi de zi cu o astfel de femeie. Iar acelea care
nu aveau nici o ambiţie lăsau ceva neîmplinit în relaţia noastră.
Nici nu putea fi vorba de ceva definitiv.
— Dar nu te-ai gândit niciodată la o familie? La copii?
— Am deja doi copii, spusese Owen liniştit. La care ţin foarte
mult. Îi iubesc enorm iar mamele lor, teribil de ambiţioase, au fost
extrem de înţelegătoare. Chiar şi bărbaţii lor actuali au fost
înţelegători. Cât au fost în creştere mi-am văzut copiii în mod
constant. Aşa că într-un fel am trei familii. Destul de civilizat,
chiar dacă puţin derutant pentru alţii.
— Tu? Modelul comunităţii, bancherul bancherilor! Bărbatul
atât de pudic despre care s-a spus că nu putea face baie decât
îmbrăcat în cămaşă de noapte! Un stâlp al bisericii!
— Am încetat să fiu toate astea în momentul în care m-ai

285
părăsit. Oricum, era un mod de existenţă artificial. Sunt lucruri
care se-nvaţă exersând.
— Owen, nu mi-ai spus niciodată.
— Nu m-ai întrebat niciodată, Cathy. Tu ai avut ambiţiile tale
iar eu pe ale mele. Dar îţi voi spune ce anume într-adevăr regret,
dacă vrei să auzi.
— Vreau.
— Îmi pare sincer rău că n-am avut niciodată un copil
împreună. Judecând după cei doi pe care-i am acum, el sau ea ar
fi fost minunat.
— Ticălosule, mă faci să plâng.
— Te rog, n-ai de ce. Să fim cinstiţi, nici unul dintre noi nu are
nimic de regretat.
Reveria Catherinei fu brusc întreruptă. Recepţionerul închise
telefonul proptindu-şi mâinile triumfător de tejghea.
— Aveţi noroc, doamnă…! strigă el. Funcţionarul de la agenţia
Apex de pe Bonham Strand East se află încă acolo şi are maşini
disponibile, dar nu are pe nimeni care să aducă una aici.
— O să iau un taxi. Scrie-mi adresa.
Staples se uită împrejur după farmacia hotelului. Erau prea
mulţi oameni în hol, prea multă învălmăşeală.
— De unde aş putea să cumpăr nişte loţiune de piele, sau
vaselină şi nişte sandale sau papuci? întrebă ea, întorcându-se
către recepţioner.
— În hol, în partea dreaptă, e un chioşc de ziare, veţi putea găsi
acolo o parte din articolele de care aveţi nevoie. Dar, v-aş ruga să-
mi daţi acum banii pentru maşină întrucât aveţi nevoie de o
chitanţă pentru agenţie. Este vorba de o mie de dolari, monedă
Hong Kong. Dacă rămâne ceva, vă va fi înapoiat, dacă nu, veţi mai
da dumneavoastră.
— Nu am acum atâţia bani la mine. Vă dau o carte de credit.
— Cu atât mai bine.
Catherine îşi deschise geanta şi scoase o carte de credit dintr-un
buzunar.
— Mă întorc imediat, spuse ea punând cartela pe tejghea şi
îndreptându-se către holul din dreapta. Fără un motiv anume
aruncă o privire scurtă către Lee Teng şi interlocutoarea lui
agitată. Spre amuzamentul său, văzu cum femeia împopoţonată cu
blana caraghioasă dădea din cap în semn de mulţumire, în timp ce
Teng îi indica cu un gest larg magazinele scumpe peste măsură la
care se ajungea urcând o scară din centrul holului. Lee Teng era

286
un diplomat desăvârşit. Fără explicaţii în plus, îi propusese
oaspetelui său surmenat o alternativă care putea servi deopotrivă
intereselor şi nervilor ei şi în acelaşi timp face o gaură în bugetul
soţului neatent. Acesta era Hong Kong-ul, locul unde puteai obţine
tot ce-i mai bun şi mai strălucitor şi, dacă plăteai destul de bine,
totul putea fi gata la timp pentru balul de deseară. Staples îşi
continuă drumul.
— Catherine! Numele fu atât de atât de ascuţit rostit încât
Staples îngheţă pe moment. Vă rog, doamnă Catherine!
Staples se întoarse rigid. Era Lee Teng, care reuşise să-şi
potolească oaspetele nemulţumit.
— Ce este? întrebă ea, neliniştită, în timp ce Teng se apropia de
ea cu îngrijorarea aşternută pe chip şi sudoarea prelingându-i-se
pe craniul pleşuv.
— Te-am zărit adineauri, însă am avut o problemă de rezolvat.
— Ştiu.
— Şi tu ai una, Catherine.
— Ce vrei să spui?
Teng privi rapid înspre recepţie – în mod destul de ciudat, nu la
tânărul care o ajutase, ci la celălalt recepţioner, de la capătul opus
al tejghelei. Omul era singur, fără clienţi şi privea către colegul
său.
— Al naibii ghinion! exclamă Teng în şoaptă.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Staples.
— Vino cu mine, spuse Teng şi o împinsele Katherine într-o
parte, cât mai departe de privirea funcţionarului de la recepţie.
Căută în buzunar şi scoase o jumătate de pagină de hârtie
perforată de calculator.
— Patru exemplare au sosit de la biroul directorului. Am reuşit
să adun trei, însă a patra se află sub tejgheaua de la recepţie.
Urgent. Control guvernamental. O femeie, cetăţean canadian, pe
nume Catherine Staples va încerca să închirieze un automobil
pentru uz personal. Date personale: cincizeci şi şapte de ani, păr
încărunţit, înălţime medie, talie subţire. Temporizaţi şi contactaţi
secţia de poliţie numărul patru.
Lin Wenzu trăsese o concluzie bazată pe o observaţie, îşi spuse
Catherine, plus faptul că ştia că oricine ar fi fost dispus să
conducă o maşină în Hong Kong era ori nebun, ori avea un motiv
foarte puternic pentru a proceda astfel. Maiorul se mişca repede şi
eficient.
— Recepţionerul mai tânăr tocmai mi-a făcut rost de o maşină

287
în Boham Strand East. În mod evident nu a apucat să citească
anunţul.
— A reuşit să-ţi închirieze o maşină la ora asta?
— Completează formele de plată chiar acum. Crezi că va apuca
să vadă asta?
— Nu de el mă tem. E în perioada de ucenicie şi pot să-i spun
orice, o va lua ca atare. Cu celălalt însă, e altceva; vrea cu tot
dinadinsul să-mi ia locul. Aşteaptă aici puţin. Nu te arăta la faţă.
Teng se îndreptă spre recepţie în timp ce funcţionarul privea
neliniştit împrejur, cu cartea de credit într-o mână. Lee Teng luă
fără nici o vorbă formularele de plată şi le puse în buzunar.
— Nu mai este nevoie, spuse el. Clienta noastră s-a răzgândit
între timp, a întâlnit în hol un prieten care o va duce cu maşina
lui.
— Da? Atunci ar trebui să-i spun colegului să nu se mai
deranjeze. Nu ştiam cum să procedez şi el s-a oferit să…
Teng îi tăie vorba cu un semn discret şi se apropie de cel de-al
doilea funcţionar, aflat la celălalt capăt al recepţiei, lângă telefon.
— Poţi să-mi dai cartea de credit şi să renunţi la telefon. M-am
săturat de doamne supărate astă seară! Asta şi-a găsit alt mijloc
de transport.
— Desigur, domnule Teng, spuse servil cel de-al doilea
recepţioner. Îi întinse cartea de credit, scuzându-se rapid faţă de
operatorul de la centrala telefonică, apoi puse receptorul la loc în
furcă.
— O noapte grea.
Teng ridică din umeri şi se întoarse spre holul aglomerat. Se
apropie de Catherine, scoţându-şi portofelul.
— Dacă duci lipsă de bani, te ajut eu. Nu mai folosi cărţi de
credit.
— Nu duc lipsă de bani nici acasă nici la bancă, însă nu port
niciodată mulţi cu mine. Este una din regulile mele nescrise.
— Şi una dintre cele mai bune, spuse Teng dând aprobator din
cap.
Staples luă bancnotele din mâna lui Teng apoi îl privi pe chinez.
— Doreşti o explicaţie? întrebă ea.
— Nu e necesară, Catherine. Orice ar spune poliţia, ştiu foarte
bine că eşti o persoană cinstită, iar dacă nu eşti şi vei fugi şi nu-mi
mai văd banii înapoi, am încă destui, slavă Domnului şi asta tot
datorită ţie.
— Nu voi fugi nicăieri, Teng, te asigur.

288
 — Dar nici nu vei merge ca un om normal. Unul dintre şoferi îmi
e îndatorat şi tocmai se află în garajul hotelului. Te va duce să-ţi
iei maşina din Bonham Strand. Vino cu mine, te conduc.
— Mai am pe cineva cu mine; vreau să o scot din Hong Kong. E
la toaletă.
— Aştept în hol. Dar grăbiţi-vă!
*
* *
— Uneori am impresia că timpul trece mai repede atunci când
eşti copleşit de probleme, spuse cel de-al doilea funcţionar, ceva
mai în vârstă, colegului său ucenic, în timp ce lua jumătatea de
pagină scoasă la imprimantă de dedesubtul tejghelei şi o băgă pe
furiş în buzunar.
— Dacă e aşa, atunci domnul Teng ar putea avea foarte bine
impresia că nu a pierdut decât cincisprezece minute pentru a-şi
rezolva problemele, iar noi ne aflăm aici de două ore. E foarte
priceput, nu-i aşa?
— Lipsa părului îl ajută. Oamenii îl cred foarte înţelept chiar şi
atunci când cuvintele lui nu dovedesc acest lucru.
— Totuşi, se pricepe la oameni. Aş vrea foarte mult să-i semăn
într-o zi.
— Mai taie-ţi din păr atunci, spuse cel de-al doilea funcţionar.
Între timp, de vreme ce nu ne deranjează nimeni, ar cam trebui să
mă duc la toaletă. Apropo, în cazul în care am să am vreodată
nevoie de serviciile unei agenţii de închiriat maşini care să fie
deschisă la ora asta, aş putea apela la Apex de pe Bonham Strand
East, nu-i aşa?
— A, da…
— Ai fost foarte stăruitor cu doamna aceea.
— Pur şi simplu am verificat lista. Apex era printre ultimele.
— Meriţi toate laudele pentru asta! Nu oricine ar fi avut
răbdarea ta.
— Eşti prea amabil cu un ucenic amărât ca mine.
— Îţi vreau numai binele, asta-i tot, răspunse recepţionerul mai
vârstnic. Să-ţi aduci aminte de asta întotdeauna.
Părăsi recepţia. Trecu precaut de palmieri, până când îl zări pe
Lee Teng. Recepţionerul-şef stătea la capătul holului din dreapta,
în aşteptarea femeii. Funcţionarul se întoarse rapid şi urcă scările
îndreptându-se spre şirul de magazine de deasupra. Intră grăbit în
primul boutique aflat la capătul treptelor.
— Interes de serviciu, îi spuse el vânzătoarei plictisite, apucând

289
telefonul de pe un perete, aflat în spatele unei tejghele de sticla în
care erau expuse pietre preţioase strălucitoare. Formă un număr.
— Secţia de poliţie patru.
— În legătură cu instrucţiunile dumneavoastră privitoare la
femeia de origine canadiană, o anume doamnă Staples…
— Aveţi informaţii?
— Da, cel puţin aşa cred, însă nu pot să vi le dau la telefon…
— Cum adică? Este o urgenţă, o problemă guvernamentală!
— Vă rog să mă înţelegeţi domnule ofiţer, sunt numai un
angajat neimportant şi este foarte posibil ca recepţionerul-şef să
nu fi fost pus la curent cu directiva dumneavoastră. Este un om
foarte ocupat.
— Nu înţeleg care este legătura.
— Păi, domnule ofiţer, între femeia pe care am auzit-o
întâmplător întrebând de recepţionerul-şef şi descrierea făcută în
hârtia dumneavoastră este o asemănare izbitoare. Însă ar fi foarte
neplăcut pentru mine dacă s-ar afla că eu am fost acela care v-a
anunţat.
— Veţi fi protejat. Puteţi rămâne anonim. Despre ce informaţie
este vorba?
— Ei bine, am auzit întâmplător…
Eschivându-se cu şiretenie, funcţionarul făcu tot ce-i stătea în
putinţă pentru binele propriu şi, în consecinţă, pentru răul
superiorului său, Lee Teng.
Declaraţiile sale finale fură însă concise şi fără ocolişuri.
— Este vorba de Apex Car Rental Agency din Bonham Strand
East. Vă sugerez să vă grăbiţi, deoarece femeia se află pe drum în
momentul de faţă.
*
* *
Traficul de seară devenise mai puţin intens decât cel de la orele
de vârf, însă şi acum, înaintarea era o problemă. Acesta era
motivul pentru care Catherine şi Marie schimbau priviri neliniştite
pe bancheta din spate a limuzinei puse la dispoziţie de serviciul
hotelului Mandarin; şoferul, în loc să accelereze pe spaţiul liber
aflat în faţa sa, întoarse la un moment dat uriaşul automobil pe o
porţiune goală din Bonham Strand East. Nu se zărea nici o firmă a
vreunei agenţii de închiriat maşini pe nici o parte a străzii.
— De ce ne am oprit aici? întrebă Staples tăios.
— Instrucţiunile domnului Teng, doamnă… răspunse şoferul
întorcându-se. Voi încuia maşina şi voi declanşa alarma. Nimeni

290
nu vă va deranja, toate clanţele au şi sisteme de avertizare
luminoasă.
— E foarte bine, însă aş vrea să ştiu de ce nu ne duci până la
maşină.
— Voi aduce maşina aici, doamnă…
— Poftim?
— Instrucţiunile domnului Teng. Au fost foarte ferme. Dânsul va
telefona la garajul Apex pentru a face aranjamentele. Acesta se află
pe strada vecină, doamnă… Mă întorc imediat.
Şoferul îşi scoase cascheta şi haina, le puse pe amândouă pe
scaun, apoi declanşă alarma şi ieşi din maşină.
— Ce înseamnă toate acestea? întrebă Marie, punându-şi
piciorul drept deasupra genunchiului stâng şi ţinând lipită de
talpă o bucată de hârtie pe care o luase de la toaletă. Ai încredere
în acest Teng?
— Da, răspunse Catherine, puţin nedumerită. Dar nu înţeleg. A
fost, în mod evident, extrem de prudent – dar asta înseamnă pe de
altă parte riscuri imense pentru el şi nu ştiu de ce. Aşa cum ţi-am
spus şi la hotel, circulara conţinea expresia „control
guvernamental”. Aceste două cuvinte nu sunt tocmai de neluat în
seamă aici, în Hong Kong. Ce urmăreşte oare? Şi de ce?
— Evident, nu-ţi pot răspunde la întrebare, răspunse Marie. Dar
am remarcat ceva.
— Ce anume?
— Am văzut cum s-a uitat la tine. Nu sunt sigură că şi tu ai
văzut.
— Ce?
— Aş putea spune că te place foarte mult.
— Mă… place foarte mult?
— Un fel de a spune. Sunt şi altele mai directe. Staples se
întoarse şi privi pe fereastră.
— Of, Dumnezeule, şopti ea.
— Care-i problema?
— Cu puţin timp în urmă, la hotel şi pentru motive greu de
analizat – totul a început de la femeia aceea cu capa de chinchila –
mi-am adus aminte de Owen.
— Cine-i Owen?
— Fostul meu soţ.
— Owen Staples? Bancherul Owen Staples?
— E numele meu – şi da, el a fost acela.
— Nu mi-ai spus niciodată că aţi fost căsătoriţi.

291
 — Nu m-ai întrebat niciodată, draga mea.
— Nu are sens ce spui, Catherine.
— Presupun că nu, aprobă Staples, scuturând din cap. Dar mi-
am adus aminte o dată când Owen şi cu mine ne-am întâlnit, cu
câţiva ani în urmă, la Toronto. Am băut un pahar la Mayfair Club
şi am aflat despre el lucruri cărora niciodată nu le-aş fi dat crezare
înainte. M-am bucurat pentru el, în ciuda faptului că ticălosul
aproape m-a făcut să plâng.
— Catherine, pentru numele lui Dumnezeu, ce are asta de-a
face cu ce se întâmplă acum, aici?
— Are de a tace cu Teng. M-a invitat să bem ceva împreună într-
o seară, nu la hotelul Mandarin, fireşte, ci la o cafenea de pe malul
mării din Kowloon. Mi-a spus atunci că n-ar fi fost prea bun
pentru mine dacă aş fi fost văzută împreună cu el aici, pe insulă.
— Şi de ce nu?
— Nu ştiu şi basta. Vezi tu, încerca să mă protejeze atunci la fel
cum o face şi acum. Şi s-ar putea să-l fi înţeles greşit. Am
presupus că pur şi simplu alerga după o sursă de venit în plus,
dar e posibil să mă fi înşelat teribil.
— Cum aşa?
— Mi-a spus un lucru ciudat în noaptea aceea. Mi-a spus că ar
dori ca lucrurile să fi fost altfel, iar deosebirile dintre oameni să nu
fie atât de evidente şi nici atât de supărătoare pentru alţii. Desigur,
i-am acceptat banalităţile mai degrabă ca o încercare stângace la…
diplomaţie, după cum ar fi spus fostul meu bărbat. Probabil însă
că a vrut să spună altceva.
Marie râse încet, privind-o drept în ochi.
— Dragă, dragă, Catherine. Bărbatul ăsta e îndrăgostit de tine.
— Ferească Dumnezeu, n-am nevoie de aşa ceva acum!
*
* *
Lin Wenzu stătea pe bancheta din faţă a vehiculului numărul
doi al MI6, cu privirea fixată răbdător pe intrarea agenţiei Apex din
Bonham Strand East. Totul era în ordine; amândouă femeile se vor
afla sub paza sa în câteva minute. Unul din oamenii săi fusese
trimis înăuntru şi discutase cu dispecerul. Agentul MI6 se
identificase, după care ceruse lista cu toate închirierile făcute în
seara aceea. Dispecerul, avea, într-adevăr, o rezervare pentru o
oarecare doamnă Catherine Staples însă aceasta fusese anulată,
iar maşina respectivă trecută pe numele unei alte persoane, al
unui şofer de la hotel. Şi de vreme ce doamna Catherine Staples

292
nu se mai afla în situaţia de a închiria maşina, dispecerul nu
văzuse nici un motiv să mai anunţe poliţia. Ce le-ar fi putut
spune? Iar pe de alta parte, nimeni altcineva nu putea ridica
maşina deoarece aceasta era rezervată pentru hotelul Mandarin.
Totul era în regulă, reflect Lin. Victoria Peak va răsufla uşurată
când va afla noutăţile sale. Maiorul ştia exact cuvintele pe care le
va folosi: „Femeile sunt puse sub pază sigură – FEMEIA se află sub
pază sigură”.
Pe partea opusă a străzii, un bărbat în cămaşă intra pe uşa
agenţiei. Lui Lin îi păru şovăielnic şi avea ceva neobişnuit. Un taxi
îşi făcu dintr-o dată apariţia în faţa sa. Maiorul se repezi la
mânerul portierei. Bărbatul şovăielnic fu dat uitării.
— Alertă băieţii, spuse Lin în microfonul ataşat radioului aflat la
bordul maşinii. Trebuie să acţionăm repede şi, pe cât se poate,
discret. Nu se va mai repeta ce s-a întâmplat pe Arbuthnot Road.
Nu folosiţi nici un fel de arme şi fiţi gata. Dar nu aveau pentru ce
să fie gata; taxiul se îndepărtă fără a lăsa pe nimeni în urmă.
— Vehiculul numărul trei! spuse maiorul scurt. Notează
numărul maşinii şi sună firma de taxiuri! Să la legătura cu mine
prin radio. Aflaţi exact ce căuta taxiul aici! Şi mai bine, urmăriţi-l
şi faceţi cum v-am spus. Ar putea fi cele două femei.
— Cred că am văzut doar un bărbat în spate, domnule, spuse
şoferul.
— S-ar fi putut ascunde dedesubt. Ochi blestemaţi! Un bărbat,
ai zis?
— Da, domnule.
— Miros ceva putred prin preajmă.
— Ce anume vă nelinişteşte domnule maior?
— Dacă aş şti, duhoarea nu m-ar mai deranja într-atât.
Aşteptarea continuă şi uriaşul Lin Wenzu începu să transpire.
Soarele asfinţitului arunca deopotrivă o lumină orbitoare portocalie
prin parbriz şi umbre întunecate de-a lungul străzii Bonham
Strand East.
— E prea mult, îşi şopti maiorul.
Paraziţii erupseră brusc prin difuzorul radioului.
— Avem raportul companiei de taxiuri, domnule maior, se auzi o
voce.
— Spune!
— Taxiul respectiv încerca să găsească o firmă de importuri din
Bonham Strand East, însă şoferul i-a spus clientului său că
adresa trebuie să fie pe Bonham Strand West. Se pare că

293
pasagerul este foarte nervos. În urmă cu câteva minute s-a dat jos
din maşină şi i-a aruncat banii taximetristului în parbriz.
— Abandonează-l şi întoarce-te aici, îi ordonă Lin privind spre
uşile deschise ale garajului agenţiei Apex, pe partea opusă a străzii
îşi făcu apariţia o maşină condusă de bărbatul în cămaşă, apoi o
luă la stânga.
Broboane de sudoare se prelingeau acum pe faţa maiorului.
Ceva nu era în regulă; i se impusese o altă ordine. Ce era?
— Bărbatul acela! ţipă Lin şoferului surprins.
— Poftim?
— Cu o cămaşă albă şifonată, în schimb cu pantaloni puşi la
dungă impecabil. Este o uniformă! Un şofer! Întoarce! Urmăreşte-l!
Şoferul, cu mâna pe claxon, tăie fluxul traficului şi întoarse în
loc, în timp ce maiorul transmitea instrucţiuni celor din spate,
ordonând ca o maşină să rămână la agenţia Apex, iar celelalte să-l
urmeze.
— Aiya! ţipă şoferul lui Lin, călcând cu putere frâna şi oprind
maşina cu scrâşnituri din roţi, în timp ce o limuzină uriaşă, maro
se ivea dintr-o stradă laterală şi-i bloca drumul. Maşinile se
ciocniră puţin, cea guvernamentală atingându-i uşor limuzinei
portiera din spate stânga.
— Feng zi! exclamă şoferul limuzinei, numindu-l pe şoferul lui
Lin câine turbat, în timp ce sărea din maşina sa gigantică să vadă
dacă îi fusese adusă vreo stricăciune.
— Lai! Lai! zbieră şoferul maiorului, sărind afară la rându-i
pregătit pentru confruntare.
— Potoleşte-te! urlă Wenzu. Scoate-l de-aici, pentru numele lui
Dumnezeu!
— Dar nu vrea să se mişte, domnule.
— Spune-i că trebuie s-o facă! Arată-i legitimaţia!
Traficul se opri; claxoanele trâmbiţau, oamenii din automobile şi
de pe trotuare strigau nervoşi. Maiorul închise ochii şi îşi scutură
capul iritat. Trebuia să coboare din maşină, la fel cum o făcuse şi
cel din limuzină – un chinez între două vârste, cu un cap pleşuv.
— Am impresia că avem o problemă, spuse Lee Teng.
— Te cunosc! strigă Lin. Hotelul Mandarin.
— Mulţi din cei care au gustul de a frecventa elegantul nostru
hotel mă cunosc, domnule. Mi-e teamă însă că nu pot să vă fac
acelaşi compliment. Aţi fost cumva oaspetele nostru?
— Ce cauţi aici?
— Un comision confidenţial pentru un anumit domn, client al

294
hotelului Mandarin şi nu intenţionez să vă spun mai mult.
— La dracu! A fost răspândită o circulară guvernamentală, în
legătură cu o canadiană pe nume Staples! Unul dintre oamenii
voştri ne-a sunat!
— N-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbiţi. De o oră
încoace încerc să rezolv o problemă a unui oaspete care este
aşteptat la balul din seara aceasta. Vă spun cu plăcere numele ei,
dacă aveţi autoritate necesară.
— Am această autoritate, ţi-o repet! De ce te-ai băgat în faţa
noastră?
— Cred că şoferul dumneavoastră a fost cel care a trecut pe
lumina roşie a semaforului.
— Nu-i adevărat! ţipă şoferul lui Lin.
— Atunci este o problemă a organelor poliţieneşti, concluziona
Lee Teng. Putem să ne luăm rămas bun?
— Nu încă, răspunse maiorul, apropiindu-se de recepţionerul-
şef al hotelului Mandarin. Repet din nou. O circulară
guvernamentală a fost trimisă şi hotelului vostru. Spunea clar că o
femeie pe nume Staples va încerca să închirieze o maşină iar
personalul hotelului era rugat să raporteze secţiei de poliţie
numărul patru.
— Şi eu vă repet din nou, domnule. Nu am fost la birou de mai
bine de o oră şi nici n-am văzut o asemenea circulară. În orice,
caz, chiar dacă nu mi-aţi arătat până acum actele dumneavoastră
oficiale, vă pot spune că toate închirierile de maşini trebuie făcute
prin asistentul meu şef, un om pe care, sincer vă spun, l-am găsit
nesatisfăcător din multe puncte de vedere.
— Atunci de ce vă aflaţi tocmai aici?
— Câţi oaspeţi ai hotelului Mandarin au afaceri târzii aici, în
Bonham Strand East, domnule? Acceptaţi coincidenţa.
— Ochii vă zâmbesc, Zhongguo ren.
*
* *
— Fără să râdă însă, domnule dragă. Eu plec. Stricăciunea
maşinii este minoră.
— Nu-mi pasă nici dacă tu şi oamenii tăi va trebui să staţi acolo
toată noaptea, spuse ambasadorul Havilland. E singura şansă pe
care o avem. Din câte mi-ai spus, Staples are să înapoieze maşina
închiriată şi să şi-o recupereze pe a ei. Fir-ar al dracului, e şi o
conferinţă strategică canadiano-americană la patru, mâine după-
amiază. Trebuie să se întoarcă! Faceţi tot ce vă stă în putinţă!

295
Numai aduceţi-mi-o!
— Se va plânge că a fost molestată. Încălcăm legile diplomaţiei
internaţionale.
— Încălcaţi-le! Numai aduceţi-o aici, în covorul Cleopatrei, dacă
trebuie! N-am timp de pierdut – nici un minut!
*
* *
Ţinută ferm de către doi agenţi, Catherine Staples intră într-o
încăpere a reşedinţei din Victoria Peak. Lin Wenzu deschisese uşa;
acum o închisese, iar Staples se trezi faţă în faţă cu ambasadorul
Raymond Havilland şi Subsecretarul de Stat Edward McAllister.
Era 11:35 dimineaţa şi soarele pătrundea în cameră prin fereastra
largă ce dădea înspre grădină.
— Ai mers prea departe, Havilland, spuse Catherine, vocea sa
răguşită păstrându-şi răceala şi fermitatea…
— N-am mers îndeajuns de departe în ceea ce vă priveşte,
doamnă Staples. Aţi compromis eficient un membru al legaţiei
americane şi v-aţi ocupat cu escrocherii în defavoarea guvernului
pe care-l reprezint.
— Nu poţi dovedi deoarece nu există nici o mărturie, nici o
fotografie…
— Nici nu trebuie să dovedesc ceva. Aseară la ora şapte fix
tânărul a fost aici şi ne-a povestit totul. Un capitol destul de
sordid, nu-i aşa?
— Prostul! El n-are nici o vină, dar voi aveţi! Şi de vreme ce ai
adus în discuţie cuvântul „sordid”, nu există nimic din ceea ce a
făcut el care ar putea egala obscenitatea acţiunilor voastre.
Fără pauză, Catherine se întoarse către Subsecretarul de Stat.
— Presupun că acesta e mincinosul de McAllister.
— Sunteţi nepoliticoasă, spuse Subsecretarul.
— Iar dumneata eşti un lacheu fără principii care face treaba
murdară a altuia. Am auzit tot şi e dezgustător! Însă fiecare fir a
fost împletit – Staples îşi întoarse brusc capul către Havilland – de
către un expert. Cine v-a dat dreptul să faceţi aceasta? Ştiţi oare ce
aţi făcut din cei doi oameni care se găsesc amândoi, acum, aici?
Ştiţi ce le-aţi cerut să facă?
— Ştim, răspunse ambasadorul simplu. Ştiu.
— Şi ea ştie, în ciuda faptului că n-am avut inima să-i aduc
confirmarea finală. Dumneata. McAllister! Când am aflat că te
găseşti aici n-am mai fost sigură că va fi în stare să facă faţă la tot
ce va afla. Nu în acel moment. Însă acum intenţionez să-i spun

296
totul. Despre voi şi despre minciunile voastre! Soţia unui taipan
asasinată în Macao – ah, toate se leagă atât de bine, ce scuză mai
bună pentru a lua viaţa altei soţii, a unui alt bărbat. Minciuni! Am
şi eu sursele mele; aceasta nu s-a întâmplat niciodată! Şi acum,
ascultaţi-mă cu atenţie. O aduc la consulat sub protecţia deplină a
guvernului meu. Şi dacă aş fi în locul dumitale, Havilland, m-aş
mai gândi la învinuirile născocite pe care vreţi să le aruncaţi în
spinarea ei. Dumneata şi oamenii dumitale blestemaţi aţi minţit şi
aţi manipulat o cetăţeană canadiană punându-i viaţa în pericol.
Aroganţa voastră este pur şi simplu dincolo de orice imaginaţie!
Dar vă asigur că am să-i pun capăt. Indiferent dacă guvernului
meu îi va plăcea sau nu, am de gând să vă dau în vileag pe toţi! Nu
sunteţi cu nimic mai buni decât barbarii care lucrează în KGB. Ei
bine, forţa implacabilă a operaţiunilor secrete americane va fi
nevoită să dea înapoi! Mi-e scârbă de voi, lumii întregi îi este
scârbă de voi!
— Dragă doamnă! strigă ambasadorul ieşindu-şi din fire. Poţi să
ameninţi cât doreşti, dar mai întâi mă vei asculta! Iar dacă, după
ce ai ascultat ce am spus, mai eşti dispusă să declari război, n-ai
decât! Cum spune cântecul, zilele mele se împuţinează, dar nu şi
ale altor milioane de oameni! Aş face orice pentru a prelungi vieţile
lor. Dacă s-ar putea, bineînţeles, să nu fii de acord cu mine, aşa că
declară-ţi războiul, dragă doamnă! Şi, pe Dumnezeu, sper că ai o
conştiinţă destul de tare!

297
 CAPITOLUL 19
Aplecându-se în scaun, Bourne smulse încărcătorul pistolului
din locaşul său, apoi verifică ţeava armei la lumina veiozei de
deasupra sa. Era un exerciţiu pe care îl repeta la nesfârşit, fără un
scop anume; ţeava nu avea nici urmă de pulbere. Pe parcursul
ultimelor patru ore, curăţase pistolul lui d’Anjou de trei ori la rând,
demontându-l de tot atâtea ori şi de fiecare dată ungându-i fiecare
parte a mecanismului lui până când metalul întunecat începu să
lucească. Această îndeletnicire făcuse timpul să treacă. Studiase
întreg arsenalul de arme şi explozive al lui d’Anjou, însă din
pricină că cea mai mare parte a echipamentului se găsea ambalat
în cutii sigilate şi asigurate, le lăsase pe acestea din urmă neatinse
şi se concentrase asupra pistolului. Nu avea prea mult spaţiu în
apartamentul francezului de pe Rua das Lorchas, care dădea
înspre interiorul portului Macao. Se înţeleseseră ca el să nu iasă
din casă în timpul zilei, înăuntru era la fel de bine păzit şi de în
siguranţă ca oriunde altundeva în Macao. D’Anjou, care îşi
schimba reşedinţa după cum i se năzărea, închiriase apartamentul
de pe malul mării cu mai puţin de două săptămâni în urmă,
servindu-se de un nume fals şi de un avocat pe care nu-l întâlnise
niciodată. Acesta, contra plată, angajase un „rentor” pentru a
semna contractul de închiriere şi i-l trimise apoi printr-un om de
legătură clientului său necunoscut, folosind vestiarul
aglomeratului Floating Casino. Acestea erau căile lui Philippe
d’Anjou, fostul Ecou al organizaţiei Meduza.
Jason montă la loc arma, apoi puse cartuşele în cutia
încărcătorului şi îl introduse prin partea de jos a patului cu o
pocnitură. Apoi se sculă de pe scaun şi se îndreptă către fereastră
cu pistolul în mână. Dincolo de întinderea de apă se afla Republica
Populară Chineză – atât de accesibilă pentru oricine ştia să
speculeze nevoile şi lăcomia omeneasca.
Nimic nou sub soare, în privinţa graniţelor, încă din timpul
faraonilor. Ele erau stabilite pentru a fi trecute – într-un fel sau
altul.
Privi la ceas. Era aproape cinci; soarele după amiezii cobora
încet. D’Anjou îi telefonase din Hong Kong la prânz. Francezul se
dusese la hotelul Peninsula cu cheile de la camera sa, îşi

298
împachetase lucrurile fără să renunţe la cameră şi urma să ia
hidrobuzul de ora unu înapoi spre Macao. Oare unde era?
Călătoria nu dura mai mult de o oră, iar drumul până la Rua das
Lorchas se făcea în mod obişnuit cu taxiul în mai puţin de zece
minute. Dar ce-i drept, mişcările Ecoului erau întotdeauna greu de
anticipat.
Fragmente din întâmplări petrecute în vremea când făcea parte
din Meduza îi reveniră în minte, determinate de prezenţa lui
d’Anjou. Deşi dureroase şi înspăimântătoare, aceste impresii îi
aduceau o oarecare linişte, din nou mulţumită Francezului.
D’Anjou nu era numai un mincinos desăvârşit atunci când trebuia
şi un oportunist de prim rang, ci şi un om extrem de inventiv. Mai
presus de toate, Francezul era un adept al pragmatismului. O
dovedise în Paris şi acele amintiri îi erau acum clare în minte.
Dacă întârzia, o făcea dintr-un motiv bine întemeiat. Dacă nu
apărea, însemna că era mort. Iar această ultimă ipoteză era de
neconceput pentru Bourne. D’Anjou se afla în postura de-a face un
lucru pe care Jason dorea din toată inima să îl poată face el însuşi,
dar nu îndrăznea să rişte viaţa soţiei sale pentru asta. Era destul
de riscant faptul că asasinul impostor îl ademenise până în Macao,
însă câtă vreme se ţinea departe de hotelul Lisabona, avea
încredere deplină în instinctele sale. Se va ascunde în continuare
de cei care se aflau pe urmele sale – sau ale cuiva care i-ar fi
semănat la înălţime sau chip şi ar fi făcut cercetări la hotelul
Lisabona.
Un singur apel telefonic de la hotel pentru taipanul din Hong
Kong şi Marie era ca şi moartă. Taipanul nu-l ameninţase pur şi
simplu – ameninţările se dovedeau adesea goale – ci făcuse uz de
altceva cu mai mult înspăimântător. După ce strigase şi izbise cu
pumnul său uriaş braţul scaunului fragil, îşi dăduse verdictul
liniştit: Marie va muri. Era o promisiune făcută de către un om
care se ţinea de cuvânt.
Totuşi, David Webb simţise ceva greu de definit. Ceva ce nu se
potrivea în privinţa taipanului, ceva prea dramatic şi care nu avea
nimic de-a face cu mărimea trupului său. Îşi folosise gabaritul
uriaş într-un mod în care oamenii graşi o fac rareori, preferând să
lase mărimea lor naturală să impresioneze. Cine era acest taipan?
Răspunsul se afla la hotelul Lisabona şi, de vreme ce nu îndrăznea
să se ducă el însuşi acolo, se hotărâse să-l folosească pe d’Anjou. Îi
spusese Francezului foarte puţin: dar îi va spune mai mult acum.
Îi va povesti despre un dublu asasinat brutal, despre arma folosită

299
– o mitralieră UZI – şi că una dintre cele doua victime era soţia
unui taipan important. D’Anjou va pune întrebările pe care el nu
le-ar fi putut pune, iar dacă vor exista răspunsuri, va face un pas
care-l va mai apropia puţin de Marie.
Alexander Conklin: „Joacă scenariul pe care ţi l-au impus”.
David Webb: „Scenariul cui?”
Jason Bourne: „Pierzi timpul degeaba! Trebuie să-l găseşti pe
impostor!”
Paşi uşori în hol. Jason se întoarse de la fereastră şi străbătu cu
paşi repezi camera îndreptându-se către uşă. Se lipi cu spatele de
perete, cu arma aţintită spre uşă. O cheie fu introdusă uşor în
broască. Uşa se deschise încet.
Bourne o izbi în faţa intrusului apoi se răsuci şi-l trase înăuntru
pe bărbatul încremenit în prag. Apoi închise uşa cu un şut, cu
pistolul îndreptat spre capul celui prăbuşit, care lăsase să-i cadă
pe jos o valiză şi un pachet foarte voluminos. Era d’Anjou.
— Ăsta e un fel de a-ţi vedea creierii împrăştiaţi, Ecoule!
— Sacre-Bleu! E şi ultima dată când mai sunt atent cu tine! Nu
te vezi, Delta. Arăţi la fel ca în Tam Quan, după zile întregi de
nesomn. Am crezut că te odihneşti.
O altă amintire, fugară.
— În Tam Quan, spuse Jason, mi-ai spus că am nevoie de
somn, nu? O dată ne-am ascuns într-un tufiş şi voi aţi făcut un
cerc în jurul meu, apoi aproape că mi-ai ordonat să mă culc.
— Am făcut-o pentru propriul meu interes. Noi nu puteam ieşi
singuri de acolo – numai tu ne puteai scoate.
— Mi-ai spus ceva atunci. Ce anume? Ţi-am dat dreptate.
— Ţi-am explicat că odihna este o armă de aceeaşi măsură ca
orice cuţit sau pistol inventat vreodată de om.
— Mai târziu am folosit o variantă a acestei explicaţii. A devenit
o axiomă pentru mine.
— Sunt fericit că ai avut înţelepciunea de a-i ascultă pe cei mai
bătrâni ca tine. Aş putea, te rog, să mă ridic? Şi vrei, te rog
frumos, să laşi pistolul ăla blestemat!
— Ah, iartă-mă, uitasem.
— N-avem mult timp, spuse d’Anjou sculându-se şi lăsând
valiza pe jos.
Rupse hârtia cafenie ce acoperea pachetul voluminos, înăuntru
erau pantaloni şi cămăşi kaki, călcate frumos, două tocuri de
pistol legate de curele – şi două caschete cu cozoroc; le aruncă pe
toate pe un scaun.

300
 — Aceste sunt nişte uniforme. Am şi actele necesare în buzunar.
Mi-e teamă că am grad mai mare decât tine, Deltă, însă vârsta,
dacă nu altceva, mi-o permite.
— Uniformele poliţiei din Hong Kong.
— Kowloon, mai precis. Este singura noastră şansă, Delta! De
aceea am întârziat atât. Aeroportul Kai-tak! Securitatea este
maximă, exact ceea ce îşi doreşte impostorul pentru a dovedi că
este mai bun decât ai fost tu vreodată!
— N-am nici o garanţie, fireşte; dar îmi pun capul că am
dreptate, este provocare clasică pentru un astfel de dement.
„Mobilizaţi-vă voi toate forţele. Tot nu mă puteţi opri!” Cu un
asasinat ca acesta restabileşte legenda invincibilităţii sale. Se va
afla acolo, sunt sigur!
— Începe cu începutul, îi ordonă Bourne.
— În timp ce ne îmbrăcăm, acceptă Francezul, scoţându-şi
cămaşa şi desfăcându-şi pantalonii. Grăbeşte-te! Am o barcă cu
motor, legată peste drum. Patru sute de cai putere. Putem fi în
Kowloon în 45 de minute. Ţine! Ăştia-s ai tăi! Mon Dieu, numai
când mă gândesc la banii pe care i-am cheltuit, îmi vine rău.
— Patrulele Republicii Populare, spuse Jason dezbrăcându-se şi
luându-şi uniforma, vor trage în noi ca-n potârnichi!
— Nu fi idiot, te rog. Intrarea anumitor ambarcaţiuni se mai şi
negociază, prin radio. Trebuie să avem încredere unii în alţii. Cum
crezi tu că ne transportăm noi marfa de contrabandă? Cum crezi
că supravieţuim? Ne întâlnim în golfurile insulelor chineze din Teh
Sa Wei şi acolo se fac plăţile. Grăbeşte-te!
— Ce era cu aeroportul? De ce eşti atât de sigur că asasinul se
va afla acolo?
— Se va face o tentativă de asasinare a guvernatorului britanic.
— Poftim? izbucni Bourne, stupefiat.
— M-am înapoiat pe jos de la hotelul Peninsula până la Star
Ferry cu geamantanul tău. Distanţa e mică iar bacul este mult mai
rapid decât un taxi, prin tunel. În timp ce treceam pe lângă sediul
poliţiei din Kowloon, de pe Salisbury Road, am văzut şapte maşini
ieşind în viteză – una în spatele celeilalte şi toate luând-o spre
stânga, în direcţia antrepozitelor. Mi s-a părut ciudat. Două, trei
maşini pentru un incident oarecare da, dar şapte? Mi-am spus că
joss bun, cum spune lumea pe aici. I-am telefonat imediat omului
meu care se află în serviciul poliţiei din Kowloon iar acesta mi-a
spus totul – nu mai era, de altfel, nici un secret de mare
importanţă. Mi-a spus că, dacă mai stau prin apropiere, o să mai

301
văd alte zece maşini însoţite de douăzeci de dube, toate
îndreptându-se spre aeroportul Kai-tak în decursul următoarelor
două ore. Cele pe care le văzusem nu erau decât avangarda.
Primiseră ştirea de la sursele lor din lumea interlopă conform
căreia o încercare de asasinat se va face asupra guvernatorului
britanic.
— Mai exact! ordonă Bourne aspru, încheindu-şi pantalonii şi
întinzând mâna după cămaşa de culoare kaki care servea drept
haină sub centura de care era prins tocul pistolului.
— Guvernatorul va sosi diseară cu avionul de la Beijing,
împreună cu propriul său anturaj din Foreign Office şi cu o
delegaţie chineză. Se vor afla acolo ziarişti, echipe ale televiziunii,
toţi, în fine. Amândouă guvernele vor publicitate cât mai multă.
Mâine va avea loc o întâlnire între toţi oamenii de afaceri şi liderii
sectorului financiar.
— În legătură cu tratatul pentru 1997?
— E doar o nouă rundă de convorbiri nesfârşite în privinţa
Acordurilor. Dar, pentru binele nostru comun, să ne rugăm, să se
înţeleagă.
— Scenariul, spuse Jason încet, neclintit.
— Ce scenariu?
— Acela despre care tu însuţi ai adus vorba, scenariul care
pomeneşte de „legăturile intime” care au ars între Peking şi
Guvern. Asasinarea unui guvernator englez din pricină că un vice-
premier a fost ucis? Apoi va urma un secretar al Foreign Office-
ului pentru un membru important al Comitetului Central şi, în
cele din urmă, un prim ministru pentru un preşedinte? Cât de
departe vor merge? Câte asasinate premeditate înainte ca punctul
culminant să fie atins? Câtă vreme va trece oare până când
„părintele” va înceta să mai tolereze „un copil neascultător” şi va
invada Hong Kong-ul cu armatele sale? Iisuse, e, într-adevăr
posibil! Şi cineva vrea să se întâmple asta!
D’Anjou stătea nemişcat ascultând, ţinând în mână banduliera
lată.
— Ce am spus nu era decât o speculaţie bazată pe violenţa unui
asasin obsedat care acceptă contractele la nimereală. E destulă
lăcomie şi corupţie politică de ambele părţi pentru a justifica
această speculaţie. Însă ceea ce spui tu, Delta, este cu totul
altceva. Tu pretinzi că există un plan, un plan organizat care
urmăreşte să dezbine Hong Kong-ul până-ntr-atât încât Republica
Populară Chineză, să poată prelua controlul asupra lui.

302
 — Scenariul, repetă Jason Bourne. Cu cât se complică mai mult
cu atât pare mai simplu.
*
* *
Terasele aeroportului Kai-tak gemeau de echipe poliţieneşti, ca
de altfel şi porţile şi tunelurile; precum şi locurile unde se
depuneau bagajele. Afară, pe întinderea imensă a pistei negre,
reflectoare puternice alături de proiectoarele mobile controlau
fiecare vehicul şi fiecare metru al teritoriului vizibil. Echipe ale
televiziunii descolăceau cabluri sub ochii atenţi ai poliţiei în timp
ce reporterii stăteau în spatele carelor de reportaj şi făceau
exerciţii de dicţie în zeci de limbi diferite. Fotografii erau ţinuţi
dincolo de porţi, iar personalul aeroportului anunţa prin difuzoare
că anumite secţii libere vor fi în curând puse la dispoziţia tuturor
jurnaliştilor ce dispuneau de acreditări eliberate de către
conducerea aeroportului. Era o adevărată nebunie. Apoi
neaşteptatul se produse şi o ploaie torenţială izbucni dintr-o dată
din întunecimea orizontului, măturând întreaga colonie.
— Impostorul – are noroc – joss bun, cum ar spune ei, nu-i aşa?
observă d’Anjou în timp ce el şi Bourne, îmbrăcaţi în uniforme,
înaintau alături de un grup de poliţişti printr-un culoar acoperit cu
tablă ondulată spre unul dintre hangarele uriaşe. Răpăitul ploii era
asurzitor.
— Norocul n-are nimic de-a face cu asta, îi răspunse Jason. A
studiat buletinele meteo, fii sigur de asta. Fiecare aeroport le are în
permanenţă. A ştiut că aşa va fi vremea încă de ieri, dacă nu chiar
de alaltăieri. Vremea e şi ea o armă, Ecoule.
— Totuşi, nu putea să dicteze sosirea guvernatorului cu un
avion chinezesc. Acestea au adesea întârzieri de ore întregi şi au
făcut un obicei din asta.
— Însă nu şi de zile. Când anume a primit poliţia din Kowloon
ştirea despre tentativa de asasinat?
— Am întrebat special, spuse Francezul. În jurul orei 11:30, azi
dimineaţă.
— Şi avionul din Peking a fost programat să sosească la o oara
oarecare, în această seară?
— Da, ţi-am mai spus. Ziariştii şi oamenii de la televiziune au
fost anunţaţi să vină aici pe la ora nouă.
— Asasinul a ştiut cum va fi vremea. Ocaziile se ivesc singure.
Trebuie doar să ştii să profiţi de ele.
— Asta e ceea ce trebuia să faci şi tu, Delta! Gândeşte ca el, fii

303
ca el. E unica noastră şansă!
— Tu ce crezi că fac?… Când ajungem la hangar, o să mă fac
nevăzut. Pot să mă folosesc de actele tale false pentru asta?
— Eu unul sunt comandant al Sectorului Britanic din poliţia
divizionară din Mongkok.
— Şi asta ce înseamnă?
— Sincer să-ţi spun, nu ştiu, însă a fost cel mai bun lucru pe
care l-am putut obţine.
— Dar tu nu ai accent britanic.
— Cine să-şi dea seama de asta aici, la Kai-tak, bătrâne?
— Englezii.
— O să-i evit. Chineza mea e mai bună decât a ta. Zhongguo-
ren-ii vor respecta aceasta. Vei fi liber să umbli pe unde vrei.
— Trebuie să fiu, spuse Jason Bourne. Dacă asasinul va ajunge
aici, vreau să pun mâna pe el înainte ca altcineva să-l depisteze!
Aici! Şi acum!
Cordoanele de împrejmuire şi stâlpii fură scoşi imediat din
uriaşul hangar de către personalul aeroportului îmbrăcat în
impermeabile galbene, lucioase, de ploaie. Apoi, sosi un camion
încărcat cu mantale de aceeaşi culoare pentru contingentele
poliţieneşti; oamenii prindeau hainele aruncate jos prin spatele
vehiculului. Le îmbrăcară, apoi se împărţiră în grupuri, pentru a
primi instrucţiuni din partea superiorilor. Ordinea luă rapid locul
confuziei provocate de noii sosiţi şi de problemele cauzate de
neaşteptata ploaie torenţială. Era genul de ordine în care Bourne
nu avea încredere. Era prea superficială, prea convenţională
pentru ce îi aştepta. Rândurile de soldaţi frumos îmbrăcaţi, ce
mărşăluiau înainte şi înapoi se postaseră pe poziţii greşite,
inadecvate pentru confruntarea cu trupe de gherilă, sau chiar cu
un singur astfel de luptător. Fiecare poliţist în mantaua sa
impermeabilă galbenă era deopotrivă o ameninţare şi o ţintă – şi
mai era şi altceva. Un pion. Oricare dintre ei putea fi înlocuit cu un
altul îmbrăcat în acelaşi fel, cu un asasin care ştia să-şi schimbe
înfăţişarea în aşa fel încât să semene cu duşmanul.
Totuşi strategia infiltrării având ca scop un asasinat era un gest
sinucigaş, iar Jason ştia că impostorul nu şi-ar asuma niciodată
un astfel de risc. Numai dacă… numai dacă arma pe care o va
folosi ar produce un zgomot atât de slab încât ploaia să-l poată
acoperi… dar chiar şi atunci, ţinta nu trebuia să aibă o reacţie
imediată. S-ar fi ridicat imediat un cordon împrejurul locului
asasinatului. La primul semn al prăbuşirii guvernatorului, fiecare

304
ieşire ar fi fost blocată, fiecare persoană aflată în apropiere obligată
sub ameninţarea cu arma să rămână pe loc. O reacţie întârziată?
O săgeată subţire al cărei impact nu e mai mult decât o
înţepătură, o senzaţie stânjenitoare ce poate fi îndepărtată cu
acelaşi gest cu care alungi o muscă obraznică, în timp ce picătura
mortală de otravă pătrunde în sânge producând moartea încet dar
sigur, căci timpul nu mai e important. Era o posibilitate, însă, din
nou, se ridicau prea multe obstacole şi precizia necesară o
întrecea, cu mult pe cea obişnuită pentru o armă cu aer
comprimat. Guvernatorul britanic va purta neîndoielnic o vestă
antiglonţ, iar cât despre faţă, nici nu se punea problema. Nervii
faciali exagerează durerea şi orice obiect străin care ar fi atins o
zonă atât de aproape de ochi ar fi produs o reacţie imediată şi
dramatică. Rămâneau mâinile şi gâtul; primele erau prea mici şi
prea mobile; gâtul reprezenta pur şi simplu o arie prea mică. Dar o
puşcă specială, de pe o terasă a acoperişului aeroportului? O
puşcă de o fineţe maximă, cu o lunetă telescopică cu raze
infraroşii? O altă posibilitate – dar din nou, era un act sinucigaş,
deoarece o asemenea armă ar produce o explozie izolată, iar un
amortizor însemna să reduci gradul de precizie până la stadiul în
care nu mai prezenta siguranţă. Posibilitatea ca ucigaşul să se afle
pe o terasă a acoperişului era mică. Omorul ar fi fost prea evident.
Şi aceasta era esenţial. Bourne înţelese asta, în special în aceste
împrejurări. D’Anjou avusese dreptate. Toţi factorii concurau către
un asasinat spectaculos. Nici Carlos Şacalul n-ar cere mai mult –
nici Jason Bourne, reflectă David Webb. Reuşita, în ciuda pazei
extraordinare, ar însemna încoronarea noului „Bourne” ca rege al
profesiunii sale dezgustătoare. Dar cum va proceda asasinul? Ce
metodă va alege? Şi după ce decizia va fi luată, ce cale de scăpare
va fi cea mai eficientă, cea mai posibilă?
Camioanele televiziunii cu echipamentul lor sofisticat nu puteau
constitui un mijloc de salvare. Echipele de întreţinere ale
aeroportului erau verificate şi răsverificate; un intrus putea fi
descoperit cu uşurinţă. Toţi jurnaliştii erau obligaţi să treacă prin
filtre electronice care puteau să detecteze chiar şi o cantitate
infimă de metal. Acoperişurile erau inaccesibile. Atunci cum?
— Te-am aranjat! spuse d’Anjou, apărut brusc lângă Webb, cu o
hârtie în mână. Aceasta e semnată de prefectul poliţiei
aeroportului Kai-tak.
— Ce le-ai spus?
— Că eşti un evreu antrenat de Mossad în activităţi antiteroriste

305
şi trimis aici pentru un schimb de experienţă. Vestea va fi
răspândită.
— Dumnezeule, dar eu nu vorbesc idiş!
— Cine crezi că o vorbeşte aici? Tu dă din umeri şi foloseşte-ţi
franceza, acceptabilă – pe care cei de aici o vorbesc, dar prost. Te
vei descurca cu ea.
— Eşti imposibil, ştiai asta?
— Ştiu că Delta, pe vremea când era comandantul nostru în
Meduza, a spus Cartierului General din Saigon că nu va pleca în
misiune fără „bătrânul Ecou”.
— Pesemne îmi luase Dumnezeu minţile.
— În orice caz mai mult decât acum, îţi garantez.
— Mulţumesc, Ecoule. Ţine-mi pumnii.
— N-ai nevoie, spuse Francezul. Eşti Delta. Şi vei fi întotdeauna
Delta.
*
* *
După ce-şi scoase mantaua impermeabilă galben-lucioasă şi
cascheta, Bourne ieşi afară şi îşi arătă permisul de trecere gărzilor
postate lângă uşile hangarului. La o oarecare distanţă, oamenii
presei treceau prin porţile electronice, după care erau îndreptaţi
spre zonele special împrejmuite. Pe marginea pistei de aterizare
fuseseră plasate microfoane, iar dubele poliţiei, împreună cu
patrulele motociclete formau un semicerc strâns în jurul locului
unde urma să se desfăşoare conferinţa de presă. Pregătirile erau
aproape gata, toate forţele de securitate se aflau la post, iar
echipamentul mass-media pus în stare de funcţionare. Avionul din
Peking îşi începuse coborârea prin ploaia torenţială. Aterizarea
urma să aibă loc în câteva minute, minute care Jason ar fi dorit să
ţină cât mai mult. Erau atât de multe lucruri de verificat şi atât de
puţin timp pentru asta. Unde? Ce? Totul era deopotrivă posibil şi
imposibil. Ce metodă va alege criminalul? Cum va proceda pentru
a duce la bun sfârşit asasinatul? Şi cum ar putea el, în modul cel
mai logic posibil, să scape cu viaţă de la locul crimei?
Bourne examinase fiecare posibilitate în parte şi le excluse pe
rând pe toate. Ia-o de la început! Încă o dată! Rămăseseră numai
câteva minute. Cercetează terenul, ia-o iar de la început… de la
început. Premisa: asasinarea guvernatorului coroanei britanice.
Condiţii: aparent impenetrabile, trupe de securitate şi ale poliţiei
pretutindeni pe terasele aeroportului, înarmate până în dinţi,
blocând fiecare intrare, fiecare ieşire şi fiecare scară fixă sau

306
rulantă – toţi în legătură permanentă prin radio. Şansele de a reuşi
erau foarte mici. Sinucidere… Totuşi, aceste împrejurări
dezavantajoase, ucigaşul impostor le găsise irezistibile. D’Anjou
avusese dreptate din nou: cu un asemenea asasinat spectaculos,
în aceste condiţii, supremaţia unui asasin putea fi stabilită – sau
restabilită. Cum spusese Francezul? Cu un asasinat ca acesta
restabileşte legenda invincibilităţii sale.
Cine? Unde? Cum? Gândeşte? Priveşte?
Ploaia torenţială îi muiase complet uniforma de poliţist. Trebuia
să-şi şteargă permanent apa de pe faţă în timp ce cerceta cu
privirea totul şi pe toţi. Nimic! Mugetul motoarelor cu reacţie se
făcu auzit în depărtare. Avionul din Beijing îşi făcea apariţia la
capătul îndepărtat al pistei. Începu aterizarea.
Jason studie mulţimea din spatele cordoanelor de demarcaţie.
Guvernul Hong Kong-ului, din respect pentru Beijing şi din dorinţa
de a asigura o publicitate cât mai mare evenimentelor, pusese la
dispoziţie pelerine de pânză groasă şi mantale de ploaie ieftine
tuturor celor ce le voiau. Personalul aeroportului respinsese
cererile reporterilor de a organiza conferinţa de presă în interiorul
aeroportului, declarând pur şi simplu – şi, înţelept din partea lor,
fără nici un fel de explicaţii că ar fi fost în detrimentul securităţii.
Declaraţiile vor fi scurte, un comunicat de cel mult cinci minute şi
apoi fireşte distinşii membri ai comunităţii jurnalistice puteau
suporta o mică aversă de ploaie pentru a asista la un asemenea
eveniment important.
Fotografi? Metal! Aparatele fotografice erau şi ele trecute prin
filtre electronice ce detectau metalul dar nu toate făceau fotografii.
Un dispozitiv relativ simplu putea fi introdus şi fixat sigur într-
unul din aceste aparate, un puternic mecanism exploziv care putea
elibera un glonţ – sau o săgeată – ghidat cu ajutorul unui vizor
telescopic. Aceasta să fie modalitatea? Se oprise asasinul asupra
acestei metode, urmând să zdrobească apoi „aparatul foto” cu
călcâiul şi să scoată altul din buzunar, ieşind neobservat din
mulţime? Actele şi certificatele lui vor fi la fel de autentice ca şi
cele pe care le avea d’Anjou şi „luptătorul antrenat în activităţi
antiteroriste” din Mossad. Era posibil. Uriaşul avion ateriza pe
pistă. Bourne se îndreptă rapid către spaţiile rezervate ziariştilor,
apropiindu-se de fiecare fotograf şi privind, căutând un bărbat care
să-i semene. Trebuie să fost vreo douăzeci de fotografi; intră în
panică văzând că avionul din Peking se opreşte în faţa mulţimii.
Reflectoarele şi proiectoarele erau acum fixate pe spaţiul

307
dimprejurul microfoanelor şi echipelor televiziunii. Înaintă de la un
fotografia altul, asigurându-se rapid că respectivii nu puteau fi cel
pe care îl căuta, apoi uitându-se încă odată cu atenţie pentru a
vedea dacă stăteau drept sau aveau feţele machiate. Din nou însă
nimic! Nimeni! Trebuia să-l găsească, să-l neutralizeze! Înaintea
celorlalţi! Asasinatul nu conta pentru el, nu însemna nimic! Nimic
nu conta în afara Mariei!
Reluă raţionamentul de la capăt. Ţinta – guvernatorul coroanei
britanice. Condiţii – extrem de dezavantajoase pentru un asasinat,
persoana vizată aflată sub pază maximă, neîndoielnic protejată de
o vestă antiglonţ, toate trupele la locul lor, păstrând o disciplină
desăvârşită, ofiţerii fermi în ordinele pe care le dădeau. Începutul?
Ceva îi lipsea. Repetă încă o dată. Guvernatorul britanic –
persoana vizată… un singur asasinat. Metoda: sinuciderea
excludea totul, cu excepţia unui dispozitiv cu reacţie întârziată – o
săgeată, o alice – totuşi, nesiguranţa unei asemenea armă făceau
folosirea ei ilogică din acest punct de vedere, iar pocnetul zgomotos
al unei puşti obişnuite ar fi declanşat instantaneu o alertă
generală în rândurile poliţiei, întârziată? Acţiune întârziată, nu
reacţie! Începutul, premisa, era greşită! Persoana vizată nu era
numai guvernatorul. Nu era vorba de o singură victimă ci de mai
multe, la întâmplare! Cu cât mai multe cu atât mai spectaculos şi
cu atât mai eficient pentru un maniac care vroia să provoace haos
în Honk Kong. Iar haosul va începe de la trupele de pază, de
securitate. Va urma dezordinea, apoi scăparea!
Mintea lui Bourne scapără în timp ce el se strecura prin
mulţime în ploaia torenţială, iscodind pretutindeni. Încercă să-şi
aducă aminte fiecare fel de armă pe o ştiuse vreodată. O armă ce
putea fi acţionată fără zgomot de către cineva neobservat într-o
zonă dens populată, cu efect întârziat suficient pentru ca ucigaşul
să-şi poată schimba poziţia şi să-şi pregătească scăparea. Singurul
dispozitiv care-i venea în minte era o grenadă, dar respinse imediat
ideea. Apoi se gândi la dinamită – şi la un exploziv plastic cu
declanşare întârziată. Cea din urmă posibilitate era mult mai
convenabilă în termenii întârzierii şi ascunderii. Explozivii plastici
puteau fi programaţi pe durata a câteva minute, faţă de ceilalţi,
care acţionau pe parcursul a numai câteva secunde; puteau fi
ascunşi în cutii mici sau în pachete ambalate, chiar şi în serviete
plate – sau truse largi presupuse a fi pline cu echipament
fotografic, nu neapărat purtate de un fotograf. Căutarea începu din
nou. Bourne se întoarse în mulţimea de reporteri şi fotografi,

308
cercetând pista neagră, în căutarea unui obiect izolat care
rămăsese uitat pe asfaltul dur. Logica îl determina să se
concentreze asupra rândurilor de bărbaţi şi femei aflaţi cel mai
aproape de pistă. În mintea sa „pachetul” nu putea avea mai mult
de treizeci de centimetri lungime dacă era gros, sau cincizeci dacă
era o servietă diplomat. O cantitate mai mică nu ar fi fost
suficientă pentru asasinarea ambelor echipe de negociatori.
Reflectoarele care luminau pista aeroportului erau puternice, însă
creau în acelaşi timp şi umbre înşelătoare în locurile mai
întunecate. Ar fi fost bine să aibă cu el o lanternă – întotdeauna
purtase una la el, cât de mică, deoarece şi ea era un gen de armă!
Cum de uitase? Apoi, spre stupoarea sa, văzu raze de lumină
încrucişându-se pe pavajul negru al pistei şi săgetând printre
picioarele oamenilor. Poliţia ajunsese la aceeaşi concluzie ca şi el şi
de ce nu mă rog? Aeroportul La Guardia, 1972; Aeroportul Lod, Tel
Aviv, 1974; Rue de Bac, Paris, 1975; Harrods, Londra, 1982. Şi
încă nu mai ştiu câte ambasade din Teheran până la Beirut – de ce
n-ar fi ajuns? Erau oameni obişnuiţi cu astfel de lucruri, el nu.
Gândirea lui devenise înceată – şi nu-şi putea permite aşa ceva
acum! Cine! Unde!
Avionul enorm, „747”, al Republicii Populare Chineze îşi făcu
apariţia ca o pasăre uriaşă de argint. Motoarele cu reacţie ce
vâjâiau amplificând zgomotul ploii torenţiale începură să-şi
domolească registrul sonor în timp ce aparatul de zbor fu
manevrat şi adus în poziţie fixă pe un teritoriu străin. Se
deschiseră uşile şi parada începu. Cei doi lideri ai delegaţiilor
britanică şi chineză ieşiră împreună. Făcură semn cu mâna spre
mulţime, apoi coborâră la unison pe scara metalică, unul în ţinuta
impecabilă ale Whitehall-ului, celălalt în uniformă ternă
aparţinând armatei Republicii Populare Chineze. Cei doi erau
urmaţi de două rânduri de aghiotanţi occidentali şi orientali
deopotrivă, făcând eforturi pentru a părea amabili unii cu ceilalţi
în faţa aparatelor de fotografiat. Liderii se apropiară de microfoane
şi îşi începură discursurile; glasurile le răzbeau prin amplificatoare
acoperind zgomotul ploii. Minutele care urmară fură ca o ceaţă
densă pentru David. O parte din atenţia sa era concentrată asupra
ceremonialului ce se desfăşura sub lumina reflectoarelor, cealaltă
parte, mai profundă, făcea o ultimă verificare. Căci avea să fie
ultima. Dacă impostorul se găsea acolo, trebuia să-l găsească –
înaintea producerii asasinatului, înainte de izbucnirea haosului!
Dar, fir-ar să fie unde să-l caute? Bourne trecu dincolo de

309
frânghiile de pe dreapta, pentru a avea o imagine mai completă.
Unul din soldaţi obiectă. Jason îi arătă permisul, apoi rămase
neclintit, studiind cu privirea echipele televiziunii, chipurile lor,
ochii lor, aparatura folosită. Dacă asasinul se afla printre ei, care
era atunci?
— Suntem cu toţii bucuroşi să vă anunţăm că am făcut
progrese considerabile privitoare la Acorduri. Noi, din partea
Regatului Unit…
— Noi, din partea Republicii Populare Chineze – singura Chină
adevărată de pe faţa pământului – ne exprimăm dorinţa de a ne
găsi într-o strânsă cooperare cu aceia care doresc să…
Discursurile fură întrerupte de către fiecare lider în parte pentru
a-şi exprima ajutorul dat părţii opuse, aducând totuşi la
cunoştinţă publicului că mai era încă mult de făcut în privinţa
negocierilor. În spatele politeţii şi dincolo de zâmbetele false se
simţea tensiunea. Jason nu găsi nimic demn de atenţie, aşa că îşi
şterse apa de pe faţă şi, făcând un semn cu capul înspre soldatul
de lângă el, se aplecă pe sub frânghie şi pătrunse încă o dată prin
mulţimea aflată în zonele special delimitate. Îşi croi drum spre
partea stângă a locului unde se desfăşura conferinţa de presă.
Pe neaşteptate, ochii lui Bourne fură atraşi de lumina unor
faruri care tocmai întorceau îndreptându-se spre avionul staţionar,
prin ploaia torenţială. Apoi, ca la comandă, se auziră aplauze
furtunoase. Scurta ceremonie luase sfârşit. Semnalul fusese
sosirea limuzinelor oficiale, fiecare escortată de o motocicletă,
strecurată printre delegaţii şi prin mulţimea de jurnalişti şi
fotografi. Poliţia înconjură carele televiziunii, cerând tuturor, cu
excepţia a doi operatori aleşi dinainte, să se urce în maşini.
Era momentul. Dacă era să se întâmple ceva se va întâmpla
acum. Dacă un instrument al morţii era pe cale de a fi plasat şi de
a exploda în decursul a unui singur minut sau chiar mai puţin,
aceasta trebuia să se întâmple acum!
La câţiva metri în stânga sa zări un ofiţer aparţinând unui
contingent al poliţiei, un bărbat înalt ai cărui ochi se mişcau la fel
de repede ca şi ai săi. Jason se îndreptă către el şi-i vorbi în
chineză, în timp ce-şi scotea permisul de liberă trecere,
acoperindu-l de ploaie cu mâna.
— Sunt agentul din Mossad! strigă el, încercând să se facă auzit
printre aplauze.
— Da, am auzit despre tine! ţipă la rându-i ofiţerul. Mi s-a spus.
Îţi suntem recunoscători că te afli aici!

310
 — Ai o lanternă?
— Da, desigur. Ai nevoie de ea?
— Da, mi-ar trebui.
— Ţine aici.
— Ajută-mă să trec mai repede! ordonă Bourne, ridicând
cordonul şi făcându-i semn ofiţerului să-l urmeze. N-am timp să-
mi arăt actele!
— Desigur!
Chinezul îl urmă, interceptând un soldat care se pregătea să-l
oprească pe Jason – să-l împuşte chiar, la nevoie. Lasă-l să treacă!
E de-al nostru! E antrenat pentru acţiuni de genul ăsta!
— Evreul din Mossad?
— Da.
— Mi s-a spus. Vă mulţumesc, domnule… Dar, desigur, nu
înţelege ce-i spun.
— Destul de ciudat, dar înţelege. Vorbeşte dialectul Guangdong
hua.
Bourne se afla acum între limuzine şi cordoanele de
împrejmuire. În timp ce înainta în lungul cordonului cu lanterna
îndreptată în jos, pe pista neagră, dădea ordine în chineză şi
engleză; pe ton ridicat, dar nu strigăte, ordinele unui om care
căuta probabil un obiect pierdut. Pe rând, unul câte unul, bărbaţii
şi femeile din presă făcură câţiva paşi înapoi; explicându-le celor
aflaţi în spatele lor ce se întâmpla. Jason se apropie de limuzina
din frunte; steagurile Marii Britanii şi ale Republicii Populare
Chineze erau arborate pe dreapta şi respectiv pe stânga, indicând
că Anglia era oaspetele iar China gazda. Reprezentanţii celor două
guverne vor călători împreună în limuzină. Jason se concentra;
importanţii pasageri erau pe cale de a se urca în automobilul luxos
împreună cu aghiotanţii lor cei mai de încredere, în mijlocul
aplauzelor susţinute.
Ceva se întâmplă, însă Bourne nu ştia sigur ce anume! Cu
umărul stâng atinse un alt umăr şi contactul fu electrizant.
Bărbatul de care se lovise se aplecă mai întâi în faţă, apoi se răsuci
cu o asemenea violenţă încât Jason aproape îşi pierdu echilibrul.
Bourne se întoarse şi privi la bărbatul aflat pe o motocicletă de
escortă a poliţiei, apoi îşi ridică lanterna şi o îndreptă spre ovalul
de plastic al căştii.
Fulgere, săgeţi ascuţite, ucigaşe îi străbătură creierul orbindu-l,
în timp ce încerca să accepte incredibilul. Privea la el însuşi – mai
tânăr numai cu câţiva ani! Trăsăturile întunecate din spatele căştii

311
opace erau ale sale! Era luptătorul de comando! Impostorul!
Asasinul!
În ochii care îi întoarseră privirea se citea panica, însă ei fură
mai rapizi decât ai lui Webb. Un braţ rigid, întins, şfichiui aerul cu
o repeziciune uimitoare, izbind drept în gâtlejul lui Jason, tăindu-i
acestuia şi vorbele şi răsuflarea. Bourne se prăbuşi pe spate,
incapabil să strige, apucându-se cu mâinile de gât, apoi sări peste
cordonul împrejmuitor năpustindu-se în mijlocul mulţimii şi
urmând cărarea de trupuri prăbuşite, lăsată de ucigaş în
încercarea sa de scăpare.
— Opriţi-l!
Doar ultimul cuvânt se făcu auzit din gâtlejul lui Jason; şi
acesta nu mai mult decât o şoaptă răguşită.
— Lăsaţi-mă să trec!
Doar cuvinte, dar cui îi păsa? De undeva de lângă terminal se
auzea o fanfară cântând în ploaia torenţială.
Calea îi era închisă! Oameni, oameni şi iarăşi oameni! Găseşte-l!
Prinde-l! Marie! A dispărut!
— Lăsaţi-mă să trec! urlă el, în cuvinte acum clare, dar neluate
în seamă de către nimeni. Se smuci cât putu şi îşi croi drum cu
greutate spre marginea mulţimii; o alta aştepta în spatele uşilor de
sticlă ale terminalului.
Nimic! Nimeni! Ucigaşul dispăruse! Ucigaşul? Crima!
Limuzina, limuzina din faţă cu steagurile celor două ţări!
Aceasta era ţinta! Undeva în maşină sau dedesuptul ei se afla
mecanismul care va exploda până la cer, asasinându-i pe cei doi
lideri de delegaţii. Rezultatul – scenariul… haos. Invazia!
Bourne se răsuci pe călcâie înnebunit, căutând un ofiţer
superior. La douăzeci de metri dincolo de frânghie, în poziţie de
drepţi în timp ce se cânta imnul britanic, se afla un ofiţer al poliţiei
din Kowloon. Agăţat de cureaua sa se găsea un radio. O şansă.
Limuzinele începură să înainteze maiestuos către o poartă
nevăzută a aeroportului.
Jason trase de cordonul împrejmuitor ridicându-l doborând
unul din stâlpi, apoi alergă spre ofiţerul chinez scund, aflat în
poziţie de drepţi.
— Xun su! răcni el.
— Shemma? răspunse surprins bărbatul ducând în mod reflex
mâna spre tocul pistolului.
— Opreşte-le! Maşinile, limuzinele! Pe cea din faţă!
— Ce tot vorbeşti acolo? Cine eşti?

312
 În disperarea lui, Bourne abia se stăpâni să nu-l pocnească.
— Mossad! urlă el.
— Cel din Israel? Am auzit…
— Ascultă-mă! Ia radioul ăla şi ordonă-le să se oprească! Toată
lumea să coboare din maşină şi să se adăpostească! E pe cale să
explodeze! Fă cum îţi spun!
Prin ploaia torenţială ofiţerul privi fix în ochii lui Jason, apoi
încuviinţă şi-şi scoase radioul de la centură.
— Urgenţă! Eliberaţi frecvenţa şi făceţi-mi legătura cu Red Star
One. Imediat!
— Toate celelalte maşini! îl întrerupse Bourne. Transmiteţi-le să
se îndepărteze!
— Alertaţi toate vehiculele. Daţi-mi legătura!
Cu glas încordat, dar controlat, chinezul vorbea clar, apăsând
pe fiecare cuvânt.
— Aici baza Colony Five. Avem o urgenţă. Cu mine se află
bărbatul din Mossad, vă transmit întocmai instrucţiunile sale.
Acestea trebuie să fie îndeplinite de îndată. Red Star One se va opri
imediat şi toţi cei aflaţi înăuntrul vehiculului se vor pune la
adăpost. Toate celelalte maşini se vor întoarce la stânga spre
centrul pistei şi se vor îndepărta cât mai mult posibil de Red Star
One. Executaţi ordinul imediat!
Şocată, mulţimea urmărea cum în depărtare, motoarele
maşinilor accelerau la unison. Cinci limuzine îşi schimbară
imediat poziţiile, înaintând în viteză spre adăpostul din apropierea
aeroportului. Prima maşină frână brusc scrâşnind; portierele se
deschiseră şi cei aflaţi înăuntru săriră cu toţii afară, alergând în
toate direcţiile.
Opt secunde mai târziu, limuzina numită Red Star One explodă
la cincisprezece metri depărtare de o poartă deschisă. Metalul
incandescent şi sticla spartă se împrăştiară pretutindeni în aer,
prin ploaia torenţială făcând sunetele să îngheţe pe buzele
membrilor fanfarei.
*
* *
Peking: 11:25 P.M.
Dincolo de suburbiile nordice ale Beijing-ului se găseşte un vast
teren împrejmuit, despre care rar se vorbeşte şi care nu e deschis
pentru ochii publicului. Motivul principal este cel al securităţii dar
mai există şi un impediment legat de contrastul cu restul unei
societăţi declarat egalitariste. În interiorul acestei enclave

313
împădurite, uriaşe, se află vilele celor mai însemnate figuri politice
ale Chinei. Terenul este ţinut ascuns de ochii lumii, după cum i se
cuvine unui complex imens. Înconjurat de ziduri înalte din piatră
cenuşie, cu intrările păzite de veterani deprinşi cu serviciul militar
şi pădurile dense din interior patrulate de soldaţi însoţiţi de câini
de atac. Iar pentru cine doreşte să speculeze asupra relaţiilor
sociale ori politice cultivate acolo, ar trebui notat că nici o vilă nu
poate fi văzută dinspre o alta, deoarece fiecare structură este
împrejmuită de zidul său propriu şi toate gărzile sunt personal
selectate după ani întregi de supunere. Numele acestei zone,
atunci când se pomeneşte, este Jade Tower Mountain 15, denumirea
referindu-se nu la un munte format geologic, ci la un deal imens
care se ridică deasupra celorlalte. În diferite perioade istorice, în
funcţie de cum cădeau zarurile destinului, oamenii ca Mao Zedun,
Liu Shaoqi, Lin Biao şi Ciu Enlai şi-au găsit locul aici. Printre
rezidenţii actuali se afla acum un bărbat care începea să dea
contur destinului economic al Republicii Populare Chineze. În
lumea presei era cunoscut ca Sheng. Numele său întreg era însă
Sheng Chou Yang.
O limuzină mare înainta în viteză pe şoseaua din faţa
impunătorului zid cenuşiu. Se apropie de Poarta numărul şase, ca
şi cum nu ar fi fost atent la altceva decât la condus, şoferul apăsă
brusc pe frâne făcând maşina să derapeze, oprind la câţiva
centimetri de bariera portocalie ce reflecta razele farurilor
automobilului. Un soldat se apropie.
— Pe cine aţi venit să vizitaţi şi cum vă numiţi? Voi avea nevoie
de actele dumneavoastră oficiale.
— Ministrul Sheng, spuse şoferul. Numele meu nu este
important şi prin urmare nici actele mele. Te rog informează la
reşedinţa ministrului că a sosit emisarul său din Kowloon.
Soldatul dădu din umeri. Asemenea replici erau standard la
Jade Tower Mountain şi a forţa nota mai mult ar fi putut însemna
un transfer din acest post dumnezeiesc, bine plătit, unde resturile
de mâncare erau dincolo de puterea de imaginaţie a unui om
obişnuit şi unde, dacă erai supus şi ascultător; puteai primi chiar
şi bere străină. Merse la telefon. Vizitatorul trebuia să fie primit
cum se cuvine. Dacă nu, te trezeai dus în câmp deschis, obligat să
îngenunchezi şi apoi împuşcat în ceafă. Deci soldatul se întoarse în
gheretă şi formă numele vilei lui Sheng Chou Yang.

15
Muntele Turnului de jad, (lb. engl. – n. tr.).

314
 — Dă-i drumul să intre! Repede!
Fără să se întoarcă la limuzină, paznicul apăsă pe un buton şi
bariera portocalie se ridică. Maşina intră în viteză pe pietrişul din
faţa reşedinţei. Emisarul era foarte grăbit.
— Ministrul Sheng este în grădină, spuse ofiţerul de la uşă,
privind dincolo de vizitator, încercând să străpungă întunericul cu
privirea. Vă puteţi duce la dânsul.
Emisarul trecu grăbit prin camera din faţă, mobilată cu mobilă
roşie lăcuită şi se îndreptă spre o arcadă dincolo de care se găsea
grădina împrejmuită de ziduri înalte, completată de patru heleştee
unite între ele, pe care creşteau nuferi, discret luminate de
reflectoare galbene aflate sub suprafaţa apei. Două alei acoperite
cu pietriş alb se intersectau formând un „X” între heleştee, iar
câteva scaune şi mese joase negre împletite din răchită se aflau
plasate la capătul îndepărtat al fiecărei alei în interiorul unui decor
oval. Solitar, la capătul îndepărtat al aleii, lângă zidul de cărămidă,
şedea un bărbat subţirel, de înălţime medie, cu părul scurt
încărunţit înainte de vreme şi cu trăsături ascuţite. Dacă era ceva
surprinzător pentru cineva care l-ar fi cunoscut atunci pentru
prima oară, erau ochii săi întunecaţi, ochi de mort, cu pleoape care
nu clipeau niciodată, nici măcar o secundă. În acelaşi timp erau şi
ochii unui fanatic a cărui patimă oarbă, pusă în slujba unei cauze,
era secretul forţei sale. În orbite avea fulgere, dar pupilele îi erau
incandescente. Aceştia erau ochii lui Sheng Chou Yang şi în acel
moment îi puteai simţi cum ardeau.
— Spune-mi! răcni el, apucând violent cu amândouă mâinile
braţele negre ale scaunului de răchită. Cine a fost?
— E o minciună, domnule ministru! Am verificat împreună cu
oamenii noştri din Tel Aviv. Omul care le a fost descris nu există.
Nu există nici un agent al Mossadului în Kowloon! Totul este o
minciună!
— Ce măsuri aţi luat?
— Este doar o presupunere, dar…
— Ce aţi întreprins?
— Suntem pe urmele unui englez din Mong Kok, despre care
nimeni nu pare să ştie nimic.
— Cretini şi idioţi! Idioţi şi cretini! Pe cine aţi consultat înainte
să faceţi asta?
— Pe omul nostru infiltrat în poziţia din Kowloon. E nedumerit
şi, îmi pare rău că trebuie să vă spun, însă cred că e şi foarte
speriat. A făcut câteva referiri la Macao şi nu mi-a plăcut deloc

315
vocea lui.
— Vino şi arată-mi devotamentul pentru cauza Kuomintangului,
ordonă el.
Emisarul se apropie de ministru. Se aplecă mult spre mâna
stângă a marelui om de stat. Sheng ridică mâna dreaptă. În ea
ţinea un pistol.
Urmă o detunătură care-i zbură creierii emisarului. Fragmente
de os şi de ţesut se împrăştiară în heleşteele cu nuferi. Ofiţerul de
pază îşi făcu imediat apariţia în dreptul arcadei în clipa în care
cadavrul tresărea la impactul cu pietrişul alb.
— Debarasaţi-vă de el, ordona Sheng. A auzit şi a aflat prea
multe… a presupus prea multe.
— Imediat, tovarăşe ministru.
— Şi caută-l pe omul din Macao. Am instrucţiuni precise pentru
el şi acestea trebuie puse în practică imediat, cât flăcările izbucnite
în Kowloon încă mai luminează cerul. Să fie adus aici.
În timp ce ofiţerul se apropia de curierul mort, Sheng se sculă
brusc de pe scaun şi se îndreptă încet spre marginea celui mai
apropiat eleşteu, cu faţa luminată de reflectoarele scufundate.
Vorbi din nou, cu o voce lipsită de viaţă, dar hotărâtă.
— În curând Hong Kong-ul şi toate teritoriile, spuse el, privind
fix la un nufăr Apoi, toată China.
— Iar dumneavoastră veţi fi conducătorul, tovarăşe ministru,
spuse ofiţerul privindu-l pe Sheng cu ochi plini de devotament. Ne
întoarcem la Patria noastră Mamă, iar pământul va fi din nou al
nostru. Marşul promis începe.
— Da, aprobă Sheng Chou Yang. Nimeni nu ne va sta în cale.
Nimeni nu îmi va sta în cale.

316
 CAPITOLUL 20
În după-amiaza acelei zile epuizante, când aeroportul Kai-tak
era un simplu aeroport şi nu un teren al asasinatelor,
ambasadorul Havilland îi deschisese lui Catherine Staples
contururile complotului pus la cale de către Sheng, cu rădăcinile
în Kuomintang. Obiectivul: un consorţiu de taipani condus de un
lider principal al cărui fiu, Sheng, urma să preia controlul asupra
Hong Kong-ului şi să transforme astfel colonia în imperiul
financiar particular al conspiratorilor. Rezultatul inevitabil:
complotul va eşua, iar gigantul furios care era Republica Populară
Chineză se va dezlănţui şi va invada Hong Kong-ul, încălcând
Acordurile şi aruncând întregul Extrem Orient în haos.
Stupefiată, Catherine pretinsese dovezi şi până la ora 2:15,
citise de două ori dosarul strict secret al lui Sheng Chon Yang,
încheiat de Departamentul de Stat. Cu toate acestea, continuase
cu îndărătnicie să declare că exactitatea datelor din dosar nu
putea fi verificată. La ora 3:30 fusese condusă într-o încăpere
special amenajată pentru comunicaţii radio şi i se prezentase într-
o transmisiune prin satelit o relatare a faptelor de către un
oarecare Reilly din Consiliul Naţional de Securitate din
Washington.
— Sunteţi numai o voce, domnule Reilly, spuse Staples. De
unde să ştiu că nu sunteţi şi dumneavoastră în spatele celor
întâmplate în Victoria Peak?
În acel moment se auzise un declic pe linie şi o voce pe care
Catherine, împreună cu întreaga lume o cunoştea foarte bine, i se
adresă:
— Vă vorbeşte preşedintele Statelor Unite, doamnă Staples.
Dacă vă îndoiţi de aceasta, vă sugerez să luaţi legătura cu
consulatul dumneavoastră. Cereţi să contacteze Casa Albă prin
telefon diplomatic şi să solicite o confirmare a transmisiei noastre.
Voi aştepta. În momentul de faţă nu am nimic altceva mai bun de
făcut – nimic atât de important.
Scuturându-şi capul şi închizând o clipă ochii, Catherine îi
răspunse calm:
— Vă cred, domnule preşedinte.
— Uitaţi de mine, dar acceptaţi tot ceea ce aţi auzit. Este

317
adevărul adevărat.
— Dar este atât de incredibil – de neconceput.
— Nu sunt un expert, doamnă Staples şi niciodată n-am pretins
a fi aşa ceva, însă nici Calul Troian nu a fost foarte credibil sau
poate aceasta este numai o legendă iar soţia lui Menelaos să fi fost
născocirea imaginaţiei bogate a unui povestitor oarecare, dar
noţiunea a rămas valabilă – a devenit un simbol al inamicului
care-şi distruge adversarul din interior.
— Menelaos…?
— Nu credeţi tot ce spun ziarele, am mai citit şi eu o carte,
două. Dar aveţi încredere în oamenii noştri, doamnă Staples. Avem
nevoie de dumneavoastră. Voi face apel la primul ministru al ţării
dumneavoastră, dacă va trebui, dar sincer să vă spun, aş prefera
să nu o fac. Dânsul ar putea dori să se sfătuiască la rându-i cu
alţii.
— Nu, domnule preşedinte, secretul operaţiunii este esenţial.
Încep acum să-l înţeleg pe ambasadorul Havilland.
— Aveţi un atu faţă de mine. Eu nu pot să spun că-l înţeleg
întotdeauna.
— Poate că este mai bine aşa, domnule preşedinte.
*
* *
La ora 3:58 se primi un telefon urgent – de cea mai înaltă
prioritate – la sediul casei conspirative din Victoria Peak. Acesta
însă nu era adresat nici ambasadorului şi nici Subsecretarului de
Stat McAllister, ci maiorul Liu Wenzu. Odată cu el începu o
aşteptare încordată, care dura aproape patru ore. Cu toate că
informaţia nu conţinea prea multe amănunte, ea fu atât de
şocantă, încât atenţia tuturor se concentra asupra sa. Catherine
Staples telefona la consulat şi-i dădu de ştire înaltului Comisar că
nu se simte bine şi că nu va putea participa la conferinţa
prevăzută pentru acea după-amiază cu americanii. Prezenţa sa în
casa secretă era binevenită. Ambasadorul Havilland dorea ca
demnitara din serviciul diplomatic să vadă şi să înţeleagă singură
cât de aproape se afla Extremul Orient de o catastrofa
inimaginabilă. Cum o eroare inevitabilă din partea lui Sheng sau a
asasinului său putea produce o explozie de asemenea proporţii
încât trupele Republicii Populare Chineze să invadeze Hong Kong-
ul în decursul câtorva ore, provocând prin aceasta nu numai
blocarea vieţii comerciale a coloniei, ci şi multă suferinţă umană.
S-ar dezlănţui tulburări sălbatice peste tot, detaşamente ale morţii

318
de dreapta sau de stânga s-ar afla pretutindeni exploatând
resentimentele îngropate timp de patruzeci de ani, grupări rasiale
şi fracţiuni militare – ar lupta una împotriva alteia şi toate
împotriva armatei. Pe străzi şi în porturi va curge sânge şi, fiindcă
toate naţiunile lumii ar fi afectate, războiul mondial ar deveni o
posibilitate foarte palpabilă. Havilland spusese toate acestea în
timp ce Lin dădea furios telefoane peste telefoane, transmiţând
ordine şi coordonându-şi oamenii cu cei ai poliţiei şi securităţii
aeroportului.
Totul începuse în acea cameră mobilată în stil victorian din
Victoria Peak, când maiorul din MI6 ridicase receptorul telefonului
şi spusese pe un ton scăzut:
— Diseară, la aeroportul Kai-tak. Delegaţiile Chino-Britanice.
Tentativă de asasinat. Ţinta este guvernatorul Marii Britanii. Se
crede că ar fi vorba de Jason Bourne.
— Nu înţeleg! protestă McAllister, sărind de pe canapea. Este
prematur. Sheng nu este încă pregătit! Am fi avut vreun indiciu
dacă ar fi fost – o declaraţie oficială din partea ministerului său
referitoare la o acţiune anume. Este eronat!
— Cineva a calculat greşit? întrebă ambasadorul cu răceală.
— Probabil. Sau altceva. O strategie pe care n-am luat-o în
considerare.
— Treci la treabă domnule maior, spuse Havilland. După ce
dăduse ultimele ordine, Lin primise la rându-i un ultim ordin din
partea lui Havilland, înainte de a se îndrepta către aeroport.
— Nu te expune, domnule maior, spuse ambasadorul. Vorbesc
foarte serios.
— Imposibil, replică Lin. Cu tot respectul, domnule ambasador,
dar va trebui să mă aflu cu oamenii mei acolo. Am experienţă şi
ştiu ce să caut.
— Cu acelaşi respect, continuă Havilland, îţi spun că trebuie să
fac din aceasta o condiţie pentru a te lăsa să treci dincolo de
poartă.
— De ce, domnule ambasador?
— Cu perspicacitatea dumitale, sunt surprins că mă întrebi.
— Trebuie s-o fac! Nu înţeleg.
— Atunci probabil este vina mea, domnule maior. Am crezut că
ţi-am făcut clar motivul pentru care am făcut atâtea eforturi să-l
aducem pe Jason Bourne al nostru aici. Acceptă faptul că este un
om extraordinar, trecutul său o dovedeşte din plin. Trebuie să
presupunem, dacă diagnosticul este exact şi fragmente de amintiri

319
continuă într-adevăr să-i revină în minte, că are oameni de
legătură pretutindeni în această parte a lumii, în fel de fel de
cotloane şi ascunzişuri, despre care noi nu ştiam nimic.
Imaginează-ţi, doar imaginează-ţi, domnule maior, că unul dintre
acei oameni de legătură îl informează că s-a instituit o stare de
alertă în rândurile poliţiei şi că toate forţele securităţii au fost
convocate pentru a-l proteja pe guvernatorul Marii Britanii
deseară, pe aeroportul Kai-tak. Ce crezi că îi rămâne de făcut?
— Va fi acolo, răspunse Lin Wenzu moale şi în silă. Undeva.
— Şi imaginează-ţi în continuare că Jason Bourne al nostru te
vede? Iartă-mă că-ţi spun, dar nu eşti chiar invizibil. Disciplina
minţii sale logice – logica, disciplina şi imaginaţia au fost
întotdeauna mijloacele prin care a reuşit să supravieţuiască l-ar
forţa să afle exact cine eşti. E nevoie să mai continui?
— Nu cred, spuse maiorul.
— În momentul acela, legătura e făcută, spuse Havilland,
neţinând seama de cuvintele lui Lin. Prin urmare nu există nici un
taipan şi nici o soţie asasinată în Macao. În schimb, există un
ofiţer superior al serviciului de contraspionaj britanic, care s-a
implicat în această poveste şi a jucat rolul acelui taipan imaginar,
servindu-i o altă minciună, în continuarea celei precedente. Va afla
că a fost încă o dată manipulat de forţele guvernamentale,
manipulat în cea mai brutală manieră posibilă – i-a fost răpită
soţia. Creierul domnule maior, este un instrument delicat, iar
creierul lui este mai delicat decât al majorităţii oamenilor.
Rezistenţa lui nu e infinită. Nici nu vreau să mă gândesc la ce ar
putea face – sau ce am putea fi forţaţi noi să facem.
— Aceasta a fost întotdeauna cel mai vulnerabil punct al
scenariului, dar şi miezul lui, spuse Lin.
— „O metodă ingenioasă”, îl întrerupse McAllister, evident
citând. Puţine acte de răzbunare sunt la fel de rapid acceptate ca
deviza „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Sunt exact
cuvintele tale, Lin.
— Dacă este aşa, nu ar fi trebuit să mă alegeţi pe mine să joc
rolul taipanului, insistă maiorul. A izbucnit o criză aici în Hong
Kong iar voi mi-aţi legat mâinile!
— Este aceeaşi criză căreia trebuie să-i facem faţă cu toţii,
spuse Havilland încetişor. Numai că de data aceasta suntem
avertizaţi. Şi, pe de altă parte pe cine altcineva am fi putut alege?
Ce alt chinez cu excepţia şefului Serviciului de contraspionaj ar
fi primit acceptul Londrei pentru toate informaţiile de la care ai

320
pornit dumneata? Instalează-ţi postul de comandă în turnul
aeroportului. Are geamuri fumurii.
În linişte, masivul maior se întoarse furios şi părăsi încăperea.
— E oare înţelept din partea noastră să-l lăsăm să plece?
întrebă McAllister în timp ce el, ambasadorul şi Catherine Staples,
îl urmăreau cu privirea cum se îndepărta.
— Bineînţeles, răspunse diplomatul operaţiunilor secrete.
— Am petrecut câteva săptămâni aici în MI6, continuă
Subsecretarul rapid. Am aflat că în trecut i s-au înregistrat acte de
indisciplină.
— Numai când a primit ordine de la ofiţeri britanici mai puţin
experimentaţi decât el. Nu a fost niciodată pedepsit; a avut
dreptate întotdeauna. La fel acum ştie că eu sunt cel care are
dreptate.
— Cum puteţi fi atât de sigur?
— De ce crezi că a spus că i-am legat mâinile? Nu-i place, dar
acceptă faptul pentru că nu are încotro.
Havilland trecu în spatele biroului apoi se întoarse către
Catherine.
— Vă rog, aşezaţi-vă, doamnă Staples. Şi Edward, aş dori să-ţi
cer un lucru care nu are nimic de-a face cu confidenţialitatea.
Cunoşti situaţia la fel de bine că şi mine, iar cu unele amănunte
eşti probabil şi mai bine pus la punct. Dacă o să am nevoie de
informaţii fii sigur că te voi chema. Dar, aş vrea să discut cu
doamna Staples între patru ochi.
— Desigur, spuse Subsecretarul, strângându-şi dosarele de pe
birou în timp ce Catherine se aşeza într-un fotoliu în faţa
diplomatului. Am multe lucruri la care trebuie să mă gândesc.
Dacă povestea de la Kai-tak nu este o păcăleală – dacă e din
ordinul direct al lui Sheng – atunci înseamnă că acesta şi-a
conceput o strategie pe care noi nu am luat-o în considerare şi
asta este periculos.
Din toate perspectivele pe care le-am evaluat, el trebuie să-şi
aducă reţeaua sa de clearing – comitetul său economic blestemat –
în condiţii stabile, nu instabile. Altfel ar putea distruge totul, dar
este prea inteligent pentru a o face tocmai acum. Şi atunci, de ce
procedează astfel?
— Edward, gândeşte-te te rog, interveni ambasadorul
Încruntându-se, în timp ce lua loc şi la reversul medaliei. În loc să-
şi impună consorţiul de clearing financiar format din taipani aleşi
de el, în timpul unei perioade de stabilitate politică, procedează

321
astfel în timpul uneia instabile cu scopul, chipurile de a restabili
rapid ordinea. Astfel, China nu va mai fi gigantul furios, ci un
părinte grijuliu, care va încerca să-şi liniştească progenitura
speriată şi turbulentă.
— Şi care ar fi avantajul?
— Acela de a acapara imediat puterea, atâta tot. Cine din
colonie ar îndrăzni să pună la îndoială bunele intenţii ale unui
grup de oameni de finanţe respectabili, aduşi la conducere într-o
perioadă de criză? Pentru că, de fapt, ei reprezintă stabilitatea.
Gândeşte-te la asta.
Cu toate hârtiile în braţe, McAllister privi spre Havilland.
— Ar fi un joc riscant din partea lui Sheng. Riscă să piardă
controlul asupra expansioniştilor din Comitetul Central, a foştilor
revoluţionari militari care caută orice scuză pentru a invada
colonia. O criză bazată pe violenţă ar fi exact pe gustul lor. Acesta
este scenariul pe care-i l-am dat lui Webb, cel mai realist.
— Numai dacă actuala poziţie a lui Sheng nu este suficient de
tare pentru a-i suprima. Cum ai spus chiar tu, Sheng Chou Yang a
adus Chinei mulţi bani şi dacă a existat vreodată un popor în mod
fundamental capitalist, atunci acesta este cel chinez. Poartă
banilor un respect mai mult decât religios. Pentru ei a devenit o
obsesie.
— Dar ei au şi un mare respect şi pentru veteranii Marşului cel
Lung, care tot aşa, a devenit o obsesie. Fără maoiştii de la
începuturi, mulţi dintre liderii tineri ai Chinei ar fi şi azi nişte
ţărani nenorociţi care-şi rup spinarea muncind pământul. Ei îi
divinizează pe bătrânii soldaţi. Sheng nu are curajul să se atingă
de ei.
— Atunci există o altă teorie, o combinaţie a ceea ce am
susţinut fiecare în parte. Noi nu i-am spus lui Webb că vocile
câtorva din conducătorii mai activi ai vechii gărzi de la Peking nu
s-au mai făcut auzite de câteva luni încoace. Şi că, în cele câteva
situaţii în care s-a dat publicităţii câte o declaraţie oficială, s-a
spus că moartea unuia sau altuia din ei a fost provocată de cauze
naturale, sau a fost urmarea unor accidente tragice. A existat un
singur caz în care cineva a fost înlocuit deoarece căzuse în
dizgraţie. Acum, dacă presupunerea noastră este corectă, aceşti
câţiva oameni reduşi la tăcere sunt victimele asasinului plătit al lui
Sheng…
— Asta înseamnă că şi a consolidat poziţia prin eliminare,
izbucni McAllister. Occidentalii se găsesc pretutindeni în Peking;

322
hotelurile sunt pline. Ce înseamnă un om în plus, în special un
asasin care ar putea fi oricine – ataşat, om de afaceri… un
cameleon.
— Şi cine altcineva decât Sheng ar putea să aranjeze întâlnirile
secrete dintre asasinul său, Jason Bourne şi victimele alese? Sub
orice pretext, dar mai ales cel al spionajului militar. Nu e nici unul
care să nu înghită o asemenea momeală.
— Dacă măcar o parte din aceste presupuneri este adevărată,
atunci Sheng se află cu mult mai departe cu acţiunile sale decât
ne-am închipuit noi.
— Ia-ţi toate dosarele. Cere orice ai nevoie de la oamenii noştri
din Serviciul Secret şi de la MI6. Studiază totul – şi găseşte
simetriile Edward. Dacă îl pierdem pe guvernatorul Marii Britanii
deseară, suntem pe cale să pierdem Hong Kong-ul în câteva zile.
Pentru că vom fi fost incapabili să-i împiedicăm.
— Guvernatorul va fi protejat, mormăi McAllister îndreptându-
se tulburat spre uşă.
— Contez pe asta, spuse ambasadorul în timp ce Subsecretarul
părăsea camera.
Havilland se întoarse spre Catherine Staples.
— Acum începeţi să mă înţelegeţi? întrebă el.
— Cuvintele şi sensul lor, da, dar nu şi detaliile, îi răspunse
Catherine, privind la uşa pe care Subsecretarul de Stat tocmai o
închisese după el. E un om ciudat, nu-i aşa?
— McAllister?
— Da.
— Vă deranjează?
— Dimpotrivă. Îmi inspiră încredere în tot ceea ce am auzit. De
la dumneavoastră sau de la omul acela, Reilly, chiar şi de la
preşedintele dumneavoastră, mă tem.
Staples se întoarse către ambasador.
— Vă vorbesc cu toată onestitatea.
— Mă bucur. Şi vă înţeleg poziţia. McAllister are una dintre cele
mai analitice minţi din Departamentul de Stat. Este un om
inteligent, care nu se va ridica niciodată până la nivelul pe care-l
merită.
— De ce nu?
— Cred că ştiţi motivul şi dacă nu, sunt sigur că îl intuiţi.
McAllister este un om de o înaltă moralitate, care a stat
întotdeauna în fata avansării sale. Dacă aş fi avut şi eu un simţ
moral la fel de dezvoltat, n-aş fi ajuns niciodată ceea ce sunt dar

323
trebuie spus ceva şi în favoarea mea: că niciodată n-aş fi avut
rezultatele pe care le am. Dar cred că ştiţi asta la fel de bine ca şi
mine. Mi-aţi spus-o de cum aţi intrat pe uşă.
— Acum dumneavoastră sunteţi cel sincer. Vă sunt
recunoscătoare pentru asta.
— Mă bucur. Nu vreau ca relaţiile dintre noi să fie încordate
deoarece am nevoie de ajutorul dumneavoastră.
— În privinţa Mariei?
— Mai mult, spuse Havilland. Ce amănunte vă intrigă? Cum aş
putea să vă lămuresc?
— Acest consorţiu de clearing, această comisie de bancheri şi
taipani pe care Sheng îi va propune să controleze politica
financiară a coloniei…
— Daţi-mi voie să anticipez, o întrerupse diplomatul. În
aparenţă vor fi nişte oameni de o deosebită valoare profesională şi
morală care deţin poziţii importante. Cum i-am mai spus lui
McAllister când ne-am întâlnit prima dată, dacă am putea crede că
acest plan nebunesc are vreo şansă, i-am lăsa în pace şi le-am ura
mult succes. Însă nu are. Toţi oamenii puternici au duşmani; se
vor găsi sceptici şi aici în Hong Kong, ca şi la Peking – fracţiuni
rivale care au fost îndepărtate de la putere şi care vor săpa mai
adânc decât îşi închipuie Sheng. Şi cred ca ştiţi ceea ce vor
descoperi.
— Că toate drumurile, pe pământ sau pe sub pământ, duc la
Roma. Roma fiind reprezentată aici de acest taipan, tatăl lui
Sheng, al cărui nume niciodată n-a fost menţionat de documentele
secrete, pe care le deţineţi. El este păianjenul a cărui pânză se
întinde peste fiecare membru al acestui consorţiu de clearing. El îi
controlează pe toţi. Pentru Dumnezeu, cine este acest om?
— Am vrea să ştim şi noi, spuse Havilland, cu voce plată.
— Chiar nu ştiţi? întrebă Catherine Staples surprinsă.
— Dacă am şti, viaţa ne-ar fi cu mult mai uşoară şi v-aş fi spus
dinainte. Nu mă joc cu dumneavoastră – n-am reuşit să aflăm cine
este. Câţi taipani se află aici în Hong Kong? Câţi fanatici care
doresc să lovească în Peking în numele cauzei Kuomintang-ului?
După judecata lor strălucită, China le-a fost furată. Patria lor,
mormintele străbunilor lor, pământurile, averile lor – totul. Mulţi
dintre ei sunt oameni respectabili, doamnă Staples, dar nu toţi.
Liderii politici, conducătorii militari, proprietarii de pământuri, cei
extrem de bogaţi – o clasă privilegiată care s-a ridicat şi îmbogăţit
pe sudoarea şi chinul a milioane de oameni. Şi dacă vă sună ca un

324
discurs de propagandă comunistă, să ştiţi că am fost provocat să
rostesc toate acestea. Avem de-a face cu o mână de expatriaţi,
obsedaţi şi fanatici, care vor înapoi ceea ce le-a fost luat. Dar uită
de corupţia care a condus la propria lor prăbuşire.
— V-aţi gândit vreodată să-l înfruntaţi pe însuşi Sheng, într-o
discuţie între patru ochi?
— Desigur, iar reacţia lui este previzibilă. Ar simula indignarea
şi mi-ar spune scurt că, dacă încercăm să-l discredităm cu
asemenea basme, va anula Acordurile cu China şi va susţine că
lucrăm pe mai multe planuri. Apoi ar ameninţa că va schimba
imediat direcţia politicii economice a Hong Kong-ului,
introducându-l în sfera de influenţă a Pekingului. Ar susţine că
mulţi dintre bătrânii marxişti din Comitetul Central ar aplauda o
asemenea manevră şi ar avea dreptate. Apoi ne-ar privi ironic şi
probabil ar spune: „Domnilor, aveţi de ales. Bună ziua”.
— Şi dacă faceţi publică conspiraţia lui Sheng s-ar întâmpla
acelaşi lucru, iar el îşi dă seama ca voi ştiţi aceasta, spuse Staples,
încruntându-se. Pekingul ar învinui Taiwan-ul şi Occidentul
pentru amestec în treburile interne şi s-ar retrage din Acorduri. Ar
urma prăbuşirea economică.
— Aceasta este exact concluzia la care am ajuns şi noi, aprobă
Havilland.
— Soluţia?
— Una singură, Sheng. Staples dădu din cap.
— Joc dur, spuse ea.
— Până la gestul extern, dacă asta vreţi să spuneţi.
— Evident, aceasta vreau să spun, spuse Catherine. Şi soţul
Mariei, acest David Webb, este indispensabil soluţiei?
— Da. Jason Bourne este indispensabil.
— Deoarece acest impostor, acest asasin care îşi spune Bourne,
poate fi neutralizat numai de extraordinarul om pe care-l imită –
cum a spus o dată McAllister, dar nu în acelaşi context. Apoi îi ia
locul şi îl atrage pe Sheng acolo unde poate recurge la singura
soluţie care a mai rămas – soluţia extremă…
— Drace, adică îl omoară.
— Da. Undeva în China, fireşte.
— De ce… „fireşte”?
— Da, pentru că ar face ca totul să pară un fratricid intern fără
nici o legătură cu exteriorul. Pekingul nu ar putea învinui pe
nimeni în afară de inamicii necunoscuţi ai lui Sheng din interiorul
propriului său clan. Dar dacă se ajunge la această conjunctură, va

325
fi probabil prea puţin important. Lumea nu va afla oficial despre
moartea lui Sheng timp de săptămâni întregi, iar când anunţul va
fi făcut în sfârşit „decesul său neprevăzut” va fi neîndoielnic
atribuit unei hemoragii cerebrale sau unui stop cardiac şi nu unei
crime. Gigantul nu se laudă niciodată cu aberaţiile sale, ci le
ascunde.
— Ceea ce este exact ce doriţi dumneavoastră.
— Bineînţeles. Lumea merge înainte, taipanii sunt privaţi de
sursele lor, consorţiul lui Sheng se prăbuşeşte ca un castel făcut
din cărţi de joc, iar oamenii rezonabili urmează făgaşul politic
normal onorând Acordurile, spre beneficiul tuturora… Dar suntem
încă departe de asta, doamnă Staples. Primul pas se va face
probabil deseară la Kai-tak. Ar putea fi începutul sfârşitului,
deoarece nu suntem pregătiţi să contraatacăm. Iar dacă vă par
liniştit, vă spun eu că este o simplă iluzie. Ani de zile mi-am
ascuns stările de tensiune… Singurele mele consolări în acest
moment sunt că forţele de securitate ale Hong Kong-ului se
numără printre cele mai bune din lume şi că Pekingul a fost alertat
în legătură cu această situaţie. Hong Kong-ul nu a ascuns nimic –
nu are de ce să o facă. Aşa că, într-un fel, totul devine deopotrivă
un risc şi o aventură comună, în care ne unim forţele pentru a-l
proteja pe guvernatorul Marii Britanii.
— La ce ajută acestea dacă răul până la urmă se întâmplă?
— Măcar din punct de vedere psihologic. Putem evita, dacă nu
instabilitatea ca atare, măcar manifestările ei exterioare, pentru că
pericolul a fost deja semnalat ca fiind un act izolat de violenţă
premeditată şi nu o tulburare simptomatică pentru starea din
colonie. Mai presus de toate, responsabilităţile vor fi fost împărţite.
Ambele delegaţii au propriile lor escorte militare care vor fi puse
serios la treabă.
— Deci se poate face faţă unei crize cu măsuri atât de subtile,
de protocol?!
— Din câte mi s-a spus, nu cred să aveţi nevoie de lecţii despre
felul cum se face faţă unei crize – sau cum se precipită ea. Pe de
altă parte însă, totul ar putea să scape de sub control printr-o
singură mişcare greşită care să anihileze toate subtilităţile noastre.
În ciuda a tot ceea ce-am spus, sunt în mod real speriat. Se pot
strecura atât de multe greşeli şi calcule eronate – ele ne sunt
duşmanii cei mai de seamă, doamnă Staples. Tot ce putem face
este să aşteptăm, iar aşteptarea este partea cea mai grea, cea mai
epuizantă.

326
 — Mai am şi alte întrebări, spuse Catherine.
— Desigur, întrebaţi orice şi oricând. Obligaţi-mă să gândesc, să
transpir, dacă puteţi. Ne va ajuta amândurora să nu mai fim cu
gândul la această aşteptare îngrozitoare.
— Tocmai v-aţi referit la cunoştinţele mele discutabile asupra
crizelor. Dar aţi adăugat – ceva mai sigur pe dumneavoastră – că
mă pricep şi să le precipit.
— Îmi pare rău, n-am rezistat. E un obicei prost de-al meu.
— Presupun că v-aţi referit la ataşatul John Nelson.
— Cine? Ah, da, tânărul de la consulat. Ceea ce-i lipseşte din
inteligenţă recuperează prin curaj.
— Greşiţi.
— În privinţa inteligenţei? întrebă Havilland, cu sprâncenele
groase arcuite într-o expresie de uimire. Serios?
— Nu-i scuz slăbiciunile, însă este unul dintre cei mai buni
oameni pe care-i aveţi. Gândirea sa profesională este superioară
multora dintre oamenii mai experimentaţi pe care îi deţineţi,
întrebaţi pe oricine din consulat care a discutat vreodată cu el.
Este, de asemenea, unul dintre puţinii care vorbesc foarte bine
cantoneza.
— Dar a compromis în mod conştient o operaţiune secretă
importantă, spuse diplomatul scurt.
— Dacă n-ar fi făcut-o, nu m-aţi fi găsit niciodată. Şi nu v-aţi
mai fi aflat atât de aproape de Marie St. Jacques cum sunteţi în
momentul de faţă.
— „Atât de aproape”?
Havilland se aplecă înainte în scaun cu ochii fixaţi întrebător
asupra partenerei de discuţie.
— Nu puteţi continua s-o mai ascundeţi. Cred că înţelegeţi.
— Probabil că nu, încă nu m-am decis.
— Dumnezeule, femeie! După tot ceea ce v-am spus! Trebuie s-o
aducem aici! Fără ea suntem pierduţi, totul e pierdut! Dacă Webb
află că soţia lui se află cu noi, că a dispărut, va înnebuni! Trebuie
neapărat să ne-o aduceţi înapoi!
— Asta e problema. Pot s-o fac oricând, dar nu neapărat când
spuneţi voi.
— Nu! tună ambasadorul. Dacă şi când Webb îşi îndeplineşte
misiunea, o să dea o serie de telefoane, cerând să vorbească cu
soţia lui!
— Iar eu nu vă voi da nici un număr de telefon, spuse Staples
sec. Ar fi ca şi cum v-aş da adresa ei.

327
 — Nu vă daţi seama ce faceţi! Ce trebuie să vă mai spun pentru
a vă convinge?
— Simplu. Admonestaţi-l pe John Nelson verbal. Trimiteţi-l la
doctor, dacă doriţi, însă nu faceţi nimic public şi păstraţi-l în
continuare aici, în Hong Kong, unde şansele de a-i fi recunoscută
valoarea sunt mai mari ca oriunde.
— Iisuse Christoase! explodă Havilland. Individul se droghează!
— Ce spuneţi e ridicol, dar, în acelaşi timp, e reacţia tipică a
americanului „moralist”, care n-a auzit decât bucăţele de adevăr.
— Vă rog, doamnă Staples…
— A fost drogat; asta nu înseamnă că se droghează. Bea, nu mai
mult de trei pahare de martini cu vodcă şi-i plac femeile. Fireşte
sunt unii dintre ataşaţii bărbaţi pe care-i aveţi care preferă băieţii,
iar norma lor este mai aproape de şase martini-uri, dar cine le ţine
socoteala? Sincer, pe mine personal nu mă interesează deloc ce fac
nişte adulţi între cei patru pereţi ai unui dormitor şi nu cred că
ceea ce fac acolo afectează şi ceea ce fac în afara dormitorului –
însă Washington-ul are preocupările lui speciale în astfel de…
— Perfect, doamnă Staples! Nelson va fi admonestat verbal – de
către mine. Consulul general nu va fi informat şi în dosarul său nu
va fi consemnat nimic. Sunteţi mulţumită?
— Aproape. Sunaţi-l chiar în după-amiaza aceasta şi spuneţi-i
ce aveţi de spus. Şi avertizaţi-l să-şi pună un pic de ordine în viaţa
particulară, e în interesul lui.
— Va fi o adevărată plăcere. Altceva?
— Da, însă mi-e teamă că nu ştiu mult mai mult decât ştiam cu
trei ore în urmă.
— Scumpă doamnă, mă puteţi jigni fără nici o grijă. Catherine
făcu o pauză; când reluă, o făcu pe un ton rugător. Glasul ei,
răguşit dar vibrant, umplea întreaga încăpere.
— De ce? De ce aţi făcut toate astea? N-a existat o altă cale?
— Presupun că vă referiţi la doamna Webb.
— Fireşte că mă refer la doamna Webb şi nu mai puţin la soţul
ei! V-am întrebat şi mai înainte, aveţi vreo idee cât rău le-aţi făcut?
Este o barbarie în sensul cel mai urât al cuvântului. I-aţi
condamnat pe aceşti doi oameni la un chin pe care nu-l merită. I-
aţi îndepărtat unul de celălalt, i-aţi obligat să trăiască cu ideea că
nu se vor revedea niciodată şi i-aţi făcut să creadă că o decizie
greşită luată de unul dintre ei poate aduce moartea celuilalt. Un
avocat american a pus o dată o întrebare în Senat şi mi-e teamă că
trebuie să v-o pun şi eu dumneavoastră… Chiar nu aveţi nici un

328
Dumnezeu, domnule ambasador?
Havilland o privi obosit.
— Am simţul datoriei secătuit, spuse el. A trebuit să elaborez un
plan eficace care să declanşeze o reacţie imediată şi un angajament
total din partea singurului om capabil să acţioneze eficient. Totul
s-a bazat pe un incident din trecutul lui Webb, un lucru îngrozitor
care l-a transformat dintr-un profesor tânăr şi civilizat într-un –
expresia cel mai adesea folosită era cea de „luptător suprem al
războiului de gherilă”. Aveam nevoie de acest om, de acest
luptător, din toate motivele pe care le-aţi auzit. Acum se află aici şi
acţionează şi presupun că soţia lui e teafără, pentru că nu i-am
făcut intenţionat niciodată vreun rău.
— Incidentul din trecutul lui Webb este cumva în legătură cu
prima lui soţie? Din Cambodgia?
— Prin urmare, ştiţi despre ce e vorba?
— Mi-a povestit Marie. Soţia lui şi cei doi copii ai săi au fost
ucişi de un avion de război răzleţ, ce zbura pe deasupra fluviului şi
care a bombardat locul unde cei trei se jucau în apă.
— După această întâmplare a devenit un alt om, spuse
Havilland încuviinţând din cap. Războiul a devenit războiul său
personal, în ciuda faptului că nu avea prea mult respect pentru
Comandamentul de la Saigon. Îşi descărca propria furie în
singurul mod pe care-l avea la îndemână, luptând cu un duşman
care-i răpise tot ce avea mai scump în viaţă. Întotdeauna prelua
cele mai dificile şi mai periculoase misiuni, acolo unde obiectivele
erau majore, cu ţintele din rândurile comandamentului inamic.
— Şi, răpindu-i a doua soţie, aţi stârnit fantoma celei dintâi,
pierdute atât de tragic, în urma căreia a devenit acel luptător
suprem al războiului de gherilă şi apoi Jason Bourne, hăitaşul lui
Carlos Şacalul.
— Da, doamnă Staples, aprobă diplomatul calm. Însă am vrut
ca hăitaşul să reintra în scenă imediat. Nu avem o clipă de pierdut
şi nu am găsit altă cale pentru a obţine rezultate imediate.
— Dar omul acesta e un iniţiat în viaţa Orientului! izbucni
Catherine. Înţelege mentalităţile Orientalilor de o mie de ori mai
bine decât oricare dintre noi, aşa numiţii experţi. Nu aţi fi putut
apela la el, la cunoştinţele sale de istorie, subliniind consecinţele
dacă nu vă ajută?
— O fi el un iniţiat, dar este mai întâi un bărbat care consideră
– şi e îndreptăţit să o facă – că a fost trădat de guvernul său. A
cerut ajutor şi în schimb i s-a întins o capcana cu scopul de a-l

329
ucide. Nici un fel de rugăminte din partea mea n-ar fi avut nici un
răsunet în inima lui!
— Totuşi, aţi fi putut încerca măcar!
— Şi să riscăm întârzierea operaţiunii, atunci când fiecare ceas
conta? Într-un fel, îmi pare rău că nu aţi fost niciodată în situaţia
mea. Atunci poate, aţi putea într-adevăr să mă înţelegeţi.
— Întrebare, spuse Catherine ridicând mâna sfidător. Ce vă face
să credeţi că David Webb se va duce în China după Sheng, dacă îl
găseşte şi-l v-a elimina? Din câte am înţeles, târgul îi cerea să-l
predea pe cel care se foloseşte de numele Jason Bourne, în
schimbul eliberării Mariei.
— În această situaţie, dacă se va ajunge vreodată la ea, nici nu
va mai conta. Va fi momentul în care îi vom spune de ce am făcut
ceea ce am făcut şi vom apela la experienţa sa în studiul
Orientului şi îi vom prezenta consecinţele globale ale
maşinaţiunilor lui Sheng şi taipanilor săi. Iar dacă ne întoarce
spatele, avem câţiva agenţi experimentaţi care pot să-i ţină locul.
Nu ţi-ar plăcea să-i ai pe lângă casă, dar sunt disponibili şi se vor
descurca.
— Cum?
— Prin coduri, doamnă Staples. Metodele originalului Jason
Bourne includeau întotdeauna coduri interpuse între el şi clienţii
săi. Impostorul a preluat fiecare metodă folosită de cel pe care-l
imita. Odată ce acest nou Bourne se va afla în mâinile noastre,
vom obţine toate informaţiile necesare confirmate apoi de
substanţe chimice, bineînţeles. Vom şti cum să ajungem la Sheng,
iar acesta este singurul lucru de care avem nevoie. O întâlnire într-
un loc ferit, dincolo de Jade Tower Mountain, un asasinat şi lumea
va merge înainte. Altă soluţie pur şi simplu nu întrevăd.
Dumneavoastră?
— Nu, spuse Catherine moale, scuturându-şi încet capul. E un
joc dur.
— Daţi-ne-o pe doamna Webb.
— Da, desigur, dar nu în seara aceasta. Nu are unde să plece,
iar dumneavoastră aveţi şi aşa destule complicaţii cu aeroportul
Kai-tak. Am instalat-o într-un apartament în Tuen Mun, în Noile
Teritorii, care aparţine unei prietene de a mea. Am dus-o s-o vadă
un doctor care i-a bandajat picioarele – şi i-a dat un sedativ. Ce
mai, săraca femeie a ajuns o epavă; n-a dormit de zile întregi, iar
pastilele pe care le-a luat noaptea trecută nu i-au fost de prea
mare ajutor. Era prea încordată, prea înfricoşată încă. Am stat cu

330
ea şi am vorbit împreună până în zori. Lăsaţi-o să se odihnească
puţin. O voi aduce mâine dimineaţă.
— Cum vă veţi descurca? Ce îi veţi spune?
— Nu sunt sigură. O să sun mai târziu, ca să n-o neliniştesc, îi
voi spune că fac progrese – mai mult decât aş fi crezut că e posibil.
Vreau să-i dau speranţe, să mai slăbesc din tensiunea în care se
află acum. Am să-i spun să stea lângă telefon, să se odihnească
cât mai mult, pentru că eu mă voi întoarce mâine dimineaţă, cu
ştiri bune, cred.
— Aş vrea să trimit nişte oameni cu dumneavoastră, spuse
Havilland. Inclusiv pe McAllister. El o cunoaşte personal şi sincer,
sunt de părere că sfaturile sale vor găsi înţelegere. Şi vă vor
susţine.
— S-ar putea, aprobă Catherine, dând din cap. În regulă, dar
trebuie să stea deoparte până când am terminat eu de discutat cu
ea şi ar putea să dureze câteva ore. Nu are absolut deloc încredere
în cei de la Washington şi o să trebuiască să-i vorbesc mult pentru
a o putea convinge. E vorba de viaţa soţului ei. Nu pot şi nici nu
vreau să-i spun că aprob ceea ce aţi făcut, însă recunosc că în
lumina acestor circumstanţe ieşite din comun, inclusiv prăbuşirea
economică posibilă a Hong-Kong-ului – am înţeles de ce aţi
procedat astfel. Ceea ce trebuie ea să înţeleagă singurul lucru
esenţial – este că se va afla mai aproape de soţul ei dacă este cu
voi, decât împotriva voastră. Desigur, ar putea să încerce să vă
omoare, dar asta este problema dumneavoastră.
Este o femeie foarte atrăgătoare, foarte feminină, frumoasă
chiar, însă aduceţi-vă aminte că este fiică de fermier din Calgary.
Nu v-aş sfătui să rămâneţi singur cu ea într-o cameră. Cred că a
doborât viţei mai puternici ca dumneavoastră.
— Voi aduce cu mine un detaşament din infanteria marină.
— Nu faceţi asta. I-ar monta pe toţi împotriva dumneavoastră.
Este una din cele mai convingătoare femei din câte am văzut
vreodată.
— Trebuie să fie aşa, răspunse ambasadorul, lăsându-se pe
spătarul scaunului, din moment ce a reuşit să convingă un om
lipsit de identitate şi copleşit de sentimente de vinovăţie să
privească înăuntrul sufletului său şi să iasă din labirintul propriei
sale nesiguranţe. Sarcină deloc uşoară… Vorbiţi-mi despre ea – ca
om, vreau să spun.
Catherine o făcu fără grabă, povestind tot ceea ce ştia din câte
văzuse şi simţise. Timpul trecea. Minutele şi jumătăţile de oră

331
treceau, marcate de repetate apeluri telefonice ce-l ţineau pe
Havilland la curent cu evenimentele de pe aeroportul Kai-tak.
Soarele coborâse dincolo de zidurile grădinii. Li se servi o cină
uşoară.
— Vreţi să-l rugaţi pe domnul McAllister să vină aici, spuse
Havilland celui care servea masa.
— L-am întrebat mai devreme pe domnul McAllister dacă
doreşte să-i aduc ceva, dar dânsul a fost categoric. Mi-a spus să
ies şi să-l las în pace.
— Atunci, lasă. Mulţumesc.
Apelurile telefonice continuau; subiectul Marie St. Jacques se
epuizase, iar conversaţia se învârtea acum exclusiv în jurul
evenimentelor de la aeroportul Kai-tak. Staples îl urmărea pe
diplomat cu uimire. Pe măsură ce criza se apropia de punctul
culminant, tonul lui devenea mai calm şi mai controlat.
— Acum dezvăluiţi-mi câteva amănunte şi despre
dumneavoastră, doamnă Staples. Numai ceea ce doriţi, fireşte.
Catherine studie faţa lui Raymond Havilland şi începu încet:
— Am răsărit dintr-un spic de grâu din Ontario…
— Da, desigur, spuse ambasadorul cu o sinceritate dezarmantă
privind fix la telefon.
Staples înţelese. Acest celebru om de stat ducea o conversaţie ce
nu-i solicita atenţia, care, de fapt, era îndreptată spre un subiect
total diferit: aeroportul Kai-tak. Ochii îi rătăceau în permanenţă
asupra telefonului; încheietura mâinii stângi era întoarsă în aşa fel
încât el să-şi poată privi ceasul şi totuşi nu scăpa nici una din
pauzele în care interlocutorul său aştepta un răspuns.
— Fostul meu bărbat vindea pantofi…
Havilland îşi înălţă brusc privirea de pe cadranul ceasului. Nu l-
ar fi crezut în stare de un zâmbet stânjenit, însă în acel moment
afişă unul.
— M-aţi prins, recunoscu el.
— De mai mult timp, răspunse Catherine.
— Exista un motiv. Îl cunosc destul de bine pe Owen Staples.
— Se poate. Îmi închipui că frecventaţi aceleaşi cercuri.
— L-am întâlnit anul trecut la cursa de cai de la Queens Plate,
din Toronto. Cred că unul din caii săi s-a clasat destul de bine. Era
impunător în redingotă, dar presupun că aşa se şi cădea să fie de
vreme ce făcea parte din escorta Reginei Mamă.
— Pe când eram căsătoriţi, n-avea bani nici de un costum de
gata.

332
 — Ştiţi, spuse Havilland, când am citit despre dumneavoastră şi
am aflat de Owen, am avut pentru o clipă tentaţia de a-i telefona.
Nu ca să-i spun ceva anume, evident, ci pentru a-l întreba despre
dumneavoastră. Apoi m-am gândit că în era asta de politeţi
postmaritale, este de presupus că încă mai vorbiţi unul cu celălalt.
M-aş fi dat de gol.
— E adevărat, încă mai vorbim unul cu celălalt, iar
dumneavoastră v-aţi dat de gol venind la Hong-Kong.
— Pentru dumneavoastră, probabil. Dar numai după ce soţia lui
Webb a reuşit să ia legătura cu dumneavoastră. Spuneţi-mi, ce aţi
gândit când aţi auzit prima dată că mă aflu aici?
— Că Regatul Unit vă chemase pentru consultări în privinţa
Acordurilor.
— Mă flataţi…
Telefonul sună, iar Havilland întinse mâna să apuce receptorul.
Era Lin Wenzu, care raporta cum mergeau lucrurile la Kai-tak,
sau, mai bine zis, cum nu mergeau.
— De ce naiba nu renunţă la toată panarama asta? întrebă
ambasadorul furios. Să-i îngrămădească în maşinile lor odată şi
să-i scoată dracului de acolo!
Replica maiorului, oricare va fi fost ea, îl exasperă şi mai tare pe
Havilland.
— E ridicol! Asta nu e spectacol de varietăţi, ci un posibil
asasinat! Nu e implicată imaginea sau onoarea nimănui şi crede-
mă, lumea nu aşteaptă cu sufletul la gură conferinţa aia de presă
blestemată. Cei mai mulţi dorm, pentru numele lui Dumnezeu!
Din nou diplomatul ascultă. Răspunsurile lui Lin nu numai că-l
uimeau dar îl şi înfuriau.
— Chinezii au spus asta? E strigător la cer! Peking-ul n-are nici
un drept să emită o asemenea pretenţie! Este… Havilland privi
scurt la Staples.
— E o barbarie! Cineva ar trebui să le spună că nu feţele lor
asiatice trebuie salvate, ci cea a guvernatorului Marii Britanii. Iar
faţa lui e lipită de cap, care s-ar putea să-i zboare de pe umeri!
Tăcere; ambasadorul clipi resemnat.
— Ştiu, ştiu. E necesar ca celesta stea roşie să continue să
strălucească într-o beznă totală. Nu pot face mare lucru, dar
măcar încearcă tot ce-ţi stă în putinţă. Ţine-mă la curent. Cum
spune unul dintre nepoţii mei, eu „mănânc banane” între timp, ce
dracu’ ar putea însemna şi asta…
Havilland închise şi se uită la Catherine.

333
 — Ordine venite de la Peking. Delegaţiile nu vor fugi din faţa
terorismului occidental. Protejaţi-i pe toţi cei implicaţi, însă
continuaţi lucrurile într-un ritm normal.
— Londra probabil ar fi de acord. Sintagma îmi sună cunoscută.
— Ordine de la Peking… spuse ambasadorul încet, fără să o
audă pe Staples. Ordine de la Sheng!
— Sunteţi sigur?
— E jocul lui! El dă tonul. Dumnezeule, asta înseamnă că e
gata!
Tensiunea creştea cu fiecare minut ce trecea. Atmosfera deveni
încărcată, norii se adunară pe cer şi începu să plouă. Picăturile de
apă izbeau geamurile cu un zgomot monoton. Fu deschis un
televizor şi, încordaţi la maximum, ambasadorul american şi
canadiana Catherine Staples se aşezară să se uite în tăcere.
Imensul avion înainta prin ploaia torenţială spre locul de întâlnire
cu mulţimea de fotoreporteri şi ziarişti. Gărzile de onoare ale
Angliei şi Chinei se iviră în acelaşi timp, primele, din ambele părţi
ale uşii deschise. Apariţia lor fu surprinzătoare deoarece, în locul
unei înaintări impunătoare din partea unor asemenea escorte
militare, detaşamentele ocupară rapid poziţii de flanc în josul
scărilor metalice, apoi îşi îndoiră coatele în sus, cu armele gata de
tragere.
Liderii îşi făcură apariţia, salutând mulţimea de spectatori,
după care îşi continuară drumul în jos pe scări, urmaţi de două
rânduri de aghiotanţi ce afişau zâmbete silite. Începu ciudata
„conferinţă de presă” şi Subsecretarul de Stat Edward McAllister
năvăli în cameră, izbind cu violenţă uşa de perete.
— Am găsit! strigă el, ţinând în mână o hârtie. Sunt sigur că am
găsit!
— Calmează-te, Edward! Spune clar şi liniştit ce ai de spus.
— Delegaţia chineză! strigă McAllister cu răsuflarea tăiată
alergând înspre diplomat şi punându-i foaia în faţă. Este condusă
de un tip pe nume Lao Sing. Al doilea în grad este un general pe
care-l cheamă Yunshen! Amândoi sunt politicieni de seamă care se
opun de ani de zile lui Sheng Chou Yang şi critică vehement în
Comitetul Central politica sa! Includerea lor în echipele de
negociere a fost făcută cu asentimentul aparent al lui Sheng,
pentru a asigura un echilibru între cele două părţi. Asta l-a făcut
să pară echitabil în ochii celor din vechea gardă.
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce vrei să spui?
— Nu este vizat guvernatorul Marii Britanii! Toţi sunt! Dintr-o

334
singură lovitură înlătură pe doi dintre opozanţii săi cei mai
influenţi din Peking şi îşi netezeşte drumul. Apoi, după cum
spuneaţi, îşi instaurează consorţiul de clearing, cu taipanii lui într-
o perioadă de instabilitate recunoscută de ambele guverne.
Havilland smuci receptorul din furcă.
— Faceţi-mi imediat legătura cu Lin Wenzu, la aeroportul Kai-
tak, ordonă el centralistei. Repede!… Cu maiorul Lin, vă rog.
Repede!… Cum adică, nu-i acolo? Unde este?… Cu cine vorbesc?…
Da, ştiu cine sunteţi. Ascultaţi-mă cu foarte mare atenţie! Ţinta nu
este numai guvernatorul Marii Britanii, este mai rău decât atât. Ea
include şi pe doi membri ai delegaţiei chineze. Ştiaţi?… Un agent
din Mossad? Ce dracu…? Nu există nici un astfel de aranjament,
nu poate exista… Dar, desigur, am să închid.
Respirând sacadat, palid la faţă, diplomatul privi în perete şi
spuse cu o voce abia auzită.
— Au aflat deja, Dumnezeu ştie de unde şi se străduiesc să ia
măsuri imediate… Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cine a fost?
— Jason Bourne al nostru, răspunse McAllister încet. E acolo.
Pe ecranul televizorului apăru o limuzină care se opri brusc, în
timp ce toate celelalte dispăreau în întuneric. Oamenii se repeziră
speriaţi afară din maşina staţionată şi câteva secunde mai târziu,
ecranul fu invadat de o explozie orbitoare.
— E acolo, repetă McAllister, în şoaptă. E acolo!

335
 CAPITOLUL 21
Barca cu motor se legăna violent în întunericul nopţii, sub
ploaia torenţială. Echipajul vasului, alcătuit din doi bărbaţi, scotea
apa care pătrundea necontenit în ambarcaţiune, în acest timp
căpitanul, un chinez portughez, cărunt, cu privirea fixată în
depărtare, prin ferestrele largi ale cabinei, orientând barca spre
contururile întunecate ale unei insule. Bourne şi d’Anjou stăteau
de o parte şi de alta a proprietarului bărcii; Francezul spuse,
străduindu-se să acopere zgomotul ploii torenţiale:
— Cât de departe crezi că se află plaja?
— Două sute de metri, plus sau minus zece douăzeci, răspunse
căpitanul.
— E timpul să semnalizăm. Unde-i lanterna?
— În lada de sub dumneata, pe partea dreaptă. Mai merg încă
şaptezeci şi cinci de metri, apoi opresc. Mai departe, stâncile pot fi
periculoase pe vremea asta.
— Trebuie să ajungem la ţărm! strigă Francezul. E important, ţi-
am spus!
— Da, dar ai uitat să-mi spui că va izbucni o furtună şi că vor fi
valuri. Mai merg nouăzeci de metri, apoi puteţi să folosiţi bărcuţa.
Are un motor puternic. Veţi ajunge cu bine.
— Merde!16 izbucni d’Anjou, deschizând lada şi scoţând o
lanternă. Asta înseamnă că până la ţărm sunt mai mult de o sută
de metri.
— În orice caz, nu mai puţin de cincizeci, v-am spus asta
dinainte.
— Şi pe deasupra mai e şi apa cea mai adâncă!
— Să întorc şi să mă îndrept spre Macao?
— Ca să ne ciuruiască grănicerii? Dă-i drumul, sau nu capeţi
nimic! Şi mai puţine comentarii.
— O suta de metri, nu mai mult.
D’Anjou dădu din cap morocănos ţinând lanterna strâns la
piept. Apăsă pe un buton, apoi îl eliberă imediat şi, pentru o clipă,
o scânteie neobişnuită, de un albastru închis, lumină fereastra
cabinei. Câteva secunde mai târziu, un semnal de aceeaşi culoare
străbătu sticla pătată a cabinei, de pe linia de ţărm a insulei.
16
La dracu’! ; Fir-ar al dracului! (lb. fr. – n. tr.).

336
 — Înţelegi, mon capitaine. Dacă n-am fi venit noi la întâlnire,
luntrea asta mizerabilă ar fi fost demult măturată de ape.
— La prânz eraţi destul de mândri de ea amândoi! protestă
omul, învârtind furios cârma.
— Asta s-a întâmplat ieri la prânz. Acum e unu şi jumătate a
două zi şi am început să-ţi cunosc vicleşugurile.
D’Anjou puse lanterna la loc şi privi scurt spre Bourne, care îl
urmărea atent. Fiecare proceda exact la fel cum făcuseră în
nenumărate rânduri în zilele petrecute în Meduza – controlând
veşmintele şi echipamentul partenerului. Cei doi îşi împăturiseră
îmbrăcămintea în saci de pânză – pantalonii jersee şi şepci subţiri
de cauciuc, toate de culoare neagră. Singurul armament în afara
automatului lui Jason şi a pistolului de calibru 22 al Francezului
erau cuţitele băgate în teci – toate ascunse cu grijă.
— Apropie-te cât poţi de mult, îi spuse d’Anjou căpitanului. Şi
adu-ţi aminte că nu vei primi restul de bani dacă nu vei fi aici
când ne întoarcem.
— Şi dacă se întâmplă să vă omoare şi să vă ia banii? se plânse
pilotul, răsucind cârma. Eu rămân cu buza umflată!
— Sunt adânc impresionat, spuse Bourne.
— Nu-ţi face griji, răspunse Francezul, uitându-se fioros la
chinez. Am avut de-a face cu omul acesta de multe ori, în ultimele
luni. Ca şi tine, este pilotul unei ambarcaţiuni rapide şi hoţ de
aceeaşi teapă. I-am căptuşit buzunarele marxiste astfel că
amantele pot să-i trăiască asemeni concubinelor membrilor
Comitetului Central. În plus, e convins că ţin o socoteală scrisă.
Suntem în mâinile lui Dumnezeu, dacă nu chiar mai bine.
— Atunci luaţi lanterna, mormăi căpitanul cu ciudă. Poate o să
aveţi nevoie de ea şi mie nu-mi sunteţi de nici un folos eşuaţi sau
zdrobiţi de stânci.
— Grija ta mă copleşeşte, spuse d’Anjou luând lanterna şi
făcându-i lui Jason un semn cu capul. Ne vom familiariza cu
„luntrea” şi cu motorul ei.
— Motorul e sub pânza asta groasă. Nu-l porniţi până nu vă
aflaţi pe apă!
— Şi de unde ştiu eu că va porni? întrebă Bourne.
— Pentru că îmi vreau banii, Mutule.
Traversarea până în dreptul plajei îi lăsă leoarcă pe cei doi care
se ţineau cum puteau în interiorul bărcii, Jason de părţile laterale
iar d’Anjou de cârmă şi pupă pentru a nu cădea peste bord. În cele
din urmă se izbiră de un banc de nisip. Metalul scrâşni pe stânci

337
şi Francezul răsuci cârma înspre tribord, împingând-o până la
maximum.
Scânteierea ciudată, de culoare albastră, străluci încă o dată
dinspre plajă. Se abătură din drum fără să vrea în întunericul
nopţii; d’Anjou îndreptă barca către semnal şi, în câteva minute,
prora se înfipse în nisip. Francezul întoarse ranga în jos, ridicând
motorul, în timp ce Bourne sărea peste bord şi apuca frânghia
trăgând mica ambarcaţiune pe plajă.
În momentul următor i se tăie răsuflarea, luat prin surprindere
de apariţia bruscă a unui bărbat exact lângă el, care apucă cu
putere de frânghia din faţa sa.
— Patru mâini sunt mai bune decât două, strigă străinul – un
oriental – într-o engleză perfectă, cu accent american.
— Tu eşti omul de legătură? strigă la rându-i Jason, uimit,
întrebându-se dacă ploaia şi valurile îi afectaseră într-un fel auzul.
— Ce termen prostesc! răspunse bărbatul. Sunt doar un
prieten!
Cinci minute mai târziu, după ce urcaseră mica ambarcaţiune
pe plajă, cei trei porniră la drum, frunzişul des aflat de-a lungul
ţărmului, înlocuit repede de copaci piperniciţi. „Prietenul”
improvizase un acoperiş cu o singură pantă din prelata unei bărci.
Un foc mic mocnea între copaci, greu de observat din lateral şi din
spate, ascuns de prelată. Căldura sa era binevenită; vântul şi
ploaia torenţială îi îngheţaseră pe Bourne şi pe d’Anjou. Se aşezară
toţi turceşte în jurul focului şi Francezul se adresă primul
chinezului în uniformă.
— Nu era nevoie de o primire ca asta, Gamma.
— Gamma? izbucni Jason.
— Am aplicat reguli ale trecutului nostru, Delta. De fapt, aş fi
putut să folosesc Tango sau Fox Trot – nu erau chiar toate litere
greceşti, ştii asta. Alfabetul grecesc era rezervat comandanţilor.
— Ce discuţie idioată! Vreau să ştiu de ce ne aflăm aici. De ce
nu-l plăteşti şi să ne cărăm dracului de aici?
— Bătrâne…! începu chinezul tărăgănat, subliniindu-şi accentul
american. Ăsta e cu capsa pusă! Ce-l roade?
— Vreau să mă întorc cât mai repede la barcă, bătrâne. N-am
timp de ceaiuri!
— Dar de un Scotch? întrebă ofiţerul Republicii Populare
Chineze, scotocind şi scoţând la iveală o sticlă de whisky destul de
bun. O să trebuiască sa bem din aceeaşi sticlă, dar nu cred că
avem vreo boală contagioasă vreunul dintre noi. Doar ne spălăm,

338
ne periem dinţii, ne culcăm cu târfe curate – cel puţin guvernul
nostru are grijă să fie curate.
— Cine dracu’ eşti? întrebă Jason Bourne.
— „Gamma” e suficient. Ecoul m-a convins că e. Cât despre ce
sunt, lasă asta în seama imaginaţiei tale. Încearcă U.S.C.
University of Southern California – şi diploma la Berkeley – toate
manifestaţiile de protest din anii ’60, precis îţi aduci aminte de ele.
— Ai făcut parte din ei?
— Bineînţeles că nu. Eu eram conservator convins, membru al
societăţii John Brich care-i vroia pe toţi împuşcaţi! Nişte ţânci
isterici, fără urmă de respect pentru obligaţiile morale ale naţiei!
— Tâmpită conversaţie!
— Prietenul meu, Gamma, interveni d’Anjou, este intermediarul
perfect. Este agent dublu sau chiar triplu care lucrează cu toate
părţile în beneficiul propriilor sale interese. Este omul complet
amoral, iar eu îl respect pentru asta.
— De ce te-ai întors în China? În Republica Populară Chineză?
— Acolo se aflau banii, recunoscu ofiţerul. Orice societate de tip
represiv oferă vaste posibilităţi celor dispuşi să-şi asume anumite
riscuri în numele celor reprimaţi. Întreabă-i pe comisarii de la
Moscova şi din blocul estic. Fireşte, trebuie să ai legături în
Occident şi să posezi anumite calităţi ce pot servi conducătorilor
locali. Din fericire, sunt un navigator excepţional, mulţumită
prietenilor mei din Bay Area, proprietarii mai multor iahturi şi
ambarcaţiuni mici, motorizate. Mă voi întoarce într-o zi acolo. San
Francisco mi-a plăcut grozav.
— Nu încerca să-i ghiceşti conturile elveţiene, spuse d’Anjou.
Mai bine să ne concentrăm asupra motivului pentru care Gamma
ne-a făcut o primire atât de plăcută pe o astfel de furtună.
Francezul apucă sticla de whisky şi luă o înghiţitură.
— Te va costa, Ecoule, spuse chinezul.
— Cu tine ce nu mă costă? Ce ai să-mi spui?
D’Anjou îi trecu sticla lui Jason.
— Pot să vorbesc în faţa însoţitorului tău?
— Absolut orice.
— Sunt informaţii preţioase. Îţi garantez. Preţul este de o mie de
dolari americani.
— Numai atât?
— Cred că este destul, spuse ofiţerul chinez, luând sticla de
scotch de la Bourne. Sunteţi numai voi doi şi barca mea se află la
o jumătate de milă depărtare în golful sudic. Echipajul meu crede

339
că am o întâlnire secretă cu agenţii din colonie.
— „Vei garanta” pentru „informaţii preţioase”. Şi pentru aceste
cuvinte eu va trebui să-ţi dau acum o mie de dolari când e încă
foarte posibil ca din tufişuri să apară, zece zhonggus-ren-i şi să ies
cu buza umflată.
— Sunt momente în care e nevoie de încredere.
— Nu când sunt banii mei la mijloc, se opuse Francezul. Nu
primeşti un bănuţ până când nu-mi dai o idee despre ce vrei să
vinzi.
— Eşti gol până-n măduva oaselor, spuse Gamma, clătinând din
cap. Foarte bine. Este vorba de învăţăcelul tău, cel care nu-şi mai
ascultă maestrul ci a întins mâna după cei treizeci de arginţi, care
între timp s-au înmulţit.
— Asasinul?
— Plăteşte-l! ordonă Bourne cu asprime în glas, fixându-l cu
privirea pe ofiţerul chinez.
D’Anjou se uită mai întâi la Jason apoi la bărbatul numit
Gamma, după care îşi ridică puloverul şi-şi descheie pantalonii uzi
leoarcă. Căută sub betelie şi trase afară un portofel impermeabil.
Apoi scoase cu vârful degetelor bancnotele, una câte una şi le
întinse ofiţerului chinez.
— Trei mii pentru astă seară şi una pentru informaţie. Restul
din portofel sunt bani falşi. Întotdeauna port cu mine o mie în
plus, pentru orice eventualitate, însă nu mai mult…
— Informaţia! izbucni Jason Bourne.
— El a plătit, răspunse Gamma, lui mă voi adresa.
— Adresează-te cui dracului doreşti, numai vorbeşte.
— Prietenul nostru comun din Guangzhou, începu ofiţerul
privindu-l pe d’Anjou. Operatorul radio de la Cartierul General Nr.
1.
— Îl cunosc, spuse Francezul precaut.
— Ştiam că te voi întâlni aici la această oră, aşa că am
realimentat cu combustibil la pompele din Zhuhai Shi, puţin după
ora zece şi jumătate. Acolo am găsit un mesaj în care îmi spunea
să-l caut – aveam o metodă sigură. Mi-a spus că, prin Beijing,
fusese transmis un apel special de la Jade Tower Mountain, cu
prioritate maximă. Era pentru Soo Jiang…
D’Anjou tresări aplecându-se, cu ambele mâini sprijinite de
pământ.
— Porcul!
— Cine mai e şi ăsta? întrebă Bourne repede.

340
 — Presupusul şef al serviciului de informaţii pentru operaţiunile
din Macao, spuse Francezul, un om care ar vinde-o şi pe maică sa
unui bordel dacă i-ar conveni preţul. În momentul de faţă este
legătura fostului meu elev. A lui Iuda!
— Care a fost convocat de urgenţă la Beijing, îl întrerupse
Gamma.
— Eşti sigur, de asta? spuse Jason.
— Prietenul nostru comun e sigur, răspunse chinezul privindu-l
tot pe d’Anjou. Un aghiotant de-al lui Soo a sosit la Cartierul
General Nr. 1 şi a verificat toate zborurile de mâine de pe Kai-tak
cu destinaţia Beijing. În numele departamentului său a rezervat
câte un loc pentru fiecare zbor. În câteva situaţii a trebuit ca
pasagerii să fie trecuţi pe lista de aşteptare. Când un ofiţer din
Cartierul General Nr. 1 a cerut confirmarea personală a lui Soo,
aghiotantul lui a spus că acesta era în Macao cu afaceri urgente.
Cine are însă de încheiat afaceri în Macao la miezul nopţii? Totul
este închis.
— Cu excepţia cazinourilor, adăugă Bourne. Masa nr. 5. Kam
Pek. Circumstanţe absolut controlabile.
— Ceea ce, spuse Francezul, înseamnă că Soo nu ştie exact
când îl va contacta pe asasin.
— Dar este sigur că-l va contacta. Orice mesaj ar purta cu el, nu
poate fi decât un ordin căruia el trebuie să-i se supună.
Jason privi spre ofiţerul chinez.
— Aranjează-ne drumul spre Beijing, spuse el. Cu primul zbor şi
vei fi bogat, ţi-o garantez.
— Delta, eşti nebun! – strigă d’Anjou. Pekingul nici nu intră în
discuţie!
— De ce? Nimeni nu ne aşteaptă, iar acolo sunt o mulţime de
francezi, englezi, italieni şi americani – şi Dumnezeu ştie câţi alţii –
în tot oraşul. Avem amândoi paşapoarte care ne vor permite
trecerea.
— Fii rezonabil! exclamă Ecoul. Ne aruncăm de bună voie în
plasa lor. Cu informaţiile pe care le deţinem, dacă suntem prinşi în
împrejurări dubioase, vom fi omorâţi fără drept de apel! Fii sigur că
se va întoarce aici, în câteva zile.
— Nu-mi pot permite să aştept atâta, spuse Bourne rece.
Creatura ta mi-a scăpat de două ori la rând. N-o s-o mai pierd şi a
treia oară.
— Şi crezi că poţi să-l prinzi în China?
— Unde altundeva s-ar putea aştepta mai puţin la o capcană?

341
 — Nebunie! Eşti nebun!
— Fă aranjamentele, îi ordonă Jason Bourne ofiţerului chinez.
Primul zbor spre Beijing. Când am biletele în mână, oricine mi le
aduce primeşte cincizeci de mii de dolari americani. Trimite pe
cineva în care ai încredere.
— Cincizeci de mii…? Omul numit Gamma îl privea pe Jason
Bourne stupefiat.
*
* *
Cerul de deasupra Pekingului era acoperit de pâclă, praful
purtat de vântul de pe câmpiile Chinei de Nord producea în lumina
soarelui o atmosferă de un galben şters amestecat cu un maroniu
mohorât. Aeroportul din Peking, ca toate aeroporturile
internaţionale, era enorm, iar pistele de aterizare, o reţea în zigzag
de bulevarde negre, unele dintre ele de peste trei kilometri
lungime. Dacă exista totuşi vreo diferenţă între acest aeroport şi
cele din occident, atunci ea consta în aerogara uriaşă, cu
acoperişul boltit şi cu hotelul către care duceau nenumărate căi de
acces. Deşi modern ca design, avea o notă accentuată de
funcţionalism, determinând absenţa totală a esteticii. Era un
aeroport menit să fie folosit şi admirat pentru eficienţa sa, nu
pentru aspectul său.
Bourne şi d’Anjou trecură vama cu uşurinţă, drumul fiindu-le
înlesnit de uşurinţa cu care vorbeau chineza. Vameşii fuseseră
chiar amabili, da abia aruncând câte o privire fugară bagajului
sumar, atenţi mai mult la dexteritatea lor lingvistică decât la
lucrurile pe care le duceau cu ei. Şeful vamei acceptase fără
reţinere povestea celor doi specialişti în studii orientale, într-o
vacanţă ale cărei drumuri vor duce fără îndoială, către sălile de
lectură. Schimbaseră câte o mie de dolari amândoi în monedă
renminbi pentru care primiră apoi aproape două mii de yuani de
fiecare. Iar Bourne îşi scoase ochelarii cumpăraţi la Washington,
de la prietenul său Cactus.
— Un singur lucru mă surprinde, spuse Francezul în timp ce
stăteau în faţa unui panou electronic ce indica sosirile şi plecările
din următoarele trei ore. De ce ar călători el până aici cu un avion
de pasageri obişnuit? Cu siguranţă că cel care îl plăteşte i-ar putea
pune la dispoziţie un aparat de zbor militar sau guvernamental.
— Ca şi noi, pentru asemenea avioane îţi trebuie anumite
semnături şi aprobări răspunse Jason. Şi apoi, clientul, oricine ar
fi el, trebuie să se ţină la distanţă de asasin. Probabil că va sosi ca

342
turist sau ca om de afaceri, după care vor începe complicatele
tentative de a stabili legăturile. Cel puţin, pe asta contez eu.
— Nebunie! Spune-mi, Delta, dacă reuşeşti să-l prinzi şi-ţi atrag
atenţia că acest „dacă” este destul de important, ţinând seama că
este extraordinar de abil – ai vreo idee despre cum îl vei scoate din
China?
— Am bani. Bani americani – bancnote de valoare, mai multe
decât îţi imaginezi. Sunt în căptuşeala hainei.
— De asta ne-am oprit la Peninsula, nu-i aşa? De asta ţi-ai
păstrat camera. Acolo îţi ţii banii.
— I-am ţinut. În seiful hotelului. Îl scot eu de aici.
— Cum? Călare pe înaripatul Pegas?
— Nu, probabil cu un zbor Pan Am în care noi vom ajuta un
prieten foarte bolnav. De fapt cred că tu mi-ai dat ideea asta.
— Atunci sunt un caz patologic!
— Stai lângă fereastră, spuse Bourne. Mai sunt douăsprezece
minute până la sosirea următorului avion dinspre Kai-tak, cu toate
că asta ar putea să însemne la fel de bine două minute sau
douăsprezece ore. Mă duc să cumpăr un cadou pentru noi doi.
— Nebunie curată, murmură Francezul, clătinând din cap, prea
obosit să mai protesteze.
Jason se întoarse, apoi îl conduse pe d’Anjou într-un colţ de
unde puteau vedea porţile de intrare ale aeroportului, închise, cu
excepţia uneia singure pentru pasagerii ce se duceau la punctul
vamal. Bourne se căută în buzunarul interior al hainei şi scoase o
cutie lungă şi subţire, împachetată într-un ambalaj strălucitor,
destul de ţipător, de felul acelora din magazinele de suveniruri din
întreaga lume. Îi scoase capacul – înăuntru se afla un coupe-
papier de alamă, cu caractere chinezeşti încrustate de-a lungul
mânerului. Vârful era extrem de ascuţit.
— Ia-l, spuse Jason. Puneţi-l la brâu.
— Cum e centrul de greutate? întrebă Ecoul în timp ce şi-l
potrivea sub cureaua de la pantaloni.
— Merge. Aproape la mijlocul mânerului, iar alama îi dă
greutate. Cred că şi taie destul de bine.
— Da, mi-aduc aminte, spuse d’Anjou. Una din primele noastre
reguli a fost că niciodată să nu arunci un cuţit. Cu toate acestea,
într-o seară, ai urmărit un Gurkha ucigând o iscoadă la trei metri
depărtare, fără să tragă vreun foc sau să rişte o luptă corp la corp.
Baioneta a zburat, învârtindu-se prin aer ca un proiectil necruţător
şi s-a înfipt în pieptul intrusului. În dimineaţa următoare i-ai

343
ordonat acelui Gurkha să ne înveţe şi pe noi cum să mânuim
asemenea obiecte. Unii s-au descurcat mai bine, alţii mai puţin.
— Tu cum te-ai descurcat?
— Rezonabil. Eram mai în vârstă decât voi şi orice metode de
apărare pe care le puteam învăţa şi nu necesitau prea mare efort
fizic, mă atrăgeau. Şi apoi, exersam tot timpul. M-ai văzut doar;
vorbeai deseori despre aceasta.
Jason privi spre Francez.
— E ciudat, însă nu-mi aduc aminte nimic.
— Am crezut că… îmi pare rău Delta.
— Nu are importanţă. Învăţ să am încredere în lucruri, pe care
nu le înţeleg.
Aşteptarea continuă, amintindu-i lui Bourne de cea din gara Lo
Wu când trenuri pline de pasageri treceau graniţa şi nimeni
suspect nu se ivea până în momentul în care un bărbat bătrâior,
scund şi cu un şchiopătat vizibil, se transformase în depărtare.
Avionul de 11:30 avea o întârziere de peste două ore. Vama va mai
dura şi ea cincizeci de minute.
— Uite-l! izbucni d’Anjou, arătând către un om care tocmai
trecea prin porţile de intrare.
— Cel cu baston? întrebă Jason. Care şchiopătează?
— Îmbrăcămintea sărăcăcioasă nu-i poate ascunde umerii!
exclamă Ecoul. Părul cărunt este prea proaspăt, nu şi l-a periat
îndeajuns, iar ochelarii fumurii sunt prea mari. Ca şi noi, e obosit.
Ai avut dreptate. Chemarea la Beijing a fost imperativă şi l-a făcut
neglijent.
— Pentru că „odihna e o armă” şi n-a luat în seamă asta?
— Da. Noaptea trecută Kai-tak-ul şi a pus fără îndoială
amprenta asupra lui, dar a trebuit să se supună ordinelor. Merde!
Onorariile ăstuia trebuie să atingă sute de mii!
— Se îndreaptă spre hotel, spuse Bourne. Tu rămâi aici. Îl
urmăresc eu – de la distanţă. Dacă te observă, o s-o ia la fugă şi
am putea să-l pierdem.
— Dar te poate observa şi pe tine!
— Nu chiar. Jocul ăsta eu l-am inventat. Şi mă voi afla în
spatele lui. Rămâi aici. Vin să te iau mai târziu.
Punându-şi geanta pe umăr şi mimând oboseala provocată de
întârzierea avionului, Jason se alătură pasagerilor debarcaţi, ce se
îndreptau spre hotel, nedezlipindu-şi ochii de la bărbatul cu păr
încărunţit din faţa sa. De două ori fostul luptător englez de
comando se opri şi se întoarse şi tot de atâtea ori, cu o mişcare

344
rapidă a umerilor, Bourne se răsuci la rândul său şi se aplecă,
parcă alungând o insectă de pe picior sau potrivindu-şi cureaua
genţii, ascunzându-şi trupul şi faţa. Coada de la ghişeu se mări şi
Jason era cu opt persoane în urma asasinului, în cel de-al doilea
rând, încercând să treacă neobservat şi aplecându-se din când în
când să-şi împingă geanta. Asasinul ajunse în dreptul femeii de la
ghişeu; îşi arătă actele, semnă în registru şi, şchiopătând sprijinit
de baston, se îndreptă către lifturile de pe partea dreaptă. Şase
minute mai târziu, Bourne ajunse şi el în dreptul ghişeului. Se
adresă în chineză tinerei.
— Ni neng bang – zhu wo ma? începu el cerând o mână de
ajutor. A fost o călătorie neprevăzută şi n-am unde să stau. Aş dori
o cameră numai pentru o noapte.
— Vorbiţi foarte bine limba noastră, spuse funcţionara, cu ochii
migdalaţi, mari de uimire. Ne onoraţi, adăugă ea amabil.
— Şi sper să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele în timpul şederii
mele aici. Mă aflu într-o călătorie de studiu.
— Atunci aţi făcut alegerea potrivită. Există multe locuri
splendide în Beijing, ca de altfel oriunde în altă parte, fireşte, însă
acesta este un oraş fermecat. N-aveţi o rezervare la hotel?
— Mi-e teamă că nu. Totul a fost hotărât în ultima clipă, mă
înţelegeţi?
— Deoarece vorbesc ambele limbi, pot să vă spun că v-aţi
exprimat cât se poate de corect în limba noastră. Aproape totul
este ocupat, însă voi vedea ce pot să fac. Nu va fi ceva luxos
desigur.
— Nici nu mi-aş putea permite aşa ceva, spuse Jason timid.
Sunt împreună cu un coleg – am putea dormi în acelaşi pat, dacă
va fi necesar.
Degetele funcţionarei frunzăriră paginile unui registru.
— S-ar putea să fie. Poftiţi! spuse ea. O cameră cu un pat, la
etajul doi. Cred că este destul de convenabilă.
— O luăm, aprobă Bourne. Apropo, cu câteva minute în urmă,
am zărit un bărbat pe care sunt sigur că-l cunosc de undeva. Cred
că mi-a fost profesor când am studiat în Anglia. Cel cu păr cărunt
şi cu baston… Sunt sigur că el este. Aş vrea să-l întâlnesc.
— A, da, mi-l amintesc. Funcţionara căută în registrul din faţa
sa. Îl cheamă Wadsworth, Josep Wadsworth. Se află la camera
325. Dar cred că vă înşelaţi. Ocupaţia dânsului este consultant din
partea Marii Britanii în foraj marin.
— Aveţi dreptate, nu e el, spuse Jason, clătinând stânjenit din

345
cap. Apoi luă cheia de la camera sa şi plecă.
*
* *
— Putem să-l prindem! Acum! Bourne apucă strâns braţul lui
d’Anjou şi-l trase pe Francez din colţul pustiu al terminalului,
unde aşteptase.
— Acum? Atât de uşor? Atât de repede? E incredibil!
— Dimpotrivă, spuse Jason conducându-l pe d’Anjou către şirul
de uşi de sticlă ce dădeau spre hotel. Este cât se poate de credibil.
Atenţia omului tău se concentrează asupra altor lucruri acum: în
primul rând, trebuie neapărat să nu se arate. Apoi nu poate face
nici un apel telefonic prin centrală, aşa că va fi nevoit să rămână în
cameră şi să aştepte telefonul prin care-i se vor da noi instrucţiuni.
Cei doi intrară pe uşa de sticlă, priviră împrejur apoi o luară
spre stânga. Bourne continuă repezit:
— În plus, el nu şi-a îndeplinit misiunea aseară, la Kai-tak, aşa
că acum trebuie să ia în considerare o altă posibilitate: a propriei
sale eliminări, pe motiv că cel care a găsit explozivul sub maşină l-
a văzut şi l-a recunoscut – ceea ce e perfect adevărat. Va insista ca
clientul său să vină singur la întâlnire, astfel încât, dacă e cazul,
să aibă loc o înfruntare unu la unu. Este propria sa siguranţă în
joc.
Dădură peste o scară şi începură să urce.
— Îşi va schimba şi îmbrăcămintea, completă Delta. Nu-şi poate
permite să apară din nou în aceleaşi haine şi nici în cele în care se
află acum. Trebuie să devină o alta persoană.
Ajunseră la etajul al treilea, când Jason se întoarse spre d’Anjou
şi i spuse:
— Crede-mă pe cuvânt Ecoule, omul tău are o groază de
probleme pe cap. Atât de multe că nici un mare maestru de şah nu
le-ar face faţă.
— Ăsta e un discurs academic sau vorbeşte omul care se numea
cândva Jason Bourne?
— Bourne, spuse Webb, cu privirea rece şi vocea de gheaţă.
Dacă a existat vreodată o asemenea persoană, o ai acum în faţa
ochilor.
Potrivindu-şi geanta pe umăr, Jason deschise încet uşa de la
casa scării şi se strecură cu atenţie în coridor. Doi bărbaţi cu
accent britanic. Îmbrăcaţi în costume cu dunguliţe, traversau
holul, plângându-se de absenţa personalului de serviciu.
Deschiseră uşa camerei lor şi intrară. Bourne împinse uşa de la

346
casa scării şi-l trase înăuntru pe d’Anjou; apoi traversară la rândul
lor coridorul. Numerele camerelor erau scrise cu caractere
chinezeşti şi arabe.
341, 339, 337 – nimeriseră holul care le trebuia, camera se afla
undeva pe partea stângă. Trei cupluri de indieni îşi făcură brusc
apariţia dintr-un lift – femeile îmbrăcate în sariuri iar bărbaţii cu
pantaloni strânşi pe picior. Trecură pe lângă Jason şi d’Anjou
pălăvrăgind şi căutându-şi camerele, bărbaţii evident iritaţi de
faptul că trebuie să-şi care singuri bagajele.
335, 333, 331…
— Asta-i culmea! se auzi o voce strigând şi o femeie obeză,
îmbrăcată în halat de baie şi cu bigudiuri în cap, ieşi val vârtej pe
o uşă de pe partea dreaptă a coridorului. Cămaşa de noapte de
dedesubt îi atârna ca o trenă, astfel că de două ori se împiedică în
ea. Şi-o săltă smucit, expunând nişte pulpe demne de un rinocer.
— W.C.-ul nu merge iar de la telefon să-ţi iei gândul!
— Isabel, ţi-am mai spus doar! strigă un bărbat în pijama roşie,
iscodind cu privirea prin uşa deschisă. Eşti obosită. Odihneşte-te
puţin şi adu-ţi aminte că nu suntem în Short Hills. Te rog nu te
enerva. Linişteşte-te!
— De vreme ce nu pot folosi baia, n-am de ales. Dar nu-i nimic,
dau eu de un chinezoi împuţit şi o să urlu la el până mă răcoresc!
Unde-s scările? Nu m-aş urca în lifturile alea nenorocite pentru
nimic în lume. Alea, dacă se mişcă, cred că o fac lateral şi atunci
se ciocnesc cu vreun avion!
Agitata femeia se năpusti ca o vijelie spre casa scărilor. Între
timp, două dintre cele trei perechi indiene aveau dificultăţi cu
cheile. Până la urmă reuşiră să „convingă” uşile să se deschidă cu
lovituri de picior puternice şi bine plasate. Bărbatul în pijama roşie
trânti uşa la loc după ce ţipase după soţie, exasperat.
— Exact ca la reuniunea de la club! Eşti atât de obositoare.
Isabel!
329, 327… 325. Găsiseră camera. Holul era pustiu.
De dincolo de uşă, se auzeau acordurile muzicii orientale.
Radioul era deschis, volumul dat tare, gata să devină maxim odată
cu primul ţârâit al telefonului. Jason îl trase pe d’Anjou lângă zid
şi-i spuse încet.
— Nu-mi aduc aminte de nici un Gurkhas sau de vreo iscoadă,
dar…
— Tu nu, însă o parte din tine da, Delta, îl întrerupse Ecoul.
— Poate, dar asta n-are importanţă. Acesta e începutul unui

347
sfârşit. Ne vom lăsa genţile aici. Eu mă ocup de uşă, iar tu mă vei
urma îndeaproape. Ţine-ţi coupe-papier-ul la îndemână. Mai vreau
să-ţi spun un lucru şi vreau să mă înţelegi foarte bine – nu te
folosi de el decât dacă este absolut necesar. Iar dacă o faci, ţinteşte
la picioare. Nu mai sus de talie.
— Ai multă încredere în precizia unui om bătrân decât am eu.
— Sper că nu va fi nevoie să apelăm la ea. Uşile astea sunt
făcute din placaj iar asasinul tău e dus cu mintea la alte lucruri.
Nu-şi închipuie că ştim că e aici. Şi chiar dacă am şti, cum ar
putea crede că am trecut graniţa atât de repede? Orice ar fi, voi
pune mâna pe el. Eşti gata?
— Ca întotdeauna, spuse Francezul, punându-şi pe podea valiza
mică şi scoţându-şi coupe-papier-ul de alamă de la brâu. Apucă
lama în mână, cu degetele larg desfăcute, căutându-i centrul de
greutate.
Bourne lăsă să-i alunece geanta de pe umăr şi se postă tăcut în
faţa camerei 325. Privi spre d’Anjou. Ecoul încuviinţă din cap. În
clipa următoare Bourne se năpusti asupra uşii, izbind violent cu
piciorul stâng porţiunea de sub broască. Uşa se prăbuşi înspre
înăuntru, ca aruncată în aer: lemnul se sfărâmă iar balamalele
fură smulse din lăcaşul lor. Bourne se aruncă înăuntru,
rostogolindu-se, căutând cu privirea în toate părţile.
— Arretez!17 răcni d’Anjou.
În pragul unei uşi, apăru un bărbat, un bărbat cu păr cărunt,
asasinul! Jason sări în picioare şi se aruncă asupra prăzii,
apucându-l de păr şi smucindu-l spre stânga, apoi spre dreapta,
după care îl izbi de cadrul uşii. Deodată, francezul scoase un urlet,
iar lama de alamă a coupe-papierului vâjâi prin aer, înfigându-se
în perete, cu mânerul vibrând. Era un avertisment.
— Delta! Nu!
Bourne se opri brusc; celălalt rămase imobilizat sub greutatea şi
strânsoarea atacatorului său.
— Priveşte! strigă d’Anjou.
Jason se trase înapoi încet, cu braţele încordate, ţinându-l
strâns pe bărbatul din faţa sa. Apoi privi încremenit faţa sfrijită,
plină de riduri, a unui om în vârstă, cu păr cărunt.

17
Stai aşa! (lb. Fr. – n.tr.).

348
 CAPITOLUL 22
Întinsă pe patul îngust, Marie privea în tavan.. Razele soarelui
de amiază se strecurau prin ferestrele fără jaluzele, umplând
camera mică cu o lumină orbitoare şi cu prea multă căldură.
Transpiraţia i se prelingea pe faţă, iar bluza ruptă i se lipea de
pielea umedă. Picioarele o dureau în urma a ceea ce, de dimineaţă,
începuse ca o plimbare lungă de-a lungul falezei şi care o
condusese în cele din urmă spre o plajă stâncoasă. Acum ştia că
făcuse o prostie, dar în acel moment era singurul lucru pe care-l
putea face, altfel începea să-şi iasă din minţi.
Zgomotul străzii urca până la ea, amestec ciudat de voci
ascuţite, ţipete răzleţe, clinchete de biciclete şi claxoane
asurzitoare de camioane şi autobuze. Era ca şi cum o fâşie
supraaglomerată a Hong Kong-ului fusese ruptă şi transplantată
într-un loc îndepărtat, unde un fluviu enorm şi câmpii nesfârşite
mărginite de munţi înalţi luau locul portului Victoria şi
nenumăratelor rânduri de zgârie-nori din sticlă şi beton. Într-un fel
înlocuirea se şi produsese, reflectă Marie. Cetatea în miniatură
Tuen Mun era unul din acele fenomene orientate în spaţiu, răsărite
la nord de Kowloon, în Noile Teritorii. Cu câţiva ani în urmă fusese
doar o întindere de pământ arid. Acum devenise treptat o
metropolă ce se dezvoltase rapid, înţesată cu şosele pavate, fabrici
şi clădiri impunătoare, atrăgând mii de oameni din sud cu
promisiuni de locuri de muncă şi apartamente noi. Cei care
răspundeau chemării aduceau cu ei nebunia de neconfundat a
comerţului din Hong Kong, fără de care totul ar fi fost umplut de
probleme cotidiene banale şi neinteresante pentru nişte oameni
activi. Aceştia erau adevăraţii descendenţi ai Guangzhou-ului,
provincia Canton – nu cei veniţi din atât de cunoscutul şi
obositorul Shanghai.
Marie se trezise cu primii zori – avusese un somn agitat şi plin
de coşmaruri. Ştia că trebuie să facă faţă unei alte aşteptări până
când o va suna Catherine. Staples îi telefonase târziu în seara
trecută, trezind-o din somnul provocat de o zi care o istovise
complet, numai ca să-i spună vag că se întâmplaseră câteva
lucruri neobişnuite, care ar putea aduce veşti favorabile. Urma să
se întâlnească cu cineva, o persoană influentă, care să-i dea o

349
mână de ajutor. Marie trebuia numai să stea în casa, lângă telefon,
pentru cazul în care ar fi apărut ştiri noi. Catherine îi ceruse să nu
pomenească nici un nume sau vreun alt detaliu la telefon, iar
Marie nu se mirase de scurtimea convorbirii.
— Primul lucru pe care-l fac mâine dimineaţă va fi să-ţi
telefonez. Apoi, Staples închise brusc.
Nu primi nici un telefon până la 8:30 şi nici la 9. La ora 9:36,
Marie îşi pierdu complet răbdarea. Consideră că menţionarea
vreunui nume era de prisos întrucât fiecare recunoştea vocea
celeilalte şi Catherine trebuia să înţeleagă că i se promisese că va fi
sunată la primele ore ale dimineţii. Prin urmare, dădu telefon la
apartamentul unde locuia aceasta în Hong Kong; nu răspunse
nimeni, aşa că telefonă din nou pentru a se convinge că formase
numărul corect. Nimic. Disperată, fără să-i mai pese de nimic,
sună consulatul.
— Cu doamna Staples din serviciul diplomatic, vă rog. Sunt o
prietenă de a ei din Treasury Board, din Ottawa. Aş vrea să-i fac o
surpriză.
— Legătura telefonică este foarte bună.
— Nu sunt din Ottawa, sunt de aici, spuse Marie, închipuindu-
şi faţa recepţionerei vorbăreţe.
— Îmi pare rău, doamna Staples lipseşte. Ca să vă spun drept şi
comisia o caută. Dacă puteţi să-mi lăsaţi un număr de telefon…
Marie puse receptorul în furcă. O cuprinse deznădejdea. Era
aproape ora 10. Catherine se scula devreme. „Primul lucru mâine
dimineaţă” putea însemna intervalul de timp între 7:30 şi 9:30, dar
în nici un caz zece – nu în această situaţie. Zece minute mai
târziu, sună telefonul. Începea un alt fel de panică, mult mai
brutală.
— Marie?
— Catherine, eşti bine?
— Da, fireşte.
— Ai spus că mi vei telefona la primele ore ale dimineţii! De ce
n-ai dat telefon mai devreme? Începusem să-mi ies din minţi! Poţi
să vorbeşti?
— Da, sunt la un telefon public…
— Ce s-a întâmplat? Ce se întâmplă? Cine-i bărbatul cu care te-
ai întâlnit?
Urmă o scurtă pauză pe fir, care pentru o clipă i se păru Mariei
nefirească, fără să ştie însă de ce.
— Vreau să te linişteşti. Marie, spuse Staples. Nu ţi-am

350
telefonat înainte pentru că aveai mare nevoie de odihnă. Cred că
am unele răspunsuri pe care le doreşti – şi de care ai nevoie.
Lucrurile nu sunt atât de groaznice cum par şi trebuie să-ţi
păstrezi calmul.
— La dracu, sunt calmă, atât cât pot fi! Despre ce naiba vorbeşti
acolo?
— Pot să-ţi spun că bărbatul tău trăieşte.
— Iar eu pot să-ţi spun că e expert în ce face – ce a făcut. Nu-mi
spui nimic nou.
— Plec spre tine în câteva minute. Traficul e aglomerat, ca
întotdeauna, poate chiar mai rău din cauza trupelor de securitate
ce înconjoară delegaţiile Chino-Britanice şi blochează străzile şi
tunelul dar, oricum, n-ar trebui să-mi ia mai mult de o oră
jumătate sau poate două să ajung.
— Catherine, vreau nişte răspunsuri!
— Ţi le voi da, cel puţin câteva dintre ele. Odihneşte-te, Marie
încearcă să te linişteşti. Totul va fi bine. Vin repede.
— Omul ăsta, întrebă nevasta lui David Webb, cu glas rugător,
vine cu tine?
— Nu, voi fi singură, nimeni nu mă va însoţii. Avem de vorbit. O
să te vezi cu el mai târziu.
— În regulă.
Oare fusese ceva în tonul lui Catherine? se întrebă Marie după
ce termină convorbirea. Sau faptul că aceasta nu-i spusese nimic
concret, deşi afirmase că poate vorbi liniştită, fiindcă era un telefon
public? Femeia pe care o cunoştea ea, ar încerca să potolească
neliniştile unui prieten aflat la ananghie dacă ar avea nişte fapte
concrete sau măcar i-ar da un singur indiciu, de importanţă vitală,
în cazul în care informaţia pe care o deţine era prea complicată.
Ceva cât de mic. Soţia lui Webb merita măcar atât! În loc de asta
însă, auzise fraze diplomate şi aluzii, dar nici un amănunt
palpabil. Era ceva ciudat care depăşea puterea sa de înţelegere.
Catherine o protejase, îşi asumase nişte riscuri enorme, atât pe
plan profesional, când a fost de acord să nu-şi înştiinţeze
consulatul, cât şi pe plan personal, expunându-se primejdiei.
Marie ştia că ar trebui să-i fie recunoscătoare pentru toate acestea,
extrem de recunoscătoare chiar şi totuşi, simţea cum i se strecoară
o umbră de îndoială în suflet. Spune din nou Catherine, strigă ea în
sine, spune că totul va fi bine! Nu pot să mai gândesc. Nu mă pot
concentra aici! Trebuie să ies afară… Am nevoie de aer!
Pe bâjbâite, îmbrăcă hainele pe care le cumpărase împreună cu

351
Catherine în seara trecută când ajunseseră în Tuen Mun. Mai întâi
Staples o dusese la un doctor care îi examinase picioarele şi i le
pansase, după care îi dăduse nişte papuci de spital şi îi prescrisese
să poarte tenişi cu talpă groasă, în cazul în care avea să meargă
mult în decursul următoarelor zile.
De fapt Catherine cumpărase hainele iar Marie o aşteptase în
maşină; şi, luând în consideraţie starea de tensiune în care se afla,
gustul ei se dovedise atât funcţional, cât şi cochet. Unei fuste de
bumbac verde uni, i se adăugase o bluză albă, tot de bumbac şi o
mică geantă, deasemeni albă. Apoi mai luase şi o pereche de
pantaloni largi, de culoare verde închis – shortul era cam nepotrivit
– şi o altă bluză cu croială simplă. Toate erau copii ale unor
produse de casă cunoscute, cu numele pe etichete scrise corect.
— Sunt foarte drăguţe, Catherine. Îţi mulţumesc mult.
— Se asortează la culoarea părului, îi spuse Catherine. Nu că se
va observa în Tuen Mun – nu vreau să ieşi prea mult din casă –
dar tot va trebui să plecăm de aici într-o zi. Apropo, în cazul în
care sunt reţinută la birou şi ai nevoie de ceva, ţi-am pus nişte
bani în geantă.
— Credeam că nu trebuie să părăsesc apartamentul şi că
urmează să cumpărăm câte ceva de-ale gurii, ca să am.
— Nu ştiu nici eu ce mă aşteaptă în Hong Kong. Dacă e destul
de furios, Lin ar putea să dezgroape cine ştie ce lege prăfuită,
colonială şi să mă pună sub arest la domiciliu… Pe Blossom Soon
Street e un magazin de încălţăminte. Va trebui să încerci o pereche
de tenişi. Te însoţesc, bineînţeles.
După câteva clipe de tăcere, Marie începu din nou:
— Catherine, cum de ştii atât de multe despre locul acesta? Nu
văd nici un alt alb pe străzi. Al cui este apartamentul?
— Al unui prieten, spuse Staples fără alte explicaţii. Rămâne
nefolosit perioade îndelungate, aşa că mai vin aici ca să mă
odihnesc. Atât îi spusese Catherine, subiectul era tabu. Chiar şi
când vorbiseră aproape o noapte întreagă, nu reuşise să o
provoace să-i dea mai multe amănunte. Era o temă pe care pur şi
simplu nu voia să o discute.
Marie îmbrăcă pantalonii şi bluza, după care se luptă să-şi
pună tenişii prea mari pentru ea. Apoi coborî cu grijă scările şi ieşi
în strada aglomerată, devenind dintr-o dată conştientă de privirile
pe care le atrăgea asupra sa. Se întrebă pentru un moment dacă
nu ar trebui să se întoarcă şi să intre înapoi în apartament. Dar nu
putea; evadarea dintre cei patru pereţi ai micului apartament o

352
ajuta să-şi recapete puterile. Se plimbă încet pe trotuar, fascinată
de culorile, agitaţia febrilă şi nesfârşita vorbărie sacadată din jurul
său. Ca şi în Hong Kong, firme luminoase în culori ţipătoare se
ridicau pretutindeni deasupra clădirilor şi, peste tot, vedea oameni
care se tocmeau şi se certau la standuri şi în faţa uşilor
magazinelor. Era într-adevăr ca şi cum o parte din colonie fusese
dezrădăcinată şi apoi implantată pe o întindere vastă.
Dădu peste o şosea neterminată, la capătul unei străzi
lăuntrice, unde lucrul era aparent abandonat, poate numai
temporar, deoarece utilajele speciale – nefolosite şi ruginite zăceau
pe margini. Două marcaje în limba chineză se aflau de fiecare
parte a şoselei. Înaintând cu precauţie. Marie coborî panta abruptă
până pe ţărmul pustiu şi se aşeză pe o stâncă. Minutele de
libertate se transformară în clipe preţioase de linişte. Privi în
depărtare şi văzu vasele navigând dinspre docurile portului Tuen
Mun sau apropiindu-se de ţărm, dinspre China. Din câte vedea,
primele erau bărci de pescuit, cu năvoade atârnate peste borduri,
iar cele ce soseau din China erau, cele mai multe din ele, cargouri
mici încărcate cu lăzi cu diferite produse. Erau şi nave de
grăniceri, cenuşii şi suple arborând drapelul Republicii Populare
Chineze. Arme ameninţătoare şi negre erau montate pe puntea
fiecăreia dintre ele. Bărbaţi în uniforme stăteau neclintiţi alături,
cercetând orizontul prin binocluri. Din când în când, câte un vas
militar acosta, câteva vase de patrulă răzleţe împingeau câte o
barcă de pescari, stârnind gesturi disperate din partea pescarilor.
Ridicând nepăsător din umeri, soldaţii întorceau cârma şi se
îndepărtau. Totul era un joc, gândi Marie. Nordul îşi afirma pe
tăcute supremaţia absolută iar Sudului nu-i rămânea decât să
protesteze împotriva violării apelor teritoriale. Primul avea forţa
oţelului şi a disciplinei, al doilea năvoadele şi perseverenţa. Nici
unul nu ieşea victorios pentru că pe amândoi îi învingeau până la
urmă plictiseala şi neliniştea.
— Jing cha! strigă o voce de bărbat, din spate, de la distanţă.
— Shei! ţipă un al doilea. Ni zai zher gan shemma?
Marie se răsuci brusc. Doi bărbaţi aflaţi la capătul drumului în
construcţie o luară la goană către ea, strigându-i nişte ordine. Se
ridică cu greu în picioare, ţinându-se de stânci. Cei doi se
apropiau. Amândoi erau îmbrăcaţi într-un fel de uniforme
paramilitare, iar când se apropiară mai mult, văzu că erau foarte
tineri adolescenţi – maximum douăzeci de ani.
— Bu xing! lătră băiatul cel mai înalt, uitându-se înapoi în sus

353
şi făcându-i semn tovarăşului său să o înşface. Orice voiau să-i
facă, trebuia să se petreacă repede. Cel de-al doilea tânăr îi
imobiliza braţele pe la spate.
— Opriţi-vă! strigă Marie, zvârcolindu-se. Cine sunteţi?
— Doamna vorbeşte englezeşte, observă primul băiat. Şi eu
vorbesc englezeşte, adăugă el plin de sine, mieros. Am lucrat la un
bijutier, în Kowloon. Din nou aruncă o privire rapidă înspre
şoseaua neterminată.
— Atunci spune-i prietenului tău să-şi ia mâinile de pe mine!
— Doamna nu-mi comandă mie ce să fac. Eu îi comand
doamnei.
Tânărul se apropie, privind insistent sânii Mariei, dedesubtul
bluzei.
— Acesta este un drum interzis; o zonă de coastă interzisă.
Doamna nu a observat marcajul?
— Nu ştiu limba chineză, îmi pare rău. Plec imediat. Numai
spune-i amicului tău să mă lase în pace. Deodată, Marie simţi
trupul bărbatului din spatele său lipindu-se strâns de-al ei.
— Opreşte-te! ţipă ea, auzind în ureche râsul înfundat şi
simţind respiraţia caldă pe gât.
— Doamna are vreo întâlnire cu o barcă de criminali din
Republica Populară? Le face semne celor de pe mare? Chinezul
mai înalt ridică mâinile şi apucă nasturii de sus ai bluzei.
— Poate ascunde un radio sau un dispozitiv de semnalizare?
Este de datoria noastră să împiedicăm aceste lucruri. Poliţia are
încredere în noi.
— Fir-ai al dracului să fii, i-aţi labele de pe mine! Marie se
răsuci violent dând din picioare. Cel din spatele ei o trase şi o
dezechilibră, iar cel de-al doilea o apucă de picioare, încălecând.
Încordată, întinsă la pământ şi ţinută strâns, nu mai putea face
nici o mişcare.
Primul chinez îi sfâşie bluza, apoi sutienul şi-i apucă strâns
sânii cu ambele mâini. Marie începu să ţipe şi continuă până când
fu lovită peste gură şi simţi două degete înfigându-i-se în gât,
transformându-i ţipetele într-o tuse înăbuşită. Coşmarul de la
Zurich începea din nou – viol şi moarte pe Guisan Quai.
Cei doi o purtară pe sus spre un loc cu iarba înaltă. Băiatul din
spate îşi încleşta mâna peste gura ei, apoi îşi puse iute braţul
drept, împiedicând-o să respire şi să ţipe.
O aruncară la pământ, unul dintre atacatori acoperindu-i acum
faţa cu abdomenul dezgolit, în timp ce celălalt îi trăgea pantalonii

354
şi îi băga mâinile între picioare. Era la Zurich – numai că
întunericul rece al Elveţiei fusese înlocuit cu căldura umedă a
Orientului, fluviul Limmat cu alt fluviu, mult mai mare, mult mai
pustiu şi, avea în faţă acum două fiare, nu una.
Simţi deodată trupul chinezului mai înalt peste ea, împingându-
se cu forţă, furios că nu putea să o pătrundă din cauza
zvârcoliturilor ei care-i respingeau asaltul cu disperare. Pentru o
clipă, băiatul culcat peste faţa ei se ridică şi-şi vârî mâna în
pantaloni. În scurta clipă de revelaţie, lumea Mariei se sparse în
bucăţi! Îşi înfipse cu putere dinţii în carnea de deasupra; sângele
ţâşni şi ea simţi gustul greţos al cărnii crude în gură.
Urmară urlete înfiorătoare; braţele îi fură eliberate. Izbi cu
picioarele în toate părţile în timp ce tânărul oriental se rostogolea
la vale ţinându-se de burtă. Apoi Marie arse un genunchi în
organul dezgolit de deasupra abdomenului ei şi încercă să sfâşie
faţa schimonosită, plină de sudoare a celui mai înalt şi să ţipe – să
strige, să roage, să urle, cum n-o mai făcuse niciodată în viaţa ei.
Ţinându-se cu mâinile de testicule, băiatul se năpusti cu furie
asupra ei. De data aceasta nu pentru a o silui, ci pentru a o opri
cu orice preţ să mai ţipe.
Sufocată, Marie simţi cum se cufundă treptat în întuneric. Apoi,
când îi pierise orice urmă de speranţă, auzi voci în depărtare, voci
intrigate care se apropiau. În acel moment ştiu că trebuia să
scoată un ultim strigăt de ajutor. Disperată, îşi adună toate
puterile şi-şi înfipse unghiile în mutra contorsionată a tânărului de
deasupra ei, eliberându-şi pentru o secundă gura din strânsoare.
— Aici! Aici! Jos!
Deodată văzu oameni roind în jurul său; auzi zgomote înfundate
de pumni şi şuturi, apoi urlete furioase. Însă nebunia din jur nu o
mai afecta. Apoi o cuprinse întunericul; ultimele gânduri îi fură
numai parţial îndreptate asupra sa însăşi.
David! David, pentru numele lui Dumnezeu, unde eşti? Nu te lăsa
doborât, iubitule! Nu-i lăsa să-ţi distrugă viaţa din nou. Mai presus
de toate, nu le permite să te distrugă! Ei mă vor şi pe mine, dar nu
mă voi lăsa aşa uşor! De ce se întâmplă toate acestea? Oh,
Dumnezeule, de ce oare?
Se trezi pe un pat de campanie, într-o încăpere mică, fără
ferestre. O chinezoaică tânără îi ştergea fruntea cu o pânză
parfumată, răcoroasă.
— Unde…? şopti Marie. Unde e… asta? Unde mă aflu? Fata
zâmbi gingaş şi înălţă din umeri, făcând semn cu capul înspre

355
cealaltă parte a patului de campanie, unde se afla un chinez
îmbrăcat în haine tradiţionale, dar cu o tunică albă în loc de
cămaşă şi căruia Marie nu-i dădu mai mult de treizeci de ani.
— Permiteţi-mi să mă recomand, spuse bărbatul într-o engleză
cu accent, dar corectă. Mă numesc Jitai şi lucrez pentru filiala
Tuen Mun a Băncii Hang Chow. Vă aflaţi în camera din spate a
unui magazin de ţesături aparţinând unui prieten şi în acelaşi
timp client de-al meu, domnul Cheng. V-au adus aici şi apoi m-au
chemat pe mine. Aţi fost atacată de două haimanale ale Di-di Jing
Cha-ului, ceea ce în traducere liberă înseamnă Poliţia Auxiliară a
Tinerilor. Este unul din acele programe sociale bine intenţionate,
care aduc multe beneficii, dar în care uneori se mai rătăcesc şi
„mere pădureţe”, cum spuneţi voi, americanii.
— Ce vă face să credeţi că sunt americancă?
— Accentul dumneavoastră. În timp ce vă aflaţi în stare de
inconştienţă aţi vorbit despre un bărbat pe nume David. Un
prieten drag, nu mă îndoiesc. Aţi dori să-l găsiţi.
— Ce am mai spus?
— Nimic serios. Nu eraţi prea coerentă…
— Nu cunosc pe nimeni cu numele de David, spuse Marie ferm.
Sau, mă rog, nu aşa cum credeţi dumneavoastră. Trebuie să fi fost
unul dintre acele deliruri care scot la suprafaţă amintiri foarte
îndepărtate.
— Faptul e lipsit de importanţă. Starea sănătăţii dumneavoastră
este cea care contează. Suntem copleşiţi de ruşine şi părere de rău
pentru tot ceea ce vi s-a întâmplat.
— Unde sunt cei doi nenorociţi, ticăloşii?
— Au fost prinşi şi vor fi pedepsiţi.
— Sper că vor petrece zece ani în închisoare. Chinezul se
încruntă.
— Pentru asta e nevoie de intervenţia poliţiei – o plângere
oficială, o audienţă înaintea unui magistrat şi multe alte proceduri
legale.
Marie privi fix înspre bancher.
— Acum, dacă doriţi vă voi însoţi până la poliţie în calitate de
interpret. Noi am aşteptat să vă reveniţi pentru că ne-am gândit că
ar trebui mai întâi să aflăm dorinţele dumneavoastră în aceasta
privinţă. Aţi trecut prin atâtea şi vă aflaţi aici în Tuen Mun,
singură, din motive pe care numai dumneavoastră le cunoaşteţi.
— Nu, domnule Jitai, spuse Marie încet. Aş prefera să nu depun
o plângere. Mă simt bine acum şi apoi, răzbunarea nu e

356
importantă pentru mine.
— Pentru noi însă, da doamnă.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Atacatorii dumneavoastră îşi vor purta ruşinea până în
noaptea nunţii, când virilitatea lor va lăsa de dorit.
— Înţeleg. Dar sunt tineri…
— Azi dimineaţă, după cum am aflat, nu a fost prima lor
încercare. Sunt josnici şi vor fi pedepsiţi pentru acesta.
— Azi dimineaţă? Dumnezeule, cât este ceasul? De cât timp mă
aflu aici?
Bancherul îşi privi ceasul.
— De aproape o oră.
— Trebuie neapărat să mă întorc la apartamentul meu, chiar
acum. Este important.
— Doamnele doresc să vă coasă puţin hainele. Sunt nişte
croitorese excelente şi nu va dura mult. Dar au fost de părere că
nu ar fi bine să vă treziţi dezbrăcată.
— N-am timp. Trebuie să mă întorc chiar acum. Of, doamne!
Habar n-am în ce parte e şi nici n-am adresa!
— Cunoaştem noi clădirea, doamnă. O femeie albă, înaltă,
frumoasă şi mai ales singură este remarcată cu uşurinţă în Tuen
Mun. Ştirea se răspândeşte cu repeziciune. Vă vom conduce noi
acolo, chiar acum.
Apoi bancherul se întoarse şi spuse ceva rapid în chineză,
adresându-se cuiva din spatele unei uşi întredeschise aflate în
spatele său, timp în care Marie se sculă din pat. Dintr-odată se
trezi în faţa unei mulţimi de oameni ce priveau înăuntru. Se ridică
în picioare – care o dureau cumplit – şi rămase aşa o clipă,
clătinându-se uşor şi strângând pe lângă ea bucăţile bluzei
sfâşiate.
Uşa se deschise încet şi îşi făcură apariţia două femei în vârstă,
purtând pe braţe haine din mătase viu colorată. Îi aduseră un fel
de kimono, pe care i-l puseră delicat pe umeri, acoperindu-i bluza
ruptă şi o parte din pantalonii verzi murdăriţi, împreună cu o
eşarfă lungă, pe care i-o înfăşurară în jurul taliei şi i-o legară într-
un nod, totul făcut cu nespusă blândeţe.
Chiar nervoasă cum era. Marie trebui să admită că veşmintele
erau deosebit de frumoase.
— Veniţi, doamnă, spuse bancherul atingându-i uşor cotul. Vă
voi însoţi.
Intrară în magazinul de ţesături. Marie dădea din cap în semn

357
de salut şi încerca să zâmbească mulţimii de chinezi care se
înclinau înaintea ei, privind-o cu ochi întunecaţi şi plini de tristeţe.
Când, în sfârşit, ajunse în micul său apartament, îşi scoase
eşarfa şi kimonoul apoi se întinse pe pat şi se strădui să găsească
o logică acolo unde nimic nu părea să aibă sens. Îşi îngropa faţa în
pernă, încercând să-şi alunge din minte imaginile oribile ale
dimineţii, dar murdăria nu se lăsa curăţată. Pe faţă îi apărură
broboane de sudoare şi, cu cât strângea mai tare ochii, cu atât mai
violent îi reveneau imaginile celor petrecute, întreţesute cu
îngrozitoarele aduceri aminte de la Zurich, din Guisan Quai, când
un bărbat pe nume Jason Bourne îi salvase viaţa.
Îşi înăbuşi un ţipăt şi sări din pat. Rămase în picioare,
tremurând. Merse în bucătărie şi deschise robinetul, întinzând
mâna după un pahar. Jetul de apă era subţire, iar ea privea
absentă cum se umple paharul.
Sunt momente când oamenii ar trebui să ia o pauză de gândire –
Dumnezeu mi-e martor, eu însumi o fac mai des decât orice
psihiatru care se respectă…, lucrurile ne copleşesc… trebuie să
încercăm să ne adunăm – Morris Panov, prietenul lui Jason
Bourne.
Închise robinetul, bău puţin din apa călduţă şi se înapoie în
camera care servea în acelaşi timp de dormitor, sufragerie şi loc de
plimbare. Se opri în cadrul uşii şi privi împrejur, ştiind acum de ce
i se părea sanctuarul acesta atât de grotesc. Era o adevărată
celulă. Mai rău, era o formă foarte palpabilă a unei captivităţi
solitare. Fusese din nou izolată, lăsată numai cu gândurile şi
spaimele ei. Se îndreptă spre fereastră, aşa cum ar fi făcut-o un
prizonier şi privi la lumea de afară. Ceea ce zări nu era decât o
prelungire a celulei în care se afla, nu se simţea de fel liberă în
strada aceea aglomerată de dedesuptul ei. Era o lume pe care nu o
cunoştea şi în care nu-şi găsea locul. Dincolo de cele întâmplate de
dimineaţă pe plajă, se simţea ca un intrus care nu putea nici
înţelege şi nici a fi înţeles. Era singură, iar singurătatea o scotea
din minţi.
Amorţită, Marie se uită în lungul străzii. Era acolo! Catherine!
Stătea cu un bărbat lângă o maşină de culoare gri, cu capetele
întoarse, privind către alţi trei bărbaţi, postaţi la trei metri în
spatele lor, lângă o altă maşină. Toţi cinci erau extrem de vizibili,
pentru că nu semănau cu ceilalţi oameni de pe stradă – erau albi
într-o mare de chinezi, străini într-un loc nefamiliar, în mod
evident îi neliniştea ceva, deoarece continuau să-şi facă semne din

358
cap, cu ochii în toate părţile, dar în special într-un anumit loc…
casa în care se afla Marie. Trei dintre bărbaţi erau tunşi foarte
scurt – tunsoare militară, specifică soldaţilor din infanteria marină.
Soldaţi din infanteria marină americană!
Bărbatul de lângă Catherine – civil, judecând după tunsoarea sa
– vorbea repede, împungând aerul cu arătătorul… Marie îl
recunoscu! Era cel de la Departamentul de Stat, cel care discutase
cu ea şi cu David în Maine! Subsecretarul cu privirea moartă, care-
şi masa încontinuu tâmplele şi care nu încercase să protesteze
atunci când David îi declarase că nu avea încredere în el.
McAllister. Acesta era omul cu care îi spusese Catherine că se
întâlnise.
Dintr-odată piesele abstracte şi lipsite de înţeles ale unui joc
oribil se asamblară şi ea înţelese totul. Pe măsură ce urmărea cu
privirea scena de dedesubtul său, totul i se limpezi. Doi soldaţi din
cea de a doua maşină traversară strada, apoi se despărţiră. Cel
care stătea lângă Catherine schimbă câteva cuvinte cu McAllister,
apoi alergă spre dreapta, scoţând din buzunar un mic radio
portabil. Staples îi spuse ceva Subsecretarului de Stat şi privi în
sus către apartament. Marie se retrase iute din dreptul ferestrei.
Voi lupta de acum înainte singură, fără ajutorul nimănui.
Foarte bine.
I se întinsese o capcană! Catherine Staples fusese mituită. Nu-i
mai era prietenă, îi devenise duşman! Marie ştia că trebuie să fugă.
Pentru numele lui Dumnezeu, fugi! Apucă geanta albă cu banii în ea
şi privi o clipă spre mătăsurile de la magazinul de ţesături. Le luă
cu ea şi ieşi repede din apartament.
Blocul avea două holuri: unul străbătea clădirea de-a latul şi se
termina cu scara principală de pe partea dreaptă, ce dădea drept
în stradă, iar celălalt îl împărţea în două pe primul, în forma unui
T întors şi ducea înspre o ieşire din spate.
Această o a doua scară era folosită pentru transportarea
gunoiului la ghene, în aleea din spate. Catherine i-o arătase
întâmplător când sosiseră, explicându-i că o hotărâre a consiliului
local interzicea depozitarea deşeurilor şi a gunoiului în strada ce
reprezenta principala magistrală a cartierului Tuen Mun. Marie
alergă pe coridor către uşa din spate şi o deschise. Îşi pierdu
pentru o clipă cumpătul când se trezi faţă în faţă cu un bătrân
aplecat de spate, cu o mătură de paie în mână. Acesta se uită la ea
puţin, după care scutură din cap cu curiozitatea întipărită pe chip.
Marie făcu un pas, în timp ce chinezul intra în bloc; apoi ţinu uşa

359
uşor întredeschisă aşteptând ca Staples să apară pe scara
principală. Dacă aceasta, găsind apartamentul gol, s-ar fi întors
repede şi ar fi coborât scările în fugă pentru a ieşi în stradă unde o
aşteptau McAllister şi cei câţiva soldaţi din infanteria marină, ea s-
ar fi putut apoi strecura neobservată înapoi în apartament ca să-şi
ia hainele pe care-i le cumpărase Staples. Speriată cum era, nu se
gândise decât în fugă la ele, luase doar mătăsurile, pentru că nu-şi
putea permite să piardă momente preţioase scotocind prin dulapul
unde le pusese Catherine, îngrămădite lângă alte haine de toate
felurile. Acum se gândea că ar fi fost bine să le aibă. Nu putea
merge – cu atât mai puţin fugi – pe stradă, îmbrăcată într-o bluză
ruptă şi nişte pantaloni murdari. Ceva era în neregulă. Bătrânul!
Stătea acolo privind fix la capătul uşii.
— Pleacă de aici! şopti Marie.
Zgomot de paşi. Zgomotul pantofilor cu toc, pe scările metalice
din faţa clădirii. Dacă era Catherine, trebuia să treacă de-al doilea
hol îndreptându-se spre apartamentul său.
— Deng yi deng! latră bătrânul chinez, continuând să stea
nemişcat, cu mătura în mână şi privind fix către Marie. Acesta
închise şi mai mult uşa, lăsându-şi un spaţiu de nici un
centimetru.
Staples se ivi şi aruncă o privire scurtă, curioasă bătrânului
căruia după toate aparenţele îi auzise vocea stridentă şi furioasă.
Fără să încetinească, îşi continuă drumul, pentru a ajunge cât mai
repede la apartamentul său. Marie aşteptă; bătăile din piept
păreau că au ecou în întunericul scărilor. Apoi auzi glasul lui
Catherine – implorare îngrozită.
— Nu! Marie! Marie, unde eşti? Zgomotul de paşi ce alergau pe
ciment se făcu auzit din nou, de data aceasta însă mai intens.
Catherine dădu colţul şi o luă la fugă înspre bătrânul chinez şi
înspre uşă – înspre ea.
— Marie, nu este ceea ce crezi! Pentru numele lui Dumnezeu,
opreşte-te!
Marie Webb se întoarse şi alergă în josul scărilor cufundate în
întuneric. Dintr-odată, o rază de soare lumină casa scărilor apoi
dispăru imediat. Cu trei etaje mai jos, fusese deschisă uşa şi un
bărbat îmbrăcat în costum negru intrase rapid; un soldat din
infanteria marină. O luă la fugă pe trepte în sus. Marie se ghemui
în colţul palierului celui de-al doilea etaj. Când soldatul atinse
ultima treaptă, gata să urce un nou rând de trepte, Marie se
aruncă asupra lui şi îi izbi un pumn în faţă. Luat prin surprindere,

360
soldatul îşi pierdu echilibrul. Primi o nouă lovitură puternică cu
umărul în piept, care îl rostogoli pe scări în jos. Apoi, Marie sări
peste trupul lui prăbuşit pe trepte, în timp ce auzea ţipete venind
de deasupra capului:
— Marie! Marie! Ştiu că eşti acolo! Pentru numele lui
Dumnezeu, ascultă-mă puţin!
Ieşi în alee unde începu un alt coşmar, în lumina orbitoare a
soarelui din Tuen Mun. O luă la fugă de-a lungul străzii din
spatele clădirii. Picioarele începură să-i sângereze în tenişi. Îşi
puse în grabă kimonoul pe ea şi se opri lângă un şir de lăzi de
gunoi, unde îşi scoase pantalonii verzi şi-i aruncă în cea mai
apropiată ladă. Apoi îşi acoperi părul cu eşarfa de mătase şi fugi pe
aleea imediat următoare, care dădea spre strada principală.
Ajunse, în sfârşit şi în câteva secunde se amestecă în masa de
oameni ce reprezenta numai o fâşie din Hong Kong dincolo de
frontierele coloniei. Traversă strada.
— Uite-o! strigă o voce de bărbat. Cea înaltă!
Goana reîncepu. Bărbatul care o luase la fugă pe trotuar după
ea fu dintr-odată împiedicat de un cărucior pus de-a curmezişul
străzii. Încercă să-l împingă într-o parte dar nu reuşi decât să-şi
frigă mâinile pe vasele cu ulei încins. Scoase un urlet şi răsturnă
căruţul declanşând instantaneu o ploaie torenţială de injurii din
partea proprietarului care, evident cerea despăgubiri. Ţipetele
acestuia atraseră şi pe alţii care îl înconjurară rapid pe soldatul
din infanteria marină, forţându-l să dea înapoi.
— Uite-o acolo!
În momentul în care auzi aceste cuvinte, Marie fu întâmpinată
de un potop de cumpărătoare. Se răsuci înspre dreapta pentru a le
evita şi alergă spre o altă alee, descoperind însă, în scurt timp că
nu avea nici o ieşire – în capătul ei se afla zidul unui templu
chinezesc. Se întâmplă din nou! Cinci tineri – adolescenţi în
uniforme paramilitare – apărură brusc din cadrul unei uşi şi-i
făcură semn să treacă!
— American împuţit! Hoţ şi criminal! Ţipetele aveau rezonanţa
unor versuri recitate într-o limbă străină. Tinerii se prinseră de
braţ şi îl opriră fără violenţă pe soldatul cu tunsoare scurtă,
îngrămădindu-l într-un zid.
— Daţi-vă la o parte din calea mea, imbecililor, urlă soldatul.
Daţi-vă la o parte, sau vă ia dracu’ pe toţi!
— Dacă ridici mâna… sau scoţi vreo armă… strigă o voce din
spate.

361
 — Am spus eu ceva despre vreo armă? izbucni soldatul din
Victoria Peak.
— Dar dacă o faci, continuă vocea, îşi vor desface braţele şi apoi
cinci Di-di Jing Cha – unii instruiţi chiar de voi, americanii – vor fi
cu siguranţă în stare să facă faţă unui singur om.
— Daţi-o-ncolo de treabă! Încerc numai să-mi fac datoria! Nu vă
priveşte pe voi!
— Ba mă tem că ne priveşte. Din motive pe care nu le
cunoaşteţi.
— Dumnezeii…! Soldatul se sprijini de zid, cu respiraţia
întretăiată, privind la chipurile tinere, zâmbitoare, din faţa sa.
— Lai! i se adresă o femeie Mariei, arătându-i o uşă mare, cu o
formă ciudată, fără clanţă, aparent extrem de groasă,
impenetrabilă. Xiao Xin. Cu grijă.
— Cu grijă, ce vreţi să spuneţi? Înţeleg. Un bărbat cu şorţ
deschise uşa şi Marie se repezi înăuntru, simţind dintr-o dată
valurile de aer rece. Se găsea într-un depozit frigorific unde hălci
de carne atârnau în cârlige, luminate de scânteierea ciudată a
becurilor aprinse. Bărbatul cu şorţ aşteptă un minut întreg cu
urechea lipită de uşă.
Marie îşi înfăşură şalul de mătase în jurul gâtului şi îşi
împreună braţele pentru a goni frigul neaşteptat şi înţepător şi mai
tăios din cauza căldurii înăbuşitoare de afară. În cele din urmă,
bărbatul îi făcu semn să-l urmeze; ea se supuse şi-şi croi drum
printre hălcile de carne până când amândoi ajunseră la ieşirea din
uriaşul depozit frigorific. Chinezul smuci o pârghie metalică şi
împinse uşa grea deschizând-o, apoi îi făcu semn cu capul Mariei
care începuse să tremure, că poate să treacă. Se găsea acum într-o
măcelărie părăsită, lungă şi strâmtă, cu ferestrele acoperite cu
jaluzele de bambus ce filtrau lumina puternică a soarelui de
amiază. Un bărbat cu păr alb stătea în spatele unei tejghele, lângă
fereastra din dreapta şi privea printre şipcile jaluzelei la ce se
petrecea afară. Îi făcu semn Mariei să se apropie. Din nou, ea se
supuse. În spatele uşii de sticlă de la intrare, care părea să fie
încuiată, observă o ghirlandă de flori cu o formă ciudată. Bătrânul
o îndemnă să privească pe fereastră. Ea depărtă două şipci de
bambus. Scena pe care o văzu era atât de şocantă, încât pentru o
clipă i se opri răsuflarea. Urmărirea atinsese punctul culminant.
Soldatul îşi flutura frenetic mâinile opărite, intrând din magazin în
magazin pe partea cealaltă a străzii. Marie îi zări pe Catherine
Staples şi pe McAllister – care întreţineau o conversaţie foarte

362
aprinsă cu o mulţime de chinezi vizibil nemulţumiţi de felul în care
toţi aceşti străini tulburau viaţa paşnică, chiar dacă agitată a Tuen
Mun-ului.
În panica sa, McAllister scăpase probabil vreo insultă şi acum
avea de înfruntat un bărbat de două ori mai în vârstă decât el, un
bătrân în veşmânt oriental, pe care cu greu îl stăpâneau câţiva
tineri mai puţin înfierbântaţi. Subsecretarul de Stat dădea înapoi,
cu braţele ridicate, încercând să-i convingă de bunele sale intenţii,
în timp ce Staples tăcea eforturi zadarnice să-l scoată din mijlocul
mulţimii înfuriate.
Deodată, soldatul cu mâinile opărite zbură prin uşa unui
magazin de pe partea opusă a străzii. Sticla sparta se împrăştie în
toate direcţiile în timp ce el se rostogolea pe trotuar, scoţând un
urlet de durere în clipa în care mâinile îi atingeau pavajul. Fu
imediat urmat de un chinez tânăr îmbrăcat într-o tunică albă,
centură şi pantaloni până la genunchi – ţinuta unui maestru în
arte marţiale. Soldatul sări în picioare şi, în timp ce adversarul său
alerga spre el, îi expedie o lovitură în rinichi, urmată de un pumn
bine plasat în faţă. Îşi înghesui atacatorul în peretele magazinului
urlând fără oprire din cauza durerii provocate de loviturile date cu
mâinile arse.
Un ultim soldat al trupelor din Victoria Peak apăru în fugă în
capătul străzii, şchiopătând şi cu umerii încovoiaţi ca după o
căzătură – o căzătură pe nişte scări, îşi spuse Marie privind uluită
la spectacolul de afară. Soldatul sări în ajutorul camaradului său
chinuit de durere şi o făcu în mod extrem de eficient. Încercările de
amatori ale elevilor instructorului de arte marţiale, leşinat fură
întâmpinate cu o serie de lovituri cu piciorul necruţătoare şi
manevre derutante ale unui expert judo.
Pe neaşteptate, strada se umplu de acordurile stridente ale
muzicii orientale. Talgerele şi instrumentele primitive din lemn
scoteau sunete din ce în ce mai ascuţite pe măsură ce muzicanţii
ambulanţi înaintau în josul bulevardului. Mulţimea ce îi însoţea
purta placarde acoperite cu flori. Lupta încetă; pretutindeni
pumnii fură descleştaţi şi braţele se lăsară în jos. Deasupra arterei
comerciale principale a cartierului Tuen Mun se aşternu liniştea.
Americanii erau dezorientaţi; Catherine Staples îşi înghiţi
nemulţumirea, iar Edward McAllister ridică braţele exasperat.
Marie privea fascinată schimbarea petrecută afară. Totul luase
sfârşit, ca printr-un ordin, printr-un semn făcut de către o
prezenţă supranaturală ce nu putea fi contrazisă. Îşi schimbă

363
poziţia şi privi grupul ce se apropia. Acesta era condus chiar de
către bancherul Jitai şi se îndrepta spre magazinul măcelarului.
Marie îi zări pe Catherine Staples şi pe McAllister trecând în
fugă pe lângă mulţimea adunată în faţa magazinului. Apoi,
urmând exemplul lor, cei doi soldaţi o rupseră la fugă. Cu toţii
dispărură în lumina orbitoare a soarelui.
O bătaie se făcu auzită la uşa din faţă a măcelăriei. Bătrânul cu
păr alb mută ghirlanda de flori şi deschise. Bancherul Jitai intră şi
se aplecă în semn de salut în faţa Mariei.
— V-a plăcut parada, doamnă? întrebă el.
— Nu ştiu sigur la ce am asistat.
— La un marş funerar. În cazul de faţă, a fost pentru animalele
ucise în depozitul frigorific al domnului Woo.
— Dumneavoastră…? Aţi pus la cale totul?
— Eram oarecum pregătiţi, îi explică Jitai. Adeseori, fraţii noştri
din nord reuşesc să treacă graniţa – nu hoţii, cei care vor să se
alăture familiilor de aici – iar soldaţii îi urmăresc să-i prindă şi să-i
trimită înapoi. Trebuie să fim gata pentru a-i apăra şi ascunde pe
ai noştri.
— Dar eu…? Ştiaţi?
— V-am urmărit şi am aşteptat. Vă ascundeţi de ceva, fugeaţi de
cineva, asta n-a fost greu de ghicit. Ne-aţi spus-o chiar
dumneavoastră când aţi declarat că nu doriţi să mergeţi înaintea
judecătorului şi să „depuneţi o plângere”. Acestea v-au fost
cuvintele. Aţi fost ghidată către aleea aceasta.
— Rândul de femei cu sacoşe în mâini…
— Da. Au traversat strada în acelaşi timp cu dumneavoastră.
Vrem şi trebuie să vă ajutăm.
Marie privi scurt printre jaluzele la feţele neliniştite ale mulţimii
de afară: apoi se întoarse către bancher.
— De unde ştiaţi că nu sunt o criminală?
— Nu contează asta. Singurul lucru care contează este insulta
ce v-a fost adusă de către doi dintre ai noştri. Şi pe lângă aceasta,
doamnă, nu păreaţi deloc a fi o persoană care fuge din faţa legii.
— Nu. Asta-i adevărat. Şi, într-adevăr, am mare nevoie de
ajutor. Trebuie să mă înapoiez la Hong Kong, la un hotel unde să
nu mă găsească şi de unde să pot telefona fără a fi supravegheată.
Trebuie neapărat să iau legătura cu persoane care să mă ajute…
să ne ajute.
Marie se opri, susţinând pentru privirea lui Jitai.
— Bărbatul pe nume David este soţul meu.

364
 — Înţeleg, spuse bancherul. Dar acum, primul lucru pe care
trebuie să-l faceţi este să mergeţi la un doctor.
— Poftim?
— Vă sângerează picioarele.
Marie privi în jos. Sângele trecuse prin bandaje şi pătase pânza
tenişilor.
— Cred că aveţi dreptate, aprobă ea.
— Abia după aceea urmează hainele, transportul – iar eu însumi
mă voi ocupa de găsirea unui hotel unde să puteţi sta sub orice
nume doriţi. Şi banii. Aveţi ceva la dumneavoastră?
— Nu ştiu, spuse Marie, punând mătăsurile pe tejghea şi
deschizând geanta. Adică, nu m-am uitat. O prietenă – cineva care
am crezut că-mi este prietenă – mi-a lăsat nişte bani.
Scoase bancnotele pe care-i le pusese Catherine în geantă.
— Nu suntem prea bogaţi aici în Tuen Mun, dar vom încerca să
vă ajutăm.
— Iar eu nu sunt o femeie săracă, domnule Jitai, îl întrerupse
Marie. Dacă este necesar şi dacă trăiesc, fiecare bănuţ vă va fi
înapoiat cu dobândă.
— Cum doriţi. Eu sunt bancher. Dar ce ştie o doamnă
încântătoare ca dumneavoastră despre rate şi dobânzi? zâmbi
Jitai.
— Dumneavoastră sunteţi bancher iar eu sunt economistă. Dar
ce ştie un bancher despre impactul fluctuaţiei valutare cauzate de
inflaţie, în special asupra dobânzilor, zâmbi la rândul ei Marie cum
nu o mai făcuse de foarte mult timp.
*
* *
Aşezată comod pe bancheta din spate a unui taxi ce o ducea în
Kowloon, Marie avu la dispoziţie mai mult de o oră ca să se
gândească la ce urma. Taximetristului îi mai luă patruzeci şi cinci
de minute traversarea suburbiilor oraşului, în special a districtului
Mongkok, supraaglomerat, timp în care Marie putu să-şi continue
meditaţia. Locuitorii cartierului Tuen Mun, copleşiţi de sentimente
de vinovăţie, fuseseră nu numai generoşi şi protectori ci şi
inventivi. Bancherul Jitai le spusese că victima acelor haimanale
era o femeie albă care se ascundea pentru a-şi salva viaţa şi
trebuia neapărat să ia legătura cu prietenii săi care ar putea să-i
dea o mână de ajutor. Pentru aceasta trebuia să-şi schimbe
înfăţişarea. Îi aduseseră îmbrăcăminte occidentală din câteva
magazine, îmbrăcăminte care-i se păru Mariei ciudată. Simplă şi

365
funcţională, era în schimb curată şi sobră. Nu era o marfă ieftină,
însă era genul de haine alese de către o femeie care ori era lipsită
de cel mai elementar simţ al frumosului, ori acordă prea puţină
importanţă acestui aspect. Apoi, după o oră petrecută în camera
din spate a unui cabinet de cosmetică, înţelese motivul pentru care
primise astfel de haine. Femeile roiau în jurul ei; părul îi fu spălat
şi uscat. Când totul luă sfârşit, se uită în oglindă, cu respiraţia
tăiată. Chipul său – tras, palid şi obosit – era încadrat de un păr
care nu mai era roşcat, ci cenuşiu şters cu fire albe din loc în loc.
Îmbătrânise cu peste zece ani; era o continuare a ceea ce
încercase să facă după ce evadase din spital, însă mult mai
evidentă şi mai completă. Era imaginea tipică a turistei serioase,
burgheze – probabil văduvă – care-şi drămuia banii şi nu se ducea
nicăieri fără o hartă pe care bifa în mod constant locurile vizitate
dintr-un itinerariu dinainte stabilit. Locuitorii Tuen-Mun-ului erau
familiarizaţi cu astfel de turişti, iar reproducerea era fidelă. Jason
Bourne ar fi fost mulţumit.
O mai năpădeau şi alte gânduri, care reuşiră să-i ocupe atenţia
pe parcursul drumului către Kowloon – gânduri disperate pe care
încerca să le controleze sau să le evite, gonind panica ce putea atât
de uşor să pună stăpânire pe ea şi să o determine să procedeze
cum nu trebuia sau să facă o mişcare greşită, care i-ar fi putut
dăuna lui David – l-ar fi putut ucide. Dumnezeule. David unde
eşti? Cum să te găsesc? Cum?
Încerca să se gândească la cineva care ar putea să o ajute, dar
respinse fiecare nume şi chip ce-i apăreau înainte pentru că, într-o
mai mică sau mai mare măsură, toţi contribuiseră la acea strategie
oribilă, denumită în mod sinistru „beyond – salvage”. Fără
scăpare, în care moartea unui individ reprezenta singura soluţie
acceptabilă. Toţi, în afară de Mo Panov, fireşte, însă Mo era un
paria în ochii guvernului; acesta îi categorisise pe ucigaşii oficiali
foarte exact: incompetenţi şi criminali. El nu o putea ajuta, în
schimb ar fi putut provoca un al doilea ordin „beyond – salvage”.
Beyond – salvage… Un chip i se contura în minte; o faţă plină
de lacrimi care-i se rostogoleau pe obraji, suspine înăbuşite care
implorau milă, un prieten cândva foarte apropiat al unui tânăr
ofiţer din serviciul diplomatic şi al soţiei şi copiilor săi, ce locuiau
într-un avanpost îndepărtat numit Phnom Penh. Conklin! Numele
său era Alexander Conklin! În timpul îndelungatei convalescenţe a
soţului ei, acesta încercase de mai multe ori să-l vadă, însă David
nu voise să-l primească ameninţând că-l omoară pe fostul agent

366
C.I.A. dacă îndrăzneşte să intre pe uşa camerei unde se afla el.
Conklin fusese înşelat de aparenţe şi îi adusese lui David acuzaţii
stupide, neluând în seamă apelurile unui amnezic, convins de
perfidia şi de trădarea lui. Ajunsese până acolo încât încercase să-l
omoare el însuşi pe David, într-un cimitir aflat în afara Parisului.
Iar în final, pusese la cale o ultimă acţiune de lichidare în New
York, într-o casă conspirativa cu numele de Treadstone 71, acţiune
care fusese foarte aproape de reuşită. Când adevărul despre David
ieşise la iveală, Conklin fusese copleşit de remuşcări şi mustrări de
conştiinţă. Lui Marie îi era milă de el. Durerea îi era pe cât de
sinceră, pe atât de devastatoare. Ea stătuse cu Alex la o cafea, pe
verandă, însă David nu dorea să-l mai vadă niciodată. Acest om
era singurul la care se putea gândi în momentul de faţă şi care o
putea ajuta.
Hotelul se numea Empress, se afla pe Chatham Road, în
Kowloon. Era un hotel mic, în Tsim Sha Tsui, frecventat de o
amestecătură pestriţă de rase, nici bogaţi nici săraci, cei mai mulţi
dintre ei comis voiajori veniţi din Est şi din Vest, care aveau afaceri
de încheiat. Bancherul Jitai îşi făcuse treaba perfect; o cameră cu
un pat fusese rezervată pentru o oarecare doamnă Austin,
Penelope Austin. Numele de Penelope fusese ideea lui Jitai,
deoarece citise multe romane englezeşti, iar Penelope i se păruse
„extrem de potrivit”. Aşa să fie, cum ar fi spus Jason Bourne, gândi
Marie.
Se aşeză pe marginea patului şi se întinse după telefon, neştiind
prea bine ce o să spună, dar ştiind că trebuie să o facă.
— Aş dori să aflu un număr de telefon din Washington D.C.,
Statele Unite, îi spuse ea telefonistei. Este urgent.
— Va trebui să plătiţi o taxă în plus pentru informaţii de peste
ocean…
— Plătesc, izbucni Marie. Numai faceţi-mi legătura mai repede.
Rămân pe fir.
— Da? se auzi o voce somnoroasă la capătul celălalt al firului.
Alo?
— Alex, Marie Webb la telefon.
— Ei, fir-ai să fii, unde eşti? Unde sunteţi? Te-a găsit David
până la urmă?
— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Eu nu l-am găsit pe el şi nici el nu
m-a găsit pe mine. Ştii ce s-a întâmplat?
— Cine oare crezi tu că era cât p-aci să-mi frângă oasele
săptămâna trecută aici, la Washington? Chiar David al tău! Toate

367
telefoanele îmi sunt înregistrate. Ale lui Mo Panov la fel. Spune-mi
unde eşti?
— În Hong Kong sau mai degrabă în Kowloon. Hotelul Empress,
sub numele de Austin. Spui că te-a căutat David?
— Pe mine şi pe Mo. Am făcut pe dracu-n patru ca să aflăm ce
se întâmplă, dar peste tot ni s-au pus beţe-n roate. Nu, rectific,
mai degrabă nimeni nu ştie nimic din tot ce se petrece! Aş fi aflat
eu ceva dacă ei ar fi ştiut! Doamne, Marie, n-am pus strop de
băutură în gură de miercurea trecută!
— Nu ştiam că ai voie.
— Da, am! Spune-mi ce se întâmplă acolo?
Marie îi povesti totul, inclusiv amănuntele care dovedeau
inconfundabilul amestec al guvernului în toată afacerea. Îi spuse şi
despre evadarea sa. Şi despre ajutorul dat de către Catherine
Staples, ajutor care până la urmă s-a dovedit a fi o capcană,
gândită şi organizată de un bărbat pe nume McAllister, pe care-l
văzuse în stradă, împreună cu Catherine.
— L-ai văzut pe McAllister?
— Se află aici, Alex. Şi încearcă să mă prindă din nou. Prin
mine îl controlează pe David şi apoi îl va ucide! Au mai încercat o
dată!
Urmă o pauză – o tăcere plină de amintiri dureroase.
— Au mai încercat o dată, spuse Conklin cu glas scăzut. Dar
asta a fost atunci, nu acum.
— Ce să fac?
— Stai acolo unde te afli, îi ordonă Alex. Sosesc la Hong Kong cu
primul avion. Nu ieşi din cameră şi nu mai telefona nimănui. Sunt
pe urmele tale, mai mult ca sigur.
— David este aici, Alex! Mi-e groază când mă gândesc la ce l-au
obligat să facă din cauza mea!
— Delta a fost cel mai bun luptător pe care l-a avut Meduza. N-a
existat un al doilea ca el. Ştiu asta. Am văzut cu ochii mei.
— Acesta este un aspect şi am încercat să mă obişnuiesc cu el.
Dar nu şi cu celălalt Alex! Mintea lui! Ce se va întâmpla cu el?
Conklin făcu din nou o pauză; când vorbi din nou, vocea îi era
gravă şi chibzuită.
— O să mai iau un prieten cu mine, un prieten comun. Sunt
sigur că Mo nu mă refuză. Stai liniştită, Marie. E timpul să dăm
cărţile pe faţă. Şi, crede-mă pe cuvânt, vor fi date!

368
 CAPITOLUL 23
— Cine eşti? strigă Bourne furios, apucându-l pe bătrân de gât
şi lipindu-l de perete.
— Delta, opreşte-te! îi ordonă d’Anjou. Vorbeşte mai încet! Te
vor auzi cei de afară. O să creadă că vrei să-l omori şi or să anunţe
recepţia.
— Telefoanele nu merg şi s-ar putea foarte bine să-l omor!
Jason dădu drumul falsului asasin, slăbind strânsoarea din jurul
gâtului, apucându-l în schimb atât de strâns de cămaşă încât i-o
rupse, în timp ce-l trântea într-un scaun.
— Uşa, continuă d’Anjou nervos. Fă-o să stea în picioare pentru
numele lui Dumnezeu! Vreau să mai fiu în viaţă când voi părăsi
Beijing-ul şi fiecare secundă petrecută cu tine îmi diminuează
şansele. Uşa!
Înnebunit, Bourne se întoarse, ridică uşa căzută şi o puse la loc
în toc, potrivindu-i balamalele şi apoi fixându-le cu câte o lovitură
de picior. Bătrânul începu să-şi frece gâtul apoi, fulgerător,
încearcă să sară de pe scaun.
— Non, mon ami! spuse Francezul, tăindu-i calea. Fă bine şi stai
pe loc. Nu te ocupa de mine, numai de el. Vezi tu, s-ar putea într-
adevăr să te omoare. În furia lui, nu are nici un respect pentru
vârsta de aur, dar te asigur că eu am, pentru că sunt mai aproape
de ea.
— Furie? Asta e curată nebunie! izbucni bătrânul, înecându-se.
Eu m-am bătut la El Alamein 18 şi pe cuvântul meu că mă voi bate
şi acum!
Din nou bătrânul încercă să se ridice de pe scaun şi din nou
d’Anjou îl îmbrânci înapoi. Jason se înapoie.
— Of, britanicul stoic şi viteaz, spuse Francezul. Cel puţin bine
că ai avut bunul simţ să nu spui că te-ai bătut la Agincourt.
— Lasă prostiile, strigă Bourne, dându-l la o parte pe d’Anjou şi
aplecându-se deasupra bătrânului cu mâinile sprijinite de braţele
scaunului, înghesuindu-l în spătar. Îmi spui unde se află şi
repede, că dacă nu, o să încep să-ţi doreşti să nu fi scăpat cu viaţă
18
Agincourt – bătălie din Războiul de o sută de ani, în care englezii,
conduşi de regele Henric V, i-au înfrânt pe francezi, sub comanda lui
Charles d’Albret, în 1415, (n. tr.).

369
din bătălia de la El Alamein!
— Unde se află cine, nebunule?
— Nu eşti acelaşi cu cel de la recepţie? Nu eşti Joseph
Wadsworth, cel care a închiriat camera 325?
— Asta este camera 325, iar eu sunt Joseph Wadsworth. Fost
comandant de brigadă al corpurilor din Royal Engineers!
— Când ai sosit aici?
Wadsworth răspunse arogant:
— Fiind un oaspete de seamă al guvernului, beneficiez de un
anumit protocol. De la vamă, am fost escortat până la acest hotel,
unde condiţiile sunt mizerabile, iar telefonul de-abia dacă
funcţionează.
— Te-am întrebat când te-ai înregistrat!
— Aseară, dar de vreme ce avionul a avut şase ore întârziere,
cred că mai degrabă ar trebui să spun azi dimineaţă.
— Ce instrucţiuni primiseşi?
— Nu sunt sigur că te priveşte.
Bourne scoase coupe-papier-ul de la brâu şi puse vârful ascuţit
în beregata englezului.
— Mă priveşte, dacă vrei să te ridici viu de pe scaun.
— Doamne, Dumnezeule eşti nebun de legat.
— Ai dreptate, n-am prea mult timp să fiu şi sănătos. Ba chiar
n-am deloc. Instrucţiunile, spune-mi-le!
— Sunt destul de inofensive. Trebuie să vină cineva să mă ia în
jurul orei douăsprezece la amiază, dar, de vreme ce acum este
trecut de trei, aş putea spune că punctualitatea nu caracterizează
guvernul Republicii Populare Chineze după cum nu caracterizează
nici liniile ei aeriene.
D’Anjou atinse braţul lui Bourne.
— Avionul de 11:30, spuse Francezul discret. Acest om nu este
decât o momeală şi nu ştie nimic.
— Atunci trădătorul tău se află aici, dar în altă cameră, îi
răspunse Jason peste umăr. Trebuie să fie aici!
— Nu mai adăuga nimic. Va fi interogat.
Cu o autoritate neaşteptată, d’Anjou îl îndepărtă pe Bourne din
faţa scaunului şi spuse bătrânului pe tonul grăbit al unui ofiţer
superior:
— Uite ce este comandante, ne cerem scuze pentru deranj, ştiu
că a fost neplăcut. Aceasta este cea de a treia cameră în care am
intrat. Avem nevoie de numele ocupanţilor pentru un interogatoriu
de şoc.

370
 — Ce anume de şoc? Nu înţeleg.
— Unul dintre cei patru oameni aflaţi pe acest palier, a băgat în
ţară droguri evaluate la peste cinci milioane de dolari. Pentru că n-
a fost nici unul dintre voi trei, acum ştim sigur unde se află omul
nostru. Îţi sugerez să faci la fel ca ceilalţi. Spune că a dat peste
tine un beţiv, furios din cauza condiţiilor din hotel. Asta vor spune
şi ei. Asemenea lucruri se întâmplă des pe aici şi este mai bine să
nu creezi suspiciuni. Guvernul de aici reacţionează adesea violent
la fapte de felul ăsta.
— N-aş dori asta, bolborosi Wadsworth. Pensia nenorocită pe
care o primesc e şi aşa prea mică – n-am nevoie de încurcături.
— Uşa, domnule maior, ordonă d’Anjou, adresându-i-se lui
Jason. Uşurel. Încearcă s-o ţii drept.
Francezul se întoarse către englez.
— Stai aici în cameră şi nu anunţa deocamdată pe nimeni,
comandante. Lasă uşa aşa, proptită şi dă-ne douăzeci de minute
să ne ridicăm omul, apoi poţi să faci ce doreşti. Nu uita, a fost un
beţiv furios. Asta pentru propria ta siguranţă.
— Da, da, fireşte. Un beţiv. Furios.
— Hai, domnule maior!
Afară în hol îşi ridicară genţile şi se îndreptară rapid către casa
scării.
— Grăbeşte-te! spuse Bourne. Mai avem încă timp. Asasinul
trebuie să-şi schimbe înfăţişarea, eu aşa aş face! Mai întâi
verificăm ieşirile care dau în stradă şi staţiile de taxi. Apoi
încercăm să urmăm firul logic, sau, fir-ar al dracului, pe cel ilogic.
Ne găsim fiecare câte un loc şi ne stabilim nişte semnale.
— Mai întâi de toate trebuie să ne ocupăm de cele două uşi, îl
întrerupse d’Anjou gâfâind. Pe palierul ăsta. Alege două la
întâmplare, dar termină repede cu ele. Dă buzna şi fă pe furiosul,
înjură, spune cuvintele pe jumătate; şi ţipă, fireşte.
— Vorbeşti serios?
— Mai serios ca niciodată, Delta. După cum ai văzut explicaţia e
perfect plauzibilă, iar încurcătura produsă va pune capăt oricărei
investigaţii oficiale. Conducerea hotelului îl va convinge
neîndoielnic pe comandantul nostru să-şi ţină gura. Le-ar putea
ameninţa slujbele atât de bine plătite… Repede! Alege-ţi camerele
şi dă-i drumul!
Jason se opri în faţa următoarei uşi de pe partea dreaptă. Se
încordă, apoi îşi luă avânt şi izbi cu umărul în mijlocul
dreptunghiului de placaj subţire. Uşa zbură în lături.

371
 — Madad, demaa! ţipă o femeie în hindi, pe jumătate
dezbrăcată, cu sariul căzut în jurul picioarelor.
— Kyaa baat hai? strigă un bărbat gol, repezindu-se afară din
baie, înfăşurându-se în grabă cu un prosop.
Amândoi rămaseră cu gurile căscate, privind la intrusul furios
care se clătina când într-o parte când în alta şi ce azvârlea pe jos
toate lucrurile de pe biroul aflat cel mai aproape, răcnind
incoerent, răguşit:
— Hotel împuţit! Closetele nu merg, telefoanele nu merg!
Nimic… Doamne, asta nu e camera mea! Pardon…
Bourne ieşi împleticindu-se şi trânti uşa după el.
— Foarte bine! spuse d’Anjou. Tot aveau probleme cu broasca.
Grăbeşte-te! Încă una. Asta, de aici! Am auzit hohote de râs
înăuntru. Două voci.
Francezul îi arătă o uşă pe stânga. Jason izbi din nou în uşă şi
o deschise, răcnindu-şi nemulţumirile. Dar în loc să dea peste
nişte locatari surprinşi de această vizită inoportună, fu întâmpinat
de un cuplu de tineri, amândoi dezbrăcaţi până la brâu, cu ochii
sticloşi, fiecare trăgând dintr-o ţigară aprinsă.
— Bun venit vecine, spuse americanul cu o voce voalată,
pronunţând atent cuvintele. Nu te mai enerva degeaba. Ştiu că
telefoanele nu funcţionează, dar leacul nostru, da. Hai, încearcă.
Te mai destinde.
— Ce dracu’ căutaţi în camera mea? strigă Jason din ce în ce
mai ameţit, în propoziţii şi mai greu de înţeles.
— Dacă ăsta este camera ta, prietene, îl întrerupse fata
legănându-se în scaun, înseamnă că ai fost martor şi la nişte
lucruri mai intime şi nu e în obiceiul nostru.
Chicoti.
— Dumnezeule, eşti drogată!
— Iar eu, fără să iau numele Domnului în deşert, i-o întoarse
tânărul, pot să-ţi spun că tu eşti beat criţă.
— Noi nu credem în alcool, adăuga fata. Stârneşte duşmănii şi
iese la suprafaţă ca demonii lui Lucifer.
— Fă o cură, cât mai ai timp, vecine, continuă tânărul
american, vesel. Apoi apucă-te de „iarbă” o să-ţi facă bine. Te duc
eu pe nişte pajişti unde o să-ţi simţi sufletul…
Bourne ieşi din cameră trântind uşa şi apucă strâns braţul lui
d’Anjou.
— Să mergem, zise el, apoi adăugă, în timp ce se apropiau de
casa scării: dacă povestea pe care i-ai spus o comandantului

372
prinde, ăştia doi vor petrece douăzeci de ani sub cerul liber al
Mongoliei, castrând berbeci.
Obişnuinţa specific chinezească de a observa atent lucrurile şi
grija pentru securitate făcuseră ca hotelul aeroportului să aibă o
singură intrare imensă, în faţă, pentru oaspeţi şi o a doua pentru
personal, într-o parte laterală a clădirii. Cea din urmă era straşnic
păzită de gărzi în uniforme, care verificau legitimaţiile de serviciu,
percheziţionau toate poşetele, genţile şi buzunarele mai umflate ale
angajaţilor când îşi părăseau locul de muncă. Lipsa de
familiaritate dintre gărzi şi personalul hotelului lăsa să se înţeleagă
că primii erau schimbaţi în mod frecvent, înlăturând astfel
posibilitatea mituirii.
— Nu va risca o confruntare cu garda, spuse Jason în timp ce
treceau pe lângă cea de a doua ieşire, cea a personalului. Le fură
examinate valizele şi explicară că întârziaseră deja la o întâlnire
din pricina întârzierii neaşteptate a avionului.
— Arată de parcă ar primi un premiu pentru fiecare aripă de pui
fript sau săpun furat pe care-l descoperă.
— Au pică pe cei care lucrează aici, remarcă d’Anjou. Dar de ce
eşti aşa de sigur că asasinul se mai află încă în hotel? Cunoaşte
Beijing-ul. Ar fi putut să ia un taxi şi să se mute într-un alt hotel,
într-o altă cameră.
— Nu arătând aşa cum arăta când a coborât din avion, ţi-am
mai spus. Nu şi-ar putea permite riscul. Eu nu aş face-o. Are
nevoie de libertatea de a acţiona fără să fie recunoscut sau urmărit
de cineva. Trebuie neapărat, pentru propria sa protecţie.
— Dacă-i aşa, atunci cei care vor să-l contacteze ar trebui să-i
pună sub pază camera. Cu acelaşi rezultat. Vor şti cum arată.
— Dacă aş fi în locul lui, eu n-aş mai sta acolo. Aş avea deja o
altă cameră.
— Te contrazici! obiectă Francezul în timp ce se apropia de
intrarea aglomerată a hotelului. Ai spus că-şi va primi
instrucţiunile prin telefon. Cel care îi telefonează va cere camera
care i-a fost rezervată lui, nu momelii – nu lui Wadsworth.
— Dacă telefoanele funcţionează – o condiţie care ar putea fi un
atu pentru Iuda al tău – e o problemă minoră să faci legătura de la
o cameră la alta. O fişă de conectare poate fi introdusă în tabloul
de comandă al centralei telefonice dacă aceasta este una primitiva,
sau programată dacă este una computerizată. Nu e mare scofală.
Pretextul poate fi oricare: un prieten întâlnit în avion, o întâlnire de
afaceri, orice.

373
 — Fals! exclamă d’Anjou. Clientul său de aici, din Beijing, va
anunţa dinainte centrala hotelului, astfel încât să i se facă legătura
direct.
— Acesta este singurul lucru pe care nu-l va face, spuse
Bourne, împingându-l afară pe Francez, printr-o uşă rotativă.
Strada era plină de turişti dezorientaţi şi oameni de afaceri ce
încercau să găsească un mijloc de transport. Este un risc pe care
nu şi-l poate asuma, continuă el în timp ce treceau de un şir de
autobuze mici, murdare şi nişte taxiuri vechi parcate la colţul
străzii. Clientul omului tău îl va ţine pe acesta cât mai departe de
el, pentru a nu se face nici o legătură între ei doi. Asta înseamnă
că totul se va limita la un cerc foarte restrâns, de elită, pentru a nu
atrage atenţia nimănui în special a asasinului tău. Nu se vor arăta
nici în preajma hotelului. Vor păstra distanţă faţă de el, îl vor lăsa
pe el să acţioneze. Poliţia secretă e mult prea numeroasă aici;
cineva din acel cerc de elită ar putea fi recunoscut.
— Telefoanele, Delta. Din câte am auzit, ele nu funcţionează.
Cum va proceda în acest caz?
Jason se încruntă, parcă încercând să-şi aducă aminte de ceva
de mult uitat, continuându-şi în acelaşi timp drumul.
— Timpul e de partea lui, acesta este atuul său. Probabil are
instrucţiuni auxiliare, pe care va trebui să le urmeze în cazul în
care nu este găsit în decursul unei perioade stabilite de la sosire –
indiferent de motive – care ar putea fi nenumărate, ţinând cont de
măsurile care trebuie luate.
— Dar şi în acest caz, tot îl vor supraveghea, nu i aşa? Îl vor
aştepta undeva şi vor încerca să ia legătura cu el, nu?
— Desigur şi el ştie foarte bine asta. De aceea trebuie să treacă
neobservat şi să ajungă unde trebuie, fără a fi văzut. Este singurul
mod în care poate păstra controlul. Şi prima lui mutare.
D’Anjou îl apucă strâns pe Bourne de cot.
— Atunci cred că am şi dat deja peste unul dintre
supraveghetori.
— Poftim?
Jason se întoarse, privindu-l pe Francez şi încetinind pasul.
— Mergi înainte, îi ordonă d’Anjou. Îndreaptă-te spre camionul
din faţă. Cel ieşit pe jumătate afară de pe stradă, cu bărbatul ăla
urcat pe scara rabatabilă.
— Se poate. E serviciul de reparaţii telefonice, spuse Bourne.
Rămaseră anonimi, în rândurile mulţimii, până când ajunseră în
dreptul camionului.

374
 — Priveşte în sus. Prefă-te că eşti interesat. Apoi uită-te în
stânga. Duba aceea parcată destul de departe. În faţa primului
autobuz. O vezi?
Jason o zări şi îşi dădu imediat seama că Francezul avea
dreptate. Duba era vopsită în alb, părea destul de nouă şi avea
ferestre opace. Exceptând culoarea, putea fi chiar duba care-l
luase pe asasin din Shenzen, la graniţa Lo Wu. Bourne începu să
descifreze caracterele chinezeşti de pe uşă.
— Niao Jing Shan… Dumnezeule, este aceeaşi! Numele nu
contează – aparţine unei rezervaţii de păsări. Rezervaţia de păsări
Jing Shan! În Shenzen era Chutang, aici are o altă denumire. Cum
de ai observat-o?
— Tipul care se vede prin fereastra deschisă, ultima de pe
partea dinspre noi. Nu vezi prea bine de aici, dar priveşte în spate
către intrare. Şi mai e ceva care mă intrigă – ceva neobişnuit
pentru un îngrijitor la o rezervaţie de păsări.
— Ce anume?
— Croiala tunicii şi stofa ei, evident de bună calitate – pare a fi a
unui ofiţer de armată şi încă unul de grad superior. Oare glorioasa
armată a Republicii Populare Chineze a început să recruteze egrete
pentru trupele de asalt? Sau aşteaptă pe cineva pe care trebuie să-
l urmărească? Ascunzătoarea ar fi fost perfectă dacă nu şi-ar fi
ales un unghi prost, care l-a obligat să deschidă fereastra.
— Nicăieri fără Ecou, spuse Jason Bourne, cândva Delta, omul
cel mai periculos din Meduza. Rezervaţii de păsări. Dumnezeule!
Ce frumos! Ce paravan! Retras şi paşnic. O acoperire diabolică.
— Stilul chinezesc, Delta. Masca cinstită ascunde faţa necurată.
Parabolele lui Confucius ne-au avertizat demult.
— Nu despre asta vorbeam. În Shenzen, la Lo Wu, unde i-am
pierdut urma pentru prima dată, asasinul a fost luat de un
microbuz cu ferestre fumurii, care aparţinea tot unei rezervaţii de
păsări aflate sub protecţie guvernamentală.
— După cum ai spus, o acoperire excelentă.
— E mai mult decât atât, Ecoule. Este un semn de
recunoaştere.
— În China, păsările au fost venerate din cele mai vechi timpuri,
spuse d’Anjou, privindu-l pe Jason uimit. Au fost întotdeauna
pictate cu o artă deosebită, pe mătăsurile lor minunate. Sunt
considerate delicatese deopotrivă pentru ochi şi pentru stomac.
— În acest caz ar putea constitui un mijloc pentru ceva mult
mai simplu, mult mai practic.

375
 — De pildă?
— Rezervaţiile de păsări se întind pe suprafeţe foarte mari. Ele
sunt deschise publicului, sunt sub protecţie guvernamentală, ca
peste tot în lume.
— Ce vrei să spui cu asta, Delta?
— Într-o ţară în care celor care se opun puterii le e teamă să
apară împreună în public, ce loc de întâlnire poate fi mai potrivit
decât o rezervaţie naturală care măsoară kilometri întregi? Nu
birouri, nu case sau apartamente supravegheate, nici telefoane
ţinute sub urmărire sau controlate electronic, ci locuri unde nişte
oameni iubitori de păsări le pot admira în voie. Fiecare deţine un
permis oficial, care-i înlesneşte intrarea când accesul în sanctuar
este interzis publicului larg – pe timp de zi sau de noapte.
— Valabil din Shenzen până în Peking? E o arie de acţiune mult
mai întinsă decât cea la care ne-am gândit până acum.
— Orice ar fi, spuse Jason privind împrejurul său, nu ne
priveşte. Pe noi ne interesează numai el… Acum trebuie să ne
despărţim dar o să păstrăm permanent legătura. Eu mă duc…
— Nu-i nevoie! izbucni Francezul. Uite-l!
— Unde?
— Ascunde-te! Vino mai aproape de camion, să nu te vadă!
— Care din ei este?
— Preotul care mângâie fetiţa, răspunse d’Anjou, cu spatele la
camion, privind concentrat mulţimea din faţa intrării hotelului. Un
om al bisericii, continuă Francezul cu amărăciune. Una din
măştile pe care eu l-am învăţat să le poarte. Sutana i-a fost făcută
special, în Hong Kong, cu numele unui croitor de pe Savile Row,
care i-a brodat pe guler şi o binecuvântare americană. Pe aceasta
am recunoscut-o prima. Eu am plătit pentru ea.
— Te tragi dintr-o dioceză înstărită, spuse Bourne, simţind cum
creşte în el dorinţa nestăvilită de a-l avea în mână pe omul acela şi
de a-l închide într-o cameră de hotel, unde să-l poată ţine în
siguranţă, pentru ca apoi să pornească spre Marie.
Masca asasinului era bună, chiar foarte bună – şi Jason încercă
să descopere raţionamentul pe baza căruia se făcuse această
alegere. De sub pălăria de culoare închisă ieşeau favoriţii cărunţi,
iar pe vârful nasului avea cocoţaţi nişte ochelari cu rame metalice,
subţiri, ce dădeau o expresie austeră feţei lipsită de culoare. Ochii
mari, umbriţi de sprâncenele arcuite, oglindeau bucurie şi
surprindere faţă de ceea ce vedea în acest loc nefamiliar lui. Totul
era creaţia Domnului şi toţi erau copiii Domnului, de aceea

376
mângâia iubitor capul micii chinezoaice, zâmbind şi dând din cap
îngăduitor înspre mamă. Asta era, gândi Jason, cu respect
înciudat. Ticălosul emana dragoste. Din fiecare gest, din fiecare
mişcare ezitantă, din fiecare privire blajină. Era un om plin de
înţelegere, un pastor credincios al lui Iisus. Şi ca atare, nu avea să
atragă mai mult decât o privire fugară din partea celui care căuta
un ucigaş.
Bourne îşi aduse aminte. Carlos! Şacalul fusese îmbrăcat în
acelaşi haine de preot, gulerul alb, scrobit, al sutanei scoţându-i în
evidenţă sobrietatea trăsăturilor latine. Jason îl văzuse când ieşea
din biserica Neuill-sur-Seine din Paris. Se zăriseră unul pe altul,
ochii li se întâlniseră şi fiecare ştiuse cine era celălalt, fără să fie
nevoie de vreun cuvânt. Prinde-l pe Carlos. Ademeneşte-l. Cain e
pentru Charlie şi Carlos e pentru Cain.
Codurile îi invadară mintea iar el alergă din nou, disperat, după
el pe străzile Parisului… pentru ca, mai apoi, să-i piardă urma în
mulţime, în timp ce un bătrân cerşetor, ghemuit pe trotuar îi
zâmbea obscen.
Dar acum nu se afla la Paris, îşi spuse Bourne. Nu mai era
înconjurat de o armată de bătrâni muribunzi, care încercau să-l
protejeze pe asasin. De data aceasta, la Peking, va prinde un alt
criminal.
— Fii pregătit! spuse d’Anjou, întrerupându-l pe Jason din
gândurile sale. Se apropie de autobuz.
— Este plin.
— Cu atât mai bine. El va fi ultimul care se va urca. Cine poate
refuza un preot care se grăbeşte? Încă una din lecţiile mele, fireşte.
Din nou, Francezul avu dreptate. Uşa micului autobuz
sărăcăcios tocmai se închidea, când fu oprită de braţul preotului,
care strecură umărul înăuntru şi rugă să i se dea drumul. Uşa se
deschise violent; criminalul se înghesui înăuntru şi uşa se închise
după el.
— Este expresul către piaţa Tian An Men, spuse d’Anjou. I-am
luat numărul.
— Trebuie să găsim un taxi. Vino!
— Nu va fi deloc uşor, Delta.
— Am metodele mele, spuse Bourne ieşind din umbra
camionului companiei de telefoane după ce autobuzul trecu pe
lângă ei. Se strecurară prin mulţime până în faţa hotelului
aeroportului şi trecură pe lângă şirul de taxiuri parcate, până când
ajunseră la ultimul. Un nou taxi era gata să se alinieze şirului de

377
maşini parcate, când Jason se repezi în stradă şi îi făcu semn
discret. Taxiul se opri şi şoferul scoase capul pe fereastră.
— Shemma?
— Wei! strigă Bourne, alergând înspre şofer şi ţinând în mână la
vedere cincizeci de dolari americani. Bi yao bang zhu, spuse el,
comunicând şoferului că avea mare nevoie de ajutor şi că era
dispus să plătească bine.
— Hao! exclamă şoferul înşfăcând banii. Bingle ba! adăugă el,
explicând celorlalţi că trebuie să ducă un turist căruia i se făcuse
rău. Jason şi d’Anjou urcară. Şoferul începu să vocifereze când
văzu că mai există şi un al doilea client care-şi făcuse apariţia
lângă uşa maşinii. Bourne lăsă să cadă alţi douăzeci de yuani
peste spătarul scaunului şi omul se îmbună. Întoarse taxiul şi îl
scoase din rândul celor parcate, apoi ieşi din complexul
aeroportului.
— Drept în faţă ai un autobuz, spuse d’Anjou, aplecându-se
înainte şi adresându-i-se şoferului într-o chineză stângace. Mă
înţelegi?
— Ai accent Guangzhou, dar înţeleg ce spui.
— Se îndreaptă către piaţa Tian An Men.
— Prin ce poartă? întrebă şoferul. Pe ce pod?
— Nu ştiu. Ştiu numai că numărul autobuzului este 7421.
— Dacă se termină în unu, spuse şoferul, atunci înseamnă că
este Poarta Tian şi al doilea pod. Intrarea în oraşul imperial.
— Există vreun loc de parcare special pentru autobuze?
— Da, dar vor fi multe şi toate pline, foarte aglomerate. Piaţa
Tian An Men este foarte aglomerată la această oră a zilei.
— Ar fi bine să depăşeşti autobuzul de care vorbesc. Am vrea să
fim în Tian An Men înaintea lui. Crezi că poţi?
— Bineînţeles, nu-i mare lucru, răspunse şoferul rânjind.
Autobuzele astea sunt vechi şi deseori au pană pe drum. Putem să
ajungem cu trei zile înainte ca ei să se afle la partea nordică.
— Sper că nu vorbeşti serios, îl întrerupse Bourne.
— Aa, nu. Toţi şoferii sunt mecanici calificaţi – atunci când au
norocul să ştie unde e motorul.
Şoferul râse dispreţuitor şi apăsă pe accelerator.
Trei minute mai târziu depăşiră autobuzul în care se afla
criminalul. Peste alte trei sferturi de oră ajunseră în dreptul
podului construit din marmură albă deasupra apelor unui bazin
făcut de mâna omului. Podul se afla în faţa masivei „Porţi a Păcii
Cereşti”, unde de pe platforma întinsă de deasupra, conducătorii

378
Chinei asistau la defilarea trupelor de paradă, escadroane ale
morţii. Dincolo de poarta cu nume atât de nepotrivit se găseşte
una dintre cele mai extraordinare creaţii umane de pe pământ.
Piaţa Tian An Men – centru magnetic al Beijing-ului.
Ceea ce te impresionează cel mai mult când intri pentru prima
oară în piaţă este vastitatea ei, apoi privirea îţi este atrasă de
construcţia imensă a „Marii Săli a Poporului”, cu săli de primire
pentru mai mult de trei mii de persoane. În unica încăpere
destinată recepţiilor încap peste cinci mii de oameni, iar sala de
conferinţe este dotată cu zece mii de locuri, nu prea înghesuite. În
partea opusă Porţii, pierdut printre nori, se ridică un obelisc
construit pe o terasă înconjurată de balustrade din marmură, ce
strălucesc în lumina soarelui. Pe postamentul uriaşei construcţii
sunt imortalizate în piatră luptele şi realizările revoluţiei lui Mao.
Acesta este Monumentul Eroilor Naţionali ai Republicii Populare
Chineze, iar mormântul lui Mao se află la mare cinste în panteon.
În piaţă există şi alte clădiri, case memoriale, muzee, porţi şi
biblioteci – cât poate cuprinde privirea omenească. Însă mai presus
de toate, ceea ce izbeşte este vastitatea spaţiului deschis. Spaţiu şi
oameni pentru ochi… iar pentru urechi, altceva, complet
neaşteptat. Zece dintre cele mai încăpătoare stadioane ale lumii ar
încăpea în interiorul pieţii Tian An Men, fiecare punând în umbră
Colosseumul Romei şi tot nu i-ar acoperi toată suprafaţa. Sute de
mii de oameni se pot plimba nestingheriţi prin piaţă lăsând încă
loc altor sute de mii. Lipseşte însă ceva ce nu lipsea din arenele
sângeroase ale Romei şi cu atât mai puţin din marele stadioane
contemporane ale lumii. Zgomotul; de abia perceptibil, deasupra
liniştii întrerupte de clinchetele clopoţeilor bicicletelor. Tăcerea este
mai întâi liniştitoare, dar apoi devine terifiantă. Totul este ca şi
cum un imens dom geodezic, transparent, ar fi fost coborât peste o
suprafaţă de o sută de acri, ca şi cum o comandă nerostită, dar
înţeleasă, dintr-un regat din adânc, aduce aminte mereu celor
dinăuntru că se află într-o catedrală. Este nefiresc, ireal şi totuşi
nu există ostilitate faţă de vocea neauzită, ci numai acceptare – iar
acesta este lucrul cel mai înspăimântător, în special atunci când
copiii sunt la rândul lor tăcuţi.
Jason le observă pe toate din fugă, fără emoţie. Plăti şoferului
suma afişată pe contorul maşinii şi îşi concentra atenţia asupra
scopului călătoriei sale şi a problemelor cu care va fi confruntat
alături de d’Anjou.
Indiferent cum, dacă primise vreun telefon sau dacă se hotărâse

379
până la urmă să urmeze instrucţiunile auxiliare, asasinul se afla în
drum spre piaţa Tian An Men. Spectacolul va începe odată cu
sosirea sa şi fiecare pas îl va apropia tot mai mult de omul de
încredere al clientului său, premisa fiind că respectivul client nu
va apărea în public. Însă nu va fi stabilită nici o legătură până
când impostorul nu va fi sigur că întâlnirea nu este o capcană. De
aceea, „preotul” îşi va asigura propria protecţie, înconjurând zona
unde urma să aibă loc întrevederea şi cercetând fiecare om care ar
fi putut fi înarmat şi i s-ar fi părut suspect. Va ameninţa pe unul
sau pe doi dintre ei, înfigându-le vârful unui cuţit sau capătul
unui pistol amortizor între coaste, apoi le va smulge informaţiile de
care avea nevoie. O privire prefăcută îi va fi de ajuns pentru a se
convinge că întâlnirea ce urma să aibă loc nu va fi decât un
preludiu la o execuţie. Apoi, dacă i se va părea că terenul e liber,
va obliga pe unul dintre lacheii înarmaţi să se ducă la
reprezentantul clientului şi să-i transmită ultimatumul său:
clientul va trebui să se arate în persoană, intrând astfel în plasă.
Orice altă soluţie era inacceptabilă; figura principală, clientul,
trebuia să reprezinte el însuşi garanţia. Apoi va fi stabilit un al
doilea loc de întâlnire. Acolo va sosi mai întâi clientul care va fi
trimis pe lumea cealaltă la primul semn suspect. Aşa era felul în
care acţiona Jason Bourne şi aşa va proceda şi asasinul, dacă
gândea cât de cât.
Autobuzul cu numărul 7421 se îndrepta domol către locul unde
vehiculele îşi descărcau turiştii. Asasinul îmbrăcat în sutană îşi
făcu apariţia ajutând o femeie în vârstă să coboare. Îi bătu uşor
mâna încurajator, după care îşi luă rămas bun. Apoi se întoarse şi
se îndreptă rapid către spatele autobuzului şi dispăru.
— Stai la zece metri în urma mea şi urmăreşte-mă cu atenţie
spuse, Jason. Fă ce fac şi eu. Când mă opresc sau mă întorc eu, te
opreşti sau te întorci şi tu. Amestecă-te cu mulţimea; treci de la un
grup altul, dar fă în aşa fel încât să ai tot timpul oameni în
preajma ta.
— Fii atent, Delta. Nu este un amator.
— Nici eu nu sunt.
Bourne alergă înspre capătul autobuzului, se opri o clipă şi ocoli
ţeava de eşapament urât mirositoare a motorului. Preotul se afla la
vreo cincizeci de metri înainte, sutana sa neagră ca un far
întunecat în lumina difuză a soarelui. Cu sau fără oameni
împrejur, era uşor de urmărit. Masca asasinului era destul de
bună, iar jocul lui era şi mai bun, dar, ca mai toate măştile, avea

380
ataşat un risc evident, însă nerecunoscut. Limitarea acestui risc îi
deosebea pe cei mai buni de cei mai puţin buni. Ca unul
aparţinând primei categorii, Jason acceptă statutul clerical, însă
nu şi culoarea sutanei. Un preot catolic era obligat să poarte
negru, dar nu şi un vicar anglican; un gri închis s-ar fi potrivit
perfect dedesubtul gulerului şi s-ar fi atenuat în lumina soarelui,
spre deosebire de negru care ieşea în evidenţă.
Brusc, asasinul se rupse de mulţime şi se furişă în spatele unui
soldat chinez care făcea poze ţinând aparatul la nivelul ochilor şi
mişcându-şi constant capul încoace şi încolo. Bourne înţelese.
Acesta nu era un soldat obişnuit, aflat în permisie în Beijing; era
prea în vârstă, iar uniforma îi era prea bine croită cum remarcase
d’Anjou în privinţa ofiţerului aflat în microbuz. Aparatul de
fotografiat era un pretext transparent, sub care putea cerceta
mulţimea; asta însemna că locul de întâlnire nu era departe.
Jucându-şi acum cu convingere rolul, asasinul îşi puse mâna
dreaptă pe umărul stâng al bărbatului îmbrăcat în uniformă.
Stânga îi era ascunsă, iar sutana neagră acoperea spaţiul dintre ei
doi – o armă fusese înfiptă între coastele ofiţerului. Soldatul
îngheţă, dar reuşi să-şi păstreze atitudinea calmă. Se deplasă
odată cu asasinul, care-i apucase acum braţul şi îi dădea ordine.
Deodată, soldatul se îndoi de mijloc, într-o încercare disperată de a
se elibera, după care reveni imediat scuturând din cap
dezaprobator – arma îi fusese din nou înfiptă între coaste. Avea de
ales: va asculta ordinele sau va muri în Piaţa Tian An Men. Nu
exista nici un fel de compromis.
Bourne se răsuci brusc, se aplecă şi începu să-şi lege şiretul de
la un pantof, cerându-le scuze celor din urma sa. Asasinul îşi
verifică spatele, se impunea o atitudine evazivă. Jason se ridică.
Unde se afla asasinul? Unde era impostorul? Uite-l! Bourne fu
şocat de ceea ce văzu: asasinul îl eliberase pe soldat! De ce?
Ofiţerul alerga prin mulţime, ţipând şi gesticulând sălbatic prin
aer, după care se prăbuşi pe caldarâm. Imediat, oamenii
nedumeriţi se adunară în jurul trupului său leşinat.
E o diversiune! Urmăreşte-l în continuare. Jason se repezi după
el, simţind că sosise momentul. Asasinul nu folosise o armă, ci un
ac – şi nu împins, ci înfipt între coaste. Scosese din scenă un om al
clientului; acum va căuta un altul şi probabil încă unul după el.
Scenariul pe care îl imaginase Bourne se desfăşura până la
amănunt. Şi, cum atenţia impostorului era îndreptată exclusiv
asupra următoarei victime, momentul era cel mai potrivit! Acum!

381
Jason ştia că putea să culce la pământ pe oricine cu o singură
lovitură paralizantă în rinichi şi mai ales pe omul acela, care aici
nu se gândea la posibilitatea unui atac îndreptat împotriva sa –
deoarece prada ataca la rândul ei şi se concentra numai asupra
acestui lucru. Bourne se apropie din ce în ce mai mult de
impostor. Cincisprezece metri, doisprezece, zece, nouă… Jason
trecea dintr-un grup de oameni într-altul… „preotul” în sutană
neagră se afla din ce în ce mai aproape. Îl putea ajunge! Marie!
Un soldat. Alt soldat! Dar acum, în loc să-l lichideze, începu să
discute cu el. Soldatul dădu din cap discret şi făcu semn către
stânga. Jason privi şi el într-acolo, stupefiat. Un chinez scund,
îmbrăcat în civil, cu o servietă diplomat în mână, stătea la capătul
unor trepte din piatră care duceau înspre intrarea într-o clădire
imensă, susţinută de stâlpi de granit. Deasupra stâlpilor se uneau
acoperişurile gemene, în pantă, ale unei pagode. Se afla exact în
spatele Monumentului Eroilor iar încrustaţiile caligrafice de
deasupra uşilor uriaşe, indicau faptul că se găseau în faţa Sălii
Memoriale a Preşedintele Mao. Pe scări urcau două şiruri de
oameni, pe care paznicii le despărţeau în grupuri. Civilul, în
spaţiul dintre cele două şiruri, avea servieta ca simbol recunoscut
al autorităţii. Dintr-o dată, fără vreun avertisment, asasinul apucă
strâns braţul soldatului şi-l împinse în faţa sa. Spatele ofiţerului se
arcui, umerii i se ridicară brusc – o armă îi fusese înfiptă în şira
spinării, însoţită de ameninţările obişnuite.
În timp ce agitaţia creştea şi oamenii, împreună cu poliţia, se
adunau în jurul primului soldat căzut la pământ, asasinul şi
prizonierul său se îndreptară cu hotărâre în direcţia civilului aflat
pe treptele monumentului lui Mao. Era evident că bărbatului îi era
frică să facă vreo mişcare şi din nou Bourne pricepu de ce. Aceşti
oameni îi erau cunoscuţi asasinului; ei erau în centrul
restrânsului cerc de elită ce ducea la clientul asasinului, iar acel
client se afla acolo, pe aproape. Nu erau nişte persoane
neimportante; pe măsură ce-şi făceau apariţia, deveneau de mai
mare importanţă deoarece protagoniştii se arătau extrem de rar.
Diversiunea, redusă acum la o mică tulburare fără importanţă –
poliţiştii împrăştiaseră mulţimea şi ridicaseră trupul celui leşinat –
îi oferise impostorului secundele de care avea nevoie pentru a
verifica lanţul ce ducea către clientul său. Soldatul aflat în
captivitate era mort dacă nu se supunea şi, cu o singură
împuşcătură, un trăgător priceput l-ar fi putut ucide pe cel de pe
scările mausoleului. Întâlnirea se va face în două etape şi, câtă

382
vreme asasinul o avea sub control pe cea de-a doua, era dispus să
acţioneze. Imediat. Trebuia să ajungă înăuntrul monumentului lui
Mao şi să-i supravegheze, să aştepte ca întâlnirea să se sfârşească
într-un fel sau altul. Apoi îi trecu prin minte gândul îngrozitor că
ar putea fi nevoit să-l protejeze pe asasin.
Totuşi, posibilitatea nu era exclusă şi singurul atu al
impostorului era că urmase un scenariu pe care el însuşi l-ar fi
putut imagina. Însă dacă întrevederea se va desfăşura paşnic,
atunci totul se reducea la urmărirea şi la prinderea în cursă a
acestui individ atât de încrezător în propriile-i forţe acolo, în Piaţa
Tian An Men.
Bourne se întoarse, căutându-l din priviri pe d’Anjou. Francezul
era lângă un grup de turişti; dădu din cap, ca şi cum i-ar fi citit
gândurile lui Delta. Arătă cu degetul înspre pământul de sub
picioarele sale şi făcu un cerc cu arătătorul. Era un semn tăcut, de
pe vremea când făceau parte din Meduza. Însemna că va rămâne
acolo unde era şi, dacă totuşi trebuia să se mişte, va sta la vedere,
aproape de locul stabilit. Lui Bourne îi era suficient.
O apucă pe urmele asasinului şi ale prizonierului său, luând-o
de-a curmezişul prin mulţime şi făcându-şi drum către şirul de pe
partea dreaptă a treptelor, până în dreptul soldatului de pază.
I se adresă rugător, politicos, în chineză.
— Domnule ofiţer, am intrat într-o mare încurcătură! Inscripţiile
de pe Monumentul Preşedintelui Mao m-au fascinat într-atât încât
m-am rătăcit de grup, care a trecut pe aici doar cu câteva minute
în urmă.
— Vorbiţi foarte bine limba noastră, observa soldatul cu uimire,
obişnuit cu accentele ciudate pe care uneori nici nu le putea
Identifica şi care nici nu-l interesau. Sunteţi foarte amabil.
— Sunt un simplu profesor din Occident, care are o veche
admiraţie în faţa naţiunii dumneavoastră măreţe, domnule ofiţer.
Paznicul râse.
— Într-adevăr, naţiunea noastră e măreaţă. Fiica mea a început
să umble în blue-jeans pe stradă.
— Poftim?
— Nimic. Unde vă este ecusonul?
— Unde să-mi fie, ce?
— Ecusonul care arată din ce grup faceţi parte.
— Se tot desprindea, spuse Bourne, clătinând din cap,
neajutorat. N-ar fi stat agăţat nici mort! Probabil că l-am pierdut.
— După ce vă găsiţi grupul, cereţi-i ghidului să vă dea altul.

383
Puteţi să treceţi. Încadraţi-vă în spate. Se întâmplă ceva. Grupul
următor va trebui să aştepte. O să pierdeţi turul.
— Da? E vreo problemă?
— Nu ştiu. Domnul cu servieta e cel care dă ordinele. Cred că
acum calculează profitul ce ar putea fi realizat aici şi se gândeşte
că tot acest loc ar trebui să fie ca metroul din Beijing.
— Aţi fost foarte amabil, domnule ofiţer.
— Grăbiţi-vă.
Bourne se repezi în sus pe scări. Acoperit de mulţime se aplecă
încă o dată să-şi lege şireturile la pantofi, urmărind fiecare mişcare
a asasinului. Impostorul discuta discret cu civilul, continuând să-l
supravegheze pe soldat. Se petrecea însă ceva straniu. Chinezul
scund, îmbrăcat în costum închis la culoare, dădea aprobator din
cap, însă ochii săi nu erau la impostor ci priveau dincolo de el. Sau
poate se înşela. Poziţia lui Jason nu era cea mai bună. N-avea nici
o importanţă însă – scenariul fusese urmat, clientul acceptase
condiţiile impuse de către asasin.
Trecu dincolo de uşi, în semiîntuneric, la fel de copleşit ca toţi
cei dinaintea sa la apariţia bruscă a statuii enorme din marmură
albă ce-l reprezenta pe Mao şezând. Monumentul era atât de măreţ
şi atât de maiestuos încât în prezenţa sa ţi se tăia respiraţia.
Dealtminteri, spectaculosul, nu era evitat de fel.
Razele de lumină se jucau pe marmura netedă, aparent
translucidă şi creau un efect deosebit, făcând să contrasteze figura
gigantică de pe fundalul tapiseriei catifelate din spatele ei, cu
întunericul ce o înconjura. Statuia gigantică, cu ochi iscoditori,
părea că primise viaţă şi era conştientă de tot ce se petrecea în
jurul ei.
Jason îşi luă privirea de la ea şi începu să cerceteze dacă mai
erau şi alte uşi sau coridoare. Nu mai erau. Se afla într-un
mausoleu, o clădire ridicată în cinstea unui erou al naţiunii.
Existau în schimb nişte stâlpi imenşi de susţinere, din marmură,
ce marcau locuri izolate. Locul de întâlnire ar fi putut să fie în
spatele oricăruia dintre ei. Va aştepta. Va pândi în spatele altor
stâlpi şi va supraveghea totul.
Grupul său intră în cel de-al doilea hol grandios care-l întrecea
pe primul.
Privirilor turiştilor li se dezvăluia racla de cristal în care se afla
trupul preşedintelui Mao Tse înfăşurat într-un steag roşu –
cadavrul ca de ceară, într-o linişte absolută, cu ochii închişi, dar
gata parcă să se deschidă larg în fiecare clipă şi să arunce fulgere

384
dezaprobatoare. De jur împrejurul sarcofagului se găseau buchete
mari de flori iar de-a lungul pereţilor erau înşirate două rânduri de
pini de un verde închis, aşezaţi în vaze enorme de ceramică. Şi
aici, razele de lumină se îmbinau într-o simfonie de culori
dramatice şi, din nou, petele de întuneric alternau cu fasciculele
luminoase ce se intersectau scăldând rândurile de flori de un
galben strălucitor, roşu şi albastru.
Undeva în primul hol se produse brusc o mică agitaţie ce
tulbură liniştea mulţimii, dar care fu înăbuşită tot atât de repede
pe cât începuse. Fiind ultimul turist din grup, Bourne se îndepărtă
de ceilalţi fără a fi observat. Se strecură în spatele unui stâlp, în
penumbră şi iscodi cu privirea pe după marmura albă,
scânteietoare.
Ceea ce văzu îl înlemni, în timp ce o mulţime de gânduri îl
năpădeau peste toate ridicându-se unul: era o capcană! După
grupul său nu mai intrase nimeni! Era ultimul admis – el fusese
ultima persoană admisă – înainte ca uşile grele să se închidă.
Acesta era zgomotul pe care-l auzise: închiderea uşilor; urmată de
protestele celor rămaşi afară.
Ceva neobişnuit se petrece… Grupul următor va trebui să
aştepte… Un paznic amabil.
Dumnezeule, a fost o capcană de la bun început! Fiecare
mişcare, fiecare întâlnire fusese calculată! De la început!
Informaţia obţinută pe o insulă înecată de ploaia torenţială,
biletele de avion aproape imposibil de procurat şi prima apariţie a
asasinului la aeroport – un ucigaş profesionist capabil a se deghiza
infinit mai bine decât atât, părul prea evident, hainele care nu-i
mascau trupul. Apoi complicaţia cu bătrânul comandant de
brigadă din Royal Engineers atât de absurd de logică! Totul atât de
bine pus la punct, urma, falsă dar atât de fină, atât de irezistibilă!
Soldatul de la fereastra microbuzului, care nu-l urmărea pe
asasin, ci pe ei. Sutana preoţească neagră – o pată întunecată în
lumina soarelui, cumpărată şi plătită de însuşi creatorul
impostorului – atât de uşor de depistat, atât de uşor de urmărit.
Iisuse, fusese o capcană încă de la început! Şi în final, scenariul
jucat în imensa piaţă, un scenariu pe care l-ar fi putut închipui
însuşi Bourne – din nou, irezistibil pentru cel care-l urmărea. O
capcană reversibilă. Prinde-l pe vânător, în vreme ce îşi urmăreşte
prada!
Neliniştit, Jason privi în jur. În faţă, la distanţă, o rază de soare
răzbătea înăuntru. Ieşirea se afla la capătul celălalt al

385
mausoleului; la plecare, fiecare turist în parte va fi cercetat atent.
Zgomot de paşi. În partea dreaptă. Bourne se răsuci înspre
stânga şi-şi scoase coupe-papier-ul de la brâu. O siluetă îmbrăcată
într-un costum maoist gri, trecu pe lângă stâlpul de susţinere
luminat slab de razele ce se strecurau printre pinii rânduiţi lângă
perete. Nu-i despărţeau mai mult de doi metri. În mână ţinea un
pistol al cărui amortizor era o garanţie că sunetul împuşcăturii va
fi redus la o simplă pocnitură. Jason îşi făcu planul de atac într-
un mod pe care David Webb nu l-ar fi înţeles niciodată. Lama
trebuia să pătrundă în aşa fel încât să producă moartea
instantaneu. Nici o şoaptă nu trebuia să răzbată de pe buzele
duşmanului, al cărui cadavru va fi adăpostit în întuneric.
Jason se aruncă asupra bărbatului, cu degetele rigide ale mâinii
stângi apucându-i ca într-o menghină faţa în timp ce cu dreapta îi
înfingea coupe-papier-ul în gâtlej. Lama cuţitului pătrunse adânc,
străbătând muşchiul şi cartilagiul fragil şi despicându-i beregata.
Bourne lăsă mâna stângă în jos, apucând arma încă încleştată în
palma duşmanului şi răsuci cadavrul, lăsându-l să cadă sub
ramurile pinilor aliniaţi de-a lungul zidului din dreapta. Îl ascunse
în umbrele întunecate dintre două vase mari de ceramică. Apoi
trecu peste cadavru, cu pistolul pregătit şi-şi croi drum, lipit de
zid, înapoi spre primul hol, de unde putea să vadă fără să fie
văzut.
Un al doilea bărbat în uniformă trecu prin raza de lumină ce
străpungea întunericul din faţa intrării în cel de-al doilea hol.
Rămase în faţa sicriului de cristal al lui Mao, scăldat de razele
stranii de lumină şi privi împrejur. Apoi ridică un aparat de emisie-
recepţie la gură şi vorbi, după care ascultă. Cinci secunde mai
târziu, expresia feţei i se schimbă, într-una de îngrijorare. Se
îndreptă cu repeziciune către dreapta, apucând-o pe urmele celui
dintâi. Jason se târî înapoi către cadavru, cu mâinile şi genunchii
pe marmura albă, încercând să ajungă la marginea crengilor lăsate
în jos.
Soldatul se apropie înaintând precaut şi studie ultimii turişti
din rând. Acum! Bourne se repezi în timp ce omul trecea prin faţa
sa. Îi prinse gâtlejul ca-n cleşte, înăbuşindu-i strigătele şi-l trase
înapoi sub ramurile lăsate, presându-i arma cu putere în stomac.
Apăsă pe trăgaci – zgomotul surd fu ca un val de aer, nimic mai
mult. Omul scoase o ultimă răsuflare chinuită, apoi căzu moale la
pământ.
Trebuia să iasă de aici! Dacă îl prindeau şi-l omorau în

386
mausoleul ăsta în care domnea o linişte înspăimântătoare,
asasinul rămânea liber, iar moartea Mariei era asigurată.
Duşmanii săi începeau să închidă capcana. Trebuia să o răstoarne
din nou şi să supravieţuiască într-un fel. Cea mai sigură scăpare
este aceea făcută gradat, în etape, speculând orice stare de confuzie
deja existentă sau produsă.
Prima şi a doua etapă luaseră sfârşit. O oarecare confuzie se
crease deja dacă şi alţi soldaţi comunicau între ei prin radio.
Acum însă trebuia să intervină ceva care să declanşeze panica
în rândurile urmăritorilor, astfel încât, să devină ei înşişi subiectul
unei căutări neaşteptate, înnebunitoare.
Exista o singură cale, pe care Jason ştia că trebuie să o urmeze.
Era periculoasă, dar asta nu avea nici o importanţă.
Supravieţuirea însemna totul, din motive ce nu depindeau de el.
Era stăpân pe sine, calm şi hotărât.
Bourne se ridică în picioare şi se strecură printre crengile
plecate, traversând spaţiul până la stâlpul din faţă. Se îndreptă în
fugă către cel din spate, apoi către următorul până ajunse la
primul stâlp din cea de a doua sală, la zece metri de sicriul
puternic luminat. Se lipi cu spatele de marmură şi aşteptă cu ochii
aţintiţi asupra uşii de la intrare.
Momentul veni în cele din urmă. Ofiţerul care fusese luat
„prizonier” de asasin apăru alături de civilul scund cu servieta
diplomat. Soldatul avea un radio portabil, îl ridică la gură ca sa
vorbească, apoi ascultă şi dădu din cap, după care vârî radioul în
buzunarul drept şi scoase arma din toc. Civilul făcu semn cu capul
o singură dată, apoi căută ceva sub haină şi scoase un revolver cu
ţeava scurtă. Amândoi înaintară către racla de sticlă în care se
aflau rămăşiţele pământeşti ale lui Mao. După un schimb de priviri
scurte, se despărţiră, unul la stânga, celălalt la dreapta.
Momentul sosise! Jason ridică pistolul, ochi scurt şi trase. Un
foc! Prea mult în dreapta. Al doilea! Împuşcăturile se auziră ca o
tuse înăbuşită şi amândoi bărbaţii se prăbuşiră în sarcofag. Cu
poala hainei Bourne apucă strâns amortizorul fierbinte al
pistolului şi îl deşurubă. Îi mai rămăseseră cinci cartuşe. Apăsă pe
trăgaci în rafală. Bubuiturile umplură mausoleul, reverberând în
zidurile de marmură şi împrăştiind cristalul sicriului.
Gloanţele se înfipseră în trupul lui Mao, care tresărea
spasmodic pătrunzând în fruntea golită de sânge, altul
înfundându-i-se într-un ochi.
Alarmele izbucniră într-un zgomot infernal; sunetul sirenelor,

387
asurzitor, umplu încăperile, iar zeci de soldaţi răsăriră brusc din
toate părţile alergând îngroziţi către locul sinistrului atac. Cele
două şiruri de turişti prinşi în capcană în lumina stranie a acestei
case a morţii, se lăsaseră cuprinşi de panică. Se repeziră în masă
către uşi încercând să iasă afară şi călcându-i în picioare pe cei
care le stăteau în cale. Jason Bourne li se alătură şi îşi croi drum
spre inima mulţimii. O dată ieşit în lumina orbitoare a pieţei Tian
An Men, o luă la goană în josul scărilor.
D’Anjou! Jason alergă spre dreapta, apoi dădu colţul pe lângă
stâlpi până când ajunse aproape de ieşire. Gărzile se străduiau din
răsputeri să liniştească mulţimea agitată încercând în acelaşi timp
să afle ce se întâmplă. În curând, dezordinea urma să pună
stăpânire peste tot.
Bourne cercetă locul unde îl văzuse ultima dată pe d’Anjou, apoi
îşi plimbă privirea pe porţiunea unde ar fi trebuit să se afle
Francezul. Nimeni, nici măcar cineva care să-i semene câtuşi de
puţin.
Deodată – pe o magistrală din stânga sa, Jason auzi scrâşnet de
cauciucuri.
Se răsuci şi privi în direcţia de unde venise zgomotul. O dubă cu
ferestre fumurii ocolise trotuarul suspendat şi se îndrepta cu viteză
către poarta sudică a Pieţei Tian An Men.
Îl luaseră pe d’Anjou. Ecoul dispăruse.

388
 CAPITOLUL 24
— Qu’ est ce qu’ il y a? 19
— Des coups de feu! Les gardes sont paniques! 20
Bourne auzi ţipetele şi se alătură în fugă grupului de turişti
francezi condus de un ghid ce urmărea încordat agitaţia produsă
pe treptele mausoleului. Îşi încheie haina acoperind pistolul pus la
brâu şi strecură amortizorul perforat în buzunar.
Aruncând priviri în jur, se retrase prin mulţime până lângă un
bărbat mai înalt decât el, bine îmbrăcat, cu o expresie
dispreţuitoare pe chip. Jason constată cu satisfacţie că mai existau
şi alţii cam de aceeaşi statură cu a sa – cu puţin noroc, în confuzia
existentă ar putea trece neobservat. Sus, în capătul scărilor
mausoleului, începuseră să se deschidă uşile. Soldaţi îmbrăcaţi în
uniformă alergau încoace şi încolo pe trepte. Era clar că nu-i
coordona nimeni şi Bourne ştia de ce. Toţi şefii fugiseră,
dispăruseră pur şi simplu, nevrând să fie implicaţi în întâmplarea
îngrozitoare. Însă singurul lucru ce-l preocupa acum pe Jason era
asasinul. Se va arăta acesta oare? Sau îi era suficient că îl găsise
pe d’Anjou şi-şi capturase astfel creatorul, după care părăsise
scena, convins că adevăratul Jason Bourne fusese prins în
capcană şi că nu mai era decât un al doilea cadavru în mausoleul
pângărit.
— Qu’ est ce que c’ est? 21 întrebă Jason, adresându-i-se
francezului înalt, bine îmbrăcat, de lângă el.
— Fără îndoială, o nouă încurcătură stupidă, îi răspunse
acesta, cu un accent parizian, puţin efeminat. Acest loc e o
adevărată casă de nebuni, iar răbdarea mea a ajuns la capăt! Mă
întorc la hotel!
— Puteţi face asta? întrebă Bourne, trecând de la o franceză
familiară la una elevată. Asta îi impresiona întotdeauna pe
parizieni. Vreau să zic ne este permis să părăsim traseul stabilit?
Ni s-a atras atenţia în repetate rânduri că trebuie să rămânem în
grup.
— Eu sunt om de afaceri, nu turist. Acest „traseu” cum îl numiţi
19
Ce s-a întâmplat?
20
Focuri de armă! Gărzile au intrat în panică!
21
Ce se petrece aici?

389
dumneavoastră, nu intră în programul meu. Sincer să fiu, aveam
după-amiaza liberă – oamenii ăştia tărăgănează la nesfârşit luarea
unei decizii şi m-am gândit c-ar fi nimerit să vizitez împrejurimile.
Dar nu am găsit un şofer liber care să vorbească franţuzeşte.
Portarul m-a repartizat – da, acesta-i cuvântul, repartizat – acestui
grup. Ghida e o studentă la facultatea de limbă franceză dar
vorbeşte de parcă s-ar fi născut în secolul al şaptesprezecelea! Nici
acum nu pricep ce-i cu acest „traseu”.
— Este excursia de cinci ore, îi explică Jason cu promptitudine,
citind textul de pe ecusonul prins pe reverul francezului. După
Piaţa Tien An Men vom vizita mormintele dinastiei Ming apoi ne
vom îndrepta spre Marele Zid Chinezesc pentru a admira asfinţitul
Soarelui.
— N-am nevoie – am văzut Marele Zid! Ce Dumnezeu, a fost
primul loc unde m-au dus, toţi cei doisprezece membrii ai Comisiei
de Comerţ. Mi-au spus de o mie de ori, prin intermediul
interpretului că este simbolul permanenţei lor. Rahat cu perje!
Dacă munca n-ar fi fost atât de ieftină şi profiturile atât de
extraordinare…
— Şi eu, am venit cu afaceri, dar stau câteva zile şi ca turist. Mă
ocup cu importul de răchită. Dumneavoastră? Dacă îmi este
permis să întreb.
— Ţesături, ce altceva? Dacă nu pun la socoteală electronica,
petrolul, cărbunele, parfumurile… sau chiar răchita.
Omul de afaceri afişă un zâmbet arogant şi atotştiutor.
— Vă spun eu, oamenii ăştia stau cu fundul pe toată bogăţia
lumii şi habar n-au ce să facă cu ea.
Bourne se uită cu atenţie la francezul înalt. Gândul îl duse la
Ecou şi la un proverb galic care spunea că, cu cât lucrurile se
schimbă mai mult, cu atât ele rămân aceleaşi. Ocaziile se vor ivi
singure. Trebuie să le recunoşti şi să profiţi de ele!
— Cum vă spuneam, continuă Jason privind la învălmăşeala de
pe scări, sunt, ca şi dumneavoastră, om de afaceri, care se bucură
de această scurtă vacanţă – datorită privilegiilor acordate de
guvernul nostru acelora dintre noi care au creat noi pieţe de
desfacere. Spre deosebire însă de dumneavoastră, eu am călătorit
foarte mult prin China şi am deprins astfel destul de bine limba.
— Răchita trebuie să fie la mare preţ, spuse parizianul cu un
zâmbet răutăcios.
— Produsele noastre de calitate sunt folosite ca materie primă
pe Coasta de Azur, în special la nord şi la sud. Familia Grimaldi,

390
este clienta noastră de ani de zile.
Bourne nu-şi mută privirile de pe treptele mausoleului.
— Recunosc, am greşit, domnule coleg… în domeniul
comerţului exterior.
Pentru prima dată francezul se uită la Jason.
— Şi pot să vă mai informez, spuse Bourne, că deocamdată, se
va interzice vizitarea cavoului lui Mao şi că toţi turiştii grupurilor
aflate în vecinătate vor fi cercetaţi şi poate chiar reţinuţi.
— Dumnezeule mare, de ce?
— Se pare că s-a întâmplat ceva-ngrozitor înăuntru. Gărzile
susţin că ar fi vorba de gangsteri străini… Parcă aţi spus că aţi fost
repartizat acestui grup însă nu faceţi parte din el, nu-i aşa?
— Exact.
— Suficient pentru a stârni speculaţii, nu? Veţi fi reţinut
aproape cu siguranţă.
— De neconceput!
— Asta-i China…
— Nu se poate! Sunt în joc milioane de franci! Mă aflu în acest
grup plicticos numai pentru că…
— Vă sfătuiesc să-l părăsiţi cât mai repede, domnule. Spuneţi
că vă aflaţi prin împrejurimi şi vă plimbaţi. Daţi-mi mie ecusonul şi
vă scap eu de el…
— De ce ecusonul e cauza?
— Pe el se află înscrise ţara de origine şi numărul paşaportului.
Acesta e felul în care te controlează aici atunci când faci parte
dintr-un grup.
— Vă rămân îndatorat! strigă afaceristul smulgându-şi ecusonul
de plastic de pe reverul hainei. Dacă treceţi vreodată prin Paris…
— Îmi petrec cea mai mare parte a timpului cu prinţul şi familia
sa în…
— A, da, bineînţeles! Vă mulţumesc încă o dată!
Francezul, atât de diferit totuşi atât de asemănător cu Ecoul, se
îndepărtă în grabă. În lumina difuză a soarelui de după-amiază,
statura lui impunătoare atrăgea uşor atenţia. Era la fel de evident
ca şi momeala care atrăsese, nu demult, un vânător în capcană.
Bourne îşi prinse ecusonul la reverul hainei, devenind astfel
membru al unui grup oficial de turişti, aceasta însemna pentru el
accesul dincolo de porţile Pieţei Tien An Men. După ce grupul fu
îndrumat dinspre mausoleu către Marea Sală, autobuzul trecu pe
sub poarta nordică şi Jason îl zări pe fereastră pe înaltul om de
afaceri francez, care încerca să convingă poliţia din Beijing să-l

391
lase să treacă. Din diferite surse fură adunate informaţiile, care,
puse cap la cap, alcătuiră o relatare a celor petrecute. Ştirea se
răspândi imediat. Un alb pângărise sicriul şi trupul preşedintelui
Mao – un terorist infiltrat într-un grup, fără ecuson.
Un paznic postat pe scările mausoleului identificase o asemenea
persoană.
*
* *
— Îmi aduc aminte, spuse ghida grupului într-o franceză
demodată.
Studenta stătea lângă statuia unui leu cu înfăţişare fioroasă de
pe impresionantul „Bulevard al Necuvântătoarelor”, unde
reproducerile uriaşe din piatră ale unor pisici sălbatice, cai,
elefanţi şi ale unor animale mitologice erau aliniate de o parte şi de
alta a căii ce ducea înspre mormintele dinastiei Ming.
— Dar nu-mi amintesc să vă fi auzit vorbind atât de bine limba
noastră cum aţi avut amabilitatea să o faceţi adineauri.
O studentă la franceză, care vorbeşte de parcă s-ar fi născut în
secolul al şaptesprezecelea… şi un om de afaceri indignat iar
acum, mai mult ca sigur, mult mai indignat.
— N-am făcut-o înainte, replică Bourne în chineză, pentru că vă
aflaţi împreună cu ceilalţi şi nu voiam să ies în evidenţă. Dar să
vorbim în limba dumneavoastră acum.
— Pe care o stăpâniţi foarte bine.
— Vă mulţumesc. Probabil că vă aduceţi aminte că am fost
introdus în grupul dumneavoastră în ultimul moment?
— Chiar dacă totul a fost aranjat între directorul hotelului
Beijing şi şeful meu, îmi aduc aminte foarte bine. (Femeia zâmbi şi
dădu din umeri.) Trebuie să recunosc însă că, întrucât acest grup
este foarte numeros, îmi amintesc numai că i-am dat unui bărbat
înalt ecusonul grupului. Dumneavoastră desigur… Va trebui să
plătiţi hotelului o taxă suplimentară. Îmi pare rău dar nu faceţi
parte din programul nostru.
— Nu. Sunt doar om de afaceri şi negociez cu guvernul
dumneavoastră.
— Vă urez succes, spuse ghida cu un zâmbet cochet. Unii
reuşesc, alţii nu.
— Problema mea este că s-ar putea să nu realizez absolut nimic,
răspunse Jason, zâmbind la rândul său. Ştiţi, stăpânesc mult mai
bine limba vorbită decât cea scrisă. Acum îmi dau seama că
trebuie să ajung neapărat la hotelul Beijing în nu mai mult de o

392
jumătate de oră, am o întâlnire importantă. Cum să fac?
— Singura problemă este găsirea unui mijloc de transport. Vă
voi scrie un bilet pe care să-l arătaţi gărzilor de la Dahongmen…
— Marea Poartă Roşie? o întrerupse Bourne. Cea cu arcade?
— Da. Există autobuze care vă vor duce înapoi în Beijing. S-ar
putea să întârziaţi, dar înţeleg că aceasta este un lucru obişnuit şi
pentru persoanele guvernamentale.
Scoase un carneţel din buzunarul uniformei sale maoiste şi apoi
un pix în formă de trestie.
— Mă vor lăsa să trec?
— Dacă sunteţi oprit, cereţi-le celor care vă reţin să sune la
guvern, spuse ghida, scriind instrucţiunile în chineză şi apoi
rupând pagina.
*
* *
— Acesta nu-i grupul dumneavoastră! strigă controlorul
autobuzului într-o chineză needucată, dând din cap şi
îndreptându-şi incriminator arătătorul înspre reverul hainei lui
Jason. Era evident că bărbatul nu se aştepta ca vorbele lui să aibă
vreun efect asupra turistului, de aceea ţipa şi gesticula exagerat.
La fel de evident era că spera să atragă atenţia unuia dintre
superiorii săi, aflaţi sub arcadele Marii Porţi Roşii! În cele din urmă
reuşi.
— Care este problema? întrebă un soldat îndreptându-se în
grabă către uşa autobuzului şi făcându-şi loc printre turiştii din
spatele lui Bourne.
Ocaziile se vor ivi singure…
— Nu e nici o problemă, răspunse Bourne scurt, chiar arogant,
în chineză, scoţând biletul scris de ghidă şi întinzându-i-l
tânărului ofiţer. Numai dacă nu doriţi să fiţi răspunzător de
absenţa mea la o întâlnire urgentă cu delegaţia Comisiei de
Comerţ, al cărei şef militar este generalul Liang şi nu mai ştiu
cum.
— Vorbiţi limba chineză!
Surprins, soldatul îşi ridică ochii de pe bilet, ridică ochii de pe
bilet.
— Mi se pare normal. Şi generalul Liang o face.
— Nu vă înţeleg nemulţumirea.
— Probabil o veţi înţelege pe cea a generalului Liang, îl
întrerupse Bourne.
— Nu cunosc nici un general Liang, domnule, dar sunt atât de

393
mulţi generali. Aveţi ceva de reclamat în legătură cu programul
turistic?
— Am ceva de reclamat în legătură cu dobitocii care mi-au spus
că va fi o excursie de trei ore, excursie ce s-a dovedit a fi de cinci
ore! Dacă pierd această întâlnire din pricina incompetenţei lor, vor
exista câţiva comisionari foarte nemulţumiţi, inclusiv un general
important din cadrul armatei republicii, nerăbdător să încheie
câteva contracte cu Franţa.
Jason se opri, cu mâna ridicată, apoi adăugă repede, cu o voce
ceva mai moale.
— Dar dacă ajung acolo în timp util, voi avea grijă să pomenesc
numele celui care m-a ajutat.
— Vă voi ajuta eu, domnule! sări tânărul ofiţer, cu ochii sclipind
de devotament. Cu rabla asta de autobuz ar putea să vă ia mai
mult de o oră ca să ajungeţi şi aceasta numai dacă mizerabilul de
şofer va reuşi să ţină drumul. Am la dispoziţie un vehicul mult mai
rapid şi un şofer bun care vă va însoţi. Aş face-o chiar eu, însă nu
pot să-mi părăsesc postul.
— Voi menţiona generalului responsabilitatea de care aţi dat
dovadă în postul pe care-l ocupaţi.
— Sunt făcut pentru asta, domnule. Numele meu este…
— Aşa, spuneţi-mi-l. Dar mai bine scrieţi-l pe această bucată de
hârtie.
*
* *
Bourne şedea în holul aglomerat al hotelului Beijing ţinând în
faţă un ziar pe jumătate împăturit, care-i permitea să vadă numai
linia uşilor de la intrarea hotelului. Aştepta încordat apariţia lui
Jean Louis Ardisson, parizianul. Nu fusese greu să-i afle numele.
Cu douăzeci de minute în urmă se dusese la biroul care organiza
tururile şi i se adresase funcţionarei de acolo într-o chineză
ireproşabilă:
— Mă scuzaţi că vă deranjez. Sunt interpretul delegaţiilor
franceze care vor să încheie afaceri pe teritoriu şi tare îmi face
impresia că una din oiţele din turma mea s-a rătăcit.
— Trebuie să fiţi un interpret foarte bun. Vorbiţi excelent limba
chineză. Ce spuneţi că s-a întâmplat cu oiţa dumneavoastră?
Femeia îşi permise un chicotit înfundat, repetând caracterizarea
lui Bourne.
— Nu sunt sigur. Ne beam cafeaua împreună la bufet, când
individul s-a uitat la ceas şi mi-a spus că mă sună el mai târziu.

394
Urma să plece într-unul din tururile de cinci ore şi era în
întârziere. M-a cam încurcat, dar ştiţi şi dumneavoastră ce se
întâmplă cu vizitatorii străini care sosesc pentru prima oară la
Peking. Sunt pur şi simplu copleşiţi.
— Cred şi eu, aprobă funcţionara. Dar cu ce vă putem ajuta?
— Am nevoie de ortografierea exactă a numelui său şi, dacă are
şi de numele al doilea, sau aşa-zisul nume de botez – sunt date ce
trebuie incluse în actele oficiale pe care le voi completa pentru el.
— Dar cum să vă ajutăm noi?
— A lăsat asta pe masă, la bufet.
Jason scoase ecusonul omului de afaceri francez.
— Nici nu ştiu cum s-a descurcat cu excursia aceea. Femeia
râse şi căută sub tejghea registrul turului zilei respective. Apoi luă
ecusonul şi începu să întoarcă paginile. După aproximativ un
minut şi jumătate se opri, cu degetul pe o pagină a registrului.
— Of, fir-ar să fie, spuse ea moale, ridicând ochii către Bourne.
Nu ştiu cât de aiurită este oiţa dumneavoastră, dar pot să vă spun
că behăie de ne-a asurzit. Se crede foarte important şi s-a purtat
foarte dezagreabil. Când i s-a spus că nu există nici un şofer care
să vorbească franţuzeşte, a luat asta drept o ofensă la adresa
naţiunii sale, dar mai ales la adresa lui însuşi – ceea ce conta mult
mai mult pentru el. Poftiţi, citiţi-i numele. Eu nu pot să-l pronunţ.
— Vă mulţumesc din suflet, spuse Jason citind.
Se îndreptă apoi spre o cabină telefonică pe care scria „English”
şi-i ceruse operatoarei să-i facă legătura cu camera domnului
Ardisson.
— Puteţi forma singur numărul, domnule, replicase telefonista
cu o nuanţă de triumf în glas, mândră de înalta tehnologie cu care
era echipată centrala. Camera 1743. O cameră foarte frumoasă, cu
o privelişte minunată a „Oraşului Interzis”.
— Mulţumesc.
Bourne formă numărul. Nu primi însă nici un răspuns.
Monsieur Ardisson nu se întorsese încă şi, date fiind împrejurările,
s-ar putea să nu se întoarcă o bună bucată de timp. Dar oiţa
plângăcioasă de obicei, nu avea să tacă din gură tocmai acum,
când demnitatea îi era călcată în picioare şi afacerile ameninţate.
Jason se decise să aştepte. În mintea sa un plan începură prindă
contur. Era o strategie disperată bazată numai pe probabilităţi, dar
acestea erau tot ce-i mai rămăsese. Cumpără o revistă ilustrată
franţuzească, veche de o lună, de la chioşcul de ziare şi se aşeză
într-un fotoliu, dintr-o dată obosit şi neajutorat.

395
 Chipul Mariei rupse zăgazurile gândurilor lui David Webb şi
sunetul vocii ei îi reveni în memorie cu o forţă nestăvilită, ecoul
său aducându-i o durere teribilă în mijlocul frunţii. Jason Bourne
îndepărtă senzaţia cu o voinţă neînduplecată. Imaginea pieri,
ultima sa licărire fu înăbuşită de comenzile aspre ale unei voci de
gheaţă, plină de autoritate: Opreşte-te! Nu ai timp pentru aşa ceva.
Concentrează-te asupra a ceea ce trebuie să faci mai departe. Nimic
altceva!
Din când în când privirile îi rătăceau, revenind în mod constant
asupra intrării hotelului. Clientela aripii estice a hotelului era o
amestecătură de străini vorbind un amalgam de limbi. Puteai să
vezi la un loc îmbrăcăminte de pe bulevardele Madison şi Fifth
Saville Row, St. Honore şi Via Condotti, ca şi veşminte mai sobre
specifice popoarelor germanice şi scandinave. Oaspeţii intrau sau
ieşeau din magazinele puternic luminate, amuzaţi şi intrigaţi de
farmaciile care vindeau exclusiv medicamente autohtone şi se
îmbulzeau la uşa magazinului de artizanat, aflat lângă o hartă
imensă a lumii, în relief, fixată pe un zid. Din când în când
persoane cu escortă îşi făceau apariţia pe uşa hotelului; interpreţii
amabili se înclinau şi traduceau discuţiile dintre persoane oficiale,
în uniforme, încercând să pară cât mai indiferenţi şi oameni de
afaceri plictisiţi, veniţi din celălalt capăt al lumii, în ochii cărora se
citea oboseala drumului şi nevoia de somn, precedat poate de un
pahar de whisky. E adevărat, se aflau în China comunistă, dar
negocierea e un proces care s-a inventat demult, înaintea
capitalismului, iar capitaliştii conştienţi de starea de oboseală, nu
discută despre afaceri dacă nu sunt cu mintea limpede. Bravo lui
Adam Smith şi lui David Hume!
— Iată-l!
Pe uşa hotelului apăru Jean-Louis Ardisson însoţit de nu mai
puţin de patru chinezi, fiecare dintre ei încercând din răsputeri să-
l calmeze. Unul o luă înainte către magazinul cu băuturi în timp ce
ceilalţi, aşteptând să vină liftul, îi vorbeau continuu prin interpret.
„Cumpărătorul” reveni cu o pungă de plastic al cărei fund se lăsa
sub greutatea câtorva sticle. Se schimbară zâmbete şi plecăciuni în
timp ce uşile liftului se deschideau. Jean Louis Ardisson primi
darul şi intră, dând o dată din cap, apoi uşile se închiseră în urma
lui.
Bourne rămase în fotoliul său urmărind beculeţele ce indicau
etajele, pe măsură ce liftul urca. Cincisprezece, şaisprezece,
şaptesprezece. Ajunse la ultimul etaj, etajul lui Ardisson. Jason se

396
sculă şi se îndreptă înapoi către cabinele telefonice. Privi
secundarul ceasului; putea doar ghici mişcările francezului – un
om aflat în starea de agitaţie în care se afla acesta nu s-ar fi
îndreptat cu paşi calmi către camera sa odată ce ar fi părăsit liftul.
Camera însemna o oază de linişte, refugiul singurătăţii după
câteva ore de tensiune şi panică. Să fii reţinut de poliţie pentru
interogatoriu, într-o ţară străină, poate fi înspăimântător pentru
oricine, însă devine un coşmar atunci când o limbă de neînţeles şi
fizionomii total diferite de cele cu care eşti obişnuit se adaugă
faptului cunoscut că te afli într-o ţară unde oamenii dispar
frecvent fără nici un fel de explicaţie. După un asemenea calvar,
orice om intră în camera sa şi se trânteşte în pat fără să-i pese că e
îmbrăcat, tremurând de groază şi epuizare, îşi aprinde ţigară de la
ţigară, uitându-le numărul; bea câteva pahare cu tărie, dându-le
peste cap pentru a obţine un efect mai rapid, după care apucă
telefonul pentru a împărtăşi cuiva experienţa îngrozitoare prin care
a trecut, sperând în subconştientul lui că astfel se va linişti şi va
putea trata mai uşor evenimentele. Bourne îi putea permite lui
Ardisson să se prăbuşească şi să bea oricât vin sau tărie ducea,
dar nu şi telefonul. Nu trebuia să existe nici defulare, nici o
diminuare a terorii. Dimpotrivă, ea trebuia extinsă, amplificată,
până la paralizia totală, până la teama de a ieşi din cameră ca să
nu fie omorât. Se scurseră patruzeci şi şapte de secunde. Venise
momentul.
— Alo? Vocea era încordată, cu răsuflarea tăiată.
— O să termin repede, spuse Jason calm în franceză. Rămâi
unde te afli şi nu folosi telefonul. În exact opt minute voi bate la
uşa ta, de două ori rapid, apoi o singură dată. Îmi deschizi numai
mie, nimănui altcuiva. Mai ales nu vreunei femei de serviciu.
— Cine eşti dumneata?
— Un compatriot care trebuie să-ţi vorbească. Pentru propria ta
siguranţă. Opt minute.
Bourne închise şi se întoarse la fotoliul său, numărând minutele
şi calculând timpul necesar pentru a ajunge cu liftul de la un etaj
la altul, cu numărul obişnuit de pasageri. Odată ajuns la etajul
dorit, treizeci de secunde erau suficiente pentru a parcurge
distanţa până la uşa oricăreia dintre camere. Trecură şase minute.
Jason se îndreptă spre un lift ale cărei numere iluminate
indicau că el va fi următorul ce va coborî. Opt minute erau timpul
ideal pentru a zdrobi un subiect; cinci erau prea puţine, nu
îndeajuns de lungi pentru gradul potrivit de tensiune. Şase păreau

397
mai bune, dar treceau prea repede. Pe când opt asigurau acele
momente de nelinişte în plus, care anihilau rezistenţa subiectului.
Planul nu era foarte limpede în mintea lui Bourne dar obiectivul
era clar. Acesta era tot ce-i mai rămăsese şi instinctul luptătorului
de comando îi spunea să-l urmeze. Delta Unu cunoştea spiritul
oriental. Era neschimbat de secole. Discreţia valora zeci de mii de
ţigări, dacă nu chiar un regat.
Se postă în faţa uşii cu numărul 1743 şi îşi privi ceasul. Exact
opt minute. Bătu de trei ori, apoi bătu încă o dată. Uşa se
deschise, iar Ardisson, şocat, rămase cu privirea pironită asupra
lui..
— C’est vous!22 strigă francezul, ducându-şi mâna la gură.
— Soyez tranquille23, spuse Jason, păşind înăuntru şi închizând
uşa după el. Trebuie să vorbim, continuă el în franceză. Trebuie să
ştiu ce s-a întâmplat.
— Dumneata! Dumneata ai fost lângă mine în acel loc
insuportabil. Am stat de vorbă! Mi-ai luat ecusonul! Dumneata ai
fost cauza a tot ce s-a întâmplat!
— Ai pomenit de mine?
— N-am îndrăznit. Ar fi însemnat să recunosc că am făcut ceva
ilegal – să-mi dau ecusonul altei persoane. Cine eşti? De ce te afli
aici? Mi-ai pricinuit destule necazuri pentru o singură zi! Cred că
ar fi cazul să părăseşti imediat această cameră, monsieur.
— Nu, până nu-mi spui exact ce s-a întâmplat. Este foarte
important să aflu.
Bourne traversă camera şi se aşeză pe un scaun lângă o masă
de lac roşu.
— Ei bine, pentru mine nu e atât de important să-ţi spun. N-ai
nici un drept să intri aici, să te faci comod şi să-mi dai mie ordine.
— Mie îmi face impresia că am acest drept. Grupul nostru a fost
grup privat, iar tu ai fost un intrus.
— Am fost repartizat acestui grup blestemat!
— Din ordinul cui?
— Din ordinul portarului sau cum dracu’ vrei să-i spui –
idiotului de la recepţia hotelului.
— Nu el. Deasupra lui. Cine a fost?
— De unde să ştiu? Habar n-am despre ce vorbeşti.
— Ai părăsit grupul.

22
Dumneata! (lb. fr. – n. tr.).
23
Păstreazăţi calmul! (lb. fr. – n. tr.).

398
 — Dumnezeule, iar dumneata ai fost acela care mi-a spus să o
fac!
— Te testam.
— Mă… testai? Asta-i de necrezut!
— Ba să crezi, spuse Jason. Dacă îmi spui adevărul, nu ţi se va
întâmpla nimic.
— Ce să mi se întâmple?
— Noi nu ucidem pe nevinovaţi, numai pe duşmani.
— Îi ucideţi… pe duşmani?
Bourne căută sub haine, scoase arma de la brâu şi o puse pe
masă.
— Acum, convinge-mă că nu ne eşti duşman. Ce s-a întâmplat
după ce ai părăsit grupul?
Uluit, Ardisson dădu înapoi clătinându-se înspre perete, cu
ochii larg deschişi, înspăimântaţi, aţintiţi asupra pistolului.
— Jur pe toţi sfinţii că ai greşit adresa, şopti el.
— Convinge-mă.
— De ce anume?
— De inocenţa ta. Ce s-a întâmplat?
— Eu… Jos în piaţă, începu francezul îngrozit, m-am gândit la
ce mi-ai spus. Ceva groaznic se întâmplase înăuntrul mausoleului
lui Mao şi chinezii susţineau că ar fi fost vorba de gangsteri străini
şi de aceea oamenii vor fi interogaţi şi chiar reţinuţi – în special
cineva ca mine, care nu făcea parte pe de-a-ntregul din grupul
respectiv… Aşa că am fugit – ce mai, nu-mi puteam permite să mă
pun într-o asemenea situaţie! Sunt în joc milioane de franci,
jumătate din Singapore, profituri nemaipomenite implicate în
industria ultra-modernă! Nu sunt un simplu afacerist, ci un
reprezentantul unui consorţiu!
— Aşa deci, ai fugit, până când ai fost oprit de către oamenii
legii, îl întrerupse, Jason, nerăbdător să treacă peste amănuntele
neesenţiale.
— Da! Vorbeau atât de repede încât nu înţelegeam un cuvânt
din ce spuneau. A durat o oră ca să găsească pe cineva care să
vorbească franţuzeşte!
— De ce nu le-ai spus pur şi simplu adevărul? Că făceai parte
din grupul nostru.
— Pentru că tocmai fugisem de nenorocitul acela de grup şi-ţi
dădusem dumitale ecusonul meu! Cum ar fi apărut toate astea în
ochii acelor barbari, care văd în orice alb un criminal fascist?
— Chinezii nu sunt barbari, monsieur, spuse Bourne încet.

399
Apoi, dintr-odată începu să ţipe: numai filosofia politică a
guvernului lor este barbară! Lipsită de darul Atotputernicului
Dumnezeu, dar binecuvântată de Satana!
— Poftim?
— Poate am să-ţi explic mai târziu, spuse Jason, cu glas calm
din nou. Deci un oarecare care vorbeşte franceza soseşte în cele
din urmă. Ce s-a întâmplat mai departe?
— I-am spus că ieşisem la plimbare – la sugestia dumitale,
monsieur. Şi că mi-am adus aminte că trebuie să primesc un
telefon de la Paris, de aceea mă grăbeam să ajung înapoi la hotel.
Asta explica de ce fugeam.
— Destul de plauzibil.
— Nu şi pentru acel oarecare. A început să ţipe la mine, să mă
insulte şi să insinueze cele mai îngrozitoare lucruri. Pentru numele
lui Dumnezeu, mă întreb ce s-a întâmplat în mausoleu.
— S-a făcut treabă bună acolo, răspunse Bourne, cu ochii larg
deschişi.
— Pardon?
— Poate îţi spun mai încolo. Deci tipul a fost abuziv?
— Foarte! Dar a întrecut măsura când a atacat casele de modă
pariziene categorisindu-le drept industrie burgheză decadentă! Noi
suntem, totuşi, cei ce plătesc bani pentru ţesăturile lor blestemate
dar bineînţeles că ei nu trebuie să cunoască toate dedesubturile.
— Ce ai făcut apoi?
— Port cu mine o listă cu numele acelora cu care fac afaceri –
unele destul de importante după câte am înţeles, de fapt aşa ar şi
trebui să fie, având în vedere sumele puse în joc. Am insistat ca
cineva să ia legătura cu ei şi am refuzat să răspund la orice alte
întrebări până la sosirea lor. Ei bine, după alte două ceasuri au
venit şi crede-mă, asta a schimbat radical lucrurile! Am fost adus
înapoi aici într-o limuzină – versiune chinezească, strâmtă al
dracului pentru un om de înălţimea mea şi însoţit de patru
persoane. Dar ce a fost mai rău, a fost anunţul că ultima noastră
conferinţă va fi amânată din nou. Nu va avea loc mâine dimineaţă,
ci seara. Ce fel de oră e asta pentru a discuta afaceri?
Ardisson se îndepărtă de lângă zid, respirând cu greutate şi cu o
expresie rugătoare în priviri.
— Asta e tot ce poţi să-ţi spun, monsieur. Mai mult ca sigur că
m-ai confundat. Nu sunt amestecat în nimic altceva decât în
afacerile consorţiului meu.
— Ar trebui să fii! strigă Jason acuzator, ridicând din nou vocea.

400
Să faci afaceri cu nelegiuiţii înseamnă să înjoseşti creaţia
Domnului!
— Pardon?
— M-am lămurit, spuse cameleonul. Am făcut pur şi simplu o
confuzie.
— O ce?
— Îţi voi spune eu ce s-a întâmplat în mausoleul lui Mao
Tzedun. Noi am făcut-o. Noi am distrus Sicriul de cleştar ca şi
trupul necredinciosului infam dinăuntru.
— Ce aţi făcut?
— Şi vom continua să îi distrugem pe inamicii lui Iisus oriunde
îi vom găsi! Vom aduce mesajul Lui de dragoste înapoi,
pretutindeni în lume, chiar dacă va trebui să ucidem şi ultimul
păgân care gândeşte altfel! Va fi o lume a creştinilor, ori nu va mai
fi deloc!
— Dar se mai poate negocia. Gândeşte-te la bani, la contribuţiile
pe care le-aţi putea obţine.
— Nu de la Satana!
Bourne se ridică de pe scaun, apucă arma şi şi-o puse la loc la
brâu, apoi îşi încheie haina şi trase de ea ca şi cum ar fi fost o
tunică militară. Se apropie apoi de omul de afaceri disperat.
— Tu nu eşti inamicul, dar eşti pe aproape, monsieur. Portofelul
şi actele, te rog, inclusiv numele acelora cu care faci afaceri.
— Bani… nu vrei?
— Nu acceptăm contribuţii. Nu avem nevoie de ele.
— Atunci de ce-mi iei actele?
— Pentru protecţia ta şi a noastră. Trebuie să verificăm dacă ai
fost manipulat sau nu. Avem probe că în organizaţia noastră s-au
infiltrat spioni. Totul îţi va fi înapoiat mâine.
— Trebuie să protestez…
— N-o face, izbucni cameleonul, căutând sub haină. Ai întrebat
cine sunt, nu-i aşa? Suficient să-ţi spun că aşa cum duşmanii
noştri angajează serviciile Armatelor Roşii, grupurilor de fanatici ai
Ayatolahului şi ale grupării Baader-Meinhof sau ale O.E.P., noi, la
rândul nostru, ne-am organizat propriile brigăzi. Noi nici nu ne
ascundem, nici nu oferim cuiva ascunzătoare. Este o luptă până la
moarte.
— Dumnezeule mare!
— Ne luptăm în numele Lui. Să nu părăseşti această cameră.
Comandă-ţi mesele prin room service. Nu-ţi suna colegii sau
omologii din Beijing. Cu alte cuvinte, capul la cutie şi roagă-te să

401
iasă bine. De altfel, trebuie să-ţi spun, că dacă eu însumi am fost
urmărit şi s-a aflat că am intrat în această cameră, vei dispărea
pur şi simplu.
— De necrezut…! spuse Ardisson, cu ochii holbaţi şi tremurând
din tot corpul.
— Portofelul şi actele, te rog.
*
* *
Prezentând actele lui Ardisson, inclusiv lista negociatorilor
guvernamentali, Jason închirie o maşină în numele consorţiului pe
care-l reprezenta acesta. Explică reprezentantului agenţiei „China
International Travel Service” de pe strada Chaoyangman că citea şi
vorbea deopotrivă chinezeşte şi că, de vreme ce maşina închiriată
urma să fie condusă de către unul din demnitarii chinezi, nu avea
nevoie de şofer. Agentul îl asigură că maşina se va afla în faţa
hotelului la ora 19:00. Dacă totul se desfăşura aşa cum fusese
programat, avea douăzeci şi patru de ore la dispoziţie pentru a se
mişca liber prin Beijing, atât cât putea fi liber un turist occidental
ajuns aici. Primele zece ore îi vor fi de ajuns pentru a-şi da seama
dacă strategia lui născută din disperare îl va scoate din întuneric
sau îi va arunca şi pe el şi pe Marie într-un abis. Delta Unu
cunoştea însă spiritul oriental. De secole întregi, un lucru nu se
schimbase. Discreţia valora zece mii de tigri, dacă nu chiar un
regat.
Bourne se întoarse la hotel, trecând prin aglomeratul cartier
comercial Wang Fu Jing, aflat înspre aripa stângă a hotelului. La
numărul 255 se afla un magazin universal, de unde îşi cumpără
îmbrăcămintea şi celelalte obiecte necesare. La numărul 261 găsi
un magazin denumit Tuzhang Menshibu, ceea ce în traducere
liberă ar însemna Magazinul Pecetei Gravate, de unde achiziţionă
cele mai bune rechizite de birou pe care le găsi. În cele din urmă
de la Magazinul Artelor, de la numărul 265 din Wang Fu Jing,
cumpără un creion cu tuş şi o hartă a Beijing-ului şi a
împrejurimilor sale, precum şi o altă hartă cu şoselele ce duceau
dinspre Beijing către oraşele din sud.
După ce ajunse înapoi la hotel cu cumpărăturile făcute, se
retrase la o masă din holul hotelului şi-şi începu pregătirile.
Primul lucru pe care-l făcu fu să scrie o scrisoare în chineză prin
care-l scutea pe şoferul maşinii închiriate de absolut toate
responsabilităţile după ce va fi predat automobilul turistului
străin. O semnă cu numele unui general şi îi dădu statut de ordin.

402
Apoi desfăcu harta şi încercui o mică zonă verde, aflată la periferia
Beijing-ului în nord vest.
Rezervaţia de păsări Jing Shan.
Discreţia valora zece mii de tigri, dacă nu chiar un regat.

403
 CAPITOLUL 25
Marie sări de pe scaun la ţârâitul strident al telefonului.
Traversă camera în fugă, şchiopătând şi icnind de durere şi ridică
receptorul.
— Da?
— Doamna Anstin, presupun.
— Mo?… Mo Panov! Slavă cerului!
Marie închise ochii cu recunoştinţă şi uşurare. Trecuseră
aproape treizeci de ore de când vorbise cu Alexander Conklin, timp
în care aşteptarea, tensiunea – şi mai presus de toate, neputinţa –
o aduseseră în pragul panicii.
— Alex mi-a spus că o să te roage să vii cu el. Sper că vei fi de
acord.
— Sper? Dar mai încape îndoială? Cum te simţi Marie?
— Simt că înnebunesc, Mo. Încerc să n-o fac dar simt că îmi
pierd minţile!
— Chiar şi simplul fapt că nu ţi le-ai pierdut până acum e demn
de toată admiraţia. Iar lupta ta pas cu pas, contra nebuniei e încă
şi mai extraordinară. Însă nu cred că ai chef acum să asculţi o
lecţie de psihologie de la mine. A fost doar un pretext pentru a-ţi
auzi vocea.
— Şi pentru a afla dacă nu am ajuns între timp o epavă, spuse
Marie calmă.
— Am trecut prin prea multe împreună pentru ca să mă folosesc
acum de astfel de pretexte ieftine – şi pe urmă ştiu că nu mi-ar
merge cu tine.
— Unde-i Alex?
— Vorbeşte la un telefon public lângă mine; el a fost cel care mi-
a spus să te sun. După câte văd, ar vrea să vă vorbească în acelaşi
timp şi cu tine şi cu individul cu care discută acum… Aşteaptă o
secundă. Acum dă din cap. Da, următoarea persoană cu care veţi
avea plăcerea să discutaţi… etc, etc.
— Marie?
— Alex? Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc că vii…
— Cum ar spune bărbatul tău, „nu avem timp pentru asta”, în
ce erai îmbrăcată ultima dată când te-au văzut, cei care te
urmăresc?

404
 — În ce eram îmbrăcată?
— Da, atunci când ai reuşit să scapi de ei.
— Am scăpat de două ori. Ultima dată în cartierul Tuen Mun.
— Nu atunci, întrerupse Conklin. Au fost prea puţini şi confuzia
a fost prea mare – dacă-mi aduc bine aminte cele spuse de tine.
Atunci te-au zărit câţiva soldaţi din marina militară şi atât. Vreau
să-mi spui cu ce erai îmbrăcată aici, în Hong Kong. De la această
descriere vor începe investigaţiile, cea care le este proaspătă încă
în minte. Ce purtai atunci?
— Să mă gândesc. La spital…
— Mai târziu, o întrerupse Alex. Mi-ai spus că ţi-ai schimbat
hainele şi că ţi-ai cumpărat altele. Consulatul Canadian,
apartamentul doamnei Staples. Îţi aduci aminte?
— Dumnezeule, cum oare reuşeşti tu să-ţi aduci aminte?
— Nu-i nici un mister în asta, îmi notez. Este unul din efectele
secundare ale alcoolului. Grăbeşte-te, Marie. Numai în mare,
spune-mi, ce aveai pe tine?
— O fustă plisată – da, o fustă gri plisată, asta era. Şi un fel de
bluză bleu cu un guler înalt…
— Probabil că ai schimbat-o pe asta din urmă.
— Poftim?
— Nimic. Continuă!
— Ah, da. O pălărie cu boruri largi pentru a-mi acoperi pe cât
posibil faţa.
— Bun!
— Şi o imitaţie de geantă Gucci, pe care o cumpărasem de pe
stradă. A şi eram încălţată cu sandale, pentru a-mi mai scădea din
înălţime.
— Eu te vreau înaltă. Rămânem la pantofi cu toc. E-n regulă,
mulţumesc. Asta e tot de ceea ce aveam nevoie.
— Pentru ce, Alex? Ce vrei să faci?
— Mă joc de-a Simon Says. Ştiu că paşaportul meu a apărut pe
computerele Departamentului de Stat şi cu mersul meu lin, atletic,
până şi cei mai idioţi trântori de acolo mă pot depista la trecerea la
vamă. Nu vor şti ce se întâmplă, însă cineva le da ordine, iar eu
doresc să ştiu cine.
— Nu sunt sigură că înţeleg ce vrei să spui.
— O să-ţi explic mai târziu. Rămâi unde eşti. Pornim spre tine
imediat ce scăpăm de urmăritori. Însă trebuie să fim siguri cam
scăpat, absolut siguri, aşa că s-ar putea să mai dureze aproximativ
o oră.

405
 — Şi Mo?
— Mo va veni cu mine. Dacă ne despărţim acum, în cel mai bun
caz îl vor urmări, iar cel mai rău îl vor băga unde nu trebuie.
— Şi tu?
— Nu se vor atinge de mine, doar vor încerca să mă
supravegheze îndeaproape.
— Eşti optimist.
— Sunt furios. Aceşti oameni nu au de unde să ştie ce acoperire
am, ce instrucţiuni am lăsat şi ce aranjamente mi-am făcut.
Pentru ei, în momentul de faţă, eu sunt o bombă umblătoare – mă
rog, şchiopătândă – care le-ar putea da întreaga operaţiune peste
cap, oricare ar fi ea.
— Ştiu că nu ai timp Alex, dar trebuie neapărat să-ţi spun ceva.
Nu sunt sigură de ce. Însă trebuie. Cred că unul din lucrurile care
te privesc şi care l-au rănit şi l-au înfuriat într-atât pe David a fost
faptul că el consideră că tu erai cel mai bun în ce făceai. Uneori,
după ce dădea pe gât câteva pahare sau când gândurile i-o luau
razna, scutura cu tristeţe din cap, lovea furios cu pumnul de
marginea mesei şi întreba: „De ce?” „De ce?” se întreba. „El e mult
prea deştept pentru asta… e cel mai bun”.
— N-am fost un adversar pe măsura lui Delta. Nimeni n-a fost.
Niciodată.
— Ba mie mi se pare că tu eşti.
— Ţi se pare, pentru că nu vin de unde vine el. Eu abia acum
mă duc într-acolo. Dintr-un motiv mai bun decât oricând altădată
în viaţa mea.
— Fii prudent, Alex.
— Spune-le lor să fie prudenţi.
Conklin închise şi Marie simţi lacrimi fierbinţi scurgându-i-se pe
obraji.
Morris Panov şi Alex părăsiră magazinul din gara Kowloon şi se
îndreptară către o scară rulantă ce cobora spre nivelul inferior la
liniile 5 şi 6. Prietenul din Mo dorea din toată inima să urmeze
instrucţiunile fostului său pacient, însă, psihiatrul din Panov nu
rezistă să nu-şi dea cu părerea.
— Nu-i de mirare că toţi sunteţi nişte scrântiţi la cap, spuse el,
ducând un urs panda de jucărie sub un braţ şi o revistă viu
colorată în mână. Deci, să recapitulăm. Când ajungem jos, eu o
iau la dreapta, ceea ce înseamnă linia şase şi după aia la stânga,
către coada trenului, care probabil va sosi în câteva minute. E bine
până aici?

406
 — Da, răspunse Conklin, şonticăind alături, cu fruntea
brobonită de sudoare.
— Apoi aştept lângă ultimul stâlp, cu animalul ăsta împuţit sub
braţ şi răsfoiesc această revistă pornografică oribilă, până când o
femeie se apropie de mine.
— Iarăşi bine, spuse Alex de îndată ce păşiră amândoi pe scara
rulantă. Ursul panda este un cadou perfect normal; e foarte iubit
de occidentali. Gândeşte-te că e un dar pentru puştiul ei. Iar
revista porno complexează semnalul de recunoaştere. Urşii panda
şi pozele obscene cu femei goale nu se potrivesc de obicei.
— Dimpotrivă, ar putea fi o combinaţie freudiană prin excelenţă.
— Ţine-o minte pentru mai târziu. Numai acum, să faci cum ţi-
am spus!
— Apropo de spus. Habar n-am ce trebuie să-i spun femeii.
— Încearcă şi tu ceva în felul „Încântat de cunoştinţă”, sau „Ce
vă mai face băieţelul?” N-are importanţă. Dă-i ursul şi întoarce-te
la scara rulantă cât poţi de repede. Fără să alergi însă.
Cei doi ajunseră pe peron şi Conklin atinse uşor cotul lui Panov;
îndrumându-l pe doctor către dreapta.
— Ai să te descurci, bătrâne. Fă cum ţi-am spus şi apoi
întoarce-te aici. O să fie bine.
— Asta e mai uşor de spus din postura în care mă aflu eu de
obicei.
Panov înaintă către capătul peronului în timp ce trenul din Lo
Wu îşi făcea apariţia zgomotos în gară. Se postă lângă ultimul
stâlp şi, pe când sutele de pasageri se revărsau pe uşile trenului,
doctorul cuprinse cu stângăcie ursul panda sub braţ şi-şi ridică
revista în dreptul nasului. Când momentul mult aşteptat sosi,
aproape că leşină.
— Tu trebuie să fii Harold! exclamă o voce piţigăiată, în falset şi
o persoană înaltă, cu faţa puternic machiată acoperită cu borurile
largi ale unei pălării moi şi îmbrăcată într-o fustă gri, plisată, îi
atinse părul. Te recunosc dintr-o mie!
— Încântat de cunoştinţă. Ce vă mai face băieţelul? Morris abia
mai putea scoate o vorbă.
— Cum o mai duce Alex? contraatacă vocea brusc masculină,
mai încet însă. Îi datorez mult şi eu îmi plătesc întotdeauna
datoriile, însă asta-i nebunie curată! Mai e cu toţi boii acasă?
— Nu ştiu care dintre voi poate spune astă, spuse psihiatrul
uimit.
— Hai repede, zise ciudata apariţie. Se apropie. Dă-mi ursul iar

407
când o rup la fugă, tu dispari în mulţime şi te cari de aici! Dă-mi-l!
Panov făcu aşa cum i se spusese, conştient de faptul că mai
mulţi bărbaţi îşi făceau loc printre grupurile răzleţe de pasageri şi
se apropiau de ei. Deodată bărbatul strident machiat şi îmbrăcat
în femeie se dădu pe după stâlp şi apăru pe partea opusă. Îşi
aruncă pantofii cu toc înalt, ocoli stâlpul încă o dată şi, ca un
atacant scăpat de adversari, se îndreptă în fugă spre cel mai
apropiat tren depăşind un chinez care încercase să pună mâna pe
el şi amestecându-se printre trupurile îmbrâncite şi feţele
surprinse ale mulţimii. În urma lui, alţii preluară urmărirea,
împiedicaţi de pasagerii din ce în ce mai nervoşi, care începuseră
să facă uz de serviete şi genţi pentru a se apăra de asalturile
neaşteptate. Într-un fel sau altul, în mijlocul mulţimii dezlănţuite,
ursul panda ajunse în braţele unei europence înalte ce ţinea în
mână un program al trenurilor, împăturit. Femeia fu imediat
înşfăcată de doi chinezi bine îmbrăcaţi şi începu să ţipe; aceştia o
priviră, îşi strigară ceva în limba lor şi îşi continuară goana.
Morris Panov procedă din nou aşa cum fusese instruit: se
amestecă imediat în mulţimea care circula pe partea opusă a
peronului şi se îndreptă cu paşi repezi de-a lungul liniei cinci către
scara rulantă, unde se formase un rând. Rândul era dar nici urmă
de Alex Conklin! Înăbuşindu-şi panica, Mo încetini pasul fără să se
oprească privind în jur şi scrutând mulţimea de pe peron şi pe cei
ce se urcau pe scara rulantă. Ce se întâmplase? Unde dispăruse
agentul C.I.A?
— Mo!
Panov se răsuci brusc spre stânga; strigătul fusese deopotrivă o
uşurare şi un avertisment. Conklin ieşise pe jumătate de după un
stâlp aflat la zece metri în spatele scării rulante. Din semnele
precipitate pe care le făcea, reieşea clar că trebuia să rămână pe
loc şi că Mo va fi cel care să se îndrepte spre el dar încet şi cu
atenţie. Panov îşi luă aerul unui om care, agasat, aştepta ca
mulţimea să se rărească înainte de a urca pe scara rulantă. Ar fi
vrut să fumeze sau cel puţin să nu fi aruncat revista pornografică
pe calea ferată; oricare dintre ele i-ar fi dat ceva de făcut. În lipsă
de altceva îşi strânse mâinile la spate şi îşi continuă drumul
nepăsător de-a lungul zonei libere a peronului, privind scurt
împrejurul său de două ori şi uitându-se încruntat în direcţia cozii
de la scară. Ajunse în dreptul stâlpului de susţinere se strecură în
spatele lui şi rămase brusc fără grai.
La picioarele lui Conklin zăcea întins un bărbat de vârstă

408
mijlocie îmbrăcat într-un trenci. Vârful piciorului de lemn al lui
Conklin îi stătea înfipt în spinare.
— Vreau să ţi-l prezint pe Matthew Richards, doctore. Matt este
un vechi prieten de-al meu, din perioada războiului din Vietnam,
unde ne-am cunoscut. Fireşte era ceva mai tânăr atunci şi mult
mai agil. Dar ce-i drept, cu toţi am cam îmbătrânit.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Alex, lasă-mă să mă ridic!
spuse bărbatul pe nume Richards, scuturând din cap atât cât îi
permitea poziţia ingrată în care se afla. Mă doare capul îngrozitor!
Cu ce m-ai lovit. Cu o rangă?
— Nu, Matt. Cu pantoful din piciorul meu inexistent. Destul de
greu nu-i aşa? Dar săracul are de dus atâta greutate. Cât despre a
te lăsa să te ridici în picioare, ştii prea bine că nu se poate până
nu-mi răspunzi la câteva întrebări.
— Pe toţi dracii, ţi-am răspuns la toate! Sunt un simplu agent
nu şef de ambasadă. Am urmat doar ordinul Washington-ului,
care cerea punerea ta sub supraveghere. Apoi Departamentul de
Stat a mai trimis unul pe care nu l-am văzut!
— Ţi-am mai spus, găsesc toate astea greu de crezut. Aveţi o
echipă mică aici; fiecare din voi ştie orice amănunt. Fii rezonabil,
Matt, ne cunoaştem de multă vreme. Ce spunea ordinul de la
Departamentul de Stat?
— Nu ştiu. Era exclusiv pentru ochii ălui bătrân!
— Adică ai şefului ambasadei, doctore, îi explică Conklin lui
Panov. Ăsta e cel mai vechi şiretlic din toate câte ştiu: Ce mă
întrebaţi pe mine? Duceţi-vă la ăl bătrân! Şi aşa, toată lumea
scapă cu faţa curată, deoarece nimeni nu doreşte să-l deranjeze pe
şeful cel mare. Vezi tu; Mo, acesta are un telefon direct cu
Langley24 şi în funcţie de cine e acolo sus, Langley are fir direct cu
Casa Albă! Treaba este foarte politizată şi trebuie să-ţi mai spun că
are foarte puţin de-a face cu serviciile de informaţii.
— Foarte interesant, spuse Panov; privind la omul întins pe jos,
neştiind ce altceva să spună şi fericit că peronul era acum practic
gol, iar stâlpul unde se aflau era cufundat în umbră.
— Nu e nici un şiretlic! ţipă Richards, zbătându-se sub
greutatea ghetei lui Conklin. Fir-ar să fie, îţi spun adevărul curat!
Ies la pensie în februarie! De ce aş vrea bătaie de cap din partea ta
sau a oricui altcuiva de la sediul central?
— Of, Matt, săracul de tine, n-ai fost niciodată cel mai bun, sau

24
Cartierul general al C.I.A., (n. tr.).

409
cel mai luminat. Tocmai ţi-ai dat răspunsul la întrebare. La fel ca
mine vrei să-ţi mănânci pensia liniştit şi nu mai vrei bătaie de cap.
Acum revenind, ai spus deci că s-a primit ordin să fiu
supravegheat, iar tu nu vrei să încurci o acţiune ordonată de
Departamentul de Stat. În regulă, bătrâne, o să fac atunci un
raport de evaluare asupra ta care va face să fii transferat direct în
America Centrală la demolări, unde vei rămâne până ieşi la
pensie… dacă rezişti.
— Termină dracului cu prostiile!
— Închipuieşte-ţi, să fii imobilizat, în spatele unui stâlp de un
biet infirm. Probabil îţi vor da să minezi singur câteva porturi.
— Nu ştiu mai mult!
— Cine sunt chinezii?
— Nu…
— Nu sunt de la poliţie, deci cine sunt?
— Din partea guvernului.
— Ce secţie? Trebuiau să-ţi fi spus – şeful însuşi a făcut-o. Nu
s-ar fi putut aştepta să lucrezi orbeşte.
— Dar exact asta suntem – nişte orbi! Singurul lucru pe care ni
l-au spus a fost că sunt autorizaţi de foarte de sus. Ce dracu’ le
puteam face? Să le cerem actele?
— Prin urmare, nimeni nu este de vină deoarece nimeni nu ştie
nimic.
— Şeful ambasadei este de vină. Am lăsat toţi răspunderea
asupra lui.
— Aa, desigur, responsabilitatea numai la nivelul cel mai înalt.
„Am urmat doar ordinele primite, Herr General.” Şi fireşte că Herr
General nu ştie nimic, deoarece şi el urmează la rându-i nişte
ordine.
Alex se opri, mijindu-şi ochii.
— Am auzit de un tip înalt şi solid, un fel de Paul Bunyan
chinez.
Conklin se opri. Richards tresări.
— Despre cine este vorba, Matt?
— Nu ştiu… sigur.
— Cine?
— L-am văzut doar şi gata. E greu să nu-l observi.
— Dar asta nu-i tot. Deoarece este greu să nu-l observi şi ţinând
cont de locurile privilegiate unde l-ai întâlnit, nu se poate să nu fi
pus câteva întrebări în legătură cu el. Ce ai aflat?
— Să fim serioşi, Alex! Numai bârfe nimic concret.

410
 — Dar mie îmi plac bârfele la nebunie. Ciripeşte, Matt, sau
obiectul greoi şi obscen care-mi ţine loc de picior s-ar putea să-ţi
storcească mutra. Vezi tu, nu reuşesc întotdeauna să-l controlez;
are şi el o minte a lui şi văd că nu te place deloc. Poate fi foarte
neprietenos, chiar şi cu mine. Cu un efort Conklin îşi ridică
proteza şi îl izbi pe Richards între omoplaţi.
— Iisuse! Îmi zdrobeşti spinarea!
— Nu, eu aş crede că vrea să-ţi zdrobească mai degrabă faţa.
Cine este tipul, Matt? Strâmbându-se din nou de durere, Alex îşi
ridică piciorul şi îl coborî de data aceasta la baza craniului
agentului C.I.A.
— Bine! Cum ţi-am spus, nu pot să jur că e adevărat dar am
auzit că e cineva sus pus din Crown CI.
— Crown CI, îi explică Conklin lui Morris Panov, înseamnă
Serviciul Britanic de Contraspionaj aici, pe teritoriul Hong-Kong-
ului. Este o sucursală a lui MI6, ceea ce înseamnă că primeşte
ordine direct de la Londra.
— Foarte edificator, spuse psihiatrul, la fel de zăpăcit pe cât era
de îngrozit.
— Foarte, aprobă Alex. Vrei să-mi cedezi cravata dumitale,
doctore? întrebă Conklin în timp ce şi-o desfăcea pe a sa. Am
nevoie şi de a ta Matt.
Două minute mai târziu, agentul Richards zăcea în spatele
stâlpului de susţinere, cu mâinile şi picioarele legate iar gura
astupată cu un căluş strâns înnodat. Totul cu ajutorul celor trei
cravate.
— Terenul este liber, spuse Alex, cercetând ce mai rămăsese din
mulţimea aflată dincolo de stâlp. S-au dus toţi buluc după
momeala noastră, care acum ar trebui să se afle la jumătatea
drumului către Malaezia.
— Cine era aia – sau ăla? Pentru că sunt sigur că nu a fost o
femeie.
— Nu vreau să fac nici o discriminare între sexe; însă cred că o
femeie n-ar fi putut să iasă cu faţa curată din treaba asta. Tipul în
schimb a reuşit şi i-a luat pe toţi cu el – adică, după el. Hai să
mergem. Avem drum liber.
— Dar cine este individul? insistă Panov; în timp ce înconjurau
stâlpul îndreptându-se spre scara rulantă şi spre cei câţiva
pasageri rămaşi.
— Narcotice?
— Nu s-ar atinge de ele nici mort. Timpul lucrează cu aur furat

411
şi cu bijuterii şi operează în Hong Kong, Macao şi Singapore. Din
câte ştiu, totul a început cu câţiva ani în urmă. I-au retras toate
medaliile sportive pe motiv de comportament social
necorespunzător. Pozase pentru nişte reviste dubioase pe vremea
când era la colegiu şi avea nevoie de bani. Mai târziu, datorită unui
editor cu o etică profesională cât un câine vagabond, fotografiile au
ieşit la suprafaţă distrugându-i cariera şi ruinându-l.
— Revista pe care am aruncat-o! exclamă Mo păşind pe scara
rulantă.
— Ceva în genul ei, presupun.
— Ce fel de medalii?
— Jocurile Olimpice din 1976. Atletism: specialitatea lui erau
probele de obstacole.
Mut de uimire, Panov îl privea pe Alexander Conklin în timp ce
urcau odată cu scara rulantă, apropiindu-se de ieşire. Un grup de
măturători cu nişte mături enorme pe umeri îşi făcură apariţia pe
scara rulantă opusă, ce cobora înspre peron. Alex întoarse capul
către ei, pocni din degete şi cu arătătorul întins, străpunse aerul
indicând uşile de ieşire de deasupra. Mesajul era limpede. În
câteva secunde un agent C.I.A. legat va fi găsit în spatele unui
stâlp de susţinere.
*
* *
— Acesta trebuie să fie individul căruia i se spune maiorul,
spuse Marie, instalată în scaunul din faţa lui Conklin în timp ce
Morris Panov, îngenunchiat lângă ea, îi examina piciorul stâng. Au!
Se plânse ea, retrăgându-şi piciorul rănit. Iartă-mă, Mo.
— Nu-i nimic, răspunse doctorul. Ai o julitură urâtă între al
doilea şi al treilea metatarsian, trebuie să te fi lovit rău de tot.
— De câteva ori. Te pricepi şi la picioare rupte?
— Drept să-ţi spun, acum mă simt mai stăpân ca ortoped decât
ca doctor psihiatru. Oamenii de felul vostru trăiesc într-o lume
care i-ar arunca pe cei ca mine înapoi în evul mediu (nu că n-am fi
încă acolo, cei mai mulţi dintre noi; doar că folosim vorbe mai
frumoase).
Panov privi în sus la Marie oprindu-se asupra părului ei
puternic vopsit cenuşiu, care-i dădea o înfăţişare severă.
— Aţi beneficiat de un tratament medical bun, doamnă „fostă –
roşcată”. Cu excepţia părului. Arată groaznic.
— Ba e nemaipomenit, îl contrazise Conklin.
— Ce ştii tu? Tu mi-ai fost pacient – Mo îşi întoarse privirea spre

412
piciorul Mariei – o să dureze câtva timp până să se refacă julitura.
Mai târziu am să încerc să fac rost de ceva ca să-ţi schimb
bandajul.
Panov se sculă şi-şi trase un scaun cu spătar drept de lângă
măsuţa mică de scris.
— Locuieşti aici, deci? întrebă Marie.
— Pe acelaşi palier, spuse Alex. N-am putut să obţin nici una
din camerele vecine.
— Dar mă mir cum ai reuşit să faci chiar şi asta.
— Banii. Acesta-i Hong-Kong-ul. Cine pleacă la plimbare… îşi
pierde camera. Dar să ne întoarcem la maior.
— Numele lui este Lin Wenzu. Catherine Staples mi-a spus că
individul lucrează pentru serviciul de spionaj britanic şi vorbeşte
englezeşte cu accent britanic.
— Era sigură de asta?
— Foarte sigură. Mi-a spus că este considerat cel mai bun agent
secret al serviciilor de spionaj din Hong-Kong incluzând KGB-ul şi
C.I.A.
Înţeleg foarte bine. Doar îl cheamă Wenzu, nu Ivanovici sau Joe
Smith. Un băştinaş talentat este trimis în Anglia, unde este educat
şi antrenat şi apoi adus înapoi pentru a ocupa o poziţie cu
responsabilităţi în guvern. Politică colonială tipică, în special în
sfera legii şi securităţii teritoriale.
— Din punct de vedere psihologic, adaugă Panov, aşezându-se,
provoacă mai puţine resentimente şi se stabilise noi relaţii cu
comunitatea străină guvernată.
— Înţeleg, spuse Alex dând din cap, dar lipseşte ceva, piesele nu
se potrivesc. Una este pentru Londra să lase cale liberă unei
operaţiuni secrete a Washington-ului şi, din câte am aflat, acesta
este adevărul oricât de ciudat ar părea – şi alta este pentru MI6 să-
şi împrumute oameni din teritoriu, într-o colonie încă guvernată de
Imperiul Britanic.
— De ce? întreabă Panov.
— Din mai multe motive. Primul este că englezii nu au încredere
în noi – a, aceasta nu fiindcă ne-ar pune la îndoială intenţiile, doar
capacitatea intelectuală. În unele privinţe au dreptate iar în altele
se înşeală amarnic, însă aceasta este părerea lor. Al doilea motiv:
de ce să rişte să-şi expună propriul personal numai de dragul
deciziilor luate de către un american fără experienţă în această
strategie bazată pe secret deplin? Aceasta este problema, iar
Londra ar respinge-o pe loc.

413
 — Presupun că te referi la McAllister, spuse Marie.
— Am făcut unele cercetări şi vă pot spune că el este ori cel mai
puternic ori cel mai slab în acest scenariu blestemat. Eu aş spune
că e cel din urmă. Pentru că nu e decât un creier – rece şi
imparţial. E un fel de McNamara înainte de a fi convertit la
agnosticism.
— Termină cu idioţeniile, spuse Mo Panov. Spune ceea ce ai de
spus serios, nu în bătaie de joc. Lasă asta în seama mea.
— Vreau să spun, doctore, că Edward Newington McAllister e un
iepure fricos. La primul semn de conflict sau prima neregulă,
ciuleşte urechile şi o rupe la fugă. Nu contest faptul că este un
analist adevărat şi încă unul dintre cei mai buni. Însă nu este
omul potrivit pentru acest gen de acţiuni şi în nici un caz cel care
să pregătească strategia unei asemenea operaţiuni secrete
însemnate. Ar fi luat în râs de către toţi, crede-mă.
— Dar a fost teribil de convingător cu David şi cu mine,
interveni Marie.
— I s-a dat dinainte scenariul. „Pregăteşte-l pe subiect”, i s-a
spus… încearcă să închegi o naraţiune întortocheată, care să
devină clară subiectului în mod gradat, odată ce v-a îndeplini
primele etape ale scenariului, care v-a fi nevoit să le înceapă
deoarece tu nu te vei mai afla lângă el.
— Şi cine i-a scris scenariul? întrebă Panov.
— Aş dori să ştiu şi eu. Nimeni dintre cei cu care am luat
legătura la Washington nu ştie şi am discutat cu persoane care ar
fi trebuit să fie la curent. Nu minţeau – după toţi aceşti ani pot să
sesizez şi cea mai mică ezitare în vocea unui om. Chestiunea este
aşa de bine acoperită şi plină cu atât de multe contradicţii încât
face ca operaţiunea Treadstone 71 să pară prin comparaţie efortul
unor amatori – ceea ce n-a fost.
— Catherine mi-a spus ceva, întrerupse Marie. Nu ştiu dacă v-a
folosi la ceva sau nu, dar mi-a rămas în minte. A zis că cineva
important a sosit cu avionul în Hong Kong – un „om de stat” cum l-
a numit ea şi care este „mai mult decât un simplu diplomat” sau
cam aşa ceva. Ea credea că ar putea avea vreo legătură cu tot ceea
ce s-a întâmplat până acum.
— Care e numele persoanei?
— Nu mi-a spus niciodată. Mai târziu, când l-am văzut pe
McAllister jos în stradă stând alături de ea am presupus că el era
persoana în chestiune. Dar poate că nu era el. Analistul pe care
tocmai l-ai descris şi omul agitat pe care l-am cunoscut eu şi care

414
a stat de vorbă cu David şi cu mine nu e un diplomat şi cu atât
mai puţin un om de stat. Trebuie să fie vorba de altcineva.
— Când ţi-a pomenit Catherine despre el? întrebă Conklin.
— Cu trei zile în urmă, când m-a ascuns în apartamentul ei din
Hong Kong.
— Înainte să te ducă la Tuen-Mun?
Alex se aplecă uşor în faţă.
— Da.
— Şi nu a mai menţionat nici o dată nimic în legătură cu el?
— Nu, iar când am întrebat-o mi-a spus că nu are rost să
sperăm la prea mult. Trebuia să mai cerceteze, acesta a fost modul
în care s-a exprimat.
— Şi ai acceptat explicaţia?
— Da, am acceptat-o, pentru că la vremea aceea credeam că am
înţeles. Nu aveam deci nici un motiv să mă îndoiesc de ea.
Ajutându-mă, îşi asuma un risc atât pe plan profesional cât şi pe
cel personal. M-a crezut pe cuvânt, fără să ceară vreun sfat celor
de la consulat ceea ce alţii ar fi făcut pur şi simplu pentru a avea o
acoperire. Ai folosit nu demult cuvântul „ciudat”, Alex. Ei bine,
trebuie să recunosc că ceea ce i-am povestit eu ei era atât de
ciudat încât a părut probabil scandalos – inclusiv reţeaua întreagă
de minciuni de la Departamentul de Stat, gărzile C.I.A. Dispărute
şi bănuielile care ajungeau până la nivelul guvernului. Mulţi în
locul ei nu numai că ar fi dat înapoi, dar şi-ar fi asigurat în plus şi
o acoperire personală.
— Recunoşti totuşi, spuse Conklin cu blândeţe, că femeia deţine
informaţii pe care aveai tot dreptul să le afli. Doamne, după toate
prin câte ai trecut împreună cu David…
— Greşeşti, Alex, îl întrerupse Marie moale. Ţi-am spus că am
crezut că o înţelesesem, dar încă n-am terminat. Cel mai crud
lucru pe care-l poţi face unui om aflat permanent în tensiune, este
să-i dai o speranţă care se dovedeşte apoi a fi falsă. Când vine
lovitura, lovitura insuportabilă. Crede-mă, doar mi-am petrecut
mai mult de un an din viaţă alături de un om care căuta cu
disperare răspunsuri la întrebările care-l chinuiau. A găsit în cele
din urmă doar câteva, dar cele care s-au dovedit a fi false aproape
că l-au distrus. Speranţele spulberate nu sunt o glumă pentru
acela care crede în ele.
— Are dreptate, spuse Panov, încuviinţând din cap, cu ochii la
Conklin. Cred că ştii şi tu asta, nu-i aşa?
— Nu se mai poate întoarce nimic înapoi, răspunse Alex,

415
ridicând din umeri şi uitându-se la ceas. În orice caz, acum e
timpul să ne ocupăm de Catherine Staples.
— Va fi în mod sigur păzită şi supravegheată îndeaproape! Marie
era cea care stătea acum aplecată în scaun cu o expresie
îngrijorată şi ochi întrebători.
— Îşi vor da seama că aţi venit aici din cauza mea şi m-aţi
contactat iar eu v-am spus tot ce ştiam despre ea. Astfel, vor şti că
o s-o urmăriţi şi vă vor aştepta. Dacă au fost în stare să facă tot ce
au făcut până acum, ar putea să vă omoare pe amândoi!
— Nu, nu vor fi în stare, spuse Conklin, sculându-se şi
îndreptându-se şchiopătând spre telefonul de lângă pat. Nu au
experienţa noastră, adăugă el simplu.
*
* *
— Eşti nebun de legat! şopti Matthew Richards de la volanul
unei maşini sport parcate vis-a-vis de apartamentul lui Catherine
Staples.
— Nu eşti prea recunoscător, Matt, spuse Alex, aşezat în umbră
alături de omul C.I.A.-ului, iar eu nu numai că nu ţi-am trimis
raportul ăla de evaluare, dar te-am mai şi lăsat să mă ţii sub
supraveghere. Mulţumeşte-mi, nu mă insulta.
— Rahat!
— Ce le-ai spus celor de la birou?
— C-am fost atacat, pentru numele lui Dumnezeu. Ce altceva?
— De câţi?
— Cel puţin cinci puşlamale adolescente. Zhongguo ren.
— Şi că, dacă te-ai fi luat la bătaie cu ei, ai fi făcut gălăgie şi te-
aş fi putut zări.
— Ai reprodus cât se poate de exact, aprobă Richards calm.
— Şi când te-am sunat, bineînţeles, ai spus că e unul din
informatorii tăi, care văzuse un bărbat alb care şchiopăta.
— Exact.
— S-ar putea chiar să te şi avanseze pe chestia asta.
— Nu vreau decât să mă laşi în pace.
— O să treacă.
— Dar nu aşa.
— Deci bătrânul Havilland însuşi a aterizat în oraş.
— Informaţia asta n-ai obţinut-o de la mine! A scris în ziar.
— Casa conspirativă din Victoria Peak n-a fost menţionată în
ziare, Matt.
— Dă-o-ncolo, am făcut un târg. Te porţi frumos cu mine, mă

416
port frumos cu tine. Nu faci raportul despre cum am fost doborât
la pământ de o gheată fără picior în ea şi îţi dau o adresă. În orice
caz, o să neg tot. Puteai s-o afli din Garden Road. Tot consulatul
ştie, datorită unui soldat cu gura mare, din infanteria marină.
— Havilland, gândi Alex cu voce tare. Se potriveşte. Se are bine
cu englezii, ba şi vorbeşte ca ei… Mda, trebuia să-i fi recunoscut
vocea!
— Ce voce? întrebă încremenit Richards.
— Când am vorbit la telefon. O altă pagină din scenariu. Era
Havilland! Nu putea lăsa pe nimeni altcineva s-o facă! „Am pierdut-
o”! Of, Doamne şi eu m-am lăsat dus de nas!
— Ce ai făcut?
— Las-o baltă.
— Cu plăcere.
Un automobil încetini, după care se opri pe partea cealaltă a
străzii, în faţa apartamentului lui Catherine Staples. O femeie
coborî pe uşa din spate. Zărind-o în lumina felinarelor, Conklin
pricepu imediat cine este. Catherine Staples. Femeia făcu un semn
din cap către şofer, se întoarse şi traversă trotuarul către uşile de
sticlă groasă ale intrării în bloc.
Huruitul unui motor sparse liniştea străzii, venind din direcţia
parcului. O limuzină imensă, neagră, apăru din spatele lor şi frână
aproape de maşina din care coborâse Catherine Staples. Focuri
repetate izbucniră din interiorul celui de-al doilea automobil.
Ferestrele maşinii parcate zburară în cioburi, odată cu capul
şoferului. Sticla se împrăştie pretutindeni, pe stradă şi pe trotuar.
Uşile casei, se fărâmiţară în mii de cioburi împroşcate cu sânge, în
timp ce trupul Catherinei Staples era ţintuit în intrare de rafala de
gloanţe.
Apoi anvelopele scrâşniră şi limuzina neagră dispăru în viteză în
întunericul străzii, lăsând în urma sa măcelul, sânge şi carne
sfâşiată pretutindeni.
— Doamne, Dumnezeule! strigă îngrozit omul C.I.A.-ului.
— Hai de aici, îi ordonă Conklin.
— Unde? Pentru numele lui Dumnezeu, unde?
— Victoria Peak.
— Ai înnebunit?
— Nu eu, altcineva a înnebunit. Un snob cu sânge albastru,
care face numai tâmpenii. Şi vreau să fiu eu cel care i-o spune.
Mişcă!

417
 CAPITOLUL 26
Bourne opri limuzina neagră pe partea părăsită, cufundată în
întuneric a şoselei, sub şirul de copaci de pe margine. Conform
hărţii, trecuse de Poarta Estică a Palatului de Vară – în realitate
câteva vile vechi imperiale, ridicate în mijlocul unui peisaj rural
dominat de un lac cunoscut sub numele de Kunming. Urmase linia
ţărmului nordic până când luminile colorate ale vastului domeniu
ce aparţinuse cândva împăraţilor Chinei se stinseră, lăsând loc
întunericului şoselei. Stinse farurile maşini, se dădu jos şi se
îndreptă cu rucsacul în spate către şirul de arbori aliniaţi de-a
lungul şoselei, unde-şi înfipse un călcâi în pământ. Solul era
moale, ceea ce-i făcea sarcina mai uşoară, deoarece pericolul ca
maşina închiriată să-i fie percheziţionată era real. Scotoci în
rucsac şi scoase o pereche de mănuşi groase şi un cuţit de
vânătoare, cu lamă lungă. Îngenunche şi săpă o groapă destul de
adâncă pentru a ascunde în ea rucsacul; lăsă partea de sus a
acestuia deschisă, apoi apucă cuţitul şi făcu o crestătură în
trunchiul celui mai apropiat copac pentru a scoate la iveală lemnul
alb de dedesubtul scoarţei. Băgă la loc în rucsac cuţitul şi
mănuşile şi-l îndesă în groapă, după care îl acoperi cu pământ. Se
întoarse la maşină, verifică kilometrajul şi porni motorul. Dacă
harta era la fel de exactă în evaluarea distanţelor ca şi în
descrierea zonelor interzise ale Beijing-ului şi ale împrejurimilor
sale, atunci intrarea în Rezervaţia de păsări Jing Shan trebuia să
fie la mai puţin de un kilometru şi jumătate de curba domoală ce
se găsea în faţă.
Harta se dovedi exactă. Două reflectoare luminau metalul verde
şi lucios al porţii, dedesuptul panourilor uriaşe ce înfăţişau păsări
viu colorate. Poarta era închisă. La dreapta, într-o gheretă mică din
sticlă, stătea un paznic. La vederea maşinii lui Jason, sări şi ieşi
din gheretă în goană. Era greu de spus dacă haina şi pantalonii
erau uniformă sau nu; părea să nu aibă vreo armă.
Bourne înainta cu limuzina până la câţiva metri de poartă şi se
apropie de chinezul din spatele ei, surprins să vadă că acesta
părea să fie un om în jur de cincizeci – şaizeci de ani.
— Bei tong, bei tong! începu Jason înainte ca paznicul să poată
spune ceva, scuzându-se pentru că-l deranjase. Sunt într-o

418
situaţie îngrozitoare, continuă el rapid, scoţând din buzunar lista
negociatorilor, luată de la francez şi pe care o purta cu el. Trebuia
să sosesc aici acum trei ore şi jumătate, dar maşina pe care o
aşteptam nu a sosit şi nu am putut lua legătura cu ministrul –
alese de pe listă numele unui ministru al textilelor – Wang Xu. Şi
sunt convins că şi dânsul era la fel de nervos ca şi mine!
— Vorbiţi limba noastră, spuse bărbatul uimit. Şi aveţi maşină
fără şofer!
— Datorită ministrului. Am venit la Beijing de multe ori. Trebuia
să cinăm împreună.
— Este închis totul aici, iar prin împrejurimi nu există nici un
restaurant.
— A lăsat vreun mesaj pentru mine?
— Nimeni nu lasă nimic aici cu excepţia obiectelor pierdute. Am
un binoclu japonez foarte drăguţ, vi l-aş putea vinde ieftin.
Avea noroc. În spatele porţii, la aproximativ douăzeci şi cinci de
metri, Bourne zări un bărbat ascuns în umbra unui copac înalt.
Purta o tunică Lungă, cu patru nasturi – un ofiţer. La brâu avea o
centură groasă cu un toc. Un pistol.
— Îmi pare rău, nu am nevoie de binoclu.
— Un viitor cadou, poate?
— Am puţini prieteni iar copiii nu fac altceva decât să mă
jecmănească.
— Sunteţi un om necăjit. În lumea asta nu există nimic altceva
decât copii şi prieteni – şi spiritele, bineînţeles.
— Acum, nu vreau decât să-l găsesc pe ministru. Discutăm de
milioane de renminbi!
— Binoclul nu face decât câţiva yeni.
— În regulă! Cât?
— Cincizeci.
— Adu-mi-l repede, spuse cameleonul nerăbdător, căutând în
buzunar, lăsând privirea să-i rătăcească dincolo de gardul verde,
în timp ce paznicul se îndrepta în fugă către ghereta sa. Ofiţerul
chinez se retrăsese mai adânc în umbră, dar privea încă în direcţia
porţii. Jason îşi simţi din nou bătăile din piept ca un zgomot
provocat de nişte tobe mari – aşa cum deseori simţise în vremurile
Meduzei! Descoperise un truc, dibuise o strategie. Delta cunoştea
mentalitatea orientală. Discreţia! Silueta singuratică nu o
confirma, desigur, dar nici nu o infirma.
— Uitaţi-vă la el ce frumos este! exclamă paznicul alergând
înapoi către gard şi întinzându-i binoclul. O sută de yeni.

419
 — Ai spus cincizeci!
— Nu observasem lentilele. De calitate superioară. Daţi-mi banii
şi vi-l arunc pe deasupra porţii.
— Foarte bine, spuse Bourne, gata să strecoare banii prin
ochiurile plasei gardului. Însă cu o condiţie, pungaşule. Dacă, din
întâmplare, eşti întrebat ceva despre mine, nu vreau să am bătaie
de cap.
— Să fiu întrebat? Ce prostie! Nu mai e nimeni aici în afară de
mine.
Delta avusese dreptate.
— Totuşi în caz că eşti întrebat, insist să spui adevărul! Sunt un
om de afaceri francez şi-l caut urgent pe acest ministru din
industria uşoară. Am întârziat deoarece maşina care trebuia să mă
aducă a avut o întârziere impardonabilă. Nu doresc să am bătaie
de cap!
— Cum spuneţi. Banii, vă rog.
Jason strecură bacnotele prin gard; paznicul le înşfăcă şi
aruncă binoclul pe deasupra porţii. Bourne îl prinse şi privi
rugător înspre chinez.
— Ai vreo idee unde s-ar fi putut duce ministrul?
— Da şi chiar vroiam să vă spun fără să-mi plătiţi nimic în plus
pentru asta. Persoane importante ca dumneavoastră şi ca dânsul
vor cina împreună la casa de dineuri Ting Li Guan. Este
frecventată în special de străini bogaţi şi persoane care deţin
puterea în guvernul nostru binecuvântat.
— Unde este?
— În Palatul de Vară. Aţi trecut pe lângă el când aţi venit pe
şosea. Mergeţi înapoi cam cincisprezece, douăzeci de kilometri şi
veţi vedea poarta Dong An Men. Intraţi şi veţi fi condus imediat,
însă acolo trebuie să vă prezentaţi actele, domnule. Călătoriţi într-
o manieră foarte neobişnuită.
— Mulţumesc! strigă Jason, alergând înspre maşină. Vive la
France!
— Ce frumos, spuse paznicul dând din umeri şi îndreptându-se
înapoi spre postul său, numărându-şi banii.
*
* *
Ofiţerul înainta calm către ghereta portarului şi bătu în geam.
Surprins, paznicul de noapte sări de pe scaunul său şi deschise
uşa.
— OF domnule, m-aţi speriat! Văd că aţi rămas încuiat pe

420
dinăuntru. Ce întâmplare nefericită. Vă deschid poarta imediat!
— Cine era domnul acela? întrebă ofiţerul liniştit.
— Un străin, domnule. Un om de afaceri francez, tare nefericit.
Din câte am înţeles, trebuia să se întâlnească cu ministrul
industriei textile aici, acum câteva ore, după care urmau să cineze
împreună, dar maşina care trebuia să-l ia a întârziat. Era foarte
nervos şi sătul să mai aibă bătaie de cap.
— Ce ministru al industriei textilelor?
— Cred că ministrul Wang Xu.
— Aşteaptă afară, te rog.
— Desigur. Nu vă deschid poarta?
— Imediat…
Ofiţerul ridică receptorul telefonului aflat pe birou şi formă un
număr. Câteva secunde mai târziu spuse:
— Doresc numărul de telefon al ministrului textilelor Wang Zu.
Mulţumesc.
Ofiţerul apăsă pe furcă, după care formă un alt număr.
— Cu ministrul Wang Zu, vă rog!
— Eu sunt, răspunse o voce destul de neplăcută la capătul
celălalt al firului. Cine e acolo?
— Sunt un funcţionar de la Camera de Comerţ, domnule.
Facem o verificare de rutină asupra unui om de afaceri francez ce
deţine o listă pe care se află şi numele dumneavoastră, în legătură
cu…
— Dumnezeule mare din ceruri, iarăşi idiotul de Ardisson! Ce a
mai făcut de data asta?
— Îl cunoaşteţi, domnule?
— Aş vrea să pot spune că nu. Statut special, tratament
special… Ăsta şi când se duce la closet are impresia că emană
miros de crin!
— Trebuia să cinaţi cu dânsul astă seară?
— Să cinez eu cu el? Aş fi spus orice ca să-l fac să-şi ţină gura
în după-amiaza aceasta! Dar bineînţeles că el aude numai ce-i
convine. Unde mai pui că vorbeşte o chineză îngrozitoare. Pe de
altă parte, tot ce-i posibil să-mi fi folosit numele pentru a obţine o
rezervare, dacă a avut nevoie de una. Puteţi să-i daţi orice doreşte.
E nebun de legat, dar e inofensiv. L-am fi trimis înapoi în Paris cu
primul avion dacă dobitocii pe care-i reprezintă n-ar fi plătit atât
de bine pentru o marfă de mâna a treia. Are acces la cele mai
ilegale curve din Beijing! Nu mai vreau să aud de el, că am
musafiri.

421
 Ministrul închise brusc.
Liniştit, ofiţerul puse receptorul la loc în furcă, apoi ieşi se
îndreptă către paznicul de noapte.
— Ai spus adevărul, spuse el.
— Străinul era foarte agitat, domnule. Şi foarte încurcat.
— Mi s-a spus că ambele stări sunt absolut normale la el.
Ofiţerul făcu o mică pauză, apoi adăugă:
— Poţi deschide poarta acum.
— Imediat, domnule.
Paznicul căută în buzunar şi scoase un inel cu mai multe chei.
Se opri, privind la ofiţer.
— Nu văd nici un fel de automobil. Sunt destui kilometri până
să ajungeţi într-un loc unde aţi putea lua unul. Primul ar fi Palatul
de Vară…
— Am telefonat după maşină. Trebuie să sosească aici în zece,
cincisprezece minute.
— Mi-e teamă că eu nu voi mai fi aici atunci. Zăresc pe şosea
bicicleta schimbului meu. În cinci minute serviciul meu s-a
terminat.
— Cred că voi aştepta aici, spuse ofiţerul, neluând în seamă
cuvintele paznicului. O mulţime de nori se îndreaptă spre noi
dinspre nord. Dacă aduc ploaia, aş putea folosi ghereta ca adăpost
până când îmi soseşte maşina.
— Nu văd nici un nor, domnule.
— Ochii nu-ţi mai sunt ce au fost odată.
— Foarte adevărat.
Clinchetul repetat al unui claxon de bicicletă străpunse liniştea
serii. Schimbul se apropie de gard în timp ce paznicul descuia
poarta.
— Tinerii ăştia îşi anunţă apariţia de parcă ar coborî direct din
rai.
— Aş vrea să-ţi spun ceva, spuse ofiţerul brusc, reţinându-l pe
paznic. Ca şi străinul care tocmai a plecat, nu vreau să am bătaie
de cap din cauza unei ore de somn de care aveam atâta nevoie.
Spune-mi, ţii la slujba ta?
— Foarte mult, domnule.
— Şi la ocaziile de a vinde obiecte, cum ar fi binocluri japoneze,
care ţi-au fost lăsate în păstrare?
— Poftim?
— Am un auz foarte bun, iar tu ai o voce răsunătoare.
— Poftim?

422
 — Nu spune nimic despre mine şi nu voi spune nici eu nimic
despre activităţile tale extraprofesionale, care te-ar duce în mod
sigur în faţa plutonului de execuţie. Purtarea ta este
condamnabilă.
— Nu v-am văzut în viaţa mea, domnule ofiţer! Jur pe spiritele
şi sufletul meu!
— Noi, cei care facem parte din partid, nu suntem de acord cu
asemenea idei.
— Atunci jur pe orice doriţi!
— Deschide poarta şi du-te.
— Mai întâi să-mi iau bicicleta, domnule.
Paznicul se îndreptă în fugă spre marginea din spate a gardului,
apucă bicicleta, apoi se întoarse în grabă şi deschise poarta. Trase
de ea şi răsuflă uşurat când îi azvârli inelul cu chei noului venit.
Apoi încalecă pe şeaua bicicletei sale şi o porni în josul drumului.
Cel de-al doilea paznic intră liniştit pe poarta deschisă, ţinându-
şi bicicleta de ghidon.
— Îţi vine să crezi? se adresă el ofiţerului. Fiul unui comandant
militar al Kuomintang-ului să ia locul unui ţăran redus mintal
care n-ar fi servit nici la bucătărie.
*
* *
Bourne depistă crestătura albă de pe trunchiul copacului şi
scoase limuzina în afara şoselei, parcând-o între doi pini. Stinse
farurile şi coborî. Apoi rupse cu repeziciune câteva ramuri pentru a
camufla maşina în întuneric. Instinctiv, acţiona rapid – ar fi
procedat aşa oricum – dar, spre neliniştea sa, la câteva secunde
după ce terminase de camuflat maşina, pe şoseaua spre Beijing
apărură două faruri de automobil. Se lăsă pe vine, ascunzându-se
în tufişuri şi urmări cu privirea automobilul, mirat la vederea
bicicletei legate pe capotă, apoi îngrijorat când, câteva momente
mai târziu, zgomotul motorului încetă. Maşina se oprise la prima
cotitură. Neliniştit la gândul că vreun ochi experimentat
descoperise maşina camuflată şi că persoana respectivă va parca
într-un loc ferit şi se va întoarce apoi pe jos, Jason traversă în
goană drumul spre frunzişul dens de dincolo de copaci. Apoi o luă
spre dreapta, de la un copac la altul, către centrul curbei. Acolo
îngenunchie din nou, cufundându-se în umbră, aşteptând,
studiind fiecare metru de şosea. Încercând să detecteze orice sunet
străin de zgomotele obişnuite ale drumului de ţară pustiu.
Nimic însă. Apoi se întâmplă ceva, iar ce văzu părea să nu aibă

423
nici o noimă. Sau avea? Omul de pe bicicletă pedala pe şosea de
parcă însăşi viaţa lui ar fi depins de o viteză pe care oricum n-o
putea atinge. Pe măsură ce se apropia, Bourne realiză că era
paznicul… călare pe bicicletă… şi tot o bicicletă fusese prinsă pe
capota maşinii care oprise după cotitură. Fusese oare pentru
paznic? Fireşte că nu; maşina ar fi mers în acest caz până la
poartă… O a doua bicicletă? Un al doilea paznic – pe bicicletă?
Desigur. Dacă ce credea el era adevărat, paznicul de la poartă
urma să fie schimbat şi un conspirator pus în locul lui.
Jason aşteptă până când farul bicicletei paznicului deveni doar
o licărire în întunericul nopţii, apoi alergă înapoi pe şosea spre
maşină şi spre copacul cu scoarţa crestată. Dezgropă rucsacul şi
începu să aleagă lucrurile de care avea nevoie. Îşi scoase cămaşa
albă şi îmbrăcă un pulover negru, pe gât. Agăţă teaca cuţitului de
vânătoare de la centura pantalonilor negri şi îşi înfipse automatul,
cu un singur cartuş înăuntru, la brâu. Alese două mosoare legate
între ele cu o bucată de sârmă subţire, lungă de un metru şi se
gândi că acest instrument al morţii era mult mai bun decât cel pe
care-l folosise în Hong Kong. Şi de ce n-ar fi fost? Acum se afla
mult mai aproape de obiectivul său, dacă, ceea ce învăţase demult,
în Meduza, mai avea vreo valoare, înfăşură sârma pe ambele
mosoare în mod egal şi le puse în buzunarul din spate al
pantalonilor, după care luă o lanternă mică şi o agăţă de marginea
de jos a buzunarului drept din faţă. Apoi luă o petardă chinezească
dublă, de dimensiuni mari, împăturită şi legată cu o bandă elastică
şi o băgă în buzunarul stâng din faţă, împreună cu trei cutii de
chibrituri şi o lumânare mică din ceară. Cel mai incomod fu un
cleşte de sârmă, de mână, de mărime potrivită. Îl vârî cu gura în
jos, în buzunarul stâng de la spate şi dădu drumul arcului, în aşa
fel încât, împingând în material, cele două mânere împiedicau
cleştele să sară din buzunar. În cele din urmă, apucă un pachet de
haine împăturite atât de strâns, încât nu erau mai mari decât un
făcăleţ. Şi-l potrivi în spate, vertical, fixându-l cu un cordon elastic
în jurul mijlocului şi închise carabinierele. Poate că n-o să
folosească hainele, dar nu putea lăsa nimic la voia întâmplării, era
prea aproape de ţintă.
Îl voi prinde, Marie! Jur că îl voi prinde şi ne vom lua viaţa de la
început. Îţi vorbeşte David. Te iubesc atât de mult! Am atâta nevoie
de tine!
Opreşte-te! Nu există oameni, există numai obiective. Nu există
emoţii, numai ţinte, asasinate şi oameni care trebuie eliminaţi dacă-

424
ţi stau în cale. N-am nevoie de tine, Webb. Eşti slab şi te
dispreţuiesc. Ascultă-l pe Delta, ascultă-l pe Jason Bourne!
Bărbatul care devenise criminalul de nevoie îngropa la loc
rucsacul ce mai conţinea doar o cămaşă albă şi sacoul, apoi se
ridică în picioare între pini. Pieptul i se umflă la gândul a ceea ce îl
aştepta, parte din fiinţa sa îngrozită şi nesigură, cealaltă furioasă
şi rece ca gheaţa.
Jason o luă către nord, înspre cotitură, înaintând de la un
copac la altul, aşa cum procedase înainte. Ajunse lângă maşina ce-
l depăşise, cu bicicleta legată pe capotă. Parcată la marginea
şoselei, avea pe geamul din faţă o inscripţie destul de mare, cu
caractere chinezeşti:
Acesta este un vehicul oficial scos din circulaţie, ce aparţine
guvernului Chinei. Deteriorare oricărei părţi reprezintă o infracţiune
gravă. Furtul ei se va solda cu executarea rapidă a infractorului.
În colţul stâng, jos, se afla un rând scris cu caractere mici.
People’s Printing Plant Number 72. Shanghai.25
Bourne se întrebă câte sute de mii de asemenea inscripţii se
făcuseră la Printing Plant 72. Probabil acestea luau locul
certificatului de garanţie, câte două pentru fiecare maşină în parte.
Jason se retrase în umbră şi îşi continuă drumul de-a lungul
cotiturii până când ajunse în faţa porţii luminate de reflectoare.
Ochii îi urmăriră linia verde a gardului. În partea stângă dispărea
în întunecimea pădurii. În dreapta se întindea pe vreo sută de
metri dincolo de ghereta portarului, pe lungimea unei parcări cu
numeroase zone numerotate pentru autobuze şi taxiuri, după care
făcea un unghi ascuţit către sud. După cum se aşteptase, ca orice
rezervaţie de păsări din China, era înconjurată de garduri, piedici
în calea braconierilor. Cum ar fi spus d’Anjou, „Păsările sunt
venerate în China de secole. Sunt considerate delicatese deopotrivă
pentru ochi şi pentru stomac.” Ecoul. Ecoul nu mai era. Se întrebă
dacă d’Anjou suferise. Nu ai timp pentru asta!
Voci! Bourne întoarse brusc capul către poartă, sărind în tufişul
cel mai apropiat.
Ofiţerul de armată chinez însoţit de un paznic nou, mult mai
tânăr – nu, nu este un simplu paznic de noapte ci un soldat
adevărat – îşi făcură apariţia din spatele gheretei portarului.
Soldatul ducea de ghidon o bicicletă, în timp ce ofiţerul ţinea la

25
Uzina de înmatriculare a Republicii Populare Chineze nr. 72
Shanghai, (lb. engl. – n. tr.).

425
ureche un aparat de recepţie.
— Vor începe să sosească imediat după ora nouă, spuse ofiţerul,
coborând radioul şi împingându-i antena la loc. Şapte maşini, la
interval de trei minute.
— Şi camionul?
— Va fi ultimul. Soldatul se uită la ceas.
— Poate că ar fi mai bine dacă ţi-ai lua maşina atunci. Dacă se
face vreo verificare telefonică, ştiu ce am de făcut.
— Bună idee, aprobă ofiţerul, potrivindu-şi radioul la centură şi
apucând ghidonul bicicletei. N-am răbdare cu femeile alea
birocrate care latră ca nişte pekinezi.
— Dar trebuie să ai, insistă soldatul râzând. Şi trebuie să le
alegi pe alea singuratice, urâte şi să le arăţi ce poţi face mai bine
între picioarele lor. Să presupunem că ţi se face un raport
nesatisfăcător, ce te faci atunci? S-ar putea să-ţi pierzi slujba asta
minunată.
— Vrei să spui că ţăranul acela redus mintal căruia i-ai luat
locul…
— Nu, nu, îl întrerupse soldatul, lăsând bicicleta de o parte.
Târfele astea îi aleg pe cei tineri şi chipeşi, ca mine. Din fotografii,
fireşte. Cu ăsta e altceva; el le dă o parte din vânzările de obiecte
pierdute. Câteodată stau şi mă întreb dacă are câştig din toată
afacerea asta.
— Uneori mi-e greu să vă înţeleg pe voi, civilii.
— Daţi-mi voie să vă corectez, domnule colonel. În adevărata
Chină am grad de căpitan în Kuomintang.
Jason fu şocat de remarca bărbatului mai tânăr. Ceea ce auzise
era de necrezut! În adevărata Chină, am grad de căpitan în
Kuomintang. Adevărata Chină? Taiwan-ul, adică? Dumnezeule,
începuse deci războiul între cele două Chine? Aceasta vroiseră oare
să lase să se înţeleagă cei doi? Ar fi o nebunie! Un masacru!
Extremul Orient ar fi şters de pe faţa pământului! Oare în
vânătoarea sa după un asasin descoperise din întâmplare
incredibilul?
Era prea mult pentru a pătrunde aşa ceva, prea înspăimântător,
prea cataclismic. Trebuia să acţioneze rapid, să lase gândurile
deoparte şi să se concentreze pe ce avea de tăcut. Se uită la
cadranul ceasului. Era 8:54 şi îi mai rămăseseră foarte puţin timp
pentru a face ce avea de făcut. Aşteptă până când ofiţerul trecu cu
bicicleta, apoi îşi croi drum atent, în tăcere, prin frunziş, până
când zări gardul. Se apropie, scoase lanterna din buzunar şi

426
lumină de două ori gardul pentru a-i aprecia dimensiunile. Erau
covârşitoare. Avea nu mai puţin de patru metri înălţime, cu
creasta înclinată în afară, asemeni gardului interior al unei
închisori, cu sârmă ghimpată încolăcită între suporţi paraleli de
oţel. Căută în buzunarul din spate de la pantaloni, apucă ambele
mânere ale cleştelui de sârmă, le strânse şi-l scoase afară. Pe
pipăite, cu mâna stângă, în întuneric, găsi firele de oţel cel mai
aproape de pământ şi puse gura cleştelui pe primul.
Dacă David Webb n-ar fi fost atât de disperat, iar Jason Bourne
atât de furios, treaba nu ar fi putut fi dusă la bun sfârşit. Acesta
nu era un gard obişnuit. Duritatea metalului din care era
confecţionat era cu mult mai mare decât a oricăror alte gratii
pentru a-i ţine închişi pe cei mai periculoşi criminali de pe faţa
pământului. Fiecare fir îi luă lui Jason toată forţa, până când
metalul se rupse cu un pocnet. Şi fiecare pocnet venea după multe
minute preţioase.
Bourne privi din nou cadranul strălucitor al ceasului: 9:06… Îşi
înfipse bine picioarele în pământ, se propti cu umărul în gard şi
apăsă cu putere dreptunghiul vertical de aproximativ un metru,
făcut în plasă. Se strecură prin gaură, lac de sudoare şi se întinse
pe pământ respirând cu greutate. 9:08.
Se ridică cu greu în genunchi, scutură din cap pentru a şi-l
limpezi şi o apucă la dreapta, ţinându-se de gard, până ajunse la
colţul din faţa parcării. Poarta luminată de reflectoare se afla la
cincizeci de metri în stânga.
Primul automobil îşi făcu apariţia pe neaşteptate. Era o
limuzină rusească Zia, modelul anilor şaizeci. Înconjură lotul de
parcare şi se opri în dreapta gheretei portarului. Şase bărbaţi
coborâră din maşină şi se îndreptară la unison către ceea ce părea
să fie aleea principală a sanctuarului. Apoi dispărură în întuneric,
călăuziţi doar de razele lanternelor. Jason îi urmări atent cu
privirea; va urma şi el acelaşi drum.
Exact trei minute mai târziu, o a doua maşină îşi făcu apariţia
pe poarta deschisă şi parcă lângă prima. Încă trei bărbaţi se
dădură jos din spate, în timp ce şoferul şi pasagerul de pe locul din
faţă discutau între ei. Câteva secunde mai târziu, cei doi coborâră
la rândul lor din automobil şi Bourne se stăpâni cu greu în
momentul în care privirea i se aţinti asupra pasagerului, un bărbat
subţire, înalt, cu mişcări de felină, care înconjurase automobilul
pentru a se alătura şoferului. Era asasinul! Haosul provocat la
aeroportul Kai-tak necesitase capcana elaborată de Beijing. Oricine

427
ar fi fost cel care îl urmărea, el trebuia prins rapid şi redus la
tăcere. De undeva se scurseseră informaţii care duceau spre
creatorul asasinului – căci cine altcineva îi cunoştea tacticile mai
bine decât cel care-l învăţase să le folosească? Cine altcineva vroia
să se răzbune mai mult decât vroia s-o facă Francezul? Şi cine
altcineva ar fi fost capabil să-l descopere pe acest al doilea Jason
Bourne? D’Anjou era personalul cheie, iar clientul impostorului
ştia acest lucru.
Instinctul lui Jason Bourne – revenit treptat şi în acelaşi timp
dureros din experienţa zilelor petrecute în Meduza – era fără greş.
După ce capcana din mausoleul lui Mao eşuase într-un mod atât
de dezastruos, transformându-se într-un act profanator ce va
zgudui întreaga republică, cercul de elită al conspiratorilor trebuia
să se regrupeze urgent, în taină, departe de ochii curioşi ai egalilor
lor. Trebuia să facă faţă unei crize fără precedent, nu avea timp de
pierdut, trebuia să hotărască repede ce aveau de făcut.
În orice caz, discreţia era sfântă. Oriunde s-ar fi întâlnit,
discreţia reprezenta arma lor cea mai eficace. În adevărata Chină
am grad de căpitan în Kuomintang. Dumnezeule! Era oare cu
putinţă?
Discreţia. Pentru un regat pierdut? Unde putea ea fi mai bine
respectată dacă nu în întinsele suprafeţe ale unor rezervaţii de
păsări aflate sub protecţia guvernamentală – parcuri oficiale
controlate de cârtiţele Kuomintang-ului din Taiwan? O strategie
rezultată din disperare îl puse pe Bourne faţă în faţă cu o revelaţie
incredibilă. Nu ai timp! Nu-i treaba ta! Treaba ta e să-l prinzi pe
asasin!
Optsprezece minute mai târziu cele şase automobile erau
parcate în jurul gheretei. Pasagerii se împrăştiaseră, urmând a se
întâlni cu colegii lor undeva în mijlocul pădurii întunecate din
rezervaţia de păsări. În cele din urmă, la douăzeci şi unu de
minute de la sosirea limuzinei ruseşti, un camion acoperit cu
prelată intră pe poartă, descrise un cerc mare, apoi parcă lângă
ultima maşină, la nu mai mult de zece metri de locul unde se afla
Jason. Uluit, Bourne privea grupul de bărbaţi şi femei, legaţi
fedeleş, cu gurile astupate de căluşuri făcute din fâşii rupte de
haine, îmbrânciţi jos din camion. Căzură cu toţii la pământ,
rostogolindu-se şi gemând de durere. Apoi, chiar în marginea
vehiculului acoperit cu prelată, un bărbat începu să se zbată din
răsputeri răsucindu-şi trupul subţire şi scund şi lovind cu
picioarele în cei doi soldaţi care-l ţineau şi care, în cele din urmă, îl

428
azvârliră pe pietrişul parcării. Era un alb. Bourne îngheţă! Era
d’Anjou! În lumina reflectoarelor îndepărtate, putu să-i vadă faţa
lovită şi ochii umflaţi. Francezul reuşi să se ridice în picioare,
ţinându-şi piciorul stâng îndoit, gata să se prăbuşească în orice
clipă; dar nu se intimida în faţa brutalităţii gardienilor săi şi
rămase sfidător în picioare.
Acţionează! Fă ceva! Ce? Meduza – aveam coduri de
semnalizare. Care erau? Oh, Dumnezeule, care erau? Pietre, beţe…
pietriş! Aruncă cu ceva care să provoace un zgomot, un zgomot mic
pentru a-i atrage atenţia – un obiect azvârlit în faţă, cât mai
departe posibil! Fă acelaşi lucru de mai multe ori şi la intervale
scurte. Repede!
Jason se aruncă pe genunchi în umbra gardului ce făcea un
unghi spre dreapta. Se aplecă şi apucă o mână de pietriş pe care îl
aruncă în aer deasupra capetelor prizonierilor ce încercau să se
ridice în picioare. Zgomotul scurt provocat de căderea pietricelelor
pe capotele maşinilor fu acoperit de gemetele înăbuşite ale celor
legaţi. Bourne repetă acţiunea, de data aceasta cu ceva mai multe
pietre. Soldatul de lângă d’Anjou aruncă o privire în direcţia de
unde venea zgomotul, apoi atenţia îi fu atrasă de o femeie care
reuşise să se ridice în picioare şi care o luase la goană înspre
poartă. Fugi după ea şi o prinse de păr, azvârlind-o înapoi în
mijlocul grupului. Din nou, Jason începu să adune pietriş.
Deodată se opri. D’Anjou se prăbuşise la pământ, cu toată
greutatea pe genunchiul drept, sprijinindu-se cu mâinile legate de
pământ. Se uită la paznicul neatent, apoi se întoarse încet în
direcţia lui Bourne. Meduza nu se îndepărtase niciodată prea mult
de Ecoul ei, iar acesta îşi adusese aminte. Rapid, Jason îşi
deschise palma către el, o dată, apoi a doua oară. Lumina slabă
reflectată de pielea sa fu de ajuns; privirea concentrată a
Francezului fu atrasă în direcţia lui. Bourne întinse gâtul înainte,
rămânând în umbră. Ecoul îl zări! Ochii li se întâlniră. D’Anjou
dădu din cap, apoi se întoarse şi, strâmbându-se de durere, se
ridică stângaci în picioare în timp ce soldatul se întorcea.
Jason numără prizonierii. Erau două femei şi cinci bărbaţi,
inclusiv Ecoul. Soldaţii îi împingeau pe toţi de la spate, folosindu-
şi bastoanele rigide pentru a-i scoate în afara parcării. Deodată
d’Anjou se prăbuşi. Căzu pe piciorul stâng, răsucindu-şi trupul.
Bourne îl privea atent; fusese ceva ciudat în căzătura aceea. Apoi
înţelesese. Degetele mâinilor Francezului, legate în faţă, se
desfăcură larg. Acoperindu-şi mişcarea cu corpul, Ecoul adună doi

429
pumni de pietriş şi, în timp ce soldatul se apropia ca să-l
determine să se ridice, d’Anjou aruncă din nou o privire în direcţia
lui Jason. Era un semnal. Va lăsa să cadă pietricelele una câte
una, până se vor termina, astfel încât fostul său camarad din
Meduza să ştie pe unde să o apuce.
După ce prizonierii fură împinşi spre dreapta, în afara zonei
acoperită de pietriş, soldatul mai tânăr, „căpitanul din
Kuomintang”, încuie poarta la loc. Jason părăsi locul umbrit de
lângă gard şi se îndreptă în fugă către camion, scoţându-şi din
mers cuţitul de vânătoare din teacă. Apoi se ghemui lângă camion
cu ochii la ghereta portarului. Paznicul se afla în faţa uşii şi vorbea
în aparatul prin care ţinea legătura cu locul de întâlnire. Radio-ul
trebuia eliminat, ca de altfel şi posesorul lui.
Imobilizează-l. Apoi foloseşte-i hainele pentru a-i face un căluş.
Omoară-l! Nu trebuie să-ţi asumi riscuri în plus. Ascultă-mă!
Bourne se aruncă la pământ şi înfipse cu putere cuţitul în
anvelopa stângă din faţă a camionului, după care, în timp ce
camera se dezumfla, alergă în spate şi procedă la fel. Apoi
înconjură spatele camionului, îndreptându-se în fugă către spaţiul
liber dintre acesta şi automobilul de lângă el. Alternativ; pe
măsură ce înainta, tăie anvelopele rămase ale camionului şi pe cele
de pe partea stângă a limuzinei. Repetă procedeul de-a lungul
şirului de maşini până când spintecă toate anvelopele cu excepţia
maşinii de fabricaţie rusească, Zia, aflată la numai zece metri de
ghereta portarului. Venise rândul paznicului.
— Imobilizează-l…
Omoară-l! Fiecare pas pe care îl faci trebuie să aibă acoperire,
fiindcă fiecare pas duce către Marie!
Încet, Jason deschise uşa automobilului rusesc, se întinse şi
eliberă frâna de mână. După ce închise uşa la fel de tăcut precum
o deschisese, calculă distanţa de la maşină la garaj; erau
aproximativ trei metri. Apucă strâns cadrul geamului şi împinse cu
toată puterea înainte, cu o grimasă din cauza efortului; maşina
începu să se mişte. Dându-i un ultim impuls, se aruncă la
adăpostul maşinii de alături, în timp ce limuzina se izbea de gard.
Apoi se lăsă în jos, ascunzându-se şi căută în buzunarul drept din
spate.
Auzind bufnitura, paznicul, surprins, înconjură în fugă ghereta
şi ajunse în parcare. Scrută cu privirea în toate părţile şi rămase
cu ochii asupra automobilului. Dădu din cap, ca şi când ar fi
acceptat inexplicabila dereglare a frânelor maşinii, apoi se îndreptă

430
către uşă.
Bourne sări din întuneric cu mosoarele pregătite în mâini şi
arcui sârma peste capul soldatului. În mai puţin de trei secunde
totul era gata, victima nu scosese decât un horcăit sinistru. Garota
este o armă ucigaşă; căpitanul din Kuomintang era mort.
După ce-i smulse radio-ul de la centură, Jason începu să-i
cotrobăie prin haine. Întotdeauna exista posibilitatea să găsească
ceva care să-i folosească. Primul lucru găsit fu o armă – şi, după
cum se aştepta, un automat. Avea acelaşi calibru ca şi cel pe care-l
luase de la un alt conspirator, în mausoleul lui Mao. Arme speciale
pentru oameni speciali, un alt factor de recunoaştere –
armamentul. Însă în loc de unul singur, avea acum toată
încărcătura de nouă cartuşe, la care se adăuga un amortizor,
pentru ca somnul unui mort venerat dintr-un mausoleu venerat să
rămână liniştit. Al doilea lucru fu un portofel ce conţinea bani şi
un document oficial ce-l legitima pe purtător drept membru al
Forţelor de Securitate al Republicii Populare Chineze. Conspiratorii
aveau deci oameni în posturi înalte. Bourne împinse cadavrul sub
limuzină, despică anvelopele de pe partea stângă şi ocoli în fugă
maşina, apoi înfipse cuţitul şi în cele de pe partea dreaptă.
Imensul automobil se aşeză cu burta pe pământ. Căpitanului din
Kuomintang îi fusese creat un loc de veci sigur şi secret.
Jason alergă înspre ghereta portarului, nehotărât dacă să
distrugă sau nu reflectoarele, oprindu-se asupra celei din urmă
variante. Dacă scăpa cu viaţă, o să aibă nevoie ca terenul să fie
luminat. Dacă… dacă? Trebuia să supravieţuiască! Marie! Intră în
gheretă şi, îngenunchind lângă geam, scoase cartuşele din
automatul paznicului şi le introduse într-al său. Apoi privi
împrejur căutând instrucţiuni sau un program. Găsi un registru
agăţat în perete, lângă un inel de chei ce atârna într-un cui. Apucă
cheile.
Telefonul începu să sune! Zgomotul asurzitor făcea să vibreze
pereţii de sticlă ai micii gherete. Dacă se face vreo verificare
telefonică, ştiu cum să procedez. Un căpitan din Kuomintang.
Bourne se ridică în picioare şi luă telefonul de pe tejghea. Se
ghemui la loc şi acoperi receptorul cu degetele.
— Jing Shan, spuse el răguşit. Da?
— Bună, viespea mea flămândă, răspunse o voce feminină în
care Jason identifică fără dubii un dialect chinez needucat. Ce-ţi
mai fac păsările astă seară?
— Ele fac bine, dar eu fac rău.

431
 — Parcă n-ai fi tu. Tu eşti, Wo?
— Răcit cobză; vomit încontinuu şi mă duc la closet din cinci în
cinci minute. Sunt dat peste cap complet.
— Te faci bine până mâine dimineaţă? Nu vreau să iau şi eu
boala.
Trebuie să le alegi pe alea singuratice, urâte…
— N-aş vrea să amânăm întâlnirea…
— Vei fi prea slăbit. Te sun mâine seară.
— Inima mi se veştejeşte ca o floare care stă să moară.
— Naiba să te ia!
Femeia închise.
În timp ce vorbea, ochii lui Jason se opriră asupra unui lanţ
greu, încolăcit în colţul gheretei. Înţelese imediat. În China, unde
atât de multe obiecte mecanizate se stricau tot timpul, lanţul era o
soluţie alternativă pentru cazul în care broasca din mijlocul porţii
refuză să se închidă. Deasupra lanţului încolăcit era un lacăt de
oţel, obişnuit. Una dintre cheile de pe inel ar trebui să se
potrivească, îşi spuse şi introduse câteva chei în lacăt până când
acesta se deschise. Adună lanţul şi ieşi, apoi se opri din drum. Se
întoarse şi smulse telefonul din perete. Un alt aparat care nu
funcţionează.
La poartă desfăşură lanţul şi îl încolăci în jurul celor două bare
centrale, până când totul fu o grămadă de oţel. Puse patru verigi
ale lanţului una peste alta, trecu prin ele lacătul şi-l încuie. Totul
era întins la maxim şi, contrar părerii acceptate în general, un
glonţ tras în masa de metal dur n-ar fi reuşit să-l spargă în bucăţi,
dimpotrivă, ar fi putut ricoşa să-l ucidă pe trăgător sau să pună în
primejdie viaţa cui s-ar fi aflat prin preajmă. Jason se întoarse şi o
luă pe poteca din centru, ascunzându-se în umbrele de pe
margine.
Poteca era întunecată. Lumina reflectoarelor de la poartă se
oprea în frunzişul des al rezervaţiei, însă lumina lunii stăruia încă
deasupra. Strângând lanterna în mâna stângă şi ţinând braţul
întins spre pământ, Bourne găsi pietricelele la doi trei metri una de
alta. După primele două sau trei, ştiu ce căuta: pete albicioase pe
solul întunecat, la distanţe aproape egale. D’Anjou frecase bine
fiecare pietricică în parte, probabil între degetul mare şi arătător,
pentru a îndepărta murdăria parcării şi a le acoperii cu grăsimea
de pe propria lui piele, astfel încât să fie cât mai vizibile în
întuneric. Chiar şi torturat, Ecoul nu şi pierduse prezenţa de
spirit.

432
 Dar iată un loc unde erau două pietricele, nu una şi numai la
câţiva centimetri distanţă una faţă de cealaltă. Jason privi în sus,
mijindu-şi ochii în lumina slabă a lanternei ascunse. Cele două
pietre nu căzuseră atât de aproape una de alta în mod accidental.
Era un alt semnal. Aleea principală continua drept înainte, pe
când cea pe care fuseseră duşi prizonierii o lua brusc la dreapta.
Cele două pietricele semnalau cotitura.
Apoi, deodată, se petrecu o schimbare în distanţele dintre
pietricele. Erau din ce în ce mai îndepărtate şi tocmai când Bourne
începu să creadă că s-au terminat, zări alta. Acesteia îi urmară din
nou două pietricele apropiate, marcând o altă intersecţie. D’Anjou
ştiuse că nu-i vor ajunge pietricelele, aşa că aplicase o altă tactică
– pe care Jason o înţelesese în scurt timp. Cât timp prizonierii
mergeau pe o singură potecă, nu era nevoie de pietricele, dar
atunci când coteau, două pietricele aveau să indice direcţia.
— Bourne înconjură mlaştinile şi se afundă în pădure unde de
peste tot se auzea fâlfâitul neaşteptat al aripilor păsărilor trezite
din somn şi ţipetele lor ascuţite atunci când îşi luau zborul spre
cerul luminat de razele lunii. În cele din urmă nu mai rămăsese
decât o singură potecă strâmtă, care ducea în jos către o vale
îngustă…
Îngheţă în loc, stingând lanterna pe care o ţinea strâns în mână.
Dedesubtul lui, la nici treizeci de metri în josul potecii strâmte,
zări licărirea unei ţigări aprinse. Jason studie întunecimea ce
împresura locul – deoarece era un întuneric de o calitate diferită:
pete de lumină licăreau din când în când printre arborii stufoşi ai
văii înguste. Torţe, probabil, căci lumina lor, abia vizibilă, era
mişcătoare şi inegală. Desigur, torţe. Ajunsese deci. Mai jos, în
vale, dincolo de santinela cu ţigara aprinsă, se afla locul de
întâlnire.
Bourne se ascunse în tufişurile încâlcite de pe partea dreaptă a
potecii. Începu să se strecoare cu atenţie printre ele numai pentru
a descoperi că lianele erau asemănătoare unor năvoade, cu
tulpinile înnodate de ani de zile de vânturi. Dacă încerca să le
descurce sau să le rupă, însemna să facă zgomot, diferit de cel
obişnuit al rezervaţiei. Pocniturile şi trosniturile nu puteau fi puse
pe seama fâlfâitului neaşteptat al locuitorilor pădurii, stârniţi.
Acestea erau zgomote produse de către om şi semnalau o altfel de
prezenţă. Îşi scoase cuţitul, regretând că lama nu era mai lungă şi
începu o călătorie care, dacă ar fi continuat cursul potecii, nu i-ar
fi luat mai mult de treizeci de secunde. Aşa îi fură necesare

433
aproape douăzeci de minute pentru a-şi croi drum într-o tăcere
aproape deplină, fără a atrage atenţia santinelei.
— Dumnezeule!
Cu răsuflarea tăiată, Jason îşi înăbuşi un strigăt. Alunecase pe
ceva. Hidoasa creatură care se zvârcolea şuierând lângă piciorul
său stâng avea cel puţin un metru şi jumătate. I se încolăci în
jurul piciorului şi Jason, cuprins de panică, îl apucă dezlipindu-şi-
l de pe piele apoi îl despică în aer cu cuţitul. Şarpele se zbătu
violent câteva secunde, după care spasmele încetară. Era mort,
descolăcit la picioarele lui Jason. Bourne închise ochii şi se
cutremură, lăsând momentul să treacă. Se ghemui din nou şi se
târî mai aproape de santinelă, care îşi aprindea o altă ţigară sau
mai bine zis încerca să şi-o aprindă cu chibrituri care, unul după
altul, refuzau să se aprindă. Soldatul părea furios pe cutia sa de
chibrituri subvenţionate de guvern.
— Ma de shizi, shizi! îşi şopti în barbă, cu ţigara între dinţi.
Bourne îşi continuă drumul pe brânci, tăind ultimele câteva
tulpini de iarbă groasă, până când ajunse la numai doi metri
depărtare de cel care stătea de pază. Îşi băgă cuţitul de vânătoare
în teacă şi scotoci din nou în buzunarul drept de la spate după
garotă. Nu putea să-şi asume riscul unei lame greşit înfiptă şi în
consecinţă al unui ţipăt; trebuia să domnească liniştea
desăvârşită, întreruptă doar de un oftat insesizabil.
Este o fiinţă umană! Un fiu, un frate, un tată!
Este duşmanul Este ţinta. Aceasta este tot ce trebuie să ştii.
Marie este a ta, nu a lor.
Jason Bourne se aruncă asupra santinelei în clipa în care
aceasta trăgea primul fum. Care îi ieşi ca o explozie din gura
căscată. Garota i se încolăci în jurul gâtului despicându-i traheea.
Paznicul se prăbuşi pe spate în tufiş, cu trupul moale, fără viaţă.
Smulgând sârma plină de sânge, Jason o scutură în iarbă apoi
o rulă pe cele două mosoare şi le băgă înapoi în buzunar, împinse
cadavrul mai adânc în frunziş, departe de potecă şi începu să-l
caute prin buzunare. Primul lucru pe care-l descoperi fu ceea ce
părea a fi un teanc gros de hârtie igienică împăturită, lucru de loc
neobişnuit în China, unde asemenea hârtie era veşnic greu de
găsit. Aprinse lanterna, o acoperi cu palma şi privi uimit teancul.
Hârtiile erau împăturite şi noi. Erau renminbi, mii de yuani,
venitul pe mai mulţi ani pentru majoritatea chinezilor. Paznicul de
la poartă, „căpitanul din Kuomintang” avea şi el o mulţime de bani
– mai mult decât i s-ar fi părut normal lui Jason – însă nici pe

434
departe cantitatea pe care o avea acum în faţa ochilor. Al doilea
obiect găsit fu un portofel. Fotografii ale unor copii – pe care,
Bourne le puse repede la loc – un permis de conducere, un
certificat de alocaţie şi un document oficial ce-l legitima pe
purtător drept… membru al Trupelor de Securitate ale Republicii
Populare Chineze. Jason scoase documentul pe care-l luase din
portofelul primului soldat şi puse certificatele, unul lângă altul, pe
jos. Erau identice. Le împături la loc pe amândouă şi le băgă în
buzunar. Ultimul lucru pe care-l găsi fu la fel de misterios pe cât
de interesant. Era o autorizaţie ce-i permitea purtătorului accesul
în Friendship Stores, magazinele care serveau pe turiştii străini,
interzise chinezilor, cu excepţia celor care deţineau poziţii înalte în
guvern. Oricine ar fi ei, oamenii din vale constituiau un grup
privilegiat şi nu prea mare, îşi spuse Bourne. Paznicii lor deţineau
sume enorme de bani, beneficiau de privilegii oficiale mult peste
condiţia lor şi purtau la ei documente ce dovedeau că sunt membri
ai poliţiei secrete. Dacă erau cu adevărat conspiratori – şi tot ceea
ce văzuse şi auzise din Shenzen până la Piaţa Tian An Men şi la
această rezervaţie, părea să confirme presupunerea – atunci
conspiraţia pătrunsese până la cele mai înalte niveluri ale ierarhiei
Beijing-ului. Nu ai timp! Nu este problema ta!
Arma prinsă de centura paznicului era, după cum se aşteptase,
asemănătoare celei pe care o avea şi el la brâu, la fel cu arma pe
care o aruncase în pădure la poarta Jing Shan. Era o armă de o
calitate superioară, iar armele întotdeauna încifrau simboluri. O
armă sofisticată e nu mai puţin un însemn al statutului celui care
o purta ca un ceas scump: imitaţiile sunt multe, însă un ochi
experimentat recunoaşte imediat obiectul original. Un criteriu
subtil de recunoaştere – numai o marcă superioară destinată unui
cerc de elită. Nu ai timp! Nu este problema ta!
Jason scoase cartuşele, le puse în buzunar şi azvârli pistolul în
pădure. Înaintă târâş spre potecă şi începu să coboare cu atenţie,
în tăcere, către lumina ce pâlpâia dincolo de zidul de arbori înalţi
de la picioarele lui.
Era mai mult decât o simplă vale, era un puţ săpat în pământ
preistoric, o falie din epoca glaciară, care nu se cicatrizase.
Păsările zburau pe deasupra locului fâlfâind din aripi cu spaimă şi
curiozitate; bufniţele ţipau disonant, supărate. Bourne se opri la
marginea prăpastiei şi privi în jos, printre copaci, la grupul din
vale. Flăcările pulsânde ale torţelor aşezate în cerc iluminau tot
terenul. David Webb icni îngreţoşat, însă o voce de gheaţă îi

435
ordonă: Opreşte-te. Priveşte. Să afli ce se petrece.
Atârnat de craca unui copac cu o frânghie atârnată în jurul
încheieturilor mâinilor, cu braţele întinse deasupra capului şi
picioarele la câţiva centimetri de la pământ, un prizonier se
zvârcolea cuprins de panică, scoţând gemete înăbuşite din gât.
Deasupra gurii legate cu un căluş, ochii înnebuniţi cereau
îndurare.
Un bărbat subţire, de vârstă mijlocie, îmbrăcat în uniforma
maoistă, stătea în faţa trupului care se zbătea violent. În mâna
dreaptă, întinsă, ţinea strâns mânerul încrustat cu pietre preţioase
al unei săbii cu lamă lungă, subţire şi încovoiată, sprijinită cu
vârful în pământ. David Webb recunoscu arma – care nu era o
armă propriu-zisă. Era o sabie de ceremonie ce aparţinuse cândva
conducătorilor militari ai Chinei secolului al paisprezecelea. O
clasă neîndurătoare de militari ce distrugeau fără milă sate şi
regiuni întregi, care îi înfruntau până şi pe împăraţii Yuan –
mongoli care nu lăsau în urma lor decât foc, moarte şi ţipetele
înfricoşate ale copiilor. Aceeaşi sabie era folosită pentru ceremonii
cu mult mai puţin simbolice şi mult mai brutale decât ritualurile
de la curte. În timp ce urmărea scena de jos David simţi cum îl
cuprinde un val de greaţă şi teamă.
— Luaţi aminte! urlă bărbatul subţire din faţa prizonierului,
întorcându-se pentru a se adresa auditoriului.
Vocea îi era stridentă dar hotărâtă şi plină de autoritate. Bourne
nu-l cunoştea, dar ştiu că nu-i va fi uşor să-i uite chipul, părul
cenuşiu tuns scurt, trăsăturile ascetice ale chipului palid dar mai
ales privirea fixă. Jason nu putea să-i vadă foarte bine ochii, însă
era destul că flăcările torţelor aprinse jucau în ei. Erau ochi de foc.
— Au început nopţile sfântului tăiş! ţipă el pe neaşteptate. Şi
vor continua noapte după noapte, până când toţi cei care ne
trădează vor fi trimişi în iad! Fiecare dintre aceste insecte
otrăvitoare au comis crime împotriva cauzei noastre sfinte, crime
de care suntem conştienţi şi care, fiecare în parte, pot conduce
către marea crimă ce se cere a fi pedepsită cu sfântul tăiş.
Vorbitorul se întoarse către prizonierul atârnat.
— Tu! Spune adevărul şi numai adevărul! Îl cunoşti pe
occidental?
Prizonierul scutură din cap, însoţindu-şi mişcările disperate cu
gemete din gâtlej.
— Minte! ţipă strident o voce din mulţime. A fost în Tian An Men
în această după-amiază.

436
 Din nou prizonierul îşi scutură capul violent, cuprins de panică.
— A cârtit împotriva Chinei adevărate! strigă un altul. L-am
auzit în parcul Hua Gong, printre tineri!
— Şi în cafeneaua de pe Xidan Bei!
Prizonierul se cutremură, cu ochii larg deschişi, îngroziţi, fixaţi
asupra mulţimii. Bourne începu să înţeleagă. Omul auzea
minciuni puse pe seama sa şi nu ştia de ce, dar Jason cunoştea
motivul. Inchiziţia stelei roşii îşi începuse activitatea; un om
incomod, sau care doar şovăia, era eliminat în numele unei crime
mai înalte. Şi pe principiul că era oricând posibil să o fi comis.
Nopţile sfântului tăiş au început – noapte după noapte! Era o
domnie a terorii în interiorul unui regat mic şi sângeros dintr-un
teritoriu vast, unde secole de-a rândul triumfaseră cruzii seniori ai
războiului.
— A făcut acest om toate astea? strigă oratorul cu chip ascetic.
A spus el aceste lucruri?
Un cor frenetic de răspunsuri afirmative umplu râpa.
— În Tian An Men…!
— A discutat cu occidentalul…!
— Ne-a trădat pe toţi…!
— A provocat haosul din cavoul detestat al lui Mao…
— Vrea să ne vadă pe toţi morţi şi cauza noastră pierdută…!
— Cârteşte împotriva conducătorilor noştri şi vrea ca aceştia să
fie asasinaţi…!
— A te opune conducătorilor noştri, spuse oratorul cu o voce
calmă dar care începea să se ridice, înseamnă a-i defăima şi, prin
urmare, a alunga grija pe care cineva trebuie să o acorde
preţiosului dar numit viaţă. Şi când se întâmplă aceste lucruri,
acest dar trebuie luat înapoi.
Bărbatul atârnat de crengile copacului se zvârcoli cu mai multă
furie; strigătele sale tot mai puternice se împleteau cu gemetele
celorlalţi prizonieri, forţaţi să îngenuncheze în faţa vorbitorului şi
să asiste la execuţia iminentă. Unul singur refuza, încercând
continuu să se ridice în semn de nesupunere şi lipsă de respect, de
fiecare dată îmbrâncit la pământ de soldatul cel mai aproape de el.
Era Philippe d’Anjou. Ecoul îi trimitea lui Delta un nou mesaj, pe
care Jason Bourne nu-l înţelegea.
— … acest ipocrit nerecunoscător şi putred, acest profesor al
tinerilor care a fost primit ca un frate în rândurile noastre dăruite
cauzei, căci am crezut în cuvintele pe care le-a rostit – atât de
curajos, credeam noi – împotriva călăilor patriei noastre, nu este

437
decât un trădător. Cuvintele sale sunt goale. A jurat credinţă
înşelăciunii şi aceasta va fi cea care-l va alătura duşmanilor noştri,
călăilor patriei noastre, China! În moartea sa, fie ca să găsească
purificarea!
În acest moment oratorul trase sabia înfiptă în ţărână şi o ridică
deasupra capului.
Şi astfel sămânţa sa nu va fi răspândită, îşi recită în minte
David Webb, aducându-şi aminte cuvintele incantaţiei şi dorind să
poată închide strâns ochii dar împiedicat de cea de-a două
jumătate a fiinţei sale s-o facă. Vom distruge izvorul din care răsare
sămânţa şi ne vom ruga spiritelor să distrugă toate roadele acestora
aici, pe pământ.
Sabia tăie vertical aerul, ciopârţind organele genitale ale
bărbatului ce se zvârcolea urlând.
Şi pentru ca gândurile sale să nu poată fi răspândite, întinând
inocenţa şi slăbiciunea, ne vom ruga spiritelor să le distrugă oriunde
s-ar găsi ele, aşa cum noi vom distruge izvorul din care au răsărit.
Sabia făcu o mişcare orizontală, retezând gâtul prizonierului.
Trupul chinuit se prăbuşi la pământ împroşcat de sângele scurs
din capul tăiat, pe care bărbatul cu ochi de foc continuă să-l
ciopârţească cu lama săbiei până nu mai rămase nici urmă că ar fi
fost vreodată o faţă umană.
Restul prizonierilor, îngroziţi, umplură râpa cu plânsete de
oroare, zvârcolindu-se în ţărână, mânjindu-se pe mâini şi
implorând milă. Toţi, mai puţin unul. D’Anjou se ridică în picioare
şi-l privi fix, în tăcere, pe călăul mesianic cu sabia în mână. Un
paznic se apropie. Auzindu-l venind, Francezul se întoarse şi îl
scuipă în faţă. Soldatul, stupefiat şi poate scârbit de ceea ce
văzuse, dădu înapoi. Ce făcea Ecoul? Care era mesajul lui?
Bourne privi înspre bărbatul scund cu faţa ascuţită şi păr
cenuşiu tuns scurt. Acesta ştergea lama lungă a săbiei cu o eşarfă
de mătase albă, în timp ce ajutoarele lui îndepărtau cadavrul şi
ceea ce rămăsese din capul prizonierului. Apoi făcu semn către o
femeie frumoasă, ce fu târâtă de doi soldaţi spre frânghia atârnată.
Femeia stătea drept, cu un aer sfidător. Delta studie faţa călăului.
Dedesubtul ochilor fanatici, gura cu buze subţiri i se întindea într-
o despicătură. Zâmbea.
Era mort. Cândva. Undeva. Poate în această noapte. Un
măcelar, un fanatic orb, mânjit de sânge, un om care voia să
arunce întreg Orientul îndepărtat într-un război de neconceput
China contra Chinei, trăgând după ea lumea întreagă.

438
În noaptea aceasta!

439
 CAPITOLUL 27
— Această femeie este un curier, unul căruia i-am acordat toată
încrederea noastră, continuă oratorul ridicând vocea din ce în ce
mai mult, asemeni unui preot fundamentalist, propovăduind
iubirea cu ochii la imaginea diavolului. Încrederea n-a fost
câştigată, ci dăruită, deoarece este soţia unuia dintr-ai noştri, un
brav soldat, primul fiu al unei familii ilustre aparţinând Chinei
adevărate. Un om care, în timp ce vă vorbesc, îşi riscă viaţă
infiltrându-se în rândurile duşmanilor noştri din sud. El, ca şi noi,
i-a acordat acestei femei încrederea lui… iar ea a trădat această
încredere, l-a trădat pe soţul generos, ne-a trădat pe noi toţi! Nu e
decât o târfa care se culcă cu duşmanul! Şi în timp ce îşi satisface
pofta trupească, oare câte secrete divulgă, cât de departe merge
trădarea? Este cumva omul de legătură al occidentalului aici, în
Beijing? Este ea cea care îl informează pe duşman despre noi şi
care spune inamicilor noştri ce să caute şi la ce să se aştepte?
Astfel cum ar fi putut exista această zi îngrozitoare? Oamenii
noştri cei mai buni, cei mai experimentaţi, au întins o capcană
duşmanilor, capcană care ar fi trebuit să-i distrugă, scăpându-ne
astfel de criminalii din Occident care văd aici numai bogăţii dacă
se ploconesc în faţa călăilor Chinei. Am fost informaţi că femeia
asta s-a dus la aeroport în dimineaţa acestei zile. La aeroport!
Locul unde se pregătea capcana! Probabil şi-a oferit trupul
destrăbălat unui om dedicat cauzei noastre, făcându-l să-şi piardă
minţile. Probabil amantul ei îi spune ce trebuie să facă şi ce să
transmită duşmanilor. Dar cât rău a făcut ea până acum?
Spectacolul fusese regizat dinainte, gândi Bourne. Pledoaria
sărea atât de evident peste fapte şi dovezi că până şi un tribunal de
la Moscova l-ar fi trimis la loc pe acel „procurorul marionetă” care
aducea acuzările. Domnia terorii în rândul supuşilor
înfricoşătorului senior al războiului continua. Trebuie găsit
trădătorul. Găsit şi ucis.
Un cor de voci supuse, dar în acelaşi timp furioase se făcu auzit
din mijlocul audienţei strigând: „Târfă!” şi „Trădătoare!”, în timp ce
femeia legată se zbătea între cei doi soldaţi. Oratorul îşi ridică
mâinile cerând linişte. O obţinu imediat.
— Amantul ei a fost un ziarist mizerabil de la Agenţia de Ştiri

440
Xinhua, acel organ mincinos şi discreditat al regimului actual,
demn de cel mai adânc dispreţ. Spun „a fost” pentru că, de
aproape o oră, creatura dezgustătoare este moartă, împuşcată în
cap şi cu beregata tăiată pentru ca toată lumea să afle că a fost un
trădător! Am vorbit personal cu soţul acestei curve, pentru că îl
respect. Mi-a dat mână liberă să fac aşa cum ne cer spiritele
noastre din străbuni. Nu vrea să mai aibă de-a face cu ea.
— Aiyaaa! Cu o putere extraordinară, femeia îşi sfâşie cu furie
cârpa strâns legată la gură. Mincinosule! ţipă ea. Ucigaşul
ucigaşilor! Ai omorât un om nevinovat, iar eu n-am trădat pe
nimeni! Eu sunt aceea care a fost trădată! N-am fost la aeroport,
iar voi ştiţi prea bine asta! Nu l-am văzut niciodată pe occidental şi
o ştiţi şi pe asta! Nu cunosc nici un amănunt despre capcana care
a fost întinsă criminalilor din Occident şi puteţi citi adevărul pe
faţa mea! Cum aş putea să fac aşa ceva?
— Preacurvind alături de un senator dedicat cauzei noastre,
corupându-l şi luându-i minţile! Dezgolindu-ţi sânii şi folosindu-te
de „tunelul corupţiei”, apropiindu-te şi îndepărtându-te până când
l-ai adus la nebunie!
— Tu eşti nebun! spui aceste lucruri, toate aceste minciuni,
pentru că tu ai fost cel care mi-a trimis bărbatul în sud şi apoi ai
venit la mine zile la rând, mai întâi cu promisiuni apoi cu
ameninţări. Trebuia să te slujesc, să-ţi fac pe plac. Mi-ai spus că
era de datoria mea. Te-ai culcat cu mine şi aşa am aflat multe
lucruri care…
— Femeie, eşti o ticăloasă! Am venit la tine ca să te rog în
numele cauzei să nu pătezi onoarea soţului tău! Să-ţi părăseşti
amantul şi să-ţi ceri iertare.
— Minţi! Au venit mulţi bărbaţi la tine, taipani trimişi din sud
de soţul meu, oameni care nu trebuiau să fie văzuţi în birourile
voastre importante. Intrau în taină în magazinele de dedesubtul
apartamentului meu, apartamentul unei aşa-zise – văduve
onorabile – o altă minciună pusă pe seama mea şi a copilului meu!
— Târfă! răcni sălbatic bărbatul cu sabia.
— Minţi de-ngheaţă apele! strigă la rându-i femeia. Ca şi tine,
soţul meu are multe femei şi nu-i pasă câtuşi de puţin de mine! Mă
bate, dar tu-mi spui că acesta este dreptul său, fiindcă este un fiu
nobil al Chinei adevărate! Duc mesaje dintr-un oraş în altul,
mesaje care, dacă ar fi găsite asupra mea, mi-ar aduce tortura şi
moartea şi în schimb primesc numai dispreţ. Niciodată nu-mi sunt
plătite deplasările costisitoare sau yenii reţinuţi la locul de muncă,

441
căci îmi spuneţi că asta e datoria mea! Dar cine-i dă de mâncare
fetiţei mele? Copilul pe care nobilul fiu al Chinei de abia dacă îl
recunoaşte ca fiind al lui, fiindcă el a vrut numai băieţi!
— Spiritele n-au vrut să-ţi dea băieţi, numai fete, spre
dezonoarea impunătoarei case a Chinei. Tu eşti trădătoarea! Tu te-
ai aflat la aeroport şi i-ai contactat pe inamicii noştri, făcând ca un
mare criminal să ne scape! Ne-ai pus astfel lanţurile sclaviei
pentru o mie de ani…
— Iar tu ai fi vrut să faci din noi sclavii tăi pentru zece mii de
ani!
— Tu nu ştii ce înseamnă libertatea, femeie.
— Libertatea? Din gura ta? Vrei să-mi spui, să ne spui – că tu
ne vei reda libertăţile pe care înaintaşii noştri le-au avut în China
de altă dată? Ce fel de libertăţi, mincinosule? Libertatea care cere
supunere oarbă, libertatea care ia mâncarea de la gura copilului
meu, copil alungat de către un tată care crede numai în
conducători – dictatori militari, moşieri, conducători ai întregului
Pământ! Aiya!
Femeia se întoarse spre ceilalţi şi se repezi înainte,
îndepărtându-se de orator.
— Voi! ţipă ea. Voi toţi! Nu v-am trădat, nici pe voi nici cauza
noastră, dar am învăţat multe lucruri. Nu este adevărat nimic din
ce spune acest mincinos! Acum există multă durere şi multe
restricţii pe care le cunoaştem cu toţii, dar a mai fost durere şi
înainte, au fost restricţii şi înainte! Amantul meu nu a fost un om
rău şi nici nu s-a supus orbeşte regimului. Era un om învăţat, un
om blând care credea în eternitatea Chinei. Dorea lucrurile pe care
le dorim şi noi! A cerut doar puţin timp pentru a îndrepta răul care
i-a otrăvit pe bătrânii din toate comitetele care ne conduc. Se vor
face schimbări, mi-a spus el. Unele încep să se arate deja. În
aceste clipe… nu-l lăsaţi pe acest mincinos să-mi facă vreun rău!
Nu-l lăsaţi să vi-l facă nici vouă!
— Târfă! Trădătoare!
Sabia şuieră prin aer, decapitând-o pe femeie. Trupul fără cap
se prăbuşi spre stânga, capul se rostogoli spre dreapta, amândouă
împroşcând şuvoaie fierbinţi de sânge. Oratorul mesianic coborî
sabia şi începu să ciopârţească rămăşiţele. Liniştea ce se aşternuse
asupra mulţimii era grea, înfricoşătoare. Călăul se opri – pierduse
teren. Îl recuperă însă repede.
— Fie ca spiritele sacre strămoşeşti să-i redea pacea şi
puritatea! urlă el, cu ochii rostogolindu-i-se în orbite, oprindu-se şi

442
fixând pe fiecare membru al adunării. Căci nu ura este cea care m-
a determinat să pun capăt vieţii acestei fiinţe, ci mila pentru
slăbiciunea ei. Va găsi până la urmă pacea şi iertarea. Spiritele vor
înţelege – dar şi noi trebuie să înţelegem aici, în patria mamă! Nu
ne putem abate de la cauza noastră – trebuie să fim tari! Trebuie
să…
Bourne se săturase de maniacul acesta. Era ura personificată.
Dar era un om mort. Cândva. Undeva. Poate în noaptea asta, dacă
va fi posibil. În noaptea asta!
Delta îşi scoase cuţitul din teacă şi o apucă spre dreapta,
târându-se printre tufişurile dese ce-i aminteau de Meduza. Pulsul
îi era regulat şi un sentiment puternic de siguranţă îl invadase
acum – David Webb dispăruse. Erau atât de multe lucruri pe care
nu şi le putea aduce aminte din acele zile îndepărtate, cufundate
în întuneric, dar la fel de multe îi reveneau. Detaliile îi erau
neclare, însă nu şi instinctele sale. Ele erau cele care îl conduceau,
iar el se simţea tot una cu întunericul pădurii. Jungla nu-i era
duşman, ci aliat, ea îi fusese refugiu şi altădată, îl salvase şi în alte
ocazii, acum îndepărtate şi învălmăşite în amintire. Copacii şi
tufişurile dese erau prietenii lui; se strecura printre ei ca o pisică
sălbatică, sigur pe el şi tăcut.
Coti spre stânga, deasupra râpei şi începu să coboare, cu
privirea aţintită asupra locului unde asasinul stătea nepăsător.
Oratorul îşi schimbase din nou tactica. În loc să ucidă o altă
femeie – privelişte pe care, toţi cei de faţă, cu gândul la propriile lor
mame, ar fi putut-o considera vecină cu demenţa, indiferent de
motive, el hotărî să atingă altă coardă. Discursul prizonierei ucise,
apoi căsăpite trebuia şters din amintirea lor. Maestru în domeniul
său, în arta sa – oratorul ştia când să revină la duhul blândeţii,
uitând pentru moment de Lucifer. Ajutoarele sale făcuseră să
dispară rapid urmele morţii violente şi femeia care rămăsese fu
chemată cu un gest făcut cu sabia de ceremonie. Nu avea mai mult
de optsprezece ani, o faţă drăguţă, care plângea şi vomita când fu
târâtă în faţă.
— Lacrimile şi starea în care te afli nu-ţi fac nici un bine, copilă,
spuse oratorul pe un ton patern. Dorinţa noastră a fost
întotdeauna să te cruţăm, fiindcă ţi s-a cerut să faci lucruri ce
depăşeau capacităţile vârstei tale şi ai avut norocul să afli anumite
secrete dincolo de puterea ta de înţelegere. Din păcate, de multe
ori tinereţea vorbeşte atunci când ar trebui să tacă… Ai fost văzută
în compania a doi fraţi din Hong Kong – dar nu dintre ai noştri. Ci

443
oameni aflaţi în slujba dispreţuitei coroane a Marii Britanii, guvern
slab, decadent, care ne-a vândut ţara călăilor noştri. Te-au ameţit
cu nimicuri, bijuterii ieftine, ruj şi parfum franţuzesc din Kowloon.
Dar acum, copila mea, spune-mi: tu ce le-ai dat lor?
Tânăra vomitând isteric şi tuşind înăbuşit din cauza căluşului
scutură violent din cap, cu lacrimile scurgându-i-se pe obraji.
— Mâna ei s-a furişat sub masă, între picioarele unui bărbat,
într-o cafenea din Guangquem! strigă unul dintre acuzatori.
— Era unul din porcii care lucrează pentru britanici! adăugă un
altul.
— Tinereţea este supusă păcatului, spuse oratorul privind la cei
care vorbiseră, cu ochii scânteind ca şi cum ar fi cerut tăcere. În
inimile noastre găseşti iertare pentru asemenea exuberanţă
tinerească – dar numai câtă vreme trădarea n-o însoţeşte.
— A fost la Poarta Qian Men…!
— Dar nu a fost în Tian An Men. M-am convins cu ochii mei
răcni călăul cu sabia. Informaţia ta este greşită. Singura problemă
care rămâne este simplă. Copilă! Ai vorbit cumva despre noi? Ar fi
putut ajunge cuvintele tale la duşmanii noştri de aici, sau la cei
din sud?
Fata se zvârcolea, smucindu-şi disperată întregul corp încoace
şi-ncolo, negând acuzaţia nerostită.
— Admit nevinovăţia ta aşa cum ar face o un tată, însă nu şi
prostia, copilă. Îţi îngădui prea multe libertăţi în legăturile tale, din
pricina pasiunii pentru farafastâcuri. Iar când acestea nu ne aduc
nici un serviciu, pot deveni periculoase.
Tânăra fu pusă sub supravegherea unui bărbat extrem de gras,
bătrân din rândurile auditoriului, pentru „învăţătură şi meditaţie”.
Din expresia de pe faţa lui reieşea clar că mandatul va fi mult mai
cuprinzător decât dispoziţia dată de către orator. Iar după ce va
termina cu ea, „copila vampă” ce reuşise să smulgă atâtea secrete
de la nomenclaturiştii din Beijing care cereau fete tinere – convinşi
că astfel de legături, după cum decretase Mao, le prelungeau zilele
– va dispărea.
Doi dintre cei trei chinezi rămaşi fură judecaţi ca într-un proces
adevărat. Acuzaţia iniţială era traficul de droguri pe axa Shanghai-
Beijing. De fapt vina lor nu consta în distribuirea narcoticelor, ci în
faptul că îşi însuşeau sistematic din profituri şi depuneau sume
uriaşe de bani în conturi personale, în băncile din Hong Kong.
Persoane din auditoriu, veniră să întărească dovezile, declarând
că, în postura de distribuitori subordonaţi, le înmânaseră celor doi

444
„şefi” sume uriaşe de bani gheaţă care nu fuseseră niciodată
înscrise în registrele secrete ale organizaţiei. Aceasta fu acuzaţia
iniţială, nu şi cea mai importantă însă. Care veni prin vocea
stridentă, cântată, a oratorului.
— Călătoreşti des în sud, în Kowloon. O dată, de două ori chiar
şi de trei ori pe lună. La aeroportul Kai-tak… Tu! urlă fanaticul cu
sabia, îndreptând-o spre prizonierul din stânga sa. Te-ai întors
astăzi după-amiază. Te-ai aflat în Kowloon în noaptea trecută.
Noaptea trecută! La Kai-tak! Iar noi am fost trădaţi tot noaptea
trecută la aeroportul Kai-tak!
Oratorul ieşi ameninţător din lumina torţelor, apropiindu-se de
cei doi rămaşi împietriţi în genunchi în faţa lui.
— Dragostea voastră pentru bani depăşeşte dragostea voastră
pentru cauza noastră, spuse el cu intonaţia unui patriarh trist dar
furios. Fraţi de sânge şi fraţi de hoţie. Ştim toate acestea de mai
multe săptămâni şi le ştim pentru că, în lăcomia voastră, aţi ieşit
la lumină. Banii voştri trebuiau înmulţiţi, ca rozătoarele ce trăiesc
în canalele pline cu putregai, aşa că v-aţi alăturat bandelor
criminale din Hong Kong. Ce spirit întreprinzător, câtă muncă şi
totuşi ce gest prostesc, strigător la cer de prostesc! Voi chiar
credeţi că bandele acestea ne sunt străine, sau noi lor? Credeţi că
nu există zone unde interesele noastre coincid? Şi credeţi că ei îi
urăsc mai puţin pe trădători decât noi?
Cei doi fraţi, legaţi, se târau în noroi, ridicându-se în genunchi,
umili şi clătinându-şi capetele a negaţie. Strigătele lor mute cereau
să fie ascultaţi, să li se permită să vorbească. Oratorul se apropie
de prizonierul din stânga sa şi îi smulse căluşul; frânghia îi intră
în carne.
— N-am trădat pe nimeni, stăpâne! ţipă el disperat. N-am trădat
pe nimeni! Am fost la Kai-tak, e adevărat, dar m-am aflat tot
timpul în mulţime. Doar ca să privesc! Să mă umplu de bucuria
izbânzii noastre!
— Cu cine ai stat de vorbă?
— Cu nimeni! A, ba da, cu un funcţionar. Ca să-mi confirme
zborul de dimineaţă, dar asta a fost tot. Jur pe spiritele strămoşilor
noştri. Ai fratelui meu mai mic şi ai mei.
— Banii. Ce ai de spus în legătură cu banii pe care i-ai furat?
— Nu i-am furat domnule. Vă jur! Am crezut în sufletele noastre
mândre – mândre de cauza pe care o servim – că am putea folosi
banii în folosul Chinei adevărate! Fiecare yuan câştigat urma să fie
returnat cauzei!

445
 Mulţimea reacţionă violent, aruncând fluierături batjocoritoare
prizonierilor. Oratorul îşi ridică mâinile pentru a face linişte.
Tăcerea se aşternu din nou.
— Trebuie să se ştie, spuse el apăsat. Tuturor celor care ar
putea nutri gânduri de trădare, un avertisment. Noi nu avem milă
pentru nimeni, pentru că nimeni nu a avut milă pentru noi. Cauza
noastră este cea dreaptă şi sfântă şi chiar şi numai gândurile de
trădare sunt o blasfemie. Toată lumea să afle! Voi nu ştiţi cine
suntem noi sau unde ne găsim – dacă ne aflăm în persoana unui
birocrat dintr-un minister oarecare sau dacă în cea a unui agent al
securităţii. Nu suntem nicăieri şi totuşi ne aflăm pretutindeni. Cei
care şovăie şi se îndoiesc sunt nişte oameni morţi… Procesul
acestor câini turbaţi a luat sfârşit. De acum totul depinde de voi,
copiii mei.
Verdictul fu rapid şi unanim: vinovaţi de prima acuzaţie adusă,
poate şi de a doua. Sentinţa: un frate va muri, celălalt va
supravieţui pentru a fi escortat în sud, la Hong Kong, de unde vor
fi recuperaţi banii. Alegerea va fi făcută conform vechiului ritual
„yi zang li”, în traducere literară „o înmormântare”. Fiecăruia
dintre fraţi îi fu înmânat un cuţit cu lama dinţată şi ascuţită ca un
brici. Locul în care urma să se desfăşoare lupta era un cerc cu
diametrul de zece paşi. Cei doi fraţi se aşezară faţă-n faţă şi
sălbaticul ritual începu: unul dintre ei se năpusti cu disperare
înainte iar celălalt se feri într-o parte, crestând cu lama cuţitului
faţa atacatorului.
Lupta din cercul morţii, însoţită de reacţiile primitive ale
spectatorilor, acoperea zgomotele pe care Bourne le făcea în
dorinţa lui de a acţiona cât mai repede. O luă la goană în jos
printre tufişurile dese, rupând ramurile şi croindu-şi drum prin
iarba înaltă, până ajunse la şapte metri de copacul lângă care
stătea asasinul. Se va întoarce şi se va apropia mai mult de el, dar
mai întâi trebuia să aibă grijă de d’Anjou. Era vital că Ecoul să ştie
că el se află acolo.
Francezul şi ultimul prizonier chinez stăteau în faţa cercului, în
partea dreaptă, înconjuraţi de gărzi. Jason se târî spre ei în timp
ce mulţimea urla insulte şi încurajări pentru cei doi gladiatori.
Unul dintre combatanţi, plin de sânge ca de altfel şi adversarul
său, îi dăduse acestuia o lovitură aproape fatală cu cuţitul, fără a
reuşi însă să-i curme viaţa. Bourne era la nu mai mult de doi sau
trei metri de d’Anjou; căută în jurul său şi găsi o ramură căzută.
Odată cu un nou val de strigăte dinspre mulţimea înnebunită,

446
Bourne rupse creanga în trei. Curăţă bucăţile de frunze, după care
aruncă primul băţ la distanţă mică de pământ. Prea scurt, nu
ajunse până la picioarele Francezului, îl aruncă şi pe al doilea,
lovindu-l în spatele genunchilor. D’Anjou dădu din cap de două
ori, în semn că a aflat prezenţa lui Delta. Apoi, Francezul făcu un
lucru ciudat. Începu să-şi mişte capul încet, înainte şi înapoi.
Încerca să-i spună ceva. Dintr-odată, piciorul stâng a lui d’Anjou
se frânse, iar el se prăbuşi. Fu imediat smucit de către soldatul din
dreapta sa, însă atenţia acestuia era îndreptată spre bătălia
sângeroasă ce se desfăşura în interiorul cercului.
Ecoul scutură din nou din cap, încet, după care rămase
nemişcat, privind fix înspre stânga la asasinul care între timp se
îndepărtase de copac, pentru a putea savura mai bine lupta. Apoi
îşi întoarse capul din nou, mutându-şi privirea către maniacul cu
sabia.
Şi, pentru a doua oară, d’Anjou se prăbuşi la pământ, de data
aceasta străduindu-se să se ridice singur înainte ca soldatul să-l
atingă. În timp ce se ridică îşi mişcă umerii înguşti înainte şi-
napoi. Bourne trase adânc aer în piept şi închise ochii îngăduindu-
şi o singură clipă de suferinţă. Mesajul era clar. Ecoul se
autoelimina transmiţându-i lui Delta că trebuie să-şi concentreze
atenţia asupra asasinului şi, totodată, să-l ucidă pe fanaticul
măcelar. Torturat şi slăbit, d’Anjou ştia că nu are şanse să scape
cu viaţă. N-ar fi fost decât o piedică pentru Bourne, iar impostorul
se afla pe primul plan… Marie se afla pe primul plan. Viaţa
Ecoului se terminase. Însă Francezul voia o compensaţie: moartea
măcelarului descreierat, a fanaticului care fără îndoială că îl va
ucide.
Un urlet asurzitor umplu râpa; mulţimea amuţi brusc. Bourne
îşi smuci capul spre stânga şi reuşi să vadă pe deasupra grupului
de privitori. Ceea ce zări fu la fel de dezgustător ca şi ceea ce
văzuse pe parcursul ultimelor minute de violenţă. Oratorul îşi
înfipse sabia în gâtul unui luptător apoi o smulse în timp ce
cadavrul însângerat se zvârcolea spasmodic. Ucigaşul îşi ridică
semeţ capul şi spuse:
— Doctore!
— Da, domnule? răspunse o voce din mulţime.
— Ocupă-te de supravieţuitor. Îngrijeşte-l cât poţi de bine
pentru apropiata sa călătorie spre sud. Dacă i-aş fi lăsat să
continue, ar fi fost amândoi morţi, iar banii noştri pierduţi pentru
totdeauna. Familiile astea, strâns unite nu aduc decât duşmănie

447
ritualului nostru. Luaţi-l de aici pe celălalt şi aruncaţi-l în mlaştină
împreună cu restul. Vor fi cu toţii o masă copioasă pentru păsările
de pradă.
— Da, domnule.
Un bărbat cu o geantă medicală neagră păşi în cerc în timp ce
cadavrul era îndepărtat şi o targa apăru din întunericul nopţii, din
capătul cel mai îndepărtat al grupului. Totul fusese planificat şi
gândit dinainte. Doctorul îi făcu o injecţie în braţ bărbatului plin
de sânge, care fusese tras în afara cercului morţii. Ştergându-şi
sabia cu o eşarfă curată de mătase, oratorul făcu semn din cap în
direcţia celor doi prizonieri rămaşi.
Uimit, Bourne îl văzu pe chinezul de lângă d’Anjou eliberându-şi
calm încheieturile legate, apoi ducându-şi mâinile la ceafă şi
dezlegând fâşia de material care se presupunea că e legată foarte
strâns şi că îl împiedică să scoată vreun sunet, cu excepţia unor
gemete gâtuite. Omul se îndreptă apoi către orator şi spuse pe un
ton ridicat, adresându-se deopotrivă conducătorului său şi
celorlalţi.
— Nu mi-a spus nimic, nu mi-a făcut nici o destăinuire, deşi stă
bine cu chineza şi a avut numeroase ocazii să vorbească înainte să
ne suim în camion şi să ni se pună căluşuri în gură. Chiar şi
atunci am discutat cu el, slăbindu-mi căluşul şi oferindu-mă să
fac acelaşi lucru şi pentru el. A refuzat. Este încăpăţânat şi
curajos, dar sunt sigur că ştie lucruri pe care nu vrea să ni le
spună.
— Tong ku, tong ku!
Urlete sălbatice izbucniră din rândurile mulţimii, cerând
tortura. Acestora li se adăugară instrucţiuni care precizau zona în
care se va concentra durerea: organele genitale.
— E bătrân şi destul de firav. Va cădea cu siguranţă în
nesimţire, cum a făcut şi mai înainte, interveni falsul prizonier.
Prin urmare, vă sugerez următoarea soluţie, bineînţeles cu
permisiunea conducătorului nostru.
— Dacă există vreo şansă să reuşească, ai cuvântul, spuse
oratorul.
— I-am oferit libertatea în schimbul unei informaţii, însă nu are
încredere în noi. A avut de-a face cu marxiştii prea multă vreme.
Propun deci să-l conduc pe aliatul nostru la aeroportul din Beijing
şi, folosindu-mă de poziţia pe care o am, să-i asigur un loc pentru
următorul zbor spre Kai-tak. Tot ce va trebui să facă înainte de
îmbarcare odată ce va avea biletul în mână, va fi să-mi dea

448
informaţia cerută. Unde mai poţi găsi o mai mare dovadă de
încredere? Ne vom afla în mijlocul inamicilor noştri şi dacă crede
de cuviinţă, nu are decât să strige. A văzut şi a auzit mai multe
decât oricare alt om care scăpat cu viaţă de aici, vreodată. S-ar
putea ca, în timp, să devenim prieteni apropiaţi, însă trebuie să
începem prin a avea încredere unii în alţii.
Oratorul studie faţa provocatorului, după care se uită la
d’Anjou, care se ţinea drept în picioare şi îi măsura printre
pleoapele umflate, ascultând fără nici o expresie pe faţă. Apoi,
bărbatul cu sabia năclăită de sânge se întoarse şi se adresă
asasinului de lângă copac, vorbind dintr-o dată englezeşte.
— Ne-am oferit să-i cruţăm acestui pion neînsemnat viaţa, dacă
ne va spune unde poate fi găsit camaradul său. Eşti de acord?
— Francezul are să vă mintă! spuse criminalul cu un accent
britanic, sacadat, păşind înainte.
— Cu ce scop? întrebă oratorul. Îşi va câştiga astfel viaţa şi
libertatea. Are prea puţină sau n-are deloc consideraţie pentru
alţii, întregul său dosar stă mărturie.
— Nu sunt sigur, spuse englezul. Au luptat împreună într-o
organizaţie numită Meduza. Vorbea despre ea tot timpul. Aveau
reguli – coduri mai degrabă. Va minţi.
— Acea josnică organizaţie Meduza era formată din scursoarea
societăţii, oameni care şi-ar ucide fraţii pe câmpul de luptă ca să-şi
scape pielea.
Asasinul ridică din umeri.
— Mi-ai cerut părerea, spuse el. Ţi-am spus o.
— Să-l întrebăm acum pe acel căruia suntem gata să-i acordăm
clemenţa noastră.
Oratorul reveni la limba chineză, dând ordine, iar asasinul se
întoarse la copacul unde stătuse până atunci şi-şi aprinse o ţigară.
D’Anjou fu adus în faţă.
— Dezlegaţi-i mâinile; n-are unde să se ducă. Şi scoateţi-i
căluşul. Să-l lăsăm să vorbească. Să-i arătăm că putem avea…
încredere, nu numai trăsături care ţin de partea mai puţin plăcută
a firii omeneşti.
D’Anjou scutură braţele, apoi ridică mâna dreaptă şi îşi masă
gura.
— Încrederea voastră e la fel de emoţionantă şi de convingătoare
ca şi tratamentul pe care-l aplicaţi prizonierilor, spuse el în
engleză.
— Am uitat – oratorul îşi ridică sprâncenele – înţelegi ce vorbim,

449
nu-i aşa?
— Ceva mai bine decât credeţi voi, i-o întoarse Ecoul.
— Foarte bine. Chiar prefer să discutăm în englezeşte, într-un
fel este o chestiune care trebuie să rămână între noi, nu-i aşa?
— Nu e nimic între noi. Nu negociez niciodată cu nebunii, sunt
imprevizibili.
D’Anjou privi scurt către asasinul de lângă copac.
— Am făcut greşeli multe, ştiu. Dar am convingerea că una din
ele va fi îndreptată.
— Ai putea să continui să trăieşti, spuse oratorul.
— Cât timp?
— Oricum, să supravieţuieşti serii de azi. Restul depinde de
tine, de sănătatea ta şi de ce ştii să faci.
— Ba deloc. Totul se va sfârşi în momentul în care mă dau jos
din avion, în Kai-tak. Nu veţi mai da greş aşa cum aţi dat aseară.
Nu vor exista nici trupe ale securităţii şi nici limuzine blindate, ci
un singur om care va intra sau va ieşi din aerogara şi un altul cu
un pistol cu amortizor, sau cu un cuţit. Aşa cum spunea
neconvingătorul vostru „prizonier” eu am fost aici astă seară. Şi tot
ce am văzut şi am auzit, mă condamnă la moarte. Apropo, dacă
întrebă cumva de ce n-am avut încredere în el, spune-i că a fost
prea bătător la ochi, era prea nerăbdător. Şi căluşul ăla care i-a
slăbit aşa, dintr-o dată. Zău aşa! Nu l-aş fi luat în veci de elev.
Asemeni ţie, vorbeşte mieros, numai că e complet imbecil.
— Asemeni mie?
— Da, iar tu nu ai nici o scuză. Eşti un om cu educaţie aleasă,
un om umblat prin lume – se vede după felul în care vorbeşti.
Unde ţi-ai făcut studiile? La Oxford sau la Cambridge?
— The London School of Economies, spuse Sheng Chon Yang,
incapabil să se abţină.
— Grozav, vechea şcoală britanică. Cu toate astea eşti o
nulitate. Un clovn. Nu eşti un învăţat şi nu vei fi niciodată, eşti
doar un fanatic, lipsit de orice simţ al realităţii. Eşti un prost.
— Cum îndrăzneşti să-mi spui mie aşa ceva?
— Fengzi, spuse Ecoul, întorcându-se spre ceilalţi. Shenjing
bing! adăugă el râzând, explicând că stătea de vorbă cu un tembel.
— Încetează!
— Wei shemme? continuă Francezul, slab, întrebând de ce? – în
chineză şi incluzând astfel mulţimea în discuţie. Îi îndobitoceşti pe
toţi cu teoriile tale aiurite care transformă plumbul în aur! Apă de
ploaie! Dar, după cum spunea acea femeie nefericită – al cui aur, a

450
cui apă? A voastră sau a lor?
D’Anjou cuprinse cu un gest întreaga asistenţă.
— Te previn! strigă Sheng în englezeşte.
— Vedeţi! ţipă Ecoul în chineză cu o voce firavă, răguşită. Nu
vorbeşte cu mine în limba voastră! Se ascunde de voi! Acest pitic
crăcănat cu sabie mare – asta probabil ca să compenseze ceea ce-i
lipseşte în altă parte? – ciopârţeşte femeile cu sabia sa doar pentru
că nu are alte „arme” pentru ele. Uitaţi-vă numai la capul lui ca un
balon cu creştetul plat, penibil…
— Destul!
— … şi ochii ca ai unui copil urât, neascultător, care zbiară tot
timpul! Cum vă spuneam, nu e decât un tembel. De ce îi acordaţi
din timpul vostru? Vă va da în schimb numai apă de ploaie, nu
aur!
— Dacă aş fi în locul tău m-aş abţine, spuse Shang, înaintând
cu sabia pregătita. Ori să te omoare ei înainte de a o face eu.
— Nu ştiu de ce, dar mă îndoiesc, răspunse d’Anjou în
englezeşte. Furia ţi-a slăbit auzul, Monsieur Gură-Mare? N-ai auzit
vreo două chicoteli? Eu da.
— Goule! urlă Sheng Chou Yang, ordonându-i Ecoului să tacă.
Ne vei da informaţia de care avem nevoie, continuă el într-o
chineză piţigăiată, lătratul unui om obişnuit să fie ascultat. Jocul
s-a terminat şi nu te vom mai suporta nici un minut în plus! Unde
e ucigaşul pe care l-ai adus din Macao?
— Uite-l colo, spuse d’Anjou, arătând cu capul în direcţia
asasinului.
— Nu el! Cel dinainte. Nebunul pe care l-ai chemat din mormânt
pentru ca să te răzbune! Unde vă întâlniţi? Unde e baza voastră
din Beijing?
— Nu avem nici un loc de întâlnire, răspunse Ecoul revenind la
engleză. Nici o bază şi nici o întâlnire programată.
— Nu se poate să nu fie nimic! Oamenii ca voi întotdeauna au în
vedere variante, cazuri extreme. Aşa supravieţuiţi!
— Am supravieţuit. Mi-e teamă că trebuia să foloseşti trecutul
pentru mine.
Sheng îşi ridică sabia.
— Ne spui sau vei muri – într-un mod neplăcut, monsieur?
— Îţi voi spune un singur lucru. Dacă el ar putea să-mi audă
glasul, i-aş spune că tu eşti cel pe care trebuie să-l lichideze.
Pentru că tu eşti cel care va îngenunchea întreaga Asie şi milioane
de oameni să se înece în oceanul de sânge ale fratricidului.

451
Bineînţeles că el trebuie să-şi vadă de treburile lui, înţeleg asta
foarte bine, însă cu ultima mea răsuflare i-aş spune că tu trebuie
să faci parte din ele! I-aş spune să acţioneze. ACUM!
Înmărmurit de discursul lui d’Anjou, Bourne tresări ca plesnit.
Ecoul îi trimitea un ultim semnal! Să acţioneze! ACUM! Jason băgă
mâna în buzunarul stâng din faţă şi scoase conţinutul în timp ce
se târa cu repeziciune printre tufişurile de dincolo de scena
ritualurilor sângeroase. Dădu peste un bolovan mare, care se
înălţa la câţiva zeci de centimetri deasupra pământului. În spatele
lui era la adăpost iar dimensiunile lui erau mai mult decât
suficiente pentru a-i acoperi pregătirile. În tot acest timp auzea
vocea lui d’Anjou: era slabă şi tremurată, dar sfidătoare. Ecoul
găsea înlăuntrul său resurse nu numai pentru a face faţă ultimelor
sale clipe, ci şi pentru a-i acorda camaradului său momentele
preţioase de care avea nevoie.
— … Nu te grăbi, Mon General Genghis Han, sau cum te-o
chema. Sunt un om bătrân, iar slujitorii tăi şi-au făcut datoria.
După cum spuneai, n-am unde fugi. Pe de altă parte însă, nu sunt
aşa sigur că-mi place unde vrei tu să mă trimiţi… n-am fost destul
de deştepţi ca să vedem capcana pe care ne-aţi întins-o. Dacă am fi
fost, n-am fi intrat în ea, aşa că ce te face să crezi că am fost destul
de prevăzători ca să ne stabilim un loc de întâlnire?
— Tocmai pentru că aţi intrat în capcană, spuse Sheng Chon
Yang calm. L-aţi urmărit – de fapt el l-a urmărit – pe omul din
Macao din mausoleu. Şi a fost convins că iese viu de acolo. Iar voi
luaţi întotdeauna în calcul şi haosul şi un loc de întâlnire pentru
mai târziu.
— Aparent logica ta e fără cusur…
— Unde ţi-e asasinul? ţipă Sheng.
— Ce primesc în schimb?
— Viaţa.
— A, da, ai mai spus asta.
— Timpul intră în sac.
— Voi şti când ajunge la cap, moniseur!
Un ultim mesaj. Delta înţelesese.
Bourne aprinse un chibrit căruia îi acoperi flacăra cu mâna şi
aprinse lumânarea subţire de ceară. Se înfundă târâş în pădure,
filând în urmă fitilul petardei duble. Când ajunse la capăt se
întoarse înapoi la copac.
— … Ce garanţie am pentru viaţa mea? insistă Ecoul cu un
amuzament pervers, ca un maestru al şahului care îşi regiza

452
propria moarte, inevitabilă.
— Adevărul, replică Sheng. Este singura garanţie de care ai
nevoie.
— Dar fostul meu elev spune că voi încerca să mint – aşa cum
voi aţi minţit cu atâta înverşunare în această seară.
D’Anjou făcu o pauză, apoi repetă afirmaţia în chineză:
— Liao jie? se adresă el mulţimii, întrebând dacă înţeleseseră.
— Încetează!
— Te repeţi. Trebuie neapărat să înveţi să te stăpâneşti. E un
obicei foarte obositor.
— Răbdarea mea a ajuns la capăt! Unde se ascunde nebunul?
— În meseria voastră, mon general răbdarea nu este numai o
virtute, ea este o necesitate.
— Stai! strigă asasinul, ţâşnind de lângă copac, spre uimirea
tuturor. Ăsta trage de timp! Se joacă cu tine! Îl cunosc!
— Şi ce urmăreşte cu asta? întrebă Sheng, ţinându-şi sabia
pregătită.
— Nu ştiu, spuse englezul. Dar pur şi simplu nu-mi place şi
asta mi-e suficient.
La trei metri în spatele arborelui, Delta privi cadranul ceasului.
În maşină, cronometrase timpul de ardere al lumânării. Acum.
Închise ochii rugându-se la ceva ce nu putea înţelege, apoi apucă
un pumn de pământ şi-l aruncă boltit în dreapta copacului mult
spre dreapta lui d’Anjou. De îndată ce auzi zgomotul, Ecoul ridică
glasul cât putu de tare.
— Să tratez cu voi? ţipă el. Aş trata mai degrabă cu arhanghelul
întunericului! Iar asta poate că o să se întâmple, sau poate nu,
fiindcă Dumnezeu ştie că voi aţi comis păcate mai grave decât orice
am făcut eu vreodată! Părăsesc lumea asta dorind numai să te iau
eu mine! Lăsând la o parte brutalitatea ta nemăsurată mon
general, nu eşti decât o nulitate, un balon de săpun, o glumă
proastă pe seama poporului tău. Hai, mori împreună cu mine,
generale Dung26!
Şi, cu ultimele cuvinte, D’Anjou se aruncă deasupra lui Sheng
Chou Yang, zgâriindu-i faţa şi scuipându-l în ochii larg deschişi de
uimire. Sheng făcu un salt în spate şi, cu o singură lovitură a
spadei de ceremonie, reteză, capul Francezului. Din fericire pentru
Ecou, moartea veni repede.
Iadul se dezlănţuie. O izbucnire sacadată de focuri de artificii

26
Dung – bălegar, (lb. engl. – n.tr.).

453
umplu râpa răsunând printre copaci şi crescând în intensitate, în
timp ce mulţimea şocată reacţiona imediat. Unii se aruncau la
pământ, alţii se târau în spatele copacilor sau în tufe, urlând
cuprinşi de panică, temându-se pentru vieţile lor.
Asasinul se ascunse după trunchiul copacului, ghemuit, cu
pistolul în mână. Bourne, cu amortizorul fixat pe ţeava pistolului,
se îndreptă cu paşi mari către ucigaş şi se opri deasupra lui. Ochi
şi trase, zburându-i asasinului arma din mână, împreună cu
bucăţi de carne şi sânge, dintre degetul mare şi arătător. Ucigaşul
se răsuci brusc, cu ochii scoşi din orbite şi gura căscată de uimire.
Jason trase din nou; de data aceasta îi crestă obrazul.
— Întoarce-te! ordonă Bourne, înfigând ţeava armei în ochiul
stâng al englezului. Acum, ia copacul în braţe! Strânge-l! Cu
amândouă braţele, mai strâns!
Jason îi propti arma în ceafă şi privi pe după trunchi. Parte
dintre torţele care stătuseră înfipte în pământ fuseseră smulse, iar
flăcările lor stinse.
O altă serie de explozii izbucni din adâncul pădurii. Speriaţi,
oamenii începură să-şi descarce armele în direcţia sunetelor.
Asasinul îşi mişcă un picior! Apoi mâna dreaptă! Bourne trase
două gloanţe în copac; acestea se înfipseră în lemn, spulberând
scoarţa la mai puţin de doi centimetri de capul englezului. Acesta
apucă strâns trunchiul arborelui, cu trupul rigid, neclintit.
— Ţine-ţi capul spre stânga! ordonă Jason aspru. Dacă te mai
mişti o dată, îţi zbor creierii! Unde se afla călăul? Unde se afla
ucigaşul dement, cu sabia lui? Măcar atâta lucru îi datora Delta
Ecoului. Unde… acolo! Bărbatul cu ochi de foc tocmai se ridica de
jos, privind înnebunit înjur, zbierând comenzi celor de lângă el şi
cerând o armă. Jason se depărta de copac şi ridică pistolul.
Fanaticul încremeni. Ochi li se întâlniră. Bourne trase exact în
clipa care Sheng împinse un soldat în faţa sa. Soldatul se arcui pe
spate şi gâtul îi zvâcni sub impactul gloanţelor. Sheng continuă să
ţină trupul neînsufleţit, ca pe un scut, iar Jason mai trase două
gloanţe, făcând cadavrul să tresară. Nu reuşea să-l omoare! Oricât
ar fi vrut, maniacul era acoperit de trupul fără viaţă al santinelei!
Delta nu putea duce la îndeplinire promisiunea făcută Ecoului!
Generalul Dung avea să supravieţuiască! Iartă-mă Ecoule! Nu am
timp! Mişcă! Ecoul era mort… Marie!
Asasinul întoarse capul, încercând să vadă ce se întâmplă.
Bourne apăsă pe trăgaci. Scoarţa copacului explodă în faţa
ucigaşului, obligându-l să-şi ridice mâinile la ochi şi să scuture din

454
cap, clipind pentru a-şi recăpăta vederea.
— Ridică-te! îi ordonă Jason, apucându-l de gât şi orientându-l
spre poteca pe care o tăiase printre tufe când coborâse în goană în
râpă. Vii cu mine!
Al treilea rând de explozii, încă şi mai adânc în interiorul
pădurii, izbucni în serii rapide, suprapuse. Sheng Chou Yang ţipă
isteric ordonând gărzii să se împartă în două: în zona din jurul
copacului şi în partea de unde se auzeau petardele. Exploziile se
opriră. Bourne îşi îmbrânci prizonierul printre tufişuri; îi ordonă să
se întindă cu faţa la pământ şi îşi propti piciorul în ceafa lui. Apoi
se lăsă pe vine, pipăind solul. Găsi trei pietre şi le azvârli în aer
una după alta, pe deasupra capetelor celor care cercetau zona
dimprejurul copacului, fiecare piatră din ce în ce mai departe.
Diversiunea îşi făcu efectul.
— Nali!
— Shu ner!
— Bu! Caodi ner!
Chinezii se repeziră înainte, cu armele pregătite. Câţiva plonjară
în iarba abundentă, ceilalţi li se alăturară imediat ce izbucni cea
de a patra şi ultima canonadă de petarde. În pofida distanţei,
exploziile erau la fel de intense sau poate chiar mai intense decât
cele dinainte. Acesta era ultimul act, punctul culminant al
spectacolului, mai lung şi mai asurzitor decât exploziile care-l
precedaseră.
Delta ştia că acum timpul se măsura în minute şi, dacă pădurea
îi fusese vreodată aliat, acum avea nevoie de ea mai mult ca
niciodată. În următoarele clipe, oamenii vor găsi cartuşele goale ale
focurilor de artificii împrăştiate, iar scenariul va fi demascat. Va
urma o cursă nebunească în direcţia porţii.
— Mişcă-te! comandă Bourne, înfigându-şi degetele în părul
asasinului ridicându-l în picioare şi îmbrâncindu-l. Şi nu uita,
ticălosule, nu există şmecherie, din câte ai învăţat, care să nu fie
inventată de mine, iar chestia asta compensează o anumită
diferenţă de vârstă între noi! Numai dacă te uiţi în altă parte decât
trebuie şi te alegi cu două găuri în loc de ochi. Dă-i drumul!
În timp ce goneau în sus pe potecă, Bourne băgă mâna în
buzunar şi scoase un pumn de cartuşe. Apoi, în vreme ce asasinul
continua să alerge în faţa lui cu răsuflarea tăiată, frecându-se la
ochi şi ştergându-şi sângele de pe obraz, Jason trase piedica
automatului, înlocui întreg încărcătorul şi-l fixă cu un pocnet.
Auzind zgomotul armei desfăcute, englezul întoarse capul, dar îşi

455
dădu seama că era prea târziu; pistolul fusese deja reasamblat.
Bourne trase julindu-i urechea.
— Te-am avertizat, spuse el, respirând adânc dar regulat. Unde-
l preferi? În mijlocul frunţii?
Ridică automatul.
— Doamne Dumnezeule, măcelarul ăla avea dreptate! strigă
englezul ţinându-se cu mâna de ureche. Eşti cu adevărat nebun!
— Iar tu eşti mort dacă nu te mişti mai repede. Mai repede, am
zis!
Ajunseră în dreptul cadavrului santinelei de pe poteca strâmtă
ce ducea în jos către râpă.
— La dreapta! ordonă Jason.
— Unde, pentru numele lui Dumnezeu? Nu văd nimic!
— E o potecă. Ai să simţi locul bătătorit. Mişcă! Odată ajunşi pe
aleea ce conducea spre ieşirea din rezervaţia de păsări Bourne
continuă să-l înghiontească pe asasin în şira spinării cu pistolul,
obligându-l să alerge mai repede şi mai repede! Pentru un moment
redeveni David Webb, căruia Delta îi fu acum recunoscător.
Încercând să scape de amintirea Meduzei, Webb alerga ceasuri
întregi. Oboseala, sudoarea şi vântul care-i răcorea faţa îl ajutau
să treacă peste fiecare zi mai uşor. Iar acum Jason Bourne respira
greu, însă nici pe departe atât de greu ca prizonierul său, cu mult
mai tânăr şi mai puternic.
Delta zări scânteierea de lumină pe cer – poarta se afla dincolo
de spaţiul deschis, întunecos, la capătul a trei poteci întortocheate.
Nu mai mult de opt sute de metri! Trase un glonţ printre picioarele
istovite ale britanicului.
— Aleargă mai repede! spuse el, stăpânindu-şi vocea pentru a
da impresia că fuga susţinută avea un efect minor asupra lui.
— Dumnezeule, nu mai pot! Sunt istovit!
— Aleargă, am zis, comandă Jason.
Deodată, la o oarecare distanţă în spatele lor, se auziră
strigătele isterice ale soldaţilor însoţiţi de fanaticul lor conducător,
care le ordona să se îndrepte către poartă pentru a-l găsi şi ucide
pe intrusul atât de periculos încât le punea în primejdie propriile
vieţi. Găsiseră resturile focurilor de artificii; ordinele transmise
prin radio porţii nu primiseră nici un răspuns. Găsiţi-l! Opriţi-l!
Omorâţi-l!
— Dacă ţi-au venit ceva idei, domnule maior, scoateţi-le repede
din cap! strigă Bourne.
— Maior ai spus? întrebă englezul, de-abia putând să mai

456
rostească un cuvânt, dar continuând să alerge.
— Pentru mine eşti o carte deschisă şi ce am citit îmi face
scârbă! L-ai văzut pe d’Anjou înjunghiat ca un porc şi ai rânjit,
blestematule!
— El a vrut să moară. Vroia să mă ucidă!
— O să te ucid eu dacă te opreşti din alergat. Dar înainte de a o
face, am să te despic dintre picioare până sus la gât, atât de încet
încât ai să-ţi doreşti să te fi dus pe lumea cealaltă împreuna cu
omul care te-a creat.
— Parcă am de ales? O să mă omori oricum!
— Poate că nu. Mai gândeşte-te. Poate că de fapt îţi salvez viaţa.
Reflectează la asta!
Asasinul mări pasul. O apucară pe ultima potecă întunecată,
către câmpul deschis dincolo de care se găsea poarta luminată de
reflectoare.
— Parcare, strigă Jason. La dreapta, în capăt! Stai! Bourne se
opri. Asasinul, îngrozit, se opri şi el. Jason scoase lanterna, apoi
ochi. Din spatele ucigaşului trase cinci focuri de armă ratând o
singură dată. Reflectoarele explodară iar poarta se cufundă în
întuneric. Bourne îşi înfipse din nou arma în ceafa englezului şi
aprinse lanterna, luminându-i o parte a feţei.
— Situaţia se află sub control, domnule maior, spuse el.
Operaţiunea continuă. Mişcă, nenorocitule!
Alergând de-a curmezişul parcării adâncite acum în întuneric,
englezul se împletici şi se întinse la pământ. La lumina lanternei.
Jason trase de două ori; gloanţele ricoşară departe de capul
asasinului, care se ridică în picioare şi continuă să alerge, pe lângă
maşinile şi camionul de la capătul parcării.
— Gardul! spuse Bourne în şoaptă. Sări peste el! Ajuns la
capătul lotului, îi dădu un nou ordin.
— În patru labe, priveşte înainte! Dacă întorci capul, eu voi fi
ultimul lucru pe care-l vezi. Acum, mişcă!
Asasinul ajunse în dreptul deschizăturii tăiate în gard.
— Treci prin ea, spuse Jason căutând încă o dată în buzunar
după cartuşe noi şi scoţând încet încărcătorul automatului. Stai!
şopti el exact în momentul în care psihopatul, fost comandant al
unui grup de comando britanic, trecuse pe jumătate prin
deschizătură. Înlocui pe bâjbâite gloanţele folosite şi pocni
încărcătorul la locul lui.
— Asta în cazul în care ţi-a trecut prin cap să-mi numeri
focurile, spuse el. Acum treci în partea cealaltă şi târăşte-te doi

457
metri dincolo de gard. Fuga!
În timp ce asasinul făcea cum i se spusese, trăgând de plasa de
sârmă se ghemui şi trecu în partea cealaltă la numai câţiva
centimetri în spatele prizonierului său. Aşteptându-se la o altă
tactică, englezul se răsuci şi se ridică în genunchi. Fu întâmpinat
de lumina lanternei, care cădea pe pistolul îndreptat către capul
său.
— Şi eu aş fi procedat la fel, spuse Jason ridicându-se în
picioare. Aş fi gândit la fel. Acum întoarce-te la gard şi bagă bucata
tăiată la locul ei. Repede!
Criminalul procedă întocmai, încordându-se să tragă în jos
sârma groasă. Când treaba fu terminată pe trei sferturi, Bourne
spuse:
— Destul! Ridică-te şi treci pe lângă mine cu mâinile la spate.
Mergi drept înainte şi fă-ţi loc printre ramuri cu umerii. Lanterna e
îndreptată asupra mâinilor tale. Dacă le desfaci, te omor. Ai
înţeles?
— Crezi că te-aş putea pocni cu o creangă în faţă?
— Eu aşa aş face.
— Am înţeles.
Ajunseră la şoseaua din faţa porţii cufundate în întuneric.
Strigătele din depărtare deveniseră mai clare acum.
— Ia-o pe drum, spuse Jason. Fugi!
Trei minute mai târziu aprinse din nou lanterna.
— Stai! strigă el. Vezi mormanul acela verde?
— Unde? întrebă asasinul cu răsuflarea tăiată.
— Unde bate raza lanternei.
— Nişte ramuri, crăci de pin rupte…
— Dă-le la o parte şi grăbeşte-te!
Englezul începu să arunce crăcile în lături, scoţând în câteva
clipe la iveală limuzina neagră cu număr de Shanghai. Venise
rândul rucsacului. Bourne spuse:
— Du-te unde luminez eu cu lanterna – la stânga capotei.
— Încotro?
— Înspre copacul cu scoarţa scrijelită. Îl vezi?
— Da.
— Sub el, la aproximativ jumătate de metru distanţă, pământul
e moale. Dedesubt se află un rucsac. Dezgroapă-l.
— Eşti dat dracului.
— Tu nu?
Fără să răspundă, criminalul săpă în pământul afânat, trase

458
afară rucsacul. Ţinându-l de curele cu mâna dreaptă făcu un pas
înainte ca şi cum ar fi vrut să i-l dea celui care îl luase prizonier.
Apoi, deodată, i-l aruncă în faţă, încercând să agaţe automatul şi
lanterna lui Jason şi se repezi la el cu degetele întinse, ca ghearele
unei pisici sălbatice.
Bourne era pregătit. Era exact momentul pe care l-ar fi folosit şi
el pentru a câştiga un avantaj cât de mic, care i-ar fi oferit
secundele de care avea nevoie pentru a dispărea în întuneric. Se
trase înapoi, lovindu-l pe asasin cu pistolul în cap, în clipa în care
trecea pe lângă el.
Îi înfipse un genunchi în spate şi, cu lanterna între dinţi, îi
răsuci braţul drept la spate.
— Te-am avertizat, spuse Jason, smucindu-l în sus, de braţ.
Dar din păcate am nevoie de tine. Aşa că, în loc să te omor, vom
recurge la o mică operaţie chirurgicală cu ajutorul unui glonţ,
înfipse ţeava automatului lateral în muşchiul braţului asasinului
şi apăsă pe trăgaci.
— Dumnezeule, ţipă criminalul, în timp ce ecourile împuşcăturii
se stingeau şi sângele începea să şiroiască.
— Nu ţi-am rup nici un os, spuse Delta. Numai muşchiul Poţi
să-ţi iei adio de la el, o vreme. Ai noroc că sunt un om milostiv. În
rucsac ai să găseşti pansament şi dezinfectant. Poţi să te peticeşti,
domnule maior. După asta, vei conduce maşina. Vei fi şoferul meu
în Republica Populară Chineză. Eu am să stau pe locul din spate
cu arma aţintită spre capul tău, iar în faţă voi avea o hartă. În
locul tău, n-aş încerca să fac o mişcare greşită.
*
* *
Doisprezece dintre oamenii lui Sheng Chou Yang goneau spre
poartă, având numai patru lanterne pentru a-şi lumina drumul.
— Wei Shemme. Cuo Wu!
— Mafan! Feng Kuang!
— You mao bing!
— Weifan!
Voci revoltate se ridicară blestemând reflectoarele stinse,
acuzând pe toţi şi toate, de la ineficacitate la trădare. Fu imediat
verificată ghereta; se descoperi că întrerupătoarele electrice şi
telefonul nu funcţionează şi că paznicul nu era de găsit nicăieri!
Câţiva studiară lanţul încolăcit din jurul stâlpilor porţii şi
transmiseră ordine celorlalţi. Din vreme ce nimeni nu putea să
iasă, îşi spuseră, însemna că infractorii se găseau încă înăuntrul

459
rezervaţiei.
— Biao! strigă cel care se dăduse drept prizonier. Quan bu zai
zheli! mai ţipă el, ordonându-le celorlalţi să-şi împartă lanternele şi
să cerceteze parcarea, pădurea din jur şi mlaştinile de dincolo de
ea. Cu armele pregătite, oamenii lui Sheng se împrăştiară tăind
parcarea în toate direcţiile. Mai sosiră încă şapte soldaţi dintre
care numai unul avea lanternă. Falsul prizonier i-o ceru şi începu
să le prezinte situaţia în care se aflau şi care necesita formarea
unui nou grup de cercetaşi. Propunerea fu întâmpinată de
proteste, o singură lanternă era ineficientă. Nemulţumit,
organizatorul îi împroşcă cu invective din care reieşea că toţi, cu
excepţia lui, erau de o prostie de neconceput.
Flăcările mobile ale torţelor dădeau din ce în ce mai multă
lumină; ultimii conspiratori soseau din râpă, conduşi de Sheng
Chou Yang, cu spada atârnată la centură. Îi fu arătat imediat
lanţul încolăcit şi i se prezentă situaţia.
— Raţionamentul vostru este greşit, spuse Sheng exasperat. Vă
înşelaţi amarnic! Lanţul n-a fost legat acolo de ai noştri pentru a
ţine criminalul sau criminalii în interiorul rezervaţie, ci chiar de
intrusul sau intruşii înşişi, pentru a ne împiedica pe noi să ieşim!
— Dar sunt prea multe piedici…
— Pe care le-am studiat şi luat în considerare, urlă Sheng Chou
Yang. De câte ori trebuie să vă spun? Aceşti oameni sunt experţi în
arta supravieţuirii. Au scăpat cu viaţă din batalionul criminal
numit Meduza, tocmai pentru că s-au gândit la toate! Au sărit
gardul!
— Imposibil, protestă cel mai tânăr. Partea superioară a sârmei
ghimpate, ca şi bara de sus sunt electrificate. Orice greutate mai
mare de cincisprezece kilograme le activează imediat. Astfel,
păsările şi animalele nu se electrocutează.
— Atunci au găsit sursa de curent şi au închis-o!
— Întrerupătoarele sunt înăuntru, ascunse în pământ, la cel
puţin şaptezeci de metri distanţă de poartă. Nici eu nu ştiu sigur
unde se află.
— Trimite pe cineva să se urce pe gard, ordonă Sheng.
Subalternul privi în jurul său. La şapte metri mai încolo, doi
soldaţi discutau în şoaptă, repezit; era puţin probabil să fi auzit
conversaţia ce tocmai avusese loc.
— Hei, tu! strigă tânărul comandant, arătându-l cu degetul pe
cel din stânga.
— Da, domnule?

460
 — Urcă-te pe gard!
— Da, domnule.
Se îndreptă în fugă spre gard şi sări pe el, agăţându-se cu
mâinile de sârma împletită ajutându-se cu picioarele. Ajunse la
bara de sus şi dădu să treacă de partea înclinată a sârmei.
— Aiyaaa!
Descărcarea electrică fu însoţită de un val de scântei orbitoare,
alb-albastre, Cu trupul înţepenit, cu părul şi sprâncenele pârlite
până la rădăcină, soldatul se prăbuşi pe spate şi izbi pământul
asemeni unui bolovan plat. Mai multe lanterne se concentrară
asupra lui. Omul era mort.
— Camionul! ţipă Sheng. Asta-i idioţenie curată! Aduce-ţi
camionul şi dărâmaţi gardul! Face-ţi cum vă spun! Imediat!
Doi soldaţi se repeziră către parcare şi, în câteva secunde,
huruitul puternic al motorului camionului umplu întunericul
morţii. Schimbătorul de viteză scrâşni intrând în marşarier.
Camionul dădu nesigur înapoi, întregul şasiu se zgudui violent şi
se opri brusc, nemişcat, ca de plumb. Anvelopele dezumflate se
răsuciră de câteva ori, scoţând fum din cauciucul care ardea.
Sheng Chou Yang privea cu spaimă crescândă şi furie.
— Celelalte! ţipă el. Porniţi-le pe celelalte! Pe toate!
Rând pe rând maşinile fură pornite şi rând pe rând dădură în
spate hârâind şi scârţâind, înfundându-se în pietrişul săpat de
roţi, incapabile să demareze. Cuprins de nebunie, Sheng alergă
înspre poartă, scoase pistolul şi trase de două ori în lanţul
încolăcit. Un soldat aflat în dreapta sa începu să urle, ţinându-se
de fruntea însângerată, în timp ce se prăbuşea la pământ. Sheng
îşi ridică ochii spre cerul întunecat şi scoase un urlet animalic de
protest. Smuci sabia ceremonială din teacă şi începu să izbească
poarta înlănţuită. Era un gest inutil.
Lama se frânse în două.

461
 CAPITOLUL 28
— Aceea este clădirea, cea cu zid înalt de piatră, spuse ofiţerul
CIA, Mathew Richards, în timp ce urcau cu maşina dealul Victoria
Peak. Conform instrucţiunilor pe care le deţinem, soldaţi din
infanteria marină sunt răspândiţi pretutindeni şi numai bine n-o
să-mi fie dacă sunt văzut alături de tine.
— Am impresia că doreşti să-mi rămâi dator cu încă vreo câţiva
dolari, spuse Alex Conklin, aplecându-se şi privind prin parbriz. E
negociabil.
— Singurul lucru pe care-l doresc este să nu fiu implicat,
pentru numele lui Dumnezeu! Şi în ce priveşte dolarii, nu-i am.
— Săracul Matt, bietul Matt. Vezi lucrurile prea în negru.
— Nu înţeleg ce vrei să spui.
— Nu sunt sigur că înţeleg nici eu. Treci prin faţa clădirii ca şi
cum te-ai duce la cineva în vizită. Îţi voi spune eu când să opreşti
şi să mă laşi să cobor.
— Cobori?
— Cu anumite condiţii. Care reprezintă „dolarii”.
— La dracu!
— Condiţiile nu sunt greu de îndeplinit şi s-ar putea să nici nu
am nevoie de tine. După cum văd eu lucrurile în momentul de faţă,
cred că o să vreau să fiu la curent cu tot ce se întâmplă şi în
acelaşi timp să nu fiu observat. Cu alte cuvinte, vreau să am un
om înăuntru. Te voi suna de câteva ori pe zi să te întreb dacă
dineurile sau prânzurile noastre stabilite rămân încă în picioare,
sau dacă ne întâlnim la Happy Valley Race…
— Nu acolo, îl întrerupse Richards.
— În regulă, Muzeul figurilor de ceară atunci – sau orice altceva
îmi vine în minte; mai puţin cursele de cai. Dacă spui „Nu, sunt
ocupat”, voi şti că sunt pe urmele mele, iar dacă spui „Da”, îmi fac
apariţia.
— Nici nu ştiu unde dracu’ locuieşti! Mi-ai spus doar să te iau
de la colţul străzii Granville cu Carnarvon.
— Eu cred că unităţile voastre vor fi chemate să asigure ordinea.
Englezii vor insista. Nu vor accepta să fie singurii răspunzători
pentru prostiile Washington-ului. Sunt timpuri extrem de delicate
pentru englezi aici, aşa că trebuie să-şi acopere spatele.

462
 Cei doi trecură de poartă. Conklin îşi mută privirea iscoditoare
spre intrarea largă în stil victorian.
— Sincer, Alex, habar n-am ce vrei să spui.
— De fapt, e mai bine aşa. Deci accepţi? Vrei să fii tu omul meu
din interior?
— Da, fir-ar să fie!
— Grozav. Opreşte aici. Cobor şi o iau înapoi. Pentru cine
întreabă, am luat tramvaiul până în Victoria Peak, apoi un taxi
care m-a dus la o adresă greşită şi mi-am continuat drumul pe jos
către cea corectă, aflată la numai câte sute de metri mai încolo.
Eşti mulţumit, Matt?
— Nespus de mulţumit, spuse acesta, privindu-l chiorâş pe
Conklin şi frânând.
— Somn uşor la noapte. A trecut multă vreme de la războiul din
Vietnam şi, pe măsură ce îmbătrânim, începem să avem nevoie de
mai multă odihnă.
— Am auzit că ai dat în patima băuturii. Nu e adevărat, nu-i
aşa?
— Ai auzit numai ce am vrut noi să auzi, răspunse Conklin, sec.
De data aceasta, însă, reuşi să-şi încrucişeze degetele ambelor
mâini înainte de a se da jos din maşină.
*
* *
O bătaie scurtă şi uşa zbură izbită de perete. Luat prin
surprindere, Havilland îşi ridică privirea în timp ce Edward
McAllister cu faţa de o paloare cadaverică, intră rapid în cameră.
— Conklin e la poartă, spuse Subsecretarul. Vrea să vă vadă şi
spune că va rămâne acolo toată noaptea, dacă e nevoie. Şi mai
spune că, dacă i se face frig peste noapte, o să facă un foc pe şosea
ca să se încălzească.
— Şchiop sau nu, nu şi-a pierdut aplombul, zise ambasadorul.
— Intervenţia lui e complet neaşteptată, continuă McAllister,
masându-şi tâmpla dreaptă. Nu suntem pregătiţi pentru o astfel de
confruntare.
— Se pare că nu avem de ales. Drumul e public şi ar putea
deveni câmpul de acţiune al echipelor de pompieri ale coloniei,
dacă vecinii noştri se alarmează.
— Cu siguranţă că nu va îndrăzni să…
— Dimpotrivă, cu siguranţă că va îndrăzni, îl întrerupse
Havilland. Lăsaţi-l să intre. Evenimentul nu e numai neaşteptat, ci
de-a dreptul extraordinar. N-a avut timp să adune dovezi şi să

463
organizeze un atac eficient. Pur şi simplu se implică în mod
deschis şi, având în vedere experienţa lui în materie de operaţiuni
secrete, nu o face degeaba. Este mult prea periculos. El, însuşi a
dat în trecut ordinul de „beyond-salvage”.
— Am putea presupune că este în legătură cu femeia aceea,
protestă Subsecretarul, îndreptându-se către telefonul de pe biroul
ambasadorului. Ea îi poate da toate dovezile de care are nevoie!
— Nu, nu chiar. Pentru că ea însăşi nu le are.
— Şi apoi dumneavoastră, spuse McAllister cu mâna pe
receptor, cum de-a ştiut el să vină tocmai la dumneavoastră?
Havilland zâmbi acru.
— Singurul lucru de care avea nevoie era să afle că sunt în
Hong Kong. Pe lângă aceasta însă, noi doi am avut o discuţie la
telefon şi sunt convins că a pus totul cap la cap.
— Şi casa asta? De unde ştie de ea?
— Nu ne va spune niciodată. Conklin este un om cu experienţă
în Orientul îndepărtat, domnule Subsecretar şi are unele relaţii pe
care noi nici nu visăm că le vom şti vreodată. Aşa cum nu vom şti
nici ce vânt îl aduce pe aici dacă nu îl lăsăm să intre, nu-i aşa?
— Da.
McAllister ridică receptorul; formă un număr din trei cifre.
— Poarta? Lăsaţi-l pe domnul Conklin să intre. Controlaţi-l să
nu fie înarmat şi însoţiţi-l în biroul din aripa estică… Poftim?
Băgaţi-l repede înăuntru şi stingeţi totul repede!
— Ce s-a întâmplat? întrebă Havilland în timp ce Subsecretarul
închidea telefonul.
— A aprins un foc vizavi, pe şosea.
*
* *
Alexander Conklin intră şchiopătând în camera mobilată în stil
Victorian, iar ofiţerul de marină care-l condusese închise uşa după
el. Havilland se ridică de pe scaun şi ocoli biroul cu mâna întinsă.
— Domnule Conklin?
— Lăsaţi mâna, domnule ambasador. Nu vreau să mă infectez.
— Înţeleg. Furia exclude politeţea?
— Nu, pur şi simplu nu vreau să iau vreo boală. Cum se spune
pe aici, sunteţi „joss” rău. Purtaţi ceva cu dumneavoastră. O boală
periculoasă, cred.
— Şi ce ar putea să fie?
— Moartea.
— Ce melodramatic! Haide-haide, domnule Conklin nu e genul

464
dumitale.
— Nu, vorbesc serios. Nu sunt douăzeci de minute de când am
văzut un om asasinat, sfârtecat mai bine zis, în mijlocul străzii, de
patruzeci sau cincizeci de gloanţe. A fost azvârlită în uşile de sticlă
ale blocului, iar, şoferul omorât în maşină. Credeţi-mă, locul arată
groaznic, sânge şi cioburi de sticlă împrăştiate peste tot…
Havilland căscă ochii, stupefiat, însă glasul isteric care-l opri pe
Conklin fu al lui McAllister.
— Azvârlită? Ea? Este femeia aceea?
— O femeie, spuse Conklin întorcându-se către Subsecretar, a
cărui prezenţă nu o băgase în seamă până atunci. Tu eşti
McAllister?
— Da.
— Nici cu tine nu vreau să dau mâna. Femeia aceea avea
legături cu voi amândoi.
— Soţia lui Webb este moartă? ţipă Subsecretarul, paralizat.
— Nu, dar mulţumesc pentru confirmare.
— Dumnezeule mare! exclamă şeful operaţiunilor clandestine
din Departamentul de Stat. Înseamnă că este vorba de Staples!
Catherine Staples!
— Felicitări, ai ghicit. Şi mulţumesc din nou, pentru cea de a
doua confirmare. Intenţionaţi să cinaţi curând cu înaltul comisar
al consulatului canadian? Tare mi-ar plăcea să fiu de faţă – doar
ca să-l văd pe domnul ambasador Havilland la lucru. Drace, pun
pariu că noi ăştia, soldaţii proşti, am avea ce învăţa.
— Gata, de ajuns! strigă Havilland, înconjurând biroul şi
trântindu-se în scaun. Se lăsă pe spate şi închise ochii.
— Acesta e ultimul lucru pe care am să-l fac, spuse Conklin şi
înainta câţiva paşi bocănind cu proteza pe podea. Sunteţi
răspunzător… stimate domn – Conklin se aplecă, cu mâinile
încleştate pe marginea biroului – cum sunteţi răspunzător şi
pentru ce li s-a întâmplat lui David şi Mariei Webb! Cine dracu’ te
crezi? Iar dacă consideraţi că limbajul pe care-l folosesc vă
ofensează, domnul meu, căutaţi personajul în Cartea Sfântă.
Pentru că asta îţi e meseria! Te bagi în oameni şi faci din ei
marionete blegi şi fricoase, care joacă pe sforile pe care tu le tragi,
în piesele pe care tu le scrii. Şi te întreb încă o dată, ticălos
aristocrat ce eşti, cine dracu’ te crezi?
Havilland deschise ochii pe jumătate şi se aplecă peste birou.
Expresia de pe chipul său era cea a unui bărbat care vrea să
moară, numai pentru a scăpa de durere. Dar aceeaşi ochi sclipeau

465
de furia rece a acelor lucruri la care alţii nu au acces.
— Ţi-ar folosi la ceva dacă ţi-aş spune că şi Catherine Staples
mi-a spus cam aceleaşi lucruri?
— Îmi foloseşte şi mă completează!
— A murit deoarece ni s-a alăturat nouă. Nu i-a plăcut ideea,
dar a ştiut că nu există alternativă.
— Altă marionetă?
— Nu. A fost un om cu o inteligenţă deosebită şi o experienţă
vastă, un om care a înţeles cu ce ne confruntăm. Deplâng moartea
ei – şi mai ales modul în care am pierdut-o – mai mult decât îţi poţi
imagina.
— Deplângeţi moartea ei, domnule, sau faptul că formidabila
voastră operaţiune a fost penetrată?
— Cum îndrăzneşti? spuse Havilland pe un ton scăzut dar
îngheţat, ridicându-se de pe scaun şi privind la Conklin. Este cam
târziu să începi să faci morală, domnule Conklin. Abaterile
dumitale de la morală şi etică sunt cunoscute. Dacă ar fi fost după
dumneata, n-ar mai fi existat nici un David Webb şi nici un Jason
Bourne. Dumneata ai dat ordinul de „beyond salvage”, nimeni
altul. Dumneata i-ai planificat execuţia, cât p-aci să fie încununată
de succes.
— Am plătit pentru această abatere. Iisuse, cum am mai plătit
pentru ea!
— Şi presupun că încă mai plăteşti, astfel nu te-ai afla în Hong
Kong, spuse ambasadorul, dând din cap încet, cu voce mai blândă.
Bagă sabia în teacă, domnule Conklin şi am să fac şi eu la fel.
Catherine Staples a înţeles într-adevăr, iar dacă există vreun sens
în moartea ei, hai să încercăm amândoi să-l găsim.
— N-am nici cea mai vagă idee de unde am putea începe.
— Vei căpăta toate detaliile necesare… întocmai ca şi Catherine
Staples.
— Poate că n-ar trebui să le aud.
— N-am încotro, trebuie să insist.
— Cred că nu m-aţi înţeles. Aţi fost penetraţi. Staples a fost
asasinată deoarece s-a crezut că deţinea informaţii pe care le-ar fi
putut dezvălui. Pe scurt, cârtiţa care s-a încumetat să intre până
aici a văzut-o întâlnindu-se cu voi amândoi, domnilor. Legătura la
consulatul canadian a fost făcută, ordinul dat, iar voi aţi lăsat-o să
umble fără pază!
— Te temi pentru viaţa ta? întrebă ambasadorul.
— În fiecare moment, replică agentul C.I.A. Dar acum sunt

466
îngrijorat din pricina altcuiva.
— A lui Webb?
Conklin se opri, studiind chipul bătrânului diplomat.
— Dacă ceea ce cred eu este adevărat, spuse el încet, nu pot să
fac nimic pentru Delta, mai bine decât ar face-o el însuşi. Dacă el
nu reuşeşte însă, ştiu ce mi-ar cere mie să fac. Să am grijă de
Marie. Şi asta o pot face cel mai bine împotriva voastră, nu alături
de voi.
— Şi cum îţi propui să lupţi împotriva noastră?
— În singurul mod pe care-l cunosc. Josnic şi foarte murdar.
Voi împrăştia, în toate colţurile mai întunecate din Washington,
ştirea că de data aceasta aţi mers mult prea departe, că aţi
întrecut măsura, la o vârstă de la care începeţi sa vă ramoliţi. Ştiu
povestea aşa cum mi-a spus-o Marie şi Mo Panov…
— Morris Panov? interveni încet Havilland, psihiatrul lui Webb?
— Felicitări, iarăşi ai ghicit. Întâmplător ţin să-ţi amintesc că eu
sunt ultima persoană cu care a vorbit David înainte să vină aici.
Una peste alta, dacă punem la socoteală masacrarea unui
demnitar diplomatic canadian, iese o lectură interesantă – cu
declaraţii sub jurământ fireşte.
— Procedând astfel ai compromite totul.
— Asta e problema voastră, nu a mea.
— Atunci, din nou, n-aş avea de ales, spuse ambasadorul
regăsindu-şi privirea şi tonul de gheaţă. Cum tu însuţi ai emis
cândva un ordin de „beyond-salvage”, aş fi nevoit şi eu să procedez
la fel. Nu ai mai părăsi viu această clădire.
— Dumnezeule! şopti McAllister din capătul celălalt al încăperii.
— Asta ar fi cea mai mare tâmpenie pe care ai putea să o faci,
spuse Conklin, încrucişându-şi privirea cu a lui Havilland. Nu ştii
ce şi cui am lăsat în urmă. Sau ce iese la iveală dacă nu iau
legătura cu anumiţi oameni până la un anumit moment şi aşa mai
departe. Nu mă subestima.
— Ne-am gândit că ai putea recurge la acest gen de tactică,
spuse diplomatul îndepărtându-se de agentul C.I.A. şi aşezându-se
în scaunul lui. Dar ai mai lăsat şi altceva în urmă, domnule
Conklin. Pe scurt, s-a dus vestea că suferi… de o boală cronică
numită alcoolism. În aşteptarea iminentei dumitale pensionări şi
din respect pentru meritele dumitale, nu s-a recurs la nici un fel
de măsuri disciplinare, însă nici nu ţi-au fost încredinţate sarcini
de răspundere. Ai fost pur şi simplu tolerat, o relicvă nefolositoare,
un beţivan ale cărui ieşiri paranoice erau subiectul de discuţie şi

467
îngrijorare a colegilor. Orice ar ieşi la iveală din orice astfel de
sursă va fi categorisit drept halucinaţiile incoerente ale unui
alcoolic invalid şi psihopat.
Ambasadorul se lăsă pe spate, sprijinindu-şi bărbia cu degetele
mâinii drepte.
— Eşti demn mai degrabă de milă, domnule Conklin, iar
dramatismul evenimentelor ar fi doar accentuat de o eventuală
sinucidere…
— Havilland! strigă McAllister, uluit.
— Stai liniştit, domnule Subsecretar, spuse diplomatul. Domnul
Conklin şi cu mine ştim prea bine jocul ăsta. L-am jucat amândoi
de multe ori.
— Cu o mică diferenţă însă, obiectă Conklin, fără să-şi ia
privirea de la Havilland. Eu n-am făcut-o niciodată cu plăcere.
— Şi crezi că mie?
Telefonul sună. Havilland se repezi la el, apucând receptorul.
— Da? – ambasadorul ascultă, încruntându-se, cu ochii la
fereastra întunecată. Dacă nu par surprins, domnule maior, este
pentru că ştirea mi-a parvenit acum câteva minute… nu, nu de la
poliţie; de la un om cu care aş dori să faci cunoştinţă astă seară.
Să spunem, peste două ore, îţi convine?… Da, e de-al nostru
acum! – Havilland îşi ridică privirea către Conklin – sunt unii care
spun că este mai bun decât cei mai mulţi dintre noi şi aş îndrăzni
să adaug că ce a făcut până acum confirmă acest lucru… Da, el
este… Da, o să-i spun… Poftim? Ce ai spus?
Diplomatul privi pentru a doua oară înspre fereastră şi se
încruntă din nou.
— Şi-au asigurat repede spatele, nu-i aşa? Ne vedem peste două
ore, domnule maior.
Havilland puse receptorul la loc în furcă, îşi propti coatele pe
masă şi-şi împreună degetele. Respiră adânc, un bătrân obosit,
care îşi adună gândurile, gata să vorbească.
— Îl cheamă Lin Wenzu, spuse Conklin luându-i prin
surprindere deopotrivă pe Havilland şi pe McAllister. Face parte
din Serviciul Britanic de Contraspionaj, MI6, probabil Brigada
Specială. Născut în China, şcolit în Anglia, este considerat a fi cel
mai bun ofiţer al serviciului secret din Hong Kong. Statura sa nu-l
prea avantajează. E prea vizibil.
— De unde..? McAllister făcu un pas către agentul C.I.A.
— Mi-a spus o păsărică, îi spuse Conklin.
— O ciocănitoare cu ciuf roşcovan, presupun, adăugă

468
diplomatul.
— Nu mai e roşcovan, replică Alex.
— Aha – Havilland îşi descleştă mâinile şi-şi sprijini braţele de
birou – şi el te cunoaşte.
— Normal. Doar a asistat la spectacolul din gara Kowloon.
— Mi-a transmis să te felicit şi să-ţi spun că olimpicul tău a
reuşit să-i întreacă pe toţi. A scăpat.
— Nu-i prost maiorul.
— Ştie de unde să-l ia, dar n-are rost să-şi piardă timpul.
— Îmi creşte în ochi din ce în ce mai mult. Pierderea de timp
rămâne pierdere de timp. Dar ţi-a mai spus şi altceva pe lângă asta
şi, de vreme ce am ascultat fără să vreau laudele la adresa
trecutului meu, poţi să-mi spui şi mie ce?
— Deci eşti dispus să mă asculţi?
— Sau ies de aici pe targa? Sau adunat într-un făraş? Am de
ales?
— Mda, ai dreptate, spuse diplomatul. Aş fi obligat s-o fac, ştii
prea bine.
— Te ştiu pe tine, Herr General.
— Mă jigneşti.
— Aiurea! Ce ţi-a spus maiorul?
— Că o organizaţie teroristă din Macao a telefonat agenţiei
South China News pentru a-şi revendica asasinatele. Numai că au
spus că femeia a fost omorâtă din greşeală – şoferul era adevărata
ţintă. Ca membru al detestatei poliţii secrete britanice, acesta îl
împuşcase cu două săptămâni în urmă pe unul dintre conducătorii
lor, pe digul Wanchai. Ceea ce e absolut exact. El reprezenta
protecţia asigurată doamnei Catherine Staples!
— Este o minciună! strigă Conklin. Ea a fost ţinta!
— Lin spune că ar fi o pierdere de timp să urmărească o pistă
falsă.
— A, înseamnă că el ştie?
— Că am fost penetraţi?
— Fir-ar al dracului, ce altceva? izbucni exasperat agentul C.I.A.
— Este un Zhongguo ren mândru şi inteligent. Nu suportă
eşecul sub nici o formă şi mai ales acum. Bănuiesc că şi-a început
deja vânătoarea… Ia loc, domnule Conklin. Avem multe lucruri de
discutat.
— Nu pot să cred! izbucni McAllister într-o şoaptă pătimaşă.
Vorbiţi de asasinate, ţinte de „beyond-salvage”… de o presupusă
sinucidere… iar victima e aici şi discută despre propria sa

469
moarte… ca şi când aţi discuta menu-ul la restaurant! Ce fel de
oameni sunteţi?
— V-am mai spus, domnule Subsecretar, răspunse Havilland
blând. Oameni care fac ceea ce alţii nu vor să facă, nu pot să facă,
sau n-ar trebui să facă. Nu există nici o universitate de ştiinţe
oculte în care să fi fost învăţaţi toate astea şi nu avem porniri
irepresibile să distrugem vieţi omeneşti. Am ajuns să facem ce
facem pentru că nu s-a oferit altcineva, iar candidaţii erau puţini.
E un joc al întâmplării, presupun. Şi, în timp afli dacă eşti sau nu
făcut pentru aşa ceva. Sunteţi de acord cu mine, domnule
Conklin?
— Pierdem timpul.
— Nu, nu-l pierdem, îl corectă diplomatul. Explicaţi-i domnului
McAllister. Credeţi-mă pe cuvânt, este un om de valoare şi avem
mare nevoie de el. Trebuie să înţeleagă.
Conklin îl măsură pe Subsecretarul de Stat, fără prea multă
bunăvoinţă.
— Nu are nevoie de nici o explicaţie din partea mea, este un
analist. Înţelege totul la fel de bine ca şi noi, dacă nu chiar mai
bine. Ştie toate porcăriile care se întâmplă aici, numai că nu vrea
să le accepte şi modul cel mai simplu de a nu se implica este de a
se preface şocat. Păziţi-vă de intelectualii cu principii care intră în
jocul ăsta. Ce dau în celulele nervoase iau înapoi în reproşuri
stupide. E ca preotul care merge la bordel ca să strângă material
pentru predica pe care o scrie acasă, unde-şi poartă singur de
grijă.
— Ai avut dreptate, spuse McAllister, îndreptându-se spre uşă.
E pierdere de vreme.
— Edward? strigă Havilland, vizibil iritat de atitudinea lui
Conklin, încercând să-l împace pe McAllister. Nu putem alege
întotdeauna oameni cu care să avem de-a face, după cum se vede
clar de data asta.
— Înţeleg, spuse McAllister rece.
— Verifică fiecare individ din personalul maiorului Lin, continuă
ambasadorul. Nu pot fi mai mulţi de zece sau doisprezece cei care
ştiu ceva despre, noi. Dă-i o mână de ajutor. Este prietenul tău.
— Da, este, spuse Subsecretarul ieşind din cameră.
— Chiar era necesar? se răsti Havilland când rămase singur cu
Conklin.
— Da. Dacă mă convingi că ceea ce ai făcut a fost singura cale
pe care ai putut-o alege – lucru de care nu mă îndoiesc – sau dacă

470
nu-mi vine nici o idee pentru a-i scoate pe David şi pe Marie din
toată povestea asta, măcar cu viaţă dacă nu şi cu mintea întreagă,
atunci voi fi nevoit să cooperez cu voi. Alternativa de „beyond-
salvage” este însă inacceptabilă din mai multe motive, majoritatea
personale, dar şi din cauză că le sunt dator celor doi soţi. De acord
până aici?
— Vom coopera până la urmă, într-un fel sau altul. Şah şi mat.
— De aceea vreau ca acestui ticălos de McAllister, acestui iepure
fricos, să i se spună de unde vin şi ce am în spate. Este băgat în
această afacere la fel de adânc ca şi noi şi ar face bine să-şi stoarcă
creierii să găsească o soluţie. Vreau să ştiu pe cine ar trebui să
omorâm pentru a reduce din pierderi şi a-i scăpa pe cei doi soţi
Webb. Vreau să ştie, că singurul mod în care-şi poate salva
conştiinţa este să dea rezultate cât mai bune. Trebuie să înţeleagă
că dacă eşuăm noi, eşuează şi el şi sufletul lui e pierdut pentru
totdeauna.
— Eşti prea aspru. Este totuşi un analist, nu un călău.
— Şi de unde crezi tu că şi primesc călăii ordinele? Dar noi, de
unde le primim? De la cine? De la nişte cavaleri ai purităţii?
— Mat din nou. Eşti, într-adevăr, atât de bun pe cât ţi-a mers
vestea. Cât despre McAllister, are să dea rezultate. De aia e aici.
— Începeţi să-mi povestiţi, domnule, spuse Conklin, aşezându-
se pe scaun cu spatele drept şi cu piciorul schilod pus într-un
unghi ciudat. Vreau să aud versiunea dumneavoastră.
— Mai întâi femeia. Soţia lui Webb. E bine? E în siguranţă?
— Răspunsul la prima întrebare este atât de evident încât mă
întreb oare de ce ai mai pus-o? Nu, nu e bine deloc. Soţul ei a
dispărut şi nici nu ştie dacă trăieşte sau a murit. Cât despre cea
de a doua întrebare, da, e în deplină siguranţă. Cu mine nu cu voi.
Pentru că eu am libertatea de mişcare. Voi nu aveţi.
— Suntem disperaţi, se apără diplomatul. Avem nevoie de ea!
— Da, dar aţi fost penetraţi, ceea ce nu pare să vă intre odată în
cap. N-am de gând să-i risc viaţa.
— Casa asta e o fortăreaţă!
— E de ajuns un bucătar vândut. Sau un descreierat sus pe o
scară.
— Conklin, ascultă-mă! Am făcut-o verificare la paşapoarte –
totul se potriveşte. El este, suntem siguri. Webb se află la Peking.
În clipa asta! Şi nu s-ar fi dus dacă n-ar fi fost pe urmele prăzii –
unicul său obiectiv. Dacă cumva, Dumnezeu ştie cum, Delta se
prezintă cu „marfa” şi nu-şi găseşte nevasta, va distruge singura

471
legătură de care avem atâta nevoie! Fără el suntem pierduţi.
Suntem pierduţi cu toţii.
— Deci ăsta a fost scenariul încă de la început. Reductio ad
absurdum.27 Jason Bourne contra lui Jason Bourne.
— Da. Dureros de simplu, însă fără complicaţiile infinite la care
a trebuit să apelăm, n-ar fi acceptat niciodată. Ar fi stat şi astăzi în
casa aia veche din Maine, răsfoindu-şi însemnările savante. Iar noi
am fi rămas fără vânător!
— Chiar eşti un ticălos, spuse Conklin pe un ton scăzut, cu o
oarecare admiraţie în voce. Eşti încă convins că mai este în stare s-
o facă? Că mai cunoaşte Asia aşa cum a cunoscut-o cu ani în
urmă, sub numele de Delta?
— La fiecare trei luni i se face un control medical – face parte
din programul guvernamental de protecţie. Are o condiţie fizică
nemaipomenită, întreţinută probabil de alergările lui, aproape
obsedante din câte înţeleg.
— Începi cu începutul.
Conklin se aşeză mai bine în scaunul său.
— Vreau să aud totul pas cu pas pentru că am impresia că
zvonurile pe care le-am auzit se adeveresc – mă găsesc în faţa unui
maestru al ticăloşiei.
— Mă măguleşti, domnule Conklin, spuse Havilland. Oricum,
mă interesează comentariile tale.
— Le vei auzi. Dă-i drumul.
— În regulă. Am să încep cu un nume, pe care sunt sigur că îl
vei recunoaşte. Sheng Chou Yang. Îmi poţi spune ceva despre el?
— Este un politician dur şi bănuiesc că sub înfăţişarea sa
binevoitoare se ascunde un miez de oţel. Totuşi se numără printre
cele mai moderate persoane de la Peking. Ar trebui să existe încă o
mie ca el.
— Dacă ar exista, şansele unui holocaust în Orientul îndepărtat
ar fi de o mie de ori mai mari.
*
* *
Lin Wenzu izbi cu pumnul în masă, împrăştiind cele nouă
fotografii, pe care le avea în faţă şi făcând să fluture fişele ataşate
dosarelor lor. Care? Care dintre ei? Fiecare dosar fusese confirmat
de Londra, fiecare verificat şi răsverificat; nu încăpea greşeală aici.
Aceştia nu erau nişte simpli Zhongguo reni selectaţi prin eliminarea

27
Prin reducere la absurd, (lb. lat., n. tr.).

472
unor dosare, ci rezultatul unor căutări minuţioase, care scoseseră
la iveală cele mai luminate minţi din guvern – şi, în câteva cazuri,
din afara lui – minţi cărora să le fie încredinţate cele mai delicate
probleme. Englezii vor fi nevoiţi să predea comanda unor băştinaşi,
fie şi din considerente ce deveneau la fel de evidente ca şi faptul că
nu erau pe placul Londrei, occidentalii n-ar putea înţelege
niciodată subtilităţile proprii minţii orientale iar acestea nu erau
vremurile în care să-şi poată permite să acţioneze pe baza unor
informaţii greşite sau incomplete. Londra trebuie să ştie exact cum
stau lucrurile. Asta pentru binele Hong Kong-ului şi a întregului
orient îndepărtat.
Nu că Lin ar fi crezut că rolul său şi al subalternilor săi, din ce
în ce mai numeroşi, ar fi fost decisiv în luarea deciziilor la nivel
politic. Însă era convins că, dacă Hong Kong-ul era să aibă o
Brigadă Specială proprie, aceasta ar trebui să fie condusă şi
înzestrată cu personal din rândul celor capabili să-şi îndeplinească
cel mai bine datoria, iar aceasta nu includea veteranii, oricât de
străluciţi sau fideli ai serviciilor secrete europene ar fi fost. Mai
întâi că arătau toţi la fel şi apoi prea ieşeau în evidenţă prin
culoarea pielii şi prin limba pe care o vorbeau. După ani de muncă
şi merite recunoscute, Lin Wenzu fusese convocat de Londra şi,
timp de trei zile, întors pe toate părţile de către specialiştii greţoşi
ai serviciului secret, pentru Hong Kong. În dimineaţa celei de a
patra zile, zâmbetele apăruseră pe feţele lor, însoţite de vestea că
maiorului îi fusese încredinţată comanda serviciului secret din
Hong Kong, cu întreaga autoritate cuvenită.
Şi de mulţi ani încoace, îşi făcea datoria fără să le dea motive să
se plângă de el. Asta ştia. Dar mai ştia că acum, în singura
operaţiune de o importanţă vitală pentru profesiunea şi viaţa sa
personală, eşuase. Avea treizeci şi opt de ofiţeri din Brigada
Specială sub comandă, din rândurile cărora selectase nouă pentru
a lua parte la operaţiunea aceasta extraordinară şi nebunească.
Nebunească până când auzise explicaţia extraordinară a
ambasadorului. Cei nouă erau cei mai buni din cei treizeci şi opt
de agenţi, fiecare capabil să preia comanda în cazul în care
conducătorul lor ar fi fost eliminat; scrisese asta în rapoartele lor
de evaluare. Şi totuşi dăduse greş. Unul dintre cei nouă aleşi era
un trădător.
Era lipsit de sens să se apuce din nou să le studieze dosarele.
Orice fel de contradicţii ar găsi, i-ar lua prea mult timp să le
verifice, dacă reuşiseră să treacă neobservate atât de ochii lui

473
experimentaţi cât şi de cei ai Londrei. Nu avea timp pentru analize
complicate sau documentarea enervant de înceată asupra vieţilor
particulare ale celor nouă! Nu-i rămânea decât o soluţie: un atac
direct asupra fiecăruia în parte, „direct” fiind cuvântul-cheie al
planului său. Dacă putea juca rolul unui taipan, putea juca şi
rolul unui trădător. Îşi dădea seama că acest plan nu era lipsit de
riscuri – cu care nici Londra şi nici Havilland nu ar fi fost de acord
– însă pe care trebuia să şi le asume. Dacă dădea greş, Sheng
Chou Yang avea să fie prevenit de războiul secret dus împotriva sa,
iar contraatacul său ar avea urmări dezastruoase. Dar Lin Wenzu
nu avea de gând să dea greş.
Maiorul se întinse după telefon. Apăsă pe butonul ce-i făcea
legătura cu operatorul radio din centrul de comunicări
computerizate al Brigăzii Speciale a MI6.
— Da, domnule? răspunse o voce din încăperea albă, sterilă.
— Câţi din Dragonfly sunt de serviciu? întrebă Lin, numind
unitatea de elită a celor nouă agenţi care raportau numai, fără să
dea niciodată explicaţii.
— Doi, domnule. În vehiculele trei şi şapte, dar pot să vă fac
legătura cu restul în câteva minute. Cinci au raportat – sunt acasă
de acum – iar ceilalţi doi mi-au lăsat nişte numere de telefon. Unul
este la cinema Pagoda până la ora 11:30, când se va întoarce
acasă, dar poate fi contactat prin pager până atunci. Celălalt este
la Yacht Club, în Aberdeen, împreună cu soţia şi familia ei. Ea este
englezoaică, ştiţi. Lin râse încet.
— Şi fără îndoială că nota de plată a familiei de englezi se va
achita din bugetul nostru de la Londra şi aşa neîngăduit de sărac.
— E posibil aşa ceva, domnule maior? Păi dacă este pe aşa,
consideraţi-mă şi pe mine ca rezervă pentru Dragonfly.
— Nu fi impertinent.
— Iertaţi-mă…
— Glumeam, tinere. Săptămâna viitoare am să te invit chiar eu
la o cină pe cinste. Îţi faci datoria excelent şi contez pe tine.
— Mulţumesc, domnule maior!
— Eu ar trebui să-ţi mulţumesc.
— Să iau legătura cu Dragonfly şi să anunţ alertă?
— Ia legătura cu fiecare în parte, însă pentru a le transmite
exact opusul unei stări de alertă. Săptămânile astea au fost cu toţii
suprasolicitaţi, n-au avut o zi liberă măcar. Spune-le că,
bineînţeles vreau să ştiu de unde să-i iau în fiecare moment dar,
dacă nu apare nimic nou, pentru următoarele 24 de ore suntem

474
aranjaţi. Cei din vehiculele trei şi şapte se pot duce acasă, dar nu
în Noile Teritorii, prin cârciumi. Transmite-le că eu am spus că ar
fi bine să se odihnească la noapte, sau să-şi petreacă timpul cum
vor ei.
— Da, domnule. Se vor bucura s-audă, domnule.
— Eu însumi am să ies cu maşina numărul patru. S-ar putea să
mai iau legătura cu tine. Rămâi treaz.
— Desigur, domnule maior.
— Te aşteaptă o cină pe cinste, tinere, te asigur.
— Dacă-mi permiteţi, domnule, spuse operatorul radio
entuziasmat – şi ştiu că acum vorbesc în nomele tuturor. Sunteţi
într-adevăr singurul pentru care bucuroşi facem orice.
— Cred că te voi invita la două cine.
*
* *
Din maşina parcată în faţa apartamentului de pe Yun Ping
Road, Lin ridică microfonul din dispozitivul fixat dedesubtul
bordului.
— Dragonfly Zero.
— Da, domnule.
— Vreau o linie directă, cu bruiaj. Voi şti că am bruiajul când
aud un ecou pe fir, nu-i aşa?
— Bineînţeles domnule.
Ecoul slab se auzi pe linie, odată cu tonul. Maiorul formă un
număr de telefon; se auzi sunând, apoi răspunse o voce de femeie.
— Alo?
— Cu domnul Zhou. Kuai! spuse Lin, repezit, spunându-i femeii
să se grăbească.
— Desigur, replică ea în cantoneză.
— Zhou la telefon.
— Xun su! Xiao Xi! spuse Lin într-o şoaptă gâtuită, glasul unui
om disperat implorând să fie ascultat. Sheng! Contactează-l
urgent! A dispărut Sapphire!
— Poftim? Cine sunteţi?
Maiorul întrerupse brusc convorbirea şi apăsă pe un buton din
dreapta microfonului. Operatorul radio răspunse prompt.
— Da, Dragonfly!
— Trece-mă pe linia mea privată, de asemenea cu bruiaj. Apoi
transferă-mi toate apelurile aici. Chiar acum! Şi vei face asta cu
toate convorbirile, până la noi instrucţiuni. Înţeles?
— Da, domnule, spuse operatorul radio supus. Telefonul ţârâi şi

475
Lin ridică receptorul.
— Da? răspunse el, simulând un căscat.
— Aici Zhou, domnule maior! Tocmai am primit un telefon
foarte ciudat. Un bărbat, care părea rănit grav, m-a sunat şi mi-a
spus să iau legătura cu un oarecare Sheng ca să-i spun că a
dispărut Sapphire.
— Sapphire? exclamă maiorul, dintr-odată îngrijorat. Nu spune
nimic nimănui, Zhou! Calculatoarele astea nenorocite nu ştiu cum
de s-a nimerit aşa, dar era un apel care trebuia să-mi parvină mie.
Nu e de competenţa echipei Dragonfly. Îţi repet, nici o vorbă
nimănui!
— Am înţeles, domnule maior.
Lin porni maşina şi merse câteva cvartale spre vest, către strada
Taulung. Repetă figura de mai înainte şi, din nou, primi un telefon
pe linia privată.
— Domnule maior?
— Da?
— Tocmai mi-a dat telefon cineva care vorbea ca şi cum ar fi fost
pe moarte. Vroia să…
Explicaţia fu aceeaşi: se făcuse o greşeală periculoasă.
Informaţia nu era de competenţa echipei Dragonfly. Nimic nu
trebuia să fie transmis mai departe. Ordinul era clar.
Lin sună la alte trei numere, de fiecare dată din faţa casei celui
sunat. Toate se dovediră a fi negative; fiecare dintre cei chemaţi
luară legătura cu el la câteva momente după apel, comunicându-i
ştiri surprinzătoare. Nici unul nu ieşise din casă în căutarea unui
telefon public. Maiorul era sigur de un singur lucru. Oricare din ei
ar fi trădătorul, acesta nu-şi va folosi telefonul de acasă pentru a
stabili o legătură. Pe notele de plată figurau toate numerele
formate şi erau supuse apoi controlului departamentului de revizie
contabilă. Era o procedură de rutină întâmpinată cu bucurie de
către agenţi. Taxele suplimentare erau suportate de Brigada
Specială ca şi cum acestea ar fi fost în interes de serviciu.
Cei doi agenţi din maşinile trei şi şapte fiind eliberaţi de
îndatoririle lor, raportaseră deja cartierului general, înainte de-al
cincilea apel telefonic. Unul dintre ei se afla la locuinţa prietenei
sale şi declarase că nu avea de gând să o părăsească în
următoarele douăzeci şi patru de ore. Încercase să-l convingă pe
operatorul radio să preia toate mesajele de „maximă urgenţă” şi să
transmită celor care îl căutau că superiorii lui îl trimiseseră în
misiune în Antarctica. Nu. Nu era felul în care acţiona un agent

476
dublu – inclusiv umorul. Cel de-al doilea fu, dacă se poate şi mai
clar. Acesta informase că este disponibil pentru orice problemă, fie
majoră sau minoră, cu sau fără legătură cu Dragonfly. Soţia îi
născuse de curând trei gemeni şi îi mărturisise cu o voce în care se
citea panica – conform spuselor operatorului radio – că avea mai
multă linişte la serviciu decât acasă. Din nou negativ.
Şapte agenţi verificaţi şi toţi şapte curaţi, Mai rămâneau cel de
la cinematograful Pagoda, pentru încă 40 de minute şi cel de la
Yacht Club-ul din Aberdeen.
Telefonul de la bordul maşinii începu să ţârâie nerăbdător, sau
era numai în imaginaţia lui?
— Da?
— Tocmai am primit un mesaj pentru dumneavoastră, domnule,
spuse operatorul. „Eagle” către „Dragonfly Zero”. Urgent.
Răspunde.
— Mulţumesc.
Lin privi la ceasul din centrul bordului. Avea deja întârziere 35
de minute la întâlnirea stabilită cu Havilland şi cu legendarul
agent, acum invalid, Alexander Conklin.
— Băiete? spuse maiorul, ridicând din nou microfonul în
dreptul gurii.
— Da, domnule?
— N-am timp pentru telefoanele alarmiste şi nu prea importante
de la Eagle. Dar, în acelaşi timp, nu vreau să jignesc pe nimeni.
Presupun că va suna din nou şi vreau să-i spui că n-ai reuşit să
mă găseşti. După ce faci asta, îmi raportezi imediat.
— Vă asigur că va fi o plăcere pentru mine, domnule maior.
— Poftim?
— „Eagle” a fost foarte dezagreabil. A pomenit despre nişte
întâlniri ce ar trebui să aibă loc din moment ce au fost confirmate
şi…
Lin ascultă şi îşi promise că, dacă supravieţuieşte acestei nopţi,
îi va ţine o lecţie lui McAllister despre regulile de etichetă ale
convorbirilor telefonice, mai ales în perioade critice. Pentru că
vorba dulce…
— Da, da, înţeleg tinere. Dă-l naibi! Tu să faci aşa cum ţi-am
spus eu, iar între timp – în următorul sfert de oră – încearcă să iei
legătura cu agentul nostru aflat la cinematograful Pagoda. Dacă
reuşeşti să-l prinzi, dă-i numărul meu de telefon privat şi
stabileşte-i frecvenţa corespunzătoare. Şi bruiajul, bineînţeles.
— Bineînţeles, domnule.

477
 Lin porni în viteză spre est pe Hennessy Road, trecu de
Southern Park către Fleming, după care întoarse la sud spre
Johnston şi din nou la est pe strada Burrws, până la
cinematograful Pagoda. Intră în parcare şi-şi găsi un spaţiu liber
pe locul rezervat directorului adjunct. Lipi o legitimaţie a poliţiei pe
parbrizul maşinii, apoi se îndreptă în fugă spre intrarea
cinematografului. Erau doar câţiva spectatori la ghişeu, pentru
filmul pornografic de la miezul nopţii „Amor în Orient”, o alegere
destul de ciudată pentru agentul lui Lin. Cu toate acestea, pentru
a nu atrage atenţia asupra sa şi din vreme ce mai avea la dispoziţie
încă şase minute, Lin se postă în spatele celor trei bărbaţi ce-şi
aşteptau rândul în faţă casei de bilete. După nici două minute
achită şi îşi primi biletul. Apoi i-l dădu controlorului şi intră în
sală. Aşteptă să se obişnuiască cu întunericul şi cu filmul
pornografic ce se derula pe ecran. Fusese o alegere într-adevăr
stranie din partea omului pe care îl verifica, dar îşi impusese să nu
pornească la drum cu prejudecăţi şi să nu facă nici un fel de
comparaţie între agenţi.
Era dificil însă, mai ales în cazul de faţă. Nu pentru că omul
care se afla undeva în sală, urmărind alături de spectatorii
înfierbântaţi performanţele sexuale ale aşa-zişilor actori, i-ar fi fost
prea simpatic. În realitate nu-l simpatiza chiar deloc; pur şi simplu
recunoştea că se numără printre cei mai buni agenţi de sub
comanda sa. Era arogant şi prost crescut, dar extrem de curajos.
Fuga din Beijing îi luase optsprezece luni de pregătiri, iar fiecare
clipă petrecută în capitala comunistă fiind o continuă ameninţare
pentru viaţa sa. Deţinuse un rang înalt în forţele de securitate, cu
acces la informaţii secrete de importanţă majoră. Printr-un imens
gest de sacrificiu, lăsase în urmă o soţie iubitoare şi o fetiţă pe care
le protejase făcând să se creadă că fusese victima noului val de
crime ce invadase China. Cadavrul ciuruit de gloanţe şi apoi ars de
o bandă de huligani fusese identificat ca fiind al său, iar el
devenise un erou al Chinei. Mama şi fiica se aflau în siguranţă,
guvernul le oferise o pensie, iar el, asemeni tuturor fugarilor cu
ranguri înalte, fusese supus celor mai riguroase verificări, menite
să demaşte spionii potenţiali. Aici, aroganţa sa îl ajutase. Nu
făcuse nici un efort de a se băga pe sub pielea cuiva; era ceea ce
era şi făcuse ceea ce făcuse pentru patria sa, China. Astfel avea de
ales: sau va fi acceptat de către autorităţile Hong Kong-ului cu tot
ceea ce avea el de oferit sau, în caz contrar, va încerca în altă
parte. Totul până aici părea să fie în regulă cu excepţia situaţiei

478
materiale a soţiei şi fetiţei sale. Acestea nu se bucurau de îngrijirea
la care se aşteptase emigrantul. Drept care, li se trimiteau bani în
secret la locul de muncă al mamei, fără nici o explicaţie. Nu
trebuia să i se spună nimic; dacă exista cea mai mică bănuială că
soţul său s-ar fi aflat în viaţă, ar fi fost torturată pentru smulgerea
unor informaţii care nu le deţinea. Un astfel de om nu putea fi
agent dublu, indiferent de gusturile sale în materie de filme.
Mai rămânea agentul aflat în Aberdeen, oarecum o enigmă
pentru Lin. Era mai bătrân decât ceilalţi, un bărbat mic de statură
întotdeauna impecabil îmbrăcat. Logician şi fost contabil, muncea
cu o asemenea loialitate încât Lin şi-l făcuse aproape confident; se
oprise cu greu, când se afla pe punctul de a dezvălui unele lucruri
pe care nu trebuia să le ştie nimeni. Probabil se simţea atras
deoarece bărbatul era de o vârstă mai apropiată cu a sa… Pe de
altă parte, ce acoperire extraordinară pentru o cârtiţă din Beijing!
Însurat cu o englezoaică devenise membru al luxosului şi
prestigiosului Yacht Club în urma căsătoriei. În ceea ce-l privea
totul; părea a fi în regulă; era respectabilitatea întruchipată. Din
această cauză lui Lin nu-i venea să creadă că cel mai apropiat
coleg al său, omul care-şi impusese o asemenea ordine în viaţa sa
personală, să fi fost contactat de Sheng Chou Yang şi corupt… Nu,
era imposibil! Poate, gândi maiorul, ar trebui să se întoarcă şi să-l
examineze mai îndeaproape pe agentul care dorise ca celor care îl
caută să li se transmită că este plecat în Antarctica; sau pe tatăl
tripleţilor care prefera să răspundă la telefoane ca să scape de
nebunia de acasă. Toate aceste speculaţii nu duceau nicăieri! Lin
Wenzu clătină din cap pentru a-şi alunga din minte asemenea
gânduri. Acum. Aici! Concentrează-te! Imaginea scării de la
intrarea cinematografului îl făcu să ia imediat decizia de a acţiona.
Se îndreptă spre scară şi urcă treptele ce duceau la balcon; camera
de proiecţie era chiar în faţa sa. Ciocăni o dată şi năvăli în
încăpere distrugând sub greutatea sa zăvorul slab, învechit al uşii.
— Ting zhi! strigă bărbatul de la aparatul de proiecţie; acesta
ţinea o femeie în braţe; cu mâna sub fusta ei. Tânăra femeie sări
jos şi se lipi de perete.
— Poliţia teritorială, spuse maiorul, scoţându-şi legitimaţia. Nu
vreau să pricinuiesc nici un rău nimănui, credeţi-mă, vă rog.
— Nici n-aţi avea de ce! îi răspunse bărbatul. Nici asta nu e
tocmai o biserică.
— Aceasta rămâne de discutat, dar ce e evident este că nu-i un
altar.

479
 — Avem drepturile de difuzare complet achitate.
— Nu ţi-am reproşat nimic, îl întrerupse Lin. Pur şi simplu
avem nevoie de un serviciu pe care nu cred că-ţi poţi permite să ni-
l refuzi.
— Care este? întrebă omul, ridicându-se în picioare şi privind-o
nervos pe femeia care se furişa prin uşa întredeschisă.
— Opreşte filmul pentru treizeci de secunde să zicem şi aprinde
luminile în sală. Anunţă că este vorba de o defecţiune care va fi
îndreptată rapid.
Operatorul se strâmbă.
— Dar filmul e pe sfârşite! Vor începe să urle toţi!
— Doar câtă vreme vor fi aprinse luminile. Fă-o!
Proiectorul se opri cu un vâjâit. Luminile se aprinseră şi
anunţul fu făcut printr-un difuzor. Omul avusese dreptate. Din
sală răzbătură huiduieli şi ţipete acompaniate de semne obscene
din degete şi braţe vânturate ameninţător. Privirea lui Lin scrută
audienţa – de la stânga la dreapta, rând după rând.
Uite-l… Doi oameni – agentul aplecat în faţă, de vorbă cu un om
pe care Lin Wenzu nu-l mai văzuse niciodată. Maiorul se uită la
ceas, apoi se întoarse către operator.
— E vreun telefon public jos?
— Când funcţionează, da. De cele mai multe ori e stricat.
— Acum funcţionează?
— Nu ştiu.
— Unde este?
— Sub scări.
— Mulţumesc. Dă drumul la film peste şaizeci de secunde.
— Aţi spus treizeci!
— M-am răzgândit. Iar dumneata te bucuri de privilegiile pe
care ţi le oferă o slujbă bună datorită unor drepturi de difuzare,
nu-i aşa?
— Dar ăştia din sală sunt nişte animale!
— Pune un scaun în dreptul uşii, spuse Lin, ieşind. Zăvorul e
distrus.
În holul de sub scară, maiorul trecu pe lângă telefonul public.
Abia oprindu-se din mers smulse firul spiralat de la receptor, apoi
se îndreptă cu paşi repezi spre maşină, abătându-se din drum la
vederea unei cabine telefonice aflată pe partea cealaltă a străzii.
Alergă către ea şi citi numărul, memorându-l instantaneu, după
care se întoarse tot în fugă la maşină. Urcă se uită la ceas; dădu
înapoi şi parcă maşina la câteva sute de metri mai încolo. Stinse

480
farurile şi rămase să supravegheze ieşirea cinematografului.
Un minut şi cinsprezece secunde mai târziu, fugarul din Beijing
ieşi privind în dreapta şi-n stânga, în mod vizibil agitat. La un
moment dat privi drept înainte, părând că zăreşte ceea ce căuta şi
ceea ce Lin se aşteptase să caute, de vreme ce telefonul din
cinematograf nu mai funcţiona. Era cabina telefonică aflată pe
partea cealaltă a străzii. Lin formă numărul cabinei în timp ce
subalternul său alerga grăbit către ea. Telefonul începu să sune
înainte ca omul să fi putut introduce moneda.
— Xun su! Xiao Xi! Lin tuşi şoptind în receptor. Ştiam c-ai să
găseşti telefonul! Sheng! Contactează-l imediat. Transmite-i că a
dispărut Sapphire!
Puse apoi microfonul la loc, dar nu-şi ridică mâna de pe aparat,
aşteptând ca agentul să ia legătura cu el pe linia privată.
Apelul telefonic însă nu veni. Lin se întoarse în scaun şi privi în
urmă, către construcţia din plastic a cabinei telefonice de vizavi.
Agentul formase un nou număr, dar nu al lui. Nu mai era nevoie
să plece spre Aberdeen.
Wenzu coborî fără zgomot din maşină traversă acoperit de
umbrele care înghiţeau trotuarul şi se îndreptă către cabina
telefonică. Rămase ascuns în penumbră şi se apropie încet de
telefon. Agentul se afla la doi metri şi jumătate, cu spatele la Lin.
Vorbea agitat, cu o exasperare evidentă în glas.
— Ce înseamnă Sapphire? Ce înseamnă telefonul ăsta? De ce să
ia legătura tocmai cu mine?… Nu, ţi-am spus, a folosit numele lui
Sheng!… Da, exact, numele lui! Nici un cod, nici un semnal! E o
nebunie!
Lin Wenzu auzise ce trebuia să audă. Îşi scoase pistolul
automat şi ieşi rapid la lumină.
— Filmul s-a întrerupt şi au aprins luminile! Omul meu de
legătură şi cu mine eram…
— Închide telefonul! ordonă maiorul. Agentul se întoarse brusc.
— Tu aici! strigă el.
Lin îl împinse înapoi în cabină, strivindu-l cu trupul său imens
pe agentul dublu de peretele de plastic apucă receptorul şi
izbindu-l de cutia metalică.
— Destul! răcni maiorul.
Pe neaşteptate, simţi lama cuţitului pătrunzându-i ca o flacără
de gheaţă în abdomen. Agentul se ghemui ţinând cuţitul în mâna
stângă. Lin apăsă pe trăgaci. Sunetul exploziei umplu liniştea
străzii şi trădătorul se prăbuşi la pământ, gâtlejul fiindu-i

481
străpuns de glonţ. Sângele i se prelingea pe haine, pătând pavajul.
— Ni made! strigă o voce la stânga maiorului, înjurându-l. Era
cel de-al doilea bărbat, omul de legătură din sală care discuta cu
agentul. Îşi ridică arma şi trase. Maiorul se aruncă spre el,
strivindu-l cu trupul său uriaş, ca un buldozer. Glonţul îi sfâşie
partea dreaptă a pieptului, dar celălalt îşi pierdu, la rândul său,
echilibrul. Maiorul trase; bărbatul de prăbuşi ţinându-se de ochiul
drept. Murise.
Pe partea cealaltă a străzii, filmul porno luase sfârşit, iar
mulţimea începuse să iasă posomorâtă, nervoasă, nesatisfăcută.
Cu ce îi mai rămăsese din extraordinara sa forţă, maiorul, deşi
grav rănit, ridica trupurile celor doi conspiratori şi le târî către
maşina sa. Câţiva spectatori îl urmăreau cu priviri fixe,
dezinteresate sau sticloase. Ceea ce vedeau era o realitate pe care
ei nu o puteau nici înţelege, nici accepta. Era ceva dincolo de
graniţele înguste ale imaginaţiei lor.
*
* *
Alex Conklin se ridică de pe scaun şi şchiopată greoi şi
zgomotos către fereastra întunecată.
— Ce dracului aştepţi să-ţi spun? întrebă el, întorcându-se şi
privindu-l pe ambasador.
— Că, date fiind circumstanţele, am ales singura cale posibilă,
singura cale prin care l-am fi putut recruta pe Jason Bourne –
Havilland îşi ridică mâna.
— Înainte de a răspunde, ar trebui să-ţi spun cu toată
sinceritatea că nici Catherine Staples nu a fost de acord cu mine.
Ea era de părere că ar fi trebuit să-l abordez pe David Webb în
mod direct. Doar este, la urma urmelor, un expert în problemele
Orientului îndepărtat, un expert care ar fi înţeles şi miza şi
tragedia care ar putea urma.
— Trebuie să fi fost nebună, spuse Alex. David te-ar fi dat afară.
— Mulţumesc. Diplomatul dădu din cap.
— Stai puţin, izbucni Conklin. Ţi-ar fi zis asta nu pentru că n-ai
avea dreptate şi pentru că nu s-ar fi crezut în stare să ducă la
capăt o asemenea operaţiune. Tot ce aţi făcut răpindu-i-o pe Marie
– a fost pentru a-l determina să redevină omul pe care el a dorit
să-l uite.
— Da?!
— Chiar că eşti un mare ticălos!
Deodată izbucniră sirenele, umplând liniştea clădirii enorme, în

482
vreme ce reflectoarele se roteau, luminând ferestrele. De afară se
auzi scrâşnet de cauciucuri, zdrăngănitul metalului pe metal şi
focuri de arme. Ambasadorul şi agentul C.I.A. se aruncară la
podea. Totul se termină însă în câteva secunde. Cei doi bărbaţi se
ridicară în picioare, în clipa în care uşa camerei se deschidea
izbindu-se de perete. Cu pieptul şi abdomenul înecate în sânge,
Lin Wenzu intră clătinându-se, ducând câte un cadavru sub
fiecare braţ.
— Trădătorul pe care-l căutam, domnule, spuse maiorul, lăsând
cele două cadavre să cadă. Împreună cu un coleg de-al său. Cu ei
doi, cred că am reuşit să-l rup pe Sheng de Dragonfly…
Weng îşi dădu ochii peste cap dezvelind orbitele albe. Horcăi şi
se prăbuşi la pământ.
— Chemaţi imediat o ambulanţă! strigă Havilland celor care se
strânseră în dreptul uşii.
— Aduceţi pansament, bandaje, antiseptice – pentru numele lui
Dumnezeu, aduceţi ce găsiţi! urlă Conklin, îndreptându-se în fugă,
şchiopătând, înspre chinezul căzut. Opriţi nenorocita de
hemoragie!

483
 CAPITOLUL 29
Bourne se aşeză în umbrele alternante ale banchetei din spate a
maşinii. Strălucirea intermitentă a lunii dădea senzaţia unor
erupţii bruşte de lumină şi întuneric în interiorul automobilului.
La intervale de timp neaşteptate şi neregulate se apleca înainte şi
înfigea ţeava pistolului în ceafa prizonierului.
— Încearcă să ieşi de pe şosea şi capeţi un glonţ în cap, ai
priceput?
Şi, întotdeauna, replica era aceeaşi, sau o variaţiune a ei, cu
accentul britanic, sacadat.
— Nu sunt inconştient. Eşti în spatele meu, ai o armă şi nu te
văd.
Jason smulse cu uşurinţă oglinda retrovizoare de la locul ei.
— Sunt cu ochii pe tine, ţine minte asta. Şi mai ţine minte că
viaţa ta e în mâinile mele.
— Înţeles, repetă sec fostul ofiţer al trupelor de comando
britanice.
Cu harta regiunii desfăşurată în poală, cu lanterna în mâna
stângă şi pistolul în dreapta, Bourne studia şoselele ce duceau
spre sud. Cu ochii când la ceas când la bornele kilometrice, Jason
înţelese că timpul era inamicul său principal. Deşi braţul drept al
asasinului era practic imobilizat, Bourne ştia că nu ar putea face
faţă mai tânărului şi mai puternicului său rival. Violenţa
concentrată din ultimele trei zile îl consumase fizic, psihic, fie că
voia sau nu să recunoască, emoţional.
Din când în când, Jason simţea greutatea apăsătoare a
pleoapelor acoperindu-i ochii.
Încercând din toate puterile să rămână treaz, îşi ciupea pielea
sensibilă de pe pulpă şi îşi înfigea unghiile în buze, pentru ca
durerea instantanee să-i îndepărteze oboseala. Ştia bine în ce stare
se află – numai un orb n-ar fi văzut – dar nu avea nici când şi nici
cum să repare ceva, aplicând axioma furată de la Ecoul Meduzei:
odihna este o armă, nu uita asta niciodată! Ecoul, bravul Ecou…
Însă acum nu mai avea timp pentru odihnă şi nici nu era locul
pentru ea.
Şi pentru că era conştient de propria sa condiţie fizică, trebuia
să-şi evalueze şi prizonierul. Impostorul era complet treaz: se
vedea din uşurinţa cu care conducea cu viteză de-a lungul
drumului necunoscut şi din mişcările necontenite ale capului şi

484
ochilor săi, de fiecare dată când Jason îi privea. Şi îl vedea adesea,
de fiecare dată când îi ordona asasinului să încetinească şi să
caute o scurtătură în afara şoselei, pe dreapta sau pe stânga.
Impostorul se întorcea de fiecare dată pe locul său – imaginea
trăsăturilor sale atât de familiare era de fiecare dată un şoc pentru
Jason – şi întrebând dacă drumul din faţă era cel pe care îl doreau,
întrebările erau de prisos; ele erau puse tocmai pentru a-i da
posibilitatea asasinului să-l urmărească la rândul său pe cel care îl
luase prizonier. Era un asasin antrenat, o maşinărie ucigaşă care
ştia că supravieţuirea depinde de avantajul pe care-l deţii asupra
inamicului. Aştepta, privind şi anticipând momentul când
pleoapele adversarului său s-ar fi închis pentru câteva momente,
sau arma i-ar fi căzut pe podeaua maşinii, pentru a putea profita
de prilejul ivit şi a răsturna situaţia în favoarea sa. Şansele de a se
apăra ale lui Bourne, prin urmare, depindeau de inteligenţa sa, de
capacitatea sa de a produce neaşteptatul, astfel încât balanţa
psihologică să fie permanent de partea sa. Dar cât mai putea dura
totul – cât va mai rezista el?
Timpul rămânea totuşi adevăratul său duşman, asasinul din
faţa sa era doar o problemă secundară. Trebuia să-şi păstreze
judecata limpede, să-şi stimuleze imaginaţia şi să o facă să
lucreze. Balanţa! Trebuia să o ţină înclinată de partea sa!
Gândeşte-te! Acţionează! Comportă-te imprevizibil!
Scoase amortizorul armei, îndreptă ţeava spre fereastra închisă
din dreapta şi apăsă pe trăgaci. Explozia fu zguduitoare, făcând să
vibreze tot interiorul maşinii; sticla se făcu ţăndări, împrăştiindu-
se în aerul rece al nopţii.
— La ce dracu ai făcut asta? izbucni asasinul strângând cu
putere volanul, ca să păstreze maşina sub control.
— Ca să te învăţ câte ceva despre echilibru, răspunse Jason.
Trebuie să înţelegi că eu sunt un om dezechilibrat. Următoarea
împuşcătură ar putea să-ţi zboare creierii.
— Eşti complet dement!
— Îmi pare bine că ţi-ai dat seama.
Harta! Unul din lucrurile cele mai civilizate la hărţile chinezeşti
– poate şi din cauza calităţii slabe a maşinilor – era numărul mare
de steluţe ce indicau prezenţa garajelor deschise permanent. Asta
îi convenea lui Bourne de minune.
— La vreo şase kilometri de aici se află o benzinărie. Opreşti
maşina acolo şi-i faci plinul. Să nu îndrăzneşti să scoţi o vorbă,
oricum ar fi o prostie, pentru că e evident că nu vorbeşti limba.

485
Câteva cuvinte nenorocite de care ai nevoie, le-nveţi pe dinafară,
nu?
— Tu cunoşti limba?
— De aceea originalul sunt eu, iar tu copia.
— N-ai decât să păstrezi ce ai, domnule Original!
Jason trase din nou, făcând ţăndări ce mai rămăsese din geam.
— Eşti o COPIE! ţipă el piţigăiat. Să nu uiţi!
Timpul era împotriva lui.
Jason făcu în gând o apreciere rapidă asupra mijloacelor de
care dispunea – nu erau prea multe. Banii erau principala lui
resursă. Avea mai mulţi bani decât ar fi putut câştiga o sută de
chinezi în o sută de vieţi, dar nu banii în sine erau soluţia, ci
timpul. Singura şansă de a părăsi teritoriul uriaş al Chinei, era cu
un avion. Studie din nou harta. I-ar fi luat treisprezece până la
cincisprezece ore pentru a ajunge în Shanghai – dacă maşina
rezista şi dacă el însuşi rezista şi dacă reuşeau să treacă de toate
punctele de control. Dar chiar dacă ar fi ajuns la Shanghai, unde
aeroportul era relativ mai puţin păzit, câte alte complicaţii oare s-
ar mai putea ivi pe parcurs?
Exista însă o alternativă – întotdeauna existau alternative. Era
nebunească, dar părea singura cale de salvare.
Timpul este adevăratul inamic. Trebuie. E unica soluţie.
Încercui pe hartă un mic semn în suburbiile oraşului Jinau. Un
aeroport.
*
* *
Zori de zi. Umezeală pretutindeni. Iarba înaltă şi gardul metalic
străluceau în roua dimineţii. Singura pistă de aterizare apărea ca o
săgeată neagră, strălucitoare, străpungând câmpul cu iarbă
scurtă, pe jumătate de un verde crud, specific dimineţii, pe
jumătate arsă de razele nemiloase ale soarelui din ziua precedentă.
Limuzina rămăsese la o distanţă considerabilă de aeroport,
ascunsă sub nişte crengi. Impostorul fusese imobilizat pentru a
doua oară, de data aceasta de degetele mari ale mâinilor.
Punându-i arma în tâmpla dreaptă, Jason îi ordonase prizonierului
său să-şi înfăşoare cele două mosoare cu sârmă în noduri duble în
jurul fiecărui deget mare al mâinii, după care tăiase cele două
mosoare cu briceagul. Capetele rămase le legă strâns de
încheieturile asasinului. La fiecare mişcare, sârma pătrundea mai
adânc în carne.
— Eu, în locul tău, spuse Bourne, aş fi foarte atent. Poţi să-ţi

486
închipui ce ar însemna să-ţi pierzi cele două degete mari? Sau să-ţi
tai încheieturile?
— Tactician împuţit!
— Chiar aşa.
De partea cealaltă a aeroportului, într-o clădire joasă, cu un
rând de ferestre mici pe de o parte, era o lumină aprinsă. Era o
cazarmă, simplă şi practică. Jason îşi dădu jos din spate sulul
subţire şi-l desfăcu: era o uniformă aparţinând trupelor maoiste,
pe care o îmbrăcă peste hainele sale. Netezi tunica ternă, umflată
peste pantaloni şi se întoarse către asasinul care îl urmărea cu
mirare şi curiozitate.
— Treci lângă gard, spuse Jason aplecându-se şi căutând în
rucsac. Lasă-te în genunchi şi lipeşte-te de el, continuă el, scoţând
frânghia subţire de nylon. Lipeşte-ţi faţa de el. Privirea înainte! Mai
repede!
Impostorul făcu ce i se spusese, mişcându-şi stângaci mâinile
legate în faţă, între el şi gard, cu capul apăsat în sârma dură a
gardului. Bourne se apropie iute şi trecu frânghia prin gard, prin
dreapta gâtului asasinului apoi, cu degetele prin ochiurile de
sârmă, trase frânghia înapoi pe partea stângă. O smuci şi o înnodă
strâns la baza craniului prizonierului. Lucrase atât de repede şi
neaşteptat, încât fostul ofiţer abia fu în stare să rostească ceva
înainte de a realiza ce se întâmplase.
— Ce dracu’… of, Dumnezeule!
— Cum spunea măcelarul înainte de a-i reteza capul lui
d’Anjou, de aici nu pleci nicăieri, domnule maior.
— Ai de gând să mă laşi aici? întrebă impostorul încremenit.
— Nu fi naiv. Nu scapi de mine aşa uşor. Unde merg eu, acolo
mergi şi tu. De fapt, tu ai să mergi primul.
— Unde?
— Prin gard, spuse Jason, scoţând deştele de sârmă din rucsac.
Începu să taie de jur împrejur, pe conturul corpului asasinului,
fericit că sârma nu era nici pe departe la fel de tare ca cea de la
rezervaţia de păsări. Conturul fiind gata, Bourne făcu un pas
înapoi şi-şi propti piciorul drept între omoplaţii captivului său.
Împinse cu forţă. Ucigaşul şi porţiunea tăiată din gard se
prăbuşiră pe iarba ce creştea pe partea cealaltă.
— Dumnezeule! ţipă prizonierul chinuit. Te distrezi al dracului,
nu-i aşa?
— Ba nu mă distrez deloc, replică Jason. Fiecare mişcare pe
care o fac este foarte importantă şi foarte serioasă. Scoală-te şi nu

487
mai zbiera.
— Pentru numele lui Dumnezeu, sunt legat de gardul ăsta
nenorocit!
— Dar gardul e liber. Ridică-te şi întoarce-te. Asasinul se ridică
cu greutate. Bourne îşi privi opera; imaginea conturului de sârmă
lipită de bustul impostorului, ţinută în loc parcă de un nas
proeminent era într-adevăr caraghioasă. Dar motivul pentru care
se afla acolo nu era deloc caraghios. Numai cu asasinul în
siguranţă în faţa ochilor săi, putea considera că riscul era total
eliminat. Jason nu putea ţine sub control ceea ce nu vedea şi ceea
ce nu vedea, îl putea costa viaţa. Şi, mai mult decât atât, viaţa
soţiei lui David Webb – şi chiar viaţa lui David Webb. Lasă-mă în
pace! Nu te băga! Suntem prea strâns legaţi!
Bourne întinse mâna şi trase de frânghia ce ţinea gardul legat
de trupul acestuia. Gardul se prăbuşi dar, înainte ca asasinul să-şi
poată reveni, Jason înfăşură frânghia la loc, potrivindu-i-o în gură,
ca pe un căpăstru. Strânse cu putere, până când gura nu-i mai fu
decât o gaură întunecată, împrejmuită de două şiruri de dinţi albi.
Din gâtlejul englezului nu se mai auzeau decât sunete de
neînţeles.
— Nu mi se cuvin laudele, domnule maior, spuse Bourne,
înnodând frânghia de nylon subţire. L-am văzut pe d’Anjou şi pe
ceilalţi. Nu puteau să vorbească, puteau numai să înghită ceea ce
vomitaseră deja. I-ai văzut şi tu şi ai rânjit. Cum te simţi acum,
domnule maior?… A, uitasem, nu poţi să răspunzi, nu-i aşa?
Mişcă-te! O să ocolim capătul pistei.
Îi dădu un brânci asasinului, apoi îl apucă de umăr,
orientându-l spre stânga.
În timp ce ocoleau gazonul aeroportului, nevăzuţi în
întunecimea liniilor de marcaj, Jason studia aeroportul relativ
primitiv. Dincolo de cazarmă se afla o clădire mică, cu pereţi
circulari, construiţi în mare parte din sticlă. Nu răzbătea nici o
lumină, cu excepţia unei licăriri plăpânde ce strălucea sus, în mica
structură cubică din mijlocul acoperişului. Clădirea reprezenta
terminalul aeroportului Jinan, iar cubul de pe acoperiş era turnul
de control. La stânga cazărmii, la aproximativ şaptezeci de metri
spre vest, se găsea un hangar întunecos, lângă uşile căruia erau
sprijinite nişte scări mobile uriaşe. Locul era aparent pustiu,
echipajele de control ale aeroportului nu-şi începuseră încă
activitatea. Jos, în perimetrul sudic al terenului, pe ambele părţi
ale pistei, de abia vizibile, erau parcate cinci avioane, nici unul

488
prea impozant. Aeroportul Jinan, era un aeroport de mâna a doua,
sau a treia, ridicat în grad de ochii investitorilor străini, la fel ca
atâtea altele în China, dar încă departe de standardele
internaţionale. Însă cerul şi culoarele aeriene nu aveau nici un
standard – numai oamenii legaţi de pământ şi maşinile aveau.
Combinate însă, erau o altă problemă.
— Ne îndreptăm către hangar, şopti Jason înghiontindu-l pe
prizonier în spate. Ţine minte, dacă faci vreun zgomot, nu va trebui
să te omor eu, o vor face ei. Iar eu voi avea şansa să scap, pentru
că tu mi-o vei oferi. Să nu te îndoieşti de asta. Lasă-te jos!
La aproximativ treizeci de metri distanţă, un soldat tocmai ieşea
din hangar, ţinându-şi mitraliera atârnată de umăr. Începuse să se
întindă şi să caşte cu poftă. Bourne ştiu că sosise momentul să
acţioneze; un altul mai bun s-ar putea să nu se mai ivească.
Asasinul era culcat cu faţa la pământ, cu mâinile legate sub el şi
cu un căluş în gură. Apucând strâns frânghia ale cărei capete
atârnau, Jason îşi întinse cealaltă mână în părul prizonierului,
smucindu-i capul în sus şi îşi petrecu funia de două ori în jurul
gâtului.
— Dacă faci o mişcare, te sugrumi, şopti Bourne, ridicându-se
în picioare.
Se îndreptă în tăcere către peretele hangarului, apoi dădu colţul
şi scrută cu privirea în jur. Soldatul de abia se mişcase. Jason
înţelesese imediat – omul îşi făcea nevoile. Perfect normal şi grozav
de convenabil. Bourne se îndepărtă uşor de clădire, îşi fixă bine
piciorul drept în pământ şi, cu mâna dreaptă întinsă, îşi înfipse
celălalt picior la baza şirei spinării paznicului. Acesta se prăbuşi,
fără cunoştinţă. Jason îl târî înapoi către colţul hangarului, apoi
de-a latul gazonului, până în locul unde zăcea imobilizat asasinul,
temându-se să facă vreo mişcare.
— Înveţi, domnule maior, spuse Bourne, trăgându-l din nou de
păr şi desfăcându-i frânghia din jurul gâtului.
Faptul că sfoara ale cărei capete erau libere, nu l-ar fi putut
sugruma pe impostor cum nu te poţi spânzura cu o frânghie de
rufe dezlegată, îl învăţă pe Jason un lucru: prizonierul său nu
gândea geometric; subtilitatea nu era punctul lui forte, nu-l
impresiona decât ameninţarea cu moartea.
— Ridică-te, ordonă Jason.
Asasinul procedă întocmai, înghiţind guri mari de aer şi
uitându-se la Bourne cu o privire plină de ură.
— Gândeşte-te la Ecoul, continuă Bourne, cu aceeaşi ură în

489
privire. Scuză-mă, vreau să spun d’Anjou. Omul care ţi-a redat
viaţa – un fel de viaţă în orice caz, pe care aparent ţi l-ai asumat.
Pygmalion-ul care te-a creat, amice… Acum ascultă-mă cu atenţie.
Vrei să-ţi scot frânghia?
— Îhî! mormăi asasinul, dând din cap, expresia ochilor săi
trecând de la ură la rugăminte.
— Şi să-ţi eliberez degetele?
— Îhî, îhî.
— Nu eşti un luptător de gherilă, ci o gorilă, zise Jason
scoţându-şi automatul de la brâu. Dar, după cum spuneam odată,
înainte să exişti tu – sunt câteva condiţii de îndeplinit. Trebuie să
înţelegi: ori scăpăm amândoi de aici cu viaţă, ori dispărem de pe
faţa pământului şi rămăşiţele noastre pământeşti vor hrăni un foc
în China – fără trecut, fără prezent – şi în orice caz fără o
recunoaştere a contribuţiei noastre la viaţa societăţii… văd că te
plictisesc. Îmi pare rău, uită ce am spus.
— Mmî!
— În regulă, dacă insişti. Evident nu-ţi voi da nici o armă, iar
dacă te văd că încerci să pui mâna pe vreuna, eşti mort. Dar dacă
te comporţi cum se cuvine, s-ar putea – doar s-ar putea – să
scăpăm. Ce încerc să-ţi spun, domnule Bourne, este faptul că
oricare ţi-ar fi clientul dincolo, nu-şi poate permite să te lase să
supravieţuieşti mai mult decât pe mine. Ai înţeles? Pricepi?
Capisce?
— Îhî!
— Încă ceva, adăugă Jason trăgând uşor de frânghia care
atârna pe umărul impostorului. Asta e nylon sau poliuretan, sau
cum dracului îi spune. Când ia foc, se umflă ca o plantă avidă de
apă, n-ai cum s-o mai desfaci. Îţi va fi înfăşurată în jurul gleznelor,
vei putea să faci un pas de maximum un metru şi jumătate – asta
numai pentru că sunt un tactician nenorocit. Am fost destul de
clar?
Asasinul tocmai dădea din cap când Bourne sări în dreapta şi-l
trânti la pământ cu o lovitură în spatele genunchilor. Degetele
legate ale mâinilor îi sângerau. Jason îngenunche lângă prizonier
şi, strivindu-i gura cu pistolul din mâna stângă, îi desfăcu cu
cealaltă nodul de la ceafa.
— Dumnezeule mare! exclamă impostorul în timp ce frânghia
cădea.
— Sunt încântat să aflu că ai convingeri religioase, s-ar putea
să-ţi folosească, spuse Bourne lăsând pistolul şi înfăşurându-i iute

490
frânghia în jurul gleznelor şi înnodând-o la capete, cărora le dădu
foc cu bricheta. Ridică arma, o lipi de fruntea impostorului şi-i
descolăci sârma din jurul degetelor.
— Restul scoate-l tu. Ai grijă la degete. Îţi sunt rănite.
— Parcă braţul drept crezi că e mai bine? spuse englezul,
desfăcându-şi restul de sârmă. Odată mâinile eliberate, asasinul
începu să şi le scuture, după care îşi supse sângele din răni.
— Mai ai cutia aia magică, domnule Bourne? întrebă el.
— Nu mă despart de ea niciodată. Ce ai nevoie?
— Bandaj. Îmi sângerează degetele. Se cheamă gravitaţie.
— Ai avut note mari la şcoală.
Bourne se întinse în spate după rucsac şi îl trase, lăsându-l să
cadă în faţa impostorului, cu pistolul îndreptat spre capul lui.
— Cotrobăie prin el. Ai să găseşti ce-ţi trebuie deasupra.
— Am găsit, spuse asasinul scoţând bandajul şi înfăşurându-se
rapid în jurul degetelor rănite. Ce ai făcut e o porcărie, adăugă el
când termină.
— Gândeşte-te la d’Anjou, spuse Jason sec.
— El a vrut să moară, pentru numele lui Dumnezeu! Ce dracu’
puteam să fac eu?
— Nimic. Pentru că asta eşti, un nimic.
— Bine, atunci asta înseamnă că sunt de aceeaşi teapă cu tine,
nu-i aşa? El doar m-a format întru asemănarea ta, nu?
— Nu ai talentul meu, spuse Jason Bourne. Îţi lipseşte. Nu poţi
gândi geometric.
— Ce înseamnă asta?
— Mai reflectează.
Delta se ridică în picioare.
— Hai, sus! ordonă el.
— Spune-mi, spuse asasinul sculându-se, cu ochii la pistolul
îndreptat asupra capului său. De ce eu? De ce te-ai retras din
afaceri?
— Pentru că n-am fost niciodată cu adevărat băgat în ele.
Deodată reflectoarele se aprinseră unul după altul, luminând
aeroportul într-un singur val, luminile galbene care marcau pista
apărură de-a lungul întregii ei lungimi. Oamenii începură să iasă
din cazarmă, unii îndreptându-se înspre hangar, alţii undeva în
spate, de unde în scurt timp izbucniră motoarele unor maşini
nevăzute. În aerogară, luminile se aprinseră pretutindeni,
activitatea era în toi.
— I-ai haina şi şapca, ordonă Bourne arătând cu arma înspre

491
paznicul în nesimţire. Pune-le pe tine.
— N-o să-mi vină!
— O să ţi le aranjezi pe măsură când vom ajunge în Savile Row.
Mişcă!
Impostorul făcu cum i se spusese, mişcându-şi braţul drept cu
atâta greutate încât Jason trebui să-i ţină mâneca. Cei doi se
îndreptară alergând către zidul hangarului, de unde, odată ajunşi,
înaintară atenţi spre capătul clădirii.
— Ne-am înţeles? întrebă Bourne în şoaptă, privind chipul atât
de asemănător cu al său, cu ani în urmă. Ieşim de aici, împreună,
ori murim?
— Ne-am înţeles, răspunse englezul. Ticălosul ăla cu sabia lui
blestemată e mai rău decât nebun. Vreau să ies de aici!
— Răspunsul ăsta nu ţi s-a putut ghici până acum pe faţă.
— Dacă s-ar fi putut, maniacul m-ar fi ucis!
— Cine e?
— Nu i-am ştiut niciodată numele. Doar o serie de oameni de
legătură prin care puteam ajunge la el. Primul e un tip din
garnizoana Guangdong pe nume Soo Jiang…
— Am auzit vorbindu-se de el. I se spune „Porcul”..
— Poate pe drept. Nu ştiu.
— Mai departe?
— Un număr de telefon este lăsat la masa cu numărul cinci în
cazinoul din…
— Kam Pek, Macao, întrerupse Jason. Mai departe?
— Sun la numărul respectiv şi vorbesc în franceză. Soo Jiang
este unul din puţinii chinezi care vorbesc limba. El stabileşte ora
întâlnirii, locul este întotdeauna acelaşi. Apoi trec graniţa până la
un loc plat, între dealuri. Acolo vine un elicopter şi cineva îmi dă
numele celui pe care trebuie să-l omor şi jumătate din suma
fixată… Priveşte! Uite-l că vine!
— Pistolul e îndreptat asupra capului tău.
— Am înţeles.
— Ştii să conduci tipul ăsta de avion?
— Nu. Ştiu numai să sar cu paraşuta din el.
— Asta nu ne e de nici un folos.
Avionul ce se apropia, cu luminile roşii de pe aripi aprinse,
ateriză pe pistă. Merse până la capătul ei, întoarse spre dreapta şi
o luă înapoi către aerogara.
— Kai guan qi you! se auzi o voce din faţa hangarului, indicând
cele trei camioane cu combustibil şi explicând care dintre ele putea

492
fi folosit.
— Îi fac plinul, spuse Jason. Aceasta înseamnă că avionul va
decola din nou. Ne urcăm în el.
Asasinul se întoarse spre el cu o expresie de implorare în ochi.
— Pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi măcar un cuţit. Sau
orice altceva!
— Nimic.
— Pot să te ajut!
— Asta e problema mea domnule maior, nu a ta. Dacă-ţi dau un
cuţit, primul lucru pe care-l despici e burta mea. Nici o şansă,
amice.
— Da long xia! strigă aceeaşi voce din faţa hangarului,
avertizând că în avion se aflau mări mahări de la guvern. Fang
song, continuă el, recomandându-le să se liniştească, deoarece
avionul va parca dincolo de terminal, iar primul dintre cele trei
camioane cu combustibil îi va porni în întâmpinare.
Oficialii debarcară. Avionul descrise un cerc, apoi se îndreptă
înapoi către pistă, în timp ce turnul de control dădea instrucţiuni
lotului în legătură cu locul de alimentare.
— Va dura aproximativ zece minute, spuse asasinul. Avionul e
varianta chinezească, uşor îmbunătăţită a unui DC-3.
Avionul se opri, vâjâitul motoarelor încetă şi el, iar scările
mobile fură împinse către aripi şi câţiva bărbaţi urcară pe ele.
Deschiseră rezervoarele şi introduseră furtunurile pentru
alimentare, totul în mijlocul unei pălăvrăgeli continue. Brusc, fu
trasă trapa avionului din centrul, fuselajului scările metalice
trântite cu zgomot de pământ. Îşi făcură apariţia doi bărbaţi în
uniformă.
— Pilotul şi secundul, spuse Bourne. Şi n-au ieşit la plimbare.
Verifică fiecare lucru în parte. Trebuie să fim foarte atenţi şi când
spun eu „mişcă” te mişti.
— Direct către trapă, răspunse asasinul. În momentul în care al
doilea individ atinge prima treaptă a scării mobile.
— Cam aşa.
— Vreo diversiune?
— În ce sens?
— Azi noapte ai fost plin de idei. N-ai făcut economie la artificii.
— A fost o greşeală. În plus, le-am consumat pe toate. Aşteaptă
o clipă. Camionul încărcat cu combustibil ar putea fi o soluţie.
— Dacă îi dai foc, arunci şi avionul în aer.
— Nu camionul ăla, spuse Jason, dând din cap şi făcând un

493
semn dincolo de umărul impostorului. Cel de colo – Bourne făcu
un semn înspre două camioane roşii aflate la aproximativ treizeci
de metri depărtare – dacă explodează, primul lucru pe care-l vor
face va fi să scoată avionul de aici.
— Şi am putea astfel să ne apropiem de el mai mult decât
suntem acum. Să-i dăm drumul, ce mai aşteptăm?
— Nu, se împotrivi Jason. Tu vei fi acela. Şi vei proceda exact
cum îţi voi spune eu, cu pistolul lipit de ceafă. Mişcă-te!
Cu asasinul în frunte, cei doi o luară la fugă înspre camionul
slab luminat. Pilotul şi secundul său aprinseră motoarele
aparatului la lumina lanternelor, aruncând ordine în dreapta şi în
stânga, echipelor de întreţinere. Bourne porunci prizonierului să se
ghemuiască la pământ iar el îngenunche şi se aplecă peste rucsac
pentru a scoate din el o rolă de pansament, îşi trase de la brâu
cuţitul de vânătoare şi smulse un furtun încolăcit din suportul său
de pe camion şi-l lăsă apoi să cadă jos. După aceea îşi strecură
mâna stângă spre baza porţiunii ce intra în rezervor.
— Fii cu ochii pe ei, îi spuse el impostorului. Cât mai au până
termină? Şi cu grijă domnule maior. Te urmăresc.
— Am zis că şi eu vreau să trec graniţa. N-am de gând să pierd
ocazia.
— Bineînţeles că vrei, dar am o vagă bănuială că ai vrea s-o faci
singur.
— Nici nu mi-a trecut prin minte.
— Mă dezamăgeşti. Te-am supraestimat.
— Mulţumesc.
— Am vorbit serios. Eu m-aş fi gândit la aşa ceva… Cât mai au?
— În jur de două, trei minute, după aprecierea mea.
— Cât de corectă e aprecierea asta?
— Experienţa a douăzeci de misiuni în Oman, Yemen şi alte
teritorii din sud. Cu aparate de zbor similare ca structură şi
mecanism. Pe astea le ştiu, amice. Ca pe buzunarul meu. Două,
până la trei minute, nu mai mult.
— În regulă. Vino încoace.
Jason împunse furtunul cu cuţitul făcând o tăietură mică,
suficientă pentru a permite unui jet subţire de benzină să se
scurgă afară, destul de mic pentru ca pompa de-abia să
funcţioneze. Apoi se ridică în picioare, cu arma îndreptată în
direcţia prizonierului, în timp ce-i înmâna rola de pansament.
— Rupe o bucată de vreo doi metri şi îmbib-o în benzina care se
scurge pe aici.

494
 Impostorul îngenunche şi urmă instrucţiunile lui Bourne.
— Acum, continuă Jason, astupă cu capătul ei tăietura pe care
am făcut-o în furtun. Mai adânc, mai adânc. Foloseşte-ţi degetul
mare!
— Braţul meu drept nu mai e ce a fost!
— În schimb stângul este. Apasă mai tare!
Bourne privi iute spre avionul realimentat. Aprecierea
prizonierului său fusese exactă. Oamenii tocmai coborau de pe
aripile avionului încolăcind furtunurile la loc în suporturile lor din
camioane. Pilotul şi secundul făcură ultima verificare. În mai puţin
de un minut cei doi vor porni către trapa deschisă! Jason scoase
cutia de chibrituri din buzunar şi o aruncă asasinului, cu pistolul
ridicat la nivelul capului.
— Aprinde-le. Acum!
— Va exploda ca o încărcătură de nitroglicerină şi ne va ucide
pe amândoi şi mai întâi pe mine!
— Nu şi dacă procedezi cum trebuie! Întinde bandajul pe iarbă,
e udă…
— Şi o să-ntârzie flacăra…?
— Mai repede! Hai odată!
— Gata!
Flacăra înghiţi capătul materialului, apoi începu să se târască
încet, pe pământ.
— Tactician dat dracului, murmură impostorul şi se ridică în
picioare.
— Treci în faţa mea, ordonă Bourne legându-şi rucsacul de
centură. Mergi drept înainte. Strânge-ţi umerii şi mergi aplecat, ca
pe aeroport la Lowu.
— Iisuse! Erai acolo…?
— Mişcă!
Camionul începu să se îndepărteze de avion; ocoli scările mobile
şi o luă la stânga, spre locul unde era parcat primul camion roşu…
pe care îl ocoli, împreună cu celălalt şi opri chiar lângă cel cu fitilul
aprins, înfipt în rezervor. Jason întoarse capul aţintindu-şi privirea
asupra pânzei arzânde. Se apropiase de capăt, în orice moment, o
primă scânteie va pătrunde în rezervor şi schijele vor împroşca
totul în jur.
Pilotul gesticula spre secund. Împreună o porniră către trapă.
— Mai repede! strigă Bourne. Fii gata de fugă!
— Când?
— Vei şti când. Apleacă-te! Ţine-ţi umerii ăia strânşi, fir-ar să

495
fie!
Cei doi o apucară la dreapta către avion, trecând printre cei din
echipele de întreţinere care se înapoiau la hangar.
— Gongju ne? strigă Jason, admonestându-l pe unul dintre ei
pentru că şi uitase trusa de scule lângă avion.
— Gong-ju? strigă un altul din capătul rândului, apucând braţul
lui Bourne şi ridicând trusa respectivă. Ochii li se întâlniră şi
chinezul rămase împietrit.
— Tian a! zbieră el.
Şi atunci începu. Camionul explodă, trimiţând rafale de foc în
văzduh în timp ce schijele de metal răsucit străpungeau aerul din
jurul vehiculului în flăcări. În rândurile personalului de întreţinere
se produse o panică generală; oamenii o rupseră la fugă în toate
direcţiile, cei mai mulţi către hangar, la adăpost.
— Fugi! strigă Jason.
Asasinului, însă, nu trebuia să i se mai spună – cei doi alergară
înspre avion unde pilotul, care tocmai urcase, urmărea stupefiat
scena de afară, în timp ce secundul rămăsese înmărmurit la
mijlocul scării.
— Kuai! zbieră Bourne, ascunzându-şi faţa în umbră şi
obligându-l pe englez să urce scara cu capul aplecat. Jiu feiji!
continuă el cerându-i pilotului să iasă din zona focului pentru
siguranţa avionului şi asigurându-l că va avea el grijă ca trapa să
fie închisă.
Un al doilea camion sări în aer, cu violenţa unei erupţii
vulcanice.
— Ai dreptate! răspunse pilotul în chineză, apucându-l pe
copilot de cămaşă şi trăgându-l înăuntru.
Clipa sosise, gândi Jason. Oare…?
— Intră! îi ordonă el impostorului în timp ce exploda un al
treilea camion.
— Perfect! ţipă asasinul, înălţându-şi capul şi arcuindu-şi
trupul pentru a putea sări treptele. Apoi brusc, în timp ce o altă
explozie asurzitoare se făcu auzită şi motoarele avionului începură
să huruie, impostorul se răsuci pe scară, azvârlindu-şi piciorul
drept în vintrea lui Bourne şi încercând să-i zboare pistolul din
mână.
Jason era pregătit. Îl izbi violent cu pistolul în gleznă după care
descriind un arc, îl lovi direct în tâmplă. Sângele ţâşni instantaneu
şi ucigaşul se prăbuşi pe spate în fuselaj. Bourne sări treptele şi,
împinse cu o lovitură de picior, trupul inconştient mai încolo, pe

496
podeaua metalică. Smuci trapa la loc, trânti zăvoarele şi asigură
uşa. Avionul începu să se mişte, cotind spre stânga, departe de
zona incendiată. Jason îşi smulse rucsacul, de la centură scoase o
a doua bucată de frânghie şi legă încheieturile asasinului de
braţele a două scaune. Nu exista nici o cale prin care prizonierul ar
fi putut să se elibereze – nici una la care să se poată gândi Bourne
– dar, pentru cazul în care ar fi apreciat greşit situaţia, Jason tăie
frânghia înfăşurată în jurul gleznelor asasinului, îi desfăcu
picioarele şi i le legă de alte două scaune opuse.
Se ridică în picioare şi se îndreptă spre cabina de comandă.
Avionul se afla acum pe pistă, înaintând cu viteză. Brusc însă
motoarele fură oprite. Avionul era pe cale să se oprească în faţa
terminalului, unde era adunat grupul de persoane oficiale privind
evenimentele ce se desfăşurau la mai puţin de jumătate de
kilometru la nord.
— Kai ba! spuse Bourne, lipind ţeava automatului de ceafa
pilotului. Copilotul se răsuci în locul său. Jason i se adresă în
chineză:
— Stai cu ochii pe aparate şi pregăteşte-te să decolezi, apoi să-
mi dai hărţile.
— Nu vom fi lăsaţi să decolăm! strigă disperat pilotul. Trebuie
să luăm cinci oficiali!
— Încotro vă îndreptaţi?
— Înspre Baoding.
— Asta e în nord, spuse Bourne.
— Nord-vest, preciza copilotul.
— În regulă. Îndreaptă-te către sud.
— Nu mi se va da voie! strigă pilotul.
— Prima ta îndatorire este să salvezi avionul. Nu ştii ce se
întâmplă acolo. Ar putea fi un sabotaj, o revoltă sau o răscoală.
Faci ce-ţi spun eu, sau muriţi amândoi. Mie mi-e indiferent.
Pilotul întoarse brusc capul şi se uită la Jason.
— Vorbeşti chinezeşte dar nu eşti chinez! Ce ai de gând?
— Să preiau comanda acestui avion. Decolează! Spre sud! Şi dă-
mi hărţile.
*
* *
Amintirile îi reveneau. Zgomote confuze, tărâmuri îndepărtate,
explozii asurzitoare.
— Snake Lady. Snake Lady! Răspunde! Dă-ne coordonatele!
Se îndreptau către Tam Quan; Delta îi asculta fără să răspundă.

497
Ştia unde se află şi aceasta era tot ceea ce conta. Comandamentul
din Saigon putea să se ducă dracului, nu va fi el cel care să le dea
posturilor nord-vietnameze vreun indiciu asupra direcţiei în care se
îndrepta.
— Snake Lady, dacă nu vrei sau nu poţi să răspunzi, rămâi sub
două sute de metri. Vă vorbeşte un prieten, dobitocilor! Nu aveţi
mulţi pe aici! O să vă localizeze cu radarul dacă treceţi peste 210
metri!
Ştiu asta, Saigonule şi pilotul meu o ştie, chiar dacă nu-i convine
prea mult, dar nu vom rupe tăcerea.
— Snake Lady, v-am pierdut de tot. Aveţi un tâmpit care poate
citi o hartă aeriană la bord?
Sigur că da, Saigonule. Oare chiar vă închipuiţi că-mi risc pielea
având încredere în vreunul din voi? Fir-aţi ai dracului să fiţi, fratele
meu e acolo, jos! Ştiu că nu pe mine mă vreţi, ci pe el!
— Eşti nebun! zbieră pilotul. Pentru numele lui Dumnezeu,
zburăm prea jos pentru avionul ăsta!
— Ţine botul în sus, spuse Bourne, urmărind o hartă. Coboară
şi înalţă-te continuu, asta-i tot ce trebuie să faci.
— Dar este o nebunie! exclamă copilotul. Dacă prindem un
curent descendent ne prăbuşim în mijlocul pădurii, fără scăpare!
— Prognoza meteo de la radio anunţă că nu se prevede nici o
perturbare.
— Asta deasupra, izbucni pilotul. Nu realizezi riscurile la care
ne expunem! Aici, jos e altceva!
— Care a fost ultimul raport din Jinan? întrebă Jason, ştiind
prea bine care fusese.
— Au trecut mai mult de trei ore de când încearcă să ne
îndrepte spre Boading şi nu reuşesc. Probabil acum încearcă să ne
localizeze în Munţii Hengshui… Doamne, dar de ce îţi spun eu
toate astea ţie? Ai auzit doar cu urechile tale. Şi vorbeşti
chinezeşte mai bine decât părinţii mei, care au avut educaţie
aleasă!
— În regulă, întoarce avionul cu 160 grade în două minute şi
jumătate şi urcă la o altitudine de trei sute de metri. Vom zbura
deasupra oceanului.
— Vom zbura deasupra apelor Japoniei! Se va trage asupra
noastră!
— Pune-ţi un steag alb… sau, mai bine, o să comunicăm cu ei
prin radio. O să încerc să inventez ceva. S-ar putea să ne escorteze
până în Kowloon.

498
 — Kowloon! strigă căpitanul de zbor. Or să ne împuşte!
— Tot ce-i posibil, răspunse Bourne. Dar nu voi face eu aceasta,
adăugă el. Pentru că scopul meu final este să ajung acolo, însă nu
însoţit de voi. Voi nu trebuie să apăreţi deloc. Nu ne putem
permite.
— N-are nici un sens ce spui! spuse exasperat pilotul.
— Tu doar întoarce avionul cu 160 de grade când îţi spun eu.
Jason urmărea vitezometrul şi calcula distanţa de care avea
nevoie. Dedesubt, zări pe fereastră coasta Chinei rămânând în
urmă. Îşi privi ceasul, trecuseră nouăzeci de secunde.
— Întoarce, căpitane, ordonă el.
— Aş fi făcut-o oricum! răspunse pilotul. N-am de gând să mă
sinucid, n-am sânge de Kamikaze în vine.
— Nici chiar pentru guvernul tău?
— Cel mai puţin dintre toate.
— Se schimbă timpurile, spuse Bourne concentrându-şi atenţia
asupra hărţii. Concepţiile se schimbă.
— Snake Lady, Snake Lady! Renunţă! Dacă mă auzi, ieşi de
acolo şi întoarce-te la bază. Nu aveţi nici o şansă. Mă auzi?
Renunţă!
— Ce vrei să faci, Delta?
— Continuă-ţi zborul, amice: în trei minute poţi să-ţi iei picioarele
la spinare.
— Eu da. Dar tu şi oamenii tăi?
— Ne vom descurca.
— Te sinucizi, Delta.
— Mie-mi spui…? În regulă, băieţi, verificaţi-vă paraşutele şi
pregătiţi-vă să săriţi. Cineva să-l ajute pe Ecou, arătaţi-i unde-i
pârghia.
— Deraisonnable!
Vitezometrul indica constant viteza de 600 kilometri la oră. Ruta
pe care o alesese Jason pentru zbor la altitudine joasă prin
strâmtoarea Formosa, rută ce trecea de Longhai şi Shantou, de-a
lungul coastei chineze şi Hsinchu şi Fengshan de-a lungul celei
taiwaneze, avea o lungime de peste 2500 kilometri. Asta însemna
că, peste aproximativ patru ore, ar trebui să se vadă insulele
nordice ale Hong Kong-ului.
În timpul zborului fuseseră de două ori conectaţi prin radio: o
dată de către garnizoana din Quemoy, a doua oară de către un
avion de patrulare din Raoping. De fiecare dată Bourne preluase
convorbirile, explicând prima oară că erau într-o misiune de

499
salvare a unui vas naufragiat ce transporta mărfuri taiwaneze, a
doua oară declarând că avionul aparţinea forţelor de securitate ale
Chinei şi supraveghea coasta împotriva vaselor de contrabandă
care, negreşit, reuşiseră să evite trupele de control din Raoping.
Pentru această din urmă comunicare nu-şi luase numai un ton
plin de aroganţă, ci folosise numele şi numărul de pe legitimaţia
unui conspirator mort, care zăcea acum sub o limuzină de
fabricaţie rusească, în rezervaţia de păsări Jing Shan. Dacă cel cu
care vorbise îl crezuse sau nu, aceasta era cu totul irelevant.
Nimeni nu era dispus să facă valuri. Viaţa era şi aşa îndeajuns de
complicată. Lasă lucrurile aşa cum sunt. Cine ar putea să te facă
răspunzător pentru ele?
— Unde-ţi ţii echipamentul de zbor? întrebă Jason adresându-i-
se pilotului.
— În mâini, replică bărbatul studiindu-şi instrumentele şi
tresărind vizibil la fiecare erupţie de paraziţi din radio. După cum
ştii sau poate nu, nu am nici un plan de zbor. Putem intra oricând
în coliziune cu alt avion.
— Suntem prea jos pentru asta, spuse Bourne, iar vizibilitatea e
bună. Am încredere în ochii tăi să nu intrăm în cineva.
— Eşti complet nebun! exclamă secundul.
— Dimpotrivă, abia acum mă fac bine. Te-am întrebat unde e
echipamentul de siguranţă. Aşa cum construiţi voi lucrurile, nu
cred că nu aveţi.
— Ce fel de echipament? întrebă pilotul.
— Dispozitive de semnalizare, paraşute, plute de salvare.
— O, cerule!
— Unde, am întrebat!
— În partea din spate a avionului, uşa din dreapta.
— Sunt pentru oficiali, adăugă copilotul acru. Dacă sunt
probleme, ei sunt cei ce beneficiază de toate.
— Mi se pare logic, spuse Bourne. Cum altfel să fie siguri că vă
faceţi datoria?
— Eşti dement!
— Mă duc puţin în spate, domnilor, dar nu uitaţi că pistolul
meu este îndreptat asupra voastră. Nu te abate din drum,
căpitane. Am experienţă şi sunt şi foarte sensibil. Dacă simt ceva,
suntem cu toţii morţi. Ai priceput?
— Eşti nebun de legat!
— Mie-mi spui?
Jason se ridică în picioare şi o porni înapoi printre scaune,

500
trecând peste trupul prizonierului întins pe jos. Acesta renunţase
să se mai zbată pentru a se elibera. Şiroaiele de sânge închegat îi
acopereau rana de la tâmpla stângă.
— Cum te descurci, domnule maior?
— Am făcut o greşeală. Ce mai vrei de la mine?
— Să te duc viu până la Kowloon. Atâta vreau.
— Pentru ca vreun tembel să mă trimită în faţa unui pluton de
execuţie?
— Asta depinde de tine. Dar de când am început să mai pricep
ce se petrece, mă gândesc că s-ar putea să se găsească un tembel
care să-ţi dea o medalie, dacă ştii să-ţi foloseşti atuurile.
— Te joci cu cuvintele, Bourne. Ce vrea să-nsemne asta?
— Cu puţin noroc, vei afla.
— Mii de mulţumiri! strigă englezul.
— Nu-mi mulţumi mie. Tu mi-ai dat ideea. Te am întrebat dacă,
în antrenamentul la care ai fost supus, ai învăţat cum să pilotezi
unul dintre avioanele astea. Îţi aduci aminte ce mi-ai răspuns?
— Ce?
— Ai spus că ştii numai cum să sari din ele.
— Sfinte Sisoe!
Impostorul, cu paraşuta bine prinsă de spate, fu proptit vertical
între două scaune. Mâinile şi picioarele îi erau strâns legate, cu
excepţia mâinii drepte, care era fixată pe pârghia de deschidere a
paraşutei.
— Arăţi de parcă ai fi crucificat, numai că nu ai braţele întinse,
domnule maior.
— Pentru numele lui Dumnezeu, n-ai vrea să fi ceva mai clar?
— Iartă-mă. Alter ego-ul meu încearcă să iasă la iveală. Să nu
îndrăzneşti să faci vreo mişcare greşită, nenorocitule, că-ţi fac vânt
prin trapă! Mă auzi! Bagi la creier?
— Bag.
Jason se îndreptă spre cabina de comandă, ridică harta şi i se
adresă secundului.
— Unde ne aflăm?
— În şase minute vom fi în Hong Kong dacă nu intrăm în
careva.
— Am deplină încredere în voi însă, dacă nu vreţi să fugiţi din
ţară, nu putem ateriza pe Kai-tak. Ne îndreptăm spre nord, către
Noile Teritorii.
— Aiya! izbucni pilotul. Trecem prin raza radarului! Trupele de
Ghurka n-au nici un fel de discernământ! Trag după orice avion

501
care li se pare a fi chinezesc!
— Nu şi dacă nu ne văd, căpitane. Păstrează altitudinea la 200
de metri când zbori deasupra graniţei şi urcă apoi deasupra
munţilor Lo Wu. Atunci vei putea stabili legătura radio cu
Shenzen-ul.
— Şi ce Dumnezeu să le spun?
— Că ai fost deturnat. Vezi tu, nu-mi pot permite să te iau cu
mine. Nu putem să aterizăm împreună pe teritoriul Hong Kong-
ului. Ai atrage atenţia asupra unui om foarte timid… şi a
însoţitorului lui.
*
* *
Paraşutele se deschiseseră cu un pocnet deasupra celor doi,
legaţi printr-o frânghie de douăzeci de metri în timp ce avionul îşi
continua zborul către Shenzen.
*
* *
Aterizară în apele unei crescătorii de peşte, la sud de Loh Ma
Chau. Bourne smuci frânghia trăgându-l pe impostorul imobilizat
înspre el, în strigătele agitate ale proprietarilor crescătoriei. Jason
ridică mâinile fluturând un pumn de bani:
— Suntem fugari din China! Bogaţi! Vrea cineva să ne toarne?
Nu avea nimeni nici cea mai vagă intenţie; în orice caz nu
proprietarii crescătoriei care repetau fără oprire „Mgoi! Mgoissaa!”,
mulţumind fiinţelor ciudate, rozalii, căzute din cer. Bourne îl
scoase pe asasin din apă.
*
* *
Dezbrăcară uniformele chinezeşti, apoi Jason îi legă strâns
englezului mâinile la spate, după care o porniră împreună pe
şoseaua ce ducea înspre Kowloon. Hainele lor umede se uscau
rapid în căldura razelor de soare, dar înfăţişarea lor nu era de
natură să inspire încredere puţinilor şoferi dispuşi să ia
autostopişti. Era o problemă care trebuia rezolvată repede. Jason
era epuizat; abia mai mergea şi concentrarea îi slăbea. Un singur
pas greşit şi putea rata totul. Iar aceasta nu trebuia să se
întâmple! Nu acum!
Ţărani, în special femei bătrâne, mergeau pe marginea şoselei.
Pălăriile negre, cu boruri largi, le fereau de soare feţele veştejite; pe
umeri aveau cobiliţe, de care atârnau coşuri cu produse. Câţiva îi

502
priviră curioşi pe cei doi intruşi, dar doar pentru câteva clipe – în
lumea lor nu era loc pentru surprize. Era suficient să
supravieţuieşti, amintirile le erau încă vii în minte.
Amintirile. Studiază fiecare lucru în parte. Vei găsi ceva care ţi-ar
putea fi de folos.
— Culcă-te pe jos, ordonă Bourne. La marginea şoselei.
— Ce ai spus? De ce?
— Pentru că dacă nu faci cum ţi-am spus, nu mai vezi lumina
soarelui mai mult de trei secunde.
— Am crezut că mă vrei viu în Kowloon!
— Dacă e nevoie, te duc şi mort. Jos am spus! Întins pe spate!
Apropo, poţi să strigi cât doreşti, tot nu te înţelege nimeni. S-ar
putea chiar să-mi fii de folos.
— Iisuse! Cum?
— Tocmai ai suferit un accident.
— Ce?
— Jos! Acum!
Răsuflând greu, impostorul se lungi pe asfalt, culcat pe spate,
cu ochii deschişi în lumina orbitoare a soarelui.
— L-am auzit pe pilot când te-a făcut dement, spuse el. Avea
dreptate.
— Fiecare cu propria lui interpretare, domnule maior. Deodată
Jason se întoarse şi începu să strige înspre ţărăncile de pe drum.
— Jiu ming! Qing bangmang! ţipă el, implorându-le să-l ajute pe
camaradul său care-şi rupsese fie şira spinării, fie o coastă. Căută
în rucsac şi scoase de acolo bani, spunându-le că fiecare minut
conta şi că ajutorul medical era necesar cât de repede posibil.
Dacă le-ar putea fi de folos cu ceva, le-ar plăti bine pentru
amabilitatea lor.
Ţăranii se năpustiră ca unul, împingându-se unii pe alţii şi
lăsând să le cadă pălăriile de pe cap, uitând de coşuri şi cobiliţe.
Privirile se îndreptară toate nu asupra celui rănit ci asupra
banilor.
— Na gunzi lai, strigă Bourne, cerând câteva scânduri de lemn
pentru a imobiliza trupul rănit al tovarăşului său de drum.
Femeile se repezi spre un pâlc de bambuşi şi despicară fibrele ce
ar putea alina durerea rănitului atunci când va fi întins pe targă.
După ce-şi terminară treaba, în ciuda protestelor în englezeşte ale
pacientului, îşi primiră banii copleşiţi de recunoştinţă şi simpatie
şi îşi văzură de drum.
Cu excepţia unei femei care zări un camion venind dinspre

503
nord.
— Duo shao gian? spuse ea, aplecându-se la urechea lui Jason
şi întrebându-l cât e dispus să plătească.
— Ni shuo ne, răspunse Bourne cerându-i să numească un preţ.
Femeia indică unul iar Jason îl acceptă. Cu braţele larg
deschise femeia se postă în mijlocul şoselei şi opri camionul. Urmă
o a doua tocmeală cu şoferul, după care asasinul fu urcat în
spatele vehiculului, culcat pe spate şi legat bine de tulpinile de
bambus. Jason urcă după el.
— Cum te simţi, domnule maior?
— Camionul ăsta plin cu raţe împuţite, se văicări impostorul,
privind spre pereţii camionului, stivuiţi cu colivii de lemn care
emanau o duhoare copleşitoare, greţoasă.
— Următoarea oprire – Kowloon, anunţă Jason Bourne,
închizând ochii.

504
 CAPITOLUL 30
Telefonul începu să sune. Marie se răsuci imediat în scaun dar
fu oprită de mâna ridicată a lui Mo Panov. Psihiatrul traversă
camera de hotel, ridică receptorul telefonului de lângă pat şi spuse
calm:
— Da?
Apoi, pe măsură ce asculta se încrunta, după care, ca şi cum şi-
ar fi dat seama că expresia feţei lui ar putea o alarma, privi înspre
Marie şi scutură din cap, îndepărtând orice semn de îngrijorare ce
ar fi putut răzbate din vocea sa.
— În regulă, continuă el după aproape un minut. Aşteptăm în
continuare până când primim ştiri de la tine, dar trebuie să te
întreb ceva, Alex şi iartă-mi maniera directă în care o voi face. Ţi-a
dat cineva ceva de băut? (Panov strânse din ochi şi îndepărtă
receptorul de la ureche) Singurul meu răspuns este că eu sunt
prea amabil şi experimentat pentru a face speculaţii pe seama
strămoşilor tăi. Vorbim mai târziu, spuse el şi închise.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Marie pe jumătate ridicată de pe
scaun.
— Ceva mai mult decât ar fi trebuit.
Psihiatrul se opri privind-o pe Marie.
— Catherine Staples e moartă. A fost asasinată în faţa casei cu
câteva ore în urmă…
— Dumnezeule mare! şopti Marie.
— Şi maiorul care lucrează pentru serviciile secrete, continuă
Panov; cel pe care l-am văzut în staţia Kowloon, pe care tu l-ai
numit maiorul şi Catherine l-a identificat ca fiind Lin Wenzu…
— Ce-i cu el?
— E grav rănit şi se află într-o stare critică, la spital. De acolo a
telefonat Conklin, de la un telefon public.
Marie studie faţa lui Panov.
— Există o legătură între moartea lui Catherine şi Lin Wenzu,
nu-i aşa?
— Da. Când a fost omorâtă Catherine, s-a constatat că
operaţiunea fusese penetrată…
— Ce operaţiune? De către cine?
— Alex a spus că amănuntele le vom afla mai târziu. În orice

505
caz, lucrurile încep să se precipite, iar Lin s-ar putea să-şi fi dat
viaţa pentru a opri agravarea situaţiei… pentru a o neutraliza, asta
a fost expresia lui Conklin.
— Doamne, Dumnezeule, strigă Marie, cu ochii holbaţi, cu voce
aproape isterică. Operaţiuni! Penetrări… neutralizări. Lin, chiar şi
Catherine, prietena care m-a trădat… nu-mi pasă de toate aceste
lucruri! Ci de David!
— Mi s-a spus că e în China.
— Iisuse Christoase! L-au ucis! ţipă Marie, sărind de pe scaun.
Panov se repezi înspre ea şi o apucă de umeri, forţând-o să-şi
oprească mişcările spasmodice ale capului şi obligând-o să-l
privească în ochi.
— Lasă-mă să-ţi spun ce mi-a povestit Alex… Ascultă-mă!
Încet, cu răsuflarea tăiată ca şi cum ar fi încercat să găsească
un moment de seninătate în confuzia şi oboseala ei, Marie rămase
în picioare privindu-l pe Mo.
— Ce ţi-a spus? şopti ea.
— A spus că, într-o oarecare măsură, se bucură că David se află
acolo, pentru că el consideră că acolo are o şansă în plus să
supravieţuiască.
— Şi tu crezi asta? izbucni soţia lui David Webb, cu ochii plini
de lacrimi.
— Tot ce e posibil, spuse Panov dând din cap şi vorbind calm.
Conklin spunea că aici, în Hong Kong, David ar putea fi împuşcat
sau înjunghiat în mijlocul unei străzi aglomerate mulţimea, spuse
el, e deopotrivă duşman şi prieten. Nu mă întreba de unde-şi iau
oamenii ăştia metaforele, pentru că nu ştiu..
— Ce naiba vrei să spui?
— Nimic altceva decât ce mi-a zis Alex: Spunea că ei l-au făcut
pe David să redevină acel cineva pe care ar fi vrut să-l uite. Mai
spunea că nu l-a egalat nimeni, niciodată, pe „Delta”. „Delta” a fost
cel mai bun dintre toţi câţi au fost vreodată… David Webb a fost
acel „Delta”, Marie. Indiferent pe cine vrea să uite, el rămâne
„Delta”. Jason Bourne a fost doar o continuare a durerii pe care a
încercat să şi-o asume. În unele privinţe îl cunosc pe soţul tău la
fel de bine ca şi tine.
— În acele privinţe, mult mai bine, sunt sigură, spuse Marie
sprijinindu-şi capul de pieptul lui Morris Panov. Au fost atât de
multe lucruri despre care n-a vrut niciodată să discute. Era prea
înspăimântat, prea ruşinat… O, Dumnezeule! Mo, se va mai
întoarce vreodată la mine?

506
 — Alex crede că „Delta” se va întoarce.
Marie se îndepărtă uşor de psihiatru şi-l privi în ochi; printre
lacrimi privirea sa era ca de gheată.
— Dar David se va mai întoarce? şopti ea.
— La asta nu pot să-ţi dau nici un răspuns. Aş vrea, dar nu
sunt în stare.
— Înţeleg.
Marie se dezlipi de Panov şi se apropie de o fereastră; privi în jos
înspre mulţimea de dedesubt, din strada strident luminată.
— L-ai întrebat pe Alex dacă a băut. De ce ai făcut asta, Mo?
— Imediat ce am spus-o, am regretat.
— Pentru că l-ai jignit? întrebă Marie întorcându-se spre
psihiatru.
— Nu. Pentru că ştiam că ai auzit ce am spus şi că vei dori o
explicaţie. Nu ţi-aş fi putut-o refuza.
— Ei bine?
— A fost ultimul lucru pe care mi l-a spus – de fapt au fost două
lucruri. A spus că te-ai înşelat în privinţa lui Catherine…
— M-am înşelat? Am fost acolo. Am văzut ce s-a întâmplat. I-am
auzit minciunile!
— Încerca să te protejeze fără să te sperie.
— Minciuni! Şi celălalt lucru?
Nemişcat, Panov spuse calm, cu privirea aţintită asupra Mariei:
— Alex a spus că, oricât de nebuneşti ar părea, lucrurile nu
sunt chiar aşa.
— Dumnezeule, l-au câştigat şi pe el de partea lor!
— Nu pe de-a-ntregul. Nu vrea să le spună unde te afli, unde ne
aflăm. Ne-a transmis să fim pregătiţi să o ştergem în câteva minute
după următorul său apel telefonic. Nu poate risca să se întoarcă
aici. Îi este teamă să nu fie urmărit.
— Aşa că fugim din nou – fără vreo ţintă anume – ci doar pentru
a ne ascunde. Sfântul Gheorghe al nostru, cel şchiop, care ucide
dragoni, s-a dat de partea lor.
— Nu e drept, Marie. Nu asta a vrut el să spună şi nici ce am zis
eu.
— Pe naiba doctore! Soţul meu e acolo! Îl folosesc şi s-ar putea
să-l şi omoare fără să-mi spună nici măcar de ce! A, s-ar putea –
subliniez, s-ar putea – să supravieţuiască pentru că e atât de
priceput în ceea ce face – a făcut, mai bine zis – ceea ce a
dispreţuit din toată inima, dar ce se va întâmpla cu omul acesta şi
cu creierul lui? Tu eşti expertul, doctore! Ce va rămâne din el când

507
îi vor reveni toate amintirile? Şi mai bine să-i revină, astfel nu va
reuşi să supravieţuiască!
— Ţi-am mai spus, nu-ţi pot răspunde la această întrebare.
— Eşti nemaipomenit, Mo! Tot ce ai tu sunt doar opinii atent
formulate, dar nu răspunsuri, nici măcar unele prudente. Te
ascunzi. Ar fi trebuit să fii economist. Ţi-ai ratat vocaţia!
— Am ratat o mulţime de lucruri. Inclusiv avionul spre Hong
Kong, aproape.
Marie rămase nemişcată, ca lovită. Izbucni în plâns şi se repezi
la Panov, îmbrăţişându-l.
— Dumnezeule, îmi pare rău, Mo! Iartă-mă, iartă-mă!
— Eu sunt cel care ar trebui să-şi ceară scuze, a fost o acuzaţie
ieftină, spuse psihiatrul.
Îi dădu capul pe spate cu duioşie, mângâindu-i părul încărunţit.
— Doamne, nu pot să sufăr peruca asta.
— Nu e o perucă, doctore.
— Printre toate diplomele pe care le-am obţinut nu s-a aflat
niciodată una în cosmetică.
— S-a aflat în schimb una în reparaţia picioarelor rănite.
— Mai uşor decât a capetelor, crede-mă pe cuvânt. Telefonul
sună. Marie rămase cu răsuflarea tăiată, iar Panov îşi întoarse
încet capul înspre ţârâitul ostil.
*
* *
— Mai încearcă odată asta, sau orice altceva şi eşti un om mort!
răcni Bourne, strângându-şi dosul mâinii, unde carnea se
învineţise de puterea loviturii. Asasinul, cu mâinile legate în faţă,
sub mânecile hainei, se năpustise asupra uşii de la camera
închiriată într-un hotel modest la care poposiseră şi reuşise să-i
zdrobească lui Jason mâna stângă de toc.
— Şi ce dracu’ vrei să fac? strigă englezul. Să intru în noapte
agale şi zâmbitor, către plutonul de execuţie care mă aşteaptă?
— Observ că ştii şi citate, spuse Bourne privindu-l pe asasin,
care se ţinea de coaste, în locul unde piciorul drept al lui Jason
izbise cu violenţă. Poate că e timpul să te întreb de ce ţi-ai ales
această meserie pe care eu n-am făcut-o niciodată cu adevărat. De
ce?
— Chiar te interesează, domnule Original? mormăi asasinul
prăbuşindu-se într-un fotoliu uzat, de lângă perete. E rândul meu
să întreb de ce.
— Poate pentru că niciodată nu m-am înţeles pe mine însumi,

508
zise David Webb. Sunt destul de conştient de lucrul acesta.
— A, ştiu totul despre tine! Francezul nu a omis nimic. Marele
„Delta” era nebun! Soţia şi copii îi fuseseră omorâţi în timp ce
făceau baie într-un râu de lângă Phnom Penh de către un avion de
război, presupus vietnamez. În cele din urmă a înnebunit şi nimeni
nu l-a mai putut stăpâni, dar nimănui nu i-a păsat pentru că el şi
echipele pe care le conducea provocau mai multe stricăciuni decât
cele mai multe trupe de gherilă puse la un loc. Comandamentul de
la Saigon considera că acţionau în mod sinucigaş dar, din punctul
lor de vedere, cu cât mai sinucigaş cu atât mai bine. Te voiau pe
tine şi gunoiul pe care-l aveai sub comandă distruşi o dată pentru
totdeauna. Nu voiau să te mai întorci viu. Deveniseşi o povară.
Snake Lady, Snake Lady… vă vorbeşte un prieten, idioţilor! N-
aveţi prea mulţi pe aici… Renunţaţi! Nu aveţi nici o şansă!
— Ştiu, sau cel puţin cred că ştiu câte ceva din toate astea,
spuse Webb. Te-am întrebat însă altceva.
Ochii asasinului se măriră, în timp ce îşi cobora privirea asupra
încheieturilor legate. Când vorbi, aproape în şoaptă, vocea îi
răsuna ca un ecou ireal.
— Pentru că eu sunt un psihopat, lua-te-ar dracu’! Am ştiut-o
de când eram copil. Gândurile negre, cuţitele înfipte în animale
doar pentru a le vedea privirile chinuite şi gurile schimonosite.
Aveam unsprezece ani când am violat-o pe fiica unui vecin, fata
vicarului, pentru că ştiam că nu va putea spune nimic. Apoi o
prindeam din urmă pe stradă şi o conduceam până la şcoală. Mai
târziu, la Oxford, am ţinut un coleg sub apă, aproape de suprafaţă,
până când s-a înecat şi asta numai ca să-i văd ochii holbaţi şi
gura. După care, m-am înapoiat la ore şi am excelat în nonsensuri
pe care orice dobitoc le-ar fi putut spune.
— N-ai cerut niciodată ajutorul cuiva?
— Ajutor? Cu un nume ca Allcott-Price?
— Allcott…?
Împietrit, Bourne privi fix la prizonierul său.
— Generalul Allcott-Price? Copilul minune al lui Montgomery
din cel de-al doilea război mondial? Omul care a condus atacul
lateral la Tobruk şi mai târziu a trecut prin Italia şi Germania ca
prin brânză? Patton al Angliei?
— Nu mă născusem pe atunci, pentru numele lui Dumnezeu!
Sunt rodul celei de-a treia soţii… poate chiar a patra, habar n-am.
Nu s-a zgârcit în astfel de treburi, la femei vreau să spun.
— D’Anjou spunea că nu i-ai dezvăluit niciodată numele

509
adevărat.
— Avea perfectă dreptate! Generalul, dându-şi peste cap
brandy-ul în atât de renumitul său club din Saint James’s a dat
ordinul: „Omorâţi-l! Distrugeţi sămânţa putredă pentru ca numele
lui să nu se afle niciodată. Nu e sânge din sângele meu, femeia
care i-a dat viaţă a fost o târfă!”. Dar eu sunt sânge din sângele lui
şi el o ştie prea bine. De altfel ştie şi de unde am moştenit
apucăturile sadice, nenorocitul, pentru că amândoi avem o
grămadă de medalii pentru că am făcut lucruri care ne plac la
nebunie.
— Deci ştia? Despre boala ta?
— Ştia… ştie. M-a ţinut departe de Sandhurst – academia
militară britanică, dacă nu ştiai – deoarece nu dorea să intru în
prea iubita lui armată. S-a gândit că aş putea fi descoperit şi i-aş
mototoli imaginea. Era cât pe aci să facă apoplexie atunci când am
intrat voluntar. Nu va avea o noapte liniştită până nu i se va
transmite discret că sunt mort – şters şi toate urmele dispărute.
— De ce-mi spui mie toate astea?
— Simplu, replică fostul luptător de comando, privind adânc în
ochii lui Jason. După câte înţeleg eu, orice s-ar întâmpla, unul
singur dintre noi va scăpă cu viaţă din toată afacerea asta.
Bineînţeles că voi face tot posibilul să fiu eu acela, ţi-am mai spus-
o o dată. Dar s-ar putea să nu fiu eu, căci nici tu nu eşti de colo,
iar dacă va fi aşa, vei deţine un nume cu care să şochezi toată
lumea asta blestemată, ba chiar să faci un ban frumos, ca să nu
mai vorbesc de ce-ţi iese dacă o publici.
— Atunci generalul va putea dormi liniştit tot restul vieţii.
— Să doarmă? Mai degrabă să-şi zboare creierii! Nu m-ai
ascultat atent. Am spus până nu i se va transmite discret, adică
toate urmele vor fi şterse şi nici un nume nu va ieşi la suprafaţă.
Dar aşa, nimic nu va fi îngropat. Va ieşi totul la iveală. Eu ştiu
bine cine sunt şi o accept. Unii din noi sunt pur şi simplu altfel.
Hai să spunem antisociali. Sau violenţi. Sau putrezi pe dinăuntru.
Singura diferenţă în ceea ce mă priveşte este că eu sunt destul de
inteligent pentru a-mi da seama.
— Şi o accepţi, spuse Bourne, rece.
— Mai mult decât atât. Îmi place. Hai să privim totul din
perspectiva mea. Dacă eu pierd şi povestea iese la iveală, se vor
găsi atâţia care vor fi fericiţi să-mi ia locul, aşa cum ţi l-am luat eu
ţie! Lumea asta e plină de Jason Bourne-i. Dă-le o idee, îndrumă-i
într-o anumită direcţie, iar ei vor da năvală. În asta a constat

510
geniul Francezului, nu înţelegi?
— Înţeleg că totul e o porcărie.
— Înţelegi mai multe decât credeam, atunci. Tot asta va înţelege
şi generalul şi va trebui să trăiască cu imaginea asta, până moare.
— Dacă el nu a vrut să te ajute ar fi trebuit să o faci tu însuţi.
Eşti destul de deştept ca să fi înţeles atâta lucru.
— Şi să dau cu piciorul distracţiei? Nici gând. În viaţă trebuie
să-ţi urmezi drumul şi să profiţi cât mai mult, sperând că, într-o
zi, o întâmplare fatală va pune capăt la tot, înainte de a fi pus la
zid pentru ceea ce eşti în realitate. Eu mi-am găsit locul, însă
aceea întâmplare fatală nu s-a arătat încă. Din nefericire,
concurenţa scoate la iveală ce-i mai bun în noi toţi, nu-i aşa?
Supravieţuim tocmai pentru că un altul nu vrea asta… Şi apoi,
fireşte, mai e şi băutura, care ne dă încredere în noi înşine şi chiar
curajul de-a face lucruri pe care altfel nu suntem siguri că le-am
putea face.
— Nu şi când lucrezi.
— Bineînţeles că nu, dar, amintirile îţi rămân în minte şi numai
whisky-ul îţi dă tăria pentru a continua.
— Fals, spuse Jason Bourne.
— Nu pe de-a-ntregul, îl contrazise asasinul. Tăria o obţii din ce
poţi.
— Întotdeauna, în orice om există două personalităţi
contradictorii, spuse Jason. Una pe care o cunoşti, iar cealaltă pe
care n-o cunoşti sau nu vrei s-o cunoşti.
— Fals! repetă englezul. Nu aş fi ceea ce sunt dacă nu mi-ar fi
plăcut şi nu te amăgi, domnule Original. Mai bine mi-ai trage un
glonţ în cap, pentru că eu nu voi ezita s-o fac dacă voi avea ocazia.
Dacă pot, am să te omor.
— Îmi ceri mie să distrug partea din tine alături de care nu poţi
trăi.
— Încetează odată cu idioţeniile! Nu ştiu cum ţi se întâmplă ţie,
dar mie viaţa asta îmi place. Am nevoie de felul ăsta de distracţie şi
n-am de gând să trăiesc fără ea.
— Îmi ceri, iar, acelaşi lucru.
— Hei, mai du-te-n mă-ta!
— Iarăşi.
— Încetează!
Asasinul se smuci din scaun. Jason făcu doi paşi şi ridică
piciorul drept, izbindu-l în coaste şi aruncându-l la loc. Allcott-
Price urlă de durere.

511
 — Nu te voi omorî, domnule maior, spuse Bourne calm. Dar te
voi face să regreţi că mai eşti încă în viaţă.
— Îndeplineşte-mi o ultimă dorinţă, gemu prizonierul ţinându-
se de piept cu mâinile legate. Până şi eu am făcut asta pentru
victimele mele. Sunt în stare să accept un glonţ pe neaşteptate, dar
nu gândul închisorii din Hong Kong. Or să mă spânzure noaptea
târziu, pe întuneric, numai ca să facă totul oficial, ca la carte. Or
să-mi pună frânghia de gât şi or să mă suie pe eşafod. Iar asta n-
aş putea suporta.
— Ţi-am mai spus şi înainte, răspunse Delta calm. Se prea
poate să nu te aştepte asta. Eu nu tratez cu britanicii din Hong
Kong.
— Nu faci, ce?
— Asta ai presupus tu, nu ţi-am spus o eu niciodată!
— Minţi!
— Atunci eşti mai puţin înzestrat decât am crezut, ceea ce era
oricum prea mult.
— Ştiu. Nu sunt în stare să gândesc geometric.
— E clar că nu poţi.
— În cazul ăsta eşti ceea ce voi americanii, numiţi „un vânător
de recompense” şi lucrezi pe cont propriu.
— Într-un fel, da. Şi am impresia că persoana care m-a trimis să
te găsesc, intenţionează să te angajeze, nu să te ucidă.
— Cerule mare…
— Preţul meu însă a fost foarte mare. Inimaginabil de mare.
— Deci aşa e, ai un contract.
— Numai de data aceasta. Nu am putut refuza recompensa.
Întinde-te pe pat.
— Ce?
— M-ai auzit.
— Vreau să merg la toaletă.
— Fireşte, replică Jason, îndreptându-se către uşa băii şi
deschizând-o. Nu e activitatea mea favorită, dar te voi urmări.
Asasinul se uşură iar Jason stătu cu arma îndreptată asupra
sa. După ce termină, se înapoie în camera sărăcăcioasă a hotelului
din cartierul sudic al Monkok-ului.
— Treci pe pat, spuse Bourne din nou, gesticulând cu pistolul.
Întinde-te cu faţa în jos şi desfă picioarele.
— Scumpului de la recepţie i-ar face plăcere să audă această
conversaţie.
— Poţi să-l suni mai târziu dacă vrei. Jos am spus! Repede!

512
 — Totdeauna eşti grăbit…
— Mai grăbit decât vei înţelege tu vreodată. Jason răsuci
rucsacul de pe podea şi-l puse pe pat; scoase frânghiile de nylon,
în timp ce impostorul psihopat se întindea peste cuvertura
slinoasă. Un minut şi jumătate mai târziu, avea gleznele legate
strâns de barele metalice de la picioarele patului şi gâtul într-un
lanţ de sfoară albă, întinsă şi înnodată de cele de la cap. În cele
din urmă, Bourne trase faţa de pernă de sub capul asasinului şi i-
o puse pe faţă, ca o glugă după care i-o legă acoperindu-i ochii şi
urechile, dar lăsându-i gura liberă pentru a respira. Cu
încheieturile mâinilor legate sub el, englezul era din nou imobilizat.
Însă de data aceasta începu să-şi agite violent capul şi să caşte
larg gura, spasmodic. Frica pusese stăpânire pe fostul maior
Allcott-Price. Jason recunoscu semnele imediat, dar fără
compasiune.
Hotelul sordid pe care reuşise să-l găsească Bourne nu prezenta
luxul unui telefon. Singura legătură cu lumea de afară era un
ciocănit în uşă, care anunţa ori poliţia, ori un recepţioner plictisit,
care te informa că dacă doreşti să reţii camera încă o oră, trebuie
să plăteşti pentru încă o zi. Bourne traversă camera, se strecură în
tăcere pe coridorul sărăcăcios şi se îndreptă către telefonul public
aflat, după cum i se spusese, la capătul celălalt al holului.
Memorase pe dinafară numărul de telefon aşteptând – s-ar fi
rugat, dacă ar mai fi putut – ca momentul când o să-l formeze să
vină mai repede. Introduse o monedă în aparat şi formă numărul,
simţind sângele cum îi bubuie în tâmple.
— Snake Lady! spuse în receptor pe un ton sec, egal. Snake
Lady, Snake…!
— Qiung, qing, se făcu auzită o voce pe fir, vorbind chinezeşte,
rapid. Avem o defecţiune temporară pe circuit. Reparaţia se va
încheia în scurt timp. Acesta este un mesaj înregistrat…
Jason închise telefonul; mii de gânduri fragmentate şi cioburi de
imagini îl copleşiră. Se înapoie rapid pe coridorul slab luminat, pe
lângă o prostituată care stătea în pragul unei uşi şi-şi număra
banii. Fata îi zâmbi, ridicându-şi mâinile la nasturii bluzei; Jason
clătină din cap şi se îndreptă spre camera sa. Aşteptă cinsprezece
minute, stând în picioare, tăcut, lângă fereastră şi ascultând
sunetele guturale care răzbăteau din gâtlejul prizonierului său. Se
întoarse la uşă şi ieşi pentru a doua oară pe coridor, fără zgomot.
Ajunse în cabina telefonică, introduse o monedă şi formă numărul.
— Qing…

513
 Trânti receptorul cu mâinile tremurânde iar muşchii fălcilor i se
contractară la gândul „mărfii” pe care o adusese în schimbul soţiei
sale. Ridică receptorul pentru a treia oară şi, folosind o ultimă
monedă, formă zero.
— Centrala, începu el în chineză, este vorba de o urgenţă. Am
neapărată nevoie să contactez pe cineva la numărul următor.
Îi dictă centralistei numărul cu voce din ce în ce mai ascuţită,
din cauza panicii abia controlate. Aud un mesaj care spune că e o
problemă pe linie, însă aceasta este o urgenţă.
— Un minut, vă rog. Voi încerca să vă fiu de ajutor. Urmară
câteva clipe de tăcere. Fiecare secundă era umplută de ecoul din
pieptul care îi vibra ca o tobă imensă. Tâmplele îi zvâcneau, gura şi
gâtlejul i se uscaseră, arse ca de febră.
— Linia este temporar nefolosibilă, domnule; spuse o a doua
voce feminină.
— O singură linie? Aceea?
— Da, domnule.
— Nu „mai multe linii de telefon”, defecte „din centrală”?
— Aţi cerut centralistei un anumit număr, domnule. Nu ştiu
nimic despre altele. Dacă mi le daţi, le verific cu plăcere.
— Mesajul spunea că problema este a „centralei” şi
dumneavoastră îmi spuneţi că o singură linie este defectă. Vreţi să
spuneţi că nu puteţi confirma o… proastă funcţionare a centralei?
— O ce?
— Dacă mai multe telefoane nu funcţionează. Aveţi computere.
Ele pot detecta orice defecţiune imediat. I-am spus centralistei cu
care am vorbit prima oară că este o urgenţă!
— Dacă este medicală, vă pot chema o ambulanţă. Dacă-mi
puteţi da adresa dumneavoastră…
— Vreau să ştiu dacă sunt mai multe telefoane care nu
funcţionează sau numai unul! Trebuie să aflu neapărat!
— Îmi va lua timp să aflu, domnule. Este trecut de nouă seara
şi staţiile de reparare lucrează cu personal redus…
— Dar vă pot spune dacă există în zonă vreun deranjament, fir-
ar al naibii!
— Vă rog, domnule. Nu sunt plătită ca să fiu insultată.
— Iertaţi-mă, îmi pare rău!… Adresa? Da, adresa! Care este
adresa numărului pe care vi l-am dat?
— Nu este publicată, domnule.
— Dar o aveţi!
— De fapt, nu, domnule. Legile confidenţialităţii sunt foarte

514
stricte în Hong Kong. Ecranul computerului arătă numai cuvântul
„nepublicată”.
— Repet! Este o problemă de viaţă şi de moarte!
— Atunci lăsaţi-mă să vă dau numărul unui spital… A! Vă rog
aşteptaţi o clipă. Aţi avut dreptate. Ecranul arată acum că ultimele
trei cifre ale numărului pe care mi l-aţi dat se suprapun, deci
staţia de reparare încearcă să rezolve problema.
— În ce zonă geografică?
— Prefixul este „5”, prin urmare se află pe insula Hong Kong.
— Mai exact! Cam unde pe insulă?
— Cifrele numerelor telefonice nu au nici o legătură cu o anume
stradă sau cartier. Mi-e teamă că nu vă pot ajuta mai mult. Numai
dacă vreţi să-mi daţi adresa dumneavoastră, să vă trimit o
ambulanţă.
— Adresa mea…? spuse Jason zăpăcit, total epuizat. Nu,
continuă el, nu cred că voi face asta.
*
* *
Edward Newington McAllister se aplecă deasupra biroului în
timp ce femeia punea receptorul la loc. Faţa ei smeadă, specific
orientală era în mod evident marcată. Subsecretarul de Stat
închise telefonul de pe partea cealaltă a mesei, pe care se aflau un
creion şi un carnet. Pe carnet era scrisă o adresă.
— Ai fost de-a dreptul minunată, spuse el, atingând cu blândeţe
braţul femeii. Îl avem. L-ai ţinut la telefon suficient de mult – mai
mult chiar decât şi-ar fi permis altădată – adresa s-a confirmat. Cel
puţin clădirea şi asta e suficient. Un hotel.
— Vorbeşte foarte bine chinezeşte. Dialectul este nordic. Şi nu
are încredere în mine.
— N-are importanţă. Vom posta oameni în jurul hotelului. La
fiecare intrare şi ieşire. Se află pe o stradă numită Shek Lung.
— Mai jos de Mongkok, în Yau Marie Ti, mai precis, spuse
femeia. Probabil că are o singură intrare, pe unde gunoiul e scos în
fiecare dimineaţă.
— Trebuie să iau legătura cu Havilland, la spital. N-ar fi trebuit
să se ducă!
— Părea foarte neliniştit, spuse femeia.
— Ultimele cuvinte, spuse McAllister, formând un număr de
telefon. Informaţii vitale de la un om aflat pe moarte. Este normal:
— Nu vă înţeleg.
Femeia se ridică de la birou, iar Subsecretarul se aşeză pe

515
scaunul ei.
— Sunt în stare să vă urmez instrucţiunile, însă nu vă înţeleg
deloc.
— Dumnezeule, uitasem. Trebuie să pleci acum. Ceea ce am de
discutat este strict confidenţial… Ne-ai fost de mare ajutor şi pot
să te asigur că îţi vom fi recunoscători, dar acum îmi pare rău, dar
trebuie să-ţi cer să părăseşti camera.
— Bucuroasă, domnule, spuse femeia, ieşind.
— Urgent! strigă McAllister în telefon. Doresc să vorbesc cu
ambasadorul, vă rog. Este foarte important! Nu, nu e nevoie de nici
un nume, vă mulţumesc. Daţi-i un telefon de la care să putem
discuta fără să audă nimeni.
Subsecretarul începu să-şi maseze tâmpla stângă, apăsând din
ce în ce mai tare, până auzi vocea lui Havilland.
— Da, Edward?
— A telefonat! A mers! Ştim unde se află! Într-un hotel din Yau
Ma Ti.
— Înconjuraţi-l, dar nu acţionaţi în nici un fel! Conklin trebuie
neapărat să înţeleagă. Dacă simte că e ceva necurat la mijloc, nu
va mai fi de partea noastră. Iar dacă nu avem soţia, nu vom avea
nici asasinul. Pentru numele lui Dumnezeu, să nu strici ceva,
Edward! Lucrurile sunt foarte serioase – şi extrem de delicate.
Astfel, „beyond-salvage” ar putea foarte bine să fie singura
alternativă.
— Nu sunt obişnuit cu astfel de cuvinte, domnule ambasador.
Urmă o pauză pe fir, întreruptă de vocea glacială a lui Havilland.
— A, ba da, Edward. Crâcneşti prea mult. Conklin a avut
dreptate. Ai fi putut refuza de la bun început, în Sangre de Cristo
în Colorado. Ai fi putut să nu te bagi, dar n-ai făcut-o, n-ai rezistat
tentaţiei. În unele privinţe semeni cu mine. Amândoi gândim, mai
mult şi mai bine ca alţii. Ne mândrim cu fiecare mişcare reuşită în
acest joc de şah cu piese umane, ale cărui consecinţe pot fi
îngrozitoare pentru unii, deoarece credem în ceva. Recunoaşte
acest lucru, Edward – eu o fac. E ca un drog. Şi, dacă te ajută, am
să-ţi spun ce ţi-am mai spus odată: cineva trebuie să facă şi asta.
— Nu mă interesează prelegerile care n-au nici o legătură cu
subiectul, spuse McAllister.
— Nici n-o să-ţi mai ţin vreuna. Tu procedează numai cum ţi-
am spus. Asiguraţi toate ieşirile de la hotel, dar spune tuturor să
nu acţioneze. Oriunde s-ar duce, Bourne trebuie urmărit discret,
dar în nici un caz atacat. Trebuie să avem femeia înainte să luăm

516
legătura cu el.
*
* *
Morris Panov ridică receptorul.
— Da?
— A intervenit ceva, spuse Conklin rapid, dar calm. Havilland a
părăsit sala de aşteptare pentru că a primit un telefon urgent. E
ceva nou pe acolo?
— Nu, nimic. Stăteam de vorbă.
— Sunt îngrijorat. Mă tem că oamenii lui Havilland v-au găsit.
— Iisuse, cum?
— Verificând fiecare hotel în parte, în căutarea unui alb şchiop.
— Ai mituit recepţionerul să nu spună nimic nimănui. I-ai spus
că este vorba despre o întâlnire de afaceri strict confidenţială –
lucru perfect normal.
— Pot şi ei să mituiască şi să spună că este o problemă
guvernamentală strict confidenţială care poate aduce recompense
generoase sau neplăceri nedorite. Ghici, care dintre ele are
întâietate?
— Cred că exagerezi, protestă psihiatrul.
— Nu-mi pasă ce crezi tu, doctore, numai plecaţi de acolo.
Acum. Lasă bagajul Mariei – dacă are vreunul. Părăsiţi hotelul cât
puteţi de repede.
— Şi unde să ne ducem?
— Într-un loc cu cât mai multă lume, unde să vă pot găsi.
— Un restaurant?
— Au trecut prea mulţi ani şi ăştia, aici, le schimbă numele la
fiecare douăzeci de minute. Iar hotelurile nici nu intră în discuţie,
sunt prea uşor de supravegheat.
— Dacă ai dreptate, Alex, pierdem prea mult timp…
— Mă gândesc!… În regulă. Luaţi un taxi până la colţul lui
Nathan Road cu Salisbury – m-ai auzit? Nathan şi Salisbury. Veţi
vedea hotelul Peninsula, dar nu intraţi. Fâşia care o ia înspre nord
se numeşte Golden Mile. Plimbaţi-vă în lungul ei, pe partea
dreaptă, dar nu depăşiţi distanţa primelor patru cvartale. O să vă
găsesc, cât de curând.
— Am înţeles, spuse Panov. Nathan şi Salisbury, primele patru
cvartale pe dreapta spre nord… Alex, eşti sigur că nu greşeşti?
— Din două motive, răspunse Conklin. Primul este că Havilland
nu mi-a cerut să-l însoţesc pentru a afla despre ce „urgenţă” era
vorba – şi ăsta a fost aranjamentul nostru. Iar al doilea, dacă

517
urgenţa nu vă privea pe tine şi Marie, înseamnă că Webb a stabilit
legătura cu ei. În ambele cazuri n-am de gând să dau din mână
singurul meu atu: pe Marie. Nu fără anumite garanţii. Şi nu
domnului ambasador Raymond Havilland. Şi acum ştergeţi-o cât
mai repede de acolo!
*
* *
Ceva era în neregulă! Se petrecea ceva neobişnuit! Bourne se
înapoiase în camera sărăcăcioasă de hotel, iar acum stătea în
picioare la marginea patului supraveghindu-şi prizonierul.
Mişcările îi deveniseră mai pronunţate şi, trupul întins zvâcnea la
fiecare mişcare nervoasă. Ce se întâmpla? De ce-l obseda atâta
conversaţia aceea telefonică? Telefonista îi răspunse amabil şi îşi
dăduse toată silinţa să-l ajute; îi tolerase chiar şi tonul nepoliticos
şi atunci, ce putea fi? Deodată, cuvintele de mult uitate îi veniră în
minte. Cuvintele spuse de o centralistă de demult fără chip, doar o
voce.
— V-am cerut numărul consulatului iranian.
— E în cartea de telefon. Centrala e ocupată, n-avem timp de
cercetări. Clic. Linie moartă.
Asta era! Centralistele din Hong Kong erau cunoscute ca cele
mai expeditive din întreaga lume. Nu pierdeau timpul, oricât de
insistenţi ar fi fost clienţii. Munca în această metropolă financiară,
congestionată, încrâncenată, n-ar fi permis-o. Nu ştiu despre alte
numere telefonice. Dacă mi le daţi, vă verific cu plăcere… Numai
dacă-mi daţi adresa dumneavoastră… Adresa! Şi fără să realizeze
sensul întrebării, răspunse instinctiv. Nu, nu cred că voi face
aceasta. Dinlăuntrul său alarma fusese trasă.
O urmă! Conversaţia durase destul, pentru a repera electronic
locul de unde se stabilise legătura! Telefoanele publice sunt cel mai
greu de localizat. Cartierul se determină primul; apoi sectorul şi în
cele din urmă clădirea însăşi, însă între primul şi ultimul pas erau
numai câteva minute. Durase convorbirea destul de mult? Jason
încercă să o reconstruiască în minte. Concentrându-se intens,
încercă să recapituleze ritmul cuvintelor; ori de câte ori el îl mărea,
telefonista începea să vorbească mai rar. Îmi va lua timp… De fapt,
nu, domnule. Legile confidenţialităţii sunt foarte stricte în Hong Kong
– o întreagă prelegere. A, vă rog aşteptaţi. Aţi avut dreptate…
ecranul arată acum – o explicaţie în plus, pentru a câştiga timpul
necesar. Timpul! Cum de a putut să se lase dus? Cât?
Nouăzeci de secunde – două minute cel mult. Îndeajuns pentru

518
a localiza un cartier, posibil un sector, dar probabil insuficient
pentru a repera un anume telefon din miile existente.
Oamenii taipanului – dacă exista într-adevăr un astfel de taipan
uriaş, obez – ar fi putut da de urma hotelului, dar era foarte puţin
probabil să fi reperat telefonul ori etajul. Iar dacă îi luaseră urma
şi descoperiseră hotelul urma să le ia destul timp pentru a ajunge
în sudul Mongkok-ului, presupunând că erau în Hong Kong, după
cum arăta prefixul telefonic. Cuvântul cheie în momentul de faţă
era viteza.
— Ochii îţi rămân acoperiţi, domnule maior, însă te vei putea
mişca, spuse el asasinului în timp ce îi desfăcea cu repeziciune
căluşul şi nodurile de la barele metalice ale patului şi făcea ghem
cele trei frânghii de nylon, îndesându-le în haina impostorului.
— Ce! Ce-ai spus?
Bourne ridică glasul.
— Ridică-te. Ieşim la plimbare.
Jason apucă rucsacul, deschise uşa şi verifică holul. Un beţiv se
poticni în faţa unei camere de pe partea stângă şi intră trântind
uşa în urma lui. Coridorul din dreapta era gol până în capăt, la
telefon şi la ieşirea de incendiu.
— Mişcă-te, ordonă Bourne, împingându-şi prizonierul. Ieşirea
de incendiu ar fi fost respinsă de orice membru al vreunei societăţi
de asigurare de la prima vedere. Metalul era ruginit şi balustradele
se îndoiau la cea mai mică apăsare. Totuşi, dacă ducea în jos spre
un loc întunecos fără să se prăbuşească, restul nu mai conta.
Jason îl apucă pe impostor de reverul hainei, conducându-l pe
scările metalice până la primul palier. Dedesubt se afla o scară
mobilă frântă, întinsă pe jumătate către aleea de jos. Distanţa de
doi metri era uşor de sărit şi, mult mai important, de escaladat la
loc.
— Somn uşor, spuse Bourne, izbindu-i asasinului un pumn în
ceafă. Acesta se prăbuşi greoi pe trepte, iar Bourne îl legă strâns
de balustradă şi-i acoperi gura strângându-i bine căluşul.
Bourne coborî până la capătul scării mobile, lăsându-se să cadă
în aleea strâmtă numai cu câteva secunde înainte ca trei bărbaţi
să-şi facă apariţia în fugă de după colţul străzii aglomerate.
Gâfâind, se înghesuiră în faţa unei uşi; Jason rămase în genunchi,
neobservat. Dincolo de intrarea aleii un alt grup îşi făcu apariţia în
goană, cu strigăte furioase. Primii trei veniţi ieşiră din cadrul
întunecat al uşii şi se repeziră în direcţia opusă, fugind de
urmăritori.

519
 Bourne se ridică şi se îndreptă rapid spre capătul aleii, privind
înapoi către scara de incendiu. Asasinul nu se vedea.
Se ciocni în acelaşi timp de doi bărbaţi care alergau. Ricoşă din
ei într-un zid şi presupuse că tinerii făceau parte din grupul de
urmăritori. Unul dintre ei însă ţinea ameninţător un cuţit în mână.
Jason nu dorea o asemenea confruntare, nu şi-o putea permite!
Înainte ca tânărul să-şi fi dat seama ce se întâmplă, Bourne se
aruncă spre el şi-i apucă violent încheietura mâinii, pe care i-o
răsuci până când, cu un ţipăt de durere, lăsă să-i cadă lama.
— Căraţi-vă de aici! strigă Jason într-o cantoneză aspră. Sunteţi
mici şi proşti. Dacă mai prindem pe vreunul dintre voi pe aici,
ajungeţi acasă pe targa! Căraţi-vă, am spus!
— Aiya!
— Noi căutăm hoţi! Din Nord! Ăştia fură.
— Plecaţi!
Tinerii se împrăştiară pe alee, dispărând în strada nu prea
aglomerată din Yau Ma Ti. Bourne îşi scutură mâna, cea pe care
asasinul încercase să i-o zdrobească de cadrul uşii de la hotel. În
viteză uitase de durere; era modul cel mai bun de a o tolera.
Zgomote. Ridică privirea. Două limuzine întunecate se apropiau
în viteză dinspre Shek Long Street; se opriră în faţa hotelului.
Ambele miroseau de la o poştă a maşini oficiale. Jason urmări
neliniştit bărbaţii care ieşeau; doi din prima, trei din cea din spate.
Of, Dumnezeule, Marie! Pierdem! Am reuşit să distrug totul!
Se aştepta ca cei cinci bărbaţi să se repeadă în hotel, să-i
interogheze pe recepţioneri, să ocupe poziţii şi să acţioneze. Vor
afla că ocupanţii camerei 301 nu fuseseră văzuţi părăsind clădirea;
prin urmare ar trebui să se găsească sus. Vor pătrunde cu forţa în
cameră în mai puţin de un minut şi vor descoperi ieşirea de
incendiu câteva secunde mai târziu! Era oare în stare? Putea să se
caţere înapoi, să-l dezlege pe englez, să-l coboare în alee şi apoi să
scape? Trebuia! Aruncă o ultimă privire împrejur înainte să se
repeadă înspre scara ce atârna.
Apoi se opri. Ceva era în neregulă – ceva neaşteptat, total
neaşteptat. Primul bărbat din maşina din faţă îşi scoase haina de
la costum şi îşi desfăcu cravata. Apoi îşi plimbă mâna prin păr,
răvăşindu-şi-l şi se îndreptă – clătinându-se – către intrarea
hotelului. Cei patru care-l însoţeau se împrăştiară cu ochii la
ferestrele clădirii, doi spre dreapta, doi spre stânga unde se afla el.
Ce se întâmpla? Oamenii aceştia nu acţionau oficial. Aveau
comportamentul unor criminali, al unor mafioţi pe cale de a

520
săvârşi un asasinat care nu trebuia să li se atribuie – o capcană
pentru alţii. Dumnezeule, se înşelase oare Alex Conklin atunci, la
aeroportul Dulles, în Washington?
Joacă scenariul pe care ţi l-au impus. Poţi încă s-o faci, Delta.
Nu mai era timp. Nu mai era timp de gândire. Cei doi bărbaţi ce
se îndreptau către locul unde se afla el descoperiseră aleea. O
luară la fugă – înspre alee, înspre „marfa” lui, înspre distrugerea şi
moartea a tot ceea ce Jason preţuia în această lume putredă pe
care ar fi părăsit-o bucuros dacă nu ar fi fost Marie.
Secundele se comprimară în fracţiuni de secunde de violenţă
premeditată, acceptată. David Webb fu redus din nou la tăcere şi
Jason Bourne preluă încă o dată complet comanda. Pleacă! Asta e
tot ce ne-a mai rămas!
Primul bărbat se prăbuşi la pământ cu coşul pieptului zdrobit şi
vocea retezată de forţa unei lovituri în gâtlej. Cel de-al doilea avu
parte de tratament preferenţial. Era important ca el să rămână
conştient. Apoi Bourne îi trase pe amândoi spre partea mai ferită a
aleii; le sfâşie hainele cu cuţitul, după care le legă picioarele şi
mâinile cu fâşii de îmbrăcăminte.
Cu braţele imobilizate şi lama cuţitului crestându-i pielea
dimprejurul ochiului stâng, cel de-al doilea bărbat auzi
ultimatumul lui Bourne:
— Soţia mea! Unde este? Acum îmi spui! Sau îţi pierzi un ochi,
apoi pe celălalt! Te măcelăresc, nemernicule!
Îi smulse căluşul.
— Nu ţi suntem duşmani, Zhangfu! strigă orientalul în engleză,
folosind echivalentul cantonez, al cuvântului „soţ”. Am încercat să
o găsim! O căutăm pretutindeni!
Jason privi fix înspre omul de jos. Cuţitul începu să-i tremure în
mână şi tâmplele să-i zvâcnească. Universul în jurul lui stătea să
explodeze şi cerul să se scurgă într-o ploaie de foc şi de suferinţă
inimaginabile.
— Marie! urlă el. Ce-aţi făcut cu ea? Mi s-au dat garanţii! Vi-l
aduc pe cel care-l doriţi şi îmi înapoiaţi soţia! Trebuia să-i aud
vocea la telefon, dar telefonul nu funcţionează! În schimb sunt pus
sub urmărire şi, dintr-o dată, voi vă aflaţi aici iar soţia mea nu!
Unde este?
— Dacă am şti, s-ar afla cu noi.
— Mincinosule! răcni Bourne disperat.
— Nu vă mint, domnule, nu vreau să fiu ucis, pentru că nu v-
am minţit. A fugit din spital.

521
 — Din spital?
— A fost bolnavă. Doctorul a insistat. Eram acolo, la uşa
camerei ei, o păzeam! Era slăbită, totuşi a reuşit să fugă…
— Oh, Christoase! Bolnavă? Slăbită? Singură în Hong Kong?
Dumnezeule, aţi omorât-o!
— Nu, domnule! Aveam ordin să îi asigurăm tot confortul…
— Ordinele voastre! spuse Jason Bourne rece. Dar nu ale
taipanului vostru. El urma alte ordine, ordine date înainte. La
Zurich, la Paris şi pe strada 71 din New York. Eu am fost acolo, noi
am fost acolo. Şi acum aţi omorât-o. M-aţi folosit cum aţi făcut-o şi
altădată şi, când aţi crezut că s-a sfârşit totul, aţi luat-o de lângă
mine. Ce înseamnă „moartea unei alte fiice a iui Dumnezeu”?
Tăcerea este totul.
Brusc Jason apucă violent faţa omului cu mâna stângă, ţinând
cuţitul în dreapta.
— Cine este individul obez? Spune-mi, sau îţi înfig lama în ochi!
Cine este taipanul?
— Nu este un taipan! Este un ofiţer mult respectat în Hong
Kong, cu studiile făcute în Anglia. Lucrează cu compatrioţii voştrii,
americani. E în serviciu de contraspionaj.
— Sunt convins… De la început a fost aceeaşi schemă. Numai
că de data aceasta n-a fost Carlos, ci eu. Eu am fost cel mutat pe
tabla de şah până când am luat-o pe urma celui ce mi-a preluat
identitatea – o continuare a legendei Bourne, un om numit Bourne.
Când îl aduce, ucideţi-l. Şi ucideţi-o şi pe ea. Ştiu prea multe,
amândoi.
— Nu! striga orientalul cu fruntea plină de broboane de sudoare,
privind lama ce-i apăsa faţa. Nouă ni se spune foarte puţin, dar n-
am auzit nimic de genul ăsta!
— Atunci, ce căutaţi aici? întrebă Jason aspru.
— Pentru supraveghere, vă jur! Asta e tot!
— Până când apar ucigaşii? spuse Bourne glacial. Astfel încât
costumele şi cămăşile voastre albe să rămână curate, nici un
indiciu să nu ducă până la oamenii fără nume şi fără chip pentru
care lucraţi?
— Greşiţi! Nu suntem astfel de oameni, superiorii noştri nu sunt
aşa!
— Ţi-am spus, am mai fost acolo. Toţi sunteţi aşa, crede-mă…
Acum spune-mi. Nimeni nu conduce o operaţiune ca aceasta fără o
bază secretă. Unde se află?
— Nu vă înţeleg.

522
 — Cartierul general sau baza, sau o casă „sterilă” ori centrul de
comandă, indiferent cum îi spuneţi. Unde este?
— Vă rog, nu pot…
— Ba poţi. Şi o vei face. Dacă nu, te las orb. Acum îmi spui!
— Am o soţie, am copii!
— Şi eu am avut. Dar încep să-mi pierd răbdarea.
Jason se opri, slăbind uşor presiunea lamei.
— Pe de altă parte, dacă eşti atât de sigur că ai dreptate că
superiorii tăi nu sunt ceea ce spun eu că sunt, care e problema?
Putem ajunge la o înţelegere.
— Da! ţipă omul, înfricoşat. O înţelegere! Sunt oameni
cumsecade. Nu-ţi vor face nici un rău!
— Nu vor avea ocazia, şopti Bourne.
— Poftim?
— Nimic. Unde este? Unde se află acest cartier general atât de
retras şi liniştit? Haide!
— Victoria Peak! spuse agentul îngrozit. A douăsprezecea clădire
pe dreapta, cu ziduri înalte…
Bourne îşi întipări în minte descrierea locuinţei – o reşedinţă
liniştită, supravegheată, între alte reşedinţe dintr-un cartier
înstărit. Auzise ceea ce voia să audă, numai avea nevoie de altceva.
Cu mânerul greu de os al cuţitului îl lovi pe agent în cap, îi puse la
loc căluşul şi se ridică în picioare. Privi spre scara de incendiu, la
conturul abia distins al trupului asasinului.
Îl voiau pe Jason Bourne şi erau gata să-i ucidă pentru a-l
obţine. Vor avea doi Jason Bourne şi vor muri pentru minciunile
lor.

523
 CAPITOLUL 31
Ambasadorul Havilland îl întâlni pe Conklin pe coridorul
spitalului. Decizia diplomatului de a vorbi cu agentul C.I.A. În
holul aglomerat fusese dictată de faptul că, astfel, Conklin nu
putea declanşa o discuţie prea aprinsă. Discuţia lor va fi dură, dar
reţinută; ambasadorul putea să se facă mai bine înţeles în aceste
condiţii.
— A apărut Bourne, spuse Havilland.
— Hai să ieşim afară, spuse Conklin.
— Nu putem, răspunse diplomatul. Lin poate să moară în orice
clipă sau poate or să ne lase să-l vedem curând. Nu putem scăpa
prilejul, iar doctorul ştie că ne aflăm aici.
— Atunci să intrăm.
— Mai sunt încă cinci persoane în camera de gardă. Cred că vrei
să audă ceea ce avem de discutat la fel de puţin pe cât vreau şi eu.
— Christoase, ştii bine să-ţi acoperi spatele, nu-i aşa?
— Trebuie să mă gândesc la noi toţi. Nu la doi sau la trei, ci la
toţi.
— Ce doreşti de la mine?
— Femeia, desigur. Ştii foarte bine.
— Ştiu – fireşte. Ce eşti gata să-mi oferi în schimb?
— Dumnezeule, pe Jason Bourne!
— Eu îl vreau pe David Webb. Vreau să ştiu că e în viaţă şi în
siguranţă în Hong Kong. Vreau să-l văd cu ochii mei.
— Asta este imposibil.
— Atunci poate-mi spui de ce.
— Înainte de a se arăta, vrea să vorbească cu soţia lui la un
interval de treizeci de secunde după stabilirea contactului
telefonic. Aceasta este înţelegerea.
— Dar ai spus că ai stabilit legătura!
— El da. Noi nu. Nu ne-am putut-o permite fără a o avea pe
Marie Webb lângă telefon.
— Nu-nţeleg! spuse Conklin nervos.
— Îşi avea propriile condiţii, ceea ce este de înţeles. Aţi fost
amândoi…
— Care erau condiţiile? îl întrerupse agentul C.I.A.
— Dacă face apelul telefonic, înseamnă că îl are pe impostor –

524
asta a fost înţelegerea bilaterală.
— Bilaterală?
— Ambele părţi au fost de acord.
— Ştiu ce înseamnă! Doar că mă exasperezi!
— Nu ridica tonul… Condiţia lui era că dacă n-o aducem pe
Marie la telefon în decursul a treizeci de secunde, vom auzi o
împuşcătură, ceea ce înseamnă că asasinul este mort, ucis de
Bourne.
— Bravo, Delta! spuse Conklin, aproape zâmbind. Presupun că
a stabilit un loc de întâlnire, am dreptate?
— Da, spuse Havilland întunecat. Un loc pentru efectuarea
schimbului va fi stabilit de ambele părţi…
— Nu bilateral?
— Încetează!… Va putea să-şi vadă soţia neînsoţită de nimeni,
complet liberă. Când s-a convins, se va arăta cu prizonierul iar
schimbul va fi făcut. Totul trebuie să se petreacă în câteva minute,
nu mai mult de o jumătate de oră.
— Dar dacă n-aţi răspuns, de unde ştiţi că a apărut?
— Lin a stabilit opinie specială, cu derivaţie în Victoria Peek. I s-
a spus că linia este temporar defectă, iar când a încercat să verifice
– ceea ce, datorită împrejurărilor era normal să facă i s-a făcut
legătura cu Victoria Peek. L-am ţinut îndeajuns pe fir pentru a
putea localiza telefonul public de unde vorbea. Ştim unde se află.
Oamenii noştri sunt pe drum, cu ordinul de a încercui clădirea şi
de a nu acţiona în nici un fel. Dacă vede sau simte ceva, are să-l
ucidă pe celălalt.
— O cursă? Alex studie chipul diplomatului fără pic de
bunăvoinţă. V-a lăsat să-l ţineţi de vorbă suficient ca să-i luaţi
urma?
— Se află într-o stare de tensiune maximă, ne-am bazat pe acest
lucru.
— Webb, poate, spuse Conklin. Nu însă şi Delta. Nu, dacă mai
raţionează vreun pic.
— Va suna în continuare, insistă Havilland. Nu are altă soluţie.
— Poate da, poate nu. Cât timp a trecut de la ultimul apel?
— Douăsprezece minute, răspunse ambasadorul, privindu-şi
ceasul.
— Şi de la primul?
— Cam o jumătate de oră.
— Şi ori de câte ori sună, eşti informat?
— Da. Informaţia îi este apoi transmisă lui McAllister.

525
 — Telefonează-i şi vezi dacă Bourne a încercat din nou.
— De ce?
— Pentru că, după cum ai spus, se află într-o stare de tensiune
maximă şi vă continua să sune. Nu se poate abţine.
— Ce vrei să spui?
— Că s-ar putea să fi făcuta greşeală.
— Unde? Cum?
— Nu ştiu, însă îl cunosc pe Delta.
— Ce ar putea face dacă nu obţine legătura cu noi?
— Să omoare, spuse Alex simplu.
Havilland se întoarse, privi în lungul holului aglomerat şi se
îndreptă către masa de recepţie a etajului. Se adresă rapid unei
asistente; ea dădu din cap şi el ridică receptorul unui telefon.
Vorbi câteva secunde apoi închise. Încruntat se întoarse alături de
Conklin.
— E ciudat, remarcă el. McAllister e de acord cu tine. Edward s-
a aşteptat ca Bourne să sune la fiecare cinci minute, cel mult.
— Da?
— I s-a dat să înţeleagă că echipele de reparaţii ar putea să
îndrepte situaţia în orice moment.
Ambasadorul clătină din cap, ca şi când ar fi îndepărtat o
ipoteză imposibilă.
— Suntem toţi prea încordaţi. Ar putea fi o mulţime de
explicaţii, începând cu lipsa firelor de telefon şi sfârşind cu o
durere de burtă.
Uşa rezervei se deschise şi apăru doctorul englez.
— Domnule ambasador?
— Lin?
— Un om remarcabil. Ceea ce a suportat el ar fi putut ucide şi
un cal dar, cu toate că sunt de aproximativ aceeaşi mărime, un cal
nu-şi poate manifesta dorinţa de a trăi.
— Putem să-l vedem?
— N-ar avea nici un sens, este încă inconştient. Mişcă, din când
în când, dar nu e câtuşi de puţin coerent. Fiecare minut trecut cu
bine e o victorie şi un semn bun.
— Înţelegeţi cât de urgent este să discutăm cu el, nu-i aşa?
— Da, domnule Havilland, înţeleg. Poate mai bine decât credeţi.
Ştiţi că eu am fost responsabil de fuga femeii.
— Bineînţeles că ştiu, spuse diplomatul. Mi s-a spus, de
asemenea, că dacă a putut să vă păcălească pe dumneavoastră,
probabil ar fi făcut acelaşi lucru cu cel mai bun internist din

526
clinica Mayo.
— Asta nu e sigur, dar îmi place să cred că sunt competent, în
schimb, acum mă simt ca un idiot. O să fac tot ce-mi stă în
putinţă pentru a vă ajuta pe dumneavoastră şi pe bunul meu
prieten, domnule maior Lin. Pentru că diagnosticul a fost al meu şi
greşeala tot a mea, nu a lui. Dacă reuşeşte să reziste încă o oră,
am convingerea că are şanse să trăiască. Şi dacă e aşa, veţi putea
să-i puneţi oricâte întrebări doriţi, atâta timp cât sunt simple şi
concise. Iar dacă situaţia evoluează în rău şi ajung la concluzia că
nu mai putem spera să trăiască, de asemenea vă voi chema.
— E bine. Vă mulţumesc, doctore.
— Este datoria mea să o fac şi exact ceea ce ar dori Lin. Mă
întorc la el acum.
Aşteptarea începu. Havilland şi Alex Conklin ajunseră la propria
lor înţelegere bilaterală. Când Bourne va încerca din nou să obţină
legătura, i se va spune că linia va fi liberă în douăzeci de minute.
În acel interval Conklin va fi condus la casa „sterilă” din Victoria
Peak, pregătit să răspundă la apel. El va stabili împrejurările în
care se va efectua schimbul şi îi va spune lui David că Marie se
află în siguranţă, cu Morris Panov. Cei doi se întoarseră în faţa
rezervei poliţiei şi se aşezară; cu fiecare minut, tensiunea creştea.
Minutele deveniră sferturi de oră iar acestea, la rândul lor, ore.
De trei ori ambasadorul telefonă în Victoria Peak pentru a se
interesa dacă primiseră vreo veste. Nu primiseră. De două ori
doctorul ieşi pentru a raporta starea sănătăţii lui Lin. Era
neschimbată, fapt care făcea loc speranţei mai degrabă decât
disperării. Telefonul sună o dată şi amândoi, Havilland şi Conklin,
îşi întoarseră brusc capetele spre el, cu ochii aţintiţi la asistenta
care răspunsese calm. Apelul nu era pentru ambasador. Tensiunea
între cei doi crescu; din când în când se priveau cu aceeaşi
nelinişte, cu acelaşi mesaj în ochi. Ceva era în neregulă. Ceva nu
funcţionase normal. Un doctor chinez îşi făcu apariţia şi se apropie
de doi oameni aflaţi în spatele camerei, o femeie tânără şi un preot;
le vorbi reţinut. Femeia ţipă, apoi suspină şi se prăbuşi în braţele
protectoare ale preotului. Apoi fu condusă pentru a-şi lua un ultim
bun-rămas de la soţul ei.
Linişte.
Telefonul sună din nou şi din nou diplomatul şi agentul C.I.A.
priviră spre recepţie.
— Domnule ambasador, spuse asistenta, este pentru
dumneavoastră. Domnul spune că este foarte urgent.

527
 Havilland se sculă şi se repezi spre birou, mulţumind în timp ce
ridica receptorul.
Ceva se întâmplase. Conklin urmărea scena, o scenă pe care nu
crezuse că o va vedea vreodată. Faţa obosită a diplomatului căpătă
brusc o paloare cadaverică, buzele subţiri i se desfăcură,
sprâncenele întunecate se arcuiră, ochii i se măriră privind în gol.
Se întoarse şi i se adresă lui Alex, cu vocea sugrumată de spaimă.
— Bourne a fugit. Impostorul a dispărut împreună cu el. Doi
dintre oamenii noştri au fost găsiţi legaţi şi răniţi grav.
Se întoarse către telefon, mijindu-şi ochii în timp ce asculta.
— Dumnezeule mare! strigă el, răsucindu-se înapoi spre
Conklin.
Dar agentul C.I.A. nu se mai afla acolo.
*
* *
David Webb dispăruse, dar Jason Bourne rămăsese. Era acum
mai mult şi în acelaşi timp, mai puţin decât un vânător pe urmele
Şacalului. Redevenise Delta, fiara ce dorea numai răzbunare
pentru o parte nepreţuită a fiinţei sale care-i fusese încă o dată
răpită şi, ca orice animal de pradă, avea un singur gând: să ucidă.
Mişcările îi veneau instinctiv, deciziile îi erau precise şi rapide,
ţelurile ucigaşe. Cu ochii aţintiţi asupra prăzii, creierul său
căpătase ceva animalic.
Răscoli străzile mizere ale cartierului Yau Ma Ti, târând după
sine prizonierul legat, găsind ceea ce dorea să găsească, plătind
mii de dolari pentru lucruri ce valorau a mia parte din cât plătea
el. Ştirea se răspândi în tot Mongkok-ul, că un bărbat ciudat
urmat de un altul, legat, ce părea că se teme pentru viaţa sa,
dădea târcoale. Alte uşi i se deschiseră, uşi rezervate pentru cei
dornici să obţină mărfuri de contrabandă – droguri, prostituate
exportate, bijuterii, aur şi dispozitive de distrugere, înşelăciune şi
moarte – alături de avertismente exagerate, toate însoţind imaginea
acestui om obsedat, care purta la el mari sume de bani.
Este un maniac, este alb şi omoară fără prea multă vorbă. Se
spune că a despicat beregăţile a doi care nu s-au comportat cinstit
faţă de el S-a auzit de asemeni că un Zhongguo ren a fost împuşcat
mortal deoarece l-a înşelat într-un târg important. Este nebun. Daţi-i
ce doreşte. Plăteşte cu bani gheaţă. Cui îi pasă? Nu este problema
noastră. Să vină. Lăsaţi-l să se ducă. Numai luaţi-i banii.
La miezul nopţii, Delta achiziţionase tot ce-i trebuia pentru
desfăşurarea acţiunilor sale devastatoare. Succesul era lucrul cel

528
mai important acum. Trebuia să reuşească.
Unde se afla Ecoul? Avea nevoie de el Ecoul îi purta întotdeauna
noroc!
Ecoul era mort, ucis de către un fanatic într-un sanctuar de
păsări, în pădure. Amintiri.
Ecoul.
Marie.
Îi voi omorî până la ultimul pentru ce v-au făcut!
Opri un taxi în Mongkok şi, arătându-i banii şoferului, îi ceru să
coboare.
— Da, ce este, domnule? întrebă omul într-o engleză greoaie.
— Cât ceri pentru maşină? spuse Delta.
— Nu înţeleg.
— Cât? Bani! Pentru maşină!
— Eşti feng kuang!
— Bu! strigă Delta, spunându-i şoferului că nu este nebun. Cu
cât o dai? continuă el în chineză. Mâine dimineaţă poţi să spui că
ţi-a fost furată. O va găsi poliţia.
— Este singurul meu mod de a-mi câştiga existenţa şi trebuie să
întreţin o familie numeroasă. Eşti nebun!
— Patru mii de dolari americani, ţi-ar conveni?
— Aiya. Ia-o!
— Kuai! zise Jason, spunându-i omului să se grăbească. Ajută-
mă să-mi instalez amicul. Îl apucă tremuratul şi trebuie legat să
nu se lovească.
Proprietarul taxiului, cu ochii la bancnotele din mâna lui
Bourne, îl ajută să-l arunce pe asasin pe locurile din spate şi îl
ţinu în timp ce americanul îi lega frânghiile de nylon în jurul
gleznelor, genunchilor şi coatelor şi-l lega din nou la ochi.
Neputând înţelege ce se vorbea în chineză, prizonierului nu-i
rămânea decât să reziste în mod pasiv. Nu era numai durerea ce îi
săgeta încheieturile mâinilor la fiecare mişcare de împotrivire, dar
şi ceea ce văzu pe chipul celui care-l luase captiv. O schimbare se
produsese în interiorul fiinţei lui Jason Bourne; intrase într-o altă
lume, o lume mult mai întunecată. Dorinţa de a ucide se simţea în
lungile perioade de tăcere şi în privirea sa.
În timp ce conducea prin tunelul aglomerat care face legătura
între Kowloon şi Hong Kong, Delta îşi contura planul de bătaie,
anticipând obstacolele pe care le va întâmpina şi contramăsurile
pe care le va adopta. Totul era la dimensiuni exagerate, iar el se
pregătea pentru tot ce putea fi mai rău.

529
 Procedase la fel în junglele Tam Quan-ului. Nu existase nici un
amănunt pe care să nu-l fi luat în considerare şi izbutise să salveze
vieţile tuturor celor care se aflau împreună cu el – toţi în afară de
unul singur. Un gunoi, un om fără suflet ce trăia numai pentru aur,
un trădător care şi-ar fi vândut camarazii pentru micul său profit.
Atunci începuse totul în junglele Tam Quan-ului. Delta îl
condamnase şi îl executase, îi zburase creierii cu un glonţ, în vreme
ce acesta se afla lângă un radio, transmiţând poziţia unde se
găseau. Gunoiul era un om din Meduza numit Jason Bourne, lăsat
să putrezească în junglele Tam Quan-ului. El a fost începutul
nebuniei. Totuşi, Delta îi salvase pe toţi ceilalţi, inclusiv un frate de
care nu-şi mai putea aduce aminte. Îi purtase de-a lungul a două
sute de mile de teritoriul inamic, deoarece studiase posibilităţile şi
îşi imaginase imposibilităţile – ultima categorie mult mai importantă
pentru reuşita lor pentru că ele se întâmplaseră, dar mintea sa era
pregătită să facă faţă neaşteptatului. Acum era acelaşi lucru. Nu
putea exista nici un obstacol pe care să nu-l poată depăşi în Victoria
Peak. Morţii trebuie să-i răspunzi cu moartea.
Zări zidurile înalte ale proprietăţii şi trecu nepăsător pe lângă
ele, cum ar fi făcut-o orice turist nesigur de drumul pe care îl avea
de urmat. Descoperi reflectoarele camuflate şi văzu sârma
ghimpată încolăcită pe creasta zidului. Doi paznici stăteau în
spatele porţii uriaşe, ascunşi în umbră. O greşeală: uniformele le
erau mult mai vizibile, săreau în ochi imediat. Zidul se termina în
faţă; ajunsese la un colţ; piatra se îndrepta spre dreapta atât cât
putea să cuprindă cu ochiul. Casa era uşor de depistat pentru un
ochi exersat. Pentru un oarecare era, fără îndoială, reşedinţa unui
diplomat important, a unui ambasador, care solicitase protecţie
din pricina timpurilor nesigure. Terorismul se întindea
pretutindeni; ostatecii erau eliberaţi în schimbul unor sume
fabuloase de bani, metodele de prevenire erau cele mai importante,
Cocktail-urile erau servite la asfinţit în mijlocul hohotelor reţinute
de râs ale celor puternici, care schimbau guvernele, dar afară
armele erau pregătite, gata pentru orice atac. Delta înţelese. De
aceea căra în spate rucsacul voluminos.
Scoase maşina în afara părţii carosabile. Nu era nevoie să o
ascundă; nu se va mai întoarce la ea. Nu avea de ce să se mai
întoarcă. Marie era moartă şi totul se terminase. David Webb.
Delta. Jason Bourne. Nume ale trecutului. Acum dorea numai
linişte. Durerea depăşise limitele rezistenţei sale. Linişte. Dar mai
întâi trebuia să ucidă. Duşmanii lui, duşmanii Mariei. Toţi

530
duşmanii bărbaţilor şi femeilor de pretutindeni, conduşi de
manipulatori lipsiţi de nume şi înfăţişare trebuiau să primească o
lecţie. O lecţie minoră, desigur, deoarece explicaţiile vor veni mai
pe urmă din partea experţilor, făcute plauzibile într-un ocean de
cuvinte complicate şi adevăruri spuse doar pe jumătate. Minciuni.
Îndepărtaţi bănuielile, eliminaţi întrebările, fiţi la fel de neîndurători
ca oamenii înşişi şi îndreptaţi-vă către consens. Scopul e totul,
jucătorii neimportanţi nimic altceva decât cifre necesare ecuaţiilor
ucigaşe. Folosiţi-i, luaţi-le tot, ucideţi-i dacă trebuie, numai faceţi-vă
datoria, pentru că aşa spunem noi. Noi vedem lucruri pe care alţii nu
le văd. Nu puneţi întrebări. N-aveţi acces la informaţiile noastre.
Jason coborî din maşină, deschise portiera din spate şi cu
ajutorul cuţitului, tăie frânghiile de la gleznele şi genunchii
asasinului. Apoi îi îndepărtă pânza de la ochi, lăsându-i însă
căluşul în gură. Îl apucă de umăr şi…
Lovitura fu paralizantă! Impostorul se răsuci şi-şi izbi
genunchiul drept în rinichiul stâng al lui Bourne şi îl lovi cu
mâinile legate la baza gâtului; Delta se încovoie. Un al doilea
genunchi prinse în plin coşul pieptului lui Bourne, care căzu;
asasinul o luă la fugă în lungul şoselei. Nu. Asta nu se poate! Am
nevoie de arma lui, de iscusinţa lui. Toate fac parte din strategie!
Delta se ridică în picioare, cu pieptul şi coastele arzând de
durere şi se năpusti pe urmele celui care-l atacase. În câteva
secunde criminalul va fi învăluit în întuneric! Bourne mări viteza,
uitând durerea, concentrându-se cu tot ce-i mai rămăsese întreg în
creier, asupra celui din faţa sa. Mai repede. MAI REPEDE! Dintr-o
dată, două faruri de automobil îşi revărsară lumina la picioarele
dealului, prinzând asasinul în raza lor. Impostorul sări pe o parte a
şoselei pentru a evita lumina. Bourne continuă să alerge pe partea
dreapta ştiind că în acest fel recupera din distanţa ce-i despărţea,
în timp ce maşina trecea în viteză pe lângă ei. Neputându-şi folosi
braţele, criminalul se împleticea pe partea necarosabilă; căzu, apoi
se târî cu mişcări iuţi înapoi către asfalt şi, ridicându-se în
picioare, o rupse din nou la fugă. Prea târziu. Delta îl placă cu
umărul în şale şi se prăbuşiră amândoi. Răcnetele guturale ale
impostorului erau răgetele unui animal furios. Jason îl întoarse cu
faţa în sus şi-şi înfipse brutal genunchiul în stomacul lui.
— Ascultă-mă, stârpitură! spuse el cu răsuflarea tăiată şi
transpiraţia prelingându-i-se pe faţă. Dacă mori sau nu, nu-mi
pasă câtuşi de puţin. Peste câteva minute nu mă mai interesezi,
dar până atunci faci parte din plan, planul meu! Iar dacă după aia

531
mori sau nu, asta va depinde de tine, nu de mine. Îţi dau o şansă,
ceea ce tu nu ai făcut niciodată cu victimele tale. Acum, ridică-te!
Faci cum îţi spun, sau vei pierde singura ta şansă odată cu viaţa –
şi în felul ăsta, o să-mi ţin şi eu promisiunea.
Se opriră în dreptul maşinii. Delta ridică rucsacul şi, scoţând o
armă pe care o procurase în Beijing, i-o arătă impostorului.
— Mi-ai cerut o armă atunci, pe aeroportul din Jinan, îţi aduci
aminte?
Asasinul dădu din cap, cu ochii holbaţi.
— E a ta, continuă Jason Bourne, păstrându-şi vocea calmă,
fără urmă de emoţie. După ce escaladăm zidul de acolo – cu tine în
faţă – ţi-o dau.
Criminalul se încruntă, mijindu-şi ochii.
— Uitasem, spuse Delta. N-ai văzut-o. O clădire „sterilă” se află
la vreo două sute de metri în susul aleii. Ne îndreptăm într-acolo.
Eu rămân şi o să curăţ cât de mult pot. Tu? Vei avea nouă cartuşe
şi, ca premiu, o bombonică.
Delta scoase din rucsac o încărcătură de exploziv plastic, luat
din Mongkok şi i-l arătă prizonierului.
— După părerea mea, nu o să poţi niciodată să sari înapoi zidul;
te-ar ciurui imediat cu mitralierele. Aşa că nu ţi rămâne decât să
încerci să ieşi pe poartă. E undeva în dreapta, pe diagonală. Ca să
ajungi acolo va trebui să-ţi croieşti drum prin ei. Sistemul de
declanşare automată întârziată poate fi potrivit până la un interval
de zece secunde. Îl vei folosi cum îţi convine, nu mă interesează. Ai
priceput?
Asasinul îşi ridică mâinile legate, apoi gesticulă înspre căluş.
Sunetele din gâtlejul său îi cereau lui Jason să-i elibereze braţele şi
să-i îndepărteze căluşul.
— La zid, spuse Delta. Când sunt gata, îţi tai frânghiile. Dar
când o fac, dacă încerci să-ţi smulgi căluşul înainte de a-ţi spune
eu, acolo îţi găseşti sfârşitul.
Criminalul îl privi intens şi dădu din cap o dată. Jason Bourne
alături de captivul său o luară înainte pe şoseaua din Victoria
Peak, înspre reşedinţa secretă.
*
* *
Conklin coborî şchiopătând treptele din faţa spitalului
sprijinindu-se de bară şi uitându-se disperat după un taxi. Nu se
vedea nici unul; în schimb văzu o asistentă în uniformă care stătea
singură şi citea ziarul South China Times la lumina becurilor de

532
afară. Din când în când îşi ridica privirea înspre intrarea în
parcare.
— Mă scuzaţi, domnişoară, spuse Alex, cu răsuflarea tăiată.
Vorbiţi englezeşte?
— Puţin, replică ezitant femeia, observând mersul şchiopătat şi
vocea agitată. S-a întâmplat ceva?
— Mă tem că da. Trebuie să găsesc un taxi. Trebuie să iau
legătura cu cineva imediat şi nu pot face aceasta prin telefon.
— Recepţia vă poate chema un taxi. O fac pentru mine în fiecare
seară.
— Şi dumneavoastră aşteptaţi…?
— Uite-l că vine, spuse femeia văzând farurile unui automobil
străpungând întunericul la intrarea în parcare.
— Domnişoară! strigă Conklin. Este urgent. Un om e pe moarte
şi altul ar putea muri dacă nu dau de el! Vă rog! Aş putea…
— Bie zhaoji, exclamă sora, rugându-l să se calmeze, înţeleg
situaţia în care vă aflaţi. Luaţi taxiul meu. Eu voi căuta altul. Nu
mă grăbesc.
— Vă mulţumesc, spuse Alex pe când taxiul trăgea lângă
bordură. Vă mulţumesc mult! adăugă el, deschizând portiera şi
urcând.
Femeia dădu amabil din cap şi ridică din umeri, după care se
întoarse şi începu să urce treptele. Uşile din sticlă se deschiseră
violent şi Conklin urmări cu privirea prin parbrizul din spate al
maşinii cum asistenta aproape se ciocni de doi dintre oamenii lui
Lin. Unul o opri şi îi spuse ceva încercând să străpungă cu privirea
întunericul.
— Grăbeşte-te! îi spuse Alex şoferului în timp ce treceau prin
poarta deschisă. Kuai diar, dacă aşa se spune.
— Merge, răspunse moale şoferul într-o engleză fluentă. Dar
„grăbeşte-te” este mai bine.
Capătul străzii Nathan este intrarea în lumea agitată a
cartierului Golden Mile. Luminile strălucitoare colorate, reclamele
aprinse, licărind şi pulsând pretutindeni, marcau începutul
acestui vârtej aglomerat – un adevărat bazar, unde zeci de limbi şi
dialecte se amestecau în fata mereu schimbătoare a mulţimii. În
acest loc, în miezul haosului comercial nestăpânit, Alex Conklin
coborî din mers. Înainta cu greu, şchiopătând din ce în ce mai
tare, încercând să ajungă în partea estică a străzii, privind în toate
părţile ca o pisică sălbatică furioasă, căutându-şi puii într-un
teritoriu al hienelor.

533
 Ajunse la capătul celui de-al patrulea cvartal, ultimul. Unde se
aflau? Unde erau Panov şi Maria? Instrucţiunile fuseseră clare,
precise. Primele patru cvartale spre nord, pe partea dreaptă. Mo
Panov i le repetase exact… O, Dumnezeule! Căutase din priviri doi
oameni unul a cărui înfăţişare fizică ar fi putut aparţine altor sute
de persoane din acest cartier aglomerat. Însă ochii săi căutaseră
femeia înaltă, cu păr roşcat; dar Marie nu mai era roşcată! Părul îi
era acum cărunt cu şuviţe albe!
Alex o porni înapoi spre Salisbury Road, căutând acum ceea ce
trebuia să caute, nu ceea ce era în amintirile lui dureroase.
Uite-i! La marginea unui grup ce înconjura un vânzător
ambulant pe al cărui docar erau îngrămădite până sus mătăsuri
de toate felurile, cu cele mai variate etichete şi inscripţii mătăsurile
de o calitate destul de bună, etichetele la fel de false ca şi
semnăturile de pe ele.
— Veniţi cu mine! spuse Conklin, luându-i pe amândoi de braţ.
— Alex! exclamă Marie.
— Eşti bine? întrebă Panov.
— Nu, spuse agentul C.I.A. nici unul dintre noi nu e.
— E vorba despre David, nu-i aşa? Marie apucă cu putere
braţul lui Conklin, ţinându-l strâns.
— Nu acum. Hai repede! Trebuie să ieşim de aici.
— Sunt aici? icni Marie întorcând capul încărunţit la dreapta şi
la stânga, cu frica şi citindu-i-se în ochi.
— Cine?
— Nu ştiu! strigă ea peste zarva mulţimii.
— Nu, ei nu sunt aici, spuse Conklin. Veniţi. Am reţinut un taxi
în faţa hotelului Peninsula.
Toţi trei o porniră în josul străzii Nathan. Alex mergea cu foarte
mare dificultate, după cum putură observa şi Marie şi Mo.
— Putem să mergem mai încet, nu? întrebă psihiatrul.
— Nu, nu putem!
— Suferi îngrozitor, spuse Marie.
— Lăsaţi-mă în pace! Amândoi. N-am nevoie de tâmpeniile
voastre.
— Atunci spune-ne ce s-a întâmplat? ţipă Marie de cum
traversară o stradă plină de tarabe, cumpărători şi vânzători ce
formau laolaltă aglomeraţia exotică a cartierului Golden Mile.
— Uite taxiul, spuse Conklin în timp ce se apropiau de
Salisbury Road. Grăbiţi-vă. Şoferul ştie unde să meargă.
În taxi, Marie încercă din nou să intre în discuţie cu Alex,

534
strângându-l cu putere de braţ.
— E vorba de David, nu-i aşa?
— Da. S-a întors. E aici în Hong Kong.
— Mulţumesc Domnului!
— Să sperăm în continuare…
— Ce vrei să spui? întrebă psihiatrul grăbit.
— Ceva este în neregulă. Scenariul a deviat.
— Pentru numele lui Dumnezeu! explodă Panov. Exprimă-te ca
să înţelegem şi noi.
— Vrea să spună, zise Marie, privind la Conklin, ori că David a
făcut ceva neaşteptat, ori că nu a făcut ceva ce se aşteptau toţi să
facă.
— Eşti pe aproape. Privirile lui Conklin se abătură înspre
luminile portului Victoria şi ale insulei Hong Kong, din depărtare.
— Erau vremuri când puteam să anticipez mişcările, de cele mai
multe ori înainte de a le începe. Apoi mai târziu, când a devenit
Bourne, i-am putut da de urmă când alţii n-au reuşit, deoarece
înţelegeam care îi sunt alternativele şi pe care dintre ele o v-a
adopta. Asta până când nu l-a mai putut înţelege nimeni, pentru
că a pierdut contactul cu cel dinăuntrul său, cu Delta. Dar Delta a
renăscut şi, cum s-a întâmplat atât de des în trecut, duşmanii l-au
subestimat. Sper că greşesc, Dumnezeule mare, sper că greşesc.
*
* *
Cu pistolul lipit de ceafa asasinului. Delta înainta cu paşi
neauziţi prin tufişurile din faţa zidului înalt ce adăpostea în spatele
său reşedinţa secretă. Impostorul ezită; se aflau la trei metri de
intrarea adâncită în întuneric. Delta înfipse arma în ceafa
prizonierului şi şopti:
— Nu există celule fotoelectrice nici pe creasta zidului nici pe
pământ. Le-ar declanşa animalele la fiecare treizeci de secunde.
Mergi înainte! Îţi spun eu când să te opreşti.
Aceasta se întâmplă la nici doi metri distanţă de poartă. Delta
îşi apucă prizonierul de guler şi-l răsuci, cu ţeava pistolului lipită
în continuare de gât. Apoi căută în buzunar şi scoase o
încărcătură de plastic; întinse braţul cât putu, înspre poartă. O
presă cu partea adezivă de zid; aranjase cronometrul din centrul
explozibilului pentru şapte minute, număr ales deopotrivă pentru
că-i purta noroc cât şi pentru că-i dădea timp lui şi asasinului să
se adăpostească.
— Mişcă-te! şopti el.

535
 Dădură colţul zidului şi se opriră pe la mijloc, de unde puteau
zări capătul în lumina lunii.
— Aşteaptă aici, spuse Delta, căutând în rucsac şi trăgând afară
o cutie neagră lată de treisprezece centimetri, lungă de cinci şi
înaltă de opt. Într-o parte a sa se putea observa un tub subţire
negru, de plastic lung de vreo paisprezece metri. Era un difuzor cu
baterie: îl puse pe creasta zidului şi răsuci un buton din spate; se
aprinse o luminiţă roşie. Descolăci firul şi-l împinse pe impostor
înainte.
— Încă şapte-opt metri, spuse el.
Ajunseră într-un loc convenabil unde ramurile unei sălcii se
răsfrângeau deasupra zidului, arcuindu-se în jos.
— Aici! şopti el aspru, trăgându-şi prizonierul de umăr. Scoase
cleştele din rucsac şi-l lipi pe impostor de zid; se aflau acum faţă în
faţă.
— Acum îţi tai legăturile, dar nu te eliberez. Înţelegi? Impostorul
dădu din cap iar Delta reteză frânghiile care îi legau încheieturile şi
coatele, tot timpul cu pistolul îndreptat spre capul lui. Păşi înapoi
şi îşi îndoi piciorul drept înainte, în faţa asasinului şi-i înmâna
cleştele.
— Urcă-te pe piciorul meu şi taie cablul de deasupra. Ajungi
dacă te salţi puţin. Nu încerca vreo figură. N-ai încă o armă dar eu
am şi, după cum sunt sigur că ţi-ai dat seama, nu mă mai
interesează nimic.
Prizonierul făcu ce i se ceruse. Saltul era mic. Cu braţul stâng
strecurat cu o îndemânare de expert printre colacii de sârmă şi
mâna strângând bine creasta zidului, tăie fără zgomot cablul,
ţinând cleştele lipit de metal înclinat pe o parte. Spaţiul deschis de
deasupra avea acum o lărgime de doi metri.
— Urcă, spuse Delta.
Asasinul făcu întocmai şi în timp ce piciorul său drept se legăna
deasupra zidului, Delta sări şi se prinse de pantalonii lui şi se
trase în sus ridicându-se pe creastă. Încalecă zidul în acelaşi timp
cu asasinul.
— Frumos lucrat, domnule maior Allcott-Price, spuse el, ţinând
în mână un mic microfon circular şi îndreptându-şi din nou arma
spre capul impostorului. Nu mai e mult. Dacă aş fi în locul tău, aş
studia terenul.
*
* *
La îndemnurile insistente ale lui Conklin, taxiul străbătu în

536
viteză drumul spre Victoria Peak. Ocoliră o maşină abandonată la
marginea şoselei; arăta neobişnuit în cartierul elegant, iar Alex se
întrebă cu nelinişte dacă într-adevăr era, după cum părea,
stricată.
— Aceea este clădirea! strigă agentul C.I.A. pentru numele lui
Dumnezeu, grăbeşte-te! Mergi pe…
Nu putu însă să-şi termine propoziţia. În faţa lor, o explozie
zguduitoare umplu şoseaua şi noaptea. Flăcări şi pietre zburau în
toate direcţiile. O bucată enormă de zid se prăbuşi, după care
porţile uriaşe de fier căzură cu o mişcare înceată, stranie, dincolo
de flăcări.

— Doamne Dumnezeule, am avut dreptate, spuse moale

Alexander Conklin, ca pentru sine. Delta s-a întors. Vrea să moară
şi va muri.

537
 CAPITOLUL 32
— Nu încă! răcni Jason Bourne în timp ce zidul sărea în aer în
spatele grădinilor pline cu lilieci şi trandafiri. Îţi spun eu când,
adăugă el mai potolit, ţinând microfonul în mâna liberă.
Asasinul mormăi ceva neinteligibil. Se treziseră în el instinctele
primare, dorinţa de a ucide şi cea de a supravieţui, una depinzând
de cealaltă. Se afla la limita nebuniei; numai ţeava armei lui
Bourne îl oprea de la un asalt nesăbuit. Mai gândea încă şi prefera
să trăiască decât să moară împuşcat din prostie. Dar când, CÂND?
Ticul nervos îi revenise; buza de jos îi zvâcnea la auzul ţipetelor şi
strigătelor de panică ce umplură grădinile. Mâinile asasinului
începură să tremure în timp ce îl privea fix pe Delta, în lumina
slabă a flăcărilor din depărtare.
— Nici să nu te gândeşti, îi spuse Bourne. Dacă faci o singură
mişcare eşti mort. Ştii de ce sunt capabil şi nu voi ezita. Dacă o
faci, o faci pe pielea ta. Trece-ţi piciorul peste zid şi fii gata să sari
când îţi spun. Nu înainte.
Pe neaşteptate, Bourne îşi duse microfonul la buze şi răsuci un
întrerupător. Când vorbi, vocea sa amplificată avu un ecou ciudat
pe deasupra întregii întinderi, un ecou vibrant, mai ameninţător în
simplitatea şi răceala sa.
— Voi, soldaţi din infanteria marină. Adăpostiţi-vă şi nu
încercaţi să interveniţi. Nu este lupta voastră. Nu muriţi pentru
oamenii care v-au adus aici. Pentru ei nu sunteţi decât nişte
gunoaie. Se pot dispensa de voi – aşa cum au făcut şi cu mine. Nu
există nici o legitimitate aici, nici un teritoriu care trebuie apărat,
nici onoarea ţării voastre pusă în joc. Vă aflaţi aici pentru unicul
scop al protejării unor criminali. Singura diferenţă dintre voi şi
mine este faptul că eu am fost folosit, ca şi voi, iar acum vor să mă
omoare pentru că ştiu ce fel de oameni sunt. Nu muriţi pentru ei,
nu merită. Vă dau cuvântul că nu voi deschide focul dacă nu
trageţi asupra mea. Dar lângă mine se află altă persoană, care nu
va face nici un târg…
O rafală de împuşcături erupse, distrugând sursa din care
răzbătea vocea, făcând difuzorul ţăndări. Delta era pregătit; era
inevitabil. Unul dintre manipulatorii fără nume şi fără chip dăduse
ordin, iar acesta era îndeplinit. Căută în rucsac şi scoase un

538
lansator de gaze lacrimogene lung de treizeci şi cinci de centimetri.
Putea zdrobi sticla dură la cincizeci de metri depărtare; ochi şi
apăsă pe trăgaci. La vreo treizeci de metri distanţă o fereastră se
făcu ţăndări şi o perdea deasă de gaz se împrăştie în încăpere.
Vedea siluetele agitându-se dincolo de sticla spartă. Lămpile şi
candelabrele fură stinse, înlocuite cu reflectoarele poziţionate în
streşinile clădirii şi trunchiurile copacilor dimprejur. Pe
neaşteptate terenul fu inundat de o lumină albă, orbitoare.
Ramurile aplecate aveau să fie ca un magnet pentru ochii
cercetători şi Bourne înţelese că nici un apel de-al său nu-i va
convinge să nu îşi execute ordinele. Transmisese apelul deopotrivă
ca un avertisment onest şi ca un sfat dictat de conştiinţa sa, atâta
câtă mai rămăsese înăuntrul robotului răzbunător, lipsit de
sentimente şi raţiune. Nu dorea să sacrifice vieţile tinerilor chemaţi
pentru a servi scopurile paranoice ale unor manipulatori – văzuse
prea multe în Saigon cu ani în urmă. El dorea numai vieţile acelora
dinăuntrul reşedinţei sterile şi pe acelea le va avea. Îi luaseră totul,
dar venise vremea reglării conturilor. Pentru el decizia fusese luată
– era o marionetă acţionată de sforile propriei furii şi, dincolo de
această furie, viaţa sa era încheiată.
— Sări! şopti Delta, trecându-şi piciorul drept pe deasupra
zidului şi îmbrâncindu-l pe asasin. Îl urmă în timp ce impostorul
se afla la mijlocul saltului şi îl apucă de umăr, de cum se ridică de
pe iarbă. Apoi îl trase de la vedere în umbra unui arbore cu ramuri
dese, ce atingea doi metri înălţime.
— Poftim pistolul, domnule maior, spuse Bourne. Al meu
rămâne aţintit spre tine, nu uita asta.
Asasinul apucă arma şi, în acelaşi timp îşi rupse pânza din
jurul gurii, tuşind şi scuipând, în momentul în care o izbucnire
sălbatică de împuşcături frânse crengile şi frunzele pe lungimea
zidului.
— Discursul tău n-a avut prea mare succes, nu-i aşa?
— Nici nu mă aşteptam. Adevărul este că ei pe tine te vor, nu pe
mine. De mine se pot lipsi acum. Acesta le-a fost planul de la
început. Te scot afară din gaură şi apoi mor. Soţia mea a fost
ucisă. Ştim amândoi prea multe. Ea pentru că a aflat cine sunt
aceşti oameni – a trebuit, doar ea a fost momeala – iar eu, deoarece
au ştiut că am înţeles mai mult decât trebuia în Peking. Poţi
provoca o baie de sânge în întregul Orient, domnule maior, dacă
cei din Taiwan nu vor izola şi termina o dată pentru totdeauna cu
descreieraţii pentru care lucrezi. Numai că mie nu-mi mai pasă

539
nici pe dracu’. N-aveţi decât să vă jucaţi cu focul cât vreţi. Eu
vreau numai să ajung în casa aceea pe care o vezi acolo.
Un detaşament al infanteriei marine luă cu asalt zidul alergând
în lungul lui cu armele pregătite pentru a deschide focul. Delta
scoase o a doua încărcătură explozivă din rucsac, potrivi
cronometrul pentru zece secunde şi o aruncă departe, în direcţia
zidului din spate al grădinii, în partea opusă celei unde se
adunaseră soldaţii.
— Vino! ordonă el impostorului, înfigându-i pistolul în şira
spinării. Tu în faţă! Pe poteca asta. Mai aproape de casă.
— Dă-mi o grenadă! Dă-mi şi mie una din alea!
— N-aş crede.
— Ce dracu’, ţi-ai dat cuvântul!
— Atunci, ori am minţit, ori m-am răzgândit.
— De ce? Ce-ţi pasă?
— Îmi pasă. Nu ştiam că sunt atât de mulţi puştani. Prea mulţi.
Ai putea termina zece dintre ei folosind numai una dintre acestea
şi mutila mult mai mulţi.
— E cam târziu să devii tocmai acum un creştin adevărat.
— Nu este aşa de greu; n-a fost niciodată. Ştiu cine vreau să
moară şi cine nu şi nu vreau să moară toţi copiii ăştia. Vreau
oamenii dinăuntrul acelei…
Explozia veni de la aproximativ patruzeci de metri depărtare din
fundul grădinii. Copaci, tufişuri şi straturi întregi de flori săriră în
aer – tablou pictat în tonuri de verde şi cafeniu, stropit cu pete din
lumina reflectoarelor.
— Mişcă-te! şopti Delta. Înspre capătul stratului de flori. La
douăzeci de metri dincolo de casă, unde e o uşă dublă – Bourne
închise ochii cu furie zadarnică în timp ce o serie nesfârşită de
împuşcături umplea grădina din spate. Nu erau decât nişte copii.
Trăgeau orbeşte, de frică, ucigând doar demonii imaginari. Şi nu
voiau să asculte de vorbă.
Un alt grup de soldaţi din infanteria marină, aceştia în mod
evident conduşi de un ofiţer experimentat, ocupară poziţii
echidistante în faţa reşedinţei, împrejmuind-o; cu genunchii
flexaţi, cu picioarele bine înfipte în pământ, cu armele pregătite de
tragere. Manipulatorii îşi chemaseră gărzile pretoriene. Fie. Delta
căută din nou în rucsac şi scoase una dintre cele două bombe
incendiare manuale pe care le cumpărase în Mongkok. La vârf era
asemănătoare unei grenade – circulară, dar acoperită cu o
apărătoare de plastic dur. La bază avea un mâner de doisprezece

540
centimetri lungime, astfel ca cel care o aruncă să poată azvârli
explozivul mai departe şi cu mai multă precizie. Acesta era
secretul: precizia. Odată plasticul îndepărtat, proiectilul se lipea de
orice fel de suprafaţă printr-un adeziv activat la contactul cu aerul
şi, cu o explozie zguduitoare se împrăştia în toate direcţiile înteţind
flăcările, distrugând totul, îngropându-se în orice suprafaţă
poroasă. De la scoaterea plasticului până la explozie rămâneau
cincisprezece secunde. Părţile laterale ale reşedinţei erau
combinaţia obişnuită de lemn, pe un brâu de piatră. Delta îl
împinse pe impostor într-un tufiş de trandafiri, îndepărtă plasticul
explozibilului pe care îl aruncă în stânga glasvandului aflat la vreo
zece metri depărtare. Focurile de mitraliere conteniră şovăitor.
Zidul casei sări în aer. O gaură căscată dezvăluia un dormitor
mobilat în stil Victorian, cu un pat cu tăblie şi mobilă delicată,
englezească. Flăcările cuprinseră imediat o parte a camerei, apoi se
împrăştiară de-a lungul pereţilor şi în restul casei.
Fu dat un ordin şi rafale noi de gloanţe măturară ornamentele
florale aflate lângă zidul din spate al grădinii şi contingentul de
soldaţi ce fugise în această direcţie de la explozia precedentă. Se
auzeau ordine şi contraordine, date pe un ton furios şi îşi făcură
apariţia doi ofiţeri înarmaţi. Unul înconjură cercul de soldaţi,
verificându-le poziţiile şi armele, privindu-i pe fiecare în ochi.
Celălalt se îndreptă spre zidul lateral, pe urmele primului
detaşament, cu ochii în mod constant la flancurile interioare şi la
rândurile de flori. Se opri sub salcie şi studie zidul, apoi iarba. Îşi
înalţă capul şi privi către un arbore.
Delta îl urmărea înaintând prin tufe, continuând să-şi ţină ţeava
pistolului proptit în spatele englezului. Scoase o nouă încărcătură
de plastic, îi potrivi cronometrul şi o aruncă departe în faţă, către
zidul lateral.
— Treci pe-acolo! ordonă Bourne, smucindu-şi prizonierul de
umăr şi trimiţându-l în tufişurile din stânga. Jason se aruncă pe
urmele lui şi-i înfipse ţeava automatului în cap, oprindu-l şi
apucând rucsacul.
— Mai rabdă câteva minute, domnule maior, apoi te descurci
singur.
A patra explozie făcu să sară în aer doi metri din zidul lateral şi,
ca şi cum s-ar fi aşteptat ca trupe inamice să invadeze prin gaura
făcută, gărzile deschiseră focul asupra pietrelor prăbuşite. În
depărtare sirenele se făcură auzite peste zgomotul infernal
provocat de carnagiul din apropierea reşedinţei „sterile”. Delta

541
trase afară din rucsac penultima încărcătură de plastic şi potrivi
cronometrul pentru nouăzeci de secunde, apoi o azvârli înspre
colţul zidului din spate, unde terenul era pustiu. Era începutul
ultimei sale diversiuni, restul va fi doar calcul rece. Scoase
lansatorul de gaze lacrimogene, îi montă un proiectil şi i se adresă
asasinului.
— Întoarce-te.
Asasinul făcu întocmai, cu ţeava armei lui Bourne în faţa
ochilor.
— Ia asta, spuse Delta. Poţi s-o ţii cu o mână. Când îţi spun eu,
tragi în bordura de piatră din dreptul glasvandului. Gazul se va
răspândi şi-i va orbi pe cei mai mulţi. Nu vor putea trage, aşa că
nu-ţi risipi gloanţele, n-ai multe.
Asasinul nu răspunse. În schimb, îşi înălţă arma la acelaşi nivel
cu a lui Bourne şi i-o aţinti asupra capului.
— Acum suntem care pe care, domnule Original, spuse el. Ţi-am
spus că nu mă deranjează ideea unui glonţ în cap; de când mă ştiu
îl aştept. Dar, nu ştiu de ce am impresia că n-ai suporta ideea de a
nu pătrunde înăuntrul acelei case.
Deodată se produse o larmă asurzitoare şi o altă rafală de
împuşcături izbucni în timp ce un detaşament de soldaţi se
îndreptă în fugă spre zidul lateral prăbuşit. Delta, concentrat,
aştepta momentul când atenţia asasinului va devia o fracţiune de
secundă. Momentul însă nu veni. Dimpotrivă, impostorul continuă
liniştit, cu glasul încordat dar controlat, cu privirea aţintită asupra
lui Jason Bourne.
— Se aşteaptă la o invazie, imbecilii. Dacă ai dubii, atacă, atâta
vreme cât flancurile îţi sunt acoperite, nu-i aşa, domnule Original?
… Hai, goleşte-ţi sacul cu şmecherii, Delta. Tu ai fost „Delta”, nu-i
aşa?
— Nu mi-a mai rămas nimic.
Bourne trase cocoşul automatului. Asasinul făcu la fel.
— Atunci hai să vedem, spuse impostorul, întinzând mâna
stângă încet şi, atingând uşor rucsacul prins de şoldul drept al lui
Bourne, fără să-şi ia ochii din ochii lui. Pipăi pânza aspră în câteva
locuri. Din nou încet, îşi trase mâna.
— Minciuna nu e interzisă de nici un manual, nu-i aşa?
Mărturia falsă e, dar aia e altă mâncare de peşte. Mai ai o
mitralieră înăuntru şi două sau trei încărcătoare; judecând după
mărime, conţin cel puţin cincizeci de gloanţe fiecare.
— Patruzeci, pentru a fi exact.

542
 — Asta e enorm. Aş putea ieşi de aici folosindu-mă de ea. Dă
mi-o! Sau unul dintre noi se duce pe lumea cealaltă. Acum!
Explozia celei de a cincea încărcături zgudui pământul; asasinul
luat prin surprindere, clipi. Fu suficient. Mâna lui Bourne zvâcni
îndepărtând arma ucigaşului, apoi izbi cu automatul în plin, în
tâmpla stângă a acestuia.
— Luate-ar toţi dracii! strigă asasinul răguşit, căzut la pământ;
genunchiul lui Jason îi strivi încheietura mâinii, făcându-l să
scape pistolul.
— Mă tot rogi să te omor, după câte observ, spuse Bourne în
mijlocul iadului dezlănţuit în jurul casei victoriene.
Detaşamentului care atacase zidul lateral prăbuşit i se ordonase
să ia cu asalt spatele grădinii.
— Nu te iubeşti deloc, sau mi se pare mie? Dar ai avut o idee
bună. Îmi voi goli „sacul cu şmecherii”. E timpul.
Bourne desfăcu curelele şi întoarse rucsacul deschis cu gura în
jos. Conţinutul se împrăştie pe iarbă, luminat de flăcările de la cel
de-al doilea etaj al clădirii. Mai rămăsese o singură bombă
incendiară şi o încărcătură de plastic şi, descrisă exact de asasin,
o mitralieră tip MAC-10. O scoase, îi ataşă patul mobil şi unul din
cele patru încărcătoare şi-şi potrivi la centură pe cele trei rămase.
Desfăcu piedica lansatorului de gaze, montă un proiectil, apoi puse
piedica la loc. Era pregătit – pregătit să salveze vieţile unor copii
cărora li se cerea să moară pentru ambiţiile celor care îi
manipulau. Rămăsese bomba incendiară. Ştia ce va face cu ea. O
ridică de jos, îi rupse capacul de plastic şi o azvârli cu toată forţa
înspre triunghiul de deasupra glasvandului. Aceasta se lipi de
lemn. Era momentul. Apăsă pe trăgaciul lansatorului de gaze
lacrimogene, trimiţând proiectilul în zidul din dreapta intrării.
Urmă o explozie puternică, apoi peretele se prăbuşi cu zgomot;
vaporii se împrăştiară instantaneu, în nori de gaz învolburaţi,
sufocând pe cei ce se aflau în apropiere.
A doua bombă incendiară explodă, nimicind eleganta faţadă în
stil Victorian de deasupra glasvandului şi spărgând geamurile.
Flăcările se răspândiseră în sus, către streşini şi înăuntru,
cuprinzând draperiile şi tapiseria. Soldaţii se învălmăşiră, fugind
de explozia zguduitoare dar intrând în norii de gaze lacrimogene.
Începură să se împrăştie în toate direcţiile aruncându-şi pistoalele,
ciocnindu-se unul de altul într-o încercare disperată de a se salva,
sufocându-se şi tuşind.
Delta se ridică pe vine şi, cu mitraliera în mână, îl smuci în sus

543
pe asasinul de alături. Era timpul; haosul era desăvârşit. Gazul
învolburat din faţa uşilor de sticlă era absorbit în interiorul clădirii
de căldura flăcărilor. Îl va risipi suficient pentru a-i face posibilă
intrarea. Odată ajuns acolo, va face o percheziţie scurtă, rapidă.
Iniţiatorii unei operaţiuni secrete care necesita o reşedinţă sterilă
pe un teritoriu străin rămân în interiorul ei, la adăpost, din două
motive: primul era acela că numărul inamicilor şi dispunerea lor
nu puteau fi estimate cu exactitate, iar riscul de a fi capturat sau
omorât afară era prea mare; al doilea era mai mult practic:
dosarele trebuiau fi distruse, arse, nu rupte, aşa cum învăţaseră la
Teheran. Directivele, rapoartele operaţionale, materialele folosite,
toate trebuiau eliminate. În Victoria Peak sirenele se auzeau din ce
în ce mai tare, mai aproape. Cursa înnebunită în sus pe deal era
pe sfârşite.
— Începe numărătoarea inversă, spuse Bourne, potrivind
cronometrul ultimului explozibil cu plastic. Nu ţi-l dau, dar îl voi
folosi în avantajul amândurora. Treizeci de secunde, domnule
maior Allcott-Price.
Jason aruncă explozivul cât de departe putu înspre peretele din
dreapta.
— Arma mea! Pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi pistolul!
— E pe jos. Sub piciorul meu. Asasinul se aplecă.
— Dă-i drumul.
— Când o să vreau… şi o să vreau. Dar dacă încerci s-o iei,
următorul lucru pe care-l vezi va fi o celulă a închisorii din Hong
Kong şi, după cum ai spus chiar tu, un eşafod, o frânghie groasă şi
un călău, toate în viitorul apropiat.
Asasinul îl privi pe Bourne, cuprins de panică.
— Mincinos nemernic! M-ai minţit!
— Adesea. Tu nu?
— Dar ai spus că…
— Ştiu ce am spus. După cum ştiu de ce te afli aici şi de ce. În
loc de nouă cartuşe ai trei.
— CE?
— Tu eşti diversiunea mea, domnule maior. Când îţi dau
drumul cu arma, te vei îndrepta către poartă sau o porţiune
distrusă a zidului, ai libertatea de a alege. Ei vor încerca să te
oprească. Vei trage, fireşte şi, în timp ce ei or să se concentreze
asupra ta, eu voi intra în casă.
— Ticălosule!
— Ar trebui să mă simt jignit dar, cum nu mai pot să simt mare

544
lucru, nu mai contează. Pur şi simplu trebuie să pătrund în
clădire…
Ultima explozie aruncă în aer un copac sculptat, care izbi cu
rădăcinile o porţiune mai slabă a zidului, o mulţime de pietre se
împrăştiară peste tot, iar zidul se dărâmă pe jumătate, lăsând o
gaură în formă de V. Soldaţii din contingentul aflat la poartă se
repeziră înainte.
— ACUM! răcni Delta, ridicându-se în picioare.
— Dă-mi pistolul! Dă-i drumul!
Brusc, Bourne îngheţă. Nu mai putea face nici o mişcare – cu
excepţia uneia dictate de instinct: izbi cu genunchiul în gâtul
asasinului, aruncându-l într-o parte. În spatele uşilor de sticlă
sfărâmate îşi făcu apariţia un bărbat. O batistă îi acoperea, faţa,
dar nu-i putea ascunde şchiopătatul. Şchiopătatul acela! Cu
piciorul schilod, bărbatul dărâmă cadrul din stânga al uşii şi
coborî cele trei trepte din faţa intrării. Înainta târşâit şi strigă cât
putu de tare, ordonând soldaţilor care puteau să-l audă să
oprească focul. Nu era nevoie să-şi ia batista de la gură. Delta
cunoştea chipul. Era chipul duşmanului său. Era la Paris, mai
exact într-un cimitir în afara Parisului. Alexander Conklin venise să-l
ucidă. „Beyond-salvage” era ordinul venit de sus.
— David! Sunt eu. Alex! Opreşte-te! Sunt eu, David! Sunt aici ca
să te ajut!
— Eşti aici pentru ca să mă omori! Cum ai încercat la Paris şi
apoi din nou la New York! Treadstone Seventy-one! Ai memoria
cam scurtă, nenorocitule!
— Tu n-ai deloc memorie, lua te-ar naiba! Ai redevenit Delta
pentru că aşa au vrut ei! Cunosc întreaga poveste, David. Am venit
aici deoarece ştim totul! Marie. Mo Panov şi cu mine! Suntem cu
toţi aici. Marie e în siguranţă!
— Minciuni! Trucuri! Voi toţi, voi aţi omorât-o! Aţi fi făcut-o şi la
Paris, dar nu v-am lăsat eu să vă apropiaţi de ea! Am ţinut-o
departe de voi!
— Nu este moartă, David! Trăieşte! Pot să o aduc chiar acum!
— Alte minciuni!
Delta se lăsă pe vine şi apăsă pe trăgaci. Gloanţele ricoşară
înspre foaier-ul în flăcări dar din motive pe care Delta însuşi nu le
înţelegea, nu-l nimeriră pe Conklin.
— Vrei să mă scoţi de aici pentru a putea da ordinul de
execuţie. „Beyond-salvage” îndeplinit. Nu, călăule! Voi pătrunde
înăuntru! Îi vreau pe oamenii discreţi care se ascund în spatele

545
tău! Sunt acolo! Ştiu că sunt acolo! Bourne îl apucă pe asasin şi-l
ridică în picioare, apoi îi dădu pistolul.
— Aţi vrut un Jason Bourne, îl aveţi! Îi dau drumul printre
trandafiri. Ucideţi-l în timp ce eu am să vă ucid pe voi!
Pe jumătate întreg, pe jumătate scos din minţi, asasinul o luă la
goană prin tufişuri îndepărtându-se de Bourne. Alergă în lungul
unei poteci, apoi deodată, se întoarse, observând soldaţii care se
aflau la capetele de la nord şi de la sud ale zidului. Dacă ieşea pe
partea estică a grădinii era prins între cele două contingente. Dacă
făcea vreo mişcare era mort.
— Nu mai am timp, Conklin! urlă Bourne.
De ce nu-l putea ucide pe omul ce-l trădase? Apasă pe trăgaci!
Înlătură ultima urmă a organizaţiei Treadstone Seventy-one!
Omoară! Omoară! Ce-l oprea?
Asasinul se aruncă peste straturile de flori şi, apucând ţeava
fierbinte a mitralierei lui Bourne, o smuci în jos, apoi trase.
Glonţul atinse uşor fruntea lui Jason care, într-un acces de furie,
apăsă violent trăgaciul propriei arme. Gloanţele se înfipseră în
pământ producând un zgomot insuportabil. Înşfacă pistolul
englezului, răsucindu-i-l. Braţul drept, mutilat, al asasinului nu
rezistă forţei lui Bourne. Pistolul luă foc. Impostorul se prăbuşi pe
spate, cu ochii sticloşi în care se citea înfrângerea.
— David! Pentru numele lui Dumnezeu, ascultă-mă! Trebuie
să…
— Nu e nici un David aici! strigă Jason proptindu-şi genunchiul
în pieptul asasinului. Numele meu adevărat este Bourne, răsărit
din Delta, născut din Meduza! Snake Lady? Îţi aminteşti?
— Trebuie să vorbim!
— Trebuie să murim! Voi trebuie să muriţi! Cei din casă sunt
contractul meu cu mine, cu Marie!
Bourne îl apucă pe impostor de reverul hainei, ridicându-l în
picioare.
— Repet! îl aveţi aici pe Jason Bourne! Vă aparţine!
— Nu mai trageţi! Încetaţi focul! răcni Conklin în timp ce trei
contingente marine începură să se strângă. Sirenele asurzitoare ale
poliţiei din Hong Kong îşi încetară zgomotul în faţa porţii distruse.
Agentul din Meduza izbi cu umărul în spatele impostorului,
împingându-l în lumina flăcărilor şi a reflectoarelor.
— Uitaţi-l! Marfa pe care aţi dorit-o!
Urmară rafale intermitente, iar asasinul se clătină, apoi se
aruncă la pământ, rostogolindu-se pentru a evita gloanţele.

546
 — Opriţi-vă! Nu-l ucideţi! Pentru Dumnezeu, nu pe el! Nu-l
omorâţi! ţipă Conklin.
— Nu pe EL? răcni Jason Bourne. Nu pe el? Numai pe mine?!
Nu-i aşa blestematule? Acum ai să mori! Pentru Marie, pentru
Ecoul, pentru noi toţi!
Apasă pe trăgaciul mitralierei, dar gloanţele iar nu-şi atinseră
ţinta! Se întoarse şi îşi îndreptă arma spre cele două detaşamente
de soldaţi ce se apropiau. Din nou trase câteva rafale prelungite,
schimbând permanent locul, lăsându-se pe vine în spatele
trandafirilor. Trăsese pe deasupra capetelor lor! De ce? Copiii
aceştia n-ar putea să-l oprească. Dar copiii aceştia nu trebuiau să
moară de dragul manipulatorilor lor. Trebuia să pătrundă înăuntrul
reşedinţei „sterile”. Acum! Clipele se scurgeau. Trebuia, acum!
— DAVID!
O voce de femeie. Dumnezeule, o voce de femeie!
— David, David, David!
O siluetă într-o fustă lungă ieşi în fugă dinăuntrul clădirii, îl
apucă pe Alexander Conklin şi-l împinse într-o parte Rămase
singură pe terasă.
— David, eu sunt! Sunt aici! Sunt în siguranţă! Totul este în
regulă, dragul meu!
Un alt truc, altă minciună. Era o femeie cu păr cărunt, albit!
— Pleacă de acolo, doamnă, sau o să fiu nevoit să trag. Ştiu că
eşti doar o minciună, un truc!
— David, eu sunt! Nu mă auzi…?
— Ba te văd! Alt truc!
— Nu. David!
— Numele meu nu este David. I-am spus prietenului tău. Aici
nu e nici un David!
— Nu! ţipă Marie, dând disperată din cap şi alergând în faţa
câtorva soldaţi care se strecurau prin iarbă, îndepărtându-se de
norii de gaze lacrimogene. Stăteau în genunchi şi-l ocheau pe
Bourne, cu mitraliere care le tremurau în mâini. Marie se postă
între ei şi ţinta lor.
— Nu i-aţi făcut destul rău? Pentru numele lui Dumnezeu, să-i
oprească cineva!
— Şi să ne lăsăm omorâţi de un terorist împuţit? strigă o voce
tânără din rândurile aflate lângă zidul din faţă.
— Nu este ceea ce credeţi! Oricum ar fi, oamenii dinăuntru au
făcut din el ceea ce este! L-aţi auzit. Nu va trage asupra voastră
dacă voi nu deschideţi focul!

547
 — A tras deja, explodă un ofiţer.
— Dar nici unul din voi nu e rănit, strigă la rândul lui Alex
Conklin, de la marginea terasei. Şi e un ochitor mai bun decât voi
toţi la un loc! Nu e decât o explicaţie pentru asta! Acceptaţi-o!
— N-am nevoie de voi! tună Jason Bourne, trăgând o nouă
rafală în zidul arzând al clădirii.
Deodată asasinul fu în picioare şi, luându-şi avânt se aruncă
asupra unui soldat aflat mai aproape de el, un tânăr care tuşea
încă din pricina gazului. Impostorul îi smulse pistolul-mitralieră şi
îl izbi în cap, după care îşi descarcă arma într-un altul, care se
prăbuşi ţinându-se de stomac. Ucigaşul se răsuci; depista un ofiţer
cu o armă automată asemenea lui Bourne. Îl împuşcă în gât, apoi
îi smulse arma din mâini. Se opri o fracţiune de secundă
evaluându-şi şansele, apoi îşi fixă mitraliera sub braţul stâng.
Delta îl urmărea, ştiind instinctiv ce va face impostorul, ştiind că
diversiunea sa urma să aibă loc.
Asasinul acţiona. Trase din nou, rafală după rafală, în rândurile
grupate ale soldaţilor de lângă zidul din faţă, croindu-şi drum de a
curmezişul pajiştii înspre straturile de flori din stânga lui Bourne.
Era singura sa cale de scăpare, cea mai întunecoasă, peste zidul
prăbuşit din dreapta clădirii.
— Opriţi-l! ţipă Conklin, şchiopătând agitat de colo-colo. Dar nu
trageţi! Nu-l omorâţi. Pentru Dumnezeu, nu-l omorâţi!
— La dracu’! veni replica din partea unuia din soldaţii aflaţi în
partea stângă a zidului.
Asasinul se îndreptă iute spre zidul prăbuşit, trăgând
necontenit asupra unui grup de soldaţi aflat în faţă. Termină un
încărcător; aruncă arma la pământ şi potrivindu-şi pistolul
mitralieră în poziţie de tragere, îşi începu ultima cursă înspre zidul
prăbuşit, împroşcând cu focuri de armă rapide contingentul de
soldaţi întinşi la pământ. Ajunsese! Întunericul de dincolo era
scăparea sa!
— Mama ta de blestemat! era strigătul unui adolescent, o voce
furioasă, nematurizată dar ameninţătoare. Mi-ai ucis prietenul! Vei
plăti pentru asta, nenorocitule!
Un soldat tânăr, negru, se ridică de lângă tovarăşul său ucis şi
se repezi spre zid chiar când asasinul se răsucea, sărind pe
deasupra peretelui prăbuşit. O altă rafală de gloanţe trase de
asasin îl atinse pe soldat în umăr; acesta se prăbuşi la pământ şi
rostogolindu-se de două ori spre stânga, trase la rândul său patru
rafale.

548
 Acestea fură urmate de un urlet înspăimântător, demenţial. Era
urletul morţii; asasinul, cu ochii larg deschişi plini de ură, se
prăbuşi peste pietrele colţuroase. Maiorul Allcott-Price, fost ofiţer
al trupelor de comando britanice, era mort.
Bourne înaintă cu arma ridicată. Marie fugi spre marginea
terasei; distanţa dintre ei nu era acum mai mare de câţiva metri.
— Nu, David!
— Eu nu sunt David, doamnă! Întreabă-ţi prietenul, ne
cunoaştem de multă vreme. Dă-te la o parte din drumul meu! De
ce n-o putea omorî? Un foc de arma şi era liber sa facă ceea ce avea
de făcut! De ce?
— Foarte bine! izbucni Marie, fără să se clintească. Nu există
nici un David, foarte bine! Eşti Jason Bourne! Eşti Delta! Eşti tot
ceea ce doreşti să fii, dar eşti şi al meu! Eşti bărbatul meu!
Revelaţia avu impactul unui trăsnet asupra soldaţilor care
auziseră. Ofiţerii, cu coatele îndoite, îşi ridicară în sus braţele –
ordinul universal de a opri focul – în timp ce toată lumea privea cu
uimire la femeia care vorbea.
— Nu te cunosc!
— Este vocea mea. O ştii doar, Jason.
— Un truc! O actriţă, o imitaţie! O minciună! S-a mai văzut!
— Dacă am o înfăţişare diferită, este din pricina ta Jason
Bourne!
— Dă-te din calea mea sau te omor!
— Tu m-ai învăţat, la Paris! La Hotelul Meurice, pe strada Rivoli.
Îţi aduci aminte? Ziarele cu evenimentele petrecute la Zurich, cu
fotografia mea pe prima pagină. Şi acel mic hotel din
Montparnasse, de unde tocmai plecam, iar portarul citea un ziar,
cu fotografia mea în faţa ochilor! Erai atât de înspăimântat încât
mi-ai spus să fug afară… Apoi taxiul! Ţii minte taxiul? Pe drum
spre Issy-les-Moulineaux – nu voi uita niciodată numele acela
imposibil, mi-ai spus: „Schimbă-ţi coafura. Ridică-ţi părul sau
leagă-ţi-l la spate!” Apoi mi-ai spus să-mi îngroş sprâncenele şi să
le lungesc cu un dermatograf. Cuvintele tale, Jason! Fugeam ca să
ne salvăm vieţile, iar tu mi-ai spus că trebuie să-mi schimb
înfăţişarea, să nu mai semăn cu fotografiile din toate ziarele
Europei! A trebuit să devin un cameleon deoarece Jason Bourne
era un cameleon. Asta este tot ce am făcut. Jason!
— Nu! strigă Delta, aproape urlând, copleşit de ceaţa confuziei,
împins la graniţa panicii. Imaginile reveneau! Strada Rivoli,
Montparnasse, taxiul. Ascultă-mă: Sunt un cameleon denumit Cain

549
şi te pot învăţa multe lucruri pe care nu aş dori să ţi le spun dar
trebuie. Eu îmi schimb înfăţişarea şi mă topesc în frunziş, mă mişc
ca vântul şi-mi fac drum prin jungle vii sau făcute de oameni. Alfa,
Bravo, Charlie. Delta… Delta e pentru Charlie şi Charlie e pentru
Cain. Eu sunt Cain. Sunt moartea. Şi trebuie să-ţi spun cine sunt şi
apoi să te pierd.
— Deci îţi aduci aminte! strigă soţia lui David Webb.
— Un truc! Cuvintele sunt ale mele, dar le ştii de la ei. Pentru a
mă împiedica să-mi ating scopul!
— Nu este adevărat! Nu ştiu nimic de la ei! Îmi doresc numai
bărbatul înapoi! Sunt eu. Marie!
— Eşti o minciună! Marie e moartă!
Delta apăsă pe trăgaci şi o rafală de gloanţe împroşcă pământul
de la picioarele Mariei. Puştile fură aduse în poziţie de tragere.
— NU! ţipă Marie, întorcându-se spre soldaţi cu ochii arzând şi
vocea poruncitoare. Foarte bine, Jason. Dacă tu nu mă recunoşti,
nu vreau să mai trăiesc. Altceva nu mai am de spus. De aceea te
înţeleg. Îţi nenoroceşti viaţa deoarece o parte din tine, care te
domină, crede că nu mai sunt în viaţă, iar tu nu doreşti să trăieşti
fără mine. Înţeleg asta foarte bine, pentru că nici eu nu vreau să
trăiesc fără tine.
Marie făcu câţiva paşi înainte şi rămase nemişcată.
Delta ridică mitraliera, cu ţeava scurtă aţintită spre părul
cărunt cu fire albe. Arătătorul i se strânse în jurul trăgaciului.
Dintr-o dată, involuntar, începu să-i tremure mâna dreaptă, apoi
stânga. Arma criminală începu să se clatine la început încet,
înainte şi-napoi, apoi mai repede – în cerc – iar Bourne porni să
zvâcnească involuntar din cap; apoi tot trupul îi fu cuprins de
tremur iar muşchii gâtului îi scăpară de sub control.
La câteva zeci de metri mai încolo, lângă ruinele porţii
incendiate şi ale gheretei, se produse agitaţie. Un bărbat se zbătea
în strânsoarea a doi soldaţi din infanteria marină.
— Lăsaţi-mă, imbecililor! Sunt doctorul, doctorul Lui!
Cu o răbufnire de forţă, Morris Panov răzbi înainte şi-o luă la
fugă în lumina puternică a reflectoarelor. Se opri la şase metri de
Bourne.
Delta începu să geamă; şi sunetul şi ritmul erau îngrozitoare.
Arma îi căzu din mână… David Webb se prăbuşi în genunchi
plângând. Marie dădu să se apropie de el.
— Nu, spuse Mo Panov încet dar autoritar, oprind-o. Trebuie să
vină el la tine. Trebuie.

550
 — Dar are nevoie de mine!
— Nu aşa. Trebuie mai întâi să te recunoască. DAVID trebuie să
te recunoască şi să se echilibreze. Nu-l poţi ajuta. E un lucru pe
care trebuie să-l facă singur.
Linişte. Reflectoarele aprinse. Flăcări.
Şi, ca un copil bătut şi pedepsit David Webb îşi înălţă capul, cu
lacrimile pe obraji. Încet, dureros, se ridică în picioare şi alergă în
braţele soţiei sale.

551
 CAPITOLUL 33
Se aflau înăuntrul reşedinţei „sterile” – într-o cameră
aparţinând centrului de comunicaţii. Calculatoarele se ridicau
deasupra meselor albe aflate pe peretele din stânga al încăperii. Pe
partea dreaptă se afla o masă lungă de conferinţe, pe fondul alb al
podelei, singura excepţie fiind negrul câtorva scrumiere de pe
masă. Toţi jucătorii se aflau la locul lor, în jurul mesei. Tehnicienii
fuseră expediaţi afară, toate sistemele electronice în aşteptare,
numai computerul central rămas activ. Dincolo de această cameră
izolată, pompierii din Hong Kong stingeau ultimele rămăşiţe ale
focului distrugător. În acest timp poliţia încerca să calmeze
locatarii înspăimântaţi din clădirile învecinate, dintre care mulţi
erau convinşi că a sosit sfârşitul lumii, spunându-le că totul era
opera unui criminal periculos, omorât în cele din urmă de trupele
speciale guvernamentale. Locuitorii, sceptici, nu erau satisfăcuţi.
Timpurile erau tulburi, lumea din jurul lor o luase razna, de aceea
ei doreau dovada. Astfel că trupul neînsufleţit al asasinului fu
plimbat descoperit pe o targa printre rândurile de privitori curioşi
să vadă cadavrul ciuruit, secat de sânge. Apoi importanţii rezidenţi
se întoarseră toţi, mulţumiţi, la casele lor.
Înăuntrul reşedinţei „sterile”, toată lumea aştepta încordată un
semn pentru a începe, însă nimeni nu avea curajul sau energia să
deschidă discuţiile. Oboseala, amestecată cu frica în fata morţii
violente, se citea pe feţele tuturora, cu excepţia unui singur om.
Acesta avea trăsăturile umbrite de oboseală, însă în privirea lui nu
se afla nici o urmă de teamă, numai o acceptare pasivă a lucrurilor
încă erau dincolo de înţelegerea sa. Cu câteva minute în urmă,
moartea nu-i provoca nici un fel de spaimă; era mai bună decât
viaţa. Acum, dezorientat, alături de soţia care îl strângea de mână,
simţea o furie difuză, îndepărtată, undeva în adâncurile minţii
sale, încercând să iasă la iveala ca tunetele unei furtuni care se
apropie.
— Cine ne-a făcut toate astea? întrebă David Webb, aproape în
şoaptă.
— Eu, răspunse Havilland, aflat în capul mesei. Ambasadorul se
aplecă uşor înainte, întorcând privirea fixă, acuzatoare a lui Webb.
— Dacă m-aş găsi în faţa unui tribunal încercând să obţin

552
iertarea pentru o faptă ruşinoasă, aş spune că am avut
circumstanţe atenuante.
— Care sunt? întrebă David monoton.
— În primul rând, faptul că ne aflăm într-o criză, spuse
diplomatul. În al doilea rând, tu însuţi.
— Explică-te, îl întrerupse Alex Conklin de la capătul celălalt al
mesei, faţă în faţă cu Havilland; Webb şi Marie stăteau la stânga
sa, în faţa peretelui alb. Morris Panov şi Edward McAllister pe
partea opusă. Şi nu omite nici un amănunt, adăugă fostul ofiţer
C.I.A.
— Nici nu intenţionez, spuse ambasadorul, cu privirea aţintită
asupra lui David. Criza este reală, iar catastrofa iminentă. La
Peking, un grup de politicieni au format o cabală, conduşi de un
om atât de important în ierarhia guvernului său, atât de stimat ca
prinţ-filozof încât nu poate fi demascat în nici un chip. Nimeni nu
ar vrea să creadă. Şi oricine ar încerca aceasta ar deveni un paria.
Mai rău, orice astfel de încercare ar stârni o reacţie violentă din
partea Peking-ului, care ar redeveni suspicios şi intransigent. Pe
de altă parte, dacă această conspiraţie continuă, ea va distruge
acordurile privitoare la Hong Kong şi va dezmembra colonia.
Rezultatul va fi ocuparea imediată de către China a acestui
teritoriu. Nu trebuie să vă mai spun ce ar însemna asta: haos
economic, violenţă, vărsare de sânge şi, neîndoielnic, izbucnirea
unui război în Extremul Orient. Şi cât ar mai dura înainte ca alte
naţiuni să fie forţate să aleagă de partea cui să intervină? Riscul
este inimaginabil.
Linişte. Priviri încrucişate ca săbiile.
— Fanaticii din Kuomintang, spuse David rece şi plat. China
împotriva Chinei. Strigătul de război al descreieraţilor din ultimii
patruzeci de ani.
— Dar numai un strigăt, domnule Webb. Cuvinte, vorbărie
multă, însă nici o acţiune concretă, nici o strategie finală.
Havilland îşi făcu mâinile căuş deasupra mesei, respirând
adânc.
— Aceasta s-a realizat acum. Strategia este stabilită, o strategie
atât de piezişă, atât de înşelătoare şi cu bătaie atât de lungă, încât
sunt siguri că le va reuşi. Da, desigur, aceasta se va întâmpla şi
atunci, lumea va fi nevoită să facă faţă unei crize de proporţii
intolerabile. S-ar putea foarte bine să ajungem la confruntarea
finală, căreia nimeni nu i va supravieţui. În mod sigur Extremul
Orient.

553
 — Nu-mi spui nimic în plus faţă de ce am văzut cu ochii mei.
Aceşti oameni sunt bine protejaţi, ocupând funcţii înalte şi
probabil rândurile lor se îngroaşă, însă rămân fanatici, nu mai
mult. Iar dacă maniacul pe care l-am văzut, cel care conducea
spectacolul la care am asistat, este la fel ca şi ceilalţi, ar trebui
spânzuraţi toţi în piaţa Tian An Men. Totul ar fi televizat şi aprobat
chiar şi de organizaţiile ce se opun pedepsei capitale. Era – este –
un sadic mistic, un măcelar. Măcelarii nu pot fi oameni de stat.
Nu-i ia nimeni în serios.
— Herr Hitler a fost luat în 1933, observă Havilland. Şi
ayatollahul Khomeini a fost numai cu câţiva ani în urmă. Şi apoi,
în mod evident nu ştii cine e liderul lor adevărat. Nu se arată
niciodată, indiferent de împrejurări, acolo de unde l-ai putea vedea
chiar de departe. Oricum, pot să vă asigur că este un om de stat şi
e luat foarte în serios. Dar, încă o dată, obiectivul lui nu este
Peking-ul. Este Hong Kong-ul.
— Am văzut ceea ce am văzut şi am auzit ceea ce am auzit şi
lucrurile astea vor rămâne în mine multă vreme… Nu aveţi nevoie
de mine, n-aţi avut niciodată! Izolaţi-i, răspândiţi ştirea în
Comitetul lor Central, cereţi Taiwan-ului să se lepede de ei. O vor
face! Vremurile se schimbă. Aceşti oameni nu doresc războiul mai
mult decât Peking-ul.
Ambasadorul studie faţa interlocutorului său, evaluând
informaţiile lui David şi realizând că acesta văzuse destule la
Peking pentru a trage unele concluzii proprii, dar nu destule
pentru a înţelege esenţa conspiraţiei.
— Este prea târziu, spuse diplomatul. Forţele s-au pus deja în
mişcare. Trădarea se află la cele mai înalte nivele ale guvernului
chinez, în rândurile naţionaliştilor dispreţuiţi, bănuiţi a fi în
cârdăşie cu interese financiare occidentale. Nici măcar urmaşii
devotaţi ai lui Deng Xiaoping n-ar accepta această lovitură dată
orgoliului Peking-ului, această ştirbire a imaginii internaţionale.
Nici noi n-am face-o dacă am afla că General Motors, IBM şi Bursa
din New York sunt conduse de trădători americani, educaţi în
Uniunea Sovietică, care deturnează milioane către proiecte
potrivnice intereselor naţiunii noastre.
— Analogia este exactă, izbucni McAllister, cu degetele lipite de
tâmpla dreaptă. Asta va ajunge Hong Kong-ul pentru China – asta
şi ceva de o sută de mii de ori mai rău. Dar există şi un alt
element, la fel de alarmant ca tot ceea ce am aflat până acum. Aş
dori să vi-l prezint acum, în postura mea de analist, de persoană

554
care are de calculat reacţiile adversarilor şi ale potenţialilor
adversari…
— Mai pe scurt, îl întrerupse Webb. Vorbeşti prea mult şi-ţi freci
tâmpla aia tot timpul şi nu-mi plac ochii tăi. Sunt ca de peşte
mort. Ai vorbit prea mult şi în Maine. Eşti un mincinos.
— Da. Da, înţeleg ce spuneţi şi de ce o spuneţi. Dar sunt un om
decent, domnule Webb. Cred în decenţă.
— Eu nu. Nu mai cred. Continuă. Totul e foarte logic, dar eu nu
înţeleg nimic, pentru că nimeni n-a spus până acum nici un singur
lucru care să aibă sens. Care este contribuţia ta în această
poveste, mincinosule?
McAllister înghiţi în sec la auzul insultelor repetate ale lui
David. Spuse, totuşi, convins parcă de simplitatea afirmaţiei:
— Factorul crimei organizate. „Triadele”.
— Grupuri de tip mafiot, în stil oriental, spuse Marie, cu ochii
îndreptaţi înspre Subsecretarul de Stat. Confrerii criminale.
McAllister aprobă din cap.
— Narcotice, imigrări ilegale, jocuri de noroc, prostituţie,
escrocherii – toate ocupaţiile obişnuite.
— Şi unele nu atât de obişnuite, adăugă Marie. Au o reţea
economică proprie. Deţin bănci – în mod indirect, fireşte – pe tot
cuprinsul Californiei, Oregonului, statului Washington şi în ţara
mea, în Columbia Britanică. Banii se spală cu milioanele în fiecare
zi prin transferurile bancare internaţionale.
— Ceea ce nu face altceva decât adânceşte criza, spuse
McAllister apăsat.
— De ce? întrebă David. Unde vrei să ajungi?
— Crima, domnule Webb. Conducătorii Republicii Populare
Chineze sunt obsedaţi de crimă. Raporturile indică peste o sută de
mii de execuţii în ultimii trei ani, cu mici distincţii făcute între
nelegiuiri şi delicte criminale. Asta în consonanţă cu idealurile
regimului şi cu naşterea lui. Toate revoluţiile au pretenţia că s-au
născut din puritate. Puritatea cauzei, asta e totul. Peking-ul a
făcut ceva compromisuri de dragul pieţelor occidentale, dar cu
crima organizată nu vor face nici un fel de compromis.
— După cum îi descrieţi par o adunătură de demenţi, interveni
Panov.
— Asta şi sunt. Nu-şi pot permite să fie altceva.
— Din cauza ideologiei? întrebă psihiatrul sceptic.
— Nu, doctore, nu ideologia, ci cifrele. Puritatea reformei este
acoperirea, însă cifrele sunt ceea ce îi înspăimântă. O ţară uriaşă,

555
intens populată, cu resurse vaste – ce mai, dacă crima organizată
îşi face loc, acest popor devine o naţiune de „triade”. Sate. Oraşe,
provincii întregi ar putea fi împărţite în teritorii „de familie”, toate
profitând de pe urma infuziei de capital şi tehnologiei occidentale.
Se va produce o explozie de exporturi ilegale care vor inunda
pieţele negre din toată lumea. Narcotice, arme provenite din fabrici
subsidiare, textile fabricate în sute de întreprinderi care utilizează
maşinării furate şi forţă de muncă la negru, vor invada pieţele
occidentale. Crima.
— Acesta ar fi un mare pas înainte pe care nu l-a făcut nimeni
pe aici în ultimii patruzeci de ani, spuse Conklin.
— Cine ar îndrăzni să încerce? întrebă McAllister. Dacă un om
poate fi executat pentru că a furat cincizeci de yuani, ce o să se
întâmple pentru o sută de mii? Aceste acţiuni necesită protecţie,
organizare, oameni sus-puşi. De asta se tem cei din Peking. Liderii
se tem de corupţia la nivel înalt mai mult decât orice.
Infrastructura politică poate fi erodată. Conducătorii şi-ar putea
pierde controlul şi ăsta e un lucru pe care nu vor să-l rişte. Sigur,
frica lor este exagerată, însă pentru ei este reală. Orice aluzie la
adresa oricărei facţiuni criminale aflate în alianţă cu conspiratori
interni, e de ajuns pentru ei să renege Acordurile Internaţionale şi
să-şi trimită trupele pe teritoriul Hong Kong-ului.
— Concluzia dumneavoastră este evidentă, spuse Marie. Dar
unde se află logica? Cum s-ar putea întâmpla toate acestea?
— Se întâmplă, doamnă Webb, răspunse ambasadorul
Havilland. De aceea am avut nevoie de Jason Bourne.
— Nu vrea cineva să înceapă de la-nceput? zise David.
Diplomatul începu.
— S-a întâmplat în urmă cu aproape treizeci de ani, când un
tânăr inteligent şi deosebit de capabil a fost trimis înapoi din
Taiwan pe pământul natal al tatălui său cu un nume nou şi o
familie nouă. Era un plan pe termen lung; rădăcinile lui erau în
fanatism şi răzbunare…
Webb ascultă incredibila poveste a lui Sheng Chou Yang, fiecare
fapt dezvăluind adevărul, căci nu mai exista nici un motiv pentru
a-l ascunde. Douăzeci de minute mai târziu după ce sfârşi
Havilland, apucă un dosar cu margini negre. Îl deschise,
dezvăluind un teanc de vreo şaptezeci de pagini, apoi îl deschise şi,
aplecându-se, îl întinse lui David.
— Aici este tot ce ştim noi, tot ce am putut afla, detaliile a tot ce
ţi-am spus până acum. Dosarul nu poate părăsi această clădire

556
decât sub formă de cenuşă, însă poţi să-l citeşti. Dacă ai vreo
îndoială sau vreo întrebare, jur că voi apela la orice sursă din
guvernul Statelor Unite, de la Biroul Oval până la Consiliul
Naţional de Securitate pentru a-ţi răspunde.
Diplomatul făcu o pauză, continuând să-l privească pe Webb.
— Poate că n-aveam dreptul să-ţi cerem ajutorul, însă avem
nevoie de el. Avem nevoie de toate informaţiile pe care ni le poţi da.
— Astfel încât să puteţi trimite pe cineva să-l elimine pe Sheng
Chou Yang.
— În principiu, da. Însă este mult mai complicat decât atât.
Mâna noastră trebuie să fie invizibilă. Nu ne putem permite să fim
văzuţi sau măcar suspectaţi. Sheng are acoperire extraordinară.
Peking-ul îl consideră un vizionar, un mare patriot care îşi serveşte
cu devotament patria – ce mai, un sfânt. Securitatea lui este
absolută. Oamenii din jurul său, ajutoarele, gărzile, toate sunt
trupele sale de şoc şi toate îi sunt absolut credincioase.
— De aceea aţi vrut să puneţi mâna pe impostor, îl întrerupse
Marie. Era legătura voastră directă cu Sheng.
— Ştiam că acceptase contractele din partea lui. Sheng trebuia –
trebuie – să-şi elimine opoziţia, deopotrivă pe aceia care i se opun
ideologic şi pe aceia pe care intenţionează să-i excludă din
operaţiunile sale.
— În acest din urmă grup, interveni McAllister, intră liderii
triadelor rivale în care Sheng nu are încredere şi în care nici
fanaticii Kuomintang-ului nu au încredere. El ştie că dacă aceştia
rezistă suficient pentru a-şi da seama că sunt strânşi cu uşa, ar
izbucni un război între bandele rivale, ceea ce Sheng n-ar tolera,
după cum nu ar face-o nici englezii, care-i au pe chinezi în coastă.
— Noul Jason Bourne era soluţia ideală pentru Sheng, continuă
ambasadorul. Asasinul plătit fără nici o legătură politică ori
naţională. Aceasta deoarece, mai presus de orice, nu-şi pot permite
nici o conexiune cu China.
— Dar a fost la Peking, obiectă Webb. Acolo l-am depistat întâia
oară. Chiar dacă totul începuse ca o capcană întinsă pentru mine,
ceea ce a şi fost…
— O capcană? exclamă Havilland. Auziseră de tine?
— M-am aflat faţă în faţa cu succesorul meu cu două nopţi în
urmă, la aeroportul din Kai-tak. Am ştiut fiecare cine era celălalt –
era imposibil să nu se-ntâmple aşa. Nu avea de ce să facă din asta
un secret şi să plătească singur pentru un contract nereuşit.
— Aşadar dumneavoastră aţi fost, îl întrerupse McAllister. Eram

557
sigur!
— Aşa a fost şi Sheng împreună cu oamenii săi. Eu eram noul
ucigaş şi trebuia să fiu îndepărtat imediat. Devenisem o prioritate
majoră. Nu-şi puteau permite nici un risc în plus, pentru că nu
ştiau ce reuşisem să aflu. Planul de lichidare a fost elaborat în
noaptea aceea şi tot atunci l-au pus în aplicare.
— Iisuse! izbucni Conklin. Am citit în ziarele din Washington
despre aeroportul Kai-tak. Spuneau că s-ar putea să fi fost bandele
de extremă dreaptă. Care nu-i doreau pe comunişti amestecaţi în
lumea capitalistă. Dar de fapt, tu erai?
— Ambele guverne trebuiau să declare câte ceva pentru lumea
presei, adăugă Subsecretarul. La fel cum şi noi trebuie să dăm o
declaraţie pentru ce s-a întâmplat aici, în seara asta.
— Ce vreau să vă spun, spuse David ignorându-l pe McAllister,
este că Sheng şi-a contactat asasinul plătit, l-a folosit pentru a-mi
pregăti mie o cursă şi, procedând astfel, a trebuit să-l primească în
cercul lui. Nici un client, oricât de secret, nu-şi poate permite să
nu păstreze legătura în mod direct cu asasinul pe care l-a plătit.
— Şi-o poate permite, dacă are convingerea că asasinul nu va
mai părăsi viu cercul sacrosanct, replică Havilland, privind înspre
Subsecretarul de Stat. Este teoria lui Edward şi una căreia îi
subscriu, că, atunci când misiunea va fi fost îndeplinită, sau când
Sheng va fi considerat că acest om ştie prea multe şi prin urmare
reprezintă o ameninţare, impostorul urma să fie ucis în ziua
stabilită pentru plată – convins că urmează să primească un nou
contract. Evenimentele petrecute la Kai-tak, i-au semnat fără
îndoială condamnarea la moarte.
— Nu era de ajuns de deştept pentru a înţelege asta, spuse
Jason Bourne. Nu era în stare să gândească geometric.
— Pardon? întrebă ambasadorul.
— Nimic, răspunse Webb, privind din nou înspre diplomat. Deci
tot ceea ce mi-aţi spus a fost jumătate adevăr, jumătate minciună.
Hong Kong-ul s-ar putea nărui, însă nu din motivele pe care mi le-
aţi dat mie.
— Adevărul a fost credibilitatea noastră; trebuia să înţelegi asta,
să ne înţelegi îngrijorarea profundă şi frica. Minciunile erau numai
ca să te recrutăm. Mai onest decât atât nu pot fi.
Havilland se lăsă pe spate în scaun.
— Ticăloşilor, spuse Webb pe un ton scăzut, de gheaţă.
— De acord cu tine, aprobă Havilland. Însă după cum ţi-am
spus de la început, avem circumstanţe atenuante, mai precis

558
două: criza şi tu însuţi.
— Şi? întrebă Marie.
— Să vă pun o întrebare, domnule Webb… doamnă Webb. Dacă
am fi venit la voi şi v-am fi expus întreaga situaţie, aţi fi acceptat
colaborarea cu noi? Ai fi redevenit de bună voie Jason Bourne?
Linişte. Toate privirile erau îndreptate spre David. Ochii lui
rătăciră pe deasupra mesei, apoi se opriră asupra dosarului.
— Nu, spuse el. Nu am încredere în voi.
— Ştiam aceasta, aprobă Havilland, aprobând din nou din cap.
Dar din punctul nostru de vedere trebuia neapărat să te recrutăm.
Erai în stare să faci ceea ce nimeni altul n-ar fi reuşit. Şi din
moment ce ai şi făcut-o, înseamnă că raţionamentul nostru a fost
corect. Preţul a fost teribil, nimeni nu-l subestimează, însă am
simţit – eu unul am simţit – că nu există altă cale. Timpul şi
urmările ne erau potrivnice – ne sunt potrivnice.
— Azi la fel ca şi ieri, spuse Webb. Ofiţerul de comando este
mort. Ceea ce aţi făcut s-a dovedit a fi în van.
— Nu tocmai, obiectă Havilland. Asta va depinde de ce ne poţi
spune. Ştirea unui omor în zonă se va afla mâine pe primele pagini
ale ziarelor, nu o putem opri, însă Sheng nu are de unde şti despre
moartea cui e vorba. Nu s-au făcut fotografii, nici un ziarist nu s-a
aflat aici în momentul acela, iar aceia care au sosit mai târziu au
fost ţinuţi la câteva sute de metri depărtare de către cordoanele de
poliţie. Putem controla informaţiile pur şi simplu furnizându-le.
— Dar cadavrul? întrebă Panov. Există proceduri medicale…
— Ordinele de la MI6 au prioritate, spuse ambasadorul. Acesta
este încă teritoriu britanic şi legăturile dintre Londra, Washington
şi reşedinţa guvernatorului sunt foarte rapide. Se va declara că
identificarea e imposibilă pentru că faţa a fost distrusă iar
rămăşiţele se află în custodie şi nu pot fi văzute. Este ideea lui
Edward şi i-a venit foarte repede.
— Mai sunt însă David şi Marie, insistă psihiatrul. Prea multă
lume i-a văzut şi i-a auzit.
— Numai câteva detaşamente de soldaţi s-au aflat îndeajuns de
aproape pentru a vedea şi auzi bine, spuse McAllister. Întregul
contingent se va întoarce înapoi în Hawai peste o oră, inclusiv doi
morţi şi şapte răniţi. Au şi fost retraşi de aici, se află la aeroport. În
rest, a fost multă confuzie şi panică. Poliţia şi pompierii erau
ocupaţi cu alte lucruri; nimeni nu a pătruns în grădini. Putem
spune orice ne convine.
— Acesta pare să vă fie un obicei, comentă Webb.

559
 — L-aţi auzit pe ambasador, spuse Subsecretarul evitând
privirea cercetătoare a lui David. Am fost convinşi că nu există altă
cale.
— Fii cinstit cu tine însuţi, Edward.
Din nou Havilland îl privi pe Webb în timp ce se adresa
Subsecretarului.
— Eu am fost convins că nu există altă cale.
— Am greşit, spuse McAllister ferm şi diplomatul îşi mută
privirea asupra sa. Dar asta nu mai are importanţă acum,
continuă el rapid. Trebuie neapărat să decidem ce vom spune.
Consulatul a fost bombardat de apeluri din partea presei…
— Consulatul? izbucni Conklin. Halal reşedinţă secretă!
— N-a fost timp pentru a asigura o acoperire corespunzătoare,
spuse ambasadorul. A fost ţinută secretă pe cât posibil şi am
pregătit şi o explicaţie plauzibilă. Din câte ştim, până acum n-au
fost întrebări, însă raportul poliţiei trebuia să cuprindă identitatea
proprietarului şi a chiriaşului. Apropo, Edward, la ce concluzie s-a
ajuns?
— Pur şi simplu că situaţia n-a fost clarificată. Ne aşteaptă, însă
nu mai pot tărăgăna prea multă vreme. E mai bine să pregătim
ceva decât să dăm liber speculaţiilor.
— Fireşte, aprobă Havilland. Presupun că te-ai gândit la ceva
anume.
— S-ar putea, dacă am auzit bine ce a spus domnul Webb.
— Ce?
— Aţi folosit termenul „ofiţer de comando”, presupun nu ca o
figură de stil. Asasinul era ofiţer de comando?
— Fost ofiţer şi în acelaşi timp un psihopat. Criminal patologic,
mai exact.
— Aţi aflat ceva despre identitatea lui, numele său?
David îl privi intens pe analist, amintindu-şi cuvintele lui
Allcott-Price, rostite cu un triumf amar.
…Dacă eu pierd şi povestea iese la iveală câţi alţii n-ar fi fericiţi
să-mi ia locul aşa cum ţi l-am luat eu ţie? Lumea asta e plină de
Jason Bourne-i. Dă-le o idee, îndrumă-i într-o anumită direcţie, iar ei
vor da năvală…
— Nu am aflat niciodată cine era, spuse Webb simplu.
— Dar oricum, fusese ofiţer de comando.
— Este adevărat.
— Nu un Ranger, sau o Beretă Verde, sau ofiţer în Forţele
Speciale…

560
 — Nu.
— Presupun deci că vreţi să spuneţi că era de origine britanică.
— Da.
— Atunci vom inventa o poveste care în mod implicit va nega
aceste amănunte. Nu era englez, nu avea dosar militar – mergem
în sensul opus.
— Un american alb, spuse Conklin calm, privind la
Subsecretarul de Stat. Daţi-i un nume fictiv şi datele personale ale
unui dosar mort. E de preferat cel al unui psihopat, cu o idee fixă
care l-a adus până aici.
— Cam aşa ceva, însă poate nu pe de-a-ntregul, spuse
McAllister schimbându-şi poziţia în scaun ca şi cum n-ar fi vrut
să-l contrazică pe fostul agent C.I.A.; sau poate… desigur, un
obsedat, condus de o singură idee, pus pe măcel şi târât până aici
de existenţa unei ţinte.
— Cine anume? întrebă David.
— Eu, spuse McAllister, privindu-l pe Webb în ochi.
— Ceea ce înseamnă că eu sunt omul acela, eu sunt obsedatul.
— Numele dumneavoastră nu va fi folosit, continuă
Subsecretarul cu o voce calmă şi rece. Am putea inventa istoria
unui expatriat de origine americană, care cu câţiva ani în urmă a
fost urmărit de autorităţile din Orientul îndepărtat, pentru crime
ce cuprind de la asasinate multiple până la contrabandă cu
droguri. Vom spune că eu am fost acela care a cooperat cu poliţia
din Hong Kong, Macao, Singapore, Japonia, Malaezia, Sumatra şi
Insulele Filipine. Prin eforturile depuse de mine, operaţiunile i-au
fost zădărnicite iar el a pierdut milioane. Într-o zi află că m-am
întors şi că mă aflu aici, în Victoria Peak. Vine după mine, dorind
să se răzbune pe omul care l-a ruinat.
McAllister se opri întorcându-se spre David.
— De vreme ce mi-am petrecut un număr de ani aici în Hong
Kong, nu-mi pot imagina că Peking-ul m-a trecut cu vederea. Sunt
sigur că există un dosar al unui analist american care şi-a făcut
ceva duşmani în timpul serviciului aici. Şi într-adevăr, mi-am făcut
duşmani, domnule Webb. Aceasta e profesiunea mea. Am încercat
să ne mărim influenţa în această parte a lumii şi, oriunde
americanii au fost implicaţi în activităţi criminale, eu am făcut tot
ce mi-a stat în putinţă pentru a ajuta autorităţile să îi oprească
sau, cel puţin să îi gonească din Asia. Era cea mai bună cale
pentru a ne arăta bunele intenţii, urmărindu-ne proprii oameni. A
fost de altfel motivul pentru care guvernul Statelor Unite m-a

561
rechemat la Washington. Folosindu-ne de numele meu dăm
autenticitate poveştii în ochii lui Sheng Chou Yang. Pentru că noi
ne cunoaştem unul pe altul. Va lua în considerare zeci de variante
– sper că şi pe cea bună, cea care ne convine nouă – dar fără să
facă legătura cu ofiţerul de comando.
— Varianta care ne convine, îl întrerupse Conklin liniştit, fiind
faptul că nimeni de aici nu a mai auzit de primul Jason Bourne de
ani de zile.
— Întocmai.
— Deci eu voi fi cadavrul aflat în custodie, cel pe care nu are
nimeni voie să-l vadă, spuse Webb.
— Da, aţi putea fi, spuse McAllister. Vedeţi, noi nu ştim ce ştie
Sheng, cât de adânc a reuşit să ne penetreze. Singurul lucru pe
care-l dorim este să-l convingem că persoana moartă nu este
asasinul angajat de el.
— Lăsând calea deschisă unui alt impostor ce va juca rolul
asasinului aflat în serviciul lui Sheng şi care-l va atrage într-o
cursă şi-l va ucide, adăugă Conklin, cu respect. Sunteţi cineva,
Domnule Analist. Un nemernic, dar nu unul oarecare.
— Asta ar însemna să te expui. Edward, spuse Havilland,
privindu-l pe Subsecretar. Niciodată nu ţi-am cerut asta. Ai mulţi
duşmani.
— Vreau să rezolv problema în acest fel domnule ambasador. M-
aţi angajat pentru a vă da soluţia cea mai bună şi, după părerea
mea, aceasta este calea cea mai potrivită de urmat. Avem nevoie să
le aruncăm nişte praf în ochi. Şi numele e cel mai potrivit – pentru
ochii lui Sheng. Restul poate fi ascuns într-un limbaj ambiguu, pe
care cei vizaţi îl vor înţelege.
— Fie, spuse Webb, închizând ochii, auzind cuvintele pe care
Jason Bourne le rostise atât de des.
— David…
Marie îi atinse faţa.
— Iartă-mă.
Webb atinse cu degetele dosarul din faţa sa, apoi îl deschise. Pe
prima pagină se afla o fotografie şi un nume tipărit dedesubt. Era
identificată ca fiind fotografia lui Sheng Chou Yang, însă era mult
mai mult decât atât. Era chipul acela. Era chipul acelui măcelar!
Fanaticul care ciopârţea femei şi bărbaţi omorându-i cu sabia sa
de ceremonie cu pietre preţioase încrustate pe mâner, cel care
forţase doi fraţi să se bată cu cuţitele până când unul dintre ei îl
ucisese pe celălalt şi care îi luase viaţa Ecoului despicându-i capul

562
de trup. Lui Bourne i se tăie respiraţia, înfiorat de cruzimea
inimaginabilă a imaginilor sângeroase care îl copleşeau. Privi la
fotografie şi chipul lui d’Anjou, care-şi dăduse viaţa pentru a-l
salva pe el, îl readuse în luminişul din mijlocul pădurii. Delta ştia
că moartea Ecoului făcuse posibilă capturarea asasinului. Ecoul
murise sfidător. Înfruntând cu curaj execuţia oribilă, pentru ca
tovarăşul său să reuşească nu numai să scape ci şi, supunându-se
unui ultim ordin, să-l ucidă pe fanaticul cu sabia.
— Acesta, şopti Jason Bourne, este fiul taipanului necunoscut
despre care vorbeaţi?
— Da, spuse Havilland.
— Prinţul-filozof adulat? Sfântul chinez mai presus de orice
acuzaţie?
— Din nou, da.
— Vă înşelaţi! S-a arătat! Iisuse şi ce s-a mai arătat…!
Uluit, ambasadorul se aplecă brusc în scaun.
— Eşti sigur?
— Mai sigur de atât nu se poate.
— Împrejurările trebuie să fi fost ieşite din comun, spuse uimit
McAllister. Şi aceasta confirmă că impostorul n-ar fi ieşit de acolo
viu. Totuşi, circumstanţele, cum am spus, trebuie să fi fost de-a
dreptul extraordinare.
— Ţinând seamă de faptul că nimeni din afara Chinei n-a aflat
vreodată de ele, au fost într-adevăr deosebite. Cavoul lui Mao a
devenit un teren de tir. A fost parte din capcană şi-au pierdut.
Ecoul a pierdut.
— Cine? întrebă Marie, strângându-i mâna.
— Un prieten.
— Cavoul lui Mao? repetă Havilland. Extraordinar!
— Deloc, spuse Bourne. Dar foarte inteligent. Ultimul loc din
China unde te-ai aştepta la un atac din partea cuiva. Intri cu
gândul că tu eşti cel care-şi urmăreşte prada, aşteptându-te s-o
înhaţe afară, pe partea cealaltă. Luminile sunt slabe şi eşti complet
nepregătit. Şi în tot acest timp, tu eşti prada, urmărită, izolată,
vânată pentru a fi ucisă. Foarte inteligent.
— Şi în acelaşi timp foarte primejdios pentru urmăritori, spuse
ambasadorul. Pentru oamenii lui Sheng. Un singur pas greşit şi ar
fi putut pierde totul. Curată nebunie!
— Nu aveau cum să facă vreun pas greşit. Şi-ar fi ucis proprii
oameni dacă nu aş fi făcut-o eu. Înţeleg asta abia acum. Când
lucrurile au scăpat de sub control, pur şi simplu au dispărut,

563
împreună cu Ecoul.
— Să ne întoarcem la Sheng, domnule Webb, vă rog. Povestiţi-
ne ce aţi văzut, ce ştiţi.
Incapabil să scape de propria lui obsesie, Havilland se ruga
acum de Bourne.
— Este un monstru, asta e tot ce vă pot spune, zise Jason cu
glas scăzut, privind fotografia cu ochi sticloşi. Vine din iad, un
Savonarola care torturează şi ucide oamenii cu zâmbetul pe buze.
Ţine predici ca un profet ce vorbeşte cu nişte copii, însă în realitate
e un nebun ce îşi stăpâneşte oamenii prin teroare. Trupele de şoc
de care aţi pomenit nu sunt trupe, sunt bande de borfaşi, criminali
sadici care au învăţat meseria asta de la un maestru, iar cel ce-i
conduce e Auschwitz, Dachau şi Bergen – Belsen, toate la un loc.
Dumnezeu să ne ajute dacă ajunge să conducă.
— Poate s-o facă, domnule Webb, spuse Havilland încet,
privindu-l îngrozit pe Jason Bourne. Şi o va face. Aţi descris un
Sheng Chou Yang pe care lumea nu l-a văzut niciodată, iar în
momentul de faţă el este cel mai important om din China. Aşa cum
Adolf Hitler a intrat victorios în Reichstag, aşa va intra Sheng în
Comitetul Central, făcând din el jucăria sa. Ceea ce ne-aţi spus
este mult mai înspăimântător decât orice scenariu imaginat de noi
până acum – China împotriva Chinei. Nu poate urma decât o
nenorocire. Doamne, Dumnezeule!
— Este un animal, şopti răguşit Jason. Mai rău decât atât,
pentru că animalul ucide pentru a-şi potoli foamea pe când el
ucide din plăcere.
— Vorbiţi în termeni generali, îl întrerupse McAllister rece, dar
concentrat. Trebuie să ştim mai multe – eu trebuie să aflu mai
multe!
— A cerut o întâlnire.
Bourne vorbea ca în somn, legănând din cap, cu privirea din
nou aţintită asupra fotografiei.
— Era începutul… nopţilor marelui tăiş, cum le-a numit el. Şi
spunea că e un trădător printre ei. Întâlnirea era într-un loc la
care numai un dezaxat se putea gândi. În interiorul unui sanctuar
de păsări – vă puteţi închipui aşa ceva? Un sanctuar de păsări,
unde a început prin a ucide un bărbat suspendat de frânghii,
ciopârţindu-l cu sabia. Apoi o femeie ce a încercat să-şi
demonstreze nevinovăţia, retezându-i capul! În faţa tuturor! După
care doi fraţi…
— Un trădător? şopti McAllister. A găsit vreunul? A mărturisit

564
cineva ceva? Există vreo mişcare contrainsurgentă?
— Opriţi-vă! strigă Marie.
— Nu, doamnă Webb! Nu vedeţi, s-a întors acolo. Retrăieşte
întâmplările acelea. Priviţi-l. E acolo.
— Mi-e teamă că antipaticul nostru coleg are dreptate, Marie,
spuse Panov încet, privindu-l pe Webb. Lasă-l să încerce să-şi
găsească propria realitate. Nu-i nimic rău în asta. Am putea
câştiga timp preţios.
— Pe dracu’!
— … Nu se afla nici un trădător, nu a mărturisit nimeni nimic,
numai femeia aceea… A ucis-o, apoi s-a aşternut tăcerea, o tăcere
înfricoşătoare. Era un avertisment pentru toţi, că ei, cei din China
cea adevărată, se aflau pretutindeni şi în acelaşi timp invizibili. În
ministere. În poliţia secretă, pretutindeni… Apoi l-a omorât pe
Ecou, dar el ştia că trebuie să moară. Dorea să moară repede
pentru că oricum nu mai avea mult de trăit. Îl torturaseră, era
într-o stare îngrozitoare. Totuşi, dacă putea să-mi mai dea timp…
— Cine este Ecoul. David? întrebă Morris Panov. Spune-ne, te
rog.
— Alpha. Bravo. Charlie. Delta. Echo… Foxtrot – Meduza, spuse
psihiatrul. Organizaţia Meduza, nu-i aşa? Ecoul a făcut parte din
ea.
— Ne-am întâlnit şi la Paris. La Luvru. A încercat să-mi salveze
viaţa. Însă până la urmă eu i-am salvat-o pe-a lui. Asta era în
regula şi el mi-o salvase mie cu ani în urmă. „Odihna este o arma”,
obişnuia să spună el. I-a pus pe ceilalţi să facă cerc în jurul meu şi
m-a obligat să dorm. Apoi am scăpat cu toţii din junglă.
— „Odihna este o armă”… repetă Marie încet şi închise ochii,
strângând tare mâna lui David, cu lacrimile scurgându-i-se pe
obraji. O, Dumnezeule!
— … Ecoul a reuşit să mă zărească în pădure. Am folosit
semnalele pe care le foloseam demult, cu ani în urmă. Nu uitase.
Nici unul dintre noi nu le va uita vreodată.
— Ne aflăm în sanctuarul de păsări, David? întrebă Panov;
apucând strâns umărul lui McAllister pentru a-l opri să intervină.
— Da, replică Jason Bourne, cu privirea în gol. Ştim amândoi.
El va trebui să moară. Atât de simplu, atât de clar. Să mori.
Moartea. Nimic mai mult. Tot ce se poate face este să mai câştigăm
câteva minute preţioase. Apoi, poate că aş putea s-o fac.
— Ce anume să faci. Delta? întrebă Panov, accentuând uşor
numele.

565
 — Să-l ucid pe nemernic, pe măcelar. Nu merită să trăiască, nu
are dreptul să mai trăiască! Ucide cu prea multă uşurinţă – cu
zâmbetul pe faţă. Ecoul a văzut. Şi eu am văzut. A început, totul se
întâmplă dintr-o dată. Exploziile din pădure, toată lumea fuge,
strigăte. Pot, acum! E pradă uşoară… Mă vede! Se uită la mine!
Ştie că-i sunt duşman. Eu îţi sunt duşmanul adevărat,
blestematule! Eu voi fi ultimul om pe care-l vezi! Ce se întâmplă?
Ceva e în neregulă! Se acoperă! Trage pe cineva în faţa sa! Trebuie
să ies de acolo! N-o pot face!
— Nu poţi sau nu vrei? întrebă Panov, aplecându-se. Eşti Jason
Bourne sau David Webb? Cine eşti?
— Delta! ţipă ascuţit pacientul, împietrindu-i pe toţi. Sunt Delta!
Sunt Bourne! Cain pentru Delta şi Carlos e pentru Cain!
Şi omul, oricum se va fi numit el, se prăbuşi în scaun, cu capul
căzut în piept. Rămase liniştit. Nimeni nu scoase o vorbă.
Se scurseră câteva minute – nimeni nu ştia câte, nimeni nu
ţinuse socoteala – până când cel care-şi căuta o identitate săltă
capul. Privirea îi era acum pe jumătate senină, pe jumătate
tulburată de agonia prin care trecuse.
— Îmi pare rău, spuse David Webb. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu
mine. Îmi pare rău.
— Nu e nevoie de scuze, David, spuse Panov. Te înţelegem. Ai
retrăit acele momente. E în regulă.
— Da, m-am întors la momentele alea. Sinistru, nu-i aşa?
— Ba deloc, spuse psihiatrul. E perfect normal.
— Trebuie s-o fac şi asta e normal, nu?
— David! izbucni Marie.
— Trebuie, spuse Jason Bourne, strângând tandru mâinile
soţiei sale. Nimeni altcineva n-o poate face şi cu asta basta. Eu
ştiu codurile. Cunosc drumul… Ecoul şi-a dat viaţa pentru a mea,
convins că eu pot să o fac, că-l pot ucide pe măcelar. Atunci am
dat greş. Acum n-o să mai dau.
— Şi noi doi? Marie îl apucă strâns de braţ şi vocea i se
răsfrânse de pereţii albi ai încăperii. Noi nu contăm?
— Mă voi întoarce, îţi promit, spuse David, desfăcându-i braţele
şi privind-o în ochi. Dar trebuie să mă duc înapoi, înţelegi?
— Pentru oamenii aceştia? Pentru aceşti mincinoşi?
— Nu, nu pentru ei. Pentru cineva care dorea să trăiască mai
presus de orice. Nu l-ai cunoscut; era un supravieţuitor. Trebuia
ca eu să trăiesc şi să-mi duc treaba la bun sfârşit. Trebuia să
trăiesc şi să mă întorc la tine, iar el ştia asta. A înţeles şi a hotărât.

566
Vine un moment când fiecare dintre noi trebuie să ia o astfel de
hotărâre.
Bourne se întoarse spre McAllister.
— E cineva aici care poate să facă o fotografie unui cadavru?
— Al cui cadavru? întrebă Subsecretarul de Stat.
— Al meu, spuse Jason Bourne.

567
 CAPITOLUL 34
Fotografia fu făcută sub privirile nu prea încântate ale lui Morris
Panov, de către un tehnician. O pânză albă, pătată de sânge,
acoperea trupul lui Webb, potrivită în aşa fel încât să-i descopere o
faţă plină de sânge, cu ochii larg deschişi şi trăsăturile clare.
— Developează filmul cât poţi de repede şi adu-mi negativele,
spuse Conklin.
— Douăzeci de minute, răspunse tehnicianul, îndreptându-se
spre uşă, în timp ce McAllister intră în cameră.
— Ce se întâmplă? întrebă David, ridicându-se de pe masă.
Marie tresări; îi şterse faţa cu un prosop ud şi cald.
— Departamentul de presă al consulatului a anunţat mass-
media, răspunse Secretarul. Au spus că ar putea da o declaraţie în
aproximativ o oră, de îndată ce lucrurile se mai limpezesc.
Lucrează acum la o variantă oficială. Le-am dat scenariul şi
aprobarea să se folosească de numele meu. Ambasada o să
strâmbe din nas, apoi se va pune pe treabă. Înainte de a-i da
drumul ni-l vor citi şi nouă.
— Vreo veste despre Lin? întrebă Conklin.
— Un mesaj din partea doctorului. E încă în stare critică, dar se
ţine tare.
— Cum procedăm cu ziariştii aflaţi pe şosea în faţa casei?
întrebă Havilland. Mai devreme sau mai târziu va trebui să-i lăsăm
să intre. Cu cât întârziem mai mult cu atât vor crede că le
pregătim o minciună. Şi nu cred că ne putem permite asta.
— Mai putem sta încă puţin, spuse McAllister. Am lansat zvonul
că, în ciuda tuturor riscurilor, poliţia cercetează terenul după
grenade nedetonate. Reporterii pot deveni foarte răbdători în astfel
de condiţii. Iar în scenariul pe care l-am dat departamentului de
presă, le-am spus să sublinieze faptul că cel care a atacat
reşedinţa era în mod evident un expert al demolărilor.
Jason Bourne, unul dintre cei mai eficienţi experţi în demolări
formaţi în Meduza, privi spre McAllister. Subsecretarul îi evită
privirea.
— Trebuie să ies de-aici, spuse Jason. Trebuie să ajung în
Macao cât de repede posibil.
— David, pentru numele lui Dumnezeu!

568
 Marie stătea în picioare în faţa lui, privindu-l adânc, vorbindu-i
cu voce joasă şi rugătoare.
— Aş fi dorit să nu fi trebuit să se întâmple aşa, spuse Webb,
dându-se jos de pe masă. Aş fi dorit să… – repetă el moale – dar n-
am de ales. Trebuie să ajung acolo. Trebuie să pornesc pe drumul
care duce la Sheng înainte ca povestea să ajungă pe paginile
ziarelor de dimineaţă, înainte ca fotografia să apară, confirmându-i
informaţii pe nişte canale despre care el e convins că sunt perfect
sigure. Trebuie să creadă că eu sunt asasinul lui plătit, omul pe
care urma să-l elimine şi nu acel Jason Bourne din Meduza, care a
încercat să-l ucidă în luminişul din pădure. Trebuie să primească
veşti de la mine – de la cine crede el că sunt eu – înainte de a
căpăta orice altă informaţie. Pentru că vestea pe care o am pentru
el este ultimul lucru pe care vrea să-l audă. Orice altceva va părea
insignifiant.
— Momeala, spuse Alex Conklin. Dă-i informaţia cea mai
importantă la început şi acesta va avea efectul dorit, deoarece este
prea uimit şi dezorientat şi va accepta versiunea oficială tipărită,
mai precis fotografia publicată de ziare.
— Ce aveţi de gând să-i spuneţi? întrebă ambasadorul, în vocea
căruia se citea faptul că-i displăcea că pierdea comanda tocmai
acum, în această cea mai secretă dintre toate operaţiunile pe care
le condusese.
— Ce mi-aţi spus şi voi mie. Jumătate adevăr, jumătate
minciună.
— Fiţi mai explicit, domnule Webb, spuse Havilland hotărât. Vă
datorăm mult însă…
— Îmi datoraţi ceea ce nu-mi puteţi plăti! izbucni Jason Bourne,
întrerupându-l. Numai dacă vă zburaţi creierii aici, în faţa mea.
— Vă înţeleg supărarea, însă trebuie să insist. Sper că nu veţi
pune în primejdie vieţile a cinci milioane de oameni, sau interesele
guvernului Statelor Unite.
— Mă bucur că, o dată în viaţă, aţi făcut o ierarhie a valorilor
corectă. În regulă, domnule ambasador, vă voi spune. Este exact
ceea ce v-aş fi spus şi mai înainte, dacă aţi fi avut decenţa, repet
decenţa, de a veni la mine şi a-mi expune cazul. Sunt surprins că
nu v-aţi gândit la asta – nu, nu surprins, ci şocat – dar poate că n-
ar trebui să fiu. Credeţi prea mult în maşinaţiile dumneavoastră,
în capcanele pe care le întindeţi… probabil credeţi că meritaţi totul
din pricina intelectualului deosebit, sau ceva de genul ăsta.
Sunteţi toţi la fel. Savuraţi complexitatea – şi explicaţiile pe care le

569
daţi – şi nu mai vedeţi calea cea mai simplă, de o mie de ori mai
eficientă.
— Aştept să-mi fie arătată, spuse Havilland rece.
— Fie, spuse Bourne. Am ascultat foarte atent explicaţiile. Aţi
făcut eforturi să explicaţi, de ce nimeni, în mod oficial nu se putea
apropia de Sheng să-i spună tot ceea ce ştiţi despre el. Aţi avut
dreptate. V-ar fi râs în nas, sau v-ar fi privit cu indiferenţă, sau v-
ar fi trimis la plimbare. În mod sigur. Pentru că el are pâinea şi
cuţitul. Voi vă continuaţi acuzaţiile „zdrobitoare”, iar el retrage
Peking-ul din Acordurile privitoare la Hong Kong. Unu zero pentru
el. Încercaţi să treceţi peste capul lui – ghinion. Veţi pierde din
nou. Nu aveţi nici o dovadă, decât vorbele rostite de câţiva oameni,
acum morţi, foşti membri ai Kuomitang-ului, care ar fi declarat
orice pentru a-i discredita pe cei din partidul comunist aflat la
conducerea Chinei. Vă va zâmbi îngăduitor şi, fără să o spună, vă
va da de înţeles că mai bine aţi trece de partea sa. Consideraţi însă
că n-o puteţi face deoarece riscurile ar fi prea mari. Aţi avut
dreptate şi aici, deşi mai degrabă pentru motiv ele pe care ni le-a
înşirat aici „Edward”, decât pentru cele care vă aparţin. Peking-ul
s-ar putea împăca cu gândul unei comisii corupte, ca fiind unul
din acele compromisuri necesare, dar nu va permite în veci
înfiltrarea unei Mafii orientale în industria sau în guvernul său.
După cum tot „Edward” spunea, aşa şi-ar pierde pâinea…
— Aştept încă, domnule Webb, spuse diplomatul.
— În regulă. M-aţi recrutat, însă aţi uitat experienţa din
Treadstone 71. Dacă vrei să prinzi un asasin, trebuie să angajezi
tot un asasin.
— Acesta este singurul pe care nu l-am uitat, răbufni
diplomatul uimit. De la asta a plecat totul.
— Dar cu o argumentaţie greşită, spuse Bourne repede. Există o
cale mai bună pentru a ajunge la Sheng şi de a-l neutraliza. Eu nu
eram necesar. Soţia mea nu vă trebuia. Însă n-aţi fost în stare să
vedeţi asta. Mintea voastră superioară trebuia să complice totul.
— Ce n-am fost în stare să vedem, domnule Webb?
— Că puteaţi să trimiteţi un conspirator pentru a prinde un
altul. În mod neoficial… e prea târziu pentru asta acum, dar e ceea
ce v-aş fi spus oricând.
— Mă tem că nu-mi spuneţi mare lucru.
— Jumătate adevăr, jumătate minciună, propria voastră
strategie. Un curier trimis lui Sheng, preferabil un bătrân pe
jumătate senil, plătit de un necunoscut şi care îi transmite

570
informaţii la telefon. Fără urme. Această persoană poartă un mesaj
verbal, destinat exclusiv lui Sheng, nimic scris. Mesajul conţine
destul adevăr pentru a-l paraliza. Să spunem că persoana care
trimite acest mesaj este cineva din Hong Kong, care va pierde
milioane dacă planul lui Sheng dă greş, un om îndeajuns de
deştept şi de înspăimântat pentru a nu-şi da numele. Mesajul ar
putea face aluzie la scurgeri de informaţii, la anumite persoane
suspecte din sălile de consiliu, sau la „triade” lăsate pe dinafară,
care-şi unesc forţele ca să se răzbune – toate lucruri de care vă
temeţi cu adevărat. Adevărul. Sheng trebuie să verifice, nu-şi poate
permite să n-o facă. Se stabilesc contacte şi este aranjată o
întâlnire. Conspiratorul din Hong Kong este la fel de dornic de
protecţie şi la fel de secretos ca şi Sheng şi, prin urmare, va stabili
un teren de întâlnire neutru. Totul este pus la punct. Capcana.
Bourne făcu o pauză şi privi intens înspre McAllister.
— Până şi un expert în demolări de mâna a treia v-ar fi putut
îndruma.
— Foarte rapid şi foarte profesional, spuse ambasadorul, dar cu
o carenţă izbitoare. Unde găsim un astfel de conspirator în Hong
Kong?
Jason Bourne studie aproape dispreţuitor chipul
interlocutorului său.
— Trebuie să-l fabricaţi, spuse el. Aceasta este minciuna.
*
* *
Havilland şi Alex Conklin se aflau singuri în încăperea albă,
spaţioasă, fiecare la un capăt al mesei de conferinţe, faţă în faţă.
McAllister şi Morris Panov erau în biroul Subsecretarului, pentru a
asculta la telefoane separate descrierea imaginară a unui asasin
american creată de consulat pentru presă. Panov acceptase să
furnizeze terminologia de specialitate, cu accentele necesare,
specifice comunicatelor Washington-ului. David Webb ceruse să fie
lăsat singur cu soţia sa, până când vor trebui să plece. Fuseseră
conduşi într-o cameră de la etaj; faptul că era un dormitor nu
frapa pe nimeni. Era pur şi simplu o uşă a unei încăperi goale,
aflată în aripa sudică a vechii clădiri Victoriene, departe de
pompierii muraţi de apă şi de ruinele din partea de nord. Plecarea
lui Webb fusese estimată de McAllister a fi în mai puţin de
cincisprezece minute. O maşină îl va duce pe el şi pe Subsecretar
la aeroportul Kai-tak, unde un elicopter al Crucii Roşii îi va
transporta în Macao; actele vor fi pregătite: vor transporta

571
medicamente de urgenţă la Spitalul Kiang Wu din Rua Coelho do
Amaral.
— Nu ar fi reuşit, spuse Havilland, uitându-se la Conklin.
— Ce anume? întrebă agentul C.I.A.; afirmaţia diplomatului îi
întrerupse şirul gândurilor. Ce ţi-a spus David?
— Sheng n-ar fi fost de acord niciodată să se întâlnească cu
cineva pe care nu-l cunoaşte, cu cineva care nu-şi dă numele.
— Depinde cum prezinţi lucrurile. Dacă afirmaţia critică este
zdrobitoare iar faptele autentice, subiectul nu prea are de ales.
Degeaba îl interoghează pe sol – el nu ştie nimic – aşa că trebuie să
meargă la sursă. După cum a spus Webb, nu-şi poate permite să
nu o facă.
— Webb? întrebă ambasadorul arcuindu-şi sprâncenele.
— Bourne. Delta. Cine naiba mai ştie? Strategia e bună.
— Prea multe calcule greşite posibile, prea multe şanse de-a
face un pas greşit atunci când inventezi o persoană.
— Spune-i toate astea lui Jason Bourne.
— Au fost împrejurări diferite. Treadstone a avut un agent
provocator care a pornit de bună voie în urmărirea Şacalului. Un
om cu o idee fixă, ce a ales riscul extrem deoarece era antrenat
pentru asta şi trăise prea mult în mijlocul violenţei pentru a mai
renunţa la ea. Nici nu voia. Tot nu-i mai rămăsese nimic de făcut.
— Nu cred că situaţia în care vă aflaţi vă permite să-l
contraziceţi. L-aţi aruncat în acţiune cu toate şansele împotriva
lui, iar el s-a întors cu asasinul şi v-a găsit. Dacă el spune că s-ar
fi putut şi altfel, probabil că are dreptate, iar voi nu puteţi spune
că nu.
— Pot spune, însă, spuse Havilland, sprijinindu-şi coatele pe
masă şi fixându-l cu privirea pe Conklin, că ce am încercat ne-a
reuşit. L-am pierdut pe asasin, dar am câştigat un provocator mai
mult decât doritor s-o facă. El a fost de la bun început alegerea
potrivită, dar nu ne-am gândit nici o clipă că ar putea fi recrutat
pentru a îndeplini el însuşi operaţiunea finală. Acum nu va lăsa pe
nimeni altcineva s-o facă; se întoarce cerându-şi dreptul de a o
duce la bun sfârşit. Astfel că, până la urmă, am avut dreptate – eu
am avut dreptate. Totul e să pui forţele în mişcare pe un curs de
coliziune şi să ţii în permanenţă totul sub observaţie, gata să
intervii în orice moment, dacă e nevoie. Dar ştii, cu cât lucrurile se
complică mai tare, cu atât e deznodământul mai aproape. Pentru
că, în ura lor, în suspiciunile şi patimile lor. Ei îşi vor lua gâtul
între ei până la urmă. S-ar putea să pierzi câţiva oameni, însă

572
trebuie să pui în balanţă pierderile cu distrugerile provocate
inamicului.
— Dar rişti şi să te expui tu însuţi şi aţi insistat că asta nu se
poate.
— Cum aşa?
— Deoarece nu am ajuns la sfârşit încă. Să spunem că Webb nu
reuşeşte. Să admitem că este prins şi poţi să pariezi pe orice că
ordinul e să fie prins viu. Când un om ca Sheng îşi dă seama că i
s-a întins o cursă, va dori să ştie cine se află în spatele ei. Şi dacă
nu-l convinge smulgându-i o unghie, sau mai multe, or să-i
injecteze tot felul de chestii şi vor scoate tot de la el. Iar el a auzit
tot ce i-aţi spus…
— Chiar şi faptul că guvernul Statelor Unite nu poate fi
implicat, întrerupse diplomatul.
— Întocmai, dar nu va avea încotro. Drogurile îl vor face să
dezvăluie totul. Astfel totul va ieşi la iveală şi Washington-ul va fi
implicat.
— De către cine?
— De către Webb, pentru numele lui Dumnezeu! De către Jason
Bourne, dacă preferaţi.
— De către un om bolnav mintal, agresiv şi fantezist! Un
schizofrenic paranoic ale cărui convorbiri telefonice imprimate
dezvăluie un creier în degradare, aducând acuzaţii nebuneşti şi
ameninţări sălbatice acelora care încearcă să-i dea o mână de
ajutor!
Havilland se opri, apoi adăugă mai calm.
— Recunoaşteţi, domnule Conklin, un asemenea om nu poate
vorbi în numele guvernului Statelor Unite. Cum ar putea-o face?
Este un om iraţional, care vede conspiraţii oriunde îl duce mintea
sa bolnavă şi chinuită. El trebuie să se întoarcă la tratamentul lui.
De asemenea, bănuiam că din pricina activităţilor sale trecute a
părăsit ţara folosind un paşaport fals…
— Tratament? izbucni Alex, şocat de cuvintele reci ale
interlocutorului. Activităţile trecute?
— Desigur, domnule Conklin. Dacă este necesar, vom admite cu
bună ştiinţă că a lucrat odată în serviciul guvernului şi aceasta i-a
pricinuit necazuri mari. Dar în nici un caz nu-i putem acorda un
statut oficial. Din nou întreb, cum am putea? Acest om violent s-ar
putea face responsabil de moartea unei soţii despre care susţine că
ar fi dispărut.
— Marie? Aţi folosit-o din nou pe Marie?

573
 — Am fost obligaţi s-o facem. Se află în imprimările telefonice, în
declaraţiile depuse sub jurământ de oamenii care l-au cunoscut pe
Webb ca pacient şi care au încercat să-l ajute.
— O! Iisuse! şopti Alex, fascinat de tonul rece, precis al
diplomatului. I-aţi spus totul tocmai pentru că aveaţi spatele
acoperit. Chiar dacă ar fi fost prins, v-aţi fi justificat cu ajutorul
imprimărilor telefonice şi testelor psihiatrice – aţi fi putut spune că
nu sunteţi implicaţi! Ce ticăloşi!
— I-am spus adevărul pentru că ar fi înţeles dacă am fi încercat
să-l mint din nou. McAllister, fireşte, a mers mai departe,
accentuând factorul crimei organizate care este, desigur, foarte
important, însă e un lucru delicat, pe care aş prefera să nu-l aduc
în discuţie. Nici eu şi nici alţii. Însă nici lui Edward nu i-am spus
totul. Nu şi-a creat încă o distanţă destul de mare între etică şi
îndatoririle legate de slujba lui. Când o va face, va fi la acelaşi nivel
cu mine, dar eu nu cred că este capabil.
— I-aţi spus totul lui David pentru cazul în care este prins,
continuă Conklin, neluându-l în seamă pe Havilland. V-aţi gândit
la amphetamine şi scopolamină, la droguri! Aşa Sheng va înţelege
că suntem, la curent cu conspiraţia sa şi aceasta va afla neoficial,
nu de la noi, ci de la un caz mental cunoscut. Doamne! E doar o
variaţiune pe tema pe care însuşi Webb v-a dat-o.
— În mod neoficial, da, aprobă diplomatul. Astfel ne este netezit
drumul. Fără confruntări, pe ocolite. Foarte avantajos. Şi foarte
ieftin. Practic pe gratis.
— Exceptând viaţa unui om! izbucni Alex. Va fi omorât! Trebuie
să fie omorât, pentru ca totul să reuşească.
— Preţul, domnule Conklin, trebuie plătit.
Alex aşteptă, parcă aşteptând ca Havilland să-şi termine ideea.
Dar nu mai urmă nimic, numai privirea intensă, tristă, fixată
asupra sa.
— Aceasta este tot ceea ce aveţi de spus? Că preţul trebuie
plătit?
— Miza este mult mai mare decât ne-am imaginat, mult mai
mare. Ştiţi aceasta la fel de bine ca şi mine, aşa că nu mai păreţi
atât de şocat. Aţi luat şi dumneavoastră asemenea decizii, aţi făcut
asemenea calcule.
Ambasadorul se lăsă pe spate în scaun, cam ţeapăn.
— Nu ca acestea. Niciodată ca acestea! Ştii întotdeauna care
sunt riscurile când trimiţi un om în misiune, dar nu-i tai cu mâna
ta drumul de întoarcere! Era mai bine când credea că, aducându-l

574
pe asasin, îşi salva soţia!
— Obiectivul este diferit. Infinit mai important.
— Ştiu asta. Atunci nu-l trimiteţi pe el! Obţineţi toate codurile şi
trimiteţi pe altcineva! Cineva care să nu fie pe jumătate mort de
oboseală!
— Obosit sau nu, el este cel mai bun om pentru acest gen de
operaţiuni şi insistă să se ducă el.
— Pentru că nu ştie ce i-aţi făcut! Că aţi făcut din el un mesager
ce trebuie eliminat!
— N-am avut de ales. Cum, el singur m-a găsit. A trebuit să-i
spun adevărul.
— Atunci repet, trimiteţi pe altcineva! O echipă specială
recrutată din afară de către un necunoscut, fără nici o legătură cu
noi, plătit pentru un asasinat profesionist, ţinta fiind Sheng. Webb
ştie cum să ajungă la Sheng, v-a spus. Îl voi convinge să vă dea
codurile sau legăturile, sau ce-or fi, iar voi angajaţi o echipă de
asasini.
— Şi să ne punem laolaltă cu cei de teapa lui Kadafi?
— E atât de pueril, că nu-mi găsesc cuvintele pentru a…
— Lăsaţi, îl întrerupse Havilland. Dacă iese ceva la iveală – ceea
ce s-ar putea întâmpla – va trebui să atacăm China înainte să ne
arunce ei cu ceva în cap. E de neconceput.
— Ceea ce faceţi voi aici este de neconceput.
— Există priorităţi mai înalte decât supravieţuirea unui individ,
domnule Conklin şi din nou, ştiţi asta la fel de bine ca şi mine. A
fost profesiunea dumneavoastră – dar sper că mă veţi ierta dacă vă
spun că acest caz se situează la un nivel mai înalt decât orice
altceva aţi făcut dumneavoastră vreodată. Hai să-l numim nivel
geopolitic.
— Ipocritule!
— Propria-ţi vină iese la iveală acum, Alex – dacă-mi permiţi să-
ţi spun pe nume. Nu eu l-am declarat pe Jason Bourne „beyond-
salvage”. Speranţa mea este că va reuşi şi că omorul va avea loc.
Dacă se întâmplă aşa, va fi liber; Orientul scapă de un monstru iar
lumea va fi scutită de un Sarajevo oriental. Asta e meseria mea,
Alex.
— Cel puţin spuneţi-i! Avertizaţi-l!
— Nu pot. Nici tu n-ai face o dacă te-ai afla în locul meu. Un om
trimis să ucidă trebuie să aibă siguranţa propriilor convingeri. Nu
trebuie să ştie adevăratele motive şi să reflecteze asupra lor. Nu
trebuie să aibă absolut nici o îndoială. Obsesia trebuie să fie

575
intactă. Este singura lui şansă de a reuşi.
— Şi presupunând că nu reuşeşte? Şi că este omorât?
— Atunci o vom lua de la capăt cât mai repede, punând pe
altcineva în locul său. McAllister se va afla cu el în Macao şi va afla
elementele de legătură care duc la Sheng. Bourne a fost de acord.
Dacă se sfârşeşte rău, s-ar putea să punem în aplicare teoria lui,
„conspirator contra conspirator”. El spune că este prea târziu, dar
s-ar putea să se înşele. Vezi, accept încă să mi se dea sfaturi, Alex.
— Mai poţi accepta multe lucruri, spuse Conklin furios,
sculându-se de pe scaun. Însă ai uitat ceva – ai uitat ceea ce i-ai
spus şi lui David. Acest plan are o carenţă izbitoare.
— Care este…?
— Că nu te voi lăsa eu s-o faci.
Alex se îndreptă şchiopătând spre uşă.
— Poţi cere multe unui om, însă vine o vreme când nu-i mai poţi
cere nimic. Îi voi spune totul lui Webb. Întreg adevărul.
Conklin deschise uşa. Dădu cu nasul de spatele unui soldat
înalt, care făcu imediat stânga-împrejur, cu arma la braţ.
— La o parte, soldat, spuse Alex.
— Regret, domnule! latră soldatul, cu privirea goală, aţintită
drept înainte.
Conklin se întoarse către diplomatul care stătea încă în fotoliul
din spatele biroului. Havilland înălţă din umeri.
— Procedurile, spuse el.
— Credeam că nu mai sunt aici. Credeam că au fost trimişi la
aeroport.
— Cei pe care i-ai văzut înainte sunt, într-adevăr. Aceştia fac
însă parte din detaşamentul consulatului. Ne aflăm pe un teritoriu
aflat sub jurisdicţia Statelor Unite. Suntem îndreptăţiţi să aveam
prezenţă militară.
— Vreau să-l văd pe Webb!
— Nu poţi. Se pregăteşte să plece.
— Cine dracului te crezi?
— Numele meu este Raymond Oliver Havilland. Sunt
ambasadorul Statelor Unite ale Americii în acest loc. Deciziile mele
trebuiesc îndeplinite fără discuţii în perioade de criză. Aceasta este
o perioadă de criză. Las-o baltă. Alex.
Conklin închise uşa şi se îndreptă greoi spre scaunul său.
— Şi acum, domnule Ambasador? O să primim toţi trei câte un
glonţ în cap? Sau ne aşteaptă o lobotomie?
— Sunt sigur că vom ajunge la o înţelegere.

576
 *
* *
Stăteau unul lângă altul, îmbrăţişaţi; Marie ştia că numai o
parte din el se află acolo.
Era din nou ca la Paris, când cunoscuse un bărbat numit Jason
Bourne, care încerca să-şi salveze viaţa, nesigur că poate, sau că e
bine să o facă, încolţit de îndoieli uneori mai ameninţătoare decât
urmăritorii săi. Dar era şi altfel ca la Paris. Acum era sigur pe el şi
nu mai trebuia să improvizeze fel de fel de tactici pentru a scăpa
de cei care îi doreau moartea. Ceea ce îi amintise însă de Paris era
distanţa pe care o simţea între ei. David încerca să ajungă la ea,
însă Jason Bourne îl împiedica. Jason era acum vânător, nu
vânat; iar acest lucru îi întărea voinţa. Totul încăpea într-un
singur cuvânt, pe care-l rostea cu regularitate sacadată:
Acţionează!
— De ce, David? De ce?
— Ţi-am spus. Pentru că o pot face. Pentru că trebuie să o fac.
Pentru că e un lucru care trebuie făcut.
— Asta nu-i un răspuns, dragul meu.
— Bine.
Webb se eliberă din strânsoarea mâinilor soţiei sale şi o apucă
cu blândeţe de umeri, privind-o în ochi.
— Pentru noi, atunci.
— Noi?
— Da. Altfel amintirile m-ar urmări tot restul vieţii. S-ar
întoarce permanent şi m-ar distruge, fiindcă aş ştii ce am lăsat în
urmă şi nu m-aş putea împăca cu gândul.
— Cred că prefer să te văd suferind. Dar în viaţă.
— Acesta nu e un argument.
— Eu cred că e unul foarte bun.
— Eu voi pune doar lucrurile în mişcare, nu le voi şi finaliza.
— Ce înseamnă asta?
— Vreau ca Sheng să moară, pentru că nu merită să trăiască,
însă nu voi fi eu acela care-i va lua viaţa.
— Imaginea de Dumnezeu atotputernic nu ţi se potriveşte – îl
întrerupse Marie precipitat. Lasă-i pe alţii să la astfel de hotărâri.
Nu te implica. Nu risca atâta.
— Nu mă asculţi. Am fost acolo şi l-am văzut… l-am auzit. Nu
merită să trăiască. În una din diatribele sale a numit viaţa un dar
preţios. Aceasta e relativ, depinzând de viaţă, însă viaţa pentru el
nu înseamnă nimic. Vrea să ucidă – probabil trebuie să o facă, nu

577
ştiu, întreabă-l pe Panov – se citeşte în ochii lui. Este un Hitler şi
un Gingis Han… un asasin. Dar trebuie să moară. Iar eu voi fi
acela care îi va aduce moartea.
— Dar de ce tocmai tu? întrebă rugător Marie. Nu mi-ai
răspuns!
— Ţi-am răspuns, dar nu m-ai ascultat. Într-un fel sau altul l-
aş vedea zi de zi, aş auzi vocea aceea înfiorătoare. L-aş vedea
jucându-se cu viaţa unor oameni îngroziţi înainte de a-i ucide, de
a-i măcelări. Încearcă să înţelegi. Eu am încercat şi nu sunt un
expert, dar am aflat unele lucruri despre mine însumi. Numai un
idiot n-ar face-o. Amintirile, Marie, imaginile blestemate care revin
iar şi iar, aduceri aminte de care nu mai vreau să ştiu, dar sunt
silit s-o fac. Cel mai simplu mod în care aş putea să exprim ceea ce
simt este că nu mai pot să îndur. Înţelege, doresc să mă fac bine –
nu total, ştiu că nu se poate şi am să mă obişnuiesc cu gândul
acesta. Dar nu vreau să ajung înapoi de unde am plecat. Pentru
binele nostru.
— Şi tu crezi că determinând moartea unui om vei scăpa de
aceste aduceri aminte?
— Da, cred că-mi va ajuta. Totul este relativ, iar eu nu m-aş afla
aici dacă Ecoul nu şi-ar fi dat viaţa pentru ca eu să pot să trăiesc.
Ştiu că nu e de bonton, însă, asemenea celor mai mulţi oameni,
am o conştiinţă. Sau poate este sentimentul de vinovăţie pentru că
eu am supravieţuit. Pur şi simplu trebuie s-o fac pentru că sunt
capabil.
— Te-ai convins singur?
— Da. Sunt cel mai în măsură s-o fac.
— Şi spui că tu vei pune doar lucrurile în mişcare, fără să le
finalizezi?
— Absolut. Mă voi întoarce pentru că vreau să trăiesc alături de
tine până la adânci bătrâneţi.
— Ce garanţie am? Cine va fi acela care va finaliza?
— Târfa care ne-a băgat pe amândoi în povestea asta.
— Havilland?
— Nu, ăsta-i peştele. McAllister. Individul care crede în decenţă
până când, dacă-i vine bine, o dă la o parte. El va cere probabil
ajutorul peştelui, ceea ce e foarte bine. Între ei, se poate rezolva.
— Dar cum?
— Există bărbaţi – şi femei – care ucid, dacă preţul este
îndeajuns de mare. Pot să nu aibă identitatea unui Jason Bourne
mitic sau a unui foarte real Carlos, însă aceşti oameni se află

578
pretutindeni în această lume întunecată şi murdară. Edward, târfa
ne-a spus că şi-a făcut duşmani peste tot în Orient, din Hong Kong
până în Philippine, din Singapore până la Tokyo, toate acestea în
numele Washington-ului, ce dorea să-şi păstreze influenţa peste
aceste teritorii. Dacă îţi faci duşmani, ştii şi cine sunt, ştii cum să
ajungi la ei. Asta vor face târfa şi peştele ei. Ei vor organiza omorul,
însă altcineva îl va executa şi nu-mi pasă câte milioane va trebui
să plătească. Voi urmări de la distanţă pentru a mă convinge că
măcelarul e ucis, că Ecoul e răzbunat şi Extremul Orient scapă de
un monstru care l-ar putea împinge într-un război oribil, dar asta
e tot ce o să fac. O să-i supraveghez. McAllister nu ştie încă, dar
vine cu mine.
— Cine vorbeşte acum în tine? întrebă Marie. David sau Jason?
Webb se opri, adâncit în gânduri.
— Bourne, spuse el în cele din urmă. Trebuie să fiu Bourne
până când mă voi întoarce.
— Eşti sigur?
— O accept. Nu am de ales.
Un ciocănit rapid şi discret la uşa camerei.
— Domnule Webb. Sunt McAllister. E timpul să mergem.

579
 CAPITOLUL 35
Elicopterul aparţinând serviciului Crucii Roşii zbura deasupra
portului Victoria, pe lângă insulele din largul Chinei de Sud,
îndreptându-se către Macao. Navele de coastă ale Republicii
Populare Chineze fuseră anunţate prin staţia navală din Gongbei;
nu se va deschide focul asupra aparatului de zbor ce va trece la
înălţime joasă deasupra apelor teritoriale. McAllister avusese
noroc; un înalt reprezentant al guvernului de la Peking fusese
internat de urgenţă la spitalul Kiang Wu pentru tratarea imediată
a unui ulcer duodenal deschis. Era nevoie de sânge cu RH negativ,
însă spitalul nu deţinea cantităţi suficiente. Lasă-i să vină, lasă-i
să se ducă. Dacă respectivul individ ar fi fost ţăran de pe dealurile
Zhuhai, i s-ar fi făcut transfuzia cu sângele unei capre şi cu asta
basta.
Bourne şi McAllister purtau salopete albe, legate la mijloc cu
cordon, fără grade pe mâneci şi bonetele Corpului Medical
Britanic; erau nişte simpli subordonaţi care aduceau sânge unui
Zhongguo ren ce aparţinea unui regim care se zbătea să
dezmembreze Imperiul Britanic. Totul era făcut cum se cuvine şi în
mod eficient, în noul spirit de cooperare între colonie şi viitorii noi
stăpâni. Lasă-i să vină, lasă-i să se ducă. Mai e o viaţă de om până
atunci şi pentru noi nu are nici o importanţă. Noi nu vom beneficia.
Noi n-am beneficiat niciodată. Nici de pe urma lor, nici a acelora de
mai sus ca ei.
Zona de parcare a spitalului, aflată în spate fusese eliberată de
vehicule. Patru reflectoare luminau perimetrul. Pilotul opri
deasupra, apoi îşi începu coborârea şi în cele din urmă ateriză pe
porţiunea betonată. Strălucirea luminilor şi zgomotul elicopterului
atrăseseră o mulţime de oameni pe stradă, în faţa porţilor
spitalului de pe Rua Coelho do Amaral. Totul este în regulă, îşi
spuse Bourne, privind în jos prin trapa deschisă. Era sigur că se
vor aduna şi mai mulţi curioşi în jurul elicopterului care urma să
plece în aproximativ cinci minute. Elicele continuau să se rotească
încet, reflectoarele rămăseseră aprinse, cordonul format de poliţie
stătea pe loc – toate arătau că se întâmpla ceva neobişnuit.
Mulţimea era tot ceea ce el şi McAllister şi-ar fi putut dori mai
mult; în învălmăşeală se puteau alătura cu uşurinţă curioşilor, în

580
timp ce alţi doi bărbaţi îmbrăcaţi în salopetele medicilor britanici le
vor lua locul şi vor urca grăbiţi în elicopter şi se vor întoarce în
Hong Kong.
Fără plăcere, Jason fu nevoit să admită siguranţa şi mişcările
lui McAllister pe tabla de şah. Analistul avea certitudinea propriei
sale îndemânări. Ştia că pionii trebuiau mutaţi pe tabla de şah şi
cum. În situaţia de faţă pionul era un doctor al spitalului Kiang
Wu, care cu câţiva ani în urmă sustrăsese nişte fonduri acordate
de IMF28, în folosul propriei sale clinici din Almirante Sergio.
Pentru că Washington-ul contribuia la Fondul Monetar
Internaţional şi pentru că McAllister descoperise el însuşi fapta
nesancţionată a doctorului, îl ameninţase că-l va da în vileag.
Doctorul întrebă cum o să-l înlocuiască, pentru că în Macao era o
lipsă de medici competenţi. N-ar fi fost mai bine pentru american
să treacă cu vederea incidentul, dacă clinica sa îi servea
compatrioţii? McAllister capitulase, însă nu uita de datoria
doctorului faţă de el. Aceasta se plătea acum, în această seară.
— Vino! strigă Bourne, ridicându-se şi apucând unul dintre cele
două bidoane cu sânge. Mişcă-te!
McAllister se agăţă de o bară aflată pe partea opusă a
elicopterului în timp ce acesta ateriza cu o bufnitură. Era foarte
palid, faţa imobilă îi era ca o mască.
— Maşinăriile astea sunt oribile, murmură el. Te rog aşteaptă
până se opreşte de tot.
— S-a oprit. Să mergem. Avem un grafic, pe care tu l-ai făcut.
Îndrumaţi de poliţie, traversară în fugă parcarea înspre o intrare
cu uşi duble, ţinute deschise de două surori medicale. Înăuntru,
un doctor oriental îmbrăcat în alb, cu inevitabilul stetoscop
atârnându-i dintr-un buzunar, îl apucă pe McAllister de braţ.
— Încântat să vă revăd, domnule, spuse el, într-o engleză
fluentă dar un accent puternic. Chiar dacă în nişte împrejurări
curioase…
— La fel ca şi dumneavoastră cu trei ani în urmă, i-o tăie
analistul brusc. Unde mergem?
— Urmaţi-mă la laboratorul de analiza sângelui. Se află la
capătul coridorului. Sora şefă va verifica sigiliile şi va semna
chitanţele, după care mă veţi urma într-o altă încăpere, unde ne
aşteaptă cei doi care vă vor lua locul. Le daţi hârtiile, schimbaţi

28
IMF – International Monetary Fond – Fondul Monetar Internaţional,
(lb. eng. – n. tr.).

581
hainele şi cei doi vor pleca.
— Cine sunt respectivii? întrebă Bourne. Unde i-aţi găsit?
— Interni portughezi, răspunse doctorul. Medici tineri, fără
bani, trimişi din Pedroso pentru a-şi completa internatul.
— Ce explicaţii li s-au dat? insistă Jason în timp ce o porneau
în lungul holului.
— Nici una, de fapt, răspunse doctorul. Ceva ce voi în engleză
numiţi „un târg”. Perfect legitim. Doi medici britanici ce doresc să-
şi petreacă o noapte aici şi doi interni extenuaţi de muncă, ce
merită o noapte de odihnă în Hong Kong. Se vor întoarce cu
hidrobuzul mâine dimineaţă. Nu vor şti nimic, nu vor bănui nimic.
Vor fi pur şi simplu fericiţi că un doctor mai în vârstă le-a
recunoscut nevoile şi drepturile.
— Ai găsit omul potrivit, analistule.
— E un hoţ.
— Iar tu eşti o târfă.
— Ce ai spus?
— Nimic. Să mergem.
Odată bidoanele predate, sigiliile verificate şi chitanţele
semnate, Bourne şi McAllister îl urmară pe doctor într-un birou
alăturat, destinat depozitării medicamentelor şi care avea, la
rândul lui, o uşă spre coridor, încuiată. Cei doi internişti
portughezi unul mai înalt de statură decât colegul său, aşteptau în
faţa dulapurilor cu zâmbetul pe buze. Nu fură făcute nici un fel de
prezentări, numai o scurtă intervenţie a doctorului, care i se
adresă Subsecretarului de Stat.
— Pe baza descrierilor dumneavoastră – nu că aş fi avut nevoie
să-mi mai spună cineva cum arăţi – aş spune că staturile celor doi
corespund, nu-i aşa?
— Merge, replică McAllister şi, împreună cu Jason, începu să-şi
scoată salopeta. Or să le fie puţin mari. Dar dacă aleargă
îndeajuns de repede şi-şi ţin capetele aplecate, va fi totul în regulă.
Spune-le să lase îmbrăcămintea, împreună cu chitanţele pilotului.
El trebuie să confirme că ne-am întors înapoi în Hong Kong.
Bourne şi McAllister îmbrăcară pantalonii negri, şifonaţi şi hainele
largi. Fiecare îi înmână omologului său salopeta şi boneta.
McAllister spuse:
— Spune-le să se grăbească. Plecarea e stabilită în mai puţin de
două minute.
Doctorul spuse ceva într-o portugheză stâlcită, apoi se întoarse
spre Subsecretar.

582
 — Pilotul nu pleacă fără ei.
— Totul este programat şi fixat în mod oficial la minut, izbucni
analistul, cu teama evidentă în glas. Nu e loc pentru curiozităţi.
Totul trebuie să meargă ca la carte. Grăbiţi-vă!
Internii se îmbrăcară; aveau chitanţele pentru bidoanele cu
sânge în buzunarele salopetelor. Doctorul le dădu ultimele
instrucţiuni celor doi americani, odată cu două permise de trecere,
portocalii.
— Vom ieşi împreună; uşa se închide automat. Îi voi însoţi
îndată pe cei doi colegi şi le voi mulţumi cu voce tare, să audă
poliţiştii. La dreapta, apoi la stânga şi o să daţi în holul principal,
la intrare. Sper din tot sufletul că legătura noastră, atât de
plăcută, a luat acum sfârşit.
— Pentru ce sunt astea? întrebă McAllister, ridicând permisul
de trecere.
— Probabil – sper – pentru nimic. Totuşi, dacă sunteţi opriţi, ele
vă explică prezenţa şi veţi fi lăsaţi în pace.
— De ce? Ce scrie pe ele?
Nu exista nici un fapt, nici un amănunt pe care analistul să le
poată lăsa neexplicate.
— Foarte simplu, spuse doctorul privindu-l calm pe McAllister,
scrie că sunteţi expatriaţi, lipsiţi de resurse financiare, pe care îi
tratez cu generozitate la clinica mea, fără plată. De gonoree, ca să
fiu mai precis. Bineînţeles, cuprind obişnuita descriere: înălţime,
greutate aproximativă, culoarea părului şi a ochilor şi nimeni nu
se va îndoi că dumneavoastră aţi fost.
— Poftim?
— Odată ieşiţi de aici, cred că datoria mea din trecut va fi
plătită. Nu sunteţi de acord?
— Gonoree?
— Vă rog, domnule, spuneaţi că trebuie să ne grăbim. Totul ca
la carte.
Doctorul deschise uşa, le făcu celor patru semn să iasă şi o luă
de îndată la stânga, alături de cei doi interni către intrarea laterală
şi către elicopterul aparţinând Corpului Medical.
— Să mergem, şopti Bourne, atingând braţul lui McAllister şi
luând-o spre dreapta.
— L-ai auzit?
— Spuneai că e un hoţ.
— A fost. Este.
— Sunt momente când nu e bine să înghiţi orice ţi se spune.

583
 — Ce vrei să spui?
— Simplu, spuse Jason Bourne, privindu-l pe analist dintr-o
parte. Te are la mână cu trei chestiuni de bază: conspiraţie,
corupţie… şi gonoree.
— Doamne, Dumnezeule!
Se opriră în spatele mulţimii, lângă gardul înalt, urmărind cu
privirea elicopterul ce se ridica din zona betonată şi se pierdea în
bezna nopţii. Unul câte unul, reflectoarele se stinseră şi parcarea
fu din nou învăluită de lumina slabă a felinarelor. Cea mai mare
parte a poliţiştilor urcă într-o dubă; cei rămaşi se întoarseră
plictisiţi la posturile lor, aprinzându-şi ţigările ca şi cum ar fi
anunţat că spectacolul luase sfârşit. Mulţimea începu să se
împrăştie şi întrebările să se încrucişeze prin aer. Cine a fost?
Cineva foarte important, nu? Ce credeţi că s-a petrecut? Credeţi că
ni se va spune vreodată? Cui îi pasă? Am avut spectacol, aşa că hai
să mergem să bem ceva, de acord? Vezi tipa de acolo? O târfa de
prima clasă, nu eşti de aceeaşi părere? E vara mea primară,
nemernicule!
Agitaţia se terminase.
— Să mergem, spuse Jason. Trebuie să ne mişcăm de aici.
— Ştii, domnule Webb, ai două comenzi pe care le repeţi cu o
frecvenţă iritantă: „Mişcă-te” şi „Să mergem”.
— Dar funcţionează.
Cei doi traversară Amaral-ul.
— Înţeleg foarte bine că trebuie să ne mişcăm repede, numai că
nu mi-ai spus încotro ne îndreptăm.
— Ştiu că nu ţi-am spus.
— Cred că e timpul s-o faci.
Îşi continuară drumul. Bourne impunea ritmul.
— M-ai făcut târfă, continuă Subsecretarul.
— Asta şi eşti.
— Pentru că am fost de acord să fac ceea ce am considerat că
este bine, ceea ce trebuia făcut?
— Pentru că te-ai lăsat folosit. Superiorii tăi s-au folosit de tine
şi te vor azvârli fără să se gândească prea mult. Te-ai şi văzut în
limuzină, la conferinţe de nivel înalt şi n-ai rezistat. Erai dispus să-
mi rişti viaţa fără să te gândeşti şi la o altă alternativă – lucru
pentru care eşti plătit, de altfel. Erai dispus să rişti viaţa soţiei
mele deoarece tentaţia era prea mare. Serate alături de persoane
importante, întâlniri confidenţiale în Biroul Oval. Împreună cu
celebrul ambasador Havilland. Pentru mine asta înseamnă o târfă.

584
Numai că, repet, te vor arunca fără să ezite.
Tăcere. Se scurseră câteva minute.
— Crezi că nu ştiu asta, domnule Bourne?
— Ce anume?
— Că mă vor azvârli la gunoi.
Din nou Jason privi la birocratul meticulos de lângă el.
— Ştii?
— Bineînţeles. Nu fac parte din cercul lor şi nu mă vor în el. A,
am şi recomandări şi minte suficientă, însă nu am extraordinarul
simţ al spectacolului pe care îl au ei. Nu sunt impunător. Aş
îngheţa în faţa unei camere de televiziune – deşi am văzut idioţi
care au de-a face cu ele zilnic şi care fac cele mai ridicole erori. Aşa
că, înţelegi, eu îmi cunosc limitele. Şi de vreme ce nu pot să fac
ceea ce fac toţi aceşti oameni, trebuie să fac ce e mai bine pentru ei
şi pentru ţară. Trebuie să gândesc pentru ei.
— Asta ai făcut pentru Havilland? Ai venit în Maine şi m-ai
îndepărtat de soţia mea! Nu exista nici o altă soluţie în mintea aia
complicată pe care o ai?
— Nu mi-a venit nici una. Nici una care să fi acoperit totul la fel
de bine ca strategia lui Havilland. Asasinul era veriga invizibilă
care ducea la Sheng. Dumneata îl urmăreai şi-l scoteai din bârlog,
iar noi ajungeam în felul acesta la Sheng.
— Ai mai multă încredere în mine decât eu însumi.
— Aveam încredere în Jason Bourne. În Cain, în bărbatul ce a
făcut parte din organizaţie Meduza numit Delta. Aveai motivaţia
cea mai puternică: să-ţi aduc soţia, femeia la care ţii atât de mult.
Şi nu ar fi fost posibilă nici o conexiune cu guvernul nostru…
— Am mirosit că era un scenariu mascat de la bun început!
explodă Bourne. Eu l-am mirosit şi la fel a făcut-o şi Conklin.
— A mirosi nu înseamnă a gusta, protestă analistul, în timp ce
goneau pe aleea pietruită, întunecată. Nu ştiai nimic concret, nici
un detaliu pe care să-l fi putut divulga, nici un intermediar direct
cu Washington-ul. Trebuia să găseşti un asasin ce se dădea drept
dumneata astfel ca, apoi, un taipan să-ţi redea soţia – un om care
credea că propria lui soţie fusese asasinata de către cel ce-şi luase
numele de Jason Bourne. Prima dată am considerat că e o
adevărată nebunie, însă apoi am văzut logica întortocheată a
scenariului. Havilland avea dreptate. Dacă exista un om pe lumea
asta, care putea să dea de urma asasinului şi în acest fel să-l
neutralizeze pe Sheng, acela erai dumneata. Însă nu se putea face
nici o legătură cu Washington-ul. Prin urmare trebuia să fii

585
manevrat în cadrul unei extraordinare minciuni. Dacă era de mică
anvergură ai fi putut reacţiona normal, te-ai fi putut duce la
poliţie, ori la autorităţile guvernamentale, la oamenii pe care i-ai
cunoscut în trecut – în trecutul pe care mai poţi să ţi-l aminteşti,
ceea ce e tot în avantajul nostru.
— Am fost la oamenii pe care-i cunoşteam dinainte.
— Şi nu ai aflat nimic, cu excepţia faptului că, cu cât ameninţi
că rupi tăcerea, cu atât e mai probabil să fii pus din nou sub
supraveghere medicală. La urma urmei, ai făcut parte din Meduza
şi ai suferit de amnezie, chiar cu manifestări schizofrenice.
— Conklin s-a dus la alţii…
— Şi iniţial i s-a spus destul pentru ca noi să aflăm cât ştia el.
Cred că a fost odată unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am
avut.
— A fost. Este încă.
— Te-a declarat însă „beyond-salvage”.
— Asta e deja istorie. În aceleaşi împrejurări, poate aş fi
procedat la fel. Dar el a aflat mult mai mult decât am făcut-o eu la
Washington.
— A fost făcut să creadă exact ceea ce voiam noi să creadă.
Aceasta a fost una din loviturile cele mai strălucite ale lui
Havilland şi organizată foarte repede. Adu-ţi aminte, Alexander
Conklin este un om terminat şi acrit. Nu are pic de dragoste
pentru lumea în care şi a petrecut existenţa nici pentru oamenii cu
care a împărţit-o. I s-a spus că o posibilă operaţiune secretă ar fi
scăpat de sub control, că scenariul ar fi fost preluat de elemente
ostile.
McAllister se opri; lăsară în urmă aleea şi dădură colţul străzii
şi intrară în mulţimea de la acea oră târzie, din portul Macao.
— Totul se reducea la acea primă minciună, nu înţelegi?
continuă analistul. Conklin a fost convins că cineva se băgase pe
fir, că situaţia în care te găseai era lipsită de speranţă, la fel era şi
a soţiei dumitale şi că singura ieşire era noul scenariu condus de
elementele ostile care preluaseră totul.
— Asta mi-a spus şi el, spuse Jason, încruntându-se,
aducându-şi aminte de sala de aşteptare a aeroportului Dulles şi
de lacrimile ce-i veniseră atunci în ochi. Mi-a spus să joc scenariul
lor.
— Nu avea de ales.
Brusc, McAllister înşfacă braţul lui Bourne, făcându-i semn cu
capul înspre un magazin întunecat, aflat în faţă pe partea dreaptă.

586
 — Trebuie să discutăm.
— Asta facem, spuse Webb scurt. Ştiu încotro ne îndreptăm şi
nu avem timp de pierdut.
— Nu trebuie să ne pripim, insistă analistul. Disperarea din
vocea lui îl făcu pe Bourne să se oprească şi să-l privească, apoi
să-l urmeze în intrarea întunecată a magazinului. Înainte de a mai
face ceva, trebuie să înţelegi situaţia.
— Ce să înţeleg? Minciunile?
— Nu, adevărul.
— Tu nu ştii care e adevărul, spuse Jason.
— Ba da, poate mai bine decât tine. Tu ai spus-o, e meseria
mea. Strategia lui Havilland ar fi fost perfectă dacă n-ar fi fost soţia
ta. A scăpat; a fugit. Ea a făcut ca planul să se ducă de râpă.
— Ştiu asta.
— Atunci în mod sigur ştii şi faptul că, identificată sau nu,
Sheng ştie despre ea şi îşi dă seama de importanţă ei.
— Nu mă gândisem la asta.
— Gândeşte-te acum. Brigada lui Lin Wenzu a avut un trădător,
pe când ei şi întreg Hong Kong-ul se aflau în căutarea ei. Catherine
Staples a fost ucisă din cauza legăturii cu ea. Au presupus, în mod
corect, că, prin intermediul acestei femei misterioase, ori aflase
deja, ori era pe cale de a afla unele adevăruri devastatoare.
Ordinele lui Sheng, în mod evident, sunt date cu scopul de a
elimina orice oponent, chiar şi pe cei potenţiali. Cum ţi-ai putut da
seama la Peking, omul e un fanatic şi vede lucruri reale acolo unde
există numai umbre – duşmani în fiecare colţ mai întunecat.
— Ce tot spui? întrebă Bourne pierzându-şi răbdarea.
— E, de asemenea, un om inteligent şi are oameni pe tot
cuprinsul coloniei.
— Şi?
— Când va apărea ştirea în ziarele de dimineaţă şi la televiziune,
va trage concluziile de rigoare şi va trece la supravegherea celor din
MI6 şi a reşedinţei din Victoria Peak 24 de ore din 24, chiar dacă
trebuie să se infiltreze încă o dată în mijlocul serviciilor secrete de
spionaj britanice şi să ia ostateci pe toţi vecinii casei noastre
„sterile”.
— Unde vrei să ajungi?
— Va da de urma lui Havilland şi, prin el de soţia ta.
— Şi?
— Dacă dai greş? Dacă vei fi omorât? Sheng nu se va linişti
până când nu va afla tot ce trebuie aflat. Cheia este această

587
femeie, pe care o caută toată lumea. Trebuie să fie ea, deoarece ea
este miezul enigmei, legată direct de ambasador. Dacă ţi se
întâmplă ceva, Havilland va fi forţat să-i dea drumul, iar Sheng îi
va da de urmă, la aeroportul Kai-Tak, în Honolulu, la Los Angeles
sau la New-York. Crede-mă domnule Webb, nu se va opri până nu
va da de ea. Pentru că trebuie să afle ce anume i se pregăteşte şi
această femeie este cheia. Nimeni altcineva.
— Din nou, ce vrei să spui cu asta?
— Istoria se va repeta, cu consecinţe mult mai grave de data
asta.
— Te referi la scenariu? întrebă Jason, asaltat de imaginile
sângeroase din sanctuarul de păsări.
— Da, spuse analistul ferm. Numai că, de data aceasta soţia
dumitale va fi răpită cu adevărat, nu ca parte dintr-o strategie
menită să te recruteze. Sheng are să aibă grijă.
— Nu şi dacă va muri!
— Probabil nu. În orice caz, există riscul real al eşecului… Dacă
scapă cu viaţă?
— Tot încerci să spui ceva, dar nu spui!
— Foarte bine, o să-ţi spun. Tu eşti veriga de legătură cu Sheng,
cel care poate ajunge la el, însă eu sunt acela care-l poate obliga să
scoată capul.
— Tu?
— Acesta a fost motivul pentru care am permis ambasadei să-mi
folosească numele în comunicatul de presă. Sheng mă cunoaşte şi
am ascultat cu atenţie atunci când ţi-ai expus teoria în faţa lui
Havilland despre angajarea unui conspirator pentru neutralizarea
altuia. Nu a acceptat-o şi, sincer să fiu, nici eu. Sheng nu va fi de
acord să se întâlnească cu o persoană necunoscută, însă o va face
cu cineva pe care-l cunoaşte.
— De ce neapărat cu tine?
— Jumătate adevăr, jumătate minciună, spuse analistul
repetând cuvintele lui Bourne.
— Mulţumesc pentru atenţia pe care mi-ai acordat-o. Acum
explică-te.
— Prima dată adevărul, domnule Webb sau Bourne, sau oricum
vrei să ţi se spună. Sheng este deopotrivă la curent cu contribuţia
mea la activităţile guvernului şi cu faptul că ea nu e recunoscută.
Sunt un birocrat necunoscut, unul capabil, însă trecut cu vederea,
fiindcă îmi lipsesc acele calităţi care m-ar putea ajuta să promovez.
Într-un fel semăn cu Alexander Conklin, fără slăbiciunea lui

588
pentru băutură, dar cu amărăciunea care-l încearcă şi pe el. Sunt
la fel de bun ca şi Sheng, iar el ştie acest lucru, singura deosebire
dintre noi este că el a reuşit iar eu nu.
— O mărturisire emoţionantă, spuse Bourne nerăbdător. Dar de
ce ar accepta să se întâlnească cu tine? Cum l-ai putea determina
să se arate – pentru a fi omorât? Şi am convingerea că ştii ce
înseamnă asta?
— Poate că vreau şi eu o bucăţică din plăcintă. O parte din
Hong Kong. Astă noapte era cât pe aici să fiu omorât. E cea din
urmă ofensă, iar acum, după toţi aceşti ani, vreau ceva pentru
mine şi pentru familia mea. Aceasta este minciuna.
— Eşti departe. Nu te înţeleg.
— Pentru că nu citeşti printre rânduri. Pentru aceasta sunt
plătit, ai uitat? M-am săturat. Mă aflu la capătul carierei. Am fost
trimis aici pentru a depista şi analiza un zvon lansat în Taiwan.
Acest zvon se referă la o conspiraţie economică de la Peking, care
mi s-a părut a avea un oarecare suport şi, dacă este adevărat, nu
există decât o singură sursă posibilă la Peking: fostul meu omolog
din conferinţele comerciale chino-americane, eminenţa cenuşie a
noii politici economice chineze. Nimic de genul ăsta n-ar putea fi
făcut fără aprobarea sa. Aşa că am presupus că existau suficiente
motive pentru a-l contacta şi pentru a stabili în mod oficial
originea acestui zvon. Contra unei recompense. Aş putea merge
chiar mai departe, să spun că nu văd nici o ameninţare la adresa
intereselor guvernului meu şi fireşte, nici o ameninţare a
intereselor mele personale. Important este că va fi nevoit să se
întâlnească cu mine.
— Şi apoi?
— Apoi tu-mi vei spune cum să procedez. Spuneai că o poate
face orice prost. Eu de ce nu? Cu excepţia explozibilelor, asta n-aş
putea. Dar cu un pistol, da.
— Ai putea fi omorât.
— Îmi asum riscul.
— De ce?
— Deoarece trebuie. Havilland are dreptate în privinţa aceasta.
Şi în clipa în care Sheng îşi dă seama că nu eşti tu impostorul,
asasinul său angajat, ci acela care a încercat să-l ucidă în
sanctuarul de păsări, gărzile sale te vor doborî.
— N-am avut niciodată intenţia de a-i da prilejul să mă vadă,
spuse Bourne încet. Tu erai acela care urma să aibă grijă de asta,
însă nu în felul ăsta.

589
 În umbra magazinului întunecat, McAllister îl privi insistent pe
Bourne.
— Urma să mă iei cu tine, nu-i aşa? întrebă analistul în cele din
urmă. Cu forţa dacă trebuie.
— Da.
— Mi-am închipuit. Altfel n-ai fi fost de acord atât de uşor să te
însoţesc până în Macao. Mi-ai fi putut spune cum să dau de urma
lui Sheng acolo, la aeroport şi ceri să ţi se dea timp înainte să
acţionăm. N-am fi încălcat această învoială: ne e prea frică. Dar
cred că-ţi dai seama acum că nu va trebui să mă forţezi. Ba chiar
mi-am adus şi paşaportul diplomatic.
McAllister se opri preţ de o secundă, apoi continuă.
— Şi încă unul, pe care l-am scos din dosarul tehnicianului. E
al tipului înalt, care ţi-a făcut fotografia.
— Ce-ai făcut?
— Toţi membri corpului tehnic care lucrează cu secrete de stat
sunt obligaţi să-şi predea paşapoartele. E o măsură de siguranţă
pentru binele lor…
— Eu am trei paşapoarte, întrerupse Jason. Cum dracu’ crezi că
le-am căpătat?
— Ştiam că ai două pe baza dosarului Bourne. Aşa ai trecut în
China, cu cel care spune că ai ochi negri, nu căprui. Cum ai reuşit
asta?
— Cu ochelari, cu sticla clară. Printr-un prieten cu un nume
mai puţin obişnuit şi care e mai bun decât orice expert al vostru.
— A, da, fotograful negru, specialistul în acte de identitate, care
şi spune Cactus. El a lucrat pentru noi în cazul Treadstone… dar
probabil că ţi-ai amintit asta, sau dacă nu, măcar faptul că a venit
să te viziteze la spital, în Virginia. Dosarul spune că a trebuit să fie
lăsat în pace, fiindcă e o pistă bună.
— Dacă vă atingeţi de el, vă arunc în aer pe toţi!
— Nici nu ne trece prin cap. Acum însă, vom transfera fotografia
care se potriveşte cel mai bine cu trăsăturile caracteristice din
paşaportul tehnicianului.
— E o pierdere de vreme.
— Ba deloc, paşapoartele diplomatice au avantaje considerabile,
mai ales prin locurile astea. Elimină viza temporară, care ia o
grămadă de timp şi, deşi sunt sigur că ai şi alte soluţii la
îndemână, acum o vom aplica pe aceasta, e mai simplă. China are
tot interesul să ne ia banii, domnule Bourne şi să ne fure
tehnologia. Vom trece foarte uşor, iar Sheng va putea verifica la

590
vamă că sunt cu adevărat cine spun că sunt. Dacă e nevoie, vom
beneficia şi de mijloace speciale de transport, iar asta s-ar putea să
se dovedească important, în funcţie de secvenţa convorbirilor
noastre telefonice cu Sheng şi cu acoliţii săi.
— În funcţie de CE?
— Vei discuta cu subalternii săi în orice ordine va fi nevoie, îţi
voi spune eu ce să spui dar, în ultima fază, voi vorbi eu însumi cu
Sheng Chou Yang.
— Asta i-o prostie! strigă Jason. Tu eşti un amator în chestii de
genul ăsta!
— În ceea ce faci tu, într-adevăr, sunt. Însă nu şi în ce fac eu.
— De ce nu i-ai spus lui Havilland despre acest plan grozav pe
care îl ai?
— Pentru că nu ar fi fost de acord cu el. M-ar fi pus sub arest la
domiciliu pentru că el crede că nu sunt omul potrivit, întotdeauna
va crede asta. Nu sunt un actor destul de bun. Nu am
răspunsurile alea abile, aparent sincere, dar care nu spun nimic.
De data aceasta însă este altceva. Lăsând la o parte dimensiunea
economică, asta e o conspiraţie, care încearcă să submineze
conducerea unui regim suspicios, autoritar. Şi cine se află în
miezul acestei conspiraţii care TREBUIE să eşueze? Cine sunt cei
care s-au infiltrat şi în care Peking-ul are încredere deplină?
Duşmanii cei mai aprigi ai Chinei – proprii lor fraţi din
Kuomintang, din Taiwan. Şi încă o dată, când buba asta se va
sparge – ceea ce se va întâmpla cu siguranţă într-o zi – „actorii” din
ambele tabere vor ieşi la rampă strigându-şi indignaţi „revolta
internă” în faţa trădării, pentru că asta e tot ce pot face nişte
actori. Nemulţumirea va fi totală, absolută şi, pe scena lumii,
nemulţumirea generală conduce la violenţă generală.
Fu rândul lui Bourne să-l privească atent pe analist. Cuvintele
Mariei îi veniseră în minte, dintr-un context diferit însă relevant
pentru cazul de faţă.
— Acesta nu e un răspuns, spuse el. Este un punct de vedere,
însă nu un răspuns. De ce tocmai tu? Sper că nu pentru a-ţi
dovedi decenţa. Ar fi un lucru prostesc. Şi foarte periculos.
— Poate ţi pare ciudat, spuse McAllister încruntându-se şi
aruncând o privire fugară în pământ. Dar principalul motiv,
domnule Bourne, este că sunt sătul de a mai fi Edward Newington
McAllister, un analist poate strălucit, însă fără importanţă. Sunt
creierul din spatele scenei, scos în faţă când lucrurile devin prea
complicate şi trimis înapoi după ce şi-a făcut datoria. Vreau să

591
profit de această şansă de a ieşi pentru un moment din penumbră,
vreau un rol principal, dacă pot să spun aşa.
Jason studie chipul Subsecretarului în umbră.
— Acum câteva clipe spuneai că există riscul unui eşec, iar eu
am experienţă. Tu nu ai. Te-ai gândit la consecinţe dacă dai greş?
— Nu cred că se va întâmpla asta.
— Nu crezi că se va întâmpla, repetă Bourne sec. Pot să întreb
de ce?
— M-am gândit foarte bine.
— Încântător.
— Nu, vorbesc serios, protestă McAllister. Strategia este foarte
simplă: să-l întâlnesc pe Sheng între patru ochi. Pot s-o fac, tu n-ai
cum să m-ajuţi. Şi în orice caz nu-l poţi convinge să se întâlnească
singur cu tine. Nu-mi trebuie decât câteva secunde… şi o armă.
— Dacă ar fi să aleg, nu ştiu ce m-ar înspăimânta mai mult.
Succesul sau eşecul tău. Pot să-ţi reamintesc că deţii funcţia de
Subsecretar de Stat în guvernul Statelor Unite? Presupune că vei fi
prins? Ne putem lua cu toţii adio.
— M-am tot gândit la asta din ziua în care m-am întors în Hong
Kong.
— Ce ai făcut?
— Săptămâni întregi m-am gândit că aceasta ar fi soluţia, că eu
aş putea fi ieşirea. Guvernul e acoperit. Totul stă scris în hârtiile
mele din Victoria Peak, cu o copie pentru Havilland şi o alta menită
să fie trimisă consulatului Chinezesc din Hong Kong în 72 de ore.
Poate că ambasadorul şi-a şi găsit copiile de acum. Aşa că vezi, nu
există cale de întoarcere.
— Ce ai făcut?
— Am descris ura sângeroasă care ne leagă pe mine şi pe
Sheng. Dat fiind trecutul meu şi timpul pe care l-am petrecut aici,
ca şi înclinaţia cunoscuta a lui Sheng către discreţie, totul e foarte
plauzibil. În orice caz, duşmanii lui din Comitetul Central vor fi
încântaţi. Dacă sunt ucis sau capturat, atenţia se va concentra
asupra lui Sheng şi i se vor pune atâtea întrebări încât chiar dacă
neagă totul, nu va mai îndrăzni să facă un pas – asta dacă va
supravieţui.
— Doamne, Dumnezeule, ajută-mă! spuse Bourne stupefiat.
— Nu este nevoie să cunoşti amănunte, însă vei recunoaşte
ideea principală a teoriei pe care ai expus-o, „un conspirator în
schimbul altuia”. În esenţă, îl acuz pe Sheng de a-şi fi încălcat
cuvântul, de a mă fi exclus din acţiunile sale în Hong Kong, după

592
ce am petrecut ani întregi ajutându-l în secret să-şi organizeze
conspiraţia. Acum mă abandonează deoarece nu mai are nevoie de
mine şi ştie că nu pot să spun nimic fiindcă e soarta mea în joc.
Am scris chiar că mă tem pentru viaţa mea.
— Las-o baltă! strigă Jason. Lasă naibii totul! E o nebunie!
— Asta pentru că crezi că voi eşua. Sau voi fi capturat. Eu nu
cred. Dar am nevoie de ajutorul dumitale.
Bourne inspiră adânc şi coborî vocea.
— Îţi admir curajul şi chiar şi decenţa asta târzie, însă există o
cale mai bună. Îţi vei avea momentul la rampă, domnule analist,
dar nu aşa.
— Cum atunci? întrebă Subsecretarul de Stat, uimit.
— Te-am văzut în acţiune şi cred că Conklin a avut perfectă
dreptate. Poţi fi un ticălos, însă eşti cineva. Ai legături cu Foreign
Office, la Londra şi ştii cine dictează regulile jocului. Ţi-ai petrecut
şase ani în Hong Kong, pe urmele celor mai murdare afaceri şi ale
criminalilor, hoţilor şi proxeneţilor din Extremul Orient, totul în
numele politicii guvernamentale de bună vecinătate. Ţi-ai adus
aminte chiar şi de doctorul de aici, din Macao, care-ţi rămăsese
dator şi l-ai făcut să plătească.
— E o a doua natură. Asemenea oameni nu se uită aşa uşor.
— Găseşte acum alţii. Găseşte-mi nişte asasini pe care să-i pot
plăti. Împreună cu Havilland nu se poate să nu reuşiţi. Îi vei
telefona şi îi vei spune că astea sunt pretenţiile mele. Trebuie să
transfere un milion – sau cinci milioane de dolari, dacă va fi
necesar – aici, în Macao, până mâine dimineaţă şi până la prânz
vreau să am o gaşcă de criminali pregătiţi să meargă în China.
Aranjamentele le voi face eu. Cunosc un loc de întâlnire între
dealurile Guangdong, care a mai fost folosit; sunt întinderi de
teren pe care elicopterele pot ateriza uşor, unde Sheng sau
ajutoarele sale obişnuiau să-şi dea întâlnire cu asasinul lor plătit.
Odată ce va primi mesajul meu, va veni, crede-mă pe cuvânt. Tu
fă-ţi numai partea ce-ţi aparţine. Stoarce-ţi creierii şi fă rost de trei
sau patru asasini de profesie. Spune-le că riscul e minim şi plata
bună. Aceasta îţi poate fi clipa de glorie, domnule Analist. Ar trebui
să fie irezistibilă. Vei avea un atu în faţa lui Havilland, pentru tot
restul vieţii. Te va numi adjunctul său, poate chiar Secretar de
Stat, dacă asta doreşti. Nu îşi va mai putea permite să nu o facă.
— Imposibil, spuse McAllister încet, cu privirea fixată asupra lui
Jason.
— Ştiu eu, poate Secretar de Stat e un pic cam mult…

593
 — Ce ai spus adineauri este imposibil, izbucni Subsecretarul.
— Nu-mi spune că nu există astfel de oameni, pentru că ar
însemna să minţi din nou.
— Sunt sigur că există. S-ar putea chiar să cunosc câţiva şi
sunt sigur că alţii se află pe lista de nume pe care ţi-a dat-o Lin
când juca rolul taipanului îmbrăcat în alb, în Walled City. Însă eu
nu m-aş atinge de ei. Şi dacă Havilland mi-ar cere-o, aş refuza.
— Atunci înseamnă că nu-l vrei pe Sheng! Tot ce ai spus a fost
doar o minciună în plus! Eşti un mincinos!
— Te înşeli, îl vreau pe Sheng. Dar, ca să folosesc cuvintele
dumitale, nu aşa.
— De ce nu?
— Pentru că nu vreau să-mi compromit guvernul şi ţara. De
fapt, cred că Havilland ar fi de acord cu mine în această privinţă.
Asasinii plătiţi sunt prea uşor de depistat. Dacă se înfurie unul,
sau vrea să se laude, sau se-mbată şi-şi dă drumul la gură, totul
iese la iveală şi, asasinatul va fi pus pe seama guvernului din
Washington. Nu mă pot băga în aşa ceva. Adu-ţi aminte de
tentativele lui Kennedy de a-l asasina pe Fidel Castro folosindu-se
de Mafia. E o prostie… Nu, domnule Bourne, mi-a teamă că
trebuie să te mulţumeşti cu mine.
— Nu trebuie să mă mulţumesc cu nimeni! Eu pot ajunge la
Sheng, tu nu!
— Probleme complicate pot fi reduse în general la simple ecuaţii
dacă nu se pierd din vedere anumite detalii.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că insist să procedăm în felul meu.
— De ce?
— Pentru că soţia dumitale e în mâinile lui Havilland.
— E cu Conklin! Şi cu Mo Panov! Nu va îndrăzni să…
— Nu-l cunoşti, îl întrerupse McAllister. Îl insulţi. Însă nu-l
cunoşti. Dacă am dreptate – şi sunt convins că am – doamna Webb
împreună cu domnul Conklin şi doctorul Panov se află în
momentul de faţă ca oaspeţi la reşedinţa din Victoria Peak până la
încheierea misiunii noastre.
— Oaspeţi?
— Arestul la domiciliu de care-ţi vorbeam adineaori.
— Ticălosul! şopti Jason.
— Acum cum ajungem la Peking?
Bourne răspunse cu ochii închişi.
— Cu ajutorul unui individ din garnizoana Guangdong pe nume

594
Soo Jiang. Îi vorbesc franţuzeşte iar el o să-mi lase un mesaj aici,
în Macao. La o masă dintr-un cazino.
— Să mergem! spuse McAllister.

595
 CAPITOLUL 36
Telefonul sună, speriind-o pe femeia care se ridică, goală din
pat. Bărbatul de lângă ea se trezi brusc; ori de câte ori suna
telefonul, în special în miezul nopţii, sau mai exact la primele ore
ale dimineţii, îi dădea emoţii. Expresia de pe faţa sa orientală
rotundă şi netedă, arăta însă că asemenea întâmplări nu erau
neobişnuite, ci numai enervante. Apucă telefonul de pe marginea
noptierei.
— Wei? spuse el încet.
— Macao lai dianhua, replică operatorul centralei din
garnizoana Guangdong.
— Fă-mi legătura şi conectează bruiajul şi opreşte toate
dispozitivele de înregistrare.
— S-a aranjat, domnule colonel.
— O să vedem noi, spuse Soo Jiang, ridicându-se şi căutând un
obiect mic, dreptunghiular, cu un cadru circular ridicat la un
capăt.
— Nu e necesar, domnule.
— Sper, pentru binele tău. Soo plasă cerculeţul pe microfon şi
apăsă un buton. Dacă s-ar fi interpus vreun aparat pe linie, ţiuitul
pătrunzător ar fi continuat cu intermitenţe până când dispozitivul
de ascultat era îndepărtat sau cel ce asculta se alegea cu timpanul
spart. Nu se auzea nimic, doar liniştea, amplificată de razele lunii
prin fereastră.
— Dă-i drumul, Macao, spuse colonelul.
— Bon soir, mon ami, spuse o voce, pe care bărbatul o acceptă
imediat ca fiind a impostorului: Comment ca va?
— Vous? icni Soo Jiang mirat, scoţându-şi de sub cearşaf
picioarele groase şi scurte şi coborându-le pe podea.
Attendez!
Colonelul se întoarse înspre femeie.
— Tu. Afară. Cară-te de aici, spuse el în cantoneză. Ia-ţi hainele
şi îmbracă-te în camera din faţă. Tine uşa deschisă să văd că pleci.
— Îmi datorezi bani! şopti femeia tăios. De două daţi îmi
datorezi bani şi dublu pentru ce ţi-am făcut jos!
— Plata e că s-ar putea să nu-l mai dau afară pe bărbată-tu.
Acum pleacă! Ai la dispoziţie treizeci de secunde sau te pricopseşti

596
cu un bărbat fără un chior.
— Ţi se spune Porcul nu-i aşa? spuse femeia, strângându-şi
hainele şi îndreptându-se către uşa dormitorului, în faţa căreia se
întoarse, privind fioros către Soo. Porcule!
— Afară!
Câteva secunde mai târziu. Soo duse receptorul la ureche şi
continuă în franceză:
— Ce s-a întâmplat? Rapoartele din Beijing sunt incredibile! Nu
mai puţin ştirile de la aerodromul din Shenzen. Te-a luat prizonier!
— E mort, răspunse vocea din Macao.
— Mort?
— Împuşcat de oamenii lui, cel puţin cincizeci de gloanţe.
— Şi tu?
— Au înghiţit povestea mea. Un ostatic nevinovat cules de pe
stradă şi folosit drept scut şi în acelaşi timp drept momeală. M-au
tratat bine, ba chiar la cererea mea, m-au şi protejat de ziarişti.
Desigur, încearcă să minimalizeze totul, însă nu vor reuşi. Ziariştii
şi televiziunea erau peste tot, aşa că vei putea citi toată istoria în
ziarele de mâine.
— Dumnezeule, unde s-a întâmplat?
— Undeva în Victoria Peak. E o parte a consulatului ţinută
foarte secret. De aceea trebuie să-l contactez pe cel pe care-l ştim
amândoi. Am aflat lucruri despre care ar trebui să ştie.
— Spune-mi.
„Asasinul” râse batjocoritor.
— Informaţii ca astea se vând, nu se dau pe gratis – mai ales
porcilor.
— La cine te-ai referit când ai spus cel pe care-l cunoaştem
amândoi? întrebă colonelul.
— Omul numărul unu, şeful, marele grangur – cum vrei să-i
zici. El era atunci, în rezervaţie, cel care ţinea discursuri, nu-i aşa?
Cel ce folosea sabia cu atâta îndemânare, tembelul cu părul scurt,
cel pe care am încercat să-l avertizez că Francezul…
— Ai îndrăznit…? Ai făcut tu asta?
— Întreabă-l. I-am spus că ceva nu era în regulă. Că Francezul
trăgea de timp. Iisuse, a plătit din greu pentru că nu m-a ascultat!
Ar fi trebuit să-l hăcuiască pe blestematul de Francez când i-am
spus eu! Acum transmite-i că vreau să vorbesc cu el!
— Nici măcar eu nu vorbesc cu el, spuse colonelul. Iau legătura
numai cu subalternii lui, prin numele de cod. Nu le cunosc pe cele
adevărate…

597
 — Adică cei care vin în Guangdong să se întâlnească cu mine şi
să-mi dea instrucţiunile? îl întrerupse Bourne.
— Da.
— Nu cu ei vreau să vorbesc! izbucni Jason, acum în rolul
propriului său impostor. Vreau să vorbesc cu un singur om, iar el
ar face bine să accepte.
— Prima dată vei vorbi cu alţii, dar, chiar şi pentru ei, îţi trebuie
motive foarte serioase. Ar fi trebuit să ştii asta până acum.
— Foarte bine, poţi fi tu curierul. Am petrecut aproape trei ore
cu americanii, construindu-mi cea mai bună acoperire pe care am
avut-o vreodată. M-au interogat amănunţit şi le-am răspuns
deschis – nu trebuie să-ţi spun că am oameni împrăştiaţi peste tot,
bărbaţi şi femei care pot să jure că sunt partenerul lor de afaceri,
sau că am fost cu ei într-o anumită perioadă, indiferent cine-i
întreabă.
— Nu trebuie să-mi spui mie toate astea, răbufni Soo. Te rog dă-
mi numai mesajul pe care să-l transmit. Ai vorbit cu americanii. Şi
pe urmă?
— I-am şi ascultat. Coloniştii au prostul obicei de a discuta fără
reţinere între ei, în prezenţa străinilor.
— Acum recunosc englezul din tine. Superior. Dar toate astea
le-am mai auzit.
— Mă bucur. Nu oricine recunoaşte asta. Şi Dumnezeu ştie că
nici voi, chinezii, n-o faceţi.
— Vă rog, domnule, continuaţi.
— Cel care m-a luat prizonier şi care a fost ucis de către
americani, era el însuşi american.
— Şi?
— Eu când ucid, îmi las iscălitura. Numele are o poveste lungă.
E Jason Bourne.
— Ştim asta. Şi?
— El era originalul! Era de naţionalitate americană şi se aflau
pe urmele lui de aproape doi ani.
— Mai departe.
— Ei cred că Beijing-ul l-a găsit şi l-a angajat. Cineva din
Beijing care avea nevoie să elimine pe altcineva, extrem de
important, cineva care locuieşte în casa aia. Bourne stă la
dispoziţia oricui. Un angajat abordabil pentru toţi, cum ar spune
americanii.
— Foloseşti un limbaj prea vag. Te rog fii mai clar!
— Mai erau şi alte persoane în încăpere, împreună cu

598
americanii. Chinezii din Taiwan care declarau deschis că se opun
majorităţii liderilor societăţilor secrete din Kuomintang. Erau
nemulţumiţi. Şi speriaţi, cred.
Bourne se opri. Tăcere.
— Da? insistă colonelul neliniştit.
— Au mai spus o mulţime de alte lucruri. Pomeneau tot timpul
numele unui oarecare Sheng.
— Aiya!
— Acesta este mesajul pe care-l vei transmite; eu aştept un
răspuns la cazino în următoarele trei ore. Voi trimite pe cineva să-l
ia, să nu încercaţi vreo prostie. Am oameni acolo care sunt
capabili, să stârnească o bătaie cât ai zice peşte. La primul semn,
rămâi fără oameni.
— Îmi aduc aminte, cartierul Tsim Sha Tsui cu câteva
săptămâni în urmă, spuse Soo Jiang. Cinci dintre duşmanii noştri
ucişi într-o încăpere dosnică, în timp ce înăuntru în cabaret,
dezordinea s-a transformat în violenţă. Nu ne vom băga; nu
suntem inconştienţi. Ne-am întrebat adesea dacă originalul Jason
Bourne a fost la fel de dibaci ca şi succesorul său.
— N-a fost.
„Menţionează eventualitatea unui scandal la cazino, asta pentru
cazul în care oamenii lui Sheng încearcă să pună mâna pe tine.
Spune-i că îi ucizi. Nu trebuie să intri în amănunte. Vor înţelege… “
Analistul avusese dreptate.
— O întrebare, spuse Jason interesat. Când aţi decis, tu şi
ceilalţi, că n-aş fi eu originalul?
— La prima vedere. Anii lasă urme? Trupul poate rămâne tânăr,
însă faţa reflectă trecerea timpului; este inevitabil. Faţa ta nu
poate fi faţa unui om care a făcut parte din Meduza. Asta s-a
petrecut cu aproape cincisprezece ani în urmă, iar tu nu ai mult
peste treizeci de ani. Organizaţia Meduza nu recruta copii. Erai
opera Francezului.
— Cuvântul cheie este „criză” şi ai la dispoziţie trei ore, spuse
Bourne şi închise telefonul.
*
* *
— E o nebunie!
Jason ieşi din cabina telefonică şi privi încruntat la McAllister.
— Te-ai descurcat foarte bine, spuse analistul scriind ceva într-
un carnet. Plătesc eu convorbirea.
Subsecretarul o porni înspre platforma unde se făceau plăţile

599
pentru convorbiri internaţionale.
— Nu despre asta e vorba, continuă Bourne pe ton jos, aspru.
N-o să meargă. E prea evident totul, n-o să înghită nici dracu’
povestea asta.
— Dacă ai fi cerut o întâlnire, aş fi fost de acord cu tine. Dar tu
ai cerut numai o convorbire telefonică.
— Îi cer să recunoască esenţa întregului complot. Faptul că
totul se învârte în jurul lui.
— Ca să te citez din nou, spuse analistul, luând nota de plată
de pe tejghea şi întinzând banii, nu-şi poate permite să nu
răspundă. Trebuie s-o facă.
— Dar va pune nişte condiţii care te vor elimina pe tine din joc.
— Voi avea nevoie şi de părerea ta aici, fireşte. McAllister îşi luă
restul schiţând un zâmbet de mulţumire funcţionarei şi se
îndreptă spre uşă, urmat de Jason.
— S-ar putea să nu fiu în stare să-ţi spun prea multe.
— Datorită împrejurărilor, vrei să spui, observă analistul în timp
ce ieşeau pe trotuarul aglomerat.
— Poftim?
— Nu strategia este aceea care te nemulţumeşte, domnule
Bourne, pentru că în esenţă este strategia ta. Ceea ce nu-ţi
convine e faptul că eu sunt acela care acţionează, nu tu. La fel ca
şi Havilland, crezi că nu sunt capabil.
— Nu cred că este momentul sau locul să dovedeşti că eşti mai
grozav decât alţii! Dacă dai greş, viaţa ta este ultimul lucru de care
îmi mai pasă. Orientul vine pe primul loc, lumea vine întâi.
— N-am cum să dau greş. Ţi-am spus, chiar dacă nu reuşesc,
nu avem nimic de pierdut. Sheng pierde fie că rămâne în viaţă sau
nu. În şaptezeci şi două de ore consulatul din Hong Kong are să
aibă grijă.
— Sacrificiul de sine premeditat e un lucru cu care eu nu sunt
de acord, spuse Jason, în timp ce o porneau în susul străzii. Genul
ăsta de acte de aşa-zis eroism întotdeauna stau în drum şi încurcă
lucrurile. În plus, aşa numita ta strategie miroase de departe a
capcană. Îşi vor da seama!
— Îşi vor da, dacă vei negocia tu cu Sheng, nu eu. Spui că e
totul prea evident, că sunt un amator. În regulă. Când o să mă
audă la telefon, Sheng are să înţeleagă. Eu sunt într-adevăr
amatorul acrit, individul care niciodată nu a acţionat, birocratul
prin excelenţă, trecut cu vederea de către guvernul pe care l-a
servit atât de bine. Ştiu ce fac, domnule Bourne. Tu fă-mi numai

600
rost de o armă.
Cererea nu era greu de satisfăcut. În Porto Interior, pe Rua das
Lorchas, se afla apartamentul lui d’Anjou, un arsenal în miniatură,
uneltele comerţului cu care se ocupase Francezul. Nu trebuia
decât să intre şi să-şi aleagă armele care se demontau cel mai
uşor, astfel încât să poată fi trecute peste graniţa din Guangdong
de către cineva cu un paşaport diplomatic. Aceasta însă le luă ceva
mai mult de două ore, procesul de selectare fiind mai complicat
decât crezuseră. Unul după altul, McAllister încercă toate
pistoalele, urmărit atent de Bourne. Până la urmă alese pistolul cu
calibru cel mai redus din arsenalul lui d’Anjou, un Charter Arms
22, cu amortizor.
— Să ţinteşti capul, cel puţin trei gloanţe în craniu. Altfel nu
faci decât să-l zgârii.
McAllister înghiţi în sec privind încordat pistolul, în timp ce
Jason studia celelalte arme, căutând-o pe cea cu cea mai mare
putere de tragere într-un volum minim. Alese în cele din urmă trei
pistoale automate Interdynamic KG-9 cu încărcătoare
supradimensionate cu treizeci de cartuşe.
*
* *
Cu armele ascunse sub sacouri, cei doi intrară în cazinoul Kam
Pek la ora 3:35 dimineaţa şi se îndreptară către capătul barului
din mahon. Bourne se aşeză pe locul pe care-l ocupase şi data
trecută. Subsecretarul se instala la patru scaune depărtare.
Barmanul îl recunoscu pe clientul generos care-i dăduse cu o
săptămână în urmă un bacşiş ce se apropia de salariul său pe
şapte zile. Îl salută ca pe orice client generos.
— Nei hou a!
— Mchoh La Mgoi, răspunse Bourne, spunând că totul este în
perfectă ordine şi se simte bine.
— Whisky englezesc, nu-i aşa? întrebă barmanul sigur pe
memoria sa, sperând că îi va aduce încă o recompensă.
— Le-am spus celor de la cazinoul hotelului Lisabona că ar
trebui să discute cu tine. Cred că eşti cel mai bun barman din
Macao.
— La Lisabona? Acolo se fac banii adevăraţi! Vă mulţumesc,
domnule.
Barmanul se grăbi să-i servească lui Jason o băutură care ar fi
dat gata toate legiunile lui Cezar. Bourne dădu din cap fără să mai
comenteze şi bărbatul se întoarse în fine către McAllister. Jason

601
observă că analistul comandase vin alb, pe care-l plăti fără să lase
nici un bacşiş şi îşi notă suma în carnet. Barmanul înălţă din
umeri, îndeplini serviciul neplăcut şi se îndreptă spre mijlocul
barului nu prea aglomerat, fără să-şi scape din ochi clientul
favorit.
Etapa întâi.
Uite-l! Asiaticul bine îmbrăcat, în costumul de culoare închisă,
veteranul artelor marţiale care cunoştea îndeajuns de multe figuri
murdare, cel cu care se bătuse într-o alee întunecoasă şi care îi
arătase drumul până între dealurile din Guangdong. Colonelul Soo
Jiang îşi luase toate măsurile de prevedere. Dorea ca cei mai
experimentaţi oameni de legătură să lucreze în astă seară. Nu
bătrâni săraci şi nici prostituate.
Bărbatul trecu încet pe lângă câteva mese, ca şi cum ar fi
studiat terenul, cântărind din ochi pe crupieri şi pe jucători
încercând să se hotărască unde să-şi încerce norocul. Ajunse în
dreptul mesei numărul cinci şi, după ce urmări jocul de cărţi
aproape trei minute, se aşeză leneş şi scoase un teanc de bancnote
din buzunar. Printre ele, îşi spuse Jason, se găsea şi mesajul
marcat „criză”.
Peste douăzeci de minute, orientalul impecabil îmbrăcat clătină
din cap, băgă banii înapoi în buzunar şi se ridică de la masă. El
era scurtătura către Sheng! Ştia să se descurce deopotrivă în
Macao şi la graniţa din Guangdong, iar Bourne ştia că trebuie să
trateze cu el şi asta cât de repede! Privi întâi scurt înspre barman,
care se duse în celălalt capăt al barului, să prepare băuturi pentru
un chelner ce servea la mese, apoi înspre McAllister.
— Analistule! şopti el răguşit. Stai acolo!
— Ce vrei să faci?
— Mă duc s-o salut pe maică-mea, pentru numele lui
Dumnezeu!
Jason se sculă şi se îndreptă spre uşă în urma orientalului.
Trecând pe lângă barman, spuse în cantoneză:
— Mă întorc imediat.
— Nici o problemă, domnule.
Ajuns afară în stradă, Bourne o luă pe urmele bărbatului bine
îmbrăcat pe distanţa câtorva cvartale, până când acesta o luă pe o
stradă lăturalnică, slab luminată şi se apropie de o maşină goală,
parcată. Nu se întâlnea cu nimeni; lăsase mesajul iar acum
părăsea zona. Jason mări pasul şi, în momentul în care orientalul
deschidea portiera maşinii, îl atinse pe umăr. Acesta se răsuci,

602
lăsându-se pe vine, încercând o lovitură violentă cu piciorul stâng.
Bourne sări înapoi ridicându-şi mâinile într-un gest de împăcare.
— Hai să n-o luăm de la capăt, spuse el în engleză, deoarece îşi
aminti că orientalul vorbea englezeşte, învăţat de călugăriţele
portugheze. Încă mai simt urmele bătăii pe care mi-ai tras o
săptămâna trecută.
— Aiya! Tu?
Omul de legătură îşi ridică mâinile într-un gest asemănător lui
Bourne.
— Mă lauzi şi nu merit. Atunci m-ai întrecut şi pentru motivul
acesta am fost nevoit să exersez şase ore pe zi pentru a-mi ridica
nivelul… m-ai întrecut… atunci. Dar nu şi acum.
— Dacă ne gândim la diferenţa de vârstă dintre noi doi, crede-
mă pe cuvânt, nu te-am întrecut. Pe mine oasele m-au durut mai
mult decât pe tine şi nu am nici un chef să-ţi verific noul program
de antrenament. Te plătesc gras, dar nu mă mai bat cu tine. Asta
se cheamă laşitate.
— Nu şi pentru dumneavoastră, spuse orientalul, lăsându-şi
mâinile în jos şi zâmbind. Dumneavoastră sunteţi demn de tot
respectul.
— Da, sunt, repetă Jason. M-ai speriat îngrozitor. Şi mi-ai făcut
un serviciu foarte important..
— M-aţi plătit bine. Foarte bine.
— Te voi plăti mai bine acum.
— Mesajul vă era adresat?
— Da.
— Deci i-aţi luat locul Francezului?
— E mort. Ucis de oamenii care au trimis acest mesaj. Omul de
legătură îl privi cu groază amestecată cu o nuanţă de tristeţe.
— De ce? întrebă el. I-a servit bine şi era un om în vârsta, mai
în vârstă decât dumneavoastră.
— Mulţumesc mult.
— I-a trădat?
— Nu, el a fost cel trădat.
— Comuniştii?
— Kuomintang-ul, spuse Bourne, clătinând din cap.
— Dong wu! Nu sunt mai buni decât comuniştii. Ce vreţi de la
mine?
— Dacă totul merge cum trebuie vreau cam acelaşi lucru, doar
că de data asta vreau să fii de faţă. În plus, am nevoie de o pereche
de ochi.

603
 — Vreţi să ajungeţi în Guangdong?
— Da.
— Şi vă trebuie cineva care să vă ajute să treceţi graniţa, nu?
— Nu, dacă poţi să-mi găseşti pe cineva care să fie în stare să
schimbe o fotografie de pe un paşaport pe altul.
— Asta se face zi de zi. Şi copiii o pot face.
— În regulă. Deci, mă vei însoţi. Există un anumit risc, însă nu
prea mare. Şi mai există douăzeci de mii de dolari, americani.
Ultima dată ţi-am plătit zece, de data aceasta vor fi douăzeci.
— Aiya, o avere!
Omul de legătură se opri brusc, studiind chipul lui Bourne.
— Riscul trebuie să fie mare.
— Dacă intervin neplăceri, poţi să te retragi. Lăsăm banii aici, în
Macao, la care să ai acces numai tu. Accepţi oferta, sau să caut în
altă parte?
— Nicidecum. Am ochi de şoim.
— Însoţeşte-mă înapoi la cazino. Aşteaptă afară, în stradă, până
iau mesajul.
Barmanul fu încântat să-i fie de folos lui Bourne. Îl încurcă la
început straniul cuvânt „criză” pe care trebuia să-l folosească,
până când Bourne îi spuse că era numele unui cal de curse. Duse
o băutură „specială” unui jucător de la masa numărul cinci şi se
înapoie cu plicul sigilat ascuns sub tavă. Jason pândea mesele din
apropiere, căutând cu privirea capete ce s-ar fi întors şi priviri
indiscrete în mijlocul vălătucilor de fum de ţigară, dar nu zări
nimic. Imaginea barmanului îmbrăcat într-un veston castaniu
printre ceilalţi chelneri în vestoane castanii era prea comună
pentru a atrage atenţia. Tava fu aşezată aşa cum fusese stabilit
înainte între Bourne şi McAllister. Jason îşi scoase o ţigară din
pachet şi împinse o cutie de chibrituri în lungul barului, înspre
analist. Înainte ca Subsecretarul perplex, să poată înţelege ceva
Bourne se dădu jos de pe scaunul său şi se îndreptă către el.
— Aveţi cumva un foc?
McAllister privi la chibrituri, le ridică repede, rupse un băţ
dinăuntru şi-l aprinse, cu flacăra în sus, îndreptată spre ţigară.
Când se întoarse la locul său, Jason avea plicul sigilat în mână. Îl
deschise, scoase hârtia dinăuntru şi citi mesajul bătut la maşină
în limba engleză: Telefon Macao – 32-61-443.
Privi în jur căutând un telefon public, apoi îşi dădu seama că nu
folosise niciodată unul în Macao şi că, în plus, intervenea
problema monedelor folosite în colonia portugheză. Buturuga

604
mică… îi făcu semn barmanului, care ajunse la el înainte să fi
apucat să lase braţul în jos.
— Da, domnule? Încă un whisky?
— Nu mai beau o săptămână de acum în colo, spuse Bourne,
punând câţiva dolari Hong Kong pe tejghea. Trebuie să dau un
telefon cuiva în Macao. Spune-mi unde e un telefon public şi dă-mi
câteva fise, te rog.
— Cum aş putea lăsa un gentlemen atât de distins ca
dumneavoastră să folosească un telefon comun, domnule? Între
noi fie vorba, cred că mulţi clienţi de aici pot fi bolnavi. Daţi-mi
voie, vă rog. Am un telefon la bar – pentru persoane foarte
importante.
Înainte ca Jason să poată protesta sau mulţumi, se trezi cu
aparatul sub nas. Formă numărul; McAllister îl urmărea atent.
— Wei? spuse o voce feminină.
— Mi s-a transmis să sun la acest număr, răspunse Bourne în
engleză.
Impostorul nu ştia englezeşte.
— Ne vom întâlni.
— Ba nu ne vom întâlni.
— Insistăm.
— Renunţaţi. Mă cunoaşteţi prea bine, sau ar trebui. Vreau să
vorbesc cu el însuşi şi numai cu el.
— Eşti arogant.
— Iar tu eşti o idioată. Şi la fel este şi misionarul slăbănog cu
sabia în mână, dacă nu vorbeşte cu mine.
— Îndrăzneşti…
— Am mai auzit asta o dată azi noapte, i-o tăie Jason.
Răspunsul este da, îndrăznesc. Pentru că el are mai mult de
pierdut decât mine. El e doar un client iar lista mea este în
creştere. N-am nevoie de el, dar cred că acum el are nevoie de
mine.
— Dă mi un motiv care poate fi verificat.
— Nu dau explicaţii caporalilor. Pe vremuri am fost maior, ori
nu ştiai?
— Nu e nevoie să mă insulţi..
— Nu e nevoie de această conversaţie. Revin peste treizeci de
minute. Dă-mi ceva mai bun. Pe EL. Şi voi şti dacă este el sau nu,
pentru că îi voi pune una sau două întrebări la care numai el poate
să răspundă. Ciao, lady.
Bourne închise.

605
 — Ce dracu’ faci? şopti McAllister agitat, de la patru scaune
depărtare.
— Îţi aranjez momentul de glorie şi sper să-i faci faţă. O
întindem de aici. Lasă-mi cinci minute şi după aia urmează-mă.
Faci la dreapta după ce ieşi şi o ţii tot înainte. Te găsim noi.
— Voi?
— E cineva cu care aş vrea să-ţi fac cunoştinţă. Un vechi amic –
sau mai nou – care cred că o să-ţi placă. Se îmbracă la fel ca tine.
— Altcineva? Nu eşti întreg la minte?
— Nu te înfierbânta, domnule analist, e de presupus că nu ne
cunoaştem. Sunt foarte întreg la minte. Mi-am angajat ajutoare,
pentru cazul în care am nevoie. Îţi aduci aminte, ziceai că vrei
părerea mea în asemenea probleme.
Introducerile fură scurte, fără nume, însă fu evident că
McAllister era impresionat de orientalul lat în umeri, bine
îmbrăcat.
— Eşti reprezentantul vreunei firme, aici? întrebă analistul în
timp ce se îndreptau spre străduţa lăturalnică unde era parcată
maşina omului de legătură.
— Într-un fel, da, domnule. Al propriei mele firme. Fac pe
curierul pentru oameni importanţi.
— Dar cum a dat de dumneata?
— Îmi pare rău domnule, însă sunt convins că înţelegeţi, astfel
de informaţii sunt strict confidenţiale.
— Dumnezeule, mormăi McAllister, săgetându-l cu privirea pe
Jason.
— Du-mă la o cabină telefonică peste douăzeci de minute, spuse
Jason, aşezat pe locul din faţă, lângă şofer.
— Deci folosesc legături? întrebă chinezul. Au procedat la fel de
multe ori cu Francezul.
— Şi cum s-a descurcat cu ele? întrebă Bourne.
— Lăsându-i să aştepte. Mereu spunea: „Lasă-i să se agite”, o
oră. Credeţi că este suficient.
— Perfect. Există vreun restaurant deschis pe aici?
— În Rua Mercadores.
— Avem nevoie de hrană, iar Francezul a avut dreptate. Lasă-i
să se agite.
— Cu mine s-a purtat foarte frumos.
— A sfârşit ca un sfânt – convingător, chiar dacă pervertit.
— Nu înţeleg, domnule.
— Nici nu trebuie. Însă eu sunt în viaţă şi el nu, pentru că el a

606
luat o hotărâre.
— Ce hotărâre, domnule?
— Că el trebuie să moară astfel încât eu să pot trăi.
— Sună la fel ca-n Sfintele Scripturi. Le-am învăţat de la
călugăriţe.
— Nu prea, spuse Jason amuzat de idee. Dacă ar fi existat altă
cale de ieşire, am fi urmat-o. Dar nu a prea existat. Pur şi simplu
el a acceptat faptul că moartea lui era salvarea mea.
— L-am admirat, spuse orientalul.
— Du-ne la restaurant.
Edward McAllister se abţinea cu greu. Ceea ce el nu ştia iar
Bourne nu voia să discute, îl rodea grozav. De două ori încercase
să abordeze subiectul privitor la schimburi şi la situaţia în care se
găseau şi de două ori Jason îi tăiase vorba, ţintuindu-l cu privirea,
în timp ce orientalul se uita intenţionat în altă parte. Existau
lucruri pe care chinezul le ştia şi altele despre care nu voia să afle,
pentru propria lui siguranţă.
— Odihna şi mâncarea, medita Bourne, înghiţind ultimele
bucăţi de tian-suan rou29. Francezul spunea că şi acestea sunt
nişte arme. Avea dreptate.
— Cred că el avea nevoie de prima dintre ele, mai mult decât
dumneavoastră, spuse omul de legătură.
— Probabil. Oricum, era expert în istoria militară. Spunea că
multe bătălii s-au pierdut din pricina oboselii decât din
inferioritatea puterii armate.
— Într-adevăr, foarte interesant, îi întrerupse McAllister brusc,
însă stăm aici de o bună bucată de vreme şi sunt sigur că avem
alte lucruri de făcut.
— Le vom face, Edward. Dacă tu eşti încordat, gândeşte-te prin
ce trec ei. Tot Francezul obişnuia să spună că starea de tensiune a
inamicului este aliatul nostru cel mai bun.
— Am început să mă plictisesc de Francezul tău, spuse
McAllister ţâfnos.
Jason îl privi pe analist şi îi spuse calm:
— Să nu mai spui niciodată asta. Tu n-ai fost acolo.
Bourne îşi verifică ceasul.
— A trecut mai mult de o oră. Hai să căutăm un telefon.
Se întoarse înspre oriental.
— Voi avea nevoie de ajutorul tău, adăugă el. Tu bagă fisele. Eu

29
Tian-suan rou – un fel de mâncare chinezească, (n. tr.).

607
formez numărul.
— Ai spus că revii peste treizeci de minute! se răsti femeia de la
celălalt capăt al firului.
— Am fost ocupat. Am şi alţi clienţi şi nu mă prea dau în vânt
după atitudinea voastră. Dacă nu iese nimic din toată povestea
asta, am şi alte lucruri de făcut. Poţi să-i spui asta ştii tu cui,
atunci când o să izbucnească furtuna.
— Şi cum s-ar putea întâmpla asta?
— Fii serioasă! Dacă-mi dai o căruţă cu bani poate-ţi spun. Sau
poate nu. Îmi place ca oamenii sus-puşi să-mi rămână îndatoraţi.
Ai la dispoziţie zece secunde apoi închid telefonul.
— Te rog. Te vei întâlni cu cineva care te va conduce la o vilă din
Guia Hill, unde se găseşte echipament de comunicaţii sofisticat…
— Şi unde o duzină de tâlhari îmi vor crăpa capul şi mă vor
arunca într-o cameră unde un doctor mă va aranja astfel ca să
aflaţi totul fără să daţi nimic!
Furia lui Bourne era numai parţial simulată; trupele lui Sheng
erau dintre cele care se purtau ca nişte amatori.
— Să-ţi povestesc eu despre un alt fel de echipament sofisticat.
Se cheamă telefon şi nu cred că aţi putea face legătura din Macao
până în garnizoana din Guangdong dacă nu aţi avea un aparat de
bruiaj. Desigur, le-aţi cumpărat de la Tokyo, dacă le-aţi fi făcut voi
înşivă probabil n-ar fi funcţionat! Ei, bine, folosiţi unul. Mai sun o
singură dată. Să ai numărul pentru mine. Numărul celui cu care
vreau să vorbesc.
Jason închise.
— Interesant, spuse McAllister, aflat la câţiva metri depărtare,
aruncând o privire fugară orientalului care se întorsese la masă. Ai
folosit bâta acolo unde eu aş fi folosit zăhărelul.
— Ce să folosesc?
— Eu aş fi scos în evidenţă informaţia extraordinară pe care o
am de vândut. În schimb tu ai ameninţat, ca şi cum nu ţi-ar fi
păsat dacă sunt interesaţi.
— Scuteşte-mă, răspunse Bourne, aprinzându-şi o ţigară,
mulţumit că nu-i tremurau mâinile. Pentru informarea ta, află că
le-am făcut pe amândouă. Ameninţarea subliniază importanţa
informaţiei, iar nepăsarea le întăreşte pe amândouă.
— Ce înseamnă experienţa, spuse Subsecretarul de Stat,
schiţând un zâmbet. Mulţumesc pentru lecţie.
Jason îl privi intens pe analist.
— Dacă merge treaba aşa cum ne-am propus, vei fi în stare să o

608
duci la capăt? Vei fi capabil să scoţi arma şi să apeşi pe trăgaci?
Pentru că, dacă nu poţi, suntem morţi amândoi.
— O să pot, spuse McAllister calm. Pentru Orient. Pentru
întreaga lume.
— Şi pentru clipa ta de glorie. Jason se îndreptă spre masă. Să
plecăm de aici. Nu vreau să mai folosesc tot telefonul ăsta.
*
* *
Liniştea maiestuoasă a muntelui Jade Tower contrasta cu
activitatea frenetică ce se desfăşura în interiorul vilei lui Sheng
Chou Yang. Agitaţia nu se datora numărului mare de oameni, căci
erau numai cinci, ci intensităţii lucrului lor. Ministrul asculta
raport după raport, de la subalternii care intrau şi ieşeau din
grădină, aducând ultimele noutăţi şi încercau cu timiditate să dea
sfaturi, retrase imediat la primul semn de nemulţumire din partea
şefului.
— Oamenii noştri au confirmat povestea! strigă un bărbat de
vârstă mijlocie, îmbrăcat în uniformă, dând buzna în casă.. Au
vorbit cu jurnaliştii. Totul a decurs exact cum a spus asasinul.
Ziarelor li s-a distribuit o fotografie a celui ucis.
— Fă rost de ea, ordonă Sheng. Să o am aici de îndată. Toată
istoria asta e incredibilă!
— Vi se va aduce imediat, domnule, spuse soldatul. Consulatul
a trimis un ataşat la South China News. Trebuie să sosească în
câteva minute.
— Incredibil, repetă Sheng ca pentru el, cu privirea pe straturile
de nuferi din unul din cele patru heleştee amenajate în grădină.
Simetria este perfectă, timpul la fel. Şi asta înseamnă că ceva este
imperfect. Cineva a făcut ordine în toate acestea.
— Asasinul? întrebă un alt subaltern.
— Cu ce scop? Habar n-are că urma să moară înainte ca
noaptea petrecută în sanctuarul de păsări să fi luat sfârşit. Credea
că se bucură de un statut special, însă noi l-am folosit numai
pentru a da de urma predecesorului său, descoperit de cârtiţa
noastră din Brigada Specială.
— Atunci cine? întrebă un altul.
— Aceasta este dilema. Cine? Totul pare credibil însă ceva este
şubred. Este totul prea superficial şi lipsit de profesionalism.
Asasinul, dacă spune adevărul, e convins că nu are de ce să se
teamă de mine; cu toate acestea el ameninţă, riscând să piardă un
client extrem de profitabil. Profesioniştii nu fac aşa ceva şi tocmai

609
asta mă nelinişteşte.
— Vreţi să spuneţi că există o a treia parte, domnule ministru?
întrebă cel de-al treilea om încredere.
— Dacă e aşa, spuse Sheng, cu privirea aţintită asupra unei
singure flori de nufăr, e fie cineva fără experienţă, fie cineva cu
minte cât o muscă. Este o dilemă.
— Am adus-o domnule ministru! strigă un tânăr, traversând în
fugă grădina, fluturând o fotografie.
— Dă-mi-o. Repede!
Sheng apucă hârtia şi o aduse sub lumina unui reflector.
— El este! N-o să uit faţa asta cât voi trăi! Daţi drumul filierei!
Spuneţi-i femeii din Macao să-i dea asasinului numărul de telefon
şi să se asigure că nu suntem înregistraţi. Eşecul înseamnă
moarte.
— De îndată, domnule ministru! Omul fugi înapoi în casă.
— Soţia şi copii mei, spuse Sheng Chou Yang dus pe gânduri. I-
ar putea nelinişti toată această agitaţie. Vreţi să vă duceţi unul
dintre voi înăuntru şi să le explicaţi că afacerile de stat mă reţin
pentru moment?
— Este privilegiul meu, domnule, spuse un subaltern.
— Ştiu că suferă din pricina rigorilor slujbei mele. Sunt nişte
îngeri. Într-o zi vor fi răsplătiţi.
*
* *
Bourne atinse umărul orientalului şi îi arătă marchiza luminată
a unui hotel de pe partea dreaptă a străzii.
— Ne luăm camere aici, apoi căutăm o cabină telefonică în
partea cealaltă a oraşului. În regulă?
— E perfect, spuse chinezul. Ăştia deţin controlul asupra mai
tuturor companiilor telefonice.
— Şi avem nevoie de odihnă. Francezul nu mai ostenea să
spună că odihna este o armă. Iisuse, de ce mă repet într-una?
— Pentru că eşti obsedat, spuse McAllister de pe bancheta din
spate.
— Mie-mi spui! N-am nevoie, mulţumesc.
*
* *
Jason formă numărul din Macao care stabilea, printr-un releu,
legătura în China la o centrală telefonică din munţii Jade Tower.
Apoi îşi întoarse capul înspre analist.
— Sheng vorbeşte franţuzeşte? întrebă el repede.

610
 — Fireşte, spuse Subsecretarul. Are legături cu Quai d’Orsai şi
vorbeşte întotdeauna limba celor cu care negociază. E unul dintre
atuurile sale. Dar de ce nu vorbeşti chinezeşte? Doar ştii.
— Asasinul nu ştia, iar, dacă vorbesc englezeşte s-ar putea
întreba ce s-a întâmplat cu accentul meu britanic. Franceza mă va
acoperi, ca atunci când am vorbit cu Soo Jiang. Şi voi şti dacă este
sau nu Sheng.
— Bourne înfăşură o batistă în jurul microfonului şi auzi un al
doilea ţârâit, ca un ecou, la 2500 de mile depărtare. Instalaţiile de
bruiaj intraseră în funcţiune.
— Wei?
— Comme le colonel, je prefere le francois.
— Shemma? izbucni vocea mirată.
— Fawen, spuse Jason, folosind cuvântul chinezesc pentru
franceză.
— Fawen? Wo buhui! răspunse bărbatul agitat, spunând că nu
vorbeşte franceza.
Dar apelul telefonic era aşteptat. O altă voce interveni pe fir; era
la distanţă şi se auzea prea slab pentru a fi înţeleasă.
— Pourquoi vous parlez francais?
Era Sheng! Nu avea importanţă limba, Bourne n-ar fi uitat
niciodată glasul cântat al oratorului. Era slujitorul fanatic al unui
Dumnezeu lipsit de milă care-şi seducea audienţa înainte de a o
asalta cu foc şi pucioasă.
— Să spunem că îmi este mai pe plac.
— Foarte bine. Ce e cu această veste incredibilă pe care mi-o
aduci? Această nebunie în timpul căreia a fost menţionat un
nume?
— Mi s-a spus că vorbeşti franţuzeşte foarte bine, îl întrerupse
Jason.
Fu o pauză în care se auzi numai respiraţia egală a lui Sheng.
— Ştii cine sunt?
— Ştiu un nume care pentru mine nu înseamnă nimic,
înseamnă pentru altcineva, totuşi. Pentru cineva care te cunoaşte
de mult şi doreşte să-ţi vorbească.
— Ce? urlă Sheng. Trădare!
— Ba deloc şi, dacă aş fi în locul tău, i-aş da atenţie. A fost
singurul care a înţeles că i-am minţit. Ceilalţi nu au înţeles, însă el
da.
Bourne aruncă o privire scurtă înspre McAllister, aflat lângă el;
analistul dădu din cap în semn că Jason folosea într-un mod

611
foarte convingător textul pe care i-l dăduse.
— M-a privit o singură dată şi a înţeles totul. La vremea aia
camaradul Francezului era ciuruit binişor; avea scăfârlia ca o
conopidă sângerie.
— Ce-ai făcut?
— Ţi-am făcut probabil cel mai mare serviciu pe care ţi l-a făcut
cineva vreodată şi aştept să fiu răsplătit pentru asta. Ţi-l dau la
telefon pe prietenul tău. El vorbeşte englezeşte.
Bourne îi întinse receptorul analistului, care spuse imediat:
— Îţi vorbeşte Edward McAllister, Sheng.
— Edward…?
Şocat, Sheng Chou Yang nu fu în stare să sfârşească numele.
— Conversaţia asta e neoficială, nu ştie nimeni despre ea.
Vorbesc în numele meu, pentru binele meu şi al tău.
— Mă… uimeşti, prietene, spuse ministrul moale, încercând să
se adune.
— Vei citi în ziarele de dimineaţă şi trebuie să fie deja în toate
emisiunile de televiziune din Hawai. Consulatul doreşte să dispar
pentru câteva zile – cu cât mai puţine întrebări, cu atât mai bine –
şi cunosc şi pe acela care vrea să mă însoţească.
— Ce s-a întâmplat şi cum ai…
— Asemănarea dintre ei era prea evidentă pentru a fi o simplă
coincidenţă, interveni Subsecretarul de Stat. Presupun că d’Anjou
vroia să profite de legendă cât mai mult şi aceasta includea
caracteristicile fizice, pentru aceia ce-l văzuseră în trecut pe Jason
Bourne. În panica creată în Victoria Peak – şi din chipul aproape
de nerecunoscut – nimeni nu a observat asemănarea izbitoare. Dar
ceilalţi nu-l cunoşteau pe Bourne. Eu da.
— Tu?
— Eu l-am gonit din Asia. Eu sunt acela pe care vroia să-l ucidă
şi, dintr-un simţ pervers al umorului a decis s-o facă lăsând
cadavrul asasinului tău în Victoria Peak. Din fericire pentru mine,
o prea mare încredere în sine l-a împiedicat să evalueze corect
calităţile omului tău. Odată ce a început focul, asociatul nostru
comun l-a aruncat în faţa armelor, grăbindu-i moartea.
— Edward, informaţiile se înghesuie prea repede, nu pot să le
asimilez. Cine l-a adus înapoi pe Jason Bourne?
— În mod evident, Francezul. Elevul şi în acelaşi timp unealta
sa îl trădase. Dorea răzbunarea şi ştia unde să găsească omul care
putea să i-o aducă. Colegul său din Meduza, primul Jason Bourne.
— Meduza! şopti Sheng cu ură dispreţuitoare.

612
 — În ciuda reputaţiei lor, găseai acolo persoane de o loialitate
absolută. Un om căruia i-ai salvat viaţa nu te va uita niciodată.
— Şi ce te-a făcut să crezi că aş avea ceva de-a face cu omul pe
care tu îl numeşti un asasin…
— Te rog, Sheng, îl întrerupse analistul. Este prea târziu pentru
proteste. Nu e decât o discuţie. Însă îţi voi răspunde la întrebare.
Câteva asasinate asemănătoare! Totul a început cu un vice-
premier chinez în Tsim Sha Tsui şi alte patru persoane importante.
Erau toţi duşmanii tăi. Apoi, la aeroportul Kai-tak, acum câteva
seri, doi dintre cei mai agresivi critici ai tăi din delegaţia trimisă la
Peking ar fi trebuit să fie victimele unei bombe. Au mai existat şi
zvonuri – întotdeauna apar în lumea interlopă – care pomeneau de
anumite mesaje schimbate între Macao şi Guangdong, de persoane
importante în Beijing – de o persoană având o putere imensă. Şi, în
sfârşit, dosarul… Am tras linie şi am adunat. Toate indiciile
duceau la tine.
— Dosarul? Ce-nseamnă asta, Edward? întrebă Sheng,
simulând stăpânirea de sine. Pentru ce această convorbire
neoficială, între noi doi?
— Bănuiesc că ştii.
— Eşti un om inteligent. Îţi dai seama că nu aş întreba dacă aş
şti. Între noi nu mai încap figuri din astea.
— Un birocrat inteligent, ţinut la dos, nu-i aşa?
— Ca să fiu sincer, m-am aşteptat la lucruri mai bune în ceea ce
te priveşte. Ai gândit şi determinat majoritatea mişcărilor şi
acţiunilor aşa-numiţilor voştri negociatori în timpul conferinţelor
pe teme comerciale. Toată lumea ştie că ai avut o activitate
exemplară în Hong Kong. După plecarea ta Washington-ul a rămas
cu o influenţă majoră asupra acestui teritoriu.
— Am hotărât să mă retrag, Sheng. Mi-am sacrificat douăzeci de
ani din viaţă guvernului, dar nu vreau să mor pentru el. Nu voi
deveni o ţintă pentru terorişti, nici aici, nici în Iran sau Beirut.
Este timpul să fac ceva şi pentru mine însumi, pentru familia mea.
Timpurile se schimbă, oamenii se schimbă, iar viaţa e scumpă.
Pensia şi proiectele de viitor sunt prea puţin pe lângă ce merit.
— Sunt perfect de acord cu tine, Edward, însă ce are aceasta
de-a face cu mine? Noi am negociat împreună – ca adversari,
desigur, însă nu ca duşmani într-o arenă a violenţei. Şi ce
Dumnezeu e tâmpenia asta despre numele meu pomenit de şacalii
Kuomintangului?
— Mă oboseşti.

613
 Analistul privi scurt înspre Bourne.
— Tot ce ţi-a spus amicul nostru comun a fost dictat de mine; el
nu are nici o contribuţie. Numele tău n-a fost menţionat niciodată
în Victoria Peak şi la interogatoriu n-a participat nici un taiwanez.
I-am cerut să spună asta deoarece ştiam că are să-ţi sune veridic.
În ceea ce priveşte numele tău, el e cunoscut numai anumitor
persoane. E în dosarul despre care am pomenit, un dosar încuiat
în biroul meu din Hong Kong. Este marcat ca Ultra Strict Secret.
Există o singură copie a acestui dosar, închisă într-un seif la
Washington şi numai eu pot să-l scot de-acolo sau să-l distrug.
Dar, dacă se întâmplă ceva neprevăzut – să spunem un accident
de avion sau dacă eu dispar, ori sunt ucis – dosarul va fi predat
Consiliului Naţional de Securitate. Informaţiile din acest dosar,
dacă încap pe mâinile cui nu trebuie, ar avea consecinţe
catastrofale pentru întregul Orient îndepărtat.
— Sunt intrigat, Edward, de informaţiile tale atât de directe,
chiar dacă incomplete.
— Trebuie să ne întâlnim, Sheng. Şi adu cu tine bani, bani
mulţi, dolari americani. Asociatul nostru îmi spune că există un
loc în Guangdong unde oamenii tăi vin pentru a le da noi
însărcinări. Ne întâlnim mâine acolo între ora zece şi miezul nopţii.
— Trebuie să protestez, Edward. Încă nu văd ce interes aş avea.
— Pot distruge ambele copii ale acestui dosar. Am fost trimis
aici pentru a da de urma unui complot ce îşi are rădăcinile în
Taiwan, o poveste ce ameninţă interese multiple. Doar o aluzie şi
ar putea declanşa o mulţime de evenimente ce ar îngrozi întreaga
lume. Sunt convins că în această poveste există un sâmbure de
adevăr şi, dacă nu mă înşel, firul duce direct la vechiul meu
omolog din timpul conferinţelor chino-americane. Nu s-ar putea
fără el… Este ultima mea misiune, Sheng şi, cu două cuvinte pot
face ca acel dosar să dispară de pe faţa pământului. Pur şi simplu
spun că informaţiile au fost absolut false, incendiare, aranjate de
duşmanii voştri din Taiwan. Puţinii care cunosc amănunte vor din
suflet să creadă, pe cuvânt. Dosarul va fi apoi distrus. La fel şi
copia de la Washington.
— Încă nu m-am convins că trebuie să-ţi dau ascultare.
— Fiul unui taipan al Kuomintangului va şti. Liderul unei
cabale de la Beijing va şti. Un om care ar putea cădea în dizgraţie
şi decapitat mâine dimineaţă va şti în mod sigur.
— Dealurile din Guangdong. Ştie el unde anume.
— Numai un elicopter, spuse McAllister. Tu şi pilotul, nimeni

614
altcineva.

615
 CAPITOLUL 37
Întuneric. Un bărbat îmbrăcat în uniforma soldaţilor din
infanteria marină a SUA sări de pe zidul care înconjoară
proprietatea din Victoria Peak. O luă la stânga, trecu de vălătucii
încâlciţi de sârmă ghimpată care astupau gaura dintr-o porţiune a
zidului care fusese distrusă şi înaintă precaut. Ascuns în umbră,
alergă de a curmezişul pajiştii înspre colţul casei. Privi în jur la
geamurile sparte ce fuseseră cândva ale unei camere de lucru
concepută în stil victorian. În faţa bucăţilor de sticlă încă prinse de
tocurile ferestrelor, se afla un soldat ţinând de ţeava o mitralieră
Meduza-16 şi având la curea un pistol automat de calibru 45.
Faptul că avea, pe lângă pistol şi o mitralieră, era un semn de
maximă alertă – intrusul înţelese aceasta şi zâmbi văzând că
soldatul nu considera necesar să ţină mitraliera în mână. Soldaţii
din infanteria marină şi armele lor nu erau agreate în aceste
locuri. Intrusul aşteptă momentul oportun. Acesta sosi: soldatul
căscă prelung şi închise ochii un moment, în timp ce trăgea adânc
aer în piept. Intrusul sări în picioare şi încolăci garota pe după
gâtul omului de pază. Sfârşitul veni în câteva secunde. Nu se auzi
aproape nici un sunet.
Ucigaşul lăsă cadavrul acolo unde zăcea, căci întunericul era
mai mult în această zonă decât oriunde altundeva. Majoritatea
reflectoarelor aflate în spatele casei fuseseră distruse de explozii,
îşi croi drum mai departe, înspre următorul colţ, unde îşi scoase o
ţigară şi o aprinse cu bricheta. Apoi păşi în lumina reflectoarelor şi
dădu colţul nonşalant spre uşile carbonizate ale terasei unde un al
doilea soldat se afla la postul său, pe scările de cărămidă. Intrusul
ţinea ţigara în mâna stângă, care îi acoperea faţa în timp ce trăgea
din ea.
— Afară, la o ţigară? întrebă paznicul.
— Da, nu pot să dorm, spuse intrusul cu un accent sud-est
american.
— Paturile astea nu-s făcute pentru dormit în ele. Numai ce te
aşezi pe unul şi-ţi piere tot cheful… Hei! Ia stai puţin! Cine dracu’
eşti tu?
Soldatul nu avu timp să-şi ridice puşca. Intrusul se aruncă în
faţă, înfigându-şi cuţitul drept în gâtul soldatului, cu o precizie de

616
profesionist, înăbuşind orice zgomot. Trase cadavrul după colţul
clădirii şi-l lăsă acolo, în umbră. Şterse cuţitul de sânge pe
uniforma mortului, apoi îl ascunse sub tunică şi se întoarse în
dreptul glasvandului. Intră.
Merse de-a lungul coridorului slab luminat până la capăt, unde
un al treilea soldat din infanteria marină şedea în faţa unei uşi
mari, sculptate. Paznicul îşi lăsă arma jos şi privi la ceas.
— Ai venit devreme, spuse el. Cartul meu se termină abia peste
o oră şi douăzeci de minute.
— Nu fac parte din unitatea asta, amice.
— Eşti cu grupul din Oahu?
— Da.
— Credeam că v-au scos de aici şi v-au trimis urgent înapoi în
Hawaii.
— Câţiva am rămas. Suntem la consulat acum. Tipul ăla, cum îl
cheamă, McAllister, ne-a adunat la declaraţii toată noaptea.
— Îţi spun eu, amice, toată întâmplarea asta e stranie!
— Stranie e puţin zis. Apropo, unde este biroul aiuritului? M-a
trimis până aici să-i aduc tutunul de pipă.
— Grozav. Pune-i şi nişte mătrăgună în el.
— Care-i biroul?
— Mai devreme l-am văzut împreună cu doctorul intrând la
prima uşă pe dreapta. Apoi mai târziu, înainte de a pleca, a intrat
aici.
Cu capul, soldatul îi arătă uşa din spatele său.
— Cine lucrează aici?
— Nu ştiu cum îl cheamă, însă el e ştabul aici. Ăştia îi spun
ambasadorul.
Asasinul îşi miji ochii.
— Ambasadorul?
— Da. Încăperea e aproape distrusă. Jumătate din ea a făcut-o
praf nebunul, însă casa de bani este intactă şi de aia sunt eu aici
şi un alt tip afară. Trebuie să fie câteva milioane în ea, pentru
cheltuieli neprevăzute.
— Sau pentru altceva, spuse moale intrusul. Prima uşă pe
dreapta, da? adăugă el, întorcându-se şi căutând sub tunică.
— Stai, spuse soldatul. De ce n-a trimis poarta nimic? Apucă
aparatul de emisie-recepţie agăţat de centură.
— Îmi pare rău, trebuie să te verific, amice. Aşa se obişnuieşte.
Ucigaşul aruncă cuţitul. În clipa în care acesta se înfigea în
pieptul victimei, intrusul se repezi şi el, cu degetele mari înfipte în

617
beregata soldatului. Treizeci de secunde mai târziu, deschidea uşa
biroului lui Havilland şi târa cadavrul înăuntru.
*
* *
Trecură graniţa pe noapte; costumele şi cămăşile scrobite
luaseră locul îmbrăcăminţii mototolite pe care o purtaseră până
atunci. Două serviete diplomat sigilate indicau importanţa
documentelor guvernamentale inaccesibile chiar şi ochiului vigilent
al vameşilor. În realitate, servietele conţineau atât armele, cât şi
câteva obiecte în plus, pe care Bourne le luase din apartamentul
lui d’Anjou după ce McAllister scosese la iveală banda adezivă
specială destinată sigilării valizelor diplomatice, respectată chiar şi
în Republica Populară Chineză, ca o condiţie pentru un tratament
reciproc acordat personalului diplomatic.
Omul de legătură din Macao, al cărui nume era Wong, fu
impresionat de paşapoartele diplomatice însă, pentru mai multă
siguranţă, ca şi pentru cei 20.000 de dolari americani faţă de care
spunea că simte o obligaţie morală, hotărâse să-şi organizeze
trecerea peste graniţă în felul său propriu.
— Nu este atât de complicat pe cât v-am făcut să credeţi data
trecută, explică Wong. Doi dintre grăniceri sunt veri din partea
mamei – fie-i ţărâna uşoară – şi ne ajutăm reciproc. Eu fac mai
mult pentru ei decât ei pentru mine, însă eu am o situaţie mai
bună. Burţile le sunt mai pline decât ale majorităţii oamenilor din
oraşul Zhuhai Shi şi amândoi au televizoare.
— Dacă îţi sunt veri, spuse Jason, de ce ai obiectat când i-am
dat unuia dintre ei ceasul? Ai spus că e prea scump.
— Pentru că îl va vinde, domnule şi nu vreau să şi-o ia în cap.
Fiindcă or să-i crească pretenţiile.
Iată principiile conform cărora erau păzite cele mai sever
controlate graniţe din lume, îşi spuse Bourne. Oricum ei trebuiau
să treacă prin ultima poartă de pe dreapta la ora 8:55 fix; Wong
trece separat, câteva minute mai târziu. Paşapoartele cu dungă
roşie fură studiate, trimise într-un birou interior şi, cu multe
zâmbete din partea unui dintre cei doi veri, onoraţii diplomaţi fură
trecuţi rapid peste punctele vamale. În China fură întâmpinaţi de
către prefectul provinciei Zhuhai Shi, care le înapoie paşapoartele.
Era o femeie scundă. Lată în umeri. Vorbea englezeşte cu un
accent puternic, dar inteligibil.
— Afaceri guvernamentale în Zhuhai Shi? întrebă ea, zâmbind,
dar zâmbetul îi era dezminţit de privirea întunecată, vag ostilă. La

618
garnizoană, probabil? Aş putea să vă aranjez transportul auto, vă
rog?
— Bu xiexie, refuză Subsecretarul de Stat, apoi, din politeţe,
reveni la engleză pentru a-şi arăta respectul pentru silinţa gazdei
de a o învăţa. Avem o întâlnire, nu foarte importantă, care durează
numai câteva ore, apoi ne întoarcem în Macao la noapte. Aşteptăm
să vină cineva să ne ia, aşa că vom bea o cafea şi vom aştepta.
— În biroul meu, dacă preferaţi?
— Vă mulţumesc, însă nu cred. Oamenii voştri ne vor căuta la
kafie dian, la cafe-bar.
— Pe partea stângă a străzii. Şi încă o dată, bun venit în
Republica Populară Chineză.
— Bunăvoinţă dumneavoastră nu va fi uitată, spuse McAllister,
înclinându-se.
— Vă mulţumesc din suflet, replică femeia dând din cap şi se
îndepărtă.
— Parafrazându-te, comentă Bourne, adresându-i-se lui
McAllister, te-ai descurcat foarte bine. Însă trebuie să-ţi spun că
tipa nu-i de partea noastră.
— Bineînţeles că nu, aprobă Subsecretarul. I s-a dat ordin să
anunţe pe cineva ori aici, la garnizoană, ori la Beijing, cum am
trecut graniţa. De acolo, cineva îl va contacta apoi pe Sheng şi el
va şti că suntem doar eu şi cu tine. Nimeni altcineva.
O luară spre cafeneaua întunecoasă de la capătul străzii.
— Vom fi urmăriţi, ştii asta, nu-i aşa?
— Nu, nu ştiu, replică McAllister, aruncându-i o privire scurtă.
Sheng va fi precaut. I-am dat destule informaţii pentru a-l alarma.
Dacă ar şti că există numai un singur dosar – ceea ce din
întâmplare e adevărat – ar putea risca, gândindu-se că l-ar putea
cumpăra de la mine şi apoi m-ar ucide. Însă crede, sau presupune,
că mai e o copie la Washington. Este cea pe care o doreşte
distrusă. Nu îşi poate permite să mă sperie şi să mă pună pe fugă.
Nu uita, eu sunt un amator şi intru uşor în panică. Îl cunosc.
Acum îşi face socotelile şi probabil îmi va aduce mai mulţi bani
decât am visat vreodată. Sigur, se aşteaptă să-i recupereze, odată
ce distrug dosarele, după care voi fi asasinat. Aşa că, vezi, am un
motiv foarte serios pentru a nu da greş.
Agentul Meduzei îl privi din nou atent pe funcţionarul de la
Washington.
— Te-ai gândit la toate amănuntele, nu-i aşa?
— Foarte bine, răspunse McAllister, privind drept înainte.

619
Săptămâni întregi. Fiecare detaliu în parte. Ca să fiu sincer, nu
credeam că vei avea un rol de jucat, căci m-am gândit că nu vei
mai fi în viaţă, însă ştiam că pot să ajung la Sheng. Cumva… în
mod neoficial, fireşte. Orice altă cale, inclusiv o întâlnire
confidenţială, ar fi presupus un protocol şi, chiar dacă m-aş fi aflat
între patru ochi cu el, fără ajutoarele sale, nu l-aş fi putut atinge.
Ar fi arătat a asasin aprobat de guvern. M-am gândit să-l abordez
direct, de dragul vremurilor trecute şi să folosesc anumite cuvinte
care îl vor obliga să-mi dea răspuns – cam cum am făcut aseară.
Cum i-ai spus lui Havilland, cele mai simple căi sunt de obicei cele
mai bune. Oamenii tind să complice lucrurile.
— Tu ai circumstanţe atenuante; adesea eşti obligat să o faci.
Nu-ţi poţi permite să fii prins în flagrant delict.
— Ce expresie!… spuse analistul cu un zâmbet batjocoritor.
Unde vrea să bată? Politica nu tratează nemulţumirile unui singur
individ, sau n-ar trebui s-o facă. Mereu m-au uimit pretenţiile la
legalitate ale unor oameni care n-au nici cea mai vagă idee de
condiţiile în care suntem nevoiţi să lucrăm.
— Poate, din când în când, oamenii vor un răspuns direct.
— Nu se poate, spuse McAllister ajuns la uşa cafenelei, tot n-ar
înţelege.
Bourne stătea în faţa uşii, fără să o deschidă.
— Eşti orb, spuse el, privindu-l în ochi pe Subsecretar. Nici mie
nu mi s-a dat un răspuns direct, cu atât mai puţin o explicaţie. Ai
stat la Washington prea multă vreme. Ar trebui să petreci câteva
săptămâni, la Cleveland sau Bangor, în Maine. S-ar putea să-ţi
mai lărgească orizontul.
— Nu-mi ţine prelegeri, domnule Bourne. Mai puţin de 46% din
populaţia ţării îşi dă osteneala să voteze, iar asta determină calea
pe care o urmăm. Totul este lăsat în seama noastră – executanţii şi
birocraţii de profesie. Noi suntem tot ce v-a mai rămas. Putem să
intrăm? Prietenul tău, Wong, spunea că trebuie să stăm câteva
minute, ca să fim văzuţi bându-ne cafelele, apoi să ieşim în stradă.
Spunea că vine să ne Ia peste exact douăzeci şi cinci de minute,
din care douăsprezece deja au trecut.
— Douăsprezece? Nu zece, nici cincisprezece, ci douăsprezece?
— Exact.
— Ce facem dacă întârzie două minute? Îl împuşcăm?
— Foarte amuzant, spuse analistul, împingând uşa.
*
* *

620
 Ieşiră din cafenea şi o apucară de-a curmezişul porţiunii
asfaltate din faţa punctului de frontieră Guangdong. Trecură fără
greutate, nu erau mai mult de zece oameni la rând. Dintre cele trei
felinare din imediata apropiere, numai unul funcţiona, răspândind
în jur o lumină slabă. Vizibilitatea era scăzută. Cele douăzeci şi
cinci de minute trecură, apoi treizeci. Când se făcură treizeci şi
cinci, Bourne rupse tăcerea.
— Ceva nu e în regulă. Trebuia să fi apărut până acum.
— Două minute şi-l împuşcăm? spuse McAllister, fără să
aprecieze el însuşi gluma. Vreau să spun, am avut impresia că cel
mai important lucru e să nu ne pierdem cu firea.
— Pentru două minute, nu însă pentru aproape un sfert de oră,
replică Jason. Nu este normal, adăugă el încet, ca pentru sine. Pe
de altă parte, Wong doreşte să-l contactăm pe Sheng.
— Nu înţeleg.
— Nici nu trebuie. Mergi alături de mine, ca şi cum ne-am
plimba, aşteptând să vină cineva să ne ia. Vorbeşte despre vreme,
despre orice. Aprobă din cap, dă din umeri – numai păstrează-ţi
calmul şi controlează-ţi mişcările.
Parcurseră aproximativ douăzeci de metri când auziră şoapta.
— Kam Pek!
Numele cazinoului din Macao se auzi şuierat din dosul unui
chioşc de ziare.
— Wong?
— Rămâneţi pe loc şi simulaţi o conversaţie, însă ascultaţi-mă
bine!
— Ce s-a întâmplat?
— Sunteţi urmăriţi.
— Două bile albe pentru un birocrat strălucit, spuse Jason.
Vreun comentariu, domnule Subsecretar?
— Este neaşteptat, însă nu ilogic, răspunse McAllister. O
măsură de precauţie, probabil. Paşapoartele false abundă pe aici,
după cum ştim foarte bine.
— Ni le-a verificat King Kong cu fustă.
— Atunci poate vor să se asigure că nu ne întâlnim aici cu
indivizi ca cei despre care-mi spuneai aseară, şopti analistul încet,
ca să nu-l audă Wong.
— Se poate, răspunse Bourne ceva mai tare, cu ochii la intrarea
în punctul de frontieră. Cine ne urmăreşte?
— Porcul.
— Soo Jiang?

621
 — Întocmai, domnule. De aceea nu pot să mă arăt.
— Altcineva?
— Nu am mai observat pe nimeni, însă nu ştiu cine se află pe
şoseaua ce duce spre dealuri.
— Am eu grijă de el, spuse Delta.
— Nu! obiectă McAllister. Ordinele lui de la Sheng pot să ceară
confirmarea că suntem într-adevăr singuri, că nu ne întâlnim cu
alţii. Tocmai ai spus că e posibil.
— Singurul mod în care ar fi putut să o facă era să se
întâlnească el însuşi cu alţii. Or asta nu-şi poate îngădui. Iar
vechiul tău amic n-ar permite o transmisiune radio în timp ce el se
află într-un avion sau elicopter. Ar putea fi ascultată.
— Dar dacă şi-au stabilit semnale – o flacără sau o lanternă
aprinsă, indicându-i pilotului că totul e în regulă?
Jason privi spre analist.
— Într-adevăr, te gândeşti la toate.
— Există o cale de ieşire, spuse Wong din umbră şi este un
privilegiu pe care aş dori să mi-l rezerv, fără nici o altă răsplată.
— Ce privilegiu?
— Acela de a-l omorî pe Porc. Voi proceda în aşa fel încât să nu
las urme.
— Ce?
Mirat, Bourne întoarse capul.
— Vă rog, domnule! Priviţi drept înainte!
— Îmi pare rău. Dar de ce?
— Şi-a bătut joc de o mulţime de femei, ameninţându-le cu
pierderea slujbei – a lor sau a bărbaţilor lor. În ultimii patru ani a
adus ruşinea multor familii, inclusiv celei dinspre partea mamei
mele.
— Cum de n-a fost omorât până acum?
— Umblă cu gărzi personale chiar şi aici, în Macao. Totuşi, s-au
făcut câteva tentative de către bărbaţi ce nu au mai putut îndura
ruşinea. S-a lăsat cu represalii.
— Represalii? întrebă McAllister calm.
— Au fost luaţi oameni la întâmplare şi li s-au înscenat fraude
din proviziile şi echipamentul din garnizoană. Pedeapsa pentru
asemenea fapte este moartea.
— Iisuse, murmură Bourne. Nu te mai întreb. Ai motive
îndreptăţite. Dar cum ai s-o faci?
— Gorilele nu sunt cu el acum. S-ar putea să-l aştepte pe
şoseaua spre dealuri, însă nu îl însoţesc acum. Voi porniţi şi dacă

622
vă urmăreşte, mă iau după el. Dacă nu vă urmăreşte, vă prind din
urmă.
— Ne prinzi din urmă? Bourne se încruntă.
— Da, după ce-l omor pe Porc şi-i las hoitul în locul care i se
cuvine. Toaleta femeilor.
— Şi dacă o ia pe urmele noastre? întrebă Jason.
— Momentul oportun se va ivi şi atunci. Îi voi vedea gorilele,
însă ele nu mă vor vedea pe mine. N-are importanţă ce face,
momentul când se va afla singur, în întuneric, tot va veni. O
fracţiune de secundă va fi îndeajuns, iar când îl vor găsi se va
presupune că a adus ruşinea unuia dintre oamenii săi, care s-a
răzbunat.
— O luăm înainte.
— Cunoaşteţi drumul, domnule.
— Ca-n palmă.
— Ne întâlnim la poalele primului deal, dincolo de întinderea de
iarbă înaltă. Vă amintiţi?
— Ar fi greu de uitat. Era să-mi las oasele pe acolo.
— După şapte kilometri, luaţi o prin pădure înspre câmpie.
— Aşa intenţionez să fac. Vânătoare bună, Wong.
— Va fi, domnule. Am destule motive s-o cred.
Cei doi americani o luară din loc dispărând într-o beznă adâncă.
Un individ obez îmbrăcat în civil îi urmărea din umbră. Îşi privi
ceasul şi dădu din cap, zâmbind cu satisfacţie. Apoi, colonelul Soo
Jiang se întoarse şi o luă printr-un pasaj printre porţile de fier şi
gardurile de sârmă ghimpată, printre gheretele de lemn slab
luminate. Fu întâmpinat de prefectul provinciei Zhuhai Shi –
Guangdong, care înaintă marţial, cu entuziasm spre el.
— Probabil că sunt nişte persoane foarte importante, domnule
colonel, spuse femeia prefect, fără pic de ostilitate în priviri acum,
numai cu ceva care aducea a adoraţie. Şi cu teamă.
— A, da-da, sunt aprobă colonelul.
— Bineînţeles că trebuie să fie din moment ce un ofiţer ilustru
ca dumneavoastră a venit până aici numai pentru a se asigura că
nu au probleme. Am telefonat la Guangzhou, aşa cum aţi cerut şi
cel cu care am vorbit mi-a mulţumit, dar nu m-a întrebat de nume.
— O să i-l dau eu, o întrerupse Soo plictisit.
— Şi voi ţine oamenii cei mai buni la porţi pentru a-i întâmpina
când se întorc la noapte târziu, în Macao.
Soo o privi.
— Nu este nevoie. Vor fi duşi la Beijing pentru nişte conferinţe

623
la nivel înalt, strict secrete. Ordinele mele sunt de a îndepărta
toate urmele trecerii lor pe aici.
— Atât de secrete?
— Chiar atât, tovarăşă. Acestea sunt secrete de stat şi trebuie
păstrate, chiar şi faţă de cei mai intimi colaboratori ai
dumneavoastră. Biroul dumneavoastră, vă rog.
— Îndată, spuse femeia lată în umeri, făcând stânga-mprejur cu
precizie de soldat. Am ceai sau cafea şi chiar whisky englezesc din
Hong Kong.
— Ah, da, whisky englezesc. Pot să vă însoţesc, tovarăşă?
Misiunea mea e îndeplinită.
Cele două siluete oarecum groteşti, desprinse parcă dintr-o
operă de Wagner, mărşăluiră cu paşi legănaţi până la uşa de sticlă
a biroului femeii prefect.
*
* *
— Ţigări! şopti Bourne, înşfăcând umărul lui McAllister.
— Unde?
— Drept în faţă, dincolo de şosea, pe stânga. În pădure!
— Nu le-am zărit.
— Nu le-ai căutat. Le palmează, dar sunt acolo. Scoarţele
copacilor se luminează un moment, apoi se întunecă din nou. Fără
un ritm egal. Sunt oameni care fumează. Uneori am impresia că
Extremul Orient iubeşte mai mult ţigările decât sexul.
— Ce facem?
— Exact ce facem acum, numai cu mai mult zgomot.
— Ce?
— Continuăm să mergem şi să pălăvrăgim. Nu ne vor înţelege.
Sunt sigur că mai ştii „Hiawatha” sau „Horatio on the Bridge” sau
din vremea liceului, „Aura Lee”. Nu cânta, recită numai versurile;
îţi va distrage atenţia.
— Dar de ce?
— Pentru că asta este exact ceea ce ai prezis. Sheng se asigură
că nu apărem cu cineva care i-ar putea fi ostil. Să-i dăm această
asigurare, ce zici?
— Dumnezeule! Şi dacă vreunul dintre ei ştie englezeşte?
— Este puţin probabil, însă dacă preferi, putem să improvizăm o
conversaţie.
— Nu, nu sunt bun la asta. De-aia urăsc petrecerile şi dineurile,
niciodată nu ştiu ce să spun.
— De asta ţi-am sugerat poeziile. O să mai intervin şi eu, când

624
faci pauză. Dă-i drumul, vorbeşte normal dar repede. Ăsta nu-i un
loc pentru intelectuali chinezi care să vorbească englezeşte… Au
stins ţigările. Ne-au zărit. Spune ceva!
— Doamne-Doamne,… foarte bine. Ăăă… Stând pe prispă la
O’Reilly şi spunând basme sângeroase…
— Foarte potrivit! spuse Jason, fulgerându-l cu privirea.
— „Dintr-odată mi s-a năzărit, de ce să n-o scutur pe fiica lui
O’Reilly…”
— Vai, Edward, mă surprinzi!
— E un cântec vechi din facultate, şopti analistul.
— Ce? Nu te aud, Edward. Spune mai tare.
— Tra la-la, tra la-la, ca să văd ce face Reilly…
— Grozav! îl întrerupse Bourne în timp ce treceau de porţiunea
unde numai cu câteva secunde înainte se zăriseră capetele ţigărilor
aprinse. Cred că prietenul tău îţi va aprecia punctul de vedere. Alte
idei mai ai?
— Am uitat cuvintele.
— Ideile, vrei să spui. Sunt sigur că o să ţi le aminteşti.
— Ceva despre Reilly… A, da, îmi aduc aminte. Mai întâi era
„Dă-i, dă-i, dă-i, scutură bine, pân-ajungi la capăt şi abia apoi
venea bătrânul Reilly… Avea două pistoale şi-l căuta pe câinele
care i-a scuturat fiica.” Vezi, mi-am adus aminte. Mai vrei? Mai
ştiu unul: Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen… Şi tot
aşa…
— Las-o baltă, nu ne mai aud.
— Nu? Mulţumesc lui Dumnezeu!
— Ai fost nemaipomenit. Dacă vreunul din maimuţoii ăia
înţelege vreun cuvânt în engleză, acum sunt chiar mai derutaţi
decât mine. Bine lucrat, Edward: Hai, mai repede! McAllister privi
la Jason.
— Ai făcut-o intenţionat, nu-i aşa? M-ai obligat să mă gândesc
la ceva – la orice – ştiind că mă voi concentra şi nu voi intra în
panică.
Bourne nu răspunse; făcu doar o observaţie.
— Încă treizeci de metri şi te las singur.
— Poftim? Mă părăseşti?
— Doar pentru zece, cincisprezece minute nu mai mult. Nu te
opri, doar întinde braţul şi ajută-mă să-mi deschid servieta.
— Unde te duci? întrebă Subsecretarul în timp ce sprijinea
stângaci servieta cu braţul stâng.
Jason o deschise, scoase un cuţit cu lama lungă şi o închise la

625
loc.
— Nu poţi să mă laşi singur!
— Nu ţi se va întâmpla nimic, nimeni nu doreşte să te oprească
din drum – să ne oprească. Dacă ar fi vrut, n-ar fi aşteptat până
acum.
— Vrei să spui că s-ar fi putut isca o ambuscadă?
— Contam pe mintea ta analitică că ştii că nu se va întâmpla
asta. Ţine servieta.
— Dar ce vrei să…
— Trebuie să văd ce se întâmplă în spatele nostru. Continuă-ţi
drumul.
Jason făcu la stânga şi intră în pădure la prima curbă a şoselei.
O luă la fugă, neauzit şi evitând instinctiv tufişurile, apoi făcu un
arc de cerc la dreapta. Câteva minute mai târziu zări scânteierea
ţigărilor şi, încet ca o pisică, se târî din ce în ce mai aproape, până
ajunse la o distanţă de aproape trei metri de grupul de oameni.
Strălucirea intermitentă a lunii, ce răzbătea printre arborii masivi,
răspândea destulă lumină pentru ca să-i numere. Erau şase,
fiecare înarmat cu câte o puşcă mitralieră uşoară, trecută peste
umăr… Dar mai era ceva, un lucru pe cât de neaşteptat pe atât de
surprinzător. Toţi purtau uniforma ofiţerilor de grad înalt ai
Republicii Populare Chineze. Din frânturile de conversaţie pe care
le putea auzi, era clar că vorbeau în chineză, nu cantoneză, care
era dialectul obişnuit pentru soldaţii şi chiar ofiţerii garnizoanei
Guangdong. Aceştia nu erau din Guangdong. Sheng îşi adusese
propriile trupe de elită.
Brusc unul dintre ofiţeri îşi aprinse bricheta şi se uită la ceas.
Bourne studie chipul de deasupra flăcării. Îl recunoscu şi, aceasta
îi confirma raţionamentul. Era chipul omului care încercase să-l
inducă în eroare pe Ecou, dându-se drept prizonier în acea noapte
înspăimântătoare, ofiţerul pe care Sheng îl tratase deosebit faţă de
toţi ceilalţi. Un criminal inteligent, cu voce calmă.
— Xian zai, spuse bărbatul, momentul venise. Apoi apucă un
radio portabil şi spuse: Da li shi, da li hi! exclamă el, anunţându-se
prin codul stabilit. Sunt singuri, nu-i însoţeşte nimeni. Vom
proceda conform planului. Pregătiţi-vă pentru semnal.
Cei şase ofiţeri se ridicară la unison, îşi potriviră armele şi-şi
stinseră ţigările strivindu-le sub tălpile cizmelor. Apoi o porniră cu
paşi repezi în direcţia drumului de ţară.
Bourne se ridică în picioare şi o luă la goană prin pădure.
Trebuia să-l ajungă din urmă pe McAllister înainte ca oamenii lui

626
Sheng să se apropie şi să observe la lumina slabă a lunii că
analistul era singur. Dacă gărzile s-ar fi alarmat ar fi putut trimite
un alt semnal: „Întâlnirea anulată”. Ajunse la locul unde şoseaua
cotea într-o parte şi mări viteza, sărind peste crengile căzute, pe
care alţi ochi nu le-ar fi văzut, strecurându-se printre ramuri şi
liane pe care alte mâini nu le-ar fi găsit. În mai puţin de două
minute răsări din pădure pe neaşteptate, lângă McAllister.
— Dumnezeule mare! icni Subsecretarul de Stat.
— Nu ridica glasul!
— Eşti nebun!
— Mie-mi spui?
— Mi-ar lua ore întregi.
Cu mâinile tremurânde, McAllister îi întinse lui Jason servieta
diplomat.
— Cel puţin, asta n-a explodat.
— Trebuia să-ţi fi spus să n-o scapi pe jos sau s-o bruschezi
prea mult.
— Iisuse!… Nu e timpul să ne abatem de pe şosea? Wong
spunea…
— Lasă ce spunea Wong. Rămânem la vedere până ajungem în
vârful celui de-al doilea deal, când tu vei fi la vedere iar eu mai
puţin. Grăbeşte-te. Se pregăteşte un semnal, ceea ce înseamnă că
iar ai avut dreptate. Pilotului i se va da aterizare liberă – fără
comunicare radio, numai cu lanternă.
— Trebuie să ne întâlnim cu Wong undeva. La poalele primului
deal, cred că aşa a spus.
— Îi dăm câteva minute. Însă cred că va trebui să ne descurcăm
fără el. Va vedea ceea ce am văzut şi eu, iar eu, dacă aş fi în locul
lui, m-aş întoarce înapoi în Macao să-mi iau cei douăzeci de mii de
dolari şi aş spune că m-am rătăcit.
— Ce anume ai văzut?
— Şase indivizi cu destulă muniţie pentru a despăduri unul
dintre dealurile de aici.
— Dumnezeule, nu mai scăpăm vii din asta!
— Nu-ţi pierde speranţa încă. Acesta e unul din lucrurile la care
m-am gândit.
Bourne se întoarse spre McAllister mărind pasul.
— Pe de altă parte, adăugă el cât se poate de serios, riscul a
existat întotdeauna – în varianta ta.
— Da, ştiu. Nu voi intra în panică.
Pădurea rămăsese în urmă; acum drumul întretăia o potecă

627
făcută prin ierburile înalte de la poalele dealului.
— De ce crezi că se află aceşti oameni aici? întrebă analistul.
— Acoperire în caz că e o capcană, lucru la care s-ar gândi orice
idiot care face ce fac ei. Ţi-am spus că aşa se va întâmpla şi nu m-
ai crezut. Dar dacă ceva din ceea ce ai spus este adevărat şi cred
că este, este faptul că vor rămâne la distanţă, ca să fie siguri că nu
intri în panică şi fugi. Dacă e aşa, aceasta va fi scăparea noastră.
— În ce fel?
— Ia-o la dreapta, prin iarbă, spuse Jason fără să-i răspundă la
întrebare. Îi mai dau lui Wong cinci minute, în cazul în care nu
vedem undeva un semnal sau nu auzim un avion, însă nu mai
mult. Şi asta pentru că am nevoie de perechea de ochi pe care am
plătit-o.
— Dar poate trece de cei din pădure fără să fie văzut?
— Poate, dacă nu se află deja pe drumul de întoarcere spre
Macao.
Ajunseră la marginea câmpiei, la poalele primului deal, unde
începeau să se înalţe arborii. Bourne privi la ceas, apoi înspre
McAllister.
— Să nu stăm la vedere, spuse el, făcând semn cu mâna înspre
arborii din faţă. Eu voi rămâne aici; tu mergi mai departe, dar nu
intra în pădure. Rămâi la margine. Dacă zăreşti o lumină sau auzi
un avion, fluieră. Ştii să fluieri, nu?
— De fapt, nu prea bine. Când erau copiii mai mici le-am luat
un câine şi…
— Of, pentru numele lui Dumnezeu! Aruncă atunci cu pietre
printre copaci. O să le aud. Du-te.
— Da, am înţeles. Să mă mişc.
Delta – pentru că acum devenise din nou Delta – îşi începu
aşteptarea. Luna era acoperită de nori răzleţi. Trecură trei minute
şi Bourne aproape se hotărâse că era o pierdere de timp când,
dintr-odată, un bărbat îşi făcu apariţia la dreapta sa din tufişuri.
Bourne lăsă servieta şi scoase cuţitul lung de la brâu.
— Kam Pek! şopti omul.
— Wong?
— Da, domnule, spuse orientalul, ocolind trunchiurile copacilor
şi apropiindu-se de Jason. Mă întâmpinaţi cu cuţitul?
— Mai sunt şi alţii pe aici şi, sincer, n-am crezut că mai apari.
Ţi-am spus că poţi să renunţi dacă riscul ţi se pare prea mare. N-
aş fi crezut că o să se întâmple atât de devreme. Însă nu m-aş fi
supărat. Au un arsenal impresionant.

628
 — Aş fi putut să o fac dar, pe lângă bani, mi-aţi acordat şansa
unei bucuri imense. Nu numai pentru mine ci şi pentru mulţi alţii.
Mai mulţi decât vă puteţi imagina şi care vă vor rămâne
recunoscători.
— Soo?
— Da.
— Stai puţin, spuse Bourne alarmat. De ce eşti atât de sigur că
se va crede că a făcut-o unul dintre ei?
— Care ei?
— Patrula cu mitraliere, din pădure. Nu sunt din garnizoana din
Guangdong. Sunt din Beijing!
— Fapta s-a petrecut în Zhuhai Shi. La intrare.
— Nenorocitule! Ai stricat totul! Era aşteptat!
— Dacă e aşa, oricum n-ar fi apărut.
— Cum?
— Se îmbătase împreună cu femeia-prefect de la poartă. Se
dusese să se uşureze şi acolo l-am găsit. Acum e alături, zace într-
o toaletă pentru femei, cu gâtul tăiat şi fără boaşe.
— Dumnezeule… Deci nu ne-a urmărit?
— Nici n-a dat vreun semn că ar fi vrut s-o facă.
— Înţeleg – nu, nu înţeleg. A fost înlăturat din operaţiunea de
astă seară. Totul e organizat de Beijing. Şi totuşi, el a fost primul
om de legătură aici…
— Nu vreau să ştiu nimic, îl întrerupse Wong, apărându-se.
— Îmi pare rău. Te înţeleg.
— M-aţi angajat ca ajutor, domnule. Ce doriţi să fac pentru
dumneavoastră?
— Ai avut vreun necaz când ai trecut pe lângă patrula de pe
şosea?
— Nici unul. Eu am văzut, însă ei nu m-au văzut pe mine. Sunt
acum în pădure la marginea câmpiei. Nu ştiu dacă vă foloseşte
dar, bărbatul cu radioul portativ i-a dat ordin celui pe care l-a
contactat să părăsească locul de îndată ce dă „semnalul”. Nu ştiu
ce vrea să însemne asta, însă presupun ca e vorba de un elicopter.
— Presupui?
— Francezul şi cu mine l-am urmărit aici într-o noapte pe
maiorul britanic. Aşa se face că ştiam drumul. Atunci a venit un
elicopter şi câteva persoane s-au dat jos pentru a-l întâlni pe
englez.
— Asta mi-a spus şi mie.
— V-a spus?

629
 — N-are importanţă. Rămâi aici. Dacă patrula o porneşte
încoace, vreau să fiu avertizat. Mă voi afla la marginea câmpului,
sub cel de-al doilea deal, pe dreapta. Aceeaşi pajişte unde tu şi
Ecoul aţi văzut elicopterul.
— Ecoul?
— Francezul.
Delta se opri, făcând o socoteală rapidă.
— Nu poţi să aprinzi un foc, pentru că nu poţi să atragi atenţia
asupra ta.
Deodată, se auzi zgomotul înfundat al unor obiecte izbind alte
obiecte. Copaci! Pietre! McAllister încerca să-i atragă atenţia!
— Apucă pietre sau bucăţi de lemn şi aruncă-le între copaci, în
dreapta. Le voi auzi.
— Îmi voi umple buzunarele de acum cu câteva.
— N-am nici un drept să-ţi cer asta, spuse Delta, ridicându-şi
valiza, însă ai vreo armă la tine?
— Un Magnum de calibru 357, cu încărcătorul plin, mulţumită
vărului meu dinspre partea mamei, odihnească-se în pace.
— Sper că nu ne vom mai vedea şi dacă nu, la revedere Wong. O
parte din mine poate să nu te aprobe, însă eşti un tip straşnic. Şi
crede-mă, ultima dată m-ai întrecut.
— Nu, domnule, dumneavoastră m-aţi întrecut. Însă aş vrea să
încerc din nou.
— Las-o moartă! strigă Bourne şi o rupse la fugă în sus pe deal.
*
* *
Ca o pasăre gigantică, monstruoasă, elicopterul se lăsă uşor
deasupra pajiştii întinse. Aşa cum fusese stabilit, McAllister stătea
în mijlocul terenului, la vedere şi cum era de aşteptat reflectorul
elicopterului se fixă asupra lui. Jason Bourne se afla la treizeci de
metri depărtare, ascuns de umbrele pădurii – vizibil, însă nu clar.
Rotoarele încetiniră şi se opriră de tot. Liniştea deveni apăsătoare.
Uşa elicopterului se deschise, scările fură lăsate în jos şi Sheng
Chou Yang, chinezul subţire, încărunţit, coborî treptele, ţinând în
mână o servietă.
— Îmi pare bine să te revăd după toţi aceşti ani, Edward, strigă
orientalul. Vrei să inspectezi elicopterul? După cum ai cerut, nu se
află nimeni în el cu excepţia mea şi a pilotului meu de încredere.
— Nu, Sheng, o poţi face tu pentru mine! strigă la rându-i
McAllister, aflat la câteva zeci de metri depărtare, scoţând un
recipient din haină şi aruncându-l în direcţia elicopterului. Spune-

630
i pilotului să coboare câteva minute şi împrăştie conţinutul în
cabină. Dacă e cineva înăuntru – el sau ei – vor ieşi în mare viteză.
— Acesta nu e felul tău de a fi, Edward. Oamenii ca noi ştiu
când să aibă încredere unul în celălalt. Nu suntem nişte proşti.
— Fă cum ţi-am spus, Sheng!
— Bineînţeles.
La ordin, pilotul coborî din cabina elicopterului. Sheng Chou
Yang apucă spray-ul şi-i împrăştie conţinutul înăuntrul aparatului
de zbor. Se scurseră câteva minute; nu se ivi nimeni.
— Eşti satisfăcut, ori trebuie să arunc în aer întreg elicopterul,
ceea ce n-ar servi nici unuia dintre noi? Haide, haide, prietene, noi
suntem mai presus de trucurile astea. Am fost întotdeauna.
— Însă tu ai devenit ceea ce eşti acum. Iar eu am rămas ceea ce
am fost.
— Putem îndrepta asta, Edward! Pot cere să fii prezent la toate
conferinţele noastre. Pot să-ţi asigur o poziţie importantă. Vei fi un
star în ministerul de externe.
— Este adevărat, deci, nu-i aşa? Tot ce scrie în dosar. Te-ai
întors. Kuomintang-ul a revenit în China…
— Hai să stăm de vorbă, Edward.
Sheng aruncă o privire scurtă presupusului asasin, ascuns în
umbrele copacilor, apoi schiţă un semn, înspre dreapta.
— Este o problemă personală.
Bourne se puse rapid în mişcare: alergă spre elicopter în timp ce
cei doi negociatori se aflau cu spatele la el; în clipa în care pilotul
urca înapoi în elicopter şi-şi ocupă locul, Jason se afla deja în
spatele său.
— An jing! şopti Delta, ordonându-i să păstreze liniştea, întărind
comanda cu pistolul său automat KG-9. Înainte ca pilotul, şocat,
să poată reacţiona în vreun fel, Bourne îi trecu o pânză dură pe
deasupra capului, înfăşurându-i-o peste gură şi o strânse cât putu
de tare. Apoi, cu un fir lung de nylon subţire, Jason îl legă de
scaun, imobilizându-i braţele. Acum era sigur că elicopterul nu va
decola pe neaşteptate.
Îşi băgă pistolul înapoi la centură, sub haină şi se târî afară din
elicopter. Uriaşa maşină de zbor nu-i permitea să-i vadă pe cei doi,
ceea ce însemna că nici ei nu-l puteau vedea. Se întoarse rapid la
locul său, atent la cei doi, gata să-şi schimbe direcţia dacă ei ar fi
apărut după elicopter, de care se folosea ca de o pavăză. Se opri;
era îndeajuns de aproape; îşi luă un aer nepăsător. Scoase o ţigară
şi dădu foc unui chibrit, apoi o aprinse. Făcu câţiva paşi, spre

631
stânga, de unde putea să zărească cele două personaje aflate pe
partea cealaltă a elicopterului. Se întrebă ce îşi spuneau cei doi
duşmani. Se întrebă ce anume mai aştepta McAllister.
Hai analistule! Acum! Acum este momentul. Cu fiecare clipă ne
care-o pierzi, laşi timpul să se scurgă şi timpul presupune
complicaţii. Fir-ar al dracului, fă-o!
Bourne îngheţă. Auzi zgomotul unei pietre lovind un copac,
aproape de locul pe unde ieşise în câmp deschis. Apoi alta, mult
mai aproape şi alta la interval scurt. Era avertismentul lui Wong.
Patrula lui Sheng traversa pajiştea.
Analistule, ne omori pe amândoi! Dacă încerc să fug şi trag,
zgomotul va aduce şase oameni, cărora nu le vom putea face faţă.
Pentru numele lui Dumnezeu, fă-o!
Delta privea înspre Sheng şi McAllister, cu ura crescândă
aproape să izbucnească. N-ar fi trebuit niciodată să lase lucrurile
să se întâmple aşa. Moartea în mâinile unui amator, un birocrat
acrit, ce-şi dorea „momentul lui de glorie”.
— Kam Pek!
Era Wong! Traversase prin pădure, iar acum se afla în spatele
lui, ascuns după copaci.
— Da? Am auzit pietrele.
— Ce o să auziţi n-o să vă placă, domnule.
— Ce anume?
— Patrula urcă dealul.
— Este o acţiune de protejare, spuse Jason, cu privirea spre cele
două figuri aflate în depărtare. Nimic nu e încă pierdut.
Vizibilitatea e destul de mică.
— Nu sunt sigur că are vreo importanţă. Se pregătesc. I-am
auzit trăgând piedicile mitralierelor.
Bourne înghiţi în sec, cuprins de un sentiment de zădărnicie.
Pentru motive pe care nu le înţelegea încă, realiză că fusese o
capcană dublă.
— Ar fi mai bine pentru tine s-o ştergi, Wong.
— Pot să pun o întrebare? Aceştia sunt cei ce l-au omorât pe
Francez.
— Da.
— Şi pe care Porcul, Soo Jiang, i-a servit în ultimii patru ani?
— Da.
— Cred că voi rămâne, domnule.
Fără o vorbă, Jason se îndreptă spre locul unde lăsase servieta
diplomat. O ridică şi o azvârli în pădure, în direcţia lui Wong.

632
 — Deschide-o, spuse el. Dacă ieşim vii de aici, vei putea să-ţi
petreci zilele la cazino fără să mai faci pe curierul.
— Nu joc niciodată.
— Acum joci, Wong.
*
* *
— Chiar ai crezut că noi, marii comandanţi militari ai imperiului
nostru antic, pe care întreaga lume l-a cunoscut dintotdeauna, l-
am putea lăsa pe mâna ţăranilor nespălaţi şi a odraslelor lor
înapoiate, şcolite în teritoriile discreditate ale egalitarismului?
Sheng stătea drept în faţa lui McAllister ţinând servieta la piept
cu ambele mâini.
— Ar trebui să ne fie sclavi, nu conducători.
— Felul acesta de a gândi v-a dus la pierzanie ţara – al vostru,
al conducătorilor, nu al oamenilor de rând. Lor nu le-a fost cerută
părerea. Dacă le-ar fi fost, aţi fi încercat să ajungeţi la un
compromis şi v-aţi fi păstrat teoriile.
— Nu se fac compromisuri cu animalele marxiste – sau cu
mincinoşii. Aşa cum nu voi face un compromis nici cu tine,
Edward.
— Ce vrea să însemne asta?
Cu mâna stângă Sheng deschise brusc servieta şi scoase
dosarul furat din reşedinţa din Victoria Peak.
— Îl recunoşti? întrebă el calm.
— Nu pot să cred!
— Să crezi, vechiul meu adversar. Cu puţină ingeniozitate se
poate orice.
— Nu e cu putinţă!
— Uite-l aici. În mâinile mele. Iar pe pagina de început se spune
foarte clar că există numai un singur exemplar, transportat sub
supraveghere maximă, cu escortă militară, oriunde s-ar duce.
Destul de corect, după judecata mea, pentru că aprecierea ta a fost
exactă în discuţia noastră la telefon. Conţinutul ar putea incendia
Extremul Orient şi ar face războiul inevitabil. Aripa dreaptă din
Beijing va invada teritoriul Hong Kong-ului. Dreapta pe care voi,
acolo la voi, o numiţi stânga. Stupid, nu?
— Am mai făcut-o copie, pe care am trimis-o la Washington,
spuse McAllister repede, calm, controlat.
— Nu cred asta, spuse Sheng. Toate documentele diplomatice,
transmise prin telefon sau poştă diplomatică trebuie să aibă
aprobare de la nivelul cel mai înalt. Faimosul ambasador Havilland

633
n-ar permite asta şi consulatul nu s-ar atinge de dosar fără
autorizaţia sa.
— Am trimis o copie la consulatul chinez! strigă McAllister. Eşti
terminat, Sheng!
— Serios? Şi cine crezi că primeşte toate documentele, din toate
sursele din afară în consulatul nostru din Hong Kong? Nu te obosi
să dai vreun răspuns, o voi face eu pentru tine. Unul dintre
oamenii noştri.
Sheng se opri; privirile începură să-i scapere.
— Suntem pretutindeni, Edward! Şi nimic nu ne poate opri! Ne
vom recupera ţara, imperiul nostru!
— Eşti complet nebun. Nu vei reuşi. Vei provoca un război!
— Atunci să fie război! Guvernele ţărilor lumii vor trebui să
aleagă. Conducere individuală sau conducere statală. Libertate sau
tiranie!
— Prea puţini dintre voi au dat libertate şi prea mulţi au fost
tirani.
— Vom triumfa – într-un fel sau altul.
— Dumnezeule, asta şi vrei! Vrei să împingi lumea la marginea
dezastrului, s-o forţezi să aleagă între anihilare şi supravieţuire! În
acest fel crezi că vei obţine ceea ce doreşti, că opţiunea pentru
supravieţuire va învinge! Aceasta comisie economică, întreaga ta
strategie din Hong Kong este numai un început! Doreşti să-ţi
răspândeşti otrava în întregul Orient! Eşti un fanatic şi eşti orb! Nu
vezi ce consecinţe tragice…
— Ne-a fost furată ţara, iar noi o vom lua înapoi: Nu putem fi
opriţi! Ne urmăm drumul înainte!
— Poţi fi oprit, spuse McAllister calm, coborând mâna dreaptă
discret în josul hainei. Eu te voi opri.
Fără veste, Sheng lăsă să cadă servieta, dând la iveală o armă.
Începu să tragă în timp ce McAllister dădea instinctiv înapoi,
îngrozit, ţinându-se de umăr.
— Aruncă-te la pământ! răcni Bourne, alergând în faţa
elicopterului, în lumina reflectoarelor şi trăgând o rafală de
mitralieră. Rostogoleşte-te, rostogoleşte-te! Dacă poţi să te mişti,
rostogoleşte-te cât mai departe!
— Tu! ţipă Sheng, trăgând încă două focuri rapid în jos, în
direcţia lui McAllister apoi, înălţând arma, apăsă pe trăgaci ţintind
înspre Jason ce alerga în zigzag către el.
— Pentru Ecou! strigă Bourne din toate puterile. Pentru oamenii
pe care i-ai măcelărit! Pentru profesorul pe care l-ai schingiuit pe

634
frânghie! Pentru femeia pe care n-ai putut-o opri – Iisuse! Pentru
cei doi fraţi, dar mai ales pentru Ecou, blestematule!
O rafală scurtă explodă din mitralieră… apoi… nimic, oricât ar fi
apăsat; trăgaciul era blocat! Se blocase! Sheng înţelese; îşi ridică
arma prudent în timp ce Jason o aruncă pe a sa, repezindu-se
asupra lui. Sheng trase; instinctiv Delta pivotă înspre dreapta,
răsucindu-se în aer în timp ce şi trăgea cuţitul de la centură; apoi,
înfigându-şi un picior în pământ, schimbă direcţia şi sări asupra
lui Sheng. Cuţitul îşi găsi ţinta şi Delta despică pieptul fanaticului.
Asasinul de fapt a sute de oameni şi viitorul criminal a milioane
era mort.
Zgomotele din jur, suspendate timp de câteva secunde,
reîncepură. Patrula traversa pădurea; rafale de mitralieră se făcură
auzite din spatele elicopterului – Wong deschisese servieta
diplomat şi găsise ce-i trebuia. Doi soldaţi din patrulă se
prăbuşiră; cei patru rămaşi se aruncară la pământ; unul se târî
înapoi în pădure strigând: Radioul! Îi contacta pe ceilalţi, cerea
ajutoare! Cât de departe se găseau? Sau cât de aproape?
Nu avea timp. Bourne fugi prin spatele elicopterului până lângă
Wong, ghemuit lângă un copac la marginea pădurii.
— Mai e unul din ăsta în servietă! şopti el. Dă-mi-l!
— Păstrează-ţi muniţia, spuse Wong. Nu mai e multă.
— Ştiu, stai aici şi ţine-i culcaţi la pământ cât mai mult, trage
cât poţi de jos.
— Unde vă duceţi?
— Înapoi, printre copaci.
— Asta mi-ar fi spus şi Francezul să fac.
— Avea dreptate. Întotdeauna a avut dreptate.
Jason se repezi în adâncul pădurii, cu cuţitul însângerat la
brâu; plămânii aproape îi plesneau în timp ce străpungea cu
privirea întunericul. Îşi croi drum prin tufişurile dese cât putu de
repede, reducând zgomotul pe cât posibil.
Două trosnituri! Ramuri groase, strivite sub tălpile unui om.
Zări silueta neclară a unui om îndreptându-se spre el repede în
spatele unui copac. Ştia cine este: ofiţerul cu radioul, ucigaşul
mieros la vorbă din sanctuarul din Beijing; un soldat cu
experienţă… Ceea ce îi lipsea însă era antrenamentul războiului de
gherilă şi asta avea să-l coste viaţa. Nu trebuia să calci pe obiecte
groase într-o pădure.
Ofiţerul trecu; Jason se destinse ca un arc, cu mâna stângă
încercuind gâtlejul, cu dreapta zdrobindu-i capul cu patul

635
pistolului; cuţitul îşi făcu încă o dată datoria. Bourne îngenunche
alături de cadavru, îşi puse cuţitul la brâu şi luă mitraliera mult
mai sofisticată a ofiţerului. Găsi două încărcătoare suplimentare;
şansele de reuşită se îmbunătăţeau. Era chiar posibil să scape cu
viaţă. McAllister se mai afla oare în viaţă? Sau momentul de glorie
al unui birocrat frustrat sfârşise într-un întuneric perpetuu?
Priorităţile!
Se întoarse la locul pe unde intrase în pădure. Rafalele
sporadice de mitralieră ale lui Wong îi reţinură pe loc pe cei trei
oameni rămaşi în viaţă din patrula de elită a lui Sheng, prea
speriaţi ca să mai facă vreo mişcare. Brusc, ceva îl făcu să se
întoarcă: un murmur în depărtare, o pată luminoasă care-i izbi
vederea. Sunetul era acela al unui motor, pata, un reflector
mişcător măturând cerul întunecat. Printre copaci, în depărtare,
zări un vehicul – un camion – cu un reflector montat pe capotă,
condus de o mână expertă. Camionul cobora în viteză, pe şosea,
ascuns acum de iarba deasă, înaltă; numai reflectorul luminos mai
era vizibil, apropiindu-se din ce în ce mai rapid de baza dealului, la
nici două sute de metri dedesubt. Priorităţile!
— Opreşte focul! răcni Bourne, ridicându-se în viteză. Cei trei
ofiţeri se rostogoliră trăgând continuu şi gloanţele măturară
spaţiul de unde venise vocea.
Delta ieşi din umbră. Totul se termină în câteva secunde:
mitraliera puternică ciurui pământul şi pe cei trei criminali care
încercaseră să-l elimine.
— Wong! strigă el, ieşind în câmp deschis. Vino cu mine! În
câteva secunde ajunseră lângă trupurile lui McAllister şi al lui
Sheng – unul încă în viaţă, celălalt un cadavru neînsufleţit. Jason
se aplecă deasupra Subsecretarului ce-şi mişca ambele braţe,
încercând disperat să apuce ceva cu mâna dreaptă, întinsă.
— Mac, mă auzi?
— Dosarul! şopti Subsecretarul de Stat. Ia dosarul!
— Ce?
Bourne îşi mută privirea către Sheng Chou Yang şi în lumina
slabă a lunii, zări ultimul lucru din lume pe care s-ar fi aşteptat
să-l vadă. Era dosarul cu margini negre al lui Sheng. Unul dintre
cele mai secrete şi periculoase documente din lume.
— Iisuse Christoase! spuse Jason moale, apucându-l. Ascultă-
mă, analistule!
Bourne ridică vocea în timp ce Wong li se alătura.
— Trebuie să te mutăm din loc; s-ar putea să doară, însă n-

636
avem de ales! – privi scurt la Wong şi continuă.
— O altă patrulă e pe drum încoace şi poate să apară din
moment în moment. Le vin ajutoare şi, după părerea mea, se vor
afla aici în mai puţin de două minute. Strânge din dinţi, domnule
Subsecretar, căci… ne mişcăm!
Împreună Jason şi Wong îl duseră pe McAllister până la
elicopter. Dintr-o dată, Bourne strigă:
— Iisuse, aşteaptă un minut!… Nu, nu vă opriţi, cară-l tu, îi
ordonă el orientalului. Trebuie să mă întorc!
— De ce, şopti Subsecretarul, chinuit.
— Ce vreţi să faceţi, domnule? ţipă Wong.
— Le dau de lucru celor ce vor veni după noi, spuse Jason pe
un ton misterios şi se repezi înapoi, înspre cadavrul lui Sheng
Chou Yang. Ajunse în dreptul lui, se aplecă şi băgă sub tunica
mortului, un obiect plat. Apoi se ridică şi alergă înapoi spre
elicopter, unde Wong tocmai îl aşeza cu grijă pe McAllister, culcat
pe două fotolii. Bourne sări pe locul din faţă, îşi scoase cuţitul şi
tăie frânghia de nylon cu care era legat pilotul, apoi îi scoase
căluşul. Pilotul avu un spasm de tuse; încă înainte de a se linişti,
Jason îi dădu ordinele.
— Kai feiji ba! strigă el.
— Pot să vorbesc englezeşte, spuse cu greutate pilotul, înţeleg
foarte bine. Era obligatoriu.
— Decolează, nenorocitule! În clipa asta!
Pilotul aprinse motoarele în momentul în care îşi făcu apariţia
un grup de soldaţi, perfect vizibili în lumina reflectoarelor aprinse
ale elicopterului. Noua patrulă dădu imediat peste cele cinci
cadavre din garda de elită a lui Sheng. Toţi începură să tragă spre
elicopterul ce tocmai îşi lua zborul.
— Pleacă dracului mai repede de aici! răcni Jason.
— Blindajul acestuia aparat a fost special comandat de Sheng,
spuse pilotul calm. Chiar şi sticla rezista la gloanţe. Încotro ne
îndreptăm?
— Spre Hong Kong, strigă Bourne, uimit să vadă că pilotul, ce
decola acum în forţă, se întoarce către el zâmbind.
— Cred că generoşii americani sau englezii, în bunăvoinţa lor,
îmi vor acorda azil politic? Mi-aş vedea visul cu ochii!
— Fir-aş al naibii! exclamă Bourne în timp ce elicopterul se
ridica la nivelul primelor plafoane de nori.
— A fost o idee grozavă, spuse Wong din umbrele ce învăluiau
partea din spate a elicopterului. Cum de v-a venit?

637
 — A mai mers şi altădată, spuse Jason aprinzându-şi o ţigară.
Istoria se repetă, chiar şi cea nu prea îndepărtată.
— Domnule Webb? şopti McAllister.
— Ce este analistule? Cum te mai simţi?
— N-are importanţă asta. De ce te-ai întors la Sheng?
— Să-i las un cadou de adio. Un carnet de cecuri. Un cont
secret în insulele Cayman.
— Ce?
— Nu va ajuta la nimic. Numele şi numerele de cont au fost
tăiate cu foarfeca. Însă va fi interesant să vedem cum reacţionează
Peking-ul aflând de existenţa lui, nu-i aşa?

638
 CAPITOLUL 38
Edward Newington McAllister, în cârje, intră în biroul cândva
impunător al vechii case din Victoria Peak. Ambasadorul Raymond
Havilland îl urmări pe Subsecretarul de Stat cum aruncă dosarul
lui Sheng pe birou.
— Cred că aţi pierdut ceva, spuse analistul, înclinându-şi
cârjele şi instalându-se cu greutate în fotoliu.
— Doctorii mi-au spus că nu eşti rănit foarte grav, spuse
diplomatul. Mă bucur să aud.
— Te bucuri? Cine dracu’ te crezi ca să te bucuri aşa, de la
înălţime?
— E un fel de a vorbi – sună arogant, dacă vrei – însă vorbesc
serios. Ceea ce ai făcut a fost nemaipomenit, mult mai mult decât
orice mi-aş fi imaginat.
— Sunt convins.
Subsecretarul îşi schimbă poziţia, sprijinindu-şi uşor umărul
rănit de spătarul scaunului.
— De fapt, n-am făcut-o eu, el a făcut-o.
— Tu ai făcut totul posibil, Edward.
— Eu n-aş fi putut. Aia nu e lumea mea. Aceşti oameni fac
lucruri la care cei ca noi nici nu visează măcar. Noi doar le vedem
în filme şi nu ne vine să credem că pot fi reale.
— Nu am avea asemenea vise şi n-am vedea asemenea filme
dacă baza nu s-ar găsi în experienţa umană. Aceşti oameni îşi fac
treaba cel mai bine, pentru că şi noi, la rândul nostru, ne-o facem
cel mai bine pe a noastră. Fiecare cu teritoriul lui, domnule
Subsecretar.
McAllister îl privea intens pe Havilland.
— Cum s-a întâmplat? Cum au reuşit să pună mâna pe dosar?
— Din nou o chestiune de pricepere. Un profesionist. Trei
oameni au fost ucişi într-un mod atroce. Un seif bine păzit a fost
spart şi apoi jefuit.
— De neiertat!
— Absolut de acord, spuse Havilland, aplecându-se în scaun şi
ridicând brusc vocea. La fel cum şi acţiunile voastre au fost de
neiertat! Pentru numele lui Dumnezeu, cine vă credeţi de vă
permiteţi să faceţi ceea ce aţi făcut? Cu ce drept aţi luat totul în

639
mâinile voastre? Aţi încălcat toate jurămintele de credinţă făcute
vreodată! Concedierea e prea puţin! Treizeci de ani de închisoare ar
fi mai potriviţi pentru ceea ce aţi făcut voi! Aveţi idee ce s-ar fi
putut întâmpla? Întregul Extrem Orient, întreaga lume ar fi fost
invadată de un război dezastruos!
— Am făcut ceea ce am făcut pentru că ştiam că pot să o fac.
Aceasta este o lecţie pe care am învăţat-o de la Jason Bourne cel
adevărat. În orice caz, aveţi demisia mea, domnule ambasador. Şi
aceasta imediat, numai dacă nu vreţi să mă daţi în judecată.
— Şi să te las să pleci? Havilland se prăbuşi înapoi în scaunul
său. Nu fi caraghios. Am discutat cu preşedintele şi este de acord.
Vei fi făcut Preşedinte al Consiliului Naţional de Securitate.
— Preşedinte? N-o să fac faţă!
— Cu propria ta limuzină şi toate celelalte tâmpenii.
— Nu voi şti ce să spun!
— Vei şti să gândeşti şi mă vei avea pe mine alături.
— Doamne fereşte!
— Linişteşte-te. Gândeşte-te numai! Tu doar le spui acelora care
trebuie să vorbească, ce anume să spună. Adevărata putere o au
nu aceia care vorbesc, ci aceia care gândesc.
— E totul atât de neaşteptat. Atât de…
— De îndreptăţit, domnule Subsecretar, îl întrerupse
diplomatul. Gândirea este un lucru minunat. Să nu o subestimăm.
Apropo, doctorul îmi spune că Lin Wenzu îşi va reveni. Nu va mai
putea folosi braţul stâng, însă va trăi. Sunt sigur că vei face un
raport elogios la MI6. Vor ţine cont de el.
— Domnul şi doamna Webb, unde sunt?
— În Hawaii, de acum. Cu doctorul Panov şi domnul Conklin,
desigur. Mi-e teamă că n-au plecat cu o părere prea bună despre
mine.
— Domnule ambasador, nici nu le-aţi dat prea multe motive să
o facă.
— Poate că nu, însă aceasta este treaba mea.
— Cred că înţeleg. De-abia acum..
— Într-o bună zi, s-ar putea să devii chiar Secretar de Stat.
— N-aş crede asta.
— Nici eu, aprobă Havilland, dar între timp trebuie să ne facem
meseria – să salvăm lumea de la autodistrugere. Mulţumesc lui
Dumnezeu că există oameni ca mine şi ca tine, ca Jason Bourne şi
David Webb. Noi suntem aceia care mai amână cu câte o zi
Judecata de Apoi! Dar ce o să se întâmple când n-o să mai fim?

640
 *
* *
Părul de un ruginiu aprins i se răsfiră pe spate, buzele li se
uniră într-un sărut prelung. David deschise ochii şi zâmbi. Era ca
şi cum coşmarul nu existase, nici lovitura care să-i fi aruncat într-
un abis al morţii. Erau împreună şi imaginea splendidă a realităţii
îl umplea de o fericire nesperată. Era şi aceasta era de ajuns – mai
mult decât şi-ar fi imaginat vreodată că ar fi posibil.
Începu să-şi amintească evenimentele petrecute în ultimele
douăzeci şi patru de ore şi zâmbetul i se lărgi într-un râs scurt.
Lucrurile nu erau niciodată aşa cum trebuiau să fie, niciodată aşa
cum era de aşteptat. El şi Mo Panov băuseră prea mult în avionul
de la Hong Kong spre Hawaii, în timp ce Alex Conklin se
mulţumise cu ceai rece sau apă minerală. Apoi, Marie îl ţinuse de
frunte pe eminentul doctor Panov, pentru ca acesta să-şi verse
maţele în toaleta minusculă a avionului militar şi, în fine, îl
acoperise cu o pătură, lăsându-l să adoarmă tun. Marie respinse la
început cu tandreţe, însă hotărât, avansurile amoroase ale soţului
ei, dar odată ajunşi la hotelul din Kahala, i le acceptă. Urmă o
noapte de dragoste splendidă, desprinsă parcă din visele unui
adolescent, care le îndepărtă toate ororile trăite în acel coşmar.
Alex? Da, îşi aduse aminte de el. Conklin luase primul avion din
Oahu către Los Angeles şi Washington.
— Trebuie sparte câteva capete, fusese modul în care se
exprimase el şi intenţionez să le sparg.
Alex Conklin avea o nouă misiune. Aceasta era o răfuială.
Mo? Morris Panov? Scursoarea lumii de psihiatri şi de şarlatani
ai profesiunii sale se afla în camera alăturată, tratându-şi cea mai
oribilă mahmureală pe care o avusese vreodată.
— Ai râs, şopti Marie cu ochii închişi, cuibărindu-şi faţa pe
gâtul său. Ce-i aşa de amuzant?
— Tu, eu, noi, totul.
— Ai un simţ al umorului care-mi scapă. Pe de altă parte, cred
că l-am auzit pe David vorbind.
— Numai pe el îl vei auzi de acum înainte.
Cineva ciocăni la uşă. Nu cea care dădea înspre hol, ci cea care
dădea înspre camera alăturată. Panov. Webb se dădu jos din pat,
traversă camera rapid înspre baie şi apucă un prosop pe care şi-l
înfăşură în jurul mijlocului.
— Numai o secundă, Mo! strigă el îndreptându-se spre uşă.
Morris Panov, palid la faţă însă calm, stătea în pragul uşii cu o

641
valiză în mână.
— Îmi permiteţi să intru în templul lui Eros?
— Te afli în el, prietene.
— Sper să fie aşa… Bună ziua, draga mea, spuse psihiatrul
adresându-i-se Mariei, încă în pat, în timp ce se îndrepta spre un
scaun aflat lângă uşa terasei ce dădea spre plaja havaiană. Nu te
sinchisi de mine, iar dacă vrei să te scoli din pat, nu-ţi face nici o
problemă, sunt doctor, cel puţin aşa cred.
— Ce mai faci, Mo?
Marie se ridică, trăgându-şi cearşaful pe ea.
— Mult mai bine decât acum trei ore, însă tu nu ai de unde să
ştii. Tu eşti prin excelenţă cuminte.
— Erai extenuat, trebuia să-ţi dai drumul.
— Dacă iei o sută de dolari pe oră, dragă doamnă, îmi ipotechez
casa şi semnez un contact de tratament pe cinci ani.
— Ce spui, ce spui? spuse David zâmbind şi aşezându-se pe un
scaun în faţa lui Panov. Ce-i cu valiza?
— Plec. Am pacienţi în Washington şi îmi place să cred că au
nevoie de mine.
Liniştea era impresionantă, iar David şi Marie priveau înspre
Morris Panov.
— Ce putem spune, Mo? întrebă Webb. Cum s-o spunem?
— Nu spuneţi nimic. Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc. Marie a
avut mult de suferit, însă a rezistat cu o forţă cu totul ieşită din
comun. Sunt oameni din partea cărora ne aşteptăm la asta. E
nedrept, dar asta este.
— A trebuit să supravieţuiesc, Mo, spuse Marie privind spre
soţul ei. A trebuit să-l aduc pe David înapoi. De aia.
— Şi tu, David. Ai trăit o experienţă traumatizantă, una căreia
numai tu poţi să-i faci faţă. Acum eşti din nou tu însuţi, nimeni
altcineva. Jason Bourne a murit. Nu mai poate reveni. Refă-ţi viaţa
ca David Webb – concentrează-te asupra Mariei şi a ta – aşa cum
este acum şi cum ar trebui să fie. Şi dacă îndoielile te vor copleşi
din nou – probabil nu se va întâmpla, dar ţi-aş fi îndatorat dacă ai
inventa vreo câteva – sună-mă şi voi lua primul avion spre Maine.
Vă iubesc pe amândoi, iar Marie face o tocană extraordinară.
*
* *
Apus de soare. Discul portocaliu, strălucitor cobora încet din
înaltul cerului pentru a dispărea în apele calme ale Pacificului.
Marie şi David se plimbau pe plajă, ţinându-se strâns de mână, cu

642
trupurile lipite unul de altul… atât de natural, atât de firesc.
— Tu ce faci când descoperi în tine o parte pe care o urăşti?
spuse Webb.
— O accept, răspunse Marie. Toţi avem în noi o zonă
întunecată, David. Am vrea să o putem renega, dar nu putem. Ea
este acolo. Probabil că n-am exista fără ea. A ta este legenda
numită Jason Bourne, doar atât.
— Îl detest.
— El mi te-a adus înapoi. Şi aceasta e singurul lucru care
contează.

643
 CUPRINS

CAPITOLUL 1...............................................................................................5
CAPITOLUL 2.............................................................................................15
CAPITOLUL 3.............................................................................................37
CAPITOLUL 4.............................................................................................53
CAPITOLUL 5.............................................................................................62
CAPITOLUL 6.............................................................................................77
CAPITOLUL 7.............................................................................................96
CAPITOLUL 8...........................................................................................114
CAPITOLUL 9...........................................................................................127
CAPITOLUL 10.........................................................................................141
CAPITOLUL 11.........................................................................................159
CAPITOLUL 12.........................................................................................172
CAPITOLUL 13.........................................................................................185
CAPITOLUL 14.........................................................................................207
CAPITOLUL 15.........................................................................................219
CAPITOLUL 16.........................................................................................235
CAPITOLUL 17.........................................................................................253
CAPITOLUL 18.........................................................................................274
CAPITOLUL 19.........................................................................................298
CAPITOLUL 20.........................................................................................317
CAPITOLUL 21.........................................................................................336

644
CAPITOLUL 22.........................................................................................349
CAPITOLUL 23.........................................................................................369
CAPITOLUL 24.........................................................................................389
CAPITOLUL 25.........................................................................................404
CAPITOLUL 26.........................................................................................418
CAPITOLUL 27.........................................................................................440
CAPITOLUL 28.........................................................................................462
CAPITOLUL 29.........................................................................................484
CAPITOLUL 30.........................................................................................505
CAPITOLUL 31.........................................................................................524
CAPITOLUL 32.........................................................................................538
CAPITOLUL 33.........................................................................................552
CAPITOLUL 34.........................................................................................568
CAPITOLUL 35.........................................................................................580
CAPITOLUL 36.........................................................................................596
CAPITOLUL 37.........................................................................................616
CAPITOLUL 38.........................................................................................639
CUPRINS...................................................................................................644

645
646
1
ROBERT LUDLUM

ULTIMATUMUL
LUI BOURNE
Versiunea românească: Felicia Mardale

www.virtual-project.eu

2
 I.S.B.N.
973-9100-73-2

Titlul original: The Bourne Ultimatum,

by Robert Ludlum
EDITURA ELIT COMENTATOR

3
 Lui Bobbi şi Raichert, doi oameni dragi care
ne-au îmbogăţit viaţa. Toate mulţumirile noastre.

4
 PROLOG
Noaptea se lăsase ca un văl greu peste Manassas, Statul
Virginia, iar văzduhul părea electrizat de zgomote nocturne. Bourne
se furişa printre stejarii seculari care împrejmuiesc proprietatea
Generalului Norman Swayne. Păsări speriate ţâşniră în fâlfâit de
aripi agitat din ascunzişuri, ciori somnoroase croncăniră alarmate
apoi, ca la un semn făcut de un comandant nevăzut, zgomotele
conteniră toate.
Manassas! Aici se afla cheia enigmei! Cheia cu care va deschide
tunelul către Carlos Şacalul, asasinul al cărui unic ţel era acela de
a-l distruge pe David Webb împreună cu familia lui… Webb! Dă-mi
pace, David! se auzi ca un urlet disperat în creierul lui Jason
Bourne. Lasă-mă să ucid eu în locul tău!
Cu fiecare muşcătură a cleştilor puternici în gardul înalt de
sârmă, Jason era tot mai conştient de realitatea de netăgăduit,
confirmată de gâfâiala sacadată şi de broboanele de sudoare rece
care i se prelingeau de pe frunte. Oricât se străduise să se menţină
în formă, nu putea evita mersul firesc al lucrurilor – avea, în
definitiv, cincizeci de ani, iar acum nu mai era în stare să facă cu
aceeaşi uşurinţă ceea ce făcuse la Paris în urmă cu treisprezece ani,
atunci când primise ordin să îl vâneze pe Şacal. Ce îi mai rămânea
aşadar de făcut decât să accepte situaţia, pentru că de schimbat tot
nu o mai putea schimba? Acum erau în joc viaţa Mariei şi a copiilor
lui – de fapt, era vorba de soţia şi copiii lui David. Iar când el îşi
punea ceva în minte, nimic nu îl clintea din hotărârea lui! David
Webb se îndepărta parcă tot mai mult, căpătând conturul unei
umbre şterse pentru a-i face loc vânătorului necruţător care era
Jason Bourne.
Răzbise! Se târî pe burtă înăuntru, se ridică în picioare şi îşi trecu
degetele rapid, din obişnuinţă, peste harnaşamentul pe care îl purta
asupra lui: un pistol automat şi unul cu tranchilizante, binoclul Zeiss
Ikon şi un cuţit de vânătoare cu lamă dură vârât în teaca lui. Toate
îi erau de trebuinţă, constituind de altfel arsenalul firesc al oricărui
vânător ajuns în plin teritoriu inamic; iar duşmanul avea să-l
conducă el însuşi la Carlos.
Meduza. Batalionul de ticăloşi din Vietnam, o adunătură de
asasini şi scursori ale societăţii, neînregistraţi în nici un computer

5
din lume, neştiuţi de nimeni şi deci imposibil de pedepsit, care
mărşăluiau prin junglele din nord-estul Asiei, dând ascultare numai
Comandamentului de la Saigon – brigăzi ale morţii care făcuseră
treburile murdare ale Saigonului, cât toate expediţiile de cercetare şi
distrugere adunate la un loc. Jason Bourne era unul dintre aceştia,
iar David Webb părea o amintire tot mai îndepărtată – un savant
care avusese cu mult timp în urmă o altă soţie şi alţi copii, care-şi
aflaseră moartea măcelăriţi în chip bestial.

Generalul Swayne fusese unul dintre membrii marcanţi ai

Comandamentului de la Saigon şi responsabil unic cu
aprovizionarea Meduzei. Iar acum, apăruse o nouă Meduză: o
organizaţie complet diferită de cea din Vietnam, imensă,
tentaculară, încarnarea însăşi a răului ascuns în spatele
respectabilităţii contemporane, distrugând tăcută şi nestingherită
segmente întregi ale economiei mondiale, toate acestea pentru
cucerirea puterii de către o mână de aleşi care trăgeau foloase de pe
urma unui batalion blestemat din Vietnam ce existase cu mulţi ani
în urmă, neştiut, neînregistrat în nici un dosar, într-un cuvânt, fără
de istorie. Iar această Meduză modernă constituia singura lui punte
de legătură cu Carlos Şacalul. Asasinul nu va putea rezista tentaţiei
de a-şi face clienţi din membrii marcanţi ai noii organizaţii secrete,
iar ambele tabere vor cere într-un glas moartea lui Jason Bourne.
Exact aşa trebuiau să se petreacă lucrurile! Iar pentru ca lucrurile
să se petreacă întocmai, Bourne trebuia să intre în posesia
secretelor ascunse cu mare grijă pe proprietatea Generalului
Swayne, şeful suprem al intendenţei Pentagonului, un bărbat
mărunţel şi speriat, cu un tatuaj discret pe antebraţ, semn că face
parte din Meduza.
Din desişul întunecat se repezi asupra lui un Doberman negru,
imens, fără un mârâit, spumegând de furie. Jason scoase pistolul cu
tranchilizante din teaca de plastic şi îl aţinti asupra câinelui care, cu
colţii rânjiţi, i se repezea spre burtă. Prinse corpul inert al câinelui în
cădere şi îl aşeză pe pământ.

„Taie-i beregata!” tună Jason Bourne.

„Nu”, încearcă să-l potolească David Webb, alter-ego-ul său.
„Vinovat este dresorul şi nu animalul”.
„Lasă-mă în pace, David!”

6
 CAPITOLUL I
În parcul de distracţii deschis la periferia oraşului Baltimore,
mulţimea care se scurgea în valuri înăuntru făcea o gălăgie de
nedescris. Văzduhul nopţii de vară parcă frigea, încins de
zăpuşeală, iar de pe feţele şi gâturile vizitatorilor se scurgeau
broboane de năduşeală, excepţie făcând doar cei care, ţipând
isteric, se avântau iute ca săgeata în jos, pe tunelele strâmte şi
întortocheate ale toboganelor cu apă. Tuburile de neon multicolore,
înşiruite pe marginea aleilor, clipeau scurt şi complice ţinând
isonul sunetelor stridente, metalice, asurzitoare, care irupeau
dintr-o pădure de megafoane – muzică ritmată de flaşnetă sau
vânzători lăudându-şi mărfurile ţipând nazal, profesionist şi
monoton ca să acopere hărmălaia, iar bolta înstelată se aprindea
în mii de focuri de artificii care iluminau scurt noaptea. Explozie
de culoare, sclipiri efemere, confeti luminoase care, pentru o clipă,
încingeau ca o cupolă lacul din mijlocul parcului, pentru a muri
stingându-se în el.
Un şir de maşinării „Încearcă-ţi muşchii” atrăsese, ca o lampă
fluturii, o mare de chipuri congestionate şi de cefe groase, cu vene
umflate, ale căror posesori se luptau frenetic şi adeseori cu furie,
să-şi dovedească bărbăţia trântind pe planşă ciocanele grele din
lemn. De cele mai multe ori, aşteptările le erau înşelate pentru că
bilele roşii nu ajungeau până sus la clopotul care, sunând, să le
anunţe astfel victoria. Peste drum, alţi bărbaţi asudau din greu şi
ţipau strident, ameninţător sau entuziast, după cum se ciocneau
unele de altele maşinuţele electrice, fiecare ciocnire reprezentând
un moment de glorie efemeră şi o dovadă de vitejie în luptă, iar
combatantul, o stea de-o clipă care a învins stavilele ridicate în
calea sa. Pentru fiecare dintre aceştia, în această seară de vară, la
orele 9:27, se dădea o bătălie care, în realitate, nu reprezenta
nimic.
Ceva mai încolo se ridica, asemeni unui monument în cinstea
morţii violente, un poligon de tir care impresiona prin proporţii, cu
mult mai însemnat decât orice stand dotat cu arme de calibru mic,
de felul celor întâlnite prin bâlciurile şi iarmaroacele de provincie.
Aici găseai un adevărat miniarsenal de arme mortale, dintre cele
mai sofisticate inventate de mintea omenească: versiuni în

7
miniatura ale pistoalelor mitralieră MAC-10 şi Uzi, lansatoare de
rachetă cu paturi de oţel, diverse bazooka de ultimă oră şi în final,
o reproducere fidelă şi tocmai de aceea mai înfricoşătoare, a unui
aruncător de flăcări care scuipa limbi de foc şi valuri de fum
negru, gros şi înecăcios. Şi aici vedeai aceleaşi chipuri brobonite,
asudate, cu ochii ieşiţi din orbite ca ai unor posedaţi, aceleaşi
grumazuri încordate de pe care se prelingeau firicele de
transpiraţie: taţi şi mame de familie cu copiii lor, având întipărite
pe chipurile desfigurate de ură expresii groteşti de încrâncenare,
ca şi când fiecare în parte s-ar fi aflat dinaintea duşmanului său
de moarte, un duşman care trebuia ucis cu orice preţ – mame şi
taţi de familie, ce mai, părinţi cu odraslele lor. Fiecare era prins în
propriul său război, nesfârşit şi lipsit de înţeles, în acea noapte de
vară la orele 9:29, într-un parc de distracţii deschis cu un unic
gând: acela de a exacerba violenţa. O violenţă în toată legea, deşi
lipsită de temei, unde tot omul poate să-şi încerce puterile
căpătând în schimb iluzia că înfruntă obstacole de netrecut şi
unde, mai cu seamă, poate dă uitării spaimele şi obsesiile de zi cu
zi învingându-şi astfel frica animalică.
Un bărbat cu siluetă zveltă, sprijinit cu mâna dreaptă într-un
baston, trecu trăgându-şi cu greu piciorul pe lângă un stand în
faţa căruia se strânsese o gloată pestriţă de vizitatori gălăgioşi care
trăgeau cu săgeţi în portretele unor personalităţi marcante ale
vieţii publice, desenate pe baloane umflate. Iar când capetele de
cauciuc explodau în mii de bucăţi, jalnicele zdrenţe stârneau
vajnicilor călăi aprinse comentarii, pro şi contra, la adresa
oamenilor politici ai vremii. Bărbatul care şchiopăta îşi croi greu
drum prin mulţimea de pierde-vară, cu privirea aţintită înainte ca
şi când, concentrat, ar fi căutat un loc anume în partea cea mai
aglomerată a unui oraş. Era îmbrăcat îngrijit, cu o jachetă şi o
cămaşă sport de parcă pe el zăpuşeala nu l-ar fi stânjenit defel, ba
chiar haina ar fi fost un soi de ţinută necesară, obligatorie pentru
o anume ocazie. Chipul cu trăsături armonioase îl arăta a fi bărbat
în puterea vârstei, însă cutele adâncite în jurul gurii şi pungile
vineţii de sub ochi erau semn mai degrabă al unei existenţe agitate
decât al îmbătrânirii premature. Bărbatul se numea Alexander
Conklin şi era pensionar, după o viaţă petrecută în slujba Agenţiei
Centrale de Informaţii unde lucrase ca agent secret. În acel
moment, chipul său exprima teamă şi încordare, fiind marcat de
semnele unei puternice frământări lăuntrice. Fiindcă ultimul lucru
pe care şi-l dorea era să se afle în acest loc, la această oră din
8
noapte. Şi mai cu seamă, nu pricepea ce catastrofă se putuse
petrece pentru a-i motiva prezenţa aici, acum.
Se amestecă în mulţimea gălăgioasă care se agita în faţa
poligonului de tir şi deodată se opri ca trăsnit, cu gura căscată de
uimire, cu ochii aţintiţi asupra siluetei unui bărbat înalt şi chel,
cam de aceeaşi vârstă cu el, îmbrăcat cu o jachetă de dril în dungi
albe şi albastre, aruncată neglijent pe umeri şi care se plimba
alene ca şi când n-ar fi avut nici o treabă. Morris Panov se îndrepta
şi el spre acelaşi stand, venind din direcţie opusă. De ce? Ce se
întâmplase? Conklin se uită în jur, scrutând rapid chipurile şi
siluetele trecătorilor; instinctul îi spunea că el şi psihiatrul sunt
urmăriţi în acel moment. Prea târziu să-l împiedice pe Panov să
ajungă la stand. Dar poate nu era prea târziu să-şi scape amândoi
pielea. Fostul agent secret vârî iute mâna sub haină de unde
scoase un mic pistol Beretta automat, tovarăş nedespărţit şi de
nădejde pe care îl purta tot timpul asupra sa, se năpusti înainte
şchiopătând anevoie şi începu să agite bastonul în dreapta şi-n
stânga, cărând lovituri peste genunchi şi pântece burduhănoase,
peste piepturile şi în rinichii plimbăreţilor de ocazie până ce
aceştia, stupefiaţi şi mai apoi furioşi, porniră să urle ameninţând
să dezlănţuie o încăierare în toată legea. Se aruncă asupra
medicului nedumerit şi îi urlă în ureche acoperind vacarmul
mulţimii:
— Ce dracu’ cauţi aici?
— Presupun că exact acelaşi lucru ca şi tine. Pe David… Sau,
mai degrabă, să-i spun Jason? Cel puţin, ăsta e numele din
telegramă.
— E o cursă!
Din mulţimea care începuse să se frământe în jurul lor, se auzi
deodată un ţipăt ascuţit. Conklin şi Panov se întoarseră deodată şi
priviră spre poligonul de tir aflat la numai câţiva metri de ei. O
femeie obeză cu faţa ciupită de vărsat fusese împuşcată în gât. În
acel moment mulţimea începu să se agite speriată. Conklin se
răsuci iute ca săgeata să vadă din ce direcţie pornise glonţul, însă
panica ajunsese la apogeu şi nu zări în jur decât chipuri
schimonosite de groază, oameni gata să se calce în picioare. Îl
înşfăcă pe Panov de braţ, îl smulse din gloata turbată care
începuse să urle şi îl îmbrânci pe alee printre oamenii care se
plimbau fără nici o grijă până la buza unui montaigne russe imens
de la capătul parcului unde vizitatorii, gălăgioşi şi fericiţi ca nişte
copii, ţipau când ajungeau lângă mantinelă.
9
 — Dumnezeule! strigă Panov acoperind vuietul asurzitor. Ăsta îi
era destinat unuia dintre noi?
— Poate că da, poate că nu, îi răspunse fostul agent secret
gâfâind din greu şi trăgând cu urechea la ţignalele de fluier şi
sirenele maşinilor de poliţie care se apropiau pe măsură ce ei
goneau în direcţia opusă.
— Doar tu singur ai spus că-i o cursă!
— Fiindcă amândoi am primit câte o telegramă de la David,
semnată cu un nume pe care nu l-a folosit de cinci ani încoace –
Jason Bourne! Şi nu cred să mă înşel presupunând că în mesajul
care ţi-a fost adresat scrie că, sub nici o formă, nu trebuie să treci
pe la el pe acasă.
— Corect.
— E o cursă. Mo, tu te mişti mai repede decât mine, aşa că
pleacă. Ia-ţi picioarele la spinare şi găseşte iute un telefon. Unul
public, să nu fii interceptat.
— Ce?
— Sună-l acasă! Spune-i lui David să îi ia pe Marie şi pe copii şi
să plece cât mai iute!
— Ce?
— Doctore, cineva ne-a luat urma! Cineva care vrea să dea de
Jason Bourne, cineva care-l caută de ani de zile şi care nu se va
opri până nu-l va prinde în bătaia puştii… Tu i-ai reparat capul şi
l-ai ajutat să-şi adune minţile rătăcite, Mo, iar eu am tras toate
sforile cu putinţă la Washington să-i scot teferi şi nevătămaţi pe el
şi Marie din Hong Kong… Cineva ne-a trădat, iar noi doi am fost
descoperiţi, Mo. Tu şi cu mine! Noi doi suntem singurele persoane
trecute în catastif, deci singurele fire care ar putea conduce la
Jason Bourne, cu adresă şi ocupaţie necunoscute.
— Sper că-ţi dai seama ce spui, Alex.
— Păi cum să nu-mi dau seama… Aici e mâna lui Carlos. Carlos
Şacalul. Dă fuga, doctore. Găseşte-l într-un fel pe fostul tău
pacient şi spune-i să dispară!
— Şi după aceea ce-o să facă?
— Eu am puţini prieteni şi nici unul în care să mă încred. Însă
tu ai destui. Dă-i lui David numele cuiva, să zicem al unuia dintre
colegii tăi medici care, ca şi tine, dau fuga în miez de noapte să
rezolve urgenţele atunci când sunt chemaţi. Spune-i lui David să
se ducă la el după ce îşi va fi şters bine urmele. Sugerează-i să-şi
ia alt nume.
— Alt nume?
10
 — Ce Dumnezeu, Mo? Pune-ţi mintea la bătaie! Un nume de
felul Jones sau Smith…
— Sunt prea comune.
— Atunci Schicklgruber sau Moscovici, oricare. Alege tu unul!
Spune-i doar să ne anunţe unde e de găsit.
— Am priceput.
— Hai, pleacă odată! Nu cumva să te duci acasă! Ia-ţi o cameră
la Hotelul Brookshire din Baltimore sub numele de Morris. Phillip
Morris. Vin şi eu mai târziu.
— Ce-ai de gând să faci?
— Un lucru care-mi displace profund. O să-mi cumpăr un bilet
la nenorocitul ăsta de montaigne russe. Nimănui n-o să-i treacă
prin minte să caute un infirm pe o drăcie de planşă făcută pentru
picioare zdravene. Numai gândul şi îmi dă fiori, dar este singura
scăpare. Chiar dacă pentru asta voi fi obligat să-mi petrec aici
toată noaptea… Haide, ce mai aştepţi? Şterge-o odată de aici! Nu
mai e o clipă de pierdut!

Pe un drum de ţară care şerpuieşte spre sud printre colinele din

New Hampshire până la graniţa cu Massachusetts, gonea o maşină
cu rulotă, la volanul căreia era aşezat un bărbat cu o statură ce se
ghicea impunătoare, cu chipul cu trăsături puternic marcate
zvâcnind de încordare, iar ochii, de un albastru deschis, scăpărând
de o mânie abia ţinută în frâu. Pe scaunul din dreapta şoferului se
afla soţia lui, o femeie remarcabil de frumoasă, cu o cascadă de
păr roşcat strălucind parcă cuprins de flăcări în luminiţele care
pâlpâiau la bord şi care ţinea în braţe o fetiţă de opt luni. Pe
bancheta din spate, acoperit cu un pled şi aşezat într-un scaun cu
ham care-l ţinea să nu cadă la smucituri şi frâne, dormea dus un
alt copil, un băieţel blond de cinci ani. Tatăl se numea David
Webb, era profesor de studii orientale şi fusese odinioară membru
al celebrei şi misterioasei Meduze, fiind la vremea aceea cunoscut
sub numele de Jason Bourne, asasinul în jurul căruia se ţesuse o
întreagă legendă.
— Mai devreme sau mai târziu, tot aici trebuia să ajungem, îi
spuse soţia lui, Marie St. Jacques Webb, canadiană prin naştere,
economist de profesie şi salvatoarea lui David Webb printr-un joc
al sorţii.
— Ce nebunie! murmură David în şoaptă, cu grijă să nu-i
trezească pe copii, dar cu vocea tremurându-i de o mânie surdă şi
încordare. Trecutul e îngropat într-o arhivă. Totul e secret! Cum
11
de-au luat urma lui Alex şi a lui Mo?
— Habar n-am. Alex a promis însă că va face cercetări. E cel
mai bun în branşa lui. Tu însuţi ai spus-o.
— Dar acum e şi el expus. E un om mort, o întrerupse David cu
un aer sumbru.
— Nu poţi şti încă, David. „E cel mai bun agent din câţi au
existat vreodată” – sunt exact vorbele tale.
— Singurul moment în care a dat greş a fost episodul de acum
treisprezece ani de la Paris.
— Fiindcă tu ai fost atunci mai bun…
— Ba nu! Uitasem cum mă cheamă, de unde vin şi cine sunt,
iar el acţiona după instrucţiuni pe care eu nu puteam să mi le
amintesc din pricina amneziei. A presupus doar că are de-a face cu
mine, dar nici eu nu mai ştiam cine sunt, deci cum puteam să mă
ţin după un scenariu dinainte stabilit? Atunci, în Hong Kong, el
ne-a salvat viaţa amândurora.
— Aşadar, îmi dai dreptate, nu? Înseamnă că suntem pe mâini
bune.
— Nu-mi fac griji din pricina lui Alex. Cu Mo e însă altă poveste.
El, sărmanul, e ca şi mort. Or să-l găsească şi în gaură de şarpe şi
o să-l stoarcă până spune tot!
— Doar îl cunoşti. Să ştie bine că moare şi nu suflă o vorbă
despre noi.
— Nu are încotro. Or să bage amythal în el până o să spună şi
ce lapte a supt şi totul va fi înregistrat pe bandă. Ăştia nu se lasă
până nu-l fac zob. După care or să-l omoare şi or să mă caute pe
mine… pe noi. De aceea trebuie să fugi cu copiii în sud. Cât mai
departe cu putinţă. În Caraibe.
— Pe copii îi trimit, dragul meu. Eu însă nu plec nicăieri.
— Încetează! Doar aşa am convenit când s-a născut Jamie.
Tocmai de aceea am cumpărat locul şi ne-am dat atâta osteneală
să-l convingem pe fratele tău să se mute acolo şi să se ocupe de
afacere. Dacă stau să mă gândesc, nu s-a descurcat prea rău.
Acum suntem proprietarii unei jumătăţi din acel motel aşezat la
marginea unui drum prăfuit de pe o insulă aruncată în mijlocul
mării, de care nimeni nu auzise până ce nu a aterizat acolo un
hidroavion care ducea la bord un tânăr întreprinzător canadian.
— De când îl ştiu, Johnny a fost mai descurcăreţ. Tata a zis
dintotdeauna că îl vede în stare să vândă o gloabă bătrână şi fără
dinţi drept un armăsar pur-sânge şi să-l convingă după aceea pe
cumpărător că a încheiat o afacere excelentă.
12
 — Adevărul e că ţine la tine… şi la copii. Mă bizui pe răzvrătitul
ăsta dacă… În sfârşit, important e că am deplină încredere în
Johnny.
— Ştiu. Fii însă atent. Ai trecut de drumeagul care duce la
cabană.
— Fir-ar să fie! exclamă Webb frânând scurt şi întorcând
maşina cu o smucitură de volan. Mâine! Tu cu Jamie şi Alison o să
decolaţi mâine spre insulă de pe aerodromul Logan.
— Mai discutăm, David.
— Ce mai e de discutat? rosti Webb şi trase adânc aer în piept;
deodată, agitaţia care pusese stăpânire pe el pieri ca prin farmec.
Am mai trecut prin asta, continuă el pe un ton nefiresc de calm.
Marie îşi privi soţul, iar expresia pe care i-o zări întipărită pe
chip, luminat acum în plin de licăririle panoului de bord, o
înfricoşă mai cumplit decât dacă i-ar fi răsărit în faţă, din senin,
spectrul Şacalului. Dinaintea ei nu se mai afla blajinul profesor
David Webb, bărbatul atât de cumsecade şi de blând, ci un străin
despre care amândoi crezuseră că dispăruse pentru totdeauna din
viaţa lor.

13
 CAPITOLUL II
Alexander Conklin intră şchiopătând şi sprijinindu-se în baston
în sala de întruniri a Agenţiei Centrale de Informaţii – CIA – de la
Langley, Virginia. Se opri şi privi intens înspre masa lungă şi
masivă unde cu uşurinţă ar fi încăput treizeci de persoane, la care
erau însă aşezaţi în acel moment doar trei bărbaţi, în capul ei,
prezidând întrunirea, directorul CIA. Nici acesta şi nici cei doi
adjuncţi ai săi nu dădeau semne că s-ar fi bucurat să-l vadă pe
Conklin. După un schimb de saluturi pline de răceală, nesocotind
gestul care-i indica locul ce îi fusese destinat, cel de lângă agentul
CIA din stânga directorului, Conklin îşi trase scaunul aflat în
celălalt capăt al mesei, se aşeză şi trânti cu zgomot bastonul pe
masă.
— Şi-acum, că ne-am dat bineţe, cred, domnilor, că ar fi bine
să-i dăm bice.
— O introducere de-a dreptul nepoliticoasă, domnule Conklin,
remarcă directorul.
— Domnule, mie nu-mi stă capul la politeţuri în acest moment.
Vreau să ştiu de ce a fost încălcat regulamentul privind secretul
operaţiunilor agenţilor cu indicativul patru zerouri şi cum se face
că de aici au transpirat secrete care pun în pericol viaţa câtorva
persoane, inclusiv pe a mea?
— Bine, dar e ridicol, Alex! îl întrerupse unul dintre adjuncţi.
— Şi imposibil, îl completă celălalt. Aşa ceva nu se poate
întâmpla. Îţi dai seama!
— Tocmai că nu mi-am dat seama, pentru că exact asta s-a
întâmplat. Şi am să vă spun ceva ridicol de posibil, rosti Conklin
înfuriat. Chiar în acest moment, un bărbat fuge ca un animal
hăituit, cu soţia şi copiii lui, un bărbat căruia ţara noastră şi mare
parte a globului îi datorează atât de mult încât nu cred să ne
putem revanşa vreodată faţă de el, iar acest bărbat fuge aşadar ca
scos din minţi, temându-se pentru viaţa lui şi a familiei sale. În
faţa acestui bărbat ne-am dat cu toţii cuvântul, în mod solemn, că
dosarele secrete în care îi este pomenit numele nu vor fi scoase la
iveală decât atunci când vom fi absolut siguri că Ilici Ramirez
Sanchez, cunoscut sub numele de Carlos Şacalul, a murit… Aşa e,
am auzit şi eu aceste zvonuri, probabil provenind din aceleaşi

14
surse, dacă nu cumva din unele mai avizate, conform cărora
Şacalul a fost omorât sau executat în cine ştie ce colţ de pe glob.
Însă, nici măcar unul dintre aceste zvonuri nu a fost confirmat de o
dovadă de netăgăduit… iar acum a apărut o scurgere de informaţii,
de fapt au transpirat din acest dosar date esenţiale care mă privesc
îndeaproape fiindcă în el apare şi numele meu… Al meu şi al
psihiatrului Morris Panov. Noi suntem singurii oameni din lume,
repet: singurii doi oameni din lume ale căror nume sunt asociate cu
misteriosul Jason Bourne, considerat în unele cercuri a fi rivalul
cel mai de temut al lui Carlos în lumea ucigaşilor profesionişti…
Iar aceste informaţii sunt consemnate în dosarele îngropate aici, la
Langley. Cum de-a fost posibil ca ele să ajungă în posesia unor
persoane din afară? Conform regulamentului, cine doreşte să
consulte dosarul, fie că vine de la Casa Albă, fie de la
Departamentul de Stat în fruntea căruia tronează atotputernicul
Stat Major, trebuie mai întâi să se adreseze directorului Agenţiei.
Iar cererea lui va trece negreşit prin mâinile analiştilor de aici, de
la Langley. Acestora, persoana respectivă trebuie să le explice
motivul pentru care solicită să scoată dosarul şi dacă analiştii
constată temeinicia solicitării, solicitantul tot trebuie să mai
primească avizul cuiva. Pe al meu. Înainte de a-i aproba cererea,
Agenţia este obligată să mă contacteze, iar dacă eu nu sunt de
găsit, atunci să ia legătura cu doctorul Panov, fiecare dintre noi
având dreptul de a o respinge fără prea multe explicaţii… Iată cum
stau lucrurile, stimaţi domni şi nimeni nu cunoaşte regulamentul
mai bine decât mine fiindcă eu însumi l-am scris, cu mâna mea,
chiar aici, la Langley; ăsta fiind singurul loc din lume pe care-l
cunosc suficient de bine încât să ştiu cum şi unde se poate
ascunde o informaţie de priviri indiscrete. După douăzeci şi opt de
ani petrecuţi în gaura asta de şobolan, aceasta este ultima
contribuţie pe care mi-am adus-o şi am făcut-o cu împuternicire
expresă din partea preşedintelui Statelor Unite şi cu acordul deplin
al Congresului American, ambele exprimate prin distinsele comisii
de informare de pe lângă Casa Albă şi Senat.
— Domnule Conklin, aţi scos la iveală artileria grea, comentă
directorul cu păr grizonat fără a schiţa un gest, pe un ton sec şi
lipsit de orice inflexiuni.
— Păi chiar am avut motive să pun tunurile în bătaie.
— Presupun că da. Un obuz m-a lovit şi pe mine prin ricoşeu.
— Nici nu se putea altfel. Revenind. Mă aflu aici pentru că cer
să mi se dea socoteală. Vreau să ştiu cum de a fost posibilă
15
scurgerea de informaţii şi, mai ales, pe mâinile cui au încăput.
Cei doi directori adjuncţi începură să vorbească deodată, agitaţi
şi la fel de furioşi ca şi Alex, însă directorul CIA le impuse tăcere
cu un gest, aşezându-şi mâinile pe braţele lor, cu o pipă în mâna
dreaptă şi bricheta în cealaltă.
— Uşurel, domnule Conklin. S-o luăm cu începutul, rosti
directorul netulburat, aprinzându-şi pipa. E clar că vă cunoaşteţi
cu cei doi colaboratori ai mei, însă noi doi nu am avut încă ocazia
să ne întâlnim, nu-i aşa?
— Aşa e. M-am pensionat în urmă cu patru ani şi jumătate, iar
dumneavoastră aţi fost numit director un an mai târziu.
— Şi, ca atâţia alţii – care presupun că, până la un punct, au
dreptate – aţi considerat că am fost numit pentru că m-a susţinut
cineva de sus?
— Păi nu aţi ajuns în fruntea Agenţiei? Pe mine însă asta mă
priveşte mai puţin. Ce mă interesează este că aveţi referinţe bune.
Din informaţiile mele, sunteţi apolitic, aţi funcţionat ca amiral în
Annapolis, şef al serviciilor de informaţii din Marină, din pură
întâmplare aţi colaborat în Vietnam cu un anume colonel de
marină FMF, care s-a nimerit să ajungă preşedinte câţiva ani mai
târziu. Poate că ar fi fost alţii mai potriviţi pentru post, dar aşa e-n
viaţă. Fără pică.
— Mulţumesc. Aş vrea să ştiu: purtaţi „pică” vreunuia din
adjuncţii mei?
— E de domeniul trecutului. Cinstit însă, nici unul dintre ei nu
s-a bucurat de prea mare popularitate printre agenţii operativi.
Pentru că ei sunt analişti, adică birocraţi şi nu oameni de acţiune
ca noi.
— Cred că e o aversiune firească, explicabilă, însă o ostilitate
pur formală.
— Bineînţeles. Ei analizează pe computer situaţii care se petrec
la mii de kilometri distanţă, pe baza unor date pe care tot noi le-
am furnizat, dar cu programe la care nu avem acces. Nu vă înşelaţi
spunând că e vorba de o aversiune firească. Noi ne confruntăm cu
factorul uman, în timp ce ei, nu. Au în schimb de-a face cu tot
felul de cifre şi litere seci care joacă pe un ecran şi iau adeseori
decizii care nu au nici un fel de legătură cu realitatea.
— Fiindcă cei de soiul tău trebuie ţinuţi din scurt, sări ca ars
adjunctul aşezat în dreapta directorului. De câte ori nu s-a
întâmplat ca agenţi ca tine să nu deţină decât o părticică din
întregul unui caz? Nici acum nu îi furnizăm agentului toate actele
16
unei operaţiuni, în ansamblu, ci doar acea părticică de care
răspunde el, pe teren.
— Păi, în acest caz, cred că ar trebui să ni se spună mai mult,
să ne facem şi noi o părere. Să ne dăm seama care piese se
potrivesc pe tabla de şah şi care nu.
— Şi cât sugerezi că ar trebui să ţi se spună, Alex? Asta ca să-ţi
faci tu o părere, întrebă celălalt adjunct aşezat în stânga
directorului. În care punct crezi tu că ar trebui să spunem: „Spre
binele general, nu-ţi putem dezvălui aceste informaţii”?
— Habar n-am. Tu eşti analistul, nu eu. Presupun că lucrurile
sunt diferite de la caz la caz. Cert este că ar fi mai bine dacă
secţiile ar comunica între ele, nu ca pe vremea mea… Ia staţi aşa!
Nu despre mine am venit să vorbim. Nu eu, ci voi sunteţi puşi în
discuţie, spuse Alex fixându-l intens pe director. Abilă manevră,
domnule. Vreţi să schimbaţi subiectul, dar nu sunt eu omul să mă
las tras pe sfoară. Sunt aici pentru a afla cum e posibil ca un
străin să intre în posesia unor informaţii secrete şi cât de mult ştie
el. Dacă nu-mi daţi imediat o explicaţie, mă văd nevoit să fac uz de
mandatul care mi-a fost încredinţat. Vă promit că mă duc glonţ la
Casa Albă şi la Congres şi nu mă opresc până nu văd cum zboară
câteva capete. Aştept un răspuns. Vreau să ştiu ce am de făcut
mai departe.
— N-am încercat să schimb subiectul, domnule Conklin. Am
abătut o clipă cursul discuţiei pentru că doresc să clarific un
punct important. E limpede că nu sunteţi de acord cu metodele şi
compromisurile pe care le-au făcut colegii în trecut, dar aş vrea să
ştiu dacă vreunul dintre cei doi aici de faţă v-a indus vreodată în
mod deliberat în eroare sau dacă v-a minţit.
Alex aruncă scurt o privire celor doi directori adjuncţi.
— Doar că m-au minţit. Dar asta nu în legătură cu activitatea
noastră de pe teren.
— Ciudată afirmaţie. Ce să-nţeleg din asta?
— Dacă nu v-au spus până acum, cred că ar trebui… în urmă
cu cinci ani, eram alcoolic… de fapt, încă sunt alcoolic, dar acum
nu mai beau. Se apropia pensionarea, aşa încât colegii nu-mi
spuneau mare lucru şi cred că au procedat foarte corect.
— Dacă vreţi să ştiţi, toţi colegii mei mi-au spus că aţi fost
bolnav şi că, spre sfârşitul activităţii, n-aţi mai înregistrat aceleaşi
rezultate strălucite ca în trecut.
Conklin îi studie pe rând pe cei doi adjuncţi şi înclină capul
spre fiecare în parte, spunându-le:
17
 — Mulţumesc, Casset. Şi ţie, Valentino. Drăguţ din partea
voastră, dar nu era nevoie să mă acoperiţi. Adevărul e că am fost
un beţivan nenorocit şi e o tâmpenie să ascunzi aşa ceva tocmai
aici la Agenţie, fie că-i vorba despre mine, fie despre altcineva.
— Din câte am aflat şi noi despre afacere, ai făcut o treabă
excelentă la Hong Kong, Alex, rosti pe un ton prietenos bărbatul
care răspundea la numele de Casset. Am vrut să rămâi aşa în
amintirea noastră.
— De când te ştiu, ne-ai dat numai dureri de cap, adăugă
Valentino, dar nu te puteam lăsa să pleci cu o tinichea atârnată de
coadă.
— Las-o baltă. Mai bine să revenim la Jason Bourne. Acesta
este motivul care m-a adus aici. Despre el trebuie să vorbim.
— Tocmai de aceea am deviat o clipă de la subiect, domnule
Conklin. Înţeleg că aveaţi oarecari divergenţe profesionale cu
colaboratorii mei, însă bănuiesc că nu le puneţi o clipă la îndoială
integritatea.
— Altora, da. Nu lui Casset, nici lui Val. Din punctul meu de
vedere, ei şi-au făcut datoria, tot aşa cum eu mi-am făcut-o pe a
mea. Sistemul era tâmpit, tot timpul învăluit în mister, să te-
ncurce până ajungi să nu pricepi nimic. În cazul de faţă lucrurile
nu stau însă aşa. Cazul de faţă este limpede ca lacrima – regula
stabilită sună foarte clar şi nu poate fi încălcată. Şi de vreme ce eu
nu am fost întrebat, înseamnă că regula a fost încălcată, iar eu,
înşelat. Ca să spun lucrurilor pe nume, am fost minţit. Repet
întrebarea de mai înainte: cum de a fost cu putinţă să se-ntâmple
aşa ceva şi în posesia cui au intrat informaţiile?
— Este exact ceea ce am vrut să aud, spuse directorul ridicând
receptorul telefonului aşezat pe masă, la îndemână. Sunaţi-l pe
domnule DeSole, în capătul coridorului şi rugaţi-l să vină imediat
în sala de şedinţe. Directorul închise şi se întoarse spre Conklin:
Presupun că îl cunoaşteţi pe Steven DeSole?
— DeSole, cârtiţa mai tăcută ca mormântul, spuse Alex dând
din cap.
— Poftim?
— O glumă care a circulat printre noi, îl lămuri Casset pe şeful
său. Steve ştie unde sunt îngropate toate „cadavrele”, iar când vine
momentul să le dezgroape, numai dacă se prezintă înaintea lui
Dumnezeu în persoană cu o autorizaţie pentru dosarele cu patru
zerouri, doar aşa şi numai aşa, îndeplineşte ordinul.
— Înţeleg că toţi – mă refer şi la dumneavoastră, domnule
18
Conklin – îl consideraţi pe domnul DeSole ca fiind un profesionist
de excepţie.
— Am să vă răspund, zise Alex. E genul care-ţi spune tot ce
trebuie să ştii, dar n-ar sufla în ruptul capului o vorbă în plus. Şi
nu minte niciodată. Ştie să-şi ţină gura, sau dacă o deschide, e
doar ca să-ţi spună că nu-ţi poate spune. Dar poţi fi sigur că nu
minte niciodată.
— Iată încă un lucru pe care doream să-l aud.
În acel moment se auzi o bătaie scurtă în uşă, iar directorul îl
invită pe musafir să poftească înăuntru. În încăpere păşi un
bărbat de înălţime medie, uşor supraponderal, care îi fixă cu ochi
mari, parcă imenşi, din spatele ochelarilor cu lentile groase şi rame
metalice şi închise uşurel uşa în urma lui. Abia la a doua privire
aruncată spre masă, îl descoperi cu vădită surprindere pe
Alexander Conklin, fostul agent secret. Pe loc, uimirea din prima
clipă făcu loc unei expresii de plăcere, iar DeSole ajunse din trei
paşi lângă Conklin, cu mâinile întinse.
— Ce bine-mi pare că te văd, bătrâne. Au trecut doi ani. Ba nu,
trei.
— Mai precis, patru, Steve, îi răspunse Alex scuturându-i mâna
cu căldură. Şi cum o duce analistul cel mai tare şi cămăraşul
păstrător al tuturor tainelor?
— Păi în ultima vreme nu prea mai am ce să analizez. Cât
despre secrete, ce să mai ţin sub cheie? Casa Albă e ca o sită, iar
de Congres, ce să mai zic? Rămâne între noi: cred că ar trebui să
mi se dea doar jumătate din salariu.
— Şi totuşi, mai avem şi noi secretele noastre, nu-i aşa? îl
întrerupse zâmbind directorul. Dacă e să ne gândim numai la
operaţiunile din trecut… Poate că atunci ar fi trebuit să primiţi
dublu.
— Păi, cred că exact aşa s-a întâmplat, spuse DeSole lăsându-şi
capul pe-o parte şi, zâmbind şăgalnic, dădu drumul mâinii lui
Conklin. Duse sunt vremurile de glorie a arhivarilor şi ale
transferurilor de documente sub pază militară până la depozitele
secrete. Acum informaţiile ne pică din cer, adică prin satelit, direct
în computer şi se lucrează cu scanere de imagine. Iar eu nu mai
am parte de acele delicioase plimbări sub escortă când mi se făcea
inima cât un purice la gândul că aş putea fi sedus pe drum de cine
ştie ce Mata Hari. Nu mi s-a mai legat de încheietură o servietă cu
documente ultrasecrete de nu mai ţin minte când.
— Mai sănătos aşa, spuse Alex.
19
 — Da, băieţi, dar eu ce le mai povestesc nepoţilor?… „Ce-ai
făcut când erai spion, bunicule?”… „Să fiu sincer, băiete, în ultimii
ani de spionaj am descifrat o sumedenie de cuvinte încrucişate.”
— Fiţi atent ce spuneţi, domnule DeSole, rosti directorul
înveselit. Cine ştie ce idei îmi daţi şi vă tai din salariu… Glumesc,
fireşte, fiindcă nu cred o iotă din ce spuneţi.
— Nici eu, rosti deodată înfuriat Conklin. Aţi înscenat toată
mascarada asta, adăugă el nescăpându-l din ochi pe analistul
supraponderal.
— O afirmaţie interesantă, Alex, îi răspunse DeSole. Fii bun şi
explică-mi ce vrei să spui.
— Doar ştii bine de ce am venit.
— Habar n-am avut că eşti aici.
— Înţeleg. Şi, din pură întâmplare treceai şi tu pe culoar, gata
să dai fuga înăuntru la primul semn.
— În capătul coridorului am biroul, Alex. E în capăt de tot, chiar
prea ferit.
Conklin îl fixă insistent pe director.
— Deşteaptă mutare, domnule. Chemaţi aici trei persoane
cărora presupuneţi că n-am ce reproşuri să le aduc, în afară poate
a faptului că sunt prea supuşi sistemului, aşadar trei bărbaţi în
care sunteţi convins că am încredere deplină, deci cărora le înghit
orice.
— În general aveţi dreptate, domnule Conklin, fiindcă cei trei nu
vă spun decât adevărul. Luaţi loc, domnule DeSole. Poate ar fi mai
bine să vă aşezaţi lângă noi astfel încât fostul nostru coleg să ne
studieze pe toţi în voie în timp ce îi răspundem la întrebări. Înţeleg
că aceasta este una dintre metodele preferate de lucru ale agenţilor
operativi.
— N-am ce explicaţii să-i dau, spuse analistul, îndreptându-se
spre locul de lângă Casset. Însă, dată fiind remarca oarecum
grosolană a fostului nostru coleg, aş vrea să-l întreb eu ceva… Nu
ţi-e bine, Alex?
— Ba-i e foarte bine, îi răspunse Valentino. Nasul lui de copoi
bătrân l-a dus pe o pistă falsă, dar în rest, se simte ca un nou-
născut.
— Nimeni nu putea intra în posesia informaţiilor fără
consimţământul şi sprijinul celor aflaţi în această încăpere!
— Ce informaţii? întrebă mirat DeSole întorcându-se spre
director şi privindu-l cu ochi parcă şi mai mari din spatele
lentilelor groase. A, porcăria aia ultrasecretă despre care m-aţi
20
întrebat azi dimineaţă?
Directorul încuviinţă cu un semn discret din cap, după care îl
fixă gânditor pe Conklin.
— Să recapitulăm întâmplările din cursul acestei dimineţi… În
urmă cu şapte ore, mai precis, imediat după orele nouă, am fost
căutat de domnul Edward McAllister, fost demnitar în
Departamentul de Stat, în prezent preşedintele Agenţiei Naţionale
de Securitate. Din informaţiile mele, domnul McAllister a fost în
Hong Kong cu dumneavoastră, domnul Conklin. Greşesc cumva?
— Domnule McAllister a fost într-adevăr acolo cu noi, încuviinţă
sec Alex. L-a însoţit pe Jason Bourne până în Macao, fireşte sub o
identitate falsă. Aici a fost împuşcat şi era cât pe ce să o
mierlească. E o raritate între intelectuali, unul din cei mai curajoşi
din toţi câţi am cunoscut în viaţa mea.
— N-am suflat o vorbă despre afacere, doar că a trecut şi el prin
Macao şi că, la rigoare, va trebui să-mi anulez toate întâlnirile
programate pentru azi şi să consider întâlnirea cu dumneavoastră
drept prioritatea numărul unu a zilei… Ce mai artilerie grea,
domnule Conklin…
— Mă văd obligat să repet. Am avut motive mai mult decât
întemeiate să pun tunurile în bătaie.
— Aşa se pare… Domnul McAllister mi-a dat indicativul cifrat al
acestui dosar ultrasecret ca să mă conving că nu-i de glumă – mă
refer, fireşte, la operaţiunea Hong Kong. Iar eu i-am transmis la
rândul meu această informaţie domnului DeSole, aşa încât îi dau
cuvântul rugându-l să vă explice ce şi cât a aflat.
— Nu s-a atins nimeni de dosar, Alex, spuse DeSole pe un ton
calm şi liniştit, nedezlipindu-şi privirea din ochii lui Conklin. Pot
spune că până azi la orele 9:30, de patru ani, cinci luni, douăzeci
şi una de zile, unsprezece ore şi patruzeci şi trei de minute nimeni,
dar absolut nimeni, nu a deschis dosarul. Motivul fiind mai mult
decât întemeiat. Nu ştiu cât de conştient eşti tu de asta.
— În privinţa acestui dosar ştiu tot ce se poate şti şi sunt
conştient de toate implicaţiile.
— Şi da şi nu, îi răspunse DeSole cu blândeţe. Toată lumea ştie
ce bubă ai, iar, pe de altă parte, domnul Panov habar nu are ce e
aceea o problemă de securitate.
— Ce naiba insinuezi?
— Procedura de eliberare a dosarului la cerere este îndeplinită
în mod legal numai după ce este consultată şi o a treia persoană.
Cu alte cuvinte, la dosarul oficial al operaţiunii Hong Kong a fost
21
adăugat un al treilea nume, cel al lui Edward Newington
McAllister. La insistenţa acestuia şi cu aprobarea directă a
preşedintelui şi a Congresului. S-a ocupat personal.
— O, Doamne! şopti Conklin uluit, pierzând ceva din siguranţa
de mai înainte. Când l-am sunat azi-noapte de la Baltimore, cu
gura lui mi-a spus că-i imposibil să fi cerut cineva accesul la dosar,
după care m-a rugat să fac investigaţii, să aflu cum stau lucrurile.
Tocmai acesta este scopul întâlnirii noastre de azi… Iisuse
Cristoase, ce s-a întâmplat?
— După părerea mea, cred că ar trebui să pornim din alt punct,
spuse directorul CIA. Înainte de asta, însă, domnule Conklin, vă
rog să vă hotărâţi. Vedeţi, nici unul dintre noi nu cunoaşte
conţinutul acestui dosar ultrasecret… Fireşte, am dezbătut
problema pe toate feţele şi, cum era firesc, am făcut unele
speculaţii. După cum spunea şi domnul Casset mai înainte, cu
toţii suntem de acord că aţi îndeplinit cu brio misiunea din Hong
Kong, însă nu ştim în ce a constat cu adevărat această misiune.
Ne-au parvenit unele zvonuri de la bazele noastre cantonate în
Extremul Orient pe care, să vă spun sincer, le-am considerat
exagerate. Şi cum în fiecare dintre ele era pomenit şi numele
dumneavoastră alături de cel al asasinului Jason Bourne, am
dedus la acea vreme că dumneavoastră l-aţi prins şi l-aţi executat
pe Bourne. Pentru ca în urmă cu doar câteva minute, într-un
moment de furie, să folosiţi sintagma: „misteriosul Jason Bourne”,
adăugând că el trăieşte, însă sub o identitate falsă. Mărturisesc că
ne-aţi încurcat de tot. Cel puţin eu, unul, nu mai pricep nimic.
— N-aţi scos dosarul de la arhivă?
— Nu, răspunse DeSole. Eu am hotărât aşa. După cum probabil
ştii şi tu, când un dosar ultrasecret e scos de la naftalină, automat
trebuie consemnată data şi ora la care a fost consultat… Şi, cum
domnul director m-a informat că s-ar putea să fie vorba de o
scurgere de informaţii din Agenţie, mi-am zis că mai sănătos ar fi
să nu mă ating de el. Care va să zică, nimeni n-a avut acces la el
de aproape cinci ani, deci nimeni nu l-a citit şi nu-i cunoaşte
conţinutul. Şi deci nu a avut cum să încapă pe mâinile unor
răufăcători, oricare ar fi aceştia.
— Ştii să-ţi acoperi fundul până la ultimul milimetru de
grăsime.
— Să fii sigur de asta, Alex. Dacă pe dosar flutura steguleţul
Casei Albe… Lucrurile s-au mai aşezat întrucâtva în ultima vreme,
aşa că ce rost ar avea să facem valuri şi să tulburăm liniştea
22
Biroului Oval? E adevărat că acolo s-a instalat o prospătură, însă
fostul preşedinte încă n-a murit şi mai are un cuvânt greu de spus.
Şi ştii doar cât de îndărătnic poate fi când îşi pune-n minte. Ar fi
însemnat să-l consultăm. Spune şi tu, ce rost avea să-l stârnim?
Conklin îi studie pe rând pe cei aşezaţi dinaintea lui şi rosti rar:
— Aşadar, nici unul dintre voi nu ştie istoria.
— Ăsta-i adevărul, Alex, îi răspunse adjunctul Casset.
— Să nu te-ndoieşti o clipă, pacoste ce eşti, întări înveselit
Valentino.
— Îţi dau cuvântul de onoare, adăugă Steven DeSole uitându-se
la Conklin cu o privire senină.
— Iar dacă vreţi să vă ajutăm, sper că sunteţi de acord cu mine:
ar trebui să ne spuneţi exact ce s-a întâmplat, să aflăm mai mult
decât zvonurile contradictorii care au circulat la acea vreme,
continuă calm directorul, instalându-se comod în fotoliu. Nu ştiu
dacă vă vom putea ajuta, dar cert este că suntem cu mâinile legate
atâta vreme cât bâjbâim în întuneric.
Alex îi privi din nou pe rând, iar cutele de pe chipul său
frământat părură să se adâncească şi mai mult, ca şi când
hotărârea pe care trebuia să o ia era mai presus de puterile lui.
— N-am să-i divulg numele adevărat fiindcă i-am dat cuvântul
să nu o fac. Poate mai târziu, însă acum nu-i momentul. Iar în
dosar n-o să daţi de el, pentru că am avut grijă să nu fie
menţionat. O să-i găsiţi doar numele conspirativ – şi de astă dată
tot onoarea mea e în joc. Am să vă spun însă ce s-a întâmplat, din
două motive. Singur, fără ajutorul vostru, tot nu mă pot descurca,
iar, pe de altă parte, informaţiile din acest dosar afurisit nu trebui
să vadă lumina zilei… Cu ce aţi vrea să-ncep?
— Poate cu întâlnirea de azi, sugeră directorul. Ce anume a
provocat-o?
— În regulă. Aşa o să-mi fie mai uşor, spuse Conklin şi,
coborându-şi privirea pe tăblia mesei de parcă de acolo i-ar fi venit
ajutorul, apucă absent bastonul, după care ridică brusc ochii. Azi
noapte, a fost împuşcată o femeie într-un parc de distracţii de
lângă Baltimore…
— Am citit în numărul de dimineaţă al ziarului „Washington
Post”, îi tăie vorba DeSole încuviinţând energic din cap, iar fălcile
dolofane ca de buldog i se cutremurară. Sfinte Sisoe, există vreo
legătură…
— Şi eu am citit, sări Casset, fixându-l pe Alex cu ochii săi
căprui. Incidentul s-a petrecut în faţa unui poligon de tir. L-au
23
închis chiar azi noapte.
— Am trecut iute peste titlu, însă n-am citit articolul,
închipuindu-mi că e vorba de un accident, spuse Valentino
clătinând din cap.
— Mi-a fost prezentată revista presei o dată cu mapa de lucru,
azi-dimineaţă, iar lectura cred că este mai mult decât suficientă
pentru o singură zi, spuse şi directorul. Nu-mi amintesc însă să-mi
fi căzut sub ochi o asemenea ştire.
— Există vreo legătură între tine şi întâmplarea de astă-noapte,
bătrâne? îşi continuă DeSole întrebarea.
— Dacă n-ar fi existat legătură, n-ar fi murit un om degeaba…
De fapt, mai corect ar fi să spun că amândoi avem legătură cu
incidentul.
— Care amândoi? întrebă Casset încruntându-se îngrijorat.
— Eu şi Morris Panov am primit două telegrame identice,
semnate Jason Bourne, prin care acesta ne ruga să ne întâlnim cu
el în parcul de distracţii ieri seară, la nouă şi jumătate. Spunea că-
i urgent şi că trebuie să-l căutăm în faţa poligonului de tir, însă
mai menţiona că nu trebuie, sub nici o formă, să-l căutăm acasă
sau în altă parte… Atunci, eu şi Panov ne-am imaginat, fiecare pe
cont propriu, că vrea să ne spună ceva de care nu trebuia să afle
soţia lui, să n-o îngrijoreze… Am ajuns în acelaşi timp, însă eu l-
am văzut primul pe Panov şi, pe loc, mi-am dat seama că trebuie
să fie ceva necurat la mijloc. Normal ar fi fost, mai ales din punctul
de vedere al lui Bourne, să ne vedem şi să ne sfătuim, vreau să
spun, eu şi Panov, înainte de a ne prezenta la locul de întâlnire. În
schimb, ni s-a recomandat expres să nu facem aşa ceva. Puţea de
la o poştă că ceva nu e în regulă, aşa că am făcut tot ce-am putut
să scăpăm cât mai repede din ambuscadă. Cum nu aveam de ales
în acel moment, singura ieşire posibilă din impas era să creez o
diversiune.
— Ai produs panică, spuse Casset, ghicind ceea ce se
întâmplase.
— A fost singurul lucru care mi-a venit în minte. Şi singurul
lucru la care se pricepe cel mai bine bastonul ăsta blestemat, în
afară de a mă ajuta la mers. Aşa că le-am cărat câteva lovituri
celor din jur, peste ţurloaie şi genunchi, i-am împuns pe câţiva în
burtă şi în capul pieptului. Noi am reuşit să ne scăpăm pielea, însă
amărâta aia a fost împuşcată.
— Şi cum ai interpretat… cum interpretezi incidentul? îl întrebă
Valentino.
24
 — Tocmai aici e buba, Val. Habar n-am. Că mi s-a-ntins o
cursă, de asta sunt convins, dar nu-mi dau seama despre ce cursă
ar putea fi vorba. Dacă ce mi-a trecut prin minte în prima clipă se
dovedeşte a fi adevărat – iar acum cred tot mai mult că nu mă-nşel
– atunci zău dacă pricep cum de-a putut rata un ucigaş
profesionist trăgând de la o distanţă atât de mică. Poziţia femeii şi
felul în care i-a ţâşnit sângele din carotidă indică faptul că glonţul
a venit de undeva din stânga mea, mi-a trecut razant peste umăr –
nu l-am auzit şuierându-mi pe la ureche – şi a omorât-o în
mişcare, când se întorcea. Dinspre poligon nu putea veni fiindcă
puştile sunt fixate de tejghea, iar poziţia lor infirmă ipoteza. Pe de
altă parte, hemoragia masivă a fost provocată de un glonţ cu
calibru mult mai mare decât oricare dintre jucărioarele de acolo.
Dacă asasinul a primit ordin să ne scoată din scenă, pe mine sau
pe Mo Panov, atunci e imposibil să fi ratat ţinta trăgând cu o armă
cu lunetă şi încă la o distanţă atât de mare. În nici un caz dacă
raţionamentul meu este corect.
— Când spuneţi „corect”, domnule Conklin, interveni directorul
CIA, vă gândiţi la asasin, Carlos Şacalul?
— Carlos! exclamă DeSole. Pentru numele lui Dumnezeu, ce
legătură e între Şacal şi o crimă oarecare din Baltimore…?
— Jason Bourne, răspunse liniştit Casset.
— Bine, asta mi-am închipuit şi eu. Totuşi, povestea e cam
încâlcită. Bourne a fost un criminal de duzină, ieşit din jungla
asiatică şi care a plecat în Europa pentru a-l înfrunta pe Şacal; şi a
pierdut. După cum a amintit şi domnul director, s-a întors în
Extremul Orient unde, de altfel şi-a găsit moartea în urmă cu
patru sau cinci ani. Totuşi Alex vorbeşte despre el de parcă n-ar fi
murit, ba chiar a spus că el şi Panov au primit nişte mesaje de la
acesta… Ce legătură poate fi între cele întâmplate ieri seară, o
târâtură de ucigaş şi asasinul profesionist cel mai greu de prins de
pe lume?
— Tu nu erai aici acum câteva minute, Steve, îi răspunse Casset
pe acelaşi ton calm şi liniştit. Se pare însă că există o legătură
serioasă între toate acestea.
— Poftim? Eşti bun să repeţi?
— Domnule Conklin, vă sugerez să ne povestiţi cum s-au
petrecut lucrurile, de-a fir-a-păr. Cine este de fapt acest Jason
Bourne?
— În ciuda tuturor celor care s-au spus pe seama lui, este un
personaj fictiv, îi răspunse fostul agent secret.
25
 CAPITOLUL III
— Adevăratul Jason Bourne a fost o scursură a societăţii, un
gunoi şi un neisprăvit fără căpătâi din Tasmania, care a luptat în
Vietnam ca participant direct la o operaţiune pe care toată lumea
ar prefera să o dea uitării. Este vorba despre adunătura de
derbedei, ticăloşi, răufăcători, borfaşi şi criminali formată mai ales
din foşti puşcăriaşi – majoritatea condamnaţi la moarte – care
cunoşteau ca-n palmă Asia de sud-est şi care au ţinut spatele
frontului. De fapt, noi înşine am creat acest comando special.
— Meduza, murmură Steven DeSole. Nişte brute, oameni cruzi
şi lipsiţi de suflet, care omorau tot ce le pica în mână – fără
discernământ, fără un motiv real, fără măcar să primească un
ordin – şi care au jefuit şi deturnat milioane de dolari. Nişte
sălbatici şi nimic mai mult.
— Majoritatea da, însă nu toţi, spuse Conklin. Adevăratul Jason
Bourne corespunde perfect portretului pe care l-ai schiţat, cu
singura adăugire că, în realitate, a fost mult mai ticălos: Bourne şi-
a trădat camarazii. Comandantul unei misiuni extrem de
periculoase – ce zic eu, de-a dreptul sinucigaşe – l-a prins pe
Bourne transmiţând vietnamezilor prin radio poziţia lor. L-a
curăţat pe loc şi i-a aruncat cadavrul în mlaştină lăsându-l să
putrezească în jungla din Tam Quan. Şi aşa a dispărut Jason
Bourne de pe faţa pământului.
— Domnule Conklin, e clar că a apărut din nou, remarcă
directorul vădit interesat, aplecându-se mult înainte şi sprijinindu-
se cu coatele pe masă.
— Întrupat de altcineva, încuviinţă Conklin întărindu-şi spusele
cu o înclinare a capului. Însă dintr-un motiv complet diferit.
Bărbatul care l-a omorât pe Bourne în Tam Quan şi-a însuşit
identitatea acestuia şi a acceptat să fie antrenat pentru o misiune
specială pe care noi am denumit-o Treadstone Seventy-one după
numele unei clădiri din New York, aflată pe Bulevardul Şaptezeci şi
unu, unde a fost supus unui program intensiv de pregătire. Pe
hârtie, planul arăta strălucit, însă realitatea a infirmat aşteptările
noastre din pricina unui element neprevăzut pe care nimeni nu-l
luase în calcul. După aproape trei ani în care omul nostru a intrat
în pielea lui Bourne, jucând rolul celui de al doilea mare asasin al

26
lumii şi a trecut în Europa pentru a-l înfrunta pe Şacal pe
teritoriul lui – după cum, de altfel, spunea şi Steve – a fost grav
rănit, a suferit un şoc şi a devenit amnezic. Un pescar l-a găsit
abia suflând în largul Mediteranei şi l-a adus până pe insula Port
Noir. Nu-şi mai amintea absolut nimic – nici cine este, nici ce e cu
el, doar că stăpâneşte perfect câteva arte marţiale, două limbi
orientale şi că este o persoană cu educaţie aleasă. Ajutat de un
medic englez, un alcoolic care s-a autoexilat în Port Noir, omul
nostru a început să se adune şi, încet-încet, a pus cap la cap
frânturi de amintiri despre propria-i persoană, reuşind să-şi
amintească parţial ce-i cu el. Afurisită experienţă… Iar noi, care
pusesem la punct operaţiunea până în cele mai mici detalii, care
creasem cu atâta migală un mit, ne-am trezit cu mâinile legate,
adică incapabili să-l ajutăm. Neştiind la început ce se-ntâmplase,
am crezut că ne-a trădat, că a sfârşit prin a deveni personajul
legendar pe care noi îl inventasem cu scopul de a-l prinde pe
Carlos. Eu însumi am încercat să-l lichidez la Paris, însă, deşi a
avut ocazia să-mi vâre un glonţ în cap, totuşi n-a făcut-o. Până la
urmă l-am recuperat. A revenit printre noi graţie calităţilor
excepţionale ale unei canadience pe care a cunoscut-o la Zurich şi
cu care s-a căsătorit mai târziu. Doamna în discuţie a dat dovadă
de mai multă minte şi mai mult curaj decât orice femeie întâlnită
vreodată de mine. Iar acum, ea, soţul ei şi copiii lor retrăiesc
aceeaşi experienţă de coşmar şi sunt obligaţi să fugă pentru a-şi
salva viaţa.
De uimire, directorul rămăsese cu gura căscată şi uitase să
tragă din pipă; abia într-un târziu reuşi să se adune:
— Şi încercaţi să ne spuneţi pe tonul acesta liniştit că asasinul
pe care toată lumea îl cunoaşte sub numele de Jason Bourne este
de fapt un personaj pe care l-aţi inventat? Că nici poveste să fie
criminalul ticălos pe care ni-l închipuiam cu toţii a fi?
— N-a ucis decât atunci când a fost obligat să o facă şi numai
pentru a supravieţui. Însă nu e asasin. Noi am creat această
legendă pentru a-l stârni pe Şacal şi a-l obliga să iasă din bârlog.
— Iisuse! exclamă Casset. Şi cum aţi reuşit?
— Printr-o masivă campanie de dezinformare lansată în întregul
Extremul Orient. De fiecare dată când se comitea un asasinat
important şi de răsunet, fie la Tokio, în Hong Kong, Macao sau
Coreea, Bourne era trimis imediat la faţa locului şi îl revendica,
lăsându-şi peste tot cartea de vizită, presărând semne ale aşa-zisei
sale treceri şi hărţuind autorităţile până când a reuşit să devină o
27
legendă vie. Timp de trei ani, omul nostru s-a învârtit în cercurile
din drojdia societăţii – în lumea drogurilor, a crimei organizate şi a
dictatorilor – în rândul cărora şi-a croit drum cu tenacitate, animat
de un singur gând: acela de a-şi face faimă de asasin profesionist
şi de a ajunge în Europa spre a-i fura lui Carlos angajamentele şi
a-l obliga să scoată capul din ascunzătoare, fie şi pentru o
secundă, suficient cât să-i zboare creierii.
Asupra adunării se lăsă o linişte deplină, apăsătoare, pe care
DeSole o curmă abia reuşind să îngaime:
— Ce fel de om poate fi acela care acceptă o asemenea misiune?
Conklin îl privi pe analist şi îi răspunse sec:
— Unul care simte că nu mai are pentru ce trăi. Cineva care nu-
şi mai doreşte nimic decât să moară… Poate chiar un om normal
care a ajuns într-o fundătură ca Meduza din disperare, ură şi
neputinţă.
Fostul agent secret se opri, iar pe chip i se întipări o expresie de
suferinţă.
— Zi-i înainte, Alex, rosti în şoaptă Valentino. Doar nu vrei să
ne laşi baltă tocmai acum.
— Nu. Sigur că nu, spuse Conklin şi, clipind de câteva ori,
reveni cu greu la realitate. Mă gândeam doar prin ce chinuri
cumplite trebuie să treacă acum, obligat să retrăiască trecutul…
mă rog, atât cât îşi poate aminti din el. Împuţită similitudine! Cum
de nu mi-a trecut prin minte până acum?! Soţia, copiii…
— Ce similitudine? întrebă Casset aplecându-se spre Conklin şi
nescăpându-l din ochi.
— Cu ani în urmă omul nostru era tânăr ofiţer, staţionat în
Phnom Penh, universitar în viaţa civilă şi însurat cu o vietnameză
pe care a cunoscut-o aici, la studii. Aveau împreună doi copii şi
locuiau într-o casă de pe malul răului… Într-o dimineaţă, pe când
soţia şi copiii înotau liniştiţi, un avion de vânătoare venind dinspre
Hanoi a efectuat un raid rapid deasupra Phnom Penh-ului, a
bombardat oraşul şi i-a secerat pe toţi trei. Atunci, omul nostru a
fost la nici un pas de a-şi pierde minţile. A lăsat totul baltă şi a
reuşit să-şi croiască cumva drum până la Saigon, iar acolo a intrat
în Meduza. Un singur gând îl obseda: acela de a ucide. A devenit
Delta One – niciodată nu s-au folosit nume în Meduza – şi, în scurt
timp, cel puţin atâta vreme cât nu nesocotea ordinele venite direct
de la Comandamentul Saigon, căruia i se opunea cu aceeaşi
înverşunare cu care lichida duşmanul în fruntea brigăzilor morţii,
a fost recunoscut drept cel mai eficient comandant de trupe de
28
gherilă din timpul războiului.
— Aşadar, se pare că totuşi ne-a ajutat în război, remarcă
Valentino.
— În afara faptului că nu-i simpatiza nici pe cei de la Saigon şi
nici pe militarii din armata nord-vietnameză, cred că nu greşesc
afirmând că, de fapt, nu-i păsa ce se-ntâmplă cu el. El avea de
purtat un război personal fără nici o legătură cu linia frontului, în
afara aceleia că probabil, cu cât se apropia mai mult de Hanoi, cu
atât se simţea mai bine. Cred că undeva într-un cotlon al minţii i
se implantase adânc ideea că trebuie să-l găsească cu orice preţ pe
pilotul care-i omorâse familia… Iată în ce constă asemănarea. Cu
ani în urmă era însurat şi avea doi copii, iar familia i-a fost
măcelărită în chip bestial sub ochii lui. Acum are din nou o
familie, soţia şi cei doi copii sunt urmăriţi de Şacal, iar laţul se
strânge tot mai mult în jurul lor. Cred că bietul om mai are puţin
şi o ia razna. Fir-ar a dracului de treabă.
Cei patru bărbaţi aşezaţi în capătul opus al mesei se priviră
lung, în tăcere şi-l lăsară pe Conklin să-şi rumege furia. Din nou
vorbi directorul, pe acelaşi ton liniştit şi blând:
— Ţinând cont de timpul scurs de atunci, începu el, misiunea
de lichidare a Şacalului a fost pusă la punct cu cel puţin un
deceniu în urmă, iar dacă-mi amintesc bine, operaţiunea Hong
Kong s-a petrecut mult mai recent. A existat vreo legătură între
ele? Şi dacă da, fără a vă cere nume, ce ne puteţi spune despre
Hong Kong?
Alex apucă bastonul, îşi încleştă pumnii pe el până i se albiră
încheieturile şi, abia într-un târziu, îi răspunse:
— Hong Kong a fost cea mai împuţită operaţiune secretă pe care
a născocit-o vreodată o minte omenească şi, fără îndoială, cea mai
neobişnuită de care mi-a fost dat să aud în viaţa mea. Spre marea
mea satisfacţie, pot însă afirma că noi, cei de la Langley, n-am
avut atunci nici un amestec în elaborarea strategiei iniţiale. La
naiba cu laudele cu care ne-au copleşit ulterior! Eu am intrat în
joc mult mai târziu, dar când am aflat detaliile mi s-a întors
stomacul pe dos. Domnului McAllister i se făcuse de mult scârbă,
mai ales că el a fost cooptat încă de la bun început. Tocmai de
aceea a fost dispus să-şi rişte viaţa şi puţin a lipsit să nu şi-o
piardă, împuşcat la graniţa dintre Macao şi China. Nu-l răbda
moralitatea lui de intelectual să vadă cum un om este sacrificat în
numele strategiei.
— E o acuzaţie foarte gravă, comentă Casset. De fapt, ce s-a
29
întâmplat?
— Conform planului, oamenii noştri au răpit-o pe soţia lui
Bourne, femeia care l-a recuperat şi ni l-a restituit cu minţile
întregi pe bărbatul ei. Au descris un traseu presărat cu
nenumărate semne ca să-l atragă pe urmele lor, iar drumul se
oprea în Hong Kong.
— Iisuse, pentru ce?
— De dragul strategiei. Era un plan desăvârşit şi, în acelaşi
timp, odios… Vă spuneam că „asasinul” Jason Bourne devenise o
figură legendară în Asia. I se pierduse urma undeva în Europa, dar
asta nu înseamnă că legenda ţesută în jurul lui nu s-a răspândit
până în Extremul Orient. Şi-apoi deodată, răsare din senin un
ucigaş plătit care operează în Macao şi reînvie vechea legendă. El
şi-a luat numele de „Jason Bourne” şi asasinatele au început să se
ţină lanţ. Abia trecea o săptămână, uneori câteva zile şi mai auzeai
de un asasinat. Aceleaşi dovezi bătătoare la ochi care conduceau la
Bourne erau plantate peste tot împreună cu aceeaşi metodă de
şicanare a poliţiei. Apăruse în scenă un fals Bourne care studiase
temeinic originalul, până în cele mai mici detalii şi care îi cunoştea
toate trucurile.
— Aşa că cine altul mai potrivit să-i dea de urmă decât acela
care inventase el însuşi toate trucurile? Originalul… Adică
originalul creat de voi, interveni directorul. Şi ce altă cale mai bună
de a-l obliga pe adevăratul Bourne să plece la vânătoare decât să-i
răpiţi soţia? Se pune însă următoarea întrebare: de ce au fost cei
de la Washington atât de disperaţi încât să recurgă la o asemenea
stratagemă? Se rupseseră legăturile oficiale cu noi?
— În realitate, a fost cu mult mai rău. Printre clienţii noului
Jason Bourne se număra un scelerat de la Beijing, un trădător din
guvernul Kuomintang-ului, care puţin a lipsit să nu transforme
Extremul Orient într-un rug. Planul lui consta în a compromite
vechile tratate chino-britanice încheiate în privinţa Hong Kong-ului
şi de a închide graniţele coloniei britanice, lăsând-o pradă
anarhiei.
— Război, rosti calm Casset. În acest caz, Beijing-ul ar fi trimis
trupe în Hong Kong şi ar fi preluat controlul. Apoi, ajunse în acest
punct, toate ţările ar fi fost forţate să facă o alegere… Război.
— În era nucleară, completă directorul. Şi cât de departe s-a
ajuns, domnule Conklin?
— Unul dintre vice prim-miniştrii Republicii Populare Chineze a
fost asasinat într-un masacru din Kowloon, cu toate aparenţele
30
unei reglări de conturi personale. Iar impostorul şi-a lăsat cartea
de vizită la locul crimei: „Jason Bourne”.
— Doamne-Dumnezeule. Trebuia oprit cu orice preţ! explodă
directorul CIA înşfăcând nervos pipa.
— A fost, spuse Alex dând drumul bastonului. De singura
persoană în stare să-l prindă. De Jason Bourne al nostru… Asta-i
tot ce vă pot spune pentru moment. Adaug doar, repetându-mă, că
acest bărbat s-a întors în ţară cu soţia şi copiii lui, iar Carlos
strânge tot mai mult laţul în jurul lui. Nimic nu-l poate opri pe
Şacal atâta vreme cât nu e convins că unica persoană de pe lume
care l-ar putea recunoaşte, deci identifica, încă mai trăieşte. Aşa că
sunaţi-i pe colegii de la Paris, Londra şi Roma care ne datorează
câte un serviciu. Mai ales Parisul. Cineva tot trebuie să ştie ceva.
Unde este Carlos în acel moment; cine de la noi îl ajută şi care-i
sunt contactele de aici. Nu se poate, are urechi la Washington şi,
oricare ar fi vinovaţii, aceştia sunt cei care ne-au găsit, pe mine şi
pe Panov!
Fostul agent secret se jucă absent cu bastonul şi privi încordat
pe fereastră.
— Nu pricepeţi? continuă el pe un ton scăzut de parcă ar fi
vorbit pentru sine. Aşa ceva nu putem permite. Doamne! Aşa ceva
nu se poate întâmpla!
Şi iarăşi, cei patru funcţionari ai Agenţiei Centrale de Informaţii
păstrară un moment de tăcere, respectându-i durerea, se priviră
fără a scoate o vorbă şi se înţeleseră din priviri, dincolo de cuvinte.
Şi, imediat, trei perechi de ochi îl priviră insistent pe Casset.
Acesta dădu din cap a încuviinţare, semn că înţelege să i se
adreseze el primul lui Conklin, ca fiindu-i cel mai apropiat.
— Alex, sunt de acord cu tine. Toate firele par să conducă la
Carlos. Însă, înainte de a pune pe jar toată Europa, părerea mea
este că ar trebui să fim siguri că nu ne înşelăm. Nu ne putem
permite să dăm o alarmă falsă fiindcă prin asta ar însemna să ne
oferim singuri, pe tavă, Şacalului şi să-i dovedim că suntem
vulnerabili în privinţa lui Jason Bourne. Carlos va începe probabil
căutările pornind de la operaţiunea Treadstone Seventy-one,
îngheţată cu atâta vreme în urmă. Dacă nu din alt motiv, măcar
pentru acela că, de peste un deceniu, nici un agent de-al nostru
nu s-a mai învârtit în jurul lui.
Pensionarul Conklin studie atent chipul colţuros, preocupat, al
lui Casset.
— Aşadar, vrei să spui că, dacă eu mă înşel şi nu avem de-a
31
face cu Şacalul, s-ar putea să zgândărim singuri o rană cicatrizată
de mai bine de treisprezece ani, în felul acesta invitându-l, practic,
să ucidă?
— Bănuiesc că este exact ceea ce am vrut să spun.
— Iar eu sunt convins, Charlie, că raţionamentul tău este
valabil… Crezi că am dat peste nişte muşterii care nu au nici o
legătură cu vechiul caz, nu? Unii de care al şaselea meu simţ îmi
spune că ar trebui să mă feresc, totuşi fără nici o legătură cu cazul
nostru.
— Ştii că eu am mare încredere în cel de-al şaselea simţ al tău,
mai mult decât în toate aparatele astea deştepte de pe aici…
— Şi eu, sări Valentino. Ne-ai salvat oameni din cinci sau şase
crize zonale când toate maşinăriile noastre o luaseră razna,
indicând că tu te-nşeli. Totuşi, reţinerea lui Charlie mi se pare
justificată. Dacă nu e Carlos? În acest caz, nu numai că vom
trimite mesaje false în toată Europa, dar vom pierde timp preţios,
ceea ce, în situaţia dată, nu cred că ne putem permite.
— Păi atunci lăsaţi Europa în pace, rosti Alex gânditor, de parcă
ar fi vorbit iarăşi pentru sine. Cel puţin o vreme… Începeţi
cercetările de aici. Trageţi-i pe nenorociţii ăştia de păr afară din
ascunzătoare şi terminaţi-i. Cum pe mine mă vor, folosiţi-mă pe
mine drept momeală.
— Numai că asta ar presupune, domnule Conklin, să
desfăşurăm forţe în apărarea dumneavoastră şi a domnului Panov
cu mult mai numeroase decât ne permitem în acest moment, rosti
directorul cu fermitate.
— Păi, nu le desfăşuraţi, domnule, spuse Alex uitându-se când
la Casset, când la Valentino, după care adăugă pe un ton tăios,
ridicând vocea: dacă mă lăsaţi pe mine să pun totul la cale şi nu
vă amestecaţi, ne putem descurca şi singuri!
— Suntem pe un teren nesigur, spuse Casset. Afacerea asta ar
putea să aibă legături cu străinătatea, însă până una-alta rămâne
ciorba noastră. Poate ar trebui să-i cooptăm şi pe cei din Biroul
Federal.
— În nici un caz! exclamă Conklin. Nu cooptăm pe nimeni în
afara celor aflaţi în această încăpere!
— Zău, Alex, rosti Casset cu blândeţe, clătinând uşurat din cap.
Tu te-ai pensionat. Aici nu mai primeşte nimeni ordine de la tine.
— Bine. Perfect, ţipă Conklin furios şi se ridică sprijinindu-se în
baston. Mă opresc direct la Casa Albă la un anume preşedinte al
NSA pe nume McAllister.
32
 — Stai jos! rosti directorul CIA pe un ton ce nu suporta replică.
— Sunt pensionar. Nu mai primesc ordine de la nimeni.
— Nici prin minte nu-mi trece să-ţi dau ordine. Sunt îngrijorat
pentru viaţa dumitale. Eu interpretez astfel scenariul: pornind de
la o presupunere care merită toată atenţia, vrei să sugerezi că cel
care a tras azi-noapte asupra dumitale a ratat cu bună-ştiinţă,
fără să-i pese pe cine omoară de fapt, singurul lucru care-l
interesa fiind să te prindă viu în cursul busculadei care a urmat.
— Sunt simple speculaţii…
— Care se bazează pe experienţa dobândită într-o suită de
operaţiuni la care am participat direct de când sunt aici, de pe
vremea când lucram în Departamentul pentru Marină şi-n multe
alte locuri pe care nu vreau să le pomenesc şi de care nu ai de
unde să ştii.
Directorul îşi înfipsese coatele în braţele fotoliului şi rostea
vorbele pe un ton care devenise deodată aspru şi autoritar.
— Spre ştiinţa dumitale, Conklin, să ştii că n-am picat din nori
ca amiral cu trese aurii şi toate onorurile, drept în fruntea
Serviciului de Informaţii al Marinei. Înainte am lucrat ceva ani
buni în SEAL de unde eram trimis în misiuni, de pe submarin, în
Kaesong, iar mai târziu în portul Haiphong. Am avut ocazia să
cunosc câţiva neisprăviţi din Meduza şi nu-mi amintesc ca vreunul
dintre ei să-mi fi inspirat altceva decât dorinţa de a-i zbura creierii.
Şi iată, acum vii dumneata să-mi spui că ar fi totuşi unul, adică
„Jason Bourne” al vostru, pentru care eşti în stare să-ţi dai
sufletul dacă prin asta l-ai ţine cât mai departe de luneta Şacalului
şi l-ai putea salva de la moarte… Hai să dăm cărţile pe faţă, Alex.
Vrei sau nu să lucrăm împreună?
Conklin se aşeză din nou în fotoliu şi un zâmbet larg îi înflori pe
buze.
— Doar de la început v-am spus, domnule, că n-am nimic
împotriva numirii dumneavoastră. Atunci doar intuiam, însă acum
ştiu şi de ce. Aţi lucrat în serviciul operativ… În condiţiile astea,
lucrez cu dragă inimă cu dumneavoastră.
— Bine. Perfect, spuse directorul. O să punem la punct un plan
de supraveghere, rugându-ne lui Dumnezeu să nu te-nşeli şi ca
ăştia să vrea să te prindă viu, fiindcă nu avem destule mijloace
pentru a ţine sub observaţie toate acoperişurile şi ferestrele din
oraş… Sper că eşti conştient la ce risc te expui.
— Da. Şi cum două momeli nu strică într-un banc de piranha,
propun să iau legătura cu Mo Panov.
33
 — Nu-i poţi cere să lucreze cu noi, Alex, îl contrazise Casset.
Doar nu-i de-ai noştri. De ce ar face-o?
— Fiindcă este de-ai noştri şi am să-l invit să intre în joc. Dacă
nu-i spun, îl cred în stare să-mi facă o injecţie cu stricnină. Vedeţi
şi el a fost cu noi în Hong Kong şi din aceleaşi motive. Cu ani în
urmă, la Paris, am fost cât pe ce să-mi omor cel mai bun prieten.
Aş fi făcut o greşeală cumplită: eu crezusem atunci că ne-a trădat,
când el de fapt îşi pierduse memoria. Câteva zile mai târziu, lui
Morris Panov – unul dintre psihiatrii de frunte pe care-i are ţara
noastră, un medic care nu suportă toată mascarada asta pseudo-
psihologică la modă în vremea din urmă – i s-a prezentat un profil
psihiatric „ipotetic” solicitându-i-se în acelaşi timp să pună
diagnosticul pe loc. Portretul pacientului îl prezenta pe acesta ca
pe un superagent, deţinător al unui număr impresionant de
secrete, o adevărată bombă în mişcare, un om însă care o luase
razna acum… Pornind de la diagnosticul stabilit la repezeală de Mo
unui pacient cu profil medical ipotetic – despre care Panov s-a
lămurit peste câteva ore că era tot atât de ipotetic ca şi Statuia
Libertăţii – un amnezic nevinovat era cât pe ce să fie făcut arşice
într-o ambuscadă organizată de guvern pe Bulevardul Şaptezeci şi
Unu din New York. Şi când s-a constatat că zdreanţa aia de om
încă mai respiră, Panov a cerut să-i fie dat lui în îngrijire şi
nimănui altcuiva. Nu şi-a iertat niciodată greşeala pe care a făcut-
o. Dacă aţi fi în locul lui şi nu v-aş spune ce am de gând să fac, ce
atitudine aţi lua?
— Ţi-aş spune că în seringă-i un antigripal, dar te-aş îndopa cu
stricnină, conchise DeSole dând din cap.
— Unde e Panov? întrebă Casset.
— La hotelul Brookshire din Baltimore, sub numele de Morris,
Phillip Morris. Şi-a anulat toate consultaţiile pe ziua de azi. Are
gripă.
— Să trecem la treabă, spuse directorul CIA scoţând o agendă
galbenă din buzunar şi aşezând-o pe masă dinaintea sa. Apropo,
Alex. Unui adevărat agent operativ, mă refer la unul competent,
nu-i pasă de grade şi nu are încredere în colegii care nu sunt în
stare să-l tutuiască. După cum bine ştii, numele meu este Holland,
iar prenumele, Peter. De acum înainte noi doi suntem Alex şi Peter.
De acord?
— Sigur, Peter. Cred că ai fost un tip al dracului cât lucrai în
SEAL.
— De vreme ce mă aflu aici – vreau să spun, dacă viaţa m-a
34
purtat până în acest punct şi nu mă refer la scaun – se trage
concluzia că am fost competent.
— Agent operativ, mormăi Conklin încântat.
— Şi-acum că am renunţat la toate mărunţişurile astea
protocolare pe care mi le impune funcţia, aş vrea să te previn că
am fost un copoi al naibii de băgăcios şi încăpăţânat. Nu ştiu ce-s
alea sentimentalisme, Alex. În cazul de faţă am nevoie de date.
Clar?
— Nici eu nu lucrez altfel, Peter. Uneori te poţi dedica unei
misiuni din motive de ordin sentimental, nu văd nimic rău în asta,
însă trebuie să o duci la îndeplinire cu sânge rece şi fără să-ţi
pierzi capul. Eu n-am lucrat niciodată în SEAL, dar dacă viaţa m-a
adus şi pe mine până în acest loc, aşa şchiop cum sunt şi toate
celelalte, înseamnă că şi eu oi fi competent.
Holland zâmbi – un zâmbet tineresc care contrasta cu părul
încărunţit de la tâmple, surâsul unui profesionist pentru o clipă
eliberat de grijile funcţionăreşti şi încântat să se întoarcă în lumea
lui dinamică, aceea pe care o cunoştea cel mai bine.
— Noi doi s-ar putea să ne înţelegem de minune, spuse
directorul CIA şi, parcă pentru a îndepărta ultimele urme ale
imaginii sale de şef, aşeză pipa pe masă, scoase din buzunar un
pachet de ţigări, vârî o ţigară în gură, o aprinse cu bricheta şi
începu să scrie ceva grăbit. Mai dă-i încolo şi pe ăştia de la FBI,
continuă el. O să-i folosim numai pe ai noştri şi înainte o să-i
verificăm cu lupa.
Charles Casset, cel pe care toţi îl considerau urmaşul firesc la
fotoliul de director al CIA, un bărbat zvelt, inteligent, se lăsă în
scaun şi scoase un oftat greu.
— Oare de ce am impresia bizară că o să am de furcă cu voi doi,
domnii mei?
— Pentru că eşti un analist înnăscut, Charlie, îi răspunse
Holland.

Scopul oricărei supravegheri concertate este acela de a-i

descoperi pe cei angajaţi în urmărirea propriilor oameni, de a le
stabili identitatea sau a-i aresta, după cum impun investigaţiile
pentru a progresa. În acest caz, scopul era acela de a-i prinde pe
agenţii Şacalului care îi atrăseseră pe Conklin şi pe Panov în cursă
chemându-i în parcul de distracţii din Baltimore. Specialiştii CIA
au lucrat toată noaptea şi mare parte din cursul zilei următoare,
iar în final au alcătuit o echipă formată din opt agenţi
35
experimentaţi în misiunile de teren, au trasat şi au retrasat
itinerariul pe care urmau să-l parcurgă în următoarele douăzeci şi
patru de ore, împreună sau separat, Panov şi Conklin – pe aceste
trasee urmând a merge în recunoaştere grupuri mici de agenţi
înarmaţi care se schimbau rapid între ei – scopul final fiind acela
de a forţa o întâlnire, într-un punct bine studiat dinainte şi într-un
anumit moment. Adică în orele dinaintea ivirii zorilor, în faţa
Muzeului Smithsonian. Acţiunea fusese intitulată Dionaea
muscipula1 fiindcă ei urziseră o adevărată pânză de păianjen.
Conklin se afla în vestibulul strâmt şi slab luminat al
apartamentului său şi se uita cu ochii mijiţi la ceasul de mână,
încercând să vadă cât arată. Era ora 2:35 fix, noaptea. Deschise
uşa masivă de la intrare şi păşi şchiopătând în strada pustie şi
cufundată în beznă la acea oră târzie. Conform planului, coti fără
grabă pe prima străduţă care făcea la stânga, mergând în ritmul
dinainte stabilit. Nu trebuia să ajungă la colţ înainte de 2:38 fix.
Deodată simţurile sale treze dădură alarma: zărise în umbra unui
portal o siluetă omenească. Fără a sta pe gânduri, Alex vârî mâna
sub haină după pistolul Beretta. Planul nu prevedea că în această
porţiune a străzii trebuia să fie plantat unul din oamenii lor,
ascuns în umbra unui portal! Apoi se relaxă la fel de iute pe cât
reacţionase, resimţind în acelaşi timp un imens sentiment de
uşurare, combinat cu o umbră de vinovăţie când constată că
umbra din noapte era un om sărman, un biet bătrân îmbrăcat în
zdrenţe, care nu avea unde să se ducă, cum sunt atâţia în această
ţară prosperă. Alex nu se opri. Ajunse la colţ şi, cu auzul său fin,
prinse un pocnet sec din degete. Traversă bulevardul, continuă pe
trotuar şi trecu prin dreptul unei alei. Aleea. Încă o siluetă… un alt
bărbat zdrenţăros care dădu să iasă în stradă, dar se retrase iute
în umbra aleii când îl zări. O altă epavă care îşi apăra colţişorul de
beton ce nu se deosebea cu nimic de o criptă. În orice alt moment,
Conklin s-ar fi oprit şi i-ar fi dat bătrânului câţiva dolari, însă
acum nu avea timp de aşa ceva. În faţă i se aşternea un drum
lung, iar el trebuia să respecte graficul stabilit.
Încă zgândărit de ecoul bizarei conversaţii telefonice pe care o
avusese cu zece minute în urmă, Morris Panov se apropia de
intersecţie, străduindu-se să nu uite nici un amănunt din planul
pe care trebuia să-l urmeze, de-a dreptul speriat la gândul că nu
1 Dionaea muscipula este o plantă carnivoră cunoscută şi sub numele
de Venus Flytrap, deoarece principala sa sursă de hrană este constituită
din musculiţe sau alte insecte mici.
36
avea voie nici măcar să tragă cu coada ochiului spre ceas, să
verifice dacă, o dată ajuns într-un anume punct de pe traseu,
reuşise să se încadreze în intervalul de timp stabilit. Primise de
altfel dispoziţii clare să nu se uite, sub nici un motiv, la ceas cât
timp mergea pe stradă… De ce nu puteau ăştia să spună „la
aproximativ atât şi atât” şi trebuiau să folosească în schimb
expresia enervantă „interval de timp” de parcă, dintr-o clipă în
alta, s-ar fi pregătit invazia Washingtonului. Merse înainte, cu
aerul că ieşise la plimbare, traversă străzile pe care i le indicaseră
să le traverseze, sperând ca ceasul minţii să nu-l trădeze şi să-l
ţină în pas cu afurisitele acelea de „intervale de timp” pe care şi le
întipărise singur în memorie, măsurând spaţiul dintre cei doi
ţăruşi pe care-i înfipsese în gazonul din spatele casei sale din
Vienna, Statul Virginia… Era în stare de orice sacrificiu pentru
David Webb – Sfinte Dumnezeule, chiar orice! – dar ce i se cerea să
facă acum era curată nebunie… Şi totuşi, poate că nu era… Sigur
nu era, nu l-ar fi rugat să facă aşa ceva dacă era doar o prostie.
Ce mai fusese şi asta? Un om îl pândea din umbra unui portal,
un chip îl privea cu ochi goliţi de orice expresie. La fel ca ceilalţi
doi! De astă dată însă, personajul era chircit chiar în colţul străzii
şi ridicase spre el o pereche de ochi apoşi şi tulburi de beţivan. Toţi
erau bătrâni – oameni sărmani, bătuţi de soartă, bărbaţi în vârstă,
chiar foarte în vârstă, aproape incapabili să se mişte – şi toţi se
holbau la el! Dădu frâu liber imaginaţiei şi îşi închipui toate oraşele
pline de oameni sărmani şi fără adăpost pe care diverse psihoze
sau sărăcia lucie îi aruncaseră în stradă. Oricât de mult şi-ar fi
dorit să sară în ajutorul acestor năpăstuiţi, mai mult decât să
protesteze în numele profesiunii într-un Washington indiferent şi
rece, preocupat de probleme mult mai grave, care nu are urechi de
auzit şi ochi de văzut, tot nu putea face… Altul! Stătea în spaţiul
ceva mai retras din gangul unui bloc închis cu porţi masive de fier
– şi până şi acesta se uită după el! Încetează! Eşti absurd… Sau
poate nu era? Sigur că era… Mergi înainte, nu te opri, respectă
graficul – asta ţi-au cerut… Doamne-Dumnezeule! Altul! Peste
drum… Mergi înainte, NU TE OPRI!

Prin contrast cu platoul imens din faţa Muzeului Smithsonian

strălucind argintiu sub razele lunii pline, cele două siluete care se
apropiau una de cealaltă, venind din direcţii opuse, păreau nişte
biete furnici. Cele două mogâldeţe se întâlniră şi se îndreptară,
păşind alături, spre o bancă. Conklin se aşeză greoi, ajutându-se
37
de baston, în timp ce Panov, în picioare, privea încordat în jur, cu
urechile ciulite de parcă aştepta ca, din clipă în clipă, să se
producă un fenomen supranatural. Ceasul arăta ora 3:28, iar până
la ivirea zorilor mai era puţin. Noaptea caldă de vară era calmă,
senină şi liniştită, singurele zgomote care o tulburau erau ţârâitul
greierilor şi adierea uşoară a vântului foşnind prin frunze. Panov
se aşeză într-un târziu, cu toată fiinţa la pândă.
— Ai remarcat ceva neobişnuit pe drum? îl întrebă Conklin.
— Nu ştiu ce să zic, răspunse psihiatrul. Am acelaşi sentiment
pe care l-am trăit în Hong Kong, atâta doar că acolo ştiam încotro
s-o luăm şi cu cine urmează să ne întâlnim. Sunteţi nebuni!
— Te contrazic, Mo, îi spuse Alex zâmbind. Doar mi-ai spus că
sunt vindecat.
— A, te referi la boala ta? N-ai avut decât o obsesie maniaco-
depresivă gata să dea în demenţă precoce. Ce tâmpenie! E aproape
patru dimineaţa. Oamenii normali şi cu minţile întregi nu se joacă
de-a-ntâlnirile la patru dimineaţa.
Alex privi chipul lui Panov pe care se reflecta cu zgârcenie
lumina reflectoarelor imense care scăldau faţada din piatră a
Muzeului Smithsonian.
— Ai văzut sau n-ai văzut ceva? Fii bun şi explică-mi ce-ai vrut
să spui.
— Aproape că mi-e ruşine să-ţi zic. Am bătut la cap atâta amar
de pacienţi că inventează imagini de coşmar pentru a găsi o
explicaţie panicii care-i invadează fără motiv real; sau pentru a-şi
justifica spaimele…
— Asta ce dracu’ vrea să-nsemne?
— E o formă de transfer…
— Lasă asta, Mo! îl întrerupse Conklin. Spune odată ce te-a
deranjat. Ce-ai văzut?
— Siluete… unele gârbovite, abia târându-şi picioarele… Nu ca
tine, Alex, din pricina unui handicap fizic, ci neputincioase din
pricina vârstei. Nişte amărâţi, biete epave zdrenţăroase ascunse în
umbra gangurilor sau pe alei întunecate. De acasă şi până aici am
întâlnit vreo patru, cinci. În două rânduri era cât pe ce să mă
opresc şi să-i strig pe oamenii tăi, însă după aceea mi-am zis: Ce
Dumnezeu, doctore, cred că exagerezi. Iei nişte amărâţi demni de
toată mila şi care n-au unde să se ducă drept ceea ce nu sunt şi
vezi tot felul de lucruri care nu există în realitate.
— Ba nu! şopti Conklin pe un ton hotărât. Şi eu i-am văzut, Mo.
Şi eu am întâlnit bătrâni care arătau exact aşa cum i-ai descris tu,
38
demni de milă, majoritatea îmbrăcaţi în haine zdrenţuite, care abia
se târau. Mergeau târându-şi picioarele mai greu decât mine… Ce
să însemne toate astea? Cine să fie oare bătrânii ăştia?
Paşi… Abia auziţi, furişaţi, poate temători… Din bezna care
învăluia aleea se iviră doi bărbaţi scunzi – doi bătrânei. La prima
vedere păreau să facă şi ei parte din armata tăcută şi
impresionantă a dezmoşteniţilor sorţii şi totuşi, din felul în care se
ţineau răzbătea şi altceva cu totul diferit, parcă un soi de hotărâre.
Se opriră la nici douăzeci de paşi de bancă, însă chipurile lor
rămăseseră învăluite în umbră. Bătrânul din stânga vorbi primul,
iar vocea lui se auzi firavă, cu un uşor accent străin.
— Ce loc neobişnuit de întâlnire pentru două persoane atât de
bine îmbrăcate! E oare cinstit să ocupaţi un loc pe care ar trebui
să se odihnească alţii, mai săraci decât voi?
— Mai sunt şi alte bănci libere, îi răspunse Alex cu amabilitate.
Asta pe care stăm noi e cumva rezervată?
— Aici nu există locuri rezervate, îi răspunse cel de-al doilea
bătrân vorbind într-o engleză ceva mai corectă care, după toate
aparenţele, nu era totuşi limba lui maternă. Ce căutaţi aici?
— Nu e treaba voastră, îi răspunse Conklin. E o discuţie
particulară care nu vă priveşte.
— Aveţi treabă la ora asta şi tocmai în acest loc? întrebă primul
intrus, ceva mai vârstnic, scrutând atent întunericul.
— Repet, spuse Alex. Nu-i treaba voastră şi vă rog să ne lăsaţi în
pace.
— Treaba e treabă, intonă grav cel de-al doilea bătrân.
— Ce naiba vrea să spună? murmură uimit Panov întorcându-
se spre Conklin.
— Suntem la kilometrul zero, îi strecură Alex în şoaptă. Taci.
Agentul secret, pensionarul, ridică ochii, îi privi pe cei doi
bătrâni şi le spuse:
— În regulă, băieţi. Ce-ar fi să vă vedeţi de drum?
— Treaba e treabă, repetă cel de-al doilea zdrenţăros privindu-şi
tovarăşul, amândoi cu chipurile încă ascunse de umbrele nopţii.
— N-aveţi nici o treabă cu noi…
— Nu se ştie, îl întrerupse primul bătrân clătinând din cap cu
înţelepciune. Şi dacă am venit să vă transmitem un mesaj din
Macao?
— Ce?
— Gura! rosti Conklin printre dinţi, însă nescăpându-l din ochi
pe mesager. De ce să ne intereseze pe noi un mesaj din Macao?
39
 — Sunteţi aşteptaţi de un mare taipan. Cel mai mare din Hong
Kong.
— De ce?
— O să vă plătească bani frumoşi dacă-i faceţi unele servicii.
— Mai întreb o dată. De ce?
— Mesajul este că un asasin a revenit în scenă. Taipanul vă
roagă să-l găsiţi.
— Am mai auzit şi-n alte dăţi povestea asta. Nu ţine. Prea mi-a
fost repetată de multe ori.
— Asta e bine să i-o spuneţi marelui taipan, nu nouă, domnule.
Vă aşteaptă.
— Unde?
— La un mare hotel, domnule.
— Care?
— Nu avem voie să vă spunem decât că are un hol imens la
intrare, întotdeauna foarte aglomerat şi că numele hotelului este
legat de un moment istoric al acestei ţări.
— Nu poate fi decât „Mayflower”, spuse Conklin spre reverul din
stânga al hainei, unde avea cusut un microfon.
— Spuneţi-i cum vreţi.
— Sub ce nume şi-a făcut rezervarea?
— Rezervarea?
— Ştii tu, bănci rezervate, camere rezervate. De cine să
întrebăm?
— De nimeni, domnule. Secretarul taipanului o să vă găsească el
pe voi. În hol.
— Şi acelaşi secretar a luat legătura şi cu voi?
— Poftim?
— Cine v-a plătit să ne urmăriţi?
— Nu avem îngăduinţă să vorbim despre asta şi nu o facem.
— Acum! urlă Alexander Conklin peste umăr.
Iar în aceeaşi secundă, o baie de lumină scăldă platoul din faţa
Muzeului Smithsonian şi aleile întunecoase şi pustii ale parcului
în jur, prinzându-i în plin pe cei doi bătrâni care se dovediră a fi
asiatici. Nouă agenţi CIA se iviră în lumina orbitoare a
reflectoarelor, răsărind ca din pământ, venind din toate direcţiile,
cu mâinile vârâte sub haine. Cum însă cei doi nu le-au dat motive
să-şi folosească armele, acestea rămaseră bine ascunse în tocurile
lor.
Şi deodată se dovedi că ar fi avut mare nevoie să le folosească,
însă când pricepură era prea târziu. Două focuri de armă răsunară
40
din umbra copacilor, iar gloanţele muşcară din beregata celor doi
mesageri asiatici. Agenţii CIA se aruncară pe burtă, se rostogoliră
care încotro să se adăpostească, iar Conklin îl înşfăcă pe Panov şi
îl trânti la pământ pe aleea din faţa băncii. Profesioniştii de la
Langley ţâşniră în picioare ca nişte feline, ieşiră din ascunzătoare
şi, veteranii căliţi în luptă ce erau în luptă cu fostul şef de grup de
comando, acum directorul CIA Peter Holland, o rupseră la fugă
spre locul de unde se deschisese focul, alergând în zigzag şi
deschizându-şi drum cu pistoalele. Din când în când, tăcerea
nopţii era sfâşiată de câte un strigăt furios.
— Fir-ar să fie! urlă Holland scotocind cu lumina lanternei în
bezna dintre pomi şi tufişuri. Au şters-o!
— De unde ştii?
— Iarba, băiete. Uită-te la urmele tocurilor. Nemernicii ăştia
sunt ucigaşi profesionişti. Au pândit din ascunzătoare, a tras
fiecare câte un singur foc, apoi s-au făcut nevăzuţi. Uită-te cât
sunt de adâncite urmele pantofilor pe gazon. Au gonit iepureşte…
Las-o moartă! Acum tot nu mai putem schimba nimic. Dacă se
opreau pentru a ocupa şi o a doua poziţie de tragere, probabil că
ne spulberau pe toţi, cu muzeu cu tot.
— Agent operativ, hai, rosti Alex îmboldindu-l cu bastonul, să se
scoale, pe Panov, uluit şi speriat de cele auzite.
Doctorul se răsuci, cu ochii măriţi de spaimă şi se repezi la cei
doi asiatici doborâţi.
— Doamne-Dumnezeule! Sunt morţi! strigă el neputincios,
prăbuşindu-se în genunchi lângă cele două cadavre cu gâtlejurile
sfârtecate. Iisuse, parcul de distracţii! Aceeaşi lovitură!
— Un mesaj, îl aprobă Conklin clătinând din cap şi clipind
încurcat. Am însemnat drumul cu pietricele şi uite că ne-au găsit.
— Ce vrei să spui? întrebă psihiatrul, întorcând surprins capul
spre fostul agent secret.
— N-am fost destul de prudenţi.
— Alex! tună Holland îndreptându-se în fugă spre bancă. Te-am
auzit. Asta înseamnă că pică varianta cu hotelul, reuşi el să
îngaime, gâfâind. Nu te mai duci acolo. Nu te las eu.
— Pică. Dracu’ s-o ia de treabă împuţită. Toate pică. Aici nu-i
mâna Şacalului. E Hong Kong-ul. Semnele erau toate acolo, însă
instinctul m-a înşelat. M-am înşelat!
— Şi-acum, ce-ai de gând să faci? îl întrebă calm directorul.
— Habar n-am, răspunse Conklin, iar din glasul său răzbătu o
notă de neputinţă. Am greşit… Ce altceva să fac decât să dau de
41
omul nostru, cât mai rapid cu putinţă.
— Am vorbit cu David… cu ăla… acum o oră, se corectă Panov.
— Ai vorbit cu el? Păi cum ai putut… la ora asta? Că doar nu
erai acasă.
— Ştii că mi-am instalat un robot telefonic, spuse doctorul.
Dacă aş răspunde la toate apelurile nocturne, n-aş mai ajunge
dimineaţa la cabinet. Aşa că am comutat telefonul pe robot şi când
dădeam să ies pe uşă să vin spre tine, fără să vreau, am ascultat
mesajul. N-a spus decât „Sună-mă” şi până să ridic receptorul a
închis. Aşa că l-am sunat cum mă rugase.
— L-ai sunat! De la tine de acasă?
— Păi… da, răspunse Panov după un scurt moment de ezitare.
A fost laconic… şi foarte prudent. Voia doar să ştie ce mai e nou şi
să ne spună că „M” – aşa a numit-o, „M” – pleacă mâine dimineaţă
la prima oră cu copiii. Asta a fost tot. După aceea a închis imediat.
— De-acum au şi numele şi adresa omului nostru, interveni
Holland. Poate şi mesajul.
— Locul de unde a vorbit da, mesajul poate, îl întrerupse
Conklin vorbind agitat. Dar n-au nici un nume, nici o adresă.
— Până mâine dimineaţă…
— Dacă trebuie, până mâine dimineaţă o să fie de mult în drum
spre Tierra del Fuego.
— Dumnezeule! Ce-am făcut? exclamă îngrozit psihiatrul.
— Oricine ar fi procedat la fel în locul tău, îi răspunse Alex
încercând să-l liniştească. Primeşti la două noaptea un telefon de
la un prieten, o persoană care, întâmplător, este încolţită de
duşman şi ce lucru mai firesc decât să-l suni imediat? Acum
trebuie să ajungem şi noi la el, tot imediat. Aşadar nu Carlos, ci o
altă persoană, la fel de puternică, îl caută şi încearcă să-l prindă
străpungând apărarea noastră. Şi noi care ne închipuiam că aşa
ceva e imposibil…
— Poţi folosi telefonul din maşina mea, spuse Holland. Îl comut
pe aparatul de bruiaj. Aşa nu te poate asculta nimeni.
— Să mergem! Cât mai iute, spuse Conklin şchiopătând anevoie
spre maşina Agenţiei.

— David?
— Alex.
— Amice, ce simţ perfect al momentului ai! Tocmai ieşeam pe
uşă. Dacă nu spărgea Jamie vaza, acum eram în maşină, plecaţi
de mult.
42
 — La ora asta?
— Nu ţi-a spus Mo? La tine nu a răspuns nimeni, aşa că l-am
sunat pe el.
— Mo e cam răvăşit. Mai bine spune-mi tu. Ce s-a-ntâmplat?
— Telefonul de la care vorbeşti e curat? N-am fost sigur că al lui
nu-i ascultat.
— Ca lacrima.
— Îi trimit pe Marie şi pe copii în sud – cât mai departe în sud.
S-a răţoit la mine că nu pleacă nicăieri, dar graţie aranjamentelor
pe care le-ai făcut acum patru ani, computerele s-au pus în
mişcare şi toată lumea ne-a ajutat să închiriem un avion Rockwell.
Pleacă azi la ora şase de pe Aeroportul Logan, înainte de răsăritul
soarelui. Vreau să-i ştiu cât mai departe.
— Şi cu tine cum rămâne, David?
— Să fiu sincer, mi-am zis că mai bine ar fi să vin imediat la
Washington, să nu te las singur. Dacă Şacalul şi-a pus în minte să
mă prindă după atâta amar de ani, vreau să fiu şi eu prezent, să
văd ce-i de făcut. Ştii că nu-mi place să stau cu mâinile în sân,
poate vă ajut cu ceva… Sosesc azi la prânz.
— Nu, David. N-ai ce căuta aici. Pleacă cu Marie şi cu copiii.
Fugi din ţară. Rămâi pe insulă lângă familia ta şi Johnny St.
Jacques.
— Cum o să fac aşa ceva, Alex? Tu, să fii în locul meu, n-ai
proceda la fel? Familia mea nu o să fie niciodată liberă – cu
adevărat liberă – până când nu dispare definitiv Şacalul din viaţa
noastră.
— Nu-i Carlos, îl întrerupse Conklin.
— Cum? Ieri mi-ai spus că…
— Uită ce ţi-am spus ieri. M-am înşelat. Asta-i o treabă împuţită
comandată de Hong Kong şi Macao.
— Dar e absurd, Alex. Hong Kong şi Macao sunt două capitole
încheiate. Cu toţii sunt morţi şi îngropaţi de mult. Nu mai e unul
viu să ştie de mine şi să mă caute.
— Unul tot a mai rămas. Un mare taipan, cel mai puternic
taipan din Hong Kong. Ascultă-mă ce-ţi spun. Informaţia e
proaspătă, dintr-o sursă proaspăt decedată.
— Sunt morţi. Kuomintang-ul nu mai există. S-a prăbuşit ca un
castel din cărţi de joc. Nu a rămas unul în viaţă.
— Unul tot a mai rămas.
David Webb amuţi. Apoi Jason Bourne spuse pe un ton
stăpânit, glacial:
43
 — Spune-mi tot ce ştii. Să nu scapi nici un amănunt. Astă-
seară s-a întâmplat ceva. Ce?
— Fie. Amănunţit, spuse Conklin.
Fostul agent secret, pensionat în urmă cu patru ani, îi relată,
fără să omită un amănunt, operaţiunea concertată de urmărire pe
care o organizase Agenţia Centrală de Informaţii. Îi explică cum el
şi Morris Panov se îndreptaseră, venind din direcţii diferite, spre
locul de întâlnire stabilit din faţa Muzeului Smithsonian, cum pe
traseu remarcaseră prezenţa discretă a câtorva bătrâni, dar că nici
unul dintre aceştia nu-şi manifestase prezenţa până în momentul
confruntării finale de pe o alee pustie din faţa muzeului şi că
atunci mesagerul le vorbise de Hong Kong şi Macao şi pomenise de
un mare taipan. Conklin încheie amintind de focurile de armă care
îi seceraseră pe cei doi asiatici.
— Aici e mâna Hong Kong-ului, David. S-au referit la Macao şi
ce altă confirmare mai bună vrei? Acolo îşi stabilise cartierul
general impostorul care acţiona dându-se drept Jason Bourne.
La celălalt capăt al firului se lăsă din nou o tăcere grea, singurul
sunet perceptibil fiind respiraţia regulată, stăpânită a lui Jason
Bourne.
— Greşeşti, Alex, rosti acesta în cele din urmă, vorbind cu voce
voalată. E mâna Şacalului. Prin Hong Kong şi Macao, însă tot
mâna Şacalului este.
— David, acum tu eşti absurd. Carlos n-are nici o legătură cu
vreun taipan, Hong Kong sau mesaje din Macao. Bătrâneii de care
ţi-am vorbit erau chinezi, nu francezi, italieni, nemţi sau altceva.
Cazul de faţă are legătură cu Asia, nu cu Europa.
— Şacalul nu are încredere decât în bătrâni, continuă David
Webb abia auzit, cu o voce venind parcă de departe, vocea lui
Jason Bourne. Erau supranumiţi „bătrâneii Parisului”. Din ei şi-a
alcătuit reţeaua de curieri cu care a împânzit apoi Europa. Cine
poate bănui un bătrân, un cerşetor sau un amărât care abia îşi
mai trage sufletul? Cui i-ar trece prin minte să interogheze un
neputincios, cu atât mai mult să-l tortureze? Chiar şi atunci,
bătrânul n-ar sufla o vorbă. Şi-au făcut bine socotelile – adică şi le
fac – şi mai departe se mişcă nestingheriţi. Din ordinul lui Carlos.
La auzul vocii răguşite şi ciudate a prietenului său, deodată un
străin, Conklin se uită de-a dreptul înspăimântat la luminile de
bord, neştiind ce să spună.
— David, zău că nu pricep. Înţeleg că eşti tulburat. Cu toţii
suntem, însă, te rog, fă-mă să pricep.
44
 — Cum?… A, iartă-mă, Alex. Pentru o clipă îmi retrăiam
trecutul. Pe scurt, Carlos a întors Parisul cu susul în jos în căutare
de bătrâni pe moarte, sau în orice caz, care ştiau că nu mai au
mult de trăit din pricina vârstei sau a vreunei suferinţe, toţi clienţi
ai poliţiei, cu cazier în bună regulă, ale căror amintiri se rezumau
la delictele comise. Noi am uitat, se pare, că până şi aceşti
nenorociţi trebuie să aibă vreun suflet drag pe lume, o nevastă,
copii, fie ei legitimi sau nu. Şacalul de astfel de oameni avea
nevoie. I-a căutat, i-a găsit şi le-a promis să le asigure urmaşilor
un trai decent în schimbul jurământului că îi vor rămâne
credincioşi până la moarte. Dacă am fi în locul lor – bătrâni,
bolnavi, neputincioşi, săraci lipiţi pământului şi incapabili să le
lăsăm altceva urmaşilor decât belele şi tinichele – care dintre noi
crezi că ar fi procedat altfel?
— L-au crezut?
— Au avut şi de ce – încă mai au motive bine întemeiate. Un
număr impresionant de cecuri sunt emise în fiecare lună de
diverse bănci elveţiene şi sume importante sunt expediate din
diverse conturi secrete pe adresa unor asemenea moştenitori, de la
Mediterana şi până în Marea Baltică. Nimeni nu are cum să
descopere mecanismul prin care se fac plăţile, însă cei care
încasează banii ştiu bine de unde provin şi pentru ce îi primesc…
Scoate-ţi din cap ideea că cineva a umblat la dosarul ăla al tău
îngropat pe fundul unei arhive, Alex. Carlos a făcut săpături în
Hong Kong. De acolo a plecat mergând pe această filieră şi a dat de
urma ta şi a lui Mo.
— Păi, să facem şi noi o breşă. Nu avem decât să ne infiltrăm în
comunităţile asiatice din toate oraşele aflate în jurul
Washingtonului, pe o rază de cincizeci de mile. Până la ultima
speluncă şi-n ultimul bordel.
— Să nu faci o mişcare până nu ajung acolo. Tu nu ştii ce să
cauţi, eu însă ştiu. Ştii ce-i interesant? Şacalul habar nu are că
sunt multe lucruri pe care nu mi le amintesc, însă precis
presupune că am uitat complet de existenţa bătrânilor din Paris.
— Poate că nu, David. Dimpotrivă, poate tocmai pe asta
mizează, să-ţi aminteşti de ei. Cine ştie dacă şarada asta nu este
decât un preludiu al cursei pe care vrea să ţi-o întindă…
— Atunci înseamnă că a mai comis o greşeală.
— Da?
— Eu nu mă las păcălit. Jason nu e atât de uşor de tras pe
sfoară.
45
 CAPITOLUL IV
David Webb ieşi din terminalul Aeroportului Naţional, trecu prin
uşile automate şi păşi pe peronul aglomerat încins de razele
nemiloase ale soarelui. Privi atent marcajele stradale, traversă
calm platoul şi se îndreptă spre parcarea cu limită de timp.
Conform instrucţiunilor primite la telefon, trebuia să se îndrepte
spre aleea cea mai îndepărtată din dreapta, apoi să cotească la
stânga, să continue printre şirurile de maşini frumos aliniate şi să
se oprească lângă un Pontiac gri metalizat, model 1986, cu un
crucifix ornamental atârnat de oglinda retrovizoare. Pe scaunul
şoferului trebuia să fie un bărbat cu chipiu alb, iar geamul din
dreptul lui trebuia să fie lăsat. Webb trebuia să se apropie de el şi
să-i spună: „Călătoria a fost lipsită de incidente”. Dacă bărbatul îşi
scotea şapca şi pornea motorul, David trebuia să urce în spate.
Altceva nu mai trebuia rostit.
Şi nu s-a rostit nici un cuvânt în plus. Webb şi şoferul nu au
mai vorbit, însă şoferul a vârât mâna sub bord de unde a scos un
microfon a rostit pe un ton scăzut, dar foarte clar:
— Încărcătura e la bord. Porniţi motoarele.
David îşi spuse în sinea sa că procedeul era de-a dreptul
caraghios, însă cum Alex îl găsise pe pista Aeroportului Logan
chiar înainte de decolare, iar, ceva mai târziu, îl contactase direct
pe linia particulară a directorului CIA, Peter Holland, presupunea
că cei doi ştiu mai bine ce fac. Webb îşi spuse că totul pornise cu
telefonul pe care îl primise de la Panov în urmă cu nouă ore,
ipoteză confirmată mai apoi de apelul lui Holland care îl căutase
personal spre a-i recomanda să meargă cu maşina până la
Hartford, să ia o cursă civilă de la Bradley până la Washington,
adăugând pe un ton conspirativ că nu vor mai lua legătura
telefonic şi că nu trebuia să plece, sub nici o formă, cu un avion
particular sau oficial.
Totuşi, de la Aeroportul Naţional, au plecat într-o maşină
oficială. Iar în câteva minute goneau pe câmp deschis şi, abia
reducând viteza, traversau pe la periferie un şir întreg de orăşele
din statul Virginia. Într-un târziu, maşina trase în faţa intrării unei
proprietăţi particulare, un complex elegant de locuinţe cunoscute
în împrejurimi drept „Vilele vieneze” după cum stătea înscris pe

46
tăbliţa de pe portal, nume împrumutat de la oraşul învecinat.
Paznicul îl recunoscu îndată pe şofer, ridică bariera grea, din fier,
care bloca intrarea şi îi făcu semn să treacă. Abia atunci şoferul i
se adresă direct lui Webb:
— Proprietatea se întinde pe un teren de cinci acri şi este
împărţită în tot atâtea parcele. Patru dintre vile sunt apartamente
de locuit obişnuite, însă cea de-a cincea, cea mai retrasă faţă de
intrare, este proprietatea Agenţiei. La ea se poate ajunge pe o altă
cale de acces ceva mai discretă. Aici veţi fi în siguranţă, domnule.
Ferit de priviri indiscrete.
— Dar nu mă simt ameninţat.
— Vă garantez că nici n-o să fiţi. Sunteţi oaspetele directorului
CIA, iar viaţa dumneavoastră este nepreţuită pentru dânsul.
— Drăguţ ce-mi spuneţi. Dar cum se face că ştiţi?
— Fac parte din echipă, domnule.
— În acest caz, poate îmi spuneţi cum vă numiţi?
Şoferul nu îi răspunse imediat, dar când o făcu, David avu
senzaţia că a fost proiectat înapoi în timp, într-un trecut în care
era nevoit să se întoarcă cu neplăcere.
— Aici nu avem nume, domnule. Nici dumneavoastră, nici eu.
Meduza.
— Înţeleg, rosti Webb.
Şoferul viră pe o alee care şerpuia până în faţa peronului unei
case impunătoare construită în stil colonial, înălţată pe două
niveluri şi străjuită la intrare de două coloane albe, canelate, din
marmură de Carrara.
— Dacă-mi permiteţi, domnule. Am remarcat că aţi venit fără
bagaj.
— Aşa e… Nu am, îi răspunse Webb deschizând portiera.

— Ce părere ai de reşedinţa mea temporară? îl întrebă Alex

arătând cu un gest larg apartamentul elegant care le fusese pus la
dispoziţie.
— Cam suspecte ordinea şi curăţenia de aici pentru un bătrân
burlac convins şi cârcotaş ca tine, îi răspunse David. Şi de când
pasiunea asta pentru draperii cu margarete roz şi galbene?
— Aşteaptă să vezi tapetul din dormitor. E cu trandafiraşi.
— N-aş putea spune că mă dau în vânt după ei.
— Camera ta e cu zambile… Bine, habar nu aveam ce-s alea
zambile, dar mi-a spus femeia.
— Care femeie?
47
 — Îngrijitoarea. Bate spre cincizeci de ani şi e un zdrahon de
negresă, zdravănă ca un luptător de sumo. Poartă tot timpul
asupra ei, bine ascunse sub fustă, două pistoale cu aer comprimat
şi, dacă ar fi să plecăm urechea la zvonuri, o duzină de brice
ascuţite.
— Asta da, femeie de serviciu!
— Nu mişcă musca în faţa ei. Nimic nu intră aici, nici sul de
hârtie igienică şi nici calup de săpun, dacă nu sunt trimise de
Langley. Ştii, e beton armat şi măscăricii ăştia îi dau un bacşiş
gras pentru serviciile ei.
— Auzi, nu aveţi nevoie şi de-un chelner?
— Bun. Marele nostru învăţat Webb, chelner.
— Jason Bourne a făcut-o şi pe asta.
Conklin se opri, apoi rosti cu gravitate:
— Ce-ar fi să stăm de vorbă cu Jason Bourne al tău? spuse el
îndreptându-se şontâc-şontâc spre fotoliu. Îmi închipui că ai avut
o zi grea şi, cum mai e puţin până la prânz, ţi-aş propune să-ţi iei
ceva de băut. Găseşti barul în spatele paravanului bordo, de lângă
fereastră… Ce te holbezi aşa la mine? Brunhilda noastră neagră ca
noaptea aşa îi spune, bordo.
Webb izbucni într-un hohot nestăvilit de râs şi se uită la
prietenul lui cu un aer de ştrengar.
— Şi pe tine nici că te deranjează că ţi-au lăsat băutura la
îndemână. Nu-i aşa, Alex?
— Ce naiba! Doar ştii bine că nu. De câte ori aţi ascuns băutura
de mine când am trecut să vă văd pe tine şi pe Marie?
— Atunci atmosfera nu era atât de încărcată.
— Nici acum nu este, îi tăie vorba Conklin. Când îmi pun ceva
în minte, ştii bine că nu mă mai poţi urni din loc. Haide, toarnă-ţi
ceva de băut, David. Avem multe de discutat şi vreau să fii calm.
Citesc în ochii tăi că eşti pe punctul de a exploda.
— Odinioară mi-ai spus că ochii trădează întotdeauna stările
lăuntrice, spuse Webb trăgând uşile pliante din lemn maroniu şi
luând o sticlă. Încă poţi citi gândurile în privire, nu?
— Ţi-am spus că nu mă interesează decât ceea ce e ascuns în
privire. Niciodată să nu te iei după ce se vede la suprafaţă… Marie
şi copiii sunt bine? N-aţi avut neplăceri la plecare, nu?
— Am examinat amănunţit planul de zbor, spre marea
neplăcere a pilotului. Abia când mi-a spus că dacă îl mai sâcâi
mult cu întrebările el mă lasă baltă, să mă descurc cum ştiu, m-
am declarat mulţumit şi am ştiut că totul e în regulă.
48
 Webb îşi umplu paharul şi se îndreptă spre fotoliul aşezat în
faţa fostului agent secret.
— Cum stăm, Alex?
— Batem pasul pe loc. De azi-noapte nu a mai mişcat nimic. Nu
s-a produs nici o schimbare, atâta doar că Mo, încăpăţânat ca un
catâr cum e, a refuzat categoric să-şi lase pacienţii de izbelişte. Aşa
că a fost luat cu maşina azi-dimineaţă de la apartamentul lui, care
cred că e păzit mai straşnic decât Fort Knox şi condus sub pază
până la cabinet. Or să-l aducă după-amiază aici, singur, după ce
vor schimba patru rânduri de maşini în parcări subterane.
— Aşadar, protecţie pe faţă. Nu ne mai ferim de nimeni.
— Ce rost ar avea? În cursa pe care le-am întins-o la
Smithsonian, chior să fi fost şi tot i-ai fi văzut pe oamenii noştri.
— Şi crezi că asta o să ţină, nu? Elementul surpriză? O trupă de
agenţi supravegheaţi din umbră de o unitate de securitate instruită
să facă greşeli.
— De când mă ştiu a ţinut figura, David. Vreau să spun
surpriza, nu prostia. Conklin scutură energic din cap. Nu, retrag
cuvintele. Bourne o fi el capabil să transforme o trupă de tâmpiţi
într-un detaşament de băieţi deştepţi care atacă prin surprindere,
însă nu poate controla de unul singur o acţiune de supraveghere
organizată de stat. De aici ar decurge prea multe complicaţii.
— Nu pricep.
— Băieţii noştri sunt buni profesionişti, însă treaba lor se
rezumă doar la a-i ţine pe alţii sub observaţie, adică să-i păzească
şi să le salveze viaţa la nevoie. Mai trebuie să-şi sincronizeze
perfect mişcările şi apoi să raporteze ce-au văzut şi ce-au făcut.
Dar nu sunt ucigaşi obişnuiţi să fie ameninţaţi cu moartea, la
primul pas greşit.
— Sună cam melodramatic, rosti moale Webb instalându-se
comod în fotoliu şi sorbind din băutură. Crezi că şi eu am operat
aşa, nu?
— Tu ai imaginat o realitate, dar pentru oamenii de care te-ai
folosit totul a fost cât se poate de real.
— Atunci nu trebuie decât să dau de aceiaşi oameni şi să-i pun
la treabă. David se aplecă brusc spre Conklin, prinse paharul cu
ambele mâini şi rosti cu gravitate: Alex, e clar că Şacalul mă
provoacă. Vrea să-mi forţeze mâna, ca la pocher: cere să-mi vadă
cărţile, iar eu trebuie să i le arăt.
— Vorbeşti prostii, rosti Conklin iritat. Acum tu eşti cel
melodramatic. Parcă ar fi un personaj dintr-un western de mâna a
49
şaptea. Scoate tu capul la lumină şi Marie rămâne imediat văduvă,
iar copiii tăi, orfani de tată. Asta-i realitatea, David.
— Te-nşeli, spuse Webb clătinând din cap şi uitându-se fix la
pahar. Şacalul mă caută, însă mai bine ar fi să-l urmăresc eu pe
el. El încearcă să mă scoată din ascunzătoare, aşa că bine ar fi să-l
scot eu întâi. Altă soluţie nu am. Şi este singura modalitate de a-l
face să dispară pentru totdeauna din viaţa noastră. Alternativa
finală este Carlos contra Bourne. Suntem în acelaşi punct în care
ne aflam şi acum treisprezece ani. „Alpha, Bravo, Cain, Delta…
Cain îl vânează pe Carlos şi Delta pe Cain.”
— Ăsta era un cod dement, valabil acum treisprezece ani la
Paris, îl întrerupse cu brutalitate Alex. Delta, membru al Meduzei,
l-a înfruntat pe Şacal. Uiţi că nu mai suntem la Paris şi că de
atunci s-au scurs treisprezece ani.
— Iar peste cinci, ai să spui că au trecut optsprezece, iar peste
alţi cinci, douăzeci şi trei. Ce naiba aştepţi de la viaţa mea? Să
trăiesc cu spectrul nenorocitului ăstuia planând ca o ameninţare
asupra familiei mele, veşnic cu spaima în suflet de fiecare dată
când soţia şi copiii mei ies din casă? Să trăiesc terorizat tot restul
vieţii?… Tu spui prostii, agentule! Şi ştii la fel de bine ca şi mine
câtă dreptate am. Analiştii ăştia isteţi ai tăi pot să elaboreze sute
de strategii din care abia dacă vom combina câteva zeci de frânturi
şi bucăţele, însă când ajung pe ring tot singur o să fiu, iar lupta se
va da numai între mine şi Şacal… Spre deosebire de el, eu deţin
însă un atu important: acela că te am pe tine de partea mea.
Alex înghiţi în sec şi se încruntă stânjenit.
— Mă flatezi, David şi cred că exagerezi. Ştii bine că mă simt în
largul meu numai la mii de mile depărtare de Washington.
Dintotdeauna am simţit că aici mă înăbuş.
— Nu mi-ai lăsat aceeaşi impresie când m-ai suit în avionul de
Hong Kong acum cinci ani. Ştiai bine ce ai de făcut şi puseseşi la
punct, până în cele mai mici detalii, jumătate din plan înainte de a
ajunge la aeroport.
— Atunci a fost altceva. O operaţiune murdară, comandată de
Washington. Trăsnea de la o poştă, mai ceva ca un peşte împuţit,
iar mie mi-a mutat nasul din loc încă de la început. Să nu uităm
însă că acum e vorba de Carlos.
— Tocmai asta spuneam şi eu, Alex. Aici e mâna lui Carlos, nu
vocea unui necunoscut la telefon. Acum avem de-a face cu o
entitate cunoscută, o persoană ale cărei mişcări sunt previzibile…
— Previzibile, zici? sări Conklin ca ars, făcând o grimasă. Altă
50
tâmpenie. Cum adică, previzibile?
— E un vânător, se ia după miros.
— Mai întâi va vrea să adulmece totul cu nasul lui fin de copoi
hârşit, după care o să verifice urmele cu lupa.
— Aşadar eşti de acord cu mine că totul trebuie să pară cât mai
convingător.
— Impecabil. La ce te-ai gândit?
— În învăţăturile Sfântului Alex stă scris cu litere de aur: dacă
vrei ca duşmanul să cadă în cursa pe care i-o întinzi, atunci
trebuie să foloseşti drept momeală şi ceva adevăr, ba chiar o
bucată periculos de mare.
— Versetul ăsta se referă la examinarea sub microscop a
vânatului. Acest lucru tocmai l-am amintit. Dar tot nu văd
legătura.
— Meduza, spuse Webb pe un ton liniştit. Vreau să mă folosesc
de numele Meduzei.
— Acum chiar că ţi-ai ieşit din minţi, spuse Conklin fără a
ridica glasul. Numele ăsta nu mai există, cum nu există nici
persoana ta. Dacă mă pot exprima astfel, ne este inaccesibil.
— Şi tu acum, Alex. S-au spus atâtea pe seama ei, au circulat
atâtea zvonuri în Asia de sud-est şi încă şi mai multe s-au
răspândit în Kowloon prin Marea Chinei, împrăştiate de toate
pramatiile care au fugit să-şi spele banii pe-acolo. Meduza nu a
fost o organizaţie chiar atât de secretă pe cât îţi place ţie să crezi.
— Da, zvonuri. Şi, sigur, tot atâtea poveşti, interveni fostul
agent secret. Toţi ticăloşii ăia nenorociţi din Meduza au lăsat urme
ale trecerii lor prin Asia – zeci, ce zic eu, sute de oameni
înjunghiaţi sau împuşcaţi în cursul aşa-ziselor „raiduri” de
recunoaştere. Nouăzeci la sută din brutele astea erau borfaşi şi
criminali înrăiţi, din alde ăştia au fost constituite la-nceput
brigăzile morţii. Peter Holland spunea că, pe vremea când a
participat ca agent SEAL la nişte misiuni în nord, a avut ocazia să
cunoască câţiva membri ai organizaţiei şi nu-şi aminteşte să fi fost
măcar unul printre ei care să nu-şi fi dorit să-l cureţe.
— Nu uita însă că, fără ei, nu ar fi fost acum cincizeci şi opt de
mii de victime, ci peste şaizeci de mii. Să fim totuşi drepţi cu
brutele astea nenorocite, Alex. Cunoşteau fiecare petic de junglă şi
fiecare metru pătrat al sectorului. Ei – adică noi – am adunat mai
multe informaţii decât toate unităţile trimise la Saigon adunate la
un loc.
— Ideea ar fi, David, că nimeni nu are dreptul să facă legătura
51
între Meduza şi Guvernul Statelor Unite. Nicăieri nu s-au făcut
menţiuni despre operaţiunile Meduzei, nu s-a deschis nici un
dosar şi, cu atât mai puţin, nu există nici un raport scris despre
cele întâmplate. Însuşi numele organizaţiei este secret, ascuns cu
mare grijă. Nu i s-a aplicat statutul referitor la crimele de război,
iar Meduza trebuia să fie, de ochii lumii – aşa a hotărât statul – o
organizaţie particulară, o adunătură de secături a căror unică
intenţie era aceea de a distruge Asia de sud-est pentru a o lua mai
bine în stăpânire. Dacă se află vreodată că Washington-ul a fost de
fapt cel care a tras sforile şi că de la Washington a fost susţinută
Meduza, îţi dai seama că asta va compromite câteva persoane
importante de la Casa Albă şi din Departamentul de Stat. Acum
sunt granguri cu mare greutate şi deţinători ai pârghiilor puterii,
însă, în urmă cu douăzeci de ani, erau nişte tineri exaltaţi, membri
ai Comandamentului din Saigon… În vreme de război, ţi se trece
cu vederea dacă recurgi la tactici nu prea cinstite, însă nimănui nu
îi este iertat că a fost părtaş la măcelărirea unor civili nevinovaţi,
sau complice la deturnarea de fonduri care însumează câteva
milioane de dolari recuperate mai târziu din buzunarul
contribuabililor – desigur, fără ştiinţa acestora. Un exemplu similar
ar fi felul în care unii dintre bancherii noştri, de fapt majoritatea
acestora, s-au îmbuibat şi şi-au umflat buzunarele trăgându-i pe
sfoară pe nazişti. Totul este menţionat în arhivele noastre secrete,
până la ultimul detaliu, dar nici acest lucru nu a fost dat
publicităţii. Ştii, sunt cazuri care preferăm să rămână îngropate,
iar Meduza este unul dintre ele.
Webb se lăsă pe spate în fotoliu, de astă dată încordat ca un
arc, nedezlipindu-şi ochii de pe chipul prietenului său care
odinioară, fusese pentru scurt timp duşmanul lui de moarte.
— Dacă nu m-a lăsat încă memoria, s-a stabilit că Bourne făcea
parte din Meduza.
— Un lucru perfect justificabil şi o acoperire ideală, aprobă
Conklin privindu-l pe David drept în ochi. Am făcut săpături în
Tam Quan şi am „descoperit” că Bourne era un aventurier
paranoic care operase în Tasmania şi a dispărut în junglă, undeva
în nordul Vietnamului. În dosarul prin care am creat figura
legendarului personaj, nu apare nici un indiciu care ar putea duce
măcar cu gândul la Washington.
— Dar în realitate, totul e o minciună, Alex. Nu? Au existat şi
mai există legături serioase cu Washington-ul, iar Şacalul precis
ştie acest lucru. Oricum, trebuie să fi ştiut de vreme ce v-a găsit pe
52
tine şi pe Mo Panov în Hong Kong – a descoperit cine sunteţi
săpând printre ruinele acelei clădiri părăsite de pe Victoria Peak
unde se presupune că Jason Bourne ar fi fost spulberat de pe faţa
pământului. Raţionamentul meu este întărit de faptul că
intermediarii lui au stabilit legătura cu voi azi-noapte la
Smithsonian. Şi apoi, nu uita ce-ai spus chiar tu: „oamenii noştri
au lucrat pe faţă”. Şi astfel, convingerea pe care o are de
treisprezece ani încoace a fost în fine confirmată: acel membru al
Meduzei cunoscut sub numele „Delta” este în realitate Jason
Bourne, iar Jason Bourne este creaţia serviciilor secrete americane
şi încă mai trăieşte. Trăieşte sub un alt nume şi se bucură de
protecţia guvernului său.
Conklin trânti furios cu pumnul de braţul fotoliului.
— Cum a fost posibil să ne găsească – să mă găsească? Totul,
dar absolut totul, a fost perfect camuflat. Eu şi McAllister ne-am
ocupat personal de asta.
— Ar fi câteva modalităţi, însă acum nu avem timp să ne
gândim la asta. Mai bine să ne concentrăm asupra a ceea ce ar
putea şti Şacalul… Meduza, Alex.
— Cum aşa? Şi ce ar fi de făcut?
— Dacă Bourne a fost racolat din rândul Meduzei, concluzia
care se impune este că în toate operaţiunile secrete ne-am folosit,
adică guvernanţii s-au folosit, de Meduza. Altfel cum s-ar putea
explica apariţia lui Bourne? Din neant? Ceea ce nu ştie însă
Şacalul, sau, mai exact, ceea ce nu a reuşit încă să pună cap la
cap este cât s-a implicat guvernul, de fapt, până unde au mers
anumite persoane din guvern şi deci cât de interesate ar fi acestea
să păstreze secretă existenţa Meduzei. După cum ai subliniat chiar
tu, câteva personaje foarte influente de la Casa Albă şi din
Departamentul de Stat se frig rău dacă transpiră o singură
vorbuliţă. Adică li s-ar prinde ditamai tinichelele de coadă
grangurilor care trag sforile la vârf… parcă aşa i-ai numit, nu?
— Şi uite aşa ne-am pomeni cu câţiva Waldheim-i micuţi pe
cap, îl aprobă Conklin, privind îngândurat un punct fix din podea
şi făcând în acest timp speculaţii rapide.
— Nuy Dap Rahn, rosti Webb în şoaptă pierdută.
La auzul numelui oriental, Alex ridică brusc privirea spre David.
— Asta e cheia. Nu-i aşa? continuă Webb. Nuy Dap Rahn –
Şerpoaica… Meduza.
— Aşadar ţi-ai amintit.
— Azi-dimineaţă, îi răspunse Webb fixându-l cu o privire rece.
53
Marie şi copiii erau deja în avion, iar eu îi petreceam cu privirea
până s-au topit în aburul dimineţii care învăluia Bostonul, când s-
a produs declicul. Mă aflam deodată în alt avion, în alt timp, iar
vorbele curgeau din eter printr-un radioemiţător care pârâia
îngrozitor: „Şerpoaico, Şerpoaico, răspunde… Şerpoaico, mă auzi?
Răspunde!” I-am răspuns închizând aparatul ăla blestemat şi m-
am uitat la chipurile încordate ale bărbaţilor aflaţi în carlingă, care
stătea să se dezintegreze din pricina furtunii. Îmi amintesc că i-am
studiat intens o clipă care mi s-a părut lungă cât veşnicia,
întrebându-mă câţi vom scăpa cu viaţă, dacă eu voi scăpa cu viaţă
şi dacă ne-o fi dat să pierim, cum vom muri… După care am văzut
doi bărbaţi suflecându-şi mânecile şi arătându-şi unul altuia
tatuajele acelea mici şi dezgustătoare de pe antebraţ, emblemele
alea împuţite cu care păreau să se fălească…
— Nuy Dap Rahn, rosti Conklin răspicat. Un cap de femeie cu
şerpi încolăcindu-i-se în păr. Meduza. Tu nu i-ai lăsat să-ţi tatueze
pe braţ chipul ei…
— Niciodată n-am socotit c-ar fi un semn de distincţie.
Dimpotrivă, îl întrerupse Webb-Bourne cu ochii scăpărând scântei.
— La început, trebuia să fie un semn distinctiv, un semn de
recunoaştere şi nu o marcă de distincţie. Un simplu tatuaj şi nimic
mai mult, plasat pe partea interioară a antebraţului, ale cărui
desen şi culori nu puteau fi realizate decât de un singur artist din
tot Saigonul, semn pe care nimeni nu avea cum să-l falsifice.
— Bătrânelul de care vorbeşti a făcut avere în anii războiului, în
felul lui, era cu totul deosebit.
— Toţi ofiţerii din comandament care făceau parte din Meduza
aveau desenat pe antebraţ un asemenea tatuaj. Se comportau ca
nişte puşti exaltaţi care caută mesaje secrete în cutiile cu fulgi de
ovăz.
— Nu puşti, Alex. Nebuni, da, asta poţi spune liniştit, însă în
nici un caz copii nevinovaţi. Pentru că ştiau bine ce fac. Erau
devoraţi de vii de un virus periculos care se numeşte trufia de a nu
da socoteală nimănui, iar din rândurile tentacularului
Comandament Saigon au apărut câţiva milionari. Adevăraţii copii
inocenţi erau ucişi sau mutilaţi în junglă, în timp ce o mulţime de
tineri de vârsta lor, bine îmbrăcaţi şi spilcuiţi, trăiau pe picior
mare în Sud şi aveau agenţii particulare care băteau drumurile
Elveţiei să le caute ce-i mai bun, oprindu-se în special la Zurich,
pe Bahnhofstrasse.
— Bagă de seamă, David. Mi se pare că vorbeşti despre câteva
54
personaje de calibru din guvern.
— Cine sunt? întrebă Webb pe un ton liniştit, menţinând
paharul în echilibru în faţa lui.
— De cei despre care ştiam că sunt vârâţi în rahat până-n gât
m-am ocupat chiar eu şi te asigur că i-am scos din scenă după
căderea Saigonului. Ce s-a întâmplat însă cu câţiva ani înainte, nu
pot să-ţi spun pentru că nu ştiu. Toţi se feresc să vorbească despre
asta şi nimeni nu suflă o vorbă despre Meduza, ca şi când nici n-ar
fi existat.
— Tu trebuie să-ţi fi format totuşi o părere.
— Sigur. Însă nimic concret, nici măcar o fărâmă care să aducă
măcar de departe o probă concludentă. Doar câteva ipoteze bazate
pe observaţii de suprafaţă; trăiesc pe picior mare, au proprietăţi şi
bunuri pe care n-ar trebui să le aibă, frecventează locuri pe care în
mod normal n-ar trebui să şi le permită, deţin poziţii-cheie şi
acţiuni în diverse corporaţii, ca să-şi justifice veniturile când nici
capacităţile lor mintale, nici isprăvile lor din trecut nu-i
îndreptăţesc la o asemenea ascensiune.
— Am impresia că vorbeşti despre o reţea, spuse David pe un
ton schimbat, străin şi înverşunat, vocea lui Jason Bourne.
— Dacă-i într-adevăr o reţea, atunci să ştii că-i tare, îl aprobă
Conklin. Şi foarte exclusivistă.
— Fă-mi o listă, Alex.
— O să fie găurită ca un şvaiţer.
— Atunci începe cu oamenii cei mai importanţi din actualul
guvern care au fost ataşaţi pe lângă Comandamentul din Saigon.
Nu te opri doar la cei cu proprietăţi pe care nu le justifică nimic
sau la cei cu funcţii gras remunerate pe care, în mod normal, n-ar
trebui să le deţină.
— Repet: o asemenea listă s-ar putea dovedi inutilă.
— Nu dacă te laşi condus de mirosul tău infailibil.
— David, ce legătură au toate astea cu Carlos?
— Păi, poate că aici o să găsim explicaţia. Poate descoperim aşa
fie şi o fărâmă de adevăr, periculoasă, ce-i drept, dar va fi o
momeală de-a dreptul irezistibilă pentru Şacal.
Fostul spion se holbă la prietenul său, nepricepând nimic.
— Cum adică?
— Aici intervine imaginaţia ta creatoare. Să zicem că încropeşti
o listă de vreo cincisprezece sau douăzeci de nume şi că-ţi propui
să vezi ce-i cu trei sau patru dintre ele. Îndată ce aflăm, pe ce
poziţie sunt, îi înghesuim şi îi stoarcem ca pe o lămâie. Găsim noi
55
o modalitate. Să zicem transmiţându-le următorul mesaj: un fost
membru al Meduzei a luat-o razna, un bărbat care este ţinut
preventiv sub observaţie de câţiva ani încoace, care tropăie de
nerăbdare să arunce Meduza în aer şi care e în posesia unui
material exploziv; deţine nume, cunoaşte toate crimele comise, ştie
în ce bănci elveţiene sunt deschise conturile secrete, în fine, are
pâinea şi cuţitul în mână. După care – iar aici intră în scenă
talentul neegalat al bătrânului Sfânt Alex pe care-l ştim cu toţii şi
în faţa căruia ne înclinăm cu respect – răspândim zvonul că cineva
îşi doreşte să pună mâna pe acest trădător periculos şi că e chiar
mai pornit împotriva lui decât membrii înşişi ai Meduzei.
— Ilici Ramirez Sanchez, murmură Conklin. Carlos Şacalul. Dar
ceea ce ar trebui să urmeze mi se pare de-a dreptul imposibil. Într-
un fel sau altul, numai Dumnezeu ştie cum, va trebui să provocăm
o întâlnire între cele două părţi interesate. Interesate adică în a
pune la cale împreună un asasinat, primii neputând participa pe
faţă din cauza posturii delicate în care ar fi puse aceste ilustre
personaje extrem de importante. Asta ai vrut să spui, nu?
— Cam aşa ceva. Numai că grangurii de la Washington au căile
lor de a accede la informaţii legate de identitatea şi evoluţia
bărbatului căruia vor să-i scurteze zilele.
— Normal, încuviinţă Alex dând din cap cu o expresie de uimire
întipărită pe chip. Nu au decât să ridice sceptrul şi stavilele de
netrecut pentru omul de rând dispar ca prin farmec, dosarele
ultrasecrete se deschid, iar ei capătă informaţiile de care au nevoie.
— Exact, rosti David cu convingere. Pentru că acela care se va
întâlni cu emisarii lui Carlos trebuie să fie foarte sus plasat şi deci
cât mai convingător pentru ca Şacalul să accepte mărturia lui. Mă
rog, a lor. El nu trebuie să aibă nici o umbră de îndoială, deci
trebuie să excludă din start ideea că le-am putea întinde o cursă.
— Şi ce-ai mai vrea? Să fac să înflorească boboci de trandafir în
luna ianuarie în Montana?
— Eşti pe aproape. Totul trebuie să se petreacă mâine sau în cel
mult două zile, cât are Şacalul proaspăt întipărit în minte episodul
de la Smithsonian.
— Imposibil!… Fir-ar să fie! O să-ncerc. Mă instalez aici şi-i rog
pe şmecherii de la Langley să-mi trimită toate informaţiile. Sigur, le
spun că operaţiunea e cu patru zerouri în coadă… dar parcă tot nu
mă împac cu gândul că l-aş putea pierde pe cel de la „Mayflower”.
— Cine a zis că-l pierdem? spuse Webb. Oricine ar fi, nu-mi vine
a crede că are să dea bir cu fugiţii aşa de iute. Şacalului nu-i stă în
56
fire să lase în urmă un lucru nerezolvat.
— Şacalul? Crezi că-i Carlos în persoană?
— Cum o să fie el? E cineva aflat în solda lui. O persoană la care
eventual ne aşteptăm cel mai puţin, încât şi dacă i-ar flutura pe
umăr un steguleţ cu numele Şacalului tot nu ne-am crede ochilor.
— Chinez?
— Nu neapărat. Poate fi oricine. Din partea Şacalului ne putem
aştepta la orice. Are o minte foarte riguroasă şi tot ce face are o
logică, chiar dacă uneori logica lui poate părea ilogică.
— Parcă aud vorbind o persoană care a trăit demult, un bărbat
care, de fapt, nu a existat niciodată.
— Ba da, Alex. A existat. Iar acum, s-a întors.
Conklin privi spre uşă de parcă vorbele lui David îi stârniseră o
bănuială.
— Unde ţi-e valiza? Ţi-ai adus haine, nu?
— N-am haine. Iar pe cele de pe mine o să le arunc în primul
canal din Washington îndată ce capăt altele în schimb. Mai înainte
de asta, însă, ţin să mă văd cu un bun şi vechi prieten, un alt
geniu în viaţă care a greşit cartierul.
— Lasă-mă să ghicesc, spuse agentul pensionat. Nu-i cumva un
bătrân negru cu numele imposibil de Cactus, un geniu în ceea ce
priveşte falsificarea de paşapoarte, permise de conducere şi cărţi
de credit?
— Chiar el.
— Şi Agenţia poate să facă aşa ceva.
— Nu la fel de bine. Şi-apoi, aici e prea multă birocraţie. Prefer
să nu las urme, chiar dacă-mi pun ei patru zerouri în coadă. Vreau
să lucrez solo.
— OK. Şi după aceea?
— Pui osul la treabă, amice. Până mâine dimineaţă vreau să
scuturi câţiva distinşi domni din acest oraş.
— Mâine dimineaţă?!… E imposibil!
— Nu pentru tine. Nu pentru Sfântul Alex, regele operaţiunilor
tenebroase.
— Aşa. Dă-i-nainte. Zi-i tot ce-ţi vine la gură. Să ştii însă că eu
mi-am pierdut antrenamentul.
— Aşa ceva nu se uită niciodată. E ca mersul pe bicicletă şi
sexul!
— Şi tu? Tu ce-ai de gând să faci?
— Am o vorbă cu Cactus, după care îmi iau o cameră la
„Mayflower”, rosti Jason Bourne.
57
 *
* *
Culver Parnell, mare proprietar de hoteluri, originar din Atlanta,
care, datorită supremaţiei de necontestat pe care o deţinuse timp
de douăzeci şi opt de ani fără întrerupere în industria hotelieră,
fusese uns şef de protocol al Casei Albe, trânti înciudat telefonul şi
mâzgăli înfuriat cea de-a şaptea înjurătură în agenda de lucru de
pe birou. După alegeri, o dată cu schimbările de personal de la
Casa Albă, adusese şi el câteva modificări şi o înlocuise în primul
rând pe tânăra de familie bună, impusă de administraţia
anterioară, care habar n-avea de dedesubturile politice şi relaţiile
dintre oficialităţile cu intrare liberă la recepţia de la Casa Albă cod
1600. Şi, spre marea lui iritare, acum ajunsese să fie la cuţite cu
asistenta lui personală, o cuconiţă de vârsta a doua, provenind şi
ea de la unul din veşnicele colegii selecte şi snoabe de pe Coasta de
Est. Mai rău, asta era şi o mondenă convinsă, omniprezentă în
toate cercurile din Washington, care îşi dădea aproape tot salariul
pe lecţii de dans la o şcoală de trei parale, ai cărei elevi se fâţâiau
cam sumar îmbrăcaţi – asta când nu erau despuiaţi de-a binelea.
Porcăria dracului! îşi spuse Culver spumegând de furie şi îşi trecu
degetele prin părul cârlionţat care începuse să bată în argintiu.
Ridică din nou receptorul şi formă un număr apăsând nervos
patru taste pe consola de pe birou.
— Dă-mi-l pe Roşcat, păpuşă, rosti el pe un ton cântat,
exagerându-şi accentul de georgian sadea.
— Da, domnule, îi răspunse încântată secretara. Vorbeşte pe
altă linie dar, pentru dumneavoastră, îl întrerup. Vă rog să
rămâneţi la aparat o secundă, domnule Parnell.
— Eşti o dulce, pisicuţo.
— Ei şi dumneavoastră… Mulţumesc. Vă rog să aşteptaţi.
Şmecheria asta nu dădea greş niciodată, îşi zise Culver amuzat.
Un glas mieros şi învăluitor făcea minuni, mai mult decât orice
ordin lătrat pe un ton răstit şi autoritar. Căţeaua aia de asistentă
cu care se pricopsise ar fi trebuit să ia lecţii de bună purtare şi
maniere elegante de la şefii ei din Sud. Vorbea cu buzele strânse ca
şi când atunci scăpase din mâinile vreunui neisprăvit de dentist
iancheu care-i plombase toată gura şi îi mai şi cimentase măselele
alea găunoase între ele de nu-şi putea descleşta fălcile.
— Tu eşti, Cull? răsună de la celălalt capăt al firului glasul
zglobiu al Roşcatului curmând brutal meditaţia lui Parnell, care
tocmai terminase de aşternut, concentrat, în agenda sa de birou
58
cea de-a opta înjurătură a zilei.
— Eşti tare, băiete. Hai că de data asta te-ai prins. A apărut o
problemă. Căţeaua aia în călduri iar îmi face figuri. Le-am trimis
băieţilor mei de pe Wall Street o invitaţie la recepţia din douăş’
cinci, aia care se dă în cinstea ambasadorului francez. Le
rezervasem o masă şi ea zice că să-i dăm la o parte pentru nu ştiu
ce trufandale ofilite de-ale ei din nu ştiu care corps-de-ballet. Şi
mai are tupeul să adauge că prima doamnă a ţării a fost de acord
cu ea. Rahat! Băieţii ăştia de bani gata trăiesc cu impresia că o să
le pice ceva de la francezi, sau că toate schimbările astea de la
Casa Albă o să-i proiecteze sus de tot… Şi uite aşa ajunge să-şi
închipuie şi ultimul broscoi nenorocit de la Bursa din Paris că are
ochi şi urechi prin prietenii din acest oraş!
— Las-o, Cull, îl întrerupse Roşcatul, cu o undă de nelinişte în
glas. S-ar putea să avem o problemă mai gravă şi nici măcar nu
ştiu de unde s-o apuc.
— Care ar fi ea?
— La Saigon ai auzit vorbindu-se de cineva sau de ceva numit
Şerpoaica?
— Am auzit că unora le-au ieşit ochii ca la melc şi că au călcat
pe bec, spuse Parnell chicotind. Da’ de vreo Şerpoaică să ştii că n-
am auzit. De ce?
— M-a sunat un tip – a zis că revine peste cinci minute – mi-a
vorbit pe un ton… De parcă îşi propusese să mă bage în sperieţi,
Cull! Mi-a vorbit în doi peri, tot zicea ceva de Saigon şi despre nişte
lucruri îngrozitoare care s-au petrecut acolo. A repetat în câteva
rânduri numele Şerpoaica de parcă îmi recomanda să mă ascund
pe undeva.
— Lasă-l pe ticălosul ăsta în seama mea! tună Parnell
întrerupându-l. Ştiu eu precis la ce a făcut aluzie târâtura! La
mijloc e mâna mucoasei ăsteia de asistente, că numai ea poate fi
şerpoaica – o viperă. Dă-i numărul meu de telefon leprei ăleia şi
spune-i că ştiu tot despre sforăriile lor împuţite.
— Nu vrei să-mi spui şi mie, Cull?
— Ce dracu’ Roşcatule, că doar erai şi tu pe-acolo… Şi ce dacă
am lăsat să meargă jocurile de noroc? E-adevărat că au fost câteva
spelunci, chipurile cazinouri mai mici, în care nişte caraghioşi şi-
au pierdut şi cămaşa de pe ei, da’ asta au făcut soldaţii de când
lumea, până şi ăia care au jucat la zaruri cămaşa lui Cristos! Om fi
exagerat şi noi niţeluş scuturând de bani nişte cretini, da’ oricum
aruncau paralele pe femei… Nu, Roşcatule, ascultă la mine…
59
Afurisita asta de asistentă care-şi dă ifose de femeie fină şi distinsă
crede că mă are cu ceva la mână. De-aia te-a şi sunat pe tine întâi,
fiindcă ştie că suntem prieteni la cataramă… Spune-i
mormolocului ăluia bălos că ar face bine să vorbească cu mine şi
dacă nu ţi-l aranjez eu, să nu-mi mai zici mie Cull… Aşa cum o să-
i aranjez şi târtiţa lepădăturii ăsteia de asistentă. Măiculiţă, da’
ştiu că m-a călcat rău pe coadă! Intră în scenă flăcăii mei din Wall
Street, iar dumneaei îşi mişcă frumuşel fundul afară!
— Bine, Cull. Îi spun să te sune, rosti Roşcatul, altminteri
cunoscut de o Americă întreagă drept Vicepreşedinte al Statelor
Unite, după care închise.
Telefonul sună nici patru minute mai târziu, iar vocea unui
necunoscut îi trânti lui Parnell fără altă introducere:
— Şerpoaica, Culver. Am dat de dracu’!
— Ba nu, cap sec. Mai bine destupă-ţi urechile să-ţi spun eu
cine a dat de dracu’! Asta nu-i şerpoaică, e o viperă, o căţea fără
suflet! Poate că vreo treizeci sau patruzeci de lingăi cu bani de
teapa ei să-şi fi aruncat banii prin Saigon şi să fi făcut porcării pe-
acolo, da’ să ştii că nimeni n-a dat nici o ceapă degerată pe asta
atunci şi nimeni n-o să dea nici pe atât acum. Mă gândesc mai
ales la un anumit colonel de marină căruia i-a dat şi lui inima ghes
să joace câte un pocheraş, iar în acest moment, bărbatul de care-ţi
vorbesc e instalat în Biroul Oval. Şi să-ţi mai spun ceva,
estropiatule! Dacă mai aud că muierea asta îi împroaşcă cu noroi
pe băieţii noştri care au luptat cu atâta vitejie în războiul ăla
împuţit…
Într-un apartament din Vienna, statul Virginia, Alexander
Conklin aşeză uşurel receptorul în furcă. Ochise două ţinte şi le
ratase pe amândouă… şi habar n-avea cine e Culver Parnell.

În baia încinsă, învăluită în nori groşi de abur, preşedintele

Comisiei Federale de Comerţ, Albert Armbruster, înjură cu năduf
printre dinţi la auzul vocii ascuţite a soţiei şi închise enervat
robinetul duşului.
— Ce naiba mai e, mamă? Chiar nu pot şi eu să fac un duş în
casa asta fără să mă pisălogeşti tu la cap?
— Cred că-i Casa Albă, Al! Ştii cum vorbesc ăştia: încet şi
conspirativ; şi întotdeauna zic că e urgent.
— Fir-ar a dracului de treabă! urlă preşedintele trăgând
paravanul de sticlă al cabinei de duş şi se îndreptă cu apa şiroind
spre telefonul fixat în perete. Armbruster. Ce s-a-ntâmplat?
60
 — Vă deranjez pentru că a apărut o situaţie critică.
— Cine e, 1600?
— Nu. Şi noi sperăm că nici n-o să ajungă atât de sus.
— Atunci cine dracu’ e la telefon?
— O persoană la fel de îngrijorată pe cât ai să fii şi tu după ce
auzi despre ce-i vorba. Cine şi-ar fi închipuit, după atâţia ani!…
Doamne, Iisuse Cristoase!
— Şi ce-ar trebui să mă îngrijoreze? Despre ce-i vorba?
— Şerpoaica, domnule preşedinte.
— Dumnezeule!
Vocea reţinută a lui Armbruster se ridică într-un ţipăt
involuntar. Reuşi să-şi domine imediat emoţia. Prea târziu. Primul
punct lovit.
— Nu pricep ce vrei să spui. Care şarpe? N-am auzit în viaţa
mea de aşa ceva.
— Atunci ai să auzi acum, domnule Meduză. Cineva a aflat tot,
absolut tot… A pus mâna pe date – deturnări de fonduri şi de
echipamente, bănci din Geneva şi Zurich (până şi numele a vreo
şase curieri care au fost trimişi la Saigon) şi ştie lucruri încă şi mai
grave… Iisuse, mult mai periculoase! Cunoaşte şi alte nume…
persoane dispărute care însă n-au luptat niciodată… opt dintre
angajaţii biroului inspectorului general. Ştie tot, pricepi?
— Nu ştiu despre ce vorbeşti!
— Iar tu, domnule preşedinte, eşti pe lista lui. Cred că individul
ăsta şi-a petrecut ultimii cincisprezece ani punând totul cap la cap
şi acum vrea să fie răsplătit pentru cât a asudat, altfel aruncă totul
în aer. Totul şi pe noi toţi.
— Cine? Cine este, pentru numele lui Dumnezeu?
— Strângem laţul în jurul lui. Tot ce am aflat este că în ultimii
zece ani a fost inclus într-un program de protecţie şi nimeni nu se
îmbogăţeşte în condiţiile astea. Probabil că a fost înlăturat încă de
pe vremea când era la Saigon, iar acum încearcă să recupereze
timpul pierdut. Fii pregătit. Revin cu amănunte.
Se auzi un declic, iar legătura se întrerupse.
În ciuda aburului şi a căldurii sufocante din baie, Albert
Armbruster, preşedintele Camerei Federale de Comerţ, simţi cum îi
îngheaţă şira spinării. Aşeză mecanic receptorul la locul lui, iar
privirea îi alunecă involuntar spre tatuajul minuscul şi dizgraţios
desenat pe partea interioară a antebraţului.
Departe, în Vienna, statul Virginia, Sfântul Alex Conklin
rămăsese cu privirea aţintită asupra telefonului.
61
 Punct ochit, punct lovit. Primul.

Generalul Norman Swayne, şeful Intendenţei Pentagonului, făcu

un pas înapoi şi privi satisfăcut traiectoria pe care o descria
mingea de-a lungul parcursului de golf. Aceasta se rostogoli şi se
opri într-o poziţie excelentă, la nici cinci lungimi de crosă de cel
de-al şaptesprezecelea stâlp.
— Cu asta te-am dat gata, rosti el întorcându-se spre partenerul
de joc.
— Precis, Norm, îi răspunse mai tânărul său coleg,
vicepreşedinte al companiei Calco Technologies. O să sfârşesc prin
a-ţi datora vreo trei sute de prânzuri. Tu ai marcat douăzeci de
puncte, iar eu numai patru.
— De vină e numai croşeul, tinere. Ar trebui să mai lucrezi la el.
— Nu te contrazic, Norm, îl aprobă tânărul responsabil cu
vânzările la Calco, apropiindu-se de jalon.
Deodată se făcu auzit sunetul strident al unei maşinuţe de golf,
iar în vârful colinei de pe parcela a şaisprezecea răsări un vehicul
pe trei roţi.
— E şoferul dumneavoastră, domnule general, spuse tânărul
care se ocupa cu vânzările de armament la Calco, regretând pe
dată că i se adresase partenerului său cu titlul oficial.
— Aşa e. Ciudat. Nu mă întrerupe niciodată când joc golf.
Swayne se îndreptă grăbit spre maşinuţa care se apropia şi se
întâlni cu şoferul la treizeci de metri de jalon.
— S-a întâmplat ceva? îl întrebă el pe sergentul mătăhălos, bine
legat, care-i era şofer de cincisprezece ani încoace.
— Mirosul îmi spune că e ceva putred, îi răspunse ursuz
subofiţerul, nelăsând volanul din mână.
— Cam vag…
— Aşa a fost şi ticălosul ăla de la telefon. A trebuit să vorbesc
dinăuntru, de la o cabină. I-am spus că nu-ţi întrerup partida, iar
el mi-a răspuns că, spre binele meu, ar trebui să te aduc. Fireşte,
l-am întrebat cine e, ce grad are şi toate prostiile astea, dar tipul
mi-a tăiat-o scurt. Părea speriat. Mi-a zis aşa: „Transmite-i
generalului că îl sun în legătură cu Saigonul şi că nişte reptile
bătrâne de douăzeci de ani au înviat şi-au început să se târască
prin oraş”. Sunt exact cuvintele lui…
— Iisuse Cristoase! îl întrerupse Swayne aproape ţipând. Şer…?
— Zicea că sună peste jumătate de oră – adică peste optsprezece
minute din momentul ăsta. Urcă, Norman. Nu uita că şi eu sunt
62
amestecat.
Uimit şi înfricoşat, generalul reuşi să îngaime:
— Bine, dar… trebuie să mă scuz. Nu pot pleca aşa, fără o
explicaţie.
— Să fie scurtă. Şi, Norman, ţi-ai pus cămaşă cu mâneci scurte,
idiotule! Îndoaie braţul.
Swayne căscă ochii şi se holbă la tatuajul minuscul desenat pe
piele. Imediat îşi lipi braţul de piept, adoptând postura unui
general britanic şi se îndreptă cu paşi nesiguri spre jalon,
căznindu-se să afişeze o siguranţă pe care era departe de a o simţi
în acel moment.
— Fir-ar să fie de treabă! Chemarea datoriei, prietene.
— Îmi pare rău, Norm, însă trebuie să-ţi plătesc datoria. Insist!
Buimăcit, generalul acceptă banii însă, prea ameţit de
evenimente, uită să numere bancnotele, deci nu observă că primise
cu patru sute în plus. Bălmăjind câteva scuze încurcate, Swayne
se îndreptă spre electrocar şi urcă lângă sergent.
Cu atât mai bine pentru croşeul tău, soldat, îşi zise tânărul
responsabil cu vânzările de armament şi, concentrându-se asupra
găurii, se răsuci, îşi potrivi crosa şi lovi cu putere mingea albă care
zbură descriind o traiectorie lungă pentru a ateriza pe o poziţie
mult mai bună decât cea a generalului. Asta face cam patru sute
de milioane.

Al doilea.
— Ce Dumnezeu tot spui acolo? întrebă râzând senatorul la
telefon. Sau poate ar fi mai bine să te întreb ce vrea să obţină Al
Armbruster de la mine? N-are nevoie de sprijinul meu pentru
votarea noii legi şi, chiar dacă m-ar ruga, tot nu i-aş da votul. Un
măscărici a fost la Saigon şi-un măscărici a rămas până-n zilele
noastre. Însă tot are votul majorităţii.
— Domnule senator, nu este vorba despre noua lege, ci despre
Şerpoaica!
— Singurii şerpi pe care i-am cunoscut la Saigon erau jigodii de
teapa lui Alby, care mişunau prin tot oraşul pretinzând că ei le ştiu
pe toate când, de fapt, nimeni nu mai înţelegea nimic… Ia ascultă,
aş vrea şi eu să ştiu, cine naiba e la telefon?
În Vienna, statul Virginia, Alex Conklin aşeză telefonul în furcă.
Al treilea rateu.
Phillip Atkinson, ambasador la Curtea din St. James, răspunse
la telefonul din apartamentul său londonez şi, presupunând că
63
necunoscutul care solicitase convorbirea prezentându-se sub
numele codificat „un curier de la Washington” avea să-i transmită
din partea Departamentului de Stat instrucţiuni de o excepţională
importanţă şi confidenţialitate, puse în funcţiune aparatul de
bruiaj atât de rar folosit, pentru că aşa i se recomandase să facă în
astfel de situaţii. Aşa aparatele de ascultare ale Serviciului Secret
Britanic erau invadate de paraziţi, iar, mai târziu, când avea să se
întâlnească la un păhărel cu prietenii în barul Connaught putea să
le răspundă liniştit şi cu un zâmbet plin de candoare că nu primise
nici o veste importantă de la Washington, ştiind însă precis că unii
dintre aceştia au „veri” în MI 5.
— Te ascult, curier DC.
— Domnule ambasador, sper că nu suntem interceptaţi, spuse
o voce joasă şi încordată venind de la Washington.
— Presupunerea dumitale este întemeiată, doar dacă n-or fi
descoperit între timp cine ştie ce nou tip de maşinărie, ceea ce e
puţin probabil.
— Perfect… Aş vrea să vă întoarceţi cu gândul la Saigon, la o
misiune despre care nimeni nu mai vrea să vorbească…
— Cine este la aparat? îl întrerupse Atkinson aplecându-se
încordat înainte.
— Cei care au făcut parte din unitate nu au folosit niciodată un
nume, domnule ambasador şi-ar fi păcat să facem paradă de
acţiunile noastre tocmai acum, nu credeţi?
— La dracu’! Cine-i acolo? Ne cunoaştem?
— Nu ţine, Phil. Dar, zău, sunt mirat că nu-mi recunoşti vocea.
Atkinson căscă ochii mari şi începu să se uite prin birou de
parcă ar fi căutat ceva deşi, în realitate, încerca cu disperare să-şi
amintească cui îi aparţine vocea.
— Tu eşti, Jack? Crede-mă când îţi spun, suntem pe bruiaj!
— Te-apropii, Phil…
— Flota a Şasea, Jack. Un cod Morse simplu, dar răsturnat.
Apoi, am făcut lucruri mai mari, cu mult mai mari. Tu eşti, nu?
— Să zicem că ar fi posibil, dar nu asta contează. Problema e că
se apropie nori groşi de furtună… furtună mare.
— Tu eşti!
— Taci din gură şi ascultă-mă bine. O fregată nenorocită a rupt
ancora, iar acum pluteşte în derivă, ameninţând să omoare câteva
bancuri de peşti.
— Jack, eu am fost la infanterie, nu în marină. Nu te-nţeleg.
— Un trepăduş cu câţiva epoleţi pe umăr probabil a fost dat
64
afară din armată la Saigon, dar, din câte am auzit eu, se pare că a
fost pus la conservare şi între timp, a strâns dovezi. Ştie tot, Phil.
Tot!
— Sfinte Iisuse Cristoase!
— E pregătit să-şi lanseze…
— Opreşte-l!
— Tocmai aici e buba. Încă nu ştim cine e. Situaţia e ţinută în
mare secret la Langley.
— Ce Dumnezeu, omule! Cu poziţia pe care o ai, ordonă-le să se
dea la o parte! Spune-le că-i vorba de un dosar al Apărării
Naţionale îngropat de mult, că acţiunea n-a fost niciodată
îndeplinită – că, de fapt, era o operaţiune de dezinformare! Că, la
naiba, ce-i scris acolo nu e adevărat!
— Aş călca pe teren minat…
— L-ai sunat pe Jimmy T. la Bruxelles? îl întrerupse
ambasadorul. El are legături sus de tot la Langley.
— Pentru moment, n-aş vrea să zgândăresc prea mult lucrurile.
Nu înainte de a face câteva săpături.
— Tu ştii mai bine, Jack. Doar eşti vioara întâi.
— Ţine punga strâns, Phil.
— Nici o grijă, Jack, o să-mi ţin gura, dacă la asta te-ai gândit,
spuse Atkinson lipindu-şi braţul de piept şi întrebându-se dacă
exista la Londra cineva capabil să-i şteargă tatuajul hidos de pe
antebraţ.
De partea cealaltă a Atlanticului, în Vienna, statul Virginia, Alex
Conklin aşeză receptorul în furcă şi se rezemă, de-a dreptul
înspăimântat, de spătar. Şi de astă dată se lăsase condus de flerul
lui infailibil, care nu-l trădase niciodată în ultimii douăzeci de ani –
cuvinte care atrăgeau după ele alte cuvinte, fraze care-l invitau pe
interlocutor să rostească răspunsuri; aluzii şi vorbe cu dublu
înţeles pe care le prindea din zbor şi care îl determinau să facă
presupuneri şi, într-un târziu, să tragă concluzii. Era asemeni
unui joc de şah în care trebuia să improvizeze la repezeală, iar el
era un profesionist priceput – uneori poate prea priceput. Erau
însă lucruri care trebuiau să rămână necunoscute, cancere
nedepistate îngropate adânc în trecut, iar ceea ce tocmai
descoperise el acum se încadra perfect în această categorie.
Ochise şi doborâse trei dintr-o lovitură: al treilea, al patrulea şi
al cincilea.
Phillip Atkinson, ambasadorul Statelor Unite în Marea Britanie;
James Teagarten, Comandantul Suprem al NATO; Jonathan „Jack”
65
Burton, fostul amiral al Flotei a Şasea, în prezent Comandantul
Marelui Stat Major.
Şerpoaica. Meduza.
O reţea întreagă.

66
 CAPITOLUL V
„Totul arată de parcă timpul a stat în loc”, îşi spuse Jason
Bourne, conştient că alter ego-ul său, cel numit David Webb, se
îndepărta tot mai mult, devenind o umbră abia desluşită, învăluită
în ceaţă. Taxiul îl adusese în partea de nord-est a Washingtonului,
în cartierul care, deşi odinioară printre cele mai selecte ale
oraşului, decăzuse, devenind acum una dintre zonele rău famate
de la periferie. Şi, întocmai ca rândul trecut când, în urmă cu cinci
ani, venise pentru prima oară aici, şoferul refuză să îl aştepte.
Apucă pe aleea aşternută cu dale crăpate, năpădite de buruieni şi
se îndreptă spre casa veche spunându-şi, ca şi prima oară când o
văzuse, că era tare dărăpănată, şubredă şi abia se mai ţinea în
picioare. Sună, întrebându-se dacă nu cumva murise Cactus între
timp. Nu murise. Îi deschise uşa şi îl întâmpină, un negru bătrân
şi deşirat, fixându-l ca şi prima oară cu o privire sfredelitoare
aruncată pe sub cozorocul transparent, verzuliu. Până şi primele
vorbe pe care i le-a adresat Cactus au fost, cu mici variaţiuni,
aproximativ aceleaşi:
— Ţi-ai pus siguranţe la maşină, Jason?
— Care maşină? Nici taxiul n-a vrut să mă aştepte.
— Trebe’ c-or fi auzit şi ei zvonurile scabroase pe care le
împrăştie ăştia din presa de dreapta. Să ştii că nu mi-am pus
obuziere la fereastră doar ca să impresionez gazonul din faţa casei
că ştiu să mă port frumos. Hai, intră, m-am gândit mult la tine. De
ce nu m-ai mai sunat, băiete?
— Fiindcă numărul tău de telefon nu-i trecut nicăieri, Cactus.
— Le-o fi scăpat.
Bourne intră în hol, iar bătrânul închise uşa în urma lui.
— Ţi-au ieşit şi ţie fire de păr alb în cap, Iepuraşule, adăugă
Cactus studiindu-şi prietenul. Altfel, nu te-ai schimbat prea mult.
Ai şi vreo şase riduri în plus, da’ asta te face mai interesant în
ochii femeilor.
— Am o nevastă şi doi puşti, unchiule Remus. O fată şi-un
băiat.
— Asta ştiu. Mo Panov mă ţine la curent cu noutăţile, deşi nici
el n-a putut să-mi spună unde eşti de găsit – nu că m-ar interesa
să ştiu, Jason.

67
 Bourne clipi încurcat şi clătină uşurel din cap.
— Sunt lucruri care încă nu mi-au intrat în cap, Cactus. Zău,
îmi pare rău. Uitasem că tu şi Mo sunteţi prieteni.
— Bunul nostru doctor mă sună cel puţin o dată pe lună şi-mi
zice: „Cactus, pungaş bătrân, pune-ţi costumul Pierre Cardin şi
pantofii Gucci şi hai să luăm masa împreună”. Şi eu îl întreb: „De
un’ să aibă un bătrân negru ca mine ţoale aşa de fine?” Şi-atunci,
el îmi răspunde: „Las’ că ştii tu. Bag mâna în foc că ai dibuit tu
prin centru un magazin întreg care-i ca şi-al tău”… Aici
exagerează. Dumnezeu mi-e martor. E-adevărat că am şi eu nişte
bucăţele de proprietăţi săltate cinstit de la nişte albi de-ai tăi, da’
niciodată nu-mi calcă picioarele pe-acolo.
Cei doi bărbaţi izbucniră în râs, iar Jason privi chipul negrului
şi ochii lui măslinii, prietenoşi şi calzi.
— Uite că mi-am mai amintit ceva. Acum treisprezece ani…
eram într-un spital din Virginia, iar tu ai trecut pe la mine. În
afara Mariei şi a ticăloşilor ălora din guvern, tu ai fost singurul
care m-a vizitat.
— Panov a înţeles, Iepuraşule. Când am lucrat la mutra ta,
pentru Europa, în calitatea mea mai mult decât neoficială, i-am
spus lui Morris că nu-i poţi face cuiva portretul fără a afla mai
multe despre el. Voiam să scot de la tine mai multe decât se citea
pe chipul tău din fotografie, iar Morris a fost de acord că nu e o
idee proastă… Şi acum, că a trecut clipa amintirilor, vreau să-ţi
spun că mă bucur să te revăd, Jason. Să fiu sincer, însă, fericit nu
sunt, dacă pricepi ce vreau să spun.
— Trebuie să mă ajuţi, Cactus.
— Bine ar fi să ai un motiv întemeiat dacă vrei să treci peste
recomandările iubitului nostru doctor. Fiindcă n-aş vrea să mă
amestec în ceva care să-ţi încurce minţile şi mai rău… Ştii c-am
cunoscut-o pe frumuseţea aia de nevastă roşcată a ta la spital şi
că m-am întâlnit cu ea de câteva ori? Ascultă-mă pe mine, e o
femeie deosebită şi îmi închipui că şi puştii tăi trebuie să fie la fel,
aşa încât sper să mă înţelegi când îţi zic că n-aş vrea să-i fac să
sufere. Iartă-mă, însă voi doi v-aţi găsit într-o vreme de care toată
lumea preferă să nu vorbească, dar pe care eu n-am uitat-o încă şi
sunteţi o familie pe cinste…
— De dragul lor am venit să-ţi cer ajutorul.
— Mai clar, Jason.
— Şacalul e pe urmele mele. A dat de urma noastră în Hong
Kong şi se apropie de mine şi de familia mea – de soţia şi de copiii
68
mei. Te rog, ajută-mă.
Bătrânul căscă ochii cu pupilele mărite de mânie.
— Iubitul nostru doctor ştie de toate astea?
— Ştie. Poate că nu-i de acord cu ce vreau să fac, dar, cum e
cinstit cu sine însuşi, ştie că alternativa finală este confruntarea
directă dintre mine şi Şacal. Ajută-mă, Cactus.
Bătrânul negru îşi studie clientul învăluit în umbrele înserării,
care îşi pleda cu fervoare cauza.
— Iepuraşule şi zici că eşti în formă? îl întrebă el. Încă eşti în
muşchi?
— Alerg zece kilometri în fiecare dimineaţă şi fac haltere de cel
puţin două ori pe săptămână în sala de sport a universităţii…
— N-am auzit nimic. Nu vreau să ştiu nici de universităţi şi nici
de colegii.
— Atunci, nu ţi-am spus nimic.
— Bineînţeles. Păi, recunosc, ai aerul că ai fi în formă.
— Am făcut-o cu bună-ştiinţă, Cactus. E suficient să sune
telefonul, sau ca Marie să întârzie în oraş cu copiii şi eu să nu am
cum să dau de ei… sau ca cineva să mă oprească pe stradă pentru
a-mi cere cine ştie ce fleac de informaţie, că imediat îmi revin toate
în minte – el îmi apare în minte. Şacalul. Atâta vreme cât trăieşte,
trebuie să fiu pregătit să-l înfrunt, ştiind că nimeni şi nimic nu-l va
opri până nu pune mâna pe mine. Ştii care-i ironia? S-ar putea să
mă caute, presupunând că e vorba de ceva real. Crede că eu aş fi
singurul care l-ar putea recunoaşte, în timp ce eu însumi nu sunt
convins că aş putea-o face. Sunt încă derutat, nu-mi amintesc
chiar totul despre el.
— Şi nu te-ai gândit să-i transmiţi acest mesaj?
— Poate să dau un anunţ la mica publicitate în Wall Street
Journal: Dragă bătrâne prietene Carlos; Doamne, am nişte veşti
trăsnet pentru tine.
— Nu fă bancuri, Jason, ar fi posibil să-i dai de veste. Prietenul
tău Alex sigur ar fi în stare să găsească o cale. Vârsta nu i-a
afectat cutiuţa.
— Atunci, dacă n-a făcut-o, înseamnă că are motive.
— Aici cred că ai dreptate… Aşa că hai să-i dăm bice,
Iepuraşule. Tu la ce te-ai gândit? îl întrebă Cactus conducându-l
pe sub o arcadă spre uşa din fund a unei camere de zi înţesată de
o învălmăşeală de dulapuri, scrinuri, fotolii şi scaune cu huse
galbene, cam uzate. Studioul meu nu mai este la fel de elegant pe
cât era, dar echipamentul e la locul lui. Ştii, m-am cam dat la
69
fund, adică sunt un fel de pensionar. Tipii care-mi ţin
contabilitatea au făcut un plan de pensionare, nu ştiu cum au
calculat că plătesc impozite foarte mici şi atunci nu prea am nevoie
de clienţi.
— Eşti unic, spuse Bourne.
— Mai sunt şi alţii de părerea ta, cei ce nu-s la pârnaie mai bine
zis. Spune-mi la ce te-ai gândit.
— Păi să semăn cât mai mult cu mine. Nu ca în operaţiunile din
Europa sau Hong Kong. De fapt, nu-mi trebuie decât nişte acte.
— Deci, Cameleonul s-a fixat asupra unei deghizări noi: Va fi el
însuşi de data asta.
Jason se opri brusc în dreptul uşii.
— Iată un lucru pe care-l uitasem. Mi se spunea aşa, nu?
— Cameleonul?… Păi cum altfel, că doar aveau şi de ce. Dacă
şase persoane diferite se întâlneau cu Bourne al nostru şi discutau
cu el privindu-se în ochi, fiecare venea după aceea cu o descriere
diferită. Cu totul întâmplător, Bourne nu folosea nici un artificiu
de machiaj.
— Încep să-mi aduc aminte, Cactus.
— Cât mi-aş fi dorit să nu fi ajuns aici. Dar dacă asta a fost să
fie, măcar încearcă să-ţi aminteşti absolut totul… Hai să intrăm în
camera magică.
Trei ore mai târziu, bagheta magică a lui Cactus făcuse minuni.
David Webb, profesorul de orientalistică şi, timp de trei ani,
asasinul Jason Bourne, căpătase paşapoarte, permise de
conducere şi carnete de votare pe două nume diferite. Şi cum nici
un taxi nu îndrăznea să se aventureze pe „teritoriul” lui Cactus, un
vecin, un şomer cu câteva lanţuri groase de aur atârnate la gât şi
cam tot atâtea brăţări în jurul încheieturilor, se oferi să-l conducă
pe clientul lui Cactus până în centrul Washingtonului, la volanul
noii sale maşini, un Cadillac Allante de ultim tip.
Jason găsi o cabină telefonică la magazinul universal Garfunkel
de unde îl sună pe Alex în Virginia pentru a-i comunica cele două
identităţi, ca şi cea pe care o alesese pentru hotelul „Mayflower”.
Conklin trebuia să apeleze la conducerea hotelului şi să-i facă rost
de o cameră pe cale oficială, pentru eventualitatea în care, vară
fiind, rezervarea ar fi fost o problemă. Mai târziu, urmau să intre în
acţiune şi cei de la Langley, furnizându-i lui Bourne în regim de
urgenţă şi în cel mai desăvârşit secret toate materialele de care
avea nevoie. Erau necesare minimum trei ore din clipa în care
mecanismul se urnea din loc şi până când îi parveneau cele cerute
70
sus, în cameră (deşi nimeni nu putea garanta că se va respecta
acest interval de timp sau că se puteau procura materialele
solicitate). Indiferent de rezultat, îşi spuse Jason în timp ce Alex
transmitea informaţiile pe o a doua linie, conectată direct cu CIA,
oricum el avea nevoie de două din cele trei ore înainte de a ajunge
la hotel pentru a-şi încropi o garderobă. Cameleonul îşi reintra în
piele.
— Steve DeSole mi-a spus că începe imediat să caute pe discuri
şi că va compara informaţiile noastre cu cele aflate în băncile de
date ale armatei şi serviciului secret al Marinei, spuse Conklin
revenind la telefon. Peter Holland e o persoană cu greutate şi
singurul capabil s-o facă. E pila preşedintelui.
— Pilă? Ce bizar sună cuvântul, rostit de tine.
— Pilă, adică prieten.
— A!… Mulţumesc, Alex. Şi tu cum stai? Ai mai înaintat?
Conklin nu-i răspunse imediat; când o făcu, din vocea sa,
îndeobşte calmă şi liniştită, răzbătea o undă de teamă. Bine ţinută
în frâu, e-adevărat, dar teamă.
— Hai să zicem că ceea ce-am aflat m-a prins pe picior greşit…
Au trecut prea mulţi ani de când n-am mai lucrat. Îmi pare rău,
Jason… pardon, David.
— Ai zis bine. Ai discutat cu…
— Fără nume, îi tăie vorba cu brutalitate fostul agent secret.
— Înţeleg.
— N-ai cum, îl contrazise Conklin. Nici eu nu prea pricep. Ţinem
legătura, spuse Conklin şi închise brusc, fără alte explicaţii.
Bourne aşeză uşurel receptorul la loc în furcă şi se încruntă
îngrijorat. Acum Alex fusese melodramatic şi nu-i era în fire să
gândească sau să se poarte aşa. A doua lui natură erau
autocontrolul şi discreţia, dar ceea ce descoperise trebuie să-l fi
tulburat profund… în aşa măsură încât crea impresia că nu mai
avea încredere în metodele pe care el însuşi le pusese la punct, pe
care tot el le impusese; şi nici în persoanele cu care colabora. Altfel
s-ar fi exprimat mai clar şi mai direct. În schimb, din motive care
lui Jason îi scăpau, Alexander Conklin se ferise să pomenească
măcar numele Meduzei, cu atât mai puţin să-l pună la curent cu
cei douăzeci de ani de minciuni şi înşelăciune… Să fi fost oare cu
putinţă?…
Nu era timp de asta! Nu avea rost, cel puţin acum, îşi spuse
Bourne învârtindu-se prin magazinul universal. Alex era un om de
nădejde, iar când spunea o vorbă aşa rămânea, te puteai încrede
71
total în el… atâta timp cât nu-i erai duşman. Reprimându-şi un
hohot amar de râs, Jason îşi aminti de episodul de la Paris,
petrecut în urmă cu treisprezece ani. Pentru că el cunoştea şi
cealaltă faţă a lui Alex. Dacă n-ar fi fost pietrele de mormânt din
cimitirul din Rambouillet, prietenul lui cel mai apropiat l-ar fi
omorât atunci. Numai că asta se petrecuse atunci şi nu acum.
Conklin promisese că o să ţină legătura cu el. Deci o va face. Până
atunci, Cameleonul trebuia să-şi compună câteva înfăţişări,
gândindu-se la tot, de la lenjerie de corp până la îmbrăcăminte
exterioară şi în general, să nu îi scape nimic. Nu trebuia să-i scape
nimic, nici cea mai mică urmă care să conducă la el, fie că era
vorba de o etichetă de magazin, numele unei spălătorii, nimic –
absolut nimic. Nici măcar o urmă de detergent care, analizată la
microscop, să poată conduce la el. Şi aşa lăsase prea mult de la el.
Dacă trebuia să omoare un om pentru a salva de la moarte familia
lui David… Dumnezeule! Familia mea!… nu putea trăi tot restul
vieţii suportând consecinţele crimei… sau crimelor. Lumea în care
urma să pătrundă se conducea după propriile-i legi, iar oameni
nevinovaţi puteau să fie prinşi oricând în bătaia puştii. Aşa să fie.
David Webb va protesta vehement, însă puţin îi păsa lui Jason
Bourne de părerile lui. El mai trecuse o dată prin asta şi ştia la ce
se poate aştepta; David Webb însă habar nu avea.
Marie, îţi promit că am să pun mâna pe el! Îţi promit că-l fac să
dispară pentru totdeauna din viaţa noastră. Numai să-l găsesc pe
Şacal şi e ca şi mort. Şi niciodată nu are să-ţi mai facă nici un rău
– vei fi liberă şi în siguranţă.
Iisuse, cine sunt de fapt cu adevărat? Mo, ajută-mă!… Ba nu,
Mo, mai bine nu! Sunt ceea ce sunt. Simt cum mi se face deodată
frig, mi-e tot mai frig… şi curând am să mă transform într-un sloi
de gheaţă… rece, insensibil; rece şi atât de transparent încât
oamenii or să treacă pe lângă mine şi n-or să mă vadă, ca şi când
nici n-aş exista. Nu pricepi, Mo? Şi tu, Marie? N-am încotro,
trebuie s-o fac. David trebuie să dispară o vreme. Nu-l pot căra
după mine, ca pe o piatră de moară atârnată de gât.
Iartă-mă, Marie… şi tu, doctore, însă ştiu că am dreptate. E o
realitate pe care trebuie să o înfrunt neîntârziat. Nu sunt nebun şi
nici nu încerc să mă mint. Nu vă doriţi nimic mai mult decât să-l
vedeţi pe Jason Bourne dispărând pentru totdeauna din viaţa mea,
pierzându-se undeva în neant, însă reversul este că trebuie să duc
la bun sfârşit ceea ce-am început. David trebuie să iasă din scenă,
măcar pentru o vreme.
72
 Haide, nu mă mai bate la cap cu prostiile tale! Acum am treabă,
nu vezi?
Unde naiba o fi şi raionul pentru bărbaţi? După ce va fi sfârşit
de cumpărat, cu bani gheaţă şi de la raioane diferite, lucrurile de
îmbrăcăminte, trebuia să găsească o toaletă şi să-şi schimbe acolo
toate hainele, până la ultima. După aceea avea să facă o plimbare
pe străzile Washingtonului şi să se descotorosească de hainele cu
care era îmbrăcat acum, aruncându-le în primul canal întâlnit în
cale. Cameleonul intra din nou în arenă.
*
* *
La ora 7:35 seara, Bourne sfârşi treaba şi lăsă deoparte briciul
cu care tăiase etichetele hainelor cumpărate ceva mai înainte în
cursul aceleiaşi seri. După această operaţie le aşezase frumos pe
umeraşe în dulapul din perete, pe toate cu excepţia cămăşilor pe
care le lăsase în baie la abur, să le scoată mirosul de haine
proaspăt scoase din ţiplă. Traversă încăperea, trecu pe lângă
gheridonul pe care chelnerul aşezase o sticlă nedesfăcută de
whisky, una de apă minerală şi un vas cu cuburi de gheaţă şi se
opri în dreptul măsuţei pe care se afla telefonul. Gândindu-se cât
de mult tânjea să o caute pe insulă, în nici un caz sunând-o din
camera lui de la hotel. Important era să-i ştie sănătoşi pe ea şi pe
copii. Între timp apucase să vorbească cu John St. Jacques de la o
altă cabină telefonică din incinta supermagazinului Garfunkel şi
astfel aflase că ajunseseră pe insulă fără incidente nedorite.
— Hei, Davey, i-am parcat. S-au învârtit deasupra insulei mari
vreo patru ore până s-a risipit ceaţa. Dacă vrei, o scol pe surioara,
deşi după ce i-a dat să mănânce lui Alison s-a prăbuşit în pat
frântă de oboseală.
— Las-o să doarmă. Sun mai târziu. Spune-i că sunt bine. Şi să
ai grijă de ei, Johnny.
— Nu-ţi face probleme, amice. Ascultă, mie poţi să-mi spui.
Chiar eşti bine?
— Doar ţi-am spus că totul e-n regulă.
— Tu poţi spune orice, la fel şi ea. Dar uiţi că Marie mi-e soră,
întâmplător, sora mea preferată. Mă prind şi singur când e
zdruncinată rău.
— Tocmai de aceea i-am trimis acolo şi te-am rugat să ai grijă
de ei.
— O să am o discuţie cu ea.
— Ia-o încet, Johnny.
73
 Pentru câteva clipe redevenise iarăşi David Webb, îşi spuse
Jason Bourne turnându-şi whisky în pahar. Nu-i plăcea deloc.
Greşise. Totuşi, o oră mai târziu, Jason Bourne intră iarăşi în
scenă. Vorbise la recepţia hotelului „Mayflower” în legătură cu
rezervarea lui şi imediat fusese chemat la telefon directorul de
serviciu din acea noapte.
— A, desigur, domnul Simon, rosti directorul încântat. Ni s-a
spus că aţi venit în oraş pentru nişte discuţii legate de impozitele
acestea îngrozitoare care se percep celor ce călătoresc în interes de
afaceri sau turistic. Cum s-ar spune, vă urez succes. Politicienii
noştri or să ne aducă la sapă de lemn într-o bună zi… Ştiţi, n-am
avut duble, aşa încât ne-am permis să vă punem la dispoziţie un
apartament. Desigur, diferenţa o va suporta hotelul nostru.
Toate acestea se petrecuseră în urmă cu peste două ore; între
timp, el scosese etichetele de pe hainele cumpărate în acea seară,
călcase cămăşile şi frecase talpa de piele a pantofilor de pervazul
din piatră al ferestrei pentru a crea impresia că fuseseră purtaţi.
Cu paharul în mână, Bourne se aşeză în fotoliu şi rămase să
privească în gol. Nu mai era nimic de făcut decât să aştepte şi să-şi
pună mintea la contribuţie.
După numai câteva minute, o bătaie discretă la uşă puse capăt
aşteptării sale. Jason traversă grăbit încăperea, deschise şi îi făcu
loc să intre şoferului care îl aşteptase la aeroport. Agentul CIA avea
o servietă diplomat pe care i-o înmână lui Bourne.
— Aveţi totul aici, inclusiv o armă şi câteva încărcătoare.
— Mulţumesc.
— Vreţi să verificaţi materialele?
— Asta mă aşteaptă la noapte.
— E aproape opt, spuse agentul. Baza o să vă sune în jur de
unsprezece. Aveţi timp să vă faceţi o idee.
— Baza…?
— Păi, el nu asta este?
— Da, îi răspunse Jason moale. Uitasem. Mulţumesc.
Bărbatul plecă, iar Bourne aşeză servieta pe birou. O deschise
grăbit, scoase întâi pistolul automat, apoi cutia cu muniţie, după
care extrase din interior câteva dosare încopciate care, judecând
după volum, păreau a conţine sute de liste tipărite la imprimantă.
De undeva din multitudinea aceasta de informaţii nu se putea să
nu apară un nume de bărbat sau de femeie, un fir care să-l
conducă la Carlos Şacalul. Pentru că dosarele conţineau datele
personale ale fiecărui oaspete care poposise în acel hotel, inclusiv
74
ale celor care plecaseră în ultimele douăzeci şi patru de ore, iar
listele fuseseră completate cu informaţii suplimentare despre
aceleaşi persoane, detalii extrase din băncile de date ale CIA,
Serviciului de Informaţii al Armatei, G-2 şi al marinei. Drept este
că, dintr-o mulţime de motive, datele se puteau dovedi până la
urmă a fi inoperante, însă încercarea oricum trebuia făcută. Şi
astfel, vânătoare începea.

La cinci sute de mile nord de Washington, într-un alt

apartament de hotel, aflat de astă dată la etajul al treilea al
hotelului Ritz-Carlton din Boston, se auzi o altă bătaie discretă în
uşă. Un bărbat înalt de un metru optzeci şi cinci, îmbrăcat într-un
costum în dungi sobru, croit fără cusur, care îi dădea un aer de
prestanţă făcându-l să pară încă şi mai impozant, ieşi grăbit pe
uşa dormitorului. Capul pleşuv, aureolat la tâmple de fire de păr
argintiu tuns şi aranjat cu mare îngrijire, crea un puternic efect
asupra interlocutorului şi dădea senzaţia că priveai efigia
eminenţei cenuşii a unei curţi regale, un personaj preţuit pentru
sfaturile sale înţelepte de regi, prinţi, prinţese şi pretendenţi la tron
deopotrivă, impresia de personalitate copleşitoare fiind întărită de
o privire pătrunzătoare şi o voce baritonală, gravă, de profet. Deşi
era evident stăpânit de o puternică agitaţie, totuşi aceasta nu
reuşea să ştirbească cu nimic forţa care se degaja din întreaga sa
făptură. Era un personaj important şi influent, conştient de
puterea pe care o avea. Toate acestea în vădit contrast cu aspectul
mai vârstnicului musafir pe care îl pofti să intre, un bătrânel
mărunţel şi pirpiriu, care era orice, numai o persoană distinsă nu.
De fapt vizitatorul arăta ca un om îngenuncheat de viaţă.
— Intră. Haide odată! Ai informaţia?
— Te îndoieşti? îi răspunse bărbatul uscăţiv şi pământiu la
chip, ale cărui haine ponosite, un costum boţit şi o cămaşă cu
guler cam obosit, spuneau că îşi avuseseră zilele de glorie cu vreo
zece ani în urmă. Arăţi splendid, Randolph, continuă el cu o voce
pierită, privindu-şi gazda şi uitându-se impresionat în jur, la
apartamentul somptuos. Şi locul ăsta splendid… exact ce-i trebuia
unui atât de distins profesor cum eşti tu.
— Informaţia, te rog, insistă doctorul Randolph Gates de la
Universitatea Harvard, unul dintre cei mai de seamă specialişti în
legislaţie antitrust şi consultant de specialitate cu o remuneraţie
grasă pe lângă câteva companii importante.
— Dă-mi răgaz să-mi trag sufletul, bătrâne prieten. Nici nu ţin
75
minte de când n-am mai pus piciorul într-un apartament de hotel.
Iar de când n-am mai stat într-unul, ce să mai zic… Cum se
schimbă lucrurile în viaţă. Am citit multe despre tine şi te-am
văzut de câteva ori la televizor. Eşti atât de erudit, Randolph, ăsta-i
cuvântul. Dar parcă nu-i de-ajuns. Mai corect ar fi să spun măreţ
şi erudit. Înalt, impunător, autoritar.
— Şi tu puteai să deţii o asemenea poziţie, îl întrerupse agasat
Gates. Din păcate, ai vrut să ocoleşti legea şi ţi-ai dat singur în
cap.
— Ba nu. Erau o grămadă de scurtături, doar că eu n-am ales-o
pe cea bună.
— Presupun că nu ţi-a mers tocmai bine…
— Ce să mai presupui atât, Randy, că doar ştii… Dacă nu de la
informatorii tăi, atunci ai aflat singur.
— Am încercat să dau de tine.
— Da. Asta mi-ai spus la telefon. Asta mi-a spus şi o mulţime de
lume cu care m-am întâlnit pe stradă – oameni cărora li s-au pus
unele întrebări, dar care nu se plimbă prin cartierul meu.
— Voiam să ştiu dacă pot conta pe tine. Orice ai spune, nu e
nimic grav în asta.
— E, cum să fie? Nu după ce m-ai rugat să fac, adică ceea ce
cred eu că m-ai pus să fac.
— Adică ce? Ai transmis un mesaj confidenţial din partea mea,
nimic mai mult. Doar nu ai obiecţii în privinţa banilor!
— Obiecţii? rosti vizitatorul izbucnind într-un hohot de râs
ascuţit şi nervos. Să-ţi spun ceva, Randy. Când eşti dat afară din
barou la treizeci sau treizeci şi cinci de ani, te mai descurci cumva
după aceea. Însă când asta se întâmplă la cincizeci de ani, ţi se
intentează un proces public şi totul este mediatizat, iar după aceea
eşti aruncat în puşcărie, ei bine, ai să fii şocat să afli câte se
clatină în tine şi la câte principii ajungi să renunţi – şi asta e
valabil şi pentru persoanele cu educaţie aleasă. Atunci chiar că
nu-ţi mai pasă de nimic, iar ce-am avut eu de preţ, toată viaţa
mea, au fost cunoştinţele. Şi în ăştia douăzeci de ani împuţiţi,
întâmplător, am dovedit că încă îmi merge bila. Alger Hiss s-a
descurcat mai bine făcând felicitări.
— N-am timp de vorbă. Aştept informaţia, te rog.
— Sigur, cum să nu… Mai întâi, banii mi-au fost daţi la colţul
dintre Commonwealth şi Dartmouth şi tot acolo am scris numele şi
amănuntele pe care mi le-ai transmis la telefon…
— Ce-ai făcut? izbucni Gates pe un ton ascuţit.
76
 — După ce le-am memorat am ars hârtia, fireşte. Să ştii că viaţa
m-a învăţat şi pe mine câte ceva. L-am căutat pe inginerul de la
compania de telefoane, care a fost mai mult decât încântat să audă
ce darnic eşti – pardon – sunt, apoi i-am transmis informaţia
scârbosului ăluia de detectiv particular, un jegos cum nu mi-a fost
dat să văd în viaţa mea, Randy. Şi, judecând după metodele
folosite, zic că-i mare păcat că n-a profitat de priceperea mea.
— Te rog, îl întrerupse renumitul profesor de drept. Îmi trebuie
fapte, nu o apologie a persoanei tale.
— Apologia conţine cel mai adeseori factori extrem de relevanţi,
profesore. Sunt convins că înţelegi exact ce vreau să spun.
— Când o să am nevoie de sfaturi ca să alcătuiesc o pledoarie,
fii sigur că am să te consult. Acum însă nu e cazul. Spune-mi mai
bine, ce a aflat omul nostru?
— Pornind de la informaţiile pe care mi le-ai transmis – o femeie
cu copii, nu mi s-a precizat câţi – şi de la datele furnizate de un
tehnician de la telefoane (care a încercat să-l localizeze după prefix
şi primele trei cifre ale unui număr de telefon) jegosul nostru s-a
pus pe treabă cu randament maxim. Şi, spre marea mea uimire,
chiar a reuşit să facă ceva. Ca să fiu sincer, cu ce n-am uitat eu
încă despre legislaţie ne-am putea asocia pentru a forma o echipă
de lucru foarte eficientă, cu condiţia să nu ştie nimeni.
— Fir-ar să fie de treabă. Spune odată, ce-a aflat?
— Păi, cum aminteam şi mai înainte, eficienţa cu care a lucrat a
depăşit toate aşteptările – vreau să spun, ce a aflat m-a luat până
şi pe mine prin surprindere. Adică, ce mai încolo-încoace, a făcut o
treabă atât de bună încât a atentat la partea care de drept mi se
cuvine. Aşadar, propun să discutăm despre o rotunjire a sumei, ce
părere ai?
— Cine dracu’ te crezi? Ţi-am trimis trei mii de dolari! Cinci sute
pentru tipul de la telefoane şi o mie cinci sute pentru ratatul ăla
împuţit care-şi zice detectiv particular…
— Asta pentru că nu-şi mai primeşte solda de poliţist pe care i-o
datorează statul, Randolph. A călcat şi el strâmb, ca mine, dar
altfel să ştii că a făcut treabă bună. Ce zici, negociem sau plec?
Renumitul profesor de drept, bărbatul cu statură impozantă şi
cap pleşuv, îl privi furios pe mărunţelul avocat căzut în dizgraţie şi
exclus din barou, un omuleţ livid şi tras la faţă.
— Cum de ai îndrăzneala?…
— Vai, Randy, tu chiar ai început să crezi toate bazaconiile care
se scriu în ziare despre tine! Foarte bine. Uite, să-ţi spun de ce
77
cutez, bătrânul meu prieten arogant. Am citit tot ce-ai scris, te-am
urmărit vorbind la televizor şi de la tribună, expunându-ţi
interpretările ezoterice asupra unor chestiuni legislative dintre cele
mai complicate, atacând violent toate ideile sănătoase care s-au
votat în tribunalele din această ţară în cursul ultimilor treizeci de
ani, când tu, de fapt, habar n-ai ce-nseamnă să fii sărac sau cu
burta goală, când îţi chiorăie maţele de foame da’ ştii că n-ai ce să
le dai. Eşti răsfăţatul aleşilor, dragul meu prieten cu minte
găunoasă, pentru că tu i-ai adus pe oamenii obişnuiţi în situaţia
de a deveni cetăţeni ai unei naţiuni în care ideea de intimitate nu
mai există, e interzisă, unde libertatea de gândire e anulată de
cenzură, unde bogaţii se îmbogăţesc şi mai mult, iar celor mai
săraci dintre noi le este imposibil să ducă o viaţă decentă, prea
preocupaţi să luptăm pentru a supravieţui, adică să ne târâm zilele
de azi pe mâine. Iar tu susţii expozeuri folosind aceste concepte
învechite, feudale, doar pentru a-ţi crea o imagine strălucită de
ales – menit să aducă doar nenorociri. Să mai spun, domnule
doctor Gates? Sincer să fiu, cred că nu ţi-ai ales bine muşteriul
atunci când te-ai gândit că ai putea scoate castanele din foc cu
mâna mea.
— Cum… îndrăzneşti? repetă pufnind de indignare profesorul,
tot mai perplex, îndreptându-se nervos spre fereastră. Refuz să te
mai ascult.
— Păi sigur că nu-ţi convine, Randy. Dar uiţi că atunci când
predam la facultate şi tu erai unul dintre studenţii mei – unul
dintre cei mai buni, însă nici pe departe cel mai strălucit – mă
ascultai cu urechile făcute pâlnie. Bine ar fi să mă asculţi şi acum.
— Ce dracu’ vrei de la mine? tună Gates, întorcându-se spre el.
— O exprimare corectă ar fi ce vrei tu de la mine, nu? Adică
informaţia pentru care nu mi-ai plătit cât trebuie. E foarte
importantă pentru tine.
— Trebuie să intru în posesia ei.
— Întotdeauna erai agitat înainte de examen…
— Încetează! Ţi-am plătit, aşa că dă-mi informaţia.
— În cazul ăsta, va trebui să mai cer bani. Cei care te plătesc îşi
permit să dea mai mult.
— Nici un dolar în plus!
— Atunci am plecat.
— Stai!… Cinci sute, nici un dolar în plus.
— Cinci mii, altfel plec.
— E absurd!
78
 — Vezi tu, peste douăzeci de ani…
— Bine… Bine, cinci mii.
— Zău, Randy. Citesc în tine ca într-o carte deschisă. Tocmai de
aceea îţi spuneam că nu te numeri printre cei mai străluciţi, ci eşti
încă unul din cei care ştiu s-o întoarcă din condei ca să pară
străluciţi. Iar părerea mea este că geme lumea de impostori dintr-
ăştia… Zece mii, domnule doctor Gates, altfel mă opresc în primul
bar care-mi iese în cale şi spun tot.
— N-ai s-o faci.
— Ba bine că nu. Acum am dreptul să lucrez ca jurisconsult.
Zece mii de dolari. Cum preferi să plăteşti? Presupun că nu ai o
asemenea sumă asupra ta, aşa că mi se pare firesc să te întreb
cum crezi că ai să-ţi plăteşti datoria pentru informaţie?
— Îţi dau cuvântul meu…
— Las-o baltă, Randy.
— Bine. Am să trimit banii la Boston Five mâine dimineaţă. Pe
numele tău. Un cec.
— Foarte drăguţ din partea ta. Însă, dacă şefilor tăi le vine
cumva ideea să mă reţină pe drum şi să nu mai apuc să ridic
banii, te-aş ruga să le transmiţi că o persoană necunoscută lor, un
vechi amic de-al meu pe care mi l-am făcut pe stradă, deţine o
scrisoare în care am avut grijă să relatez tot ce s-a petrecut între
noi. Acelaşi amic a primit instrucţiuni să o trimită prin poştă, cu
confirmare de primire, pe adresa Procurorului General al statului
Massachusetts, în cazul în care eu aş suferi un accident.
— E ridicol. Te rog, dă-mi informaţia.
— Păi, ce să-ţi spun? Presupun că eşti conştient în ce te-ai vârât
– o afacere care, după toate aparenţele, pare a fi o operaţiune
extrem de delicată, o chestiune de stat, adică ultrasecretă…
Pornind de la premiza că o persoană care doreşte să plece dintr-un
loc în altul presat de împrejurări va alege mijlocul de transport cel
mai rapid cu putinţă, detectivul nostru cel băgăcios s-a dus glonţ
la aeroportul Logan şi drept cine s-a dat, numai el ştie. Cert este
că a reuşit să pună mâna pe foile de drum ale avioanelor care au
plecat din Boston ieri dimineaţă, între şase jumătate şi zece. După
cum sper că-ţi aminteşti, acest interval de timp corespunde
instrucţiunilor pe care mi le-ai transmis: „vor pleca mâine
dimineaţă la prima oră”.
— Şi?
— Ai răbdare, Randolph. Doar mi-ai spus că nu notez nimic, aşa
încât trebuie s-o iau uşurel. Unde rămăsesem?
79
 — Foile de drum.
— A, da. Conform spuselor detectivului Băgăcios, urmau să
plece cu diverse zboruri unsprezece copii neînsoţiţi şi opt femei,
dintre care două, călugăriţe cu copii. Din cele opt – le includ aici pe
călugăriţele care plecau cu nişte orfani în California – şase au fost
identificate ca însoţitoare, spuse bătrânul vârând mâna în buzunar
de unde scoase o foaie de hârtie bătută la maşină. Sigur că nu eu
am scris-o la maşină, pentru simplul motiv că nu ştiu să bat.
Fuhrer-ul Băgăcios mi-a dat-o.
— Dă-mi-o! îi spuse Gates pe un ton poruncitor, repezindu-se la
el cu mâna întinsă.
— Sigur, rosti bătrânul fost procuror acum în vârstă de
şaptezeci de ani, înmânând foaia de hârtie fostului său student.
Băgăciosul ăsta al nostru le-a verificat pe toate, mai mult ca să-şi
umple vremea şi să nu zic că a stat de pomană. Nimic dubios cu
aceste persoane, ba chiar s-a dovedit mai târziu, după ce am
descoperit care era adevărata informaţie, că strădaniile sale iniţiale
au fost inutile.
— Cum? întrebă Gates brusc interesat, uitând de lista cu nume.
Care informaţie?
— Informaţia că nici eu, nici Băgăciosul nu trebuia să notăm
nimic. Primul indiciu că am găsit pista pe care o căutam a venit de
la funcţionarul Pan Am Airlines de serviciu în acea dimineaţă. El i-
a pomenit detectivului nostru curios că, din noianul de probleme
ivite în cursul zilei de ieri, îşi aminteşte de un politician sau, în
sfârşit, un grangur la fel de important, care a cerut scutece la
câteva minute după ce funcţionarul nostru a intrat în tură, adică
imediat după ora cinci patruzeci şi cinci. Ştiai că printre obiectele
pe care le oferă orice companie în timpul unui zbor se numără şi
scutecele, de dimensiuni dintre cele mai diverse?
— Ce încerci să-mi spui?
— Că cineva care se grăbea rău de tot a uitat ceva. O femeie
neînsoţită care a plecat din Boston cu un copil de cinci ani şi un
bebeluş s-a îmbarcat într-un avion particular şi, în drum spre
pistă a trecut pe lângă ghişeul Pan Am… Funcţionarul i-a
satisfăcut cererea, iar mama i-a mulţumit personal. Înţelegi tu, e şi
el tată şi se pricepe la scutece şi cam ce număr ar trebui pentru o
anumită vârstă. Aşa că i-a adus trei pachete…
— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule magistrat, treci odată
la subiect!
— Magistrat? spuse bătrânul cu ochii rotunjiţi de uimire pe
80
chipul pământiu. Îţi mulţumesc, Randy. În afara prietenilor pe
care mi i-am făcut la un păhărel sau la colţ de stradă, nimeni nu
mi-a mai spus aşa de nu mai ţin minte când. Pesemne de vină e
răsuflarea mea cam aburindă de alcool.
— Ba nu. O clipă m-am întors în timp la vremea când te apuca
logoreea şi îţi ţineai interminabilele interpelări în tribunal sau
predici la catedră!
— Nerăbdarea a fost întotdeauna punctul tău slab. Eu am pus-o
întotdeauna pe seama iritării pe care o resimţi când cineva nu e de
acord cu punctul tău de vedere… În sfârşit, maiorul Băgăcios
miroase când ceva e putred aşa că s-a strecurat cumva lângă un
dispecer de zbor care tocmai ieşea din tură şi care s-a arătat
dispus să accepte o mică sumă. Acesta a verificat toate listele de
ieri şi a descoperit că avionul în discuţie era bifat, de pe computer,
cu patru zerouri şi i-a explicat maiorului Băgăcios, spre marea sa
uimire, că zborul a fost avizat de guvern şi că e ceva legat de
securitatea statului. Nu avea foaie de zbor, deci nu cunoştea
numele pasagerilor, doar traseul care ocolea rutele curselor de
pasageri; şi destinaţia lui.
— Care era?…
— Blackburne, Montserrat.
— Asta ce dracu’ mai e?
— Aeroportul Blackburne de pe insula Montserrat aflată în
Marea Caraibilor.
— Acolo s-au dus? Deci asta e!
— Nu neapărat. După părerea caporalului Băgăcios, care, mă
văd nevoit s-o spun, ştie cum să ia o urmă, de pe Blackburne
pleacă o mulţime de curse locale către insulele din jur.
— Asta-i tot?
— Asta e, domnule profesor. Şi, ţinând cont de faptul că avionul
în discuţie avea trecute patru zerouri în dreptul numărului de
zbor, adică acordul oficialităţilor (lucru pe care, întâmplător, l-am
subliniat în scrisoarea mea către Procurorul General) eu consider
că mi-am câştigat pe merit cei zece mii de dolari.
— Beţivan nenorocit…
— Iar te înşeli, Randy, îl întrerupse judecătorul. Alcoolic, da,
asta sunt, dar niciodată nu m-am îmbătat. Beau întotdeauna atât
cât să nu-mi pierd minţile. Este singura mea raţiune de a trăi. Eu
sunt treaz tot timpul, mai ales că întotdeauna mă amuză… să stau
de vorbă cu oameni de teapa ta.
— Ieşi afară, spuse profesorul pe un ton ameninţător.
81
 — Cum şi n-ai de gând să-mi oferi ceva de băut pentru a
întreţine minunatul obicei pe care l-am căpătat?… Doamne-
Dumnezeule, dar, pe cât văd eu, trebuie că ai aici o duzină de
sticle nedesfăcute.
— Ia-ţi una şi pleacă.
— Mulţumesc. Cred că exact asta am să fac, spuse bătrânul
judecător îndreptându-se spre o măsuţă din lemn de cireş lipită la
perete, pe care odihneau, aşezate pe două tăvi din argint, diverse
sticle şi clondire pline-ochi cu whisky şi coniac. Ia să vedem,
continuă el şi, luând două şervete imaculate le înfăşură în jurul a
două sticle, ba chiar trei. Dacă le ţin strâns sub braţ, cine mă vede
o să-şi închipuie că duc la spălat câteva şervete murdare.
— N-ai vrea să ieşi mai repede?
— N-ai vrea să-mi deschizi uşa? Mă cutremur numai la gândul
că aş putea-o scăpa pe vreuna dintre ele în timp ce mă lupt cu
clanţa. Dacă se sparg? Dă-ţi seama că asta are să-ţi păteze
reputaţia. Deşi nu cred să mă-nşel presupunând că lumea te ştie
de persoană care n-a pus în viaţa ei pic de băutură în gură.
— Dispari! o ţinu Gates pe-a lui, deschizând uşa.
— Eşti drăguţ, Randy, rosti bătrânul judecător în timp ce ieşea.
Ajuns în hol, se întoarse şi spuse:
— Să nu uiţi de cecul meu – la Boston Five, mâine dimineaţă.
Cincisprezece mii.
— Cincisprezece?…
— Zău aşa. Ce-o să-şi închipuie oare Procurorul General aflând
că te-ai întreţinut cu mine? La revedere, domnule consilier.
Randolph Gates îi trânti uşa în nas, intră precipitat în dormitor
şi se opri în faţa telefonului aşezat pe noptieră. Spaţiul acesta mic
parcă îl liniştea întrucâtva, dându-i iluzia că nu este expus
privirilor curioase şi insistente care-l întâmpinau întotdeauna
pretutindeni unde se ducea; camera era mai intimă, mai
personală, oricum departe de musafiri nepoftiţi. Telefonul pe care
trebuia să-l dea îl irita în asemenea măsură încât nu fu capabil să
priceapă instrucţiunile pentru convorbiri internaţionale. În
schimb, formă enervat numărul centralei.
— Aş dori o comandă pentru Paris, spuse el.

82
 CAPITOLUL VI
Bourne avea chipul tras de oboseală, iar trupul îi amorţise de
încordarea cu care studiase, aplecat deasupra lor, listele editate de
imprimanta calculatorului central al Agenţiei, acum răvăşite şi
împrăştiate în neorânduială pe măsuţa joasă din faţa canapelei.
Preţ de aproape patru ore, examinase fără întrerupere informaţiile
primite, rupt de realitate, uitând complet că „baza” ar fi trebuit să-l
contacteze până acum, mult prea preocupat să dea de un fir care
să facă legătura între Şacal şi Hotelul „Mayflower”.
Prima categorie de persoane – de care, de altfel, îşi propuse să
se ocupe ceva mai târziu – era formată dintr-un amalgam de
cetăţeni străini – englezi, italieni, suedezi, vest-germani, japonezi şi
taiwanezi. Cei de la Departamentul de Stat şi Agenţia Centrală de
Informaţii îşi făcuseră cu conştiinciozitate temele, verificându-i pe
rând şi analizând motivaţia prezenţei lor la acest hotel, indiferent
dacă scopul declarat al vizitei erau afacerile sau rezolvarea unor
chestiuni de ordin personal. Cel puţin cinci persoane particulare
cu greutate şi firme serioase le-au confirmat identitatea şi au
garantat pentru fiecare parte, în final dovedindu-se că toţi
întreţineau relaţii vechi cu persoanele sau firmele respective aflate
în regiunea din jurul Washingtonului. Dosarele erau curate, fără
pată şi nu apărea nici o menţiune care să pună seriozitatea
oaspeţilor hotelului sub semnul întrebării. Iar dacă omul Şacalului
se afla cumva printre ei – ceea ce era foarte probabil – atunci
Jason trebuia să completeze listele trimise de Agenţie cu date şi
informaţii suplimentare pe care nu avea timp să le strângă acum.
Poate va fi nevoie să revină şi să verifice din nou acest grup, însă
mai întâi trebuia să citească totul, până la capăt. Avea atât de
puţin timp la dispoziţie!
Din restul de aproximativ cinci sute de americani care fuseseră
cazaţi la hotel, două sute doisprezece aveau fişe în băncile de date
ale serviciului de informaţii deoarece majoritatea încheiaseră
tranzacţii cu statul. Totuşi, dosarele a şaptezeci şi opt din oaspeţii
hotelului cuprindeau aprecieri negative la adresa titularilor, iar
dintre aceştia, treizeci şi unu erau de competenţa Serviciului
American pentru Venitul Naţional, ceea ce însemna că erau
suspectaţi de a fi distrus sau falsificat acte contabile sau de a fi

83
eludat fiscul deschizându-şi conturi ilegale în Elveţia sau pe Insula
Cayman. Însă nici unul dintre ei nu reprezenta un pericol real.
Erau nişte îmbogăţiţi oarecare, nişte răufăcători de duzină care
nici măcar nu dăduseră dovadă de prea mare inteligenţă cu
matrapazlâcurile lor şi, în acelaşi timp, genul de „emisari” de care
Carlos s-ar fi ferit ca de ciumă.
Rămâneau astfel patruzeci şi şapte de suspecţi. Bărbaţi şi femei
– dintre care unsprezece se înscriseseră în registrul hotelului ca
familişti – cu numeroase legături de afaceri în Europa, în special la
firme de tehnologie informatică sau agenţii specializate din
industria nucleară şi aerospaţială, toţi ţinuţi sub observaţie,
bănuiţi de a vinde informaţii secrete agenţilor din blocul comunist,
prin urmare Moscovei. Dintre cei patruzeci şi şapte de suspecţi,
doisprezece – printre aceştia se numărau şi două cupluri din
totalul de unsprezece – fuseseră de curând în Uniunea Sovietică,
toţi sub identităţi de împrumut. Faimosul şi temutul Komitet
Gosudarstvennoi Bezopasnosti, sau altfel spus, KGB, avea tot
atâta nevoie de serviciile Şacalului cât Papa de la Roma. Pentru că
Ilici Ramirez Sanchez, cel care avea să devină mai târziu asasinul
Carlos, urmase un program special de antrenament în tabăra
„americană” de pregătire militară de la Novgorod, o unitate
ultrasecretă unde de-o parte şi de cealaltă a străzii se înşiruiau
staţii de benzină şi băcănii, prăvălii şi „Burger King”, toată lumea
vorbea americana în diverse dialecte, iar rusa era interzisă şi unde
cei care treceau cu succes toate examenele erau admişi la cursul
superior, acela de pregătire a agenţilor de infiltrare. Şacalul
trecuse cu brio toate aceste probe dar, când Komitetul a descoperit
că tânărul revoluţionar venezuelean înţelege să elimine cu
brutalitate toate obstacolele care i se ivesc în cale, până şi
urmaşilor bestialului şi sângerosului GRU li s-a părut exagerată
această metodă de soluţionare a diferendelor. Sanchez a fost
imediat eliminat şi aşa s-a născut Carlos Şacalul. Astfel încât cele
douăsprezece persoane care se întorseseră din Uniunea Sovietică
nu puteau constitui în nici un fel o verigă de legătură. Asasinul nu
ar fi îndrăznit să se apropie de ei deoarece toate serviciile din
cadrul KGB primiseră ordin expres de a-l lichida, imediat ce i-ar fi
dat de urmă. Novgorodul trebuia protejat cu orice preţ.
Iar cercul suspecţilor s-a restrâns astfel la treizeci şi cinci de
persoane, trecute în registrul de intrări al hotelului drept nouă
cupluri, patru femei neînsoţite şi treisprezece bărbaţi care
călătoreau singuri. Listele care îi parveniseră de la Agenţie
84
cuprindeau toate informaţiile prezente în bazele de date şi furnizau
o relatare amănunţită de fapte reale şi o succesiune de speculaţii
care ofereau în final imaginea negativă a fiecărui individ. De fapt,
ipotezele erau cu mult mai numeroase decât faptele, bazându-se
prea adeseori pe afirmaţii ostile făcute de tabăra adversă, de
concurenţă, însă fiecare trebuia examinată cu atenţie (majoritatea
cu neplăcere) fiindcă în acest noian de informaţii puteau exista un
cuvânt sau o propoziţie, o localitate sau o acţiune care să-l
conducă la Carlos.
Telefonul sună strident şi întrerupse astfel firul gândurilor lui
Jason. Clipi derutat la auzul sunetului obraznic şi insistent care îi
tulburase meditaţia de parcă s-ar fi străduit să localizeze de unde
provine, după care ţâşni în picioare, se repezi la birou şi ridică
receptorul la cel de-al treilea apel.
— Da.
— Alex. Sunt la colţ.
— Urci?
— Nu prin hol. Am aranjat să intru pe uşa de serviciu, însoţit de
o gardă de corp angajată azi după-amiază.
— Îţi acoperi toate urmele, da?
— Nu atâta cât mi-aş dori, îi răspunse Conklin. Ăsta nu-i un
meci obişnuit. Ne vedem peste cinci minute. Bat o dată.
Bourne închise telefonul, se aşeză la loc pe canapea şi extrase
din teancul de foi – trei care îi atrăseseră atenţia, nu din pricină că
ar fi conţinut cine ştie ce date relevante despre Şacal. De fapt, era
vorba de date disparate, în aparenţă lipsite de importanţă, care
puteau să dovedească, până la urmă, când nu va mai avea de ce
să se lege, că între cei trei exista totuşi o legătură. După
paşapoarte, cei trei americani aterizaseră la aeroportul
internaţional din Philadelphia exact la şase zile diferenţă unul de
celălalt, în urmă cu fix opt luni, două femei venind de la
Marrakech şi Lisabona şi un bărbat, din Berlinul de Vest. Prima
dintre femei era decorator şi plecase să cumpere din oraşul
marocan obiecte populare pentru interiorul pe care îl amenaja, cea
de-a doua era directoare la Chase Bank, Departamentul Relaţii
Externe, iar bărbatul era inginer de aeronave, temporar
„împrumutat” de Aviaţie de la McDonnell-Douglas. Ce întâmplare
putea să adune trei persoane atât de deosebite, cu profesiuni atât
de diferite, în acelaşi oraş, la interval de numai o săptămână? Să fi
fost vorba de o coincidenţă? Tot ce se poate. Însă, dat fiind
numărul mare de aeroporturi internaţionale cu care era împânzită
85
întreaga Americă, dacă e să ne gândim numai la cele mai
frecventate – New York, Chicago, Los Angeles, Miami – i se părea
cel puţin bizar că dintre toate, cei trei aleseseră tocmai
Philadelphia. După cum ciudat (ba chiar neverosimil) i se părea
faptul că aceleaşi trei persoane aveau să tragă, opt luni mai târziu,
la acelaşi hotel din Washington; şi în acelaşi timp Jason era curios
să afle părerea lui Conklin când îi va relata ceea ce descoperise.
*
* *
— I-am trecut pe toţi la catastif, spuse Alex lăsându-se să cadă
în fotoliul din faţa măsuţei şi a listelor.
— Ştiai?
— N-a fost cine ştie ce să pun lucrurile cap la cap. Sigur, n-aş fi
avut atâta bătaie de cap dacă făceam treaba ca un computer.
— Puteai şi tu să-mi strecori o notă! Stau cu nasul în drăciile
astea de la opt.
— N-am aflat – adică nu i-am dibuit – decât după nouă şi nu
voiam să te sun din Virginia.
— Asta ar fi o altă tărăşenie, nu? spuse Bourne aşezându-se pe
canapea şi aplecându-se încordat spre prietenul său.
— Da. Şi e al naibii de încurcată.
— Meduza?
— E chiar mai rău decât mi-am închipuit. N-aş fi crezut
niciodată.
— Exagerezi.
— E o încurcătură de maţe, ripostă fostul agent secret. Nici nu
ştiu cu ce să-ncep… Cu Direcţia de Aprovizionare a Pentagonului?
Sau cu Comisia Federală pentru Comerţ? Cu ambasadorul nostru
de la Londra? Sau poate cu comandantul suprem al NATO?
— Dumnezeule!…
— A, păi să ştii că am un peşte şi mai mare. Şeful Statului
Major al Armatelor.
— Iisuse! Asta ce mai e? O cabală?
— Ce exprimare academică, domnule savant. Poţi să-i zici pe
şleau conspiraţie, una cu rădăcini adânci, alunecoasă şi secretă
care, după atâta amar de ani, încă trăieşte şi e bine mersi! Şi ţin
legătura unii cu alţii, de la posturile-cheie pe care le deţin. De ce,
te-ntreb?
— Care-i scopul? Ce urmăresc?
— Asta am spus şi eu mai devreme, adică, te-am întrebat.
— Trebuie să existe o explicaţie.
86
 — Mai precis, un motiv. Şi pe-asta am spus-o şi s-ar putea să
fie de fapt ceva foarte simplu. Poate că încearcă să-şi ascundă
păcatele tinereţii. Nu asta căutăm şi noi? O adunătură de foşti
membri ai Meduzei, care s-ar da de ceasul morţii la gândul că
trecutul le-ar putea fi scos de la naftalină.
— Asta trebuie să fie.
— Ba nu şi acum să ştii că vorbeşte instinctul Sfântului Alex
care a rămas fără grai. Reacţia lor a fost prea promptă, iar frica
prea autentică, de parcă aş fi vorbit de ceva prezent, nu îngropat
de douăzeci de ani.
— M-ai încurcat.
— Şi eu m-am încurcat. Ceva nu e ce pare a fi, iar mie mi-a
ajuns până peste cap câte greşeli am făcut până acum… De data
asta însă nu cred că mă-nşel. Azi-dimineaţă spuneai că ţie îţi sună
a organizaţie, a reţea, iar eu mi-am zis că baţi câmpii. Mi-am zis că
avem de-a face cu câteva personaje sus-puse, de calibru greu, care
s-ar simţi jenate să fie târâte într-un scandal şi făcute arşice
pentru nişte prostii de acum douăzeci de ani; sau care, pe bună
dreptate, nu doresc să pună guvernul într-o situaţie delicată şi pe
care, tocmai de aceea, i-am putea folosi, adică i-am putea obliga,
fiindcă le e frică să nu dea socoteală pentru o vină colectivă, să
spună şi să facă anumite lucruri pe care le impunem noi. Da’ ce-
am descoperit acum e cu totul altceva. Aici e vorba de prezent şi,
să mă tai în şapte, zău dacă pricep despre ce-ar putea fi vorba.
Parcă nu le e numai frică, au intrat în panică… şi-au ieşit complet
din minţi. Ne-am împotmolit, domnule Bourne şi puţin lipseşte să
cădem în nas. Sau, ca să folosesc limbajul colorat al pitorescului
tău prieten Cactus: Ce-avem în obiectiv ne zice c-am feştelit-o.
— Eu rămân la părerea mea şi susţin că nimic nu ne poate
îngrijora mai mult decât Şacalul! Cel puţin, nu pe mine. Restul
poate să se ducă dracului.
— Sunt de acord cu tine, în rest vorbeam şi eu aşa, la pereţi…
Voiam doar să afli şi tu ce gândesc… Cu excepţia unei perioade
foarte scurte de timp, cea mai împuţită. David, noi nu am avut
secrete unul faţă de celălalt.
— Aş prefera să-mi spui Jason.
— Da, ştiu, îl întrerupse Conklin. Nu-mi place, dar n-am
încotro.
— Chiar aşa?
— Da, rosti Alex cu blândeţe, închizând ochii. Mi-aş da şi viaţa
să nu se fi întâmplat aşa, dar nu-mi stă în puteri să schimb
87
situaţia.
— Atunci fă bine şi ascultă-mă. Cu mintea aia răsucită a ta –
întâmplător, epitetul îi aparţine lui Cactus – născoceşte şi tu cel
mai diabolic scenariu cu putinţă şi trânteşte-i pe nemernicii ăştia
cu capul de pereţi, să nu-şi revină decât dacă joacă aşa cum le
cânţi tu. Iar ordinul tău va fi să nu întreprindă nimic până nu-i
cauţi să le spui cu cine să ia legătura şi ce să facă.
Conklin îşi privi, cu îngrijorare şi cu un dureros sentiment de
vinovăţie, prietenul care trebuia să treacă din nou printr-o grea
încercare.
— Problema e că s-ar putea să nu-mi vină în minte nici un
scenariu care se potriveşte în schema asta, spuse Alex calm. A
doua greşeală n-o mai fac. Nu în situaţia dată. Am nevoie de mai
multe date decât deţin în acest moment.
Bourne îşi plesni furios palmele de genunchi. Se uită la colile
mari de hârtie împrăştiate în faţa lui, fără să le vadă, se încruntă şi
clipi des. Un muşchi al maxilarului îi zvâcnea de o mânie abia
stăpânită. În nici trei secunde însă, pe chipul său se aşternu un
calm desăvârşit, iar când vorbi, rosti cuvintele pe acelaşi ton
liniştit ca şi Conklin înainte.
— Foarte bine. Atunci ai să scoţi unul. Rapid.
— Cum?
— Mă foloseşti pe mine. Ţi-l fac eu. Am nevoie de nume, adrese,
restaurante la care merg şi obiceiuri deocheate (dacă se ştie care
sunt acelea). Spune-le băieţilor tăi să se pună pe treabă. În
noaptea asta. Dacă-i nevoie, să sape până mâine dimineaţă.
— Ce naiba ai de gând să faci? strigă Conklin, iar trupul său
subţire zvâcni înainte. Vrei să dai buzna în casele lor? Să le înfigi
pioneze în fund între păhărelul de tărie şi gustare?
— La asta nu m-am gândit, îi răspunse Jason zâmbind sumbru.
Zău că ai o imaginaţie îngrozitoare.
— Iar tu te-ai ţicnit!… Iartă-mă, nu asta am vrut să spun.
— Şi de ce nu? îl întrerupse calm Bourne. Doar nu-ţi vorbesc
despre dinastia Manchu sau Ching. Ţinând seama de starea
psihică şi de amnezia de care mai sufăr încă, cred că aluzia la
starea mea mentală nu este deloc deplasată.
Jason făcu o pauză, după care continuă aplecându-se uşor spre
interlocutorul său.
— Să-ţi spun ceva, Alex. E-adevărat că nu-mi amintesc chiar
totul, însă o bună parte din felul de a gândi pe care tu şi
Treadstone mi l-aţi inoculat este încă intact. Am dovedit-o în Hong
88
Kong, la Beijing şi în Macao şi am s-o dovedesc iarăşi. Trebuie să
fac acest pas. Dacă nu, ce-mi mai rămâne pe lumea asta?… Hai,
obţine informaţiile. Ai amintit câteva persoane care sunt aici, la
Washington. La aprovizionarea Pentagonului, sau cam aşa ceva…
— Departamentul de Aprovizionare, Intendenţa, îl corectă
Conklin. E mult mai tare. E general şi-l cheamă Swayne. După aia
mai e şi Armbruster, şeful Comisiei Federale de Comerţ şi Burton
de la…
— Şeful Marelui Stat Major al Armatelor, completă Bourne.
Amiralul „Joltin” Jack Burton, comandantul Flotei a Şasea.
— Unul şi acelaşi. Iniţial, un zbor în zona sudică din Marea
Chinei, acum mare şi tare şi cu umărul lăsat sub epoleţi.
— Repet, spuse Jason, pune-i pe băieţi la treabă. Peter Holland
o să te sprijine. Găseşte tot ce se poate găsi despre fiecare.
— Nu pot.
— CE?
— Îţi pot procura dosarele celor trei din Philadephia pentru că
fac parte din proiectul Mayflower, adică operaţiunea Şacalului. Dar
nu mă pot atinge nici cu un deget de cei cinci – până acum sunt
cinci – continuatori ai Meduzei.
— Şi de ce, pentru numele lui Dumnezeu? Nu avem de ales. Nu
putem pierde timpul!
— Timpul nu va avea nici un înţeles pentru noi când vom fi
trecut pe lumea cealaltă. Şi nici pe Marie sau pe copii n-o să-i
ajute prea mult.
— Acum ce Dumnezeu vrei să spui?
— De-aia am întârziat. De-aia n-am vrut să te sun din Virginia.
Şi tot de-aia l-am rugat pe Charlie Casset să vină să mă ia de la
vila din Vienna; şi până în clipa când am ajuns aici, n-am fost
tocmai sigur că n-o să-mi găsesc sfârşitul pe drum.
— Haide, agentule, zi odată.
— Bine, aşa am să fac… N-am scăpat o vorbă nimănui cum că
m-ar interesa unii foşti membri ai Meduzei, fiindcă am considerat
că-i o poveste care ne priveşte numai pe noi doi şi pe nimeni
altcineva.
— Chiar m-am mirat. Când am vorbit cu tine azi după-amiază
mi s-a părut mie că eşti cam reţinut. Suspect de reţinut, dat fiind
locul din care-mi telefonai şi aparatura pe care o au acolo.
— Nimic de reproşat nici încăperilor şi nici aparaturii. Casset
mi-a mărturisit după ce-am ajuns acolo că Agenţia nu vrea să
transpire nimic din ce se petrece între patru pereţi şi asta socotesc
89
că e cea mai bună garanţie. Nu-s nici microfoane, nici aparate de
ascultare, absolut nimic. Şi, crede-mă, am respirat uşurat când
mi-a spus toate astea.
— Bine şi-atunci nu văd care-i problema. De ce vrei să
abandonezi?
— Fiindcă înainte de a face primul pas în teritoriul Meduzei,
trebuie să mă lămuresc care-i treaba cu un anume amiral…
Atkinson, distinsul nostru ambasador pe lângă Curtea de la St.
James din Londra, s-a exprimat foarte clar. A intrat în panică şi i-a
dat de gol pe Burton şi Teagarten de la Bruxelles.
— Şi?
— Cu gura lui a spus că dacă ar exista vreun pericol ca ceva din
cele petrecute la Saigon să transpire, el este în stare să manevreze
lucrurile la Agenţie – pentru că e în relaţii strânse cu vârfurile de la
Langley.
— Şi?
— Din câte ştiu eu, la Washington, „vârfurile” îi desemnează pe
cei care au acces la informaţiile ultrasecrete, iar la Langley nu
poate fi vorba decât de directorul Agenţiei… Pe care-l cheamă Peter
Holland.
— Azi dimineaţă îmi spunea că bucuros ar curăţa, fără pic de
remuşcare, un membru al Meduzei.
— Fiecare este liber să spună ce vrea. Mă-ntreb însă dacă ar
face-o cu adevărat.
*
* *
De cealaltă parte a Oceanului Atlantic, în vechiul cartier
parizian Neuilly-sur-Seine, un bătrân îmbrăcat într-un costum
ponosit şi cam jegos mergea târşâindu-şi picioarele spre intrarea
celebrei catedrale „Le Saint Sacrement”. Deasupra capetelor
trecătorilor, clopotele începură să bată anunţând liturghia, iar
bărbatul se opri pe trotuar, se închină cu evlavie şi murmură cu
ochii înălţaţi spre cer:
— Angelus domini nuntiavit Mariae.
Îşi duse mâna dreaptă la buze, trimise un sărut cucernic spre
crucifixul montat deasupra arcadei din piatră de la intrare, apoi
urcă treptele şi trecu prin uşile masive, conştient că este fixat cu
dispreţ de doi preoţi tineri îmbrăcaţi în sutană. „Îmi cer scuze că
pângăresc parohia voastră avută”, îşi spuse în sinea lui în timp ce
aprindea o lumânare şi o aşeza în sfeşnic, „însă Isus Cristos s-a
exprimat foarte clar cândva zis că preferă oamenii ca mine, nu ca
90
voi. «Cei săraci vor moşteni împărăţia Cerului» – dacă n-o furaţi voi
şi p-asta”.
Bătrânul călca cu băgare de seamă pe culoarul central care
ducea spre altar, cu mâna dreaptă sprijinindu-se ferm de băncile
de rugăciune pentru a nu-şi pierde echilibrul, în timp ce cu stânga
îşi pipăia gulerul cam mare al cămăşii şi nodul cravatei pentru a se
asigura că totul este în bună orânduială. De la o vreme încoace,
bătrânica lui era aşa de slăbită încât abia dacă mai reuşea să-i
înnoade cum se cuvine drăcovenia asta la gât, însă insista, ca în
vremurile bune de altădată, să îi aranjeze ea ţinuta înainte de a
pleca la lucru. Era o femeie pe cinste. Râseseră cu lacrimi
amintindu-şi de seara în care, cu mai bine de patruzeci de ani în
urmă, ea înjurase cu năduf cât se căznise să-i prindă butonii la
manşetă fiindcă scăpase cam mult apret în lighean şi cămaşa era
prea scorţoasă. În noaptea aceea, atât de îndepărtată, când se
dusese pe strada St. Lazare, la cartierul general al peştelui târfelor
din cartier, ea insistase să arate ca un distins funcţionar, corect
îmbrăcat, cu servietă diplomat – o servietă care, lăsată la faţa
locului, explodase aruncând în aer aproape o jumătate de clădire.
Şi, douăzeci de ani mai târziu, ce se mai ostenise să-i ajusteze pe
talie paltonul de furat în care plecase îmbrăcat să jefuiască Grande
Banque Louis IX de pe Rue Madeleine, condusă de un om subţire,
alături de care el luptase în Rezistenţă, dar care avusese tupeul să
îi refuze un împrumut. Ce vremuri bune! Urmate, ce-i drept, de
momente de restrişte, apoi de o perioadă de boală şi de privaţiuni
care duseseră la timpuri şi mai grele – de fapt, vremuri de sărăcie
lucie în care nu avuseseră nici după ce bea apă. Până într-o zi,
când în viaţa lor apăruse acel bărbat cu oferta lui ciudată de lucru
şi cu încă şi mai ciudatul său contract nescris. Din acel moment
le-a venit inima la loc şi au început să o ducă mai bine cu banii.
Aveau suficient să-şi cumpere hrană şi vin ceva mai de soi, pentru
haine pe măsură în care nevestica lui începuse şi ea să arate ca
lumea şi, lucru important, pentru doctorii care o ajutau să-şi
calmeze durerile. Costumul şi cămaşa pe care le purta în acea
dimineaţă le scosese de pe fundul unui cufăr. În multe privinţe, el
şi soţia lui erau ca nişte actori ce bat ţara în lung şi-n lat cu trupa
lor ambulantă. Aveau costumaţii pentru toate rolurile cu putinţă.
Asta era pâinea lor… Iar astăzi, tot ca să-şi câştige pâinea plecase
de acasă. În dimineaţa asta se ducea la liturghie cu treabă.
Bătrânul se aplecă greoi şi lăsă genunchiul în pământ fără a
atinge însă podeaua dinaintea crucifixului din altar, după care
91
îngenunche în faţa locului dinspre culoarul celui de-al şaselea şir
de bănci de rugăciune şi aruncă o privire spre cadranul ceasului.
Două minute şi jumătate mai târziu, săltă capul şi se uită în jur cu
o nepăsare studiată. Vederea lui slăbită se obişnuise cu lumina
difuză din interiorul catedralei, iar acum distingea, ce-i drept vag,
siluete omeneşti, suficient ca să vadă ce se petrece în jur. În
catedrală nu se aflau mai mult de douăzeci de credincioşi,
majoritatea adânciţi în rugăciune, restul meditând, cu ochii
ridicaţi cu veneraţie spre crucifixul de aur masiv din altar. Nu
aceştia îl interesau însă pe el. Şi, deodată, zări ceea ce căuta; iar în
acel moment se linişti, ştiind că totul decurgea conform planului.
Un preot înveşmântat într-o sutană neagră se îndreptă spre strana
din stânga şi dispăru în spatele draperiilor grele, purpurii, ale
cabinei de spovedanie din absidă.
Bătrânul se uită din nou la ceas pentru că din acest moment
începea numărătoarea inversă. Şi totul era cronometrat perfect –
aşa lucra marele senior care era Şacalul. După două minute,
curierul împovărat de ani se ridică anevoie din bancă, ieşi pe
culoarul central, lăsă iar genunchiul în pământ, pe cât îi
permiteau oasele bătrâne şi îşi croi drum, şovăitor pe picioarele
betegite, spre cea de-a doua cabină de spovedanie care se afla în
partea stângă. Trase draperia şi intră.
— Angelus Domini, murmură el îngenunchind şi repetând
cuvintele pe care le rostise de sute de ori în cursul ultimilor
cincisprezece ani.
— Angelus Domini, fiule, îi răspunse o voce de bărbat al cărui
chip nu se zărea din spatele paravanului traforat.
Binecuvântarea fu imediat însoţită de un puternic acces de
tuse, ca un horcăit.
— Cum îţi mai merge, în ultima vreme?
— Binişor, datorită unui amic misterios… prietenul meu.
— Ce mai zice doctorul despre nevasta ta?
— Mie-mi zice ce n-are curaju’ să-i spună ei, Dumnezeu să ne
ajute. În ciuda aparenţelor, eu o să trăiesc mai mult decât ea.
Boala care o macină de vie are s-o răpună tare curând.
— Îmi pare rău. Cât mai are de trăit?
— O lună, cel mult două. Nu mai e mult şi n-o să se mai scoale
din pat… Şi curând, învoiala noastră ajunge la scadenţă.
— De ce?
— Fiindcă nu o să mai aveţi nici o obligaţie faţă de mine, iar eu
sunt de acord. Aţi fost tare bun cu noi, eu am apucat să pun ceva
92
bani deoparte şi, de-acum, nu-mi mai trebuie mare lucru. Să fiu
cinstit, când ştiu ce mă aşteaptă, mă cuprinde tristeţea şi ca o
oboseală…
— Ingrat nenorocit ce eşti! şuieră vocea din spatele ferestruicii.
După toate câte le-am făcut pentru tine; şi toate promisiunile!
— Poftim?
— Eşti gata să-ţi dai viaţa pentru mine?
— Sigur, doar aşa ne-am învoit.
— Atunci ascultă. Ai să trăieşti pentru mine!
— Sigur, dacă asta vreţi. Voiam doar să ştiţi că în scurt timp n-
am să mai fiu o povară. Puteţi să mă înlocuiţi uşor. Oricând se va
găsi altcineva să-mi ia locul.
— Îţi interzic să faci presupuneri în numele meu!
Accesul de furie se sfârşi cu o tuse seacă părând să confirme
zvonurile care începuseră să se răspândească în cartierul săracilor
din Paris: Şacalul era bolnav, poate bolnav de moarte.
— Pentru noi dumneavoastră reprezentaţi viaţa. Vă respectăm.
De ce aş face aşa ceva?
— Tocmai ai încercat… Ascultă, am o însărcinare pentru tine
care s-ar putea să-i uşureze femeii tale plecarea dintre noi. O să
purcedeţi împreună într-o călătorie spre meleaguri încântătoare,
de vis, numai voi doi. Ai să-ţi iei actele şi banii din locul ştiut.
— Dacă-mi permiteţi întrebarea, unde plecăm?
— Pe Insula Montserrat din Marea Caraibilor. Ai să primeşti
instrucţiunile chiar pe aeroportul Blackburne de pe insulă. Să nu
te abaţi de la ele.
— Cum să mă abat… Aş mai avea însă o întrebare, dacă nu vă
supăraţi. Ce trebuie să fac?
— Să găseşti o femeie cu doi copii şi să te împrieteneşti cu ei.
— Şi după aia?
— Îi omori.

Brendan Prefontaine, fost judecător federal la Circumscripţia

Judecătorească nr. 1 a statului Massachusetts, ieşi de la banca
Boston Five aflată pe Strada Şcolii, cu buzunarele burduşite de
bani – în total cincisprezece mii de dolari. Senzaţia era
reconfortantă şi, în acelaşi timp, ameţitoare, după cei treizeci de
ani de lipsuri şi privaţiuni – o existenţă precară şi prea
strâmtorată. De la ieşirea din închisoare, rar i se întâmplase să
aibă asupra sa mai mult de cincizeci de dolari. Trăia o zi
memorabilă.
93
 Dar parcă mai era ceva. Îl neliniştea gândul că Randolph Gates
se învoise să îi plătească suma pe care i-o ceruse, ba că se mai şi
ţinuse de cuvânt. Gates făcuse o mare greşeală. Pentru că, cedând
cererii lui, îi dezvăluise gravitatea situaţiei în care se afla. Depăşise
faza de lăcomie în care nimeni şi nimic nu-i putea sta în cale şi
intrase într-un teritoriu de-a dreptul periculos, minat. Prefontaine
nu ştia nici cine sunt femeia şi copiii, nici care era natura relaţiei
dintre ei şi „lordul Randolph of Gates”, însă oricine ar fi fost
aceştia şi orice ar fi avut de împărţit, era convins că junele Gates
numai bine nu le doreşte.
O figură atât de legendară, un semizeu, un personaj ireproşabil
aflat pe culmile lumii juridice nu-i plăteşte unui „gunoi”, un
alcoolic înveterat şi o figură demnă de dispreţ cum era Brendan
Patrick Pierre Prefontaine o sumă fabuloasă ca aceasta doar
pentru că sufletul lui imaculat cântă alături de arhanghelii şi
îngerii din Rai. Mai degrabă era tentat să creadă că acest suflet era
vândut lui Lucifer. Şi cum aşa păreau să stea lucrurile, poate ar fi
fost interesant ca acelaşi gunoi să afle mai multe, pentru că,
folosind o exprimare populară, devine periculos să ştii prea multe –
mai mult din punctul de vedere al celui care nu doreşte să se afle
adevărul decât al celui care deţine doar câteva frânturi de
informaţii şi care şi-ar putea astfel face o idee complet eronată
despre situaţie. Cincisprezece mii astăzi şi, cine ştie, cincisprezece
mii mâine dacă… dacă un anumit „gunoi” lua avionul şi ateriza pe
Insula Montserrat spre a încerca să se lămurească într-o privinţă.
Şi apoi, îşi spuse judecătorul (irlandezul din el chicotind poznaş,
iar sângele francez opunând o slabă împotrivire), el nu mai
avusese o vacanţă ca lumea de nu mai ţinea minte când. Doamne
Sfinte, numai gândul şi era de ajuns să îi dea aripi. Să mai aibă
cineva îndrăzneala să susţină că e un om sfârşit.
Zis şi făcut. Brendan Patrick Pierre Prefontaine opri un taxi,
lucru pe care treaz fiind nu-l mai făcuse de zece ani încoace şi îi
ceru şoferului, întrucâtva sceptic, să-l ducă la „Louis”, magazinul
pentru bărbaţi de la Faneuil Hali.
— Ai parale, tataie?
— Destul cât să-ţi dau şi ţie să te mai tunzi şi să-ţi tratezi
acneea juvenilă de pe faţă, tinere. Dă-i bice, Ben Hur. Sunt cam
grăbit.
Deşi hainele puteau fi alese direct de pe umeraş, erau foarte
scumpe. După ce-i flutură pe la nas tinerei vânzătoare cu buze
roşii ca cireaşa un teanc de bancnote de o sută, acesteia îi veni
94
inima la loc şi deveni brusc extrem de serviabilă. O valijoară din
piele lăcuită adăposti curând toate articolele vestimentare necesare
unei călătorii, iar Prefontaine îşi aruncă costumul, cămaşa şi
pantofii uzaţi la canal, preferându-le, fireşte, hainele noi. Într-o oră
ajunse să semene cu bărbatul de care îşi amintea că existase cu
ani în urmă: stimabilul Brendan P. Prefontaine (Renunţase la „P”
-ul de la Pierre din motive lesne de înţeles).
Un alt taxi îl duse la pensiunea modestă din Jamaica Plains de
unde luă în grabă câteva articole de strictă necesitate printre care
şi paşaportul, obiect pe care îl ţinea pregătit pentru cazuri de forţă
majoră (era preferabil să dispară în grabă decât să zacă între
pereţii unei închisori) şi acelaşi taxi îl depuse pe peronul din faţa
aeroportului Logan, de astă dată şoferul nemaiexprimându-şi
îndoiala că avea cu ce să achite cursa. Desigur, nu hainele îl fac pe
om, îşi spuse Brendan filosofic, însă dintotdeauna ele au insuflat
respect şi încredere lacheilor servili. La biroul de informaţii din
incinta aeroportului află că legătura dintre Boston şi Montserrat
era asigurată de trei companii de zbor. Întrebă unde se afla cel mai
apropiat ghişeu şi se prezentă pentru a cumpăra un bilet la
următoarea cursă. Cum era şi firesc, Brendan Patrick Pierre
Prefontaine avea să zboare la clasa întâi.

Pe aeroportul Orly din Paris, un steward al companiei Air

France împingea cu mare atenţie şi deferenţă un cărucior de
invalid în sus pe rampă, spre uşa avionului Boeing 747. În el era
instalată o femeie în vârstă, firavă şi strident machiată, dată pe
buze cu prea mult ruj, care purta pe cap o pălărie cu cel puţin un
număr mai mare, împopoţonată cu pene de papagal cacadu
australian. Ai fi zis o caricatură de femeie de n-ar fi fost ochii mari
care priveau din spatele zulufilor de păr cărunt prost vopsit într-o
nuanţă roşcată – ochi vii, sfredelitori şi inteligenţi, licărind de
voioşie. Ca şi când femeia li s-ar fi adresat poznaş tuturor celor
care o priveau cu un: „Lăsaţi, mes amis, el mă place aşa cum sunt,
iar pentru mine, numai asta contează. Pe părerea voastră nu dau
nici o ceapă degerată”. El era bărbatul care păşea alături de ea
atingând-o din când în când pe umăr cu tandreţe; sau poate
pentru a se sprijini… însă atingerea avea o anume notă de poezie,
iar gestul vădea o complicitate împărtăşită numai de ei. La o
privire mai atentă, zăreai jucând lacrimi în ochii bărbatului, pe
care acesta avea grijă să şi le şteargă pe furiş, ferindu-se ca ea să
nu-l vadă.
95
 — Il est ici, mon capitaine, îl anunţă stewardul pe comandantul
aeronavei, care îşi întâmpină primii pasageri la scara avionului.
Pilotul ridică curtenitor mâna stângă a femeii şi o duse la buze,
apoi îşi îndreptă ţinuta şi îl salută ceremonios pe bătrânul cărunt
şi distins care purta prinsă la piept preţioasa medalie Legion
d’honneur.
— Este o adevărată cinste să vă avem printre noi, monsieur,
rosti comandantul aeronavei. Sunt căpitanul avionului, la
dispoziţia dumneavoastră.
Cei doi îşi scuturară mâinile bărbăteşte, după care pilotul
continuă:
— Dacă aveţi nevoie de ceva, monsieur, faceţi-ne doar un semn.
Eu şi echipajul meu suntem onoraţi să vă îndeplinim cea mai mică
dorinţă.
— Sunteţi deosebit de amabil.
— Cu toţii vă suntem recunoscători – noi toţi, întreaga Franţă.
— Ei, fleacuri…
— Să fii distins cu o asemenea decoraţie de marele Charles în
persoană şi declarat erou al Rezistenţei – eu zău că n-aş numi asta
un fleac. Gloria de care v-aţi acoperit nu se va şterge niciodată.
Căpitanul pocni din degete spre cele trei stewardese aflate în
compartimentul gol de clasa întâi.
— Nu mai staţi, mademoiselle. Grăbiţi-vă să-l ajutaţi pe acest
brav luptător al Franţei şi pe doamna sa.
Astfel, ucigaşul cu atâtea nume de împrumut fu condus la şirul
de locuri din stânga, în faţă, iar doamna lui, transferată cu
blândeţe, pe braţe, din căruciorul cu rotile pe fotoliul dinspre
culoar. El, bravul luptător, luă loc pe scaunul de la fereastră.
Gustările erau pregătite dinainte şi, o dată cu ele, le fu adusă pe
tavă, în cinstea acestui eveniment memorabil şi ca semn al
respectului cuvenit, o sticlă de şampanie Cristal. Căpitanul ridică
primul paharul, închinând în sănătatea lor, după care se întoarse
grăbit în carlingă, iar bătrâna îi făcu poznaş cu ochiul bărbatului
ei. Peste câteva clipe, pasagerii începură să urce la bord şi nu
puţini erau aceia care aruncau priviri încărcate de admiraţie spre
perechea vârstnică, „marele bărbat şi soţia sa”. Pentru că în sala
de aşteptare a companiei Air France se împrăştiase repede vestea
că „un mare erou… decorat de marele Charles în persoană… în
Alpi a ţinut singur piept unei adevărate armate formată din şase
sute de fritzi… ba nu, fuseseră o mie…”
Iar în timp ce avionul uriaş prindea viteză pe pistă şi, cu o
96
bufnitură surdă, se desprindea de sol înălţându-se spre cer,
bătrânul şi „încercatul erou al Franţei” – ale cărui unice fapte de
vitejie de care îşi amintea din vremea Rezistenţei fuseseră jaful,
lupta pentru supravieţuire, bătăile pe care i le dăduse nevesti-sii şi
grija de a se ţine cât mai departe de orice soi de muncă cinstită
sau luptă într-o formă organizată – vârî mâna în buzunar şi îşi
scoase actele. Fotografia lui se afla la locul cuvenit, însă era
singurul lucru în care se recunoştea. Restul – nume, data şi locul
naşterii, ocupaţia – îi erau total străine; ca şi lista nesfârşită de
medalii şi decoraţii care era, ei bine, de-a dreptul formidabilă.
Sigur, nimic din toate astea nu corespundea realităţii însă, pentru
situaţia în care i-ar fi dat cuiva prin minte să se refere la şirul lung
de distincţii, el trebuia să înveţe bine pe de rost „faptele de arme”
ca cel puţin să dea din cap, a modestie. Primise asigurări că
titularul numelui şi al isprăvilor cu pricina nu mai avea rude în
viaţă şi prea puţini prieteni şi că dispăruse cu oarecare vreme în
urmă de la domiciliul său din Marsilia plecând, pe cât se pare,
într-o călătorie în jurul lumii din care, probabil, nu avea să se mai
întoarcă niciodată.
Curierul Şacalului îşi citi numele – cu nici un chip nu trebuia
să-l uite, ca să reacţioneze cum se cuvenea când i se vor adresa
oamenii. De fapt, nu era greu de reţinut fiindcă era un nume
obişnuit. Astfel încât îl repetă în gând de câteva ori.
Jean Pierre. Jean Pierre Fontaine. Jean Pierre…
*
* *
Un zgomot! Ascuţit. Iritant. Ceva nu se potrivea, nu era normal.
Nu era genul de zgomot care se aude noaptea într-un hotel când
toată lumea doarme. Bourne înşfăcă pistolul pe care-l ţinea sub
pernă, coborî din pat numai în chiloţi şi se lipi cu spatele de
perete. Iarăşi! Un ciocănit insistent în uşa dormitorului. Îşi scutură
capul încercând să-şi limpezească mintea… Alex? Bat o dată.
Jason se îndreptă pe jumătate adormit spre intrare şi îşi lipi
urechea de uşă.
— Da?
— Deschide odată afurisita asta de uşă până nu mă vede
careva! se auzi de pe coridor vocea înfundată a lui Conklin.
Bourne se conformă, iar fostul agent operativ, acum pensionat,
intră şontâcăind şi cât putu mai repede în cameră, ţinând
bastonul în mână de parcă ar fi fost un obiect care îi stârnea
scârbă.
97
 — Băiete, da’ ştiu că nu mai eşti în formă! exclamă el aşezându-
se pe marginea patului. Stau ca prostul la uşă şi bat de zece
minute.
— N-am auzit.
— Delta ar fi auzit. Jason Bourne la fel. Numai David Webb, nu.
— Ai şi tu răbdare încă o zi şi David Webb o să dispară complet.
— Vorbe. Nu de vorbe am eu nevoie acum.
— Atunci ce tot vorbeşti atât? Spune-mi mai bine ce cauţi aici
la… ce oră o fi acum.
— Ultima oară când m-am uitat la ceas era trei şi douăzeci.
Ştiu, fiindcă m-am întâlnit cu Casset. A trebuit să alerg ca o gazelă
prin pădure şi să mă caţăr pe un afurisit de zid…
— Ce?
— Ce-ai auzit. Un zid… Să te văd pe tine dacă ai avea un picior
ţeapăn… Ştiai că în şcoală am câştigat proba de cincizeci de metri
garduri?
— Lasă poveştile. Mai bine spune-mi ce s-a întâmplat.
— Aha. Mi se pare mie sau iarăşi îl aud pe Webb vorbind?
— Ce s-a întâmplat? Şi dacă tot te hotărăşti să-mi spui, explică-
mi şi mie, cine e Casset ăsta cu care mi-ai împuiat capul?
— Singura persoană din toată Virginia în care am încredere. El
şi Valentino.
— Cine?
— Amândoi sunt analişti, dar sunt băieţi buni.
— Cum?
— Las-o cum a căzut. Iisuse Cristoase, sunt momente când îmi
vine să-mi trag palme.
— Alex, ce te-a adus aici?
Conklin ridică privirea şi strânse furios bastonul.
— Am aflat ce-i cu muşteriii tăi din Philadelphia.
— De aceea ai venit? Cine sunt?
— Nu. Nu de-asta am venit. Vreau să spun, ar fi ceva interesant
cu ei, însă nu de asta am venit.
— Atunci de ce? întrebă Jason traversând încăperea şi venind
să se aşeze în fotoliul de la fereastră, cu sprâncenele ridicate
întrebător. Prietenul meu care le ştie pe toate – şi cu care am
petrecut clipe de neuitat în Cambodgia şi în alte locuri minunate
de pe glob – nu escaladează ziduri la trei dimineaţa, într-un picior,
dacă nu are motive bine întemeiate s-o facă.
— Să ştii că am.
— Cu asta nu mi-ai spus nimic. Vorbeşte odată!
98
 — De vină e DeSole.
— Care sol?
— Nu, DeSole.
— Nu pricep.
— El e păstrătorul tuturor secretelor de la Langley. Nu mişcă
musca fără ştirea lui. După cum, oricine ordonă o investigaţie şi
are nevoie de o informaţie, trebuie să treacă mai întâi pe la el.
— Tot nu pricep.
— Am intrat în rahat până la gât.
— Asta nu mă ajută cu nimic.
— Iar vorbeşte Webb.
— Spune odată, omule, altfel chiar că-mi ies din pepeni!
— Bine, bine. Aşteaptă o clipă să-mi trag sufletul.
Conklin lăsă bastonul să alunece pe covor.
— Nici măcar n-am îndrăznit să iau liftul pentru marfa. M-am
oprit cu două etaje mai jos şi până aici am urcat pe scări.
— Fiindcă suntem în rahat până la gât?
— Da.
— De ce? Din pricina acestui DeSole?
— Exact, domnule Bourne. Steven DeSole. Bărbatul care pune
în mişcare toate computerele de la Langley. Aşadar, singura
persoană capabilă să mătrăşească în aşa hal datele din computer
încât e-n stare s-o acuze cu probe pe mătuşa Grace, fată bătrână,
de-a fi făcut trotuarul şi s-o azvârle apoi în închisoare dacă aşa
vrea el.
— Unde baţi?
— El e omul de legătură al Bruxelles-ului. Cel care duce la
Teagarten de la NATO. Casset a scotocit prin arhivă şi a aflat că el
este unica persoană de legătură, iar ăştia doi au o parolă de acces
în calculator numai de ei ştiută.
— Ce vrea să-nsemne asta?
— Casset încă nu s-a prins, dar e făcut foc.
— Cât de mult i-ai povestit lui Casset?
— Atâta cât era nevoie să ştie. Că m-ar interesa să aflu câte
ceva despre nişte suspecţi şi că numele lui Teagarten a fost
pomenit în treacăt într-o discuţie, într-un fel care mi-a dat de
gândit – probabil o diversiune iniţiată de cineva pentru a
impresiona pe altcineva. Însă că oricum, aş fi tare curios să aflu cu
cine de la Agenţie ţine legătura (eu presupunând că ar fi vorba de
Peter Holland). I-am cerut lui Charlie să facă o verificare de rutină,
dar i-am recomandat să meargă pe blat.
99
 — Asta înseamnă secret absolut.
— De zece ori mai mult decât atât. Casset are mintea cea mai
ascuţită dintre toţi cei care lucrează în şandramaua de la Langley.
Aşa încât n-a fost nevoie să spun mai mult. A prins mesajul din
zbor. Acum însă, cred că şi-a prins şi urechile fiindcă i-a picat pe
cap o problemă de care ieri habar nu avea.
— Ce are de gând să facă?
— L-am rugat să nu întreprindă nimic în următoarele două zile.
Mi-a acordat exact patruzeci şi opt de ore, după care e hotărât să-l
ia la bani mărunţi pe DeSole.
— Categoric nu, rosti Bourne pe un ton autoritar. Oamenii ăştia
ascund ceva, iar noi ne-am putea folosi de situaţie pentru a-l
scoate pe Şacal din bârlog. Adică ne-am putea folosi de el, aşa cum
alţii de teapa lor m-au folosit pe mine drept momeală cu
treisprezece ani în urmă.
Conklin coborî pentru o clipă privirea în pământ, după care îşi
înălţă capul şi îl privi fix pe Jason Bourne.
— Şi tu te gândeşti la granguri mari, nu? spuse el. Cu cât
persoana deţine mai multă putere şi e mai influentă, cu atât frica e
mai teribilă…
— Cu cât momeala e mai mare, cu atât peştele e mai mare,
completă Jason întrerupându-l. Cu mulţi ani în urmă, mi-ai spus
că Şacalul are un „spate” la fel de lat pe cât de mare e „creierul”
care-l conduce, altfel cum s-ar putea explica faptul că a rezistat
atâta vreme nestingherit în branşa lui? Mare dreptate aveai atunci,
iar afirmaţia ta este valabilă şi astăzi. Dacă reuşim să-l împingem
pe vreunul din ilustrele personaje sus-puse din guvern să-i
transmită mesajul de a mă vâna – adică de a mă lichida – fii sigur
că nu va scăpa ocazia. Ştii de ce?
— Doar ţi-am spus: puterea…
— Sigur şi asta. Însă ar mai fi ceva. Respectul care l-a ocolit pe
Carlos de vreo douăzeci de anişori încoace, de când Moscova l-a
cam scăpat din mână şi după aceea i-a dat papucii. Drept e că,
între timp, a făcut milioane, însă comanditarii lui tot din drojdia
societăţii provin şi, cu toată spaima pe care a băgat-o în toţi, el nu
rămâne decât ceea ce este: un psihopat nenorocit. Prin faptele lui,
nu a reuşit să nască legende, ci doar a stârnit dezgust. Iar în acest
moment, cred că mai are puţin şi-şi iese din minţi de ciudă.
Tocmai faptul că mă caută pentru a încheia o răfuială care datează
de treisprezece ani vine în sprijinul ideii pe care o exprimam mai
devreme… Nu pricepi? Îi sunt vital – sau mai degrabă moartea
100
mea e vitală pentru el – pentru că eu am fost produsul unor
operaţiuni secrete organizate de noi. Asta doreşte el să dovedească
cu orice preţ – că e mai bun decât noi toţi laolaltă.
— O altă explicaţie ar mai fi aceea că tu eşti singura persoană
rămasă în viaţă care l-ar putea identifica.
— La-nceput aşa am crezut şi eu. Însă, după ce treisprezece ani
nu i-am dat nici un semn de viaţă… Bine, mă gândesc şi la
varianta asta.
— Ce, vrei să-i iei pâinea lui Mo Panov de la gură? Te-ai apucat
şi tu să faci fişe de bolnavi?
— Doar trăim într-o ţară liberă!
— Prin comparaţie cu altele, da. Însă nu pricep unde vrei să
ajungi.
— Sunt sigur că nu mă-nşel.
— Ăsta nu-i un răspuns.
— Condiţia este ca totul să fie, nu să pară, convingător, cât se
poate de real, continuă Bourne netulburat aplecându-se încordat
înainte şi sprijinindu-şi coatele pe genunchii goi, cu mâinile
împreunate. Carlos nu e prost să se lase înşelat fie şi dacă
măsluim un singur punct neînsemnat din planul nostru. Flăcăii
noştri din Meduza trebuie să fie cât se poate de reali şi de speriaţi.
— Sunt, doar ţi-am spus.
— Trebuie să fie într-atât de speriaţi încât, de frică, să apeleze la
serviciile unuia de talia Şacalului.
— Asta n-avem de unde şti.
— Şi nici n-o să ştim vreodată, îi tăie vorba Jason, până nu
aflăm exact ce au de ascuns.
— Dacă îi luăm la bani mărunţi căutând prin computerele de la
Langley, DeSole va fi primul care află. Şi dacă e în cârdăşie cu
restul găştii ăsteia împuţite, precis că o să dea alarma.
— Atunci nu la Langley trebuie să căutăm. Ştiu suficient cât să
mă descurc şi singur, cu condiţia să-mi procuri câteva adrese şi
numere de telefon. Asta poţi face pentru mine, sper.
— Sigur, pentru atâta lucru nu e nevoie să ajung până sus. Şi,
după ce ţi le dau, ce ai de gând să faci cu ele?
Bourne zâmbi şi rosti rar, aproape cu duioşie:
— Ce-ai zice să dau buzna în casele lor şi să le înfig pioneze în
fund între aperitiv şi gustare?
— Acum parcă încep să-l aud vorbind pe Jason Bourne.
— Fie cum zici tu.

101
 CAPITOLUL VII
Marie St. Jacques Webb se trezi din somn şi întâmpină prima ei
dimineaţă pe malul Mării Caraibilor întinzându-se leneş în pat şi
trăgând cu coada ochiului spre pătuţul de copil instalat în camera
ei. Alison era cufundată într-un somn adânc, ceea ce nu se putea
spune că făcuse în urmă cu patru sau cinci ore. Micuţa fusese un
pachet de nervi, atât de agitată încât Johnny, fratele Mariei, bătuse
la uşă, intrase timid în dormitor şi îşi întrebase sora dacă o poate
ajuta cu ceva – deşi în sinea lui era convins că nu era în stare.
— Te pricepi la schimbat scutece?
— Nici prin minte nu-mi trece, îi răspunsese St. Jacques
ştergând-o iute din cameră.
Acum, Marie îl auzi vorbind de pe terasă, iar vocea sa puternică,
baritonală, răzbătea prin jaluzelele lăsate. Era convinsă că
vorbeşte atât de tare pentru ca ea să-l audă. Îl stârnea pe Jamie,
fiul ei cel mare, să se ia la întrecere în piscină şi i se adresa
aproape urlând, încât probabil că îl auzeau şi cei de pe Insula
Montserrat. Marie coborî somnoroasă din pat, intră în baie şi,
patru minute mai târziu, după ce îşi sfârşise toaleta, cu părul
castaniu-roşcat bine periat şi un halat de baie tras pe ea, ieşea pe
uşa cu storuri trase în curtea interioară care dădea spre piscină.
— Hei! Salut, Mare! îi strigă mezinul ei, un tânăr chipeş cu piele
oacheşă, înnegrită de atâta stat în soare, făcându-i vesel semn cu
mâna din piscină unde se bălăcea cu fiul ei. Sper că nu te-am
trezit. Tocmai ne pregăteam să facem o baie.
— Aşa încât v-aţi hotărât să anunţaţi şi patrulele de coastă din
largul portului Plymouth asupra intenţiilor voastre.
— Nu fi absurdă. E aproape nouă, iar pentru noi, insularii, e
foarte târziu.
— Bună, mami. Unchiul John mă-nvaţă cum să-i pun pe fugă
pe rechini cu băţul.
— Unchiul tău este o adevărată mină de învăţături pe care sper
că nu va fi nevoie să le pui niciodată în practică.
— Mare, găseşti o cafetieră plină pe masă. Iar dacă vrei să
mănânci, spune-i doamnei Cooper şi o să-ţi pregătească ceva.
— Cafeaua mi-e de-ajuns, Johnny. Am auzit telefonul sunând
azi-noapte. Era David?

102
 — Cine altul? îi răspunse fratele ei. Noi doi cred că avem ceva de
discutat… Hai, Jamie. Hopa, sus. Prinde-te de scăriţă şi ieşi din
piscină.
— Şi cu rechinii ce facem?
— I-ai prins pe toţi, bătrâne. Du-te şi trage o duşcă, o meriţi.
— Johnny!
— Suc de portocale. E o carafă plină în bucătărie. John St.
Jacques făcu un tur de piscină şi apoi urcă cele câteva trepte care
duceau pe terasa din faţa dormitorului, în timp ce nepotul său
intra în casă ca o vijelie.
Marie îl urmări pe fratele ei apropiindu-se şi remarcă încă o
dată asemănarea izbitoare dintre acesta şi soţul ei. Amândoi erau
înalţi, vânjoşi şi bine făcuţi, iar ceva din ţinuta şi din mersul lor
degaja o impresie de forţă. Însă, acolo unde David avea de obicei
câştig de cauză, Johnny, de cele mai multe ori, dădea greş fără
motive aparente. Nu-şi putea explica de ce, după cum nu pricepea
ce anume îl făcuse pe David să aibă atâta încredere în cel mai
tânăr dintre cumnaţii lui când ceilalţi doi băieţi ai familiei St.
Jacques erau mai cu capul pe umeri. David – sau poate Jason
Bourne? — evita subiectul şi de câte ori deschidea ea discuţia se
mulţumea să râdă şi să spună că Johnny avea ceva care-i era lui
David pe plac – sau poate lui Bourne?
— Ia să vedem cum stăm, rosti cel mai tânăr dintre băieţii St.
Jacques aşezându-se pe un scaun, cu apa şiroindu-i de pe trupul
atletic pe mozaicul terasei. În ce bucluc s-a mai vârât David de
astă dată? Mi-a zis că nu-mi poate spune la telefon, iar tu nu erai
aseară în formă pentru o discuţie prelungită. Ce s-a-ntâmplat de
fapt?
— Şacalul… El s-a întâmplat.
— Iisuse! explodă fratele ei. După atâta amar de vreme?
— După atâta amar de vreme, repetă Marie, iar vocea i se stinse
într-o şoaptă abia desluşită.
— Ce-a reuşit să afle nemernicul?
— David e la Washington. Încearcă să se lămurească. Tot ce ştie
e că Şacalul a dat de urma lui Alex Conklin şi a lui Mo Panov
plecând de la ororile care s-au petrecut în Hong Kong şi Kowloon,
adăugă ea şi îi povesti de-a fir a păr ce se-ntâmplase, de la
momentul în care cei doi primiseră telegramele cu semnătura falsă
şi până la episodul din parcul de distracţii din Baltimore unde
acesta le întinsese o cursă.
— Presupun că Alex a şters bine toate urmele, sau cum s-o fi
103
numind chestia asta.
— Sunt convinsă. În afară de noi şi de McAllister, Alex şi Mo
sunt singurele persoane în viaţă care ştiu că David a fost…
Doamne, nici măcar nu-i pot pronunţa numele! rosti Marie
trântind supărată ceaşca de cafea de măsuţă.
— Ia-o uşurel, surioară, spuse St. Jacques aşezându-şi cu
tandreţe mâna pe braţul ei şi încercând să o liniştească. Conklin
ştie ce face, doar nu-i copil. David mi-a spus odată că Alex este cel
mai bun… „agent operativ”, parcă aşa i-a zis, care a lucrat
vreodată pentru americani.
— Tu n-ai cum să-nţelegi, Johnny! strigă Marie încercând să-şi
stăpânească tremurul din glas şi agitaţia care o cuprinsese
deodată, ochii măriţi de spaimă trădându-i însă frământarea
lăuntrică. David nu a spus niciodată aşa ceva pentru că David
Webb nu are de unde să ştie! Jason Bourne a spus-o, iar Jason
Bourne a revenit printre noi!… Monstrul acela crud şi lipsit de
suflet pe care l-au creat ei a înviat în mintea lui David! Tu nu ştii
ce cumplit e. Un nor întunecându-i privirea şi ochii care privesc în
gol spre lucruri pe care eu nu le văd; sau o inflexiune a vocii,
glasul acela liniştit, însă rece şi calculat care face să-ţi îngheţe
sângele în vine şi care nu-i al lui – toate astea sunt de-ajuns
pentru ca deodată să am senzaţia că dinaintea mea se află un
străin.
Fără să-i dea drumul, St. Jacques ridică cealaltă mână făcându-
i semn să tacă.
— Şşşt, rosti el cu blândeţe.
— Copiii? Jamie?… rosti Marie privind înnebunită în jur.
— Nu. Tu. Ce-ai vrea să facă, mă rog? Să se ascundă într-un
vas Ming sau Wing prefăcându-se că totul e în regulă, că soţia şi
copiii lui nu sunt în primejdie – că el însuşi nu este ameninţat? Vă
place sau nu, voi, femeile, ar trebui să ştiţi că noi, bărbaţii, tot mai
credem că e de datoria noastră să vă apărăm şi să nu lăsăm pisica
să se apropie de oala cu smântână. Fiindcă noi suntem mai dotaţi
pentru aşa ceva. Recurgem la forţă şi la metode mai deocheate
pentru că nu avem încotro. Asta face David în clipa de faţă.
— De când a ajuns fratele meu mai mic un filosof atât de mare?
întrebă Marie studiind cu atenţie chipul lui John St. Jacques.
— Fetiţo, nici vorbă de filosofie în ce ţi-am zis. Pur şi simplu ştiu
că am dreptate. Îmi cer scuze în faţa sexului slab însă majoritatea
bărbaţilor au dreptate.
— Nu te mai scuza atât. Majoritatea femeilor înţeleg şi ele
104
lucrurile la fel. Îţi vine a crede că sora ta mai mare, şcolită ani de
zile în ştiinţe economice la Ottawa, încă mai ţipă isterizată când
vede un şoricel intrând în bucătăria casei de la ţară? Sau că e pe
punctul să leşine dacă îşi dă seama că e şobolan?
— Am cunoscut puţine femei deştepte ca tine dispuse să
recunoască atât de deschis că au şi ele punctul lor slab.
— Să lăsăm, Johnny. Nu că n-aş fi de acord cu tine, dar cred că
m-ai înţeles greşit. În ultimii cinci ani, David îşi revenise foarte
bine şi erau semne încurajatoare că se compensează tot mai mult
de la o lună la alta. Cu toţii ştim că nu o să se vindece niciodată,
fiindcă boala de care a suferit a fost prea gravă, însă accesele de
furie dispăruseră aproape complet. Plimbările lui solitare prin
pădure, de unde se întoarce cu mâinile zdrelite după ce se
descărcase cu furie asupra bieţilor copaci nevinovaţi; accesele de
plâns când hohotea înfundat în pumni, noaptea, închis în biroul
lui, încercând să-şi amintească cine fusese şi ce făcuse şi
închipuindu-şi despre sine cele mai oribile lucruri – ei bine, toate
astea dispăruseră, Johnny! Răsărise soarele şi pentru noi, Johnny.
Pricepi ce încerc să-ţi spun?
— Da, şopti grav fratele ei.
— Iar întâmplările astea ar putea readuce în prezent toate
spaimele şi umbrele trecutului. Uite ce mă înspăimântă atât,
Johnny!
— Să sperăm că totul o să se sfârşească rapid.
Marie se opri şi scrută intens chipul fratelui ei.
— Ia stai o clipă, frăţioare. Te ştiu eu bine. Tu-mi ascunzi ceva.
— Ce să-ţi ascund?
— Ba da… Niciodată n-am priceput ce-i între tine şi David, ce vă
leagă atât de mult. Când cei doi fraţi mai mari ai noştri sunt atât
de puternici, de lucizi şi stăpâni pe ei, e-adevărat, mai mult
pragmatic decât intelectual… Şi totuşi, dintre toţi el pe tine te-a
preferat, Johnny. De ce?
— Hai să nu vorbim despre asta, propuse St. Jacques scurt,
trăgându-şi mâna.
— Nu pricepi că trebuie să mă limpezesc? N-am de ales! Aici e
vorba de viaţa mea, el este viaţa mea! Nu mai pot îndura gândul că
ar putea avea secrete faţă de mine. Nu mai suport!… De ce te-a
ales tocmai pe tine?
St. Jacques se lăsă pe spătarul scaunului de pe terasă, îşi frecă
tâmplele cu palma, apoi ridică ochii spre sora lui, o privire
încărcată de suferinţă.
105
 — Bine, dacă aşa vrei tu. Ştiu unde baţi. Îţi aminteşti că în
urmă cu şase sau şapte ani am plecat de acasă. Am lăsat ranch-ul
nostru bogat şi v-am anunţat că de aici încolo vreau să-mi
organizez viaţa după cum cred eu de cuviinţă.
— Cum să uit? Atunci le-ai zdrobit inima mamei şi tatei. Să fim
cinstiţi, dintotdeauna tu ai fost răsfăţatul lor…
— Dintotdeauna am fost puştiul! o întrerupse mezinul familiei
St. Jacques. Eu încă mă mai jucam prin curte de-a familia
Bonanza când fraţii mei, bărbaţi în toată firea, trecuţi de treizeci de
ani, tot nu ieşeau din cuvântul bătrânului. Bătrânul nostru tată
franco-canadian, cum îl ştii şi tu, bigot autoritar ale cărui singure
calităţi demne de respect erau faptul că avea pământ şi bani.
— Avea el şi alte calităţi, dar nu vreau să mă cert cu tine. În
definitiv, e dreptul puştilor să aibă şi ei păreri.
— Nici n-ai de ce să mă contrazici, Mare. Şi tu ai procedat la fel.
Uneori se întâmpla să nu dai pe acasă câte un an încheiat.
— Am fost ocupată. Aveam treabă.
— Şi eu.
— Ce-ai făcut?
— Am ucis doi oameni. Două brute care mi-au omorât prietena
– întâi au violat-o şi după aceea au omorât-o.
— Ce-ai spus?
— Vorbeşte mai încet…
— Dumnezeule! Ce s-a-ntâmplat?
— N-am vrut să sun acasă aşa încât l-am căutat pe soţul tău…
pe prietenul meu David care nu mă tratează ca pe un copil
retardat. La vremea respectivă a fost singura persoană care mi-a
venit în minte şi, oricum, ce făcusem nu se mai putea desface.
Guvernul îi datora câteva mici servicii, aşa că s-au prezentat în
James Bay câţiva băieţi deştepţi şi al naibii de discreţi care au
bătut drumul tocmai de la Washington la Ottawa. Au muşamalizat
frumuşel lucrurile, iar eu am fost achitat; autoapărare. Şi asta a
fost tot.
— Mie nu mi-a spus un cuvânt…
— Fiindcă eu l-am rugat să nu-ţi spună.
— Aşadar, de aceea… Şi totuşi, nu pricep!
— Nu-i greu, Mare. Ştie că sunt capabil să ucid, că voi ucide
dacă consider că altfel nu se poate.
Din interior se auzi sunând telefonul, însă Marie nu-l auzi,
privindu-şi împietrită fratele. Nu reuşea să-şi dezlipească privirea
de pe chipul lui şi înaintea de a-şi regăsi glasul, o negresă în
106
vârstă ieşi pe terasă şi vorbi din pragul bucătăriei.
— Pentru dumneavoastră, domnule John. Vă caută pilotul de pe
insula mare. Spune că e ceva urgent, mon.
— Mulţumesc, doamnă Cooper, rosti St. Jacques ridicându-se şi
îndreptându-se grăbit spre derivaţia de lângă piscină.
Vorbi câteva secunde, se uită la Marie, trânti receptorul şi se
repezi spre sora lui.
— Împachetarea. Plecaţi imediat de aici.
— De ce? Bărbatul care ne-a adus…
— S-a întors în Martinica şi a aflat că în lipsa lui cineva a pus
câteva întrebări în dreapta şi-n stânga. S-a interesat de voi azi-
noapte la turnul de control; căuta o femeie cu doi copii. Nici unul
dintre membrii echipajului său nu a suflat o vorbă, însă până la
urmă tot se află. Plecăm imediat.
— Dumnezeule! Şi unde o să ne ducem?
— La hotel, până găsesc un loc mai potrivit. Nu se poate ajunge
decât pe un singur drum care e păzit de trupele mele de Tonton
Macoute. Nimeni nu poate intra sau ieşi fără ştirea mea. Doamna
Cooper o să te ajute s-o iei pe Alison. Grăbeşte-te!
Telefonul porni iar să sune în clipa în care Marie se repezea
înăuntru pe uşa dormitorului. St. Jacques se năpusti pe scări în
jos spre derivaţia de lângă piscină când doamna Cooper se ivi din
nou în pragul bucătăriei.
— Din partea Guvernatorului din Serrat, domnule John.
— Ăştia ce dracu’ mai vor?
— Să întreb?
— Lasă, vorbesc eu. Ajut-o pe sora mea să-i îmbrace pe copii şi
duceţi toate bagajele cu care au venit la Rover. Pleacă imediat.
— Ce ghinion, mon. Abia începusem să mă obişnuiesc cu copiii.
— Chiar ghinion, mormăi St. Jacques furios şi înşfăcă
receptorul. Da?
— Salut, John, spuse locţiitorul Guvernatorului Coroanei
Britanice, un bărbat care se împrietenise la cataramă cu tânărul
întreprinzător canadian, ajutându-l încă de la început să se
descurce în hăţişul încâlcit de legi şi regulamente valabile în
colonii.
— Te sun eu mai târziu, Henry. Acum sunt cam strâns cu uşa.
— Nu prea ai timp, amice. Ce-ţi transmit eu acum vine direct de
la Ministerul de Externe. Ne cer să le acordăm tot sprijinul, imediat
şi nu cred să te deranjeze nici pe tine, nu?
— Îî?
107
 — La zece treizeci sosesc cu Air France de la Antigua un
bătrânel cu soţia lui, iar cei de la Whitehall vor să îi întâmpinăm
cu covorul roşu şi tot tacâmul. Se pare că amicul a luptat vitejeşte
în război şi şi-a acoperit pieptul de decoraţii. Ba chiar că a coborât
cu câţiva băieţi de-ai noştri de pe malul celălalt al Mânecii.
— Henry, zău că mă grăbesc. Ce mă privesc pe mine toate
astea?
— Păi să vezi. Mi-am zis şi eu că tu s-ar putea să te pricepi mai
bine decât noi la chestii de-astea. Dacă ne gândim la unul dintre
bogaţii oaspeţi canadieni care a tras în satul de vacanţă, un
anume franţuz din Montreal care a luptat în rezistenţă şi crede
despre tine că…
— Cu insultele astea n-ai să te alegi decât cu o poşircă
superioară franco-canadiană. Zi! Ce vrei?
— Cazează-l pe eroul nostru şi soţia lui în cel mai dichisit
apartament pe care-l ai şi vezi să-i dai o cameră şi infirmierei pe
care am desemnat-o să-i însoţească şi care face, în acelaşi timp,
oficiile de interpret.
— Ai înnebunit? Într-o oră?
— Frate, cred că jucăm în aceeaşi horă, dacă pricepi unde bat –
iar telefonul care ţi-a fost instalat la un semn al Coroanei şi care îţi
este mai necesar decât aerul, se poate defecta oricând; dacă pricepi
unde bat.
— Henry, eşti un negociator grozav. Ştii să loveşti exact acolo
unde-l doare mai tare pe om. Şi cum îl cheamă pe eroul nostru?
Repede, te rog.
*
* *
— Suntem Jean Pierre şi Regine Fontaine, Monsieur le Directeur.
Poftiţi paşapoartele noastre, rosti pe un ton suav bătrânul
adresându-se ofiţerului de la Imigrări în biroul cu pereţi de sticlă
al acestuia, în dreapta sa aflându-se locţiitorul Guvernatorului
Coroanei în persoană. Soţia mea este afară, adăugă el arătând cu
degetul spre fereastră. Se întreţine cu mademoiselle în uniformă
albă.
— Vai, dar se poate, monsieur Fontaine, protestă funcţionarul
de la Imigrări, în acelaşi timp reprezentantul statului, un negru
vânjos care vorbea cu un pronunţat accent britanic. Ştiţi, este
vorba de o simplă formalitate, o procedură ca oricare alta. Noi doar
vă ştampilăm paşapoartele. De asemenea, ne-am gândit că ar fi
mai bine să vă cruţăm de asaltul admiratorilor. Vedeţi, pe
108
aeroportul nostru s-a răspândit deja ştirea sosirii unei
personalităţi marcante.
— Serios? rosti Fontaine, adresându-i un zâmbet cald şi
deschis.
— O, dar nu vă faceţi griji, domnule. Ziariştilor nu li s-a permis
accesul pe aeroport. Ştim că preferaţi discreţia absolută, iar noi am
aranjat să nu fiţi tulburat.
— Serios?
Zâmbetul pierise de pe chipul bătrânului.
— Trebuia să mă întâlnesc cu cineva aici, un partener, dacă mă
pot exprima astfel, cu care am ceva de discutat între patru ochi.
Sper din tot sufletul ca aranjamentele pentru care v-aţi dat atâta
osteneală să nu-l împiedice să ne vedem.
— Monsieur Fontaine, veţi fi întâmpinat în sala de protocol a
aeroportului Blackburne de un grup restrâns şi select de persoane
acreditate, rosti locţiitorul Guvernatorului. Putem începe? Ţin să
vă asigur că solemnitatea de primire va fi foarte scurtă.
— Serios? Chiar aşa?
Solemnitatea abia dacă a durat cinci minute, însă probabil că
cinci secunde ar fi fost de ajuns. Prima persoană care a dat mâna
cu emisarul-asasin al Şacalului a fost însuşi Guvernatorul Insulei.
Şi în timp ce reprezentantul Coroanei Britanice îl îmbrăţişa pe erou
cu efuziune, în stil galic, avu timp să-i strecoare falsului Jean
Pierre Fontaine la ureche:
— Am aflat unde au fost duşi femeia cu copiii. Vă trimitem tot
acolo. Infirmiera ştie ce are de făcut.
Restul a fost neinteresant pentru bătrân, mai cu seamă că
ziariştii nu erau prezenţi la întâlnire. Tare şi-ar fi dorit să-şi vadă
chipul imortalizat pe pagina întâi a unui ziar, altfel decât ca borfaş.

Medicul Morris Panov era înfuriat de-a binelea şi, ca

întotdeauna în asemenea momente, făcea eforturi disperate de a se
stăpâni ştiind că aceste stări nu-i făceau nici lui bine şi nici
pacienţilor săi. Totuşi, în această clipă, aşezat la biroul din
cabinetul său, îi era imposibil să-şi înfrâneze supărarea. Nu mai
avea nici o veste de la David Webb. Trebuia neapărat să afle ce-i cu
el, trebuia să-i vorbească. Ăştia chiar nu erau în stare să priceapă
că ceea ce se-ntâmpla acum putea şterge cu buretele munca lui de
treisprezece ani?… Bineînţeles că nu pricepeau. Nu asta îi interesa
pe ei; aveau alte probleme mai importante pe cap, aşa că de ce să-
şi fi încărcat memoria cu lucruri care nu-i priveau direct? Lui,
109
însă, cum să nu-i pese? O dată lezat şi vulnerabil la noi crize, într-
un moment de tensiune, toate ororile trecutului pot invada,
anihilând-o – clipa prezentă. Refuza să creadă că lui David i se
putea întâmpla aşa ceva. Oricui, dar nu lui David! Mai avea un pas
şi reintra în normalitate (de fapt, ce naiba înseamnă să fii
„normal”?). Se descurca de minune la catedră. Aproape îşi amintise
toate cunoştinţele pe care le asimilase ca profesor şi, an de an,
făcea progrese amintindu-şi tot mai multe despre personalitatea
lui de universitar de excepţie. Însă totul putea sări în aer la un
simplu gest de violenţă, iar violenţa era raţiunea de a trăi pentru
Jason Bourne. Fir-ar a naibii de treabă!
Numai gândul că lui David i se permisese să ia parte la
operaţiune şi îi dădea fiori reci. Încercase să îi explice lui Alex toate
implicaţiile şi pericolul la care-l expuneau, dar Conklin se arătase
inflexibil: „Nu-l putem opri. Cel puţin, în felul ăsta, îl putem
supraveghea, îl putem proteja”. Se prea poate. În definitiv, „ei” erau
aşi când se punea problema de a acorda protecţie cuiva – doar
erau peste tot cei care îl păzeau pe el: în capătul culoarului de la
cabinet, cocoţaţi pe acoperişul clădirii. Ca să nu mai vorbim de
secretara înarmată până-n dinţi pe care i-o postaseră la uşă
împreună cu calculatorul ăla ciudat al ei. Sigur, toate acestea
vădeau o certă preocupare pentru apărarea persoanei lui. Însă, din
punctul lui de vedere, parcă mai mult i-ar fi plăcut să-l ştie pe
David trimis pachet pe insulă, după ce i-ar fi administrat câteva
sedative puternice, lăsându-i pe profesionişti să-şi vadă liniştiţi de
vânătoarea lor şi să-l lichideze pe Şacal… Deodată simţi cum i se
face inima cât un purice, la gândul că nu era pe lume profesionist
mai bun ca Jason Bourne.
Meditaţia medicului fu brusc întreruptă de zbârnâitul
telefonului la care nu putea răspunde până nu se încheiau toate
formalităţile de securitate. Fiindcă absolut toate apelurile primite
din exterior erau interceptate cu ajutorul unui aparat de detectare
care stabilea imediat zona din care proveneau acestea. Apoi
scanner-ul determina dacă linia este ascultată, stabilea identitatea
celui care suna, iar în final, Panov era acela care aviza sau nu
convorbirea. Interfonul instalat pe birou bâzâi, iar el apăsă tasta
de pe consolă.
— Da?
— Linia e curată, domnule, îl anunţă secretara de împrumut,
singura din toţi cei care lucrau la cabinetul său familiarizată cu
întreaga poveste. Cel care vă caută s-a prezentat sub numele de
110
Treadstone. Domnul D. Treadstone.
— Dă-mi-l, rosti cu fermitate Mo Panov. Te rog să opreşti toate
„sistemele” pe care le ai pe drăcovenia aia afurisită. E vorba de o
convorbire confidenţială între medic şi pacient.
— Da, domnule. Monitorizare dezactivată.
— Ce-ai făcut?… Mă rog, n-are a face. Psihiatrul ridică nervos
receptorul şi abia se stăpâni să nu ţipe: De ce dracu’ nu m-ai
sunat până acum, ticălosule?
— N-am vrut să faci stop cardiac. Eşti mulţumit?
— Unde eşti şi ce faci?
— Chiar în această clipă?
— Măcar atât să ştiu.
— Păi, ia să vedem. Am venit cu o maşină închiriată până în
Georgetown. Sunt la nici o sută de metri de reşedinţa preşedintelui
Comisiei Federale de Comerţ şi-ţi vorbesc de la un telefon public.
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce cauţi acolo?
— Îţi explică Alex. Mai întâi aş vrea însă s-o suni pe Marie pe
insulă. De când am plecat de la hotel, am încercat s-o prind de
două ori însă linia e mereu ocupată. Spune-i că eu sunt bine.
Perfect şi să nu-şi facă griji în privinţa mea. Ai priceput?
— Am priceput eu, da’ să ştii că pe mine nu mă duci. Vorbeşti
de parcă n-ai fi tu.
— Doctore, asta te-aş ruga să nu i-o spui şi ei. Dacă ţii la mine
şi-mi eşti prieten cu adevărat, nu care cumva să sufli o vorbă.
— Termină, David. Nu mă mai impresionează şmecheria asta
de-a Doctor Jekyll şi Mr. Hyde.
— Dacă-mi eşti prieten, să nu-i spui şi ei.
— David, ai început să baţi câmpii. Nu te lăsa. Vino până la
mine să stăm de vorbă.
— N-am timp, Mo. Limuzina grangurului trage la scară. Plec, că
am treabă.
— Jason!
Legătura se întrerupse brusc.
*
* *
Brendan Patrick Pierre Prefontaine coborî pe scara avionului şi
se opri direct pe pista încinsă de soarele dogoritor al Caraibilor de
pe aeroportul Blackburne, Insula Montserrat. Era trecut de
ceasurile trei ale amiezii şi, dacă nu ar fi avut buzunarele
burduşite cu cele câteva mii bune de dolari, probabil că s-ar fi
pierdut cu firea. Remarcabil ce dar de a te linişti pot avea câteva
111
teancuri de bancnote de o sută de dolari, repartizate armonios cam
prin toate buzunarele. Nu trebuia să uite că aşezase bancnotele de
cincizeci, douăzeci şi zece dolari în buzunarul din faţă, dreapta, al
pantalonilor, asta ca să nu facă vreo greşeală. Schimbase
bancnotele de o sută ca să nu pară ostentativ sau să dea impresia
că ar fi vreo mână spartă. În realitate însă, motivul principal era că
trebuia să treacă neobservat, un personaj şters şi nesemnificativ
care, fără a atrage atenţia asupra sa, îi va descoase pe cei de la
aeroport în legătură cu o femeie cu doi copii minori care sosiseră
pe insulă în după-amiaza zilei precedente la bordul unui avion
particular. De aceea, nu mică i-a fost mirarea (dar şi spaima) să o
audă pe funcţionara de la Biroul de Imigrări, o negresă de-a
dreptul delicioasă, adresându-i-se cu multă amabilitate după ce
închisese telefonul:
— Vă rog să mă urmaţi, domnule.
Chipul ei adorabil, vocea plăcută şi învăluitoare şi zâmbetul
fermecător nu avură darul să adoarmă temerile sumbre ale
fostului judecător. O vastă experienţă îl învăţase că prea mulţi
criminali înrăiţi dispun de asemenea farmece înşelătoare.
— Domnişoară, aţi găsit ceva în neregulă la paşaportul meu?
— Din câte mi-am dat seama, nu, domnule.
— Atunci ce rost are să mă reţineţi din drum? De ce nu aplicaţi
ştampila de intrare ca să pot pleca liniştit?
— A, dar paşaportul dumneavoastră a fost ştampilat, domnule
şi aveţi permisiunea de a intra în ţară. Nu sunt probleme din acest
punct de vedere.
— Atunci de ce?…
— Vă rog, fiţi bun să mă urmaţi, domnule.

Se apropiară de un birou spaţios cu pereţi din sticlă care purta

inscripţionată pe geamul din stânga, cu litere aurii, calitatea
ocupantului său: DIRECTORUL ADJUNCT AL SERVICIULUI DE
IMIGRĂRI. Drăgălaşa funcţionară îi deschise uşa, zâmbindu-i cu
aceeaşi nedezminţită căldură şi, cu un gest graţios, îl invită pe
vârstnicul vizitator al ţării sale să poftească înăuntru. Prefontaine
se supuse fără crâcnire, brusc înspăimântat la gândul că avea să
fie percheziţionat, banii găsiţi şi confiscaţi, iar el acuzat de tot felul
de mârşăvii. Nu-şi aducea aminte care din insulele din zonă se
ocupa cu traficul de stupefiante, dar dacă cea pe care se afla acum
se număra printre ele, atunci sigur că miile de dolari de prin
buzunare aveau să pară brusc suspecte. În minte i se învălmăşiră
112
tot felul de explicaţii cât funcţionara traversă încăperea şi îi întinse
paşaportul directorului adjunct al Serviciului de Imigrări, un
bărbat scund şi îndesat aşezat în acel moment la birou. Femeia îi
aruncă lui Brendan un ultim zâmbet radios, după care ieşi
închizând cu grijă uşa în urma ei.
— Domnul Brendan Patrick Pierre Prefontaine, intonă cu trăire
funcţionarul superior citindu-i numele din paşaport.
— Ce importanţă mai are, rosti Brendan pe un ton amabil şi pe
cât de autoritar reuşise în grabă să-şi compună. Totuşi, „domnul”
deşi după cum spuneam, în împrejurările date, faptul ar putea fi
lipsit de relevanţă; dar poate că e relevant. În sfârşit, nici eu nu-mi
dau seama. A comis cumva o greşeală vreunul dintre asistenţii
mei? În caz afirmativ, am să le spun tuturor să vină cu primul
avion şi să-şi ceară scuze personal.
— O, dar deloc, domnule… domnule judecător, rosti negrul
rotunjor ca un poloboc din uniforma lui, vorbind cu un pronunţat
accent britanic în timp ce se ridica şi îi întindea mâna peste birou.
De fapt, s-ar putea ca eu să fi comis o greşeală.
— Ei şi dumneavoastră, domnule colonel. În definitiv, cu toţii
suntem supuşi greşelii, spuse Brendan strângând mâna
funcţionarului oficial. În acest caz, sper să-mi pot continua
călătoria? Trebuie să mă întâlnesc cu cineva.
— Exact aşa s-a exprimat şi el!
Brendan dădu drumul mâinii.
— Scuzaţi-mă, nu înţeleg.
— Poate că eu ar trebui să-mi cer scuze… Discreţie absolută,
desigur.
— Ce anume? Vă rog, aţi putea să-mi explicaţi despre ce e
vorba?
— Îmi dau perfect de bine seama cât poate fi de importantă şi
secretă, o discuţie între patru ochi. Discreţie absolută, continuă
reprezentantul legii pronunţând „absssolută”. Doar ni s-a explicat
şi nouă. Însă, dacă ne stă în puteri să ajutăm pe cineva, suntem
gata să sărim şi să ne supunem dorinţelor Coroanei.
— Foarte impresionant, domnule general, dar teamă mi-e că tot
nu înţeleg.
Omul legii coborî în mod inutil vocea.
— În această dimineaţă a sosit pe aeroportul nostru o mare
personalitate. Ştiaţi, nu?
— Sunt sigur că insula dumneavoastră este vizitată de o
sumedenie de personalităţi marcante. Să fiu sincer, tocmai din
113
această pricină mi-a fost recomandată cu atâta căldură.
— Aha, discreţie absssolută!
— Da, aşa este. Discreţie absssolută, îngână fostul judecător-
puşcăriaş, întrebându-se dacă cel aflat dinaintea lui era întreg la
minte. N-aţi putea totuşi să vă exprimaţi mai clar?
— Ei bine, persoana spunea că urmează să se întâlnească cu
cineva, un soi de partener cu care are ceva de discutat; însă după
primirea oficială făcută în cerc extrem de restrâns – fără ziarişti – a
fost condus direct la bordul charter-ului care-l aştepta pregătit de
plecare spre o insulă din larg, deci, în mod evident, nu a reuşit să
se întâlnească cu cel cu care trebuia să se întâlnească în secret.
Acum, m-am făcut înţeles? Adică m-am exprimat mai clar?
— Mai clar chiar şi decât aeroportul din Boston pe timp de
ceaţă, domnule general.
— Aşa. Foarte bine. Eu am înţeles. Discreţie absssolută…
Aşadar, toţi oamenii mei de pe aeroport au fost înştiinţaţi că un
prieten de-al marelui bărbat s-ar putea să-l caute – desigur, totul
s-a făcut cu maximă discreţie.
— Desigur. „Îţi lipsesc chiar toate doagele”, completă Brendan în
gând.
— Apoi mi-a trecut prin minte că ar mai exista o posibilitate,
spuse reprezentantul legii, o scânteie de triumf făcându-i-se
simţită în glas. Dacă prietenul marelui bărbat soseşte şi el tot cu
avionul pe insulă, special pentru un rendez-vous cu marele
bărbat?
— Excepţional.
— Şi nu lipsit de logică. După aceea mi-a venit ideea să cer
listele pasagerilor care au sosit astăzi, concentrându-mă, cum era
şi firesc, numai asupra celor care călătoresc cu clasa întâi, aceasta
fiind singura alegere potrivită pentru un partener al marelui
bărbat.
— Câtă clarviziune, mormăi cel care fusese odinioară un mare
judecător. Şi, dintre toţi, tocmai pe mine m-aţi ales.
— Numele, stimate domn! Pierre Prefontaine!
— Defuncta mea mamă, care a fost atât de credincioasă, cred că
s-ar răsuci în mormânt să vă audă cum săriţi peste „Brendan
Patrick”. Ştiţi, ca şi francezii, irlandezii sunt foarte sensibili în
chestiuni de obârşie.
— Dar este un nume de familie. Am înţeles imediat!
— Ce spuneţi?
— Pierre Prefontaine!… Jean Pierre Fontaine! Sunt neîntrecut în
114
probleme de emigrări, mai cu seamă că am studiat îndeaproape
metodele atâtor ţări. Însuşi numele dumneavoastră, mult stimate
domnule judecător, este un exemplu fascinant în acest sens.
Imigranţii s-au scurs în valuri succesive spre Statele Unite, acest
creuzet primitor de naţiuni, rase şi limbi atât de diferite. Nimic mai
firesc ca în haosul creat, numele să fie stâlcite, combinate sau, pur
şi simplu înţelese greşit de către armata de funcţionari zăpăciţi.
Însă rădăcina numelor nu s-a pierdut de-a lungul timpului, iar
acesta este cazul dumneavoastră. Familia Fontaine a devenit
Prefontaine în America, iar partenerul marelui bărbat este de fapt
unul dintre iluştrii membrii ai ramurii americane.
— De-a dreptul impresionant, îngăimă Brendan zgâindu-se la
ofiţer de parcă se aştepta să vadă din clipă în clipă dând buzna în
încăpere câţiva zdrahoni care să-l bage în cămaşa de forţă pe
adjunctul directorului de la Imigrări. Nu este totuşi posibil ca
întreg raţionamentul dumneavoastră, pe care l-aţi desfăşurat într-
o manieră remarcabilă, să se dovedească a fi o simplă coincidenţă?
Fontaine este un nume obişnuit, foarte răspândit în Franţa însă,
din câte ştiu eu, cei din neamul Prefontaine se trag dintr-o enclavă
care a trăit numai în regiunea Alsacia-Lorena.
— Sigur că da, spuse adjunctul coborând din nou glasul până
ajunse o şoaptă abia auzită. Dar iată că, pe nepusă-masă, ne
pomenim cu un telefon de la Quai d’Orsay din Paris, urmat de
unul de la Foreign Office din Londra, ambele transmiţându-ne
instrucţiuni precise: un ilustru personaj urmează să ne pice din
cer; noi trebuie să-l întâmpinăm cu toate onorurile cuvenite şi să-l
conducem într-o staţiune izolată, renumită pentru discreţia sa
absssolută şi până şi acest loc trebuie să rămână secret; sosirea şi
şederea pe insulă a marelui bărbat trebuie să fie învăluite în
discreţie absssolută. Şi iată că acest brav războinic este neliniştit;
pentru că trebuie să se întâlnească în cel mai mare secret cu un
prieten pe care nu-l găseşte. Poate că şi marele bărbat are secretele
lui – de fapt, toţi marii bărbaţi au secretele lor, doar ştiţi mai bine
decât mine.
Şi deodată, Prefontaine simţi cum miile de dolari încep să-i
atârne ca nişte pietre de moară în buzunar. Pentru plecarea
avionului din Boston intervenise direct Washingtonul, apoi intrase
în horă Quai d’Orsay de la Paris şi Ministerul de Externe de la
Londra şi, colac peste pupăză, Randolph Gates se dispensase de o
sumă uriaşă pentru simplul motiv că îi era frică. Toate convergeau
spre un punct central, foarte ciudat. Iar cea mai mare ciudăţenie
115
era prezenţa în tabloul general a unui avocat lipsit de scrupule,
dar înspăimântat, pe nume Gates. Oare el era o piesă din joc sau o
aberaţie? Şi oare ce semnificaţie aveau toate astea?
— Sunteţi o persoană cu adevărat extraordinară, se grăbi
Brendan să spună, parcă temându-se ca gândurile să nu-i fie
citite. Aveţi o minte strălucită, dar sper că vă daţi seama despre ce
e vorba – o chestiune secretă.
— Nu e nevoie să mai rostiţi o vorbă, stimate domnule
judecător! exclamă adjunctul. Poate doar să pomeniţi superiorilor
mei, dacă se va ivi ocazia, impresia pe care v-am făcut-o şi
calităţile pe care le posed.
— Voi sublinia în mod special acest lucru, vă promit… Şi acum,
mi-aţi putea spune, vă rog, unde a plecat distinsul meu văr nu
tocmai îndepărtat?
— Spre o insuliţă din larg unde nu se poate ajunge decât cu
hidroavionul. Se numeşte Tranquility Isle, iar locul despre care vă
vorbeam, Tranquility Inn.
— Şefii dumneavoastră ierarhici vă vor mulţumi personal, ţin să
vă asigur.
Brendan Patrick Pierre Prefontaine ieşi din terminalul
aeroportului Blackburne cu geamantanul nou din piele şi un aer
de-a dreptul zăpăcit. Ce zăpăcit? Era complet năuc! Nu mai era
capabil să judece limpede, darămite să ia o hotărâre. Să se
întoarcă la Boston cu primul avion sau…? Picioarele hotărâră însă
în locul său şi îl purtară în mod mecanic spre un ghişeu deasupra
căruia atârna un indicator albastru ce anunţa cu litere albe că te
găseşti la biroul INTER-ISLANDS COMPANY, Compania de zboruri
locale. În fond, ce rău era dacă punea şi el o întrebare? După care
avea tot timpul să-şi cumpere liniştit bilet la următoarea cursă
spre Boston.
Pe peretele din spatele ghişeului era fixat un panou uriaş pe
care apăreau toate insuliţele din arhipelag, alături de o coloană în
care erau trecute mai cunoscutele insule Leeward şi Windward şi
cele care se înşirau la sud, începând cu St. Kitts şi Nevis şi
sfârşind cu Insulele Grenadine. Tranquility era înghesuită între
Canada Cay şi Turtle Rock. Doi funcţionari tineri, o negresă
frumoasă şi un blond în jur de douăzeci de ani, discutau liniştiţi,
pe un ton scăzut, în spatele ghişeului. Tânăra se apropie de el.
— Cu ce vă pot ajuta, domnule?
— Nu sunt sigur, răspunse Brendan şovăind. Ştiţi, încă nu mi-
am organizat programul, însă un prieten de-al meu se pare că a
116
tras la Tranquility Isle.
— În satul de vacanţă, domnule?
— Da, aşa se pare. Cât durează zborul până acolo?
— Pe vreme bună nu mai mult de un sfert de oră, cu condiţia să
plecaţi cu un hidroavion. Dar, din păcate, nu avem nici unul
disponibil până mâine dimineaţă.
— Cum să nu fie, păpuşă? o întrerupse tânărul cu trese aurii ca
nişte aripi desfăcute cusute pe cămaşa albă. Într-o clipă îmi iau
zborul să-i duc lui Johnny St. ceva provizii, adăugă el făcând un
pas înainte.
— Dar el e trecut în planul de zbor abia mâine.
— Ba este azi. Începând de acum o oră. Ţi-a căzut fisa?
În chiar clipa în care tânărul rostea aceste cuvinte, privirea
mirată a lui Prefontaine pică pe două cutii mari de carton care
rulau liniştit pe banda pentru bagaje destinată zborurilor locale şi
care erau dirijate spre zona de încărcare în avion. Să fi vrut să
cumpănească cele văzute şi Brendan ştiu că nu mai avea cum să
dea înapoi.
— Aş dori să cumpăr un bilet pentru acest zbor, dacă se poate,
spuse el, nescăpând din ochi cutia cu conserve Gerber pentru copii
şi cea cu scutece Pampers care dispărură curând în cală.
Dăduse în sfârşit de urma misterioasei femei care călătorea
însoţită de un copil şi un sugar.

117
 CAPITOLUL VIII
Câteva scurte investigaţii de rutină întreprinse pe lângă Comisia
Federală de Comerţ confirmară faptul că preşedintele acesteia,
Albert Armbruster, suferea cu adevărat de ulcer şi de
hipertensiune arterială şi că, la recomandarea expresă a medicilor,
putea pleca oricând de la birou pentru a se odihni acasă ori de
câte ori survenea o criză sau o indispoziţie mai gravă. Acesta era
motivul pentru care Alex Conklin l-a găsit acasă după prânz – un
prânz abundent alcătuit tot după prescripţia medicului – aşa cum
îi promisese că are să facă pentru a reveni cu „amănunte de ultimă
oră” în problema Şerpoaicei. La primul telefon pe care i-l dăduse
Alex atunci când îl scosese de sub duş, îi spusese lui Armbruster,
un preşedinte zguduit de vestea care căzuse ca un trăsnet, că o
persoană căreia nu-i poate declina identitatea avea să-l caute ceva
mai târziu în cursul aceleiaşi zile, fie la birou, fie acasă. Persoana
avea să se prezinte sub numele de Cobra. („Foloseşte primul cuvânt
banal, dar sonor, care-ţi vine în minte” era încă una din devizele
înscrise cu litere de aur în cartea cu învăţături a Sfântului
Conklin). Între timp, lui Armbruster i se interzisese să vorbească
cu cineva – „Ordin de la Flota a Şasea”.
— Iisuse Cristoase! exclamase preşedintele.
Astfel a ajuns Albert Armbruster să cheme maşina oficială şi să
plece spre casă, pradă unei noi indispoziţii. Pe preşedinte aveau
să-l aştepte însă încercări şi mai grele când, ajuns în faţa propriei
case, îl găsi aici pe Jason Bourne aşteptându-l.
— Bună ziua, domnule Armbruster, rosti necunoscutul pe un
ton plăcut, în timp ce preşedintele cobora icnind din limuzina a
cărei portieră stătea larg deschisă de şofer.
— Da, ce este? veni răspunsul prompt însă nesigur al lui
Armbruster.
— N-am spus decât „Bună ziua”. Mă numesc Simon. Ne-am
cunoscut la Casa Albă în urmă cu câţiva ani, la recepţia dată în
onoarea şefilor Marelui Stat Major al Armatelor.
— N-am participat, îi tăie vorba înţepat preşedintele.
— Nu? rosti necunoscutul ridicând sprâncenele a mirare, pe
acelaşi ton plăcut dar ferm.
— Domnule Armbruster, spuse şoferul după ce închisese

118
portiera întorcându-se respectuos spre preşedinte. Dacă mai aveţi
nevoie…
— Nu, nu, spuse Armbruster tăindu-i vorba. Eşti liber. Astăzi
nu mai am nevoie de tine… Nici în seara asta.
— Atunci rămâne pe mâine dimineaţă la aceeaşi oră, domnule?
— Da, mâine. Dacă nu intervine ceva. Nu mă simt prea bine.
Verifică la birou.
— Da, domnule.
Şoferul duse mâna spre chipiul cu cozoroc, salută şi se aşeză la
loc pe scaunul din faţă.
— Îmi pare rău că nu vă simţiţi bine, rosti necunoscutul fără a
se clinti din loc în timp ce limuzina se puse în mişcare şi dispăru
pe aleea pietruită.
— Poftim?… A, tot dumneavoastră sunteţi? N-am luat parte la
recepţia aia blestemată de la Casa Albă.
— Poate m-am înşelat…
— Oricum, mi-a păru bine să vă revăd, spuse Armbruster iritat,
preocupat şi, nerăbdător, urcă treptele care duceau spre intrarea
locuinţei sale din Georgetown.
— Atunci, poate că am fost prezentaţi de domnul amiral
Burton…
— Cum?! exclamă preşedintele răsucindu-se pe călcâie. Ce-aţi
spus?
— Să nu mai pierdem vremea, spuse Jason Bourne,
amabilitatea de pe chip şi din glas topindu-i-se ca prin farmec.
Sunt Cobra.
— Iisuse!… Nu mă simt deloc bine, repetă Armbruster afirmaţia
pe care o făcuse doar cu câteva clipe mai devreme, de astă dată
vorbind în şoaptă, gâtuit de spaimă şi, răsucindu-şi brusc capul
spre casă, privi speriat la uşa şi ferestrele închise.
— Să vezi ce rău o să-ţi fie dacă nu stăm de vorbă, adăugă
Jason urmărind privirea preşedintelui. Vrei să discutăm în casă?
— NU! urlă Armbruster. Tot timpul mă cicăleşte şi vrea să ştie
tot ce mişcă, să nu-i scape nimic, ca după aia să umple târgul cu
bârfele ei împuţite; pe care le mai şi umflă.
— Presupun că te referi la soţia ta.
— La toţi! Habar n-au când e mai bine să-şi ţină pliscul!
— Din ce-mi spui, mie mi se pare că duc lipsă de conversaţie.
— Poftim?…
— Să trecem peste asta. Am lăsat maşina ceva mai jos pe
stradă. Te simţi în stare să facem o plimbare?
119
 — Am de ales? Aş vrea să ne oprim întâi la farmacia de peste
drum. Au reţeta mea… Cine dracu’ mai eşti şi dumneata?
— Doar ţi-am spus, îi răspunse Bourne. Cobra. Un şarpe.
— Doamne-Dumnezeule! şopti Armbruster pe un ton sfârşit.
Farmacistul îi servi îndată, iar Jason conduse maşina până la
un bar din cartier pe care îl alesese cu o oră mai devreme pentru
eventualitatea în care ar fi fost obligaţi să meargă şi să discute în
oraş. Înăuntru domnea o atmosferă intimă, de bar. Încăperea era
cufundată în semiobscuritate, separeurile erau generoase,
spătarele banchetelor înalte, un loc parcă anume făcut pentru cei
care doreau să se întâlnească aici din dorinţa de a fi feriţi de priviri
indiscrete. Ambianţa era un lucru foarte important. Pentru Jason
era vital să nu-l slăbească o clipă din ochi pe preşedinte atunci
când acesta îi răspundea la întrebări; să îl fixeze cu o privire
detaşată şi rece, însă autoritară… şi mai ales ameninţătoare. Delta
intra din nou în scenă, iar Cain revenise o dată cu el. Jason
Bourne preluase comanda, iar David Webb se topise în neant.
— Trebuie să luăm toate măsurile de prevedere şi să ne
acoperim urmele, spuse Cobra vorbind pe un ton coborât după ce
le fuseseră aduse băuturile. Şi mă refer la neutralizarea pericolului
care ne paşte dacă nu ştim precis cât rău ne-am putea face unul
altuia; sub acţiunea Amytal-ului.
— Asta ce naiba vrea să fie? întrebă Armbruster dând de duşcă
aproape tot lichidul din pahar, o combinaţie de gin şi apă tonică,
care-i smulse o strâmbătură şi-l făcu să-şi ducă iute mâna la
stomac.
— Medicamente, droguri, seruri care te fac să spui adevărul.
— Cum?
— Adevărat. Am uitat că nu eşti familiarizat cu asta fiindcă nu e
jocul în care excelezi, spuse Bourne amintindu-şi recomandările
lui Conklin. Trebuie să ştergem toate urmele, pentru că nu avem
dreptul legal de a funcţiona în acest sens.
— Tot nu mi-ai spus, cine eşti?
Preşedintele Comisiei Federale de Comerţ scoase un râgâit şi
duse rapid paharul la buze cu o mână nesigură.
— Eşti un soi de trupă de comando într-un singur om? Ceva de
felul: „John Doe ştie ceva, aşa că hai să-l împuşcăm pe o alee
întunecoasă”?
— Nu fi caraghios. O asemenea atitudine ne-ar aduce deservicii.
Am turna gaz pe foc cu mâna noastră şi i-am agita inutil pe cei
care încearcă să ne dea de urmă…
120
 — Atunci fă-mă să pricep despre ce vorbeşti.
— Despre faptul că trebuie să ne salvăm pielea, iar asta include
reputaţia, poziţia noastră socială şi stilul de viaţă cu care ne-am
obişnuit.
— Eşti un tip dat naibii. Şi cum crezi că s-ar putea rezolva?
— Să luăm bunăoară cazul tău… După cum recunoşteai şi
singur, eşti o persoană suferindă. Ai putea demisiona oricând, la
recomandarea medicilor, după care te-am prelua noi – Meduza o să
aibă grijă de tine.
Jason îşi dădu frâu liber imaginaţiei, căutând febril secvenţe
petrecute în realitate sau doar închipuite pe care să le exprime în
cuvinte cât mai potrivite, alese cu grijă conform învăţăturilor
Sfântului Alex.
— Se ştie că eşti bogat, deci am putea oricând cumpăra o vilă pe
numele tău – de ce nu o insulă? – în Marea Caraibilor, unde vei fi
ferit de curioşi. Acolo nimeni nu va lua legătura cu tine, nimeni
nu-ţi va putea vorbi dacă nu consimţi, ceea ce vrea să spună că
poţi stabili dinainte orice întâlnire pofteşti, iar rezultatul
întrevederilor va fi garantat şi net în favoarea ta. Ştii că nu-i
imposibil de realizat.
— Şi-ar însemna să duc o existenţă searbădă, spuse
Armbruster. Cât e ziua de lungă, singur cuc cu ciocănitoarea mea
pe cap. Cred c-aş ajunge s-o strâng de gât cu mâinile mele.
— Nici vorbă, continuă Cobra. Vei avea parte şi de distracţii.
Poţi invita pe cine pofteşti, iar noi îţi vom aduce oaspeţii cu avionul
oriunde te-ai afla pe glob. Chiar şi femei – fie alese de tine, fie de
cei care-ţi cunosc gusturile. Viaţa va merge înainte, e-adevărat, cu
unele mici dezavantaje, însă şi cu multe surprize plăcute.
Important este însă că vei fi apărat, intangibil, deci şi noi, toţi
ceilalţi, ne vom şti apăraţi… Dar, după cum pomeneam mai
devreme, soluţia pe care ţi-o propun în acest moment este pur
ipotetică. Eu însă, îţi spun cinstit, sunt obligat să mă ascund
pentru că ştiu prea multe. Dispar în câteva zile. Până atunci însă,
eu hotărăsc cine rămâne pe loc şi cine pleacă… Aşadar, cât de
multe ştii, domnule Armbruster?
— Nu sunt la curent cu operaţiunile de zi cu zi, fireşte. Mi-e
însă cunoscut tabloul general. Ca şi toţi ceilalţi, primesc în fiecare
lună un telex cifrat de la băncile din Zurich prin care sunt
informat asupra noilor depuneri din cont şi companiilor pe care le-
am preluat. Cam asta ar fi tot.
— Din ce mi-ai spus până-n prezent, nu ai dreptul să capeţi o
121
vilă.
— Să mă ia naiba dacă-mi doresc aşa ceva. Şi, dacă vreau, pot
să mi-o cumpăr şi singur. Ce dracu’, doar am o sută de milioane,
dolari americani, nu orice, depuşi la Zurich.
Bourne reuşi să-şi domine uimirea şi nu lăsă să i se citească
nimic pe chip. Îl fixă pe preşedinte drept în ochi şi rosti cu
simplitate, calm:
— Să fiu în locul tău, eu n-aş repeta ce-ai spus acum.
— Şi cu cine crezi că aş putea vorbi despre asta? Cu
ciocănitoarea?
— Pe câţi din restul trupei îi cunoşti personal? îl întrebă Cobra.
— Practic pe nimeni. Însă nici ei nu mă cunosc pe mine. Ce
dracu’, nimeni nu ştie pe nimeni… Şi pentru că tot am ajuns în
acest punct al discuţiei, să luăm exemplul dumitale. Până azi,
habar n-aveam că exişti. Îmi închipui că lucrezi pentru Comitet şi
mi s-a spus că ai să mă cauţi, dar de fapt, habar nu aveam că
exişti înainte de asta.
— Am fost angajat pentru o misiune specială. Adevărata mea
identitate este bine camuflată, din motive de securitate.
— Cum spuneam, mi-am zis că…
— Ce poţi să-mi spui despre Flota a Şasea? îl întrerupse Bourne
abătându-i interlocutorului atenţia de la persoana sa.
— Ne vedem când şi când, însă nu-mi amintesc să fi schimbat
mai mult de zece vorbe. El e militar, iar eu sunt civil – n-am
absolut nici o legătură cu tresele.
— Odinioară ai fost şi tu militar. Când a-nceput totul.
— Pe dracu’ am fost! Nu uniforma face dintr-un om un bun
soldat şi, fii convins, pe mine nu m-a schimbat.
— Ce ştii despre cei doi generali – unul la Bruxelles, celălalt la
Pentagon?
— Ăştia doi sunt militari de carieră, aşa că au rămas în gaşca
lor. Eu nu am fost în viaţa mea militar, aşa că am ieşit din gaşcă.
— Ne aşteptăm la scurgeri de informaţii, zvonuri… spuse
Bourne la întâmplare cu o privire îngândurată. Şi nu ne putem
permite ca bănuielile să planeze o clipă asupra militarilor.
— Ceva în stil juntă militară?
— Sub nici o formă! răspunse Bourne fixându-l insistent cu o
privire grea pe Armbruster. Ar crea prea multe valuri…
— Prostii! rosti preşedintele Comisiei Federale de Comerţ
întrerupându-l agasat. Flota a Şasea, cum l-ai denumit mai
înainte, nu trage salve decât aici şi numai pentru că aşa ne
122
convine nouă. E şi el un amiral cu muşchi şi cu trecut zornăitor
atâta vreme cât joacă aşa cum îi cântăm noi, dar poate oricând să
intre la naftalină dacă nu mai avem nevoie de serviciile lui. Şi asta
e valabil numai la Washington, nicăieri în altă parte!
— Asta o ştiu la fel de bine ca şi tine, rosti Jason vorbind pe un
ton apăsat pentru a-şi ascunde consternarea. Însă un individ care
a fost inclus de cincisprezece ani încoace într-un program de
protecţie încearcă şi el să pună diverse piese cap la cap şi să refacă
scenariul. Şi a luat-o uşurel, pornind tocmai de la Saigon –
Comandamentul Saigon – fiindcă acolo a început totul.
— Or fi început ele toate la Saigon, dar e sigur că n-a ţinut
figura. Soldăţeii noştri de plumb nu aveau cum să conducă, nu s-
ar fi descurcat singuri lăsaţi de capul lor. Cu toţii ştim acest
lucru… însă pricep unde baţi. Suficient să transpire o vorbă la
Pentagon despre tresarii noştri, că imediat iese prostimea în
stradă, iar zânele bune din Congres îşi suflecă mânecile şi se pun
pe treabă. Şi brusc intră în sesiune excepţională o duzină de
comisii şi subcomisii.
— Lucru pe care noi nu-l putem tolera, adăugă Bourne.
— De acord, spuse Armbruster. Cât ştii despre nenorocitul ăsta
care încearcă să pună informaţiile cap la cap şi să refacă
scenariul?
— Suntem aproape, dar nu ştim încă cine este. A trecut pe la
Langley, dar n-am aflat pe la ce nivel.
— Langley? Pentru numele lui Dumnezeu, de ce mai avem un
om acolo? Să-şi pună fundul la treabă şi să afle cine-i ticălosul
ăsta!
— DeSole? întrebă Cobra.
— Exact, se aplecă Armbruster spre el. Constat că sunt puţine
lucruri care ţi-au scăpat. Omul nostru are acoperire zdravănă. Ce
spune DeSole?
— Nimic. N-am luat legătura cu el, răspunse Jason prudent şi
căutând cu înfrigurare un răspuns cât mai convingător.
Prea mult timp trăise în pielea lui David Webb! Conklin nu se
înşela: nu gândea destul de repede. Apoi, deodată, cuvintele
ţâşniră la suprafaţă, o fărâmă de adevăr, periculoasă, însă extrem
de credibilă, iar el nu trebuia cu nici un chip să-şi piardă
credibilitatea în ochii celuilalt.
— Crede că e ţinut sub observaţie şi ne-a rugat să nu ne
apropiem de el. Nu îl vom contacta sub nici o formă până nu ne
anunţă el însuşi când e cazul.
123
 — Ce s-a-ntâmplat? întrebă preşedintele încleştându-şi mâna pe
pahar, cu o privire fixă şi ochii ieşiţi din orbite.
— Unul care lucrează în schit, adică la arhivă, a dat peste o
informaţie. A dibuit că Teagarten comunică de la Bruxelles direct
cu DeSole folosind un limbaj cifrat, un cod de acces direct, ocolind
astfel căile confidenţiale obişnuite.
— Lua-i-ar dracu’ de soldaţi tâmpiţi! explodă Armbruster. Pune-
le pe umăr câteva galoane aurii şi să vezi ce mi se mai fudulesc ca
nişte puştoaice ieşite prima oară în societate, ţipând că vor să-şi
atârne la gât ultimele zorzoane care au apărut prin târg!… Faxuri,
cifruri, coduri de acces direct! Iisuse, tâmpitul şi-o fi băgat degetul
alături şi a nimerit la NAACP!2
— DeSole zice că încearcă să se acopere şi speră să se descurce
singur. Dar că, pentru moment, nu e cazul să se arate curios; mai
cu seamă despre asta nu vrea să pună întrebări. O să facă nişte
verificări discrete şi o să ne contacteze el îndată ce află ceva. Noi
nu trebuie, sub nici o formă, să-l căutăm.
— Chiar nu v-aţi aşteptat că un tâmpit de soldat e-n stare să ne
pună pe toţi la zid? Dacă nu era idiotul ăsta cu cifrurile lui secrete,
acum nu aveam atâta bătaie de cap. Ne vedeam liniştiţi de treburi
în continuare.
— Însă el există, iar problema – deci criza – nu va dispărea
bătând din palme, rosti Bourne pe un ton tăios. Repet, trebuie să
ne acoperim urmele. Unii dintre noi vom fi obligaţi să ne topim;
ieşim din scenă doar o vreme. Spre binele general.
Preşedintele Comisiei Federale de Comerţ se lasă pe spate în
scaun, iar pe chip i se întipări o expresie dezagreabilă.
— Să-ţi spun ceva, Simon, sau cum naiba te-o fi chemând. Nu
cauţi unde trebuie. Noi suntem oameni de afaceri, unii dintre noi
suficient de bogaţi, dar şi suficient de egoişti sau decişi, din diverse
motive, să primim leafă şi de la stat. Însă, în primul rând suntem
oameni de afaceri şi nu e loc în care să nu fi investit. Şi de
asemenea, am fost desemnaţi, nu aleşi, să facem trebuşoara asta,
ceea ce vrea să spună că nimeni din lumea finanţelor nu are cum
să afle de noi. Pricepi unde bat?
— Mă străduiesc, rosti Jason, îngrijorat că îi scapă ceva, că nu
înţelege unde este pericolul. Prea mult timp m-am ţinut deoparte…
Iar Albert Armbruster nu era un naiv. La suprafaţă părea speriat

2 National Association for the Advancement of Colored People –

Asociaţia Naţională pentru Emanciparea Persoanelor de culoare, (n. trad.)
124
de moarte, însă firea lui era de om rece şi calculat. Şi, unde baţi?
— Scapă de soldăţei. Cumpără-le lor vile şi câte insule vor în
Caraibe şi scoate-i din circuit. Dă-le ocazia să-şi facă fiecare curtea
lui şi să se joace cât poftesc de-a regii. Oricum, cam asta sunt cu
toţii.
— Şi să continuăm fără ei, rosti Bourne pe un ton neutru
încercând să-şi mascheze cât mai bine uimirea.
— Tu ai spus-o, iar eu îţi dau dreptate. Dacă află cineva că
epoleţii ăştia au vreo legătură cu noi, am băgat-o pe mânecă. Doar
operaţiunea se numeşte „complex militaro-industrial”, adică în
traducere liberă înţelegere militaro-industrială ultrasecretă.
Armbruster se aplecă iar spre Cobra.
— Dar noi, oricum nu mai avem nevoie de ei! Fă-le vânt! Scapă
de ei!
— Ar putea protesta…
— Exclus! Îi avem la mână.
— Trebuie să mă gândesc întâi.
— N-ai la ce să te gândeşti. Peste şase luni deţinem controlul
absolut în Europa.
Nevenindu-i să-şi creadă urechilor, Jason Bourne se holbă la
preşedintele Comisiei Federale pentru Comerţ. Care control? se
întrebă în sinea sa. În ce scop? De ce?
— Te conduc acasă, rosti el tare.

— Am vorbit cu Marie, spuse Conklin vorbind de la telefonul

aflat în apartamentul CIA din Virginia. E în sat şi nu la voi acasă.
— Cum aşa? întrebă Jason de la un telefon public aflat la o
benzinărie de lângă Manassas.
— Nu am înţeles prea bine explicaţia ei… Cred că era ora mesei
sau ora de culcare – ştii tu, una din orele în care nu te mai poţi
înţelege cu o mămică. Zgomotul de fond îl constituiau ţipetele
copiilor. Şi ce mai ţipau, bătrâne!
— Ce ţi-a spus, Alex?
— Se pare că a fost ideea cumnatului tău. Alte explicaţii nu mi-
a dat însă, în afara faptului că vorbeşte ca o mămică presată şi
agitată, mi s-a părut că e bine, aceeaşi Marie pe care o ştim şi care
mi-e atât de dragă. Adică nu o interesa decât să afle ce-i cu tine.
— Iar tu sper că i-ai spus ce bine sunt.
— Ce naiba, doar nu mă cunoşti de ieri, de azi. I-am spus că
eşti vârât până-n gât, sub pază straşnică, în nişte liste de
calculator şi că faci tot felul de verificări şi comparaţii – ceea ce,
125
recunoaşte, nici nu e prea departe de adevăr. Cred că Johnny a
vorbit cu ea, Marie i-a povestit ce s-a întâmplat şi atunci el i-a
mutat pe toţi în buncărul lui personal.
— În ce?
— N-ai fost niciodată la Tranquility Inn?
— Să-ţi spun sincer, nu-mi aduc aminte. Panov şi cu mine am
văzut doar planurile şi locul pe care urma să construiţi satul de
vacanţă. Asta se întâmpla cu vreo doi ani în urmă. De-atunci n-am
mai trecut pe acolo. Eu sigur nu. Fiindcă nu-mi amintesc să mă fi
invitat cineva.
— Trec peste asta pentru că tu ai avut întotdeauna invitaţie
nescrisă… Sper că-ţi aminteşti măcar că întregul complex era
situat chiar pe plajă şi că nu poţi ajunge acolo decât pe mare sau
pe un drum desfundat şi plin de hârtoape pe care nici o maşină
normală nu se încumetă să-l facă a doua oară. Aşa că tot ce intră
pe insulă vine fie cu avionul, fie cu barca. Nimic de pe uscat.
— Iar pe plajă sunt patrule, îl completă Conklin. Ştiai că lui
Johnny nu-i place să rişte.
— Tocmai de aceea i-am trimis pe-ai mei la el. Am să o sun pe
Marie mai târziu.
— În acest moment ai ceva să-mi spui? Ce-ai făcut cu
Armbruster?
— Nici nu ştiu cu ce să-ncep, îi răspunse Bourne aţintindu-şi
privirea pe plafonul alb, din plastic, al cabinei telefonice. Tu ce ai
zice dacă un bărbat cu o sută de milioane la o bancă din Zurich ţi-
ar spune că Meduza – oricine: Comandamentul Saigon şi
accentuez cuvântul „comandament” tocmai pentru că nu are de-a
face cu civilii – ar trebui să le facă vânt militarilor pentru că nu
mai are nevoie de ei?
— Nu cred, rosti calm agentul secret pensionat. Nu putea spune
aşa ceva.
— Şi încă ce-a mai spus-o! I-a numit soldăţei de plumb şi, te
asigur, nu aşa cum apar în marşurile militare. A afirmat plin de
dispreţ că amiralii şi generalii sunt ca nişte puştoaice care ies în
societate, împopoţonate şi pline de găteli, dar urlând că vor să
capete ultimele zorzoane care au apărut prin târg.
— Ştiu eu câţiva senatori din Comisia pentru Armată care ar
împărtăşi din inimă această părere.
— Ascultă, că încă n-am terminat. Când i-am împrospătat
memoria amintindu-i că Şerpoaica se trage de la Saigon –
Comandamentul Saigon – a întors-o din condei. A zis că se prea
126
poate dar că lucrările nu s-au oprit acolo pentru că – şi aici îţi
servesc iar un citat: „Soldăţeii nu s-ar fi descurcat dacă erau lăsaţi
de capul lor”.
— E o afirmaţie de-a dreptul iritantă. Ţi-a şi explicat de ce nu s-
ar fi descurcat singuri?
— Nu, iar eu nu am insistat. Se presupune că ştiam răspunsul.
— Ce n-aş da să-l fi ştiut! Îmi place tot mai puţin ceea ce-mi
spui. Avem de-a face cu ceva uriaş şi scârbos… Cum a venit vorba
de cele o sută de milioane?
— I-am spus că Meduza îi poate pune oricând la dispoziţie o vilă
în străinătate, unde să nu fie găsit de nimeni dacă, în final, s-ar
impune o asemenea măsură. Nu a părut prea încântat de idee, ba
a spus că, dacă vrea şi-o cumpără singur. Atunci a pomenit de o
sută de milioane, dolari americani, pe care-i are la o bancă din
Zurich – fapt pe care se presupune că eu trebuie să-l fi ştiut.
— Asta-i tot? Numai o sută de milioane?
— Nu tocmai. Mi-a spus că el, asemenea celorlalţi din gaşcă,
primeşte lunar un telex cifrat de la băncile din Zurich, în care apar
absolut toate conturile. Care, evident, cresc.
— Uriaş, scârbos şi în creştere, adăugă Conklin. Altceva? Nu că
mi-aş dori să mai aud, sunt şi-aşa destul de speriat.
— Mai sunt două lucruri pentru care ar trebui să fii pregătit.
Ţine-te tare!… Armbruster a mai spus că o dată cu telexurile care
îi prezintă situaţia depunerilor, primeşte şi o listă a companiilor pe
care le-au preluat în luna respectivă.
— Ce companii? La ce se referea?… Dumnezeule!
— Dacă-l întrebam, probabil că Marie şi copiii ar fi asistat la un
serviciu funerar în cerc restrâns, adică fără sicriu, pentru că eu n-
aş fi fost de faţă.
— Mai e ceva. Vorbeşte odată!
— Distinsul nostru preşedinte al Comisiei Federale pentru
Comerţ a mai adăugat că „noi”, această gaşcă care se pare că este
peste tot, se poate dispensa de serviciile militarilor pentru că,
oricum, peste şase luni vom deţine controlul absolut în Europa…
Alex, ce să controleze? Peste ce am dat?
La capătul celălalt al firului se lasă o tăcere apăsătoare, iar
Jason Bourne nu scoase un sunet, ferindu-se să-şi întrerupă
prietenul. Lui David Webb îi venea să urle, însă el oricum nu mai
exista. În cele din urmă, Conklin vorbi:
— Cred că ne-am vârât în ceva care ne depăşeşte, rosti el în
şoaptă, abia auzit la celălalt capăt al firului. David, cred că e cazul
127
să batem sus, la porţi mai înalte. Afacerea asta nu o putem ţine
numai pentru noi.
— Să te ia naiba! Doar nu vorbeşti cu David!
Deşi furios la culme, Bourne nu ridicase glasul. Nici nu era
nevoie, pentru că tonul pe care îl folosise vorbea de la sine.
— Nu află nimeni până nu spun eu că se poate – şi numai dacă
aşa spun eu. Iar eu s-ar putea să nu fiu niciodată de acord.
Deschide bine urechile, agentule! Nu datorez nimic nimănui, cu
atât mai puţin şmecherilor ăstora din târg care ne tratează pe toţi
ca pe nişte pioni de pe tabla lor împuţită de şah. Au mai făcut ei o
mutare şi ne-au zdruncinat pe mine şi pe soţia mea cât să-mi
ajungă pentru o viaţă. N-am de gând să-mi las viaţa mea şi a
familiei mele în mâinile lor! Sunt hotărât să aflu cât mai mult şi să
mă folosesc de cele aflate într-un singur scop – şi de unul singur!
Vreau să-l scot pe Şacal din bârlog şi să-l curăţ ca să scăpăm o
dată pentru totdeauna de coşmarul ăsta blestemat şi să trăim şi
noi ca oamenii… Acum de-abia ştiu că altă ieşire nu există.
Armbruster a vorbit cu mult aplomb şi probabil că e un tip tare,
însă sub pojghiţa asta de duritate încerca să-şi ascundă frica. Toţi
sunt speriaţi – au intrat în panică, cum te-ai exprimat tu – şi să
ştii că nu te-ai înşelat. Oferă-le serviciile Şacalului şi ai să constaţi
că-i o propunere căreia nu-i vor rezista. Oferă-i pe de altă parte
Şacalului un client gras, bogat şi puternic cum e Meduza noastră
şi ai să vezi că nici el nu-i poate rezista. Pentru el ar însemna că a
fost recunoscut de mărimile lumii, nu de otrepele societăţii,
fanatici de dreapta sau de stânga… Să nu mi te pui în cale, auzi?!
Nu cumva s-o faci, pentru numele lui Dumnezeu!
— Mă ameninţi, da?
— Termină, Alex. Nu te ameninţă nimeni.
— Dar nu asta ai făcut adineauri? S-a întors roata, da? Nu mai
e ce-a fost la Paris acum treisprezece ani. De astă dată, tu ai să mă
omori pe mine pentru că nu-mi amintesc ce ţi-am făcut ţie şi
Mariei.
— Tu chiar nu pricepi că-i vorba de familia mea? ţipă gâtuit
David Webb simţind cum i se adună stropi de sudoare la tâmple şi
lacrimi în ochi. Soţia şi copiii mei sunt la o depărtare de o mie de
mile de mine şi se ascund! N-am de ales tocmai pentru că nu
vreau să li se facă rău!… Adică să fie omorâţi, Alex, pentru că
exact asta are de gând să facă Şacalul dacă-i găseşte. Săptămâna
asta s-au ascuns pe o insulă. Şi săptămâna viitoare, unde să se
mai ducă? Câte alte mii de mile să mai pun între ei şi el? Şi după
128
aceea, unde or să se mai ducă – unde o să ne mai ducem? Ştiind
ce ştiu acum, cred că nu mai putem da înapoi; Şacalul e pe urmele
mele. Blestematul ăsta de psihopat nenorocit mă caută pe mine şi
tot ce am aflat până acum despre el este că nu-l interesează decât
un singur lucru: să mă ucidă. Orgoliul lui de om bolnav cere
sânge, iar crima asta pe care o are în cap îi include pe soţia şi pe
copiii mei!… Nu, agentule, nu-mi încărca mie memoria cu lucruri
care nu mă privesc; nu atâta vreme cât este în joc viaţa Mariei şi a
copiilor mei. Atâta lucru îmi eşti şi tu dator.
— Te-am ascultat cu toată atenţia, spuse Conklin. Nu ştiu cine
a vorbit, David sau Jason Bourne, însă nu mi-a scăpat o vorbă.
Bine, n-am să mai pomenesc de Paris, însă va trebui să ne mişcăm
rapid, iar eu mă adresez de astă dată lui Bourne. Ce urmează să
faci? Unde eşti?
— După cât îmi dau seama, la vreo zece kilometri de locuinţa
particulară a generalului Swayne, răspunse Jason recăpătându-şi
treptat suflul, în timp ce suferinţa chinuitoare de moment ceda
locul unei stăpâniri de sine perfecte. Ai sunat?
— Acum două ore.
— Tot Cobra sunt?
— Şi de ce nu? Doar e un şarpe.
— Asta i-am spus şi lui Armbruster. Nu s-a bucurat.
— Swayne o să se bucure încă şi mai puţin. Antenele îmi spun
că e ceva putred la mijloc, însă nu-mi dau încă seama ce.
— Adică?
— Nu ştiu precis. Am senzaţia că Swayne trebuie să dea
socoteală în faţa cuiva.
— De la Pentagon? Burton?
— Se poate, dar nu sunt sigur. După reacţia de paralizie
temporară din prima clipă, aş zice că-i mai degrabă un chibiţ, nu
un participant direct la joc. A scăpat frâiele în două rânduri şi s-a
exprimat astfel textual: „Va trebui să ne gândim la toate astea” şi
„Va trebui să ne sfătuim”. Cu cine să se sfătuiască? Că doar îl
prevenisem de la început că-i o discuţie confidenţială despre care
nu trebuie să pomenească nimănui. Răspunsul lui a fost un jalnic
„noi” demn de toată mila, ca în discursurile oficiale, din care eu ar
fi trebuit să pricep că celebrul nostru general va avea convorbiri
secrete cu propria lui persoană. Ceea ce mie îmi vine greu să cred.
— Şi mie, îl aprobă Jason. Mă duc să mă schimb. Am lăsat
lucrurile în maşină.
— Poftim?
129
 Bourne se răsuci în cabina telefonică încercând să caute din
priviri ceva în benzinărie. Văzu ceea ce sperase să găsească – o
toaletă pentru bărbaţi lipită lateral de clădire.
— Mi-ai spus că Swayne locuieşte la o fermă foarte mare,
undeva la vest de Manassas…
— Greşit, îl întrerupse Conklin. El susţine că ar fi o fermă. După
spusele vecinilor şi datele care se regăsesc în registrul de impozite
se pare că ar fi vorba de o proprietate în toată legea, de vreo
douăzeci şi opt de acri. Nu-i rău deloc pentru un amărât de soldat
de carieră, provenit dintr-o familie nevoiaşă din Nebraska, însurat
cu o coafeză din Hawaii acum treizeci de ani şi care şi-a cumpărat
moşia acum vreo zece ani cu banii lăsaţi moştenire, aşa e textul,
de un unchi bogat, un binefăcător pe care eu n-am reuşit să-l
localizez; deci trag concluzia – inexistent. Asta de altfel mi-a stârnit
curiozitatea. La Saigon, Swayne a fost şeful intendenţei şi se ocupa
cu aprovizionarea Meduzei… Ascultă, ce legătură are proprietatea
lui cu faptul că trebuie să-ţi schimbi hainele?
— Vreau să arunc şi eu o privire. Mă duc pe lumină, să văd cum
arată dinspre şosea, iar după lăsarea nopţii îi fac o vizită-fulger.
— Ar fi eficient, dar ce rost are să arunci mai înainte o privire?
— Nici nu ştii ce mult îmi plac fermele. Sunt terenuri mari, care
se întind cât vezi cu ochii şi pur şi simplu nu-mi dă pace gândul că
un soldat care poate fi transferat în orice clipă, la un simplu semn,
în orice colţ de pe glob, se poate lega atât de mult de o bucată de
pământ.
— Aşa mi-am zis şi eu. Cu singura excepţie că eu nu pricep cum
a reuşit, nu de ce. Plimbarea ta s-ar putea dovedi a fi foarte
instructivă.
— Vom trăi şi vom vedea.
— Ai grijă de tine. Poate are sistem de alarmă şi câini de pază,
ştii tu, chestii de felul ăsta.
— Sunt pregătit, spuse Jason Bourne. Înainte de a pleca din
Georgetown am făcut unele mici cumpărături.

Soarele fierbinte de vară se apropia de apus când Bourne

încetini maşina închiriată şi lăsă apărătoarea solară, o clipă orbit
de lumina strălucitoare a globului auriu imens care părea să fi luat
foc. Curând soarele avea să se ascundă în spatele piscurilor înalte
ale munţilor Shenandoah, amurgul avea să învăluie natura,
anunţând astfel apropierea nopţii. Iar Jason Bourne tocmai asta
aştepta: întunericul nopţii, singurul lui prieten şi aliat, bezna în
130
care el se mişca firesc, cu uşurinţă, sigur pe el, picioarele, braţele
şi mâinile servindu-i drept detector pentru obstacolele naturale.
Jungla îl acceptase primitoare în trecut, parcă simţind că, deşi
intrus, o respecta şi o folosea ca pe o parte a fiinţei lui. Jungla nu-i
inspirase niciodată teamă, o adoptase şi chiar devenise cu timpul o
parte a fiinţei lui; ea îl apărase şi îl ajutase complice să-şi ducă la
bun sfârşit toate misiunile. Fusese una cu jungla – după cum tot
aşa trebuia să se confunde acum cu crângul care împrejmuia
proprietatea generalului Swayne.
Casa era aşezată ceva mai retras, la nici două terenuri de fotbal
puse cap la cap de şoseaua de la ţară. Un gard înalt, construit ca
un zid de apărare, se întindea între intrarea din dreapta şi ieşirea
din stânga, ambele căi de acces fiind închise cu porţi masive de fier
care uneau cele două capete ale unui drum pavat, în formă de U.
Fiecare poartă era străjuită de vegetaţie abundentă – copaci înalţi,
arbuşti şi tufişuri dese care constituiau o prelungire naturală a
gardului pe cele două laturi ale sale. Verdeaţa dispărea în dreptul
gheretelor de pază amplasate lângă cele două porţi.
Gândurile lui Jason alunecară pe nesimţite spre China şi
Beijing, la sanctuarul unde-l atrăsese pe asasinul care se dădea
drept Jason Bourne. Şi atunci găsise acolo o gheretă de pază,
patrule înarmate într-o pădure seculară… şi un descreierat, un
măcelar în fruntea unei trupe de asasini, iar printre aceştia se afla
şi falsul Jason Bourne. Pătrunsese în acest sanctuar al morţii –
scosese din circuit camioanele şi maşinile tăindu-le cauciucurile
cu un cuţit de vânătoare cu lamă lată, apoi trecuse de fiecare
patrulă, ucisese paznicii de rând şi, croindu-şi astfel pas cu pas
drum prin pădurea Jing Shan, ajunsese până într-o poiană
luminată de flacăra torţelor, unde îşi ridicase tabăra un maniac
periculos urmat orbeşte de brigada lui de ucigaşi. Putea oare să
facă acelaşi lucru şi acum? se întrebă Bourne depăşind pentru a
treia oară proprietatea lui Swayne, concentrat să nu-i scape nimic
din cele ce îi treceau pe dinaintea ochilor. Erau cinci ani de atunci
şi treisprezece de la episodul din Paris. Încercă să evalueze cât mai
corect situaţia. Nu mai era tânărul vioi care fusese la Paris, nici
luptătorul experimentat din Hong Kong, Macao şi Beijing. Acum
avea cincizeci de ani pe care îi resimţea din plin, de parcă fiecare
an îi apăsa ca o greutate pe umeri. Nu trebuia să se gândească
acum la asta! Avea prea multe lucruri de făcut şi apoi, cei douăzeci
şi opt de acri cât măsura proprietatea generalului Swayne nu erau
pădurea seculară în care se afla sanctuarul Jing Shan.
131
 Şi totuşi, întocmai cum procedase atunci, când operase la
periferia Beijingului, opri maşina la marginea drumului,
ascunzând-o într-o masă abundentă de buruieni, ierburi înalte şi
lăstăriş şi, după ce coborî, o acoperi cu ramuri rupte din copaci –
un camuflaj perfect. Noaptea care cobora cu repeziciune avea să
sfârşească treaba în locul lui, iar el mai avea puţin şi începea
lucrul; îşi schimbase hainele în toaleta de la benzinărie, iar acum
era îmbrăcat în pantaloni negri, un tricou negru cu mâneci lungi,
mulat pe corp şi încălţat cu pantofi cu talpă turnată, groasă,
neagră şi flexibilă, cu care putea păşi neauzit. Aceasta era ţinuta
lui de lucru, iar ustensilele pe care le împrăştie în iarbă
constituiau echipamentul, cumpărăturile pe care le făcuse înainte
de a părăsi cartierul Georgetown. Echipamentul cuprindea un cuţit
de vânătoare cu lamă lungă, a cărui teacă şi-o petrecu pe sub
centura de la brâu; un pistol cu tranchilizante cu două
încărcătoare vârât în tocul său şi petrecut pe după umăr, armă
care putea imobiliza animale în atac, chiar şi un taur furios; două
rachete de semnalizare de felul celor pe care le folosesc
automobiliştii rămaşi în pană pe şosea; un binoclu Zeiss Ikon 8x10
prins la şold cu o curea velcro; o lanternă; şireturi din piele
netăbăcită şi, în final, un cleşte de buzunar pentru tăiat sârmă,
asta pentru situaţia în care i-ar fi răsărit în cale un gard de sârmă.
Sub haine, alături de pistolul automat care-i fusese încredinţat de
cei de la CIA ascunse cartuşiera. Noaptea se lăsă, iar Jason
Bourne se pierdu în pădure.

Valul se izbi furios în reciful de coral şi o perdea de spumă

perlată se avântă spre cer, o clipă suspendată în aer, desenându-
se diafan pe fundalul albastru întunecat al Mării Caraibilor. La
ceasul acesta din amurg, Insula Tranquility era scăldată într-o
adevărată simfonie de culori vii, tropicale, iar armonia cromatică
era întreruptă ici-colo de pete întunecate, umbre care se lungeau
pe măsură ce globul portocaliu al soarelui se apropia de apus.
Satul de vacanţă Tranquility Inn se întindea pe trei promontorii
stâncoase care dominau o fâşie lungă de plajă prinsă ca într-un
cleşte între două blocuri masive de coral înălţate deasupra mării
asemeni unor metereze naturale. Pe cele două laturi ale clădirii
centrale, o construcţie imensă, circulară şi impozantă cu pereţi
masivi din cărămidă şi sticlă, se deschideau şiruri de bungalovuri
cu pereţii spoiţi în var roz şi cu acoperişul din olane de teracotă
roşie, toate orientate spre mare şi legate între ele de o alee pavată,
132
străjuită de tufe ordonate şi îngrijit tunse şi de lampioane joase,
aşezate la nivelul solului. Pe alee se grăbeau chelneri îmbrăcaţi în
guayabera galbene, împingând mese cu rotile pe care tronau sticle,
gheaţă şi canape destinate numeroşilor oaspeţi ai lui Tranquility
Inn, acum instalaţi comod pe verande spre a admira apusul
soarelui pe malul Mării Caraibilor. Iar când umbrele înserării se
pogorâră asupra insulei, pe plajă şi pe digul care înainta în mare,
spre larg, îşi făcură apariţia siluete întunecate care păreau să se
furişeze cu discreţie. Aceştia nu erau însă oaspeţii staţiunii, ieşiţi
seara să ia o gură de aer înviorător, nici angajaţi alergând grăbiţi
să-şi facă datoria. Erau paznici înarmaţi, îmbrăcaţi în uniforme de
luptă maro-închis, fiecare având prins discret la centură un pistol
automat MAC-10. În partea stângă, fiecăruia îi atârna la gât un
binoclu Zeiss Ikon 8x10 de mare putere, folosit pentru a scruta ce
se întâmplă noaptea la distanţă mare. După toate aparenţele,
proprietarul lui Tranquility Inn era hotărât să nu-şi dezmintă
renumele.
Pe veranda generoasă care înconjura ca un brâu toată faţada
bungalovului de lângă clădirea centrală, chiar în faţa sufrageriei cu
pereţi de sticlă, se afla o doamnă în vârstă, instalată într-un
cărucior de invalid. Aceasta sorbea în tihnă dintr-un pahar umplut
cu vin Chateau Carbonnieux ’78 şi se înfrupta cu nesaţ din
splendoarea apusului de soare. Îşi atinse distrată zulufii de păr
roşcat prost vopsit şi trase atentă cu urechea înspre sufragerie de
unde îl auzea pe soţul ei vorbind cu infirmiera, apoi prinse
zgomotul înfundat al paşilor lui nesiguri apropiindu-se, până se
opri lângă ea.
— Dumnezeule! rosti ea în franceză. M-a făcut praf.
— Şi de ce nu? întrebă curierul Şacalului. E un loc ideal. Nici eu
nu aş putea spune că mi-am revenit.
— Tot nu vrei să-mi zici şi mie de ce te… ne-a trimis
monseniorul aici?
— Ţi-am mai spus doar: sunt un mesager şi nimic mai mult.
— Iar eu nu te cred.
— Ba să mă crezi. Pentru el e ceva foarte important, însă pentru
noi n-are nici o însemnătate. Draga mea, mai bine bucură-te din
plin de frumuseţea peisajului.
— Întotdeauna spui asta când te fereşti să-mi dai o explicaţie.
— Atunci, bine ai face să înveţi că nu e cazul să-mi pui
întrebări.
— Nu vorbi aşa, dragul meu. Mai am puţin şi mor…
133
 — Hai să nu mai discutăm!
— Că-ţi place sau nu, ăsta-i adevărul. Nu pentru mine îmi fac
griji, oricum eu o să sfârşesc curând cu suferinţa. Ci pentru tine
sunt îngrijorată. Tu întotdeauna ai vrut să fii deasupra, Michel. Uf,
uit tot timpul că eşti Jean Pierre… Cum să nu fiu îngrijorată, mai
cu seamă că ne aflăm în acest loc minunat… apartamentul care
ne-a fost pus la dispoziţie, toate atenţiile cu care suntem
înconjuraţi… Dragul meu, mă sperie gândul că tu va trebui să
plăteşti scump pentru toate astea.
— Ce tot vorbeşti acolo?
— Totul este grandios, impresionant. Prea impresionant. Ceva
îmi spune că nu-i a bună.
— Cred că-ţi faci prea multe gânduri.
— Ba nu. Încerci să te înşeli singur. De câte ori nu mi-a spus
fratele meu, Claude, că accepţi prea multe favoruri din partea
monseniorului. Iar într-o bună zi, fii convins că o să-ţi prezinte
nota de plată. Vine şi ziua scadenţei.
— Fratele tău, Claude, e un bătrânel delicios care n-are minte
nici cât o bibilică. Şi tocmai din pricina asta, lui, monseniorul nu-i
dă decât însărcinări mărunte. Îl trimiţi cu un bileţel din
Montparnasse şi el se trezeşte tocmai la Marsilia, tot el
întrebându-se mirat cum o fi ajuns acolo.

Telefonul sună undeva în interiorul bungalovului întrerupând

patosul cu care vorbise curierul Şacalului. Acesta se întoarse spre
soţia lui şi spuse:
— O să răspundă noua noastră prietenă.
— Mie nu-mi place. Mi se pare cam ciudată. Parcă nu-mi
inspiră încredere, adăugă bătrâna.
— Lucrează pentru monsenior.
— Serios?
— N-am apucat să-ţi spun. Prin ea o să primesc instrucţiunile.
În acel moment, în cadrul uşii apăru infirmiera, îmbrăcată într-
o uniformă albă, cu părul castaniu-deschis strâns sever într-un
coc pe ceafă.
— Monsieur, vă caută de la Paris, rosti ea, expresia din ochii
mari cenuşii sugerând că era vorba de o urgenţă, impresie
dezminţită de vocea sa potolită, măsurată şi calmă.
— Mulţumesc. Omul de încredere al Şacalului o urmă pe
infirmieră înăuntru, iar aceasta ridică receptorul şi i-l întinse.
— Jean Pierre Fontaine.
134
 — Domnul cu tine, fiule, rosti o voce care venea de la mii de
kilometri depărtare. V-aţi instalat bine?
— Nici nu am cuvinte, răspunse bătrânul. Totul este atât de…
magnific. Nu merităm atâta atenţie.
— Sper să câştigaţi dreptul de a vă bucura de toate.
— Sunt gata să vă servesc.
— Ai să-mi faci cel mai mare serviciu dacă ai să respecţi
întocmai instrucţiunile pe care ţi le va da femeia. Respectă-le cu
sfinţenie – nu cumva să te abaţi de la ele. Clar?
— Cum nu se poate mai clar.
— Domnul fie cu tine.
Se auzi un declic, iar vocea dispăru.

Fontaine se întoarse să-i spună ceva infirmierei, însă femeia nu

mai era lângă el. Se afla în capătul opus al încăperii şi deschisese
sertarul unei mese. Bătrânul traversă încăperea şi se apropie de
ea, cu ochii aţintiţi asupra sertarului, să vadă ce se afla în interior.
Descoperi înăuntru, frumos împăturite şi aranjate unele peste
altele, o pereche de mănuşi chirurgicale, un pistol cu amortizor cu
încărcătorul ataşat şi un brici cu lama strânsă.
— Astea sunt ustensilele cu care vei lucra, spuse femeia
întinzându-i cheia şi privindu-l drept în faţă cu ochii săi cenuşii,
inexpresivi. Iar cei pe care trebuie să-i omori sunt în ultimul
bungalov din acest şir. Trebuie să te obişnuieşti cu împrejurimile
şi de aceea vei face lungi plimbări pe alee, aşa cum fac toţi bătrânii
la o anumită vârstă pentru a-şi pune sângele în mişcare. După
aceea, îi omori. Le tragi fiecăruia, pe rând, câte un glonţ în cap,
timp în care vei purta mănuşi. Ordinul e să ţinteşti în cap. După
ce-i împuşti, le tai beregata…
— Maică Precistă, dar sunt copii!…
— Aşa sună ordinul.
— Dar e barbar!
— Vrei să transmit mai departe părerea ta?
Fontaine trase cu coada ochiului spre uşa deschisă a terasei, la
locul pe care se afla nevasta lui, instalată în căruciorul de invalid.
— Nu. Sigur că nu.
— Aşa mi-am zis şi eu… Ar mai fi ceva. Cu sângele unuia din cei
ucişi, alegi tu care, vei scrie pe zid: „Jason Bourne, fratele
Şacalului”.
— O, Doamne… N-am să scap.
— Numai de tine depinde. Dacă-ţi coordonezi execuţiile cu
135
mişcările mele, eu am să jur că marele luptător al Franţei se afla în
bungalovul lui în momentul în care s-a comis crima.
— Şi care ar fi momentul? Când trebuie s-o fac?
— Peste exact treizeci şi şase de ore.
— Iar după aceea ce se-ntâmplă?
— Poţi să rămâi aici până-şi dă sufletul femeia ta.

136
 CAPITOLUL IX
Brendan Patrick Pierre Prefontaine nu-şi revenea din uimire.
Deşi nu avea rezervare, recepţionerul satului de vacanţă
Tranquility Inn îi făcuse o primire împărătească, de vedetă de
cinema sosită în vizită, pentru ca, la câteva clipe după ce îi dăduse
cheia unei vile să-i spună că, de fapt, el avea reţinut un bungalov,
pe numele lui şi să îl întrebe cum fusese călătoria de la Paris şi
până aici. Preţ de câteva minute, deasupra distinsei adunări domni
o confuzie totală, mai cu seamă că proprietarul lui Tranquility Inn
nu era de găsit nicăieri, nici măcar acasă, iar dacă nu plecase din
staţiune, parcă intrase în pământ. În cele din urmă, recepţionerul
îşi ridică mâinile spre cer într-un gest deznădăjduit de neputinţă,
iar fostul judecător din Boston a fost condus în apartamentul lui,
de fapt un bungalov fermecător asemeni unei case în miniatură, cu
vedere spre mare. Din întâmplare şi nu pentru că aşa îşi
propusese, vârâse zăpăcit mâna în alt buzunar şi îi dăduse
recepţionerului o bancnotă de cincizeci de dolari, în semn de
recunoştinţă pentru amabilitatea sa. Prefontaine deveni într-o
clipită un personaj demn de toată stima, o personalitate care
trebuia tratată cu deferenţă, iar agitaţia începu: recepţionerul bătu
scurt din palme, apoi îşi lipi mâinile de coapse luând o
respectuoasă poziţie de drepţi; trebuia cu orice chip să-i intre în
voie acestui necunoscut care-l zăpăcise… parcă picase din cer la
bordul hidroavionului care îl adusese din Montserrat… Numele lui
îi zăpăcise pe toţi cei de pe Tranquility. Să fi fost cu putinţă o
asemenea coincidenţă?… Şi totuşi, însuşi Guvernatorul Coroanei…
Mai bine să-şi asigure spatele. Şi îi dăduseră oaspetelui o vilă.
După ce se instală în bungalov şi-şi aranjă hainele pe umeraşe
şi celelalte lucruri personale prin sertare şi în baie, nebunia
continuă. Se pomeni cu un chelner care îi aduse o sticlă aburindă
de Chateau Carbonnieux ’78 şi, pe aceeaşi tavă, un vas cu flori
proaspăt culese şi o cutie de bomboane de ciocolată belgiene,
pentru ca, nici o clipă mai târziu, un alt picolo să vină încurcat şi
să i le ia, cerându-şi scuze, ploconindu-se până în pământ şi
explicându-i că, în realitate, ele fuseseră comandate pentru vila
din capătul din stânga… sau din dreapta – probabil? O, mon!
Judecătorul îşi trase pe el o pereche de pantaloni scurţi şi se

137
strâmbă văzând ce beţigaşe de picioare are – şi o cămaşă înflorată.
O pereche de tenişi albi şi o şapcă albă din doc completară această
ţinută tropicală. Curând avea să se lase înserarea, iar el simţea
nevoia să facă o plimbare… Din mai multe motive.
— Ştiu cine e Jean Pierre Fontaine, spuse John St. Jacques
uitându-se în registrul de la recepţie. Cel pentru care a intervenit
guvernatorul. Da’ să mă tai în şapte dacă ştiu cine dracu’ mai e şi
Brendan Patrick Pierre Prefontaine.
— Un distins judecător din Statele Unite, declară cu emfază
şeful recepţiei, un negru înalt şi voinic, cu un pronunţat accent
britanic. Unchiul meu, directorul adjunct al Serviciului de Imigrări,
mi-a telefonat de la aeroport nici cu două ore în urmă. Din păcate,
eu eram sus în birou când s-a produs evenimentul, însă oamenii
noştri s-au descurcat perfect şi au procedat cum nu se poate mai
bine.
— Un judecător? întrebă proprietarul lui Tranquility Inn iar
directorul îl atinse pe braţ făcându-i un semn discret să se tragă
deoparte, departe de urechile celor de la recepţie. Cei doi bărbaţi se
îndreptară spre un colţ retras. Ce ţi-a spus unchiul tău?
— Că trebuie să fim extrem de discreţi în privinţa celor doi
distinşi oaspeţi.
— Şi, mă rog, de ce? Ce să-nţeleg din asta?
— Unchiul a fost şi el foarte discret, dar l-a ajutat din umbră pe
distinsul judecător să-şi cumpere un bilet de la ghişeul Companiei
de zboruri inter-insulare. După care şi-a permis să afirme că a
procedat cum nu se poate mai corect. Judecătorul şi veteranul
francez se pare că sunt înrudiţi şi doresc să se-ntâlnească în mare
taină pentru a discuta unele chestiuni de maximă importanţă.
— Şi, dacă aşa stau lucrurile, cum se face atunci că cinstitul
nostru judecător nu şi-a făcut rezervare din vreme?
— Există două posibilităţi, domnule. După cum s-a exprimat
chiar unchiul, cei doi trebuiau să se întâlnească pe aeroport, însă
solemnitatea de primire organizată de domnul Guvernator al
Coroanei i-a împiedicat să-şi vorbească.
— Şi care ar fi cea de-a doua posibilitate?
— Poate că lucrătorii de la biroul judecătorului, cei din Boston,
statul Massachusetts, au comis ei înşişi o greşeală. După cum mi-
a relatat unchiul, ei doi au avut o scurtă discuţie despre asistenţii
judecătorului, cum că ar fi capabili să greşească şi că, dacă s-a
comis cumva o eroare cu paşaportul lui, îi suie pe toţi în avion şi-i
pune să-şi ceară scuze personal.
138
 — Înţeleg că judecătorii din Statele Unite sunt mai bine plătiţi
decât cei din Canada. Mare noroc a avut să găsească locuri libere.
— Suntem în plin sezon estival, domnule. Doar ştiţi că în lunile
de vară avem întotdeauna locuri disponibile.
— Nu-mi mai aminti… Care va să zică, am primit vizita a două
neamuri ilustre care doresc să-şi vorbească între patru ochi,
folosindu-se de tot felul de subterfugii care de care mai încurcate.
Poate ar fi bine să-l suni pe judecător şi să-l anunţi la ce vilă l-am
cazat pe Fontaine. Sau Prefontain – na, că nici eu nu mai ştiu. M-
am încurcat de tot.
— I-am strecurat unchiului că aşa înţelegem să procedăm,
domnule, însă a fost categoric. Mi-a spus că nu trebuie să schiţăm
nici cel mai mic gest. După cum s-a exprimat şi unchiul, toţi marii
bărbaţi au secretele lor, iar el n-ar vrea să se împăuneze cu logica
lui strălucită până nu-l laudă cele două părţi implicate.
— Poftim?
— Dacă-l sunăm pe judecător, el îşi va închipui că numai
unchiul putea să ne dea informaţia, adică directorul adjunct al
Serviciului de Imigrări.
— Dumnezeule!… Auzi, fă cum vrei. Eu am altele pe cap acum…
Apropo, am dublat paza pe şosea şi pe plajă.
— Trebuie să fim vigilenţi, domnule.
— Am trimis şi câţiva paznici lângă vilă. Ştiu cine locuieşte
acolo, însă nu ştiu cui i-ar putea veni ideea de a-i face o vizită.
— Vă aşteptaţi la complicaţii, domnule?
John St. Jacques se uită lung la directorul staţiunii sale.
— Nu imediat, îi răspunse. Am fost afară şi am verificat petic cu
petic de pământ şi de nisip. Dacă aveţi nevoie de mine, ştiţi unde
mă găsiţi: la Vila 20. Stau cu sora mea şi cu nepoţii.

Marele erou al Rezistenţei franceze se plimba agale pe aleea

pavată îndreptându-se spre ultima vilă din şir, orientată şi ea spre
mare. Bungalovul nu se deosebea cu nimic de celelalte – zidurile
erau spoite în var roz, iar acoperişul avea olane roşii. Poate doar
pajiştea din jur să fi fost mai întinsă, iar tufişurile şi vegetaţia
crescuseră aici mai înalte. Era un loc ideal de odihnă, parcă
anume făcut pentru prim-miniştri şi preşedinţi, pentru secretari de
stat şi miniştri de externe, pentru personalităţi ale vieţii politice şi
sociale din lumea largă, în căutarea unui locşor tihnit, a unui
refugiu faţă de frământarea şi zbuciumul din exterior.
În capătul aleii se ridica un zid spoit cu var, înalt de aproape un
139
metru, înălţat ca un baraj, din spatele căruia cobora spre ţărm
panta abruptă a promontoriului invadat de verdeaţă. Zidul se
întindea în cele două direcţii, şerpuind pe sub verandele şi terasele
bungalovurilor, servind în acelaşi timp drept demarcaţie şi pavăză
împotriva curioşilor. Intrarea în Vila 20 se făcea pe o poartă masivă
din fier forjat vopsit în roz, prinsă cu balamale zdravene direct în
zid. Bătrânul zări în spatele porţii un băieţel care alerga pe pajişte
doar în chiloţi de baie, iar în clipa următoare, în pragul casei, pe
uşa dată de perete, îşi făcu apariţia o tânără.
— Hai, vino, Jamie. Masa! strigă femeia.
— Mami, Alison a mâncat?
— A mâncat şi acum doarme, puişor. Nu are cine să mai ţipe la
tine.
— Îmi plăcea mai mult la casa noastră. Mami, de ce nu ne
întoarcem acasă?
— Fiindcă unchiul John ne-a rugat să stăm cu el… Aici avem
bărci, Jamie. Puteţi ieşi la pescuit cum aţi făcut şi în aprilie, în
vacanţa de Paşti.
— Atunci am stat la noi acasă.
— Da, aşa e. Era şi tati cu noi…
— Ce-am mai râs când m-a lăsat să conduc camionul!
— Masa, Jamie! Hai, fuguţa în casă.
Femeia şi copilul intrară, iar inima lui Fontaine se strânse la
gândul ordinelor primite de la Şacal, la execuţia sângeroasă pe
care se obligase, sub jurământ, să o ducă la bun sfârşit. Apoi,
deodată, îi reveniră în minte cuvintele copilului: „De ce nu ne
întoarcem acasă?… Atunci am stat la noi acasă”… ca şi
răspunsurile mamei: „fiindcă unchiul John ne-a rugat să stăm cu
el… Da, aşa e. Era şi tati cu noi”.
Existau o mulţime de explicaţii ale dialogului pe care-l
surprinsese, dar cum Fontaine era capabil să sesizeze rapid
pericolul şi lucruri pe care un om obişnuit nu le-ar fi perceput –
întreaga lui existenţă era presărată de episoade primejdioase, în
care îşi riscase viaţa – simţi că despre asta era vorba şi acum. Iar
din acest motiv, un bătrân trebuia să facă lungi plimbări noaptea,
pe întuneric, chipurile pentru a-şi pune sângele în mişcare.
Întoarse scurt spatele zidului şi porni agale pe aleea pavată, atât
de adâncit în gânduri încât puţin a lipsit să nu se ciocnească de
un alt oaspete al staţiunii, un bătrân cam de aceeaşi vârstă cu el,
poate o idee mai înalt, îmbrăcat într-un fel de-a dreptul caraghios,
pe cap cu o şapcă albă şi cu pantofi albi în picioare.
140
 — Scuzaţi, rosti necunoscutul sărind în lături pentru a-i face loc
lui Fontaine.
— Pardon, monsieur! exclamă încurcat eroul Franţei, vorbind
fără să-şi dea seama în limba sa maternă. Je regrette – vreau să
spun, pe mine trebuie să mă scuzaţi.
— O!
La auzul acestor vorbe, străinul căscase ochii mari de uimire
parcă realizând cu cine se întâlnise, însă reuşi aproape
instantaneu să-şi disimuleze reacţia.
— Nu face nimic.
— Pardon, ne cunoaştem, monsieur?
— Nu cred, răspunse bătrânul cu şapcă albă şi caraghioasă,
însă cu toţii am auzit zvonurile care circulă. Un mare erou francez
se numără începând de astăzi printre oaspeţii de vază ai staţiunii.
— Fleacuri. Întâmplări de război de pe vremea când eram cu
toţii tineri şi cu inima fierbinte. Mă numesc Fontaine. Jean Pierre
Fontaine.
— Iar eu… Patrick. Brendan Patrick.
— Încântat de cunoştinţă, monsieur.
Cei doi bătrâni îşi strânseră mâinile cu căldură.
— Ce loc încântător! Nu găsiţi?
— Pur şi simplu divin.
Necunoscutul îl studia din nou, îşi spuse Fontaine, deşi într-un
chip destul de ciudat, parcă evitându-i privirea.
— Trebuie să mă retrag, rosti oaspetele mai vârstnic, cel încălţat
în pantofi albi, nou-nouţi. Sfatul medicului.
— Moi aussi, spuse Fontaine vorbind intenţionat în franceză
pentru a studia efectul asupra celuilalt. Toujours le medecin a
notre age, n’est-ce pas?
— Din păcate, acesta este crudul adevăr, îi răspunse bătrânul
numai piele şi os făcând un semn de regret din cap şi, cu o
fluturare de rămas-bun, se întoarse şi dispăru pe alee.
Fontaine rămase pe loc urmărind cu atenţie silueta care se
îndepărta, aşteptând, pândind, parcă ştiind ce avea să urmeze. Nu
se înşelase. Bătrânul se opri şi se întoarse spre el încet şi, în ciuda
depărtării, privirile li se încrucişară. Era suficient. Concludent,
Jean Pierre îşi adresă un zâmbet satisfăcut, apoi se îndepărtă pe
alee în direcţie opusă, spre bungalovul lui.
Primise un avertisment, îşi spuse el îngândurat. De astă dată
era un avertisment categoric. Trei lucruri erau evidente: unu –
vizitatorul vârstnic cu şepcălia lui caraghioasă pe cap vorbea
141
franţuzeşte; doi – ştia că Jean Pierre Fontaine este în realitate
altcineva, trimis de cineva în Montserrat; trei – purta în privire
semnul distinctiv al Şacalului. Mon Dieu! Stilul monseniorului era
inconfundabil! Punea la punct un asasinat până în cele mai mici
detalii, se asigura că acesta a fost comis conform planului, după
care ştergea cu grijă orice urmă care ar fi constituit o dovadă a
metodelor de lucru, prin asta înţelegând şi firele care duceau la
armata de bătrâni în solda lui şi care operau în numele lui. Nici nu
mai avea de ce să-l mire afirmaţia femeii că el şi nevasta lui puteau
rămâne nestingheriţi pe insulă după ce va fi îndeplinit ordinele
Şacalului, adică până la o dată pe care nu o precizase (sigur, ea
spusese până se va stinge femeia lui din viaţă). Însă generozitatea
Şacalului nu era atât de mare pe cât s-ar fi crezut. Atât moartea
nevestei lui cât şi a lui fuseseră bine ticluite dinainte.

John St. Jacques răspunse la telefon din biroul lui.

— Da?
— S-au întâlnit, domnule! spuse agitat directorul, vorbind de la
recepţie.
— Cine cu cine s-a întâlnit?
— Marele bărbat şi distinsul său văr din Boston,
Massachusetts. V-aş fi sunat imediat, dar a apărut o neînţelegere
în legătură cu o cutie de bomboane belgiene…
— Ce tot îndrugi acolo?
— În urmă cu câteva minute, domnule. I-am zărit de la
fereastră. Stăteau de vorbă pe alee. Câtă dreptate a avut stimatul
meu unchi, directorul adjunct de la Imigrări!
— Drăguţ.
— Guvernatorul va fi încântat şi sunt convins că vom fi felicitaţi.
Ca de altfel, după cum se cuvine şi extraordinarul meu unchi.
— Atunci, e bine pentru toată lumea, spuse St. Jacques iritat.
Acum sper că nu mai e nevoie să ne batem capul cu nici unul
dintre ei.
— Sper să nu greşesc spunând că nu, domnule… Doar că, în
timp ce noi vorbim, îl zăresc apropiindu-se pe distinsul judecător.
Merge grăbit pe alee. Cred că vine încoace.
— Nu cred să muşte. Probabil vrea să-ţi mulţumească. Fă ce-ţi
cere. Se pregăteşte furtună dinspre Basse-Terre şi avem nevoie de
tot sprijinul guvernatorului dacă sunt smulse firele de telefon.
— Eu însumi voi avea grijă să-l servesc dacă are nevoie de ceva,
domnule!
142
 — Ei, nici chiar aşa. Ai grijă să nu exagerezi. Nu cumva să-l
ştergi la fund dacă ţi-o cere.

Brendan Prefontaine deschise uşa şi intră zorit în holul circular

cu pereţi de sticlă. Înainte de asta, se asigurase că francezul
dispăruse în prima vilă şi abia după aceea făcuse cale întoarsă şi
se îndreptase glonţ spre clădirea principală. După cum era obligat
să procedeze de treizeci de ani încoace, trebuise să tragă
concluziile din mers – mai precis din fugă – să găsească explicaţii
plauzibile pentru o sumă de posibilităţi cât se poate de evidente,
dar şi pentru altele, cât se poate de ascunse. Comisese o eroare – o
greşeală imposibil de evitat şi, în acelaşi timp, prostească.
Imposibil de evitat pentru că nu socotise necesar să se înscrie sub
un nume fals în registrul de cazare al staţiunii Tranquility Inn
pentru eventualitatea în care cineva s-ar fi interesat de el; şi
prostească pentru că se prezentase eroului francez sub un alt
nume… Bine, poate nu era complet prostesc gestul lui.
Asemănarea dintre cele două nume ar fi putut crea complicaţii
inutile şi i-ar fi încurcat poate planurile de călătorie – doar venise
în Montserrat cu intenţia de a stoarce bani, de a afla ce-l
înspăimântase în aşa hal pe Randolph Gates încât să se
dispenseze cu asemenea uşurinţă de cincisprezece mii de dolari.
Iar, după ce va fi aflat ce se ascunde în spatele întregii poveşti,
poate mai era rost de ceva bani. Nu, o dovadă de prostie era faptul
că nu îşi luase aceste precauţii încă de la bun început, nu acum.
Se apropie de recepţie şi de funcţionarul înalt şi zvelt care-l
întâmpină ridicându-se în picioare.
— Bună seara, domnule! strigă entuziasmat angajatul hotelului,
făcându-l pe judecător să tresară speriat şi să arunce, cu
prudenţă, o privire în jur, satisfăcut în final să constate că holul
era pustiu. La dispoziţia dumneavoastră. Vreau să vă asigur că voi
face totul să fiţi mulţumit!
— Mi-ar plăcea să mă asiguri, tinere, că ai să vorbeşti ceva mai
încet.
— Dacă e nevoie, voi vorbi în şoaptă, rosti funcţionarul
coborând tonul într-atât încât Brendan nu auzi nimic.
— Ce-ai spus?
— Cu ce vă pot fi de folos? declamă vibrant bărbatul, vorbind de
astă dată sotto voce.
— Vreau să discutăm ceva ce ar trebui să rămână între noi.
Bine?
143
 — Cum să nu! Sunt o persoană discretă care ştie să-şi ţină
gura.
— Aşa?
— Bineînţeles.
— Prea bine, spuse Prefontaine. Aş dori să-mi faci un mic
serviciu…
— Orice!
— Ssst!
— Normal.
— Ca atâtea persoane de vârsta mea, mi se întâmplă şi mie să
uit din când în când. Pricepi, nu?
— Îmi vine greu să cred că un bărbat atât de luminat cum
sunteţi dumneavoastră poate uita ceva.
— Poftim?… Bine, lasă. Călătoresc incognito, sper că înţelegi ce
vreau să spun.
— Cu siguranţă, domnule.
— M-am înregistrat la hotel sub numele meu adevărat,
Prefontaine…
— Chiar aşa v-aţi înregistrat, îl întrerupse funcţionarul zelos.
Ştiu.
— Am comis o eroare. Asistenţii mei şi alte persoane care
urmează să mă contacteze aici vor cere să vorbească cu domnul
„Patrick”. Este cel de-al doilea prenume al meu. Un subterfugiu
nevinovat pe care am găsit de cuviinţă să îl adopt pentru a mă
bucura în linişte de o vacanţă binemeritată.
— Înţeleg perfect, rosti recepţionerul pe un ton confidenţial,
aplecându-se mult peste tejghea.
— Serios?
— Bineînţeles. Dacă s-ar afla că o personalitate eminentă cum
sunteţi dumneavoastră este oaspetele hotelului nostru, probabil că
nu aţi apuca să vă odihniţi. Dacă sunteţi însă altcineva, atunci,
sigur vă veţi bucura de discreţie absssolută! Aşadar, vă asigur,
înţeleg perfect.
— Discreţie absssolută? Of, Doamne!…
— Cu mâna mea am să fac modificarea în registru, domnule
judecător.
— Judecător?… Cine a spus că sunt judecător?
Sângele pieri o clipă de pe chipul încurcat al recepţionerului.
— O scăpare. Numai şi numai din dorinţa arzătoare de a vă
servi cu orice preţ, domnule.
— Şi o scăpare din partea altcuiva.
144
 — Vă asigur, domnule, că în afara proprietarului staţiunii
Tranquility Inn nimeni, dar absolut nimeni, nu cunoaşte
adevăratul motiv al vizitei dumneavoastră, murmură recepţionerul
trăgându-se spre el, mai-mai să cadă peste tejghea. Discreţie
absssolută!
— Sfântă Fecioară, tembelul ăla de la aeroport…
— Cu perspicacitatea care-l caracterizează, continuă
funcţionarul trecând peste monologul lui Prefontaine, pe care de
altfel nu îl auzise, mi-a spus răspicat că avem onoarea de a găzdui
doi bărbaţi iluştri care nu vor să fie deranjaţi. Ştiţi, chiar mi-a
telefonat în acest sens…
— Foarte bine, foarte bine. Acum am priceput şi-ţi mulţumesc
pentru toate strădaniile dumitale. Te rog însă să modifici numele
meu în Patrick, iar dacă cineva aflat la hotel întreabă de mine,
acelei persoane, bărbat sau femeie, îi vei da acest nume. Ne-am
înţeles?
— Perfect, stimate domnule judecător.
— Sper.
Patru minute mai târziu, şeful recepţiei, cu nas fin de copoi,
ridică receptorul telefonului.
— Recepţia, intonă el pe un ton încărcat de căldură de parcă ar
fi acordat o binecuvântare.
— Sunt domnul Fontaine, de la Vila 11.
— Da, domnule. E o adevărată cinste pentru mine, pentru noi
toţi, pentru toată lumea!
— Merci. Voiam să vă rog ceva. Am întâlnit pe alee în urmă cu
nici cincisprezece minute un domn american pur şi simplu
fermecător, un bărbat apropiat de vârsta mea, purtând o şapcă
albă pe cap. Intenţionez să-l invit la un aperitiv într-una din zilele
următoare, numai că nu i-am reţinut numele.
Îl testau, îşi spuse recepţionerul. Oamenii de vază nu numai că
au secretele lor, dar vor să se asigure că ele nu vor fi divulgate.
— După descrierea dumneavoastră, domnule, permiteţi-mi să vă
spun că l-aţi întâlnit pe fermecătorul domn Patrick.
— Aşa, aşa. Cred că ăsta-i numele. Un nume irlandez, într-
adevăr, dar domnul e american mi se pare.
— Un american cu carte, domnule. Din Boston, Massachusetts.
Locuieşte la Vila 14, a treia spre vest faţă de dumneavoastră.
Formaţi 714.
— Da, bine. Mulţumesc foarte mult. Dacă-l vedeţi pe domnul
Patrick, aş prefera să nu-i pomeniţi de discuţia noastră. După cum
145
bine ştiţi, soţia mea este suferindă şi doresc să-l invit când se va
simţi şi ea mai întremată.
— N-am să scot o vorbă, stimate domn, până nu-mi spuneţi
dumneavoastră. În ceea ce vă priveşte pe dumneavoastră şi pe
ilustrul domn Patrick, vom respecta întocmai instrucţiunile
confidenţiale primite din partea domnului guvernator.
— Chiar aşa? Lăudabil… Adieu.
Bravo! se felicită recepţionerul aşezând receptorul în furcă.
Oamenii mai prind întotdeauna subtilităţile din zbor, iar el fusese
subtil de o manieră strălucită – extraordinarul său unchi putea să-
l felicite pentru isprava lui. Nu numai că se oferise să modifice
numele americanului în „Patrick” dar, lucru extrem de important,
reuşise să strecoare expresia genială „cu carte”, ceea ce sugera o
persoană învăţată, un savant – sau un judecător. Iar în final
promisese să nu scape o vorbă până la noi instrucţiuni din partea
Guvernatorului Coroanei. Cu asemenea subtilităţi iată că reuşise
şi el să păşească, discret, în lumea oamenilor de vază. Era o
experienţă uluitoare, iar el trebuia să-l sune neapărat pe unchi, să
se bucure împreună de acest triumf.

Fontaine se aşeză pe marginea patului, cu receptorul încă în

mână după ce sfârşise convorbirea şi se uită la soţia lui care se
afla pe terasă. Era tot în scaunul cu rotile, întoarsă din profil spre
el, cu paharul de vin aşezat pe măsuţa de lângă ea şi bărbia vârâtă
în piept din pricina durerilor… Suferinţă! Suferinţa invadase lumea
asta îngrozitoare în care trăiau! Iar el avusese contribuţia lui la
suferinţele altora. Înţelesese de mult acest lucru şi nu aştepta
îndurare pentru el, însă nevasta lui nu trebuia pedepsită pentru
fapte de care era străină. Acest punct nu fusese menţionat în
contract. Viaţa lui, asta da, însă nu şi a ei – cel puţin nu atâta
vreme cât mai era o scânteie de viaţă în trupul acela fragil. Non,
monseigneur. Je refuse! Ce n’est pas le contrat!
Aşadar, armia de bătrâni de care se folosea Şacalul îşi întinsese
tentaculele până în îndepărtata Americă. Nimic surprinzător! Iar
un bătrân american de origine irlandeză, cu şapca lui caraghioasă,
un bărbat „cu carte” care dintr-un motiv numai de el ştiut
îmbrăţişase cauza unui terorist, avea să le fie lor călău. Un bărbat
care-l studiase atent, îl măsurase din cap până-n picioare,
pretinzând că nu vorbeşte franceza, dar care purta în priviri
stigmatul Şacalului. „În ceea ce vă priveşte pe dumneavoastră şi pe
ilustrul domn Patrick vom respecta întocmai instrucţiunile
146
confidenţiale primite din partea domnului Guvernator”. Domnul
Guvernator primise instrucţiuni tocmai de la Paris, din partea
îngerului Morţii.
În urmă cu un deceniu, după primii cinci ani de colaborare
rodnică cu monseniorul, i se dăduse un număr de telefon din
Argenteuil, la cinci mile nord de Paris, unde trebuia să sune doar
în situaţii de extremă urgenţă. Nu sunase acolo decât o singură
dată, iar acum se vedea obligat s-o facă pentru a doua oară. Căuta
în lista aflată lângă telefon prefixul internaţional al Franţei, ridică
receptorul şi formă numărul. După două minute, la capătul
celălalt al firului se auzi un declic.
— Le Coeur du Soldat, rosti o voce monotonă de bărbat
secondată în fundal de un marş alert.
— Trebuie să vorbesc cu Mierla, rosti Fontaine în franceză. Sunt
Paris Cinci.
— Şi dacă-l găsim, unde să te caute Mierla?
— În Caraibe. Fontaine îi dădu interlocutorului prefixul regiunii,
numărul de telefon şi interiorul Vilei 11, după care închise şi
aşteptă încordat, aşezat pe marginea patului. Cu inima grea, îşi
spuse că acestea puteau fi ultimele clipe de viaţă pentru el şi
nevasta lui. Iar dacă era aşa, pe el şi pe femeia lui îi aştepta
judecata lui Dumnezeu. Sigur că omorâse oameni, însă niciodată
nu făcuse rău în mod deliberat şi nu luase viaţa decât acelor
persoane care comiseseră crime împotriva umanităţii; cu câteva
excepţii minore când, întâmplător, căzuseră victime nevinovate
curioşi sau trecători prinşi între focuri încrucişate sau în mijlocul
unei explozii. Am venit pe lume doar pentru a suferi – oare nu aşa
ne învaţă Sfânta Scriptură?… Pe de altă parte, ce inimă are
Dumnezeu să îngăduie asemenea brutalităţi? Merde! Nu te mai
gândi la toate astea! Şi aşa te depăşesc!
Telefonul sună, iar Fontaine înşfăcă receptorul şi îl lipi nervos
de ureche.
— Paris Cinci, spuse el.
— Fiule, de ce-ai sunat la acest număr pe care l-ai folosit o
singură dată în decursul relaţiei noastre? Atunci, a fost o urgenţă.
— Ne-aţi copleşit cu generozitatea dumneavoastră, dar simt că
trebuie să modificăm termenii contractului.
— La ce te referi?
— Mi-am încredinţat viaţa în mâinile dumneavoastră – puteţi
face cu ea orice, oricând doriţi, însă înţelegerea noastră nu o
include şi pe soţia mea.
147
 — Cum?
— Pe insulă se află un bărbat, mi s-a spus că e un om cu carte
venit tocmai de la Boston, care mă cercetează cu mare curiozitate.
Iar din privirea lui ghicesc că are un motiv ascuns.
— Idiotul ăla care face pe deşteptul a venit în Montserrat? Nu
ştiu absolut nimic!
— Eu n-aş spune aşa după felul în care mă priveşte. Vă implor,
după ce îmi închei misiunea, aş vrea să mă întorc la Paris… Vă
implor! Lăsaţi-o să se stingă în pace. Pentru mine nu vă mai cer
nimic.
— Mă rogi?! Pe mine? După ce mi-am dat cuvântul de onoare?
— Şi-atunci, îmi puteţi spune de ce se ţine scai de mine
bărbatul ăsta cu carte venit tocmai din America şi de ce mă
studiază cu ochi sfredelitori?
Un acces de tuse seacă, guturală, se auzi la celălalt capăt al
firului, după care Şacalul rosti:
— Marele profesor de drept a pătruns într-un teritoriu în care
nu are ce căuta. E un om mort.

Edith Gates, soţia renumitului avocat şi remarcabil profesor de

ştiinţe juridice, deschise uşurel uşa biroului de lucru aflat în
reşedinţa elegantă de la Boston, din Louisburg Square. Soţul ei
stătea nemişcat în fotoliul masiv de piele, cu privirea aţintită la
focul care trosnea în cămin, foc pe care el pusese să fie făcut, în
ciuda temperaturii ridicate de afară şi a sistemului de aer
condiţionat care funcţiona în interior.
Privindu-l, doamna Gates se surprinse din nou spunându-şi cu
uimire că erau anumite… lucruri… în legătură cu soţul ei pe care
ea nu le va înţelege niciodată. Goluri în existenţa lui cărora ea nu
reuşea să le găsească un înţeles, salturi în atitudinea şi felul lui de
a gândi pe care nu le va pricepe. Înţelegea doar că el trecea, în
unele momente, prin chinuri sufleteşti îngrozitoare pe care refuza
să i le împărtăşească, deşi împărtăşindu-i-le s-ar fi uşurat de o
povară apăsătoare. În urmă cu treizeci şi trei de ani, o tânără
destul de atrăgătoare şi cu ceva avere se măritase cu un proaspăt
licenţiat în ştiinţe juridice, un bărbat extrem de înalt, stângaci şi
cu o minte sclipitoare, dar din păcate sărac lipit şi care, în ciuda
dorinţei pătimaşe de a-şi face un nume, se pomenise refuzat de
mai toate firmele importante în acea perioadă de sfârşit al anilor
’50. Lustrul de eleganţă şi rafinament, ca şi nevoia de a se şti la
adăpost de vremuri grele, erau preţuite mai cu seamă de acele
148
minţi tinere, clocotind de ambiţie, din păcate, rătăcind încă în
căutarea unui drum de urmat în viaţă şi ne referim în special la o
minte al cărei cap se detaşa din mulţime din pricina părului în
permanenţă ciufulit şi al cărei corp putea fi văzut îmbrăcat în
haine ieftine, o imitaţie nereuşită a stilului J. Press & Brooks
Brothers, situaţie de-a dreptul dramatică gândindu-ne la modesta
sumă depusă la bancă şi care nu-i permitea să-şi îmbunătăţească
aspectul exterior, cu atât mai mult cu cât puţine magazine vindeau
haine pe măsura lui.
Dar iată că proaspăta doamnă Gates aduse ca dotă în căsnicia
lor şi câteva idei valoroase care aveau să deschidă perspective largi
vieţii comune. Printre acestea s-a numărat îmbrăţişarea de îndată
a unei cariere universitare – mai bine nimic decât să lucreze
pentru o firmă modestă sau, Doamne fereşte! Să devină avocat
pledant pentru cine ştie ce clienţi dubioşi (pe care el avea darul să-
i atragă), care nu sunt în stare să plătească serviciile unor avocaţi
cu reputaţie. Mai bine să-şi folosească darurile cu care-l fericise
natura, adică o statură impozantă şi o minte ageră şi receptivă
care, asociate cu anvergura şi ambiţia lui, îi puteau aduce cu
uşurinţă diverse titluri academice. Edith apelă la contul său
modest din bancă şi reuşi să dea un fason aspectului exterior al
bărbatului ei, cumpărându-i haine pe potriva pretenţiilor sociale şi
angajând un profesor de artă dramatică, iar acesta îşi cizelă elevul
şi îl învăţă să se pună în valoare prin atitudini teatrale, pline de
emfază, cu mare priză la public, cu efect garantat. Astfel încât,
curând, tânărul licenţiat deveni un personaj grandios care amintea
de Lincoln, cu ceva tuşe de John Brown. În acelaşi timp, era în
plină ascensiune profesională, pe punctul de a deveni expert în
probleme juridice deşi nu renunţase la cariera universitară,
acumulând grad după grad şi pledând în acelaşi timp la diverse
facultăţi, până când, datorită temeinicelor cunoştinţe în domeniul
legislativ, îşi câştigase o reputaţie solidă şi de netăgăduit. Şi astfel,
se pomeni că ajunge să fie căutat de aceleaşi firme care îi
refuzaseră serviciile în trecut.
A fost nevoie de zece ani de strădanii şi muncă tenace până la
concretizarea primelor rezultate pozitive şi, deşi la început venitul
nu a fost impresionant, cel puţin el reprezenta un promiţător pas
înainte. Revistele de specialitate, mai întâi cele de mâna a doua,
apoi cele prestigioase, au început să-i publice pe rând în paginile
lor articolele contradictorii atât prin stil cât şi prin conţinut;
fiindcă tânărul profesor asociat avea un talent special pentru
149
cuvântul scris, iar fraza lui exprima ideea o dată agresiv şi direct,
apoi, imediat, insinuant, pentru ca, dintr-o întorsătură de condei,
să devină bombastic sau incisiv. Însă segmente întregi ale
cercurilor financiare şi-au întors privirea spre el, mai cu seamă
datorită opiniilor sale care începeau să se contureze. Se petrecuse
o transformare, o modificare a mentalităţii naţiunii, iar mitul Marii
Societăţi sensibile la necazurile cetăţenilor începuse să se fisureze,
primele răni apărând o dată cu sloganurile lansate de echipa
Nixon, cum ar fi „imensa majoritate inertă, de manevră”, „trântorii
aşezaţi cu fundul pe sacul cu bani” şi foarte peiorativul „ei”.
Ticăloşia dădea să scoată capul la suprafaţă şi începuse să se
extindă ca un cancer, iar receptivul dar tolerantul Ford nu a avut
putere să i se opună, mai cu seamă după ce afacerea Watergate a
zdruncinat imaginea publică a instituţiei prezidenţiale; după cum
problema a depăşit şi puterile sclipitorului Carter, prea scrupulos
şi preocupat de detalii pentru a-şi exercita mandatul cu înţelegere
faţă de cei mulţi. Iar sintagma „totul pentru ţară” era încet
înlocuită de „totul pentru mine”.
Doctorul Randolph Gates găsi curând un val care îl proiectă în
sus, îşi descoperi genul de discurs public care plăcea, cursiv şi
cald şi un limbaj sever şi intransigent pe potriva noii ere care se
anunţa la orizont. Iar în opinia sa de proaspăt erudit – din punct
de vedere juridic, economic şi social – revizuită şi adaptată noului
veac, „mai mare” însemna „mai bine”, iar „mai mult” era de
preferat lui „mai puţin”. Atacă legislaţia care venea în sprijinul
concurenţei de piaţă afirmând că aceasta sugrumă dezvoltarea
industrială de pe urma căreia trebuia să tragă foloase toată lumea
– mă rog, practic toată lumea. În definitiv, trăim într-o lume
darwiniană şi, fie că ne convine sau nu, vor supravieţui doar cei
care se adaptează mai uşor. Tobele se porniră să răpăie, trâmbiţele
să răsune, iar marii manipulatori din lumea finanţelor îşi găsiră
campionul: un erudit în ştiinţe juridice care avea să împrumute
nota cuvenită de respectabilitate viselor lor justificate de fuziuni şi
consolidări de societăţi; cumperi, preiei conducerea şi apoi vinzi la
preţ mai bun; toate astea, fireşte, spre binele naţiunii.
Randolph Gates a fost invitat să li se alăture şi, cum era de
aşteptat, li s-a aruncat în braţe cu mult zel, uimind un tribunal
după altul cu exerciţiile sale de elocinţă. Reuşise, în sfârşit, însă
Edith Gates nu mai ştia să spună care vor fi implicaţiile. Sigur că
sperase să ducă o existenţă înstărită, dar nu se aşteptase la
milioane, la avioane particulare care îi purtau în lumea largă, de la
150
Palm Springs şi până pe Coasta de Azur. O neliniştea mai cu
seamă gândul că articolele şi prelegerile soţului ei susţineau
puncte de vedere şi cauze care nu aveau nici o legătură cu ideea de
cinste, ca să nu spună că erau de-a dreptul necinstite. Însă el
refuza să-i asculte argumentele, motivând că toate necazurile în
discuţie erau simple speculaţii intelectuale, perfect întemeiate. Şi,
ca să pună capac acestei situaţii tensionate, de şase ani nu
împărţise acelaşi pat, nici măcar dormitorul, cu soţul ei.
Păşi în birou, însă se opri brusc când îl văzu că întoarce capul
tresărind şi privind-o cu ochi injectaţi în care se oglindea o frică
animalică.
— Iartă-mă. N-am vrut să te sperii.
— De obicei baţi la uşă. Acum de ce n-ai bătut? Ştii cum e când
mă concentrez.
— Doar ţi-am spus că n-am vrut. Mă frământă ceva şi nu-mi
stătea capul la asta.
— E o contradicţie în ceea ce spui.
— Nu-mi stătea capul la bătutul la uşă.
— Şi, mă rog, ce te frământă? o întrebă juristul acoperit de
glorie de parcă s-ar fi îndoit că soţia lui poate gândi.
— Ştii ceva? Te rog să nu faci pe deşteptul cu mine.
— Despre ce-i vorba, Edith?
— Unde ai fost azi-noapte?
Gates îşi arcui sprâncenele mimând batjocoritor surprinderea.
— Dumnezeule, să nu-mi spui că eşti geloasă! Doar ştii unde
am fost. La Ritz. Pentru consultări cu o persoană pe care am
cunoscut-o în urmă cu câţiva ani şi pe care n-am vrut s-o invit
acasă. Dacă la vârsta ta ai nevoie de confirmare, îţi sugerez să suni
la Ritz.
Edith nu scoase o vorbă, mulţumindu-se să îşi privească soţul.
— Dragul meu, rosti ea în cele din urmă, nu-mi pasă nici cât
negru sub unghie chiar să fi avut o întâlnire de lucru cu cea mai
tentantă târfa pentru a discuta chestiuni legate de tehnica de
luptă. Ştii de ce? Pentru că mi-e milă de ea. Cineva va trebui să-i
dea o tărie ca să-i ridice moralul.
— Nu-i rău deloc, boarfă ordinară ce eşti.
— Ştii bine că-n domeniul ăsta cam laşi de dorit, secătură.
— Mai ai ceva să-mi spui?
— Cred că da. În urmă cu o oră, chiar înainte de a te întoarce de
la birou, a sunat un bărbat la uşă. Am deschis eu pentru că
Denise curăţa argintăria. Vreau să-ţi spun că m-a impresionat. Era
151
îmbrăcat în nişte haine teribil de scumpe şi îl aştepta un Porsche
negru…
— Şi? îi tăie vorba Gates chircindu-se în fotoliu, căscând ochii şi
fixând-o cu o privire sticloasă.
— M-a rugat să-ţi transmit că le grand professeur îi datorează
douăzeci de mii de dolari şi că nu s-a prezentat unde trebuia să se
prezinte ieri noapte, de unde eu am presupus că vorbea de Ritz.
— N-a fost aşa. A intervenit ceva… Dumnezeule, nu are cum să
înţeleagă. Tu ce i-ai spus?
— Mi-a displăcut felul în care mi-a vorbit şi atitudinea lui
arogantă. I-am răspuns că nu ştiu unde eşti. Şi-a dat seama că
mint, dar oricum nu avea ce face.
— Bun. La minciuni se pricepe şi el.
— N-aş fi crezut că douăzeci de mii de dolari sunt chiar aşa o
problemă pentru tine…
— Nu-i vorba de bani, ci de modalitatea de plată.
— În schimbul a ce?
— N-are importanţă.
— Cred că e o contradicţie în ce spui, Randy!
— Gura!
Telefonul sună. Gates ţâşni ca un arc din fotoliu şi se holbă la
el, însă nu schiţă nici cel mai mic gest de a se îndrepta spre birou.
În schimb, i se adresă soţiei lui, vorbind gâtuit de spaimă:
— Oricine ar fi, spune-i că nu sunt acasă… Am plecat din oraş;
nu ştii când mă întorc.
Edith se îndreptă spre telefon.
— Ştii că e linia ta particulară, spuse ea ridicând la cel de-al
treilea apel. Casa Gates, începu Edith să-şi joace rolul pe care îl
învăţase de ani de zile. Prietenii ştiau cine e la telefon, însă nici de
ei nici de străini nu-i mai păsa. Da?… Da? Regret, e plecat şi nu
ştim când se întoarce.
Soţia lui Gates se uită o clipă la receptorul din mână, după care
închise.
— Era o centralistă din Paris… Foarte ciudat. Cineva voia să
vorbească cu tine, însă când i-am spus centralistei că nu eşti aici
nici măcar nu a mai întrebat unde poţi fi găsit. Pur şi simplu a
închis – brusc.
— Of, Doamne! ţipă Gates, vizibil zdruncinat. S-a întâmplat
ceva… ceva n-a mers cum trebuie, sau cineva a minţit!
Cu aceste cuvinte enigmatice porni ca din puşcă spre celălalt
capăt al încăperii scotocindu-se din mers în buzunarul
152
pantalonilor. Ajunse în faţa bibliotecii care acoperea întregul perete
până în tavan şi se opri dinaintea porţiunii centrale în care câteva
rafturi amplasate la înălţimea pieptului fuseseră transformate într-
un dulap-seif din oţel, acoperit cu o uşă din lemn sculptat.
Amintindu-şi că soţia lui se afla încă în încăpere, se întoarse
înspăimântat spre ea şi urlă ca turbat:
— Pleacă de-aici! Ieşi! Afară, afară, afară!
Edith Gates se îndreptă liniştită spre uşa biroului, iar când
ajunse în prag se întoarse spre soţul ei şi îi spuse aproape cu
blândeţe:
— Totul a început la Paris, Randy, nu-i aşa? Acum şapte ani la
Paris. S-a-ntâmplat ceva acolo, da? Te-ai întors înspăimântat de
acolo, un amărât cu o apăsare pe suflet, dar care nu vrea să
vorbească nimănui despre asta.
— IEŞI AFARĂ! urlă profesorul de ştiinţe juridice holbându-se la
ea cu ochi de nebun.
Edith ieşi şi trase uşa după ea, însă nu o închise. Rămase cu
mâna încleştată pe clanţă, iar câteva clipe mai târziu crăpă uşa
atât cât să vadă ce face soţul ei.
Şocul pe care l-a resimţit a depăşit orice închipuire. Bărbatul
alături de care îşi petrecuse ultimii treizeci şi trei de ani ai vieţii,
titanul lumii legislative care nu fumase în viaţa lui şi nu pusese
strop de alcool în gură, îşi înfipse în antebraţ o seringă
hipodermică.

153
 CAPITOLUL X
Noaptea se lăsase ca un văl greu peste Manassas, iar văzduhul
părea electrizat de sunete nocturne când Bourne se furişă printre
stejarii seculari care împrejmuiau „ferma” generalului Norman
Swayne. Păsări speriate ţâşniră în fâlfâit de aripi din ascunzişuri,
ciori somnoroase croncăniră alarmate, apoi, ca la un semn făcut
de un comandant nevăzut, zgomotele conteniră toate.
Se întinse întrebându-se dacă avea să dea într-adevăr de el. Era
acolo: un gard înalt cu o împletitură deasă de sârmă, disimulat
într-un înveliş verde din plastic, cu colaci de sârmă ghimpată, uşor
înclinaţi, amplasaţi în partea de sus. Intrarea oprită. Beijing.
Sanctuarul Jing Shan. În acest perimetru din jungla orientală care
ascundea atâtea secrete era de înţeles că nu se putea pătrunde şi
că guvernul înţelesese să îl protejeze ridicând o barieră de
netrecut. Dar de ce să-şi fi baricadat în acest fel „ferma” un general
de intendenţă care primea soldă de la stat, când o asemenea
construcţie trebuie să fi costat mii de dolari? Clar, gardul nu
fusese ridicat pentru a împrejmui vitele, ci pentru a-i împiedica pe
oameni să pătrundă în interior.
Ca şi în sanctuarul din China, printre ochiurile împletiturii din
sârmă nu fuseseră trase fire electrice, pentru că animalele şi
păsările din pădure ar fi blocat tot timpul sistemul de alarmă. Şi,
probabil din aceleaşi motive, nu erau instalate nici semnalizatoare
cu infraroşii; poate doar în jurul casei, undeva până la nivelul
abdomenului, dacă ar fi existat vreunele. Bourne scoase cleştele de
tăiat sârmă din buzunarul din spate al pantalonilor şi începu cu
nodurile de la nivelul solului.
Cu fiecare muşcătură a cleştelui, era tot mai conştient de
realitatea de netăgăduit, confirmată de gâfâiala sacadată şi de
broboanele reci de sudoare care i se formaseră pe tâmple. Oricât se
străduise să se menţină în formă – nu cu disperare, dar cu
tenacitate – împlinise, în definitiv, cincizeci de ani, iar corpul lui
era marcat de vârstă. Ce îi mai rămânea de făcut decât să se
resemneze în tăcere? Dar nu să se frământe. Şi, cu fiecare
muşcătură a cleştelui, îşi propuse să alunge definitiv gândul.
Trebuia să se gândească la Marie şi la copii, la familia lui. Totul
este posibil atâta vreme cât îţi doreşti cu ardoare să împlineşti

154
ceva. David Webb dispăruse din mintea lui, devenind o umbră
ştearsă, pentru a-i face loc lui Jason Bourne, vânătorul necruţător.
Răzbise! Tăiase îmbinările de pe verticală şi pe cele de la nivelul
solului. Îşi încleştă degetele de gard şi lărgi spărtura trăgând
sârma spre el, câştigând fiecare centimetru de spaţiu cu un efort
chinuitor. Se târî pe burtă în interiorul acestei proprietăţi atât de
bine fortificate, se ridică în picioare şi ascultă la pândă cu urechile
ciulite, scrutând febril în întunericul din jur, întuneric care nu era
deplin. Zări, filtrate printre crengile stufoase ale pinilor aplecaţi
până la pământ, licăriri de luminiţe venind dinspre casă. Prudent,
îşi croi drum către aleea circulară asfaltată pe care o văzuse din
exterior. Ajunse la bordura de asfalt şi se întinse pe burtă sub un
pin care crescuse în neorânduială, încercând să-şi adune
gândurile şi să-şi recapete sufletul cât urmări scena care se
desfăşură în faţa lui. Deodată, surprinse licărirea unei lumini care
venea din dreapta, mult spre interiorul domeniului, la capătul unei
cărări drepte şi pietruite care pornea din aleea principală.
Cineva deschisese o uşă. Părea a fi uşa unei case mai mici sau a
unei cabane mai mari şi rămase dată de perete. În prag apărură
doi bărbaţi şi o femeie care discutau aprins… nu, parcă nu
discutau, parcă se certau cu înverşunare. Bourne scoase binoclul
de buzunar, îl duse la ochi şi reglă rapid aparatul fixându-l pe
acest trio neobişnuit. Între timp, cei trei ridicaseră vocea vădit
furioşi, deşi vorbele lor nu se distingeau de la asemenea distanţă.
Iar când imaginea înceţoşată deveni clară, studie cele trei
personaje, recunoscând din prima clipă în persoana bărbatului
care protesta vehement, un individ de înălţime medie, nici gras,
nici slab, cu ţinută ţeapănă de parcă înghiţise un băţ, pe generalul
Swayne de la Pentagon, iar în femeia cu piept planturos şi păr
negru cu şuviţe lungi, pe soţia lui. Însă ceea ce l-a surprins,
fascinându-l în acelaşi timp, a fost huiduma de bărbat care se afla
chiar lângă uşa deschisă. Îl cunoştea! Jason nu-şi amintea unde şi
în ce împrejurări îl întâlnise – ceea ce nu era surprinzător – însă
reacţia animalică la vederea lui era un lucru surprinzător. Era o
reacţie de scârbă şi ură şi nu-şi explica de ce, fiindcă nu putea face
nici o legătură cu vreun episod întâmplat în trecut. Doar o senzaţie
de scârbă, de repulsie. Aşteptă ca pe ecranul minţii sale să se
deruleze imagini din trecut, crâmpeie de amintiri care să-l situeze
într-un anumit moment sau să învie întâmplări vechi. Nimic. Ştia
doar atât: bărbatul pe care îi studia prin binoclu îi era duşman.
Apoi, bărbatul uriaş făcu un gest neaşteptat. O trase pe soţia lui
155
Swayne spre el, trecându-şi protector braţul stâng, un braţ vânjos
făcut parcă din odgoane groase, peste umerii ei, cu dreptul
împungând acuzator aerul în direcţia generalului. Iar ceea ce a
spus – urlând probabil – i-a provocat lui Swayne o reacţie de stoică
resemnare şi de prefăcută indiferenţă. Acesta se răsuci pe călcâie
şi porni cu paşi mari şi apăsaţi, călcând ţeapăn şi cadenţat, ca la
paradă, pe gazonul care se întindea până la intrarea din spatele
casei. Bourne îl pierdu în noapte şi reveni la perechea din pragul
cabanei. Bărbatul imens, mătăhălos, îi dădu drumul femeii şi îi
spuse ceva. Ea dădu din cap, semn că era de acord, îl sărută uşor
pe buze şi porni în fugă după soţul ei. Iar cel care se bucura în
realitate de privilegiile de soţ intră în cabană, trânti uşa furios şi se
făcu întuneric.
Jason ataşă binoclul de pantaloni cu cureaua velcro şi încercă
să îşi explice scena la care asistase. Fusese ca şi când ar fi urmărit
secvenţe dintr-un film mut, minus subtitrarea, în care actorii
principali făcuseră gesturi naturale, lipsite de teatralitate. Că între
zidurile de fortăreaţă ale acestei proprietăţi neobişnuite se
desfăşura o poveste obişnuită de menage a trois era lucru evident,
însă acest simplu fapt nu putea explica prezenţa gardului de
împrejmuire. Cu siguranţă trebuie să fi existat o altă explicaţie, iar
pe aceasta, el trebuia să o descopere.
Instinctul îl avertiza că motivul real, indiferent de natura lui, era
legat de bărbatul masiv care intrase furios în cabană. Trebuia deci
să ajungă la cabană şi să aducă la suprafaţă acea parte din
trecutul lui care i se ştersese din memorie. Se ridică prudent în
picioare şi, ascunzându-se după pini, trecu de la un trunchi la
altul, la pândă, până ajunse la marginea drumului care ducea spre
clădirea principală, după care o apucă de-a lungul cărării pietruite,
pitulându-se după copaci.
Se opri brusc şi se aruncă cu faţa la pământ pentru că auzise
un zgomot, altul decât foşnetul frunzelor. Un zgomot de roţi care se
învârtesc, care trec scrâşnind peste pietre şi le aruncă în spate. Se
rostogoli şi se ascunse printre crengile stufoase ale pinilor,
aplecate până la pământ şi ridică ochii atât cât să vadă de unde
venea zgomotul care tulburase liniştea nopţii. În câteva secunde,
un vehicul ieşi de pe aleea circulară şi se înscrise în goană pe
drumul ceva mai larg, acoperit cu pietriş. Era un vehicul de
construcţie neobişnuită, ceva între o motocicletă pe trei roţi şi un
electrocar de golf în miniatură, prevăzut cu anvelope late şi
puternice pentru teren accidentat, capabile să dea vehiculului
156
stabilitate la deplasare şi să-i imprime viteză mare. Era un vehicul
bizar şi de-a dreptul înfricoşător pentru că geamul din faţa
şoferului era din sticlă antiglonţ, cabina, apărată de ecrane groase
de protecţie bombate, din plexiglas, iar în vârf îi flutura o antenă
lungă, semn că fusese prevăzut cu un sistem de radiotransmisie
pentru alertarea celor din incintă în cazul unui atac venit din
exterior. La „ferma” generalului Norman Swayne domnea o
atmosferă stranie, iar, în clipa următoare, lucrurile căpătară un
aspect de-a dreptul lugubru.
Din spatele cabanei îşi făcu apariţia, răsărind din noapte, un al
doilea vehicul pe trei roţi – arăta ca o baracă mobilă cu pereţii
laterali din buşteni aşezaţi unii peste alţii – care se opri la câţiva
metri de primul, staţionat pe drumul pietruit. Cei doi şoferi îşi
întoarseră capul deodată, cu un gest scurt, milităros, spre căsuţa
de la marginea drumului, asemeni unor roboţi pe un poligon de tir.
Unul dintre ei rosti sacadat, cu o voce puternică şi autoritară,
amplificată de liniştea nopţii:
— Încuie porţile. Dă drumul la câini şi continuă rondul.
Cei doi şoferi porniră motoarele în acelaşi timp, vehiculele se
răsuciră la unison, perfect sincronizate şi plecară în direcţii opuse
pierzându-se curând în noapte. Când auzi pomenindu-se de câini,
Bourne vârî automat mâna în buzunarul de la spate de unde
scoase pistolul cu tranchilizante, apoi se târî rapid pe burtă până
la gardul de împrejmuire. Dacă animalele umblau libere în haită,
atunci nu avea de ales decât să se caţere la repezeală pe gard şi să
sară afară peste împletitura de sârmă ghimpată din partea de sus.
Pistolul lui cu tranchilizante avea numai două săgeţi, deci nu
putea anihila decât doi câini şi nu avea timp să-l încarce. Se
ghemui, cu toate simţurile la pândă, încordat şi pregătit să
ţâşnească, neslăbind din ochi fâşia de pământ relativ vizibilă de
sub crengile de pin, care avea să îi servească drept prag de bătaie.
Şi, deodată, un Doberman negru ţâşni alergând pe drumul
pietruit, fără să ezite, fără a da impresia că ar fi luat o urmă, pur şi
simplu îndreptându-se alert spre un punct dinainte stabilit. Apoi
un al doilea câine îşi făcu apariţia, de astă dată un ciobănesc
german lăţos, care încetini amuşinând şi căutând parcă ceva, ca
teleghidat, probabil dresat să se oprească şi el într-un anumit loc.
Şi se opri, o siluetă întunecată care făcea ture pe drumul pietruit.
Bourne nu îndrăzni să schiţeze un gest, dar înţelese. Erau masculi
antrenaţi să atace, fiecare dintre ei pe un teritoriu delimitat,
însemnat cu propria urină. Acelaşi tip de disciplină le era inoculat
157
câinilor pe care-i folosesc orientalii, ţărani şi mici proprietari de
pământ, ştiind ca nimeni alţii câte eforturi presupune hrănirea
unui animal dresat să le păzească minusculele fiefuri de pe urma
cărora îşi duc traiul nevoiaş. Antrenezi câţiva câini, cât mai puţini
posibil, să apere de hoţi, fiecare, perimetrul care i-a fost alocat şi
când dă alarma toţi se vor repezi asupra intrusului. Obicei
oriental. Vietnam… Meduza. Nu-l slăbea deloc! Contururi şterse,
abia desluşite, imagini. Un tânăr înalt şi bine clădit, la volanul
unui jeep, coboară din maşină şi – printre valurile de ceaţă care îi
împâslesc lui Jason mintea – urlă la ceea ce mai rămăsese dintr-
un grup de asalt atunci revenit dintr-o misiune de blocare a căii de
acces, paralelă cu drumul Ho Şhi Min, pe care se făcea
aprovizionarea trupelor. Iar el îl văzuse pe acelaşi bărbat, mai
bătrân şi mai masiv, prin binoclu doar cu câteva minute înainte!
Cu mulţi ani în urmă, acelaşi bărbat îi promisese provizii. Muniţie,
aruncătoare de mine, grenade, radio-emiţătoare. Şi nu le adusese
absolut nimic! Doar nemulţumirea Comandamentului din Saigon
exprimată sintetic: „Voi, împuţiţii ăştia de venetici, nu ne daţi
decât dureri de cap”. Nu fusese aşa. Iar Saigonul a fost obligat să
reacţioneze, însă prea târziu, rezultatul fiind acela că douăzeci şi
şase din oamenii lui au fost capturaţi sau masacraţi de pomană.
De parcă întâmplarea se petrecuse cu o oră, sau un minut în
urmă, Bourne vedea limpede scena. Cu mână sigură, smulsese
arma de calibrul 45 din toc şi fără nici un avertisment, înfipsese
gura pistolului în tâmpla subofiţerului, tăindu-i brusc înaintarea.
— Un cuvânt în plus şi eşti mort, sergent. (Tipul fusese sergent!)
Ne aduci ce ţi-am cerut până mâine dimineaţă la cinci sau apar în
Saigon şi-ţi zbor cu mâna mea creierii. Te găsesc eu prin casele
alea de curve pe care le frecventezi. Clar, sau mă faci să bat
drumul până în oraş, să scuip tot ce ştiu? Îţi spun cinstit, la câte
pierderi am avut, n-aş vrea să mai risipesc o viaţă.
— O să primeşti ce ai cerut.
— Tres bien! strigase cel mai bătrân membru al Meduzei, un
francez care, câţiva ani mai târziu, avea să-i salveze lui Bourne
viaţa într-un sanctuar blestemat din Beijing. Tu es formidable, mon
fils! Câtă dreptate avusese. Şi ce mort era acum D’Anjou, un
bărbat despre ale cărui fapte se scrisese consumându-se valuri de
cerneală.
Firul gândurilor lui Jason se curmă brusc. Câinele de atac lăţos
începuse să se învârtă în cerc, agitat, rânjindu-şi colţii tot mai
fioros, cu nările fremătând. Luase urma unui om. În câteva
158
secunde, animalul localiză prada şi îşi ieşi din minţi. Se năpusti cu
toată forţa înainte, cu colţii dezgoliţi, spumegând de furie, mârâind
ameninţător, gata să ucidă. Bourne făcu un salt înapoi, se lipi cu
spatele de gard şi, din săritură, scoase cu mâna dreaptă pistolul
cu tranchilizante din teaca trecută în bandulieră peste umăr.
Ridică braţul stâng la înălţimea pieptului, îl îndoi şi luă poziţie de
contraatac care, dacă nu era executat corect, avea să-l coste viaţa.
Animalul ţâşni ca un bolid, imaginea personificată a furiei
dezlănţuite. Jason trase, mai întâi primul cartuş, apoi pe cel de-al
doilea; după ce săgeţile se înfipseră în trupul câinelui, îşi încolăci
braţul stâng în jurul grumazului animalului, trăgând de cap în
sens contrar acelor de ceasornic, cu genunchiul drept vârât în
pieptul câinelui spre a se feri de ghearele lui, pregătite să sfâşie.
Totul se sfârşi în câteva secunde – secunde de furie, de panică şi
de groază – în care nu se auzi un sunet. Iar câinele flocos, cu ochii
larg deschişi şi împăienjeniţi, căzu moale în braţele lui Bourne.
Depuse cu grijă trupul inert pe pământ şi rămase la pândă, cu
urechile ciulite, speriat la gândul că celelalte animale din
perimetrele învecinate fuseseră alertate.
Îi mai veni inima la loc. Nici un sunet alarmant. Nimic. Doar
foşnetul obişnuit al frunzelor şi murmurul netulburat al nopţii.
Jason vârî pistolul cu tranchilizante în toc şi se furişă înapoi pe
drumul pietruit, cu inima bătându-i mai să-i spargă pieptul, cu
broboane de sudoare prelingându-i-se pe faţă şi în ochi. Lipsise
prea mult timp din arenă. Cu ani în urmă, o ispravă atât de
neînsemnată cum era anihilarea unui câine de atac ar fi trecut pe
lângă el fără să-l impresioneze – un exercice ordinaire, după cum s-
ar fi exprimat legendarul d’Anjou – numai că pentru el nu mai era
acum un fleac, nici un lucru obişnuit. Frica îl invadase prin toţi
porii. O frică în stare pură, în faţa căreia toate celelalte sentimente
păliseră. Unde dispăruse cel care i-o provocase? Acum, Marie şi
copiii se aflau departe de el. Trebuia să-l provoace pe nemernicul
ăsta. Provoacă-l şi scoate-l din ascunzătoare!
Bourne apucă binoclul şi-l duse la ochi. Nori cenuşii alergau pe
cer, acoperind când şi când luna, însă pentru ce urma să facă el
era destulă lumină. Îndreptă binoclul spre hăţişul care se înălţa
de-a lungul zidului de împrejmuire, cel în spatele căruia se afla
şoseaua şi lumea din exterior. Pe cărăruia care se intersecta cu
aleea principală, se frământa nervos, alergând în sus şi-n jos,
Dobermanul negru ca o panteră gata de atac. Din când în când
urina pe cărare şi cerceta tufişurile de la marginea teritoriului său
159
vârându-şi botul lung printre frunze. După cum fusese dresat să o
facă, animalul se plimba între cele două porţi masive din fier forjat
aflate la cele două capete ale drumului circular. La fiecare punct
de oprire, pufăia, mârâia şi se învârtea în cerc de parcă s-ar fi
aşteptat cu groază să simtă şocul electric în zgarda de la gât, un
avertisment menit să-l cheme la ordine dacă ar fi încălcat graniţele
teritoriului său. Aceleaşi metode de dresaj ca şi în Vietnam unde
soldaţii îşi disciplinau câinii de atac puşi să păzească depozitele de
muniţie cu ajutorul unor sisteme de comandă de la distanţă.
Jason îşi îndreptă binoclul spre pajiştea întinsă din faţa casei.
Surprinse un al treilea animal, de astă dată un Weimaraner uriaş,
blând ca înfăţişare, necruţător însă o dată dezlănţuit… Câinele-
ucigaş făcea ture, alergând neliniştit pe gazon, probabil stârnit de
veveriţe şi iepuri, însă nu de mirosul de om. Altfel s-ar fi auzit
mârâitul gutural, semnalul de luptă.
Jason analiză datele problemei pentru că numai analizând
situaţia putea decide ce are de făcut în continuare. Presupunea că
perimetrul proprietăţii lui Swayne era păzit de cel puţin şase câini.
Nu pricepea însă de ce fusese aleasă această metodă. De ce să nu
fi recurs generalul la folosirea unei haite de câini-ucigaşi care ar fi
acţionat împreună – o privelişte cu mult mai înspăimântătoare şi
inhibitoare decât prezenţa unui singur animal. Nu putea fi vorba
de lipsă de fonduri, cum se punea problema în cazul ţăranilor
orientali… Şi, deodată, explicaţia i se prezentă ca un fulger. Era
atât de simplu şi de evident. Plimbă binoclul de la Weimaraner la
Doberman şi înapoi, cu imaginea ciobănescului german încă
proaspătă în minte. În afara faptului că erau câini de pază,
antrenaţi să atace, animalele reprezentau ceva. Erau vârfurile
raselor respective, campioni absoluţi obţinuţi în urma unor
încrucişări succesive între exemplare perfecte din aceeaşi rasă –
câini răi care ziua câştigau medalii la expoziţiile chinologice pentru
ca după lăsarea nopţii să se transforme în animale de pradă
necruţătoare. Cum de nu se gândise! „Ferma” generalului Norman
Swayne nu era o proprietate neînregistrată, o avere imobilă care
trebuia ascunsă de perceptori, ci una declarată şi cu siguranţă
invidiată şi vizitată de vecini, prieteni şi alţi crescători de câini. În
timpul zilei, vizitatorii puteau admira aceste splendide exemplare,
campioni docili, bine dresaţi, stând cuminţi în coteţele lor
superconfortabile, fără a bănui măcar ceea ce erau de fapt.
Norman Swayne, şeful Intendenţei Pentagonului şi discipol al
Meduzei, era o persoană nevinovată, pasionat de creşterea câinilor
160
de rasă, fapt atestat fără putinţă de tăgadă de pedigriul
impresionant al reproducătorilor săi de rasă. Putea chiar să
perceapă unele taxe pe montă, însă nu exista nici un punct în
regulamentul militar care să interzică asemenea practici.
O acoperire. O faţadă. Iar dacă din acest punct de vedere
„ferma” generalului era o simplă faţadă, se impunea concluzia că
întreaga proprietate exista de ochii lumii, iar realitatea fusese
falsificată ca şi în cazul „moştenirii” datorită căreia fusese posibilă
cumpărarea ei. Meduza.
Din spatele casei, îşi făcu apariţia pe gazon unul dintre cele
două vehicule pe trei roţi care, după toate aparenţele, se îndrepta
spre poarta de ieşire a drumului circular. Bourne aţinti binoclul
asupra lui, deloc surprins să-l vadă pe Weimaraner zbenguindu-se,
ţopăind şi gudurându-se pe lângă maşină, lătrând şi aşteptând
plin de speranţă un semn binevoitor din partea şoferului. Şoferul.
Şoferii erau dresorii şi cei de care ascultau! Mirosul cunoscut al
trupurilor lor îi liniştea, le inspira încredere. Această remarcă
impuse ca următor pas analizarea situaţiei, iar analiza îl conduse
la adoptarea tacticii. Important era să se mişte nestingherit pe
proprietatea generalului, iar pentru a atinge acest scop trebuia să
ajungă în preajma unuia dintre dresori. Trebuia, cu orice preţ, să
pună mâna pe unul din paznicii care patrulau în aceste vehicule
mai mult decât bizare. Alergă înapoi la ascunzătoarea pe care o
găsise printre pini, chiar lângă locul prin care pătrunsese în
„fermă”.
Vehiculul blindat se opri pe cărăruia îngustă din pământ afânat,
cam la jumătatea distanţei dintre cele două porţi, ascunse aproape
complet de hăţişul care crescuse din abundenţă. Iar Jason îşi reglă
binoclul. Dobermanul părea a fi câinele preferat. Şoferul deschise
portiera din dreapta, iar câinele sări şi îşi aşeză labele uriaşe pe
scaun. Bărbatul îi azvârli în gura larg deschisă, cu fălci puternice
şi dinţi ca un ferăstrău, bucăţi de biscuiţi şi de carne, apoi se
aplecă şi îl mângâie afectuos pe greabăn.
Trebuia să găsească iute o strategie – era chestiune de secunde.
Trebuia cu orice preţ să oprească vehiculul, să-l scoată afară pe
şofer, având grijă să nu-i stârnească bănuieli, nedându-i răgaz să
reacţioneze şi să ceară întăriri. Câinele?! Cel pe care-l imobilizase
şi care zăcea inert în drum! Nu, şoferul va presupune că a fost
doborât de pe şosea şi-i va anunţa prin radio pe cei din casă. Ce să
facă? Privi nehotărât în jur simţind cum îl cuprinse panica, o
groază copleşitoare, paralizantă. Scrută prin bezna din jur,
161
căutând febril să se agaţe de ceva şi, deodată, un gând inspirat îi
veni fulgerător, ca mai înainte.
Întinderea imensă de gazon proaspăt tuns şi bine îngrijit,
tufişurile aliniate şi tăiate la milimetru, aleea asfaltată, proaspăt
spălată – ordinea şi disciplina erau cuvintele de ordine care
domneau pe teritoriul generalului. Lui Jason i se păru că aude
aievea răsunându-i în urechi vorbele autoritate ale lui Swayne
adresate celor aflaţi sub comanda sa: „Păstraţi curăţenia în
incintă!”
Bourne aruncă rapid o privire spre electrocarul oprit în dreptul
Dobermanului şi îl văzu pe şofer împingând cu blândeţe câinele
afară din vehicul, pe punctul de a închide panoul blindat care
servea drept portieră. Avea câteva secunde la dispoziţie! Ce să
facă? Cum?
Zări profilându-se pe pământ umbra unei ramuri groase, o
ramură putrezită care căzuse din pinul de deasupra lui. Se
îndreptă spre ea, se ghemui, o trase cu putere dintre acele uscate
care aproape o acoperiseră şi o târî spre aleea asfaltată. Dacă o
aşeza de-a curmezişul drumului, bătea la ochi, iar şoferul precis
şi-ar fi dat seama că e vorba de o cursă; dar dacă o aşeza doar
parţial în drum – o apariţie nedorită care tulbura ordinea
atotputernică – ea l-ar fi deranjat imediat pe şofer şi poate reacţia
lui ar fi fost aceea de a sări să o ia imediat din drum înainte ca
generalul să treacă pe acolo şi să o vadă. Bărbaţii care lucrau
pentru Swayne nu puteau fi decât soldaţi sau foşti soldaţi, cu toţii
supuşi ordinii milităreşti, deci era de presupus că vor căuta să
evite pedepsele, mai cu seamă pentru un motiv atât de mărunt.
Norocul îi surâdea lui Jason. Înşfăcă creanga ruptă, o trase spre
alee şi o depuse cu grijă în drum, atât cât să se vadă numai un
capăt. Auzi trântindu-se portiera vehiculului, iar pe acesta
prinzând viteză pe măsură ce se apropia. Bourne alergă şi se
ascunse în spatele pinilor.
Şoferul întoarse, viră şi ieşi de pe cărare pentru a se înscrie pe
aleea principală. Pe cât de repede accelerase, pe atât de iute
încetini atunci când zări conturându-se în lumina farurilor un
obstacol care nu trebuia să fie acolo. Se apropie prudent, rulând
cu viteză mică, de parcă ar fi încercat să îşi dea seama despre ce
este vorba. Iar când realiză ce era, ţâşni înainte. Fără umbră de
şovăială deschise panoul blindat din dreptul lui, un fel de portieră
confecţionată dintr-un strat gros de plexiglas care se ridica spre
partea din faţă a vehiculului, sări pe banda de asfalt şi înconjură
162
maşina prin faţă.
— Măi, Rex, eşti un câine rău, amice, rosti şoferul aproape în
şoaptă, vorbind cu un pronunţat accent din sud. Ce-ţi veni s-o cari
până aici, tâmpitule? Dobitocul ăsta cu tinichele pe umeri o să te
tundă fiindcă îi murdăreşti proprietatea!… Rex, treci imediat aici,
javră nenorocită! Bărbatul înşfăcă creanga căzută şi o aruncă din
drum sub pinii cufundaţi în întuneric. Rex, m-auzi? Băi, maşină
de dat la gagici.
— Rămâi pe loc şi ridică mâinile, rosti Jason ieşind în întuneric.
— Ce mă-sa? Cine eşti?
— Un om care nu dă nici o ceapă degerată dacă mori sau nu, îi
răspunse calm oaspetele nepoftit.
— Eşti înarmat! Ţi-am văzut pistolul!
— Şi tu. Al tău e în toc. Al meu, îl ţin în mână şi e aţintit spre
tărtăcuţa ta.
— Câinele! Unde dracu’ e câinele?
— E indispus.
— Ce?
— Pare a fi un câine de treabă. Tot ce-şi poate oferi un dresor
bun. Însă nu animalul e de vină, ci dresorul lui.
— Ce tot îndrugi acolo?
— Concluzia la care am ajuns este că ar trebui să-l omor pe om
şi nu pe animal. Sper că e clar, da?
— Nu pricep o iotă. Omu’ ăsta, ştiu eu, nu vrea să fie omorât.
— Ce-ar fi să discutăm un pic?
— Păi, n-am decât o viaţă, jupâne.
— Coboară braţul drept uşurel şi scoate arma – cu degetele,
jupâne.
Paznicul se conformă şi apucă arma între policar şi arătător.
— Aruncă-mi-o, te rog.
Bărbatul se supuse, iar Bourne o prinse din zbor.
— Ce dracu’ se petrece? strigă paznicul pe un ton rugător.
— Am venit după informaţii.
— Îţi spun tot ce vrei dacă mă laşi să ies de aici. Nu mai vreau
să am de-a face cu văgăuna asta! Ştiam eu că tot aici o să ajungem
într-o bună zi, i-am şi spus lui Barbie Joe. Întreab-o! I-am zis că
într-o bună zi o să se învârtă pe aici tot felul de caralii curioşi. Da’
la asta nu mă aşteptam! Nu cum ai venit tu! Nu cu pistoale lipite
de tâmplă.
— Presupun că Barbie Joe e nevasta ta.
— Cam aşa ceva.
163
 — Păi, începi prin a-mi spune de ce ar dori tot felul de tipi
curioşi să vină pe aici? Şefii mei s-ar bucura să afle. Nu-ţi face
griji, de tine n-o să pomenească nimeni; pentru că tu nu contezi.
Eşti un simplu paznic şi nimic mai mult.
— Chiar asta sunt, dom’le! îl întrerupse îngrozit paznicul.
— Şi atunci, ce rost a avut să-i spui lui Barbie Joe ce i-ai spus?
Că se vor învârti pe aici nişte tipi curioşi?
— Ce dracu’, nu ştiu precis… Doar că se petrece tot felul de
chestii ciudate. Pricepi?
— Nu. Nu pricep. Fii bun şi dă-mi un exemplu.
— Păi, gură-mare ăla cu tinichele, generalul. E ştab mare.
Corect? Pentagonu’ îi trimite maşini cu şofer şi elicoptere când vrea
el. Corect? El e şefu’ chestiei ăsteia. Corect?
— Şi?
— Şi împuţitul ăla de sergent irlandez – o târâtură de sergent –
şterge cu el pe jos. Pricepi unde bat? Şi nevastă-sa aia cu balcoane
mari are ceva de împărţit la aşternut cu huiduma asta şi-o doare
în fund că o ştie toată lumea. Acum te-ai prins că e ceva ciudat
aici?
— M-am prins că-i vorba de o porcărie conjugală, dar nu cred să
intereseze pe cineva povestea asta. De ce crezi că s-ar învârti pe
aici tot felul de indivizi curioşi?
— Omule, păi tu de ce-ai venit? Fiindcă ai auzit de întâlnire,
nu?
— Întâlnire?
— Cu limuzine dichisite şi şoferi care aduce granguri mari.
Corect? Da’ să ştii că ai nimerit prost. Nu dăm niciodată drumu’ la
câini noaptea când e întâlniri.
Bourne tăcu, apoi se apropie de paznic.
— Vom continua discuţia în maşină, rosti el pe un ton autoritar.
Eu am să mă ghemuiesc la podea, iar tu ai să faci exact ce-ţi spun.
— Mi-ai promis că mă laşi să plec!
— Ţi-am promis că aşa o să fie. E valabil şi pentru celălalt băiat
care face de pază. Porţile au alarma pusă?
— Nu-i pornită când dăm drumu’ la câini. Dacă javrele astea
vede ceva mişcând pe şosea afară, el începe să se agite şi se repede
la gard şi o blochează.
— Unde e panoul de comandă?
— E două. Unul la sergent şi altu’ în holu’ de la intrare al casei.
Poţi să pui alarma numa’ când porţile e închise.
— Hai, dă-i drumul.
164
 — Încotro?
— Vreau să fac cunoştinţă cu toţi câinii de pe aici.

Douăzeci de minute mai târziu, după ce îi anihilase şi îi târâse

în coteţ pe ceilalţi cinci câini de atac, Bourne trase zăvorul porţii şi
îi lăsă pe cei doi paznici să plece. Înainte de asta le dădu fiecăruia
câte trei sute de dolari.
— Sper să compenseze pierderile, le spusese el.
— Hei, cu brişcă mea cum rămâne? întrebă cel de-al doilea
paznic. Nu-i cine ştie ce, da’ mă învârt cu ea pe unde vreau. Io şi
Willie venim cu ea până aici.
— Ai cheile?
— Mda, în buzunar. E parcată în spate, lângă coteţe.
— O iei mâine.
— De ce să n-o iau acuş?
— Fiindcă dacă pleci cu maşina faci zgomot, iar şefii mei trebuie
să sosească dintr-o clipă-n alta. Ar fi mai indicat să nu vă întâlniţi.
Crede-mă pe cuvânt.
— Ce p… mă-sii! Ce ţi-am zis eu, Jim-Bob? Cum i-am zis şi lu’
Barbie Joe. Omule, locu’ ăsta pute!
— Lasă, Willie, că trei sutare nu pute. Hai, facem autostopu’.
Nu-i târziu şi băieţii încă mai circulă… Hei, jupâne, cine-o să aibă
grijă de copoi când se trezeşte? Trebuie scoşi la plimbare şi hrăniţi
înainte de schimbu’ de dimineaţă şi ăştia dacă vede un străin că se
apropie de ei…
— Şi sergentul lui Swayne? Nu se descurcă?
— Nu-l prea au la ficaţi, îi explică paznicul pe nume Willie, da’ îl
ascultă. Javrele astea se înţeleg mai bine cu nevasta generalului.
— Şi cu generalul?
— Se pişă pe el când îi vede, răspunse Jim-Bob.
— Mulţumesc de informaţie. Hai şi-acum plecaţi. Luaţi-o spre
oraş o bucată de drum şi după aceea încercaţi să opriţi o maşină.
Şefii mei vin din direcţie opusă.
— Ştii ceva? spuse celălalt paznic uitându-se pe furiş la Jason.
E cea mai tâmpită noapte pe care mi-a fost dat s-o trăiesc. Vii aici
îmbrăcat ca un terorist, da’ te porţi şi vorbeşti ca un ofiţer dintre-
ăia care scoate untu’ din cătane. O ţii aţă cu „şefii” tăi, da’ după
aia pui mâna şi îi cari pe căţei până la coteţ şi ne mai şi plăteşti
trei sutare ca să plecăm. Io, să fiu al naibii dacă mai pricep ceva!
— Nici nu-i nevoie. Pe de altă parte, dacă aş fi fost terorist,
acum crezi că mai sufla vreunul dintre voi?
165
 — Are dreptate, Jim-Bob. Hai s-o ştergem dracului odată de
aici!
— Şi cam ce am avea voie să ciripim dacă ne întreabă careva?
— Adevărul. Povestiţi exact ce s-a-ntâmplat în noaptea asta.
Puteţi adăuga un nume: Cobra.
— Măiculiţă! ţipă Willie dispărând în fugă pe şosea, amicul său
urmându-l îndeaproape.
Bourne lăsă zăvorul masiv şi încuie poarta, apoi se întoarse la
maşină, ferm convins că, indiferent cum aveau să evolueze
lucrurile în orele care urmau, el aruncase mănuşa, iar Meduza va
intra în fierbere; punând cu disperare întrebări în dreapta şi-n
stânga, întrebări la care nu avea să primească nimeni răspuns.
Nici măcar unul. Mister.
Urcă în maşină, băgă maneta în viteza întâi şi porni spre
cabana de la marginea drumului pietruit, cel care se deschidea din
aleea principală.

Ajuns lângă fereastră, îşi lipi bărbia de pervaz şi iscodi să vadă

ce se întâmplă înăuntru. Sergentul mătăhălos era prăbuşit într-un
fotoliu imens, cu picioarele sprijinite pe un scăunel şi se uita la
televizor. Sonorul era dat la maximum şi, judecând după zgomotele
care răzbăteau prin fereastră şi vocea piţigăiată, alertă şi exaltată a
comentatorului sportiv, aghiotantul generalului era absorbit de un
meci de baseball. Jason trecu rapid în revistă încăperea, sau cel
puţin atât cât putea vedea din acel unghi. Era amenajată în stil
rustic, într-o adevărată risipă de tonuri de maro şi roşcat, cu
nelipsitul mobilier din lemn negeluit şi perdele cadrilate la ferestre,
un locşor liniştit şi tihnit care degaja virilitate, şablonul clasic al
ideii de cabană de ţară pentru un bărbat. Singurul lucru care
lipsea din acest cadru pentru a completa ambianţa era vetusta
puşcă agăţată deasupra căminului. De fapt, în încăpere nu se
zăreau arme, nici măcar un pistol automat aşezat pe masă, la
îndemână, sau vârât în toc, la şold. Omul de încredere al
generalului nu era îngrijorat în privinţa siguranţei propriei
persoane – şi, în definitiv, de ce ar fi fost? Doar proprietatea
generalului Norman Swayne era un loc sigur – garduri, porţi,
patrule înarmate şi câini dresaţi pentru a ucide care făceau de
pază lângă fiecare punct de acces. Jason fixă gânditor fălcile
puternice, ca de buldog, ale sergentului şi se întrebă ce secrete se
ascundeau în capul acela mare. Va afla. Delta One care, cândva,
fusese membru al Meduzei, avea să afle adevărul chiar dacă
166
pentru asta trebuia să-i crape sergentului capul. Jason se trase de
lângă fereastră şi se îndreptă spre intrare. Bătu de două ori la uşă
cu încheietura degetului mijlociu al mâinii stângi pentru că în
dreapta ţinea pistolul automat pe care i-l procurase Alexander
Conklin, prinţul incontestabil al misiunilor ultrasecrete, o armă pe
care nimeni nu avea cum să o identifice.
— E deschis, Rachel! tună cu o voce răguşită bărbatul aflat
înăuntru.
Bourne apăsă pe clanţă şi împinse uşa cu putere. Aceasta se
roti în ţâţâni şi se lipi de perete. Jason intră.
— Iisuse Cristoase! răcni sergentul punându-şi picioarele
butucănoase în pământ şi extrăgându-şi corpul obez din fotoliu.
Tu!… O stafie! Nu se poate! Ai murit!
— Ce vorbeşti! rosti Delta, membrul Meduzei. Tu eşti
Flannagan, dacă nu mă-nşel. Asta-i tot ce-mi amintesc.
— Bine, dar eşti mort! repetă aghiotantul generalului urlând, cu
ochii ieşiţi din orbite de groază. În Hong Kong! Te-au omorât în
Hong Kong acum patru… cinci ani!
— Văd că ţii socoteala…
— Ştim… ştiu sigur!
— Eşti bine informat, pe cât se pare.
— Eşti Bourne!
— S-ar putea spune, înviat din morţi.
— Nu te cred!
— Ba să crezi, Flannagan. Despre „ştim” aş dori să discutăm noi
doi acum. Mai exact, despre Şerpoaică.
— Tu eşti ăla pe care… pe care Swayne l-a numit Cobra!
— Cobra e un şarpe.
— Nu-nţeleg.
— E şi greu.
— Eşti de-ai noştri!
— Am fost. Fiindcă între timp, m-aţi eliminat. Dar m-am furişat
ca un şarpe printre voi şi iată-mă-s.
Sergentul se uită înnebunit spre uşă, apoi spre fereastră.
— Cum ai intrat? Unde sunt paznicii, câinii? Dumnezeule! Unde
sunt toţi?
— Câinii trag un pui de somn în coteţ şi pe paznici i-am trimis
la plimbare.
— I-ai trimis?… Câinii sunt pe poziţie!
— Nu mai sunt. I-am convins că trebuie să se odihnească.
— Şi paznicii? Nenorociţii ăştia de paznici?
167
 — I-am convins să plece. Ce îşi închipuie ei că se petrece aici în
noaptea asta cred că e de neînţeles pentru mintea lor.
— Ce-ai făcut… ce vrei să faci?
— Credeam că ţi-am spus, sergent Flannagan. Vom sta de
vorbă. Vreau să aflu ce-au mai făcut între timp vechii mei
camarazi de lupă.
Bărbatul se trase înfricoşat de lângă fotoliu.
— Eşti posedatul ăla pe care toţi îl cunoşteam sub numele de
Delta înainte să ne întorci spatele şi să-ncepi să operezi pe cont
propriu! ţipă sergentul gâtuit de groază. Poza, fotografia… Erai
întins pe o masă, la morgă; cearşaful era plin de sânge de la răni.
Ţi-am văzut faţa – aveai ochii căscaţi şi găuri de glonţ, unul în
tâmplă şi altul în gât, care sângerau… M-au întrebat dacă ştiu cine
eşti şi le-am răspuns: „E Delta, Delta One de la „venetici” şi ei mi-
au spus: „Nu. Nu-i Delta. E Jason Bourne, ucigaşul, asasinul
plătit”, aşa că eu le-am spus: „Atunci înseamnă că or fi una şi
aceeaşi persoană pentru că bărbatul ăsta este Delta – doar îl
cunosc bine”. Mi-au mulţumit şi mi-au spus să mă întorc la
ceilalţi.
— Adică la cine?
— Nişte tipi de la Langley. Tipul care a vorbit cu mine are un
defect la picior. Avea şi baston.
— Şi „ceilalţi” ţi-au spus că te poţi întoarce printre ei?
— Erau cam douăzeci şi cinci sau treizeci din vechea gaşcă de la
Saigon.
— Comandamentul Saigon?
— Da.
— Bărbaţi care lucrau cu „gaşca” noastră, „veneticii”?
— În mare parte, da.
— Când s-au întâmplat toate astea?
— Ce Dumnezeu! Doar ţi-am zis! urlă disperat omul de
încredere al generalului. Acum patru sau cinci ani! Ţi-am văzut
poza – erai mort!
— Era doar o fotografie, îl întrerupse calm Bourne, neslăbindu-l
din ochi. Ai o memorie excelentă.
— Mi-ai pus pistolul la tâmplă. Timp de treizeci şi trei de ani
nimeni n-a îndrăznit să-mi facă mie una ca asta; şi am trecut prin
două războaie şi douăsprezece misiuni de luptă. Numai tu… Sigur
că am memorie bună.
— Cred că înţeleg.
— Dar eu nu mai înţeleg nimic! Absolut nimic din porcăria asta
168
afurisită. Trebuia să fii mort!
— Te repeţi. Surpriză! Uite că nu sunt mort. Sau poate că da.
Poate că ai un coşmar. Te vizitează o stafie să-ţi ceară socoteală
pentru douăzeci de ani de minciuni şi escrocherii.
— Ce mai e şi tâmpenia asta? Ce dracu’…
— Nici o mişcare!
— Da’ nu mă mişc!
Deodată, în depărtare se auzi o detunătură. Un foc de armă!
Jason se întoarse… apoi instinctul îi comandă să facă o rotire
completă. Masivul aghiotant al generalului se năpusti asupra lui,
cu pumnii uriaşi ca nişte berbeci, atingându-l razant în umăr în
timp ce Delta One îşi ridică năprasnic piciorul drept şi îl lovi pe
sergent drept în rinichi, înfigându-şi adânc pantoful în carnea
flască şi în acelaşi timp, pocnindu-l cu patul armei în ceafă.
Flannagan îşi pierdu echilibrul, se împletici şi se întinse cât era de
lat la podea. Jason îşi repezi piciorul stâng în capul sergentului şi-l
reduse definitiv la tăcere.
Tăcere curmată de ţipetele prelungi, isterice, ale unei femei care
alerga spre uşa deschisă a cabanei. Soţia generalului Norman
Swayne dădu buzna în încăpere, dar se opri la vederea scenei
neaşteptate şi se sprijini de spătarul unui scaun, incapabil să se
mai ţină pe picioare de groază.
— E mort! ţipă ea ascuţit şi se prăbuşi la podea lângă amantul
ei. Eddie, s-a sinucis! O, Doamne! S-a sinucis.
Jason Bourne se ridică din colţul în care se ghemuise pregătit
să pareze un eventual atac şi se îndreptă spre uşa cabanei ciudate
între zidurile căreia se ascundeau atâtea secrete. O închise calm,
fără a-şi dezlipi privirea de pe cei doi ostatici. Femeia se smiorcăia,
suspina şi tremura, însă nu de durere, ci de frică. Bărbatul îşi
reveni, clipi de câteva ori şi deschise ochii. Dacă se poate spune că
chipul bolovănos al sergentului exprima ceva, atunci această
expresie era de stupoare amestecată cu furie.

169
 CAPITOLUL XI
— Nu atingeţi nimic, rosti Bourne pe un ton care nu admitea
replică, adresându-li-se lui Flannagan şi lui Rachel Swayne şi intră
în urma lor în biroul generalului, o încăpere ai cărei pereţi erau
căptuşiţi cu fotografii înrămate.
La vederea cadavrului bătrânului militar răsturnat pe spate în
fotoliul de la birou, cu mâna încleştată pe arma care îi adusese
moartea şi a priveliştii de coşmar a ceea ce mai rămăsese din
craniu – jumătatea din spate fusese spulberată de glonţ – soţia lui
se chirci şi se prăbuşi în genunchi, gata să vomite. Sergentul o
apucă energic de braţ, o susţinu, dar nu reuşi să-şi dezlipească
privirea de pe rămăşiţele mutilate ale generalului Norman Swayne.
— Idiotul, abia reuşi să îngaime sergentul cu voce gâtuită. Apoi,
fără să schiţeze un gest, încordat ca un arc, mugi furios, cu
muşchii feţei zbătându-i-se: Ticălosule! Cretinule ce eşti! La ce ţi-
au trebuit toate astea? De ce? Acum ce ne facem?
— Chemi poliţia, sergent, îi răspunse liniştit Jason.
— Ce? urlă omul de încredere al generalului întorcându-se şi
mai furios spre Bourne.
— Nu! Nu se poate! ţipă doamna Swayne ţâşnind în picioare.
— Nu cred că aveţi de ales. Nu voi l-aţi omorât. Poate l-aţi
împins la sinucidere, dar nu voi l-aţi omorât.
— Ce dracu’ tot spui acolo? îl întrebă brutal Flannagan.
— Mai bine o tragedie conjugală ca oricare alta, deşi un pic
încurcată, nu credeţi? Presupun că legătura voastră nu mai e un
secret pentru nimeni; adică, toată lumea ştia.
— Puţin îi păsa porcului de „legătura” noastră şi nici părerea lui
nu era un secret pentru nimeni.
— El ne încuraja, ori de câte ori se ivea ocazia, completă Rachel
Swayne netezindu-şi fusta cu o mână nesigură şi recăpătându-şi
ciudat de rapid stăpânirea de sine; i se adresase lui Bourne, însă îl
privea pe amantul ei. Pur şi simplu ne arunca unul în braţele
celuilalt; şi asta dura uneori zile în şir… Chiar trebuie să vorbim în
camera asta? Doamne! Am fost măritată cu el douăzeci şi şase de
ani! Sunt convinsă că mă-nţelegi… pentru mine e oribil!
— Avem de lămurit câteva lucruri, spuse Bourne.
— Nu aici! Dacă nu te superi… În camera de zi. E vizavi. Să

170
vorbim mai bine acolo.
Doamna Swayne vorbise cu un calm desăvârşit. Ieşi demnă din
birou, iar aghiotantul generalului, după o ultimă privire aruncată
cadavrului scăldat în sânge, făcu o grimasă de oroare şi dezgust şi
o urmă. Bourne nu îi slăbi din ochi.
— Rămâneţi în hol să vă pot vedea! Să nu mişcaţi! rosti el pe un
ton autoritar traversând încăperea şi îndreptându-se spre birou.
Din mers încercă să memoreze scena şi să înregistreze vizual
toate obiectele, mai cu seamă interesându-l cele pe care le văzuse
Norman Swayne în ultimele sale clipe de viaţă, înainte de a-şi vârî
pistolul în gură. În partea dreaptă a suportului pluşat de birou, se
afla o agendă de lucru de la Pentagon având pe copertă numele şi
gradul lui Swayne, chiar sub stema Statelor Unite ale Americii.
Lângă ea, în stânga marginii legate în piele a suportului de scris,
se afla un pix din aur cu vârful de argint scos afară de parcă
cineva îl folosise de curând şi uitase să-l închidă. Bourne se aplecă
peste birou aproape atingând cadavrul, iar mirosul acru de praf de
puşcă şi carne arsă îi înţepă nările. Studie agenda. Era goală, însă
Jason desprinse cu atenţie primele pagini, le împături şi le vârî în
buzunarul pantalonilor. Contrariat, se îndepărtă de birou… Ceva
nu era în regulă. Ce? Se uită de jur-împrejurul camerei şi când îşi
aţinti privirea asupra bibliotecii, sergentul Flannagan îşi făcu
apariţia în prag.
— Ce faci? întrebă Flannagan bănuitor. Te aşteptăm.
— Poate că prietenei tale îi vine greu să stea aici, mie însă, nu.
Şi nici nu-mi permit să plec atâta vreme cât s-ar putea să găsesc
un indiciu.
— Parcă spuneai că nu trebuie să ne atingem de nimic.
— Dacă te uiţi nu înseamnă că şi atingi, sergent. Iar dacă iei
ceva, nimeni nu are să afle că ai şi atins acel obiect, de vreme ce
nu mai e acolo.
Bourne se îndreptă ca din puşcă spre o măsuţă pentru servit
cafea, cu tăblia lucrată în bronz, genul atât de des întâlnit în
bazarurile din India şi din Orientul Mijlociu. Era aşezată în faţa
căminului, iar în stânga şi în dreapta ei se aflau două fotolii. În
centrul măsuţei trona o scrumieră din sticlă glazurată, plină cu
mucurile a şase ţigări care fuseseră fumate doar pe jumătate.
Jason se aplecă, o luă şi se întoarse spre Flannagan.
— Să luăm bunăoară această scrumieră, sergent. Am atins-o,
deci amprentele mele au rămas pe ea, însă nimeni n-o să ştie
pentru că o iau cu mine.
171
 — Pentru ce?
— Fiindcă am mirosit ceva de-adevăratelea, cu nasul, fără nici o
legătură cu flerul.
— Ce dracu’ îndrugi acolo?
— Fum de ţigară, uite, despre asta vorbesc. Fumul de ţigară
persistă în aer mai mult decât s-ar crede. Întreabă şi tu pe cineva
care s-a lăsat de fumat de o mie de ori.
— Şi ce-i cu asta?
— Ce-ar fi să avem o mică discuţie cu nevasta generalului? Sau
mai bine, hai să vorbim toţi trei. Vino, Flannagan. Ne jucăm de-a
„Cine ştie câştigă”.
— Pistolu’ ăla pe care-l ţii în buzunar îţi dă curaj, nu?
— Mişcă, sergent!

Rachel Swayne smuci capul spre stânga îndepărtând de pe ochi

şuviţele de păr lung, negru şi se instală în scaun cu umerii drepţi,
într-o poziţie studiată.
— Este pur şi simplu jignitor, rosti ea privindu-l pe Bourne cu
ochi mari, acuzatori.
— Sigur că este, o aprobă Jason dând din cap. Şi întâmplător e
şi adevărat. În scrumieră sunt şase mucuri de ţigară şi pe fiecare
au rămas urme de ruj.
Bourne se aşeză într-un fotoliu din faţa ei şi puse scrumiera pe
măsuţa de lângă el.
— Erai acolo când s-a-ntâmplat, vreau să spun când şi-a vârât
pistolul în gură şi a tras piedica. Poate nu ţi-ai imaginat că are s-o
facă; ţi-oi fi zis că iar se dă în spectacol cu crizele lui de isterie.
Însă oricare ar fi adevărul, n-ai ridicat un deget să-l opreşti. De ce
s-o fi făcut? Pentru tine şi Eddie era singura ieşire din situaţie.
— E scandalos!
— Ştii ceva, doamnă Swayne? N-ar trebui să foloseşti asemenea
cuvinte. Nu te prinde şi eşti la fel de puţin convingătoare ca şi
atunci când spui „e pur şi simplu jignitor”… Parcă n-ai vorbi tu,
Rachel. Cred că-i imiţi pe alţii – oameni bogaţi, clienţi cu priviri
golite de expresie… O tânără coafeză din Honolulu care i-a auzit pe
alţii folosind asemenea expresii.
— Cum îţi permiţi?…
— Zău, Rachel, nu fi ridicolă. Nu încerca cu şmecheria „cum îţi
permiţi”, că la mine nu ţine. Şi ce-ai să-mi faci? O să mă dai gata
cu aerele tale de mironosiţă, vorbindu-mi de sus de parcă ai fi vreo
regină care trimite la ghilotină un supus plebeu?
172
 — Să nu te iei de ea! se răsti Flannagan trecând lângă doamna
Swayne ca pentru a-i oferi protecţia sa. Ţii paru’ în mână, da’ nu
cred că-i nevoie să faci aşa ceva. E o femeie bună, al naibii de
bună, pe care au batjocorit-o toţi nenorociţii cu ifose care s-au
învârtit pe aici.
— Cum se poate? Doar a fost soţia generalului, stăpâna acestei
case. Şi încă mai este, nu?
— S-au folosit toţi de ea, cum au vrut.
— Şi-au bătut joc de mine, domnule Delta! ţipă Rachel Swayne
încleştându-şi degetele de braţul fotoliului. Asta când nu mă
sorbeau din priviri sau nu-mi făceau curte. Cum ţi-ar plăcea să ştii
că eşti privit ca o bucăţică pe cinste şi că eşti trecut din mână-n
mână pe post de desert când masa şi beţia s-au sfârşit, unor
personaje foarte importante?
— Nu mi-ar plăcea deloc. De fapt cred că aş refuza.
— Eu n-am avut cum! El mă obliga!
— Nimeni nu te poate obliga să faci aşa ceva.
— Ba da, poate, domnule Delta, rosti soţia generalului
aplecându-se spre Bourne, sânii săi imenşi împungând materialul
subţire al bluzei, iar şuviţele lungi şi negre, căzute pe faţă,
ascunzând parţial primele semne de îmbătrânire care apăruseră pe
chipul ei, totuşi încă senzual. Încearcă să-ţi imaginezi ce şanse are
o amărâtă care s-a născut în bazinul carbonifer din West Virginia,
o copilă numai cu patru clase, când corporaţiile închid minele şi
oamenii nu mai are ce mânca… pardon, nu mai au. Se agaţă de ce
poate. Exact asta am făcut eu. M-am întins cu bărbaţii, din
Aliquippa şi până-n Hawaii, da’ până la urmă tot am ajuns acolo şi
am învăţat o meserie. Acolo l-am cunoscut pe „marele bărbat” şi
m-am măritat cu el. Da’ să ştii că nu mi-am făcut iluzii, din ziua
întâi. Mai ales când s-a întors din ’Nam. Pricepi ce vreau să spun?
— Nu sunt sigur, Rachel.
— Nu trebe’ să te justifici, fetiţo! tună Flannagan.
— Lasă, Eddie. Aşa vreau eu. Mi-a ajuns până peste cap tot
circul ăsta. OK?
— Ai grijă ce spui!
— Adevărul e, domnule Delta, că nu ştiu nimic. Însă nu-s nici
vreo proastă. Pricepi?
— Taci, Rachel! ţipă la ea omul de încredere al generalului
decedat.
— Ia mai slăbeşte-mă, Eddie! Nici tu nu eşti mai breaz. Domnul
Delta ar putea fi salvarea noastră… Ne-am întoarce în insule. Am
173
dreptate?
— Perfectă dreptate, doamnă Swayne.
— Gura! urlă Flannagan aruncându-se spre Bourne, oprit însă
brusc de detunătura asurzitoare a armei şi de glonţul care se
înfipsese în podea, între picioarele lui.
Femeia ţipă. Când se opri, Jason reluă pe un ton calm:
— Şi anume care ar fi locul acesta, doamnă Swayne?
— Stai! interveni din nou sergentul, de astă dată fără a mai ţipa
să o oprească, ci pe un ton rugător, rugămintea fierbinte a unui
bărbat. Se uită la soţia generalului, apoi la Jason. Ascultă,
Bourne, sau Delta, sau cum dracu’ ţi-o fi spunând. Rachel are
dreptate. Prin tine am putea scăpa. Ce ne-a mai rămas nouă aici?
Aşa că spune, ce ne oferi?
— În schimbul a ce?
— Să zicem că ţi-am spune ce ştim despre văgăuna asta… iar
eu ţi-aş putea spune unde să mai cauţi lucruri şi mai interesante.
Tu cum ne ajuţi? Cum facem să ieşim de aici şi să ajungem în
insulele Pacificului fără dureri de cap şi fără să fim hărţuiţi; adică
fără poze şi nume date la ziar?
— Trebuie să vorbeşti mai sus, sergent.
— Ce dracu’! Nu ea l-a omorât… nu noi l-am omorât, ai zis-o cu
gura ta!
— Corect, însă nu-mi pasă dacă aţi făcut-o voi sau nu, sau dacă
sunteţi răspunzători sau nu de asta. Am lucruri mai importante pe
cap.
— Cum ar fi să afli „ce-au mai făcut între timp nişte vechi
camarazi de arme” sau cum dracu’ te-oi fi exprimat?
— Exact, am o datorie.
— Nu-mi vine să cred că tu…
— Nici nu-i nevoie.
— Da’ muriseşi! izbucni consternat Flannagan şi cuvintele îi
ţâşniră de pe buze în rafală. Delta One de la „venetici” era Bourne
şi Bourne era mort, la morgă. Cei de la Langley aveau dovezi. Ni le-
au arătat! Când colo, nu eşti mort…
— Am fost preluat, sergent! Asta-i tot ce-ar trebui să ştii. Asta şi
faptul că lucrez pe cont propriu. Am oarecare datorii pe care vreau
să le plătesc, dar sunt solo. Am nevoie de informaţii. Rapid!
Flannagan clătină capul fără să priceapă nimic.
— Păi ştiu şi eu… Poate te ajut cu ceva, rosti el liniştit,
anunţând un început promiţător: cine ştie, poate mai mult decât
alţii. Mi s-a dat o însărcinare specială, aşa că a trebuit să ştiu
174
unele chestii, chestii pe care, în mod normal, unu’ ca mine n-ar fi
trebuit să le ştie.
— Sergent, mi se pare mie sau aud uvertura unui concert?
Despre ce însărcinare specială e vorba?
— Să fac pe asistentul medical. Acum doi ani, Norman o cam
luase pe arătură. Eu trebuia să-l ţin de mână şi dacă dădeam în
bară mi s-a dat un număr de telefon de la New York la care să sun.
— Şi telefonul în discuţie face parte din ajutorul pe care mi-l
poţi da.
— Asta şi câteva numere de maşini pe care le-am notat în
cazul…
— În cazul în care cuiva i-ar fi trecut prin minte că nu mai e
nevoie de serviciile tale de dădacă, completă Bourne.
— Cam aşa ceva. Grangurii ăştia nenorociţi nu ne prea aveau la
ficaţi, m-am prins imediat, da’ Norman parcă era pe altă lume.
— Pe cine? Pe tine, pe Rachel şi pe Swayne?
— Uniforme. Numai mutre. Nu le ajungi nici cu prăjina la
nasurile lor superioare de civili cu lovele şi ne tratează ca şi când
noi am fi nişte gunoaie cu care, vrând, nevrând, trebuie să lucreze.
Şi nu se înşală decât parţial, fiindcă chiar au avut mare nevoie de
noi. Se uitau la el de sus şi-l tratau cu dispreţ, dar aveau nevoie de
el.
„Soldăţeii noştri de plumb nu s-ar fi descurcat singuri, lăsaţi de
capul lor”. Albert Armbruster, preşedintele Comisiei Federale de
Comerţ: moştenitori sunt civilii.
— Spui că ţi-ai notat câteva numere de maşină. Să înţeleg că tu
nu erai de faţă la întâlnirile care se ţineau – se ţin – aici cu
regularitate? Adică nu te amestecau cu oaspeţii, nu erai de-al lor.
— Ce, eşti nebun? ţipă cu o voce vulgară Rachel Swayne,
răspunzându-i lui Bourne, într-un fel propriu şi sintetic. De câte
ori era o întâlnire adevărată, nu petrecerile lor de beţivani, Norm
îmi zicea să mă încui în cameră sau, dacă am chef să cobor, să mă
duc mai bine la Eddie şi să mă uit la televizor. Eddie n-avea voie să
iasă din cabană. Noi nu eram destul de buni pentru nenorociţii ăia
de prieteni ai lui! Aşa a fost ani de zile… Cum ţi-am spus, el ne-a
aruncat unul în braţele ăluilalt.
— Încep să înţeleg, sau cel puţin aşa cred. Însă tu ai numerele
de maşini, sergent. Cum ai reuşit, că doar erai consemnat?
— Nu eu le-am luat. Paznicii. Le-am zis că e o măsură specială
de securitate, una ultrasecretă. Şi n-au crâcnit.
— Înţeleg. Spuneai că Swayne a luat-o razna acum câţiva ani.
175
Cum? În ce fel?
— Ca acum. De câte ori apărea ceva ieşit din schemă, paraliza.
Nu-i plăcea să ia decizii. Numai dacă-i fluturai pe la nas numele
Şerpoaicei şi băga capu’ în nisip ca struţu’.
— Şi-n seara asta? V-am văzut certându-vă… mie mi s-a părut
că sergentul îi spunea generalului că-i liber.
— Păi chiar i-am dat papucii. Norman intrase în panică… Din
cauza ta, a bărbatului căruia i se spune Cobra, care a dezgropat
povestea asta veche de acum douăzeci de ani, de la Saigon. Se
agăţa de mine să nu-l las singur dacă apari pe-aici şi eu i-am spus
că nici prin minte nu-mi trece să fac aşa ceva. I-am spus că încă
nu mi-a sărit o doagă, că numai dacă mi-a sărit o doagă fac aşa
ceva.
— De ce? De ce-ar fi nebun un aghiotant dacă stă în preajma
ofiţerului său?
— Din acelaşi motiv pentru care un subofiţer nu are ce căuta
alături de vedetele şi mărimile armatei când pun la punct vreo
tactică militară. Fiindcă, ierarhic, nu suntem egali. Aşa stă treaba.
— E un alt fel de a spune că sunt anumite lucruri pe care nu ai
cum să le ştii.
— Te-ai prins.
— Da, acum douăzeci de ani erai la Saigon, membru al
Şerpoaicei… Ce dracu’ sergent, erai şi eşti încă membru al
Meduzei.
— Firimituri, Delta. Eram bun de ce pica de la masa lor. Eu frec
podelele şi atunci ei au grijă de mine, da’ rămân ceea ce sunt – un
gunoier în uniformă. Şi când o veni vremea să le predau uniforma,
o scot şi mă ascund frumuşel într-un colţişor cât mai retras. Cu
douăzeci de lacăte la gură, altfel s-ar putea să sfârşesc într-un sac
de plastic. Mie mi-e clar cum stau. Oricând se pot dispensa de
mine. Nu sunt de neînlocuit.
Bourne nu-l scăpa pe sergent din ochi, deci remarcă privirile
furişe pe care i le arunca Flannagan soţiei generalului de parcă ar
fi aşteptat să fie ovaţionat, sau, dimpotrivă, somat să-şi ţină gura.
Masivul aghiotant al marelui militar fie spunea adevărul, fie era un
actor care-şi învăţase foarte bine rolul.
— Atunci mi se pare evident că a venit momentul să te
pensionezi, rosti Jason în cele din urmă. Te pot ajuta, sergent. Te
topeşti frumuşel cu cele douăzeci de lacăte la gură şi cu
recompensele care ţi se cuvin după ce o viaţă ai strâns gunoiul.
După treizeci de ani petrecuţi în armată, devotatul aghiotant al
176
generalului anunţă că se pensionează în urma morţii tragice a
superiorului şi prietenului său. Nimic mai normal şi nimeni n-o să
pună întrebări… Iată oferta pe care ţi-o fac.
Flannagan o privi din nou pe Rachel Swayne. Aceasta aprobă
scurt cu o mişcare a capului, după care îl fixă pe Bourne.
— Ce garanţii ne dai că ne laşi să ne strângem catrafusele şi să
plecăm de aici cât mai repede? întrebă femeia.
— Sunt probleme cu scoaterea din armată a sergentului
Flannagan şi fixarea pensiei?
— L-am făcut pe Norman să semneze hârtiile acum câteva luni,
interveni aghiotantul. Am fost angajat permanent al biroului său
de la Pentagon şi încartiruit la reşedinţa sa. Nu trebuie decât să
completez data, să semnez şi să las o adresă la care vor fi trimişi
banii, adresă pe care eu şi Rachel am avut grijă să o alegem din
timp.
— Asta-i tot?
— Nu-mi rămâne decât să dau vreo trei sau patru telefoane. La
avocatul lui Norman, care o să strângă pe aici; la asociaţie, pentru
câini; la dispeceratul de la Pentagon, pentru maşină – şi încă unul
la New York. După care, pe fruntea mea stă scris Aeroportul
Dulles.
— Probabil v-aţi gândit la toate astea şi le-aţi pus la punct de
ceva vreme… De ani de zile.
— Numai la asta ne-am gândit, domnule Delta, întări soţia
generalului întrerupându-l. Cum se spune, noi ne-am făcut
datoria.
— Însă, înainte de a semna hârtiile şi a da telefoanele, vreau să
ştiu sigur că scăpăm curaţi, adăugă Flannagan. Acum!
— Adică fără poliţie, ziare şi ce s-a-ntâmplat în noaptea asta –
pur şi simplu n-aţi fost aici.
— Ziceai că ai o legătură cu ăi de sus. Cam cât de mult îţi
datorează?
— N-aţi fost aici, repetă Bourne gânditor, privind absent
scrumiera de cristal de pe măsuţă în care se aflau mucurile de
ţigară mânjite de ruj. Ridică ochii şi întâlni privirea aghiotantului.
N-aţi pus mâna pe nimic. Deci nu se poate face legătura între voi şi
sinucidere… Chiar sunteţi pregătiţi de plecare – să zicem peste
două ore?
— Şi peste o jumătate de oră, domnule Delta, îi răspunse
Rachel.
— Bine, dar v-aţi petrecut aici toată viaţa – amândoi…
177
 — Nu vrem să luăm nimic care să ne amintească de viaţa asta.
Doar ce am apucat să luăm, spuse Flannagan pe un ton categoric.
— Proprietatea îţi revine ţie, doamnă Swayne…
— Pe dracu’! I-am lăsat-o unei fundaţii, întreabă-l pe avocat. Ce-
mi rămâne mie – dacă mi-o rămâne ceva – o să-mi trimită el. Nu
vreau decât să plec – să plecăm.
Jason se uită pe rând la cei doi, un cuplu ciudat pe care viaţa îi
adusese unul lângă altul într-un fel ciudat.
— Înseamnă că nu vă mai stă nimic în cale.
— Şi cum ştim sigur? întrebă Flannagan făcând un pas înainte.
— Să fiu în locul vostru, eu m-aş crede pe cuvânt. Fiindcă pot
să o fac. Pe de altă parte, ce altă şansă aveţi? Să presupunem că
rămâneţi pe loc. Orice aţi face, el tot n-are să apară mâine la
Arlington şi nici poimâine şi-n general niciodată. Mai devreme sau
mai târziu, cineva tot o să vină să-l caute. Şi-atunci, or să vă pună
întrebări, or să-l caute, poliţia o să înceapă cercetările şi, aşa cum
e sigur că Bobby Woodward s-a născut prin voia Domnului, tot
atât de sigur e că presa o să-şi bage coada. Şi or să facă speculaţii
cu carul. Cât ai clipi, se va afla şi de legătura voastră, până şi
gardienii ştiu de ea, iar ziarele, revistele şi televiziunea or să vă
calce în picioare… Asta vreţi? Poate că în acest fel o să căpătaţi şi
sacul de plastic de care vorbeai mai devreme.
Sergentul şi doamna lui se uitară lung unul la celălalt.
— Are dreptate, Eddie, spuse femeia. Singura noastră şansă e
să mergem pe mâna lui, altfel nu mai scăpăm niciodată.
— Pare prea simplu, rosti Flannagan gâfâind şi aruncă o privire
spre uşă. Şi cum ai să rezolvi?
— Mă priveşte, îi răspunse Bourne. Dă-mi numerele de telefon,
pe toate, iar tu n-ai să suni decât la New York. Să fiu în locul tău,
pe celelalte trei le-aş da de pe insulă.
— Nu ştii ce vorbeşti! Din clipa în care se află, eu şi Rachel
suntem trecuţi la răboj! Or să vrea şi ei să ştie ce s-a-ntâmplat.
— Spune-le adevărul, sau cel puţin o parte din adevăr, iar restul
o să fie simplu. Cine ştie, poate te alegi şi cu o primă.
— Jigodie ce eşti!
— În ’Nam n-am fost jigodie, sergent. Nici în Hong Kong, aşa
încât nu văd de ce aş fi acum… Tu şi cu Rachel aţi intrat în casă,
aţi văzut ce s-a-ntâmplat, v-aţi strâns lucrurile şi aţi plecat –
pentru că nu voiaţi să fiţi luaţi la întrebări, iar mortul nu mai are
cum să vă dea de gol. Datează-ţi hârtiile cu ziua de ieri, trimite-le
prin poştă, iar restul lasă-l în seama mea.
178
 — Nici prin minte nu-mi trece…
— N-ai încotro, sergent! se răsti la el Jason sculându-se de pe
scaun. Iar eu nu mai am chef să pierd vremea pe aici! Vreţi să
plec? Foarte bine. Plec şi vă las baltă, să vă bateţi singuri capul.
Bourne se îndreptă furios spre uşă.
— Nu, Eddie! Opreşte-l! Facem cum ne zice el, altă şansă nu
avem. Dacă rămânem, suntem morţi, ştii bine.
— Bine, bine!… Stai aşa, Delta! Facem cum zici tu.
Jason se opri şi se întoarse spre ei.
— Întocmai cum spun eu, sergent.
— S-a făcut.
— Mai întâi, eu şi cu tine mergem până la cabană, iar în timpul
ăsta, Rachel o să facă bagajele. Îmi dai tot ce ai, numere de telefon,
de maşină, numele pe care ţi le aminteşti şi absolut tot ce-ţi cer.
De acord?
— Mda.
— Hai. Şi, doamnă Swayne, probabil că sunt o mulţime de
flecuşteţe pe care ţi-ai dori să le iei, dar…
— Las-o baltă, domnule Delta. Amintiri pe care nu le am? Ce să
iau? Tot ce-a fost de valoare în casa asta blestemată şi mi-aş fi
dorit să am numai pentru mine e de mult trimis la loc sigur. E
bine pus la păstrare la zece mii de kilometri de locul ăsta
blestemat.
— Măi să fie! Dar voi doi chiar v-aţi pregătit.
— Atâta lucru mi-a trecut şi mie prin minte. Fiindcă, vezi tu,
aşteptam de mult ziua asta. Pricepi ce vreau să zic.
Rachel trecu grăbită pe lângă cei doi bărbaţi şi ieşi în hol. Se
opri şi se întoarse la sergentul Flannagan, cu un zâmbet
fluturându-i pe buze şi o luminiţă sclipindu-i în ochi când îi
mângâie faţa.
— Hei, Flannagan, rosti ea cu tandreţe. O să se-ntâmple de-
adevăratelea. O să trăim, Eddie. Pricepi ce vreau să zic?
— Da, păpuşă. Pricep.
Afară, în drum spre cabană, Bourne îi spuse lui Flannagan:
— N-am exagerat spunând că n-am vreme de pierdut. Poţi
începe să vorbeşti de-acum. Ce-mi poţi spune despre Colţişorul
ăsta al lui Swayne?
— Crezi că eşti pregătit?
— Cum adică? Fireşte că sunt pregătit.
Nu era. Vorbele lui Flannagan îl făcură să se oprească pe alee,
trăsnit.
179
 — Pentru cine întreabă, e un cimitir.

Alex Conklin se lăsă pe spate în fotoliu, cu telefonul lipit de

ureche, perplex, încruntat şi incapabil să găsească un răspuns
normal la informaţiile incredibile pe care tocmai i le furnizase
Jason. Reuşi să spună doar atât:
— Nu cred!
— Pe care dintre ele nu le crezi?
— Nu ştiu. Totul… cred. Cimitirul. Ar trebui să cred, nu?
— N-ai crezut nici când ai aflat de Londra şi Bruxelles, sau de
Flota a Şasea şi păstrătorul codurilor de la Langley. Nu fac decât
să completez lista… Problema e că numai după ce afli cine sunt
ăştia putem acţiona.
— Ia-o de la capăt. Parcă m-ai pocnit cu leuca în cap. Numărul
de telefon de la New York, numerele de maşină…
— Cadavrul, Alex! Flannagan şi nevasta generalului! Sunt pe
drum. Aşa ne-am înţeles şi tu trebuie să-i acoperi.
— Bătând din palme, Swayne îşi trage un glonţ în cap şi
singurele două persoane care pot da nişte răspunsuri, ce facem cu
ele? Ciao! Lasă-i să se care! Cred că-i o aiureală şi mai mare decât
tot ce mi-ai spus până acum!
— N-avem timp de discuţii. În plus, tipul mi-a spus tot ce ştie.
Nu lucrau la acelaşi nivel.
— Bravo, băiete! Atâta lucru îmi era şi mie clar.
— Fă-o. Ajută-i să dispară. S-ar putea să mai avem nevoie de ei
mai târziu.
Conklin oftă nehotărât.
— Eşti convins? Totul mi se pare atât de încâlcit.
— Fă-o! Pentru numele lui Dumnezeu, Alex, ce-mi pasă mie de
complicaţii, încălcări de lege şi toate sforăriile de care numai tu
eşti în stare? Pe mine mă interesează Carlos! Strângem laţul în
jurul lui să-l scoatem din bârlog. Eu îl pot scoate!
— Bine, bine. Ştiu un medic în Falls Church pe care l-am rugat
şi altă dată să ne ajute în operaţiuni delicate. Îl sun şi-i spun. Ştie
el ce are de făcut mai departe.
— Perfect, rosti Bourne, cu mintea lucrându-i febril. Dă drumul
la bandă şi-ţi spun ce-am aflat de la Flannagan. Grăbeşte-te! Mai
am atâtea de făcut!
— Eşti pe bandă, Delta One.
Jason citi rapid însemnările pe care le făcuse în cabana lui
Flannagan, având grijă să pronunţe cât mai clar. Printre oaspeţii
180
obişnuiţi ai meselor care se dădeau în casa generalului, se
numărau şapte persoane pe care sergentul le zărise în treacăt, deci
le făcuse doar o descriere aproximativă şi ale căror nume nu le
văzuse niciodată scrise, ci doar le auzise pomenite. Urmară apoi
numerele de înmatriculare ale maşinilor care îi aduceau pe
participanţii la mai serioasele întruniri bilunare. Apoi numărul de
telefon al avocatului lui Swayne, cel al asociaţiei chinologice şi un
interior de la Pentagon, la dispeceratul pentru mijloace de
transport alocate ofiţerilor cu funcţie. Ultimul din listă era
numărul din New York, netrecut în cartea de telefon, fără nume,
un robot pentru mesaje.
— Asta e prioritatea numărul unu, Alex.
— Se face, spuse Conklin oprind banda. Sun la asociaţie şi le
spun să ia câinii. Vorbesc ca la Pentagon: generalul a fost trimis la
un post-cheie şi plătim dublu dacă vin să ridice animalele mâine la
prima oră. Apropo, nu uita să laşi porţile deschise… Cu numerele
de înmatriculare e simplu. Îl rog pe Casset să le verifice pe
computer fără să ştie DeSole.
— Şi cu Swayne cum rămâne? O vreme nu trebuie să se afle că
s-a sinucis.
— Cam cât?
— De unde dracu’ vrei să ştiu eu? strigă exasperat Jason. Până
aflăm cine sunt ăştia şi ajungem la ei – ajungi la ei – şi împreună
pornim morişca şi semănăm panică. Adică atunci când le sugerăm
să adopte soluţia Carlos…
— Vorbe, spuse Conklin pe un ton deloc flatant. Poate fi vorba
de zile, de o săptămână sau chiar mai mult.
— Exact asta spun şi eu.
— În cazul ăsta, îl cooptăm în gaşcă pe Peter Holland…
— Încă nu. Nu ştim cum va reacţiona şi n-aş vrea să mă-
mpiedic de el.
— Jason, trebuie să mai ai încredere şi-n altcineva decât în
mine. Pot să-l mint pe doctor, să zicem douăzeci şi patru sau
patruzeci şi opt de ore – să zicem – dar nu mai mult. După aceea o
să ceară hârtie de sus. Şi, nu uita, Casset îmi stă în coastă în
chestiunea DeSole…
— Dă-mi două zile – ajută-mă să obţin două zile de păsuire!
— Şi-n timpul ăsta eu dosesc informaţiile, îl strunesc pe Charlie
şi îl mint pe Peter cu zâmbetul pe buze, spunându-le tuturor că
avansăm foarte bine în cercetările de la Hotelul „Mayflower”, că
mai avem puţin şi aflăm cine e curierul Şacalului – că, cel puţin,
181
aşa credem… Sigur că noi nu facem nimic din toate astea fiindcă
dăm din coate, vârâţi până la gât într-o tărăşenie de acum
douăzeci de ani, o conspiraţie din Saigon de care nu ştie nimeni,
care cine ştie ce învârte acum, singurul lucru cunoscut şi
impresionant, fiind numele persoanelor implicate. Trecând peste
condiţiile – sau condiţia lor socială, aflăm că au un cimitir
particular amplasat pe proprietatea generalului care răspunde de
intendenţă la Pentagon, general care, cu totul întâmplător, tocmai
şi-a zburat creierii, un incident minor pentru care noi considerăm
că nu trebuie să ne mişcăm fundul… Cristoase! Delta, coboară cu
picioarele pe pământ! Rachetele astea or să se ciocnească!
Deşi stătea în picioare la biroul lui Swayne iar cadavrul
generalului era aşezat în fotoliu chiar lângă el, Bourne reuşi să
schiţeze un zâmbet.
— Nu pe asta contam şi noi? Un scenariu perfect, pe care numai
Sfântul Alex putea să-l conceapă.
— Ascultă, mă ţin şi eu de tine cum pot, dar nu eu acţionez
angrenajul…
— Şi doctorul? îl întrerupse Bourne. Tu nu mai funcţionezi de
aproape cinci ani. De unde ştim că n-ai ieşit din gaşcă?
— Mă văd cu el când şi când. Amândoi frecventăm muzeele.
Acum două luni ne-am întâlnit la Galeriile Corcoran şi mi s-a
plâns că băieţii lui nu i-au mai dat de lucru în ultima vreme.
— Fă-i program în seara asta.
— Încerc. Tu ce-ai de gând?
— Scotocesc cât mai delicat prin încăperea asta.
— Cu mănuşi?
— Chirurgicale, cum altfel?
— Să nu te atingi de cadavru.
— Numai îl caut prin buzunare, foarte delicat… Nevasta lui
Swayne coboară. Te sun după ce pleacă. Şi dă de medicul ăla!
*
* *
Ivan Jax, licenţiat în medicină la Yale Medical School, cu
specializare în chirurgie şi post la Massachusetts General College
of Surgeons, jamaican prin naştere şi „consultant” pe lângă
Agenţia Centrală de Informaţii prin bunăvoinţa unui prieten de
culoare cu numele imposibil de Cactus, intră cu maşina pe poarta
proprietăţii generalului Swayne din Manassas, statul Virginia.
Erau momente, îşi spuse Ivan, când ar fi dat orice să nu-l fi
cunoscut pe bătrânul Cactus, iar acesta era unul dintre ele. Însă,
182
lăsând la o parte ziua de azi, nu regretase niciodată că bătrânul
Cactus se număra printre prietenii lui. Mulţumită „hârtiilor
magice” ale bătrânului, Jax reuşise să-şi scoată fratele şi sora din
Jamaica în timpul perioadei de represiuni impuse de Manley, când
profesioniştilor de valoare le era interzis să emigreze, cu atât mai
puţin să ia cu ei bunuri personale.
Totuşi, folosind tot felul de acte şi permise guvernamentale
false, Cactus reuşise să îi scoată pe cei doi tineri din ţară şi să
aranjeze transferuri bancare într-un cont din Lisabona. Tot ceea ce
solicitase în schimb bătrânul falsificator au fost copiile unor
documente oficiale nesemnate, inclusiv scrisori de conosament de
import/export, cele două paşapoarte ale persoanelor în chestiune,
plus fotografiile acestora şi copii după diverse semnături ale unor
demnitari cu poziţii-cheie în conducerea statului, foarte uşor de
obţinut atâta vreme cât în publicaţiile controlate de guvern
apăreau sute de edicte şi legi care mai de care mai birocratice.
Fratele lui Ivan făcuse o strălucită carieră de avocat la Londra, iar
sora lui era acum membru al colectivului de cercetători de la
Cambridge.
Îi era îndatorat lui Cactus până peste urechi, îşi spuse doctor
Jax trăgând limuzina în faţa peronului din faţa casei; iar când
bătrânul îl rugase, cu şapte ani în urmă, să acorde „o consultaţie”
unor „prieteni de la Langley”, sigur că nu putuse să-l refuze. Ce
mai consultaţie! Urmaseră şi alte consultaţii cu caracter
confidenţial care au consolidat colaborarea lui Ivan cu Agenţia de
Informaţii. Iar când pe insula sa natală guvernul l-a îndepărtat pe
Manley de la putere aducându-l în locul lui pe Seaga, printre
primele proprietăţi „naţionalizate” care le-au fost restituite
deţinătorilor de drept, s-au numărat şi posesiunile familiei Jax din
Montego Bay şi Fort Antonio. De treaba asta se ocupase Alex
Conklin, însă dacă n-ar fi fost Cactus, Alex nu s-ar fi numărat
printre cunoştinţele lui Ivan… Totuşi, de ce-l sunase Alex tocmai
astă-seară? Astă-seară îşi serba a douăsprezecea aniversare a
căsătoriei şi îi trimisese pe copii să se joace cu copiii unor vecini şi
să rămână peste noapte la ei astfel încât el şi soţia lui să fie
singuri, ei singuri cu grătarul din grădină – antricot pregătit în stil
jamaican cum se pricepea ca nimeni altul Ivan, bucătarul-şef.
Puţin rom negru Overton aruncat peste friptură şi ei doi
scăldându-se goi în piscină – iată ambianţa pe care o visase. Să te
ia naiba, Alex! Să-l ia naiba pe ticălosul ăsta de burlac înrăit care
avusese neobrăzarea să-i răspundă auzind că aniversează
183
doisprezece ani de căsnicie: „Şi ce? Ai împlinit anul, aşa că ce mai
contează o zi în plus? Fă-ţi numărul mâine. Eu am nevoie de tine
în noaptea asta”.
Aşa încât fusese nevoit să o mintă pe nevastă-sa, care lucrase
ca soră şefă la Massachusetts General, spunându-i că e vorba de o
chestiune de viaţă şi de moarte – aşa şi era numai că pacientul
trecuse deja pe lumea cealaltă. Ea îi răspunsese că speră ca
următorul ei soţ să acorde mai mare atenţie vieţii ei, numai că
zâmbetul cald şi privirea înţelegătoare îi dezminţeau cuvintele.
Văzuse nu o dată moartea cu ochii ei. „Grăbeşte-te, iubitule”.
Jax opri motorul, înşfăcă trusa medicală şi coborî din maşină,
înconjură maşina prin faţă şi se îndreptă spre uşa de la intrare
care fu imediat deschisă de un bărbat înalt, îmbrăcat, după cât se
putea zări în beznă, într-un costum mulat pe corp.
— Eu sunt medicul, i se adresă Ivan urcând treptele. Prietenul
nostru comun nu mi-a spus cum te cheamă, dar presupun că nici
nu trebuie să-ţi ştiu numele.
— Aşa presupun şi eu, îi răspunse Bourne întinzându-i mâna
pe care îşi trăsese o mănuşă chirurgicală.
— Deci, ne-am înţeles, spuse Jax, dând mâna cu străinul. Parcă
mi-e cunoscută de undeva mănuşa asta.
— Prietenul nostru comun nu mi-a spus că eşti negru.
— De ce? Te deranjează?
— Doamne fereşte. Sigur că nu! Prietenul meu îmi devine şi mai
simpatic. Probabil nu i-a trecut prin minte că era necesar să-mi
spună.
— Cred că o să ne înţelegem. Dă-i drumul, anonimule.
Bourne se afla la trei metri în dreapta biroului şi îl urmărea pe
Jax cum, aplecat deasupra cadavrului, înfăşură, cu mare atenţie şi
mişcări de expert, capul mortului într-un bandaj. Fără prea multe
explicaţii, tăiase pe alocuri hainele în care era îmbrăcat generalul
pentru a examina părţile atinse ale corpului. Cu precauţii infinite
trase corpul neînsufleţit, care în partea de sus ajunsese să semene
cu o mumie şi îl aşeză pe podea.
— Nu mai ai vreo treabă pe aici? îl întrebă el pe Jason ridicând
privirea spre el.
— Am făcut curăţenie, dacă asta voiai să mă întrebi.
— Cam asta. Trebuie să sigilez camera. Nu are voie să intre
nimeni după ce plecăm, decât atunci când spune prietenul nostru
comun.
— Figura asta să ştii că n-am cum să o garantez, spuse Bourne.
184
— N-ai încotro.
— De ce?
— Generalul tău nu s-a sinucis, anonimule. A fost asasinat.

185
 CAPITOLUL XII
— Femeia, spuse Alex Conklin la telefon. Din ce mi-ai povestit
nu poate fi decât nevasta lui Swayne. Dumnezeule!
— Asta nu schimbă cu nimic situaţia, dar cam asta pare a fi, îi
dădu dreptate Bourne fără prea mare tragere de inimă. Avea
destule motive să-l omoare, numai Dumnezeu le ştie pe toate.
Totuşi, dacă ea a făcut-o, nu i-a spus nimic lui Flannagan şi asta
chiar că e aiurea.
— Te-nşeli… Conklin se opri, apoi reluă: Dă-mi-l pe Ivan la
telefon.
— Ivan? Doctorul tău? Aşa-l cheamă, Ivan?
— Şi ce dacă?
— Nimic. E afară… „bagă marfa în maşină” după cum s-a
exprimat singur.
— În maşina lui?
— Exact. Am cărat cadavrul…
— De unde până unde i-a venit ideea că n-ar fi o sinucidere? îi
tăie vorba Alex.
— Swayne a fost drogat. M-a rugat să-ţi transmit că te sună el
mai târziu să-ţi explice. Vrea să-o şteargă. Nimeni nu intră în
cameră după ce pleacă – după ce plec eu – până nu le dai tu
semnalul celor de la poliţie. O să-ţi spună şi asta.
— Iisuse, cred că-i o adevărată harababură la voi.
— N-arată prea bine. Şi eu ce-ar trebui să fac?
— Trage draperiile, dacă o exista aşa ceva. Vezi ce-i cu ferestrele
şi, dacă poţi, încuie uşa. Dacă nu are yală automată, caută şi tu pe
acolo…
— Am găsit un lanţ de chei în buzunarul lui Swayne, îl
întrerupse Jason. Am verificat. Una din ele se potriveşte la uşa de
la intrare.
— Bun. Înainte de a pleca, şterge urmele. Găseşte şi tu un spray
de lustruit mobila sau de şters praful.
— Asta n-are să-i ţină afară pe curioşi.
— Nu. Dar dacă intră cineva, putem să-i luăm amprentele.
— Te gândeşti…
— Bineînţeles, îi sări în ajutor fostul agent secret. Trebuie să mă
gândesc la o figură: cum să sigilezi casa fără să-i amesteci pe

186
băieţii de la Langley şi, nu în ultimul rând, să le pun botniţă celor
de la Pentagon în cazul în care cineva din cele douăzeci de mii de
persoane care se perindă pe acolo ar avea ideea trăsnită de a-l
căuta pe Swayne. Mă refer şi la cei de la birou şi la cele probabil
două sute de indivizi care vin să se aprovizioneze pe zi…
Dumnezeule, e de-a dreptul imposibil!
— E perfect, îl contrazise Bourne chiar în momentul în care
doctorul Ivan Jax apărea în prag. Micul nostru joc de-a
destabilizarea o să înceapă chiar aici, la „fermă”. Ai numărul lui
Cactus?
— Nu la mine. Cred că l-am băgat într-o cutie de pantofi de
acasă.
— Sună-l pe Mo Panov. El sigur îl are. După aia, sună-l pe
Cactus şi zi-i să se ducă la un telefon public şi să mă caute aici.
— Ce idee tâmpită ţi-a mai venit? Cum aud de numele
bătrânului, mă ia cu furnicături pe şira spinării.
— Nu mi-ai spus să mai găsesc pe cineva de încredere în afara
ta? L-am găsit. Sună-l, Alex. Jason închise. Scuză-mă, doctore…
Sau, date fiind noile împrejurări, să-ţi spun pe nume? Bună, Ivan.
— Bună, anonimule. În ceea ce mă priveşte, eu nu vreau să ştiu
mai mult. Mai ales după ce te-am auzit pronunţând un anumit
nume.
— Alex?… Nu, sigur că nu era ăsta, doar e prietenul nostru
comun.
Bourne râse mânzeşte şi trecu de partea cealaltă a biroului.
— La Cactus te referi, nu?
— M-am întors să te-ntreb dacă nu vrei să închizi poarta, spuse
Jax, evitând răspunsul.
— Sper că nu te simţi jignit dacă-ţi spun că nu m-am gândit la
el până când ai intrat?
— Lucrurile evidente nu sar niciodată în ochi. Şi poarta?
— Îi datorezi lui Cactus la fel de mult ca şi mine, doctore? spuse
Jason fără a schiţa o mişcare, însă nescăpându-l din ochi pe
jamaican.
— Îi datorez atât de mult încât n-aş vrea să-l compromit
amestecându-l într-o porcărie ca asta. Ce Dumnezeu, e un om
bătrân şi, indiferent ce concluzii vrea să tragă Langley, în noaptea
asta s-a comis o crimă, un asasinat foarte brutal. Eu nu l-aş băga
în aşa ceva.
— Numai că tu nu eşti în locul meu. Iar eu trebuie s-o fac.
Pricepi? Nu mi-ar ierta-o niciodată dacă nu i-aş cere să mă ajute.
187
 — Nu ţii prea mult la pielea ta, nu?
— Te rog. Închide poarta când ieşi, doctore. În hol e instalat un
sistem de alarmă pe care am să-l pun în funcţiune după ce pleci.
Jax se opri şovăind în drum, parcă neştiind dacă să spună sau nu
ce îi trecea prin minte.
— Ascultă, începu el, majoritatea oamenilor întregi la minte au
motive întemeiate să spună anumite lucruri… să facă anumite
lucruri. Mi-ai lăsat impresia că eşti normal. Sună-l pe Alex dacă
mai ai nevoie de mine – de fapt, dacă bătrânul Cactus are nevoie
de mine.
Şi medicul ieşi grăbit pe uşă.
Bourne se întoarse şi se uită în jur. În cele trei ore care
trecuseră de la plecarea lui Flannagan şi a lui Rachel Swayne
avusese timp să percheziţioneze, discret, biroul generalului
Swayne ca şi dormitorul pe care acesta îl ocupa singur la primul
etaj al casei. Obiectele pe care avea de gând să le ia cu el erau
acum aşezate pe măsuţa de cafea cu tăblie de bronz. Le studie pe
rând. Trei agende de aceeaşi mărime legate în piele maro şi cu
paginile prinse pe spirală, aşadar, un set de birou. Prima era un
calendar al întâlnirilor, cea de-a doua o agendă personală cu
numere de telefon scrise cu cerneală în dreptul numelor respective,
iar ultima un soi de registru de cheltuieli aproape nefolosit. Pe
lângă acestea, găsise în buzunarul de la pantalonii lui Swayne
unsprezece bileţele, toate conţinând mesaje telefonice preluate de
la birou, o schemă de parcurs a unui traseu de golf de la clubul al
cărui membru fusese şi câteva procese verbale scrise la Pentagon.
Ultimul era portofelul generalului, conţinând o mulţime de cărţi de
credit şi foarte puţini bani. Bourne avea să încredinţeze obiectele
lui Alex în speranţa că acesta putea da de un fir, însă, pe cât îşi
dădea singur seama în acest punct, nu descoperise nimic
important sau cu adevărat relevant pentru cercetările în jurul
Meduzei moderne. Lucru care îl sâcâia. Trebuia să mai fie ceva.
Aceasta era casa bătrânului soldat, un sanctuar în interiorul unei
case – ceva! Ştia că trebuie să fie ceva, presimţea că nu se înşală,
dar nu găsise nimic. Aşa încât o luă de la capăt, de astă dată
căutând milimetru cu milimetru.
Un sfert de oră mai târziu, pe când verifica fotografiile de pe
peretele din spatele biroului spre a constata dacă fusese ascuns
ceva în spatele lor, fotografii atârnate pe peretele din dreapta
ferestrei boltite cu pervaz lat pe care erau aşezate perne, îşi aminti
ceea ce îi sugerase Conklin: să închidă ferestrele şi să tragă
188
draperiile la geam astfel ca nimeni să nu poată intra sau observa
ce se întâmplă în interior.

„Iisuse, cred că-i o adevărată harababură la voi.”

„N-arată prea bine.”

Şi nu arăta. Ochiurile de geam ale ferestrei din mijloc erau

împroşcate cu sânge şi ţesut. Iar… iar ivărul micuţ din alamă? Nu
numai că nu era închis, dar fereastra era deschisă – întredeschisă,
e adevărat, totuşi deschisă. Bourne se lăsă în genunchi pe pernele
de pe pervaz şi studie cu atenţie încuietoarea şi ochiurile de geam
din jurul ei. Pete mici, neregulate, marcate pe alocuri, care se
lărgeau sau se îngustau, căpătând forme neregulate; pete de sânge
închegat şi de ţesut. Apoi îşi dădu seama de ce nu se închisese
fereastra. Între toc şi rama ferestrei cineva proptise un capăt al
draperiei din stânga, de fapt ciucurii ei erau vârâţi acolo ca o pană.
Jason se trase înapoi uimit, însă nu complet luat prin surprindere.
Găsise în sfârşit piesa lipsă din jocul de puzzle complex care era
moartea lui Norman Swayne.
Cineva ieşise pe fereastră după ce glonţul spulberase cutia
craniană a generalului. Cineva care nu voia să rişte a fi văzut dacă
trecea prin hol sau dacă ieşea pe uşa principală. Cineva care ştia
bine casa şi locul… şi câinii. Un ucigaş cu sânge rece, o brută
trimisă de Meduza. Fir-ar să fie!
Cine? Cine fusese aici? Flannagan… soţia lui Swayne! Probabil
că ştiau… trebuie să fi ştiut! Bourne se repezi la telefonul de pe
birou, însă acesta începu să sune înainte de a-l atinge.
— Alex?
— Nu, Iepuraş, la telefon e un vechi prieten. Da’ nu ştiam că
strigăm în gura mare cum ne cheamă.
— Păi, nu, n-ar trebui, spuse Jason pe nerăsuflate încercând cu
disperare să se adune. S-a-ntâmplat ceva, chiar acum. Am dat de
cineva.
— Revino-ţi, băiete. Eu cu ce te pot ajuta?
— Am nevoie de tine. Aici unde mă aflu acum. Eşti liber?
— Stai să-mi verific agenda, spuse Cactus chicotind. Ar fi câteva
şedinţe ale Consiliilor de Administraţie din care fac parte şi la care
trebuie musai să particip; şi Casa Albă m-a invitat la micul
dejun… Când şi unde, Iepuraş?
— Nu veni singur. Găseşte trei sau patru persoane. Poţi?
— Nu sunt sigur. Te-ai gândit la ceva anume?
189
 — Tipul ăla care m-a condus cu maşina în oraş după ce am
trecut pe la tine. Poţi găsi şi alţi cetăţeni de soiul lui prin vecini?
— Majoritatea sunt prinşi, însă cred că pot strânge câţiva.
Pentru ce?
— Să facă de pază. De fapt, e o nimica toată. Tu ai să stai lângă
telefon, iar ei or să stea în spatele porţilor închise spunând că aici
e o proprietate particulară şi că vizitatorii nu au ce căuta înăuntru.
Placa asta e valabilă în special pentru nişte babuini ferchezuiţi
care vin cu limuzina.
— De ce nu spui aşa? Cred că fraţii or să fie încântaţi.
— Sună-mă să-mi spui ce-ai făcut şi îţi dau adresa.
Bourne apăsă în furcă şi aşteptă tonul. Formă numărul lui
Conklin de la apartamentul din Vienna.
— Da? răspunse Alex.
— Medicul a avut dreptate, iar eu l-am lăsat pe călăul trimis de
Şerpoaică să-mi scape printre degete.
— Te referi la nevasta lui Swayne?
— Nu. Însă ea şi sergentul ăla şmecher al ei ştiu cine a fost –
trebuie să fi ştiut cine a mai fost aici! Umflă-i şi reţine-i. M-au
minţit, deci înţelegerea noastră cade. Cel care a înscenat
„sinuciderea” asta sângeroasă ascultă de capii Meduzei. Îl vreau.
Prin el o să ajungem mai repede la scârbele astea.
— Dacă apucăm să punem mâna pe el.
— Ce tot îndrugi acolo?
— Pentru că n-avem cum să punem mâna pe sergent şi pe
drăguţa lui.
— E cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o! Din câte îl
cunosc eu pe sfântul Alex şi, crede-mă, îl ştiu de mult, ai pus să fie
urmăriţi din clipa în care au ieşit pe poartă.
— Cu aparatură, da’ fizic, nu. Nu uita că tu ai fost cel care a
insistat să nu-i amestecăm pe Peter Holland şi pe băieţii lui în
povestea cu Meduza.
— Ce-ai făcut?
— Am dat alarmă de gradul unu prin computerele centrale de
rezervări ale tuturor companiilor internaţionale de zboruri. Astă-
seară la opt şi jumătate, clienţii noştri şi-au făcut rezervare la
cursa Pan Am de Londra de la ora zece.
— Londra? tună Jason. Ziceau că pleacă în direcţie opusă, spre
Pacific. Spre Hawaii!
— Probabil că acolo s-au dus pentru că nu s-au prezentat la
ghişeul Pan Am. Cine ştie…
190
 — Să te ia naiba! Tu ar fi trebuit să ştii!
— Cum? Nici un cetăţean al Statelor Unite care şi-a propus să
zboare în Hawaii nu trebuie să-şi prezinte paşaportul pentru a
intra în cel de-al cincizecilea stat american. E de-ajuns dacă arată
permisul de conducere sau carnetul de alegător. Tu mi-ai spus că
au calculat mutarea asta de ani de zile. Cât de greu crezi că îi este
unui sergent care e în armată de peste treizeci de ani să-şi procure
câteva permise de conducere pe nume false?
— Bine, dar în ce scop?
— Ca să-i păcălească pe cei care l-ar putea urmări. Noi, sau
poate câţiva tipi din Meduza, plasaţi foarte sus.
— Ce p… mă-sii!
— Vai, profesore, se poate să vorbeşti atât de vulgar?
— Gura. Trebuie să mă gândesc.
— Atunci fă bine şi spune-mi ce părere ai despre faptul că
suntem cu coada în gheaţă şi că, prin preajmă, nu e nici un
calorifer? A venit ora lui Peter Holland. Avem nevoie de el. Şi de
băieţii de la Langley.
— Nu! Încă nu! Uiţi ceva. Holland a depus un jurământ şi, din
cât îl cunoaştem, s-a luat în serios. O mai fi încălcând el câte o
regulă pe ici, pe colo, dar dacă dă cu nasul de o treabă cum e
Meduza, cu sute de milioane depuse la Geneva, cumpărând ce
naiba or fi cumpărând prin Europa, s-ar putea să ne zică: „Staţi
aşa. E groasă!”
— Trebuie să riscăm, David. Nu ne putem descurca fără el.
— Fără David, lua-te-ar naiba să te ia! Sunt Bourne, Jason
Bourne, creaţia ta şi sunt urmărit! Familia mea e în pericol! Nici
nu vreau s-aud de aşa ceva!
— Şi ce faci? Mă omori dacă-ţi stau în cale?
Linişte. Nici unul dintre cei doi nu scoase un sunet, până ce
Delta One, fost membru al Meduzei de la Saigon, rupse tăcerea.
— Da, Alex. Am să te omor. Nu fiindcă ai încercat să mă omori
cu ani în urmă la Paris, ci din aceleaşi considerente care te-au
împins pe tine să mă urmăreşti atunci. Pricepi ce vreau să spun?
— Da, răspunse Conklin atât de încet încât abia se auzi.
Aroganţa celui care nu ştie tot, ăsta-i refrenul tău când apare
Washingtonul în discuţie. Nu ştiu cum faci, dar tot ce spui sună
aşa de oriental. Din când în când ar trebui şi tu să-ncerci să fii mai
puţin arogant. Sunt atâtea lucruri pe care le putem face împreună.
— Pe de altă parte, sunt atâtea lucruri care ar putea fi
compromise dacă nu rămânem în doi . Uită-te şi tu ce progres am
191
făcut. De la zero barat, câte am aflat? În cât timp? Patruzeci şi opt,
şaptezeci şi două de ore? Alex, te rog. Păsuieşte-mă două zile.
Suntem pe aproape. Mai avem puţin şi aflăm ce-i cu povestea asta;
ce-i cu Meduza. O singură breşă şi-i obligăm să aleagă soluţia
perfectă spre a se descotorosi de mine: Şacalul.
— Mă străduiesc. A dat Cactus de tine?
— A promis că revine, după ce o să treacă pe aici. Îţi explic altă
dată.
— Aş vrea să-ţi spun ceva. El şi doctorul ne sunt prieteni.
— Ştiu. Ivan mi-a spus… Alex, vreau să-ţi trimit ceva: agenda
personală cu numere de telefoane, portofelul şi agenda de întâlniri
ale lui Swayne; chestii de felul ăsta. Le pun pe toate într-o cutie şi
ţi le trimit printr-unul din băieţii lui Cactus. Ţi le lasă la poartă.
Bagă totul în computerul tău şi vezi ce poţi să scoţi.
— Băieţii lui Cactus? Ce vrei să faci?
— Să te scap de un punct din agenda ta încărcată. Sigilez casa.
Aşa nu va intra nimeni, dar vreau să văd cine încearcă.
— Da, ar putea fi instructiv. Tipii de la asociaţie trec să ia câinii
mâine dimineaţă la şapte, aşa că ai grijă să nu încuie prea bine
poarta.
— Era să uit, îl întrerupse Jason. Mai dă-te o dată oficial şi
sună-i pe paznicii din celelalte ture. Spune-le că nu mai avem
nevoie de serviciile lor, dar că fiecare va primi prin poştă un
mandat cu salariul pe o lună ca preaviz.
— Şi cine naiba vrei să le plătească? Ai uitat că Langley nu e cu
noi? Nici picior de Peter Holland prin preajmă, iar eu nu sunt prea
avut.
— Eu, da. Am să sun la banca din Maine şi am să-i rog să emită
un cec pe numele tău. Roagă-l pe amicul Casset să treacă şi să-l ia
mâine dimineaţă de la tine.
— Ciudat! rosti Conklin rar, dus pe gânduri. Am uitat de contul
tău. Să fiu sincer, nu m-am gândit la el. Pesemne încerc să-mi scot
din minte toată povestea.
— Probabil, adăugă Bourne pe un ton nevinovat. Pesemne
oficialul din tine are viziuni de coşmar închipuindu-şi cum apare
vreun funcţionar la Marie să-i spună: „Apropo, doamnă Webb, sau
Bourne, sau cum v-o fi chemând, în timp ce eraţi angajata
guvernului canadian, aţi şters-o cu peste cinci milioane de dolari
care aparţin guvernului ţării mele.”
— Recunoaşte că a făcut minuni, David… Jason. Aţi meritat din
plin fiecare bănuţ… până la ultimul.
192
 — Nu schimba subiectul, Alex. Ea v-a cerut de două ori pe atât.
— Avea şi de ce. Tocmai de aia nimeni nu zice… Tu ce ai de
gând să faci în continuare?
— Aştept să mă sune Cactus. Iar după aceea am să dau un
telefon.
— Da?
— Soţiei mele.

Marie stătea pe terasa bungalovului de la Tranquility Inn, cu

privirea pierdută în zare, undeva deasupra Mării Caraibilor
scăldată în razele lunii şi se chinuia, cu fiecare fibră a fiinţei ei, să-
şi domine frica şi să nu o ia razna. Într-un chip straniu, poate
prostesc, sau, cine ştie, periculos, nu frica animalică, de durere
fizică, o chinuia în acel moment. În Europa şi în Orientul
Îndepărtat, trăise alături de maşina ucigaşă care era Jason Bourne
şi ştia de ce este în stare acest străin, cât de eficient şi de brutal
lucra. Nu, nu pentru Bourne se temea ea, ci pentru David sau, mai
precis, pentru răul pe care i-l putea face Jason Bourne lui David
Webb. Trebuia să pună de îndată capăt acestei situaţii!… Puteau
pleca undeva departe, cât mai departe, numai ei, sub o nouă
identitate; într-un loc izolat şi retras, un paradis neştiut de nimeni
unde să ia viaţa de la capăt şi să-şi construiască o lume numai a
lor, o lume în care Carlos să nu poată pătrunde niciodată.
Aveau bani cât să le ajungă pentru o viaţă şi chiar mai multe,
deci nimic nu-i împiedica s-o facă! Era un lucru obişnuit – sute,
mii de bărbaţi şi femei cu copiii lor, ale căror vieţi erau ameninţate,
erau preluaţi sub aripa guvernului respectiv, incluşi într-un
program de protecţie… Iar David Webb dăduse până acum
suficiente motive guvernului ţării sale ca să fie protejat!… Gânduri
şi planuri inutile, îşi spuse Marie ridicându-se din fotoliu şi
îndreptându-se spre balustrada balconului. Niciodată nu are să fie
după cum vrea ea fiindcă David nu o să accepte această situaţie.
Când era vorba de Şacal, David Webb era dominat de Jason
Bourne, iar pentru a-şi atinge scopul, Bourne era capabil de orice,
până şi de autodistrugere. Doamne, Dumnezeule, oare ce se va
întâmpla cu noi?
În acel moment sună telefonul. Marie îngheţă, apoi, în clipa
următoare se repezi în dormitor şi ridică receptorul.
— Da?
— Salut, surioară. Johnny.
— Of…
193
 — Să înţeleg că n-ai primit nici o veste de la David?
— Nu, frăţioare. Şi simt cum încep să o iau razna.
— O să sune când poate. Ştii bine.
— Dar nu pentru asta m-ai sunat.
— Nu. Un telefon de control. Sunt blocat pe insula mare şi sunt
semne că n-o să scap prea curând. Sunt cu Henry la reşedinţa
guvernatorului, aşteptându-l pe Măria-Sa să ne mulţumească
personal pentru că am făcut un mic serviciu Foreign Office-ului.
— Nu pricep o vorbă din ce-mi spui…
— A, scuză-mă. Henry Sykes este locţiitorul Guvernatorului
Coroanei şi el m-a rugat să am grijă de bătrânul erou francez care
stă la două case de tine. Când vrea guvernatorul să-ţi
mulţumească personal, n-ai încotro, aştepţi. Ştii, când se
defectează liniile telefonice, un cowboy neînsemnat ca mine are
nevoie de o proptea din partea guvernatorului.
— Acum chiar că nu mai pricep nimic, Johnny.
— Se anunţă furtună dinspre Basse-Terre. Ne loveşte în câteva
ceasuri.
— Dinspre cine?
— Se zice dinspre ce, că nu-i o persoană. Stai liniştită, până
atunci sunt şi eu înapoi. Spune-i fetei să-mi pregătească patul.
— Johnny, ştii bine că nu-i nevoie să stai cu noi. Ce Dumnezeu,
doar dincolo de zid şi pe plajă patrulează bărbaţi înarmaţi.
— Acolo le e locul. Ne vedem mai târziu. Pupă-i pe copii din
partea mea.
— I-am culcat, răspunse Marie, iar fratele ei închise.
Aşeză receptorul la loc în furcă, nereuşind să-şi dezlipească
privirea de el şi, fără să-şi dea seama, rosti cu glas tare: Cât de
puţin te cunosc, frăţioare. Frăţiorul meu preferat, dar incorigibil.
Dar câte trebuie să ştie despre tine soţul meu! Să vă ia naiba pe
amândoi!
Telefonul sună imediat, făcând-o să înlemnească de frică. Îl
înşfăcă aproape imediat.
— Alo?
— Eu sunt.
— Mulţumesc lui Dumnezeu!
— Nu e pe-aici. Altfel totul este în regulă. Sunt bine şi facem
paşi înainte.
— Nu e nevoie să treci prin toate astea! Noi nu trebuie să facem
toate astea!
— Ba da, rosti Jason Bourne pe un ton care nu amintea nimic
194
de David Webb. Vreau să-ţi spun că te iubesc – el te iubeşte.
— Încetează! Tu nu-ţi dai seama?…
— Îmi pare rău, îmi cer scuze… Iartă-mă.
— Eşti David!
— Bineînţeles, cine altcineva? Făceam şi eu o glumă proastă…
— Ba nu glumeai deloc!
— Am vorbit cu Alex. Asta-i tot. Ne-am certat, asta-i tot!
— Ba nu-i vorba de asta! Vreau să te întorci. Vreau să fii lângă
noi!
— Nu mai pot vorbi. Te iubesc.
Linia era moartă. Marie St. Jacques Webb se prăbuşi pe pat şi
îşi înfundă capul în pernă să înăbuşe hohotele disperate de plâns,
hohote de neputinţă.

Cu ochii injectaţi de oboseală, Alexander Conklin continua să

introducă date în computer, uitându-se nu la taste, ci la agendele
deschise din faţa lui, cele pe care le trimisese Bourne de la
reşedinţa generalului Norman Swayne. Două sunete stridente
tulburară liniştea care domnea în încăpere. Era semnalul pe care-l
dădea maşina pentru a anunţa că sfârşise de calculat şi găsise o
referinţă. Verifică mesajul de pe monitor. R. G. Oare ce să
însemne? Reveni la operaţiunea anterioară, dar nu găsi nimic
concludent. Continuă, lovind în taste, ca un robot. Trei semnale
sonore. Apăsă pe butoanele bej, tot mai iritat şi merse înainte. Tot
mai rapid. Patru semnale… cinci… şase. Înapoi – stop – înainte. R.
G. R. G. R. G. R. G. Ce dracu’ mai era şi R. G.?
Verifică din nou datele pe care le introdusese în calculator, să
vadă dacă corespund cu datele notate în cele trei agende legate în
piele. Ecranul afişă un mesaj numeric. 617-202 0011. Un număr
de telefon. Conklin ridică telefonul cuplat direct la centrala de la
Langley, formă interiorul ofiţerului de gardă şi îi ceru să localizeze
numărul.
— Nu este înregistrat, domnule. Dar e unul dintre cele trei
numere ale aceleiaşi reşedinţe din Boston, Massachusetts.
— Dă-mi, te rog, numele.
— Gates Randolph. Adresa este…
— E suficient, mulţumesc, îi tăie vorba Alex ştiind că obţinuse
informaţia care îl interesa.
Randolph Gates, universitar, apărător al celor privilegiaţi, adept
înfocat al dictonului: „Cu cât mai mult cu atât mai bine. Cel mai
mult, cel mai bine”. Se potrivea. Gates putea fi amestecat în
195
depozitarea a mii de milioane de dolari în bănci europene în scopul
servirii intereselor americane… Ia stai aşa. Ceva parcă nu se
potrivea. Dar nu se potrivea deloc! Era complet lipsit de sens ca o
persoană de calibrul marelui legislator şi universitar, recunoscut
ca atare de o întreagă Americă, să aibă vreo legătură, indiferent de
natura acesteia, cu o organizaţie suspectă, de fapt ilegală, cum era
Meduza. Era ilogic! Nici cel mai înfocat admirator al acestui titan
incontestabil în domeniul ştiinţelor juridice nu ar fi reuşit să îl
impună pe Gates în Barou dacă nu ar fi avut un dosar curat ca
lacrima. Era de notorietate publică scrupulozitatea cu care
respecta cele mai mărunte puncte din lege, cel mai adeseori
folosindu-se de minuţia lui spre a câştiga o decizie favorabilă
pentru cauza pe care o susţinea. Însă nimeni nu îndrăznise să îi
pună vreodată la îndoială integritatea. Opiniile sale juridice şi
filosofice în domeniu erau atât de puţin agreate de mare parte
dintre cei mai reputaţi şi străluciţi avocaţi, colegi de breaslă, încât
la prima abatere, oricât de măruntă, s-ar fi repezit ca uliii asupra
lui şi l-ar fi împroşcat cu noroi cu mare bucurie şi satisfacţie
sufletească.
Şi iată că numele lui era menţionat de şase ori în agenda de
întâlniri a unui membru al Meduzei, cel care răspundea de
acoperirea a milioane de dolari sustrase din fondul pentru apărare
naţională.
Conklin căută pe monitor ultima întâlnire pe care o menţionase
Swayne în agendă. Doi august. Deci, cu nici o săptămână în urmă.
Luă de pe birou agenda cu coperte legate în piele, dădu paginile şi
se opri la ziua respectivă. Se concentrase numai asupra numelor,
nu şi asupra comentariilor din dreptul acestora. Se oprea asupra
comentariilor doar dacă o informaţie i se părea relevantă, dacă
aducea o confirmare a bănuielilor lui, lăsându-se însă mânat
numai de instinct. Dacă ar fi ştiut de la început cine era acest R.
G. Probabil că însemnările scrise de mână în dreptul iniţialelor lui
l-ar fi pus pe gânduri.
R. G. Refz. Int. Mr. Crft. Crft. Nec. Pers. R. G. Cheie. Paris –
acm. 7 an. Doi dosar şi noi.
Cuvântul Paris ar fi trebuit să-i sară în ochi din prima clipă, îşi
spuse Alex, însă agenda lui Swayne era plină de nume de oraşe
exotice sau străine, de parcă generalul şi-ar fi dat silinţa să-l
impresioneze pe eventualul cititor al însemnărilor sale personale.
Mai exista însă o explicaţie, trase concluzia Conklin cu
amărăciune. Era îngrozitor de obosit. Dacă nu l-ar fi ajutat
196
computerul, probabil că n-ar fi dat niciodată de urma doctorului
Randolph Gates, o figură olimpiană în lumea ştiinţelor juridice.
Paris – acm 7 an. Doi dosar şi noi.
Prima parte era clară; ce-a de-a doua poate mai obscură, însă
uşor de descifrat. „Doi” se referea la contrainformaţiile Armatei, G-
2, iar „dosar” era exact ce părea a fi un eveniment sau o informaţie
în posesia căreia intraseră cei din serviciul de contraspionaj de la
Paris – acm. 7 an., preluând totul din banca de date. Era
încercarea unui amator de a codifica un mesaj, absolut aiurea,
când la treaba asta se pricepeau alţii foarte bine. „Cheile” însemna
„soluţie” – Sfinte Doamne! Swayne ăsta chiar era idiot! Alex îşi notă
în agendă textul descifrat al însemnărilor din carnetul generalului,
ştiind că nu se înşela asupra interpretării acesteia:
„Randolph Gates refuză să se întâlnească cu Maiorul Craft sau
Croft sau chiar Cristopher, pentru că/putea fi un s. (Dar) avem
nevoie de Craft printre oamenii lui. Soluţia este aceea de a folosi
informaţia din dosarul obţinut de omul nostru din G-2 despre
Gates, Paris, acum 7 ani, informaţie extrasă şi în prezent în
posesia noastră”.
Dacă nu interpretase exact însemnarea lui Swayne, în orice caz
era destul de aproape de esenţa ei, suficient ca bază de pornire, îşi
spuse Conklin îngândurat, uitându-se la ceasul de la mână. Era
trei şi douăzeci noaptea, ora la care orice om, chiar şi unul învăţat
cu disciplina militară, ar fi sărit speriat din somn la auzul soneriei
stridente a telefonului. De ce nu? David… Jason avea dreptate.
Acum fiecare minut era preţios. Alex ridică receptorul şi formă
numărul de telefon de la Boston, Massachusetts.

Telefonul continua să sune şi putoarea aia nu răspundea din

camera ei! Gates se uită la beculeţul aprins de pe aparat şi simţi că
leşină. Era linia neînregistrată, numărul de telefon pe care îl ştiau
doar câţiva. Se zvârcoli în pat, cu ochii ieşiţi din orbite de groază.
Ciudatul apel de la Paris îl irita tot mai mult. Precis era în legătură
cu Montserrat! Informaţia pe care o transmisese nu mai era
corectă… Prefontaine îl trăsese pe sfoară, iar acum Parisul aştepta
explicaţii! Doamne, Dumnezeule, or să se ţină de capul lui şi n-or
să-l slăbească până nu-l dau în gât! Ba nu, exista o soluţie, o
explicaţie de care vor ţine seama: adevărul! O să-i dea pe mincinoşi
pe mâna Parisului, a omului pe care-l avea Parisul aici, la Boston.
Pune el mâna pe beţivanul ăla de Prefontaine şi pe jigodia aia de
detectiv şi o să-i oblige să recunoască faptul că au minţit în faţa
197
singurei persoane care îl putea absolvi de vină… Telefonul! Trebuia
să răspundă. Nu putea apărea în postura cuiva care are ceva de
ascuns! Întinse mâna, înşfăcă aparatul care nu mai contenea să
zbârnâie, asurzitor şi îl duse la ureche.
— Da?
— Întoarce-te în timp, domnule consilier, acum şapte ani,
începu să-şi depene povestea vocea de la celălalt capăt al firului.
Mai e nevoie să-ţi amintesc că suntem în posesia dosarului
complet? Le Deuxieme Bureau a fost foarte cooperant, mult mai
mult decât tine.
— Ce Dumnezeu! Am fost minţit! ţipă isteric Gates, lăsându-şi
picioarele pe parchet ca pentru a se sprijini de ceva, cu vocea
gâtuită de groază. Doar nu crezi că v-aş furniza informaţii eronate?
Doar nu sunt nebun!
— Ştim cât de încăpăţânat poţi fi. Nu ţi-am cerut decât un
lucru…
— Şi m-am conformat. Jur că am făcut ce mi-aţi cerut! Iisuse,
am plătit cincisprezece mii de dolari ca să fiu sigur că nu se află
nimic; sigur, nu mi-aş face griji din pricina banilor…
— Ai plătit?… îl întrerupse vocea calmă de la celălalt capăt al
firului.
— Îţi pot dovedi cu extrasele de cont din bancă!
— Pentru ce?
— Pentru informaţie. Am angajat un fost judecător care încă
mai are relaţii…
— Ca să obţină informaţii despre Craft?
— Cum?
— Croft… Cristopher.
— Cine?
— Maiorul nostru, domnul consilier. Maiorul.
— Dacă ăsta-i numele ei codificat, atunci da, despre ea!
— Un nume codificat?
— Femeia. Cei doi copii. Au plecat pe Insula Montserrat. Jur că
aşa mi-a spus informatorul meu!
Se auzi scurt un declic şi legătura se întrerupse.

198
 CAPITOLUL XIII
Conklin simţea cum îl trec sudori reci. Ridică mâna de pe
receptor, se sculă de pe scaun, se îndreptă şchiopătând spre
computer, privindu-l în tot acest timp cu frică, chiar cu ură de
parcă era cine ştie ce monstruozitate care-l târâse pe un tărâm
interzis unde nimic nu era ceea ce părea a fi sau ceea ce ar fi
trebuit să fie. Ce se-ntâmplase? Cum de ajunsese Randolph Gates
să ştie despre Montserrat, despre Marie şi copii? Cum? De ce?
Conklin se trânti într-un fotoliu simţind cum i se accelerează
pulsul, cum îl invadează gânduri negre în avalanşă şi întrebări la
care nu găsea nici un răspuns. Haos. Îşi încleştă mâna stângă de
încheietura mâinii drepte şi îşi înfipse adânc unghiile în carne.
Trebuia să se adune, trebuia să gândească – să acţioneze! Pentru
soţia şi copiii lui David.
Să facă asociaţii. Ce asociaţii? Era greu de crezut că Gates făcea
parte din Meduza, chiar şi atras fără voia lui în organizaţie; şi de-a
dreptul imposibil să conceapă că avea o legătură cu Carlos
Şacalul. Imposibil!… Şi totuşi, ambele presupuneri păreau să se
confirme. Oare Carlos era membru al Meduzei lui Swayne? Tot
ceea ce ştiau ei despre Şacal infirma categoric această
eventualitate. Forţa asasinului consta tocmai în disocierea lui
totală de orice structură organizată, iar acest lucru îl dovedise cu
treisprezece ani în urmă Jason Bourne în operaţiunea de la Paris.
Nici o grupare din lume nu ştia unde poate fi găsit. I se trimitea un
mesaj, iar el era cel care îşi găsea comanditarii. Singura
organizaţie pe care o îngăduia în preajma lui ucigaşul plătit de
talie internaţională era armata lui de bătrâni care se întindea de la
Mediterana şi până la Marea Baltică: răufăcători pierduţi pentru
societate, criminali şi tâlhari. Ultimele zile de sărăcie ale acestor
dezmoşteniţi ai sorţii erau înseninate de dărnicia acestui asasin,
cu condiţia să jure că îşi încredinţează viaţa în mâinile lui,
promisiune care, prin forţa lucrurilor, era respectată. Şi atunci,
care era locul – care putea fi locul – unui bărbat de talia lui
Randolph Gates în tabloul general?
Nici unul, conchise Alex făcând speculaţii rapide şi explorând
simultan un teritoriu imaginar pe care îl ştia atât de bine şi care
nu îi scăpa niciodată din vedere: nu te încrede în aparenţe.

199
Celebrul om al legii făcea parte din organizaţia lui Carlos cum era
el membru al Meduzei. Era o aberaţie, o scăpare, altfel o persoană
perfect onorabilă, dar cu o mică slăbiciune omenească, descoperită
întâmplător de două tabere care nu aveau nici o legătură una cu
cealaltă, însă ambele cu resurse extraordinare. Era lucru ştiut că
Şacalul avea intrare La Surete şi la Interpol şi nu trebuia să fii
clarvăzător pentru a presupune că Meduza putea pătrunde în G-2.
Era singura explicaţie plauzibilă şi posibilă, fiindcă Gates era un
personaj care iscase nenumărate polemici, un tip controversat şi
prea puternic de atâta vreme pentru a fi evoluat cu aplombul lui
prin toate tribunalele din ţară dacă păcatul lui putea fi descoperit
de oricine. Nu, numai un vânător de calibrul Şacalului sau oameni
puternici ca cei din Meduza puteau săpa atât de adânc încât să
scoată la lumină un secret nimicitor care făcuse din Randolph
Gates un pion, e drept nepreţuit şi totuşi pion pe tabla lor de şah.
În mod evident, Carlos ajunsese primul la el.
Conklin reflectă asupra unui adevăr care îşi găsea confirmarea
pentru a nu ştiu câta oară: marea lume a corupţiei era asemeni
unui cartier cu diversele sale pături sociale, alcătuită după rigori
aproape geometrice, străzile laterale şi marile bulevarde ale
corupţiei intersectându-se. Cum altfel să fi fost? Locuitorii
periculoşi ai acelor străzi aveau servicii de oferit, iar clienţii care le
solicitau erau alcătuiţi dintr-o anume plămadă – nişte scursori ale
societăţii, disperaţi şi cu atât mai periculoşi. Speculă,
compromisuri, tranzacţii murdare, crime. Şacalul şi cei din
Meduza aparţineau în fond aceleiaşi frăţii, Frăţia în care funcţiona
Regula de Aur: Eu şi numai Eu.
O breşă. Numai Jason Bourne putea face această breşă – în nici
un caz David Webb – iar Webb nu dispăruse complet din
personalitatea lui Bourne. Mai ales că cele două faţete ale acestui
bărbat se aflau la mii de kilometri depărtare de Montserrat, locul
unde Şacalul hotărâse că trebuie să apară moartea. Montserrat?…
Johnny St. Jacques! „Frăţiorul” care îşi primise botezul focului
într-un orăşel din nordul Canadei, un bărbat care fusese capabil
de o faptă pe care familia lui, să o fi ştiut, nu ar fi înţeles-o
niciodată şi ar fi condamnat-o; mai ales iubita lui soră. Un bărbat
care era în stare să ucidă la furie – care ucisese din ură – şi care va
ucide din nou aflând că Şacalul şi-a aţintit arma asupra surorii lui
adorate şi a copiilor ei. David Webb avea deplină încredere în el –
Jason Bourne avea încredere în el, ceea ce era mai aproape de
adevăr.
200
 Alex se uită lung la telefon, apoi se ridică precipitat în picioare.
Alergă la birou, se aşeză şi apăsă butoanele care dădeau înapoi
banda de înregistrare, fixând-o în punctul care îl interesa. Dădu
înainte şi înapoi până auzi vocea înfricoşată a lui Gates:
„— … Iisuse, am plătit cincisprezece mii…”
Nu, nu aici, îşi spuse Conklin. Mai departe.
„— … Îţi pot dovedi cu extrasele de cont din bancă…”
Mai încolo!
„— … Am angajat un fost judecător care încă mai are relaţii…”
Asta era. Un judecător.
„— … Au plecat pe Insula Montserrat…”
Alex deschise un sertar în care păstra o coală de hârtie cu toate
numerele de telefon la care sunase în ultimele două zile. O pusese
deoparte în ideea că va avea nevoie de ele rapid, la un moment dat.
Zări numărul din Caraibe al lui Tranquility Inn, ridică receptorul şi
formă. După câteva semnale, de înţeles dată fiind ora matinală,
răspunse o voce somnoroasă:
— Tranquility…
— O urgenţă, îi tăie vorba Conklin. Trebuie să vorbesc urgent cu
John St. Jacques. Vă rog, imediat.
— Regret, domnul St. Jacques nu este aici.
— Trebuie să-l găsesc. Repet, este foarte urgent. Unde îl pot
găsi?
— Pe insula mare…
— Montserrat?
— Da.
— Unde? Mă numesc Conklin. Doreşte să-mi vorbească –
trebuie să vorbesc cu el. Vă rog!
— Un vânt mare a sosit dinspre Basse-Terre, iar zborurile sunt
amânate până mâine dimineaţă.
— Un ce?
— O depresiune tropicală…
— A, o furtună.
— Noi îi spunem DT, domnule. Domnul St. Jacques ne-a lăsat
un număr de telefon la care îl putem găsi în Plymouth.
— Cum te numeşti? îl întrebă Alex fără nici o legătură.
Funcţionarul îi răspunse că Pritchard, iar Conklin continuă:
Domnule Pritchard, îţi voi pune o întrebare foarte delicată. E foarte
important să-mi dai un răspuns satisfăcător, altfel va trebui să faci
exact ce-ţi spun. Domnul St. Jacques îţi va confirma de altfel tot
ce-ţi spun acum. Însă în acest moment n-am vreme de pierdut. Mă
201
înţelegi?
— Care este întrebarea? spuse plin de demnitate recepţionerul.
Nu sunt un copil, mon.
— Scuză-mă, n-am vrut să…
— Întrebarea, domnule Conklin. Spuneaţi că vă grăbiţi.
— Da, sigur… Sora domnului St. Jaques şi copiii ei sunt într-un
loc sigur? Domnul St. Jacques a luat unele măsuri de precauţie?
— Cum ar fi paznici înarmaţi în jurul vilei şi oamenii noştri care
patrulează, ca de obicei, pe plajă? întrebă recepţionerul.
Răspunsul este da.
— Este răspunsul pe care-l aşteptam. (Alex inspiră adânc
încercând să-şi potolească bătăile nebuneşti ale inimii.) Şi acum,
dacă eşti bun, unde-l pot găsi pe domnul St. Jacques?
Recepţionerul îi dădu numărul de telefon, după care adăugă:
— Domnule, să ştiţi că multe telefoane sunt defecte. Poate ar fi
mai bine să ne lăsaţi un număr. Vântul este încă puternic, dar
domnul St. Jay3 va lua primul avion îndată ce se opreşte.
— Cum să nu.
Alex dictă cifră cu cifră numărul de telefon secret al postului
instalat în apartamentul din Vienna şi îl rugă pe bărbatul din
Montserrat să îl repete.
— Asta e, spuse Conklin. Acum încerc să prind Plymouth-ul.
— Vă rog, puteţi să vă spuneţi numele pe litere? Deci C-o-n-c-h-
…
— C-o-n-k, interveni Alex, întrerupând legătura şi formând
aproape imediat numărul din oraşul Plymouth, capitala Insulei
Montserrat. Din nou îi răspunse o voce speriată şi amorţită, tocmai
trezită din somn, cu un salut abia inteligibil.
— Cine-i acolo? întrebă Conklin nervos.
— Da’ tu? Cine naiba eşti… Cine-i acolo? întrebă un englez
iritat.
— Încerc să-l găsesc pe Johnny St. Jacques. E vorba de ceva
urgent. Numărul acesta de telefon mi-a fost dat de la Tranquility
Inn.
— Dumnezeule! Le merge telefonul?…
— Evident. Vă rog, Johnny e acolo?
— Da, da. Sigur. Este dincolo. Îl chem imediat. Pe cine să?…
— Alex e destul.

3 Jay, omofon cu litera J în limba engleză, iniţiala numelui lui St.

Jacques, (n. trad.).
202
 — Doar Alex?
— Vă rog, grăbiţi-vă!
Douăzeci de secunde mai târziu, se auzi vocea lui John St.
Jacques:
— Conklin? Tu eşti?
— Ascultă-mă. S-a aflat că Marie şi copiii au plecat în
Montserrat.
— Am auzit că cineva a pus întrebări la aeroport în legătură cu
o femeie şi doi copii…
— Deci de aceea i-ai mutat de acasă la hotel.
— Exact.
— Cine s-a interesat de ei?
— Nu se ştie. Se pare că s-a dat un telefon… N-am vrut să-i las
singuri, nici măcar pentru câteva ore, dar am fost convocat la
reşedinţa guvernatorului şi, până să-şi facă apariţia nenorocitul
ăsta, a izbucnit furtuna.
— Ştiu, am vorbit la recepţie. De-acolo am obţinut şi numărul la
care te-am sunat.
— Tot e o consolare. Înseamnă că telefonul încă mai
funcţionează. Pe o vreme ca asta de obicei cade şi ăsta-i şi motivul
pentru care trebuie să-l pupăm atâta în fund pe Domnia-Sa,
Guvernatorul Coroanei Britanice.
— Am înţeles că ai paznici…
— Bine-nţeles că am! ţipă St. Jacques. Necazul e că nu ştiu pe
cine aştept, doar pe străinii care apar cu vaporul sau care se
plimbă pe plajă şi care, dacă nu-şi prezintă actele când sunt
somaţi, au încurcat-o, căci oamenii mei au ordin să tragă!
— S-ar putea să te ajut…
— Dă-i drumul!
— A apărut o scurgere de informaţii. Să nu mă-ntrebi cum. Ne-a
picat din cosmos, dar nu asta contează – important este că-i
valabilă. Tipul care i-a găsit pe Marie şi pe copii în Montserrat s-a
folosit de un judecător care probabil are relaţii în arhipelag.
— Un judecător! explodă proprietarul staţiunii Tranquility Inn.
Dumnezeule, e acolo! Iisuse! E acolo! Îl omor pe gunoiul ăsta!…
— Încetează, Johnny! Stăpâneşte-te! Cine e acolo?
— Un judecător… care a insistat să fie înscris în registru sub un
alt nume! Nu mi s-a părut nimic nelalocul lui – doar doi bătrâni
cam ţicniţi, cu nume asemănătoare…
— Bătrâni?… Ia-o uşurel, Johnny. E foarte important. Care
bătrâni?
203
 — Cel despre care spuneai este din Boston…
— Da! confirmă Alex apăsat.
— Celălalt a sosit de la Paris…
— Paris! Iisuse! Bătrânii din Paris!
— Poftim?
— Şacalul! Carlos şi-a trimis acolo oamenii!
— Stai aşa, Alex. Ia-o tu mai uşurel, rosti St. Jaques gâfâind în
receptor. Exprimă-te să înţeleg şi eu.
— N-am timp de explicaţii, Johnny. Carlos şi-a format o armată
proprie de bătrâni care sunt dispuşi să se lase ucişi pentru el… şi
să ucidă pentru el. N-ai să vezi nici un străin pe plajă fiindcă sunt
deja acolo. Te poţi întoarce pe insulă?
— Găsesc eu ceva! Îi sun pe oamenii mei. Gunoaiele astea or să
fie aruncate la canal!
— Grăbeşte-te, Johnny!

St. Jacques apăsă furca telefonului demodat, ridică degetul şi

auzi tonul. Roti discul şi formă numărul recepţiei de pe Tranquility
Isle.
— Ne cerem scuze. Din cauza condiţiilor meteorologice
nefavorabile, liniile sunt indisponibile în zona unde sunaţi. În acest
moment se efectuează lucrări pentru restabilirea comunicaţiilor. Vă
rugăm să reveniţi şi vă urăm o zi cât mai plăcută.
— O barcă! tună el ca scos din minţi.
— Eşti nebun? încercă să-l oprească locţiitorul guvernatorului,
care tocmai intra în cameră. Cu valurile astea înalte cât casa?
— Un S.O.S. pe mare, Henry! urlă fratele cel devotat vârând
mâna la spate de unde scoase un pistol automat. Altfel, mă obligi
să fac ceva la care nici nu vreau să mă gândesc. Dar o barcă tot ai
să-mi dai.
— Pur şi simplu nu-mi vine a crede, prietene.
— Nici mie, Henry… Totuşi, să ştii că vorbesc serios.

Infirmiera care o îngrijea pe soţia lui Jean Pierre Fontaine era

aşezată în faţa oglinzii şi îşi potrivea pălăria peste părul blond,
împletit strâns. Se uită la ceas încercând să-şi amintească cuvânt
cu cuvânt ceea ce i se spusese la telefon, apelul acela neobişnuit
pe care îl primise cu câteva ore în urmă de la Argenteuil, Franţa şi
anume de la extraordinarul bărbat care făcea ca imposibilul să
devină posibil.
— Lângă voi stă un avocat american; el spune că e judecător.
204
 — Nu ştiu să existe cineva de felul ăsta, monseniore.
— Şi totuşi, e acolo. Eroul nostru s-a plâns pe bună dreptate că-
l stinghereşte, iar un telefon pe care l-am dat acasă la el, la
Boston, mi-a confirmat că-i vorba despre el.
— Înseamnă că prezenţa lui aici e nedorită?
— Prezenţa lui acolo e odioasă din punctul meu de vedere. Ştie
cât îmi datorează, are o datorie enormă, ceva ce i-ar putea aduce
sfârşitul – şi totuşi, acţiunile lui dovedesc că a uitat ce e
recunoştinţa, că are de gând să scadă datoria trădându-mă. Iar,
trădându-mă pe mine, te trădează şi pe tine.
— E un om mort.
— Exact. În trecut a fost nepreţuit; mi-a adus servicii
substanţiale, însă acum a venit momentul să ştergem totul cu
buretele. Găseşte-l şi ucide-l. Fă în aşa fel ca moartea lui să pară a
fi un tragic accident. Şi, pentru că nu vom avea ocazia să ne
revedem până la întoarcerea ta în Martinica, spune-mi, ai încheiat
toate pregătirile pentru ultima ta acţiune în numele meu?
— Da, monseniore. Însuşi medicul şef al Spitalului din Fort-de-
France a pregătit cele două seringi. Vă transmite expresia
profundului său devotament.
— Are de ce. El trăieşte, ceea ce nu s-ar putea spune despre
câteva zeci de pacienţi ai săi.
— Nimeni nu e la curent cu cealaltă existenţă a sa, cea din
Martinica.
— Asta ştiu… Administrează-le dozele peste exact patruzeci şi
opt de ore, după ce se mai calmează spiritele. Cum marele erou
francez este creaţia mea – lucru care voi avea grijă să se afle –
impostorul o să fie făcut de ocară.
— Toate dispoziţiile dumneavoastră sunt porunci pentru mine.
Sosiţi curând?
— La timp ca să fiu de faţă la unda de şoc. Plec într-o oră şi am
să sosesc mâine în Antigua, înainte de amiază, ora locală. Şi cum,
n-am nici o îndoială, totul are să decurgă conform planului, voi
sosi la timp pentru a gusta delicioasa durere a lui Jason Bourne
înainte de a-mi aşterne semnătura finală, un glonţ înfipt în gâtlejul
lui. Americanii vor afla şi ei, în sfârşit, cine râde la urmă. Adieu.
Infirmiera îşi înclină capul în faţa oglinzii, ca un credincios care
se roagă cu smerenie, amintindu-şi cu veneraţie cuvintele mistice
ale atotştiutorului său stăpân. Se apropia clipa, îşi spuse ea
deschizând sertarul măsuţei de toaletă şi luând un garou bătut în
diamante dintre celelalte coliere, un dar primit de la mentorul său
205
spiritual. Va fi simplu. Aflase cu uşurinţă cine era judecătorul şi
unde stătea bătrânul atât de sfrijit încât îţi inspira milă – la trei
bungalovuri de al lor. Ceea ce urma era bine pus la punct, iar
„tragicul accident”, doar un preludiu al ororilor care se vor abate
asupra ocupanţilor Vilei 20 în mai puţin de o oră. Toate vilele de la
Tranquility aveau lămpi cu kerosen pentru situaţia în care ar fi
intervenit o pană de curent şi, simultan, defectarea generatorului
autonom. Nimic surprinzător dacă un bătrân sperios ca un iepure
sau înspăimântat de-a binelea de furtuna care se abătuse asupra
insulei va încerca să aprindă lampa din bungalovul lui ca să mai
prindă curaj. Şi ce tragedie când va cădea cu capul în kerosenul
împrăştiat pe jos, de nerecunoscut de la gât în sus, o masă de
carne fumegândă, astfel încât nimeni nu va şti că mai înainte
fusese strangulat. Fă-o, şopteau cu insistenţă glasuri imaginare.
Trebuie să te supui. Dacă nu era Carlos, ai fi ajuns un jalnic
cadavru fără cap undeva în Algeria.
Era pregătită de acţiune – şi asta chiar acum.
Rafalele de ploaie care se abăteau în averse răpăind pe acoperiş,
şiroind pe geamuri şi vuietul turbat al vântului fură întrerupte de
un fulger orbitor care, o clipă, păru să despice cerul în două,
urmat imediat de un bubuit asurzitor.
Îngenuncheat lângă pat, cu faţa aproape lipită de cea a soţiei
lui, „Jean Pierre Fontaine” plângea înfundat, iar lacrimile îi şiroiau
mute pe obraji, stropind braţul ei înţepenit şi rece. Murise, iar
bileţelul care se odihnea lângă braţul ei alb explica totul:
„Maintenant nous deux sommes libres, mon amour”.
Amândoi erau liberi. Ea se eliberase de chinurile şi suferinţa
atroce, iar el scăpase de obligaţia pe care o avea faţă de monsenior,
o datorie despre care el nu îi vorbise, dar al cărei preţ oribil îl
ghicise singură. Ştia de luni de zile că nevasta lui primise de la
medicul curant nişte pilule care-i puteau curma zilele imediat dacă
suferinţa devenea insuportabilă. Adeseori scotocise după ele,
uneori cu disperare, însă niciodată nu reuşise să dea de urma lor.
Îşi explica de ce abia acum, zărind cutioara cu pastilele ei preferate
aşezată pe noptieră, dropsurile inofensive de lemn dulce pe care le
înghiţea cu zâmbetul pe buze de atâţia ani.
— Fii mulţumit, mon cher, că nu sunt caviar sau medicamentele
acelea scumpe cu care se îndoapă cei bogaţi!
Nu erau caviar, ci nişte drajeuri aducătoare de moarte.
Zgomot de paşi. Infirmiera! Ieşise din cameră, nu trebuia să o
vadă pe nevasta lui! Fontaine se ridică anevoie de lângă pat, îşi
206
şterse la repezeală lacrimile şi porni spre uşă. O deschise şi tresări
speriat zărind-o pe femeie în prag, chiar în faţa lui, cu braţul
ridicat şi degetele pregătite să bată.
— Monsieur!… M-aţi speriat.
— Cred că ne-am speriat reciproc, spuse Jean Pierre
strecurându-se afară şi trăgând iute uşa în urma lui. Regine a
reuşit să adoarmă, murmură el oftând şi ducându-şi degetul la
buze, impunând tăcere. Furtuna asta teribilă n-a lăsat-o să
închidă ochii toată noaptea.
— Parcă Cerul ne-a trimis-o… ţi-a trimis-o, nu-i aşa? Uneori am
impresia că însuşi monseniorul aranjează lucrurile cum nu se
poate mai bine.
— Atunci dă-mi voie să mă îndoiesc că furtuna ne-a fost trimisă
de Cel de sus. Nu de-acolo îi vine inspiraţia.
— Să trecem la treabă, întrerupse infirmiera deloc amuzată,
luând-o înainte. Eşti gata?
— În câteva minute, îi răspunse Fontaine pornind spre masa în
al cărei sertar încuiat se afla trusa sa de ucigaş profesionist. Vârî
mâna în buzunar şi extrase cheia. Vrei să repeţi ce am de făcut? o
întrebă el pe femeie întorcându-se spre ea. La vârsta mea, se
întâmplă să-ţi scape unele amănunte din vedere.
— Sigur că-ţi spun. Mai ales că a intervenit o uşoară modificare.
— Da? rosti mirat francezul arcuindu-şi sprâncenele. Să ştii că
la vârsta mea schimbările nu sunt binevenite.
— E vorba de moment. O abatere de la ora prestabilită cu
numai un sfert de oră, poate nici atât.
— În branşa noastră, un sfert de oră poate însemna veşnicia, îi
răspunse Fontaine chiar în clipa în care un alt fulger brăzda cerul,
urmat la câteva miimi de secundă de bubuitul tunetului, un
spectacol impresionant de sunet şi lumină pe fondul ploii care
duruia pe acoperiş şi înmuia ferestrele. Şi-aşa e o vreme că nici un
câine nu-ţi vine să dai afară, iar trăsnetul ăsta… Puţin lipsea să
nu ne trimită în neant.
— Atunci gândeşte-te ce-or simţi paznicii de afară.
— „Uşoara modificare”, te rog. Plus o explicaţie.
— N-am ce explicaţii să-ţi dau în afara faptului că ordinul vine
direct de la Argenteuil şi că tu eşti de vină.
— Judecătorul?
— Te las să tragi singur concluziile.
— Aşadar, nu a fost trimis ca să…
— Eu n-am să-ţi mai spun nimic în plus. Iată schimbarea. În
207
loc să dai fuga la Vila 20 cerând paznicilor să vină cu tine şi să-i
acorde soţiei tale primul ajutor, intru eu în scenă şi spun că, pe
când mă întorceam de la recepţie, unde am fost să reclam telefonul
defect, am observat că Vila 14 a luat foc, vilă care se află foarte
aproape de a noastră. Bineînţeles că o să se işte o debandadă
generală, cu toată lumea vânzolindu-se, ţipând şi strigând după
ajutor. Asta va fi semnalul că poţi să-i dai drumul. Foloseşte
panica generală; strecoară-te, treci de paznici şi execută-i pe toţi
cei rămaşi lângă vila femeii. Ai grijă să verifici amortizorul. După
aceea intri şi faci ceea ce ai jurat să faci.
— Deci, aştept focul, aştept până pleacă paznicii şi te întorci tu
la Nr. 11.
— Exact. Aşteaptă-mă afară în faţa uşii – cu uşa închisă, fireşte.
— Fireşte.
— S-ar putea să dureze cinci sau douăzeci de minute, nu se
ştie. Dar nu te mişti de acolo!
— Normal… Pot să te întreb ceva, doamnă – sau poate
domnişoară, deşi nu-mi dau seama…
— Ce vrei?
— Durează cinci sau douăzeci de minute să faci ce?
— Eşti un bătrân fără minte. Ceea ce trebuie făcut.
— Fireşte.
Infirmiera îşi trase pelerina de ploaie pe ea, legă cordonul şi se
îndreptă spre uşa de la intrare.
— Strânge-ţi ustensilele şi ieşi în trei minute, îi spuse ea pe un
ton poruncitor.
— Desigur.
Femeia deschise uşa, însă o rafală puternică de vânt o trânti la
loc. O deschise din nou, ieşi în ploaia torenţială şi trase energic
uşa după ea. Uimit şi buimăcit, bătrânul rămase pe loc încercând
să găsească o explicaţie acestei situaţii neaşteptate. Totul se
petrecuse cu atâta repeziciune; prea iute pentru înţelegerea unui
bărbat de vârsta lui a cărui judecată era întunecată de moartea
subită a soţiei lui. Însă nu avea timp să o jelească şi nu era
momentul să-şi dea frâu liber sentimentelor… Trebuia să
gândească cât mai iute posibil. O revelaţie după alta i-au copleşit
mintea, fulgerător, lăsând însă multe întrebări fără răspuns,
întrebări esenţiale care rămase fără explicaţie făceau imposibilă
înţelegerea întregului – mai ales a istoriei acesteia din Montserrat!
Infirmiera era ceva mai mult decât un simplu intermediar, o
persoană care transmite mai departe instrucţiunile primite de la
208
Argenteuil. Arhanghelul îndurării era în realitate un arhanghel al
morţii, un ucigaş plătit care executa un ordin. Atunci la ce bun
toată mascarada asta? De ce mai fusese el trimis la mii de
kilometri de Paris când altcineva putea la fel de bine să facă toată
treaba şi încă fără a mai fi nevoie de înscenarea primirii lui pe
insulă cu atâta pompă? Chiar aşa, un erou francez încărcat de
ani… când totul se putea rezolva altfel. Şi, pentru că venise vorba
de vârstă, apăruse un alt bătrân care nici pe departe nu părea a fi
fost ucigaş. Poate comisese o greşeală gravă, de neiertat, îşi spuse
gânditor falsul Jean Pierre Fontaine. Poate că celălalt „bătrân” nu
venise să-l omoare, ci să-l avertizeze!
„Mon Dieu!” şopti înspăimântat francezul. Bătrânii din Paris,
armia Şacalului! Atâtea semne de întrebare!
Fontaine ţâşni spre dormitorul infirmierei şi deschise uşa. Cu
îndemânarea dobândită în cursul unei vieţi întregi de practică,
diminuată poate, însă nesemnificativ, de vârstă, bătrânul începu
să cotrobăie prin camera femeii, căutând metodic în valiză, în baie,
printre haine, sub perne şi sub saltea, în şifonier, în măsuţa de la
toaletă, în birou… Biroul! Un sertar încuiat ca şi cel din sufragerie.
Ustensilele de lucru. Acum tot nu mai conta. Femeia lui se
prăpădise, iar lui îi vâjâia capul de întrebări la care nu va primi
răspuns!
Pe birou, o lampă grea cu postament masiv din bronz. O înşfăcă
trăgând-o din priză şi lovi cu ea, iar şi iar, până când lemnul cedă
şi yala subţire se desprinse din broască. Deschise sertarul aproape
smulgându-l de la locul lui şi se opri, mut de groază, pricepând în
fine.
Într-o casetă de plastic căptuşită cu pluş, şedeau frumos
aşezate una lângă alta două seringi hipodermice umplute cu un
lichid gălbui. Nu era nevoie de cine ştie ce ştiinţă (şi, oricum, erau
prea multe seruri de care nu auzise în viaţa lui) ca să-şi dea seama
că lichidul era aducător de moarte, cu un efect instantaneu.
După cum nu era nevoie să i se spună cui îi erau destinate.
Cote a cote dans le lit. Două corpuri neînsufleţite, întinse unul
lângă altul. El şi femeia lui, mână în mână, preferaseră să dispară
din această lume. Cât de bine ştiuse monseniorul să pună totul la
cale! El mort! Unul dintre bătrânii armatei de bătrâni a Şacalului
încălcase toate regulile, omorând şi mutilând familia adorată a
celui mai înverşunat duşman al lui Carlos, Jason Bourne. Iar după
cum era firesc, în spatele acestei mascarade se afla însuşi Şacalul,
cel care întotdeauna trăsese sforile!
209
 Ce n’est pas le contrat! Eu da, însă nu şi nevasta mea! Doar mi-
ai făgăduit!
Infirmiera! Arhanghelul morţii şi nu al îndurării! Bărbatul pe
care toată lumea de pe Tranquility Isle îl cunoştea sub numele de
Jean Pierre Fontaine ieşi precipitat din dormitor şi intră în
sufragerie. Să-şi ia echipamentul.

O ambarcaţiune argintie prevăzută cu două motoare puternice

îşi croia vitejeşte drum printre valuri, când avântându-se pe
crestele acestora prăvălindu-se spre adâncuri. La cârma şalupei de
coastă se afla John St. Jacques care se lupta cu înverşunare să se
strecoare cu vasul printre vârfurile ascuţite de coral, mai mult din
amintiri, pe bâjbâite, abia ghicind obstacolele din lumina
proiectoarelor puternice care reuşeau să bată o dată la şase metri,
apoi la treizeci de metri de prora. Ţipa ca un descreierat, fără
contenire, în microfonul radioemiţătorului care îi vibra agitat de
vânt dinaintea feţei scăldate de apă sărată şi sudoare, sperând
nebuneşte să trezească pe cineva de pe Tranquility.
Se afla la trei mile de insulă, o coajă de nucă trântită de colo-
colo în marea în fierbere. Pe Tranquility Isle ajungeau mai iute din
Plymouth decât de pe aeroportul Blackburne fiindcă drumul era
mai scurt pe mare, cu condiţia să cunoşti bine coasta. Iar
hidroavionul trebuia să decoleze dintr-un anume punct aflat la est
de Blackburne ca să prindă vântul de vest din spate şi să poată
ateriza pe apă. Oare de ce îşi încărca mintea cu socoteli şi distanţe
când el trebuia să se concentreze asupra drumului? Sau poate că
era o metodă de autoliniştire, poate că-şi repeta că face tot ce-i stă
în puteri… Ce dracu’! De ce trebuia el întotdeauna să facă tot ce-i
stătea în puteri şi nu tot ce era posibil? Adică să facă imposibilul?
Nu avea voie să rateze… nu acum! Nu în noaptea asta!
Dumnezeule, le datora totul Mariei şi lui David! Poate chiar mai
mult descreieratului ăstuia care îi era cumnat decât surorii lui.
David, nebunul de David, David cel cu păsărele la cap, un personaj
care-l făcea uneori să se întrebe dacă Marie îl cunoştea suficient de
bine!
— Lasă totul în seama mea, băiete. Mă ocup eu de tot.
— N-ai cum, David. Eu am făcut-o, cu mâna mea. Eu i-am omorât!
— Ţi-am spus să mă laşi pe mine?
— Te-am rugat să mă ajuţi, nu să iei totul asupra ta!
— Dar tu nu pricepi că m-am identificat cu tine? Şi eu aş fi
procedat la fel şi asta mă face să cred că sunt în pielea ta.
210
 — Ce tâmpenie!
— De ce? E una din regulile jocului. Poate că într-o bună zi am să-
ţi spun cum se poate comite o crimă fără a lăsa urme; fără să fii
prins. Până atunci, fă ce te sfătuiesc avocaţii.
— Şi dacă pierd?
— Te scot eu. Te scap.
— Cum?
— Voi ucide din nou.
— Nu cred! Un profesor universitar, un om atât de erudit ca tine!
Nu te cred! Refuz să te cred… eşti bărbatul surorii mele.
— Atunci nu mă crede, Johnny. Uită tot ce ţi-am spus şi niciodată
să nu-i pomeneşti surorii tale despre discuţia noastră.
— Vorbeşte celălalt, nu?
— Marie ţine foarte mult la tine.
— Ce răspuns e ăsta? Ia stai. Acum eşti Bourne, nu? Jason
Bourne!
— Îţi interzic să mai discutăm vreodată despre asta, Johnny.
Clar?
Nu, nu-l înţelesese niciodată, îşi spuse St. Jacques la bordul
şalupei căzute în ghearele furtunii, cu vântul năpustindu-se turbat
asupra ei şi trăsnetele mai-mai să o despice. Nu înţelesese nici de
ce Marie şi David îi sugeraseră, motivând criza profundă şi
depresiunea psihică prin care trecea în acel moment, să plece şi să
îşi refacă viaţa în arhipelag. „Ban la ban trage, adăugaseră ei.
Construieşte o căsuţă pentru noi şi după aceea vezi unde te
îndeamnă inima să pleci. Între anumite limite, o să te susţinem şi
noi cât putem”. De ce să facă aşa ceva? De ce o făcuseră?
De fapt, ideea nu fusese „a lor”, ci „a lui”. A lui Jason Bourne.
Johnny St. Jacques pricepuse cum stau lucrurile abia cu o
dimineaţă în urmă când, vorbind la telefon cu pilotul, aflase că un
necunoscut ceruse relaţii despre o femeie cu doi copii.
Poate că într-o bună zi am să te-nvăţ cum se poate comite o crimă
fără a lăsa urme. Jason Bourne.
Lumini! Se zăreau luminile de coastă de pe Tranquility. Mai
avea doar o milă până la ţărm!
*
* *
Rafalele sălbatice de vânt se abătură cu furie asupra bătrânului
francez, pentru o clipă dezechilibrându-l, pe când înainta cu
încăpăţânare, împotrivindu-se stihiilor dezlănţuite, spre vila cu
numărul paisprezece. Cu bărbia în piept, cu ochii mijiţi,
211
ştergându-şi cu mâna stângă faţa de pe care şiroia ploaia, cu
dreapta încleştată pe armă – un pistol automat care părea
neobişnuit de lung din pricina amortizorului fixat pe ţeavă –
câştiga metru cu metru, hotărât să ajungă la ţintă. Pistolul îl ţinea
ascuns la spate, aşa cum procedase cu mulţi ani în urmă când
alerga pe traversele de cale ferată, cu dinamita într-o mână şi
Luger-ul în cealaltă, pregătit să treacă la atac la apariţia unei
patrule germane.
În ochii lui, cei care păzeau vila nu se deosebeau prea tare de
fritz-i. Toţi erau fritz-i! Prea mult timp fusese sluga altora! Nevasta
lui se prăpădise, iar de acum putea deveni propriul lui stăpân. Ce
altceva îi mai rămăsese pe lume în afara persoanei lui, a
simţămintelor, a gândurilor şi a părerii proprii despre ideea de
dreptate… Iar Şacalul se înşelase! Discipolul lui Carlos înţelegea de
ce trebuia să moară femeia – trebuia plătită o datorie mai veche;
însă în mintea lui nu încăpea gândul că trebuia să îi omoare pe
copii şi cu toată fiinţa lui se împotrivea ideii că trebuie să-i
mutileze. Asemenea brutalitate era strigătoare la cer, iar el şi soţia
lui aveau să îşi găsească sigur unele circumstanţe atenuante.
Arhanghelul morţii trebuia oprit! Oare ce învârtea femeia? Ce să
fi însemnat focul despre care pomenise?… Şi văzu imediat o limbă
uriaşă de foc urcând spre cer dintre tufişurile din jurul Vilei 14.
Flăcările ieşeau pe fereastră! Fereastra care trebuie să fi fost a
dormitorului luxoasei vile spoite în roz.
Fontaine o apucă pe cărarea aşternută cu dale care ducea la
uşa din faţă. Iar în acel moment, cerul explodă de lumină şi
undeva în apropiere un fulger trăsni năprasnic de se cutremură
pământiul. Bătrânul se clătină, se prăbuşi în genunchi, se ridică
anevoie şi se târî cum putu mai bine spre arcada o clipă scăldată
în lumina albăstruie. Trase, împinse, îşi repezi umărul în uşă, însă
în ciuda tuturor sforţărilor, încuietoarea refuză să cedeze. Deci îşi
potrivi pistolul, ochi şi trase două focuri, iar broasca cedă. Se
ridică în picioare şi intră înăuntru. Ţipetele veneau din dormitorul
mare. Bătrânul se repezi spre uşă, abia ţinându-se pe picioare, cu
arma tremurându-i în mâna dreaptă. Cu ultimele puteri, dădu un
picior în uşă, iar aceasta se trânti de perete dezvăluind o scenă
parcă ieşită din iad.
Infirmiera îl imobilizase pe bătrân şi îi trecuse pe după gât un
soi de laţ metalic, iar acum îl trăgea spre balta de kerosen care se
aprinsese şi ardea pe podea.
— Arretez! strigă cel cunoscut sub numele de Jean Pierre
212
Fontaine. Assez! Maintenant!
Printre limbile de foc care se înălţau ameninţătoare se auziră
gloanţe vâjâind, apoi o bufnitură.

Luminile de pe plaja Tranquility se zăreau tot mai aproape, iar

John St. Jacques continua să urle în microfon:
— Eu sunt! St. Jay4 se întoarce acasă! Nu trageţi!
Însă şalupa argintie fu întâmpinată cu o salvă, un adevărat
staccato de arme automate. St. Jacques se aruncă cu faţa la podea
şi nu conteni să strige:
— Mă-ntorc acasă… Trag la mal! Încetaţi focul ăsta blestemat!
— Tu eşti, mon? se auzi o voce îngrozită.
— Vreţi să vă primiţi leafa şi luna viitoare?
— A… da, sigur, domnule St. Jay!
Megafoanele de pe plajă acopereau sporadic urletul vântului şi
bubuiturile de tunet care veneau dinspre Basse-Terre.
— Toată lumea pe plajă! Opriţi focul! Barca e OK, mon! E şefu’,
mon, domnu’ St. Jay!
Şalupa ieşi din apă şi nu se opri decât în malul cufundat în
beznă, cu motoarele gemând, cu elicele înfipte în nisip şi coca
ascuţită trosnind în urma coliziunii. St. Jacques ţâşni în picioare
renunţând la poziţia de apărate pe care o adoptase în cursul
focului de avertisment şi sări peste copastie.
— Vila douăzeci! urlă el gemând înfricoşat şi se năpusti prin
ploaia torenţială înainte pe plajă, spre treptele care duceau la
potecă. Toţi oamenii să meargă într-acolo!
În timp ce urca treptele de piatră alunecoase, din cauza ploii,
simţi deodată cum i se opreşte inima în piept, cum capul îi ia foc,
parcă explodându-i în milioane de bucăţi. Detunături de armă!
Una după alta, în rafale. Dinspre latura de vest. Iuţi pasul, sărind
câte două şi trei trepte deodată, ajunse la potecă şi goni ca un
dement spre Vila 20, privind spre dreapta chinuit de gânduri
amestecate care nu făceau decât să-ţi sporească groaza. Oameni –
bărbaţi şi femei, angajaţii lui, erau cu toţii adunaţi în faţa intrării
în Vila 14!… Cine locuia acolo?… Dumnezeule, judecătorul!
Simţind că mai are puţin şi îi iau plămânii foc, cu fiecare
muşchi, tendon şi fibră din picioare întinse la maximum, gata să
plesnească, St. Jacques ajunse la vila în care locuia sora lui. Intră

4 Jay, omofon cu litera J în limba engleză, iniţiala numelui lui St.

Jacques, (n. trad.).
213
ca o furtună pe poartă, se năpusti spre uşă, o deschise smulgând-
o din ţâţâni şi dădu buzna în încăpere. Cu ochii ieşiţi din orbite de
groază, apoi cu infinită durere, se prăbuşi urlând în genunchi. Pe
peretele alb din faţa lui, stăteau scrise, cu litere însângerate,
următoarele cuvinte:

JASON BOURNE, FRATELE ŞACALULUI.

214
 CAPITOLUL XIV
— Johnny! Johnny, încetează imediat! Calmează-te! îi răsună în
urechi ca un bubuit vocea surorii sale care se răstea la el
încercând să-l potolească, cu un braţ încolăcit pe după gât şi
degetele celeilalte mâini înfipte în părul lui şi trăgând mai să i-l
smulgă din rădăcini. Mă auzi? Suntem teferi, frăţioare! Copiii sunt
în altă vilă. N-am păţit nimic!
Chipurile aplecate deasupra lui începută încet-încet să prindă
contur, iar printre acestea distinse feţele a doi bătrâni, unul din
Boston şi celălalt din Paris.
— Uite-i! urlă ca un dement St. Jacques dând să se smulgă din
braţele surorii lui, imediat blocat de Marie care se trânti peste el.
— Nu! ţipă aceasta ţinându-l strâns, ajutată imediat de un
paznic negru care-i prinse umerii ca într-o menghină între braţele
lui vânjoase. În acest moment, sunt cei mai buni prieteni pe care-i
avem.
— Habar n-ai cine sunt! se răsti la ea St. Jacques încercând să
se elibereze.
— Ba da. Am aflat, interveni Marie vorbindu-i la ureche. Ştim că
prin ei putem ajunge la Şacal…
— Dar sunt în solda Şacalului!
— Unul a lucrat pentru el, continuă sora lui. Celălalt n-a auzit
în viaţa lui de Carlos.
— N-ai cum să-nţelegi! murmură St. Jacques. Sunt bătrânii,
„bătrânii din Paris”, armata Şacalului! M-a sunat Conklin în
Plymouth şi mi-a explicat… sunt asasini!
— Repet, doar unul a fost, dar a renunţat pentru că nu mai are
motiv să ucidă. Celălalt… ei bine, celălalt e o greşeală prostească şi
de neiertat, dar nici vorbă să fie un asasin, slavă Cerului. Mai bine
pentru el.
— E o aiureală…!
— Totul e o aiureală, întări Marie făcându-i semn paznicului să-
l ajute pe Johnny să se ridice. Hai, Johnny, avem multe de
discutat.

Uraganul se abătuse cu sălbăticie asupra insulei, făcuse ravagii

toată noaptea – un oaspete nepoftit, violent şi iraţional – iar acum

215
se retrăsese lăsând în urmă toate semnele furiei sale. Zorile mijeau
timid spre răsărit, iar insulele înverzite din jurul insulei Montserrat
se desluşeau palid prin pâcla dimineţii. Pe mare îşi făcură apariţia
primele bărci pescăreşti, siluete abia ghicite care se legănau greoi
şi parcă jalnic spre perimetrul obişnuit fiindcă fiecare zi de lucru
însemna o zi de hrană pentru o întreagă familie. Marie, fratele ei şi
cei doi bătrâni erau aşezaţi la o masă de pe veranda unei vile
nelocuite. De o oră încheiată discutau la o ceaşcă de cafea, punct
cu punct, aspectele oribile ale afacerii care îi reunise, disecând
elementele problemei cu detaşare, de parcă n-ar fi fost direct
implicaţi. Falsul erou francez primise asigurări ferme că îndată ce
se va restabili legătura telefonică cu insula mare se va face tot ce
era de cuviinţă pentru a o înmormânta pe soţia lui. Dacă era
posibil, el dorea ca trupul neînsufleţit să fie încredinţat
pământului insulei, fiind convins că, dacă ar fi trăit, soţia lui i-ar fi
dat dreptate. Oricum, pe ea nu ar fi aşteptat-o altceva în Franţa în
afara tristei singurătăţi sub o lespede de mormânt. Dacă se
putea…
— Se poate, îi răspunse St. Jacques. Fiindcă sora mea n-a
murit.
— Din pricina mea, tinere, acum putea fi moartă.
— M-ai fi ucis? îl întrebă Marie scrutându-i atent chipul.
— În nici un caz, mai cu seamă după ce m-am convins ce soartă
ne rezervase Carlos, mie şi nevestei mele. El a încălcat înţelegerea,
nu eu.
— Dar înainte de asta?
— Înainte să văd seringile şi să înţeleg ceea ce era mai mult
decât evident?
— Da?
— Mi-e greu să răspund. O înţelegere rămâne o înţelegere.
Totuşi, soţia mea murise, în parte fiindcă simţise ce porcărie
trebuia să fac. Dacă îndeplineam ordinul primit, ar fi însemnat să
neg felul în care a murit ea, nu pricepeţi? Şi totuşi nici chiar faptul
că a murit nu tăgăduieşte rolul pe care l-a jucat monseniorul în
viaţa noastră. Datorită lui am avut parte de ani de relativă
bunăstare care n-ar fi fost cu putinţă dacă nu ne ajuta el… Sincer
să fiu, nu-mi dau seama. Poate mi-aş fi spus că-i datorez viaţa
dumitale – adică moartea – dar cu siguranţă nu le-aş fi făcut nimic
copiilor… Şi sunt convins că nu m-aş fi pretat la atrocităţile care
trebuiau să urmeze.
— Ce atrocităţi? întrebă St. Jacques.
216
 — Mai bine să nu ştii.
— Presupun că m-ai fi omorât, spuse Marie.
— Cum spuneam, nici eu nu ştiu. Nimic personal în asta.
Pentru mine nici nu existai, erai doar un punct dintr-o învoială, un
contract. Totuşi, femeia mea s-a prăpădit, iar eu nu sunt decât un
biet bătrân care nu mai are mult de trăit. Poate o rugăminte în
privirea dumitale sau a copiilor să mă fi hotărât să întorc pistolul
asupra mea. Dar poate că n-aş fi procedat aşa.
— Iisuse, chiar eşti un criminal, rosti St. Jacques aproape în
şoaptă.
— Sunt o mulţime de alte lucruri, monsieur. Nu cer îndurare de
la nimeni pentru ceea ce-am făcut pe lumea asta. Cât despre
lumea cealaltă, asta e cu totul altă poveste…
— Raţionament tipic de francez, remarcă în treacăt Brendan
Patrick Pierre Prefontaine, fost judecător la Circumscripţia
Judecătorească nr. 1 din Boston, pipăindu-şi absent pielea
înroşită de pe ceafă şi trecându-şi degetele prin smocul de păr alb,
pârlit. Slavă Cerului că nu sunt obligat să pledez cauza asta în les
tribunals fiindcă din cele ce-mi aud urechile nici una din părţile în
litigiu nu pare a fi vinovată. Omul legii acoperit de ocară chicoti
înveselit: în faţa dumneavoastră se află un răufăcător condamnat
pe bună dreptate. Singurul aspect care m-ar putea disculpa este
că eu am fost prins asupra faptei, pe când majoritatea infractorilor
nu; şi nici nu vor fi vreodată.
— Poate că totuşi suntem rude, Monsieur le Juge.
— Prin comparaţie cu a dumitale, stimatul meu domn, viaţa
mea aminteşte mai degrabă de Toma d’Aquino…
— Şantaj, îi tăie vorba Marie.
— Nu. Acuzaţia care mi s-a adus a fost, în realitate, încălcarea
legii de către un magistrat – faptul că am acceptat bani în
schimbul pronunţării unor hotărâri judecătoreşti favorabile,
poveşti de soiul ăsta… Ce Dumnezeu, cei din Boston sunt mici
copii! La New York e deja practică curentă: laşi banii la grefier,
destui cât să ajungă pentru toată lumea.
— Eu nu vorbeam despre Boston, ci despre motivul care te-a
adus aici. Şantajul.
— Ar însemna să simplificăm lucrurile însă, în mare, e corect.
După cum aminteam şi mai devreme, bărbatul care m-a plătit să îi
procur informaţia, adică să dau de urma voastră, mi-a dat bani în
plus – o sumă extrem de generoasă – să-mi ţin gura. În situaţia
dată şi cum nu aveam alte întâlniri urgente în agenda mea de
217
lucru, mi s-a părut logic să continuu investigaţia. În definitiv, dacă
bruma de informaţie pe care o căpătasem mi-a adus atât de mult,
câţi bani aş fi câştigat dacă aflam şi mai multe?
— Uite cine vorbeşte de raţionamente tipic franţuzeşti, interveni
Fontaine.
— Este o ilustrare comună de progresie a interogatoriului,
răspunse fostul magistrat aruncându-i o privire lui Jean Pierre
înainte de a se întoarce spre Marie. Cu toate acestea, draga mea,
exista posibilitatea să fi descoperit o piesă de mare importanţă în
negocierile pe care le purtam cu clientul meu. Pe scurt, persoana
dumitale se bucura de protecţia guvernului. Un punct cu greutate
care a înspăimântat pur şi simplu un bărbat cu greutate şi extrem
de influent.
— Vreau să ştiu cum îl cheamă, spuse Marie.
— În acest caz, trebuie să-mi iau unele măsuri de protecţie,
răspunse Prefontaine. Cer protecţie.
— Ai s-o capeţi…
— Poate chiar ceva în plus, continuă fostul om al legii. Vedeţi,
clientul meu nu ştie că mă aflu aici, în nici un caz nu are ştiinţă
despre evenimentele care au avut loc, deci dacă i-aş relata
experienţa prin care am trecut şi ceea ce am aflat poate că va simţi
dorinţa să-şi deschidă băierile pungii. Cred că-şi va pierde minţile
de deznădejde la gândul că numele lui ar putea fi asociat în vreun
fel cu întâmplările din această noapte. De asemenea, luând în
considerare faptul că era gata să-mi găsesc sfârşitul în braţele
acelei amazoane teutone, părerea mea sinceră este că merit mai
mult decât protecţie.
— Să vă înţeleg că voi fi recompensat pentru că v-am salvat
viaţa, monsieur?
— Dacă aş avea ceva de preţ – în afara solidelor mele cunoştinţe
juridice pe care sunt gata să ţi le pun la dispoziţie – fii convins că
aş fi mai mult decât bucuros să împart cu dumneata. Lucrul e
valabil şi în cazul în care primesc ceva, Cousin.
— Merci bien, Cousin.
— D’accord, mon ami, însă ai grijă să nu te audă călugăriţele
irlandeze.
— Nu ai aerul unei persoane strâmtorate, domnule judecător,
spuse John St. Jacques.
— Aparenţele înşală, ca şi titlul de mult uitat pe care-l foloseşti
cu atâta mărinimie… Ţin să precizez că nevoile mele sunt limitate,
cu atât mai mult cu cât nu mai am pe nimeni pe lume, iar
218
persoana mea se mulţumeşte cu o existenţă decentă, nu de lux şi
bogăţie.
— Înseamnă că şi dumitale ţi-a murit soţia?
— Să nu-nţelegi prin asta că te priveşte viaţa mea, însă soţia
mea m-a părăsit în urmă cu douăzeci şi nouă de ani. Iar fiul meu,
care a împlinit treizeci şi opt de ani, este avocat celebru pe Wall
Street. Îşi exercită profesiunea sub numele mamei lui, iar când
unele persoane curioase încep să-i pună întrebări indiscrete,
răspunde că nu şi-a cunoscut tatăl niciodată. Nu l-am văzut de
când avea zece ani. Fiindcă nu era în avantajul lui, sper că
înţelegeţi.
— Quelle tristesse.
— Quelle porcărie, Cousin. Băiatul ăsta mi-a moştenit mintea
sclipitoare, că de la maică-sa tot nu avea ce să ia… O gâsculiţă…
Dar, să nu ne îndepărtăm de la subiect. Vărul meu francez aici de
faţă are motivele lui să colaboreze cu voi, el a fost trădat. Eu de
asemenea, am motive întemeiate să vă ajut, însă ce să-i faci,
trebuie să mă gândesc şi la mine. Vârstnicul meu prieten se poate
întoarce la Paris să-şi trăiască ultimele clipe, în timp ce eu nu am
unde mă duce decât la Boston, înapoi la cele câteva ocazii pe care
am reuşit să le exploatez pentru a-mi încropi o existenţă, din
păcate, precară. În acest sens, dorinţa mea profundă de a vă ajuta,
oricât de imperioasă ar fi, va trebui să treacă în planul doi. Cu cele
ce ştiu acum, probabil că n-aş rezista nici cinci minute pe străzile
Bostonului.
— O breşă, murmură St. Jacques ca pentru sine fixându-l
insistent pe Prefontaine. Regret, domnule judecător, însă nu avem
nevoie de serviciile dumitale.
— Cum? strigă Marie lăsându-se în scaun. Te rog, frăţioare,
avem nevoie de tot ajutorul pe care-l putem primi.
— Nu şi în acest caz. Ştim cine l-a angajat.
— Ştim?
— Conklin ştie. Spunea ceva de o breşă. Mi-a spus că cel care a
dat de urma ta şi a copiilor s-a folosit de un judecător. Frăţiorul
mai mic făcu un semn din bărbie în direcţia bostonianului aşezat
în capătul celălalt al mesei: el. Ăsta a fost motivul pentru care am
distrus o şalupă de o sută de mii de dolari; ca să ajung mai repede
la tine. Conklin ştie numele clientului.
Prefontaine îl privi din nou pe francez şi i se adresă:
— Acum de-abia e momentul pentru „Quelle tristesse”, dragă
domnule Erou. Nu ne-am ales cu nimic. Tenacitatea de care am
219
dat dovadă nu mi-a adus decât o usturime în gât şi părul pârlit.
— Nu neapărat, îl întrerupse Marie. Doar dumneata te pricepi la
legi, deci nu eu ar trebui să-ţi explic cum stau lucrurile.
Coroborarea faptelor presupune conlucrare. S-ar putea să-ţi cerem
să confirmi spusele în faţa unor persoane de la Washington.
— Confirmarea faptelor se poate face şi prin citaţie, draga mea.
Sub prestare de jurământ într-un tribunal, te rog să mă crezi. Pe
cuvântul meu de om al legii.
— N-o să ajungem niciodată într-un tribunal.
— A?… Înţeleg.
— N-ai cum, domnule judecător. Nu în acest punct al discuţiei.
Cu toate acestea, dacă doreşti cu adevărat să ne ajuţi, îţi promit că
vei fi recompensat… În urmă cu o clipă, pomeneai că ai avea
motive serioase să ne susţii, motive care, îmi permit să presupun,
nu prevalează asupra nevoii de bunăstare materială…
— Draga mea, iartă-mă că te întreb, nu cumva eşti avocat?
— Nu. Economist.
— Sfântă Fecioară! Din lac în puţ… Şi ce-i cu motivele mele?
— Au vreo legătură cu clientul dumitale, bărbatul care te-a
angajat să ne găseşti?
— Da. Augusta sa persoană – de la Cezar Augustus – nu-i
altceva decât un gunoi. Lăsând la o parte intelectul său – după
gustul meu, cam alunecos – e doar o curvă. În tinereţe promitea
foarte mult, deşi niciodată nu i-am dat de înţeles, însă l-a luat şi
pe el apa şi s-a aruncat cu capul înainte în căutarea Graal-ului
său personal, fireşte, plin de măreţie.
— Ce tot îndrugă ăsta aici, Marie?
— Presupun că se referă la un personaj influent şi puternic care
n-ar trebui să aibă atâta putere. Delincventul din faţa noastră are
părerile lui despre ideea de moralitate şi e scandalizat.
— Tocmai un economist spune asta? întrebă Prefontaine
pipăindu-şi din nou absent băşicile de pe ceafa. Să fie oare glasul
unui economist care reflectează asupra ultimelor proiecte
necinstite, proiecte care au dus la cumpărări şi vânzări
frauduloase de acţiuni la bursă, respectivele operaţiuni având
drept urmare pierderi importante de capital pe care mulţi şi le
permit, majoritatea însă, nu?
— Glasul meu nu a fost atât de avizat. Dar te asigur că-i un tip
de raţionament pe care-l fac alţii în mod curent, persoane ale căror
proiecte nu riscă să fie respinse, pentru că ei înşişi nu riscă nimic,
ei fiind nişte simpli teoreticieni. De altfel, este o poziţie foarte
220
sănătoasă… A dumitale însă nu e, domnule judecător. S-ar putea
să ai nevoie de protecţia noastră. Deci, să auzim răspunsul.
— Iisuse, Sfântă Fecioară, Iosife şi toţi sfinţii! Ce dură eşti…!
— N-am de ales, spuse Marie neslăbindu-l din ochi pe
bostonian. Aş vrea să fii de partea noastră, dar n-am de gând să te
rog în genunchi. Te las să te întorci cu mâinile goale de unde ai
venit, pe străzile Bostonului.
— Eşti sigură că nu eşti avocat – sau măcar îngerul dreptăţii
trimis de Dumnezeu?
— Mai departe alegi singur. Eu aştept un răspuns.
— Chiar nu-mi spune şi mie nimeni ce se petrece aici? întrebă
exasperat John St. Jacques.
— Sora dumitale, îi răspunse Prefontaine, privind-o pe Marie cu
duioşie, tocmai şi-a câştigat un adept. A expus alternativa cu mare
claritate, lucru pe care orice avocat îl poate înţelege, iar logica sa
inatacabilă, la care se adaugă un chip drăgălaş, aureolat de o
cascadă de păr roşcat, m-a determinat să iau o decizie, de
asemenea inatacabilă.
— Cum…?
— E de partea noastră, Johnny. Las-o cum a căzut.
— Şi de ce-am avea nevoie de el?
— Cum nu se întrezăreşte spectrul unui tribunal, ar fi o duzină
de motive, tinere, îi răspunse judecătorul. În anumite situaţii,
voluntarismul nu e recomandabil decât dacă te bucuri de protecţie
serioasă, astfel încât nici braţul lung al justiţiei să nu te poată
ajunge.
— E corect, surioară?
— Nici incorect, frăţioare, ci conform logicii lui Jason – fir-ar să
fie – lui David!
— Ba nu, Marie, spuse John St. Jacques privindu-şi sora drept
în ochi. Aşa ar gândi Jason.
— Sunt nume pe care ar trebui să le cunosc? întrebă
Prefontaine. Parcă pe peretele vilei stătea scris „Jason Bourne”.
— Aşa sunau instrucţiunile, Cousin, spuse falsul, dar parcă nu
tocmai falsul erou al Franţei. Era necesar.
— Nu înţeleg… după cum nu înţeleg ce-i cu celălalt nume,
„Şacalul” sau „Carlos” despre care m-aţi întrebat atât de brutal
când eu nu eram sigur dacă mai trăiesc sau nu. Întotdeauna am
crezut că „Şacalul” e o invenţie.
Bătrânul care răspundea la numele de Jean Pierre Fontaine se
uită întrebător la Marie, iar aceasta îi făcu semn din cap să
221
înceapă.
— Carlos Şacalul este un personaj legendar, dar în nici un caz
fictiv. Este ucigaş profesionist ajuns în al şaselea deceniu al vieţii,
un bătrân despre care se zvoneşte că ar fi bolnav, dar încă stăpânit
de o ură cumplită. Este un bărbat cu multe faţete, cu multe feţe,
unele dintre ele preţuite de cei care au motive să le preţuiască,
altele detestate de cei care îl privesc drept o încarnare a răului şi,
în funcţie de poziţia pe care se situează unii şi alţii, fiecare are
motive întemeiate să gândească astfel. Eu sunt un exemplu viu, un
om care a adoptat ambele puncte de vedere, însă lumea mea e
diferită de a dumitale, după cum atât de frumos şi corect ai dat de
înţeles, dragă sfinte Toma d’Aquino.
— Merci bien.
— Numai că ura care-l stăpâneşte pe Carlos se extinde ca un
cancer în creierul lui bolnav. Un singur om a reuşit să-l întreacă,
un bărbat care a încercat să-i uzurpe locul, revendicând crimă
după crimă, atribuindu-şi execuţiile Şacalului când nu era aşa,
scoţându-l pe Carlos din minţi, când încerca să bată recordul
străduindu-se să-şi păstreze titlul de campion-asasin al lumii.
Acelaşi bărbat se face vinovat de moartea iubitei Şacalului – de
fapt, mai mult decât iubită, fiindcă i-a fost reazem de nădejde şi
cea mai dragă fiinţă din lume încă de pe vremea copilăriei
petrecute în Venezuela, un camarad perfect de luptă în toate
momentele vieţii. Doar un bărbat, unul dintre sutele sau poate
miile de bărbaţi trimişi de guvernele multor ţări de pe mapamond,
a fost singurul care l-a văzut la faţă – sub înfăţişarea lui adevărată.
Cel care a reuşit această performanţă a fost format de spionajul
american, un bărbat care a trăit sub o altă identitate timp de trei
ani, riscându-şi în fiecare clipă viaţa. Iar Carlos nu se va opri până
ce acest bărbat nu-şi primeşte pedeapsa – adică moartea. Bărbatul
despre care ţi-am vorbit este Jason Bourne.
Uluit, ameţit de povestea francezului, Prefontaine trase cu coada
ochiului pe rând spre cei aşezaţi în jurul mesei, apoi se aplecă
mult înainte şi întrebă:
— Cine este de fapt acest Jason Bourne?
— Soţul meu, David Webb, îi răspunse cu simplitate Marie.
— O, Doamne! şopti îngrozit judecătorul. Dacă nu vă supăraţi,
simt nevoia să beau ceva.
— Ronald! strigă John St. Jacques.
— Da, şefu’, mon! se auzi zbierând negrul vânjos care-şi oprise
patronul de la un act necugetat cu o oră în urmă, la Vila 20.
222
 — Adu-ne, te rog, nişte whisky şi coniac. Barul trebuie să fie
plin.
— Vine, domnule.
Acolo unde marea se îngemăna cu cerul, mingea portocalie a
soarelui se ivi dintre valuri, iar suliţele de foc risipiră pâcla
revărsatului de zori. Tăcerea care se lăsase asupra adunării fu
curmată de vorbele bătrânului francez care rosti cu o notă de
regret şi melancolie în glas, cu pronunţatul său accent străin:
— Eu nu sunt învăţat să fiu servit, spuse el cu privirea pierdută
în zare, peste apele de azur ale Caraibilor însufleţite de strălucirea
soarelui. Când mi se cere ceva, eu sunt obişnuit să execut.
— Nu mai e nevoie, rosti Marie cu blândeţe, apoi, după o scurtă
clipă de şovăială, se grăbi să adauge: Jean Pierre.
— Presupun că aş putea trăi sub numele ăsta…
— De ce nu aici?
— Qu ’este-ce que vous dites, madame?
— Reflectează asupra acestei propuneri. S-ar putea ca Parisul
să fie la fel de plin de primejdii pentru tine ca şi străzile Bostonului
pentru judecătorul nostru.
Judecătorul în chestiune căzuse într-o reverie melancolică la
vederea sticlelor, paharelor şi a vasului cu gheaţă aduse pe masă.
Fără umbră de şovăială, Prefontaine întinse mâna după sticla de
lângă el şi îşi turnă o porţie zdravănă.
— Aş avea câteva întrebări, rosti el apăsat. Aveţi ceva împotrivă?
— Întreabă, îi răspunse Marie. Nu ştiu dacă-ţi pot răspunde,
dar e bine să încerci.
— Focurile de armă, vopseaua roşie şi cuvintele scrise pe perete,
„mon cousin” aici de faţă susţine că aşa sunau instrucţiunile…
— E-adevărat, mon ami. Ca şi rafalele de armă…
— Mă rog, de ce?
— Totul trebuie să pară aşa cum trebuia să fie. Focurile de
armă au fost un element suplimentar menit să atragă atenţia
asupra evenimentului ce trebuia să aibă loc.
— De ce?
— E o lecţie pe care am învăţat-o în Rezistenţă – nu că aş fi fost
vreodată vreun Jean Pierre Fontaine, însă mi-am adus şi eu
contribuţia neînsemnată. Se numeşte accentuation, o declaraţie
categorică şi clară a faptului că acţiunea este revendicată de
partizani. Toată lumea ştia despre ce-i vorba.
— Şi de ce ai procedat la fel şi aici?
— Infirmiera trimisă de Şacal a murit. Deci nu mai poate nimeni
223
confirma că ordinele lui au fost sau nu îndeplinite.
— Logică tipic franţuzească. De neînţeles.
— Bun-simţ tipic franţuzesc. De netăgăduit.
— De ce?
— Carlos soseşte pe insulă mâine în jurul prânzului.
— O, Doamne Sfinte!
Din interior se auzi sunând telefonul. John St. Jacques ţâşni
din scaun, oprit cu un gest energic de sora sa care se repezi în
sufragerie.
— David?!
— Alex la telefon, rosti acesta fără suflu. Iisuse, de trei ore
formez numărul vostru de telefon! Sunteţi bine?
— Trăim, deşi trebuia să fie altfel.
— Bătrânii! Bătrânii din Paris! Johnny ţi-a…
— Mi-a spus, dar sunt de partea noastră.
— Cine?
— Bătrânii…
— Nu ştii ce vorbeşti…
— Ba ştiu foarte bine! Controlăm perfect situaţia. Ce mai ştii de
David?
— Păi, mai nimic! Linia e întreruptă. Toate sunt cu fundu-n sus!
Am sunat la poliţie şi i-am trimis acolo…
— Dă-i dracu’ de poliţişti, Alex! ţipă Marie. Trimite armata,
puşcaşii marini şi pe deştepţii ăia de la CIA! Suntem în bătaia
puştii! Suntem în vizor!
— Jason n-are să fie de acord. Şi, oricum, nu pot hotărî fără el.
— Atunci destupă-ţi bine urechile şi ascultă-mă ce-ţi spun:
Şacalul soseşte aici mâine.
— Iisuse! Trebuie să-l trimit pe Jason cu un avion!
— Trebuie să faci ceva!
— Tu n-ai cum să-nţelegi, Marie. Fosta Meduză a apărut iar… în
prim-plan…
— Spune-i soţului ăluia al meu că Meduza e de domeniul
trecutului – să şi-o scoată din cap! Şacalul e cât se poate de
prezent şi mâine o să fie aici!
— O să fie şi David acolo, sper că-ţi dai seama?
— Foarte bine… Fiindcă acum este Jason Bourne.

— Iepuraşule, au trecut treisprezece ani de atunci şi nu mai e

aceeaşi poveste; iar tu eşti mai bătrân cu treisprezece ani. Mare
brânză nu mai poţi să faci şi ai să fii o zdreanţă dacă nu te
224
odihneşti, adică dacă nu tragi un pui de somn. Stinge lumina şi
cuibăreşte-te niţel pe canapeaua aia mare şi frumoasă din
sufragerie. Mă descurc şi singur cu telefoanele, care n-or să fie
cine ştie ce bătaie de cap fiindcă nimeni nu-i nebun să sune la
patru dimineaţa.
Cactus tăcu, iar Jason se târî abia ţinându-se pe picioare până
la sufrageria cufundată în beznă, clătinându-se de oboseală,
simţindu-şi pleoapele grele ca de plumb. Se prăbuşi pe canapea, îşi
trase cu mare chin picioarele sus, unul câte unul şi căzu cu capul
pe pernă. Rămase cu privirea pironită în tavan. „Odihna este o
armă de nepreţuit, ea te poate face să câştigi sau să pierzi o
bătălie”… Philippe d’Anjou. Meduza. Privirea i se întunecă, mintea
i se înceţoşă, iar el se cufundă într-un somn adânc.
*
* *
Un ţipăt izbucni în noapte, ascuţit, strident, ţipătul asurzitor,
necontenit şi convulsiv al unei sirene care făcea să vibreze aerul
din casa pustie cu forţa unui vârtej sonor. Dintr-un salt, Bourne fu
în picioare, speriat, la început dezorientat, nemaiamintindu-şi
unde se află şi pentru o clipă lungă cât veşnicia… fără a şti cine
este.
— Cactus! urlă el şi se repezi pe uşa deschisă a sufrageriei în
hol. Cactus! se auzi el urlând, cu vocea imediat acoperită de
ţipătul spasmodic, sacadat al sirenei de alarmă. Unde eşti?
Nici un răspuns. Alergă spre uşa închisă a biroului şi înşfăcă
clanţa. Era încuiată! Se trase un pas înapoi şi-şi repezi umărul în
uşă, mai să-l zdrobească, o dată, de două ori, de trei ori,
adunându-şi toate forţele. Lemnul pocni, apoi cedă, iar Jason îi
dădu o lovitură năprasnică cu piciorul şi intră prin tăblia din
mijloc, practic spulberată. Iar ceea ce zări înăuntru îi provocă o
mânie surdă şi trezi la viaţă robotul-ucigaş care se născuse ca
produs al Meduzei la început, apoi al altora. Cactus era prăbuşit
pe birou, prins în conul de lumină al lămpii aprinse, aşezat în
acelaşi fotoliu în care murise ucis generalul, iar o baltă de sânge se
formase pe mapa de birou… Un alt cadavru… Nu, nu murise!
Mişcase aproape imperceptibil mâna dreaptă… Cactus trăia!
Bourne alergă spre birou şi ridică uşurel şi cu infinită blândeţe
capul bătrânului, alarma iritantă, asurzitoare, persistentă făcând,
dacă se poate spune astfel, imposibilă orice comunicare. Cactus
deschise ochii negri ca smoala, îşi mişcă tremurând mâna dreaptă
pe mapa de scris de pe birou, îşi îndoi arătătorul şi bătu de câteva
225
ori în tăblie.
— Ce încerci să-mi spui?! strigă Jason.
Mâna nesigură înaintă spre marginea mapei, iar vârful degetului
bătu tot mai insistent în birou.
— Dedesubt? Sub tăblie?
Cu o mişcare aproape imperceptibilă din cap, Cactus încuviinţă.
— Sub birou! ţipă Bourne începând să priceapă.
Îngenunche în dreapta lui Cactus, se lăsă sub birou, sub
sertarul de jos, apoi se lăsă pe spate… lateral… Găsise! Un buton.
Cu infinită precauţie, împinse fotoliul pe rotile câţiva centimetri
spre stânga şi se concentră asupra butonului. Găsi răspunsul
chiar lângă el, scris cu litere albe, mărunte, pe fâşia din plastic
negru.
Alarmă aux.
Jason apăsă. Şi aproape instantaneu, vacarmul conteni ca prin
farmec. Liniştea care urmă era la fel de înspăimântătoare, iar
efortul de adaptare aproape la fel de terifiant.
— Cu ce ai fost lovit? îl întrebă Bourne. Când?… Dacă simţi că
poţi vorbi, fă-o în şoaptă, nu-i nevoie să-ţi consumi energia. Cruţă-
te, mă auzi?
— Hai, zău aşa şi tu, Iepuraşule, abia reuşi să îngaime Cactus.
Uiţi c-am fost şofer de taxi, negru, la Washington, amice. Am mai
trecut eu prin de-alde astea. Nu se moare din atâta, băiete, am un
glonţ în piept.
— Chem imediat un medic – întâmplător pe prietenul nostru
Ivan. Însă dacă te simţi în stare, spune-mi ce s-a-ntâmplat cât te
aşez eu pe podea şi încerc să mă lămuresc ce ai.
Încet, cu băgare de seamă, Jason îl prinse pe bătrân în braţe, îl
trase de pe scaun şi îl lăsă pe covoraşul rotund din faţa ferestrei
boltite. Cu mişcări iuţi, dar blânde, Bourne îi sfâşie bătrânului
cămaşa în bucăţi şi improviză un bandaj cu care îi legă rana de la
piept petrecându-i feşele pe sub braţ şi legându-i-le de umăr.
— Nu-i cine ştie ce, dar cel puţin o să oprească o vreme
hemoragia, spuse Jason. Dă-i drumul.
— E afară, Iepuraş! Cactus tuşi vlăguit, întins pe podea. Are un
Magnum mare, de cinze’ şapte cu amortizor. M-a ochit prin geam,
după aia l-a spart şi a intrat înăuntru… A… a…
— Uşurel. Nu vorbi. Lasă.
— Trebuie. Băieţii de afară n-au ce le trebuie. O să-i secere ca
pe muşte!… Am făcut pe mortu’ şi ăsta era cam grăbit – maică, ce
grăbit era! Uită-te acolo, da?
226
 Jason întoarse capul în direcţia pe care i-o indicase Cactus cu
un gest slab. De pe raftul din stânga al bibliotecii fuseseră smulse
şi aruncate în neorânduială pe jos o duzină şi mai bine de cărţi.
Bătrânul continuă, cu voce tot mai pierită:
— S-a dus glonţ la bibliotecă de ziceai c-a dat strechea-n el… şi
nu s-a oprit decât când nu a găsit ce-l interesa… după aia s-a dus
la uşă cu mititica pregătită să tragă. Mă urmăreşti?… Mi-am zis că
pe tine te voia, că te-a văzut pe geam când te-ai dus în camera
ailaltă şi mi-am mişcat picioru’ drept ca un şobolan pus pe fugă
fi’ncă-am găsit butonu’ ăla acum o oră şi ştiam că numa’ aşa pot
să-l opresc…
— Încet! Încet!
— Trebe' să-ţi zic… Nu puteam să-mi mişc mâna că m-ar fi
văzut, aşa c-am ridicat genunchiu’ şi l-am atins şi sirena asta
afurisită aproape că m-a făcut să sar din scaun… Tâmpitu’ s-a
pierdut cu firea, parcă-i dăduse careva cu leuca-n cap, a trântit
uşa, a-ncuiat-o şi a şters-o pe unde venise.
Cactus îşi încordă grumazul, copleşit de durere.
— E-afară, Iepuraş!…
— Gata! îi spuse Bourne pe un ton poruncitor.
Se ridică prudent în picioare şi stinse lampa, lăsând camera în
întuneric, singura sursă de lumină fiind razele slabe ale
candelabrului din hol, care pătrundeau prin uşa spartă.
— Îl sun pe Alex. O să trimită un doctor.
De undeva de afară se auzi deodată un ţipăt ascuţit, un strigăt
de agonie pe care Jason îl cunoştea prea bine. Îl recunoscu şi
Cactus care murmură închizând ochii:
— Pe unu’ l-a avut. Nemernicu’ l-a doborât pe unu’ din fraţi.
— Îl sun pe Conklin, spuse Jason trăgând telefonul jos de pe
birou. După aia ies şi-l prind… Dumnezeule! Nu mai merge… a
tăiat firul!
— Pramatia! Cunoaşte locu’.
— Şi eu, Cactus. Stai liniştit. Mă-ntorc să mai văd cum îţi e…
Urmă un alt ţipăt, de astă dată mai slab, un horcăit.
— Să mă ierte bunul Dumnezeu, murmură sincer îndurerat
bătrânul negru. N-a mai rămas decât unu’ din băieţi.
— Numai eu sunt de vină, spuse Bourne răguşit, pe jumătate
înecat. Îţi jur, Cactus, o clipă nu mi-a trecut prin minte că s-ar
putea întâmpla aşa ceva.
— Cum să-ţi fi trecut prin minte? Te ştiu din vremurile bune,
Iepuraş şi nu-mi aduc aminte să fi cerut cuiva să-şi rişte viaţa
227
pentru tine… Invers, da.
— Te mut lângă alarmă, îi spuse Jason trăgând covorul cu
Cactus cu tot spre partea din dreapta a biroului, astfel încât mâna
stângă a bătrânului să ajungă la buton. Dacă auzi ceva, sau vezi
ceva sau simţi că ceva nu-i în ordine, declanşeaz-o.
— Tu unde te duci? Vreau să spun, cum?
— Mai sunt şi alte încăperi şi alte ferestre.
Bourne se târî pe burtă până la uşa spartă, se strecură prin
spărtură şi alergă în camera de zi. În celălalt capăt al camerei se
afla o uşă de sticlă, care precis se deschidea spre terasa din
exterior, fiindcă văzuse în treacăt, atunci când vorbise cu paznicii,
nişte mese şi scaune de grădină vopsite în alb. Răsuci mânerul şi
ieşi în noapte, având grijă să închidă uşa în urma lui. Scoase
pistolul din toc, se aplecă şi se furişă pe vine spre şirul de tufişuri
care mărgineau gazonul. Trebuia să se mişte rapid! Nu numai că
era în joc o a treia viaţă nevinovată, sau că se putea petrece o a
treia crimă nejustificată, dar ucigaşul putea constitui calea cea
mai scurtă şi mai sigură de a ajunge la noua Meduză, iar crimele
însele, o momeală pentru a-l prinde pe Şacal! O diversiune, trebuia
să găsească iute ceva cu care să-l momească pe ucigaş, să-i
întindă o capcană… Rachetele de semnalizare pe care le adusese
cu el la Manassas o dată cu restul echipamentului de luptă! Cele
două „pocnitori” se aflau în buzunarul din spate al pantalonilor şi
erau ca două lumânări de zece centimetri lungime fiecare, iar
lumina lor puternică se vedea de la depărtare de kilometri întregi.
Dacă le aprindea pe amândouă o dată şi le arunca în direcţii
opuse, atunci, împreună, aveau să lumineze în plin domeniul lui
Swayne, ca nişte proiectoare. Una pe alee, în stânga, cealaltă spre
coteţele din spate, posibil trezind câinii amorţiţi de tranchilizante,
speriindu-i, înfuriindu-i… Hai! Acum!
Jason ţâşni înainte, o luă la fugă prin iarbă, alergând în zigzag,
cu privirile alunecându-i cu înfrigurare în toate direcţiile, în
căutarea asasinului care stătea ascuns undeva, la pândă şi se
întrebă dacă bărbatul pe care îl adusese Cactus, acum animal
hăituit, avea să reuşească să scape. Vânătorul era experimentat;
vânatul, nu. Iar Jason nu avea să admită sacrificarea unei alte
vieţi nevinovate.
Se întâmplase! Fusese reperat! Se auziră două pocnituri seci.
Două gloanţe care îi şuierară pe lângă urechi, trase dintr-o armă
cu amortizor. Se îndreptă spre partea stângă a aleii şi, traversând-
o în fugă, se ascunse în desiş. Smulse din buzunar una din
228
rachete, depuse arma pe pământ, scăpără bricheta, aprinse fitilul
şi aruncă spre dreapta proiectilul care sfârâia. Acesta ateriză în
mijlocul drumului, în doar câteva secunde urmând să se aprindă
ca un foc de artificii. Ţinându-se pe sub coroanele pinilor, alergă
spre stânga, înspre marginea proprietăţii, cu racheta şi bricheta
într-o mână şi cu automatul în cealaltă. Ajunsese lângă coteţele
câinilor şi, chiar în acel moment, racheta din drum explodă şi
scuipă în sus fascicole de scântei alb-albăstrii. O aprinse pe cea
de-a doua şi o azvârli cu putere înspre coteţe, deci la aproximativ
patruzeci de metri de ascunzătoarea în care se afla. Şi aşteptă.
Cea de-a doua rachetă explodă şi împroşcă foc, iar din cele două
ghemuri scânteietoare, orbitoare, se revărsă asupra casei şi a
terenului din jur o ploaie de lumină care dădea locului un aspect
straniu, lugubru, parcă de pe alt tărâm. Trei dintre câini începură
să geamă uşurel, apoi să mârâie şi făcură slabe încercări de a
lătra. Curând, probabil că aveau să se dezmeticească şi urletele lor
să umple liniştea nopţii. O umbră. Se lungise pe zidul estic al casei
albe, o umbră în mişcare prinsă în lumina îngemănată a celor
două rachete. Silueta ţâşnise spre tufişuri, iar acum stătea
chircită, ghemuită printre crengi, totuşi distinctă şi detaşându-se
străină printre frunze. Era criminalul sau cel pe care îl vâna
criminalul, ultimul dintre „fraţii” pe care îi recrutase Cactus?… Nu
exista decât o cale de a afla cum stă, iar dacă era primul, deci un
bun trăgător, atunci probabil că el nu va fi făcut cea mai bună
alegere tactică. Totuşi era cea mai rapidă cale de a afla.
Bourne sări în picioare, se repezi spre dreapta ţâşnind în
alergare dintre tufe, iar în cea de-a doua secundă îşi înfipse vârful
pantofului în pământ, se rostogoli pe stânga şi strigă din toate
puterile:
— Fugi spre cabană!
Şi primi imediat răspunsul. Două pocnete seci, două trosnituri
înfundate, iar arma criminalului scuipă din nou foc şi gloanţele
muşcară din ţărână la câţiva centimetri în dreapta lui Jason.
Trăgătorul era bun. Poate nu chiar expert, totuşi destul de bun. O
armă de calibrul 357 avea şase gloanţe; el trăsese cinci, însă
avusese destul timp să încarce butoiaşul gol. O nouă tactică,
rapid!
Şi deodată, îşi făcu apariţia o altă siluetă întunecată, un bărbat
care alerga cât îl ţineau picioarele spre zona din spatele cabanei.
Alerga în câmp deschis, era expus şi putea fi omorât!
— Aici, ticălosule! urlă Jason ţâşnind şi descărcă cu furie
229
automatul la întâmplare, spre tufişurile de lângă casă.
Primi imediat un nou răspuns. Un singur pocnet, un singur
trosnet şi apoi nimic. Ucigaşul nu îşi încărcase arma! Poate că nu
mai avea gloanţe; nu mai avea importanţă, cel căruia îi fuseseră
destinate ajunsese lângă cabană. Bourne ieşi din tufiş, traversă în
fugă pajiştea, luminat în plin de focurile încrucişate ale torţelor de
semnalizare. Câinii se treziseră, iar lătrăturile şi schelălăiturile lor
se auzeau acum tot mai distinct. Ucigaşul ieşi din umbră, se
avântă pe drum, gonind spre poarta principală. Jason îl avea pe
nemernic în mână. Era ca şi prins. Porţile erau închise, iar omul
trimis de Meduza, încolţit. Bourne urlă:
— N-ai pe unde să ieşi, Şerpoaico! Dă-te prins…
Un pocnet! Bărbatul îşi încărcase arma din alergare! Jason trase
la rândul lui, iar bărbatul se prăbuşi la pământ. În acel moment,
liniştea nopţii care fusese tulburată sporadic de împuşcături fu
străpunsă de zgomotul puternic al unui motor de maşină care se
apropia cu toată viteza de casă, urcând drumul spre porţile
zăvorâte, anunţându-şi prezenţa cu o explozie de lumini roşii şi
albastre. Poliţia! Poate că sistemul de alarmă al casei era conectat
la secţie – iată un lucru care lui Jason nu îi trecuse prin minte.
Presupuse că Meduza se ferea să ia asemenea măsuri.
Raţionamentul nu era lipsit de logică: Manassas avea un sistem
propriu de securitate şi Şerpoaica nu putea admite accesul în
incintă al unor forţe din afară. Pentru că existau prea multe
secrete de apărat, între care un cimitir!
Ucigaşul făcu o mişcare şi încercă să scape rostogolindu-se pe o
parte spre liziera de pini, părând a ţine în mână un obiect. Jason
ajunse lângă el chiar în clipa în care din maşina poliţiei care oprise
de partea cealaltă a porţilor închise coborau doi ofiţeri, îl lovi
năprasnic pe ucigaş în burtă încât acesta, descumpănit, scăpă
ceea ce ţinea în mână. Bourne se aplecă şi ridică obiectul, un
volum legat în piele arătând ca unul dintr-o serie de Dickens sau
Thackeray, un tom cu titlul ştanţat cu litere aurii mai mult ca să
dea bine în bibliotecă decât pentru citit. O prostie! Deschise la
întâmplare şi îşi dădu seama că nu era o prostie. Nu era vorba de o
carte tipărită, ci de un soi de jurnal, o suită de notiţe scrise de
mână. Un registru.
Poliţia nu avea ce să caute aici, în nici un caz acum! Nimeni nu
trebuia să ştie că el şi Conklin străpunseseră armura Meduzei. Iar
notesul legat în piele peste care dăduse din întâmplare nu trebuia,
sub nici o formă, să vadă oficial lumina zilei! Şacalul era acum
230
lucrul cel mai important. Trebuia să scape, cu orice chip, de
poliţişti.
— Am primit un apel, dom’le, rosti poliţistul de vârstă mijlocie
îndreptându-se spre grilaj, urmat de partenerul său mai tânăr. De
la circă ne-au zis că sunt prinşi până peste cap, aşa că ne-am
prezentat noi. Da’ cum îi ziceam şi dispecerului, pe-aici s-au dat
tot felu’ de petreceri zgomotoase. Dom’le, sper că nu vă supăraţi.
Cu toţii avem nevoie de distracţie din când în când, corect?
— Absolut corect, domnule poliţist, îi replică Jason făcând
eforturi pentru a-şi recăpătă suflul şi trăgând cu coada ochiului
spre locul pe care se prăbuşise ucigaşul rănit. Acesta dispăruse!
Am avut o scurtă pană de curent care s-a suprapus peste o
defecţiune telefonică.
— Se mai întâmplă şi de-astea, confirmă poliţistul mai tânăr. Dă
câte o ploicică de vară şi mai trăsneşte… Cred c-ar trebui să bage
firele astea pe sub pământ. Bunăoară ai mei, la casa lor…
— Important este, îi tăie vorba Jason, că lucrurile şi-au reintrat
în normal. După cum vedeţi, acum e lumină în casă.
— Nu văd nimic de artificiile astea, spuse tânărul poliţist.
— Domnul general a avut grijă să-şi ia toate măsurile de
precauţie, le explică Jason. Simte că e de datoria lui să se ştie
apărat, adăugă Bourne poticnindu-se jalnic. Dar n-are importanţă.
Cum spuneam, bine că lucrurile au revenit la normal. OK?
— E OK pentru mine, răspunse poliţistul mai în vârstă. Numa’
că trebuie să-i transmit un mesaj unuia pe nume Webb. E pe-aici?
— Eu sunt Webb, răspunse Jason Bourne alarmat.
— Asta simplifică lucrurile. Trebuie să-l sunaţi imediat pe un
anume domn Conk. E urgent.
— Urgent?
— Aşa ni s-a spus, că-i o urgenţă. Mesajul ne-a fost transmis
prin staţie.
Jason auzi zăngănitul gardului metalic şi ştiu că ucigaşul
încearcă să fugă!
— Domnule sergent, telefonul nu s-a reparat… Aveţi unul în
maşină?
— Nu pentru particulari, domnule. Îmi pare rău.
— Parcă spuneaţi că-i o urgenţă.
— Păi, ştiu şi eu? Dacă sunteţi oaspete în casa generalului,
poate c-ar trebui să vă las. Să ştiţi că-i o convorbire interurbană,
îmi trebuie un număr de carte de credit.
— Of, Doamne!
231
 Bourne deschise poarta şi se repezi spre maşina poliţiei, iar în
acel moment, alarma porni să ţipe pentru a se opri aproape
instantaneu.
— Asta ce dracu’ a mai fost? strigă poliţistul mai tânăr.
— N-are importanţă! urlă Jason aruncându-se în maşină şi
smulgând receptorul din furcă.
Îi dădu centralistei de la secţie numărul de telefon al lui Alex,
din Virginia, repetând ca un dement în microfon: E urgent, urgent!
— Da? răspunse Conklin preluând apelul primit prin centrală.
— Eu sunt.
— Ce s-a-ntâmplat?
— N-am loc să-ţi explic acum. Care-i urgenţa?
— Ţi-am aranjat un avion particular pe Aeroportul din Reston.
— Reston? La nord de-aici…
— De pe pista de la Manassas n-ai cum să pleci. Trimit o
maşină să te ia.
— De ce?
— Tranquility. Marie şi copiii sunt OK. Sunt OK! Marie a preluat
comanda.
— Asta ce dracu’ vrea să-nsemne?
— Îţi spun la Reston când ne vedem.
— Vreau să ştiu acum!
— Şacalul soseşte mâine.
— Iisuse Cristoase!
— Strânge totul pe-acolo şi aşteaptă maşina.
— Plec cu asta!
— Nu! Doar dacă vrei să compromiţi totul. Avem timp destul. Fă
curat pe-acolo.
— Cactus… e rănit.
— Îl sun pe Ivan. Vine imediat.
— N-a mai rămas decât un frate, Alex… numai unul. Eu i-am
omorât pe ceilalţi doi… eu sunt de vină.
— Termină cu tâmpeniile. Fă ce ai de făcut.
— Naiba să te ia, nu pot. Cineva trebuie să stea aici, iar eu nu
pot!
— Ai dreptate. Sunt cam multe lucruri care ar trebui să rămână
în ceaţă, iar tu ai treabă în Montserrat. Vin cu maşina şi te
înlocuiesc.
— Alex, spune-mi ce s-a-ntâmplat pe Tranquility!
— Bătrânii… „bătrânii tăi din Paris”, asta s-a-ntâmplat.
— Sunt ca şi morţi, rosti Jason Bourne liniştit.
232
 — Nu te pripi. Bătrânii au trecut pe partea noastră – de fapt cel
adevărat a trecut de partea noastră fiindcă celălalt n-are nici o
legătură cu Parisul. Pricepi, sunt alături de noi.
— Ei nu pot lupta decât alături de Şacal, toată viaţa. Tu nu-i
cunoşti.
— Nici tu. Ascultă ce spune nevastă-ta. Acum, întoarce-te în
casă şi lasă-mi scris tot ce ai aflat… Şi, Jason, ar mai fi ceva. Sper
din tot sufletul să găseşti soluţia – o soluţie în numele nostru,
vreau să spun, pe Tranquility Isle. Fiindcă luând în calcul toate
aspectele, inclusiv viaţa mea, nu mai pot ţine doar pentru noi tot
ce-am descoperit despre Meduza. Sper că-ţi dai şi tu seama.
— Doar mi-ai promis!
— Treizeci şi şase de ore, Delta.

În păduricea care se întindea la marginea şoselei, chiar lângă

proprietatea generalului Swayne, stătea chircit pe vine, cu faţa
lipită de gardul din sârmă, un bărbat rănit care încerca,
înspăimântat să se ascundă. Studie atent silueta bărbatului înalt
care se desena perfect în lumina puternică a farurilor şi îl urmări
cum urcă în maşina poliţiei, apoi coboară greoi, dând semne de
nervozitate, mulţumindu-le poliţiştilor. Nu îi lăsase să intre pe
proprietate.
Ucigaşul auzise pronunţându-se un nume: Webb.
Era suficient. Pentru cei din Şerpoaica era suficient.

233
 CAPITOLUL XV
— Numai Dumnezeu ştie cât te iubesc! spuse David Webb
vorbind din cabina telefonică aflată în sala de aşteptare a
aerodromului particular din Reston, Virginia. Cel mai greu mi-a
fost până am apucat să vorbesc cu tine, să te aud pe tine
spunându-mi că sunteţi bine.
— Şi ce crezi că am simţit eu, iubitule? Alex mi-a spus că linia a
fost întreruptă şi că trimite poliţia să vadă ce e cu tine; iar eu mi-
am zis că trebuie să trimită toată armata.
— În momentul ăsta nimeni nu trebuie să ştie nimic, nici poliţia
şi nici oficialităţile. Bine că a apucat să-mi promită o păsuire de
treizeci şi şase de ore… Numai asta ne lipsea, tocmai acum când
Şacalul soseşte în Montserrat.
— David, ce se-ntâmplă? Alex a pomenit ceva de Meduza.
— E o varză şi el are dreptate, trebuie să spună mai sus. El, nu
noi. Noi ne ţinem deoparte. Cât mai departe.
— Ce s-a-ntâmplat? repetă Marie întrebarea. Ce legătură poate
fi între Meduza şi restul?
— E vorba de o nouă Meduză – ramificaţie a celei vechi, dar e o
organizaţie tentaculară mult mai extinsă şi mai puturoasă. Ăştia
ucid, înţelegi? Ucid. Am văzut astă-seară cu ochii mei. Unul dintre
pistolarii lor a încercat să mă omoare după ce a tras în Cactus.
Slavă Domnului, trăieşte – şi a ucis două suflete nevinovate.
— Doamne Sfinte! Alex mi-a povestit de Cactus când m-a sunat,
dar nimic mai mult. Ce e cu unchiul Remus?
— Scapă. Doctorul Agenţiei a venit imediat şi i-a luat pe el şi pe
celălalt frate imediat.
— Frate?
— Îţi povestesc când ne vedem. L-am lăsat pe Conklin acolo. Are
să se ocupe el de tot; şi de telefon. Îl sun când ajung pe
Tranquility.
— Cred că eşti istovit…
— Poate un pic obosit, deşi nu-mi dau seama de ce. Cactus m-a
bătut la cap să trag un pui de somn şi cred c-am apucat să aţipesc
vreo douăsprezece minute.
— Of, amărâtul de tine.
— Îmi place tonul pe care-mi vorbeşti, spuse David. Şi-mi place

234
şi ce spui, doar că nu sunt amărât. Ai avut tu grijă de asta acum
treisprezece ani, la Paris. Marie nu îi răspunse, iar Webb se simţi
brusc învăluit de un straniu sentiment de nelinişte.
— Ce-i? Ai păţit ceva?
— Nu-mi dau seama, răspunse rar Marie, cu vocea vibrând, dar
nu tensionată de ardoarea sentimentelor ci de un gând care-i
venise neaşteptat în minte. Spuneai despre această nouă Meduza
că e mare şi urâtă şi că a încercat să te omoare – adică ei au
încercat să te omoare.
— Şi n-au reuşit.
— Şi totuşi, voiau să mori. De ce?
— Fiindcă am intrat acolo.
— Doar nu omori pe cineva doar pentru că-ţi intră-n casă…
— S-au întâmplat atâtea lucruri greu de explicat în acea casă
astă-noapte. Alex şi cu mine am pătruns într-o zonă care ascunde
multe secrete, iar pe mine m-au văzut. Ideea noastră a fost să-l
atragem pe Şacal prin intermediul unor bandiţi bogaţi şi foarte
celebri care au rămas în gaşcă după vremurile bune petrecute la
Saigon, adică aceştia trebuiau să-l angajeze să mă omoare. Era o
strategie a naibii de întortocheată, da’ uite că ne-a scăpat de sub
control.
— Doamne, David. Tu chiar nu pricepi? Tu acum eşti ţinta lor!
Or să te caute şi-or să te prindă ei înşişi!
— Şi cum s-o facă? Pistolarul ăsta pe care l-a trimis Meduza nu
m-a văzut la faţă, doar m-a zărit alergând şi era întuneric. Şi apoi,
habar n-au cum mă cheamă. Sunt o persoană fără identitate… Iar
o persoană fără identitate nu poate fi găsită… Nu, Marie, dacă
Şacalul apare în Montserrat, iar eu reuşesc (şi ştiu că voi reuşi)
atunci suntem liberi. Ca să citez pe cineva: „În sfârşit, liberi”.
— Simt cum ţi se schimbă vocea!
— Ce să se schimbe?
— Nu, David, nu mă-nşel. Ştiu eu mai bine.
— Zău dacă pricep ce spui, rosti Jason Bourne. Mi se face semn
dinspre pistă. Avionul e gata. Spune-i lui Johnny să-i închidă
undeva pe bătrânii ăia, bine?

Ştirea s-a răspândit ca vântul şi ca gândul în Montserrat,

picurând în şoaptă de pe buze înfiorate în urechea
interlocutorului. Se petrecuse ceva cumplit pe insuliţa aceea din
larg, Tranquility… „Ce vremuri, mon!”… „Năpasta de obeah a
trecut peste Antile venind din Jamaica şi a adus moarte”… „Şi
235
pereţii împroşcaţi cu sânge, mon, blestemul s-a abătut asupra
familiei unui animal”… „Ssst! Era parcă ceva cu o pisică şi cu puii
ei”…
Dar mai erau şi alte glasuri: „Sfinte Dumnezeule! Nu mai
trăncăniţi atât. O să se ducă vorba şi o să stricăm şi bruma de
turism pe care am încropit-o!”… „E prima oară când aud că se-
ntâmplă aşa ceva pe-aici – e doar un incident izolat, sigur legat de
droguri aduse de pe altă insulă!”… „Ai dreptate, mon! Am auzit c-ar
fi vorba de un demon îndopat cu droguri”… „Iar eu am auzit că a
venit o şalupă din larg şi l-a luat. Deci, nu mai e aici”… „Părerea
mea e c-am face bine să nu mai comentăm. Ţi-aduci aminte ce-au
păţit cei din Virgine? Cu masacrul de la Fountainhead? S-au
zbătut ani de zile să se pună iar pe picioare. Ia taci.
Şi o singură voce:
— Tărăşenia asta e cu dus şi-ntors, domnule, ascultaţi-mă pe
mine. Şi, dacă ţine figura, numai de noi o să se vorbească în Indiile
de Vest, eroii Caraibilor. O să fie al naibii de bine pentru imaginea
noastră. Legalitate şi ordine şi tot tacâmul.
— Slavă Cerului! De fapt, a murit cineva?
— Doar o persoană. O femeie care încerca să ia viaţa cuiva.
— O femeie? Sfinte Dumnezeule, nu vreau să ştiu nimic până
nu se sfârşeşte nebunia asta.
— Poate ar fi mai bine pentru dumneavoastră să refuzaţi orice
discuţie. Ştiţi, fără comentarii.
— O idee extraordinară. O să ies cu şalupa în larg. Peştii muşcă
bine după furtună.
— O idee excelentă, sir. Iar eu am să rămân lângă radioemiţător
să vă ţin la curent cu evenimentele.
— Poate că nu e bine să procedezi aşa. În definitiv, de pe insulă
se poate intercepta orice convorbire.
— Numai în sensul că aş dori să vă anunţ când să vă întoarceţi,
adică la momentul culminant, ştiţi, să vă faceţi o apariţie
impresionantă.
— Da, cum să nu. Te-ai gândit foarte bine, Henry.
— Mulţumesc, domnule guvernator.

Era zece dimineaţa şi se strângeau în braţe cu înverşunare,

pătimaş, gustând din plin această clipă în care se regăsiseră şi
erau din nou împreună, singuri, fără a fi ameninţaţi de nimeni şi
nimic, consolaţi la gândul că ştiau lucruri pe care Şacalul nu avea
de unde să le ştie. Iar siguranţa aceasta, mai cu seamă, le dădea
236
speranţe şi curaj. Totuşi, era doar un avantaj, nu şi o garanţie, cel
puţin nu atâta vreme cât umbra Şacalului se ridica între ei. Jason
şi John St. Jacques s-au arătat neînduplecaţi: Marie şi copiii vor fi
trimişi pe Insula Basse-Terre din Guadelupa; şi vor rămâne acolo
împreună cu doamna Cooper, menajera familiei Webb, o negresă
prin venele căreia curgea sânge regal; îi va trimite sub pază
straşnică, până va veni vremea să fie rechemaţi pe Insula
Montserrat. Marie se opusese din răsputeri ideii, însă obiecţiile ei
au rămas fără ecou. Întâmpină un zid de tăcere, iar soţul ei îi
comunică hotărârea pe un ton glacial, aproape cu brutalitate.
— Plecaţi fiindcă eu am treabă. Nu are rost să mai discutăm.
— E ca-n Elveţia… Ca la Zurich! Nu, Jason?
— Crezi ce vrei, îi răspunse Bourne, preocupat.
Cei trei adulţi se aflau pe ponton, iar pe apă se legănau
dinaintea lor, aproape atingându-se, două hidroavioane. Unul îl
adusese pe Jason direct din Antigua, iar celălalt fusese alimentat
pentru plecare şi urma să-i ducă pe Marie, doamna Cooper şi
copiii în Guadelupa.
— Hai, grăbeşte-te, Marie, adăugă Bourne. Mai am ceva de
rezolvat cu Johnny şi după aceea mă duc să le pun la frigare pe
lepădăturile alea două.
— Nu sunt lepădături, David. Datorită lor suntem acum în
viaţă.
— De ce? Fiindcă s-au speriat şi-au dat fuguţa în braţele voastre
să-şi scape fundul?
— Nu-i drept.
— Ba-i drept fiindcă spun eu. Şi vor rămâne nişte ticăloşi
nenorociţi până mă conving de contrariu. Tu nu ştii de ce sunt în
stare bătrânii Şacalului. Eu însă îi cunosc. Spun ce le trece prin
minte, fac orice, te mint în faţă, dau fuguţa până-n iad şi-napoi şi
dacă întorci o clipă capul îţi vâră cuţitul în spate. Îi aparţin în
totalitate – cu trupul, mintea şi ce le-a mai rămas din suflet –
Şacalului… Şi-acum, e timpul să pleci. Te aşteaptă avionul.
— Pe copii nu vrei să-i vezi? Să-i spun lui Jamie…
— Nu, nu e vreme de aşa ceva! Condu-o tu, Johnny. Eu vreau
să verific plaja.
— Nu mai ai ce verifica, David. Am făcut-o eu înaintea ta, spuse
St. Jacques pe un ton uşor înţepat.
— Îţi spun eu dac-ai făcut-o sau nu, îi trânti Bourne cu o
căutătură cruntă şi, dând să pornească pe plajă, adăugă pe un ton
ridicat, fără să se uite în jur: Am vreo sută de întrebări pentru tine
237
şi sper să cunoşti răspunsul.
Iritat, St. Jacques făcu un pas înainte, gata să-i dea replica,
însă sora lui îl temperă cu un gest.
— Lasă-l, frăţioare, spuse Marie aşezându-şi mâna pe braţul lui.
E înfricoşat.
— Ce face? E un ticălos nenorocit şi încăpăţânat, asta e!
— Da, ştiu.
— E străinul de care vorbeai ieri, acasă? îşi întrebă fratele sora.
— Da, numai că acum e mai rău. Tocmai de aceea îi e frică.
— Nu înţeleg.
— A-mbătrânit şi el, Johnny. Are cincizeci de ani şi se-ntreabă
dacă mai poate face ce-a făcut altădată, cu mulţi ani în urmă – în
război, la Paris, în Hong Kong. Nu pricepi că gândurile astea îl
macină, îl mănâncă de viu fiindcă acum e conştient că trebuie să
fie mai bun ca niciodată?
— Eu am încredere în el.
— Ştiu şi eu că va fi cel mai bun. Pentru că îl susţine o cauză
mai mult decât bună. Ştii, demult şi-a pierdut soţia şi doi copii. Nu
şi-i mai aminteşte, însă ei sunt miezul frământărilor sale. Mo
Panov e convins că ăsta-i motivul, iar eu îi dau dreptate… Şi-
acum, după ani şi ani, a doua lui soţie şi copiii lor sunt din nou în
pericol, ameninţaţi cu moartea. Gândeşte-te şi tu că e gata să
explodeze.
Deodată răzbătu până la ei, de la o sută de metri depărtare
unde se afla, vocea puternică şi furioasă a lui Bourne, acoperind
şoapta molcomă a vântului:
— Ce dracu’, spune-i Mariei să se grăbească odată!… Iar
dumneata, domnule Ştie-Tot, află că am găsit un recif sub care se
odihneşte liniştit un banc de nisip. Pe ăsta l-ai văzut când ai
verificat plaja? Ţi-a dat de gândit?
— Un banc de nisip? Ce dracu’ mai vrea şi ăsta?… Vai, Doamne!
Am înţeles!
— Eu nu, spuse Marie îndreptându-se cu fratele ei spre
hidroavion.
— Insula e înconjurată de recife de coral în proporţie de optzeci
la sută, adică nouăzeci şi cinci la sută din suprafaţa plajei este
apărată. Coralii sparg valurile înainte de a ajunge la ţărm şi de
aceea nu avem surf aici. De aceea i se spune insulei Tranquility 5.
— Şi ce-i cu asta?

5 Tranquility = linişte în limba engleză, (n. trad.).

238
 — Dacă cuiva i-ar veni ideea să se apropie de insulă cu un
submarin, n-ar avea nici o şansă să ajungă la ţărm teafăr din
pricina vârfurilor ascuţite de coral. Ar reuşi numai dacă s-ar aşeza
pe un banc de nisip de unde să ţină plaja şi pe paznici sub
observaţie, iar la momentul potrivit să se strecoare afară din
submarin şi, rămânând ascuns în apă să-i pândească pe paznici
până se întorc. La asta chiar că nu m-am gândit.
— Uite că el s-a gândit, frăţioare.
*
* *
Bourne se sprijinea de colţul biroului şi îi fixa pe cei doi bătrâni
aşezaţi cuminte pe canapea, în timp ce cumnatul său stătea în
picioare lângă fereastra dinspre plajă a vilei nelocuite.
— Ce motive aş avea… am avea să vă minţim, monsieur? întrebă
marele erou francez.
— Totul sună ca într-o farsă franţuzească. Nume diferite, dar
asemănătoare; se deschide o uşă în timp ce alta se închide,
personaje purtând măşti ies din scenă pentru a-şi face imediat
apariţia din alt colţ altele, care nu se deosebesc prin nimic de
primele. Pute de la o poştă, stimaţi domni.
— Înţeleg că i-aţi studiat pe Moliere şi pe Racine…?
— Viaţa m-a învăţat să nu mă încred în coincidenţe stranii.
Observ că ele apar mai cu seamă în preajma Şacalului.
— Eu nu cred că semănăm prea mult, fizic vorbind, interveni
judecătorul din Boston. Poate doar ca vârstă. Se auzi deodată
soneria telefonului, iar Jason întinse mâna şi răspunse aproape
imediat.
— Da?
— Am confirmarea de la Boston, spuse Conklin. Numele lui e
Prefontaine, Brendan Prefontaine. Fost judecător federal al
Tribunalului Districtual, ajuns pe banca acuzaţilor din pricina
unei învârteli guvernamentale şi condamnat pentru proastă
conduită în exerciţiul funcţiunii – a se citi că i-a plăcut să ia mită.
A fost condamnat la douăzeci şi unu de ani de puşcărie din care a
efectuat zece, suficient cât să-l spulbere de pe orbită. E ceea ce se
cheamă un alcoolic care se ţine pe picioare, adică apt de muncă, o
figură bine cunoscută prin mahalalele din Bean Town 6, însă un
personaj inofensiv. De fapt, se poate spune, chiar îndrăgit de
mulţi. Când e treaz se pare că e sclipitor, iar din câte am aflat,

6 Bean Town = poreclă a oraşului Boston, (n. trad.).

239
multe figuri dubioase au scăpat basma curată sau au primit
pedeapsă minimă fiindcă el le-a acordat consultaţii avocaţilor
respectivilor. Poate fi caracterizat drept avocat de clasă care
operează din culise, în cazul lui culisele fiind cârciumile, tripourile
şi casele de toleranţă… Ştii că am fost dedat şi eu la băuturică, dar
mie tipul mi se pare verde. Se ţine mai bine decât mine.
— Numai că tu te-ai lăsat de băut.
— Dacă mă înfrânam şi eu mai bine în zona aceea crepusculară,
poate că nu mă lăsam. Să ştii că siropul de struguri are savoarea
lui.
— Ce ştii despre clientul lui?
— Oricât ar părea de ciudat, fostul nostru judecător a fost
conferenţiar la Facultatea de Drept de la Harvard, unde l-a avut
student doi ani pe Gates. Nu încape nici o îndoială. Prefontaine îl
cunoaşte pe omul nostru. Ai încredere în el, Jason. N-ar avea
interes să te mintă. Voia şi el un ban în plus.
— Îl urmăreşti în continuare pe clientul respectiv?
— Cât mă ţine piciorul meu de lemn. E singura verigă de
legătură cu Carlos… Meduza a fost o pistă falsă, o încercare
nereuşită a tâmpitului domn general de la Pentagon de a-i vârî pe
gât lui Gates un anume domn care, chipurile, trebuia să lucreze
pentru el.
— Eşti sigur că-i vorba numai de-atât?
— Acum sunt convins. Gates lucrează în calitate de expert
juridic pe lângă o firmă de consultanţă – şi e gras plătit pentru
asta – care apără interesele unei megacorporaţii luată în vizor. Nici
măcar nu a stat de vorbă cu Swayne, ceea ce, dacă s-ar fi
întâmplat, ar fi dovedit că este mai prost decât generalul. Şi nu e
cazul.
— Asta deja nu mai e treaba mea, prietene. Dacă lucrurile
evoluează după cum mi-am propus eu, sper să nu mai aud în viaţa
mea de Şerpoaică. Dacă stau bine să mă gândesc, nici nu cred să
fi auzit vreodată de ea.
— Îţi sunt recunoscător că mă laşi pe mine cu beleaua pe cap…
şi, dintr-un anumit punct de vedere, să ştii că vorbesc serios.
Apropo, îţi aminteşti de caieţelul ăla de exerciţii pe care l-ai
recuperat de la handicapatul din Manassas? Ei bine, conţine
câteva chestii foarte interesante.
— Da?
— Fluturaşii ăia trecuţi în registrul de la Hotelul „Mayflower”,
ăia care au aterizat la Philadephia la interval de opt luni şi tot la
240
opt luni s-au nimerit să tragă la acelaşi hotel. Îi ţii minte, da?
— Cum să nu.
— Numele lor sunt trecute în albumul de amintiri al lui Swayne.
N-au nici un fel de legătură cu Carlos, însă au cu Meduza. Erau
nişte simpli curieri care se prezentau, fiecare, cu bucăţica de
informaţie.
— Nu mă interesează. Foloseşte-te sănătos de ce-ai aflat.
— Exact asta o să facem. Peste câteva zile carneţelul ăsta o să
fie cea mai căutată cărticică din cartier.
— Mă bucur pentru tine, dar acum am treabă.
— Refuzi să fii ajutat?
— Absolut. Asta aştept de treisprezece ani încoace. Ţi-am spus
de la bun început: scorul e unu la unu.
— Mutarea Lună plină, nesăbuitule ce eşti?
— Ba nu. E o adaptare logică a unui joc pentru intelectuali,
adică şahul, în care cel care întinde capcanele fără ca adversarul
să se prindă va ieşi învingător, iar eu i-am pregătit o cursă şi
anume identică cu cea pe care a elaborat-o el. Va mirosi altă
abatere de la regula jocului.
— Cred că te-am antrenat prea bine, profesore.
— Îţi mulţumesc pentru compliment.
— Vânătoare bună, Delta.
— La revedere.
Bourne închise telefonul şi reveni la cei doi bătrâni ghemuiţi
unul într-altul pe canapea, care-l priveau cu o curiozitate făţişă,
dar cu un aer abătut.
— Tocmai ai trecut cu bine examenul, domnule judecător, îi
spuse el lui Prefontaine. Iar ţie, „Jean Pierre”, ce-aş putea să-ţi
spun? Soţia mea, care printre altele a recunoscut că ai fi omorât-o
fără să clipeşti măcar, mi-a spus că ar trebui să am încredere în
tine. Vi se pare ciudat că nu mai înţeleg nimic?
— Sunt ceea ce sunt, am făcut ceea ce am făcut, rosti cu
demnitate fostul judecător. Însă consider că distinsul meu client a
exagerat într-o oarecare măsură. Deci augusta sa persoană trebuie
făcută praf şi pulbere.
— Eu nu pot să mă exprim în cuvinte atât de alese ca proaspăta
şi erudita mea rudă, adăugă eroul Franţei împovărat de ani. Însă
ştiu precis că trebuie să punem capăt acestor crime. Este ceea ce-a
încercat să-mi transmită soţia mea. O să spuneţi poate că sunt
ipocrit şi mă văd obligat să vă dau dreptate fiindcă şi eu am comis
crime în viaţa mea, deci am să precizez că acest soi de crime
241
trebuie să înceteze. Aici nu mai este vorba de aranjamente, de
înţelegeri sau contracte, ci de răzbunarea unui om cu mintea
bolnavă care cere sus şi tare moartea inutilă a unei mame şi a
copiilor ei. Şi-atunci, care e câştigul?… Nu, eu cred că Şacalul a
împins lucrurile prea departe. Deci, Şacalul trebuie oprit.
— E cel mai rece şi mai ticălos raţionament pe care l-am auzit
vreodată! strigă indignat John St. Jacques vorbind de la fereastră.
— Cred că ţi-ai ales foarte bine cuvintele, spuse fostul judecător
adresându-se criminalului din Paris. Tres bien.
— D’accord.
— Probabil că mi-am ieşit complet din minţi dacă vă accept
lângă mine, interveni Jason Bourne furios. Dar presupun că nu
am de ales în acest moment… Domnilor, este unsprezece şi
jumătate. Timpul ne presează.
— Ce anume?
— Ceea ce se va petrece în următoarele două, cinci, zece sau
douăzeci şi patru de ore. Mă-ntorc cu avionul la Blackburne şi
acolo mă voi da în spectacol jucând rolul soţului îndurerat care a
aflat că i-au fost ucişi soţia şi copiii. Vă asigur că n-o să-mi vină
greu. Am să fac tămbălău mare… voi cere să mi se pună imediat la
dispoziţie un avion pentru Tranquility, iar când ajung aici să
găsesc trei sicrie de brad frumos aliniate la debarcader, în care se
presupune că s-ar afla trupurile neînsufleţite ale soţiei şi copiilor
mei.
— Totul aşa cum ar fi trebuit să fie, îl întrerupe francezul. Bien.
— Foarte bien, aprobă Bourne. Voi insista să fie deschis unul
dintre ele, după care voi începe să plâng sau voi leşina, sau
amândouă deodată, ce-mi vine mai repede în minte, astfel încât cei
care se află pe chei să nu uite niciodată scena. St. Jacques va
trebui să-mi ofere tot sprijinul său susţinându-mă şi încercând să
mă liniştească – ai grijă, Johnny, să fii convingător – iar în final voi
fi condus mai mult pe sus la una din vile, de fapt cea de pe cărarea
dinspre est, de lângă scara care duce jos, pe plajă… Iar din acel
moment, începe pânda.
— Îl aşteptăm pe acest Şacal? întrebă bostonianul. Adică să ştie
unde te afli?
— Bineînţeles că va şti. O mulţime de lume, inclusiv angajaţii
staţiunii, toţi vor vedea unde am fost condus. Iar el o să afle
imediat; e joacă de copil pentru el.
— Deci îl veţi aştepta, monsieur? Şi credeţi că monseniorul are
să cadă într-o asemenea cursă? Bine, dar e ridicule!
242
 — Nici vorbă, monsieur, replică Jason calm. Mai întâi de toate
că eu nu voi fi acolo, iar până să descopere, câştig timp şi-l găsesc
eu pe el.
— Pentru numele lui Dumnezeu, cum? aproape că ţipă St.
Jacques.
— Pentru că sunt mai bun ca el, îi răspunse Jason Bourne,
întotdeauna am fost.
Scenariul s-a desfăşurat conform planului, iar personalul de pe
aeroportul Blackburne din Montserrat încă mai clocotea de
indignare amintindu-şi de americanul înalt care le trântise ocări în
faţă acuzându-i pe toţi de a se fi făcut vinovaţi de crimă, de a fi
stat cu braţele încrucişate, fără a mişca un deget, când soţia şi
copiii lui au fost asasinaţi de terorişti – de a fi toţi nişte ciori
împuţite care se complăcuseră să sprijine prin pasivitatea lor nişte
ticăloşi de ucigaşi cu simbrie! Locuitorii insulei erau deci pe bună
dreptate furioşi dar, în acelaşi timp, se simţeau profund jigniţi. Nu
ripostaseră fiindcă nu puteau pricepe chinurile sufleteşti prin care
trecea; dar erau ofensaţi fiindcă nu înţelegeau în ruptul capului de
ce îi acuza pe ei, pe deasupra folosind şi asemenea epitete urâte,
vorbe pe care nu le folosise niciodată adresându-li-se. Să fi fost
până la urmă acest mon atât de bun, cumnatul putred de bogat al
veselului şi sociabilului Johnny St. Jay, aşadar acest bogat prieten
al lor care investise atâta amar de bani în Tranquility Isle, un
duşman şi nu un prieten? Era până la urmă un împuţit de alb care
îi acuza pe ei de fapte pe care nu le comiseseră doar pentru că
aveau pielea închisă la culoare? Urâtă dilemă, mon. Făcea,
probabil şi asta parte din toată nebunia, se lega de acest obeah
care le fusese trimis de peste mare tocmai din Jamaica, să le
distrugă insula? Nu-l scăpaţi din ochi, fraţilor. Fiţi cu ochii pe el,
să nu vă scape un gest. Poate e şi el o calamitate, nu una naturală
ca uraganele care vin din est sau sud, însă una care sigur e
distrugătoare. Nu-l slăbi din ochi, mon. Furia lui poate să ne aducă
numai necazuri.
Aşa încât nimeni nu l-a scăpat din ochi – persoane în uniformă,
civili sau autorităţi – după cum le promisese destul de nervos
Henry Sykes de la reşedinţa guvernatorului. Iar cercetările oficiale
s-au desfăşurat sub comanda lui, adică au fost discrete,
amănunţite – şi inexistente.
Bourne s-a purtat încă şi mai urât când a ajuns pe
debarcaderul de pe Tranquility Isle, în sensul că şi-a lovit
cumnatul, pe atât de blândul şi amabilul Saint Jay care, ce să facă
243
săracul, a trebuit să-l pocnească şi să-l ducă pe sus până la cea
mai apropiată vilă. Apoi iute s-a prezentat în faţa vilei o cohortă de
servitori aducând tăvi gemând de gustări şi băuturi răcoritoare pe
care, neîndrăznind să le ducă în casă, au preferat să le lase pe
treptele de la intrare. O suită de vizitatori aleşi cu mare grijă s-au
prezentat îndată să-şi exprime sincerele condoleanţe, printre
aceştia însuşi locţiitorul guvernatorului în uniformă de paradă, ca
expresie a durerii profunde pe care o împărtăşea Coroana
Britanică. Iar un bătrân veteran care cunoştea prea bine
atrocităţile din timpul războiului a insistat să-l vadă neapărat pe
soţul şi tatăl îndurerat, însoţit şi susţinut de o infirmieră
îmbrăcată în uniformă, cu bonetă şi văl negru tras pe ochi. Iar doi
canadieni, oaspeţi ai hotelului, buni prieteni cu proprietarul – care
asistaseră în urmă cu mulţi ani la serbările de inaugurare a
staţiunii – şi ei au insistat să-i prezinte condoleanţe şi să-i ofere tot
sprijinul şi compasiunea în nenorocirea care îl lovise atât de crunt.
John St. Jacques i-a lăsat pe cei doi să intre, sugerându-le însă să
nu zăbovească prea mult şi să aibă toată înţelegerea pentru
cumnatul lui care va sta într-un colţ retras al salonului cufundat
în beznă, cu draperiile complet trase.
— E oribil şi atât de absurd, rosti cu blândeţe vizitatorul din
Toronto adresându-se umbrei care şedea în fotoliul din celălalt
capăt al încăperii. David, sper că eşti credincios. Eu cred în
Dumnezeu. Numai credinţa te ajută în momente grele. Acum, cei
dragi au ajuns în braţele lui Cristos.
— Mulţumesc.
O boare uşoară adie dinspre mare şi ridică un colţ al draperiilor
lăsând să pătrundă pentru o clipă o rază de soare. Fu de-ajuns.
— Ia staţi aşa, rosti celălalt canadian. Dar nu eşti…
Dumnezeule, tu nu eşti David Webb! Dave are…
— Mai încet, îi spuse St. Jacques pe un ton autoritar, blocând
uşa cu spatele.
— Johnny, doar ştii că am fost la pescuit cu Dave şi-am stat în
larg şapte ore. Ce Dumnezeu, doar ştiu cum arată!
— Taci din gură! spuse proprietarul lui Tranquility Inn.
— Dumnezeule mare! rosti locţiitorul Guvernatorului Coroanei
din Insula Montserrat cu accentul său britanic.
— Ascultaţi-mă cu atenţie. Amândoi, spuse St. Jacques ţâşnind
de lângă uşă şi aşezându-se ca o pavăză între cei doi canadieni şi
ocupantul fotoliului din fundul camerei. Mai bine nu vă lăsam să
intraţi, dar acum asta e, nu mai am ce face… Credeam că o să daţi
244
mai multă greutate poveştii, încă doi martori oculari care întăresc
cele întâmplate în caz că vă ia cineva la întrebări. Ceea ce sigur o
să se întâmple, iar voi exact asta o să faceţi. Aţi vorbit cu David
Webb şi i-aţi prezentat condoleanţe lui David Webb. Aţi băgat bine
la cap?
— Păi cum o să-mi intre în cap dacă nu înţeleg nimic? obiectă
vizitatorul care vorbise despre puterea credinţei. Cine dracu’ mai e
şi ăsta?
— Este locţiitorul guvernatorului, îi răspunse St. Jacques. Vă
spun toate astea ca să înţelegeţi mai bine…
— Cine, militarul ăla cu galoane care a apărut în uniformă de
paradă cu un pluton de soldaţi negri după el? întrebă oaspetele
care pescuise cu David.
— Printre altele este şi aghiotant de General de brigadă…
— Bine, dar l-am văzut pe nenorocitul ăla când ieşea de aici,
protestă pescarul amator. Din sufragerie, l-am văzut cu toţii când
pleca! Era francezul ăla bătrân şi cu sora…
— Pe altcineva aţi văzut ieşind. Un bărbat care purta ochelari de
soare.
— Webb…?
— Domnilor! spuse locţiitorul guvernatorului ridicându-se din
fotoliu, cu hainele pe care le purtase Jason Bourne în drum spre
Tranquility atârnându-i pe el. Sunteţi bineveniţi ca oaspeţi ai
acestei insule însă, în calitate de supuşi britanici, aveţi obligaţia de
a vă supune orbeşte hotărârii Coroanei dacă declară stare de
necesitate. Ori vă supuneţi, ori vă arestăm.
— Hei, Henry, ia-o mai uşurel. Sunt prieteni…
— Prietenii nu-i fac „nenorociţi” pe generalii de brigadă…
— Ba da, dacă ai fost un amărât de caporal, domnule general,
interveni cei cu credinţă în Dumnezeu. De fapt, prietenul meu aici
de faţă n-a vorbit serios. Cu mult timp înainte ca armata
canadiană să-şi dea seama că are nevoie de inginerii din compania
lui, a fost şi el o biată cătană la infanterie de care trăgeau toţi în
dreapta şi-n stânga, întâmplător, vorbesc despre compania lui! N-a
făcut carieră militară în Coreea.
— Hai să nu mai dăm atâta din gură, îi tăie vorba partenerul de
pescuit al lui Webb. Deci. Am fost aici şi l-am văzut pe Dave?
Corect?
— Corect. Mai mult de-atât nu vă pot spune.
— Nici nu-i nevoie, Johnny. Dave are probleme, deci spune,
cum îl putem ajuta?
245
 — Cu nimic. Cu absolut nimic. Doar ţinându-vă de programul
distractiv pe care vi-l oferim la Tranquility. Sper c-aţi primit câte
un exemplar acum o oră?
— Mai bine spune-ne tu, rosti canadianul cu frica lui
Dumnezeu. Eu nu-mi pierd niciodată vremea cu prostiile alea de-a
„ora veselă”…
— Vă oferim un cocteil – sigur, noi facem cinste – şi apoi a fost
invitat un meteorolog de la staţia de pe Insula Leeward să vă
vorbească două-trei minute despre ce s-a întâmplat azi-noapte.
— Furtuna? întrebă pescarul amator, în tinereţea lui fost
caporal amărât, acum patronul celei mai importante companii de
proiectare din Canada. N-a fost decât o furtună. Ce altceva ar mai
putea să ne explice?
— Păi, ştiu şi eu? De pildă, ce provoacă furtunile; sau de ce se
opresc, ce să faci în asemenea situaţii şi cum să-ţi învingi frica.
Asta în linii mari.
— Deci vrei să ne strângem cu toţi acolo, da?
— Exact.
— Şi asta are să-l ajute pe Dave, da?
— Exact.
— Atunci îţi garantez că toată gaşca o să fie în păr.
— Îţi mulţumesc, dar cum?
— Pun şi eu în circulaţie un fluturaş prin care anunţ că Angus
MacPherson McLeod, preşedintele lui All Canada Engineering, va
oferi în cursul orei vesele un premiu de zece mii de dolari celui
care va pune cea mai inteligentă întrebare. Ce părere ai, Johnny?
Ascultă-mă pe mine, pe bogaţi îi înduioşezi numai dacă le oferi
ceva necerându-le nimic în schimb.
— Te cred pe cuvânt, mormăi St. Jacques.
— Haide, îi spuse McLeod prietenului său din Toronto. Să ne
fâţâim cu lacrimi în ochi şi să-mprăştiem vorbe. Iar după aia, băi
cizmă de colonel – dacă asta ai fost, tâmpitule – peste vreo oră sau
două toată lumea o să vorbească doar despre cei zece mii de dolari
şi cina aia grozavă pe care au căpătat-o pe gratis. La mare,
coeficientul de receptivitate la necazurile altora se rezumă la două
minute dacă e frumos afară, iar dacă plouă, la patru. Ascultă-mă
pe mine, că am calculat pe computer… Johnny, în seara asta o să
ai un zaiafet pe cinste.
McLeod le întoarse spatele şi porni spre uşă.
— Scotty! strigă după el celălalt canadian urmându-l. Iar baţi
câmpii! Coeficient de receptivitate, două minute, patru minute,
246
computere… nu cred o vorbă!
— Serios? spuse Angus cu mâna pe clanţă. Da-n zece mii de
dolari, crezi?
— Bineînţeles.
— Vezi? Fii cu ochii pe mine că începe prognoza pieţei… Ăsta e
un motiv pentru care am ajuns să fiu patronul companiei. Şi
acum, vei vedea în ochii mei lacrimi sincere. Încă un motiv pentru
care am ajuns patronul companiei.
Într-o cameră cufundată în beznă, folosită pentru depozitarea a
diverse obiecte şi aflată la etajul trei al clădirii principale din satul
de vacanţă Tranquility Inn, Bourne, care îşi lepădase între timp
vestonul de militar şi bătrânul erou francez şedeau pe două
scăunele aşezate lângă fereastră şi ţineau sub observaţie potecile
dinspre est şi vest ce coborau spre ţărm. Bungalovurile se
întindeau de o parte şi de alta a treptelor de piatră care duceau pe
plajă şi la debarcader. Fiecare ţinea la ochi câte un binoclu
puternic, urmărindu-i pe cei care se plimbau pe alei, care circulau
în sus şi-n jos pe scara cu trepte de piatră. Pe pervaz era aşezat un
radioemiţător portabil pe care Bourne îl plasase la îndemână.
— Nu-i prea departe, şopti Fontaine.
— Cum? sări ca ars Bourne luându-şi binoclul de la ochi şi
răsucindu-se spre bătrân. Unde? Spune-mi, unde?
— Nu se vede, monsieur, dar e pe-aproape.
— Ce vrei să spui?
— O simt. Ca un animal care presimte apropierea furtunii. O
porţi în dumneata. Frica.
— Nu-i prea clar.
— Pentru mine este. Poate dumneata nu înţelegi. Cel care a
cutezat să-l înfrunte pe Şacal, bărbatul cu atâtea feţe. Cameleonul,
aşadar asasinul cunoscut sub numele de Jason Bourne, nu se lăsa
copleşit de frică – nouă cel puţin aşa ni s-a spus. Era mânat de un
curaj nebun care izvora din forţa lui interioară.
— Înseamnă că nu vi s-a spus adevărul, şopti Jason zâmbind
amar. Ei bine, o părticică din acel bărbat trăieşte cu o frică
animalică pe care puţini oameni o cunosc.
— Îmi vine greu să cred, monsieur…
— Ba să crezi. Fiindcă eu sunt acel bărbat.
— Chiar eşti, domnule Webb? Atunci nu-i greu de înţeles. Te
străduieşti să-ţi asumi dublura din cauza fricii de care vorbeam?
— Pentru numele lui Dumnezeu, am de ales? îi spuse David
Webb bătrânului privindu-l în ochi.
247
 — Nu-i adevărat. De pildă ai putea dispărea o vreme, împreună
cu familia dumitale. Aţi putea trăi liniştiţi şi în deplină siguranţă,
departe de toate astea – guvernul dumitale s-ar îngriji de tot.
— Mă va urmări; are să vină după noi oriunde ne-am ascunde.
— Cât timp? Un an? Optsprezece luni? În nici un caz n-ar dura
doi ani fiindcă e bolnav, întregul Paris o ştie, adică Parisul meu.
Ţinând cont de cheltuielile enorme şi de complexitatea situaţiei –
mă refer la osteneala pe care şi-o dă de a te prinde – îmi permit să
afirm că aceasta va fi ultima tentativă a Şacalului. Renunţă,
monsieur. Du-te după soţia dumitale în Basse-Terre şi fugiţi cu
toţii cât mai departe. Cât încă se mai poate. Lasă-l să se întoarcă
la Paris cu mâinile goale şi să moară acolo de ciudă. Nu crezi că ar
fi o pedeapsă suficient de aspră pentru el?
— Nu. Nu se lasă şi tot vine după mine – după noi! Trebuie să
sfârşesc odată, să închei socotelile cu el aici, acum.
— Nu peste mult timp o voi urma pe soţia mea. Deci,
nemaiavând nimic de pierdut, îţi voi spune deschis că dezaprob
persoanele care gândesc ca dumneata, Monsieur le Cameleon,
persoane cu care până mai ieri aş fi fost deplin de acord. Îţi place
sau nu, asta e părerea mea. Sunt convins că singura soluţie este
să pleci undeva cât mai departe – şi poţi s-o faci. Ştii la fel de bine
ca şi mine că poţi scăpa de Şacal, să-ţi vezi de viaţa dumitale, dar
că nu vrei s-o faci. Te opreşte viermele care îţi roade inima; de asta
nu vrei să-ţi faci o ieşire strategică din scenă, o soluţie perfect
onorabilă, fiindcă prin asta ai cruţa vieţi nevinovate. Familia
dumitale e la adăpost, dar uiţi că mulţi alţii ar putea muri. Şi nici
măcar acest gând nu te opreşte. Trebuie să câştigi…
— Isprăveşte odată cu boscorodeala asta pseudopsihologică, îl
întrerupse Bourne ducând binoclul la ochi şi concentrându-se
asupra scenei care se desfăşură afară, chiar sub fereastră.
— Deci am pus degetul pe rană, nu? spuse francezul studiindu-l
atent pe Cameleon. Te-au pregătit prea bine, ţi-au insuflat, strop
cu strop, personajul pe care urma să-l joci, până ai sfârşit prin a te
confunda cu el. Jason Bourne se aruncă în luptă împotriva lui
Carlos Şacalul, iar Bourne trebuie să câştige… Doi lei bătrâni. Şi
fiecare plânge de mila celuilalt gândindu-se la ce are să-i facă,
amândoi măcinaţi de o ură înverşunată insuflată de strategi din
cele două colţuri ale lumii, cărora puţin le pasă de urmările
acţiunii lor. Câţi oameni şi-au pierdut până acum viaţa fiindcă s-
au nimerit în calea voastră? Câţi necunoscuţi, bărbaţi şi femei, au
fost ucişi până acum…?
248
 — Taci odată! se răsti Jason la el încercând să alunge imaginile
care îi invadaseră mintea, imagini de la Paris, chiar şi din Hong
Kong, Macao şi Beijing şi mai recentele scene de la Manassas. Prea
multă moarte în jurul lui!
Deodată, uşa se dădu de perete, iar judecătorul Brendan
Prefontaine dădu buzna în încăpere ca o furtună, gâfâind şi abia
trăgându-şi sufletul.
— E aici, spuse bostonianul. Una din patrulele trimise de St.
Jacques la o milă spre est… n-au reuşit să stabilească legătura cu
ei. St. Jacques a trimis după ei un paznic care tocmai s-a întors.
Toţi trei au fost ucişi – cu câte un glonţ în beregată.
— Şacalul! exclamă francezul. O carte de visite – provocarea… E
stilul lui de a-şi anunţa sosirea.

249
 CAPITOLUL XVI
Soarele ajunsese la chindie, un uriaş glob de foc imobil,
suspendat în înaltul cerului de unde îşi trimitea suliţele
dogoritoare pârjolind pământul. Iar atât de contestatul „studiu de
calculator” pe care îl anunţase industriaşul canadian Angus
McLeod îşi găsi confirmarea. Deşi de pe insulă plecase în grabă la
bordul hidroavioanelor un număr destul de mare de perechi, totuşi
cei rămaşi au întărit justeţea prognozei, iar coeficientul mediu de
receptivitate la evenimente perturbante, deşi nu cel anunţat, de
două până la patru minute, nu a depăşit totuşi două ore. În timpul
furtunii care izbucnise înainte de ivirea zorilor, se petrecuse un act
cumplit de răzbunare, cel puţin aşa aflaseră ei. Era vorba de un
lup singuratic şi nişte bătrâni care aveau o vendetă personală, dar
ucigaşul părăsise de mult insula, însă după ce sicriele acelea
îngrozitoare au fost duse de pe insulă şi şalupa care se zdrobise de
ţărm a fost remorcată spre Montserrat, dar mai ales, datorită
mesajelor liniştitoare transmise prin staţia locală şi prezenţei
discrete permanente a paznicilor înarmaţi, în scurt timp se
instaură o stare de normalitate – fireşte, nu complet, fiindcă
printre ei se afla o persoană care îşi plângea morţii. Totuşi aceasta
nu îşi făcuse apariţia printre ei şi, oricum, avea să plece curând.
Şi-apoi, în ciuda grozăviei acestei tragedii (aşa li se relataseră
lucrurile) – sigur, aici şi zvonurile aveau rolul lor, în mare parte
exagerate de locuitorii superstiţioşi ai insulei – tragedia nu li se
întâmplase lor. Era doar un act de violenţă care nu îi viza direct pe
ei, deci nu îi privea, iar viaţa trebuia să meargă înainte. La
Tranquility Inn au rămas aşadar şapte perechi.
— Ce Dumnezeu, plătim şase sute de dolari pe zi…
— Dar pe noi nu ne urmăreşte nimeni…
— Dă-o dracului, săptămâna viitoare o să intrăm noi în
colimator. Dacă vin ziariştii…
— Nu-ţi bate capul, Shirley, nu vor da nume. Doar mi-au
promis.
Şi, o dată cu arşiţa amiezii, o pată minusculă şi neînsemnată şi,
pentru o clipă, mânjită de sânge, de pe întinderea nesfârşită a
Mării Caraibilor reveni la ambianţa sa obişnuită, iar cu fiecare
strat de emulsie de plajă aplicată pe piele şi cu fiecare păhărel de

250
punci aromat dat de duşcă, moartea fu curând dată uitării. Locul
îşi pierduse ceva din farmec, însă valurile verzi-albăstrui
continuau să se rostogolească molcom pe plajă, o invitaţie
deschisă pentru înotători să se cufunde în mare spre a-şi răcori
trupurile încinse de unda primitoare. Şi, încet-încet, peste
Tranquility Inn se pogorî din nou o stare de pace tihnită, deşi mai
puţin savuroasă decât înainte.

— Uite! strigă eroul Franţei.

— Unde? aproape urlă Bourne.
— Cei patru preoţi. Coboară pe potecă în şir indian.
— Sunt negri.
— Culoarea pielii nu are nici un fel de importanţă.
— Când l-am văzut la Paris, în Neuilly-sur-Seine, era îmbrăcat
în sutană.
Fontaine dădu deoparte binoclul şi îl privi pe Jason.
— Era la „Saint Sacrement”?
— Nu-mi amintesc… Care dintre ei este Şacalul?
— Când l-ai văzut, atunci, era deghizat în preot?
— Ticălosul ăsta m-a văzut şi el. Ştia că ştiu cine este. Care
dintre preoţi?
— Nu se află printre ei, monsieur, rosti calm Jean Pierre,
ducându-şi iar binoclul la ochi. E o altă carte de visite. Lui Carlos
îi place să anticipeze. Are un simţ al proporţiilor extraordinar, e un
adevărat maestru. Pentru el nu există cale dreaptă, trebuie să o ia
întotdeauna pe ocolite, să lucreze pe mai multe planuri.
— Sună al naibii de oriental.
— Atunci înseamnă că ai înţeles. Şi-a dat seama că nu eşti în
vilă, iar dacă nu eşti, vrea să-ţi transmită că ştie.
— Neuilly-sur-Seine…
— Nu. De fapt acum nu ştie precis. Atunci, la Saint Sacrement,
era sigur.
— Şi cum ar trebui să procedez?
— Dar Cameleonul ce crede că ar trebui să faci?
— În mod evident, nu trebuie să fac nici o mişcare, îi răspunse
Bourne atent la scena de sub fereastră. Nu se va mulţumi cu o
atitudine pasivă din partea mea fiindcă are prea multe îndoieli. O
să-şi repete în sinea lui: „Nu, tipul poate mai mult decât atât. L-aş
putea desfiinţa aruncând vila în aer, deci trebuie să fie în altă
parte”.
— Cred că nu greşeşti.
251
 Jason se întinse şi apucă radioemiţătorul aşezat pe pervaz.
Apăsă pe buton şi spuse:
— Johnny?
— Da?
— Îi vezi pe cei patru preoţi negri de pe cărare?
— Da.
— Trimite un paznic să-i aducă în hol. Să le spună că patronul
vrea să le vorbească.
— Hei, dar nu intră în vilă. Au trecut doar să se roage pentru cel
lovit de soartă. M-a sunat din oraş vicarul, iar eu i-am spus că pot
veni. Sunt OK, David.
— Sunt pe dracu’, spuse Jason Bourne. Fă cum îţi spun.
Cameleonul se răsuci pe scăunel, cătând spre obiectele aflate în
încăpere. Se ridică şi se îndreptă spre un şifonier cu oglindă în
partea de sus a uşii. Scoase pistolul automat de la centiron, îl
trânti de oglindă şi o sparse, după care se aplecă şi culese un ciob
pe care i-l aduse lui Fontaine.
— La cinci minute după ce ies, semnalizează din când în când
cu ciobul ăsta în soare.
— Am să stau ascuns lângă fereastră, lateral, monsieur.
— Bine gândit, spuse Jason reuşind să surâdă. Constat că nu e
nevoie să-ţi dau sugestii.
— Iar dumneata ce-ai să faci?
— Ce face şi el. Am să devin un turist din Montserrat în trecere
pe la Tranquility Inn. Bourne întinse din nou mâna spre
radioemiţător, apăsă pe buton şi transmise următoarele
instrucţiuni: Du-te la magazinul pentru bărbaţi din hol şi
cumpără-mi trei haine guayabera de culori diferite, o pereche de
sandale, două sau trei pălării de pai cu borul cât mai mare, un
şort gri şi altul cafeniu. Apoi, trimite pe cineva la magazinul cu
echipament sportiv să ia o rolă cu fir de pescuit de o sută, un cuţit
de răzuit solzi… şi două rachete de semnalizare. Ne întâlnim aici în
capul scării. Dă-i bătaie!
— Înseamnă că n-ai fost atent la ce ţi-am spus, rosti Fontaine
lăsând binoclul şi privindu-l pe Jason. Monsieur le Cameleon intră
în acţiune.
— Intră în acţiune, îi răspunse Bourne aşezând emiţătorul la loc
pe pervaz.
— Dacă moare vreunul dintre voi – sau amândoi – ştii bine că în
cursul luptei vor muri şi alţii, oameni nevinovaţi, măcelăriţi…
— Nu din vina mea.
252
 — Are vreo importanţă? Crezi că victimelor sau familiilor lor are
să le mai pese cine a fost de vină?
— Nu eu am ales locul şi condiţiile, bătrâne. Mi-au fost impuse.
— Dumneata le-ai putea însă schimba. Sau modifica pe ici, pe
colo.
— Şi el ar putea.
— Dar el nu are conştiinţă…
— Ce să-ţi spun, eşti mare autoritate în materie.
— Nu te contrazic, însă nu uita că am pierdut o fiinţă dragă. Că
poate tocmai de aceea încerc să fac apel la conştiinţa dumitale,
adică a lui Webb.
— Feriţi-vă de reformatorii făţarnici, spuse Jason îndreptându-
se spre uşă să ia tunica militară cu trese şi galoane agăţată în
cuier alături de caschetă. Fiindcă, printre altele, sunt plicticoşi de
moarte.
— Nu crezi c-ar fi bine să-i ţii sub observaţie pe preoţi cât sunt
reţinuţi? O să mai dureze ceva până vine St. Jacques cu obiectele
pe care i le-ai cerut.
Bourne se opri din drum şi se întoarse spre francezul vorbăreţ
fixându-l cu o privire glacială. Ar fi vrut să plece, să scape odată de
bătrânul ăsta imposibil care trăncănea atâta, care spunea prea
multe! Însă Fontaine avea dreptate. Trebuia să vadă ce se întâmplă
jos. Unele lucruri minore – o reacţie ciudată, complet neaşteptată,
o privire alarmată furişată într-o anume direcţie – şi gesturile
mărunte, involuntare, aparent nevinovate puteau să indice firul
nevăzut care avea în capăt fitilul şi explozibilul. Fără a scoate o
vorbă, Jason reveni la postul de la fereastră, luă binoclul şi-l duse
la ochi.
Un poliţist îmbrăcat în uniforma roşu-cafenie a insulei
Montserrat se apropia de alaiul bisericesc care se oprise pe cărare.
Părea vădit încurcat când se apropie şi îi salută scurt din cap pe
preoţi făcându-le în acelaşi timp un semn politicos de invitaţie spre
uşile din sticlă de la intrare. Bourne le urmări pe rând reacţia,
trecând rapid binoclul de la un chip la altul, apoi se adresă încet
francezului:
— Vezi ce văd şi eu?
— Cel de-al patrulea preot, ultimul din şir, îi răspunse Fontaine.
Pare speriat, ceilalţi nu. Îi e frică.
— A fost cumpărat.
— Cu treizeci de arginţi, îl aprobă francezul. Bineînţeles că ai să
cobori şi ai să-l iei în primire.
253
 — Bineînţeles că n-am de gând să fac aşa ceva, îl corectă Jason.
Şi stă bine acolo unde e. Bourne înşfăcă emiţătorul de pe pervaz.
Johnny?
— Da?… Sunt în magazin. Urc în câteva minute.
— Îi cunoşti pe preoţi?
— Numai pe „vicar”. Mai vine să strângă bani. De fapt, nu sunt
preoţi, David. Sunt un fel de „pastori” în nu ştiu ce fel de sectă de-
a localnicilor. Foarte credincioşi şi foarte activi.
— Vicarul e cu ei?
— Da. El merge totdeauna în frunte.
— Bine. A intervenit o uşoară schimbare… Lasă hainele la tine
în birou şi du-te la preoţi. Vezi ce-i cu ei. Spune-le că nu ştiu care
persoană importantă vrea să-i vadă şi să le dea nişte bani, să se
roage.
— Ce?
— Îţi explic mai târziu. Hai, mişcă-te. Ne vedem în hol.
— Adică la mine în birou. Hainele sunt la mine, ştii.
— Le vine şi lor rândul, ceva mai târziu, după ce scap de
uniforma asta. Ai vreo cameră de filmat pe la tine prin birou?
— Trei sau patru. Turiştii sunt uituci de felul lor şi…
— Pune-le la un loc cu hainele, îi tăie vorba Jason. Hai, mişcă-
te odată! Bourne îşi vârî emiţătorul sub curea, dar se răzgândi
imediat şi i-l întinse lui Fontaine. Uite. Ţine-l tu. Găsesc eu altul
ca să ţinem legătura… Ce se mai întâmplă pe jos?
— Preotul nostru speriat se uită în toate părţile. Acum se
îndreaptă spre uşă. E de-a dreptul înspăimântat.
— În ce direcţie se uită? întrebă Bourne înşfăcând binoclul.
— Lasă-l, că tot n-ai ce face cu el. Ţi-am zis că îi joacă ochii în
cap.
— Fir-ar să fie!
— Sunt la uşă.
— Mă-mbrac.
— Să te ajut, spuse bătrânul francez ridicându-se de pe scăunel
şi luând tunica şi cascheta din cuier. Dacă ai de gând să faci ce
îmi închipui eu, ai grijă şi ţine-te lângă perete; şi nu cumva să te
întorci cu spatele. Locţiitorul guvernatorului e mai lat în umeri
decât dumneata, aşa că trebuie să aranjăm niţeluş haina asta.
— Văd că te pricepi la chestiile astea, spuse Jason desfăcând
braţele şi lăsându-se ajutat.
— Soldaţii germani erau mai graşi decât noi, mai ales caporalii
şi sergenţii. Ce vrei, aveam şi noi trucurile noastre.
254
 Şi deodată, de parcă era pe punctul de a face un atac de cord,
Fontaine tresări, îşi duse mâna la gât, apoi sări în faţa lui Bourne.
— Mon Dieu! C’est terrible!… guvernatorul…
— Ce-i cu el?
— Guvernatorul Coroanei!
— Ce-i cu el?
— Pe aeroport. Totul s-a petrecut atât de iute! aproape că ţipă
francezul. Şi tot ce s-a-ntâmplat după aceea – soţia mea,
infirmiera… E inadmisibil din partea mea! De neiertat!
— Ce tot spui acolo?
— Tipul din vilă, ofiţerul a cărui uniformă o porţi. Este
locţiitorul lui!
— Asta o ştiam.
— Dar ce nu ştii, monsieur, este că instrucţiunile le-am primit –
când am pus piciorul pe insulă – de la guvernator.
— Ce instrucţiuni?
— Cele transmise de Şacal! El este omul de legătură.
— O, Doamne! şopti Bourne repezindu-se la emiţătorul pe care
Fontaine îl lăsase pe scăunel. Trase o gură de aer şi încercă să se
adune. Johnny?
— Ce Dumnezeu mai vrei de la mine? Nu mai am mâini să car,
mă îndrept spre birou, iar călugării ăia blestemaţi mă aşteaptă în
hol! Acum ce dracu’ mai e?
— Calmează-te şi ascultă-mă cu atenţie. Cât de bine îl cunoşti
pe Henry?
— Sykes? Omul guvernatorului?
— Da. Eu am vorbit de câteva ori cu el, însă nu-l cunosc,
Johnny.
— Îl cunosc eu foarte bine. Tu n-ai avea acum o casă şi nici eu
Tranquility Inn dacă n-ar fi fost el.
— Ţine legătura cu guvernatorul? Vreau să spun, în acest
moment, îl informează pe guvernator despre evoluţia
evenimentelor? Gândeşte-te bine, Johnny, e foarte important. În
vilă e un telefon. Ar putea vorbi de acolo cu guvernatorul. Spune-
mi, vorbeşte?
— Adică, cu Guvernatorul în persoană?
— Cu oricare din cei care lucrează la reşedinţa oficială.
— Îţi spun sigur că nu. E linişte şi pace, nici măcar poliţia nu
ştie ce se petrece. Şi, oricum, guvernatorului i s-a prezentat o
relatare destul de vagă, fără nume, fără nimic, două vorbe. A ieşit
în larg şi a declarat că nu vrea să ştie nimic până nu se sfârşesc
255
toate… Ăsta a fost ordinul lui.
— Normal.
— De ce te interesează?
— Îţi explic mai târziu. Grăbeşte-te!
— N-ai vrea să renunţi la placa asta?
Jason lăsă jos emiţătorul şi se întoarse spre Fontaine.
— Nu ştie nimic. Guvernatorul nu este unul din soldaţii bătrâni
ai Şacalului. E un alt soi de recrut, probabil ca şi avocatul ăla din
Boston, Gates, cumpărat sau şantajat, nu vândut trup şi suflet.
— Eşti sigur? Cumnatul dumitale e sigur?
— Tipul a ieşit cu barca în larg. I s-a explicat în linii mari cum
stau lucrurile, însă asta-i tot. Iar el a dat dispoziţie să fie informat
după ce se încheie totul.
Francezul oftă din rărunchi.
— Asta e, mintea mea a început să scârţâie. Dacă-mi aminteam
mai devreme, poate l-am fi folosit. Hai, tunica.
— Cum să-l fi folosit? întrebă Bourne desfăcându-şi iar braţele.
— S-ar fi retras la gradins, cum se spune?
— La peluză? Nu e o piesă din joc, e un observator.
— Am cunoscut mulţi ca el. Îşi doresc să-l vadă pierzând pe
Şacal. Şi el vrea acelaşi lucru. Este singura lui portiţă de scăpare,
însă e prea terorizat ca să ridice mâna împotriva Şacalului.
— Şi-atunci, cum l-am putea convinge să ne ajute? întrebă
Jason încheindu-se la tunică în timp ce Fontaine îi potrivea
centironul şi strângea haina la spate.
— Tocmai Le Cameleon pune o asemenea întrebare?
— Am stat pe tuşă o vreme.
— A, da, spuse francezul prinzând centironul. Iarăşi vorbeşte cel
la a cărui conştiinţă încercam să fac apel.
— Mai taci odată… Cum?
— Tres simple, monsieur. Îi spunem că Şacalul a aflat despre
trădarea lui – am să-i spun chiar eu. Cine altul e mai potrivit decât
însuşi emisarul monseniorului?
— Eşti tare, spuse Bourne şi îşi trase stomacul cât îl încheie
Fontaine la bumbi şi îi prinse galoanele pe umeri.
— Am învăţat să supravieţuiesc. Nu sunt nici mai bun, nici mai
prost decât alţii – doar cu femeia mea am fost. Acolo eram mai tare
decât toţi.
— Cred că ai iubit-o foarte mult, nu-i aşa?
— Dacă am iubit-o? Poate că m-am aşteptat să se subînţeleagă
pentru că nu-mi amintesc să i-o fi spus prea des. Pesemne a
256
intervenit obişnuinţa, un fel de stare de tihnă la care ajungi după o
viaţă întreagă petrecută alături de cineva, ştii, nimic de felul marii
pasiuni care-ţi ia ochii. Atunci când nu mai e nevoie să-ţi sfârşeşti
fraza fiindcă ai fost înţeles; după cum o privire e de-ajuns şi te
porneşti imediat pe râs. Presupun că aici se ajunge după mulţi ani
de convieţuire, cum s-a întâmplat cu noi.
Jason nu se clinti din loc. Îi aruncă bătrânului o privire ciudată.
— Ce n-aş da să mă pot lăuda şi eu cu anii pe care i-aţi trăit voi
împreună. E lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult. Anii pe care i-
am petrecut eu alături de… nevasta mea… sunt plini de cicatrice
nevindecate, de răni care nu se vor închide niciodată, fiindcă ele
au făcut să se stingă în mine scânteia, să moară ceva în mine. Ne-
au marcat.
— Asta înseamnă că ori eşti prea puternic, ori prea încăpăţânat,
ori prost de-a binelea!… Ce te holbezi aşa la mine? Doar ţi-am
spus că nu-mi mai este frică de nimeni şi de nimic. Dacă ceea ce-
mi spui este adevărul, ei bine, îţi sugerez să dai uitării gândurile de
dragoste şi să te concentrezi mai mult asupra urii. Fiindcă n-am
cum să discut cu David Webb, aş vrea măcar să-l conving pe
Jason Bourne. Un Şacal cu sufletul chinuit, negru de ură, va
trebui să piară, iar singura persoană în stare să-l doboare nu
poate fi decât Jason Bourne… Poftim cascheta şi ochelarii de
soare. Lipeşte-te de ziduri, altfel ai să arăţi ca un păun cu coada
ridicată să nu-i cadă în merde.
Fără o vorbă, Bourne îşi potrivi cascheta pe cap şi ochelarii de
soare pe nas, se îndreptă spre uşă şi ieşi. Din trei paşi ajunse
lângă balustrada de lemn a scărilor şi o luă la fugă în jos, sărind
câte trei trepte deodată, mai să se ciocnească de un picolo negru
îmbrăcat în haine albe care ducea o tavă spre ieşirea de serviciu de
la etajul doi. Din mers schiţă un gest scurt de salut din cap, iar
băiatul se trase înapoi şi îi făcu loc să treacă. Când deodată, un
zgomot aproape imperceptibil şi o mişcare bruscă, surprinsă cu
coada ochiului, îl făcură să se întoarcă. Chelnerul scotea din
buzunar un semnalizator electronic! Jason se avântă, urcă treptele
înapoi, dintr-un salt şi se repezi cu mâinile întinse spre puşti să-i
ia aparatul, dărâmând tava al cărei conţinut se împrăştie pe jos. Îl
imobiliză pe tânăr strângându-l în braţe, cu o mână pe aparat şi
cu cealaltă înfiptă în gâtul lui şi îi spuse calm, pe nerăsuflate:
— Cine te-a pus s-o faci? Spune-mi!
— Hei, mon, să ştii că dau! strigă zbătându-se tânărul şi,
reuşind să îşi elibereze o mână, îi trase lui Bourne un pumn în
257
falca stângă. Nu vrem oameni răi pe-aici! Patronu’ mon e ăl mai
bun! Pe mine nu mă sperii!
Şi chelnerul îl lovi năprasnic pe Jason cu genunchiul în stomac.
— Dobitocule! strigă Le Cameleon pocnindu-l peste faţă în timp
ce cu stânga îl prinsese şi îl strângea de testicule. Îi sunt prieten.
Sunt fratele lui! Încetează odată!… Johnny St. Jay e fratele meu!
Cumnat, dacă te interesează!
— A! spuse tânărul chelner înalt şi atletic privindu-l încurcat cu
ochii săi mari şi ciocolatii în care se citea o umbră de ură. Eşti
mon cu sora patronului St. Jay?
— Sunt soţul ei. Tu cine dracu’ eşti?
— Sunt chelner-şef la etajul al doilea, domnule! Repede o să
ajung şef pe primul etaj fiindcă-s ăl mai bun. Şi mai ştiu să mă bat
– tata m-a învăţat, deşi acu’ e bătrân, ca tine. Vrei să-ţi arăt? Cred
că te bat! Ai fire de păr alb în cap…
— Gura!… Ce-i cu aparatul ăsta? întrebă Jason cu
semnalizatorul minuscul din plastic maroniu în mână, dându-i
drumul din strânsoare tânărului chelner.
— Nu ştiu, mon… domnule! S-au întâmplat nişte chestii urâte.
Ni s-a spus că dacă vedem pe cineva alergând pe scări să apăsăm
pe buton.
— De ce?
— Lifturile, domnule. Avem lifturi rapide. De ce să coboare
turiştii pe scări?
— Cum te cheamă? îl întrebă Bourne punându-şi cascheta pe
cap şi ochelarii pe nas.
— Ishmael, domnule.
— Ca în „Moby Dick”?
— Nu-l cunosc, domnule.
— Poate că ai să-l cunoşti.
— De ce?
— Am zis şi eu aşa. Eşti un luptător pe cinste.
— Nu văd legătura, mon… domnule.
— Asta-i bine. Înseamnă că n-ai încredere în mine. Vreau să mă
ajuţi, Ishmael. Ce zici?
— Numa’ dacă-mi dă voie fratele dumneavoastră.
— O să te lase. Doar e fratele meu.
— Domnule, aş vrea să mi-o spună chiar dânsul.
— Foarte bine. Nu ai încredere în mine.
— Da, domnule, spuse Ishmael lăsându-se în genunchi şi,
adunând obiectele împrăştiate, le aşeză la loc pe tavă, cioburile
258
strângându-le separat într-o grămăjoară. Dumneavoastră l-aţi
crede pe cuvânt pe unul mai bătrân care aleargă în jos pe scări şi
vă atacă şi zice lucruri pe care poate să le spună oricine?… Uite,
dacă vreţi, ne batem şi ăl de pierde o să zică adevărul. Vreţi să ne
batem?
— Nu. Cum o să mă bat cu tine? Şi nu mă provoca prea mult.
Nu sunt chiar atât de bătrân, iar tu nu eşti chiar atât de bun,
tinere. Lasă tava aia şi vino cu mine. Îi explic eu domnului St.
Jacques care, îţi amintesc din nou, îmi este frate, adică fratele
soţiei mele. Las-o dracului şi vino odată!
— Ce vreţi să fac, domnule? întrebă chelnerul ridicându-se şi
urmându-l pe Jason pe scări în jos.
— Ascultă, îi spuse Bourne oprindu-se pe ultima treaptă de la
etajul întâi. Ia-o înainte şi opreşte-te în hol, lângă uşa de la
intrare. Goleşte scrumierele, sau fă-ţi de lucru cu ceva, dar vezi să
te mişti cât mai firesc. În timpul ăsta, nu scăpa nici o mişcare din
ce se petrece în jur. Cobor şi eu peste câteva secunde şi am să mă
îndrept spre St. Jay şi cei patru preoţi cu care vorbeşte…
— Preoţi? îl întrebă uimit Ishmael. Bărbaţi în sutană, domnule?
Patru? Păi, ce caută aici, mon? Iar s-a-ntâmplat ceva rău?
Blestemu’?
— Au venit aici să se roage ca astfel de lucruri urâte să nu se
mai repete niciodată. Adică să alunge blestemul. Pentru mine, e
foarte important să am o vorbă cu unul dintre ei, între patru ochi.
Înainte să iasă din hol, preotul ăsta s-ar putea să se despartă de
ceilalţi ca să rămână singur… sau să se-ntâlnească cu cineva.
Crezi că l-ai putea urmări fără să-şi dea seama?
— Şi domnul St. Jay o să-mi dea voie?
— Păi, am să-l pun să se uite spre tine şi să-ţi facă semn cu
capul.
— Atunci sigur că pot s-o fac. Sunt mai iute ca mangusta şi tot
ca o mangustă cunosc ca-n palmă toată cărările de pe Tranquility.
Dacă el o ia într-o parte, ştiu eu unde vrea să ajungă şi ajung acolo
înaintea lui… Şi cum o să ştiu pe care să-l urmăresc? Poate că o să
plece toţi separat.
— O să vorbesc cu toţi patru pe rând. Pe el îl las la urmă.
— Aşa am să ştiu.
— Te-ai gândit bine, spuse Bourne. Ai dreptate. Ar putea pleca
fiecare separat.
— Eu întotdeauna gândesc, mon. Sunt al cincilea din clasă, la
Şcoala Tehnică din Serrat. Sunt patru fete înaintea mea dar ele,
259
fiind fete, nu trebuie să muncească să-şi câştige pâinea.
— O remarcă foarte interesantă…
— Peste cinci sau şase ani, după ce pun bani deoparte, o să
merg la facultate în Barbados!
— Poate chiar mai curând. Hai, du-te. Când ajungi în hol, te
postezi la uşă. Ceva mai târziu, după ce vor fi plecaţi preoţii, vin să
te caut; dar nu voi mai fi îmbrăcat în uniformă, aşa că n-ai să mă
recunoşti. Te caut eu, dar dacă nu dau de tine, ne întâlnim peste o
oră… Ia să vedem. Unde e un locşor mai liniştit?
— La capela Tranquility, domnule. Se ajunge acolo prin pădure,
e o potecă la răsărit de plajă. Nimeni nu mai merge acolo, nici
măcar de Sabat.
— O ştiu. E o idee bună.
— Ar mai fi ceva, domnule…
— Cincizeci de dolari. Americani.
— Vă mulţumesc, domnule!
Jason aşteptă lângă uşă câteva secunde, apoi o întredeschise
uşor. Ishmael era la post lângă intrare, iar John St. Jacques stătea
de vorbă cu cei patru preoţi la câţiva metri în dreapta recepţiei.
Bourne trase de tunică, o aranjă, îşi îndreptă umerii, adoptă o
ţinută ţeapănă, milităroasă şi păşi în hol mergând glonţ spre colţul
în care se aflau preoţii şi proprietarul lui Tranquility Inn.
— E o adevărată cinste, preasfinţiile voastre, se adresă el celor
patru feţe bisericeşti de culoare în timp ce St. Jacques îl urmărea
uimit şi curios. Am venit de puţin timp pe insulă şi, mărturisesc,
sunt extrem de impresionat. Guvernul este peste măsură de
mulţumit să constate că aţi înţeles care este misiunea domniilor
voastre şi aţi sărit să daţi o mână de ajutor la calmarea spiritelor,
continuă Jason ţinându-şi mâinile împreunate la spate. Pentru
eforturile dumneavoastră, domnul guvernator l-a autorizat pe
domnul St. Jacques aici de faţă să emită un cec în valoare de o
sută de dolari pe numele bisericii dumneavoastră – care, desigur,
va fi recuperată din vistieria statului.
— E un gest magnific. Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc,
intonă vicarul sincer mişcat, pe un ton uşor cântat, nazal.
— Ne-aţi putea în schimb spune a cui a fost ideea, zise
Cameleonul. E înduioşător, impresionant.
— A, ştiţi, nu este meritul meu, domnule, îi răspunse vicarul
uitându-se, ca şi ceilalţi doi preoţi, spre cel de-al patrulea. A fost
ideea lui Samuel. Este un pastor atât de bun şi de modest al
turmei noastre.
260
 — Bine gândit, Samuel, i se adresă Bourne celui de-al patrulea
străfulgerându-l cu privirea din spatele ochelarilor. Însă doresc să
mulţumesc fiecăruia pe rând şi să vă cunosc numele.
Jason trecu prin faţa fiecăruia şi dădu mâna cu ei, schimbând
amabilităţi pe un ton scăzut. În final îi veni şi rândul ultimului
preot care continua să-şi ferească speriat privirea.
— Sigur că ştiu cum te cheamă, Samuel, rosti Jason pe un ton
şi mai scăzut, abia desluşit. Aş vrea să aud cui i-a venit de fapt
ideea asta strălucită înainte să te împăunezi tu cu ea.
— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, şopti Samuel pierit.
— Cum să nu înţelegi, o persoană atât de bună şi de atentă ca
tine? Probabil că ai primit o contribuţie cu mult mai generoasă.
— Domnule, cred că mă confundaţi, abia reuşi să îngaime cel
de-al patrulea preot, iar în privirea lui trecu o clipă umbra unui
nor de frică.
— Eu nu mă înşel niciodată, prietenul tău ştie foarte bine acest
lucra. Nu-mi scapi, Samuel. Poate nu o să pun mâna pe tine
astăzi, dar mâine, sau poimâine, sigur. Bourne ridică tonul şi lăsă
mâna feţei bisericeşti. Din nou ţin să exprim profunda
recunoştinţă a guvernului meu preacinstite feţe. Coroana vă
rămâne îndatorată. Iar acum vă rog să mă scuzaţi. Mai sunt atâtea
telefoane de dat… St. Jacques, biroul dumitale?…
— Da, sigur, domnule general.
Ajuns în birou, Jason dezbrăcă vestonul, scoase de la spate
pistolul automat şi aşeză pe categorii lucrurile pe care i le
procurase fratele Mariei. Îşi trase pe el o pereche de pantaloni de
culoare gri, scurţi până la genunchi, alese din grămadă o jachetă
guayabera în dungi roşii şi albe şi o pălărie de pai cu boruri foarte
largi. Îşi scoase şosetele şi pantofii şi încălţă o pereche de sandale.
Îşi îndreptă spinarea, se uită la ele şi trase o înjurătură:
— Mama mă-sii!
Aruncă sandalele din picioare şi încălţă direct pe piciorul gol
pantofii cu tălpi groase şi flexibile pe care îi purtase până atunci.
Se uită cu atenţie la camerele video şi diversele accesorii, o alese
dintre toate pe cea mai uşoară, dar şi cea mai complicată şi o trecu
peste umăr în bandulieră.
Chiar în acel moment, în încăpere intră St. Jacques care aducea
cu sine un emiţător miniatural.
— De unde naiba ai mai apărat? De la Miami Beach?
— Caută niţel mai la nord… să zicem Pompano. Nu sunt chiar
aşa fercheş şi vreau să par cât mai convingător.
261
 — Să ştii că ai dreptate. Şi chiar eşti convingător. Cunosc eu
vreo doi turişti de pe aici care te-au luat, ce zic, erau gata să jure
că eşti un bătrân conservator de la Key West. Uite ce mi-ai cerut.
— Mulţumesc, spuse Jason vârând emiţătorul compact în
buzunarul de la piept.
— De data asta, încotro?
— După Ishmael, puştiul căruia te-am rugat să-i faci un semn
din cap.
— Ishmael? Nu i-am făcut nici un semn lui Ishmael, mi-ai spus
doar să dau din cap spre uşă.
— Tot aia.
Bourne îşi îndesă automatul la brâu, sub guayabera şi cântări
din ochi ustensilele care îi fuseseră aduse de la magazinul de
echipament sportiv. Alese dintre ele mulineta cu fir de o sută de
metri şi cuţitul de răzuit solzi şi le băgă în buzunarele pantalonilor,
apoi deschise sertarul pentru casetă al camerei şi puse în lăcaşul
gol cele două rachete de semnalizare. Era exact ce îi trebuia, însă
nu era de ajuns. El însuşi nu mai era cel care fusese în urmă cu
treisprezece ani – şi nici atunci nu fusese prea tânăr. Mintea
trebuia să-i lucreze mai iute şi mai bine decât corpul îngreunat de
ani, un fapt pe care se văzu obligat să-l recunoască cu neplăcere.
Fir-ar să fie!
— Să ştii că Ishmael e un copil bun, rosti fratele Mariei. E foarte
isteţ şi puternic ca un tăuraş Saskatchewan premiat. Mă gândesc
chiar ca peste doi ani să-l fac paznic. Salariul e mai mare.
— Încearcă mai bine la Princeton sau Harvard dacă-şi face bine
temele pe care i le-am dat pentru azi după-masă.
— Ah! Să ştii că e un sfat de care am să ţin cont. Ştiai că tatăl
lui a fost campionul la lupte al insulei? Bine, acum a început să
îmbătrânească şi…
— Dă-te dracu’ la o parte din drum, îi porunci Jason
îndreptându-se spre uşă. Nici tu nu mai eşti ca la optsprezece ani!
spuse el întorcându-se din prag.
— Nici n-am pretins. De fapt, care-i buba?
— Poate că bancul de nisip pe care nu l-ai văzut, domnule
Demn-de-încredere, rosti Bourne trântind uşa înfuriat şi ieşind din
hol.
— Drăguţ, drăguţ, şopti St. Jacques pentru sine descleştându-şi
uşurel pumnul lui de bărbat de treizeci şi patru de ani.
Trecuseră peste două ore, iar Ishmael nu era de găsit nicăieri!
Trăgându-şi piciorul de parcă ar fi avut un defect, Jason bătu
262
proprietatea Tranquility Inn de la un cap la altul, jucând foarte
convingător rolul de turist pierdut în admirarea peisajului,
urmărind în acest timp cu mare atenţie tot ceea ce mişca în jur,
observând şi înregistrând fiecare amănunt; fără a-l zări însă
nicăieri pe Ishmael. De două ori o apucase pe poteca ce ducea
până la clădirea izolată din inima pădurii, o construcţie pătrată din
bârne, cu acoperiş de răchită şi geamuri cu vitralii, care reprezenta
capela universală a staţiunii, un loc de reculegere ridicat mai mult
pentru pitorescul său decât pentru a servi scopului originar. După
cum remarcase tânărul negru, capela era rareori vizitată, deşi
trecută la loc de cinste în pliantele turistice.
Soarele care ardea deasupra Caraibilor bătea acum în portocaliu
intens şi îşi începuse declinul spre apus, căutându-şi culcuşul în
mare. Curând umbrele înserării aveau să coboare asupra insulei
Montserrat şi salbei de insuliţe din jur. Curând avea să se lase
noaptea, iar Şacalului îi plăcea nespus întunericul. De altfel, ca şi
Cameleonului.
— La magazie a mai apărut ceva? întrebă Bourne vorbind în
aparatul de radioemisie.
— Rien, monsieur.
— Johnny?
— Sunt cocoţat pe acoperiş împreună cu şase cercetaşi. Ţinem
sub observaţie toată insula. Nici o mişcare.
— Ce mai ştii de petrecerea din noaptea asta?
— Meteorologul nostru a sosit de la Plymouth acum vreo zece
minute. A venit pe mare fiindcă are rău de avion… Iar Angus a lipit
un anunţ la avizier cum că pune la bătaie zece mii de dolari,
câştigătorul urmând să încaseze pe loc cecul. Scotty a avut
dreptate, nici una din cele şapte perechi nu va lipsi de la bâlci. Ce
vrei, trăim într-o lume grăbită, formată din oameni care, după cele
cinci minute de reculegere, se întorc liniştiţi la distracţiile lor.
— Mare noutate, fratele meu… Terminat. Eu o iau spre capelă.
— Îmi face plăcere să aud că mai vizitează totuşi cineva locul.
Un turist newyorkez mi-a zis cu ani în urmă că-ncearcă să-i facă
reclamă, dar de atunci n-am mai auzit de el. Ţine legătura cu
mine, David.
— Bine, Johnny, răspunse Jason Bourne.
Poteca ce ducea până la capelă era aproape complet cufundată
în beznă, palmierii înalţi şi frunzişul des care dominau plaja
acţionau ca o pavăză naturală în calea razelor de soare tot mai
slabe din amurg. Jason tocmai se pregătea să se întoarcă şi să
263
pornească spre magazinul sportiv după o lanternă când, deodată,
crângul se însufleţi de o explozie de lumină şi culoare, rotocoale
roşii-albăstrii ce se avântau ameţitoare spre cer. O clipă, Bourne
avu senzaţia că nimerise brusc într-un tunel Technicolor, o iluzie
cinematografică de pădure tropicală luxuriantă de felul celor care
se întâlnesc prin parcuri de distracţie. La început a fost derutat,
pentru ca apoi să devină neliniştit. Era o ţintă perfectă în mişcare,
luminat în plin ca pe un poligon de tir viu colorat.
Se strecură rapid între tufele stufoase de la marginea conului de
lumină şi ţepii ascuţiţi care-i răneau picioarele până la sânge. Se
afundă tot mai mult printre pomi şi tufişuri încercând să se
ascundă cât mai bine şi îşi continuă astfel drumul până la capelă,
învăluit în umbrele înserării, păşind cu băgare de seamă,
înaintând greoi printre crengile şi lianele care i se încolăceau de
braţe şi de picioare. Nu se apropie de explozia de culori stridente
care pulsa ca o orgă de lumini creându-i iluzia că nimerise în plin
carnaval pe insulă.
Un sunet înfundat! Ca o bufnitură care distona cu liniştea
pădurii ce se întindea de-a lungul ţărmului. Apoi un geamăt care
crescu într-un ţipăt – oprit, curmat cu brutalitate… oare suprimat?
Jason se chirci şi mai mult şi, înaintând pas cu pas printre
tufişurile duşmănoase care i se opuneau ca un zid, răzbi şi reuşi
să ajungă la marginea tufărişului, de unde se zărea uşa masivă de
lemn a capelei. Era întredeschisă, iar pâlpâirea caldă a lumânărilor
electrice din interior se unea cu pulsaţia brutală a artificiilor roşii
şi albastre care scăldau cărarea.
Gândeşte-te. Aminteşte-ţi! Nu intrase în capelă decât o singură
dată; şi atunci îl mustrase prieteneşte pe cumnatul lui că aruncă
banii pe fereastră încercând să adauge ceva complet inutil ca loc
de atracţie la Tranquility Inn.
— Dar cel puţin are un farmec al ei, adăugase John.
— Ba nu, frate, spusese Marie. Parcă nu face parte din peisaj.
Nici nu seamănă cu un loc de reculegere.
— Păi să zicem că i se-ntâmplă cuiva ceva foarte grav. Da’ ştii,
ceva cu adevărat…
— Mai bine dă-i ceva de băut, spusese David Webb.
— Vino înăuntru să-ţi arăt. Pe vitralii sunt desenate simbolurile a
cinci religii diferite. Inclusiv şintoistă.
— Să nu-i arăţi surorii tale cât ai mai dat şi pe-astea, îi şoptise
discret Webb.
În interior. Era o uşă înăuntru? O altă ieşire?… Nu, parcă nu
264
era. Doar cinci sau şase rânduri de bănci de rugăciune, apoi o
bară din nu ştiu ce material care le delimita de altarul ridicat ca
un podium şi, în spatele lui, ferestrele cu vitralii lucrate de artizani
locali.
Înăuntru. Cineva era înăuntru. Ishmael? Sau un turist rătăcit?
Sau poate o pereche care-şi consumase aici noaptea nunţii? Căută
emiţătorul în buzunarul de la piept. Îl duse la buze şi şopti:
— Johnny?
— Chiar pe acoperiş.
— Sunt în faţa capelei. Intru.
— Ishmael e şi el acolo?
— Nu ştiu. În orice caz, e cineva.
— Ce-i, David? Din vocea ta mi se pare…
— Nu-i nimic, îl întrerupse Bourne. O simplă verificare… În
spatele clădirii ce-i? Spre est.
— Copaci.
— Poteci?
— Până în urmă cu câţiva ani era una care trebuie să fie acum
năpădită de buruieni. Cea pe care au folosit-o constructorii ca să
ajungă mai repede la apă… Ascultă, îţi trimit doi oameni…
— Nu! Dacă am nevoie, îţi spun. Terminat, rosti Jason băgând
la loc în buzunar emiţătorul, încă ghemuit şi nescăpând din ochi
uşa de lemn.
Se lăsase o tăcere mormântală. Dinspre interiorul capelei nu
răzbătea nici un sunet şi nu se zărea nici o mişcare în afara
pâlpâirii „lumânărilor”. Bourne se târî pe burtă până la marginea
potecii, trase camera jos de pe umăr, îşi scoase pălăria şi deschise
caseta în care aşezase cele două fitile. Avea să folosească unul. Îl
vârî la brâu, scoase automatul din buzunarul din stânga al
jachetei guayabera, bricheta pe care o luase la el şi, astfel înarmat,
se ridică în picioare şi se strecură iute spre colţul clădirii – acest
sanctuar neobişnuit ridicat în mijlocul unei păduri tropicale de
lângă o plajă de la tropice. Rachetele şi modul de aprindere le
cunoştea, îi erau familiare de mulţi ani, dinainte de Manassas,
Virginia, îşi spuse el alunecând tăcut pe lângă zid spre intrarea în
capelă. Totul începuse la Paris cu treisprezece ani în urmă, într-un
cimitir din Rambouillet. Şi cu Carlos… Ajunse lângă tocul uşii
întredeschise şi uşor, pe nesimţite şi cu mare precauţie îşi apropie
capul de ea şi se uită înăuntru.
Simţi cum i se tăie răsuflarea de groază şi cum îl invadează
greaţa şi o furie oarbă. Pe platforma ce servea drept altar, ridicată
265
în faţa şirului de bănci din lemn lustruit, se afla tânărul Ishmael,
prăbuşit peste amvon, cu braţele atârnându-i inerte pe lângă corp,
desfigurat şi cu faţa tumefiată de bătăi şi torturi; sub el se forma
încet o baltă de sânge care i se prelingea din gura căscată. Iar
Jason se simţi copleşit de un sentiment de vinovăţie, total
pustiitor, accentuat şi mai mult de vorbele bătrânului francez, care
îi răsunau în urechi: „În cursul luptei vor muri şi alţii, oameni
nevinovaţi, măcelăriţi”.
Măcelăriţi! Un copil fusese măcelărit! El îi rezervase altă soartă,
însă moartea i-o luase înainte. Doamne, Dumnezeule, ce-am făcut?
… Ce să fac? Ce-aş mai putea să fac?
Cu sudoarea prelingându-i-se pe obraji şi împăienjenindu-i
ochii, Bourne trase semnalizatorul din buzunar, aprinse bricheta
şi o apropie de fitilul roşu. Acesta luă foc instantaneu, scuipând o
lumină albă ca un foc de artificii şi fâsâind ca un cuib de vipere
îndrăcite. Jason o aruncă spre fundul capelei, dintr-un salt sări
înăuntru, se răsuci şi trânti uşa în spatele lui. Se aruncă la podea
în spatele ultimului şir de bănci, scoase emiţătorul din buzunar şi
apăsă pe butonul de transmisie.
— Johnny, capela. Înconjuraţi-o!
Nu mai aşteptă răspunsul lui St. Jacques, îi fusese de ajuns că
îi răspunsese cineva. Cu automatul în mână şi artificiile făcându-şi
datoria sfârâind şi împroşcând scântei colorate până la vitraliile
ferestrelor, Bourne se furişă spre strană, scotocind cu ochii în jur,
încercând să-şi amintească fiecare colţişor al capelei de la
Tranquility Inn. Singurul loc spre care îi era imposibil să privească
era amvonul peste care zăcea răsturnat trupul neînsufleţit al
puştiului…
Pe cele două laturi ale podiumului se aflau două pasaje boltite
înguste, acoperite cu draperii, ca două intrări din culise pe o scenă
mică. În ciuda remuşcării chinuitoare care îl stăpânea, Jason
Bourne se simţi cuprins de un soi de satisfacţie bizară, aproape o
stare de euforie morbidă. Intrase în jocul morţii, iar el avea să iasă
învingător. Carlos îi întinsese o cursă elaborată, iar Cameleonul
răsturnase situaţia în favoarea lui; Delta reuşise să-i dejoace
planurile! În spatele unuia din cele două pasaje acoperite se afla
asasinul din Paris.
Bourne se ridică în picioare, cu spatele lipit de perete şi se
pregăti să tragă. Două focuri în pasajul din stânga, draperiile
fluturară de două ori şi se încurcară în jurul umerilor celui care se
prăbuşi răpus la podea. Bourne se repezi înainte, strigând ca un
266
dement, urlând numele lui Carlos şi trăgând foc după foc până îşi
epuiză cartuşele. Deodată, de undeva de sus se auzi o detunătură,
iar vitraliile din partea stângă explodară în o mie de bucăţi. Şi
înainte ca cioburile colorate să atingă pământul, pe pervazul lat îşi
făcu apariţia o siluetă omenească, un spectru aureolat de artificii
şfichiuitoare, orbitoare.
— Ai rămas fără gloanţe, îi spuse Carlos lui Jason Bourne care
îl privea înmărmurit de jos. Au trecut treisprezece ani, Delta,
treisprezece ani blestemaţi. Acum a venit clipa să afle o lume
întreagă care din noi e cel mai tare.
Şacalul ridică arma şi trase.

267
 CAPITOLUL XVII
Bourne simţi în gât o arsură urmată de o senzaţie de răceală şi
se prăbuşi lat între cel de-al doilea şi al treilea şir de bănci,
lovindu-se în cădere la cap şi la şold. Privirea i se împăienjeni şi,
curând, îl învălui întunericul. De undeva de departe, de foarte
departe, ajunse până la el un cor de voci ţipând isteric. Apoi,
întunericul se înstăpâni, deplin.
— David.
Îi vorbise cineva, parcă nu mai striga, cineva care i se adresase
în şoaptă însă cu o voce fermă. Şi folosea un nume pe care ar fi
preferat să îl uite.
— David, mă auzi?
Bourne deschise ochii şi remarcă două lucruri. În jurul gâtului
avea înfăşurat un bandaj lat, petrecut de multe ori, iar el era
întins, îmbrăcat, pe un pat. Chipul neliniştit, aproape îngrozit, al
lui John St. Jacques începu să prindă contur undeva în dreapta
sa. În stânga, stătea un necunoscut, un bărbat de vârstă mijlocie
care îl fixa cu o privire detaşată.
— Carlos, reuşi Jason să spună. A fost Şacalul!
— Atunci înseamnă că e pe insulă. Pe insulă? repetă St.
Jacques uimit. A trecut o oră, iar Henry a înconjurat Tranquility. A
trimis patrule de coastă pe lângă ţărm şi toate ţin legătura prin
radio. Henry a anunţat că face o „aplicaţie”, foarte discretă şi cât se
poate de oficială. Au sosit câteva bărci, dar nu pleacă şi nu va
pleca nimeni de pe insulă.
— El cine e? întrebă Bourne arătându-l pe bărbatul din stânga
lui.
— Medic, îi răspunse fratele Mariei. Stă la noi şi îmi e prieten. I-
am fost pacient în…
— Cred că ar trebui să fim mai circumspecţi, îl întrerupse
medicul canadian pe un ton tăios. John, m-ai rugat să te ajut
insistând asupra faptului că e confidenţial, iar eu am acceptat
bucuros. Dată fiind însă natura evenimentelor şi faptul că eu nu îl
voi îngriji pe cumnatul tău, aş prefera să nu folosim nume.
— Nu pot să nu fiu de acord cu dumneata, doctore, adăugă
Jason clipind complice, după care îşi ridică brusc capul, cu ochii
măriţi de groază şi disperare: Ishmael! A murit – eu l-am omorât!

268
 — Nici una nici alta, rosti calm St. Jacques. E într-un hal fără
de hal, dar încă mai respiră. E puternic şi rezistent ca taică-său şi
are să trăiască. Îl trimitem cu avionul la spitalul din Martinica.
— Dumnezeule, arăta ca un cadavru!
— A fost bătut bestial, explică medicul. Ambele braţe rupte, răni
multiple, contuzii, chiar suspectez o hemoragie internă şi un
traumatism cranian. Totuşi, după cum spunea şi John, puştiul e
rezistent.
— Vreau să i se acorde cea mai bună îngrijire.
— Sunt exact instrucţiunile mele.
— Bun, spuse Bourne întorcându-şi privirea spre doctor. Eu cât
sunt de paradit?
— Fără o radiografie, sau fără a vedea cum te mişti, nu pot
pune decât un diagnostic de mântuială.
— Fii bun şi spune-mi.
— În afara rănii, ai suferit un şoc traumatic primar.
— Asta n-are importanţă. La cap nu te băga.
— Şi cine spune asta? îl întrebă medicul zâmbindu-i cu
blândeţe.
— Eu. Şi nu glumesc. Mă interesează corpul şi nu capul. O să
judec singur cum stau cu capul.
— Este cumva localnic? întrebă medicul privindu-l pe patronul
lui Tranquility Inn. Un Ishmael alb şi mai bătrân? Medic precis că
nu e.
— Te rog să-i răspunzi.
— Fie. Glonţul a străpuns gâtul ieşind prin partea stângă şi
puţin a lipsit să nu atingă câteva puncte vitale care, în cel mai bun
caz, te-ar fi făcut să-ţi pierzi vocea şi, cel mai probabil, ţi-ar fi adus
moartea. Am spălat şi am cusut rana. O vreme n-ai să-ţi poţi clinti
capul însă, sigur, ce-ţi spun acum e doar o primă impresie, foarte
superficială.
— Cu alte cuvinte, am gâtul înţepenit, dar dacă pot merge… Ei
bine, important e că mă pot mişca.
— Cam asta ar fi, pe scurt.
— Până la urmă, artificiile m-au ajutat, rosti încet Jason,
aşezându-şi capul la loc pe pernă. L-au orbit şi nu m-a nimerit
cum trebuie.
— Ce? întrebă St. Jacques aplecându-se spre el.
— Lasă… Să vedem cum mă mişc… vreau să spun din punct de
vedere simptomatic.
Bourne îşi coborî picioarele pe podea, pe rând, aşezându-le cu
269
grijă şi îl opri cu un semn pe cumnatul său care sărise să-l ajute.
— Nu, mulţumesc, frăţioare. Vreau să văd dacă mă pot
descurca singur.
Se ridică şi, cu fiecare mişcare, simţi cum îl strânge ca un cleşte
bandajul din jurul gâtului. Făcu un pas, resimţind dureros
vânătăile de pe coapse, dar încercă să nu le dea atenţie – în fond
erau nişte contuzii minore. O baie fierbinte avea să-i uşureze
durerea, iar cu câteva aspirine şi o frecţie bună avea să-şi recâştige
mobilitatea. Blestematul ăla de bandaj îl stânjenea îngrozitor. Nu
numai că-l strângea ca într-o chingă, sugrumându-l, dar îl obliga
să mişte umerii cu totul dacă voia să privească într-o direcţie… Şi
totuşi era mai bine decât se aşteptase – pentru un bărbat de vârsta
lui. Fir-ar să fie!
— N-am putea slăbi colierul ăsta, doctore? Aproape mă
sugrumă.
— Da, însă nu prea mult. Nu vreau să risc să ţi se deschidă
cusăturile.
— Ce-ar fi să pun un bandaj elastic? M-ar lăsa să mă mişc.
— Chiar prea mult pentru o rană la gât. Ai să uiţi de el.
— Promit că nu uit.
— Foarte amuzant.
— Eu nu mă simt amuzant deloc.
— Din pricina gâtului.
— Cu siguranţă. Johnny, poţi să-mi faci rost de unul?
— Doctore? întrebă St. Jacques privindu-l pe medic.
— Cred că n-avem cum să-l oprim.
— Trimit pe cineva la farmacie.
— Scuză-mă, doctore, spuse Bourne în timp ce fratele Mariei se
îndrepta spre telefon. Aş vrea să-i pun lui Johnny câteva întrebări
şi sunt convins că nu doreşti să le auzi.
— Şi-aşa am auzit mai multe decât aş fi vrut. Aştept în camera
alăturată, spuse medicul traversând încăperea şi ieşi.
În timp ce St. Jacques vorbea la telefon, Jason făcu câteva
exerciţii de mişcare, ridicându-şi şi coborându-şi braţele şi
scuturându-şi mâinile să vadă dacă nu-i fusese atins vreun nerv.
Se lăsă pe vine, apoi se ridică şi făcu astfel patru genuflexiuni,
fiecare mai rapidă decât cealaltă. Trebuia să fie pregătit – trebuia!
— Durează două minute, îi spuse cumnatul lui închizând
telefonul. Pritchard coboară să deschidă magazinul. O să aducă
mai multe, de dimensiuni diferite.
— Mulţumesc, îi spuse Bourne oprindu-se. Cine e bărbatul pe
270
care l-am împuşcat, Johnny? S-a prăbuşit încurcat printre draperii
şi nu l-am văzut la faţă.
— Nu se numără printre cunoscuţii mei. Aveam impresia că îi
ştiu pe toţi albii care-şi permit să poarte haine scumpe. Pesemne
era un turist… cineva care trebuia să aibă aerul că este turist…
angajat de Şacal. Cum probabil ai ghicit, nu purta acte asupra sa.
Henry s-a ocupat de el şi l-au transportat pe Serrat.
— Câţi din cei de pe-aici au aflat adevărul despre cele
petrecute?
— În afara salariaţilor, nu au mai rămas decât paisprezece
turişti şi nici unuia dintre ei nu i s-a spus nimic. Am închis capela
motivând că a fost avariată de furtună. Şi până şi cei care au aflat
câte ceva, cum ar fi doctorul sau cei doi din Toronto, nu ştiu
întreaga poveste, doar frânturi. Stai liniştit, nu vor vorbi fiindcă
îmi sunt prieteni. Am încredere în ei. Iar ceilalţi nu mai ştiu nici
cum îi cheamă după câte cocteiluri cu rom au turnat în ei.
— Şi împuşcăturile de la capelă?
— Ai uitat că pentru petrecerea din astă-seară am angajat cea
mai zgomotoasă orchestră? Şi-apoi, totul s-a petrecut în pădure, la
sute de metri depărtare… Ascultă, David, majoritatea au plecat, iar
cei rămaşi sunt câţiva încăpăţânaţi care au luat exemplul celor doi
amici canadieni şi o mână de turişti care au preferat să nu rişte
devenind victime sigure la Teheran. În rest, ce să-ţi mai spun? Că
bateriştii din orchestră îşi fac datoria?
— E o enigmă, rosti Bourne aplecându-şi capul cu grijă şi
uitându-se în pământ. Siluete şterse care se mişcă aparent fără
legătură unele cu altele, evenimente de o violenţă extremă
petrecute înapoia unor paravane albe; şi nimic care să aibă înţeles;
totul putând fi interpretat după bunul plac al fiecăruia.
— Pe mine mă depăşeşte, profesore. Ce-ar fi să te exprimi mai
clar?
— Nici un om nu se naşte terorist, Johnny. El este antrenat şi
pregătit să devină terorist, şcolit după o programă pe care n-ai s-o
găseşti în nici o facultate. Lăsând la o parte motivele care i-au
împins să devină ceea ce au devenit – care sunt dintre cele mai
diverse, începând de la o cauză justificată şi sfârşind cu
megalomania psihopatică a unuia ca Şacalul – până la urmă tot
peste o şaradă dai, fiindcă fiecare se mişcă după un stil propriu.
— Şi? întrebă tot mai nedumerit St. Jacques.
— Şi îţi trimiţi actorii în scenă, nişte umbre, adică siluete şterse,
manevrându-i ca pe nişte marionete, spunându-le ce să facă, dar
271
nu şi de ce.
— Exact asta facem noi acum. Şi exact asta face Henry care
patrulează în jurul insulei.
— Crezi?
— Da, ce naiba?
— Aşa îmi închipuiam şi eu despre mine, dar am constatat că
mă înşel. Am supraestimat un puşti înalt, vânjos şi deştept care
trebuia să facă o treabă simplă. Şi am subestimat un preot sărac şi
înfricoşat care s-a lăsat cumpărat cu treizeci de arginţi.
— Ce vrei să spui?
— Ishmael şi fratele Samuel. Probabil că Samuel a participat la
torturarea puştiului şi s-a desfătat la acest spectacol cu o plăcere
şi o bucurie demne de un Torquemada.
— Cine?
— Problema este că noi nu ştim cine sunt actorii. Spre exemplu
paznicii, adică cei cu care ai venit la capelă…
— Ascultă, David, nu mă lua drept prost, protestă St. Jacques
nelăsându-l să sfârşească. Când m-ai sunat să venim repede şi să
încercuim capela, am ales doar doi oameni, singurii doi băieţi pe
care i-aş fi ales vreodată, imaginându-mi că o pereche de Uzi poate
doborî un singur om. Sunt cei mai tari pe care-i am şi i-am ales
din trupele de comando regale. Ei răspund de securitatea staţiunii
şi mă încred în ei tot atât cât şi în Henry.
— Henry? E băiat de treabă, nu?
— Uneori mă sâcâie atât de mult că-mi vine să-i trag un picior
în fund, dar în rest, e cel mai bun de pe insulele astea.
— Şi Guvernatorul Coroanei?
— E un neisprăvit.
— Şi Henry e de aceeaşi părere?
— Bineînţeles. Doar nu crezi că a ajuns general de brigadă doar
de ochi frumoşi sau fiindcă are burdihanul mare. Nu numai că e
un excelent soldat, dar e şi foarte bun administrator. De fapt el le
rezolvă cam pe toate aici.
— Şi eşti convins că nu a luat legătura cu guvernatorul?
— Mi-a promis că înainte de a-l contacta o să discute mai întâi
cu mine. Iar eu îl cred pe cuvânt.
— Sper din tot sufletul să nu te înşeli asupra lui fiindcă idiotul
ăla cu pretenţii este omul de legătură pe care îl are Şacalul în
Serrat.
— Ce-ai spus? Nu cred!
— Ba să crezi. E o ştire confirmată.
272
 — De necrezut!
— De ce să fie? Ăsta e stilul Şacalului. Îţi găseşte punctul slab,
te recrutează şi te cumpără. Sunt puţini cei pătaţi care reuşesc să-
i alunece printre degete.
Stupefiat, St. Jacques o luă spre uşa verandei fără un scop
anume, încercând să digere vestea incredibilă.
— Presupun că asta ar fi o explicaţie. Chiar ne-am întrebat ce
caută guvernatorul tocmai aici când toată lumea ştie că se trage
dintr-o veche familie nobiliară şi că fratele lui lucrează la Foreign
Office şi că e prieten intim cu primul ministru. Deci, de ce a fost
trimis, la vârsta lui, tocmai aici? Sau mai precis, de ce a acceptat
acest post mărunt? Pentru un tip de calibrul lui, te-ai aştepta să se
oprească direct în Bermude sau în Insulele Virgine. Iar Plymouth
este o trambulină pentru un începător, nu ultimul post pe care să-
l ocupi înainte de pensionare.
— A fost surghiunit, David. Probabil Carlos a aflat motivul şi l-a
trecut pe lista lui. Cu mulţi ani în urmă. Majoritatea oamenilor
citesc ziare, reviste şi cărţi ca să-şi treacă vremea sau de plăcere.
Şacalul însă studiază temeinic volume întregi cuprinzând date şi
rapoarte secrete provenind din surse dintre cele mai diferite şi
care, de cele mai multe ori, sunt necunoscute chiar şi serviciilor de
spionaj de calibrul CIA, KGB, MI-5 şi 6, Interpol şi încă o duzină
pe care nu mai e nevoie să le amintesc… De când am venit de la
Blackburne, hidroavioanele au efectuat încă cinci sau şase zboruri
pe Tranquility. Cine era la bord, Johnny?
— Piloţi, îi răspunse St. Jacques întorcându-se spre el. Nu au
făcut decât să-i ia de pe insulă pe turiştii care au vrut să plece, dar
nu au adus pe nimeni. Doar ţi-am spus!
— Da, aşa e, mi-ai mai spus. Tu i-ai supravegheat?
— Pe cine?
— Pe piloţi, să vezi dacă au adus pe cineva.
— Hei, ia ascultă! M-ai pus să fac o sută de lucruri deodată.
— Şi cei doi negri din trupele de comando? Cei în care te încrezi
deplin.
— Îi verificau pe ceilalţi, să vadă dacă sunt postaţi unde trebuie,
ce Dumnezeu!
— Înseamnă că nu ştim precis cine a venit cu avionul, în cele
cinci zboruri. Am dreptate sau nu? Poate că s-au aruncat în apă
când au ajuns în dreptul debarcaderului şi apoi au înotat printre
recife şi au urcat la ţărm prin dreptul bancului de nisip.
— Ce Dumnezeu, David! îi ştiu pe tipii ăştia de pe chartere de
273
ani de zile. N-ar permite aşa ceva. Fii convins!
— Deci excluzi categoric această posibilitate.
— Nu-ncape îndoială.
— Ia gândeşte-te la omul de legătură al Şacalului din
Montserrat. Însuşi Guvernatorul Coroanei Britanice.
Proprietarul staţiunii Tranquility Inn îşi privi lung cumnatul.
— Tu în ce lume trăieşti, David?
— Într-una în care regret şi acum că te-am vârât. Dar fiindcă tot
ai intrat în horă, ai să joci cum îţi cânt eu.
O scânteie, un flash, o dungă roşu-purpurie care îi trecu cu
iuţeala fulgerului pe dinaintea ochilor, venind de afară, de undeva
din noapte. Infraroşii! Bourne se aruncă asupra lui St. Jacques, cu
mâinile întinse, îl apucă şi îl trânti la podea, departe de uşile
deschise ale balconului.
— Pleacă de aici! strigă Jason prăbuşindu-se cu cumnatul lui în
braţe, în timp ce pe lângă urechi auzi şuierându-i trei gloanţe care
se înfipseră în peretele din faţă.
— Ce dracu’…
— E-afară şi m-a prevenit! spuse Bourne împingându-şi
cumnatul spre un loc ferit, târându-se pe lângă el şi vârând mâna
în buzunarul hainei guayabera după pistol. Ştie cine eşti, deci pe
tine te vizează în primul rând, fiindcă îşi dă seama că moartea ta o
să mă înfurie. Tu eşti fratele Mariei – faci parte din familie. Şi cu
asta mă are el la mână, cu familia mea!
— Iisuse Cristoase! Ce-i de făcut?
— Ştiu eu ce am de făcut! îi răspunse Jason scoţând cea de-a
doua rachetă de semnalizare din buzunar. Îi voi transmite un
mesaj. Mesajul prin care va afla de ce a trebuit să rămân în viaţă şi
de ce eu voi trăi şi când el va fi mort. Să nu te mişti de acolo!
Bourne scoase bricheta din buzunarul drept şi aprinse fitilul.
Alergând în zigzag, ajunse pe verandă cu racheta incandescentă,
orbitoare, în mână. Urmară două focuri de armă, iar gloanţele
muşcară unul din tavan, iar celălalt ricoşă în oglinda unei măsuţe
de toaletă pe care o spulberă în zeci de cioburi.
— Trage cu un MAC-10 cu amortizor, spuse Delta cel din
Meduza lipindu-se cu spatele de zid şi prinzându-se cu mâna de
gât. Trebuie să ies!
— David, eşti rănit!
— Mulţumesc pentru grijă.
Jason Bourne ţâşni în picioare şi alergă spre uşă. O deschise
dintr-o smucitură şi intră în sufragerie unde dădu peste medicul
274
canadian care îl privi cu un aer surprins, de dezaprobare.
— Am auzit nişte zgomote în camera cealaltă, spuse doctorul. S-
a întâmplat ceva?
— Trebuie să plec. Culcă-te la podea!
— Ia ascultă. Ai sânge pe bandaj şi cusăturile…
— Trânteşte odată fundul la podea!
— Domnule Webb, nu mai ai douăzeci şi unu de ani…
— Ia mai lasă-mă în pace! urlă Webb pornind în fugă spre
intrare.
Ieşi în noapte, pe cărarea luminată de lampioane şi o rupse la
fugă spre clădirea principală, izbit din plin de sunetele metalice,
ascuţite şi stridente pe care le scotea orchestra, amplificate la
maximum de câteva staţii agăţate prin copacii de la Tranquility
Inn.
Cacofonia deşănţată, vacarmul muzical erau greu de suportat,
însă poate în avantajul lui, îşi spuse Jason. Angus McLeod se
ţinuse de cuvânt. În sufrageria circulară, cu pereţi transparenţi,
erau adunaţi puţinii oaspeţi ai staţiunii care rămăseseră pe loc şi
toţi membrii personalului, ceea ce însemna că Le Cameleon trebuia
să-şi schimbe tactica. Ghicea cum gândeşte Şacalul de parcă ar fi
fost vorba de propria-i persoană, deci se aştepta că asasinul va
proceda exact ca el dacă s-ar fi aflat într-o situaţie similară. Lupul
salivând de poftă şi simţind mirosul sângelui va lua urma iepurelui
speriat şi derutat, se va apropia de el şi va încerca să scoată din
bârlog prada atât de râvnită. La fel trebuia să procedeze şi el,
devenind din vânat vânător, încercând să intre în pielea
legendarului Cameleon, dar luând înfăţişarea unui animal de
pradă mai feroce decât lupul… de pildă să devină un tigru
bengalez, puternic şi deci capabil să sfâşie un şacal, să-l facă
bucăţi… Oare de ce i se păreau atât de importante imaginile? De
ce? Ştia de ce, iar răspunsul îi dădea un sentiment de goliciune,
parcă un soi de nostalgie după un lucru pentru totdeauna pierdut.
Parcă nu mai era Delta, temutul luptător de gherilă al Meduzei; şi
nici Jason Bourne cel de la Paris şi din Hong Kong. David Webb,
cel născut înaintea lor, se insinua perfid furişându-i-se în suflet şi
în gând spre a-i cere socoteală şi a găsi o motivaţie acestei nebunii
şi violenţei greu de înţeles.
— Nu! Lasă-mă-n pace! Tu nu exişti, eu sunt totul… Dă-mi
pace, David, ce Dumnezeu! Tu nici nu exişti! Pleacă!
Bourne ţâşni şi străbătu în fugă pajiştea acoperită cu iarbă
deasă şi ţepoasă, care îl despărţea de intrarea de serviciu a
275
hotelului. Şi deodată, la vederea unei siluete care tocmai ieşea pe
acea uşă se opri abia suflând şi luă aerul cuiva care face o
plimbare. Recunoscu în persoana bărbatului pe unul dintre puţinii
membri ai personalului de la Tranquility pe care îi ştia – şi poate
singurul pe care ar fi preferat să nu-l fi cunoscut vreodată –
nesuferitul de director adjunct, un snob patent pe nume Pritchard,
un pisălog antipatic, altfel destul de conştiincios cu slujba lui, dar
care nu scăpa o ocazie să-ţi amintească din ce familie importantă
se trage el, de la Imigrări, probabil un argument deloc întâmplător
în angajarea nepotului la Tranquility Inn, îşi spuse David Webb în
sinea lui.
— Pritchard! îl strigă Bourne apropiindu-se de el. Ai luat
pansamentele?
— Vai, domnule! strigă directorul adjunct al recepţiei vădit
surprins. Aici sunteţi! Nouă ni s-a spus că aţi plecat azi după-
amiază…
— Fir-ar să fie!
— Poftim?… Nu ştiu cum să-mi exprim regretul şi durerea…
— Mai bine să-ţi ţii gura, Pritchard. M-ai înţeles?
— Desigur. Ştiţi, nu eram în tură de dimineaţă ca să vă salut şi
nici azi după-amiază să vă urez drum bun şi să-mi exprim
sincerele condoleanţe, fiindcă domnul St. Jay m-a rugat să intru în
tură în seara asta, de fapt în noaptea asta…
— Lasă, Pritchard, sunt cam grăbit. Dă-mi pansamentele. Şi
vezi să nu spui nimănui – dar absolut nimănui – că te-ai întâlnit
cu mine. Sper că e clar.
— Cât se poate de clar, domnule, rosti Pritchard întinzându-i
cele trei role de mărimi diferite pe care era înfăşurat pansamentul
elastic. Fiţi liniştit, nu o să afle nimeni, după cum n-am suflat
nimănui o vorbă despre faptul că soţia şi copiii dumneavoastră au
stat la noi… O, Doamne, iartă-mă! Vai, domnule, vă rog să mă
iertaţi!
— Te iert şi eu şi te iartă şi El dacă îţi ţii gura.
— E ferecată cu şapte lacăte. E o adevărată cinste şi onoare!
— Dacă uiţi ce cinste ţi s-a făcut probabil ai să te trezeşti cu un
glonţ în cap. E clar?
— Poftim?
— Lasă, leşini altă dată, Pritchard. Du-te la vilă şi spune-i
domnului St. Jay că am să ţin legătura cu el. Şi nu cumva să iasă
pe afară. Ai priceput? Trebuie să stea înăuntru!… Acelaşi lucru e
valabil şi pentru tine.
276
 — Aş putea să…
— Uită. Şi cară-te odată de aici!
Vorbăreţul recepţioner o rupse la fugă pe pajişte, alergând spre
cărarea ce ducea la şirul de bungalovuri dinspre partea estică a
insulei, în timp ce Bourne se repezea la uşă şi intră. Jason urcă
treptele două câte două – mai de mult, urcase trei deodată – şi
ajunse, iarăşi fără suflu, în faţa biroului lui St. Jacques. Intră,
trase uşa în urma lui şi se îndreptă glonţ spre garderobul unde îşi
ţinea cumnatul lui câteva schimburi. Cei doi bărbaţi erau cam de
aceeaşi talie – imensă, după cum apreciase Marie – şi nu de puţine
ori se întâmplase ca Johnny, în vizită pe la ei, să împrumute
cămăşi sau sacouri de la David Webb. Jason alese din şifonier
hainele cele mai închise la culoare: o pereche de pantaloni largi,
gri, un blazer bleumarin din bumbac şi o cămaşă de bumbac cu
motive tropicale, singura pe care o găsi în dulap, din fericire maro
şi cu mâneci scurte. Important era că nici una dintre piese nu
reflecta lumina, deci nici el nu avea să fie reperat.
Începu să se dezbrace când deodată simţi o împunsătură, o
durere ascuţită ca o arsură în partea stângă a gâtului. Se uită în
oglinda de pe uşa dulapului, la început alarmat, apoi înfuriat de-a
binelea. Bandajul strâns înfăşurat în jurul gâtului era complet
înroşit de sângele care pornise să-i şiroiască. Desfăcu cutia în care
se afla pansamentul cel mai lat şi, cum nu avea timp să-l scoată pe
cel vechi, îl înfăşură peste celălalt în speranţa că în acest fel avea
să oprească hemoragia. Înfăşură banda elastică de câteva ori în
jurul gâtului apoi o fixă cu clamele subţiri şi rupse bucata de
pansament care nu-i trebuia. Era mai prost decât înainte. Acum
chiar că nu-şi mai putea mişca gâtul, însă nu trebuia să dea
atenţie acestui neajuns. Îşi schimbă hainele având grijă să ridice
mult gulerul cămăşii astfel încât să-i acopere gâtul, îşi fixă
automatul la cingătoare şi aşeză mulineta în buzunarul
blazeralui… Zgomot de paşi! Uşa se deschise, iar el aşteptă, cu
spatele lipit de perete şi arma aţintită înainte. În încăpere pătrunse
bătrânul Fontaine care îl privi lung pe Bourne din prag, apoi
închise uşa.
— Am încercat să dau de dumneata şi, sincer să fiu, nu ştiam
dacă mai trăieşti sau ai murit, spuse francezul.
— Doar am convenit să nu folosim transmiţătoarele decât în caz
de urgenţă, spuse Jason venind spre el. Credeam că ai înţeles.
— Am înţeles şi sunt de acord. Până acum, probabil că şi Carlos
a făcut rost de un aparat. Doar ştii că nu lucrează singur. Tocmai
277
de aceea am ieşit să te caut. Mi-a venit ideea că dumneata şi
cumnatul dumitale aţi putea fi în biroul lui. Uite că nu m-am
înşelat.
— Nu cred că e sănătos să te fâţâi pe aici.
— Monsieur, nu sunt nici eu tâmpit, altfel până acum eram
mort de mult. Am fost foarte prudent… De fapt, te căutam bănuind
că nu ai murit, fiindcă mi-a venit o idee.
— Uite că n-am murit şi m-ai găsit. Ce s-a-ntâmplat? Tu şi
judecătorul ar trebui să staţi ascunşi într-o vilă nelocuită, nu să vă
fâţâiţi pe afară.
— Am înţeles. Aşa am şi făcut. Însă am un plan, o stratageme,
care presupun că te-ar putea interesa. Am vorbit şi cu Brendan…
— Brendan?
— Aşa îl cheamă, monsieur. Judecătorul consideră că planul
meu este interesant, iar el este o persoană cu minte sclipitoare,
foarte sagace…
— Adică ager la minte? Sunt convins că e o persoană
inteligentă, însă cât priveşte problema noastră…
— Este şi el un supravieţuitor. Iar în acest sens, cred că suntem
toţi cam în aceeaşi oală. Consideră că ar exista un coeficient de
risc, însă, în situaţia dată, ce plan n-ar presupune un risc?
— Să auzim.
— M-am gândit că l-am putea prinde pe Şacal fără a pune în
primejdie viaţa celor de la hotel.
— Văd că te frământă problema, nu?
— Ţi-am spus şi din ce pricină, deci nu e cazul să mă repet. Aici
sunt femei şi bărbaţi…
— Zi odată, îl întrerupse Bourne iritat. Spune ce-i cu strategia
asta a ta şi pricepe că am de gând să-l înhaţ pe Şacal, cu riscul de
a şti că toţi cei de pe insulă vor fi luaţi ostatici. Nu sunt într-o
dispoziţie prea generoasă. Şi-aşa până acum am lăsat prea mult de
la mine.
— Deci dumneata şi Carlos vă pândiţi în noapte, da? Doi
vânători trecuţi şi descreieraţi, obsedaţi numai de gândul de a se
lichida unul pe celălalt, nepăsători şi reci la gândul că în cursul
schimbului de focuri oameni nevinovaţi şi-ar putea găsi moartea;
sau ar putea fi răniţi sau schilodiţi pe viaţă.
— Dacă simţi nevoia să stârneşti mila cuiva, de ce nu te duci la
biserică, să te rogi la Dumnezeul tău care nu mai dă doi bani pe ce
se-ntâmplă cu noi aici, jos, pe pământ? Din două una: ori are un
simţ al umorului al naibii de sucit, ori e un sadic. Şi-acum hai să
278
vorbim serios, altfel plec, că am treabă.
— Am luat în calcul toate aspectele…
— Vorbeşte odată!
— Eu îl cunosc bine pe monsenior şi ştiu cum gândeşte. A
plănuit moartea mea şi a soţiei mele în aşa fel încât să nu coincidă
cu a voastră. Aşadar nu dorea să umbrească cu nimic tragedia şi
deci victoria finală pe care dorea să o repurteze asupra voastră. Eu
trebuia să mor mai târziu. Iar descoperirea adevărului, acela că eu,
aşa-zisul erou al Franţei, fusesem în realitate instrumentul său
incontestabil, trebuia să se petreacă abia atunci. Sper că mă
înţelegi, da?
Jason îl studie pe bătrân în tăcere.
— Da, înţeleg, îi răspunse calm. Nu mi-aş fi închipuit că pricepi
cum stau lucrurile. Ceea ce-mi spui nu face decât să-mi întărească
o convingere. Carlos e megaloman. Se crede stăpânul absolut al
iadului şi vrea ca o lume întreagă să-i recunoască puterea. După
mintea lui bolnavă, geniul său nu este preţuit pe cât s-ar cuveni
iar el, redus la condiţia de criminal de duzină sau pistolar angajat
de cine ştie ce organizaţie mafiotă. Şi în timp ce îşi doreşte ca
intrarea în scenă să-i fie anunţată cu surle şi trâmbiţe, tot ce aude
e o sirenă ameţită de poliţie şi câte o anchetă jalnică cu trei
poliţişti amărâţi.
— C’est vrai. O dată chiar mi s-a plâns că în America nu a auzit
nimeni de el.
— Aşa e. În America e privit mai mult ca un personaj de roman
sau de film, asta în rarele momente când se gândeşte cineva la el.
A vrut să îndrepte această impresie acum treisprezece ani când a
venit de la Paris la New York cu gând să mă ucidă.
— Inexact, monsieur. Dumneata l-ai obligat să te caute la New
York.
— E de domeniul trecutului. Ce legătură există între acel episod
de demult şi întâmplările din noaptea asta… adică planul tău?
— Am găsit o modalitate de a-l obliga pe Şacal să iasă din
umbră şi să mă caute, să se întâlnească cu mine. Acum, în
noaptea asta.
— În ce fel?
— Simplu. Fâţâindu-mă peste tot, fără să mă feresc, până voi fi
văzut sau auzit de el sau de unul din oamenii lui.
— Şi de ce crezi că asta l-ar obliga să se întâlnească cu tine?
— Fiindcă am să fiu însoţit de o altă infirmieră decât cea pe care
a trimis-o să aibă grijă de mine. O persoană pe care nu o cunoaşte
279
şi care nu a primit instrucţiuni să mă omoare.
Din nou Bourne îl cântări lung din priviri pe bătrân şi abia într-
un târziu rosti liniştit:
— O nadă.
— O ispită căreia nu îi va putea rezista, ca un obiect fascinant
pe care va fi înnebunit să-l aibă – pune mâna pe mine ca să mă ia
la întrebări… Fiindcă, pricepi dumneata, eu sunt vital pentru el –
mai precis moartea mea este vitală pentru el – iar acum este presat
de timp. A cronometrat perfect fiecare mişcare, iar pentru el
precizia este… diction, cum se spune la asta?
— Cuvântul lui de ordine, sau metoda lui de lucru, presupun.
— În acest fel a reuşit să supravieţuiască şi să-şi întărească
reputaţia cu fiecare crimă comisă, până ce a ajuns să fie cunoscut
şi recunoscut, drept assassin supreme. Până în clipa în care şi-a
făcut intrarea în scenă, răsărind de undeva din Extremul Orientul,
un oarecare Jason Bourne… Iar din acel moment, Carlos n-a mai
fost acelaşi om. Însă dumneata ştii toate aceste lucruri…
— Nu asta mă interesează, îi tăie vorba Jason. Spune despre
„precizie”. Continuă.
— După ce mor, el poate să dezvăluie întreaga poveste, cine a
fost cu adevărat Jean Pierre Fontaine, eroul Franţei. Un impostor,
unul care lucra pentru el, o invenţie a lui, instrumentul morţii cu
care avea să-l prindă în laţ pe Jason Bourne. Ce victorie!… Nu
poate face însă nimic din toate astea până nu dispar eu. De ce?
Simplu: fiindcă îl incomodez. Ştiu prea multe şi cunosc prea multe
persoane care au lucrat pentru el, colegii mei de prin canalele
Parisului. Nu, întâi trebuie să mor, iar după aceea se va înfrupta
liniştit din cupa victoriei.
— Înseamnă că are să te omoare după ce te prinde.
— Nu înainte de a se lămuri în câteva privinţe, monsieur. Mai
întâi mă va lua la întrebări: unde este infirmiera-ucigaşă? Ce i s-a
întâmplat? Oare Cameleonul a prins-o, a convins-o să trădeze, a
predat-o? În mâinile cui se află acum: ale autorităţilor britanice?
Este în drum spre Londra şi cei din MI-6 o vor ajuta să vorbească
cu toate substanţele lor pentru a o încredinţa apoi Interpolului?
Are de pus atâtea întrebări… Nu, nu mă va lichida înainte de a afla
ceea ce îl interesează. S-ar putea să termine în câteva minute, însă
eu sper ca până atunci să mă găsiţi şi să mă salvaţi.
— Şi infirmiera? Oricine ar fi, o va împuşca.
— Ba nu. Am să-i spun să plece de lângă mine, am să mimez că
sunt furios îndată ce mă voi convinge că am fost reperat. Mă plimb
280
cu ea şi mă plâng în gura mare că nu ştiu unde a dispărut noua
mea prietenă, îngerul bunătăţii şi-al milei care o îngrijeşte cu atâta
dragoste pe soţia mea, lamentându-mă că nu ştiu ce a păţit şi că
sunt îngrijorat fiindcă n-am văzut-o toată ziua. Sigur, asupra mea
voi avea ataşat emiţătorul, bine ascuns şi pus în funcţiune. Şi
oriunde voi fi dus – pentru că sigur, voi fi luat de unul din oamenii
lui Carlos – am să pun o sumedenie de întrebări, ca un bătrân
ramolit şi neputincios: De ce m-aţi adus aici? Ce căutăm aici?…
Astfel, ai să ştii unde să mă cauţi şi, sper, vei intra în forţă peste
ei. Dacă procedezi aşa, ai să-l prinzi pe Şacal.
Cu capul drept şi gâtul ţeapăn, Bourne se îndreptă spre biroul
lui St. Jacques şi se aşeză pe un colţ.
— Prietenul tău, Brendan şi mai-nu-ştiu-cum, are dreptate…
— Prefontaine. Deşi Fontaine nu este numele meu adevărat, am
căzut totuşi de acord că ne tragem din aceeaşi spiţă. Când primii
membri ai neamului Fontaine din Alsace-Lorraine au plecat spre
America la începutul veacului al optsprezecelea urmându-l pe
Lafayette, ei şi-au adăugat particula Pre spre a se distinge de
ceilalţi Fontaiane rămaşi în patrie şi care s-au răspândit pe întreg
teritoriul Franţei.
— El ţi-a spus asta?
— Este un om deosebit; pe vremuri a fost judecător respectat de
toată lumea.
— Lafayette se trăgea din Alsacia-Lorena?
— Nu ştiu, monsieur. Eu n-am fost niciodată pe acolo.
— Este o persoană deosebită… Sau, ca să nu ne abatem de la
fondul chestiunii, are dreptate. Planul tău este interesant, numai
că implică şi un risc enorm. Am să fiu sincer cu tine, Fontaine. Îţi
spun deschis, nu-mi pasă nici cât negru sub unghie nici ce rişti tu
sau femeia aceea care va face pe infirmiera, oricine ar fi ea, nici
dacă pentru a pune mâna pe Şacal o să te sacrific pe tine sau pe
femeia aceea. Nu mă interesează decât să-l prind pe Carlos. Sper
că ai înţeles.
Bătrânul francez îl fixă pe Jason cu ochi obosiţi în care se citea
o umbră de veselie şi râse uşor.
— Eşti străveziu de contradictoriu. Jason Bourne n-ar fi spus
niciodată aşa ceva. Ar fi tăcut, ar fi acceptat în linişte propunerea,
fără a scoate o vorbă, ştiind însă că situaţia e în avantajul lui.
Soţul doamnei Webb are însă păreri. Are obiecţii şi trebuie să le
exprime.
Pe neaşteptate, Fontaine i se adresă pe un ton tăios:
281
 — Scapă de el, Monsieur Bourne. Nu de la el aştept protecţie şi
nu el îl va ucide pe Şacal. Scutură-te de el.
— O să dispară. Te asigur că a şi dispărut, rosti Cameleonul
sărind în picioare şi simţind săgetări de durere în gât. Să-i dăm
drumul.
Orchestra îşi continua cu conştiinciozitate agresiunea sonoră,
numai că acum prestaţia ei artistică se reducea la spaţiul din hol
şi din sufrageria cu care comunica. Staţiile cu care fusese
împânzită staţiunea amuţiseră, oprite din ordinul lui St. Jacques,
proprietarul lui Tranquility Inn, care, între timp, venise şi el în
clădirea principală escortat de cei doi foşti luptători de comando
înarmaţi cu mitraliere Uzi, de medicul canadian şi neobositul
domn Pritchard care avusese tot drumul ceva de comentat.
Directorul adjunct fusese expediat la recepţie cu dispoziţii precise
de a nu relata nimănui ceea ce văzuse în cursul ultimei ore.
— Absolut nimic, domnule. Dacă mă întreabă cineva, spun că
nu ştiu fiindcă am vorbit la telefon cu autorităţile din Serrat.
— Despre ce? obiectă St. Jacques.
— Păi, ştiu şi eu, cred că…
— Nu trebuie să ai păreri. Verificai serviciul la cameră la
bungalovurile din partea vestică. Asta-i tot.
— Da, domnule, spuse Pritchard îndreptându-se dezumflat spre
uşa care ducea la recepţie, aceeaşi pe care cu câteva clipe mai
înainte o deschisese medicul canadian fără nume.
— Cred că nu are importanţă ce spune, rosti doctorul după ce
recepţionerul îl părăsise. Hoarda aia de pitecantropi şi aşa nu mai
ştie pe ce lume e. Iar mâine dimineaţă oricum or să aibă toţi capul
mare cât o baniţă şi multe remuşcări după întâmplările din
noaptea trecută, soarele care i-a bătut în cap toată ziua şi
păhărelele pe care le-au dat pe gât în seara asta. Soţia mea e de
părere că nici meteorologul nu va apuca să spună mare lucru,
John.
— Da?
— Şi el a cam tras la măsea şi chiar dacă i-a mai rămas vreun
strop de luciditate, probabil că nu va avea cui să-i vorbească.
— Mai bine mă duc să văd ce fac. Ce-ar fi să încingem un
minicarnaval? În acest fel, Scotty are să economisească zece mii de
dolari, iar lumea va avea parte de distracţie. Ştii cum e, cu cât ne
distrăm mai mult, cu atât mai bine. Vorbesc cu orchestra şi le
strecor o vorbă şi celor de la bar. Mă-ntorc imediat.
— S-ar putea să nu ne mai găseşti aici, îi spuse Bourne
282
cumnatului său care ieşea pe uşă, chiar în clipa în care din baie îşi
făcea apariţia o negresă îmbrăcată în uniformă de infirmieră.
Văzând-o, Fontaine se apropie de ea.
— Splendid, copila mea, îi spuse francezul. Fii atentă, am să te
ţin de braţ şi o să ne plimbăm discutând liniştiţi. Însă, nu uita,
când te strâng de braţ şi încep să ţip la tine, spunându-ţi pe un
ton ridicat şi înţepat că vreau să pleci, să pleci, ai înţeles?
— Da, domnule. Am să plec înfuriată şi supărată pe
dumneavoastră fiindcă v-aţi purtat atât de urât cu mine.
— Aşa. Nu trebuie să te sperii. E un joc. Vrem să vorbim cu
cineva care este foarte ruşinos.
— Cum merge gâtul? îl întrebă doctorul pe Jason uitându-se la
el şi nevăzând bandajul ascuns sub gulerul cămăşii maro.
— Merge, îi răspunse Bourne.
— Ia să mă uit puţin, spuse canadianul făcând un pas spre
Jason.
— Mulţumesc, nu acum, doctore. Mai bine cobori şi te duci
lângă soţia dumitale.
— Da, mă aşteptam să-mi spui aşa ceva. Totuşi, pot să spun şi
eu ceva, foarte rapid?
— Dar să fie scurt.
— Sunt medic şi am văzut o groază de lucruri care mi-au
displăcut, iar cel de acum face parte din această categorie. Însă,
când mă gândesc la tânărul acela şi ceea ce i s-a-ntâmplat…
— Te rog, îi tăie vorba Jason.
— Da, sigur, înţeleg. Să ştii că mă găseşti aici dacă ai nevoie de
mine… Nu sunt prea mândru de cele spuse mai devreme. Am
văzut anumite lucruri, am un nume şi sunt gata să depun
mărturie la proces. Cu alte cuvinte, sunt gata să vă ajut.
— Doctore, stai liniştit, nu va fi nici un proces şi nici un martor.
— Cum aşa? Dar este vorba de o crimă!
— Ştim şi noi despre ce-i vorba, îl întrerupse Bourne. Îţi suntem
recunoscători pentru ajutorul pe care ni l-ai dat, însă restul te
priveşte.
— Înţeleg, răspunse medicul fixându-l curios pe Jason. Atunci,
eu am plecat. Canadianul se îndreptă spre uşă, dar se întoarse:
Totuşi, lasă-mă să mă uit la rana de la gât ceva mai târziu. Dacă
cumva mai ai gât.
Doctorul ieşi în sfârşit, iar Bourne se întoarse spre Fontaine.
— Suntem gata?
— Gata, îi răspunse francezul adresându-i un zâmbet cald
283
tinerei negrese, înaltă şi plină de prestanţă în uniforma ei de
infirmieră. Şi ce-ai de gând să faci cu banii pe care îi câştigi în
seara asta, draga mea?
Copila surâse timid, iar zâmbetul ei larg dezveli un şirag de dinţi
albi şi strălucitori ca nişte perle.
— Am un prieten, domnule. E băiat de treabă. Am de gând să-i
cumpăr un cadou frumos.
— Drăguţ din partea ta. Şi cum îl cheamă pe prietenul tău?
— Ishmael, domnule.
— Să începem, rosti Jason pe un ton tăios.

Planul a fost elaborat cu uşurinţă şi, ca mai toate strategiile de

luptă bine gândite, deşi complexe, a fost pus în practică cu aceeaşi
uşurinţă. Traseul pe care urma să îl străbată bătrânul Fontaine
împreună cu fata a fost marcat punct cu punct pe harta staţiunii
Tranquility Inn. Plimbarea trebuia să înceapă de la vilă, unde
Fontaine şi infirmiera zăboveau o clipă să verifice dacă soţia lui
suferindă se simţea bine şi dacă putea fi lăsată singură înainte de
a pleca să facă cei câţiva paşi recomandaţi de medic ca tratament
înainte de culcare. Nu trebuia să se abată prea mult de lângă alee
iar pe pajişte trebuia să rămână în zona luminată, oferind
imaginea unui bătrân capricios şi cicălitor agăţat de braţul
însoţitoarei sale, un bătrân care se plimba fără o ţintă anume şi
cam pe unde avea chef, spre marea iritare a tinerei. O scenă
obişnuită, întâlnită oriunde în lumea largă, aceea a unui
septuagenar neputincios şi irascibil care îşi tracasa însoţitoarea.
Cei doi foşti soldaţi din trupele de comando ale armatei regale,
unul scund şi îndesat, celălalt foarte înalt, au stabilit câteva
puncte de staţionare pe traseu înaintea locului în care francezul
avea să se despartă de „infirmiera” lui, fiecare apucând-o într-o
altă direcţie. Iar pe măsură ce bătrânul şi fata depăşeau câte un
post ocupat de unul din luptătorii de comando, celălalt trebuia să
pornească spre postul următor, apucând-o pe cărări întunecate şi
numai de el ştiute, cum ar fi cea care mergea de-a lungul zidului
printre tufişurile şi vegetaţia luxuriantă, chiar deasupra
bungalovurilor care dominau plaja. Cei doi paznici înaintau, tăcuţi
şi nevăzuţi asemenea unor păianjeni uriaşi care îşi ţes pânza în
junglă, sărind din piatră în piatră, căţărându-se în copaci şi
lăsându-se apoi pe liane, trecând peste rădăcini şi trunchiuri
doborâte de furtună, urmărindu-i ca nişte umbre pe cei doi care le
fuseseră încredinţaţi. Bourne venea în urma celui de-al doilea
284
negru, cu aparatul fixat pe recepţie, nescăpând un cuvânt din
monologul francezului.
Unde e cealaltă infirmieră? Tânăra aceea drăguţă care are grijă
de nevastă-mea? Unde e? N-am văzut-o deloc azi! Vorbe rostite pe
un ton apăsat, repetate la nesfârşit, pe un ton arţăgos.
Jason alunecă. Se împiedică şi căzu. Se afla în spatele zidului
care se întindea de-a lungul ţărmului, înconjurând ca o redută
bungalovurile, iar piciorul stâng i se încurcase printre liane. Se
înţepenise şi nu reuşea să-l scoată – nu avea putere! Îşi întoarse
capul, mai mult din umeri – şi simţi săgetări de durere în gât şi
văzu stele verzi în faţa ochilor. Nu-i nimic. Trage, scoate-l afară,
trage, mai tare!… Plămânii parcă îi luaseră foc, mai-mai să
explodeze, iar sângele îi şiroia acum pe cămaşa udă de
transpiraţie. Într-un târziu, reuşi şi se eliberă. Se târî mai departe.
Deodată zări lumină. O lumină colorată scălda zidul înalt.
Ajunseseră la cărarea ce ducea spre capelă, în dreptul
lampioanelor roşii-albăstrii care luminau intrarea în sanctuarul
închis de la Tranquility Inn. Era ultimul punct de pe traseu
înaintea drumului de întoarcere până la bungalovul bătrânului,
oprire stabilită de toţi spre a-i da răgaz bătrânului să-şi tragă
sufletul. St. Jacques trimisese aici un paznic al cărui rol era acela
de a împiedica oaspeţii nepoftiţi să pătrundă în capelă. Contactul
nu se putea stabili aici. Apoi, Bourne auzi deodată vorbele
bătrânului, acele vorbe care erau semnalul că infirmiera trebuia să
plece de lângă falsul său pacient.
— Pleacă de-aici! Să nu te mai văd! ţipă la ea Fontaine. Unde e
infirmiera noastră? Ce i-ai făcut?
Undeva deasupra lui, îi zări pe cei doi paznici ghemuiţi în
spatele zidului. Se întoarseră spre Jason şi îl priviră întrebător,
expresia de pe chipul lor, aproape ireal în lumina colorată a
lampioanelor, confirmându-i, dacă mai era nevoie, bănuiala. Din
acest moment, el trebuia să decidă ce-i de făcut în continuare. Cei
doi îşi îndepliniseră misiunea, îl însoţiseră şi-l aduseseră până la
duşmanul lui. Restul, numai de el depindea.
Rareori i se întâmpla lui Bourne să fie descumpănit de o situaţie
neaşteptată, însă tocmai acest lucru i se întâmplă acum. Să fi
comis oare Fontaine o eroare? Să se fi înşelat luându-l pe paznicul
postat în faţa capelei, cel trimis de St. Jacques, drept omul
Şacalului? Poate că din pricina vederii slăbite de vârstă să-l fi
confundat pe paznic cu emisarul Şacalului? Orice era cu putinţă,
totuşi, ţinând cont de experienţa francezului (era călit în luptă şi
285
supravieţuise tuturor confruntărilor) ca şi de faptul că acum
aştepta, cu nervii încordaţi şi fiecare fibră la pândă, tocmai un
semn din partea adversarului, o asemenea gafă era exclusă.
Şi, deodată, prin minte îi trecu o altă explicaţie, iar revelaţia îl
cutremură. Paznicul fusese ucis sau cumpărat, sau înlocuit de
altcineva! Carlos era maestru în răsturnări de situaţie. Îşi aminti
de o versiune neoficială care circulase în legătură cu asasinarea lui
Anwar El-Sadat, conform căreia Şacalul ar fi fost implicat în
uciderea acestuia şi îşi îndeplinise contractul fără a trage un foc de
armă; pur şi simplu înlocuind garda personală a preşedintelui cu
recruţi tineri, lipsiţi de experienţă şi împrăştiind bani în dreapta şi-
n stânga prin Cairo, sumă pe care avusese grijă să o recupereze
însutit de la Organizaţia de Eliberare a Palestinei. Iar dacă acest
zvon era întemeiat, înseamnă că mica aplicaţie de la Tranquility
Inn era joacă de copil pentru el.
Jason se ridică în picioare, se prinse de muchia zidului şi, încet,
cu chin nesfârşit, cu rana deschisă de la gât pulsându-i dureros,
se săltă în mâini şi, iarăşi lent, mai mult pipăind, se agăţă de
cealaltă parte a zidului, se săltă şi trecu dincolo. Iar ceea ce zări îl
lăsă stană de piatră.
Fontaine se oprise în loc, ca trăsnit, cu gura căscată de uimire
şi nevenindu-i să-şi creadă ochilor, la vederea unui alt bătrân
îmbrăcat într-un costum cafeniu de gabardină care se repezi la el
şi îl strânse cu efuziune în braţe. Bătrânul veteran al Rezistenţei
franceze îl îmbrânci cu brutalitate, parcă cuprins de panică:
— Claude! Quelle secousse! Vous etes ici!
Bătrânul său prieten îi răspunse cu o voce vibrând de emoţie, în
franceză:
— Prin bunăvoinţa monseniorului. Mi-a făcut hatârul să o văd
pentru ultima oară pe sora mea şi să fiu alături de prietenul meu
şi bărbatul ei. Iată-mă-s, alături de tine!
— Alături de mine? El te-a adus aici? Dar, bineînţeles!
— Trebuie să te duc la el. Marele bărbat doreşte să-ţi vorbească.
— Sper că ştii ce faci acum – ştii ce-ai făcut!
— Sunt alături de tine şi de ea. Restul nu mai contează!
— Ea a murit! Şi-a luat viaţa azi-noapte! El plănuise să ne
omoare pe amândoi!
Aruncă aparatul! urlă Bourne în gând, cu disperare. Distruge-l!
Prea târziu. Uşa capelei se deschise, iar în prag îşi făcu apariţia o
siluetă de bărbat care păşi în baia de lumină multicoloră. Era
tânăr, bine clădit şi blond, cu trăsături parcă dăltuite în piatră şi o
286
ţinută dreaptă şi mândră. Să-şi fi pregătit Şacalul de pe acum
urmaşul?
— Te rog să mă urmezi, rosti blondul în franceză pe un ton
autoritar care făcea să îţi îngheţe sângele în vine. Tu, se adresă el
bătrânului îmbrăcat în costum cafeniu de gabardină. Rămâi pe loc.
La cel mai mic zgomot, tragi… Scoate-ţi arma. Şi ţine-o pregătită.
— Oui, monsieur.
Jason îl urmări neputincios pe Fontaine dispărând în interiorul
capelei, urmat îndeaproape de necunoscutul blond. Din buzunarul
hainei auzi un fâşâit ascuţit apoi, imediat, un pocnet; aparatul pe
care îl purta francezul asupra lui fusese descoperit şi distrus. Şi
totuşi, ceva parcă nu era în regulă, sărea de pe ax, nu era la locul
lui – sau poate totul era prea simetric? Ce sens avea ca Şacalul să
întindă o capcană în acelaşi loc, când prima oară dăduse greş?
Chiar că era complet lipsit de sens! Bine, apariţia cumnatului lui
Fontaine fusese o lovitură de maestru demnă de Carlos, o mutare
excepţională pe care el nu o luase în calcul, prins în iureşul
evenimentelor. Nu, în nici un caz, nu se gândise la capela de la
Tranquility Inn – era o mişcare inutilă. Prea sărea în ochi, era prea
evidentă, repetată şi prea uşor de anticipat. Nu era în regulă.
Sau poate tocmai de aceea singura mutare posibilă? se întrebă
Bourne. Iar logica aceasta, aparent lipsită de sens a asasinului, să
fi fost o explicaţie a faptului că reuşise, de treizeci de ani încoace,
să scape de urmărirea a sute de servicii de spionaj din lumea
întreagă? „N-ar face aşa ceva – e o tâmpenie!… Ba da, tocmai asta
va face fiindcă ştie că noi ne gândim că e o aiureală”. Şacalul era
sau nu era acum în capelă? Dacă nu, atunci unde era? Unde
pusese capcana?
Periculoasa partidă de şah în care mulţi aveau să-şi găsească
moartea nu numai că se anunţa dură şi complicată, dar căpătase
note familiare. Să moară cine s-o nimeri, însă numai unul dintre ei
trebuie să supravieţuiască. Numai acesta poate fi sfârşitul jocului.
Moartea celui care aduce moartea sau moartea adversarului său,
primul luptând să păstreze neştirbită o legendă vie, celălalt
luptând pentru viaţa familiei sale, deci pentru a se salva pe sine
însuşi. Carlos câştigase un punct; avantajul lui era acela că era
dispus să rişte totul, chiar şi viaţa, fiindcă după cum subliniase
însuşi Fontaine, era pe moarte şi nu mai avea nimic de pierdut. În
timp ce Bourne avea toate motivele să-şi dorească să trăiască: un
bărbat în puterea vârstei, un luptător, marcat pe viaţă, sfâşiat în
două, când în urmă cu mulţi ani, soţia şi cei doi copii de care
287
aproape nu-şi mai aducea aminte fuseseră răpuşi într-un masacru
din îndepărtata Cambodgie. Nu se putea – şi nu trebuia – ca toate
astea să se repete!
Jason se lăsă uşor pe zid spre râpa abruptă de la baza lui. Se
târî până la cei doi foşti luptători de comando şi li se adresă în
şoaptă:
— L-au dus pe Fontaine înăuntru.
— Unde-i paznicul de la uşă? întrebă bărbatul de lângă el, în
şoapta sa ghicindu-se uimirea şi furia în acelaşi timp. Eu însumi l-
am postat aici, cu dispoziţii precise să nu lase pe nimeni înăuntru.
Nimeni nu trebuia să intre! Trebuia să mă anunţe prin staţie dacă
vedea că se apropie cineva!
— Atunci înseamnă că nu l-a văzut.
— Pe cine?
— Pe bărbatul blond care vorbeşte franţuzeşte.
Cei doi soldaţi răsuciră brusc capul unul spre celălalt, se priviră
lung în tăcere, iar cel de-al doilea se uită la Jason şi întrebă în
şoaptă:
— Cum arată?
— Înălţime medie, umeri laţi, piept puternic…
— Destul, îl întrerupse primul gardian. Omul nostru l-a văzut,
domnule. E al treilea ca funcţie în cadrul poliţiei britanice locale,
un ofiţer care vorbeşte mai multe limbi străine, şeful brigăzii
antidrog.
— Dar ce-o fi căutând aici, mon? întrebă celălalt luptător de
comando. Domnul St. Jay spunea că poliţia britanică nu ştie nimic
şi că nu e implicată. Numai Sir Henry, mon. El a ordonat ca vasele
Coroanei, şase sau şapte la număr, să patruleze pe lângă coastă şi
să oprească pe oricine ar încerca să părăsească Tranquility. Sunt
patrule de coastă, mon. Sir Henry a zis că face o aplicaţie, deci
sigur că şeful brigăzii…
Murmurul blând al vântului îi fură vorbele de pe buze şi le
purtă spre larg, iar bărbatul se opri la jumătatea frazei şi îşi privi
lung camaradul…
— Şi-atunci, de ce nu e şi el pe mare, mon? Pe vasul vedetă,
mon?
— Ce impresie vă face? îl întrebă Bourne, surprins să se audă
punând o asemenea întrebare. Vreau să spun, vă inspiră respect?
S-ar putea să mă înşel, dar cred că…
— Nu vă-nşelaţi, domnule, îl întrerupse primul paznic. Ofiţerul
e rău şi crud şi nu-i are la inimă pe „Funjabi”, cum îi numeşte el.
288
Ne caută nod în papură şi mulţi şi-au pierdut slujba din pricina
acuzaţiilor lui pripite.
— De ce nu v-aţi plâns, de ce nu-l înlăturaţi? Englezii vor ţine
cont de părerea voastră.
— Nu şi guvernatorul, domnule, îi explică cel de-al doilea
paznic. E foarte părtinitor cu şeful lui de la narcotice. Sunt buni
prieteni şi ies deseori în larg la pescuit.
— Înţeleg. Jason nu numai că pricepuse, dar, brusc, îl cuprinse
teama. Saint Jay mi-a spus că mai de mult era o potecă în spatele
capelei. Mi-a mai spus că acum trebuie să fie năpădită de buruieni
dar că, probabil, încă mai există.
— Aşa e, confirmă primul fost luptător din trupele speciale.
Angajaţii staţiunii încă o mai folosesc ca să coboare pe plajă când
au zi liberă.
— Ce lungime are?
— Treizeci şi cinci, poate patruzeci de metri. Coboară până la
peretele stâncos în care au fost săpate treptele şi de acolo direct pe
plajă.
— Care dintre voi e mai iute de picior? întrebă Bourne
extrăgând mulineta din buzunar.
— Eu.
— Ba eu!
— Bine, aleg eu, rosti Bourne făcându-i semn celui mai scund
dintre cei doi şi întinzându-i rola. Fugi până la locul în care se
termină poteca şi trage de-a curmezişul ei firul ăsta transparent.
Agaţă-l de ce poţi, un trunchi, un ciot, o creangă mai groasă. Însă
ai grijă să nu fii zărit, fii cu ochii în patru şi nu scăpa nici o
mişcare…
— Nici o problemă, mon!
— Ai un cuţit?
— Mănânci, calule, ovăz?
— Bun. Dă-mi arma. Fugi!
Paznicul se furişă spre malul abrupt năpădit de vegetaţie
încâlcită, iar când se făcu nevăzut pierzându-se în desişul des, cel
de-al doilea luptător de comando i se adresă lui Bourne:
— Domnule, să ştiţi că eu alerg mai iute şi am picioarele mai
lungi.
— Tocmai de aceea l-am ales pe el şi bănuiam că ai ghicit
motivul. Picioarele lungi mai mult împiedică în cazul nostru, iar
asta ţi-o spun eu. Şi-apoi, el e mai scund, deci mai greu de reperat
în noapte.
289
 — Ăştia mai mici se aleg întotdeauna cu misiunile cele mai
bune. Pe noi, cei înalţi, ne pun în frunte şi ne expun ca pe nişte
trofee, dar ăia mici se învârt întotdeauna de ce-i mai gras.
— Mai gras? Adică misiunile cele mai bune?
— Da, domnule!
— Şi cele mai periculoase?
— Da, mon!
— Încearcă să te împaci cu gândul ăsta, Lungilă.
— Şi-acum ce facem, domnule?
Bourne aruncă o privire peste marginea zidului, spre insula de
lumină care scălda intrarea în capelă.
— Se numeşte jocul aşteptării. Te asigur că nu-i vorba de iubire,
ci de ură; o simţi cum urcă în tine pe măsură ce îţi doreşte
moartea. Şi n-ai de unde şti ce va face sau ce nu va face
adversarul, sau dacă nu cumva lui i-a venit vreo idee care ţie ţi-a
scăpat din vedere. După cum spunea un prieten, mai bine mi-ar fi
acum pe Philadelphia.
— Unde, mon?
— N-are importanţă. Şi-aşa a fost doar un experiment.
Deodată, văzduhul nopţii fu străpuns de un ţipăt prelung,
aproape neomenesc, care făcu parcă să vibreze aerul, urmat
imediat de câteva vorbe întretăiate, scăpate printre gemete de
durere:
— Non! Non! Vous etes monstrueux!… Arretez, arretez, je vous
supplie!
— Acum! urlă Jason trecându-şi cureaua armei Uzi peste umăr
şi, sărind pe zid, se prinse de margine şi se ridică, cu sângele
şiroindu-i gârlă din gât. Nu putea să renunţe! Nu reuşea să se
caţere! Două braţe vânjoase îl traseră în sus, iar el căzu pe partea
cealaltă a zidului. Luminile! strigă el. Trage în ele!
Arma luptătorului de comando scuipă foc, iar reflectoarele
explodară în mii de ţăndări şi se împrăştiară pe potecă şi în iarbă.
Din nou, braţele vânjoase îl traseră în sus şi-l ridicară în picioare.
În bezna deplină care domnea în jur, o fâşie de lumină gălbuie
străpunse noaptea, scotocind în toate direcţiile: lanterna puternică
cu halogen pe care negrul o ţinea în mâna stângă. Iar în mijlocul
cărării zăcea, făcut covrig, prăbuşit într-o baltă de sânge, bătrânul
îmbrăcat în costum de gabardină, împuşcat în gât.
— Rămâneţi pe loc! Pentru numele lui Dumnezeu, nu vă
apropiaţi! răzbătu glasul lui Fontaine din interiorul capelei, pe uşa
întredeschisă prin care se filtra lumina slabă a lumânărilor
290
electrice.
Cei doi se apropiară de intrare, cu puştile automate pregătite să
tragă, gata să tragă fără contenire… însă nepregătiţi pentru
priveliştea care îi aştepta. Bourne închise ochii; era prea greu de
suportat. Ca şi tânărul Ishmael, bătrânul Fontaine zăcea prăbuşit
peste amvonul de pe podium, chiar lângă peretele cu vitraliile
spulberate, cu sângele şiroindu-i pe faţă, cu trupul legat ca un
balot cu nişte fire subţiri conectate la mai multe cutii negre
amplasate pe cele două laturi ale capelei.
— Plecaţi de-aici! urlă Fontaine la ei. Fugiţi, idioţilor! Nu vedeţi
că o să sar în aer...!
— O, Doamne!
— Nu aveţi de ce mă jeli, monsieur Le Cameleon! Mă duc
bucuros după nevasta mea! Lumea asta a devenit insuportabilă
până şi pentru mine! Nu mai are nici un haz. Fugiţi! Sare imediat
în aer – iar ei aşteaptă să vadă!
— Mon! Acum! urlă negrul, înşfăcându-l pe Jason de haină,
îmbrâncindu-l spre ieşire şi prăbuşindu-se peste el în tufişul des.
Explozia care urmă fu teribilă, asurzitoare şi orbitoare, ca şi
când în acest colţ al insulei minuscule căzuse un proiectil nuclear
perfecţionat. Flăcări uriaşe se înălţară spre cer, dar masa
incandescentă fu rapid potolită de vântul călduţ şi redusă la un
morman de moloz şi cenuşă.
— Cărarea! şopti răguşit Jason, căznindu-se să se ridice în
picioare şi să scape din tufişul încâlcit. Vezi cine e pe potecă!
— Sunteţi rănit, mon…
— Mă ocup singur de mine, tu ai grijă de tine!
— Cred că am avut grijă de amândoi.
— Bine, a ta e medalia şi cu ea o grămadă de bani din partea
mea. Şi-acum, hai la potecă!
Mai trăgând, mai împingând, negrul reuşi să-l pună pe Bourne
pe picioare şi, împreună, fugind alături ca nişte maşinării scăpate
de sub control, ajunseră la locul unde se sfârşea cărarea, cam la
zece metri mai încolo de ruinele încă fumegânde ale capelei. Se
furişară printre tufişuri, iar câteva secunde mai târziu îl găseau pe
celălalt negru.
— Stau ascunşi în pâlcul de palmieri dinspre sud, le spuse el
fără suflu. Aşteaptă să se împrăştie fumul, să vadă dacă mai mişcă
cineva. Dar nu pot zăbovi prea mult acolo.
— Ai fost acolo? întrebă Jason. Printre ei?
— Nici o problemă, mon. Doar v-am spus, domnule.
291
 — Cum e? Câţi sunt?
— Patru, domnule. Pe cel căruia i-am luat locul l-am omorât.
Era negru; şi-apoi, pe întuneric toate pisicile sunt negre. I-am luat
gâtul, rapid şi pe muteşte.
— Cine mai e?
— Şeful de la narcotice din Serrat, normal şi încă doi…
— Cum arată?
— Nu i-am văzut prea bine, însă unul cred că-i tot negru, înalt
şi cu păr rar. Pe al treilea nu l-am văzut la faţă – de fapt, nici nu
ştiu dacă e femeie sau bărbat, fiindcă persoana e îmbrăcată în
nişte haine foarte ciudate. Are o glugă trasă pe cap, ceva ca un fel
de pălărie cu voaletă sau capelă cu plasă contra insectelor…
— Femeie?
— Tot ce se poate, domnule.
— Femeie?… Trebuie să scape de acolo, el trebuie să plece
cumva de pe insulă!
— Nu cred că o să mai zăbovească mult; apoi coboară pe potecă
şi până jos pe plajă. Or să se ascundă în pădure, e un adăpost
printre stânci, de unde probabil vine să-i ia o barcă. Altă cale de
scăpare nu au. La hotel nu se pot întoarce fiindcă un străin ar fi
imediat reperat. Şi deşi capela e destul de departe şi orchestra urlă
să-ţi spargă timpanele, precis paznicii au auzit explozia şi se vor
prezenta la faţa locului.
— Ia, ascultaţi-mă, rosti Bourne răguşit, cu glasul vibrându-i de
încordare. Unul dintre cei trei e bărbatul care mă interesează. Pe
ăsta să-l lăsaţi în seama mea! Să nu trageţi fiindcă am să-l
recunosc dintr-o ochire. De ceilalţi, nu-mi pasă! Îi scoatem mai
târziu din ascunzătoare.
Dinspre pădurea tropicală se auzi răpăit de mitraliere şi ţipete
ascuţite, venind de pe cărarea până nu de mult scăldată în lumina
reflectoarelor, cea de deasupra fostei capele, acum o jalnică mină.
Apoi, aproape imediat, trei siluete îşi făcură apariţia pe rând, în
fugă, din desiş. Primul era blondul, ofiţerul de poliţie din
Montserrat, care se încurcă în firul invizibil, întins la înălţimea
pieptului şi căzu lat, cu faţa la pământ, rupând laţul subţire,
întins ca o coardă. Cel de-al doilea, un bărbat brunet, înalt şi zvelt,
cu un smoc de păr pe craniul pleşuv, căzu grămadă peste el, dar
ţâşni ca un arc în picioare şi, instinctiv sau fiindcă vedea pe
întuneric, o rupse la fugă spre capătul cărării şi treptele de piatră
care coborau spre plajă, croindu-şi drum cu arma întinsă înainte
şi cosind cu ea tufele, crengile şi ierburile înalte care-i stăteau în
292
cale. Apăru şi cea de-a treia siluetă. Nu era femeie; era un bărbat,
îmbrăcat într-o rasă neagră de călugăr. Un preot. El era. Şacalul!
Bourne ţâşni în picioare şi, dintr-un salt, fu în mijlocul potecii,
cu arma îndreptată spre el, gata să tragă; a lui era victoria, a lui
libertatea, a lui şi a familiei lui! Iar când bărbatul îmbrăcat în
sutană ajunse în capătul scării săpate de stâncă, Jason lipi
degetul de trăgaci şi, ţinându-l apăsat, dezlănţui asupra preotului
o adevărată ploaie de gloanţe.
Călugărul se frânse de spate, se aplecă şi se prăbuşi iar corpul
lui bufni ca un sac de pământ şi se rostogoli pe trepte în jos
oprindu-se pe nisipul jilav de pe plajă. Bourne se repezi pe scări în
jos, sărind câte trei trepte deodată, urmat îndeaproape de cei doi
negri. Ajuns pe plajă se opri, se aplecă deasupra cadavrului şi îi
smulse gluga de pe faţă. În clipa următoare înlemni holbându-se la
chipul lui Samuel, fratele călugăr de pe Tranquility Isle, Iuda care
îşi vânduse sufletul Şacalului pe un pumn de arginţi.
Deodată, pe mare se auzi vuietul unui motor puternic, iar în
clipa următoare, din spatele promontoriului înalt ţâşni ca o
săgeată, o vedetă rapidă imensă care se îndrepta cu toată viteza
înainte spre barajul natural de coral, căutând un canal de trecere
printre bancurile de recif. Lumina orbitoare a unui proiector se
revărsă deasupra apei, scăldând vârfurile ascuţite care se iţeau din
marea frământată şi dezvăluind pavilionul ce flutura la catarg,
acela al flotei britanice de coastă. Carlos!… Carlos nu luase o
identitate de împrumut, se prezentase sub propria lui înfăţişare,
schimbat doar de trecerea anilor! Îmbătrânise, slăbise, iar părul îi
căzuse, nu mai era tânărul viguros, lat în spate şi cu faţă cărnoasă
care rămăsese viu în amintirea lui Jason. Ce mai aminteau de el
erau doar trăsăturile vag latino-americane, restul, faţa suptă,
craniul pleşuv şi ars de soare, îi modificaseră complet înfăţişarea.
Iar acum fugea!
Cu cele două motoare puternice urlând la unison, vasul reuşi să
se strecoare ca prin urechile acului printre crestele ameninţătoare
de coral şi îşi croi drum spre larg. Apoi, peste golful de la Tropice,
răsună ecoul vorbelor purtate de vânt dinspre mare, rostite într-un
megafon de un glas puternic care spunea în engleză:
— Paris, Jason Bourne! Ne vedem la Paris, dacă ai curaj! Sau
preferi la o obscură facultate din Maine, domnule profesor Webb?
Cu rana de la gât deschisă, Bourne se prăbuşi cu faţa în mare,
iar sângele său se amestecă cu valurile sărate şi înspumate care se
spărgeau de ţărm.
293
 CAPITOLUL XVIII
Steve DeSole, custodele celor mai nepătrunse secrete ale
Agenţiei Centrale de Informaţii, îşi extrase gâfâind corpul
mătăhălos din maşină. Oprise în parcarea pustie a unui
neînsemnat centru comercial de la marginea oraşului Annapolis,
Maryland, slab luminată de lumina zgârcită a tuburilor de neon
lăsate aprinse peste noapte la benzinăria în fereastra căreia
dormea dus un imens câine ciobănesc. DeSole îşi potrivi mai bine
pe nas ochelarii cu rame metalice şi, mijindu-şi ochii şi
apropiindu-şi mult faţa de cadranul ceasului de la mână, abia
reuşi să distingă marcajele minuscule fosforescente. Pe cât reuşise
să-şi dea sema, trebuia să fi fost între 3:15 şi 3:20 dimineaţa, ceea
ce însemna că ajunsese primul. Şi asta era bine. Avea timp să-şi
pună ordine în idei, lucru pe care nu îl putuse face la volan,
concentrat asupra drumului din pricina miopiei sale avansate şi a
vederii slăbite mai cu seamă pe timp de noapte. Iar să fi venit până
aici cu un taxi, sau să fi rugat pe cineva să îl aducă, era exclus.
Prima informaţie fusese… mă rog, un simplu nume… un nume
destul de comun. „Se numeşte Webb”, îi spusese bărbatul la
telefon. „Mulţumesc”, îi răspunsese el. Urmase apoi o descriere
foarte vagă, una care se potrivea la fel de bine unor milioane de
bărbaţi, iar el îi mulţumise din nou informatorului şi închisese.
Apoi, dintr-un cotlon al minţii lui de analist – în virtutea
profesiunii şi a antrenamentului de ani de zile, un adevărat depozit
de informaţii esenţiale, mărunte sau lipsite de importanţă – se
aprinsese un beculeţ. Webb, Webb… amnezie? O clinică din
Virginia cu ceva ani în urmă. Un bărbat mai mult mort decât viu
fusese transferat cu elicopterul de la un spital din New York, iar
fişa sa medicală era atât de secretă, de fapt strict secret de maximă
importanţă, încât nici măcar la Biroul Oval nu trebuia să ajungă.
Şi cum până şi anchetatorii mai scapă câte o vorbă pe la colţuri,
uneori, ca să-şi uşureze sufletul, alteori din simplă lăudăroşenie şi
dorind cu orice preţ să îşi impresioneze interlocutorii, aflase că era
vorba de un pacient recalcitrant care scăpase din frâu, un amnezic
căruia i se spunea „Davey” (câteodată, scurt şi dispreţuitor,
„Webb”), că fusese membru al odioasei Meduza de la Saigon şi că
era bănuit a simula pierderea memoriei… Pierdere de memorie?

294
Alex Conklin amintise în faţa lor faptul că acel fost membru al
Meduzei pe care îl preluaseră sub o altă identitate bine cosmetizată
spre a-l antrena şi a-l lansa în urmărirea lui Carlos Şacalul, deci
agentul lor provocator căruia îi dăduseră numele de Jason Bourne,
îşi pierduse memoria. Îşi pierduse memoria şi puţin lipsise să nu
îşi piardă şi viaţa fiindcă cei care îl dirijau nu înghiţiseră povestea
cu amnezia! Deci acesta era cel pe care îl numiseră atunci
„Davey”… David. David Webb era una şi aceeaşi persoană cu
Jason Bourne, agentul pe care îl formase Conklin! Asta era!
David Webb! El fusese la reşedinţa lui Norman Swayne în
aceeaşi noapte în care cei de la Agenţie aflaseră că încornoratul
Swayne, un caraghios bătrân, îşi pusese capăt zilelor, sinucidere
care nu fusese nici măcar anunţată în ziare din motive care lui
DeSole îi scăpau! David Webb. Fostul membru al Meduzei. Jason
Bourne. Conklin. De ce?
Farurile unei limuzine care se apropia din celălalt capăt al
parcării străpunseră întunericul nopţii, iar când maşina viră şi se
îndreptă spre locul unde aştepta analistul CIA, acesta închise
ochii, orbit de lumina puternică trecând prin sticlele groase ale
lentilelor. Trebuia să expună cât mai clar şi concis concluziile în
faţa celor cu care se întâlnea. De ei depindea împlinirea unui vis pe
care el şi soţia lui îl nutreau de ani de zile: bani! Nu salariul
prăpădit pe care îl primea şi care numai salariu nu se putea numi,
ci bani adevăraţi! Pentru ca nepoţii lui să înveţe carte la o
universitate adevărată şi nu la te-miri-ce facultate din statul în
care locuiesc, cu burse amărâte acordate în virtutea faptului că
bunicul era funcţionar de stat – un funcţionar despre care unii
susţin că ar fi mai bine plătit decât mulţi alţii. Mare scofală!
DeSole, Cârtiţa-mai-tăcută-ca-mormântul, uite aşa i se spunea, dar
nu l-ar fi plătit, să-i pici cu ceară, pe măsura calităţilor sale. Şi
tocmai calităţile lui îi făceau imposibil transferul în sectorul
particular: i se impunea respectarea unui număr atât de mare de
condiţii şi restricţii legale încât era mai bine nici să nu încerce.
Odată şi odată, cei de la Washington aveau să regrete nedreptatea
pe care i-o făcuseră. El nu va mai apuca ziua, însă se bucura că
măcar nepoţii lui aveau să profite de pe urma pasului făcut de
bunicul lor. Cei din noua Meduză insistaseră să lucreze pentru ei,
iar propunerea generoasă cu care îl momiseră îl hotărâse, de
supărare, să li se arunce în braţe.
La vremea aceea, întorsese problema pe toate feţele şi ajunsese
la concluzia că, în definitiv, hotărârea lui era mai puţin imorală
295
decât cea pe care o luau, an după an, cohortele de angajaţi ai
Pentagonului care se scurgeau în valuri de la Arlington pentru a se
arunca în braţele larg deschise ale marilor corporaţii ce contractau
armament militar; motivaţia fiind cea exprimată atât de succint de
un colonel: „Munceşte acum, că te plătim noi altă dată”. Iar
Dumnezeu unul îi era martor cât muncise pentru ţara asta şi cât
îşi mai dăduse sufletul pentru ea. Iar ţara, ce făcuse ţara pentru
el? Abia dacă îi recunoştea meritele. Totuşi, ura din tot sufletul
numele Meduzei şi evita să-l pronunţe (poate că nu-l pronunţase
niciodată) fiindcă prea amintea de un trecut murdar şi de vremuri
de corupţie. Înflorirea pe care o cunoşteau marile companii de cale
ferată şi cele petroliere se datora venalităţii şi matrapazlâcurilor
marilor magnaţi care practic le suflaseră statului. Meduza se
născuse doar fiindcă în Saigonul pustiit de război făcuse posibilă
apariţia corupţiei, iar finanţarea iniţială a organizaţiei secrete era
un rezultat direct al acelei perioade. Meduza de atunci dispăruse
însă în timp. Îi luaseră locul o mulţime de companii noi iar
membrii ei nu mai erau aceiaşi.
— Nu suntem nişte sfinţi, domnule DeSole. De altfel, nu ştiu să
existe conglomerat economic american nepătat, îi spusese cel care
se ocupase cu recrutarea lui. Este perfect adevărat că ne
interesează ceea ce unii numesc avantajele economice dobândite
pe căi ilegale. Adică informaţii, sau secrete dacă exprimarea vi se
pare mai corectă. Vedeţi dumneavoastră, suntem obligaţi să
procedăm astfel întrucât concurenţii noştri din Europa şi Extremul
Orient deţin deja asemenea informaţii. Diferenţa dintre noi şi ei
este aceea că guvernele ţărilor vin în sprijinul eforturilor pe care le
depun, pe când ţara noastră, nu… Comerţ, domnule DeSole.
Despre asta este vorba – comerţ şi profit. Este cea mai bănoasă
ocupaţie de pe pământ. Lui Chrysler nu îi place Toyota, însă
vicleanul domn Iacocca nu s-a apucat să ceară bombardarea
oraşului Tokyo – sau, cel puţin, încă n-a făcut-o. El a preferat să
facă front comun cu japonezii.
Da, reflectă DeSole în timp ce limuzina oprea la zece metri mai
încolo. Ceea ce făcuse el până acum pentru „corporaţie”, după cum
prefera să o denumească spre a o deosebi de „companie”, era un
lucru bun. În definitiv era de o mie de ori mai bine să obţii un
profit decât să te ocupi de bombe… iar nepoţii lui trebuiau să
înveţe carte la cele mai mari şcoli şi universităţi din ţară. Din
limuzină coborâră doi bărbaţi care se apropiară de el.
— Cum arată Webb ăsta? întrebă Albert Armbruster,
296
preşedintele Comisiei Federale de Comerţ în timp ce se plimbau,
cu mâinile la spate, spre capătul parcării.
— Grădinarul i-a făcut o descriere sumară, fiindcă era ascuns
după gard, la o distanţă de aproximativ nouă metri.
— Da şi ce dracu’ ţi-a spus? îl întrebă partenerul preşedintelui,
un necunoscut care nu îi fusese prezentat, un brunet bondoc,
privindu-l sfredelitor cu ochii săi măslinii pe sub sprâncenele negre
deasupra cărora se înfoia o claie de păr negru. La obiect, adăugă
el.
— O clipă, protestă analistul apărându-se, însă pe un ton ferm.
Întotdeauna sunt la obiect şi, sincer, indiferent cine aţi fi, nu-mi
place deloc tonul pe care îmi vorbiţi.
— E supărat, spuse Armbruster, referindu-se la partenerul său
de parcă ar fi fost un personaj neînsemnat. E macaronar-şef la
New York şi nu are încredere în nimeni.
— Şi în cine să ai încredere la New York? întrebă negriciosul cel
bondoc, râzând şi împungându-l cu cotul, prieteneşte, pe Albert
Armbruster în coaste. Voi ăştia care vă spuneţi WASP 7 sunteţi ăi
mai negri în ceru’ gurii, voi aveţi băncile, amico.
— Şi o să încercăm să le păstrăm… Descrierea, te rog, spuse
Armbruster privindu-l pe DeSole.
— Este incompletă, însă ar fi o legătură, foarte îndepărtată, cu
Meduza şi pe aceasta o voi descrie – la obiect.
— Dă-i drumul, amice, spuse bărbatul din New York.
— E un tip masiv – de fapt, înalt – în jur de cincizeci de ani şi…
— E cărunt pe la tâmple? îl întrerupse Armbruster.
— Păi da, cred că grădinarul a spus ceva în sensul ăsta – e
cărunt sau cu fire albe în păr, în fine, cam aşa ceva. De aceea a şi
apreciat că are în jur de cincizeci de ani.
— E Simon, rosti Armbruster privindu-l pe newyorkez.
— Cine? întrebă DeSole oprindu-se pe loc şi obligându-i şi pe
ceilalţi doi să se oprească.
— Aşa s-a prezentat, Simon şi ştie totul despre tine, domnule
CIA, spuse preşedintele. Despre tine, despre Bruxelles şi întreaga
poveste.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Pentru început, afurisitul ăla de fax pe care îl foloseşti numai
tu şi acadeaua de la Bruxelles.
7 WASP = White Anglo-Saxon Protestant = cetăţean american
protestant anglo-saxon, de rasă albă. Grup care se consideră
descendenţii direcţi ai primilor colonişti englezi de pe vasul Mayflower.
297
 — E o linie secretă şi directă. Nimeni nu are acces la ea!
— Uite că cineva a dibuit cheia, domnule Meticulos, spuse
bărbatul din New York fără a schiţa un zâmbet.
— O, Doamne, dar e cumplit! Ce mă fac?
— Tu şi Teagarten învăţaţi-vă bine lecţia. Dar aveţi grijă să
stabiliţi detaliile de la un telefon public, continuă mafiotul.
Încropiţi voi ceva.
— Ştiţi despre… Bruxelles?
— Puţine lucruri îmi scapă.
— Ticălosul ăla m-a făcut să cred că e de-al nostru şi m-a avut!
spuse Armbruster apucând-o furios spre marginea parcării, urmat
imediat de negricios şi de un DeSole nesigur, înspăimântat. Mi-a
dat impresia că ştie tot, dar acum, dacă stau să mă gândesc, de
fapt mi-a servit doar bucăţele – ce-i drept grase, ca tine, ca Burton
şi ca Bruxelles-ul – iar eu, ca un prost, am căzut în cursă şi i-am
dat mai mult. La dracu’!
— Ia staţi puţin! strigă analistul de la CIA oprindu-se din nou.
Nu înţeleg ceva. Eu sunt strateg şi nu înţeleg. Ce căuta David
Webb… Jason Bourne, dacă este cu adevărat Jason Bourne, la
reşedinţa lui Swayne ieri noapte?
— Cine dracu’ mai e şi Jason Bourne? urlă preşedintele
Comisiei Federale de Comerţ.
— El e veriga despre care vorbeam şi care ne duce la Saigon şi
la Meduza. În urmă cu treisprezece ani, Agenţia l-a botezat Jason
Bourne după numele unui Bourne care murise şi l-a trimis sub
acoperire zdravănă într-o misiune cu patru zerouri în coadă – o
operaţiune de lichidare foarte delicată, dacă vreţi…
— Adică să omoare pe cineva, paisan. De ce nu vorbeşti
englezeşte?
— Da, da, exact asta a fost… Însă ceva n-a mers conform
planului; tipul şi-a pierdut memoria şi operaţiunea a căzut. A fost
compromisă, însă individul n-a murit.
— Sfântă Fecioară, ce de tâmpiţi în povestea asta!
— Şi ce ne poţi spune despre acest Webb… Bourne – în sfârşit,
Simon sau „Cobra”? Iisuse, e ca-ntr-un vodevil!
— Se pare că exact aşa a fost la un moment dat. Îşi însuşea
nume diferite, înfăţişări diferite, identităţi diferite şi juca personaje
diferite. În acest scop a fost pregătit înainte de a fi aruncat în
arenă să-l provoace pe Şacal – adică să-l găsească şi să-l ucidă.
— Şacalul? întrebă mirat il capo supremo al Cosei Nostra. Ca-n
film?
298
 — Nici ca în film nici ca în carte, idiotule…
— Hei, amico…
— Mai taci dracu’ din gură… Ilici Ramirez Sanchez, altfel
cunoscut sub numele de Carlos Şacalul, trăieşte în realitate şi este
un ucigaş profesionist cât se poate de viu, pe care serviciile secrete
internaţionale îl caută de peste un sfert de secol. Pe lângă
mulţimea atentatelor care i-au fost atribuite, unii susţin că de fapt
el ar fi fost dâra de fum de pe gorganul acoperit cu iarbă din
Dallas, adevăratul asasin al lui John Kennedy.
— Hai, nu mă prosti!
— Fii sigur că nu încerc. La Agenţie s-a aflat, la cel mai înalt
nivel, că după toţi anii ăştia Şacalul a luat urma singurei persoane
care l-ar putea identifica: Jason Bourne, de fapt David Webb, după
cum sunt tot mai convins.
— Toate astea le-aţi aflat de la cineva! explodă Albert
Armbruster. De la cine?
— A, da. Totul a fost atât de neaşteptat şi atât de încâlcit… De
la un fost agent operativ, un invalid pe nume Conklin, Alexander
Conklin. El şi un psihiatru – Panov, Morris Panov – sunt prieteni
buni cu Webb… sau Jason Bourne.
— Şi pe unde se învârtesc ăştia doi? întrebă cu un aer sumbru
il capo.
— Nu poate ajunge nimeni la ei. Nici măcar să le vorbească.
Sunt bine păziţi.
— Nici nu ţi-am cerut să fixezi o întâlnire, paisan, te-am
întrebat doar unde sunt.
— Da, Conklin e într-un apartament din Vienna, o proprietate a
noastră în care nu pune nimeni piciorul, iar apartamentul şi
cabinetul lui Panov sunt supravegheate douăzeci şi patru de ore
din douăzeci şi patru.
— Îmi dai adresele, da?
— Cum să nu, dar te asigur că n-or să stea de vorbă cu tine.
— Ar fi mare păcat. Căutăm şi noi un tip cu mai multe nume,
punem câteva întrebări. Zicem că îi vrem binele.
— N-or să înghită găluşca.
— Atunci le-o vâr pe gât.
— La dracu’, de ce? exclamă Armbruster, după care coborî
imediat glasul. Ce căuta Webb ăsta, Bourne, sau cum dracu’ l-o fi
chemând, acasă la Swayne?
— E un gol pe care nu-l pot umple, rosti DeSole.
— Un ce?
299
 — Un termen pe care îl folosim la Agenţie când răspunsul ne
depăşeşte.
— Nici nu-i de mirare că ţara asta a ajuns lada de gunoi a lumii.
— Nu-i adevărat…
— Ia închide pliscul! îi ordonă bărbatul din New York şi, vârând
mâna în buzunar scoase un carneţel şi un pix. Scrie aici adresa
Omului tău Invizibil ieşit la pensie şi a psihiatrului ăla ovrei.
Repede!
— Nu se vede nimic, spuse DeSole începând să scrie, cu
carneţelul orientat spre tuburile de neon de pe faţada benzinăriei
închise. S-ar putea să nu fie ăsta numărul apartamentului, dar e
pe-aproape. Oricum, numele lui Panov este trecut pe cutia de
scrisori, însă, repet, o să refuze să discute cu voi.
— Atunci o să-i cerem scuze pentru deranj.
— Da, mă rog. Presupun că este foarte devotat pacienţilor săi.
— Aha. Ca linia telefonică de pe faxul tău?
— Nu, acela e un termen tehnic. Fir numărul trei, ca să fiu mai
exact.
— Şi tu întotdeauna eşti exact, nu, paisan?
— Şi tu mă calci pe nervi…
— Trebuie să plecăm, îi întrerupse Armbruster, cu ochii pe
newyorkez care îşi recuperase între timp carneţelul şi pixul.
Calmează-te, Steven, adăugă el mocnind de furie, îndreptându-se
spre limuzină. Nu uita, le putem rezolva pe toate. Când vorbeşti cu
Jimmy T. La Bruxelles vezi dacă împreună ajungeţi la o explicaţie
rezonabilă, OK? Dacă nu, lasă, găsim noi ceva, mai sus.
— Sigur, domnule Armbruster. Însă, cu permisiunea
dumneavoastră, aş vrea să vă întreb ceva. Contul meu de la Berna
este în regulă… Pentru situaţia în care… înţelegeţi… dacă…
— Sigur, Steven. Nu trebuie decât să te sui în avion şi să scrii
numerele de cont la faţa locului. Cu mâna ta. Asta e şi semnătura
pe care o avem la dosar. Sper că n-ai uitat.
— Da, da, ştiu.
— Până acum cred că s-au strâns două milioane.
— Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult… domnule.
— Ai câştigat cinstit banii ăştia, Steven. Noapte bună.
Cei doi bărbaţi se instalară pe bancheta din spate a limuzinei.
Aerul părea să vibreze de încordare. Armbruster se întoarse spre
mafiot şi îl întrebă după ce şoferul aşezat în spatele paravanului de
sticlă insonorizată pornise motorul:
— Unde este cealaltă maşină?
300
 Italianul aprinse plafoniera şi se uită la ceas.
— Acuma trebuie să fie parcată la doi kilometri mai jos de
benzinărie. Îl preia pe DeSole şi se ţine scai de el până apare
ocazia.
— Omul tău ştie ce are de făcut?
— Haide, cumetre, doar nu crezi că o fi vreo fecioară. Are un
proiector pe maşină de bate până hăt, la Miami. Îl depăşeşte şi
merge în linie cu el, după aia aprinde lumina şi i-o bagă în ochi.
Tâmpitu’ ăsta care a picat la examen şi s-a ras de două milioane n-
o să mai vadă, iese din peisaj, iar noi nu-ţi cerem decât un sfert
din sumă pentru serviciul pe care ţi l-am făcut. Alby, să nu mai
zici că n-ai avut o zi bună.
Preşedintele Comisiei Federale de Comerţ se sprijini pe spătarul
locului din stânga şi, cu chipul ascuns în întuneric, se uită absent
la umbrele care defilau în noapte în spatele geamurilor fumurii.
— Ştii ceva, rosti el calm, dacă cineva mi-ar fi spus acum
douăzeci de ani că într-o bună zi am să stau în maşină cu un tip
ca tine, pe deasupra vorbind ceea ce vorbim noi, i-aş fi răspuns că
e imposibil.
— Vezi, asta-mi place mie la voi, grangurii ăştia care vă daţi
mari. Vă uitaţi de sus la noi, că nu vă ajunge omu’ nici cu prăjina
la nas, pufniţi cu dispreţ şi într-o bună zi vă daţi seama că nu
puteţi fără noi. Şi-n ziua aia ne facem „parteneri”. Tu dă-i înainte,
nu-ţi bate capul, că am avut noi grijă să te scăpăm de-o bubă în
cap. Întoarce-te la minunata ta comisie federală şi dă-i înainte cu
deciziile: care companii sunt curate şi care nu. Şi pentru asta nu
trebuie neapărat să te speli înainte pe mâini, corect?
— Gura! tună Armbruster sprijinindu-se de braţul din stânga al
banchetei. Simon ăsta – sau Webb – de unde a apărat? De ce-l
interesează treburile noastre? Ce vrea?
— Poate că vrea ceva care are legătură cu Şacalul.
— Aiurea. Noi nu avem nimic de împărţit cu Şacalul.
— Chiar aşa, de ce-aţi avea? întrebă rânjind mafiotul. Doar
suntem noi aici, corect?
— E o colaborare ocazională, să nu uiţi asta… Pe Webb – Simon,
naiba să-l ia! – trebuie să-l găsim oriunde s-ar ascunde! Cu ce ştia
el şi ce am apucat eu să scap, a devenit o adevărată ameninţare
pentru noi!
— E o fleică grasă, nu?
— Da, aşa e, încuviinţă preşedintele întorcând capul şi uitându-
se pe fereastră, cu pumnul drept încleştat şi cu degetele mâinii
301
stângi bătând furios darabana pe braţul fotoliului.
— Vrei să negociem?
— Cum? trânti Armbruster răsucindu-se spre sicilian şi
uitându-se lung la chipul calm al acestuia.
— Ce-ai auzit. Scuze, poate nu m-am exprimat corect. Eu îţi
propun o sumă care NU se negociază iar tu ai dreptul să o accepţi
sau s-o refuzi.
— Un… contract? Pentru Simon… Webb?
— Nu, îi răspunse mafiotul clătind din cap. Pentru un personaj
pe nume Jason Bourne. E mai simplu să omori un mort, nu?…
Fiindcă te-am ajutat să faci economie la un milion şi jumătate, îţi
propun ca preţ al contractului, cinci.
— Cinci milioane?
— Cheltuielile pe care le presupune eliminarea unor piese
importante sunt foarte ridicate. Ca să nu mai vorbesc de riscuri.
Cinci milioane, Alby, jumătate avans în douăzeci şi patru de ore de
la încheierea contractului.
— E scandalos!
— E dreptul tău să refuzi. Dacă te răzgândeşti şi vii la mine
după aia, te costă şapte şi jum’ate şi dacă te mai răzgândeşti o
dată, suma se dublează. Cin’şpe.
— Ce garanţii ne oferi că ai să-l găseşti? Ai auzit ce-a spus
DeSole. Are patru zerouri, adică nu ai cum să dai de el, e îngropat.
— Păi atunci o să-l săpăm la rădăcină, îl scoatem şi după aia îl
plantăm la loc.
— Cum? Două milioane şi jumătate înseamnă cam mult pentru
o vorbă în vânt. Cum?
Iarăşi zâmbind, naşul mafiot băgă mâna în buzunar şi scoase
carneţelul în care scrisese Steven DeSole.
— Întotdeauna să te încrezi în prietenii apropiaţi, Alby, că ei ştiu
totul. Dacă vrei să te convingi întreabă-i pe proştii ăia care scriu
toate cărţile de bârfe. Am două adrese.
— N-ai cum să te apropii de ei.
— Ei şi tu acum. Chiar crezi că mai trăim pe vremea când
Chicago era un oraş de sălbatici, în care dictau câinele bătrân de
Capone şi Nitty-cel-cu-degeţel-nervos? Ne-am modernizat şi noi
între timp – avem pe statele de plată băieţi cu clasă: genii. Oameni
de ştiinţă, savanţi, puşti care fac vrăjitorii cu electronica lor –
doctori. De-aia după ce le venim de hac Omului Invizibil şi
ovreiului, o să se trezească lumea. Da’ până atunci noi îl înhăţăm
pe Jason Bourne, personajul care nu există fiindcă e mort.
302
 Albert Armbruster încuviinţă scurt din cap, apoi, fără o vorbă,
se întoarse spre geam.

— Închid şase luni, schimb numele staţiunii şi redeschid după

ce-i fac publicitate zdravănă prin reviste, spuse John St. Jacques
de la fereastră în timp ce medicul îl trata pe cumnatul lui.
— Chiar a plecat toată lumea? întrebă Bourne încruntându-se
din fotoliul în care era instalat în halat de baie în timp ce medicul
îi cosea ultimul fir.
— Nu chiar toţi. Au mai rămas şapte perechi de canadieni săriţi,
inclusiv amicul care face lucru manual pe gâtul tău. Ştii ce idee le-
a venit? Să organizeze o echipă de cercetaşi – vitejii din Poliţia
Călare – şi să-i caute pe băieţii cei răi.
— Scotty a fost cu ideea, îl întrerupse medicul încet, concentrat
asupra rănii. Pe mine să nu contaţi. Sunt prea bătrân.
— Şi el, dar nu şi-a dat seama. După care a vrut să anunţe în
gura mare că oferă o recompensă de o sută de mii de dolari celui
care îi va furniza informaţii care să-l conducă etc., etc.! Până la
urmă am reuşit să-l conving că bine ar fi să transpire cât mai
puţin.
— Şi totuşi, câte ceva tot a transpirat. Nu-i bine deloc, spuse
Jason. Normal ar fi să nu ştie nimeni nimic.
— Nu crezi că eşti nedrept, David? spuse St. Jacques
interpretând greşit privirea insistentă cu care îl fixa Bourne. Da,
eşti dur. Îi inducem în eroare pe cei care anchetează cazul şi le
servim oamenilor o poveste siropoasă despre o scurgere masivă de
propan pe care nu toată lumea e dispusă să o înghită. Sigur, cu
lumea din exterior este altfel; dacă aici s-ar produce un cutremur
de gradul şase, probabil că ştirea ar încăpea pe ultima pagină de la
mica publicitate. Dar să ştii, vorba zboară repede şi s-a auzit până
la Leewards.
— Spunea ceva de o anchetă pe plan local… Dar cu lumea din
exterior ce e? Au apărut reacţii?
— O să fie, dar nimic dinspre Tranquility. Se va vorbi de
Montserrat, probabil o coloană întreagă în Times, poate două-trei
rânduri în ziarele de la New York şi Washington, dar nu cred să
pomenească o vorbă despre noi.
— Mai clar.
— Vorbim mai târziu.
— Spune ce vrei, John, interveni medicul. Eu aproape am
terminat şi oricum nu sunt atent la voi. Iar dacă v-am auzit, cred
303
că am şi eu dreptul să ştiu despre ce e vorba.
— Bine, pe scurt, rosti St. Jacques venind lângă scaun. Ai avut
dreptate, sau cel puţin eu a trebuit să-ţi dau dreptate.
— De ce?
— Ştirea ne-a parvenit în timp ce tu erai readus la viaţă. Au
găsit vasul guvernatorului, zdrobit de cel mai ascuţit recif, în larg
de Antigua, cam la jumătatea distanţei de Barbuda. Nici urmă de
supravieţuitori. La Plymouth se presupune că ar putea fi vorba de
o rafală puternică de vânt, o furtună neaşteptată şi distrugătoare
de felul celor care se abat dinspre sud spre Nevis. Totuşi, greu de
crezut. Nu mă refer la furtună, ci la datele problemei.
— Şi care ar fi acestea?
— Cei doi membri ai echipajului care îl însoţeau de obicei nu
erau la bord. Le-a spus la clubul de iahting că n-are nevoie de ei,
că pleacă singur în larg. Lui Henry i-a spus că merge la pescuit,
după peşti mari…
— Ceea ce înseamnă că avea nevoie de echipaj, îl întrerupse
doctorul canadian. A, pardon.
— Da, aşa e, îl aprobă proprietarul satului de vacanţă
Tranquility. Nu poţi ţine în lansetă un peşte mare şi naviga în
acelaşi timp, sau cel puţin guvernatorul n-ar fi în stare. Îi e frică
să-şi ia ochii de pe busolă şi de pe hărţi.
— Dar ştie să citească o hartă, nu? îl întrebă Jason.
— N-aş putea spune că este un navigator desăvârşit, dar se
pricepe destul cât să nu intre în bucluc.
— I s-a spus să plece singur, rosti Bourne. A primit ordin să se
întâlnească în larg cu o ambarcaţiune, adică într-o zonă în care
trebuia să nu-şi dezlipească ochii de pe hartă.
Jason realiză brusc că doctorul terminase, iar gâtul lui era
acum strâns înfăşurat în pansament. Medicul era în picioare lângă
el şi îl privea.
— Cum stăm? îl întrebă David ridicând privirea, cu un zâmbet
plin de simpatie înflorindu-i pe buze.
— Am terminat, spuse canadianul.
— Ei, bine… în acest caz propun să ne vedem mai târziu la un
păhărel. Ce zici?
— Bravo, ai început să vezi partea bună a lucrurilor. Semn de
sănătate. E bine.
— Ba nu, doctore, nu e bine deloc. Aş fi un pacient
nerecunoscător şi nu e cazul, crede-mă, dacă ţi-aş permite să auzi
lucruri pe care nu trebuie să le ştii.
304
 Canadianul mai în vârstă susţinu privirea lui Jason.
— Chiar vorbeşti serios. În ciuda celor întâmplate, nu vrei să mă
vezi implicat mai adânc. Şi nu te joci de-a melodrama – secretul de
dragul secretului (întâmplător, o şmecherie la care noi, doctorii, ne
pricepem foarte bine) şi eşti cu adevărat îngrijorat pentru mine.
Am dreptate?
— Cred că da.
— Judecând după toate încercările prin care ai trecut şi nu mă
refer doar la cele din ultimele zile la care am asistat fără voie, ci şi
la cicatricele de pe corp care-mi spun că ai trecut prin multe în
viaţa ta, mi se pare remarcabil, deci, ca tu să mai fii preocupat şi
de altcineva în afara propriei persoane. Eşti un om ciudat,
domnule Webb. Uneori am impresia că aş avea de-a face cu două
persoane diferite.
— Nu sunt ciudat, doctore, spuse Jason Bourne lăsând
pleoapele, pentru o clipă ţinându-şi ochii strâns închişi. Nu vreau
să fiu nici ciudat, nici altfel decât restul lumii. Aş vrea să fiu un
om obişnuit şi normal care nu se joacă de-a nimic. Sunt profesor şi
asta vreau să rămân. Numai că, date fiind împrejurările, mă văd
obligat să-mi rezolv problemele în stilul meu.
— Înseamnă că, plecând, îmi fac un bine.
— Da, aşa e.
— Şi dacă aflu din întâmplare cum stau lucrurile, am să
apreciez că mi-ai făcut nişte recomandări ca de la profesor la elev.
— Sper.
— Cred că eşti un profesor dat naibii, domnule Webb.
— Doctor Webb, interveni John St. Jacques, ca şi când
rectificarea ar fi fost obligatorie. Cumnatul meu este doctor. Ca şi
sora mea, el are un doctorat în ştiinţe. Vorbeşte câteva limbi
orientale şi este profesor plin. Cei de la Harvard, McGill şi Yale au
încercat să-l ademenească de ani de zile…
— N-ai vrea să taci? spuse Bourne cu blândeţe, aproape cu
duioşie şi puţin lipsi să nu pufnească în râs. Tânărul meu prieten
întreprinzător este impresionabil la orice prescurtare sau iniţiale
care urmează unui nume, dar uită că dacă m-aş rezuma la venitul
de profesor nu mi-aş permite să stau într-o asemenea vilă nici
măcar două zile.
— Umbli cu cioara vopsită.
— Am spus venitul de profesor.
— Iar ai dreptate.
— M-am însurat însă cu o femeie bogată… Scuză-ne, doctore, e
305
o mai veche discuţie de familie.
— Nu numai că eşti un bun profesor, repetă medicul, dar sub
înfăţişarea asta cruntă întrezăresc un tip fermecător. Canadianul
se îndreptă spre uşă, dar se întoarse şi adăugă: Trec mai târziu să
te provoc la un păhărel. Să ştii că mi-ar face plăcere.
— Mulţumesc, răspunse Jason. Pentru tot ce-ai făcut. După ce
medicul îl salută şi închise hotărât uşa, Bourne se întoarse spre
cumnatul lui: Ai un prieten de nădejde în el, Johnny.
— De fapt e un tip rece ca un sloi de gheaţă, dar un medic pe
cinste. Numai în prezenţa pacienţilor i se luminează şi lui faţa…
Deci presupui că Şacalul i-a dat întâlnire guvernatorului în larg de
Antigua, a obţinut informaţiile care-l interesau, l-a omorât şi l-a
aruncat în mare, hrană la rechini.
— Având grijă să scufunde vasul în zona cea mai periculoasă,
completă Jason, ca să pară că s-a zdrobit de stânci. Probabil a
deschis supapa şi după aia a dat drumul bărcii, la viteza maximă,
cu direcţia recif. O tragedie pe mare şi iată cum dispare încă un fir
care ne-ar fi putut conduce la Carlos – ceea ce pentru el e vital.
— Ceea ce îmi dă şi mie de gândit, spuse St. Jacques. Nu ţi-am
pomenit despre acest aspect, însă porţiunea de mare periculoasă,
cu multe recife, la nord de Falmouth, unde l-a adus pe guvernator,
se numeşte Cleştii Diavolului şi nu este genul de loc pe unde să
faci turism. Charterele se ţin cât pot de departe de locul ăsta
blestemat şi nimeni nu-şi mai bate capul să ţină socoteala
numărului de victime pe care le-a făcut.
— Deci?
— Deci, presupunând că Şacalul a fixat locul întâlnirii, adică în
apropiere de Cleştii Diavolului, mă-ntreb cum dracu’ de-o fi aflat
de existenţa lor?
— Nu ţi-au spus cei doi luptători ai tăi de comando?
— Ce să-mi spună? I-am trimis val-vârtej la Henry să-i relateze
ce s-a-ntâmplat, în timp ce noi te dregeam pe tine. Doar nu avem
vreme să ne aşezăm la o cafeluţă şi să sporovăim; eu mi-am zis că
fiecare minut este preţios.
— Atunci înseamnă că Henry ştie. Probabil e şocat. În două zile
a pierdut două vedete de coastă, din care probabil că o să
recupereze numai una, cea pe care i-o plăteşti tu şi tot nu ştie
unde e distinsul său şef şi lacheul Şacalului, adică Guvernatorul
Coroanei Britanice. Iar Carlos le-a râs în nas celor de la La Foreign
Office păcălindu-i cu marele veteran din Rezistenţă, de fapt un
ucigaş cu simbrie din Paris. Cred că o să ia foc firele în noaptea
306
asta de cât o să se vorbească de la Reşedinţa guvernatorului cu
Whitehall-ul8.
— O altă vedetă? Ce încerci să-mi spui? Ce ştie Henry – şi ce ar
fi putut să-mi spună oamenii mei?
— Tu ai întrebat cu nici un minut în urmă cum de ştia Şacalul
despre bariera de coral din larg de Antigua, cea care se cheamă
Cleştii Diavolului.
— Lasă, domnule doctor Webb, îmi aduc şi eu aminte ce-am
întrebat. Şi cum a aflat?
— Simplu. Pe insulă există o a treia persoană care lucrează
pentru el. Uite asta i-au spus tinerii tăi luptători de comando lui
Henry. Un ticălos blond, şeful brigăzii de narcotice din Montserrat.
— El? Rickman? Ku-Klux-Klan-ul britanic? Rickman-care-nu-
se-abate-de-la-Lege, spaima tuturor celor care îndrăznesc să ridice
glasul împotriva lui? Sfinte Cristoase, Henry n-o să înghită aşa
ceva!
— Şi de ce nu? Tocmai ai făcut descrierea perfectă a discipolului
lui Carlos.
— Probabil că da, însă e incredibil. Rickman e un habotnic de
nedescris. Îi strânge pe toţi la rugăciunile de dimineaţă înainte de-
a începe lucrul, rugându-l pe Dumnezeu să-l ajute în lupta pe care
o duce împotriva Satanei; nu bea, nu se întâlneşte cu femei… —
Savonarola?
— Da, pare să se potrivească… din ce-mi mai aduc eu aminte de
la lecţiile de istorie.
— Atunci aş zice că-i o fleică grasă pentru Şacal. Iar Henry fii
sigur că are să creadă când o să vadă că vasul oficial nu se mai
întoarce la Plymouth; sau când o să vadă plutind pe mare
cadavrele marinarilor; sau pur şi simplu dacă unii nu mai apar la
rugăciunile de dimineaţă.
— Aşa crezi că a scăpat Carlos?
— Da, aprobă Bourne cu un semn al capului şi făcu un gest
larg spre canapeaua aşezată la câţiva metri de el, în faţa unei
măsuţe cu tăblia de cristal. Ia loc, Johnny. Avem de vorbit.
— Până acum ce-am făcut?
— Nu vreau să vorbim despre ce s-a-ntâmplat, frăţioare, ci
despre ce se va întâmpla.
— Şi ce se va întâmpla? întrebă St. Jacques aşezându-se pe
canapea.

8 Whitehall - sediul guvernului britanic, la Londra, (n. trad.).

307
 — Plec.
— Nu! strigă tânărul ţâşnind în picioare de parcă s-ar fi
curentat. Nu poţi să pleci!
— N-am de ales. Ştie cine suntem, unde să ne găsească. Totul.
— Unde vrei să pleci?
— La Paris.
— Fir-ar a dracului de treabă! Nu-i poţi face aşa ceva Mariei!
Nici puştilor, ce Dumnezeu! Nu te las!
— Nu mă poţi opri.
— Ce Dumnezeu, David, măcar ascultă-mă! Dacă împuţiţii ăia
de la Washington sunt nişte scârţani care nu dau doi bani pe tine,
nu înseamnă că şi cei de la Ottawa sunt la fel. Sora mea a lucrat
pentru guvern, iar guvernul nostru nu se spală pe mâini şi nu îi
trimite pe oameni la plimbare fiindcă îl incomodează sau nu vor să
scoată banul. Am multe relaţii, oameni ca Scotty, doctorul şi alţii.
Doar o vorbă să spună şi te duc direct într-o fortăreaţă la Calgary.
Unde nimeni nu se poate atinge de un fir de păr din capul tău!
— Şi crezi că guvernul meu n-ar proceda la fel? Dă-mi voie să-ţi
spun ceva, frăţioare. Sunt persoane la Washington care şi-au
riscat viaţa ca să nu ni se întâmple nimic nouă, Mariei, copiilor şi
mie. Din altruism, fără a aştepta nici o recompensă din partea
mea, nici a guvernului. Iar dacă doresc să mă ascund undeva unde
să nu mă găsească nimeni, probabil că mi-ar pune la dispoziţie o
proprietate în Virginia, cu cai şi servitori şi detaşamente întregi de
soldaţi înarmaţi până-n dinţi care să ne păzească douăzeci şi patru
de ore din douăzeci şi patru.
— Păi atunci înseamnă că ai găsit soluţia. Ce mai aştepţi? Nu
scăpa ocazia!
— Şi cum ar fi, Johnny? Să trăim cu toţii într-o închisoare, a
noastră şi numai a noastră? Copiii să nu se poată duce în vizită la
prieteni, sau când merg la şcoală să fie tot timpul păziţi de soldaţi
(dacă vor merge la şcoală), să nu meargă la petreceri, să nu invite
pe nimeni acasă. Fără vecini şi prieteni? Iar eu şi Marie să ne
holbăm toată ziua unul la altul şi la soldaţii care patrulează şi
tuşesc sau strănută, sau, Doamne păzeşte, să auzim vreo
împuşcătură fiindcă un iepure a îndrăznit să treacă prin grădina
noastră? Asta nu-i viaţă, e puşcărie curată. Eu şi sora ta n-am
putea trăi aşa.
— Nici eu. Sigur nu aşa cum ai descris-o tu. Dar ce rezolvi dacă
pleci la Paris?
— Pot să-l găsesc. Să-l lichidez.
308
 — Ştii bine că acolo e ajutat de o armată întreagă.
— Iar pe mine mă ajută Jason Bourne, răspunse David Webb.
— Hai, dom’le, termină cu prostiile astea.
— Nici eu nu cred prea mult, dar se pare că ţine… Hai, Johnny,
atâta lucru îmi datorezi. Acoperă-mă. Spune-i Mariei că sunt bine
şi că am dat de un fir care duce la Paris şi că numai bătrânul
Fontaine mă poate ajuta – ceea ce în parte, este adevărat. O
cafenea din Argenteuil numită Le Coeur du Soldat. Spune-i că îi
chem pe Alex Conklin şi trupa de la Washington.
— Dar n-ai să-i chemi, nu?
— Nu. Şacalul ar afla imediat; are urechi pe toate culoarele de la
Quai d’Orsay şi sus şi jos. Singura soluţie este să operez pe cont
propriu.
— Şi crezi că ea nu are să afle?
— O să bănuiască, dar nu are cum să ştie că îl rog pe Alex să o
sune şi să-i confirme că m-a pus în legătură cu artileria grea de la
Paris. Mai întâi trebuie să i-o spui tu.
— De ce e nevoie să mint?
— Asta chiar că nu trebuia să întrebi, frăţioare. Cred că a trecut
şi-aşa prin destule din pricina mea.
— Bine, fie. Îi spun, dar n-o să mă creadă. O să citească prin
mine; de când eram mici ştia când o mint. Mă privea drept în ochi
cu ochii ăia mari şi căprui ai ei iar eu izbucneam în plâns. Numai
că ea nu se uită ca fraţii mei mai mari cu – nu ştiu cum să spun –
cu un soi de dispreţ fiindcă mezinul i-a supărat iar. Înţelegi?
— Se numeşte iubire. Întotdeauna a ţinut la tine – chiar şi când
ai supărat-o.
— Da, Marie e fată bună.
— Cred că mai mult decât atât. Sun-o peste două ore şi spune-i
să se întoarcă cu copiii. E singurul loc în care vor fi în siguranţă.
— Şi tu? Cum ai să ajungi la Paris? E greu să pleci prin Antigua
sau Martinica, uneori trebuie să-ţi faci rezervarea cu multe zile
înainte.
— Oricum n-aş putea pleca cu nici una din companiile astea.
Cumva trebuie să găsesc o cale şi să mă strecor neştiut şi nevăzut.
Cineva din Washington se va gândi la toate astea. Găseşte el o
soluţie. Trebuie să o găsească.
*
* *
Cu faţa scăldată de transpiraţie şi părul ud, Alexander Conklin
ieşi, trăgându-şi obosit piciorul beteag, din bucătăria minusculă a
309
apartamentului CIA din Vienna. În zilele bune de altădată – asta
înainte să devină o distilerie ambulantă – de fiecare dată când
simţea că lucrurile încep să o ia razna, să se precipite sau să-l
agreseze prea rău, părăsea calm biroul (în orice colţ al lumii s-ar fi
aflat) şi îndeplinea nedezminţit un ritual de la care nu se abătuse
niciodată. Căuta cel mai bun local din târg, renumit pentru
grătarele sale (în orice colţ al lumii s-ar fi aflat) şi comanda două
Martini seci şi o friptură grasă, în sânge, cu o porţie mare de
cartofi prăjiţi. Iar izolarea, cantitatea limitată de alcool, combinate
cu friptura de vacă în sânge şi cartofii înotând în grăsime aveau un
asemenea efect liniştitor asupra nervilor săi, încât toată agitaţia
acelei zile de balamuc pălea, frământările şi stările lui conflictuale
se topeau, iar el se limpezea la minte şi era, în sfârşit, capabil să
gândească coerent. Aşadar se întorcea la birou – un apartament
elegant din Belgravia Square de la Londra, sau camerele din dos,
cu chirie, ale unei case de toleranţă din Katmandu – cu gândurile
frumos ordonate şi cu o mulţime de soluţii. Astfel îşi câştigase
porecla de Sfântul Alex of Conklin. O dată îi pomenise lui Mo
Panov despre această ciudată reacţie gastronomică, la care
medicul îi replicase succint: „Dacă scapi cu minţile întregi, fii sigur
că într-o zi de la stomac o să ţi se tragă moartea”.
În prezent însă, răvăşit cum era după tratamentele de
dezalcoolizare şi cu toate celelalte necazuri pe care le avea cu
sănătatea, colesterolul mărit şi tâmpita aia de hipoglicemie, sau
cum dracu’ i-or fi spus deştepţii ăştia că se cheamă, descoperise o
altă soluţie. O găsise cu totul întâmplător. Într-o dimineaţă, era în
perioada crizei din Iran şi a audierilor – adică cele mai interesante
ore de comedie televizată, i se stricase televizorul. Se înfuriase şi
dăduse drumul aparatului de radio portabil pe care nu îl folosise
de luni de zile, poate chiar de ani, fiindcă televizorul lui avea o
componentă radio integrată – imposibil de folosit în acel moment –
doar pentru a descoperi că bateriile se descărcaseră de mult şi că
locaşul era plin de o mâzgă albă. Se îndreptase deci spre telefonul
din bucătărie, abia trăgându-şi piciorul bolnav – laba îi fusese de
curând amputată, înlocuită cu o proteză, iar ciotul îl ardea şi îi
zvâcnea – ştiind că, la un simplu apel, depanatorul, căruia îi
făcuse unele mici servicii în trecut, avea să dea fuga şi să-l scoată
din impas. Din nefericire, se alesese cu o săpuneală straşnică din
partea nevestei individului, care îi urlase în ureche că bărbatul ei
„şi-a băgat picioarele în clienţi” şi a fugit cu o „curvă de negresă cu
marafeţi, care s-a înşirat cu toţi ăia de la ambasadă!” (a Zairului,
310
după cum a reieşit ulterior din documentele de la Puerta Vallarta).
Simţind că puţin mai e şi face apoplexie, Conklin se repezise la
chiuveta deasupra căreia erau aşezate, pe pervazul ferestrei,
borcănelele lui cu pilule împotriva tensiunii şi dăduse drumul la
apă rece. Robinetul explodase; sărise până în tavan, iar jetul
puternic de apă îl împroşcase din cap până-n picioare. Caramba!
Şocul îl calmase instantaneu şi îşi amintise, cu mintea limpezită,
că reţeaua de televiziune prin satelit programase pentru aceeaşi
seară reluarea integrală a audierilor. Cu inima uşoară, Conklin
sunase instalatorul şi plecase fericit să-şi cumpere alt televizor.

Şi, din acea dimineaţă, ori de câte ori îl cuprindea furia – la

adresa propriei persoane sau a lumii întregi, lumea în care trăia –
îşi băga capul sub robinetul din bucătărie, dădea drumul la apă
rece şi stătea cu capul sub jet până se liniştea. La fel procedase şi
în această dimineaţă. În această dimineaţă tâmpită şi afurisită,
naiba s-o ia de treabă!
DeSole! Mort într-un accident de maşină, pe un drum pustiu de
ţară din statul Maryland, la ora 4:30 dimineaţa. Ce dracu’ căuta
Steven DeSole – în al cărui permis de conducere medicul scrisese
negru pe alb că are grave tulburări de vedere şi că i se interzice să
conducă pe timp de noapte – pe un drum lăturalnic de pe lângă
Annapolis şi încă la patru dimineaţa? Şi după aia Charlie Casset,
un Casset de-a dreptul scos din minţi, urlase la Alex cât îl ţineau
bojocii – el, altfel atât de calm şi de temperat – că are de gând să
pună pe tapet problema comandantului NATO şi să-i ceară
explicaţii în legătură cu linia de fax secretă folosită numai de
general şi responsabilul şi custodele tuturor dosarelor ultrasecrete
de la Agenţie, acelaşi care îşi pierduse viaţa nu într-un accident de
maşină, ci ucis! Mai mult decât atât, un oarecare fost agent
operativ pe nume Conklin să facă bine şi să iasă pe interval cu tot
ce ştie despre DeSole, Bruxelles şi relaţia respectivă; altfel el,
Casset, îşi ia mâinile de pe mai sus-pomenitul agent operativ
pensionat şi prietenul ăla al lui care face pe şmecherul, Jason
Bourne. Până la prânz, cel mai târziu! Iar după aia, Ivan Jax! Îl
sunase şi strălucitorul medic negru jamaican, să-i spună că vrea
să ducă trupul lui Norman Swayne de unde îl luase fiindcă el nu
vrea să pice iar de fazan în dracu’ ştie ce matrapazlâcuri încurcate
de-ale Agenţiei. Nu are nici o legătură cu Agenţia! urlase Conklin
în gând, ştiind că nu îi poate dezvălui lui Ivan Jax adevăratul
motiv pentru care îi solicitase sprijinul: Meduza. Nici vorbă ca Jax
311
să se ducă pur şi simplu şi să lase cadavrul acolo unde-l găsise, în
Manassas, fiindcă poliţia, cu ordin de la FBI – de fapt al unui fost
agent operativ care folosise toate parolele cuvenite, dar pe care nu
avea dreptul să le folosească – sigilase proprietatea generalului
Norman Swayne fără a cere prea multe explicaţii.
— Şi eu ce fac cu cadavrul? ţipase Jax la el.
— Ţine-l şi tu la frigider o bucată de vreme, oricum, aşa ar vrea
şi Cactus.
— Cactus? De la spital vin. Am stat lângă el toată noaptea. O
să-şi revină, da’ nici el nu ştie mai multe ca mine. Ce dracu’ se
petrece?
— Noi, cei care lucrăm în serviciile secrete, nu putem spune
prea multe, zise Alex strâmbându-se la auzul acestei propoziţii
ridicole. Te sun mai târziu.
Deci, ce-i mai rămăsese de făcut decât să se ducă în bucătărie şi
să-şi bage capul sub jetul de apă rece? Mai rău de-atât, ce să se
mai întâmple? Şi, bineînţeles, în acel moment sună telefonul.
— La Gogoaşa înfuriată, spuse el.
— Scoate-mă de aici! ţipă Jason Bourne, nici umbră de David
Webb în glasul său. La Paris!
— Ce s-a-ntâmplat?
— A fugit, asta s-a-ntâmplat, iar eu trebuie să ajung la Paris,
acoperit, fără Imigrări, fără vamă. Are oameni peste tot şi nu vreau
să-i dau ocazia să se ţină scai după mine… Alex, mă asculţi?
— DeSole a fost omorât azi-dimineaţă, într-un accident de
maşină care n-a fost accident; la patru dimineaţa. Meduza strânge
laţul.
— Ce-mi pasă mie de Meduza! Pentru mine e îngropată. N-am
căutat unde trebuie. Eu pe Şacal îl vreau şi ştiu unde să-l caut. Îl
găsesc şi-l termin!
— Şi mă laşi pe mine cu Meduza pe cap…
— N-ai spus tu că vrei să te duci sus? Ai zis că mă păsuieşti
patruzeci şi opt de ore. Dă ceasul înainte. Gândeşte-te că au trecut
cele patruzeci şi opt de ore şi mergi mai sus, numai scoate-mă
odată de aici şi du-mă la Paris.
— Or să vrea să discute cu tine.
— Cine?
— Peter Holland, Casset şi pe cine or mai aduce cu ei…
procurorul general, Iisuse, poate chiar preşedintele.
— Despre ce să discute?
— Tu ai vorbit pe îndelete cu Armbruster, cu nevasta lui Swayne
312
şi cu sergentul ăla, Flannagan, nu eu. Eu doar am apăsat pe
câteva butoane şi am stârnit reacţia lui Armbruster şi a domnului
ambasador Atkinson de la Londra; mare brânză. Tu deţii datele
problemei, eu sunt doar umplutură. Deci, cu tine vor dori să
vorbească.
— Şi să-l pun pe Şacal la păstrare?
— Pentru o zi, cel mult două.
— Nu, fir-ar ea să fie de treabă! Ştii bine că nu merge aşa! O
dată ce ajung acolo am să fiu singurul lor martor valabil, cu
muniţie grea şi or să mă frece dintr-un interogatoriu în altul; iar
dacă refuz, mă reţin. Nu, Alex, nu ţine. Prioritatea mea e numai
una şi ea se află la Paris!
— Ascultă-mă, rosti Conklin. Am şi eu puteri limitate. Sunt
unele lucruri pe care le pot controla, altele nu. Când am avut
nevoie de Charlie Casset, el ne-a ajutat; dar nu-i tipul pe care să-l
duci cu preşul, iar eu oricum nu-mi propun să încerc. Ştie că
moartea lui DeSole nu e un accident – cineva care suferă de
tulburări de vedere şi nu poate conduce noaptea nu se
aventurează pe şosea la patru dimineaţa să facă un drum de
patru-cinci ore – şi mai ştie că noi ştim mult mai multe despre
DeSole şi Bruxelles decât i-am spus. Dacă vrem ca Agenţia să ne
ajute… şi avem nevoie ca aerul de ajutorul lor pentru tot soiul de
fleacuri cum ar fi: să te trimită în Franţa sub acoperire militară
sau diplomatică, sau Dumnezeu ştie câte alte lucruri de care vei
avea nevoie după ce ajungi acolo – deci eu nu pot să mă fac că nu-l
cunosc pe Casset. Ne calcă în picioare şi, dacă mă pun în locul lui,
cred că are şi de ce.
La capătul celălalt al firului se lăsă tăcere, singurul sunet care
se auzea era răsuflarea lui Bourne.
— Bine. Am priceput cum stăm. Spune-i lui Casset că dacă
acceptă să ne dea tot ce-i cerem, atunci noi – ba nu, eu – eu am
să-i dau toate informaţiile. E mai sănătos ca tu să te ţii deoparte.
O să primească atâtea informaţii cât să nu poată duce, cu care
Ministerul de Justiţie poate să bage la apă câţiva din cei mai tari
barosani din guvern. Asta în cazul în care Ministerul de Justiţie nu
e şi el vârât până-n gât în Şerpoaica… Poţi adăuga că am aflat ceva
despre un cimitir, lucru care s-ar putea dovedi a fi extrem de
instructiv.
Fu rândul lui Conklin să păstreze o clipă de tăcere.
— Şi dacă nu se mulţumeşte numai cu promisiuni? Asta, ţinând
cont de preocupările tale actuale.
313
 — Aha! Am priceput. Vrei să spui, în cazul în care pierd… OK,
spune-i că imediat ce ajung la Paris angajez o stenodactilografă şi
îi dictez tot ce ştiu, tot ce am aflat şi că îţi voi trimite ţie toate
informaţiile. Fiindcă sunt sigur că Sfântul Alex le va duce acolo
unde trebuie. Mă gândesc că ar fi mai indicat să-ţi trimit una-două
pagini deodată, să-i ţin în priză şi să-i oblig să fie mai cooperanţi.
— De asta am eu grijă… Şi acum, Parisul. Dacă-mi amintesc
bine, Montserrat se află pe undeva pe lângă Republica Dominicană
şi Martinica, sau mă-nşel cumva?
— La mai puţin de o oră de zbor de fiecare, iar Johnny se
cunoaşte cu toţi piloţii de pe insula mare.
— Martinica e franceză, deci acolo nu sunt probleme. Am câteva
relaţii la Deuxieme Bureau. Du-te în Martinica şi sună-mă de pe
aeroport. Până ajungi, am timp să trag nişte sfori.
— S-a făcut… Ar mai fi ceva, Alex. Marie. În după-amiaza asta
se întoarce cu copiii pe insulă. Sun-o tu şi spune-i că sunt
acoperit, blindat, că Parisul mă sprijină cu tot ce are mai bun.
— Mincinos nenorocit…
— Fă-o!
— Bineînţeles că aşa am să fac. Despre asta chiar vreau să
discut, pe faţă, cu Mo… dacă nu mor cumva între timp. M-a invitat
la cină. Găteşte îngrozitor, dar îşi închipuie că e cel mai mare
bucătar evreu al tuturor timpurilor. Pot să-i stric bucuria? Şi vreau
să-l pun la curent cu noutăţile de ultimă oră, altfel îşi iese din
minţi.
— Sigur. Dacă nu era el, probabil că acum noi doi am fi muşcat
din zăbală, băgaţi în cămaşa de forţă.
— Vorbim mai târziu. Succes.

A doua zi la 10:25 dimineaţa, ora Washingtonului, doctorul

Morris Panov ieşea însoţit de garda lui de corp de la Spitalul Walter
Reed după o şedinţă de psihiatrie cu un locotenent de armată
pensionat care suferise un şoc în urma unei aplicaţii în Georgia,
aplicaţie în cursul căreia îşi pierduseră viaţa, în urmă cu opt
săptămâni, douăzeci de tineri recruţi aflaţi în subordinea sa. Mo
nu prea avea cum să-l ajute. Tipul se făcea vinovat de a fi exagerat
un pic din zel profesional, în stil militar şi trebuia să se împace,
câte zile mai avea de trăit, cu propriul complex de vinovăţie. Nici
faptul că era unul dintre negrii privilegiaţi, cu cont în bancă şi
absolvent al Academiei West Point, nu părea să-l ajute prea mult.
Majoritatea celor douăzeci de recruţi fuseseră şi ei negri, însă mai
314
puţin favorizaţi de soartă.
Preocupat să găsească un tratament optim pentru pacientul
său, Panov îşi privi absent însoţitorul şi tresări.
— Eşti nou, nu-i aşa? Vreau să spun, credeam că vă ştiu pe
toţi.
— Da, domnule. Se întâmplă frecvent să fim mutaţi pe nepusă-
masă dintr-un loc într-altul, asta ca să ne ţină-n priză.
— Evitarea unei obişnuinţe – da, asta poate înmuia pe oricine.
Psihiatrul se îndreptă spre locul unde îl aştepta maşina
blindată; era un alt vehicul!
— Asta nu-i maşina mea, spuse el zăpăcit.
— Urcă, îi spuse însoţitorul pe un ton ce nu admitea replică,
deschizând larg portiera.
— Cum?
Două mâini puternice îl înşfăcară, iar posesorul lor, un bărbat
îmbrăcat în uniformă, îl trase înăuntru şi-l îmbrânci pe bancheta
din spate, înghesuit între acesta şi paznicul care urcă imediat în
urma lui. Cei doi bărbaţi îl ţinură pe psihiatru, iar al treilea care
fusese în maşină îi smulse lui Mo haina de pe el, îi suflecă mâneca
de la cămaşă şi îi înfipse o seringă hipodermică în braţ.
— Vise plăcute, doctore, îi ură soldatul îmbrăcat în uniforma
Serviciului Medical al Armatei. Sună la New York, adăugă el,
adresându-i-se paznicului.

315
 CAPITOLUL XIX
Avionul Boeing 747 al companiei Air France, venind din
Martinica, se roti deasupra aeroportului Orly învăluit în umbrele
înserării. Cursa sosea la Paris cu o întârziere de cinci ore şi
jumătate datorată condiţiilor meteo nefavorabile şi vremii
capricioase din zona Caraibelor. Pilotul înscrise aeronava în linie
dreaptă, pregătind-o pentru operaţiunea finală şi aterizare iar
navigatorul îi transmise autorizarea turnului de control, după care
apăsă pe un buton, trecu pe o frecvenţă ce nu putea fi interceptată
de la sol şi comunică în franceză un mesaj destinat unei anume
săli din incinta aeroportului:
— Deuxieme, încărcătură fragilă. Rog anunţaţi partea interesată
să se prezinte în perimetrul respectiv. Mulţumesc. Terminat.
— Recepţionat şi transmis instrucţiunile, urmă răspunsul
laconic. Terminat.
Încărcătura fragilă în chestiune era instalată în compartimentul
de clasa întâi al avionului, pe scaunul din stânga, în capătul
şirului de locuri de lângă peretele despărţitor. Locul de lângă el
rămăsese liber în timpul zborului, conform instrucţiunilor exprese
primite de la Deuxieme Bureau şi Washington. Agitat, iritat,
încordat şi simţind că nu-şi găseşte locul, incapabil să aţipească
din pricina bandajului care îl sugruma, Bourne reflecta, aproape
de capătul puterilor, la evenimentele din ultimele nouăsprezece
ore. De fapt, lucrurile nu merseseră deloc unse, aşa cum
anticipase Conklin. Le Deuxieme se lăsase greu, iar preţ de şase
ore telefoanele zbârnâiseră între Washington şi Paris, în final
intrând pe fir şi Vienna, statul Virginia. Obstacolul de care se
împiedicaseră cu toţii, de fapt o adevărată stâncă de granit, a fost
neputinţa celor de la CIA de a spune clar în ce consta operaţiunea
secretă şi ce era cu acest Jason Bourne, pentru simplul motiv că
singura persoană care le putea dezvălui identitatea lui şi furniza
precizări în legătură cu misiunea, Alexander Conklin, refuzase cu
încăpăţânare să o facă ştiind prea bine că umbra Şacalului se
întindea deasupra întregului Paris şi că acesta avea ochi şi urechi
peste tot, poate numai în bucătăria de la Tour d’Argent, nu. Când
Alex realizase cu disperare că la Paris se făcuse de-acum ora
prânzului, înşfăcase telefonul şi începuse să caute prin cafenelele

316
de pe Rive Gauche, la posturi telefonice obişnuite (care puteau fi
foarte bine ascultate) o mai veche cunoştinţă de-a sa de la
Deuxieme pe care îl descoperi într-un bistro de pe Rue de
Vaugirard.
— Îţi mai aduci aminte de o tinami şi de un american ceva mai
tânăr decât este acum, care te-a ajutat să vezi că viaţa e totuşi
frumoasă?
— A, tinami, pasărea cu aripi ascunse şi înfiptă bine pe picioare
care nu iartă nimic? Ce vremuri! Tinereţea, bat-o vina. Iar dacă
cumva e vorba de un american care a fost canonizat în vremea
respectivă, atunci nu cred că am să-l uit vreodată.
— Aşa să fie. Am nevoie de tine, acum.
— Eşti chiar tu, Alexander?
— Chiar eu şi am o mică neînţelegere cu D. Bureau.
— E ca şi rezolvată.
Şi chiar se rezolvase, numai că nimeni nu se poate pune cu
vremea. Furtuna care se abătuse în urmă cu două nopţi asupra
Insulelor Leeward fusese doar preludiul ploilor torenţiale şi al
vântului ce pornise să sufle dinspre Grenadine, anunţând o nouă
furtună pe mare. În arhipelag începea perioada uraganelor, aşa
încât vremea urâtă nu era lucru neobişnuit, dar rămânea totuşi un
obstacol de netrecut. Când în cele din urmă avionul primise
autorizaţia să decoleze, e drept, cu întârziere, survenise o
defecţiune la motorul din dreapta, spate; şi nimeni nu crâcnise
până ce nu fusese depistată şi rezolvată problema. Numai că în
momentul plecării, la întârziere se adăugau acum şi cele trei ore
cât durase reparaţia.
În afara vârtejului din mintea lui, pentru Jason zborul
decursese fără peripeţii nedorite. Doar un sentiment de vinovăţie
nu îi dădea pace, scoţând din când în când capul la lumină şi
întrerupând noianul de gânduri care îl asaltau – Paris, Argenteuil,
o cafenea cu numele incitant de Le Coeur du Soldat, Inimă de
soldat. Sentimentul de vinovăţie devenit acut în timpul zborului
din Montserrat spre Martinica atunci când avionul survolă
Guadelupa şi insula Basse-Terre. La numai câteva mii de metri
sub el se aflau Marie şi copiii lui, pregătindu-se să se întoarcă pe
Tranquility Isle lângă soţul şi tatăl lor care nu mai era acolo. Sigur
că fetiţa, Alison, nu va şti nimic; însă Jamie, el da. Parcă îl vedea
făcând ochii mari cu privirea adumbrită şi abia reuşind să îngaime
ceva despre pescuit şi înot… Şi Marie… Iisuse, nici nu vreau să mă
gândesc la ea! Doare prea tare!
317
 O să fie convinsă că a trădat-o, fugind de lângă ea pentru a
încheia o răfuială violentă, foarte veche, cu un duşman care
răsărise dintr-un trecut îndepărtat, dintr-o viaţă trecută, care nu
avea nici o legătură cu viaţa lor! Şi, înfuriată, o să se gândească la
acelaşi lucru pe care i-l spusese bătrânul Fontaine când încercase
să-l convingă să-şi ia familia şi să fugă cât mai departe de Şacal,
acolo unde braţul lui lung să nu-l poată ajunge. Poate că bătrânul
avusese totuşi dreptate iar Şacalul se va stinge de bătrâneţe, însă
cu limbă de moarte va lăsa un testament, un legat prin care va
cere moartea lui Jason Bourne – a lui David şi a familiei lui.
Nu mă înşel, Marie! Încearcă să mă-nţelegi. Trebuie să-l găsesc.
Trebuie să-l omor! Doar nu putem trăi ca la puşcărie pentru tot
restul zilelor noastre!
*
* *
— Monsieur Simon? i se adresă francezul mărunţel, bine
îmbrăcat, cu barbişon alb, îngrijit, pronunţându-i numele cu
accent francez.
— Eu sunt, îi răspunse Bourne dând mâna cu el pe un culoar
strâmt, pustiu şi izolat, de undeva din incinta aeroportului Orly.
— Bernardine, Francois Bernardine, un vechi coleg de-al
prietenului nostru comun, Alexandru cel Sfânt.
— Alex mi-a vorbit de tine, rosti Jason zâmbindu-i cu căldură.
Fireşte, fără nume, însă mi-a spus că ai să aduci vorba despre
sfinţenia lui. De fapt aşa trebuia să mă conving că eşti… colegul
lui.
— El ce face? Au circulat tot felul de zvonuri, spuse Bernardine
ridicând din umeri. Bârfe banale, unele mai mici, altele mai mari:
rănit în Vietnam, alcool, concediere, dizgraţie, adus înapoi cu lauri
ca erou al Agenţiei şi multe alte lucruri contradictorii.
— Majoritatea sunt adevărate, nu-i e ruşine să recunoască.
Acum e invalid, nu are un picior, nu mai bea şi a făcut cu adevărat
fapte eroice. Ştiu ce vorbesc.
— Înţeleg. Au fost şi alte istorii, zvonuri, dar cine să le mai
creadă? Tot felul de călătorii fanteziste prin Beijing, Hong Kong…
unele legate de numele unui individ, Jason Bourne.
— Mi-au ajuns şi mie la ureche.
— Da, sigur că da… Să revenim însă la Paris. Sfântul nostru
spunea că ai nevoie de o casă, de haine en scene, adică franţuzeşti
din cap până-n picioare şi pe dinăuntru şi pe dinafară.
— Am nevoie de o garderobă modestă, dar cât mai variată, îl
318
aprobă Jason. Ştiu unde să mă adresez şi ce să cumpăr şi am bani
destui.
— Atunci nu rămâne decât problema locuinţei. Preferi un hotel?
La alegere: La Tremouille, George Cinq? Sau Plaza-Athenee?
— Mai mic, mult mai mic şi mai ieftin.
— Asta înseamnă că ai o mică problemă financiară?
— Nici vorbă. Trebuie doar să păstrez aparenţele. Îţi spun eu
cum fac. Cunosc cartierul Montmartre şi am să-mi găsesc singur
un loc. Îmi trebuie însă o maşină – înmatriculată pe alt nume,
preferabil un nume care să ducă într-o fundătură.
— Deci preferabil un mort. S-a rezolvat. Maşina este într-un
garaj subteran de pe Capucines, lângă Place Vendome.
Bernardine vârî mâna în buzunar, scoase un rând de chei şi i le
întinse lui Jason.
— Un Peugeot vechi în sectorul E. Circulă mii de asemenea
maşini prin Paris. Ai numărul scris pe breloc.
— Ţi-a spus Alex să sunt para-îngropat?
— Nici nu era nevoie. Cred că Sfântul nostru a bătut cimitirele
în căutare de nume utile pe vremea când a lucrat aici.
— Probabil că de la el mi se trage.
— Cu toţii am învăţat ceva de la acest om extraordinar, o minte
sclipitoare, cel mai bun în branşa asta, dar atât de modest, atât
de… Je ne sais quoi… de „vezi dacă poţi şi tu”, da!
— Da, vezi dacă poţi şi tu.
— Să-ţi spun una bună, rosti Bernardine râzând. O dată şi-a
ales un nume, tot de pe o piatră funerară, care a pus pe jar La
Surete. Erau fow… înnebuniţi, ce mai! Numele coincidea cu cel al
unuia care comisese câteva crime omorându-şi victimele cu
toporul şi pe care poliţia îl căuta de luni de zile!
— Chiar că-i bună! spuse Bourne chicotind.
— Da, foarte nostim. Mai târziu mi-a mărturisit că dăduse peste
acest nume în Rambouillet… de fapt în cimitirul de la periferie.
Rambouillet! Cimitirul în care Alex încercase să-l omoare acum
treisprezece ani. Zâmbetul se topi de pe chipul lui Jason când îl
fixă pe prietenul lui Alex, bătrânul de la Deuxieme Bureau.
— Ştii cine sunt, nu? îl întrebă el liniştit.
— Da, îi răspunse Bernardine. Cu toate poveştile şi zvonurile
astea care au circulat despre Extremul Orient, nici n-a fost greu să
pun lucrurile cap la cap. În fond, de aici de la Paris ai impresionat
o întreagă Europă, domnule Bourne.
— Mai ştie şi altcineva?
319
 — Mon Dieu, non! Şi nici nu are să afle nimeni. Dă-mi voie să-ţi
explic ceva, îi datorez viaţa lui Alexander Conklin, modestul nostru
sfânt al operations noires – adică al operaţiunilor tenebroase, pe
limba ta.
— Nu-i nevoie, vorbesc şi eu franceza, fluent… Sau poate nu ţi-a
spus Alex?
— O, Doamne, te îndoieşti de mine, spuse bătrânul de la
Deuxieme cu sprâncenele cărunte ridicate a mirare. Ascultă, tinere,
adică ceva mai tânăr decât mine, nu uita că am şaptezeci de ani,
că la vârsta mea se întâmplă să mai am şi lapsusuri şi că dacă
încerc să mă corectez este fiindcă sunt amabil, nu subreptice –
adică suspicios.
— D’accord. Je regrette. Sincer.
— Bien. Alex e cu câţiva ani mai tânăr decât mine şi mă întreb,
el cum s-o descurca? Cu memoria, vreau să spun.
— Ca şi tine. Prost.
— Un poet englez – mai precis, velş – a spus odată: „Nu te lăsa
ademenit de blândeţea nopţii”. Îl ştii?
— Da. Dylan Thomas, a murit la treizeci şi ceva de ani. Voia să
spună, luptă ca un dement. Nu te lăsa doborât.
— Aşa înţeleg şi eu lucrurile. Bernardine băgă din nou mâna în
buzunar şi scoase o carte de vizită. Aici ai numărul meu de la
birou – acum sunt colaborator, sper că înţelegi – şi pe spate am
scris telefonul de acasă; e un telefon special, de fapt, unic. Sună-
mă. Ceri ce ai nevoie şi rezolv imediat. Şi, nu uita, sunt singurul
prieten pe care îl ai la Paris. Nimeni în afară de mine nu ştie că eşti
aici.
— Pot să te întreb ceva?
— Mais certainement.
— Cum de reuşeşti să faci atâtea pentru mine, doar să-ţi cer şi
se rezolvă, când, după toate aparenţele, te-au trimis la plimbare?
— A! exclamă cel care lucra în calitate de consultant pe lângă Le
Deuxieme Bureau. Mai tânărul nostru domn se maturizează? Ca şi
Alex, eu port scrisorile de acreditare în cap. Cunosc multe secrete.
Cum altfel?
— Ai putea fi răpit, neutralizat, ai putea suferi un accident.
— Stupide, tinere! Tot ce avem noi doi în cap, Alex şi cu mine,
susţinem că a fost aşternut pe hârtie, pus bine la păstrare şi va fi
scos la lumină în caz că ni se întâmplă ceva suspect… sigur că-i o
prostie, fiindcă totul poate fi negat sau etichetat drept bălmăjelile
unor bătrâni senili, însă ei n-au cum s-o facă. De frică, monsieur.
320
În meseria noastră, frica este arma cea mai redutabilă. Imediat
după ea vine stânjeneala, însă aceasta este rezervată în
exclusivitate KGB-ului şi Biroului Federal de Investigaţii, care se
tem de a fi puşi într-o situaţie stânjenitoare mai rău decât
duşmanii propriei ţări.
— Tu şi Conklin semănaţi destul de bine.
— Sigur că da. Din câte ştiu eu, nici unul din noi n-a avut soţie
şi copii, doar iubiri trecătoare ca să ne umplem nopţile şi
singurătatea; şi o mulţime de nepoate şi nepoţi plicticoşi care ne
asaltează de sărbători. Nici un prieten adevărat, din când în când
doar un adversar redutabil care ne-a inspirat respect; însă n-am
uitat o clipă că, în ciuda armistiţiului de moment, dacă-i întoarcem
spatele s-ar putea să ne împuşte sau să ne toarne otravă în pahar.
Vezi, tinere, noi suntem obligaţi să trăim singuri fiindcă suntem
profesionişti adevăraţi – noi n-avem nici o legătură cu lumea
normală, doar că ne folosim de ea ca de o couverture; noi ne
furişăm noaptea pe alei lăturalnice, plătim şi compromitem oameni
pentru a obţine informaţii şi a pune mâna pe secrete care nici
măcar nu-i ating pe ăştia cu întâlnirile lor de la vârf.
— Şi-atunci de ce o mai faceţi? Dacă tot nu vă ajută la nimic, de
ce nu vă retrageţi?
— Fiindcă ne-a intrat în sânge. Fiindcă asta am învăţat să
facem. Învinge-l pe adversar în lupta în care numai unul poate
câştiga – care pe care – însă preferabil este să-l baţi tu pe el.
— O aiureală fără pereche.
— Sigur că da. Totul e o aiureală. Te pot întreba de ce a venit
Jason Bourne după Şacal tocmai la Paris? De ce nu spune: Gata!
Şi să se retragă? Doar să ceri protecţie şi se rezolvă pe loc.
— Şi o să fie ca la puşcărie. Poţi să mă scoţi de aici şi să mă
duci în oraş? Te sun după ce găsesc o cameră la un hotel.
— Înainte să mă suni pe mine, caută-l pe Alex.
— Poftim?
— Alex te roagă să-l suni. A intervenit ceva.
— Unde găsesc un telefon?
— Nu acum. La două, ora Washingtonului. Mai ai o oră până
atunci. Acum e plecat.
— A spus despre ce-i vorba?
— Cred că de-abia acum încearcă să se lămurească. Părea
foarte supărat.

Camera de la Pont-Royal de pe Rue Montalembert era mică şi

321
înghesuită la ultimul etaj al hotelului, în capătul unui culoar
retras. Ajungeai aici luând liftul lent şi zgomotos care pornea de la
parter, un lift vechi, din bronz, de la începutul secolului şi apoi
străbăteai vreo alte trei coridoare întortocheate care se intersectau.
Era exact ce-şi dorea, îşi spuse Bourne; îi amintea de o grotă,
îngropată în inima muntelui, bine ascunsă, retrasă şi liniştită.
Şi ca să pună stavilă gândurilor apăsătoare care îl chinuiau şi
aşteptării încordate până în clipa când trebuia să îl sune pe Alex,
coborî pe Boulevard Saint-Germain aflat nu departe de hotel şi
dădu o raită după cumpărături de strictă necesitate. Diverse
cosmetice, articole de toaletă şi de îmbrăcăminte: pantaloni denim
asortaţi cu cămăşi uşoare de vară şi o jachetă safari subţire; şosete
închise la culoare şi tenişi comozi pe care avea să-i răzuiască pe
talpă şi să-i murdărească pentru a le scoate aspectul de obiect
proaspăt cumpărat. Tot ce putea lua acum era bun luat şi avea să-
l scutească de o pierdere de vreme mai târziu. Din fericire, nu
trebuise să insiste pe lângă bătrânul Bernardine ca să-i facă rost
de o armă. În timpul drumului de la Orly la Paris, francezul
scosese din torpedo o cutie maro sigilată şi i-o întinsese lui Jason.
Înăuntru se aflau un pistol automat şi două cutii de cartuşe, iar
sub acestea, împăturit cu grijă, un teanc de bancnote de valori
diferite însumând treizeci de mii de franci, adică aproximativ cinci
mii de dolari americani.
— Mâine rezolv să obţin fonduri de câte ori ai nevoie. În anumite
limite, fireşte.
— Nelimitat, se opusese Jason. Îi spun lui Conklin să-ţi
transfere o sută de mii şi după aceea încă o sută dacă va fi nevoie.
Doar să-i spui unde să vireze banii.
— Din fondul de cheltuieli neprevăzute?
— Nu, din banii mei. Mulţumesc pentru armă.
Cu braţele încărcate de sacoşe, porni spre Rue Montalembert,
înapoi la hotel. Peste câteva minute, la Washington se făcea ora
două, iar la Paris, opt seara. Şi în timp ce mergea grăbit pe stradă,
încercă în van să nu se mai gândească la ce avea Alex să-i spună.
Dacă li se întâmplase ceva Mariei şi copiilor? Atunci sigur îşi va
ieşi din minţi! Totuşi, ce se întâmplase? Până acum trebuie să se fi
întors pe Tranquility Isle, iar el ştia că nu putea fi loc mai sigur pe
pământ pentru ei. Nu exista! Era convins. Intră în liftul vetust,
lăsă jos sacoşele din mâna dreaptă, apăsă pe buton şi scoase cheia
camerei din buzunar. În acel moment simţi o împunsătură de cuţit
în ceafa. Îşi reprimă un geamăt de durere – probabil făcuse o
322
mişcare bruscă şi una dintre copci plesnise. Nu simţi să-i curgă
sânge – de astă dată fusese doar un avertisment. Traversă aproape
în fugă cele două culoare întortocheate care duceau până la
camera lui, deschise grăbit uşa, aruncă sacoşele pe pat şi din trei
paşi, ajunse la măsuţa pe care se afla telefonul. Conklin era un om
de cuvânt; după primul apel ridică receptorul telefonului din
Vienna, Virginia.
— Alex. Eu sunt. Ce s-a-ntâmplat? Marie…?
— Nu, i-o tăie scurt Conklin. Am vorbit cu ea la prânz. S-a
întors cu copiii în sat şi cred că vrea să mă vadă mort. N-a crezut o
iotă din ce i-am spus şi cred că aş face bine să şterg banda. Să ştii
că n-am mai auzit pe nimeni folosind un asemenea vocabular de
pe vremea când am luptat în delta Mekong-ului.
— E supărată…
— Şi eu sunt, îl întrerupse din nou Alex fără a aştepta
continuarea, Mo a dispărut.
— Ce?
— Ce-ai auzit. Panov nu mai e, s-a topit.
— Dumnezeule, cum? Doar era păzit. Nu se dezlipeau de el o
clipă!
— Încercăm să punem lucrurile cap la cap. De la spital vin.
— Ce spital?
— Walter Reed. Azi-dimineaţă a avut o consultaţie cu un militar
şi după ce a sfârşit-o nu s-a prezentat la echipa care îl aştepta
afară. Au stat vreo douăzeci de minute, sau cam aşa ceva, după
care s-au dus înăuntru să vadă ce-i cu el şi cu umbra lui fiindcă
erau deja în întârziere. Li s-a spus că plecaseră.
— E nebunie curată!
— Stai să vezi ce nebunie e, că te apucă frica. Sora şefă de pe
etaj le-a spus că la ghişeu s-a prezentat un medic militar – chirurg,
i-a arătat legitimaţia – care a rugat-o să-i transmită doctorului
Panov că a intervenit o modificare de traseu, adică să folosească
ieşirea din aripa estică din pricina unui marş de protest organizat
la intrarea principală. De la secţia de psihiatrie a spitalului se
poate ajunge în aripa de est pe un coridor, direct, deci fără a mai
trece prin holul de la intrare şi totuşi, chirurgul militar a ieşit prin
hol.
— Şi s-a întors?
— A trecut glonţ pe lângă omul nostru postat pe coridor.
— Şi sigur că pe acolo a ieşit, a ocolit clădirea şi a aşteptat la
intrarea din aripa estică. Nimic neobişnuit. Un medic care are
323
dreptul să se fâţâie într-o secţie cu acces interzis vine şi pleacă şi
când vine dă dispoziţii false… Bine, Alex, dar cine? Carlos era în
drum spre Paris! Un singur lucru îl interesa la Washington şi l-a
găsit. Pe mine mă căuta şi m-a găsit, ne-a găsit. Altceva nu îl
interesează!
— DeSole, spuse Conklin calm. DeSole ştia de mine şi de Mo
Panov. Eu i-am ameninţat pe cei de la Agenţie că facem scandal,
iar DeSole se afla în acel moment în sala de discuţii.
— Nu reuşesc să te urmăresc. Ce vrei să spui? Mai clar?
— DeSole, Bruxelles… Meduza.
— Bine, recunosc, sunt mai greu de cap.
— Nu el, ci ei, David. DeSole a fost eliminat, deci singura
noastră pistă este închisă. Aici e mâna Meduzei.
— Să-i ia dracu’ pe toţi! I-am dat la spate, nu mă interesează.
— Nu acelaşi lucru se poate spune despre ei. Tu le-ai străpuns
platoşa. Aşa că te caută.
— Ce-mi pasă mie? Doar ţi-am spus şi ieri. Pe mine nu mă
interesează decât un singur lucru: Parisul. Prioritatea numărul
unu este Argenteuil.
— Înseamnă că nu m-am exprimat suficient de clar, rosti Alex
cu un glas obosit, glasul unui om înfrânt. Aseară am luat masa cu
Mo. I-am povestit tot. Despre Tranquility, tu şi Paris, Bernardine…
absolut tot!

Printre cei câţiva participanţi la înmormântarea care se

desfăşura pe platoul situat pe cea mai înaltă colină de pe
Tranquility Isle, se afla şi un fost judecător de la Tribunalul
Districtual, actualmente stabilit în Boston, statul Massachusetts,
Statele Unite ale Americii. Cimitirul era un ultim popas în drumul
spre odihna veşnică – in voce verbiam via amicus curiae după cum
le explicase el, folosind termeni juridici, autorităţilor din
Montserrat. Brendan Patrick Pierre Prefontaine urmări tăcut cum
sunt coborâte în ţărână cele două sicrie splendide oferite de
proprietarul satului de vacanţă Tranquility şi ascultă cu deferenţă,
dar şi curios, binecuvântările absolut ininteligibile pe care le
psalmodiau preoţii băştinaşi, zicându-şi că mai potrivit era dacă
aceştia ar fi ţinut în gură gâtul unei găini moarte rostind în acelaşi
timp incantaţii vrăjitoreşti. „Jean Pierre Fontaine” şi soţia lui îşi
aflaseră odihna veşnică.
Şi iată că Brendan, avocatul străzii, oarecum alcoolic, din
Harvard Square, îşi găsise o cauză demnă de urmat. O cauză fără
324
nici o legătură cu lupta lui pentru supravieţuire, ceea ce constituia
în sine un fapt de-a dreptul remarcabil. Randolph Gates, Fercheşul
Randy şi răsfăţatul tribunalelor elitei, era în realitate o secătură, o
pleavă, canalul de scurgere subteran prin care moartea se abătuse
asupra Caraibelor. Şi iată că în mintea tot mai limpede a lui
Prefontaine, tot mai limpede fiindcă, printre sacrificiile inumane
autoimpuse se număra şi faptul că renunţase, de bunăvoie deci, la
doza de patru păhărele de vodcă pe care şi le administra neştirbit
în fiecare dimineaţă îndată ce se dădea jos din pat – începu să
prindă contur un plan foarte interesant. Gates furnizase
criminalilor informaţiile esenţiale pentru a da de urma familiei lui
Webb pe Tranquility Isle. De ce?… În esenţă şi chiar şi din punct
de vedere juridic, acest fapt era irelevant. Însă faptul că el îl
informase pe ucigaşi – ştiind că sunt ucigaşi – unde se află acea
familie, acesta, da, era un fapt relevant. Deci se făcea vinovat de
complicitate la crimă, la o crimă multiplă. Fercheşul-Randy îşi
prinsese testiculele în menghină şi pe măsură ce şurubul se
strângea va fi obligat să mărturisească ce ştie, spre folosul familiei
Webb şi, mai cu seamă, spre folosul superbei doamne cu păr
castaniu-roşcat pe care el, Brendan, ar fi dat orice să o fi cunoscut
în urmă cu cincizeci de ani.
Prefontaine urma să se întoarcă la Boston în dimineaţa
următoare, însă înainte de plecare îl întrebase pe John St. Jacques
dacă poate reveni pe insulă şi altă dată. Poate fără a face rezervare
din timp.
— Domnule judecător, casa mea îţi este deschisă, sunase
răspunsul.
— S-ar putea chiar să câştig dreptul la prietenia dumitale.

Albert Armbruster, preşedintele Comisiei Federale de Comerţ,

coborî din limuzină şi zăbovi o clipă pe treptele de la intrarea
somptuoasei sale locuinţe din Georgetown.
— Verifică mâine dimineaţă la birou, îi spuse el şoferului care
ţinea deschisă portiera din spate. După cum ştii, sunt un om
suferind.
— Da, domnule, rosti şoferul închizând uşa. Doriţi să vă ajut,
domnule?
— Pe dracu’, nu. Cară-te odată!
— Da, domnule.
Şoferul aflat în solda guvernului se aşeză pe locul de la volan,
iar viteza cu care dispăru în stradă se voia a fi expresia totalei sale
325
dezaprobări.
Armbruster urca anevoios treptele de piatră, cu fiecare pas
simţind o durere acută în stomac şi o apăsare în piept şi înjură
printre dinţi când zări profilându-se silueta soţiei lui în spatele uşii
masive cu geam, în stil victorian. „Moară stricată şi meliţă
împuţită”, îşi spuse el ajungând pe ultima treaptă de sus,
sprijinindu-se de balustradă şi pregătindu-se să dea ochi cu
adversarul pe care-l înfrunta de treizeci de ani.
Dinspre terenul proprietăţii învecinate se auzi o explozie în
noapte. Armbruster îşi ridică braţele, îndoi încheieturile mâinilor
de parcă ar fi avut de gând să verifice de unde îi venea durerea.
Prea târziu. Preşedintele Comisiei Federale de Comerţ se rostogoli
în jos pe treptele de la intrare şi căzu ca un sac pe aleea asfaltată,
cu braţele grotesc desfăcute.

Bourne îşi schimbă hainele şi îmbrăcă pantalonii franţuzeşti din

denim, o cămaşă închisă la culoare cu mâneci scurte şi jacheta
safari din bumbac, apoi vârî prin buzunare banii, arma şi toate
actele de identitate – adevărate sau false – şi părăsi Pont-Royal.
Înainte de asta avu totuşi grijă să înghesuie pernele sub cuvertură
ca şi când s-ar fi aflat în pat şi să-şi atârne hainele cu care
călătorise pe spătarul unui scaun, la vedere. Trecu nonşalant pe
lângă recepţia bogat ornamentată şi, îndată ce ieşi pe
Montalembert, se repezi la cea mai apropiată cabină telefonică.
Băgă o fisă şi formă numărul de telefon de acasă al lui Bernardine.
— Simon, spuse el.
— Mi-am închipuit, îi răspunse francezul. Speram. Am veşti de
la Alex şi chiar l-am rugat să nu îmi spună unde stai fiindcă, dacă
eşti întrebat, niciodată nu poţi spune un lucru pe care nu-l ştii.
Dar, să fiu în locul tău, eu m-aş duce în altă parte, cel puţin în
noaptea asta. În caz că te-a zărit cineva pe aeroport.
— Şi tu?
— Fac pe canard.
— Raţa sau mortul?
— Mă fac casnic. Le Deuxieme îmi ţine casa sub observaţie.
Poate că o să am musafiri. Exact ce-mi lipsea, n’est-ce pas?
— Doar nu le-ai spus celor de la birou despre…
— Despre tine? îl întrerupse Bernardine. Cum o să le spun,
monsieur, dacă nu te cunosc? Colegii mei atât de grijulii de la
Bureau sunt convinşi că am primit un telefon de ameninţare de la
un mai vechi duşman de-al meu, un psihopat. De fapt, cineva pe
326
care l-am transferat cu mulţi ani în urmă la Maritimes, însă cazul
nu a fost închis…
— Şi vorbeşti despre aşa ceva la telefon?
— Doar ţi-am spus că e un instrument unic în felul lui.
— Aşa e.
— Nu adaug decât că nu poate fi ascultat şi totuşi
funcţionează… Monsieur, ai nevoie de odihnă. Dacă nu-ncerci să te
odihneşti n-ai să fii bun la nimic. Găseşte-ţi un pat, aici eu n-am
cu ce să te ajut.
— Odihna este o armă, murmură Jason repetând o frază despre
care începuse să creadă tot mai mult că este un adevăr absolut,
vitală dacă vrei să supravieţuieşti într-o lume pe care el ajunsese
să o urască din tot sufletul.
— Poftim?
— Nimic. Caut un pat şi te sun mâine dimineaţă.
— Atunci, pe mâine. Bonne chance, mon ami. E valabil pentru
amândoi.
Găsi o cameră ieftină la „Avenir”, un hotel modest de pe Rue
Gay-Lussac. Se înscrise sub un nume fals pe care îl uită pe dată,
urcă până în camera lui, se dezbrăcă rapid şi se trânti în pat.
„Odihna este o armă”, îşi spuse el, cu ochii aţintiţi în tavan
urmărind jocul de lumini al străzii, reflectat pe tencuiala jupuită.
Şi indiferent dacă îţi luai porţia de somn într-o peşteră din munţi
sau într-o orezărie din delta Mekongului, lucrul era lipsit de
importanţă; era o armă, cel mai adeseori redutabilă şi mult mai
periculoasă decât o puşcă. Aceasta era lecţia pe care i-o vârâse în
cap d’Anjou, bătrânul care-şi dăduse viaţa într-o pădure de la
marginea Beijingului pentru ca Jason Bourne să trăiască. Odihna
este o armă, repetă el, atingând uşor pansamentul din jurul
gâtului cu degete amorţite; şi aţipi pe loc.
Se trezi greu, lent, ascultând hărmălaia maşinilor din stradă
care făcea să vibreze geamurile, sunetele ascuţite ale claxoanelor
ca mugetul strident al unei cirezi înfuriate şi vuietul motoarelor
care te asurzea pentru o clipă, pierzându-se în depărtare în clipa
următoare. O altă zi obişnuită începea pe străzile înguste ale
Parisului. Având grijă să-şi ţină gâtul drept, Jason se răsuci şi îşi
lăsă picioarele din patul incomod. Se zgâi la ceas, nevenindu-i să-
şi creadă ochilor, întrebându-se dacă nu cumva uitase să-l
potrivească după ora Parisului. Bineînţeles că îl potrivise. Era
10:17 dimineaţa, ora Parisului. Aşadar, dormise unsprezece ore,
lucru confirmat de protestele revoltate ale stomacului. Epuizării îi
327
lua locul foamea, o foame de lup.
Totuşi, trebuia să lase mâncarea pe mai târziu. Acum avea
lucruri mai importante de făcut, primul de pe listă fiind acela de a-
l suna pe Bernardine şi de a verifica dacă hotelul Pont-Royal era
un loc sigur. Se ridică, ameţit, amorţit, înţepenit, simţind o
toropeală în braţe şi în picior. Avea nevoie de un duş fierbinte –
lucru inaccesibil la „Avenir” – şi de câteva exerciţii scurte ca să-şi
recapete vigoarea, tratament la care nu recursese niciodată în
urmă abia cu câţiva ani. Scoase portofelul din buzunarul
pantalonilor, extrase cartea de vizită a lui Bernardine şi se lăsă din
nou pe pat, întinzându-se spre telefonul de pe noptieră. Formă
numărul.
— Le canard nu a avut musafiri. Nici picior de vânător, ceea ce,
spuse veteranul de la Deuxieme, este o veste bună.
— Singura veste bună ar fi fost că l-au găsit pe Panov – dacă îl
vor mai găsi vreodată. Nemernicii!
— Da, asta e situaţia. Cea mai murdară treabă în meseria
noastră.
— Ce dracu’, doar nu-i poţi întoarce spatele unui om ca Mo
spunându-mi „Asta-i situaţia”.
— Nici nu-ţi cer s-o faci. Era doar o remarcă asupra unui fapt
real. Pentru tine, sentimentele sunt foarte importante, însă ele nu
schimbă cu nimic realitatea. Nu vreau să te jignesc.
— Şi nici eu n-am vrut să fiu mojic. Scuze. Numai că, vezi, e un
om deosebit.
— Înţeleg… Ce planuri ai? Ce îţi mai trebuie?
— Încă nu ştiu, răspunse Bourne. Mă duc să-mi iau maşina de
pe Capucines şi peste o oră sau două am să ştiu mai mult. Unde te
găsesc, acasă sau la Deuxieme Bureau?
— Nu mă mişc de lângă telefonul meu unic până nu primesc
veşti de la tine. În situaţia dată, aş prefera să nu mă suni la birou.
— Surprinzătoare afirmaţie.
— Nu-i cunosc chiar pe toţi cei care se învârt acum pe culoarele
de la Deuxieme, iar la vârsta mea prudenţa, deşi nu este
echivalentul curajului, reprezintă totuşi un surogat perfect. Şi-
apoi, dacă i-aş spune umbrei mele că nu mai ai nevoie de serviciile
ei, îţi dai seama ce zvonuri ar circula pe seama mea? Şi-ar închipui
toţi că m-am senilizat… Vorbim mai târziu, mon ami.
Jason închise telefonul, dar imediat se simţi tentat să ridice
receptorul şi să sune la Pont-Royal. Uitase pentru o clipă că se află
la Paris, oraşul discreţiei, în care recepţionerii refuză să dea
328
informaţii la telefon, mai ales unor oaspeţi ai hotelului pe care îi
văd pentru prima oară. Se îmbrăcă în doi timpi şi trei mişcări,
coborî, achită nota de plată şi ieşi pe Rue Gay-Lussac. Găsi un taxi
care staţiona chiar în colţul străzii, iar opt minute mai târziu intra
în holul de la Pont-Royal şi se oprea în faţa recepţionerului.
— Je m’appelle Monsieur Simon, i se adresă el bărbatului şi îi
comunică numărul camerei. Aseară m-am întâlnit cu o prietenă şi
am rămas la ea peste noapte, continuă el în franceză. Nu ştiţi
cumva, m-a căutat cineva, sau a întrebat cineva de mine?
Bourne scoase un teanc de bancnote mari şi i le întinse
recepţionerului, promiţându-i din priviri că va fi recompensat cu
generozitate dacă ştie să fie discret.
— Sau poate a întrebat de cineva care seamănă cu mine?
— Merci bien, monsieur… Am înţeles. Am să-l întreb şi pe colegul
meu care a lucrat în tura de noapte, dar sunt sigur că mi-ar fi
lăsat un bileţel dacă ar fi întrebat cineva de dumneavoastră.
— Cum se face că sunteţi atât de sigur?
— Pentru că mi-a lăsat un alt mesaj. Prin care mă roagă să vă
transmit ceva. Vă sun în cameră de la şapte dimineaţa, de când
am preluat tura.
— Şi cum sună mesajul? întrebă Jason ţinându-şi răsuflarea.
— Trebuie să vă transmit următorul mesaj: „Să-l caute pe
prietenul de peste ocean. A sunat toată noaptea”. Pot confirma că
acest mesaj este corect. Centralista mi-a spus că a făcut ultimul
apel acum o jumătate de oră.
— Acum o jumătate de oră? spuse Jason privindu-l gânditor pe
bărbatul de la recepţie, apoi coborând ochii pe ceas: E cinci
dimineaţa acolo… Toată noaptea, zici?
Recepţionerul dădu afirmativ din cap, iar Bourne porni spre lift.
— Alex, pentru numele lui Dumnezeu, ce este? Mi s-a spus că ai
sunat toată…
— Suni de la hotel? îl întrerupse scurt Conklin.
— Da.
— Coboară imediat în stradă şi sună-mă de la un telefon public.
Grăbeşte-te.
Şi iarăşi liftul acela imposibil de lent şi de înghesuit; holul bogat
ornamentat de la intrare, cufundat în semiobscuritate, acum plin
de parizieni care sporovăiau fără nici o grijă îndreptându-se spre
bar pentru a lua un aperitif înainte de masă; şi iarăşi strada
încinsă de soarele fierbinte de vară, cu iureşul de maşini şi
circulaţia intensă care te scotea din minţi. Unde e un telefon?
329
Merse grăbit pe trotuar, coborî spre Sena… Unde este un telefon?
Uite-l! Peste drum, la intersecţia cu Rue du Bac, zări o cabină cu
acoperiş roşu şi pereţii căptuşiţi cu afişe colorate.
Ferindu-se de automobile şi camionete, se strecură printre
vehicule stârnind reacţia vehementă a şoferilor furioşi, traversă în
goană strada şi ajunse lângă cabină. Intră ca o furtună, băgă o fisă
şi, după un minut chinuitor în care îi explică centralistei de la
convorbiri internaţionale că nu vrea să vorbească în Austria şi că,
da, are o cartelă telefonică AT&T, obţinu legătura cu Vienna, statul
Virginia.
— De ce naiba n-am putut vorbi de la hotel? îl întrebă Bourne
furios. Azi-noapte te-am sunat de acolo.
— Asta se întâmpla ieri, nu azi!
— Ai noutăţi despre Mo?
— Nimic, încă, dar sper că au făcut un pas greşit. S-ar putea să
avem un fir cu medicul nostru militar.
— Rupe-l în două!
— Cu mare plăcere. Îmi scot piciorul şi-l bat peste gură până
îmi promite că spune tot.
— Dar nu de asta ai încercat să dai de mine toată noaptea, nu?
— Nu. Ieri am stat cinci ore cu Peter Holland. Am trecut pe la el
imediat după ce am vorbit noi doi, iar reacţia lui a fost exact cea la
care mă aşteptam, cu câteva mici excepţii, amendamente foarte
generoase la contract.
— Meduza?
— Da. Insistă să te întorci imediat; eşti singurul martor direct. E
un ordin.
— Rahat! Nu poate insista, cu nimic; şi cu atât mai puţin, nu-mi
dă ordine.
— Îşi poate lua mâinile de pe tine, iar eu nu am cum să intervin.
Dacă ai nevoie de ceva, să ştii că nu mai primeşti nimic.
— Bernardine s-a oferit să mă ajute. „Orice crezi că ai nevoie”,
exact aşa s-a exprimat.
— Bernardine e şi el limitat în mişcări. Ca şi mine, poate să
ceară contraservicii de la datornici mai vechi, însă nu are acces
direct la aparat, deci e oarecum stânjenit în mişcări.
— I-ai spus lui Holland că-i pun pe hârtie tot ce ştiu, fiecare
răspuns la întrebările mele şi fiecare afirmaţie care a fost făcută în
prezenţa mea?
— Chiar ai s-o faci?
— Promit.
330
 — N-o să ţină. Vrea să-ţi pună el întrebări. Zice că nu poate
pune întrebări unei coli de hârtie.
— Sunt mult prea aproape de Şacal! Nu sunt de acord.
Împuţitul ăsta nu se gândeşte deloc la mine!
— Ba eu cred că da, rosti Conklin. Îşi dă seama prin ce trebuie
să treci – prin ce-ai trecut – dar începând de ieri de la ora şapte
seara a închis prăvălia.
— De ce?
— Armbruster a fost ucis în pragul casei. Versiunea oficială e
spargere în Georgetown, ceea ce fireşte că nu este şi nici n-a fost.
— Of, Doamne!
— Mai sunt şi alte chestii pe care ar trebui să le ştii. Pentru
început, anunţăm public că Swayne s-a sinucis.
— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce?
— Ca să-i dăm impresia celui care „l-a sinucis” că nu avem nici
o bănuială şi, lucru foarte important, vrem şi noi să vedem cine o
să scoată capul în următoarea săptămână.
— La înmormântare?
— Nu, asta se face în cerc restrâns, în familie, fără invitaţi
speciali şi fără ceremonie oficială.
— Şi-atunci cine trebuie s-apăra, unde?
— La fermă, în vreun fel sau altul. Am făcut verificări pe lângă
avocatul lui Swayne, foarte oficiale, iar el ne-a confirmat ce-ai aflat
tu de la soţia lui Swayne: proprietatea a fost lăsată moştenire unei
fundaţii.
— Care? întrebă Bourne.
— Una de care n-ai auzit în viaţa ta, fondată de nişte particulari
în urmă cu câţiva ani, nişte prieteni apropiaţi şi foarte bogaţi, de-ai
ilustrului nostru general „bogat”. E înduioşător. Fundaţia se
numeşte „Azilul pentru soldaţi, marinari şi puşcaşi marini”.
Comitetul administrativ s-a înfiinţat deja la faţa locului.
— Membri ai Meduzei.
— Sau surogate. Vom trăi şi vom vedea.
— Alex, ce-ai făcut cu numele pe care ţi le-am dat, cele şase sau
şapte nume pe care le-am primit de la Flannagan? Şi cu numerele
alea de înmatriculare de la şedinţele lor?
— E ingenios, chiar foarte ingenios, rosti misterios Conklin.
— Ce e ingenios?
— Să luăm de pildă numele… Sunt borhot, nişte amărâţi ceva
mai obosiţi dintr-o anume parte a păturii sociale mijlocii, fără nici
o legătură cu spuma societăţii din Georgetown. Mai degrabă demni
331
de paginile ziarului „National Enquirer” decât de ale lui
„Washington Post”.
— Bine, dar plăcuţele de înmatriculare, întrunirile! Asta trebuie
să fie lâna de aur.
— Şi mai ingenios, remarcă Alex. E un ghem obişnuit de
sfoară… Plăcuţele astea de înmatriculare au fost înregistrate la o
companie de închiriat limuzine – a se citi companii. Sper că nu e
nevoie să-ţi spun că persoanele există în realitate; crede-mă, n-are
nici un rost să verificăm după data la care au fost închiriate.
— Bine, dar acolo e un cimitir!
— Şi unde e? Cât e de mare? Proprietatea are douăzeci şi opt de
acri…
— Începeţi să săpaţi!
— Ca să afle toată lumea că ştim?
— Ai dreptate. Cred că procedezi corect… Alex, spune-i lui
Holland că n-ai dat de mine.
— Sper că glumeşti.
— Nu, vorbesc serios. L-am cumpărat pe recepţioner şi o să
declare că nu m-ai găsit. Dă-i lui Holland numele hotelului şi pe-al
meu şi spune-i că poate să verifice singur sau să trimită pe vreun
deştept de la Ambasadă dacă nu crede. Recepţionerul o să se jure
că am venit ieri, dar că de atunci nu m-a mai văzut. Până şi
centralista are să confirme. Te rog, mai lasă-mă câteva zile. Te rog!
— Ştii că Holland are putere să scoată tot din priză şi că e
hotărât s-o facă.
— Nu dacă e convins că mă întorc după ce iei tu legătura cu
mine. Nu-i cer decât să-l caute pe Mo şi să ascundă faptul că sunt
la Paris. Că e bine sau rău, n-a auzit în viaţa lui de Webb, nici de
Simon şi nici de Bourne.
— Mă străduiesc.
— Mai era ceva? Mă grăbesc.
— Da. Casset zboară mâine dimineaţă la Bruxelles. Vrea să-l
înghesuie puţin pe Teagarten… Eşti de acord, sper, că pe el chiar
trebuie să-l neutralizăm dacă nu vrem să dea de tine.
— De acord.

Pe o străduţă lăturalnică din Anderlecht, la cinci kilometri sud

de Bruxelles, o limuzină neagră arborând steagurile unui general
cu patru stele trase la scară lângă trotuarul din faţa unei cafenele.
Generalul James Teagarten, comandantul suprem al NATO, cu
vestonul încărcat de fireturi şi cinci şiruri de galoane atârnându-i
332
pe piept, sări sprinten din maşină şi ateriză pe trotuarul fierbinte
scăldat în lumina caldă a acelei după-amiezi de vară. Se aplecă
curtenitor şi îi întinse mâna tinerei răpitor de frumoase, îmbrăcată
în uniforma de maior WAC9 care îi adresă un zâmbet radios şi
coborî la rândul ei din maşină.
Cu multă galanterie, dar şi cu întreaga sa prestanţă de militar,
Teagarten dădu drumul mâinii tinerei femei şi o prinse de cot,
conducând-o spre terasa cafenelei, o insulă de măsuţe cu umbrele
vesele şi viu colorate aşezate ceva mai retras faţă de trotuar, în
spatele unor jardiniere încărcate de flori. Ajunseră la intrarea
terasei marcate de o boltă din lemn alb, traforat, înconjurată de
ghirlande de boboci de trandafir şi păşiră împreună înăuntru.
Mesele erau ocupate în afara uneia din capătul îndepărtat al
perimetrului delimitat de verdeaţă, iar zumzetul conversaţiei
măsurate era punctat de clinchetul sticlelor de vin atingând delicat
buza paharelor sau de zornăitul uşor al tacâmurilor pe porţelanul
veselei. Conversaţia încetă brusc, iar generalul, conştient că
apariţia sa stârnise zâmbete pe chipurile unora, priviri insistente,
fluturări prietenoase de mâini şi chiar uşoare aplauze din partea
altora, adresă un surâs cald, nimănui anume dar tuturor în
acelaşi timp şi îşi conduse partenera spre masa liberă din colţul
retras pe care fusese aşezat un cartonaş pliat, cu inscripţia
Reserve.
Urmat de doi chelneri fără astâmpăr care se agitau ca nişte
egrete, patronul localului zbură printre mese în întâmpinarea
distinsului oaspete. Iar după ce comandantul se aşeză, îşi făcu
apariţia o sticlă aburindă de Cordon-Charlemagne şi se discută
meniul. Un puşti belgian, un băieţel de cinci sau şase anişori, se
apropie cu fereală de masă şi, ajuns lângă ea, îşi duse mâna la
tâmplă. Zâmbind îşi salutase comandantul. Teagarten se ridică în
picioare şi, luând poziţie de drepţi, răspunse salutului inocent.
— Vous etes un soldat distingue, mon camarade, rosti generalul
acoperind cu vocea sa puternică şi autoritară zumzetul din
cafenea, cucerind cu zâmbetul fermecător mulţimea care îi
răspunse cu un ropot de aplauze de simpatie. Copilul se retrase,
iar fiecare îşi văzu de prânzul său.
O oră mai târziu, Teagarten şi doamna lui fură întrerupţi de
şoferul generalului, un sergent de vârstă mijlocie, al cărui chip

9 WAC = Women Auxiliary Corps = Forţele Auxiliare Feminine, (n.

trad).
333
trăda o puternică nelinişte. Comandantul NATO primise un mesaj
urgent la telefonul personal din maşină, iar şoferul avusese
prezenţa de spirit să îl noteze pentru mai mare siguranţă. Aşadar,
îi întinse generalului biletul.
Generalul ţâşni în picioare, iar chipul său măsliniu se albi cât
privi în jur, prin cafeneaua aproape pustie acum, cu ochii îngustaţi
de furie şi, în acelaşi timp, de spaimă. Vârî mâna în buzunar,
scoase un teanc voluminos de franci belgieni din care alese câteva
bancnote şi le aruncă pe masă.
— Să mergem, i se adresă el femeii-maior. Trebuie să plecăm…
Du-te, spuse el întorcându-se spre şofer şi porneşte motorul.
— Ce este? întrebă invitata lui.
— Londra. Prin cablu. Au murit Armbruster şi DeSole.
— O, Doamne! Cum?
— Nu contează. Indiferent ce se va spune, e o minciună
sfruntată.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu ştiu. Sigur este că trebuie să plecăm imediat de aici. Să
mergem!

Generalul şi doamna sa trecură zoriţi pe sub bolta împodobită

cu ghirlande de trandafiri, traversară aproape în fugă trotuarul lat
din faţa cafenelei şi urcară în maşină. Ceva lipsea de pe capotă,
din partea stângă şi anume cele două steguleţe roşii-aurii care
dezvăluiau rangul şi gradul impresionant al ocupantului, acela de
comandant suprem al NATO, fiindcă şoferul de vârstă mijlocie
avusese grijă să le scoată. Maşina ţâşni dar nu apucă să străbată
nici cincisprezece metri, când se produse un fapt neaşteptat.
Se auzi o explozie cumplită şi fragmente de metal şi cioburi,
ceea ce mai rămăsese din maşină, zburară spre cer. Pe străduţa
îngustă din Anderlecht aterizară bucăţi de carne şi se formară bălţi
de sânge.
— Monsieur! strigă împietrit chelnerul în timp ce echipajele de
poliţie, pompieri şi gunoieri făceau curăţenie pe stradă.
— Ce mai e? întrebă cu un aer sfârşit patronul cafenelei, încă
resimţindu-se de pe urma interogatoriului dur la care îl supusese
poliţia şi după asaltul hoardelor de ziarişti. Sunt ruinat. De acum
încolo lumea o să ne ştie ca Le Cafe de la Mort.
— Monsieur, priviţi! insistă chelnerul arătând cu degetul spre
măsuţa la care stătuseră generalul şi doamna lui.
— Poliţia s-a mai uitat o dată, răspunse patronul distrus.
334
 — Nu, monsieur. A apărut acum!
De-a curmezişul tăbliei din sticlă a mesei, stătea scris cu ruj un
nume:

JASON BOURNE.

335
 CAPITOLUL XX
Marie urmărea înmărmurită ştirile serii preluate prin satelit de
la Miami. Iar când aparatul de filmat se mută şi se opri asupra
tăbliei de sticlă a unei mese dintr-un oraş numit Anderlecht situat
în Belgia, scoase un ţipăt ascuţit la vederea numelui scris cu roşu
de-a curmezişul acesteia.
— Johnny!
St. Jacques ţâşni din dormitorul apartamentului pe care şi-l
amenajase la cel de-al doilea etaj al lui Tranquility Inn.
— Dumnezeule, ce este?
Cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, incapabilă să scoată un sunet,
Marie arătă îngrozită spre televizor. Crainicul îşi continua
transmisia comentând pe un ton egal, monoton:
„… un sălbatic cu mâinile pătate de sânge revine din trecut
pentru a teroriza lumea civilizată. Asasinul periculos pe nume
Jason Bourne, recunoscut a ocupa pe piaţa crimei organizate locul
doi după Carlos Şacalul, a revendicat explozia în urma căreia şi-au
pierdut astăzi viaţa generalul James Teagarten şi cei care îl
însoţeau. În cursul serii, ne-au parvenit la redacţie ştiri
contradictorii din partea serviciilor secrete şi ale poliţiei americane
şi britanice. Surse avizate de la Washington susţin că asasinul
cunoscut sub numele de Jason Bourne a fost prins şi executat în
urmă cu cinci ani în Hong Kong, ca urmare a unei acţiuni de
comando americano-britanice. Totuşi, purtătorii de cuvânt ai
Foreign Office-ului şi ai serviciului de securitate britanic dezmint
existenţa unei asemenea operaţiuni, susţinând în acelaşi timp
improbabilitatea unui efort concertat în acest sens. Pe de altă
parte, am aflat din alte surse, de astă dată provenind de la sediul
Interpolului din Paris, că filiala Interpol din Hong Kong a luat
cunoştinţă la acea dată de moartea prezumtivă a lui Jason Bourne,
iar că informaţia nu s-a bucurat de credibilitate din cauza
rapoartelor sumare şi a fotografiilor care au făcut imposibilă
stabilirea cu certitudine a identităţii asasinului. În schimb,
aceleaşi cercuri lansează presupunerea, de altfel confirmată, că
Bourne a dispărut în Republica Populară Chineză în cursul unei
ultime operaţiuni în care şi-a găsit moartea. Evident rămâne un
singur fapt, acela că în elegantul şi liniştitul oraş Anderlecht din

336
Belgia, generalul James Teagarten, comandantul NATO, a fost
astăzi asasinat şi că o persoană care s-a recomandat cu numele de
Jason Bourne a revendicat moartea acestui mare şi iubit soldat…
Prezentăm în continuare un portret robot al asasinului, care ne-a
fost pus la dispoziţie de Interpol, alcătuit de cei care susţin că l-au
văzut pe Bourne de aproape. Repetăm faptul că acest portret robot
a fost obţinut prin alăturarea şi combinarea unor fragmente mai
vechi, dar, dată fiind abilitatea asasinului de a-şi schimba
înfăţişarea, atragem atenţia că acest portret ar putea fi irelevant”.
Pe ecran apăru deodată un chip de bărbat cu trăsături
neregulate şi oarecum lipsite de consistenţă.
— Nu-i David! exclamă St. Jacques.
— Ar putea fi şi el, frăţioare, spuse sora lui.
„Şi acum trecem la ştirea următoare. Seceta care s-a abătut
asupra unei zone întinse din Etiopia…”
— Opreşte porcăria aia! ţipă Marie sărind de pe scaun şi
îndreptându-se glonţ spre telefon în timp ce fratele ei închidea
aparatul. Unde ai pus numărul lui Conklin? L-am scris undeva pe
birou… Uite-l, pe suportul de scris. Sfântul Alex are o mulţime de
explicaţii să-mi dea, nenorocitul! Ticălos împuţit!
Se aşeză pe scaunul lui St. Jacques şi formă numărul furioasă,
bătând cu pumnul încleştat în masă în timp ce lacrimi mari i se
rostogoleau pe obraji; lacrimi de furie şi de supărare.
— Eu sunt, nemernicule!… L-ai omorât cu mâna ta! Tu l-ai lăsat
să plece – l-ai ajutat – deci tu l-ai omorât!
— Marie, nu pot vorbi acum, îi răspunse Alexander Conklin pe
un ton rece şi controlat. Sunt pe cealaltă linie cu Parisul.
— Dă-l dracului! Unde e? Scoate-l de acolo!
— Crede-mă, facem tot posibilul să-l găsim. Aici ne-a explodat o
bombă-n faţă. Englezii vor capul lui Holland fiindcă a scăpat o
aluzie în legătură cu Extremul Orient, iar francezii fierb din pricina
unui lucru pe care nu-l ştiu dar îl bănuiesc, adică o încărcătură
fragilă pentru Deuxieme venind din Martinica pe care ei ştiu că au
respins-o. Te sun eu, îţi jur!
Legătura se întrerupse, iar Marie trânti înciudată telefonul.
— Plec la Paris, Johnny, spuse ea trăgând aer în piept şi
ştergându-şi cu dosul palmei lacrimile de pe obraji.
— Ce faci?
— Ce-ai auzit. Cheam-o pe doamna Cooper. Jamie o adoră, iar
ea ştie să se apropie de Alison mai bine decât mine. Şi de ce n-ar
şti? A avut şapte copii şi i-a crescut atât de bine încât şi acum trec
337
pe la ea duminica.
— Ai înnebunit! Nu te las să pleci nicăieri!
— Nu ştiu de ce, spuse Marie aruncându-i fratelui ei o privire
ucigătoare, dar parcă am impresia că acelaşi lucra i l-ai spus şi lui
David când te-a anunţat că pleacă la Paris.
— Chiar asta i-am spus!
— Dar pe el nu l-ai putut opri, aşa cum nici pe mine nu vei
putea să mă opreşti.
— De ce vrei să pleci?
— Fiindcă ştiu fiecare colţişor din Paris pe care îl ştie şi el,
fiecare străduţă, fiecare cafenea şi fiecare alee, de la Sacre-Coeur şi
până în Montmartre. Precis are să le folosească, iar eu am să-l
găsesc înainte de a pune mâna pe el cei din Deuxieme sau din
Surete.
În acel moment sună telefonul, iar Marie ridică receptorul
imediat.
— Ţi-am promis că te sun, îi spuse Alex Conklin. Bernardine are
o idee care s-ar putea să ţină.
— Cine-i Bernardine?
— Un vechi coleg de la Deuxieme şi bun prieten de-al meu care
îl ajută acum pe David.
— Ce idee?
— I-a făcut rost lui Jason – David – de o maşină închiriată. Ştie
numărul şi are să-l transmită prin staţie patrulelor de poliţie din
Paris, cu ordin să-i raporteze imediat ce-l găsesc, dar să nu-l
urmărească şi nici să nu-l hărţuiască pe şofer. Doar să-l ţină sub
observaţie şi să-i raporteze lui imediat.
— Şi crezi că David – Jason – nu are să-şi dea seama? N-ai
ţinere de minte? Ai o memorie chiar mai proastă decât soţul meu.
— E doar una dintre posibilităţi. Ne-am gândit şi la altele.
— Cum ar fi?
— Păi… ei bine, va trebui să mă sune. După ce află de moartea
lui Teagarten, nu va avea încotro şi mă va suna.
— De ce?
— După cum ai spus şi tu, pentru că trebuie să-l scot de acolo.
— Când Carlos e atât de aproape? Slabe şanse, cap pătrat. Am
eu o idee mai bună. Plec la Paris.
— Nu poţi face aşa ceva!
— M-am săturat de placa asta, refuz să mai ascult. Ai de gând
să mă ajuţi sau mă descurc singură?
— Eu n-am reuşit să mă aleg cu un timbru de la un anumit
338
aparat care acordă dispensa în Franţa, iar lui Holland nu i-au dat
adresa Turnului Eiffel.
— Deci mă descurc singură, ceea ce, sinceră să fiu, în condiţiile
date mă linişteşte întrucâtva.
— Şi ce crezi că poţi face de una singură, Marie?
— N-am chef acum de prelegeri. Îţi spun doar că mă voi duce
prin acele locuri pe unde am trecut împreună cu el, adică unde ne
ascundeam atunci când ne urmăreaţi voi. Într-un fel sau altul, are
să le folosească din nou. Ştii de ce? Fiindcă în jargonul vostru de
ţăcăniţi, aceste locuri sunt „sigure”, iar mintea lui ţicnită o să-i
dicteze să se întoarcă în acele locuri tocmai fiindcă sunt sigure.
— Dumnezeu să te aibă în pază, doamna mea iubită.
— Dumnezeu ne-a părăsit, Alex. Nu există.

Prefontaine traversă terminalul aeroportului Logan din Boston,

ieşi pe peronul înţesat de călători şi ridică mâna să cheme un taxi.
O privire în jur i-a fost de ajuns să-şi lase mâna jos şi să se aşeze
cuminte la coadă. Cum se mai schimbase lumea de treizeci de ani
încoace! Peste tot, până şi pe aeroport, trebuia să stai la coadă, ca
într-o autoservire, fie că stăteai cu mâna întinsă la un blid cu zoaie
de tocană, fie că aveai nevoie de un taxi.
— La Ritz-Carlton, îi spuse judecătorul şoferului.
— Şi n-ai bagaj? îl întrebă taximetristul. Nimicuţa, nici măcar
un băgăjel, acolo?
— Nu. Nu am, îi răspunse Prefontaine şi, simţind că nu poate
rezista tentaţiei, adăugă imediat: mă aşteaptă o garderobă
completă în fiecare loc în care călătoresc.
— Tutti-frutti, remarcă şoferul luându-şi din păr un pieptene
imens cu dinţi laţi şi înscriindu-se imediat în trafic.
— Aveţi rezervare, domnule? îl întrebă bărbatul îmbrăcat în
smoching din spatele recepţiei de la Ritz.
— Presupun că mi-a făcut rezervare unul dintre asistenţii mei.
Mă numesc Scofield. Procurorul William Scofield de la Curtea
Supremă. Nici nu vreau să mă gândesc că la hotelul Ritz se poate
rătăci o rezervare, mai cu seamă acum, când toată lumea se agită
cu protecţia consumatorilor.
— Domnul procuror Scofield…? Sunt sigur că trebuie să fie aici,
domnule.
— Am insistat în mod special să mi se facă rezervare pentru
apartamentul Trei-C. Sunt sigur că o veţi găsi în computer.
— Trei-C… Este ocupat…
339
 — Poftim?
— Nu, nu, m-am înşelat, domnule procuror. Nu au sosit încă…
Vreau să spun că s-a făcut o greşeală… sunt în alt apartament.
Recepţionerul apăsă cu sălbăticie pe clopoţel. Băiete, băiete!
— Nu e nevoie, tinere, călătoresc fără bagaje. Dă-mi, te rog,
cheia şi arată-mi în ce direcţie s-o apuc.
— Da, domnule!
— Sper că aveţi câteva sticle de whisky bun în cameră, ca de
obicei.
— Dacă nu sunt, vor fi, domnule procuror. Aveţi vreo preferinţă
anume?
— O secară bună, whisky şi un coniac fin. Albiturile sunt
pentru muieri, corect?
— Corect, domnule. Imediat, domnule!

Argenteuil, dintr-un restaurant numit Le Coeur du Soldat, cutia

poştală a unei anume „Mierle”, aşadar locul unde îşi primea
corespondenţa Carlos Şacalul. Cameleonul îşi alesese o înfăţişare
pe potriva mediului în care pătrundea: haine modeste, un chip şi
un corp oarecare. Pentru a-şi procura hainele făcuse câteva
incursiuni prin magazinele de solduri şi la Muntele de pietate din
Montmartre unde descoperise în mormanul de zdrenţe o pereche
de pantaloni decoloraţi şi o cămaşă soldăţească uzată, ca şi o
cocardă la fel de uzată şi decolorată, care îi completa ţinuta de
veteran francez, invalid de război. Aspectul său fizic impusese însă
alte câteva operaţii elaborate: îşi vopsise părul, lăsase să-i crească
barba şi îşi aplicase un bandaj, de astă dată în jurul rotulei
piciorului drept, pe care îl înfăşurase cât mai strâns, astfel încât
să-i amintească tot timpul că trebuie să-şi tragă piciorul după el,
mişcare exersată şi însuşită fără mare efort. Părul ciufulit şi
murdar şi sprâncenele erau acum roşcate la culoare, roşcat-închis
şi îi dădeau un aer de neglijenţă foarte potrivit cu noua locuinţă pe
care şi-o alesese, un hotel sordid şi ieftin din Montparnasse, al
cărui proprietar îşi dorea să aibă cât mai puţin de-a face cu clienţii
săi.
Gâtul începuse să îl irite din ce în ce mai mult, însă recunoştea
că rana îi era de folos; dacă voia să se vindece cât mai curând,
atunci trebuia să-şi menţină postura aceasta ţeapănă care îl
încurca în mişcări, avantajul de moment fiind acela că adăuga un
plus de credibilitate noii sale înfăţişări. Un veteran rănit în război,
unul dintre fiii Franţei aruncat la lada de gunoi, aşadar cu atât
340
mai otrăvit de viaţă cu cât era obligat, clipă de clipă, să trăiască cu
dubla sa invaliditate. Jason vârî automatul primit de la Bernardine
în buzunarul pantalonilor, luă nişte bani, cheile de la maşină şi
cuţitul de vânătoare cumpărat ceva mai devreme de la un magazin
de articole sportive, pe care îl strecură sub cămaşă şi porni
şontâcăind jalnic spre uşa camerei mici şi deprimant de mizere.
Următorul popas – Capucines şi un Peugeot oarecare aflat într-un
garaj subteran. Era gata.
Ajuns în stradă, porni hotărât spre intersecţia cu o stradă mai
importantă unde ştia că va găsi o staţie de taxi fiindcă în zona
aceasta din Montparnasse taxiurile erau lucru rar şi neobişnuit…
După cum neobişnuită pentru acest cartier era şi îmbulzeala din
jurul chioşcului de ziare de la primul colţ de stradă. Oamenii
ţipau, unii îşi agitau braţele smulgându-şi din mâini ziarele,
consternaţi şi furioşi. Iuţi pasul mai mult instinctiv, ajunse în
dreptul standului, aruncă vreo câteva centime pe tejghea şi luă un
ziar.
I se tăie răsuflarea şi, cu efort, se căzni să-şi potolească bătăile
nebuneşti ale inimii şi şocul care îl asaltă în valuri. Teagarten ucis!
Asasinul: Jason Bourne! Jason Bourne! O prostie, o nebunie! Ce se
întâmpla oare? Se repeta episodul din Hong Kong şi Macao? Sau
începea el să-şi piardă şi bruma de raţiune care îi mai rămăsese.
Se pomenise peste noapte actorul principal dintr-un coşmar pe
care îl trăia cu asemenea intensitate încât căzuse în dimensiunile
lui substituindu-l realităţii, iar propria sa imaginaţie bolnavă care
plăsmuise aceste imagini de groază îi juca un renghi făcând ca
visul să devină real? Ieşi din mulţime îmbrâncindu-i pe cei din jur,
alergă pe trotuar şi se sprijini de primul zid, fără suflu, resimţind
acut durerea din ceafa şi încercând cu disperare să găsească o
explicaţie acceptabilă. Alex! Un telefon!
— Ce s-a-ntâmplat? urlă el în receptor, adresând întrebarea
prietenului său din Vienna, statul Virginia.
— Linişteşte-te. Nu te pierde cu firea, îi spuse calm Conklin.
Ascultă-mă cu atenţie. Vreau să-mi spui unde te afli exact. Vine
Bernardine să te scoată de acolo. Rezolvă totul şi te urcă în primul
Concorde de New York.
— Ia stai aşa… stai aşa!… Şacalul a montat porcăria asta, nu?
— Nouă ni s-a spus că ar fi vorba de o fracţiune a Jihadului de
la Beirut. Ei revendică asasinatul. Executantul nu contează. Poate
să fie adevărat, dar poate că nu e. La început n-am înghiţit
gogoaşa asta, nu după ce au păţit DeSole şi Armbruster. Însă dacă
341
faci o socoteală, să ştii că pare plauzibil. Teagarten a strigat sus şi
tare că trebuie trimise forţe NATO în Liban pentru a anihila toate
enclavele palestiniene suspectate de a fi implicate în conflict. A fost
ameninţat în câteva rânduri. Singura problemă este că legătura lui
cu Meduza, din punctul meu de vedere, reprezintă o coincidenţă
prea mare. Însă, ca să-ţi răspund la întrebare, bineînţeles că e
mâna Şacalului.
— Deci, mi-a pus-o în cârcă. Carlos mi-a pus-o mie în cârcă.
— E un ticălos ingenios, uite că încep să-i fac şi complimente.
Tu te duci după el să-l înhaţi şi el face un pas care te leagă de
mâini şi de picioare în Paris.
— Atunci, nu ne rămâne decât să-i plătim cu aceeaşi monedă!
— Ce dracu’ tot spui? Te întorci imediat acasă!
— Exclus. În timp ce el e convins că plec, mă ascund sau o iau
la sănătoasa, eu pot să dau buzna peste el.
— Te-ai ţicnit de tot! Ai să pleci cât mai putem încă să te
scoatem viu de acolo!
— Ba nu, rămân pe loc. În primul şi în primul rând fiindcă e
convins că am să rămân, doar ăsta-i motivul pentru care am venit
până aici. Însă, cum spui tu, m-a legat de mâini şi de picioare.
Deci va fi convins că după atâta amar de ani, am să intru în
panică în stilul meu propriu şi personal şi am să fac un pas greşit.
Dumnezeu mi-e martor câte tâmpenii am făcut pe Tranquility Isle.
Iar armata lui de bătrânei mă va găsi până la urmă, ştiind exact pe
cine trebuie să caute. Iisuse, joacă tare! Scutură-l puţin pe ticălos
că face el o greşeală. Crede-mă, Alex, nimeni nu-l cunoaşte mai
bine ca mine. Ştiu cum gândeşte, deci va trebui să i-o iau înainte
cu două mutări. Rămân pe poziţie şi schimb colivia, că şi-aşa nici
una nu-i destul de sigură pentru mine.
— Colivie? Ce colivie?
— O figură de stil, las-o aşa cum a căzut. Eram pe poziţie
înainte să ne pice ştirea cu Teagarten. Sunt OK.
— Nu eşti deloc OK. Eşti prins la mijloc. Pleacă de acolo!
— Regret, dragă Sfântule Alex, este exact locul unde-mi doresc
să fiu. Am să-l hărţuiesc pe Şacal.
— Poate tot reuşesc să te smulg din locul ăla de care te agăţi
atât. Am vorbit cu Marie acum două ore. Ia ghiceşte ce i-a trecut
prin minte, Neanderthal depăşit ce eşti. Vine la Paris. După tine.
— Imposibil! Nu poate face aşa ceva!
— Exact asta i-am spus şi eu, dar se pare că nu era pe
ascultare. Mi-a spus că ştie toate locurile în care v-aţi ascuns
342
acum treisprezece ani când fugeaţi de noi. Că ai să te foloseşti din
nou de ele.
— Am şi făcut-o. Cu câteva. Îi interzic să vină!
— Mai bine spune-i-o ei, nu mie.
— Ce număr e la Tranquility? Mi-a fost frică să o sun – să fiu
cinstit, am încercat din răsputeri să nu mă mai gândesc la ea şi la
copii.
— Este afirmaţia cea mai cuminte pe care ai făcut-o până acum.
Ţi-o spun, iar Conklin începu cu 809, prefixul zonei, dar nu apucă
să termine bine că în clipa următoare Bourne trânti receptorul.
Cu mintea şi sufletul răvăşit, Jason trebui să îndure cu stoicism
întregul procedeu fără sfârşit al conversaţiei cu centralista de la
convorbiri internaţionale şi, din nou, explicaţiile cu cartelele
telefonice, apoi semnalele sonore, mesajele înregistrate şi, în
sfârşit, după ce reuşi să treacă de un idiot de la recepţia
Tranquility Inn, primi legătura cu cumnatul său.
— Dă-mi-o pe Marie! rosti el fără alt preambul.
— David?
— Da… David. Cheam-o pe Marie.
— Nu pot. A plecat. Acum o oră.
— Unde?
— N-a vrut să-mi spună. A închiriat un avion de pe Blackburne
şi a refuzat să-mi spună spre care insulă a zburat. Cel mai
aproape sunt Antigua şi Martinica, însă putea foarte bine să se
ducă tocmai la Saint Maarten sau Puerto Rico. Şi, de acolo, spre
Paris.
— Chiar n-ai putut să-o opreşti?!
— Ce Dumnezeu, David, am încercat. Fir-ar să fie şi ce-am mai
încercat!
— Ţi-a trecut prin minte că puteai să-o încui într-o cameră?
— Pe cine? Pe Marie?
— Aşa e… Nu poate fi aici decât cel mai devreme mâine
dimineaţă.
— Ai auzit? aproape că strigă St. Jacques. Generalul Teagarten
a fost asasinat şi versiunea este că Jason…
— Mai tacă-ţi gura! spuse Bourne închizând şi ieşi din cabină
încercând să-şi adune minţile.

Peter Holland, directorul Agenţiei Centrale de Informaţii, ţâşni în

picioare de la birou şi se repezi la bărbatul aşezat în faţa lui.
— Cum nu facem nimic? Ţi-ai pierdut complet minţile?
343
 — Acelaşi lucru e valabil şi pentru tine dacă te-ai apucat să faci
declaraţii despre operaţiunea americano-britanică din Hong Kong.
— Păi dacă ăsta e adevărul!
— Sunt adevăruri şi adevăruri, cum ar fi acela de a striga sus şi
tare că un adevăr nu este adevărat, dacă prin asta serveşti
interesele Agenţiei.
— Rahat! Asta e treaba politicienilor!
— Eu n-aş vorbi aşa, Gingis Han. Ştiu mulţi care au fost puşi la
zid şi au acceptat cu seninătate execuţia fiindcă nu au vrut să se
dezică de adevărurile şi principiile după care s-au condus o viaţă…
Peter, nu eşti pe linie.
Exasperat, Holland se prăbuşi la loc în fotoliu.
— Poate că locul meu nu este aici.
— Poate ai dreptate. Totuşi s-ar putea să te obişnuieşti. Cu
timpul s-ar putea să devii şi tu ca noi toţi, un tip mânjit şi rău. Să
ştii că oricui i se poate întâmpla.
Holland se sprijini de spătar, îl privi lung pe Conklin şi, cu
capul dat pe spate, îi spuse cu o voce spartă:
— Alex, am fost mai rău decât voi toţi în misiuni. Încă mi se
întâmplă să am coşmaruri şi să-i visez pe tinerii cărora le-am luat
viaţa împlântându-le cuţitul în piept; îi văd parcă aievea cum se
holbează la mine uimiţi şi întrebându-se ce caută acolo.
— Atunci era care pe care. Dacă le-ai fi dat ocazia, te-ar fi
omorât ei pe tine.
— Da, cred că ai dreptate. Directorul se aplecă brusc spre
Conklin şi îl străfulgeră cu privirea. Dar noi nu despre asta
discutam, nu-i aşa?
— S-ar putea spune că sunt variaţiuni pe aceeaşi temă.
— Termină cu prostiile.
— Era o exprimare inspirată din lumea muzicii. Iar mie îmi
place muzica.
— Atunci atacă tema principală a simfoniei, Alex. Ce mai
aştepţi? Şi mie-mi place muzica.
— Foarte bine. Bourne a dispărut. Ultima oară când am vorbit
cu el mi-a spus că şi-a găsit o colivie – exact aşa s-a exprimat –
unde speră să-l găsească pe Şacal. Nu mi-a spus unde este şi
Dumnezeu ştie când o să mă sune iar.
— L-am trimis pe omul nostru la ambasadă la Pont-Royal să se
intereseze de Simon. E-adevărat. Simon s-a înregistrat la hotel, a
ieşit puţin şi de atunci nu l-a mai văzut nimeni. Unde este?
— Se străduieşte să fie cât mai discret. Bernardine a ieşit pe
344
interval cu o idee, care s-a dezumflat ca un balon de săpun.
Credea că-l poate ţine discret sub observaţie anunţând la poliţie
numărul maşinii pe care o închiriase pentru el, numai că n-a scos-
o nimeni din garaj, iar noi doi am căzut de acord că nici nu o să se
prezinte nimeni să o ia. Acum nu mai are încredere în nimeni, nici
măcar în mine; iar dacă ne gândim la trecut, cred că are tot
dreptul să nu se încreadă în mine.
Holland îi aruncă o privire rece, tăioasă, încărcată de mânie.
— Spre binele tău, Conklin, sper să nu mă minţi.
— De ce te-aş minţi într-un asemenea moment şi, mai ales, în
legătură cu un asemenea prieten?
— Aştept un răspuns, nu o întrebare.
— Atunci nu, nu te mint. Nu ştiu unde este, spuse Alex, în parte
rostind chiar adevărul.
— Deci tu eşti de părere că nu trebuie să întreprindem nimic.
— Nici nu văd ce-am putea face. Mai devreme sau mai târziu,
tot mă sună.
— Te-ai gândit vreo clipă ce are să spună Comisia de Investigaţii
a Senatului peste două săptămâni sau peste două luni când toate
astea or să ne explodeze în faţă? Fiindcă fii convins că or să
explodeze. Deci, trimitem în mare secret un om de-al nostru la
Paris, un agent cunoscut sub numele de „Jason Bourne”, iar
Parisul se află faţă de Bruxelles cam la aceeaşi distanţă ca New
York-ul de Chicago.
— Cred că distanţa e ceva mai mică.
— Mulţumesc, chiar era nevoie să mă corectezi… Distinsul
comandant al forţelor NATO este asasinat, iar numitul „Jason
Bourne” revendică crima şi noi nu suflăm o vorbuliţă nimănui!
Iisuse, după figura asta cred că nici la curăţat WC-uri pe şlep n-o
să mai am loc!
— Dar nu el l-a omorât.
— Tu ştii lucrul ăsta şi-l ştiu şi eu, însă gândeşte-te la trecutul
lui şi imaginează-ţi că e un mic detaliu la dosar despre
deplinătatea facultăţilor sale mintale care o să transpire imediat ce
suntem chemaţi cu toate fişele medicale în faţa instanţei.
— Se numeşte amnezie şi nu are nici o legătură cu violenţa.
— Pe dracu’, e chiar mai rău. Nu-şi mai aminteşte ce-a făcut.
Conklin îşi încleştă degetele pe baston, iar dacă până atunci îşi
ferise privirea de cea a interlocutorului său, deodată îl privi cu
insistenţă.
— Nu mă interesează aparenţele. Cred că aici e o fisură.
345
Instinctul îmi spune că Meduza e amestecată în asasinarea lui
Teagarten. Undeva, nu-mi dau seama cum, drumurile s-au
intersectat şi firele s-au încâlcit. A fost interceptat un mesaj şi
atunci a fost pusă la cale o diversiune care face parte dintr-un
plan mai amplu.
— Îmi place să cred că eu, ca şi tine, vorbesc şi pricep foarte
bine engleza, spuse Holland. În acest moment, însă, mi-e greu să
te urmăresc.
— N-ai ce să urmăreşti, fiindcă nu are logică, nu e o adunare
simplă. Nici eu nu ştiu… Dar simt că e mâna Meduzei.
— Cu mărturia ta, pot să-l înfund pe Burton de la Marele Stat
Major şi, cu siguranţă, pe Atkinson de la Londra.
— Nu, lasă-i în pace. Urmăreşte-i dar nu le scufunda corăbiile.
Ca şi în cazul reşedinţei lui Swayne, mai devreme sau mai târziu
albinele or să se adune la stup.
— Şi-atunci ce propui să facem?
— Exact ce ţi-am spus la-nceput. Nu facem nimic. E un joc al
aşteptării.
Deodată, Alex trânti bastonul de tăblia biroului.
— Tâmpitule! se răsti el adresându-se sieşi. E Meduza! Nu poate
fi decât Meduza!

Bătrânul complet pleşuv, cu chip acoperit de zbârcituri, se

ridică greoi în picioare şi ieşi pe culoarul dintre şirurile de bănci de
rugăciune aflate în biserica Saint Sacrement din Neuilly-sur-Seine
aflată la periferia Parisului. Păşind anevoie, abia târşâindu-şi
picioarele, reuşi să ajungă până la cel de-al doilea confesional din
stânga. Trase draperia întunecată şi îngenunche în faţa
paravanului traforat acoperit cu o bucată neagră de catifea,
simţind că i se taie picioarele de durere.
— Angelus Domini, fiule, îi spuse o voce venind din spatele
paravanului. Eşti bine?
— Cu mult mai bine datorită generozităţii dumneavoastră,
monseniore.
— Sunt mulţumit să aud ce-mi spui, însă cred că ar fi ceva care
m-ar mulţumi şi mai mult… Ce s-a-ntâmplat la Anderlecht? Ce
veşti are a-mi da nepreţuita şi inteligenta mea armată? Cine a fost
în realitate?
— Ne-am împrăştiat şi am lucrat preţ de opt ore, monseniore.
Am stabilit clar că au sosit din Statele Unite doi bărbaţi –
presupunem că sunt americani fiindcă nu vorbeau altceva în afară
346
de limba engleză – care au luat o cameră cu chirie la o pensiune de
familie de peste drum de restaurant. Au părăsit zona la câteva
minute după atac.
— Exploziv cu comandă de la distanţă!
— După cât se pare, da, monseniore. Mai mult, nu am putut
afla.
— Bine, dar de ce? De ce?
— Din păcate, monseniore, încă n-am ajuns să citim gândurile
oamenilor.

De partea cealaltă a Oceanului Atlantic, într-un apartament

opulent din Brooklyn Heights, de la fereastra căruia se vedeau
pulsând jucăuş luminiţele de pe East River şi de pe podul
Brooklyn, şedea tolănit pe un divan îngropat în perne, cu un pahar
de Perrier în mână, un anumit capo supremo. Vorbea liniştit cu un
prieten instalat în faţa lui, într-un fotoliu, acesta cu un pahar de
gin şi apă tonică la îndemână, un tânăr zvelt, brunet şi foarte
chipeş.
— Ştii, Frankie, nu sunt deştept, sunt sclipitor de deştept,
înţelegi ce vreau să spun. Sesizez nuanţele adică – prind din zbor
aluziile care ar putea fi importante sau care nu sunt – şi le pun
cap la cap. De pildă îl las pe vreun paisan să vorbească şi după aia
adun patru şi cu patru şi, în loc de opt, obţin doisprezece. Şi:
Bingo! Am răspunsul. Ce-avem noi aici? Un muşteriu care îşi zice
„Bourne”, o târâtură care se poartă de parcă ar fi ăl mai tare
pistolar când de fapt nu e, un esca împuţit, momeala cu care
scoatem la lumină pe altcineva, da’ e ghiveciul care ne trebuie
nouă, pricepi? După aia doctoraşu’ ovrei prins la înghesuială varsă
tot ce ştie. Ghiveciu’ ăsta al nostru n-are capu’ întreg, e testa
balzana adică nu prea ştie cine e, sau poate nici ce face, corect?
— Corect, Lou.
— Şi acum îl avem pe Bourne ăsta la Paris, Franţa, la câteva
case mai încolo de un mare impediment, un general de bal mascat
pe care băieţii liniştiţi de peste gârlă vor să-l scoată din joc, ca şi
pe ăia doi grăsani pe care i-am băgat în pământ. Capisce?
— Capisco, Lou, rosti din fotoliul său tânărul bine făcut şi
frumos de pica. Zău că eşti deştept.
— Habar n-ai ce vorbesc eu aici, zabaglione ce eşti. Ori că
vorbesc singur, ori cu tine, tot aia e… Care va să zică îmi iau alea
douăşpe cărămizi de bani şi-mi propun să fac un mare şlem
aruncând pe masă zarurile măsluite, pricepi?
347
 — Pricep, Lou.
— Trebe’ să-l eliminăm pe idiotu’ ăsta de general fiindcă e un
impediment pentru gaşca de băieţi buni care are nevoie de noi,
corect?
— Iar ai dreptate, Lou. Un imped… un imped…
— Lasă, nu-ţi mai bate capu’, zabaglione. Aşa că, ce-mi zic? Ia
să-l dăm la o parte şi să zicem că a făcut-o marele ghiveci, te-ai
prins?
— A, da, Lou. Ce deştept eşti!
— Aşa că ne spălăm pe mâini de impediment şi-l plantăm pe
ghiveci, pe Jason Bourne ăsta, care nu e prea întreg la cutiuţă, în
bătaia puştilor la toţi, corect? Dacă nu punem noi mâna pe el şi
nici Şacalu’, atunci sigur sticleţii federali o să-l înhaţe, corect?
— Hei, Lou, e nemaipomenit. Ţin să-ţi spun că-mi scot pălăria
în faţa ta.
— Lasă cioacele, bello ragazzo. În casa asta nu de respectul tău
e nevoie. Vino lângă mine şi iubeşte-mă cum ştii tu.
Tânărul se ridică şi se apropie de divan.
*
* *
Marie era aşezată în partea din spate a compartimentului şi bea
cafea dintr-o ceaşcă de plastic, făcând eforturi disperate să-şi
amintească locurile – ascunzătorile – pe care ea şi David le
folosiseră în urmă cu treisprezece ani. Cafenelele ieftine din
Montparnasse, hotelurile sordide; dar şi un motel – unde era oare?
— la zece mile depărtare de Paris şi un han din Argenteuil cu
balcon la faţadă unde David – Jason – îi mărturisise dragostea lui,
dar nu a rămas cu ea tocmai fiindcă o iubea – bezmeticul! Şi mai
era Sacre-Coeur unde Jason – David – se întâlnise cu un bărbat pe
o alee întunecată şi primise de la acesta informaţia de care aveau
nevoie – cum suna informaţia, cine era bărbatul?
— Mesdames et messieurs se auzi o voce în difuzorul avionului.
Je suis votre capitaine. Soyez les bienvenus.
Pilotul, apoi echipajul lui, continuară în franceză, engleză,
germană şi italiană, iar în final, o voce feminină traduse urările şi
explicaţiile în japoneză.
— Apreciem că zborul până la Marsilia va decurge normal şi va
dura şapte ore şi paisprezece minute. Vom ateriza conform
orarului de zbor la şase dimineaţa, ora Parisului. Vă urăm
călătorie plăcută.

348
 Marie St. Jacques Webb privi pe hublou spre apele oceanului
scăldat de razele lunii. Zburase până la San Juan, Puerto Rico şi
de aici se îmbarcase în avionul de Marsilia, cursa de noapte, ştiind
că autorităţile franceze de imigrare de pe aeroportul din San Juan
vor fi foarte indulgente cu pasagerii, dacă nu chiar intenţionat
neglijente. Cel puţin aşa stăteau lucrurile în urmă cu treisprezece
ani, o falie de timp în care ea intra din nou. De la Marsilia îşi
propusese să ia o cursă internă până la Paris şi să-l caute pe
David. Şi exact aşa cum făcuse în urmă cu treisprezece ani, avea
să-l găsească! Trebuia să-l găsească! Dacă nu-l găsea tot la fel cum
se întâmplase în urmă cu treisprezece ani, – bărbatul iubit risca
să-şi găsească moartea.

349
 CAPITOLUL XXI
Morris Panov zăcea prăbuşit într-un fotoliu şi se uita apatic pe
fereastră la păşunea înverzită a unei ferme, probabil de pe undeva
din statul Maryland. Se afla într-un dormitor minuscul de la etajul
al doilea al unei case de ţară, îmbrăcat într-un halat de spital, iar
braţul drept, gol, cu mâneca suflecată mai sus de cot, îi confirma
faptul că se găseşte într-o situaţie pe care o bănuise. Fusese
drogat în mai multe rânduri şi „se ridicase la ceruri”, ca să
folosească expresia celor care îi administraseră drogurile. Îi
violaseră gândurile, îi pătrunseseră în minte şi îl furaseră de cele
mai intime gânduri şi secrete, obligându-l să se destăinuiască, cu
ajutorul substanţelor chimice.
Înţelegea perfect răul pe care îl făcuse şi pericolul cu urmări
incalculabile la care îi expunea pe ceilalţi. Însă ceea ce nu
pricepea, în ruptul capului, era cum de nu-l omorâseră încă. Iar ce
îl uimea mai ales era deferenţa cu care era tratat. De ce era atât de
politicos paznicul acela cu mască neagră pe faţă şi de ce i se dădea
mâncare consistentă din belşug? De parcă, pentru temniceri, cel
mai important lucru ar fi fost să-l pună pe picioare pe prizonierul
lor, a cărui sănătate fusese mai înainte rău zdruncinată de droguri
şi să-l facă să se simtă cât mai bine în situaţia extrem de dificilă
prin care trecea. De ce?
Uşa se deschise şi în încăpere intră gardianul lui mascat, un
bărbat scund şi bine legat, cu o voce răguşită, pe care Panov, după
accent, îl plasa undeva în partea de nord-est a Statelor Unite,
poate la Chicago. În orice altă situaţie, personajul i s-ar fi părut
de-a dreptul cosmic, cu capul său prea mare pentru masca de
Călăreţul-Singuratic trasă pe ochi, ceea ce, cu siguranţă, nu făcea
imposibilă identificarea individului. Totuşi, în situaţia dată, nu-i
venea deloc să râdă fiindcă impresia de supunere oarbă faţă de
stăpân pe care i-o inspira gardianul era în sine ameninţătoare.
Acesta ducea pe braţ hainele frumos împăturite ale lui Panov.
— OK, doctore, acum ne îmbrăcăm. Am avut grijă să fie spălate
şi călcate, până şi lenjeria. Ce părere ai?
— Vrei să spui că aveţi o spălătorie şi o curăţătorie aici?
— Ei, pe dracu’, cum o s-avem aşa ceva? Le-am dus la… a, nu,
doctore, nu mă prinzi tu pe mine! rânji gardianul dezvăluindu-şi

350
un şir de dinţi îngălbeniţi şi cariaţi. Te crezi şmecher, hai? Crezi
că-ţi zic unde suntem?
— Eram şi eu curios.
— Da, sigur. Ca şi nepotă-miu, fiu’ lu’ sor-mea, care e şi el
„curios” şi mă ia la întrebări la care io nu vreau să răspund. Zice:
„Hei, nene, ce-ai zice să mă bagi la Medicină?” Da! Că e doctor, ca
tine, ce părere îţi faci de asta?
— Părerea mea e că fratele mamei lui este foarte generos.
— Păi da, ce crezi, ha?… Hai, doctore, ia pune-ţi bulendrele
astea pe tine că mergem la plimbare, spuse gardianul întinzându-i
lui Mo hainele.
— Presupun că ar fi o prostie să întreb unde mergem, spuse
Panov ridicându-se de pe scaun şi, scoţându-şi halatul, îşi trase pe
el chiloţii.
— Mare prostie.
— Cred că o prostie la fel de mare ca şi cea pe care a făcut-o
nepotul tău nespunându-ţi nimic despre simptomele pe care le ai
şi care pe mine, unul, m-ar nelinişti să fiu în locul tău, spuse Mo
trăgându-şi fără vlagă pantalonii pe el.
— Ce vrei să zici?
— Nimic, rosti Panov îmbrăcând cămaşa şi aşezându-se pe
scaun pentru a-şi pune ciorapii. Când l-ai văzut ultima oară pe
nepotul tău?
— Acu’ două săptămâni. I-am dat nişte biştari să-şi plătească
taxele de doctor. La dracu’, mamele astea îţi înmoaie sufletu’, nu
alta!… Adică cum, când l-am văzut pe nesătulu’ ăsta ultima dată?
— Mă-ntrebam şi eu dacă nu ţi-a spus ceva.
— Adică, ce să-mi zică?
— Despre dinţi. Mo îşi legă şireturile la pantofi şi îi făcu un
semn cu capul arătând spre şifonier. Uită-te în oglindă şi convinge-
te singur.
— Şi ce să văd? întrebă subalternul şefului ducându-se supus
şi grăbit la oglindă.
— Zâmbeşte.
— La ce să zâmbesc?
— La tine… Vezi mizeria galbenă de pe dinţi? Că gingiile sunt
decolorate şi că se subţiază spre rădăcina dinţilor?
— Şi ce-i cu asta? Aşa sunt de când mă ştiu.
— Poate că nu e grav, dar el ar fi trebuit să vadă.
— Ce să vadă, pentru numele lui Dumnezeu?
— Ameloblastomă bucală. Posibil.
351
 — Ce dracu’ mai e şi aia? Nu mă spăl prea mult şi nu-mi plac
dinţarii. E nişte măcelari!
— Vrei să spui că n-ai mai fost de mult la dentist şi că nu te-a
consultat nici un chirurg?
— Şi?
Şeful propriei persoane îşi dezgoli din nou dinţii în faţa oglinzii.
— Asta ar putea fi o explicaţie a faptului că nepotul tău nu ţi-a
spus nimic.
— De ce?
— Probabil îşi imaginează că te duci regulat la control şi atunci
îi lasă pe creştinii ăia să-şi facă datoria.
Panov se ridică în picioare, îmbrăcat şi încălţat, gata de plecare.
— Nu-mi pică fisa.
— Probabil că îţi este deosebit de recunoscător pentru toate câte
le-ai făcut pentru el, pentru generozitatea pe care i-ai arătat-o.
Doar aşa îmi explic faptul că are reţineri şi nu-ţi spune.
— Ce să-mi spună? întrebă gardianul întorcându-se enervat
spre el.
— S-ar putea să mă înşel, dar nu strică să te vadă un specialist
în paradontoze, spuse Mo îmbrăcând sacoul. Eu sunt gata, adăugă
el. Ce facem acum?
Clipind des, aruncând priviri speriate în jur, cu fruntea încreţită
de efortul de a gândi dar şi de o cruntă bănuială, subalternul
şefului se scotoci în buzunar şi scoase o eşarfa neagră.
— Regret, doctore, da’ trebe’ să te leg la ochi.
— Asta ca să nu văd când ai să te pregăteşti să-mi tragi un
glonţ în cap?
— Nu, doctore. Fără puf-puf. Eşti prea preţios pentru noi.

— Preţios? puse o întrebare retorică il capo supremo în camera

de zi opulentă a apartamentului din Brooklyn Heights. E o mină de
aur care a ţâşnit din pământ şi a aterizat în farfuria ta cu
minestrone. Ovreiu’ ăsta a reparat tărtăcuţele ălor mai mari paste
făinoase din Washington. Hârţoagele alea ale lui cred că valorează
cât oraşul Detroit, cu oameni şi case la un loc.
— N-ai să pui niciodată mâna pe ele, Louis, rosti bărbatul
arătos, de vârstă mijlocie, îmbrăcat într-un costum scump din lână
tropicală, care şedea dinaintea gazdei. Sunt ţinute sub cheie, bine
ascunse să nu dea de ele oameni ca tine.
— Păi, dragă domnule Park Avenue, Manhattan, să ştii că la
asta săpăm acum. Să zicem – aşa, de poantă – să zicem că le
352
avem. Cât ar valora în ochii tăi?
Oaspetele îşi îngădui un zâmbet subţire, superior.
— Detroit? veni răspunsul lui.
— Va bene! Îmi place de tine. Ai simţul umorului.
Şi la fel de brusc pe cât rânjise, mafiotul redeveni serios,
aproape fioros.
— Alea cinci cărămizi mai sunt valabile pentru Bourne-Webb?
— Cu o condiţie.
— Nu-mi plac condiţiile, domnule avocat. Chiar deloc.
— Ne putem adresa în altă parte. Doar nu sunteţi singurii din
târg.
— Dă-mi voie să-ţi explic ceva, Signor Avvocato. Din multe
puncte de vedere, noi – noi toţi – suntem singurii din urbe. Nu ne
amestecăm în afacerile celorlalte familii. Pricepi unde bat, sper?
Consiliile noastre au hotărât că atacurile au ceva prea personal şi
aduc prea multă vărsare de sânge.
— Vrei să auzi care e condiţia? Nu cred să te jignească prea
mult.
— Trage.
— Aş prefera să foloseşti alt cuvânt…
— Dă-i drumul.
— O să-ţi dăm o primă de două milioane de dolari pentru că
insistăm să îi treci pe răboj pe soţia lui Webb şi pe prietenul lor
guvernamental, Conklin.
— Batem palma, domnule Park Avenue, Manhattan.
— Foarte bine. Şi-acum, celelalte aspecte ale afacerii noastre.
— Aş vrea să-ţi spun despre evreu.
— O să ajungem şi la el…
— Acum.
— Te rog să nu-mi dai mie ordine, spuse avocatul care lucra la
una dintre firmele de prestigiu de pe Wall Street. Nu suntem egali,
macaronarule.
— Hei, farabutto! Să nu-mi vorbeşti mie aşa!
— Vorbesc cum poftesc… La suprafaţă şi, judecând după felul
în care ştii să porţi o discuţie de afaceri, s-ar zice că eşti foarte dur,
un adevărat mascul feroce. Avocatul îşi aşeză calm picior peste
picior. Numai că pe dinăuntru eşti altfel, nu? Ai o inimă caldă, sau
poate mai potrivit ar fi să zic boaşe moi şi o adevărată slăbiciune
pentru băieţei.
— Silenzio! spuse italianul aplecându-se spre el.
— Nu doresc să mă folosesc de această informaţie. Dar, pe de
353
altă parte, nu sunt convins că homosexualii se bucură de respect
în rândul celor din Cosa Nostra. Tu ce crezi?
— Ticălosule!
— Să-ţi spun ceva. Pe când eram proaspăt avocat, am fost
trimis la Saigon, în armată şi am apărat cazul unui tânăr
locotenent, militar de carieră, care a fost prins în flagrante delicto
cu un puşti vietnamez, în mod evident, o cocotă masculină. Prin
câteva manevre juridice abile şi folosind expresii ambigue din
codul militar dar aplicate civililor, am reuşit să-l scap de
dezonoarea de a fi dat afară din armată şi degradat, însă era
evident că nu mai putea rămâne şi că trebuia să demisioneze. Din
nefericire, nu a reuşit să se împace cu ideea şi şi-a tras un glonţ în
cap la două ore după pronunţarea verdictului. Înţelegi de ce.
Pentru că ar fi fost privit ca un paria, o ruşine şi o pată pentru
onoarea camarazilor săi, iar pentru el povara era prea apăsătoare,
imposibil de suportat.
— Treci la afaceri, spuse il capo supremo pe nume Louis vorbind
cu un calm aparent, aproape în şoaptă, cu o voce încărcată de ură.
— Mulţumesc… În primul rând, am lăsat un plic pe măsuţa din
hol. Ai să găseşti în el banii pentru ambuscada din Georgetown în
cursul căreia şi-a găsit tragicul sfârşit Armbruster şi pentru nu
mai puţin tragica asasinare a lui Teagarten la Bruxelles.
— După spusele doctorului de cap, îl întrerupse mafiotul, ar
mai fi doi despre care au aflat şi ei. Un ambasador la Londra şi un
amiral de Stat Major. Ai de gând să mai acorzi nişte prime?
— Poate mai târziu, nu acum. Cei doi sunt la curent cu prea
puţine lucruri şi nu ştiu nimic despre operaţiunile noastre
financiare. Burton crede că am fi un grup de veterani
ultraconservatori căzuţi în dizgraţie după Vietnam, în esenţă un
grup de persoane care fac trafic de influenţă – deci, undeva la
limita legalităţii, din punctul lui de vedere – însă, nu trebuie să
uităm că este şi el animat de profunde sentimente patriotice.
Atkinson nu-i altceva decât un diletant cu bani – face ce i se spune
fără a şti de ce şi nici cine l-a pus. Ar da orice să rămână la Curtea
din Saint James şi până acum a reuşit. Singura persoană care ar fi
condus la el era Teagarten… Conklin a dat lovitura cu Swayne,
Armbruster, Teagarten şi, sigur, DeSole, însă ceilalţi doi sunt doar
manechine şi încă foarte respectabile. Mă întreb cum de-a fost
posibil să ajungă la ei.
— După ce aflu şi fii convins că am să dibuiesc eu, îţi vând
pontul. Pe gratis.
354
 — Zău? spuse avocatul ridicând din sprânceană. Cum?
— O rezolvăm noi. Şi care ar fi celelalte aspecte ale afacerii?
— Două, ambele vitale, iar pe prima ţi-o dau pe gratis.
Descotoroseşte-te de „prietena” ta. Nu se învârte în cercul pe care
ar trebui să-l frecventeze şi aruncă bani în dreapta şi-n stânga ca
un dement. Ne-a ajuns la urechi că se laudă cu relaţiile sale sus-
puse. Nu ştim exact ce a mai spus, nici cât ştie sau ce a dedus, dar
ne-a pus pe gânduri. Cred că ar trebui să-ţi dea şi ţie de gândit.
— Il prostituto! tună Louis furios dând cu pumnul în braţul
canapelei! Pinguino! E ca şi mort!
— Îţi mulţumesc pentru recunoştinţă. Cel de-al doilea punct
este mult mai important, cel puţin pentru noi. Reşedinţa lui
Swayne din Manassas. A dispărut o cărticică, un fel de jurnal pe
care avocatul lui Swayne – cel pe care noi l-am plasat la Manassas
– nu l-a găsit nicăieri. Jurnalul se afla în bibliotecă, aşezat pe raft
printre celelalte cărţi şi era legat în piele exact ca toate celelalte.
Deci, cine l-a luat trebuia să ştie exact despre ce este vorba, altfel
n-ar fi reuşit să-l deosebească de restul cărţilor.
— Şi ce vrei de la mine?
— Grădinarul este omul tău. A fost plantat acolo cu treabă şi i
s-a dat singurul număr care nu era ascultat, adică cel al lui
DeSole.
— Şi?
— Ca să ducă treaba la bun sfârşit, adică să aranjeze
sinuciderea astfel încât să pară cât mai convingătoare, trebuia să
studieze fiecare mişcare a lui Swayne. Tu însuţi mi-ai explicat ad
nauseam acest lucru ca să justifici onorariul scandalos de mare pe
care l-ai pretins. Nici nu-mi vine greu să mi-l închipui pe omul tău
iscodind pe fereastră să vadă ce face Swayne în birou, ca să
stabilească locul în care era cel mai plauzibil că acesta îşi va lua
viaţa. Şi, din una în alta, omul tău îşi dă seama că generalul tot ia
de pe raft o anumită carte, scrie ceva în ea şi apoi o pune în acelaşi
loc. Probabil că asta i-o fi stârnit curiozitatea; şi-o fi zis că această
carte trebui să fie foarte preţioasă. Şi de ce să nu o ia? Eu aşa aş fi
făcut; şi tu la fel. Deci, unde e jurnalul?
Mafiotul se ridică încet în picioare, cu un aer ameninţător.
— Ia ascultă, avvocato, eşti mare şmecher la potrivit cuvinte şi
iute sari să tragi concluzii, da’ noi n-avem nici o carte şi-ţi spun eu
de ce trebuie să mă crezi! Dacă era la mine şi găseam acolo o
vorbuliţă cu care să-ţi pârlesc fundu’ ăla al tău, ţi-o trânteam în
faţă de te dădeai de-a dura şi până acum nu-ţi reveneai, capisce?
355
 — Ceva îmi scapă, rosti elefantul avocat punând liniştit picior
peste picior, în timp ce il capo înfuriat se trântea înapoi pe
canapea, cu un aer ursuz. Flannagan, adăugă avocatul de pe Wall
Street. Normal… cum de nu m-am gândit, Flannagan. El şi târfa
aia de coafeză a lui şi-au luat cu ei poliţa de asigurare, fără
îndoială ca să stoarcă şi ceva bani în timpul tratativelor. Să-ţi
spun drept, m-am liniştit. Nu o pot folosi, fiindcă dacă o fac, se
expun şi pe ei. Te rog să-mi accepţi scuzele, Louis.
— Ai terminat cu afacerile tale?
— Cred că da.
— Acum să revenim la doctorul evreu.
— Ce-i cu el?
— După cum spuneam, e o adevărată mină de aur.
— Fără fişele pacienţilor săi, nu cred să facă douăzeci şi patru
de carate.
— Nu gândeşti cum trebuie, îl contrazise Louis. După cum îi
spuneam şi lui Armbruster înainte să devină un impediment
pentru voi, avem şi noi doctorii noştri. Specialişti în tot felu’ de
şmecherii medicale, inclusiv reflexe, cum le zic şi, auzi-o pe asta:
„aducerea la suprafaţă a informaţiilor din subconştient în condiţii
de stimulare externă” – am ţinut-o minte în mod special. Îndrepţi
spre capu’ omului un alt tip de armă, avantajul fiind că nu curge
fir de sânge.
— Poţi să pariezi clubul de la ţară pe chestia asta. Îl mutăm pe
ovrei într-un locşor din Pennsylvania, un fel de casă de odihnă
unde nu ajung decât bogătaşii ca să se pună pe picioare sau să-şi
piardă vlaga, dacă pricepi unde bat.
— Sigur că da. Echipamentul medical perfecţionat, personal
supercalificat – şi paznici antrenaţi care păzesc proprietatea.
— Ai văzut că te-ai prins? Mulţi tipi din gaşca ta au trecut pe
acolo…
— Spune mai repede, rosti avocatul aruncând o privire pe
ceasul de la mână, un Rolex din aur masiv. Sunt presat de timp.
— Pentru ce-ţi zic eu acum, ai face bine să-ţi faci timp. După
cum spun specialiştii mei – te rog să remarci că intenţionat am
folosit cuvântul „mei”, sper că mă urmăreşti – noul pacient este
supus unui program şi, să zicem la patru-cinci zile, este „înălţat la
ceruri” – să ştii că aşa au spus doctorii, nu e expresia mea,
Dumnezeu mi-e martor, între şedinţe, e tratat cum se cuvine, face
mişcare în aer liber, exerciţii fizice, i se dau neuterinele care trebe,
sau cum le-o fi zicând, doarme bine şi restul rahatului… Noi toţi ar
356
trebui să ne-ngrijim de corpul nostru, corect, avvocato?
— Unii dintre noi joacă squash10 în fiecare zi.
— Vai, să mă iertaţi, domnule Park Avenue, Manhattan, da’
pentru mine squash înseamnă dovleac şi io-l mănânc.
— Şi iată cum ajung să coexiste limbi şi culturi diferite, nu-i
aşa?
— Aici nu te contrazic, consigliere.
— Nici n-ai cum. Iar titlul meu este acela de avocat.
— De ce nu mă laşi să sper? Într-o bună zi poa’ să fie
consigliere.
— Nu cred că mai am atât de trăit, Louis. Mai ai ceva de spus
sau plec?
— Mergem mai departe, domnule avocat… Aşa deci, de fiecare
dată când doctoraşu’ nostru evreu e înălţat spre cerurile de care
vorbesc doctorii mei, e într-o formă de zile mari, corect?
— Cred că asta presupune totuşi o perioadă de remisie şi
revenire la starea de normalitate, dar n-am cum să ştiu fiindcă nu
sunt medic.
— Habar n-am ce tot îndrugi acolo, da’ nici eu nu sunt doctor
aşa că-i cred pe cuvânt pe specialiştii mei. Pricepi, de câte ori e
vaccinat, mintea lui rămâne goală-goluţă şi după aia e îndopat cu
nume, multe nume şi alte nume. Multe din ele, poate majoritatea,
nu înseamnă nimic pentru ei, da, din când în când, câte unu’ tot îi
aprinde un beculeţ în creier. Cu fiecare nume încep să facă un
sondaj, aşa îi zic ei şi caută frânturi şi bucăţi de informaţii, cât să
strângă de-o schiţă a pacientului despre care vorbeşte evreul,
destul cât să-i tragă o sperietură zdravănă mormolocului când
pune mâna pe el. Gândeşte-te ce mai stres le tragem, că doctoraşu’
de tărtăcuţe i-a tratat pe ăi mai tari barosani din Washington, din
şi din afara guvernului. Cum ţi se pare, domnule avocat?
— Indiscutabil, e o idee unică în felul ei, îi răspunse musafirul,
studiindu-şi atent gazda. Desigur că fişele medicale ar fi de o mie
de ori mai interesante.
— Păi, cum îţi ziceam, săpăm şi la asta, numa’ că cere timp. Ce-
ţi propun eu acum e immediato. În două ore ajunge în
Pennsylvania. Batem palma? Numai noi doi?
— În legătură cu ce? Cu ceva ce n-ai şi pe care s-ar putea să nu
pui niciodată mâna?

10 Squash (lb. engl. în text) – joc cu mingi şi rachete, asemănător cu

tenisul; specie de dovleac, (n. tr.).
357
 — Hei, ia ascultă, drept cine mă iei?
— Sunt convins că n-ai vrea să auzi…
— Pliscul. Să zicem că într-o zi sau două, cel mult o săptămână,
îţi dau o listă de nume care s-ar putea să te intereseze, aleea
despre care aveam informaţii, să zicem, informaţii care nu sunt
încă disponibile. Alegi şi tu la întâmplare unu’-două nume, sau
nici unu’ dacă aşa vrei, da’ ce pierzi? Ce vorbim acum, între patru
ochi, rămâne între noi, fi’ncă târgu’ e numa’ între noi doi. Nu ştie
de treaba asta decât specialistu’ şi asistentu’ lui, iar ăştia doi nu te
ştie şi nici tu nu-i cunoşti pe ei.
— O înţelegere colaterală, cum s-ar spune.
— Nu cum s-ar spune, cum îţi spun. Dacă informaţia e trăsnet,
stabilesc şi eu un onorariu barosan. Poa’ să fie o sutică sau două,
sau poate douăzeci, sau de-a moaca, cine ştie? Sunt cinstit cu tine
fi’ncă mă interesează să fac afacerea, capisce?
— E foarte interesant.
— Ştii ce mi-a zis specialistul meu? zice că putem pune singuri
de-o mică industrie, aşa mi-a zis. Prindem câţiva granguri
zdruncinaţi rău la cutiuţă, toţi cu relaţii prin Senat sau chiar la
Casa Albă.
— Nu trebuie să-mi explici, îl întrerupse avocatul ridicându-se
brusc în picioare. Am înţeles şi singur, însă sunt presat de timp…
Adu-mi o listă, Louis, spuse oaspetele îndreptându-se spre
salonaşul cu pardoseală din marmură.
— Ai venit fără servietă, signor avvocato? întrebă il capo
ridicându-se la rândul său.
— Ca să dau peste cap sistemele electronice de la intrare.
— Hei, trăim într-o lume de sălbatici.
— Eu n-am cum să ştiu.
Avocatul de pe Wall Street plecă, iar în clipa în care se auzi
trântindu-se uşa de la intrare, Louis se repezi spre biroul cu
intarsii Queen Anne şi aproape smulse telefonul din fildeş de
început de secol de pe soclul lui, ca întotdeauna răsturnând de
două ori aparatul înalt înainte de a reuşi să-şi potrivească pâlnia
la ureche cu o mână şi să formeze numărul cu cealaltă.
— Naiba să te ia de pâlnie împuţită! mormăi el furios. Şi pe tine,
decorator tâmpit!… Mario?
— Bună, Lou, îi răspunse o voce plăcută care vorbea de la New
Rochelle. Pun pariu că ai sunat să-i spui la mulţi ani lui Anthony.
— Cui?
— Puştiului meu, Anthony. Azi face cin’şpe ani, doar n-ai uitat,
358
ce naiba! Toată familia e strânsă în grădină şi îţi simte lipsa, vere.
Şi, ascultă, Lou, să vezi ce grădină mi-am tras anu’ ăsta… Ce mai,
sunt un adevărat artist.
— Eu cred că mai eşti şi altceva.
— Ce?
— Ascultă, cumpără-i lui Anthony ceva frumos din partea mea
şi după aia trimite-mi factura. La cin’şpe ani poţi să-i aduci o
pipiţă că de-acum e bărbat în toată firea.
— Vai, Lou, că mare figură eşti. Sunt unele lucruri…
— Ascultă-mă bine, Mario. Pentru mine nu contează acum
decât un singur lucru şi vreau să-mi spui adevărul cu guriţa ta,
altfel îţi extrag cuvintele cu măsele cu tot!
La capătul dinspre New Rochelle al liniei telefonice se lăsă
tăcere preţ de o clipă, după care vocea plăcută a călăului reveni pe
fir:
— Nu cred că ai motive să-mi vorbeşti pe tonul ăsta, cugino.
— Poate că da, poate că nu. Din casa generalului de la
Manassas lipseşte o carte şi încă una foarte valabilă.
— Au aflat şi ei că a dispărut, ha?
— Fir-ar e dracului! E la tine?
— A fost la mine, Lou. Voiam să-ţi fac un cadou, da’ am pierdut-
o.
— Ai pierdut-o? Ce dracu’ ai făcut cu ea, ai uitat-o în taxi?
— Nu, fugeam să-mi scap pielea şi nebunu’ ăla cu artificiile lui,
cum îl cheamă? Aha, Webb, m-a uşurat de ea pe alee. Mi-a pus
piedică şi am căzut şi mi-a zburat cartea din mână… chiar când s-
au înfiinţat şi sticleţii. El a înşfăcat-o şi eu mi-am luat picioarele la
spinare să sar gardu’.
— E la Webb?
— Păi nu ţi-am zis?
— Măiculiţa mea, Iisuse…!
— Altceva mai ai, Lou? Tocmai voiam să aprindem lumânările la
tort.
— Mda, Mario, s-ar putea să am nevoie de tine la Washington,
un cannoli fără un picior dar cu o carte.
— Hei, ia stai aşa, cugino, doar îmi ştii tabieturile. Las
totdeauna câte o lună între călătoriile de afaceri. Cât am stat la
Manassas? Şase săptămâni? Şi anu’ trecut în mai, la Key West, cât
mi-a luat? Trei, aproape patru săptămâni, nu? Nu pot să dau un
telefon, nu pot să trimit şi eu o carte poştală – nu, Lou, o lună. Am
şi eu obligaţiile mele faţă de Angie şi de copii. N-am de gând să-mi
359
neglijez familia. Puştii mei trebuie să aibă în tatăl lor un exemplu
viu, pricepi la ce mă refer.
— Văd că pe văr’miu îl cheamă Nelson! ţipă înfuriat Louis şi
trânti pâlnia telefonului pentru a o înşfăca imediat, chiar în clipa
în care se izbise de tăblia secretaire-ului, constatând înciudat că
obiectul delicat din fildeş avea o plesnitură. Cel mai tare pistolar
din branşă se ţine de fusta nevesti-sii, mormăi supărat il capo
supremo, formând nervos un alt număr. Iar când i se răspunse la
celălalt capăt al firului, din vocea sa dispăruse furia şi neliniştea
care, deşi bine disimulate, nu se şterseseră complet. Hello,
Frankie, puişor, ce face cel mai apropiat prieten al meu?
— A, salut, Lou, se auzi vocea caldă, languroasă şi pentru o
clipă şovăitoare, a aceluia care vorbea dintr-un apartament luxos
din Greenwich Village. Pot să te sun eu peste două minute. Tocmai
o conduceam pe mămica jos la taxi s-o ducă înapoi în New Jersey.
OK?
— Sigur, băiete. Două minute.
Mămica! Putoarea! Il pinguino! Louis se îndreptă spre barul cu
oglinda mare, înrămată în marmură şi cu amoraşi roz zburând în
medalioanele Lalique aşezate deasupra poliţelor pe care erau
frumos aliniate sticle de whisky. Îşi turnă o porţie zdravănă în
pahar şi luase câteva guri când telefonul aflat pe tejghea sună.
— Da? rosti el apucând cu grijă aparatul fragil din cristal.
— Eu sunt, Lou, Frankie. Am trimis-o pe mama acasă.
— Bravo, Frankie. Eşti un băiat de zahăr. Niciodată să n-o uiţi
pe mămica ta.
— Dar bine, Lou, doar ştii că mă gândesc tot timpul la ea, aşa
cum m-ai învăţat tu. Nu tu mi-ai spus că îi faci mamei tale cea mai
grozavă înmormântare care s-a văzut în Hartford?
— Da, sigur, că doar am cumpărat blestemata aia de biserică.
— Foarte drăguţ, foarte drăguţ.
— Hai să trecem la ceva cu adevărat drăguţ, OK? Ştii, Frankie,
azi am avut o zi de tot rahatul, un calvar, ştii cum e, nu?
— Sigur, Lou.
— Şi am şi-o mâncărime de care trebuie să scap neapărat. Vino
până la mine, Frankie.
— M-am şi suit într-un taxi, Lou.
— Prostituto! Avea să fie ultima plăcere pe care i-o făcea
Frankie-Gură-Bogată.

Jos în stradă, avocatul pus la patru ace o apucă spre sud,

360
traversă două intersecţii, coti spre est, pe o altă stradă şi se
îndreptă spre limuzina care îl aştepta trasă sub copertina unui
bloc cu reşedinţe somptuoase din Brooklyn Heights. Şoferul vânjos
se întreţinea vorbind ba de una, ba de alta cu portarul îmbrăcat în
uniformă căruia avusese grijă să îi dea un bacşiş gras. Zărindu-şi
patronul, şoferul se grăbi spre portiera din spate a maşinii şi o
deschise, iar câteva minute mai târziu limuzina rula spre pod.
Pe bancheta din spate, avocatul îşi desfăcu cureaua din piele de
crocodil de la pantaloni, apăsă uşor, în acelaşi timp pe marginea
de sus şi pe cea de jos a cataramei, iar pe mochetă căzu, chiar
între picioarele lui, un cartuş minuscul din plastic. Îl culese de jos
şi îşi legă la loc cureaua.
Ridică obiectul şi îl privi în zare, în lumina filtrată de geamul
ferestrei, studiind gânditor şi mulţumit aparatul miniatural de
înregistrare care se declanşa automat, la interceptarea unei voci
omeneşti. O maşinărie extraordinară, o adevărată bijuterie, cu
două calităţi esenţiale: dimensiuni reduse şi un mecanism
înfăşurat într-un plastic special care făcea imposibilă detectarea
chiar şi de către cele mai sofisticate sisteme de securitate. Avocatul
se aplecă spre şofer şi i se adresă:
— William.
— Da, domnule, spuse şoferul uitându-se spre patronul său în
oglinda retrovizoare şi, văzând că acesta îi întindea ceva, întinse la
rândul său mâna în spate.
— Du obiectul acesta acasă şi trage-l pe o casetă, te rog.
— Bine, domnule maior.
Avocatul din Manhattan se sprijini la loc de spătarul banchetei
şi îşi zâmbi satisfăcut. De acum încolo, Louis avea să-i dea tot ce-i
va cere. Un capo nu încheie contracte secrete eludându-şi propria
familie, ca să nu mai vorbim de gusturile lui sexuale şi ce s-ar
întâmpla dacă aceeaşi familie ar afla de ele.

Morris Panov era aşezat pe scaunul din dreapta şoferului alături

de gardianul lui, legat la ochi, cu mâinile atârnându-i cuminţi în
poală, încleştate una de alta, legate slab cu o eşarfa ca o
demonstraţie, complet inutilă, că subalternul obedient al lui il capo
înţelege să respecte întocmai ordinul patronului său. De treizeci de
minute rulau pe şosea fără ca vreunul din cei doi să fi scos o
vorbă, când gardianul deschise gura:
— Ce-i aia un para-dentist?
— Un chirurg buco-facial, adică un doctor specializat în
361
efectuarea operaţiilor pe gura pacientului când acesta are
probleme cu dantura sau cu ţesutul gingiilor.
Tăcere deplină. Şapte minute mai târziu:
— Ce fel de probleme?
— De mai multe feluri, de la infecţii şi extracţii de rădăcini şi
granuloame, până la chirurgie complexă care necesită intervenţia
chirurgicală în tandem cu un oncolog.
Din nou tăcere. Patru minute mai târziu:
— Ce-a fost asta de la sfârşit, chestia cu tanda şi unchiu’?
— Cancer al gurii. Dacă este depistat la timp, poate fi stopat
doar cu extracţie minoră de oase… Dacă nu, în unele cazuri
trebuie scos complet maxilarul.
Panov simţi cum maşina face scurt o mişcare laterală când
şoferul pierdu o clipă direcţia.
Linişte deplină. Un minut şi jumătate mai târziu:
— Adică tot maxilaru’? Juma’ de faţă?
— Ori asta, ori viaţa pacientului.
Treizeci de secunde mai târziu:
— Şi crezi că eu aş putea păţi aşa ceva?
— Sunt doctor, nu alarmist. Am remarcat doar un simptom, dar
n-am pus diagnosticul.
— Şi ce dacă! Pune odată diagnosticul!
— Nu sunt specializat.
— Rahat! Eşti doctor, da? Adică doctor de-adevăratele, nu un
fasullo care zice că e, da’ n-are şi el acolo o ţidulă la mână.
— Dacă te referi la studii, da, atunci să ştii că eu sunt doctor.
— Atunci uită-te şi-n gura mea!
— N-am cum fiindcă sunt legat la ochi.
Panov simţi palma lată şi puternică a gardianului pipăindu-l pe
cap şi smulgându-i eşarfa de pe faţă. Iar întunericul din maşină
constitui un răspuns întrebării care îl frământase pe Mo: cum poţi
să călătoreşti într-o maşină cu un pasager legat la ochi? Cu acesta
nu era nici o problemă fiindcă geamul nu era fumuriu, ci de-a
dreptul opac; adică din afară era complet opac. Din stradă nu se
vedea nimic din ceea ce se petrecea înăuntru.
— Haide, uită-te odată!
Subalternul naşului mafiot îşi întoarse grotesc capul mare şi
hidos spre Panov, având grijă să îşi ţină ochii aţintiţi la drum şi, cu
gura mare, cu buze cărnoase, larg deschisă şi dezvelindu-şi dinţii
gălbejiţi ca un copil care se joacă de-a monstrul în oglindă, repetă
strigând:
362
 — Zi-mi ce vezi!
— Nu-i prea multă lumină înăuntru, îi răspunse Mo mulţumit
să constate exact ceea ce îl interesa.
Rulau pe un drum de ţară îngust şi murdar, atât de îngust şi
murdar încât dacă făceai un pas în lături călcâi în noroi. Era dus
într-un loc, oricare ar fi fost acela, pe cea mai ocolită rută cu
putinţă.
— Deschide dracu’ geamu’! urlă gardianul său, cu gâtul tot
răsucit spre el, gura larg deschisă făcându-l să semene cu o
caricatură a balenei Orca, gata să vomite. Să nu-mi ascunzi
nimica. Îi zdrobesc degetele neisprăvitului ăluia mic! Să-şi facă
chirurgia cu coatele!… I-am zis gâştii ăleia de sor-mea că flăcău’
ăsta al ei cu ifose de fată mare nu-i bun de nimica. Stă toată
ziulica cu nasu-n cărţi şi nu iese şi el în stradă, să treacă la
acţiune, pricepi ce vreau să zic.
— Dacă-ţi ţii gura două secunde, aş putea să mă uit la tine,
spuse Panov după ce coborâse fereastra din dreptul lui şi
constatase astfel că, până hăt-departe, nu se zăreau decât
vegetaţie crescută la întâmplare şi pomi de felul celor care se
înşiruie pe marginea drumurilor de ţară foarte lăturalnice cum era
acesta, precis trecut pe foarte puţine hărţi. Ia să vedem, continuă
Mo ridicându-şi mâinile legate spre gura căscată a mafiotului, cu
ochii însă aţintiţi asupra fâşiei de drum care li se aşternea
dinainte. O, Doamne! ţipă el.
— Ce? ţipă la rândul său gardianul.
— Puroi. Peste tot, pungi cu puroi. Ai gura plină, pe mandibula
superioară şi pe cea inferioară. E semn rău.
— Oh, Iisuse! exclamă şoferul pierzând pentru o clipă controlul
maşinii care se abătu de la drum, însă nu atât cât şi-ar fi dorit Mo.
Un copac mare. Drept în faţă. Chiar pe partea stângă a drumului
pustiu! Morris Panov se ridică din scaun şi se aruncă cu mâinile
întinse asupra volanului, de care trase cu toată puterea spre
stânga. Cu o fracţiune de secundă înainte ca maşina să se
ciocnească de pom, în ultima clipă, se aruncă spre dreapta şi se
ghemui cât putu mai bine să se ferească de impact.
Izbitura fu cumplită. Bucăţi fierbinţi de metal şi cioburi de sticlă
zburară în toate direcţiile, o trombă de fum vâscos se înălţă spre
cer din motorul care începuse să fiarbă, iar de sub capotă ţâşniră
flăcări care ameninţau să ajungă din clipă în clipă la rezervorul cu
benzină. Gardianul gemea prăbuşit pe scaunul din stânga, mai
mult mort decât viu, cu sângele şiroindu-i pe faţă. Panov îl trase
363
cu ultimele puteri afară, îl târî prin iarbă cât mai departe de locul
accidentului şi se prăbuşi epuizat în clipa în care maşina explodă.
Căzut în bălăriile înalte şi jilave, Mo îşi recăpătă încet-încet
suflul, deşi şocul şi frica nu îl părăsiseră complet, îşi dezlegă
mâinile şi începu să culeagă cioburile din părul şi faţa gardianului.
Îl supuse unei sumare consultaţii şi constată că braţul drept şi
piciorul stâng îi erau rupte, apoi îl căută prin buzunare şi, cu pixul
şi hârtia cu antet pe care mafiotul le luase de la un hotel de care
el, Mo, nu auzise niciodată, notă sumar diagnosticul. Prin
buzunare mai găsi o armă ale cărei marcă şi calibru nu îi spuneau
nimic, dar o îndesă conştiincios sub curea fiind prea grea şi
voluminoasă să-i încapă în buzunar.
Cam asta era. Avea şi Hipocrate limite lui.
Panov îl buzunări pe gardian şi constată, spre marea lui uimire,
că acesta avea hainele îndesate cu o grămadă de bancnote –
aproximativ şase mii de dolari – şi diverse permise de conducere
emise pe cinci nume diferite, în cinci state diferite. Luă banii şi
permisele cu gând să predea actele spre cercetare lui Alex Conklin,
însă nu se atinse pe portvizitul mafiotului în care se aflau, printre
altele, diverse fotografii de familie – probabil copii, nepoţi şi alte
numeroase neamuri, dintre toţi detaşându-se figura unui tânăr
chirurg. Acelaşi pe care unchiul îl ajutase să îşi termine studiile de
medicinist. Ciao, amico, îi ură Mo în gând îndreptându-se târâş-
grăpiş spre drumeag. Ajuns aici, se ridică în picioare şi îşi netezi
cu grijă hainele încercând să dea un aspect cât mai respectabil
înfăţişării sale cam şifonate.
În picioare pe pământul bătătorit, cumpăni în ce direcţie să
apuce, iar bunul-simţ îl îndemnă să o ia spre nord, adică să
continue pe traseul pe care veniseră cu maşina şi nu spre sud,
adică înapoi, socotind că astfel ar fi ajuns într-o fundătură unde
probabil soarta avea să-i fie pecetluită. Şi deodată, un gând ţâşni
la suprafaţă, descumpănindu-l, ba chiar speriindu-l de-a binelea.
Doamne-Dumnezeule! Oare eu am făcut nebunia asta?
Şi începu să tremure din tot trupul, scuturat de un frison
violent pe care psihiatrul din el îl etichetă pe loc drept şoc
posttraumatic.
Ce naiba, prostule! Ştii bine că tu nu eşti capabil de aşa ceva!
O luă iute la picior şi merse, merse fără contenire, cât mai
departe de acest loc blestemat, spre a constata că situaţia era
chiar mai sumbră decât se aşteptase. Nu se afla pe un drumeag
izolat, lăturalnic, de ţară, aterizase în ţara nimănui. Ţinutul era
364
pustiu cât vedeai cu ochii, iar până hăt, departe, nu se zărea nici
ţipenie de om, nici umbră de casă – nici măcar un semn, o piatră
sau ruinele unei ferme părăsite care să amintească de trecerea
omului pe aceste meleaguri. Mo străbătu cu încăpăţânare
kilometru după kilometru, luptându-se din răsputeri să îşi învingă
oboseala nefirească indusă de drogurile care îi fuseseră
administrate cu sila. Oare cât timp trecuse de când mergea fără
oprire? N-ar fi ştiut să spună. Constată că ceasul lui cu cadran
translucid pe care erau afişate în cifre minuscule ora şi ziua, îi
dispăruse de la încheietură, astfel încât nu îşi dădea seama nici ce
oră este, nici câte zile se scurseseră de când fusese răpit din faţa
Spitalului Walter Reed. Trebuia neapărat să găsească un telefon!
Să-l sune pe Alex Conklin! Dacă nu se întâmpla ceva cât mai
curând, era pierdut!
Şi iată că se întâmplă ceva.
Din depărtare se auzi huruitul unui motor de maşină, iar
zgomotul puternic se apropie, crescu şi se amplifică aproape
asurzindu-l atunci când vehiculul ajunse în dreptul lui. Dinspre
sud se apropia în mare viteză un automobil roşu – ba nu mergea
cu viteză, gonea nebuneşte, precis şoferul apăsase pedala până la
fund. Mo începu să îşi agite braţele deasupra capului, străduindu-
se în acelaşi timp să pară cât mai degajat. Degeaba. Maşina trecu
ca o săgeată… pentru ca imediat, spre surprinderea şi încântarea
lui, aerul să se umple de un nor de praf şi de scrâşnet ascuţit de
frâne. Maşina oprise. O rupse la fugă spre vehiculul care dădea
înapoi cu cauciucurile scrâşnind. Iar în acel moment îi răsunară în
urechi vorbele pe care i le repeta mama lui pe vremea când era un
adolescent imberb din Bronx: Să nu minţi niciodată, Morris. Să spui
întotdeauna numai adevărul, fiindcă numai adevărul te fereşte de
necazuri şi aşa vei apărea drept şi cinstit în faţa lui Dumnezeu.
Mo se abătuse de nenumărate ori de la acest precept moral, dar
nu o dată constatase în relaţiile sale cu oamenii temeinicia
îndemnului matern. Probabil că şi de astă dată era mai bine să
spună adevărul. Aşadar se apropie gâfâind de portiera deschisă a
automobilului roşu şi se uită înăuntru. La volan era aşezată o
blondă platinată sărită de treizeci de ani, strident fardată şi cu
nişte sâni imenşi abia stăpâniţi de un decolteu generos pe care te-
ai fi aşteptat să-i vezi mai degrabă într-un film interzis
adolescenţilor decât pe un drumeag prăpădit de ţară din Maryland.
Şi totuşi, vorbele mamei lui îi răsunară vii în urechi, iar Mo rosti
adevărul:
365
 — Îmi dau prea bine seama că ţinuta mea lasă de dorit,
doamnă, însă ţin să vă asigur că este numai o aparenţă. Sunt
medic şi am suferit un accident…
— Urcă odată, ce dracu’!
— Vă mulţumesc foarte mult.
Nici nu apucase Mo să trântească portiera, că doamna porni în
trombă, ambală motorul la maximum, iar maşina ţâşni mai să-şi
ia zborul de pe drumul nepavat.
— Se pare că vă grăbiţi, spuse Mo politicos.
— Să fii în locul meu şi tu ai face la fel, amice. Am un bărbat
acasă care precis şi-a luat camionul şi mă caută.
— A, da?
— Cretin şi nenorocit împuţit! Bate ţara trei săptămâni pe lună
şi se întinde cu toate boarfele pe care le găseşte pe marginea
dramului şi după aia sare de fund în sus dacă aude că m-am
distrat şi eu niţel. Să vezi ce rău o să-ţi pară dacă ne ajunge din
urmă.
— Poftim?
— Chiar eşti doctor?
— Da.
— Poate facem şi noi ceva împreună.
— Poftim?
— Ştii să faci un avort?
Morris Panov închise ochii.

366
 CAPITOLUL XXII
Bourne bătu străzile Parisului timp de aproape o oră încheiată
încercând să se adune şi să îşi limpezească gândurile. Se opri pe
malul Senei, pe Pont de Solferino, podul care se arcuieşte zvelt
peste râu ducând pe Quai des Tuileries şi Jardins des Tuileries.
Sprijinit de parapet şi privind absent vaporaşele care alunecau lin
pe sub el, despicând leneş valurile, îşi repetă pentru a nu ştiu câta
oară aceeaşi întrebare, un gând obsedant care nu îi dădea pace:
De ce, de ce, de ce? Ce îşi închipuise Marie că poate rezolva cu
asta? Venind la Paris? Nu numai că era un gest nebunesc, dar şi
prostesc – iar soţia lui nu era nici proastă, nici inconştientă. Era o
femeie remarcabilă; sclipitor de inteligentă, stăpânită, cu o minte
rece şi analitică. Tocmai de aceea îi venea greu să înţeleagă subita
ei hotărâre. Oare ce spera să rezolve prin asta? Doar ştia că el se
mişcă mai bine nestingherit în căutarea Şacalului dacă este singur
şi mult mai greu dacă îşi face şi griji din pricina ei. Şi-apoi, chiar
dacă Marie îl găsea, erau amândoi în primejdie, iar acest lucru
trebuia să îl priceapă bine. Doar meseria ei era să facă evaluări,
socoteli şi pronosticuri. Şi-atunci, ce-o apucase?
Nu exista decât un singur răspuns la toate aceste întrebări, o
explicaţie care îl scotea din minţi. Marie se temea pentru el, să nu
alunece din nou în starea aceea de nebunie prin care mai trecuse o
dată, în Hong Kong, când numai ea îl readusese în fire; la
realitatea obsedantă care era lumea lui interioară, a lui şi numai a
lui, populată de frânturi de adevăr înfricoşătoare, de umbre şi de
amintiri fragmentare, momente episodice pe care totuşi ea le trăise
şi le împărtăşise alături de el. Doamne, cât o iubea; o adora! Iar
faptul că ea luase această hotărâre prostească, stupidă,
imposibilă, nu făcea decât să sporească dragostea pe care o simţea
pentru ea, fiindcă gestul ei conţinea atâta… atâta dăruire, atâta
altruism şi uitare de sine. În Extremul Orient, îşi dorise de atâtea
ori să moară doar pentru a scăpa de sentimentul copleşitor de
vinovăţie, de gândul insuportabil că o expune, că o pune în
situaţii… imposibil de periculoase. De-atunci trăise zi de zi cu
vinovăţia lui, încercând să se împace cu acest gând, numai că
bărbatul matur era pus în faţa unei noi realităţi: copiii lor. Şacalul
trebuia eliminat şi acest cancer stârpit pentru totdeauna, smuls

367
din viaţa lor, din existenţa familiei lui. Oare Marie chiar nu era în
stare să priceapă acest lucru şi să-l lase pe el să rezolve lucrurile
singur?
Nu. Ea nu plecase spre Paris pentru a-i salva lui viaţa. Nu,
fiindcă avea deplină încredere în Jason Bourne. Venea la Paris
pentru a-i salva mintea. Mă descurc singur, Marie. Pot să mă ocup
singur de asta şi sunt hotărât s-o fac!
Numai Bernardine putea să-l ajute. Le Deuxieme o va găsi pe
Orly sau De Gaulle. S-o ia direct de la aeroport şi să o ascundă
într-un hotel, bine păzită, spunându-i că habar n-au unde se află
el. Jason traversă în fugă Pont de Solferino, alergă pe Quai des
Tuileries şi se opri la primul telefon ivit în cale.
— Poţi să mă ajuţi? întrebă Bourne. Nu are decât un singur
paşaport, pe numele ei şi este american, nu canadian.
— Pot să-ncerc pe cont propriu, îi răspunse Bernardine. Nu
vreau să-i amestec pe cei din Deuxieme. Nu ştiu dacă a apucat
Sfântul Alex să-ţi spună, dar mi-au anulat statutul de colaborator
şi probabil până acum mi-au aruncat şi biroul pe geam.
— Dumnezeii…!
— Merde la puterea a treia, mon ami. Quai d’Orsay e dispus să
mă mănânce cu fulgi cu tot, iar dacă n-aş fi deţinut unele mici
informaţii despre câţiva membri ai Camerei, nu mă îndoiesc că ar
fi scos ghilotina de la naftalină special pentru mine.
— Nu poţi să fluturi şi tu nişte bani pe la Imigrări?
— Cred că mai nimerit ar fi să acţionez în fosta mea calitate
oficială plecând de la premiza că Le Deuxieme nu s-a grăbit să facă
publică această mică problemă pe care a avut-o cu mine. Te rog,
dă-mi numele ei complet.
— Marie Elise St. Jacques Webb…
— A, da, acum îmi amintesc. Cel puţin de numele St. Jacques, îl
întrerupse Bernardine. Marele economist canadian. Ziarele au vuit
de articolele ei şi erau pline de fotografia celei supranumite La
belle mademoiselle.
— Putea să ne lipsească de vâlva asta inutilă.
— Ai dreptate.
— Alex ţi-a spus ceva de Mo Panov?
— Prietenul vostru doctorul?
— Da.
— Îmi pare rău, nu are nici o veste.
— Fir-ar să fie!
— Dacă-mi permiţi un sfat, acum ai face bine să te gândeşti
368
numai la tine.
— Ştiu.
— Te duci să iei maşina?
— Crezi că e bine?
— Să fiu sincer, în locul tău eu n-aş face aşa ceva. Deşi e
aproape imposibil, totuşi ar putea face o legătură cu mine. Există
riscul, deşi minor.
— Aşa mi-am zis şi eu. Am cumpărat o hartă a metroului. Prefer
să merg cu acesta… Când să te mai sun?
— Lasă-mă patru sau cinci ore, să am timp să mă întorc de la
aeroport. După cum a sugerat şi prietenul nostru, Sfântul, soţia ta
putea să plece din câteva puncte diferite. O să-mi ia ceva timp
până să pun mâna pe toate listele cu pasageri.
— Concentrează-te mai ales asupra zborurilor care sosesc
mâine dimineaţă. Şi reţine, va călători cu paşaportul ei, pentru că
n-ar şti cum să falsifice un act.
— După cum spunea şi Alex, nu-i bine să o subapreciezi pe
Marie Elise St. Jacques. Alex a reuşit chiar să se exprime în
franceză. A zis că-i formidable.
— Ascultă-mă pe mine, poate apărea de unde nu te aştepţi.
— Poftim?
— Să zicem că-i o persoană originală.
— Şi tu?
— Iau le metro. Curând se întunecă. Te sun după miezul nopţii.
— Bonne chance.
— Merci.
Bourne ieşi din cabina telefonică trăgându-şi hotărât piciorul,
bine înţepenit la genunchi de bandajul strâns legat în jurul rotulei
pentru a da mişcării naturaleţe şi un efect sporit şi se îndreptă
grăbit pe Quai spre ţinta pe care şi-o propusese pentru acea seară.
Lângă Tuileries se afla o staţie de metrou de unde hotărâse să-l ia
până la Hâvre-Caumartin, de aici urmând să-l schimbe pe
expresul regional care îl va duce spre nord, pe lângă St. Denis-
Basilique şi până la Argenteuil. Argenteuil, orăşelul Evului Mediu
întunecat durat de Charlemagne în jurul şi în cinstea unei
mănăstiri de măicuţe în urmă cu paisprezece secole, peste o mie
cinci sute de ani oraşul, care ascundea centrala de unde opera un
ucigaş la fel de sălbatic şi brutal ca şi barbarii ce luptaseră în
vremurile domniei lui Charlemagne agitându-şi sălbatic paloşele pe
câmpul de luptă însângerat; cei de atunci, ca şi cei de acum,
luptând sub stindardul violenţei ridicate la rang de religie.
369
 La Coeur du Soldat nu se afla pe o stradă, nici pe un bulevard,
ci în capătul unei fundături sordide, chiar peste drum de o fabrică
ale cărei porţi se închiseseră de mult, după cum spuneau
indicatoarele şterse, odinioară o rafinărie înfloritoare din partea
cea mai urâtă şi murdară a oraşului. Numărul de telefon al
localului, fireşte, nu era trecut în carte. Bourne îl găsi punând
întrebări nevinovate trecătorilor care i-au răspuns cu toţii, parcă
înţeleşi, că va avea parte de o grosse secousse atunci când va da
cu ochii de acest pissoir. Iar cu cât se urâţeau clădirile şi cu cât
deveneau străzile mai înguste şi mai infecte, cu atât căpăta
informaţii mai precise.
Bourne se opri pe aleea îngustă şi întunecată şi se uită la
intrarea bistroului, sprijinit de zidul mucegăit şi înnegrit din
cărămidă al clădirii de peste drum. Deasupra uşii masive atârna o
firmă roşie pe care stătea scris cu litere mari, dintre care unele
căzuseră, numele localului: L C eur d Soldat. Uşa se deschidea din
când în când lăsând să intre sau să iasă diverşii clienţi ai locantei,
nişte amărâţi care probabil nu văzuseră niciodată de aproape pe
unul din lumea mărimilor răsfăţate de soartă, iar pentru o clipă,
dinăuntru răzbăteau acordurile stridente ale unui marş militar.
Înfăţişarea îi era pe potriva locului, îşi spuse Jason aprinzându-şi
o ţigară fără filtru cu chibritul scăpărat pe zidul de cărămidă şi
îndreptându-se şchiopătând spre intrare.
Dacă nu s-ar fi vorbit în franceză şi n-ar fi fost muzica
asurzitoare, ai fi crezut o clipă că intri într-un bar pentru marinari
din Palermo, îşi spuse Bourne în timp ce îşi croia drum spre bar,
cercetând iute din priviri tot ce mişca în jur, înregistrând ca pe o
peliculă toate amănuntele, o clipă derutat şi întrebându-se când
fusese el la Palermo, în Sicilia.
O huidumă de bărbat îmbrăcat în cămaşă de tanchist se ridică
de pe unul din taburetele înalte de la bar, iar Jason se strecură
imediat pe scaun şi îi luă locul. În clipa următoare o mână i se
încleştă de umăr cu forţa unei menghine; Bourne ţâşni în picioare
răsturnând scaunul şi, ridicând fulgerător mâna, îl prinse pe
bărbat de încheietură şi i-o răsuci la spate.
— Care-i treaba? întrebă el calm în franceză având grijă să fie
auzit.
— E locu’ meu, porcule! Mă duceam să mă piş!
— Păi, după ce termini tu, poate-mi vine şi mie, spuse Jason
fixându-l pe bărbat drept în ochi, strângându-l cu putere de
încheietură, apăsând cu degetul mare un nerv, ceea ce nu avea
370
nici o legătură cu forţa fizică.
— Hei, eşti un afurisit de şchiop…! strigă bărbatul străduindu-
se să nu clipească. Eu nu mă iau de infirmi.
— Să-ţi spun ceva, rosti Bourne slăbind presiunea asupra
nervului. Vii tu, plec eu şi facem cu rându’ şi de fiecare dată când
mă laşi să stau pe altceva decât pe ciotu’ ăsta de lemn, îţi fac
cinste cu un păhărel, bine?
Bărbatul ridică privirea spre Jason şi un rânjet i se lăţi pe faţă.
— Hai, că eşti băiat cumsecade.
— Nu sunt deloc cumsecade, da’ nici nu caut scandal. Ce
Dumnezeu, m-ai putea face una cu pământul, spuse Bourne dând
drumul braţului vânjos al Bărbatului-Tanc.
— De asta zău că n-aş fi prea sigur, spuse bărbatul râzând de-a
binelea şi frecându-şi încheietura. Stai jos, stai jos! Mă duc să mă
uşurez şi după aia când mă-ntorc îţi fac eu cinste. Nu arăţi ca unu’
care e plin de lovele.
— Cum s-ar zice, aparenţele sunt înşelătoare, rosti Jason luând
loc. Am şi alte haine, mai arătoase, da’ bunu’ meu prieten cu care
trebuie să mă întâlnesc aici mi-a zis că nu e cazu’ să le pun… am
făcut bani buni în Africa. Acum m-am întors. Ştii cum e, faci
instrucţie cu sălbaticii.
Alămurile bubuiră în acordurile marşului asurzitor, iar ochii
Bărbatului-Tanc se căscară de uimire.
— Africa? întrebă necunoscutul întrerupându-l. Ştiam eu!
Strânsoarea… LPN.
Iar în mintea hărţuită a lui Bourne ţâşni la suprafaţă din
memoria organizată cu rigoarea unei bănci de date a
Cameleonului, o uimire stârnită de aceste iniţiale LPN: Legion
Patria Nostra. Legiunea Străină Franceză formată din cea mai bună
armată de mercenari ai lumii. Nu la asta se gândise el şi nici nu se
aşteptase la aşa ceva, însă pentru moment, era exact ce-i trebuia.
— Cristoase şi tu? întrebă el pe acelaşi ton aspru, căutând să
pară cât mai sincer uimit.
— La legion etrangere! „Patria noastră este Legiunea!”
— Ai înnebunit?
— Sigur, nu facem tam-tam. Cum e şi normal, am stârnit prea
multe invidii, fiindcă suntem cei mai buni şi cel mai bine plătiţi,
da’ ce vrei, ăştia sunt oamenii noştri. Soldaţi!
— Când ai ieşit din Legiune? îl întrebă Bourne intuind formarea
unui nor prevestitor de furtună.
— A, acu’ nouă ani! M-au zvârlit afară – cică aş fi depăşit
371
greutatea – înainte să-mi închei a doua recrutare. Au avut dreptate
şi poate că asta mi-a salvat pielea. Sunt din Belgia – caporal.
— Pe mine m-au lăsat la vatră acum o lună, înainte să se
încheie prima repriză. Răni căpătate într-o incursiune în Angola şi
bănuiala că aş fi mai bătrân decât scrie în acte. Şi ăştia nu plătesc
tratament prelungit.
Cât de uşor îi veneau cuvintele pe buze, se minună Bourne.
— Angola? Adică am făcut-o şi pe-asta? Ce şi-o fi zis Quai
d’Orsay despre figura asta?
— Habar n-am. Eu sunt doar soldat şi mă supun ordinelor, nu
pun întrebări fiindcă tot n-aş pricepe răspunsul.
— Stai jos! Iar mă trece. Mă-ntorc imediat. Poate avem prieteni
comuni… Mă mir, n-am auzit niciodată de misiuni în Angola.
Jason se aplecă peste barul cu tejghea lată şi comandă une
biere, mulţumit că muzica urla prea tare şi că barmanul era prea
ocupat ca să fi surprins discuţia. Însă îi era de-a dreptul
recunoscător lui Alex Conklin pentru sfatul pe care i-l dăduse,
cules din învăţăturile pline de miez ale sfântului cu acelaşi nume,
care recomanda în primul şi în primul rând oricărui agent operativ
„întâi fă pe durul şi abia după aceea pe blândul”, ideea fiind aceea
că adoptarea unei atitudini ostile la început şi trecerea la una de
amabilitate şi prietenie aveau efect garantat. Bourne sorbi din bere
cu un sentiment de uşurare. Îşi făcuse un prieten la bistroul Le
Coeur du Soldat. Făcuse o breşă, minoră şi totuşi vitală, care
putea să îi deschidă o cale spre atingerea scopului său.
Bărbatul-Tanc se întoarse ţinând de după umeri un tinerel abia
trecut de douăzeci de ani, un bărbat de înălţime medie şi cam
otova la corp, îmbrăcat cu o cămaşă de camuflaj de soldat din
armata americană. Jason dădu să se ridice de pe scaun.
— Stai acolo, stai jos! strigă entuziast noul său prieten
aplecându-se spre el pentru a acoperi vocile gălăgioase şi
hărmălaia muzicală. Am adus o fecioară.
— Cum?
— Ce, ai şi uitat? Vrea să se înroleze în Legiune.
— A, aşa, râse Bourne mascându-şi gafa. Într-un loc ca ăsta…
— Într-un loc ca ăsta, îl întrerupse Bărbatul-Tanc, nimeni nu
stă pe gânduri şi apucă ce i se dă şi cu cât e mai dură treaba, cu
atât mai bine. Mă rog, mi-am zis că ar fi bine să stea de vorbă cu
tine. E american şi franceza lui e grotesque, da’ dacă vorbeşti rar,
se prinde el.
— Nu-i nevoie, rosti Jason într-o engleză cu un uşor accent
372
francez. Am crescut în Neufchatel, dar am trăit câţiva ani în State.
— Ce bine, spuse americanul vorbind cu un pronunţat accent
sudic, un zâmbet larg şi plăcut aşternându-i-se pe chip, în timp ce
privirea îi fugea în toate direcţiile, deşi fără a exprima frică.
— Păi, hai s-o luăm cu începutul, propuse belgianul vorbind şi
el în engleză, dar cu un accent îngrozitor. Mă cheamă… Maurice, e
un nume la fel de bun ca oricare altu’. Prietenu’ meu aici de faţă
este Ralph, cel puţin aşa zice el. Şi pe tine cum te cheamă, eroule
rănit?
— Francois, răspunse Jason cu gândul la Bernardine,
întrebându-se cum se descurca prietenul lui francez la aeroport. Şi
nu sunt nici un erou; eroii mor pe loc… Comandaţi voi, că plătesc
eu.
Cei doi se conformară; Bourne făcu la fel, încercând să-şi
amintească puţinele lucruri pe care le ştia despre Legiunea
străină.
— Multe s-au schimbat de nouă ani încoace, Maurice. Cât de
uşor îi veneau cuvintele pe buze, îşi spuse Cameleonul. Dar tu de ce
vrei să te înrolezi, Ralph?
— Păi, îmi zic că e cel mai înţelept lucra pe care pot să-l fac să
dispar câţiva ani şi înţeleg că cinci sunt minimum.
— Dacă scapi cu viaţă după primul an, mon ami, interveni
belgianul.
— Maurice are dreptate. Ascultă-l pe el. Ofiţerii sunt duri şi
orice ai face tot nu-i mulţumeşti…
— Toţi francezi! adăugă belgianul. Cel puţin nouăzeci la sută
din ei, aşa sunt. Un străin din trei sute ajunge să fie ofiţer. Să nu-
ţi faci iluzii!
— Păi eu am diplomă! Sunt inginer.
— Ei, se schimbă calimera. Atunci ai să construieşti latrine
frumoase pentru trupe şi ai să sapi găuri perfecte în câmp pentru
căscaţi, spuse râzând Maurice. Spune-i şi tu, Francois. Spune-i
cum sunt trataţi les savants.
— Cei cu facultate sunt primii cărora li se cere să se arunce în
luptă, spuse Jason sperând din inimă că nu spusese o prostie.
— Întotdeauna în prima linie! exclamă belgianul. Fiindcă ăştia
mârâie când aud de unu’ cu carte. Vor să afle şi ei dacă unu’ care
a învăţat mai gândeşte când i se dă ordin, dacă îl execută fiindcă e
plătit sau are îndoielile lui… Mon ami, eu nu m-aş lăuda că sunt
erudit.
— Lasă-i să ghicească numai când e nevoie, adăugă Bourne.
373
Când au nevoie de mintea ta, nu când vrei tu să le-o oferi pe tavă.
— Bien! strigă Maurice. Ştie ce spune. Un adevărat legionnaire!
— Ştii să te baţi? întrebă Jason. Adică să te ţii de unu’ până-l
omori?
— Am omorât-o pe logodnica mea şi pe cei doi fraţi ai ei şi un
văr, numai eu, cu un cuţit şi mâinile astea două. Era încurcată cu
un bancher barosan din Nashville şi ăilalţi o acopereau fiindcă le
dădea la toţi bani buni… Da, sunt în stare să omor, domnule
Francois.
Razie pentru prinderea criminalului înrăit din Nashville.
Tânăr inginer cu viitor promiţător scapă din încercuirea poliţiei.
Bourne îşi aminti titlurile de ziar apărute în urmă cu numai
câteva săptămâni şi privi intens chipul tânărului american.
— Înscrie-te în Legiune, spuse el.
— Şi dacă încep să-mi facă zile fripte, pot să le vorbesc despre
tine, domnule Francois?
— N-are să-ţi ajute la nimic, tinere, poate să-ţi facă mai rău.
Dacă te înghesuie, cel mai bine e să le spui adevărul. E cea mai
bună recomandare.
— Aussi bien! Ştie el cum stă treaba cu Legiunea. Atât cât se
poate, ăştia nu acceptă maniaci, însă… Ia, mai bine zi tu,
Francois!
— Vrei să spui că mai închid şi ei ochii din când în când.
— Oui. Închid ochii când… ia mai zi tu, Francois.
— Când e vorba de circumstanţe atenuante.
— Vezi? Pe deasupra, prietenul meu Francois are creier, nu
glumă. Mă şi mir cum de ai rezistat printre ăia.
— Fiindcă nu le-am dat a înţelege că gândesc.
De ei se apropie un chelner cu un şorţ atât de murdar cum lui
Jason nu îi mai fusese dat să vadă, care îi trase belgianului o
scatoalcă după ceafa.
— Votre table, Rene.
— Şi ce? întrebă Bărbatul-Tanc tresărind. Ăsta nu e nume? E
un nume ca oricare altul. Quelle difference? Hai să mâncăm şi
dacă avem noroc, scăpăm neotrăviţi.
Două ore mai târziu, după ce Maurice şi Ralph goliseră patru
sticle de vin ordinaire ca să alunece mai bine pe gât peştele cam
dubios pe care îl servise chelnerul, Le Coeur du Soldat căpătase
obişnuita sa ambianţă nocturnă, iar clientela se deda unui ritual
bine cunoscut. Ici şi colo se încinse câte o încăierare, iute
înăbuşită de chelnerii vânjoşi. Marşurile asurzitoare depănau
374
amintiri din vremuri de altădată despre bătălii câştigate sau bătălii
pierdute, stârnind certuri aprinse în rândul bătrânilor soldaţi care
luptaseră în linia întâi formând grosul trupelor şi carnea de tun,
copleşiţi de un adevărat simţământ de mândrie şi fericiţi să
supravieţuiseră ororilor şi carnagiului pe care superiorii lor cu
galoane aurii nu aveau cum să le cunoască. Iar zumzetul
discuţiilor animate creştea unindu-se cu vuietul cohortelor de bieţi
soldaţi ghinionişti care îşi dăduseră viaţa din vremea faraonilor şi
până în zilele mascaradelor din Coreea şi Vietnam. Ofiţerii spilcuiţi
şi frumos îmbrăcaţi în uniformele lor strălucitoare dictau
strategiile de luptă de undeva din spatele liniei frontului, iar
amărâţii din trupele de asalt mureau ca muştele ca să nu se
prăpădească asemenea comori de înţelepciune. Amintindu-şi de
Saigon, Bourne nu fu deloc surprins să constate că poate exista un
bistro ca Le Coeur du Soldat.

Barmanul-şef, un bărbat masiv cu ochelari cu rame metalice,

ridică receptorul telefonului ascuns sub tejghea în celălalt capăt al
barului şi-l duse la ureche. Fără a-l scăpa din ochi, Jason îl
urmărea peste capetele celor care se fâţâiau fără astâmpăr dintr-
un colţ în altul al localului. Bărbatul îşi plimbă privirea deasupra
încăperii înţesate de lume, cu aerul că ceea ce auzea era extrem de
important, iar ceea ce îl înconjura, o scenă nesemnificativă. Dădu
un răspuns scurt, îşi strecură braţul sub tejghea şi îl ţinu acolo;
formase un număr. Din nou spuse ceva foarte scurt, vorbind rapid
şi foarte calm, apoi lăsă receptorul în furcă. Scena la care asistase
îi fusese descrisă de bătrânul Fontaine pe Tranquility Isle: mesaj
recepţionat, mesaj transmis mai departe. Iar la capătul celălalt al
liniei, mesajul fusese recepţionat de Şacal.
Văzuse de-ajuns pentru o seară, acum trebuia să cumpănească
bine, la mişcările pe care trebuia să le facă, poate să angajeze
câţiva bărbaţi aşa cum o făcuse şi în trecut. Bărbaţi de care se
putea uşor dispensa, fiindcă nu însemnau nimic pentru el, oameni
care se vindeau pe te miri ce, care puteau fi ameninţaţi sau
şantajaţi, care îndeplineau exact ordinele fără a cere prea multe
explicaţii.
— L-am zărit pe cel cu care trebuia să mă întâlnesc aici, se
adresă el lui Maurice şi lui Ralph care abia se ţineau pe picioare.
Mi-a făcut semn să ies.
— Ce şi pe noi cui ne laşi? scânci belgianul.
— Hei, bărbate, de ce ne faci una ca asta? adăugă tânărul
375
american din Sud.
— Doar în seara asta, spuse Bourne aplecându-se conspirativ
peste masă. Lucrez cu un alt legionnaire, un tip care coace o figură
din care or să iasă o groază de bani. Nu vă cunosc, dar mi se pare
că sunteţi valabili. Bourne scoase din buzunar teancul de
bancnote din care extrase o mie de franci şi întinse câte cinci sute
fiecăruia dintre camarazii lui. Hai, luaţi-i, vârâţi-i în buzunar…
iute!
— Fir-aş al naibii!
— Merde!
— Nu vă garantez nimic, da’ poate o să avem nevoie de voi.
Ţineţi-vă gura şi ieşiţi la zece sau cin’şpe minute după ce plec. Şi
gata, s-a terminat cu vinul. Vreau să fiţi cu mintea limpede
mâine… Când se deschide aici, Maurice?
— Nu prea sunt sigur că ăştia închide vreodată. Eu sunt aici de
azi-dimineaţă de la opt. Sigur, nu e la fel de multă lume…
— Să fiţi aici la prânz. Dar treji, aţi înţeles?
— Voi fi le caporal extraordinaire de la Legion. Cel care am fost
odată! Să-mi pun uniforma? întrebă Maurice râgâind.
— Pe dracu’, nu!
— Bine, îmi pun costum şi cravată. Pe cinstea mea că am
costum şi cravată! spuse americanul sughiţând.
— Nu! Amândoi să fiţi îmbrăcaţi ca acum, dar cu minţile
adunate. M-am exprimat clar?
— Vorbeşti ca un americain sadea, mon ami. Ascultă-mă pe
mine.
— Nu sunt, dar pe-aici adevărul e un lux pe care nu ţi-l poţi
permite, nu?
— Am priceput unde bate. Să ştii că am băgat-o la cap. Musai
să ne agăţăm o cravată la gât.
— Fără cravată, Ralph. Pe mâine.
Bourne se ridică încet de la masă şi, deodată, îl străfulgera un
gând. În loc să se îndrepte spre uşă, îşi croi drum cu coatele, atent
să nu îi supere pe clienţii gălăgioşi, spre celălalt capăt al încăperii
şi spre barmanul mătăhălos şi chel. La tejghea nu erau locuri
libere, însă, cu aceeaşi atenţie şi politeţe, reuşi să se strecoare
printre doi clienţi, comandă un Pernod şi ceru un şerveţel pe care
să scrie două vorbe, un mesaj personal, care nu privea în nici un
fel pe nimeni din cei prezenţi în locantă. Pe spatele şerveţelului
blazonat cu urme de mâncare şi pete de grăsime, scrise
următoarele cuvinte în franceză:
376
 Cuibul unei mierle valorează un milion de franci. Scopul:
obţinerea unui sfat confidenţial într-o anumită afacere. Cel interesat
este aşteptat la vechea fabrică de după colţ peste exact o jumătate
de oră. E vreo problemă? Încă 5000 de franci dacă respectiva
persoană vine neînsoţită.
Bourne împături şervetul şi o sută de franci înăuntru şi îi făcu
barmanului semn să se apropie. Acesta îşi potrivi ochelarii pe nas
de parcă clientul său făcuse un gest impertinent, îşi puse încet în
mişcare trupul mătăhălos şi îşi aşeză braţele vânjoase, acoperite
de tatuaje, pe tejghea.
— Ce vrei? îl întrebă el cu un aer ameninţător.
— Ţi-am scris aici un mesaj, răspunse Cameleonul fără să
clipească, susţinând privirea barmanului. Sunt singur şi aş vrea
să te gândeşti la oferta mea. Sunt invalid şi plin de răni, dar nu te
lua după înfăţişarea mea, nu sunt tocmai sărac.
Iute şi aproape cu blândeţe, Bourne întinse mâna şi îi strecură
barmanului şervetul şi bancnota de o sută. Îi aruncă o ultimă
privire rugătoare bărbatului stupefiat, apoi îi întoarse spatele şi se
îndreptă, abia trăgându-şi piciorul, spre uşă.
Ajuns afară, Bourne o apucă repede pe trotuarul crăpat spre
capătul aleii. Aprecie că scurta discuţie de la bar nu durase mai
mult de opt-douăsprezece minute. Simţind privirea barmanului
pironindu-l din spate, nu îndrăzni să verifice dacă cei doi prieteni
ai lui erau încă aşezaţi la masă, dar presupuse că erau tot acolo.
Bărbatul-Tanc şi Cămaşă-de-Camuflaj nu erau într-o formă prea
grozavă şi nu aveau cum să-şi revină în câteva minute din
mahmureală. Totuşi, spera că cele cinci sute de franci de căciulă
aveau să-i trezească la realitate şi să-i convingă să o şteargă iute,
după cum le ceruse. În chip destul de bizar, parcă mai mare
încredere îi inspira Maurice-Rene decât tânărul american care se
prezentase sub numele de Ralph. Un fost caporal în Legiunea
străină era mai receptiv la ordine, căpătase reflexe condiţionate,
deci urma orbeşte un ordin, fie că era treaz sau beat. Cel puţin aşa
spera Jason. Sigur, nu era obligatoriu, poate că se înşela, totuşi
cei doi i-ar fi de mare ajutor… dacă, dacă, barmanul bistroului Le
Coeur du Soldat fusese destul de intrigat de sumele excesiv de mari
pe care le propusese, ca şi de strania discuţie între patru ochi cu
un şchiop pe care putea să îl zdrobească la fel ca pe un vierme sub
braţul lui vânjos şi tatuat.

Bourne aşteptă în stradă, în lumina chioară a unui bec de pe

377
aleea ceva mai întunecată decât restul oraşului. Era aproape
singur fiindcă puţini trecători se încumetau să treacă pe aici la
această oră – cei care se întorceau din oraş fiind într-o stare ceva
mai răsărită decât cei care plecau. Dar nici unii nici alţii nu îl
învredniciră nici măcar cu o privire pe zdrenţărosul sprijinit de zid.
Puterea obişnuinţei învinse. Bărbatul-Tanc îl trăgea afară
aproape cărându-l în spate pe tânărul Cămaşă-de-Camuflaj, iar în
clipa în care uşa se trântea cu zgomot în urma lor, îi trase
tânărului american o pereche de palme şi îi urlă, în cuvinte greu
de descris, că trebuia să urmeze întocmai ordinul, fiindcă erau
bogaţi şi puteau să capete încă şi mai mulţi bani.
— E mai bine decât să te trezeşti cu un glonţ în beregată prin
Angola! striga neobosit fostul legionnaire, destul de tare încât se
auzea până la Bourne. De ce-or fi făcut-o?
Jason îi opri chiar la intrarea pe alee şi îi trase lângă zidul de
cărămidă, să nu fie văzut.
— Eu sunt, spuse el pe un ton autoritar.
— Sacrebleu…!
— Ce dracu’…!
— Linişte! Dacă vreţi, mai căpătaţi încă cinci sute de franci în
seara asta. Dacă nu, ştiu vreo douăzeci care abia aşteaptă să pună
mâna pe bani.
— Doar suntem camarazi! protestă Maurice-Rene.
— Când ţi-oi trage una! Ce dracu’ ne-ai speriat aşa…? Da’
prietenu’ meu are dreptate, suntem camarazi – că doar aici nu
suntem la armată, nu, Maurice?
— Taisez-vous!
— Adică gura, îi explică Bourne.
— Atâta lucru ştiu şi eu. Asta aud tot timpu’…
— Ascultaţi-mă. Peste câteva minute, s-ar putea ca barmanul să
iasă după mine. S-ar putea tot atât de bine să nu mă caute, nu
ştiu. E tipu ăla mare şi chel cu ochelari pe nas. Îl ştie careva dintre
voi?
Americanul ridică din umeri, însă belgianul îşi bălăbăni capul în
toate părţile şi, în cele din urmă, reuşi să articuleze:
— Îl cheamă Santos şi-i espagnol.
— Spaniol?
— Sau latino-americain. Nu se ştie precis.
Ilici Ramirez Sanchez, îşi spuse Jason. Carlos Şacalul,
venezuelean după locul naşterii, un terorist abject şi înrăit pe care
până şi sovieticii îl scăpaseră din mână. Normal că nu avea de ales
378
şi apela la ai lui.
— Cât de bine îl cunoşti?
Fu rândul belgianului să ridice din umeri.
— E autoritatea supremă pe-aici pe la Coeur du Soldat. Se
spune că a zdrobit capete sub pumnul lui fi’ncă posesorii lor nu s-
au purtat frumos. Întotdeauna îşi scoate mai întâi ochelarii şi ăsta-
i semn că se pregăteşte ceva la care până şi soldaţii încercaţi
preferă să nu asiste… Dacă vine afară după tine, ţi-aş da un sfat:
mai bine tunde-o.
— Poate că vine să mă caute fiindcă are ceva de vorbit cu mine,
nu fiindcă vrea să-mi facă rău.
— Cred că nu vorbeşti de Santos…
— Nu-i nevoie să ştiţi toate amănuntele pentru că nu-i treaba
voastră. Dar dacă iese pe uşa aia, aş vrea să schimbaţi două vorbe
cu el. Puteţi să faceţi asta pentru mine?
— Mais certainement. În mai multe rânduri am dormit pe o
canapea sus şi Santos cu mâinile lui m-a cărat când au venit
femeile la curăţenie.
— Sus?
— Acolo stă el, deasupra cafenelei, la etaju’ unu. Se spune că
nu pleacă niciodată de aici, nu iese pe stradă, nu se duce şi el la
cumpărături, ca omu’. Alţii cumpără tot ce-i trebe’, sau pur şi
simplu haleala şi băutura sunt lăsate la uşă.
— Înţeleg, spuse Jason scoţând teancul de bani din buzunar şi
întinzând fiecăruia din cei doi bărbaţi câte cinci sute de franci,
întoarceţi-vă în alee şi, dacă iese Santos, opriţi-l şi purtaţi-vă ca şi
cum aţi băut un păhărel în plus. Cereţi-i bani, băutură sau orice
vă trece prin cap.
Maurice-Rene şi Ralph se întoarseră unul spre celălalt şi, ca doi
copii, înşfăcară bancnotele şi se priviră cu subînţeles, conspirativ,
dar şi triumfător. Francois, ţicnitul legionnaire, arunca cu banii în
dreapta şi-n stânga de parcă avea o tipografie la el acasă. Iar
entuziasmul atinsese cote maxime.
— Cât timp să-l ţinem de mânuţă? întrebă americanul din Sud.
— Ţi-l tragem de urechi până îi ies din scăfârlia aia chelboasă!
adăugă cu convingere belgianul.
— Îl ţineţi de vorbă ca să mă asigur că e singur, spuse Bourne.
Că nu iese nimeni după el.
— Floare la ureche, omule.
— O să câştigăm şi banii şi respectu’ tău. Pe cuvântu’ meu de
caporal legionnaire!
379
 — Sunt profund mişcat. Ia, acuma întoarceţi-vă lângă uşă.
Cei doi bărbaţi cu chef făcură cale întoarsă pe alee, Cămaşă-de-
Camuflaj bătându-l prieteneşte şi triumfător pe umăr pe prietenul
său Bărbatul-Tanc. Jason se lipi cu spatele de zidul de cărămidă,
la numai câţiva centimetri de colţul clădirii şi aşteptă, la pândă.
Peste şase minute auzi, în fine, cuvintele pe care îşi dorea atât să
le audă:
— Santos! Marele şi iubitul meu prieten Santos!
— Ce faci aici, Rene?
— Tânărului meu prieten american i-a fost greaţă, da’ acuma i-a
trecut… a vărsat tot.
— American…?
— Stai să ţi-l prezint, Santos. Scoatem din el un soldat pe
cinste.
— Ce, e vreo cruciadă a copiilor pe-aici, prin cartier?
Bourne trase cu ochiul, pe furiş, pe după colţul clădirii şi îl zări
pe barman uitându-se la Ralph.
— Succes, feţişoară de turtă-dulce. Hai du-te şi te joacă de-a
războiul cu ceilalţi copii.
— Vorbeşti franţuzeşte al dracu’ de rapid, jupâne, da’ să ştii că
ceva tot am priceput şi eu. Mălai-mare ce eşti, ţi-arăt eu imediat ce
rău sunt.
Barmanul râse înveselit şi trecu cu uşurinţă la limba engleză.
— Atunci, copil dulce, ce-ar fi să faci pe durul în altă parte? La
Coeur du Soldat ne place să omenim numai domni adevăraţi şi
liniştiţi… Gata, am treabă.
— Santos! ţipă Maurice-Rene. Împrumută-mi zece franci. Mi-am
uitat portofelul acasă.
— Dacă ai avut vreodată un portofel, cred că l-ai pierdut de
mult pe undeva prin Africa de Nord. Ştii că am un principiu. Nici
un sou vreunuia dintre voi.
— Toţi banii pe care i-am avut s-au dus pe peştele ăla împuţit
pe care ni l-ai băgat pe gât! Din cauza lui a vărsat prietenu’ meu!
— Atunci nu vă rămâne decât să mergeţi la Paris şi să mâncaţi
data viitoare la Ritz… A, ia stai! Aţi mâncat, dar aţi uitat să plătiţi.
Barmanul întoarse capul şi se uită spre alee. Jason se trase iute
înapoi.
— Noapte bună, Rene. Şi ţie, războinicule de zahăr ars. Am
treabă.
Bourne o rupse la fugă spre porţile închise ale fabricii. Santos
venea la întâlnire. Singur. Traversă strada şi se ascunse în umbra
380
porţilor rafinăriei dezafectate, se lipi de ele şi nu schiţă o mişcare,
doar mâna i se plimbă pe metalul rece şi pe patul pistolului
automat. Cu fiecare pas pe care îl făcea Santos, Şacalul se apropia
de el! Câteva clipe mai târziu, silueta masivă a barmanului se ivi în
capătul aleii, traversă străduţa luminată cu zgârcenie şi se apropie
de porţile ruginite.
— Sunt aici, monsieur, spuse Santos.
— Îţi mulţumesc că ai venit.
— Aş prefera să-ţi ţii promisiunea mai întâi. În bilet pomeneai
ceva despre cinci mii de franci.
— Îi am la mine, spuse Jason băgând mâna în buzunar de unde
scoase banii şi îi întinse celui care conducea Le Coeur du Soldat.
— Mulţumesc, spuse Santos făcând un pas înainte şi luând
bancnotele. Umflaţi-l! adăugă el.
Deodată, porţile vechii rafinării se dădură de perete şi doi
bărbaţi se repeziră afară. Şi, înainte ca Jason să apuce pistolul, un
obiect metalic şi greu îl pocni în moalele capului.

381
 CAPITOLUL XXIII
— Suntem singuri, rosti o voce în timp ce Bourne deschidea
ochii.
Vorbise Santos, cufundat într-un fotoliu imens, ridiculizat sub
povara trupului masiv al ocupantului, iar unica sursă de lumină
din acea încăpere era o lampă cu picior al cărei neon puternic
făcea să strălucească ţeasta pleşuvă şi imensă a barmanului.
Jason, înghesuit într-un colţ de canapea, îşi îndreptă spinarea şi
simţi o pulsaţie dureroasă în creştet.
— Nu e crăpat şi nu-ţi curge sânge; probabil că ai doar un cucui
zdravăn, rosti omul Şacalului.
— Un diagnostic foarte precis, mai cu seamă în a doua parte.
— Instrumentul cu care ai fost lovit e din cauciuc tare.
Rezultatele sunt previzibile, în afara poate a traumatismului.
Lângă tine găseşti pe o tavă o pungă cu gheaţă. Îţi recomand să o
foloseşti.
Bourne întinse mâna, pipăi pe întuneric după punga rece şi
voluminoasă, o găsi şi o lipi de cap.
— Eşti foarte atent, rosti el sec.
— Şi de ce n-aş fi? Avem o mulţime de lucruri de discutat…
poate chiar un milion dacă e să socotim în franci.
— Banii sunt ai tăi dacă accepţi condiţiile.
— Cine eşti de fapt? îl întrebă Santos pe un ton tăios.
— Asta nu e una din condiţii.
— Nu mai eşti tânăr.
— Nu că ar avea vreo importanţă, dar nici tu nu eşti.
— Aveai asupra ta un cuţit şi o armă. Cuţitul cred că ar fi mai
potrivit pentru un tânăr.
— E obligatoriu?
— Reflexele. La vârsta noastră… Ce ştii despre Mierlă?
— Dar ai putea la fel de bine să mă întrebi cum am aflat despre
Le Coeur du Soldat.
— Şi cum ai aflat?
— Mi-a spus cineva.
— Cine?
— Regret, nu aşa sună condiţiile. Sunt un simplu intermediar şi
aşa lucrez eu. Pentru că asta aşteaptă clienţii mei de la mine.

382
 — Şi se aşteaptă să te legi la genunchi ca să treci drept infirm?
Înainte să-ţi vii în fire, am controlat puţin zona, nu sunt semne că
ai fi fost rănit, nici de ruptură a osului şi nici nu păreai să simţi
vreo durere. Şi să lucrezi, fără acte de identitate, în schimb cu
buzunarele îndesate de sume considerabile de bani?
— Nu e cazul să-ţi explic care sunt metodele mele de lucru, dar
încerc să te lămuresc că înţeleg să operez în nişte limite. Ţi-am
transmis mesajul, da? Cum nu aveam numărul de telefon, nu-mi
vine a crede că m-aş fi descurcat la fel de strălucit dacă mă
prezentam la stabilimentul tău îmbrăcat în costum şi cărând o
servietă diplomat după mine.
Santos hohoti.
— Nu apucai să pui piciorul înăuntru. Probabil că ai fi fost oprit
pe alee şi buzunărit.
— Aşa mi-am zis şi eu… Ce zici, facem târgul? Un milion de
franci.
Omul Şacalului ridică din umeri.
— După părerea mea, dacă cumpărătorul oferă o asemenea
sumă de la prima strigare, probabil că mai târziu va ridica miza.
Să zicem un milion şi jumătate, poate chiar două.
— Bine, dar nu eu sunt cumpărătorul; eu sunt doar un agent de
intermediere. Am împuternicire pentru un milion – ceea ce după
părerea mea este exagerat de mult – însă problema principală
rămâne timpul. Accepţi sau nu, oricum am şi altă alternativă.
— Ce spui?
— Sigur.
— Nu şi dacă sfârşeşti plutind pe apele Senei, fără un act de
identitate asupra ta.
— Înţeleg.
Jason se uită în jurul lui, studiind cu mare curiozitate
apartamentul cufundat în beznă, pentru a constata că nu cadra
deloc cu localul jalnic şi mizer de la parter. Camera era mobilată
cu piese de dimensiuni impresionante, pe potriva dimensiunilor
neobişnuite ale celui care le alesese, însă erau de bun-gust şi, deşi
nu stil, totuşi nici ieftine nu păreau a fi. Însă cel mai surprinzător
lucru din această încăpere erau rafturile burduşite cu cărţi care
căptuşeau întregul perete dintre cele două ferestre de la stradă. Iar
profesorul universitar se trezi la viaţă, dorindu-şi cu ardoare să
citească titlurile acestora. Poate că în acest fel îşi putea face o idee
mai clară despre acel bărbat ciudat şi voinic care, după felul în
care vorbea, părea să fi studiat la Sorbona – o brută declarată
383
după aspectul exterior, dar poate, cine ştie, o altă persoană,
diametral opusă, în forul său interior. Îşi aţinti din nou privirea
asupra lui Santos.
— Deci nu pot pleca de aici când vreau eu, aşa e?
— Aşa este, îi răspunse cel prin care putea să ajungă la Şacal.
Nu trebuie decât să-mi răspunzi la câteva întrebări, dar tu îmi spui
că ai reţineri din cauza condiţiilor, sau poate mai nimerit ar fi să
spun limite?… Să ştii că şi eu am de pus nişte condiţii şi eşti liber
să alegi, deci să trăieşti sau să mori.
— Foarte succint.
— Nu văd de ce n-aş fi.
— Sigur, încerci să câştigi milionul de franci… sau poate chiar
mai mult, după cum ai sugerat ceva mai înainte.
— Atunci, mi-aş permite să sugerez şi faptul că un bărbat care
dispune de asemenea fonduri nu numai că se va despărţi bucuros
de ele pentru a-şi salva viaţa dar că, la fel de bucuros, va fi dispus
să ofere acele informaţii cerute pentru a evita o suferinţă nedorită,
poate chiar fatală, spuse Santos încrucişându-şi braţele vânjoase
pe piept şi privindu-şi cu un aer absent tatuajul de pe piele. Şi
deodată, omul Şacalului îşi prăvăli năprasnic pumnul drept în
braţul fotoliului şi se răsti furios: Ce ştii despre Mierlă? Cine ţi-a
spus de Le Coeur du Soldat? De unde vii, cine eşti şi cine te-a
angajat?
Bourne îngheţă, cu corpul stană de piatră dar mintea lucrându-
i febril, rotiţele învârtindu-i-se, gonind nebuneşte. Trebuia să
scape! Să iasă din impas! Să-l sune pe Bernardine… oare câte ore
trecuseră de când îi promisese să-i telefoneze? Şi Marie? Unde era
Marie? Numai că nu putea face nimic din ceea ce voia să facă… din
ce trebuia să facă, dacă i se împotrivea uriaşului din încăpere.
Santos rostise adevărul; avea să-i frângă oasele şi nu părea a fi
genul uşor de dus de nas.
Dacă trebuia, avea să-şi omoare prizonierul, cu mâinile goale şi
fără să clipească… şi nu putea fi păcălit cu informaţii false sau
întors pe degete cu cine ştie ce poveşti, fiindcă omul Şacalului avea
de apărat două teritorii: pe-al lui şi pe al mentorului său. Aşadar,
Cameleonului nu îi rămânea de ales: trebuia să dezvăluie o parte
din adevăr, chiar dacă cea mai periculoasă, totuşi cea mai
credibilă, cea autentică şi încă prezentată cât mai convingător,
astfel încât să nu stârnească nici o bănuială. Jason lăsă punga cu
gheaţă pe tava de lângă el, aşezată în penumbra canapelei late.
— Mi-e clar că nu-mi permit luxul să mor pentru un client şi
384
nici nu pot risca să fiu torturat pentru a-i proteja informaţiile, aşa
încât am să-ţi spun tot ce ştiu… Ceea ce nu reprezintă atât de
mult pe cât mi-aş dori în situaţia dată. Am să-ţi răspund în
ordinea în care mi-ai pus întrebările, sperând că nu sunt prea
înspăimântat ca să le uit. Pentru început, fondurile nu sunt la
dispoziţia mea. Eu trebuie să mă întâlnesc la Londra cu un bărbat
căruia îi predau informaţiile, iar el deschide un cont la Berna, în
Elveţia, pe numele şi cu numărul pe care i le dau eu. Orice nume,
orice număr… Prefer să trecem peste viaţa mea şi „suferinţa fatală”
şi cu asta cred că am răspuns la ambele întrebări. Şi-acum, ia să
vedem, ce ştiu despre Mierlă? Întâmplător, Le Coeur du Soldat face
parte din aceeaşi întrebare… Mi s-a spus că un bătrân – nume şi
naţionalitate necunoscute, însă eu bănuiesc că ar fi francez – a
ajuns în preajma unui personaj foarte cunoscut, o personalitate a
vieţii publice şi i-a spus că va fi ţinta unui asasinat. Cine să dea
crezare spuselor unui beţivan bătrân, mai ales dacă respectivul are
un cazier impresionant care-l descrie drept o persoană căreia îi
cam place să ceară recompense? Din nefericire, asasinatul s-a
comis, dar iată că un fel de partener al mortului era alături de
figura publică atunci când bătrânul l-a avertizat. Cel mai mare
noroc a fost că partenerul a fost şi este în relaţii foarte apropiate
cu acest client al meu, iar asasinatul a reprezentat un eveniment
fericit pentru amândoi. Partenerul a transmis mai departe, în mare
secret, informaţia bătrânului. Unei Mierle i se transmite un mesaj
printr-o cafenea din Argenteuil cunoscută sub numele de Le Coeur
du Soldat. Mierla asta trebuie să fie o persoană deosebită, deci
clientul meu vrea să dea de ea… Cât despre mine, biroul meu sunt
camerele de hotel pe unde am trecut, în cam toate oraşele de pe
glob. Acum stau la Pont-Royal unde m-am înscris sub numele de
Simon şi acolo mi-am lăsat paşaportul şi celelalte acte şi hârtii.
Bourne se opri cu palmele desfăcute. Cam ăsta ar fi adevărul, cel
puţin atât cât mi s-a spus şi mie.
— Nu chiar tot adevărul, îl corectă Santos, vorbind pe un ton
scăzut şi rece. Cine te-a angajat?
— Mai bine mor decât să-ţi spun.
— Atunci te omor pe loc dacă nu-mi spui, rosti cel care îl putea
conduce la vizuina Şacalului scoţând din teacă cuţitul de
vânătoare al lui Jason. Iar lama lată luci scurt în razele lămpii.
— De ce să nu-mi dai mai bine informaţia de care are nevoie
clientul meu, împreună cu numărul de cont – orice nume, orice
număr – şi eu îţi garantez că ai să primeşti două milioane de
385
franci. Singurul lucru care îl interesează pe el este să nu mai existe
alt intermediar. Ce vezi rău în asta? Mierla poate să mă refuze şi
să mă trimită la dracu’… Trei milioane!
Santos clipi de parcă ar fi fost peste puterile lui să se
împotrivească tentaţiei.
— Poate o să facem afacerea asta mai târziu…
— Acum.
— Nu! şi omul lui Carlos îşi ridică trupul masiv din fotoliu şi se
îndreptă spre canapea cu cuţitul ridicat ameninţător în dreptul
pieptului. Numele clientului!
— La plural, îi răspunse Bourne. Un grup de potentaţi din
Statele Unite.
— Cine?
— Îşi ascund numele de parcă ar fi secrete nucleare, însă pe
unul îl ştiu şi cred că e de-ajuns.
— Cine?
— Mai bine convinge-te singur – mă rog, încearcă să digeri ce
am să-ţi spun acum. Şi apără-ţi Mierla cu orice preţ! Convinge-te
că nu te mint şi ai să devii un om atât de bogat încât să faci tot ce-
ţi trece prin minte până la sfârşitul zilelor. Ai putea călători prin
lume, sau dispărea; sau cine ştie, ţi-ai putea face timp pentru
cărţile tale în loc să-ţi pierzi vremea cu gunoaiele alea de jos. După
cum ai ţinut să sublimezi, nici unul dintre noi nu mai este tânăr.
Îţi propun un procent de intermediere foarte generos, iar tu te
îmbogăţeşti şi scapi de griji şi de salahoria asta infectă… Repet, ce
vezi rău în asta? Poate că voi fi refuzat, adică clienţii mei vor fi
refuzaţi. Nu-ţi întind o cursă. Clienţii mei nu vor să-l vadă. Vor
doar să-l angajeze.
— Şi cum m-aş putea convinge?
— Inventează o funcţie înaltă şi prezintă-te astfel ambasadorului
american de la Londra… îl cheamă Atkinson. Spune-i că ai primit
instrucţiuni confidenţiale de la Şerpoaica. Întreabă-l dacă trebuie
să le îndeplineşti sau nu.
— Şerpoaica? Asta ce mai e?
— Meduza. Aşa îşi spun ei, Meduza.

Mo Panov se scuză şi se ridică de la masă. Se strecură printre

camionagiii care înţesau localul de la marginea drumului şi se
îndreptă spre toaletă, căutând cu disperare un telefon. Pe peretele
din fund nu era nici unul! Singurul telefon blestemat era la trei
metri de masă, iar blonda platinată îl ţinea sub observaţie, o
386
nebună a cărei paranoia îi era adânc înfiptă în creier, la fel cum
rădăcinile de păr negru îi erau bine înfipte în cap. Amintise în
treacăt că dorea să sune la cabinet, să-şi anunţe colegii că suferise
un accident şi să le spună unde se află, însă timida lui propunere
se lovise de un zid de invective.
— Ca să ne pice pe cap un roi de sticleţi şi să te ridice? Nici să
nu te gândeşti, vraciule. Te crezi mare şmecher, hai? Cabinetu’ tău
sună la bulău, ăştia îl sună pe iubitul meu mustăcios care mă
trânteşte după aia de toate gardurile împuţite din statu’ ăsta. Se
are bine cu toţi sticleţii de pe şosele. Cred că el le ciripeşte unde să
se întindă cu vreuna.
— Dar n-am de gând să pomenesc nimic despre dumneata şi
zău că n-am s-o fac. Dacă-ţi aminteşti, singură spuneai că
bărbatul dumitale s-ar putea să nu mă placă.
— Nu contează dacă te place sau nu. O să-ţi taie năsucu’ ăsta
drăgălaş al tău, fără să mai stea pe gânduri. Nu vreau să risc şi
nici nu prea-mi inspiri încredere. Tu vrei să verşi tot ce ştii de
accident şi după aia mă trezesc cu sticleţii pe cap.
— Ştii ceva? E absurd ce spui.
— Bine, hai s-o auzi şi pe-asta. Am să ţip că m-ai violat şi am să
le povestesc camionagiilor ăstora nu prea duşi pe la biserică cum
te-am cules din drum acu’ două zile şi cum m-ai făcut sclava
iubirii. Pe asta ai înghiţit-o?
— Ca pe un nod în gât. Aş putea măcar să merg la toaletă? Am
o urgenţă.
— Serveşte-te. Prin locuri ca ăsta nu-s telefoane la toaletă.
— Zău?… Acum, serios, nu că aş fi necăjit sau dezamăgit din
pricina asta, doar curios să ştiu şi eu de ce nu pun telefoane lângă
toaletă. Camionagiii doar câştigă bani frumoşi, pe ei nu îi
interesează să mai ciupească din aparat nişte centime acolo?
— Măiculiţa mea, da’ ştiu că eşti cam tra-la-la, doctore. De
balamuc. Se întâmplă multe pe autostradă, unii vede, alţii toarnă,
te-ai prins? Dacă unii dă telefoane, e alţii care ar vrea să ştie unde.
— Serios…?
— Hai, dom’le, odată! Grăbeşte-te! Stăm două minute să ne
ungem caroseria, aşa că io comand. O s-o ia pe Şaptezeci, nu pe
Nouă’ş’Şapte. N-o să se prindă.
— N-o să se prindă la ce? Ce înseamnă Şaptezeci şi Nouăzeci şi
Şapte?
— Autostrăzi, ce Dumnezeu! E autostrăzi şi autostrăzi! Hai că
eşti cam pămpălău, doctore. Uşurează-te şi după aia poate ne
387
oprim la un motel de pe marginea drumului să continuăm discuţia
asta de afaceri cât îţi dau o primă de avans.
— Poftim?
— Eu sunt pentru libertatea de a alege. Ce, o fi cumva împotriva
religiei tale?
— Nu, Doamne-Dumnezeule! Sunt un susţinător fervent.
— Aşa te vreau. Haide, bărbate, odată!
Aşa că Mo Panov se îndreptă spre toaletă şi constată că femeia
nu îl minţise. Nu exista nici un telefon aici, iar ferestruica dinspre
stradă era atât de îngustă încât poate doar o pisică jigărită sau un
şobolan mai gras să se fi putut strecura prin ea… însă avea o
grămadă de bani asupra lui şi cinci permise diferite emise în cinci
state diferite. Folosind vocabularul lui Jason Bourne, acestea erau
arme; mai cu seamă banii. Mo se îndreptă spre pisoar, unde zăbovi
destul de mult, apoi spre uşă; o întredeschise atât cât să vadă ce
face blonda. Şi, brusc, uşa se trânti de perete, proiectându-l şi pe
el direct în zid.
— Hei, scuze, amice! strigă un scundac de bărbat prinzându-l
imediat pe Mo de umeri în timp ce acesta îşi ducea mâna la nas.
Eşti OK, omule?
— Ah, sigur. Da, cum să nu.
— Pe dracu’, nu vezi că-ţi sângerează trompa? Vino aici, la
chiuvetă, i se adresă pe un ton autoritar camionagiul îmbrăcat
într-un tricou de bumbac cu mâneci scurte dintre care una era
suflecată până la umăr susţinând astfel un pachet de ţigări. Haide,
dă-ţi capu’ pe spate să-ţi pun nişte apă rece pe nas… ia, colo,
sprijină-te de perete. Uite, vezi, aşa-i mai bine; hai că oprim noi
robinetu’ într-o clipă.
Bărbatul scund şi îndesat ridică mâna şi tamponă delicat faţa
lui Panov cu şerveţele de hârtie înmuiate în apă, în timp ce cu
cealaltă mână îl susţinea pe după ceafă, verificând în fiecare clipă
dacă lui Mo îi mai curge sânge din nas.
— Uite aşa, amice, aproape s-a oprit. Inspiră pe gură, inspiră
profund, mă urmăreşti? Cu capu’ lăsat, OK?
— Mulţumesc, rosti Panov apăsându-şi şervetul de hârtie pe
nări, uimit să constate cât de repede se putea opri o hemoragie.
Mulţumesc foarte mult.
— Ce-mi tot mulţumeşti atât, că era să-ţi fac nasu’ zob. Din
greşeală, îi răspunse camionagiul îndepărtându-se de el. Acu’ ţi-e
mai bine? întrebă el descheindu-se la pantaloni.
— Da.
388
 Şi, în ciuda tuturor sfaturilor încărcate de înţelepciune pe care
le primise de la mama lui, Mo se hotărî să nu scape momentul şi
să uite de cinste şi adevăr. Aşadar adăugă:
— Însă corect ar fi să spun că a fost vina mea şi nu a dumitale.
— Adică cum? întrebă camionagiul spălându-se pe mâini.
— Să fiu cinstit, mă ascunsesem după uşă şi o pândeam pe
femeia de care vreau să scap – deşi pare cam fără noimă ce-ţi spun
eu acum.
Medicul personal al lui Panov scoase un hohot de râs în timp ce
se ştergea pe mâini.
— Ho! ho! Păi cum să fie fără noimă! Aşa e de când lumea lume,
amice! Muierile astea te prinde în gheare şi pac! Nici că te mai lasă;
plânge şi nu ştii ce să le faci; ţipă şi urlă şi tu te laşi călcat în
picioare. Acu’ să fiu cinstit, eu am fost băftos. Am luat o
europeancă adevărată, ştii? Nu vorbeşte ea prea bine englezeşte,
da’ e pe cinste… Se poartă pe cinste cu copiii, cu mine, ce mai. Şi
încă mă mai excit când o văd… Nu ca tâmpitele astea cu ifose de
pe aici care se crede mari prinţese.
— E o afirmaţie foarte interesantă, viscerală aş putea spune,
rosti psihiatrul.
— Ce-i aia?
— Nimic. Vreau să plec de aici fără să mă vadă. Am ceva bani la
mine.
— Ţine-ţi lovelele sănătos. Mai bine arată-mi care e aia.
Cei doi bărbaţi se apropiară de uşă, iar Panov o întredeschise cu
fereală.
— Tânăra de acolo, blonda care se tot uită încoace şi spre
intrare. E foarte agitată…
— Fir-aş al naibii! îl întrerupse camionagiul cel mititel şi
îndesat. Păi asta-i nevasta Armăsarului! E sărită rău de pe fix.
— Sărită? Armăsarul?
— E şofer pe şoselele care merg spre coasta de est, nu pe astea.
Ce dracu’ o fi căutând asta aici?
— Bănuiesc că încearcă să-l evite.
— Mda, aprobă tovarăşul lui Mo. Am auzit că-şi cam face de cap
şi că nu cere nimica pentru osteneala ei.
— O cunoşti?
— Ce dracu’, cum să n-o cunosc. Am fost la ei la nişte grătare.
Face bărbată-su nişte sosuri…
— Trebuie să scap de aici. După cum îţi spuneam, am ceva
bani…
389
 — Taman aşa mi-ai spus şi ai răbdare că vine el şi rândul
banilor. Vorbim noi.
— Unde?
— La mine-n camion. E unu’ cu semiremorcă, roşu şi cu dungi
albe, ca steagu’. L-am parcat pe dreapta, e primu’. Dă-te pe lângă
cabină şi ascunde-te după ea.
— Are să mă vadă când ies.
— N-are cum. Fiindcă mă duc pân’ la ea să-i fac o surpriză. Îi
zic că fârtaţii au început să mârâie şi că Armăsarul a luat-o spre
sud, spre Carolina, sau cel puţin aşa am auzit.
— Cum m-aş putea revanşa vreodată faţă de dumneata?
— Probabil cu o parte din lovelele alea cu care mi-ai făcut capu’
mare. Nu prea mult. Armăsaru’ e o bestie, dar eu am suflet de
creştin.
Şoferul cel scund şi îndesat trase de uşă hotărât, mai să-l facă
iar una cu peretele. Iar Panov îşi urmări tovarăşul într-ale
conspiraţiei apropiindu-se de masă, cu braţele larg desfăcute ca
pentru a îmbrăţişa un prieten drag, cum de altfel se şi întâmplă şi
porni să turuie neobosit captând atenţia femeii care îl privea cu
ochi mari, ca prostită. Panov se repezi afară pe uşa toaletei, apoi se
îndreptă glonţ spre intrare şi goni spre camionul imens cu dungi
albe şi roşii. Se ghemui după cabină, fără suflu, cu inima bătându-
i mai să-i sară din piept şi aşteptă cuminte.
Şi, deodată, nevasta Armăsarului ţâşni afară din restaurant, cu
coama de păr platinat fâlfâind grotesc în urma ei şi se repezi spre
maşinuţa roşie. Se aruncă la volan, iar peste câteva secunde
motorul duduia. Spre stupefacţia lui Mo, porni în trombă spre
nord şi se pierdu iute în zare.
— Ce faci, amice… unde dracu’ eşti? strigă bărbatul mărunţel,
îndesat şi fără nume care reuşise în chip atât de miraculos să
oprească o hemoragie nazală, ba îl mai şi scăpase de muierea
nebună de legat ale cărei schimbări rapide de umoare se datorau
unui sentiment de vinovăţie combinat cu o dorinţă arzătoare de
răzbunare.
Taci din gură, cretinule, strigă Panov în gând după care rosti cu
glas tare:
— Aici… amice!
O jumătate de oră mai târziu, cei doi amici ajungeau la periferia
unui orăşel neidentificat, iar camionagiul opri în faţa unei
aglomerări de magazine care se înşiruiau pe marginea autostrăzii.
— Aici o să găseşti un telefon, amice. Succes.
390
 — Eşti sigur? întrebă Mo. Vreau să spun, în privinţa banilor.
— Sigur că sunt sigur, îi răspunse mărunţelul din spatele
volanului. Două sutici e exact ce-mi trebuie şi cum s-ar spune le-
am câştigat prin muncă cinstită. Da’ mai mult, s-ar zice că mă las
corupt, nu? Mi s-a promis de cincizeci de ori mai mult dacă
transport chestii pe care nu le-aş căra niciodată. Şi ştii ce le zic?
— Ce le zici?
— Le zic să se pişe în contra vântului, ca să le intre în ochi
otrava pe care o scot din ei.
— Eşti băiat cumsecade, spuse Panov coborând.
— Valea, că mai am şi alte treburi.
Şoferul trânti uşa cabinei şi ţâşni ca din puşcă, iar Mo porni în
căutarea unui telefon.
— De unde dracu’ vorbeşti? urlă tocmai din Virginia Alexander
Conklin.
— De unde vrei să ştiu? îi răspunse cu candoare Panov. Dacă
mi-aş fi pacient uite ce explicaţie aş găsi: trăiesc prelungirea unui
vis freudian, fiindcă aşa ceva nu e cu putinţă şi totuşi uite că mie
mi s-a întâmplat. Alex, m-au drogat!
— Păstrează-ţi firea. Asta am presupus şi noi. Important este
însă să ne spui unde te afli. Te mai caută şi alţii.
— Bine, bine… Aşteaptă o clipă! Zăresc peste drum un magazin.
Pe firmă scrie „Bătălia de la Ford”. Ţi-e de vreun folos?
Oftatul care se auzi la celălalt capăt al firului a servit drept
răspuns.
— Da, mă ajută. Dacă ţi-ar fi plăcut mai mult istoria decât
medicina, poate ai fi ştiut.
— Asta ce mai vrea să însemne?
— Îndreaptă-te spre vechiul câmp de luptă de pe platoul Ford.
De la Războiul Civil încoace, e un simbol naţional, aşa că ai să vezi
indicatoare peste tot. Vine un elicopter să te ia peste o jumătate de
oră. Şi ai grijă, nu care cumva să vorbeşti cu cineva!
— Ştii că ai tupeu? După ce că eu am fost cel agresat…
— Terminat, şefule.
*
* *
Bourne intră la Pont-Royal şi se duse direct la recepţionerul din
tura de noapte. Extrase din buzunar o bancnotă de cinci sute de
franci şi i-o strecură discret în mână.
— Pe numele Simon, rosti el zâmbind. Am fost plecat. Am vreun
mesaj?
391
 — Nici un mesaj, monsieur Simon, veni răspunsul liniştit, însă
în stradă sunt doi bărbaţi, unul pe Montalembert şi celălalt pe Rue
du Bac.
Jason scoase încă o bancnotă, de astă dată de o mie de franci şi
i-o întinse la fel de discret recepţionerului.
— Plătesc bine pentru agerimea ochilor. Îngrijeşte-ţi-i bine.
— Desigur, monsieur.
Bourne traversă holul spre liftul din bronz. Ajuns sus, la etajul
său, parcurse grăbit culoarele care se întretăiau şi intră în cameră.
Nimic nu părea să fie în neregulă; toate erau la locul lor, aşa cum
le lăsase, doar patul fusese făcut. Patul. O, Doamne, ce n-ar fi dat
să se odihnească, să doarmă! Acum însă nu avea timp de aşa ceva.
Şi-apoi, parcă era o schimbare înăuntrul lui, avea mai puţină
energie, mai puţină vlagă. Avea însă nevoie de amândouă mai mult
decât oricând. Doamne, ce bine-ar fi fost să se trântească în pat…
Nu! Îl aşteptau Marie şi Bernardine. Se îndreptă spre telefon şi
formă numărul pe care îl învăţase pe de rost.
— Regret, n-am putut suna mai devreme, spuse el.
— Ai întârziat patru ore, mon ami! Ce s-a-ntâmplat?
— N-am vreme. Marie?
— Nimic. Absolut nimic. Nu e pe nici o listă de zbor
internaţional, nici a curselor care sunt acum în aer şi nici ale celor
care vor pleca spre Paris. Am verificat şi cursele de la Londra,
Lisabona, Stockholm şi Amsterdam care preiau pasageri din
Caraibe: nimic. Nicăieri nu apare numele de Marie Elise St.
Jacques Webb pentru Paris.
— Nu se poate. Trebuie să apară. Nu e omul să se
răzgândească. Şi nici n-ar şti cum să-i păcălească pe cei de la
Imigrări.
— Repet. Nu apare pe nici una din listele zborurilor
internaţionale care sosesc la Paris.
— La naiba!
— Mai încerc, prietene. Nu ştiu de ce, dar vorbele Sfântului Alex
îmi sună ca un clopoţel în urechi. Să nu o subapreciezi pe la belle
mademoiselle.
— Ascultă, nu-i nici o domnişoară, e soţia mea… Bernardine, ea
nu-i ca noi; nu e agent să ştie cum să mintă, să tragă pe sfoară de
două sau trei ori la rând. Ea nu-i aşa. Dar că se îndreaptă spre
Paris, asta ştiu precis!
— Uite că liniile de zbor internaţionale nu spun acelaşi lucru.
Nici nu ştiu ce să zic.
392
 — Exact ce-ai zis adineauri, spuse Jason simţind că se sufocă,
cu pleoapele atârnându-i grele, ca de plumb. Mai încearcă.
— Ce s-a întâmplat astă-seară? Hai, dă-i drumul.
— Mâine, îi răspunse David Webb aproape în şoaptă. Mâine…
Sunt aşa de obosit; şi trebuie să joc rolul altcuiva.
— Ce tot spui acolo? Parcă nici n-ai fi tu.
— Nimic. Mâine. Trebuie să mă gândesc la ceva… Sau poate că
n-ar trebui să gândesc deloc.

Marie stătea la coadă – din fericire scurtă, datorită orei matinale

– în faţa ghişeului de vize din Marsilia şi îşi luă un aer plictisit deşi
plictiseala era ultimul lucru pe care îl resimţea în acel moment. Îi
veni rândul să se prezinte la ghişeu.
— Americaine, rosti somnoros funcţionarul. Sunteţi aici pentru
turism sau cu afaceri, madame?
— Je parle francois, monsieur. Je suis canadienne d’origine.
Separatiste.
— Ah, bien! Privirea funcţionarului adormit se însenină şi prinse
viaţă, iar acesta continuă în franceză: Aţi venit cu treburi?
— Nu… O călătorie sentimentală. Părinţii mei sunt din Marsilia;
amândoi s-au prăpădit de curând. Aş vrea să vizitez locurile de
unde se trag, unde au trăit… poate chiar să văd ce am pierdut.
— Teribil de înduioşător, frumoasa mea doamnă, spuse ofiţerul
de la Imigrări făcându-i astfel un compliment fermecătoarei
doamne. Poate o să aveţi nevoie de un ghid, nu? Nu e colţişor în
oraşul ăsta pe care să nu-l fi bătut de mii de ori.
— Sunteţi foarte amabil. Stau la Sofitel Vieux Port. Cum vă
cheamă? Numele meu îl ştiţi.
— Lafontaine, madame. La dispoziţia dumneavoastră!
— Lafontaine? Ce spuneţi?
— Chiar aşa!
— Foarte interesant.
— Sunt într-adevăr o persoană foarte interesantă, rosti bărbatul
privind-o pe turistă printre gene cât aplica ştampila pe paşaport.
Vă stau la dispoziţie. Pentru orice, madame!
Probabil că era o trăsătură comună a celor din acest neam, îşi
spuse Marie îndreptându-se spre banda rulantă pentru a-şi lua
bagajele. Din Marsilia putea pleca spre Paris cu oricare cursă
internă.

Francois Bernardine sări speriat din somn, se ridică într-o rână

393
şi privi încruntat în gol; ceva nu se potrivea. Vine la Paris, asta ştiu
sigur! Aşa sunaseră, întocmai, vorbele lui, iar el o cunoştea cel mai
bine, doar îi era soţ. Nu e trecută pe nici una din listele de zboruri
internaţionale care sosesc la Paris. Iar astea fuseseră vorbele lui.
Cuvântul-cheie era Paris!
— Şi dacă nu era Paris?
Veteranul de la Deuxieme sări sprinten din pat în lumina crudă
a dimineţii care se prefira prin ferestrele înalte şi înguste ale
apartamentului său. Intră în baie şi se bărbieri în câteva secunde,
spre nemulţumirea chipului brăzdat de tăieturi care îl privi critic
din oglindă, sfârşi iute toaleta, se îmbrăcă şi coborî în stradă la
Peugeot, care îl aştepta cu nelipsitul talon de amendă lipit pe
parbriz – din păcate, imposibil de anulat cu un simplu telefon date
fiind noile condiţii. Scoase un oftat, dezlipi talonul şi urcă la volan.
Cincizeci şi opt de minute mai târziu, părăsea şoseaua şi intra
în parcarea unei clădiri modeste din cărămidă, aflată în incinta
imensului complex de mărfuri de pe aeroportul Orly. Privită de
afară, clădirea părea neînsemnată; dar activitatea care se
desfăşura între zidurile ei nu era deloc neînsemnată. Ea adăpostea
unul din serviciile Departamentului Vămilor şi anume Biroul de
Trafic Aerian după cum era denumit acesta simplu, a cărui sarcină
era de a ţine evidenţa exactă şi computerizată a tuturor călătorilor
care intraseră în Franţa sosind pe aeroporturile internaţionale din
ţară. Pentru cei de la vamă, activitatea era de importanţă vitală, nu
şi pentru cei de la Deuxieme care rareori consultau băncile de date
de aici fiindcă existau alte puncte de intrare în ţară, mult mai
numeroase, pe care le alegeau clienţii celor de la Deuxieme. Cu
timpul însă şi mai ales fidel teoriei conform căreia evidenţa trece
de multe ori neobservată, Bernardine luase obiceiul de a-i consulta
şi pe cei de la Biroul de Trafic Aerian. Şi de cele mai multe ori
fusese mulţumit. Se întrebă deci dacă şi de astă dată avea să
obţină informaţia care îl interesa.
Iar nouăsprezece minute mai târziu, căpătase răspunsul.
Obţinuse informaţia care îl interesa, dar mulţumirea sa nu era
deplină fiindcă ajunsese prea târziu. În holul clădirii găsi un
telefon public, introduse o fisă şi sună la Pont-Royal.
— Da? răspunse tuşind Jason Bourne.
— Îmi cer scuze dacă te-am trezit.
— Francois?
— Da.
— Nu, mă trezisem. În stradă sunt doi bărbaţi, probabil încă şi
394
mai obosiţi decât mine; dacă n-au fost cumva înlocuiţi peste
noapte.
— Te referi la noaptea trecută? Toată noaptea?
— Da. Îţi povestesc când ne vedem. De asta m-ai sunat?
— Nu. Sunt la Orly şi, din păcate, am veşti proaste, adică o
informaţie care dovedeşte cât sunt de idiot. Trebuia să mă fi
gândit… Soţia ta a sosit la Marsilia, cu nici două ore în urmă. Nu
la Paris. La Marsilia.
— Şi de ce spui că-i o veste proastă? strigă Jason. Cel puţin
ştim unde este! Putem… Aşa e! O, Doamne, acum înţeleg ce vrei să
spui, rosti Bourne cu o voce stinsă. Poate să ia trenul, sau să
închirieze o maşină…
— Sau să vină cu avionul până la Paris sub orice nume vrea…
adăugă Bernardine. Dar am o idee. Probabil la fel de proastă ca şi
mintea mea, însă merită încercarea… Tu şi ea aveţi… cum se
spune? Porecle unul pentru celălalt? Sobriquets de alint de care să
nu ştiţi decât voi doi?
— Să fiu sincer, nici unuia dintre noi nu-i plac dulcegăriile…
Stai o clipă. Cu câţiva ani în urmă, Jamie, fiul nostru, nu reuşea
să pronunţe „mami”. În schimb îi spunea pe dos adăugând un „m”
în coadă: „mimam”. Ne-am amuzat şi în joacă i-am spus şi eu aşa
câteva luni până când Jamie a reuşit să pronunţe corect.
— Ştiu că vorbeşte cursiv franceza. Citeşte ziarele?
— Cu religiozitate, cel puţin paginile de finanţe. Nu ştiu precis
dacă mai citeşte şi altceva, însă pe astea le parcurge din cap în
coadă. E un adevărat ritual matinal.
— Chiar şi într-o situaţie critică?
— Mai ales într-o situaţie critică. Susţine că îi calmează nervii.
— Atunci, să-i transmitem un mesaj… în paginile cu anunţuri
din lumea finanţelor.

Ambasadorul Phillip Atkinson se aşeză la biroul său de la

Ambasada Americană din Londra, pregătit să înfrunte cu stoicism
o nouă dimineaţă şi teancul deprimant de hârtii ordonat dinaintea
sa. Sentimental de deprimare era accentuat de vâjâitul din cap şi
gustul de cocleală din gură. Nu era mahmureala unui om obişnuit
să tragă când şi când la măsea, pentru că rareori i se întâmpla să
bea whisky, iar de douăzeci şi cinci de ani încoace nu se îmbătase
niciodată. Aflase cu mult timp în urmă, cam la treizeci de luni de
la căderea Saigonului că avea talente limitate, dar multe
posibilităţi şi mai cu seamă resurse financiare şi relaţii. Când, la
395
douăzeci şi nouă de ani, se întorsese acasă din război cu
recomandări acceptabile – sau poate excepţionale? – familia îi
obţinuse pe bani grei un fotoliu disponibil în consiliul de
conducere al Bursei din New York unde, peste alte treizeci de luni,
reuşise să prăpădească peste trei milioane de dolari.
— Chiar nu te-au învăţat nimic la Andover şi Yale? întrebase
tunând tatăl lui. Cel puţin, cum să-ţi faci relaţii în Street?
— Tată, doar ştii că toţi erau invidioşi pe mine. Sunt chipeş –
seamănă cu tine, tată – fetele mă plac şi toţi au complotat
împotriva mea. Uneori îmi zic că vor să se răzbune pe tine prin
mine! Doar îi ştii cum gândesc. Senior şi junior, mondenităţi şi
toate aiurelile alea… Îţi aminteşti de articolul din „Daily News”
când ne-au comparat cu familia Fairbanks?
— Îl ştiu pe Doug de patruzeci de ani! strigă tatăl. Are creier,
unul dintre cele mai tari.
— Dar el n-a mers niciodată la Andover sau la Yale, tată.
— Ce nevoie avea, pentru Dumnezeu?!… Ia stai, Diplomaţia?…
În ce zici că ţi-ai luat ta diploma la Yale?
— Literatură.
— Las-o pe-asta! Parcă mai era ceva. Nişte cursuri facultative
sau cam aşa ceva.
— Principal, literatură engleză şi secundar, ştiinţe politice.
— Asta e! Uită chestia aia de domnişoare. Tu te-ai remarcat în
celălalt domeniu… rahata’ ăsta de ştiinţe politice.
— Tată, să ştii că n-a fost punctul meu forte.
— Ai trecut?
— Da… Ca prin urechile acului.
— Ce-i aia, ca prin urechile acului? Cu felicitări! Asta a fost!
Şi iată cum a ajuns Phillip Atkinson al Treilea să îşi înceapă
cariera diplomatică datorită încrederii acordate de unul dintre
contribuabilii de frunte ai acestei ţări, un susţinător politic fervent
al celui care îi era fiu, adică propriul său tată. Şi nici unul din ei
nu a regretat pasul făcut. Deşi distinsul şi marele bărbat care îi
fusese tată murise în urmă cu opt ani, povaţa pe care i-o dăduse
acesta pe patul de moarte i se întipărise adânc în minte:
— Ai grijă să nu-ţi baţi joc de ce-am făcut noi doi, fiule. Dacă
vrei să bei un păhărel sau să te duci pe la pipiţe, să nu te ştie
nimeni; încuie-te în casă sau ascunde-te în deşert, ai priceput? Şi
să te porţi cu nevastă-ta – cum dracu’ o fi chemând-o că i-am uitat
numele? – când sunteţi în societate, cu cea mai mare afecţiune, ai
băgat la cap?
396
 — Da, tată.
Acesta era motivul pentru care Phillip Atkinson era mahmur în
dimineaţa asta. Îşi petrecuse seara dinainte la o recepţie dată în
onoarea unor descendenţi de spiţa a şaptea ai unei familii regale
care turnaseră în ei băutură cât să le iasă pe nas şi pe urechi, în
prezenţa soţiei sale care le trecuse cu vederea purtarea
scandaloasă tocmai fiindcă în vine le curgea sânge regal. Situaţie
greu de îndurat, pe care totuşi reuşise să o depăşească cu ajutorul
celor şapte pahare de Chablis date pe gât. Erau momente când
tânjea după zilele tinereţii, după vremurile când, la Saigon fiind, se
ducea oriunde voia, bea pe săturate şi nu avea nici o grijă.
Telefonul sună, iar Atkinson tresări speriat şi pixul îi alunecă pe
coala de hârtie stricând semnătura pe care o aşternea pe un
document din care oricum nu pricepea nimic.
— Da?
— Vă caută la telefon înaltul Comisar al Comitetului Central
Maghiar, domnule.
— Ce? Ăsta cine mai e? Cine sunt ăştia din comitet? I-am
cunoscut – pe cei din comitet… pe el?
— Nu ştiu ce să vă spun, domnule Atkinson. Mi-e imposibil să-i
pronunţ numele.
— Foarte bine. Fă-mi legătura.
— Domnul ambasador? rosti o voce masculină cu un puternic
accent străin. Domnul Atkinson?
— Da, Atkinson la telefon. Vă rog să mă iertaţi, însă numele
dumneavoastră nu-mi spune nimic şi nici organizaţia ungară în
numele căreia vorbiţi.
— N-are importanţă. Vorbesc în numele Şerpoaicei…
— Aşteptaţi! strigă ambasadorul acreditat pe lângă Curtea de la
St. James. Rămâneţi pe fir şi vom relua convorbirea peste douăzeci
de secunde. Atkinson pipăi sub tăblia biroului, porni aparatul de
bruiaj şi aşteptă până se stinseră fâşâiturile aparatului de
ascultare. Acum puteţi vorbi.
— Am primit instrucţiuni de la Şerpoaică şi mi s-a recomandat
să vă caut pentru confirmare.
— Confirm!
— Deci pot duce la îndeplinire dispoziţiile?
— Doamne-Dumnezeule, sigur că da! Uite ce-au păţit Teagarten
la Bruxelles şi Armbruster la Washington! Apără-mă! Fă exact ce
ţi-au spus ei!
— Vă mulţumesc, domnule Ambasador.
397
 Bourne intră în baie şi umplu cada cu apă fierbinte, apoi se lăsă
biciuit sub duş de un jet de apă rece ca gheaţa. Îşi schimbă
bandajul de la gât, ieşi din baie şi se trânti pe patul din cămăruţa
modestă de hotel… Aşadar, Marie descoperise o cale simplă şi
ingenioasă de a ajunge la Paris. Fir-ar să fie de treabă! Cum să o
mai găsească acum; şi cum s-o apere? Probabil nici nu îşi dădea
prea bine seama ce pas făcuse! Nu ştia că David îşi va ieşi complet
din minţi? Că va intra în panică şi va face o mie de greşeli?… O,
Doamne, eu sunt David! Încetează. Controlează-te. Fii calm.
Telefonul de pe noptieră sună, iar el înşfăcă receptorul.
— Da?
— Santos vrea să vă vedeţi. Cu pace în suflet.

398
 CAPITOLUL XXIV
Elicopterul purtând însemnele Serviciului Medical de Urgenţe,
se lăsă la sol ca o libelulă uriaşă, motoarele amuţiră, iar elicele
imense se opriră. Conform normelor interne ale SMU, pacienţii
ambulatorii nu puteau fi debarcaţi decât după aterizarea
aparatului, deci abia atunci se deschidea uşa şi se lăsa scara de
metal pe pistă. Primul ieşi un medic militar care se întoarse şi îi
întinse lui Panov mâna ajutându-l să coboare, urmat de un bărbat
în civil care-l însoţi pe psihiatru până la limuzina staţionată ceva
mai încolo. Înăuntru aşteptau Peter Holland, directorul CIA şi Alex
Conklin, acesta din urmă instalat pe locul din stânga şi pregătit să
sară la nevoie. Psihiatrul urcă lângă Holland, oftă de câteva ori din
rărunchi, uşurat şi se lăsă pe spate.
— Am înnebunit, afirmă el vorbind apăsat. Cu certificat în
regulă şi condicuţă; iar dacă e nevoie, sunt gata să-mi semnez
singur hârtiile şi să mă trimit la balamuc.
— Contează că eşti teafăr, spuse Holland.
— Mă bucur să te revăd, ţăcănitule, adăugă Conklin.
— Habar n-aveţi ce-am făcut!… Am provocat un accident, adică
am băgat cu bună-ştiinţă maşina într-un pom, iar eu eram
înăuntru! Şi după ce am mers până m-a uitat Dumnezeu, am fost
cules de pe şosea de singura persoană de pe lumea asta care are
mai multe stoluri în cap decât mine! O tipă cu un libidou nesătul
care fugea mâncând pământul de bărbată-su, camionagiul – era
încinsă rău între tocurile înalte ale pantofilor – şi pe ăsta am aflat
mai târziu că îl cheamă Armăsarul. Şoferiţa asta care m-a agăţat,
auzi ce idee trăsnită, m-a ţinut ostatic ameninţându-mă că strigă
că am violat-o! Şi încă într-un bufet plin-ochi cu candidaţi la
farmecele ei, nişte gorile fioroase – cu excepţia unuia singur care
m-a ajutat să scap. Panov se opri la fel de brusc cum începuse şi
se căută în buzunar. Uite! continuă el aruncându-i lui Conklin în
poală cele cinci permise de conducere şi cei aproape şase mii de
dolari.
— Astea ce mai sunt? întrebă uimit Alex.
— Am jefuit o bancă şi mi-am propus să-mi schimb meseria,
adică să mă fac şofer profesionist!… Tu cam ce crezi că sunt? Le-
am găsit asupra celui care mă păzea. Le-am povestit celor din

399
elicopter cam pe unde s-a produs accidentul, atât cât mi-am putut
aduce aminte. Au promis că se întorc să-l caute. Sigur îl găsesc
fiindcă nu prea are cum să se mişte din loc.
Peter Holland apucă telefonul din maşină şi apăsă trei taste.
Peste nici două secunde rosti în microfon:
— Mesaj pentru SMU-Arlington, echipaj Cincizeci şi şase.
Bărbatul pe care îl caută trebuie adus direct la Langley. La
infirmerie, încă ceva, vă rog, să mă ţineţi la curent cu evoluţia
lucrurilor… Scuze, doctore. Continuă.
— Să continuu? Păi, ce-aş mai putea spune? Am fost răpit şi
reţinut într-o fermă; aici mi-au făcut atâtea injecţii cu pentotal cât
să facă din mine, sper că nu greşesc, un pacient tra-la-la la
balamuc, după cum am fost acuzat recent de doamna Scylla şi
Charybda.
— Ce tot îndrugi acolo? întrebă Holland sec.
— Nimic, domnule amiral, pardon, domnule director. Sau
poate…
— Merge şi Peter, Mo, completă Holland. Pur şi simplu n-am
înţeles.
— Păi ce ar fi de înţeles, dacă nu datele problemei? Aluziile pe
care le fac sunt încercări neizbutite de a mă da erudit. Se numeşte
şoc posttraumatic.
— Desigur, acum te-ai exprima foarte clar.
Panov se întoarse spre directorul CIA şi îi adresă un zâmbet
chinuit.
— E rândul meu să-mi cer scuze, Peter. Încă mă resimt după
această zi, sau poate or fi două, care numai normale nu se cheamă
că au fost. Cel puţin, nu pentru mine. Cred că pentru nimeni,
completă cu solicitudine Holland. Mi-am luat şi eu porţia mea de
rahat, dar aşa ceva încă nu mi-a fost dat să trăiesc. Vreau să
spun, nimeni nu s-a atins de capul meu. Experienţa asta mi-a
scăpat.
— Nu te grăbi, Mo, spuse Conklin. Şi nu forţa. Ai înghiţit şi aşa
destule. Dacă vrei, putem amâna discuţia câteva ore, să te
odihneşti puţin şi să te linişteşti.
— Nu fi tâmpit, Alex! protestă psihiatrul. E a doua oară când îi
pun lui David viaţa în pericol. Şi nu crezi că gândul ăsta este
insuportabil? N-avem o clipă de pierdut… Dă-l încolo de Langley.
Mai bine du-mă la una din clinicile voastre. De bună-voie vreau să
vă spun tot ce ştiu şi îmi aduc aminte, singur, sau ajutat de
injecţii. Repede! Le spun eu doctorilor ce trebuie să facă.
400
 — Sper că glumeşti, spuse Holland holbându-se la Panov.
— Nu-mi arde de glume. Voi doi trebuie să aflaţi ce ştiu; fie că
îmi dau seama că ştiu, fie că nu. Chiar nu vreţi să înţelegeţi?
Directorul întinse din nou mâna spre telefon şi atinse de astă
dată o singură tastă. Şoferul aşezat în faţă, în spatele paravanului
securizat, ridică receptorul telefonului încorporat între scaune.
— O schimbare de program, spuse Holland. Ia-o spre Incinta
Cinci.
Limuzina încetini, iar la următoarea intersecţie viră la dreapta,
spre şirul de coline care se rostogoleau peste câmpurile înverzite
ale Virginiei. Morris Panov închise ochii de parcă intrase în transă,
gândindu-se probabil la încercarea cumplită la care urma să fie
supus – cine ştie, poate propria lui execuţie. Alex se uită la Peter
Holland şi amândoi la Mo, apoi unul la celălalt. Probabil ştia Panov
bine ce face. Timp de treizeci de minute până ajunseră în faţa
porţilor care marcau intrarea în proprietatea cunoscută sub
denumirea de Incinta Cinci, nici unul dintre ei nu scoase o vorbă.
— Directorul şi compania, îl anunţă şoferul pe paznicul
îmbrăcat în uniforma unei firme particulare, deşi domeniul era în
realitate proprietatea Agenţiei.
Limuzina intră şi merse înainte pe aleea pavată şi străjuită de
şiruri de copaci.
— Mulţumesc, rosti Mo deschizând ochii şi clipind de câteva ori,
stânjenit de lumină. Cum probabil v-aţi dat şi singuri seama,
încercam să mă limpezesc puţin şi, dacă am noroc, să-mi reglez
tensiunea.
— Zău că n-are rost să treci prin toate astea, insistă Holland.
— Trebuie, spuse Panov. Cu timpul, s-ar putea să mă adun şi
să-mi amintesc limpede câte ceva, însă acum suntem presaţi de
timp. Se întoarse spre Conklin: Ceva noutăţi?
— Peter cunoaşte toate amănuntele. Şi pentru că vreau să te
cruţ – ultimul lucru pe care mi-l doresc ar fi să-ţi crească
tensiunea – n-am să-ţi fac capul mare cu toate amănuntele inutile,
îţi spun doar că David e bine. Cel puţin, n-am aflat să i se fi
întâmplat ceva rău.
— Marie? Copiii?
— Pe insulă, răspunse Alex evitând privirea lui Holland.
— Şi cu Incinta Cinci, ce-i? întrebă Panov adresându-i-se lui
Holland. Presupun că se găseşte vreun specialist sau specialişti pe
aici, nu? Care să ştie ce au făcut.
— Cu duiumul. Lucrează în schimburi, douăzeci şi patru de ore
401
din douăzeci şi patru. S-ar putea să-i ştii pe unii dintre ei.
— Aş prefera să nu-l ştiu pe nici unul dintre ei.
Limuzina oficială trase la peron, în faţa treptelor de piatră ale
conacului în stil georgian care reprezenta punctul central şi inima
proprietăţii.
— Să-i dăm drumul, rosti calm Mo coborând din maşină.
Uşile masive din lemn alb, sculptate, marmura roz cu care era
pardosit holul imens de la intrare şi scările somptuoase care
şerpuiau spre stânga şi spre dreapta urcând la etaj confereau
locului o atmosferă aparte, constituind în acelaşi timp o acoperire
perfectă pentru activitatea care se desfăşură între zidurile Incintei
Cinci. Pe culoarele şi prin încăperile clădirii se perindau necontenit
ofiţeri de informaţii şi contrainformaţii, proaspăt întorşi din
misiuni speciale, agenţi dubli şi tripli sau trădători care trecuseră
în tabăra adversă, unii zăbovind aici o vreme pentru a se reface,
alţii pentru a da raportul sau pentru a fi interogaţi. Personalul,
verificat, răsverificat şi autorizat să lucreze aici, era format din doi
medici şi trei asistente pentru secţia de recuperare, bucătari şi
personal auxiliar recrutat din rândul corpului diplomatic – în
principal, ambasade – din paznici şi gardieni, toţi instruiţi în
diverse tehnici de luptă. Toţi se mişcau nestingherit prin casă sau
pe terenul Incintei, dar fiecare, cu excepţia personalului medical,
purta asupra sa o armă, la vedere sau ascunsă. Vizitatorii
primeau, fără excepţie, câte un ecuson de la funcţionarul aflat la
recepţie, un bărbat îmbrăcat în costum negru, care, adresându-li-
se oaspeţilor cu politeţe excesivă, îi întâmpina la intrare şi îi
îndruma spre locul unde aveau fixate întâlniri. Bărbatul grizonat
lucrase ca interpret pentru Agenţia Centrală de Informaţii, însă era
atât de potrivit pentru rolul său de gazdă încât ai fi zis că fusese
trimis de Agenţia Centrală de Actorie.
Şi, cum era firesc, interpretul pensionat rămase mut de uimire
la vederea lui Peter Holland, una din calităţile cu care se mândrea
fiind aceea că reţinea pe dinafară toate programările şi întâlnirile
din Incinta Cinci.
— O vizită inopinată, domnule?
— Îmi pare bine că te văd, Frank, spuse directorul CIA dând
mâna cu fostul interpret. Ţi-l mai aminteşti pe Alex Conklin…?
— Dumnezeule, eşti chiar tu, Alex? A trecut un car de ani de
când nu ne-am văzut. Urmară alte strângeri de mâini. Chiar, când
să fi fost ultima dată?… Aha, episodul cu nebuna aia din Varşovia,
nu?
402
 — KGB-ul cred că se strică şi acum de râs, spuse Conklin
chicotind. Singurul secret pe care-l ştia biata femeie era reţeta de
golumpki – cele mai proaste pe care le-am mâncat în viaţa mea…
Tot pe-aici, Frank, nu cumva să-ţi ieşi din mână?
— Din când în când, răspunse bărbatul cărunt luând în glumă
o mină dispreţuitoare. Tinerii traducători din ziua de azi habar n-
au care-i diferenţa dintre…
— Cum nici eu nu ştiu, îţi propun să trecem peste. Aş avea ceva
să-ţi spun.
Cei doi bărbaţi se traseră deoparte şi schimbară iute câteva
vorbe lăsându-i pe Alex şi pe Mo Panov să aştepte, psihiatrul,
pradă unei stări de agitaţie, încruntându-se preocupat şi oftând
din rărunchi. Directorul li se alătură curând şi le întinse două
ecusoane.
— Am aflat unde trebuie să mergem, rosti el. Ne anunţă Frank.
Cei trei bărbaţi urcară scara somptuoasă şi bogat ornamentată,
Conklin puţin în urma lor trăgându-şi piciorul, apoi cotiră spre
stânga şi continuară pe holul aşternut cu mochetă groasă care
ducea spre aripa din spate a conacului. Pe peretele din dreapta se
afla o uşă masivă care nu semăna cu nici una din cele pe lângă
care trecuseră. Era din lemn de stejar, construită din panouri, iar
cele patru panouri de sus fuseseră înlocuite cu ochiuri de geam. Pe
perete, lângă mânerul uşii, se afla o casetă cu o fantă şi două
butoane negre. Holland introduse o cartelă şi apăsă pe ultimul
buton. În secunda următoare, pe camera minusculă de luat vederi
montată în tavan se aprinse un beculeţ roşu, iar douăzeci de
secunde mai târziu, se auzi sunetul înfundat al liftului care se
oprea în dreptul lor.
— Poftiţi, domnilor, li se adresă directorul CIA pe un ton ferm.
Uşa se închise, iar liftul începu să coboare.
— Am urcat ca să avem de unde coborî? îl întrebă Conklin.
— Din motive de securitate, îi răspunse directorul. Altfel nu
avem cum să ajungem… La parter nu există lift.
— Şi mă rog, de ce? Dacă-i este îngăduit unui om simplu să
întrebe, spuse Alex.
— Cred că tu ar trebui să cunoşti răspunsul, replică directorul
CIA. Toate căile de acces către nivelurile de la subsol sunt blocate,
dar se poate ajunge acolo cu două lifturi care trec pe lângă parter
fără să oprească, iar pentru a le folosi îţi trebuie o cartelă. În afara
acestui lift, mai este unul care funcţionează în aripa cealaltă şi
care duce la uzina termică şi cea de aer condiţionat şi la restul
403
instalaţiilor de la subsol. Frank mi-a dat cartela. Dacă nu se
închide un anumit loc într-o perioadă de timp determinată, atunci
se declanşează alarma.
— Mie totul mi se pare atât de complicat; şi inutil, spuse scurt
Panov dând semne de nervozitate. Nişte jucărioare scumpe.
— Nu tocmai, Mo, îl întrerupse Conklin cu blândeţe. Să ştii că
materialele explozive pot fi ascunse cu mare uşurinţă în conductele
de încălzire. Ştiai că în ultimele zile pe care le-a avut Hitler de trăit
în buncărul pe care şi l-a construit, oamenii lui de încredere mai
cu scaun la cap au încercat să-l otrăvească introducând gaz pe
găurile de aerisire? Sunt simple măsuri de precauţie şi nimic mai
mult.
Liftul se opri, iar uşa se deschise.
— La stânga, doctore, spuse Holland.
Păşiră pe un hol alb care sclipea de curăţenie, la acest nivel
subteran aflându-se centrul medical modem al complexului CIA.
Incinta Cinci era destinată recuperării salariaţilor Agenţiei, dar şi
înfrângerii rezistenţei psihice a acelora care, deţinând informaţii
preţioase, ar fi putut compromite operaţiunile secrete complexe,
rezultatul indirect al celor două tipuri de activitate fiind acela că în
clinică erau salvate, direct sau indirect, nenumărate vieţi.
Cei trei pătrunseră într-o încăpere a cărei ambianţă contrasta
vădit cu cea din holul alb, sceptic, luminat de tuburi de neon. Se
aflau aici câteva fotolii, măsuţe joase cu ziare şi reviste împăturite
ordonat, un filtru de cafea şi câteva farfurioare şi ceşcuţe aşezate
într-un colţ, un interior tihnit şi confortabil cu lumina blândă
filtrată din tavan, o anticameră ca oricare alta, menită să
îndulcească încordarea aşteptării. De pe o uşă interioară îşi făcu
apariţia un bărbat îmbrăcat într-un halat alb şi se apropia de ei cu
o mină preocupată şi oarecum ezitant.
— Domnul director Holland? spuse el întinzându-i mâna.
Doctor Walsh, schimbul doi. Inutil să vă spun că nu vă aşteptam.
— Din păcate este vorba de o urgenţă şi încă una pe care aş fi
preferat să o evit. Vi-l prezint pe doctorul Morris Panov… sau poate
vă cunoaşteţi.
— Cum să nu, spuse Walsh întinzând din nou mâna. Sunt
încântat, doctore, ba chiar aş putea spune că e o adevărată cinste
pentru mine.
— S-ar putea să vă retrageţi vorbele după ce o să stăm niţel de
vorbă, doctore. Aş vrea să vă spun ceva. Între patru ochi.
— Desigur. Poftiţi în cabinetul meu.
404
 Cei doi bărbaţi se făcură nevăzuţi pe uşa ce dădea spre interior.
— Nu era bine dacă te duceai şi tu? întrebă Conklin fixându-l
îngrijorat pe Peter.
— De ce nu tu?
— Ce naiba, doar tu eşti director pe-aici! De ce nu insişti?
— Ce Dumnezeu, doar tu eşti cel mai bun prieten pe care-l are.
De ce nu insişti tu?
— Fiindcă eu nu am trecere pe aici.
— Nici eu, de când ne-a pus Mo la punct. Hai mai bine să bem o
cafea. Locul ăsta mă face să mă simt cum mă ia cu frig pe şira
spinării.
Holland se îndreptă spre măsuţa pe care trona filtrul şi turnă
cafea în două ceşti.
— Cum să fie?
— În orice caz cu mai mult lapte şi zahăr decât am voie. Lasă,
mi-o pregătesc singur.
— Eu încă o beau neagră, rosti directorul apropiindu-se de Alex
cu ceaşca în mână şi scoţând un pachet de ţigări din buzunarul
cămăşii. Nevastă-mea zice că asta o să mă pună jos într-o bună zi.
— Alţii susţin că tutunul ar fi nociv.
— Poftim?
— Uită-te acolo, spuse Alex arătându-i un afiş de pe perete pe
care stătea scris:

FUMATUL INTERZIS.
VĂ MULŢUMIM PENTRU ÎNŢELEGERE.

Din acel moment, timp de douăzeci de minute, nici unul dintre

cei doi nu mai rosti o vorbă. Din când în când luau de pe masă
câte un ziar sau o revistă pe care le aruncau imediat la loc pentru
a se uita spre uşa închisă care comunica cu interiorul clinicii. Într-
un târziu, după douăzeci şi opt de minute de aşteptare încordată,
uşa pe care dispăruse Panov se deschise şi în pragul ei apăru
medicul pe nume Walsh.
— Mi-a explicat că sunteţi la curent cu ceea ce vrea să facă şi că
nu aveţi obiecţii, domnule director Holland.
— Am o grămadă de obiecţii însă, pe cât se pare, nu a ţinut cont
de nici una… A, scuzaţi-mă, doctore, dânsul este Alex Conklin. E
de-ai noştri şi bun prieten cu Panov.
— Dumneavoastră ce părere aveţi, domnule Conklin? întrebă
Walsh dând din cap spre Alex în semn de salut.
405
 — Îmi repugnă total ce face – ceea ce vrea să facă – numai că el
pretinde că experimentul ăsta blestemat îşi are rostul lui. Dacă
într-adevăr are rost, atunci pricep că face ceea ce trebuie făcut şi
înţeleg de ce insistă atât. Dar dacă nu are rost, atunci aş vrea să
ştiu, că-l scot de păr afară. Chiar are rost, doctore? Şi încă ceva,
riscul la care se expune e mare?
— Întotdeauna există un risc în momentul administrării de
droguri, fie şi numai pentru că acestea dau peste cap echilibrul
chimic al organismului. De aceea a stabilit el însuşi doza
intravenoasă şi perioada, prelungită, de administrare. Deşi mai
dureroasă, aceasta reduce întrucâtva traumatismul potenţial.
— Întrucâtva? urlă Conklin.
— Sunt sincer. Şi el la fel.
— Concluzia, doctore, spuse Holland.
— Dacă lucrurile evoluează prost, o să fie nevoie de două-trei
luni de tratament, în nici un caz mai mult.
— Şi are rost? insistă Conklin.
— Da, îi răspunse Walsh. Întâmplările recente nu numai că îl
obsedează, dar l-au răvăşit complet. Adică experienţa i-a agresat
subconştientul. Are dreptate. E pe muchie de cuţit… Vă explic
doar din politeţe, nu vă cer părerea. Insistă să începem, iar, din cât
mi-a povestit, să fiu în locul lui şi eu aş proceda la fel. Oricare
dintre noi să fie în locul lui, ar proceda la fel.
— Garantaţi că totul rămâne secret? întrebă Alex.
— Sora va ieşi pe culoar. În cabinet nu rămân decât eu şi
aparatul de înregistrare… şi unul dintre voi, sau amândoi. Medicul
se îndreptă spre cabinet, dar se întoarse spre ei din uşă. Vă chem
când e momentul, adăugă el şi dispăru înăuntru.
Conklin şi Peter Holland se uitară unul la celălalt. Începu cea
de-a doua perioadă de aşteptare.
Spre uimirea lor, aceasta luă sfârşit nici zece minute mai târziu,
când în sala de aşteptare îşi făcu apariţia o soră care îi rugă să o
urmeze. Străbătură un adevărat labirint de culoare cu pereţi albi,
de fapt o încăpere imensă despărţită în rezerve de panouri albe,
translucide, pe care se aflau din loc în loc mânere de sticlă, ceea ce
însemna că acolo erau uşi. O singură dată întâlniră o altă fiinţă
omenească, un bărbat îmbrăcat într-un halat alb cu o mască de
chirurg pe faţă, care ieşi pe o uşă albă şi îi fixă cu o privire
sfredelitoare, oarecum acuzatoare, care părea să spună că erau
nişte extratereştri care violaseră spaţiul Incintei Cinci.
Sora deschise o uşă deasupra căreia pâlpâia intermitent un
406
beculeţ roşu şi îşi duse degetul la buze, cerându-le tăcere. Holland
şi Conklin intrară tăcuţi într-o încăpere întunecată şi se pomeniră
dinaintea unui paravan alb în spatele căruia se afla un pat sau o
masă de consultaţie luminată de un spot de lumină puternică. Şi-l
auziră pe doctorul Walsh rostind cu blândeţe:
— Te întorci în timp, doctore, nu cu mult timp în urmă, doar o
zi sau două în urmă, când ai început să simţi durerea acută şi
constantă în braţ… în braţul tău, doctore. Ce îţi provoacă o
asemenea durere în braţ? Te afli la o fermă, o casă mică de ţară,
iar de la fereastră se vede câmpia nesfârşită. Apoi eşti legat la ochi
şi apare durerea în braţ. Braţul tău, doctore.
Deodată, pe tavan sclipi scurt o luminiţă verde, iar paravanul se
deschise câţiva centimetri dezvăluind patul, pacientul întins şi
medicul care fuseseră până atunci ascunşi vederii. Walsh ridică
degetul de pe butonul de lângă pat, pe care apăsase, îi privi cu
subînţeles şi făcu un uşor gest de parcă voia să spună: Vedeţi? Nu
mai e nimeni aici. V-aţi convins?
Cei doi martori muţi dădură din cap, la început uluiţi, apoi
îngroziţi de priveliştea pe care o oferea Panov, întins pe pat, cu
chipul livid şi schimonosit de suferinţă, cu lacrimi prelingându-i-se
pe obraji din ochii larg deschişi. Şi amândoi văzură curelele albe
prinse de pat care îl imobilizau, probabil la dorinţa lui.
— Braţul, doctore. Trebuie să începem cu agresarea fizică, nu-i
aşa? Fiindcă ştim ce repercusiuni are, doctore, nu-i aşa? Deci să
punem capăt agresiunii fizice fiindcă ea duce la un alt soi de
agresiune. Pe care trebuie să o opreşti.
Un ţipăt ascuţit, prelung, insuportabil umplu deodată
încăperea; un urlet de împotrivire disperată şi de groază.
— Nu, nu! Nu vă spun! L-am omorât o dată, nu vreau să-l mai
omor încă o dată! Lăsaţi-mă-n paceeee…!
Alex se prăbuşi pe podea. Peter Holland îl înşfăcă înţelegând, el,
amiralul puternic şi bine clădit, veteranul călit în experienţa atâtor
operaţiuni secrete în Extremul Orient şi îl scoase pe Conklin pe
sus din încăpere, dându-l în grijă surorii care aştepta pe culoar.
— Du-l, te rog, de-aici.
— Da, domnule.
— Peter, rosti Conklin înecându-se şi încercând fără succes să
se ţină pe picioare. Îmi pare rău, pe crucea mea că-mi pare rău!
— De ce? întrebă Holland în şoaptă.
— Ar trebui să fiu acolo şi să asist la ce se-ntâmplă, dar zău că
nu suport!
407
 — Te înţeleg. E totul prea proaspăt. În locul tău, nici eu n-aş
suporta.
— N-ai cum să înţelegi! Mo zicea că l-a omorât pe David, dar,
sigur, nu asta voia să spună. Eu am vrut să-l omor, chiar am vrut
să-l omor! Mă înşelam, dar mi-am dorit din tot sufletul şi am
socotit la rece cum să-l omor! Şi-acum, uite că am făcut-o iar. L-
am trimis la Paris… Nu de Mo e vorba, ci de mine!
— Lasă-l acolo, domnişoară. Lasă-l jos şi, te rog, avem ceva de
vorbit între patru ochi, aşa că lasă-ne singuri.
— Da, domnule!
Sora se supuse şi dispăru, lăsându-i singuri pe Alex şi pe
Holland pe culoarul antiseptic.
— Deschide bine urechile, agentule, şopti directorul CIA
lăsându-se pe vine în faţa lui Conklin. Toată ameţeala asta de-a
complexul de vinovăţie a început să mă plictisească. Trebuie să
înceteze, altfel nici unul din noi n-are să mai fie bun de nimic. Nu
mă interesează ce-aţi făcut tu şi Panov acum treisprezece ani, sau
acum cinci ani, sau acum cinci minute! Suntem oameni în toată
firea şi am făcut ce-am făcut fiindcă, la vremea respectivă, am
judecat lucrurile la rece şi altă soluţie nu era… O să te mire ce-ţi
spun acum, Sfântule Alex… păi da, am auzit şi eu de porecla asta.
Se întâmplă să mai facem şi noi greşeli. Jenant, nu? Poate că nu
suntem chiar atât de deştepţi pe cât ne place să credem, ce zici?
Poate că Panov nu e cel mai mare şmecher la dres cutiuţe
zdruncinate; sau poate că tu nu eşti cel mai dat dracului ticălos
din branşă; sau poate că eu nu sunt marele strateg din umbră pe
care vi-l imaginaţi voi. Şi ce dacă? Ne luăm fiecare ghiozdanul şi ne
retragem în banca noastră, adică acolo unde ne e locul. Dacă atâta
putem?!
— Mai taci dracului din gură! se răsti Conklin la el încercând
zadarnic să se ridice în picioare.
— Sssst!
— Căcat! Exact asta-mi lipsea acum, să-mi ţii tu o predică! Ştiu
eu ce ţi-aş face dacă aş avea amândouă picioarele tefere.
— A, acum facem bancuri fizice.
— Am fost centură neagră. Cel mai tare, domnule amiral.
— Ce vorbeşti? Şi eu care nu ştiu să mă bat.
Privirile li se întâlniră, iar Alex pufni în râs.
— Hai că eşti tare, Peter. Am prins mesajul. Acum ajută-mă să
mă ridic. Mă-ntorc în sala de aşteptare. Când termini, mă găseşti
acolo. Hai, dă-mi mâna.
408
 — Nici prin minte nu-mi trece, spuse Holland ridicându-se în
picioare şi dominându-l cu statura sa uriaşă. Ridică-te singur.
Cineva mi-a povestit odată ce frumos se descurca un anumit sfânt
alergând o sută cincizeci de metri în teritoriu inamic, prin jungle şi
văi, pentru a ajunge proaspăt în tabăra Foxtrot, întrebând în
dreapta şi-n stânga dacă n-are careva o sticlă de coniac.
— Ei, da. Alta era situaţia pe atunci. Eram şi eu o idee mai
tânăr şi aveam picioarele întregi.
— Imaginează-ţi că le ai şi acum, Sfântule Alex, spuse Holland
rânjind. Eu mă întorc la creştinul ăla de alături că cineva tot
trebuie să stea lângă el.
— Ticălosule!
Iar Conklin rămase singur pe culoar şi singur aşteptă o oră şi
cincizeci de minute. De când îi fusese amputată laba piciorului,
nu-şi mai simţea ciotul de care era ataşată proteza, dar iată că
acum începuse să pulseze. Nu încercă să îşi explice senzaţia de
durere, se mulţumi doar să constate o pulsaţie în lungul
piciorului. Dacă tot nu avea ce face, atunci mai bine să se
gândească la vremurile bune de altădată. Vremurile tinereţii când
avea ambele picioare. Şi la zilele senine ale copilăriei. Pe atunci, îşi
dorise să schimbe lumea. Şi cât de încrezător fusese în steaua lui
la absolvirea liceului – cel mai tânăr absolvent din întreaga istorie
a şcolii. Apoi, cel mai tânăr boboc admis la Georgetown, un puşti
căruia îi surâdea soarta rezervându-i un viitor strălucit şi laurii
reuşitei academice. Declinul începuse din clipa în care cineva
descoperise că numele lui nu fusese de la început Alexander
Conklin, ci Aleksei Nicolaevici Konsolikov. Acel bărbat, al cărui
chip îl uitase de mult, îi pusese o întrebare, iar răspunsul pe care
i-l oferise Conklin avea să-i schimbe pentru totdeauna cursul
vieţii.
— Vorbiţi cumva ruseşte?
— Sigur că da, îi răspunsese Conklin amuzat la gândul că
bărbatul din faţa lui avea dubii. Desigur, trebuie să ştiţi că m-am
născut într-o familie de imigranţi ruşi şi că, în primii ani ai
copilăriei, am crescut în cartierul rusesc. Dacă nu vorbeai rusa, nu
puteai cumpăra nici măcar o pâine de la ovoscinoi otdel. Aveam
propria noastră şcoală parohială, iar preoţii şi călugăriţele se
ţineau cu dinţii de noi să învăţăm temeinic limba maternă; la fel ca
polonezii… Sunt convins că, în mare măsură, tocmai atitudinea lor
m-a îndepărtat de credinţă.
— Aceştia au fost anii copilăriei, parcă aşa spuneaţi, da?
409
 — Da.
— Şi când a intervenit schimbarea?
— Sunt sigur că veţi găsi răspunsul pe undeva prin dosarul
meu – pe care în treacăt fie spus, precis îl aveţi. Nu sunt dispus să
îi servesc răspunsul mură-n gură domnului senator McCarthy
care, fie vorba între noi, e o persoană cam dubioasă.
O dată cu aceste cuvinte, în amintirea lui Conklin ţâşni la
suprafaţă şi chipul interlocutorului său, acela al unui bărbat între
două vârste, care devenise brusc inexpresiv, deşi în spatele privirii
voalate se întrezărea o undă de mânie reţinută.
— Ţin să precizez, domnule Conklin, că n-am nici o legătură cu
senatorul McCarthy. Dumneavoastră l-aţi etichetat drept dubios.
Eu aş folosi alţi termeni, însă mă abţin fiindcă subiectul nu are
legătură cu discuţia noastră… Aşadar, când a survenit
schimbarea?
— Spre sfârşitul vieţii, tatăl meu reuşise să redevină cel care
fusese în Rusia: un negustor bogat, deci un capitalist. La ultima
socoteală, bătrânului i-au ieşit şapte magazine universale în centre
comerciale selecte. Se numeau Lanţul Conklin. Acum are peste
optzeci de ani şi, deşi ţin foarte mult la el, spre regretul meu, mă
văd nevoit să recunosc că este un susţinător înfocat al senatorului.
Însă de câte ori mă înfurii pe el, mă gândesc la vârsta pe care o
are, la tot zbuciumul de-o viaţă, la ura pe care o nutreşte faţă de
sovietici şi atunci prefer să evit subiectul.
— Sunteţi inteligent şi foarte diplomat, domnule Conklin.
— Inteligent şi diplomat, întări Alex.
— Am făcut şi eu cumpărături la Conklin. Mi s-au părut
scumpe.
— Păi chiar sunt magazine scumpe.
— Şi de unde s-a tras numele de Conklin?
— Bătrânului i-a venit ideea. Mama a văzut numele pe un
panou publicitar care făcea reclamă la uleiuri de maşină, asta la
patru sau cinci ani după ce au ajuns aici. Sigur, numele de
Konsolikov trebuia să dispară. După cum s-a exprimat într-un
rând tatăl meu, suflet evlavios, doar evreii cu nume ruseşti fac
avere în ţara asta. Mă abţin să comentez acest subiect.
— Foarte diplomat.
— Nici nu-i greu. Bătrânul are şi părţile lui bune.
— Nu asta ne interesează pe noi acum, ci faptul că daţi dovadă
de o diplomaţie cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Că disimulaţi
cu uşurinţă ceea ce gândiţi cu adevărat, fiind în acelaşi timp
410
extrem de convingător.
— Şi de ce credeţi că această trăsătură ar fi o calitate?
— Dar este o calitate, domnule Conklin. Vorbesc în numele unei
agenţii guvernamentale căreia aţi reuşit să-i stârniţi interesul, o
instituţie alături de care puteţi avea un viitor strălucit – ca atâţia
alţi tineri pe care i-am recrutat în ultimii ani…
Discuţia a avut loc în urmă cu treizeci de ani, îşi spuse Conklin
trăgând cu coada ochiului, aproape temător, spre uşa care dădea
spre interiorul clinicii aflate în Incinta Cinci, rezervată unui număr
restrâns de pacienţi, aleşi cu grijă. Iar perioada lungă de timp care
se scursese de atunci nu fusese deloc lipsită de evenimente. În
dorinţa sa nebunească de a se îmbogăţi, tatăl lui sfidase realitatea
şi investise sume enorme care, din păcate, nu existau decât în
imaginaţia sa şi în creierele înfierbântate ale bancherilor ahtiaţi
după bani. Pierduse prin urmare, rând pe rând, şase din cele şapte
magazine, ultimul şi cel mai neînsemnat rămânând unica lor sursă
de venit, mult prea modestă, de fapt inacceptabilă pentru stilul de
viaţă cu care era obişnuit bătrânul. Astfel încât, la scurt timp după
aceea, a făcut un infarct de la care i s-a tras şi moartea pe când
tânărul Alex abia intra în vâltoarea vieţii. Berlin – Berlinul de Est
şi de Vest – Moscova, Leningrad, Taşkent, Kamciatka… Viena,
Paris, Lisabona şi Istanbul. Apoi din nou cutreierase globul,
străbătându-l în lung şi în lat, spre posturi îndepărtate din Tokyo,
Hong Kong, Seul, Cambodgia, Laos şi, în final, Saigon, unde
gustase din cupa amară a tragediei americane în Vietnam. Cu
trecerea anilor, datorită uşurinţei cu care îşi însuşea limbile
străine şi experienţei acumulate în cursul atâtor misiuni
periculoase – misiuni în care îşi riscase viaţa, învăţând în acelaşi
timp să supravieţuiască – Alex ajunsese un element de bază al
Agenţiei pentru operaţiuni clandestine, cel mai bun agent operativ
şi, deseori, strategul şi executantul unor misiuni strict secrete.
Până într-o dimineaţă ceţoasă, când în Delta Mekongului îi
explodase în faţă o mină de teren care îi smulsese laba piciorului,
schimbându-i pentru totdeauna cursul vieţii. Ce şanse mai are un
agent operativ a cărui activitate se bizuie mai ales pe mobilitate şi
libertate în mişcare? Poate doar să fie aruncat într-un birou şi
lăsat să zacă acolo până la pensie. Atunci se apucase de băutură,
găsindu-şi o scuză în ascendenţa sa: glasul sângelui. În Rusia,
gerurile şi iernile nesfârşite îi deprimă pe locuitori în asemenea
măsură încât aceştia nu reuşesc să se scuture de obsesia frigului
din primăvară şi până în toamnă. Iar epavei umane care devenise
411
între timp, un schelet ambulant abia ţinându-se pe picioare, la un
pas de prăpastie, umbra celui care fusese odinioară, i se acordase
o ultimă şansă. David Webb – Jason Bourne – revenise în viaţa lui.
Uşa se deschise şi Peter Holland păşi afară din rezervă
curmându-i, din fericire, gândurile nu tocmai vesele. Directorul era
palid şi tras la faţă, cu ochii sticloşi, duşi în fundul capului şi ţinea
în mână două casete minuscule din plastic, care probabil
conţineau benzile înregistrate.
— Pe ce-am mai sfânt! În viaţa mea n-aş vrea să mai trec printr-
o asemenea experienţă, şopti Holland pe un ton răguşit. N-aş vrea
să mai asist niciodată la aşa ceva.
— Cum se simte Mo?
— N-am crezut să scape… De câteva ori am fost convins că mai
are puţin şi-şi dă sufletul. Iar Walsh a încercat să-l oprească.
Ascultă-mă pe mine, doctorul era de-a dreptul îngrozit.
— Pentru numele lui Dumnezeu şi-atunci de ce nu l-a oprit?
— Aceeaşi întrebare i-am pus-o şi eu. Nu numai că Panov a dat
dispoziţii clare în acest sens, dar i-a dat în scris şi a şi semnat
hârtia. Poate că între medici o funcţiona vreun cod nescris al
onoarei, asta chiar n-am de unde să ştiu. Ceea ce ştiu sigur însă
este că Walsh l-a legat la un electrocardiograf şi nu şi-a mai
dezlipit ochii de pe aparat. La fel am făcut şi eu. Fiindcă la Mo nu
mă puteam uita. Doamne-Dumnezeule, hai să o ştergem de aici!
— Ia stai aşa. Şi cu Mo ce facem?
— Oricum nu e pregătit pentru o primire festivă acasă. Rămâne
aici sub observaţie medicală pentru câteva zile. Walsh mi-a promis
că mă sună mâine dimineaţă să-mi spună cum îi mai e.
— Aş vrea să-l văd. Trebuie să-l văd.
— N-ai ce să vezi decât o zdreanţă. Crede-mă pe cuvânt, nici lui
nu i-ar plăcea să-l vezi în halul ăsta. Hai să plecăm.
— Unde?
— La apartamentul tău din Vienna, al nostru, unde presupun
că s-o fi găsind vreun casetofon.
— În afara unei navete spaţiale, găseşti orice pe-acolo; tot felul
de maşinării despre care n-aş putea să-ţi explic cum funcţionează.
— Să ne oprim undeva pe drum. Aş vrea să cumpăr o sticlă de
whisky.
— Ţi-am spus că avem tot ce ne trebuie în apartament.
— Şi nu te deranjează dacă beau? îl întrebă Peter uitându-se
lung la el.
— Mai are vreo importanţă?
412
 — Deloc… Dacă-mi amintesc bine, trebuie să fie şi un dormitor
liber pentru mine.
— Este.
— Perfect. S-ar putea să rămânem în picioare toată noaptea, să
ascultăm înregistrările, spuse directorul arătându-i casetele.
Probabil la început n-o să fim prea atenţi la informaţii, ci numai la
gemetele de durere.

Trecuse de ora cinci după-amiază când părăseau proprietatea

cunoscută de cei de la Agenţie sub denumirea de Incinta Cinci.
Zilele erau mai scurte acum la sfârşit de august, iar soarele care se
pregătea să apună prevestea încheierea vechiului anotimp şi
naşterea unuia nou printr-o explozie de lumină şi culoare.
— Lumina e întotdeauna mai intensă înaintea morţii, spuse
Conklin lăsându-se pe spate pe spătarul banchetei alături de
Holland şi privind distrat pe fereastră.
— Eşti de-a dreptul deplasat. Ba chiar aş spune că vorbeşti ca
un boboc care crede că le ştie pe toate după primul an de
facultate, rosti Peter privindu-l cu un aer îngrijorat. Deşi m-aş
abţine de la cea de-a doua remarcă până nu-mi spui cine a mai
zis-o şi pe-asta.
— Cred că Isus.
— Scripturile nu s-au editat niciodată. Prea multe găşti şi prea
puţini martori oculari.
Alex râse uşurel şi căzu pe gânduri.
— Tu chiar le-ai citit? Vreau să spun, Scripturile.
— Mare parte din carte – adică din cărţi.
— Fiindcă ai fost obligat?
— Nu, Doamne fereşte. Părinţii mei cred că au fost cele mai
agnostice persoane din lume; sau, în sfârşit, atât cât să nu fie
etichetaţi drept atei. Nu le plăcea să vorbească despre religie, dar
ne trimiteau, pe mine şi pe cele două surori ale mele, în fiecare
sâmbătă la altă biserică: o dată una protestantă, apoi una catolică
şi aşa mai departe. Chiar mi-aduc aminte că am fost şi la o
sinagogă. Nu mergeam cu regularitate la slujbă, însă suficient cât
să ne facem o idee. Uite ce-i face curioşi pe copii. Curiozitatea
înnăscută învăluită în misticism…
— Irezistibil, încuviinţă Conklin. Eu nu mai cred de mult în
Dumnezeu, dar acum, după atâta amar de ani, mă-ntreb dacă n-
am pierdut totuşi ceva foarte valoros.
— Ca de exemplu?
413
 — Liniştea sufletească, Peter. N-am nici un pic de linişte.
— În ce sens?
— Nu ştiu să-ţi explic. Poate din pricină că nu controlez total
evenimentele.
— De fapt te nelinişteşte că nu găseşti o scuză, o scuză
metafizică. Regret, Alex, aici nu mai sunt de acord cu tine. Fiecare
este răspunzător pentru faptele sale şi să ştii că nici iertarea
preotului la spovedanie nu te absolvă de vină.
Conklin se întoarse spre Holland şi îl privi cu ochi mari, a
mirare.
— Mulţumesc, îi spuse el.
— Pentru ce?
— Fiindcă ai reuşit să te exprimi de parcă mi-ai fi citit
gândurile, chiar dacă în cuvinte diferite… Acum cinci ani mă
întorceam în Hong Kong cu stindardul propriei mele răspunderi
fluturând vesel în vânt.
— Nu pricep.
— Las-o baltă. Important e că m-am pus din nou pe direcţie…
„Păzeşte-te să nu cazi în capcana supoziţiilor ecleziastice a ideilor
însuşite de la alţii.”
— Pe asta cine naiba a mai spus-o?
— Ori Savonarola, ori Salvador Dali, acum nu-mi amintesc
precis.
— Hai, domnule, mai termină cu prostiile, spuse Holland râzând
din toată inima.
— Păi de ce? E prima glumă de care râdem împreună. Şi ce s-a
întâmplat cu surorile tale?
— Asta-i cea mai tare, spuse Peter privindu-l poznaş. Una e
maică prin New Delhi, iar cealaltă a ajuns preşedinta unei firme de
relaţii cu publicul din New York şi vorbeşte idiş mai bine decât toţi
colegii ei. Acum doi ani mi-a zis că nu i se mai spune shiksa 11. Se
dă în vânt după ce face, la fel ca şi cealaltă soră, din India.
— Iar tu ai preferat cariera militară.
— Da, Alex. Eu mi-am ales-o. Eram un tânăr furios care îşi
imagina că poate să clintească munţii din loc. Sunt dintr-o familie
privilegiată – bani, influenţă, relaţii, deci un colegiu bun – şi asta
era o recomandare în favoarea mea, nu ca amărâţii ăia de copii de
pe străzile din Philadephia şi din Harlem. Deci admiterea la

11 Shiksa = termen uşor dispreţuitor pentru o femeie care nu este de

religie iudaică, (n. trad.).
414
Annapolis era garantată. Numai că eu eram hotărât să-mi câştig
cinstit o poziţie, adică să arăt că sunt demn de familia privilegiată
din care provin. Voiam să demonstrez că nu toţi cei din clasa mea
socială se folosesc de avantajele pe care le dau poziţia pentru a fugi
de răspundere, că pot în schimb să-mi asum toată răspunderea.
— Şi uite aşa a renăscut nobilimea, spuse Conklin. Noblesse
oblige – adică nobleţea sufletească te obligă să-ţi asumi
răspunderi.
— De ce o iei aşa? Nu-i nimic de râs în asta, protestă Holland.
— Nici nu râd. E un mare adevăr în ceea ce spun. În greacă,
aristocraţie vine de la „aristo”, adică „lege”. În Atena antică,
asemenea tineri conduceau oştiri, adică erau în frunte, nu undeva
în spate, fie şi numai pentru a le dovedi soldaţilor că sunt gata să-
şi dea viaţa alături de ei. Cei mai buni alături şi în fruntea celor de
jos.
Peter Holland îşi întoarse privirea de la Alex şi îşi sprijini capul
de spătarul banchetei pluşate, cu ochii pe jumătate închişi,
gânditor.
— Poate să fie o explicaţie. Nu sunt sigur… nu sunt sigur deloc.
Le ceream atât… Şi pentru ce? Pentru a pune mâna pe nişte bucăţi
de pământ inutile, netrecute pe nici o hartă, din Mekong? De ce?
Şi acum mă-ntreb, la ce ne-au trebuit toate astea? De ce a trebuit
să piară atâţia băieţi tineri, cu măruntaiele sfârtecate de duşmanul
care era la câţiva paşi în faţa noastră, băştinaşi care ştiau jungla
ca-n palmă, care nouă ne era complet străină?… Dacă nu se
găseau nebuni ca mine să se aşeze în fruntea lor şi să-i
îmbărbăteze spunându-le: „Haideţi, băieţi, iată-mă-s, sunt alături
de voi!” cum dracu’ crezi că am fi rezistat atâta timp? Probabil că
populaţia s-ar fi răsculat; şi cine ştie, poate că ar fi fost mai bine
aşa. Puştii ăia care au luptat prin junglă şi prin mlaştini erau
negri, metişi, mulatri care abia dacă ştiau să scrie sau să citească.
Cei din clasele privilegiate obţineau amânări şi nu erau mobilizaţi,
erau scutiţi de a se mânji stând alături de sărăntoci. Ceilalţi, nu.
Iar dacă prezenţa mea, un împuţit de bogătan, alături de ei, a
reprezentat ceva şi n-a fost în zadar, atunci să ştii că sunt mândru
de a fi făcut cea mai bună ispravă din viaţa mea.
Holland se opri brusc şi închise ochii.
— Îmi pare rău, Peter. Să ştii că n-am vrut să-ţi stârnesc
amintiri dureroase. De fapt, am pornit de la vina mea, nu de la a
ta. Ciudat cum te roade ca un vierme şi parcă se amplifică, tot mai
puternică în timp, nu? Cum i-ai spus tu? Vârtejul vinovăţiei? Oare
415
nu-i cu putinţă să scapi niciodată de ea?
— Să lăsăm, spuse Holland pe un ton ferm şi, îndreptându-şi
umerii se aplecă spre telefonul aflat în limuzină, apăsă pe două
taste şi rosti apăsat: Te rog să ne laşi la Vienna. După aceea, du-te
la un restaurant chinezesc şi adu-ne ce au mai bun… Să fiu
sincer, mie îmi plac costiţa şi puiul cu lămâie.
Holland nu se înşelase. Prima oară când ascultară înregistrarea
confesiunii lui Panov făcută sub efectul drogurilor, cei doi au avut
sentimentul că sunt martorii unui coşmar la auzul vocii
cutremurătoare a prietenului lor, sleit de tortura la care se
supunea, incapabili să priceapă o vorbă. A doua oară însă, poate
tocmai din pricina suferinţei pustiitoare căreia îi fuseseră martori,
se concentrară cu maximă atenţie. Nu mai era vreme de pierdut;
sentimentele personale trebuiau să treacă în planul doi fiindcă
importantă era acum informaţia. Cei doi bărbaţi, aşezaţi cu câte o
agendă deschisă înainte, începură să noteze frenetic, oprind din
loc în loc şi reluând porţiuni ale înregistrării atunci când doreau să
înţeleagă mai bine un pasaj. A treia oară, insistară asupra
aspectelor mai importante; pentru ca a patra oară, Alex şi Peter
Holland să aibă dinainte, fiecare, câte patruzeci de pagini
aşternute cu însemnări. Următoarea oră o petrecură răsfoind
tăcuţi notiţele şi analizând datele extrase.
— Eşti gata? întrebă directorul CIA de pe canapea cu creionul
pregătit să facă adnotări.
— Sigur, spuse Conklin de la birou, aşezat în faţa
echipamentelor electronice, cu casetofonul pregătit pentru
înregistrare.
— Ai ceva observaţii de făcut?
— Da, îi răspunse Conklin. Nouăzeci şi nouă virgulă patruzeci şi
patru la sută din ce-am auzit nu ne spune decât că Walsh ăsta e
un scormonitor de suflete al naibii de priceput. Sare ca o gazelă de
la o sugestie la alta şi prinde firele din zbor mai bine decât mine,
deşi nici eu nu sunt vreun amator în materie de anchete.
— De acord cu tine, spuse Holland. Nici eu nu sunt de lepădat,
mai ales dacă-mi pui un mai în mână. Da, Walsh e bun.
— Foarte bun, însă nu asta ne preocupă pe noi acum.
Important este ce-a reuşit să scoată de la Panov… Cu o subliniere.
Nu este atât vorba de ceea ce a dezvăluit Panov, fiindcă presupun
că dezvăluirile lui nu fac decât să repete lucruri aflate de la mine.
În schimb, aş zice că foarte important este ceea ce a auzit de la
alţii şi apoi a repetat.
416
 Conklin alese cu grijă câteva foi şi le aşeză deoparte.
— Să-ţi dau un exemplu. „Familia are să fie mulţumită… Şeful
suprem ne va da binecuvântarea.” Aici sunt sigur că a repetat
vorbele altcuiva. În primul rând fiindcă Mo nu este familiarizat cu
jargonul răufăcătorilor şi deci nu poate face asocieri; cu alte
cuvinte asocierea era implicită, iar el nu a făcut decât să o preia ca
atare. Să luăm cuvântul „suprem” şi să îi adăugăm o vocală.
Obţinem „supremo”, aşadar „capo supremo”, deci nici vorbă de o
autoritate spirituală superioară. Cuvântul „familie” nu face decât
să vină în sprijinul acestei ipoteze, iar „binecuvântarea” poate fi
înlocuit în acest caz cu plată.
— Mafia, spuse Peter, cu o privire arzătoare dar limpede în
ciuda numeroaselor păhărele pe care le dăduse pe gât pentru a se
linişti. Nu mi-a trecut chiar explicaţia asta prin minte, însă pasajul
mi s-a părut ciudat şi l-am marcat la rândul meu… Uite, am găsit
şi eu ceva cam în acelaşi sens, adică am subliniat câteva propoziţii
care sună ciudat în gura lui Panov.
Holland răsfoi repede în agendă şi se opri la o anumită pagină.
— Spre exemplu: „New York-ul vrea tot”. Răsfoi din nou agenda
şi se opri. Uite şi-aici: „Wall Street ăsta e tare”. Holland dădu iute
câteva pagini şi spuse: De asta ce zici? „trufandale coapte”… restul
nu are importanţă.
— Asta mi-a scăpat. Adică am auzit-o, dar nu mi-a spus nimic.
— Şi de ce să-ţi fi spus, domnule Aleksei Konsolikov? zise
Holland zâmbind. Sub înfăţişarea şi educaţia ta anglo-saxonă, bate
totuşi o inimă de rus. Deci nu ai cum să fii sensibil la problemele
pe care le avem unii dintre noi.
— Ha?
— Eu sunt un WASP, deci ştiu că „trufandale coapte” este încă o
descriere peiorativă pe care ne-o aplică minorităţile asuprite şi
călcate în picioare. Ia mai gândeşte-te. Armbruster, Swayne,
Atkinson, Burton, Teagarten nu sunt altceva decât „trufandale”.
Ca şi Wall Street, adică anumite firme care s-au desprins din
bastionul financiar al WASP.
— Meduza, rosti Conklin clătinând din cap. Meduza şi Mafia.
Sfinte Iisuse!
— Avem un număr de telefon! spuse Peter aplecându-se mult în
faţă. Care a apărut şi în carneţelul adus de Bourne de la reşedinţa
lui Swayne.
— Ţii minte că am sunat acolo, da? E un robot şi nimic mai
mult.
417
 — Dar mai mult nici nu ne trebuie. Pornind de la număr, putem
găsi adresa.
— În ce scop? Cel care preia mesajele nu se prezintă la faţa
locului, ci le ascultă de la un alt post. Iar dacă are minte, se duce
la un telefon public. Deci, nu numai că nu vom da de cel care ne
interesează, dar mai riscăm să şi şteargă mesajele. Nici vorbă să
intrăm pe fir.
— Nu eşti prea tare la electronică, maestre.
— Hai să-ţi spun ceva, îi răspunse Conklin. Mi-am cumpărat şi
eu una din jucăriile alea video în ideea să mă uit la filme vechi, dar
până în ziua de azi n-am reuşit să pun în funcţiune ceasul. Am
sunat la magazin şi mi s-a spus să citesc instrucţiunile de pe
panoul interior. Ştii ceva, nici până azi n-am găsit panoul interior.
— Atunci dă-mi voie să-ţi explic câte lucruri minunate se pot
face cu un robot telefonic… îl putem da peste cap din exterior.
— Măi fraţilor, Sandy, ce-o să se aleagă de surioara Annie? Şi ce
crezi c-ai să rezolvi cu asta? Mare brânză. Probabil că ai să
întrerupi sursa.
— Uiţi un aspect. Ştim adresa la care e instalat robotul.
— Şi?
— Cineva tot trebuie să vină şi să-l repare.
— A!
— Îl săltăm şi-l luăm la întrebări. Şi uite aşa vom ajunge să ştim
cine l-a trimis.
— Ştii ceva, Peter? Ai ceva muşchi. Pentru un novice, nu te
descurci prea rău, iar cu timpul s-ar putea să-ţi câştigi pe merit
numirea venită de sus.
— Ţi-aş face cinste, dar ştiu că nu bei.

Bryce Ogilvie, de la firma Ogilvie, Spofford, Crawford & Cohen, îi

dicta secretarei un răspuns complicat şi elaborat pentru
departamentul antitrust din cadrul Departamentului de Justiţie,
când telefonul instalat pe linia particulară începu să zbârnâie (iar
legătura nu trecea prin secretariat, era conectată direct pe biroul
lui). Ridică receptorul, apăsă pe butonul verde.
— Aşteaptă, spuse el pe un ton ferm uitându-se la secretară. Fii
bună şi scuză-mă o clipă.
— Sigur, domnule.
Secretara se ridică de pe scaun, traversă biroul impresionant de
spaţios şi dispăru pe uşă.
— Da, ce este? întrebă Ogilvie revenind la telefon.
418
 — Robotul e defect, rosti o voce pe linia sacrosanctă.
— Ce s-a-ntâmplat?
— Nu ştiu. Sun şi aud semnal de linie ocupată.
— E cel mai bun echipament care se găseşte pe piaţă. Poate că a
sunat cineva în clipa în care încercai şi tu.
— Încerc de două ore. E defect. Până şi cele mai bune maşini se
strică uneori.
— Bine. Trimite pe cineva să-l verifice. Foloseşte un negru.
— Normal. Acolo nu urcă albii.

419
 CAPITOLUL XXV
Era trecut de miezul nopţii când Bourne coborî la staţia de
metrou Argenteuil. În cursul zilei îşi împărţise timpul între
rezolvarea diverselor probleme, pregătirile pentru întâlnirea din
acea noapte şi găsirea Mariei. Colindase Parisul dintr-un capăt în
celălalt şi o căutase metodic dintr-un arondisment într-altul prin
cafenelele, magazinele şi hotelurile mai mici sau mai mari pe unde
îşi amintea că trecuseră în urmă cu treisprezece ani, hăituiţi de un
coşmar imposibil, fugind de el şi încercând să se ascundă. De
câteva ori îi tresăltase inima zărind în treacăt pe stradă sau în
semiobscuritatea discretă a vreunei cafenele un profil delicat, o
cascadă de păr roşcat sau o siluetă zveltă de femeie care aducea cu
Marie. Dar pe Marie nu o găsi nicăieri. Totuşi, căutările nu au fost
zadarnice: reacţia lui vehementă îl convinse că trecea printr-o stare
cumplită de tensiune şi îşi impuse deci să se controleze. Pentru el,
căutarea disperată şi zbuciumul interior fuseseră cele mai grele
încercări din acea zi; iar în restul zilei s-a izbit de tot felul de
obstacole neaşteptate care puţin a lipsit să nu-i dea planurile peste
cap.
Alex! Pe unde naiba s-o fi învârtind Conklin ăsta? Nu reuşea
deloc să dea de el în Virginia! Contase pe diferenţa de fus orar. Şi
calculase că Alex avea timp să se ocupe de transferul banilor. Pe
Coasta de Est a Statelor Unite ziua de lucru începea la patru, ora
Parisului, iar la Paris, ziua de lucru înceta la cinci, sau poate chiar
înainte de cinci, tot ora Parisului. Ceea ce însemna că Alex avea la
dispoziţie o oră pentru a transfera peste un milion de dolari pe
numele unui domn Simon la una din băncile pariziene pe care o
alegea acesta; ceea ce însemna că înainte de operaţiune, domnul
Simon trebuia să se prezinte la acea bancă… pe care, din păcate,
încă nu o alesese. Şi din nou Bernardine îi sărise în ajutor. De
fapt, prietenul lui din Paris făcuse imposibilul!
— Pe Rue de Grenelle e o bancă pe care o foloseşte şi Deuxieme.
Lucrează rapid şi sunt în stare să-ţi dea banii în câteva ore de la
transferarea lor, ba chiar mai închid ochii dacă lipseşte vreo
semnătură autentificată. Însă nu-ţi dau nimic dacă n-au ajuns
banii în cont pentru că nu au încredere în nimeni, mai ales în
persoanele care au o legătură cât de mică cu minunatul nostru

420
guvern socialist.
— Deci chiar dacă au primit telex cu extrasele, dar banii nu le-
au intrat în bancă, nu primeşti nimic.
— Nici un sou. Să le ceară şi preşedintele în persoană, că tot nu
primeşte nimic, poate doar o recomandare de a se adresa Moscovei
fiindcă acolo îi e locul.
— N-am reuşit să dau de Alex, aşa că am sărit peste banca din
Boston şi l-am sunat direct pe omul meu din Insulele Cayman
unde a depus Marie toţi banii. Şi el şi banca ţin de guvernul
canadian, aşa încât s-a arătat cooperant şi aşteaptă să-i transmit
instrucţiuni.
— Bine, dau nişte telefoane. Te găsesc tot la Pont-Royal?
— Nu. Te sun eu.
— Unde eşti?
— Cel mai potrivit ar fi să spun că mă simt ca un fluturaş
ameţit şi speriat care zboară dintr-un cartier în altul în căutarea
unor locuri de care-şi aminteşte vag.
— O cauţi?
— Da. Nu ştiu de ce, dar am impresia că de fapt nu era o
întrebare.
— Sper să nu te superi dar, din unele puncte de vedere, mai că-
mi doresc să nu o găseşti.
— Merci. Te sun peste douăzeci de minute.
Şi se îndepărtase spre alt loc de care-şi amintise, Trocadero şi
Palais de Chaillot. Aici fusese împuşcat, pe una din terase; îşi
aminti cu claritate focurile de armă în noapte, siluetele de bărbaţi
fugind în jos pe treptele de piatră, umbre care se furişau în spatele
statuilor masive din bronz, apoi printre artezienele care trimiteau
şuvoaie spre cer, pentru a dispărea apoi în parc, în noapte…
definitiv, fără ca el să le fi zărit chipul. Ce se-ntâmplase? De ce îi
venise în minte tocmai Trocadero?… Sigur, Marie trebuie să fi fost
acolo… pe undeva pe acolo! Unde?… O terasă! Stătuse pe o terasă.
Ascunsă după o statuie… Care statuie?… A lui Descartes, Racine,
Talleyrand? Prima care îi venise în minte fusese cea a lui
Descartes. Deci pe aceasta trebuia să o găsească.
O găsi, dar nu şi pe Marie. Se uită la ceas: trecuseră aproape
patruzeci şi cinci de minute de când vorbise cu Bernardine. Şi o
rupse la fugă pe scări în jos, asemeni bărbaţilor de care îşi
amintise, el însă în căutarea unui telefon.
— Du-te la Banque Normandie şi întreabă de Monsieur Tabouri.
I s-a spus că un anume Monsieur Simon doreşte să transfere peste
421
şapte milioane de franci din Insulele Cayman şi că transferul va fi
făcut telefonic şi autorizat de bancherul său. Este încântat că îi
faci onoarea de a-i folosi telefonul, dar să nu te mire dacă te pune
la plată pentru convorbire.
— Mulţumesc, Francois!
— Acum unde eşti?
— La Trocadero. Am o senzaţie aproape telepatică, stranie, ca
nişte vibraţii, dar ea nu-i acolo. De vină trebuie să fiu eu. Probabil
că nu-mi amintesc ceva. Ce Dumnezeu, e o aiureală. Poate că aici
am fost rănit, iar eu nu sunt în stare să-mi amintesc.
— Du-te la bancă.
Se conformase recomandării prietenului său şi, treizeci şi cinci
de minute după discuţia cu bancherul din Insulele Cayman,
Monsieur Tabouri, un bărbat cu chipul măsliniu şi ochi vii,
sfredelitori şi veşnic zâmbitori, îi confirmă că banii îl aşteptau.
Bourne ceru 750. 000 de franci în bancnote mari, iar după ce intră
în posesia lor, serviabilul bancher îl trase, cu un zâmbet larg pe
buze, deoparte lângă o fereastră şi cât mai departe de birou – gest
complet inutil, în încăpere nefiind decât ei doi.
— Cunosc eu câteva ocazii excelente de investiţii în Beirut. Pe
cuvânt, am informaţii certe. Sunt expert în problemele Orientului
Apropiat şi ştiu că aceste ciocniri nu vor ţine la nesfârşit. Mon
Dieu, n-o să rămână piatră pe piatră şi or să moară toţi, pe capete!
Iar oraşul va renaşte din propria-i cenuşă şi va redeveni Parisul
mediteranean. Nici nu se poate altfel de vreme ce acum
proprietăţile sunt cumpărate la o parte infimă din valoarea lor
reală. Sau hotelurile, pe un preţ ridicol de mic!
— Interesant. Să ţinem legătura.
Ieşise în grabă de la Banque Normandie de parcă ar fi fugit de
ciumă şi se întorsese din nou la Pont-Royal cu gândul să dea de
Alex Conklin în Statele Unite. Asta se întâmplase pe la unu după-
amiază, ora din Vienna, Virginia, când îi răspunsese aceeaşi
înregistrare a vocii lui Alex rugându-i pe cei care-l căutau să lase
un mesaj pe robot. Însă, dintr-o sumedenie de motive, Jason
preferase să nu-i transmită nimic.
Iar acum ajunsese în Argenteuil şi urca treptele metroului spre
strada de unde avea s-o apuce fără grabă, prudent, în direcţia
aleilor murdare şi întunecate care duceau până la Coeur du Soldat.
Primise instrucţiuni precise în acest sens. Şi cum nu trebuia să
semene în nici un chip cu bărbatul din seara precedentă,
renunţase la zdrenţele soldăţeşti de combatant renegat şi rănit în
422
luptă, aşadar la rolul pe care îl jucase pentru a nu fi recunoscut.
De astă dată se prezenta la întâlnire sub înfăţişarea unui muncitor
şi trebuia să se oprească în fata porţilor rafinăriei închise, să se
sprijine de zid şi să aştepte răbdător, aprinzând ţigară de la ţigară.
Lucrurile trebuiau să se petreacă întocmai şi anume între 12:30 şi
1:00 noaptea, nici mai devreme, nici mai târziu.
Iar când le ceruse emisarilor lui Santos – după ce avusese grijă
să le strecoare câteva sute de franci – să îi explice la ce bun toate
aceste precauţii inutile în miez de noapte, cel mai îndrăzneţ dintre
ei îi răspunsese:
— Santos nu părăseşte niciodată Le Coeur du Soldat.
— Ieri seară a ieşit totuşi din bistro.
— Doar câteva minute, sărise din nou volubilul emisar.
— Am înţeles, venise răspunsul lui Bourne.
Nu înţelesese, însă putea face câteva speculaţii pe această temă.
Poate că Santos era, într-un fel, prizonierul Şacalului, deci obligat
să stea în spelunca aceea nenorocită zi şi noapte. O ipoteză extrem
de interesantă, date fiind forţa şi dimensiunile impresionante ale
barmanului, dublate de un intelect ieşit din comun.
Era 12:37 când Jason, în blue-jeans, tricou şi cu şapcă pe cap,
ajunse la porţile fabricii. Scoase din buzunar un pachet de
Gauloise, se sprijini cu spatele de zid şi îşi aprinse o ţigară având
grijă să ţină chibritul aprins mai mult decât era nevoie. Gândurile
îi fugiră la enigmaticul Santos, misteriosul om de încredere şi
probabil cea mai importantă rotiţă din uriaşul angrenaj secret al
lui Carlos, satelitul fidel înscris pe orbita Şacalului, un bărbat care
se exprima într-o franceză aleasă, posibil însuşită la Sorbona, deşi
acelaşi Santos era latino-american, dacă instinctul nu-l înşela,
venezuelean. Fascinant. Iar Santos îi transmisese că doreşte să-l
vadă animat de gânduri bune. Bravo, amigo, îşi spuse Jason în
sinea sa. Santos dăduse de un ambasador înspăimântat de la
Londra şi îi pusese o întrebare atât de gravă încât alesul propriului
partid „politic” din care făcea parte, Meduza, se declarase brusc
neutru devenind nepartinic. Atkinson nu putea lua decât o singură
atitudine: aceea de a declara răspicat, dacă nu chiar înfricoşat de-
a binelea, că, indiferent care ar fi fost instrucţiunile date de
Şerpoaică, ele trebuiau îndeplinite fără crâcnire. Cu puterea pe
care o deţinea, Şerpoaica era singura capabilă să îi ofere protecţie,
deci el nu avea de ales şi trebuia să se ascundă în umbra ei.
Şi numai astfel îl putea convinge pe Santos să se plieze după
voinţa lui, adică să ia o hotărâre care izvora din intelectul său şi
423
nu din fidelitate sau obligaţie. Câinele de pază voia să rupă lanţul,
iar cele trei milioane care îl aşteptau împreună cu perspectiva
tentantă de a alege din mulţimea de locuri încântătoare de pe glob
îi dictau creierului său să asculte de glasul străinului, să nu dea
cu piciorul acestei oferte. În viaţă ţi se oferă rar asemenea ocazii şi
nu e bine să le nesocoteşti. Şi iată că acum lui Santos, vasalul
Şacalului, i se ivise o asemenea ocazie şi poate că loialitatea lui
faţă de stăpân îşi trăise veacul şi ajunsese la limită. Tocmai pe
această ipoteză îşi construise Bourne, cu calm, dar şi cu fermitate,
pledoaria, strecurând sugestii bine ţintite: „Ai putea călători,
dispărea… ai putea scăpa de griji şi de salahoria asta infectă”.
Cuvintele-cheie menite să-l atragă pe Santos erau „să scapi de
griji” şi „să dispari”, iar în privirea, pentru o clipă însufleţită, a lui
Santos citise răspunsul. Era gata să muşte din momeala celor trei
milioane de franci, iar Bourne era încântat să îl ajute să rupă
lanţul; şi să-l ajute să dispară cu bani cu tot.
Jason se uită la ceas şi constată că aştepta de cincisprezece
minute. Fără îndoială, acoliţii lui Santos verificau străzile din jur,
trimişi în inspecţia finală înainte ca marele prelat al câinilor de
pază să-şi facă apariţia. Bourne îşi aminti în fulgerarea unei clipe
de Marie, de senzaţia pe care o avusese la Trocadero şi de spusele
bătrânului Fontaine când cei doi se ascundeau în camera de la
Tranquility Inn şi ţineau sub observaţie staţiunea, în aşteptarea
Şacalului. Nu poate fi departe. Simt. Ca tunetul care urmează
fulgerului. Într-un fel diferit, chiar foarte diferit, Jason avusese
sentimente asemănătoare la Trocadero. Destul! Santos! Şacalul!
Ceasul de la mână arăta că se făcuse unu noaptea, iar în acel
moment cei doi emisari care veniseră să-l ia la Pont-Royal apărură
pe alee, traversară strada şi se opriră în dreptul fabricii închise.
— Santos vrea să vă vedeţi acum, spuse cel vorbăreţ.
— Nu-l văd nicăieri.
— Trebuie să vii cu noi. Nu părăseşte niciodată Le Coeur du
Soldat.
— Nu ştiu de ce, da nu-mi convine aranjamentul.
— Nu ai motive. Vine la întâlnire cu gânduri bune.
— Şi cuţitul lui?
— Nu are cuţit şi nici vreo altă armă. Nu e înarmat niciodată.
— Drăguţ. Să mergem.
— Pentru că nu are nevoie de arme, completă emisarul.
Deci fu însoţit pe alee, încadrat de cei doi, spre clădirea
bistroului, apoi pe lângă intrarea luminată de neon şi printr-o
424
spărtură în zid care nu se zărea din stradă. Cei trei intrară în şir
indian, Jason la mijloc, între cei doi bărbaţi, spre partea din spate
a cafenelei unde Bourne se pomeni dinaintea unei privelişti
neaşteptate, ultimul lucru pe care ţi l-ai fi închipuit că poate exista
în acest cartier nevoiaş… Era… ei bine, era o grădină englezească.
Un petic de pământ cu o lungime de vreo zece metri şi o lăţime de
şase-şapte metri, bine parcelat, pe care erau dispuse spaliere cu
vrejuri de viţă şi plante agăţătoare, un adevărat zid de vegetaţie şi
culoare mângâiat de razele lunii.
— Ce privelişte încântătoare, comentă Jason. Se simte
dragostea şi mâna omului aici.
— A, păi asta e pasiunea lui Santos! Nimeni nu-l înţelege, da’
nimeni nu îndrăzneşte să se atingă măcar de o petală.
Fascinant.
Bourne a fost condus spre un lift al cărui cadru de oţel era fixat
direct pe zidul exterior al clădirii. Altă intrare în clădire nu se
zărea. Liftul era atât de mic şi neîncăpător încât cei trei fură
nevoiţi să se înghesuie unul într-altul, iar după ce grilajul metalic
se închise, celălalt emisar, cel mai taciturn dintre cei doi, apăsă pe
un buton şi vorbi pentru prima oară:
— Am sosit, Santos, Camelia. Poţi să ne ridici.
— Camelia? întrebă Jason.
— Aşa ştie că totul e-n regulă. Altfel, prietenul meu trebuia să
spună „crin” sau „trandafir”.
— Şi ce s-ar fi întâmplat atunci?
— Mai bine nu ne gândim. Eu, unul, prefer să nu mă gândesc la
asta.
— Normal. Sigur.
Liftul exterior se opri cu o smucitură, iar taciturnul emisar
deschise o uşă de oţel masivă încât trebui să facă uz de toată forţa
sa. Bourne a fost condus pentru a doua oară în încăperea mobilată
cu gust, cu piese scumpe şi ticsită de cărţi, cu aceeaşi lampă
aşezată pe podea luminându-l pe Santos care, ca şi la prima vizită,
era cufundat în fotoliul său masiv.
— Puteţi pleca, dragii mei, rosti bărbatul voluminos adresându-
se oamenilor lui. Banii îi găsiţi la chelner. Şi, pentru numele lui
Dumnezeu, spuneţi-i să le dea lui Rene şi americanului care
răspunde la numele de Ralph câte cincizeci de franci de căciulă şi
să-i arunce în stradă. Au început să facă scandal… Să le spună că
banii sunt din partea prietenului pe care şi l-au făcut ieri noapte şi
care a uitat complet de existenţa lor.
425
 — La naiba! exclamă Jason.
— Ai uitat, nu-i aşa? îl întrebă Santos zâmbind.
— Am avut alte lucruri pe cap.
— Da, domnule! Da, Santos!
Iar cei doi emisari, în loc de a ieşi prin spate, cu liftul cu care
urcaseră, se îndreptară spre peretele din stânga, deschiseră o uşă
mascată şi dispărură pe ea, spre marea uimire a lui Bourne care îi
urmări tăcut.
— E o scăriţă care duce jos la bucătărie, spuse Santos
răspunzând întrebării nerostite a lui Jason. Uşa nu se poate
deschide decât din cameră, iar de pe scară, numai eu ştiu cum s-o
descui… Ia loc, domnule Simon. Astă-seară eşti oaspetele meu. Ce-
ţi mai face capul?
— Durerea s-a stins, mulţumesc de întrebare, spuse Bourne
aşezându-se pe canapeaua lată şi pierzându-se printre perne într-o
postură de inferioritate, intenţia vădită fiind aceea ca musafirul să
nu îşi domine gazda. Am înţeles că m-ai primit cu gânduri bune şi
cu căldură în inimă.
— Dar şi cu dorinţa tăinuită într-un cotlon al inimii mele
hrăpăreţe de a dobândi cele trei milioane de franci.
— Să înţeleg că te-a satisfăcut telefonul pe care l-ai dat la
Londra?
— Socotesc că reacţia bărbatului cu care am vorbit a fost
spontană. După felul în care mi s-a adresat, nu cred să-şi fi
pregătit vorbele dinainte. M-am convins că această Şerpoaică
există cu adevărat şi că însuşi numele ei inspiră teamă şi veneraţie
în cercurile cele mai înalte, ceea ce, după părerea mea, vrea să
însemne că această doamnă are o mare putere.
— Asta am şi încercat să-ţi spun.
— Abia acum te cred. Aş dori să recapitulez cererea… dorinţa ta,
exact aşa cum ai formulat-o…
— Şi limitările mele, îl corectă Jason.
— Foarte bine, limitările tale, încuviinţă Santos. Numai tu,
nimeni altcineva, trebuie să ajungi până la Mierlă. Corect?
— Absolut.
— Din nou am să te întreb: de ce?
— Să fiu cinstit, cred că ştii deja prea multe, mai mult decât s-
ar cuveni sau decât mi-au permis clienţii mei să spun; însă, pe de
altă parte, nici unul dintre ei nu a fost la un pas de moarte la
etajul întâi al unei cafenele din Argenteuil, nu? Înţelegi, nimeni nu
trebuie să ştie de ce am venit, nici chiar tu, pentru că, din acest
426
punct de vedere, eşti expus.
— Cum? întrebă Santos dând un pumn în braţul fotoliului.
— Bătrânul din Paris cu cazier la poliţie, cel care a încercat să-l
avertizeze pe un deputat al Adunării că urmează să fie asasinat. Şi
el a pomenit de Mierlă; tot el a vorbit şi de Le Coeur du Soldat. Din
fericire, omul nostru l-a auzit şi le-a trimis vorbă clienţilor mei,
însă nu-i suficient. Câţi alţi bătrâni senili din Paris s-ar putea
scăpa despre existenţa acestei cafenele? Poate chiar tu?… Nu, nu
trebuie să existe nici o legătură între tine şi clienţii mei.
— Nici măcar prin tine?
— Eu dispar, tu însă, nu. Să-ţi spun sincer, eu te-aş sfătui să
dispari la rândul tău… Uite, ţi-am adus ceva. Şi scoase din
buzunar un teanc voluminos de bancnote legate cu o bandă de
elastic şi îl aruncă spre Santos care îl prinse din zbor. Ai aici un
avans de două sute de mii, am fost autorizat să ţi-i predau, să
zicem, pentru strădania ta. Îmi dai informaţia de care am nevoie,
eu o transmit mai departe la Londra şi chiar dacă Mierla acceptă
sau nu oferta clienţilor mei, tu tot ai să-ţi primeşti diferenţa până
la trei milioane.
— Numai că tu ai putea dispărea între timp, nu?
— De ce nu pui să fiu urmărit ca şi până acum? Trimite-ţi
oamenii după mine până la Londra şi înapoi. Mă poţi verifica pe
lista companiei de zbor cu care voi pleca şi după numărul de zbor.
Mai cinstit de atât nu cred că se poate.
— Fiindcă tot ai pomenit de cinste, domnule Simon, spuse
Santos extrăgându-şi trupul mătăhălos din fotoliu şi îndreptându-
se spre o măsuţă de joc lipită de peretele din cărămidă aparentă al
camerei. Fii bun, te rog şi vino până aici.
Jason se ridică la rândul său de pe canapea, se duse la măsuţă
şi se opri lângă ea, uimit.
— Nu laşi să-ţi scape nimic, după câte văd.
— Mă străduiesc… A, să nu uit. Nu trebuie să-i învinovăţeşti pe
recepţioneri; ei te simpatizează. Eu lucrez cu oamenii de jos,
preferabil cu cameristele şi chelnerii, fiindcă nu sunt atât de
răsfăţaţi de soartă. Şi apoi, cine să le simtă lipsa dacă nu apar o
zi?
Pe măsuţă erau aşezate cele trei paşapoarte pe care Bourne le
obţinuse prin bunăvoinţa lui Cactus încă de la Washington, alături
de armă şi de cuţitul care îi fuseseră confiscate cu o seară înainte.
— M-ai convins, dar asta nu rezolvă lucrurile, nu crezi?
— Vom vedea, îi răspunse Santos. Accept banii pe care i-ai adus
427
– pentru strădania mea – însă îţi propun ca în loc de a pleca tu la
Londra, să-i cer Londrei să vină la tine. Mâine dimineaţă. După ce
ajunge omul la Pont-Royal ai să mă suni la numărul pe care ţi-l voi
da – desigur, numărul meu personal de telefon – şi o să ne jucăm
de-a sovieticii. Facem schimb, aşa cum îşi trec ei prizonierii pe
poduri, îmi dai banii, îţi dau informaţia.
— Eşti nebun, Santos. Clienţii mei nu procedează aşa. Te anunţ
că tocmai ai pierdut trei milioane.
— Ce-ar fi să încerci? S-ar putea folosi de serviciile unei
persoane curate, nu? Un turist sau o turistă nevinovată care are
pe fundul dublu al valizei Louis Vuitton un teanc de bani. Nu s-au
inventat încă alarmele care să se declanşeze la hârtie. Încearcă!
Fiindcă este singura modalitate de a obţine ceea ce te interesează,
monsieur.
— Să văd ce pot face, spuse Bourne.
— Uite numărul meu de telefon, spuse Santos culegând de pe
măsuţă o carte de vizită aşezată la îndemână, cu câteva numere
mâzgălite pe ea. Sună-mă când soseşte persoana de la Londra. Iar,
între timp, aş vrea să te asigur că nu vei fi scăpat din ochi, nici o
clipă.
— Ştiam eu că mă pot bizui pe tine.
— Te conduc la lift.

Marie, aşezată pe patul din camera cufundată în întuneric,

sorbea fără grabă din ceaşca cu ceai aburind, ascultând zgomotul
oraşului, care urca din stradă până la ea. Nu numai că nu i se
lipea somnul de gene, dar era imposibil şi de neconceput să
doarmă tocmai acum când fiecare oră era atât de preţioasă. De la
Marsilia luase primul avion spre Paris şi venise la Meurice de pe
Rue de Rivoli, acelaşi hotel unde aşteptase în urmă cu treisprezece
ani ca bărbatul pe care-l iubea să se întoarcă la ea sau să plece
într-o expediţie care-l putea costa viaţa, iar, între timp,
aşteptându-l, simţise că o parte a fiinţei ei murise pentru
totdeauna. Atunci comandase să i se aducă în cameră o cană mare
cu ceai, iar acum îi ceruse acelaşi lucru chelnerului de noapte,
sperând nebuneşte ca repetarea acestui ritual să-l aducă pe soţul
ei din nou la ea, aşa cum se întâmplase cu atât de mult timp în
urmă.
Of, Doamne şi îl văzuse! Nu fusese o iluzie optică, o plăsmuire –
el fusese, David! Plecase de la hotel spre prânz şi începuse să
colinde, ţinându-se de planul pe care şi-l făcuse în avion, mergând
428
dintr-un loc într-altul fără o schemă precisă în minte, lăsându-se
mânată de instinct şi conducându-se după succesiunea în care îi
veneau în gând locurile respective. Era o lecţie pe care o învăţase
temeinic de la Jason Bourne în urmă cu treisprezece ani: Când
fugi sau urmăreşti pe altcineva, analizează cu atenţie toate
opţiunile, dar să nu o nesocoteşti pe prima care ţi-a venit în minte.
De obicei, este cea mai sigură şi cea mai bună. Ai să constaţi că, în
majoritatea cazurilor, tot la ea ai să revii.
Aşa încât ea respectase ordinea mentală şi mersese de la
debarcaderul pentru Bateau Mouche, din capătul bulevardului
George V, pe malul Senei spre Madeline… şi până la Trocadero. Se
plimbase, mai mult hoinărind fără o ţintă anume, pe terasele de la
Trocadero, ca în transă, căutând o statuie al cărei nume nu şi-l
amintea, îmbrâncită de turiştii care se scurgeau în valuri
nesfârşite, conduşi de ghizi gălăgioşi şi plini de importanţă.
Statuile impozante începuseră la un moment dat să semene toate
între ele, iar ea simţise că ameţeşte, orbită de soarele strălucitor al
acelui sfârşit de august. Amintindu-şi încă una dintre învăţăturile
lui Jason Bourne: Odihna e o armă, se pregătea să se aşeze pe o
banchetă de marmură când, deodată, zărise pe o terasă de
deasupra ei un bărbat cu şapcă şi un tricou. O rupsese atunci la
fugă spre treptele ce urcau spre Bulevardul George V fiindcă
recunoscuse mersul şi ţinuta aceea; le cunoştea mai bine decât
oricine altcineva! De câte ori nu îl urmărise – de cele mai multe ori
pe după jaluzelele lăsate, fără a fi văzută – mergând nervos pe
aleile universităţii, bătându-le în lung şi în lat, pentru a scăpa de
accesele cumplite de furie care puneau stăpânire pe el. David era!
Deci ţâşnise dintr-un salt de pe bancă şi alergase după el.
— David! David, eu sunt!… Jason!
Se ciocnise de un ghid care conducea prin parc un grup de
turişti japonezi. Acesta o privise consternat, iar ea se înfuriase şi
încercase să treacă îmbrâncindu-i pe orientalii miraţi, majoritatea
mult mai scunzi decât ea. Însă talia ei înaltă nu o ajutase de astă
dată, iar soţul ei se făcuse nevăzut între timp. Încotro o luase?
Spre parc? Ieşise pe stradă şi se pierduse în mulţimea care înţesa
Pont d’Iena? Dispăruse printre maşini? Doamne, unde era?
— Jason! strigase ea cât de tare putuse. Jason, întoarce-te!
Oamenii întorseseră capul după ea, unii privind-o cu înţelegere
– doi îndrăgostiţi care s-au certat – majoritatea însă dezaprobator.
Alergase ca o nebună pe treptele acelea care păreau că nu se mai
sfârşesc, ajunsese în stradă şi petrecuse… nu-şi mai aducea
429
aminte cât timp petrecuse căutându-l prin mulţime. Abia într-un
târziu urcase epuizată într-un taxi şi se întorsese la Meurice.
Urcase în cameră ameţită de disperare şi se prăbuşise pe pat
reţinându-şi cu un efort de voinţă lacrimile care i se adunaseră
sub pleoape. Nu avea timp de bocete. Trebuia să se odihnească şi
să mănânce ceva, să-şi refacă forţele, după cum o învăţase tot
Jason Bourne. După care trebuia să se întoarcă în oraş şi să
continue căutările. Şi pe când stătea întinsă pe pat, cu ochii
aţintiţi în tavan, simţi deodată cum îi creşte inima de un sentiment
de beatitudine, de fericire. Aşa cum ea îl căuta pe David, tot aşa el
o căuta pe ea. Soţul ei nu fugise de ea, mici măcar Jason Bourne
nu fugise. Nici unul nici celălalt nu o văzuseră. Probabil din altă
pricină plecase în grabă de la Trocadero, însă nu avea ce să caute
acolo decât dintr-un singur motiv. Şi el încerca să îşi amintească
ce se întâmplase cu treisprezece ani în urmă la Paris. Şi el
înţelesese că numai făcând apel la bruma de amintiri pe care le
mai avea putea să o găsească pe ea.
Se odihnise, comandase ceva de mâncare în cameră şi, două ore
mai târziu, ieşise din nou pe stradă.
Iar acum, sorbind din ceai, simţi că nu poate răbda până în zori.
Singurul sens al zilei care îi stătea înainte era acela de a-l căuta pe
David.

— Bernardine!
— Mon Dieu, e patru dimineaţa. Probabil ai ceva foarte
important să-i spui bătrânului tău prieten de şaptezeci de ani.
— Am o problemă.
— Cred că tu ai o groază de probleme, însă presupun că-i o
remarcă inutilă. Ce e?
— Sunt mai aproape decât speram, dar îmi trebuie o extremă.
— Te-aş ruga să vorbeşti englezeşte să pricep şi eu, iar dacă nu
poţi, încearcă să te exprimi clar în franceză. Probabil că e vreun
americanism „extrema” asta a ta. Dar n-ar fi singura expresie
obscură. Pun pariu că e cineva la Langley care n-are altă treabă de
făcut decât să stea cât e ziua de lungă cu fundul pe scaun şi să
inventeze termeni aiuriţi.
— Scuteşte-mă, n-am acum timp pentru vorbele tale de duh.
— Stai aşa, amice. Nu-ncerc să fac pe deşteptul, îmi dau răgazul
să mă trezesc… Aşa, acum mi-am dat picioarele jos din pat şi stau
cu o ţigară în gură. Deci, spune ce-ţi trebuie.
— Omul care mă va conduce la Şacal vrea ca azi dimineaţă să
430
vină de la Londra englezul cu cele două milioane opt sute de mii de
franci…
— Presupun, o sumă mult mai mare decât cea pe care o deţii tu
în acest moment, îl întrerupse Bernardine. Banque Normandie a
fost cooperantă, sper.
— Foarte. Banii sunt acolo, iar Tabouri ăsta al tău e un băiat de
zahăr. A încercat să mă convingă să investesc la Beirut.
— Tabouri e mare hoţoman. Însă ideea cu Beirutul mi se pare
foarte interesantă.
— Te rog.
— Scuze. Continuă.
— Sunt supravegheat, aşa încât nu mă pot prezenta la bancă şi
nu cunosc nici un englez care să-mi aducă banii la Pont-Royal.
— Şi asta ar fi problema?
— Da.
— Eşti dispus să te desparţi, să zicem de cincizeci de mii de
franci?
— Pentru ce?
— Tabouri.
— Cred că da.
— Ai semnat hârtiile, da?
— Sigur.
— Mai semnează o hârtie scrisă de mâna ta prin care promiţi să
dai banii… Aşteaptă o clipă, mă duc în birou.
La celălalt capăt al firului se lăsă tăcere, Bernardine probabil se
dusese în altă încăpere. Peste câteva clipe, vocea lui se auzi din
nou în receptor:
— Alo?
— Încă n-am şters-o.
— Foarte amuzant, îngână fostul colaborator al lui Deuxieme. Pe
individ l-am scufundat cu barcă cu tot, în larg de Costa Brava.
Cred că rechinii de mult n-au mai avut parte de un asemenea
festin – tipul era delicios de gras. Îl chema Antonio Scarzi,
sardinian care s-a ocupat cu traficul de droguri, iar noi eram
clemenţi fiindcă, în schimb, ne oferea informaţii. Dar pe asta n-ai
auzit-o.
— Sigur, rosti Bourne după care repetă numele, literă cu literă.
— Corect. Sigilează plicul, freacă-te cu pastă sau cerneală pe
buricul degetului mare şi aplică-l ca un sigiliu pe capac. După
aceea, lasă-l la portăreasa domnului Scarzi.
— Perfect. Şi cu englezul cum rămâne? Azi trebuie să apară. Nu
431
mai avem decât câteva ore până în zori.
— Nici o problemă cu englezul. Singura problemă este doar
timpul, cele câteva ore până în zori. E simplu să transferi bani
dintr-o bancă în alta – pac! Apeşi pe nişte butoane, computerele se
pun în mişcare, verifică banii din cont şi, pac! Trec cifrele pe
hârtie. Numai că altfel stau lucrurile când încerci să strângi trei
milioane de franci numerar, iar omul care te conduce la Şacal
precis nu acceptă lire sterline sau dolari, de teamă să nu fie prins
când va încerca să-i schimbe în franci la vreo bancă. Mai adaugă la
această problemă încă un aspect: trebuie să strângi în câteva ore
bancnote mari, suficient de mari încât să formeze un pacheţel
neînsemnat şi nevinovat care să nu stârnească curiozitatea celor
de la vamă… Omul tău, mon ami, cred că a luat în calcul toate
aceste aspecte.
Jason privi absent zidul aflat dinaintea ochilor, prea concentrat
să rumege cele spuse de Bernardine.
— Crezi că mă încearcă?
— Cum altfel?
— Banii ar putea fi strânşi de la departamentele pentru
străinătate ale mai multor bănci. Un avion particular ar putea face
un salt peste Canal şi ateriza pe o păşune unde omul nostru să fie
preluat de o maşină şi adus la Paris.
— Bien. Aşa să facem. Totuşi, aceste manevre complicate iau
timp şi celor mai influente persoane. Deci nu trebuie să-i laşi
omului tău impresia că poţi rezolva lucrurile cât ai bate din palme,
fiindcă asta i-ar stârni bănuieli. Ţine-l la curent cu evoluţia
lucrurilor, explică-i că nu-ţi poţi permite să rişti şi că tocmai de
aceea va dura mai mult. Dacă rezolvi totul prea rapid şi-ar putea
închipui că vrei să-i întinzi o cursă.
— Înţeleg ce vrei să spui. Totul s-ar rezuma la ce-ai spus tu mai
înainte: dacă totul pare prea simplu şi uşor de făcut, atunci nu îi
voi inspira încredere.
— Ar mai fi ceva, mon ami. Cameleonul poate lua oricâte
înfăţişări pofteşte în timpul zilei, totuşi noaptea se descurcă cel
mai bine.
— Mi se pare că ţi-a scăpat ceva, spuse Bourne. Cum rămâne
cu englezul?
— Hello, bătrâne, cu el vorbeşti, îi răspunse Bernardine.

Iar lucrurile s-au desfăşurat fără incidente, ca toate operaţiunile

pe care le pusese Jason la punct sau la care fusese participant
432
direct, probabil în mare parte şi datorită flerului unui bătrân plin
de calităţi care, pe bună dreptate, se supărase pe ai lui fiindcă
fusese trimis prea repede la plimbare. Iar în timp ce Bourne îl ţinea
la curent pe Santos relatându-i prin telefon felul în care evoluau
lucrurile, Bernardine trimise un om de încredere să ridice plicul
sigilat de la portăreasa imobilului şi să i-l aducă imediat şi abia
apoi îl sună pe monsieur Tabouri. Iar la puţin timp după ora patru
şi jumătate după amiaza, veteranul de la Deuxieme intra pe uşa de
la Pont-Royal îmbrăcat într-un costum negru în dungi subţiri atât
de tipic englezesc încât îţi sărea în ochi. Se îndreptă spre lift şi,
după ce se încurcă pe nişte culoare, rătăcind drumul, găsi în
sfârşit camera lui Bourne.
— Ţi-am adus banii, spuse el trântind servieta pe podea şi se
îndreptă spre frigiderul cu băuturi din camera lui Jason de unde
alese două sticluţe minuscule de gin şi le turnă într-un pahar de o
curăţenie îndoielnică. A votre sante, rosti el dând de duşcă
jumătate din lichid, apoi, după ce trase cu nesaţ o porţie de aer,
înghiţi şi restul. N-am mai făcut şmecherii de astea de un car de
ani.
— Cum n-ai făcut?
— Pe cuvânt. Le făceau alţii în locul meu. E mult prea riscant…
Oricum, Tabouri îţi este îndatorat pe vecie şi, să-ţi spun cinstit, m-
a convins să investesc ceva bănuţi la Beirut.
— Cum?
— Ei, sigur, eu nu dispun de fondurile tale, însă în patruzeci de
ani de activitate un anumit procentaj din les fonds de contingence
a luat drumul contului meu din Geneva. Nu sunt tocmai sărac…
— Dar s-ar putea să fii mort dacă ieşi de aici.
— Dar n-am de gând să plec nicăieri, spuse Bernardine
băgându-şi nasul în frigider. Nu mă mişc din camera asta până
nu-ţi termini treaba.
Mai destupă încă două sticluţe şi turnă conţinutul în pahar.
— Aşa, acum mi-a mai venit inima la loc, adăugă el şi se
îndreptă spre biroul improvizat, aşeză paharul pe mapa de scris,
iar în faţa lui alinie două arme automate şi trei grenade pe care le
scosese de prin buzunare. Deci, pot şi eu să-mi trag sufletul.
— Ce dracu’ mai e şi asta… ce mai sunt şi astea?! exclamă
Jason.
— Vouă, americanilor, vă place să le spuneţi metode de
descurajare, îi răspunse Bernardine. Deşi, după părerea mea, vouă
şi sovieticilor vă cam place să vă minţiţi şi aruncaţi banii pe
433
jucărioare inutile. În timp ce eu aparţin altei perioade. Vezi, când
pleci, să laşi uşa deschisă. Dacă apare cineva pe coridor, o să mă
vadă cu grenada asta în mână. Şi te asigur că nu simulez războaie
nucleare, ci folosesc o metodă de descurajare şi nimic altceva.
— Am reţinut, spuse Bourne îndreptându-se spre uşă. Şi acum
la treabă, să terminăm odată cu povestea asta.
O dată ajuns pe Montalembert, Jason se îndreptă spre colţ şi,
aşa cum făcuse şi la vechea fabrică din Argenteuil, se sprijini de
zid şi îşi aprinse o ţigară. Aşteptă, în aparenţă nepăsător, însă cu
mintea lucrând febril.
Dinspre Rue du Bac se apropie de el un bărbat, emisarul
vorbăreţ din seara precedentă, care îşi ţinea mâinile adânc vârâte
în buzunarele hainei.
— Ai adus banii? întrebă bărbatul în franceză.
— Ai adus informaţia? replică Bourne printr-o întrebare.
— Întâi banii.
— Nu aşa ne-am învoit.
Pe neaşteptate, Jason îl înşfăcă de guler pe mărunţelul din
Argenteuil şi îl ridică în aer. Îşi repezi mâna liberă spre gâtlejul lui
şi îi înfipse adânc degetele în carne.
— Întoarce-te la Santos şi spune-i că s-a ales cu un bilet pentru
lumea cealaltă. Mie nu-mi place să fiu tratat în felul ăsta.
— Destul! se auzi o voce al cărei posesor apăru din întuneric,
dând colţul din dreapta lui Jason şi Santos se apropie de el. Dă-i
drumul, Simon. El nu contează. Discuţia se poartă acum între noi
doi.
— Ştiam că nu ieşi niciodată de la le Coeur du Soldat.
— Ai avut tu grijă să schimb regula, după cât se vede, nu?
— După cum vezi! îi răspunse Bourne, dând drumul emisarului,
care ridică ochii spre Santos şi o rupse la fugă la un gest abia
schiţat al şefului său.
— Englezul tău a sosit, spuse Santos după ce au rămas singuri.
A adus o servietă. M-am convins cu ochii mei.
— Aşa e, a sosit aducând o servietă, încuviinţă Jason.
— Aşadar, Londra a capitulat, nu? Londra e speriată.
— Tot ce-ţi pot spune este că miza e foarte mare. Şi acum,
informaţia, te rog.
— N-ar fi mai bine mai întâi să stabilim cum procedăm?
— Am stabilit de câteva ori… Tu-mi dai informaţia, clientul meu
îmi spune cum să procedez în consecinţă, iar dacă contactul este
mulţumitor, îţi aduc restul până la trei milioane de franci.
434
 — Ai spus „contact mulţumitor”. Şi ce te-ar mulţumi? Cum ai să
ştii că acest contact este sigur? Cum am să ştiu eu că n-ai să te
declari mai târziu nemulţumit şi n-ai să pleci cu banii mei după ce
le-ai transmis clienţilor tăi informaţia pentru care au plătit?
— Eşti cam suspicios din fire!
— A, foarte suspicios. În lumea noastră, domnule Simon, nu
prea avem de-a face cu sfinţi, nu-i aşa?
— Poate mai puţin decât crezi.
— Nu mă mai miră nimic. Te rog să-mi răspunzi la întrebări.
— Bine, am să încerc… Cum am să ştiu că acest contact e
sigur? Simplu. Eu n-am voie să greşesc. Pentru asta sunt plătit,
iar la un asemenea nivel, un om în postura mea nu-şi permite să
facă greşeli grosolane pentru că n-ar mai apuca clipa să se scuze.
Am pus totul în cumpănă, am făcut ceva cercetări şi voi pune o
sumă de întrebări, după care voi şti, indiferent care ar fi rezultatul.
— E un răspuns evaziv.
— În lumea noastră, domnule Santos, un răspuns evaziv nu
înseamnă neapărat unul negativ, nu-i aşa?… Şi ca să răspund
neliniştii tale că te-aş putea minţi şi fugi cu banii, ţin să-ţi spun
răspicat că nu mi-aş face un duşman din tine sau din cei pe care îi
coordonează Mierla, după cum mă feresc să-i irit pe clienţii mei. Ar
fi o inconştienţă care mi-ar scurta zilele.
— Perspicacitatea şi prudenţa ta sunt de admirat, spuse
intermediarul Şacalului.
— Biblioteca ta nu era de decor, chiar eşti un tip citit.
— Am şi eu meritele mele, însă nu despre asta e vorba acum.
Aparenţele înşală, deşi uneori te poţi bizui pe ele… Ceea ce
urmează să-ţi spun, domnule Simon, nu ştim decât patru bărbaţi
de pe glob şi toţi vorbim franceza cursiv. Felul în care vei folosi
informaţia depinde numai de tine. Iar dacă se va face măcar o
aluzie la Argenteuil, voi şti imediat de unde mi se trage şi îţi promit
că nu mai apuci să ieşi viu din Pont-Royal.
— Contactul se poate stabili atât de rapid?
— Cu un telefon. Dar nu-l vei da decât peste o oră de la plecarea
mea. Dacă nu aştepţi o oră, am să aflu şi, repet, eşti un om mort.
— O oră. De acord… Deci, încă trei persoane mai ştiu acest
număr? Ce-ar fi să o numeşti pe una dintre ele? Să zicem,
bărbatul pe care îl simpatizezi cel mai puţin şi la care aş putea face
trimitere la rigoare?
Santos îşi îngădui un zâmbet.
— Moscova, spuse el calm. Undeva sus de tot în Piaţa
435
Dzerjinski.
— KGB-ul?
— Mierla îşi pregăteşte cadrele la Moscova. Moscova este o
adevărată obsesie pentru el.
Ilici Ramirez Sanchez, îşi spuse Bourne. Antrenat la Novgorod.
Dat afară de Komitet fiindcă nesocotise ordinele. Şacalul.
— N-am să uit; dacă mă întreabă cineva. Numărul, te rog.
Santos îl repetă de două ori împreună cu parola pe care trebuia
să o spună Bourne. Vorbi rar, apăsat, vădit impresionat de faptul
că interlocutorul nu-şi nota nimic.
— E clar?
— Întipărit pe veci în memorie… Dacă totul decurge perfect – şi
n-am nici un dubiu că aşa va fi – cum propui să-ţi trimit banii?
— Sună-mă. Ai numărul meu. Vin eu la tine şi n-am să mă mai
întorc niciodată la Argenteuil.
— Succes, Santos. Ceva îmi spune că-l meriţi.
— Nimic mai adevărat. Am gustat de prea multe ori din cupa
amară a umilinţei.
— Socrate, spuse Bourne.
— Indirect. Mai exact, prin filiera „Dialogurilor” lui Platon. Au
revoir.
Santos se îndepărtă, iar Bourne, cu inima bătându-i nebuneşte
în piept, se îndreptă spre Pont-Royal încercând să îşi reprime cu
disperare dorinţa de a o rupe la fugă. Un om care fuge stârneşte
curiozitatea, devine o ţintă, aşa cum grăia o altă învăţătură a lui
Jason Bourne.
— Bernardine! urlă el alergând pe coridorul îngust şi pustiu
spre camera lui, ştiind că uşa era deschisă de perete şi că bătrânul
aşezat la birou ţinea într-o mână o grenadă şi în cealaltă o armă
pregătită. Lasă artileria deoparte, de data asta am dat lovitura.
— Cine plăteşte? întrebă veteranul de la Deuxieme după ce
Jason închise uşa.
— Eu, răspunse Bourne. Dacă lucrurile ies cum sper, poţi să
mai depui ceva în contul tău de la Geneva.
— Nu pentru asta o fac, prietene; şi nu asta am avut în gând.
— Ştiu, însă atâta vreme cât aruncăm cu milioanele în dreapta
şi în stânga ca şi când am avea o tiparniţă de bani în garaj, de ce
să nu te alegi şi tu cu un profit pe merit?
— Aici nu te contrazic.
— O oră, spuse Jason. Mai precis, patruzeci şi trei de minute
începând din acest moment.
436
 — Pentru ce?
— Să aflăm dacă ce mi-a spus e adevărat. Bourne se trânti pe
spate în pat, cu braţele sub cap şi spuse cu însufleţire: Notează,
Francois – şi îi dictă numărul de telefon primit de la Santos. Te
priveşte cum procedezi – cumpără, mituieşte, ameninţă şi obţine
de la cei pe care îi cunoşti la Serviciul Telecomunicaţii din Paris
adresa care corespunde acestui număr. Adresează-te cât mai sus.
— Nu cred să fie atât de costisitor…
— Ba da, îl contrazise Bourne. E bine păzit, secret. Nici nu s-ar
putea altfel. Doar patru oameni din toată reţeaua îl ştiu.
— Atunci, poate că nu trebuie să ne adresăm atât de sus. Poate
ar trebui să coborâm în subterană, în galeriile serviciilor telefonice.
Jason îşi întoarse surprins capul spre Bernardine.
— La asta nu m-am gândit.
— Şi de ce să te fi gândit? Doar nu lucrezi la Deuxieme.
Tehnicienii le ştiu pe toate, nu funcţionărimea… Iar eu cunosc
câţiva… Dau eu de unul şi-l sun acasă, mai târziu, în seara asta…
— Mai târziu! exclamă Bourne ridicându-se din pat.
— O să te coste în jur de o mie de franci, dar ai să capeţi adresa.
— Nu pot aştepta atât de mult.
— Atunci nu aştepta, dar riscăm enorm dacă sunăm la serviciu.
Acolo toate convorbirile sunt ascultate, deci nimeni nu are
încredere în nimeni. Paradoxul socialist: clasa muncitoare are
puterea, dar individul, nu.
— Ia stai! spuse Jason de pe pat. Tu ai numerele lor de telefon
de acasă, corect?
— Da, sunt în cartea de telefon. Cei de felul lor nu-şi dau
numerele la secret.
— Convinge-o pe una din neveste să sune la serviciu. O urgenţă.
Să-i spună bărbatului să vină acasă.
— Nu-i rău, prietene. Nu-i rău deloc, încuviinţă Bernardine.
Pensionarul de la Deuxieme se puse pe treabă. În următorul
sfert de oră, încercă cu mult aplomb să convingă câteva neveste (în
schimbul unei recompense interesante) că nu aveau nimic de
pierdut dacă făceau exact ceea ce le cerea el. Două dintre ele îi
trântiră telefonul în nas, trei îl refuzară folosind epitete
insultătoare, probabil culese de pe trotuarele Parisului, însă cea de
a şasea, după ce-l înjură de la obraz, se învoi. „De ce nu?” atâta
vreme cât întreţinutul de bărbată-su înţelegea că banii sunt ai ei.
Jason părăsi hotelul abia peste o oră, coborî în stradă, traversă
liniştit patru intersecţii şi ajunse la cabina telefonică pe care o
437
căuta de pe Quai Voltaire.
Noaptea învăluia Parisul, iar vaporaşele şi podurile de peste
fluviu străluceau de mii de luminiţe. Se apropie de cabina roşie,
trase adânc aer în piept încercând să-şi potolească bătăile inimii şi
făcu apel la întreaga stăpânire de sine pentru a părea cât mai
detaşat în acest moment crucial. Urma să dea cel mai important
telefon din viaţa sa, dar nu-şi putea permite luxul ca Şacalul să
ghicească acest lucru – dacă la celălalt capăt al firului avea să
răspundă Şacalul. Intră, introduse moneda şi formă numărul.
— Da? răspunse o voce de femeie, rostind în franceză „Oui” pe
un ton aspru şi ascuţit: o pariziancă.
— Mierlele se rotesc pe cer, spuse Bourne repetând în franceză
parola transmisă de Santos. Sunt păsări gălăgioase în afara uneia,
care e tăcută.
— De unde sunaţi?
— Din Paris, dar nu sunt din Paris.
— Atunci de unde sunteţi?
— Dintr-un loc în care iernile sunt lungi şi friguroase, răspunse
Jason simţind cum i se strâng broboane reci de sudoare la tâmple.
Controlează-te. Calm! Trebuie să vorbesc cu Mierla.
La celălalt capăt al firului se lăsă tăcere, iar Bourne îşi ţinu
răsuflarea. Apoi se auzi o voce, joasă, egală, teribilă, ca şi liniştea
dinainte:
— Vorbeşte un moscovit?
Şacalul! Era Şacalul! Franceza rapidă şi melodioasă nu putea
ascunde accentul latino-american.
— N-am spus asta, răspunse Bourne vorbind într-o franceză pe
care o folosise adesea, în dialectul gascon ceva mai aspru. Am
spus doar că iernile sunt mai friguroase ca la Paris.
— Cine-i acolo?
— Cineva respectat de altcineva care ştie că eşti cel mai bun şi
care mi-a dat numărul de telefon şi parola prin care pot să dau de
tine. Îţi ofer contractul vieţii tale. Banii nu sunt o problemă, îţi
fixezi singur onorariul fiindcă cei care plătesc sunt cei mai
influenţi oameni din Statele Unite. Ţin în mână frâiele industriei
americane şi controlează toate instituţiile financiare din ţară; şi au
acces direct la coloana vertebrală a guvernului.
— E un telefon neobişnuit.
— Dacă nu eşti interesat, uit numărul şi mă adresez în altă
parte. Sunt un simplu intermediar. Pentru mine da sau nu este
suficient. Nu am împuternicirea să-ţi dezvălui poziţia pe care o
438
deţin clienţii mei dar dacă aş face-o, crede-mă, ţi-ai da seama
imediat că-i ceva serios. În acest moment nu mă interesează un
angajament ferm, ci doar să-mi spui dacă eşti interesat. Dacă
răspunsul este da, am să-ţi dezvălui mai mult. Dacă e nu, ei bine,
atunci am să mă adresez altcuiva. Din ziare am aflat că ieri a
operat la Bruxelles şi am să-l găsesc.
La celălalt capăt al firului se auzi un şuierat surd la auzul
numelui Bruxelles, fără să se fi rostit totuşi numele lui Jason
Bourne.
— Da sau nu, Mierlă?
Tăcere.
— Sună-mă peste două ore, spuse într-un târziu Şacalul pe un
ton ferm, după care închise.
Reuşise! Jason se sprijini de telefon, cu sudoarea prelingându-i-
se pe faţă şi pe spate. La Pont-Royal. Trebuia să se întoarcă la
Bernardine!
— Carlos a fost! îl anunţă el agitat după ce închisese uşa şi se
îndreptă glonţ spre telefonul de pe noptieră scoţând din mers
cartea de vizită a lui Santos din buzunar. Formă numărul, iar
peste câteva secunde spuse: Mierla a confirmat. Dă-mi un nume,
orice nume. Făcu o pauză scurtă, apoi continuă aproape imediat:
Am scris. Marfa va fi lăsată la portăreasă. Ambalată şi sigilată.
Numără banii şi trimite-mi paşapoartele înapoi. Trimite-ţi unul
dintre cei mai buni băieţi să o ridice şi cheamă-ţi dulăii acasă.
Altfel, Mierla ar putea merge pe fir şi da de urma ta.
Jason închise telefonul şi se întoarse spre Bernardine privindu-l
întrebător.
— Numărul de telefon e din arondismentul cincisprezece, rosti
veteranul de la Deuxieme. Omul nostru a ştiut de la început sau
cel puţin aşa a afirmat.
— Ce are de gând să facă?
— Coboară în galerie şi-şi vede de treabă în continuare.
— Ne sună aici?
— Din fericire e cu motocicleta. Spunea că se întoarce la lucru
în zece minute şi că ne sună în cameră peste o oră.
— Perfect!
— Nu tocmai. A cerut cinci mii de franci.
— Putea să ceară de zece ori mai mult… Ce înseamnă peste o
oră? Cât mai e până sună?
— Tu ai lipsit treizeci, poate treizeci şi cinci de minute, iar el a
sunat imediat după ce ai plecat. Deci, revine peste o jumătate de
439
oră.
Telefonul sună douăzeci de minute mai târziu, iar cei doi
căpătară o adresă de pe Bulevardul Lefebvre.
— Am plecat, spuse Jason Bourne, înşfăcând de pe birou
automatul lui Bernardine şi băgând în buzunar două grenade. Te
deranjează?
— Serveşte-te, îi răspunse cel de la Deuxieme, vârând mâna sub
haină de unde scoase o altă armă aflată în toc. Geme Parisul de
hoţi de buzunare, aşa încât trebuie să fii prevăzător… Dar de ce ai
nevoie de armă?
— Am două ore libere şi vreau să arunc o privire în jur.
— Singur?
— Altfel cum? Dacă cerem întăriri, risc să fiu împuşcat sau
aruncat în închisoare pentru tot restul vieţii fiindcă am comis un
asasinat în Belgia, cu care, de fapt, nu am nici o legătură.

Fostul judecător al Tribunalului Districtual din Boston,

odinioară onorabilul Brendan Patrick Prefontaine, se uită la
Randolph Gates care, aşezat pe canapeaua apartamentului din
hotelul Ritz-Carlton, cu umerii căzuţi şi capul plecat, îşi plângea în
pumni, neconsolat.
— O, Doamne, când se prăbuşeşte un grangur mare, ce mai
bufnitură se aude, remarcă Brendan turnându-şi un deget de
Bourbon peste cuburile de gheaţă din pahar. Ţi-ai găsit şi tu
naşul, Randy. În stil francez. Inteligenţa şi prezenţa ta imperială
nu te-au ajutat prea mult la Paris! Mai bine rămâneai în ograda ta,
soldat.
— Doamne, Prefontaine, nici nu ştii prin ce-am trecut! Voiam să
înfiinţez un cartel – Paris, Bonn, Londra şi New York, cu mână de
lucru ieftină, din Extremul Orient – o întreprindere de miliarde.
Atunci am fost ridicat de la Plaza-Athenee, aruncat într-o maşină
şi legat la ochi. Apoi suit într-un avion până la Marsilia unde mi s-
au întâmplat nişte lucruri cumplite – încuiat într-o cameră şi
dopat din două în două ore. Asta timp de şase săptămâni! Au adus
şi femei, totul s-a filmat… dar eu nu mai judecam limpede, nu mai
eram eu însumi!
— Poate că de fapt aşa eşti, dar nu vrei să recunoşti, dragul
meu băieţaş cu pretenţii. Doar tu însuţi ai ştiut să prinzi din zbor
recompensele sau şperţurile, nu ştiu cum e mai corect. Important
e să le aduci clienţilor profituri grase pe hârtie, cu care apoi îşi
cumpără acţiuni chiar dacă mii de oameni rămân pe drumuri din
440
pricina acestor tranzacţii necurate. Da, dragul meu vânător de
profit, asta înseamnă recompensă sau şperţ.
— Te înşeli, domnule magistrat…
— Nici nu ştii ce plăcere îmi face că îmi spui aşa. Îţi mulţumesc,
Randy.
— Sindicatele şi-au întărit poziţia, iar industria începuse să
şchioapete. Multe companii au fost nevoite să se extindă peste
ocean ca să evite falimentul!
— Şi au preferat să tacă? Poate părea ciudat, dar s-ar putea să
ai dreptate. Totuşi, chiar nu te-ai gândit că exista şi altă soluţie?…
În sfârşit, ne îndepărtăm de la subiect. Deci, ţi-ai încheiat sejurul
forţat de la Marsilia ca persoană dependentă de droguri… Şi,
fireşte, nu trebuie să uităm de filmele în care eminentul avocat
este prezentat în acele situaţii compromiţătoare.
— Ce puteam face? ţipă Gates. Eram distrus.
— Ştiam ce ai făcut. Ai devenit omul de încredere al Şacalului în
lumea marii finanţe, o lume în care concurenţa este un lest nedorit
de care e mai bine să scapi.
— Să-ţi spun cum m-a găsit. Cartelul pe care noi eram pe
punctul de a-l înfiinţa se opunea intereselor japoneze şi taiwaneze.
Ei l-au angajat… O, Doamne, o să mă omoare!
— Iar? întrebă judecătorul.
— Poftim?
— Ai uitat, el crede că eşti mort, mulţumită mie.
— Am o groază de cazuri care mă aşteaptă, o audiere în congres
săptămâna viitoare… O să afle că n-am murit!
— Nu şi dacă te dai la fund.
— Imposibil! Clienţii mei mă aşteaptă să…
— Atunci nu mai avem ce discuta, îi tăie vorba Prefontaine. O să
te omoare. Regret, Randy.
— Bine, dar ce mă fac?
— Ar fi o cale de a ieşi din dilemă, drăguţule, poate chiar o
rezolvare pentru mulţi ani de aici înainte. Sigur, asta impune
anume sacrificii din partea ta. Pentru început, o convalescenţă
prelungită la o clinică particulară de recuperare, însă înainte de
asta am nevoie să colaborezi cu mine. Prima propunere presupune
ieşirea ta imediată din scenă, a doua, prinderea şi uciderea lui
Carlos Şacalul. După care ai să fii liber să faci ce-ţi pofteşte inima,
Randy, băieţaş.
— Cere-mi orice!
— Cum dai de el?
441
 — Am un număr de telefon! Gates scotoci prin buzunare după
portofel şi, cu mâinile tremurându-i, scoase dintr-un
compartiment al acestuia o bucată de hârtie. Numai patru oameni
de pe tot globul îl avem!
Prefontaine acceptă primul său onorariu de douăzeci de mii de
dolari pe oră, îi recomandă lui Randy să plece acasă, să-i ceară
iertare lui Edith şi să fie pregătit de plecare pentru a doua zi.
Brendan auzise de existenţa unei clinici particulare din
Minneapolis, parcă Minneapolis, unde se adresau numai bogaţii.
Va obţine amănunte şi îl va suna în dimineaţa următoare, desigur,
contra unui onorariu pe măsura efortului depus. Iar în clipa în
care Gates ieşea din cameră zdruncinat, Prefontaine se duse la
telefon şi îl sună pe John St. Jacques la Tranquility Inn.
— John, la telefon judecătorul. Nu-mi pune întrebări, am eu
nişte informaţii preţioase pentru cumnatul tău. N-am cum să dau
de el, însă ştiu că ţine legătura cu cineva de la Washington…
— Îl cheamă Alex Conklin, îl întrerupse St. Jacques. Aşteaptă o
clipă, Marie a scris numărul pe undeva, pe mapa de birou. Stai să
caut.
Se auzi sunetul sec al receptorului aşezat pe o suprafaţă tare,
urmat la câteva secunde de declicul unui alt receptor ridicat din
furcă.
— L-am găsit, spuse fratele Mariei şi îi dictă numărul.
— Îţi explic altă dată. Mulţumesc, John.
— M-am săturat ca toată lumea să-mi spună acelaşi lucru! rosti
St. Jacques.
Prefontaine formă numărul din Virginia, iar răspunsul veni
scurt şi neaşteptat:
— Da?
— Domnule Conklin, mă numesc Prefontaine şi am numărul
dumneavoastră de la John St. Jacques. Trebuie să vă transmit
ceva urgent.
— Eşti judecătorul! exclamă Alex.
— Am fost, din păcate. Cu mult timp în urmă.
— Despre ce e vorba?
— Ştiu cum puteţi da de cel căruia i se spune Şacalul.
— CE?
— Ascultaţi-mă.
Bernardine se uită lung la telefonul care suna, întrebându-se
dacă să răspundă sau nu. Şi hotărî: trebuia să răspundă.
— Da?
442
 — Jason? Tu eşti, da?… Cred că am greşit numărul.
— Alex? Tu eşti?
— Francois? Ce cauţi acolo? Unde-i Jason?
— Lucrurile s-au precipitat. A încercat să dea de tine.
— Am avut o zi plină. L-am găsit pe Panov.
— Asta-i o veste bună.
— Am şi alte noutăţi. Numărul de telefon unde poate fi găsit
Şacalul.
— Dar îl avem! Şi adresa. Iar prietenul nostru a plecat într-acolo
acum o oră.
— Pentru numele lui Dumnezeu, cum l-aţi căpătat?
— Un proces mai complicat de care cred că numai prietenul tău
e în stare. Are o imaginaţie ieşită din comun, un adevărat
Cameleon.
— Hai să le comparăm, spuse Conklin. Tu ce număr ai?
Bernardine se conformă şi recită numărul pe care i-l dictase
Bourne. Tăcerea de la celălalt capăt al firului era de rău augur.
— Nu coincid, spuse Alex într-un târziu, cu voce gâtuită de
spaimă. Sunt diferite!
— O cursă, spuse veteranul de la Deuxieme. Doamne Sfinte, e o
cursă!

443
 CAPITOLUL XXVI
Bourne trecu de două ori pe lângă şirul tăcut şi întunecat de
case vechi din piatră de pe Bulevardul Lefebvre, o insulă liniştită în
marea de beton a arondismentului cincisprezece. Apoi se hotărî şi
porni iute înapoi spre Rue D’Alesia în căutarea unei cafenele. Găsi
imediat una, cu mesele scoase direct pe trotuar, cu lumânărele
pâlpâind în globurile lor de sticlă, un local înţesat în cea mai mare
parte de o ceată gălăgioasă de studenţi din cartierul învecinat
Montpamasse şi de la Sorbona, gesticulând, râzând şi povestind cu
însufleţire. Se făcuse ora zece, iar chelnerii dădeau tot mai multe
semne de iritare din pricina clienţilor care, în majoritatea lor, nu
erau şi nici nu puteau fi prea darnici din fire. Jason nu voia decât
să bea un espresso, însă mutra îmbufnată a chelnerului care se
apropie de el îi spuse că mai înţelept era să nu-l irite, suplimentă
comanda cu o porţie din coniacul cel mai scump care-i veni în
minte.
După ce chelnerul îl lăsă singur, Jason scoase din buzunar un
blocnotes şi un pix, închise ochii pentru o clipă încercând să-şi
amintească exact cum era dispus şirul de imobile şi schiţă din
memorie planul pe hârtie. Erau trei corpuri mari de casă, formate
fiecare din câte două apartamente lipite, despărţite de două alei
înguste. Fiecare duplex avea trei etaje, la uşa de la intrare se
ajungea urcând un şir de trepte rudimentare, improvizate din
cărămizi, iar de-o parte şi de alta a clădirilor se întindea câte un
teren viran acoperit cu pietriş şi cu ceea ce mai rămăsese din
construcţiile adiacente demolate. Adresa care corespundea
numărului de telefon secret al Şacalului – adresă ştiută numai de
cei de la Telefoane care coborau în galerii pentru a repara firele –
coincidea cu ultimul duplex din dreapta şi nu trebuia să dai
dovadă de prea multă imaginaţie pentru a-ţi da seama că probabil
Carlos ocupa întregul corp, dacă nu toată clădirea.
Carlos era, în mod incontestabil, un maestru în branşa lui,
aşadar era de presupus că bastionul din care conducea întregul
Paris trebuia să fie mai bine apărat decât o fortăreaţă, de oameni
devotaţi lui trup şi suflet şi ajutaţi de mijloace electronice de
securitate dintre cele mai sofisticate. Iar porţiunea izolată şi în
aparenţă pustie unde se termina arondismentul cincisprezece era

444
ideală pentru atingerea acestui scop, cu mult mai potrivită decât
orice zonă aglomerată a oraşului. Din acest motiv, Bourne făcu de
două ori recunoaşterea terenului; prima oară plăti un beţivan
zdrenţăros să-l însoţească, el şchiopătând şi abia ţinându-se pe
picioare în urma tovarăşului său, iar cea de-a doua oară angajă
drept acoperire o femeie uşoară cam trecută, de astă dată având
grijă să-şi schimbe mersul ca să pară treaz. Acum ştia cum stă şi
cum poate să profite de amplasamentul casei, însă acesta era doar
începutul sfârşitului. Şi îşi făcu în gând promisiunea solemnă să îl
lichideze pe Şacal!
Chelnerul sosi cu cafeaua şi coniacul, iar ostilitatea de pe chip i
se topi făcând loc unei expresii normale doar atunci când Bourne
aşeză pe masă o bancnotă de o sută de franci şi făcu semn scurt
că poate păstra restul.
— Merci, şopti acesta.
— Este vreun telefon public prin apropiere? întrebă Bourne
scoţând din buzunar o altă bancnotă de zece franci.
— La cincizeci-şaizeci de metri mai jos, răspunse chelnerul
nedezlipindu-şi ochii de pe bani.
— Mai aproape? întrebă Jason scoţând o altă bancnotă de
douăzeci de franci. Sun la trei case de aici.
— Veniţi cu mine, spuse băiatul prinzând discret, cu vârful
degetelor, bancnotele şi îl conduse pe Bourne înăuntru spre
casiera aşezată într-un colţ al cafenelei.
Femeia uscăţivă, cu obraji scofâlciţi, îl privi pe Bourne cu un aer
otrăvit; încă un client care voia să facă reclamaţie.
— Lasă-l să dea un telefon, spuse chelnerul.
— De ce? se răsti zgripţuroaica. Dacă sună în China?
— Sună în colţul străzii. Plăteşte.
Jason îi întinse, cu un aer nevinovat, o bancnotă de zece franci
femeii atât de bănuitoare.
— A, vă rog, spuse ea scoţând de sub tejghea un telefon şi
înşfăcând iute banii. Are firul lung, aşa că puteţi să-l trageţi mai
încolo. Bărbaţii! Numai la bani şi la femei le stă capul.
Bourne formă numărul de telefon de la Pont-Royal şi ceru să
vorbească în cameră aşteptându-se ca Bernardine să răspundă
după primul, cel mult al doilea apel. La cel de-al patrulea apel îl
cuprinse neliniştea, iar la al optulea era de-a dreptul îngrijorat.
Bernardine nu era acolo! Oare Santos?… Nu, bătrânul de la
Deuxieme era înarmat şi cunoştea bine metodele de „descurajare” –
s-ar fi auzit focuri de armă, camera ar fi sărit în aer. Nu,
445
Bernardine plecase de bunăvoie. De ce?
Se puteau găsi o mulţime de explicaţii, îşi spuse Bourne
întorcându-se la masa lui de pe terasă. Prima care îi veni în minte
şi cea care îşi dorea cel mai mult să fie adevărată era aceea că
aflase ceva despre Marie. Bătrânul ofiţer de contrainformaţii îşi
întinsese cu destoinicie antenele în tot Parisul, dar nu era genul
care să vorbească până nu avea o certitudine, Jason era convins
că nu se înşală… Alt motiv nu-i venea în minte; dar mai bine să nu
se gândească deloc la Bernardine. Avea de rezolvat probleme mult
mai importante, de care depindea însăşi viaţa sa. Reveni la cafeaua
tare şi la agenda lăsată pe masă, cântări bine lucrurile şi cumpăni
cu atenţie fiecare amănunt.
O oră mai târziu terminase cafeaua şi, după ce luase o
înghiţitură de coniac, aruncase discret restul pe trotuar, pe sub
nelipsita faţă de masă roşie şi soioasă. Părăsi cafeneaua şi Rue
D’Alesia, coti pe următoarea stradă la dreapta şi se îndreptă
păşind greoi, adus de spate, gârbovit, cu mersul unui bătrân
împovărat de ani, spre Bulevardul Lefebvre. Mai avea puţin până
să dea colţul şi, în acel moment, auzi distinct sunete ascuţite şi
intermitente apropiindu-se din toate direcţiile. Sirene! Sirenele în
două tonuri ale poliţiei franceze! Ce se întâmplase? Sau ce se
întâmpla? Bourne renunţă la mersul greoi de om bătrân şi o rupse
la fugă spre Bulevardul Lefebvre, spre colţul clădirii care dădea
spre şirul de construcţii vechi din piatră. Şi se opri şocat, uimit şi
furios, simţind cum îl cuprinde panica. Ce căutau ăştia acolo?
Cinci echipaje de poliţie se îndreptau în viteză spre şirul de case
vechi şi se opriră în scrâşnet de frâne în faţa intrării celei din
dreapta. Apoi apăru o furgonetă neagră de poliţie care viră scurt şi
se postă cu botul spre faţada aceluiaşi duplex, prinzând în lumina
puternică a farurilor şi proiectoarelor cele două uşi, iar din vehicul
săriră bărbaţi înarmaţi cu puşti automate şi îmbrăcaţi în uniforme
negre – trupele de asalt ale poliţiei – care se împrăştiară pe stradă
şi luară poziţie de atac ghemuiţi în spatele maşinilor.
Idioţii! Idioţi nenorociţi! Cu asta îl avertizau pe Carlos, iar asta
însemna că le va aluneca printre degete! Meseria Şacalului era
aceea de a ucide, iar ieşirile din scenă şi fuga, obsesia şi talentul
lui. Cu treisprezece ani în urmă, Bourne aflase că ascunzătoarea
Şacalului din satul Yitry-sur-Seine era împânzită de pereţi falşi şi
de scări secrete, mai multe decât în castelele de pe Loara
construite de nobilime pe vremea regelui Ludovic al XIV-lea. Iar
faptul că nimeni nu a reuşit vreodată să stabilească cu certitudine
446
cui aparţine acea proprietate nu făcea decât să întărească
zvonurile. Şi acum cele trei clădiri în aparenţă separate de pe
Bulevardul Lefebvre precis erau unite între ele prin galerii
subterane. Presupunerea se impunea de la sine.
Pentru numele lui Dumnezeu, oare cine avusese ideea asta
tâmpită? Sau era vorba de o eroare cumplită? Oare el şi
Bernardine fuseseră atât de obtuzi încât să îşi închipuie că Le
Deuxieme şi agentura lui Peter Holland de la Paris nu vor instala
aparatură de ascultare în camera lui de la Pont-Royal… sau poate
le interceptaseră convorbirile mituind-o pe centralistă? Nu, era
imposibil să instalezi aparatură şi toate firele într-un timp atât de
scurt şi mai ales într-un hotel atât de mic, fără a fi reperat. Un
străin ar fi bătut imediat la ochi, iar sumele aruncate în dreapta şi
în stânga pentru a cumpăra tăcerea salariaţilor puteau fi dublate
sau triplate de persoana ţinută sub observaţie. Santos? Microfoane
instalate sus în cameră de o cameristă sau de băiatul de serviciu?
Neverosimil. Uriaşul care îl condusese la Şacal nu şi-ar fi expus
mentorul dacă avea de gând să-l tragă pe sfoară pe el, Bourne.
Cine? Cum? întrebările îi ardeau mintea în timp ce urmărea
consternat şi îngrozit scena care se desfăşură sub ochii lui pe
Bulevardul Lefebvre.
— Poliţia! Evacuaţi clădirea! Toată lumea afară! Ordinele erau
rostite printr-o portavoce puternică, iar ecoul se dispersa pe
stradă. Aveţi un minut la dispoziţie, după care trecem la atac!
Ce atac! urlă cu disperare Bourne în gând, pentru o clipă cu
mintea paralizată. L-aţi pierdut. L-am pierdut. Ce prostie! Cine?
Cum?
Prima se deschise uşa din stânga clădirii, cea la care se ajungea
urcând treptele improvizate de cărămizi. Un bărbat scund, gras,
chiar obez, îmbrăcat cu un maiou şi pantaloni susţinuţi de bretele
ieşi înspăimântat, cu mâinile pavăză la ochi şi capul răsucit într-o
parte, ferindu-se de lumina orbitoare a proiectoarelor îndreptate
spre faţadă.
— Ce vreţi, messieurs? aproape ţipă el cu o voce tremurată.
Sunt brutar – un brutar adevărat – dar nu ştiu nimic despre
strada asta decât că chiria este mică! Ce, e o crimă în ochii
poliţiei?
— Treburile poliţiei nu vă privesc, monsieur, continuă aceeaşi
voce amplificată prin megafon.
— Nu mă privesc? Adică daţi buzna peste noi ca la război şi îmi
speriaţi nevasta şi copiii care au crezut că îşi trăiesc ultimele clipe,
447
ca după aia să-mi spuneţi că nu e treaba noastră? Ce explicaţie
mai e şi asta? Doar nu suntem fascişti!
Mai repede! îşi spuse Bourne. Pentru numele lui Dumnezeu,
mai repede! Fiecare secundă reprezintă un minut pentru un fugar,
iar pentru Şacal înseamnă o oră!
În acel moment, pe cealaltă uşă îşi făcu apariţia o femeie
îmbrăcată în straie lungi, negre de călugăriţă. Se opri mândră în
prag, adoptând o atitudine sfidătoare şi rosti fără umbră de teamă,
pe un ton de-a dreptul profetic:
— Cum de cutezaţi? strigă ea. Doar ştiţi că e ora vecerniei. Mai
bine v-aţi ruga pentru iertarea păcatelor voastre în loc să-i
întrerupeţi pe cei care se roagă lui Dumnezeu pentru iertarea
greşelilor lor!
— Frumos spus, măicuţă, rosti imperturbabil ofiţerul de poliţie
vorbind în portavoce. Însă noi am primit nişte informaţii şi vă
rugăm respectuos să ne permiteţi să percheziţionăm casa. Iar dacă
vă împotriviţi, ne facem datoria şi îndeplinim ordinul întorcând-o
pe dos.
— Suntem Surori de Caritate din Ordinul Maria Magdalena!
exclamă călugăriţa. Aici nu e o casă, ci un sanctuar al fecioarelor
care şi-au închinat viaţa lui Hristos!
— Cu tot respectul, măicuţă, dar trebuie să intrăm. Iar dacă
ceea ce spuneţi se dovedeşte a fi adevărat, atunci sunt convins că
statul va dona o sumă generoasă în sprijinul cauzei pe care o
apăraţi.
Îţi pierzi vremea! urlă în gând Bourne de-a dreptul exasperat.
Are să scape!
— Blestemate să fie sufletele voastre că pângăriţi acest lăcaş
sfânt. Fie, intraţi, păcatul este al vostru!
— Ce spui, măicuţă? întrebă un alt oficial vorbind în portavoce.
Mă îndoiesc că există printre canoanele voastre vreunul care îţi dă
dreptul să condamni pe cineva la chinurile iadului pentru un fleac
ca ăsta… Dă-i drumul, domnule inspector. Sub hainele astea
cernite s-ar putea să găseşti lenjerie potrivită pentru Faubourg.
Ştia cine vorbise. Era Bernardine! Ce se întâmplase? Oare
Bernardine nu era de fapt de partea lui? Oare doar se prefăcuse şi
acum vorbea nu ca prieten, ci ca trădător? Dacă acesta era
adevărul, înseamnă că în astă-seară trebuia să mai moară cineva!
Trupa de luptători antiterorişti îmbrăcaţi în uniforme negre ca
noaptea ţâşni cu armele îndreptate în poziţie de tragere spre
treptele de cărămidă de la intrare, în timp ce jandarmii blocau
448
accesul dinspre sud şi nord pe Bulevardul Lefebvre, iar sirenele
echipajelor de poliţie nu conteneau să urle avertizându-i cu
luminile albastre-roşii pe nepoftiţi să nu se apropie de zona
încercuită.
— Pot să intru în casă? întrebă brutarul obez şi, cum nimeni nu
îi răspunse, o zbughi înăuntru ţinându-şi pantalonii cu mâna.
Un oficial în civil, în mod evident conducătorul operaţiunii, li se
alătură oamenilor săi aflaţi pe trotuar, iar la un semn scurt din
cap aceştia urcară în fugă treptele de la intrare pregătindu-se să ia
cu asalt uşa deschisă în pragul căreia stătea călugăriţa.
Jason nu îşi părăsi postul de observaţie din colţul străzii şi
rămase să privească, mut de uimire, cu spatele lipit de zidul din
piatră al clădirii, cu sudoarea şiroindu-i la tâmple şi pe ceafă,
scena incredibilă care se desfăşura pe Bulevardul Lefebvre chiar
sub ochii lui. Acum ştia cine, însă nu ştia de ce. Era oare cu
putinţă ca omul în care Alex şi el însuşi avuseseră deplină
încredere să fie în realitate o altă iscoadă de-a Şacalului? Iisuse,
refuza să creadă aşa ceva!
Iar douăsprezece minute mai târziu, când varianta pariziană a
trupelor SWAT îşi făcu apariţia în pragul casei, în frunte ieşind ca
o furtună comandantul său – unii dintre membri se aplecară să
sărute mâna cucernicei (sau diabolicei) călugăriţe, nu se ştia prea
bine – Bourne se convinse că flerul nu îl înşelase nici pe el, nici pe
Conklin.
— Bernardine! urlă bărbatul îmbrăcat în civil îndreptându-se
spre prima maşină de poliţie. Te-ai nenorocit! Dispari! Nici să nu
încerci să te mai adresezi vreodată unui lucrător de la Deuxieme,
nici măcar femeii de serviciu!… Eşti ostracizat!… Dacă ar fi după
mine, aş da ordin să fii împuşcat!… Auzi, pe Bulevardul Lefebvre s-
a produs o crimă! Un prieten de-al Biroului a fost ucis! Un agent
pe care trebuia să-l protejăm!… Şi când colo dăm de-o afurisită de
mănăstire, ticălos împuţit! Paştele mă-sii! O mănăstire!… Dă-te
imediat jos din maşina mea, porc de câine ce eşti! Cară-te până
numi scapă un glonţ în burta ta şi-ţi vărs maţele pe trotuar, acolo
unde le e locul!
Bernardine coborî împleticindu-se din maşină, tremurând şi
abia ţinându-se pe picioare. În două rânduri se împiedică şi căzu
la pământ dar Bourne, deşi gata să sară în ajutorul prietenului
său, se abţinu şi aşteptă răbdător. Maşinile şi furgoneta poliţiei
dispărură în trombă, totuşi Bourne ştiu că trebuie să aştepte şi
rămase pe loc uitându-se când la Bernardine când la intrarea în
449
casa Şacalului. Fiindcă aici se afla ascunzătoarea Şacalului;
călugăriţa din pragul casei era dovada cea mai grăitoare. Carlos nu
renunţase niciodată la credinţa sa pierdută, folosind-o din plin
drept acoperire, deşi ea reprezenta mai mult decât atât. Mult mai
mult.
Bernardine se retrase poticnindu-se în gangul cufundat în
beznă al unei case de mult părăsite, aflată chiar peste drum de
clădirea locuită de pe Bulevardul Lefebvre, Jason şterse cu spatele
zidul în umbra căruia se ţinuse ascuns, dădu colţul şi o rupse la
fugă spre locul unde se adăpostise veteranul de la Deuxieme. Îl
înşfăcă de umeri pe Bernardine care, abia suflând, se sprijinea de
o vitrină şi, susţinându-l, îl întrebă aproape strigând:
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a-ntâmplat?
— Uşurel, mon ami, spuse Bernardine tuşind. Porcul lângă care
am stat – fără îndoială un politician neruşinat care aşa a înţeles să
iasă din dilemă – mi-a tras un pumn în stomac înainte de a mă
azvârli din maşină… Ţi-am spus doar că nu-i mai ştiu chiar pe toţi
cei care se fâţâie pe culoarele Biroului de la o vreme încoace. Şi voi
aveţi aceleaşi probleme în America, aşa că ţi-aş fi recunoscător
dacă nu mi-ai ţine prelegeri.
— E ultimul lucru care-mi trece prin minte… Am găsit casa,
Bernardine. Asta e, fix în faţa noastră!
— Dar e şi o cursă.
— CE?
— Alex şi cu mine am convenit asupra acestui lucru. Numărul
de telefon pe care-l avea el nu coincidea cu al nostru. Presupun că
n-ai apucat să-l suni pe Carlos după cum ţi s-a recomandat.
— Nu. Aveam adresa şi voiam să-l încolţesc. Care-i problema?
Important e că asta e casa!
— Da, aici trebuia să se prezinte domnul Simon şi dacă era cu
adevărat domnul Simon, abia de aici urma să fie însoţit până la alt
loc de întâlnire. Dar dacă nu era monsieur Simon, ci altcineva,
atunci urma să fie împuşcat – un alt cadavru care încercase să
ajungă la Şacal.
— Aici greşeşti! nu se lăsă Bourne, clătinând din cap şi vorbind
precipitat dar în şoaptă. Poate că a ales o cale mai ocolită, însă,
ascultă-mă pe mine, Şacalul e la pupitrul de comandă. N-o să
accepte ca altcineva să mă doboare în locul lui. Şi-a jurat.
— La fel cum ai făcut şi tu un jurământ în ceea ce-l priveşte?
— Da. Eu am o familie de apărat, el, figura legendară a
ucigaşului plătit care a devenit. Cauza mea are o motivaţie
450
profundă, pe când cea pe care o apără el a început să nu mai aibă
înţeles nici în ochii lui – se mişcă în gol. El a ajuns la capătul
drumului, iar dacă vrea să meargă mai departe trebuie să
pătrundă în teritoriul meu – al lui David Webb – şi să-l lichideze pe
Jason Bourne.
— Webb? David Webb? Pentru numele lui Dumnezeu, ăsta cine
mai e?
— Eu, spuse Bourne zâmbind uşor şi sprijinindu-se de uşa cu
geam alături de Bernardine. Aşa-i că e o tâmpenie?
— Tâmpenie? strigă fostul lucrător de la Deuxieme. E o nebunie
curată! Nici nu pot crede aşa o prostie!
— Ba să crezi.
— Adică eşti familist şi ai copii şi totuşi faci ceea ce faci?
— Alex nu ţi-a spus?
— Şi dacă mi-ar fi spus, aş fi crezut că e o altă acoperire – în
meseria asta orice e posibil. Clătinând din cap abătut, bătrânul
ridică privirea spre tovarăşul său care îl domina cu statura sa
înaltă. Într-adevăr ai o familie de care nu vrei să scapi?
— Dimpotrivă, nici nu ştiu cum să mă întorc mai repede la ai
mei. Sunt singurele fiinţe de pe lume la care ţin cu adevărat.
— Bine, dar tu eşti Jason Bourne, cameleonul ucigaş! Cei mai
înrăiţi criminali din lumea interlopă încep să tremure numai când
aud pomenindu-se numele tău.
— Ei, asta e. Cred că este o exagerare, chiar dacă vine din
partea ta.
— Nici vorbă! Eşti Bourne. Iar înaintea ta este numai Şacalul…
— Nu! strigă Bourne uitând de David Webb. El nu se poate
măsura cu mine! Am să-l prind! Am să-l ucid!
— Bine, bine, mon ami, rosti calm Bernardine încercând să-l
liniştească şi îl fixă pe bărbatul care ascundea atâtea mistere,
simţind că îl înţelege tot mai puţin. Eu cum te-aş putea ajuta?
Jason Bourne îi întoarse spatele, inspiră profund în câteva
reprize încercând să îşi tempereze clocotul interior şi să se adune,
iar pâcla din mintea lui înfierbântată începu să se risipească şi o
nouă strategie elaborată de Cameleon prinse contur. Se răsuci
dintr-o mişcare spre strada întunecată şi se uită ţintă la clădirea
de piatră din latura dreaptă.
— Poliţiştii au plecat, rosti el liniştit.
— Da, mi-am dat şi eu seama.
— De ce altceva nu ţi-ai dat seama? Spre exemplu că n-a ieşit
nimeni din celelalte două clădiri? Şi totuşi, multe ferestre sunt
451
luminate.
— Ce pot să spun, n-am fost atent. N-am remarcat. Bernardine
ridică din sprâncene rememorând o scenă. Însă la geamuri au
apărut câteva persoane, mai multe chipuri, le-am văzut.
— Şi totuşi, nimeni nu a ieşit în stradă.
— E de înţeles. Poliţia… bărbaţi înarmaţi încercuind clădirea.
Mai bine să te baricadezi în casă, nu?
— Chiar şi după ce au dispărut poliţiştii, armele şi echipajele?
Adică se întorc la emisiunile preferate de la televizor ca şi când nu
s-ar fi întâmplat nimic? Nu iese nimeni să discute cu vecinul? Mi
se pare nefiresc, Francois. Greu de crezut şi anormal. Încât aş
trage concluzia că mişcarea a fost orchestrată.
— Ce vrei să spui? Cum?
— Un tip iese din casă şi începe să ţipe în lumina proiectoarelor.
În mod firesc, toată lumea e atentă la el şi astfel se scurg câteva
secunde bune în care se consumă elementul surpriză şi este
transmis un avertisment. Apoi, din capătul celălalt al clădirii iese o
călugăriţă animată de o sfântă indignare – şi iată cum se pierd alte
secunde preţioase care pentru Şacal fac cât ore întregi. Trupele
trec la atac şi Deuxieme iese cu mâinile goale… Iar când totul se
sfârşeşte, lucrurile reintră pe făgaşul lor normal – adică se
instaurează iar o stare de normalitate nefirească. Treaba s-a
încheiat conform unui scenariu dinainte pus la punct, aşa încât ce
rost ar mai avea ca lumea să fie curioasă? Deci vecinii nu se adună
în stradă să comenteze, nimeni nu e agitat, nici măcar unul nu
protestează indignat faţă de cele întâmplate. Oamenii rămân
înăuntru şi, în interiorul casei, se verifică unii pe alţii. Chiar nu-ţi
spun nimic toate astea?
Bernardine încuviinţă grav.
— O strategie pusă la punct în cele mai mici detalii şi dusă la
bun sfârşit de profesionişti, rosti agentul-veteran.
— Aşa mi-am zis şi eu.
— Asta ai văzut, iar mie mi-a scăpat, continuă Bernardine.
Lasă, nu e cazul să fii amabil, Jason. E o realitate. Am lipsit prea
mult timp din scenă şi mi-am ieşit din mână. Am îmbătrânit, m-
am înmuiat şi mi-am pierdut sprinteneala minţii.
— Acelaşi lucru e valabil şi pentru mine, spuse Bourne. Numai
că în cazul meu miza e prea mare şi sunt obligat să fac iute
speculaţii şi să gândesc cu mintea celui pe care aş prefera să-l uit.
— Acum a vorbit monsieur Webb?
— Bănuiesc că da.
452
 — Deci, cum stăm? Ce avem până acum?
— Un brutar iritat, o călugăriţă furioasă şi câteva chipuri la
fereastră. În acest punct avem un avantaj care nu cred să dureze
prea mult. Poate nici până mâine dimineaţă.
— Poftim?
— Carlos o să închidă prăvălia cu viteza luminii. Acum nu are
de ales… Cineva din garda lui de pretorieni i-a dat unui străin
adresa cartierului său general din Paris şi poţi liniştit să-ţi pui
pensia la bătaie – dacă o s-o mai vezi vreodată – că Şacalul se dă
acum de ceasul morţii să afle care dintre oamenii lui l-a trădat…
— Înapoi! îl întrerupse brutal Bernardine şi, înşfăcându-l de
haina neagră, îl trase spre capătul întunecat al gangului. Ascunde-
te! Culcat!
Cei doi bărbaţi se trântiră cu faţa la pământ, aproape atingând
cu nasul asfaltul, Bourne cu capul lipit de bucata de zid de sub
geam şi uşor răsucit, să vadă ce se petrece pe stradă. Dinspre
colţul din dreapta se apropia o furgonetă neagră, alta decât cea de
mai înainte. Faţă de maşina poliţiei, aceasta era o idee mai
deschisă la culoare, sau poate proaspăt vopsită şi mai
strălucitoare, de dimensiuni mai mici, însă mai lată, lăsată cu
burta pe pământ şi mult mai robustă. De fapt, singura asemănare
cu furgonetă poliţiei erau proiectoarele orbitoare. Două proiectoare
dispuse lateral, de fiecare parte a parbrizului, iar cele două
fascicule puternice de lumină măturau strada în sus şi în jos
atingând aripile maşinii. Jason smulse arma din toc – pistolul pe
care i-l împrumutase Bernardine – şi trase cu coada ochiului spre
tovarăşul său care stătea cu automatul pregătit în mână.
Fasciculul proiectorului din stânga trecu razant deasupra
trupurilor lor culcate, iar Bourne rosti în şoaptă:
— Excelent lucrat. Dar cum de-ai văzut-o?
— Farurile reflectate pe geamurile laterale, îi răspunse bătrânul
francez. Pentru o clipă am crezut că se întoarce colegul meu cel
săritor să sfârşească treaba promisă. Adică să-mi împrăştie maţele
pe trotuar… Dumnezeule, uită-te acolo!
Furgonetă trecu de primele două clădiri, apoi întoarse scurt şi
se opri brusc în faţa ultimului corp, cam la cincizeci de metri de
faţada casei celei mai îndepărtate faţă de adresa Şacalului. În clipa
în care furgonetă oprea, uşa din spate se dădea de perete şi din
maşină săreau afară patru bărbaţi înarmaţi dintre care se
desprindeau de grup doi, alergând spre cele două capete ale
străzii, unul spre intrare, ultimul rămânând pe loc, de pază lângă
453
uşile deschise cu arma MAC-10 pregătită în poziţie de tragere. Un
fascicul slab de lumină gălbuie mătură scurt treptele de la intrare;
se deschise uşa, iar pe ea ieşi un bărbat într-o haină neagră de
ploaie. Acesta rămase o clipă în prag şi se uită prudent în dreapta
şi în strângă pe bulevard.
— El este? murmură Bernardine.
— Nu, doar dacă nu şi-a pus tocuri şi perucă, îi răspunse Jason
scotocindu-se în buzunarul hainei. L-aş recunoaşte dintr-o mie…
fiindcă îl văd clipă de clipă cu ochii minţii!
Bourne scoase din buzunar una din grenadele pe care le
împrumutase de la Bernardine. Verifică piedica pistolului şi îl lăsă
pe trotuar, după care luă în palmă butoiaşul din oţel cu şănţuleţe
şi smuci de cui pentru a se asigura că nu este înţepenit.
— Ce dracu’ vrei să faci? îl întrebă veteranul de la Deuxieme.
— Tipul din capul scării este un personaj-capcană, îi răspunse
Jason liniştit şi detaşat. Peste câteva clipe, un altul îi va lua locul
şi va ţâşni pe scări în jos spre furgonetă. Se va sui pe locul din faţă
sau în spate – sper că în spate, deşi nu mai are nici un fel de
importanţă.
— Ai înnebunit! Ai să fii ucis! Cum crezi că-ţi vei ajuta familia
dacă sfârşeşti ca un cadavru prăbuşit în mijlocul străzii?
— Francois, tu chiar nu gândeşti deloc? Paznicii or să alerge în
spate şi pe uşile acelea se vor sui în furgonetă pentru simplul
motiv că în faţă nu e spaţiu pentru toată lumea. Şi nu-i acelaşi
lucru să sari afară dintr-un camion sau să te urci în el. Prima
operaţie cere mai puţin timp… Iar când ultimul dintre ei va fi sus
întinzând mâna să închidă uşile, eu voi fi plantat în interiorul
camionetei o grenadă gata amorsată… Să ştii că n-am de gând să
sfârşesc pe post de cadavru. Să nu te mişti de aici!
Înainte ca Bernardine să apuce să obiecteze, Delta, membrul de
odinioară al Meduzei, se furişase deja afară din ascunzătoare şi
ieşise în bulevardul cufundat în beznă, cu excepţia porţiunii
luminate de proiectoarele puternice îndreptate acum spre părţile
laterale ale străzii, poziţie care pe el, Bourne, îl avantaja. Lumina
albă, orbitoare, care scălda strada în jurul furgonetei, nu făcea
decât să sporească întunericul deplin din jur, singurul pericol de a
fi detectat venind din partea paznicului postat lângă uşile
deschise. Îmbrăţişând faţada caselor dintr-o privire şi fără a scăpa
scena o clipă din ochi, aşa cum făcuse în Delta Mekongului când
îşi croise drum prin noaptea tenebroasă spre tabăra duşmană
răsărind la lumina torţelor, Jason se furişă tăcut, prudent,
454
înaintând metru după metru, păşind doar atunci când paznicul se
uita în altă parte, cu ochii aţintiţi asupra bărbatului care stătea în
prag.
Şi, deodată, răsări o altă siluetă, o femeie care ţinea o valiză
într-o mână şi o geantă mare în cealaltă. I se adresă bărbatului în
fulgarin negru iar pentru o clipă, paznicul se întoarse spre cei doi
şi îi urmări vorbind. Bourne se târî pe coate şi pe genunchi, tăcut
ca o pisică, până ce ajunse în punctul cel mai apropiat de
furgonetă, de unde putea urmări scena fără a fi zărit. Constată
uşurat că ceilalţi doi paznici din capătul străzii clipeau stânjeniţi
de lumina proiectoarelor. În condiţiile date, stătea mai bine decât
sperase. Importante erau acum viteza lui de reacţie, precizia şi
îndemânarea pe care spera să nu le fi pierdut, cele care în
vremurile de altădată constituiseră a doua lui natură, acum o
amintire vagă, parţial uitate, dar poate nu de tot îngropate.
Trebuia să-şi revină; instinctul de conservare trebuia să prevaleze
asupra minţii lui înceţoşate. Acum. Sfârşitul coşmarului era atât
de aproape…
Şi iată că se întâmplă ceva! Pe neaşteptate, lângă intrarea casei
se iscă oarecare agitaţie când în prag îşi făcu apariţia o siluetă
grăbită care li se alătură celorlalţi doi. Acest bărbat era mai scund
decât cel îmbrăcat în mantaua de ploaie, purta pe cap o beretă, iar
în mână ducea o servietă. În mod evident, acesta era şeful; dădu
ordine scurte tuturor, inclusiv paznicului din spatele furgonetei,
care alergă spre trotuar pentru ca, în clipa următoare, noul-sosit
să-i azvârle servieta. Paznicul îşi trecu iute arma pe sub braţul
stâng şi prinse din zbor, cu agilitate, obiectul zburător din piele.
— Allez-vous-en. Nous partons! Vite! strigă ultimul sosit
făcându-le semn celor doi din capătul străzii să o ia înaintea lui
spre furgonetă.
Totul se desfăşură fulgerător, conform ordinelor; bărbatul în
manta i se alătură celui care stătuse postat lângă uşile din spate,
iar femeia porni alături de cel care părea a fi conducătorul
grupului… Şacalul? Acesta să fi fost Carlos? El era?
Bourne îşi dorea cu disperare să creadă că el era… deci, nu
putea fi decât el! Zgomotul portierei trântite şi explozia motorului
puternic fură semnalul de plecare. Ceilalţi trei paznici îşi părăsiră
posturile şi alergară spre uşile deschise ale furgonetei. Urcară rând
pe rând urmându-l pe bărbatul în fulgarin – detentă, braţe
vânjoase, mâini puternice încleştate de cadrul metalic din spatele
furgonetei, săritură şi cei trei fură într-o clipă înăuntru, cu armele
455
aşezate scut în faţa lor. Apoi, două mâini se întinseră spre
zăvoarele metalice ale uşilor…
Acum! Bourne smulse cuiul grenadei, ţâşni în picioare şi alergă
cu disperare, cum nu mai fugise în viaţa lui, spre uşile din spate
ale furgonetei care se închideau. Făcu un plonjon şi, răsucindu-şi
trupul din zbor, prinse ferm panoul din stânga uşii, aruncă
grenada înăuntru şi ateriză pe spate. Peste şase secunde avea să
explodeze. Jason se ridică în genunchi, cu braţele întinse înainte şi
trânti uşa blocând-o. În acel moment, din interior se porni o
adevărată rafală de gloanţe – o minune nesperată, fiindcă
furgonetă Şacalului era blindată, deci gloanţele nu puteau
străpunge metalul nici din exterior, dar nici din interior. Se auziră
bufnituri seci şi scrâşnetul ascuţit al gloanţelor care ricoşau…
unite cu ţipetele răniţilor dinăuntru.
Vehiculul ţâşni pe Bulevardul Lefebvre, iar Bourne se ghemui,
făcu un salt şi o rupse la fugă spre clădirile pustii de pe partea
estică a străzii. Ajunsese în mijlocul bulevardului când imposibilul
se produse. Imposibilul!
În clipa în care furgonetă în care se afla Şacalul explodă
trimiţând spre cerul Parisului adormit limbi uriaşe de foc, de după
colţ se ivi în trombă o limuzină maronie care frână. Iar prin
geamurile lăsate, bărbaţi nevăzuţi cu arme în mână deschiseră un
foc nimicitor, secerând tot ce le stătea în cale. Jason se aruncă în
spatele primului adăpost care îi ieşi în cale, se încovrigă în
întuneric, încercând să accepte – nu cu frică, ci mânios – evidenţa,
faptul că acestea puteau fi ultimele sale clipe de viaţă. Dăduse
greş. Nu reuşise să o apere pe Marie şi nici pe copiii lui!… Nu,
refuza să moară în felul ăsta! Ţâşni în picioare cu arma îndreptată
în faţă. Va ucide; să ucidă! Numai cu preţul ăsta trebuia să moară
Jason Bourne.
Apoi, se întâmplă un lucru incredibil. Incredibil! O sirenă?
Poliţia? Limuzina maro demară scurt, ţâşni, trecu în trombă pe
lângă furgonetă în flăcări şi dispăru pe străzile cufundate în
întuneric în momentul în care un echipaj de poliţie se ivea în viteză
din direcţia opusă, cu sirena urlând, cauciucurile scrâşnind şi
frână scurt oprindu-se la numai câţiva metri de ceea ce mai
rămăsese din camionetă. Nu mai înţelegea nimic! Dacă înainte
fuseseră cinci echipaje de poliţie, acum nu apăruse decât unul. De
ce? Întrebarea era însă inutilă. Pentru că Şacalul reuşise să scape
din capcana ce îi fusese întinsă de duşmanul său de moarte. Şi iar
reuşise să pună la punct o strategie ingenioasă: folosise nu unul,
456
ci şapte, sau poate opt personaje-capcană, de care se dispensase
cu uşurinţă pe parcurs; maestrul desăvârşit al tehnicilor de
autoapărare le rezervase tuturor moartea dând astfel peste cap
planurile lui Delta, produs al Meduzei şi creaţie a serviciilor secrete
americane. Din nou asasinul reuşise să fie cu un pas înaintea lui;
însă nu-l omorâse. Vor mai fi şi alte zile… şi alte nopţi.
— Bernardine! strigă ofiţerul de la Deuxieme care, nici cu o
jumătate de oră mai înainte, îi trântise de la obraz fostului său
coleg cuvinte grele de ocară. Bărbatul sări jos din maşină şi
continuă să-l strige: Bernardine! Unde eşti?… Doamne, răspunde,
unde eşti? M-am întors, prietene, nu te puteam lăsa aşa!
Dumnezeule, ai avut dreptate, m-am convins cu ochii mei! Iisuse,
te implor, spune-mi că n-ai murit! Răspunde-mi!
— Altcineva a murit, veni răspunsul lui Bernardine care ieşi din
gangul aflat la şaizeci de metri nord de locul unde se ascundea
Bourne, o siluetă uscăţivă de bătrân, care abia îşi târa picioarele.
Am încercat să te previn, dar tu nici n-ai vrut să m-asculţi…
— M-am pripit! tună ofiţerul alergând spre bătrân şi
îmbrăţişându-l cu efuziune în timp ce restul ocupanţilor maşinii
făcură un cordon în jurul furgonetei care ardea ca o torţă, ferindu-
şi ochii cu braţele ridicate scut în dreptul feţei. Le-am transmis
oamenilor să se întoarcă! adăugă ofiţerul. Crede-mă, prietene, m-
am întors fiindcă nu te puteam lăsa aşa, supărat; pe tine, bătrânul
meu camarad de arme… Nu mi-aş fi închipuit că porcul ăla de
ziarist te-a agresat, că te-a lovit. Când mi-a zis, l-am azvârlit jos
din maşină!… M-am întors să te iau, ai văzut, nu te puteam lăsa
aici, nu? Dar, pe crucea mea, la aşa ceva nu mă aşteptam!
— E oribil, rosti veteranul de la Deuxieme scrutând atent, dar şi
prudent, bulevardul, supraveghind zona. Şi remarcă feţele
înspăimântate care apăruseră la ferestrele celor trei clădiri din
piatră. Puişorii rămăseseră fără cloşcă şi erau speriaţi. Nu e numai
vina ta, colega, continuă el, cu o notă de scuză în glas. M-am
înşelat asupra clădirii.
— Aha! ţipă colegul de la Deuxieme cu o notă victorioasă în glas.
Te-ai înşelat? Asta să ştii că e o eroare gravă, dragă Francois!
— Cine ştie, poate că urmările n-ar fi fost atât de grave dacă nu
te grăbeai să o ştergi, după cum te-ai exprimat atât de precis. În
loc să pleci urechea la spusele unui om mai bătrân şi cu mai
multă experienţă decât tine, tu mi-ai ordonat să cobor din maşină.
Pentru a asista câteva clipe mai târziu la ororile care s-au petrecut
după plecarea voastră.
457
 — Bine, dar am făcut întocmai cum ne-ai cerut! Am
percheziţionat clădirea, cea asupra căreia te-ai înşelat!
— Dacă ai fi rămas câteva clipe să-ţi explic, poate acum am fi
evitat moartea unui prieten. Mă văd nevoit să menţionez în raport
acest aspect…
— Te rog, prietene, îl întrerupse colegul. Hai să găsim împreună
o soluţie, spre binele Biroului…
Dar colegul fu întrerupt la rândul lui, de astă dată de sirenele
unei maşini de pompieri. Bernardine ridică braţul, impunându-i
tăcere şi, în ciuda protestelor camaradului de arme, îl trase ceva
mai încolo pe stradă, în aparenţă spre a se îndepărta de zona
agitaţiei, în realitate pentru a se apropia de locul unde se
ascundea Bourne, anume spre a fi mai bine auzit de acesta.
— După ce vin oamenii noştri, continuă ofiţerul de la Deuxieme,
ridicând glasul până la înălţimea funcţiei sale, golim clădirile, îi
săltăm pe toţi şi îi reţinem pentru interogatoriu!
— Dumnezeule! exclamă Bernardine. După ce că ai dat dovadă
de incompetenţă, acum mai eşti şi încăpăţânat.
— Ce?
— Limuzina, ai văzut limuzina maro? Nu se poate să n-o fi
văzut.
— Da, sigur. Şoferul zicea că precis fuge de la faţa locului.
— Asta-i tot ce ţi-a spus?
— Păi, camioneta ardea şi toată lumea era disperată să
transmită mesaje prin radio după oameni…
— Uită-te şi tu la geamurile alea spulberate, rosti Francois pe
un ton autoritar arătând spre faţada unei case care se afla în
direcţia opusă faţă de locul unde se ascundea Bourne. Uită-te la
găurile din asfalt. Astea sunt de la gloanţe, colega. Iar tipii care s-
au jucat pe aici au fugit crezând că m-au avut… Aşa că n-ai să
spui nimic şi, mai ales, n-ai să întreprinzi nimic! Lasă-i în pace pe
ăştia care au rămas în cartier.
— Eşti de neînţeles…
— Iar tu eşti un mare prost. Dacă există o posibilitate, cât de
măruntă, ca vreunul dintre criminalii ăştia să primească ordin şi
să se întoarcă la locul faptei, atunci, spune-mi şi mie, de ce să le
stăm tocmai noi în cale?
— Acum chiar că nu mai pricep nimic.
— Ei aş, protestă Bernardine în timp ce pompierii se luptau cu
flăcările încercând să stingă focul cu furtunurile şi extinctoarele
puternice. Trimite-ţi oamenii prin case şi pune-i să-i întrebe pe
458
locatari dacă s-au mai liniştit, să le explice că autorităţile au
stabilit natura tragicelor evenimente, că ele s-ar datora unor minţi
criminale. Criza a trecut şi deci nu mai au de ce să fie alarmaţi,
fiindcă incidentul e închis şi nu se va repeta.
— Bine, dar eşti convins că nu se va repeta?
— Asta trebuie să le-o spunem lor.
O ambulanţă intră ca o furtună pe Bulevardul Lefebvre urmată
la mică distanţă de două echipaje de poliţie, toate trei vehiculele cu
sirenele urlând şi girofarurile în acţiune. În colţul dinspre Rue
d’Alesia se adunase o mulţime de curioşi: locatarii din casele
învecinate care coborâseră grăbiţi în stradă, unii în ţinută mai
decentă, în pantaloni şi cămăşi, alţii în ce se nimerise, adică halate
de baie uzate şi papuci scâlciaţi. Bernardine remarcă în treacăt că
furgonetă Şacalului era acum redusă la un morman încins şi
fumegând de tablă înroşită şi cioburi, se întoarse spre
interlocutorul său şi continuă imperturbabil:
— Lasă gloata să-şi satisfacă curiozitatea morbidă, iar după
aceea trimite-ţi oamenii s-o împrăştie. Într-o oră, după ce se va fi
terminat cu mizeria asta şi focul va fi stins, iar cadavrele ridicate
de aici, anunţă în gura mare că porcăria s-a sfârşit şi trimite-ţi
oamenii înapoi la sediu. Unul singur va rămâne pe loc să păzească
resturile maşinii până se face curăţenie pe stradă. Îi vei da ordin
precis să nu oprească pe nimeni din cei care vor ieşi din clădire. S-
a înţeles?
— Nu prea. Parcă ziceai că cineva se ascunde…
— Ştiu şi eu ce-am spus, nu îl iertă fostul consultant al
Deuxieme Bureau. Asta nu schimbă cu nimic datele problemei.
— Înseamnă că tu nu pleci?
— Te-ai prins. Rămân pe loc, ascuns. Am să mă învârt prin zonă
cu maximum de discreţie.
— Am priceput. Şi cum rămâne cu raportul de la poliţie? Şi cu
raportul meu?
— Scrie şi tu o parte din adevăr, dar ai grijă să nu scrii chiar
tot. Spune că un ciripitor care a refuzat să-şi decline identitatea te-
a informat că astă-seară pe la ora asta se va produce pe
Bulevardul Lefebvre un incident violent care e de competenţa
brigăzii de narcotice de la Bureau. Te-ai prezentat la faţa locului în
fruntea unui echipaj de poliţie, n-ai găsit nimic dar, la puţin timp
după ce aţi plecat, flerul tău infailibil de profesionist te-a îndemnat
să te întorci şi ai găsit o baie de sânge.
— Cine ştie, poate că o să mă aleg cu felicitări, spuse colegul,
459
dar imediat se încruntă şi continuă pe un ton neliniştit: Şi raportul
tău?
— O să ne gândim. Poate că nu e nevoie să-l scriu, nu? spuse
proaspăt reinstalatul consultant pe lângă Deuxieme.
*
* *
Personalul medical a ambalat cadavrele în saci de plastic şi le-a
încărcat în ambulanţă, iar şoferul de pe maşina de gunoi a curăţat
strada de rămăşiţele vehiculului distrus luându-le cu o cuvă
uriaşă şi aruncându-le în spate, în concasorul imens. Restul
gunoierilor au măturat şi au spălat strada, ba chiar s-au găsit
câţiva să remarce că nu trebuiau să o lustruiască prea tare, altfel
exista pericolul ca lumea să nu mai recunoască Bulevardul
Lefebvre. Un sfert de oră mai târziu isprăviseră; gunoierii îşi
strânseseră catrafusele şi o luaseră din loc, iar poliţistul singuratic
plecase o dată cu ei urmând a fi lăsat la primul colţ de stradă de
unde avea să telefoneze la secţie. Trecuse de ora patru dimineaţa şi
curând zorii unei zile noi aveau să mijească deasupra Parisului,
preludiu al frământării şi agitaţiei omeneşti. În acest moment,
singurele semne de viaţă de pe Bulevardul Lefebvre erau cele cinci
ferestre luminate din şirul de clădiri în care îşi avea cartierul
general Carlos Şacalul. În acele încăperi se aflau bărbaţi şi femei
cărora somnul nu le era îngăduit. Fiindcă roboteau pentru
monsenior.
Bourne era aşezat pe trotuar, cu picioarele întinse dinaintea lui
şi spatele lipit de zid în intrândul unui magazin aflat peste drum
de imobilul din care ieşiseră brutarul certăreţ şi călugăriţa
indignată pentru a ţine piept forţelor de ordine. Bernardine se afla
într-o ascunzătoare asemănătoare, la câteva zeci de metri mai
încolo, ţinând sub observaţie prima clădire, cea în faţa căreia se
oprise furgonetă pentru a prelua încărcătura umană condamnată
la pieire. Înţelegerea lor fusese fermă: Jason trebuia să o
urmărească şi s-o ia pe sus pe acea persoană care ieşea prima din
oricare dintre case, iar bătrânul veteran de la Deuxieme trebuia să
o fileze pe următoarea, s-o însoţească până la destinaţie, dar să nu
stabilească nici un contact. Bourne îşi făcuse socoteala că
emisarul Şacalului nu putea fi decât brutarul sau călugăriţa, aşa
încât el îşi alesese aripa dinspre nord a clădirilor din piatră.

În mare parte raţionamentul său fusese corect, atâta doar că nu

se aşteptase la o asemenea aglomerare de persoane şi de mijloace
460
de transport. La 5:17 îşi făcură apariţia venind dinspre latura
sudică a bulevardului două biciclete pe care pedalau două
călugăriţe îmbrăcate în rase negre şi cu bonete albe pe cap. O dată
ajunse în faţa casei care se presupunea că ar adăposti Ordinul
Maria Magdalena al surorilor de caritate, claxonară scurt, în
surdină. Uşa de la intrare se deschise şi în prag îşi făcură apariţia
alte trei călugăriţe, fiecare ţinând de ghidon propria sa bicicletă.
Miresele lui Cristos coborâră treptele şi li se alăturară surorilor lor
întru alinarea suferinţei. Încălecară tăcute, iar alaiul se puse în
mişcare, singura consolare pentru Jason în această situaţie fiind
aceea că măicuţa indignată a lui Carlos asigura singură
ariergarda. Bourne se aşteptase că aşa avea să se întâmple, deci
ţâşni din uşa magazinului şi o rupse la fugă după ele pe
bulevardul încă învăluit în umbrele nopţii. Iar când ajunse lângă
zidul corpului de clădire pustiu, lipit de casa Şacalului, o altă uşă
se deschise. Se ghemui la pământ şi îl urmări pe brutarul obez şi
iritabil zorind în jos pe scări şi apucând-o spre sud. Îi venise
rândul şi lui Bernardine să se pună în mişcare, îşi spuse Jason şi,
ridicându-se în picioare, o rupse la fugă în urmărirea alaiului de
călugăriţe.
La orice oră din zi sau din noapte, traficul parizian este o
enigmă greu de descifrat. De asemenea, el oferă o scuză valabilă
celor care doresc să ajungă mai devreme sau mai târziu la o
întâlnire, ca şi celor care nu vor să ajungă deloc. Cu alte cuvinte,
parizianul aşezat la volan întruchipează ultimele vestigii ale unei
civilizaţii apuse, impregnate de o tragică indiferenţă şi un
nemăsurat fatalism, pe care poate doar civilizaţia romană şi
ateniană să le fi exprimat mai bine. Aşadar, nici călugăriţelor –
surori de caritate nu le fu dat să scape de avatarurile traficului
modern, de fapt, cea afectată fiind cloşca superioară care încheia
şirul. La intersecţia dintre Rue Lecourbe şi Montparnasse le tăie
calea un cârd de camioane cu produse alimentare împiedicând-o
să-şi ajungă din urmă suratele, aşa încât aceasta le făcu un semn
liniştitor cu mâna şi coti scurt pe o străduţă laterală iuţind brusc
ritmul. Cu rana căpătată pe Tranquility Isle pulsându-i nebuneşte,
Bourne nu iuţi pasul fiindcă nu era nevoie. Pe plăcuţa albastră
fixată pe zidul casei din colţ scria cu litere albe IMPASSE – drum
înfundat, deci aceasta era singura cale de acces, iar călugăriţa nu
avea cum să dispară pe altă parte.
Găsi cu uşurinţă bicicleta legată de un felinar chior şi aşteptă
liniştit sub un portal cufundat în beznă la nici cinci metri mai
461
încolo. Ridică mâna şi atinse bandajul umed de la gât, semn că
rana începuse să sângereze. Dacă avea noroc, poate doar plesnise
o copcă… O, Doamne, cum îl dureau picioarele! Durerea aceea
greu de suportat, mai mult decât o simplă oboseală, când muşchii
sunt întinşi la maximum pentru că au fost mult prea solicitaţi
după o lungă perioadă de pauză. Jogging-ul din zori sau alergările
uşoare erau simple exerciţii de menţinere în formă, insuficiente
însă pentru salturile, săriturile, rotirile, opririle sau starturile
bruşte pe care le făcuse în acea noapte. Cu ochii aţintiţi asupra
bicicletei, se sprijini cu umărul de piatra rece a zidului să-şi tragă
sufletul şi încercă înciudat să reprime un gând care nu îi dădea
pace, sâcâindu-l cu o insistenţă agasantă: doar cu câţiva ani în
urmă poate că nici n-ar fi remarcat oboseala din picioare; pentru
simplul motiv că nu ar fi fost obosit. Liniştea care domnea pe
străduţa adormită în ceasurile de amorţeală premergătoare zorilor
de zi fu tulburată de zgomotul unui zăvor tras şi de scârţâitul
iritant al unei uşi care se rotea în balamale, intrarea în
apartamentul în faţa căruia fusese priponită bicicleta. Cu spatele
lipit de zid, Jason scoase arma din toc nedezlipindu-şi o clipă
privirea de pe femeia îmbrăcată în rasă neagră de călugăriţă care
se îndrepta zorită spre felinar. Îşi făcu de lucru cu o cheie
încercând să o potrivească în broasca lacătului şi să desfacă lanţul
bicicletei iar Bourne, profitând de acest răgaz, ieşi din umbra
portalului şi, tăcut ca o pisică, se furişă în spatele femeii.
— Ai să întârzii la utrenie, rosti el.
Femeia se răsuci iar cheia îi zbură cât colo şi ateriză pe trotuar.
Din rotire, pulpanele largi ale rasei negre se desfăcură, iar ea îşi
strecură iute mâna dreaptă sub falduri. Atent, Jason făcu un pas
înainte şi o înşfăcă cu mâna stângă de încheietură, în timp ce cu
dreapta îi smulgea boneta albă de pe cap. La vederea chipului
călugăriţei, rămase cu gura căscată şi icni stupefiat.
— Dumnezeule! şopti el. Tu eşti?
CAPITOLUL XXVII
— Te cunosc! strigă Bourne. Ne-am întâlnit la Paris… cu mulţi
ani în urmă… Te cheamă Lavier. Jacqueline Lavier. Aveai un
magazin, o casă de modă… Les Classiques – în St. Honore –
paravanul lui Carlos din Faubourg! Te-am găsit într-o cabină de
spovedanie din Neuilly-sur-Seine. Am crezut că eşti moartă!
Chipul ridat al călugăriţei, cu trăsături marcate de femeie
trecută de prima tinereţe, era schimonosit de furie. Încercă să
scape din încleştare, dar Jason o prinse şi mai bine, o răsuci şi o
462
trânti cu faţa de zid, imobilizând-o cu braţul stâng petrecut pe
după grumaz.
— Dar văd că n-ai murit. Tu erai la Luvru când a fost întinsă
cursa, când a sărit totul în aer!… Pe Dumnezeul meu, ai să vii cu
mine. Atunci şi-au găsit mulţi moartea – printre alţii şi francezi –
iar eu a trebuit s-o şterg, aşa încât nu a avut cine să le spună că
tu ai fost de vină… În ţara mea, dacă omori un poliţist, pedeapsa
nu se prescrie, iar aici e la fel. Când e vorba de uciderea unui
poliţist, fii convinsă că angrenajul nu se opreşte niciodată.
Francezii n-au uitat de episodul de la Luvru şi nici pe oamenii lor!
— Greşeşti! şopti femeia sacadat, gâfâind, cu ochii verzui ieşiţi
din orbite. Mă confunzi…
— Eşti Lavier! Regina necontestată din Faubourg. Tu erai
singura persoană care asigura legătura cu iubita Şacalului,
nevasta generalului. Să nu-mi spui mie că greşesc!… V-am urmărit
pe amândouă până la Neuilly, la catedrala aceea la care se trag
veşnic clopotele, înţesată de preoţi, unul dintre ei fiind însuşi
Carlos! La câteva minute după aceea, târfa lui a ieşit din biserică;
tu, nu. A plecat tare grăbită, iar eu m-am repezit înăuntru şi am
întrebat de tine; un preot bătrân – dacă o fi fost cumva preot – mi-
a spus că te-a zărit intrând în confesionalul din stânga. M-am
repezit acolo, am tras draperia şi te-am găsit. Moartă. Atunci am
fost convins că te-au omorât, totul se petrecuse cu atâta
repeziciune! Iar Carlos ştiam că trebuie să fie pe aproape! Îl
puteam prinde, era în bătaia armei mele… sau poate că eu eram în
bătaia armei lui. M-am învârtit ca un descreierat şi, într-un târziu,
l-am văzut! Pe stradă, îmbrăcat în sutana lui neagră – l-am văzut
şi am ştiut că este el fiindcă atunci când m-a zărit a rupt-o la fugă
şi s-a pierdut printre maşini. Mi-a scăpat… l-am pierdut! Însă mai
aveam o carte de jucat: tu. Aşadar, am avut grijă să se afle că
Lavier a murit… Asta şi trebuia să fac, nu? Asta aşteptaţi de la
mine să fac, răspunde!
— Repet, te înşeli! murmură femeia.
Nu se mai zbătea fiindcă oricum ar fi fost inutil. Stătea cuminte,
cu faţa lipită de zid, ca şi când în acest fel spera să capete
îngăduinţa de a vorbi.
— Vrei să mă asculţi? întrebă ea icnind sub braţul lui Jason
care o apăsa mai să o sugrume.
— Lasă bancurile, doamnă, veni răspunsul lui Bourne. Ai să
pleci de-aici pe sus, purtată pe braţe – o soră de caritate ajutată,
nu agresată de un necunoscut. Fiindcă ai să leşini. La vârsta ta
463
nici nu e de mirare, nu?
— Stai!
— N-am timp.
— Trebuie să stăm de vorbă!
— De-abia aştept.
Jason îşi trase braţul şi o lovi cu muchia palmei, cu ambele
mâini deodată, în punctul în care tendoanele se unesc cu muşchii
gâtului. Femeia i se lăsă moale în braţe, iar Jason o prinse şi o
purtă pe sus spre capătul aleii, ca un bun creştin – tăcut şi smerit
– cerând ajutor în numele călugăriţei doborâte de munca
istovitoare. Zorile crude dădeau să lumineze cerul, iar câţiva
trecători matinali şi un tânăr în pantaloni scurţi care ieşise la
jogging se apropiară de bărbatul care purta o călugăriţă pe braţe.
— Stă de două zile lângă soţia mea şi îi îngrijeşte pe micuţii
bolnavi. N-a închis ochii o clipă! rosti Cameleonul pe un ton
rugător vorbind franceza omului de rând. Vă rog, chemaţi un taxi
să o duc la mănăstirea din arondismentul nouă.
— Mă duc eu! se oferi tânărul sportiv. E o staţie de taxi pe Rue
de Sevres; e deschisă toată noaptea, iar eu sunt un bun alergător!
— Dumnezeu v-a scos în calea mea, monsieur, spuse Jason plin
de recunoştinţă, simţind imediat un val de neîncredere şi invidie la
adresa mult prea săritorului şi mult prea tânărului sportiv.
Taxiul ajunse lângă el şase minute mai târziu, adus de tânărul
care sări sprinten pe trotuar.
— I-am spus şoferului că aveţi bani. Sper că nu-i o minciună.
— Sigur. Mulţumesc.
— Spuneţi-i călugăriţei ce am făcut, adăugă tânărul sportiv
ajutându-l pe Bourne să o depună pe femeia leşinată pe bancheta
din spate a maşinii. Am nevoie de tot ajutorul din lume.
— Sper că nu e iminent, rosti Bourne încercând să-i întoarcă
tânărului zâmbetul.
— Nu chiar! Reprezint firma la maraton, spuse puştiul-adult
începând să frământe nerăbdător asfaltul sub picioare.
— Încă o dată, mii de mulţumiri. Succes! Îţi urez să câştigi.
— Spuneţi-i să se roage pentru mine! strigă atletul luând startul
şi îndepărtându-se.
— În Bois de Boulogne, rosti Bourne închizând uşa.
— În Bois? Nebunul ăla cu viermi în fund mi-a zis că-i vorba de
o urgenţă! Că trebuie să o duceţi pe călugăriţă la spital.
— A băut mai mult decât era cazul, ce vrei să-ţi spun mai mult?
— În Bois de Boulogne, spuse şoferul dând înţelegător din cap.
464
Să ia puţin aer până îşi revine. Am o verişoară de-a doua,
călugăriţă la o mănăstire din Lyon. Când scapă câte o săptămână,
trage o beţie soră cu moartea. Când mă gândesc ce viaţă duce, zău
dacă-mi vine să o condamn!
Razele strălucitoare ale soarelui încălzeau banca de pe marginea
aleii aşternute cu pietriş din Bois şi îi învăluia în lumină pe cei doi
ocupanţi: călugăriţa în pelerina ei amplă, neagră, care se trezi
scuturându-şi ameţită capul şi Jason, aşezat lângă ea.
— Cum te simţi… soră? îşi întrebă Jason prizoniera.
— De parcă m-a lovit un tanc, răspunse femeia deschizând ochii
şi luând o gură de aer. Cel puţin un tanc.
— Despre care presupun că ştii mai multe decât despre
furgonetă cu care cară haine pentru săraci surorile de caritate ale
Mariei Magdalena.
— Cam aşa, aprobă femeia.
— Nu te mai obosi să-ţi cauţi pistolul, spuse Bourne. Am avut
grijă să-l scot din portjartierul foarte, foarte scump de sub rasă.
— Mă bucur să constat că te pricepi şi i-ai recunoscut valoarea.
Şi despre asta aş vrea să vorbim… Şi cum nu ne aflăm la o secţie
de poliţie, presupun că am dreptul să vorbesc.
— Numai dacă ceea ce ai să-mi spui serveşte scopului pe care îl
urmăresc. Sper că înţelegi la ce mă refer.
— Dar sigur că serveşte acestui scop. Am fost prinsă. Nu înţelegi
că în felul ăsta i-am trădat? Nu sunt acolo unde ar trebui să fiu şi,
deşi nu ştiu cât e ceasul, după lumina de-afară cred că e prea
târziu să mai dau explicaţii. Iar bicicleta mea fie a rămas legată de
stâlp, fie a dispărut între timp.
— Eu în nici un caz nu ţi-am luat-o.
— Deci, sunt ca şi moartă. Chiar dacă am plecat, tot aia e, sunt
moartă, nu înţelegi?
— Fiindcă ai dispărut? Fiindcă nu eşti unde ar trebui să fii?
— Desigur.
— Deci eşti într-adevăr Lavier!
— Perfect adevărat. Mă cheamă Lavier. Dar nu sunt cea pe care
o ştii. Tu ai cunoscut-o pe sora mea, Jacqueline Lavier, iar eu sunt
Dominique. Era doar cu un an mai mare decât mine şi încă din
copilărie semănăm foarte bine. Şi nu te înşeli în privinţa episodului
din Neuilly-sur-Seine. Pe ea ai văzut-o acolo. Sora mea a fost ucisă
pentru că a încălcat o lege esenţială, sau dacă preferi, fiindcă a
comis un păcat de moarte. A intrat în panică şi te-a condus la
iubita lui Carlos, proprietatea lui secretă cea mai dragă şi cea mai
465
preţioasă.
— Pe mine?… Ştii cine sunt?
— Domnule Bourne, întregul Paris, Parisul Şacalului, ştie cine
eşti. Nu ştiu cum arăţi, ţin să te liniştesc, însă au aflat că eşti aici,
că ai venit să-l găseşti pe Carlos.
— Iar tu trăieşti în această lume?
— Da.
— Doamne-Dumnezeule, dar el ţi-a ucis sora!
— Ştiu.
— Şi totuşi lucrezi pentru el?
— Sunt momente în viaţă când nu ai încotro şi iei ce ţi se oferă.
Să zicem că eşti pus să alegi între viaţă şi moarte. Până acum şase
ani când Les Classiques a trecut pe mâna altui patron, prăvălia era
vitală pentru monsenior. Eu am înlocuit-o pe Jacqui…
— Aşa, fără nici un fel de probleme?
— N-a fost greu. Eu sunt mai mică şi, lucru foarte important,
niciodată nu mi-am arătat vârsta, am părut mai tânără. Cutele de
pe chipul femeii trecute de prima tinereţe se frânseră într-un
zâmbet melancolic. Sora mea susţinea că ni se trage de la aerul
mediteranean… În sfârşit, în lumea modei, chirurgia plastică e un
lucru obişnuit. Toată lumea ştia că Jacqui s-a dus în Elveţia să-şi
facă o operaţie plastică… iar eu am revenit la Paris după opt
săptămâni de pregătiri.
— Cum ai putut să faci aşa ceva? Ştiind ce se-ntâmplase, cum
naiba de-ai putut să faci aşa ceva?
— La-nceput n-am ştiut nimic. Abia mai târziu am aflat
adevărul. Însă, în acel moment, nu mai avea nici o importanţă.
Pentru că în acel moment, eu o apucasem deja pe drumul de care
ţi-am spus. Alternativa era să trăiesc sau să mor.
— Şi nu ţi-a trecut niciodată prin minte să te duci la poliţie sau
La Surete?
— În legătură cu Carlos? Să le povestesc despre el? întrebă
femeia privindu-l pe Bourne cu aerul unui adult dojenind un copil
care tocmai a făcut o boroboaţă. După cum se exprimă englezii de
la Cap Ferrat, cred că te ţii de bancuri.
— Aşa încât ai păşit voios şi cu inima uşoară în lumea crimei?
— Nu conştient. Am fost condusă pas cu pas, educaţia mea
desăvârşindu-se încet, fără grabă… La început mi s-a spus că
Jacqueline murise într-un accident pe mare cu iubitul ei din acea
lună şi că voi fi plătită regeşte dacă accept să-i iau locul. Les
Classiques era mult mai mult decât unul dintre cele mai renumite
466
saloane…
— Cu mult mai mult, îi tăie vorba Jason. Era paravanul în
spatele căruia se scurgeau secretele militare şi de securitate ale
Franţei înmânate Şacalului de iubita acestuia, în acelaşi timp soţia
unuia dintre cei mai mari generali ai ţării.
— Nu mi-am dat seama de acest lucru decât la mult timp după
ce generalul a omorât-o. Cred că îl chema Villiers.
— Aşa-l chema. Jason se uită gânditor la apele încă întunecate
ale eleşteului de peste drum, cu nuferii imaculaţi plutind
mănunchiuri la suprafaţă, iar pe ecranul minţii îi rulară imagini
din trecut. Eu sunt cel care l-a găsit… I-a găsit. Villiers era aşezat
într-o bergere, cu arma în mână, iar soţia lui zăcea întinsă pe pat,
goală, într-o baltă de sânge, deja rece. Generalul voia să-şi tragă
un glonţ în cap. Mi-a spus că era cea mai potrivită execuţie pentru
un trădător, iar el se acuza pe sine de a se fi lăsat orbit de
dragostea faţă de soţie, că asta îi întunecase judecata şi că, în
orbirea lui, îşi trădase Franţa mult-iubită… L-am convins că mai
era o soluţie. Acum treisprezece ani lucrurile se puteau aranja şi
altfel. Şi s-au aranjat într-o casă neobişnuită de pe Bulevardul
Seventy-first din New York.
— Nu ştiu ce s-a-ntâmplat la New York, cert este că generalul
Villiers a lăsat instrucţiuni precise ca, după moartea lui,
întâmplările de la Paris să fie date publicităţii. Deci el a murit şi
adevărul a ieşit la suprafaţă. Se spune că în acel moment, Carlos
şi-a ieşit complet din minţi şi, de furie, s-a răzbunat omorându-i
pe câţiva ofiţeri de carieră pentru simplul motiv că erau generali.
— Asta e o poveste veche, o întrerupse Bourne scurt. Au trecut
de atunci treisprezece ani. Mai bine să vedem ce se-ntâmplă acum!
— Nu ştiu, monsieur. N-am de ales, nu? Presupun că unul
dintre voi tot are să mă omoare.
— Poate că nu. Ajută-mă să-l prind şi îţi promit că te scap de el
şi în felul ăsta ai să scapi şi de mine. Poţi să te întorci liniştită pe
malul Mediteranei şi să trăieşti acolo până la sfârşitul zilelor. Nici
măcar nu trebuie să dispari, te întorci pe faţă acasă după anii
rodnici petrecuţi la Paris.
— Să dispar? întrebă Lavier studiind chipul încrâncenat al celui
care o ţinea prizonieră. Ca şi „să mă topesc”?
— Nu e cazul. Carlos nu te va putea atinge pentru că până
atunci va fi mort.
— Da, partea asta am priceput-o. Dispariţia mi se pare mai
interesantă, ca şi formula „ani rodnici”. Să înţeleg că asta va fi
467
contribuţia dumitale?
— Da.
— Am înţeles… Asta i-ai oferit şi lui Santos? O dispariţie
profitabilă?
Ironia femeii îl biciui pe Jason în plin, de parcă l-ar fi lovit peste
obraz. Ridică ochii spre prizoniera lui.
— Deci a fost mâna lui Santos, rosti el calm. Adresa de pe
Bulevardul Lefebvre era o cursă. Iisuse, a jucat tare. E bun.
— E mort, iar Le Coeur du Soldat şi-a închis porţile.
— Cum? întrebă Bourne uluit privind-o pe femeia Lavier. Asta a
fost răsplata pentru că m-a atras în cursă?
— Nu, pentru că l-a trădat pe Şacal.
— Nu pricep.
— Monseniorul are ochi şi urechi peste tot, sper că nu eşti
surprins s-o auzi. Santos, sihastrul perfect, a trimis câteva cufere
grele prin furnizorul lui de alimente şi ieri dimineaţă nu şi-a
curăţat şi nici nu şi-a udat preţioasa lui grădină, un ritual estival
pe care îl îndeplinea neabătut odată cu răsăritul soarelui. La
depozitul furnizorului s-a prezentat un om de-al nostru, a deschis
lăzile…
— Cărţi, o întrerupse Bourne vorbind liniştit.
— Lăsate acolo până la noi instrucţiuni din partea lui Santos,
completă Dominique Lavier. Plecarea lui era iminentă şi trebuia să
se petreacă discret, fără ca nimeni să afle.
— Iar Carlos a ştiut că de fapt nu Moscova a transmis un
anumit număr de telefon.
— Poftim?
— Nimic… Ce fel de om era Santos?
— Nu l-am cunoscut, de fapt nici nu ştiu cum arată. Am auzit
doar câteva bârfe, însă nu prea multe.
— Nici n-am vreme să-mi spui prea multe. Cam ce se vorbea pe
seama lui?
— Se pare că era un tip masiv…
— Asta ştiu, o întrerupse iritat Jason. Iar cărţile ne ajută să
tragem concluzia că îi plăcea să citească, poate chiar primise o
educaţie temeinică şi exprimarea lui aleasă este un indiciu în acest
sens. Din ce ţară se trage şi cum de a ajuns să lucreze pentru
Şacal?
— Se spune că ar fi cubanez, că a luptat în revoluţia lui Castro,
că era erudit, că a studiat dreptul şi că, în tinereţe, a fost coleg cu
Castro, un mare atlet. Dar că, aşa cum se întâmplă cu toate
468
revoluţiile, frământările interne au umbrit bucuria victoriei – cel
puţin asta mi-au povestit vechii mei prieteni de pe baricadele de 1
Mai.
— Fii bună şi tradu.
— Fidel era invidios pe conducătorii anumitor cadre active, în
special pe Che Guevara şi pe cel pe care l-ai cunoscut sub numele
de Santos. Dacă Fidel Castro era mai mare decât viaţa însăşi, cei
doi erau mai mari decât Castro, iar el nu putea tolera să-i facă
cineva concurenţă. Che a fost trimis într-o misiune în care şi-a
pierdut viaţa, iar lui Santos i s-au adus acuzaţii că ar fi
contrarevoluţionar. Mai avea o oră până la execuţie, când Carlos şi
oamenii lui au pătruns în închisoare şi l-au ajutat să se topească.
— Probabil îmbrăcat în sutană.
— Sunt convinsă. Biserica şi toate aiurelile medievale au deţinut
la un moment dat o poziţie foarte importantă în Cuba.
— Mi se pare mie, sau eşti înfuriată?
— Sunt femeie, iar marele pontif e bărbat şi încă unul cu
concepţii feudale.
— Se aprobă… Revenind, Santos şi-a unit forţele cu Şacalul, doi
marxişti dezamăgiţi şi înşelaţi care îşi pierduseră idealurile şi care
au pornit singuri în căutarea unei cauze personale… sau poate a
unui circ personal.
— Asta mă depăşeşte, monsieur, însă dacă înţeleg corect ceea ce
vrei să spui, mai degrabă Carlos era cel cu imaginaţia, o minte
sclipitoare, pe când Santos s-a ales cu deziluzia şi amărăciunea. În
fond, cubanezul îi datora viaţa lui Carlos, aşa că de ce să nu i-o
ofere? Ce îi mai rămăsese lui pe lume?… Până în clipa în care ai
apărut dumneata.
— De-ajuns. Mulţumesc. Voiam doar să umplu nişte lacune.
— Lacune?
— Să aflu lucruri pe care nu le ştiam.
— Şi acum ce facem, Monsieur Bourne? Nu aşa suna întrebarea
dumitale?
— Ce-ai vrea să faci, Madame Lavier?
— Un lucru ştiu sigur: nu vreau să mor. Şi nu sunt Madame
Lavier după starea civilă. Nu m-a atras niciodată ideea de a-mi
pune grumazul sub jug, iar avantaje nici nu cred că există. Ani de
zile am fost însoţitoare de lux şi mi-am dus veacul la Monte Carlo,
Nisa şi Cap Ferrat până când corpul şi vârsta m-au trădat.
Odinioară am avut protectori, foşti iubiţi din tinereţe care mai
aveau grijă de mine de dragul vremurilor bune de altădată.
469
Majoritatea s-au prăpădit; păcat de ei, zău.
— Eu am înţeles că eşti plătită cu sume mari pentru a fi luat
locul surorii tale.
— Aşa a fost şi, în mare parte, încă e valabil; fiindcă sunt încă
de nepreţuit. În cercul meu de cunoscuţi se numără oameni din
crema societăţii pariziene unde bârfele abundă, lucru de multe ori
util. Am un apartament splendid pe Avenue Montaigne, cu
antichităţi, tablouri valoroase, servitori, un cont deschis la bancă,
tot ce-i trebuie unei femei care s-a învârtit şi încă are de-a face cu
cercurile înalte din lumea modei. Şi bani. În fiecare lună, în contul
meu de la bancă intră optzeci de mii de franci de la Geneva, mai
mult decât suficient pentru cheltuielile obişnuite. Pentru că eu îmi
plătesc singură toate facturile, nu mă întreţine nimeni.
— Ei bine, te-ai ales cu banii.
— Nu, monsieur. Cu un stil de viaţă, nu cu bani. Aşa procedează
Şacalul. Pe bătrâni îi plăteşte, dar faţă de restul se revanşează
făcându-ne contraservicii. Iar dacă pe zece ale lunii respective nu-
mi parvin banii de la Geneva, atunci pot să mă aştept că în treizeci
de zile voi fi aruncată în stradă. Iar dacă e hotărât să scape de
mine, nu mai aşteaptă figura cu Geneva. Sunt executată imediat –
de fapt, sunt terminată de pe acum. Dacă mă întorc acasă, în
apartamentul din Montaigne, sigur n-am să ies vie niciodată de
acolo… Aşa cum nici sora mea nu a mai apucat să iasă din
catedrala din Neuilly-sur-Seine.
— Eşti convinsă?
— Foarte convinsă. Stâlpul de care am legat bicicleta este cutia
poştală pentru primirea instrucţiunilor de la bătrâni. Ordinul sună
clar şi trebuia respectat întocmai. Peste douăzeci de minute
trebuia să mă întâlnesc cu o femeie la o brutărie din Saint-
Germain, unde făceam schimb de haine. Ea trebuia să se ducă la
misiunea surorilor Magdalene, iar eu urma să mă-ntâlnesc cu un
curier din Atena într-o cameră de la Hotelul Tremouille.
— Misiunea Ordinului Maria Magdalena? Vrei să spui că femeile
alea de pe bicicletă erau cu adevărat călugăriţe?
— Cu jurământ de castitate şi de viaţă în umilinţă, monsieur.
Eu sunt maica superioară care le vizitează des la mănăstirea din
Saint-Malo.
— Şi femeia de la brutărie. Şi ea…?
— Mai calcă şi ea strâmb din când în când, dar altfel este un
administrator desăvârşit al bunurilor misiunii.
— Iisuse, murmură Jason.
470
 — Tot timpul îl invoacă… Acum ai înţeles de ce nu am nici o
şansă?
— Nu sunt sigur.
— Atunci mă văd nevoită să te întreb dacă eşti cu adevărat
Cameleonul sau nu. La brutărie nu am ajuns; am lipsit de la
întâlnirea de la hotel cu acest curier atenian. Atunci, unde am
fost?
— Ai fost reţinută pe drum. S-a rupt lanţul bicicletei, apoi ai fost
lovită uşor de unul din camioanele de pe Rue Lecourbe. Ai avut un
accident. Ce dracu’, nu au nici o importanţă amănuntele. Ai
întârziat.
— Cât timp a trecut de când mi-am pierdut cunoştinţa?
Jason se uită la ceas şi distinse clar ora în razele strălucitoare
ale dimineţii.
— Ceva mai mult de o oră; poate chiar o oră şi jumătate.
Impresionat de hainele pe care le porţi, taximetristul s-a învârtit în
căutarea unui loc de parcare şi a unei bănci libere pe care să te
aşeze pentru a te ajuta să-ţi vii în fire. A fost plătit bine pentru
ajutorul său.
— O oră şi jumătate? întrebă Lavier iute.
— Şi?
— Şi atunci de ce n-am sunat la brutărie sau la Hotel
Tremouille?
— Complicaţii?… Nu, se poate verifica prea uşor, spuse Bourne
scuturând din cap.
— Sau? Lavier îl fixă intens cu ochii săi verzi, imenşi. Sau,
monsieur?
— Bulevardul Lefebvre, îi răspunse Jason liniştit. Cursa. Aşa
cum am întors-o pe a lui împotriva mea, aşa i s-a întâmplat şi lui
trei ore mai târziu. I-am dat toate planurile peste cap şi am pus
mâna pe tine.
— Exact, spuse încuviinţând din cap fosta damă de companie
de la Monte Carlo. Iar el nu are cum să ştie ce am vorbit noi doi…
adică sunt stigmatizată şi voi fi lichidată. Va îndepărta un pion;
care trebuie sacrificat. Femeia nu are ce să le spună autorităţilor,
sau, în sfârşit, nimic cu adevărat important; nu l-a văzut în viaţa
ei la faţă pe Şacal, deci nu va face decât să repete bârfele auzite de
la subalternii lui cei mai modeşti.
— Nu l-ai văzut niciodată?
— Poate că da, însă fără să ştiu că-i el. Ştii cum e, vorba zboară
repede prin Paris. Unii spun că ar fi latino-american cu piele
471
oacheşă; alţii că ar avea ochi negri şi mustaţă neagră. „Uite-l pe
Carlos!” – de câte ori n-am auzit cuvintele astea! Însă nici un
bărbat nu s-a prezentat dinaintea mea să-mi spună: „Eu sunt
acela, eu îţi fac viaţa mai uşoară, târfa bătrână ce eşti”. Eu nu fac
decât să transmit informaţii bătrânilor şi, doar uneori, preiau
mesaje de la ei, cum s-a întâmplat în noaptea asta pe Bulevardul
Lefebvre.
— Înţeleg, spuse Bourne ridicându-se şi se uită la prizoniera sa
rămasă pe bancă. Te pot scoate de aici, rosti el liniştit. Din Paris,
din Europa, acolo unde braţul lung al Şacalului să nu te poată
ajunge. Ai vrea să scapi?
— Aşa cum şi-a dorit şi Santos, se grăbi să răspundă Lavier, cu
o privire rugătoare. De bunăvoie aleg să-ţi fiu dumitale devotată şi
nu lui.
— De ce?
— Fiindcă e bătrân, bolnav şi s-a uscat de tot, deci nu e un
adversar pe măsura dumitale. Dumneata îmi oferi şansa de a trăi,
în timp ce el îmi oferă moartea.
— Ai luat o hotărâre înţeleaptă, rosti Jason, un zâmbet
neîncrezător şi totuşi cald fluturându-i pe buze. Ai bani? Vreau să
spun, ai bani la tine?
— Călugăriţele au jurat să trăiască modest, monsieur, îi
răspunse Dominique Lavier surâzându-i la rândul său. De fapt, am
doar câteva sute de franci. De ce?
— Nu-s de ajuns, continuă Bourne scoţând din buzunar teancul
impresionant de bancnote. Poftim trei mii, spuse el întinzându-i
banii. Cumpără-ţi nişte haine – ştii tu de unde – şi ia o cameră…
să zicem la Meurice de pe Rue de Rivoli.
— Sub ce nume?
— Ţie care ţi-ar conveni?
— Să zicem Brielle, monsieur. Un orăşel fermecător de pe malul
mării.
— De ce nu? Dă-mi zece minute să dispar, iar după aceea poţi
pleca şi tu. Ne vedem la Meurice la prânz.
— Din toată inima, Jason Bourne!
— Aş prefera să nu-mi mai spui aşa.

Cameleonul ieşi din Bois de Bologne şi se îndreptă spre prima

staţie de taxi. În câteva secunde, şoferul aflat la volanul ultimei
maşini din şir acceptă entuziasmat suta de franci şi nu se mişcă
din loc, după cum îi ceruse clientul său ascuns pe bancheta din
472
spate, aşteptând semnalul convenit.
— Monsieur, iese călugăriţa! strigă taximetristul. Se urcă în
primul taxi.
— Urmăreşte-o, spuse Jason ridicându-se.
Pe bulevardul Victor Hugo, taxiul în care se afla Lavier încetini
şi se opri în faţa unei cabine telefonice modeme cu cupola de
plastic – o apariţie singulară în peisajul parizian tradiţionalist.
— Opreşte aici, rosti scurt Bourne sărind din maşină în clipa în
care aceasta trăgea lângă trotuar. Şchiopătând, Cameleonul se
furişă repede, tăcut şi nevăzut, pe urmele călugăriţei agitate care
intrase în cabină şi se opri la câţiva paşi în spatele ei – nevăzut,
dar auzind distinct fiecare vorbă.
— Meurice! strigă aceasta în receptor. Numele e Brielle. Va fi
acolo la prânz… Da, da, mă opresc acasă să mă schimb şi ajung şi
eu acolo într-o oră. Lavier închise, se întoarse… şi tresări speriată
când îl văzu pe Bourne. O, nu! ţipă ea.
— Mi-e teamă că da, rosti Bourne. Mergem cu taxiul meu sau
cu al tău?… „Fiindcă e bătrân şi s-a uscat de tot” – sunt exact
vorbele tale, Dominique. Nu ţi se pare că e o descriere al naibii de
exactă pentru cineva care nu l-a văzut niciodată la faţă pe Carlos?

Bernardine ieşi furios de la Pont-Royal urmându-l pe portarul

prin care îi parvenise mesajul.
— E ridicol! strigă el apropiindu-se de taxi. Ba nu, nu e, se
corectă uitându-se înăuntru. E curată nebunie!
— Urcă, îi spuse Jason din colţul în care stătea alături de
femeia îmbrăcată în rasa de călugăriţă. Francois se conformă
zgâindu-se la hainele negre, la boneta albă, ascuţită şi la chipul
palid al femeii care se dedicase vieţii monahale, aşezată între ei. Ţi-
o prezint pe una din cele mai bune actriţe pe care le are Şacalul,
adăugă Bourne. Ar face carieră în cine-verite-ul vostru, crede-mă.
— Nu că aş fi un tip credincios, dar sper că n-ai făcut o gafă…
Eu am făcut – adică noi am făcut – cu porcul ăla de brutar.
— Cum aşa?
— Fiindcă e cu adevărat brutar! Eram pe punctul să-i vâr o
grenadă în folie, însă m-am răzgândit. Numai un brutar francez îşi
poate pleda cauza aşa cum a făcut-o el.
— Se potriveşte, spuse Jason. Logica lipsită de logică a lui
Carlos. Nu-mi amintesc cine a spus-o, poate chiar eu. Taxiul făcu
sens giratoriu şi se înscrise pe Rue du Bac. Mergem la Meurice,
adăugă el.
473
 — Sunt convins că ai motivele tale, spuse Bernardine
nedezlipindu-şi privirea de pe chipul enigmatic, inexpresiv al lui
Dominique Lavier. Mai ales că drăgălaşa noastră bătrână nu
scoate o vorbă.
— Nu sunt bătrână! protestă vehement femeia.
— Sigur că nu eşti, draga mea, aprobă veteranul de la
Deuxieme. Doar o femeie mai apetisantă, la maturitate.
— Ce să-ţi spun!
— De ce mergem tocmai la Meurice? întrebă Bernardine.
— Fiindcă aici vrea Şacalul să-mi întindă ultima cursă, îi
răspunse Bourne. Prin amabilitatea minunatei noastre surori de
caritate care a dat dovadă de multă putere de convingere. Şacalul
se aşteaptă să mă găsească acolo, deci, acolo voi fi.
— Îi chem pe cei de la Deuxieme. Mulţumită unui funcţionar
sperios din fire, or să facă orice le cer. Ce rost are să te expui
inutil, prietene?
— Nu vreau să te supăr, Francois, însă tu singur ai spus că de
la o vreme nu mai garantezi pentru multă lume din Birou. N-aş
vrea să risc o scurgere de informaţii. Naiba ştie care dintre ei poate
să-l prevină.
— Aş vrea să vă ajut, rosti aproape în şoaptă Dominique Lavier.
Fiindcă pot să vă ajut.
— Am văzut eu care ţi-e ajutorul, drăguţă. Şi era gata să mă
ducă la eşafod. Mulţumesc, nu mai am nevoie.
— Asta s-a întâmplat înainte, nu acum. E evident că acum nu
mai am nici o şansă.
— Mi se pare mie, sau am mai auzit cuvintele astea?
— Nu, nu le-ai auzit. Doar vorbesc de ce se-ntâmplă acum… Ce
Dumnezeu, puneţi-vă în locul meu. Nu am înţeles prea bine ce mă
aşteaptă dar tocmai l-am auzit pe filfizonul ăsta bătrân spunând
că vrea să-i cheme pe cei de la Deuxieme… Le Deuxieme, monsieur
Bourne! Pentru unii francezi, este Gestapoul autohton! Chiar dacă
scap cu zile voi fi stigmatizată pe vecie de aceste scârbe care fac
treburile murdare ale statului. Sunt sigură că or să mă trimită în
cine ştie ce colonie de muncă silnică la capătul lumii… O, am auzit
multe spunându-se despre porcăriile pe care le fac cei de la
Deuxieme.
— Serios? întrebă Bernardine. Eu habar n-am. Dar sună bine.
Minunat.
— În plus, continuă Lavier privindu-l insistent pe Bourne în
timp ce-şi smulgea boneta albă de pe cap, gest care îl făcu pe şofer
474
să se strâmbe dezaprobator, dacă nu mă vede, adică dacă nu apar
la Meurice îmbrăcată altfel, Şacalul nici nu are să se apropie de
Rue de Rivoli. Şi se grăbi să adauge iute când Bernardine îi făcu
semn să tacă arătând cu degetul spre şoferul aşezat în faţă:
Bărbatul cu care doriţi să discutaţi nu va fi acolo.
— Are dreptate, spuse Bourne aplecându-se înainte şi privindu-l
pe Bernardine. Şi mai are un apartament pe Rue de Montaigne
unde ar trebui să se schimbe, iar nici unul dintre noi nu poate
urca cu ea.
— Suntem într-o dilemă, nu-i aşa? îi răspunse Bernardine
printr-o întrebare. Nu avem cum să ascultăm telefonul de jos, din
stradă, nu crezi?
— Cretinilor!… Nu-nţelegeţi că n-am încotro şi că trebuie să
lucrez cu voi? Dacă atâta lucru nu sunteţi în stare să pricepeţi
înseamnă că sunteţi orbi şi că ar trebui să vă luaţi câte un câine,
să vă treacă strada! Acest foarte bătrân domn aici de faţă o să mă
treacă în catastifele de la Deuxieme Bureau cu prima ocazie şi –
după cum ştie şi faimosul Jason Bourne dacă are măcar o
cunoştinţă la Deuxieme – în acel moment or să apară tot felul de
semne de întrebare – întâmplător, cam aceleaşi pe care le-a stârnit
sora mea, Jacqueline. Cine este acest Bourne? Există sau nu
există? Este asasinul care a operat în Asia, sau este un impostor, o
cursă? Jacqueline m-a sunat de la Nisa într-o noapte, după ce
băuse câteva păhărele în plus, o noapte de care probabil îţi
aminteşti, domnule Cameleon, ca şi de un restaurant teribil de
scump de lângă Paris. Atunci ai ameninţat-o… în numele unor
persoane cu greutate a căror identitate ai preferat să o treci sub
tăcere. Ai ameninţat-o! I-ai cerut să-ţi spună tot despre o anumită
cunoştinţă de-a ei (care era acel bărbat atunci, habar n-am) şi ai
băgat spaima în ea. Mi-a spus că o priveai ca un nebun, că te-ai
răstit la ea ca un nebun şi că ai folosit nişte cuvinte pe care nici nu
le-a înţeles.
— Îmi amintesc, o întrerupse Bourne pe un ton glacial. Am luat
masa cu ea în acea seară, eu am ameninţat-o, iar ea s-a speriat de
moarte. S-a dus la toaletă, a rugat pe cineva să dea un telefon, iar
eu a trebuit să dispar.
— Iar acum Le Deuxieme şi-a unit forţele cu acele persoane cu
greutate a căror identitate ai preferat să nu o divulgi? Dominique
Lavier clătină din cap şi coborî glasul. Nu, messieurs, eu sunt o
luptătoare din fire şi prefer să trăiesc, nu să mor, aşa încât nu-mi
asum asemenea risc când miza e atât de măre. E bine să ştii când
475
să renunţi dacă simţi că nu te mai ţin băierile.
Se lăsă tăcerea, iar după câteva clipe, Bernardine rosti:
— Care ţi-e adresa de pe Bulevardul Montaigne? Să i-o dau
şoferului. Dar înainte de a mi-o spune, madame, ascultă-mă cu
atenţie. Dacă se dovedeşte că o vorbuliţă din ce ne-ai spus nu e
adevărată, îţi promit că ai să faci cunoştinţă, pe pielea ta, cu
cealaltă faţă a Deuxieme Bureau, cea care te-a băgat în sperieţi.

Marie se afla în apartamentul modest pe care îl ocupa la

Meurice, aşezată în faţa măsuţei cu rotile pe care îi fusese adus în
cameră micul dejun şi citea ziarele. Îi era imposibil să se
concentreze asupra rândurilor scrise, iar gândurile îi zburau tot
timpul spre întâmplările recente şi cele din trecut. Se întorsese la
hotel spre miezul nopţii, după ce colindase toată ziua prin Paris şi
bătuse cam toate cafenelele pe care ea şi David le frecventaseră cu
atâţia ani în urmă. Însă, din pricina neliniştii, a frământării
lăuntrice şi a angoasei care nu îi dădea pace, nu reuşise să închidă
ochii toată noaptea. Abia spre dimineaţă o ajunsese oboseala şi
căzuse răpusă la ora patru, cu veioza de la capul patului aprinsă,
aceeaşi lumină crudă trezind-o şase ore mai târziu. Era prima
noapte în care reuşise să doarmă atât de mult, de la declanşarea
evenimentelor de pe Tranquility Isle, moment care i se părea acum
pierdut într-un trecut îndepărtat, o amintire parcă dintr-o altă
viaţă, totuşi cum nu se poate mai vie şi prezentă din pricina
golului sufletesc de a nu-şi şti copiii alături de ea. Nu te mai gândi
la copii, gândeşte-te la David… Ba nu, la Jason Bourne!
Concentrează-te!
Lăsă deoparte ziarul parizian „Tribune” şi îşi turnă cea de-a
treia ceaşcă de cafea din acea dimineaţă privind spre uşile
deschise ale balconului care dădeau spre Rue de Rivoli. O irita să
constate că dimineaţa veselă şi însorită făcuse loc unui miez de zi
trist şi mohorât, cu cerul acoperit de nori groşi şi cenuşii. Curând
avea să se pornească ploaia, iar căutările ei pe străzile Parisului
vor fi mai anevoioase. Sorbi resemnată din cafea şi aşeză ceşcuţa
din porţelan fin pe farfurioara ei, gândindu-se iritată că ar fi
preferat de o mie de ori să-şi bea acum cafeaua din cănile simple
de faianţă pe care le aveau în bucătăria lor rustică din Maine. O,
Doamne, oare ea şi David vor mai apuca ziua să se întoarcă acasă?
Nu te mai gândi la toate astea! Mai bine adună-te! Imposibil.
Culese din nou ziarul de pe masă şi dădu absentă paginile,
prinzând ici şi colo cuvinte izolate, nereuşind să citească fraze sau
476
paragrafe întregi. Şi deodată, la sfârşitul unei coloane, îi sări în
ochi un rând aşternut în josul paginii.
De fapt, un cuvânt, Mimam şi un număr de telefon. În ciuda
faptului că ziarul era publicat în engleză, traduse involuntar
cuvântul în franceză, fără să se gândească şi nu găsi nici un
înţeles. Era pe punctul de a da pagina, când, dintr-un cotlon al
minţii, un gând îi porunci să se oprească!
— Mimam… Mami. Un cuvânt rostit de un copil, întors pe dos şi
stâlcit de un copil care începea să vorbească… se căznea să
pronunţe primul lui cuvânt. Mimam! Jamie… Jamie al lor! Numele
caraghios cu care o strigase, mititelul, câteva săptămâni la rând!
De care David se amuzase copios, dar care pe ea o făcuse să se
întrebe de-a dreptul înspăimântată dacă nu cumva copilul lor
suferea de dislexie.
— Poate încă nu s-a convins cine eşti, îi răspundea David
râzând.
David! Înşfăcă ziarul şi constată că informaţia era aşternută la
pagina ştirilor din lumea finanţelor, acea porţiune din orice ziar
care nu-i scăpa niciodată dimineaţa la cafea. David încerca să îi
transmită un mesaj! Împinse scaunul cât colo trântindu-l la podea,
luă ziarul şi alergă spre biroul pe care se afla telefonul, formă
numărul tremurând din tot corpul. Aşteptă… nici un răspuns.
Spunându-şi că poate din pricina încordării apăsase pe o altă
tastă, sau că uitase să formeze prefixul de Paris, se reculese şi, de
astă dată, perfect stăpână pe sine, formă din nou, apăsând rar şi
corect fiecare număr.
Nici un răspuns. Dar nu poate fi decât David… simţea acest
lucru, era sigură! Aşadar şi el o căutase la Trocadero, iar acum, ca
să o găsească, folosise acest nume caraghios pe care numai ei doi
îl cunoşteau! Dragostea mea, iubitul meu, te-am găsit!… Nu avea
stare să rămână în camera strâmtă de hotel, să se învârtească, la
fel ca un leu în cuşcă, formând la nesfârşit acest număr la care nu
răspundea nimeni, înnebunind cu fiecare apel, ştiind că în acest
timp putea să îl caute şi, poate, să-l găsească.
Când treci printr-o stare insuportabilă de stres şi eşti atât de
încordat încât simţi că-ţi ia creierul foc, du-te undeva unde nu te ştie
nimeni şi mergi, fă paşi. Mergi până simţi că ai să cazi din picioare,
dar nu te opri, e foarte important. Aşa trebuie să faci, altfel
înnebuneşti. Era încă una din lecţiile pe care le învăţase de la
Jason Bourne. Cu rotiţele învârtindu-i-se nebuneşte, cu creierul
lucrându-i febril, încins, mai să-i explodeze, Marie se îmbrăcă în
477
doi timpi şi trei mişcări, mai repede decât îşi amintea să o fi făcut
vreodată. Rupse bucăţica de hârtie din „Tribune” pe care era trecut
numărul de telefon, trânti uşa camerei de hotel în care simţea că
se sufocă şi, impunându-şi să nu o rupă la fugă, porni spre lift cu
un singur gând: să iasă în stradă, să se piardă în mulţimea în care
se putea mişca nestingherită, fără oprire. Acolo nu o va remarca
nimeni, iar ea va trece dintr-o cabină în alta, dând telefoane,
căutându-l.
Doamne, nu mai ajungea odată în hol! Ce drum interminabil şi
nesuferit. Nesuferit din pricina unei perechi de americani – el
înarmat până-n dinţi cu tot harnaşamentul de filmat, ea, cu
pleoape roşii şi o claie de păr platinat, înţepenit cu fixativ ca o
perucă turnată în ciment – care se plângeau că nimeni nu vorbeşte
engleza la Paris şi, în general, nicăieri în Franţa. În sfârşit, se
deschiseră şi uşile liftului, iar Marie păşi în holul hotelului
Meurice, înţesat la acea oră de turişti.
În timp ce traversa holul imens, pardosit cu marmură,
îndreptându-se spre uşile mari de sticlă încadrate de canaturi cu
decoraţie filigranată, se opri trăsnită, fără voia ei, la vederea unui
bătrân necunoscut, îmbrăcat într-un costum negru cu dungi
subţiri, care se zgâia la ea, cu ochii mari şi gura căscată de uimire,
din fotoliul de piele în care era aşezat.
— Marie St. Jacques! murmură acesta. Dumnezeule, ce cauţi
aici? Ieşi, dispari!
— Poftim?… Cum?
Bătrânul francez se ridică greu în picioare, uitându-se febril în
jur, trăgând cu coada ochiului rapid să vadă ce se întâmplă în hol.
— Nu aveţi ce căuta aici, doamnă Webb. Nu trebuie să fiţi
văzută aici, spuse el vorbind în şoaptă, totuşi pe un ton aspru şi
autoritar. Nu vă mai uitaţi la mine. Uitaţi-vă la ceas. Plecaţi capul.
Bătrânul veteran de la Deuxieme îşi mută privirea de la ea şi se
uită la cei câţiva oaspeţi ai hotelului aşezaţi în fotoliile de lângă el,
dădu cu amabilitate din cap spre ei în semn de salut, apoi
continuă în şoaptă, mişcându-şi imperceptibil buzele:
— Ieşiţi pe uşa din stânga, din capătul culoarului, cea pentru
bagaje. Grăbiţi-vă!
— Nu! îi răspunse Marie, cu capul plecat şi ochii aţintiţi asupra
ceasului de la mână. Văd că mă cunoaşteţi, însă eu nu ştiu cine
sunteţi. Cine sunteţi?
— Un prieten de-al soţului dumneavoastră.
— Doamne, e şi el aici?
478
 — Întrebarea este ce căutaţi dumneavoastră aici!
— Am stat odinioară în acest hotel. Am sperat să-şi amintească.
— Şi-a amintit, dar într-un alt context. Dumnezeule, altfel nu
cred să-l fi ales. Şi-acum plecaţi?
— Nu vreau! Trebuie să-l găsesc. Unde este?
— Trebuie să plecaţi, altfel nu veţi găsi decât un cadavru. V-a
transmis un mesaj în „Tribune”…
— Îl am în geantă. Pagina financiară. Mimam…
— Sunaţi la acest număr peste câteva ore.
— Nu-mi puteţi face una ca asta!
— Ba dumneavoastră nu-i puteţi face una ca asta. O să-l
omorâţi! Plecaţi odată de aici. Acum!
Orbită de furie, de frică şi de lacrimile de neputinţă care
începuseră să i se adune în gene, Marie ţâşni spre ieşirea din
stânga a holului, dorindu-şi cu disperare să întoarcă ochii, însă
ştiind cu aceeaşi disperare că nu putea face aşa ceva. Ajunse la
uşile duble şi înguste din sticlă şi se ciocni de un băiat în
uniformă, cu braţele încărcate de valize, care dădea să intre în
hotel.
— Pardon, madame.
— Moi aussi, se bâlbâi ea şi, ca un automat, ocoli bagajele şi ieşi
în stradă.
Doamne, ce-i de făcut – ce putea face, ce trebuia să facă? David
se afla în hotel… era în acest hotel! Iar un străin o recunoscuse şi
o prevenise să plece – să se salveze! Oare ce se petrecea?…
Dumnezeule, cineva încerca să-l omoare pe David! Cam ăsta era în
esenţă mesajul pe care i-l transmisese bătrânul francez… Cine era
francezul… Cine erau adversarii? Unde erau?
Ajută-mă! Jason, spune-mi, ce să fac?… Jason?… Da, Jason…
ajută-mă! Se opri nehotărâtă pe trotuar şi urmări absentă taxiurile
şi limuzinele care se scurgeau spre peronul din faţa Hotelului
Meurice, în timp ce portarul de la intrare, îmbrăcat în uniformă cu
fireturi aurii, în picioare sub copertina imensă, îi întâmpina cu o
amabilitate desăvârşită pe noii oaspeţi, îi saluta cu căldură pe cei
mai vechi şi îi punea pe jar pe băieţii de serviciu zorindu-i să
grăbească la bagaje. O limuzină mare, neagră, purtând pe portiera
din spate o emblemă religioasă discretă, semn că aparţinea unui
înalt prelat al Bisericii, se încolonă în şirul de maşini şi se apropie
lent de intrarea hotelului. Marie se uită cu atenţie la însemnele
religioase, un glob purpuriu cu diametrul de şapte centimetri în
interiorul căruia era amplasat un crucifix lung, din aur. În acea
479
clipă îngheţă, simţind cum i se taie respiraţia şi o copleşi un val de
panică de alt soi decât cea dinainte. Mai văzuse pe undeva
emblema, nu ştia precis unde, tot ce-şi amintea era sentimentul de
groază pe care i-l inspirase.
Limuzina ajunse în faţa peronului şi opri. Portarul dădu fuga şi,
tot numai zâmbete şi temenele până-n pământ, deschise cele două
portiere dinspre trotuar, iar din maşină coborâră cinci prelaţi, unul
aflat în faţă, lângă şofer şi alţi patru instalaţi pe banchetele din
compartimentul spaţios din spate al limuzinei. Cei patru care
coborâră din spate se amestecară în mulţime, dispuşi într-un fel
foarte bizar, doi în faţa limuzinei, iar alţi doi în spate. Iar unul
dintre preoţi trecu atât de aproape de Marie, încât o şterse cu
pulpana rasei negre, iar aceasta îi văzu distinct chipul… şi mai
ales ochii – privirea care lucea arzătoare într-un fel prea puţin
cucernic… Şi, deodată, îşi aminti de unde îi era cunoscută
emblema, acest semn religios care apărea pe portiera limuzinei!
Cu mulţi ani în urmă, atunci când David… Jason încăpuse pe
mâna lui Panov iar psihiatrul îl supusese unui program intensiv de
recuperare, Mo îi ceruse pacientului său să deseneze, să schiţeze
sau să mâzgălească imaginile care îi defilau prin minte. De
nenumărate ori, pe coala de hârtie apăruse un glob având o cruce
în mijloc… şi de tot atâtea ori pacientul sfâşiase în mii de bucăţi
hârtia sau distrusese desenul împungându-l ca scos din minţi cu
vârful creionului. Şacalul!
Deodată, privirea îi fu atrasă de o siluetă care traversa Rue de
Rivoli, un bărbat înalt îmbrăcat în negru, cu un tricou şi pantaloni
negri, care îşi croia drum cu greu, şchiopătând, printre maşini, cu
o mână dusă streaşină la ochi să se ferească de burniţa măruntă
care curând avea să se transforme în averse de ploaie. Defectul
fizic nu era natural. Era fals! îşi spuse Marie. Într-o fracţiune de
secundă, când bărbatul îşi sprijini piciorul în pământ şi îşi repezi
umărul înainte să compenseze efortul, Marie recunoscu atitudinea
sfidătoare, neîmblânzită, pe care o ştia atât de bine. Era David!
O altă persoană, aflată la nici doi metri distanţă de ea, zărise
acelaşi lucru, iar în clipa următoare, îşi făcu apariţia un
radioemiţător minuscul pe care necunoscutul îl duse la buze.
Marie se repezi cu sălbăticie înainte, cu mâinile întinse ca o
tigroaică pregătită să sfâşie duşmanul şi se aruncă asupra
ucigaşului deghizat în haine preoţeşti.
— David! urlă ea cu unghiile înfipte în carnea omului Şacalului
de pe al cărui chip şiroia acum sângele.
480
 În clipa următoare, pe Rue de Rivoli se deschise focul. Mulţimea
intră în panică, iar trecătorii alergară speriaţi fie spre intrarea în
hotel, fie cât mai departe de teatrul luptei, toţi, fără deosebire,
urlând, ţipând şi căutând înfricoşaţi să se adăpostească de
nebunia care se abătuse din senin asupra străzii liniştite din
această capitală a lumii civilizate. În încleştarea disperată,
violentă, sălbatică, cu bărbatul care voia să-i omoare soţul, tânăra
crescută într-un ranch canadian îi smulse duşmanului său
pistolul din toc şi îl împuşcă în cap, spulberându-i creierii şi
împroşcând sânge pe asfalt.
— Jason! urlă ea cu disperare chiar în clipa în care ucigaşul i se
prăbuşea mort la picioare, realizând în secunda următoare că era
singura persoană care nu se culcase la pământ – o ţintă vie! Dar
imediat, în locul morţii sigure, i se oferi şansa de a trăi. Bătrânul
francez cu alură distinsă care o recunoscuse în hol ieşi în fugă în
stradă, cu automatul în poziţie de tragere, împroşcând o ploaie de
gloanţe asupra limuzinei negre, oprindu-se doar o clipă, cât să
ochească un nou agresor şi spulberându-l pe „preotul” care
aţintise arma asupra lui.
— Mon ami! tună Bernardine.
— Aici! strigă Bourne. Ea unde e?
— A votre droite! Aupres de… Dinspre uşile duble din sticlă ale
Hotelului Meurice se auzi un foc de armă şi, în timp ce se
prăbuşea, veteranul de la Deuxieme mai apucă să spună: Les
Capucines, mon ami. Les Capucines! Bernardine căzu lat la
pământ, iar un al doilea glonţ îi curmă zilele.
Marie era paralizată; creierul refuza să o asculte şi nu putea
face o mişcare! De fapt, nici nu mai putea gândi, totul îşi pierduse
înţelesul şi se simţea de parcă nimerise în mijlocul unui taifun
dezlănţuit, sau al unei furtuni de zăpadă care o orbea izbind-o în
plin în faţă. Începu să plângă isteric, căzută în genunchi, apoi se
prăbuşi pe trotuar, ţipând disperată:
— Copiii mei! O, Doamne, copiii mei!
— Copiii noştri, o corectă Jason Bourne care, auzindu-i
strigătele apăruse lângă ea, vorbind însă cu o voce străină de cea a
lui David Webb. Trebuie să fugim de aici, mă auzi?
— Da… da!
Ameţită, înspăimântată, Marie se sprijini de el şi reuşi să se
ridice în picioare, susţinută de bărbatul care îi era soţ, dar care,
deodată, i se părea un străin.
— David?
481
 — Cine altul? Vino!
— M-ai speriat…
— Şi eu mă sperii pe mine. Să plecăm! Bernardine ne-a asigurat
ieşirea din scenă. Trebuie să fugim. Ţine-mă de mână şi să nu-mi
dai drumul!

O rupseră la fugă pe Rue de Rivoli şi alergară ca doi nebuni spre

Bulevardul St-Michel care se deschidea spre est. Şi numai când
întâlniră trecătorii parizieni care se plimbau cu obişnuita lor
nonchalance de jour, se convinseră cei doi fugari că scăpaseră de
grozăvia din faţa Hotelului Meurice. Se opriră pe o alee şi se
îmbrăţişară.
— De ce-ai făcut-o? îl întrebă Marie prinzându-i cu tandreţe
capul în mâini. De ce ai fugit de noi? De ce ne-ai lăsat singuri?
— Doar ştii că mă descurc mai bine fără voi, doar ştii bine.
— Înainte nu era aşa, David… Sau poate e mai potrivit să-ţi
spun Jason?
— Ce importanţă au numele acum? Să plecăm de aici!
— Încotro?
— Nu ştiu. Important este că ne putem mişca. Există o portiţă
de scăpare. Tot Bernardine ne-a oferit-o.
— Aşa îl chema pe bătrânul francez?
— Hai să nu vorbim despre el, bine? Măcar o vreme. Sunt şi aşa
destul de zdruncinat.
— Bine, nu mai vorbim despre el. Totuşi, a spus ceva despre
Les Capucines – ce vrea să însemne asta?
— E portiţa noastră de scăpare. Pe Boulevard des Capucines ne
aşteaptă o maşină. Asta a vrut să spună. Hai!
Ieşiseră din Paris şi goneau acum spre sud într-o maşinuţă
Peugeot ca atâtea altele, îndreptându-se pe autostrada Barbizon în
direcţia Villeneuve – St-Georges. Marie stătea lipită de soţul ei, cu
mâna încleştată de braţul acestuia. Corpurile li se atingeau, însă
realiză aproape dureros că dragostea şi căldura pe care dorea să i
le transmită nu îi erau întoarse cu aceeaşi măsură. Doar o parte
din bărbatul aşezat la volan îi amintea de David al ei; în rest,
Jason Bourne preluase comanda, un individ rece, calculat şi
distant.
— Pentru numele lui Dumnezeu, spune ceva! strigă Marie.
— Mă gândeam… De ce ai venit la Paris?
— Iisuse! explodă Marie. Să te găsesc pe tine, să te ajut!
— Ai crezut că faci bine… În schimb, ai comis o gravă eroare, de
482
neiertat. Sper că-ţi dai seama.
— Iarăşi vocea asta, protestă Marie. Tonul ăsta blestemat, rece
şi distant, de parcă n-ai vorbi tu! Cine dracu’ te crezi, să-mi
vorbeşti pe tonul ăsta? Şi să mă judeci aşa? Dumnezeu? Ca să-ţi
spun pe şleau – ba nu, uite, îţi trântesc verde în faţă – sunt lucruri
pe care nu ţi le aminteşti, dragul meu.
— Nu în ceea ce priveşte Parisul, protestă Bourne. Despre Paris
mi-am amintit totul. Absolut totul.
— Prietenul tău Bernardine a fost de altă părere! El mi-a spus
că n-ai fi ales niciodată Meurice dacă ai fi ştiut.
— Ce? întrebă Bourne întorcându-se brusc spre soţia lui şi
aruncându-i o căutătură aspră.
— Ia gândeşte-te. De ce ai ales – pentru că tu l-ai ales – tocmai
Hotelul Meurice dintre toate?
— Nu ştiu… Nu-mi dau seama. E un hotel. Mi-a venit pur şi
simplu în minte.
— Gândeşte-te! Ce s-a-ntâmplat cu ani în urmă la Meurice… pe
trotuarul din faţa Hotelului Meurice?
— Ştiu… ştiu că s-a întâmplat ceva… Tu?
— Da, iubitule, eu. Stăteam în acest hotel sub un alt nume, tu
venit să mă iei şi am ieşit împreună până la chioşcul de ziare din
colţ unde, într-o secundă, am realizat că viaţa mea – cu sau fără
tine – va fi cu totul alta.
— Doamne, am uitat! Ziarele… fotografia ta pe prima pagină. În
toate ziarele apăreai drept înaltul funcţionar canadian care…
— Drept economistul canadian fugar, îl întrerupse Marie,
urmărită de poliţia din toate statele europene pentru cele câteva
crime comise la Zurich şi delapidarea, în acelaşi timp, a milioane
de dolari din băncile elveţiene! Genul ăsta de publicitate îşi pune
amprenta asupra oricui, nu? Poţi să respingi acuzaţiile, să
dovedeşti că sunt neîntemeiate, complet fals, dar tot rămâne să
planeze asupra ta o umbră de bănuială. „Nu iese fum fără foc”,
doar cunoşti proverbul ăsta otrăvit. Propriii mei colegi din
Ottawa… prietenii cu care lucram de o viaţă… până şi lor le era
frică să mai vorbească cu mine!
— Ia stai aşa! strigă Bourne străfulgerând-o cu privirea pe soţia
lui David, toate afirmaţiile astea erau false; nu era decât o
cacealma pusă la cale de grupul Treadstone şi menită să mă
scoată pe mine din ascunzătoare, doar ţi-ai dat seama, nu-i aşa?
Eu am fost cel care nu a înţeles!
— Bineînţeles că mi-am dat seama. Tu erai cu nervii prea întinşi
483
ca să înţelegi. Nu mi-a păsat fiindcă eu luasem o hotărâre, cu
mintea mea rece şi analitică cu care sunt gata să te-nfrunt în orice
clipă vrei, dragul meu savant.
— Ce?
— Fii atent! Ai trecut de drum, tot aşa cum ai depăşit drumul
care duce la cabana noastră. Cu numai câteva zile în urmă… Sau
poate au trecut ani de atunci?
— Ce tot îndrugi acolo?
— Mă refeream la hanul de lângă Barbizon în care am stat.
Atunci l-ai rugat pe recepţioner, pe un ton foarte politicos, să
aprindă focul în sufragerie… Îţi aminteşti? Eram singurii oaspeţi ai
hotelului. Pentru a treia oară mi-am dat atunci seama că în spatele
măştii lui Jason Bourne se ascunde o altă persoană: bărbatul de
care m-am îndrăgostit fără scăpare.
— Nu-mi face una ca asta!
— N-am încotro, David. Fie şi numai pentru că trebuie să mă
gândesc la mine. Trebuie să mă conving că eşti lângă mine.
Linişte. Cotiră şi ieşiră de pe grand-route, iar şoferul apăsă până
la fund pedala de acceleraţie.
— Sunt lângă tine, şopti cel care îi era soţ, petrecându-şi braţul
drept pe după umerii soţiei lui şi trăgând-o spre el. Nu ştiu pentru
cât timp, dar sunt aici.
— Grăbeşte-te, iubitule.
— Bine. Vreau să te strâng în braţe.
— Iar eu aş vrea să-i sunăm pe copii.
— Acum ştiu că sunt aici.

484
 CAPITOLUL XXVIII
— Verşi tot ce ştii de bunăvoie, altfel te înscriu pe orbită aşa
cum nici măcar acoliţii tăi n-au visat vreodată că se poate, rosti
Peter Holland, directorul Agenţiei Centrale de Informaţii, vorbind
liniştit, aproape în şoaptă, pe un ton măsurat, însă aspru şi tăios
ca o aşchie de granit. Mai mult decât atât, ţin să-ţi comunic că
tropăi de nerăbdare să recurg la măsuri extreme, paisan. Eu sunt
de şcoală veche şi nu prea sunt dus pe la biserică, deci nu mă las
impresionat de legile care apără jigodii ca tine. Dacă faci pe
discretul cu mine, cu mâna mea îţi îndes pe gât chimicalele alea şi
te trimit în ţara nimănui cu viteza luminii. Sper că m-am exprimat
clar.
Cu mâna stângă şi piciorul drept turnate în ghips, il capo
subordinato stătea întins pe pat într-un salon pustiu al infirmeriei
de la Langley – pustiu fiindcă aşa ceruse personalului medical al
Agenţiei directorul acesteia, gândindu-se în primul rând la urechile
subalternilor săi. Faţa, în mod firesc lăbărţată, a mafiotului, dădea
acum să se reverse din pricina contuziilor din jurul ochilor şi a
gurii cu buze cărnoase, rezultatul direct al ciocnirii dintre capul
său tare şi bordul maşinii pe care Mo Panov avusese inspiraţia să
o bage într-un stejar de pe marginea drumului de ţară din
Maryland. Gorila ridică ochii spre Holland, apoi privirea sa,
întunecată de pleoapele umflate şi lăsate, se opri asupra lui
Alexander Conklin, aşezat într-un scaun, cu degetele încleştate pe
nelipsitul baston.
— N-ai dreptu’, dom’le Gură-Mare, rosti obraznic mafiotul.
Fi’ncă am drepturi, ca orice cetăţean, dacă pricepi ce vreau să
spun.
— Şi doctorul Panov a avut aceleaşi drepturi, dar voi n-aţi ţinut
seama de ele – Iisuse şi ce i le-aţi mai încălcat!
— Uite că refuz să vorbesc până nu-mi vine avocatu’.
— Şi unde dracu’ era avocatul lui Panov când l-aţi făcut ce i-aţi
făcut, îmi spui şi mie? tună Alex trântind furios cu bastonul în
podea.
— Dar nu aşa merge sistemul, protestă pacientul încercând,
fără a izbuti, să-şi ridice sprâncenele de indignare. Şi eu să ştiţi că
m-am purtat frumos cu doctoru’, iar el uite că a profitat de

485
bunătatea mea, Dumnezeu mi-e martor.
— Eşti jalnic, spuse Holland. Ca un personaj neizbutit de desen
animat, în faza de schiţă proastă, bună de aruncat la coş. Pe aici
n-avem avocaţi, linguine; uite că nu suntem decât noi trei, iar
viitorul pe care îl întrezăresc pentru tine e o ladă de lemn.
— Ce dracu’ vreţi de la mine? ţipă mafiotul. Ce crezi că ştiu eu?
Eu fac ce mi se spune, aşa cum a făcut şi frati-miu, Dumnezeu să-
l odihnească şi tata, fie-i ţărâna uşoară şi cum o fi făcut şi taică-su
înaintea noastră, deşi de asta eu nu ştiu nimic.
— Adică generaţii întregi s-au ocupat de bunăstarea familiei,
da? observă Conklin. Viermii care trăiesc înfruptându-se din
cadavre.
— Hei, ia ascultă, să nu te iei de familia mea!
— Să mă ierte nobilii tăi strămoşi, adăugă Alex.
— Tocmai familia ta ne interesează şi pe noi, Augie, interveni
directorul Agenţiei. Augie te cheamă, nu? E unul din numele
trecute în cele cinci permise de conducere şi ne-am zis că ăsta ţi s-
ar potrivi cel mai bine.
— Ei bine, dragă jupâne Gură-Mare, văd că nu te dă
deşteptăciunea afar’ din casă! trânti pacientul imobilizat la pat,
printre buzele umflate. Nici unu’ nu-i al meu.
— Într-un fel tot trebuie să-ţi spunem, continuă Holland. Măcar
să avem ce scrie pe lada în care te îngropăm, aşa ca să-şi dea
seama şi arheologii care vor descoperi peste mii de ani rămăşiţele
unei culturi preistorice cui i-au aparţinut măselele pe care or să le
măsoare.
— Ce-ar fi să-i zicem Ciumete? întrebă Conklin.
— E prea popular, îi răspunse Peter. Parcă aş prefera Nerodul,
fiindcă asta e. Îl înfăşurăm bine într-un palton de scânduri şi-l
scufundăm sub falia continentală la vreo zece kilometri sub nivelul
mării pentru crime comise de alţii. Asta ar fi definiţia pe care aş
da-o eu oricărui nerod.
— Terminaţi odată! ţipă nerodul. Bine, gata, vă spun cum mă
cheamă. Nicolo… Nicolas Dellacroce. Şi numai pentru asta şi ar
trebui să-mi oferiţi protecţie! Aşa cum aţi făcut şi cu Valachi;
numai aşa batem palma.
— Îţi aminteşti, Nicky, îi tăie vorba Alex. O să obţinem tot ce ne
interesează, singurul neajuns fiind acela că n-o să mai avem cum
să te confruntăm cu martorii, că n-o să apuci să intri într-un
tribunal şi nici n-ai să ai timp să semnezi depoziţia. Vorba ceea,
mortul de la groapă nu se mai întoarce.
486
 — Ce?
— De-aici nu ieşi decât cu picioarele înainte, o legumă cu
creierii fripţi. Într-un fel ar trebui chiar să ne mulţumeşti, fiindcă o
să te scăpăm de toate grijile vieţii de pe pământ şi o să te trimitem
la odihnă veşnică pe fundul mării.
— Hei, ce tot ciripiţi acolo?
— Desfăşurăm un raţionament, îi răspunse fostul şef al trupelor
de comando din cadrul Marinei, în prezent şeful Agenţiei Centrale
de Informaţii. Sper că nu te aştepţi să te facem uitat pe aici după
ce medicii noştri or să te folosească pe post de cobai? La autopsie
ar ieşi la iveală prea multe aspecte murdare care ne-ar trimite cam
treizeci de ani pe un prici rece iar mie, te asigur, nu-mi arde să
pierd atâta timp preţios… Deci, cum rămâne, Nicky? Te-ai hotărât
să vorbeşti sau vrei să chemăm un preot?
— Mă mai gândesc…
— Hai să plecăm, Alex, spuse scurt Holland îndreptându-se
spre uşă. Trebuie să chemăm un preot. Cretinul ăsta ticălos o să
aibă nevoie de toată compasiunea unui suflet milostiv.
— Sunt momente, spuse Conklin înfigând bastonul în pământ şi
ridicându-se, când mă cutremur la gândul ororilor şi bestialităţilor
de care sunt în stare oamenii la adresa semenilor lor. După aceea
însă, încerc să judec lucrurile la rece. Şi-mi zic că nu e vorba de
brutalitate, fiindcă ăsta e un lucru abstract. E pur şi simplu una
din regulile după care trebuie să te conduci în meseria noastră.
Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la individ – are şi el un corp, o
minte, un suflet, chiar dacă e făcut numai din răutate şi nişte
centri nervoşi extrem de delicaţi. Şi îmi vine în minte durerea fizică
cumplită, insuportabilă, pe care trebuie să o simtă. Slavă Cerului,
eu am operat întotdeauna din umbră, ca şi partenerii de afaceri ai
lui Nicky. Ei or să mănânce în continuare în aceleaşi restaurante
elegante, iar amărâtul ăsta o să zacă pe fundul mării şi o să se
umfle până o să facă explozie.
— Gata, gata! urlă Nicolo Dellacroce răsucindu-se spre ei şi
strângând sub trupul lui obez cearşaful de pe pat. Puneţi-mi
întrebările alea nenorocite, da’ promiteţi-mi că-mi daţi protecţie,
capisce?
— Asta depinde în mare măsură de cât de sincer vei fi cu noi,
spuse Holland revenind lângă pat.
— Eu am să fiu sincer cu tine, Nicky, remarcă Alex întorcându-
se şontâc-şontâc spre scaunul lui. O minciună şi te dăm hrană la
peşti, sper că m-am exprimat corect.
487
 — N-am nevoie să-mi mai explici o dată, ştiu ce-i aia.
— Să-i dăm bice, domnule Dellacroce, rosti directorul CIA şi,
extrăgând un aparat minuscul de înregistrare din buzunar, îi
verifică bateria, apoi îl aşeză pe măsuţa albă de lângă pat. Îşi trase
un scaun şi rosti în continuare, de astă dată în aparat,
introducerea explicativă a interogatoriului care urma să aibă loc:
Sunt amiralul Peter Holland, directorul Agenţiei Centrale de
Informaţii şi recomand identificarea vocii pentru conformitate.
Urmează înregistrarea discuţiei cu un informator pe care îl vom
numi John Smith, a cărui voce va fi distorsionată pe banda
computerului central, identificarea fiind posibilă prin consultarea
dosarului strict secret şi numai cu aprobare specială din partea
directorului Agenţiei… Perfect, domnule Smith, să lăsăm fleacurile
şi să atacăm miezul problemei. Pentru protecţie, am să formulez
întrebările într-o manieră cât mai generală, însă ai să-ţi dai seama
la ce mă refer şi te rog să-mi răspunzi cât mai exact… Pentru cine
lucrezi, domnule Smith?
— Pentru „Atlas” – o firmă de automate pentru băuturi
răcoritoare din Long Island City, răspunse Dellacroce ursuz şi
răguşit ca să-şi voaleze vocea.
— Cine e proprietarul companiei?
— De un’să ştiu? Majoritatea dintre noi, vreo cin’şpe, poate
douăj’ de tipi, lucrăm de acasă. Înţelegi ce vreau să spun, da? Noi
facem service-ul şi după aia trimitem raportul la firmă.
Holland îi aruncă o privire lui Conklin, iar cei doi bărbaţi îşi
zâmbiră cu subînţeles. Cu un singur răspuns şi primul, mafiotul
se plasase singur într-un cerc larg de potenţiali informatori.
Aşadar Nicolo era novice.
— Cine semnează notele de plată, domnule Smith?
— Un anume domn Louis DeFazio, un om de afaceri curat, pe
cât ştiu eu. El ne trimite unde e nevoie.
— Ştii unde locuieşte?
— Brooklyn Heights. Pe malul fluviului, parcă aşa mi-a spus
cineva.
— Şi unde trebuia să ajungi când te-au prins oamenii noştri?
Dellacroce se încruntă şi închise ochii înainte de a răspunde:
— La una din prăvăliile alea unde e trataţi beţivii şi drogaţii, pe
undeva la sud de Philly – după cum ştii deja, jupâne Gură-Mare,
fiindcă ai găbjit harta din maşină.
Holland întinse furios mâna spre aparat şi îl opri.
— Ţi-ai câştigat biletul spre iad, târâtură!
488
 — Hei, tu ţi-ai căpătat informaţia aşa cum ai vrut şi io ţi-o dau
aşa cum vreau, e bine? Era o hartă, întotdeauna trebe’ să avem o
hartă în maşină când o apucăm pe hârtoapele alea de milioane
până la spelunca aia nenorocită de parcă am transporta vreun
preşedinte sau cine ştie ce nobil la o întâlnire simandicoasă… Dă-
mi caietu’ ăla şi creionul şi îţi desenez drumu’ până în faţa tablei
de pe poartă. Mafiotul ridică braţul drept teafăr şi împunse aerul
cu arătătorul în direcţia directorului Agenţiei. Voi fi exact, dom’le
Gură-Mare, fi’ndcă nu vreau să sfârşesc hrană la peşti, capisce?
— Şi nu vrei să te înregistrăm, spuse Holland cu o uşoară
ezitare în glas. De ce nu?
— Fac ceva pe înregistrările voastre. Cum mi-ai zis? Un rahat
central al prăvăliei? Da’ ce-ţi imaginezi… Că oamenii noştrii nu
poa’ să intre aici? Şi-ncă cum! Poate chiar doctoru’ ăla nenorocit o
lucra pentru noi!
— El nu, dar avem de gând să ajungem la un medic militar care
lucrează pentru voi.
Peter Holland apucă blocnotesul şi creionul aflate pe noptieră şi
i le întinse lui Dellacroce. Nu se obosi să pornească aparatul de
înregistrare. Nu mai era nevoie de recuzită, acum intrase pe un
teren pe care se juca dur, fără mănuşi.

În New York City, pe Strada 138 care se întinde între Broadway

şi Amsterdam Avenue, deci chiar în inima Harlemului, un negru
înalt, trecut uşor de treizeci de ani, îmbrăcat în haine ponosite şi
cam şifonat, mergea clătinându-se pe trotuar. Se împiedică de o
cărămidă care se desprinsese din zidul casei cu apartamente
ieftine, o clădire care, după aspect, mai avea puţin şi se prăbuşea
şi căzu pe trotuar cât era de lung, cu picioarele întinse şi faţa
nerasă vârâtă în gulerul cămăşii rupte primite ca ajutor umanitar
de la armată.
— După halul în care arăţi, spuse el în şoaptă în microfonul
miniatural fixat sub haine, ai crede că am nimerit în cartierul
exclusivist din Palm Springs unde îşi face cumpărăturile crema
cremei albilor.
— Te descurci de minune, se auzi o voce metalică vorbind în
receptorul minuscul care îi fusese cusut pe spatele gulerului
cămăşii. Supraveghem locul; stai liniştit, te anunţăm când e vreo
mişcare. Maşinuţa aia de înregistrat mesaje e aşa de prăpădită că
a început să scoată fum.
— Şi cum aţi reuşit, băieţi, voi, doi crini imaculaţi, să intraţi în
489
bomba asta?
— Atât de devreme azi-dimineaţă încât nimeni nu ne-a văzut la
faţă.
— De abia aştept să vă văd cum ieşiţi. Sunteţi ca acul în carul
cu fân, deşi nu-mi amintesc să fi văzut vreunul. Că tot vorbim de
fân, i-aţi anunţat pe sticleţii din cartier? Zău că mi-ar displăcea să
propun să fiu aruncat la mititica după ce m-am căznit atât să-mi
las splendoarea asta de barbă. Mă înţeapă al naibii, iar nevastă-
mea cea nouă de trei săptămâni nu prea mă găseşte prin ea.
— Trebuia să rămâi cu prima, amice.
— Măi băieţi albi, mici şi glumeţi. Prima nu se dea în vânt după
orele la care ne pupam şi nici după drumurile dese pe care le
făceam. Ce vrei, nu-i plăcea geografia. Nu i-a plăcut nici când m-
am dus să-mi fac de cap vreo câteva săptămâni tocmai în
Zimbabwe. La asta mai aveţi ceva de spus?
— Băieţii în albastru ştiu cum arăţi şi li s-a povestit care ar fi
mişcarea. Ai fost invitat la o petrecere pe care o dau federalii, deci
or să te lase în pace… Stai aşa! Gata cu trăncăneala. Cred că
apare omul nostru. Are un ghiozdănel de telefonist atârnat la şold.
El e. Se îndreaptă spre intrare. E al tău, împărate Jones.
— Bine, băieţei albi, mici şi glumeţi… L-am preluat şi aş zice că
arată ca o cremă fină de ciocolată. E speriat ca dracu’ şi abia
aşteaptă să intre în palat.
— Asta înseamnă că-i de-adevăratelea, rosti vocea metalică de
după guler. E bine.
— Ba-i rău, puştiule, îl contrazise imediat agentul de culoare.
Dacă-i depanator adevărat înseamnă că tipul nu ştie nimic şi că
până la şmecherii care l-au trimis se întind vreo câteva niveluri
groase ca melasa pe care o făceau bătrânii în Sud.
— Da? Şi atunci cum ai să-ţi dai seama?
— Tehnologia de vârf, săraca. Trebuie să văd numerele pe care
le programează cu cutiuţa aia vrăjită a lui.
— Asta ce dracu’ mai e?
— O fi el de-adevăratelea, dar pare prea speriat şi nu cred să fie
de vină peisajul.
— Ce să înţeleg din asta?
— Îi stă scris pe frunte, amice. Poate să introducă numere false
dacă simte că e luat la ochi.
— Nu te mai urmăresc.
— Are o dublură a numerelor care corespund aparatului de
preluare a mesajelor de la distanţă, aşa încât poate să fixeze
490
apelul.
— Las-o baltă, se auzi din nou vocea din spatele gulerului. Atâta
tehnică de vârf chiar n-am apucat să-nvăţ. Oricum, avem pe
cineva plantat la compania Reco-şi-cum-i-o-zice, care nu aşteaptă
decât un semn de la tine.
— Păi, în acest caz, nu-mi rămâne decât să pun osul la treabă.
Terminat, dar rămâneţi pe recepţie.
Agentul se ridică clătinându-se, mergând spre intrarea în
clădirea care stătea să cadă. Depanatorul ajunsese deja la al doilea
etaj şi cotise la dreapta pe coridorul îngust şi murdar. În mod
evident, nu venea pentru prima oară în acest loc şi se mişca firesc,
fără a se uita la plăcuţele cu numere şterse de pe uşi. Lucrurile
aveau să fie lesne de dus la bun sfârşit, îşi spuse agentul CIA,
mulţumit că misiunea nu o primise direct prin Agenţie. La dracu’,
era de-a dreptul ilegală.
Urcă câte trei trepte deodată, păşind neauzit cu pantofii săi moi
cu talpă dublă din cauciuc care totuşi nu putea înăbuşi scârţâitul
jalnic şi inevitabil al scării vechi de lemn. Cu spatele lipit de perete,
trase cu coada ochiului după colţ şi îl zări pe depanator oprindu-se
în capătul culoarului pe care zăceau mormane de gunoaie, la
ultima uşă din stânga. Scoase nişte chei, le răsuci pe rând,
deschise uşa şi intră. Poate că totuşi nu avea să fie atât de simplu
pe cât se aşteptase, îşi spuse agentul gânditor. Când uşa se
închise în urma bărbatului, se furişă tăcut pe coridor şi se opri, cu
toate simţurile la pândă. Situaţia nu era grozavă, dar nici
dezastruoasă nu părea a fi, constată el auzind cheia răsucindu-se
o dată în broască, semn că omul de la Depanări era grăbit. Îşi lipi
urechea de uşa soioasă cu vopsea cojită şi îşi ţinu răsuflarea
ascultând atent. Treizeci de secunde mai târziu, întoarse capul,
expiră puternic, trase o gură zdravănă de aer şi reveni la treabă.
Auzi vorbele depanatorului, nu distinct ci înăbuşite, totuşi destul
cât să le prindă înţelesul.
— Centrala, aici Mike. Vorbesc de pe Strada 138, sector
doisprezece, aparatul şaisprezece. E vreo drăcie electronică pe-aci
prin clădire? Deşi n-aş crede nici dacă mi-o fluturi prin faţa
ochilor. (Tăcerea care urmă nu dură mai mult de douăzeci de
secunde)… N-avem? Păi, atunci, de la ce să fie interferenţa asta pe
frecvenţă?… De la ce? Cablu TV? Păi ăştia din cartier n-au bani
nici de-o pâine… A, păi de ce nu zici aşa, vecine? M-am prins,
cablu aerian. Care va să zică punkiştii ăştia trăiesc pe picior mare,
hai? Stau într-un cartier de tot rahatu’, da’ şi-au tras înăuntru un
491
confort de cazi pe spate… Bine, curăţă linia de paraziţi şi trimite-
mi semnalul. Nu plec de-aici până nu mi-l dai. OK, frăţioare?
Agentul îşi întoarse încă o dată capul într-o parte şi respiră, de
astă dată uşurat. Putea pleca liniştit fără să tragă un foc de armă
pentru că obţinuse cât se poate de simplu informaţia care îl
interesa. Strada 138, sectorul doisprezece, aparatul şaisprezece,
iar ei cunoşteau numele companiei care instalase aparatura: Reco-
Metropolitan, Sheridan Square, New York. De aici înainte, crinii
care-l aşteptau afară se puteau descurca şi singuri. Se întoarse în
capul scării dubioase şi îşi ridică gulerul ponosit al cămăşii primite
de pomană.
— În caz că mă calcă trenul, vă dau acum informaţia. M-aţi
auzit?
— Perfect, împărate Jones.
— Aparatul şaisprezece, sectorul doisprezece.
— În regulă! Găseşti cecul la casă.
— Puteai şi tu să spui: „Remarcabil, prietene”.
— Ascultă, tu eşti ăla care a făcut facultatea, nu eu.
— Mai sunt şi autodidacţi pe lume… Stai! Nu mai sunt singur!
În capătul scării îşi făcuse apariţia un negru mic şi îndesat care
se zgâia la agent cu ochii ieşiţi din orbite îndreptând spre el un
pistol. Agentul CIA se trase fulgerător înapoi şi se ascunse după
colţul palierului, moment în care pe coridor şuierară patru gloanţe.
Agentul ieşi cu revolverul scos din toc şi trase ce două ori, însă
probabil că un singur foc ar fi fost destul. Agresorul se prăbuşise
pe podeaua murdară din hol.
— Un glonţ mi-a ricoşat în picior! strigă agentul. Dar l-am
doborât, nu ştiu dacă e mort sau nu! Trageţi maşina în faţă şi
scoateţi-ne pe amândoi de aici! Pronto!
— Vine! Păzea!

Era trecut de opt dimineaţa când Alex Conklin intră în biroul lui
Peter Holland, impresionându-i pe cei doi paznici de la poarta
Agenţiei, cu faptul că avea oricând intrare liberă la director.
— Ceva noutăţi? întrebă Holland ridicând privirea de pe hârtiile
împrăştiate pe birou.
— Nimic, îi răspunse supărat agentul operativ pensionat
îndreptându-se glonţ spre canapea şi nu spre fotoliul din faţa lui
Holland. Nici măcar o veste amărâtă. Iisuse, ce porcărie de zi şi
încă nici n-a început bine! Casset şi Valentino s-au închis în schit
şi încearcă să dea măcar de o urmă prin canalele din Paris…
492
Nimic… Dumnezeule, gândeşte-te şi tu şi vezi dacă găseşti vreun
fir, că eu nu sunt în stare! Swayne, Armbruster, DeSole – lepra aia
mută ca mormântul, cârtiţa de care habar nu aveam. Şi după aia
moare Teagarten, cu cartea de vizită a lui Bourne pe piept, când
noi ştim precis că a fost o cursă întinsă de Şacal lui Jason. Da’ eu
tot nu-i dau de capăt; nu găsesc un firicel care să facă legătura
între Carlos şi Teagarten, deci prin extensie, cu Meduza. Totul e
absurd, Peter. Ne scapă miezul problemei. Sunt arse siguranţele,
Peter!
— Linişteşte-te, rosti Holland cu blândeţe.
— Cum dracu’ crezi că pot să mă liniştesc? Bourne a dispărut –
adică sper că a dispărut şi că nu a murit. N-avem nici o veste
despre Marie, nici o vorbuliţă şi mai aflăm că Bernardine a fost
împuşcat pe Rivoli acum câteva ore – Cristoase, ziua-n amiaza
mare! Asta înseamnă că şi Jason a fost acolo – trebuie să fi fost
acolo!
— Dar cum după descriere nici unul dintre morţi sau răniţi nu
pare a fi el, putem trage liniştiţi concluzia că a scăpat întreg, nu-i
aşa?
— Da, putem spera.
— Mi-ai cerut să-ţi dau un fir, continuă gânditor directorul CIA.
Nu ştiu dacă îmi stă în puteri să te ajut cu ceva, dar poate am
totuşi o informaţie destul de interesantă.
— New York? întrebă Conklin brusc interesat. Robotul pentru
mesaje? Scufiţa Roşie DeFazio din Brooklyn Heights?
— Ajungem şi la New York – toate şi toţi la timpul lor. Propun
însă să ne concentrăm acum asupra firului pe care tu l-ai numit
parcă miezul problemei.
— Credeam că sunt iute la minte, dar te rog arată-mi-l şi mie,
că eu nu-l văd pe nicăieri.
Holland se sprijini de birou, se uită la hârtii, iar apoi ridică
privirea spre Alex.
— În urmă cu şaptezeci şi două de ore, când te-ai hotărât să-mi
povesteşti totul de-a-fir-a-păr, mi-ai explicat că ideea ascunsă în
spatele strategiei sugerate de Bourne era aceea de a-i convinge pe
Şacal şi pe cei din Meduza să bată palma şi să-l caute împreună pe
Bourne. Parcă asta a fost premisa, da? Ambele tabere îşi doresc
să-l lichideze. Carlos din două motive: setea de răzbunare şi
presupunerea că Bourne l-ar putea recunoaşte; iar cei din Meduza
fiindcă Bourne îi deranjează cu informaţiile pe care a reuşit să le
pună cap la cap. Corect?
493
 — Da, cam asta a fost premisa, îl aprobă Conklin dând din cap.
Tocmai de aceea am făcut săpături şi am dat câteva telefoane, dar
niciodată n-aş fi crezut că am să dezgrop aşa ceva. Iisuse, un
cartel care se întinde pe tot globul, născut în urmă cu douăzeci de
ani la Saigon, compus din grangurii cei mai tari din şi din afara
guvernului; şi din armată. E genul de mizerie pe care nu mi-am
dorit să o dezgrop şi, cu siguranţă, pe care nu mă aşteptam să o
găsesc. Mi-am zis că poate o să dau peste vreo zece-doisprezece
milionari de calibru greu, cu conturi dubioase la bancă deschise în
urma unor operaţiuni şi furtişaguri la Saigon, unii care să nu
reziste la o cercetare mai atentă; dar la asta zău că nu m-am
aşteptat. Nu la Meduza asta de acum!
— Ca să ne exprimăm cât mai simplu cu putinţă, continuă
Holland încruntându-se privind mai întâi la hârtii, apoi ridicând
din nou privirea spre Alex, imediat ce stabileaţi contactul între
Carlos şi Meduza, îi transmiteaţi Şacalului mesajul că Meduza
doreşte să elimine cu orice preţ pe cineva şi că banii nu sunt o
problemă. Corect?
— Cheia era calibrul şi poziţia celor din Meduza care îi
transmiteau mesajul lui Carlos, îi explică Conklin. Trebuia să
găsim nişte olimpieni, adică genul de clienţi cu care Şacalul nu
prea se întâlneşte şi nu s-a întâlnit vreodată până acum.
— Şi atunci dezvăluiaţi numele celui vizat – să zicem, ceva de
genul: „John Smith, cunoscut ani de zile sub numele de Jason
Bourne”, iar în acest fel Şacalul era agăţat. Fiindcă Bourne este cel
pe care visează să-l omoare.
— Da. Tocmai de aceea emisarii Meduzei trebuiau să fie
autentici, beton armat, dincolo de orice bănuială, astfel încât
Carlos să accepte oferta lor fără a bănui că i se întinde o cursă.
— Pentru că, adăugă directorul CIA, Jason Bourne a fost creat
de Meduza de la Saigon – lucru pe care Carlos îl ştie – dar nu s-a
înfruptat niciodată din bogăţiile Meduzei moderne, de după război.
Ăsta ar fi scenariul, în mare, da?
— Mai logic decât te-ai exprimat tu nici că se poate. Trei ani de
zile s-au folosit de serviciile lui şi nu o dată era să-şi găsească
sfârşitul în misiuni periculoase. Iar la un moment dat se
presupune că a descoperit cum câţiva din neisprăviţii de la Saigon,
care la acea vreme s-au ascuns prin birouri, acum au maşini
elegante, iahturi şi tot felul de conturi cu şase zerouri, în timp ce el
primeşte o amărâtă pensie de la stat. Situaţie care l-ar fi pus la
grea încercare până şi pe Sfântul Ioan Botezătorul, ca să nu mai
494
pomenim despre Barabas.
— Un libret desăvârşit, rosti Holland, pe buze fluturându-i un
zâmbet poznaş. Parcă-i aud pe tenori avântându-se pe note
victorioase spre cer şi pe baritonii machiavelici ieşind cu coada
între picioare din scenă… Ei, ce te uiţi aşa urât la mine, Alex?
Vorbesc serios. E un plan de-a dreptul ingenios. Şi, în chip
inevitabil, profeţia s-a împlinit de la sine.
— Ce naiba vrei să spui?
— Bourne ăsta al tău a avut dreptate de la bun început. Totul s-
a petrecut exact aşa cum a prevăzut, numai că i-au scăpat din
vedere câteva aspecte. Nici nu se putea altfel, undeva pe drum s-a
produs o reacţie de polenizare încrucişată.
— N-ai vrea să cobori de pe Marte şi să explici aşa fel încât să
înţeleagă şi un muritor de rând, Peter?
— Meduza chiar îl foloseşte pe Şacal! În acest moment. Felul în
care a fost asasinat Teagarten dovedeşte din plin această ipoteză,
doar dacă nu vrei tu să susţii că de fapt Bourne a aruncat în aer
maşina la Bruxelles.
— Cum o să spun aşa ceva?
— Atunci înseamnă că numele lui Carlos a fost adus în discuţie
de cineva din Meduza, care ştia de existenţa lui Jason Bourne.
Altfel nu se poate. Tu nu i-ai pomenit numele nici în faţa lui
Armbruster, nici a lui Swayne, nici a lui Atkinson atunci când ai
vorbit cu ei, corect?
— Cum o să spun aşa ceva? Nu era momentul. Nu ajunsesem
încă în punctul în care puteam apăsa pe trăgaci.
— Deci cine a mai rămas? întrebă Holland.
Alex se uită îndelung la directorul Agenţiei.
— Dumnezeule, rosti el în şoaptă. DeSole?
— Da, DeSole, specialistul nostru prost plătit care se plângea în
glumă, însă fără a scăpa o ocazie, că e imposibil că le dai copiilor şi
nepoţilor o educaţie cumsecade numai din salariul primit de la
stat. A fost făcut să vorbească şi plătit pentru asta, deci a dezvăluit
tot ceea ce am discutat, începând din momentul în care ai dat
buzna peste noi în prima zi, în sala de şedinţe.
— Sigur a făcut-o, numai că discuţia s-a limitat atunci la
Bourne şi la Şacal. N-am spus nimic despre Armbruster, Swayne,
Teagarten sau Atkinson, pentru simplul motiv că habar nu aveam
la acea dată de existenţa noii Meduze. Ce Dumnezeu, Peter, nici tu
n-ai aflat de ei decât acum şaptezeci şi două de ore.
— Da, numai că DeSole şi-a dat imediat seama despre ce-i
495
vorba fiindcă el era vândut; el făcea parte din Meduza. Precis i s-au
aprins beculeţele: „Atenţie! Cineva s-a infiltrat printre noi. Un
nebun vrea să ne demaşte, să ne distrugă”… Doar tu singur mi-ai
spus că cineva a dat alarma şi că tipii au intrat în panică, de la
Camera de Comerţ şi Pentagon şi până la ambasada de la Londra.
— S-a dat alarma, asta cam aşa e, aprobă Conklin. Şi au intrat
aşa de tare în panică încât doi dintre ei au fost lichidaţi împreună
cu Teagarten şi cârtiţa noastră supărată că-i prost plătită. Sfatul
bătrânilor din Şerpoaica a hotărât rapid care dintre oamenii lor
erau cei mai vulnerabili. Însă eu tot nu pricep unde s-ar potrivi în
schemă Şacalul sau Bourne. Nu văd legătura.
— Credeam că asupra acestui lucru am căzut de acord.
— DeSole? spuse Conklin scuturând energic din cap. E tentant,
dar nu se potriveşte. Nu avea cum să presupună că aş vrea să mă
insinuez printre cei din Meduză, pentru simplul fapt că eu n-
aveam habar de existenţa lor.
— Dar când ai început să te insinuezi, cred că viteza cu care s-
au derulat întâmplările – deşi totul părea a fi la poli diametral
opuşi – i-a cam dat de gândit, mai cu seamă că problemele
apăreau cam repede una după alta. Chiar, în cât timp s-a petrecut
totul? În câteva ore, nu?
— În mai puţin de douăzeci şi patru de ore… Dar lucrurile erau
la poli diametral opuşi!
— Nu pentru mintea sclipitoare a unui analist de excepţie, îl
contrazise Holland. Dacă prin faţă îţi trece o stafie care arată şi
umblă ca o stafie, înseamnă că stafie trebuie să fie. Deci o stafie a
căutat. Presupun că undeva pe parcurs, DeSole a făcut legătura
între Jason Bourne şi nebunul care s-a infiltrat în Meduza – noua
Meduză.
— Pentru numele lui Dumnezeu, cum putea să-şi dea seama?
— Nu ştiu. Poate pentru că tu ne-ai spus că Bourne a fost
creaţia Meduzei de la Saigon – sau nu crezi că e un fir solid de care
să te agăţi?
— Dumnezeule, s-ar putea să ai dreptate, spuse Conklin
prăbuşindu-se pe spătarul canapelei. Noi am spus că nebunul fără
identitate era mânat de un singur gând: acela că fusese exclus din
Meduza. Eu însumi am folosit aceste cuvinte la telefon: „Are nume,
ştie ce poziţie socială ocupă fiecare şi cunoaşte existenţa băncilor
din Zurich”… Iisuse, am fost legat la ochi! Cu gura mea am spus
toate astea unor străini, la telefon, încercând să-i agăţ. Dar nici o
clipă nu mi-a trecut prin minte că pomenisem despre legătura
496
dintre Bourne şi Meduza de la Saigon la prima întâlnire la care a
participat şi DeSole.
— Şi de ce să te fi gândit la asta? Tu şi omul tău aţi vrut să
faceţi o partidă pe cont propriu.
— Aveam motive mai mult decât întemeiate, îl întrerupse
Conklin. În ce mă privea, puteai fi şi tu băgat în Meduza.
— Îţi mulţumesc din suflet.
— Ei hai, lasă prostiile. „Avem un om sus de tot la Langley”…
exact astea au fost cuvintele pe care ni le-a spus Atkinson. Tu ce-
ai fi crezut, cam ce-ai fi făcut?
— Exact ceea ce ai făcut şi tu, îi răspunse Holland cu un
zâmbet subţire. Numai că se ştie, tu eşti mai deştept decât mine, o
minte sclipitoare.
— Îţi mulţumesc din suflet.
— Lasă, nu fi prea supărat pe tine. Oricine în locul tău ar fi
procedat la fel. Pentru remarca asta îţi mulţumesc cu-adevărat. Şi,
sigur, numai DeSole a fost. Cum a ajuns la concluzia asta habar
n-am, însă numai el îi putea da de capăt. Probabil şi-a amintit
ceva petrecut cu câţiva ani în urmă, doar ştii că nu uita nimic.
Absorbea totul ca un burete şi nu uita niciodată, avea o memorie
excelentă şi o minte organizată ca un computer. Era capabil să-şi
amintească vorbe, chiar fraze întregi, grimase sau expresii de
aprobare sau dezaprobare pe care majoritatea dintre noi le uitasem
de mult… Iar eu i-am servit practic pe tavă toată povestea cu
Bourne şi Şacalul, pe care precis a transmis-o mai departe
Meduzei şi uite aşa a fost montat episodul de la Bruxelles.
— Dar nu s-au oprit aici, Alex, rosti Holland aplecându-se spre
el şi luând câteva hârtii de pe masă. V-au suflat scenariul de sub
nas, v-au uzurpat strategia, l-au asmuţit pe Jason Bourne
împotriva Şacalului. Numai că nu voi eraţi cei care ţineau frâiele în
mână, de astă dată Meduza a avut grijă să tragă toate sforile.
Bourne a ajuns exact în punctul în care se afla acum treisprezece
ani în Europa, singur sau poate cu soţia lui, unica deosebire fiind
aceea că, în afara Şacalului, acum îl urmăresc Interpolul, organele
de poliţie ale tuturor ţărilor de pe continent şi încă o maimuţă care
i s-a suit în cârcă şi abia aşteaptă să îl doboare.
— Asta ştii din hârtiile alea pe care le tot răsuceşti acolo, nu?
Informaţiile de la New York?
— Nu bag mâna în foc, dar s-ar putea să fie ce căutăm. E vorba
de polenizarea încrucişată de care vorbeam mai devreme: albinuţa
care zboară din floare în floare cărând pe aripile ei otrava.
497
 — Vorbeşte odată, nu mă mai fierbe atât! Te rog.
— Nicolo Dellacroce şi şefii de deasupra lui.
— Mafia?
— Nu înseamnă că dacă societatea nu o acceptă, organizaţia nu
este în continuare foarte puternică. În fond, Meduza s-a născut la
Saigon prin reunirea sub un stindard comun a ofiţerilor de armată,
însă acum, ca şi atunci, aceştia lasă treburile murdare în seama
nenorociţilor de ostaşi lacomi şi corupţi. Gândeşte-te la tipi de
teapa lui Nicky D. sau a sergentului Flannagan. Când trebuie
lichidată o persoană, când se pune problema răpirii cuiva sau
drogării unui prizonier, băieţii cu manşete scrobite şi butoni de aur
dispar în ceaţă şi nu sunt de găsit nicăieri.
— Presupun că tu ai reuşit să-i găseşti, spuse Conklin, fierbând
de nerăbdare.
— Repet: aşa credem. Iar când spun „credem”, mă refer de fapt
la băieţii care lucrează pe post de colaboratori din umbră pe lângă
departamentul anticrimă de la New York, adică o unitate specială
autointitulată Plutonul U. S.
— N-am auzit în viaţa mea de ăştia.
— Majoritatea sunt americani de origine italiană care îşi spun
Sicilienii incoruptibili. De unde şi conotaţia ce stârneşte confuzii.
— Frumos gândit.
— Şi urât lucrat… în conformitate cu registrele de încasări ale
lui Reco-Metropolitan…
— Cine?
— Compania care a instalat robotul pentru mesaje telefonice pe
Strada 138 din Manhattan.
— Scuze. Te rog, continuă.
— Deci, conform registrelor aparatul a fost închiriat de o firmă
neînsemnată de import de pe Bulevardul Unsprezece, la câteva
străzi mai încolo de port. Acum o oră am intrat în posesia tuturor
apelurilor din ultimele două luni ale companiei şi aş vrea să văd
dacă ghiceşti ce am găsit.
— Mai bine spune-mi tu, îi răspunse Alex apăsat.
— Nouă apeluri la un post din Brooklyn Heights.
— DeFazio?
— Dacă vrei. Acolo locuieşte, însă postul a fost înregistrat pe
numele firmei „Atlas” – automate de băuturi răcoritoare din Long
Island City.
— Se potriveşte. Cam tâmpită ideea, totuşi se potriveşte. Despre
DeFazio ce poţi să-mi spui?
498
 — Un capo de nivel mediu dar foarte ambiţios, din familia
Giancavallo. Vârât până în gât în afacerile lumii interlope, e foarte
rău şi… foarte pederast.
— Dumnezeule!
— Sicilienii ne-au pus să ne jurăm că păstrăm secretul. Ar
prefera să bată ei toba când vine momentul.
— Aiurea, spuse Conklin liniştit. Una din primele lecţii pe care
am învăţat-o în meseria noastră este să-i minţi pe toţi în faţă şi
mai ales pe aceia care sunt atât de naivi încât să se încreadă în
cuvântul tău. O să aruncăm pe piaţă informaţii cu prima ocazie…
Şi care ar fi celălalt post telefonic, cel la care nu te-ai aşteptat?
— Cam cea mai tare firmă avocăţească de pe Wall Street.
— Meduza, conchise ferm Conklin.
— Aşa am citit şi eu informaţia. Firma lucrează cu şaptezeci şi
şase de avocaţi şi ocupă două etaje ale blocului. Deci care din toţi
ăştia ar putea fi – de fapt, este – omul nostru?
— Mă doare în cot de omul vostru! Ne ţinem de capul lui
DeFazio şi dăm de urma celor pe care îi trimite la Paris şi a
mesajelor cu care îl ţine în priză pe Şacal. Ăştia ţin puştile aţintite
asupra lui Jason Bourne şi ăsta e singurul lucru care mă
interesează. Trimite trupa pe capul lui DeFazio. El e tipul care a
fost angajat!
Peter Holland se lăsă liniştit pe spate, se sprijini de spătar şi îl
privi încordat pe Conklin.
— Mai devreme sau mai târziu tot ajungem aici, nu, Alex? îl
întrebă el calm. Fiecare din noi are anumite priorităţi… Aş face tot
ce-mi stă în puteri să-i salvez pe Jason Bourne şi pe soţia lui, dar
refuz să-mi calc jurământul pe care l-am făcut faţă de ţara mea.
Deci, n-am cum să te ajut şi presupun că-ţi dai şi singur seama.
Prioritatea mea este Meduza sau, ca să mă exprim în cuvintele
tale, cartelul care şi-a întins tentaculele pe glob şi a cărui unică
intenţie este aceea de a deveni guvernul acestei ţări în sânul
guvernului pe care ţara îl are. După ăştia trebuie să mă ţin mai
întâi. Ei sunt, aşadar, prioritatea numărul unu, imediată şi fără a
precupeţi o victimă, dacă ăsta trebuie să fie preţul. Sau mai pe
şleau, prietene – şi sper că-mi eşti prieten – familia Bourne, sau
cum i-o fi chemând, ar putea fi sacrificată pe parcurs. Regret
sincer, Alex.
— De fapt, ăsta este adevăratul motiv pentru care m-ai rugat să
trec azi-dimineaţă pe aici, nu? spuse Conklin înfigând bastonul în
podea şi ridicându-se stângaci.
499
 — Da.
— Deci voi aţi stabilit regulile partidei pe care o veţi juca
împotriva Meduzei, iar noi nu avem nici un loc în schemă.
— Nu e loc şi pentru voi. Fiind vorba de un conflict major de
interese.
— Te înţeleg. V-am dat planurile peste cap, încercând în primul
rând să-i ajutăm pe Jason şi pe Marie. Acum, sigur, convingerea
mea – intimă şi de profesionist – este aceea că dacă marele guvern
al Statelor Unite nu e-n stare să stăpânească Meduza fără a
sacrifica viaţa unui bărbat şi a unei femei care au făcut atâtea
pentru ţară, atunci înseamnă că acelaşi guvern e de doi bani!
— Sunt de acord cu tine, rosti Holland ridicându-se de la birou.
Însă eu am depus un jurământ să apăr interesele acestei ţări şi,
pentru mine, asta e prioritatea numărul unu.
— Să mai îndrăznesc să-ţi cer ceva?
— Orice, cu condiţia să nu compromită misiunea noastră de
lichidare a Meduzei.
— Poţi să-mi faci rost de două locuri într-un avion militar, curat
ca lacrima, pentru Paris?
— Două?
— Pentru mine şi Panov. Am fost împreună în Hong Kong, aşa
că nu văd de ce nu am pleca tot împreună şi la Paris.
— Alex, cred că ţi-ai ieşit complet din minţile alea răsucite ale
tale!
— Să-ţi explic, Peter, fiindcă am impresia că nu ai înţeles. Soţia
lui Mo s-a prăpădit după zece ani de căsnicie, iar eu n-am avut
niciodată curajul măcar să fac o probă. Aşa încât, „Jason Bourne”
şi Marie sunt singura noastră familie. Să ştii că ea e o bucăţică al
naibii de bună, ascultă-mă pe mine că mă pricep.
— Bine, două bilete la Paris, rosti Holland aproape în şoaptă şi
cu chipul livid.

500
 CAPITOLUL XXIX
Marie îşi urmărea soţul cum se învârte fără astâmpăr, călcând
apăsat, furios ca un leu în cuşcă, între măsuţa de scris şi
ferestrele însorite ale camerei care dădeau spre curtea interioară a
Auberge des Artistes din Barbizon. Marie îşi amintise de hanul de
ţară, nu însă şi David Webb. Iar când soţul său îi comunicase
acest lucru, Marie se strânsese şi închisese o clipă ochii, în urechi
răsunându-i parcă aievea o voce care urca din trecut.
— Mai presus de orice trebuie să evite situaţiile-limită, de stres
maxim, soiul acela de tensiune care se instalează când lupţi
pentru a supravieţui. Dacă vei constata că această stare de agitaţie
îi revine – şi ai să-ţi dai seama dintr-o privire – fă imposibilul şi
opreşte-l. Sedu-l, pălmuieşte-l, urlă la el, fă orice… numai opreşte-
l.
Aşa îi vorbise Morris Panov, prietenul de nădejde, medicul şi cel
care îi ajutase soţul să iasă din Tenebre. Încercase să îl seducă la
câteva minute după ce rămăseseră singuri în cameră, dar eşuase
într-un chip lamentabil. Fusese o eroare aproape tragicomică
pentru amândoi, fiindcă nici unul nu-l dorea fizic pe celălalt.
Totuşi rămăseseră îmbrăţişaţi în pat, înţelegând amândoi situaţia.
— Ce mai pereche suntem şi noi, spuse Marie.
— Am mai trecut prin asta, îi răspunse David şi sunt convins că
nu va fi pentru ultima oară. Apoi, Jason Bourne se trase din
braţele ei şi coborî din pat. Trebuie să fac o listă, adăugase el cu o
notă de nerăbdare în glas, îndreptându-se spre măsuţa rustică
lipită de perete care servea drept birou şi masă pentru telefon în
acelaşi timp. Trebuie să ştim exact cum stăm; în ce punct am
ajuns şi încotro s-o luăm.
— Iar eu ar trebui să-l sun pe Johnny pe insulă, completă Marie
ridicându-se în picioare şi netezindu-şi fusta. Vorbesc mai întâi cu
el şi apoi cu Jamie. Vreau să-l liniştesc şi să-i spun că ne
întoarcem curând.
Tânăra doamnă se îndreptă hotărâtă spre măsuţa telefonului,
dar îngheţă la jumătatea drumului, blocată de vorbele soţului ei –
soţul ei care devenise un străin.
— Nu, îi răspunse Bourne calm, clătinând din cap.
— Nu-mi vorbi mie aşa, protestă furioasă mama străfulgerându-

501
l cu privirea.
— Situaţia s-a schimbat complet după episodul de acum trei ore
de pe Rivoli. Totul e dat peste cap. Înţelegi?
— Tot ce ştiu este că propriii mei copii sunt la mii de kilometri
depărtare de mine şi că trebuie să vorbesc cu ei. Poate tu n-ai
înţeles bine.
— Ba înţeleg, însă nu te pot lăsa să o faci, îi răspunse Jason.
— Să te ia naiba, domnule Bourne!
— Vrei să mă asculţi?… O să vorbim amândoi cu Johnny şi cu
Jamie, dar nu de aici şi nu cât sunt pe insulă.
— Ce…?
— Îl sun imediat pe Alex şi îl rog să-i scoată pe toţi de acolo,
inclusiv pe doamna Cooper.
Marie îşi privi cu ochi mari soţul, pricepând deodată.
— O, Doamne, Carlos!
— Începând de azi de la prânz are un singur reper în jurul
căruia să dea târcoale: Tranquility. Dacă n-a aflat până acum,
atunci nu va trece mult şi cineva o să-i spună că Jamie şi Alison
sunt cu Johnny pe insulă. Sigur, am încredere în fratele tău şi în
trupele lui de Tonton Macoute, dar parcă aş sta mai liniştit să ştiu
că nu-i prinde noaptea în arhipelag. Nu am de unde să ştiu dacă
Şacalul nu are şi alţi admiratori pe insulă care să intercepteze
convorbirea, deci să ne ia urma. Însă ştiu precis că telefonul lui
Alex e curat. De aceea nu-i pot suna acum. Nu de aici şi nu la
numărul de pe insulă.
— Atunci ce mai aştepţi? Sună-l odată pe Alex!
— Nu m-am hotărât încă, spuse soţul ei uitându-se în gol cu o
privire speriată – privirea lui David Webb, nu a lui Jason Bourne.
Nu ştiu unde i-aş putea trimite pe copii.
— O să găsească Alex o soluţie, Jason, rosti Marie privindu-l
intens. Hai, sună-l.
— Da… sigur. Îl sun, spuse Bourne îndreptându-se spre telefon,
iar norul care îi înnegurase o clipă privirea i se topi instantaneu
din ochi.
Alexander Conklin nu se afla în apartamentul din Vienna, statul
Virginia, SUA. La celălalt capăt al firului răspunse o voce metalică
intonând monoton şi enervant mesajul înregistrat de compania de
telecomunicaţii, o veste care căzu ca un trăsnet asupra lui.
— Postul telefonic la care aţi sunat a fost suspendat.
Mai formă numărul de două ori, în speranţa că serviciile
telefonice franceze îi dăduseră greşit legătura, dar primi de fiecare
502
dată acelaşi răspuns: „Postul telefonic la care aţi sunat a fost
suspendat”. Şi, în acel moment, simţi cum lumea se prăbuşeşte în
jurul lui.
Atunci începu să se agite deznădăjduit prin încăpere,
învârtindu-se între măsuţă şi geam şi iar înapoi la măsuţă. La
sfârşit trase perdeaua şi se uită afară cu o privire pierdută, apoi
reveni la birou şi la lista de locuri şi nume, care începuse să se
lungească. Marie sugeră la un moment dat să ia o gustare, însă
Jason nu o auzi, astfel încât ea rămase nemişcată pe pat,
urmărindu-l în tăcere.
Mişcările iuţi, bruşte, ale soţului ei aduceau cu cele ale unei
feline uriaşe, tăcută, atentă şi încordată, stând la pândă gata de
atac. Nimic nu mai amintea de blândul David Webb; Jason Bourne
şi Delta One din Meduza îi luaseră acum locul. Marie îşi aminti de
datele pe care le trecuse Mo Panov în fişa medicală a lui David în
primele zile de tratament. Aceasta cuprindea schiţe de portrete
contradictorii ale subiectului ţinut sub observaţie, făcute de
persoane care pretindeau a-l fi văzut pe Cameleon de aproape.
Descrierile erau diametral opuse şi totuşi o aceeaşi referire la
comportarea de felină a „asasinului” revenea mereu în discuţie.
Panov era, la acea vreme, în faza de strângere a informaţiilor
primare pentru stabilirea identităţii lui Jason Bourne, singurele
date de care dispunea fiind un nume de botez şi secvenţele
dureroase ale unui masacru petrecut cu ani în urmă în
Cambodgia. Mo se întrebase de nenumărate ori dacă pacientul său
avea o dexteritate fizică neobişnuită sau pur şi simplu reuşea să se
menţină într-o formă fizică de atlet cu calităţi de excepţie.
Marie reflectă aproape fascinată, dar şi cu un sentiment de
repulsie la David şi la Jason, la diferenţele fizice dintre cele două
personalităţi care convieţuiau în fiinţa bărbatului ei. Cei doi erau
atletici şi se mişcau cu agilitate, cu graţie şi dezinvoltură, fiecare
din ei capabil de performanţe fizice remarcabile. Însă dacă la David
forţa şi mobilitatea erau naturale, înnăscute, la Jason, aceleaşi
calităţi izvorau dintr-un rău interior, resortul lor fiind ura şi
dorinţa sălbatică de răzbunare şi nu plăcerea gratuită de a face
mişcare fizică. Când îi pomenise lui Panov ceea ce remarcase,
psihiatrul comentase în obişnuitul său stil laconic: „David n-ar fi
în stare să omoare o muscă. Pe când Jason, pentru asta a fost
antrenat: să ucidă”.
Şi totuşi Mo se arătase încântat de observaţia ei, de faptul că
remarcase aceste diferenţe „de manifestare fizică”, cum le numise
503
el:
— Iată încă un indiciu pentru tine. Când sesizezi că Jason dă să
scoată capul la suprafaţă, adu-l pe David cât poţi de rapid înapoi.
Dacă nu te descurci singură, cheamă-mă şi am să vin.
Acum nici vorbă să-l mai aducă pe David înapoi la ea, îşi spuse
Marie cu amărăciune. De dragul copiilor, al ei şi, mai ales, al lui
David, nici nu îndrăznea măcar să încerce.
— Am să ies puţin, o anunţă Jason de la fereastră.
— Nu te las! strigă Marie. Nu vreau să rămân singură!
Bourne se încruntă, pradă unei lupte lăuntrice şi coborî glasul.
— Fac o plimbare scurtă pe autostradă să găsesc un telefon.
— Ia-mă cu tine! Te rog. Nu mai suport să rămân singură.
— Bine… Dacă stau să mă gândesc, ne-ar trebui şi câteva
lucruri. O să găsim un magazin de unde să luăm nişte haine…
pastă de dinţi şi periuţe, un aparat de ras, în sfârşit, strictul
necesar.
— Vrei să spui că nu ne putem întoarce la Paris?
— Probabil că o să ne întoarcem la Paris ceva mai încolo, dar nu
vom sta la nici unul din hotelurile pe la care am mai trecut. Ai
paşaportul la tine?
— Paşaportul, banii, cărţile de credit. Le am pe toate în geantă.
Uitasem complet de existenţa ei până în clipa în care mi-ai dat-o tu
în maşină.
— Mi-am zis că n-ar fi o idee tocmai strălucită să o lăsăm pe
trepte la Meurice. Vino. Trebuie să dau un telefon.
— Pe cine vrei să suni?
— Pe Alex.
— Bine, dar l-ai căutat adineauri.
— Îl sun acasă. Constat că cercetaşii l-au aruncat afară din
cortul pe care îl ridicaseră în Virginia. După aceea, voi încerca să
dau de Mo Panov. Să mergem.

Au apucat-o deci din nou spre sud, de astă dată oprindu-se la

marginea orăşelului Corbeil-Essonnes, de fapt, la un complex
comercial construit cu puţină vreme în urmă la două mile vest de
autostradă. Pentru localnici, centrul comercial asaltat în
permanenţă de cumpărători şi automobilişti era o adevărată
pacoste, nu însă şi pentru fugarii noştri cărora popasul de la
marginea drumului le răsărise în cale ca o adevărată mană
cerească. Jason parcă maşina şi amândoi se îndreptară cu paşi
mari, grăbiţi, ca oricare alt cuplu venit după cumpărăturile de
504
seară, spre intrarea principală, căutând nervos un telefon public.
— Nici un blestemat de telefon pe autostrada asta! scrâşni
Bourne printre dinţi. Şi cam ce-şi închipuie ăştia că trebuie să faci
dacă ai un accident sau rămâi în pană?
— Aştepţi cuminte poliţia, îi răspunse Marie. Am văzut un
telefon, numai că a avut cineva grijă să-l strice. Poate de asta nici
n-au mai pus altele. Uite unul acolo.
Şi din nou Jason trebui să suporte calvarul de a da o comandă
internaţională şi de a-i explica centralistei agasate că trebuia să
sune în Virginia. Şi din nou se abătu ca un trăsnet asupra lui, de
la distanţă, o lovitură implacabilă.
— Sunt Alex, îi răspunse vocea înregistrată pe robot. Nu mă
găsiţi acasă. Am plecat să vizitez un loc unde s-a comis de mult o
eroare mortală. Vă rog să reveniţi peste cinci sau şase ore. Acum,
pe coasta de Est, este ora nouă şi jumătate. Terminat, Juneau.
Bourne înlemni, dar imediat mintea îi începu să lucreze febril,
închise telefonul şi se întoarse spre Marie.
— S-a întâmplat ceva şi trebuie să îmi dau iute seama despre ce
e vorba. Ultimele lui cuvinte au fost: „Terminat, Juneau”.
— Juneau? Marie se înfioră, închise ochii şi îi ţinu o clipă
strânşi, după care îi deschise, mari, exprimând o subită înţelegere
şi îşi privi soţul. Alfa, Bravo, Charlie, începu ea vorbind aproape în
şoaptă. Nu e cumva un cod militar? După care adăugă pe
nerăsuflate: Foxtrot, Gold… India, Juneau! Juneau de la J şi J de
la Jason!… Ce a mai spus?
— Că trebuie să plece, să viziteze un loc…
— Hai să mergem, să facem câţiva paşi, îl întrerupse ea
remarcând chipurile celor doi bărbaţi aşezaţi la coadă în faţa
cabinei care îi fixau miraţi şi curioşi în acelaşi timp. Îşi luă soţul de
braţ şi îl trase afară. Nu putea să vorbească şi el mai clar? rosti ea
înciudată şi se pierdură în mulţime.
— Era o înregistrare… „acolo unde s-a comis de mult o eroare
mortală”.
— O ce?
— Spunea să revin peste cinci sau şase ore… că vizitează un loc
cu o eroare mortală… mortală? O, Doamne, Rambouillet!
— Cimitirul?…
— Unde a încercat să mă omoare acum treisprezece ani. Asta e!
Rambouillet!
— În nici un caz nu poate ajunge aici în cinci sau şase ore,
obiectă Marie. Indiferent la ce oră ar fi lăsat mesajul, tot nu avea
505
timp să ajungă cu avionul la Paris şi după aceea cu maşina la
Rambouillet în numai cinci ore. Doar l-ai sunat la Washington.
— Cum să nu aibă timp? Am mai făcut excursia asta amândoi
înainte. Plecând spre Paris sub acoperire diplomatică, cu un avion
militar, de la Baza Andrews. Peter Holland l-a aruncat în stradă,
dar i-a făcut un cadou de rămas-bun. Drumurile lor s-au despărţit
aici, dar nu a uitat să-i acorde o primă fiindcă i-a dat-o pe Meduza,
spuse Jason şi imediat îşi ridică braţul şi se uită la ceasul de la
mână. Pe insulă e ora prânzului. Hai să căutăm alt telefon.
— Johnny? Tranquility? Chiar crezi că…?
— N-am încotro. Trebuie să gândesc tot timpul! îi tăie brutal
vorba şi, ţinând-o strâns de mână, o trase după el prin mulţimea
care îi împingea din toate direcţiile. Glace, adăugă el uitându-se în
dreapta.
— Îngheţată?
— Înăuntru e un telefon, îi răspunse încetinind şi se opri în faţa
vitrinei imense a unei patisserie pe geamul căreia stătea scris pe o
banderolă roşie, cu litere mari, albe, că de acolo amatorii pot
cumpăra douăzeci de sortimente diferite de îngheţată. Mie ia-mi
una cu vanilie, spuse el împingând-o în magazinul înţesat de lume.
— Vanilie cu mai ce?
— Cu orice.
— Dar n-ai să auzi nimic…
— Important e că are să mă audă el. Nu te grăbi, am nevoie de
timp să vorbesc. Bourne traversă localul îndreptându-se spre
telefon şi înţelese instantaneu că hărmălaia de nedescris care
domnea înăuntru făcea imposibilă orice comunicare.
Mademoiselle, s’il vous plaît, c’est urgent! Trei minute mai târziu,
cu mâna apăsată pe urechea stângă, Jason avu plăcerea să-l audă
la telefon pe cel mai nesuferit salariat de la Tranquility Inn.
— La telefon domnul Pritchard, directorul lui Tranquility Inn.
Centralista m-a anunţat că aveţi o problemă urgentă, domnule, îmi
permit să vă întreb cu ce v-aş putea…
— Cel mai bine ar fi să taci! urlă Jason în receptorul cabinei
telefonice din zgomotoasa cofetărie de lângă Corbeil-Essonnes din
Franţa. Cheamă-l pe Jay St. Jay la telefon. În clipa asta! Sunt
cumnatul lui.
— Vai, domnule, ce plăcere să vă auzim din nou! S-au întâmplat
atâtea de când aţi plecat. Încântătorii dumneavoastră copii s-au
întors în staţiune, iar drăgălaşul dumneavoastră fiu se joacă pe
plajă, cu mine şi totul este…
506
 — Te rog, fii bun. Cu domnul St. Jacques. Imediat!
— Desigur, domnule. Este sus…
— Johnny?
— David, unde eşti?
— N-are importanţă, plecaţi de acolo. I-ai pe copii şi pe doamna
Cooper şi plecaţi de acolo!
— Am aflat, Dave. A sunat Alex Conklin cu câteva ore în urmă şi
ne-a spus că are să ne caute un tip pe nume Holland… Presupun
că el e marele şef de trib pe acolo pe la agenţia voastră cu secrete
de stat.
— Aşa e. Şi te-a sunat?
— Mda, cam la douăzeci de minute după ce am vorbit cu Alex.
Ne-a zis că trimite un elicopter să ne scoată de aici pe la ora două.
A zis că-i trebuie puţin timp să facă aranjamente cu un aparat
curat. Doamna Cooper m-a salvat din nou. Îndărătnicul tău de fiu
mi-a zis că nu ştie să schimbe scutece… David, spune-mi şi mie ce
naiba se petrece. Unde e Marie?
— E bine, îţi explic altă dată. Tu fă ce spune Holland. Ţi-a spus
unde vă trimite?
— Părerea mea e că n-a vrut. Da’ ascultă, eu nu primesc ordine
de la un american împuţit – nici eu şi nici copiii surorii mele
canadiene – şi să ştii că i-am trântit-o verde în faţă.
— Foarte frumos, Johnny. Ai grijă şi dă-te bine pe lângă
directorul CIA.
— N-am nevoie de prieteni ca el. În ţara mea ăştia de la CIA
sunt porecliţi labagii şi să ştii că şi pe asta i-am trântit-o de la
obraz!
— Din ce în ce mai frumos. Şi el ce ţi-a răspuns?
— Mi-a zis că ne duce la o casă sigură din Virginia şi eu i-am
răspuns că a mea e de o mie de ori mai frumoasă; că avem
restaurant, serviciu la cameră, plaja noastră şi zece gardieni
înarmaţi care abia aşteaptă să-l împuşte în fund dacă se apropie la
şaizeci de metri de noi.
— Eşti chiar mai plin de tact decât de ştiam. La asta ce-a mai
avut de zis?
— Să ştii că l-a bufnit râsul. După care mi-a explicat că la
reşedinţa pe care ne-o pune la dispoziţie el are douăzeci de
gardieni înarmaţi până-n dinţi care trag aşa de bine că o să mă
nimerească în fund de la o sută de metri; că se găseşte şi acolo o
bucătărie şi serviciu la cameră şi o reţea de televiziune cu circuit
închis care ar înnebuni orice copil şi că – aici m-a prins – eu precis
507
n-am aşa ceva.
— Foarte convingător.
— Stai să vezi, că a mai zis ceva. Iar eu de aşa ceva chiar că nu
dispun. Mi-a spus că-i vorba de o veche proprietate din Fairfax,
cadorisită guvernului de un fost ambasador putred de bogat care
are atâţia bani cât n-are toată Ottawa la un loc şi că nu se poate
ajunge acolo decât pe un singur drum închis accesului public,
aflat la vreo şase kilometri de autostradă; ba că mai e pe acolo şi
un aerodrom particular.
— Cunosc locul, rosti Bourne încruntat, în efortul de a auzi în
vacarmul din jur. E proprietatea Tannenbaum. Are dreptate, să
ştii. E cea mai bună ascunzătoare de care dispune Agenţia. Cred
că-i suntem simpatici.
— Te întreb încă o dată: unde e Marie?
— Cu mine.
— Te-a găsit!
— Lasă, Johnny. Îţi explic altă dată. Te sun mai târziu în
Fairfax.
Jason închise şi o zări pe Marie croindu-şi cu greu drum prin
învălmăşeală, apropiindu-se de el cu două cupe roz din plastic în
care se afla un morman de îngheţată ciocolatie cu două linguriţe
albastre de plastic înfipte în vârf.
— Copiii? îl întrebă ea ridicând glasul pentru a se face înţeleasă
şi privindu-l cu ochi arzători.
— Totul s-a aranjat, chiar mai bine decât mă aşteptam. Alex a
ajuns la aceeaşi concluzie în privinţa Şacalului. Peter Holland îi
îmbarcă pe toţi într-un avion care îi va duce la o casă conspirativă
din Virginia. Cu doamna Cooper cu tot.
— Slavă Cerului!
— Lui Alex ar trebui să-i fii recunoscătoare. Bourne se uită
contrariat la cupa roz din plastic cu linguriţa albastră înfiptă în
mormanul de îngheţată. Ce-i porcăria asta? De vanilie n-au?
— Se numeşte cremă asortată cu fructe de sezon. O comandase
un tip din faţa mea, dar cum el urla la nevastă-sa, am luat-o eu.
— Nu-mi place crema asortată cu fructe de sezon.
— Atunci n-ai decât să urli la nevastă-ta. Hai, vino. Trebuie să
cumpărăm ceva de îmbrăcat.

Soarele dogoritor al amiezii ardea nemilos deasupra micuţei

insule Tranquility când John St. Jacques coborî în holul hotelului
ducând în mâna dreaptă un sac de voiaj LeSport. Înclină scurt din
508
cap în direcţia domnului Pritchard, cu care vorbise ceva mai
devreme la telefon anunţându-l că e nevoit să plece la Toronto
pentru câteva zile, ocazie cu care îi promisese că va suna îndată ce
va ajunge în oraşul canadian. Îi anunţase de plecarea sa
intempestivă, dar necesară şi pe puţinii salariaţi rămaşi în
staţiune, exprimându-şi în acelaşi timp deplina încredere în
calităţile organizatorice şi decizionale ale directorului executiv şi
adjunctului său, domnul Pritchard. De fapt, era puţin probabil să
se ivească probleme la Tranquility Inn în lipsa lui fiindcă satul de
vacanţă, vrând-nevrând, fusese practic închis, în cazul în care
totuşi s-ar fi ivit ceva neaşteptat, lăsă instrucţiuni să se ia legătura
cu Sir Henry Syks de pe insula mare.
— Imposibil să apară ceva care să mă depăşească, îi răspunse
ferm domnul Pritchard. Vă asigur că cei de la întreţinere şi
reparaţii vor lucra ca şi când i-aţi supraveghea dumneavoastră.
St. Jacques ieşi pe uşile de sticlă ale clădirii circulare şi se
îndreptă spre primul bungalov de pe dreapta, cel mai apropiat de
treptele săpate în piatră care duceau jos la debarcader şi pe plajă.
Doamna Cooper aştepta înăuntru cu copiii sosirea elicopterului
Marinei Americane cu care urmau să zboare până la Puerto Rico,
iar de acolo, la bordul unui avion militar, la Baza Andrews a
Aviaţiei, aflată lângă Washington.
Domnul Pritchard îl urmări pe geam pe patronul său şi îl văzu
dispărând în interiorul Vilei Unu, moment în care se auzi deasupra
hotelului zgomotul asurzitor al unui motor puternic de elicopter şi
al elicelor bătând energic aerul. În câteva clipe, bondarul uriaş
avea să se rotească deasupra debarcaderului şi să se aşeze
cuminte pe pământ în aşteptarea pasagerilor săi. Şi pasagerii
auziseră zgomotul, îşi spuse domnul Pritchard zărindu-i ieşind din
bungalov pe St. Jacques, de mână cu nepoţelul său şi pe
nesuferita doamnă Cooper, o femeie prea cu nasul pe sus, care
purta în braţe bebeluşul înfăşurat într-o pătură, urmaţi de cei doi
paznici nelipsiţi care le cărau bagajele. Pritchard întinse mâna sub
tejghea, după telefonul autonom care nu putea fi interceptat de la
centrală şi formă un număr.
— Biroul directorului adjunct al Serviciului de Imigrări. La
telefon directorul.
— Mult iubite unchi…
— Tu eşti? îi tăie scurt vorba persoana oficială de pe aeroportul
Blackburne coborând conspirativ glasul. Ai noutăţi?
— Ştiri de o importanţă incomensurabilă, să ştii. Am auzit ce-au
509
vorbit la telefon.
— Amândoi vom fi fabulos recompensaţi, aşa m-a asigurat o
persoană foarte oficială. Se pare că sunt un grup de terorişti care
operează sub identitate falsă iar St. Jacques este conducătorul lor.
Mi s-a spus că au reuşit să-i ducă de nas până şi pe cei de la
Washington. Ce să transmit mai departe, dragă nepoate?
— După cum s-au exprimat chiar ei la telefon, vor fi duşi la o
casă „conspirativă” din Virginia. Se numeşte proprietatea
Tannenbaum şi – poţi să-ţi imaginezi aşa ceva? – are propriul ei
aeroport!
— De la bestiile astea te poţi aştepta la orice.
— Ai grijă, mult iubite unchi, nu uita să pomeneşti şi de mine,
numele şi poziţia mea.
— Cum să uit aşa ceva? Cum aş putea? Dă-ţi seama, o să fim
eroii din Montserrat!… Iar tu, isteţul meu nepot, vezi să nu scapi o
vorbă; totul e secret absolut. Extraordinar! Din toţi oamenii din
lumea largă, tocmai noi doi am fost aleşi să ajutăm această
organizaţie internaţională. Conducătorii din întreaga lume vor afla
ce contribuţie însemnată ne-am adus.
— Simt cum îmi creşte inima de mândrie… Pot să întreb cum se
cheamă organizaţia aceasta măreaţă?
— Ssst! N-are nume, tocmai în asta constă marele secret. Dar
dovada că este atât de mare sunt banii care au fost transferaţi prin
computerul unei bănci din Elveţia. Binecuvântată fie grija lor,
adăugă domnul Pritchard. Şi ce mai recompensă, dragă nepoate.
Gândeşte-te, ăsta nu-i decât începutul. Eu am sarcina de a
supraveghea zborurile care sosesc pe insulă şi de-a trimite foile de
zbor în Martinica. Unui celebru chirurg – nici mai mult nici mai
puţin! Sigur, pentru moment, toate zborurile au fost anulate din
dispoziţia guvernatorului.
— Şi elicopterul militar american? întrebă confuz nepotul.
— Ssst! E secret, totul trebuie să fie secret!
— Înseamnă că e un secret care face zgomot şi foarte la vedere,
mult iubite unchi. Toată lumea e pe plajă şi la el se uită acum.
— Ce?
— Păi, e aici. Noi vorbim, iar St. Jay şi copiii se urcă acum în
elicopter. Inclusiv afurisita aia de doamnă Cooper care…
— Trebuie să sun imediat la Paris, îl întrerupse ofiţerul de la
Vamă trântindu-i telefonul în nas.
— La Paris? repetă visător domnul Pritchard. Minunat! Cât de
norocoşi putem fi!
510
 — Nu i-am spus chiar tot, rosti Peter Holland liniştit, clătinând
uşor din cap. Aş fi vrut – de fapt, puţin a lipsit să n-o fac – însă m-
a oprit un licăr din privirea lui, sau poate felul în care mi-a vorbit.
Spunea că e în stare să ne spulbere fără să clipească dacă prin
asta e convins că îi ajută pe Bourne şi soţia lui.
— Vorbea serios, rosti Charles Casset încuviinţând din cap.
Directorul adjunct era aşezat în fotoliul din faţa biroului lui
Holland şi ţinea în mână o listă tipărită pe imprimanta
calculatorului, conţinând datele extrase dintr-un dosar de mult
îngropat. După ce ai să citeşti ce ţi-am adus, ai să înţelegi care e
mişcarea. Alex chiar a încercat să-l omoare pe Bourne la Paris…
asta s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă. A pornit de la o premisă
falsă, dar a vrut să-şi împuşte prietenul cel mai bun.
— Conklin e în drum spre Paris. Mo Panov îl însoţeşte.
— Te priveşte, Peter. Eu n-aş fi procedat aşa sau, în orice caz, i-
aş fi ţinut în corzi.
— Ştii bine că nu-l puteam refuza.
— Ba puteai. Numai că n-ai vrut.
— Îi suntem datori măcar atâta lucru. Practic ne-a servit
Meduza pe tavă, iar din acest punct, Charlie, trebuie să ne
intereseze numai Meduza şi nimic altceva.
— Înţeleg perfect, domnule director Holland, spuse Casset cu
răceală. Şi presupun că numai şi numai din pricina implicaţiilor
internaţionale ale acestei afaceri încâlcite te-ai hotărât să treci sub
tăcere această conspiraţie naţională şi să nu dai alarma în ograda
vajnicilor gardieni ai ordinii publice. Adică ai ales să-i lucrezi pe la
spate pe băieţii noştri din FBI, nu?
— Mă ameninţi, netrebnicule?
— Exact asta făceam, Peter, spuse Casset renunţând la masca
de răceală şi înlocuind-o cu un zâmbet detaşat, insinuant.
Domnule director, vrei să încâlci legea… Regretabil, bătrâne, după
cum s-ar fi exprimat predecesorii mei.
— Ce naiba vrei de la mine? strigă Holland.
— Să-ţi acoperi omul, întâmplător unul dintre cei mai buni
agenţi pe care i-am avut vreodată. Nu numai că vreau, dar îţi cer
răspicat să o faci.
— Dacă-ţi închipui că am să-i servesc totul pe tavă, inclusiv
numele firmei de avocatură de pe Wall Street care lucrează pentru
Meduza, nu pot să-ţi spun decât că eşti sărit de pe fix. Doar e
cheia noastră de boltă!
— Auzi, domnule amiral, cred că cel mai bine tot în Marină îţi
511
stă, spuse directorul adjunct, vorbindu-i din nou rece, pe un ton
coborât şi măsurat. Dacă atâta ai înţeles din ce încerc să-ţi spun,
înseamnă că ai stat degeaba până acum în fotoliul ăla.
— Hei, vezi că începe să miroasă a indisciplină, deşteptule.
— Fiindcă asta şi e. Ai uitat că eu sunt mai nesupus din fire?
Numai că nu suntem la Marină, deci nu mă poţi pedepsi sever, nici
atârna de vergă; şi nici măcar nu poţi să-mi tai raţia de rom. Poţi
însă să mă concediezi, numai că atunci s-ar găsi o mulţime de
curioşi ca să se întrebe de ce ai făcut-o şi asta n-ar aduce decât
necazuri Agenţiei. Şi nu e cazul, nu?
— Ce dracu’ tot bălmăjeşti acolo, Charlie?
— Pentru început, ţin să precizez că nu mă refer la firma de
avocatură din New York pentru simplul motiv că ai dreptate. Chiar
este cheia noastră de boltă. Iar Alex, cu mintea lui răsucită şi
imaginaţia lui bogată s-ar arunca asupra lor riscând să ne dea
planurile peste cap. Deci, adio zmee de hârtie, ne-ar cădea toate în
cap; şi aici şi în străinătate.
— Cam la ceva de soiul ăsta m-am gândit şi eu…
— Atunci iar ai dreptate, îl întrerupse Casset dând aprobator
din cap. Important este să-l ţinem pe Alex la distanţă, cât mai
departe de găselniţa noastră şi de noi, oferindu-i totuşi un reper.
Ceva cât mai convingător, de care să se agaţe dându-şi seama că e
un fir preţios.
Holland nu scoase o vorbă. Apoi, într-un târziu, rosti:
— Zău dacă pricep unde baţi.
— Dacă l-ai cunoaşte pe Alex mai bine, cred că te-ai prinde. În
acest punct, el îşi dă seama de legătura dintre Meduza şi Şacal.
Cum i-ai zis? O profeţie care s-a împlinit, nu?
— Am spus că strategia era perfectă şi că, în chip inevitabil, s-a
împlinit de la sine. DeSole a fort catalizatorul care a grăbit reacţia
– el şi întâmplările alea nenorocite din Montserrat… Ce-i cu
reperul ăla deştept la care te-ai gândit, cel convingător şi preţios?
— Revenind la subiect, Peter. Alex ştie prea multe şi tocmai de
aceea nu-l poţi lăsa să zburde de capul lui prin Europa, ca o
bombă vie. Şi din acelaşi motiv nu-i poţi dezvălui numele firmei de
avocatură din New York. Trebuie să plasăm un ciripitor în preajma
lui, cineva care să ne informeze ce are de gând să facă. Ideal ar fi
să-l şi manevreze dacă se poate. Un prieten de calibrul lui
Bernardine care, în plus, să ne fie şi nouă prieten.
— Şi unde crezi că ai să găseşti pe cineva de felul ăsta?
— Am eu un candidat… şi sper că nu se aude ce vorbim acum.
512
 — Fii sigur că nu, rosti Holland, o umbră de mânie simţindu-i-
se o clipă în glas. Pe mine nu mă sperie prostiile astea cu
ascultarea. Şi, oricum, biroul e „măturat” în fiecare dimineaţă.
Care ar fi candidatul la care te-ai gândit?
— Un tip de la Ambasada Sovietică din Paris, răspunse liniştit
Casset. Cred că putem ajunge la o înţelegere cu el.
— O cârtiţă?
— Ba deloc. Ofiţer KGB obsedat de un singur gând: acela de a-l
găsi pe Şacal şi de a-l extermina. Prin aceasta, încercând să
protejeze Novgorodul.
— Novgorod?… Sătucul sau orăşelul acela americanizat din
Rusia unde a fost antrenat Şacalul?
— N-a apucat; fiindcă înainte de a-şi încheia şcolarizarea a
şters-o, la timp ca să nu se trezească cu un glonţ în cap după ce l-
a luat apa. Precizez însă că nu-i vorba de o tabără de pregătire
militară în stil american – e o eroare pe care mulţi o comit frecvent.
La Novgorod există mai multe astfel de tabere, în stil englez,
francez, israelian, olandez, spaniol, vest-german şi numai
Dumnezeu ştie câte altele de acest fel. Amenajate pe zeci de
kilometri pătraţi în pădurea de pe ambele maluri ale fluviului
Volga, mici aşezări sistematizate pe parcele, ridicate la detaliu să
semene cu modelul care le-a inspirat, încât dacă pătrunzi într-una
ai putea jura că ai ajuns în ţara respectivă (deşi nimeni n-a apucat
să intre vreodată acolo). Ca şi lagărele nemţeşti în care se obţinea
tipul pur de arian, Lebesborn-ul naziştilor, Novgorodul este unul
din cele mai bine apărate secrete ale Moscovei. Şi ei îşi doresc să
pună mâna pe Şacal cel puţin la fel de mult ca şi Bourne.
— Şi tu eşti convins că acest ofiţer KGB o să ne informeze
asupra mişcărilor lui Conklin după ce stabileşte contactul cu el?
— Cel puţin pot face o încercare. În definitiv, avem un obiectiv
comun, iar pe el Alex are să-l accepte în preajma sa fiindcă ştie că,
oricum, Şacalul este pe lista neagră a sovieticilor.
Holland se sprijină de spătar.
— I-am promis lui Conklin să-i dau tot sprijinul, atât cât îmi stă
în puteri, dar fără a compromite operaţiunea Meduza… Alex
aterizează la Paris peste o oră. Vrei să-i las instrucţiuni la curierul
diplomatic să te sune?
— Spune-i să-l caute pe Charlie Bravo Plus One, rosti Casset
ridicându-se şi depuse pe birou hârtia listată la imprimanta
calculatorului. Nu ştiu dacă am vreme să aranjez mare lucru într-o
oră, dar mă apuc imediat de treabă. Mulţumită calităţilor
513
excepţionale ale „colaboratorului” nostru de la Paris, voi stabili
contactul cu rusul în discuţie prin filiera cea mai curată.
— Ai grijă să-i acorzi o primă grasă colaboratorului.
— De fapt e o femeie şi a avut grijă să-mi ceară chiar ea – mai
corect ar fi să spun că s-a ţinut de capul meu să-i dau bani. Are
cea mai curăţică firmă de însoţitoare din Paris, iar fetele ei sunt
verificate săptămânal.
— Şi de ce nu le angajezi pe toate? întrebă directorul zâmbind.
— Cred că şapte dintre ele sunt deja pe statul nostru de plată,
domnule, răspunse grav directorul adjunct, seriozitatea sa fiind
dezminţită de licărirea din privire.

Doctorul Morris Panov coborî nesigur, abia ţinându-se pe

picioare, scara avionului care zburase la Paris sub acoperire
diplomatică, susţinut de caporalul mândru din infanteria marină,
impecabil în uniforma sa kaki de vară, care îi ducea valiza.
— Cum de reuşiţi voi ăştia să arătaţi ca scoşi din cutie după o
călătorie atât de îngrozitoare zău, pentru mine e un mister,
comentă psihiatrul.
— Fiţi liniştit, domnule. După câteva ore de libertate prin Paris
nici unul dintre noi nu are să mai fie ca scos din cutie.
— Bravo, caporal. Constat că anumite lucruri nu se vor schimba
niciodată. Slavă Cerului… Şi pe unde zici că mişună delincventul
fără un picior care era cu mine?
— A fost condus la diplograf, domnule.
— Cred că ar fi bine să repeţi. A fost condus spre un lucru de
neînţeles?
— Lăsaţi, domnule doctor. Nu-i chiar aşa de greu, spuse râzând
infanteristul de marină conducându-l pe Panov spre o maşină cu
steguleţul înstelat fluturând la oglindă în care îl aştepta un şofer în
uniformă de militar american. În timpul aterizării turnul l-a
anunţat pe pilot prin staţie că îl aşteaptă să-i transmită un mesaj.
— Credeam că s-a dus la toaletă.
— Poate că a mers şi acolo, domnule. Caporalul aşeză valiza în
spate şi îl ajută pe Mo să urce în maşină. Uşurel, domnule doctor.
Dacă vreţi să ridicaţi un pic piciorul.
— Celălalt are probleme cu piciorul, nu eu, protestă psihiatrul.
— Ni s-a spus că sunteţi suferind, domnule.
— Dar nu la picioare… Scuză-mă, tinere, sper că nu te superi.
Dar nu-mi face nici o plăcere să zbor înghesuit în colivia aia
strâmtă la trei sute de kilometri în înaltul cerului. Nu ţin minte ca
514
Bulevardul Tremon din Bronx să fi dat ţării prea mulţi cosmonauţi.
— Nu mai spuneţi, domnule doctor!
— Poftim?
— Eu stau pe Strada Garden, chiar peste drum de grădina
zoologică! Mă numesc Fleishmann. Morris Fleishmann. Încântat să
fac cunoştinţă cu un vecin din Bronx.
— Morris? întrebă Panov dând bucuros mâna cu tânărul. Morris
din Marină? Ia să stau eu de vorbă cu părinţii tăi… Ţine-te tare,
Mo. Şi îţi mulţumesc pentru grijă.
— Însănătoşire grabnică, doctore. Şi, când vă întoarceţi acasă
pe Bulevardul Tremon, salutaţi-i pe toţi din partea mea.
— Chiar aşa am să fac, Morris, îi răspunse celălalt Morris
fluturând mâna în semn de rămas-bun când maşina diplomatică
se puse în mişcare.
Patru minute mai târziu, Panov parcurgea însoţit de şofer
culoarul lung şi pustiu pe care aveau acces în Franţa, fără a mai fi
supuşi controlului vamal, doar înalţii demnitari acreditaţi pe lângă
Quai d’Orsay. Păşiră împreună în sala imensă de aşteptare
înţesată de mici grupuri de bărbaţi şi femei care conversau în toate
limbile pământului. Mo nu îl zări pe Conklin nicăieri şi alarmat se
întoarse spre şoferul desemnat să îl însoţească, când o tânără
îmbrăcată într-o uniformă neutră de stewardesă se apropie de ei.
— Docteur? întrebă aceasta adresându-i-se lui Panov.
— Da, îi răspunse surprins Mo. Din păcate, am cam uitat şi
bruma de franceză pe care o ştiam.
— Nu face nimic, domnule. Prietenul dumneavoastră vă roagă
să-l aşteptaţi aici. Apreciază că nu va dura decât câteva minute…
Vă rog, luaţi loc. Doriţi ceva de băut?
— Whisky cu gheaţă, dacă eşti amabilă, îi răspunse Panov
lăsându-se ostenit într-un fotoliu.
— Cum să nu, domnule, spuse amfitrioana retrăgându-se, în
timp ce şoferul depunea valiza lui Mo lângă fotoliu.
— Mă scuzaţi, dar trebuie să mă întorc la maşină, îi spuse
însoţitorul trimis de ambasadă. Cred că nu e nici o problemă dacă
aşteptaţi singur aici.
— Mă întreb pe unde o fi amicul meu, spuse gânditor Panov şi
se uită la ceasul de la mână.
— Probabil la un telefon din afara aeroportului, domnule. Aşa
fac toţi: se prezintă la ghişeu şi preiau mesajul, după care o rup la
fugă afară, în căutarea unui telefon public. Pesemne nu le plac cele
de pe aeroport. Rusnacii sunt cei mai iuţi de picior, iar cei mai
515
leneşi arabii.
— Probabil clima e de vină, comentă zâmbind psihiatrul.
— Vedeţi, nu care cumva să vă pariaţi stetoscopul, că s-ar putea
să-l pierdeţi.
Şoferul râse înveselit şi îşi duse mâna la chipiu salutându-l
ceremonios.
— Aveţi grijă, domnule şi odihniţi-vă. Păreţi obosit.
— Îţi mulţumesc, tinere. La revedere.
„Chiar sunt obosit”, îşi spuse Panov în timp ce însoţitorul său
de până adineauri dispărea pe coridorul destinat persoanelor
oficiale. Frânt de oboseală. Dar nu l-aş fi iertat niciodată pe Alex
dacă venea până aici fără mine… David! Trebuie să dăm de el! S-ar
putea decompensa, pe ăştia chiar nu îi interesează. Un singur gest
de violenţă şi creierul lui atât de fragil şi încă expus s-ar putea da
peste cap şi David s-ar întoarce în punctul în care era în urmă cu
câţiva ani – acum treisprezece ani! Un singur gând îl va obseda:
acela de a ucide! Va uita complet de eul său adevărat!… Un glas?
Cineva i se adresa:
— Scuzaţi-mă, domnule doctor. V-am adus băutura, rosti
amfitrioana cu o voce caldă şi plăcută. Nu ştiam dacă să vă trezesc
sau nu, însă v-aţi mişcat şi aţi gemut de parcă v-ar fi durut ceva.
— Nu, nu, draga mea. Oboseala e de vină.
— Vă înţeleg, domnule. Călătoriile neprevăzute sunt istovitoare,
iar dacă mai sunt şi lungi atunci e şi mai rău.
— Domnişoară, cred că ai atins cele trei puncte esenţiale ale
problemei, încuviinţă Mo luându-şi băutura. Mulţumesc.
— Desigur, sunteţi american.
— Extraordinar! Cum de ţi-ai dat seama? Doar nu port cizme de
cowboy şi nici cămaşă hawaiană.
Tânăra râse fermecător.
— Îl cunosc pe şoferul care v-a adus. Lucrează în trupele de
securitate ale ambasadei. Un tip bine şi foarte atrăgător.
— Securitate? Vrei să spui „poliţie”?
— Da, cam aşa ceva, însă noi nu folosim niciodată acest
cuvânt… A, dar iată că apare şi tovarăşul dumneavoastră de
călătorie, spuse stewardesa, după care coborî glasul şoptind
discret: Aş vrea să vă spun rapid o întrebare, domnule doctor. Să-i
aduc un scaun cu rotile?
— Nu, dragă, aşa merge el de ani de zile.
— Prea bine. Vă urez o şedere cât mai plăcută la Paris,
domnule.
516
 Tânăra se îndepărtă, iar Alex şontâcăi pe lângă câteva grupuri
de europeni care sporovăiau vesel şi se prăbuşi în fotoliul de lângă
Panov. În chip bizar, nu se sprijini de spătarul moale şi primitor al
fotoliului de piele, ci se aplecă înainte privind concentrat în gol. Îl
frământa ceva.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Mo.
— L-am sunat pe Charlie Casset la Washington.
— E tipul în care ziceai că ai încredere, nu?
— E cel mai bun dintre toţi. Dacă-l laşi să gândească cu capul
lui, să asculte, să cântărească singur lucrurile şi să se convingă
singur, atunci da, e cel mai bun. Alta e treaba dacă-i trânteşti
dinainte o coală de hârtie sau îl aşezi în faţa unui calculator şi îi
prezinţi concluziile, fără a-i da ocazia să-şi pună unele întrebări.
— Vrei cumva să-mi iei pâinea de la gură, domnule doctor
Conklin?
— Săptămâna trecută i-am pus şi eu lui David aceeaşi
întrebare. Şi ştii ce mi-a răspuns? Că trăim într-o ţară liberă. Deci,
lăsând la o parte pregătirea ta excepţională, cred că nu deţii
monopolul asupra bunului simţ.
— Mea culpa, spuse Panov încuviinţând scurt din cap.
Presupun că amicul tău a făcut un gest care ţi-a displăcut
profund.
— Charlie a făcut un lucru cu care n-ar fi fost de acord nici el,
să fi ştiut mai multe despre cel cu care a căzut la învoială.
— Sună de-a dreptul freudian dacă nu cumva e chiar o
imprudenţă.
— Presupun că ambele variante sunt valabile. Casset a făcut o
înţelegere colaterală cu un tip pe nume Dimitri Krupkin de la
Ambasada Rusă din Paris. Vom lucra cu agentura KGB-ului de la
Paris – tu, eu, Bourne şi soţia lui. Dacă o să ajungem vreodată să-i
găsim. Sper să fie într-o oră la Rambouillet.
— Ce tot spui acolo? întrebă Mo cu o voce mică, pierită, de-a
dreptul stupefiat.
— Povestea-i lungă şi timpul scurt. Moscova vrea capul
Şacalului, iar cum Washingtonul nu are timp de noi şi nici nu ne
poate proteja, sovieticii or să joace pentru moment rolul de tătuci
ai noştri şi or să ne scape din bucluc de câte ori călcăm pe bec.
Panov se încruntă nedumerit, apoi scutură din cap ca unul
căruia îi e imposibil să digere o asemenea informaţie.
— Cu tine mă aştept la orice, dar zău că de data asta lucrurile
chiar au luat o întorsătură prea originală. Totuşi, e oarecare logică
517
aici şi poate că vestea ar trebui să mă liniştească.
— În teorie da, Mo, spuse Conklin. Dar nu când te întâlneşti cu
Dimitri Krupkin în carne şi oase. Eu îl cunosc bine; Charlie, nu.
— A, da? Este unul din băieţii răi?
— Kruppie, rău? A, nu, nici vorbă…
— Kruppie?
— În vremea tinereţii noastre ni s-au intersectat des drumurile
pe când încercam să racolăm oameni la Istanbul; apoi în anii
şaizeci la Atena şi, mai târziu, la Amsterdam… Krupkin nu-i un tip
malefic şi până acum şi-a dat sufletul muncind pe brânci pentru
Moscova. În plus, are o minte clasa a doua, mai iute şi mai bine
pusă la punct decât optzeci la sută din clovnii care lucrează în
branşa noastră. Însă ar fi o problemă şi cu el: luptă de partea
cealaltă a baricadei în loc să fie în tabăra noastră. Ca şi părinţii
mei, ai lui ar fi trebuit să fugă din Rusia după ce au preluat
bolşevicii puterea.
— Am uitat că familia ta a emigrat din Rusia.
— Faptul că vorbesc ruseşte mă ajută să-l înţeleg pe Kruppie.
Prind nuanţele din zbor. Iar el, structural vorbind, gândeşte ca un
capitalist. Ca şi miniştrilor de la Beijing, lui nu numai că-i plac
banii, chiar este obsedat de ei şi de tot ceea ce se poate obţine cu
bani. E genul pe care îl poţi cumpăra cu condiţia să nu ştie
nimeni. Înţelegi, din pricina sancţiunilor.
— Te referi şi la Şacal?
— L-am văzut cum s-a lăsat mituit de nişte întreprinzători greci
care vindeau pe şest locuri de aterizare pentru avioanele de
Washington atunci când bătea la ochi că pierduseră partida şi
comuniştii urmau să ne alunge din ţara lor. Şi s-a făcut că nu
vede, a închis ochii pentru bani. După aceea l-am urmărit făcând
pe intermediarul în vânzarea de diamante de la Amsterdam,
preluate de la negustorii de pe Nieuwmarkt şi trecute mai departe
elitei comuniste de la Moscova. Într-o noapte ne-am dus împreună
la un păhărel în Kattegat şi l-am întrebat: „Kruppie, ce Dumnezeu
te-a apucat?” şi ştii ce mi-a răspuns? Ţin minte că era îmbrăcat în
nişte haine pe care eu nu mi le-aş permite niciodată. A zis: „Alexei,
mă dau peste cap să fiu cu un pas înaintea ta şi aş face orice ca
Sovietul Suprem să câştige supremaţia în lume, dar, între timp,
dacă n-ai unde să mergi în vacanţă, eşti invitatul meu la vila
încântătoare pe care mi-am construit-o pe malul lacului Geneva”.
Exact asta mi-a spus, Mo.
— Remarcabil. Şi, sigur, tu i-ai spus amicului Casset…
518
 — Cum o să-i spun aşa ceva? îl întrerupse Conklin.
— Sfinte Iisuse! Şi, mă rog, de ce nu?
— Fiindcă Krupkin nu i-a mărturisit niciodată lui Charlie că mă
cunoaşte. O fi încheiat Casset târgul, dar eu trag sforile.
— În ce fel? Cu ce?
— David, Jason are peste cinci milioane în Insulele Kayman. O
fărâmitură din banii ăştia aruncată lui Kruppie şi e al nostru, va
lucra numai pentru noi, când i-o cerem noi.
— Asta înseamnă că n-ai încredere în Casset.
— Ba nu, spuse Conklin. Garantez cu viaţa pentru Charlie.
Doar că de astă dată n-aş vrea să-l manipuleze el pe Kruppie. El şi
Peter Holland au altă prioritate. A lor se cheamă Meduza, a
noastră, David şi Marie.
— Messieurs? Amfitrioana se întorsese şi i se adresă lui Conklin:
Maşina dumneavoastră a sosit. Vă aşteaptă pe platoul sudic.
— Sunteţi sigură că e pentru mine? o întrebă Alex.
— Iertaţi-mă, domnule, dar şoferul a spus că maşina e pentru
domnul Smith, cel cu defect la picior.
— Aici nu s-a înşelat.
— Am chemat un hamal să vă ajute la bagaje, domnule. E mult
de mers pe jos până la maşină. O să vă aştepte acolo.
— Mulţumim foarte mult, spuse Conklin şi, ridicându-se, scoase
din buzunar câteva bancnote.
— Pardon, monsieur, îl opri amfitrioana. Nu avem voie să
acceptăm bacşiş.
— Aşa e. Mi-a ieşit complet din minte… Parcă mi-am lăsat valiza
la ghişeul dumneavoastră, nu?
— Acolo unde a depus-o cel care vă însoţea. Bagajele
dumneavoastră şi ale domnului doctor vor ajunge în parcare peste
câteva minute.
— Din nou, mii de mulţumiri, spuse Alex. Şi, îmi cer scuze
pentru bacşiş.
— Suntem bine plătite, domnule. Oricum, mulţumesc şi eu
pentru intenţie.
În timp ce se îndreptau spre ieşirea din terminalul principal al
aeroportului Orly, Conklin se întoarse spre Panov şi îl întrebă:
— De unde ştie că eşti medic? I-ai cerut o întâlnire pe
canapeaua ta?
— Cam greu. Nu de alta, dar naveta până la cabinetul meu m-ar
istovi de-a binelea.
— Atunci de unde? N-am pomenit în faţa nimănui că eşti tu
519
doctor.
— Îl cunoaşte pe tânărul care m-a însoţit până în hol. Să fiu
cinstit, impresia mea este că-l cunoaşte îndeaproape. Spunea, cu
deliciosul ei accent francez, că e un „Bărbat foarte atrăgător”.
Cei doi ieşiră din terminalul aglomerat şi, citind indicatoarele, se
îndreptară spre platoul dinspre sud. Nici unul dintre ei nu îl
remarcă însă pe tânărul distins cu piele oacheşă, cu păr negru
cârlionţat şi ochi negri imenşi care ieşise grăbit din holul
oficialităţilor, nedezlipindu-şi ochii de pe ei. Acesta le tăie calea
strecurându-se printre pasagerii de pe aeroport şi se opri în faţa
lui Conklin şi a lui Panov la peronul pentru taxiuri. Apoi trase cu
coada ochiului spre ei şi, foarte nesigur, scoase din buzunar o
fotografie, se uită atent la ea apoi ridică ochii şi îi privii intens pe
cei doi călători din Statele Unite. Fotografia îl înfăţişa pe doctorul
Morris Panov îmbrăcat într-un halat alb de spital, tras la faţă, cu
chipul pământiu şi o privire rătăcită.
Americanii se îndreptară spre platou, iar bărbatul se ţinu după
ei. Americanii se uitară în jur după un taxi, iar bărbatul făcu un
semn scurt unei maşini particulare. Dintr-un taxi coborî un şofer
care se apropie de Conklin şi Panov şi le vorbi liniştit, iar în acelaşi
moment sosi şi un hamal cu bagajele lor. Cei doi americani urcară
în taxi, iar necunoscutul care îi urmărise se strecură în maşina
particulară care staţiona la două vehicule mai încolo în spatele
taxiului.
— Pazzo! rosti în italiană bărbatul brunet adresându-se femeii
îmbrăcate la modă, aşezată la volan. E nebunie curată! De trei zile
ne învârtim pe aici, îi urmărim pe toţi americanii care sosesc pe
aeroport şi tocmai când eram gata să ne dăm bătuţi se dovedeşte
că idiotul ăla de la New York a avut dreptate. Ăştia sunt!… Lasă-
mă pe mine la volan. Tu coboară şi du-te la ai noştri. Spune-le să-l
sune pe DeFazio şi să-i transmită să aştepte telefonul meu la
celălalt restaurant preferat. Şi să nu plece până nu vorbeşte cu
mine.

— Dumneavoastră sunteţi, venerabile bătrân? întrebă

amfitrioana din holul de protocol vorbind în şoaptă la telefonul de
la ghişeu.
— Eu sunt, rosti vocea tremurătoare de la celălalt capăt al
firului. Iar Angelus răsună pentru eternitate în urechile mele.
— Da, dumneavoastră sunteţi.
— Doar ţi-am spus, aşa că spune-mi ce ai aflat.
520
 — Pe lista care ne-a fost dată săptămâna trecută era trecut un
american subţirel cu un defect la picior, însoţit de un medic. E
corect ce spun?
— Corect. Şi?
— Au trecut de mine. Mi-am adresat celui care îl însoţea pe
şchiop chipurile ca doctor, iar el a fost receptiv.
— Unde au plecat? E foarte important să ştiu!
— Nu am aflat, însă curând am să ştiu mai mult, venerabile
bătrân. Hamalul care le-a dus bagajele pe platoul sudic va lua
numărul maşinii care îi aşteaptă.
— Pentru numele lui Dumnezeu, să mă suni imediat ce capeţi
informaţia!
La cinci mii de kilometri de Paris, Louis DeFazio stătea singur la
o masă izolată din restaurantul cu preparate marine al lui
Trafficante, aflat pe Prospect Avenue din Brooklyn, New York.
Termină prânzul prelungit care constase din vitello tomato şi îşi
tamponă fără grabă buzele cu şerveţelul roşu ţipător din in
încercând să pară cât mai surâzător şi în formă. Adevărul era că îi
venea să sfâşie bucata aia de pânză, nu să-şi mângâie gura cu ea.
Maledetto! De două ore aştepta la Trafficante – de două ore! După
ce îl sunase Garafola de la Pasta Palace din Manhattan, făcuse
până aici patruzeci şi cinci de minute, ceea ce însemna că
trecuseră peste două ore, de fapt trei ore de când îi depistase
mămăligarul ăla de la Paris, Franţa, pe cei doi daţi în urmărire. Ei,
cât puteau să facă doi bersaglio de la aeroport şi până la un hotel
din oraş? Trei ore? Numai dacă mălai-mare ăla din Palermo
plecase cu maşina până la Londra, Anglia, ceea ce nu era imposibil
pentru unul din Palermo.
Socotea însă că nu se înşelase! DeFazio mirosise iarăşi corect.
După ceea ce spusese doftoraşul ovrei stimulat de injecţii, el şi
fostul spiriduş nu se puteau duce decât la Paris, după bunul lor
amic, falsul pistolar profesionist… Şi ce dacă Nicolo şi psihiatrul
dispăruseră în ceaţă? Evreul se topise, iar Nicky avea să apară mai
târziu. Iar Nicolo nu va îndrăzni să sufle o vorbă ştiind că dacă
ciripeşte, o să dea de necaz mare oriunde s-ar duce, ca de pildă,
un cuţit în spate. În plus, Nicky nu era la curent cu chestiuni
importante pe care avocaţii să nu le poată respinge ca fiind
aiurelile unui nerod care nu ştie ce vorbeşte. Iar doctoraşul nu ştia
decât că fusese reţinut într-o casă pe undeva la ţară; dacă cumva
mai era în stare să-şi amintească ceva. Iar în crizele lui de
„smerenie” cum le numiseră specialiştii lui, nu mai văzuse pe
521
nimeni în afară de Nicolo.
Iar Louis DeFazio ştia că nu se înşală! Şi, fiindcă avea dreptate,
ca întotdeauna, peste şapte milioane de parai îl aşteptau acum la
Paris. Şapte milioane! Dumnezeule! Le putea da mămăligarilor din
Palermo pe care îi trimisese la Paris mai mult decât visaseră
vreodată, iar el putea pleca liniştit cu restul, o sumă deloc
neglijabilă.
De masa lui se apropie un chelner bătrân, un unchi adus din
Italia de Trafficante, iar Louis îşi ţinu răsuflarea.
— La telefon, signor DeFazio.
Ca de obicei, il capo supremo se îndreptă spre telefonul public
aflat în capătul culoarului de la toaletă.
— Aici New York, spuse DeFazio.
— Aici Paris, signor New York. Totul e pazzo!
— Pe unde dracu’ ai umblat? Doar n-ai fost pazzo să te duci
până la Londra, Anglia? Aştept de trei ore!
— Pe unde am colindat n-am dat decât de drumuri desfundate
fără un bec pe margine, dar asta nu e important decât pentru
nervii mei. Unde sunt acum e curată tâmpenie!
— Şi unde eşti?
— Vorbesc de la telefonul portarului căruia i-am dat o sută de
dolari americani şi buffone ăsta francez se zgâieşte la mine pe
fereastră să vadă dacă nu-i fur ceva – poate doar căldarea cu lături
din care mănâncă, cine ştie?
— Pentru un tâmpit, te exprimi frumos. Ce-i cu portarul ăsta?
Ce tot încerci să-mi spui?
— Sunt într-un cimitir la patruzeci de kilometri de Paris.
Ascultă-mă pe mine.
— Cimitero? îl întrerupse Louis. Ce dracu’ cauţi acolo?
— Fiindcă cei doi prieteni ai tăi au venit de la aeroport direct
aici, ignorante! În acest moment, e o înmormântare la lumina
lumânărilor, care probabil vor fi curând stinse de ploaie, iar dacă
prietenii ăştia ai tăi au bătut tot drumul tocmai din America
pentru ca să asiste la ritualul ăsta barbar, înseamnă că aerul e aşa
de poluat pe acolo pe la voi că vi s-a urcat la creier! Nu ne-am
înţeles pentru aceste sciocchezze, New York. Noi avem o treabă
serioasă de făcut.
— S-au dus acolo să se întâlnească cu Cannoli cel mare, rosti
DeFazio încet, ca pentru sine. Cât despre muncă, tâmpitule, dacă-
ţi doreşti să mai lucrezi vreodată cu noi, sau cu Philadelphia,
Chicago şi Los Angeles, ar fi mai bine să nu-mi ieşi din cuvânt. Pe
522
deasupra ai să fii plătit cum n-ai visat, capisce?
— Păi, se schimbă calimera.
— Stai pitit, dar nu te dezlipi de ei. Vezi unde se duc şi cu cine
se întâlnesc. Vin şi eu cât pot de repede, dar ocolesc prin Canada
sau Mexic în caz că se ţine vreo coadă după mine. Sosesc mâine
seară sau poimâine dimineaţă.
— Ciao, spuse domnul din Paris.
— Omerta, îi răspunse Louis DeFazio.

523
 CAPITOLUL XXX
Cortegiul funerar era învăluit în întuneric, iar prin burniţa
deasă care se pornise abia se mai zărea pâlpâirea slabă a
lumânărilor lungi. Cei care îşi însoţeau ruda sau prietenul pe
ultimul drum păşeau tăcut şi solemn, încolonaţi în două şiruri în
urma sicriului susţinut pe umeri de şase bărbaţi. Câţiva
alunecară, mai să îşi piardă echilibrul, pe pietrişul umed de pe
alee. De-o parte şi de alta a cortegiului veneau patru toboşari, câte
doi pe fiecare latură, care băteau acordurile monotone ale
marşului funebru, întrerupt când se împiedicau de diversele
obstacole neaşteptate care se iveau din beznă, o piatră sau o
lespede de mormânt. Morris Panov urmărea tăcut, mut de uimire,
acest straniu serviciu de îngropăciune nocturn şi răsuflă uşurat la
vederea prietenului său Alex Conklin care se apropia de locul de
întâlnire şontâcăind şi croindu-şi anevoie drum printre morminte.
— I-ai zărit? întrebă Alex.
— Pe nici unul dintre ei, îi răspunse Panov. Înţeleg că nici tu n-
ai făcut nimic.
— Mai rău. Am dat peste un smintit.
— Adică cum?
— Am zărit lumină în ghereta portarului şi m-am dus până
acolo gândindu-mă că poate Marie sau David ne-au lăsat un
mesaj. Afară era un tâmpit care se tot holba ca bezmeticul pe geam
şi mi-a spus că el e paznicul de noapte şi că dacă vreau pot să dau
un telefon.
— De la telefonul lui?
— Spunea că taxele pe timp de noapte sunt ceva mai mari
fiindcă nu am să găsesc nici un telefon pe o rază de zece kilometri
în jur.
— Da, era nebun, aprobă Panov.
— I-am explicat că trebuia să mă întâlnesc aici cu un bărbat şi
o femeie, că n-am reuşit să dau de ei nicăieri şi mi-am zis că poate
au lăsat vreun mesaj pentru mine. Nu exista nici un mesaj, doar
un telefon. Contra sumei de două sute de franci, ceea ce mi se pare
sminteală curată.
— Ar fi o idee să pun bazele unei afaceri înfloritoare la Paris,
rosti Mo zâmbind. Nu a văzut cumva o pereche plimbându-se pe

524
aici?
— Exact asta l-am întrebat şi eu, iar el mi-a răspuns că a văzut
vreo zece. După care mi-a arătat cu degetul parada asta cu
lumânări şi s-a întors în ghereta lui împuţită.
— Ca să mă aflu şi eu în treabă, adică cum paradă?
— Exact asta l-am întrebat şi eu. Un cult religios. Tipii îşi
înmormântează morţii numai noaptea. Paznicul zicea că s-ar putea
să fie ţigani. Şi după ce mi-a răspuns şi-a scuipat în sân.
— Probabil că sunt ţigani muraţi, remarcă Panov ridicându-şi
gulerul hainei să se apere de ploaia care se pornise.
— Iisuse, cum nu m-am gândit! exclamă Conklin aruncând o
privire peste umăr.
— Că o să plouă? întrebă nedumerit psihiatrul.
— Nu, la monumentul acela imens din vârful colinei, din spatele
gheretei. Acolo s-a întâmplat!
— Acolo ai încercat să… spuse Mo fără a sfârşi întrebarea
fiindcă răspunsul era evident.
— Unde putea să mă omoare dar n-a făcut-o, completă Alex. Să
mergem!
Cei doi americani porniră înapoi pe aleea acoperită cu pietriş,
trecură de gheretă şi se afundară în noaptea care învăluia
gorganul invadat de iarbă mustind de apă şi acoperit de lespezi
albe de mormânt strălucind în ploaie.
— Mai uşurel! strigă Panov gâfâind. Tu probabil că te-ai obişnuit
să alergi într-un picior, dar eu nu m-am deprins cu epava asta de
corp al meu îndopat cu droguri şi chimicale.
— Scuză-mă.
— Mo! se auzi o voce de femeie venind dinspre porticul de
deasupra lor. Iar silueta căreia îi aparţinea vocea le făcu semne cu
braţele larg desfăcute de sub acoperişul înclinat, susţinut de
coloane, al unui monument funerar atât de impunător încât
semăna mai degrabă cu un mausoleu.
— Marie? strigă Panov alergând înaintea lui Conklin.
— Bravo! tună Alex trăgându-şi anevoie piciorul prin iarba
alunecoasă. Cum auzi glas de femeie, imediat dai fuguţa cu corpul
tău ca nou. Măi mincinosule, cred c-ar trebui să te cauţi la
psihiatru!
Se îmbrăţişară toţi cu dragoste, ca membrii unei familii regăsite.
Iar în timp ce Panov şi Marie discutau în şoaptă, Jason Bourne îl
trase pe Conklin deoparte, sub acoperişul de marmură, la adăpost
de aversele rebele de ploaie. Din cortegiul funerar mai rămăseseră
525
doar câţiva îndoliaţi care îndurau cu stoicism torentul, pe
întuneric, stând curajoşi lângă mormântul proaspăt acoperit cu
pământ reavăn.
— Alex, să ştii că n-am vrut să aleg locul ăsta, spuse Jason.
Numai că i-am văzut pe nebunii ăia de colo şi a fost singurul loc
care mi-a venit în minte.
— Îţi mai aminteşti de ghereta paznicului şi aleea aceea lată
care duce în parcare?… Puteai să mă dobori atunci. Rămăsesem
fără gloanţe, iar tu ai avut ocazia să-mi zbori creierii.
— Iar te înşeli, de câte ori să-ţi mai spun? Nu te puteam omorî.
Aveai ceva în privire. Nu mi-am dat seama ce anume, dar am zărit
în ochii tăi mânie şi ceva care aducea a zăpăceală. Vezi tu,
confuzia din privirea ta m-a oprit.
— Dar ăsta nu-i un motiv să nu-l omori pe cel care vrea să te
omoare.
— Când nu-ţi aminteşti totul despre tine, poate fi un motiv şi
încă unul serios. E-adevărat că-mi pierdusem memoria, dar ceva
frânturi îmi reveneau în minte, cum să spun, imagini care
pâlpâiau slab ca o flacără de lumânare. Se însufleţeau pentru o
clipă, apoi se stingeau complet; dar erau prezente.
Conklin ridică privirea spre Bourne şi îl privi cu un zâmbet trist.
— Sindromul pulsatoriu, spuse el. Aşa s-a exprimat Panov. Cred
că inconştient ţi-ai însuşit diagnosticul pe care ţi l-a pus.
— Poate, spuse Jason şi amândoi se întoarseră deodată spre
Marie şi Panov. Uite, acum vorbesc despre mine, îţi dai seama, nu?
— Şi, mă rog, de ce te deranjează? Marie e îngrijorată pentru
tine. La fel şi el.
— Mi-e silă de mine când mă gândesc câte alte griji or să-şi facă
din pricina mea. Presupun că şi ţie am să-ţi dau bătaie de cap.
— Ce încerci să-mi spui, David?
— Tocmai asta voiam să-ţi spun. Mai lasă-l în pace pe David.
Uită-l. David Webb nici măcar nu există, în orice caz nu aici şi
acum. Încerc să-i joc rolul de dragul soţiei lui şi cred că mă
descurc foarte prost. Vreau să o trimit înapoi în State, la copiii ei.
— La copiii ei? Nu va fi de acord. A bătut drumul până aici să te
găsească şi te-a găsit. Amintindu-şi ce s-a-ntâmplat la Paris acum
treisprezece ani, nici vorbă să te lase singur. Fără ea, acum ai fi o
amintire.
— Îmi stă în drum. Trebuie să plece. Găsesc eu o modalitate.
Alex îşi privi prietenul şi întâlni privirea rece şi distantă a celui
cunoscut odinioară sub numele de Cameleonul.
526
 — Jason, ascultă-mă, şopti el. Ai cincizeci de ani acum. Au
trecut treisprezece ani de la episodul din Paris şi încă şi mai mulţi
de la întâmplările din Saigon. Trăim un alt moment, prezentul, iar
tu ai nevoie de tot ajutorul pe care-l poţi căpăta. Dacă ea e
convinsă că te poate ajuta cât de puţin, să ştii că eu îi dau
dreptate şi mă declar de partea ei.
Bourne se uită furios la Conklin.
— Prefer să judec eu ce trebuie făcut şi ce nu.
— Amice, cred că eşti prea dur.
— Ştii bine ce am vrut să spun, îi răspunse Jason îndulcindu-şi
tonul. N-aş vrea să se repete episodul din Hong Kong. Iar pentru
tine, nu cred să fie o problemă.
— Poate că nu… Hai mai bine să plecăm din locul ăsta sinistru.
Şoferul cunoaşte un han liniştit de ţară în Epernon, la zece
kilometri depărtare de aici. Putem merge acolo să vorbim liniştiţi.
Cred că sunt câteva aspecte pe care ar trebui să le clarificăm.
— Aş vrea să-mi spui ceva. De ce l-ai ales pe Panov? Ce-a fost în
mintea ta când l-ai adus pe Mo cu tine?
— Dacă nu-l căram până aici, cred că îmi făcea injecţii cu
stricnină.
— Ce dracu’ mai e şi asta?
— Exact ce-am spus. Face parte din gaşca noastră, iar tu ştii
acest lucru mai bine decât mine sau Marie.
— S-a-ntâmplat ceva cu el, nu? Vreau să spun, din cauza mea.
— S-a sfârşit, iar acum e printre noi. Asta e tot ce ar trebui să te
intereseze pentru moment.
— Meduza?
— Da. Însă, repet, contează că a revenit printre noi. Iar, în afara
unei uşoare stări de oboseală, în rest se simte perfect.
— Uşoare?… Parcă spunea-i ceva de un han liniştit de ţară aflat
la zece kilometri de-aici. De la şofer ai aflat de el, da?
— Exact. Cunoaşte Parisul ca-n palmă şi cam tot ce e prin jur.
— Şi de unde l-aţi cules pe şofer?
— E algerian cu cetăţenie franceză şi lucrează de ani de zile
pentru Agenţie. Charlie Casset l-a convins să lucreze cu noi. E un
tip dur, dar se pricepe cam la orice şi e extrem de bine plătit
pentru calităţile sale. Pe deasupra e de încredere.
— Să sperăm.
— Ce să mai speri, fii convins.

Se instalaseră în ultimul separeu din fundul restaurantului,

527
despărţit de restul hanului de un paravan cu tapet cam uzat, pe
banchete tari din lemn de brad, în faţă cu un vin de ţară,
surprinzător de bun. Patronul, un bărbat rotofei şi jovial, le
recomandase cu căldură delicioasa mâncare tradiţională, însă cum
nici unuia dintre ei nu-i ardea să mănânce, comandară câteva
aperitive doar ca să-i facă o plăcere amfitrionului atât de ospitalier.
Acesta le aduse încântat la masă două carafe pline-ochi de vin
ordinaire şi o sticlă de apă minerală, după care se îndepărtă cu
discreţie.
— Bine, Mo, spuse Bourne. Constat ca nu vrei să-mi spui ce ţi
s-a întâmplat, nici cine ţi-a făcut figura. Însă mai constat că eşti
neschimbat – acelaşi doftor care le ştie pe toate, vorbăreţ, cicălitor
şi cârcotaş ca acum treisprezece ani. Oare mă înşel cumva?
— Ai pus diagnosticul corect, măi schizofrenicule scăpat de la
Bellevue. Şi dacă-ţi închipui cumva că vreau să fac pe eroul, ţin să
te liniştesc spunându-ţi că am bătut drumul până aici doar ca să
îmi apăr drepturile civile. Unicul meu interes este să o văd pe
adorabila noastră Marie, care – nu ştiu dacă ai remarcat – s-a
aşezat lângă mine şi nu lângă tine. Numai la gândul la ce ruladă
cu carne face şi-mi lasă gura apă.
— Ah, Mo, ce tare te iubesc, spuse soţia lui David Webb
prinzându-l tandru pe Panov de braţ.
— Lasă-mă să mă conving singur, spuse doctorul sărutând-o pe
obraz.
— Încă n-am plecat, spuse Conklin. Sunt şi eu pe aici. Mă
numesc Alex şi aş vrea să discutăm despre câteva lucruri care n-
au nici o legătură cu ruladele şi bucătăria… Deşi, trebuie să-ţi
mărturisesc, Marie, că tocmai ieri te lăudam lui Peter Holland.
— Ce-aţi găsit aşa grozav la mine?
— Probabil sosurile, interveni Panov.
— Am putea vorbi serios despre problemele pentru care ne-am
reunit aici? întrebă sec Jason Bourne.
— Iartă-mă, dragul meu.
— Vom colabora cu sovieticii, rosti Conklin pe nerăsuflate,
încercând ca în felul acesta să treacă mai uşor peste momentul de
surpriză pe care li-l provocase lui Bourne şi Marie. E în regulă, îl
ştiu pe omul de legătură, de fapt l-am cunoscut cu mulţi ani în
urmă, însă cei de la Washington habar n-au că-l cunosc. Îl cheamă
Krupkin, Dimitri Krupkin şi, după cum îi spuneam şi lui Mo, poate
fi uşor cumpărat cu cinci bănuţi de argint.
— Dă-i treizeci şi unu, îl întrerupse Bourne. Ca să fii sigur că va
528
trece complet de partea noastră.
— Mi-am imaginat că ai să spui asta. Te-ai gândit la un plafon?
— Nu.
— Luaţi-o mai încet, spuse Marie. De la ce sumă pornesc
negocierile?
— A vorbit economistul nostru, rosti Panov grav, sorbind
tacticos din vin.
— Dată fiind poziţia pe care o ocupă în ierarhia agenturii KGB-
ului de la Paris, cred că ar trebui să pornim de la cincizeci de mii,
dolari americani.
— Oferă-i pentru început treizeci şi cinci şi lasă-l să urce până
la şaptezeci şi cinci. Fireşte, dacă va fi nevoie învoieşte-te la o sută.
— Pentru numele lui Dumnezeu! strigă Jason abia reuşind să-şi
stăpânească enervarea. Aici e vorba de Şacal! Dă-i cât cere!
— Ştiţi cum e. Dacă se învoieşte pe bani puţini, orice contra-
ofertă mai mare îl poate ademeni cu uşurinţă.
— Aşa e? întrebă Bourne uitându-se la Conklin.
— În mod normal, da. Numai că în cazul în speţă, contra
ofertantul ar trebui să-i promită o mină de diamante. Nu trebuie să
scăpăm din vedere faptul că nimeni nu-şi doreşte mai mult decât
sovieticii să-l vadă mort pe Carlos, iar celui care va duce capul lui
pe o tipsie la Moscova, Kremlinul îi va acorda titlul de erou
naţional. Reţineţi că Şacalul a fost antrenat la Novgorod, iar
Moscova nu uită acest lucru.
— Atunci fă cum îţi spune Marie şi cumpără-l, zise Jason.
— Am priceput. Conklin se aplecă şi îşi turnă apă peste vin. Îl
sun astă-seară de la un telefon public la alt telefon public unde
ştiu că-l găsesc şi aranjez figura. După care am să-l invit mâine la
prânz undeva în afara Parisului. Ceva mai devreme, înainte să vină
clienţii obişnuiţi.
— Ce-ar fi să-l inviţi aici? întrebă Bourne. Loc mai liniştit ca
ăsta nu cred să găseşti, iar avantajul ar fi că ştiu şi eu drumul.
— De ce nu? conveni Alex. Vorbesc cu patronul. Însă nu vom fi
toţi patru ci doar Jason şi cu mine.
— Aşa m-am gândit şi eu, rosti Bourne sec. Marie nu trebuie
amestecată în nici un fel. Nimeni nu trebuie să o vadă. Nici măcar
să afle de existenţa ei. Clar?
— Zău aşa, David…
— Bine, am să stau eu cu ea, se grăbi Panov să intervină. Ce
zici, puicuţă? Adăugă el încercând să slăbească încordarea.
— Să ştii că nu mi-am luat cratiţele de-acasă, dar cunosc un
529
local încântător unde se serveşte păstrăv proaspăt.
— Ce vrei, în viaţă trebuie să faci şi sacrificii, spuse psihiatrul
oftând.
— Cred că mai potrivit ar fi să mâncaţi în cameră, rosti Bourne
pe un ton tăios.
— N-am de gând să trăiesc ca un puşcăriaş, se opuse Marie
vorbind pe un ton măsurat şi privindu-şi intens soţul. Nimeni nu
ştie cine suntem, nici unde stăm şi bănuiesc că o femeie care se
închide în cameră şi nu iese niciodată riscă mai degrabă să atragă
atenţia asupra sa decât o franţuzoaică care îşi vede liniştită de
programul ei de viaţă obişnuit.
— Aici are dreptate, interveni Alex. Dacă Şacalul îşi trimite
copoii prin zonă, aceştia o să miroasă imediat că ceva nu-i în
regulă cu femeia cam prea retrasă. Şi-apoi, Panov e neutru. Spune
şi tu, Mo, că eşti doctor; sau zi-le orice îţi vine în minte. Nimeni nu
are să te creadă dar asta o să adauge o notă de distincţie
personalităţii tale. Din motive care-mi scapă, doctorii sunt
întotdeauna priviţi cu multă bunăvoinţă şi, mai ales, sunt mai
presus de orice bănuială.
— Psihopat ingrat ce eşti, mormăi Panov.
— N-aţi vrea să nu ne abatem de la subiect? le tăie vorba
Bourne.
— Eşti cam necioplit, David.
— Sunt cam grăbit. Ai ceva împotrivă?
— Bine, gata, terminaţi, spuse Conklin. Trecem cu toţii printr-o
stare proastă, dar asta nu ne împiedică să limpezim lucrurile.
După ce urcă şi Krupkin la bord, prima lui însărcinare va fi aceea
de a localiza adresa care corespunde numărului dat de Gates lui
Prefontaine la Boston.
— Cine a dat şi unde? întrebă uimit psihiatrul.
— Lasă, Mo, tu călătoreai pe alte meleaguri. Prefontaine este un
judecător destul de contestat care a dat din întâmplare de urma
unuia din oamenii de legătură ai Şacalului. Pe scurt, omul cu
pricina i-a furnizat judecătorului nostru un număr de telefon din
Paris unde poate fi găsit Şacalul, numai că acest număr nu a
coincis cu cel pe care-l obţinuse Jason. Este însă cert că omul de
legătură al Şacalului, un avocat pe nume Gates, l-a sunat pe
Carlos.
— Randolph Gates? Pleaşca bostoniană cu care s-a ales
comitetul director al lui Gingis Han?
— În persoană.
530
 — Iisuse Cristoase! Vă rog să mă scuzaţi, n-ar fi trebuit să
vorbesc aşa; adică n-am fost prea amabil. Ce Dumnezeu, cine sunt
eu să mă exprim aşa, dar, zău, nu m-am putut abţine fiindcă e de-
a dreptul şocant.
— Foarte şocant. Iar noi trebuie să aflăm sub ce nume a fost
înregistrat acest număr din Paris. Krupkin poate rezolva lucrurile
în locul nostru. Efectul de tirbuşon, asta e.
— Tirbuşon? întrebă Panov. Ce faci, dom’le? Vrei să ne oferi un
cub al lui Rubik în versiune arabă? Sau un dublu careu încrucişat
din Times? Pentru numele lui Dumnezeu, să-mi explice şi mie
cineva ce e aia un Prefontaine, judecător sau jurat, sau ce-o fi el?
După nume pare a fi un vin prost care nu s-a făcut încă.
— E dintr-o recoltă proaspătă şi foarte bună, îl întrerupse
Marie. Are să-ţi placă, doctore. L-ai putea lua în studiu luni de zile
şi ai constata că are mai multă minte decât noi toţi la un loc, că
intelectul acela splendid al lui a rămas intact în ciuda tuturor
vicisitudinilor prin care a trecut în viaţă, cum ar fi alcoolul,
depravarea, pierderea familiei şi închisoarea. E un original în felul
lui, Mo. Spre deosebire de majoritatea delincvenţilor de teapa lui
care îi învinuiesc pe ceilalţi pentru propriile greşeli, el îşi asumă
întreaga vină. În plus, să ştii că nu şi-a pierdut simţul umorului.
Dacă magistraţii americani ar avea cât decât puţină minte – ceea
ce, judecând după aparenţe, se pare că le lipseşte – ar trebui să-l
repună în drepturi… El s-a oferit să pornească pe urmele
Şacalului, adică să-i caute pe oamenii lui, mai întâi din principiu,
fiindcă au vrut să mă ucidă pe mine şi pe copiii mei. Iar dacă din
asta o să-i iasă şi lui ceva dolari, să ştii că merită cu prisosinţă
fiecare bănuţ în parte.
— Foarte succint. Constat că-l simpatizezi.
— Îl ador pur şi simplu, aşa cum vă iubesc pe tine şi pe Alex.
Cu toţii aţi riscat atât de mult pentru noi…
— Am putea reveni la problemele noastre? rosti furios
Cameleonul. Nu trecutul mă interesează, ci ceea ce ne aşteaptă în
viitor.
— Dragul meu, nu numai că eşti grosolan, dar eşti pur şi
simplu nerecunoscător.
— Foarte bine. Unde rămăsesem?
— Pentru moment, la Prefontaine, îi răspunse Alex pe un ton
tăios şi fulgerându-l cu privirea. Însă nu cred să conteze prea
mult, fiindcă m-aş mira să scape teafăr la Boston… Vă sun eu
mâine la hanul din Barbizon să vă comunic ora de întâlnire pe
531
care am stabilit-o. Pentru aici. Potriviţi-vă bine ceasurile ca să nu
ne învârtim după voi ca nişte gâşte bete. Iar dacă grăsanul nu ne
minte cu delicioasa bucătărie tradiţională, cred că distinsul
Kruppie are să fie încântat şi are să povestească tuturor ce loc
minunat a descoperit.
— Kruppie?!
— Calmează-te. Doar ţi-am spus că ne cunoaştem de un car de
ani.
— Mai ales nu pune întrebări, adăugă Panov. Nu cred că ţi-ar
plăcea să-l auzi depănând amintiri comune de la Amsterdam şi
Istanbul. Ăştia doi sunt mari bandiţi.
— Să trecem, spuse Marie. Continuă, Alex. Ce voiai să spui
despre ziua de mâine?
— Mo şi cu mine o să venim cu un taxi la voi, iar soţul tău şi cu
mine vom pleca împreună mai departe. Vă sunăm după prânz.
— Şi cu şoferul pe care l-a găsit Casset, cum rămâne? întrebă
Cameleonul fixându-l cu o privire rece şi insistentă.
— Ce-i cu el? O să-i plătim pentru cursa din astă-seară dublu
faţă de cât ar putea câştiga cu taxiul lui într-o lună, iar după ce ne
lasă la hotel, o să dispară pentru totdeauna din viaţa noastră. Nu
mai avem treabă cu el.
— Poate se va întâlni cu cineva.
— În nici un caz dacă ţine la viaţă şi vrea să trimită şi de aici
înainte banii familiei pe care a lăsat-o în Algeria. Doar ţi-am spus,
Casset garantează pentru el. Omul e beton armat.
— Atunci, pe mâine, spuse Bourne uitându-se cu o căutătură
cruntă la Marie şi Mo Panov aşezaţi la masă în faţa lui. După ce
noi doi vom pleca la Paris, rămâneţi la Barbizon şi nu ieşiţi din
han. Aţi înţeles? Amândoi.
— Ştii ceva, David? îi răspunse Marie cu ochii scăpărându-i
scântei. Vreau să-ţi spun două vorbe. Pe Mo şi pe Alex îi consider
ca făcând parte din familie, aşa că nu mă voi feri de ei. Noi toţi,
adică toţi, nu ştim cum să ne purtăm mai frumos cu tine, poate
chiar exagerăm cu dădăceala în anumite momente, fiindcă ştim
prin ce încercări cumplite ai trecut. Însă nu poţi… îţi interzic să ne
tratezi ca pe nişte servitori îngăduiţi în prezenţa augustei tale
persoane! Pe asta ai înţeles-o?
— Perfect, doamna mea. Atunci poate ar fi o idee bună să te
întorci în State ca să nu te mai împiedici la tot pasul de augusta
mea persoană. Jason Bourne împinse scaunul şi se ridică de la
masă. Mâine mă aşteaptă o zi grea, aşa încât trebuie să dorm –
532
ştiţi, nu prea am avut răgaz să-mi trag sufletul în ultima vreme.
Iar, după cum spunea o persoană extraordinară, un bărbat cred că
mai capabil decât noi toţi la un loc, odihna este o armă. Cred că…
Sunt în maşină şi te aştept acolo. Ai două minute să te hotărăşti.
Sunt convins că Alex te poate scoate din Franţa.
— Nemernicule! murmură pierdută Marie.
— Fie cum spui tu, rosti Cameleonul întorcându-i spatele.
— Du-te după el, strecură Mo rapid. Ştii ce i se-ntâmplă.
— N-am să reuşesc, Mo!
— Nici nu trebuie. Important e să fii lângă el. Eşti singurul lui
punct de sprijin. Nici măcar nu e nevoie să-i vorbeşti. Stai doar
lângă el.
— Iar a intrat în pielea acelui asasin.
— Ţie nu are să-ţi facă niciodată rău…
— Bineînţeles că nu s-ar atinge de mine, asta ştiu şi eu.
— Atunci stai lângă el şi aminteşte-i de David Webb. Doar David
trăieşte în el, Marie.
— Of, Doamne, cât de mult îl iubesc! exclamă soţia lui David
ţâşnind în picioare şi alergând după soţul ei… care devenise un
străin.
— Mo, chiar crezi că i-ai dat un sfat bun? întrebă Alex.
— Habar n-am, Alex. Pur şi simplu nu cred că trebuie lăsat
singur cu coşmarul lui. Nici unul dintre noi n-ar suporta. Şi să ştii
că ăsta nu-i sfatul unui psihiatru, e o judecată de bun-simţ.
— Ştii, uneori vorbeşti de parcă ai fi medic.

Cartierul Algerian din Paris se întinde între arondismentul zece

şi unsprezece fiind format de fapt din numai trei străzi cu clădiri
joase atât de familiare în peisajul parizian, însă cu zgomote şi
mirosuri tipic arăbeşti. În această enclavă etnică pătrunse o
limuzină neagră cu un mic blazon aurit pe portieră, însemnul unui
rang important în ierarhia bisericească. Maşina trase în faţa unui
imobil modest de trei etaje, cu canaturi şi uşi din lemn, iar din ea
coborî un preot bătrân care se îndreptă spre intrare, citi numele
înscrise pe cutiile poştale, îl găsi pe cel căutat şi apăsă pe butonul
soneriei care corespundea unui apartament de la al doilea etaj.
— Oui? se auzi o voce metalică în interfonul vechi de la intrare.
— Sunt trimis de Ambasada americană, răspunse vizitatorul în
sutană într-o franceză agramată, ca mai toţi americanii. Nu pot
lăsa maşina în stradă, dar am un mesaj urgent.
— Cobor imediat, răspunse şoferul algerian, acum cetăţean
533
francez, pe care Charlie Casset îl recrutase la Washington. Trei
minute mai târziu, bărbatul ieşi din clădire şi se opri pe trotuarul
îngust. De ce eşti îmbrăcat aşa? îl întrebă nedumerit pe mesagerul
care se sprijinea de portieră acoperind cu trupul său masiv
însemnul bisericesc.
— Fiindcă sunt capelanul legaţiei, fiule. Însărcinatul nostru cu
afaceri militare doreşte să-ţi vorbească, spuse el şi deschise
portiera.
— Aş face orice pentru prietenii mei, spuse râzând şoferul în
timp ce se aplecă şi se uită înăuntru. Dar nu mi-a trecut niciodată
prin minte să mă înrolez în armata americană… Da, domnule, cu
ce vă pot fi de folos?
— Unde i-ai lăsat pe oamenii noştri? întrebă bărbatul aşezat pe
bancheta din spate, cu chipul ascuns în întuneric.
— Care oameni? întrebă brusc îngrijorat algerianul.
— Cei doi pe care i-ai luat de la aeroport acum câteva ore.
Şchiopul şi prietenul lui.
— Dacă sunteţi de la ambasadă şi vor să vă spună, ştiu ei cum
să ia legătura cu voi şi or să vă spună singuri, nu?
— Aş vrea să-mi spui tu!
Din spate răsări un al treilea bărbat, înalt şi bine clădit,
îmbrăcat în uniformă de şofer. Păşi iute şi neauzit, ajunse lângă
algerian, ridică braţul şi îi aplică o lovitură năprasnică în ceafă,
după care îmbrânci victima neînsufleţită în maşină. Bătrânul
îmbrăcat în haine de capelan urcă imediat în spatele lui şi trânti
portiera, iar şoferul alergă sprinten spre scaunul său din faţă.
Limuzina ţâşni şi se pierdu în noapte.
O oră mai târziu, pe Rue Houdon, pustie la acea oră, la câteva
case mai încolo de Place Pigalle, corpul însângerat şi neînsufleţit al
algerianului era aruncat în stradă din automobilul în mers. În
interior, necunoscutul fără chip, din umbră, i se adresă preotului
vârstnic care-l asculta orbeşte:
— Ia-ţi maşina şi supraveghează hotelul în care stă şchiopul. Nu
cumva să adormi, fii cu ochii în patru. Mâine dimineaţă îţi vine
schimbul şi ai să ai vreme să dormi toată ziua. Ai grijă, să nu mă
dezamăgeşti.
— Niciodată, monseniore.

Dimitri Krupkin nu era un bărbat înalt, nici solid, însă

impunător şi degaja un aer de forţă neobişnuită. Avea un chip
plăcut, poate o idee prea cărnos şi un cap mare pe care ştia să şi-l
534
poarte cu semeţie. Sprâncenele stufoase, părul şi barba înspicate
se armonizau cu ochii albaştri, vii şi vioi ca de viezure şi cu
zâmbetul cald care nu-l părăsea niciodată, toate aparţinând unui
bărbat care ştie să se bucure de viaţă, căruia îi place meseria sa,
ascunzând însă o inteligenţă vie, rece şi de-a dreptul redutabilă. În
acest moment, era aşezat în ultimul separeu din fund al
restaurantului de ţară pustiu din Epernon, cu spatele la încăpere
şi faţa spre Alex Conklin care îi explica, de lângă necunoscutul în
compania căruia venise la întâlnire, că fusese obligat să se lase de
băutură.
— Lumea s-a întors cu fundu-n sus! exclamă rusul în engleză,
cu un puternic accent străin. Vezi ce li se poate întâmpla
oamenilor de bine în Occidentul mult prea liberal? Ce idee şi pe
părinţii tăi! Mai bine rămâneau acasă.
— Sper că n-ai de gând să faci o comparaţie între cele două ţări
în ceea ce priveşte rata alcoolismului.
— Nu, dacă e vorba să punem rămăşag, fiindcă atunci aş pierde
precis banii, spuse Krupkin surâzând. Că veni vorba de bani,
bătrânul şi dragul meu duşman, cum şi unde urmează să-i
primesc conform discuţiei noastre de ieri noapte?
— Cum şi unde vrei să fii plătit? întrebă Jason.
— Aha, care va să zică tu eşti binefăcătorul meu, domnule.
— Da, eu te plătesc.
— Staţi aşa! Ia tăceţi! şopti Conklin, deodată atent la intrarea în
restaurant.
Se aplecă şi se uită pe după paravan, cu mâna la frunte, spre
perechea care era condusă la masa din colţul stâng al încăperii,
după care se trase repede înapoi.
— Ce-i? întrebă Bourne.
— Nu ştiu precis…
— Cine a intrat, Alexei?
— Tocmai asta e. Mi se pare că-l cunosc pe tip de undeva, dar
nu ştiu de unde să-l iau.
— Unde s-a aşezat? Într-un separeu?
— Nu, la o masă. În colţul de lângă bar. E însoţit de o femeie.
Krupkin se trase la marginea banchetei şi scoase din portofel o
oglindă minusculă de mărimea unei cărţi de credit. O prinse cu
ambele mâini şi o potrivi în unghiul dorit.
— Văd că te dai în vânt după pagina mondenă, spuse rusul
chicotind şi vârî la loc portofelul în buzunarul hainei. Tipul
lucrează la Ambasada Italiei, iar femeia e soţia lui. Paolo şi Divinia
535
Nu-mai-ştiu-cum, cu ceva pretenţii la titluri nobiliare, parcă. Fac
parte din acea parte inofensivă din corpo diplomatico. Se îmbracă la
patru ace şi se înfiinţează la serate simandicoase şi put de la o
poştă a bani.
— Eu nu mă învârt prin cercurile lor, însă am impresia că pe el
l-am mai văzut undeva.
— Sigur că ai această impresie. Seamănă cu tipul clasic de star
italian, de vârstă mijlocie, fireşte, sau cu oricare dintre viticultorii
ăia care ridică în slăvi la televizor calităţile vinului Chianti
Classico.
— Poate că ai dreptate.
— Întotdeauna am, răspunse Krupkin şi se întoarse spre
Bourne. Am să notez un număr de cont de la o bancă din Geneva.
Sovieticul scoase un pix din buzunar şi trase un şerveţel de
hârtie în faţa lui. Nu apucă însă să scrie nimic pentru că de masă
se apropie un tânăr în jur de treizeci de ani, îmbrăcat într-un
costum mulat pe corp.
— Ce este, Serghei? îl întrebă Krupkin.
— Nu-i vorba de dumneavoastră, domnule, răspunse
aghiotantul. El, adăugă făcând un semn discret din cap spre
Bourne.
— Ce este? repetă Jason întrebarea rusului.
— Aţi fost urmărit. La început nu am fost siguri, ne-am zis că e
doar un bătrân care are probleme cu vezica. De două ori a coborât
din maşină şi după ce s-a uşurat a urcat la loc şi a dat un telefon
din maşină uitându-se în oglinda retrovizoare să vadă numele
restaurantului. Asta s-a întâmplat acum câteva minute.
— De unde ştii că pe mine m-a urmărit?
— Pentru că a sosit imediat după dumneavoastră, iar noi eram
aici de o jumătate de oră, să verificăm zona.
— Să verificaţi zona! explodă Conklin privindu-l pe Krupkin.
Credeam că discuţia rămâne între noi.
— Dragă Alexei, generosule Alexei, nici tu măcar nu mă poţi
convinge să scap de mine. Chiar ţi-ai imaginat că am să vin la
întâlnire fără să-mi asigur spatele? Şi nu-i vorba de tine, prietene,
ci de bătăuşii ăia de la Washington. Ce-ţi închipui? A luat legătura
cu mine însuşi directorul CIA printr-un tip pe care susţine că nu l-
aş cunoaşte. Cam subţirel şi amatori.
— Să te ia dracu’! Niciodată nu i-am spus că ne cunoaştem!
— O, Doamne, înseamnă că m-am înşelat. Scuze, Alexei.
— Staţi, îi întrerupse ferm Jason. Bătrânul Şacalului…
536
 — Carlos! strigă Krupkin înroşindu-se, cu o privire acum alertă
şi furioasă. Alexei, eşti urmărit de Şacal?
— Nu eu, el, răspunse Conklin. Pe binefăcătorul tău îl vrea.
— Dumnezeule! Cu ce ştiam dinainte şi cu ce am aflat acum,
lucrurile încep să se lege. Aşadar am plăcerea şi onoarea de a-l
cunoaşte pe abominabilul Jason Bourne. E o mare cinste,
domnule! Avem un obiectiv comun, pe Carlos, nu-i aşa?
— Dacă oamenii tăi de afară sunt buni la ceva, atunci s-ar
putea să ne atingem scopul şi să extirpăm cancerul ăsta în decurs
de o oră. Să-i dăm drumul! Trebuie să plecăm de aici, prin spate,
prin bucătărie sau pe o fereastră. M-a găsit şi sunt gata să pun
totul la bătaie că vine după mine. Numai că el nu ştie că eu ştiu.
Să mergem!
Cei trei bărbaţi se ridicară de la masă, iar Krupkin îi dădu
instrucţiuni aghiotantului său:
— Adu maşina la ieşirea din spate, dacă or avea aşa ceva; dar ai
grijă să nu te simtă nimeni, Serghei. Nu da impresia că te-ai grăbi,
ai înţeles?
— Mergem cam la un kilometru de restaurant şi de acolo ne
întoarcem pe arătură până la intrarea din spate. Bătrânul din
maşină nu are cum să ne vadă.
— Foarte bine, Serghei. Spune-le agenţilor care vă dublează să
rămână pe poziţii.
— Am înţeles, tovarăşe, spuse aghiotantul şi ieşi grăbit pe uşa
din faţă.
— Dubluri? explodă Alex. Ai venit şi cu dublurile după tine?
— Zău, Alexei, ce rost are să despici firul în patru? În fond,
numai tu eşti de vină. Nu puteai să-mi spui ieri seară la telefon că
vă jucaţi de-a conspiraţia împotriva directorului tău adjunct?
— Ce Dumnezeu, nu-i vorba de nici o conspiraţie!
— Dar nici nu se poate spune că ai lucra mână în mână cu
agenţia din patrie, nu? Păi nu, Alexei Nikolaevici Konsolikov, ştiai
că te poţi folosi de mine – dacă-mi permiţi – şi chiar asta ai făcut.
Nu trebuie să uiţi, dragul meu duşman, că eşti rus.
— Mai încetaţi odată şi să plecăm naibii de aici!
Aşteptară în Citroenul blindat al lui Krupkin, la marginea
câmpului de secară, la o sută de metri în spatele maşinii
bătrânului, ţinând sub observaţie intrarea în restaurant. Spre
marea iritare a lui Bourne, Conklin şi ofiţerul KGB îşi depănau
amintiri din tinereţe ca doi profesionişti cu experienţă ce erau,
disecând metodele şi tactica de luptă adoptate de fiecare în
537
operaţiunile secrete din trecut, subliniind mai cu seamă
neajunsurile pe care şi le făcuseră reciproc. Maşina în care se
aflau agenţii sovietici, o limuzină care trecea neobservată, era
staţionată pe partea cealaltă a drumului în diagonală faţă de
intrarea în restaurant. Înăuntru se aflau doi bărbaţi înarmaţi, gata
să sară la primul semn şi să deschidă focul.
Şi deodată, în faţa intrării hanului se opri o furgonetă Renault,
din care coborâră, râzând vesel, trei perechi care se ţineau de braţ.
Şoferul rămase în maşină şi o conduse în parcare, în timp ce
tinerii se îndreptară fără a se grăbi spre intrarea în restaurant.
— Opreşte-i, spuse Jason. Vor fi ucişi.
— Da, domnule Bourne, tot ce se poate. Dar, dacă-i oprim, îl
pierdem pe Şacal.
Jason se uită lung la rus, mut de indignare, cu mintea
întunecată de o furie oarbă. Încercă zadarnic să protesteze –
cuvintele refuzau să îi iasă de pe buze. Oricum n-ar fi avut timp să
se opună pentru că în secunda următoare dinspre Paris îşi făcu
apariţia o furgonetă maro închis care se apropia în mare viteză. Iar
Bourne îşi regăsi graiul:
— Este cea de pe Bulevardul Lefebvre, cea care a reuşit să
scape.
— De unde? întrebă Conklin.
— În urmă cu câteva zile s-a petrecut un incident pe Lefebvre,
spuse Krupkin. O maşină sau un camion care a sărit în aer. La
asta te refereai?
— A fost o cursă. Întinsă pentru mine… O furgonetă, după
aceea o limuzină şi dublura lui Carlos – o cursă. Asta-i cea de-a
doua. Dacă-mi amintesc bine a ţâşnit de pe o străduţă laterală şi
tipii dinăuntru au încercat să ne doboare.
— Să vă doboare? întrebă Alex uitându-se la Jason şi remarcă
furia nereţinută din privirea Cameleonului, buzele strânse, albite şi
nervozitatea cu care îşi încleşta şi îşi descleşta pumnii.
— Pe Bernardine şi pe mine, şopti Bourne abia auzit, după care
ridică glasul: Daţi-mi o puşcă, strigă el. Pistolul din buzunar
numai armă nu se cheamă că e!
Şoferul, aghiotantul bine clădit al lui Krupkin, băgă mâna sub
scaun şi scoase un AK-47 pe care i-l întinse lui Jason peste umăr.
În clipa în care Jason o înşfăcă aproape cu ură, de pe drumul
lăturalnic de ţară îşi făcu apariţia gonind nebuneşte o limuzină
imensă, maro închis, care opri scrâşnind din frâne sub copertina
veche şi uzată de la intrare. Din ea săriră afară doi bărbaţi
538
înarmaţi până-n dinţi arătând ca doi luptători din trupele de
comando, cu nişte măşti negre trase pe faţă şi automatele pregătite
în mână. Alergară spre intrare, fiecare flancând câte una din uşile
batante. Un al treilea bărbat coborî în acel moment din automobil,
un bărbat cu început de calviţie, îmbrăcat într-o sutană neagră. La
un semn pe care acesta îl făcu cu arma, cei doi luptători se
năpustiră asupra uşilor, cu degetul apăsat pe trăgaci, iar şoferul
camionetei porni motorul pregătind retragerea.
— Acum! strigă Bourne. El este! Carlos!
— Nu! tună Krupkin. Aşteaptă. E cursa noastră, deci trebuie să
aşteptăm până pică în ea. Să intre mai întâi.
— Ce Dumnezeu, înăuntru sunt oameni! se împotrivi Jason.
— Domnule Bourne, fiecare război îşi are victimele sale, iar dacă
nu ţi-ai dat seama până acum, dă-mi voie să-ţi spun că noi am
declarat război. Războiul tău şi-al meu. Întâmplător, al tău are
cam multe note personale.
Brusc, Şacalul scoase un urlet cumplit de luptă, iar cei doi
luptători spulberară uşile şi se năpustiră înăuntru deschizând
focul.
— Acum! strigă Serghei răsucind cheia în contact şi apăsând
pedala până la fund.
Citroenul coti în trombă şi se înscrise pe şosea, gonind cu toată
viteza, pentru ca, nici o fracţiune de secundă mai târziu, cursa să-i
fie zădărnicită. În dreapta se produse o explozie cumplită – săriseră
în aer bătrânelul şi maşinuţa lui gri – iar suflul exploziei proiectă
Citroenul în gardul rudimentar din sârmă care marca parcarea pe
latura dinspre han. Şi în secunda următoare, camioneta Şacalului,
în loc să pornească înainte, o luă în marşarier, se opri scrâşnind
din frâne, iar şoferul sări afară din cabină şi se ascunse în spatele
ei. Zărise cea de-a doua maşină a sovieticilor. Cei doi ruşi ţâşniră
spre intrarea în restaurant, însă şoferul Şacalului îl seceră pe unul
dintre ei, iar celălalt se aruncă pe burtă în şanţul de la marginea
drumului urmărind neputincios cum acelaşi şofer al Şacalului
spulberă cauciucurile şi geamurile vehiculului rusesc.
— Afară! urlă Serghei trăgându-l pe Bourne în praful de lângă
gard, urmat îndeaproape, târâş, de superiorul său şi de Alex
Conklin, muţi, înmărmuriţi de derularea rapidă a evenimentelor.
— Acum! strigă Jason strângând mitraliera AK-47 la piept şi se
ridică în picioare. Nemernicul ăsta a aruncat maşina în aer cu
telecomanda.
— Plec eu primul, spuse sovieticul.
539
 — De ce?
— Fiindcă sunt mai tânăr şi mai rezistent…
— Gura! se răsti Jason la el.
Bourne se aruncă orbeşte în zigzag spre a se feri de ploaia de
gloanţe şi se aruncă cu faţa la pământ când şoferul de pe
furgonetă Şacalului deschise focul asupra lui. Culcat în iarbă,
trase uşurel arma spre el, o potrivi şi aşteptă răbdător, ştiind că
şoferul lui Carlos este convins că l-a doborât. Iar când acesta
scoase capul pe după cabină, un singur glonţ fu de ajuns să i-l
spulbere.
Cel de-al doilea rus care trebuia să le asigure acoperirea, auzind
strigătul celui care îşi dăduse sufletul în spatele camionetei, ţâşni
din şanţ şi alergă spre intrarea în restaurant. Dinăuntru răzbătea
ţăcănitul mitralierelor, pocnete seci urmate imediat de ţipete de
groază şi alte pocnete seci. Iar în interiorul a ceea ce până mai
adineauri fusese un liniştit şi fermecător han de ţară, acum se
desfăşura pe viu un adevărat coşmar, un masacru în toată legea.
Bourne se ridică şi, cu Serghei alături, fugi până la celălalt rus,
care supravieţuise atacului. La un semn mut al lui Jason, cei doi
dădură uşile de perete şi se năpustiră înăuntru.
Următoarele treizeci de secunde fură mai cumplite decât
strigătul de groază pictat de Munch în celebrul său tablou. Un
chelner şi doi dintre turiştii care veniseră la han într-o plimbare de
plăcere erau morţi, chelnerul şi unul dintre bărbaţi zăcând pe
spate, într-o baltă de sânge, cu braţele larg desfăcute şi craniul
zdrobit, iar cel de al doilea turist ţintuit de perete, cu ochii deschişi
şi sticloşi, cu pieptul ciuruit de gloanţe, cu firicele de sânge
scurgându-i-se prin cămaşa găurită. Femeile erau în stare de şoc,
ţipau isteric, gemeau şi încercau să scape căţărându-se pe peretele
de lemn al separeului. Bărbatul şi femeia puşi la patru ace de la
Ambasada Italiană se făcuseră între timp nevăzuţi.
Serghei se năpusti pe neaşteptate şi porni o adevărată
canonadă. Zărise în colţul îndepărtat al încăperii o siluetă pe care
Bourne nu o văzuse. Ucigaşul mascat ţâşni din umbră cu puşca
aţintită asupra lor, dar nu mai apucă să profite de avantajul
efemer fiindcă în secunda următoare sovieticul îl seceră scurt…
Încă unul! O mişcare abia sesizabilă în spatele tejghelei scunde
care servea drept bar. Să fi fost Şacalul? Jason plonjă, se rostogoli
şi se ghemui lângă perete, căutând febril din ochi prin cele mai
ascunse cotloane, printre rastelurile pe care stăteau frumos
încolonate sticlele de vin. Făcu un salt şi ateriză lângă bar, iar
540
rusul care fusese adus spre a-i acoperi, sesizând situaţia, se postă
drept pavăză în faţa femeilor, răsucindu-se şi rotindu-şi arma
dinaintea sa. Un cap mascat se iţi scurt peste tejghea, iar ţeava
unei arme se ridică deodată cu el. Bourne ţâşni ca un arc în
picioare, cu mâna stângă pe butoiaşul încins, cu dreapta pe
trăgaciul mitralierei AK-47 şi trase un foc precis în fruntea
teroristului. Nu era Carlos. Unde era Şacalul?
— Acolo! strigă Serghei de parcă îi citise gândurile.
— Unde?
— După uşa aceea!
Era intrarea în bucătăria localului. Cei doi bărbaţi se repeziră
deodată spre uşile batante, iar Bourne dădu scurt din cap
semnalul de atac. Înainte însă de a apuca să schiţeze o mişcare,
cei doi fură proiectaţi înapoi de suflul unei explozii puternice; o
grenadă fusese montată înăuntru. Fragmente de sticlă şi metal
încins se înfipseră în lemnul uşii şi un nor gros de fum se
împrăştie în restaurant, acru şi greţos, tăindu-le pentru o clipă
răsuflarea.
Linişte.
Jason şi Serghei se îndreptară prudent spre intrarea în
bucătărie, dar fură opriţi de o nouă explozie, urmată de astă dată
de un tir sacadat de mitralieră, gloanţele muşcând şi străpungând
lemnul subţire al uşilor batante.
Linişte.
Pauză.
Linişte.
În starea de agitaţie care îl stăpânea, Cameleonul nu mai
suportă încordarea aşteptării. Trase piedica mitralierei AK-47,
trase levierul şi fixă pârghia pe foc automat, trecu prin uşă şi se
aruncă la podea.
Linişte.
Aici îl întâmpină o nouă scenă de coşmar. O parte a zidului
exterior fusese suflată de explozie, iar patronul rubicond şi
bucătarul său, încă purtând boneta albă pe cap, zăceau morţi,
ţintuiţi de rafturile bucătăriei, iar sângele şiroia gârlă din trupurile
lor.
Bourne se ridică anevoie în picioare, cu nervii întinşi mai să
plesnească, creierul aproape blocat, înspăimântat de moarte, la un
pas de a face o criză de isterie. În transă, se uită în jur prin fumul
des şi înecăcios şi privirea i se opri pe o bucată maronie de hârtie
de ambalaj pironită în perete cu un satâr imens. Se apropie,
541
smulse satârul şi citi cuvintele scrise cu un creion maro de
măcelărie:
Copacii de la Tannenbaum vor arde ca nişte torţe şi, o dată cu ei
şi copiii, agăţaţi de crăci. Somn uşor, Jason Bourne.
Lumea îşi pierdu înţelesul. Jason pierdu contactul cu realitatea,
iar lumea lui interioară se spulberă în mii de cioburi. Şi nu îi
rămase putere decât să urle.

542
 CAPITOLUL XXXI
— Încetează, David!
— Doamne, Alexei şi-a ieşit complet din minţi. Serghei, ţine-l
strâns şi nu-i da drumul… Şi tu, ajută-l pe Serghei! Trântiţi-l la
pământ, că vreau să-i spun vreo două vorbe. Trebuie să plecăm cât
mai iute de aici!
Cam atât au putut face cei doi ruşi, să-l trântească la pământ
pe Bourne care urla ca un descreierat. Ieşise ca din puşcă prin
gaura din zid şi alergase ca un dement prin iarbă, încercând
zadarnic să îl găsească pe Şacal, descărcându-şi mitraliera în gol
până rămăsese fără gloanţe. Serghei şi celălalt rus fugiseră după el
afară, aghiotantul îi smulsese arma din mână, după care cei doi
bărbaţi îl luaseră aproape pe sus pe bărbatul isterizat,
conducându-l înapoi în clădirea devastată unde îi aşteptau Alex şi
Krupkin. Cei patru bărbaţi încercau să îl potolească cu forţa pe
bărbatul înnebunit de durere, scăldat de năduşeală, gâfâind greu
ca în transă, pradă unei crize de isterie.
Între timp, furgoneta Şacalului se făcuse nevăzută. Carlos
răsturnase iarăşi situaţia în favoarea lui şi reuşise să îşi scape
pielea, iar Jason Bourne îşi ieşise din minţi.
— Ţineţi-l bine! mugi Krupkin îngenunchind lângă Jason,
ţintuit la pământ de braţele vânjoase ale celorlalţi doi ruşi. Ofiţerul
KGB întinse mâna spre faţa americanului, îşi înfipse policarul şi
arătătorul în obrajii lui şi-l obligă să se uite la el. Repet numai o
dată, domnule Bourne, iar dacă n-ajunge până la tine, rămâi
sănătos aici, că noi trebuie s-o ştergem. Vei suporta consecinţele
de unul singur fiindcă, cu tine sau fără tine, noi tot plecăm. Dacă
eşti în stare să te aduni, atunci îţi promit că voi lua legătura cu
oficialităţile americane într-o oră. Am citit şi eu avertismentul care
ţi-a fost transmis şi sunt convins că oamenii voştri sunt capabili
să-ţi protejeze familia – familia ta despre care a apucat să-mi
vorbească Alexei. Numai că pentru asta şi tu trebuie să fii de faţă!
Ai două variante la alegere: ori îţi revii în fire, ori te duci dracului.
Pe care o preferi?
Luptându-se cu cei care-l imobilizau ţinându-l lipit de pământul
tare, bolovănos, Cameleonul oftă din rărunchi de parcă în acea
clipă şi-ar fi dat sufletul. Dădea însă semne că începuse să-i vadă

543
pe cei din jur şi spuse:
— Ia-i pe nenorociţii ăştia ai tăi de pe mine.
— Unul dintre nenorociţii ăştia ţi-a salvat, întâmplător, viaţa,
spuse Conklin.
— Iar eu l-am salvat pe unul dintre ei. Asta e.
Citroenul blindat gonea pe drumul de ţară spre autostrada care
duce spre Paris. Krupkin ordonă la telefonul celular care nu putea
fi interceptat să se prezinte imediat un echipaj de intervenţie la
Epernon şi să ridice de acolo ce mai rămăsese din maşina
sovieticilor. Trupul neînsufleţit al celuilalt rus fusese aşezat cu
mare grijă în portbagajul Citroenului, iar explicaţiile oficiale ale
sovieticilor, dacă s-ar fi ajuns la aşa ceva, aveau să fie scurte şi, în
orice caz, ele vor insista asupra neutralităţii ruşilor: doi funcţionari
din personalul ambasadei plecaseră să ia prânzul la un restaurant
de la ţară şi acolo, întâmplător, asistaseră la un masacru. După ce
se încheiase confruntarea armată, ei reveniseră în restaurant spre
a vedea ce se întâmplase şi încercaseră să le calmeze pe cele trei
femei isterizate şi pe singurul bărbat care supravieţuise măcelului.
De acolo, îşi anunţaseră superiorii care le ordonaseră să telefoneze
imediat poliţiei locale, iar după aceea să se prezinte imediat la
ambasadă. Interesele sovieticilor nu puteau fi compromise din
pricina prezenţei, cu totul întâmplătoare, a unor funcţionari ai
ambasadei care nu aveau nici în clin nici în mânecă cu această
acţiune criminală şi odioasă a unor francezi.
— Sună foarte ruseşte, declară Krupkin mulţumit.
— Şi cine crezi că o să înghită gogoriţa asta? întrebă Alex.
— Ce contează? îi răspunse sovieticul. Represaliile de la
Epernon trădează amestecul Şacalului. Bătrânul făcut arşice de
explozie, cei doi terorişti mascaţi. Fii convins că cei de La Surete
vor descifra stilul şi semnătura Şacalului. Iar dacă cineva va mirosi
că am avut şi noi un amestec în toată tărăşenia asta, curând or să-
şi dea cu toţii seama că ne-am aflat de partea cealaltă a baricadei.
Bourne era aşezat la geam şi nu scoase nici o vorbă. Krupkin
stătea lângă el, iar Alex în faţă, lângă şofer. Într-un final, când
Jason se hotărî să iasă din muţenie, rosti furios, trântind un pumn
în braţul banchetei:
— O, Doamne, copiii! Cum de-a aflat nemernicul ăsta de
Tannenbaum?
— Iartă-mă, domnule Bourne, că spun ceea ce spun, interveni
Krupkin cu blândeţe. Sigur, mie îmi vine uşor să vorbesc, dar
curând vei lua legătura cu Washingtonul şi, din câte mi-a ajuns
544
mie la urechi despre priceperea celor de la Agenţie, sunt convins că
îţi vor acorda tot sprijinul şi protecţia lor.
— Nu prea e aşa de grozavă Agenţia asta a noastră de vreme ce
Carlos a reuşit să se infiltreze până şi acolo!
— Poate că nu are pe nimeni la Agenţie, spuse sovieticul.
— Din altă parte nu avea cum să afle.
— Nu se ştie niciodată, domnule.
Intraseră în Paris şi goneau nebuneşte pe străzile înţesate de
trecători care abia se târau, toropiţi de arşiţa nemiloasă a după-
amiezii caniculare de vară. Curând ajunseră la Ambasada
Sovietică de pe Bulevardul Lannes şi intrară în trombă pe porţile
larg deschise de paznicul înarmat de la intrare care recunoscu
imediat Citroenul gri. Maşina străbătu aleea pietruită şi trase în
faţa scărilor de marmură şi a arcadei care marcau intrarea în
clădirea impunătoare.
— Fii pe fază, Serghei, îi ordonă ofiţerul KGB. Stai pe aproape.
Dacă ne caută cei de La Surete, tu vei asigura legătura. Apoi, ca şi
când cumpănise lucrurile bine dinainte, Krupkin se întoarse
hotărât spre aghiotantul care stătea în faţă lângă Serghei şi îi
spuse: fără supărare, tinere, însă şoferul meu şi bunul meu
prieten a dovedit în timp că se descurcă excelent în astfel de
situaţii. Asta nu înseamnă că tu vei sta cu mâinile în sân. Te rog
să pregăteşti cadavrul pentru incinerare. Îţi explică cei de la
Serviciul Intern ce formalităţi trebuie îndeplinite.
O dată intrat în incinta ambasadei, Krupkin îi ceru bărbatului
care asigura securitatea să nu-i supună pe invitaţii săi controlului
de rutină riguros de care nu scăpa nici un vizitator, iar oaspeţilor
săi le spuse în şoaptă, aparte şi adresându-li-se în engleză:
— Vă închipuiţi ce alarmă generală s-ar da dacă se află că doi
agenţi ai CIA au pătruns înarmaţi în ambasadă şi se fâţâie pe
culoarele acestui bastion al clasei proletare. Numai la gândul ăsta
şi simt cum începe să sufle vântul dinspre Siberia.
Cei trei traversară holul imens, bogat ornamentat, împodobit cu
coloane masive, albe, din marmură şi se îndreptară spre liftul cu
uşă-grilaj de aramă de secol XIX. Au urcat până la etajul al treilea,
iar după ce uşa se deschise, Krupkin coborî primul, ca gazdă
perfectă ce era şi o luă înainte, conducându-i pe un coridor lat.
— Mergem în sala de şedinţe a personalului de ambasadă.
Sunteţi primii şi ultimii americani care au pus vreodată piciorul
aici. Fiţi liniştiţi, este singura încăpere în care nu sunt instalate
microfoane.
545
 — Cred că e ultima afirmaţie pe care ţi-ai dori să o faci în faţa
detectorului de minciuni, spuse Conklin chicotind.
— Ca şi tine, Alexei, am învăţat cu mulţi ani în urmă cum pot fi
păcălite maşinăriile astea nenorocite. Oricum, contează că
încăperea este curată. Fiindcă, înţelegeţi, din când în când trebuie
să ne ferim unii de alţii. Urmaţi-mă.
Sala de şedinţe era o idee mai vastă decât o sufragerie de casă
modestă de la periferie, iar în ea se aflau o masă lungă şi masivă
din lemn închis la culoare şi scaune cu perne groase, noi şi foarte
comode. Încăperea era lambrisată în lemn de esenţă maro
întunecat, iar pe peretele din spatele fotoliului din capul mesei era
agăţat aproape cu ostentaţie portretul lui Lenin, chiar deasupra
unei măsuţe pe care se afla, la îndemână, consola telefonică.
— Îmi dau seama cât eşti de îngrijorat, spuse Krupkin
îndreptându-se spre telefon, aşa că am să cer un fir internaţional.
Dimitri ridică receptorul, rosti iute câteva cuvinte în ruseşte,
apoi închise la fel de repede.
— Vorbeşti pe firul douăzeci şi şase, ultimul buton din dreapta.
— Mulţumesc, rosti Conklin dând din cap în semn că pricepuse.
Apoi băgă mâna în buzunar şi scoase un petic boţit de hârtie pe
care i-l întinse lui Krupkin. Aş vrea să te rog ceva, Kruppie. Aici
găseşti un număr de telefon din Paris, ideea fiind aceea că e un
telefon la care trebuie să răspundă Şacalul. Numai că acest număr
nu coincide cu cel pe care l-a procurat Bourne. De fapt, nu ştiu
precis ce-i cu acest număr, însă precis are o legătură cu Şacalul.
— Iar tu preferi să nu suni, de teamă să nu te expui; adică ai
vrea să nu se ştie că ai acest număr. Am înţeles, n-ar avea nici un
sens să-l avertizezi. Mă ocup de problemă.
Krupkin se întoarse spre Jason şi îl privi cu toată înţelegerea
unui coleg mai vârstnic şi cu ceva mai multă experienţă.
— Sus inima, domnule Bourne, cum ar spune ţărăniştii. Nu te
mai gândi atâta că o să se întâmple o nenorocire, că până la urmă
rişti să o atragi singur. În ciuda reticenţelor fireşti pe care le-ai
putea avea la adresa celor de la Langley, să ştii că eu mă încred în
resursele lor. Sunt buni. De atâtea ori au reuşit să compromită
operaţiuni delicate la care am participat direct încât nu pot decât
să le respect competenţa profesională.
— Sunt convins că le-ai pus şi tu destule beţe în roate, rosti
Jason ca pe ghimpi, trăgând cu coada ochiului spre telefon.
— Uite, vezi, gândul ăsta mă mai îmbărbătează.
— Îţi mulţumesc, Kruppie, spuse Alex. Ţin să te asigur că eşti
546
un duşman de nădejde.
— Iar eu mă repet spunându-ţi să le fie ruşine părinţilor tăi,
gândeşte-te şi tu, dacă rămâneau în Rusia, noi doi eram acum în
fruntea Komitetului.
— Şi am fi avut fiecare câte o vilă pe malul lacului Geneva?
— Ce, eşti nebun? Tot lacul ar fi fost al nostru, spuse Krupkin
râzând şi, întorcându-le spatele, se îndreptă spre uşă.
— Pentru voi doi e doar un joc afurisit, nu? îl întrebă Bourne pe
Alex după ce rămăseseră singuri.
— Până la un punct, da, admise Alex. Când însă apare câte o
scurgere de informaţii, scoatem pistolul din teacă şi gata, s-a
terminat cu joaca. Ne luăm în serios dacă este ameninţată viaţa
oamenilor noştri.
— Sună la Langley, spuse Bourne aproape răstindu-se şi
arătând cu bărbia spre telefon. Holland are câteva explicaţii de dat.
— Degeaba sunăm la Langley…
— Poftim?
— E prea devreme. În State nu s-a făcut nici şapte dimineaţa,
dar stai liniştit că îi ocolesc, spuse Conklin vârând din nou mâna
în buzunar de unde scoase o agendă.
— Îi sari? se răsti Bourne la el. Îndrăzneşti să-mi spui mie aşa
ceva? Alex, mai am puţin şi fac explozie. Tu nu vrei să pricepi că
acolo sunt copiii mei?
— Calmează-te. Voiam doar să spun că am numărul lui de
acasă, spuse Conklin îndreptându-se spre telefon şi formând
numărul.
— Auzi, să-i ocolească. Voi, relicvele astea umblătoare ale unor
vremuri când se foloseau cifruri, nu mai sunteţi în stare să vorbiţi
englezeşte ca lumea. Auzi, să-i ocolească!
— Ce vrei, profesore, puterea obişnuinţei… Peter? Alex la
telefon. Deschide ochii şi trezeşte-te, marinarule. Au apărut
complicaţii.
— Nu trebuie să mă trezesc, răspunse o voce de la capătul
celălalt al firului vorbind din Fairfax, statul Virginia. Acum m-am
întors de la jogging.
— Voi, ăştia cu două picioare, vă credeţi grozav de deştepţi.
— Vai, Alex, iartă-mă… Zău că n-am vrut…
— Sigur că n-ai vrut, răcan Holland. Numai că, între timp, a
apărut o problemă.
— Înseamnă că ai dat de Bourne.
— În acest moment îmi stă în spate şi împreună te sunăm de la
547
Ambasada Sovietică.
— Ce? Ei, drăcia dracului!
— Nici o drăcie. Casset, îţi aminteşti?
— A, da, aşa e. Uitasem… Şi soţia lui?
— Mo Panov a rămas cu ea. Bunul nostru doctor asigură spatele
contingentului, fapt pentru care îi sunt profund îndatorat.
— Şi eu. Ce-aţi mai făcut?
— Nu cred că-ţi va face cine ştie ce plăcere să auzi, dar oricum
trebuie să ştii, aşa că destupă bine urechile.
— Adică?
— Şacalul a aflat de Tannenbaum.
— Nu ştii ce vorbeşti! strigă atât de tare directorul Agenţiei
Centrale de Informaţii încât pe firul transoceanic se auzi un
păcănit metalic. Nu ştie nimeni! Doar Charlie Casset şi cu mine.
Am avut grijă să inventăm o poveste cu personaje fictive care vin
tocmai din America Centrală încât nimeni, dar absolut nimeni, n-
ar putea face nici o legătură cu Parisul. Iar în instrucţiunile pe
care le-am dat, niciodată nu a fost pomenit numele de
Tannenbaum! Crede-mă, Alex, nu e nici o fisură, pentru că m-am
ocupat personal de tot!
— Şi totuşi, asta e situaţia, Peter. Amicul meu a primit un mesaj
care grăieşte că pomii de la Tannenbaum or să ardă ca o torţă şi, o
dată cu ei şi copiii.
— Ticălosul! strigă Holland. Rămâi la telefon, îi spuse el pe un
ton ferm. Îi sun pe St. Jacques şi pe şeful pazei de acolo şi le spun
că se mută imediat. Rămâi la telefon!
Conklin ridică privirea spre Bourne şi îi spuse:
— Dacă a transpirat ceva şi ceva a transpirat, nu Langley e de
vină.
— Altfel nu se poate! Nu ştie unde să caute.
— Şi, după părerea ta, cam unde ar trebui să caute?
— Ce mă-ntrebi pe mine? Voi sunteţi marii specialişti.
Elicopterul care i-a luat de pe insulă; echipajul de pe avionul
american care a primit aprobare să survoleze teritoriul britanic. Ce
Dumnezeu! Carlos l-a cumpărat pe marele Guvernator al Coroanei
din Montserrat şi pe şeful brigăzii de narcotice. Ce crezi că l-ar
împiedica să asculte convorbirile dintre baza noastră şi Plymouth?
— Bine, dar ai auzit ce-a spus Peter, nu se lăsă Conklin. Nume
fictive, date personale falsificate care fac trimiterea la America
Centrală. În plus, nici unul din piloţi nu ştia de existenţa
proprietăţii Tannenbaum. Nimeni… Ceva scârţâie. A apărut o
548
fisură.
— Mai slăbeşte-mă cu exprimarea asta enigmatică.
— Ce vezi tu aşa enigmatic aici? Fisura este…
— Alex? se auzi din nou vocea furioasă a lui Peter Holland.
— Da, Peter.
— Îi transferăm şi n-am de gând să-ţi spun nici ţie unde. St.
Jacques e furios fiindcă doamna Cooper şi copiii abia se
instalaseră, dar l-am liniştit spunându-i că-i las o oră la dispoziţie.
— Aş vrea să vorbesc cu Johnny, interveni Bourne aplecându-se
deasupra receptorului şi vorbind suficient de tare încât să fie auzit.
— Îmi pare bine de cunoştinţă, chiar dacă prin telefon, spuse
Holland.
— Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru noi, reuşi Bourne
să rostească pe un ton liniştit, din toată inima. Sincer.
— Quid pro quo, Bourne. Tu alergai după Şacal şi, pe drum, ai
scos din pălărie un iepure mare şi urât de care nu auzise nimeni.
— Poftim?
— Meduza. Cea nouă.
— Cum merge? îi întrerupse Conklin.
— Facem şi noi polenizare încrucişată între sicilieni şi câteva
bănci europene. Am mânjit cam tot ce-am întâlnit în cale dar, în
acest moment, avem mai multe fire cuplate la firma aia puternică
de avocaţi din New York decât la NASA înaintea lansării unei
navete spaţiale.
— Succes, spuse Jason. Aş putea obţine numărul de la
Tannenbaum, fiindcă aş vrea să-l sun pe John St. Jacques?
Holland i-l dictă, iar Conklin îl notă şi închise.
— Poftim, vorbeşte, spuse Alex ridicându-se greoi de pe fotoliu şi
îndepărtându-se spre celălalt capăt al mesei.
Bourne se aşeză în locul lui şi se uită concentrat la mulţimea
butoanelor de pe consolă. Ridică receptorul şi formă cu atenţie
numărul pe care îl notase Alex în agendă. Trecu iute peste
formulele de salut, atacând direct, cu un tir de întrebări puse pe
un ton aspru, aproape cu brutalitate:
— Cu cine ai vorbit despre Tannenbaum?
— Linişteşte-te, David, spuse St. Jacques adoptând instinctiv o
poziţie defensivă. Cum adică, cu cine am vorbit?
— Chiar aşa. De la plecarea de pe Tranquility şi până ai ajuns la
Washington, cu cine ai vorbit despre Tannenbaum?
— Adică după ce mi-a spus Holland?
— Ce Dumnezeu, Johnny, că doar n-oi fi ştiut dinainte!
549
 — Te-ai prins, domnule Sherlock Holmes.
— Zi, cu cine?
— Cu tine. Numai cu tine, mult-iubite cumnăţele.
— Ce?
— Ce-ai auzit. Totul s-a petrecut într-aşa o viteză că am uitat
imediat numele de Tannenbaum şi chiar dacă mi l-aş fi amintit,
imaginează-ţi că n-aş fi bătut toba. Corect?
— Şi totuşi ai bătut-o. S-a aflat şi nu cei de la Langley au vorbit.
— Dar nici eu. Ascultă, domnule savant, n-oi avea eu titluri, dar
să ştii că nici tâmpit de-a binelea nu sunt. În camera de alături
sunt nepoata şi nepotul meu, iar eu nu-mi doresc altceva decât să-
i văd mari… Din cauză că s-a aflat de noi suntem mutaţi în altă
parte, nu?
— Da.
— Cât de grav e?
— Foarte. Şacalul.
— Iisuse! explodă St. Jacques. Numai să apară în preajma mea,
că-i sucesc gâtul!
— Uşurel, Canada, spuse Jason aproape în şoaptă şi cu
blândeţe, în glasul său ghicindu-se îngrijorarea şi nu furia. Spui că
nu ai vorbit decât cu mine despre Tannenbaum – iar eu te cred – şi
că eu am recunoscut locul după descrierea pe care ai făcut-o.
— Aşa e. Îmi amintesc perfect. Când Pritchard m-a anunţat prin
telefon că mă cauţi, vorbeam pe altă linie cu Henry Sykes din
Serrat. Ţi-l aminteşti pe Henry, capabilul aghiotant al
guvernatorului?
— Sigur că da.
— I-am spus să fie cu ochii pe Tranquility fiindcă eu am de gând
să lipsesc câteva zile. El ştia deja de toate astea fiindcă lui i se
ceruse aprobarea pentru sosirea unui avion american, iar eu îmi
amintesc precis când i-am spus că plec la Washington. Nici prin
minte nu mi-a trecut să pomenesc de Tannenbaum, iar Sykes n-a
insistat, imaginându-şi probabil că plecarea mea trebuie să aibă o
legătură cu întâmplările îngrozitoare care s-au petrecut aici. Poţi fi
liniştit, e un adevărat profesionist.
St. Jacques se opri, iar înainte ca Bourne să apuce să deschidă
gura, exclamă răguşit:
— O, Doamne!
— Pritchard, îi veni în ajutor Jason. A ascultat discuţia noastră.
— De ce? Ce motiv ar fi avut?
— Uiţi, îi explică Bourne, că Şacalul i-a cumpărat pe guvernator
550
şi pe Savonarola. Ăştia doi trebuie să-l fi costat o groază de bani.
Pentru Pritchard nu cred să fi făcut o cheltuială prea mare.
— Nu. Aici te-nşeli, David. O fi Pritchard cam zevzec şi un
tâmpit plin de sine, dar nu m-ar trăda niciodată pentru un pumn
de bani. Nu banii sunt importanţi pe insulă, cât mai ales prestigiul
de care te bucuri. Şi, cu excepţia momentelor în care mă face să
mă sui pe pereţi, trebuie să recunosc că e foarte eficient, iar eu îl
plătesc pe potriva eforturilor sale.
— Altcineva nu poate fi, frate.
— Găseşti tu o cale de a afla. Nu uita că eu sunt aici, nu acolo
şi nici n-am de gând să plec aşa curând.
— Unde baţi?
— Vreau să-l invit pe Henry Sykes în gaşcă. Ai ceva împotrivă?
— Invită-l, ce mai aştepţi?
— Şi Marie, ce face?
— Dată fiind situaţia, mai bine nici că se poate… încă ceva,
Johnny. Ea nu trebuie să afle de toate astea. Ai înţeles? Când are
să te sune – fii convins că are să te caute – să nu-i pomeneşti că
aţi fost mutaţi în altă parte. Şi nici o vorbă despre Şacal. Sunteţi
bine şi lucrurile merg perfect.
— Am înţeles.
— Totul e în regulă, da? Ce fac copiii? Cum se împacă Jamie cu
situaţia?
— S-ar putea să nu-ţi placă ce auzi, dar să ştii că se distrează
pe cinste, iar doamna Cooper nici nu mă lasă s-o ating pe Alison.
— Ba să ştii că-mi place ce aud.
— Mulţumesc. Şi tu? Ai făcut ceva paşi înainte?
— Te mai sun, spuse Bourne închizând şi se întoarse spre Alex.
Pur şi simplu e absurd, iar Carlos nu face niciodată mutări
absurde dacă stai să cântăreşti bine lucrurile. Îmi trânteşte un
avertisment care mă aduce pe punctul de a-mi ieşi din minţi de
frică, în schimb, nu are de gând să împingă lucrurile mai departe,
deci să se ţină de cuvânt. Tu ce înţelegi din asta?
— Singura logică e că trebuia să te scoată din minţi, îi răspunse
Conklin. Şacalul nu are cum să ia cu asalt o reşedinţă secretă şi
bine păzită care se află la asemenea depărtare cum este
Tannenbaum. Mesajul trebuia doar să te scoată din mână şi,
recunoaşte, aici a reuşit. Vrea să te înnebunească pentru ca să faci
un pas greşit. Vrea să ia frâiele în mâinile lui.
— Încă un motiv ca Marie să se întoarcă în State, cât mai
curând posibil. Trebuie să plece. Vreau să o ştiu între zidurile bine
551
păzite ale unei fortăreţe şi nu fâţâindu-se prin Barbizon de mână
cu Panov.
— Parcă încep să îţi împărtăşesc părerea.
Alex fu întrerupt de uşa care se deschidea. Krupkin intră în
încăpere aducând cu sine câteva coli lungi de hârtie tipărite pe
imprimanta calculatorului.
— Numărul pe care mi l-aţi dat e suspendat, spuse el cu o
umbră de ezitare în glas.
— Şi i-a fost dat altcuiva? întrebă Jason.
— Nu o să vă placă ce vă spun, însă nici nu am vreun interes să
vă mint. Aşadar nu pot şi nici nu vreau să vă trag pe sfoară… În
urmă cu cinci zile, postul a fost transferat pe numele unei
organizaţii, care precis nu există, cu numele dubios de Webb.
David Webb.
Conklin şi Bourne se uitară lung şi în tăcere la ofiţerul sovietic
de contrainformaţii, iar aerul păru că începe să vibreze de
încordare.
— Şi de ce crezi că nu o să ne placă informaţia? întrebă Alex
calm.
— Dragul meu duşman de o viaţă, începu Krupkin pe acelaşi
ton liniştit ca şi Conklin. Când domnul Bourne a ieşit urlând din
cafeneaua aceea a groazei cu bucăţica de hârtie în mână, impresia
mea a fost că se isterizase. În încercarea ta de a-l linişti, l-ai strigat
David… Iar eu pot spune că am auzit un nume pe care aş prefera
să nu-l fi aflat.
— Uită-l, spuse Bourne.
— Mă străduiesc, dar sunt unele metode…
— Nu la asta m-am referit, îi tăie vorba Bourne. Eu am să mă
obişnuiesc cu ideea că ai aflat cum mă cheamă şi n-o să mor din
asta. Şi unde este instalat telefonul? La ce adresă?
— După evidenţa din computer a facturilor, este vorba de o
misiune condusă de organizaţia surorilor de caritate Maria
Magdalena. Precis o organizaţie falsă.
— Precis nu e, îl corectă Bourne. Ea există cu adevărat şi e la fel
de reală ca şi măicuţele. Ordinul lor e la fel de real ca şi bonetele
pe care le poartă pe cap. Şi e un punct foarte sigur de transmitere
a mesajelor. Sau cel puţin aşa era.
— De-a dreptul fascinant, rosti Krupkin visător. Şacalul face ce
face şi tot la biserică se întoarce. Un mod de lucru prea adesea
folosit, totuşi, o idee strălucită. Se spune că în tinereţe s-a pregătit
pentru preoţie.
552
 — Înseamnă că biserica v-a făcut-o iar, spuse Alex lăsându-şi
capul într-o parte, cu o expresie de prefăcut regret. Fiindcă preoţii
l-au aruncat în stradă înaintea voastră.
— Niciodată nu am subestimat Vaticanul, spuse Dimitri râzând.
Ne-a dovedit o dată în plus că sceleratul nostru Stalin nu a înţeles
prea bine cum stă treaba întrebând câte batalioane are Papa la
dispoziţie. Prea-Sfinţia Sa nu are nevoie de o armată pentru că a
realizat cu excomunicările mai mult decât ar fi reuşit Stalin să facă
şi dacă trăia zece vieţi. Puterea aparţine celui care înfricoşează cel
mai mult, nu-i aşa, Alexei? Toţi regii şi conducătorii din lume
picură frica în oasele supuşilor. Totul se reduce la moarte, adică la
frica de moarte. Oare nu o să ne venim niciodată în fire, să le
strigăm verde în faţă să se care odată cu prostiile lor?
— Moartea, murmură Jason încruntându-se. Moarte pe Rivoli,
la Meurice, călugăriţele din ordinul Mariei Magdalena… O,
Doamne, am uitat! Dominique Lavier! Era la Meurice, poate încă
mai e acolo. Spunea că acceptă să lucreze pentru mine!
— Şi mă rog, de ce? întrebă Krupkin.
— Fiindcă Şacalul i-a omorât sora şi n-a avut de ales: ori făcea
ce i se cere, ori murea ucisă. Bourne se întoarse spre telefon şi
spuse: îmi trebuie numărul de la Meurice…
— 42-60-38-60, veni prompt răspunsul lui Krupkin, iar Jason
înşfăcă creionul şi notă numărul în carneţelul lui Alex. Un loc
încântător, renumit odinioară mai cu seamă fiindcă aici trăgeau
regii. Mie îmi place în special grătarul pe care îl fac acolo.
Bourne formă numărul, după care ridică braţul cerându-le să
tacă. Îşi aminti numele Brielle şi ceru legătura în camera doamnei
respective, iar când centralista hotelului îi răspunse: „Mais oui”
făcu uşurat un semn din cap spre Alex şi Dimitri Krupkin.
— Da? răspunse Lavier.
— Eu sunt, madame, spuse Jason în franceză, pe un ton de om
necultivat, fără umbră de accent străin – Cameleonul revenise în
scenă. Menajera dumneavoastră mi-a spus să vă caut aici. Rochia
doamnei este gata. Scuze pentru întârziere.
— Trebuia să mi-o aduceţi de ieri la prânz, tâmpitule! Trebuia
să o port la recepţia de ieri seară de la Le Grand Vefour. Sunt
foarte supărată!
— Mii de scuze. Putem trece pe la hotel să v-o aducem imediat.
— Vezi că eşti cretin? Sunt convinsă că menajera mea ţi-a spus
că nu rămân la hotel decât două zile. Las-o acasă la mine, pe
Montaigne. Şi-ai face bine să o duci până la patru, altfel nu-ţi
553
plătesc nici una din facturile din ultimele şase luni!
Convorbirea se întrerupse brusc, cu un declic la celălalt capăt al
firului. Bourne aşeză uşurel receptorul în furcă simţind cum de pe
frunte i se preling picături de transpiraţie.
— Mi-am ieşit din mână, rosti el inspirând profund. Are un
apartament pe Montaigne şi a spus că va fi acolo după patru.
— Cine dracu’ mai e şi Dominique şi-nu-mai-ştiu-cum? întrebă
Conklin nepricepând nimic.
— Lavier, îi răspunse prompt Krupkin, numai că a împrumutat
numele surorii ei care a murit, Jacqueline. De ani de zile toată
lumea crede că e soră-sa.
— Ştiai? întrebă Jason impresionat.
— Da, însă nu ne-a fost de mare folos. Un şiretlic explicabil:
fetele semănau una cu alta, o absenţă din Paris pentru câteva luni,
o operaţie estetică şi un scurt program de pregătire – lucruri
normale pentru lumea anormală a modei. Cine credeţi că vede sau
aude ceva în lumea asta populată de oameni superficiali? Noi am
urmărit-o, dar nu ne-a condus la Şacal pentru că n-ar avea cum.
Nu are intrare liberă. Tot ce-i raportează Şacalului se face indirect,
mesajele sunt filtrate şi cu fiecare om de legătură se mai ridică un
zid. Doar ştiţi care-i stilul lui Carlos.
— Nu întotdeauna acelaşi, spuse Bourne. A existat un tip pe
nume Santos care conducea o cafenea dărăpănată din Argenteuil,
Le Coeur du Soldat. El avea intrare liberă la Şacal. Mi-a dat adresa
şi, te asigur, corespundea unui loc foarte special.
— A existat? întrebă Krupkin privindu-l mirat. Conducea? De ce
vorbeşti la trecut?
— Fiindcă e mort.
— Şi cafeneaua asta părăginită din Argenteuil e tot prosperă?
— Nu, urmele au fost şterse, iar cafeneaua închisă, recunoscu
Jason cu sinceritate.
— Deci pe cărarea asta nu mai putem ajunge la Şacal, nu?
— Aşa e. Însă cred în tot ceea ce mi-a spus Santos fiindcă şi-a
găsit moartea tocmai din pricină că mi-a spus. Vedeţi voi, dorea să
încheie relaţia cu Şacalul, aşa cum îşi doreşte şi Lavier. Numai că
prietenia lui cu Carlos a început cu mulţi ani în urmă. În Cuba,
atunci când Şacalul l-a scos din închisoare, unde fusese aruncat şi
condamnat la moarte. Ştia că se poate folosi de el, de acest uriaş
de talie neobişnuită care putea opera nestingherit în lumea
dezmoşteniţilor sorţii; iar el era în legătură directă cu Şacalul.
Santos avea intrare liberă. A dovedit-o furnizându-mi numărul
554
unde îl puteam găsi pe Şacal. Doar câţiva au acest număr.
— Fascinant, spuse Krupkin nescăpându-l din ochi pe Bourne.
Însă, după cum tropăie de nerăbdare să te întrebe bunul şi
bătrânul meu duşman Alexei, care te priveşte cu aceeaşi
curiozitate ca şi mine, tot aşa tropăi şi eu să te întreb: de fapt unde
baţi, domnule Bourne? Vorbeşti în doi peri, iar ceea ce încerci să
insinuezi mi se pare de-a dreptul periculos.
— Poate pentru tine. Nu şi pentru noi.
— Poftim?
— Santos mi-a spus că numai patru oameni din lume ştiu unde
să-l găsească pe Şacal. Unul dintre ei se află în Piaţa Dzerjinski.
„Foarte sus în Komitet”, exact aşa s-a exprimat şi, crede-mă, nu
părea a fi prea impresionat de superiorii tăi.
Dimitri Krupkin făcu o faţă de parcă unul dintre şefii
Comitetului Politic îl pălmuise în Piaţa Roşie la defilarea de 1 Mai.
Sângele îi pieri din obraji, chipul său căpătă o paloare cadaverică,
iar ochii îi deveniră sticloşi şi ficşi.
— Ce ţi-a mai spus Santos? Trebuie să ştiu!
— Doar că Şacalul are o simpatie specială pentru Moscova şi că
păstrează încă legătura cu persoane foarte sus-puse. Că Moscova e
o obsesie pentru el… Dacă-l găseşti pe omul din Piaţa Dzerjinski,
cred că ai făcut un mare salt înainte. Între timp, nu avem încotro
şi ne mulţumim cu Dominique Lavier…
— Drăcia dracului! tună Krupkin tăindu-i brutal vorba lui
Jason. Ce nebunie şi totuşi e logic! Tocmai ai dat răspuns la câteva
întrebări care-mi ardeau creierul, domnule Bourne. De atâtea ori
am fost aproape – atât de aproape – şi niciodată n-am găsit nimic!
Ei bine, domnilor, daţi-mi voie să vă spun că iadul a urcat pe
pământ, iar diavolul este printre noi. Doamne, că prost am fost să
mă las dus de nas!… Nu mai daţi nici un telefon din această
încăpere!

Era 3:30, după-amiaza, ora Moscovei, iar bărbatul vârstnic

îmbrăcat în uniformă de ofiţer al armatei sovietice străbătea pe cât
de repede îi permitea vârsta culoarul de la etajul trei al sediului
KGB din Piaţa Dzerjinski. Era o zi fierbinte de vară şi, cum aerul
condiţionat funcţiona prost, ca de obicei, generalul Grigori
Rodcenko îşi îngăduise o abatere de la regulament descheindu-se
la gulerul vestonului. Fapt care nu îl împiedica să năduşească
abundent, iar firicele de sudoare i se strecurau printre ridurile
săpate adânc pe obraz şi i se prelingeau pe gât în jos, gulerul
555
desfăcut al tunicii cu bordură roşie părând să nu îi uşureze cu
nimic chinul.
Ajunse în faţa lifturilor, apăsă pe buton şi aşteptă răsucind
nervos o cheie în mână. Uşile din dreapta se deschiseră şi, spre
marea sa plăcere, generalul constată că nu se afla nimeni
înăuntru. Mai simplu aşa decât să le ordone eventualelor persoane
întâlnite în lift să iasă, ceea ce probabil ar fi fost de-a dreptul bizar
în ochii lor. Păşi înăuntru, introduse cheia în ultimul locaş de
deasupra panoului cu butoane şi aşteptă până ce mecanismul îşi
făcu datoria. Aproape imediat, liftul se urni din loc şi porni spre
ultimul nivel subteran al clădirii.
Uşile se deschiseră din nou, jar generalul coborî, conştient de
liniştea totală care domnea în jur. În câteva secunde, probabil că
va apărea cineva, îşi spuse el. O luă aşadar grăbit spre stânga şi se
opri în faţa unei uşi masive din oţel în centrul căreia era fixată o
plăcuţă de metal pe care stătea scris:

ACCESUL INTERZIS
CU EXCEPŢIA PERSONALULUI AUTORIZAT

Ce atenţionare prostească, îşi spuse el şi scoase din buzunar o

cartelă subţire din plastic pe care o introduse într-o fantă din
dreapta uşii. Fără această cartelă, uşa oricum nu se deschidea, iar
uneori, nici dacă era inserată în locaş prea repede. Se auziră două
semnale sonore, iar Rodcenko scoase cartela chiar în clipa în care
uşa masivă, fără clanţă, se deschidea şi un monitor fixat deasupra
ei îi înregistra instantaneu prezenţa.
În interiorul acestei încăperi imense, cam de mărimea unei săli
de bal din palatul ţarilor, lipsită însă de ornamentaţia fastuoasă, o
suprafaţă împărţită în spaţii de lucru distincte, se desfăşura o
activitate febrilă. În spatele panourilor albe lucrau o mie de
instalaţii şi sute de oameni îmbrăcaţi în salopete albe. Din fericire,
înăuntru era răcoare şi puteai respira în voie. De fapt, trebuia
păstrată în permanenţă o anume temperatură pentru aparate,
întrucât în această sală se afla centrala de comunicaţii a KGB-ului,
unde se strângeau zilnic informaţii de pe tot globul.
Bătrânul soldat o apucă hotărât pe unul din culoarele
cunoscute care duceau înspre partea dreaptă a sălii imense, mai
precis spre ultimul birou din capăt. Plimbarea dură destul de mult,
iar când se opri în faţa uşii, generalul abia îşi trăgea sufletul,
simţind în acelaşi timp o durere acută de picioare. Pătrunse în
556
spaţiul închis şi dădu din cap spre operatorul între două vârste
care ridică privirea spre el scoţându-şi căştile de pe urechi. Pe
biroul alb din faţa lui se afla un pupitru electronic înţesat de
butoane, discuri, numere şi taste. Rodcenko se aşeză pe scaunul
metalic din dreapta bărbatului şi după ce îşi regăsi suflul, spuse:
— Ai primit ceva de la colonelul Krupkin de la Paris?
— Am primit ceva despre colonelul Krupkin, tovarăşe general.
Conform instrucţiunilor pe care mi le-aţi dat de a înregistra toate
convorbirile colonelului, inclusiv cele cu străinătatea, am primit cu
câteva minute în urmă o bandă de la Paris pe care, îmi permit să
sugerez, ar fi bine să o ascultaţi.
— Ca de obicei, eşti cum nu se poate mai eficient, iar eu trebuie
să-ţi mulţumesc din nou. Sunt convins că tovarăşul colonel
Krupkin va face un raport asupra evenimentelor, însă, după cum
probabil ştii, e foarte ocupat şi s-ar putea să avem nevoie de
informaţii pe loc.
— Nu-i nevoie să-mi explicaţi, domnule. Convorbirile au fost
înregistrate pe bandă în urmă cu o jumătate de oră. Poftiţi căştile.
Rodcenko şi le fixă pe urechi şi făcu semn din cap. Operatorul îi
aşeză dinainte un carneţel şi un snop de creioane bine ascuţite,
după care atinse un număr de pe tastatură şi se trase înapoi
lăsându-l pe cel de-al treilea direktor al Komitetului să asculte
liniştit şi concentrat. Peste câteva secunde, generalul începu să ia
notiţe, iar câteva minute mai târziu, scria nervos. Înregistrarea
ajunse la capăt, iar Rodcenko îşi luă căştile de la urechi şi ridică
ochii spre operator, fixându-l cu o privire severă, cutele adânci
care îi brăzdau chipul părând să se fi adâncit şi mai mult.
— Şterge banda, apoi distruge bobina, ordonă el ridicându-se.
Ca de obicei, nu ştii nimic.
— Ca de obicei, domnule general.
— Şi tot ca de obicei, ai să-ţi primeşti răsplata.
La 4:17, Rodcenko intră în biroul său de lucru, se aşeză la masă
şi începu să parcurgă însemnările. Incredibil! De necrezut şi totuşi
adevărat, doar era totul acolo. Doar el îi auzise cu urechile lui
pronunţând acele cuvinte!… Nu cele referitoare la monseniorul din
Paris, el putea să mai aştepte; trecuse pe planul doi şi oricum
putea da de el în câteva secunde. Să aştepte deci. Celălalt însă nu
putea aştepta, în nici un caz! Generalul ridică receptorul şi îşi
chemă secretara.
— O comunicare urgentă la consulatul nostru de la New York.
Toată lumea la posturi, gata să intre în acţiune.
557
Oare cum era posibil?
Meduza.

558
 CAPITOLUL XXXII
Încruntată, Marie ascultă ce îi spunea la telefon soţul ei şi îi
făcu semn lui Mo Panov aflat în celălalt capăt al camerei de hotel.
— Unde eşti acum? îl întrebă ea pe David.
— La un telefon public din Plaza-Athenee, îi răspunse Bourne.
Mă-ntorc peste câteva ore.
— Ce s-a-ntâmplat?
— Complicaţii, dar şi câţiva paşi înainte.
— Cu asta nu mi-ai spus nimic.
— Nici n-am prea multe noutăţi.
— Ce fel de om e Krupkin?
— Un original. M-a dus la Ambasada Sovietică şi am vorbit cu
fratele tău de la unul din telefoanele lor.
— Ce?… Copiii ce fac?
— Bine. Totul e în regulă. Jamie se distrează pe cinste fără noi,
iar doamna Cooper nu-l lasă pe Johnny nici măcar s-o atingă pe
micuţa Alison.
— Ceea ce vrea să însemne că Johnny nu are chef să facă pe
dădaca cu Alison.
— Tu ştii mai bine.
— Ce număr au? Vreau să-i sun.
— Aşteaptă până rezolvă Holland cu o linie curată. O să ştim
numărul peste cel mult două ore.
— Stai o clipă. Mo vrea să-ţi spună ceva…
Comunicarea se întrerupse iar Mo o urmări tăcut pe Marie, din
celălalt colţ al camerei, cum se încruntă îngrijorată, frământată de
întreruperea neaşteptată a convorbirii.
— Nu face nimic, spuse el. Cred că sunt ultima persoană de pe
lume cu care îşi doreşte să vorbească în clipa asta.
— Mo, David iar a dispărut şi i-a luat locul celălalt.
— Pentru că s-a schimbat situaţia, continuă Panov cu blândeţe.
Ştii bine că David nu s-ar descurca.
— Cred că-i cel mai înspăimântător lucru spus vreodată de tine.
Psihiatrul o privi gânditor şi spuse:
— S-ar putea să ai dreptate.

Citroenul gri era parcat la cinci sute de metri peste drum de

559
intrarea imobilului elegant de pe Bulevardul Montaigne, în care se
afla apartamentul lui Dominique Lavier. Krupkin, Alex şi Bourne
erau aşezaţi în spate, Conklin pe locul din dreapta pentru a coborî
primul. Conversaţia era inexistentă pentru că cei trei bărbaţi fixau
concentraţi şi nervoşi intrarea cu uşi de sticlă a clădirii.
— Eşti sigur că ţine figura? întrebă Jason.
— Ştiu sigur că Serghei e foarte talentat, îi răspunse Krupkin. A
fost antrenat la Novgorod, să ştii şi vorbeşte perfect franţuzeşte. Pe
deasupra, buzunarele îi sunt pline de legitimaţii cu care îi poate
duce de nas până şi pe lucrătorii de la Deuxieme Bureau
specializaţi în documente şi identităţi false.
— Şi ceilalţi doi? nu se dădu bătut Bourne.
— Subalterni care execută ordinele fără să crâcnească şi care,
întâmplător, nu ascultă decât de mine. Pe deasupra, sunt experţi
în meseria lor… Uite-l că apare!
Serghei ieşi pe uşile de sticlă care marcau intrarea în imobil,
coti la stânga, traversă bulevardul lat şi se îndreptă spre Citroen.
Ajuns la maşină, o ocoli prin faţă şi urcă pe scaunul şoferului.
— În regulă, spuse el întorcându-se spre cei aşezaţi în spate.
Madame încă nu s-a întors, iar apartamentul are numărul
douăzeci şi unu, etajul doi, în dreapta. Am verificat cu atenţie şi n-
am găsit microfoane. Locul e curat.
— Eşti absolut sigur? interveni Conklin. De data asta, Serghei, o
eroare ne-ar costa mult prea scump.
— Domnule, nu uitaţi că avem cele mai bune aparate, răspunse
zâmbind ofiţerul KGB. Deşi mă doare, trebuie să recunosc că
instrumentele au fost puse la punct de General Electronics
Corporation, comandă specială pentru Langley.
— Două bile albe pentru noi, spuse Alex.
— Şi douăsprezece bile negre pentru că ne-aţi lăsat să vă suflăm
tehnologia de sub nas, conchise Krupkin. Sunt sigur că în urmă
cu câţiva ani Madame Lavier avea microfoane cusute sub saltea,
fiindcă…
— Am verificat şi acolo, îl întrerupse Serghei.
— Mulţumesc, însă altceva voiam să spun. Anume că nu-mi
vine a crede ca Şacalul să aibă la Paris o armată de oameni
angajaţi pentru interceptare şi ascultare, pentru simplul motiv că
ar fi mult prea complicat.
— Unde-ţi sunt ceilalţi doi oameni? întrebă Bourne.
— Postaţi pe cele două culoare care duc în holul de la intrare,
domnule. Eu rămân cu ei, iar ceva mai jos pe stradă, am amplasat
560
o dubă, fireşte cu toată aparatura necesară… Vă conduc până
acolo.
— Stai aşa, îl întrerupse Conklin. Şi cum o să intrăm? Trebuie
să ne prezentăm într-un fel.
— S-a rezolvat, domnule. Nu e nevoie să mai spuneţi nimic.
Sunteţi angajaţi ai SDSCS trimişi în misiune…
— Asta ce mai e? sări Jason.
— Serviciul pentru Documentare cu Străinătatea şi
Contraspionaj, îi răspunse Conklin. Dacă vrei, organizaţia care
aduce cel mai bine cu Langley.
— Şi Deuxieme cu ce se mai ocupă atunci?
— Operaţiuni speciale, răspunse Conklin absent, cu mintea în
altă parte. Unii susţin că ar fi corp de elită, alţii susţin cu totul
altceva… Serghei şi nu vor verifica?
— Au şi făcut-o, domnule. După ce le-am arătat portarului şi
ajutorului său legitimaţia mea, i-am rugat să sune la un număr
secret unde au primit confirmarea că sunt cine susţin că sunt şi că
am fost trimis într-o misiune specială. După care le-am explicat
cum arătaţi voi şi le-am cerut să nu vorbească cu nimeni, doar să-
mi arate unde este apartamentul doamnei Lavier şi să-l deschidă…
mergem cu maşina până acolo, aşa o să facem impresie garantată.
— Uneori discreţia şi autoritatea sunt de preferat în situaţii
delicate ca aceasta, remarcă Krupkin în timp ce Citroenul îşi croia
drum printre maşinile de pe bulevardul larg spre intrarea din
marmură albă a imobilului elegant. Serghei, dă colţul şi lasă
maşina acolo, ordonă scurt ofiţerul KGB punând mâna pe mânerul
uşii. Fii bun, te rog şi dă-mi aparatul.
— Da, domnule, îi răspunse aghiotantul întinzându-i lui
Krupkin un radioemiţător electronic miniatural. După ce ajung la
post, vă dau semnalul.
— Cu drăcovenia asta pot comunica cu voi trei?
— Da, tovarăşe. Semnalul e imposibil de interceptat pe o rază de
o sută cincizeci de metri.
— Să mergem, domnilor.
Ajuns în holul impunător placat cu marmură, Krupkin, încadrat
de Alex şi Jason, făcu un semn scurt din cap spre portarul elegant
aşezat în spatele recepţiei.
— La porte est ouverte, rosti acesta cu ochii plecaţi, evitându-i
privirea. Am să dispar când se întoarce doamna, continuă el în
franceză. Nu ştiu cum aţi pătruns în apartament. Totuşi, ar fi bine
să ştiţi că există şi o intrare de serviciu, prin spate.
561
 — Numai că noi am optat pentru o intrare oficială, spuse
Krupkin privind drept înainte şi pornind hotărât spre lift, însoţit de
cei doi colegi ai săi.
Apartamentul lui Lavier purta amprenta bunului gust specific
elitei din lumea marilor case de modă. Pereţii erau tapetaţi cu
fotografiile unor personalităţi celebre surprinse în diverse ipostaze,
dar şi cu crochiurile unor creatori nu mai puţin celebri. Ambianţa
amintea de atmosfera unui tablou de Mondrian – mobilier negru cu
linii epurate, aproape şocant prin simplitatea sa, înviorat de culori
tari, ţipătoare, tonurile dominante fiind roşul şi verdele închis.
Scaunele, fotoliile, sofalele şi măsuţele, care nu aduceau decât vag
cu scaune, fotolii, sofale şi măsuţe, păreau parcă mai potrivite ca
decor al unei nave spaţiale.
Ca doi copoi, Conklin şi rusul începură să scotocească prin
cameră, răscolind printre hârtiile găsite pe măsuţe, majoritatea
lângă telefonul în formă de scoică cocoţat pe un scrin înalt cu
forme arcuite.
— Dacă ăsta e cumva un secretaire, spuse Alex, atunci unde
naiba sunt sertarele şi mânerele?
— E ultimul strigăt în materie creat de Leconte, spuse Krupkin.
— Cine, jucătorul de tenis? îl întrerupse Conklin.
— Nu, Alexei, creatorul de mobilier. Apeşi uşor şi sertarele sar
singure.
— Glumeşti.
— Încearcă.
Conklin apăsă uşor pe suprafaţa scrinului şi dintr-o fantă
invizibilă ieşi un sertar minuscul.
— Fir-aş al naibii…
Aparatul ascuns în buzunarul de la piept al lui Krupkin scoase
în acel moment un piuit ascuţit.
— Ăsta e Serghei, spuse Dimitri scoţând radioemiţătorul din
buzunar. Eşti la post, tovarăşe? continuă el vorbind în aparat.
— Nu numai atât, se auzi vocea calmă a aghiotantului. Lavier a
intrat în imobil.
— Şi portarul?
— S-a topit.
— Perfect. Terminat… Alexei, pleacă de acolo. Lavier urcă.
— Şi-ai vrea să ne ascundem? întrebă Conklin poznaş,
frunzărind cu interes o agendă cu numere de telefon.
— Aş prefera să nu începem colaborarea cu ea sub auspicii
ostile. Ceea ce e sigur că se va întâmpla dacă te prinde răscolindu-i
562
lucrurile.
— Bine, bine, spuse Conklin şi aşeză la loc carneţelul în sertar.
Dar te previn: dacă nu are de gând să colaboreze cu noi, să ştii că
am să-i confisc carneţelul ăsta negru.
— O să te ajute, spuse Bourne. Doar v-am spus că vrea să iasă
din combinaţie, iar singura modalitate de a scăpa de Şacal este să-
l ucidem. Banii vin pe planul doi. Nu că n-ar fi importanţi pentru
ea, dar ce-o interesează în special este să scape de Şacal.
— Bani? întrebă Krupkin. Care bani?
— I-am promis să-i dau bani şi am să mă ţin de cuvânt.
— Dar voiam doar să-ţi spun că banii sunt foarte importanţi
pentru draga noastră madame Lavier, adăugă rusul.
În încăpere se auzi zgomotul unei chei răsucite în broască. Cei
trei bărbaţi se întoarseră spre uşă şi se pomeniră faţă-n faţă cu
Dominique Lavier care intră în salon privindu-i cu un aer surprins.
Totuşi chipul ei nu oglindi mirarea decât o fracţiune de secundă
pentru că franţuzoaica reuşi să se domine imediat. Cu sprâncenele
arcuite magnific şi o ţinută demnă de o regină a manechinelor, vârî
cheia la loc în poşeta brodată cu mărgele, îi privi pe intruşi şi li se
adresă calm în engleză:
— Ei, Kruppie, trebuia să-mi dau seama că eşti şi tu vârât în
ciorba asta.
— Fermecătoare ca întotdeauna, dragă Jacqueline. Sau poate
mai bine ar fi să renunţăm la prefăcătorie, Domie?
— Kruppie?! exclamă Alex. Domie?… Ce-i asta, o reuniune de
familie?
— Tovarăşul Krupkin este unul dintre cei mai populari ofiţeri
KGB de la Paris, spuse Lavier păşind cu demnitate spre măsuţa
lungă, roşie, cubistă, din faţa sofalei îmbrăcate în mătase albă, pe
care aşeză calm poşeta. A-l cunoaşte este de riqueur în anumite
cercuri.
— Are şi unele avantaje, dragă Domie. Nici nu ştii cât mă
dezinformează cei de la Quai d’Orsay în privinţa acestor cercuri şi
cu ce gust amar rămân după ce aflu că informaţiile au fost false.
Apropo, am înţeles că îl cunoşti pe prietenul nostru american,
chiar că ai purtat tratative cu el, aşa încât mi se pare corect să ţi-l
prezint pe colegul lui… Madame, Alexei Konsolikov.
— Prostii. Nu poate fi sovietic. Mirosul de urs nespălat mi-ar fi
gâdilat plăcut nările înainte să fi intrat în casă.
— Uf, Doamne, ce mă mai superi tu pe mine, Domie! Însă ai
dreptate, am făcut o eroare de raţionament, mă gândisem la
563
părinţii lui. Deci, îl las să se prezinte singur, dacă are cumva chef.
— Mă numesc Conklin, Alex Conklin, domnişoară Lavier şi sunt
american. Totuşi, prietenul nostru comun „Kruppie” are dreptate
într-o privinţă. Părinţii mei se trag din Rusia, fapt pentru care
vorbesc ruseşte cursiv, deci prietenii mei sovietici cu greu mă pot
duce de nas când gavaresc în prezenţa mea.
— Ce minunat!
— Cunoscându-l pe Kruppie, eu aş zice că e delicios.
— Mă jigniţi. De moarte! exclamă Krupkin. Totuşi nu ne-am
întâlnit acum ca să daţi în mine. Spune, Domie, vrei să lucrezi
pentru noi?
— O să lucrez cu tine, Kruppie. Doamne şi ce-am să mai lucrez
cu tine! Înainte însă, aş dori ca Jason Bourne să-şi precizeze
oferta. Dacă rămân alături de Carlos, am să trăiesc ca un animal
în cuşcă, iar dacă-l părăsesc, ca o curtezană bătrână aruncată în
stradă. Am să-l fac să plătească pentru moartea surorii mele şi
pentru tot ce mi-a făcut mie, însă n-aş vrea să-mi petrec restul
zilelor dormind prin canale.
— Spune cât vrei, rosti Jason.
— Mai bine scrie, ţinu să precizeze Conklin, trăgând cu coada
ochiului spre Krupkin.
— Ia să mă gândesc, spuse Lavier trecând în spatele sofalei şi
îndreptându-se spre scrinul Leconte. Am în jur de şaizeci de ani –
mai sus sau mai jos, asta nu are nici o importanţă – iar dacă scap
de Şacal şi de alte boli fatale, probabil îmi mai rămân
cincisprezece, douăzeci de ani de trăit. Se aplecă deasupra
biroului, aşternu ceva pe o bucată de hârtie, apoi se ridică şi îl
privi pe americanul în alb. Fiindcă te cunosc, domnule Bourne. Iar
eu să ştii că nu m-aş zgârci la bani. Cred că am făcut o socoteală
perfectă.
Jason apucă peticul de hârtie şi citi suma: 1. 000. 000 de dolari
americani.
— Da, mi se pare corect, rosti Bourne întinzându-i bucata de
hârtie înapoi. Scrie cum şi unde trebuie depuşi banii şi am să
transmit instrucţiunile tale mai departe, îndată ce plecăm de aici.
Banii vor intra în contul respectiv mâine dimineaţă.
Curtezana trecută de a doua tinereţe îl privi pe Bourne drept în
ochi, de parcă voia să cântărească adevărul celor auzite.
— Te cred, rosti în cele din urmă şi se aplecă deasupra biroului
să scrie restul instrucţiunilor, după care îi întinse hârtia lui Jason.
Deci am încheiat târgul, monsieur. Dumnezeu să ne ajute să-l
564
ucidem pe Şacal, altfel vom muri noi.
— Să înţeleg că a vorbit măicuţa, soră de caritate?
— Vorbeşte o femeie îngrozită.
Bourne înclină din cap în semn că e de acord cu ea.
— Am câteva întrebări să-ţi pun. N-ai vrea să iei loc?
— Oui. La o ţigară.
Lavier traversă salonul, se cufundă între pernele sofalei şi
întinse mâna după poşeta lăsată pe măsuţa roşie. Scoase un
pachet de ţigări din geantă, din el extrase o ţigară şi o aprinse cu o
brichetă de aur aflată pe masă.
— Ce obicei împuţit şi totuşi, ce uşurare, spuse ea scăpărând
bricheta şi trăgând un fum cu nesaţ. Care ar fi întrebările,
monsieur?
— Ce s-a-ntâmplat la Meurice? Cum de s-a întâmplat?
— Problema a fost femeia, presupun soţia ta. După cum
convenisem, tu şi prietenul tău de la Deuxieme trebuia să fiţi pe
fază şi să-l atrageţi pe Şacal în cursă, apoi să-l omorâţi. Dintr-un
motiv inexplicabil, soţia ta a ţipat când te-a văzut traversând
Rivoli, iar la ceea ce s-a petrecut după aceea, ai asistat şi tu…
Cum de-ai putut să mă convingi să iau o cameră la Meurice, ştiind
că şi ea este acolo?
— Răspunsul este foarte simplu. N-am ştiut că e acolo. Cum
stăm în acest moment?
— Carlos încă are încredere în mine. A aruncat întreaga vină
asupra femeii, soţia ta, deci nu are nici un motiv să mă bănuiască
de trădare. În definitiv, ai fost acolo iar asta este o dovadă a bunei
mele credinţe. Dacă nu era ofiţerul de la Deuxieme, acum ai fi fost
în lumea drepţilor.
Bourne încuviinţă iar din cap.
— Cum poţi tu să dai de el?
— Nu direct. Niciodată nu l-am anunţat direct şi nici nu mă
interesează s-o fac. El a stabilit această regulă; şi, după cum îţi
spuneam şi rândul trecut, cecurile îmi sunt trimise la timp, aşa
încât nu văd de ce ar trebui să ştiu unde stă.
— Totuşi, prin tine îi parvin diverse mesaje, insistă Bourne. Te-
am auzit cu urechile mele.
— Aşa e, însă niciodată direct. Eu trebuie să caut nişte bătrâni
pe la cine ştie ce cafenea urâtă de mahala – numele şi numerele de
telefon se schimbă în fiecare săptămână. Majoritatea habar n-au
ce le spun şi nu ştiu despre ce e vorba, însă cei care pricep îi sună
pe alţii la rândul lor, iar aceştia sună mai sus. Iar mesajele ajung
565
unde trebuie, într-un fel sau altul. Aş putea adăuga, chiar foarte
rapid.
— Ce ţi-am spus eu? întrebă Krupkin, vorbind apăsat. Toate
firele converg într-un punct mort: nume false şi cafenele împuţite.
Până acum m-am lovit de un zid!
— Totuşi mesajele îi parvin, repetă rar Conklin.
— Dar Kruppie are dreptate, spuse femeia în vârstă şi totuşi
încă atrăgătoare, trăgând nervos şi cu nesaţ din ţigară. Iţele sunt
încâlcite cu bună-ştiinţă, în aşa fel să nu le poată descurca nimeni
niciodată.
— Nu asta mă interesează, spuse Alex inspirat de o idee.
Mesajele ajung foarte rapid la Carlos, ai spus-o chiar tu.
— Aşa este.
Conklin miji ochii şi o fixă gânditor pe Lavier.
— Vreau să-i transmiţi Şacalului cel mai urgent mesaj pe care i
l-ai transmis vreodată. Trebuie să vorbeşti cu el de astă dată. E
vorba de o urgenţă, deci n-ai încredere decât dacă îi spui lui Carlos
direct.
— Ce urgenţă? izbucni Krupkin. Ce-ar putea fi aşa grav încât
să-l scoată pe Şacal din bârlog? Ca şi domnul nostru Bourne,
Şacalul este obsedat de ideea capcanelor, iar în situaţia dată orice
mesaj transmis direct, fără intermediari, va mirosi de la o poştă că
nu-i lucru curat.
Alex clătină din cap şi se îndreptă spre fereastră privind cu ochii
mijiţi, adâncit în gânduri, fără să îi vadă. Apoi, încet, deschise
ochii mari şi se uită jos în stradă.
— Dumnezeule, s-ar putea să ţină, murmură el ca pentru sine.
— Ce să ţină? îl întrebă Bourne.
— Dimitri, fuga! Sună la ambasadă şi spune-le să-ţi trimită cea
mai mare şi elegantă limuzină diplomatică pe care o aveţi voi,
oamenii muncii.
— Ce?
— Ce-ai auzit! Acum!
— Alexei…
— Acum!
Tonul autoritar pe care îi vorbise Conklin îşi făcu efectul. Rusul
dădu fuga la telefonul scoică şi formă numărul nedezlipindu-şi
privirea mirată de pe chipul lui Conklin care continua să se uite în
stradă. Lavier se uita la Jason care dădea uimit din cap
urmărindu-l pe Krupkin. Acesta rosti sacadat câteva fraze scurte
în ruseşte.
566
 — S-a aranjat, spuse ofiţerul KGB şi închise. Iar acum cred că e
cazul să-mi dai o explicaţie valabilă.
— Moscova, îi răspunse Conklin privind pe fereastră.
— Alex, zău aşa…
— Ce-ai spus? mugi Krupkin.
— Trebuie să-l scoatem pe Carlos din Paris, continuă Alex
întorcându-se spre ceilalţi. Ce loc mai potrivit, decât să-l trimitem
la Moscova? Înainte ca vreunul din cei doi bărbaţi stupefiaţi să
apuce să răspundă, Alex i se adresă lui Lavier: Ziceai că încă mai
are încredere în tine?
— Nu văd de ce n-ar avea.
— Atunci, cu două vorbe ne-am atins scopul: „Moscova,
alarmă”. Cam aşa trebuie să sune în mare mesajul. Formulează-l
cum vrei, dar ideea ar fi că s-a ajuns într-un punct de criză şi că
insişti să vorbeşti cu el, personal.
— Ar fi prima oară. Cunosc câţiva care l-au văzut şi care au
încercat să-l descrie – li s-a dezlegat limba la un păhărel în plus –
însă eu chiar nu ştiu cum arată.
— Cu atât mai bine, îi tăie vorba Conklin, întorcându-se spre
Bourne şi spre Krupkin. Aici dispune de toate atuurile, absolut
toate! O întreagă armată, o reţea neştiută de ucigaşi şi curieri,
ascunzători de care nu ştie nimeni şi care nici nu bănuieşti că ar
exista. Parisul este fieful lui, singurul loc unde este perfect apărat;
poate să bată oraşul în lung şi-n lat zile, săptămâni, chiar luni în
şir fără să-l ştie nimeni până vine momentul să vă prindă în laţ pe
tine şi pe Marie… Şi cred că-l poţi include şi pe Mo în scenariu.
Oricare alt oraş ar fi mai potrivit pentru noi – Londra, Amsterdam,
Bruxelles, Roma – însă cred că cel mai bun loc tot Moscova
rămâne. Deşi este unicul loc din lume în care nu e primit cu
bucurie, totuşi în mod bizar, este şi singurul care-l atrage ca un
magnet.
— Alexei, Alexei! strigă Dimitri Krupkin. Nu cumva ai băut ceva?
Să presupun că Domie îl sună pe Carlos şi îi spune ce i-ai sugerat
tu. Chiar îţi imaginezi că o să sară de fiind în sus auzind că s-a dat
„alarma” la Moscova şi că o să se suie în primul avion? Ţi-ai ieşit
complet din minţi!
— Ce zici, pui la bătaie rublele tale făcute la bişniţă că am
dreptate? îi răspunse Conklin. Mesajul trebuie să-l convingă să ia
legătura cu ea. Şi după ce o ascultă, abia atunci va exploda
bomba… Ea a prins din zbor o informaţie incredibilă şi a ştiut că
nu i-o poate transmite decât direct, evitând canalele obişnuite.
567
 — Şi care Dumnezeu ar fi mesajul? întrebă Lavier luând o ţigară
şi aprinzând-o imediat.
— KGB-ul de la Moscova a început să strângă laţul în jurul
omului pe care îl are implantat la sediul din Piaţa Dzeijinski. Să
zicem că s-au apropiat foarte mult de el şi că în prezent ţin sub
observaţie vreo zece-cincisprezece ofiţeri de rang superior. După ce
vor pune mâna pe el, Carlos s-a lins pe bot de Komitet. Mai rău,
nu numai că va pierde un informator preţios care ştie multe, dar
riscă şi ca acesta să divulge totul despre el o dată ce încape pe
mâinile anchetatorilor de la Liubianka.
— Şi de unde ştie ea de toate astea? întrebă Jason.
— Cine i-a spus aşa ceva? completă Krupkin.
— Dar asta e realitatea, nu?
— La fel de reală ca şi bazele voastre secrete de la Beijing, Kabul
şi – te rog să-mi ierţi obrăznicia – din Insula Canadiană – Prince
Edward, despre care am aflat chiar dacă nu le faceţi publicitate.
— Habar n-aveam de Prince Edward, recunoscu sincer Alex. În
fine, uneori nu publicitatea contează cât mai ales felul în care ştii
să transmiţi duşmanului o informaţie ca ea să pară credibilă. În
urmă cu câteva minute nu ştiam cum trebuie să procedez, doar că
informaţia e adevărată şi că trebuie să-i parvină Şacalului într-un
fel. Între timp, însă, golul a fost umplut… Ia vino puţin, Kruppie,
numai tu. Uită-te pe geam. Vezi, nu trage perdelele, uită-te pe
după ele.
Sovieticul se supuse ascultător şi ridică uşor colţul dinspre
perete al perdelei croşetate. Ce vezi? îl întrebă Conklin arătându-i
o maşină maronie, marcă comună şi cam prăpădită trasă ceva mai
jos pe bulevard lângă trotuar. Nu prea se potriveşte cu peisajul, ce
zici?
Krupkin nu se osteni să îi răspundă. Smulse aparatul din
buzunar şi şopti cu el lipit de buze:
— Serghei, la circa optzeci de metri de intrare staţionează un
automobil maro…
— L-am văzut, domnule, îl întrerupse aghiotantul. Îl ţinem sub
observaţie. Dacă aţi remarcat, avem un echipaj parcat chiar în
spatele lui. În maşină e un bătrân care nu s-a clintit din loc. Stă
acolo şi se uită pe geam.
— Are telefon în maşină?
— Nu, tovarăşe, dar dacă se dă jos o să-l urmărim, deci vom şti
dacă încearcă să telefoneze de pe stradă.
— Foarte bine, mulţumesc, Serghei. Terminat. Rusul îl privi pe
568
Conklin. Bătrânul. L-ai văzut.
— Chel şi tot restul, confirmă Alex. Nu e umplutură. A mai făcut
aşa ceva şi ştie că-i supravegheat. Nu pleacă de teamă să nu se
întâmple ceva în lipsă, iar dacă ar fi avut telefon în maşină
probabil că se umplea până acum strada de amicii lui.
— Şacalul, spuse Bourne făcând un pas înainte pentru a se opri
imediat, amintindu-şi de avertismentul lui Conklin de a nu se
apropia de fereastră.
— Acum ai priceput? întrebă Alex adresându-i-se lui Krupkin.
— Cum să nu, răspunse ofiţerul KGB zâmbind. Tocmai de aceea
vrei să apară limuzina ambasadei pe stradă, în mod ostentativ.
După ce plecăm, Carlos are să afle că o maşină a corpului
diplomatic sovietic a venit să ne ia de aici. Şi cum altfel s-ar putea
explica prezenţa noastră aici, dacă nu pentru a o interoga pe
Madame Lavier? Şi, fireşte, eu eram însoţit de un bărbat înalt, care
ar putea fi Jason Bourne şi de un tip mai mărunţel cu un defect la
picior, iar prezenţa celui de al doilea bărbat confirmă că Jason
Bourne a trecut pe aici… Prietenia noastră neortodoxă a fost deci
remarcată şi, cum era firesc, în cursul anchetei la care am supus-o
pe Madame Lavier, spiritele s-au încins şi cuiva i-a scăpat o vorbă
despre informatorul pe care îl are Şacalul în Piaţa Dzerjinski.
— Lucru pe care eu îl ştiam deja în urma discuţiilor purtate cu
Santos la Le Coeur du Soldat, spuse Jason calm. Aşadar,
Dominique are un martor credibil – un bătrânel din armata de
bătrâni a Şacalului – gata să confirme informaţia pe care i-o va
furniza… Mă văd nevoit să recunosc, Sfinte Alex, că mintea aia
sucită a ta nu şi-a pierdut nimic din agerime.
— Să fie acesta oare glasul unui profesor drag mie, pe care l-am
cunoscut demult… Şi care credeam că ne-a părăsit?
— Nu te înşeli.
— Sper că nu ne-ai părăsit pentru multă vreme.
— Bine gândit, Alexei. Nu ţi-ai ieşit din mână. Oricât de mult m-
ar durea gândul, recunosc că mintea îţi merge mai iute de când te-
ai lăsat de băutură… Importante sunt nuanţele, nu-i aşa?
— Nu întotdeauna. Şi nu numai ele contează, îl contrazise
Conklin blând, clătinând din cap. De cele mai multe ori, greşelile
prosteşti spun mult mai mult. De pildă, noua noastră colegă aici
de faţă, „Domie”, după cum ai numit-o tu tandru, ştie că Şacalul
are încredere în ea, dar iată că s-a înşelat. Nu are deplină
încredere în ea. Şi aşa e vărsat pe strada noastră un bătrânel într-
o maşină prăpădită care n-are ce căuta prin cartierul ăsta unde nu
569
îndrăznesc să scoată nasul la plimbare decât Jaguaruri şi Rolls-
Royce-uri. De ce este trimis aici? Să supravegheze casa doamnei, o
nevinovată măsură de prevedere. Aşa că noi decontăm
mărunţişurile şi cu ceva noroc încasăm potul cel mare: Moscova.
— Dă-mi voie să fac câteva speculaţii, deşi întotdeauna tu ai
fost mai tare la capitolul ăsta, Alexei, spuse Krupkin. Ştii, eu prefer
un vin bun raţionamentelor celor mai pertinente şi mai ascuţite,
deşi, în ţara ta ca şi în a mea, speculaţiile tot un păhărel de vin
bun ni le inspiră.
— Merde! ţipă Dominique Lavier stingând cu un gest nervos
ţigara. Ce tot îndrugaţi acolo ca proştii?
— Crede-mă pe cuvânt, o să ne explice şi nouă, îi răspunse
Bourne.
— Conform rapoartelor pe care le deţinem, lucru repetat de
nenumărate ori în cercurile noastre, continuă sovieticul, cu ani în
urmă, noi am antrenat la Novgorod un descreierat şi, cu tot atâţia
ani în urmă, înţelept ar fi fost să-i tragem un glonţ în cap. Numai
că, între timp, ne-a alunecat printre degete. Metodele pe care le-a
folosit, asumate de vreo naţiune şi mai ales de cele două
superputeri, ar fi dus la conflicte pe care nici unii, nici alţii nu ni le
permitem. În mod foarte ciudat, la început a fost un revoluţionar
adevărat, cu R mare, iar noi, adevăraţii revoluţionari ai lumii, am
îndrăznit să-l dezmoştenim… După mintea lui de nebun, i s-a
făcut o nedreptate, iar acest lucru nu ni-l va ierta niciodată. Toată
viaţa lui va tânji să se întoarcă la sânul mamei care la hrănit,
fiindcă acolo s-a născut. Doamne, când mă gândesc la oamenii pe
care i-a omorât pentru că erau „agresori” când el în timpul ăsta
strângea averi de pe urma crimelor sale. E revoltător!
— Voi l-aţi desfiinţat, spuse Bourne cu simplitate iar el nu
doreşte altceva decât să-i recunoaşteţi puterea. Voi trebuie să-l
confirmaţi drept cel mai mare ucigaş profesionist, cel pe care tot
voi l-aţi plămădit. Personalitatea lui de psihopat mi-a servit mie şi
lui Alex drept fundament pentru tot ce-am construit… Santos mi-a
vorbit despre faptul că-l obseda ideea şi se lăuda cu cadrele pe
care vrea să le pregătească la Moscova – „Moscova şi iar Moscova, e
o adevărată obsesie pentru el” – acestea au fost exact cuvintele lui
Santos. Nu ştia decât de o persoană, nu după nume, plasată sus
în ierarhia KGB-ului, cârtiţa care lucrează pentru Carlos. Însă mai
spunea că tot Carlos s-a lăudat în faţa lui că ţinea sub control şi
alte personaje importante, cu poziţii-cheie în diverse servicii,
cărora monseniorul le trimite bani de ani de zile.
570
 — Aşadar, intenţia Şacalului este aceea de a-şi forma echipa de
suporteri fideli în rândul guvernanţilor noştri, remarcă Krupkin. În
ciuda evidenţei, el tot mai crede că se va întoarce la Moscova într-o
bună zi. Da, este un egocentrist, însă nu va pricepe niciodată cum
funcţionează mintea ruşilor. Da, poate a reuşit să corupă pentru o
vreme câţiva oportunişti cinici, dar aceiaşi vor avea grijă să se
acopere şi să-l dea pe mâna oficialităţilor când va fi cazul. Nu cred
să fie vreun rus care să se dea în vânt după o şedere la Liubianka
sau în gulagurile din Siberia. Sătucul Potemkin pe care l-a ridicat
Şacalul are să ardă din temelii.
— Încă un motiv să dea fuguţa la Moscova şi să stingă
incendiul, spuse Alex.
— Ce vrei să spui? întrebă Bourne.
— Scânteia o să se aprindă în clipa în care o să se descopere
cine e omul lui din Piaţa Dzerjinski. E şi el conştient de acest
lucru. Singura modalitate de a preveni dezastrul este să ajungă la
Moscova şi să vadă ce-i de făcut. Fie informatorul lui va păcăli
securitatea internă, fie va trebui să-l lichideze.
— Am uitat că Santos mi-a mai spus ceva, îi tăie vorba Bourne.
Majoritatea ruşilor vânduţi lui Carlos vorbesc franţuzeşte. Caută
un grangur mare din Komitet care vorbeşte franţuzeşte.
Aparatul din buzunarul lui Krupkin le întrerupse discuţia, cu
un semnal înăbuşit.
— Da? răspunse acesta scoţându-l din buzunar.
— Nu ştiu cum de a fost posibil, nici de ce, se auzi vocea
încordată a lui Serghei, dar în faţa imobilului a oprit limuzina
tovarăşului ambasador. Jur că nu ştiu ce s-a-ntâmplat.
— Lasă că ştiu eu; fiindcă eu am chemat-o.
— Bine, dar toată lumea o să vadă steagul ambasadei!
— Să sperăm că şi bătrânelul din maşinuţa maro. Coborâm
imediat. Terminat. Krupkin se întoarse spre ceilalţi. Maşina a
sosit, domnule. Unde ne întâlnim, Domie? Şi când?
— În seara asta, răspunse Lavier. E un vernisaj la Galerie d’Or
de pe Rue de Paradis. Artistul este o tânără speranţă care vrea să
ajungă vedetă de muzică rock, sau cam aşa ceva, însă e la modă şi
toată lumea bună va veni acolo.
— Atunci, rămâne pentru astă-seară… Veniţi, domnilor. În
ciuda a ceea ce ne recomandă instinctul şi flerul nostru, haideţi să
ne fâţâim cât mai la vedere, jos, în stradă.

Vizitatorii se scurgeau în valuri prin faţa exponatelor, iar

571
atmosfera era întreţinută de o orchestră rock care urla de mama
focului, mai să-ţi spargă timpanele, amplasată într-o încăpere de
lângă sala de expoziţie. Dacă n-ar fi fost tablourile de pe pereţi şi
spoturile de lumină care le puneau în valoare, ai fi zis că ai intrat
într-o discotecă, nu într-una din cele mai elegante galerii de artă
ale Parisului.
Cu o serie de gesturi discrete, Dominique Lavier îl invită pe
Krupkin spre un colţ ceva mai retras al sălii imense. Zâmbetele
degajate, sprâncenele arcuite şi râsetele mimate acopereau
discuţia pe care o purtau discret.
— Bătrânii ştiu că monseniorul lipseşte câteva zile. Totuşi au
primit instrucţiuni să-l caute în continuare pe american şi pe
prietenul lui şchiop şi să scrie pe unde i-au văzut.
— Trebuie că ai fost foarte convingătoare.
— Când i-am transmis informaţia, a păstrat un minut de tăcere.
Dar în răsuflarea lui gâfâită am simţit ura în stare pură. Şi am
simţit cum îmi îngheaţă şira spinării de groază.
— A plecat la Moscova, spuse rusul. Fără îndoială, prin Praga.
— Şi acum ce ai de gând să faci?
Krupkin lăsă capul pe spate şi ridică ochii spre tavan,
prefăcându-se că râde înveselit. Când îşi coborî din nou privirea
asupra interlocutoarei lui, îi spuse zâmbind:
— Să plec la Moscova.

572
 CAPITOLUL XXXIII
Bryce Ogilvie, principalul asociat al firmei Ogilvie, Spofford,
Crawford şi Cohen, se mândrea cu disciplina pe care ştiuse să şi-o
impună de-a lungul anilor. Prin aceasta înţelegându-se nu atât o
stăpânire de sine aparentă, de ochii lumii, ci un calm rece,
desăvârşit, pe care şi-l însuşea în momentele acute de criză. În
ciuda acestui fapt, când ajunsese la birou în urmă cu cincizeci de
minute şi auzise sunând telefonul secret, linia sa personală,
avusese o tresărire de spaimă la gândul că ceva trebuie să se fi
întâmplat atât de devreme dimineaţa. Apoi, când auzise la telefon
vocea aspră cu un pronunţat accent străin a consulului sovietic
din New York cerându-i să se întâlnească de urgenţă, simţise un
gol în stomac, iar când rusul îi făcuse recomandarea – de fapt, îi
ordonase – să se prezinte la Hotelul Carlyle, apartamentul 4-C
peste o oră în loc de a folosi locul obişnuit de întâlnire dintre
Strada Treizeci şi Doi şi Madison, resimţise aproape dureros golul
din stomac. Iar când Bryce încercase să ridice obiecţii faţă de
urgenţa acestei şedinţe neaşteptate, simţise că pieptul îi ia foc,
apoi că flăcările îi urcă în beregată la replica tăioasă a sovieticului:
— Ceea ce urmează să-ţi arăt o să te umple de dorinţa de a nu
mă fi văzut niciodată, cu atât mai puţin în dimineaţa asta. Ai grijă
să nu lipseşti.
Ogilvie stătea răsturnat pe spate între pernele limuzinei,
dorindu-şi ca acestea să-l înghită, cu picioarele întinse şi bine
înfipte în podea. Mintea îi era asaltată de un vârtej de gânduri
despre putere, avere personală şi influenţă. Trebuia cu orice chip
să se domine! În definitiv, el era Bryce Ogilvie, marele Bryce
Ogilvie, poate cel mai celebru avocat din New York în materie de
legislaţie a corporaţiilor şi al doilea din toată ţara, după
bostonianul Randolph Gates, în elaborarea legilor antitrust şi de
corporaţie.
Gates! Numai gândul că pe lume exista un ticălos atât de mare
ca Gates şi constituia o uşurare binevenită. Meduza îi solicitase
faimosului şi respectatului Gates o întâlnire de lucru nevinovată,
perfect acceptabilă, în cadrul unei comisii ad-hoc guvernamentale,
iar el nici măcar nu catadicsise să răspundă apelului lor! Iar
întâlnirea fusese solicitată prin intermediul unei persoane la

573
rândul ei perfect acceptabile – responsabilul, se presupune
imparţial şi ireproşabil, al Intendenţei Pentagonului, în realitate un
tâmpit notoriu pe numele de generalul Norman Swayne. Tot ce-şi
doriseră fusese o informaţie valabilă. Bine, de fapt, nu fusese vorba
de o simplă informaţie, însă Gates nu avea cum să bănuiască
adevăratul motiv… Gates? Parcă apăruse o ştire într-unul din
numerele recente ale ziarului „Times” despre atitudinea inflexibilă
pe care o adoptase în legătură cu o procedură de preluare a unei
companii. Care să fi fost ştirea?
Limuzina trase la scară în faţa Hotelului Carlyle, odinioară
reşedinţa la care trăgea familia Kennedy în trecere prin New York,
de o bună bucată de vreme încoace locul preferat de sovietici
pentru întâlniri clandestine. Ogilvie aşteptă ca portarul în
uniformă să deschidă portiera din spate şi abia apoi coborî. În mod
normal nu proceda astfel, convins fiind că era o pierdere inutilă de
vreme, însă în dimineaţa aceasta preferase să aştepte. Trebuia să
câştige timp ca să se domine perfect. Trebuia să se prezinte la
întâlnire acelaşi Ogilvie Inimă-de-Gheaţă de care se temeau atât
duşmanii lui.
Liftul urcă iute până la etajul al patrulea; avocatul porni agale
pe culoarul îmbrăcat în mochetă albastră, însă distanţa i se păru
prea mică. Marele Bryce Ogilvie inspiră profund, calm şi detaşat şi
se opri ţeapăn în faţa uşii înainte de a apăsa pe butonul soneriei.
Douăzeci de secunde mai târziu, cărora le ţinu iritat socoteala
numărând în gând „o dată o mie, de două ori o mie”, uşa se
deschise iar în prag îşi făcu apariţia consulul sovietic în persoană,
un bărbat zvelt, de înălţime medie, pe a cărui faţă cu nas acvilin şi
pielea albă, întinsă se citea încordarea. Încordare întărită de altfel
de privirea fixă a ochilor săi căprui.
Vladimir Sulikov era un bărbat slab şi veşnic agitat, de şaptezeci
şi trei de ani, intelectual şi fost profesor de istorie la Universitatea
din Moscova, în acelaşi timp marxist din convingere; şi totuşi,
lucru inexplicabil, dată fiind poziţia sa în cadrul aparatului de stat,
el nu fusese niciodată membrul al Partidului Comunist. Adevărul
este că nu făcea parte din nici o grupare politică, preferând să
joace rolul individului care nu se implică decât în atingerea
intereselor proprii în cadrul unei societăţi ce pune accentul pe
mulţimi şi colectivităţi. Această poziţie şi inteligenţa sa ieşită din
comun, îi serviseră de altfel foarte bine interesele. De-a lungul
anilor, fusese trimis la posturi în care majoritatea celor mai
conformişti din fire nu s-ar fi descurcat cu aceeaşi eficienţă. Iar
574
această combinaţie de calităţi, la care s-ar putea adăuga pasiunea
sa pentru mişcare fizică, îl făcea să pară cu zece-cincisprezece ani
mai tânăr decât era în realitate. Aşadar, prezenţa lui Sulikov era
cel puţin neliniştitoare pentru adversari, fiindcă rusul ştia să se
impună prin înţelepciunea dobândită de-a lungul anilor şi aspectul
său tineresc.

Sulikov îşi întâmpină invitatul cu răceală, oferindu-i o strângere

de mână seacă şi un fotoliu capitonat destul de tare. El însuşi
rămase în picioare în faţa căminului alb din marmură, cu mâinile
încleştate la spate, ca un profesor agitat în faţa unui student cu
cunoştinţe cam îndoielnice, pe care trebuia să îl examineze şi să-l
ruşineze în acelaşi timp.
— Să trecem la fondul problemei, spuse scurt rusul. Ştii de
existenţa amiralului Peter Holland?
— Da, cum să nu. Este directorul Agenţiei Centrale de
Informaţii. De ce mă întrebi?
— Lucrează pentru voi?
— Nu.
— Eşti sigur?
— Cum să nu fiu sigur!
— Ar fi posibil să lucreze pentru voi fără să ştii?
— Imposibil, nici măcar nu-l cunosc. Iar dacă ăsta se vrea a fi
un interogatoriu de amatori, în stil sovietic, îţi sugerez să încerci
cu altcineva.
— A, da, distinsul avocat american – cred că cel mai scump din
toată America – ridică obiecţii fiindcă i se pun câteva întrebări
simple.
— Refuz să mă las insultat. La telefon ai făcut o afirmaţie
surprinzătoare. Solicit o explicaţie. Aşadar, aştept.
— Ai s-o capeţi, domnule consilier. Crede-mă, ai s-o capeţi,
numai că, dă-mi voie să procedez cum cred eu de cuviinţă. Noi,
ruşii, am ştiut dintotdeauna să ne apărăm flancurile, o lecţie pe
care am învăţat-o temeinic după tragedia, apoi victoria de la
Stalingrad, experienţă prin care voi, americanii, nu aţi fost obligaţi
să treceţi niciodată.
— Eu sunt din alt război, dacă îţi aminteşti bine, rosti Ogilvie cu
răceală. Totuşi, dacă în cărţile voastre de istorie s-a spus adevărul,
se pare că iarna rusească v-a ajutat foarte mult.
— Fapt imposibil de explicat miilor şi miilor de soldaţi care au
murit îngheţaţi pe câmpul de luptă de la Stalingrad.
575
 — De acord, ai câştigat şi compasiunea şi felicitările mele, însă
nu asta era explicaţia pe care o aştept. După cum nu admit nici
lipsa oricărei explicaţii.
— Tinere, nu făceam decât să exprim un truism. Cum spuneam,
lecţiile dureroase pe care ni le-a dat istoria, chiar dacă nu le-am
simţit pe pielea noastră, riscă să se repete… Pricepi, noi ne apărăm
cu adevărat flancurile, iar dacă cei dintre noi care se mişcă prin
cercurile diplomatice miros cumva că am fost traşi pe sfoară şi că
am putea fi puşi într-o postură incomodă pe plan internaţional,
atunci nu ne rămâne decât să întărim flancurile. E o lecţie simplă
pentru un erudit ca dumneata, domnule consilier.
— Şi atât de evidentă, încât frizează vulgaritatea. Să revenim la
amiralul Holland.
— O clipă… Mai întâi, aş vrea să te întreb ce ştii despre un tip
pe nume Alexander Conklin.
Bryce Ogilvie tresări şi se aplecă înainte, uimit.
— Unde ai auzit de numele ăsta? întrebă el în şoaptă.
— Aşteaptă, că mai sunt şi alţii… Un anume Panov, Mortimer
sau Moishe Panov, un medic evreu după cât am aflat noi. Şi, în
sfârşit, domnule consilier, un bărbat şi o femeie care presupunem
că ar fi Jason Bourne şi soţia lui.
— Dumnezeule! exclamă Ogilvie înspăimântat, încremenit în
fotoliu şi privindu-l cu ochi mari. Ce legătură e între toţi ăştia şi
noi?
— Tocmai asta va trebui să aflăm, răspunse Sulikov fixându-l
pe avocatul de pe Wall Street. Se pare că ştii de existenţa lor, nu-i
aşa?
— Da… adică nu! protestă Ogilvie înroşindu-se, după care
adăugă iute: e vorba de altceva. N-au nici o legătură cu afacerile
noastre – afaceri care au înghiţit milioane şi pe care le-am pus la
punct de douăzeci de ani încoace!
— Aceleaşi afaceri au adus milioane de dolari profit, domnule
consilier, dacă îmi permiţi să-ţi amintesc.
— Capitalul investit prin asociere pe pieţele din lumea întreagă!
strigă avocatul. Nu-i nici o crimă în asta. Banii zboară peste ocean
la o simplă apăsare pe butonul unui computer. Nu-i nici o crimă!
— Serios? întrebă consulul sovietic ridicând sprâncenele
surprins. Şi eu care îmi închipuiam că eşti un bun avocat. După
afirmaţia pe care ai făcut-o, cred că va trebui să-mi revizuiesc
părerea. Aţi cumpărat firme în toată Europa prin fuzionări şi
achiziţii, însă folosindu-vă de surogate de corporaţii şi corporaţii-
576
fantomă. Firmele pe care le-aţi preluat reprezintă surse importante
de aprovizionare, de cele mai multe ori pe aceeaşi piaţă, ceea ce
înseamnă că, în realitate, voi fixaţi preţurile între foştii concurenţi.
Mi se pare mie sau asta s-ar numi înţelegere secretă şi ilegală sau
poate constrângerea pieţei, termeni juridici care nouă, celor din
Uniunea Sovietică, nu ne dau nici o bătaie de cap fiindcă statul
fixează preţurile pentru toată lumea?
— Nu există nici o dovadă care să susţină asemenea acuzaţii!
spuse Ogilvie ferm.
— Cum să existe, atâta vreme cât pe lume sunt mincinoşi şi
avocaţi lipsiţi de scrupule care se lasă cumpăraţi de alţi mincinoşi
pentru a le oferi consultanţă juridică? E o întreprindere
tentaculară şi încurcată ca un labirint, excepţional construită, de
care profităm cu toţii. De-a lungul anilor, ne-aţi vândut toate
informaţiile pe care vi le-am cerut sau de care aveam nevoie,
inclusiv cele cuprinse în listele secrete ale statului şi care sunt
codificate sub atâtea nume încât aţi reuşit să ne daţi computerele
peste cap.
— N-aveţi nici o dovadă! repetă insistent avocatul de pe Wall
Street.
— Domnule consilier, pe mine nu mă interesează dovezile de
soiul ăsta, ci numele pe care le-am pomenit mai înainte. În ordine,
ele sunt: Amiralul Holland, Alexander Conklin, doctorul Panov şi
Jason Bourne cu soţia lui. Te rog, spune-mi ce ştii despre fiecare.
— De ce? nu se lăsă Ogilvie. Ţi-am explicat doar că n-au nici o
legătură nici cu tine, nici cu mine şi absolut nici o legătură cu
înţelegerea noastră!
— Dar noi credem că au. Deci, ce-ar fi să începi cu amiralul
Holland?
— Ce Dumnezeu…! spuse avocatul agitat, clătinând de câteva
ori din cap, după care se hotărî şi dădu drumul unui şuvoi de
cuvinte: Holland, bine… am recrutat pe cineva la CIA, un analist
pe nume DeSole, care a intrat în panică şi ne-a anunţat că doreşte
să încheie relaţiile cu noi. Cum nu ne puteam permite aşa ceva, a
trebuit să-l eliminăm, adică am angajat un profesionist să-l
lichideze. Am fost obligaţi să procedăm în acelaşi fel şi cu câţiva
din oamenii noştri care începuseră să se agite şi ne-ar fi putut
compromite. Poate că Holland a devenit bănuitor şi şi-a pus unele
întrebări, dar nu avea la îndemână decât speculaţii pe marginea
unor date vagi, pentru că profesioniştii pe care i-am angajat n-au
lăsat urme. Aşa lucrează ei, curat.
577
 — Foarte bine, spuse Sulikov din faţa căminului, uitându-se la
Ogilvie care se foia pe scaun. Alexander Conklin?
— Fost şef de agenţie CIA în străinătate, în prezent pensionar,
foarte apropiat de Panov, psihiatrul. De fapt, cei doi sunt foarte
apropiaţi de Jason Bourne şi soţia lui. Relaţia lor a început cu
mulţi ani în urmă, la Saigon. Cineva a reuşit să se infiltreze printre
noi, a ajuns la câţiva dintre ai noştri şi i-a ameninţat, iar DeSole a
tras concluzia că acest Bourne, ajutat de Conklin, este
răspunzător pentru ceea ce s-a întâmplat.
— Şi cum a fost posibil?
— Nu ştiu. Ştiu doar că trebuia eliminat, iar profesioniştii au
acceptat angajamentul… angajamentele. Toţi trebuie să dispară.
— Ai amintit de Saigon.
— Bourne a făcut parte din Meduza de la Saigon, recunoscu
Ogilvie încet. Iar ca majoritatea celor care au luptat acolo, nu este
altceva decât un neisprăvit… Poate că pur şi simplu a recunoscut
pe cineva întâlnit în urmă cu douăzeci de ani. DeSole a auzit o
poveste: lepădătura asta de Bourne – întâmplător nu aşa îl cheamă
– a fost pregătit de Agenţie să iasă în scenă în postura de asasin de
talie internaţională, scopul fiind acela de a prinde un alt asasin
supranumit Şacalul. În final, aranjamentul a căzut, iar Bourne a
fost chemat la vatră. „Mulţumim pentru strădanie, bătrâne, jocul
s-a încheiat”. Se pare însă că el voia ceva mai mult decât atât, deci
ne-a luat urma… acum sper că ai înţeles. E vorba de două
chestiuni distincte, fără nici o legătură între ele.
Rusul îşi descleştă mâinile şi se îndepărtă de lângă cămin. Îl
privi pe Ogilvie cu o expresie mai degrabă preocupată decât
alarmată.
— Ori eşti legat la ochi, ori nu mai vezi nimic altceva în afara
măreţei şi prosperei tale afaceri.
— Resping categoric afirmaţia ca fiind o insultă grosolană. Ce
vrei să spui?
— Există o legătură, fiindcă aşa au fost gândite lucrurile de la
bun început. Voi sunteţi colaterali, soluţia de rezervă care brusc a
devenit extrem de importantă pentru oficialităţi.
— Zău că… nu pricep, şopti Ogilvie palid la faţă.
— Tu singur ai pomenit de un asasin numit Şacalul, iar ceva
mai devreme ai amintit de Bourne, ca fiind un agent mărunt
pregătit să pozeze în asasin, că aranjamentul a picat şi că el „a fost
chemat la vatră”. Parcă aşa te-ai exprimat.
— Aşa mi s-a spus…
578
 — Şi ce ţi s-a mai spus despre Carlos Şacalul? Sau despre cel
care foloseşte numele de Jason Bourne? Ce ştii despre ei?
— Sincer să fiu, foarte puţin. Doi ucigaşi care între timp au
îmbătrânit, doi nenorociţi care se urmăresc de-o viaţă. Zău aşa, ce
ne interesează pe noi de ăştia doi? Singura mea preocupare este ca
firma noastră să opereze în cel mai desăvârşit secret – atribute
care se pare că ai început să le pui sub semnul întrebării.
— Văd că tot nu-ţi dai seama.
— Şi ce ar trebui să înţeleg, pentru numele lui Dumnezeu?
— S-ar putea ca Bourne să nu fie chiar un nenorocit, mai cu
seamă dacă te gândeşti cu cine s-a asociat.
— Te rog, fii mai explicit, spuse Ogilvie sec.
— Se foloseşte de Meduza ca să-l prindă pe Şacal.
— Imposibil! Meduza pe care o ştie el nu mai există de la
căderea Saigonului!
— Dar el se pare că nu e de aceeaşi părere. Eşti bun să-ţi scoţi
haina aceea impecabil croită, să-ţi sufleci mâneca de la cămaşă şi
să-mi arăţi şi mie tatuajul minuscul de pe antebraţ?
— Şi ce-i cu asta? În semn distinctiv că am luptat pentru o
cauză pe care nu a mai susţinut-o nimeni de la un moment încolo,
însă noi tot a trebuit să luptăm!
— Ce spui, domnule consilier? Şi unde aţi luptat? În cârciumi şi
prin depozitele de muniţii din Saigon? V-aţi jecmănit propriile
trupe şi după aceea aţi trimis banii prin curier la băncile din
Elveţia, uite aşa aţi luptat. Să ştii că încă nu s-au inventat medalii
pentru asemenea fapte de vitejie.
— Simple speculaţii lipsite de temei real! exclamă Ogilvie.
— Să-i spui asta lui Jason Bourne, călit în luptă în rândurile
Şerpoaicei… Da, da, domnule consilier, pe voi v-a căutat, pe voi v-a
găsit şi de voi se foloseşte ca să ajungă la Şacal.
— Pentru numele lui Dumnezeu, cum?
— Să fiu sincer, nu ştiu, dar îţi recomand să citeşti ce scrie aici.
Consulul se îndreptă vioi spre biroul aflat în camera de hotel,
culese un teanc de hârtii bătute la maşină prinse cu agrafe şi i le
aduse lui Bryce Ogilvie.
— Găseşti aici relatarea unei convorbiri telefonice care a avut
loc în urmă cu patru ore de la ambasada noastră din Paris.
Identitatea interlocutorilor a fost stabilită. Citeşte-le atent,
domnule consilier, pentru că după aceea mă interesează să aflu
părerea avizată a unui om al legii.
Renumitul avocat, marele Ogilvie Inimă-de-Gheaţă, înşfăcă
579
hârtiile şi le parcurse grăbit, ca o persoană obişnuită să citească
rapid un material sau un raport. Pe măsură ce dădea paginile,
sângele îi pierea din obraji, iar chipul său căpătă o paloare
cadaverică.
— Doamne Sfinte, ăştia ştiu tot. Mi-au pus microfoane în birou!
Cum? De ce? Bine, dar nu se poate! La noi nu poate pătrunde
nimeni!
— Mă văd obligat să-ţi sugerez încă o dată să-i spui toate astea
lui Jason Bourne şi bunului său prieten care i-a fost şef de
Agenţie, Alexander Conklin. Au dat de voi.
— Nu se poate! urlă Ogilvie. I-am cumpărat sau i-am eliminat pe
toţi foştii membrii ai Şerpoaicei care au bănuit măcar adevărata
natură a afacerilor noastre. Iisuse, nici n-au fost prea mulţi şi încă
şi mai puţini recrutaţi dintre luptători! Doar ţi-am spus că era
vorba de o adunătură de lichele, te asigur că noi îi cunoşteam bine
– nişte bandiţi căutaţi în toată lumea pentru nelegiuirile şi crimele
comise în Australia şi Extremul Orient. Îi cunoşteam pe cei care au
luptat efectiv, că doar pentru motivul ăsta i-am recrutat!
— Doi tot ţi-au scăpat, după cât îmi dau eu seama, remarcă
Sulikov.
Avocatul îşi coborî din nou privirea asupra paginilor
dactilografiate, iar la tâmple i se formară broboane de sudoare.
— Doamne-Dumnezeule, sunt terminat, murmură el pierdut,
înecându-se de spaimă.
— Aşa mi-am zis şi eu la-nceput, spuse imperturbabil
consulului sovietic la New York. Însă întotdeauna se găseşte o
ieşire din situaţie, nu?… Desigur, nouă nu ne rămâne decât o
singură cale de urmat. Ca şi restul continentului şi noi am încăput
pe mâna unor capitalişti veroşi care ar vrea să privatizeze tot ce le
iese în cale. Mieii sunt sacrificaţi pe altarul lăcomiei ridicat de
acest cartel de bancheri americani puşi pe jaf, care acaparează
pieţe vânzând mărfuri şi servicii depreciate la preţuri inflaţioniste,
susţinând sus şi tare cu documente false că deţin aprobarea
Washingtonului de a livra mii de produse interzise pe piaţa
americană. Cui? Nouă, Rusiei şi sateliţilor noştri.
— Ticălosule! explodă Ogilvie. Voi – voi toţi – ne-aţi dat o mână
de ajutor. Aţi sustras milioane de dolari pentru noi din blocul estic,
le-aţi trimis numai Dumnezeu ştie pe ce canale întortocheate, le-
aţi botezat – Dumnezeule, voi aţi umblat cu cioara vopsită – şi,
cosmetizate frumos, le-aţi expediat ca pe o marfă obişnuită prin
Mediterana, Marea Egee, Bosfor şi Marmara; ca să nu mai
580
pomenim de cine ştie câte porturi din Baltica.
— Dovedeşte, domnule consilier, spuse Sulikov râzând liniştit.
Dacă aşa-ţi doreşte inimioara, să ştii că pot găsi o motivaţie de-a
dreptul lăudabilă pentru trădarea ta. Moscova va fi încântată să se
folosească de cunoştinţele tale.
— Cum? strigă alb la faţă avocatul simţind că îl invadează un
val de groază.
— Doar nu crezi că după ce se dau lucrurile în vileag vei mai
putea rămâne aici? Destupă-ţi bine urechile, domnule Ogilvie. Eşti
supravegheat de autorităţi şi peste puţin vei fi ridicat pentru
trădare.
— O, Doamne…
— Sigur, ai putea continua să operezi din Hong Kong sau Macao
– ăştia nu se vor da înapoi să-ţi folosească banii – însă, datorită
problemelor cu care se confruntă în prezent şi tratatul chino-
britanic care expiră în ’97, probabil că nici lor n-o să le placă ce-ai
făcut. Elveţia e exclusă; după cum bine ştii, în ultima vreme s-a
strâns cureaua şi trebuie să-şi acorde toţi ajutor reciproc. Ţi-aduci
aminte ce a păţit Vesco, nu? A, da, Vesco. Te-ai putea duce după el
în Cuba.
— Încetează! urlă Ogilvie.
— Bine, dacă varianta asta nu te atrage, cred că ar fi o cale de
scăpare: ne înmânezi câteva informaţii secrete. Sunt atâtea mistere
care aşteaptă momentul potrivit pentru a fi elucidate. Cine ştie,
dacă te descurci bine, s-ar putea să primeşti doar douăzeci de ani,
nu treizeci.
— Te omor cu mâna mea!
Uşa se dădu de perete şi în prag apăru garda consulului, cu
mâna vârâtă sub haină. Avocatul ţâşnise ca un arc în picioare,
însă la vederea bărbatului care îl privea ameninţător, se prăbuşi
neputincios în fotoliu şi îşi prinse capul în palme, tremurând.
— O asemenea ieşire te pune într-o lumină proastă, spuse
Sulikov. Zău aşa, domnule consilier, nu e momentul pentru crize
de nervi. Mai potrivit ar fi acum să judecăm lucrurile la rece.
— Cum poţi vorbi aşa? întrebă Ogilvie cu o voce tremurătoare
din care se simţea că mai are puţin şi izbucneşte în plâns. Sunt un
om sfârşit.
— O judecată pripită din partea unei persoane cu asemenea
resurse cum eşti tu. Vorbesc serios. Adevărat, nu poţi rămâne în
State, totuşi dispui încă de resurse uriaşe. Şi de ce să nu continui
de pe această poziţie de forţă? Forţează-le mâna şi obligă-i să-ţi
581
facă concesii, doar în asta constă arta de a supravieţui. Autorităţile
îşi vor da seama ce contribuţie valoroasă ţi-ai adus şi or să te
trateze ca pe Boesky, Lavine şi atâţia alţii care ispăşesc pedepse
minime jucând tenis şi table în închisoare, în timp ce averea lor a
rămas intactă. De ce să nu-ncerci şi tu?
— Cum? întrebă avocatul privindu-l rugător pe sovietic, cu ochi
injectaţi.
— Mai important mi se pare a şti unde, preciză Sulikov.
Găseşte-ţi o ţară neutră, care n-a semnat nici un acord de
extrădare cu Washingtonul şi ai cărei guvernanţi sunt dispuşi să
închidă ochii şi să-ţi acorde temporar rezidenţă, astfel încât să-ţi
continui nestingherit afacerile – termenul „temporar” fiind, desigur,
extrem de elastic. Bahrain, Emirate, Maroc, Turcia, Grecia, există
destule posibilităţi. Ţări în care au fost deja puse pe picioare
diverse afaceri înfloritoare de către diverşi anglofoni… Iar noi te-am
putea susţine, fireşte, cu maximum de discreţie.
— De ce aţi face-o?
— Văd că ţi-a revenit orbirea, domnule Ogilvie. Cum de ce am
face-o? Pentru bani, fireşte… Deţii în Europa o afacere prosperă,
deja pusă la punct şi funcţionând perfect. Iar dacă am controla-o
noi, te asigur că s-ar obţine un profit remarcabil.
— O… Doamne… abia reuşi să îngaime şeful Meduzei cu un
firicel de voce, uitându-se stupefiat la consulul sovietic.
— Crezi că ai de ales, domnule consilier?… Haide, pe cai! Avem
atâtea lucruri de pus la punct. Noroc că ziua abia începe.

Era ora 3:25 după-amiaza când Charlie Casset intră în biroul

lui Peter Holland de la Agenţia Centrală de Informaţii.
— Am făcut o descoperire epocală, spuse directorul adjunct,
după care adăugă fără entuziasm: Printr-un joc al întâmplării.
— Firma lui Ogilvie? întrebă Holland.
— Aripa de stânga, îi răspunse Casset şi aşeză pe biroul lui
Holland un album cu fotografii. Ne-au parvenit prin fax de la
aeroportul Kennedy acum o oră. Crede-mă, au fost cele mai
împuţite şaizeci de minute din viaţa mea.
— De pe Kennedy? întrebă Peter studiind încruntat copiile
transmise prin fax. Mapa cuprindea o suită de fotografii în care
erau surprinse valuri de pasageri trecând prin punctele de control
de pe terminalul aeroportului internaţional, în toate fiind încercuit
cu pastă roşie chipul unui bărbat. Ce-s astea? Cine-i tipul?
— Pasageri care urmează să se îmbarce în cursa Aeroflot de
582
Moscova; avionul, desigur, este sovietic. Fotografii de rutină pe
care le fac cei din Serviciul de securitate al aeroportului.
— Bine şi el cine este?
— Ogilvie însuşi.
— Cum?!
— Zboară cu o cursă directă de Moscova, cea care pleacă la ora
două… Numai că nu ştiu ce caută acolo.
— N-ai vrea să repeţi?
— A primit trei apeluri la birou şi în toate apare aceeaşi
informaţie. E plecat din ţară, la Londra, Hotelul Dorchester, lucru
despre care noi ştim că nu-i adevărat. Am verificat la recepţia
hotelului şi am primit confirmare că şi-a făcut rezervarea dar că
nu a ajuns, fapt pentru care ei au preluat toate mesajele care îi
sunt adresate.
— Charlie, tot nu pricep.
— O perdea de fum, dar o combinaţie elaborată în pripă. În
primul şi în primul rând, de ce ar pleca un tip bogat cum e Ogilvie
cu Aeroflotul, când poate zbura cu Concorde până la Paris şi mai
departe spre Moscova cu Air France? În al doilea rând, de ce ne
spun cei de la birou că e în drum spre Londra sau că a ajuns
acolo, când el se îndreaptă spre Moscova?
— Faptul că zboară cu Aeroflotul ne oferă explicaţia, spuse
Holland. Este compania de zbor a statului, iar el se află sub
protecţia sovieticilor. Nici combinaţia Londra-Dorchester nu e greu
de lămurit. Trebuie să ne pună – Doamne, pe noi – pe o pistă falsă!
— Corect, maestre. Uite aşa a ajuns Valentino să facă nişte
verificări pe la subsol şi ghiceşte ce a găsit în maşinăriile alea date
naibii… Doamna Ogilvie s-a îmbarcat cu cei doi copii pentru zborul
de Casablanca al lui Royal Air Maroc, cu escală la Marrakech.
— Marrakech?… Air Maroc?… Maroc-Marrakech. Stai aşa, în
listele alea pe care i le-am dat lui Conklin, despre oaspeţii
hotelului „Mayflower”, parcă era o femeie, una din cele trei
persoane care ne conduc la Meduza. Şi ea a fost la Marrakech.
— Ai o memorie excelentă, Peter. Femeia respectivă şi nevasta
lui Ogilvie au fost colege de cameră la Benington pe la începutul
anilor şaptezeci. Amândouă provin din familii bune, deci datorită
poziţiei sociale şi ascendenţei prestigioase au ţinut legătura şi, din
când în când, se mai ajută reciproc.
— Charlie, spune-mi şi mie, ce dracu’ se petrece?!
— Familia Ogilvie a plecat într-o călătorie. O şterge. Iar dacă nu
mă-nşeală mirosul şi aş avea posibilitatea să răscolesc prin câteva
583
sute de conturi, sunt sigur că am da peste o descoperire
interesantă: vreo câteva milioane de dolari transferate de la New
York pe meleaguri străine şi îndepărtate.
— Şi?
— Meduza operează de la Moscova, domnule director.

584
 CAPITOLUL XXXIV
Luis DeFazio îşi extrase obosit trupul firav din taxi, urmat de
vărul său, Mario, din Larchmont, New York, un bărbat bine legat,
mult mai înalt şi mai solid decât el. Se opriseră pe Bulevardul
Massena, în faţa restaurantului Tetrazzini al cărui nume era scris
cu neon roşu pe geamul fumuriu al localului.
— Aici e, spuse Louis. Ne aşteaptă în separeul din fund.
— E foarte târziu, rosti Mario ridicându-şi braţul şi uitându-se
la ceas în lumina gălbuie a felinarului. L-am potrivit după ora
Parisului şi aici e trecut de miezul nopţii.
— Las’ că ne-aşteaptă ei.
— Tot nu ştiu cum îi cheamă, Lou. Chiar, cum o să le spunem?
— Nu trebuie să le spui în nici un fel, îi răspunse DeFazio
pornind grăbit spre intrare. Fără nume – tot n-ar avea nici o
importanţă. Nu te interesează decât să stai în banca ta, te-ai prins
ce vreau să zic, da?
— Zău, Lou, de ce era nevoie să-mi spui aşa ceva? îl certă Mario
cu blândeţe. Da’ numai aşa, pentru cultura mea generală, spune-
mi şi mie, ce-i cu ei?
— Tipul e diplomatico de carieră, îi explică il capo supremo
oprindu-se brusc pe trotuar şi ridicând capul spre cel care era cât
pe ce să îl omoare pe Jason Bourne la Manassas, Statul Virginia.
Lucrează pentru cercurile elitei de la Roma, dar nu ascultă decât
de naşii din Sicilia. El şi nevastă-sa sunt foarte, foarte bine văzuţi,
sper că pricepi unde bat, da?
— Şi da şi nu, recunoscu vărul. Dacă e aşa de mare cum de a
acceptat un contract murdar şi-i urmăreşte pe oamenii care ne
interesează pe noi?
— Fiindcă lui îi dă mâna. Tipul se fâţâie prin locuri pe unde
pagliacci noştri n-au cum să pună piciorul vreodată, pricepi ce
vreau să zic? Şi-apoi, le-am dat domnilor noştri de la New York
numele clienţilor pe care-i urmărim, în special pe-al unuia dintre
ei, capisce? Iar naşii, de la Manhattan şi până pe domeniile lor de
la sud de Palermo, vorbesc o limbă numai de ei înţeleasă, ai
priceput, cugino?… Care se rezumă la câteva cuvinte: „Fă aia” sau
„Nu face ailaltă”.
— Cred că încep să pricep, Lou. Trebuie să fim respectuoşi.

585
 — Respectuoşi, da, dragă vere, da’ nu slabi, capisce! Nici un
moment de slăbiciune! Să meargă vorba că asta-i o operaţiune pe
care a pus-o la punct, de la cap la coadă, Lou DeFazio. Te-ai prins?
— Păi, dacă aşa stă treaba, poate c-ar fi mai bine să mă-ntorc
acasă la Angie şi la copii, spuse Mario rânjind.
— Ce?… Ia mai ţine-ţi clonţu’, cugino! Cu banii pe care-i
încasezi pe treb’şoara asta încropeşti de o rentă viageră să-ţi creşti
liniştit echipa aia de fotbal care te-aşteaptă acasă.
— Ce echipă de fotbal, Lou, că n-am decât cinci copii.
— Să-i dăm drumu’. Şi nu uita: suntem respectuoşi, da’ nu ne
lăsăm o clipă duşi de nas de şmecheriile lor.

Salonaşul retras şi izolat din fundul restaurantului era copia

fidelă şi în miniatură a ambianţei de la Tetrazzini, în interior
domnind o atmosferă tipic italiană. Pereţii erau căptuşiţi cu
fototapet, acum decolorat, reprezentând imagini din locuri celebre
ale oraşelor Veneţia, Florenţa şi Roma. Muzica picura în surdină
arii din opere şi tarantele, iar lumina venea indirect, filtrată din
scafele aflate în perete. Iluzia era perfectă, încât, deşi ştiind că te
afli la Paris, pentru o clipă te-ai fi închipuit la Roma, pe Via
Frascati, într-unul din nenumăratele localuri de familie numite
ristoranti care se înşiră pe această stradă încărcată de istorie.
În mijlocul încăperii trona o masă masivă, rotundă, acoperită cu
o faţă de masă roşu-sângeriu, bogat drapată, în jurul căreia erau
amplasate, la distanţe egale, patru scaune tapiţate în pluş. De-a
lungul pereţilor se înşirau alte scaune, astfel încât salonaşul putea
servi pentru reuniuni ale şefilor, în cadru lărgit, sau pentru
amplasarea strategică a subalternilor, îndeobşte înarmaţi. În
capătul îndepărtat al mesei era aşezat un bărbat oacheş, cu păr
negru şi cârlionţat, cu un aer de distincţie aristocratică, iar în
stânga acestuia, o femeie de vârstă mijlocie impecabil coafată şi
îmbrăcată într-un compleu elegant, foarte rafinat. Pe masă, între
cei doi convivi, se odihnea o sticlă desfăcută de Chianti Classico,
iar paharele grosolane, cu picior scurt, aşezate în faţa lor, nu
cadrau deloc cu aerul aristocratic al perechii. Pe scaunul din
spatele acelui diplomatico se afla o servietă neagră din piele.
— Sunt DeFazio, spuse il capo supremo din New York închizând
uşa în urma lui. Iar el este vărul meu, Mario, despre care probabil
aţi auzit – un bărbat foarte talentat care şi-a rupt din timpul pe
care îl dedică familiei pentru a vă întâlni în seara asta.
— Da, cum să nu, spuse mafiotul aristocratic. Mario, il boia,
586
esecuzione garantito, ucide cu orice armă. Dar luaţi loc, domnilor.
— Găsesc că aprecierile astea nu-şi au rostul, răspunse Mario
apropiindu-se de un scaun. Pur şi simplu sunt bun în meseria
mea, asta-i tot.
— Aţi vorbit ca un adevărat profesionist, signore, spuse femeia
în timp ce DeFazio şi vărul acestuia luau loc la masă. Doriţi vin,
sau altă băutură? continuă ea.
— Încă nu, îi răspunse Louis. Poate mai târziu, mai vedem…
Atât de talentata mea rudă dinspre partea maternă – fie ca sufletul
mamei mele să odihnească în pace – mi-a pus afară o întrebare cu
mult miez. Cum să vă spunem, domnul şi doamna Paris, Franţa?
Cu asta vreau să zic că pe mine nu mă interesează numele voastre
adevărate.
— Toată lumea ne ştie drept Conte şi Contessa, răspunse
bărbatul adresându-le un zâmbet care aducea cu un rânjet,
împrumutând chipului său mai degrabă aspectul unei măşti decât
al unei feţe omeneşti.
— Te-ai prins, cugino? Persoane cu greutate… Deci, domnule
Conte, ce-ar fi să ne pui la curent cu noutăţile de ultimă oră?
— Nici nu se pune problema, signor DeFazio, îi răspunse
romanul pe un ton crud şi rău, chiar mai rău decât zâmbetul care
între timp i se topise de pe buze. O să te pun la curent când vreau
eu. Iar, dacă ţii să-mi cunoşti părerea, aş prefera să nu te fi născut
niciodată.
— Băi, ia ascultă, cum îmi vorbeşti mie aşa?
— Lou, te rog, interveni Mario cu blândeţe, dar ferm.
Stăpâneşte-te.
— Da’ pe el nu l-ai auzit? N-ai auzit cum mi-a vorbit? Adică ce a
vrut să spună, că sunt un căcat?
— Signor DeFazio, m-ai întrebat ce s-a întâmplat, iar eu ţi-am
răspuns, vorbi contele pe acelaşi ton de mai înainte. Ieri la prânz
era să fim omorâţi, eu şi soţia mea. Ucişi, Signor DeFazio. Nu
suntem obişnuiţi să trecem prin asemenea experienţe şi nici nu
vom tolera o asemenea situaţie. Ai idee măcar în ce te-ai băgat?
— Voi?… Adică au tras în voi?
— Dacă prin asta înţelegi că ştiau cine suntem, răspunsul e, din
fericire, nu ştiau. Pentru că, dacă ne-ar fi cunoscut, acum nu am
mai sta cu voi la aceeaşi masă.
— Signor DeFazio, interveni contesa aruncându-i soţului său o
privire prin care încerca să-l tempereze. Nouă ni s-a transmis că
aţi semnat un contract prin care trebuia să-i prindeţi pe şchiop şi
587
pe prietenul lui, doctorul. Este adevărat?
— Mda, confirmă prudent il capo supremo. Până aici e adevărat,
dar lucrurile merg mai departe. Înţelegeţi ce vreau să spun?
— N-am nici cea mai vagă idee, răspunse contele pe un ton
glacial.
— Vă spun toate astea fiindcă s-ar putea să am nevoie de
sprijinul vostru în schimbul căruia, după cum vi s-a promis, veţi fi
bine plătiţi. Chiar împărăteşte.
— Spuneai că lucrurile nu se opresc aici? îl întrerupse femeia.
— Ar mai fi cineva pe care trebuie să punem mâna. O a treia
persoană cu care trebuie să se întâlnească aici cei doi.
Contele şi contesa se uitară lung unul la celălalt, înţelegându-se
din priviri.
— O a treia persoană, repetă bătrânul din Roma, ducând
paharul la buze. Am înţeles… un contract prin care trebuie să
dobori trei persoane este de obicei foarte profitabil. Întrebarea e,
cât de profitabil domnule DeFazio?
— Hei, ia ascultă, te-am întrebat eu cât câştigi pe săptămână
aici la Paris, în Franţa? Să zicem că vor ieşi bani buni şi că voi
puteţi conta pe o sumă cu şase cifre. Dacă totul merge ca la carte.
— Şase cifre acoperă un spectru foarte larg, observă contesa. Şi
constituie un indiciu că acest contract valorează cât şapte cifre.
— Şapte…? întrebă DeFazio cu răsuflarea tăiată.
— Peste un milion de dolari, conchise contesa.
— Păi da, vedeţi, pe clienţii noştrii nu-i interesează decât să ştie
că cei trei au trecut pe lumea ailaltă, spuse Louis răsuflând uşurat
că femeia nu se gândise că şapte cifre înseamnă şapte milioane.
Noi nu cerem explicaţii, ne facem doar meseria. În situaţii de acest
fel, naşii noştri sunt foarte generoşi. Noi păstrăm cea mai mare
parte din sumă, iar „branşa” îşi păstrează reputaţia intactă. Nu-i
aşa, Mario?
— Ai dreptate, Lou, însă mie nu-mi place să mă amestec în
treburi de felul ăsta.
— Da’ eşti plătit corect, cugino?
— Nu m-aş afla aici dacă n-aş fi plătit, Lou.
— Înţelegeţi ce vreau să spun? întrebă DeFazio uitându-se pe
rând la cei doi aristocraţi din Mafia europeană, a căror unică
reacţie fu aceea de a-l privi imperturbabil pe capo supremo. Hei,
ce-i cu voi?… A, da, întâmplarea aia neplăcută de ieri. În fond, ce
s-a întâmplat? V-au văzut, corect? V-au văzut şi vreo gorilă de-a
lor a tras câteva focuri înspre voi să vă bage în sperieţi, asta a fost,
588
nu? Vreau să spun, mai grav de-atât ce se putea-ntâmpla? Nu
ştiau cine sunteţi, da’ eraţi pe-acolo şi dacă tot eraţi pe-acolo şi-au
umflat şi ei muşchii, OK? E o şmecherie veche de când lumea – fă-i
să se pişe pe ei de frică pe străinii ăştia, că tot n-o să-i mai vezi
niciodată.
— Lou, doar te-am rugat să ai grijă cum vorbeşti.
— Să am grijă cum vorbesc? Adică eu mai am puţin şi-mi ies
din papuci şi tu-mi spui să mă controlez? Hai să facem târgul!
— Cu alte cuvinte, rosti contele trecând peste ieşirea lui DeFazio
şi adresându-i-se calm, pe un ton aproape blând şi cu sprâncenele
ridicate, spuneai că trebuie să-i lichidezi pe şchiop şi pe prietenul
lui, doctorul, dar şi o a treia persoană. Mă înşel?
— Cu alte cuvinte, te-ai prins.
— Şi ştii cine ar fi această a treia persoană – adică mai mult
decât o figură dintr-o fotografie sau o descriere generală?
— Sigur, un vierme care a lucrat cu ani în urmă pentru guvern
şi care a fost trimis să facă treb’şoare cum face Mario, adică un
esecutor. Aşa-i că nu vă vine a crede? Numai că ăştia trei i-au dat
peste cap pe clienţii mei – adică i-au deranjat rău. De-aia m-au şi
angajat, altceva ce v-aş mai putea spune?
— Nu ştiu, spuse contesa sorbind delicat din vin. Poate că nici
nu ştii.
— Ce să ştiu?
— Că ar mai fi cineva care vrea să-l ştie mort pe acest al treilea
bărbat, cel puţin la fel de mult ca şi clienţii tăi, îi spuse contele.
Ieri la prânz, acest cineva a atacat o cafenea prăpădită de lângă
Paris şi a omorât nişte oameni nevinovaţi doar pentru că persoana
care te interesează era înăuntru. I-am văzut – l-am văzut când l-a
avertizat o gorilă şi cum a ieşit în goană afară. Sunt unele lucruri
pe care le înţelegeţi dintr-o privire. Astfel încât am plecat şi noi, cu
câteva minute înainte de a începe masacrul.
— Condannare! spuse DeFazio înecându-se de furie. Cine e
ticălosul care vrea să-l omoare? Spune!
— Toată ziua de ieri ne-am petrecut-o încercând să aflăm despre
cine e vorba, începu femeia aplecându-se peste masă şi prinzând
delicat paharul grosolan de parcă ar fi fost o jignire adusă ochiului
ei sensibil la frumos. Cei pe care-i cauţi sunt totdeauna însoţiţi.
Întotdeauna se învârt bărbaţi înarmaţi în jurul lor, iar la început
n-am ştiut ce-i cu el. După aceea, am văzut pe Bulevardul
Montaigne o limuzină a ambasadei sovietice care a venit să-i ia, iar
cel de-al treilea bărbat care te interesează era în compania unui
589
binecunoscut ofiţer KGB. Iar acum credem că ştim ce-i cu ei.
— Totuşi, numai tu poţi să confirmi dacă-i adevărat sau nu,
interveni contele. Cum îl cheamă pe cel de-al treilea personaj
pentru care ai fost angajat? Sper că-ţi dai seama, e dreptul nostru
să ştim.
— Şi de ce nu? E u tip terminat pe nume Jason Bourne, iar
acest Jason îi şantajează pe clienţii mei.
— Ecco, rosti bărbatul calm.
— Ultimo, adăugă soţia lui. Ce ştii despre acest Bourne? întrebă
ea.
— Exact ce v-am spus. A lucrat sub acoperire pentru guvern şi
într-o bună zi băieţii buni de la Washington i-au tras un şut în
fund. A luat-o pe coajă şi-acum încearcă să le-o tragă el clienţilor
mei.
— Ai auzit de Carlos Şacalul? întrebă contele instalându-se
comod pe scaun şi privindu-l insistent pe capo supremo.
— O, păi sigur că da. Am auzit. Şi m-am prins unde baţi.
Personajul ăsta de-i zice Şacalul are un dinte mare împotriva lui
Bourne şi viceversa, da’ pe mine mă doare-n cot de amândoi şi ce-
au ei de împărţit unu’ cu altu’. Eu am crezut că felina asta e un
personaj de basm, sau de film, pricepi ce vreau să zic, da? Abia
după aia mi-am zis că e mare pistolar, ce părere ai?
— Mare şi foarte real, îl aprobă contele.
— Da’ cum spuneam, e ultima persoană de care-mi pasă mie
acu’. Pe mine mă interesează doftoru’ ovrei, şchiopu’ şi derbedeu’
ăsta de Bourne care mi s-a pus în gât. Pe ăştia vreau să-i prind
neapărat.
Diplomatul şi soţia lui se uitară unul la celălalt cu o expresie de
uimire nedisimulată, după care contesa înclină din cap dându-i
cuvântul soţului ei.
— Să ştii că în cazul nostru ficţiunea e întrecută de realitate,
spuse contele.
— Poftim?
— Demult, a existat un personaj real pe nume Robin Hood, dar
ştii, nici vorbă să fi fost vreun nobil din Locksley, cu un tâlhar de
drumul mare care fura şi ucidea în fruntea oamenilor lui
pretinzând că luptă pentru eliberarea de sub jugul normanzilor,
când el de fapt era un saxon barbar. Istoria a făcut din el un
personaj legendar. Pe urmă, a mai fost şi Inocenţiu al III-lea, un
papă care nici pe departe să fi fost inocent şi care a urmat politica
crudă şi sângeroasă a predecesorului său, Sfântul Grigore al VII-
590
lea, care nici poveste să fi fost sfânt. Ei au însângerat Europa
fărâmiţând-o în bucăţi, jefuind şi împilând popoare în lupta pentru
supremaţia politică şi din dorinţa de a umple cuferele „Sfântului
Imperiu”. Cu multe secole înainte, a trăit şi blândul Quintus
Cassius Longinus al Romei, marele protector al ceea ce avea să
devină mai târziu Regatul Spaniei şi care, iubindu-i pe localnici,
totuşi nu s-a dat în lături de la a-i tortura şi mutila.
— Ce tot îndrugi acolo?
— Signor DeFazio, din aceşti conducători sângeroşi istoria a
făcut tot atâţia eroi în jurul cărora s-au ţesut legende minunate
dar, în ciuda deformării sau idealizării faptelor lor reale, un singur
lucru rămâne valabil: ei au trăit cu adevărat, au fost reali. Tot aşa
cum Şacalul trăieşte şi e real; în acelaşi timp constituind pentru
tine o ameninţare. Din păcate, acelaşi Şacal a devenit o
ameninţare pentru noi, iar el constituie o complicaţie în plus pe
care nu ne-o putem permite.
— Ce? întrebă il capo supremo cu gura căscată, holbându-se la
aristocratul italian.
— Îţi dai seama că apariţia sovieticilor la început a fost nu
numai o enigmă, dar şi un motiv de alarmă, continuă contele
liniştit. După aceea, ne-am dat seama că ar putea fi o legătură
între ei, iar tu n-ai făcut decât să o confirmi… Moscova îl caută pe
Şacal de ani de zile, dar singura răsplată a strădaniilor lor de până
acum este un lung şir de agenţi ucişi. Cumva, numai Dumnezeu
ştie cum, Jason Bourne a ajuns la o înţelegere cu sovieticii şi acum
încearcă să atingă împreună acest obiectiv comun.
— Ce Dumnezeu, vorbeşte ori în engleză, ori în italiană, da’
foloseşte un vocabular pe care să-l pricep şi eu! Să ştii că n-am
urmat şcoala la Harvard City College, băi logoree. Fin’că mie nu
mi-a trebuit carte, capisce?
— Ieri după-amiază, Şacalul a întors pe dos hanul de lângă
Paris. Vrea să-l cureţe pe Jason Bourne care a fost atât de
nesăbuit încât să vină după el până la Paris şi să se alieze cu
sovieticii. Şi unii şi alţii au făcut un pas prostesc şi uită că aici
suntem la Paris, adică pe teritoriul Şacalului. El are să-i omoare pe
Bourne şi pe ceilalţi doi pe care ţi-i doreşti tu atât, iar după aceea
are să le râdă ruşilor în nas. După care o să trimită câte o
telegramă diverselor departamente de contrainformaţii din toate
statele, prin care o să comunice lumii întregi că el a ieşit
învingător, că el e marele padrone, adică maestro. Voi ăştia din
America nu ştiţi mare lucru despre Şacal, doar frânturi şi bucăţele
591
care au mai scăpat prin presă, fiindcă interesul vostru pentru
Europa se opreşte la bani. Pe când noi, noi am trăit toate
întâmplările cu sufletul la gură, iar acum îi urmărim pur şi simplu
fascinaţi. Doi ucigaşi care au îmbătrânit, stăpâniţi de o ură
supraomenească, unicul gând care îl obsedează pe fiecare fiind
acela de a-i tăia beregata celuilalt.
— Hei, opreşte-te, logoree! strigă DeFazio. Viermele ăsta de
Bourne e contrafazzione. Niciodată n-a fost ucigaş plătit.
— Aici te-nşeli, signore, spuse contesa. Poate că n-a intrat în
arenă cu gândul de a omorî, dar până la urmă pistolul a devenit
instrumentul lui de lucru preferat. Întreabă-l pe Şacal dacă nu
crezi.
— Dă-l în paştele mă-sii pe Şacal! urlă DeFazio ţâşnind în
picioare.
— Lou!
— Mai taci dracu’ din gură, Mario! Bourne e al meu, al nostru!
Livrăm cadavrul, facem poze cu mine – cu noi – şi cu ei trei ciuruiţi
de gloanţe, cu mâinile înfipte în părul lor, să li se vadă bine
mutrele şi nimeni n-are cum să zică după aia că nu noi i-am
omorât!
— Acum tu vorbeşti ca un pazzo, spuse contele mafiot liniştit,
calmul său contrastând vădit cu accesul de furie căruia îi căzuse
pradă il capo supremo. Şi, te-aş ruga, fii bun şi vorbeşte mai încet.
— Atunci nu mă scoate din pepeni…
— Lou, încerca doar să-ţi explice cum stau lucrurile, rosti vărul
lui DeFazio, ucigaşul. Aş vrea să aud ce spune domnul fiindcă s-ar
putea să fie important pentru felul în care voi aborda problema.
Stai jos, vere. Louis se aşeză. Vă rog să continuaţi, domnule conte.
— Mulţumesc, Mario. Sper că nu te superi dacă-ţi spun Mario?
— Nici vorbă, domnule.
— Poate că într-o zi vei avea ocazia să treci prin Roma…
— Poate că ar fi bine să ne întoarcem la Paris, se zborşi la el
DeFazio.
— Prea bine, spuse romanul, uitându-se când la DeFazio când
la vărul acestuia, dar preferându-l net pe ultimul. Vă doresc să-i
doborâţi pe toţi trei deodată, dar nu cred să aveţi ocazia de-a vă
apropia de cadavrele lor. Sovieticii or să fie ascunşi în peisaj şi
îndată ce vă văd apropiindu-vă de locul faptei, or să deschidă
focul, presupunând că sunteţi trimişii Şacalului.
— Atunci, vom crea o diversiune ca să-i izolăm pe cei trei care
ne interesează, spuse Mario cu coatele aşezate pe masă şi cu
592
privirea vie şi inteligentă aţintită asupra contelui. O urgenţă la
prima oră, mâine dimineaţă… Sau poate un incendiu care-i va
scoate din casă. N-ar fi prima oară când fac aşa ceva. În primele
momente de confuzie, pompierii, sirene de poliţie şi panică
generală; nu va fi greu să-i atragem pe cei trei într-un loc izolat şi
acolo să ne terminăm lucrarea.
— O strategie interesantă, Mario, însă îţi scapă din vedere
existenţa agenţilor sovietici.
— Îi eliminăm! strigă DeFazio.
— Voi sunteţi doi, spuse diplomatul, iar la Barbizon sunt trei
ruşi, ca să nu-i punem la socoteală pe cei care păzesc hotelul din
Paris, cel la care au tras şchiopul şi doctorul.
— Şi ce dacă? Facem rost de oameni. Il capo supremo îşi trecu
mâna tremurătoare peste faţa brobonită de sudoare. Lovim întâi la
Barbizon, corect?
— Doar doi oameni? întrebă contesa cu ochii săi frumoşi, fardaţi
discret, măriţi de uimire.
— Aveţi oameni! exclamă DeFazio. O să mai folosim câţiva.
Plătesc.
Contele clătină uşurel din cap şi rosti calm:
— Nu-i vom declara război Şacalului, acestea sunt dispoziţiile
precise pe care le-am primit.
— Nenorociţilor!
— Un comentariu interesant, mai cu seamă că vine din partea
ta, observă contesa, cu un zâmbet batjocoritor fluturându-i pe
buze.
— Poate că naşii noştri nu sunt la fel de generoşi ca ai voştri,
continuă diplomatul. Suntem dispuşi să colaborăm cu voi, însă
numai până la un punct.
— Vă promit eu că-n viaţa voastră n-o să mai livraţi nimic la
New York, nici la Philly şi nici la Chicago!
— Să-i lăsăm mai bine pe superiorii noştri să dezbată aceste
chestiuni, nu crezi?
În uşă se auzi o bătaie puternică, trei ciocănituri insistente la
rând.
— Avanti, rosti contele vârând rapid mâna sub haină de unde
scoase un pistol automat. Îl ascunse sub faldurile bogate ale feţei
de masă şi îi zâmbi calm patronului localului Tetrazzini care intră
în salonaş.
— Emergenza, spuse bărbatul supraponderal îndreptându-se
grăbit spre mafiotul îmbrăcat elegant şi întinzându-i un bilet.
593
 — Grazie.
— Prego, îi răspunse patronul pornind spre uşă şi dispărând la
fel de iute pe cât intrase.
— Poate că zeii din Sicilia s-au lăsat totuşi înduplecaţi de
necazurile voastre, spuse contele în timp ce citea. Mesajul ăsta mi-
a fost transmis de omul pe care l-am trimis să-i urmărească pe cei
trei. Au ieşit din Paris, singuri şi din motive greu de înţeles, nu
sunt apăraţi de nici un rus. Sunt singuri-singurei.
— Unde? strigă DeFazio ţâşnind în picioare.
Fără a răspunde, diplomatul întinse calm mâna după bricheta
de aur, o scăpără şi dădu foc peticului de hârtie pe care îl aruncă
în scrumieră. Mario se ridică la rândul lui de pe scaun, iar
romanul aruncă bricheta pe masă şi aşeză la vedere arma lângă
ea.
— Mai întâi să discutăm la ce sumă v-aţi gândit, spuse el
urmărind cum bucata de hârtie se preface în scrum. Naşii noştri
din Palermo se pare că nu sunt la fel de generoşi ca ai voştri.
Hotărăşte-te rapid, fiecare minut contează.
— Ticălos împuţit ce eşti!
— Nu despre asta-i vorba. Cât, signor DeFazio?
— Mai mult de trei sute de mii, dolari americani, nu pot să ofer,
spuse il capo prăbuşindu-se pe scaun, incapabil să îşi desprindă
ochii de pe cenuşa din scrumieră.
— Asta-i excremento, spuse contesa. Mai fă o încercare. Vremea
trece şi nu cred că ai de ales.
— Bine, bine! Dublez potul!
— Plus cheltuielile.
— Ei, cât dracu’ poa’ să fie şi astea?
— Vărul tău, Mario, are dreptate. Te rog să-ţi revizuieşti
vocabularul când vorbeşti în prezenta soţiei mele.
— Mă…
— Te-am avertizat, signore. Cheltuielile reprezintă încă un sfert
de milion. Dolari americani.
— Ce, aţi căpiat?
— Nu. Iar tu eşti vulgar. Totalul reprezintă un milion o sută
cincizeci de mii de dolari, sumă care va fi transferată acolo unde îţi
vor spune curierii noştri de la New York… În caz contrar, vei fi dat
dispărut de la… cum se cheamă… domiciliul din Brooklyn Heights,
signor DeFazio.
— Unde sunt cei trei? întrebă il capo înfrânt.
— Pe un aerodrom particular din Pont Carre, la patruzeci şi
594
cinci de minute de mers cu maşina, lângă Paris. Aşteaptă un avion
care a fost reţinut la sol în Poitiers din pricina timpului
nefavorabil. Care nu va ajunge în Pont Carre decât peste cel puţin
o oră şi un sfert.
— Aţi adus echipamentul pe care l-am cerut? întrebă grăbit
Mario.
— Găsiţi tot ce vă trebuie acolo, răspunse contesa făcând un
gest larg spre servieta voluminoasă din piele neagră aşezată pe
scaunul din spatele ei.
— O maşină! O maşină rapidă! strigă DeFazio în timp ce vărul
său înşfăcă servieta.
— Aşteaptă afară, îi răspunse calm contele. Şoferul ştie cum să
ajungă la aerodrom fiindcă a mai fost acolo.
— Să mergem, cugino. În noaptea asta sunt ai noştri, iar tu, se
cheamă că ai egalat scorul.

În afara funcţionarului din spatele ghişeului unicei săli,

modeste, de aşteptare şi a dispecerului de zbor aflat în turnul de
control, special angajat în acea noapte pentru perioada
neprevăzută de aşteptare până la sosirea avionului din Poitiers,
aerodromul particular Pont Carre era pustiu la acea oră. Alex
Conklin şi Mo Panov rămăseseră discret în urmă, lăsându-l pe
Bourne singur cu Marie. Acesta îşi conducea soţia spre pista
despărţită de terminal printr-un gard înalt de sârmă. Două fâşii
lungi de lumină portocalie, luminile de semnalizare, marcau
marginea pistei pe care urma să aterizeze avionul. Acestea fuseseră
aprinse cu puţin timp în urmă.
— Nu mai durează mult, spuse Jason.
— Toată povestea asta e stupidă, răspunse soţia lui Webb. De la
cap la coadă.
— Nu ai motive să rămâi, dar ai toate motivele să pleci. Stupid
ar fi să stai la Paris. Alex are dreptate. Dacă te găsesc oamenii lui
Carlos, or să te ia ostatică, deci ce rost are să riscăm?
— Fiindcă sunt în stare să mă ascund şi nu-mi place să ştiu că
mă aflu la mii de kilometri depărtare de tine. Te rog să mă ierţi
dacă sunt îngrijorată pentru tine, domnule Bourne. Şi că ţin la
tine.
Jason o privi cu tandreţe, mulţumit că întunericul îi ascundea
chipul.
— Atunci fii deşteaptă şi foloseşte-ţi mintea, spuse el cu răceală
simţindu-se deodată foarte bătrân, mult prea bătrân pentru a-şi
595
ascunde adevăratele sentimente sau pentru a se preface că nu
simte nimic. Ştim că Şacalul a plecat la Moscova şi că Krupkin nu-
i departe pe urmele lui. Dimitri a aranjat să zburăm mâine
dimineaţă la Moscova şi să primim protecţie din partea KGB-ului
în cel mai supravegheat oraş din lume. Mai mult de atât nici nu
puteam spera.
— În urmă cu treisprezece ani, guvernul Statelor Unite ţi-a
acordat protecţie într-un zgârie-nori din New York şi asta nu ţi-a
folosit la nimic atunci.
— E o mare diferenţă. Atunci, Şacalul ştia exact unde mă duc şi
când o să ajung acolo. În timp ce acum, nici măcar nu bănuieşte
că am aflat de plecarea lui la Moscova. Are alte probleme pe cap,
mult mai mari şi e convins că am rămas la Paris urmăriţi de
oamenii pe care i-a pus pe urmele noastre.
— Şi ce o să faceţi la Moscova?
— N-avem cum şti până nu ajungem acolo. Însă fii convinsă că-i
de o mie de ori mai bine decât să stăm degeaba aici la Paris.
Krupkin a avut ceva treabă de făcut, nu glumă. Toţi ofiţerii din
Dzerjinski, care ştiu franceza, sunt verificaţi şi ţinuţi sub
observaţie. El a spus că acest amănunt – faptul că vorbesc
franceza – restrânge cercul suspecţilor şi că foarte curând se
aşteaptă să iasă ceva la lumină… ceva are să apară. Norocul ne
surâde de astă dată. Şi când o să se ivească în sfârşit ocazia să
rezolvăm odată pentru totdeauna problema, nu-mi permit să mai
am şi grija ta pe cap.
— E singurul lucru drăgălaş pe care mi l-ai spus în ultimele
treizeci şi şase de ore.
— Fie cum spui tu. Ar trebui să fii alături de copii, ştii şi tu
bine. Acolo vei fi în siguranţă, departe de Şacal. Iar copiii au nevoie
ca mama lor să fie alături de ei. E adevărat că doamna Cooper se
descurcă grozav, dar nu te poate înlocui total. În plus, gândeşte-te
că până acum fratele tău probabil l-a învăţat pe Jamie să fumeze
trabucuri cubaneze şi să joace Monopoly pe bani adevăraţi.
Marie ridică privirea spre soţul ei, iar în ochi îi luci o clipă o
lumină caldă, umbra unui zâmbet drăgăstos. Şi rosti:
— Mă bucur că m-ai înveselit. Chiar aveam nevoie.
— Nu cred să mă înşel. Vreau să spun în privinţa fratelui tău.
Iar dacă printre cei care au grijă de ai noştri se numără şi câteva
tinere arătoase, e posibil ca fiul nostru să-şi fi pierdut inocenţa
până acum.
— David!
596
 Bourne nu îi răspunse, iar Marie continuă chicotind înveselită:
— Constat că nu pot să mă supăr pe tine.
— Dar te-ai supăra dacă n-ai şti că am dreptate, doamnă doctor
St. Jacques. Am învăţat bine lecţia asta după treisprezece ani de
convieţuire cu tine.
— Oricum, să ştii că tot nu sunt de acord cu ideea asta tâmpită
de a mă întoarce la Washington! Şi cum? De aici la Marsilia, după
aceea la Londra şi abia la sfârşit direct pe aeroportul Dulles. Zău
că nu înţeleg de ce a trebuit să ne complicăm atât, când ar fi fost
de o mie de ori mai bine să mă sui într-un avion pe Orly şi să zbor
direct în State.
— A fost ideea lui Peter Holland. Te aşteaptă în persoană pe
aeroport, aşa că-ţi sugerez să-l întrebi pe el. La telefon să ştii că n-
a fost prea comunicativ. Îl suspectez că se fereşte de autorităţile
franceze, de teamă să nu afle oamenii lui Carlos. Bănuiesc că o
femeie care călătoreşte singură într-un avion aglomerat e totuşi
cea mai bună soluţie.
— Am să-mi petrec mai multă vreme aşteptând pe aeroporturi
decât în avion.
— Probabil, aşa că ai grijă să-ţi ascunzi picioarele alea mortale
şi să-ţi iei o Biblie de citit.
— Ce drăguţ, rosti Marie atingându-l cu tandreţe pe obraz.
Acum ai vorbit tu, David.
— Cum? întrebă Bourne pe un ton distant, refuzând să-i
răspundă cu aceeaşi căldură.
— Nimic… mai bine fă-mi un hatâr, vrei?
— Care? întrebă Bourne cu aceeaşi răceală.
— Când te întorci acasă, ai grijă să-l aduci şi pe David cu tine.
— Hai să vorbim despre plecarea ta, spuse Bourne aproape
brutal şi o prinse de cot pentru a o conduce înapoi în sala de
aşteptare. Îmbătrânesc, sunt prea bătrân şi nu mă mai pot preface
că sunt ceea ce nu sunt, îşi spune în sinea sa. Cameleonul începe
să-mi alunece printre degete; şi parcă nici nu mai am aceeaşi
fantezie de altădată. Dar nu mă pot opri! Nu acum! Dă-mi pace,
David Webb! Lasă-mă!
Abia intraseră în sala de aşteptare când telefonul de la ghişeu
începu să sune. Funcţionarul solitar ridică receptorul şi răspunse:
— Oui? Ascultă concentrat câteva secunde, apoi rosti: Merci şi
închise. Se întoarse spre cei patru care aşteptau lângă el şi le
spuse adresându-li-se în franceză: au sunat cei de la turn. Avionul
din Poitiers aterizează peste aproximativ patru minute. Pilotul vă
597
roagă să fiţi pregătită, madame, pentru că ar vrea să plecaţi
imediat şi să evitaţi furtuna care se anunţă dinspre est.
— Aşa voi face, rosti Marie repezindu-se şi îmbrăţişându-i cu
căldură, din toată inima, pe Alex Conklin şi Mo Panov; Bourne o
conduse aproape imediat spre ieşire, iar ea îl întrebă: Dar unde
sunt oamenii lui Krupkin, chiar ţineam să te întreb?
— N-avem nevoie de ei, îi răspunse Jason deschizând portiţa
prin care se trecea spre pistă. Sovieticii au stabilit pe faţă legătura
în Montaigne, de unde putem trage concluzia că ambasada lor este
supravegheată. Iar atâta vreme cât nu e agitaţie prin preajmă,
oamenii lui Carlos vor sta liniştiţi pentru că nu vor avea nimic de
semnalat.
— Am înţeles.
Deodată, văzduhul nopţii se umplu de un vuiet puternic care
crescu, apropiindu-se, apoi se estompă, rămânând doar huruitul
unor motoare puternice de avion care se înscrisese pe pista lungă
de douăsprezece mii de metri pregătindu-se de aterizare.
— Te iubesc nespus, David, strigă Marie încercând să acopere
zgomotul acum asurzitor care creştea pe măsură ce avionul se
apropia de ei.
— Şi el te iubeşte, rosti Bourne simţind că explodează. Eu te
iubesc nespus.
Avionul răsări deodată din noapte ca un bondar uriaş, alb şi
ameninţător, cu aripile scurte înfipte în burta fuselajului bondoc,
îndreptându-se glonţ spre ei pe culoarul dintre cele două şiruri de
lumini chihlimbarii. Pilotul răsuci scurt aparatul în aer şi îl opri cu
o hurducătură în dreptul lor, iar în acelaşi timp, uşa se deschise
lăsând pe pista de beton scara de acces. Jason şi Marie alergară
ţinându-se de mână spre uşa avionului.
Totul se petrecu cu iuţeala fulgerului, ca o rafală de vânt într-o
noapte furtunoasă, sălbatică, pustiitoare, de nestăvilit. Focuri de
armă! Două automate răpăiau la unison, unul aproape, celălalt în
depărtare, spulberând ferestrele, muşcând din lemn – iar liniştea
nopţii fu brusc străpunsă de un ţipăt sfâşietor care venea dinspre
sala de aşteptare, un urlet de agonie prevestitor de moarte.
Bourne o înşfăcă pe Marie de talie şi o împinse în avion,
urlându-i în acelaşi timp pilotului:
— Închide uşa şi pleacă!
— Mon Dieu! strigă pilotul din carlingă. Allez-vous-en! urlă el la
Jason ridicând scara; închise uşa şi porni în aceeaşi clipă
motoarele.
598
 Jason se trânti cu faţa la pământ şi ridică ochii spre avionul
care prindea viteză, spre a o zări pe Marie cu chipul îndurerat lipit
de hublou, plângând isteric. Bondarul uriaş se avântă înainte pe
pistă şi dispăru curând în noapte, zburând spre libertate.
Bourne era însă prins ca într-o capcană în simfonia de culori
portocalii, jucăuşe, de pe pistă, silueta sa detaşându-se, portocalie,
în noapte. Deci scoase pistolul automat din teacă – arma pe care i-
o dăduse Bernardine, reflectă el cu amărăciune – şi începu să se
furişeze cât putea mai bine spre parcela acoperită cu iarbă de
lângă poarta de acces pe pistă.
Canonada se porni din nou, numai că de astă dată se auziră trei
focuri de armă solitare trase dinspre terminalul cufundat în beznă.
Probabil trăgea Conklin, sau poate funcţionarul, dacă va fi avut o
armă, pentru că Panov nu avea aşa ceva. Şi-atunci, cine fusese
rănit?… Nu avea timp acum de aşa ceva! O rafală de mitralieră se
abătu asupra lui, rea, prelungă, ameninţătoare, muşcând din zidul
clădirii şi din poarta metalică.
Apoi, porni să scuipe foc şi cealaltă mitralieră, care după sunet
părea să vină de pe partea îndepărtată a sălii de aşteptare. Câteva
clipe mai târziu, se auziră două împuşcături izolate, urmate de un
ţipăt… tot dinspre partea mai îndepărtată a terminalului.
— Sunt rănit! se auzi strigătul unui bărbat în suferinţă… care
vorbise din partea cealaltă a clădirii.
Mitraliera! Jason se ridică uşurel pe vine, ascuns în iarba înaltă
şi iscodi din întuneric. O siluetă ceva mai întunecată se mişcă în
acel moment. Jason ridică pistolul şi trase cu sete în masa
mişcătoare. Ţâşni în picioare, alergă prin iarbă, cu degetul
încleştat pe trăgaci până termină gloanţele şi dispăru în partea
estică a pistei, acolo unde se opreau şi luminiţele de semnalizare
aurii. Se furişă prudent până în spatele gardului înalt cât un stat
de om, care începea din colţul clădirii terminalului şi zări, cu un
imens sentiment de uşurare, parcarea acoperită cu prundiş pe
care se detaşa o siluetă chircită, încovrigată pe jos. Omul înşfăcă
arma care îi zburase din mână apoi, ajutându-se de patul acesteia,
se ridică în şezut.
— Cugino! strigă acesta. Ajută-mă!
Răspunsul pe care îl primi rănitul fu însă o nouă rafală furioasă
venind dinspre latura vestică a clădirii, iar gloanţele trecură razant
pe lângă el.
— Iisuse! ţipă el înfricoşat. Sunt atins rău!
Îi răspunse o nouă canonadă, însoţită de astă dată de zgomot de
599
geamuri sparte. Ucigaşul care se afla pe latura vestică a clădirii
spulberase ferestrele şi făcea ravagii în modesta sală de aşteptare
din terminal.
Bourne aruncă pistolul descărcat şi inutil, se prinse cu ambele
mâini de gard, îl încălecă şi sări pe partea cealaltă aterizând pe
piciorul stâng, în care simţi brusc mii de ace dureroase. Ce-o fi cu
mine? De ce mă doare piciorul? Fir-ar să fie de treabă! Alergă
trăgându-şi piciorul după el spre colţul clădirii şi se uită prudent
spre terenul care i se deschidea în faţă. Silueta prăbuşită în
parcare căzu pe spate, nereuşind să se ridice proptindu-se de
patul mitralierei. Pe bâjbâite, Jason găsi o piatră mai mare şi o
aruncă cu toată puterea peste capul bărbatului rănit. Aceasta
atinse pământul undeva în spatele lui şi se rostogoli creând iluzia
unui zgomot de paşi furişaţi. Bărbatul se ridică înspăimântat în
şezut, se întoarse spre inamicul nevăzut dar de spaimă, scăpă
arma în două rânduri.
Acum! Bourne alergă nebuneşte spre bărbatul înarmat şi se
aruncă asupra lui. Îi smulse ucigaşului mitraliera din mână şi-l
pocni cu sete în moalele capului, lăsându-l fără cunoştinţă. Şi
deodată, tirul sacadat se porni iarăşi, parcă mai înverşunat, însoţit
şi de astă dată de pocnet sec de sticlă spartă. Ucigaşul care
deschisese primul focul mai avea puţin şi ajungea la cei dinăuntru.
Trebuia să-l oprească! îşi spuse Jason fără suflu, la capătul
puterilor, cu o durere insuportabilă împungându-l în tot corpul.
Unde dispăruse cel care fusese abia ieri? Unde dispăruse Delta al
Meduzei? Şi Cameleonul născut la Treadstone?
Bourne smulse disperat automatul MAC-10 din braţele
bărbatului care zăcea inconştient şi alergă ca un nebun spre uşa
laterală a terminalului.
— Alex! urlă el. Lasă-mă să intru! Am o armă!
Uşa se dădu imediat de perete.
— Dumnezeule! N-ai murit! se auzi din întuneric vocea lui
Conklin în timp ce Jason se repezea înăuntru. Mo e grav rănit – un
glonţ l-a atins în piept. Tipul de la ghişeu e mort şi nu reuşim să
stabilim legătura cu cel din turn, probabil că acolo au dat întâi
lovitura. Alex trânti uşa în urma lui Jason. Culcat!
O nouă ploaie de gloanţe împroşcă pereţii. Bourne se ridică în
genunchi şi trase la rândul lui, apoi se trânti la pământ, alături de
Conklin.
— Cum s-a-ntâmplat? strigă Jason fără suflu, cu o voce gâtuită,
cu faţa scăldată de sudoare.
600
 — Şacalul, uite asta s-a-ntâmplat.
— Bine, dar cum naiba crezi că a reuşit să afle?
— Ne-a tras pe toţi pe sfoară. Ne-a avut pe toţi – pe mine, pe
Krupkin şi pe Lavier. Cel mai grav e însă că m-a păcălit pe mine. A
lansat zvonul că lipseşte o vreme din Paris, fără să dea nici un fel
de explicaţii deşi ştia că eşti aici, iar noi ne-am zis că a picat în
minunata cursă pe care i-am întins-o, închipuindu-ne că e în
drum spre Moscova… Iar el ce face? Ne împinge în propria noastră
capcană. Doamne, ne-a avut şi încă cum! Trebuia să mă fi gândit,
trebuia să-mi fi dat seama! Parcă mi-a luat Dumnezeu minţile!
Prea au mers toate şnur… Doamne, David! Zău că-mi pare rău!
— Şi crezi că el e afară, da? Vrea să mă omoare cu mâna lui…
pe lângă asta nimic nu mai contează…
Deodată, printr-una din ferestrele sparte zbură înăuntru o
rachetă puternică de semnalizare. Bourne ridică instinctiv arma şi
trase în plin în tubul incandescent, stingându-i flacăra. Prea
târziu, fuseseră reperaţi.
— Aici! urlă Alex înşfăcându-l pe Bourne şi împreună se
rostogoliră în spatele ghişeului, chiar în clipa în care silueta
nedesluşită care se ivise la fereastră deschidea focul nimicitor
asupra lor.
Rafala se opri însă la fel de brusc pe cât se pornise, fiind imediat
însoţită de un trosnet sec.
— Trebuie să schimbe încărcătorul! şopti Bourne profitând de
clipa nesperată de acalmie. Nu cumva să te clinteşti din loc!
Jason se ridică în picioare şi alergă spre uşile care duceau
afară, pe pistă, cu mâna dreaptă încleştată pe armă, încordat ca
un arc, pregătit să ucidă… dacă vârsta NU ÎŞI VA SPUNE
CUVÂNTUL. Trebuia să reuşească.
Se repezi spre poarta pe unde o condusese cu doar câteva clipe
în urmă pe Marie şi se aruncă pe burtă, târându-se pe coate şi
genunchi în umbra gardului, spre dreapta. Redevenise Delta,
luptătorul invincibil din Meduza de la Saigon… Va reuşi! Acum nu
îl mai ajuta jungla prietenoasă, însă avea la îndemână tot ce-i
trebuia ca să reuşească. Adică, tot ce-i trebuia lui Delta: bezna
nopţii, apoi umbrele pe care le proiectau norii fugari acoperind
pentru o clipă luna. Foloseşte-te de orice! Doar pentru asta ai fost
pregătit şi antrenat cu atâţia ani în urmă… Ce mult e de atunci!
Lasă, nu te mai gândi cât timp a trecut de atunci! Fă-o! Bestia aia
cu chip de om care e la câţiva metri mai încolo vrea să te vadă
mort… Pe tine şi pe soţia ta şi pe copii! Mort!
601
 Furia oarbă îl proiectă înainte, o mânie care îl devora,
pustiitoare şi care respira prin toţi porii. Ştia că nu poate învinge
decât dacă se mişca rapid, iute, cât mai iute. Se furişă neauzit pe
lângă gardul dinspre pistă, spre colţul clădirii, cu nervii întinşi la
maximum, pregătit pentru clipa în care avea să fie reperat.
Strângea mitraliera la piept cu degetul încleştat pe trăgaci. La nici
zece metri mai încolo zări un pâlc de arbuşti şi tufişuri crescute în
neorânduială, iar în spatele lui doi copaci cu trunchiuri noduroase.
Dacă ajungea până acolo, să se ascundă în spatele lor, atunci avea
toate şansele să izbândească. Atunci el va decide soarta Şacalului
şi îl va arunca în Valea Plângerii, fie şi numai pentru simplul fapt
că-i va răsări pe neaşteptate din spate, surprinzându-l.
Ajunse deci în spatele tufişurilor, iar în acel moment auzi un
zgomot asurzitor de geamuri sparte, însoţit de un ţăcănit prelung
şi tânguitor de mitralieră – probabil de astă dată asasinul îşi
descărcase toate gloanţele, dar nu îl văzuse. Bărbatul ascuns lângă
fereastră fusese prea absorbit de încărcarea armei şi nu îi dăduse
prin minte că vreunul din prizonierii dinăuntru putea să scape.
Până şi Carlos îmbătrânea şi îşi mai pierduse din reflexe, îşi spuse
Jason Bourne. Unde era scânteia de inspiraţie care îl animase pe
Carlos de-a lungul atâtor şi atâtor operaţiuni? Sau privirea ageră şi
pătrunzătoare de felină, care vedea tot ce mişcă în noapte?
Noapte. Un nor acoperi pentru o clipă astrul nopţii şi peste toate
se lăsă o beznă deplină. Jason sări gardul şi se ascunse între
tufele sălbatice, apoi porni în fugă spre copacul cel mai apropiat,
se lipi de trunchi, aproape contopindu-se cu el şi studie scena care
i se desfăşura în faţa ochilor, cântărind cu iuţeală lucrurile,
hotărând şi mai iute ce are de făcut.
Ceva parcă nu mergea. Întâmplarea purta pecetea unui
amatorism pe care îi venea greu să îl asocieze cu personalitatea
Şacalului. Asasinul izolase terminalul, ad valorem, iar miza, sigur,
era foarte mare. Dar parcă lipsea totuşi o anume notă de
subtilitate din această ecuaţie a morţii pe care o montase Şacalul.
În schimb, era evidentă o brutalitate manifestată în forma sa cea
mai pură, lucru până la urmă puţin surprinzător dacă te gândeai
că era îndreptată împotriva unui bărbat de calibrul lui Jason
Bourne care reuşise să scape în atâtea rânduri din curse foarte
elaborate.
Silueta învăluită în tenebre se trase de lângă ochiul chior al
ferestrei, se lipi cu spatele de zid şi scoase din buzunar un
încărcător plin. Jason ţâşni din spatele pomilor, cu automatul
602
MAC-10 scuipând moarte, gloanţele muşcând din praful de la
picioarele asasinului şi înlănţuindu-l pe acesta ca într-o horă.
— Gata! strigă el apropiindu-se de asasin. Eşti un om mort,
Carlos. Dacă eşti Şacalul! O dată să apăs pe trăgaci şi eşti mort.
Bărbatul de lângă fereastră aruncă arma la pământ.
— Nu sunt Şacalul, domnule Bourne, rosti călăul din
Larchmont, New York. Ne-am mai întâlnit o dată, dar nu sunt cel
care crezi că aş fi.
— Ai să muşti din ţărână, ticălosule!
Ucigaşul îngheţă, iar Jason se apropie de el.
— Desfă braţele şi picioarele!
Ucigaşul se conformă ordinului.
— Saltă capul!
Bărbatul se supuse fără să crâcnească, iar Bourne se uita atent
la chipul lui, vag luminat de strălucirea palidă a semnalizatoarelor
gălbui de pe pistă.
— Te-ai convins? spuse Mario. Nu sunt cine crezi că aş fi.
— Dumnezeule, şopti Bourne, iar pe chip i se întipări o expresie
de uimire sinceră. Erai pe alee la Manassas, în Virginia. Ai vrut să-
l omori pe Cactus şi apoi pe mine!
— Aşa zicea în contract, domnule Bourne. Altfel n-am nimic de
împărţit cu tine.
— Şi cel care se afla în turnul de control, de el ce mai ai de zis?
— Să ştii că eu nu ucid chiar tot ce-mi pică în mână. După ce l-
a anunţat pe pilotul care venea de la Poitiers că poate să aterizeze,
i-am zis să se care… Îmi pare rău, da’ să ştii că şi nevasta ta era
trecută pe răboj. Din fericire, cum e mamă, iar eu ştiu ce înseamnă
să ai copii, mi-a fost peste puteri să o omor…
— Cine naiba eşti şi de unde ai mai apărut?
— Doar ţi-am spus. Am fost angajat.
— Am mai văzut eu de-ăştia ca tine.
— Poate că n-oi fi eu din gaşca ta, dar să ştii că îmi servesc
cinstit organizaţia din care fac parte.
— Dumnezeule, eşti trimis de Meduza!
— Am auzit de ei, da’ m-ai mult nu-ţi pot spune… Un lucru însă
pot să-ţi spun, domnule Bourne, asta ca să ne lămurim o dată
pentru totdeauna. N-aş vrea ca nevasta mea să rămână văduvă cu
nişte copii orfani pe cap doar fiindcă eu trebuie să respect un
contract. Pur şi simplu nu aş fi mulţumit să ştiu că-i las singuri pe
lume. Fiindcă ţin prea mult la ei.
— Probabil că ai să petreci vreo sută cincizeci de ani în
603
închisoare, asta dacă n-ai să fii judecat într-un stat în care se
aplică pedeapsa cu moartea.
— Nu şi dacă spun tot ce ştiu, domnule Bourne. Şi atunci, eu şi
familia mea o să avem parte de atenţie, adică de o nouă identitate,
poate chiar o fermă liniştită prin Dakota sau Wyoming. Pentru că,
vezi tu, eu am ştiut dintotdeauna că tot aici am să ajung într-o
bună zi.
— N-ai ajuns decât să-mi împuşti un prieten, nenorocitule! Şi pe
asta, tu ai făcut-o!
— Atunci cădem la pace? întrebă Mario.
— Adică ce naiba vrei să spui?
— M-aşteaptă o maşină la nici un kilometru de aeroport.
Ucigaşul din Larchmont, New York, scoase de la brâu un
instrument pătrat. E foarte rapidă şi cred că poate să sosească în
jumătate de minut. Şi sunt convins că şoferul ştie care e cel mai
apropiat spital din zonă.
— Cheamă-l!
— S-a făcut, domnule Bourne, spuse Mario apăsând pe un
buton al aparatului.
Morris Panov fusese transportat în sala de operaţie, iar Louis
DeFazio lăsat într-o rezervă, medicii considerând în urma
consultaţiei că rana sa nu era gravă. Iar criminalul cunoscut sub
numele de Mario fusese predat ambasadei americane de la Paris,
în urma negocierilor secrete dintre Washington şi Quai d’Orsay.
Un medic îmbrăcat în salopetă albă intră în sala de aşteptare,
iar Bourne şi Conklin ţâşniră în picioare, speriaţi.
— Nu-ncerc să trec drept mesagerul cu veşti bune, spuse
doctorul în franţuzeşte. Au fost atinşi plămânii şi inima, iar
prietenul dumneavoastră are puţine şanse să supravieţuiască,
poate nici patruzeci la sută. Îmi pare sincer rău. Totuşi, e o
persoană cu o voinţă extraordinară, care îşi doreşte să trăiască.
Uneori, acest lucru este mai important decât diagnosticul
necruţător pe care îl pune medicul. Ce-aş mai putea spune?
— Mulţumim, domnule doctor, spuse Jason evitându-i privirea
şi întorcându-i spatele.
— Aş vrea să dau un telefon, spuse Alex adresându-i-se
chirurgului. Ştiu că ar trebui să mă duc la ambasadă, însă mă tem
că nu am timp. Dacă sun de aici, îmi garantaţi că nu va fi
interceptată convorbirea?
— Păi, cred că nu aveţi de ce vă teme, îi răspunse medicul.
Fiindcă noi nu ne pricepem să instalăm aparate de ascultare.
604
Puteţi vorbi din cabinetul meu.
— Peter?
— Alex! strigă Holland din biroul său de la Langley, Virginia.
Cum staţi? Marie a reuşit să plece?
— Ca să-ţi răspund la prima întrebare, află că nu stăm tocmai
pe roze. Cât o priveşte pe Marie, aşteaptă-te din clipă în clipă să
primeşti un telefon de la o femeie furioasă şi isterizată. Probabil că
are să te sune de la Marsilia. Pilotul ăla pun pariu că nu se atinge
de transmiţătorul de la bord.
— Cum?
— Spune-i că n-am păţit nimic, că David nu e rănit…
— Ce tot îndrugi acolo? îi tăie brutal vorba directorul Agenţiei
Centrale de Informaţii.
— Am căzut într-o ambuscadă în timp ce aşteptam avionul de la
Poitiers. Din păcate, Mo Panov nu e într-o formă strălucită, de fapt
stă atât de rău încât refuz să mă gândesc la el pentru moment.
Suntem la spital, iar doctorul nu e prea optimist.
— Vai, Alex, sincer îmi pare rău.
— Lasă. În felul lui, Mo e un luptător şi nu se dă bătut cu una,
cu două. Eu am mare încredere în el, ştiu cât e de încăpăţânat. Şi,
că veni vorba, ai grijă să nu-i sufli Mariei o vorbă. Ştii câte griji şi-
ar face.
— Bineînţeles că n-am să-i spun nimic. Pot să vă ajut cu ceva?
— Da, ar fi ceva, Peter. Ai putea să-mi spui de pildă ce caută
Meduza aici, la Paris?
— La Paris? Nu se potriveşte cu ce ştiu eu şi te asigur că am
aflat destule.
— Crede-mă pe cuvânt, ştiu ce vorbesc. Cei doi pistolari care au
încercat să ne omoare acum o oră au fost trimişi de Meduza. Au
făcut mărturisiri complete.
— Nu mai pricep nimic, protestă Holland. Parisul nu se
potriveşte în schemă. Nici un fir din scenariul pe care ni l-am
construit, pornind de la mulţimea de informaţii pe care le deţinem,
nu conduce nici măcar cu gândul la Paris.
— Ba bine că nu, îl contrazise fostul şef de Agentură CIA în
străinătate. Tu singur ai spus-o, vorbind despre profeţia care se
împlineşte de la sine. Sper că n-ai uitat, da? Eşafodajul logic pe
care şi-a construit Bourne întreaga teorie. Meduza îşi uneşte
forţele cu Şacalul pentru a-l doborî pe Jason Bourne.
— Tocmai aici e buba, Alex, că era o simplă teorie. Poate că e
destul de convingătoare, totuşi o teorie cu slabe şanse de a deveni
605
realitate. Şi nici n-a devenit.
— Sare în ochi că da.
— Nu şi dacă te uiţi de la Washington. Aici se ştie că Meduza e
la Moscova.
— La Moscova! exclamă Conklin, mai să scape telefonul din
mână de uimire.
— Exact. Ne-am concentrat atenţia asupra firmei de avocatură
pe care o are Ogilvie la New York, i-am interceptat toate
convorbirile, ştim absolut tot ce-a discutat. Cumva – încă nu ştim
precis ce s-a întâmplat – Ogilvie a fost convins să plece din ţară. A
luat Aeroflotul până la Moscova iar familia lui s-a îmbarcat pentru
Marrakech.
— Ogilvie…? şopti Alex abia auzit, mintea lucrându-i febril,
încercând să aducă la suprafaţă o amintire dintr-un trecut
îndepărtat. De la Saigon? Ofiţerul care se ocupa de chestiile legale
la Saigon?
— Exact. Convingerea noastră este că el conduce de fapt
Meduza.
— Şi tu ai ţinut informaţia asta numai pentru tine? Adică mie
nu mi-ai spus nimic?
— Cum nu ţi-am spus nimic? Doar ştiai de numele firmei. Ţi-am
spus că avem şi noi priorităţile noastre. După cum tu le ai pe ale
tale. Din punctul nostru de vedere Meduza vine pe primul loc.
— Băi minte de trei parale! explodă Conklin. Îl cunosc pe
Ogilvie, mai precis, l-am cunoscut. Dă-mi voie să-ţi spun cum îl
numeau cei de la Saigon: Ogilvie Inimă-de-Gheaţă, cel mai parşiv
ticălos de avocat cu limbă despicată din Vietnam. Dacă îmi lăsai
ceva timp să investighez şi îmi dădeai mână liberă, până acum îţi
serveam pe tavă câteva din secretele lui tenebroase. Dar nu, tu nu
ştii decât să arunci totul în aer! Îl puteai cita în tribunal şi acuza
de complicitate la câteva crime comise în armată – chipurile
verdicte militare, ca pentru mizeriile pe care le-a făcut nu există
lege pe lume, nici civilă, nici militară care să-l scoată basma
curată. Iisuse, ce ţi-a venit să te fereşti de mine?
— Să fiu sincer, Alex, nici tu nu m-ai întrebat. Ai presupus –
sau poate n-am dreptate? – că refuzi să-ţi spun.
— Bine, bine, acum nu mai are nici o importanţă. Dă-o-ncolo de
treabă! Mâine sau poimâine îi livrăm pe cei doi din Meduza, aşa că
ai grijă să scoţi untul din ei. Amândoi visează să-şi scape fundul. Il
capo e un vierme şi nimic mai mult, însă celălalt, trăgătorul lui de
elită, se dă de ceasul morţii că vrea să-şi ştie familia apărată. Şi te
606
asigur că nu se referă la Cosa Nostra.
— Tu ce-ai de gând să faci? nu se lăsă Holland.
— Plecăm la Moscova.
— După Ogilvie?
— Nu, după Şacal. Însă dacă-l văd pe Bryce, îţi promit să-i
transmit complimente din partea ta.

607
 CAPITOLUL XXXV
Buckingham Pritchard şedea lângă unchiul său, Cyril Sylvester
Pritchard, directorul adjunct al Serviciului de Imigrări, îmbrăcat în
uniforma sa de slujbaş al statului şi anume în biroul lui Sir Henry
Sykes de pe insula Montserrat. Lângă cei doi, mai precis în dreapta
directorului adjunct, se afla avocatul, cel mai bun avocat indigen,
pe care Sykes îl numise din oficiu pentru a-i apăra pe cei doi
Pritchard în eventualitatea în care Coroana Britanică ar fi hotărât
să îi cheme în faţa instanţei sub acuzaţia de complicitate la o
acţiune teroristă. Sir Henry însuşi era aşezat la biroul său şi îl fixa
şocat pe avocatul Jonathan Lemuel care îşi lăsă capul pe spate şi
ridică ochii spre tavan, nu atât pentru a primi în obraz mângâierea
răcoroasă şi binefăcătoare a ventilatorului, cât mai degrabă într-un
gest de exasperare. Lemuel studiase Dreptul la Cambrige, iar după
ce obţinuse diploma de avocat, unul dintre copiii coloniei care
obţinuse o bursă în Anglia, practicase avocatura la Londra, pentru
a reveni în insula natală spre amurgul vieţii, intenţionând să-şi
petreacă aici ultimele zile şi să se bucure în tihnă de roadele
muncii de o viaţă. Sir Henry îşi convinsese prietenul de culoare să-
i ajute pe cei doi cretini care probabil picaseră din inconştienţă
într-un incident de proporţii internaţionale.
Ceea ce-l şocase pe Sir Henry şi îl adusese la exasperare pe
Jonathan Lemuel a fost următorul schimb de replici între Sykes şi
adjunctul directorului Vămii:
— Domnule Pritchard, am căzut de acord că nepotul dumitale a
surprins o convorbire telefonică între John St. Jacques şi
cumnatul acestuia, americanul David Webb. Nepotul dumitale,
Buckingham Pritchard, prezent la această întâlnire, a recunoscut
în continuare că te-a sunat, cu de la sine putere (ba chiar aş
spune cu entuziasm) şi ţi-a adus la cunoştinţă anumite lucruri
menţionate în cursul numitei convorbiri, informaţii pe care
dumneata te-ai grăbit – şi ai insistat asupra acestui punct – să le
transmiţi de îndată la Paris. Ce-am spus până acum este corect?
— Totul este perfect adevărat, Sir Henry.
— Cu cine ai luat legătura la Paris? Care este numărul de
telefon?
— Cu tot respectul, domnule, am jurat să nu divulg acest

608
secret.
La acest răspuns succint şi neaşteptat ridicase ochii exasperat
Jonathan Lemuel.
Recăpătându-şi aproape instantaneu stăpânirea de sine, Sykes
repetă, curmând scurta pauză:
— Aşadar, care este numărul, domnule Pritchard?
— Nepotul meu şi cu mine facem parte dintr-o organizaţie
internaţională printre ai cărei membri se numără mari conducători
ai lumii iar noi am jurat să nu divulgăm secretul.
— Doamne, Dumnezeule, ăsta chiar e convins de ce spune,
mormăi Sir Henry.
— Lasă, spuse Lemuel revenind cu privirile în pământ. Poate că
serviciile noastre telefonice nu sunt atât de moderne, mai cu
seamă când e vorba de telefoane publice – de la un telefon public
cred că ţi s-a spus să suni – însă în cel mult o zi putem depista cu
uşurinţă şi singuri numărul. Aşa că de ce să nu i-l spui chiar
acum lui Sir Henry? Este foarte important să-l cunoaştem cât mai
repede în acest moment. Cui i-ar face rău dacă ni l-ai da acum?
— În primul rând superiorilor noştri din organizaţie, domnilor.
Acest lucru mi-a fost explicat cât se poate de clar.
— Şi cum se numeşte această organizaţie internaţională?
— Nu ştiu, Sir Henry. Tocmai în asta constă marele secret, nu
înţelegeţi?
— Mi-e teamă că tu eşti cel care nu înţelege, domnule Pritchard,
spuse Sykes printre dinţi, simţind cum urcă în el un val de mânie.
— O, Sir Henry. Dar înţeleg, am înţeles prea bine despre ce este
vorba. Daţi-mi voie să vă explic! îl întrerupse adjunctul uitându-se
pe rând la scepticul Sykes, la consternatul avocat şi la nepotul său
care-l privea cu admiraţie mută, apoi li se adresă celor doi cu aerul
că le destăinuie un mare secret: De la o bancă particulară din
Elveţia a fost transferată o sumă mare de bani în contul meu din
Montserrat. Instrucţiunile sunau clar, deşi poate, într-un fel, sunt
destul de flexibile. Mi se dă mână liberă să folosesc banii după
cum cred de cuviinţă, pentru însărcinările pe care le voi primi…
Transport, masă, casă, protocol, mi s-a spus că pot cheltui banii
cum vreau, însă, fireşte, eu am ţinut socoteala tuturor cheltuielilor
de până acum, cu aceeaşi rigoare cu care ţin evidenţa tuturor
oaspeţilor sosiţi pe insulă, în calitatea mea de înalt funcţionar la
Vamă… Cine, dacă nu nişte persoane de vază, ar acorda asemenea
încredere unui bărbat pe care nu-l cunosc decât după reputaţie,
fiind convinşi, pe drept cuvânt, că reputaţia acestuia e nepătată.
609
 Henry Sykes şi Jonathan Lemuel se priviră lung, de astă dată,
în afara consternării şi a mâniei cu o curiozitate făţişă. Sir Henry
se aplecă peste birou şi spuse:
— În afara acestei – să-i zicem – supravegheri a mişcărilor lui
John St. Jacques, prin intermediul serviciilor nepreţuite ale
nepotului dumitale, aţi primit şi alte însărcinări?
— Nu, domnule. Dar sunt convins că după ce vor constata cât
de eficient am acţionat, aceşti conducători precis ne vor da şi
altele.
Lemuel ridică mâna calm de pe braţul fotoliului şi îi ceru printr-
un gest mut lui Sykes, care se făcuse roşu ca sfecla, să se
stăpânească.
— Spune-mi, te rog, rosti el repede, dar cu blândeţe, cam la cât
se ridică suma importantă de bani pe care aţi primit-o din Elveţia?
Acest aspect nu are relevanţă din punct de vedere juridic şi,
oricum, Sir Henry poate suna la bancă, aşa încât mai bine ar fi să
ne spuneţi voi.
— Trei sute de lire sterline! răspunse cel mai vârstnic Pritchard,
glasul vibrându-i de mânie că valoarea propriei persoane nu fusese
recunoscută.
— Trei sute…? spuse avocatul şi îşi pierdu graiul.
— Nu e o sumă ameţitoare, nu? mormăi Sir Henry sprijinindu-
se de spătar şi amuţind imediat de uimire.
— Cu aproximaţie, continuă Lemuel, la cât se ridică cheltuielile
pe care le-aţi făcut?
— Cum cu aproximaţie? Precis, rosti hotărât adjunctul, scoţând
un carneţel din buzunarul de la piept al vestonului.
— Sclipitorul meu unchi vorbeşte întotdeauna la obiect, îi sări
nepotul în ajutor.
— Mulţumesc, dragă nepoate.
— Cât? insistă avocatul.
— Exact douăzeci şi şase de lire şi cinci şilingi – în monedă
britanică, deci echivalentul a o sută treizeci şi doi de dolari est-
caraibieni, sumă calculată la ultimul curs de schimb. În această
situaţie, a trebuit să rotunjesc suma, pierzând patruzeci şi şapte
de cenţi.
— Remarcabil, rosti Sykes perplex.
— Am păstrat cu scrupulozitate fiecare chitanţă, continuă
adjunctul înfierbântându-se pe măsură ce citea din carneţel. Le ţin
pe toate sub cheie, într-o casetă de la domiciliul meu de pe Old
Road Bay, iar ele se referă la următoarele sume: şapte dolari şi
610
optsprezece cenţi pentru convorbiri locale – desigur, nu trebuie să
folosesc telefonul de la birou; douăzeci şi trei de dolari şi şaizeci şi
cinci de cenţi pentru convorbirile cu Parisul; şaizeci şi opt de dolari
şi optsprezece cenţi… pentru o masă oficială la care am participat
eu şi nepotul meu la Vue Point, desigur pentru discuţii în această
chestiune…
— Destul! îi tăie vorba Jonathan Lemuel tamponându-şi cu o
batistă fruntea acoperită de broboane, în ciuda faptului că
ventilatorul din încăpere îşi făcea conştiincios datoria.
— Sunt pregătit să fac faţă oricărei analize…
— Cyril, am spus că-i suficient.
— Poate ar fi bine să ştiţi că am refuzat să iau taxiul când
şoferul, auzind că cer bon de decont, a sugerat să umfle suma. Ba
chiar l-am admonestat în calitatea mea…
— Destul! tună Sykes cu ochii ieşiţi din orbite şi venele de pe
gât umflate mai să plesnească. Amândoi v-aţi comportat ca nişte
idioţi de prima mână. Auzi, John St. Jacques criminal! E pur şi
simplu scandalos!
— Sir Henry! interveni ferm tânărul Pritchard. Eu însumi am
văzut, cu ochii mei, ce s-a-ntâmplat la Tranquility Inn! A fost
oribil. Sicrie pe ponton, capela aruncată în aer, şalupe oficiale
patrulând în jurul insulei noastre atât de liniştite, focuri de armă,
domnule! Nu o să ne mai revenim nici peste şase luni, domnule.
— Exact! urlă Sykes. Crezi că Johnny St. Jacques şi-ar fi
distrus cu bună ştiinţă proprietatea, că şi-ar fi compromis singur
afacerile?
— Sir Henry, multe lucruri greu de explicat se petrec în lumea
crimei organizate, spuse Cyril Pritchard cu înţelepciune. Eu,
bunăoară, în calitatea mea de înalt funcţionar al statului, am auzit
o mulţime de istorii, chiar foarte multe. Incidentele de felul celor
descrise de nepotul meu se numesc tactici diversioniste, puse la
punct pentru a crea iluzia că răufăcătorii sunt ei înşişi victime. Să
ştiţi că mi s-a explicat totul, de-a fir-a-păr.
— Aha, zici că ţi s-a explicat? strigă generalul de brigadă al
armatei britanice. Atunci sper că-mi permiţi să-ţi explic şi eu ceva.
Ai fost tras pe sfoară de un terorist internaţional căutat de o lume
întreagă! Ştii care e pedeapsa când intri în cârdăşie şi eşti complice
cu un ucigaş de profesie? Am să-ţi explic foarte clar, în cazul în
care ţi-a scăpat din vedere – în calitatea ta de funcţionar oficial,
desigur… E una singură în lumea întreagă: pedeapsa capitală – te
execută un pluton de execuţie sau, variantă mai puţin caritabilă,
611
eşti spânzurat într-o piaţă publică! Acum, fii bun, te rog şi spune-
mi numărul de telefon de la Paris.
— În aceste condiţii… spuse adjunctul şi, adunându-şi bruma
de demnitate şi prestanţă care îi mai rămăseseră – în ciuda
faptului că nepotul său, cuprins de un puternic acces de tremurat,
îl prinsese de braţul stâng, întinse o mână tremurătoare spre
carnet. Am să-l scriu. Trebuie să întrebi de o mierlă. În franceză,
Sir Henry. Eu vorbesc puţin, Sir Henry. Franceza, vreau să spun,
Sir Henry.

Invitat de unul din gardienii săi înarmaţi, îmbrăcat în ţinută

sport de oaspete sosit să-şi petreacă weekendul, adică pantaloni
albi de doc şi un bluzon alb şi foarte larg de doc, John St. Jacques
intră în biblioteca noii sale reşedinţe, o proprietate aflată în Golful
Chesapeake. Paznicul, un tânăr musculos, bine făcut, de înălţime
medie, cu trăsături regulate de hispanic, rămase în pragul uşii
deschise şi îi arătă cu un gest mut telefonul aşezat pe biroul imens
din lemn de cireş.
— E pentru dumneavoastră, domnule Jones. Directorul.
— Mulţumesc, Hector, spuse Johnny, după care făcu o pauză,
gânditor. Chiar e nevoie de toată ciorba asta cu domnul Jones?
— La fel ca şi de cea cu „Hector”. De fapt, pe mine mă cheamă
Roger. Sau poate Daniel. În fine, n-are importanţă.
— M-am prins. St. Jacques se îndreptă spre telefon şi ridică
receptorul. Holland?
— Numărul pe care l-a căpătat prietenul tău, Sykes, duce într-o
fundătură. Oricum, ne-a fost de folos.
— După cum s-ar exprima şi cumnatul meu, te rog să vorbeşti
clar în engleză.
— E numărul unei cafenele de pe malul Senei, din cartierul
Marais. Trebuie să întrebi de o mierlă – un oiseau noir – după care
răspunde altcineva. Dacă mierla e acolo, legătura e garantată.
Dacă n-o găseşti, mai încerci altă dată.
— Dar de ce-ai spus că v-a fost de folos?
— Mai încercăm – încă o dată şi încă o dată… având grijă să-l
plantăm pe unul de-ai noştri printre ei.
— Altfel ce s-ar putea întâmpla?
— La asta n-am decât o bucăţică de răspuns.
— Să te ia naiba!
— Marie îţi va explica…
— Marie?
612
 — E-n drum spre casă. E furioasă, dar s-a calmat ca mamă şi
soţie.
— Şi de ce e, mă rog, furioasă?
— I-am făcut rezervare sub alt nume, pe câteva zboruri…
— Şi pentru numele lui Dumnezeu, de ce? îi tăie furios vorba
Johnny. Să-i trimiţi imediat un avion! Cred că e mai preţioasă
pentru voi decât toţi neisprăviţii ăia din Congres sau târâie-brâu
din administraţie – iar lor le trimiţi avioane oriunde s-ar afla! Să
ştii că nu mă ţin de bancuri, Holland!
— Nu eu trimit avioanele alea, îi răspunse cu fermitate
directorul. Alţii o fac. Cele pe care le-aş trimite eu pe pământul
altei ţări ar ridica prea multe semne de întrebare şi ar stârni
curiozitate. Cred că nu e nevoie să mai adaug nimic. Securitatea ei
e mult mai importantă decât confortul.
— Asupra acestui punct sunt de acord cu tine, barosanule.
Directorul tăcu o clipă, tăcerea lui sugerând iritare.
— Ştii ceva? Nu s-ar putea spune că eşti un tip prea agreabil,
nu?
— Să ştii că sora mea crede exact pe dos, lucru care bănuiesc că
te irită. Şi de ce ziceai că s-a calmat – ca mamă şi soţie?
Din nou Holland tăcu un timp, de astă dată alegându-şi vorbele.
— S-a petrecut un incident neplăcut, la care nu s-a aşteptat nici
unul dintre noi.
— Aha, iar aud vorbele alea tâmpite, limbajul de lemn al
administraţiei, tună St. Jacques. Ce v-a mai scăpat din vedere de
data asta? Un camion care transporta la Paris rachete nucleare
trimise de Ayatolah? Ce s-a-ntâmplat?
Şi pentru a treia oară, Peter Holland preferă să tacă înainte de a
vorbi. Tăcere deplină, deşi respiraţia lui grea se auzea perfect în
receptor.
— Ştii ceva, tinere? Mai simplu mi-ar fi să închid telefonul şi să
uit de existenţa ta, lucru care precis că mi-ar ajuta să-mi reglez
tensiunea.
— Ascultă, barosanule, e vorba de sora mea şi de bărbatul cu
care e măritată, despre care eu cred că e un tip pe cinste. Acum
cinci ani, voi, ticăloşi împuţiţi ce sunteţi – repet, ticăloşi împuţiţi –
aţi vrut să-i omorâţi pe amândoi prin Hong Kong şi Orient. Eu nu
cunosc datele problemei fiindcă astea două rude apropiate ale mele
sunt prea discrete, sau poate prea tâmpite, să-mi spună şi mie
despre ce-i vorba. Însă cu cât ştiu eu din ce-ai făcut, afirm că n-aş
catadicsi să-ţi dau nici măcar o slujbă de chelner pe insula mea!
613
 — Mi se pare corect, spuse Holland înfrânt. Nu că ar avea vreo
importanţă, însă eu nu lucram la prăvălie pe vremea aia.
— Chiar că n-are nici o importanţă. Eu mă refeream la sistemul
vostru ocult. Dacă erai acolo, făceai şi tu acelaşi lucru.
— Ţinând cont de datele problemei, s-ar putea să-ţi dau
dreptate. Probabil că şi tu ai fi procedat la fel, dacă te-ai fi prins în
aceeaşi horă. Dar nici asta nu are nici un fel de importanţă.
Povestea e de domeniul trecutului.
— Iar prezentul e prezent, nu se lăsă St. Jacques. Ce s-a
petrecut la Paris? Ce-i cu „incidentul neplăcut”?
— Conform celor relatate de Conklin, a avut loc o ambuscadă pe
aerodromul din Pont Carre. Atacul a fost înăbuşit. Nici cumnatul
tău, nici Alex nu au fost răniţi. Asta-i tot ce-ţi pot spune.
— E tot ce vreau să aud.
— Am vorbit cu Marie. E la Marsilia şi soseşte în State mâine
dimineaţă. Am s-o întâmpin eu însumi la aeroport şi am s-o
însoţesc până la Chesapeake.
— Şi David?
— Cum?
— Cumnatul meu!
— A, da, aşa e… e-n drum spre Moscova.
— Ce face?

Cursa de pasageri Aeroflot coborî trenul de aterizare şi atinse

scurt legănându-se pista aeroportului Şeremetievo din Moscova.
Pilotul coborî scara suplimentară de acces pe pistă, după care opri
la o jumătate de kilometru de terminal, în acelaşi timp rostind un
anunţ în rusă şi franceză:
— Debarcarea se va face peste aproximativ cinci minute. Vă
rugăm, nu vă părăsiţi locurile.
Nici o altă explicaţie nu însoţea anunţul, iar pasagerii care
soseau de la Paris cu aceeaşi cursă şi nu erau cetăţeni sovietici s-
au întors liniştiţi la lectura ziarelor sau cărţilor pe care le luaseră
cu ei în călătorie, imaginându-şi că întârzierea se datora decolării
unui alt avion. Totuşi, cei care erau cetăţeni sovietici, ca şi o mână
de pasageri obişnuiţi cu încâlcitele formalităţi ruseşti practicate la
aterizare, ştiau că lucrurile nu stau tocmai aşa. Compartimentul
din faţă al avionului Iliuşin, o încăpere de câteva locuri, despărţită
de restul aparatului printr-o draperie şi rezervată pasagerilor cu
statut special şi care trebuiau să rămână nevăzuţi, era pe punctul
de a fi evacuat, dacă nu total, măcar în parte. La uşa avionului
614
fusese adusă o scară metalică, acoperită şi blindată, iar la o sută
de metri mai încolo aştepta o limuzină oficială. Şi cum pasagerii
aceştia cu statut special puteau fi văzuţi din spate în timp ce se
îndreptau spre maşina trasă direct pe pistă, stewarzii se îngrijeau
să mişune printre şirurile de scaune pentru a se asigura că nimeni
nu scoate din geantă vreun aparat de filmat. Dar aşa ceva nu se
întâmplase niciodată. Aceşti călători speciali erau proprietatea
KGB-ului şi, din motive cunoscute doar Komitetului, ei nu puteau
fi văzuţi în sălile de aşteptate ale aeroportului internaţional
Şeremetievo. Acest ritual se repetă întocmai şi în această după-
amiază la periferia Moscovei.
Alex Conklin coborî şchiopătând scara metalică urmat de
Bourne care ducea cei doi saci de călătorie în care îşi îndesaseră
strictul necesar. Dimitri Krupkin ţâşni afară din limuzină şi se
îndreptă grăbit spre ei, în timp ce scara acoperită era trasă departe
de avion.
— Cum se simte prietenul vostru, doctorul? întrebă agentul
sovietic, urlând ca să acopere zgomotul infernal al motoarelor.
— Se agaţă de viaţă! strigă la rândul lui Alex. Nu se ştie dacă o
să scape, dar cel puţin îşi dă osteneala.
— Alexei, e numai vina ta! Avionul se îndepărtă, iar Krupkin mai
coborî glasul vorbind încă tare, însă cel puţin fără a urla. Mai bine
îl sunai pe Serghei la ambasadă. Oamenii lui erau preveniţi că
trebuie să te însoţească oriunde le-ai fi cerut, dar tu n-ai scos o
vorbă.
— Realitatea este că am fi atras atenţia asupra noastră dacă îi
căram după noi.
— Mai bine să atragi atenţia asupra ta şi să nu păţeşti nimic,
decât să adresezi pe faţă o invitaţie duşmanului de a te ataca! îl
contrazise rusul. Ştii bine că oamenii lui Carlos n-ar fi îndrăznit să
ridice un deget, ştiind că sunteţi apăraţi de noi.
— Dar n-a fost Şacalul… Şacalul, repetă Conklin coborând
glasul, conştient că huruitul motoarelor puternice ale avionului
care se îndepărta pe pistă scăzuse acum.
— Cum să fi fost el, că doar era aici. Au tras piticii lui care au
primit ordin în acest sens?
— Care pitici şi care ordin?
— Cum adică?
— Lasă, îţi explic mai târziu. Hai să plecăm odată de aici.
— Ia stai aşa, spuse Krupkin privindu-l încruntat. O să stăm de
vorbă… întâi şi întâi însă vă urez bun-venit pe pământul Mamei
615
Rusia. Şi, în al doilea rând, ai grijă să nu sufli o vorbă despre stilul
de viaţă pe care-l duc în Occidentul putred şi corupt în calitatea
mea de trimis oficial al statului. Auzi, nici o vorbă nimănui cât te
învârţi pe aici.
— Ştii ceva, Kruppie, într-o bună zi tot or să afle.
— Niciodată. Toţi mă adoră fiindcă eu furnizez Komitetului mai
multe bârfe, picante şi utile, despre viţa dezmăţată a grangurilor
din aşa-zisa lume liberă, decât toţi ofiţerii KGB trimişi în
străinătate la un loc. De asemenea, tot eu le furnizez superiorilor
mei ocazia de a imita acest stil de viaţă, cum nici un alt ofiţer din
lumea largă n-ar şti s-o facă. Iar dacă reuşesc să-l încolţesc şi să-l
prind pe Şacal aici, la Moscova, nu-ncape îndoială că o să fiu ales
membru în Politbiuro, cu titlul de erou naţional.
— Înseamnă că vei putea fura cât îţi pofteşte inima.
— Şi de ce nu? În fond, toţi o fac.
— N-aş vrea să vă deranjez, îi întrerupse scurt Bourne lăsând
jos cei doi saci de voiaj. Ai mai aflat ceva despre Piaţa Dzerjinski?
— Destul, dacă te gândeşti că n-am avut la dispoziţie decât
treizeci de ore. Am restrâns cercul posibililor colaboratori ai lui
Carlos la treisprezece şi toţi vorbesc franceza cursiv. Sunt ţinuţi
sub observaţie, urmăriţi pe toate căile, cu oameni şi aparatură.
Ştim exact ce fac clipă de clipă, cu cine se întâlnesc sau cu cine
vorbesc la telefon… Lucrez cu doi comisari de rang superior, dintre
care nici unul nu ştie franceza… De fapt, nu sunt în stare să se
exprime corect nici în rusă. În sfârşit, se întâmplă şi d-astea, cam
des. Adevărul este că amândoi sunt dedicaţi trup şi suflet cauzei şi
infailibili în acelaşi timp, ceea ce ar vrea să spună că preferă să
lupte alături de mine pentru a-l prinde pe Şacal decât să mai aibă
de-a face vreodată cu naziştii (eu aşa le-am arătat). Sunt deci
dornici să mă sprijine în acţiunea de urmărire.
— Acţiunea ta e inutilă şi tu o ştii foarte bine, spuse Alex. Ăştia
dau buzna în toaletele pentru femei când de fapt urmăresc vreun
tip.
— Nu de data asta. Fiindcă acum i-am ales eu însumi, nu se
lăsă Krupkin. În afară de patru oameni de-ai noştri, restul sunt
trădători din Statele Unite, America, Franţa şi Africa de Sud – toţi
cu dosare zdravene şi vile pe malul mării pe care riscă să le piardă
dacă o zbârcesc. Să ştii, chiar mi-ar plăcea să fiu ales în Prezidiul
Suprem, poate chiar Comitetul Central. În felul ăsta aş putea fi
trimis la post la Washington sau la New York.
— Iar acolo ai putea fura şi tu ca lumea, spuse Conklin.
616
 — Eşti nedrept, Alexei. Eşti foarte, foarte rău. După ce bem vreo
şase păhărele de vodcă, să-mi aduci aminte că trebuie să-ţi
povestesc ce proprietate şi-a tras însărcinatul nostru cu afaceri
acum doi ani prin Virginia. Fiindcă a cântat unde trebuia, a fost
finanţat de banca iubitei lui din Richmond. Şi acum, un mare
investitor îşi doreşte proprietatea lui, oferindu-i de zece ori mai
mult!… Să mergem, ne aşteaptă maşina.
— Nu-mi vine a crede că se poate aşa ceva, spuse Bourne luând
bagajele.
— Bun-venit în lumea reală a tehnologiei de vârf, îi spuse
Conklin râzând înveselit. Din punctul de vedere al unora,
aparatura asta face minuni.
— Din toate punctele de vedere, continuă Krupkin în timp ce se
îndreptau spre limuzină. Totuşi, v-aş sugera să renunţăm la
discuţia asta cât mergem cu maşina. Bine, domnilor? Apropo, v-
am rezervat un apartament cu două dormitoare la hotelul Metropol
de pe Marx Prospekt. E un loc foarte convenabil şi am avut grijă să
opresc toate aparatele de ascultare.
— De ce, înţeleg. Dar nu şi cum ai reuşit.
— După cum bănuiesc că ştiţi, teama de a fi pus în situaţii
incomode este cel mai mare duşman al Komitetului. Le-am explicat
celor care se ocupă de securitatea internă că ceea ce s-ar putea
înregistra poate fi extrem de jenant pentru anumite persoane şi că,
fără îndoială, cei care ascultă din întâmplare benzile ar putea fi
transferaţi fără drept de apel tocmai în Kamciatka.
Ajunseră la maşină, iar uşa din spate le fu deschisă de un şofer
îmbrăcat într-un costum identic cu cel pe care îl purtase Serghei la
Paris.
— Materialul este acelaşi, spuse Krupkin în franceză,
remarcând reacţia celor doi oaspeţi la vederea vestimentaţiei
asemănătoare. Din păcate, nu şi croiala. Am insistat ca Serghei să-
şi refacă costumul lui în Faubourg.
Hotelul Metropol este o construcţie masivă, ridicată înaintea
Revoluţiei şi renovată după aceea, în stilul încărcat al arhitecturii
vieneze şi pariziene care îi inspirase pe ţari în trecere prin
capitalele europene la sfârşitul secolului trecut. Încăperile sunt
înalte, bogat ornamentate, cu o risipă de marmură şi tapiserii
nepreţuite. Holul somptuos, mărturie vie a unor vremuri apuse,
constituie aproape o sfidare declarată la adresa noilor guvernanţi
care au permis cetăţenilor zdrenţăroşi în fruntea cărora s-au ales
să pună piciorul în acest loc. Pereţii fastuoşi şi candelabrele
617
strălucitoare cu ciucuri de cristal montaţi în aur filigranat par a se
uita cu dispreţ la aceşti intruşi nedemni. Se părea totuşi că Dimitri
Krupkin nu era impresionat de consideraţii de acest fel, fiindcă se
mişca firesc, cu un aer degajat, în această ambianţă, ca la el
acasă.
— Tovarăşe! strigă directorul hotelului, pe un ton totuşi discret,
adresându-se ofiţerului KGB care îşi conduceau oaspeţii spre lift.
Aveţi un mesaj urgent, continuă acesta îndreptându-se grăbit spre
Krupkin şi îi strecură direct în mână un bileţel împăturit. Mi s-a
spus să vi-l înmânez personal.
— Îţi mulţumesc.
Dimitri îl urmări cu privirea pe bărbatul care se îndepărta la fel
de iute, apoi despături hârtia în timp ce Bourne şi Conklin
aşteptau, ceva mai retraşi, în spatele lui.
— Trebuie să sun imediat la Dzerjinski, spuse el întorcându-se
spre cei doi americani. Pe cel de-al doilea comisar cu care lucrez.
Veniţi, să ne grăbim.
Ca şi holul, apartamentul ţinea de o altă epocă, o altă lume,
poate chiar o altă ţară, frumuseţea lui desăvârşită fiind mutilată de
urzeala decolorată a draperiilor şi tapetului şi de imperfecţiunile
pline de stângăcie ale ultimei renovări, imperfecţiuni care păreau
să adâncească şi mai mult diferenţa dintre trecut şi prezent. Cele
două dormitoare se aflau în dreapta şi în stânga camerei de zi
vaste, iar într-un colţ al acesteia era un bar plin-ochi cu sticle de
băutură din cele care se întâlnesc mai rar pe rafturile magazinelor
moscovite.
— Serviţi-vă, spuse Krupkin îndreptându-se spre telefonul
aşezat pe o imitaţie de birou stil, ceva între Queen Anne şi Ludovic
al XVI-lea. A, am uitat complet de tine, Alexei. Am să comand nişte
ceai sau apă minerală.
— Lasă, spuse Conklin luându-şi sacul de voiaj din mâna lui
Bourne şi îndreptându-se spre uşa dormitorului din stânga. Am să
fac un duş. Avionul ăla trăsnea ca o cocină.
— Sper că totuşi biletul nu vi s-a părut scump, spuse Krupkin
ridicând tonul şi formă numărul de telefon. Apropo, ingraţilor ce
sunteţi, armele voastre sunt în sertarul noptierei. Câte un pistol
automat Graz Buria de calibrul 38… Hai, domnule Bourne, tu nu
eşti abstinent, călătoria a durat destul, iar conversaţia mea s-ar
putea să se lungească. Comisarul meu numărul doi e un tip destul
de volubil şi impetuos.
— Da, cred că am să beau ceva, spuse Jason depunându-şi
618
geanta în faţa uşii celuilalt dormitor.
Se duse la bar, alese o sticlă cu etichetă cunoscută şi îşi turnă
un pahar în timp ce Krupkin începea să vorbească la telefon în
rusă. Nu înţelegea o vorbă în această limbă, aşa încât se îndreptă
spre ferestrele înalte care dădeau spre bulevardul larg cunoscut
sub numele de Marx Prospekt.
— Dobrîi deni… da, da… Pacemu?… Sadovaia togda. Dvadţati
minut.
Krupkin clătină iritat din cap şi trânti receptorul în furcă, iar
Jason, zărind cu coada ochiului mişcarea, se întoarse spre rus.
— De data asta, comisarul numărul doi nu a fost cine ştie ce
vorbăreţ, domnule Bourne.
— Nu înţeleg.
— Trebuie să plecăm imediat, spuse Krupkin întorcându-se spre
uşa dormitorului în care intrase Conklin şi strigă: Alexei, ieşi de
acolo! Rapid!… Am încercat să-i explic că acum aţi intrat pe uşă,
rosti ofiţerul KGB întorcându-se din nou spre Jason, însă nici n-a
vrut să audă. Am încercat chiar să-i explic că unul dintre voi a
intrat sub duş, iar comentariul lui a fost, textual: „Zi-i să iasă şi să
se îmbrace”.
Conklin îşi făcu apariţia în uşa dormitorului, cu cămaşa
descheiată trasă în grabă pe el şi un prosop în mână cu care se
ştergea pe faţă. Zău, Alexei, îmi pare rău, dar trebuie s-o ştergem.
— Să plecăm? Păi, abia am ajuns.
— Ni s-a pus la dispoziţie un apartament de pe Sadovaia. Asta
este cea mai importantă arteră a Moscovei, domnule Bourne. Nu-i
chiar Champs Elysees, dar te asigur că-i impresionantă. Ţarii ştiau
să ridice oraşe.
— Şi cine-i acolo? nu îl slăbi Conklin.
— Comisarul numărul unu, îi răspunse Krupkin. Vom folosi
apartamentul drept cartierul nostru general, dacă mă pot exprima
astfel. E o copie ceva mai mică, dar încântătoare, a clădirii din
Piaţa Dzerjinski, de care nu ştie nimeni în afara a cinci persoane.
Adică noi, cei cinci implicaţi în povestea asta. A intervenit ceva
neprevăzut şi trebuie să ne prezentăm imediat acolo.
— Mie-mi ajunge explicaţia asta, spuse Bourne aşezând paharul
pe tejgheaua de zinc a barului.
— Ai timp să-ţi termini băutura, spuse Alex repezindu-se
stângaci pe uşa dormitorului. Trebuie să-mi scot săpunul din ochi
şi să-mi prind la loc piciorul ăsta blestemat.
Bourne se conformă şi apucă paharul, iar privirea îi alunecă
619
spre ofiţerul sovietic care se uita încruntat după Conklin, cu o
surprinzătoare expresie de tristeţe întipărită pe chip.
— Îl cunoşti dinainte de a-şi pierde piciorul, nu? îl întrebă
Bourne aproape în şoaptă.
— Da, domnule Bourne. Cred că ne cunoaştem de douăzeci şi
cinci, douăzeci şi şase de ani. Ne-am tot împiedicat unul de altul
prin Istanbul, Atena, Roma… Amsterdam. Un adversar redutabil şi
remarcabil. Sigur, pe atunci eram amândoi tineri, mult mai supli şi
iuţi de picior. Şi mai ales încântaţi de noi înşine, dorindu-ne
aproape cu disperare să întreţinem o anumită imagine despre noi.
Totul s-a petrecut cu atâta timp în urmă. Ştii, amândoi am fost
foarte buni. De fapt, cred că el a fost întotdeauna cel mai bun, dar
să nu-i spui că ţi-am zis aşa ceva. Dintotdeauna a avut un simţ
dezvoltat al perspectivei, adică vedea lucrurile cu bătaie lungă, în
timp ce mie îmi lipseşte calitatea asta. Sigur, l-a ajutat sângele
rusesc care-i curge în vine.
— Şi de ce ai folosit termenul de „adversar”? întrebă Bourne.
Sună foarte sportiv, de parcă aţi juca o partidă. Doar îţi este
duşman, nu?
Krupkin îşi întoarse capul mare înspre Bourne şi îl privi de astă
dată nu cu căldură ci cu ochi reci, ca de gheaţă.
— Bineînţeles că era duşmanul meu, domnule Bourne. Cum n-
aş vrea să ai dubii în privinţa asta, am să fac o precizare: încă este
duşmanul meu. Te rog să nu înţelegi greşit micile mele erori de
exprimare. Ar fi păcat să le iei drept ceea ce nu sunt. Slăbiciunile
omeneşti pot să-ţi clatine uneori credinţa, dar asta nu înseamnă
că o desfiinţează. E-adevărat că nu mă duc la spovedanie să-mi
mărturisesc păcatele şi apoi s-o iau de la capăt şi să păcătuiesc,
cum fac catolicii, însă asta nu-nseamnă că nu am credinţa mea…
Bunicii şi bunicile mele au fost spânzuraţi – da, spânzuraţi,
domnule – pentru că au furat găini de pe domeniul unui prinţ
Romanov, iar puţini dintre strămoşii mei (poate nici unul) au avut
norocul să înveţe carte, ca să nu mai vorbesc despre o educaţie
adevărată. Prin Revoluţia adusă de Karl Marx şi Lenin, totul a
devenit posibil, iar ea a marcat începutul unei ere noi. S-au făcut
mii şi mii de greşeli – multe dintre ele de neiertat, altele de o
cruzime inimaginabilă – însă Revoluţia a marcat naşterea unei
epoci noi. Eu însumi constitui dovada vie că aceste greşeli s-au
comis.
— Nu cred că înţeleg prea bine.
— Fiindcă tu şi intelectualii moleşiţi de pe la voi n-aţi înţeles
620
niciodată ceea ce noi am înţeles încă de la bun început. Domnule
Bourne, Las Kapital întrevede şi explică etapele care trebuie
parcurse spre o societate mai dreaptă, atât din punct de vedere
politic, cât şi economic, însă niciodată nu a pomenit ce formă va
împrumuta în final statul clasei proletare. Doar că nu va mai fi
ceea ce-a fost înainte.
— Nu sunt specialist în domeniul ăsta.
— Nici nu e nevoie să fii. Peste o sută de ani, poate că voi veţi fi
socialiştii şi, cu ceva noroc, noi capitaliştii, da?
— Spune-mi, te rog, ceva, rosti Jason auzind, ca şi Krupkin,
robinetul închizându-se în baia lui Conklin. L-ai putea omorî pe
Alex… Alexei?
— La fel de sigur cum m-ar omorî şi el pe mine – cu cel mai
profund regret – dacă valoarea informaţiilor ar justifica gesturile.
Doar suntem amândoi profesionişti, aşadar ştim acest lucru, chiar
dacă de cele mai multe ori gândul ne inspiră scârbă.
— Zău dacă te înţeleg.
— Nici să nu încerci, domnule Bourne. Tu n-ai ajuns încă în
acest punct. Eşti pe aproape, totuşi n-ai ajuns încă în acest punct.
— N-ai vrea să-mi explici şi mie?
— Eşti pe muchie, Jason… îmi permiţi să-ţi spun Jason, da?
— Te rog.
— Ai în jur de cincizeci de ani, unul mai mult sau puţin, dar nu
contează. Corect?
— Corect. Împlinesc cincizeci şi unu peste câteva luni. Şi ce-i cu
asta?
— Alexei şi cu mine am sărit de şaizeci de ani. Ai măcar idee ce
vrea să însemne diferenţa asta de numai zece ani?
— De unde să ştiu?
— Atunci îţi explic eu. Tu încă te vezi cu ochii bărbatului tânăr,
priveşti tot ce ai făcut la maturitate cu ochii bărbatului care a ieşit
din adolescenţă, având impresia că toate evenimentele s-au
petrecut cu câteva clipe în urmă şi, din anumite puncte de vedere,
poate chiar ai dreptate. Comenzile motorului sunt intacte, voinţa
nu te-a părăsit, deci eşti încă deplin stăpân pe propriu-ţi corp.
Apoi, deodată, vine o vreme când, deşi voinţa e la fel de puternică
şi corpul la fel de puternic şi el, începi să-ţi dai seama că mintea,
la fel de sprinţară ca înainte, se opune, la început insidios şi refuză
să ia hotărâri imediate – atât din punct de vedere fizic cât şi psihic.
Ca să mă exprim mai simplu, începe să-ţi pese tot mai puţin. Şi-
atunci, ce crezi, ar trebui să fim felicitaţi sau condamnaţi pentru
621
că am reuşit să supravieţuim?
— Parcă am înţeles că ţi-ar fi greu să-l omori pe Alex.
— Să nu contezi prea mult pe asta, Jason Bourne… sau David.
Conklin ieşi pe uşa dormitorului, şchiopătând parcă mai rău ca
niciodată, cu o grimasă de suferinţă întipărită pe chip şi spuse:
— Să mergem.
— Iar ţi-ai fixat proteza strâmb? îl întrebă Jason. N-ai vrea să…
— Las-o, îi tăie Alex vorba iritat. Trebuie să fii contorsionist ca
să-ţi legi de fiecare dată drăcovenia asta cum se cuvine.
Bourne pricepu şi renunţă. Krupkin îl privi iar lung pe Alex, cu
acel amestec de tristeţe şi curiozitate, după care se grăbi să spună:
— Maşina e parcată ceva mai încolo, pe Strada Sverdlov. Bate
mai puţin la ochi dacă ne aşteaptă acolo, dar cred că am să-i cer
unui băiat din hol s-o aducă la intrare.
— Mulţumesc, rosti Conklin cu recunoştinţă în ochi.

Apartamentul opulent de pe Bulevardul Sadovaia se afla într-un

imobil masiv din piatră care, ca şi Hotelul Metropol reflecta gustul
excesiv pentru măreţie al arhitecturii Imperiului Rus.
Apartamentele din această clădire erau folosite în principal drept
locuri de cazare pentru înalţii demnitari, deci încăperile erau
înţesate cu microfoane, iar cameristele, portarii şi cei de la recepţie
făceau drumuri dese pe la KGB pentru a-şi prezenta raportul, dacă
nu erau cumva angajaţi cu normă întreagă în Komitet. Pereţii erau
îmbrăcaţi în catifea roşie, iar mobilierul masiv constituia o
reminiscenţă a fostului regim. Totuşi, în dreapta şemineului
gigantic, foarte încărcat, din camera de zi, fusese aşezat un obiect
care ar fi dat coşmaruri oricărui decorator: o consolă neagră cu un
ecran imens de televizor şi toate accesoriile pentru vizionarea de
casete video în mai multe sisteme.
Cel de-al doilea lucru care distona cu interiorul, fără îndoială un
afront direct adus memoriei distinşilor Romanovi, era un bărbat
solid îmbrăcat într-o uniformă şifonată, descheiată la gât şi
purtând pe piepţi urmele bucatelor pe care le ingurgitase de-a
lungul carierei sale. Avea faţa cărnoasă şi-şi purta părul tuns
foarte scurt, ai fi zis că era ras, iar lipsa unui dinte din faţă şi
gălbejeala de pe ceilalţi vorbeau despre aversiunea posesorului
pentru dentişti. Ofiţerul cu chip de om simplu, din popor, cu ochii
înguşti căutând cu viclenie în jur, era comisarul numărul unu
despre care le vorbise Krupkin.
— Engleza mea nu bună, îi anunţă pe vizitatori bărbatul
622
îmbrăcat în uniformă. Dar înţelege. Pentru voi, eu nu nume, nici
poziţie oficial. Ziceţi colonel, da? E sub grad, dar toţi americanii
cred toţi sovietici din Komitet „colonel”, da? OK?
— Eu vorbesc ruseşte, îl anunţă Alex. Dacă-ţi vine mai uşor
vorbeşte în rusă, iar eu am să le traduc colegilor mei.
— Aha! tună colonelul râzând grobian. Care va să zică, Krupkin
nu te poate trage pe sfoară, da?
— Da, nu mă poate trage pe sfoară. Nu.
— E bine. Vorbeşte prea repede, da? Şi în rusă scuipă vorbele ca
pe gloanţe.
— La fel şi în franceză, domnule colonel.
— Că veni vorba de franceză, interveni Krupkin, putem trece la
chestiunea care ne interesează, tovarăşe? Colegul nostru din Piaţa
Dzerjinski spunea că trebuie să ne prezentăm imediat aici.
— Da! Imediat. Ofiţerul KGB cu faţă de om din popor se
îndreptă spre consola video, luă telecomanda şi se întoarse spre
oaspeţii săi. Vorbesc englez, exerciţiul bun… Privit. Totul pe
bandă. Tot material făcut bărbaţi şi femei. Krupkin ales să
urmăreşti oameni noştri care vorbeşte francez.
— Persoane care nu pot fi compromise sau cumpărate de Şacal,
ţinu să precizeze Krupkin.
— Privit! insistă colonelul apăsând un buton de pe telecomandă.
Ecranul prinse viaţă, iar pe el începură să ruleze imagini şi
secvenţe stângaci filmate, tremurate, majoritatea trase din mersul
maşinii cu o cameră portabilă. Scenele surprindeau aceiaşi bărbaţi
plimbându-se pe străzile Moscovei, suindu-se în maşini,
conducând sau fiind conduşi prin oraş, în câteva cazuri în afara
capitalei sau la ţară. În fiecare situaţie, bărbaţii aceia se întâlneau
cu alţi bărbaţi sau cu femei, iar obiectivul insista atunci pe
chipurile acestora, filmându-le în plan mărit. Câteva scene
fuseseră filmate în interior, la lumină slabă şi cu camera ascunsă,
rezultatul fiind acela că imaginile erau şterse, neclare şi
întunecate.
— Asta curvă scumpă, hohoti colonelul arătându-le pe ecran un
bărbat spre şaptezeci de ani care urca în lift cu o femeie cu mult
mai tânără decât el. Asta hotel Solneci pe Varşavscoie. Verific nota
general şi găsesc aliat fidel, da?
Banda prost înregistrată continua să ruleze la nesfârşit spre
disperarea lui Krupkin şi a celor doi americani care începură să
dea semne de nerăbdare. Şi deodată, pe ecran apăru imaginea
unei catedrale imense în faţa căreia se scurgeau valuri de trecători,
623
lumina difuză indicând faptul că secvenţa fusese filmată pe
înserat.
— Catedrala Sfântul Vasile cel Mare din Piaţa Roşie, le explică
Krupkin. Acum e muzeu şi încă unul pe cinste. Iar, uneori, se
găseşte câte un habotnic – de cele mai multe ori străin – care ţine
câte o predică sau o slujbă neînsemnată. Nimeni nu se amestecă,
spre marea supărare a habotnicilor care exact asta aşteaptă de la
noi.
Imaginea se împăienjeni din nou, se întunecă, îşi pierdu
conturul şi începu să joace; agentul care filma fusese îmbrâncit de
mulţime în interiorul catedralei. Apoi imaginea se stabiliză şi
deveni clară. Probabil camera fusese sprijinită de un pilastru.
Obiectivul era acum fixat pe un bărbat în vârstă, cu părul alb ca
neaua contrastând cu fulgarinul negru, din ţesătură subţire. Păşea
agale, spre strana din stânga şi privea gânditor şirul de icoane de
pe pereţi şi vitraliile înalte.
— Rodcenko, rosti răguşit colonelul-ţărănoi. Marele Rodcenko.
Bărbatul de pe ecran se îndrepta spre un colţ întunecat al
bisericii, luminat de pâlpâirea slabă a două lumânări imense care
proiectau umbre prelungi pe pereţi. Camera video se mişcă brusc
şi filmă tavanul bisericii, probabil cât agentul se căţărase pe un
scăunel sau pe o ladă procurată la repezeală. Apoi imaginea se fixă
şi deveni din nou precisă, iar figurile mai mari, prezentate în prim-
plan, filmate cu teleobiectivul peste capetele turiştilor din
catedrală. Subiectul urmărit se apropie de un preot îmbrăcat în
sutană – un bărbat cu început de calviţie, subţirel şi măsliniu la
chip.
— El e! strigă Bourne. E Carlos!
Apoi, un al treilea bărbat intră în cadru, alăturându-se celor doi
şi smulgându-i lui Conklin o exclamaţie:
— Iisuse! aproape că urlă el făcându-i pe ceilalţi să nu-şi
desprindă ochii de pe ecran. Opreşte imaginea! Comisarul KGB
apăsă imediat pe un buton de pe telecomandă, iar imaginea
îngheţă. Celălalt! Îl recunoşti, David?
— Parcă l-aş şti de undeva, însă nu-mi amintesc de unde, rosti
Bourne aproape în şoaptă, în timp ce imagini din trecut începeau
să ruleze pe ecranul minţii sale.
Explozii, apoi lumini albe, orbitoare, chipuri nedesluşite, fără
contur, oameni alergând prin junglă… Şi un oriental, ucis cu o
mitralieră, urlând de groază sub ploaia de gloanţe care îl ţintuise
de trunchiul gros al unui copac. Valurile de ceaţă se risipiră
624
deodată, iar el văzu interiorul unei barăci, soldaţi aşezaţi la o masă
lungă şi printre ei un bărbat pradă unei cumplite stări de agitaţie.
Brusc, Jason îl recunoscu. Bărbatul acela era chiar el! Cu mult
mai tânăr… Apoi prinse contur o altă siluetă, un bărbat în
uniformă care se învârtea prin faţa scaunului lui ca un dihor
închis în cuşcă şi care îl lua la refec pe cel cunoscut la acea vreme
sub numele de Delta One… Bourne simţi că îşi pierduse aerul, cu
ochii aţintiţi pe ecran, realizând deodată că se uita peste ani la
chipul bărbatului mânios şi acuzator de atunci, cel de care îşi
amintise.
— Un tribunal militar dintr-o bază aflată la nord de Saigon,
murmură el.
— E Ogilvie, spuse Conklin cu o voce care parcă venea de
departe. Bryce Ogilvie… Dumnezeule, până la urmă au luat
legătura! Meduza l-a contactat pe Şacal!

625
 CAPITOLUL XXXVI
— A fost un proces, nu-i aşa, Alex? spuse Bourne consternat,
cuvintele abia ieşindu-i de pe buze. Un proces militar.
— Da, aşa e, încuviinţă Conklin. Numai că nu tu erai acuzatul.
— Nu eu?
— Nu. Tu erai acuzatorul, situaţie neobişnuită în cercurile
voastre pe timp de pace sau război. Câţiva ofiţeri au încercat să te
oprească, însă n-au reuşit… Îţi povestesc mai târziu.
— Ba nu, aş vrea să vorbim acum, rosti Jason pe un ton ce nu
admitea replică. Bărbatul acesta din trecut s-a întâlnit cu Şacalul.
Vreau să ştiu cine este, ce face şi mai ales ce caută tocmai la
Moscova… împreună cu Şacalul.
— Mai târziu…
— Acum. Amicul nostru Krupkin s-a oferit să ne ajute, ceea ce
înseamnă că ne ajută pe mine şi Marie, lucru pentru care îi simt
profund recunoscător. Colonelul aici de faţă doreşte de asemenea
să ne ajute, altfel nu ne-ar fi arătat niciodată filmul ăsta. Aşa încât
trebuie să aflu ce-a fost între mine şi bărbatul care apare în
imagine – şi zău dacă-mi pasă ce-o să creadă Langley despre toate
astea. Cu cât aflu mai mult despre el – în clipa asta – cu atât voi
şti mai bine unde să caut şi la ce să mă aştept. Bourne se întoarse
nervos spre cei doi sovietici. Spre informarea voastră, există o
perioadă a vieţii mele de care nu-mi mai amintesc nimic. Asta-i tot
ce-ar trebui să ştiţi. Dă-i drumul, Alex.
— Nu-i nici o problemă, spuse colonelul. Eu nu reuşesc să-mi
amintesc ce-am făcut ieri noapte.
— Spune-i ce vrea să ştie, Alexei. N-ai să te expui. Saigonul este
un capitol încheiat, ca şi cele petrecute la Kabul.
— Fie, se învoi Conklin lăsându-se greoi într-un fotoliu şi
masându-şi gamba piciorului drept. Se străduia să relateze cât mai
calm şi stăpânit, încercare nu pe de-a-ntregul încununată de
succes. În decembrie 1970, unul din oamenii tăi şi-a găsit moartea
în cursul unui raid de recunoaştere. Episodul a fost etichetat drept
„accident” în misiune, dar tu ştiai că lucrurile nu stau chiar aşa.
Ştiai că tipul fusese luat la ochi de domnişorii de trei parale de la
bază, că aceştia aveau un dinte împotriva lui. Tipul era un
cambodgian uns cu toate alifiile, care călcase de multe ori strâmb

626
şi care cunoştea toate cărările pe care se făcea contrabandă.
— Văd doar imagini şterse. Frânturi de imagini, îl întrerupse
Bourne. Văd ceva, dar nu-mi amintesc cu exactitate.
— Oricum, faptele nu mai au nici o importanţă. Sunt îngropate
în trecut, ca atâtea alte sute de mii de episoade dubioase. Pe cât se
pare, un transport de narcotice din Triunghi a fost dat peste cap,
iar cercetaşul tău, făcut ţap ispăşitor; aşa încât câţiva băieţi tari
din Saigon s-au încins şi au simţit nevoia să le dea o lecţie
usturătoare cărăuşilor lor orientali. Au luat deci cu asalt teritoriul
tău de parcă ar fi fost o unitate specială de avangardă. Numai că
tu erai în vârful unei coline şi ai văzut ce fac, iar în clipa aia ai
simţit că explodezi. Te-ai ţinut după ei până la elicopter şi le-ai
oferit următoarea alternativă: urcă şi atunci arunci în aer jucăria
zburătoare, ori te urmează înapoi în tabără. Au preferat ultima
variantă şi s-au întors escortaţi de oamenii tăi, iar tu i-ai obligat să
se predea completului de judecată. În acest moment intră în scenă
drăgălaşul nostru Ogilvie Inimă-de-Gheaţă în căutarea băieţilor lui
de la Saigon.
— Şi atunci s-a întâmplat ceva, nu-i aşa? O nebunie… Situaţia
s-a răsturnat şi am scăpat frâiele din mână.
— Exact aşa. Bryce te-a adus pe banca acuzaţilor şi te-a
prezentat ca pe un descreierat, un mincinos şi un criminal
patologic al cărui loc – dacă nu era vreme de război şi ţara n-ar fi
avut nevoie de toată priceperea şi experienţa ta de luptă – probabil
ar fi fost într-o casă de nebuni. Ţi-a aruncat în cârcă cele mai
abjecte acuzaţii şi te-a încolţit în fel şi chip încercând să-ţi forţeze
mâna şi să te facă să spui care era adevărata ta identitate – lucru
pe care tu nu l-ai făcut şi nici nu-l puteai face, fiindcă familia
cambodgiană a primei tale soţii ar fi fost măcelărită. A încercat să
te prindă cu tot felul de fraze abile, dar constatând că nu reuşeşte,
te-a ameninţat că te dă, cu batalion cu tot, pe mâna tribunalului
militar, lucru despre care ştia şi el că-i imposibil… Pe scurt,
secăturile pe care le-a apărat Ogilvie au fost repuse în libertate, iar
după ce s-a încheiat procesul, pe tine au trebuit să te închidă într-
o baracă până a plecat Ogilvie la Saigon.
— Îl chema Kwan Soo, spuse Bourne ca în transă, scuturând
din cap ca pentru a alunga un vis urât. Era doar un copil, să fi
avut poate şaisprezece, şaptesprezece ani; trimitea toţi banii
câştigaţi din contrabandă locuitorilor a trei sate prăpădite, cu care
îşi duceau amărâţii ăştia zilele. Fără aceşti bani, ar fi murit cu toţii
de foame… Fir-ar să fie de treabă! Noi oare ce-am fi făcut să ştim
627
că ne mor familiile de foame?
— Ştiai şi tu că nu poţi spune aşa ceva la proces. Aşadar a
trebuit să-ţi ţii gura şi să înghiţi toate porcăriile pe care ţi le-a pus
în cârcă Ogilvie. Eram şi eu acolo şi te-am urmărit cu atenţie. Am
fost impresionat. Să ştii că în viaţa mea n-am văzut pe cineva
capabil să-şi înfrâneze ura cu atâta putere de stăpânire cum ai
făcut-o tu.
— Nu-mi amintesc nimic de asta. În sfârşit, parcă-parcă îmi
revine ceva în minte, dar nu prea mult.
— În timpul procesului te-ai adaptat situaţiei de moment, aş
putea spune asemeni unui Cameleon.
Ochii li se întâlniră o clipă iar Jason îşi întoarse imediat privirea
spre monitor.
— Şi uite că s-a-ntâlnit cu Carlos. Trăim într-o lume mică şi
împuţită. Ştie că eu sunt Jason Bourne?
— De unde să ştie? îl întrebă Conklin ridicându-se din fotoliu.
Pe vremea aceea Jason Bourne încă nu se născuse. Nici măcar
David nu exista, doar un luptător de gherilă pe nume Delta One.
Doar îţi aminteşti că nimeni nu îşi dădea numele adevărat, nu?
— Ce vrei, uit tot timpul. Ce alte noutăţi ar mai fi? întrebă
Jason arătând spre ecran. Ce caută la Moscova? De ce ai spus că
Meduza l-a găsit pe Şacal? De ce?
— Fiindcă el reprezintă firma de avocatură de la New York.
— Poftim?! exclamă Bourne întorcându-se brusc spre Conklin.
Adică el este…
— Preşedintele Consiliului de Administraţie, completă Conklin
nedându-i răgazul să termine. Când Agenţia s-a apropiat la un pas
de el, a şters-o. Acum două zile.
— Şi de ce dracu’ nu mi-ai spus şi mie? strigă furios Jason.
— Fiindcă nu mi-aş fi închipuit niciodată că o să stăm instalaţi
în faţa televizorului să ne uităm la el. Încă nu pricep ce-i cu toată
aiureala asta, dar nici nu pot nega o evidenţă, nu? În plus, ce
motiv aş fi avut să-ţi spun un nume de care poate nici nu ţi-ai fi
amintit, adică să aduc la suprafaţă o situaţie delicată care poate
nu ţi-ar fi spus nimic? De ce să complic lucrurile în mod inutil? Şi
aşa avem destulă bătaie de cap.
— Foarte bine, Alexei! spuse Krupkin dând semne de agitaţie şi
se apropie de ei. Ai pronunţat nume care-mi stârnesc amintiri
neplăcute, deci mă văd obligat să-ţi spun vreo două întrebări – în
mod special, una. Cine e Ogilvie ăsta al vostru? Am înţeles ce
învârtea la Saigon dar nu ştiu cu ce se ocupă în prezent.
628
 — Chiar aşa, de ce să nu-ţi spun? rosti Conklin punând o
întrebare retorică. Este avocat la New York şi şeful unei organizaţii
care şi-a întins tentaculele până în Europa şi dincolo de Marea
Mediterană. La început, au apăsat pe butoanele necesare de la
Washington şi au reuşit astfel să cumpere o firmă după alta,
folosind mijloace neortodoxe, făcând uz de trafic de influenţă.
Încet-încet, au stocat acţiuni şi au impus preţurile pe piaţă, iar cu
timpul s-au extins şi la lumea crimei, angajându-i pe cei mai
redutabili profesionişti din branşă. Deţinem probe zdrobitoare că ei
simt implicaţi în asasinarea unor înalţi funcţionari din guvern şi
armată. Ca să-ţi dau doar un exemplu mai recent, care, sunt
convins că nu vă este necunoscut – comandantul suprem al NATO,
generalul Teagarten, a fost ucis din ordinul lor.
— Incredibil! murmură Krupkin.
— Doamne! exclamă şi colonelul-ţărănoi, cu ochii ieşiţi din
orbite.
— Vă asigur că au multă imaginaţie, iar Ogilvie e cel mai
talentat dintre toţi. El e Păianjenul-cel-Gras care şi-a ţesut pânza
deasupra Washingtonului şi a tuturor capitalelor europene. Din
păcate pentru el şi mulţumită partenerului meu aici de faţă, a
căzut ca un fluture în propria lui plasă. Oamenii noştri din
Washington, o echipă imposibil de corupt, erau pe punctul de a-l
ridica, însă cumva a fost prevenit şi a reuşit să scape alaltăieri…
Ce caută la Moscova, asta chiar că nu ştiu.
— S-ar putea să am eu răspunsul, spuse Krupkin trăgând cu
coada ochiului spre colonelul KGB şi făcându-i un semn din cap
ca pentru a-i spune că e în regulă. Nu ştiu nimic – dar absolut
nimic – despre asasinatele de care ai amintit, de fapt despre nici
un asasinat comis vreodată. Totuşi, am impresia că ai descrie o
firmă americană implantată în Europa, care ne serveşte interesele
de ani de zile.
— Adică cum? întrebă Alex.
— Cu informaţii diverse despre tehnologia americană
ultrasecretă, armament, materiale militare, componente pentru
navete spaţiale şi sisteme de luptă – uneori chiar avioane complet
echipate cu armament, trecute prin ţările din Blocul Estic. Îţi spun
toate astea ştiind că tu ştii că voi nega vehement că am spus aşa
ceva vreodată.
— Corect, încuviinţă Conklin. Şi care ar fi numele firmei?
— Nu-i vorba numai de un nume. În realitate sunt cincizeci sau
şaizeci de firmuliţe care acţionează sub aceeaşi pălărie, însă cu
629
titluri şi acţionari atât de diferiţi, încât e practic imposibil să
dovedeşti că între ele ar exista vreo legătură.
— Trebuie să aibă un nume toată organizaţia asta. Iar Ogilvie se
află în fruntea ei, spuse Alex.
— Şi mie mi-a trecut prin minte acelaşi lucru, spuse Krupkin cu
o privire rece. Totuşi, îngrijorarea pe care ţi-o provoacă avocatul
ăsta american, cred că e floare la ureche pe lângă problema pe
care s-ar putea să o avem noi, cei de aici. Krupkin se întoarse spre
ecran, privi concentrat imaginea îngheţată şi neclară, iar ochii i se
umplură deodată de mânie. Ofiţerul sovietic de contrainformaţii
care apare în imagine este generalul Rodcenko, adjunctul
comandantului KGB-ului şi cel mai apropiat consilier al primului
ministru al Uniunii Sovietice. Sunt multe lucruri care se pot face
invocând interesele Rusiei, chiar fără ştiinţa primului ministru
însă, în noua situaţie politică de pe glob, nu în sensul pe care l-ai
amintit tu. Dumnezeule! Comandantul suprem al NATO! Şi fără a
se folosi serviciile Şacalului! Incidentele de felul ăstuia pot
degenera în catastrofe cu urmări incomensurabile.
— Şi ce propui? îl întrebă Conklin.
— Am şi eu o propunere prostească, spuse colonelul pe un ton
ursuz. Arestăm, Liubianka… apoi linişte.
— Ar fi o problemă dacă recurgem la soluţia asta, spuse Alex.
Agenţia Centrală de Informaţii ştie că Ogilvie e la Moscova.
— Şi care ar fi problema? Scăpăm şi unii şi alţii de un element
nesănătos şi de crimele comise de acesta, apoi ne vedem liniştiţi de
drumurile noastre.
— Nu-i chiar aşa. Problema nu constă numai în prezenţa
acestui element nesănătos aici la Moscova; şi nu priveşte numai
Uniunea Sovietică. E vorba de o acţiune de spionaj, iar asta
priveşte direct Statele Unite.
Ofiţerul din Komitet se uită lung la Krupkin şi i se adresă în
rusă:
— Ce vrea să spună?
— Pentru noi e mai greu de înţeles, îi răspunse Dimitri în limba
lor maternă, însă din punctul lor de vedere, se pare că ar fi totuşi o
problemă. Voi încerca să-ţi explic.
— Ce spune? întrebă Bourne iritat.
— Cred că e pe punctul de a ţine o prelegere despre educaţia
civică în stil american.
— Din păcate, la Washington, lecţiile de educaţie patriotică nu
sunt ascultate de nimeni, îl întrerupse Krupkin adresându-i-se în
630
engleză după care se întoarse spre superiorul său din KGB şi îi
spuse în rusă: înţelegi, tovarăşe, în America nimeni nu ne-ar acuza
dacă am trage spuza pe turta noastră în privinţa activităţilor
criminale ale lui Ogilvie. Ei au chiar un proverb în acest sens, pe
care îl folosesc îndeobşte pentru a-şi acoperi greşelile: „Calul de
dar nu se caută la dinţi”.
— Ce au dinţii calului cu darurile? De sub coadă îi iese balegă
pentru îngrăşat pământul, iar din gură saliva.
— Bine, sensul se pierde un pic la traducere. Rămâne însă
faptul de necontestat că acel Ogilvie are foarte multe relaţii în
guvern, printre personalităţi marcante ale vieţii publice care mai
închid ochii la nereguli, în schimbul unor sume mari de bani,
nărav care i-a ajutat să adune milioane de dolari. Aşa că ocolesc şi
ei legile, după aceea comit crime şi spun minciuni care sunt
acceptate ca adevăruri absolute. Într-un cuvânt, e vorba de
corupţie, iar americanii simt obsedaţi de ideea că la ei nu trebuie
să existe corupţie. Chiar se întâmplă să pună eticheta de „posibilă
corupţie” în dreptul fiecărei înţelegeri progresiste, iar cei bătrâni,
mai înţelepţi şi mai indulgenţi, nu pot face nimic în sensul ăsta.
După care, tot americanii îşi întind rufele murdare în ogradă, să le
vadă o lume întreagă, de parcă ar fi cine ştie ce medalie pentru
merite deosebite.
— Fiindcă e chiar un lucru cu care să ne mândrim, îl întrerupse
Alex în engleză. E un lucru pe care majoritatea ruşilor nu-l pot
pricepe fiindcă practica aici este să acoperiţi înţelegerile murdare,
să ascundeţi crimele comise şi să închideţi gura celor incomozi cu
o coroană de trandafiri… Totuşi, gândindu-mă la proverbul: „Râde
dracul de porumbe şi pe sine nu se vede”, am să mă abţin de la
predici. În schimb, trebuie să ştiţi că Ogilvie va trebui trimis înapoi
în State pentru reglarea conturilor. Asta ar fi „înţelegerea
progresistă” la care trebuie să vă-nvoiţi.
— O să ne gândim la recomandarea ta.
— Nu-i suficient să vă gândiţi, spuse Conklin. Am să fiu mai
explicit. În afara vinovăţiei lui, deja se ştie prea mult – sau, cel
puţin, are să se afle totul în câteva zile – despre afacerile pe care le
învârte, inclusiv faptul că nu e străin de asasinarea lui Teagarten,
fapt pentru care nu v-aş recomanda să-l reţineţi în Rusia. Nu
numai Washingtonul, dar şi întreaga Comunitate Europeană o să
se repeadă asupra voastră. Vorbind de situaţii incomode, cred că
asta-i una pe cinste. Ca să nu mai pomenesc de urmările pe care
le-ar avea incidentul asupra comerţului rusesc, adică a importului
631
şi exportului…
— Bine, bine, am înţeles, Alexei, nu îl lăsă Krupkin să
sfârşească. Să presupunem că ne învoim asupra acestui punct.
Atunci, aş vrea să ştiu dacă va reieşi clar faptul că Moscova a
cooperat la deferirea acestui infractor american justiţiei
americane?
— E clar că fără voi nu ne-am descurca. În calitatea mea de
agent însărcinat cu această misiune, dacă va fi nevoie, voi jura în
faţa celor două servicii secrete că lucrurile s-au petrecut întocmai.
— Şi că n-am avut nici un amestec – dar absolut nici unul – în
asasinatele şi crimele de care ai pomenit mai înainte. În special,
nici o legătură cu asasinarea comandantului suprem al NATO.
— Clar. De altfel, acesta a constituit unul dintre motivele majore
pentru care v-aţi hotărât să ne acordaţi întregul vostru sprijin.
Guvernul rus a fost scandalizat de acest act samavolnic.
Krupkin îl măsură atent pe Alex din cap până-n picioare, se
întoarse spre ecranul monitorului, apoi îl privi din nou pe Conklin
şi rosti pe un ton scăzut, dar ferm:
— Şi generalul Rodcenko? Cu generalul Rodcenko ce facem?
— Vă priveşte ce faceţi cu generalul Rodcenko, îi răspunse Alex
pe un ton liniştit. Nici eu, nici Bourne n-am auzit în viaţa noastră
de el, să fie clar.
— Da, spuse Krupkin dând uşurel din cap a încuviinţare. Iar
ceea ce ai tu de gând să faci cu Şacalul pe teritoriul Rusiei este
treaba voastră, Alexei. Totuşi, ţin să vă asigur că vă veţi bucura de
întregul nostru sprijin.
— De unde începem? întrebă Bourne nerăbdător.
— Să-ncepem cu începutul, propuse Dimitri şi se uită la
comisarul KGB. Tovarăşe, ai înţeles ce-am spus?
— Destul, Krupkin, răspunse colonelul voinic îndreptându-se
spre telefonul aşezat pe o măsuţă cu intarsii. Ridică receptorul şi
formă un număr, iar cel de la capătul firului răspunse imediat. Eu
sunt, rosti comisarul în rusă. Al treilea bărbat care apare pe casetă
alături de Rodcenko şi de preot, ăla pe care New Yorkul l-a
identificat sub numele de Ogilvie, este pus sub urmărire începând
din acest moment. Nu va părăsi Moscova sub nici o formă.
Colonelul îşi arcui sprâncenele şi se făcu roşu ca racul. Ordinul e
contramandat! Din acest moment, Relaţiile Diplomatice şi-au luat
mâna de pe el, devine proprietatea KGB-ului… Ce motiv?
Foloseşte-ţi tărtăcuţa, zevzecule! Spune-le şi tu că-i agent dublu şi
că tâmpiţii ăia de americani au uitat să-l acopere cum trebuie. Şi
632
tot restul: că din neglijenţă au oploşit duşmani în sânul lor, că au
dat dovadă de tembelism, că sunt în posturile pe care le ocupă
numai fiindcă se bucură de sprijinul Komitetului… Ştii tu ce să le
spui. Şi să adaugi: calul de dar nu se caută la dinţi… Nici eu nu
pricep prea bine, tovarăşe, da’ fii convins că libelulele alea în
costumele lor elegante or să înţeleagă la ce mă refer. Anunţă toate
aeroporturile, spuse comisarul şi trânti receptorul furios.
— S-a rezolvat, spuse Conklin întorcându-se spre Bourne.
Ogilvie nu părăseşte Moscova.
— Ce-mi pasă mie de Ogilvie! explodă Jason abia stăpânindu-se
să nu urle, cu un muşchi zvâcnindu-i pe faţă. Eu am venit după
Carlos!
— Preotul? întrebă colonelul apropiindu-se de ei.
— Exact.
— Nimic mai simplu. Ne ţinem scai de Rodcenko, în aşa fel încât
să nu simtă că-i urmărit. Întindem lesa, dar tu ai s-o ţii. O să se
întâlnească iar cu Şacalul ăsta, altfel nu se poate.
— Asta-i tot ce mă interesează, spuse Jason Bourne.

Generalul Rodcenko era aşezat la o masă de lângă fereastră în

restaurantul Lastocika aflat nu departe de Podul Krimski de pe
râul Moscova. Era locul pe care îl prefera din toate, pentru o cină
liniştită la miezul nopţii. Luminile jucăuşe de pe pod şi legănarea
leneşă a vaporaşelor pe valuri aveau darul să îi liniştească nervii
încordaţi şi deci metabolismul. Iar după evenimentele neliniştitoare
din ultimele două zile, avea nevoie să se destindă într-o atmosferă
calmă. Procedase corect, sau greşise undeva? Instinctul îl mânase
să facă ceea ce era bine, sau o dăduse rău în bară? Nu îşi dădea
seama exact în acest moment, însă acelaşi instinct îl păzise în
tinereţe de nebunia lui Stalin, îl ajutase la maturitate să se
descurce cu fanfaronul de Hruşciov, iar spre bătrâneţe cu
incapabilul Brejnev. Iar acum, iată că apucase ziua să vadă
născându-se o Rusie nouă, să trăiască într-o Uniune Sovietică care
îşi schimbase faţa sub Gorbaciov. O lume care pe el îl satisfăcea
deplin. Poate că lucrurile se vor linişti, iar duşmăniile de-o viaţă se
vor topi, dispărând undeva la orizontul odinioară ostil. Totuşi
orizontul nu se mută şi nu se schimbă, el rămâne ceea ce este:
ceva îndepărtat, scăldat în lumină sau întunecat, dar sigur un
lucru îndepărtat şi intangibil.
Învăţase să supravieţuiască, măcar cu certitudinea asta să se
consoleze şi el. Iar cineva care a reuşit să supravieţuiască atâtor
633
momente de cumpănă, deprinde în timp arta de a se feri de rău şi
simte instinctiv din ce direcţie îl paşte pericolul. Lui îi reuşise atât
de bine figura, încât cu timpul se strecurase cu abilitate şi se
căţărase cu hărnicie până la vârf, ajungând purtătorul de cuvânt
al însuşi preşedintelui. Era expert în strângerea de informaţii
pentru Komitet. El fusese de la început omul de legătură dintre
firma americană şi Moscova şi singura persoană care cunoştea
numele organizaţiei, al Meduzei, prin intermediul căreia fuseseră
livrate atâtea „mărfuri” extraordinare în Rusia şi în Blocul Estic. Pe
de altă parte, tot el asigura legătura cu monseniorul de la Paris,
Carlos Şacalul, pe care tot el reuşise să îl convingă să renunţe la
contracte care ar fi dovedit implicarea Uniunii Sovietice. În sfârşit,
el fusese eminenţa cenuşie care manevrase lucrurile din umbră pe
arena vieţii politice internaţionale, interesându-l nu atât
celebritatea sau aprobarea unei lumi întregi, cât mai ales garanţia
că va supravieţui. Şi-atunci, pentru ce făcuse ceea ce făcuse? Să fi
fost un gest impulsiv stârnit de frică, sau de teama că îşi va pierde
poziţia? Nu, era doar o prelungire logică şi firească a
evenimentelor, care ţinea cont de imaginea ţării sale în lume şi,
mai presus de orice, de necesitatea de a disocia Moscova de actele
Meduzei şi ale Şacalului. Conform afirmaţiei făcute de Consulul
General de la New York, cariera lui Bryce Ogilvie pe pământ
american luase sfârşit. Sugestia aceluiaşi consul fusese aceea de
a-l primi pe american în Rusia, în schimbul azilului acordat
urmând ca ei să preia controlul afacerilor şi bunurilor sale din
Europa. Ceea ce îl neliniştea mai cu seamă pe Consulul General
din New York nu erau însă manevrele financiare ale lui Ogilvie,
care încălcau atâtea legi încât pesemne n-ar fi ajuns toate
tribunalele din America să îl condamne, cât implicarea acestuia
într-un şir impresionant de crime. Iar pe cât îşi dăduse seama,
acestea includeau uciderea câtorva membri marcanţi ai guvernului
Statelor Unite şi – dacă nu cumva se înşela el – asasinarea
comandantului suprem al NATO. Punând cap la cap toate aceste
episoade oribile, părerea New Yorkului era că Ogilvie, în dorinţa de
a evita confiscarea unora din companiile sale, probabil dăduse
ordin să se comită şi alte crime în Europa, îndepărtând directori de
firmă care ajunseseră să îşi facă o idee despre ramificaţiile oculte
ale acestei organizaţii internaţionale sau să descopere că toate
firele conduceau spre un mare birou de avocatură şi un nume pe
care toată lumea evita să îl pronunţe: Meduza. Iar dacă aceste
crime la comandă ieşeau la iveală cât se afla Ogilvie la Moscova,
634
atunci comunitatea internaţională va pune unele întrebări pe care
Moscova nu le va putea tolera. Se impunea deci, ca unică măsură,
îndepărtarea lui Ogilvie. Acesta trebuia să părăsească pe cât de
repede posibil Uniunea Sovietică. Uşor de spus, dar foarte greu,
dacă nu chiar imposibil, de făcut.
Iar pe nepusă-masă, îşi spuse Rodcenko gânditor, în acest
danse macabre se prinsese şi paranoicul monsenior din Paris.
Trebuia să se întâlnească cu el neîntârziat! La prima convorbire
telefonică pe care o purtaseră – fireşte, de la o cabină publică –
Carlos aproape urlase la el că trebuie să-l întâlnească. Însă mai
înainte trebuiau luate unele măsuri de precauţie. Ca întotdeauna,
Şacalul îi ceruse să se vadă într-un loc aglomerat, preferabil un loc
cu mai multe ieşiri, ca să se învârtă ca un uliu prin mulţime şi să-
şi facă apariţia abia după ce se convinsese că nu îi este ameninţată
viaţa. Locul de întâlnire l-au stabilit după alte două discuţii la
telefon, vorbind tot pe stradă, din două cabine diferite: biserica
Sfântul Vasile cel Mare din Piaţa Roşie, în primele ore ale înserării,
când afluenţa turiştilor atinge cote maxime. Mai precis, în colţul
cel mai depărtat şi mai întunecat din dreapta altarului, de unde
Şacalul putea dispărea ieşind pe uşile acoperite cu draperii care
duceau în sacristie. Se aranjase!
Şi-apoi, deodată, la cel de-al treilea telefon, Grigori Rodcenko
fusese străfulgerat de o idee atât de îndrăzneaţă şi totuşi atât de
simplă şi de evidentă, încât, pentru o clipă, simţise cum ameţeşte
şi i se taie răsuflarea. Găsise soluţia perfectă care putea să
disculpe guvernul sovietic în ochii lumii civilizate şi să îl disocieze
de crimele Şacalului şi maşinaţiile lui Ogilvie, asta pentru situaţia
în care Occidentul s-ar fi întrebat dacă ruşii n-au vreun amestec
sau nu cumva sunt complici în aceste acţiuni scandaloase.
Pur şi simplu trebuia să provoace o întâlnire de o clipă între
Şacal şi Ogilvie – fără ca aceştia să-şi dea seama – suficient însă ca
să-i fotografieze împreună. Suficient.
Aşadar, în după-amiaza zilei precedente, se prezentase la
Departamentul pentru Relaţii Diplomatice şi solicitase o scurtă
întrevedere de rutină cu Ogilvie. În cursul întâlnirii care se
desfăşurase sub auspicii cordiale, după câteva schimburi de replici
banale, Rodcenko adusese discuţia până în punctul pe care îl
pregătise cu minuţiozitate dinainte şi spusese cu un aer nevinovat:
— Vara o petreceţi la Cape Cod, da?
— Pentru mine, vara înseamnă doar câteva weekenduri. Doar
soţia şi copiii îşi petrec toată vara acolo.
635
 — Pe vremea când eram la post la Washington, m-am
împrietenit la Cape Cod cu o pereche de americani grozavi. Atunci
am petrecut câteva weekenduri încântătoare cu ei. Poate că-i
cunoaşteţi pe amicii mei, familia Frost – Hardleigh şi Carol Frost?
— Cum să nu-i ştiu? Ca şi mine, el e avocat, numai că-i
specializat în legislaţie maritimă. Au o casă pe ţărm, mai jos de a
noastră, în Dennis.
— Doamna Frost este o femeie extrem de atrăgătoare.
— Foarte.
— Da. Aţi încercat să-l atrageţi pe soţul ei să lucreze pentru
firma dumneavoastră?
— Nu, pentru că are firma lui: Frost, Goldfarb şi O’Shaugnessy.
Care se ocupă de cei care fac valuri, cum s-ar spune, din
Massachusetts.
— Am sentimentul că ne cunoaştem de când lumea, domnule
Ogilvie, fie şi pentru că ne-am descoperit prieteni comuni.
— Regret sincer că nu ne-am întâlnit niciodată la Cape.
— Cine ştie, poate ar trebui să profit de faptul că ne cunoaştem
– chiar dacă prin intermediul unor prieteni comuni – şi să vă cer
să-mi faceţi un mic serviciu, cu mult mai neînsemnat decât
avantajele pe care vi le-a oferit guvernul meu.
— Mi s-a dat de înţeles că avantajele sunt reciproce, completă
Ogilvie.
— A, eu nu mă pricep la manevre diplomatice, însă vă promit că
am să intervin în favoarea dumneavoastră dacă veţi accepta să
colaboraţi cu noi – de fapt cu modestul, dar deloc neînsemnatul
departament pe care cu onoare îl conduc.
— Despre ce este vorba?
— Un preot angajat pe plan social, care pretinde că ar fi agitator
marxist, o figură bine cunoscută tribunalelor din New York, a sosit
la Moscova în urmă cu numai câteva ore şi a solicitat o întrevedere
urgentă. Pur şi simplu nu avem timp să-i verificăm afirmaţiile,
însă, cum susţine sus şi tare că este „persecutat politic”, că ar
avea dosar penal la New York şi că fotografia lui a apărut de
nenumărate ori în presă, ne-am gândit că dacă este cu adevărat
cine pretinde că este, dumneavoastră l-aţi putea recunoaşte.
— Dacă este cine pretinde a fi, atunci s-ar putea să-l recunosc.
— Da. Iar într-un fel sau altul, el va face cunoscut faptul că aţi
colaborat cu noi.
Se aranjase. Ogilvie trebuia să se amestece în mulţimea din
biserica Sfântul Vasile şi să se strecoare până la locul de întâlnire.
636
Iar când îl zărea pe Rodcenko apropiindu-se de un bărbat îmbrăcat
în haine preoţeşti, trebuia „să dea din întâmplare” peste generalul
KGB, mimând surprinderea. Schimbul de saluturi trebuia să fie
rece, scurt, aproape nepoliticos de scurt, genul de întâlnire
întâmplătoare între două persoane civilizate care se cunosc dar nu
se înghit, cărora le este însă imposibil să se evite într-un loc
public. Ogilvie trebuia să se apropie cât mai mult de ei pentru că
lumina era foarte slabă, iar de la distanţă, avocatul risca să nu
distingă trăsăturile preotului.
Ogilvie îşi interpretă rolul cu măiestria unui avocat pledant în
faţa tribunalului, care încolţeşte un martor al acuzării cu o
întrebare incomodă pentru ca apoi tot el să strige „Retrag
întrebarea!” reducându-l la neputinţă pe avocatul acuzării.
Şacalul îi întoarse furios spatele, însă nu destul de iute şi nu
înainte ca o bătrânică obeză să-i imortalizeze pe cei doi alături, cu
aparatul miniatural de mare viteză ascuns în mânerul poşetei. Iar
în prezent, această probă constituia dovada ataşată la dosarul
intitulat „Supravegherea cetăţeanului american B. Ogilvie”, dosar
aflat în biroul lui Rodcenko.
Sub fotografia în care apărea asasinul alături de avocatul
american fusese trecut următorul comentariu: Subiectul este
surprins în prezenţa unui om de legătură încă neidentificat, la
întâlnirea conspirativă din Biserica Sfântul Vasile. Întâlnirea a durat
unsprezece minute şi treizeci şi două de secunde. Fotografiile au
fost trimise la Paris spre verificare. Se presupune că omul de
legătură neidentificat este Carlos Şacalul.
Inutil să spunem că Parisul trimisese imediat răspunsul, întărit
de câteva fotografii puse la dispoziţie de Deuxieme Bureau şi
Surete: Confirmăm. Este sigur Şacalul.
De-a dreptul scandalos! Şi unde avusese loc întâlnirea? Tocmai
pe pământ sovietic!
Pe de altă parte însă, asasinul nu se arătase prea cooperant.
După scurta şi bizara confruntare cu americanul, Carlos reluase
interogatoriul necruţător, rău-prevestitor.

— Strâng laţul în jurul tău, spuse Şacalul.

— Cine?
— Cei din Komitet.
— Eu sunt Komitetul!
— Cred că aici te-nşeli.
— Nu-mi scapă nimic din ceea ce se petrece la KGB. De unde ai
637
obţinut informaţia?
— De la Paris. E sursa Krupkin.
— Krupkin e-n stare de orice pentru o avansare, inclusiv de
diversiuni şi dezinformări, chiar şi atunci când e vorba de un
personaj ca mine. Omul ăsta e pur şi simplu o enigmă: acum e un
agent de contrainformaţii capabil, inteligent, cunoscător al mai
multor limbi străine; acum e un clovn bârfitor cu aere de
importanţă şi maniere afectate. Un lucra e însă cert: rămâne
peştele miniştrilor sovietici trimişi în străinătate. Nimeni nu-l poate
lua în serios, nu atunci când e vorba de chestiuni grave.
— Sper să nu te-nşeli. Te caut mâine, după ora zece. Unde te
găsesc? Acasă?
— În nici un caz. Am să fiu la Lastocika, singur la cină. Ce ai de
gând să faci mâine?
— Vreau să mă conving că nu te înşeli, spuse Şacalul dispărând
în mulţime.
Acest episod se petrecuse cu peste douăzeci şi patru de ore în
urmă, iar până în acest moment, Rodcenko nu primise nici o veste
prin care Şacalul să ceară o modificare a programului. Poate că
psihopatul se întorsese la Paris, convingându-se că bănuielile lui
erau neîntemeiate, mânat de nevoia presantă de a se mişca dintr-
un loc în altul, de a fugi, de a colinda Europa, nevoie mai
puternică decât temerile sale de moment. Cine ştie? Şi Carlos era o
enigmă pentru el. O parte a fiinţei lui Carlos vorbea de un sadic
retardat, un adevărat savant în metodele cele mai crude, oculte şi
murdare de a ucide. Totuşi, cealaltă jumătate vorbea despre un
adolescent bolnav, cu minţile înfierbântate, în căutarea unei
imagini proprii care nu avea nici în clin nici în mânecă cu
persoana lui. Cine ştie? Se apropia clipa.
Rodcenko ridică mâna şi îi făcu semn chelnerului să se apropie.
Va comanda o cafea şi un coniac adevărat, franţuzesc, singurul
coniac care se poate bea pe lumea asta, rezervat în exclusivitate
adevăraţilor eroi ai Revoluţiei, adică supravieţuitorilor. În locul
chelnerului, de masa lui se apropie grăbit însuşi directorul
localului, aducând cu sine un telefon.
— Sunteţi căutat, domnule general. O urgenţă, spuse bărbatul
îmbrăcat în costum negru, aşezând pe masă aparatul şi
înmânându-i lui Rodcenko fişa de plastic negru care trebuia vârâtă
în priza din perete.
— Mulţumesc, spuse Rodcenko şi vârî telefonul în priză abia
după ce se îndepărtase directorul. Da?
638
 — Eşti urmărit pas cu pas, îi spuse Şacalul.
— De cine?
— De oamenii tăi.
— Nu ştii ce vorbeşti.
— Toată ziua m-am ţinut după tine. Vrei să-ţi spun pe unde ai
umblat în ultimele treizeci de ore? Ai început cu câteva păhărele la
o cafenea de pe Kalinin, te-ai oprit la un chioşc de pe Arbat,
prânzul la Slavianki, o plimbare pentru siestă pe Kruzneţkaia. Să
continuu?
— Opreşte-te. Unde eşti?
— Ieşi din restaurant. Nu te grăbi. Vreau să te convingi cu ochii
tăi.
În acest punct, convorbirea se întrerupse.
Rodcenko închise şi îi făcu semn chelnerului să-i aducă nota.
Reacţia promptă a chelnerului cu şorţ alb, apretat, petrecut peste
şolduri, nu se datora atât poziţiei sociale a generalului, cât mai cu
seamă faptului că acesta era ultimul client din local. Bătrânul
soldat depuse banii pe farfurioară, deasupra notei de plată, le ură
noapte bună tuturor, străbătu holul discret luminat de la intrare şi
ieşi. Era aproape 1:30 noaptea, iar în afara câtorva beţivani căzuţi
grămadă, pe stradă nu era nici ţipenie de om. Aproape imediat, de
sub arcada unui magazin aflat la nici treizeci de metri în dreapta
sa, îşi făcu apariţia o siluetă omenească. Era Şacalul, îmbrăcat tot
în haine negre preoţeşti. Îi făcu semn generalului să-l urmeze şi se
îndreptă spre o maşină neagră parcată peste drum. Rodcenko
ajunse lângă asasin şi se opri pe partea dinspre trotuar a maşinii,
orientată cu faţa spre intrarea în restaurantul Lastocika.
Şacalul aprinse deodată o lanternă, iar fasciculul puternic de
lumină pătrunse pe geamul lăsat al maşinii, dezvăluind o scenă
bestială care, pentru o clipă, îi tăie răsuflarea bătrânului soldat
încercat. Agentul KGB aşezat la volan era răsturnat pe spate,
capul îi atârna cu beregata tăiată, iar pe piepţii cămăşii se formase
o pată imensă, stacojie, de sânge proaspăt. Pe scaunul din dreapta
se afla cel de-al doilea agent care îl urmărea pe general, cu mâinile
şi picioarele legate cu o sârmă, iar în jurul capului avea înfăşurată
strâns o funie, petrecută ca un căluş peste gură, sufocându-l,
nelăsându-i spaţiu să răsufle, doar să horcăie disperat. Acesta nu
murise încă şi se holba la ei cu o privire îngrozită.
— Şoferul a fost antrenat la Novgorod, spuse generalul sec.
— Ştiu, veni răspunsul lui Carlos. Scrie în legitimaţie. Nu se mai
fac antrenamente ca în zilele bune de altădată, domnule general.
639
 — Celălalt este omul de încredere al lui Krupkin la Moscova. Din
câte am aflat, fiul unui bun prieten de-al lui.
— Acum e al meu.
— Ce ai de gând să faci? întrebă Rodcenko privindu-l cu ochi goi
pe Şacal.
— Să repar o greşeală, îi răspunse Carlos ridicând arma cu
amortizor şi trase trei gloanţe în gâtul generalului.

640
 CAPITOLUL XXXVII
Nori răi, prevestitori de furtună, dănţuiau ameninţător pe cerul
întunecat, ca de plumb topit, care atârna greu deasupra Moscovei
adormite. Sedanul negru gonea nebuneşte pe drumul de ţară,
trecând ca săgeata pe lângă lanurile în pârg. Şoferul se ţinea cu
sălbăticie de volan, iar când şi când trăgea cu coada ochiului spre
ostaticul aşezat în dreapta lui, acelaşi tânăr legat fedeleş cu o
sârmă de mâini şi de picioare, cu o funie petrecută căluş peste
gură, pradă unui chin insuportabil, după grimasa de durere de pe
chipul său şi privirea rătăcită.
În spate, pe bancheta scăldată în sânge, zăceau răsturnate
trupul neînsufleţit al generalului Grigori Rodcenko şi cel al
absolventului cursurilor de la Novgorod, ofiţerul KGB însărcinat să
conducă pas cu pas operaţiunea de supraveghere a bătrânului
soldat. Şi deodată, fără a încetini, Şacalul zări ceea ce căuta şi
trase violent de volan spre dreapta. Cauciucurile scrâşniră furios,
maşina se roti brusc, ieşi din şosea şi se opri în iarba înaltă,
proiectând cadavrele în spătarul scaunelor din faţă. Carlos
deschise portiera şi sări sprinten din maşină. Trase corpurile
scăldate în sânge de pe bancheta pluşată pe care zăcuseră până
atunci şi le trânti în iarba înaltă, aşezându-l pe general deasupra
ofiţerului KGB, firicelele de sânge îngemănându-se şi pătând
înfrăţite pământul bătătorit.
Carlos se întoarse la maşină şi îl trase brutal pe tânărul agent
afară, iar în mâna sa dreaptă luci scurt lama rece a unui cuţit de
vânătoare.
— Noi doi avem de discutat, rosti Şacalul în rusă. Nebun să fii
să nu-mi spui tot ce vreau să ştiu… Dar n-ai să te opui, eşti prea
tânăr şi prea necopt.
Carlos îl trânti pe tânăr cu faţa la pământ, iar iarba înaltă se
culcă sub greutatea lui. Îşi răsturnă ostaticul pe spate, scoase
lanterna şi o aprinse, îngenunche lângă el şi repezi pumnul în
ochii căscaţi de groază ai agentului.

Corpul neînsufleţit al tânărului zăcea acum într-o baltă de

sânge, însă înainte de a-şi da ultima suflare, acesta apucase să
spună tot, iar vorbele lui vibrau în urechile lui Ilici Ramirez

641
Sanchez cu forţa unui bubuit de tunet. Jason Bourne era la
Moscova! Numai el putea fi. Tânărul agent KGB fusese prea
înspăimântat şi, dorind să-şi salveze pielea, spusese tot ce-i venise
pe limbă, fraze întretăiate de spaimă, unele, informaţii preţioase,
altele, nimicuri fără însemnătate. Tovarăşul Krupkin şi doi
americani, unul înalt, celălalt şchiop! I-am însoţit până la hotel,
apoi la o întâlnire pe Sadovaia.
Krupkin şi nenorocitul ăla de Bourne reuşiseră să îi ducă de
nas pe oamenii lui din Paris – Parisul, fortăreaţa lui inexpugnabilă!
— şi îi luaseră urma la Moscova. Cum? Cine îl trădase?… Acum nu
mai avea nici o importanţă. Conta doar faptul că duşmanul lui de
moarte, Cameleonul, se afla la Metropol. Trădătorii din Paris
puteau să mai aştepte. La Metropol! Cel mai mare duşman al lui
era la Moscova, la nici o oră depărtare de locul în care era el acum,
probabil petrecându-şi noaptea liniştit, dormind, fără să bănuiască
măcar că Şacalul ştia unde se află. Iar asasinul simţi cum îl
invadează un val de fericire, un simţământ de beatitudine – era la
un pas de a repurta victoria finală asupra vieţii şi a morţii. Medicii
îi spuseseră că va muri peste scurt timp, numai că medicii se
înşală adeseori… Iar în acest caz se înşelaseră grav! Prin moartea
lui Jason Bourne, viaţa lui avea să capete un nou sens.
Totuşi, acest ceas al morţii nu era momentul potrivit pentru
atac. Trei dimineaţa este o oră nepotrivită pentru hoinăreală pe
străzile şi prin hotelurile Moscovei – un oraş bolnav de suspiciune,
exacerbată de întunericul nopţii – mai cu seamă dacă eşti în
căutarea omului pe care vrei să-l ucizi. Şi-apoi, toată lumea ştie că
salariaţii marilor hoteluri care lucrează în tura de noapte nu
umblă neînarmaţi pe culoare, că ei sunt aleşi şi după criterii de
profesionalism, dar şi după calităţile lor de buni ochitori. O dată
cu lumina zilei, se va instaura însă o stare de relaxare după
încordarea din cursul nopţii. Da, momentul cel mai potrivit era să
atace în primele ore ale dimineţii, când începea activitatea febrilă
în hotel. Aşadar, atunci va da lovitura.
Totuşi, momentul prezent era propice pentru un alt soi de
lovitură, sau cel puţin preludiul unei răsturnări dramatice de
situaţie. Venise clipa să îi cheme la ordine pe discipolii săi din
guvernul sovietic, să-i strângă, laolaltă, să îi anunţe că
monseniorul sosise la Moscova, că marele Mesia îşi făcuse apariţia
ca să îi salveze şi să îi elibereze din sclavie. Înainte de a părăsi
Parisul, nu uitase să ia cu el dosarele preţioase – de fapt dosarele
din spatele dosarelor, fiindcă, în aparenţă, ele erau doar nişte
642
nevinovate coli albe de hârtie prinse în coperte de plastic, iar
scrisul nu apărea decât după ce erau expuse la infraroşii, acestea
impresionând tuşul de scris. Alese ca loc de întâlnire un depozit
părăsit de pe strada Vavilova. Îi anunţă pe fiecare în parte să se
prezinte la întrunire la ora 5:30 şi le recomandă, vorbind de la un
telefon public, să evite bulevardele largi şi să vină pe străduţe
lăturalnice şi pe alei întunecate. Până la 6:30 avea timp să termine
cu ei şi îi va fi înarmat pe fiecare cu informaţiile preţioase care îi
vor proiecta în vârful elitei moscovite. Era şi aceasta o armată
nevăzută, mult mai măruntă decât cea din Paris, totuşi la fel de
eficientă şi fidelă lui Carlos, monseniorul care îi ajutase din
umbră, uşurând traiul ciracilor săi. Iar la 7:30, marele Şacal se va
afla la postul de la Metropol, pregătit să profite de agitaţia matinală
stârnită de oaspeţii care începeau să se trezească, de tot acel du-
te-vino dezlănţuit de cărucioare şi tăvi cu cafele şi sandvişuri, de
buimăceala şi neliniştea care domnesc la prima oră în hol, de
sporovăiala recepţionerilor care îşi predau tura. La hotel Metropol
avea să dea lovitura şi să îl scoată din viaţa lui pe Jason Bourne.
Rând pe rând, ca nişte vagabonzi care se mişcă amorţiţi,
temători şi cu fereală în primele ore ale dimineţii, pe uşa aproape
căzută a depozitului părăsit de pe o străduţă de mahala cunoscută
sub numele de Vavilova, îşi făcură apariţia cinci bărbaţi şi trei
femei. Prudenţa lor era lesne de înţeles. Pătrunseseră într-un
cartier al Moscovei în care nu aveau ce căuta, nu atât din pricina
locuitorilor săi dubioşi – trataţi cu mare indulgenţă de poliţia
moscovită – cât mai cu seamă din pricina caselor care abia se mai
ţineau în picioare. Era una din zonele incluse în planul de
sistematizare a capitalei, numai că şi acest proiect, ca atâtea altele
din lumea largă, cunoscuse la rândul său două etape: una lentă şi
una de stagnare a lucrărilor. Singurul fapt pozitiv, deşi întrucâtva
incomod, era că în acest cartier încă mai funcţiona electricitatea,
dar Carlos ştia să uzeze de acest avantaj în folosul său.
El însuşi se postase în fundul halei de beton goale, cu o lampă
aşezată la picioare, direct pe pardoseala rece, filtrând lumina în
sus spre el, abia conturându-i însă silueta şi ascunzându-i chipul
disimulat în spatele gulerului ridicat al hainelor negre. În dreapta
sa, se afla o masă rudimentară de lemn pe care răsfirase câteva
dosare cu coperte de plastic, iar în dreapta, sub un morman de
ziare vechi, ascunsese de privirile „discipolilor” săi o mitralieră de
asalt AK-47, modelul 56. Automatul avea fixat pe el un încărcător
plin, de patruzeci de cartuşe, iar un altul aştepta cuminte, prins la
643
cureaua Şacalului. Unicul motiv pentru care îşi luase o armă la el
era puterea obişnuinţei, deci rigorile meseriei, pentru că altfel, nu
se aştepta să întâmpine nici un fel de rezistenţă. Se aştepta în
schimb să fie primit cu respect şi veneraţie.
Îşi cântări atent din priviri auditoriul şi observă cum cei opt se
privesc pe furiş. Nimeni nu rostise o vorbă, iar aerul jilav şi
mucegăit din depozitul părăsit, aproape lugubru în lumina
zgârcită, părea să vibreze de încordare şi nelinişte. Carlos
înţelesese că trebuie să risipească teama – poate chiar spaima – şi
reţinerile oaspeţilor săi, deci se îngrijise dinainte să aducă opt
scaune desperecheate găsite prin birourile pustii din spatele
depozitului. Oamenii se simt mai în largul lor dacă stau jos.
Totuşi, nimeni nu se aşezase.
— Ţin să vă mulţumesc tuturor că aţi venit în dimineaţa
aceasta, rosti Şacalul în ruseşte, după care le spuse autoritar: Vă
rog, aveţi câte un scaun fiecare. Luaţi loc. Discuţia noastră nu va
dura mult, însă trebuie să fiţi foarte atenţi… tovarăşul care se află
cel mai aproape de uşă este rugat să o închidă. A venit toată
lumea.
Uşa masivă şi mâncată de carii se trânti cu un scârţâit lugubru,
iar bărbatul care o închisese se îndreptă băţos spre un scaun şi,
urmând exemplul celorlalţi, se aşeză. Numai că fiecare avusese
grijă să îşi tragă scaunul cât mai departe de vecinul său. Carlos
aşteptă răbdător până se linişti toată agitaţia, până se domoli
pocnetul sec al lemnului pe pardoseala de ciment, până luară loc
cu toţii. Apoi, ca un orator cu experienţă, făcu o pauză teatrală,
bine cântărită, înainte de a se adresa publicului său atent. Se uită
scurt la fiecare în parte, fixându-i cu o privire sfredelitoare, ca şi
când ar fi încercat să le transmită că el sau ea este o persoană
specială în ochii lui. Reacţia au fost câteva mişcări scurte, în
majoritatea lor feminine, când respectivele persoane şi-au aranjat
nervos ţinuta. Cei opt erau îmbrăcaţi în hainele mohorâte şi
conservatoare, însă îngrijite şi bine călcate, pe care le poartă înalţii
funcţionari de stat.
— Sunt monseniorul din Paris, începu asasinul îmbrăcat în
straie preoţeşti. Eu sunt cel care, dintre toţi, v-a ales pe voi, cu
ajutorul unor tovarăşi din Moscova şi din alte părţi ale lumii. Şi tot
eu sunt acela care de câţiva ani încoace vă trimite sume
importante în schimbul fidelităţii pe care o aştept de la voi la
momentul cuvenit… După privirile pe care mi le aruncaţi, înţeleg
că aveţi unele întrebări a-mi pune. V-o iau înainte şi vă explic. Cu
644
ani în urmă am fost unul dintre cei, puţini la număr, aleşi să fie
pregătiţi la Novgorod.
Un murmur plin de respect se ridică din piepturile celor opt
aleşi. Mitul care se ţesuse în jurul Novgorodului nu exagera cu
nimic realitatea. Era într-adevăr un centru de îndoctrinare
avansat, unde nu erau trimişi decât cei mai dotaţi tovarăşi – aşa li
se dăduse de înţeles, deşi niciodată nu se vorbea deschis despre
acest subiect, poate doar în şoaptă. Carlos înclină de câteva ori din
cap ca pentru a întări adevărul spuselor sale, după care continuă
liniştit:
— De câţiva ani încoace, am colindat tot globul ca agent secret
cu însărcinări foarte speciale, promovând interesele marii Revoluţii
Sovietice în străinătate. Datoria m-a chemat de nenumărate ori
acasă, la Moscova, pentru a face unele investigaţii în anumite
ministere în care fiecare dintre voi deţine posturi de răspundere.
Şacalul făcu o pauză, după care continuă pe un ton sever, aproape
brutal. Posturi de răspundere care nu presupun totuşi autoritatea
pe care ar trebui să o exercitaţi. Competenţa voastră este
subapreciată şi prost răsplătită, fiindcă deasupra voastră sunt
nişte bătrâni depăşiţi, nişte uscături.
Reacţia auditoriului fu ceva mai evidentă de astă dată, cu
siguranţă mai puţin reţinută.
— Prin comparaţie cu ministerele omoloage din guvernele ţărilor
duşmane, continuă Carlos, noi am rămas în urmă, când ar trebui
să fim în frunte. Iar Moscova a rămas în urma celorlalţi din pricină
că talentul şi competenţa voastră sunt călcate în picioare de nişte
funcţionari bătrâni care se agaţă de scaunele lor şi cărora le pasă
mai mult de avantajele pe care le au de pe urma postului decât să-
şi facă datoria faţă de patrie.
Reacţia fu promptă, iar cele trei femei aplaudară electrizate
spusele monseniorului.
— Din acest motiv, de fapt motive, ne-am gândit, eu şi tovarăşii
din Moscova, că a venit vremea să intraţi în scenă. Mai mult, din
această pricină v-am trimis banii – pe care i-aţi cheltuit după cum
aţi crezut de cuviinţă – considerând că aceştia reprezintă cu
aproximaţie valoarea privilegiilor de care se bucură pe nedrept
superiorii voştri. În definitiv, de ce n-aţi fi plătiţi cum trebuie, aşa
cum pe nedrept sunt plătiţi ei?
În depozitul care adăpostea întrunirea, spiritele se încinseseră.
Iar cei opt, uitându-se unii la alţii şi dând ferm din cap, repetară:
„Chiar aşa!”. „De ce nu?” şi „Are dreptate!” Şacalul începu apoi
645
enumerarea celor opt ministere în chestiune, iar pe măsură ce
fiecare era amintit, adunarea dădea energic, cu entuziasm, din
cap.
— Ministerul Transporturilor, Informaţiilor, Finanţelor, de
Import-Export, Justiţia, Apărarea, Cercetarea Ştiinţifică… şi nu în
ultimul rând, Ministerul Planificării al Sovietului Suprem…
Acestea sunt domeniile de activitate în care lucraţi, dar fiecare
dintre voi a fost înlăturat din funcţii de decizie. Este o situaţie care
nu mai poate continua, intolerabilă. Trebuie să se facă schimbări!
Ca un singur om, cei opt ţâşniră în picioare, uniţi întru
înfăptuirea unui ideal comun. Apoi, funcţionarul care închisese
uşa luă cuvântul, prudent:
— Pe cât se pare ne cunoaşteţi foarte bine situaţia, domnule.
Totuşi, ar fi interesant de ştiut cum aţi putea-o schimba.
— Cu asta, îi anunţă Carlos făcând un gest larg, teatral, spre
dosarele împrăştiate pe masa scundă de lemn.
Încet-încet, cei opt se liniştiră şi se aşezară cuminţi la locurile
lor, uitându-se când unii la alţii, când la dosare.
— Pe această masă se află dosarele strict confidenţiale ale şefilor
voştri din ministerele în care lucraţi. Ele conţin informaţii atât de
incriminatoare la adresa lor, încât dacă le arătaţi cui trebuie, ele vă
vor garanta promovarea. Iar în câteva cazuri, vă asigur că ele vă
vor propulsa direct pe scaunul şefului respectiv. Şefii voştri n-au
de ales, trebuie să ţină cont de voi pentru că informaţiile acestea
sunt la fel de periculoase ca nişte pumnale îndreptate spre gâtul
lor. Dacă se află ce conţin dosarele, vor fi îndepărtaţi sau
executaţi.
— Domnule?
Vorbise o femeie trecută de prima tinereţe, îmbrăcată într-o
rochie oarecare, bleumarin, care se ridică timid în picioare. Părul
ei blond înspicat cu fire albe era strâns pe ceafă într-un coc sever.
Îşi trecu iute mâna peste el şi spuse:
— Prin mâna mea trec dosarele personale ale salariaţilor şi fac
verificări în fiecare zi… De multe ori am constatat că s-au strecurat
şi erori… De unde ştim că dosarele pe care le deţineţi conţin
informaţii corecte? Fiindcă, dacă ele conţin o singură greşeală, vă
daţi, sper, seama, în ce postură ne punem, nu?
— Faptul de a fi pus măcar la îndoială corectitudinea lor,
doamnă, este un afront direct la adresa mea, îi răspunse Carlos cu
răceală. Eu sunt monseniorul din Paris. Am descris precis situaţia
în care se află fiecare dintre voi şi, la fel de precis, am amintit şi de
646
incompetenţa şefilor voştri. Mai mult decât atât, eu şi partenerii pe
care-i am aici la Moscova, ne-am dat osteneala şi am riscat enorm
trimiţându-vă tot timpul bani spre a vă uşura existenţa.
— În ceea ce mă priveşte, interveni un bărbat mărunţel şi sfrijit
cu ochelari mari pe nas şi îmbrăcat într-un costum maro, eu am
apreciat banii. Chiar i-am depus la Casa de Economii şi primesc o
dobândă bunicică. Dar ce legătură am eu cu ceilalţi? Ce mă
interesează pe mine de ei? Lucrez la Ministerul de Finanţe şi,
sigur, faptul că am recunoscut totul de bunăvoie sper că mă va
absolvi de orice vină. Sper că mi-am exprimat punctul de vedere
cât se poate de clar. Asta e poziţia mea.
— Nu ştiu ce-ai vrut să spui, domnule contabil, dar te asigur că
te-ai exprimat la fel de limpede ca şi când ai fi vorbit în numele
ministerului tău paralizat, îl întrerupse un bărbat obez îmbrăcat
într-un costum negru, prea strâmt ca să-i cuprindă corpolenţa.
Plus că am îndoielile mele că ai fi în stare să recunoşti o dobândă
obţinută pe căi cinstite! Sigur, eu sunt la Apărare, iar voi aţi avut
grijă să ne săriţi.
— Cum faceţi tot timpul cu Cercetarea! îi sări în ajutor un alt
membru al adunării, un mărunţel cu aer de profesor, al cărui
barbişon ciuntit se datora probabil vederii slăbite, necorectată nici
de ochelarii cu lentile groase care îi tronau pe nas. Auzi, dobândă!
Şi cu alocaţiile de la stat cum rămâne?
— Ce v-am dat e mai mult decât suficient pentru savanţii tăi de
grădiniţă! Banii sunt mai bine investiţi dacă te apuci să furi de la
occidentali.
— Încetaţi! se răsti la ei preotul-asasin ridicând braţele ca un
profet. Nu ne-am adunat aici ca să discutăm neînţelegerile dintre
ministere. Toate aceste chestiuni vor fi dezbătute şi rezolvate de
noua elită pe care o vom aduce la putere. Nu uitaţi că sunt
monseniorul din Paris şi că împreună vom instaura o nouă ordine,
în acord cu principiile generoase ale Marii Revoluţii! De acum
înainte s-a terminat cu vremea complezenţei!
— Un concept de-a dreptul revoluţionar, domnule, rosti o tânără
în jur de treizeci de ani, îmbrăcată cu o fustă plisată, al cărei chip
fardat discret fu pe loc recunoscut de toată asistenţa: era redactor-
comentator de ştiri la televiziunea naţională. Totuşi, cred că ar
trebui să revenim la chestiunea informaţiilor şi a corectitudinii lor.
— Ce-ar mai fi de spus? rosti Carlos uitându-se pe rând, cu
ochii săi negri ca noaptea, la fiecare dintre participanţii la
întâlnire. Cum aş putea şti atâtea despre voi dacă informaţiile n-ar
647
fi corecte?
— Nici nu vă pun cuvântul la îndoială, domnule, continuă
redactorul de televiziune. Însă, ca jurnalist, sunt obligată să
compar o informaţie şi cu alte surse, cu excepţia cazurilor în care
ministerul hotărăşte dinainte ce este adevărat şi ce nu. Cum
dumneavoastră nu lucraţi pentru Ministerul Informaţiilor,
domnule, iar ceea ce s-a vorbit aici va rămâne între noi, aş dori
totuşi să menţionaţi o altă sursă, pentru conformitate.
— Adică sunt pus la zid de nişte ziarişti manipulaţi când eu
spun adevărul! exclamă asasinul cu răsuflarea tăiată de furie. Tot
ce v-am spus e realitate, iar voi ştiţi bine că nu vă mint.
— La fel de reale şi adevărate au fost şi crimele comise de Stalin,
domnule. Şi totuşi ele au rămas îngropate timp de treizeci de ani, o
dată cu cele douăzeci de milioane de cadavre.
— Vrei dovezi, ziaristo? Uite că-ţi dau o dovadă. Am ochi şi
urechi sus de tot în KGB şi anume pe însuşi generalul Grigori
Rodcenko. El este ochii şi urechile mele, iar dacă vreţi să auziţi un
adevăr crunt, atunci aflaţi că-mi este vândut trup şi suflet! Fiindcă
eu sunt monseniorul din Paris!
Asistenţa se foi fâstâcită, se agită neliniştită şi toată lumea simţi
nevoia să îşi dreagă glasul. Redactorul de la televiziune luă din nou
cuvântul, vorbind de astă dată mai încet, cu ochii căprui plecaţi şi
aţintiţi pe straiele preoţeşti.
— Poate că sunteţi cine pretindeţi a fi, domnule, începu ea, dar
mi se pare că nu ascultaţi postul Radio Moscova. În urmă cu o oră
s-a anunţat că generalul Rodcenko a fost împuşcat azi-dimineaţă
de nişte criminali străini… De asemenea, ştirea mai menţiona
faptul că toţi ofiţerii superiori din Komitet au fost convocaţi pentru
o şedinţă fulger la care urmează să se discute urmările asasinării
generalului. S-au făcut unele speculaţii prin care se încearcă o
explicaţie a faptului că generalul Rodcenko, un ofiţer cu atâta
experienţă, a putut să cadă în capcana întinsă de nişte străini.
— Vă daţi seama că or să-i scotocească prin dosare? adăugă
funcţionarul prudent ridicându-se băţos în picioare. KGB-ul va
pune toate informaţiile sub lupă şi va căuta cu tenacitate „un
motiv extraordinar” pentru o crimă ieşită din comun. Funcţionarul
public extrem de circumspect îl privi pe ucigaşul în haine preoţeşti.
Şi poate că o să dea de urma dumneavoastră, domnule. Şi a
dosarelor pe care le deţineţi.
— Nu, spuse hotărât Şacalul, simţind cum pe tâmple i se
formează broboane de sudoare. Nu! E imposibil! Nu există decât
648
un exemplar al acestor dosare, iar originalul se află la mine. Nu
există alte dosare!
— Dacă eşti convins de ceea ce spui, părinte, rosti obezul de la
Ministerul Apărării, înseamnă că nu-i ştii pe cei din Komitet.
— Cum să nu-i ştiu! strigă Carlos simţind cum încep să îi
tremure mâinile de furie. Toţi cei din Komitet îmi sunt vânduţi! Nu
sunt străin de nici un secret fiindcă toate secretele la mine ajung!
Am strâns tomuri întregi despre guvernele de pretutindeni, despre
şefi de stat, generali, înalţi demnitari… Am oameni de încredere în
lumea întreagă.
— Dar pe Rodcenko nu-l mai aveţi, continuă bărbatul îmbrăcat
în costum închis la culoare, ridicându-se la rândul său de pe
scaun. Iar, dacă stau să mă gândesc mai bine, nici n-aţi părut cine
ştie ce surprins.
— Poftim?
— Ştiţi, majoritatea dintre noi, poate chiar toţi, avem un obicei.
Când ne trezim dimineaţa, dăm drumul la radio. E o tâmpenie, o
deprindere de care n-o să scăpăm niciodată, însă aşa stând
lucrurile, presupun că toţi cei prezenţi au aflat de moartea lui
Rodcenko… însă dumneavoastră nu ştiaţi, părinte, iar când
doamna de la televiziune v-a comunicat vestea, n-aţi fost mirat,
nici şocat… şi, cum s-ar spune, nici măcar surprins.
— Ba da! strigă Şacalul. Dar voi nu înţelegeţi că eu ştiu să mă
stăpânesc. Tocmai de aceea au toţi atâta încredere în mine şi sunt
căutat de liderii marxişti din lumea întreagă!
— Nici măcar nu se mai poartă, mormăi femeia cu păr blond
încărunţit a cărei competenţă profesională se referea la întocmirea
dosarelor de personal.
Şi aceasta se ridicase între timp în picioare.
— Ce vreţi să spuneţi? rosti Carlos în şoaptă, răguşit, pe un ton
ameninţător, care crescu rapid transformându-se într-un urlet.
Sunt monseniorul din Paris! Datorită mie aţi trăit ani de zile fără
să simţiţi lipsurile, cum în viaţa voastră n-aţi visat şi acum mă
luaţi la întrebări pe mine? Cum aş putea să ştiu lucrurile pe care vi
le-am spus dacă nu m-aş afla printre aleşii din vârful piramidei
moscovite? Aţi uitat cine sunt şi ce-mi datoraţi?
— Dar nu ştim cine nu sunteţi, spuse un alt bărbat ridicându-se
în picioare.
Ca şi ceilalţi bărbaţi, era îmbrăcat într-un costum închis la
culoare, îngrijit şi proaspăt călcat, singura diferenţă fiind aceea că
hainele lui aveau o croială ceva mai elegantă, dovadă a atenţiei pe
649
care o acorda aspectului său exterior. Parcă şi chipul lui avea ceva
aparte; era mai palid, privirea mai hotărâtă, cumva mai puţin
timidă decât a celorlalţi, creând impresia că atunci când vorbeşte îi
place să îşi aleagă cu grijă cuvintele.
— În afara titlului bisericesc pe care vi l-aţi declinat, nu ne-aţi
spus nimic despre adevărata dumneavoastră identitate. Şi se pare
că nici nu aveţi de gând să o dezvăluiţi. Cât priveşte informaţiile pe
care ni le-aţi furnizat, ele nu reprezintă altceva decât lipsuri
strigătoare la cer şi nedreptăţi fireşti ale sistemului nostru, însă
comune şi imposibil de reglat în nici unul din ministere. Dacă
alegeţi la întâmplare alte douăzeci de persoane din serviciile altor
ministere, îndrăznesc să afirm că şi ei s-ar fi plâns de aceleaşi tare.
Nimic nu-i nou sub soare…
— Cum îndrăzneşti? urlă Carlos Şacalul cu venele de la gât
umflate să-i plesnească. Cine eşti tu să-mi vorbeşti mie pe tonul
ăsta? Eu sunt monseniorul din Paris, adevăratul fiu al Revoluţiei!
— Iar eu sunt procuror în Ministerul Justiţiei, tovarăşe
monsenior şi prin urmare un vlăstar mai tânăr al acestei revoluţii.
Poate că nu-i cunosc personal pe capii KGB-ului care pretindeţi că
v-ar fi subalterni, însă ştiu pe de rost pedepsele care se aplică
atunci când încerci să-ţi faci dreptate singur şi în secret,
înfruntându-ţi şefii direct, fără a raporta mai întâi cele întâmplate
Biroului de Indisciplină. Revin şi spun că-i vorba de pedepse la
care aş prefera să nu mă gândesc până ce nu deţin probe materiale
serioase şi nu nişte informaţii provenind din surse necunoscute şi
adunate în nişte dosare, lucruri probabil inventate de o mână de
ofiţeri nemulţumiţi care, cine ştie, poate sunt chiar în posturi
inferioare celor pe care le deţinem noi… Sincer să fiu, nu-mi doresc
să-i cunosc personal, nici să mă compromit punându-mă gratuit
într-o postură proastă care s-ar putea să mă trimită în faţa
instanţei.
— Nu eşti altceva decât un avocăţel mărunt! mugi asasinul
îmbrăcat în haine de preot încleştându-şi furios pumnii şi
fulgerându-i cu o privire rea. Cu toţii sunteţi nişte mincinoşi!
Răsuciţi adevărul şi-l răstălmăciţi cum vă convine! Sunteţi cu toţii
nişte oportunişti şi nişte profitori!
— Frumos spus, rosti zâmbind omul legii din Ministerul de
Justiţie. Numai că, tovarăşe, l-ai citat pe englezul Blackstone.
— N-am să mai tolerez o clipă insolenţa ta nesuferită!
— Nici n-ai de ce, tovarăşe preot, fiindcă eu mă gândeam să
plec. Iar sfatul de om al legii pe care-l dau tuturor celor de faţă
650
este să facă acelaşi lucru.
— Cutezi?
— Cum să nu? îi răspunse juristul sovietic permiţându-şi o
glumă în timp ce îi privea zâmbind pe toţi cei din jur. N-aş vrea să
ajung în situaţia de a-mi intenta singur proces, fiindcă sunt prea
bun şi am să-l câştig.
— Banii! ţipă ca scos din minţi Şacalul. V-am trimis mii de
dolari!
— Scrie undeva că i-am primit? întrebă juristul cu un aer
nevinovat. Doar singur ţi-ai luat măsuri de precauţie să nu dea
nimeni de urma ta. Găseam plicuri strecurate la cutia poştală sau
în sertarul de la birou, cu bileţele frumos lipite pe ele prin care ne
cereai să le ardem după ce le citim. Şi care dintre vajnicii cetăţeni
ai Uniunii noastre ar fi nebun să recunoască faptul că i-a pus
acolo? Ştiu şi ei că ar încurca-o şi s-ar pomeni azvârliţi în beciurile
de la Liubianka… La revedere, tovarăşe monseniore, rosti
procurorul de la Ministerul de Justiţie îndreptându-se liniştit spre
ieşire.
Rând pe rând, aşa cum veniseră, cei şapte îl urmară tăcuţi pe
acesta, uitându-se peste umăr la ciudatul personaj care, pentru
scurtă vreme şi într-un fel atât de neobişnuit, reuşise să dea un alt
curs existenţei lor monotone de până atunci. Intuiau că drumul lui
în viaţă fusese presărat de fapte ruşinoase, dezonorante, poate
chiar crime. Moarte.
Totuşi, nici unul dintre ei nu se aştepta la ceea ce urmă.
Asasinul în haine preoţeşti ţâşni în picioare, cu mintea întunecată
de o furie oarbă. Ochii săi negri scăpărau scântei, iar sufletul său
negru cerea răzbunare, răzbunare cumplită, bestială, sălbatică,
pentru tot răul care i se făcuse în viaţă ca răspuns la faptele bune
făcute şi la idealurile pure care îl animaseră. Văzu roşu în faţa
ochilor şi simţi în nări miros de sânge. Cei care îl trădaseră îşi vor
primi răsplata! Şacalul mătură cu un gest violent dosarele de pe
masă şi căută arma în mormanul de ziare. Înşfăcă mitraliera
ascunsă printre paginile îngălbenite şi urlă:
— Opriţi-vă! Cu toţii!
Nici unul din cei opt nu se supuse ordinului său, iar forţa
nebunului ţâşni la suprafaţă comandându-i mintea şi mişcările.
Ucigaşul apăsă pe trăgaci, iar bărbaţii şi femeile se prăbuşiră ca
nişte cărţi de joc. Asasinul sări peste trupurile celor care îşi trăiau
ultimele clipe de agonie, prăbuşiţi lângă uşă şi alergă în stradă, cu
mitraliera scuipând moarte, secerând siluetele care încercau să
651
scape în noapte, înjurând şi proferând blesteme la adresa
necredincioşilor, blestemându-i să le putrezească sufletele în iadul
pe care el îl trăia pe pielea lui.
— Trădători nenorociţi! Lichele ce sunteţi! Gunoaielor! strigă
Şacalul scos din minţi sărind peste cadavrele prăbuşite şi alergând
spre maşina pe care şi-o procurase de la nefericitul echipaj de
urmărire al KGB-ului.
Noaptea se sfârşise şi începuse o nouă zi.

Telefonul de la Metropol nu sună, ci făcu explozie. Alex Conklin

deschise ochii, scutură din cap pentru a alunga amorţeala
somnului şi întinse braţul spre aparatul care îl trezise brutal.
— Da? reuşi el să îngaime întrebându-se dacă vorbeşte în
microfon sau în difuzor.
— Alexei, fiţi pe fază! Nu lăsaţi pe nimeni să intre şi pregătiţi-vă
armele!
— Krupkin?… Ce dracu’ tot spui acolo?
— Un câine turbat a scăpat din lesă şi umblă liber prin
Moscova.
— Carlos?
— A înnebunit de tot. L-a omorât pe Rodcenko şi i-a măcelărit
pe cei doi agenţi care trebuiau să-l urmărească. Azi-dimineaţă i-a
găsit un ţăran, pe la ora patru – l-au trezit câinii cu urletele lor,
probabil că vântul a adus miros de sânge.
— Iisuse, a luat-o razna… Dar ce crezi…
— Unul dintre agenţi a fost torturat înainte de a fi ucis, îi tăie
vorba ofiţerul KGB intuind întrebarea lui Alex. El conducea maşina
când am venit să vă iau de la aeroport, un protejat de-al meu şi
fiul unui coleg de cameră cu care am stat la cămin cât mi-am făcut
facultatea. Un tânăr minunat, provenind dintr-o familie normală,
însă nepregătit pentru o experienţă de acest soi.
— Crezi că i-a spus lui Carlos tot ce ştia despre noi?
— Da… totuşi, ar mai fi ceva. În urmă cu aproximativ o oră, pe
strada Vavilova au fost ucise cu focuri de armă opt persoane. De
fapt, corect ar fi să spun că au fost măcelărite, un masacru în
toată regula. Înainte de a muri, una din femei, directoare la
Ministerul Informaţiilor şi redactor la Televiziune, a apucat să
spună că ucigaşul era îmbrăcat în haine de preot, că vine de la
Paris şi că s-a prezentat sub numele de „monseniorul”.
— Iisuse! explodă Conklin trezindu-se de-a binelea şi, dând să
coboare din pat, zări distrat ciotul de carne unde cu ani în urmă
652
fusese un picior. Astea erau cadrele pe care le forma.
— Chiar aşa, ai folosit bine trecutul, spuse Krupkin. Dacă-ţi mai
aminteşti, chiar ţi-am spus că recruţii ăştia or să-l lase baltă la
primul semn de pericol.
— Îl scol pe Jason…
— Alexei, ascultă-mă!
— Ce?
Conklin îşi propti telefonul între umăr şi bărbie şi întinse
mâinile spre proteză.
— Am strâns o echipă tactică de atac, bărbaţi şi femei îmbrăcaţi
în civil, care primesc acum ultimele dispoziţii şi imediat după
aceea se prezintă la voi.
— Bună mişcare.
— Însă intenţionat n-am prevenit nici personalul hotelului şi
nici miliţia.
— Trebuie să fii tâmpit s-o faci, îi tăie vorba Conklin. Reuşim şi
singuri să punem mâna pe ticălosul ăsta! Ceea ce nu s-ar întâmpla
în veci dacă ne-am împiedica la tot pasul de uniforme şi chelneri
care ţipă isterizaţi. Şacalul are ochi şi în genunchi.
— Fă cum ţi-am spus, îi zise sovieticul pe un ton autoritar. Nu
laşi pe nimeni să intre, nu te arăţi la fereastră, ia-ţi toate măsurile
de prevedere.
— Normal… Cum adică, să nu mă apropii de fereastră? Are să-i
ia ceva timp până află unde stăm… până întreabă chelnerii,
cameristele…
— Iartă-mă, prietene, îl întrerupse Krupkin, dar cum poţi refuza
un preot care întreabă la recepţie de doi americani, dintre care
unul are un defect la picior, mai ales dacă acest preot se scoală cu
noaptea-n cap să-i vadă?
— Bine gândit, deşi cam paranoică gândirea asta a ta.
— Eşti aproape de ultimul etaj, iar peste drum, fix pe deasupra
Marx Prospekt-ului, se află acoperişul unei clădiri cu birouri.
— Şi mai ai o calitate – gândeşti rapid.
— Oricum, mult mai rapid decât cretinul ăla instalat la
Dzerjinski. Te sunam mai de mult, însă excepţionalul meu comisar
Kartoski a găsit de cuviinţă să mă anunţe acum două minute.
— Îl scol pe Bourne.
— Ai grijă.
Conklin nu mai auzi recomandarea sovieticului. Lăsă receptorul
în furcă imediat şi îşi trase gheata, prinzând curelele cu arici la
nimereală peste picior. Deschise sertarul noptierei de unde scoase
653
automatul Graz Buria, o armă proiectată special pentru KGB şi
prevăzută cu trei încărcătoare. După cum se ştie, Graz este
singurul tip de pistol-mitralieră la care se poate ataşa un
amortizor. Instrumentul cilindric se rostogolise spre fundul
sertarului, iar Alex îl culese de acolo şi îl fixă pe ţeava scurtă.
Clătinându-se, îşi trase pantalonii pe el, vârî arma la cingătoare şi
se îndreptă şchiopătând spre uşă. O deschise şi îl descoperi pe
Jason, gata îmbrăcat, în picioare în faţa ferestrei din camera de zi
decorată în stil victorian.
— Probabil că a fost Krupkin, spuse Bourne.
— Da. Pleacă de la geam.
— Carlos? Bourne se răsuci spre Alex şi sări în lături. Ştie că
suntem la Moscova? întrebă el, după care adăugă: ştie unde
suntem?
— Răspunsul este da la ambele întrebări. Conklin îi relată pe
scurt conţinutul convorbirii cu Krupkin. Toate astea îţi spun ceva?
întrebă Alex după ce sfârşise.
— E făcut ţăndări, îi răspunse Bourne pe un ton liniştit. Odată
şi odată tot trebuia să se întâmple aşa. Uite că a sosit şi clipa să
sară în aer bomba cu explozie întârziată care îi ticăie în creier de
atâta vreme.
— Aşa mi-am zis şi eu. Cadrele din Moscova l-au trimis la
plimbare şi atunci n-a mai suportat. A făcut explozie.
— Sincer îţi spun, regret că au murit, zise Bourne. Mi-aş fi dorit
ca lucrurile să se petreacă altfel; însă nu pot spune că regret vreo
clipă că Şacalul şi-a ieşit din minţi. Pentru că exact în starea asta
şi-a dorit el să mă aducă pe mine… Să explodez.
— Kruppie s-a exprimat foarte bine, completă Conklin. Are o
dorinţă maladivă de a se răzbuna pe toţi cei care au descoperit că e
nebun. Acum, ştiindu-te aici – şi trebuie să presupunem că a aflat
– simte că a venit clipa să scape de obsesia care îl macină de-o
viaţă, că poate scăpa de la moarte doar omorându-te pe tine…
toate astea pesemne îi dau un sentiment de triumf, de putere,
care-l face să se creadă mai presus decât moartea.
— Cred că discuţi prea mult cu Panov… Chiar mă-ntreb, cum s-
o mai fi simţind Mo?
— Încearcă să nu te gândeşti la el. Azi-dimineaţă la trei am
sunat să văd ce face. Medicul mi-a spus că s-ar putea să-şi piardă
braţul stâng, să sufere o uşoară paralizie la piciorul drept, dar una
peste alta, sunt mari şanse să scape.
— Ce-mi pasă mie de braţele şi de picioarele lui. Mă interesează
654
ce-i face capul.
— Pe cât se pare, e neatins. Sora-şefă de pe etaj spunea că,
pentru un medic, e un pacient insuportabil.
— Slavă Cerului!
— Parcă ziceai că nu crezi în Dumnezeu.
— E un tic verbal. Dacă nu crezi, întreabă-l pe Mo.
Bourne remarcă arma pe care o vârâse Alex sub curea şi făcu
un gest scurt spre ea.
— Nu ţi se pare că o porţi prea la vedere?
— Şi cine crezi că o vede?
— Cel de la serviciul la cameră, îi răspunse Bourne. Am sunat şi
i-am rugat să ne trimită sus orice de mâncare şi o cană plină cu
cafea.
— Exclus. Krupkin mi-a cerut să nu lăsăm pe nimeni înăuntru,
iar eu am apucat să-mi dau cuvântul că aşa voi face.
— Nu crezi că e cam paranoic…
— Cam aşa m-am exprimat şi eu, numai că acum suntem pe
teritoriul lui, nu al nostru. Acelaşi lucru e valabil şi pentru
ferestre.
— Ia stai aşa! exclamă Bourne. Şi dacă am dreptate?
— Puţin probabil, dar cine ştie… Conklin nu apucă să
sfârşească ce avea de spus, că Jason vârî mâna sub haină de unde
scoase arma primită de la ofiţerul rus şi se îndreptă către ieşirea
spre coridor. Ce vrei să faci? strigă Alex.
— Încerc să-i dau dreptate prietenului tău Kruppie, deşi
probabil se înşală… Oricum, merită încercarea… Du-te acolo, îi
spuse Bourne pe un ton autoritar, arătându-i spre colţul din
stânga al camerei. Nu încui uşa, iar când o să bată chelnerul, tu
spune-i să intre – în rusă.
— Şi tu ce faci?
— În capătul coridorului este o maşină de îngheţată. Nu
funcţionează, dar e băgată în aceeaşi nişă cu un automat de Pepsi.
Şi ăsta e stricat, aşa încât am să mă ascund după ele.
— Slavă Cerului că sunt capitalişti, chiar şi necinstiţi, pe lumea
asta. Hai, du-te!
Fostul membru al Meduzei, cunoscut odinioară sub numele de
Delta One, descuie uşa, o întredeschise prudent, se uită atent pe
coridor şi, nezărind nici o mişcare, o zbughi afară. O rupse la fugă
spre capătul coridorului şi ajunse la nişa care adăpostea cele două
automate, se strecură între peretele din dreapta şi maşina de Pepsi
defectă. Aşteptă răbdător, încovrigat în spaţiul strâmt, simţind
655
cum genunchii şi picioarele încep să-l doară – senzaţie pe care nu
o cunoscuse de ani de zile – apoi auzi zgomotul roţilor unui
cărucior. Sunetul crescu pe măsură ce căruciorul aşternut cu faţă
de masă se apropia de ascunzătoarea lui, apoi chelnerul trecu de
el şi se opri la uşa apartamentului. Îl studie atent pe chelner, un
tânăr abia trecut de douăzeci de ani, blond, scund, cu ţinuta unui
subaltern servil. Era autentic, cu nimic în atitudinea lui care să îi
amintească de Carlos, îşi spuse Bourne ridicându-se anevoie în
picioare. Auzi vocea înfundată a lui Conklin venind din interior şi
invitându-l pe chelner înăuntru. Iar când tânărul deschise uşa şi
împinse măsuţa pe rotile dând să intre, Jason vârî la loc arma în
tocul de la piept. Se aplecă şi începu să-şi maseze gamba
piciorului drept, încercând să încălzească zona unde i se pusese
un cârcel.
Şi, deodată, lovitura se abătu ca un talaz înfuriat care se sparge
de un ţărm stâncos. Dintr-o ascunzătoare nevăzută de pe coridor,
ţâşni o siluetă îmbrăcată în negru care trecu în fugă pe lângă nişa
lui Bourne. Jason abia avu timp să se lipească de perete. Era
Şacalul!

656
 CAPITOLUL XXXVIII
În accesul său de nebunie, Carlos îşi repezi cu furie umărul
stâng în pieptul tânărului şi îl proiectă cât colo, peste căruciorul
plin cu tăvi, farfurioare şi ceşti. Acesta se răsturnă, iar mâncarea
şi băutura se împrăştiară pe coridor, împroşcând pereţii şi
mocheta din hol. Chelnerul plonjă fulgerător spre stânga şi, din
salt, scoase un pistol de la brâu. Şacalul, fie intuind, fie zărind
mişcarea cu coada ochiului, se răsuci furios, cu automatul
scuipând foc sălbatic, iar gloanţele îl ţintuiră pe rus de perete,
sfârtecându-i pieptul şi muşcându-i nemilos din craniu. În cursul
acestui moment de groază, ţeava automatului lui Bourne i se
încurcă în haine, iar Jason îl smulse afară cu furie, sfâşiindu-şi
cămaşa. Carlos se întoarse spre el şi îl zări, iar privirile li se
întâlniră o secundă. Ochii injectaţi ai asasinului îl fixară mânioşi,
dar luminaţi pentru o clipă de o scânteie triumfătoare.
Jason reuşi în sfârşit să scoată arma, trase şi se ghemui la loc
în spaţiul strâmt din nişă, în timp ce gloanţele scuipate de
mitraliera Şacalului sfârtecau carcasa maşinii de băuturi
răcoritoare şi smulgeau aşchii de plastic din automatul de
îngheţată. Trântit pe burtă, Bourne trase prin deschizătura
precarei sale ascunzători, cu arma Graz Buria ridicată spre
agresorul său, nedezlipindu-şi degetul de pe trăgaci. Iar canonada
armei lui era susţinută de alte focuri, dar nu de automat. Alex
trăgea din apartament! Carlos era prins la mijloc! Visul se putea
împlini, totul putea să se sfârşească pe coridorul unui hotel din
Moscova! Era posibil! Dă, Doamne, să se termine odată! Dă
Doamne!
Şacalul urlă, un ţipăt care sfida moartea. Îl răniseră. Bourne se
târî înapoi în ascunzătoare, se sprijini de perete, pentru o clipă
atent la zgomotul maşinii de îngheţată care pornise singură. Se
ghemui din nou şi îşi apropie faţa de deschizătura nişei, când
nebunul din hol se repezi dezlănţuit spre el urlând, cuprins de
febra de a ucide. Asemenea unui animal rănit şi închis într-o
cuşcă, Şacalul se învârtea pe culoar şi trăgea fără contenire, de
parcă ar fi vrut să doboare nişte inamici nevăzuţi care îl
încolţiseră. Dinspre capătul îndepărtat al culoarului răzbătură
până la Jason două ţipete ascuţite de groază; un bărbat şi o femeie

657
fuseseră atinşi, răniţi sau poate omorâţi, de gloanţele care zburau
în toate direcţiile.
— Culcat! urlă Conklin de pe coridor dând o comandă a cărei
motivaţie Jason nu o înţelese. Ascunde-te! Lipeşte-te de perete!
Bourne se supuse, înţelegând că trebuie să se strângă într-un
spaţiu cât mai mic şi să îşi protejeze capul în colţ. Prima explozie îl
proiectă în perete, iar aproape imediat se auzi şi următoarea, de pe
culoar, mai puternică şi făcând să se cutremure pereţii. Grenade!
Fumul înecăcios se amestecă cu o ploaie de bucăţi de plastic şi
cioburi. Focuri de armă. Nouă la rând, trase cu un pistol Graz-
Buria… Alex! Jason ţâşni în picioare şi alergă afară din
ascunzătoare. Conklin stătea în faţa uşii deschise a
apartamentului, iar la picioarele lui zăcea răsturnat căruciorul
adus de chelner. Alex smulse furios magazia goală şi se căută prin
buzunare după alt încărcător.
— N-am nici unul la mine! spuse el mânios, referindu-se la
încărcătoarele pe care i le lăsase Krupkin. A scăpat pe culoar, în
dreapta, iar eu n-am nici măcar o grenadă la mine!
— Lasă că am eu şi sunt mai iute de picior decât tine, spuse
Jason smulgând magazia goală din armă şi înlocuind-o cu una
plină pe care o scosese din buzunar. Întoarce-te în cameră şi sună
la recepţie. Spune-le să elibereze ringul.
— Krupkin zicea…
— Dă-l dracu’ pe Krupkin cu ce-a spus cu tot! Mai bine spune-le
tu ălora de jos să oprească lifturile, să blocheze toate ieşirile de pe
scări şi să nu lase pe nimeni la etajul ăsta!
— Acum pricep ce…
— Mişcă!
Bourne se repezi înainte pe culoar şi se opri încruntat lângă
perechea prăbuşită. Cei doi gemeau de durere, hainele le erau
pătate de sânge, dar mişcaseră. Mişcau, nu muriseră încă!
— Cheamă pe cineva aici! îi porunci Jason lui Alex arătându-i
cu un semn scurt uşa care ducea spre scări. Trăiesc! Ieşi de acolo;
şi vezi, n-o folosi decât pe aceea!
Şi vânătoarea începu, o vânătoare neobişnuită într-un spaţiu
închis, la cel de-al zecelea etaj al hotelului Metropol, în prezenţa
unei asistenţe nevăzute pe care o ghiceai ascunsă, îngrozită, prin
camere. Nu trebuia să ai prea multă imaginaţie pentru a-ţi
închipui că în spatele uşilor închise, de-a lungul coridoarelor pustii
care încă răsunau de şuierul sălbatic al gloanţelor, bărbaţi şi femei
sunau înnebuniţi la recepţie să anunţe cele întâmplate. Iar
658
strategia elaborată şi ideea cu echipa de agenţi KGB îmbrăcaţi în
civil pe care o pusese Krupkin la punct fusese zădărnicită de
atacul neaşteptat al Şacalului.
Unde era acum? În capătul îndepărtat al culoarului pe care
pătrunsese Jason se afla o altă ieşire spre casa scărilor, iar de-a
lungul coridorului, cam cincisprezece sau poate optsprezece
camere. Carlos era foarte abil; iar acum, rănit fiind, precis va
recurge la una din tacticile extraordinare pe care le deprinsese în
cursul unei întregi existenţe de luptă pentru supravieţuire. Dar
singura dorinţă care îl anima acum era nu atât să supravieţuiască,
cât să-şi doboare duşmanul de o viaţă… Bourne realiză cu o
tresărire că raţionamentul pe care îl desfăşurase în privinţa
Şacalului, de fapt era valabil şi în cazul lui. Oare care fuseseră
vorbele bătrânului Fontaine când, împreună în camera întunecată
de la etaj a hotelului de pe Tranquility Isle, urmăriseră de la
fereastră procesiunea de preoţi dintre care unul, ştiau precis, era
vândut Şacalului?… „… Doi lei bătrâni care se pândesc unul pe
celălalt fără să le pese câtuşi de puţin dacă din vina lor mor
oameni nevinovaţi”… Aşa spusese Fontaine, bărbatul care nu îşi
precupeţise viaţa şi se sacrificase pentru un alt bărbat pe care abia
dacă îl cunoştea, doar pentru că viaţa lui nu mai avea sens fără
femeia iubită. Jason se furişă tăcut pe coridor în jos şi ajunse în
dreptul primei uşi, întrebându-se dacă el era în stare de un
asemenea sacrificiu. Pentru el, nimic nu era mai de preţ pe lumea
asta decât să trăiască – alături de Marie şi de copiii lor – dar dacă
ea s-ar duce… dacă i-ar pierde… oare pentru el viaţa ar mai avea
sens? Ar fi în stare să renunţe la viaţă dacă ar întrezări la alt
bărbat o scânteie care să îi amintească de el, de David Webb?
Nu avea vreme de filosofie ieftină. Fă speculaţii în timpul tău
liber, David Webb! N-am nevoie de tine, ticălos slab şi plângăcios
ce eşti! Dă-mi pace! Eu trebuie să smulg penele unei păsări de
pradă pe care o caut de treisprezece ani. Are gheare ascuţite şi a
omorât de prea multe ori, iar acum vrea să-i omoare pe ai mei… pe
ai tăi. Lasă-mă-n pace!
Sânge. Pe carpeta maronie luceau scurt în lumina slabă a
aplicelor nişte pete mici, stacojii. Bourne se aplecă şi le atinse.
Erau umede. Urme proaspete de sânge – roşii ca sângele. Se
înşirau de-a lungul condorului, trecând prin dreptul primei uşi,
apoi a celei de-a doua, tot pe partea stângă… Apoi tăiau culoarul,
dar nu în linie dreaptă, ci în zigzag, întrerupte, de parcă rana ar fi
fost legată cu ceva şi sângerarea parţial oprită. Urma continua pe
659
partea dreaptă, trecea prin faţa celei de-a şasea uşi, a celei de-a
şaptea… apoi brusc, stropii stacojii dispăreau… Ba nu, nu
complet. Parcă era o pată minusculă care trecea pe partea stângă,
abia vizibilă… Da, era un strop de sânge! Abia sesizabil, deasupra
clanţei uşii care dădea în cea de-a opta cameră, la nici şase metri
de ieşirea de serviciu dinspre casa scărilor. Carlos se afla înăuntru
şi luase ostatici.
Din acest moment începea numărătoarea inversă. Fiecare
secundă era nepreţuită, fiecare mişcare era vitală şi fiecare sunet
trebuia speculat la maximum dacă voia să-l captureze sau să-l
ucidă pe Şacal. Bourne îşi stăpâni spasmele musculare care îl
săgetau în tot corpul şi, păşind neauzit, refăcu drumul pe care
venise. Se opri la treizeci de paşi de cea de-a opta cameră de pe
culoar şi auzi abia acum ţipetele, plânsetele şi suspinele înăbuşite
care răzbăteau din spatele uşilor închise. Oaspeţii hotelului
primiseră instrucţiuni traduse în diversele lor limbi şi inspirate de
ordinele seci transmise de Krupkin: Vă rugăm să nu ieşiţi din
cameră. Nu permiteţi nimănui să intre. Oamenii noştri fac cercetări.
Întotdeauna apăreau „oamenii noştri”, dar niciodată nu se spunea
clar că miliţia sau autorităţile întreprind cercetări. Însă lui Delta
One, fostul luptător al Meduzei, îi convenea panica de minune.
Panica şi diversiunea, iată doi aliaţi de nădejde care garantează
succesul atunci când vrei să atragi pe cineva în cursă.
Ridică pistolul automat Graz Buria şi trase două focuri într-
unul din candelabrele splendide care împodobeau tavanul, urlând
în acelaşi timp cu furie şi acoperind cu glasul său baritonal
detunăturile asurzitoare şi zgomotul de sticlă spartă care se
împrăştia în mii de cioburi pe mochetă:
— A luat-o pe acolo! E îmbrăcat într-o sutană neagră!
Cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, Bourne alergă călcând
apăsat înapoi pe culoar şi trecu de uşa celei de-a opta camere
strigând din nou:
— Ieşirea… Ieşirea de incendiu!
Se opri şi trase încă un foc într-un alt candelabru, vacarmul
exploziei acoperind absenţa zgomotului de paşi. Jason se răsuci, se
lipi cu spatele de peretele aflat în faţa uşii camerei a opta, apoi se
repezi înainte, aruncându-se cu toată greutatea în uşă, zdrobind-o,
smulgând-o din ţâţâni. Se năpusti înăuntru şi se aruncă la podea,
cu arma pregătită pentru un tir prelungit.
Undeva greşise! Simţi instinctiv, pe loc, că i se întindea lui o
cursă! Auzi uşa deschizându-se pe culoar… o auzise sau intuise că
660
se deschide? Se rostogoli fulgerător spre dreapta, o dată şi încă o
dată, se încurcă într-o veioză cu picior lung şi se debarasă de ea
azvârlind-o spre uşă, prinzând din zbor, cu coada ochiului,
imaginea unei perechi de bătrâni înlănţuiţi, ghemuiţi într-un colţ.
În cameră dădu buzna o siluetă îmbrăcată în alb, cu un
automat în mână scuipând foc la întâmplare, ţăcănitul asurzitor al
armei sporindu-i şi mai mult sentimentul că inevitabilul era
iminent. Cu disperare, Bourne trase în plin în masa de carne
înveşmântată în alb şi se trânti de peretele din stânga, ştiind că o
fracţiune de secundă era suficientă să-l doboare pe asasin lovindu-
l din dreapta, unde era descoperit. Reuşise!
Îl împuşcase pe Şacal în umăr… umărul drept! Acesta scăpă
arma din mână şi ridică instinctiv braţul, cu degetele încleştate ca
nişte gheare, spre locul unde gloanţele scuipate de pistolul Graz
Buria îi muşcaseră din carne. Dar nu se opri. Se răsuci, iar
mişcarea desfăcu poalele albe ale halatului ca pe nişte aripi
imense: cu mâna stângă se prinse de umăr încercând să oprească
sângerarea, iar cu piciorul lovi cu sălbăticie lampa căzută pe podea
şi i-o azvârli lui Jason în faţă.
Bourne trase din nou, pentru o clipă derutat de umbra lămpii
care zbura spre el şi care lovi patul încins al armei. Glonţul ricoşă
în perete, iar Jason potrivi cu mâini tremurătoare pistolul şi apăsă
cu sete pe trăgaci, pentru lovitura de graţie… Dar nu auzi decât
sunetul imposibil al unui ţăcănit sec, scurt, metalic. Încărcătorul
era gol! Pe coate, se târî până la arma pe care o scăpase Şacalul şi
îl zări, neputincios, dispărând prin uşa smulsă din ţâţâni, afară, pe
coridor. Jason se ridică, dar se prăbuşi aproape imediat la podea.
Iisuse! Nu-l ţineau genunchii! Se târî spre pat şi se întinse, peste
cearşafurile răvăşite, spre telefonul de pe noptieră… Era făcut
ţăndări. Şacalul îl făcuse praf şi pulbere! În demenţa lui, Carlos nu
scăpase din vedere nici un amănunt, apela deci la toate tacticile şi
ripostele pe care le folosise şi în trecut.
Un alt sunet! De astă dată puternic şi scurt. Uşa dinspre casa
scărilor fusese dată de perete, rama sa metalică lovind zidul de
beton. Şacalul cobora deci spre holul de la intrare. Iar dacă cei de
la recepţie îl ascultaseră pe Conklin, atunci Şacalul era ca şi prins
în laţ, fără putinţă de scăpare!
Bourne aruncă o privire perechii care se trăsese speriată în colţ
şi simţi cum îl străbate un val de duioşie văzându-l pe bătrân cum
o apără pe femeie cu propriul său trup.
— E-n regulă, spuse el încercând să-i liniştească şi adresându-
661
li-se pe un ton liniştit, plin de blândeţe. Ştiu că poate nu înţelegeţi
ce vă spun, însă aş vrea să ştiţi că s-a sfârşit.
— Nici noi nu vorbim ruseşte, răspunse bătrânul englez pe un
ton sacadat, milităros, ridicând ochii spre Jason. Dacă eram cu
treizeci de ani mai tânăr, nu-l lăsam eu să intre! Armata a Treia,
ştiţi, am luptat alături de Monty. Am fost grozavi la El Alamein, cu
toţii. Cum s-ar zice, vârsta îşi spune cuvântul.
— Lăsaţi, domnule general…
— Numai de brigadă…
— Bine! Bourne se întinse pe pat şi îşi pipăi genunchiul. Îşi
revenise, nu-l mai durea. Mă duc să caut un telefon!
— Ştiţi, ceea ce m-a scandalizat cu adevărat a fost rochia aia
împuţită! continuă veteranul de la El Alamein. A dracului rochie…
Dezgustătoare – vai, scuză-mă, draga mea.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Rochia albă, tinere! Precis a luat-o de la familia Binky –
perechea care locuieşte vizavi de noi şi cu care am plecat în
această călătorie. Cred că el i-a cumpărat-o de la minunatul Beau
Rivage din Lausanne. Zdreanţa aia împuţită e şi-aşa o mizerie, dar
să i-o şi dăruiască scroafei ăleia bătrâne, asta chiar depăşeşte
orice închipuire!
În câteva secunde, Jason înşfăcă arma Şacalului, se repezi pe
uşă afară şi intră în camera de pe partea cealaltă a culoarului,
pentru a se convinge pe loc, la vederea lui Binky, că tovarăşul de
călătorie al generalului de brigadă merita mult mai mult respect
decât era dispus să recunoască prietenul său. Zăcea prăbuşit pe
podea, într-o baltă de sânge, iar pieptul şi gâtul îi erau deschise de
câteva răni de pumnal.
— Nu reuşesc să chem pe nimeni! ţipă isterizată bătrâna cu păr
cărunt şi rar care stătea în genunchi lângă victimă. S-a bătut ca
un nebun, presimţind că preotul nu va trage în el.
— Încercaţi să-i opriţi sângele! strigă Bourne aruncând scurt o
privire spre telefon.
Era neatins! Se năpusti spre el şi, în loc de recepţie, formă
numărul apartamentului său.
— Krupkin? ţipă Alex în receptor.
— Nu, eu sunt! în primul rând: Carlos fuge pe scări – prin holul
pe unde l-am urmărit. În al doilea rând: avem un bărbat ciopârţit
în bucăţi, pe acelaşi etaj, uşa a şaptea pe dreapta. Grăbeşte-te!
— Cât mă ţin picioarele. Am o linie curată cu recepţia.
— Pe unde dracu’ umblă KGB-iştii ăştia?
662
 — Echipa tocmai a sosit. M-a sunat Krupkin din hol, chiar
înainte să vorbesc cu tine… tocmai de aceea am şi crezut că…
— Mă duc spre scară!
— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce?
— Fiindcă-i al meu!
Jason se năpusti pe uşă afară fără a-i spune măcar o vorbă de
consolare femeii isterizate… pentru simplul motiv că nu era în
stare să scoată o vorbă. O luă la fugă spre ieşirea de serviciu
strângând la piept arma Şacalului. Alergă pe scări în jos şi nu auzi
decât zgomotul propriilor paşi. Se opri pe cea de-a şaptea treaptă,
îşi scoase pantofii pe rând, apoi şosetele, iar contactul cu piatra
rece a treptelor îi aminti de junglă, de pământul bătătorit şi
răcoros al dimineţilor când pornea la luptă. Iar amintirea aceasta
îndepărtată avu darul să-i dea un sentiment de siguranţă şi să-i
împrăştie temerile – jungla se arătase întotdeauna prietenoasă cu
luptătorul Delta One al Meduzei.
Coborî scările, treaptă după treaptă şi etaj după etaj, urmărind
petele de sânge din ce în ce mai pronunţate; ultima rană era, după
toate aparenţele, foarte gravă. Uşile care duceau pe palier erau
blocate şi nu puteau fi deschise decât dinăuntru sau folosind chei
speciale. Aşadar, judecând după petele lăţite de culoare stacojiu-
închis, Şacalul probabil încercase să le deschidă cu forţa dar nu
reuşise.
Dar la cel de-al doilea etaj şi apoi la primul, urmele de sânge
dispăreau! Carlos era prins în cursă! Undeva în întunericul de sub
el îl aştepta asasinul, iar prin moartea lui, el, Jason, avea să fie în
sfârşit liber! Fără a scoate un sunet, Bourne extrase o cutie de
chibrituri din buzunar, se lipi cu spatele de zidul rece, aprinse un
băţ şi, cu palmele făcute căuş, dădu foc cutiei. Aruncă torţa
improvizată peste balustradă, cu arma întinsă înainte, pregătit să
tragă fără contenire la prima mişcare pe care ar fi sesizat-o
dedesubt.
Dar nu se întâmplă nimic… Nimic! Jos nu era nimeni! Imposibil!
Jason sări treptele două câte două, ajunse la parter şi se năpusti
cu toată forţa în uşa închisă care dădea în holul de la recepţie.
— Şto? urlă un rus din interior. Kto tam?
— Sunt american! Colaborez cu KGB-ul! Dă-mi drumul!
— Şto?…
— Am înţeles, se auzi o altă voce. Când deschid, să nu te sperii
dacă ai să vezi armele aţintite spre tine. Bine?
— Bine! ţipă la rândul lui Bourne, amintindu-şi în ultima clipă
663
că era mai bine să arunce arma pe care i-o luase Şacalului.
— Da! spuse ofiţerul sovietic de miliţie, corectându-se imediat ce
zări arma la picioarele lui Jason. Niet! urlă el.
— Atvari! rosti Krupkin înecându-se, repezindu-şi trupul masiv
înainte.
— Pacemu?
— Komitet!
— Prekrasno, spuse ofiţerul dând din cap a încuviinţare fără
tragere de inimă, dar rămânând pe loc.
— Ce cauţi aici? întrebă Krupkin. Holul e curat şi oamenii noştri
sunt la posturi.
— A trecut pe aici! mormăi Bourne, iar şoapta lui se pierdu într-
un murmur de neputinţă.
— Şacalul? întrebă uimit Krupkin.
— A coborât pe scări! Pe aici. Şi nu putea scăpa fugind pe
palier, fiindcă uşile de incendiu sunt blocate din interior. Numai
dacă ar fi avut un drug gros le-ar fi putut sparge.
— Skaji! spuse ofiţerul KGB în rusă adresându-i-se celui care
asigura paza hotelului. A intrat cineva pe uşa asta după ce v-am
ordonat să blocaţi toate căile de acces şi toate ieşirile?
— Nu, domnule! îi răspunse miliţianul. Doar o femeie isterică
într-un halat pătat. De spaimă, zicea că a căzut în baie şi s-a tăiat.
Urla într-aşa un hal încât am crezut c-o să moară de inimă şi am
condus-o imediat la cabinetul medical.
Krupkin se întoarse spre Jason şi îi traduse în engleză:
— Doar o femeie, o femeie isterizată care s-a lovit.
— O femeie? E sigur?… Cum avea părul?
Dimitri îl întrebă pe cel de la pază, iar după ce bărbatul îi
răspunse, se întoarse din nou spre Bourne:
— Zice că roşu şi cârlionţat.
— Roşcat? Iar Jason întrezări o imagine extrem de neplăcută.
Am nevoie de un telefon de interior… ba nu, cel de la recepţie!
Vino, cred că am nevoie de serviciile tale. Bourne alergă în
picioarele goale, cu Krupkin urmându-l greoi, spre recepţionerul
aşezat în spatele tejghelei. Vorbeşti engleza?
— Desigur, chiar foarte bine, chiar cu expresii, domnule.
— Am nevoie de planul zece. Rapid!
— Poftim?
Krupkin făcu oficiile de interpret, iar pe birou îşi făcu imediat
apariţia un dosar cu pagini format A3, pliate în mape de plastic.
Jason dădu grăbit paginile şi se opri la una:
664
 — Asta-i camera! spuse Jason arătând cu degetul un pătrăţel şi
încercând să se exprime cât mai calm cu putinţă, spre a nu-l
speria pe recepţioner. Dă-mi legătura! Dacă sună ocupat, întrerupe
convorbirea şi dă-mi-i mie!
Krupkin traduse din nou conştiincios, iar un telefon îşi făcu
apariţia pe tejghea. Bourne ridică receptorul şi spuse:
— La telefon este cel care a intrat la dumneavoastră în cameră
acum câteva minute…
— O, da. Sigur, dragă domnule. Vă mulţumesc din inimă!
Doctorul este aici, iar Binky…
— Trebuie să-mi spuneţi ceva şi vreau să aflu imediat… Când
plecaţi în călătorie, luaţi cu dumneavoastră meşe, peruci, sau
lucruri de felul ăsta?
— Ascultă, tinere, întrebarea dumitale e de-a dreptul
impertinentă…
— Doamnă, să ştiţi că n-am timp de politeţuri. E foarte
important să-mi răspundeţi la întrebare. Aveţi aşa ceva?
— De fapt, da, am. Ştiţi, nu mai e un secret pentru nimeni, dar
prietenii mei trec cu vederea aceste mici artificii. Pentru că, vedeţi
dumneavoastră, am diabet… iar părul mi s-a rărit îngrozitor.
— Din întâmplare, una din peruci este roşcată?
— Da. Îmi place să schimb…
Bourne trânti receptorul şi se întoarse spre Krupkin.
— Ticălosul ăsta iar a avut noroc să scape. A fost Carlos!
— Vino cu mine! spuse Krupkin.
Şi împreună traversare în fugă holul pustiu al hotelului
Metropol îndreptându-se spre partea din spate, care adăpostea
birourile. Ajunseră în faţa cabinetului medical şi deschiseră uşa…
Pentru a se opri imediat în prag, îngroziţi de scena care îi aştepta
înăuntru.
Pe masa de consultaţie şi pe podea erau împrăştiate în
neorânduială role de tifon, tampoane folosite în grabă, seringi
sparte şi tuburi cu antibiotice, de parcă o persoană în criză de
timp nu ştiuse pe ce să pună mâna mai repede. Totuşi, nu aceste
amănunte îi şocară pe cei doi, care abia dacă avură timp să le
observe. Jason şi Krupkin nu reuşeau să îşi desprindă ochii de pe
femeia care îi acordase primul ajutor pacientului dement.
Infirmiera de la Metropol era răsturnată pe scaun, cu capul lăsat
pe spate şi beregata tăiată cu un bisturiu, iar pe uniforma ei albă,
până nu de mult imaculată, se prelingea acum un firicel de sânge.
Demenţă!
665
 *
* *
Dimitri Krupkin era în picioare lângă masa din camera de zi a
apartamentului pe care îl ocupau cei doi americani şi vorbea la
telefon. Alex Conklin era aşezat pe canapeaua îmbrăcată în brocart
şi îşi masa piciorul, iar Bourne privea absent pe fereastră spre
Marx Prospekt. Alex ridică privirea spre ofiţerul KGB şi îi adresă
un zâmbet abia schiţat, iar Krupkin dădu scurt din cap, a
încuviinţare, nedezlipindu-şi ochii de pe Conklin. Cei doi îşi
transmiseseră un mesaj din priviri şi se înţeleseseră fără a rosti un
cuvânt. Doi adversari redutabili, angajaţi, în tabere diferite, într-un
război fără sfârşit în care pot fi câştigate bătălii, dar niciodată
rezolvate conflicte teoretice.
— Atunci, tovarăşe, înseamnă că am consimţământul
dumneavoastră, rosti Krupkin în ruseşte. Să fiu cinstit, am să mă
folosesc de el… Bineînţeles că înregistrez convorbirea!
Dumneavoastră n-aţi proceda în acelaşi fel?… Perfect! Şi-acum, că
am stabilit ce răspundere avem fiecare dintre noi, aş dori să
recapitulez. Bărbatul este grav rănit, aşa încât am alertat toate
staţiile de taxi şi toate spitalele din Moscova. Am transmis
coordonatele maşinii furate, iar dacă cineva zăreşte un vehicul sau
un bărbat care ar corespunde descrierii făcute, trebuie să vă
raporteze imediat. Pedeapsa care îi aşteaptă pe cei care nu se
supun ordinului este Liubianka, sper că e clar pentru toată
lumea… Perfect! Sper că ne-am înţeles şi aştept să mă căutaţi
când apare ceva nou, da?… Lăsaţi, tovarăşe, nu e momentul
pentru atacuri de cord. Îmi dau şi singur seama că sunteţi
superiorul meu, dar, în definitiv, trăim într-o ţară în care
proletariatul e la putere, da? Vă rog să urmaţi sfatul unui
subaltern indisciplinat care are o experienţă foarte bogată. Vă urez
o zi bună… Nu, nu vă ameninţ, foloseam doar o expresie pe care
am învăţat-o la Paris… cred că de origine americană. Krupkin
închise şi scoase un oftat. Mă văd nevoit să le dau dreptate
aristocraţilor noştri dispăruţi, dar atât de bine educaţi.
— Ar fi bine să-ţi păstrezi părerea asta pentru tine, observă
Conklin arătând cu bărbia spre telefon. Presupun că n-a apărut
nimic interesant.
— Nimic important de la care să pornim la atac, totuşi ceva
foarte interesant, ba chiar aş putea spune fascinant, într-un fel de-
a dreptul macabru.
— Vrei să spui, ceva care are legătură cu Şacalul?
666
 — Cu cine altcineva? Krupkin clătină nedumerit din cap, iar
Bourne se întoarse spre el. Am trecut pe la birou să-mi iau mica
echipă de asalt şi am găsit pe masă opt plicuri mari dintre care
doar unul fusese deschis. Le-au găsit miliţienii pe Vavilova şi,
băieţi disciplinaţi, după ce au citit conţinutul şi-au zis că nu e
cazul să se amestece în chestiuni care nu-i privesc, aşa că ni le-au
lăsat nouă.
— Şi ce conţineau? întrebă Conklin pe un ton poznaş. Secrete
de stat în care cei din Politbiuro sunt descrişi ca homosexuali?
— Probabil nu eşti departe de adevăr, îl întrerupse Bourne. Pe
Vavilova s-au adunat cadrele pe care voia să şi le pregătească
Şacalul la Moscova. Le-a arătat fie mizeriile pe care le-a strâns
despre ei, fie mizeriile pe care le-a strâns despre alţii.
— Corectă e ultima variantă, spuse Krupkin. O adevărată
colecţie de acuzaţii absurde îndreptate împotrivea conducătorilor
celor mai importante ministere.
— Cred că are arhive întregi cu asemenea informaţii. Asta e
metoda de lucru obişnuită a lui Carlos şi felul lui original de a
pătrunde în cercuri în care altfel nu are acces.
— Poate nu m-am exprimat corect, Jason, continuă ofiţerul
KGB. Când spun absurde, chiar la asta mă refer, alt termen nu
există. E o nebunie.
— Nu cred ca Şacalul să-şi fi greşit vreodată ţinta. Eu nu mi-aş
risca banii din bancă pariind că ar pierde.
— Dacă ar exista pe lume banca aia, fii convins nu numai că
mi-aş pune banii la bătaie, dar încă aş cere şi un împrumut foarte
mare. În majoritatea lor, informaţiile sunt nişte bârfe îngrozitoare,
de cea mai joasă speţă – sigur, nimic surprinzător până aici – însă,
în afara acestor aspecte, sunt menţionate greşit date, locuri,
funcţii, până şi nume de persoane. De pildă, Ministerul
Transporturilor nu se află acolo unde ştim noi că se află, ci o
stradă mai încolo. Iar un anumit direktor nu este căsătorit cu
nevasta lui, ci cu altă doamnă – femeia menţionată la dosar este de
fapt fiica lor şi nu trăieşte la Moscova, ci în Cuba, de şase ani. Sau,
cel care apare ca fiind directorul postului Radio Moscova, pe care îl
acuză de toate nebuniile, mai puţin poate aceea că ar fi întreţinut
relaţii sexuale cu câini. În realitate, a murit acum unsprezece luni
şi era mai catolic decât Papa, o persoană foarte credincioasă care,
în alte vremuri, s-ar fi făcut preot sau călugăr… Toate afirmaţiile
astea false mi-au sărit în ochi imediat, iar dacă aş fi avut timp,
probabil aş fi descoperit Dumnezeu ştie câte alte greşeli încă şi mai
667
grosolane.
— Vrei să spui că cineva i-a furnizat în mod intenţionat lui
Carlos toate prostiile astea? spuse Conklin.
— Nu orice fel de prostii, unele bătătoare la ochi. Deci, trag
concluzia, strânse cu mare atenţie, ca să pară convingătoare, astfel
încât să stârnească râsul şi celor mai îndoctrinaţi şi rigizi
magistraţi sovietici. Cel care i-a servit aceste „expozeuri”
melodramatice a fost atent în primul rând să-şi construiască un
eşafodaj care să infirme acuzaţiile.
— Rodcenko? întrebă Bourne.
— Altcineva nu-mi vine în minte. Grigori – îi spun acum
„Grigori”, deşi niciodată nu mi-am permis să mă adresez lui altfel
decât „tovarăşe general” – era un strateg minuţios şi unul dintre
cei mai abili oameni ai aparatului, în arta de a supravieţui, dar şi
un marxist convins. Cuvântul lui de ordine era să controleze – de
fapt, cred că era bolnav de putere – iar dacă reuşea să-l controleze
pe Şacal pentru a servi interesele Patriei, vă daţi seama ce bucurie
pe bătrân. Totuşi, Şacalul a reuşit să-l omoare cu propriile lui
arme, aş putea spune. Nu-nţeleg ce-a fost. Trădare sau doar
neglijenţă din partea lui Rodcenko, motivul pentru care jocul lui a
fost descoperit? Care să fie explicaţia adevărată? Nu vom şti
niciodată. În acel moment sună telefonul, iar Krupkin întinse
imediat mâna şi ridică receptorul.
— Da? întrebă în rusă, făcându-i un semn lui Conklin să îşi
fixeze proteza. Vă rog să mă ascultaţi cu mare atenţie, tovarăşe.
Miliţia nu trebuie să întreprindă nimic. Mai precis, trebuie să
dispară complet din peisaj. Anunţaţi, vă rog, unul din echipajele
noastre de intervenţie şi spuneţi-le miliţienilor să plece de acolo.
Clar?… Perfect. Vom comunica folosind frecvenţa „Ţiparului”.
— Facem o breşă? întrebă Bourne plecând de la fereastră în
timp ce Krupkin trânti receptorul.
— Specială! îi răspunse Dimitri. Maşina Şacalului a fost văzută
pe Nemcinovka, fugind în direcţia Odinţovo.
— Asta nu-mi spune nimic. Ce-i la Odinţovo, sau cum i-o zice?
— Nu-mi dau seama precis, însă presupun că el ştie ce face. Nu
trebuie să uităm că ştie ca-n palmă Moscova şi împrejurimile ei.
Odinţovo este o suburbie industrială a Moscovei, aflată la treizeci
şi cinci de minute de capitală…
— Fir-ar să fie de treabă! strigă enervat Conklin, luptându-se să
îşi fixeze proteza.
— Lasă-mă să te ajut, se oferi Jason fără a mai întâmpina
668
proteste şi se lăsă în genunchi lângă prietenul său, manevrând
fără greutate fâşia de material autocolant din care era
confecţionată banda velcro. De ce mai foloseşte încă maşina KGB-
ului? continuă Bourne către Krupkin. Nu e stilul lui să-şi asume
un asemenea risc.
— N-are încotro. Ştie precis că taximetriştii din Moscova sunt
braţul secret al statului şi, în definitiv, e grav rănit şi fără armă,
altfel te-ar fi împuşcat până acum. Nu prea e în formă şi nu-şi
permite să ameninţe şoferi sau să fure maşini… În plus, a ajuns
astfel foarte rapid pe Nemcinovka. Iar faptul că maşina a fost
văzută, e mai degrabă o şansă nesperată pentru noi. Drumul acela
nu e foarte circulat, lucru pe care presupun că-l ştie.
— Să plecăm odată de aici! strigă Conklin iritat de atenţia pe
care i-o dădea Jason, dar şi de propria lui infirmitate. Se ridică
hotărât în picioare, se clătină, refuză politicos mâna pe care i-o
întinse Krupkin şi porni spre uşă. Putem vorbi şi-n maşină. Ne
pierdem vremea degeaba dacă ne uităm pe-aici.

— Ţiparule, te rog răspunde, vorbi Krupkin în rusă, aşezat în

dreapta şoferului, cu microfonul aproape lipit de buze, răsucind cu
cealaltă mână butonul de pe aparatul radio în căutarea lungimii de
undă. Ţiparule, răspunde!
— Ce dracu’ spune acolo? întrebă Bourne de pe bancheta din
spate, unde era aşezat alături de Alex.
— Încearcă să stabilească contactul cu patrula KGB-ului, care îl
urmăreşte pe Carlos. Butonează de pe o frecvenţă pe alta până îi
găseşte. Ăsta e codul Ţiparului.
— Care?
— Un ţipar, Jason, îi răspunse Krupkin privindu-l peste umăr.
Din familia Muraenidelor, cu branhii deschise şi tocmai de aceea
capabil să se scufunde la mare adâncime. Unele dintre specii sunt
foarte preţioase.
— Îţi mulţumesc, Peter Lorre, spuse Bourne.
— Bună, îi răspunse râzând ofiţerul KGB. Însă recunoaşte şi tu
că, numai după descriere şi-ţi dai seama despre ce-i vorba, că e
foarte sugestiv. Foarte puţine aparate de radio pot transmite sau
recepţiona mesaje în acest cod.
— Şi când ne-aţi mai furat şi jucăria asta?
— A, nu. Asta nu-i de la voi. Uite, ca să vezi că sunt sincer cu
voi, recunosc că de la englezi o avem. Ca de obicei, Londra preferă
să fie discretă în chestiuni de soiul ăsta, ceea ce nu-nseamnă că
669
specialiştii lor n-au ajuns departe. Din anumite puncte de vedere,
sunt mult înaintea voastră şi a japonezilor. Numai nenorociţii ăia
din MI6 sunt de vină. Îşi iau liniştiţi masa pe la cluburile lor de pe
Knightbridge, trag la fel de liniştiţi din pipele lor odioase şi ne
trimit pe cap falşi trădători de ţară pregătiţi probabil la Old Vie.
— Mai au şi ei scăpările lor, rosti Conklin împăciuitor.
— Mai degrabă în imaginaţie decât în realitate, Alexei. Tu nu
mai ştii ce s-a petrecut prin zonă, că ai lipsit cam mult din scenă.
Şi noi şi voi am avut mai mult de pierdut decât englezii la acest
capitol, iar pe de altă parte, ei ştiu să facă faţă unei situaţii jenante
– pe când noi n-am învăţat să nu ne pese când ochii opiniei
publice sunt aţintiţi pe noi. Noi nu mai ştim cum să ne acoperim
„scăpările”. Ne străduim probabil prea mult să părem respectabili.
Pe de altă parte, presupun că diferenţa vine şi de la faptul că
suntem naţii mult mai tinere decât perfidul Albion. Krupkin trecu
din nou pe rusă: Ţiparule, răspunde, te rog! Am ajuns la marginea
scalei. Unde eşti, Ţiparule?
— Stai aşa, tovarăşe! se auzi o voce metalică din difuzor. Am
stabilit contactul. Mă auzi?
— De parcă ai fi castrat, dar te aud.
— Aha, acolo e tovarăşul Krupkin…
— Şi ce credeai, că vorbeşti cu Papa? Da’ tu cine eşti?
— Orlov.
— Perfect! Ştii ce ai de făcut, da?
— Sper că şi tu ştii, Dimitri.
— Asta ce-a vrut să fie?
— Cum ce? Ordinele tale imposibile de a nu întreprinde nimic
până nu dai tu semnalul. Suntem la doi kilometri de clădire – ne-
am apropiat cu maşina direct pe câmp şi trecând peste un deluşor
– iar vehiculul urmărit este în faţa noastră. A tras în parcare, iar
suspectul e înăuntru.
— Ce clădire? Care deal? Fă-mă să pricep.
— Arsenalul Kubinka.
Conklin ţâşni din scaun şi se aplecă înainte.
— O, Doamne! exclamă el.
— Ce e? Ce s-a-ntâmplat? întrebă Bourne.
— A ajuns la un depozit de armament. Alex zări grimasa de
îngrijorare de pe chipul lui Jason şi se grăbi să continue: Pe-aici
depozitele de muniţie nu sunt nişte perimetre închise şi interzise
pe unde se fâţâie rezerviştii, ci tabere de antrenament în toată
legea şi arsenale serioase cu armament şi muniţie.
670
 — Deci nu se îndreaptă spre Odinţovo, îl întrerupse Krupkin.
Arsenalul e doar la patru-cinci kilometri sud de periferia Moscovei,
înseamnă că ştie locul, a mai trecut pe aici şi altă dată.
— Bine, dar locurile de soiul ăsta trebuie să fie păzite, rosti
Bourne. Doar nu intră cine vrea şi când vrea.
— Deja a intrat, îl corectă ofiţerul KGB.
— Voiam să spun că nu se poate intra într-o zonă interzisă –
adică într-un depozit plin-ochi cu arme.
— Tocmai asta mă nedumereşte şi pe mine, continuă Krupkin
răsucind neliniştit microfonul în mâini. De vreme ce a mai trecut
pe aici – şi e clar că a mai trecut – oare cât ştie despre instalaţie…
şi mai ales pe cine cunoaşte aici?
— Intră pe frecvenţa lor radio şi anunţă-i să-l oprească. Cu
forţa, dacă e nevoie! insistă Jason.
— Şi dacă dăm peste cine nu trebuie? Sau dacă între timp a
făcut rost de arme şi noi nu facem decât să-l prevenim? Gândeşte-
te că îl avertizăm cu telefonul nostru, sau dacă apărem în maşină
şi că indirect vom provoca măcelărirea unor oameni nevinovaţi.
Doar am văzut ce ravagii a făcut la Metropol şi pe Vavilova. Şi-a
ieşit complet din minţi. A înnebunit.
— Dimitri, se auzi vocea sovieticului vorbind ruseşte în aparat.
Se întâmplă ceva. Suspectul iese pe o uşă laterală, cu un sac mare
de pânză şi se îndreaptă spre maşină… Tovarăşe, parcă n-ar fi
acelaşi bărbat. Probabil că-i tot el, dar parcă ar fi o schimbare.
— Cum adică? Hainele?
— Nu. E îmbrăcat tot în haine negre, iar braţul drept îl are prins
în eşarfă, ca mai-nainte… Dar parcă a iuţit pasul, parcă se ţine
mai sigur pe picioare, e mai băţos.
— Vrei să spui că nu mai pare a fi rănit, da?
— Cred că asta e impresia, da.
— Poate se preface, interveni Conklin. Nenorocitul ăsta e-n stare
să-şi dea şi sufletul ca să te convingă că e în formă, pregătit de
maraton.
— Dar în ce scop, Alexei? De ce să se prefacă?
— Asta nu ştiu. Dar dacă omul tău îl vede din maşină,
înseamnă că şi Şacalul a văzut maşina voastră. Poate că pur şi
simplu se grăbeşte.
— Spuneţi-mi şi mie ce se petrece! strigă furios Bourne.
— Cineva a ieşit cu un sac de bunătăţi şi se duce la maşină,
traduse Conklin în engleză.
— Pentru numele lui Dumnezeu, opriţi-l!
671
 — Nu suntem siguri că-i el, îi tăie vorba Krupkin. Are aceleaşi
haine, până şi eşarfa în care-şi ţine braţul, numai că au apărut
câteva inadvertenţe…
— Încearcă să ne convingă că nu e el! rosti Jason vorbind
apăsat.
— Şto?… Cum?
— Se pune în locul vostru şi încearcă să gândească la fel ca voi,
iar astfel e cu cel puţin un pas înainte. Poate că nu e sigur că a
fost urmărit sau că l-aţi găsit, dar e obligat să se aştepte la ce-i
mai rău şi atunci se comportă în consecinţă. În cât timp putem
ajunge acolo?
— După stilul nebunesc în care conduce mai tânărul meu
tovarăş, aş zice că în trei-patru minute.
— Krupkin! explodă vocea în aparat. Au mai ieşit încă patru
persoane, trei bărbaţi şi o femeie. Aleargă cu toţii spre maşină!
— Ce-a zis? întrebă Bourne, iar după ce îi traduse Alex, rosti în
şoaptă, ca pentru sine: Ostatici? Abia acum a zbârcit-o! exclamă
Delta One al Meduzei aplecându-se spre Krupkin şi, aşezându-şi
mâna pe umărul acestuia, spuse: Transmite-i omului tău să plece
imediat după ei. Dar s-o facă ostentativ – să ţâşnească în trombă,
să claxoneze când trece prin faţa depozitului… prin faţa căruia
trebuie să treacă neapărat.
— Dragul meu! exclamă ofiţerul KGB. Eşti bun să-mi explici şi
mie de ce ar trebui să dau un asemenea ordin?
— Deoarece colegul tău a avut dreptate, iar eu m-am înşelat.
Bărbatul cu eşarfa nu este Carlos. Şacalul aşteaptă în fort să
treacă mai întâi cavaleria, iar după aceea el va pleca cu altă
maşină.
— Pentru numele adoratului nostru Karl Marx, spune-mi şi mie
cum ai ajuns la concluzia asta contrariantă?
— Simplu. A comis o greşeală… Chiar să vrei şi tot n-ai trage în
maşina care pleacă. Corect?
— De acord. Înăuntru sunt patru persoane, evident patru
cetăţeni sovietici paşnici care trebuie să treacă drept ceea ce nu
sunt.
— Ostatici?
— Păi ce altceva?
— Şi când ai mai auzit tu de oameni care aleargă cât îi ţin
picioarele ca să fie făcuţi ostatici? Chiar dacă ar fi ameninţaţi
dinăuntru cu o armă, unul sau doi dintre ei, dacă nu toţi şi tot ar
încerca să scape ascunzându-se în spatele unei maşini.
672
 — Pe cuvântul meu…
— Însă nu te-ai înşelat într-o privinţă. Carlos are pe cineva la
arsenal, probabil bărbatul cu braţul înfăşurat în eşarfa. Poate fi
unul din ruşii paşnici care are o soră sau un frate la Paris şi pe
care Şacalul îl are la mână cu ceva.
— Dimitri! strigă sovieticul în aparat. Maşina iese din parcare!
Krupkin apăsă butonul de pe aparatul său şi îi transmise noile
dispoziţii. În mare, trebuia să-i urmărească pe cei din vehicul şi
până la graniţa finlandeză dacă era nevoie, însă fără a face uz de
forţă, eventual anunţând şi poliţia. Ultimul ordin fu de a trece pe
lângă arsenal, claxonând insistent pentru a atrage atenţia asupra
sa.
— Asta de ce mă-sa trebuie s-o fac? întrebă agentul pe nume
Orlov în cea mai neaoşă rusă cu putinţă.
— Fiindcă m-a vizitat Sfântul Nicolae şi am avut o revelaţie! Şi
nu uita că sunt superiorul tău. Mişcă!
— Dimitri, cred că nu ţi-e bine.
— Ce preferi? Să-ţi fac un raport pe cinste sau să te trimit la
Taşkent?
— Am şters-o, tovarăşe!
Krupkin aşeză microfonul la locul său de pe bord.
— Începe, aruncă Krupkin peste umăr. Dacă tot e să mor de gât
cu ăsta, atunci, între un asasin ieşit din minţi şi un nebun în plină
criză cu care mai ai o şansă să te înţelegi, parcă l-aş prefera pe
ultimul, în ciuda a ceea ce spun scepticii de pe la noi, eu zic că
totuşi Dumnezeu s-ar putea să existe… Ce zici, Alexei, te-ar
interesa să cumpărăm o casă pe malul lacului Geneva?
— S-ar putea să mă intereseze pe mine, răspunse Bourne. Dacă
trecem de ziua asta şi reuşesc să fac ce mi-am propus, n-ai decât
să spui la ce sumă te-ai gândit. N-am să mă târguiesc.
— Hei, David, interveni Conklin. Nu uita că banii i-a făcut
Marie, nu tu.
— Marie o să mă asculte. Pe el o să-l asculte.
— Şi-atunci ce facem, domnule cu multe nume? întrebă
Krupkin.
— Dă-mi câte arme poţi din portbagaj şi aruncă-mă undeva
lângă depozit. Lasă-mi câteva minute să ajung acolo, iar după
aceea intră în trombă în parcare – cât mai ostentativ – constată că
maşina a dispărut şi şterge-o în mare viteză.
— Şi să te lăsăm singur? strigă Alex.
— A înnebunit şi ăsta! exclamă Krupkin cu bărbia tremurând.
673
 — Ba nu. Krunnie, sunt realist, îi răspunse Jason Bourne pe un
ton calm. Suntem la fel ca la-nceput: unu la unu. Este unica
soluţie.
— Fugi, dom’le de aici, că astea sunt eroisme de inconştient!
tună rusul trântind un pumn în spătarul scaunului. Mai rău, e o
tactică tâmpită. Dacă tu ai dreptate şi Şacalul a rămas înăuntru,
mai simplu ar fi să încercuiesc clădirea cu trupe.
— Adică ai face exact ce aşteaptă şi el, mai precis ce aş vrea eu
să faci dacă aş fi în locul lui. Chiar nu pricepi? Ar putea scăpa în
învălmăşeala generală, în panica produsă. Asta chiar nu-i o
problemă nici pentru el, nici pentru mine, doar am făcut-o de
atâtea ori. Mulţimile şi panica, pentru noi sunt joacă de copil.
Împlântăm cuţitul în spinarea unui soldat, îi furăm uniforma;
aruncăm grenade în trupe, iar după explozie facem pe victimele.
Toate astea sunt tertipuri de amator pentru un ucigaş cu simbrie.
Crede-mă când îţi spun că ştiu bine ce vorbesc; fără voia mea, am
ajuns să gândesc ca un asasin.
— Şi ce crezi că ai să faci de unul singur, soldat? întrebă
Conklin masându-şi furios piciorul.
— Îl vânez pe ucigaşul care vrea să mă omoare. Şi-l prind.
— Eşti un megaloman împuţit!
— Ai perfectă dreptate. Altă cale nu văd decât aceea de a intra
în jocul morţii. E unica soluţie la îndemână.
— E o nebunie! strigă Krupkin.
— Dă-mi voie, am şi eu dreptul la nebunia mea. Dacă aş fi
convins că armata sovietică este singura mea salvare, eu însumi aş
striga după ajutor. Numai că ea nu are cu ce să mă ajute – nu
poate. Nu există decât o singură modalitate… Opreşte şi lasă-mă
să-mi aleg armele.

674
 CAPITOLUL XXXIX
Maşina verde-închis a KGB-ului dădu ultima curbă a drumului
izolat de ţară înainte de a ajunge în vârful colinei. Urmă coborârea,
punctată de câteva opriri, iar la picioarele lor se aşternu întinderea
nesfârşită a lanurilor de buruieni înalte şi grase care se pierdeau
în zare, din mijlocul cărora răsărea, crescută parcă din pământ,
clădirea Arsenalului Kubinka, masivă şi ameninţătoare. Cutia
mare, cenuşie, din beton – un intrus aruncat de mâna omului în
mijlocul peisajului pastoral – era o construcţie greoaie şi urâtă care
se înălţa pe trei niveluri şi se lăţea pe doi acri de pământ, a cărei
faţadă era încinsă de un şir de ferestre murdare şi de bârne
masive, înnegrite de timp. Ca şi construcţia în sine, intrarea
principală era mare, pătrată şi dizgraţioasă, singura concesie, care
se voia a fi în acelaşi timp şi un element decorativ, constituind-o
un basorelief amplasat deasupra, trei soldaţi sovietici prinşi în
focul luptei, cu armele ridicate ca spre a se pocni unii pe alţii în
cap.
Înarmat cu o mitralieră rusească adevărată, model AK-47 şi
cinci cartuşiere standard a câte treizeci de gloanţe fiecare, Bourne
sări din maşina oficială care se furişa la vale cu motoarele oprite şi
se aruncă în iarba înaltă, chiar peste drum de intrarea în depozitul
de armament. Parcarea vastă a arsenalului, înecată în noroi şi
gunoaie, se întindea înspre dreapta clădirii. Latura sa dinspre
faţadă era tivită cu un şir de tufişuri crescute în dezordine, iar din
mijlocul ei răsărea un catarg înalt, vopsit în alb, în vârful căruia
atârna moleşit drapelul sovietic. Jason traversă drumul alergând
mai mult pe vine şi se ascunse în spatele gardului viu. Nu-şi
permitea decât câteva secunde de răgaz, ca să-şi dea seama,
iscodind printre tufişuri, cum era organizată paza arsenalului.
Impresia generală era de lipsă de interes, ba chiar de indolenţă. În
dreapta intrării era o ferestruică în zid, asemenea caselor de bilete
de la intrarea unui teatru; în spatele ei se zărea un bărbat
îmbrăcat în uniformă, iar lângă el, mai puţin vizibil, un altul care
dormea cu capul pe masă. Alţi doi soldaţi ieşiră pe porţile duble
care marcau intrarea în depozit; unul dintre ei se uită la ceas, iar
celălalt îşi aprinse o ţigară.
Cam la atât se rezuma securitatea Arsenalului Kubinka. Nu se

675
făceau pregătiri pentru preîntâmpinarea unui atac iminent, nici nu
erau semne că ar fi fost atacaţi de curând, primii alertaţi în
asemenea situaţii fiind totuşi paznicii de la intrare. Bizar, nefiresc,
de neînţeles. Şacalul pătrunsese în incinta acestei instituţii
militare şi totuşi nu erau semne că undeva, în acel ansamblu
militar, el ar fi ţinut sub control cel puţin cinci persoane – pe el, un
intrus, trei bărbaţi şi o femeie.
Iar parcarea? Nu înţelesese foarte bine schimbul de cuvinte
dintre Alex, Krupkin şi bărbatul care le vorbise prin
radiotransmiţător, însă acum se dumiri că nu se referiseră la
intrarea principală vorbind despre persoane care ieşeau în fugă din
clădire pentru a se îndrepta spre maşina furată. Trebuie să fi fost o
altă cale de acces care dădea direct în parcare! Iisuse, peste câteva
secunde maşina Komitetului avea să intre în trombă în parcare, să
dea o tură pentru a-şi anunţa sosirea, apoi să plece la fel de iute,
după cum conveniseră. Iar dacă Şacalul îşi propusese să fugă din
arsenal, acela era momentul cel mai potrivit! Scăpa şi de a doua
maşină care îl urmărise, iar din acest punct vânătorilor le va fi tot
mai greu să-l găsească. Iar el, maşina de ucis care se formase în
Meduza, unde se găsea el? Unde nu trebuia! Şi apoi, un civil care
aleargă cu arma în mână spre un complex militar, cum poate fi
privit altfel decât ca un atacator, deci o ameninţare! Ce scăpare!
Măruntă, e drept, însă dezastruoasă. Dacă i s-ar fi tradus mai clar
ce spusese rusul, dacă el însuşi ar fi ascultat mai atent în loc să se
îmbete cu apă rece, probabil n-ar fi comis o eroare de calcul atât
de grosolană. Întotdeauna lucrurile mărunte şi aparent lipsite de
importanţă schimbă radical datele unei probleme. Fir-ar să fie de
treabă!
La cinci sute de metri mai încolo, maşina KGB-ului ţâşni pe
platforma deschisă a spaţiului de parcare, cu motorul urlând,
ridicând nori de praf uscat şi împroşcând pietre de sub
cauciucurile încinse. Nu mai era vreme. Ce să mai stea pe
gânduri? Trebuia să acţioneze imediat. Bourne îşi lipi patul
mitralierei AK-47 de piciorul drept, încercând s-o ascundă cât mai
bine, se ridică din spatele gardului viu şi porni spre depozit,
trecându-şi nepăsător mâna stângă peste vârfurile ţepoase ale
tufişurilor – ai fi zis că e un grădinar care se gândeşte că arbuştii
ar mai trebui tunşi, sau un bărbat care se plimbă agale, atingând
tufişurile fără un gând ascuns, într-un cuvânt, o scenă nevinovată
ca atâtea altele. Un privitor neatent şi-ar fi spus probabil că
bărbatul cobora pe drum de câteva minute bune şi că el abia acum
676
îl remarcase.
Bourne aruncă o privire spre intrarea arsenalului. Cei doi
soldaţi râdeau complice, iar nefumătorul se uită din nou la ceas.
Apoi obiectul nevinovatei conspiraţii ieşi pe uşile duble ale
depozitului, o brunetă arătoasă şi crudă, probabil nici de douăzeci
de ani. Aceasta ridică mâinile şi-şi lipi palmele de urechi, făcu o
mutră caraghioasă şi porni iute spre soldatul preocupat să ştie cât
e ceasul. Îl sărută pe gură, iar cei trei porniră braţ la braţ, femeia
între cei doi tineri, îndepărtându-se de arsenal.
Un bubuit! O detunătură asurzitoare, prelungă, se auzi dinspre
parcare, ca o explozie de masă metalică şi cioburi de sticlă
spulberate. Ceva se întâmplase cu maşina în care se aflau Alex şi
Krupkin. Poate că tânărul şofer care conducea echipajul de
intervenţie, orbit de norii groşi de praf stârniţi în parcare, se
ciocnise de o altă maşină şi se făcuse zob. Profitând de zgomotul
exploziei şi de momentul de confuzie, Bourne o rupse la fugă în jos
pe drumeag, iar în minte îi răsări, involuntar, imaginea lui Conklin
şi începu să şchioapete, mişcare care, în definitiv, îl ajuta să
disimuleze mai bine arma. Alergă cu privirile aţintite asupra
depozitului, aşteptându-se din clipă în clipă să facă faţă
intervenţiei soldaţilor care precis fugeau spre locul accidentului,
pentru a constata, surprins, că aceştia apucaseră în direcţia
opusă, cu fată cu tot, probabil nedoritori să se amestece în nici un
fel de incident. În mod evident, preţuiau prea mult scurtele
interludii care le permiteau să scape, chiar şi pentru o perioadă de
timp, de aspra disciplină militară.
Bourne renunţă la mersul anevoios, se repezi prin gardul viu
spre aleea asfaltată care se întindea până la colţul clădirii masive
şi luă viteză, alergând tot mai repede şi tot mai repede, până simţi
că îşi pierde suflul. Arma era acum la vedere, balansându-se în
mâna dreaptă de care se ajuta să fugă mai iute. Ajunse pe alee
gâfâind, simţind că mai are puţin şi îi ia pieptul foc, cu venele de la
gât umflate, gata să explodeze, cu sudoarea scurgându-i-se în
valuri pe ceafa şi pe faţă. În sfârşit, zidul. Se lipi cu spatele de
clădire, pregăti arma în poziţie de tragere şi ţâşni după colţ, cu faţa
spre parcare… pentru a se opri ca trăsnit de priveliştea pe care o
descoperi în faţa ochilor. Tropotul paşilor săi în alergare, pocnetul
surd din tâmple şi neliniştea care îl copleşea îi distrăseseră
atenţia, acoperind celelalte zgomote. Iar scena de coşmar care i se
dezvăluia, ştiu că nu poate fi decât rezultatul unui tir sălbatic de
mitralieră, înăbuşit de un amortizor. Delta al Meduzei prinse dintr-
677
o privire înţelesul acestei scene familiare, parcă înviată dintr-un
trecut pe care îl dorea uitat şi îngropat şi nu mai avu putere nici să
se revolte. Sunt momente când moartea se furişează vicleană, când
trebuie să ucizi repede şi în linişte, pentru a impune tăcere
absolută duşmanului tău.
Tânărul şofer KGB-ist al fostului echipaj de asalt zăcea prăbuşit
pe spate, cu braţele desfăcute, lângă portbagajul maşinii verde-
închis, iar găurile din cap confirmau faptul că murise. Maşina se
ciocnise de un autobuz în care făceau naveta muncitori, dar cum
şi din ce pricină se produsese accidentul, Bourne nu îşi dădea
seama. După cum nu ştia dacă Alex şi Krupkin supravieţuiseră
atacului – fiindcă de un atac era vorba aici de vreme ce geamurile
erau spulberate de tirul de gloanţe. Din interior nu se zărea nici o
mişcare, totuşi concluzia, deşi invita la presupuneri dintre cele mai
sumbre, era incertă. Mai presus de toate însă, Cameleonul ştia că
în acest moment nu-şi poate permite să se lase impresionat –
sentimentele nu îşi aveau locul în această şaradă! Dacă se
petrecuse un fapt inevitabil, atunci regretele şi durerea trebuiau
lăsate pe mai târziu, acum era momentul răzbunării şi al
capturării ucigaşului.
Gândeşte-te! Cum? Rapid!
Krupkin pomenise că la arsenal lucrează câteva duzini de
bărbaţi şi femei. Dacă era adevărat, unde naiba dispăruseră cu
toţii? Şacalul nu acţiona într-un loc pustiu, un vid. Ar fi fost
imposibil, mai cu seamă că ştia cum operează! În parcare se
petrecuse un accident, iar zgomotul ciocnirii violente se auzise pe o
rază de o sută de metri – ceva mai mult decât un teren de fotbal –
un bărbat fusese împuşcat şi zăcea prăbuşit la locul incidentului,
sângerând abundent din tot corpul şi totuşi nimeni, absolut
nimeni, nu ieşise din clădire, curios să vadă ce se întâmplase. Ca
şi cum, cu excepţia Şacalului şi a celor patru persoane
necunoscute care îl ajutaseră, restul celor aflaţi în clădire ar fi
lucrat într-un spaţiu perfect izolat fonic. Bine, dar era imposibil!
Era complet lipsit de sens!
Iar în acel moment, Jason auzi răzbătând din clădire, parcă
venind de undeva, de foarte departe, acordurile înăbuşite, dar
cadenţate şi apăsate ale unor marşuri militare, muzică marţială în
care tobele şi trompetele dădeau măsura, urcând în valuri,
probabil asurzitoare în spaţiul închis din incinta arsenalului. În
minte îi reveni imaginea tinerei care ieşise în fugă, felul în care îşi
dusese palmele la urechi, strâmbătura ei caraghioasă. Nu
678
pricepuse atunci, dar acum toate căpătară un înţeles. Ieşise
probabil din sala de spectacole a arsenalului, ai cărei pereţi vibrau
şi se cutremurau sub atacul nestăvilit al decibelilor. La Kubinka se
dăduse un spectacol, eveniment social care atrăsese un public
numeros şi care astfel explica prezenţa în parcarea vastă a atâtor
maşini, autobuze şi furgonete, o adevărată aglomerare de mijloace
de transport, dată fiind criza bine cunoscută de vehicule din
Uniunea Sovietică. În total, erau parcate în faţa intrării, în
semicerc, cam douăzeci de mijloace de transport. Iar activitatea
care se desfăşura între zidurile arsenalului constituia diversiunea
de care se folosise Şacalul şi în acelaşi timp paravanul din spatele
căruia opera. Iar el era maestru în a profita de orice avantaj, cât de
mărunt, însă nici duşmanul său nu era mai prejos. Va profita şi el.
Şi îl va face mat.
De ce nu ieşea Carlos odată? De ce nu ieşise până acum? Ce
mai aştepta? Acum era momentul – ocazie mai bună ca asta nici că
se putea. Oare rănile pe care le căpătase să fi fost atât de grave
încât îl împiedicau să profite de acest avantaj nesperat şi de toate
cele pe care el însuşi le orchestrase? Posibil, totuşi improbabil din
partea lui. Asasinul reuşise să scape până acum, iar cum şansa de
a se salva i se oferea pe tavă, numai de el depindea să facă
următoarea mutare şi să meargă mai departe, să continue jocul.
Atunci de ce nu făcea nimic? Normal ar fi fost, conform logicii unui
ucigaş înrăit care cunoştea toate metodele de a-şi apăra viaţa, ca
Şacalul să fugă cât mai repede şi mai departe, imediat ce-i
răpusese pe cei care îl urmăreau. Fiindcă era unica lui şansă de
scăpare! Şi-atunci, de ce nu ieşea, de ce nu ieşise şi de ce
rămăsese în clădire? De ce nu se aruncase până acum într-o
maşină, doar avea de unde alege şi de ce nu fugise cât mai
departe, spre libertate?
Cu spatele lipit de zid, Jason înaintă prudent spre stânga,
ţinând zona sub observaţie, nescăpând din vedere nici un
amănunt. Ca toate depozitele de armament din lumea largă, nici
Kubinka nu avea ferestre la nivelul solului, presupunerea lui
Jason fiind aceea că nişte atacatori nărăvaşi nu fac casă bună cu
geamurile. Zări la primul etaj colţul unui pervaz, în linie dreaptă
cu şoferul măcelărit care zăcea prăbuşit lângă maşina KGB-ului,
în raza de acţiune a unui pistol cu amortizor. Cu coada ochiului
prinse un alt pervaz, ba nu, un toc de uşă, fiindcă se zărea şi o
clanţă: intrarea din spate în arsenal pe care nimeni nu se obosise
să o menţioneze ca atare. Lucruri mărunte aparent lipsite de
679
importanţă. Fir-ar să fie de treabă!
Orchestra aflată în interior ataca o nouă bucată, numai că
acum muzica răsuna cu mai multă forţă, tobele şi trompetele erau
parcă mai agresive, mai asurzitoare. Era sfârşitul unui marş,
acordurile finale triumfale care marcau sfârşitul programului…
Asta era! Se apropia sfârşitul spectacolului, iar Şacalul se va folosi
de prilej şi de mulţimea care se va scurge afară. Se va amesteca în
mulţime, iar când panica îi va fi cuprins pe spectatori la vederea
maşinii în care se trăsese şi a bărbatului mort care zăcea în
parcare, el va dispărea – cu ce vehicul şi în ce direcţie, probabil că
se va afla după multe ore.
Bourne trebuia să pătrundă în interior, să-l oprească, să-l
prindă! Şi Krupkin care fusese îngrijorat pentru viaţa câtorva zeci
de persoane când în realitate era vorba de câteva sute! Carlos va
folosi toate armele pe care precis şi le procurase, inclusiv grenade,
pentru a semăna panică în rândul celor care vor ieşi din clădire,
asigurându-şi astfel fuga, deci salvarea. Pentru el, viaţa celorlalţi
nu însemna nimic. Viaţa semenilor săi nu avea nici o însemnătate
dacă, omorându-i, se putea salva pe el! Uitând de prudenţă, Delta
se repezi în goană spre intrarea din spate a depozitului şi trase
piedica mitralierei AK-47. Cu mâna încleştată pe armă, cu degetul
lipit de trăgaci, se aruncă asupra uşii masive, înşfăcă clanţa, o
răsuci… dar aceasta refuză să cedeze. Trase de două ori la rând,
cu sete, în panoul metalic din jurul clanţei, apoi, când întinse
mâna spre ea să o deschidă, abia zărind-o printre valurile de fum,
lumea sa interioară explodă în mii de cioburi!
Din rândul maşinilor parcate în semicerc se desprinse un
camion uriaş care se îndreptă în viteză spre el, accelerând pe
măsură ce se apropia; simultan se porni rafala prelungă şi
nestăvilită de foc continuu; gloanţele muşcară furioase din lemnul
uşii, în dreapta lui. Jason se aruncă spre stânga, se rostogoli de
câteva ori pe pământ, fără a vedea nimic, cu praful gros şi
înecăcios intrându-i în ochi şi orbindu-l.
Apoi se petrecu un lucru neaşteptat. O explozie, care smulse
uşa din ţâţâni şi, o dată cu ea, o bucată de zid din jur, iar prin
perdeaua de fum negru şi bucăţile de lemn şi beton care zburau în
toate direcţiile zări nedesluşit o umbră întunecată care fugea spre
maşinile strânse ciorchine în parcare. Aşadar, ucigaşul fugea. Însă
el, Jason, trăia! Iar explicaţia era simplă: Şacalul comisese o eroare
de calcul. Nu în felul în care ştiuse să îi întindă capcana. Nu,
raţionamentul era excepţional construit. Carlos se aşteptase ca
680
duşmanul său să nu fie în aceeaşi maşină în care se aflau Krupkin
şi cei din KGB şi tocmai de aceea ieşise din clădire şi îl aşteptase
afară. Totuşi, făcuse o greşeală şi anume amplasase explozibilul
prea sus. Legase bomba, sau bombele, deasupra motorului în loc
să le plaseze dedesubt. Substanţele explozive îşi caută o cale de a
ţâşni afară, anume încercând să penetreze materialele care opun
cea mai slabă rezistenţă, iar capota este ca o cocă pe lângă fierul
solid de sub burta maşinii. Bomba explodase aşadar, însă în loc să
o ia razant, paralel cu solul, ţâşnise în sus.
Dar nu avea timp acum să cântărească situaţia! Bourne ţâşni în
picioare şi porni ca din puşcă spre maşina zdrobită a Komitetului.
Privi pe fereastra spulberată simţind cum îl cuprinde o spaimă de
moarte, iar ochii i se opriră asupra scaunului din dreapta şoferului
de unde zări ridicându-se ceea ce mai rămăsese dintr-o mână, o
masă însângerată de carne vie. Deschise uşa, mai să o smulgă şi îl
zări pe Krupkin căzut între scaun şi bord, cu umărul drept dislocat
şi osul ieşit prin haina ruptă.
— Suntem răniţi, reuşi să rostească ofiţerul cu o şoaptă
răguşită, totuşi calm. Alexei mai grav decât mine, aşa că, fii bun şi
ocupă-te mai întâi de el.
— Mulţimea începe să iasă din depozit…
— Uite! îi tăie vorba Krupkin reuşind cu greu să îşi strecoare
mâna în buzunar de unde scoase legitimaţia sa de plastic.
Găseşte-l pe cretinul care răspunde de arsenal şi adu-l pe sus la
mine. Trebuie să chemăm un medic. Pentru Alexei, nesăbuitule.
Grăbeşte-te!

Cei doi răniţi erau întinşi pe o masă lungă din infirmeria

arsenalului, iar Bourne, sprijinit de perete, se uita neputincios la
ei, neînţelegând o vorbă din schimbul de replici. De la Spitalul de
Stat de pe Serova Prospekt, fuseseră aduşi cu elicopterul trei
medici, doi chirurgi şi un anestezist, dintre care ultimul se dovedi
că nu avea ce face. Nu era nevoie de o intervenţie chirurgicală,
după cum explicară medicii. Corpurile străine trecuseră prin
trupurile lor, deci nu era nevoie de operaţie, era de-ajuns să cureţe
rănile şi să le coasă, apoi să le administreze câteva calmante şi
multe antibiotice.
— Presupun că vă referiţi la gloanţe, când spuneţi cu atâta
respect temător „corpuri străine”, rosti Krupkin cu mânie abia
reţinută.
— Sigur că la gloanţe se referă, confirmă Alex în ruseşte, abia
681
reuşind să vorbească.
Şeful de agentură CIA în străinătate, acum pensionat, abia mai
reuşea să îşi mişte capul din pricina bandajelor în care îi fusese
încorsetat gâtul şi care îi ţineau strâns şi umărul drept.
— Mulţumesc, rosti chirurgul. Amândoi aţi avut un noroc chior,
mai cu seamă pacientul nostru american pentru care trebuie să
facem o fişă medicală strict secretă. Apropo, aş dori să ne daţi
numele şi adresa medicului curant din Statele Unite. Veţi avea
nevoie de îngrijiri câteva săptămâni, dacă nu chiar luni, de aici
înainte.
— În acest moment, îl găsiţi într-un spital din Paris.
— Poftim?
— Păi, de câte ori mi se-ntâmplă ceva, îl anunţ, iar el mă trimite
la medicul pe care-l crede cel mai potrivit.
— Nu cred că aşa trebuie făcut un tratament.
— Mie-mi convine de minime. Îi dau unei surori numele şi
adresa lui. Dacă are noroc, revine şi el printre noi cât de curând.
— Repet, mare baftă aţi avut.
— Am avut mare viteză, doctore, ca şi amicul meu aici de faţă.
L-am văzut pe ticălosul nostru năpustindu-se spre noi, aşa că ne-
am încuiat înăuntru şi am tras după el încercând să-l doborâm, în
timp ce el încerca să ne ucidă… Puţin mai avea şi chiar îşi vedea
visul cu ochii… îmi pare rău de şofer. A fost foarte curajos.
— Şi foarte nervos, Alexei, îl întrerupse Krupkin de pe masa pe
care era întins. Împuşcăturile din pragul uşii l-au făcut să piardă
controlul.
Uşa cabinetului medical se trânti de perete permiţând apariţia
augustei persoane a comisarului KGB de pe strada Slavianski.
Ofiţerul KGB cu înfăţişare de om simplu şi vorbire greoaie şi
vulgară se răsti la medici:
— Hei, tu, de colo! Am vorbit cu oamenii tăi de afară şi mi-au zis
că ţi-ai terminat treaba.
— Nu de tot, tovarăşe. Ar mai fi câteva lucruri mărunte de făcut,
câteva tratamente…
— Altă dată, îl întrerupse brutal comisarul. Lasă-ne singuri.
— Aşa vrea Komitetul? întrebă chirurgul pe un ton uşor
dispreţuitor, totuşi destul de elocvent.
— Da.
— Uneori exagerează.
— Ce?
— Ce-ai auzit, îi răspunse medicul îndreptându-se spre uşă.
682
 Omul KGB-ului ridică a lehamite din umeri şi aşteptă până se
închise uşa în urma lui. Abia atunci se îndreptă spre mesele de
consultaţie pe care erau întinşi cei doi, se postă între ele şi,
aruncându-le priviri otrăvite celor doi răniţi, trânti deodată:
— Novgorod!
— Cum?
— Cum…?
Cele două reacţii fură simultane şi până şi Bourne, la auzul
acestui nume, se apropie de ei.
— Tu, trecu comisarul imediat la engleza lui rudimentară,
înţeles ce spus?
— Dacă ai spus ce cred eu că ai spus şi încă mai ştiu la ce se
referă numele ăsta.
— Să explic. Am întrebat nouă bărbaţi femei el închis în depozit.
Omorât doi gardieni care vrut să oprească, OK? Luat chei maşini
de la patru oameni, dar nu folosit nici una, OK?
— L-am văzut când alerga spre maşinile din parcare!
— Care? Alte trei oameni omorât la Kubinka şi luat acte de
maşină. Care?
— Ce Dumnezeu, verificaţi şi voi la biroul de înregistrări, sau
cum i-o fi spunând!
— Ia timp. În Moscova, maşini sub nume diferite, cu numere
diferite – poate la Leningrad, Smolensk – toate să nu calce legi
circulaţie.
— Ce dracu’ vrea să zică? strigă Jason.
— Evidenţa maşinilor o ţine statul, îi explică Krupkin de pe
masă. Fiecare centru important are un birou de înregistrare a
maşinilor şi mecanismul de comunicare între centre este foarte
greoi.
— De ce?
— O familie nu are dreptul decât la o maşină şi atunci le
înregistrează şi pe numele altora – iar uneori pe numele unor
persoane inexistente. Şi asta e interzis de lege. Numai că sunt
atâtea maşini de vânzare acum.
— Şi?
— Iar pe plan local, mita a devenit un lucru obişnuit, o practică
normală. Îţi dai seama că cineva din Leningrad n-ar vrea să ştie că
altcineva de la Moscova îl arată pe el cu degetul. Şi atunci,
birocratul respectiv o să-ţi răspundă că durează nu ştiu câte zile
până verifică cui aparţine maşina pe care a furat-o Şacalul.
— Bine, dar e o nebunie curată!
683
 — Ai spus-o cu gura ta, domnule Bourne. Eu nu ştiu nimic. Nu
uita că sunt cetăţean de vază al Uniunii Sovietice, da?
— Bine şi care e legătura cu Novgorodul? Pentru că Novgorod a
zis, nu-i aşa?
— Novgorod. Şto eto znacit? întrebă Krupkin întorcându-se spre
colegul lui de la KGB.
Iar comisarul cu înfăţişare simplă, de om din popor, îi dădu în
rusă toate detaliile colegului său care se întorsese de la Paris.
Krupkin întoarse capul spre Jason şi îi traduse în englezeşte:
— Fii atent la ce-ţi spun, Jason, rosti el cu voce pierită, abia
respirând. Se pare că deasupra sălii de spectacol din arsenal se
află o galerie circulară. De acolo te-a văzut când coborai pe lângă
tufişuri şi de acolo s-a întors la armele pe care şi le-a însuşit şi la
ostatici, strigând ca un dement că eşti în mâinile lui, un om mort…
Şi că nu îi mai rămâne decât un singur lucru de înfăptuit.
— Novgorod, îl întrerupse Conklin în şoaptă, cu ochii aţintiţi în
tavan.
— Exact, întări Krupkin uitându-se în lături spre Alex. Se
întoarce în locurile natale… acolo unde Ilici Ramirez Sanchez a
devenit Carlos Şacalul şi de unde a fost alungat, un om marcat
pentru toată viaţa şi etichetat drept nebun. Deci, a îndreptat arma
spre capul ostaticilor, ameninţându-i că-i omoară dacă nu îi spun
care e drumul cel mai scurt spre Novgorod. Ei au fost prea speriaţi
ca să nu-i răspundă sau să-l mintă, deci cineva i-a spus că se află
la şase sute de kilometri depărtare, adică o zi de mers cu maşina.
— Cu maşina? interveni Bourne.
— Doar ştie şi el că altfel nu poate ajunge acolo. Gările,
aeroporturile – chiar şi micile aerodromuri – sunt toate
supravegheate, de atâta lucru şi-a dat precis seama.
— Şi ce să facă la Novgorod? întrebă calm Jason.
— Dumnezeule din Ceruri – care, sigur, nici nu există – cine
poate şti? Probabil vrea să lase o urmă a trecerii lui prin viaţă, să
răzbune nedreptatea care i s-a făcut în urmă cu treizeci de ani şi
trădarea celor pe care i-a masacrat azi-dimineaţă pe Vavilova… I-a
luat toate actele de identitate, inclusiv legitimaţia, agentului nostru
care a fost pregătit acolo, probabil în ideea de a pătrunde mai uşor
în bază. Dar nu are cum… o să-l oprim.
— Eu zic să nici nu-ncercaţi, spuse Bourne. Cu sau fără ele, tot
va pătrunde înăuntru; depinde ce găseşte acolo, ce vede şi ce
inspiraţie de moment îi vine. Ca să intre nu are nevoie de nici un
act – după cum nici mie nu mi-ar trebui. Iar dacă e decis s-o facă,
684
găseşte el o cale, omoară câţiva oameni bine antrenaţi şi tot intră.
— Unde vrei să ajungi? întrebă Krupkin neliniştit, uitându-se cu
coada ochiului la americanul cu atâtea identităţi de împrumut şi
un stil de viaţă contradictoriu.
— Lasă-mă să ajung acolo înaintea lui, dă-mi o hartă
amănunţită a întregului complex şi un document care să-mi
permită accesul liber în incintă, în orice perimetru aş vrea.
— Ţi-ai ieşit din minţi! strigă Dimitri. Un american care nu şi-a
trădat ţara, un asasin căutat de ţările europene din NATO, să
pătrundă în Novgorod?
— Niet, niet, niet! tună pe un ton cumplit comisarul din Komitet.
Înţeles bine, OK? Eşti nebun, OK?
— Îl vreţi sau nu pe Şacal?
— Sigur că da, numai că există nişte limite.
— N-am nici un interes să văd ce e cu Novgorodul şi cu nici una
din bazele voastre secrete, sper că v-aţi dat seama până acum.
Micile voastre operaţiuni de infiltrare, ca şi micile noastre
operaţiuni de infiltrare pot să continue la nesfârşit, pentru că
oricum, în timp, tot n-au nici o importanţă. E o joacă de
adolescenţi teribili. Ori avem loc cu toţii pe planeta noastră
albastră, ori rămânem fără planetă… Iar singura mea grijă este
Carlos. Vreau să-l ştiu mort ca să pot trăi în linişte de acum
înainte, insistă Bourne privindu-l pe Krupkin.
— Sigur, eu personal sunt de acord, în mare. Cu o singură
remarcă: joaca asta de adolescenţi ne asigură multora dintre noi o
pâine. Totuşi, nu cred să existe vreo metodă de a-i convinge pe
superiorii mei căpoşi, dintre care unul stă acum în picioare lângă
mine.
— Fie, dacă aşa vreţi voi, rosti Conklin de pe masa lui, cu ochii
aţintiţi în continuare în tavan. Să cădem la învoială – fără mănuşi.
Voi îl lăsaţi să intre în Novgorod şi în schimb îl păstraţi pe Ogilvie.
— Dar e în mâinile noastre, Alexei.
— Nu chiar. Washingtonul ştie că-i aici.
— Şi?
— Şi eu pot spune că l-aţi pierdut, iar ei pe mine or să mă
creadă. Or să mă creadă pe cuvânt dacă le spun că a reuşit să îşi
ia zborul din colivie, că voi sunteţi făcuţi foc, dar că nu-i daţi de
urmă. Operează în continuare dintr-un loc necunoscut, unde nu i
se poate face nici un rău, precis sub protecţia unui stat care face
parte din Naţiunile Unite. Aşa, ca o simplă observaţie, mi se pare
că aşa a şi ajuns aici.
685
 — Nu-nţeleg nimic, dragul meu duşman de-o viaţă. Şi eu ce
interes aş avea să susţin o asemenea afirmaţie?
— Păi nu veţi fi târâţi prin tribunale internaţionale, deci veţi fi
scutiţi de hărţuiala americanilor care nu vă vor mai acuza de
complicitate la crime internaţionale… Câştigaţi în schimb preţuirea
întregii Europe şi preluaţi afacerile lui de pe continent, adică
operaţiunile Meduzei, fără nici un fel de bătăi de cap. Poate prin
persoana unui anume Dimitri Krupkin, o persoană cu gusturi
rafinate care se învârte în lumea cosmopolită din Paris. Cine altul e
mai potrivit să conducă asemenea operaţiuni complicate?… Cel
mai proaspăt erou al Sovietelor şi distins membru al Consiliului
Economic al Prezidiului Suprem? Lasă casa aia nenorocită de pe
lacul Geneva, Kruppie, ce-ai zice mai bine de un palat pe malul
Mării Negre?
— O propunere interesantă şi foarte atrăgătoare, recunosc,
spuse Krupkin. Ştiu vreo doi-trei membri ai Comitetului Central,
de care pot să dau la telefon în câteva minute… desigur, totul va
rămâne strict confidenţial.
— Niet! Niet! tună din nou comisarul KGB prăvălindu-şi pumnul
masiv în masa pe care era întins Krupkin. Înţeles ceva… vorbiţi
prea repede, dar totul nebunie!
— Pentru numele lui Dumnezeu, mai taci dracului din gură! se
răsti Dimitri la el. Discutăm lucruri pe care n-ai cum să le-nţelegi!
— Şto?
Asemenea unui copil certat de un adult, ofiţerul KGB, cu ochii
săi mici pierduţi printre pungile de grăsime, îl privi uimit şi speriat
pe inferiorul său, neînţelegând prea bine dojana.
— Dă-i o şansă prietenului meu, Kruppie, spuse Alex. E cel mai
bun; şi singurul în stare să ţi-l aducă pe Şacal.
— Dar de aici i se poate trage moartea, Alexei.
— A mai trecut prin asta. Eu am încredere în el.
— Încredere, murmură Krupkin uitându-se visător în tavan. E
un lux aşa de mare… Fie, o să se dea un ordin secret. Fireşte,
nimeni nu va descoperi cine l-a dat. Vei intra în complexul
american. E cel mai sigur, fiindcă prea puţini sunt cei care pricep
ce se întâmplă acolo.
— În cât timp pot ajunge? întrebă Bourne. Am o mulţime de
lucruri de pus la punct înainte de sosirea Şacalului.
— Lângă Vnukovo avem un aeroport pe care îl controlăm numai
noi, la o oră de aici. Mai întâi însă, trebuie să dau unele dispoziţii.
Dă-mi telefonul… Tu, cretinule de comisar! Bine că n-o să mai am
686
de-a face cu tine! Telefonul!

Superiorul său, până mai adineauri învestit cu puteri depline,

deodată supus şi servil şi care nu înţelesese mare lucru din
schimbul de replici în afara „Prezidiului” şi „Comitetului Central”,
dădu fuga la măsuţa pe care se afla telefonul şi i-l aduse lui
Krupkin.
— Ar mai fi ceva, rosti Bourne. Pune-i pe cei de la TASS să
lanseze ştirea, comentată pe larg în presă, la radio şi la televiziune,
că asasinul cunoscut sub numele de Jason Bourne a murit azi la
Moscova în urma unor răni multiple. Detaliile să fie vagi, dar
leagă-le de cele întâmplate azi aici.
— Nu-i greu. TASS nu iese din cuvântul statului.
— Încă n-am terminat, continuă Jason. Aş vrea ca printre
amănuntele furnizate să strecoare încă unul: printre lucrurile
găsite asupra lui Bourne se numără şi o hartă a Bruxelles-ului şi a
împrejurimilor sale. Oraşul Anderlecht este încercuit cu roşu – este
foarte important să se spună asta.
— Asasinarea comandantului suprem al NATO – bine gândit şi
foarte convingător. Totuşi, domnule Bourne, sau Webb, în sfârşit,
n-are importanţă, îţi dai seama, sper, că ştirea va zgudui lumea cu
forţa unui ciclon.
— Aşa este.
— Şi eşti pregătit?
— Da.
— Cum rămâne cu soţia ta? Nu crezi c-ar fi mai bine să o
anunţi înainte ca întreaga lume civilizată să afle că Jason Bourne e
mort?
— Nu. Nu-mi permit să risc.
— Iisuse! explodă Alex, tuşind. E vorba de Marie! Chiar nu-ţi
pasă că o să-şi iasă din minţi?
— Îmi asum riscul, rosti Delta One cu răceală.
— Ticălos nenorocit!
— Fie cum spui tu! îl aprobă Cameleonul.

Cu lacrimile jucându-i în ochi, John St. Jacques intră în camera

de zi luminoasă şi însorită a reşedinţei secrete din Maryland,
ţinând în mână o pagină primită prin fax. Sora lui, aşezată pe
podea în faţa canapelei, se juca cu Jamie, mai exuberant ca
niciodată, după ce o culcase pe Alison în camera ei. Arăta istovită,
iar sub ochi i se desenau cearcăne vineţii. O epuizaseră tensiunea
687
şi toată agitaţia zborului, cu avioanele pe care trebuise să le
schimbe pentru a-şi pierde urma de la Paris la Washington. În
ciuda faptului că ajunsese noaptea târziu, hotărâse să se trezească
devreme pentru a fi alături de copiii ei şi nici insistenţele şi puterea
de convingere maternă a blândei doamne Cooper nu reuşiseră să o
clintească din hotărârea ei. Fratele ei şi-ar fi dat bucuros câţiva ani
din viaţă numai să nu treacă prin ceea ce îl aştepta în următoarele
minute. Totuşi, nu avea de ales, trebuia să-i fie alături când va
afla.
— Jamie, rosti St. Jacques cu blândeţe, du-te la doamna
Cooper, te rog. O găseşti, cred, în bucătărie.
— De ce, unchiule John?
— Am ceva de discutat cu mama.
— Johnny, zău aşa, protestă Marie.
— Trebuie, surioară.
— Ce…?
Copilul se supuse şi, intuind ca orice copil că ceva pluteşte în
aer, se întoarse spre unchiul său, apoi porni glonţ spre uşă. Marie
ţâşni în picioare, îi aruncă fratelui său o privire sfredelitoare şi zări
lacrimile care începuseră să-i şiroiască pe obraji. Mesagerul îşi
făcuse datoria, iar vestea fusese transmisă.
— Nu! strigă Marie, iar braţele şi umerii începură să îi tremure,
apoi să i se scuture convulsiv. Nu… Nu! urlă ea ca scoasă din
minţi.
— S-a dus, surioară. Voiam să afli din gura mea, înainte de a se
transmite ştirea la radio sau la televiziune. Sunt lângă tine.
— Te-nşeli! Te-nşeli! ţipă Marie năpustindu-se asupra lui şi
agăţându-i-se de haine. I-au oferit protecţie! Şi-au dat cuvântul că-
l vor apăra!
— Tocmai a sosit de la Langley, rosti mezinul Mariei întinzându-
i bucata de hârtie. M-a sunat Holland acum câteva minute şi mi-a
spus că tocmai a primit-o. Spunea că trebuie să afli. Ştirea a fost
preluată de la Radio Moscova, azi-noapte şi va fi difuzată şi
publicată în toate ziarele de dimineaţă.
— Dă-mi-o! strigă Marie cu un aer sfidător.
St. Jacques se supuse şi o înlănţui după umeri, pregătit să o
strângă la pieptul său şi să-i ofere ce brumă de consolare mai
putea. Marie parcurse mesajul dintr-o privire, se smulse din
braţele lui şi se repezi spre canapea. Se aşeză, întinse bucata de
hârtie cu grijă pe măsuţa din faţa ei, o netezi şi o cercetă
concentrată la maximum, de parcă se afla dinaintea unei relicve
688
arheologice nepreţuite, poate un pergament rar.
— S-a dus, Marie. Nici nu ştiu ce-ar mai fi de zis… ştii cât am
ţinut la el.
— Da, Johnny, ştiu. Apoi spre mirarea lui St. Jacques, sora lui
îl privi cu un zâmbet uşor, abia schiţat. Totuşi, frăţioare, cred că e
prematur să-l plângem. Trăieşte. Jason Bourne trăieşte şi se ţine
de şiretlicurile lui. Iar asta înseamnă că David trăieşte.
Dumnezeule, refuză să accepte realitatea, îşi spuse fratele ei şi
se îndreptă spre măsuţă, îngenunche şi îi prinse mâinile într-ale
sale.
— Draga mea, cred că n-ai înţeles. Sunt alături de tine, dar nu
poţi nega o realitate.
— Frăţioare, eşti tare drăguţ, dar nu ai citit cu atenţie ce scrie
aici. Impactul pe care l-a avut mesajul asupra ta te împiedică să
vezi substratul. În ştiinţele economice, asta se numeşte eclipsarea
adevărului, o perdea de fum şi conversie de oglinzi.
— Hmm? St. Jacques îi dădu drumul şi se ridică. Ce…? Nu
înţeleg ce vrei să spui.
Marie culese de pe masă comunicatul primit de la Langley şi îl
cercetă din nou cu atenţie.
— După cele câteva relatări confuze, dacă nu chiar
contradictorii, făcute de persoane aflate la locul faptei, adică în
acel arsenal, spuse ea, informaţia cea mai importantă se pierde
spre sfârşit. „Printre lucrurile aflate asupra asasinului măcelărit s-
a găsit o hartă a Bruxelles-ului şi împrejurimilor sale, iar oraşul
Anderlecht era încercuit cu roşu. De aici trebuie să tragem
concluzia că există o legătură clară între el şi asasinarea
generalului Teagarten.”
— Ce vrei să spui? De ce?
— Fiindcă asasinul prezumtiv era în Rusia, iar ultimul lucru pe
care şi-l doreşte Moscova este să se facă o legătură cât mai mică,
măcar aluziv, între ea şi uciderea unui comandant NATO… Nu,
frăţioare, cineva a încălcat regulile şi i-a convins pe cei de la TASS
să transmită ştirea, de unde presupun că or să se rostogolească
nişte capete. Habar n-am pe unde este Jason Bourne, însă ştiu că
n-a murit. David a avut grijă să-mi transmită mesajul.
Peter Holland ridică receptorul şi atinse butoanele de pe
consolă, formând numărul lui Charlie Casset.
— Da?
— Charlie, aici Peter.
— Mă bucur să te aud.
689
 — De ce?
— Fiindcă până acum n-am avut parte la telefon decât de
mizerii şi bătaie de cap. Tocmai am vorbit cu omul nostru din Piaţa
Dzerjinski, care mi-a spus că KGB-ul e-n fierbere, cer sânge.
— Ştirea difuzată de TASS în legătură cu Bourne?
— Corect. TASS şi Radio Moscova au presupus că ştirea avea
toate aprobările oficiale fiindcă le-a parvenit direct de la Ministerul
Informaţiilor, cu codurile obişnuite de urgenţă. Şi când i-au dat
drumul de ţeavă, se pare că nimeni n-a mai ştiut cine i-a dat
aprobarea, iar cel care a programat codurile nu-i de găsit pe
nicăieri.
— Tu cum o citeşti?
— Nu ştiu dacă am dreptate dar, din câte îl cunosc eu pe
Dimitri Krupkin, mi-am zis că aici trebuie să fie mâna lui. Acum
mai şi lucrează cu Alex şi dacă n-o fi ăsta un text scos din cartea
lui de învăţături, înseamnă că nu-l ştiu pe Alex. Iar pe el chiar că-l
cunosc.
— S-ar potrivi cu ce crede Marie.
— Marie?
— Soţia lui Bourne. Am vorbit acum cu ea şi mi-a dat nişte
argumente tari. Susţine că raportul de la Moscova e o perdea de
fum şi că soţul ei trăieşte.
— Sunt de acord cu ea. De-asta m-ai sunat?
— Nu, îi răspunse directorul inspirând profund înainte de a
vorbi. Voiam doar să mai adaug şi eu ceva la mizeriile şi bătăile
tale de cap.
— Nu-mi place ce aud. Spune, ce-i?
— Numărul de telefon din Paris, cel pe care ni l-a trimis Henry
Sykes din Montserrat şi care ar trebui să ne ducă la Şacal,
corespunde unei cafenele din Marais.
— Unde cineva trebuie să preia apelurile pentru o mierlă… îmi
amintesc.
— Cineva a preluat apelul, iar noi l-am urmărit. Nu cred că o
să-ţi placă ce-ţi spun.
— Înseamnă că Alex Conklin va primi premiul pentru cel mai
mare naiv al anului. El ne-a pus în legătură cu Sykes, nu?
— Da.
— Hai, spune.
— Mesajul a fost transmis mai departe la reşedinţa directorului
de la Deuxieme Bureau.
— Dumnezeule! Cred că ar trebuie să le spunem celor de la
690
departamentul SED pentru Franţa.
— Nu spun nimănui nimic până nu vorbesc cu Conklin. Atâta
lucru putem face şi noi pentru el… cred.
— Dar ei ce fac? strigă înfuriat Casset. Răspândesc zvonuri false
că au murit… şi de unde? Nici mai mult nici mai puţin decât de la
Moscova! Pentru ce?
— Jason Bourne a plecat la vânătoare, spuse Peter Holland. Iar
când vânătoarea se va sfârşi – sper să se sfârşească cu bine şi să
prindă vânatul – va trebui să-l scoatem din pădure înainte să se
repeadă ursul la el… Vreau ca toate staţiile şi posturile de
ascultare de la graniţa cu Uniunea Sovietică să fie pregătite –
alarmă generală… Nume de cod: asasin. Vreau să-l aduceţi teafăr
acasă.

691
 CAPITOLUL XL
Novgorod. Un loc incredibil, parcă ivit de pe un alt tărâm,
neverosimil, aproape ireal, de parcă ar fi picat pe o planetă străină,
totuşi parcă cunoscut. Fantezia depăşise de departe limitele minţii
omeneşti, iluziile optice părând mai convingătoare decât realitatea,
prin aceea că o plăsmuire prinsese viaţă şi contor şi o puteai
atinge, simţi şi folosi în voie. O adevărată chintesenţă a gândirii
colective reprodusă în miniatură, dar la detaliu, în pădurile întinse
care însoţesc cursul fluviului Volga. După ce ieşi din tunelul
subteran construit sub apele fluviului – cu mulţimea punctelor de
control, a porţilor de acces şi camerelor de luat vederi – Bourne îşi
impuse, depăşind momentul iniţial de surpriză, să observe cu
atenţie, să reţină şi să cântărească tot ce vede în jur.
Ca toate celelalte secţiuni „naţionale” construite în incinta bazei
militare, complexul american era gândit şi împărţit în sectoare
distincte, acoperind împreună o suprafaţă totală între doi şi cinci
acri de teren. Una din parcelele îngrădite reproducea fidel centrul
unui sat de coastă din Maine, o alta, un orăşel sudist, din
interiorul ţării, sau alta, o stradă aglomerată dintr-o metropolă.
Dar fiecare dintre acestea avea un aer de autenticitate, iar ceea ce
te izbea în primul rând era grija pentru detaliu, pentru tot ce era
specific zonei respective: maşini, trafic, poliţişti, îmbrăcămintea
celor de pe stradă, magazine de tot felul, autoserviri, benzinării şi
faţade de clădiri – majoritatea înălţându-se pe două niveluri şi
păstrând caracteristicile arhitectonice regionale; ba până şi
feroneria uşilor şi ferestrelor era fabricată în America. La fel de
importantă şi izbitoare, ca şi aspectul exterior, era limba, însă nu
engleza academică vorbită cursiv, ci dialecte specifice unor
anumite zone ale Americii şi stăpânită perfect. Jason străbătu un
sector după altul şi prinse din zbor sunetele distinctive, de la
„mda” -urile din New England – Down East, până la vorbirea
tărăgănată a celor din Texas cu familialul „mata”; de la pronunţia
blândă, nazală, a celor din Midwest, până la rostirea gălăgioasă şi
aspră a celor din marile oraşe de pe Coasta de Est cu inevitabilul
„ştii ce vreau să spun?” care revenea ca un tic în conversaţie,
indiferent dacă era vorba de o afirmaţie sau de o întrebare. Era pur
şi simplu incredibil. Nu numai că depăşea orice închipuire, dar

692
scepticismul pe care îl simţeai la început era învins de o realitate
care sfârşea prin a te convinge şi înspăimânta.
În avionul care îl adusese de la Vnukovo, un mai vechi
absolvent de la Novgorod, pe care Krupkin îl luase pe sus din
apartamentul lui moscovit, îi făcuse lui Bourne o scurtă prezentare
a complexului militar. Omuleţul pleşuv, vioi şi guraliv, nu numai
că îi dădu informaţii preţioase, dar reuşi să-l fascineze pe Jason.
Dacă cineva i-ar fi spus lui Jason Bourne că, într-o bună zi, va
primi informaţii detaliate de la un agent sovietic de contraspionaj
şi încă cu un accent atât de autentic sudist, încât cuvintele care-i
ieşeau şuvoi de pe buze, aveau parcă iz de magnolia, i-ar fi spus în
faţă că e un mare mincinos sau că nu ştie ce vorbeşte.
— Sfinte Iisuse! Ce-mi mai lipsesc grătarele la iarbă verde, mai
ales antricoatele. Ştii cine le făcea cel mai bine? Negrul ăla afurisit
cu care credeam că sunt prieten la cataramă până în ziua în care
m-a demascat. Poţi să-ţi închipui aşa ceva? La început am crezut
că e un radical, însă s-a dovedit că era unul de la Dartmouth care
lucra pentru băieţii de la FBI… Ce dracu, schimbul s-a făcut la
Aeroflot-ul din New York şi, ştii, încă ne mai scriem.
— Jocuri de adolescenţi, mormăise Bourne.
— Ce jocuri?… A, da, era un antrenor pe cinste.
— Antrenor?
— Cum te văd şi cum mă vezi. Câţiva dintre noi am avut ideea
să înfiinţăm o mică ligă în East Point. Chiar lângă Atlanta.
Incredibil.
— Te rog, n-ai vrea să revenim la Novgorod?
— Păi, cum să nu? Nu ştiu dacă ţi-a zis Dimitri, însă acum m-
am pensionat. Pe jumătate, fiindcă sunt obligat să trec pe aici,
dacă vreau să-mi primesc pensia. Ca tak govoria – „d’nstructor”
cum s-ar spune.
— Da, n-am înţeles prea bine ce a vrut Dimitri să zică.
— Aha, las că-ţi explic eu.
Iar bărbatul ciudat care se exprima de parcă ar fi fost confederat
în armata sudistă îi explicase fără a scăpa nici un amănunt din
vedere.
Fiecare secţiune „naţională” din care era format Novgorodul era
deservită de trei categorii de personal: instructorii, candidaţii şi
corpul operativ, cea din urmă incluzându-i pe ofiţerii KGB, paznicii
şi cei de la întreţinere. Schema după care se desfăşura activitatea
complexului era relativ simplă. Ofiţerii KGB puneau la punct
programele zilnice de antrenament pentru fiecare secţiune în parte,
693
iar instructorii, fie permanenţi, fie semipensionaţi, coordonau
rezolvarea practică a exerciţiilor pe grupe de lucru sau individual,
candidaţii respectivi folosind în exclusivitate limba vorbită în acea
secţiune „naţională” sau dialectele zonelor care erau cuprinse în
traseu. Rusa era interzisă în incinta complexului, iar instructorii îi
supuneau frecvent la testări pe candidaţi, dându-le pe neaşteptate
ordine sau înjurându-i în limba maternă, pe care aceştia se
presupunea că nu o cunosc.
— Spuneai ceva de misiuni. La ce te referi precis? îl întrebase
Bourne.
— Amice, e vorba de situaţii. Cam tot ce-ţi poate trece prin
minte. Cum ar fi să-ţi comanzi prânzul sau cina într-un local, să
mergi la cumpărături, ce haine să alegi, să faci plinul cerând un
anume tip de benzină cu plumb sau fără plumb, cu nu ştiu ce cifră
octanică… lucruri pe care în Rusia n-ai de unde să le ştii fiindcă
nu există. Ar mai fi, desigur şi situaţiile mai palpitante, adeseori
neincluse în program, situaţii care au drept scop verificarea
reacţiei spontane a elevului. Să zicem, un accident de maşină, caz
în care eşti obligat să conversezi cu poliţistul american, apoi să
completezi nişte formulare de asigurare – lucruri care, dacă nu le
ştii, te dau sigur de gol.
Lucrurile mărunte, aparent lipsite de importanţă, deseori sunt
vitale. Cum fusese şi ieşirea din spate de la Kubinka.
— Şi altceva?
— Păi, ar mai fi o groază de lucruri în aparenţă lipsite de
importanţă, dar care, în realitate, sunt esenţiale. Să zicem, ce faci
dacă eşti atacat noaptea şi jefuit pe stradă? Sau, mai precis, ce nu
e bine să faci? Nu uita că majoritatea elevilor noştri sunt bine
antrenaţi în arte marţiale, însă, uneori, mai sănătos e să arate că
nu ştiu să se bată. După aceea, ţi se pot pune întrebări despre
trecutul tău. Iar aici intervine indiscreţia care este esenţială… Să
luăm bunăoară exemplul meu, desigur, tak govoria cu atâtea
experienţe. Dintotdeauna am preferat situaţiile care te solicită şi îţi
pun imaginaţia la încercare, cele care îţi permit să improvizezi câte
o tactică de penetrare a taberei adverse, între coordonatele
programului nostru.
— Ce înseamnă asta?
— Să asculţi şi să bagi la cap, fără a lăsa impresia că te
interesează. Spre exemplu, unul din textele care îmi plac cel mai
mult ar fi să intru în contact cu câţiva candidaţi, să zicem într-un
bar „localizat” în apropierea unei baze militare. Eu mă dau drept
694
funcţionar de stat, supărat pe toată lumea, sau lucrător în armată
care a băut cam multe păhărele în plus – în orice caz, o persoană
care are acces la informaţii – şi încep să torn ce ştiu despre
materiale secrete de mare valoare.
— Aşa, din simplă curiozitate, îl întrerupse Bourne, spune-mi şi
mie, cum ar trebui să reacţioneze elevii într-o asemenea situaţie?
— Să ciulească bine urechile şi să noteze datele importante în
memorie, în tot acest timp afişând o totală lipsă de interes şi
făcând comentarii de soiul: „Hai, dom’le, lasă prostiile astea, pe
cine crezi că interesează?” Sau: „Sunt şi curve pe acolo, cum i-am
auzit pe unii vorbind că ar fi?” sau: „Nu pricep o vorbă din ce-mi
spui, deşteptule. Da’ ştiu precis că m-ai plictisit cu trăncăneala
ta”. Ştii şi altele de soiul ăsta.
— Şi după aceea?
— Mai târziu, fiecare e chemat să spună ce-a aflat – punct cu
punct.
— Şi cum transmite informaţiile mai departe? Şi pentru asta
există un program de pregătire?
Instructorul în mâinile căruia fusese încredinţat Jason îl privi
lung câteva clipe de pe scaunul avionului cu şase locuri.
— Nu trebuia să-mi pui o asemenea întrebare, îi spuse el rar.
Îmi pare rău, dar va trebui să raportez.
— Stai puţin, n-am fost pus să te întreb, eram doar curios. Uită
că te-am întrebat.
— Nu pot şi n-am s-o fac.
— Ascultă, în Krupkin ai încredere?
— Cum să n-am? E un adevărat fenomen poliglot. Un adevărat
erou al Komitetului.
„Nu ştii nici pe jumătate de ce-i în stare”, îşi spuse Bourne în
sinea sa, după care se grăbi să spună tare, reuşind să găsească un
ton în care se ghicea respectul:
— Atunci, n-ai decât să-i raportezi direct lui. Iar el are să-ţi
confirme că n-a fost decât simplă curiozitate. Nu datorez nimic
guvernului ţării mele, în schimb, ei îmi sunt datori cu multe.
— Foarte bine… Că a venit vorba de tine. După cum mi-a
recomandat Dimitri, ţi-am aranjat vizita la Novgorod… Te rog, nu
mă interesează să aflu motivul pentru care ai venit aici. Problema
nu intră în sfera intereselor mele, după cum nici întrebarea pe care
mi-ai pus-o n-ar trebui să te preocupe deloc.
— Am înţeles. Ce-ai reuşit să aranjezi?
— Vei stabili legătura cu un tânăr instructor pe nume
695
Benjamin. Am să-ţi spun câte ceva despre Benjamin ca să înţelegi
poziţia pe care o deţine la Novgorod. Părinţii lui sunt ofiţeri KGB şi
au fost trimişi în misiune la Consulatul din Los Angeles unde şi-au
petrecut douăzeci de ani. El s-a bucurat deci de o educaţie
americană şi a făcut apoi cei doi ani de pregătire la UCLA. De fapt,
până acum patru ani, când el şi tatăl lui au fost rechemaţi la
Moscova.
— El şi tatăl lui?
— Da. Mama lui a fost prinsă într-o operaţiune FBI la baza
navală de la San Diego. Mai are de făcut încă trei ani de puşcărie.
Ştii, pentru o „mămică” sovietică nu există nici îndurare, nici
schimburi de spioni între ţările noastre.
— Hei, stai aşa. În fond, nu noi am fost de vină.
— Nici n-am pretins aşa ceva, nu făceam decât să enunţ datele
problemei.
— Am înţeles. Iau legătura cu Benjamin.
— El este singurul care ştie ce-i cu tine – sigur, nu-ţi ştie
numele, pentru el ai să fii „Archie” – iar de la el ai să primeşti
autorizaţia de a te deplasa dintr-un sector într-altul.
— Legitimaţii?
— Îţi explică el. Dar o să fie cu ochii pe tine şi o să te însoţească
peste tot. Cinstit îţi spun, va ţine permanent legătura cu tovarăşul
Krupkin. El ştie oricum mai multe despre mine – lucru care e pe
gustul pensionarului georgian pe care îl ai în faţa ochilor… Succes
la vânătoare, dacă de vânătoare e vorba. Şi, ai grijă, vezi să nu
scalpezi prea mulţi indieni de mucava.
Bourne se luă după indicatoarele de pe marginea drumului,
toate scrise în engleză şi o apucă spre oraşul Rockledge, Florida,
aflat la cincizeci de mile sud de baza NASA de la Cape Canaveral.
Urma să-l întâlnească pe Benjamin la barul din magazinul local
Woolworth şi trebuia să caute un tânăr în jur de douăzeci de ani,
cu un tricou cadrilat şi o şapcă de base-ball Budweiser, care
trebuia să ţină liber scaunul de lângă el. Se încadrase perfect în
timp. Era 3:35 după-amiaza.
Jason îl zări pe omul lui. Tânărul rus cu păr auriu ca nisipul,
care îşi făcuse studiile în California, era aşezat în colţul îndepărtat
din dreapta tejghelei, cu şapca de base-ball pe scaunul de lângă el.
La bar erau aşezaţi câţiva bărbaţi şi femei care-şi vorbeau liniştiţi
şi consumau răcoritoare şi gustări. Jason se apropie de scaunul
liber, se uită la şapcă şi rosti plin de politeţe:
— E liber?
696
 — Aştept pe cineva, răspunse tânărul ofiţer KGB pe un ton lipsit
de inflexiuni, ridicându-şi ochii cenuşii spre chipul lui Bourne.
— Găseşte alt loc.
— Probabil că ea nu o să apară în următoarele cinci minute.
— Păi atunci e perfect. Eu nu stau decât să beau o Coca-Cola.
Până atunci am plecat de mult.
— Ia loc, răspunse Benjamin luându-şi şapca de pe scaun şi
punându-şi-o pe cap.
De ei se apropie un barman care mesteca chewing-gum, iar
Jason comandă. După ce sosi băutura, instructorul Komitetului
continuă calm, de astă dată cu ochii la paharul său de lapte cu
vanilie din care sorbea cu paiul.
— Deci tu eşti Archie, ca în benzile desenate.
— Iar tu eşti Benjamin, încântat de cunoştinţă.
— O să aflăm curând dacă-i valabil, nu?
— De ce? S-a-ntâmplat ceva?
— Aş vrea să-ţi explic de la-nceput cum stai, ca să nu ai
surprize pe parcurs, spuse sovieticul crescut pe Coasta de Vest.
Nu îmi place că ai fost lăsat să intri. În ciuda fostei adrese la care
am locuit şi a aspectului meu exterior, să ştii că americanii nu-mi
sunt prea simpatici.
— Ascultă, Ben, îl întrerupse Bourne fixându-l insistent şi
obligându-l să-l privească. Una peste alta, nici eu nu sunt de acord
cu faptul că mama ta e la închisoare. Însă, pe de altă parte, nu eu
am trimis-o acolo.
— Noi îi lăsăm să plece pe dizidenţi şi pe evrei, iar voi vă
încăpăţânaţi să reţineţi o femeie de cincizeci şi opt de ani care n-a
făcut altceva decât să transmită nişte informaţii! şopti rusul
vorbind cu năduf.
— Nu cunosc detalii şi am nevoie de ajutorul tău, Benjamin.
— Am s-o fac fiindcă aşa am primit ordin, nu pentru că m-ai fi
convins. Însă dacă încerci să afli lucruri care nu te privesc, altele
decât cele pentru care ai cerut să fii primit aici, să ştii că nu mai
ieşi viu. Clar?
— Nu numai că e clar, dar e irelevant şi nu era necesar să mi-o
spui. În afara unei mirări şi a unei curiozităţi explicabile, să ştii că
locul şi obiectivele sale nu-mi stârnesc nici un fel de interes. După
părerea mea, totul e inutil… Deşi, să fiu cinstit, Novgorodul bate
de departe ceea ce-au făcut americanii în Disneyland.
Benjamin râse fără voia lui şi suflă prin pai involuntar în spuma
din pahar care debordă.
697
 — La Anaheim ai fost? îl întrebă el cu un zâmbet răutăcios.
— Nu mi-am permis. Costă prea mult.
— Noi am avut invitaţii diplomatice.
— Bravo. Constat că până la urmă eşti totuşi şi tu om. Hai mai
bine să facem o plimbare şi să vorbim de ale noastre.

Traversară un pod miniatural care ducea în New London,

Connecticut, locul de naştere a submarinelor şi coborâră spre
fluviul Volga care, în acest sector, căpătase aspectul unei baze
navale secrete – şi aceasta construită în miniatură, foarte
convingător. La porţile înalte stăteau ostaşi înarmaţi din „Marina
USA”, iar alţii patrulau în faţa rampelor imense din beton pe care
erau lansate la apă submarinele reduse la scară ce compuneau
flota nucleară a americanilor.
— Avem schema tuturor amplasamentelor, planuri, hărţi, cotele
tuturor debarcaderelor la milimetru, spuse Benjamin. Şi cu toate
astea trebuie încă să pătrundem în incintă trecând de toate
punctele de pază. Nu-i caraghios?
— Deloc. Suntem foarte buni.
— Da, numai că noi suntem şi mai buni. Cu excepţia unor mici
nemulţumiri. Voi nu faceţi decât să luaţi totul de-a gata.
— Ce?
— În ciuda propagandei voastre obişnuite, America albilor n-a
cunoscut niciodată sclavia. Noi ştim ce-nseamnă ea.
— Tinere, aici ar fi vorba nu numai despre o istorie îndepărtată,
ce, mai mult, de una selectivă. Nu crezi?
— Vorbeşti de parcă ai fi profesor.
— Şi dacă aş fi?
— Atunci te-aş contrazice.
— Numai dacă ne-am afla într-un cadru mai adecvat care să-ţi
dea căderea de a aduce contraargumente.
— Haida-de, încetează cu prostiile! Otrava asta de-a libertatea
academică ţine de trecut. Uită-te şi tu la universităţile noastre.
Avem formaţii rock, blue-jeans şi mai multă cocaină decât ar
încăpea vreodată în foiţa voastră de ţigări.
— Şi asta numeşti tu progres?
— Nu crezi că e un început?
— Trebuie să mă gândesc serios la ce mi-ai spus.
— Chiar crezi că o poţi ajuta pe mama?
— Dar tu chiar crezi că mă poţi ajuta?
— Să încercăm… Bine. Acest Carlos Şacalul. Am auzit câte ceva
698
despre el, însă nu ştiu prea multe. Direktor Krupkin susţine că
este un şmecher dat naibii.
— Mi se pare mie sau aud un californian vorbind?
— Ce vrei, nu scap de trecut. Las-o cum a căzut. Sunt exact
acolo unde vreau să fiu şi nu mi-aş schimba locul pentru nimic în
lume.
— Nici n-aş îndrăzni…
— Ce?
— Tot protestezi…
— Shakespeare s-a exprimat foarte bine. A doua mea
specializare la UCLA a fost literatura engleză.
— Şi prima?
— Istoria Americii. Altceva, bunicule?
— Mulţumesc, nepoate.
— Acest Şacal, continuă Benjamin sprijinindu-se de gardul din
„New London” şi stârnind imediat reacţia paznicilor care se
apropiară în goană. Prastite! strigă el. Nu, nu, scuzaţi. Tak govoria!
Sunt instructor!… Uf, la dracu’!
— Crezi că o să-ţi facă raport? întrebă Jason în timp ce se
îndepărtau rapid de „bază”.
— Nu sunt prea tâmpiţi. Personal auxiliar îmbrăcat în uniformă.
Se-nvârt prin post şi-şi fac rondul, dar nu ştiu exact despre ce-i
vorba. Doar pe cine şi ce să oprească.
— Câinii lui Pavlov?
— Păi cum altfel? Animalele nu gândesc. Se aruncă la beregată
şi-şi înfig colţii.
— Ceea ce ne aduce înapoi la discuţia despre Şacal, spuse
Bourne.
— Nu înţeleg.
— Nici nu-i nevoie, era doar o figură de stil. Cum poate
pătrunde în complex?
— Nu are cum. Paznicilor din tunel şi de la „graniţe” li s-au dat
numele şi seria legitimaţiei şi actelor de acces în Novgorod ale
agentului pe care l-a ucis la Moscova. Numai să apară şi au ordin
să-l împuşte; pe loc.
— I-am spus lui Krupkin că nu aşa trebuie procedat.
— De ce?
— Fiindcă nu el are să pătrundă cu legitimaţia aceea şi s-ar
putea să omorâm pe cine nu trebuie. O să trimită doi, trei, poate
patru persoane în sectoare diferite, ca se creeze confuzie, iar în
timpul ăsta va studia şi va căuta o soluţie de a intra el însuşi în
699
complex.
— Eşti complet ţicnit. Şi ce se-ntâmplă cu cei pe care îi trimite
în locul lui?
— Ei nu contează. Dacă sunt împuşcaţi, Carlos va afla cum stă
şi va proceda în consecinţă.
— Chiar că eşti nebun. Şi unde crezi că are să găsească
voluntari?
— Oriunde trăiesc oameni care sunt dispuşi să câştige într-o zi
salariul pe o lună. Fiecăruia dintre ei îi va spune că-i o verificare
de rutină – secretă, fireşte – şi le va dovedi cu actele oficiale pe care
le are asupra sa. Dacă te gândeşti ce combinaţie teribilă fac câteva
bucăţi de hârtie cu banii, atunci ai să-nţelegi că va impresiona pe
cineva.
— Iar la prima poartă nu va mai avea actele, insistă
instructorul.
— De ce? A trecut cu maşina prin câteva oraşe – cinci sute de
mile. Şi putea face copii oriunde pe drum. Acum centrele voastre
de afaceri au maşini xerox peste tot şi nu cred că-i o problemă să
faci să arate cât mai convingător o bucată de hârtie. Bourne se
opri şi îl privi preocupat pe tânărul sovietic americanizat. Tu te legi
de amănunte, Benjamin şi crede-mă, nu ele contează acum. Carlos
e decis să intre în Novgorod şi să lase o amprentă în faţa căreia
pălesc toată priceperea şi viclenia lui. Dacă Krupkin a reuşit să
transmită ştirea cum l-am rugat, atunci Şacalul va crede că am
murit.
— Tot globul crede că ai murit… Da, Krupkin mi-a spus tot. De
fapt, cred că ar fi fost o prostie să-mi ascundă ceva. Pentru cei de
aici eşti un simplu recrut, „Archie”, însă ştiu cine eşti cu adevărat,
Bourne. Chiar dacă n-aş fi auzit în viaţa mea de tine, acum ştiu
poate prea mult. Numai despre tine vorbeşte Radio Moscova
începând de azi-noapte.
— Atunci putem presupune fără să ne-nşelăm că şi Şacalul a
aflat până acum.
— Fără îndoială. Fiecare maşină din Rusia are un radio. E
obligatoriu. În cazul în care ne-ar ataca americanii, asta ca o
paranteză.
— Bună politică de vânzări.
— Chiar l-ai asasinat pe Teagarten la Bruxelles?
— Termină cu prostiile…
— Bine, să rămânem la treburile noastre. Ce vrei să spui cu
toate astea?
700
 — Krupkin trebuia să lase totul în seama mea.
— Ce să lase?
— Problema infiltrării Şacalului la Novgorod.
— Ce dracu’ tot îndrugi acolo?
— Vorbesc cu Krupkin, dar oricum transmite vorbă fiecărui
punct de pază din tunel şi din incintă să-l lase să intre pe cel care
foloseşte legitimaţia aceea. Bănuiala mea este că vor intra patru,
poate cinci persoane. Să-i lase înăuntru, dar să nu-i scape din
ochi.
— Archie, tocmai ţi-ai câştigat dreptul la o rezervă şi propria
cămaşă de forţă. Eu zic că nici nu mai e nevoie de certificat
medical.
— Ba nu. Am spus că cine intră – presupunând că aşa ceva este
posibil – este urmărit şi supravegheat şi că paznicii sunt obligaţi să
ţină legătura permanent cu noi. Ei ştiu că ne găsesc în acest
sector.
— Şi?
— Unul dintre aceşti bărbaţi va dispărea în câteva minute.
Nimeni nu va şti în ce direcţie a luat-o. Abia atunci vom fi siguri că
e vorba de Şacal.
— Şi?
— Abia asta îl va convinge că e invulnerabil, că e liber să facă ce
pofteşte, convins că eu am murit. Moartea mea îi va da libertate de
mişcare.
— De ce?
— Ca şi mine, el este convins că suntem singurii doi oameni de
pe glob în stare să ne găsim unul pe celălalt, fie că ne-am afla în
junglă, într-un oraş aglomerat sau o combinaţie a celor două
variante. Numai ura te poate aduce în starea asta, Benjamin. Sau
disperarea.
— Cam sentimental, nu crezi? Şi foarte abstract.
— Nu e adevărat, îi răspunse Jason. Sunt obligat să gândesc ca
el de ani de zile, pentru asta m-am pregătit. Pe ce distanţă se
întinde Novgorodul de-a lungul Volgăi, 30, 40 de kilometri?
— Mai exact pe 47, iar fiecare centimetru e păzit straşnic,
aşadar de nepătruns. În apă, la suprafaţă sau la adâncime, se
intersectează conducte de magneziu, prevăzute cu sisteme de
alarmă. Pe malul estic a fost instalată la nivelul solului o adevărată
reţea de grilaje cu senzori sensibili la greutate. Tot ce depăşeşte 60
de kilograme declanşează sistemele de alarmă şi, instantaneu, spre
locul respectiv se orientează camere de luat vederi şi reflectoare
701
puternice. Dacă totuşi intrusul care depăşeşte această greutate,
reuşeşte să ajungă la gardul conectat la înaltă tensiune, va fi
electrocutat la prima atingere; lucru valabil şi pentru conductele
instalate sub apă. Sigur, animalele de talie mare sau buştenii care
plutesc pe apă, le dau multă bătaie de cap paznicilor, dar consider
că nu strică, să facă din când în când mişcare. Asta întăreşte
disciplina.
— Înseamnă că singura cale de acces sunt tunelele, dacă nu mă
înşel, spuse Bourne.
— Doar pe acolo ai intrat, aşa că n-am ce adăuga la ce ştii deja.
Doar că porţile se închid automat la primul semn suspect, iar în
cazuri de urgenţă inundăm tunelele.
— Lucruri care lui Carlos îi sunt deja cunoscute. Doar a fost
pregătit în această bază.
— Din cât mi-a explicat Krupkin, da. Dar asta se întâmpla cu
mulţi ani în urmă.
— Cu mulţi ani în urmă, de acord. Totuşi, mă întreb dacă s-a
schimbat ceva pe aici.
— Din punct de vedere tehnic, probabil că s-ar putea scrie
câteva volume. În special mijloacele de comunicaţie şi metodele de
asigurare a securităţii au evoluat. Însă, într-adevăr, nu s-au făcut
modificări esenţiale. În ceea ce priveşte sectoarele în sine, s-au
adus unele schimbări, dar ele nu au modificat străzile şi nici n-au
afectat clădirile. Mai uşor ar fi să mutăm câteva mari oraşe ruseşti
din loc.
— Deci, oricare ar fi schimbările, acestea sunt minore şi de
natură internă.
Ajunseră la o intersecţie reprodusă în miniatură în mijlocul
căreia se afla un şofer certăreţ ce conducea un Chevrolet de la
începutul anilor ’70 şi un poliţist care îi întindea un talon de
amendă.
— Ce se întâmplă? întrebă Bourne.
— Ideea ar fi aceea de a-i inculca şoferului o pornire spre ceartă,
o anume agresivitate. În America, cetăţeanul obişnuit se ceartă
aprig cu poliţiştii, ceea ce nu-i cazul la noi.
— Aşadar, crearea unui reflex că trebuie să conteşti autorităţile,
aşa cum un elev şi-ar contrazice profesorul, da? Cred totuşi că nu-
i o atitudine comună în America.
— Da, e o atitudine cu totul diferită.
— Îmi pare bine că ai sesizat diferenţa. Jason auzi un bâzâit
îndepărtat şi ridică ochii spre cer pentru a vedea un avion care
702
survola apele fluviului Volga. Dumnezeule, un aparat de zbor,
murmură el ca pentru sine.
— N-are importanţă, interveni Benjamin imediat. E tot al
nostru… Tot tehnologie de vârf. În primul rând că nu există
aeroport; ci doar locurile în speciale de aterizare a elicopterelor, iar
în al doilea rând, că suntem apăraţi de o reţea de radare. Dacă
apare vreun avion neidentificat la 30 de mile depărtare de
Novgorod, baza noastră de la Belopol dă alarma şi aparatul este
doborât.
Peste drum, în jurul poliţistului imperturbabil şi antipatic şi al
şoferului pus pe arţag, se strânsese între timp o mulţime de gură-
cască, iar oamenii îl încurajau strident pe cel din urmă, care
ajunsese să se manifeste aproape violent.
— Uneori americanii se poartă prosteşte, mormăi tânărul
instructor oarecum jenat.
— De fapt, corect ar fi să spunem că unii au idei prosteşti
despre comportamentul americanilor, rosti Bourne zâmbind.
— Să mergem, propuse Benjamin îndepărtându-se de locul
incidentului. Să fiu sincer, eu am insistat să renunţe la acest
exerciţiu fiindcă şchioapătă la capitolul realist, însă m-au contrazis
afirmând că atitudinea e importantă.
— Ca şi când ai încerca să convingi un student că-şi poate
contrazice profesorul, sau un cetăţean obişnuit îl poate critica în
public pe un membru al Politbiuro? Sunt atitudini oarecum
ciudate, nu?
— Ba nu. Sunt beton, Archie.
— Calmează-te, tinere Lenin, spuse Jason mergând alături de
instructor. Unde l-ai pierdut pe tânărul flegmatic din Los Angeles?
— L-am îngropat în puţurile Labrea.
— Aş vrea să studiez cărţile. Pe toate.
— S-a aranjat. Ai să faci cunoştinţă şi cu regulamentul de
vizitare a bazei.

Cei doi erau aşezaţi la masa lungă aflată în sala de întruniri a

ofiţerilor, având desfăşurate dinainte hărţile întregului complex
Novgorod. După aproape patru ore de studiu atent şi concentrat,
Bourne era la fel de uimit ca şi la început. Terenurile de
antrenament care se întindeau de-a lungul fluviului erau mult mai
complexe şi mai elaborat construite decât îşi închipuise, iar
remarca lui Benjamin că „Mai uşor era să muţi oraşe întregi din
loc” decât să aduci schimbări drastice la Novgorod, nu era deloc
703
exagerată, ci simpla declarare a unei stări de fapt. În incinta bazei
de antrenament fuseseră ridicate la scară redusă oraşe şi
metropole întregi, porturi şi aeroporturi, complexe militare de la
Mediterana până pe coasta Atlanticului şi a Mării Baltice sau
Adriatice, toate reproduse între graniţele fireşti. Totuşi, în ciuda
nenumăratelor detalii, forţa de sugestie şi miniaturizarea făcuseră
posibilă construirea complexului pe o suprafaţă de treizeci de mile
de-a lungul cursului Volgăi, înaintând în pădure doar 3-5 mile.
— Egipt, Israel, Italia începu Jason ocolind masa şi uitându-se
la hărţi. Grecia, Portugalia, Spania, Franţa, Marea Britanie.
În acel moment, Benjamin îl întrerupse, lăsându-se obosit pe
spătarul scaunului:
— Germania, Olanda şi ţările scandinave, după cum ţi-am
explicat, în incinta unui sector sunt câte două ţări diferite, totuşi
delimitate, criteriul după care le-am organizat astfel fiind acela că
ele sunt învecinate sau prezintă similitudini culturale. Sau pur şi
simplu, din economie de spaţiu. La Novgorod avem nouă complexe
principale reprezentând naţiunile importante – importante prin
prisma intereselor noastre – deci şi nouă tunele cu o lungime de
şapte kilometri fiecare. Primul dintre ele porneşte de aici şi
continuă spre nord de-a lungul apei.
— Înseamnă că tunelul învecinat este al Marii Britanii, corect?
— Da. Urmat de Franţa, Spania – care include Portugalia – apoi,
peste Mediterana, Egiptul, Israelul…
— E limpede, îl întrerupse Jason aşezându-se în capătul mesei
şi împreunându-şi mâinile concentrat. Ai trimis vorbă oamenilor
voştri să permită accesul în incintă oricărei persoane care deţine
actele furate de Carlos, indiferent cum arată?
— Nu.
— Poftim? întrebă Bourne întorcându-se cu o mişcare bruscă
spre tânărul instructor.
— L-am lăsat pe tovarăşul Krupkin să se ocupe de toate. E într-
un spital din Moscova, aşa că nu mai au cum să-l aducă aici
pretextând că ar trebui să-şi refacă forţele.
— Şi cum pot trece dintr-un sector într-altul? Imediat, dacă va fi
nevoie.
— Înţeleg că eşti pregătit să afli care e regulamentul intern, da?
— Sunt gata. Am aflat tot ce-mi puteau spune aceste hărţi.
— OK.
Benjamin vârî mâna în buzunar de unde extrase un obiect de
culoare neagră de mărimea unei cărţi de credit, însă ceva mai gros.
704
I-l aruncă lui Jason care îl prinse din zbor şi îl întoarse pe toate
feţele. Ăsta-i permisul tău de liberă trecere, continuă sovieticul.
Numai ofiţerii superiori au dreptul să se legitimeze cu aşa ceva, iar
dacă-l rătăcesc sau îl pierd, sunt obligaţi să raporteze imediat.
— Dar nu văd nici un nume, nici un marcaj, absolut nimic.
— Nu se vede fiindcă totul este în interior, computerizat şi
codificat. În fiecare punct de trecere dintr-un sector într-altul
există un sistem de verificare. Introduci cartela metalică în fanta
aparatului, iar bariera se ridică automat, permiţându-ţi să intri,
avertizându-i astfel pe paznici că ai primit dreptul de acces de la
Cartierul General. Însă, undeva, se notează tot.
— Al naibii de isteţ, marxiştii ăştia retrograzi.
— Să ştii că şi prin camerele de hotel din Los Angeles am
întâlnit obiceiul acesta simpatic, iar eu vorbesc de ce se întâmpla
acum patru ani; şi acum, să vorbim despre celelalte lucruri.
— Regulamentul de ordine internă?
— Krupkin preferă să le numească măsuri de protecţie – atât
pentru noi cât şi pentru tine. Voi fi sincer: el nu se aşteaptă că ai
să ieşi viu de aici. Iar în acest caz trebuie să dispari fără urmă.
— Iată un raţionament delicios de realist.
— De fapt, ţine la tine, Bourne… Archie.
— Continuă.
— Pentru ofiţerii superiori eşti trimis de la biroul inspectorului
general din Moscova, un specialist american venit la Novgorod
pentru a verifica dacă sunt scurgeri de informaţii către Occident.
Eşti acoperit şi ţi se va da tot sprijinul de care ai nevoie, inclusiv
armament. Însă nimeni nu trebuie să-ţi vorbească decât dacă i te
adresezi tu mai întâi. Dată fiind biografia mea, eu voi fi omul tău
de legătură. Ai nevoie de ceva, îmi spui, iar eu îţi procur imediat.
— Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc.
— Poate că nici n-ai de ce. Nu faci un pas fără mine.
— Nu pot accepta condiţia asta.
— Ba nu.
— N-ai încotro.
— De ce?
— Nu vreau să mi se încurce nimeni printre picioare… şi apoi,
dacă scap teafăr din tărăşenia asta, aş vrea ca mama unui anumit
Benjamin să-şi găsească fiul bine-sănătos la Moscova.
Tânărul rus se uită la Bourne, iar în privirea lui se citi
înverşunare, amestecată cu durere.
— Chiar crezi că ne-ai putea ajuta, pe tata şi pe mine?
705
 — Sunt convins că pot… însă va trebui să mă ajuţi tu mai întâi.
Acceptă regulile pe care ţi le propun, Benjamin.
— Eşti un om ciudat.
— Mai degrabă sunt mort de foame. Se găseşte ceva de mâncare
pe aici? Poate şi nişte bandaje. În urmă cu puţin timp m-am ales
cu o rană, iar începând cu toate întâmplările de azi, gâtul şi umerii
nu mă lasă să uit. Jason îşi scoase haina şi constată că piepţii şi
gulerul cămăşii erau îmbibate de sânge.
— Iisuse! Trebuie să chem un medic…
— Nu. Poate o infirmieră… Aşa vreau eu, Ben.
— OK… Archie. Vom sta în apartamentul oaspeţilor, al
comisarilor – care se află la ultimul etaj. Avem serviciu la cameră,
aşa că am să sun după infirmieră.
— Ţi-am spus că mi-e foame şi că nu-mi e prea bine, dar nu
asta mă preocupă acum în mod special.
— Lasă, rosti californianul sovietic. În secunda în care apare
ceva neobişnuit, ştiu ei unde să ne găsească. Stai să strâng hărţile.
*
* *
Se întâmplă la 12:02 fix, chiar în timpul schimbării gărzilor
când noaptea este mai întunecată ca oricând. Telefonul din
apartamentul destinat înalţilor comisari în vizită la Novgorod păru
să explodeze, făcându-l pe Benjamin să sară ca un arc de pe
canapea. Se îndreptă în fugă spre aparatul care suna strident şi
smulse receptorul din furcă.
— Da?… Gdie? Kogda? Şto eto znacit?… Da! Trânti furios
receptorul şi se întoarse spre Bourne care era aşezat la masa din
sufragerie cu hărţile desfăşurate în faţa lui, în locul farfuriilor de la
cină, strânse de curând. De necrezut! La tunelul spaniol… pe
malul celălalt… Au fost ucişi doi paznici, iar pe partea noastră
ofiţerul de rond a fost găsit la cincisprezece metri de punctul său
de pază, cu un glonţ în beregată. Au vizionat casetele înregistrate
şi tot ce au văzut a fost un bărbat cu un sac sport! Îmbrăcat în
uniformă de paznic!
— Dar mai este ceva, nu? întrebă liniştit Bourne.
— Da şi s-ar putea să-ţi dau dreptate. Pe malul celălalt, au găsit
un zilier agricol strângând în mâini o bucată ruptă de hârtie. Zăcea
între cei doi paznici ucişi, iar unul dintre aceştia era dezbrăcat,
doar în pantofi şi în chiloţi… Cum naiba a reuşit?
— Să zicem că el era tipul cel bun, altceva nu-mi vine acum în
minte, rosti gânditor Bourne. Se ridică şi bătu cu palma în harta
706
sectorului spaniol. Probabil l-a trimis înainte pe omul plătit, cu
hârtiile contrafăcute, după care şi-a forţat intrarea în timp ce
ofiţerul din comitet descoperea înşelătoria, adresându-i-se în
spaniolă impostorului trimis de Carlos, care nu avea de unde să
ştie limba… Ţi-am spus, Ben. Testează, agită spiritele, seamănă
confuzie şi ţi-ai garantat intrarea. E un fleac să furi o uniformă, iar
în deruta creată, aşa s-a strecurat Şacalul fără probleme prin
tunel.
— Da, numai că cel care folosea legitimaţia trebuia urmărit,
supravegheat. Doar aşa sună ordinul tău, iar Krupkin l-a transmis
el însuşi.
— Kubinka! spuse Jason studiind preocupat harta.
— Arsenalul? Cel pomenit de toate buletinele de ştiri difuzate de
Moscova?
— Exact. Ca şi la Kubinka, Şacalul trebuie să aibă pe cineva
înăuntru. Cineva cu destulă autoritate, încât să-i ordone unui
ofiţer de pază să-l aducă mai întâi la el pe cel care încearcă să
treacă prin tunel şi abia apoi să dea alarma şi să-i trezească pe cei
de la Cartierul General.
— E posibil, aprobă rapid, pe un ton ferm, tânărul instructor. Ar
fi jenant să-i trezeşti pe ofiţerii superiori cu alarme false, iar
paznicii, după cum spuneai şi tu, probabil că au fost derutaţi.
— La Paris mi s-a spus că stânjeneala, teama de a fi puşi în
situaţii jenante, este unul dintre cei mai temuţi duşmani ai KGB-
ului. E-adevărat? întrebă Bourne ridicând ochii de pe harta
complexului.
— În proporţie de optzeci la sută, îi răspunse Benjamin. Bine,
dar pe cine ar putea să aibă înăuntru? Pe cine? N-a mai trecut pe
aici de peste treizeci de ani!
— Dacă am avea la dispoziţie câteva ore şi mai multe computere
cu datele personale ale tuturor celor care lucrează la Novgorod,
probabil că am obţine o listă de câteva sute de nume din care ar
ieşi ceva suspecţi. Însă noi nu avem ore întregi la dispoziţie. Cred
că nici minutele nu ne mai ajung. În plus, cum îl ştiu pe Şacal,
probabil că tot nu mai are nici o importanţă.
— Ba eu cred că are o importanţă a naibii de mare! strigă
sovieticul americanizat. Avem un trădător printre noi şi ar trebui
să ştim cine e!
— Părerea mea este că o să afli curând… Astea sunt doar
amănunte, Ben. Singura noastră problemă acum este că a intrat!
Hai să ieşim şi vom găsi afară răspunsurile la întrebări. Ai să-mi
707
faci rost de tot ce am nevoie.
— Bine.
— Absolut tot ce-mi trebuie.
— Asta am lămurit-o deja.
— După care tu dispari. Crede-mă, ştiu ce spun.
— Nici să nu te gândeşti, Archie.
— Aha, se întoarce California de la drum.
— Ai auzit ce am spus.
— Înseamnă că mama lui Benjamin va găsi un cadavru în locul
fiului când se va întoarce la Moscova.
— Aşa să fie!
— Aşa să…? Asta de ce ai spus-o?
— Nu ştiu. Mi s-a părut cea mai corectă exprimare.
— Gura! Hai mai bine să ieşim de aici.

708
 CAPITOLUL XLI
Ilici Ramirez Sanchez pocni din degete de două ori şi ieşi din
întuneric pentru a urca câteva trepte din faţa intrării reconstituite
la dimensiuni mai modeste a bisericii de pe Paseo del Prado din
Madrid. Din spatele unei coloane cu caneluri răsări o umbră,
silueta unui bărbat solid în jur de şaizeci de ani care se arătă în
lumina slabă aruncată de un felinar ceva mai îndepărtat. Bărbatul
era îmbrăcat în uniformă de ofiţer spaniol, mai precis de general-
locotenent, cu trei rânduri de şnururi atârnate pe tunică. Spre
deosebire de Carlos care ducea în mână sacul sport, acesta se
prezentase la întâlnire cu o valiză din piele pe care i-o arătă,
adresându-i-se în acelaşi timp în limba spaniolă, vorbită în acest
sector:
— Să intrăm în sacristie. Te poţi schimba de haine acolo.
Uniforma asta de paznic îţi e prea largă şi s-ar putea să-i incite pe
unii să tragă după tine.
— Ce bine îmi e să vorbesc iar în limba noastră maternă, spuse
Carlos urmându-l pe necunoscut în bisericuţă şi întorcându-se
scurt să închidă uşa masivă după ei. Îţi rămân veşnic îndatorat,
Enrico, adăugă el aruncând o privire în jur şi remarcând şirurile
goale de bănci şi luminiţele calde care jucau pe crucifixul de aur
din altar.
— Ramirez, de vreo treizeci de ani îmi eşti îndatorat şi la ce-mi
foloseşte? râse militarul în timp ce se îndreptau prin dreapta
stranei spre sacristie.
— Poate că nu mai ţii legătura cu familia ta de la Baracoa. Fraţii
şi surorile lui Fidel nu o duc nici pe sfert atât de bine.
— Nici măcar descreieratul ăla de Fidel, dar cui ce-i pasă? Se
spune că acum se spală mai des, ceea ce înseamnă că a făcut un
mare pas înainte. Da, dar tu-mi vorbeşti de familia mea de la
Baracoa. Şi cu mine cum rămâne, stimate asasin internaţional?
Fără un iaht, fără surle şi trâmbiţe… Mai mare ruşinea, zău aşa!
Dacă nu eram eu să te previn acum treizeci şi trei de ani, mureai
împuşcat chiar aici, în tabăra asta. Acum, că veni vorba, chiar în
faţa bisericii ăsteia de păpuşi de pe Prado ţi-ai făcut ieşirea în
scenă, îmbrăcat în preot, un personaj care nu încetează să-i
uimească pe ruşi, ca şi pe toţi ceilalţi.

709
 — Şi, din clipa în care m-am instalat la Paris, ţie ţi-a lipsit
vreodată ceva? Intraseră într-o cameră lambrisată în care aşa-zişii
preoţi trebuiau să pregătească slujba. Ţi-am refuzat eu ceva
vreodată? adăugă Carlos aşezând sacul de voiaj pe pardoseală.
— Hai, dom’le, că glumeam şi eu, protestă Enrico cu blândeţe,
zâmbindu-i cald şi cu multă bunăvoinţă Şacalului. Unde e umorul
acela sănătos pe care ştiam că-l are infamul meu prieten?
— În clipa asta am alte griji pe cap.
— Sunt convins. Recunosc sincer, întotdeauna ai fost mai mult
decât generos cu familia mea din Cuba, lucru pentru care chiar ţin
să-ţi mulţumesc. Mama şi tata au dus o viaţă liniştită şi
îndestulată sigur, până-n ultima clipă n-au încetat să se minuneze
că trăiau mult mai bine decât toţi cunoscuţii lor… în timp ce
revoluţionarii erau eliminaţi de conducătorii lor revoluţionari şi
aruncaţi în temniţă sau ucişi. Nu ştiu dacă ai mei au înţeles ceva.
— Tu erai o ameninţare pentru Castro, ca şi Che. În fine, au
trecut toate acum.
— Aşa este, multe au trecut peste noi, îl aprobă Enrico
studiindu-l cu atenţie. Iar tu, Ramirez, ai mai intrat la apă. Unde-i
coama de păr negru pe care o aveai în tinereţe şi faţa cărnoasă cu
trăsături puternice şi privire limpede?
— Hai să nu vorbim despre asta.
— Foarte bine. Eu m-am îngrăşat, iar tu ai slăbit şi asta spune
ceva. Eşti rănit grav?
— Funcţionez destul de bine pentru ce-am de gând să fac, ceea
ce trebuie să fac.
— Ramirez, ce crezi că ar mai fi de făcut? întrebă deodată
bărbatul costumat în militar privindu-l pe Carlos cu atenţie. E
mort! Moscova se împăunează cu moartea lui însă, când m-ai
sunat, am ştiut că tu l-ai ucis. Jason Bourne e mort! Duşmanul
tău s-a dus pe lumea cealaltă. Tu nu eşti prea bine, aşa că
întoarce-te la Paris şi îngrijeşte-ţi sănătatea. Te scot eu pe aceeaşi
cale pe care te-am adus înăuntru. O luăm prin „Franţa” şi-ţi obţin
eu viza de trecere. Vei fi curierul comandantului „Spaniei” şi
„Portugaliei” care are de dus un mesaj confidenţial în Dzerjinski. E
o procedură obişnuită. Nimeni nu se încrede în nimeni şi cel mai
puţin în oamenii aflaţi în subordine. Nu va fi nevoie să omori un
singur paznic.
— Nu! Trebuie să le dau o lecţie!
— Atunci poate că nu m-am exprimat corect. Când m-ai sunat
folosind toate codurile tale de urgenţă, am făcut exact ce mi-ai
710
cerut fiindcă şi tu te-ai ţinut de cuvântul dat şi timp de treizeci şi
trei de ani i-ai ajutat pe bătrânii mei. Însă acum e vorba de alt soi
de riscuri – la plural – iar eu nu ştiu dacă sunt dispus să mi le
asum.
— Îndrăzneşti să-mi vorbeşti tocmai mie aşa? se răsti Şacalul în
timp ce îşi scotea tunica uniformei de paznic, lăsând să se vadă
bandajul bine strâns pe umăr, prin care nu trecuse nici fir de
sânge.
— Încetează cu teatrul, îi spuse Enrico cu blândeţe. Ne ştim de
prea mulţi ani ca să ne mai dăm artişti unul în faţa celuilalt. Sper
că-l mai am încă în faţă pe bărbatul care în tinereţe era animat de
înalte idealuri revoluţionare şi cu care am fugit acum mai bine de
treizeci de ani din Cuba. Era şi Santos cu noi… Că veni vorba, el
ce mai face? De fapt, de el se temea cel mai mult Fidel.
— E bine, îi răspunse Carlos pe un ton plictisit. Vrem să mutăm
Le Coeur du Soldat în altă parte.
— Încă-şi mai îngrijeşte grădina – grădina lui englezească?
— Da.
— Cred că i se potrivea mai bine meseria de peisagist, sau de
florar. Iar eu ar fi trebuit să ajung un foarte bun inginer agronom.
Ştii, de fapt, aşa l-am cunoscut pe Santos… Numai că schimbările
melodramatice de regim ne-au schimbat şi nouă viaţa, nu?
— Angajamentul politic ne-a schimbat cursul vieţii. Peste tot în
lume fasciştii au lăsat o urmă a trecerii lor.
— Iar acum, noi începem să ne purtăm ca fasciştii, iar ei vor să
ia de la noi, comuniştii, părţile noastre mai puţin urâte şi sunt
chiar dispuşi să deschidă băierile pungii, ceea ce n-o să meargă,
dar măcar sună frumos.
— Şi ce legătură au toate astea cu mine, monseniorul tău?
— Zău, Ramirez, las-o mai moale. Nu ştiu dacă ai aflat sau nu,
dar nevasta mea, rusoaica, a murit acum câţiva ani, iar copiii mei
sunt studenţi la Universitatea din Moscova. N-ar fi ajuns în veci
acolo dacă n-aş fi avut funcţia pe care o am, iar eu nu-mi doresc
nimic mai mult decât să-i văd absolvind facultatea. Vor fi doctori,
oameni de ştiinţă… Vezi tu, asta mi-ai cerut să risc. Până acum
am reuşit să lucrez pe burtă şi nimeni nu mi-a descoperit jocul, iar
tu ai meritat din plin să-mi asum toate riscurile. Însă cred că e
momentul să mă opresc. Peste câteva luni mă pensionez şi drept
mulţumire pentru serviciile pe care le-am adus ţării în Europa de
Sud şi în Mediterana, probabil am să capăt o vilă frumoasă pe
malul Mării Negre unde or să vină copiii să mă viziteze. Aşa că fii
711
bun şi explică-te, Ramirez, ca să văd dacă sunt dispus să merg pe
mâna ta sau să te las să te descurci singur… Repet, n-o să ştie
nimeni că eu te-am ajutat să pătrunzi aici şi, după cum spuneam,
meriţi din plin să fii ajutat, dar s-ar putea să fiu nevoit să mă
opresc aici.
— Înţeleg, rosti Carlos apropiindu-se de valiza adusă de Enrico,
aşezată acum pe măsuţa din sacristie.
— Sper din tot sufletul să mă-nţelegi. De-a lungul anilor i-ai
ajutat pe ai mei cum eu probabil n-aş fi fost în stare s-o fac
vreodată, însă, pe de altă parte şi eu m-am revanşat cum am
putut. Nu uita că datorită mie ai ajuns la Rodcenko, că eu ţi-am
furnizat numele unor înalţi funcţionari din câteva ministere,
personaje în jurul cărora circulau tot felul de zvonuri, verificate de
Rodcenko în persoană spre folosul tău. Aşa încât, dragul meu
bătrân tovarăş revoluţionar, nici eu n-am stat cu mâinile în sân în
ceea ce te priveşte. Iar lucrurile s-a mai schimbat între timp. Nici
noi nu mai suntem ce-am fost, nişte tineri înflăcăraţi în căutarea
unei cauze măreţe, fiindcă între timp ne-am pierdut apetitul
pentru cauze în general. Tu, aş putea spune, cu mult înaintea
mea.
— Cauza pe care am îmbrăţişat-o eu rămâne una, îi tăie vorba
Şacalul cu asprime. Eu şi, alături de mine, toţi cei care mă slujesc.
— Dar eu te-am slujit…
— Mi-ai mai spus-o, după cum ai insistat şi asupra generozităţii
mele faţă de tine şi de ai tăi. Iar acum, te-ntrebi dacă e cazul să mă
ajuţi şi-n continuare, nu-i aşa, sau mă înşel?
— Trebuie să-mi apăr pielea. De fapt, ce cauţi aici?
— Doar ţi-am spus. Trebuie să le dau o lecţie, să le transmit un
mesaj.
— Te referi la aceleaşi persoane din trecut?
— Da.
Carlos deschise valiza şi găsi o cămaşă aspră de in, o şapcă de
pescar portughez, pantaloni uzaţi prinşi cu sfoară în loc de bretele
şi un sac marinăresc din pânză.
— De ce le-ai ales tocmai pe astea? întrebă Şacalul.
— Fiindcă sunt mai largi şi nu-ţi mai ştiam măsura. Nu te-am
mai văzut de atâţia ani, mi se pare de când ne-am întâlnit în
Malaga acum cincisprezece ani. N-aveam cum să-ţi comand haine
pe măsură şi chiar sunt mulţumit că nu am încercat, fiindcă nu
mai eşti cum te ţin eu minte, Ramirez.
— Dar nici tu nu te-ai îngrăşat prea mult, îi replică asasinul. Ţi
712
s-a mai rotunjit burta, dar în rest avem aceeaşi înălţime şi cam
acelaşi aspect.
— Da; şi? Ce-i cu asta?
— Îţi spun imediat. S-a schimbat ceva pe aici de când am lucrat
împreună?
— Tot timpul. Sunt trimise fotografii de la centru, iar a doua zi
se înfiinţează şi echipele de constructori. Pe Prado de aici, din
„Madrid” au apărut noi magazine, noi indicatoare stradale, ba au
schimbat şi canalizarea după modelul lucrărilor de modernizare
din capitala spaniolă. În „Lisabona” au schimbat cheiul din
„estuar” şi debarcaderele care se întind pe malul „Râului Tejo”
pentru a rămâne fideli realităţii. Cuvântul de ordine este
autenticitatea. Candidaţii care trec examenul şi sunt trimişi în
misiune în ţările respective, vreau să-ţi spun că se simt în largul
lor, însă îmi amintesc de prima mea misiune la baza navală din
Barcelona. Trebuie să recunosc că m-am simţit ca acasă. M-am
pus imediat pe treabă fiindcă pregătirea psihologică era de mult
încheiată. Şi nici n-am avut surprize prea mari.
— Dar tu nu vorbeşti decât despre aparenţe, îl întrerupse
Carlos.
— Şi nu despre asta-i vorba?
— Poate că şi de construcţiile mai durabile, permanente, care
nu sunt la vedere şi pe care nu le ştie chiar toată lumea.
— Adică?
— Depozite de arme, de carburanţi, bazele de pompieri, adică
lucrurile reale şi care nu fac parte din peisajul pe care l-aţi
reconstruit. Sunt tot acolo unde le ştiu?
— Acolo şi chiar mai mari. Mă refer la arsenalele principale şi
depozitele de carburanţi cu rezervoarele lor subterane. Majoritatea
se află tot la vest de sectorul „San Roque”, în apropiere de trecerea
spre „Gibraltar”.
— Şi cum se poate trece dintr-un sector într-altul?
— Ei, aici chiar s-a schimbat ceva, spuse Enrico şi extrase din
buzunarul de la piept al tunicii un obiect plat şi foarte mic. La
fiecare punct de trecere este instalat un sistem computerizat de
verificare ce permite accesul în zona respectivă după ce bagi
obiectul ăsta în aparat.
— Şi nu pune nimeni întrebări?
— Numai la Cartierul General al Bazei Novgorod, dar nu-i o
regulă.
— Nu-nţeleg.
713
 — Dacă se pierde vreo cartelă de felul ăsta, sau dacă ea este
furată, ceea ce nu s-a întâmplat până acum, situaţia se raportează
imediat, iar codurile interne de acces sunt anulate.
— Am înţeles.
— Eu nu. Ce-i cu toate întrebările astea? Te mai întreb o dată:
de fapt, ce cauţi aici? Şi ce-i cu lecţia, sau cu mesajul de care
vorbeai?
— Zona „San Roque” zici?… spuse Carlos începând să-şi
amintească. La trei sau patru kilometri sud de tunel, nu-i aşa? Un
mic sat de pescari, nu-i aşa?
— Da, poarta „Gibraltar”.
— Iar următorul sector este „Franţa” apoi „Anglia” şi, în fine, cel
mai mare, „Statele Unite”. Da, acum mi-e clar, mi-am amintit
perfect.
Şacalul îi întoarse spatele tovarăşului său şi vârî mâna în
buzunarul pantalonilor.
— În schimb eu nu mai pricep nimic, spuse Enrico pe un ton
ameninţător. Şi asta nu-mi place deloc. Răspunde-mi, Ramirez. Ce
cauţi aici?
— Îndrăzneşti să mă suspectezi, pe mine? continuă Carlos cu
spatele la vechiul său tovarăş de arme. Îndrăzneşti să-l iei la
întrebări pe monseniorul din Paris?
— Destupă-ţi bine urechile, popă de trei parale. Îmi răspunzi
imediat, altfel ies pe uşă şi din clipa aceea nu mai ieşi viu de aici!
— Foarte bine, Enrico, îi răspunse Ilici Ramirez Sanchez fixând
peretele lambrisat al sacristiei. Mesajul meu va fi cum nu se poate
mai clar şi va zgudui din temelii Kremlinul. Nu numai că l-am
omorât pe paiaţa aia de Jason Bourne pe pământ sovietic, dar voi
lăsa o urmă a trecerii mele, a lui Carlos Şacalul, care să
amintească întregii Ruşii greşeala pe care a făcut-o Komitetul
nefolosindu-se de cunoştinţele şi priceperea mea extraordinară.
— Ei şi tu acum, spuse Enrico râzând amuzat, ca atunci când
vrei să faci pe plac unui nebun. Iar joci teatru, Ramirez? Şi cum ai
să laşi urma trecerii tale, cum ai să le transmiţi mesajul, această
declaraţie supremă pe care vrei s-o faci?
— Nimic mai simplu, îi răspunse Şacalul întorcându-se cu faţa
spre Enrico şi îndreptând spre acesta un pistol cu amortizor.
Schimbăm rolurile.
— Ce?
— Am să distrug Novgorodul, îl ard din temelie.
Carlos trase un singur glonţ, în gât sus, spre bărbie. Avea
714
nevoie de un veston cât mai curat şi nu de unul pătat de sânge.

Îmbrăcat în uniformă de camuflaj cu trese de maior de

infanterie pe epoleţi, Bourne nu făcea notă discordantă cu puţinii
militari „americani” pe care îi întâlniră sporadic în incursiunea lor
nocturnă, trecând dintr-un sector într-altul al complexului Statelor
Unite. Conform spuselor lui Benjamin, personalul de pază nu era
numeros, pe întreaga suprafaţă de opt mile pătrate patrulau cel
mult treizeci de soldaţi şi ofiţeri. În zonele „metropolitane” mergeau
câte doi, pe jos, în timp ce în sectoarele „rurale” aceştia treceau în
control cu vehicule militare. Şi tânărul instructor rechiziţionase un
jeep.
Fuseseră conduşi de la apartamentul comisarilor, aflat în sediul
cartierului general SUA, până la un mare depozit şi garaj spre vest
pe malul fluviului, de unde Benjamin, prezentându-şi legitimaţia,
reuşise să procure jeep-ul. Sub privirile uimite ale paznicilor din
interior, Bourne se îmbrăcase în uniformă de luptă şi fusese
echipat cu o carabină cu baionetă, un automat clasic de calibrul
45 şi cinci banderole cu gloanţe adevărate, acestea din urmă
obţinute numai la dispoziţia transmisă telefonic de către
subalternul devotat dar necunoscut al lui Krupkin, de la Cartierul
General Moscova. Ajunşi afară, Jason se plânse din nou:
— Şi cum rămâne cu rachetele de semnalizare şi cele trei sau
patru grenade pe care ţi le-am cerut? Mi-ai promis că ai să-mi
procuri absolut tot ce-mi trebuie, nu doar jumătate!
— Sunt pe drum, îi răspunse Benjamin ţâşnind din parcarea
depozitului. Rachetele le luăm de la Baza de Transport, dar
grenadele nu fac parte din arsenalul de aici. Le ţinem în buncărele
de lângă tunele – toate tunelele – sub regim de arme pentru stare
de necesitate. Tânărul instructor se întoarse spre Bourne, iar în
lumina farurilor care bătea slab în jeep-ul descoperit, pe chip i se
zări umbra unui zâmbet maliţios. Probabil s-au gândit la un atac
din partea NATO.
— E o tâmpenie. V-am ataca din aer.
— Nu şi dacă ne gândim că baza noastră aviatică este la
nouăzeci de secunde de zbor faţă de Novgorod.
— Hai mai repede, îmi trebuie neapărat grenadele. Crezi că or să
ne pună beţe în roate?
— Atâta vreme cât Krupkin îşi face bine temele, cred că nu.
Krupkin îşi făcuse treaba conştiincios. Cu semnalizatoarele în
mână, se îndreptară spre tunel, ultima oprire. Căpătară patru
715
grenade de fabricaţie rusească, pentru care Benjamin trebui să
semneze de primire.
— Încotro? întrebă el după ce soldatul în uniformă americană se
întorsese în ghereta de beton care marca punctul de trecere într-
un alt sector.
— Văd că nu poartă semnătura americană, spuse Jason
aşezând cu grijă grenadele, una câte una, prin buzunarele tunicii
sale militare.
— Fiindcă nu sunt de antrenament. Complexele pe care le avem
aici nu sunt tocmai baze militare. Sunt populate de civili care
primesc un alt soi de pregătire. Dacă va fi vreodată cazul să le
folosim, te asigur că nu pentru îndoctrinare le vom folosi… Deci,
încotro?
— Întâi verifică dacă nu s-a-ntâmplat ceva neobişnuit la
punctele de control. Sună la Cartierul General.
— M-ar fi anunţat prin staţie, cu un semnal sonor…
— Pe mine nu mă impresionează semnalele sonore, mai mare
încredere am în cuvinte, îi tăie vorba Jason. Verifică prin radio.
Benjamin se conformă folosind parola la care nu aveau dreptul
decât ofiţerii superiori. Răspunsul scurt al rusului de la celălalt
capăt veni pe loc, iar tânărul instructor se întoarse spre Bourne şi
îi spuse:
— Nici o mişcare. Doar livrări de carburanţi între complexe.
— Asta ce-nseamnă?
— Distribuie benzină, motorină, nimic mai mult. Unele sectoare
dispun de rezervoare mai mari de unde sunt aprovizionate în mod
curent şi celelalte până când sunt transportate pe apă cantităţi
mai mari.
— Şi aprovizionarea se face noaptea?
— Cred că-i mai potrivit decât să se înghesuie ziua pe străduţele
astea înguste. Nu uita că pe aici toate sunt la scară redusă, în
plus, există o armată întreagă de personal de întreţinere care face
curăţenie acum, noaptea şi pregăteşte punctele aglomerate,
magazine, birouri, restaurante, pentru o nouă zi de antrenament.
Tu n-ai cum să-i vezi, fiindcă am mers pe drumuri laterale.
Gândeşte-te că un camion mare n-ar face decât să-i încurce.
— Dumnezeule, chiar suntem în Disneyland… În regulă, ia-o
spre graniţa cu „Spania”, Pedro.
— Numai că trebuie să trecem prin „Anglia” şi „Franţa”. Nu cred
să aibă mare importanţă, însă eu nu vorbesc franceza şi nici
spaniola. Tu?
716
 — Franceza cursiv, iar în spaniolă mă descurc. Altceva?
— Poate ar fi mai bine să conduci tu.

Şacalul puse o frână şi camionul uriaş opri la graniţa cu

„Germania de Vest”. De altfel, aici îşi propusese să ajungă. Ţările
„Scandinave” şi „Olanda” care se întindeau spre nord erau nişte
sateliţi care nu îl interesau. Şocul pe care l-ar fi produs distrugerea
lor era neînsemnat prin comparaţie cu panica stârnită de
anihilarea complexelor mari. Pe de altă parte, timpul limitat pe
care îl avea la dispoziţie le cruţase în final. Important era să-şi
cronometreze perfect mişcările, iar „Germania de Vest” era punctul
din care aveau să înceapă exploziile succesive. Îşi potrivi mai bine
pe el cămaşa portugheză din material aspru, pe care o îmbrăcase
peste vestonul de general spaniol şi i se adresă în rusă paznicului
care ieşi din gheretă, cu exact aceleaşi cuvinte pe care le folosise la
celelalte puncte de control:
— Nu-mi cere să vorbesc limba asta tâmpită pe care o vânturaţi
voi pe aici. Eu livrez carburant şi nu-mi pierd vremea pe la
cursurile voastre! Poftim legitimaţia.
— Tovarăşe, să ştii că nici eu n-o vorbesc, spuse râzând
paznicul şi luă obiectul plat, ca o cartelă, pe care îl introduse în
aparatul computerizat.
Bariera grea, metalică, se ridică şi se opri la nouăzeci de grade.
Paznicul îi restitui cartela Şacalului, iar acesta goni spre
„Germania de Vest”, reprodusă în miniatură.
Trecu în viteză pe Kurfurstendamm spre Budapesterstrasse, iar
aici opri şi deschise robinetul cisternei. Lichidul se prelinse în
valuri pe stradă. Apoi scoase din sacul de voiaj aşezat pe scaunul
de lângă el câteva explozive plastice minuscule pe care le
programase dinainte şi, întocmai cum procedase în sectoarele de
lângă graniţa cu „Franţa”, le aruncă pe geamurile lăsate ale
camionului spre dreapta şi stânga străzii, la temelia clădirilor din
lemn care socotea că se vor aprinde cel mai uşor. Goni apoi spre
sectorul „Munchen”, spre portul „Bremerhaven” ridicat pe malul
fluviului şi, în cele din urmă, ajunse la „Bonn”, cartierul
ambasadelor „Bad Godesberg” ridicat la scară redusă, inundând
străzile şi împrăştiind peste tot explozive. Se uită la ceasul de la
mână; trebuia să se întoarcă. Îi mai rămâneau cincisprezece
minute înainte de a începe deflagraţia, primele explozii urmând să
aibă loc în toată „Germania de Vest” urmate, la interval de opt
minute, de cele din „Italia-Grecia”, „Israel-Egipt” şi „Spania-
717
Portugalia”, calculate matematic pentru a crea panica absolută…
Era imposibil ca echipele de pompieri să stăvilească incendiile
care vor izbucni pe străzile şi în clădirile din sectoarele distincte
aflate la nord de „Franţa”. Vor cere imediat să fie trimise întăriri
din complexele învecinate, numai că aceştia vor trebui să se
prezinte imediat în sectorul de care răspundeau când şi acolo vor
izbucni incendii. Era cea mai simplă formulă de a crea un haos de
proporţii cosmice, cosmosul fiind punctul centrifug şi falsul
univers pe care se construise Novgorodul. Barierele dintre „ţări”
vor sări în aer făcând posibilă trecerea nestingherită prin punctele
de control. Iar pentru a încununa opera sa distructivă, Ilici
Ramirez Sanchez – împins în lumea teroriştilor unde operase sub
numele de Carlos Şacalul, din pricina erorilor de neiertat comise
de acelaşi Novgorod – se va afla în acel moment la „Paris”. Nu
Parisul său, ci detestabilul Paris al Novgorodului pe care îl va
reduce la scrum şi cenuşă într-un fel la care nici măcar n-ar fi
îndrăznit să spere nebunii celui de-al Treilea Reich. După aceea
venea rândul „Angliei”, iar la sfârşit, cel mai mare complex al
abjectului Novgorod de mucava, locul unde îşi va lăsa amprenta
finală – „Statele Unite ale Americii”, ţara oribilă în care se născuse
nelegiuitul asasin Jason Bourne. Iar mesajul lui va fi mai limpede
decât apele cristaline ale unui izvor de munte spălând valurile de
sânge care se vor scurge peste acest univers fals, distrus de el.
EU SINGUR AM FĂCUT TOATE ASTEA. TOŢI DUŞMANII MEI
AU PIERIT, IAR DIN TOŢI, NUMAI EU AM RĂMAS ÎN VIAŢĂ.
Carlos căută în sacul de voiaj pe fundul căruia rămăseseră cele
mai redutabile arme aducătoare de moarte din arsenalul de la
Kubinka. În total, douăzeci de proiectile compuse, fiecare, din
patru straturi scurte, suprapuse, rachete care se orientează după
sursa de căldură, capabile să arunce în aer întregul „Washington”.
Îndată ce le aprindea fitilul şi le amorsa, fiecare avea să-şi caute
sursa de căldură şi să-şi îndeplinească menirea. Mulţumit, Şacalul
puse buşonul la loc şi închise rezervorul cisternei, întoarse şi porni
în viteză spre bariera care marca „graniţa”.
Operatorul somnoros din faţa consolei centrale aflate la
Cartierul General Moscova clipi nedumerit de câteva ori şi se zgâi
la literele verzi care jucau pe ecran. Ceea ce citea pe monitor nu
prea avea sens, totuşi nu putea contesta autorizaţia. Pentru a
cincea oară, „comandantul” complexului „spaniol” trecea prin
punctul de control aflat la graniţa de nord a „Germaniei” şi reveni
în sectorul „francez”, în două rânduri, după primirea coordonatelor
718
codificate şi, în conformitate cu regulamentul intern în vigoare,
tehnicianul făcuse verificările de rutină sunând la porţile
„Israelului” şi „Italiei” pentru a afla că pe acolo nu trecuse decât o
cisternă cu combustibil. Aceasta fusese şi informaţia pe care o
transmisese de altfel la rândul său unui instructor autorizat pe
nume Benjamin, numai că acum ceea ce se întâmpla i se părea de-
a dreptul bizar. De ce să conducă un ofiţer cu grad superior un
camion cu motorină?… Pe de altă parte, de ce nu? Toată lumea
bănuia că Novgorodul era putred de corupţie şi atunci poate că
acest „comandant” plecase în inspecţie, să dea de urma celor care
se lăsau mituiţi; sau poate se dusese să-şi ridice partea lui. Acum,
de vreme ce nu fuseseră semnalate pierderea şi nici furtul cartelei,
iar computerele nu ridicau nici o obiecţie, de ce să-şi bată el capul
cu toate astea? Niciodată nu poţi şti care-ţi va fi şeful de mâine.
— Voici ma carte, spuse Bourne către paznicul de la punctul de
trecere întinzându-i cartela. Vite, s'il vous plait!
— Sigur… oui, îi răspunse soldatul introducând cartela în
aparat în timp ce o cisternă cu carburant trecea în direcţie opusă,
îndreptându-se spre „Anglia”.
— Nu te forţa prea mult cu franceza, îi spuse Benjamin de pe
scaunul din dreapta. Artiştii ăştia fac şi ei ce pot, dar nu-nseamnă
că sunt lingvişti.
— Ca-li-fornia… păzea, spuse Bourne amuzat. Eşti sigur că tu
şi tatăl tău nu vreţi să vă-ntoarceţi la LA?
— Taci din gură!
Paznicul se întoarse, îi salută, iar bariera se ridică imediat.
Jason acceleră, iar peste câteva clipe, în faţa lui se înălţă copia de
trei niveluri a Turnului Eiffel scăldată într-o baie de lumină. Ceva
mai departe, spre dreapta, se întindea „Champs-Elysees” care se
termina cu silueta de neconfundat a unui Arc de Triumf construit
din lemn.
Absent, Bourne se gândi la orele acelea de cumplită disperare
când el şi Marie se căutaseră în Paris… Marie, o Doamne, Marie!
Ce n-aş da să mă-ntorc la voi. Să fiu iarăşi David. El şi cu mine
suntem atât de bătrâni. Acum nu-mi mai este frică de el; şi nici
măcar nu mă mai deranjează… Cine? Care dintre noi? Of, Doamne!
— Opreşte, spuse Benjamin atingându-l pe braţ.
— Ce este?
— Opreşte! se răsti tânărul instructor. Trage pe dreapta şi
opreşte motorul.
— Ce-ai păţit?
719
 — Stai, nu sunt sigur. Benjamin îşi lăsă capul pe spate şi privi
spre cerul senin şi înstelat. Nori nu sunt, continuă el. Nici semne
de furtună.
— Nici de ploaie. Şi ce-i cu asta? Vreau să ajung la complexul
spaniol.
— Iar s-a auzit…
— Ce tot bâigui acolo?
Dar imediat, Bourne auzi şi el… în depărtare, ca un bubuit de
tunet, deşi noaptea era într-adevăr senină. Detunătura se repetă,
apoi încă una, un trosnet puternic după altul.
— Acolo! strigă tânărul sovietic crescut la Los Angeles
ridicându-se în picioare şi arătând spre nord. Ce poate fi?
— Un incendiu, tinere, îi răspunse Jason liniştit după o
secundă de ezitare şi se ridică la rândul său uitându-se la limbile
portocalii care jucau în depărtare pe cerul întunecat. După cât îmi
dau seama, pare să fie în sectorul spaniol. Acolo a fost antrenat şi
pentru asta s-a întors: să arunce totul în aer! Aşa înţelege el să se
răzbune!… Aşază-te, trebuie să ajungem imediat acolo!
— Ba nu, te-nşeli, îl întrerupse Benjamin aşezându-se cuminte
pe scaun, în timp ce Bourne pornea motorul şi ţâşnea din loc.
Spania e la opt-nouă kilometri de-aici, iar focul pare a fi mult mai
departe.
— Arată-mi care-i drumul cel mai scurt, spuse Jason apăsând
pedala de acceleraţie până la fund.
Sub îndrumarea precisă a tânărului cu ochi ageri de şoim,
punctată de exclamaţii scurte de „Coteşte!”, „Mergi înainte!” şi „Pe
aici!” trecură ca fulgerul prin „Paris”, se îndreptară spre nord
gonind prin sectoarele marcate „Marsilia”, „Montbeliard”, „Le
Havre”, „Strasbourg” şi multe altele, făcând sens giratoriu prin
pieţele din centrul oraşelor, lăsând în urmă străduţe ireale şi
blocuri de mucava, spre a ajunge într-un târziu la graniţa
„spaniolă”. Pe măsură ce se apropiau, tunetele se auzeau mai
puternic, asurzitor, iar limbile de foc se înălţau mai agresiv spre
cer. Paznicii de la punctul de control nu se mai descurcau cu
telefoanele şi mesajele primite prin radio. Urletul în doi timpi al
sirenelor se amesteca cu scrâşnetul de frâne şi uruitul de motoare,
toate vehiculele, ivite ca din pământ, înghesuindu-se pe străzile
„Madridului”, gonind spre punctul nordic de trecere a „graniţei”.
— Ce se petrece? urlă Benjamin sărind din jeep, renunţând la
obiceiul impus de Novgorod şi vorbind ruseşte. Sunt ofiţer KGB!
adăugă el introducându-şi cartela în aparat. Vorbiţi odată!
720
 — O nebunie, tovarăşe! strigă un ofiţer de la fereastra gheretei.
De necrezut!… Pământul parcă fierbe! Mai întâi „Germania”, sare
totul în aer, explozii, incendii şi clădirile care iau foc. Pământul se
clatină şi ni se spune că a fost un cutremur. Numai că imediat se
repetă totul în „Italia” – „Roma” arde ca o torţă; iar în sectorul
„grec”, „Atena” şi portul „Pireu” sunt în flăcări, iar exploziile
continuă. Arde tot – străzi, clădiri – totul e în flăcări!
— Ce-au spus cei de la Cartierul General Moscova?
— Nici ei nu ştiu ce să spună! Prostia aia cu cutremurul n-a fost
decât o gogoriţă. Toţi au intrat în panică, dau un ordin şi după aia
îl contramandează imediat.
În interior sună iar telefonul, iar ofiţerul ridică şi ascultă atent,
apoi deodată scoase un urlet:
— E demenţă, pur şi simplu demenţă! Eşti sigur?
— Ce este? tună Benjamin apropiindu-se de geam.
— „Egiptul”! strigă ofiţerul cu receptorul lipit de ureche
ascultând stupefiat. „Israelul”?… La „Cairo” şi „Tel Aviv”, peste tot
arde; şi explodează bombe! Nu se mai poate face faţă situaţiei,
totul e devastat; maşinile se ciocnesc pe străzile înguste; hidranţii
au sărit în aer, iar apa a inundat străzile, însă clădirile ard ca nişte
torţe… Situaţia a scăpat de sub control… Şi un cretin tocmai acum
şi-a găsit să întrebe dacă indicatoarele cu „Fumatul interzis” sunt
la locul lor, când clădirile din lemn mai au puţin şi se fac scrum!
Tâmpiţii! Toţi sunt nişte tâmpiţi!
— Întoarce-te la maşină! strigă Bourne trecând de barieră.
Trebuie să fie pe aproape! Simt că Şacalul e pe-aproape! Ai să
conduci tu, iar eu…
Nu apucă să sfârşească. În acel moment, dinspre Paseo del
Prado, chiar în centrul „Madridului” se auzi o explozie asurzitoare,
colosală, care aruncă spre cerul în flăcări blocuri de piatră şi
bârne. Iar apoi, piaţa se însufleţi ridicând un adevărat zid de foc
care se căznea să-şi croiască drum spre cer, iar limbile portocalii
se încinseră într-un dans drăcesc în partea din stânga a oraşului,
furişându-se spre punctul de control.
— Priveşte! strigă Bourne sărind din maşină. Îşi lipi palma de
pământ şi îşi duse apoi degetele spre nări. Dumnezeule! urlă el.
Drumul ăsta musteşte de benzină!
La treizeci de metri în faţa jeep-ului, ţâşni o limbă uriaşă de foc
care antrenă pietre şi bulgări de pământ spre cer, apoi suflul
exploziei zdrobi grilajul metalic dinspre râu.
— Exploziv plastic! spuse Jason pentru sine, după care se
721
întoarse spre Benjamin şi urlă: Lasă jeep-ul! Du-te acolo! Scoate-i
pe toţi afară! Ticălosul ăsta a împânzit toată zona cu exploziv
plastic! Fugiţi spre apă!
— Ba vin cu tine! strigă tânărul sovietic alergând spre maşină şi
prinzându-se de marginea portierei.
— Regret, fiule, îi aruncă Bourne pornind motorul şi ţâşnind
înapoi pe poarta deschisă, proiectându-l pe Benjamin cât colo.
Asta e treabă de oameni mari.
— Ce vrei să faci? ţipă Benjamin în urma lui când jeep-ul
tocmai trecea de poartă.
— Camionul, camionul ăla nenorocit! şopti Jason avântându-se
pe străzile oraşului „Strasbourg” din „Franţa”.
Se întâmplă la „Paris”… unde în altă parte dacă nu la Paris!
Uriaşa copie a Turnului Eiffel ţâşni spre cer cu asemenea forţă
încât pământul se cutremură. Rachete, proiectile? Sigur, Şacalul
furase proiectile de la Arsenalul Kubinka! Iar câteva secunde mai
târziu, din spatele lui, undeva departe, se porniră explozii în lanţ,
iar casele se aprinseră ca un foc de artificii. Întreaga „Franţă” era
cuprinsă de flăcări şi se prăbuşea haotic, cum nici dementul de
Adolf Hitler n-ar fi crezut că e posibil, nici în visele sale cele mai
nebuneşti. Bărbaţi şi femei ieşiseră în stradă, urlând, ţipând
isterizaţi, cuprinşi de panică, invocând mila zeilor pe care
guvernanţii lor îi trădaseră.
— „Anglia”!
Trebuia să ajungă cât mai iute în „Anglia”, iar de aici în
„America” unde instinctul îi spunea că se va sfârşi totul – într-un
fel sau altul. Trebuia să găsească cisterna pe care o conducea
Şacalul şi să îi distrugă pe amândoi. Era capabil să o facă – putea
s-o facă! Carlos era convins că el a murit, iar în asta consta cheia
reuşitei; pentru că în acest fel Şacalul va face ceea ce-şi propusese,
ceea ce el, Jason Bourne, ar fi făcut dacă ar fi fost în locul lui
Carlos. Iar când prăpădul pe care îl declanşase va ajunge la
apogeu, Şacalul va părăsi undeva maşina şi va încerca să scape,
să-şi croiască drum spre Parisul lui, cel adevărat, de unde armata
sa de bătrânei supuşi va răspândi zvonul victoriei incontestabile a
monseniorului asupra sovieticilor omniprezenţi, omnipotenţi şi,
iată, înfrânţi. Va încerca să fugă prin tunel – era sigur.

Cursa nebunească pe care o făcu prin „Londra”, „Coventry” şi

„Portsmouth” semăna perfect cu imaginile prezentate de jurnalele
de actualităţi din cel de-al doilea război mondial, imaginile de
722
coşmar ale carnagiului care se abătuse din cer asupra Marii
Britanii, raidurile Luftwaffe, ţipetele îngrozite urmate de tăcerea
mormântală de după lansarea rachetelor V-2 şi V-3. Numai că
rezidenţii de la Novgorod nu erau britanici, iar stoicismul făcuse
loc isteriei colective şi grija pentru binele general, dorinţei de
supravieţuire pe cont propriu. Iar în timp ce copiile la dimensiuni
totuşi impresionante ale lui Big Ben şi Parlamentului Britanic se
prăbuşeau înghiţite de flăcări şi fabricile de avioane de la
„Coventry” erau reduse la cenuşă fumegândă, străzile erau
invadate de oameni isterizaţi care fugeau urlând pe drumurile ce
coborau pe malul fluviului, la şantierele de la „Portsmouth”. De
aici îşi dădeau drumul pe debarcadere şi pontoane şi se aruncau
în apele învolburate pentru a fi imediat prinşi ca într-un cleşte în
grilajele cu magneziu, scuturaţi violent la contactul electric, scurte
fulgere care brăzdau o clipă aerul nopţii şi părăsiţi, biete trupuri
inerte, să plutească în derivă spre capcanele care îi pândeau în
adâncuri sau la suprafaţă. În grupuri mai mici sau mai
numeroase, oamenii se opreau o clipă împietriţi pe mal, nereuşind
să îşi dezlipească privirea de la spectacolul sinistru, apoi făceau
calea întoarsă îngroziţi, alergând spre oraşul miniatural „Portsea”.
Paznicii îşi abandonaseră între timp posturile, iar haosul domnea
atotputernic în noapte.
Bourne aprinse proiectoarele puternice fixate pe jeep şi goni pe
alei şi pe străduţe mai puţin aglomerate, evitând mulţimea
înnebunită şi îndreptându-se spre sud. Înşfăcă o rachetă de
semnalizare de pe podeaua maşinii, trase piedica şi împunse aerul
cu masa sfârâitoare şi orbitoare de foc spre feţele şi mâinile celor
care încercau cu disperare să se agate de maşină. Apropierea
flăcării care pulsa atât de aproape de chipurile lor era de ajuns să
îi smulgă de lângă maşină pe cei care încercau astfel să scape.
Aceştia scoteau scurte ţipete, dădeau înapoi înspăimântaţi şi o
luau la fugă, spunându-şi fără îndoială că o nouă explozie se
produsese chiar în preajma lor.
Un drum pietruit! Porţile care duceau spre complexul american
erau la mai puţin de o sută de metri de el… Drumul pietruit? Era
îmbibat cu benzină! Explozibilul plastic încă nu detonase, însă
probabil că peste puţin avea să explodeze, ridicând spre cer un zid
de foc, învăluindu-l pe şofer şi făcându-l prizonier în maşina sa!
Jason apăsă pedala până la fund şi acceleră disperat spre poartă.
Nu era nimeni, iar bariera era coborâtă! Se aruncă pe frână şi opri
jeep-ul aproape instantaneu, sperând din suflet ca din racheta
723
incandescentă să nu sară scântei şi să aprindă combustibilul de
care mustea drumul. Aşeză cu grijă rachetele de semnalizare pe
podeaua metalică, le dezamorsă şi le azvârli cu putere spre poartă.
Exploziile aruncară bariera în aer şi încinseră drumul într-un brâu
de foc, învăluindu-l şi pe el! Nu mai era cale de întoarcere. Aruncă
racheta aprinsă cât mai departe şi goni prin tunelul de foc spre
complexul cel mai important al Novgorodului. În urma lui, ghereta
din beton de la graniţa cu „Anglia” sări în aer şi, o dată cu ea,
cioburi, pietre, aşchii de metal şi bucăţi de beton se împrăştiară în
toate direcţiile.
Fusese atât de îngrijorat şi preocupat în clipa în care gonise
alături de Benjamin înapoi spre graniţa „spaniolă” încât nu dăduse
mare atenţie şi nici nu îşi amintea de orăşelele şi metropolele
„americane” prin care trecuseră, cu atât mai puţin drumul cel mai
scurt spre tunel. Se mulţumise doar să urmeze orbeşte
instrucţiunile lui Benjamin şi ordinele lui scurte, rostite pe un ton
aspru, gutural. Dar parcă totuşi ceva îi revenea în minte. Da.
Benjamin, instructorul care crescuse în California, tot repetase la
un moment dat: „drumul de pe coastă, omule, la fel ca Route One
către Carmel!” Sigur, trebuie să fi fost vorba de străzile care
însoţeau malul Volgăi, care deveniră pe rând, într-o înşiruire
geografică, un oraş portuar din „Maine”, Râul Potomac din
„Washington”, apoi Long Island Sound unde se afla baza navală
din „New London”.
Dezastrul căruia îi dăduse naştere nebunia unui singur om nu
cruţase nici „America”. Pe străzi se învârteau maşini de poliţie cu
sirenele urlând asurzitor, bărbaţi în uniformă se agitau vorbind în
radioemiţătoare şi dând ordine scurte, alţi bărbaţi şi femei, pe
jumătate dezbrăcaţi, alergau înnebuniţi afară din case şi din
magazine ţipând că acest cutremur care lovise crunt câmpia Volgăi
era probabil mai cumplit decât catastrofa ce se abătuse nemiloasă
asupra Armeniei. Conducătorii de la Novgorod, deşi convinşi că
dezastrul se datora unor duşmani care reuşiseră să se infiltreze în
incinta bazei, nu puteau dezvălui oamenilor adevărul. Sigur,
realitatea contrazicea teoriile seismologilor. Forţele uriaşe din
inima pământului nu erupeau sălbatice, deodată, pentru a se opri
imediat, ci lucrau în lanţ, în cascadă, scuipând spre cer trupuri
inerte prinse în mijlocul exploziei, de la sud până la nord. Dar cine
mai pune la îndoială declaraţiile oficiale când în panica generală
un singur gând contează: să supravieţuieşti? Cei din „America”
erau pregătiţi pentru ceea ce îi aştepta, fără a şti exact despre ce
724
este vorba.

Aflară pe pielea lor la zece minute după distrugerea aproape în

totalitate a „Marii Britanii” în miniatură. Bourne se afla la periferia
micşorată a „Washingtonului” când se dezlănţui lanţul de explozii.
Prima sări în aer copia Capitoliului care trimise spre cerul
însângerat domul din lemn ca o pălărie găurită, sarabanda fiind
urmată la câteva miimi de secundă de o detunătură puternică. Iar
câteva clipe mai târziu, doar peste câteva secunde, „Monumentul
lui Washington”, aşezat pe peticul său de pajişte înverzită, se
prăbuşi de parcă o maşinărie nevăzută îl secerase de la firul ierbii.
Peste câteva secunde, construcţia „Casei Albe” se prăvăli ca un
castel din cărţi de joc, însă explozia fu cumva acoperită de vuietul
iscat pe „Pennsylvania Avenue” care ardea ca o torţă, limbile de foc
înlănţuind lacome o construcţie după alta.
Bourne ştia acum unde se află. Tunelul se găsea între
„Washington” şi „New London, Connecticut”! La nici cinci minute
de locul în care îl prinseseră pe el exploziile! Porni cu jeep-ul spre
strada care cobora de-a lungul fluviului şi întâlni mulţimi
isterizate, înspăimântate. Poliţiştii încercau să le explice prin
portavoce, mai întâi în engleză, apoi în rusă, că este periculos să se
arunce în apă, iar reflectoarele puternice care măturau viitura
învolburată prindeau pentru o clipă umbrele nefericiţilor care
încercau să se salveze trecând fluviul înot.
— Tunelul, tunelul! Deschideţi tunelul!
Strigătele mulţimii urcau în valuri ameninţătoare şi nu puteau fi
nesocotite. Cuprinşi de disperare, oamenii aveau să ia cu asalt
tunelul, unica lor şansă de scăpare. Jason sări din jeep-ul
împresurat de mulţime având grijă să ia cu el cele trei rachete de
semnalizare nefolosite şi îşi croi drum furios, cu coatele şi umerii,
printre trupurile care se agitau ca o maree turbată. Nu avea ce le
face; scoase una din rachete şi trase capsa. Fasciculul luminos
sfârâi, împroşcă scântei în jur şi îşi făcu efectul scontat: căldura şi
lumina acţionară ca un fulger, rupând mulţimea în două. Jason
alergă disperat, îmbrâncindu-i pe toţi, vârându-le în ochi torţa
incandescentă până ajunse în faţă unde se izbi de un cordon de
soldaţi îmbrăcaţi în uniformele armatei americane. Era o nebunie,
o demenţă totală! Lumea se-ntorsese cu fundul în sus!
Nu! Uite-o! În parcarea împrejmuită era oprită cisterna cu
carburanţi! Trecu prin cordonul de paznici ţinând deasupra
capului cartela de identificare şi alergă spre ofiţerul cu gradul cel
725
mai mare, un colonel după cum îl prezentau tresele de pe
uniformă, cu un AK-47 la piept şi care arăta la fel de înspăimântat
ca orice ofiţer cu grad superior pe care îl întâlnise de la Saigon
încoace.
— Identitate sub numele de „Archie”, te rog să verifici imediat.
Refuz să vorbesc în limba noastră, voi folosi engleza chiar şi acum!
E clar? Disciplina trebuie respectată!
— Şto? urlă ofiţerul pentru o clipă nedumerit, trecând imediat la
o engleză cu accent bostonian. Sigur, ştim cine sunteţi, strigă el,
dar eu ce-aş putea să fac? Asta-i revoltă în toată legea şi n-am
cum să-i strunesc!
— A trecut cineva prin tunel în ultima jumătate de oră?
— Nimeni, absolut nimeni! Ordinele pe care le-am primit sunt
stricte; să ţinem închise tunelele cu orice preţ!
— Foarte bine… Ia-ţi megafonul şi împrăştie mulţimea! Spune-le
că primejdia a trecut.
— Cum să le spun aşa ceva? Peste tot sunt numai incendii,
peste tot explozii!
— Încetează curând.
— De unde ştiţi?
— Ştiu! Fă cum îţi spun!
— Fă cum îţi spune! se auzi o voce puternică din spatele lui
Bourne; era Benjamin, cu faţa şi cămaşa scăldate în transpiraţie.
Sper că ştii exact ce vorbeşti!
— De unde ai răsărit?
— De unde eram. Încearcă o întrebare mai inteligentă. Cum ar
fi: i-ai speriat de moarte pe cei de la Cartierul General Moscova
care ţi-au pus la dispoziţie un elicopter din ordinul direct al unui
Krupkin apoplectic urlând de pe patul lui de spital din Moscova
adevărată?
— Apoplectic?… Zău că nu-i rău pentru un rus sadea.
— Şi cine-mi dă mie ordine? se răsti ofiţerul care asigura
securitatea la punctul de trecere. Un puşti oarecare?
— Mai bine ai verifica înainte să deschizi gura, amice, îi
răspunse Benjamin înmânându-i cartela. Ar fi bine să-ţi mişti
fundul mai repede, altfel s-ar putea să-mi treacă prin cap să te
transfer la Taşkent. Nu că n-ar fi interesant peisajul pe acolo, dar
nu prea au toalete prin casă… Mişcă odată, cretinule!
— Ca-li-fornia, păzea…
— Clonţul!
— E aici! Uite camionul cisternă jos în parcare. Acolo, spuse
726
Jason arătându-i vehiculul imens pe lângă care celelalte maşini
din parcarea împrejmuită păreau nişte pitici pricăjiţi.
— O cisternă? Cum de ţi-a venit ideea? îl întrebă uimit tânărul
Benjamin.
— Probabil că rezervorul are o capacitate de cincizeci de mii de
litri. Benzina şi explozivele plastice amplasate unde trebuie sunt de
ajuns pentru a arunca în aer străzi întregi cu case din lemn uscat.
— Slusaite! tunară la unison megafoanele care împânzeau
tunelele cerând mulţimii ascultare.
Într-adevăr, exploziile începuseră să se domolească. Colonelul
se cocoţă pe ghereta din beton a punctului de control, cu un
microfon în mână, iar silueta sa se contură precis în lumina
puternică a reflectoarelor.
— Cutremurul a trecut, strigă el în rusă, iar deşi pagubele sunt
foarte mari şi incendiile probabil vor continua în cursul nopţii,
important este că am trecut de momentul de criză!… Rămâneţi pe
malul fluviului, iar tovarăşii de la întreţinere vă vor aduce cele
necesare… Tovarăşi, acesta este ordinul transmis de superiorii
noştri. Vă implor, nu ne puneţi în situaţia de a recurge la forţă!
— Care cutremur? strigă un bărbat aflat în rândul din faţă al
mulţimii agitate. Ne spuneţi că e cutremur dar cred că nu ştiţi ce
vorbiţi! Eu am trecut printr-un cutremur, da’ ăsta numai cutremur
nu e. E atac armat!
— Da, da! E un atac!
— Suntem atacaţi!
— Invadaţi! E invazie!
— Dacă nu deschideţi tunelul să trecem, îl luăm cu asalt, să
ştim bine că trageţi în noi! Deschideţi tunelul!
Proteste vehemente se ridicară la unison din toate piepturile, iar
soldaţii ţinură în frâu mulţimea disperată respingând-o cu
baionetele. Cu chipul schimonosit de spaimă, colonelul continuă,
vorbind pe un ton nu mai puţin isteric decât al mulţimii îngrozite.
— Ascultaţi-mă şi puneţi-vă singuri întrebarea! ţipă el. Vă spun
ce mi s-a spus şi mie: e cutremur. Ştiţi şi voi că ăsta-i adevărul.
Vreau însă să vă spun de unde ştiu că ăsta-i adevărul!… A auzit
careva un singur foc de armă? Da, aceasta este întrebarea! Măcar
un foc! Nu, n-aţi auzit!… Şi aici, ca în orice alt sector al bazei
noastre, poliţiştii, soldaţii şi instructorii au arme. Au ordin să
respingă cu forţa orice încercare de agresiune, cu atât mai mult să
răspundă cu arma în mână la o încercare de invazie! Totuşi, nu s-a
tras nici măcar un foc…
727
 — Ce spune? întrebă Jason întorcându-se spre Benjamin.
— Încearcă să-i convingă că este – sau a fost – cutremur. Nu-l
crede nimeni. Oamenii susţin că-i invazie. Iar el le spune că nici
vorbă nu poate fi de invazie fiindcă nu s-a tras nici un foc de armă.
— Focuri de armă?
— Ăsta e argumentul lui. Nimeni nu trage în nimeni, ceea ce nu
s-ar fi întâmplat dacă era vorba de un atac armat. Nu au fost
schimburi de focuri, înseamnă că nu e atac.
— Schimburi de focuri?… Bourne îşi încleştă mâna pe braţul
tânărului sovietic şi îl întoarse cu brutalitate spre el. Spune-i să
tacă! Pentru numele lui Dumnezeu, opreşte-l!
— Ce?
— Îi oferă Şacalului soluţia pe care o caută… de care are nevoie!
— Acum chiar că nu mai înţeleg ce vrei să spui!
— Schimburi de focuri… gloanţe, derută!
— Niet! ţipă o femeie croindu-şi drum cu coatele până în faţă şi
se răsti la ofiţerul luminat de reflectoare. Exploziile se datorează
bombelor. Aruncate de sus, din bombardiere!
— V-aţi pierdut cu toţii minţile, strigă ofiţerul vorbind şi el tot în
rusă. Dacă era un raid aerian, avioanele noastre de vânătoare de la
Belopol ar fi împânzit cerul până acum! Exploziile şi incendiile se
datorează scurgerilor de gaze. Din pământ…
Aceasta fu ultima declaraţie mincinoasă a ofiţerului sovietic. Din
parcarea cufundată în beznă izbucni un tir sălbatic de mitralieră
care îl seceră pe rus, iar trupul lui neînsufleţit se rostogoli pe
acoperişul plan al gheretei pentru a se prăbuşi ca un sac undeva
în spatele acesteia. Mulţimea şi aşa agitată îşi ieşi pe dată din
minţi, cordonul de soldaţi „americani” se frânse neputincios, iar
dacă până atunci domnise haosul, în acel moment se instaură
atotputernică o nebunie autodistructivă. Hoardele dezlănţuite
luară cu asalt intrarea îngustă, îngrădită a tunelului, oamenii
disperaţi îmbrâncindu-se, călcându-se în picioare, rostogolindu-se
ca un val spre unica lor portiţă de scăpare. Jason îl trase pe
tânărul instructor din calea tăvălugului uman, nescăpând o clipă
din ochi parcarea cufundată în beznă.
— Ştii să umbli la maşinăria care îl deschide? strigă Bourne.
— Da! Toţi ofiţerii KGB ştiu cum să procedeze, e una din
sarcinile noastre!
— Porţile metalice despre care mi-ai vorbit?
— Da?
— De unde se deschid?
728
 — Din gheretă.
— Du-te înăuntru! urlă Bourne scoţând din buzunarul de la
piept al vestonului o rachetă de semnalizare şi i-o întinse lui
Benjamin. Mai am încă două jucării din astea şi două grenade…
Când ai să vezi racheta zburând deasupra mulţimii, lasă porţile
dinspre tine… dar numai din partea asta. Ai înţeles?
— Pentru ce?
— Aşa-i treaba mea, Ben! După aceea aprinde racheta ta şi
azvârle-o pe fereastră să ştiu că ai făcut-o.
— Şi după aceea?
— Urmează ceva care n-o să-ţi placă, un lucru pe care însă
trebuie să-l faci… Ia mitraliera colonelului şi împinge-i pe oameni
înapoi spre stradă. Dacă va fi nevoie, trage. În pământ, la
picioarele lor, sau în aer, n-are importanţă, trebuie s-o faci chiar
dacă vor fi şi câţiva răniţi. Cu orice preţ, trebuie s-o faci. Fiindcă
altfel n-am cum să-l găsesc. Vreau să îl izolez de mulţime şi să-l
prind.
— Eşti ţicnit de-a binelea, îi tăie vorba Benjamin, cu venele de la
tâmple pulsându-i de furie. Aş putea omorî oameni – nu doar
câţiva! Eşti nebun!
— În clipa asta cred că sunt singura persoană cu minţile întregi
pe care ai întâlnit-o în viaţa ta, îl întrerupse Jason brutal, grăbit,
uitându-se la mulţimea care încerca să scape din Novgorod. Nu
cred să fie un singur general cu scaun la cap în armata sovietică –
aceeaşi armată care a recucerit Stalingradul – care să nu-mi dea
dreptate în clipa asta… Se numeşte „calcul estimativ al pierderilor”
crede-mă şi exprimarea este perfect întemeiată. Pur şi simplu
înseamnă că în acest moment plăteşti mai puţin pentru ceea ce
obţii decât ar trebui să dai mai târziu.
— Ceri prea mult! Oamenii ăştia îmi sunt tovarăşi, prieteni.
Sunt ruşi, ca şi mine. Tu ai trage într-o mulţime formată numai
din americani? O dată dacă-mi scapă mâna într-o parte – un
milimetru sau doi – şi dintr-un foc schilodesc pe viaţă sau omor cel
puţin şase persoane! Riscul e prea mare!
— N-ai de ales. Dacă Şacalul se apropie de mine – şi, fii convins,
am să ştiu că-i el – arunc o grenadă şi mor douăzeci, nu şase.
— Ticălosule!
— Aşa e, Ben. Când e vorba de Carlos devin ticălos. Nu-l mai
pot lăsa să trăiască, lumea trebuie să scape de el. Mişcă-te!
Instructorul pe nume Benjamin îl scuipă pe Bourne în obraz,
apoi îi întoarse furios spatele şi îşi croi drum spre gheretă şi spre
729
colonelul răpus de Şacal. Jason îşi şterse mecanic faţa cu dosul
palmei, nescăpând o clipă din ochi parcarea şi încercând să
localizeze locul de unde se trăsese asupra ofiţerului „american”.
Încercare probabil inutilă, cum îşi dădea şi singur seama, fiindcă
Şacalul avusese răgazul să ocupe o nouă poziţie. Numără
vehiculele din parcare, alături de cisterna de benzină. Erau nouă
în total, înşirate lângă gard, două camionete, patru automobile şi
trei furgonete, fie de fabricaţie americană, fie copiate după modelul
original. Carlos trebuie să se fi ascuns în spatele uneia dintre ele,
cel mai puţin probabil în spatele cisternei, aceasta fiind parcată cel
mai departe de bariera ridicată pe unde se putea ajunge la gheretă
şi deci la tunel.
Jason se trânti pe burtă şi se târî până la gardul înalt de un
metru şi jumătate. Între timp, vacarmul şi nebunia pe care le
lăsase în urmă continuau parcă mai asurzitoare. Îşi simţea fiecare
muşchi din braţe şi picioare întins la maximum, gata să
plesnească, dureros de atâta încordare; avea cârcei parcă peste tot,
peste tot! Nu te gândi la asta acum, nu le da atenţie! Eşti prea
aproape, David! Mergi înainte, nu te lăsa. Jason Bourne ştie ce are
de făcut. Lasă-te pe mâna lui!
Au! Se săltase peste gard, iar vârful baionetei i se înfipsese între
coaste. Nu te doare! Eşti foarte aproape, David… Jason. Ascultă-l pe
Jason!
Reflectoarele! Cineva apăsase pe un buton, iar acestea
începuseră să se rotească nebuneşte, descriind cercuri scurte,
rapide, ca scăpate de sub control! Unde s-ar ascunde Carlos?
Unde? Lumina orbitoare scălda intermitent, efemer, parcare,
gheretă şi mulţime îngrozită! Şi deodată, printr-o intrare pe care
nu o văzuse din unghiul în care se afla, ţâşniră în parcare două
echipaje de poliţie cu sirenele urlând. Iar din cele două maşini
săriră poliţişti îmbrăcaţi în uniforme, care, în ciuda a ceea ce s-ar
fi aşteptat să vadă, alergară spre gardul din spatele maşinilor şi
furgonetelor, se căţărară pe el şi, sărind de pe o capotă pe alta, o
luară la fugă spre poarta deschisă ce ducea la gheretă şi la tunel.
Ceva nu se potrivea. Era o hibă… cu locul acela, momentul… şi
numărul bărbaţilor! Din patru câţi săriseră din cea de-a doua
maşină, acum rămăseseră numai trei… iar al patrulea apăru ceva
mai târziu… dar parcă nu era acelaşi… Nu, sigur, nu era acelaşi,
avea o altă uniformă! Vestonul era împestriţat cu roşu şi
portocaliu, iar şnurul de pe cascheta ofiţerului era împletit cu fir
auriu. Iar cozorocul era prea mare faţă de cele ale armatei
730
americane şi parcă mai ascuţit. Oare de unde era?… Deodată,
Bourne îşi aminti. Frânturi de amintire îi ţâşniră în minte,
purtându-l înapoi în timp, spre Madrid sau Casavieja, când
încerca să dea de urma Şacalului. Era o uniformă spaniolă! Asta
era! Carlos se infiltrase la Novgorod intrând prin sectorul spaniol
şi, cum vorbea cursiv limba, probabil plănuise, folosindu-se de
acest atu şi de uniforma de ofiţer superior pe care o purta, să
scape uşor, fără incidente nedorite.
Jason ţâşni ca un arc, cu arma pregătită în poziţie de tragere şi
piedica trasă, traversă parcarea pietruită şi, din alergare, scoase
cea de-a doua rachetă din buzunar, o aprinse şi o aruncă, torţă
incandescentă, mult deasupra maşinilor, peste gard. Benjamin nu
o putea vedea din gheretă, nici confunda cu semnalul convenit de
a deschide porţile tunelului. Acest semnal avea să urmeze peste
scurt timp – poate peste câteva secunde – însă acum era prematur,
mai avea ceva de făcut.
— Eto srocino! urlă unul dintre poliţiştii care încercau să fugă,
ferindu-se înspăimântat din calea proiectilului care sfârâia.
— Skareie! strigă un altul depăşindu-şi trei colegi şi alergând
spre partea unde se sfârşea gardul.
În lumina reflectoarelor care se roteau turbate, Jason numără
liniştit şapte siluete trecând una după alta de ultima maşină,
intrând prin fanta din gard şi alăturându-se mulţimii agitate care
se înghesuia la gura tunelului. Cel de-al optulea nu apăru.
Uniforma de ofiţer superior în armata spaniolă nu se zărea pe
nicăieri. Şacalul era prins ca un şoarece în cursă!
Acum! Jason smulse ultima rachetă din buzunar, trase cu furie
piedica şi o azvârli cu forţă mult peste capetele mulţimii care se
repezea spre tunel. Acum, Ben! urlă el în gând scoţând din
buzunar penultima grenadă. Haide odată!
Parcă răspunzând rugăminţii sale fierbinţi, dinspre tunel se auzi
o hărmălaie de nedescris, un cor de proteste isterice punctate de
ţipete, urlete şi vaiete, urmate de două rafale de mitralieră şi
câteva ordine scurte şi seci strigate în rusă prin megafon… Încă o
rafală şi aceeaşi voce continuă să vorbească pe un ton încă şi mai
autoritar, calmând pentru o clipă mulţimea care în secunda
următoare, ca la un semn, porni să urle asurzitor. Bourne se uită
peste capetele rezidenţilor Novgorodului şi îl zări pe Benjamin
cocoţat pe acoperişul gheretei. Tânărul instructor urla în microfon
încercând să îi convingă pe oameni să-i urmeze ordinele, oricare ar
fi fost ele… Şi oricare ar fi fost, se pare că era ascultat! Mulţimea
731
se legănă, se opri o clipă, schimbă direcţia… apoi, deodată o
rupseră la fugă ca o turmă înapoi spre stradă! Benjamin aprinse
racheta şi o flutură deasupra capului arătând spre nord. Îi
transmitea semnalul convenit lui Jason. Nu numai că tunelul
fusese închis, dar, mai mult, mulţimea se împrăştia fără să se fi
tras un foc de armă. Iată că existase o soluţie şi încă una bună.
Bourne se aplecă şi se uită sub vehiculele parcate, la lumina
rachetei ca un foc de artificii spuzind întinderea nesfârşită a
cerului… Două picioare… încălţate în cizme! În spatele celui de-al
treilea automobil din stânga, la nici douăzeci de metri de spărtura
în gard pe unde se putea ajunge la tunel. Carlos era în bătaia
puştii! Era al lui! Sfârşitul se întrezărea aproape! Nu mai ai timp!
Fă ce trebuie să faci, dar mai iute! Aşeză arma pe pământ, apucă
grenada în mâna dreaptă, trase cuiul, înşfăcă automatul de calibru
45 cu stânga şi ţâşni în picioare, alergând cât putea de repede.
Ajuns la şase metri de maşină, se aruncă pe burtă, se rostogoli pe
o parte şi aruncă grenada sub automobil abia în ultima clipă, în
ultima secundă realizând că făcuse o greşeală care îi putea fi
fatală! Picioarele din spatele maşinii rămăseseră nemişcate,
cizmele rămăseseră pe loc… fiindcă numai asta era acolo: o
pereche de cizme! Se rostogoli în continuare spre dreapta, peste
pietrele cu colţi ascuţiţi, zdrelindu-şi mâinile şi faţa, ghemuindu-
se, strângându-se cât mai mult.
Explozia fu asurzitoare iar spre cer se înălţară fragmente de
metal unite pentru o clipă cu sarabanda îndrăcită a fasciculelor
luminoase ale reflectoarelor. Bourne simţi cioburile şi aşchiile de
metal care i se înfipseră în spate. Trebuie să te ridici, mişcă-te! îi
urlă în urechi o voce interioară, iar Jason, ascultând îndemnul, se
ridică în genunchi apoi, poticnindu-se, în picioare, o umbră
profilată pe fundalul maşinii care ardea ca o torţă. Iar în acea
clipă, simţi că pământul îi fuge de sub picioare, cutremurat de o
explozie uriaşă. Disperat, alergă în zigzag să se ascundă în spatele
vehiculului de lângă el, o furgonetă cu o formă aproape pătrată.
Fusese atins în două locuri, în umăr şi în şold. Se ascunse în
spatele maşinii chiar în clipa în care parbrizul exploda în mii de
bucăţi.
— Eşti prea slab pentru mine, Jason Bourne! strigă Carlos
Şacalul cu degetul apăsat pe trăgaci. Niciodată n-ai fost destul de
bun! Eşti o paiaţă, un farsor!
— Aşa să fie! tună Bourne. Hai, vino şi prinde-mă!
Jason alergă spre portiera din stânga, o deschise mai să o
732
smulgă din balamale şi fugi înapoi în spatele maşinii. Aici se lăsă
pe vine şi, cu arma lipită de obraz, aşteptă pândind după colţ. Cu
un sfârâit neputincios, racheta pe care o aruncase peste gard se
stinse şi, în aceeaşi clipă, Şacalul opri focul… Bourne înţelese că
Şacalul era în dreptul uşii, că se oprise nesigur, neştiind ce să
facă. Avea câteva secunde la dispoziţie. Sunet de metal frecat pe
metal; Şacalul lipise arma de portieră şi o închisese. Acum!
Jason ieşi din spatele furgonetei, iar arma îi explodă, scuipând
gloanţe în uniforma spaniolă, smulgându-i lui Carlos arma din
mână.
Unu, doi, trei… cartuşele zburară în aer… apoi conteniră! În
locul detunăturii glonţului care ţâşnea din ţeavă se auzi un ţăcănit
sec, pocnetul cartuşierei care se rotea în gol. Carlos se aruncă spre
armă, cu mâna stângă atârnându-i moale pe lângă corp şi o apucă
cu degetele mâinii drepte încleştate de piedică asemenea unor
gheare.
Bourne smulse baioneta din manşon şi se repezi înainte cu
tăişul ascuţit îndreptat spre braţul Şacalului. Făcuse mişcarea
prea târziu! Carlos avea arma în mână! Jason se aruncă asupra lui
şi prinse ţeava încinsă a puştii cu mâna stângă… Nu-i da drumul,
ţine-te de ea! Nu-i da drumul! Răsuceşte-o! Invers! Foloseşte
baioneta… ba nu, nu o folosi! Arunc-o! Foloseşte-te de ambele mâini!
Comenzile contradictorii i se ciocneau în minte, derutându-l,
reducându-l la neputinţă. Nu mai avea suflu, nici putere. Nu mai
vedea… umărul! Ca şi Bourne, Şacalul era rănit la umărul drept!
Ţine-te bine! Prinde-l de umăr dar nu da drumul armei! La
capătul puterilor, Bourne reuşi să tragă zdrobindu-i umărul rănit
şi îl proiectă pe Carlos de peretele furgonetei. Şacalul scoase un
ţipăt, scăpă arma din mână, dar imediat o trimise cu piciorul sub
maşină.
Bourne nu îşi dădea seama din ce direcţie venise lovitura.
Simţea doar că partea stângă a craniului i se despicase în două.
Brusc, realiză că se lovise singur! Îi alunecase piciorul pe pietrişul
scăldat în sânge şi se ciocnise de bara metalică a maşinii. Nu conta
– de fapt, nimic nu mai conta acum!
Carlos Şacalul fugea! În panica şi confuzia generală, putea găsi
sute de căi de a scăpa teafăr din Novgorod. Aşadar, totul fusese în
zadar!
Ba nu, îi rămăsese o grenadă. De ce nu? Bourne o scoase din
buzunar, trase cuiul şi o aruncă cu boltă peste furgonetă, chiar în
mijlocul parcării. Urmă explozia, iar Jason sări în picioare. Poate
733
că explozia avea să-şi facă efectul, sau să-l avertizeze pe Benjamin
că se-ntâmpla ceva, să-i atragă atenţia asupra locului.
Clătinându-se, împleticindu-se, abia ţinându-se pe picioare,
Jason porni spre poarta parcării prin care se putea ajunge la
gheretă şi la tunel. O, Doamne, Marie, am dat greş! Îmi pare rău!
Totul a fost în zadar! În zadar! Şi deodată, de parcă Novgorodul îşi
bătea joc de el pentru ultima oară, zări deschizându-se grilajul de
fier care dădea spre tunel, o invitaţie deschisă spre libertate.
— Archie?… se auzi plutind deasupra apei vocea lui Benjamin
care răsări din noapte alergând spre Jason, dinspre gheretă.
Dumnezeule mare, credeam c-ai murit!
— Aşa încât ai deschis porţile şi l-ai lăsat să fugă pe cel care m-
a omorât, spuse Jason abia auzit. Nu-nţeleg de ce nu i-ai trimis şi
o limuzină să-l conducă.
— Te poftesc să te uiţi mai bine, profesore, rosti gâfâind
Benjamin şi, ajuns lângă Bourne, îi studie îngrijorat faţa tumefiată
şi hainele pătate de sânge. Cu vârsta ţi-a slăbit vederea.
— Cum?
— Vrei porţi, de porţi ai să ai parte. Instructorul strigă un ordin
spre paznicii rămaşi în gheretă, iar câteva secunde mai târziu,
grilajul masiv din fier se lăsă greu, acoperind gura tunelului.
Bourne nu mai văzuse porţile coborâte, totuşi parcă aveau ceva
straniu, altfel decât îşi închipuise el. Păreau… cumva… strâmbe,
deformate.
— Sticlă, răspunse Benjamin întrebării lui nerostite.
— Sticlă? întrebă uimit Jason.
— La fiecare capăt al tunelului e câte un perete de sticlă gros de
un metru şi jumătate care îl închide izolându-l complet.
— Nu-nţeleg ce vrei să spui.
Nici nu era nevoie de explicaţii. Brusc, apele învolburate ale
Volgăi se năpustiră în valuri uriaşe înăuntru, inundând acest
acvariu imens. Iar în frământarea tumultuoasă a apei apăru un
obiect, o formă, o mogâldeaţă… un trup omenesc! Bourne se holbă
îngrozit, paralizat de oroare, cu ochii ieşiţi din orbite, cu gura
căscată, incapabil să dea drumul urletului care i se blocase în
gâtlej. Îşi adună ultimele puteri şi alergă, poticnindu-se şi căzând
de două ori în genunchi, spre zidul masiv din sticlă ce bloca ieşirea
din tunel. Fără suflu, simţind ca o apăsare dureroasă în piept, îşi
lipi faţa de sticla rece şi se sprijini cu mâinile de ea, urmărind
scena macabră care se desfăşura la câţiva centimetri de el. Corpul
grotesc umflat în uniforma de ofiţer spaniol era trântit ca o coajă
734
de ou dintr-o parte în alta, aruncat de şuvoiul furios în grilajul
metalic al porţii, iar pe chipul schimonosit într-un rictus de ură,
cu ochii ca nişte globuri de cristal, se citea moartea, aşa cum îl
surprinsese în ultima clipă.
Ochii reci şi răi ai lui Jason Bourne priviră cu mulţumire
imaginea duşmanului înfrânt. El, Jason Bourne, era cel mai mare
dintre ucigaşi. Apoi, în ochi îi apăra privirea blândă a lui David
Webb, iar expresia de încrâncenare făcu loc aceleia a unui om
căruia îi fusese ridicată de pe umeri povara unei întregi lumi pe
care o detesta.
— S-a dus, Archie, remarcă Benjamin de lângă Jason. Ticălosul
ăsta nu mai are cum să revină printre noi.
— Ai inundat tunelul, rosti calm Bourne. Cum ţi-ai dat seama
că-i el?
— Tu nu aveai mitralieră, în schimb el avea. Cinstit să fiu, s-a
împlinit profeţia lui Krupkin. Tu ai murit, iar cel care te-a lichidat
a încercat să scape alegând calea cea mai scurtă. Asta ar fi istoria,
iar uniforma lui o confirmă. Şi astfel, s-ar putea explica tot ce s-a
întâmplat aici, începând din sectorul „spaniol”.
— Şi cum i-ai convins pe oameni să plece de aici?
— Le-am spus că au fost trimise barje să îi preia dintr-un loc
aflat la două mile la nord… Că veni vorba de Krupkin, trebuie să te
scot imediat de aici. Imediat! Grăbeşte-te, rampa de aterizare a
elicopterelor e la un kilometru de-aici. Până acolo vom lua jeep-ul.
Grăbeşte-te odată, ce Dumnezeu!
— Tot dispoziţii date de Krupkin?
— De pe patul de spital pe care e ţintuit, în acelaşi timp furios şi
speriat.
— Adică cum?
— Cred că ar fi mai bine să ştii. Cineva de sus, din cercurile cele
mai înalte – Krupkin nu ştie despre cine-i vorba – a dat ordin să nu
fii lăsat să ieşi. Sub nici o formă. Ţi-o spun drept, nici nu se punea
problema însă, pe de altă parte, nimeni nu s-ar fi aşteptat că
blestematul ăsta de Novgorod o să ardă ca un foc de artificii. Iar
aici e vorba de protecţia pe care ţi-am promis-o.
— Adică cine a dat ordinul?
— Nu eu sunt călăul tău, se pare că-i altcineva. Eu nu ştiu
nimic, iar în debandada asta generală nici n-aş avea de la cine să
aflu.
— Ia stai aşa! Unde mă va duce elicopterul ăsta?
— Ţine-ţi singur pumnii, profesore şi speră din tot sufletul că
735
Dimitri Krupkin şi prietenul tău american ştiu bine ce fac.
Elicopterul te va duce până la Yelsk, iar de acolo te preia un avion
până la Zomosk, dincolo de graniţa cu Polonia, unde satelitul
nostru nerecunoscător a îngăduit o staţie de ascultare CIA.
— Dumnezeule, se cheamă că mă voi afla tot în blocul controlat
de sovietici!
— Mesajul era că ai tăi te aşteaptă. Îţi urez baftă!
— Ben, spuse Jason studiind chipul tânărului rus. De ce faci
toate astea? Doar încâlci un ordin care ţi-a fost dat direct.
— N-am primit nici un ordin! îl întrerupse rusul. Şi chiar dacă
ar fi aşa, nu sunt robot. Tu te-ai fi ţinut de cuvânt şi ţi-ai fi
îndeplinit misiunea… Pe de altă parte, dacă există o şansă cât de
mică pentru mama…
— Sunt şanse mari, îi curmă vorba Bourne.
— Hai, s-o ştergem! Pierdem vremea de pomană. Yelsk şi
Zomosk sunt doar un început. Te-aşteaptă o călătorie lungă şi
periculoasă, Archie.

736
 CAPITOLUL XLII
Amurg deasupra Mării Caraibilor. Soarele se prăvăli brusc la
orizont şi se ascunse în spatele salbei de insuliţe din jurul
Montserrat-ului, mici pete înverzite, tot mai întunecate, strânse ca
în cleşte de undele albăstrii, strălucitoare şi de talazurile
înspumate care se spărgeau de bancurile de coral. Pe Tranquility
Isle, în ultimele patru bungalovuri care dominau plaja de la
Tranquility Inn se aprindeau lămpile şi siluetele treceau alene
dintr-o cameră în alta, ieşeau pe terasele scăldate în ultimele raze
ale soarelui, intrau apoi în casă, iar ieşeau… Briza blândă purta
spre larg parfumul de hibiscus, vântul călduţ îl aducea înapoi
mângâind senzual frunzele de palmieri, iar de mal se apropia o
luntre pescărească, strecurându-se cu agilitate printre vârfurile
ascuţite de coral, aducând acasă prada unei zile bogate.

Brendan Patrick Prefontaine ieşi cu paharul său de Perrier pe

terasa Vilei 17 şi i se alătură lui Johnny St. Jacques care sorbea
din cocteilul său cu rom, sprijinit leneş de balustradă.
— Şi cât crezi că va mai trece până deschizi din nou staţiunea?
întrebă fostul judecător din Boston aşezându-se la măsuţa din fier
forjat vopsită în alb.
— În câteva săptămâni putem repara tot ce a fost distrus,
răspunse proprietarul satului de vacanţă Tranquility. Problema
este că oamenii vor uita greu cele întâmplate.
— Iar te întreb, cât?
— Să zicem că în patru-cinci luni pot difuza broşurile şi
pliantele – ceea ce va depăşi ca perioadă sezonul optim în care se
fac rezervările, însă Marie a fost de acord cu mine. Dacă i-am da
drumul mai repede, nu numai că ar fi o lipsă de tact, dar n-ar face
decât să alimenteze bârfele şi să dea bârfitorilor apă la moară…
Terorişti, traficanţi de droguri, un guvern corupt… N-avem nevoie
de aşa ceva şi nici nu cred că merităm.
— Ei bine, după cum spuneam şi rândul trecut, eu pot să-mi
achit sejurul, rosti cel care fusese odinioară un procuror stimat al
Tribunalului Districtual din Massachusetts. Poate că nu la nivelul
astronomic al preţurilor voastre de lux, stimate domn, totuşi, ceva
– ceva aş avea eu pentru cazare şi pentru bacşiş.

737
 — Ţi-am mai spus că nu-i nevoie. Îţi sunt îndatorat până peste
cap şi nu ştiu dacă am să mă pot revanşa vreodată. Suntem cu
toţii la dispoziţia ta şi poţi rămâne cât îţi pofteşte inima.
St. Jacques se întoarse spre bătrân şi, cu privirea zăbovindu-i
visătoare asupra bărcii pescăreşti ce ajunsese la mal, se aşeză la
masă în faţa lui Prefontaine.
— Mă-ngrijorează însă oamenii şi bărcile care trag tot mai rar la
ţărm. Înainte veneau trei, chiar patru bărci să ne aducă peşte
proaspăt, în timp ce acum e numai una – pentru noi şi puţinii
salariaţi care n-au plecat şi care sunt plătiţi cu jumătate din
salariu.
— Înseamnă că ai nevoie de banii mei.
— Zău aşa, domnule judecător, care bani? N-aş vrea să crezi că-
mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, însă Washingtonul mi-a
prezentat un raport asupra ta. De ani de zile trăieşti pe stradă, din
expediente.
— A, sigur, Washingtonul, rosti Prefontaine, ridicând paharul
spre cerul de aur şi azur. Ca de obicei, e cu douăzeci de paşi în
urmă – treizeci dacă-i vorba şi de prostiile lor.
— Nu ştiu ce vrei să spui.
— Randolph Gates, asta vreau să spun.
— Ticălosul ăla din Boston? Cel care l-a pus pe Şacal pe urmele
lui David?
— Ba nu, e vorba de proaspătul reformat Randolph Gates,
Johnny. Reformat în toate privinţele, mai puţin când e vorba să
dea bani. Totuşi, cu aceeaşi minte şi conştiinţă încă de pe vremea
studenţiei lui la Harvard. Nici cel mai strălucit, nici cel mai bun,
doar cu un talent literar şi oratoric de excepţie care camufla
perfect lipsa sclipirii adevărate.
— Despre ce naiba vorbeşti acum?
— L-am vizitat zilele trecute la centrul de recuperare din
Minnesota sau Michigan, nu-mi amintesc prea bine fiindcă am
zburat cu clasa întâi, iar băuturile erau la discreţie. Totuşi, ne-am
întâlnit şi am încheiat tranzacţia. Are de gând să lupte de aici
înainte – prin toate mijloacele legale – pentru cauza oamenilor, nu
a conglomeratelor care cumpără şi vând doar pe hârtie. Mi-a zis că
o să pornească pe urmele agenţilor care intermediază fuzionările
între firme, care scot miliarde de pe piaţă şi cer mii şi mii de dolari
pentru afacerile astea murdare.
— Şi cum ar putea-o face?
— Nu uita că a jucat în tabăra lor. De fapt, el le aranja pe toate.
738
Cunoaşte toate şmecheriile şi este dispus să-şi pună talentul şi
priceperea la dispoziţia cauzei noastre.
— Şi de ce ar face-o?
— Fiindcă Edith s-a întors la el.
— Şi Edith cine mai e?
— Soţia lui… Să fiu cinstit, încă mai sunt îndrăgostit de ea. Din
prima clipă în care am cunoscut-o, numai că în acea perioadă a
vieţii mele calitatea de judecător cu nevastă şi copii – oricât de
mult le-aş fi preţuit pe amândouă – mă împiedica să dau curs unor
asemenea năzuinţe. Randy cel Mare n-a meritat-o niciodată, dar
poate că acum i-a venit mintea la cap şi are să recupereze anii
pierduţi.
— Foarte interesant, dar tot nu pricep ce legătură are cu
înţelegerea voastră.
— Ţi-am spus oare că Lord Randolph of Gates a făcut bani
frumoşi în cursul acestor ani pierduţi dar foarte productivi?
— De câteva ori. Şi?
— Ei bine, drept recunoaştere a serviciilor nepreţuite pe care i
le-am făcut şi care au contribuit, cu siguranţă, la anihilarea unei
situaţii în care viaţa îi era direct ameninţată, suspomenita
ameninţare avându-şi drept sursă Parisul şi-a dat limpede seama
că se impune o măsură compensatorie la adresa mea. Mai cu
seamă date fiind lucrurile pe care am apucat să le aflu… Ştii, după
nenumăratele bătălii pe care le-a câştigat în sălile de tribunal, în
urma cărora s-a lăsat cu valuri de sânge, cred că-l interesează
serviciile unui procuror. Presupun, unul cu o poziţie socială mai
stabilă decât a mea.
— Şi?
— Şi, dacă părăsesc Bostonul, ţin pentru mine ce ştiu şi nu mai
spun nimănui, atunci banca lui îmi va vira în fiecare an, până la
sfârşitul zilelor mele, frumuşica sumă de cincizeci de mii de dolari.
— Iisuse Cristoase!
— Exact aşa mi-am spus şi eu în sinea mea când mi-a
comunicat că-i de acord. Chiar am trecut pe la biserică după o
întrerupere de treizeci de ani, bătuţi pe muchie.
— Dar asta nu înseamnă că nu te vei mai putea întoarce
niciodată acasă.
— Acasă? rosti Prefontaine râzând încetişor. Asta să fi fost
Bostonul pentru mine? Nu contează, poate mi-am găsit un alt
cămin. Cu ajutorul unui domn pe nume Peter Holland de la
Agenţia Centrală de Informaţii am ajuns să fac cunoştinţă cu
739
prietenul dumitale Sir Henry Syken din Montserrat, care la rândul
său m-a prezentat unui avocat londonez pensionat pe nume
Jonathan Lemuel, originar de pe această insulă. Amândoi ne aflăm
aici pentru a ne reface forţele, însă nici unul dintre noi nu-i
pregătit pentru un alt soi de „cămin”. Poate vom deschide o firmă
de consultanţă, specializată în legislaţie americană şi britanică la
obţinerea licenţelor de import şi export. Sigur, la început s-ar
putea să fim strâmtoraţi, însă sunt convins că o să ne descurcăm
într-un fel sau altul. Fiindcă am de gând să rămân pe Tranquility
ani buni de aci înainte.
St. Jacques se ridică precipitat de pe scaun pentru a-şi turna
încă un pahar şi îl privi curios pe fostul judecător scos din
drepturi.

Morris Panov ieşi călcând cu băgare de seamă din dormitorul

său şi pătrunse în camera de zi a Vilei 18, unde se afla Alex
Conklin, aşezat într-un cărucior de invalid. Bandajele în care îi era
înfăşurat tot pieptul se vedeau clar prin ţesătura subţire a
guayaberei albe şi se întindeau pe braţ, chiar lângă cot,
susţinându-l.
— Mi-au trebuit douăzeci de minute să-mi trec obiectul ăsta
inutil care se numeşte mână prin porcăria asta de mânecă, se
plânse el furios, însă fără umbră de autocompătimire în glas.
— De ce nu m-ai chemat? îl întrebă Alex răsucind căruciorul
spre el şi îndepărtându-se de telefon. Încă sunt capabil să
manevrez astea destul de iute. Gândeşte-te că am ceva experienţă
de când am căpătat piciorul ăsta de Quasimodo.
— Mulţumesc, dar prefer să mă-mbrac singur, după cum
presupun că şi tu ai ţinut să mergi singur, fără proptele, după ce
ţi-au fixat proteza motorie.
— Asta ar fi prima lecţie, doctore. Bănuiesc că s-a scris câte
ceva pe tema asta în cărţile tale de boli de cap.
— Aşa e. Se numeşte prostie, sau dacă preferi, prostia
încăpăţânatului.
— Ba nu, îl contrazise ofiţerul de contrainformaţii în prezent
pensionar, uitându-se drept în ochii lui Panov cât acesta se lăsă
moale într-un scaun.
— Ba… Ai dreptate, aprobă Mo uitându-se la Conklin. Prima
lecţie vorbeşte despre independenţă. Ia cât poţi de la viaţă şi ţine-te
cu dinţii de ce-ai apucat.
— Teoria asta are şi o latură bună, spuse Alex zâmbind şi îşi
740
potrivi bandajul din jurul gâtului. E tot mai simplu, nu mai greu.
Pe zi ce trece înveţi alte şmecherii. Ştii, e surprinzător câte pot
inventa micuţele celule cenuşii.
— Mie-mi spui? Cred că ar trebui să studiez mai bine problema
într-o bună zi… Te-am auzit vorbind la telefon. Cine era?
— Holland. Au zbârnâit telefoanele scurt; între Moscova şi
Washington, fiecare dintre părţi paralizată numai la gândul că au
existat scurgeri de informaţii şi că oamenii săi ar putea fi vinovaţi.
— Meduza?
— Tu n-ai auzit în viaţa ta numele ăsta, eu nu l-am auzit în
viaţa mea şi-n general nimeni dintre cunoscuţii noştri. A curs atâta
sânge pe piaţa internaţională – ca să nu pomenesc de găleţile de
sânge adevărat care s-a vărsat – încât ar fi mai mult decât suficient
să pună sub semnul întrebării deplinătatea facultăţilor mintale ale
celor două instituţii care-şi controlează guvernele respective,
instituţii care s-au dovedit a fi oarbe sau tâmpite de-a binelea.
— Eu aş prefera să spun vinovate de-a binelea, rosti Panov.
— Sunt prea puţini la vârf care să certifice dezastrul în
ansamblul său – ăsta a fost verdictul dat de Langley şi Piaţa
Dzerjinski. Marii şefi, care despică firul în patru, din
Departamentul de Stat al Consiliului de Miniştri de la Kremlin,
sunt de acord cu acest punct de vedere. Nu se rezolvă nimic şi
nimeni nu câştigă dacă se fac dezvăluiri în privinţa acestor
încălcări ale legii. Cum îţi place – încălcare a legii? Crimele,
asasinatele, răpirile, deturnările de fonduri şi corupţia la scară
mare de pe ambele maluri ale Atlanticului sunt acum numite
încălcări ale legii! Şi ei susţin că ar fi mai bine să se muşamalizeze
repede totul, cu cea mai mare discreţie.
— E de-a dreptul obscen.
— Dar asta-i realitatea, doctore. Eşti martorul unui eveniment
epocal, probabil una dintre cele mai spectaculoase înţelegeri
secrete ale istoriei moderne, încheiată între două state suverane
puternice… Dar ştii ce e obscen în toate astea? S-ar putea ca tot să
aibă dreptate. Dacă s-ar face dezvăluiri complete asupra
operaţiunilor Meduzei – şi, crede-mă, ar trebui să se spună tot –
mi-e teamă că oamenii, în indignarea lor firească, i-ar arunca în
stradă pe ticăloşii ăştia, dar că printre ei se vor afla şi nevinovaţi,
pătaţi doar prin simplă asociere. Evenimentele de acest soi produc
vid în straturile rarefiate ale puterii, iar noi nu trăim vremuri în
care să ne permitem aşa ceva. Mai bine să lucrezi cu băieţii răi pe
care-i cunoşti, decât să vină alţii noi.
741
 — Şi-atunci ce crezi că se va-ntâmpla?
— Meduza şi-a extins atât de mult afacerile, din punct de vedere
geografic şi organizatoric, încât e practic imposibil să descâlceşti
toate firele. Moscova îl trimite pe Ogilvie acasă cu o echipă de
analişti în finanţe, iar împreună cu ai noştrii, ei vor încerca să-i
dea de capăt. Iar la sfârşit, Holland prevede o miniîntâlnire
economică la vârf, foarte liniştită şi discretă, la care vor fi invitaţi
să participe miniştrii de finanţe din NATO şi Blocul Estic. Probabil
că la convenţie se va preciza dacă patrimoniul Meduzei se poate
susţine singur pentru continuarea afacerii pe cont propriu, sau
dacă va fi preluat şi absorbit de economia ţărilor respective. Ideea
principală ar fi evitarea panicii în lumea finanţelor prin închideri
masive de fabrici şi prăbuşiri de companii.
— În felul ăsta este cumpărată Meduza, continuă Panov
raţionamentul. Şi iarăşi asistăm la naşterea istoriei secrete,
nescrise şi inaccesibile maselor.
— Mai ales asta, îl aprobă Alex. Cu câteva omisiuni şi câteva
comisioane bine plasate, cred că sunt suficiente oase pentru toată
lumea.
— Şi cum rămâne cu cei ca Burton de la Statul Major sau
Atkinson de la Londra?
— Păi ce sunt ei? Simpli curieri şi paravane. Or să se retragă,
probabil motivând probleme de sănătate şi, crede-mă, toată lumea
o să-i înţeleagă.
Panov făcu o grimasă de durere încercând să se instaleze mai
comod în fotoliu.
— Nu că l-ar scuti de vina crimelor pe care le-a comis, însă
Şacalul, dacă vrei, a fost o unealtă a sorţii. Dacă nu-l căutaţi pe el,
probabil că n-aţi fi dat niciodată de Meduza.
— E o coincidenţă satanică, Mo, spuse Conklin. Să ştii că nu
sunt dispus să-l propun pentru o medalie post-mortem.
— Eu aş zice că-i ceva mai mult decât o simplă coincidenţă, îl
contrazise Panov întrerupându-l. La o analiză finală, David a avut
dreptate. Chiar dacă forţată sau întâmplătoare, totuşi o legătură a
existat între ei. Cineva din Meduza se folosea de un ucigaş sau
ucigaşi care uzau de numele „Jason Bourne” pentru a-l atrage pe
Şacal în ograda lui. Iar acest cineva ştia bine ce face.
— Desigur, te gândeşti la Teagarten.
— Da. De vreme ce Bourne era trecut pe lista neagră a Meduzei,
pateticul nostru DeSole care s-a dat după cum a bătut vântul
trebuie să le fi spus despre operaţiunea Treadstone (chiar şi fără a
742
pomeni nume), povestindu-le esenţialul. Iar când cei din Meduza
au aflat că Jason-David este la Paris, au folosit scenariul iniţial:
Bourne contra Şacalului. Prin asasinarea lui Teagarten în felul în
care au făcut-o, au presupus corect că-l angajează pe cel mai
periculos dintre criminalii lumii să-l caute şi să-l ucidă pe David.
— Asta o ştim cu toţii. Şi?
— Nu vezi, Alex? Dacă stai să te gândeşti mai bine, Bruxelles-ul
a fost începutul sfârşitului, iar la sfârşit, David s-a folosit de
acuzaţia falsă care i se aducea pentru a-i transmite Mariei că
trăieşte şi pentru a-i transmite lui Peter Holland că e teafăr. Harta
pe care oraşul Anderlecht era încercuit cu roşu.
— Ne-a dat speranţe, asta-i tot. Şi să ştii, Mo, eu nu-mi pun
nădejdea în speranţe.
— Bine, dar ne-a dat mai mult decât o speranţă. Doar mesajul
ăsta l-a pus pe Holland pe jar şi l-a convins să dea alarma la toate
staţiile noastre din Europa cu ordin precis să-l preia pe Jason
Bourne, asasinul şi să-l aducă pe sus acasă.
— A ţinut de data asta. Uneori figurile de soiul ăsta pur şi
simplu nu ţin.
— Figura a ţinut deoarece cu câteva săptămâni în urmă, un
bărbat pe nume Jason Bourne a fost obligat să plece în urmărirea
Şacalului, iar ca să pună mâna pe el a trebuit să aducă la
suprafaţă o mai veche poveste care a făcut legătura între el şi
Carlos. Şi uite că a făcut-o, voi aţi făcut-o!
— Stârnind tot felul de mizerii la care nici nu ne-am fi gândit,
recunoscu Conklin. Am făcut şi noi nişte speculaţii, asta-i tot.
Posibilităţi, probabilităţi, noţiuni abstracte, cu asta a trebuit să
lucrăm.
— Noţiuni abstracte? întrebă Mo cu blândeţe. Iată un termen
căruia lumea îi conferă în mod eronat un sens pasiv. Ai habar ce
furtună pot crea în mintea unui om noţiunile abstracte?
— Nici măcar nu ştiu la ce te referi.
— La micuţele celule cenuşii, Alex. O iau razna şi se învârtesc
ca nişte minuscule mingi de ping-pong încercând să-şi găsească
tunelele prin care să explodeze, împinse de propria lor inerţie.
— Aici chiar nu mai înţeleg nimic.
— Doar singur ai spus-o: o coincidenţă satanică. Însă eu aş
avea un alt termen: un magnet satanic, care atrage răul. Asta aţi
reuşit să creaţi tu şi David, iar în interiorul câmpului magnetic se
afla Meduza.
Conklin îşi roti scaunul şi îl împinse spre terasă de unde se
743
zăreau la orizont ultimele străluciri ale discului solar căzut în
spatele insulei înecate în verdeaţă care era Montserrat.
— Deplâng dispariţia unui prieten şi mai ales a unui adversar
de temut. A făcut tot ce i-a stat în puteri să ne ajute, iar când
povestea a ajuns la sfârşit, a făcut ceea ce era cinstit să facă, nu
ceea ce i s-a ordonat.
— Şi ce i s-a-ntâmplat?
— Conform spuselor lui Holland, a dispărut pur şi simplu de la
spitalul din Moscova acum cinci zile – şi-a luat hainele şi dus a
fost. Nimeni nu ştie cum a făcut şi nici încotro a apucat-o, însă la
o oră după plecarea lui, oamenii KGB-ului au venit să-l ridice ca
să-l transfere la Liubianka.
— Dar asta înseamnă că nu l-au prins…
— O vor face curând. Dacă KGB-ul a dat alarmă generală,
atunci drumurile, gările, aeroporturile şi punctele de trecere a
frontierei vor fi supravegheate şi verificate cu lupa. KGB-ul ştie
cum să-şi motiveze oamenii. Dacă cineva îi ajută să fugă, vinovatul
îşi va petrece următorii zece ani din viaţă într-un gulag. E doar o
chestiune de timp până-i dau de urmă. Fir-ar a dracului de treabă!
La uşa de la intrare se auzi un ciocănit, iar Panov strigă:
— E deschis! Intră!
Şi intră distinsul director adjunct al staţiunii, domnul Pritchard,
îmbrăcat ca de obicei impecabil şi la patru ace, precedat de o
măsuţă de servit cu rotile pe care reuşea să o împingă păstrându-
şi în acelaşi timp o ţinută demnă. Le oferi celor doi oaspeţi un
zâmbet încântat şi îşi anunţă imediat persoana şi scopul vizitei:
— Buckingham Pritchard, la dispoziţia dumneavoastră,
domnilor. V-am adus câteva specialităţi din fructe de mare pentru
întrevederea dumneavoastră colegială, nişte delicatese pe care vă
invit să le gustaţi înainte de cină, la pregătirea cărora am asistat
personal, secondându-l pe bucătarul şef despre care toţi ştiu cât e
de aiurit dacă nu-i stă cineva în preajmă să-l ajute cu câteva
sfaturi bune, lucru pe care eu am fost mai mult decât fericit să-l
fac.
— Colegială? spuse Alex. Am terminat colegiul acum treizeci şi
cinci de ani.
— Bine, cred că nu s-a gândit la toate nuanţele limbii engleze,
mormăi Morris Panov. Mai bine spune-mi, domnule Pritchard, nu-
ţi este cald în hainele alea? Eu cred c-aş năduşi ca un porc.
— Sigur, nu-i nici o nuanţă aici, doar clişeul obişnuit, mormăi
la rândul său Conklin.
744
 — Domnule, eu nu transpir, răspunse directorul adjunct.
— Sunt gata să-mi pun toată pensia la bătaie că te-au trecut
toate apele când s-a întors St. Jacques de la Washington, sări
Conklin nerezistând ispitei de a-l tachina. Sfinte Cristoase! Auzi,
Johnny „terorist”!
— Incidentul este închis, domnule, răspunse Pritchard cu
stoicism. Domnul Saint Jay şi Sir Henry au înţeles perfect că
strălucitul meu unchi şi cu mine am făcut totul fără nici un
interes ascuns, adică am vrut să facem un bine.
— Îmi dau lacrimile, nu altceva, observă Conklin.
— Am să pregătesc canape-urile, domnilor şi verific gheaţa.
Ceilalţi trebuie să-şi facă apariţia dintr-o clipă în alta.

David Webb, stătea sprijinit de pilonul balconului şi o urmărea

pe soţia lui citindu-i o poveste dintr-o carte pentru cei mici fiului
lor, Jamie. Nepreţuita doamnă Cooper moţăia cu bărbia în piept
într-un fotoliu de lângă uşa dormitorului şi tresărea când şi când
speriată, ridicându-şi magnificul cap cu coama de păr creţ,
argintiu, de parcă se temea să nu o audă plângând pe micuţa
Alison care dormea alături. Inflexiunile calde din vocea Mariei
urmăreau ritmul liniştit al poveştii şi te acaparau complet, după
cum dovedea interesul nedisimulat de pe chipul lui Jamie care o
privea cu ochii mari de mirare. Ea reuşea să găsească o calitate
fascinantă până şi cifrelor, putea să se fi făcut la fel de bine
actriţă, îşi spuse David în sinea sa. Avea toate calităţile fizice
pentru această profesiune: trăsături marcate, o prezenţă care
atrăgea imediat privirile, calităţi sine qua non care-i fac pe bărbaţi
şi pe femei deopotrivă să tacă şi să o studieze admirativ când
merge pe stradă sau intră într-o încăpere.
— Tati, îmi citeşti tu mâine?
Povestea ajunsese la sfârşit, lucru dovedit de felul în care Jamie
sări imediat de pe scaun şi de ochii larg deschişi ai vigilenţei
doamne Cooper.
— Aş fi vrut să-ţi citesc eu povestea asta în astă-seară, se apără
Webb şi se apropie de fiul său.
— Da, dar tu miroşi, rosti băieţelul încruntat.
— Jamie, tatăl tău nu miroase, îi explică Marie zâmbind. Doar
ţi-am mai spus, e medicamentul pe care i l-a dat doctorul să dea
pe răni.
— Da’ tot miroase.
— Nu te poţi pune cu o minte analitică, mai ales dacă are
745
dreptate, nu? întrebă David.
— E prea devreme să merg la culcare, mami! Dacă o trezesc pe
Alison şi-ncepe iar să plângă?
— Ştiu, iubitule, dar tati şi cu mine trebuie să trecem pe la
unchii tăi…
— Şi noul meu bunic! strigă copilul exuberant. Bunicu’ Brendan
mi-a promis că mă-nvaţă să mă fac judecător.
— Doamne păzeşte! interveni doamna Cooper. Omul ăsta se
îmbracă ca un păun care-şi caută perechea.
— Bine, îţi dau voie să te duci în dormitorul nostru şi să te uiţi
la televizor, se grăbi Marie să adauge. Dar numai o jumătate de
oră…
— Aa!
— Bine, o oră. Însă doamna Cooper alege canalele.
— Mulţumesc, mami! strigă copilul repezindu-se în camera
părinţilor săi, urmat imediat de credincioasa doamnă Cooper.
— Îl domolesc eu, se oferi Marie ridicându-se de pe canapea.
— Nu, Miss Marie, protestă doamna Cooper. Rămâneţi lângă
soţul dumneavoastră. Nu se simte prea bine, dar n-ar scoate o
vorbă, spuse ea şi dispăru pe uşa dormitorului.
— E-adevărat, dragule? întrebă Marie venind spre soţul ei. Te
doare?
— Nu-mi place că trebuie să spulber mitul presimţirilor de
necontestat ale unei mari doamne, dar se înşală.
— De ce trebuie să foloseşti atâtea cuvinte când unul era de
ajuns?
— Fiindcă sunt intelectual. Ştii, noi, ăştia cu diplomă, nu o
luăm niciodată de-a dreptul, fiindcă dacă ne-am înşela n-am avea
cum s-o mai întoarcem. Sau poate ai ceva împotriva
intelectualilor?
— Nu, îi răspunse Marie. Vezi, iată un cuvânt simplu care
reuşeşte să exprime ceva.
— Ce-nseamnă a exprima? întrebă Webb cuprinzându-şi soţia
în braţe şi sărutând-o lung, pentru o clipă suspendaţi amândoi în
gol, regăsindu-se pe un teren cunoscut.
— E o scurtătură care duce tot la adevăr, răspunse Marie
lăsându-şi capul pe spate şi privindu-l în ochi. Fără eschivări, fără
dezvoltări de teorii, doar fapte. Ca şi-n adunarea simplă unu şi cu
unu fac doi; nu trei, ci doi.
— Tu faci cât două.
— Cam banal, dar cred că accept complimentul… Eşti mai
746
destins, te simt din nou aproape. Jason Bourne şi-a luat rămas
bun, da?
— Aproape. Cât erai cu Alison, am vorbit la telefon cu Ed
McAllister. M-a sunat de la Agenţia Naţională de Securitate să-mi
spună că mama lui Benjamin a pornit spre casă.
— Ei. David, e minunat!
— Eu şi Mac am râs copios şi, în timp ce râdeam mi-a trecut
prin minte gândul că nu l-am mai auzit pe Mac râzând aşa. Mi-a
plăcut.
— Sentimentul de vinovăţie îi apăsa rău de tot umerii – şi nu
numai umerii. El ne-a trimis pe amândoi în Hong Kong şi nu cred
că şi-a iertat-o vreodată. Dar acum te-ai întors acasă teafăr şi
nevătămat. Nu ştiu dacă am să-l pot ierta vreodată, însă cel puţin
n-am să-i trântesc telefonul în nas când mai sună.
— Cred că i-ar face plăcere să te audă. De fapt, i-am spus să
mai sune. Poate îl inviţi într-o seară la cină.
— N-aş împinge lucrurile până acolo.
— Dar mama lui Benjamin? Doar puştiul mi-a salvat viaţa.
— Poate-l invit la un sandviş.
— Ia-ţi mâinile de pe mine, doamnă, altfel peste cincisprezece
secunde s-ar putea să-i azvârl afară din dormitor pe Jamie şi pe
doamna Cooper şi să-mi cer drepturile de soţ.
— Mă tentează, Attila, dar cred că mezinul contează pe noi.
Gândeşte-te şi tu, doi indivizi cu colţi ascuţiţi şi un fost judecător
cu minte foarte inventivă s-ar putea să-l dea gata până şi pe un
tânăr crescut la o fermă din Ontario.
— Eu ţin la toţi.
— Şi eu la fel. Hai să mergem.

Soarele dispăruse în largul Mării Caraibilor. Când şi când, la

orizont, cerul era brăzdat spre apus de scurte săgetări aurii.
Flacăra lumânărilor închise sub clopote de sticlă se ţinea dreaptă
şi mândră şi trimitea rotocoale de fum spre cer, iar strălucirea lor
încălzea şi lumina umbrele înserării care se lăsase asupra terasei
de la Vila 18. Şi discuţia era caldă şi liniştită, conversaţia unor
persoane care au ieşit vii dintr-o experienţă de coşmar.
— I-am explicat, insistând mult asupra acestui punct, lui Randy
cel Apucător, că doctrina pe care a îmbrăţişat-o el, aceea de a lua
hotărâri obraznice, mai trebuie şi ea modificată pe ici, pe colo dacă
perspectiva timpului impune schimbarea punctului de vedere
adoptat iniţial, explică Prefontaine pe larg. Schimbarea,
747
schimbarea, iată rezultatul inevitabil al trecerii timpului.
— E atât de evident încât nici nu-ncerc să te combat, spuse
Alex.
— A, păi marele Gates a combătut tot timpul, zăpăcindu-i de
cap pe juraţi şi lăsându-i perplecşi pe confraţii săi cu hotărârile şi
deciziile lui complexe.
— Oglinzi şi fum, adăugă Marie râzând. La fel se procedează şi
în ştiinţele economice. Îţi aminteşti, frăţioare, că ţi-am spus?
— N-am înţeles o vorbă. Şi nici acum nu pricep.
— În medicină nu se folosesc oglinzi şi fum, spuse Panov. Cel
puţin, nu mai ţine figura, cu toată computerizarea asta a
laboratoarelor şi interdicţia ca băieţii de bani gata să aibă acces la
medicamente. Pe zi ce trece sunt legalizate tot mai multe
descoperiri ştiinţifice.
— Din multe puncte de vedere ăsta este chiar sensul declarat al
Constituţiei noastre, acela de a aduce lucrurile în legalitate,
continuă fostul judecător. Ca şi când părinţii naţiunii noastre şi ai
Constituţiei l-au citit pe Nostradamus dar nu s-au obosit să-şi
recunoască propriile lipsuri; sau au studiat schiţele lui Da Vinci
care a inventat, în fond, primul aparat de zbor. Au înţeles că nu
pot legaliza viitorul, fiindcă nu ştiu ce ne va rezerva şi nici ce tip de
societate va revendica dreptul la libertăţi personale. Cu alte
cuvinte, ei au creat câteva omisiuni strălucite.
— Dacă mă ajută memoria, neacceptate ca atare de strălucitul
nostru Randolph Gates, spuse Conklin.
— Nu-i nimic, abia de acum încolo se schimbă el, îl întrerupse
chicotind Prefontaine. Dintotdeauna i-a plăcut să se dea după cum
bate vântul şi e suficient de isteţ şi de astă dată.
— Mă-ntreb ce s-o mai fi întâmplat cu nevasta şoferului de
camion, cea de la restaurantul acela de pe autostradă, care e
măritată cu „Armăsarul”? spuse psihiatrul.
— Încearcă să-ţi imaginezi o căsuţă cu o palisadă vopsită în alb,
etcetera, propuse Alex. E cea mai simplă variantă.
— Care nevastă şi care şofer de camion? întrebă St. Jacques.
— Las-o cum a căzut, nu merită să ştii.
— Sau ticălosul ăla de medic militar care mi-a pompat în braţ
tone de droguri! nu se lăsă Panov.
— Are o clinică în Leavenworth, îi răspunse Conklin. Am uitat
să-ţi spun… Mulţi şi nebuni cu toţii. Şi Krupkin. Alt nebun.
Bătrânul de Kruppie cu manierele şi hainele lui alese şi tot restul.
Îi suntem îndatoraţi până peste cap şi nu putem face nimic pentru
748
el.

Se lăsă un moment de tăcere în care fiecare dintre cei prezenţi

se gândi la bărbatul care se opusese, de unul singur şi fără
interese de ordin personal, unui sistem monolitic care ceruse capul
lui David Webb, acelaşi David Webb care se sprijinea acum de
balustrada terasei, privind cu ochii pierduţi în zare ultimele sclipiri
ale razelor de soare, cumva detaşat de existenţa celorlalţi. Îi va
trebui ceva timp să uite complet de Jason Bourne. Trebuia să
dispară, să-l lase în pace. Când?
Nu acum! Din văzduh nebunia îşi arătă colţii din nou! Liniştea
serii fu curmată de huruitul puternic al unor motoare de avion,
însoţit de scurte fulgerări care se apropiau tot mai mult de ţărm.
Trei elicoptere militare coborau în picaj spre pontonul de pe
Tranquility, iar focul se porni, sacadat, înverşunat, gloanţele
muşcară cu sete din plaja de care se apropia, strecurându-se
printre recife, o vedetă rapidă de coastă, blindată. St. Jacques se
repezi la interfon.
— Alarmă la ţărm! urlă el. Luaţi-vă armele!
— Iisuse, dar Şacalul a murit! urlă Conklin.
— Nu şi discipolii lui blestemaţi! strigă Jason Bourne – pentru
că David Webb dispăruse din nou – împingând-o pe Marie jos şi
scoţându-şi pistolul din toc, o armă despre a cărei existenţă soţia
lui nu ştia. Li s-a transmis că este aici!
— E o nebunie!
— E Carlos! îi răspunse Jason sărind peste balustradă. Sunt ai
lui! Până la moarte!
— Drace! tună Alex împingându-şi iute şi furios căruciorul şi
îmbrâncindu-l pe Panov de lângă masă.
Deodată, din cer se auzi un pârâit, apoi vocea pilotului din
primul elicopter tună într-o portavoce:
— Ai văzut ce am făcut pe plajă, mon. Vă rupem în două dacă
nu opriţi motoarele!… Aşa-i mai bine, mon! Trageţi la mal, lăsaţi
barca să plutească, fără motoare şi ieşiţi amândoi pe punte. Puneţi
mâinile pe copastie şi aplecaţi-vă înainte! Repede!
Fascicolele puternice ale reflectoarelor montate pe cele două
elicoptere care se roteau ca nişte vulturi deasupra vasului, se
uniră şi-l prinseră la mijloc, în timp ce elicopterul de comandă se
lăsă pe plajă stârnind nisipul într-un nor uriaş. Din el ţâşniră
patru bărbaţi cu armele în mâini sub privirile surprinse ale celor
aflaţi pe terasa Vilei 18.
749
 — Pritchard! urlă St. Jacques. Adu-mi binoclul!
— E la mine, domnule Saint Jay, uitaţi, poftim. Directorul
adjunct dădu fuga şi îi întinse patronului său binoclul. Să ştiţi că
l-am curăţat, domnule!
— Ce vezi? îl întrebă Bourne pe un ton tăios.
— Nu ştiu. Sunt doi bărbaţi.
— Ce mai armată! comentă Conklin.
— Dă-mi-l mie! spuse Jason autoritar şi înşfăcă binoclul din
mâna cumnatului său.
— Cine e, David? ţipă Marie zărind expresia de puternică emoţie
care se aşternuse pe chipul soţului ei.
— Krupkin, îi răspunse acesta.

Dimitri Krupkin şedea la masa albă din fier forjat de pe terasă,

palid şi tras la faţă – toată faţa, fiindcă între timp barba îi
dispăruse. Refuzase să scoată un cuvânt până nu avea să
sfârşească cel de-al treilea pahar de coniac. Ca şi Panov, Conklin şi
David Webb, era grav rănit şi suferea, numai că, la fel ca şi ceilalţi,
prefera să nu vorbească la trecut, ci numai la viitor. Hainele ieftine
şi cam ponosite pe care le purta păreau să-l deranjeze fiindcă se
strâmba şi ridica tăcut din umeri de fiecare dată când se uita la
ele, gestul lui de nepăsare indicând însă că situaţia avea să
înceteze cât de curând. Primele sale cuvinte fură adresate
vârstnicului Brendan Prefontaine, ele exprimând admiraţia la
adresa guayaberei ţesute, portocalii, purtată pe deasupra
pantalonilor.
— Îmi place, spuse el admirativ. Foarte tropical şi de bun gust,
dată fiind clima.
— Mulţumesc.
După necesarele prezentări, sovieticul fu încolţit cu un tir de
întrebări. Ridică braţele cerând tăcere, cu aceeaşi măreţie cu care
Papa, de la balconul din Piaţa Sfântul Petru, ar fi cerut mulţimii
să-l asculte.
— Nu vreau să vă plictisesc cu detaliile zborului meu din Mama
Rusie până aici, deşi ţin să spun că sunt scandalizat de corupţia la
care s-a ajuns şi că n-am să uit în viaţa mea condiţiile pe care am
fost obligat să le îndur pentru suma exorbitantă pe care am plătit-
o… Cu alte cuvinte, lăudat fie Credit Suisse şi minunatele cupoane
verzi pe care le emite.
— Spune-ne totuşi ce s-a întâmplat, rosti Marie.
— Dumneata, dragă doamnă, eşti încă mai frumoasă decât mi-
750
am închipuit. Dacă ne întâlneam la Paris, aveam eu grijă să i te
suflu haimanalei ăsteia de soţ. Pe legea mea şi ce păr! Splendid!
— Probabil n-a ştiut să-ţi spună ce culoare are, zise Marie
zâmbind. De-acum încolo, dumneata ai să fii sabia lui Damocles
pe care am s-o ţin atârnată deasupra capului său de ţărănoi.
— Totuşi, pentru vârsta lui, pare că încă se descurcă.
— Doar fiindcă îl îndop cu tot soiul de pilule, Dimitri. Mai bine
spune-ne ce s-a întâmplat.
— Ce s-a întâmplat? Păi s-au prins, asta s-a întâmplat. Mi-au
confiscat căsuţa minunată de pe malul lacului Geneva! Acum e
folosită de Ambasada Sovietică. Când mă gândesc ce am pierdut,
mi se taie picioarele, zău aşa!
— Bănuiesc că soţia mea, referindu-se la un ţărănoi, vorbea
despre mine, spuse Webb. Deci erai în spital la Moscova şi ai aflat
ce gânduri avea cineva cu mine – anume să mă lichideze. După
aceea, i-ai spus lui Benjamin să mă scoată din Novgorod.
— Am şi eu sursele mele, Jason, iar greşeli, să ştii că se fac.
Însă nu vreau să dau nume. Pur şi simplu s-a făcut o greşeală.
Dacă experienţa de la Nurnberg ne-a învăţat ceva, asta ar fi că nu
întotdeauna e bine să asculţi un ordin tâmpit. Iar învăţătura asta
cred că n-are graniţe şi e valabilă pentru orice om cu scaun la cap,
indiferent de naţia din care face parte. Noi, în Rusia, am suferit
mai mult decât orice american în timpul celui de-al doilea război
mondial. Unii dintre noi nu am uitat nici până azi şi nu vom
încerca să ne întrecem duşmanul în ticăloşie.
— Foarte frumos spus, rosti Prefontaine ridicând paharul de
Perrier în cinstea sovieticului. La urma urmelor, suntem cu toţii
reprezentanţii aceleiaşi rase umane, cu aceleaşi idei şi sentimente.
— Ei bine, spuse Krupkin înecându-se în timp ce sorbea din cel
de-al patrulea pahar de coniac, dincolo de această observaţie foarte
atrăgătoare, însă poate prea des folosită, există totuşi diferenţe
între gradele de înţelegere, domnule judecător. Nu mari, nici grave,
totuşi, diferenţe. Spre exemplu, deşi nu mai am o casă pe malul
lacului Geneva, conturile mele din Insulele Cayman îmi aparţin în
continuare. Fiindcă veni vorba, sunt departe insulele astea de aici?
— Nu mai mult de o mie cinci sute de kilometri spre vest,
răspunse St. Jacques. Dacă iei avionul din Antigua, în trei ore ai
ajuns.
— Aşa mi-am zis şi eu, spuse Krupkin. Cât am stat în spital,
Alex mi-a vorbit de multe ori despre Tranquility Isle şi Montserrat,
aşa încât le-am căutat pe hartă la biblioteca spitalului. Totul pare
751
să meargă uns, e sub control… Apropo, cel care m-a adus cu
şalupa sper să nu aibă neplăceri. Actele mele de identitate – care
m-au costat o avere – sunt foarte în regulă.
— Singura neregulă pe care a comis-o este felul în care te-a
adus aici, îi răspunse St. Jacques.
— Mă grăbeam, aşa se-ntâmplă când fugi să-ţi salvezi viaţa.
— I-am explicat guvernatorului că eşti un vechi prieten de-al
cumnatului meu.
— Bine. Foarte bine.
— Şi-acum, ce ai de gând să faci, Dimitri? întrebă Marie.
— Păi nu cred că am prea multe de ales. Nu numai că ursul rus
are mai multe gheare decât picioarele miriapodului, dar este
conectat la o reţea internaţională computerizată. Va trebui să mă
ascund o vreme, până reuşesc să-mi construiesc o nouă identitate.
De la naştere şi până în prezent, desigur. Krupkin se întoarse spre
proprietarul staţiunii Tranquility: Ai putea să-mi închiriezi pe
datorie unul dintre bungalovurile acestea încântătoare, domnule
St. Jacques?
— După câte ai făcut pentru David şi pentru sora mea, nici nu
se pune problema. Casa mea îţi stă la dispoziţie, domnule Krupkin,
toată.
— Ce drăguţ din partea dumitale. Mai întâi, ar trebui să dau o
fugă până-n Cayman, unde am auzit că sunt croitori grozavi. După
aceea urmează un iaht mititel şi un mic avion personal pentru
deplasările în interes de afaceri. Voi găsi o soluţie să dovedesc că
au fost aduse din Tierra del Fuego sau Insulele Malvine, sau alt loc
uitat de Dumnezeu unde pe bani puţini poţi obţine o nouă
identitate; şi încă una foarte convingătoare, care să ascundă un
trecut dubios. După ce le rezolv pe astea, urmează doctorul din
Buenos Aires – mi s-a spus că face minuni în materie de amprente
şi fără dureri – apoi ceva chirurgie plastică. Rio se pare că e mult
mai bun chiar şi decât New York-ul, suficient cât să-mi schimbe
profilul şi să-mi scadă ceva anişori… În ultimele cinci zile şi nopţi
n-am avut altceva de făcut decât să mă gândesc şi să-mi fac
planuri, îndurând nişte condiţii de călătorie pe care mi-e ruşine să
le pomenesc în faţa încântătoarei doamne Webb.
— E clar că te-ai gândit, rosti impresionată soţia lui Webb. Şi, te
rog, spune-mi Marie. Cum să-l ameninţ pe acest ţărănoi dacă îmi
spui doamna Webb?
— O, adorabilă Marie!
— Şi cum rămâne cu adorabilele tale planuri de viitor? insistă
752
Conklin. Cât timp durează până le pui în aplicare?
— Tocmai tu îmi pui o asemenea întrebare? rosti Krupkin cu
ochi miraţi.
— E de datoria mea, îi tăie vorba Conklin.
— Tu, care ai fost aşa de eficient în inventarea dosarului celui
mai mare impostor din lumea terorismului internaţional?
Incomparabilul şi inegalabilul Jason Bourne?
— Dacă prin asta te refereai şi la mine, vreau să-ţi spun că pe
mine să nu contaţi, rosti Webb. Mă reprofilez pe decoraţiuni
interioare.
— Cât durează, Kruppie?
— Ce Dumnezeu, tu ai pregătit un singur om pentru o misiune,
iar eu trebuie să schimb o viaţă!
— Cât timp?
— De ce nu-mi spui tu, Alex? E vorba despre viaţa mea, cât de
amărâtă şi fără importanţă o fi ea în schema geopolitică a lumii,
dar e, totuşi, viaţa mea.
— Oricât, îl întrerupse David Webb, de peste umărul căruia se
uitase Jason Bourne.
— Doi ani ca să fac o treabă ca lumea şi trei ca să iasă perfect,
spuse Dimitri Krupkin.
— Ai tăi să fie, spuse Marie.
— Pritchard! strigă St. Jacques peste umăr. Adu-mi ceva de
băut, te rog.

753
 EPILOG
Se plimbau pe plaja scăldată de razele lunii, atingându-se apoi
ferindu-se unul de celălalt, de parcă intimitatea îmbrăţişării lor ar
fi fost umbrită de amintirea unei lumi de care nu se puteau
elibera, care îi trimitea intermitent pe aceeaşi orbită, spre acelaşi
nucleu de foc care îi atrăgea cu forţa unui magnet.
— Aveai o armă la tine, spuse Marie cu blândeţe. Habar n-am
avut că porţi arme la tine. Urăsc armele.
— Şi eu la fel. Cred că nici nu mi-am dat seama că o mai aveam
asupra mea. Pur şi simplu era acolo.
— Reflex? Nevoie?
— Presupun că amândouă. Oricum, n-are importanţă de vreme
ce n-am folosit-o.
— Însă voiai s-o foloseşti, nu-i aşa?
— Iar îţi spun, nu ştiu. Dacă tu şi copiii aţi fi ameninţaţi, sigur
că aş folosi-o. Dar nu cred că aş trage fără motiv.
— Eşti sigur, David? Dacă am fi ameninţaţi ai lua arma şi ai
trage într-o stafie?
— Nu, eu nu trag în umbre.
Paşi. Pe nisip! Valuri care se rostogolesc la mal, ritmul naturii
întrerupt de apariţia nedorită a omului – sunete pe care Jason
învăţase să le asculte pe atâtea plaje din lume! Se răsuci, o aruncă
pe Marie la pământ, departe de locul în care putea fi atinsă de
glonţ, iar el se trânti pe burtă, cu arma pregătită.
— Te rog, nu trage, David, spuse Morris Panov luminând peticul
de plajă cu lanterna. Ar fi absurd.
— Iisuse, Mo! strigă Webb. Ce cauţi aici?
— Încercam pur şi simplu să dau de voi… Eşti bun să o ajuţi pe
Marie?
Webb se conformă, ajutându-şi soţia să se ridice în picioare,
amândoi pe jumătate orbiţi de lumina lanternei.
— Dumnezeule! Tu eşti cârtiţa! ţipă Jason ridicând arma. Tu ai
ştiut fiecare mişcare pe care am făcut-o!
— Ce sunt? tună psihiatrul aruncând lanterna de pământ. Dacă
eşti convins de ce spui, atunci trage odată, ticălosule!
— Nu ştiu, Mo. Nu mai ştiu nimic…! spuse David speriat.
— Atunci dă-i drumul, băiete şi plângi! Plângi cum n-ai mai

754
plâns în viaţa ta! Jeleşte-l pe Jason Bourne cel îngropat la
Moscova, că asta e! Ori accepţi realitatea, ori ne luăm adio fiindcă
eu m-am săturat şi nu mai vreau să ştiu de tine! Ţi s-a suit la cap,
creaţie arogantă şi de excepţie ce eşti! Gata, ai făcut ce trebuia
făcut, iar piesa s-a sfârşit!
Webb se prăbuşi în genunchi tremurând din tot corpul, iar
lacrimi mari i se rostogoliră mute pe obraji.
— O să ne revenim, Mo, spuse Marie îngenunchind alături de
soţul ei şi susţinându-l.
— Ştiu, îi răspunse Panov, dând din cap în întuneric. Două
minţi în acelaşi cap… nimeni nu-şi dă seama ce-nseamnă asta cu
adevărat. Însă acum s-a sfârşit. S-a sfârşit cu adevărat.

755
 CUPRINS
PROLOG.....................................................................................................5
CAPITOLUL I.............................................................................................7
CAPITOLUL II.........................................................................................14
CAPITOLUL III........................................................................................26
CAPITOLUL IV........................................................................................47
CAPITOLUL V.........................................................................................68
CAPITOLUL VI........................................................................................84
CAPITOLUL VII....................................................................................103
CAPITOLUL VIII...................................................................................119
CAPITOLUL IX......................................................................................138
CAPITOLUL X.......................................................................................155
CAPITOLUL XI......................................................................................171
CAPITOLUL XII....................................................................................187
CAPITOLUL XIII...................................................................................200
CAPITOLUL XIV...................................................................................216
CAPITOLUL XV....................................................................................235
CAPITOLUL XVI...................................................................................251
CAPITOLUL XVII.................................................................................269
CAPITOLUL XVIII................................................................................295
CAPITOLUL XIX...................................................................................317
CAPITOLUL XX....................................................................................337
CAPITOLUL XXI...................................................................................351

756
CAPITOLUL XXII.................................................................................368
CAPITOLUL XXIII................................................................................383
CAPITOLUL XXIV................................................................................400
CAPITOLUL XXV.................................................................................421
CAPITOLUL XXVI................................................................................445
CAPITOLUL XXVII...............................................................................463
CAPITOLUL XXVIII.............................................................................486
CAPITOLUL XXIX................................................................................502
CAPITOLUL XXX.................................................................................525
CAPITOLUL XXXI................................................................................544
CAPITOLUL XXXII...............................................................................560
CAPITOLUL XXXIII.............................................................................574
CAPITOLUL XXXIV.............................................................................586
CAPITOLUL XXXV..............................................................................609
CAPITOLUL XXXVI.............................................................................627
CAPITOLUL XXXVII............................................................................642
CAPITOLUL XXXVIII..........................................................................658
CAPITOLUL XXXIX.............................................................................676
CAPITOLUL XL.....................................................................................693
CAPITOLUL XLI...................................................................................710
CAPITOLUL XLII..................................................................................738
EPILOG...................................................................................................755
CUPRINS................................................................................................757

757
758
1
 ERIC VAN
LUSTBADER

ROBERT LUDLUM

MOŞTENIREA
LUI BOURNE
Seria „Bourne” - 4

Versiunea românească: CRISTIAN-STELU FULAŞ

2
 I.S.B.N.
978-973-629-295-8

THE BOURNE LEGACY

Copyright © by the Estate of Robert Ludlum, 2004
EDITURA LIDER
2012

3
 În memoria lui Bob

4
 PROLOG
Khalid Murat, liderul rebelilor ceceni, stătea complet nemişcat
în vehiculul din mijloc al convoiului care se strecura pe străzile
bombardate din Groznîi. Transportoarele de personal blindate
BTR-60BP erau echipamente ruseşti militare standard şi, ca atare,
convoiul nu putea fi distins de toate celelalte care patrulau prin
oraş. Oamenii înarmaţi până-n dinţi ai lui Murat erau înghesuiţi în
celelalte două vehicule – unul în faţă şi altul în spate. Se îndreptau
spre Spitalul Numărul Nouă, una dintre cele şase sau şapte
ascunzători diferite pe care le folosea Murat pentru a fi mereu cu
trei paşi în faţa forţelor ruseşti care îl căutau.
Murat purta o barbă neagră, avea în jur de cincizeci de ani,
constituţia puternică a unui urs şi ochii de foc ai adevăratului
fanatic. Învăţase înainte că pumnul de fier era singurul mod de a
conduce. Fusese prezent atunci când Jokhar Dudayev impusese
legea islamică Şaria, fără nici un fel de folos. Văzuse carnagiul
începuturilor, atunci când liderii războinici cu baza în Cecenia,
asociaţi străini ai lui Osama bin Laden, au invadat Daghestanul şi
au executat o serie de atentate cu bombă la Moscova şi Volgodonsk
în care au fost ucise în jur de două sute de persoane. Atunci când
teroriştii ceceni au fost învinuiţi pe nedrept pentru acţiunile
străinilor, ruşii au început bombardamentele devastatoare din
Groznîi, transformând o mare parte din oraş în ruine.
Cerul de deasupra capitalei cecene era înceţoşat şi nu se vedea
nimic din el din cauza fluxului constant de cenuşă şi zgură, o
incandescenţă sclipitoare atât de roşiatică, încât părea aproape
radioactivă. În tot acest peisaj presărat cu moloz ardeau focuri de
benzină.
Khalid Murat privea prin geamurile negre la convoiul care trecea
pe lângă scheletul mistuit de foc al unei clădiri, masiv, greoi, fără
acoperiş, înăuntrul căruia pâlpâiau flăcări. Mormăi, se întoarse
spre Hasan Arsenov, secundul său şi spuse:
— Cândva Groznîi era locul preferat al îndrăgostiţilor care se
plimbau pe bulevardele late, mărginite de copaci, al mamelor care
îşi împingeau cărucioarele cu copii prin pieţele umbroase. Marele
circ se umplea în fiecare noapte de feţe vesele şi surâzătoare, iar
arhitecţi din toată lumea veneau aici în pelerinaj pentru un tur al

5
minunatelor clădiri care făceau cândva din Groznîi unul dintre cele
mai frumoase oraşe din lume.
Clătină trist din cap şi îl bătu pe celălalt pe genunchi cu un gest
camaraderesc:
— Allah, Hasan! ţipă el. Uite cum au distrus ruşii tot ce era bun
şi frumos!
Hasan Arsenov încuviinţă din cap. Era un bărbat vioi şi energic,
cu zece ani mai tânăr decât Murat. Fost campion de biatlon, avea
umerii laţi şi şoldurile înguste ale unui atlet înnăscut. Atunci când
Murat devenise liderul rebelilor, a fost lângă el. Acum îi arăta lui
Murat mina cenuşie a unei clădiri de pe partea dreaptă a
convoiului.
— Înainte de războaie, spuse el cu o intonaţie gravă, când
Groznîi încă mai era un important centru de rafinare a petrolului,
tatăl meu lucra aici, la Institutul Petrolului. Acum, în loc de
profituri de la puţurile noastre, primim fulgere care ne poluează
aerul şi apa.
Cei doi rebeli fură reduşi la tăcere de înşiruirea de clădiri
bombardate pe lângă care treceau, de străzile goale, cu excepţia
hoiturilor de animale sau de oameni. După câteva minute, se
întoarseră unul către celălalt, cu durerea suferinţei poporului lor
în ochi. Murat deschise gura să vorbească, dar îngheţă la sunetul
inconfundabil al gloanţelor care se izbeau de vehicul. Îi luă doar o
secundă să-şi dea seama că vehiculul era lovit de arme mici, prea
slabe pentru a penetra blindajul masiv al transportorului. Arsenov,
mereu vigilent, se întinse după radio.
— Voi ordona gărzilor din vehiculele din faţă şi din spate să
riposteze cu foc.
— Nu, Hasan, clătină din cap Murat. Suntem camuflaţi în
uniforme militare ruseşti, călătorim cu transportoare de personal
de-ale lor. Oricine trage în noi e mai degrabă aliat decât inamic.
Trebuie să fim siguri înainte să ne pătăm mâinile cu sânge
nevinovat.
Luă staţia din mâna lui Arsenov şi ordonă convoiului să se
oprească.
— Locotenent Gochiyayev, spuse în staţie, organizează-ţi
oamenii în formaţie de recunoaştere. Vreau să aflu cine trage în
noi, dar nu-i vreau morţi.
În vehiculul din faţă, Gochiyayev îşi adună oamenii şi le ordonă
să se răspândească sub acoperirea convoiului blindat. Îi urmă pe
strada acoperită de bolovani, strângând din umeri de frig. Folosind

6
semnale precise cu mâna, îşi îndemnă oamenii să se apropie din
dreapta şi din stânga de locul de unde veniseră focurile de armă.
Oamenii lui erau bine antrenaţi; se mişcau cu uşurinţă şi în
tăcere de la o grămadă de pietre la un morman de bare de fier
contorsionate, pentru a fi o ţintă cât mai mică. Totuşi, nu se mai
auziră împuşcături. Ultima etapă de alergare o parcurseră toţi în
acelaşi timp, printr-o mişcare de dublă învăluire care avea ca scop
prinderea în capcană a inamicului şi zdrobirea lui într-un foc
încrucişat ucigător.
În vehiculul central, Hasan Arsenov nu scăpa din ochi locul
spre care Gochiyayev îşi îndreptase trupele şi aştepta zgomotul de
arme care nu se mai produse. În locul lor, apărură la distanţă
capul şi umerii locotenentului. Cu faţa spre vehiculul din centru,
el îşi mişcă braţul înainte şi înapoi într-o arcuire, semnalizând că
zona fusese asigurată. La acest semn, Khalid Murat îl ocoli pe
Arsenov, coborî din transportorul de personal şi porni fără nici o
ezitare spre oamenii lui printre ruinele îngheţate.
— Khalid Murat! strigă Arsenov alarmat, alergând după şeful
său.
Vădit netulburat. Murat se îndrepta spre un zid scund de
dărâmături, locul de unde începuseră focurile de armă. Aruncă o
privire mormanelor de gunoi; pe unul dintre ele era un cadavru ca
de ceară, cu pielea albă, care cu ceva timp în urmă fusese
dezbrăcat de haine. Chiar şi de la distanţă, duhoarea putreziciunii
îl lovi ca o secure. Arsenov îl prinse din urmă şi scoase arma.
Când Murat ajunse lângă zid, oamenii lui erau în ambele părţi,
cu armele pregătite. Cerul mohorât şi metalic se întunecă şi mai
mult şi începu să ningă. Un praf uşor acoperi repede cizmele lui
Murat şi se aşeză ca o pânză în barba sa încâlcită.
— Locotenent Gochiyayev, i-ai găsit pe atacatori?
— Da, domnule.
— Allah m-a călăuzit în toate; mă călăuzeşte şi acum. Să-i
vedem.
— E numai unul, răspunse Gochiyayev.
— Unul? urlă Arsenov. Cine? Ştia că suntem ceceni?
— Sunteţi ceceni? se auzi o voce subţire. De după perete se ivi,
cu faţa palidă, un băiat care nu părea să aibă mai mult de zece
ani. Purta o căciulă murdară de lână, un pulover jerpelit peste
câteva cămăşi subţiri din stofa cadrilată, pantaloni pătaţi şi o
pereche de cizme de cauciuc crăpate, prea mari pentru picioarele
lui, pe care le luase probabil de la un mort. Deşi doar un copil,

7
avea ochii unui adult; priveau totul cu un amestec de spaimă şi
neîncredere. Stătea acolo, protejând scheletul unei rachete ruseşti
neexplodate, pe care o furase pentru bani de pâine, cel mai
probabil singurul lucru care-i separa familia de moartea prin
înfometare. Avea o armă în mâna stângă; cea dreaptă i se termina
la încheietură. Murat privi imediat în altă parte, dar Arsenov
continuă să îl fixeze.
— O mină de teren, spuse băiatul cu un prozaism care-ţi rupea
inima. Lăsată de gunoaiele ruseşti.
— Allah fie lăudat! Ce soldăţel mic! exclamă Murat,
îndreptându-şi zâmbetul ameţitor şi dezarmant spre băiat. Era
zâmbetul care atrăsese poporul spre el asemenea unui magnet.
Vino, vino! îl chemă cu un gest, apoi ridică palmele goale. Aşa cum
vezi, suntem ceceni, ca şi tine.
— Dacă sunteţi ca mine, zise băiatul, de ce mergeţi cu maşini
blindate ruseşti?
— Ce mod mai bun să te ascunzi de lupul rus, ei? Murat privi
saşiu şi râse când văzu că băiatul purta un Gyurza. Tu ai o armă a
forţelor speciale ruseşti. Asemenea vitejie trebuie răsplătită, nu?
Murat îngenunche lângă băiat şi îl întrebă cum îl cheamă. După
ce băiatul îi răspunse, continuă:
— Aznor, ştii cine sunt eu? Sunt Khalid Murat şi, la fel ca şi
tine, vreau să scap de jugul rusesc. Împreună putem face asta, da?
— Nu am vrut să trag în fraţii ceceni, declară Aznor. Cu braţul
mutilat, arătă înspre convoi. Credeam că e o zachistka. Se referea
la monstruoasele operaţiuni de curăţare săvârşite de soldaţii ruşi
care căutau suspecţi rebeli. Mai mult de doisprezece mii de ceceni
fuseseră ucişi în timpul zachistkelor, două mii dispăruseră pur şi
simplu, nenumăraţi alţii fuseseră răniţi, torturaţi, mutilaţi, iar
femeile violate. Ruşii mi-au ucis tatăl, unchii. Dacă eraţi ruşi, vă
omoram pe toţi. Pe faţă îi trecu un spasm de furie şi de frustrare.
— Te cred, spuse Murat solemn. Scoase câteva bancnote din
buzunar. Băiatul trebui să-şi pună arma la cingătoare pentru a le
lua cu mâna care îi rămăsese. Aplecându-se spre el, Murat îi spuse
în şoaptă: Acum ascultă-mă – îţi voi spune de unde să îţi mai
cumperi muniţie pentru Gyurza, ca să fii pregătit când are loc
următoarea zachistka.
— Mulţumesc. Faţa lui Aznor se deschise într-un zâmbet.
Khalid Murat îi şopti câteva cuvinte, apoi se dădu înapoi şi
ciufuli părul băiatului.
— Allah fie cu tine, soldăţelule, în tot ce faci.

8
 Liderul cecen şi secundul său îl priviră pe băiat căţărându-se
înapoi printre ruine, cu bucăţi dintr-o rachetă rusească
neexplodată sub braţ. Apoi se întoarseră la transportor. Cu un
mârâit de dezgust, Hasan trânti uşa blindată izolându-se de lumea
exterioară, lumea lui Aznor.
— Nu te deranjează să trimiţi un copil la moarte?
Murat abia dacă îl privi. Zăpada din barbă i se topise în picături
tremurânde, făcându-l să pară în ochii lui Arsenov mai mult un
imam decât un comandant militar.
— I-am dat acestui copil – care trebuie să-şi hrănească, îmbrace
şi, mai cu seamă, să-şi protejeze restul familiei de parcă ar fi adult
– i-am dat speranţă, un obiectiv concret. Pe scurt, i-am dat un
motiv să trăiască.
Amărăciunea îl făcuse pe Arsenov să arate cenuşiu şi palid la
faţă; ochii lui aveau o privire otrăvitoare.
— Gloanţele ruseşti o să-l facă praf.
— Asta crezi tu cu adevărat, Hasan? Că Aznor e prost sau, mai
rău, neglijent?
— Nu e decât un copil.
— Când sămânţa e plantată, vlăstarele vor răsări chiar şi din cel
mai neprimitor pământ. Întotdeauna a fost aşa, Hasan. Credinţa şi
curajul unui om cresc şi se răspândesc inevitabil şi curând acel
om se transformă în zece, douăzeci, o sută, o mie!
— Şi în tot timpul ăsta oamenii noştri sunt ucişi, violaţi, bătuţi,
înfometaţi şi ţinuţi în ţarc ca vitele. Nu e destul, Khalid. Nici pe
departe!
— Nerăbdarea tinereţii nu te-a părăsit, Hasan, zise el şi-l apucă
de umărul celălalt. Ei, nu ar trebui să fiu surprins, nu?
Arsenov, înţelegând mila din ochii lui Murat, îşi încleştă fălcile
şi-şi întoarse faţa. Rafalele de zăpadă creau diavoli ai vântului de-a
lungul străzii, rotindu-se ca dervişii ceceni în transă extatică.
Murat luă acest lucru ca pe un indiciu al semnificaţiei a ceea ce
tocmai făcuse, a ceea ce era pe cale să spună.
— Să crezi, spuse el pe un ton dur, sacramental, în Allah şi în
acel băiat curajos.
Zece minute mai târziu, convoiul oprea în faţa Spitalului
Numărul Nouă. Arsenov îşi privi ceasul de la mână.
— E aproape timpul, spuse el. Amândoi călătoreau cu acelaşi
vehicul, contrar precauţiilor de securitate standard, datorită
importanţei apelului pe care erau pe cale să îl primească.
Murat se aplecă, apăsă un buton şi bariera de izolare fonică se

9
ridică la loc, separându-i de şofer şi de cei patru bodyguarzi care
stăteau în faţă. Bine antrenaţi, ei priveau drept înainte prin
parbrizul blindat.
— Spune-mi, Khalid, pentru că e momentul adevărului, ce
rezerve ai?
Murat ridică din sprâncenele zbârlite, mimând o neînţelegere pe
care Arsenov o crezu aproape transparentă.
— Rezerve?
— Tu nu vrei ce e al nostru de drept, Khalid, ce spune Allah că
ar trebui să avem?
— Îţi curge sânge fierbinte în vene, prietene. Ştiu asta prea bine.
Am luptat alături de multe ori – am ucis împreună şi ne datorăm
chiar vieţile, nu? Acum, ascultă-mă. Eu sângerez pentru poporul
nostru. Suferinţa lor mă umple de o furie pe care abia o pot
controla. Ştii asta mai bine, poate, decât oricine. Dar istoria ne
învaţă că ar trebui să ne temem de ceea ce ne dorim cel mai mult.
Consecinţele a ceea ce se propune…
— Ceea ce am plănuit!
— Da, am plănuit, spuse Khalid Murat. Dar consecinţele trebuie
luate în calcul.
— Precauţie, spuse Arsenov cu amărăciune. Întotdeauna
precauţie.
— Prietene. Khalid Murat zâmbi apucându-l de umăr. Nu vreau
să fiu înşelat. Inamicul luat pe nepregătite este cel mai uşor de
distrus. Trebuie să înveţi să faci o virtute din răbdare.
— Răbdare! scuipă Arsenov. Băiatului de acolo nu i-ai spus să
aibă răbdare. I-ai dat bani, i-ai spus de unde să ia muniţii. L-ai
pornit împotriva ruşilor. Fiecare zi de întârziere a noastră e o altă
zi în care băiatul ăla şi alte mii ca el riscă să fie ucişi. Alegerea
noastră de aici va decide chiar viitorul Ceceniei.
Murat îşi apăsă degetele pe ochi, frecând cu o mişcare circulară.
— Sunt şi alte căi, Hasan. Întotdeauna sunt alte căi. Poate ar
trebui să ne gândim…
— Nu avem timp. Anunţul a fost făcut, data este stabilită. Şeicul
are dreptate.
— Şeicul, da. Khalid Murat clătină din cap. Întotdeauna Şeicul.
În acel moment, se auzi sunând telefonul din maşină. Khalid
Murat îşi privi tovarăşul de încredere şi apăsă cu calm pe
microfon.
— Da, Şeicule, spuse el cu deferenţă. Eu şi Hasan suntem aici.
Aşteptăm instrucţiunile tale.

10
 Mult deasupra străzii pe care staţiona convoiul, o siluetă stătea
ghemuită pe un acoperiş plat, cu umerii deasupra parapetului
scund. Lângă parapet era aşezată o puşcă cu lunetă finlandeză
Sako TRG-41, una dintre multele pe care le modificase cu mâna
lui. Patul ei din aluminiu şi poliuretan o făcea pe cât de uşoară, pe
atât de mortal de precisă. Individul purta uniforma de camuflaj a
armatei ruse, care nu părea nelalocul ei dată fiind castitatea
asiatică a trăsăturilor lui fine. Peste uniformă purta un
echipament uşor din Kevlar de care atârna un laţ de metal. În
palma dreaptă avea o mică cutie neagră, nu mai mare decât un
pachet de ţigări. Era un dispozitiv wireless cu două butoane. Era
dominat de o linişte, un fel de aură care îi intimida pe majoritatea
oamenilor. Era ca şi cum ar fi înţeles tăcerea, ar fi putut să o
adune în jurul lui, să o manipuleze, să o declanşeze ca pe o armă.
Lumea întreagă creştea în ochii lui negri, iar strada, clădirile pe
care le privea acum nu erau decât o scenă. Numără soldaţii ceceni,
pe măsură ce aceştia ieşeau din vehiculele de pază. Erau
optsprezece: şoferii erau încă la volan şi în vehiculul central se
aflau încă gărzile şi cei doi şefi.
În timp ce rebelii intrau pe uşa principală a spitalului pentru a
asigura perimetrul, el apăsă pe butonul de sus al telecomenzii şi
declanşă încărcăturile de C4, prăbuşind intrarea spitalului. Şocul
zgudui strada, clătinând vehiculele grele pe amortizoarele enorme.
Rebelii prinşi direct în explozie fură fie făcuţi bucăţi, fie prinşi sub
dărâmături, dar el ştia că măcar câţiva dintre rebeli s-ar fi putut
să fie destul de departe în interiorul holului spitalului pentru a fi
supravieţuit, o posibilitate pe care o luase în calcul în planul său.
Când sunetul primei explozii nu se stinsese şi praful încă mai
plutea în aer, silueta privi la dispozitivul pe care-l avea în mână şi
apăsă butonul de jos. Strada din faţa şi din spatele convoiului sări
în aer într-o explozie asurzitoare, distrugând asfaltul.
Acum, exact în momentul în care bărbaţii de jos încercau să
facă faţă măcelului pe care îl provocase printre ei, asasinul ridică
puşca Sako, mişcându-se cu o precizie metodică, fără grabă.
Carabina era încărcată cu gloanţe speciale fără fragmentare, de cel
mai mic calibru pe care îl suporta arma. Prin telemetrul cu
infraroşu, văzu trei rebeli care reuşiseră să scape de explozii doar
cu răni uşoare. Alergau spre vehiculul din mijloc, urlând la
ocupanţi să iasă înainte ca acesta să fie distrus de o altă explozie,
îi privi deschizând uşile din dreapta, lăsându-i să iasă pe Arsenov

11
şi pe un bodyguard. Astfel, în maşină mai rămăsese şoferul cu trei
bodyguarzi şi cu Khalid Murat. Silueta ţinti capul lui Arsenov, în
timp ce acesta se întorcea. Prin cătare văzu expresia de comandă
de pe faţa lui. Apoi mişcă ţeava lent, cu pricepere, de data asta
ţintind coapsa cecenului. Silueta trase o dată şi Arsenov îşi apucă
piciorul stâng, prăbuşindu-se şi urlând. Unul dintre bodyguarzi
alergă spre el, târându-l la adăpost. Ceilalţi doi, dându-şi repede
seama de unde venise împuşcătura, traversară în fugă strada,
intrând în clădirea de pe acoperişul căreia se trăsese.
Când apărură alţi trei rebeli, ieşind în fugă dintr-o laterală a
spitalului, asasinul îşi coborî arma. Acum privea cum vehiculul în
care se afla Khalid Murat zvâcnea în marşarier. În spate şi sub el,
auzea rebelii gonind în sus pe scările ce duceau la trapa
acoperişului, încă fără grabă, îşi potrivi ţinte din titan şi corindon 1
la cizme. Apoi ridică un arc din material compozit şi înfipse o
săgeată cu un fir într-un stâlp de iluminat aflat chiar în spatele
vehiculului din mijloc, trăgând de fir să se asigure că este bine
întins. Auzi voci care strigau. Rebelii ajunseseră la etajul de sub el.
Acum vehiculul se afla cu faţa spre el, şoferul încercând să
ocolească bucăţile uriaşe de beton, granit şi macadam care
erupseseră în explozie. Asasinul vedea scânteierea blândă a celor
două panouri de sticlă din care era făcut parbrizul. Era singura
problemă pe care ruşii încă mai trebuiau să o rezolve: Blindarea
sticlei făcea ca panourile să fie atât de grele, încât erau necesare
două pentru parbriz. Singurul punct vulnerabil al transportorului
de personal era fâşia de metal dintre panouri.
Scoase laţul de metal ataşat la echipament şi se prinse de firul
întins. În spate, îi auzi pe rebeli năvălind pe uşă, intrând pe
acoperiş la treizeci de metri de el. Văzându-l pe asasin, se răsuciră
şi începură să tragă alergând, declanşând o sârmă capcană.
Imediat, fură înghiţiţi de o detunătură groaznică a ultimului
pachet de C4 pe care asasinul îl plantase cu o noapte înainte.
Fără să se întoarcă să vadă carnagiul din spatele lui, asasinul
încercă firul şi apoi se lansă de pe acoperiş. Alunecă în jos pe linie,
ridicând picioarele astfel încât ţintele să fie îndreptate spre
separatorul parbrizului. Acum, totul depindea de viteza şi unghiul
cu care avea să lovească separatorul dintre panourile blindate ale
parbrizului. Dacă greşea doar cu o fracţiune, separatorul avea să

1
Mineral clasat ca duritate pe locul doi după diamant, pe scena Mohs
(n. red.).

12
reziste şi avea mari şanse să-şi rupă piciorul.
Forţa impactului îi urcă în picioare, zdruncinându-i coloana
vertebrală în momentul în care ţintele de titan şi corindon de pe
cizme sfărâmară separatorul ca pe o cutie de tinichea, panourile de
sticlă prăbuşindu-se înăuntru fără suport. Căzu prin parbriz în
interiorul vehiculului, luând cu el mare parte din sticlă. O bucată
îl lovi pe şofer în gât, pe jumătate retezându-i capul. Asasinul se
răsuci spre stânga. Bodyguardul! De pe locul din faţă era plin de
sângele şoferului. Tocmai se întindea după armă, când asasinul îi
prinse capul între mâinile sale puternice şi îi rupse gâtul înainte de
a apuca măcar să tragă un foc.
Ceilalţi doi bodyguarzi de pe strapontina din spatele şoferului
traseră cu furie în asasin, care-l împinse pe bodyguardul cu gâtul
rupt astfel încât corpul lui să absoarbă împuşcăturile. Din spatele
acestei protecţii improvizate, trase cu arma bodyguardului, precis,
câte un glonţ în fruntea fiecărui bărbat.
Rămânea numai Khalid Murat. Liderul cecen, cu faţa toată o
mască de ură, deschisese uşa cu o lovitură de picior şi îşi striga
oamenii. Asasinul se aruncă asupra lui Murat, zguduindu-l pe
bărbatul uriaş de parcă ar fi fost un şobolan de apă; fălcile lui
Murat se repeziră spre el, aproape smulgându-i o ureche. Cu calm,
metodic, aproape cu bucurie, îl apucă pe Murat de gât şi, privindu-
l în ochi, îşi înfipse degetul mare în cartilajul cricoid din laringele
inferior al liderului cecen. Gâtul lui Murat fu imediat inundat de
sânge, înecându-l, secându-l de putere. Braţele lui se zbăteau,
lovind cu mâinile în faţa şi capul asasinului, fără efect însă. Murat
se îneca în propriul sânge. Plămânii i se umplură şi respiraţia îi
deveni hârşâită, groasă. Vomită sânge şi ochii i se rostogoliră în
orbite.
Lăsând să cadă corpul acum moale, asasinul trecu înapoi pe
locul din faţă, aruncând pe uşă cadavrul şoferului. Băgă vehiculul
în viteză şi apăsă pe acceleraţie înainte ca rebelii rămaşi să poată
reacţiona. Vehiculul zvâcni înainte ca un cal de curse din poartă,
se repezi peste dărâmături şi pietriş, apoi se făcu nevăzut,
plonjând în groapa pe care explozibilii o săpaseră în stradă.
Sub pământ, asasinul dădu înapoi, gonind prin spaţiul strâmt
al unei scurgeri lărgite de ruşi, care intenţionaseră să o folosească
pentru asalturi clandestine asupra punctelor de rezistenţă ale
rebelilor. Aripile de metal care se frecau din când în când de pereţii
încovoiaţi din beton scoteau scântei. Dar, cu toate acestea, era în
siguranţă. Planul lui se încheiase aşa cum începuse: cu o precizie

13
de ceasornic.

După miezul nopţii, norii nocivi se risipiră, dezvăluind în sfârşit

luna. Atmosfera împovărată de dărâmături îi dădea o strălucire
roşiatică, lumina ei scânteietoare fiind din când în când întreruptă
de focurile încă arzânde.
Doi bărbaţi stăteau în mijlocul unui pod de oţel. Sub ei,
rămăşiţele carbonizate ale unui război fără sfârşit se reflectau în
luciul apei murdare.
— S-a făcut, spuse primul bărbat. Khalid Murat a fost ucis într-
un mod care va provoca maximum de impact.
— Nu mă aştept la mai puţin, Khan, spuse al doilea bărbat. Îţi
datorezi reputaţia neştirbită sarcinilor pe care ţi le-am încredinţat
eu. Era mai înalt decât asasinul cu zece centimetri, cu umerii largi,
cu picioare lungi. Singurul lucru care-i deteriora imaginea era
pielea cu aspect ciudat şi complet lipsită de păr de pe partea
stângă a feţei şi gâtului. Avea charisma unui lider înnăscut, un om
cu care nu era bine să te joci. În mod clar era la el acasă în marile
săli ale puterii, în forumurile publice sau pe aleile ascunse.
Khan încă se mai încălzea la expresia din ochii lui Murat în timp
ce acesta murea. Ultima privire era diferită la fiecare om. Khan
învăţase că nu exista o trăsătură comună, pentru că viaţa fiecărui
om era unică şi, deşi toţi oamenii păcătuiau, degradarea provocată
de acele păcate diferea de la unul la altul, asemenea structurii
unui fulg de nea care nu se repetă niciodată. La Murat, ce fusese?
Nu frică. Uimire, da, furie, cu siguranţă, dar ceva în plus, mai
adânc – supărare pentru că lăsa neterminată munca de o viaţă.
Analiza ultimei priviri era întotdeauna incompletă, se gândea
Khan. Voia să ştie dacă era şi trădare acolo. Ştiuse Murat cine
ordonase asasinatul?
Îl privi pe Stepan Spalko, care ţinea în mână un plic plin cu
bani.
— Onorariul tău, spuse Spalko. Plus un bonus.
— Bonus? Subiectul banilor îl aduse pe Khan complet la
realitatea imediată. Nu s-a spus nimic despre un bonus.
Spalko ridică din umeri. Lumina roşcată a lunii îi tăcea obrazul
şi gâtul să strălucească la fel ca o pată de sânge.
— Khalid Murat a fost a douăzeci şi cincea ta misiune.
Numeşte-l cadou de aniversare, dacă vrei.
— Sunteţi foarte generos, domnule Spalko. Khan ascunse plicul
fără să se uite înăuntru. Dacă ar fi făcut altfel, ar fi dat dovadă de

14
proastă creştere.
— Te-am rugat să îmi spui Stepan. Eu îţi spun Khan.
— E altceva.
— Cum aşa?
Khan stătea complet nemişcat, simţind cum îl învăluia tăcerea.
Se aduna în el, făcându-l să pară mai înalt, mai solid.
— Nu trebuie să-ţi dau socoteală dumitale, domnule Spalko.
— Hai, hai, spuse Spalko cu un gest împăciuitor. Nu suntem
deloc străini. Avem secrete de cea mai intimă natură.
Tăcerea creştea. Undeva, la periferia Groznîiului, o explozie
lumină noaptea, iar zgomotul focurilor de arme de calibru mic
ajunse la ei ca un foc de artificii pentru copii.
La distanţă, Khan vorbi.
— În junglă am învăţat două lecţii mortale. Prima a fost să am
încredere numai şi numai în mine. A doua a fost să observ cele mai
mici detalii ale civilizaţiei, pentru că a-ţi şti locul în lume e
singurul lucru care stă între tine şi anarhia junglei.
Spalko îl privi mult timp. Strălucirea spasmodică a luptei se
putea citi în ochii lui Khan, dându-i un aspect sălbatic. Spalko şi-l
imagină singur în junglă, pradă tuturor lipsurilor şi pradă lăcomiei
şi dorinţei turbate de sânge. Jungla din Asia de Sud-Est era o
lume în sine. O zonă barbară, infectă, cu propriile ei legi ciudate.
Faptul că acest Khan nu numai că supravieţui se acolo, dar se
împlinise, era, cel puţin în mintea lui Spalko, misterul esenţial
care îl înconjura.
— Mi-ar plăcea să cred că relaţia dintre noi este mai mult decât
una dintre un om de afaceri şi client.
Khan clătină din cap.
— Moartea are un miros deosebit. Îl simt la tine.
— Şi eu la tine. Un zâmbet furiş străbătu chipul lui Spalko. Deci
eşti de acord, există ceva special între noi doi.
— Suntem oamenii secretelor, zise Khan, nu-i aşa?
— O venerare a morţii; înţelegem puterea ei. Spalko încuviinţă
din cap. Am ceea ce ai cerut. Îi întinse un dosar negru.
Khan privi în ochii lui Spalko timp de o secundă. Natura lui
pătrunzătoare prinsese un anumit ton de condescendenţă pe care
îl găsea de neiertat. Aşa cum învăţase să facă cu mult timp în
urmă, zâmbi în faţa jignirii, ascunzându-şi furia sub o mască
impenetrabilă. O altă lecţie pe care o învăţase în junglă: a acţiona
pe moment, sub imboldul furiei, ducea adesea la o greşeală ce nu
mai putea fi reparată; a aştepta cu răbdare să se potolească furia

15
era locul în care se năştea orice răzbunare încununată de succes.
Luând dosarul, îşi făcu de lucru deschizându-l. Înăuntru găsi o
singură foaie subţire cu trei paragrafe dactilografiate mărunt şi o
fotografie cu faţa frumoasă a unui bărbat. Sub fotografie era un
nume: David Webb.
— Asta-i tot?
— Selectate din multe surse. Toate informaţiile pe care le poate
avea cineva despre el. Spalko vorbea aşa de calm, încât Khan fu
sigur că repetase replica înainte.
— Dar el e omul.
Spalko încuviinţă din cap.
— Nu încape nici o îndoială?
— Absolut nici una.
Judecând după strălucirea crescândă, lupta se intensificase. Se
auzeau mortiere, aducându-şi ploaia lor de foc. Deasupra lor, luna
părea de un roşu mai aprins.
Khan miji ochii şi mâna lui dreaptă se strânse încet într-un
pumn încleştat de ură.
— Nu am găsit niciodată vreo urmă a lui. Aş fi crezut că e mort.
— Într-un fel, spuse Spalko, este.
Îl privea pe Khan traversând podul. Scoase o ţigară şi o aprinse,
trăgând fumul adânc în plămâni, expirând încet. Când Khan nu se
mai văzu, Spalko scoase un telefon mobil şi formă un număr
internaţional. Răspunse o voce, iar Spalko spuse:
— Are dosarul. Totul e pregătit?
— Da, domnule.
— Bun. La miezul nopţii, ora voastră locală, începeţi
operaţiunea.

16
 PARTEA ÎNTÂI

1
David Webb, profesor de lingvistică la Georgetown University,
era îngropat într-un teanc de lucrări de semestru necorectate. Se
grăbea pe coridoarele laterale mucegăite ale uriaşei Healy Hall,
îndreptându-se spre biroul şefului catedrei, Theodore Barton şi era
în întârziere, motiv pentru care alesese această scurtătură pe care
o descoperise de mult, folosind treceri înguste şi slab luminate pe
care puţini studenţi le cunoşteau sau voiau să le folosească.
Viaţa lui cunoştea un flux şi un reflux blânde, în strânsă
legătură cu obiceiurile universităţii. Anul lui se definea în termenii
semestrelor de la Georgetown. Iarna aspră cu care începeau lăsa
cu greu locul unei primăveri trecătoare şi se sfârşeau cu căldura şi
umiditatea ultimei săptămâni a celui de-al doilea semestru. O
parte din el lupta împotriva liniştii, acea parte care se gândea la
fosta lui viaţă în serviciul secret al guvernului S.U.A., partea care îl
păstra prieten cu fostul lui intermediar, Alexander Conklin.
Era gata să treacă de un colţ, când auzi nişte voci dure şi răstite
şi un râs în bătaie de joc şi văzu umbre prevestitoare de rău
jucând pe perete.
— Nenorocitule, o să-ţi scoatem limba din gât!
Bourne lăsă să-i cadă teancul de lucrări din mână şi ocoli colţul
în fugă. În acest timp, văzu trei tineri de culoare, cu haine până la
glezne, adunaţi într-un semicerc ameninţător în jurul unui asiatic,
prins în capcană lângă perete. Aveau un fel de a sta în picioare, cu
genunchii uşor îndoiţi, cu membrele superioare depărtate şi
legănându-se uşor, ceea ce făcea ca întregul lor trup să semene cu
nişte arme primitive şi urâte, armate şi gata să tragă. De la început
îşi dădu seama că prada lor era Rongsey Siv, unul dintre studenţii
lui preferaţi.
— Nenorocitule, mârâi unul dintre ei, cu o expresie duşmănoasă
pe faţa plină de dispreţ, noi venim aici şi adunăm bunurile ca să le
comercializăm apoi ca bling-bling2.
2
Expresie argotică din cultura hip-hop care se referă la accesoriile

17
 — Niciodată nu ai destul bling-bling, zise altul cu un vultur
tatuat pe obraz. Îşi răsuci un inel pătrat şi uriaş de aur, unul
dintre multele pe care le purta pe degete. Ori nu ştii ce e bling-
bling, gălbejitule?
— Da, gălbejitule, spuse cel încordat, holbând ochii. Nu arăţi de
parcă ai şti ceva.
— Vrea să ne oprească, zise cel cu obrazul tatuat, aplecându-se
spre Rongsey. Da, fraiere, ce o să faci, o să ne omori în kung-
fuckin-fu?
Râseră hârâit, făcând gesturi teatrale spre Rongsey care se lipea
şi mai mult de perete pe măsură ce ei se apropiau.
Al treilea negru musculos, masiv, scoase o bâtă de baseball din
faldurile ample ale hainei sale lungi.
— Mda. Ridică mâinile, fraiere! O să-ţi spargem articulaţiile ca
lumea, declară el, lovindu-şi palma cu bâta. Vrei toate odată sau
pe rând?
— Yo, strigă cel încordat, nu poa’ să aleagă. Scoase propria bâtă
de baseball şi se apropie ameninţător de Rongsey.
În timp ce băiatul supărat îşi pregătea bâta, Webb ajunse la ei.
Se apropiase pe nesimţite. Iar ei erau aşa de concentraţi cu privire
la răul pe care urmau să îl facă, încât nu-şi dădură seama că e
acolo până când ajunse în dreptul lor.
Apucă în mână bâta băiatului, în timp ce aceasta se îndrepta
spre capul lui Rongsey. Obrazul tatuat, la dreapta lui Webb, înjură
groaznic, îşi şi porni pumnul, cu încheieturile lucind de inele
ascuţite, spre coastele lui Webb.
În acea secundă, din locul întunecat şi ascuns al minţii lui
Webb, individul Bourne preluă controlul asupra situaţiei. Webb
devie cu bicepsul lovitura din partea băiatului cu obrazul tatuat,
făcu un pas înainte şi izbi cu cotul în sternul acestuia, care căzu,
cu mâinile la piept.
Al treilea golan, mai mare decât ceilalţi doi, înjură şi, aruncând
bâta, scoase un briceag. Ţinti spre Webb care intră în raza de atac
şi aplică o lovitură scurtă şi precisă în dreptul încheieturii
atacatorului. Briceagul căzu pe podea, rostogolindu-se. Webb îşi
trecu piciorul stâng pe sub glezna celuilalt şi-l ridică. Golanul căzu
pe spate, se întoarse şi fugi târându-se.
Bourne smulse bâta de baseball din mâna golanului încordat.
— Five, mormăi golanul. Pupilele îi erau dilatate, nu se putea
strălucitoare pe care trebuie să le poarte cineva ca semn al personalităţii
sale (n. red.).

18
concentra din cauza vreunui drog pe care îl luase. Scoase o armă –
una ieftină – şi o îndreptă spre Webb.
Cu o precizie mortală, Webb răsuci bâta, izbindu-l pe golan între
ochi. Acesta se împletici înapoi, urlând şi arma îi zbură din mână.
Alertaţi de zgomotul luptei, doi agenţi de pază ai campusului
apărură în fugă de după colţ. Trecură pe lângă Webb. Alergând
după atacatorii care fugeau fără să se uite înapoi, doi dintre ei
ajutându-l pe cel rănit. Aceştia se năpustiră pe uşa din spate a
clădirii, afară, în soarele strălucitor al după-amiezii, urmăriţi
îndeaproape de agenţi.
În ciuda intervenţiei paznicilor, Webb simţea în tot corpul
dorinţa lui Bourne de a-i urmări pe nenorociţi. Cât de repede se
trezise din somnul lui letargic, cât de uşor preluase controlul
asupra lui! Se întâmpla pentru că îşi dorea asta? Webb respiră
adânc, îşi recăpătă oarecum autocontrolul şi se întoarse către
Rongsey Siv.
— Domnule profesor Webb! Rongsey încerca să-şi dreagă vocea.
Nu ştiu… Părea complet depăşit. Ochii lui mari şi negri erau
holbaţi în spatele lentilelor de la ochelari. Expresia lui era, ca de
obicei, impasibilă, dar în ochii aceia Webb vedea toată frica din
lume.
— E în regulă acum. Webb îl luă pe Rongsey pe după umeri. Ca
întotdeauna, prin reţinerea lui profesorală, se simţea afecţiunea
pentru refugiatul cambodgian. Nu se putea abţine. Rongsey
trecuse prin necazuri mari – pierzându-şi aproape toată familia în
război. Rongsey şi Webb fuseseră în aceeaşi junglă din Asia de
Sud-Est şi, oricât ar fi încercat, Webb nu se putea desprinde
complet din hăţişul acelei lumi încinse şi umede. Asemenea unei
febre recurente, aceasta nu-l părăsea niciodată cu adevărat. Simţi
un fior de recunoaştere, ca un vis în stare de trezie.
— Loak soksapbaee chea tay? Cum te simţi? spuse el în
khmeră.
— Mă simt bine, domnule profesor, răspunse Rongsey în aceeaşi
limbă. Dar nu… adică, cum aţi…?
— Ce-ar fi să ieşim? sugeră Webb. Acum chiar întârziase la
şedinţa lui Barton, dar puţin îi păsa. Culese de pe jos briceagul şi
arma. În timp ce verifica mecanismul de tragere, piedica se rupse.
Aruncă la un coş de gunoi arma nefolositoare, dar păstră
briceagul.
După colţ, Rongsey îl ajută cu lucrările de semestru împrăştiate
pe jos. Apoi străbătură în tăcere coridoarele ce deveneau tot mai

19
aglomerate pe măsură ce se apropiau de partea din faţă a clădirii.
Webb recunoştea natura specială a acestei tăceri, greutatea densă
a timpului ce revine la normal după un incident violent trăit
împreună. Era ceva din război, o consecinţă a junglei; ciudat şi
neliniştitor, să se întâmple în acest campus metropolitan care
fremăta de viaţă.
Ieşind de pe coridor, se alăturară şuvoiului de studenţi care
intrau pe uşile din faţă de la Healy Hall. Chiar acolo, în centrul
podelei, lucea stema venerată a Georgetown University. Marea
majoritate a studenţilor o ocoleau, pentru că o legendă a
universităţii susţinea că dacă păşeai pe ea, nu vei absolvi
niciodată. Rongsey era unul dintre studenţii care acordau o mare
veneraţie stemei, dar Webb călcă peste ea fără nici un fel de
nelinişte.
Afară, se pomeniră în lumina orbitoare a soarelui de primăvară,
având în faţă copacii şi Old Quadrangle, respirând aerul cu
mireasma lui de muguri înfloriţi. În spatele lor se ridica silueta
estompată a Healy Hall cu faţada ei impozantă de cărămidă roşie,
în stil georgian, cu ferestrele cu lucarne de secol nouăsprezece, cu
acoperişul plat şi turnul cu ceas de şaizeci de metri din centru.
Cambodgianul se întoarse spre Webb:
— Mulţumesc, domnule profesor. Dacă nu veneaţi…
— Rongsey, spuse Webb blând, vrei să vorbim despre asta?
Ochii studentului erau negri, impenetrabili.
— Ce e de spus?
— Cred că asta depinde de tine.
— O să fie bine, domnule profesor, ridică el din umeri. Nu e
prima dată când sunt înjurat.
Webb îl privi pe Rongsey o clipă şi, brusc, îl cuprinse o emoţie
care îl făcu să-l usture ochii. Voia să îl ia în braţe pe băiat, să îl
ţină aproape de el, să-i promită că niciodată nu i se va mai
întâmpla ceva rău. Dar ştia că pregătirea budistă a lui Rongsey nu
îi va permite să accepte acel gest. Cine putea spune ce se petrecea
dincolo de acel exterior care semăna cu o fortăreaţă? Webb văzuse
mulţi alţii ca Rongsey, obligaţi de exigenţele războiului şi ale urii
culturale să asiste la moartea, la colapsul unei civilizaţii, la acel tip
de tragedii pe care majoritatea americanilor nu le puteau înţelege.
Se simţea puternic înrudit cu Rongsey, o legătură emoţională care
era învăluită într-o tristeţe uriaşă, recunoaşterea rănii dinlăuntrul
lui ce nu se putea vindeca.
Toate aceste emoţii stăteau între ei, poate percepute în tăcere,

20
dar nicicum declarate. Cu un zâmbet reţinut, aproape trist,
Rongsey îi mulţumi din nou formal lui Webb şi îşi luară rămas-
bun.

Webb stătea singur printre studenţii şi profesorii care se

grăbeau pe lângă el şi totuşi ştia că nu era singur cu adevărat. În
ciuda eforturilor, personalitatea agresivă a lui Jason Bourne se
afirmase încă o dată. Respira încet şi puternic, concentrându-se,
folosind tehnicile mentale învăţate de la prietenul său psihiatru,
Mo Panov, pentru a alunga identitatea lui Bourne. Mai întâi se
concentră asupra mediului înconjurător, asupra culorilor albastru
şi auriu ale după-amiezii de primăvară, asupra pietrei gri şi
cărămizii roşii a clădirilor din jur, asupra mişcării studenţilor, a
feţelor zâmbitoare ale fetelor şi a discuţiilor serioase ale
profesorilor. Absorbi fiecare element în întregime, fixându-se în
timp şi în spaţiu. Atunci şi numai atunci reuşi să îşi întoarcă
gândurile spre interior.
Cu ani în urmă, lucrase pentru Ministerul de Externe în Phnom
Penh. Fusese căsătorit atunci, nu cu Marie, actuala lui soţie, ci cu
o femeie thailandeză pe care o chema Dao. Aveau doi copii, Joshua
şi Alyssa şi locuiau într-o casă de pe malul râului. America se afla
în război cu Vietnamul de Nord, dar războiul se întinsese până în
Cambodgia. Într-o după-amiază, în timp ce el lucra şi familia lui
înota în râu, un avion îi bombardase, ucigându-i.
Webb aproape că înnebunise de durere. În cele din urmă fugise
de casa lui şi de Phnom Penh, ajunsese în Saigon şi era un om fără
trecut şi fără viitor. Alex Conklin fusese cel care îl luase pe un
David Webb bolnav de inimă, pe jumătate nebun, de pe străzile
Saigonului şi îl transformase într-un agent secret de primă mână.
Webb învăţase să ucidă, îşi exteriorizase ura de sine, îndreptându-
şi furia împotriva altora. Când un membru al grupului lui Conklin
– un pierde-vară cu apucături rele pe nume Jason Bourne – se
dovedise a fi spion, Webb fusese cel care îl executase. Lui Webb
ajunsese să îi fie silă de identitatea lui Bourne, dar adevărul era
că, adesea, aceasta fusese scopul vieţii lui. Jason Bourne îi salvase
viaţa lui Webb de mai multe ori decât îşi putea aminti. Un gând
amuzant, dacă nu ar fi fost aşa de real.
Mulţi ani mai târziu, când amândoi se întorseseră la
Washington, Conklin îi dăduse o misiune pe termen lung. Devenise
agent sub acoperire, luându-şi numele de Jason Bourne, un
bărbat de mult mort şi uitat de toţi. Timp de trei ani, Webb a fost

21
Bourne, s-a transformat într-un asasin internaţional cu mare
reputaţie pentru a vâna un terorist greu de prins.
În Marsilia însă misiunea lui mersese extrem de prost. Fusese
împuşcat, aruncat în apele întunecate ale Mediteranei, se crezuse
că e mort. Avusese noroc pentru că fusese scos din apă de
echipajul unei bărci de pescuit şi fusese vindecat de un doctor
beţiv din portul în care fusese găsit. Singura problemă a fost că în
şocul în care aproape murise îşi pierduse memoria. Ceea ce-i
reveniseră încet erau amintirile lui Bourne. Doar mult mai târziu,
cu ajutorul lui Marie, viitoarea lui soţie, ajunsese să-şi amintească
adevărul, faptul că era David Webb. Dar în acel moment,
personalitatea lui Jason Bourne era prea bine întipărită, prea
puternică, prea vicleană pentru a mai muri.
Prin urmare, devenise două persoane: David Webb, profesor de
lingvistică cu o nouă soţie şi, în cele din urmă, doi copii şi Jason
Bourne, agentul antrenat de Alex Conklin pentru a deveni un
spion formidabil. Ocazional, în situaţii de criză, Conklin apela la
experienţa lui Bourne, iar Webb se prezenta la datorie fără tragere
de inimă. Dar adevărul era că de foarte multe ori Webb avea
extrem de puţin control asupra personalităţii lui Bourne. Ceea ce
tocmai se întâmplase cu Rongsey şi cei trei golani de pe stradă era
o dovadă suficientă. Bourne avea un fel de a ieşi la lumină care
scăpa controlului lui Webb, în ciuda tuturor tratamentelor
încercate cu doctorul Panov.

După ce-i privise pe David Webb şi pe studentul cambodgian

vorbind în cealaltă parte a campusului universităţii, Khan se
strecură într-o clădire aflată pe diagonala opusă faţă de Healy Hall
şi urcă până la etajul trei. Khan era îmbrăcat la fel ca toţi ceilalţi
studenţi. Arăta mai tânăr decât cei douăzeci şi şapte de ani ai lui şi
nimeni nu-i arunca vreo privire ciudată. Purta pantaloni kaki şi o
geacă din denim, peste care atârna un rucsac supradimensionat.
Tenişii lui nu scoteau nici un zgomot în timp ce străbătea
coridorul, trecând pe lângă sălile de curs. În ochii minţii avea o
imagine clară a priveliştii la care tocmai asistase. Calcula din nou
unghiurile, ţinând cont de arborii seculari care-i puteau ascunde
ţinta.
Se opri în faţa celei de-a şasea uşi, auzi vocea unui profesor
dinăuntru. Discuţia despre etică îi aduse pe faţă un zâmbet ironic.
După experienţa lui – una mare şi variată – etica era la fel de
moartă şi inutilă ca şi latina. Trecu la sala următoare, despre care

22
ştia deja că e goală şi intră.
Într-o secundă, închise şi încuie uşa după el, traversă până la
şirul de ferestre care dădeau spre curtea interioară, deschise una
şi se puse pe treabă. Scoase din rucsac o puşcă cu lunetă SVD
Dragunov de 7,62 mm cu pat rabatabil. Fixă pe ea cătarea optică
şi o aşeză pe pervaz. Privind prin cătare, îl găsi pe David Webb, de
acum stând singur de cealaltă parte a curţii, în faţa clădirii Healy
Hall. Erau copaci chiar în stânga lui. Din când în când, dispărea
din vizor din cauza vreunui student care trecea prin faţa lui. Khan
inspiră adânc, expiră încet. Ţinti capul lui Webb.

Webb clătină din cap, îndepărtând efectele pe care amintirile le

aveau asupra lui şi încercând să se concentreze asupra lucrurilor
din imediata lui vecinătate. Frunzele foşneau încet de la un
vânticel care le mişca abia vizibil, cu vârfurile aurite de lumina
soarelui. Aproape de el, o fată cu cărţile la piept râdea la auzul
unei glume.
O fereastră deschisă de undeva lăsa să se audă un acord de
muzică pop. Webb, încă gândindu-se la toate lucrurile pe care voia
să i le spună lui Rongsey, era gata să urce primele trepte ale
intrării de la Healy Hall când un uşor „pfu!” îi sună în urechi.
Reacţionând din instinct, se adăposti după tulpina unui copac.
Eşti atacat! îi striga vocea atât de cunoscută a lui Bourne,
reapărând în mintea lui. Mişcă-te acum! Şi corpul lui Webb
reacţionă, înaintând cu greu în timp ce alt glonţ, cu percuţia
iniţială înăbuşită de un amortizor, scobi coaja copacului de lângă
obrazul lui.
Un trăgător. Gândurile lui Bourne începură să inunde mintea lui
Webb ca răspuns al organismului care era atacat.
Lumea obişnuită era în ochii lui Webb, dar lumea extraordinară
care mergea în paralel cu ca, lumea lui Jason Bourne – secretă,
rarefiată, privilegiată, mortală – îi ardea mintea asemenea
napalmului3. În răstimpul unei bătăi de inimă fusese smuls din
viaţa de zi cu zi a lui David Webb, separat de toate lucrurile şi de
toţi oamenii dragi lui Webb. Chiar şi întâlnirea întâmplătoare cu
Rongsey părea acum să facă parte dintr-o altă viaţă. Cu spatele, în
afara ţintei lunetistului, pipăi copacul punând palma pe urma
glonţului. Privi în sus. Jason Bourne fu acela care găsi traiectoria
3
Substanţă cu aspect gelatinos, compusă din săruri de aluminiu, din
acizi graşi, care, în amestec cu benzina, serveşte la fabricarea bombelor
incendiare (n. red.).

23
glonţului, identificând o fereastră de la etajul trei al unei clădiri
aflate în diagonala curţii.
Peste tot, în jurul lui, studenţii de la Georgetown mergeau
grăbiţi, se plimbau, argumentau şi schimbau opinii. Nu văzuseră
nimic, desigur şi dacă, din întâmplare, auziseră sunetele acestea,
nu le dăduseră nici o importanţă şi le uitaseră repede. Webb părăsi
protecţia copacului, intrând repede într-un grup de studenţi. Se
amestecă printre ei, grăbit, dar păstrând pe cât posibil ritmul lor
de mers. Acum ei erau protecţia lui, ascunzându-l pe Webb de
cătarea lunetistului.
I se părea că e numai pe jumătate conştient, un somnambul
care vedea totuşi şi simţea totul cu o atenţie mărită. O componentă
importantă a atenţiei sale era şi un soi de dispreţ pentru acei civili
care populau lumea obişnuită, inclusiv David Webb.

După a doua împuşcătură, Khan se trăsese înapoi, confuz. Nu

era o stare de lucruri cunoscută. Mintea îi lucra intens, evaluând
ceea ce tocmai se întâmplase. În loc să intre în panică şi să alerge
ca un animal speriat înapoi în Healy Hall, aşa cum anticipase
Khan, Webb se mutase calm la adăpostul copacilor, ieşind din
câmpul lui vizual. Acest lucru fusese destul de improbabil – şi
complet nepotrivit pentru omul descris în dosarul lui Spalko iar
apoi Webb folosise urma lăsată de al doilea glonţ în copac pentru
a-şi face o părere despre traiectorie. Acum, folosind studenţii ca
acoperire, se îndrepta chiar spre această clădire. Improbabil, dar
ataca în loc să fugă.
Uşor enervat de întorsătura neaşteptată a lucrurilor, Khan
dezmembra repede puşca şi o aşeză la locul ei. Webb ajunsese pe
treptele clădirii. Avea să fie aici în câteva minute.

Bourne se desprinse de fluxul de pietoni şi se năpusti în clădire.

Odată intrat, urcă scările sărind până la etajul trei. Coti la stânga.
A şaptea uşă pe stânga; o sală de curs. Coridorul era plin de
zgomotul studenţilor veniţi aici din toată lumea – africani, asiatici,
latino-americani, europeni. Fiecare chip, indiferent cât de
superficial privit, se înregistra pe ecranul memoriei lui Jason
Bourne.
Sporovăiala puţin zgomotoasă a studenţilor şi râsetele lor zglobii
negau pericolul din împrejurimi. În timp ce se apropia de uşa sălii
de curs, deschise lama briceagului confiscat mai devreme şi îşi
încolăci degetul în jurul ei, astfel încât lama să iasă ca o ţeapă

24
printre al doilea şi al treilea deget. Deschise uşa cu o mişcare
lentă, se făcu ghem şi se rostogoli înăuntru, aterizând în spatele
catedrei masive din stejar, la vreo trei metri de uşă. Mâna în care
ţinea cuţitul era ridicată; era pregătit pentru orice.
Se ridică prudent. O sală de curs goală îi zâmbea dispreţuitor,
plină doar de praf de cretă şi pete de lumină. Se ridică şi privi în
jurul lui o secundă, cu nările dilatate de parcă ar fi putut să aspire
aroma lunetistului şi să-i recompună imaginea din neant. Traversă
sala până în dreptul ferestrelor. Una era deschisă, a patra din
stânga. Se aşează în cadrul ei privind locul dintre copaci unde
stătuse chiar el cu puţin timp în urmă, vorbind cu Rongsey. Aici
stătuse lunetistul. Bourne şi-l imagina sprijinind ţeava puştii de
pervaz, privind cu un ochi prin cătarea puternică, cercetând partea
opusă a curţii. Jocul de lumini şi umbre, studenţii care traversau,
o izbucnire bruscă în râs sau schimburi de cuvinte. Cu degetul pe
trăgaci, trăgând lent. Pfu! Pfu! O împuşcătură, două.
Bourne studie cadrul ferestrei. Privind în jur, se apropie de tija
metalică care urma linia peretelui acoperit de table de scris şi
adună o mână de praf de cretă. Revenind la fereastră, suflă încet
praful de cretă de pe degete pe suprafaţa plată a pervazului. Nu
apăru nici măcar o amprentă. Fusese curăţat. Îngenunche,
uitându-se la peretele de sub fereastră şi la podeaua de sub
picioarele lui. Nu găsi nimic – nici un chiştoc incriminator, nici un
fir de păr, nici un cartuş. Asasinul acesta meticulos dispăruse într-
un mod la fel de ordonat cum şi apăruse. Inima îi bătea nebuneşte,
mintea îi lucra la capacitate maximă. Cine ar încerca să-l ucidă?
Sigur, nu era nimeni din viaţa lui de acum. Cel mai rău lucru din
ea era cearta de săptămâna trecută cu Bob Drake, şeful
Departamentului de Etică, a cărui predilecţie de a vorbi despre
domeniul lui era atât legendară, cât şi deranjantă. Nu,
ameninţarea asta venea din lumea lui Jason Bourne. Fără îndoială
erau mulţi candidaţi din trecutul lui, dar câţi dintre ei puteau să
refacă drumul de la David Webb la Jason Bourne? Asta era
întrebarea care-l îngrijora cu adevărat. Deşi o parte din el voia să
se ducă acasă, să vorbească despre asta cu Marie, ştia că singura
persoană care avea suficiente cunoştinţe despre umbra lui Bourne
pentru a-l putea ajuta era Alex Conklin, omul care, asemenea unui
vrăjitor, îl crease pe Bourne din nimic.
Traversă sala spre telefonul din perete, ridică receptorul şi tastă
codul de acces al corpului profesoral. Când prinse o linie externă,
formă numărul privat al lui Alex Conklin. Conklin, acum pe

25
jumătate retras din CIA, trebuia să fie acasă. Bourne primi un
semnal de ocupat.
Fie aştepta aici ca Alex să închidă telefonul – ceea ce,
cunoscându-l pe Alex, putea însemna o jumătate de oră sau mai
mult – fie se ducea acasă la el cu maşina. Fereastra deschisă
parcă-şi bătea joc de el. Ea ştia mai multe decât el despre ceea ce
se întâmplase.
Părăsi sala de curs, îndreptându-se spre scări. Îi scana pe cei
din jurul lui fără să se gândească, căutând pe cineva pe lângă care
trecuse în drum spre sală.
Traversând grăbit campusul, ajunse curând în parcare. Era gata
să intre în maşină, când se răzgândi. Inspectând rapid, dar
meticulos exteriorul şi motorul maşinii, îşi dădu seama că nu
fusese spartă. Mulţumit, se aşeză la volan, porni motorul şi ieşi din
campus.

Alex Conklin trăia pe o proprietate rurală din Manassas,

Virginia. Când Webb ajunse la periferia oraşului, cerul căpătase o
strălucire mai intensă; simţea în aer un fel ciudat de nemişcare, de
parcă zona rurală pe care o străbătea îşi ţinea respiraţia.
Cât despre personalitatea lui Bourne, Webb îl ura şi îl iubea în
acelaşi timp pe Conklin. Era un tată, un co-conspirator, confesor,
exploatator. Alex Conklin era cel care păstra cheile trecutului lui
Bourne. Era imperativ să vorbească acum cu el, pentru că Alex era
singurul care putea şti cum cineva care-l urmărea pe Jason
Bourne ajunsese la David Webb în campusul Universităţii
Georgetown.
Lăsase oraşul în urmă şi când ajunse în zona rurală a Virginiei,
partea cea mai strălucitoare a zilei se încheiase. Straturi groase de
nori acopereau soarele, iar dealurile verzi ale Virginiei erau
măturate de pale puternice de vânt. Apăsă pe acceleraţie şi maşina
zvâcni înainte, cu motorul funcţionând liniştit.
Urmând curbele protejate de parapeţi ale autostrăzii, deodată îşi
dădu seama că nu îl văzuse pe Mo Panov de mai bine de o lună.
Mo, psiholog al Agenţiei recomandat de Conklin, încerca să repare
sufletul fracturat al lui Webb, să ascundă pentru totdeauna
identitatea lui Bourne şi să-l ajute pe Webb să-şi recupereze
amintirile pierdute. Prin tehnicile lui Mo, Webb regăsise fragmente
de memorie pe care le crezuse pierdute şi le adusese din nou în
conştient. Dar munca era grea, istovitoare şi nu era ceva
neobişnuit pentru el să întrerupă şedinţele la sfârşit de semestru,

26
când viaţa îi devenea îngrozitoare.
Ieşi de pe autostrada principală şi porni spre nord-vest, pe o
şosea asfaltată cu două sensuri. De ce îşi amintise de Panov chiar
acum? Bourne învăţase să aibă încredere în simţurile şi intuiţia
lui. Mo, apărând de nicăieri, era un fel de indicator de direcţie. Ce
sens avea Panov pentru el acum? Memorie, da, dar ce altceva?
Bourne îşi aminti. Ultima dată când se întâlniseră, vorbise cu
Panov despre linişte. Mo îi spusese că liniştea era un instrument
puternic în lucrul cu memoria. Având nevoie să fie ocupată, minţii
nu îi plăcea liniştea. Dacă puteai induce o stare de linişte aproape
totală în mintea conştientă, era posibil ca o amintire pierdută să
apară pentru a umple spaţiul. OK, se gândi Bourne, dar de ce să
mă gândesc la linişte chiar acum?
Nu făcu legătura decât atunci când intrase pe aleea lungă şi
graţios curbată a lui Conklin. Lunetistul folosise un amortizor, ai
cărui scop principal era să-l facă neobservat. Dar un amortizor
avea dezavantajele lui. La o armă cu rază lungă de acţiune, ca
aceea pe care o folosise lunetistul, ar fi afectat semnificativ
acurateţea loviturii. Ar fi trebuit să ţintească trunchiul lui Bourne,
o împuşcătură cu şansă mai mare de reuşită datorită masei
corporale dar, în loc de asta, trăsese în zona capului. Nu era logic,
dacă presupunem că încerca să îl ucidă. Dar dacă încerca doar să
sperie, să dea un avertisment – era cu totul altceva. Acest lunetist
necunoscut avea o personalitate, apoi, dar nu era expusă; nu
lăsase în urmă nici o dovadă a curajului său. Şi totuşi avea o
agendă bine stabilită – măcar asta era clar.
Bourne trecu de silueta uriaşă şi strâmbă a vechiului hambar,
de celelalte anexe mai mici – instalaţii utilitare, spaţii de depozitare
şi altele la fel. Apoi apăru casa. Era aşezată printre pâlcuri de pini,
mesteceni şi cedri albaştri, copaci bătrâni care se aflau aici de
aproape şaizeci de ani, mai bătrâni cu un deceniu decât casa din
piatră. Proprietatea aparţinuse unui general de armată, acum
mort, care fusese puternic implicat în activităţi clandestine şi mai
degrabă dezgustătoare. Ca rezultat, conacul – întreaga proprietate
de fapt – era un fel de fagure de tunele subterane, intrări şi ieşiri
de scăpare. Bourne îşi imagina că pe Conklin îl amuza să trăiască
într-un loc înţesat de atâtea secrete.
Când parcă, văzu nu numai BMW-ul seria 7 al lui Conklin, dar
şi Jaguarul lui Mo alături. Mergând pe aleea de piatră vânătă, se
simţi deodată mai uşurat. Cei mai buni doi prieteni ai lui din
lumea asta – în felul lor, ambii depozitarii trecutului său – erau

27
înăuntru. Împreună, aveau să rezolve enigma aşa cum le
rezolvaseră pe toate înainte. Urcă pe portic şi sună. Lipindu-şi
urechea de uşa lăcuită de tek, auzi voci înăuntru. Încercă clanţa,
uşa era descuiată.
În minte i se declanşă o alarmă şi, pentru o clipă, se opri în
spatele uşii întredeschise ascultând tot ce se auzea în casă.
Indiferent că era acolo, la ţară, unde lumea practic nu auzise de
crimă – obiceiurile vechi nu piereau niciodată. Simţul hiperactiv de
securitate al lui Conklin i-ar fi dictat să încuie uşa din faţă,
indiferent că era sau nu acasă. Deschizând briceagul, intră în
casă, dându-şi prea bine seama că un atacator – unul din echipa
de lichidare trimisă să-l ucidă – putea să se ascundă înăuntru.
Holul cu candelabru se termina cu un rând lat de trepte lăcuite
ce duceau sus, către o galerie deschisă la fel de lată. La dreapta
era livingul formal, la stânga o camera de relaxare, cu un bar şi
canapele de piele adânci, masculine. În continuarea acesteia era o
cameră mai mică, mai intimă, pe care Alex o transformase în
birou.
Bourne se ghidă după zgomotul vocii din camera cu bar. Pe
televizorul cu ecran lat un comentator CNN, telegenic, stătea la
intrarea Hotelului Oskjuhlid. Grafica suprapusă indica faptul că se
afla la Reykjavik, în Islanda. „… natura insuficientă a summitului
cu privire la terorism ce va urma preocupă pe toată lumea de aici.”
Nu era nimeni în cameră, dar pe măsuţa de cocktail erau două
pahare de modă veche. Bourne ridică unul, îl mirosi. Speyside
single-malt, maturat în butoi de cireş. Aroma complexă a scotch-
ului preferat al lui Conklin îl dezorientă, aducându-i aminte de
ceva, o viziune a Parisului. Era toamnă şi frunze roşii de castan
sălbatic zburau pe Champs-Elysees. Privea pe fereastră dintr-un
birou. Se luptă cu viziunea care era aşa de puternică, încât părea
că-l smulge din sine, părea să se afle chiar în Paris, dar, îşi
reaminti iute, se afla în Manassas, Virginia, în casa lui Alex
Conklin şi ceva nu era în regulă. Se luptă, încercând să rămână
vigilent, atent, dar amintirea, declanşată de aroma băuturii, era
copleşitoare, iar el îşi dorea aşa de mult să ştie, să-şi umple
golurile din memorie. Şi, astfel, se descoperi pe sine în biroul din
Paris. Al cui? Nu al lui Conklin – Alex nu avusese niciodată un
birou în Paris. Acel miros, cineva cu el în birou. Se întoarse şi văzu
pentru o secundă imaginea unei feţe pe jumătate cunoscute.
Se smulse de acolo. Deşi era înnebunitor să ai o viaţă pe care
nu ţi-o aminteşti decât în reprize trunchiate, cu tot ce se

28
întâmplase şi lucrurile de aici uşor pe dos, nu îşi putea permite să
se lase prins. Ce spusese Mo despre aceste declanşatoare? Puteau
proveni dintr-o imagine, un miros, chiar şi din atingerea a ceva şi îi
spusese că, odată declanşate, le putea extrage prin repetarea
stimulului care le provocase. Dar nu acum. Trebuia să-i găsească
pe Alex şi pe Mo.
Privi în jos, văzu un carneţel pe masă şi îl ridică. Părea gol;
prima pagină fusese ruptă. Dar când o întoarse puţin, se vedeau
amprente slabe. Cineva – probabil Conklin – scrisese „NX 20”. Puse
carneţelul în buzunar.
„Aşadar, numărătoarea inversă a început. Peste cinci zile,
întreaga lume va şti dacă apare o nouă viziune, o nouă ordine
mondială, dacă popoarele lumii care respectă legea vor putea trăi
în pace şi armonie.” Prezentatorul continua să vorbească, cedând
locul unei reclame.
Bourne opri televizorul cu telecomanda şi se făcu linişte. Era
posibil ca Mo şi Conklin să fie ieşiţi la plimbare, felul preferat al lui
Panov de a slăbi în timp ce făcea conversaţie şi el, fără îndoială şi-
ar fi dorit ca bătrânul să-şi facă exerciţiile. Dar rămânea uşa
descuiată, care era chiar ciudat.
Bourne se întoarse pe unde venise, ajungând din nou în hol şi
urcând scările câte două odată. Ambele dormitoare de oaspeţi erau
goale, fără nici un semn că ar fi fost locuite recent, la fel ca şi băile
aferente. La capătul holului intră în dormitorul principal al lui
Conklin, un loc spartan care se potrivea cu un bătrân soldat. Patul
era mic şi tare, nu mai mare decât o saltea de paie. Era nefăcut,
indicând clar faptul că Alex dormise aici în seara precedentă. Dar,
aşa cum i se potrivea unui maestru al secretelor, foarte puţine
lucruri indicau trecutul său. Bourne ridică o fotografie înrămată în
argint a unei femei cu păr lung şi ondulat, cu ochi deschişi la
culoare şi cu un zâmbet uşor ironic. Recunoscu în fundal leii din
marmură ai fântânii Saint-Sulpice. Paris. Bourne aşeză fotografia
la loc şi verifică în baie. Nimic interesant.
Înapoi jos, două bătăi de clopot anunţară ora în biroul lui
Conklin. Era ceasul unui vapor vechi, cu sunet de clopot, muzical.
Dar pentru Bourne, sunetul luase o alură ameninţătoare. I se
părea că dangătul clopotului străbătea casa în goană asemenea
unui val negru, iar inima îi bătu mai repede.
Străbătu holul, trecu de bucătărie, nu fără să-şi bage capul pe
uşă pentru o secundă. Pe aragaz era un ceainic, dar blaturile din
oţel inoxidabil erau curate ca lacrima. În frigider, maşina de gheaţă

29
pregătea cuburi. Şi apoi îl văzu – bastonul lui Conklin, lăcuit şi cu
mânerul răsucit de argint din vârf. Alex avea un picior de lemn,
rezultatul unei întâlniri deosebit de violente din străinătate; nu ar
fi ieşit niciodată fără baston.
Biroul era imediat la stânga, o cameră confortabilă, lambrisată
cu lemn, aflată într-un colţ al casei, ale cărei ferestre dădeau spre
o pajişte umbrită de copaci, o terasă de lespezi în mijlocul căreia se
afla un bazin şi, dincolo de ea, începutul pădurii de pini şi copaci
de esenţă tare care acoperea aproape întreaga proprietate. Cu un
sentiment de pericol iminent, Bourne se îndreptă spre birou, în
momentul în care intră, rămase îngheţat.
Nu era niciodată foarte conştient de dihotomia din interiorul
său, căci o parte din el devenise detaşată, un observator obiectiv.
Această parte complet analitică a creierului său îi observă pe Alex
Conklin şi pe Mo Panov, căzuţi pe covorul persan, bogat
ornamentat. Din rănile de la cap li se scursese sânge care se
impregnase în covor, pe alocuri trecând de el şi formând băltoace
pe parchetul lăcuit. Sânge proaspăt, încă strălucind. Conklin se
holba la tavan, cu ochii înceţoşaţi. Avea faţa roşie şi furioasă, de
parcă toată fierea pe care o ascunsese în sine ieşise la suprafaţă.
Capul lui Mo era răsucit de parcă ar fi încercat să privească în
spate atunci când a fost împuşcat. Pe faţa lui era zugrăvită o
expresie inconfundabilă de frică. În ultima clipă, văzuse moartea
venind.
Alex! Mo! Doamne! Doamne! Dintr-odată, emoţia îi cuprinse
întreaga fiinţă şi Bourne se pomeni în genunchi, cu mintea
vuindu-i de şoc şi groază. Întreaga lui lume era zdruncinată din
temelii. Alex şi Mo morţi – chiar şi cu înfiorătoarea dovadă în faţa
ochilor era greu de crezut. Să nu mai vorbească niciodată cu ei, să
nu mai aibă acces la experienţa lor. Un amestec de imagini îi
treceau prin faţa ochilor, amintiri cu Alex şi Mo, momente
petrecute împreună, timpuri tensionate, pline de pericol şi moarte
subită şi apoi, după acestea, plăcerea şi confortul unei intimităţi
care nu putea proveni decât din pericolul anihilat. Două vieţi luate
cu forţa, nelăsând în urmă decât furie şi frică. Cu o fermitate
uimitoare, uşa către trecutul său se închidea. Atât Bourne, cât şi
Webb erau în doliu. Bourne se lupta să se adune, mătura emoţiile
isterice ale lui Webb, îşi impunea să nu plângă. Plânsul era o
îngăduinţă pe care nu şi-o putea permite. Trebuia să gândească.
Bourne trecu la treabă înregistrând mental scena crimei,
fixându-şi detalii în minte, încercând să-şi dea seama ce se

30
întâmplase. Se apropie atent să nu calce în sânge sau să tulbure
scena cu ceva. Alex şi Mo fuseseră împuşcaţi mortal, probabil cu
arma care se afla între ei pe covor. Era lovitura unui profesionist,
nu o spargere. Bourne prinse cu coada ochiului luciul telefonului
mobil blocat în mâna lui Alex. Pesemne că vorbea cu cineva atunci
când fusese împuşcat. Se întâmplase atunci când Bourne
încercase să-l sune, mai devreme? Destul de posibil. După
aspectul sângelui, lividitatea cadavrelor, lipsa lui rigor mortis la
nivelul degetelor, era clar că fuseseră ucişi cu o oră înainte.
Un sunet slab de la distanţă începu să i se infiltreze printre
gânduri. Sirene! Bourne ieşi din birou şi se îndreptă spre fereastra
care dădea în faţă. Pe alee se apropia un convoi de maşini ale
Poliţiei Statale din Virginia, cu girofarul pornit. Bourne era
prizonier într-o casă în care se aflau cadavrele a doi bărbaţi
asasinaţi, fără un alibi plauzibil. Acest lucru i se înscenase. Dintr-
odată, simţi ghearele unei capcane inteligente strângându-se în
jurul său.

31
 2
Piesele se legau în mintea lui. Împuşcăturile de expert
îndreptate asupra lui în campus nu voiseră să îl ucidă, ci să îl
alăture celorlalţi, să îl forţeze să vină la Conklin. Dar Conklin şi Mo
fuseseră deja ucişi. Cineva era încă acolo, privind şi aşteptând să
sune la poliţie imediat ce Bourne apărea. Bărbatul care trăsese în
el în campus?
Fără să stea pe gânduri, Bourne înşfacă telefonul mobil al lui
Alex, alergă în bucătărie, deschise o uşă îngustă ce dădea spre
nişte scări care duceau la subsol şi scrută întunericul. Auzea
foşnetul staţiilor de radio ale poliţiei, scârţâitul pietrişului, bătăile
de la uşa din faţă. Se ridicau voci de protest.
Bourne merse până la sertarele din bucătărie, scotoci până ce
găsi lanterna lui Conklin şi apoi intră în subsol; o secundă, stătu
într-un întuneric deplin. Raza orientată de lumină ilumina treptele
în timp ce coborî repede, în tăcere. Simţea mirosul de beton, lemn
vechi, lac şi combustibil de la centrală. Găsi trapa de sub scări, o
deschise. Odată, într-o după-amiază rece şi înzăpezită de iarnă,
Conklin îi arătase intrarea subterană pe care generalul o folosise
pentru a ajunge la heliportul privat de lângă grajduri. Bourne
auzea scândurile scârţâind deasupra capului. Poliţiştii erau în
casă. Este posibil să fi găsit deja cadavrele. Trei maşini, doi oameni
morţi. Nu avea să dureze mult până identificau numărul de
înmatriculare al maşinii sale.
Intră aplecat pe coridorul de trecere, aşeză trapa la loc. Se gândi
la paharul pe care îl ridicase de pe masă, prea târziu. Când
criminaliştii o să pună praful, îmi vor găsi amprentele. Ele şi maşina
mea parcată pe alee…
Nu avea rost să se gândească la asta acum, trebuia să se mişte!
Aplecat de mijloc, îşi croi drum prin pasajul strâmt. După trei
metri se lărgi, aşa că putea merge normal. Se simţea din nou
umezeală în aer; de undeva, de aproape, se auzea apă picurând. Îşi
dădu seama că trecuse de fundaţia casei. Bourne grăbi pasul şi,
nici trei minute mai târziu, ajunse la un alt rând de scări. Acestea
erau din metal, de tip militar. Le urcă şi, în vârf, împinse cu
umărul. Se deschise o altă trapă. Aer proaspăt, lumina blândă şi
mângâietoare a sfârşitului de zi, bâzâitul insectelor deasupra lui.

32
Era la marginea heliportului generalului.
Pista era presărată cu nuiele şi bucăţi de crengi uscate. La un
moment dat, o familie de ratoni îşi croise drum în adăpostul
dărăpănat cu acoperiş de scânduri de la marginea pistei. Totuşi,
nu heliportul era ţinta lui. Îi întoarse spatele şi se afundă în
pădurea deasă de pini.
Planul lui era să ocolească larg şi să se îndepărteze de casă, de
întreaga proprietate, ajungând în cele din urmă la autostradă,
suficient de departe de orice cordon creat de poliţie în jurul
proprietăţii. Totuşi, obiectivul lui imediat era cursul de apă ce
străbătea domeniul aproape în diagonală. Nu avea să dureze mult,
ştia asta, până ce poliţiştii aduceau câini. Nu prea putea să îşi
ascundă mirosul pe pământ uscat, dar în apa curgătoare până şi
câinii aveau să-i piardă urma.
Strecurându-se printre tufişurile muşcătoare, pline de spini,
ajunse la o movilă mică şi se opri între cedri, ascultând cu atenţie.
Era vital să catalogheze toate sunetele normale ale acestui mediu,
astfel încât să-şi dea seama repede de sunetul unui intrus. Era
extrem de conştient că, cel mai probabil, un duşman se afla prin
apropiere. Ucigaşul prietenilor săi, al ancorelor vieţii sale trecute.
Dorinţa de a-l prinde pe acel duşman se ciocnea de necesitatea de
a scăpa de poliţie. Oricât de mult şi-ar fi dorit să-l prindă pe
ucigaş, Bourne ştia că era esenţial să se afle în afara razei
cordonului poliţiei înainte ca acesta să fie instalat complet.

În momentul în care Khan intrase în pădurea deasă de pini şi

copaci de esenţă tare de pe proprietatea lui Alex Conklin, se
simţise ca întors acasă. Bolta de un verde întunecat se închidea
deasupra capului său, aruncându-l într-un amurg prematur.
Deasupra capului vedea lumina soarelui strecurându-se printre
crengile de sus, dar aici totul era întunecime şi obscuritate, cu atât
mai bine pentru a-şi putea urmări prada. Îl urmărise pe Webb de
la campusul universităţii până la casa lui Conklin. În cursul
carierei auzise de Alexander Conklin, ştia ce legendar şef de spioni
fusese. Ceea ce îl uimea era de ce să fi venit David Webb aici? De
ce să-l fi cunoscut pe Conklin? Şi cum se făcea că aşa de mulţi
poliţişti apăruseră pe proprietate după Webb?
Auzi lătrături în depărtare şi ştiu că poliţia trebuia să fi dat
drumul câinilor. Mai sus, îl văzu pe Webb străbătând pădurea de
parcă o cunoştea bine. O altă întrebare fără un răspuns evident.
Khan mări pasul, întrebându-se încotro se îndrepta Webb. Apoi

33
auzi un pârâu şi ştiu exact la ce se gândea prada lui.
Khan se grăbi şi ajunse la pârâu înaintea lui Webb. Ştia că
prada lui avea să se îndrepte în aval, departe de traiectoria
câinilor. Atunci văzu salcia uriaşă şi un rânjet i se instală pe chip.
Un copac puternic, bine ramificat era exact ce îi trebuia.

Lumina arămie a apusului se ţesea printre copaci sub forma

unor ace de foc, iar privirea lui Bourne fu atrasă de stacojiul ce
aprindea marginile frunzelor.
La marginea culmii, terenul cobora destul de abrupt şi drumul
devenea mai instabil. Distingea murmurul uşor al pârâului din
apropiere şi se îndreptă spre el cât mai repede. Zăpada iernii se
combinase cu ploile de primăvară timpurie, iar pârâul era umflat.
Intră fără nici o ezitare în apa rece ca gheaţa, pentru că numai aşa
câinii aveau să-i piardă urma şi să fie dezorientaţi şi, cu cât se
îndepărta mai mult de mal, cu atât avea să le fie mai greu să-i ia
din nou urma.
În siguranţă pentru moment, gândurile îi alergară la soţia sa,
Marie. Trebuia să ia legătura cu ea. Acum nici nu se punea
problema să se ducă acasă; acest lucru i-ar fi pus imediat în
pericol. Dar trebuia să o contacteze pe Marie, să o avertizeze. Era
sigur că Agenţia îl va căuta acasă şi, negăsindu-l, aveau să o reţină
pe Marie, să o interogheze, presupunând că ea ar şti unde se află.
Şi mai exista posibilitatea şi mai înfricoşătoare ca oricine i-ar fi
înscenat totul să încerce să ajungă la el folosindu-i familia.
Transpirând brusc din cauza îngrijorării scoase mobilul lui
Conklin, formă numărul lui Marie, introduse un mesaj-text. Era
un singur cuvânt: Diamant. Acesta era cuvântul de cod asupra
căruia căzuse de acord cu Marie mai înainte, cod ce trebuia folosit
numai în caz de urgenţe extreme. Era o instrucţiune pentru ea, să
ia copiii şi să plece imediat la casa lor de siguranţă. Trebuiau să
rămână cu toţii acolo, în siguranţă fără să comunice, până ce
Bourne avea să-i trimită semnalul „totul în regulă”. Telefonul lui
Alex sună şi Bourne văzu textul lui Marie: Repetă, te rog. Nu era
răspunsul stabilit. Apoi îşi dădu seama de ce nu înţelegea. O
contactase de pe mobilul lui Alex, nu de pe al lui. Repetă mesajul,
DIAMANT, de astă dată scriindu-l cu majuscule. Aşteptă, cu
răsuflarea oprită şi apoi sosi răspunsul ei: CLEPSIDRA. Bourne
respiră uşurat. Marie înţelesese: ştia că mesajul e real. Chiar în
acest moment ea aduna copiii, îi urca în jeep şi pleca lăsând totul
în urmă.

34
 Rămânea totuşi cu un sentiment de îngrijorare. Avea să se
simtă cu mult mai bine în momentul în care avea să-i audă vocea,
când avea să-i explice ce se întâmplase, că el era bine. Bărbatul pe
care îl cunoştea ea – David Webb – fusese deja preluat din nou de
Bourne. Marie îl ura şi se temea de Jason Bourne. Şi de ce nu?
Era posibil ca, într-o zi, Bourne să fie tot ce mai rămânea din
personalitatea care se afla în corpul lui David Webb. A cui era
vina? A lui Alexander Conklin.
I se părea uimitor şi de-a dreptul improbabil să-l poată iubi pe
acest om şi în acelaşi timp să-i fie silă de el. Cât de misterioasă
trebuie să fie mintea umană, dacă putea conţine simultan
asemenea emoţii extreme contradictorii, dacă putea atenua cu
ajutorul raţiunii acele calităţi rele, despre a căror existenţă ştia,
pentru a dezvolta afecţiune pentru o persoană. Dar Bourne ştia
asta, nevoia de a iubi şi a fi iubit este un imperativ uman.
Îşi continuă aceste gânduri în timp ce mergea prin apă, care, cu
toată strălucirea, era extraordinar de limpede. Peştişorii săgetau
încolo şi încoace, netulburaţi de prezenţa lui. O dată sau de două
ori văzu un păstrăv într-o strălucire argintie, cu gura osoasă uşor
deschisă de parcă ar fi căutat ceva. Ajunsese la o cotitură unde o
salcie mare, cu rădăcinile lacome de umezeală, atârna deasupra
albiei. Atent la orice sunet, la orice semn că urmăritorii lui se
apropiau, Bourne nu auzea nimic în afară de susurul apei prin
care mergea.
Atacul veni de undeva de sus. Nu auzi nimic, dar simţi
schimbarea de lumină, apoi o greutate care-l împingea în jos
înainte să fie scufundat în apă. Simţi presiunea uriaşă a corpului
apăsându-i partea de mijloc şi plămânii. În timp ce se lupta să
respire, atacatorul îl izbi cu capul de pietrele din albia râului. Un
pumn îl lovi în rinichi şi rămase complet fără aer.
În loc să facă faţă atacului, Bourne îşi forţă corpul să rămână
complet fără vlagă. În acelaşi timp, în loc să lovească, îşi trase
coatele pe lângă corp şi, în momentul în care corpul îi era cât se
poate de inert, se ridică pe ele, răsucindu-şi trunchiul. În timp ce
se răsucea, lovi în sus cu marginea palmei. Când greutatea căzu,
trase aer în plămâni. Apa îi curgea şiroaie pe faţă, înceţoşându-i
vederea, astfel încât nu putea vedea decât profilul atacatorului.
Lovi în direcţia lui, dar întâlni numai aerul.
Atacatorul dispăru la fel de repede cum apăruse.

Khan, gâfâind şi căznindu-se să vomite în timp ce se târa prin

35
albia pârâului, încercă să pompeze aer în muşchii spasmatici şi
cartilajul rănit din gât. Uluit şi furios, ajunse în tufişuri şi curând
dispăru în hăţişul pădurii. Forţându-se să respire normal, îşi masa
uşor zona sensibilă lovită de Webb. Nu fusese o lovitură norocoasă,
ci un contraatac calculat, expert. Khan era confuz, îl străbătea o
urmă de frică. Webb era un om periculos – mult mai periculos
decât avea dreptul să fie un profesor universitar. Se mai trăsese în
el înainte; intuia traiectoria unui glonţ, era capabil să se descurce
în sălbăticie, lupta corp la corp. Şi la primul semn că ar fi avut
vreo problemă, venise la Alexander Conklin. Cine era omul ăsta?
Un lucru era sigur, n-o să-l mai subestimeze încă o dată. Avea să-l
urmărească din nou, să recâştige avantajul psihologic. Înainte de
sfârşitul inevitabil, voia ca Webb să se teamă de el.

Martin Lindros, director adjunct al CIA, ajunse la domeniul

Manassas al răposatului Alexander Conklin exact la ora şase şi
şase minute. Îl aştepta cel mai mare detectiv în grad din Poliţia
Statală din Virginia, un bărbat cu început de chelie, pe nume
Harris,pe faţa căruia se citea o anumită preocupare. Acesta care
încerca să medieze disputa teritorială ce izbucnise între poliţia
statală, biroul şerifului din regiune şi FBI, care toate începuseră
să-şi dispute teritoriul imediat ce fuseseră descoperite identităţile
celor doi bărbaţi. Când Lindros coborî din maşină, numără vreo
zece vehicule şi de trei ori mai mulţi oameni. Era nevoie de un simţ
al ordinii şi de un scop.
Strângându-i mâna lui Harris, îl privi drept în ochi şi spuse:
— Domnule detectiv Harris, FBI-ul e pe-afară. Noi doi o să
lucrăm împreună la această dublă omucidere.
— Da dom’le, spuse Harris înviorat. Era înalt şi, poate în
compensaţie, dezvoltase o uşoară cocoaşă care, împreună cu ochii
mari şi apoşi şi faţa pământie, îl făceau să pară că a rămas fără
energie cu mult timp în urmă. Mulţumesc. Am nişte…
— Nu-mi mulţumi, domnule detectiv, îţi garantez că va fi o
nenorocire de caz. Îşi trimise asistentul să discute cu FBI-ul şi cu
personalul şerifului. Vreo urmă de David Webb? Auzise de la cei de
la FBI, când i se făcuse legătura cu ei, că maşina lui Webb fusese
găsită parcată pe aleea lui Conklin. Nu Webb, de fapt. Jason
Bourne. Şi acesta era motivul pentru care directorul CIA-ului îi
trimisese să se ocupe personal de investigaţie.
— Nu încă, spuse Harris. Dar am dat drumul la câini.
— Bun. Aţi delimitat perimetrul?

36
 — Am încercat să-mi trimit oamenii în teren, dar apoi cei de la
FBI… Harris clătină din cap. Le-am spus că timpul e esenţial.
Lindros aruncă o privire la ceas.
— Perimetru de opt sute de metri. Foloseşte nişte oameni să
facă un alt cordon la patru sute de metri. S-ar putea să găsească
ceva util. Cheamă mai mulţi oameni dacă e nevoie.
În timp ce Harris vorbea în staţia mobilă, Lindros îl privea
evaluator.
— Care e prenumele tău? întrebă când detectivul terminase de
dat ordine.
Detectivul îi aruncă o privire jenată.
— Harry.
— Harry Harris. Glumeşti, nu?
— Nu, domnule. Mă tem că nu.
— Ce a fost în capul părinţilor tăi?
— Nu cred că a fost ceva, domnule.
— Bine, Harry. Să aruncăm o privire la ce avem aici. Lindros
avea în jur de patruzeci de ani, era un absolvent de Ivy Leaguer,
inteligent şi cu părul grizonant, care fusese recrutat pentru Agenţie
de la Georgetown. Tatăl lui Lindros fusese un bărbat cu o voinţă de
fier, care spunea exact ce avea de spus şi avea propriul său fel de a
face lucrurile. Îi insuflase această independenţă ciudată tânărului
Martin deopotrivă cu simţul datoriei faţă de ţară şi Lindros credea
că acestea erau calităţile care-i atrăseseră atenţia Directorului
Agenţiei Centrale.
Harris îl conduse în birou, dar nu înainte ca Lindros să remarce
cele două pahare de modă veche de pe măsuţa de cocktail din
camera unde stăteau cei doi înainte de nenorocire.
— A atins cineva astea, Harry?
— Din câte ştiu eu, nu, domnule.
— Spune-mi Martin. O să ajungem să ne cunoaştem foarte
repede. Ridică privirea şi zâmbi, pentru a-l face pe celălalt să se
simtă mai relaxat. Maniera în care se folosise de greutatea Agenţiei
era intenţionată. Eliminând celelalte agenţii de impunere a legii, îl
atrăsese pe Harris în orbita lui. Avea un sentiment că îi va trebui
un detectiv care să colaboreze.
— Pune-i pe criminalişti să ia amprentele de pe ambele pahare,
da?
— Imediat.
— Şi acum să vorbim cu legistul.

37
 Sus, pe drumul care şerpuia pe lângă culmea ce mărginea
domeniul, un bărbat solid îl privea pe Bourne printr-o pereche de
ochelari puternici cu vedere nocturnă. Avea o faţă ca un pepene,
cu un pronunţat caracter slav. Vârfurile degetelor de la mâna
stângă erau galbene; fuma constant, compulsiv. În spatele lui,
SUV-ul negru era parcat cu un viraj exagerat. Pentru orice
trecător, ar fi semănat cu un turist. Privind înapoi, îl descoperi pe
Khan strecurându-se prin pădure pe urmele lui Bourne. Urmărind
înaintarea lui Khan cu un ochi, deschise mobilul tri-band şi formă
un număr din străinătate.
Stepan Spalko răspunse imediat.
— Capcana a fost înlăturată, spuse slavul solid. Ţinta fuge.
Până acum a scăpat şi de poliţie şi de Khan.
— La dracu’! spuse Spalko. Ce pune Khan la cale?
— Vrei să aflu? întrebă bărbatul în stilul său rece, relaxat.
— Stai cât mai departe de el posibil. De fapt, spuse Spalko,
pleacă de acolo imediat.

Clătinându-se pe malul apei, Bourne se aşeză şi îşi îndepărtă

părul de pe faţă. Corpul îl durea şi îşi simţea plămânii arzând. În
spatele ochilor simţea explozii care-l duceau înapoi în junglele din
Tam Quan, la misiunile pe care David Webb le îndeplinise la
porunca lui Alex Conklin, misiuni aprobate de comandamentul din
Saigon, însă negate de aceştia, misiuni nebuneşti atât de dificile,
atât de periculoase, încât nici un membru al personalului armatei
americane nu putea fi asociat lor.
Scăldat în lumina palidă a unei seri de primăvară, Bourne ştia
că acum fusese azvârlit în acelaşi fel de situaţie. Era într-o zonă
roşie – o zonă controlată de inamic. Problema era că habar n-avea
cine era inamicul sau ce avea el de gând. Bourne era şi acum
vânat, aşa cum se pare că fusese când se trăsese asupra lui la
Universitatea Georgetown, sau inamicul trecuse la o altă etapă a
planului?
În depărtare, auzi lătratul câinilor, dar înspăimântător de
aproape auzi sunetul clar şi scârţâit al unei crenguţe ce se rupea.
Fusese făcut de un animal sau de duşman? Obiectivul lui imediat
se schimbase. Încă trebuia să evite reţeaua cordonului de poliţie,
dar acum trebuia să găsească un mod de a dejuca planurile celui
care-l ataca. Numai că trebuia să-l găsească înainte ca acesta să-l
atace din nou. Dacă era aceeaşi persoană ca înainte, atunci nu era
numai un asasin cu lunetă, ci şi un expert în războiul de junglă.

38
Într-un fel, faptul că ştia măcar atât despre adversar îl încuraja pe
Bourne. Începea să-şi cunoască duşmanul. Acum, trebuia să evite
să fie ucis înainte de a-l cunoaşte suficient de bine pentru a-l
surprinde…
Soarele dispăruse sub orizont, lăsând cerul de culoarea focului.
Un vânt rece îl făcu pe Bourne să tremure în hainele ude. Se ridică
şi începu să se mişte, atât pentru a-şi descleşta muşchii, cât şi
pentru a se încălzi. Pădurea era înfăşurată în indigo, dar el se
simţea la fel de expus de parcă s-ar fi aflat pe o întindere fără
copaci, sub un cer fără nici un nor.
Ştia ce ar face dacă ar fi în Tam Quan: ar căuta un adăpost, un
loc în care să se adune şi să ia în calcul opţiunile. Dar a găsi
adăpost într-o zonă roşie era un lucru greu; îşi putea pune singur
capul într-o capcană. Se mişca prin pădure încet şi cu ochii în
patru, scanând fiecare trunchi de copac până ce găsi ceea ce
căuta. Iederă de Virginia. Era prea devreme la începutul anului
pentru flori, dar frunzele strălucitoare cu cinci lobi erau
inconfundabile. Folosindu-se de briceag, curăţă cu grijă de coajă
bucăţi lungi de viţă zdravănă.
Câteva clipe după ce termină, i se păru că aude ceva. Urmând
sunetul slab, ajunse curând la un mic luminiş. Iată. Văzu un cerb,
un mascul de mărime mijlocie. Avea capul ridicat şi adulmeca
aerul cu nările negre. Îl mirosise? Nu. Încerca să găsească…
Cerbul o rupse la fugă şi Bourne odată cu el. Alerga uşor şi în
tăcere, în paralel cu cerbul. Vântul îşi schimbă o dată direcţia şi
trebui să facă şi el acelaşi lucru pentru a rămâne în direcţia
vântului după care se orienta animalul. Parcurseseră poate patru
sute de metri, când cerbul încetini. Terenul se ridicase, devenise
mai solid, mai compact. Se aflau la o distanţă considerabilă de
pârâu, la marginea domeniului. Cerbul sări cu uşurinţă peste zidul
de piatră ce marca colţul de nord-vest al proprietăţii. Bourne se
căţără pe zid la timp cât să vadă că cerbul îl dusese la un depozit
de sare. Depozitele de sare anunţau stânci, iar stâncile anunţau
peşteri. Îşi aminti cum Conklin îi spusese că extremitatea nord-
vestică a domeniului se termina cu o serie de peşteri cu hornuri,
nişte găuri verticale naturale pe care indienii le folosiseră cândva
ca să întreţină focul atunci când îşi făceau mâncarea. Exact la o
asemenea peşteră spera – un loc sigur în care să se ascundă
pentru moment, astfel încât prin cele două ieşiri ale sale, să nu
devină o capcană.

39
 Acum l-am prins, se gândi Khan. Webb făcuse o greşeală uriaşă
– intrase în peştera greşită, una din puţinele fără o a doua ieşire.
Khan se târî afară din ascunziş, traversând micul luminiş, fără să
facă cel mai mic zgomot şi intră în gura neagră a peşterii.
Strecurându-se înainte, îl putea simţi pe Webb în întunericul
din faţa lui. Khan ştia după miros că peştera asta era puţin
adâncă. Nu avea mirosul de umezeală şi de materie organică
depozitată a unei peşteri săpate adânc în peretele de stâncă.
În faţă, Webb aprinsese lanterna. Într-o clipă avea să-şi dea
seama că nu exista nici un horn, nici o altă ieşire. Acum era
timpul să atace! Khan se aruncă asupra adversarului, îl lovi cu
furie în faţă.

Bourne căzu, lanterna se izbi de piatră şi lumina începu să

danseze nebuneşte. În acelaşi timp, simţi suflul de aer al
pumnului care venea spre el. Îl lăsă să lovească şi când braţul era
întins la maximum, tăie cu putere bicepsul expus şi vulnerabil.
Aruncându-se înainte, îşi propti umărul în sternul celuilalt
corp. Un genunchi se ridică şi lovi interiorul coapsei lui Bourne, iar
pe acesta îl străbătu un fulger de durere. Apucă cu o mână hainele
celuilalt şi izbi corpul de peretele de stâncă. Corpul sări înapoi, se
izbi de el şi-l culcă la pământ. Se rostogoliră împreună, luptându-
se. Auzea respiraţia celuilalt, un sunet nepotrivit de intim, ca şi
cum ar fi ascultat respiraţia unui copil aflat lângă el.
Prins într-o luptă primitivă, Bourne era destul de aproape
pentru a adulmeca un miros complex care se ridica din celălalt
asemenea aburului dintr-o mlaştină scăldată de soare, miros care-i
aduse iar în minte jungla din Tam Quan. În acel moment, simţi o
bară lipită de gât. Era aruncat înapoi.
— N-o să te ucid, auzi o voce în ureche. Cel puţin, nu încă.
Lovi în spate cu cotul şi primi drept recompensă un genunchi în
rinichiul care-l durea deja. Se aplecă, dar fu ridicat în mod dureros
de bara lipită de trahee.
— Aş putea să te omor acum, dar n-o s-o fac, spuse vocea. Nu
până nu e destulă lumină ca să te pot privi în ochi când mori.
— A trebuit să ucizi doi oameni decenţi şi nevinovaţi doar ca să
ajungi la mine? îl întrebă Bourne.
— Ce vrei să spui?
— Cei doi oameni pe care i-ai împuşcat în casă.
— Nu i-am ucis eu; nu omor niciodată nevinovaţi. Se auzi o tuse
înecată. Pe de altă parte, nu ştiu să pot numi pe cineva asociat cu

40
Alexander Conklin un nevinovat.
— Dar m-ai adus aici, spuse Bourne. Ai tras în mine ca să alerg
la Conklin, ca să poţi…
— Vorbeşti prostii, spuse vocea. Doar te-am urmărit până aici.
— Atunci de unde ai ştiut unde să trimiţi poliţia? zise Bourne.
— De ce i-aş fi sunat? şopti vocea răguşit.
Oricât era de neaşteptată informaţia aceasta, Bourne asculta
numai pe jumătate. Încercase să se relaxeze puţin în timpul
conversaţiei, aplecându-se înainte. Ştia că numai astfel ar fi rămas
un spaţiu infim între bară şi traheea lui. Acum Bourne se răsuci
pe genunchi, lăsând în acelaşi timp un umăr în jos, în aşa fel încât
celălalt să fie obligat să-şi concentreze atenţia pentru a ţine bara la
locul ei. În acel moment, Bourne îşi folosi podul palmei pentru a-i
aplica celuilalt o lovitură rapidă chiar sub ureche. Corpul căzu ca
un buştean; bara se rostogoli pe podeaua de piatră cu un sunet
gol.
Bourne respiră adânc de câteva ori pentru a-şi limpezi mintea,
dar încă era ameţit din cauza lipsei de oxigen. Ridică lanterna şi
lumină locul unde căzuse corpul, dar nu se afla acolo. Ajunse la el
un sunet, abia o şoaptă şi ridică raza lanternei. O siluetă se
năpusti în lumină prin gura peşterii. Când ajunse în lumină, se
întoarse şi Bourne prinse o imagine a feţei acestuia înainte să se
facă nevăzut printre copaci.
Bourne alergă după el. Într-o secundă auzi pocnetul distinctiv şi
un fâşâit! Auzi o mişcare în faţă şi se năpusti prin tufişuri spre
locul unde plasase capcana. Făcuse o plasă din iederă de Virginia
şi o legase de un puiet verde pe care îl îndoise aproape până la
pământ. Atacatorul se prinsese în ea. Vânătorul devenise pradă.
Bourne înaintă până lângă copaci, se pregăti să dea ochii cu
atacatorul şi să taie plasa de iederă. Dar plasa era goală.
Goală! O adună şi observă gaura pe care prada lui o tăiase în
partea de sus. Fusese rapid, inteligent şi pregătit; avea să fie şi mai
greu de surprins din nou. Bourne privi în sus, plimbând conul
razei lanternei într-un arc peste hăţişul de trunchiuri de copaci.
Fără să vrea, un spasm îl străbătu trecător de admiraţie pentru
adversarul lui expert şi plin de resurse. Stingând lanterna, se
cufundă în noapte. Se auzea ţipătul unui caprimulg 4 şi apoi, în
tăcerea prelungită, un ţipăt de bufniţă îşi prelungi ecoul asemenea

4
Pasăre arboricolă nocturnă, care trăieşte în pădurile din America de
Nord (n. red.).

41
unui bocet pe dealurile acoperite de pini.
Îşi lăsă capul pe spate şi respiră adânc. Pe ecranul minţii îi
defilau obrajii plaţi şi nişte ochi negri şi, într-o străfulgerare de
secundă, fu sigur că se potrivea cu ai unuia dintre studenţii pe
care îi văzuse în drumul spre sala de curs folosită de lunetist. În
sfârşit, duşmanul lui avea un chip şi o voce.
Aş putea să te omor acum, dar nu o voi face, spunea vocea. Nu
până nu este destulă lumină ca să te pot privi în ochi când mori.

42
 3
Humanistas, Ltd., o organizaţie internaţională pentru apărarea
drepturilor omului cunoscută în toată lumea pentru munca
depusă pe plan internaţional în domeniul umanitar şi de asistenţă,
îşi avea sediul pe versantul vestic şi înverzit al colinei Gellert din
Budapesta. Din acest punct cu o panoramă splendidă, Stepan
Spalko, privind prin ferestrele uriaşe de sticlă înclinată, îşi imagina
Dunărea şi întregul oraş îngenunchind la picioarele lui.
Venise din spatele imensului birou şi se aşezase pe un scaun cu
spătar înalt chiar în faţa preşedintelui de culoare al Kenyei. De o
parte şi de alta a uşii stăteau bodyguarzii kenyeni, cu mâinile la
spate, cu o privire goală, care era ca o boală pentru acest tip de
personal guvernamental, zugrăvită pe feţe. Deasupra lor, modelată
în basorelief pe perete, se afla crucea verde aşezată într-o palmă
care era logoul bine promovat al organizaţiei Humanistas. Numele
preşedintelui era Jomo şi făcea parte din Kikuyu, cel mai mare trib
etnic din Kenya, fiind un descendent direct al lui Jomo Kenyatta,
primul preşedinte al Republicii. Ca şi înaintaşul lui celebru, era un
Mzee, care în swahili însemna „bătrân respectat”. Între ei stătea un
serviciu ornat din argint, din secolul al XVII-lea. Li se turnase ceai
negru de bună calitate şi li se aduseseră biscuiţi şi mici sendvişuri
minunat aşezate pe o tavă ovală, gravată. Cei doi oameni vorbeau
aproape în şoaptă, dar pe un ton hotărât.
— Nu ştim cum să vă mulţumim pentru generozitatea pe care
ne-a arătat-o organizaţia dumneavoastră, spuse Jomo. Stătea
foarte drept, cu spatele rigid la o mică distanţă de confortabilul
spătar de pluş al scaunului. Timpul şi împrejurările se
combinaseră, ştergându-i de pe faţă o mare parte din vitalitatea pe
care o etalase în tinereţe. Sub lustrul feţei se ghicea o paloare
cenuşie. Trăsăturile i se comprimaseră, erau osoase ca stânca din
cauza greutăţilor şi a perseverenţei în faţa problemelor
copleşitoare. Pe scurt, avea aspectul unui războinic ce petrecuse
prea mult timp sub asediu.
Ţinea picioarele lipite, cu genunchii într-un unghi perfect de
nouăzeci de grade. În poală avea o cutie dreptunghiulară şi lăcuită
din lemn de culoare închisă de Bubinga. Aproape ruşinat, îi oferi
cutia lui Spalko. Cu binecuvântările sincere ale poporului kenyan,

43
domnule.
— Mulţumesc, domnule preşedinte. Sunteţi prea amabil, spuse
Spalko cu graţie.
— Amabilitatea vă aparţine cu siguranţă, domnule. Jomo privea
cu interes cum Spalko deschide cutia. Înăuntru se aflau un cuţit
cu lama plată şi o piatră, mai mult sau mai puţin ovală, cu părţile
laterale plate.
— Doamne, nu e o piatră githathi, nu?
— Chiar asta este, domnule, spuse Jomo cu vădită încântare. E
din satul meu de baştină, din kiama din care încă fac parte.
Spalko ştia că Jomo se referea la consiliul bătrânilor. Githathi
era de o valoare inestimabilă pentru membrii tribului. Când într-o
adunare începea o dispută ce nu putea fi rezolvată în nici un alt
fel, se jura pe această piatră. Spalko apucă mânerul cuţitului,
sculptat din cornalină5. Şi acesta avea un scop ritualic. În caz de
dispute de viaţă şi de moarte, lama acestui cuţit era încinsă şi apoi
aşezată pe limbile persoanelor aflate în dispută. Mărimea băşicii de
pe limbă creată astfel hotăra care dintre ei era vinovat şi care nu.
— Însă mă întreb, domnule preşedinte, spuse Spalko cu un
uşor ton diabolic, githathi provine din kiama sau njama
dumneavoastră?
Jomo râse, un hârâit gutural care-i făcea urechile mici să
tremure. Aşa de rar avea motive de râs! Nu-şi amintea când râsese
ultima dată.
— Aşadar aţi auzit de adunările noastre secrete, nu-i aşa,
domnule? Aş spune că aveţi cunoştinţe uimitoare despre
obiceiurile şi folclorul nostru, într-adevăr.
— Istoria Kenyei e lungă şi însângerată, domnule preşedinte. Eu
cred cu fermitate că istoria ne învaţă lecţiile cele mai importante.
— Sunt de aceeaşi părere, domnule, încuviinţă Jomo din cap.
Mă simt obligat să reamintesc că nu îmi pot imagina în ce stare ar
fi Kenya fără vaccinurile şi doctorii dumneavoastră.
— Nu există vaccin împotriva SIDA. Vocea lui Spalko era
blândă, dar fermă. Medicina modernă poate diminua suferinţele şi
numărul de morţi din cauza bolilor cu ajutorul unor cocktailuri de
medicamente, dar, în ceea ce priveşte răspândirea ei, numai
aplicarea riguroasă a contracepţiei sau a abstinenţei va da
rezultate.

5
Varietate de agat roşu-închis, folosită ca piatră semipreţioasă (n.
red.).

44
 — Desigur, desigur. Jomo îşi frecă buzele dispreţuitor. Detesta
să vină cu pălăria în mână la omul ăsta care deja îşi extinsese cu
atâta generozitate ajutorul acordat kenyenilor, dar avea de ales?
Epidemia de SIDA decima republica. Poporul lui suferea, murea.
Ce ne trebuie nouă, domnule, sunt mai multe medicamente. Aţi
făcut multe pentru a diminua nivelul de suferinţă din ţara mea.
Dar sunt mii de oameni care încă au nevoie de ajutorul
dumneavoastră.
— Domnule preşedinte! Spalko se aplecă înainte şi Jomo odată
cu el. Capul lui era acum scăldat de razele soarelui filtrate de
ferestre, dându-i o strălucire aproape supranaturală. Lumina îi
scotea în evidenţă pielea strălucitoare şi fără pori de pe partea
stângă a feţei. Această accentuare a desfigurării era de natură să îl
şocheze puţin pe Jomo, scoţându-l din tiparul obişnuit.
Humanistas, Ltd. este gata să revină în Kenya cu de două ori mai
mulţi medici, cu de două ori mai multe medicamente. Dar
dumneavoastră – guvernul – trebuie să vă jucaţi rolul.
În acest punct, Jomo îşi dădu seama că Spalko îi cerea ceva
destul de diferit de ceea ce însemna promovarea unor prelegeri
despre sexul protejat şi distribuirea de prezervative. Se întoarse
brusc, concediindu-i pe cei doi bodyguarzi din cameră. Când uşa
se închise în urma lor, spuse:
— O necesitate nefericită în aceste vremuri periculoase,
domnule, dar şi aşa oboseşti uneori să nu fii niciodată singur.
Spalko zâmbi. Cunoştinţele lui despre istoria Kenyei şi despre
obiceiurile tribale nu-i permiteau să-l ia pe preşedinte peste picior,
aşa cum ar fi făcut alţii. Se putea ca Jomo să fie în mare nevoie,
dar nu era cazul să îţi doreşti să profiţi de el. Kikuyu erau un
neam mândru, o caracteristică ce era cu atât mai importantă cu
cât era mai mult sau mai puţin singurul lucru valoros pe care-l
aveau.
Spalko se aplecă spre el, deschise o cutie şi îi oferi lui Jomo o
Cohiba cubaneză, luându-şi una pentru el. Se ridicară,
aprinzându-şi trabucurile, traversară covorul până la fereastră,
privind Dunărea ce sclipea liniştită în lumina soarelui.
— O perspectivă cât se poate de frumoasă, afirmă Spalko pentru
a face conversaţie.
— Într-adevăr, admise Spalko.
— Şi e totul atât de liniştit! Spalko dădu drumul unui nor de
fum aromat. E greu să te împaci cu suferinţa uriaşă din alte părţi
ale lumii. Apoi se întoarse spre Jomo. Domnule preşedinte, aş lua-

45
o ca pe o imensă favoare personală dacă mi-aţi oferi timp de şapte
zile acces nelimitat în spaţiul aerian al Kenyei.
— Nelimitat?
— Intrări şi ieşiri, aterizări şi tot restul. Fără vamă, fără birou de
emigrare, inspecţii, nimic care să ne pună beţe-n roate.
Jomo păru că se gândeşte. Pufăi din Cohiba, dar Spalko îşi
dădea seama că nu o savura.
— Vă pot oferi numai trei, spuse Jomo distant. Mai mult de atât
va dezlega limbile unora.
— O să încercăm să ne încadrăm, domnule preşedinte. Trei zile
erau tot ce îşi dorise Spalko. Ar fi putut insista cu privire la şapte
zile, dar i-ar fi rănit mândria lui Jomo. O greşeală prostească şi
poate costisitoare, dat fiind ce trebuia să se întâmple. În orice caz,
afacerea lui era promovarea bunăvoinţei, nu a resentimentelor,
întinse mâna şi Jomo îşi strecură mâna uscată şi aspră în a lui.
Lui Spalko îi plăcea acea mână; era mâna unui muncitor al
câmpului, a cuiva care nu se temea să se murdărească.

După ce Jomo şi escorta lui plecară, era timpul să facă turul de

orientare cu noul lui angajat, Ethan Hearn. Spalko ar fi putut să-i
încredinţeze turul oricărui membru al echipei lui de asistenţi, dar
făcea o mândrie din a se asigura personal că toţi noii angajaţi erau
instalaţi cum se cuvine. Hearn era un tânăr inteligent şi sclipitor,
care lucrase înainte la Eurocenter Bio – I Clinic, în cealaltă parte a
oraşului. Era foarte priceput la strângerea de fonduri şi avea
conexiuni bune printre bogătaşii şi elitele Europei. Spalko îl
considera descurcăreţ, chipeş şi empatic – pe scurt, un
umanitarist înnăscut, exact genul de care avea nevoie pentru a
menţine reputaţia extraordinară de care se bucura Humanistas,
Ltd. În plus, Hearn îi plăcea cu adevărat. Îi amintea de el însuşi
tânăr, înainte de incidentul în care-şi arsese jumătate din pielea
feţei.
Îl conduse pe Hearn prin cele şapte etaje de birouri care
cuprindeau laboratoare, departamente de elaborare a statisticilor
pe care oamenii de la dezvoltare le foloseau la strângerea de
fonduri, sângele vital al organizaţiilor de genul Humanistas, Ltd.,
de contabilitate, de intermedieri, resursele umane, deplasări,
întreţinere a flotei de avioane private ale companiei, a avioanelor de
transport, vapoarelor şi elicopterelor. Ultima oprire era
departamentul de dezvoltare, unde noul birou al lui Hearn era
pregătit. În acel moment, încăperea era goală cu excepţia unui

46
birou, a unui scaun cu rotile, un computer şi consola telefonului.
— Restul mobilei, îi spuse Spalko, va ajunge în câteva zile.
— Nici o problemă, domnule. Un computer şi telefoanele sunt
tot ce îmi trebuie cu adevărat.
— Un avertisment, adăugă Spalko. Aici muncim peste program
şi vor fi ocazii când va trebui să lucrezi toată noaptea. Dar nu
suntem inumani. Canapeaua pe care o oferim e extensibilă.
— Nu vă faceţi griji, domnule Spalko, zâmbi Hearn. Sunt destul
de obişnuit cu un astfel de program.
— Spune-mi Stepan. Spalko îi strânse mâna tânărului. Toată
lumea face la fel.

Directorul CIA-ului suda braţul unui soldat din tinichea pictată

– un soldat britanic din Războiul de Independenţă – când sună
telefonul. La început se gândi să îl ignore, lăsându-l cu perversitate
să sune, deşi ştia cine era la celălalt capăt al firului. Poate, se
gândi, asta era pentru că nu voia să audă ce avea să-i spună
Directorul Adjunct. Lindros credea că Directorul îl trimisese la
locul crimei din cauza importanţei celor morţi pentru Agenţie.
Acest lucru era adevărat până la un punct. Motivul real, totuşi, era
acela că Directorul nu suporta să meargă personal. Gândul de a
vedea faţa moartă a lui Alex Conklin era prea mult pentru el.
Stătea pe un scaun înalt în atelierul din subsol, un spaţiu
îngust, închis şi perfect ordonat de sertare aşezate unul peste
altul, rafturi aliniate, o lume în sine, un loc în care soţiei – şi
copiilor când locuiau acasă – le era interzis să intre.
Soţia lui, Madeleine, îşi strecură capul prin uşa deschisă a
pivniţei.
— Kurt, telefonul, spuse ea inutil.
Scoase un braţ din cutia de lemn cu piese pentru soldaţi şi-l
studie. Era un bărbat cu capul mare, dar o coamă de păr alb care
era pieptănat pe spate de pe fruntea lată, curbată, îi dădea
aspectul cel puţin al unui înţelept, dacă nu al unui profet. Ochii
lui albaştri şi imobili erau la fel de calculaţi ca întotdeauna, dar
ridurile din colţurile gurii i se adânciseră, trăgându-le în jos într-
un fel de îmbufnare permanentă.
— Kurt, mă auzi?
— Nu sunt surd. Degetele de la capătul braţului erau uşor
îndoite, de parcă mâna era gata să se întindă după ceva
necunoscut.
— Ei, ai să răspunzi? strigă Madeleine de sus.

47
 — Dacă răspund sau nu, nu e nenorocita ta de treabă! strigă el
vehement. Du-te şi te culcă acum. O secundă mai târziu, auzi cu
satisfacţie şoapta uşii de la subsol care se închidea. De ce nu-l lăsa
în pace într-un moment ca ăsta? fumegă el. Căsătoriţi de treizeci
de ani, ai fi crezut că ştie.
Îşi reluă lucrul, potrivind braţul cu palma îndoită în umărul
trunchiului, roşu la roşu, decizând poziţia finală. Acesta era modul
în care Directorul trata situaţiile asupra cărora nu avea control. Se
juca de-a Dumnezeu cu soldaţii lui miniaturali, cumpărându-i,
tăindu-i în bucăţi şi apoi, mai târziu, reconstruindu-i, modelându-i
în poziţiile care-i conveneau.
Telefonul continua să sune în stilul lui mecanic, monoton şi
bărbatul scrâşni din dinţi de parcă sunetul ar fi fost abraziv. Ce
fapte minunate se întâmplaseră când el şi Alex erau tineri!
Misiunea din interiorul Rusiei când aproape că aterizaseră la
Lubianka6, traversarea Zidului Berlinului pentru a smulge secrete
de la Staasi, interogarea transfugului din KGB în casa sigură din
Viena, descoperirea faptului că era agent dublu. Uciderea lui
Bernd, relaţia lor îndelungată, compasiunea cu care-i spuseseră
soţiei acestuia că vor avea grijă de fiul lui, Dieter, că îl vor duce în
America cu ei şi îl vor înscrie la facultate. Făcuseră exact aşa şi
fuseseră răsplătiţi cu generozitate. Dieter nu se mai întorsese
niciodată la mama lui, ci se alăturase Agenţiei, unde ani de zile
fusese director al Departamentului pentru Ştiinţă şi Tehnologie,
până la fatalul accident de motocicletă.
Unde dispăruse acea viaţă? Era depozitată în mormântul lui
Bernd şi al lui Dieter – acum şi al lui Alex. Cum se redusese aşa de
repede la amintiri fugare? Timpul şi responsabilităţile îl afectaseră,
desigur. Acum era bătrân, în anumite privinţe avea mai multă
putere, da, dar faptele îndrăzneţe din tinereţe, elanul cu care el şi
Alex stăpâniseră lumea secretă, schimbând soarta naţiunilor, se
transformase în cenuşă şi nu avea să mai revină niciodată.
Pumnul Directorului îl ologi pe soldatul de tinichea. Atunci şi
numai atunci răspunse la telefon.
— Da, Martin.
În vocea lui era o oboseală pe care Lindros o surprinse imediat.
— Vă simţiţi bine, domnule?
— Nu, să mă ia dracu’ dacă sunt bine! Asta îşi dorise Directorul.
6
Este atât numele unei închisori din Moscova care funcţiona în
aceeaşi clădire cu cartierul general al KGB, dar şi numele popular sub
care era cunoscut sediul central al sus-numitului KGB.

48
O altă ocazie de a-şi descărca furia şi frustrarea. Cum aş putea să
mă simt bine, date fiind împrejurările?
— Îmi pare rău, domnule.
— Nu, nu îţi pare, spuse acid Directorul. Nu ar putea să-ţi pară
rău. Nu ştii nimic despre asta. Se holba la soldatul pe care îl
zdrobise cu mintea bântuită de amintiri. Ce vrei?
— Aţi cerut să vă ţin la curent, domnule.
— Da? Directorul îşi sprijini capul în mâini! Da, cred că da. Ce
ai descoperit?
— A treia maşină de pe aleea lui Conklin îi aparţine lui David
Webb.
Urechea fină a Directorului răspunse unei intonaţii din vocea lui
Lindros.
— Dar?
— Dar nici urmă de Webb.
— Bineînţeles.
— A fost singur acolo. Am pus câinii să miroasă interiorul
maşinii. I-au depistat mirosul pe domeniu şi l-au urmărit prin
pădure, dar l-au pierdut la pârâu.
Directorul închise ochii. Alexander Conklin şi Morris Panov
împuşcaţi mortal, Jason Bourne suspect principal şi liber cu cinci
zile înaintea summitului pentru terorism, cea mai importantă
reuniune internaţională a secolului. Îl trecu un fior. Ura lucrurile
neterminate, dar nici pe departe aşa de mult ca Roberta Alonzo
Ortiz, Consilierul Naţional de Apărare şi în zilele astea ea dirija
spectacolul.
— Examen balistic? Expertiză medico-legală?
— Mâine dimineaţă, răspunse Lindros. Atât i-am putut grăbi.
— În ceea ce priveşte FBI-ul şi celelalte agenţii…
— Le-am neutralizat deja. Avem teren liber.
Directorul oftă. Aprecia iniţiativa Adjunctului, dar nu îi plăcea
să fie întrerupt.
— Treci înapoi la treabă, spuse el aspru şi puse receptorul în
furcă.
Mult timp după aceea privi fix cutia de lemn, ascultând
respiraţia casei. Era ca aceea a unui bătrân. Scândurile scârţâiau,
familiare ca vocea unui prieten vechi. Madeleine trebuie că-şi face
o ceaşcă de ciocolată fierbinte, somniferul ei tradiţional. Auzi
lătrând câinele din rasa Corgi al vecinului şi, dintr-un motiv pe
care nu îl putea preciza, i se păru că seamănă cu un sunet de
bocet plin de supărare şi speranţe sfărâmate. De la distanţă, băgă

49
mâna în cutie şi scoase un corp îmbrăcat în griul Războiului Civil,
un nou soldat de tinichea pe care îl avea de recreat.

50
 4
Trebuie să fi fost un accident, după cum arăţi, spuse Jack
Kerry.
— Nu chiar, doar o pană, răspunse Bourne liniştit. Dar nu
aveam roată de rezervă şi apoi m-am împiedicat de ceva – o
rădăcină de copac, cred. M-am rostogolit destul de tare în apă.
Făcu un gest dispreţuitor. Nu mi-am coordonat bine mişcările.
— Bine ai venit la bord, spuse Kerry. Era un bărbat masiv, cu
oase dure, cu o bărbie dublă şi prea multă grăsime în jurul
mijlocului. Îl luase pe Bourne cu un kilometru şi jumătate mai
înainte. Odată nevastă-mea mi-a cerut să pornesc maşina de
spălat vase şi am umplut-o cu Tide. Doamne, să fi văzut ce
mizerie! Râse din toată inima.
Noaptea era neagră ca smoala, fără lună sau stele. Începuse o
ploaie uşoară, iar Kerry porni ştergătoarele de parbriz. Bourne
tremura puţin în hainele ude. Ştia că trebuie să se concentreze,
dar de fiecare dată când închidea ochii vedea imaginea cu Alex şi
Mo; vedea sânge prelingându-se, bucăţi de craniu şi de creier.
Degetele i se curbară, făcându-se pumni.
— Deci cu ce te ocupi, domnule Little?
Când Kerry se prezentase, Bourne îi spusese numele de Dan
Little. Kerry, după cum se părea, era un gentleman de modă veche
care punea mare preţ pe protocol.
— Sunt contabil.
— Eu proiectez instalaţii pentru deşeuri nucleare. Călătoresc
peste tot, mda. Kerry îi aruncă o privire dintr-o parte, lumina
reflectându-i-se din ochelari. Ce naiba, nu arăţi ca un contabil, să
nu te superi.
Bourne se forţă să râdă.
— Toată lumea îmi spune asta. Am jucat fotbal în liceu.
— Nu te-ai lăsat să decazi ca alţi foşti atleţi, observă Kerry. Se
bătu pe abdomenul rotund. Nu ca mine. Doar că eu nu am fost
niciodată un sportiv. Am încercat o dată. Nu prea ştiam să alerg.
Antrenorul ţipa la mine. Şi mă atacau ca lumea. Clătină din cap.
Mi-a ajuns. Sunt un om care iubeşte, nu un luptător. Îl privi din
nou pe Bourne. Ai familie, domnule Little?
Bourne ezită un moment.

51
 — Soţie şi doi copii.
— Fericit, nu?
Trecură în goană pe lângă un triunghi de copaci întunecaţi, un
stâlp de telefonie aplecat în vânt, o baracă abandonată, drapată cu
nişte iederă ţepoasă, redată sălbăticiei. Bourne închise ochii.
— Foarte fericit.
Kerry manevră grosolan maşina într-o curbă periculoasă. Un
lucru puteai spune despre el – era un şofer excelent.
— Eu, eu sunt divorţat. A fost nasol. Nevastă-mea a plecat cu
copilul de trei ani cu tot. Asta a fost acum zece ani. Pufni. Sau
unsprezece? Oricum, nu am mai auzit de ea sau de băiat şi nici nu
i-am văzut de atunci.
Ochii lui Bourne se deschiseră brusc.
— Nu ai ţinut legătura cu băiatul tău?
— Nu că n-am încercat. În vocea lui Kerry se simţea un ton de
lamentare şi brusc deveni defensiv. O vreme am sunat în fiecare
săptămână, i-am trimis scrisori, bani, ştii tu, pentru lucruri care i-
ar plăcea, o bicicletă şi treburi de-astea. N-am primit un cuvânt
înapoi.
— De ce nu te-ai dus să-l vezi?
Kerry ridică din umeri.
— În cele din urmă am înţeles mesajul – nu voia să mă mai
vadă.
— Era un mesaj de la soţia ta, spuse Bourne. Fiul tău e doar un
copil. Nu ştie ce vrea. Cum ar putea? Abia dacă te cunoaşte.
— Uşor de vorbit pentru tine, domnule Little, mormăi Kerry. Ai
un cămin cald. O familie fericită la care te întorci în fiecare seară.
— Tocmai pentru că am copii, ştiu cât sunt de preţioşi, spuse
Bourne. Dacă ar fi fiul meu, m-aş lupta din răsputeri să-l cunosc
şi să-l readuc în viaţa mea.
Intrau într-o zonă mai populată acum şi Bourne văzu un motel,
apoi un lanţ de magazine închise. La distanţă, zări o lumină roşie
intermitentă, apoi o alta. Era un blocaj rutier în faţa lor şi, după
cum arăta, unul mare. Numără cu totul opt maşini, aşezate pe
două rânduri câte patru, întoarse în unghi de patruzeci şi cinci de
grade pe autostradă pentru a le oferi ocupanţilor cea mai bună
protecţie şi în acelaşi timp să permită maşinilor să strângă repede
rândurile, dacă era nevoie. Bourne ştia că nu-şi putea permite să
se apropie de filtru şi în nici un caz să stea la vedere. Trebuia să
găsească un alt mod de a trece de el.
Dintr-odată, firma luminoasă a unui magazin non-stop se

52
aprinse în întuneric.
— Cred că până aici merg.
— Eşti sigur, domnule Little? Încă e destul de pustiu pe aici.
— Nu-ţi face griji pentru mine. O să-mi sun soţia să vină să mă
ia. Nu stăm departe de aici.
— Atunci ar trebui să te duc până acasă.
— Mă descurc de aici. Vorbesc serios.
Kerry trase pe dreapta şi opri chiar lângă magazin. Bourne
coborî.
— Mulţumesc că m-ai condus.
— Oricând. Kerry zâmbi. Şi, domnule Little, mulţumesc pentru
sfat. O să mă gândesc la ce ai spus.
Bourne îl urmări pe Kerry plecând, apoi se întoarse şi intră în
magazin. Luminile fluorescente ultrastrălucitoare îi arseră ochii.
Vânzătorul, un tânăr cu faţă de proxenet, cu păr lung şi ochi
injectaţi, trăgea dintr-o ţigară şi citea o carte ieftină. Ridică scurt
privirea când Bourne intră în magazin, dădu din cap neinteresat şi
reveni la lectură. Undeva mergea un radio; cineva cânta
„Yesterday’s Gone”, pe o voce melancolică, obosită de lumea asta.
Parcă ar fi cântat pentru Bourne.
O privire aruncată rafturilor îi aminti că nu mâncase nimic de la
prânz. Înşfăcă un borcan de plastic cu unt de arahide, o cutie de
biscuiţi, o conservă de carne de vită, nişte suc de portocale şi apă.
Avea nevoie de proteine şi vitamine. Cumpără, de asemenea, un
tricou, o bluză în dungi cu mânecă lungă, un aparat şi o spumă de
ras şi alte câteva articole despre care experienţa îl învăţase că îi vor
fi necesare.
Bourne se apropie de tejghea şi vânzătorul lăsă jos cartea
jerpelită din care citea. Dhalgren, de Samuel R. Delany. Bourne îşi
aminti că o citise chiar la întoarcerea din Vietnam, o carte la fel de
halucinantă ca şi războiul. Fragmente din viaţa lui îi reveniră
sfâşietor în faţa ochilor – sângele, moartea, furia, omorurile
necugetate, totul pentru a şterge suferinţa nesfârşită, istovitoare a
ceea ce se întâmplase în râul de lângă casa lui din Phnom Penh. Ai
un cămin cald, o familie fericită la care te întorci în fiecare seară,
spusese Kerry. Dac-ar fi ştiut…
— Altceva? spuse tânărul cu faţă de proxenet.
Bourne clipi, revenind la realitate.
— Aveţi un încărcător electric pentru un telefon mobil?
— Îmi pare rău, amice, nu mai sunt.
Bourne plăti cumpărăturile cu bani cash, luă punga maronie de

53
hârtie şi plecă. Zece minute mai târziu intra în curtea motelului.
Erau puţine maşini. Un trailer era parcat la un capăt al motelului,
un camion frigorific după compresorul de deasupra. La recepţie,
un bărbat extrem de slab, cu faţa cenuşie a unui antreprenor de
pompe funebre, apăru de după biroul lui din spate, unde se uita la
un televizor portabil alb-negru, foarte vechi. Bourne se cază
folosind un alt nume de împrumut şi plătind camera cu bani cash.
Îi rămâneau exact şaizeci şi şapte de dolari.
— Al dracului de ciudată noapte, scrâşni bărbatul cel slab.
— Cum aşa?
Ochii celuilalt se luminară.
— Să nu-mi spui că n-ai auzit de crime?
Bourne clătină din cap.
— Nici treizeci de kilometri de aici. Bărbatul cel slab se aplecă
peste biroul de la recepţie. Respiraţia îi mirosea neplăcut, a cafea
şi fiere. Doi bărbaţi – oamenii guvernului – nimeni nu îndrăzneşte
să spună nimic despre ei şi ştii ce înseamnă asta pe aici: şşşt,
gura mică, capu’ la cutie, cine dracu ‘ ştie ce puneau ăştia la cale?
Dă drumul la CNN când ajungi în cameră, avem cablu şi tot ce
trebuie. Îi dădu cheia lui Bourne. Te-am pus în camera din capu’
ălălalt faţă de Guy – camionagiu’, poate i-ai văzut maşina când ai
intrat. Face o cursă regulată din Florida la D.C.; pleacă la cinci, nu
vrem să te deranjăm, nu?

Camera era vopsită într-un maro-gălbui, învechit. Nici chiar

mirosul unui detergent industrial nu putea înlătura complet izul
de descompunere. Bourne porni televizorul, mutând canalele.
Scoase untul de arahide şi biscuiţii şi începu să mănânce.
„Nu există nici o îndoială că această iniţiativă îndrăzneaţă şi
vizionară a preşedintelui are o şansă de a construi o cale spre un
viitor mai pacifist”, spunea crainica de la CNN. În spatele ei, un
banner colorat de un roşu ţipător, aflat în partea de sus a
ecranului, proclama SUMMIT ÎMPOTRIVA TERORISMULUI, cu
toată subtilitatea de care poate da dovadă un tabloid britanic. „La
summit mai participă, pe lângă preşedintele SUA, preşedintele
Rusiei şi liderii naţiunilor arabe importante. Pe parcursul
săptămânii viitoare, Wolf Blitzer ne va ţine la curent cu acţiunile
preşedintelui şi Christiane Amanpour cu cele ale liderilor ruşi şi
arabi. În mod clar, summitul are tot ce îi trebuie pentru a deveni
bomba mediatică a anului. Acum, ştiri de ultimă oră de la
Reykjavik, Islanda…”

54
 Pe ecran apăru frontispiciul Hotelului Oskjuhlid, unde avea să
se desfăşoare summitul peste cinci zile. Un reporter extrem de
zelos începu un interviu cu şeful securităţii americane, Jamie Hull.
Bourne privea fix la faţa cu falei pătrate a lui Hull, părul tuns
periuţă şi mustaţa roşcată, la ochii albaştri şi reci şi în minte i se
declanşă o alarmă. Hull făcea parte din Agenţie, mare mahăr în
Centrul împotriva Terorismului din cadrul CIA 7. El şi Conklin se
ciocniseră nu o dată. Hull era un animal politic inteligent; pupa în
fund pe oricine conta. Dar lucra ca la carte chiar şi atunci când
situaţia permitea o abordare mai flexibilă. Conklin trebuie să fi
făcut un atac de apoplexie când a auzit că el fusese numit şeful
securităţii la summit.
În timp ce lui Bourne îi treceau prin cap toate astea, ultimele
ştiri începură să defileze pe ecran. Erau în legătură cu moartea lui
Alexander Conklin şi a doctorului Morris Panov, amândoi, potrivit
textului, importanţi oficiali guvernamentali. Imediat imaginea se
schimbă şi apăru un anunţ pe care scria ŞTIRI DE ULTIMĂ ORA,
urmat de un altul, UCIGAŞII DIN MANASSAS, suprapus peste o
fotografie oficială a lui David Webb care ocupa aproape tot ecranul.
Crainica îşi începu reportajul cu privire la uciderea brutală a lui
Alexander Conklin şi a doctorului Morris Panov.
„Amândoi au primit câte un glonţ în cap, spunea crainica cu
zâmbetul sinistru pe care-l afişau în general toţi cei din tagma ei,
indicând faptul că a fost un ucigaş profesionist. Suspectul
principal al guvernului este acest bărbat, David Webb. Se poate ca
Webb să folosească un alt nume, Jason Bourne. Potrivit unor
surse importante din guvern, Webb sau Bourne este un tip foarte
abil şi este considerat periculos. Dacă-l vedeţi pe acest bărbat, nu
vă apropiaţi. Sunaţi la numărul afişat pe ecran…”
Bourne opri sonorul. Hristoase, rahatul chiar se răspândea
acum. Nu e de mirare că filtrul ăla de pe stradă părea aşa de bine
organizat – era Agenţia8, nu poliţiştii locali.
Era mai bine să se apuce de treabă. Înlăturând firimiturile din
poală, scoase telefonul mobil al lui Conklin. Era timpul să afle cu
cine vorbise Alex în momentul în care a fost împuşcat. Apăsă tasta
de autoapelare, ascultând sunetul de la celălalt capăt. Îi răspunse
un robot. Nu era un număr personal, era al unei firme. Lincoln

7
Central Intelligence Agency’s Comunterterrorist Center, înfiinţat în
1986 (n. red.).
8
Central Intelligence Agency, abreviat CIA, aici Agenţia (n. red.).

55
Fine Tailors. Gândul că Conklin vorbea cu croitorul când fusese
împuşcat îl deprima, într-adevăr. Nu era felul de a dispărea al unui
maestru în spionaj.
Accesă ultimul apel recepţionat, care era din seara precedentă.
Era de la Directorul Agenţiei. Drum înfundat, se gândi Bourne. Se
ridică de pe pat. Mergând spre baie, îşi scoase hainele. Stătu mult
timp sub apa fierbinte a duşului, golindu-şi intenţionat mintea, în
timp ce îşi curăţa mizeria de pe piele. Era bine să se simtă din nou
încălzit şi curat. De-ar fi avut un rând de haine curate. Brusc, îi
trecu ceva prin minte. Îşi şterse apa din ochi în timp ce inima îi
bătea repede, având mintea complet funcţională din nou. Hainele
lui Conklin erau lucrate de Old World Tailors de pe strada M; Alex
mergea acolo de ani de zile. Chiar lua cina cu proprietarul, un
emigrant rus, o dată sau de două ori pe an.
Oarecum înnebunit, Bourne se şterse, luă din nou telefonul lui
Conklin şi sună la informaţii. După ce primise adresa de la Lincoln
Fine Tailors din Alexandria se aşeză pe pat, uitându-se în gol. Se
întreba cu ce se ocupau Lincoln Fine Tailors, în afară de croitorie.

Hasan Arsenov aprecia Budapesta într-un fel în care Khalid

Murat nu ar fi putut să o facă niciodată. Îi spuse asta Zinei
Hasiyev în timp ce treceau prin biroul de paşapoarte.
— Bietul Murat, spuse el. Un suflet brav, un luptător curajos
pentru independenţă, dar gândirea lui nu trecea cu nimic de
secolul al nouăsprezecelea. Zina, omul de încredere al lui Arsenov
şi amanta lui, era micuţă, slabă şi la fel de atletică precum
Arsenov însuşi. Părul său lung, negru tăciune, îi înconjura capul
ca o coroană. Gura ei mare şi ochii negri, strălucitori, contribuiau
la aspectul sălbatic, de ţigancă, dar mintea ei putea fi la fel de rece
şi calculată ca a unui avocat şi, în plus, nu se temea de nimic.
Aplecându-se să intre pe locul din spate al limuzinei care-i
aştepta, Arsenov gemu. Focul de armă al asasinului fusese perfect,
lovindu-i doar muşchiul, glonţul ieşind din coapsă la fel de curat
cum intrase. Rana durea ca dracu’. Dar merita durerea, se gândea
Arsenov în timp ce se aşeza alături de doamna locotenent. Asupra
lui nu se iscase nici o suspiciune; nici măcar Zina nu avea idee că
el complotase la asasinarea lui Murat. Dar avusese de ales? Murat
devenise din ce în ce mai nervos cu privire la consecinţele planului
Şeicului. Nu împărtăşise viziunea lui Arsenov, simţul lui
monumental de justiţie socială. S-ar fi mulţumit doar să câştige
înapoi Cecenia de la ruşi, în timp ce restul lumii i-ar fi întors

56
spatele cu dispreţ.
Atunci când Şeicul îşi dezvăluise stratagema îndrăzneaţă,
pentru Arsenov a fost un moment de revelaţie. Putea vedea aievea
viitorul pe care Şeicul li-l oferea ca pe un fruct copt. Prins de
lumina dumnezeiască, el căutase o confirmare la Khalid Murat,
dar descoperise în schimb amarnicul adevăr. Khalid nu vedea
dincolo de graniţele ţării sale, nu putea înţelege faptul că
recucerirea teritoriului acesteia era, într-un fel, o problemă
secundară. Arsenov îşi dădea seama că cecenii aveau nevoie nu
numai să scuture jugul necredincioşilor ruşi, dar şi să-şi
definitiveze poziţia în lumea islamică, să câştige respectul celorlalte
naţiuni musulmane. Cecenii erau sunniţi care aderaseră la
învăţăturile misticii sufite, personificate de zikr, amintirea lui
Dumnezeu, ritualul comun care implica rostirea de rugăciuni şi
dansul ritmat ce inducea o stare asemănătoare transei în timpul
căreia ochiul lui Dumnezeu apărea celor adunaţi. Misticismul,
divin sau de alt fel, era anatemizat. Gândire de secol nouăsprezece,
în toate sensurile expresiei, se gândi Arsenov cu amărăciune.
Din ziua asasinatului, momentul atât de dorit în care devenise
noul lider al luptătorilor ceceni pentru libertate, Arsenov trăia o
stare febrilă, aproape halucinantă. Dormea adânc, dar nu se
odihnea, căci somnul îi era bântuit de coşmaruri în care încerca să
găsească ceva sau pe cineva prin labirinturi de dărâmături şi era
învins. Prin urmare, era colţos şi repezit cu subordonaţii; nu tolera
nici un fel de scuze. Numai Zina avea puterea de a-l calma;
atingerea ei alchimică îl ajuta să revină din tărâmul ciudat în care
ajunsese nu se ştie cum.
Înţepătura pe care o simţi în rană îl aduse înapoi în prezent.
Fixa pe fereastră copacii seculari, privi cu o invidie vecină cu
agonia cum oamenii îşi vedeau de treabă netulburaţi, fără cea mai
mică urmă de teamă. Îi ura, îi ura pe absolut toţi cei care în viaţa
lor liberă şi uşoară nu se gândeau nici măcar o dată la lupta
disperată pe care el şi poporul său o purtau din anii 1700.
— Ce este, iubitule? O umbră de grijă trecu pe faţa Zinei.
— Mă dor picioarele. Obosesc să tot stau jos, atâta tot.
— Te cunosc. N-ai reuşit să treci peste tragedia uciderii lui
Murat cu toată răzbunarea pe care am plănuit-o. Treizeci şi cinci
de soldaţi ruşi au plecat în mormânt în urma represaliilor pentru
asasinarea lui Khalid Murat.
— Nu e doar Murat, zise Khalid. Oamenii noştri. Am pierdut
şaptesprezece oameni din cauza trădării.

57
 — L-ai stârpit pe trădător, l-ai împuşcat cu mâna ta în faţa
sublocotenenţilor.
— Pentru a le arăta ce-i aşteaptă pe toţi cei care trădează cauza.
Judecata a fost scurtă, pedeapsa cruntă. E soarta noastră, Zina.
Nu avem suficiente lacrimi pentru poporul nostru. Uită-te la noi.
Pierduţi şi împrăştiaţi, ascunzându-ne în Caucaz, mai mult de o
sută cincizeci de mii de ceceni trăind ca refugiaţi.
Zina nu îl opri pe Hasan în timp ce enumera din nou această
istorie agonizantă, pentru că era nevoie ca poveştile acestea să fie
repetate ori de câte ori era posibil. Erau cărţile de istorie ale
cecenilor.
Pumnii lui Arsenov se albiră, unghiile desenându-i semicercuri
de sânge sub pielea palmelor.
— A, să ai o armă mai ucigătoare decât un AK-47, mai
puternică decât un pachet de C4!
— Curând, curând, iubitule, fredonă Zina încet pe vocea ei
profundă, extrem de muzicală. Şeicul s-a dovedit cel mai bun
prieten al nostru. Uite cât ajutor ne-a oferit organizaţia lui doar
anul trecut; uite ce acoperire în presa internaţională şi în ziare ne-
au creat oamenii lui.
— Dar jugul rusesc e tot pe gâtul nostru, mârâi Arsenov. Încă
murim cu sutele.
— Şeicul ne-a promis o armă care va schimba toate astea.
— Ne-a promis lumea. Arsenov îşi înlătură nisipul din ochi.
Vremea promisiunilor s-a sfârşit. Să vedem acum dovada
făgăduinţei sale.

Limuzina pe care Şeicul o trimisese după ceceni intră pe

bulevardul Kalmankrt, care-i duse pe Podul Arpad, peste Dunărea
cu barjele ei masive şi vaporaşele de promenadă vopsite strălucitor
care se vedeau sub ei. Zina privi în jos. De o parte erau edificiile
gotice, năucitoare, cu turnuri ascuţite ale Clădirii Parlamentului;
de cealaltă era Insula Margareta, împădurită, în care se afla
luxosul Danubius Grand Hotel, unde îi aşteptau cearşafurile
apretate şi albe şi cuverturile groase. Zina, dură ca oţelul în timpul
zilei, savura din plin nopţile din Budapesta, niciodată mai
pasională decât în nopţile petrecute în patul uriaş al hotelului de
lux. Nu vedea în această sărbătoare a plăcerii o trădare a existenţei
ei ascetice, ci mai degrabă o scurtă pauză acordată greutăţilor şi
degradării fizice, o recompensă, ca un biscuit de ciocolată belgiană
strecurat sub limbă, să se topească acolo în secret, într-un nor de

58
extaz.
Limuzina intră în parcarea subterană a clădirii Humanistas,
Ltd. Când coborâră din maşină, Zina luă de la şofer uriaşul pachet
dreptunghiular. Paznicii în uniformă confruntară paşapoartele
oaspeţilor cu fotografiile din baza de date a computerului, le
dădură ecusoane laminate de identificare şi îi invitară într-un lift
uriaş din bronz şi sticlă.
Spalko îi primi în birou. Soarele era deja sus pe cer,
transformând fluviul într-o foaie de bronz topit. Îi îmbrăţişă pe
amândoi, îi întrebă cum a fost zborul, cum au călătorit de la
Aeroportul Ferihegy şi despre starea rănii de glonţ a lui Arsenov.
Când terminară cu amabilităţile, intrară în camera alăturată,
lambrisată cu lemn de nuc în tonuri de miere, unde fusese
amenajată o masă acoperită cu o ţesătură albă apretată şi
tacâmuri strălucitoare. Spalko pusese să fie pregătită o masă cu
mâncare internaţională. Friptură, homar, trei feluri de legume –
toate favoritele cecenilor. Şi nici un cartof nicăieri. Adesea, Arsenov
şi Zina nu aveau de mâncare nimic altceva decât cartofi zile în şir.
Zina puse pachetul pe un scaun gol şi se aşezară la masă.
— Şeicule, spuse Arsenov, suntem ca întotdeauna copleşiţi de
mărinimia ospitalităţii tale.
Spalko înclină din cap. Era mulţumit de numele pe care şi-l
luase în lumea lor, care însemna Sfântul, prietenul lui Dumnezeu,
îi conferea o notă de respect şi uimire, un păstor exaltat faţă de
turma sa.
Acum se ridică şi deschise o sticlă de vodcă poloneză tare, din
care turnă în trei pahare. Ridică paharul, iar ceilalţi doi făcură la
fel.
— În memoria lui Khalid Murat, un mare conducător, un
războinic puternic, un adversar de temut, intonă el solemn, în
stilul cecen. Fie ca Allah să-i dea gloria pe care şi-a câştigat-o prin
sânge şi vitejie. Fie ca poveştile despre curajul lui ca lider şi om să
fie spuse şi respuse printre credincioşi. Goliră dintr-o sorbitură
lichidul care le ardea gâtul.
Arsenov se ridică şi umplu din nou paharele. Îl ridică pe al său
şi ceilalţi îi urmară.
— Pentru Şeic, prieten al cecenilor, care ne va conduce spre
locul nostru de drept în noua ordine a lumii. Goliră paharele.
Zina dădu să se ridice, fără îndoială pentru a ţine şi ea un toast,
dar Arsenov o opri punându-i o mână pe braţ. Gestul nu scăpă
atenţiei lui Spalko. Ce îl interesa cel mai mult era reacţia Zinei.

59
Vedea dincolo de paravanul pe care şi-l arborase, până în suflet.
Erau multe nedreptăţi în lume, ştia asta, la toate nivelurile
societăţii. I se părea ciudat şi oarecum pervers faptul că fiinţele
umane se puteau scandaliza din pricina nedreptăţii generale,
ratând în acelaşi timp micile necazuri din viaţa lor de zi cu zi. Zina
lupta cot la cot cu bărbaţii; atunci, de ce să nu i se acorde ocazia
să ridice vocea într-un toast după bunul ei plac? Furia clocotea în
ea; lui Spalko îi plăcea asta – se pricepea să manipuleze furia altei
persoane.
— Compatrioţii mei, prietenii mei! Ochii îi străluceau de
convingere. Pentru contopirea dintre trecutul trist, prezentul
disperat şi viitorul glorios. Suntem în pragul zilei de mâine!
Începură să mănânce, vorbind despre lucruri generale şi
neconcludente de parcă s-ar fi aflat la un dineu mai degrabă
neoficial. Şi totuşi, în cameră se strecurase un iz de anticipare, de
schimbare incipientă. Priveau în farfurii sau se priveau unul pe
celălalt de parcă acum, când erau aşa de aproape de acest viitor, le
era teamă să privească furtuna ce se apropia şi îi apăsa. În cele din
urmă, terminară.
— E timpul, spuse Şeicul. Arsenov şi Zina se ridicară în picioare
în faţa lui.
Arsenov înclină din cap.
— Un om care moare de dragul lumii materiale moare ca un
ipocrit. Un om care moare de dragul vieţii de apoi moare ca un
ascet. Dar un om care moare de dragul Adevărului moare ca un
sufit.
Se întoarse spre Zina, care deschise pachetul pe care-l
aduseseră cu ei de la Groznîi. Înăuntru se aflau trei mantii. Îi dădu
una lui Arsenov, care o îmbrăcă. Ea şi-o puse pe a ei. Arsenov se
întoarse spre Şeic, cu a treia mantie în mână.
— Kherqeh-ul e haina de onoare a dervişului, intonă Arsenov.
Simbolizează natura divină şi atributele ei.
Zina spuse:
— Mantia este cusută cu acul devoţiunii şi cu firul amintirii fără
de sine a lui Dumnezeu.
Şeicul înclină capul şi spuse:
— La illaha ill Allah. Nu există alt Dumnezeu în afară de
Dumnezeu, care e Unul.
— La illaha ill Allah, repetară Arsenov şi Zina. Apoi liderul
rebelilor ceceni aşeză kherqeh-ul pe umerii lui Spalko.
— Pentru majoritatea oamenilor e suficient să fi trăit conform

60
şariei, legii islamice, supuşi legii divine, pentru a muri fericiţi şi a
intra în Paradis, spuse el. Dar suntem câţiva care ne dorim divinul
aici şi acum şi pe care dragostea pentru Dumnezeu ne obligă să
căutăm calea spre interior. Suntem sufiţi.
Spalko pipăi mantia groasă de derviş şi spuse:
— O, tu suflete care eşti în pace, apleacă-te asupra Domnului
tău, cu bucuria ce e a ta în El şi a Lui în tine. Intră printre Slugile
mele! Intră în Paradis!
Arsenov, mişcat de acest citat din Coran, apucă mâna Zinei şi
împreună îngenuncheară înaintea Şeicului. Într-o structură
dialogică veche de trei secole, recitară un jurământ solemn de
supunere. Spalko scoase un cuţit, li-l înmână. Se tăiară amândoi,
pe rând şi, într-un pahar cu picior, îi oferiră sângele lor. În acest
fel deveneau murid, discipoli ai Şeicului, legaţi de el prin cuvânt şi
faptă.
Apoi, deşi pentru Arsenov era dureros din cauza rănii de la
coapsă, se aşezară cu picioarele încrucişate, cu faţa unul spre
celălalt şi, în maniera sufiţilor Naqshibandi, oficiară zikr-ul,
uniunea extatică cu Dumnezeu. Îşi aşezară palmele drepte pe
coapsele stângi, palmele stângi pe încheieturile de la dreapta.
Arsenov începu să-şi mişte capul şi gâtul spre dreapta descriind
un semicerc, iar Zina şi Spalko urmară într-o sincronie perfectă
invocaţia lui blândă, aproape senzuală:
„Salvează-mă, Dumnezeul meu, de la ura şi gelozia duşmanilor
de a cădea în mâinile copiilor ce se joacă pe pământ, dacă nu mă
vor folosi în jocurile lor; s-ar putea juca cu mine şi la sfârşit mă
pot distruge, aşa cum fac copiii cu jucăriile lor. Înainte şi înapoi,
înainte şi înapoi. Salvează-mă, Doamne, de orice fel de ofensă vine
din amărăciunea duşmanilor mei şi din ignoranţa prietenilor
iubitori.”
Rugăciunile cântate şi mişcările deveniră una, unindu-se într-
un tot extatic în prezenţa lui Dumnezeu…
Mult mai târziu, Spalko îi conduse pe un coridor până la un
ascensor mic din oţel inoxidabil care îi duse până la subsol, in
interiorului stâncii pe care era construită clădirea.
Intrară într-o încăpere boltită, cu tavan înalt, presărată cu
suporturi de fier. Singurul sunet care se auzea era şuieratul încet
al aerului condiţionat. De-a lungul unui perete erau aşezate nişte
lăzi. La acestea îi conduse Spalko. Îi înmână o rangă lui Arsenov şi
privi foarte satisfăcut cum liderul terorist deschidea lada cea mai
apropiată şi privea seturile strălucitoare de AK-47 dinăuntrul ei.

61
Zina luă una şi o inspectă cu grijă şi cu precizie. Încuviinţă din cap
spre Arsenov, care deschise altă ladă în care se aflau zece
lansatoare portabile de rachete.
— Artileria cea mai avansată din arsenalul ruşilor, spuse
Spalko.
— Dar preţul? zise Arsenov.
Spalko îşi desfăcu braţele.
— Ce preţ ar fi potrivit dacă armele astea vă ajută să vă câştigaţi
libertatea?
— Cum pui un preţ pe libertate? zise Arsenov pufnind.
— Răspunsul e că nu poţi. Hasan, libertatea nu are o etichetă
de preţ cunoscută. Se cumpără cu sângele şi sufletele neîmblânzite
ale oamenilor ca voi. Îşi mută privirea pe faţa Zinei. Astea sunt
alea voastre – toate – să le folosiţi cum vi se pare mai bine pentru a
vă apăra frontierele, pentru a-i face pe cei din jur să ţină seama de
voi. În sfârşit, Zina îl privi printre genele ei lungi. Privirile li se
încrucişară. Se izbiră una de alta, deşi expresiile rămâneau
impasibile.
Ca şi cum ar fi răspuns privirii lui Spalko, Zina spuse:
— Nici măcar armele astea nu ne vor permite să intrăm la
summitul de la Reykjavik.
Spalko încuviinţă din cap, ridicând uşor colţurile gurii.
— Destul de adevărat. Securitatea internaţională este mult prea
inteligentă. Un atac armat nu ar avea ca rezultat decât moartea
noastră. Totuşi, am un plan care nu numai că ne va permite
accesul în Hotelul Oskjuhlid, dar ne va permite şi să-i ucidem pe
toţi cei aflaţi înăuntru fără să ne expunem. În câteva ore de la
eveniment tot ce visaţi de secole va fi al vostru.
— Khalid Murat se temea de viitor, se temea de ceea ce noi,
cecenii, putem realiza. Dorinţa de a face dreptate coloră obrajii lui
Arsenov. Lumea ne-a ignorat prea mult timp. Rusia ne îngroapă de
vii în timp ce tovarăşii lor, americanii, stau deoparte şi nu fac
nimic să ne salveze. În Orientul Mijlociu curg miliarde de dolari,
dar în Cecenia nici o rublă!
Spalko îşi luase aerul mulţumit de sine al unui profesor care-şi
vede elevul preferat bine pregătit. Ochii îi străluceau măriţi.
— Toate astea se vor schimba. În cinci zile, lumea întreagă va fi
la picioarele voastre. Puterea va fi a voastră, precum şi respectul
celor care au scuipat pe voi, v-au abandonat. Rusia, lumea
islamică şi tot Occidentul, mai ales Statele Unite!
— Vorbim aici de schimbarea întregii ordini mondiale, Zina,

62
strigă Arsenov tare.
— Dar cum? întrebă Zina. Cum e posibil?
— Ne întâlnim la Nairobi în trei zile, răspunse Spalko. Şi o să
vezi cu ochii tăi.

Apa, întunecată, adâncă, însufleţită de o oroare de nenumit, se

închide deasupra capului său. Se scufundă. Indiferent cât de tare
luptă, cu câtă disperare se îndreaptă spre suprafaţă, simte cum
parcurge o spirală în jos de parcă ar avea plumb în picioare. Apoi
priveşte în jos şi vede o frânghie groasă, murdară de alge, legată de
glezna stângă. Nu vede ce e la capătul frânghiei pentru că aceasta
se pierde în întunericul de jos. Dar orice ar fi, trebuie să fie greu,
trebuie să îl tragă pentru că frânghia e încordată. Disperat, se
îndreaptă în jos, încercând să se elibereze cu degetele mânjite, iar
statuia lui Buddha pluteşte în derivă, învârtindu-se uşor, căzând
departe de ei în întunericul de nepătruns…
Khan se trezi zvâcnind, ca întotdeauna, covârşit de un
sentiment de rătăcire. Rămase nemişcat printre cearşafurile
umede. Un timp, coşmarul recurent încă îi mai pulsa cu răutate în
minte, întinzând mâna, îşi atinse glezna stângă ca pentru a se
asigura că nu are o frânghie legată de picior. Apoi, delicat, aproape
cu respect, îşi plimbă degetele peste muşchii lunecoşi şi întinşi ai
abdomenului şi pieptului, până ce ajunse la micul Buddha
sculptat în piatră, pe care îl purta la gât atârnat de un lănţişor de
aur. Nu-l scotea niciodată, nici chiar când dormea. Sigur că era
acolo. Întotdeauna era acolo. Era un talisman, chiar dacă
încercase să se convingă că nu crede în aşa ceva.
Se ridică, scoase un mic sunet de dezgust şi lipăi până în baie,
unde îşi aruncă apă rece peste cap. Aprinse lumina, clipind un
moment. Apropiindu-şi capul de oglindă, îşi inspectă chipul,
privindu-se de parcă s-ar fi văzut pentru prima dată. Mormăi, se
uşură, apoi, aprinzând o veioză, citi din nou dosarul insuficient
primit de la Spalko. Nimic din ce citea acolo nu îi oferea nici cel
mai mic indiciu că David Webb ar fi avut abilităţile văzute de el. Îşi
atinse semnul negru-vineţiu de pe gât, se gândi la plasa din iederă
pe care o făcuse Webb şi o instalase atât de inteligent. Rupse unica
filă a dosarului. Era inutilă, mai mult decât inutilă de vreme ce îl
făcuse să-şi subestimeze ţinta. În plus, mai erau şi alte implicaţii,
la fel de urgente. Spalko îi dăduse informaţii care erau fie
incomplete, fie incorecte.
Bănuia că Spalko ştia exact cine şi ce era David Webb. Khan

63
trebuia să ştie dacă nu cumva Spalko pusese în mişcare vreun
pion care-l implica pe Webb. Avea propriile planuri pentru David
Webb şi era hotărât ca nimeni – nici măcar Stepan Spalko – să nu
îi stea în cale.
Oftând, stinse lumina şi se întinse la loc în pat, dar mintea lui
nu era pregătită pentru somn. Tot corpul îi huruia de presupuneri.
Până când se înţelesese cu Spalko pentru această ultimă misiune,
nici măcar nu avusese habar că David Webb exista, darămite că
era încă în viaţă. Se îndoia însă că ar fi acceptat misiunea dacă
Spalko nu i l-ar fi vânturat pe Webb prin faţă. Trebuie să fi ştiut că
ideea de a-l găsi pe Webb avea să fie irezistibilă pentru Khan. De
ceva timp deja, lui Khan nu îi mai plăcea să lucreze cu Spalko. Se
comporta de parcă ar fi stăpânul lui Khan, iar Spalko, Khan era
sigur de asta, era megaloman.
În jungla din Cambodgia, unde fusese obligat să
supravieţuiască în copilărie şi adolescenţă, avusese mai multe
experienţe cu megalomani decât şi-ar fi dorit. Clima toridă şi
umedă, haosul constant al războiului şi nesiguranţa vieţii de zi cu
zi se uneau pentru a-i împinge pe oameni la limita nebuniei. În
acel mediu nefavorabil cei slabi mureau, iar cei puternici
supravieţuiau; orice om se schimba într-un mod elementar.
Stând în pat, Khan îşi pipăi cicatricele de pe corp. Era o formă
de ritual, o superstiţie poate, o metodă de a se păstra în siguranţă
– nu faţă de violenţa generată de un adult asupra altuia, ci faţă de
teroarea lentă, fără nume, pe care un copil o trăieşte în noapte.
Copiii, când se trezesc din asemenea coşmaruri, aleargă la părinţi,
se strecoară în căldura şi confortul patului lor şi adorm curând.
Dar Khan nu avea părinţi, nu avea pe nimeni care să-l mângâie.
Din contră, fusese în mod constant obligat să se elibereze din
ghearele adulţilor cu mintea bolnavă care îl priveau numai ca pe o
sursă de bani sau de sex. Cunoscuse mulţi ani sclavia, atât din
partea caucazienilor, cât şi din cea a asiaticilor de care avusese
ghinionul să se împiedice. Nu aparţinea nici uneia dintre acele
lumi şi ei ştiau asta. Era o corcitură şi, ca atare, era ponegrit,
înjurat, bătut, abuzat, înjosit în toate modurile în care poate fi
degradată o fiinţă umană.
Şi totuşi luptase. Scopul lui, de la o zi la alta, se redusese pur şi
simplu la a supravieţui. Dar învăţase din experienţele amare că
evadarea nu era suficientă, că aceia care-l făcuseră sclav veneau
după el, îl pedepseau brutal. De două ori aproape murise. Atunci a
înţeles că era nevoie de mai mult dacă voia să supravieţuiască.

64
Trebuia să ucidă sau, dacă nu, avea să fie ucis.

Când echipa de asalt a Agenţiei atacă motelul de pe poziţia

ocupată la filtrul rutier, era aproape cinci. Fuseseră alertaţi cu
privire la prezenţa lui Jason Bourne de către managerul de noapte,
care se trezise din somnul indus de Xanax şi văzuse faţa lui
Bourne fixându-l din ecranul televizorului. Se ciupise să fie sigur
că nu visa, luase o gură de whisky ieftin şi sunase.
Şeful echipei ceruse ca luminile de securitate ale motelului să
fie stinse ca să se poată apropia prin întuneric. Când începură să-
şi ocupe poziţia însă, camionul de la capătul motelului porni şi
aprinse reflectoarele, prinzând o parte din echipă în razele
puternice. Şeful îi făcu semne nebuneşti nefericitului şofer, apoi
alergă la camion şi îi spuse să o şteargă de acolo. Şoferul, holbând
ochii la vederea tuturor acelor oameni, făcu ceea ce i se cerea,
stingând luminile până la ieşirea din parcare, pe autostradă.
Apoi şeful le făcu semn oamenilor şi se îndreptară direct spre
camera lui Bourne. La această comandă tăcută, doi se
desprinseră, ocolind prin spate. Şeful le dădu douăzeci de secunde
să-şi ocupe poziţia, înainte să ordone să-şi pună măştile de gaze.
Doi dintre oameni îngenuncheară şi aruncară cu bombe
lacrimogene prin fereastra camerei. Braţul întins al şefului se lăsă
în jos şi oamenii lui năvăliră în cameră, spărgând uşa. Gazul ieşi
cu putere afară când intrară ei cu mitralierele pregătite. Televizorul
era pornit, cu sonorul închis. CNN-ul arăta chipul celui pe care-l
căutau. Pe covorul pătat şi jerpelit erau împrăştiate resturile unei
mese luate în grabă, iar cuvertura de pe pat nu mai era. Camera
era goală!

Înăuntrul camionului frigorific ce se îndepărta în grabă de

motel, Bourne, înfăşurat în cuvertură, stătea întins printre lăzi de
lemn în care se aflau recipiente de plastic cu căpşuni, stivuite
aproape până la tavan. Reuşise să ajungă să stea deasupra
nivelului podelei, susţinut de cutii din ambele părţi. Când intrase
în partea din spate a camionului, încuiase uşa după el. Toate
camioanele cu refrigerare aveau un mecanism de siguranţă care
putea deschide şi încuia uşa din spate pe interior, pentru a se
asigura că nimeni nu rămânea prins acolo din greşeală. Aprinzând
lanterna pentru o secundă, a străbătut culoarul central, destul de
lat cât să poată trece un om. Sus în dreapta era grilajul de
evacuare al compresorului de refrigerare.

65
 Dintr-odată, se încordă. Apropiindu-se de filtrul rutier,
camionul încetini, apoi opri complet. Ajunsese în punctul de
pericol maxim.
Timp de aproape cinci minute tăcerea fu completă apoi, brusc,
uşa din spate s-a deschis cu un sunet dur. Până la el ajungeau
vocile celor care făceau controlul.
— Ai luat ceva autostopişti? întrebă poliţistul.
— Mnu, răspunse Guy, camionagiul.
— Uite, aruncă un ochi la fotografia asta. Poate l-ai văzut pe tip
pe marginea drumului?
— Nu, dom’le. Nu l-am văzut niciodată. Ce-a făcut?
— Ce ai înăuntru? se auzi vocea unui alt poliţist.
— Căpşuni proaspete, zise Guy. Uite ce este, domnilor ofiţeri,
aveţi inimă! Nu le face bine să deschideţi uşile aşa. Ce putrezeşte
mi se taie din plată.
Cineva mormăi. O rază puternică de lumină străbătu culoarul
central şi mătură podeaua chiar dincolo de locul unde Bourne
stătea suspendat printre căpşuni.
— Bine, spuse primul poliţist, închide-o, amice.
Raza lanternei se stinse şi uşa se trânti cu putere.
Bourne aşteptă până ce camionul se puse în mişcare, rulând cu
viteză pe autostrada către D.C., înainte să iasă de unde se
ascunsese. Mintea îi uruia. Poliţiştii trebuie să-i fi arătat lui Guy
aceeaşi fotografie cu David Webb care se difuza la CNN.
Într-o jumătate de oră, şofatul lin de autostradă cedase locul
opririlor şi pornirilor constante de pe străzile urbane cu semafoare,
Era timpul să iasă. Bourne se duse la uşă şi apăsă pe levierul de
siguranţă. Nu se mişca. Încercă din nou, de data asta cu mai
multă forţă. Înjurând printre dinţi, aprinse lanterna pe care o
luase din casa lui Conklin. În cercul strălucitor de lumină, văzu că
mecanismul se blocase. Era încuiat înăuntru.

66
 5
În zorii zilei. Directorul CIA se afla într-o conferinţă cu Roberta
Alonzo-Ortiz, Consiliera pe probleme de Securitate Naţională de la
Casa Albă. Şedinţa se ţinea în sala cunoscută sub numele de
Situation Room, un spaţiu în formă circulară din măruntaiele
Casei Albe. Multe etaje deasupra lor se aflau încăperile lambrisate,
frumos decorate, pe care majoritatea oamenilor le asociau cu
această clădire istorică, plină de poveşti, dar aici jos stăpâne erau
puterea şi încordarea oligarhilor de la Pentagon. La fel ca şi marile
temple ale civilizaţiilor antice, această sală fusese construită să
reziste timp de secole. Săpată în vechiul subsol, proporţiile ei te
intimidau, aşa cum era şi normal pentru un asemenea monument
al invincibilităţii.
Alonzo-Ortiz, Directorul şi echipa lui – ca şi unii membri
importanţi ai Serviciului Secret – parcurgeau, pentru a suta oară,
planurile de securitate pentru summitul asupra terorismului de la
Reykjavik. Pe un ecran de protecţie era afişată o schemă detaliată
a hotelului Oskjuhlid, împreună cu notiţe referitoare la probleme
de securitate ce priveau intrările, ieşirile, acoperişul, ferestrele şi
altele. Fusese stabilită o legătură video directă cu hotelul, astfel
încât Jamie Hull, trimisul la faţa locului al Directorului Agenţiei să
poată participa la şedinţa de informare.
— Nu vom tolera nici o eroare, spuse Alonzo-Ortiz. Era o femeie
extrem de frumoasă, cu un păr negru strălucitor şi ochi inteligenţi,
tăioşi. Fiecare aspect al summitului trebuie să se desfăşoare ceas,
continuă ea. Orice încălcare a securităţii, indiferent cât de mică, va
avea efecte dezastruoase. Ar distruge ceea ce preşedintelui i-a luat
timp de optsprezece luni să creeze, împreună cu principalele state
islamice. Nu trebuie să spun nimănui de aici că dincolo de faţada
de cooperare mocneşte o neîncredere nativă faţă de valorile
occidentale, faţă de etica iudeo-creştină şi tot ce reprezintă ea.
Orice suspiciune că preşedintele i-a tras pe sfoară va avea
consecinţe dintre cele mai crunte şi imediate. Privi încet în jurul
mesei. Era unul din darurile ei speciale ca, atunci când se adresa
unui grup, să facă astfel încât fiecare persoană importantă să
creadă că îi vorbeşte numai ei. Nu faceţi nici o greşeală, domnilor.
Nu vorbim despre nimic altceva decât despre un război mondial
aici, un jihad uriaş cum nu am mai văzut până acum şi, foarte

67
posibil, nu ne putem nici măcar imagina.
Era gata să încheie şedinţa cu Jamie Hull când un tânăr slab
intră în sală, se apropie în tăcere de Director şi îi înmână un plic
sigilat.
— Scuzele mele, Dr. Alonzo-Ortiz, spuse el deschizând plicul.
Citi impasibil conţinutul, deşi pulsul i se dublase. Consilierului pe
probleme de securitate nu îi plăcea să îi fie întrerupte şedinţele.
Conştient că doamna îl privea urât, el împinse scaunul înapoi şi se
ridică.
Alonzo-Ortiz îi aruncă un zâmbet atât de comprimat, încât
buzele aproape că îi dispărură.
— Sper că aveţi motive suficiente pentru a ne părăsi aşa de
brusc.
— Chiar am, Dr. Alonzo-Ortiz. Directorul Agenţiei, deşi vechi în
branşă şi, deci, un om care ştia să-şi controleze puterea, ştia că nu
avea rost să se confrunte cu persoana pe care preşedintele se baza
în cea mai mare măsură. Se purta ireproşabil, deşi o ura pe
Roberta Alonzo-Ortiz atât pentru că îl săpase în rolul său
tradiţional pe lângă preşedinte, cât şi pentru că era femeie. Din
aceste motive, folosea puţina putere pe care o avea – să ascundă
ceea ce ea îşi dorea enorm să ştie: cauza urgenţei atât de grave
care-l făcea să plece imediat.
Zâmbetul consilierul de securitate deveni şi mai rigid.
— În acest caz aş aprecia o informare completă cu privire la
criză, oricare ar fi ea, cât mai curând.
— Absolut, spuse Directorul, retrăgându-se grăbit. Când uşa
masivă a Sălii de Situaţii de Urgenţă se închise în urma lui, el
adăugă sec „Înălţimea Voastră”, smulgându-i un hohot de râs
agentului operativ pe care biroul lui îl folosise ca mesager.

Directorului îi luă mai puţin de cincisprezece minute să ajungă

înapoi la Sediul Central, unde o şedinţă a Consiliului Director al
Agenţiei îi aştepta sosirea. Subiectul: ucigaşii lui Alexander
Conklin şi ai doctorului Morris Panov. Suspectul principal: Jason
Bourne. Erau oameni cu feţele palide, în costume clasice impecabil
croite, cravate pe comandă, pantofi lăcuiţi. Cămăşile cu dungi,
gulerele colorate, toanele modei nu erau pentru ei. Obişnuiţi să
străbată coridoarele puterii din Beltway, erau la fel de inflexibili ca
hainele pe care le purtau. Erau persoane conservatoare provenite
de la colegii conservatoare, vlăstare de familii fără pată care, mai
devreme, fuseseră îndrumaţi de taţii lor către funcţii şi deci către

68
confidenţele oamenilor potriviţi – lideri vizionari şi energici care
ştiau cum să rezolve o situaţie. Locul în care stăteau acum era o
lume secretă bine ascunsă, dar tentaculele care ieşeau din ea se
întindeau în lung şi în lat.
Imediat ce Directorul intră în sala de conferinţe, luminile fură
micşorate. Pe un ecran apărură fotografiile de la criminalistică ale
corpurilor in situ.
— Pentru numele lui Dumnezeu, dă jos alea! urlă Directorul.
Sunt o obscenitate. Nu ar trebui să îi vedem pe oamenii ăştia aşa.
Martin Lindros, Adjunctul Directorului, apăsă pe un buton şi
ecranul se goli de imagini.
— Pentru a informa pe toată lumea, ieri ni s-a confirmat că
maşina din parcarea lui Conklin era a lui David Webb. Se opri, în
timp ce Bătrânul îşi dregea vocea.
— Să spunem lucrurilor pe nume. Directorul se aplecă înainte,
cu pumnii strânşi pe masa strălucitoare. E posibil ca lumea să îl
cunoască pe acest… acest bărbat drept David Webb, dar aici e
cunoscut sub numele de Jason Bourne. Vom folosi acest nume.
— Da, domnule, spuse Lindros, hotărât să nu amplifice starea
evidentă de proastă dispoziţie a Directorului Agenţiei. Abia dacă
avea nevoie să-şi consulte notiţele, atât de proaspete şi vii îi erau
în minte cercetările. W… Bourne a fost văzut ultima dată în
campusul de la Georgetown cu aproximativ o oră înaintea crimelor.
Un martor l-a văzut alergând spre maşină. Putem presupune că s-
a îndreptat direct spre casa lui Alex Conklin. Cu siguranţă, Bourne
era în casă în momentul sau în jurul momentului producerii
crimelor. Amprentele lui sunt pe un pahar pe jumătate gol de
scotch din camera unde stătuseră, cu puţin înainte să moară.
Conklin şi Panov.
— Şi arma? întrebă Directorul. E arma crimei?
— Confirmat sută la sută de examenul balistic, încuviinţă
Lindros din cap.
— Eşti sigur că este a lui Bourne, Martin?
Lindros privi o hârtie trasă la xerox şi o împinse peste masă
spre şeful lui.
— Înregistrarea confirmă că arma crimei îi aparţine lui David
Webb. David Webb al nostru.
— Nenorocitul! Mâinile Directorului tremurau. Amprentele
nenorocitului sunt pe ea?
— Arma a fost curăţată, spuse Lindros, consultând altă hârtie.
Nici un fel de amprente.

69
 — Semnul unui profesionist. Directorul păru brusc obosit. Nu
era uşor să piardă un prieten.
— Da, domnule. Cu siguranţă.
— Şi Bourne? mormăi Directorul. Părea dureros pentru el
numai să-i pronunţe numele.
— Azi-dimineaţă devreme am primit un pont că Bourne se
ascundea într-un motel din Virginia, foarte aproape de unul dintre
filtrele rutiere, îl informă Lindros. Zona a fost imediat încercuită şi
o echipă de asalt a fost trimisă la motel. Dacă Bourne a fost acolo,
fugise deja, s-a strecurat prin cordon. A dispărut ca un fum.
— La dracu’! Obrajii Directorului se înroşiseră.
Asistentul lui Lindros intră pe nesimţite şi-i întinse o hârtie.
Acesta o scană o fracţiune de secundă, apoi ridică privirea.
— Mai devreme am trimis o echipă la Webb acasă, în
eventualitatea că ar apărea acolo sau ar lua legătura cu soţia.
Echipa a găsit casa încuiată şi goală. Nici urmă de soţia şi cei doi
copii ai lui Bourne. Investigaţiile ulterioare au dezvăluit că femeia a
mers la ei la şcoală şi i-a luat din clasă fără explicaţii.
— Asta pune capac! Directorul părea aproape apoplectic. E
înaintea noastră cu un pas în orice, pentru că a plănuit crimele
dinainte! În timpul drumului scurt şi rapid spre Langley, îşi lăsase
emoţiile să îl copleşească. Între asasinarea lui Alex şi manevrele lui
Alonzo-Ortiz, intrase în Agenţie spumegând de furie. Acum, în faţa
dovezilor criminalistice, era mai mult decât pregătit să condamne.
— E clar că Jason Bourne a devenit un ticălos. Bătrânul, încă în
picioare, tremura vizibil. Alexander Conklin a fost un prieten vechi
şi de încredere. Nu-mi amintesc şi nici nu pot enumera numărul
de cazuri în care şi-a pus reputaţia – chiar viaţa – în joc pentru
organizaţie, pentru ţara sa. Era un patriot veritabil în adevăratul
sens al cuvântului, un om cu care cu toţii ne mândream pe drept.
În ceea ce-l privea, Lindros se gândea la numărul de cazuri pe
care şi le putea aminti şi enumera când Bătrânul tunase şi
fulgerase cu privire la tacticile de cowboy ale lui Conklin, la
misiunile lui ticăloase, la agendele lui secrete. Era frumos şi bine
să-l elogieze pe cel mort, dar, se gândea el, în branşa asta era de-a
dreptul prostesc să ignori tendinţele periculoase ale agenţilor din
trecut şi din prezent. Şi aici, desigur, intra şi Jason Bourne. Era
un fel de agent cârtiţă, chiar de soiul cel mai rău – unul pe care
nu-l avea în întregime sub controlul său. În trecut fusese activat
de împrejurări, nu pentru că ar fi fost de acord cu aşa ceva.
Lindros ştia foarte puţine despre Jason Bourne, o scăpare pe care

70
era hotărât să o repare în momentul în care şedinţa se încheia.
— Dacă Alexander Conklin avea o slăbiciune, un punct
vulnerabil, acesta era Jason Bourne, continuă Directorul. Cu ani
în urmă să o cunoască şi să se căsătorească cu actuala lui soţie,
Marie, şi-a pierdut întreaga familie – soţia thailandeză şi cei doi
copii – într-un atac din Phnom Penh. Omul era pe jumătate nebun
de suferinţă şi remuşcări când Alex l-a cules de pe străzile din
Saigon şi l-a antrenat. Mulţi ani mai târziu, chiar după ce Alex
apelase la ajutorul lui Morris Panov, el prezenta probleme de
autocontrol – în ciuda rapoartelor regulate ale doctorului Panov,
care susţineau contrariul. Cumva şi el a intrat sub influenţa lui
Jason Bourne.
— L-am avertizat pe Alex de nenumărate ori, l-am implorat să-l
aducă pe Bourne pentru a fi evaluat de echipa noastră de psihiatri
criminalişti, dar a refuzat. Alex, odihnească-se în pace, putea să fie
când voia un om încăpăţânat; credea în Bourne.
Faţa Directorului lucea de transpiraţie, iar ochii i se măriseră în
timp ce privea prin încăpere.
— Şi care e rezultatul acestei încrederi? Amândoi au fost ucişi
ca nişte câini, chiar de bunul pe care credeau că îl ţin sub control.
Adevărul adevărat e că Bourne e incontrolabil. Şi e un ucigaş, o
viperă veninoasă. Directorul izbi cu pumnul în masa de conferinţe.
Nu voi permite ca asasinatele astea odioase, comise cu sânge rece,
să rămână nepedepsite. Autorizez instalarea unei sancţiuni
mondiale, prin care ordon lichidarea imediată a lui Jason Bourne.

Bourne tremura, de acum îngheţat până în măduva oaselor.

Privi în sus şi plimbă raza lanternei pe sistemul de ventilaţie al
frigiderului. Întorcându-se pe culoarul central, se căţăra pe rândul
de cutii din dreapta până ce ajunse la grilaj. Deschizând briceagul,
folosi vârful lamei pentru a desface şuruburile. Lumina blândă a
zorilor se scurse în interior. Părea să fie loc exact cât să se poată
strecura afară. Spera.
Îşi strânse umerii în direcţia pieptului, îngustându-se şi începu
să se strecoare mişcându-se uşor în sus. Totul merse bine vreo
câţiva centimetri, dar apoi înaintarea lui se opri brusc. Încercă să
se mişte, dar nu putea. Era blocat. Expiră tot aerul din plămâni,
îşi subţie partea de sus a corpului. Împinse cu tălpile şi picioarele.
Un grilaj alunecă şi se rostogoli, dar se mişcase puţin. Îşi lăsă
picioarele în jos până se putu sprijini de cutii. Proptindu-şi tocurile
de la pantofi în bara superioară, împinse din nou şi se mai mişcă

71
puţin. Repetând manevra încet şi cu grijă, reuşi în cele din urmă
să-şi strecoare afară capul şi umerii. Clipi privind spre cerul
rozaliu străbătut de nori pufoşi, schimbându-şi forma pe măsură
ce el se rostogolea pe sub ei. Când ajunse sus, se apucă de un colţ
al camionului, se smulse cu totul din cabină şi ajunse pe acoperiş.
La următorul semafor sări, îndesându-şi umărul stâng în
interior pentru a-şi amortiza căderea. Se ridică, trecu pe trotuar,
se scutură de praf. Strada era pustie. Îl salută scurt pe Guy, care
nu bănuia nimic, în timp ce camionul se îndepărta într-un nor
albastru de gaze de eşapament.
Era la periferia Washingtonului, în cartierul sărac din nord-est.
Cerul se lumina, umbrele lungi ale zorilor lăsând locul soarelui, în
depărtare se auzea zumzetul traficului, dar şi sirenele poliţiei.
Respiră adânc. Dincolo de duhoarea urbană, aerul avea pentru el
ceva răcoros, euforia libertăţii după lunga bătălie a nopţii în care a
trebuit să stea ascuns, ca să poată fi liber.
Merse pe jos până văzu fâlfâind drapelele în roşu şters, alb şi
albastru. Centrul de maşini uzate era închis pe timpul nopţii. Intră
pe proprietatea pustie, alese o maşină la întâmplare şi schimbă
numerele de înmatriculare cu ale celei vecine. Forţă încuietoarea,
deschise uşa din partea şoferului şi porni aprinderea de la fire. O
secundă mai târziu, ieşea din parcare pe stradă.
Parcă în faţa unui restaurant a cărui faţadă cromată era o
relicvă a anilor cincizeci. Pe acoperiş era o cană gigantică de cafea,
cu luminile din neon de mult arse. Înăuntru se vedeau aburi.
Mirosul de boabe de cafea şi ulei încins era impregnat în fiecare
suprafaţă. La stânga lui erau o tejghea lungă Fonnica şi un şir de
scaune cromate cu feţe de vinil; la dreapta, lângă şirul de ferestre
scăldate în soare, era un rând de mese, fiecare dintre ele având un
tonomat cu toate cântecele ce se puteau asculta pentru un sfert de
dolar.
Când uşa se închise în urma lui cu un mic clinchet de clopoţel,
feţele negre care se întoarseră remarcară în tăcere pielea albă a lui
Bourne. Nimeni nu îi răspunse la zâmbet. Unii îi păreau
indiferenţi, dar alţii, mai deosebiţi, păreau să interpreteze prezenţa
lui ca un semn de rău augur pentru lucruri viitoare.
Conştient de privirile ostile, se strecură pe o banchetă masivă. O
chelneriţă cu păr portocaliu şi o faţă care semăna cu Ertha Kitt
aruncă un meniu pătat de muşte în faţa lui şi îi umplu ceaşca cu
cafea aburindă. Ochii inteligenţi, excesiv machiaţi pe o faţă
muncită de griji, îl priviră un timp cu interes şi ceva în plus –

72
compasiune, poate.
— Nu le lua în seamă privirile, dulceaţă, şuieră ea. Le e frică de
tine.
Mâncă un mic dejun acceptabil compus din ouă, şuncă şi
cartofi prăjiţi, stropite cu cafeaua tare. Dar avea nevoie ca
proteinele şi cofeina să îi înlăture starea de epuizare, cel puţin
pentru moment.
Chelneriţa îi umplu din nou ceaşca şi el sorbi, aşteptând ca
Lincoln Fine Tailors să deschidă. Dar nu stătea degeaba. Scoase
carneţelul pe care îl luase din camera lui Alex şi se uită din nou la
înseninarea lăsată pe prima pagină. NX 20. Suna a ceva
experimental, care prevestea ceva rău, dar în realitate putea fi
orice, inclusiv un computer de ultimă generaţie.
Ridicând privirea, îi urmări pe obişnuiţii cartierului intrând şi
ieşind, discutând despre cecuri de Ajutor Social, reglări de conturi
legate de droguri, bătăi ale poliţiei, moartea subită a membrilor
familiei, bolile prietenilor din închisori. Era viaţa lor, mai străină
pentru el decât cea din Asia sau Micronezia. Atmosfera din
restaurant era întunecată de furia şi proasta lor dispoziţie.
O singură dată, o maşină de poliţie trecu încet ca un rechin pe
lângă un recif. Orice mişcare din restaurant încetă, de parcă acest
moment important era un cadru din lentila unui aparat fotografic.
El întoarse capul şi privi spre chelneriţă. Aceasta privea stopurile
maşinii de poliţie dispărând după colţ. Un oftat de uşurare
străbătu restaurantul. Bourne trăi propriul sentiment de uşurare.
Se părea că, la urma urmelor, se afla în compania unor tovarăşi de
drum prin umbră.
Gândurile i se întoarseră la bărbatul care îl vâna. Faţa lui avea
o alură asiatică, dar nu în întregime. Era ceva cunoscut acolo –
linia îndrăzneaţă a nasului, care nu era deloc asiatic, sau forma
buzelor pline, care era în întregime asiatică? Era cineva din
trecutul lui Bourne, din Vietnam? Dar nu, era imposibil. Judecând
după cum arăta, avea cel mult treizeci de ani, ceea ce însemna că
nu putea să aibă mai mult de cinci sau şase ani când Bourne
fusese acolo. Cine era, atunci şi ce voia? Întrebările continuau să îl
bântuie. Brusc, puse cana pe jumătate goală pe masă. Cafeaua
începea să-i roadă stomacul.
Nu mult după asta se întoarse la maşina furată, deschise
radioul şi răsuci potenţiometrul până când dădu peste un post de
ştiri care vorbea despre summitul pentru terorism, urmat de o
scurtă enumerare a ştirilor naţionale mai întâi, apoi a celor locale.

73
Primele pe listă erau asasinarea lui Alex Conklin şi Mo Panov, dar,
ciudat, nu erau nici un fel de informaţii noi.
„Urmează alte ştiri”, spunea crainicul, „dar mai întâi acest
mesaj important”.
…acest mesaj important. În acel moment biroul din Paris cu
vedere pe Champs-Elysees spre Arcul de Triumf îi năvăli mugind în
amintire, amintirea înlocuind restaurantul şi pe toţi cei din jurul
lui. Într-o parte era un scaun de culoarea ciocolatei, din care
tocmai se ridicase. În mâna dreaptă, un pahar de cristal pe
jumătate plin cu un lichid chihlimbariu. Se auzea o voce, adâncă
şi amplă, extrem de muzicală, care spunea ceva despre timpul
necesar pentru a face rost de tot ceea ce îi era necesar lui Bourne.
— Nu-ţi face griji, prietene, spunea vocea, într-o engleză
înceţoşată de norii grei ai accentului franţuzesc, eu trebuie să îţi
transmit acest mesaj important.
Pe scena minţii sale se întoarse, chinuindu-se să vadă faţa
bărbatului care vorbise, dar nu văzu decât un perete gol. Amintirea
se evaporase la fel ca aroma de whisky, lăsându-l pe Bourne acolo,
holbându-se întunecat prin ferestrele murdare ale restaurantului
învechit.

Un spasm de furie îl făcu pe Khan să ia telefonul mobil şi să-l

sune pe Spalko. Dură ceva timp şi presupuse puţin efort din
partea lui, dar în cele din urmă i se făcu legătura.
— Cărui fapt îi datorez această onoare, Khan? spuse Spalko în
urechea lui. Ascultând cu atenţie, Khan auzi uşoara ironie din
vocea acestuia şi se gândi că băuse. Cunoştea mult mai bine
obiceiurile angajatorului său ocazional decât ar fi crezut însuşi
Spalko, dacă ar fi vrut să creadă asta în vreun fel. Ştia, de
exemplu, că lui Spalko îi plăceau băutura, ţigările şi femeile, deşi
nu neapărat în ordinea aceasta. Capacitatea lui de a le consuma
pe toate trei era imensă. Se gândi că dacă Spalko era măcar pe
jumătate atât de beat pe cât îşi imagina el, asta avea să constituie
un avantaj pentru el. În privinţa lui Spalko, era un lucru rar.
— Dosarul pe care mi l-ai dat pare incorect sau, cel puţin, foarte
incomplet.
— Ce te face să tragi această tristă concluzie? Vocea se
înăsprise instantaneu, cum apa se schimbă în gheaţă. Prea târziu,
Khan îşi dădu seama că limbajul folosit fusese prea agresiv. Spalko
putea fi un mare gânditor – un vizionar chiar, aşa cum fără
îndoială se considera personal dar în adâncul fiinţei sale acţiona

74
din instinct. Astfel, îşi revenise din semibeţie pentru a răspunde
agresiunii cu puţin mai multă agresiune din partea lui. Avea acea
stare de un temperament violent, chiar nepotrivit cu imaginea lui
publică atent cultivată. Dar, la urma urmei, atât de mult din el
prospera dincolo de zahărul vieţii de zi cu zi.
— Comportamentul lui Webb a fost unul curios, spuse Khan
blând.
— O? În ce fel? Vocea lui Spalko revenise la dicţia ei ascunsă,
leneşă.
— Nu a acţionat ca un profesor universitar.
— Mă întreb de ce contează. L-ai ucis?
— Nu încă. Khan, stând în maşina parcată, privea prin parbriz
cum un autobuz oprea vizavi. Uşa se deschise cu un oftat şi
oamenii coborâră: un bătrân, doi băieţi, o mamă cu puştiul ei.
— Ei, asta e o schimbare de plan, nu?
— Ştiai că voiam mai întâi să mă joc cu el.
— Sigur, dar întrebarea e cât timp?
Se desfăşură un fel de meci de şah verbal, pe cât de delicat, pe
atât de febril, iar Khan putea doar bănui natura lui. Ce era cu
Webb? De ce decisese Spalko să îl folosească pe post de pion
pentru dublul asasinat al oamenilor guvernului, Conklin şi Panov?
De ce, la urma urmelor, ordonase Spalko să fie ucişi? Khan nu se
îndoia că aşa se întâmplase.
— Până sunt gata. Până ce înţelege cine îi vrea viaţa.
Ochii lui Khan o urmăreau pe mamă punându-şi copilul pe
trotuar. Băiatul se clătina puţin în mers şi ea râdea. Capul lui se
clătină privind în sus la ea şi râse şi el, mimând plăcerea ei. Ea îl
luă de mâna micuţă.
— Nu te răzgândeşti, nu?
Lui Khan i se păru că citeşte o uşoară încordare, un tremur
intenţionat şi imediat se întrebă dacă Spalko era sau nu beat.
Khan se gândi să îl întrebe de ce conta pentru el dacă îl ucidea sau
nu pe David Webb, dar, după un pic de gândire, renunţă,
temându-se să nu dea la iveală propriile preocupări.
— Nu, nu mă răzgândesc, zise Khan.
— Pentru că sub piele avem acelaşi lucru, noi doi. Nările ni se
dilată când simţim mirosul morţii.
Pierdut în gânduri şi neştiind cum să răspundă, Khan închise
telefonul mobil. Puse mâna pe fereastră şi privi printre degete
femeia care-şi plimba copilul pe stradă. Făcea paşi mici, încercând
pe cât posibil să-şi potrivească mersul cu cel şovăitor al copilului.

75
 Spalko îl minţea, Khan îşi dădea seama de asta. Exact cum şi el
îl minţise pe Spalko. Timp de o secundă, privirea i se înceţoşă şi se
întoarse în junglele din Cambodgia. Stătuse la traficantul de arme
vietnamez mai bine de un an, închis într-un şopron ca un câine
turbat, pe jumătate mort de foame şi bătut. A treia oară când
încercase să evadeze, îşi învăţase lecţia, făcându-i vietnamezului
capul terci cu tăişul în formă de cazma al unui hârleţ pe care îl
folosea pentru a săpa gropi de latrine. Trăise zece zile din ce
apucase până ce fusese cules de un misionar american pe nume
Richard Wick. I se dăduseră haine, mâncare şi o baie fierbinte, un
pat cald. În schimb, învăţase lecţiile de engleză predate de
misionar. Imediat ce a învăţat să citească, i s-a dat o Biblie, pe
care i s-a cerut să o înveţe pe de rost. În acest mod, a început să
înţeleagă că, după părerea lui Wick, nu era pe drumul spre
mântuire, ci spre civilizaţie. O dată sau de două ori a încercat să îi
explice lui Wick natura budismului, dar era foarte tânăr şi
conceptele pe care le învăţase în fragedă pruncie nu păreau aşa de
bine închegate când ieşeau din gura lui. Nu că Wick ar fi fost
interesat, în orice caz. Nu voia să ştie de nici o religie care nu
promova credinţa în Dumnezeu, în Iisus Salvatorul.
Privirea lui Khan se concentră din nou. Mama îşi plimba copilul
pe lângă faţada cromată a restaurantului cu cana uriaşă de cafea
pe acoperiş. Chiar dincolo de ei, peste stradă, Khan îl vedea pe
bărbatul pe care îl cunoştea sub numele de David Webb prin
reflecţia unui parbriz de maşină. Trebuia să-i dea credit lui Webb;
îl dusese pe Khan pe un drum al torturii de la marginea
domeniului Conklin. Khan văzuse silueta de pe marginea drumului
care îi urmărea. Până când se căţărase până acolo după ce
scăpase din capcana inteligentă a lui Webb, fusese prea târziu
pentru a-l acosta pe bărbat, dar, folosind ochelarii acestuia cu
infraroşu, îl putuse urmări pe Webb pe autostradă. Fusese gata să
intre în acţiune, când pe Webb îl luase cineva. Îl privea pe Webb
acum, ştiind ceea ce Spalko ştia deja: că Webb era un om foarte
periculos. Un asemenea bărbat cu siguranţă nu îşi făcea griji fiind
singurul caucazian din restaurant. Părea singur, deşi Khan nu
putea fi sigur, singurătatea fiind un lucru complet străin pentru el.
Privi din nou către mamă şi copil. Râsul lor ajungea până la el,
imaterial ca un vis.

Bourne ajunse la Lincoln Fine Tailors din Alexandria la nouă şi

cinci minute. Magazinul arăta la fel ca toate afacerile mici din

76
Oraşul Vechi; adică avea o faţadă în stil cumva colonial. Traversă
trotuarul din cărămidă roşie, deschise uşa şi intră în magazin.
Zona pentru public a magazinului era împărţită în două de o
barieră de un metru înălţime, alcătuită dintr-o tejghea pe stânga şi
mese de croitorie pe dreapta. Maşinile de cusut se aflau la
jumătatea drumului dintre tejghea şi partea din spate a
magazinului, fiind folosite de trei hispanici care nu-i aruncară nici
măcar o privire când intră. Un bărbat subţirel în cămaşă şi fără
haină şi o vestă în dungi desfăcută stătea în picioare în spatele
tejghelei, pufnind la ceva. Avea o frunte înaltă, bombată, o bordură
de păr castaniu deschis, o faţă cu obraji supţi şi ochi întunecaţi.
Ochelarii îi stăteau pe vârful capului. Avea un obicei să se
ciupească de nasul acvilin. Nu acordă nici o atenţie deschiderii
uşii, dar ridică privirea când Bourne se apropie de tejghea.
— Da? spuse el aşteptând. Vă pot ajuta cu ceva?
— Sunteţi Leonard Fine? V-am văzut numele scris în vitrină.
— Eu sunt, spuse Fine.
— M-a trimis Alex.
Croitorul clipi.
— Cine?
— Alex Conklin, repetă Bourne. Numele meu e Jason Bourne.
Privi înjur. Nimeni nu îi acorda nici cea mai vagă atenţie. Sunetul
maşinilor de cusut făcea aerul să scânteieze şi să bâzâie.
Foarte încet, Fine îşi lăsă ochelarii înapoi pe nasul subţire. Îl
studie pe Bourne cu o intensitate clară.
— Sunt un prieten al lui, spuse Bourne, simţind nevoia să-l
ajute cumva pe om.
— Nu avem aici articole de îmbrăcăminte pentru un domn
Conklin.
— Nu cred că a lăsat vreunul, spuse Bourne.
Fine se ciupi de nas, de parcă îl durea.
— Un prieten, spui?
— De mulţi ani.
Fără să mai scoată vreun alt cuvânt, Fine întinse mâna şi
deschise uşa-tejghea lăsându-l pe Bourne să treacă.
— Poate că ar trebui să discutăm asta în biroul meu. Îl conduse
pe Bourne printr-o uşă pe un coridor prăfuit, care puţea a clei şi
soluţie de scrobeală.
Biroul nu era cine ştie ce, o mică nişă cu linoleum ros şi
presărat cu găuri pe podea, străbătută de ţevi dezgolite de la podea
până la tavan, un birou verde din metal, ponosit, două rânduri de

77
dulapuri tot din metal, pentru dosare, grămezi de cutii de carton.
Mirosul de mucegai şi putreziciune se ridica asemenea aburului
din toate lucrurile aflate în birou. În spatele scaunului era o
fereastră mică, pătrată, atât de murdară încât nu se vedea deloc
aleea din spate.
Fine trecu în spatele biroului şi deschise un sertar.
— Ceva de băut?
— E cam devreme, zise Bourne, nu crezi?
— Mda, mormăi Fine. Dacă zici tu… Scoase o armă din sertar şi
ţinti stomacul lui Bourne. Glonţul nu te va ucide imediat, dar, cât
timp sângerezi până mori, o să-ţi doreşti să te fi ucis.
— Nu avem nici un motiv să ne agităm, spuse Bourne relaxat.
— Ba avem toate motivele, spuse croitorul. Ochii îi erau foarte
apropiaţi, făcându-l să pară oarecum saşiu. Conklin e mort şi am
auzit că tu l-ai terminat.
— Nu, spuse Bourne.
— Aşa spuneţi toţi. Negaţi, negaţi, negaţi. E modul de lucru al
guvernului, nu? Faţa îi fu străbătută de un zâmbet viclean. Ia loc,
domnule Webb – sau Bourne – cum îţi spui astăzi.
Bourne ridică privirea.
— Faci parte din Agenţie.
— Deloc. Sunt agent independent. Dacă nu cumva le-a spus
Alex, mă îndoiesc că cineva din Agenţie ştie măcar că exist.
Zâmbetul croitorului se lărgi. De asta a venit Alex la mine de la
bun început.
— Aş vrea să aflu despre asta, încuviinţă Bourne.
— O, nici nu mă îndoiesc. Fine luă telefonul de pe birou. Pe de
altă parte, când oamenii tăi pun mâna pe tine, vei fi prea ocupat să
le răspunzi la întrebări ca să-ţi mai pese de altceva.
— Nu face asta, spuse Bourne sec.
Fine se opri cu receptorul în aer.
— Dă-mi un motiv.
— Nu eu l-am ucis pe Alex. Încerc să aflu cine a făcut-o.
— Dar adevărul e că l-ai ucis. Potrivit buletinului informativ citit
de mine, erai la el acasă în momentul când a fost împuşcat mortal.
Ai mai văzut pe cineva acolo?
— Nu, dar Alex şi Mo Panov erau morţi când am ajuns eu.
— Rahat. De ce l-ai ucis, mă întreb. Ochii lui Fine se îngustară,
îmi imaginez că a fost din cauza doctorului Schiffer.
— N-am auzit niciodată de Dr. Schiffer.
Croitorul scoase un râs dur.

78
 — Alt rahat. Şi presupun că nu ai auzit niciodată de DARPA.
— Sigur că am auzit, spuse Bourne. Înseamnă Defense
Advanced Research Projects Agency9. Acolo lucrează Dr. Schiffer?
— M-am săturat de chestia asta, zise Fine cu un sunet de
dezgust. Când îşi luă privirea un moment de la Bourne pentru a
forma un număr, acesta sări asupra lui.

Directorul se afla în colţul biroului său încăpător, vorbind la

telefon cu Jamie Hull. Prin fereastră se revărsa lumina
strălucitoare a soarelui, aprinzând tonurile rubinii ale covorului.
Nu că magnificul joc de culori ar fi avut vreun efect asupra
Directorului, încă mai era într-una din pasele lui proaste.
Întunecat, privea la fotografiile în care apărea el împreună cu
preşedinţii SUA în Biroul Oval, cu şefi de stat străini la Paris, Bonn
şi Dakar, cu oameni din show-biz în L.A. Şi Vegas, cu predicatori
evanghelici în Atlanta şi Salt Lake City şi chiar cu, absurd, Dalai
Lama cu zâmbetul lui perpetuu şi roba de şofran pe când se afla
într-o vizită în New York. Aceste fotografii nu numai că nu reuşeau
să-l scoată din starea de amărăciune în care era, dar îl făceau să-şi
simtă anii vieţii ca pe nişte lanţuri ce-l trăgeau în jos.
— E un nenorocit de coşmar, domnule, spunea Hull din
îndepărtatul Reykjavik. Mai întâi, a pune la punct securitatea
împreună cu ruşii şi arabii e ca şi cum ai alerga după propria
coadă. Pe de o parte nu ştiu ce dracu’ zic ei acolo şi pe de alta nu
am încredere că interpreţii – ai noştri sau ai lor – îmi traduc exact
ce zic ei.
— Trebuia să înveţi limbi străine în liceu, Jamie. Vezi-ţi de
treabă. Îţi trimit alţi interpreţi dacă vrei.
— Da? Şi de unde-i luăm? Am extirpat toţi vorbitorii de arabă,
nu?
Directorul oftă. Asta era o problemă, desigur. Aproape toţi
ofiţerii de informaţii vorbitori de arabă pe care-i avuseseră pe
statul de plată fuseseră consideraţi simpatizanţi ai cauzei islamice,
întotdeauna doborând şoimii, încercând să explice ce iubitori de
pace erau arabii. Spune-le asta israelienilor.
— Avem un grup întreg care trebuie să vină poimâine, de la
Centrul de Studiu al Informaţiilor. Îţi trimit vreo doi imediat ce pot.
— Nu e totul, domnule.

9
Agenţia pentru Proiecte Avansate de Cercetare în Domeniul Apărării
(în limba engleză, în original) (n. trad.).

79
 Directorul se încruntă, ofensat că n-a auzit nici urmă de
recunoştinţă în vocea celuilalt.
— Ce mai e? se răsti el. Şi dacă scotea toate fotografiile din
birou? se întrebă. S-ar mai îmbunătăţi cu ceva atmosfera asta
lugubră?
— Nu că mă plâng, domnule, dar încerc, la dracu’, tot ce pot ca
să stabilesc măsuri de siguranţă aşa cum trebuie într-o ţară
străină care nu e în mod special datoare Statelor Unite. Nu le dăm
ajutoare, deci nu le suntem dragi. Invoc numele preşedintelui şi ce
primesc? Priviri goale. Asta îmi face treaba al dracului de grea. Fac
parte din cea mai puternică naţiune de pe planetă. Ştiu mai multe
despre securitate decât toată Islanda la un loc. Unde e respectul pe
care ar trebui să…
Interfonul bâzâi şi, cu o anumită satisfacţie, Bătrânul îl puse pe
Hull în aşteptare.
— Ce e? lătră în interfon.
— Îmi pare rău că vă deranjez, domnule, spuse ofiţerul de
serviciu, dar tocmai am interceptat un apel pe linia de urgenţă a
domnului Conklin.
— Ce? Alex e mort. Eşti sigur?
— Absolut, domnule. Linia aceea nu a fost încă repartizată
altcuiva.
— Bine. Continuă.
— Am auzit sunetul unei scurte încăierări şi cineva a spus un
nume – Bourne, cred.
Directorul se îndreptă ca un arc, proasta dispoziţie dizolvându-i-
se la fel de repede cum apăruse.
— Bourne. Ăsta e numele pe care l-ai auzit, băiete?
— Sigur semăna. Şi aceeaşi voce a zis ceva de genul „te omor”.
— De unde venea apelul? întrebă Bătrânul.
— S-a întrerupt, dar am făcut o urmărire inversă. Numărul
aparţine unui magazin din Alexandria. Lincoln Fine Tailors.
— Bun băiat! Directorul era în picioare acum. Mâna în care
ţinea telefonul tremura uşor. Trimite două echipe de agenţi
imediat. Spune-le că Bourne a ieşit la suprafaţă! Spune-le să-l
lichideze de îndată ce apare.

După ce îi luase cu forţa arma din mână lui Leonard Fine fără
ca acesta să tragă vreun foc, Bourne îl izbi acum atât de puternic
de peretele murdar, încât un calendar sări din cui şi căzu pe
podea. Telefonul era în mâna lui Bourne; tocmai întrerupsese

80
legătura. Ascultă dacă se agita ceva în faţă, vreun indiciu că
femeile auziseră sunetele luptei scurte, dar violente.
— Sunt pe drum, spuse Fine. S-a terminat pentru tine.
— Nu cred. Bourne gândea cu furie. Apelul a ajuns la centrala
principală. Nimeni nu ar şti ce să facă cu el.
Fine clătină din cap, cu un zâmbet superior pe faţă.
— Apelul a trecut de centrala normală a Agenţiei; a sunat direct
la ofiţerul de serviciu al Directorului. Conklin a insistat să învăţ
numărul pe de rost, pentru a-l folosi numai în caz de urgenţă.
Bourne îl zgudui pe Fine până ce dinţii începură să-i
scrâşnească.
— Idiotule! Ce-ai făcut?
— Mi-am plătit ultima datorie faţă de Alex Conklin.
— Dar ţi-am spus, nu l-am ucis eu. Şi atunci lui Bourne îi veni
ceva în minte, o ultimă încercare disperată de a-l câştiga pe Fine
de partea lui, să-l facă să-i spună ce pusese la cale Conklin, un
indiciu cu privire la motivul pentru care fusese ucis. Îţi voi dovedi
că Alex m-a trimis.
— Alt rahat, spuse Fine. E prea târziu…
— Ştiu despre NX 20.
Fine rămase blocat. Faţa i se destinse; ochii i se holbară din
cauza şocului.
— Nu, spuse. Nu, nu, nu!
— Mi-a spus, zise Bourne. Alex mi-a spus. De asta m-a trimis,
acum înţelegi.
— Alex nu ar fi putut fi obligat niciodată să spună ceva despre
NX 20. Niciodată! Şocul slăbea pe faţa lui Fine, fiind înlocuit de o
uşoară acceptare a erorii fatale pe care o comisese.
— Îi sunt prieten, încuviinţă Bourne. Eu şi Alex ne cunoaştem
din Vietnam. Asta încercam să-ţi spun.
— Dumnezeule mare, eram cu el la telefon când… când s-a
întâmplat. Fine duse o mână la frunte. Am auzit împuşcătura!
Bourne îl înşfacă pe croitor de vestă.
— Leonard. Vino-ţi în fire. Nu avem timp pentru o reluare.
Fine se holba la faţa lui Bourne. Reacţionase, aşa cum fac
oamenii cel mai adesea, la numele de botez.
— Da. Încuviinţă din cap, îşi umezi buzele. Era ca un om care
se trezea dintr-un vis. Da, înţeleg.
— CIA va fi aici în câteva minute. Trebuie să fiu plecat până
atunci.
— Da, da. Sigur. Fine clătină din cap, supărat. Acum dă-mi

81
drumul. Te rog. Eliberat din mâna lui Bourne, îngenunche sub
fereastra din spate şi scoase grila radiatorului dincolo de care era
un seif modem încastrat în peretele din gips şi fier forjat. Răsuci
cadranul, îl descuie, deschise uşa grea şi scoase un plic micuţ,
închizând seiful, puse grila la loc şi se ridică, întinzându-i plicul lui
Bourne.
— Ăsta a venit pentru Alex, seara trecută târziu. M-a sunat ieri
dimineaţă să întrebe de el. Zicea că vine să-l ia.
— Cine l-a trimis?
În acel moment, auziră voci dure de comandă în magazinul din
faţă.
— Au ajuns, spuse Bourne.
— O, Doamne! Trăsăturile lui Fine erau îngheţate, tot sângele i
se scursese din faţă.
— Trebuie să ai altă ieşire.
Croitorul încuviinţă din cap. Îi dădu rapid instrucţiuni lui
Bourne.
— Du-te acum, spuse grăbit. Îi ţin eu de vorbă.
În timp ce croitorul se repezea în magazin pentru a-i înfrunta pe
agenţi, Bourne alerga în tăcere pe coridorul mizerabil. Spera ca
Fine să poată rezista la interogatoriu: altfel, era terminat. Baia era
mai mare decât s-ar fi aşteptat. La stânga se afla o veche chiuvetă
de porţelan sub care erau un teanc de cutii vechi de vopsea, cu
capacele ruginite. Pe peretele din spate era instalată o toaletă, în
stânga un duş. Urmând instrucţiunile lui Fine, intră în duş, găsi
panoul din peretele de faianţă şi-l deschise. Trecu dincolo, punând
panoul de faianţă la loc.
Ridicând mâna, trase de firul pentru lumină de modă veche. Se
găsea într-un culoar strâmt, care părea a fi în clădirea alăturată.
Locul puţea; printre stâlpii nelăcuiţi de lemn fuseseră înghesuiţi
saci negri de gunoi din plastic, posibil pe post de izolaţie. Din loc în
loc, şobolanii îşi croiseră drum prin plastic, se hrăniseră cu
conţinutul putrezit şi lăsaseră resturile vărsate pe podea.
În lumina slabă împrăştiată de becul simplu, văzu o uşă vopsită
din metal care dădea pe aleea din spatele magazinelor. În timp ce
se îndrepta spre ea, uşa se deschise cu putere şi prin ea apărură
două uniforme ale Agenţiei, cu armele scoase şi privindu-l ţintă.

82
 6
Primele două împuşcături zburară pe deasupra capului lui
Bourne, care se ghemuise la pământ. Ridicându-se, lovi puternic
cu piciorul într-un sac de plastic, trimiţându-l în zbor către cei doi
agenţi. Îl lovi pe unul dintre ei, iar acesta se desfăcu. Gunoaiele
zburau peste tot, făcându-i pe agenţi să se întoarcă tuşind, cu
ochii înlăcrimaţi şi braţele peste faţă.
Bourne lovi în sus, spărgând becul şi cufundând locul strâmt în
întuneric. Se întoarse şi, aprinzând scurt lanterna, văzu peretele
gol de la celălalt capăt al pasajului. Dar era o uşă către exterior,
hm?
Apoi o văzu şi stinse imediat raza îngustă de lumină. Îi auzea pe
agenţi urlând unul la celălalt, recăpătându-şi echilibrul. Merse
repede până la capătul pasajului şi se lăsă în genunchi, căutând
pe dibuite inelul de metal pe care-l văzuse strălucind şters, una cu
podeaua. Îşi băgă degetul arătător prin el, trase şi uşa culisantă
către pivniţă se deschise. Îl izbi un val de aer rânced, umed.
Fără să ezite nici măcar un moment, Bourne se strecură prin
deschizătură. Pantofii lui se izbiră de treapta unei scări şi coborî,
închizând uşa după el. Întâi simţi mirosul de spray de gândaci,
apoi, aprinzând lanterna, văzu podeaua de ciment nisipos plină de
insecte moarte de parcă ar fi fost frunze pe pământ. Scotocind
printre cutii, cartoane şi lăzi, găsi o rangă. Alergând în sus pe
scară, strecură bara groasă de metal prin clemele trapei. Nu se
potrivea; ranga se mişca, dar era cel mai bun lucru la care se
putea aştepta. Tot ce îi trebuia, se gândi în timp ce îngenunchea pe
podeaua de ciment acoperită cu gândaci, era destul timp cât să
ajungă la punctul de acces pentru marfă de pe trotuar comun
tuturor clădirilor comerciale.
Deasupra capului, auzi izbiturile celor doi agenţi care încercau
să deschidă trapa. Nu avea să dureze mult, ştia asta, pentru ca
uşa să sară din loc la asemenea vibraţii. Dar găsise panourile
duble din metal care dădeau în stradă, urcase cele câteva trepte
din beton care duceau în sus. În spatele lui, trapa se deschise.
Stinse lanterna exact în momentul în care agenţii intrau în subsol.
Bourne era prins în capcană acum şi ştia asta. Orice încercare
de a ridica panourile de metal avea să aducă înăuntru suficientă

83
lumină pentru ca ei să îl împuşte până ajungea la jumătatea
drumului spre trotuar. Se întoarse şi se târî înapoi pe scări. Îi
auzea umblând prin încăpere, căutând întrerupătorul de lumină.
Vorbeau între ei în şoapte scurte, repezite, comportându-se ca
nişte profesionişti cu experienţă. Se târî de-a lungul resturilor
învălmăşite de la aprovizionare. Şi el căuta ceva anume.
Când luminile se aprinseră, agenţii se separaseră, fiecare la câte
un capăt al subsolului.
— Ce groapă de rahat, spuse unul dintre ei.
— Lasă asta, îl întrerupse celălalt. Unde dracu’ e Bourne?
Cu feţele lor stupide, impasibile, nu prea puteau fi deosebiţi.
Purtau costume ale Agenţiei şi aveau expresii faciale ale
Agenţiei, cu aceeaşi siguranţă. Dar Bourne avusese o grămadă de
experienţe cu oamenii pe care Agenţia îi racola în plasa ei. Ştia
cum gândeau şi, deci, cum aveau să acţioneze. Deşi nu erau
împreună, fizic vorbind, se mişcau completându-se. Nu aveau să
se gândească mult la locul în care putea fi ascuns el. Mai degrabă
împărţiseră matematic subsolul în pătrate pe care aveau să le
cerceteze metodic, asemenea unor maşini. Acum nu îi putea evita,
dar îi putea surprinde.
Odată ce aveau să-l vadă, aveau să se mişte foarte repede.
Conta pe asta, deci se poziţionă în consecinţă. Se ascunsese într-o
ladă, ochii usturându-l de la substanţele caustice de curăţare
industrială cu care împărţea locul strâmt. Mâna lui zgâria prin
întuneric. Simţind un obiect curbat cu dosul palmei, îl ridică. Era
o canistră, suficient de grea pentru scopul lui.
Îşi auzea inima bătând şi, în acelaşi timp, auzea un şobolan ce
săpa în peretele de lângă cutia în care se afla; restul era numai
tăcere, iar agenţii îşi continuau căutarea chinuitoare. Bourne
aştepta, răbdător, încordat ca un arc. Punctul lui de observaţie,
şobolanul, încetase să mai sape. În sfârşit, unul dintre agenţi era
aproape.
Acum era o linişte de mormânt. Apoi, dintr-o dată, ritmul alert
al unei respiraţii ajunse la el, zgomotul făcut de material fiind
aproape deasupra capului şi se descleştă, împingând cu putere
capacul. Agentul, cu arma în mână, făcu un pas înapoi. Partenerul
lui, de cealaltă parte a subsolului, se răsuci. Cu mâna stângă,
Bourne îl înşfacă puternic de cămaşă pe agentul cel mai apropiat
şi-l îmbrânci. Agentul se trase instinctiv înapoi şi Bourne se
aruncă înainte, folosind forţa agentului pentru a-l izbi cu coloana
şi capul de peretele de cărămidă. Auzi şobolanul chiţăind exact

84
când agentul dădea ochii peste cap şi aluneca la pământ,
inconştient.
Al doilea agent făcuse doi paşi spre Bourne, se răzgândi să mai
lupte corp la corp cu el şi îl ţinti cu Glock-ul în piept. Bourne îi
azvârli canistra drept în faţă. În timp ce acesta se retrăgea, Bourne
acoperi fulgerător spaţiul dintre ei şi îşi repezi latul palmei în gâtul
agentului, doborându-l.
O clipă mai târziu, Bourne urca treptele de beton, deschizând
panourile de metal spre aerul proaspăt şi cerul albastru. Lăsând
panourile să cadă la loc, merse calm pe trotuar până ajunse pe
Bulevardul Rosemont. Acolo, se pierdu în mulţime.

Câţiva metri mai încolo, după ce se asigură că nu fusese

urmărit, Bourne intră într-un restaurant. În timp ce era condus la
masă, scană fiecare chip din încăpere, căutând nepotriviri – falsă
nonşalanţă, atenţie mascată. Comandă un sendviş cu şuncă,
salată şi roşii şi o cafea, apoi se ridică şi porni spre partea din
spate a restaurantului. După ce verifică şi se convinse că toaleta
bărbaţilor era liberă, se încuie într-una din cabine, se aşeză pe
toaletă şi deschise plicul destinat lui Conklin pe care i-l dăduse
Fine.
Înăuntru găsi un bilet de avion la clasa întâi, pe numele lui
Conklin, spre Budapesta, Ungaria şi cheia unei camere de la
Danubius Grand Hotel. Rămase uitându-se la conţinutul plicului
pentru un moment, întrebându-se de ce pleca Conklin la
Budapesta şi dacă excursia avea legătură cu asasinarea lui.
Scoase telefonul mobil al lui Alex şi formă un număr local.
Acum, că avea o direcţie, se simţea mai bine. Deron răspunse după
al treilea semnal.
— Pace, Iubire şi Înţelegere.
— Sunt Jason, râse Bourne. Nu se ştia niciodată cum va
răspunde Deron la telefon. Deron era literalmente un artist al
meseriei lui. Din întâmplare, meseria lui erau falsurile. Îşi câştiga
traiul pictând copii ale lucrărilor în ulei aparţinând Bătrânilor
Maeştri care atârnau pe pereţii vilelor. Erau atât de fidele, atât de
bine lucrate, încât, din când în când, câte unul se vindea la
licitaţie sau ajungea în vreo colecţie de muzeu. În rest, doar pentru
distracţie, mai falsifica şi alte lucruri.
— Am urmărit ştirile despre tine şi au un puternic caracter
ameninţător, spuse Deron cu uşorul lui accent britanic.
— Spune-mi ceva ce nu ştiu. Auzind uşa de la toaletă

85
deschizându-se, Bourne se opri. Se ridică, îşi puse pantofii pe
ambele părţi ale toaletei şi privi peste marginea de sus a cabinei.
Un bărbat cu păr grizonant, barbă şi cu uşor şchiopătat se
îndreptase către pisoar. Purta o jachetă de velur închisă la culoare,
pantaloni negri, nimic special. Şi totuşi, imediat Bourne se simţi
prins în capcană. Trebui să-şi înfrâneze dorinţa de a ieşi de acolo
imediat.
— La dracu’, omu’ e pe urmele tale? I se păruse întotdeauna
interesant să audă expresii argotice exprimate de o voce atât de
cultivată.
— A fost, până l-am pierdut… Bourne părăsi toaleta şi se
întoarse în restaurant, scanând pe drum toate mesele. Sandvişul
pe care-l comandase îl aştepta pe masă deja, dar cafeaua era rece.
Îi făcu semn chelneriţei şi ceru să fie înlocuită. Când ea plecase,
spuse încet în telefon: Ascultă, Deron, am nevoie de chestiile
obişnuite – paşaport şi lentile de contact, recomandării mele şi îmi
trebuie ieri.
— Naţionalitate?
— Să o lăsăm americană.
— Înţeleg. Omul nu se va aştepta la asta.
— Ceva de genul. Vreau ca numele de pe paşaport să fie
Alexander Conklin.
Deron fluieră încet:
— Faci cum vrei, Jason. Dă-mi două ore.
— Am de ales?
Chicotul ciudat al lui Deron explodă pe linie:
— Poţi să pleci de acolo înfometat. Am toate pozele tale. Pe care
o vrei?
Când Bourne îi spuse, răspunse:
— Eşti sigur? Ai părul ras. Nu seamănă deloc cu tine.
— Va semăna când termin cu machiajul, răspunse Bourne.
Sunt pe lista celor care trebuie eliminaţi a Agenţiei.
— Numărul unu cu un glonţ, n-aş crede. Unde ne întâlnim?
Bourne îi spuse.
— Destul de bine. Hei, ia ascultă, Jason. Tonul lui Deron deveni
brusc mai serios. Trebuie să fi fost dur. Adică, i-ai văzut, nu?
Bourne privi fix în farfurie. De ce comandase sandvişul ăsta?
Roşia avea un aspect crud şi sângeros.
— I-am văzut, da. Şi dacă ar fi făcut cumva să dea timpul
înapoi, să-i facă pe Alex şi pe Mo să apară din nou? Ar fi o
şmecherie. Dar trecutul rămânea trecut, ştergându-se din amintire

86
cu fiecare zi.
— Nu e ca în Butch Cassidy.
Bourne nu scoase nici un cuvânt.
— L-am cunoscut şi eu pe Alex şi pe Mo, oftă Deron.
— Sigur că i-ai cunoscut. Eu ţi i-am prezentat, spuse Bourne
închizând telefonul.
Stătu la masă un timp, gândindu-se. Ceva îl deranja. În cap i se
declanşase un semnal de alarmă când ieşise din toaleta bărbaţilor,
dar fusese distras de conversaţia cu Deron şi deci nu îl captase pe
deplin. Ce era? Încet, cu grijă, scană din nou încăperea. Apoi
înţelese. Nu-l vedea pe bărbatul cu barbă şi un uşor şchiopătat.
Poate că îşi terminase masa şi tocmai plecase. Pe de altă parte,
prezenţa lui în toaleta bărbaţilor îl făcuse pe Bourne să se simtă
deosebit de neliniştit. Era ceva cu el…
Aruncă nişte bani pe masă şi porni către partea din faţă a
restaurantului. Cele două ferestre care dădeau în stradă erau
separate de un stâlp lat de mahon. Bourne se aşeză în spatele lui,
folosindu-l drept acoperire în timp ce studia strada. Începu cu
pietonii – oricine mergea neobişnuit de încet, oricine părea că
hoinăreşte sau că citeşte un ziar, vreun om care ar fi stat prea
mult privind în vitrina magazinului de pe partea opusă, studiind
probabil pe cine ieşea pe uşa restaurantului. Nu văzu nimic
suspect. Observă trei oameni care stăteau în maşini parcate – o
femeie, doi bărbaţi. Nu le putea vedea feţele. Şi apoi, desigur, mai
erau maşinile parcate pe partea străzii pe care era şi restaurantul.
Fără să se gândească de două ori, ieşi în stradă. Era dimineaţa
târziu şi mulţimea era mai densă acum. Se potrivea perfect cu ce
avea el nevoie. Îşi petrecu următoarele douăzeci de minute
supraveghind imediata apropiere, verificând intrări, rigole, pietoni
în trecere şi vehicule, ferestre şi acoperişuri. Când fu convins că
terenul nu conţinea costume de-ale Agenţiei, traversă strada şi
intră într-un magazin de băuturi. Ceru o sticlă de Whisky făcut de
Scoţia din orz, care fusese băutura preferată a lui Conklin. În timp
ce proprietarul mergea să o aducă, privi afară prin vitrină. Nimeni
în maşinile parcate pe partea de stradă cu restaurantul. În timp ce
privea, unul din bărbaţii pe care îi remarcase ieşi din maşină şi
intră într-o farmacie. Nu avea nici barbă şi nici nu şchiopăta.
Mai avea aproape două ore până când trebuia să se întâlnească
cu Deron şi voia să folosească timpul în mod productiv. Amintirea
biroului din Paris, vocea, faţa pe jumătate cunoscută care îi
zburase din minte pentru că avusese treburi urgente, toate

87
reveniseră acum. Potrivit metodologiei lui Mo Panov, trebuia să
inhaleze din nou scotch-ul pentru a extrage mai mult din această
amintire. În acest fel spera să descopere cine era bărbatul din
Paris şi de ce tocmai chipul lui îi venise acum în cap. Fusese doar
aroma scotch-ului sau o provocase ceva din situaţia de acum?
Bourne plăti băutura cu un card de credit, gândindu-se că e
destul de sigur să-l folosească într-un magazin de băuturi. O
secundă mai târziu, ieşea cu pachetul din magazin. Trecu de
maşina cu femeia înăuntru. Pe scaunul din dreapta era aşezat un
copilaş. De vreme ce Agenţia nu ar fi permis niciodată să se
folosească un copil într-o supraveghere activă în teren, rămânea
posibilitatea celui de-al doilea bărbat. Bourne se întoarse,
îndepărtându-se de maşina în care stătea bărbatul. Nu privi în
urmă, nu încercă să folosească nici o metodă de acoperire din
spionaj sau procedurile standard pentru a scăpa de o coadă.
Totuşi, urmărea maşinile din faţă şi din spate.
În zece minute ajunsese într-un parc. Se aşeză pe o bancă din
fier forjat şi privi porumbeii coborând şi zburând, rotindu-se în
cerul albastru de deasupra. Celelalte bănci erau ocupate poate
doar pe jumătate. Un bătrân intră în parc, având în mână o pungă
maronie la fel de şifonată ca faţa lui, din care scotea firimituri de
pâine. Porumbeii, se pare, îl aşteptaseră, pentru că se lăsară în
jos, rotindu-se în jurul lui, uguind şi mişcându-se încântaţi de
festin.
Bourne desfăcu sticla de whisky şi adulmecă aroma fină şi
complexă. Imediat îi fugiră prin faţa ochilor chipul lui Alex şi mica
dâră de sânge de pe podea. Încet, aproape cu respect, puse
imaginea deoparte. Luă o înghiţitură mică de scotch, ţinându-l în
cerul gurii şi permiţând aburilor să îi urce în nas pentru a-l duce
înapoi la frântura de memorie care se dovedea aşa de derutantă.
Cu ochii minţii, văzu din nou priveliştea de pe Champs-Elysees.
Ţinea paharul de cristal în mână şi, luând o altă înghiţitură de
scotch, se strădui să ducă paharul la buze. Auzi vocea puternică,
de bariton şi-şi impuse să se întoarcă în biroul din Paris în care
stătuse cu nu se ştie cât timp în urmă.
Acum, pentru prima dată, vedea cât de luxoasă era camera,
pictura de Raoul Dufy cu un cal elegant şi un călăreţ în Bois de
Boulogne, pereţii verzi-închis cu luciul lor adânc, tavanul înalt,
gravat în lumina clară, pătrunzătoare a Parisului. Continuă, se
îndemnă singur. Continuă… un covor cu model, două scaune cu
spătar înalt îmbrăcate în huse, un birou masiv din nuc lăcuit, în

88
stilul Regency al lui Ludovic al XIV-lea, în spatele căruia stătea,
zâmbind, un bărbat înalt şi chipeş cu ochi experimentaţi, cu un
nas lung galic şi un păr prematur încărunţit. Jacques Robbinet,
Ministrul francez al Culturii.
Asta era! Cum îl cunoscuse Bourne, cum deveniseră prieteni şi,
într-un anumit sens, compatrioţi, era încă un mister, dar cel puţin
acum ştia că avea un aliat pe care îl putea contacta şi pe care se
putea baza. Prinzând puţin curaj, Bourne puse sticla de scotch
sub bancă, un dar pentru primul vagabond care avea să o
remarce. Privi în jur fără să pară că o face. Bătrânul plecase şi, la
fel, aproape toţi porumbeii; doar câţiva dintre cei mai mari, cu
piepturile umflate pentru a-şi apăra teritoriul, mergeau ţanţoşi de
colo-colo, ciugulind ultimele firimituri. Doi tineri se sărutau pe o
bancă din apropiere; trei copii cu un casetofon trecură pe lângă ei
şi scoaseră sunete obraznice adresate cuplului îmbrăţişat.
Simţurile îi erau în alertă maximă – ceva era în neregulă, nelalocul
lui, dar nu îşi putea da seama ce.
Era extrem de conştient că momentul întâlnirii cu Deron se
apropia, dar instinctul îi spunea să nu se mişte până nu identifica
anomalia. Privi din nou oamenii din parc. Nici un bărbat cu barbă,
cu siguranţă nici unul care şchiopăta. Şi totuşi… În diagonală
văzu un bărbat care stătea aplecat înainte, cu coatele pe genunchi
şi mâinile împreunate. Privea un copil căruia tatăl său tocmai îi
dăduse un cornet cu îngheţată. Pe Bourne îl interesa faptul că
acesta purta o jachetă neagră de velur şi pantaloni negri. Avea
părul negru, nu cărunt, nu avea barbă şi, după felul normal în
care ţinea picioarele îndoite, Bourne era sigur că nu e şchiop.
Bourne, el însuşi un cameleon, un expert al deghizării, ştia că
una din cele mai bune metode de a rămâne ascuns era de a
schimba mersul, mai ales dacă cineva încerca să se ascundă de un
profesionist. Un amator putea observa aspecte de suprafaţă cum
ar fi culoarea părului sau hainele, dar pentru un agent pregătit,
felul în care te mişcai şi mergeai avea ceva la fel de individual ca o
amprentă. Încercă să-şi reamintească imaginea bărbatului din
toaleta restaurantului. Purtase perucă şi o barbă falsă? Bourne nu
putea fi sigur. Era sigur, însă, că bărbatul purtase o jachetă de
velur închisă la culoare şi pantaloni negri. Din poziţia în care se
afla nu vedea faţa bărbatului, dar era clar că era mult mai tânăr
decât păruse bărbatul din toaletă.
Mai era ceva cu el, dar ce? Studie profilul feţei bărbatului câteva
secunde, apoi îşi dădu seama. Imaginea bărbatului care sărise la el

89
în pădurile de pe domeniul Conklin îi reveni imediat în minte. Era
forma urechii, culoarea maroniu-închis, configuraţia spiralei.
Doamne, se gândi el brusc dezorientat, ăsta era omul care
trăsese în el, care aproape reuşise să-l ucidă în peştera din
Manassas! Cum îl urmărise de acolo până aici, când Bourne
scăpase de toţi agenţii şi poliţiştii din zonă? Simţi cum îl străbate
un fior. Ce fel de om era cel care putea face asta?
Ştia că era un singur mod de a afla. Experienţa îi spunea că,
atunci când se afla în faţa unui inamic formidabil, singura cale de
a-i afla adevărata forţă era să facă ultimul lucru la care s-ar fi
aşteptat. Totuşi, ezită o secundă. Nu se confruntase niciodată cu
un inamic ca ăsta. Înţelegea că trecuse pe un teritoriu necunoscut.
Ştiind asta, se ridică şi traversă parcul încet şi atent, iar apoi se
aşeză lângă bărbat, văzând acum clar că faţa lui avea ceva de
asiatic în ea. După cum crezuse, bărbatul nu se sperie şi nu dădu
nici un semn că ar fi surprins. Continua să-l privească pe băieţel,
în timp ce îngheţata începea să se topească, tatăl său îi arăta cum
să răsucească cornetul pentru a linge picăturile.
— Cine eşti? spuse Bourne. De ce vrei să mă omori?
Omul de lângă el privea drept în faţă, fără să dea nici un semn
că ar fi auzit ce spusese Bourne.
— Ce scenă fericită de binecuvântare domestică. Vocea lui avea
ceva acid. Mă întreb dacă puştiul ştie că tatăl lui l-ar putea
abandona într-o clipă.
Bourne avu o reacţie ciudată la auzul vocii celuilalt în acest
decor. Era ca şi cum ar fi ieşit din umbre pentru a popula pe
deplin lumea celor din jurul lor.
— Indiferent cât de tare vrei să mă omori, spuse Bourne, nu mă
poţi atinge aici, în public.
— Băiatul are, cât, şase ani aş zice. Mult prea tânăr pentru a
înţelege natura vieţii, prea tânăr să înţeleagă de ce ar pleca tatăl
lui.
Bourne clătină din cap. Conversaţia nu se desfăşura aşa cum
intenţionase.
— Ce te face să crezi asta? De ce şi-ar abandona acest tată fiul?
— O întrebare interesantă din partea unui om cu doi copii.
Jamie şi Alison, nu?
Bourne tresări de parcă celălalt i-ar fi înfipt un pumnal în
coaste. Frica şi furia se rostogoleau în el, dar îi permise doar furiei
să iasă la suprafaţă.
— Nici măcar nu o să te întreb cum de ştii atât de multe despre

90
mine, dar îţi spun atât, ai făcut o greşeală fatală ameninţându-mi
familia.
— O, nu e nevoie să crezi asta. Nu am planuri cu copiii tăi,
spuse Khan plat. Mă întrebam doar cum se va simţi Jamie când n-
o să te mai întorci.
— Nu-mi voi părăsi niciodată fiul. Voi face orice e nevoie să mă
întorc la el în siguranţă.
— Mi se pare ciudat că eşti aşa de înflăcărat când vorbeşti
despre familia ta de acum, de vreme ce i-ai părăsit pe Dao, Joshua
şi Alyssa.
Acum frica începuse să ia proporţii în interiorul lui Bourne.
Inima îi bătea puternic şi simţea o durere ascuţită în piept.
— Despre ce vorbeşti? Cum ai ajuns la ideea că i-am părăsit?
— I-ai lăsat în voia sortii, nu?
Bourne simţi că pierde controlul asupra realităţii.
— Cum îndrăzneşti! Au murit! Mi-au fost smulşi cu forţa şi nu i-
am uitat niciodată!
Umbra unui zâmbet arcui marginile buzelor celuilalt, de parcă
ar fi învins târându-l pe Bourne dincolo de bariera invizibilă.
— Nici chiar când te-ai căsătorit cu Marie? Nici când s-au
născut Jamie şi Alison? Tonul lui era controlat acum, ca şi cum ar
fi încercat să ţină în frâu ceva din interiorul său cel mai adânc. Ai
încercat să faci copii după Joshua şi Alyssa. Ai folosit chiar şi
aceleaşi iniţiale pentru nume.
Bourne se simţea de parcă fusese bătut crunt. În urechi simţea
un muget incipient.
— Cine eşti? repetă cu o voce strangulată.
— Sunt cunoscut sub numele de Khan. Dar cine eşti tu, David
Webb? Un profesor de lingvistică poate să se simtă ca acasă în
sălbăticie, dar sigur nu ştie să lupte corp la corp; nu ştie cum să
facă o plasă-cuşcă în stil Viet Cong; nu ştie să fure o maşină. Mai
presus de orice, nu ştie să se ascundă cu succes de CIA.
— Se pare, atunci, că suntem un mister unul pentru celălalt.
În jurul gurii lui Khan jucă acelaşi zâmbet înnebunitor şi
enigmatic. Bourne simţi o furnicătură a părului de la baza gâtului,
sentimentul că ceva din memoria lui sfărâmată încerca să iasă la
suprafaţă.
— Spune-ţi asta în continuare. Adevărul e că aş putea să te ucid
acum, chiar în locul ăsta public, spuse Khan extrem de veninos.
Zâmbetul se risipise la fel de repede cum un nor îşi schimbă forma
şi, la baza bronzată şi netedă a gâtului, un fel de furie, mult timp

91
ţinută în frâu, scăpase pentru o clipă la suprafaţă. Ar trebui să te
ucid acum. Dar o asemenea acţiune extremă m-ar expune celor doi
agenţi CIA care au intrat în parc prin partea de nord.
Fără să mişte capul, Bourne îşi îndreptă privirea în direcţia
indicată. Khan avea dreptate. Doi oameni ai Agenţiei scanau feţele
celor din imediata lor vecinătate.
— Cred că e momentul în care plecăm. Khan se ridică, privi în
jos spre Bourne un moment. Situaţia e simplă. Ori vii cu mine, ori
eşti prins.
Bourne se ridică şi, mergând alături de Kahn, ieşi din parc.
Khan se afla între Bourne şi agenţi şi alese o direcţie care să-l
menţină în poziţia asta. Din nou, Bourne era impresionat de
experienţa tânărului, precum şi de gândirea lui în situaţii extreme.
— De ce faci asta? întrebă Bourne. Nu rămăsese imun la
temperamentul dezvăluit pentru o clipă al celuilalt, o vâlvătaie pe
cât de enigmatică, pe atât de alarmantă. Khan nu răspunse.
Se alăturară şuvoiului de pietoni şi curând se pierdură în el.
Khan îi văzuse pe cei patru agenţi intrând la Lincoln Fine Tailors şi
le reţinuse repede feţele. Nu fusese greu; în jungla în care crescuse
singur, identificarea instantanee a unui individ făcea adesea
diferenţa dintre viaţă şi moarte. În orice caz, spre deosebire de
Webb, ştia unde erau toţi patru şi acum îi căuta pe ceilalţi doi,
pentru că în acest moment crucial în care îşi conducea ţinta spre
un loc ales de el nu voia nici un fel de intruşi.
Destul de sigur, îi zări înainte în mulţime. Erau în formaţie
standard, unul pe fiecare parte a străzii, îndreptându-se drept spre
ei. Se întoarse către Webb pentru a-l avertiza, doar pentru a
descoperi că era singur în aglomeraţie. Webb dispăruse fără urmă.

92
 7
În cotloanele cele mai ascunse ale Humanistas, Ltd. se afla o
staţie sofisticată de ascultare care monitoriza traficul clandestin de
semnal al diferitelor reţele mari de informaţii. Nici o ureche umană
nu auzea datele, pentru că nici o ureche umană nu ar fi putut să
înţeleagă ceva. De vreme ce semnalele erau criptate, traficul
interceptat era prelucrat de o serie de programe sofisticate
alcătuite din algoritmi de programare euristică – adică programe ce
aveau capacitatea de a învăţa. Exista un program pentru fiecare
reţea de informaţii, pentru că fiecare agenţie alesese un algoritm de
criptare diferit.
Divizia de programare de la Humanistas avea mai mult succes
decât altele, dar ideea era că, mai mult sau mai puţin, Spalko ştia
tot ce se întâmpla în lume. Unul dintre codurile recent sparte era
cel al CIA, astfel încât, la câteva ore după ce Directorul ordonase
lichidarea lui Bourne, Stepan Spalko citea acest lucru.
— Excelent, spuse el. Acum totul merge conform planului. Puse
decriptarea pe masă, apoi deschise o hartă a oraşului Nairobi pe
un monitor. Parcurse harta până ce găsi zona de la periferie unde
preşedintele Jomo voia să fie trimisă echipa medicală a
Humanistas pentru a-i ajuta pe bolnavii de SIDA aflaţi în
carantină.
În acel moment îi sună telefonul mobil. Ascultă vocea de la
celălalt capăt al liniei. Îşi verifică ceasul, apoi spuse:
— Ar trebui să fie timp suficient. Ai făcut bine. Apoi, luă liftul
către biroul lui Ethan Hearn de la etaj. Pe drum dădu un singur
telefon, obţinând în câteva minute ceea ce mulţi oameni din
Budapesta încercaseră să obţină, fără succes, timp de săptămâni –
un loc lângă orchestră la opera din seara aceea.
Cel mai tânăr nou membru al departamentului de dezvoltare al
Humanistas, Ltd. lucra intens la computer, dar se ridică imediat ce
intră Spalko. Arăta la fel de curat şi îngrijit cum îşi imagina Spalko
că arătase când venise la lucru de dimineaţă.
— Nu trebuie să te formalizezi aici, Ethan, spuse Spalko cu un
zâmbet relaxat. Nu suntem în armată, ştii.
— Da, domnule. Mulţumesc. Hearn îşi întinse spatele. Lucrez de
la şapte de azi dimineaţă.

93
 — Cum merge strângerea de fonduri?
— Am două cine şi un prânz cu perspective solide, aranjate
pentru începutul săptămânii viitoare. V-am trimis prin e-mail o
copie de pe scrisorile pe care vreau să le trimit personal celor care
vor participa.
— Bun, bun. Spalko aruncă o privire prin cameră, ca pentru a
se asigura că nu-i asculta nimeni. Spune-mi, ai smoching?
— Sigur, domnule. Altfel nu mi-aş putea face treaba.
— Excelent. Du-te acasă şi pune-l pe tine.
— Domnule? Sprâncenele tânărului se uniseră între ele de
surprindere.
— Te duci la operă.
— În seara asta? Aşa din scurt? Cum aţi făcut rost de bilete?
Spalko râse.
— Ştii, îmi place de tine, Ethan, sunt gata să pariez că eşti
ultimul om cinstit de pe planetă.
— Domnule, nu am nici o îndoială că dumneavoastră sunteţi
acela.
Spalko râse din nou de expresia uimită care apăruse pe faţa
tânărului.
— A fost o glumă, Ethan. Hai, acum. Nu avem timp de pierdut.
— Dar treaba… Hearn arătă spre computer.
— Într-un fel, diseară vei fi la muncă. La operă va fi un bărbat
pe care vreau să-l recrutez ca donator. Spalko avea un aer atât de
relaxat, atât de nonşalant, încât Hearn nu bănui absolut nimic.
Omul ăsta – numele lui e Laszlo Molnar…
— Nu am auzit niciodată de el.
— Nu aveai cum. Vocea lui Spalko scăzu, luă un ton
conspirativ. Deşi e destul de bogat, e paranoic să nu ştie nimeni.
Nu e pe nicio listă de donatori, de asta te pot asigura eu şi dacă
faci vreo aluzie la bogăţia lui, ai putea foarte bine să-ţi iei gândul
că vei mai vorbi vreodată cu el.
— Înţeleg pe deplin, domnule, spuse Hearn.
— E un fel de connaisseur, deşi în vremurile noastre mie mi se
pare că acest cuvânt şi-a pierdut o mare parte din semnificaţie.
— Da, domnule. Hearn încuviinţă din cap. Cred că ştiu ce vreţi
să spuneţi.
Spalko era destul de sigur că tânărul nu avea nici o idee la ce se
referea şi în gânduri i se strecură o uşoară urmă de regret. Cândva
fusese la fel de naiv ca Hearn, cu o sută de ani în urmă sau cel
puţin aşa i se părea.

94
 — În orice caz, lui Molnar îi place opera. Are abonament de ani
de zile.
— Ştiu exact cum să procedez cu cazuri dificile asemenea lui
Laszlo Molnar. Hearn îşi îmbrăcă cu dexteritate sacoul. Puteţi
conta pe mine.
— Cumva, ştiam că pot, rânji Spalko. Acum, odată ce l-ai
agăţat, vreau să-l duci la Underground. Ştii barul, Ethan?
— Sigur, domnule. Dar va fi destul de târziu. După miezul
nopţii, cu siguranţă.
Spalko îşi duse arătătorul la nas.
— Alt secret. Molnar e o pasăre de noapte. Va rezista, oricum.
Se pare că-i place să fie convins. Trebuie să perseverezi, Ethan,
înţelegi?
— Perfect.
Spalko îi înmână o bucată de hârtie cu numărul locului lui
Molnar.
— Atunci, du-te. Distracţie plăcută. Îl împinse uşor. Şi baftă.

Faţada impunătoare în stil românesc a Magyar Allami

Operahaz, Opera de Stat din Ungaria, era scăldată în lumină,
înăuntru, holul minunat, ornat în auriu şi roşu, înalt de trei etaje,
strălucea în lumina a ceea ce păreau a fi zece mii de vârfuri de
lance de lumină din sofisticatul candelabru care cobora din
tavanul boltit şi pictat cu fresce, aidoma unui clopot uriaş.
În acea seară se juca Hary Janos de Zoltan Kodaly, o operă
tradiţională care se afla în repertoriul favorit încă din 1926. Ethan
Hearn intră grăbit în vastul foaier din marmură, care răsuna de
vocile societăţii din Budapesta adunate pentru festivităţile serii.
Smochingul lui era făcut dintr-o ţesătură fină şi era bine croit, dar
nu se putea spune că e de firmă. În meseria lui, ceea ce purta şi
modul în care o făcea erau extrem de importante. Se orienta spre
haine elegante, care nu ieşeau în evidenţă, niciodată prea ţipătoare
sau prea scumpe. Când cereai donaţii, numele jocului era
umilinţa.
Nu voia să întârzie, dar încetini pasul, deşi nu voia să piardă
vreun moment din acea perioadă ciudată şi electrică dinaintea
ridicării cortinei, când inima aproape că-ţi sărea din piept.
Studiind cu asiduitate obiceiurile societăţii budapestane şi-a dat
seama că aceasta avea ceva dintr-o operă bună. Îi plăcea Hary
Janos atât pentru muzica sa, care deriva din muzica populară
maghiară, cât şi pentru basmul pe care bătrânul soldat Janos îl

95
spune despre salvarea fiicei împăratului, promovarea sa la gradul
de general, virtuala sa înfrângere de unul singur a lui Napoleon şi,
în final, despre cucerirea inimii fiicei împăratului. Era o fabulă
dulce, scăldată în istoria sângeroasă a Ungariei.
În cele din urmă se dovedi că deşi întâmplarea făcuse să întârzie
puţin, pentru că citise bucata de hârtie dată de Spalko, reuşi să-l
identifice pe Laszlo Molnar care, împreună cu alţii, îşi ocupase deja
locul. Din câte reuşi să-şi dea seama Hearn la o primă vedere,
acesta era un bărbat între două vârste, de înălţime medie, destul
de corpolent, cu o claie de păr negru şi lucios, capul lui nu era
mult diferit de o ciupercă. Din urechi şi de pe spatele mâinilor cu
degete scurte îi răsărea o pădure de păr ţepos. O ignora pe femeia
din stânga lui care, în orice caz, vorbea parcă prea tare cu
însoţitorul ei. Locul din dreapta lui Molnar era liber. Se părea că
venise singur la operă. Cu atât mai bine, se gândi Hearn
ocupându-şi locul de lângă orchestră. O secundă mai târziu,
luminile scăzură în intensitate, orchestra începu să cânte preludiul
şi cortina se ridică încet.
Mai târziu, în timpul pauzei, Hearn îşi o luă o ceaşcă de
ciocolată fierbinte şi se amestecă în mulţimea fără griji. Astfel
evoluase specia umană. Invers decât lumea animală, femela era cu
siguranţă membra mai colorată a speciei. Femeile erau învăluite în
rochii lungi din mătase de shantung, mohair veneţian, satin
marocan care cu doar câteva luni în urmă se aflaseră în vitrinele
aleilor de haute-couture din Paris, Milano sau New York. Bărbaţii,
impecabili în smochinguri de firmă, păreau mulţumiţi să le dea
târcoale partenerelor care chicoteau în grupuri, aducându-le
şampanie sau ciocolată fierbinte atunci când era nevoie, dar, în
majoritatea timpului, părând extrem de plictisiţi.
Hearn savurase prima parte a operei şi abia aştepta încheierea.
Totuşi, nu-şi uitase misiunea. De fapt, în timpul spectacolului îşi
petrecuse un timp alcătuind o abordare. Nu-i plăcea niciodată să
se închidă într-un plan; mai degrabă folosea prima evaluare
vizuală a viitorului client pentru a crea o abordare. Pentru un ochi
antrenat, atât de multe se puteau scoate din indiciile vizuale.
Clientului îi păsa de aspectul exterior? Îi plăcea mâncarea sau îi
era indiferentă? Bea sau fuma? Era cultivat sau needucat? În
amestec intrau toţi aceşti factori şi mulţi alţii.
Astfel că, în momentul în care Hearn se apropie, era sigur că va
putea începe o conversaţie cu Laszlo Molnar.
— Mă scuzaţi, spuse Hearn pe cel mai umil ton cu putinţă. Sunt

96
iubitor de operă. Mă întrebam dacă şi dumneavoastră iubiţi opera.
Molnar se întorsese. Purta un smoching Armani care-i scotea în
evidenţă umerii laţi, ascunzându-i în acelaşi timp, cu eleganţă,
umflătura burţii. Urechile lui erau foarte mari şi, de la o distanţă
aşa de mică, chiar mai păroase decât păruseră la prima vedere.
— Sunt student al operei, spuse el încet şi, pentru simţurile
încordate ale lui Hearn, prudent. Hearn arboră cel mai seducător
zâmbet al său şi îl privi drept în ochi. Să fiu sincer, continuă
Molnar, aparent înmuiat, mă pasionează.
Asta se potrivea perfect cu ceea ce îi spusese Spalko, se gândi
Hearn.
— Am abonament, spuse el simplu şi degajat. Am de mai mulţi
ani şi am observat că şi dumneavoastră aveţi unul. Râse uşor. Nu
am ocazia să întâlnesc prea mulţi oameni care iubesc opera. Soţia
mea preferă jazzul.
— A mea iubea opera.
— Sunteţi divorţat?
— Văduv.
— O, îmi pare rău!
— S-a întâmplat cu ceva vreme în urmă, spuse Molnar,
încălzindu-se puţin, acum că scăpase această informaţie intimă.
Îmi lipseşte aşa de mult încât nu am vândut locul ei.
Hearn întinse o mână.
— Ethan Hearn.
După o uşoară ezitare, Molnar îi strânse mâna în mâna lui
păroasă.
— Laszlo Molnar. Încântat de cunoştinţă.
Hearn se înclină curtenitor.
— Aţi vrea să bem o ciocolată fierbinte împreună, domnule
Molnar?
Oferta păru să-l mulţumească pe celălalt care încuviinţă:
— Aş fi încântat.
Traversând împreună mulţimea pestriţă, făcură schimb de
impresii despre piesele de operă favorite şi compozitorii lor. De
vreme ce Hearn îi ceruse lui Molnar să fie primul, se asigură că
aveau multe în comun. Molnar era din nou mulţumit. Aşa cum
observase Spalko, Hearn avea ceva onest şi deschis, până şi cel
mai părtinitor ochi l-ar fi apreciat. Avea abilitatea de a fi natural
chiar şi în cele mai artificiale situaţii. Sinceritatea spiritului îl
prinse pe Molnar, uitând că ar trebui să fie prudent.
— Vă place spectacolul? întrebă el în timp ce-şi beau ceaşca de

97
ciocolată.
— Foarte mult, răspunse Hearn. Dar Hary Janos e atât de plină
de emoţie încât mărturisesc că mi-ar plăcea cu mult mai mult dacă
aş vedea expresiile de pe feţele interpreţilor principali. Sincer să
spun, când am cumpărat abonamentul, nu mi-am putut permite
nimic mai aproape, iar acum e aproape imposibil să obţin un loc
mai bun.
Un moment, Molnar nu spuse nimic, iar Hearn se temu că nu
va avea nici un fel de reacţie. Apoi spuse spontan, de parcă tocmai
îi trecuse prin minte:
— V-ar place să staţi pe locul soţiei mele?

— Încă o dată, spuse Hasan Arsenov. Trebuie să parcurgem din

nou secvenţa de evenimente care ne vor aduce libertatea.
— Dar le ştiu la fel de bine cum îţi cunosc faţa, protestă Zina.
— Destul de bine cât să parcurgi drumul până la destinaţia
finală legată la ochi?
— Nu fi ridicol, îl apostrofa ea.
— În islandeză, Zina. Acum vorbim numai în islandeză.
În camera lor, planurile Hotelului Oskjuhlid din Reykjavik erau
întinse pe tot biroul uriaş. În lumina îmbietoare a veiozei se
dezvăluia fiecare strat al hotelului, de la fundaţie la sistemele de
securitate, scurgere, încălzire şi aer condiţionat, la planurile
etajelor în sine. Pe fiecare coală albastră supradimensionată erau
făcute citeţ o serie de note, săgeţi care indicau direcţia, semne care
arătau măsurile suplimentare de securitate luate de fiecare
naţiune participantă la summitul contra terorismului. Informaţiile
lui Spalko cuprindeau detalii impecabile.
— Din momentul în care trecem de securitatea hotelului, spuse
Arsenov, vom avea foarte puţin timp să ne atingem scopul. Partea
cea mai proastă e că nu vom şti cât de puţin timp ne ia până
ajungem acolo şi facem o probă. De asta e şi mai imperativ să nu
existe nici o ezitare, nici o greşeală – nici măcar o mişcare greşită!
În ardoarea sa, ochii îi fulgerau. Apucând o eşarfa a ei, o conduse
la capătul camerei. I-o înfăşură în jurul capului, legând-o suficient
de strâns cât să fie sigur că nu vedea nimic.
— Tocmai am intrat în hotel. Îi dădu drumul. Acum vreau să
parcurgi ruta pentru mine. Te voi cronometra. Dă-i drumul!
Două treimi din parcurs ea se descurcă bine, dar apoi, la
intersecţia a ceea ce ar fi trebuit să fie două coridoare alăturate,
făcu stânga în loc de dreapta.

98
 — Eşti terminată, spuse el dur. Smulgându-i legătura de pe
ochi. Chiar şi dacă îţi corectai greşeala, nu ajungeai la ţintă la
timp. Paza – fie ea americană, rusă sau arabă – te-ar prinde şi te-
ar împuşca mortal.
Zina tremura, furioasă pe ea însăşi şi pe el.
— Cunosc faţa asta, Zina. Lasă furia, spuse Hasan. Emoţia
distruge concentrarea, iar acum ai nevoie de concentrare. Când o
să parcurgi drumul legată la ochi fără nici o greşeală, terminăm
pentru seara asta.

O oră mai târziu, cu misiunea îndeplinită, Zina spuse:

— Vino în pat, iubitule!
Arsenov, îmbrăcat acum numai într-un halat simplu de
muselină, negru, cu cordon în talie, clătină din cap. Stătea în
picioare lângă fereastra imensă, privind lucirea diamantină a
nopţii budapestane reflectată în apa întunecată a Dunării.
Zina se întinse goală pe pilota de pe pat şi râse încet, gutural.
— Hasan, pipăie. Îşi trecu palma, degetele lungi şi frumoase
peste cearşafuri. Bumbac egiptean sută la sută, atât de luxos.
El se încruntă la ea, un pufnet de dezaprobare întunecându-i
faţa.
— Tocmai asta e, Zina. Arătă spre sticla pe jumătate plină de pe
noptieră. Coniac Napoleon, cearşafuri moi, o pilotă care atârnă pe
jos. Luxul ăsta nu e pentru noi.
Zina deschise ochii larg, buzele ei groase formând o grimasă.
— Şi de ce nu?
— Lecţia pe care tocmai ţi-am dat-o ţi-a intrat pe o ureche şi ţi-a
ieşit pe cealaltă? Pentru că noi suntem războinici, pentru că am
renunţat la toate averile lumeşti.
— Ai renunţat şi la armele tale, Hasan?
El clătină din cap, cu ochii duri şi reci.
— Armele noastre au un scop.
— Şi lucrurile astea moi au un scop, Hasan. Mă fac fericită.
El scoase un sunet gutural, scurt şi concis.
— Nu vreau să am aceste lucruri, Hasan, spuse Zina răguşit,
doar să le folosesc pentru o noapte sau două. Întinse o mână spre
el. Nu poţi să renunţi la regulile tale de fier nici măcar pentru un
timp atât de scurt? Amândoi am muncit mult azi; merităm puţină
relaxare.
— Vorbeşte în numele tău. Nu mă las sedus de lux, spuse el
sec. Mă dezgustă că pe tine te-a sedus.

99
 — Nu cred că te dezgust. Ea văzuse ceva în ochii lui, un fel de
negare de sine pe care, în mod destul de natural, o interpretase
greşit drept punctul forte al naturii lui ascetice.
— Bine atunci, spuse ea. Sparg sticla de coniac şi presar cioburi
în pat, numai vino.
— Ţi-am spus, o avertiză el întunecat. Nu glumi cu treburile
astea, Zina.
Ea se ridică, se apropie de el în genunchi, cu sânii scăldaţi în
lumina aurie a lămpii, legănându-se provocator.
— Sunt extrem de serioasă. Dacă vrei să stăm într-un pat al
suferinţei când facem dragoste, cine sunt eu să mă opun?
El o privi multă vreme. Nu îi trecu prin cap că ea continua să-l
tachineze.
— Tu nu înţelegi. Făcu un pas spre ea. Drumul nostru e
pecetluit. Suntem legaţi de Tariqat, calea spirituală către Allah.
— Nu mă distrage, Hasan. Încă mă gândesc la arme. Îl înşfacă
de halat şi îl trase spre ea. Cealaltă mână se întinse şi mângâie
blând materialul bandajului în care era înfăşurată zona împuşcată
Apoi trecu mai sus.

Felul lor de a face dragoste era la fel de fioros ca o luptă corp la

corp. Se năştea în mod egal din dorinţa de a-i face rău celuilalt,
precum şi din nevoia fizică. Era îndoielnic că dragostea juca vreun
rol în burduşeala lor de ciocane pneumatice, în gemete şi în
eliberare. Din punctul lui de vedere, Arsenov îşi dorea să fie
îngropat în patul de cioburi de sticlă despre care glumea Zina,
astfel încât, când unghiile ei se înfigeau în el, îi rezista, obligând-o
să strângă mai tare, să-i rănească pielea. Era destul de dur cât să
o determine să îşi folosească dinţii, să-l muşte de muşchii
puternici ai umerilor, de piept, de braţe. Abia când valul crescând
de durere ameninţa să depăşească plăcerea, ciudata senzaţie
halucinatorie în care el se pierdea scădea puţin în intensitate.
Avea nevoie de o pedeapsă pentru ceea ce îi făcuse lui Khalid
Murat, compatriotul şi prietenul lui. Nu conta că făcuse ceea ce
era necesar pentru ca poporul lui să supravieţuiască şi să
prospere. De câte ori îşi spusese că Murat fusese sacrificat pe
altarul viitorului Ceceniei? Şi totuşi, asemenea unui păcătos, unui
paria, era bântuit de îndoială şi frică, avea nevoie de o pedeapsă
crudă. Deşi, cu adevărat, se gândea el acum în mica moarte a
eliberării sexuale, nu era întotdeauna aşa cu profeţii? Tortura asta
nu era o dovadă în plus că destinul pe care şi-l alesese era cel

100
drept?
Lângă el, Zina îi zăcea în braţe. Putea să se afle la kilometri
depărtare, deşi într-un anumit sens şi mintea ei era plină de
gânduri cu privire la profeţi. Ori, mai exact, un anumit profet.
Acest profet al zilei din urmă îi dominase mintea încă de când îl
atrăsese pe Hasan în pat. Ura faptul că Hasan nu voia să se
bucure de luxul din jurul lui şi astfel, când el o înşfăcase, nu la el
se gândea şi când intrase în ea, în mintea ei nu era deloc el, ci la
Stepan Spalko se gândea ea. Şi când, apropiindu-se de sfârşit, îşi
muşcase buza, nu o făcuse din pasiune, aşa cum credea Hasan, ci
de frică să nu strige numele lui Spalko. Voia atât de mult să o facă,
măcar pentru a-l răni pe Hasan într-un mod care să-i taie
răsuflarea, căci era sigură de dragostea pentru ea. Această
dragoste i se părea stupidă şi naivă, ceva infantil, ca un copil care
căuta sânul mamei. El îşi dorea de la ea căldură şi adăpost, dar
pântecul ei ripostă rapid. Era o dragoste care-i făcea pielea de
găină.
Dar ce îşi dorea ea…
Gândurile îi îngheţară când el se aplecă spre ea, oftând.
Presupusese că dormea, dar nu era aşa, sau ceva îl excitase.
Acum, satisfăcându-i dorinţele, nu avea timp pentru propriile
gânduri. Îi simţi mirosul masculin, ridicându-se ca o ceaţa
înaintea zorilor şi respiraţia lui deveni mai rapidă.
— Mă gândeam, şopti el, la ce înseamnă să fii profet, dacă într-o
zi poporul nostru o să mă numească astfel.
Zina nu spuse nimic, ştiind că el îşi dorea ca ea să nu vorbească
acum, doar să asculte, în timp ce el se asigura încă o dată de calea
aleasă. Asta era slăbiciunea lui Arsenov, cea pe care nimeni
altcineva nu o cunoştea, cea pe care i-o arăta numai ei. Se întreba
dacă Khalid Murat fusese suficient de inteligent încât să bănuiască
această slăbiciune. Era aproape sigură că Stepan Spalko era.
— Coranul ne spune că fiecare profet este o încarnare a unui
atribut divin, continuă Arsenov. Moise este manifestarea
aspectului transcendent al realităţii, pentru abilitatea lui de a
vorbi cu Dumnezeu fără intermediar. În Coran, Dumnezeu îi spune
lui Moise: „Nu te teme, tu eşti dincolo de lucrurile fireşti”. Iisus
este manifestarea stării profetice. Când era copil, a strigat,
„Dumnezeu mi-a dat Cartea şi m-a făcut profet”.
Dar Mohamed este manifestarea spirituală şi încarnarea tuturor
numelor lui Dumnezeu. Mohamed însuşi a spus: „Ceea ce a creat
Dumnezeu prima dată a fost lumina mea. Eu eram profet când

101
Adam era încă între apă şi pământ”.
Zina aşteptă timp de câteva bătăi ale inimii pentru a fi sigură că
el terminase de a face pe profetul. Apoi, cu o mână pe pieptul lui
care se ridica şi cobora încet, întrebă de parcă ar fi ştiut că el
dorea să facă asta:
— Şi care e atributul tău divin, profetul meu?
Arsenov îşi întoarse capul pe pernă astfel încât să o vadă în
întregime. Lampa din spate îi proiecta aproape toată faţa în umbră,
doar o linie de foc rămânea ca o tuşă de pictură pe obraz şi pe
falcă şi el fu prins într-un gând pe care de cele mai multe ori îl
ţinea ascuns, chiar şi faţă de sine. Nu ştia ce ar fi făcut fără forţa
şi vitalitatea ei. Pentru el, pântecul ei reprezenta nemurirea, locul
sacru din care aveau să se ivească fiii lui, linia lui genealogică ce
avea să se continue pentru eternitate. Dar ştia că acest vis nu
putea deveni realitate fără ajutorul lui Spalko.
— Zina, dac-ai şti ce va face Şeicul pentru noi, ce ne va ajuta să
devenim!
Ea îşi lipi obrazul de braţul îndoit.
— Spune-mi.
El clătină însă din cap, cu un uşor zâmbet care-i juca în colţul
gurii.
— Ar fi o greşeală.
— De ce?
— Pentru că trebuie să vezi cu ochii tăi, fără să ştii dinainte, cât
de devastatoare poate fi această armă.
Acum, privind în ochii lui Arsenov, femeia simţi că o străbătu
un fior de gheaţă care ajunse până în inimă, locul unde rareori
avea curajul să privească. Poate că simţea ceva din teribila putere
ce avea să fie dezlănţuită în Nairobi peste trei zile. Dar cu
clarviziunea uneori dobândită a amanţilor, ea înţelegea că ceea ce
pe Hasan îl interesa cel mai mult era frica pe care această formă a
morţii – sau orice se va dovedi a fi – o va provoca. El voia să
folosească frica, asta era destul de clar. Frica ce se putea folosi
asemenea unei săbii a dreptăţii pentru a recâştiga tot ceea ce
pierduseră cecenii în secole de abuz, strămutări şi măcel.
De la o vârstă fragedă, Zina cunoscuse în mod intim frica. Tatăl
ei, slab şi muribund din cauza bolii disperării care sfâşia Cecenia
asemenea unei ciume, care cândva îşi susţinuse familia aşa cum
trebuie să facă toţi bărbaţii ceceni, acum nu-şi putea arăta faţa pe
stradă de frică să nu fie ridicat de ruşi. Mama ei, cândva o tânără
frumoasă, ajunsese în ultimii ani o babă cu pieptul scobit şi părul

102
rar, vedere slabă şi memorie proastă.
Când se întorcea acasă de la strânsul de gunoaie zilnic, trebuia
să meargă pe jos trei kilometri până la cea mai apropiată pompă de
apă, să stea la coadă o oră sau două şi apoi să se întoarcă acasă,
cărând găleata plină până la etajul al cincilea unde se afla camera
lor murdară.
Apa aceea! Uneori, chiar şi acum, Zina se trezea înecându-se,
cu gustul ei de terebentină în gură.
Într-o noapte, mama ei s-a aşezat şi nu s-a mai ridicat
niciodată. Avea douăzeci şi opt de ani, dar părea de două ori mai
bătrână. Avea plămânii plini de smoală, de la focurile de petrol
care ardeau continuu. Când fratele mai mic al Zinei se plânsese că
îi e sete, bătrâna o privise pe Zina şi-i spusese:
— Nu mă pot ridica. Nici măcar pentru apă. Nu mai pot
continua…
Zina se rostogoli şi, răsucindu-şi corpul, stinse lampa. Luna,
până atunci nevăzută, umplu fereastra. În locul în care partea de
sus a bustului ei cădea către mijlocul subţire, o mică pată a
luminii ei reci cădea pe pat, iluminându-i vârfurile sânilor sub
care, la adăpostul curbei adânci, se odihnea mâna lui Hasan. În
afara acelei pete era numai întuneric.
Stătu mult timp cu ochii deschişi, ascultând respiraţia regulată
a lui Hasan, aşteptând să o cuprindă somnul. Cine ştia ce
înseamnă frica mai bine decât cecenii? se întreba. Pe faţa lui
Hasan era scrisă istoria lamentabilă a poporului lor. Nu conta
moartea, nu contau ruinele, el vedea un singur rezultat: răzbunare
pentru Cecenia. Şi, cu inima îngreunată de disperare, Zina ştia că
trebuia atrasă atenţia lumii prin ceva. În aceste timpuri, exista
doar un mod de a o face. Ştia că Hasan avea dreptate: Moartea
trebuia să vină într-un mod pe care nimeni nu şi l-ar fi imaginat,
dar nu putea nici măcar să încerce să-şi închipuie ce preţ puteau
plăti cu toţii.

103
 8
Lui Jacques Robbinet îi plăcea să-şi petreacă dimineţile cu
soţia, bând cafea cu lapte, citind ziarele şi discutând cu ea despre
economie, copii şi vieţile prietenilor lor. Nu vorbeau niciodată
despre munca lui.
Avea o regulă strictă, să nu ajungă niciodată la birou până la
prânz. Odată ajuns, petrecea în jur de o oră citind documente,
memorandumuri interdepartamentale şi altele de acest gen,
trimiţând răspunsuri prin e-mail când era necesar. La telefon
răspundea asistenta lui, care înregistra toate apelurile şi îi aducea
mesajele pe care ea le considera urgente. În acest lucru, ca în tot
ce făcea pentru Robbinet, era exemplară. O pregătise personal şi
instinctele ei nu dădeau greş niciodată.
Mai mult decât orice, era extrem de discretă. Asta însemna că
Robbinet îi putea spune unde lua prânzul în fiecare zi cu amanta –
fie într-un bistro liniştit, fie în apartamentul ei din arondismentul
patru. Acest lucru era esenţial, pentru că Robbinet lua prânzuri
lungi, chiar şi după standardele franţuzeşti. Rareori se întorcea la
birou înainte de patru, dar adesea stătea la birou până după
miezul nopţii, comunicând cu corespondenţii lui americani. Titlul
oficii al lui Robbinet putea fi acela de Ministru al Culturii, dar în
realitate era spion la un nivel atât de înalt, încât îi raporta direct
preşedintelui francez.
În această seară, totuşi, ieşise la cină, după-amiaza dovedindu-
se atât de obositor de agitată încât, trebuise să-şi amâne întâlnirea
zilnică până seara târziu. Era o chestie care-l preocupa intens.
Prietenii lui americani îi trimiseseră o sancţiune cu aplicare
mondială şi în timp ce o citea, sângele îi îngheţase, căci ţinta ce
trebuia lichidată era Jason Bourne.
Cu ani în urmă, Robbinet îl cunoscuse pe Bourne acolo unde
nici nu te gândeai, la un centru de sănătate. Robbinet îşi rezervase
un weekend la un centru de sănătate de lângă Paris, ca să fie cu
amanta lui de atunci, o tipă micuţă cu apetituri enorme. Fusese
balerină de balet; Robbinet încă îşi mai amintea cu multă pasiune
supleţea minunată a trupului ei. În orice caz, cei doi se întâlniseră
la saună şi intraseră în vorbă. În cele din urmă, într-un mod
extrem de îngrijorător, el avea să descopere că Bourne se afla acolo

104
căutând un anume agent dublu. Dându-i de urmă, o ucisese în
timp ce Robbinet îşi făcea un tratament – nămol verde, dacă
memoria îl ajuta. Un lucru bun, de asemenea, de vreme ce agenta
dublă se dădea drept terapeuta lui Robbinet şi voia să-l asasineze.
E vreun loc unde o persoană poate fi mai vulnerabilă decât pe
masa unui terapeut? Robbinet se întreba şi acum. Ce putea să
facă după asta, dacă nu să-l invite pe Bourne la o cină exagerat de
scumpă! În acea seară, mâncând foie gras, rinichi de viţel în sos de
muştar şi tarte Tatin, toate unse cu trei sticle minunate din cel mai
bun Bordeaux rubiniu. Dezvăluindu-şi reciproc secretele, au
devenit buni prieteni.
Bourne era omul prin care Robbinet îl cunoscuse pe Alexander
Conklin şi devenise omul de legătură al acestuia în operaţiunile
din Quay d’Orsay şi ale Interpolului.
În cele din urmă, încrederea lui Robbinet în asistentă a fost
norocul lui Bourne, căci el primi apelul de la ea când se afla la
cafea şi un decadent millefeuille la Chez Georges cu Delphine. Îi
plăcea restaurantul atât pentru mâncare, cât şi pentru locaţia în
sine. Pentru că era peste drum de Bursă – echivalentul francez
pentru Wall Street – era frecventat de brokeri şi oameni de afaceri,
oameni mult mai discreţi decât politicienii bârfitori cu care
Robbinet era obligat din când în când să se intersecteze.
— Vă caută cineva, îi spuse asistenta lui în telefon. Din fericire,
ea îi monitoriza apelurile de după program de acasă. Zice că
trebuie să vă vorbească urgent.
Robbinet îi zâmbi lui Delphine. Amanta lui era o frumuseţe
elegantă şi matură, având o înfăţişare diametral opusă celei a
soţiei lui de treizeci de ani. Purtaseră o conversaţie încântătoare
despre Aristide Maillot, ale cărui nuduri voluptuoase erau expuse
la Tuilleries şi Jules Massenet, despre a cărui operă Manon
amândoi credeau că e prea lăudată. Sincer, el nu putea să
înţeleagă obsesia masculină americană pentru fete abia ieşite din
adolescenţă.
Gândul de a-şi lua o amantă de vârsta fiicei lui i se părea
înfricoşător, ca să nu spunem fără sens. Despre ce ar avea de
vorbit la cafea şi millefeuille!
— Ţi-a spus numele? întrebă el în telefon.
— Da. Jason Bourne.
Robbinet simţi cum pulsul lui o luă razna.
— Dă-mi-l la telefon, spuse el imediat. Apoi, pentru că nu se
cădea să vorbească la telefon în faţa amantei indiferent de durata

105
convorbirii, se scuză şi ieşi afară în ceaţa plăcută a serii pariziene,
aşteptând să audă vocea vechiului său prieten.

— Dragul meu Jason. Cât timp a trecut?

Dispoziţia lui Bourne se schimbă când auzi vocea lui Jacques
Robbinet în telefonul mobil. În sfârşit, vocea cuiva din interior care
nu încerca – spera! – să-l omoare. Gonea pe Capital Beltway într-o
altă maşină pe care o furase, mergând să se întâlnească cu Deron.
— Ca să spun sincer, nu ştiu.
— Au trecut ani de zile, îţi vine să crezi? zise Robbinet. Dar, de
fapt, trebuie să-ţi spun că am obţinut informaţii despre tine prin
Alex.
Bourne, care iniţial simţise un tremur, începu să se relaxeze.
— Jacques, ai auzit despre Alex.
— Da, mon ami. Directorul CIA din America a trimis un ordin la
nivel mondial pentru tine. Nu se poate să-l fi ucis tu pe Alex. Ştii
cine a făcut-o?
— Încerc să aflu. Tot ce ştiu sigur pentru moment e că se poate
să fie implicat un individ pe nume Khan.
Pauza de la celălalt capăt al telefonului dură atât de mult, încât
Jason fu obligat să întrebe:
— Jacques? Mai eşti acolo?
— Da, mon ami. M-ai speriat, asta e tot. Robbinet trase cu
putere aer în piept. Acest Khan e cunoscut. E un asasin
profesionist, de prima mână. Noi înşine ştim că e responsabil
pentru o grămadă de lovituri la nivel înalt, în toată lumea.
— Care sunt ţintele lui?
— În primul rând politicieni – preşedintele statului Mali, de
exemplu dar de asemenea, din când în când, oameni de afaceri
puternici. În măsura în care am putut să ne dăm seama, nu e nici
om politic, nici ideolog, ia comisioane strict pentru bani. Nu crede
în nimic altceva.
— Cel mai periculos tip de asasin.
— Aici nu încape nici o îndoială, mon ami, spuse Robbinet. Îl
bănuieşti că l-a ucis pe Alex?
— E posibil, spuse Bourne. L-am întâlnit pe domeniul lui Alex
imediat după ce am găsit cadavrele. Se poate ca el să fi chemat
poliţia, pentru că a apărut când eu eram încă în casă.
— O înscenare clasică, fu de acord Robbinet.
Bourne tăcu un moment gândindu-se la Khan, care l-ar fi putut
împuşca mortal în campus sau, mai târziu, din punctul avantajos

106
din salcie. Faptul că nu o făcuse îi spunea multe lui Bourne.
Aparent, nu era un comision normal pentru Khan; pânda era
personală, un fel de vendetă care trebuia să-şi aibă originile în
junglele din Asia de Sud-Est. Presupunerea cea mai logică era
aceea că Bourne îl ucisese pe tatăl lui Khan. Acum, fiul voia să se
răzbune. Din ce alt motiv ar fi obsedat de familia lui Bourne? Din
ce alt motiv l-ar fi întrebat pe Bourne de ce l-a abandonat pe
Jamie? Această teorie se potrivea perfect cu circumstanţele.
— Ce îmi mai poţi spune despre Khan? spuse Bourne apoi.
— Foarte puţine, răspunse Robbinet, cu excepţia vârstei, care e
douăzeci şi şapte.
— Arată mai tânăr de atât, mustăci Bourne. De asemenea, e
jumătate asiatic.
— Umblă zvonul că e pe jumătate cambodgian, dar ştii cât te
poţi baza pe zvonuri.
— Şi cealaltă jumătate?
— Ai ghicit la fel de bine ca mine. E singuratic, fără vicii
cunoscute, domiciliu necunoscut. A apărut pe scenă acum şase
ani, ucigându-l pe primul-ministru din Sierra Leone. Înainte de
asta, parcă nici nu ar fi existat.
Bourne privi în oglinda retrovizoare.
— Deci a ucis pentru prima dată oficial la vârsta de douăzeci şi
unu de ani.
— Frumoasă petrecere de lansare, nu? zise Robbinet sec.
Ascultă, Jason, în legătură cu Khan, nu pot sublinia suficient de
mult cât e de periculos. Dacă e implicat în vreun fel, trebuie să fii
extrem de atent.
— Pari speriat, Jacques.
— Sunt, mon ami. Când e vorba de Khan, nu e nici o ruşine să
fii speriat. Şi ţie ar trebui să-ţi fie. O doză sănătoasă de frică te face
prudent şi, crede-mă, e timpul pentru prudenţă.
— N-o să uit, spuse Bourne. Se strecură prin trafic, căutând
ieşirea potrivită. Alex lucra la ceva şi cred că din cauza asta a fost
ucis. Nu ştii nimic despre lucrurile în care era implicat, nu?
— M-am văzut cu Alex aici în Paris poate acum şase luni. Am
luat cina împreună. Mi-a lăsat impresia că era teribil de preocupat.
Dar îl ştii pe Alex, întotdeauna secretos ca un mormânt. Robbinet
oftă. Moartea lui e o pierdere teribilă pentru noi toţi.
Bourne ieşi de pe Beltway pe Şoseaua 123, apoi merse până la
Tysons Corner.
— NX 20 îţi spune ceva?

107
 — Asta e tot ce ai? NX 20?
Conduse până la zona de parcare C din Tysons Corner.
— Mai mult sau mai puţin. Caută un nume, Dr. Felix Schiffer. Îl
pronunţă pe litere. Lucrează pentru DARPA.
— A, acum mi-ai dat ceva util. Să văd ce pot face.
Bourne îi lăsă numărul de mobil, coborând din maşină.
— Ascultă, Jacques. Sunt în drum spre Budapesta, dar aproape
că nu mai am nici un ban.
— Nici o problemă, spuse Robbinet. Folosim acelaşi
aranjament?
Bourne habar n-avea, dar nu avea de ales, trebuia să accepte.
— Bon. Cât?
Urcă pe scara rulantă, pe lângă Aviary Court.
— O sută de mii ar trebui să ajungă. O să mă cazez la Danubius
Grand Hotel folosind numele lui Alex. Scrie pe pachet „păstraţi
până la sosire”.
— Mais oui, Jason. Se va face exact cum doreşti. Te mai pot
ajuta cu ceva?
— Nu pentru moment. Bourne îl văzu pe Deron înaintea lui,
stând în faţa unui magazin care se numea Dry Ice. Mulţumesc
pentru tot, Jacques.
— Nu uita să fii prudent, mon ami, spuse Robbinet înainte de a
închide. Cu Khan în teren, orice se poate întâmpla.

Deron îl văzuse pe Bourne şi încetini pasul pentru ca acesta să-l

poată ajunge din urmă. Era un bărbat zvelt, cu pielea ciocolatie, o
faţă scobită, cu pomeţi înalţi şi ochi care străluceau de o
inteligenţă ascuţită. Cu haina lui uşoară, costumul fin croit şi
geanta diplomat din piele strălucitoare, arăta exact ca un om de
afaceri. Când ajunseră să meargă unul lângă altul prin mall,
zâmbi.
— Mă bucur să te văd, Jason.
— Păcat că circumstanţele sunt atât de cumplite.
Deron râse.
— Ce dracu’, numai când te loveşte dezastrul te văd!
În timp ce vorbeau, Bourne arunca priviri în stânga şi-n
dreapta, calculând rute de scăpare, scrutând feţe.
Deron îşi deschise servieta şi îi dădu lui Bourne un plic subţire:
— Paşaport şi lentile de contact.
— Mulţumesc. Bourne puse pachetul deoparte. Îţi fac plata într-
o săptămână.

108
 — Oricând. Deron flutură o mână de artist cu degete lungi. Ai
credit la mine. Îi dădu lui Bourne un alt obiect. Situaţiile grele cer
măsuri extreme.
Bourne cântări arma în mână.
— Din ce e făcut? E foarte uşor.
— Ceramică şi plastic. Ceva la care lucrez deja de câteva luni,
spuse Deron nu fără mândrie. Nu te ajută la distanţă, dar e bun de
aproape.
— În plus, nu va fi detectat la aeroport, zise Bourne.
Deron încuviinţă din cap.
— Şi muniţie. Îi dădu lui Bourne o cutie mică din carton.
Ceramică cu vârf de plastic, merge la calibru mic. Un alt avantaj,
uite aici, vezi găurile astea mici de pe ţeava – amortizează
zgomotul. Când tragi, nu scoate aproape nici un fel de sunet.
Bourne pufni.
— Asta nu taie din putere?
— Balistică de modă veche, omule, râse Deron. Crede-mă, dacă
pui jos pe cineva cu ăsta, rămâne jos.
— Deron, eşti un om cu talente neobişnuite.
— Hei, eu tre’ să fiu eu. Falsificatorul oftă din rărunchi. A-i
copia pe Bătrânii Maeştri are oarece farmec, cred. N-ai crede cât de
multe am învăţat studiindu-le tehnicile. Pe de altă parte, lumea pe
care mi-ai deschis-o tu – o lume despre care nimeni din mallul
ăsta în afară de noi nu ştie că există – ei, asta numesc eu emoţie.
Se iscase un vânt, un vestitor umed de schimbare, iar el se protejă
ridicând gulerul. Recunosc, cândva aveam o dorinţă secretă de a
vinde o parte din produsele mele mai neobişnuite unor oameni ca
tine. Clătină din cap. Dar nu o mai am. Ce fac acum în plus fac de
plăcere.
Bourne văzu un bărbat în pardesiu oprindu-se în faţa unei
vitrine pentru a-şi aprinde o ţigară. Încă mai era acolo, părând că
se uită la pantofii expuşi. Numai că erau pantofi de femei. Bourne
făcu un semn cu mâna şi amândoi cotiră la stânga, îndepărtându-
se de magazinul de pantofi. Într-o secundă, Bourne folosi
suprafaţa reflectorizantă disponibilă pentru a privi în spate.
Bărbatul în pardesiu nu se vedea nicăieri.
Bourne cântări arma în mână, părea uşoară ca aerul.
— Cât costă? spuse el.
— E un prototip, ridică din umeri Deron. Uite cum facem, spui
tu preţul în funcţie de cât te ajută. Am încredere că o să fii cinstit.

109
 Când Ethan Hearn venise pentru prima dată în Budapesta, îi
luase ceva timp să se obişnuiască cu faptul că ungurii erau pe cât
de precişi, pe atât de hotărâţi. Potrivit numelui, barul
Underground era situat în Pesta, pe Terez Koruta la numărul 30,
în subsolul unui cinematograf. Faptul de a se afla sub un
cinematograf era de asemenea un lucru potrivit cu ceea ce era
specific maghiarilor, căci Underground era un omagiu adus
binecunoscutului film unguresc al lui Emir Kusturica, cu acelaşi
nume. După părerea lui Hearn, barul era postmodern în sensul cel
mai urât al termenului. Pe tavan se vedeau bare de oţel,
intersectate de un şir de ventilatoare gigantice industriale care
împingeau aerul îmbâcsit de fum în jurul obişnuiţilor care beau şi
dansau. Dar lucrul pe care Hearn îl detesta cel mai mult la
Underground era muzica – un amestec zgomotos şi nepotrivit de
garage rock şi funk obositor.
Ciudat, pe Laszlo Molnar nu părea să-l deranjeze. De fapt, părea
dornic să rămână în mulţimea de oameni care dădeau din şolduri,
ca şi cum ar refuza să se întoarcă acasă. Era ceva fragil în
comportamentul său, se gândi Hearn, în râsul lui rapid şi abraziv,
în felul în care ochii lui alergau prin încăpere, nefixând niciodată
pe cineva sau ceva mult timp, ca şi cum ar fi avut de ascuns un
secret întunecat şi usturător. Ocupaţia lui Hearn îl făcea să aibă
de-a face cu foarte mulţi bani. Se întreba, nu pentru prima dată,
dacă atâta bogăţie putea avea un efect atât de distrugător asupra
sufletului uman. Poate că ăsta era motivul pentru care el nu
aspirase niciodată la bogăţie.
Molnar insistă să comande pentru amândoi un cocktail
neplăcut, foarte dulce, numit Causeway Spray care conţinea
whisky, bere de ghimbir, Triple Sec şi lămâie. Găsiră o masă într-
un colţ unde Hearn abia dacă putea citi micul meniu şi îşi
continuară discuţia despre operă care, dat fiind decorul, părea
absurdă.
Abia după a doua băutură, Hearn îl văzu pe Spalko, care stătea
în partea din spate a clubului, învăluit într-un nor de fum. Şeful
său îi prinse privirea, iar Hearn se scuză şi se duse la el. Lângă
Spalko erau doi bărbaţi. Nu arătau ca şi cum locul lor ar fi fost în
Underground, dar, îşi spuse Hearn, nici el sau Laszlo Molnar nu se
potriveau. Spalko îl conduse pe un coridor slab luminat cu becuri
minuscule, ca nişte steluţe şi deschise uşa îngustă a unei încăperi
despre care Hearn îşi închipui că e biroul Managerului. Înăuntru
nu era nimeni.

110
 — Bună seara, Ethan. Spalko zâmbi, închizând uşa. Se pare că
ţi-ai confirmat reputaţia. Bine lucrat!
— Mulţumesc, domnule.
— Şi acum, spuse Spalko foarte bonom, e timpul să preiau eu.
Hearn auzea duduitul de oase sfărâmate al basului prin pereţi.
— Nu credeţi că ar trebui să mai rămân suficient cât să vă
prezint?
— Nu e necesar, te asigur. E timpul să te odihneşti. Se uită la
ceas. De fapt, dată fiind ora târzie, ce-ar fi să-ţi iei liber mâine?
— Domnule, nu aş putea – se înfrână Hearn.
Spalko râse.
— Poţi, Ethan şi o vei face.
— Dar mi-aţi spus în termeni clari…
— Ethan, am puterea de a face politica şi, la fel, am puterea de
a face excepţii de la ea. Când vine canapeaua de dormit, poţi face
ce vrei, dar mâine ai liber.
— Da, domnule. Tânărul înclină din cap, rânjind prosteşte. Nu
avusese o zi liberă de trei ani. O dimineaţă în pat în care să nu
facă nimic decât să citească ziarul şi să întindă marmeladă de
portocale pe pâinea prăjită, ăsta era raiul. Mulţumesc. Vă sunt
recunoscător.
— Du-te atunci. Până când te întorci la birou, o să citesc şi o să
notez sugestii la scrisoarea de colectare de fonduri, zise el şi-l
conduse pe Hearn afară din biroul supraîncălzit. Când îl văzu pe
tânăr urcând scările către uşa din faţă, făcu un semn din cap către
cei doi bărbaţi de lângă el şi porniră împreună prin hărmălaia
frenetică din bar.
Laszlo Molnar începuse să-şi caute noul prieten cu privirea prin
fumul dens şi luminile colorate. Când se ridicase Hearn, fusese
atras de fundul care se unduia al unei tinere cu fustă scurtă, dar
în cele din urmă îşi dăduse seama că tânărul întârzia mai mult
decât era de aşteptat. Molnar fu surprins când în locul lui Hearn
se aşezară în stânga şi în dreapta lui cei doi bărbaţi.
— Ce e asta? spuse cu vocea sugrumată de frică. Ce vreţi?
Bărbaţii nu spuseră nimic. Cel din dreapta îl apucă de mână cu
o forţă îngrozitoare, care îl tăcu să se cutremure. Era prea şocat ca
să strige, dar chiar şi dacă ar fi avut prezenţa de spirit să o facă,
vuietul neîncetat al clubului l-ar fi acoperit. Dată fiind situaţia,
stătu înmărmurit în timp ce bărbatul din stânga îi înţepa coapsa
cu o seringă. Se termină atât de repede, se procedase aşa de
discret, încât nimeni nu ar fi putut observa ceva.

111
 Dură treizeci de secunde pentru ca drogul care i se injectase lui
Molnar să-şi facă efectul. Ochii i se rostogoliră în orbite şi corpul i
se înmuie. Cei doi bărbaţi erau pregătiţi pentru asta şi îl ridicară
odată cu ei, manevrându-l în poziţia din picioare.
— Nu ţine la băutură, îi spuse unul dintre ei unui client din
apropiere şi râse. Ce poţi face cu asemenea oameni? Clientul ridică
din umeri şi, hlizindu-se, reîncepu să danseze. Nimeni nu îi mai
privi în timp ce îl scoteau pe Laszlo Molnar din Underground.
Spalko îi aştepta într-un BMW lung şi lucios. Îl băgară pe
Molnar, inconştient, în portbagajul maşinii, apoi urcară în faţă,
unul la volan, celălalt în dreapta lui.
Noaptea era luminoasă şi senină. Luna plină se vedea de ziceai
că e la o aruncătură de băţ. Lui Spalko i se părea că tot ce trebuia
să facă era să întindă un deget şi ar fi putut să o împingă ca pe o
piesă de şah pe tabla de catifea neagră a cerului.
— Cum a mers? întrebă.
— Uşor ca gândul, răspunse şoferul pornind motorul.

Bourne ieşi din Tysons Center cât de repede putu. Deşi i se

păruse un loc sigur pentru întâlnirea cu Deron, acum pentru el
securitatea era un cuvânt relativ. Conduse până la Wal-Mart de pe
bulevardul New York. Era în buricul târgului, o zonă suficient de
aglomerată cât să se simtă anonim.
Trase în parcela dintre străzile 12 şi 13, pe partea cealaltă a
bulevardului şi parcă. Cerul începuse să se înnoreze; orizontul din
partea de sud era ameninţător de negru. Ajuns înăuntru, îşi luă
haine, articole de toaletă, un încărcător pentru telefonul mobil şi
alte câteva obiecte utile. Apoi căută un rucsac în care să pună
totul cu uşurinţă. Aşteptând la coada de la casă, împreună cu
toată lumea, simţi cum se nelinişteşte. Nu părea să privească pe
nimeni, dar în realitate era cu ochii după orice gest de atenţie
mascată îndreptat spre el.
În minte i se îngrămădeau prea multe gânduri. Fugea de
Agenţie, pentru ceea ce echivala cu un preţ pus pe capul lui. Era
vânat de un tânăr ciudat de impresionant şi extrem de talentat,
care din întâmplare era unul dintre cei mai cunoscuţi asasini
internaţionali. Îşi pierduse cei mai buni doi prieteni, dintre care
unul părea implicat în ceea ce părea o activitate în afara
programului extrem de periculoasă.
Preocupat de aceste lucruri, nu-l văzu pe şeful pazei care
mergea în spatele lui. Devreme, în această dimineaţă, un ofiţer al

112
Agenţiei îl informase despre fugar dându-i aceeaşi fotografie pe
care o văzuse seara trecută la televizor şi cerându-i să fie cu ochii
în patru după criminal. Agentul îi explicase că vizita lui făcea parte
din plasa de urmărire, el şi alt agent mergând în toate marile
magazine, cinematografe şi alte asemenea locuri şi asigurându-se
că toţi agenţii de securitate ştiau că a-l prinde pe Jason Bourne
era prioritatea lor numărul unu. Paznicul simţi un amestec de
mândrie şi frică când se întoarse în loc şi intră în birou, unde
formă numărul pe care i-l dăduse agentul.
Câteva secunde mai târziu, agentul închise telefonul, iar Bourne
se afla în toaleta bărbaţilor. Folosind maşina de tuns electrică pe
care o cumpărase, îşi rase aproape tot părul de pe cap. Apoi îşi
schimbă hainele, punându-şi blugi, o cămaşă de cowboy în roşu
cu alb cu capse şi nişte pantofi sport Nike. Scoase recipientele pe
care le cumpărase de la raionul de farduri şi le puse pe marginea
unei chiuvete. Se machie cu pricepere, aplicând un fond de ten
mai închis decât culoarea lui naturală. Lentilele de contact aduse
de Deron îi transformară ochii în căprui-închis. Din când în când,
era obligat să se oprească atunci când cineva intra sau se spăla,
dar în general toaleta bărbaţilor era pustie.
Când termină, se privi în oglindă. Nu foarte mulţumit, îşi făcu o
aluniţă la vedere, sus, pe unul dintre obraji. Acum transformarea
era completă. Strângându-şi lucrurile, ieşi din toaletă şi străbătu
magazinul, îndreptându-se spre uşile din sticlă de la intrarea
principală.

Martin Lindros se afla în Alexandria, adunând rămăşiţele

lichidării prost lucrate de la Lincoln Fine Tailors, când primise
apelul de la şeful securităţii de la Wal-Mart de pe bulevardul New
York. În această dimineaţă decisese ca el şi detectivul Harry Harris
să se despartă, împânzind zona cu echipele lor. Lindros ştia că
Harris era cu câţiva kilometri mai aproape decât el, pentru că
poliţistul teritorial dăduse raportul cu nici zece minute în urmă.
Era într-o încurcătură diabolică. Ştia că o să aibă de furcă cu
Directorul din cauza ratării de la Fine. Dacă Bătrânul afla că îl
lăsase pe un detectiv de poliţie să ajungă în ultima locaţie
cunoscută a lui Bourne înaintea lui, nu o să mai audă niciodată
cum se termină treaba. Era o situaţie proastă, se gândi el în timp
ce pornea maşina. Dar prioritatea numărul unu era să-l prindă pe
Bourne. Dintr-o dată, se hotărî. La dracu‘ cu secretele
interdepartamentale şi geloziile, se gândi. Îşi porni telefonul, îl

113
contactă pe Harris şi îi dădu adresa de la Wal-Mart.
— Harry, ascultă-mă cu atenţie, trebuie să-l abordezi în tăcere.
Treaba ta e să asiguri zona. Trebuie să te asiguri că Webb nu
scapă, nimic mai mult. În nici un caz nu trebuie să te arăţi sau să
încerci să-l prinzi. E clar? Sunt la câteva minute în urma ta.

Nu sunt aşa de prost cum par, se gândea Harry Harris

coordonând cele trei maşini de patrulare din subordinea sa. Şi cu
siguranţă nu sunt aşa de prost cum mă crede Lindros. Avusese o
experienţă mai mult decât suficientă cu tipi federali şi mai avea
până să-i placă ce văzuse. Aceştia afişau o atitudine superioară, de
parcă celelalte forţe de poliţie habar n-aveau de nimic, trebuiau
conduse ca nişte copii. Atitudinea asta îi stătea lui Harris ca un os
în gât. Lindros îl întrerupea când încerca să-i expună propriile sale
teorii, aşa că de ce să se mai deranjeze să i le spună acum?
Lindros nu vedea în el nimic mai mult decât un animal de povară,
cineva care trebuia să fie atât de recunoscător că fusese ales să
lucreze pentru CIA, încât trebuia să execute ordinele fără greş şi
fără întrebări. Lui Harris îi era clar acum că e total exclus din
schemă. Lindros nu îl informase intenţionat despre faptul că
Bourne fusese văzut în Alexandria. Harris aflase doar din
întâmplare. Când intra în parcarea de la Wal-Mart, decise să preia
controlul asupra situaţiei cât încă mai avea această şansă.
Hotărât, înşfacă staţia de emisie-recepţie şi începu să dea ordine
oamenilor lui.

Bourne se afla lângă intrarea de la Wal-Mart când cele trei

maşini de poliţie ale statului Virginia sosiră în goană pe bulevardul
New York, cu sirenele urlând. Se întoarse în direcţia umbrelor. Nu
încăpea nici o îndoială, se îndreptau direct spre Wal-Mart. Fusese
descoperit, dar cum? Nu avea timp acum să se gândească la asta.
Trebuia să pună la cale un plan de fugă.
Maşina de patrulare opri cu scârţâit de roţi, blocând traficul şi
stârnind imediat strigăte de mânie din partea şoferilor. Bourne îşi
imagina un singur motiv pentru care îşi depăşiseră jurisdicţia.
Fuseseră recrutaţi de Agenţie. Poliţia Metropolitană din D.C.
trebuia să fie disperată.
Scoase mobilul lui Alex şi formă numărul de urgenţe.
— Sunt detectivul Morran de la Poliţia Statală din Virginia,
spuse el. Vreau să vorbesc cu un comandant de district imediat.
— Sunt al treilea comandant de district, Burton Philips, spuse o

114
voce de oţel în urechea lui.
— Ascultă, Philips, vi s-a spus în termeni cât se poate de clari
să nu vă băgaţi nasul în treaba noastră. Acum mă pomenesc cu
maşinile voastre apărând la Wal-Mart de pe bulevardul New York
şi…
— Eşti în centrul districtului, Morran. Ce mama dracului îţi
bagi nasul în jurisdicţia mea?
— E treaba mea, spuse Bourne pe cea mai neplăcută voce cu
putinţă. Pune mâna pe telefon şi ia-ţi băieţii de pe capul meu.
— Morran, nu ştiu unde ai învăţat atitudinea asta de rahat, da’
cu mine nu merge. Jur că ajung acolo în trei minute şi-ţi smulg
ouăle cu mâna mea!
Strada era deja înţesată de poliţişti. În loc să se retragă în
magazin, Bourne, ţinându-şi genunchiul stâng rigid, şchiopătă
calm afară împreună cu alţi zeci de clienţi. Jumătate din efectivul
de poliţişti, conduşi de un detectiv înalt şi gârbovit, cu faţă de
moşneag, scanară rapid feţele celor din grup. Inclusiv pe a lui
Bourne, apoi se repeziră în magazin. Poliţiştii rămaşi se răspândiră
prin parcare. Câţiva păzeau bulevardul New York între străzile 12
şi 13, alţii se asigurau că cei nou-veniţi rămâneau în maşini şi mai
erau alţii care vorbeau în staţii, coordonând traficul.
În loc să se îndrepte spre maşină, Bourne făcu dreapta şi ocoli
colţul spre rampa de încărcare din spatele clădirii pe unde se făcea
aprovizionarea. Înaintea lui erau parcate trei sau patru camioane
care descărcau. Peste stradă şi în diagonală era Parcul Franklin.
Porni în acea direcţie.
Cineva strigă după el. Continuă să meargă, de parcă n-ar fi
auzit nimic. Auzi sirenele şi se uită la ceas. Comandantul Burton
Philips era punctual. Străbătuse jumătate din lungimea clădirii
când strigătele se auziră din nou, mai imperioase. Urmă un
zbucium de voci ridicate, într-o ceartă încinsă şi plină de
înjurături.
Se întoarse şi-l văzu pe detectivul gârbovit cu revolverul de
serviciu scos. Din spatele detectivului venea alergând silueta înaltă
şi impunătoare a comandantului Philips, cu părul argintiu
strălucind şi cu faţa încadrată de maxilare puternice, aprinsă din
pricina efortului şi furiei. La fel ca toţi demnitarii din toată lumea
asta, era flancat de o pereche de uriaşi înarmaţi, cu ochii
încruntaţi, la fel de mari ca umerii. Ţineau mâinile drepte pe lângă
arme, se pare gata să facă fărâme pe oricine ar fi fost suficient de
nebun să intervină în dorinţele comandantului lor.

115
 — Tu răspunzi de soldaţii ăştia din Virginia? strigă el.
— Poliţia statală, spuse detectivul gârbovit. Şi, mda, eu îi
conduc. Pufni la vederea uniformelor Poliţiei Metropolitane din
D.C. Ce mama dracu’ faci aici? Îmi strici operaţiunea.
— Operaţiunea ta! Comandantul Philips era apoplectic. Ieşi
dracu’ din treaba mea, javra dracu’!
Faţa îngustă a detectivului se albi.
— Pe cine faci tu javra dracu’?
Bourne dispăru. Parcul era exclus acum; pentru că ajunsese în
atenţia detectivului, trebuia să găsească un mijloc mai rapid de
fugă. Strecurându-se până la capătul clădirii, străbătu rândul de
camioane până ce găsi unul care fusese deja descărcat. Urcă în
cabină. Cheia era în contact şi o răsuci. Cu un uruit puternic şi
asurzitor, camionul porni.
— Hei, ce crezi că faci, amice?
Şoferul deschise uşa cu putere. Era un bărbat uriaş cu gâtul ca
un trunchi de copac şi braţe pe măsură. În timp ce urca, înşfacă o
carabină cu ţeava tăiată dintr-un loc ascuns deasupra capului.
Bourne îl izbi cu pumnul la rădăcina nasului. Începu să-i curgă
sânge, ochii şoferului se rostogoliră în orbite şi scăpă carabina din
mână.
— Îmi pare rău, amice, spuse Bourne în timp ce îi aplica o
lovitură suficientă cât să îl trimită în inconştienţă chiar şi pe un
bărbat cu dimensiunile de bivol ale şoferului. Trăgându-l pe
scaunul pasagerului după ce îl apucase de la spate de curea,
Bourne închise uşa şi puse camionul în mişcare.
În acel moment deveni conştient de noua prezenţă din jurul lui.
Un bărbat tânăr se băgase între cei doi opozanţi din forţele de
ordine, despărţindu-i cu brutalitate. Bourne îl recunoscu: Martin
Lindros, Adjunctul Directorului CIA. Deci Bătrânul îl însărcinase
pe Lindros cu aplicare acasă a sancţiunii. Ştirea era proastă. De la
Alex, Bourne ştia că Lindros este extraordinar de inteligent; nu
avea să fie atât de uşor de înşelat, aşa cum o arăta capcana bine
pusă la punct din Oraşul Vechi.
Toate aceste lucruri erau puse în discuţie din punct de vedere
tehnic acum, pentru că Lindros văzuse camionul ieşind din
parcare şi încercase să îl oprească făcând semne cu mâna.
— Nu părăseşte nimeni zona! strigă el.
Bourne îl ignoră, apăsând pe accelerator. Ştia că nu-şi permitea
să ajungă faţă în faţă cu Lindros; având experienţă de teren, omul
îşi putea da seama de deghizarea lui.

116
 Lindros scoase arma. Bourne îl văzu alergând spre porţile din
oţel galvanizat prin care trebuia să treacă, făcând semne din mâini
şi strigând din mers.
Înaintea lui, ca reacţie la ordinele lui urlate, doi poliţişti din
Virginia postaţi acolo închiseră porţile în grabă în timp ce un
vehicul al Agenţiei îşi croia drum prin filtrul rutier de pe
bulevardul New York, pe o traiectorie de interceptare a camionului.
Bourne îşi propti piciorul în pedala de acceleraţie şi, ca un
mamut rănit, camionul zvâcni înainte. Poliţiştii săriră din calea lui
în ultima secundă, apoi camionul spulberă porţile, smulgându-le
din balamale şi aruncându-le rotindu-se prin aer, pentru ca apoi
să se prăbuşească în lături. Băgă într-o treaptă de viteză inferioară
şi viră puternic la dreapta, apoi porni pe stradă cu o viteză din ce
în ce mai mare.
Privind în oglinda laterală supradimensionată a şoferului, văzu
maşina Agenţiei încetinind. Uşa din dreapta se deschise şi Lindros
sări înăuntru, trântind uşa după el. Maşina demară ca o rachetă,
ajungând camionul din urmă fără nici o dificultate. Bourne ştia că
nu putea merge mai repede decât maşina Agenţiei cu animalul
ăsta masiv, dar mărimea lui, un dezavantaj în privinţa vitezei,
putea fi un avantaj în alte privinţe.
Lăsă maşina să-l ajungă din urmă. Fără nici un avertisment,
aceasta acceleră, apărând lângă cabină. Îl văzu pe Martin Lindros,
cu buzele strânse într-o linie de concentrare, cu arma într-o mână
şi braţul pregătit, sprijinit de celălalt. Spre deosebire de actorii de
film, ştia să tragă dintr-un vehicul în viteză.
Exact când se pregătea să apese pe trăgaci, Bourne viră la
stânga. Maşina Agenţiei se lovi puternic de partea laterală a
camionului; Lindros ridică arma, în timp ce şoferul se străduia să
ţină maşina la distanţă de şirul de autovehicule parcate pe partea
cealaltă a străzii.
În momentul în care şoferul reuşi să vireze înapoi pe stradă,
Lindros începu să tragă în cabina camionului. Nu avea un unghi
bun şi era zdruncinat fără încetare, dar tirul fu suficient cât să-l
facă pe Bourne să vireze camionul la dreapta. Un glonţ îi zdrobise
fereastra laterală şi alte două trecuseră prin scaunul din spate,
lovindu-l pe camionagiu dintr-o parte.
— La dracu’, Lindros, zise Bourne. Oricât ar fi fost de rea
situaţia, nu voia să-şi păteze mâinile cu sângele omului acestuia
nevinovat. Deja se îndrepta spre vest; Spitalul Universitar George
Washington era pe strada 23, nu prea departe. Făcu dreapta, apoi

117
stânga pe strada K, fără să ţină cont de trafic, mugind din sirenă
la semafoare – un şofer de pe strada 18, probabil pe jumătate
adormit la volan, rată avertismentul şi intră drept în partea din
dreapta spate a camionului. Bourne se răsuci periculos, se luptă
să redreseze maşina pe drum şi-şi continuă drumul. Maşina lui
Lindros era încă în spatele lui, blocată acolo pentru că strada K, o
arteră principală împărţită în două de un scuar cu gazon, era prea
îngustă pentru ca şoferul să se poată strecura pe lângă el.
Când traversa strada 20, văzu pasajul subteran care avea să-l
ducă pe sub Washington Circle. Spitalul era la un cartier distanţă.
Privind înapoi, văzu că maşina Agenţiei nu mai era acolo. Plănuise
să o ia pe strada 22 spre spital, dar tocmai când se pregătea să
facă stânga, văzu maşina Agenţiei gonind direct spre el pe strada
22. Lindros ieşi pe fereastră şi începu să tragă în felul lui metodic.
Bourne apăsă tare pe acceleraţie şi camionul se smuci înainte.
Acum era hotărât să meargă prin pasaj, ajungând la spital prin
partea opusă. Dar, apropiindu-se de pasaj, îşi dădu seama că ceva
nu era în regulă. Tunelul de sub Washington Circle era complet
întunecat; la celălalt capăt nu se vedea deloc lumina zilei. Asta
putea însemna un singur lucru: fusese instalat un filtru rutier, o
fortăreaţă de vehicule aşezate de-a curmezişul străzii K.
Intră în pasaj cu viteză şi trecu într-o treaptă inferioară de
viteză apăsând tare pe frânele hidraulice numai când deja îl
înghiţise întunericul. În acelaşi timp, îşi ţinea podul palmei pe
claxon. Urletul ricoşă din piatră şi beton până ce deveni asurzitor,
ascunzând scârţâitul cauciucurilor provocat de virajul puternic al
lui Bourne la stânga, trecând cabina camionului peste linia de
demarcaţie astfel încât vehiculul ajunse perpendicular pe şosea.
Ieşi din cabină într-o secundă, alergând pe peretele nordic sub
protecţia ultimei maşini care gonea în cealaltă direcţie. Se oprise
pentru o secundă pentru ca şoferul să vadă accidentul, apoi
plecase în timp ce apăreau mai mulţi poliţişti. Camionul era între
el şi urmăritorii săi, care erau aliniaţi de la un perete la altul pe
toată lăţimea străzii K. El se repezi spre scara de întreţinere prinsă
de peretele tunelului şi începu să urce exact în momentul în care
reflectoarele se aprindeau. Întoarse capul, închise ochii şi continuă
să urce.
Câteva momente mai târziu văzu camionul şi strada de sub ei
scăldate în lumină. Bourne, ajuns aproape de tavanul boltit ai
pasajului, îl vedea pe Martin Lindros. Acesta vorbea într-o staţie de
emisie-recepţie şi reflectoarele se aprinseră din cealaltă direcţie.

118
Prinseseră camionul în cleşte. Spre camion alergau agenţi din
ambele capete ale străzii K, cu armele pregătite.
— Domnule, e cineva în cabina camionului. Agentul se apropie.
A fost împuşcat; sângerează destul de tare.
Lindros alerga cu faţa roşie şi încreţită de tensiune prin câmpul
de lumină orbitoare.
— E Bourne?
Deasupra lor, Bourne ajunsese la trapa de întreţinere. Trase
zăvorul, o deschise şi se pomeni printre copacii decorativi aliniaţi
pe Washington Circle. Traficul din jurul lui era intens, un dute-
vino continuu, fără sfârşit. În tunelul de sub el, camionagiul rănit
era transportat la spitalul cel mai apropiat. Acum era momentul ca
Bourne să se salveze.

119
 9
Khan acumulase prea mult respect faţă de talentul lui David
Webb de a dispărea pentru a mai pierde timp încercând să-l
găsească în mulţimea de oameni din Oraşul Vechi. În loc de asta,
se concentrase asupra agenţilor, urmărindu-i până la Lincoln Fine
Tailors, unde se întâlniseră cu Martin Lindros ca să-l informeze
despre operaţiunea ratată. Îi privi vorbind cu croitorul. În
concordanţă cu practicile standard de intimidare, îl scoseseră din
mediul său – în acest caz, magazinul – îndesându-l pe bancheta
uneia dintre maşini unde fusese reţinut fără nici o explicaţie, prins
între doi agenţi cu feţe ca de piatră. Din câte îşi dăduse seama din
conversaţia auzită între Lindros şi agenţi, nu scoseseră nimic
important de la croitor. El pretindea că agenţii ajunseseră aşa de
repede la magazin, încât Webb nu avusese timp să-i spună de ce
venise. În consecinţă, agenţii recomandau să i se dea drumul.
Lindros fusese de acord, dar, după ce croitorul se întorsese în
magazin, postase doi agenţi într-o maşină neinscripţionată peste
stradă, în caz că Webb încerca să-l contacteze a doua oară.
Acum, la douăzeci de minute de la plecarea lui Lindros, agenţii
se plictiseau. Îşi mâncaseră gogoşile şi îşi băuseră cutiile de Cola şi
stăteau în maşini mormăind că erau blocaţi aici la supraveghere în
timp ce confraţii lor îl urmăreau pe agentul notoriu, David Webb.
— Nu David Webb, spuse cel mai solid dintre agenţi. Directorul
a decis să-i spunem pe numele operaţional, Jason Bourne.
Khan, care era încă destul de aproape cât să audă tot, deveni
rigid. Desigur, auzise de Jason Bourne. Ani de zile, Bourne
avusese reputaţia de a fi fost cel mai bun asasin plătit
internaţional de pe planetă. Khan, cunoscând terenul aşa de bine,
catalogase jumătate din poveşti ca fiind scorneli, pe cealaltă
jumătate trecând-o la exagerări. Pur şi simplu nu era posibil ca un
singur om să fi avut îndrăzneala, experienţa şi viclenia de-a
dreptul animalică atribuite lui Jason Bourne. De fapt, o parte din
el nu credea deloc în existenţa lui Bourne.
Şi totuşi, iată-i pe aceşti doi agenţi CIA vorbind despre Jason
Bourne! Khan simţea că o să-i explodeze creierul. Era zguduit din
temelii. David Webb nu era doar profesor universitar de lingvistică,
aşa cum pretinsese dosarul lui Spalko, ci unul dintre cei mai mari

120
asasini din teren. Era omul cu care Khan se jucase de-a şoarecele
şi pisica de o zi încoace. Înţelese o grămadă de lucruri, nu în
ultimul rând fiind faptul că Bourne îl descoperise în parc.
Schimbarea feţei şi a părului şi chiar a felului de a merge fuseseră
întotdeauna lucruri suficiente pentru a înşela oamenii în trecut.
Dar acum avea de-a face cu Jason Bourne, un agent ale cărui
pricepere şi experienţă în arta deghizării, printre altele, erau
legendare şi destul de probabil egale cu ale sale. Bourne nu avea
să fie prins cu şmecheriile normale ale meseriei, oricât ar fi fost de
inteligente. Khan înţelese că va trebui să crească nivelul jocului,
dacă voia să câştige.
În trecere, se întrebă dacă adevărata identitate a lui Webb era
un alt lucru pe care Stepan Spalko îl ştiuse când îi dăduse lui
Khan dosarul curăţat. Khan credea că trebuia să fi ştiut. Era
singura explicaţie pentru faptul că Spalko aranjase să pună
asasinatele lui Conklin şi Panov în cârca lui Bourne. Era o tehnică
de dezinformare clasică. Atâta timp cât Agenţia credea că vinovatul
este Bourne, nu aveau nici un motiv să-l caute în altă parte pe
adevăratul criminal – şi, cu siguranţă, nu aveau nici o şansă să
descopere adevărul cu privire la motivul uciderii celor doi. În mod
clar, Spalko încerca să se folosească de Khan pe post de pion într-
un joc mai mare, exact aşa cum se folosea de Bourne. Khan
trebuia să afle ce punea la cale Spalko – nu voia să fie pionul
nimănui.
Pentru a dezgropa adevărul din spatele crimelor, Khan credea că
trebuia să ajungă la croitor. Nu conta ce declarase Agenţiei. Pentru
că îl urmărise pe Webb – pentru Khan era încă destul de dificil să
se gândească la el sub numele de Jason Bourne – ştia că Fine,
croitorul, avusese timp suficient să scuipe informaţiile pe care le
avea. Odată, în timp ce observa scena, croitorul Fine întorsese
capul, privind afară pe geamul maşinii şi Khan profitase de ocazie
pentru a-l privi în ochi. Ştiuse atunci că era un om mândru şi
încăpăţânat. Natura budistă a lui Khan îl făcea să considere
mândria o trăsătură de caracter indezirabilă, dar îşi dădea seama
că îl ajutase pe Fine, pentru că, cu cât agenţii îl asaltau mai tare,
cu atât mai mult se încăpăţâna să nu le dea satisfacţie. Agenţia nu
avea să scoată nimic de la el, dar Khan ştia să neutralizeze atât
mândria, cât şi încăpăţânarea.
Scoţându-şi jacheta de velur, rupse o parte din căptuşeală,
astfel încât agenţii să nu vadă în el mai mult de un client obişnuit
al atelierului Lincoln Fine Tailors.

121
 Traversând strada, intră în magazin, iar clopoţelul muzical sună
în urma lui. Una dintre femeile latino-americane ridică privirea din
benzile desenate de ziar pe care le citea, din mâncarea de la masa
de prânz, o cutie Tupperware de fasole cu orez terminată pe
jumătate. Se apropie de el şi îl întrebă cu ce îl putea ajuta. Era o
femeie voluptuoasă, cu un piept ferm şi plin şi ochi ciocolatii. El îi
spuse că jacheta ruptă fiind una dintre hainele lui preferate, venise
să vorbească cu domnul Fine în persoană. Ea dispăru în spate şi, o
secundă mai târziu, veni şi se aşeză din nou la locul ei, fără să-i
mai adreseze nici un cuvânt lui Khan.
Trecură câteva minute până ce apăru Leonard Fine. Arăta rău
din cauza dimineţii lungi şi extrem de neplăcute. Ca să spunem
adevărul, apropierea atât de clară şi intimă cu CIA îl secase de
puteri.
— Cu ce vă pot ajuta, domnule? Maria spune că aveţi o jachetă
care trebuie reparată.
Khan întinse haina de velur pe tejghea, întoarsă pe dos.
Fine o atinse cu aceeaşi delicateţe cu care un doctor palpează
un pacient bolnav.
— O, e numai căptuşeala. Ce noroc pe dumneavoastră. Velurul
este aproape imposibil de reparat.
— Lasă asta, spuse Khan în şoaptă. Sunt aici la ordinul lui
Jason Bourne. Îl reprezint.
Fine îşi păstră faţa nemişcată într-un mod admirabil.
— Habar n-am despre ce vorbeşti.
— Îţi mulţumeşte pentru faptul că l-ai scăpat de Agenţie,
continuă Khan, de parcă Fine nu ar fi spus nimic. Şi vrea să ştii că
exact în momentul ăsta doi agenţi te spionează.
Fine tresări uşor.
— Mă aşteptam la asta. Unde sunt? Degetele lui noduroase
frământau neliniştite jacheta.
— Chiar peste drum, spuse Khan. În Fordul Taurus alb.
Fine era destul de şmecher să nu se uite.
— Maria, spuse el destul de tare cât să audă femeia latino-
americană, e un Ford Taurus alb parcat peste drum?
Maria întoarse capul.
— Da, domnule Fine.
— Se vede dacă e cineva în el?
— Doi bărbaţi, spuse Maria. Înalţi, bine făcuţi. Foarte Dick
Tracy, la fel ca cei care au fost aici mai devreme.
Fine înjură printre dinţi. Îl privi în ochi pe Khan.

122
 — Spune-i domnului Bourne… spune-i că Leonard Fine îi
transmite „Să-l ajute Dumnezeu”.
Faţa lui Khan rămase impasibilă. Obiceiul american de a-l
invoca pe Dumnezeu în aproape orice împrejurare i se părea
extrem de dezgustător.
— Am nevoie de nişte informaţii.
— Desigur. Fine încuviinţă din cap recunoscător. Orice vrei.

Martin Lindros înţelegea în sfârşit sensul expresiei „furios de

scuipă foc”. Cum avea să mai dea ochii cu Bătrânul, ştiind că
Jason Bourne îi scăpase nu o dată, ci de două ori?
— Ce dracu’ credeai că faci încălcându-mi ordinele directe? urlă
din rărunchi. Zgomotul se repercuta cu ecou în tunelul de sub
Washington Circle, în timp ce Departamentul Transporturi încerca
să scoată camionul din poziţia în care îl lăsase Bourne.
— Hei, ascultă, eu am văzut subiectul când ieşea din Wal-Mart.
— Şi, prin urmare, l-ai lăsat să scape!
— Asta tu ai făcut, Lindros. Eu aveam un comandant de district
furios pe cap!
— Şi asta e altceva! urlă Lindros. Ăla ce dracu’ făcea acolo?
— Asta să-mi spui tu, deşteptule, că tu ai dat-o-n bară în
Alexandria. Dacă te deranjai să-mi spui şi mie, te puteam ajuta să
acoperi Oraşul Vechi. Îl cunosc ca pe buzunarul meu. Dar nu, tu
eşti federal, tu ştii mai bine, tu conduci spectacolul.
— Să fii sigur de asta! Deja am dat ordine oamenilor mei să
sune tot personalul pe care îl avem în aeroporturi, gări, staţii de
autobuz şi agenţiile de închirieri de maşini să fie cu ochii după
Bourne.
— Nu fi absurd, chiar şi dacă nu îmi legai mâinile, nu am
autoritatea de a lua astfel de decizii. Dar mi-am pus oamenii să
scotocească zona şi să nu uităm că ultima descriere corectă pe
care ai transmis-o tuturor nodurilor de transport a fost a mea.
Deşi Harris avea dreptate, Lindros continua să fumege.
— Vreau să ştiu de ce dracu’ ai băgat Poliţia Metropolitană în
asta? Dacă aveai nevoie de întăriri, trebuia să vii la mine.
— De ce dracu’ aş veni la tine, Lindros? Îmi spui şi mie un
motiv? Îmi eşti prieten sau ceva? Colaborăm sau ceva de genul
ăsta? La dracu’, nu. Harris avea o expresie de dezgust pe faţa-i
lugubră. Şi oficial, ca să ştii, nu eu am trimis după D.C. Ţi-am
spus, a sărit la mine din secunda în care a apărut, făcând spume
la gură că mă bag în teritoriul lui.

123
 Lindros abia dacă-l auzea. Ambulanţa, cu girofarul şi sirena
pornite, pleca să-l ducă pe şoferul de camion pe care el îl
împuşcase din greşeală la Spitalul Universitar George Washington.
Le luase aproape patruzeci şi cinci de minute să asigure zona, să o
marcheze ca scenă a crimei şi să-l extragă din cabină. Va trăi sau
va muri? Lindros nu voia să se gândească la asta acum. Avea să fie
uşor să spună că rana fusese din vina lui Bourne – ştia că
Bătrânul avea să facă să se întâmple aşa. Dar Directorul avea un
strat compus două treimi din pragmatism şi o treime din
amărăciune pe care Lindros ştia că nu ar fi putut să o egaleze
niciodată, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru asta. Oricare va fi
fiind soarta camionagiului, ştia că el era vinovat şi asta îi alimenta
perfect duşmănia. Poate că nu avea stratul cinic a Directorului,
dar nu avea obiceiul să se dea de ceasul morţii pentru acţiuni din
trecut ce nu se puteau repara, în loc de asta, îşi scuipa otrava din
suflet.
— Patruzeci şi cinci de minute! Harris mârâi în timp ce
ambulanţa îşi croia drum prin traficul oprit. Hristoase, bietul
nenorocit putea să moară de zece ori!
— Funcţionari civili!
— Şi tu eşti funcţionar civil, Harry, dacă mă ajută memoria,
spuse Lindros muşcător.
— Şi tu nu eşti?
Veninul se ridică în Lindros.
— Ascultă, mă, javră ordinară, io sunt făcut din alt material
decât voi, restul. Pregătirea mea…
— Toată pregătirea ta nu te-a ajutat să-l prinzi pe Bourne,
Lindros! Ai avut două şanse şi le-ai ratat pe amândouă!
— Şi tu cu ce m-ai ajutat?
Khan îi privea pe Lindros şi Harris cum se certau. Îmbrăcat în
salopeta departamentului de transporturi, arăta la fel ca toţi
oamenii din jurul lui. Nimeni nu-l întreba ce face. Trecuse aproape
de partea din spate a camionului, examinând cu ostentaţie
stricăciunile provocate de maşina care intrase în el, când
observase în umbră scara de fier ce urca pe peretele tunelului.
Privi în sus, întinzând gâtul. Se întreba unde duce. Bourne se
întrebase acelaşi lucru sau ştiuse deja? Acum, uitându-se în jur
pentru a se asigura că nimeni nu priveşte în direcţia lui, urcă
repede scara, având grijă să nu fie în raza farurilor maşinilor de
poliţie, pe unde nu îl putea vedea nimeni. Găsi trapa şi nu fu deloc
surprins să descopere că zăvorul era desfăcut. Deschise trapa şi

124
ieşi.
Din punctul cel mai de sus al Washington Circle se roti încet în
direcţia acelor de ceasornic, scanând toate lucrurile aflate aproape
sau la distanţă. În faţă îi bătea un vânt puternic. Cerul se
întunecase şi mai mult şi era străbătut de loviturile de ciocan ale
tunetelor, înăbuşite de distanţă, care din când în când se
rostogoleau prin canioanele şi bulevardele în stil european ale
oraşului. La vest se aflau parcarea Rock Creek, autostrada
Whitehurst şi Georgetown. Către nord se ridicau turnurile modeme
ale Hotelului Row – ANA, Grand, Park Hyatt şi Marriott, cu Rock
Creek în spatele lor. La vest era strada K, ce trecea pe lângă Piaţa
McPherson şi Parcul Franklin. La sud erau Foggy Bottom,
Universitatea George Washington, extrem de întinsă, monolitul
masiv al Departamentului de Stat. Şi mai departe, unde râul
Potomac cotea către est, lărgindu-se pentru a da naştere apelor
placide ale Bazinului Mareelor, văzu o pată argintie, un avion ce
stătea în aer aproape nemişcat, strălucind asemenea unei oglinzi,
prins deasupra norilor ce se înroşeau de la o ultimă rază de soare
înainte de a-şi începe aterizarea pe Aeroportul Naţional din
Washington.
Nările lui Khan se dilatară de parcă ar fi simţit mirosul prăzii.
Bourne mergea spre aeroport. Era sigur de asta pentru că, dacă ar
fi fost în locul lui Bourne, într-acolo s-ar fi îndreptat şi el în acel
moment.
Prevestirea rea a faptului că David Webb şi Jason Bourne erau
aceeaşi persoană îi crescuse în minte încă de când îi auzise pe
Lindros şi pe tovarăşii lui discutând despre asta. Ideea însăşi că el
şi Bourne se aflau în aceeaşi breaslă i se părea scandaloasă, o
violare a tot ce construise prin suferinţă pentru el însuşi. El – şi
numai el – fusese cel care se smulsese din noroiul junglei. Faptul
că supravieţuise acelor ani încărcaţi de ură era un miracol. Dar cel
puţin acele zile ale începuturilor fuseseră numai şi numai ale lui.
Acum să se pomenească împărţind scena pe care se hotărâse să o
cucerească, dintre toţi oamenii, cu David Webb, părea o batjocură
crudă şi o nedreptate de netolerat. Era un rău ce trebuia îndreptat,
cu cât mai repede, cu atât mai bine. Acum nu putea aştepta să se
confrunte cu Bourne, să-i spună adevărul, să vadă în ochii lui cum
revelaţia avea să îl distrugă dinspre interior spre exterior în timp ce
Khan îi lua viaţa.

125
 10
Bourne stătea în umbrele de sticlă şi crom ale terminalului de
Plecări Internaţionale. Aeroportul Naţional din Washington era o
casă de nebuni, plină de oameni de afaceri cu laptopuri şi trolere,
familii cu nenumărate valize; copii cu rucsacuri cu Mickey Mouse,
Power Rangers şi ursuleţi Teddy; bătrâni în scaune cu rotile; un
grup de mormoni predicatori în drum spre Lumea a Treia; iubiţi
ţinându-se de mână, cu bilete spre paradis. Dar, în ciuda mulţimii
de oameni, aeroporturile creau un sentiment de pustiu. Ca
urmare, Bourne nu vedea decât priviri goale, priviri întoarse către
interior ca un fel de apărare instinctivă a fiinţei umane în faţa
plictiselii.
O ironie care nu-i scăpa era faptul că în aeroporturi, unde
aşteptarea era o instituţie, timpul părea să stea în loc. Nu şi
pentru el. Acum fiecare minut conta, aducându-l mai aproape de a
fi lichidat chiar de către oamenii pentru care lucrase.
În cele cincisprezece minute de când se afla acolo, văzuse vreo
zece bărbaţi suspecţi în costum. Unii bântuiau prin sălile de
aşteptare, fumând şi bând din pahare mari de hârtie, de parcă ar fi
vrut să se amestece printre civili. Dar majoritatea erau la birourile
de check-in sau lângă acestea, uitându-se la pasagerii care stăteau
la coadă pentru a li se verifica bagajele şi a primi permisiunea de
îmbarcare. Bourne îşi dădu seama aproape imediat că avea să-i fie
imposibil să urce într-un avion comercial. Ce alte soluţii avea?
Trebuia să ajungă la Budapesta cât mai repede cu putinţă.
Era îmbrăcat cu nişte pantaloni de culoarea pielii, o geacă
ieftină de ploaie peste un pulover pe gât, o pereche de pantofi
Sperry Top-Sider în loc de pantofii sport, pe care-i aruncase într-
un coş de gunoi împreună cu celelalte haine pe care le purtase la
ieşirea din Wal-Mart. De vreme ce fusese descoperit acolo, era vital
să-şi schimbe înfăţişarea cât mai repede posibil. Dar acum, că
evaluase situaţia de la terminal, nu era deloc fericit de ceea ce
alesese.
Evitându-i pe agenţii care se plimbau, ieşi în ploaia măruntă a
nopţii şi luă un autobuz care avea să-l ducă la terminalul de
marfa. Se aşeză chiar în spatele şoferului, începând o conversaţie
cu el. Îl chema Ralph. Bourne se prezentase cu numele de Joe. Îşi

126
strânseră mâinile repede în timp ce autobuzul frâna la o trecere de
pietoni.
— Hei, trebuie să mă întâlnesc cu vărul meu la OnTime Cargo,
zise Bourne, dar, prostul de mine, am pierdut indicaţiile cum să
ajung acolo.
— Cu ce se ocupă? zise Ralph, virând pe banda rapidă.
— E pilot. Bourne se mută mai aproape de el. Voia cu disperare
să zboare cu American sau Delta, dar ştii tu cum merge treaba.
Ralph încuviinţă din cap, înţelegând.
— Bogaţii devin mai bogaţi şi săracii se duc la gară. Avea un nas
minuscul, părul dezordonat şi cearcăne adânci sub ochi. Nu-mi
povesti.
— Oricum, poţi să-mi arăţi unde e?
— Pot mai mult de atât, zise Ralph aruncându-i o privire lui
Bourne în oglindă. Când ajung la terminalul de marfă ies din tură.
Te duc chiar eu acolo.

Khan stătea în ploaie înconjurat de luminile strălucitoare ale

aeroportului şi calcula în minte cum stăteau lucrurile. Bourne va fi
mirosit de oamenii Agenţiei chiar înainte de a-i vedea. Khan
numărase mai bine de cincizeci, ceea ce însemna că încă de trei ori
pe atâţia adulmecau prin alte zone ale aeroportului. Credea că
Bourne ştia deja că nu putea să treacă de ei ca să se urce într-o
cursă externă, chiar dacă şi-ar fi schimbat hainele. Îl descoperiseră
la Wal-Mart, ştiau cum arăta acum, măcar atâta auzise în pasaj.
Îl simţea pe Bourne în apropiere. Când stătuse lângă el pe
banca din parc îi simţise greutatea, lungimea oaselor, forţa
musculară, jocul luminii pe trăsăturile feţei. Ştia că e acolo. În
acele puţine momente petrecute împreună, obiectul lui de studiu
fusese faţa lui Bourne. Fusese extrem de conştient că trebuia să
memoreze fiecare linie, felul în care fiecare expresie modifica aceste
linii. Ce căutase Khan în expresia lui Bourne, când observase
interesul aprins al celuilalt? Confirmare? Validare? Nici chiar el nu
ştia. Ştia doar că imaginea feţei lui Bourne devenise o parte a
conştiinţei sale. De bine sau de rău, Bourne avea un avantaj
asupra lui. Erau legaţi împreună pe roata dorinţelor, până la
începutul morţii.
Khan privi încă o dată în jurul lui. Bourne trebuia să iasă din
oraş şi poate chiar din ţară. Dar Agenţia avea să aducă mai mult
personal, extinzându-şi căutarea în timp ce încerca să strângă
laţul. Dacă ar fi fost după el, Khan ar fi dorit să iasă din ţară cât

127
mai repede posibil, astfel încât se îndreptă către terminalul de
Sosiri Internaţionale. Înăuntru se opri în faţa unei hărţi uriaşe a
aeroportului, codate în culori şi căută drumul cel mai eficient către
terminalul de marfa. Zborurile comerciale fiind supravegheate atât
de atent, dacă Bourne voia să iasă din aeroport, cea mai bună
şansă era un avion de marfa. Timpul era acum un factor critic
pentru Bourne. Nu avea să dureze mult până ce CIA îşi dădea
seama că Bourne nu va încerca să se îmbarce pe un avion de linie
şi va începe să monitorizeze avioanele care transportau marfă.
Khan ieşi înapoi în ploaie. Odată ce ştia ce avioane plecau în
următoarea oră, nu mai rămânea decât să-l caute atent pe Bourne
şi, dacă ghicise corect, să îl lichideze. Nu îşi mai făcea iluzii cu
privire la dificultatea sarcinii. Spre şocul şi dezamăgirea lui,
Bourne se dovedise un duşman inteligent, plin de resurse şi
hotărât, îl rănise pe Khan, îl prinsese în capcană, îi scăpase printre
degete nu o dată. Khan ştia că dacă voia să reuşească de această
dată, trebuiau să găsească o cale de a-l surprinde pe Bourne,
ştiind că acesta avea să fie cu ochii după el. În mintea lui, jungla îl
striga, repetându-şi mesajul de moarte şi distrugere. Capătul
lungii sale călătorii era aproape. De astă dată, ultima, avea să fie
mai inteligent decât Bourne.

Când ajunseră la destinaţie, Bourne era singurul pasager. Ploua

mai tare, după-amiaza fiind înlocuită de un amurg timpuriu. Cerul
era indescifrabil, ca o tavă albă pe care acum se putea scrie orice
viitor.
— OnTime e la terminalul de marfa la cinci, lângă FedEx,
Lufthansa şi Vamă. Ralph parcă autobuzul şi opri motorul.
Coborâră, traversară pista aproape în fugă către una aflată în şirul
de clădiri urâte cu acoperiş plat. Chiar acolo.
Intrară şi Ralph se scutură de apă. Era un bărbat de forma unei
pere, cu mâini şi picioare straniu de delicate. Acum arătă înspre
stânga:
— Vezi unde e Vama U.S.? Îţi găseşti vărul la capătul clădirii,
două posturi mai încolo.
— Mulţumesc mult, zise Bourne.
Ralph rânji şi ridică din umeri.
— Pentru nimic, Joe. Îi întinse mâna. Mă bucur că am putut să
te ajut.
În timp ce şoferul se îndepărta agale, cu mâinile în buzunare,
Bourne se îndreptă spre birourile OnTime. Dar nu avea de gând să

128
se ducă acolo – nu încă, oricum. Se întoarse şi îl urmă pe Ralph
spre o uşă pe care scria INTRAREA INTERZISĂ – CU EXCEPŢIA
PERSONALULUI AUTORIZAT. Scoase o carte de credit când îl văzu
pe Ralph că îşi trece ecusonul de identificare laminat printr-o fantă
de metal. Uşa se deschise şi când Ralph dispăru înăuntru, Bourne
înaintă în tăcere şi introduse cartea de credit. Uşa se închisese,
cum era normal, dar manevra lui Bourne împiedicase încuietoarea
să se declanşeze. Numără în tăcere până la treizeci, pentru a se
asigura că Ralph nu mai era lângă uşă. Apoi o deschise, punându-
şi cartea de credit în buzunar în timp ce intra.
Era într-o cameră de dulapuri a celor de la întreţinere. Pereţii
erau placaţi cu faianţă albă; un covoraş de cauciuc de tip plasă
fusese aşezat pe podeaua de ciment pentru a menţine picioarele
goale ale bărbaţilor uscate când intrau şi ieşeau de la duşuri. În
faţa lui erau opt şiruri de dulapuri standard din metal, majoritatea
cu încuietori simple cu cifru. La dreapta era o deschidere către
duşuri şi chiuvete. Într-un spaţiu mai mic, alăturat, erau pisoarele
şi toaletele.
Bourne privi cu grijă după colţ şi-l văzu pe Ralph lipăind spre
unul din duşuri. Mai aproape, un alt bărbat se spăla, cu spatele la
Bourne şi la Ralph. Bourne privi în jur şi găsi imediat dulapul lui
Ralph. Uşa era întredeschisă, lacătul cu cifru atârnând desfăcut de
mânerul uşii. Desigur. Într-un loc sigur ca ăsta, ce motiv avea
cineva să se teamă să lase dulapul deschis pentru cele câteva
minute cât dura să facă un duş? Bourne deschise uşa mai larg,
văzu ecusonul de identificare al lui Ralph aşezat pe un maiou pe
raftul de metal. Îl luă. Alături era dulapul celuilalt bărbat, de
asemenea deschis. Schimbă lacătele, încuind dulapul lui Ralph.
Asta avea să-l împiedice pe şofer să descopere că ecusonul de
identificare îi fusese furat atâta timp cât credea Bourne că va avea
nevoie.
Luă o salopetă de întreţinere din căruciorul deschis pentru
spălat, asigurându-se că îi venea bine, după care se schimbă
repede. Apoi, cu ecusonul lui Ralph la gât, ieşi şi se duse repede la
Vamă, unde obţinu orarul de zboruri. Nu era nimic pentru
Budapesta, dar Zborul Rush Service 113 către Paris pleca de la
terminalul Cargo patru în optsprezece minute. Nimic altceva nu
era programat în următoarele nouăzeci de minute, dar Parisul era
bun; era un centru principal de legătură pentru destinaţiile
intraeuropene. Odată ajuns acolo, nu avea să fie nici o problemă
să ajungă la Budapesta.

129
 Când ajunse la terminal, era ud până la piele. Privi în stânga şi
în dreapta, apoi se îndreptă repede spre Rush Service. Erau puţini
oameni în jur, ceea ce nu era bine. Întotdeauna era mai uşor să se
piardă într-o mulţime de oameni, decât printre vreo doi-trei izolaţi.
Găsi uşa pentru personalul autorizat şi trecu ecusonul prin fantă.
Auzi clicul mulţumitor al uşii care se deschidea; împinse uşa şi
intră. Făcându-şi drum pe coridoarele de zgură şi încăperile pline
de lăzi mari de transport, mirosul de lemn, răşină şi rumeguş
deveni de nesuportat. Locul avea un iz de agitare, de mişcare
continuă, de vieţi conduse de orare şi starea vremii, de teama de
erori mecanice şi umane. Nu era nimic pe care s-ar fi putut aşeza
cineva, nici un loc de relaxare.
Privea drept înainte, mergând cu un aer de autoritate pe care
nimeni nu l-ar fi luat în seamă. Curând, ajunse la o altă uşă, din
oţel. Prin mica fereastră se vedeau avioanele aliniate pe pistă,
încărcând şi descărcând. Nu-i luă mult să găsească avionul Rush
Service, cu uşa de încărcare deschisă. Un bărbat în pelerină de
ploaie şi cu gluga trasă pe cap monitoriza fluxul de combustibil.
Pilotul şi copilotul erau în carlingă, verificându-şi instrumentele
înainte de zbor.
Chiar când se pregătea să treacă ecusonul lui Ralph prin fantă,
sună mobilul lui Alex. Era Robbinet.
— Jacques, se pare că mă îndrept spre tine. Ne putem întâlni la
aeroport, să zicem peste vreo şapte ore?
— Mais oui, mon ami. Sună-mă când aterizezi. Îi dădu lui
Bourne numărul său de mobil. Sunt încântat să mă întâlnesc cu
tine aşa curând.
Bourne ştia ce voia să spună Robbinet. Era mulţumit că Bourne
se putea strecura prin laţul Agenţiei. Nu încă, se gândi Bourne. Nu
încă. Dar scăparea era la doar câteva secunde distanţă. Între
timp…
— Jacques, ce ai descoperit? Ai aflat ce e NX 20?
— Mă tem că nu. Nu există nici o înregistrare a unui asemenea
proiect.
Inima lui Bourne se opri.
— Dar doctorul Schiffer?
— A, aici am fost un pic mai norocos, spuse Robbinet. Există un
doctor Felix Schiffer care lucrează pentru DARPA – sau a lucrat.
Bourne simţi o mână rece apucându-l de gât.
— Ce vrei să spui?
Bourne auzi foşnetul unei hârtii şi şi-l imagină pe prietenul său

130
citind informaţiile pe care reuşise să le obţină de la sursele sale din
Washington.
— Doctorul Schiffer nu mai e pe lista de nume active a DARPA.
A plecat acum treisprezece luni.
— Ce s-a întâmplat cu el?
— N-am nici cea mai vagă idee.
— Pur şi simplu a dispărut? întrebă Bourne neîncrezător.
— În aceste vremuri, oricât ar părea de improbabil, se pare că
exact asta s-a întâmplat.
Bourne închise ochii pentru o secundă.
— Nu, nu. E pe undeva. Trebuie să fie.
— Şi atunci ce…?
— A fost făcut „dispărut” – de profesionişti.
Felix Schiffer fiind dispărut, era imperativ să ajungă la
Budapesta cât mai repede. Singura lui pistă era cheia de la camera
de la Danubius Grand Hotel. Îşi privi ceasul. Se apropia. Trebuia
să plece. Acum.
— Jacques, mulţumesc că ai căutat.
— Îmi pare rău că nu am putut să te ajut mai mult. Robbinet
ezită. Jason…
— Da?
— Bon chance.
Bourne puse mobilul în buzunar, deschise uşa de oţel inoxidabil
şi ieşi în ploaie. Din cerul jos şi întunecat se prăvăleau rafale de
ploaie, o cortină argintie tremurând în luminile strălucitoare ale
aeroportului, adunându-se în băltoace strălucitoare în gropile
pistei. Merse puţin aplecat prin vânt, păşind apăsat, aşa cum
făcuse şi înainte, un om care ştia ce avea de făcut, care voia să
rezolve repede şi eficient. Ocolind botul avionului, văzu uşa de
încărcare în faţa lui. Bărbatul care alimenta avionul terminase şi
scosese duza din rezervor.
Cu coada ochiului, Bourne văzu o mişcare la stânga. Una din
uşile de la Cargo Patru se deschise şi câţiva agenţi de pază ai
aeroportului ieşiră prin ea cu armele scoase. Ralph îşi deschisese
dulapul; Bourne nu mai avea timp. Continuă să meargă cu aceiaşi
paşi hotărâţi. Era aproape de uşa de încărcare când omul care
alimenta cu combustibil spuse:
— Hei, amice, cât e ceasul? Al meu s-a oprit.
Bourne se întoarse. În acelaşi moment, recunoscu trăsăturile
asiatice ale feţei de sub glugă; Khan îl izbi cu un jet de combustibil
în faţă. Bourne ridică mâinile şi se înecă, complet orbit.

131
 Khan se repezi la el, lipindu-l cu spatele de fuzelajul subţire de
metal. Îl lovi crunt de două ori, o dată în plexul solar şi o data în
partea laterală a capului. În timp ce lui Bourne i se înmuiau
genunchii, Khan îl împinse în spaţiul de depozitare al avionului.
Întorcându-se în loc, Khan văzu un manipulator îndreptându-se
spre ei. Ridică un braţ.
— E în regulă, închid eu, spuse el. Norocul era de partea lui,
căci ploaia făcea să fie dificil pentru cineva să-i vadă faţa sau
uniforma. Manipulatorul, recunoscător să scape de ploaie şi vânt,
îi întoarse un salut de mulţumire. Khan trânti uşa de încărcare şi
o încuie. Apoi alergă până la camionul cu combustibil, pe care îl
mută suficient de departe de avion cât să nu pară suspect.
Ofiţerii de securitate pe care Bourne îi văzuse mai înainte se
îndreptau spre şirul de avioane. Îi făcură un semn pilotului. Khan
se aşeză astfel încât avionul să îl ascundă privirii poliţiştilor care
se apropiau. Întinse o mână, descuie uşa de la compartimentul de
transport şi se rostogoli uşor înăuntru. Bourne era în patru labe,
cu capul atârnându-i în jos. Khan, surprins de puterea acestuia de
recuperare, îl pocni puternic cu piciorul în coaste. Cu un icnet,
Bourne căzu pe o parte cu braţele în jurul mijlocului.
Khan scoase un laţ de metal. Îl apăsă pe Bourne cu faţa în
podeaua avionului, îi duse mâinile la spate şi îi înfăşură laţul în
jurul încheieturilor încrucişate. Peste sunetul ploii se auzeau
ofiţerii de la securitate strigând la pilot şi la copilot pentru
identificare. Lăsându-l pe Bourne în stare de semiinconştienţă,
Khan se îndepărtă şi închise uşa fără zgomot.
Timp de câteva minute, Khan stătu aşezat cu picioarele
încrucişate pe podea. Ropotul ploii în fuzelaj crea o percuţie
aritmică ce îi amintea de tobele din junglă. Fusese foarte bolnav
când auzise acele tobe. În mintea lui bântuită de febră, sunaseră
asemenea mugetului motoarelor de avion, acea lovire nebunească
a aerului din jurul duzelor de evacuare chiar înaintea unui picaj.
Sunetul îl înspăimântase din cauza amintirilor pe care i le trezea,
amintiri pe care se luptase crâncen şi îndelung să le ţină ascunse
în subconştient. Din cauza febrei, toate simţurile îi erau exacerbate
la un nivel aproape dureros. Era conştient că jungla înviase, că
spre el se îndreptau umbre ameninţătoare în formaţie strânsă.
Singura lui acţiune conştientă a fost să îngroape micul Buddha
sculptat pe care îl purta la gât într-o groapă puţin adâncă, săpată
în grabă în frunzele pe care era aşezat. Auzea voci şi, după o
vreme, devenise conştient că siluetele îi puneau întrebări. El privea

132
cruciş prin transpiraţia provocată de febră pentru a-i distinge în
amurgul de cleştar, dar unul dintre ei i-a acoperit ochii cu o
legătură. Nu că ar fi fost nevoie. Când l-au ridicat de pe patul de
frunze şi grohotiş pe care şi-l făcuse, a leşinat. Două zile mai
târziu, se afla într-o tabără de khmeri roşii. Imediat ce un bărbat
cu obraji supţi şi un ochi apos a crezut că e în stare să suporte, a
început interogatoriul.
Îl aruncaseră într-un puţ cu creaturi contorsionate, pe care nici
în ziua de azi nu le putea identifica. A fost închis într-un întuneric
total, mai profund decât orice cunoscuse înainte. Şi ceea ce îl
înspăimânta cel mai mult era acest întuneric ce-l învăluia, îl
strângea, îi apăsa pe tâmple ca o greutate ce căpăta proporţii
îngrozitoare odată cu trecerea orelor.
Un întuneric nu mult diferit de acesta din pântecul Zborului
Rush Service 113.
…Apoi Iona s-a rugat Domnului Dumnezeului său din pântecele
peştelui. Şi a spus: am ţipat pentru că eram supărat pe Dumnezeu
şi m-a auzit; din pântecul iadului strigat-am şi Tu mi-ai auzit vocea.
Căci tu mă aruncaseşi în adâncuri, în mijlocul mării; şi apele mă
aruncau unde voiau: toate talazurile şi valurile Tale treceau peste
mine…
Încă îşi amintea acel pasaj din Biblia roasă şi pătată pe care
misionarul îl pusese să o înveţe pe de rost. Oribil! Oribil! Căci
Khan, printre khmerii roşii criminali şi ostili, fusese aruncat
literalmente în pântecul iadului şi se rugase – sau făcuse ceea ce
echivala cu o rugăciune în mintea lui neformată – pentru
mântuire. Asia fusese înainte să-i fie impusă Biblia, înainte să
înţeleagă învăţăturile lui Buddha, căci el coborâse în haosul lipsit
de formă la o vârstă foarte fragedă. Dumnezeu îl auzise pe Iona
strigând din pântecul balenei, dar pe Khan nu-l auzise nimeni.
Fusese complet singur în întuneric şi apoi, când simţiseră că-l
înmuiaseră suficient, l-au scos şi, încet, cu o extraordinară
pricepere şi o pasiune rece pe care avea să îi ia ani de zile să o
înveţe, au început să-l facă să sângereze.
Khan aprinse lanterna pe care o purta cu el şi stătu imobil,
privindu-l ţintă pe Bourne. Desfăcându-şi picioarele, lovi violent,
talpa pantofului împingând umărul lui Bourne, astfel încât acesta
se rostogoli pe o parte, cu faţa la Khan. Bourne gemu şi ochii i se
deschiseră. Icni, luă o altă gură de aer, inhalând aburii de la
combustibil, apoi avu câteva convulsii, vomitând în spaţiul dintre
locul în care se afla el, suportând dureri arzătoare şi mizerie, şi

133
acela unde stătea Khan, calm, asemenea lui Buddha.
— Am fost jos, în inima munţilor; pământul cu gratiile lui se afla
peste mine pentru totdeauna, însă mi-am salvat viaţa din
întuneric, spuse Khan, parafrazându-l pe Iona. Continua să se uite
fix la faţa roşie şi umflată a lui Bourne. Arăţi ca dracu’!
Bourne se chinui să se sprijine într-un cot. Calm, Khan îl lovi cu
piciorul şi acesta se prăbuşi din nou. Bourne încercă din nou să se
ridice şi din nou Khan îl culcă la pământ. A treia oară, totuşi,
Khan nu mai făcu nici o mişcare, iar Bourne se ridică în capul
oaselor, cu faţa la el.
Pe buzele lui Khan juca acel zâmbet slab şi înnebunitor de
enigmatic, dar în ochii lui apăru o scânteiere subită de flăcări.
— Bună, tată, spuse el. A trecut aşa de mult că începusem să
cred că nu mai apucăm momentul ăsta.
Bourne clătină uşor din cap.
— Ce mama dracului spui acolo?
— Sunt fiul tău.
— Fiul meu are zece ani.
Ochii lui Khan străluceau sinistru.
— Nu ăla. Sunt cel pe care l-ai lăsat în Phnom Penh.
Dintr-o dată, Bourne se simţi siluit. Înăuntrul lui începu să
crească o furie roşie.
— Cum îndrăzneşti? Nu ştiu cine eşti tu, dar fiul meu Joshua e
mort. Efortul îl costă, căci inhală alţi aburi şi brusc se aplecă,
vomitând din nou, dar nu mai avea ce vomita.
— Nu sunt mort. Vocea lui Khan era aproape tandră când se
aplecă şi îl ridică pe Bourne pentru a-l privi. Când făcu asta, micul
Buddha sculptat în piatră i se desprinse de pe pieptul fără păr,
clătinându-se puţin din cauza eforturilor de a-l ţine drept pe
Bourne. Cum bine vezi.
— Nu, Joshua este mort! Am pus sicriul în pământ cu mâna
mea, împreună cu Dao şi cu Alyssa! Erau înfăşuraţi în drapeluri
americane.
— Minciuni, minciuni şi iar minciuni! Khan luă statueta lui
Buddha în palmă şi o întinse spre Bourne. Uită-te la asta şi adu-ţi
aminte, Bourne.
Bourne avu senzaţia că se rupe de realitate. Îşi auzi pulsul
bubuindu-i rapid în urechea internă, o maree care ameninţa să-l ia
pe sus şi să-l ducă împreună cu ea. Nu se putea! Nu!
— De unde – de unde ai asta?
— Ştii ce e asta, nu? Statueta dispăru între degetele lui. L-ai

134
recunoscut în sfârşit pe Joshua, fiul tău de mult dispărut?
— Nu eşti Joshua! Bourne era furios acum, cu faţa întunecată,
cu buzele dezlipite de dinţi într-un mârâit de animal. Ce diplomat
din Asia de Sud-Est ai ucis ca să obţii asta? râse sinistru. Da, ştiu
mai multe despre tine decât crezi.
— Atunci faci o tristă greşeală. E a mea, Bourne. Înţelegi? Îşi
deschise palma şi i-l arătă din nou pe Buddha, piatra întunecată
cu urme de transpiraţie pe ea. Buddha e al meu!
— Mincinosule! Bourne sări la el, mâinile desfăcându-se de la
spate. Îşi încordase muşchii, iar laţul pe care Khan îl legase în
jurul încheieturilor se lărgise – apoi, folosind spaţiul creat, se
desfăcuse în timp ce Khan privea cu nesaţ.
Acesta fu luat prin surprindere, nefiind pregătit pentru acest
atac năucitor. Se rostogoli pe spate, cu Bourne deasupra lui.
Lanterna se lovi de punte rostogolindu-se înainte şi înapoi,
luminându-i cu raza ei puternică şi apoi despărţindu-se de ei,
prinzând când o expresie facială, când un muşchi încordat. În
această lumină-întuneric ciudată, ce desena linii şi pete la fel de
dense ca jungla pe care amândoi o lăsaseră în urmă, se luptau ca
animalele, respirând duşmănia celuilalt, luptându-se pentru
supremaţie.
Bourne, cu dinţii scrâşnind, îl lovea întruna pe Khan într-un
atac înnebunitor. Khan reuşi să se apuce de coapsa lui Bourne,
apăsând pe centrul nervos. Bourne se clătină, cu piciorul temporar
paralizat, blocat sub el. Khan îl lovi tare în barbă, iar Bourne ezită
şi mai mult, cu capul clătinându-i-se. Apucă briceagul exact în
momentul în care Khan îi aplica o altă lovitură infernală. Bourne
scăpă cuţitul şi Khan îl ridică, deschizând lama.
Se aşeză deasupra lui Bourne acum, ridicându-l de gulerul
cămăşii. Îl străbătu un mic tremur, aşa cum un curent parcurge
un fir când e acţionat întrerupătorul.
— Eu sunt fiul tău. Khan e numele pe care mi l-am luat, exact
cum David Webb şi-a luat numele de Jason Bourne.
— Nu! Bourne reuşi să urle acest cuvânt peste mugetul şi
vibraţiile motoarelor. Fiul meu a murit împreună cu restul familiei
mele în Phnom Penh!
— Eu sunt Joshua Webb, spuse Khan. M-ai abandonat. M-ai
lăsat pradă junglei, morţii.
Vârful cuţitului juca pe gâtul lui Bourne.
— De câteva ori aproape am murit! Aş fi murit, sunt sigur de
asta, dacă n-aş fi avut amintirea ta de care să mă agăţ.

135
 — Cum îndrăzneşti să-i foloseşti numele! Joshua e mort! Faţa
lui Bourne era lividă, avea dinţii dezveliţi de o furie animalică.
Setea de sânge îi înceţoşa privirea.
— Poate că e. Lama cuţitului era lipită de pielea lui Bourne. Un
milimetru mai mult şi avea să curgă sânge. Eu sunt Khan acum.
Joshua – Joshua pe care l-ai cunoscut tu – e mort. M-am întors
pentru răzbunare, să te pedepsesc pentru că m-ai abandonat. Te-
aş fi putut ucide de atâtea ori în ultimele zile, dar mi-am oprit
mâna pentru că înainte de a te ucide voiam să ştii ce mi-ai făcut.
Buzele lui Khan se deschiseră şi, în colţul gurii, îi apăru o boabă
de salivă. De ce m-ai abandonat? Cum ai putut să fugi?
Avionul se smuci îngrozitor, începând să ruleze pe pistă. Lama
stropii cu sânge tăind pielea lui Bourne, apoi se ridică în aer, căci
Khan îşi pierdu echilibrul. Bourne profită de acest avantaj şi-şi
repezi pumnul în coastele lui Khan, care lovi cu piciorul înapoi,
agăţând glezna lui Bourne, iar acesta se rostogoli pe spate. Avionul
încetini, virând la capătul pistei.
— Nu am fugit! urlă Bourne. Joshua mi-a fost răpit!
Khan sări la el, cuţitul coborând ca un fulger asupra lui. Bourne
se răsuci şi lama trecu pe lângă urechea lui dreaptă. Era conştient
de arma din material ceramic ascunsă la şoldul drept, dar oricât ar
fi încercat nu ar fi putut să o scoată fără să se expună unui atac
fatal. Se luptară, cu muşchii încordaţi şi feţele congestionate de
efort şi furie. Respiraţiile le şuierau prin gurile întredeschise, ochii
şi minţile lor căutând cel mai mic răgaz în timp ce atacau şi se
apărau, contraatacau numai pentru a fi respinşi din nou. Erau
egali, dacă nu ca vârstă, atunci ca viteză, forţă, îndemânare şi
viclenie. Era ca şi cum şi-ar fi cunoscut reciproc gândurile, ca şi
cum şi-ar fi anticipat reciproc mişcările cu o fracţiune de secundă
înainte, neutralizând astfel orice avantaj căutat. Toate emoţiile lor
ieşiseră din adâncuri, se aflau acum eşuate şi zvârcolindu-se în
zona conştientului, ca o apă înnegrită de o pată de petrol.
Avionul se smuci, fuzelajul începând să vibreze la începutul
cursei pe pistă. Bourne alunecă şi Khan îşi folosi mâna liberă ca
pe o bâtă pentru a-i distrage atenţia lui Bourne de la cuţit. Acesta
contră, lovind interiorul încheieturii lui Khan. Dar acum vârful
lamei se repezi spre el. Se dădu înapoi şi într-o parte, descuind din
greşeală uşa calei. Mişcarea crescândă a avionului făcu uşa
descuiată să se deschidă.
În timp ce dedesubt se zărea în ceaţă pista, Bourne se întinse
asemenea unei stele de mare pentru a rămâne în avion, apucând

136
strâns cadrul uşii cu ambele mâni. Rânjind ca un maniac, Khan se
aplecă asupra lui Bourne, lama cuţitului descriind un mic arc
viclean care ar fi putut să taie întreaga lăţime a abdomenului lui
Bourne.
Khan se repezi exact în momentul în care avionul era gata să se
ridice de pe pistă. În ultima secundă, Bourne îşi desprinse mâna
dreaptă. Corpul său, tras în afară şi în spate de gravitaţie, se
răsuci aşa de violent încât aproape că îi dislocă umărul. În locul în
care fusese corpul lui era acum un gol prin care Khan se prăbuşi,
rostogolindu-se pe pista de dedesubt. Bourne îl văzu pentru o
ultimă secundă, redus la nimic mai mult decât o minge gri pe
fundalul negru al pistei.
Apoi avionul se ridică în aer şi Bourne se ridică, îndepărtându-
se de uşa deschisă. Se luptă; ploaia îl lovea asemenea unui lanţ.
Vântul ameninţa să îl lase fără respiraţie, dar îi şterse ultimele
urme de combustibil de pe faţă, ploaia limpezindu-i ochii înroşiţi
care-l usturau, spălându-i otrava din piele şi ţesuturi. Avionul se
aplecă spre dreapta şi lanterna lui Khan se rostogoli pe podeaua
calei, apoi căzu după el. Bourne ştia că dacă nu ajungea înăuntru
în câteva secunde, era pierdut. Încordarea teribilă a braţului era
prea intensă pentru a putea rezista mai mult.
Răsucindu-şi piciorul, reuşi să-şi agaţe partea din spate a
gleznei stângi de uşă. Apoi, cu un efort supraomenesc, se trase
înainte, cu partea din spate a genunchiului prinsă de rama de
metal, oferindu-i o pârghie suficientă pentru a se întoarce cu faţa
la fuzelaj. Îşi puse mâna dreaptă pe rama izolatoare şi, astfel, reuşi
să ajungă în interior. Ultima acţiune a fost să trântească uşa,
închizând-o.
Bourne, julit, sângerând şi cu dureri înfiorătoare, căzu
grămadă, epuizat. În întunericul înspăimântător şi zdruncinat al
interiorului plin de vibraţii, văzu din nou micul Buddha sculptat
pe care el şi soţia lui i-l făcuseră cadou lui Joshua la a patra
aniversare. Dao voise ca spiritul lui Buddha să-l însoţească pe fiul
lor de la cea mai fragedă vârstă. Joshua, care murise împreună cu
Dao şi sora lui mai mică atunci când avionul inamic bombardase
râul în care se jucau cu toţii.
Joshua era mort. Dao, Alyssa, Joshua – erau cu toţii morţi, cu
trupurile sfârtecate în bucăţi de ploaia de gloanţe din avionul în
picaj. Fiul său nu avea cum să fie în viaţă, nu avea cum. A gândi
altfel ar fi fost o invitaţie la nebunie. Atunci, cine era Khan în
realitate şi de ce juca acest joc înfiorător de crud?

137
 Bourne avea două răspunsuri. Avionul se lăsă şi apoi se ridică,
sunetul motoarelor schimbându-se când trecu la altitudinea de
croazieră. Se făcea frig, respiraţia aburindu-i-se când era eliberată
pe gură şi pe nas. Îşi înfăşură braţele în jurul corpului, legănându-
se. Nu era posibil. Nu era!
Scoase un ţipăt nearticulat, animalic şi imediat scăpă de
suferinţă şi de disperarea extremă. Capul îi căzu în piept şi plânse
cu lacrimi amare de furie, neîncredere şi durere.

138
 PARTEA A DOUA

11
Jason Bourne dormea în pântecul Zborului 113, dar în
subconştient viaţa lui – o viaţă îndepărtată, de mult îngropată – se
depăna încă o dată. Visele îi erau pline până la refuz de imagini,
sentimente, privelişti şi sunete pe care le trăise în anii aceia, care
încercau să iasă la suprafaţă cât puteau.
Ce se întâmplase în acea zi de vară în Phnom Penh? Nu ştia
nimeni. Cel puţin, nimeni încă în viaţă. Măcar atât era adevărat: în
timp ce stătea plictisit şi fără astâmpăr în biroul lui răcoros din
complexul Serviciului American de Externe, participând la o
şedinţă, soţia lui, Dao, îi dusese pe cei doi copii să înoate în râul
mâlos şi lat de lângă casa lor. Un avion inamic apăruse din senin,
coborând din cer şi bombardase râul în care membrii familiei lui
David Webb înotau şi se stropeau jucându-se.
De câte ori îşi imaginase teribila privelişte? Oare Dao văzuse
avionul înainte? Dar acesta coborâse asupra lor atât de rapid, într-
o linişte deplină. Dacă era aşa, cu siguranţă îşi luase copiii în
braţe, împingându-i sub apă, acoperindu-i cu corpul ei într-o
încercare deşartă de a-i salva, în timp ce ţipetele lor o asurzeau,
sângele lor îi năclăia faţa chiar în momentul în care simţea durerea
propriei morţi. În orice caz, asta credea el, asta visa, era ceea ce îl
dusese la marginea nebuniei. Căci ţipetele pe care îşi imagina că
Dao le auzise înainte de sfârşit erau aceleaşi ţipete pe care el le
auzea noapte de noapte, trezindu-se brusc, cu inima bătându-i să-
i sară din piept, cu sângele învolburat. Acele vise îl forţaseră să-şi
abandoneze casa şi tot ce avea mai scump, căci imaginea fiecărui
obiect familiar fusese ca un pumnal în inimă. Fugise din Phnom
Penh în Saigon, unde îl preluase Alexander Conklin.
Măcar de-ar fi putut să-şi lase şi coşmarurile în Phnom Penh. În
junglele umede din Vietnam, acestea reveneau la nesfârşit de
parcă ar fi fost răni pe care avea nevoie să şi le provoace singur.
Pentru că, dincolo de orice, rămânea următorul adevăr: Nu se
putea ierta pentru că nu fusese acolo, pentru că nu-şi apărase

139
soţia şi copiii.
Acum urla în visul care-l tortura, la zece mii de metri deasupra
Atlanticului prevestitor de furtună. La ce foloseşte un soţ şi un
tată, se întreba aşa cum o mai făcuse de o mie de ori înainte, dacă
nu-şi poate proteja familia?

Directorul fu trezit dintr-un somn adânc la ora cinci dimineaţa

de un apel telefonic de urgenţă din partea Consilierului pe
probleme de Securitate Naţională, care-l convoca în biroul ei într-o
oră. Când dormea javra asta de femeie? se întrebă, închizând
telefonul. Stătea pe marginea patului, cu spatele la Madeleine.
Nimic nu îi deranjează ei somnul, se gândi acru. Cu mult timp în
urmă, ea se autoeducase să doarmă la orice oră din noapte sau
oricât de dimineaţă dacă suna telefonul.
— Trezeşte-te! spuse el, zgâlţâind-o pe Madeleine. E o urgenţă şi
am nevoie de cafea.
Ea se ridică fără nici un fel de ranchiună, îşi puse halatul si
papucii şi plecă spre holul care ducea în bucătărie.
Frecându-se pe faţă, Directorul lipăi până în baie, închizând
uşa. Aşezat pe toaletă, îl sună pe Directorul Adjunct. De ce mama
dracului să doarmă Lindros, dacă superiorul lui nu dormea? Spre
consternarea lui, însă, Lindros era foarte treaz.
— Mi-am petrecut toată noaptea în arhivele Patru-Zero. Lindros
se referea la dosarele de securitate maximă ale personalului CIA.
Cred că ştiu tot ce se poate şti despre Alex Conklin şi Jason
Bourne.
— Extraordinar! Atunci găseşte-mi-l pe Bourne.
— Domnule, acum că ştiu ceea ce ştiu despre ei doi, cât de
apropiaţi colaboratori erau, de câte ori şi-au riscat viaţa unul
pentru celălalt, punându-se în pericol, mi se pare extrem de
improbabil ca Bourne să-l fi ucis pe Alex Conklin.
— Alonzo-Ortiz vrea să mă vadă, zise el iritat. După eşecul de la
Washington Circle, crezi că ar trebui să-i spun ceea ce tocmai mi-
ai împărtăşit?
— Ei, nu, dar…
— Ai dreptate, băieţaş. Trebuie să-i duc fapte, fapte care să
însemne veşti bune.
Lindros îşi drese vocea.
— În acest moment, nu am nici una. Bourne s-a evaporat.
— Evaporat? Iisuse, Martin, ce mama dracului operaţiune de
spionaj coordonezi tu?

140
 — Omul e magician.
— E făcut din carne şi oase ca noi toţi, tună Directorul. Cum ţi
s-a strecurat printre degete încă o dată? Credeam că ţi-ai acoperit
toate bazele!
— Le aveam. Pur şi simplu…
— A dispărut, ştiu. Asta ai să-mi spui? Alonzo-Ortiz o să-mi
pună capul ăsta nenorocit pe o tavă, dar nu înainte să-l pun eu pe
al tău!
Directorul întrerupse legătura, apoi aruncă telefonul prin uşa
deschisă pe pat. Când şi-a terminat duşul, s-a îmbrăcat şi a luat o
gură de cafea din ceaşca pe care Madeleine i-o întindea supusă, în
timp ce maşina îl aştepta.
Prin panoul de geam securizat privi faţada casei sale, din
cărămidă roşie-închis cu piatră albă la colţuri, cu obloane
funcţionale la fiecare fereastră. Cândva îi aparţinuse unui tenor
rus, Maxim nu-ştiu-cum, dar Directorului îi plăcea pentru eleganţa
ei oarecum matematică şi aerul aristocratic care nu mai putea fi
găsit la clădirile mai noi. Cel mai bun lucru pe care-l avea era
aerul privat de Lume Veche, datorat unei curţi pavate cu bolovani,
mascată de plopi şi un gard de fier lucrat manual.
Se lăsă pe spate pe bancheta luxoasă a limuzinei Lincoln, privind
morocănos la Washingtonul ce dormea în jurul lui. Doamne, la ora
asta numai nenorociţii de măcălendri s-au trezii. Se gândea. Nu mi
se cuvine privilegiul bătrâneţii? După atâţia ani în serviciu, nu
merit să dorm mai mult de cinci dimineaţa?
Traversară în viteză Podul Memorial Arlington, peste Potomacul
de un gri metalic, cu un aspect la fel de plat şi dur ca o pistă de
aeroport. Pe cealaltă parte, străjuind templul mai mult sau mai
puţin doric al Lincoln Memorial, se înălţa Monumentul
Washington, întunecat şi respingător, asemenea suliţelor pe care
spartanii le foloseau cândva pentru a străpunge inimile
duşmanilor.

De fiecare dată când apa îl înghite, aude un sunet muzical, ca şi

cum ar suna clopotele călugărilor, reverberându-şi ecourile dintr-o
creastă în alta; călugării pe care îi vâna când lupta alături de
khmerii roşii. Şi mirosul, a ce mirosea? Scorţişoară. Apa, învârtejită
de curentul răuvoitor, e plină de sunete şi arome venite nu se ştie de
unde. Ea încearcă să-l tragă în jos şi din nou se scufundă. Indiferent
cât de tare se luptă, cu câtă disperare încearcă să ajungă la
suprafaţă, simte cum se duce în jos de parcă ar avea plumb în

141
picioare. Mâinile se luptă cu frânghia groasă legată de glezna
stângă, dar e aşa de unsuroasă încât îi scapă mereu printre degete.
Ce e la capătul frânghiei? Priveşte în jos, prin adâncurile umbrite în
care se scufundă. I se pare imperativ să ştie ce îl trase spre moarte,
ca şi cum acea cunoaştere l-ar putea salva de o oroare pe care nu o
putea numi. Cade, cade, se rostogoleşte în întuneric. Incapabil să
înţeleagă natura situaţiei sale disperate. Sub el, la capătul frânghiei
încordate, vede o formă – lucrul care îi va provoca moartea. Emoţia i
se înfige în gât asemenea unui pumn de urzici şi, în timp ce încearcă
să definească forma, sunetul muzical ajunge din nou la el, mai clar
de astă dată, nu clopote, altceva, ceva în acelaşi timp intim şi abia
amintit. În sfârşii, identifică lucrul care-l face să se înece: e un corp
omenesc. Brusc începe să plângă…
Khan se trezi zvâcnind cu un scâncet în gât. Îşi muşcă buza cu
putere şi privi în jurul lui prin cabina întunecată a avionului.
Afară, totul era întunecat ca smoala. Adormise, deşi îşi promisese
că nu o va face, ştiind că dacă i se întâmpla, va fi prins în
coşmarul recurent. Se ridică, plecă spre spălător unde îşi şterse
transpiraţia de pe faţă şi braţe cu prosoape de hârtie. Se simţea
mai obosit decât la decolare. În timp ce se privea în oglindă, pilotul
anunţă timpul de zbor rămas până la aeroportul Orly: patru ore şi
cincizeci de minute. Pentru Khan, o eternitate.

Când ieşi, se formase coadă la toaletă. Îşi croi drum înapoi la

locul său. Jason Bourne avea o destinaţie precisă în minte; ştia din
informaţiile oferite de Fine, croitorul: Bourne se afla acum în
posesia unui pachet destinat lui Alex Conklin. Era posibil, se
întrebă, ca Bourne să-şi asume acum identitatea lui Conklin? Dac-
ar fi fost în locul lui Bourne, ar fi fost un lucru pe care Khan l-ar fi
luat în considerare.
Khan privea cerul întunecat prin fereastră. Bourne era undeva
în metropola uriaşă dinaintea lui, măcar atâta ştia, dar nu avea
nici o îndoială că Parisul era doar o staţie intermediară. Destinaţia
finală a lui Bourne încă trebuia aflată.

Asistenta Consilierului pe probleme de Securitate Naţională îşi

drese vocea şi Directorul îşi privi ceasul. Roberta Alonzo-Ortiz,
căţeaua asta de femeie, îl lăsase să aştepte timp de aproape
patruzeci de minute. În interiorul Beltway, jocurile de putere erau
o procedură operaţională standard, dar, Hristoase, era o femeie. Şi
nu făceau amândoi parte din Consiliul de Securitate Naţională?

142
Dar ea era persoana numită direct de preşedinte; el ţine cont de
părerile ei ca de ale nimănui altcuiva. Unde dracu’ era Brent
Scowcroft când aveai nevoie de el? Lipindu-şi un zâmbet pe faţă,
părăsi fereastra prin care privise cu mintea rătăcită.
— Vă poate primi acum, cotcodăci asistenta dulce. Conferinţa
cu preşedintele tocmai s-a încheiat.
Căţelei nu-i scapă nici o şmecherie, se gândi el. Ce-i place să mă
târască cu botul prin putoarea ei de putere!
Consiliera pe probleme de Securitate Naţională era baricadată
după birou, o chestie veche şi uriaşă pe care o transportase aici pe
banii ei. Directorului i se părea un lucru absurd, mai ales că pe
biroul ei nu era nimic în afară de setul de pixuri de alamă pe care
preşedintele i le oferise când acceptase numirea în funcţie. El nu
avea încredere în oamenii cu birourile într-o ordine desăvârşită. În
spatele ei, pe suporturi colorate de aur, stăteau drapelul Americii
şi drapelul cu sigiliul preşedintelui Statelor Unite. Printre ele se
vedea Parcul Lafayette. În faţa ei, două fotolii masive din piele.
Directorul le privi cu o urmă de dorinţă.
Roberta Alonzo-Ortiz arăta strălucitoare şi veselă, purtând un
costum strâns pe corp albastru-închis şi o bluză albă. Avea în
urechi cercei smălţuiţi cu aur care înfăţişau drapelul american.
— Tocmai am terminat o convorbire cu preşedintele, spuse ea
fără preambul, nici măcar un „Bună dimineaţa” sau „Ia loc”.
— Mi-a spus asistenta ta.
Alonzo-Ortiz îl privi fioros, amintindu-i scurt că nu îi plăcea să
fie întreruptă.
— Conversaţia te privea pe tine.
În ciuda celor mai bune intenţii, Directorul simţi cum corpul i se
moleşeşte.
— Atunci poate că ar fi trebuit să fiu şi eu aici.
— Nu ar fi fost un lucru nepotrivit. Consiliera pe probleme de
Securitate Naţională continuă înainte ca el să poată răspunde
palmei verbale peste faţă. Summitul pentru terorism va avea loc
peste cinci zile. Toate elementele sunt la locul lor şi de aceea mă
doare să-ţi reamintesc că în situaţia asta păşim pe cioburi de
sticlă. Nimic nu poate deranja summitul şi mai ales nu un asasin
al CIA care a devenit ucigător de nebun. Preşedintele anticipează
că summitul va fi un succes de anvergură. Se aşteaptă să facă din
el piatra de hotar a drumului său spre a fi reales. Chiar mai mult
de atât, va fi moştenirea lui. Îşi aşeză mâinile cu palmele întinse pe
suprafaţa extrem de lucioasă a biroului. Dă-mi voie să fiu extrem

143
de clară – am făcut din acest summit prioritatea mea numărul
unu. Succesul lui va asigura lauda şi respectul pentru această
preşedinţie timp de generaţii.
Directorul stătuse în picioare pe toată durata discursului,
nefiind invitat să se aşeze. Pavoazarea verbală era deosebit de
umilitoare, dat fiind subtextul. Nu îi păsa de ameninţări, mai ales
de cele voalate. Se simţea ca şi cum ar fi fost în detenţie în şcoala
primară.
— A trebuit să-l informez cu privire la calamitatea de la
Washington Circle. O spuse de parcă Directorul o silise să arunce
o lopată de rahat în Biroul Oval. Eşecul are consecinţe;
întotdeauna are. Trebuie să înfigi o ţeapă în inima acestuia, astfel
încât să poată fi îngropat cât mai curând cu putinţă. Mă înţelegi?
— Perfect.
— Pentru că nu va dispărea de la sine, continuă femeia.
Directorului începuse să-i palpite o venă la tâmplă. Simţea
nevoia să-i arunce cu ceva în cap.
— Am spus că înţeleg perfect.
Roberta Alonzo-Ortiz îl privi atent un moment, de parcă ar fi
cântărit dacă merita să-l creadă. Mult timp după aceea spuse:
— Unde e Jason Bourne?
— A fugit din ţară. Pumnii Directorului erau atât de încleştaţi
încât ajunseseră albi. Era peste puterile lui să-i spună căţelei că
Bourne pur şi simplu se evaporase. Dată fiind situaţia, abia dacă
putea articula cuvintele. Dar în momentul în care văzu expresia de
pe faţa ei, îşi dădu seama de propria greşeală.
— A fugit din ţară? Alonzo-Ortiz se ridică în picioare. Unde s-a
dus?
Directorul rămase tăcut.
— Înţeleg. Dacă Bourne se apropie măcar de Reykjavik…
— De ce ar face asta?
— Nu ştiu. E nebun, ai uitat? A luat-o razna. Ştiţi că sabotarea
securităţii summitului ne poate deranja mai mult decât orice
altceva. Furia ei era palpabilă şi, pentru prima dată, Directorului îi
era cu adevărat frică de ea.
— Vreau ca Bourne să moară, spuse ea cu o voce de oţel.
— Ca şi mine. Directorul fumega. A ucis deja de două ori şi una
dintre victime era unul dintre vechii mei prieteni.
Consiliera pe probleme de Securitate Naţională se apropie de el
ocolind biroul.
— Preşedintele îl vrea mort pe Bourne. Un agent care a trădat –

144
şi să fim cinstiţi acum, Jason Bourne e un scenariu extrem de rău
– e o carte surpriză pe care nu ne-o putem permite. E clar?
Directorul încuviinţă din cap.
— Crede-mă când îţi spun că Bourne e ca şi mort, dispărut, ca
şi cum n-ar fi existat niciodată.
— Să te audă Dumnezeu. Preşedintele e cu ochii pe tine, spuse
Roberta Alonzo-Ortiz, încheind întrevederea la fel de abrupt cum o
începuse.

Jason Bourne ajunse la Paris într-o dimineaţă umedă, înnorată.

Parisul, oraşul luminilor, nu arăta cel mai bine cu putinţă pe timp
de ploaie. Clădirile mansardate erau cenuşii şi şterse, iar cafenelele
în aer liber, de obicei vesele, care se înşirau pe bulevardele
oraşului, erau aproape pustii. Viaţa continua în felul ei tăcut, dar
oraşul nu era acelaşi cu cel ce strălucea şi se scălda în lumină
când conversaţiile voioase şi râsetele se puteau auzi aproape la
fiecare colţ de stradă.
Epuizat atât fizic cât şi emoţional, Bourne îşi petrecuse cea mai
mare parte a zborului dormind, încovrigat pe o parte. Somnul
acesta, deşi din când în când întrerupt de vise întunecate şi
deranjante, avusese avantajul că îi provocase o pauză foarte
necesară pentru durerea care-l răscolise în prima oră de zbor. Se
trezise îngheţat şi ţeapăn, gândindu-se la micul Buddha care
atârna la gâtul lui Khan. Imaginea părea să-şi bată joc de el, să îi
rânjească; era un mister ce-şi aştepta dezlegarea. Ştia că trebuiau
să existe multe asemenea sculpturi – în magazinul în care el şi Dao
o aleseseră pe cea pe care voiau să i-o dea lui Joshua erau mai
mult de zece! Mai ştia şi că mulţi budişti asiatici purtau asemenea
talismane, atât pentru protecţie, cât şi pentru noroc.
Cu ochii minţii văzu din nou expresia atotştiutoare a lui Khan,
atât de plină de anticipare şi ură când spusese: „Ştii ce este, nu?”
Şi apoi, cu atâta vehemenţă: „E al meu, Bourne. Înţelegi? Buddha e
al meu!” Khan nu era Joshua Webb, îşi spuse Bourne. Khan era
inteligent, dar crud – un asasin care ucisese de nenumărate ori.
Nu putea fi fiul lui Bourne.
În ciuda unei rafale de vânt potrivnic în timp ce lăsau în urmă
ţărmul Statelor Unite, Zborul Rush Service 113 ateriză pe
Aeroportul Internaţional Charles de Gaulle aproape la timp.
Bourne simţea nevoia să iasă din cală în timp ce avionul încă era
pe pistă, dar se abţinu.
Un alt avion se pregătea să aterizeze. Dacă ar fi coborât acum,

145
s-ar fi găsit expus într-o zonă în care nici măcar angajaţii
aeroportului nu ar fi trebuit să se afle. Astfel că aşteptă răbdător în
timp ce avionul rula înainte pe pistă.
Când încetini, ştiu că e timpul să acţioneze. În timp ce avionul
era încă în mişcare, cu motoarele cu reacţie pornite, nimeni din
echipajul de la sol nu avea să se apropie de aeronavă. Deschise
uşa şi sări pe pistă exact când o cisternă de combustibil trecea pe
lângă el. Se agăţă de spatele acesteia. Atârnând acolo, simţi un
acces puternic de greaţă, din cauza aburilor ce declanşau
amintirea atacului surprinzător al lui Khan. Sări din camion cât de
repede putu, intrând repede în clădirea terminalului.
Înăuntru se izbi de un manipulator de bagaje, cerându-şi scuze
în franceză în timp ce ţinea mâna la cap şi se plângea de o
migrenă. Trecând de colţul coridorului, folosi ecusonul de
identificare pe care i-l subtilizase manipulatorului pentru a trece
prin două rânduri de uşi, ca să ajungă în terminalul propriu-zis
care, spre consternarea lui, nu era mai mult decât un simplu
hangar acoperit. Erau al naibii de puţini oameni în preajmă, dar
cel puţin trecuse cu succes de Vamă şi Paşapoarte.
Cu prima ocazie aruncă ecusonul de identificare în cea mai
apropiată pubelă de gunoi. Nu voia să fie găsit asupra lui atunci
când manipulatorul îl va raporta pierdut. Stând în picioare sub un
ceas imens, îşi potrivi ora. Era puţin după şase dimineaţa, ora
Parisului. Îl sună pe Robbinet descriindu-i locul în care se afla.
Ministrul părea nedumerit.
— Ai venit cu un avion de pasageri, Jason?
— Nu, de marfa.
— Bon, aşa se explică de ce eşti în vechiul Terminal Trei.
Trebuie să fi fost deviaţi de la Orly, spuse Robbinet. Rămâi exact
unde eşti, mon ami. Vin să te iau în scurt timp. Chicoti. Între timp,
bine ai venit la Paris. Confuzie şi ghinion pentru urmăritorii tăi.
Bourne se duse să se spele. Privindu-se în oglinda de la toaleta
bărbaţilor, văzu o faţă îmbătrânită, cu ochii hăituiţi şi gâtul
însângerat, un om pe care abia îl recunoştea. Făcându-şi mâinile
căuş, îşi aruncă apă peste faţă şi peste cap, spălând transpiraţia,
mizeria şi ce mai rămăsese din machiajul pe care îl aplicase mai
devreme. Îşi curăţă rana orizontală întunecată de pe gât cu un
prosop de hârtie umed. Ştia că trebuia să aplice un unguent
antibiotic pe ea cât mai curând.
Stomacul i se strânse şi, deşi nu îi era foame, ştia că trebuia să
mănânce. Din când în când îşi amintea gustul combustibilului de

146
avion şi îi venea să vomite, lăcrimând de efort. Pentru a-şi lua
gândurile de la senzaţia aceea bolnăvicioasă, făcu cinci minute de
întinderi şi încă cinci de gimnastică ritmică, deblocându-şi muşchii
de starea aceea încordată şi dureroasă. Ignora durerea provocată
de exerciţii, concentrându-se în schimb să respire adânc şi regulat.
Când se întoarse în terminal, Jacques Robbinet îl aştepta. Era
un bărbat înalt, într-o formă extraordinară, îmbrăcat elegant, într-
un costum de culoare închisă cu dungi, pantofi perfect lustruiţi şi
un pardesiu elegant de stofa. Era doar puţin mai bătrân şi mai
cărunt, dar, în rest, era figura din memoria fragmentată a lui
Bourne.
Îl văzu imediat pe Bourne şi pe faţă îi apăru un zâmbet, însă nu
făcu nici o mişcare spre vechiul său prieten. În schimb, îi făcu
semne cu mâinile care îi indicau lui Bourne să meargă la dreapta
prin terminal. Bourne înţelese imediat de ce. Câţiva membri ai
Poliţiei Naţionale intraseră în hangar şi interogau personalul
aeroportului, fără îndoială căutând suspectul care furase ecusonul
de identificare ai manipulatorului de bagaje. Bourne se mişcă cât
putu de natural. Era aproape de uşă când văzu încă doi poliţişti cu
automatele atârnând peste piept, privindu-i cu atenţie pe toţi cei
care intrau şi ieşeau din terminal.
Robbinet îi văzuse şi ei. Afişând o faţă încruntată, trecu grăbit
pe lângă Bourne, repezindu-se prin uşi şi atrăgând atenţia
poliţiştilor. Imediat ce se prezentă, ei îi spuseră că erau în căutarea
unui suspect – un presupus terorist – care furase ecusonul de
identificare al unui manipulator de bagaje. Îi arătară un fax cu
fotografia lui Bourne.
Nu, ministrul nu îl văzuse pe bărbat. Faţa lui Robbinet căpătă o
expresie de frică. Poate – era posibil aşa ceva? – teroristul îl
urmărea pe el, le spuse. Ar putea fi atât de amabili încât să-l
însoţească până la maşină?
Imediat după plecarea celor trei bărbaţi, Bourne trecu repede
prin uşă şi ieşi în ceaţa cenuşie, îi văzu pe poliţişti însoţindu-l pe
Robbinet către Peugeot-ul acestuia şi porni în direcţia opusă. În
timp ce se urca în maşină, ministrul îi aruncă o privire fugitivă lui
Bourne. Le mulţumi poliţiştilor, care se întoarseră la postul lor de
la uşile terminalului.
Robbinet porni maşina, făcu o întoarcere de 180 de grade şi
apoi se întoarse la ieşirea aeroportului. Afară din raza vizuală a
poliţiştilor, încetini maşina şi coborî geamul lateral.
— A fost cât pe ce, mon ami.

147
 Când Bourne dădu să urce în maşină, Robbinet clătină din cap.
— Aeroportul fiind în alertă maximă, cu siguranţă mai sunt şi
alţi poliţişti prin preajmă. Se aplecă şi deschise portbagajul. Nu e
cel mai confortabil loc. Îl privi pe Bourne cu părere de rău. Dar
pentru moment, cu siguranţă cel mai sigur.
Fără să mai spună ceva, Bourne se strecură în portbagaj,
închizându-se pe dinăuntru, iar Robbinet porni maşina. Era bine
că ministrul gândise înainte; înainte de ieşirea din aeroport
trebuiră să treacă prin două filtre rutiere, primul al Poliţiei
Naţionale, al doilea al membrilor forţelor de pe Quay d’Orsay,
echivalentul francez al CIA-ului. Cu acreditarea lui, Robbinet trecu
prin amândouă fără nici un incident, dar i se arătă în mod repetat
fotografia lui Bourne, fiind întrebat dacă îl văzuse pe fugar.
La zece minute după ce intrase pe A1, Robbinet opri într-o
parcare şi deschise portbagajul. Bourne ieşi, urcă pe locul din
dreapta şoferului şi Robbinet acceleră pe autostradă, spre nord.

— El e! Manipulatorul de bagaje arătă fotografia granulată a lui

Jason Bourne. El e omul care mi-a furat ecusonul.
— Sunteţi sigur, domnule? Uitaţi-vă din nou, vă rog, mai de
aproape de data asta. Inspectorul Alain Savoy poziţionă fotografia
în faţa potenţialului martor. Se aflau într-o cameră din beton din
interiorul Terminalului Trei al Aeroportului Charles de Gaulle,
unde Savoy hotărâse să instaleze cartierul general temporar. Era
un loc respingător, care mirosea puternic a mucegai şi
dezinfectant, întotdeauna se găsea în asemenea locuri sau cel
puţin aşa i se părea. În viaţa lui nu era nimic permanent.
— Da, da, spuse manipulatorul. S-a lovit de mine, zicea că are o
migrenă. Zece minute mai târziu, când am vrut să trec printr-o uşă
securizată, am descoperit că nu mai aveam ecusonul. El l-a luat.
— Ştim asta, spuse inspectorul Savoy. Prezenţa ta a fost
detectată electronic în două locuri cât timp îţi lipsea ecusonul.
Poftim. Îi dădu ecusonul. Era un bărbat scund şi era sensibil în
privinţa asta. Faţa îi arăta la fel de dezordonată ca şi părul negru
şi lung. Părea să aibă buzele în permanenţă ţuguiate, de parcă şi
în timp ce se odihnea, evalua vinovăţia şi nevinovăţia. L-am găsit
într-un coş de gunoi.
— Vă mulţumesc, domnule inspector.
— Vei fi amendat, ştii. Plata pentru o zi.
— E scandalos, spuse manipulatorul. Voi raporta la sindicat. S-
ar putea să aibă loc o demonstraţie.

148
 Inspectorul Savoy oftă. Era obişnuit cu aceste ameninţări
Printre membrii sindicatului, întotdeauna aveau loc demonstraţii.
— Îmi mai poţi spune ceva despre incident? Când bărbatul
clătină din cap în semn că nu, inspectorul îi spuse că poate pleca.
Privi pagina de fax. Pe lângă fotografia lui Jason Bourne, pe ea mai
era un număr de contact din America. Scoţând un telefon mobil
tri-band, formă numărul.
— Martin Lindros. Director Adjunct al CIA.
— Domnule Lindros, la telefon inspectorul Alain Savoy de la
Quai d’Orsay. V-am găsit fugarul.
— Cum?
Pe faţa nebărbierită a lui Savoy se ivi un mic zâmbet. Quai
d’Orsay se alăpta întotdeauna de la sânul CIA. Era un sentiment
de plăcere, ca să nu mai vorbim de mândria naţională, în a vedea
situaţia inversată.
— Exact. Jason Bourne a aterizat pe Aeroportul Charles de
Gaulle în jurul orei şase dimineaţa. Ora Parisului. Inima lui Savoy
se bucură auzind respiraţia rapidă de la celălalt capăt al
telefonului.
— Îl aveţi? întrebă Lindros. E arestat?
— Din păcate, nu.
— Ce vreţi să spuneţi? Unde e?
— Ăsta e un mister. Urmă o linişte atât de lungă şi de adâncă,
încât în cele din urmă Savoy fu obligat să spună: Domnule
Lindros, mai sunteţi la telefon?
— Da, domnule inspector. Îmi parcurg notiţele. O altă tăcere,
mai scurtă de data asta. Alex Conklin avea un contact clandestin
foarte sus în guvernul dumneavoastră, un om pe nume Jacques
Robbinet – îl cunoaşteţi?
— Cu siguranţă, domnul Robbinet e Ministrul Culturii.
Bineînţeles, doar nu vă aşteptaţi să cred că un om cu reputaţia lui
are în legătură cu nebunul ăsta?
— Sigur că nu, spuse Lindros. Dar Bourne l-a ucis deja pe
domnul Conklin. Dacă e în Paris acum, pare rezonabil să-l
urmărească pe domnul Robbinet.
— Un moment, rămâneţi la telefon, vă rog. Inspectorul Savoy
era sigur că auzise sau citise numele domnului Robbinet undeva,
în cursul zilei. Făcu un gest către un subordonat, care îi dădu un
teanc de dosare. Savoy răsfoi repede interviurile din acea
dimineaţă la Charles de Gaulle făcute de toate serviciile de poliţie
şi securitate. Destul de sigur, acolo se afla numele lui Robbinet.

149
Reveni grăbit la telefon. Domnule Lindros, întâmplarea face ca
domnul Robbinet să fi fost azi aici.
— La aeroport?
— Da şi nu numai atât. A fost intervievat la acelaşi terminal în
care a fost şi Bourne. De fapt, a părut alarmat când i s-a spus
numele fugarului. A cerut Poliţiei Naţionale să-l însoţească pe
drumul de întoarcere la automobil.
— Asta confirmă teoria mea. Vocea lui Lindros era uşor gâfâită,
din cauza unei combinaţii de emoţie şi frică. Domnule inspector,
trebuie să-l găsiţi pe Robbinet şi repede.
— Nu e nici o problemă, spuse inspectorul Savoy. Voi suna la
biroul ministrului.
— Exact asta nu veţi face, spuse Lindros. Vreau ca această
operaţiune să rămână complet secretă.
— Dar e sigur că Bourne nu poate…
— Domnule inspector, în scurtul răstimp al acestei anchete am
învăţat să nu folosesc niciodată expresia „Bourne nu poate”,
pentru că ştiu că poate. E un asasin extrem de inteligent şi de
periculos. Oricine se apropie de el are viaţa în pericol, mă
înţelegeţi?
— Mă scuzaţi, domnule?
Lindros încercă să vorbească mai rar.
— Oricum veţi alege să îl găsiţi pe Robbinet, faceţi-o numai pe
căi ocolite. Dacă-l surprindeţi pe ministru, s-ar putea să-l
surprindeţi şi pe Bourne.
— De acord. Savoy se ridică şi îşi căută pardesiul.
— Ascultaţi-mă bine, domnule inspector. Mă tem foarte tare că
viaţa domnului Robbinet e într-un pericol iminent, spuse Lindros.
Acum totul depinde de dumneavoastră.

Treceau pe lângă zgârie-nori, clădiri de birouri, uzine sclipitoare,

scunde şi masive după standardele americane, parcă şi mai urâte
din cauza cerului plumburiu. Robbinet ieşi destul de repede de pe
autostradă, îndreptându-se spre vest pe CD47 prin ploaia ce nu se
mai oprea.
— Unde mergem, Jacques? întrebă Bourne. Trebuie să ajung la
Budapesta cât mai repede cu putinţă.
— De acord, spuse Robbinet. Privea din când în când în oglinda
retrovizoare, verificând să nu îi urmărească maşini ale Poliţiei
Naţionale. Quai d’Orsay era altceva; agenţii lor foloseau maşini
neinscripţionate, schimbând marca şi modelul la câteva luni între

150
departamente. Îţi rezervasem loc la un zbor extern care a plecat
acum cinci minute, dar orarul s-a schimbat când erai încă în aer.
Agenţia vrea să te vadă mort – şi lătratul ei se aude în toate
colţurile lumii unde au pârghii, inclusiv în a mea.
— Dar trebuie să fie o cale…
— Sigur că e o cale, mon ami, zâmbi Robbinet. Întotdeauna
există o cale – m-a învăţat asta o persoană pe nume Jason Bourne.
Viră din nou spre nord, pe NI7. În timp ce tu te odihneai în
portbagajul maşinii, eu nu am stat degeaba. E un transport militar
care pleacă de pe Orly la şaisprezece fix.
— Asta e abia la patru după-amiază, spuse Bourne. Şi dacă aş
merge cu maşina la Budapesta?
— Un asemenea plan e nesigur, este prea multă Poliţie
Naţională. Şi prietenii tăi americani înnebuniţi au pus Quai
d’Orsay în acţiune. Francezul ridică din umeri. E totul aranjat. Am
toate acreditările tale cu mine. Sub acoperire militară nu vei fi
cercetat şi, în orice caz, e mai bine să lăsăm să se stingă incidentul
de la Terminalul Trei, nu? Depăşi o porţiune de trafic care se mişca
încet. Până atunci, vei avea nevoie de un loc unde să te ascunzi.
Bourne întoarse capul, fixând posomorâtul peisaj industrial.
Impactul a ceea ce se întâmplase în timpul ultimei întâlniri cu
Khan îl lovise cu forţa unui tren care deraiază. Nu se putea abţine
să nu exploreze durerea groaznică din interior, aşa cum o persoană
tot palpează un dinte care doare, chiar şi numai pentru a-şi da
seama cât de profundă e durerea. Partea extrem de analitică a
minţii lui hotărâse deja că acest Khan nu spusese în realitate
nimic care să indice faptul că ar fi avut cunoştinţe intime despre
David sau Joshua Webb. Făcuse sugestii, aluzii, da, dar ce
însemnau ele?
Conştient că Robbinet îl studia, Bourne se întoarse şi mai mult
către fereastră.
Înţelegând greşit motivul tăcerii meditative a lui Bourne,
Robbinet spuse:
— Mon ami, vei fi în Budapesta la ora optsprezece, nu-ţi face
probleme.
— Merci, Jacques. Bourne se smulse pentru un moment din
gândurile sale melancolice. Mulţumesc pentru toată bunătatea şi
ajutorul tău. Şi acum?
— Alors, mergem la Goussainville. Nu e cel mai frumos oraş din
Franţa, dar e cineva acolo care cred că te va interesa.
Tot restul călătoriei, Robbinet nu mai spuse nimic. Avea

151
dreptate în legătură cu Goussainville. Era unul din satele
franţuzeşti care, datorită apropierii de aeroport, fusese transformat
într-un oraş industrial modern. Şirurile deprimante de zgârie-nori,
birouri cu faţade de sticlă şi centre gigantice de cumpărături nu
mult diferite de Wal-Mart erau numai uşor atenuate de pieţele şi
marginile străzilor tivite cu flori colorate.
Bourne observă aparatul de radio montat sub bord, probabil
folosit de şoferul lui Jacques. Când Robbinet intră într-o staţie de
benzină, îi cern prietenului său frecvenţele folosite de Poliţia
Naţională şi Quai d’Orsay. În timp ce Robbinet alimenta maşina cu
benzină, Bourne monitoriză ambele frecvenţe, dar nu auzi nimic
despre incidentul de la aeroport, nimic interesant despre el.
Bourne se uita la maşinile care intrau şi ieşeau din staţia de
benzină. O femeie coborî din maşină şi îi ceru lui Robbinet părerea
despre cauciucul din partea stângă din faţă. Se gândea că trebuie
umflat. Apoi intră un vehicul cu doi tineri. Un bărbat se rezemă de
aripa maşinii, celălalt intră în staţie. Bărbatul rezemat se uită la
Peugeot-ul lui Jacques, apoi aruncă o privire apreciativă femeii
care se întorcea la maşina ei.
— Ceva în aer? întrebă Robbinet, urcând în maşină lângă
Bourne.
— Nimic.
— Cel puţin asta e o veste bună, spuse Robbinet când plecau.
Parcurseră alte străzi urâte şi Bourne se folosi de oglinzi pentru
a se asigura că maşina cu cei doi bărbaţi nu îi urmărea.
— Goussainville are o origine străveche şi regală, spuse
Robbinet. Cândva i-a aparţinut lui Clotaire, soţia lui Clovis, regele
Franţei din secolul al VI-lea. În timp ce noi, francii, eram încă
consideraţi barbari, el s-a convertit la catolicism, făcându-i pe
romani să ne accepte. Împăratul l-a făcut consul. Nemaifiind
barbari, am devenit apărători ai adevăratei credinţe.
— Nu mi-aş fi dat seama niciodată că oraşul ăsta a fost cândva
medieval.
Ministrul parcă lângă un şir de blocuri de apartamente.
— În Franţa, spuse el, istoria se ascunde adesea în cele mai
neaşteptate locuri.
Bourne privi înjur.
— Nu aici locuieşte actuala ta amantă? spuse. Pentru că ultima
dată când m-ai prezentat amantei tale, a trebuit să mă prefac că
era prietena mea, atunci când soţia ta a intrat în cafeneaua unde
beam împreună.

152
 — Îmi amintesc că te-ai distrat destul de bine în acea după-
amiază. Robbinet clătină din cap. Dar nu, cu Dior în stânga şi Yves
Saint-Laurent în dreapta, sunt sigur că Delphine mai degrabă şi-ar
tăia venele decât să locuiască în Goussainville.
— Şi atunci ce facem aici?
Ministrul rămase privind ploaia de afară o vreme.
— Urâtă vreme, spuse el în cele din urmă.
— Jacques…?
Robbinet privi în jur.
— A, da, iartă-mă, mon ami. Mintea îmi pluteşte. Alors, te duc
să o cunoşti pe Mylene Dutronc. Înclină capul. Ai auzit de numele
ei? Când Bourne clătină din cap, Robbinet continuă. Mă gândeam
şi eu că nu. Ei bine, acum că el e mort, cred că o pot spune.
Domnişoara Dutronc a fost amanta lui Alex Conklin.
Imediat, Bourne spuse:
— Dă-mi voie să ghicesc: ochi albaştri, păr lung şi ondulat şi un
zâmbet oarecum ironic.
— Dar el ţi-a spus despre ea!
— Nu, am văzut o fotografie. E cam singurul lucru personal din
dormitorul lui. Aşteptă o clipă. Ea ştie?
— I-am telefonat imediat ce am aflat.
Bourne se întrebă de ce Robbinet nu îi spusese personal. Ar fi
fost mai decent.
— Destul cu vorbăria. Robbinet luă o geantă cu lucruri pentru
noapte de pe bancheta din spate a maşinii. Acum mergem la
Mylene.
Ieşind din Peugeot, merseră prin ploaie pe un trotuar împodobit
cu flori, apoi urcară un mic rând de scări din beton. Robbinet
apăsă butonul 4A şi imediat se auzi soneria.
Blocul era la fel de obişnuit şi lipsit de frumuseţe în interior ca
şi în exterior. Urcară cele cinci rânduri de trepte până la etajul
patru şi străbătură un hol lung, cu şiruri de uşi identice pe ambele
părţi. Când se apropiară, uşa se deschise. În ea se afla Mylene
Dutronc.
Era poate cu un deceniu mai în vârstă decât în fotografie – de
fapt, trebuia să aibă şaizeci de ani acum, se gândi Bourne, deşi
părea cel puţin cu zece ani mai tânără – dar ochii albaştri aveau
aceeaşi strălucire şi zâmbetul ei acelaşi aer enigmatic. Purta jeanşi
şi o cămaşă bărbătească, o ţinută care o făcea să pară feminină,
pentru că îi scotea în evidenţă silueta. Nu purta tocuri şi părul ei,
un blond-cenuşiu cu aspect natural, era strâns în coadă.

153
 — Bonjour, Jacques. Îl lăsă pe Robbinet să o sărute pe ambii
obraji, dar deja îl privea pe tovarăşul acestuia.
Bourne vedea detalii pe care fotografia nu le scosese în evidenţă.
Culoarea ochilor ei, forma sculptată a nărilor, albul dinţilor
perfecţi. Avea o faţă în acelaşi timp puternică şi plină de
compasiune.
— Şi tu trebuie să fii Jason Bourne. Ochii ei îl evaluară rece.
— Îmi pare rău pentru Alex, spuse Bourne.
— Eşti drăguţ. A fost un şoc pentru toţi cei care l-am cunoscut.
Ea făcu un pas înapoi. Vă rog, intraţi.
În timp ce ea închidea uşa, Bourne intră în cameră. Domnişoara
Dutronc trăia în mijlocul unui peisaj urban şters, dar
apartamentul ei era în întregime diferit. Spre deosebire de mulţi
oameni de vârsta ei, nu continuase să se înconjoare de mobile
vechi de decenii, relicve ale trecutului. Mobila din casă era extrem
de elegantă şi de confortabilă. Scaune aşezate la distanţe
neregulate, două canapele faţă în faţă de ambele părţi ale unui
şemineu din cărămidă, draperii cu model. Era un loc pe care nu l-
ai fi părăsit cu uşurinţă, hotărî Bourne.
— Înţeleg că ai avut un zbor lung, îi spuse ea lui Bourne.
Trebuie să fii înfometat. Nu făcu nici o observaţie cu privire la
aspectul lui dezordonat, lucru pentru care el îi mulţumi în gând. Îl
invită în sufrageria lungă şi îi aduse mâncare şi băutură dintr-o
bucătărie tipic europeană, mică şi întunecată. Când termină, se
aşeză faţă în faţă cu el şi îşi puse mâinile încrucişate pe masă.
Acum Bourne îşi dădea seama că plânsese.
— A murit pe loc? întrebă domnişoara Dutronc. Ştii, mă
întrebam dacă a suferit.
— Nu, spuse Bourne sincer. Mă îndoiesc de asta.
— E şi asta ceva, oricum. Pe faţă i se aşternu o expresie de
uşurare profundă. Domnişoara Dutronc se lăsă pe spate şi, odată
cu această mişcare, Bourne îşi dădu seama că avusese corpul
tensionat. Mulţumesc, Jason. Ridică privirea, pironindu-şi ochii
albaştri în ai lui, astfel încât putu citi toată emoţia de pe faţa ei.
Pot să-ţi spun Jason?
Desigur, încuviinţă el.
— L-ai cunoscut bine pe Alex, nu-i aşa?
— Cât de bine îl putea cunoaşte cineva pe Alex Conklin.
Doar pentru o secundă privirea ei se mută în direcţia lui
Robbinet, dar fu suficient.
— Trebuie să dau nişte telefoane. Ministrul îşi scosese deja

154
mobilul. Nu vă supăraţi dacă vă las singuri un timp.
Ea privi întunecat după Robbinet, care se îndrepta spre living.
Apoi se întoarse la Bourne.
— Jason, ceea ce mi-ai spus acum au fost cuvintele unui
adevărat prieten. Chiar şi dacă Alex nu mi-ar fi vorbit niciodată
despre tine, aş spune acelaşi lucru.
— Alex ţi-a vorbit despre mine? Bourne clătină din cap. Alex nu
vorbea niciodată cu civilii despre munca lui.
Apăru din nou acel mic zâmbet; de această dată ironia era
vizibilă.
— Dar eu nu sunt, cum spui tu, un civil. În mâna ei apăru un
pachet de ţigări. Te deranjează dacă fumez?
— Deloc.
— Pe mulţi americani îi deranjează. E un fel de obsesie pentru
voi, nu?
Nu aşteptase un răspuns, iar Bourne nu îi oferi unul. O privi
aprinzând ţigara, trăgând fumul adânc în plămâni, suflându-l
încet, elegant.
— Nu, cu siguranţă nu sunt un civil. Fumul făcea rotocoale în
jurul ei. Sunt de la Quai d’Orsay.
Bourne rămase nemişcat. Sub masă, strânse mânerul armei
ceramice primite de la Deron.
Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, domnişoara Dutronc clătină din
cap.
— Calmează-te, Jason. Jacques nu te-a adus într-o capcană.
Eşti printre prieteni aici.
— Nu înţeleg, spuse el cu voce îngroşată. Dacă lucrezi pentru
Quai d’Orsay, Alex s-ar fi asigurat de două ori că nu te implică în
ceva la care lucra, ca să nu-ţi compromită loialitatea.
— Destul de adevărat. Şi aşa au rămas lucrurile ani de zile.
Domnişoara Dutronc trase din nou din ţigară, lăsă fumul să iasă
prin nările dilatate. Avea un obicei de a ridica uşor capul când
sufla fumul. O făcea să semene cu Marlene Dietrich. Apoi, foarte
recent, s-a întâmplat ceva. Nu ştiu ce, n-a vrut să-mi spună, deşi
l-am implorat.
Ea îl privi prin norul de fum câteva secunde. Orice membru al
unei organizaţii de spionaj trebuia să-şi păstreze o faţadă de
piatră, care să nu scoată la iveală nimic din gândurile sau
sentimentele persoanei respective. Dar el vedea prin ochii ei că
mintea îi lucra şi ştiu că lăsase garda jos.
— Spune-mi, Jason, ca vechi prieten al lui Alex, îţi aminteşti să

155
fi fost vreodată înspăimântat?
— Nu, spuse Bourne. Alex era complet lipsit de frică.
— Ei bine, în ziua aia era înspăimântat. De aceea l-am implorat
să-mi spună ce se întâmpla, ca să-l pot ajuta sau măcar să-l
conving să nu stea în faţa pericolului.
Bourne se aplecă înainte, având acum corpul la fel de încordat
cum fusese înainte al domnişoarei Dutronc.
— Când s-a întâmplat asta?
— Acum două săptămâni.
— Ţi-a spus ceva măcar?
— A amintit un nume, Felix Schiffer.
Lui Bourne îi crescu pulsul.
— Dr. Schiffer lucra pentru DARPA.
Ea pufni.
— Alex mi-a spus că lucra pentru Direcţia Arme Tactice
Neletale.
— Asta e o anexă a Agenţiei, spuse Bourne, mai mult pentru
sine. Acum piesele începeau să se potrivească. Era posibil ca Alex
să-l fi convins pe Schiffer să lase DARPA pentru Direcţie? Sigur,
pentru Conklin nu ar fi fost dificil să-l facă pe Schiffer „să dispară”.
Dar de ce ar fi dorit să o facă? Dacă doar încerca teritoriul
periculos, putea să rezolve cu uşurinţă reculul. Trebuia să existe
alt motiv pentru care Alex avea nevoie să-l şteargă pe Schiffer.
O privi pe Mylene.
— Dr. Schiffer era motivul spaimei lui Alex?
— N-a vrut să spună, Jason. Dar cum ar putea fi altfel? În acea
zi Alex a dat şi a primit multe telefoane într-un timp foarte scurt.
Era extrem de tensionat şi ştiam că se afla în punctul culminant al
unei operaţiuni fierbinţi din teren. Am auzit numele doctorului
Schiffer menţionat de câteva ori. Bănuiesc că el era subiectul
operaţiunii.

Inspectorul Savoy stătea în Citroenul său, ascultând sunetul

scârţâit al ştergătoarelor de parbriz. Ura ploaia. Plouase în ziua în
care îl părăsise soţia, în ziua în care fiica lui plecase la şcoală în
America, pentru a nu se mai întoarce niciodată. Soţia lui trăia în
Boston acum, măritată cu un bancher de investiţii puritan. Avea
trei copii, o casă, proprietăţi, tot ce îşi putea dori, în timp ce el
stătea aici, în oraşul ăsta de rahat – cum se numea? A, da
Goussainville – rozându-şi unghiile până la sânge. Şi ca să pună
capac la toate, ploua din nou.

156
 Dar ziua de azi era diferită, pentru că se apropia de ţinta cea
mai căutată a CIA. Odată ce îl prindea pe Jason Bourne, cariera
lui avea să se relanseze. Poate că avea să intre în atenţia
preşedintelui însuşi. Aruncă o privire maşinii de pe cealaltă parte a
străzii – Peugeot-ul ministrului Jacques Robbinet.
Din dosarele Quai d’Orsay, făcuse rost de marca, modelul şi
numărul de înmatriculare al maşinii ministrului. Colegii lui ofiţeri
îl informaseră că, la ieşirea din punctul de control de la aeroport,
ministrul se îndreptase spre nord, pe A1. După ce se asigurase de
la sediu cine fusese desemnat pentru partea nordică a plasei de
urmărire, sunase metodic fiecare maşină – atent la avertismentul
lui Lindros şi stând departe de transmisia radio, a cărei frecvenţă
nu era sigură. Nici unul din contactele sale nu văzuse maşina
ministrului şi deja intra într-o stare de disperare când ajunsese la
Justine Berard, care-i spusese că, da, văzuse maşina lui Robbinet
– vorbise puţin cu el – la o staţie de benzină. Îşi amintea, pentru că
ministrul păruse nervos, încordat, poate un pic nepoliticos.
— Comportamentul lui ţi s-a părut ciudat?
— Da. Ploua tare şi fereastra era închisă, spuse Berard. Deşi
acum, desigur, gândirea mea s-a schimbat.
— Ministrul era singur? întrebă inspectorul Savoy.
— Nu sunt sigură. Ploua tare şi gemul era închis, spuse Berard.
Să fiu sinceră, eram atentă la domnul Robbinet.
— Da, un specimen frumos, spuse Savoy mai sec decât
intenţionase. Berard îl ajutase enorm. Văzuse direcţia în care
plecase maşina ministrului şi, până când ajunsese el în
Goussainville, ea o găsise parcată în faţa unor blocuri de
apartamente din beton.

Ochii domnişoarei Dutronc rătăciră pe gâtul lui Bourne şi stinse

ţigara.
— Rana a început din nou să-ţi sângereze. Vino! Trebuie să ne
ocupăm de ea.
Îl conduse în baia decorată cu faianţă verde-marin şi alb
spumos. O mică fereastră ce dădea în stradă lăsa să intre lumina
slabă a zilei. Ea îl rugă să se aşeze şi începu să cureţe rana cu apă
şi săpun.
— Sângerarea s-a oprit, spuse ea în timp ce aplica antibiotic pe
pielea înroşită a gâtului. Rana asta nu a fost un accident. Te-ai
luptat.
— A fost dificil să ies din State.

157
 — Eşti la fel de misterios ca Alex. Se dădu un pic înapoi, de
parcă voia să-l vadă mai bine. Eşti trist, Jason. Atât de trist!
— Domnişoară Dutronc…
— Trebuie să-mi spui Mylene, insist. Ea făcuse un bandaj de
expert din faşă sterilă şi leucoplast, pe care acum i-l aplica pe
rană. Şi trebuie să schimbi bandajul cel puţin o dată la trei zile,
da?
— Da. Îi răspunse la zâmbet. Merci, Mylene.
Ea îi puse o mână pe obraz, cu blândeţe.
— Atât de trist. Ştiu cât de apropiaţi eraţi tu şi Alex. Te
considera fiul său.
— A spus el asta?
— Nu trebuia; avea o expresie specială pe faţă când vorbea
despre tine. Femeia mai examină o dată bandajul. Aşa că ştiu că
nu sunt singura care suferă.
Atunci Bourne simţi un impuls să-i spună tot, să-i spună că nu
doar morţile lui Alex şi Mo îl afectau, ci şi întâlnirea cu Khan. În
cele din urmă, totuşi, rămase tăcut. Ea avea de suportat propria
durere.
— Care e treaba cu tine şi cu Jacques? spuse în schimb. Vă
purtaţi de parcă v-aţi urî unul pe celălalt.
Mylene privi într-o parte o secundă, către mica fereastră cu
sticla cristalină, pe care acum se scurgea ploaia.
— A fost un act de curaj din partea lui să te aducă aici. Trebuie
să-l fi costat enorm să-mi ceară ajutorul. Se întoarse, cu ochii ei
cenuşii îndârjiţi. Moartea lui Alex scosese la suprafaţă atâtea
emoţii şi el intui imediat că propriul ei trecut era învolburat de
oceanul agitat al evenimentelor prezente. E atât de multă durere în
lumea asta, Jason. O singură lacrimă i se rostogoli din ochi şi
rămase tremurând pe obraz, apoi căzu. Înainte de Alex, ştii, a fost
Jacques.
— Ai fost amanta lui?
Ea clătină din cap.
— Jacques nu era căsătorit încă. Eram amândoi foarte tineri.
Făceam dragoste nebuneşte şi pentru că amândoi eram tineri – şi
prostuţi – eu am rămas însărcinată.
— Ai un copil?
Mylene se şterse la ochi.
— Non, nu am vrut să-l am. Nu-l iubeam pe Jacques. A fost
nevoie de ceea ce s-a întâmplat ca să înţeleg asta. Jacques chiar
mă iubea – ei, el e atât de catolic.

158
 Ea râse un pic trist şi Bourne îşi aminti povestea pe care i-o
spusese Jacques despre istoria oraşului Goussainville şi modul în
care francii barbari fuseseră câştigaţi de partea Bisericii.
Convertirea regelui Clovis la catolicism fusese o decizie vicleană,
dar fusese mai mult o chestiune de supravieţuire şi politică, decât
de credinţă.
— Jacques nu m-a iertat niciodată. Nu era nici un fel de
autocompătimire în vocea şi aspectul ei, făcând confesiunea cu
atât mai emoţionantă.
El se aplecă şi o sărută tandru pe ambii obraji şi, cu un uşor
suspin, ea îl strânse puţin timp în braţe.
Îl lăsă să facă duş şi, când termină, găsi o uniformă militară
franţuzească aranjată pe scaunul toaletei. În timp ce se îmbrăca,
aruncă o privire pe fereastră. Ramurile unui tei se legănau în vânt.
Sub el, o femeie frumoasă de vreo patruzeci de ani coborî din
maşină şi traversă strada spre un Citroen în care un bărbat de
vârstă incertă stătea la volan, rozându-şi obsesiv unghiile.
Deschizând uşa din dreapta, ea se strecură în maşină.
Scena nu avea nimic deosebit, cu excepţia faptului că Bourne
văzuse aceeaşi femeie la staţia de benzină. Vorbise cu Jacques
despre presiunea aerului din cauciuc.
Quai d’Orsay!
Se duse repede în living, unde Jacques încă vorbea la telefon. În
momentul în care văzu expresia lui Bourne, ministrul încheie
convorbirea.
— Ce s-a întâmplat, mon ami?
— Am fost descoperiţi, spuse Bourne.
— Cum? Cum e posibil aşa ceva?
— Nu ştiu, dar sunt doi agenţi de la Quai d’Orsay vizavi, într-un
Citroen negru.
Mylene veni din bucătărie.
— Încă doi supraveghează strada în spatele lor. Dar nu vă faceţi
griji, n-au cum să ştie nici măcar în care clădire sunteţi.
În acel moment se auzi soneria de la uşă. Bourne scoase arma,
dar ochii lui Mylene sclipiră în semn de avertisment. Ea făcu un
gest din cap şi Bourne împreună cu Robbinet dispărură. Ea
deschise uşa şi văzu în faţa ei un inspector foarte mototolit.
— Alain, bonjour, spuse ea.
— Îmi cer scuze că te deranjez în vacanţă, spuse inspectorul
Savoy, cu un rânjet timid pe faţă, dar stăteam afară şi brusc mi-
am amintit că locuieşti aici.

159
 — Vrei să intri la o cafea?
— Mulţumesc, dar nu, nu am timp.
Uşurată, Mylene spuse:
— Şi ce făceai în faţa casei mele?
— Îl căutăm pe Jacques Robbinet.
Ochii ei se măriră.
— Ministrul Culturii? Dar de ce să fie, din toate locurile, în
Goussainville?
— Ai idee la fel de mult ca mine, spuse inspectorul Savoy.
Totuşi, maşina lui e parcată peste drum.
— Inspectorul e prea inteligent pentru noi, Mylene. Jacques
Robbinet intră în cameră închizându-şi nasturii de la cămaşa albă.
A aflat despre noi.
Cu spatele la Savoy, Mylene îi aruncă lui Jacques o privire. El i-
o întoarse, zâmbind relaxat.
Când veni lângă ea, îi dădu un sărut fugar.
Obrajii inspectorului Savoy ardeau deja.
— Domnule ministru Robbinet, nu am avut nici o idee… adică,
nu a fost intenţia mea să deranjez…
Robbinet ridică o mână.
— Scuzele se acceptă, dar de ce mă cauţi?
Cu o expresie clară de uşurare, Savoy îi întinse fotografia lui
Jason Bourne.
— Îl căutăm pe acest bărbat, domnule Ministru. Un asasin
cunoscut al CIA care a trădat. Avem motive să credem că vrea să
vă ucidă.
— Dar e îngrozitor, Alain!
Pentru Bourne, care privea această şaradă din umbră, Mylene
păru chiar şocată.
— Nu-l cunosc pe acest om, spuse Robbinet şi nici nu ştiu de ce
ar dori să-mi ia viaţa. Dar, la urma urmelor, cine poate să citească
minţile asasinilor, ei? Ridică din umeri, se întoarse la Mylene care
îi întindea sacoul şi pardesiul. Dar oricum, mă voi întoarce la Paris
imediat.
— Cu noi ca escortă, spuse Savoy ferm. Veţi merge cu mine şi
partenerul meu va conduce maşina oficială. Întinse mâna. Vă rog.
— Cum doriţi. Robbinet îi dădu cheia de la Peugeot. Sunt în
mâinile dumitale, domnule inspector!
Apoi se întoarse şi o luă pe Mylene în braţe. Savoy se retrase
discret, spunând că avea să-l aştepte pe Robbinet în hol.
— Du-l pe Jason jos în parcare, îi şopti el în ureche, ia geanta

160
mea diplomat cu tine şi dă-i conţinutul chiar înainte de a te
despărţi de el. Îi spuse în şoaptă combinaţia şi ea încuviinţă din
cap.
Ea privi în sus spre el, apoi îl sărută apăsat pe gură şi spuse:
— Succes, Jacques.
Doar pentru o secundă, ochii lui se deschiseră larg. Apoi plecă,
iar Mylene traversă repede livingul.
Îl strigă încet pe Bourne, care apăru.
— Trebuie să profităm cât mai mult de avantajul oferit de
Jacques.
— D’accord, încuviinţă Bourne.
Mylene luă geanta diplomat a lui Robbinet.
— Vino! Trebuie să ne grăbim!
Deschise uşa de la intrare, privi afară pentru a se asigura că
drumul e liber, apoi îl conduse în parcarea subterană. Se opri
chiar în uşa de metal. Privind prin panoul de sticlă consolidat cu
sârmă, spuse uitându-se spre el:
— Parcarea pare curată, dar fii vigilent, nu se ştie niciodată.
Ea descuie geanta diplomat şi îi întinse un pachet.
— Aici sunt banii ceruţi, împreună cu cartea de identitate şi
hârtiile de serviciu. Eşti Pierre Montefort, un curier care trebuie să
predea documente strict secrete ataşatului militar din Budapesta
nu mai târziu de ora optsprezece fix, ora locală. Puse un set de
chei în palma lui Bourne. Pe al treilea rând e parcată o motocicletă
militară, penultimul spaţiu pe dreapta.
O secundă, Bourne şi Mylene se priviră unul pe celălalt. El
deschise gura, dar ea vorbi prima:
— Nu uita, Jason, viaţa e prea scurtă pentru regrete.
Apoi Bourne plecă, păşind cu spatele extrem de rigid pe uşă
într-un loc fioros şi întunecat, alcătuit din blocuri goale de beton şi
asfalt pătat de ulei. În timp ce se apropia de şirurile de maşini, nu
privi nici în stânga, nici în dreapta. La al treilea, făcu dreapta. O
secundă mai târziu găsea motocicleta, un Voxan VB-1 argintiu, cu
un motor uriaş V2 de 996 de centimetri cubi. Bourne îşi prinse
geanta la spate, unde cei din Quai d’Orsay aveau să o vadă foarte
bine. Găsi o cască în compartimentul pentru bagaje şi îşi puse
şapca acolo. Scoase motocicleta din parcare ajutându-se de
picioare, porni motorul şi ieşi în ploaie.

Justine Berard se gândise la fiul ei, Yves, când primi apelul de

la inspectorul Savoy. În aceste zile, i se părea că singurul mod în

161
care putea comunica cu Yves era prin intermediul jocurilor lui
video. Prima dată când îl bătuse la Grand Theft Auto scoţându-i
maşina de pe traseu în momentul în care se uitase la ea – şi chiar
o văzuse ca pe o fiinţă umană reală mai degrabă decât pacostea
care-i pregătea mâncarea şi-i spăla rufele. De atunci însă, el o
rugase continuu să-l ia la plimbare cu maşina oficială. Până acum
reuşise să-l ţină departe, dar nu era nici o îndoială că el îi învingea
treptat rezistenţa, nu numai pentru că se mândrea cu şofatul ei
nervos, ci fiindcă voia cu disperare ca Yves să fie mândru de ea.
După apelul de la Savoy, care o informa că îl găsise pe ministru
şi îl escorta înapoi la Paris, ea pusese imediat lucrurile în mişcare
scoţând oamenii din serviciul de supraveghere şi dispunându-i în
formaţie standard de protecţie VIP. Acum făcea semne Poliţiei
Naţionale care stătea pe aproape, în timp ce inspectorul Savoy îl
escorta pe Ministrul Culturii pe uşa din faţă a clădirii de
apartamente. În acelaşi timp, era atentă la stradă pentru a
surprinde orice semn al unui asasin nebun pe nume Jason
Bourne.
Berard era în culmea fericirii. Nu avea nici o importanţă dacă
inspectorul Savoy îl găsise pe ministru în acest labirint de locuinţe
prin inteligenţă sau pentru că avusese noroc, ea avea să
beneficieze din plin de asta, pentru că ea îl adusese pe Savoy aici
şi tot ea va fi acolo la sfârşit, când îl vor fi dus pe Jacques
Robbinet la Paris viu şi nevătămat.
Savoy şi Robbinet traversaseră strada sub ochii vigilenţi ai
poliţiştilor cu automatele pregătite. Ea deschise uşa maşinii lui
Savoy şi, trecând pe lângă ea, îi dădu cheia de la Peugeot-ul
ministrului.
În timp ce Robbinet se apleca pentru a urca pe locul din spate al
maşinii lui Savoy, Berard auzi uruitul răguşit al unui puternic
motor de motocicletă. După ecou, venea din parcarea de sub
clădirea în care Savoy îl găsise pe ministrul Robbinet. Îşi încordă
auzul, recunoscând uruitul unui vehicul militar Voxan VB-1.A.
O secundă mai târziu îl văzu pe curier ieşind în viteză din
parcare şi scoase telefonul mobil. Ce căuta un curier militar în
Goussainville? Mergea către Peugeot-ul ministrului fără să-şi dea
seama de asta. Lătră codul de autorizare de la Quai d’Orsay, ceru
să i se facă legătura cu ofiţerul militar. Ajunsese la Peugeot, îl
descuiase, se urcase la volan. Cu alerta cod roşu pornită, nu-i luă
mult să primească informaţia pe care o căuta. În acel moment nu
se ştia de nici un curier militar în zona Goussainville.

162
 Porni maşina, băgă în viteză. Strigătul întrebător al
inspectorului Savoy fu înecat de scârţâitul cauciucurilor de la
Peugeot când ea apăsă pedala de acceleraţie până la podea, gonind
pe stradă în urmărirea Voxanului. Putea doar presupune că
Bourne fusese lângă ei şi ştia că era prins în capcană dacă nu
reuşea să fugă repede.
Circulara urgentă de la CIA pe care o citise menţionase că el
putea să-şi schimbe identitatea şi înfăţişarea uimitor de repede.
Dacă el era curierul – şi, chiar aşa, dacă stătea să se gândească, ce
altă posibilitate mai exista? – atunci prinderea sau uciderea lui
avea să-i ofere carierei ei o nouă traiectorie. Şi-l putea imagina pe
ministru însuşi – atât de recunoscător că îi salvase viaţa –
intervenind pentru ea şi chiar, era posibil, oferindu-i poziţia de şef
al securităţii personale.
Între timp, totuşi, trebuia să-l oprească pe falsul curier. Din
fericire pentru ea, maşina ministrului era departe de a fi un
Peugeot standard. Deja simţea motorul tunat reacţionând la
presiunea pe care o punea asupra lui atunci când viră puternic la
stânga, trecu de un semafor pe roşu şi depăşi un camion pe partea
interzisă. Ignoră şuierul indignat al claxonului acestuia. Toată
fiinţa ei se concentra să nu piardă Voxanul din raza vizuală.

La început, lui Bourne nu-i veni să creadă că fusese descoperit

aşa de repede, dar, în timp ce Peugeot-ul îşi continua urmărirea
îndârjită, se văzu nevoit să ajungă la concluzia că ceva mersese
extrem de prost. Îi văzuse pe agenţii din Quai d’Orsay luându-l pe
Robbinet şi ştia că unul dintre ei conducea maşina lui Jacques.
Identitatea lui falsă nu avea să fie suficientă pentru a-l proteja
acum; trebuia să scape de urmăritor pentru totdeauna. Se apleca,
intrând şi ieşind din trafic, variind vitezele şi felul în care depăşea
traficul greoi. Lua curbele în unghiuri periculos de ascuţite,
conştient că se putea răsturna în orice moment şi putea culca
motocicleta pe o parte. O privire în oglinda laterală îi confirmă
faptul că nu putea să scape de Peugeot. Ba, mai rău, acesta părea
să recupereze teren.

Deşi Voxanul intra şi ieşea din trafic, deşi maşina ei era mai
puţin manevrabilă, Berard micşora continuu distanţa dintre ei.
Acţionase butonul special, instalat pe toate maşinile ministeriale,
care făcea ca luminile din faţă şi din spate să semnalizeze, iar
acest semnal îi făcea pe şoferii mai atenţi să îi cedeze trecerea. În

163
mintea ei se derulau scenariile din ce în ce mai complicate şi mai
înspăimântătoare din Grand Theft Auto. Înşiruirea străzilor,
vehiculele pe care trebuia să le depăşească erau incredibil de
asemănătoare. O dată, pentru a nu pierde Voxanul, trebui să ia o
decizie de o fracţiune de secundă şi să urce pe trotuar. Pietonii
săriră din calea ei.
Dintr-o dată, văzu intrarea de la A1 şi ştiu că într-acolo trebuia
să se îndrepte Bourne. Cea mai bună şansă de a-l prinde era
înainte de a intra pe autostradă. Muşcându-şi buzele de
concentrare, stoarse toate puterile pe care i le putea oferi motorul
Peugeot-ului, scurtând şi mai mult distanţa dintre ei. Voxanul era
la numai două maşini înaintea ei. Viră la dreapta, depăşi o maşină
şi o lăsă pe cealaltă în urmă, cu şoferul speriat atât de şofatul ei
agresiv, cât şi de semnalizarea intermitentă a Peugeot-ului. Berard
nu avea de gând să piardă o astfel de ocazie. Se apropiau de
intrare; acum sau niciodată. Manevră Peugeot-ul pe trotuar, vrând
să-l abordeze pe Bourne din unghiul închis, astfel încât, pentru ca
acesta să nu o piardă din raza vizuală, să fie nevoit să nu mai fie
atent la drum. La viteza cu care mergeau amândoi, ştia că el nu-şi
putea permite aşa ceva. Deschise geamul, apăsă pedala de
acceleraţie până la podea şi maşina se smuci înainte prin ploaia
gonită de vânt.
— Trage pe dreapta! strigă ea. Sunt de la Quai d’Orsay! Trage pe
dreapta sau îţi asumi consecinţele!
Curierul o ignoră. Scoţând arma, îi fixă capul. Braţul îi era
încordat, cu cotul blocat. Urmărindu-l prin cătarea armei, fixă
marginea din faţă a corpului lui. Apăsă pe trăgaci.
Dar, exact în acest moment, Voxanul viră puternic la stânga,
trecu în faţa unei maşini ce se apropia pe banda din stânga, sări
separatorul îngust de beton, apoi ţâşni prin trafic.
— Doamne! şopti Berard. Se îndreaptă spre banda de coborâre!
Chiar în timp ce întorcea maşina, văzu Voxanul croindu-şi
drum prin traficul ce ieşea de pe A1. Cauciucurile scârţâiau,
claxoanele urlau, şoferii înspăimântaţi ameninţau cu pumnii şi
înjurau. Berard observă aceste reacţii numai cu o parte a minţii.
Cealaltă parte conducea prin traficul blocat, peste banda de
separaţie, traversând strada şi ajungând la rândul ei pe rampa de
ieşire.
Ajunse până în vârful rampei, apoi se ciocni de un adevărat zid
de maşini. Coborî din maşină şi se repezi în ploaie, văzând
Voxanul accelerând printre benzile de trafic. Bourne conducea

164
uimitor, dar cât timp mai putea continua cu aceste acrobaţii
periculoase?
Voxanul dispăru după cilindrul argintiu şi oval al unei cisterne.
Berard îşi ţinu respiraţia văzând uriaşul vehicul cu optsprezece
roţi venind în viteză pe banda adiacentă. Auzi sunetul dur al
frânelor hidraulice, apoi Voxanul lovi frontal grila radiatorului
camionului, explodând instantaneu într-un nor de flăcări de
benzină.

165
 12
Jason Bourne văzu ceea ce îi plăcea să numească un unghi de
convergenţă al şansei apărând în faţa lui. Conducea printre două
benzi de trafic în mişcare. La dreapta lui era o cisternă; la stânga,
puţin mai în faţă, un camion masiv cu optsprezece roţi. Alegerea fu
instinctivă, nu avea timp de gândire. Îşi dedică mintea şi corpul
acestei şanse.
Ridică picioarele şi, pentru o clipă, se balansă pe şaua
Voxanului sprijinindu-se numai în mâna stângă. Manevră
motocicleta direct spre camionul cu optsprezece roţi care gonea
spre el pe partea stângă, apoi dădu drumul ghidonului. Întinzând
mâna dreaptă, încleştă degetele pe o bară a scării de fier ce urca pe
corpul curbat al cisternei şi fu smuls de pe motocicletă. Apoi mâna
îi alunecă pe metalul ud din cauza ploii şi fu pe punctul de a se
prăbuşi ca o frunză în vânt. Ochii i se umplură de lacrimi din
cauza durerii care-i sfâşia acelaşi umăr pe care-l încordase în timp
ce atârna de uşa avionului. Cu ambele mâini pe bară, strânse mai
puternic. Când reuşi să urce complet pe scară, lipindu-se de
cisternă, Voxanul se izbi de radiatorul camionului cu optsprezece
roţi.
Cisterna se zgâlţâi, clătinându-se pe amortizoare în timp ce
străbătea mingea de flăcări. Apoi trecu, croindu-şi drum spre
Aeroportul Orly şi libertatea lui Bourne.

Ascensiunea rapidă şi continuă a lui Martin Lindros în postul de

Director Adjunct al Agenţiei la vârsta de treizeci şi opt de ani avea
mai multe motive. Era inteligent, făcuse şcolile potrivite şi avea
capacitatea de a nu-şi pierde capul în situaţii de criză. Mai mult,
memoria lui aproape eidetică10 îi oferea un mod unic de a face ca
partea administrativă a CIA-ului să funcţioneze bine. Toate erau
trăsături importante, fără îndoială, obligatorii, de fapt, pentru orice
Director Adjunct de succes. Totuşi, Directorul îl alesese pe Lindros
pentru un motiv şi mai important: nu avea tată.
Directorul îl cunoscuse bine pe tatăl lui Martin Lindros.
10
(Psihologie) Care se referă la capacitatea unor persoane de a avea
reprezentări senzoriale foarte vii, în absenţa lucrurilor pe care şi le
reprezintă (n. red.).

166
Lucraseră împreună timp de trei ani în Rusia şi Europa de Est –
până ce Lindros bătrânul fusese ucis într-un atentat cu bombă
asupra unei maşini. Martin Lindros avea douăzeci de ani în acel
moment şi efectul asupra lui fusese incalculabil. La
înmormântarea lui Lindros-tatăl, privind faţa palidă şi îngheţată a
tânărului, Directorul îşi dăduse seama că voia să-l atragă pe
Martin Lindros în aceeaşi pânză de păianjen care-l fascinase aşa
de mult pe tatăl său.
Abordarea fusese uşoară; fusese într-o stare vulnerabilă.
Directorul acţionase, deoarece instinctul său fără greş recunoştea
dorinţa de răzbunare a lui Martin Lindros. Directorul se ocupase
ca tânărul să ajungă la Georgetown după ce absolvise Yale. Acest
lucru avea două scopuri: îl aducea pe Martin în mod fizic pe orbita
lui şi, în acelaşi timp, îi asigura lui Martin absolvirea cursurilor
pentru cariera pe care i-o alesese Directorul. Chiar el îl introdusese
pe tânăr în Agenţie şi supervizase fiecare etapă a pregătirii sale. Şi
pentru că voia să-l lege pe tânăr de el pentru totdeauna, în cele din
urmă i-a oferit răzbunarea pe care Martin o căuta cu disperare,
numele şi adresa teroristului care construise bomba plasată în
acea maşină.
Martin Lindros urmase întocmai instrucţiunile Directorului,
dând dovadă de o mână sigură remarcabilă când îi trăsese
teroristului un glonţ între ochi. Chiar el fusese cel care făcuse
bomba? Nici Directorul nu ştia sigur. Dar ce diferenţă era? Era
terorist şi în viaţa lui făcuse multe bombe. Acum era mort – încă
un terorist înlăturat – şi Martin Lindros putea dormi liniştit
noaptea, ştiind că răzbunase uciderea tatălui său.
— Vedeţi cum ne-a tras-o Bourne, spunea Lindros acum. El a
sunat la DC Metro imediat ce v-a văzut maşinile. Ştia că nu aveaţi
jurisdicţie oficială în zonă, în afara cazului în care lucraţi cu
Agenţia.
— Din păcate, ai dreptate. Detectivul Harris de la Poliţia Statală
din Virginia încuviinţă, dând peste cap whisky-ul acru. Dar acum,
că Broaştele sunt cu ochii pe el, poate că o să aibă mai mult noroc
decât noi.
— Sunt nişte Broaşte totuşi, spuse Lindros morocănos.
— Chiar şi aşa, tre’ să fie în stare să facă ceva bine uneori, nu?
Lindros şi Harris stăteau în Froggy Bottom Lounge, pe
bulevardul Pennsylvania. La acea oră barul era plin de studenţi de
la Universitatea George Washington. Timp de mai bine de o oră,
Lindros privise burţi goale cu piercinguri şi funduri obraznice

167
băgate aproape cu forţa în fuste mini, cu aproape douăzeci de ani
mai tinere decât el. Vine un moment în viaţa unui bărbat, se
gândea, când începe să se uite în oglindă şi să-şi dea seama că nu
mai este tânăr. Nici una dintre fetele astea nu s-ar fi uitat la el;
nici măcar nu ştiau de existenţa lui.
— De ce, zise el, un bărbat nu poate rămâne tânăr toată viaţa?
Harris râse şi ceru alt rând de băutură.
— Ţi se pare amuzant?
Trecuseră de faza cu urlatul unul la celălalt, dincolo de tăcerea
îngheţată, dincolo de remarcile caustice şi false. În cele din urmă
hotărâseră să dea dracului totul şi să se îmbete.
— Da, mi se pare al naibii de amuzant, spuse Harris, făcând loc
noilor băuturi. Uită-te la tine cum te uiţi după funduri, gândindu-
te că viaţa a trecut pe lângă tine. Nu e vorba de funduri aici,
Martin, deşi, ca să spun drept, n-am ratat niciodată vreo ocazie să
o pun cu o femeie.
— OK, deşteptule, despre ce e vorba atunci?
— Am pierdut, asta e tot. Am intrat în jocul lui Jason Bourne şi
ne-a bătut de ne-au sărit capacele. Nu că n-ar fi avut motive.
Lindros îşi îndreptă puţin spatele, dar plăti mişcarea bruscă cu
un mic acces de ameţeală. Duse o mână la cap.
— Ce dracu’ înseamnă asta?
Harris avea un obicei de a plimba whisky-ul prin gură ca pe o
apă medicinală. Gâtul lui pocni când înghiţi.
— Nu cred că Bourne i-a ucis pe Conklin şi Panov.
Lindros gemu.
— Doamne, Harry, nu mă lua iar cu asta.
— O s-o spun până mă fac vânăt la faţă. Aş vrea să ştiu de ce
nu vrei să auzi asta.
Lindros înălţă capul.
— OK, OK, spune-mi de ce crezi că Bourne este nevinovat.
— Ce rost are?
— Te întreb, nu?
Harris păru să se gândească. Ridică din umeri, scoase
portofelul, extrase din el o bucată de hârtie pe care o despături pe
masă.
— Din cauza acestui tichet de parcare.
Lindros îl ridică şi îl citi.
— Biletul ăsta e emis pe numele unui anume doctor Felix
Schiffer. Clătină din cap, neînţelegând.
— Felix Schiffer e recidivist, spuse Harris. N-aş fi ştiut nimic

168
despre el, dar luna asta căutăm recidivişti şi unul dintre oamenii
mei n-a reuşit să-i dea de urmă. Bătu cu degetul în bilet. A durat
ceva, dar am aflat de ce nu-l puteam găsi. Se pare că toată
corespondenţa lui Schiffer e trimisă la Alex Conklin.
Lindros clătină din cap.
— Şi?
— Şi când am încercat să-l verific pe doctorul Felix Schiffer ăsta
în baza de date, m-am izbit de un zid.
Lindros simţea că mintea începe să i se limpezească.
— Ce fel de zid?
— Unul ridicat de guvernul Statelor Unite. Harris îşi termină
băutura dintr-o singură înghiţitură, şuieră şi înghiţi. Dr. Schiffer
ăsta a fost pus la gheaţă cu G mare. Nu ştiu în ce mama dracu’ era
băgat Conklin, dar lucrul ăla era ascuns aşa de adânc, încât pariez
că nici oamenii lui nu ştiau nimic despre asta. Clătină din cap. N-a
fost ucis de un agent trădător, Martin; îmi pun viaţa la bătaie
pentru asta.

Urcând cu liftul privat de la Humanistas, Ltd., Stepan Spalko

era în cea mai bună dispoziţie cu putinţă. Cu excepţia
întâmplărilor neprevăzute cu Khan, totul era acum din nou pe
drumul cel bun. Cecenii erau ai lui; erau inteligenţi, neînfricaţi şi
gata să moară pentru cauză. Cât despre Arsenov, acesta era cel
puţin un conducător disciplinat şi dedicat. De aceea, Spalko îl
alesese pe el pentru a-l trăda pe Khalid Murat. Murat nu avusese
prea mare încredere în Spalko; avusese un nas fin în privinţa
duplicităţii. Dar acum Murat murise. Spalko nu avea nici o
îndoială că cecenii se vor comporta după planul lui. Pe celălalt
front, detestabilul Alexander Conklin era mort şi CIA-ul era
convins că Jason Bourne îl ucisese, doi dintr-o lovitură. Totuşi,
mai rămânea problema esenţială a armei şi a doctorului Schiffer.
Simţea presiunea intensă a ceea ce încă mai trebuia făcut. Ştia că
nu mai avea timp; mai erau multe de făcut.
Coborî la un nivel intermediar, accesibil numai cu o cheie
magnetică pe care o purta la el. Intrând în apartamentul personal
scăldat în soare, traversă camera până la rândul de geamuri ce
dădeau spre Dunăre, spre verdele-închis al Insulei Margareta, al
oraşului de dincolo de ea. Stătu privind Palatul Parlamentului,
gândindu-se la vremurile viitoare când puterea de neînchipuit va fi
a lui. Lumina solară se reflecta din faţada medievală, din
contraforţii parcă suspendaţi, din turnuri şi spire. Înăuntru se

169
întâlneau zilnic oameni puternici, bălmăjind fără rost. Trase
puternic aer în piept. El, Spalko, era omul care ştia unde se află
adevărata putere din această lume. Întinse mâna şi strânse dintr-
un pumn. Curând, aveau să ştie toţi, preşedintele american la
Casa lui Albă, preşedintele rus la Kremlin, şeicii în magnificele lor
palate arabe. Curând aveau să înveţe cu toţii adevăratul înţeles al
fricii.
Dezbrăcat, intră în baia mare şi opulentă, placată cu lapis
lazuli. Făcu un duş în cabina cu opt jeturi de apă, frecându-se
până ce pielea i se înroşi. Apoi se şterse cu un enorm prosop pufos
şi se schimbă în blugi şi un tricou sport.
La barul din inox, îşi turnă o ceaşcă de cafea proaspăt măcinată
de la filtru. Adăugă lapte şi zahăr şi multă frişcă din frigiderul de
dedesubt. Apoi stătu în picioare câteva secunde sorbind cafeaua,
permiţând minţii să iasă din starea de concentrare, lăsând
aşteptarea să se intensifice. În acea zi îl aşteptau atâtea lucruri
minunate!
Punând deoparte ceaşca de cafea, îşi legă în jurul mijlocului un
şorţ de măcelar şi îşi schimbă mocasinii perfect lustruiţi cu o
pereche de cizme groase de cauciuc.
Sorbind din cafeaua delicioasă, traversă încăperea până la un
perete acoperit cu panouri de lemn. Era acolo o măsuţă cu un
singur sertar, pe care îl deschise. Înăuntru se afla o cutie cu
mănuşi din latex. Fredonând o melodie, îşi puse o pereche. Apoi
apăsă pe un buton şi două dintre panouri alunecară în lateral.
Intră într-o cameră extrem de ciudată. Pereţii erau din ciment
negru; podeaua era acoperită cu gresie albă, adâncită în centru,
unde era montată o scurgere masivă. Pe unul din pereţi era legat
un furtun. Tavanul era izolat acustic. Singura mobilă era o masă
de lemn zgâriată, cu nişte pete negre de sânge din loc în loc şi un
scaun de dentist cu modificări făcute exact după indicaţiile lui
Spalko. Lângă scaun era un cărucior cu trei niveluri pe care
străluceau o gamă de obiecte din metal, cu capete ameninţătoare –
drepte, în cârlig şi în tirbuşon.
Pe scaun, cu încheieturile şi gleznele strânse în cătuşe de oţel,
se afla Laszlo Molnar, gol ca în ziua în care se născuse. Faţa şi
corpul lui Molnar erau tăiate, julite şi umflate, iar ochii îi erau
înfundaţi în cearcăne de agonie şi disperare.
Spalko intră în cameră cu un aer la fel de vioi şi profesionist ca
al oricărui doctor.
— Dragul meu Laszlo, trebuie să-ţi spun că arăţi groaznic.

170
Stătea destul de aproape cât să vadă nările lui Molnar dilatându-se
când simţi aroma cafelei. Era de aşteptat, totuşi, nu? Ai avut o
noapte destul de grea. Nimic din ce te-ai fi aşteptat când ai pornit
spre operă, nu? Puse jos ceaşca de cafea lângă cotul lui Molnar şi
ridică un instrument. Ăsta, cred, da.
— Ce… ce o să faci? întrebă Molnar pe o voce spartă, subţire ca
hârtia.
— Unde e doctorul Schiffer? întrebă Spalko pe un ton de
conversaţie.
Capul lui Molnar se mişcă într-o parte şi în alta, iar fălcile i se
loviră una de alta ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nici un
cuvânt nu va trece de buze.
Spalko încercă vârful ascuţit ca un ac al instrumentului.
— Sincer, nu ştiu de ce eziţi, Laszlo. Am arma, deşi doctorul
Schiffer a dispărut…
— Ţi-a fost luat de sub nas, şopti Molnar.
Zâmbind, Spalko folosi instrumentul asupra prizonierului şi în
scurt timp îl făcu să urle.
Dându-se înapoi o secundă, duse cafeaua la buze şi înghiţi.
— Aşa cum fără îndoială ţi-ai dat seama până acum, camera
este izolată fonic. Nu poţi fi auzit – nimeni nu te va salva şi cu atât
mai puţin Vadas; el nici măcar nu ştie că ai dispărut.
Luând alt instrument, îl înfipse în Molnar.
— Aşa că, vezi tu, nu e nici o speranţă, spuse. Decât dacă îmi
spui ce vreau să ştiu. Din întâmplare, Laszlo, în acest moment eu
sunt singurul tău prieten; eu te pot salva. Îl apucă pe Molnar de
bărbie şi îi sărută fruntea însângerată. Eu sunt cel care te iubeşte
cu adevărat.
Molnar închise ochii şi din nou clătină din cap.
Spalko îl privi drept în ochi.
— Nu vreau să-ţi fac rău, Laszlo. Ştii asta, nu? Vocea, spre
deosebire de acţiunile sale îi era blândă. Dar încăpăţânarea ta mă
tulbură. Îşi continuă lucrul asupra lui Molnar. Mă întreb dacă
înţelegi adevărata natură a împrejurărilor în care ai căzut. Durerea
pe care o simţi e opera lui Vadas. El te-a băgat în aceste necazuri.
Şi Conklin, nu ar trebui să mă mire asta, dar el e mort.
Gura lui Molnar se deschise larg, într-un urlet groaznic. În
locurile din care dinţii îi fuseseră scoşi încet şi chinuitor
rămăseseră nişte găuri largi şi negre.
— Dă-mi voie să te asigur că îmi continui munca fără nici cea
mai mică plăcere, spuse Spalko extrem de concentrat. În acest

171
stadiu era important ca Molnar să înţeleagă, chiar şi prin durerea
ce îi era provocată. Eu sunt doar instrumentul propriei tale
încăpăţânări. Nu-ţi dai seama că Vadas e cel care trebuie să
plătească pentru asta?
Spalko se opri pentru o clipă. Mănuşile i se pătaseră de sânge şi
sufla de parcă tocmai ar fi urcat în fugă trei etaje. În ciuda
plăcerilor sale, un interogatoriu nu era treabă uşoară. Molnar
începu să se smiorcăie.
— De ce te mai oboseşti, Laszlo? Te rogi unui Dumnezeu care
nu există şi, deci, nu te poate apăra sau ajuta. Cum spun ruşii:
„Roagă-te lui Dumnezeu; vâsleşte până la mal”. Zâmbetul lui
Spalko era confirmarea unei confidenţe între tovarăşi. Şi ruşii
trebuie să ştie, nu? Istoria lor e scrisă cu sânge. Mai întâi ţarii şi
apoi aparatnicii, de parcă partidul ar fi fost mai bun decât un şir
de despoţi!
— Ascultă-mă pe mine, Laszlo, se poate ca ruşii să fi dat greş în
politică, dar când e vorba de religie, ei înţeleg bine. Religia – orice
religie – e falsă. E marea înşelătorie a celor slabi, a celor temători,
a oilor din lumea asta care nu au puterea să conducă, ci vor
numai să fie conduşi. Lăsând deoparte faptul că duce inevitabil la
propria lor măcelărire. Spalko clătină din cap trist, ca un înţelept.
Nu, nu, singura realitate e puterea, Laszlo. Banii şi puterea. Astea
contează şi nimic altceva.
Molnar se relaxase puţin în timpul acestui discurs care, prin
tonul său de conversaţie şi iluzia de camaraderie, avusese scopul
de a-l lega de cel care îl interoga. Acum însă, ochii i se holbară de
panică, pentru că Spalko începea din nou.
— Numai tu te poţi ajuta, Laszlo. Spune-mi ce vreau să ştiu.
Spune-mi unde l-a ascuns Vadas pe Felix Schiffer.
— Opreşte-te! şuieră Molnar. Te rog, opreşte-te!
— Nu pot, Laszlo. Sunt sigur că în acest moment înţelegi asta.
Tu controlezi situaţia acum. Ca pentru a ilustra acest lucru,
Spalko folosi instrumentul. Numai tu mă poţi opri!
Molnar fu cuprins de o stare confuză, privind sălbatic în jur de
parcă numai atunci realizase ce se întâmpla cu el. Studiindu-l,
Spalko înţelese. Acest lucru se întâmpla adesea spre sfârşitul unui
interogatoriu. Subiectul nu se apropia pas cu pas de altarul
mărturisirii, ci mai degrabă rezista cât putea. Atât putea suporta
mintea. La un moment dat îşi atingea limita, ca o bandă întinsă de
cauciuc şi, când pocnea, intra într-o nouă realitate – realitatea
scoasă la lumină cu artă de cel care interoga.

172
 — Nu…
— Spune-mi, zise Spalko pe o voce catifelată, mângâind cu
mâna înmănuşată sprânceana transpirată a victimei sale. Spune-
mi şi toate astea vor lua sfârşit, vor dispărea ca un vis urât.
Ochii lui Molnar se rostogoliră în sus.
— Promiţi? întrebă el asemenea unui copil.
— Ai încredere în mine, Laszlo. Sunt prietenul tău. Vreau ce vrei
şi tu, să pun capăt suferinţelor tale.
Molnar plângea acum şi lacrimile îi curgeau şiroaie din ochi,
căpătând o culoare alb-roz în timp ce se prelingeau pe obraji. Şi
apoi începu să plângă cu sughiţuri, cum nu mai făcuse din
copilărie.
Spalko nu spuse nimic. Ştia că erau în etapa esenţială. Acum
sau niciodată: fie Molnar se arunca în prăpastia pe care Spalko i-o
pregătise cu atâta grijă, fie avea să se forţeze pe sine să se înece în
propria-i durere.
Corpul lui Molnar tremura în furtuna de emoţii declanşată de
interogatoriu. Cu timpul, îşi lăsă capul pe spate. Faţa îi era
cenuşie şi teribil de trasă; ochii, nemişcaţi în smalţul lacrimilor,
păreau să se fi adâncit şi mai mult în orbite. Nu mai era nici o
urmă din iubitorul de operă cu obraji strălucitori şi uşor ameţit pe
care oamenii lui Spalko îl târâseră din Underground. Fusese
transformat. Era complet terminat.
— Să mă ierte Dumnezeu, spuse el răguşit. Doctorul Schiffer e
în Creta. Bolborosi o adresă.
— Bun băiat, zise Spalko blând. Acum ultima piesă din puzzle
era la locul ei. În acea noapte, el şi „personalul” lui vor pleca să îl
recupereze pe Schiffer şi să încheie procesul de a scoate de la el
informaţiile necesare pentru a lansa atacul asupra Hotelului
Oskjuhlid.
Când Spalko lăsă jos instrumentul, Molnar scoase un mic sunet
animalic. Ochii injectaţi i se rostogoliră în cap; era pe punctul de a
plânge din nou.
Încet, tandru, Spalko duse ceaşca de cafea la buzele celuilalt şi
privi cu dezinteres cum celălalt bea convulsiv cafeaua dulce şi
fierbinte.
— În sfârşit, mântuirea!
Dacă vorbea cu Molnar sau pentru sine, aceasta rămânea încă o
întrebare fără răspuns.

173
 13
Noaptea, Palatul Parlamentului din Budapesta semăna cu un
mare scut maghiar ridicat împotriva hoardelor invadatoare de
odinioară. Pentru turistul normal, copleşit de uimire în faţa
mărimii şi frumuseţii sale, părea solid, atemporal, inviolabil. Dar
pentru Jason Bourne, abia sosit din călătoria atât de dificilă de la
Washington, D.C. şi Paris, Parlamentul nu părea nimic mai mult
decât o cetate fantastică ieşită dintr-o carte pentru copii, o
alăturare de calcar nepământean şi aramă palidă care în orice
moment se putea prăbuşi dincolo de căderea înserării.
Era într-o dispoziţie proastă când taxiul îl lăsă lângă domul
strălucitor al Mammut Shopping Mall, lângă Moszkva ter, de unde
intenţiona să-şi cumpere nişte haine noi. Intrase în ţară sub
numele de Pierre Montefort, curier militar francez şi, prin urmare,
cei de la Biroul de Paşapoarte maghiar îl verificaseră numai în
treacăt. Dar trebuia să scape de uniforma primită de la Jacques
înainte de a se prezenta la hotel sub numele de Alex Conklin.
Cumpără o pereche de pantaloni raiaţi, un tricou de bumbac
Sea Island, un pulover pe gât, nişte cizme negre cu talpă subţire şi
o geacă scurtă de piele neagră. Traversa magazinele şi mulţimea de
cumpărători, absorbind treptat din energia lor, prima dată după
multe zile simţind că face parte din lumea liberă. Îşi dădu seama
că această schimbare subită de dispoziţie se datora faptului că
rezolvase enigma lui Khan. Desigur, nu era Joshua; era un
impostor extraordinar. O entitate necunoscută – fie Khan, fie
cineva care îl angajase – voia să ajungă la Bourne şi să îl zdruncine
aşa de rău încât să-şi piardă capacitatea de concentrare şi să uite
de asasinarea lui Alex Conklin şi a lui Mo Panov. Dacă nu puteau
să-l omoare, cel puţin să-l facă să pornească la vânătoare de cai
verzi pe pereţi în căutarea fiului său fantomatic. Cum aflase despre
Joshua, Khan sau oricine ar fi fost cel ce îl angajase, asta era o
altă întrebare la cure avea nevoie de un răspuns. Acum însă,
pentru că redusese totul la o problemă raţională, mintea lui
incredibil de logică putea separa problema în părţile ei componente
şi acest lucru avea să-l ducă la conceperea unui plan de atac.
Bourne avea nevoie de informaţii pe care numai Khan i le putea
oferi. Trebuia să răstoarne situaţia cu Khan, să-l atragă într-o

174
cursă. Primul pas era să se asigure că asasinul ştia unde se află.
Nu avea nici o îndoială că acesta se afla deja în Paris, ştiind deja
destinaţia zborului Rush Service. Se putea chiar să fi auzit de
„moartea” lui Bourne pe Al. De fapt, din câte ştia despre Khan,
acesta era, ca şi el, un cameleon redutabil. Dacă Bourne ar fi fost
în locul lui, primul loc în care ar fi căutat informaţii ar fi fost Quai
d’Orsay.

Douăzeci de minute mai târziu, Bourne ieşea din mallul unde

făcuse cumpărături, urca într-un taxi din care tocmai cobora un
pasager şi, cât ai clipi din ochi, se afla în faţa porticului impunător
din piatră al Danubius Grand Hotel de pe Insula Margareta. Un
portar în uniformă îl conduse înăuntru.
Bourne, care se simţea de parcă nu ar fi dormit de o săptămână,
traversă holul strălucitor. Se prezentă recepţionerului cu numele
de Alexander Conklin.
— A, domnul Conklin, sunteţi aşteptat. Doar o clipă, vă rog.
— Bine aţi venit, bine aţi venit! Numele meu e Hazas şi vă stau
la dispoziţie. Acest domn era scund, bondoc şi avea o faţă
întunecată, cu o mustaţă subţire şi părul pieptănat într-o parte,
întinse o mână caldă şi uscată. Domnule Conklin, e o plăcere.
Făcu un gest din mână. Sunteţi amabil să mă însoţiţi, vă rog?
Îl conduse pe Bourne în biroul său unde deschise un seif,
scoţând de acolo un pachet de dimensiunile şi mărimea unei cutii
de pantofi, pentru care Bourne trebui să semneze. Pe ambalaj era
tipărit numele Alexander Conklin. De reţinut până la ridicare. Nu
avea timbre.
— Pachetul a fost livrat personal, spuse managerul ca răspuns
la întrebarea lui Bourne.
— De cine? întrebă Bourne.
Domnul Hazas îşi desfăcu larg mâinile.
— Mă tem că nu ştiu.
Bourne simţi un val brusc de mânie.
— Cum adică nu ştiţi? Hotelul trebuie să aibă înregistrări cu
pachetele livrate.
— O, asta e sigur, domnule Conklin. Ca în orice altceva, suntem
meticuloşi şi în acest domeniu. Totuşi, în acest caz particular – şi
nu vă pot spune cum, se pare că nu există nici un fel de
înregistrare. Zâmbi optimist, chiar în timp ce ridica din umeri
neajutorat.
După trei zile în care luptase continuu pentru a-şi apăra viaţa,

175
în care trebuise să absoarbă şoc după şoc, descoperi că nu-i mai
rămăsese nici o rezervă de răbdare. Furia şi frustrarea se
transformaseră în mânie oarbă. Închizând uşa cu piciorul, îl ridică
pe Hazas de gulerul bine scrobit şi îl izbi atât de tare de perete
încât managerului aproape că îi ieşiră ochii din cap.
— Domnule Conklin, se bâlbâi el, eu nu…
— Vreau nişte răspunsuri, urlă Bourne şi le vreau acum!
Domnul Hazas, evident înspăimântat, aproape că plângea.
— Dar nu am răspunsuri. Degetele lui scurte fâlfâiră. Uitaţi…
uitaţi registrul! Verificaţi dacă vreţi!
Bourne îi dădu drumul managerului ale cărui picioare cedară
instantaneu, făcându-l să aterizeze pe podea. Bourne îl ignoră,
merse la birou şi luă registrul. Văzu înregistrările scrise detaliat cu
două caligrafii diferite, una tremurătoare, cealaltă cu înflorituri
probabil recepţionerii de zi şi de noapte. Fu numai uşor surprins
să afle că ştia să citească în maghiară. Întorcând puţin registrul,
îşi plimbă ochii în sus şi în jos pe coloane, căutând orice
ştersătură, orice indiciu că registrul ar fi fost falsificat. Nu găsi
nimic.
Se răsuci spre Hazas, ridicându-l din poziţia încovoiată în care
stătea.
— Cum îţi explici că pachetul nu e înregistrat?
— Domnule Conklin, eram eu însumi aici când a fost livrat.
Ochii managerului erau bulbucaţi, devenise palid, iar transpiraţia
curgea şiroaie pe el. Asta înseamnă că eram de serviciu. Vă jur, la
un moment dat a apărut acolo, pe tejgheaua de la recepţie. A
apărut pur şi simplu. Nu am văzut persoana care l-a adus şi
nimeni din personal nu a văzut-o. Era pe la prânz, perioadă de
plecări, un moment foarte ocupat pentru noi. Trebuie să fi fost
lăsat acolo anonim, intenţionat – nimic altceva nu pare logic.
Avea dreptate, desigur. Într-o secundă, furia intensă a lui
Bourne se domoli, făcându-l să se întrebe de ce îl terorizase în
asemenea hal pe acest om absolut inofensiv. Îi dădu drumul
managerului.
— Îmi cer scuze, domnule Hazas. A fost o zi lungă şi am trecut
prin câteva runde de negocieri foarte grele.
— Da, domnule. Hazas se străduia să-şi îndrepte sacoul şi
cravata, privindu-l tot timpul pe Bourne de parcă în orice moment
acesta s-ar fi putut lansa într-un nou atac. Sigur, domnule, lumea
afacerilor ne face pe toţi să fim stresaţi. Tuşi, recăpătându-şi o
urmă de demnitate. Vă pot sugera un tratament la spa – nimic nu

176
poate reface echilibrul interior ca o saună şi apoi un masaj.
— Sunteţi foarte amabil, spuse Bourne. Poate mai târziu.
— Centrul de spa se închide la nouă fix, spuse Hazas, uşurat că
reuşise să primească un răspuns raţional de la acest nebun. Dar e
nevoie numai de un telefon din partea mea pentru a rămâne
deschis pentru dumneavoastră.
— Altădată, mulţumesc foarte mult. Vă rog, puneţi să mi se
trimită o pastă şi o periuţă de dinţi în cameră. Am uitat să-mi
aduc, spuse Bourne deschizând uşa şi ieşind.

În momentul în care rămase singur, Hazas deschise un sertar al

biroului şi, cu o mână ce tremura groaznic, scoase o sticlă de
şnaps. Umplând un păhărel, vărsă puţin pe registru. Nu-i păsa; îl
dădu pe gât, simţi licoarea făcându-şi drum arzătoare înspre
stomac. Când se calmase suficient, luă telefonul şi formă un
număr local.
— A sosit acum nici zece minute, îi spuse vocii de la celălalt
capăt. Nu era nevoie să se prezinte. Impresia mea? E nebun. Vă
explic imediat ce vreau să spun. Aproape că m-a strâns de gât
când n-am vrut să-i spun cine a livrat pachetul.
Receptorul îi alunecă din mâna transpirată, astfel încât schimbă
mâna. Îşi mai turnă două degete de şnaps.
— Sigur că nu i-am spus, iar livrarea nu este înregistrată
nicăieri. M-am ocupat personal de asta. A căutat destul de atent,
atât pot spune despre el. Ascultă o secundă. A urcat în
apartament. Da, sunt sigur.
Închise telefonul şi apoi formă la fel de repede un alt număr,
transmise acelaşi mesaj, de astă dată unui stăpân diferit şi mult
mai înspăimântător. În cele din urmă, se prăbuşi în scaun şi
închise ochii. Mulţumesc lui Dumnezeu că treaba mea s-a terminat,
se gândi.

Bourne luă liftul până la ultimul etaj. Cheia deschidea una din
uşile duble din tec masiv lăcuit, iar Bourne intră într-un
apartament cu un singur dormitor decorat cu stofe somptuoase. Pe
fereastră se contura parcul vechi de o sută de ani, întunecat şi
înfrunzit. Insula fusese numită după Margareta, fiica regelui Bela
al IV-lea, care a trăit aici într-o mănăstire dominicană în secolul al
XIII-lea, ale cărei ruine erau puternic luminate pe malul estic. Se
dezbrăca în timp ce străbătea apartamentul, aruncând în urma lui
fiecare articol de îmbrăcăminte în drum spre baia luxoasă. Aruncă

177
pachetul pe pat fără să-l deschidă.
Petrecu zece minute de binecuvântare, gol, sub un jet de apă
atât de fierbinte cât putea suporta, apoi se săpuni, înlăturând de
pe corp murdăria şi transpiraţia. Îşi pipăi coastele cu atenţie, apoi
muşchii pieptului, încercând să facă o examinare finală a rănilor
provocate de Khan. Umărul drept îl durea foarte tare şi îşi petrecu
alte zece minute întinzându-l cu atenţie şi făcând exerciţii atente
cu el. Aproape că şi-l dislocase când se agăţase de treapta scării de
la cisternă şi îl durea îngrozitor. Bănuia că îşi întinsese nişte
ligamente, dar nu putea face nimic în această privinţă, doar să
încerce să nu suprasolicite zona.
După ce stătuse sub un jet rece ca gheaţa trei minute, ieşi din
duş şi se şterse cu un prosop. Se aşeză pe pat îmbrăcat într-un
halat de baie luxos, desfăcând ambalajul pachetului. Înăuntru se
afla o armă cu muniţie de rezervă. Alex, întrebă el, nu pentru
prima dată, în ce Dumnezeu erai băgat?
Rămase aşezat mult timp privind arma. Era ceva rău în ea, un
întuneric ce se prelingea din ţeavă. Şi atunci Bourne îşi dădu
seama că întunericul bolborosea din adâncurile propriului
subconştient. Imediat, îşi dădu seama că această realitate nu era
deloc aşa cum şi-o imaginase la mallul Mammut. Nu era netedă şi
ordonată, raţională ca o ecuaţie matematică. Lumea reală era
haotică; raţionalitatea era doar sistemul pe care încerca să îl
impună evenimentelor întâmplătoare pentru a le face să pară
ordonate. Explozia lui de furie nu fusese îndreptată împotriva
managerului hotelului, îşi dădu seama cu un uşor şoc, ci
împotriva lui Khan. Khan îl umbrise, îl tulburase şi în cele din
urmă îl înşelase. Nu-şi dorea nimic altceva decât să îngroape acea
faţă, să şi-o şteargă din memorie.
Imaginea statuetei lui Buddha îl făcuse pe Joshua cel de patru
ani să apară pe ecranul minţii. În Saigon era amurg, cu un cer de
şofran şi verde-auriu. Joshua alerga afară din casă, pe lângă râu,
în timp ce David Webb se întorcea de la muncă. Webb îl luă pe
Joshua în braţe, îl ridică în aer, îl sărută pe obraji, deşi băiatul se
ferea. Nu-i plăcuse niciodată să fie sărutat de tatăl său.
Acum Bourne îl vedea pe fiul său în pat, noaptea. Greierii şi
brotăceii cântau, iar luminile de la bărcile care treceau măturau
peretele camerei. Joshua asculta, iar Webb citea o poveste. Într-o
sâmbătă dimineaţă, Webb juca baseball cu Joshua cu o minge
adusă tocmai din State. Lumina lovea faţa inocentă a lui Joshua,
făcând-o să devină incandescentă.

178
 Acum Bourne clipi şi, fără să vrea, văzu micul Buddha cioplit în
piatră atârnând la gâtul lui Khan. Sări în picioare şi cu un urlet de
disperare pură mătură veioza, suportul de scris şi scrumiera de
cristal de pe masă. Cu pumnii strânşi, se lovi de mai multe ori în
cap. Căzu în genunchi cu un geamăt de disperare, legănându-se.
Numai sunetul telefonului îl aduse în fire.
Îşi scutură capul violent, revenindu-şi. Telefonul continua să
sune şi o clipă simţi nevoia să îl lase aşa. Ridică receptorul însă.
— Sunt Ianoş Vadas, spuse o voce şoptită, răguşită din cauza
fumatului. Biserica Matthias. Miezul nopţii, nici o secundă mai
târziu. Apelul se întrerupse înainte ca Bourne să poată pronunţa
un singur cuvânt.

Când Khan aflase că Bourne e mort, se simţise eviscerat, de

parcă pentru o secundă toţi nervii din interiorul lui fuseseră
expuşi la aerul coroziv din exterior. Îşi atinse fruntea cu dosul
mâinii, care sigur că ardea din interior.
Se afla pe Aeroportul Orly, vorbind cu cei de la Quai d’Orsay.
Fusese ridicol de uşor să obţină informaţii de la ei. Dându-se drept
reporter la Le Monde, ziarul francez de la care obţinuse acreditare –
pentru un preţ obscen – de la contactul lui din Paris. Nu că ar fi
contat pentru el; avea mai mulţi bani decât ar fi putut să cheltuie,
dar timpul de aşteptare îl adusese oarecum la limită. Pe măsură ce
minutele se transformau în ore, după-amiaza devenea seară, îşi
dăduse seama că răbdarea sa mult lăudată se risipise. În
momentul în care îl văzuse pe David Webb – Jason Bourne –
timpul o luase razna, trecutul devenise prezent. Strânse din pumni
şi pulsul începu să-i bată puternic în tâmplă; de când îl văzuse pe
Bourne, de câte ori simţise că îşi pierde minţile? Momentul cel mai
rău cu putinţă fusese cel de pe banca din Oraşul Vechi Alexandria,
când îi vorbise de parcă nu i-ar fi legat nimic, de parcă trecutul ar
fi devenit controversat şi fără sens, de parcă ar fi făcut parte din
viaţa altcuiva, o persoană pe care Khan doar şi-o imaginase.
Irealitatea lui – un moment pe care îl visase, pentru care se rugase
ani de zile – îl eviscerase, lăsându-l cu sentimentul că fiecare
terminaţie nervoasă fusese frecată cu ceva dur, că fiecare emoţie
pe care şi-o modelase ani de zile şi pe care încercase să o reprime
se revolta acum, ridicându-se la suprafaţă şi îmbolnăvindu-l. Şi
acum, această ştire, ca o lovitură de ciocan din ceruri. Se simţea
ca şi cum golul din interior, despre care presupunea că se va
umple, se lărgise doar, devenise mai adânc, ameninţând să-l

179
înghită cu totul. Nu mai suporta să stea în acel loc nici măcar un
moment.
Acum vorbea, cu carneţelul în mână, cu ofiţerul de presă de la
Quai d’Orsay, iar în următorul moment fu aruncat înapoi în timp,
în junglele din Vietnam, în casa din lemn şi bambus a lui Richard
Wick, misionarul, un bărbat înalt şi suplu cu o înfăţişare sumbră,
care-l luase din sălbăticie, după ce fugise de la traficantul de arme
vietnamez pe care îl ucisese. Cu toate acestea, râdea uşor şi ochii
lui căprui aveau o blândeţe care transmitea multă simpatie. Wick
poate că fusese un învăţător dur în încercarea lui de a-l converti pe
Khan într-un copil al lui Hristos, dar în momentele mai intime din
timpul cinei şi al serilor tăcute era bun şi blând şi, în cele din
urmă, a câştigat încrederea lui Khan.
În aşa măsură încât, într-o seară, Khan s-a hotărât să-i
povestească lui Wick despre trecutul său, să-şi deschidă sufletul
pentru a fi vindecat. Khan îşi dorea cu disperare să fie vindecat, să
vomite abcesul care-l rosese cu otrava lui pe dinăuntru, mărindu-
se. Voia să-şi mărturisească furia pentru că fusese abandonat,
voia să scape de ea, pentru că, într-un târziu, înţelesese că era
prizonierul propriilor sale emoţii exacerbate.
Îşi dorea să se confeseze lui Wick, să-i descrie apa tulbure a
emoţiilor care-i măcinau sufletul, dar ocazia nu se ivea niciodată.
Wick era extrem de ocupat să aducă învăţătura lui Dumnezeu „în
această mlaştină părăsită şi păgână”. Ca atare, sponsoriza grupuri
de studiu al Bibliei din care lui Khan i se ordona să facă parte. De
fapt, una dintre distracţiile preferate ale lui Wick era să-i ceară lui
Khan să se ridice în picioare în faţa grupului şi să recite din
memorie pasaje din Biblie, ca un fel de idiot savant expus pe post
de curiozitate la bâlci.
Khan ura acest lucru, se simţea umilit. De fapt, oricât de
straniu ar părea, cu cât Wick se arăta mai mândru de el, cu atât
mai mare era umilinţa. Până ce, într-o zi, misionarul adusese un
alt băiat. Dar pentru că băiatul era caucazian, orfanul unei familii
de misionari dintre cunoştinţele lui Wick, acum acesta îi oferea
noului băiat dragostea şi atenţia după care tânjise Khan şi pe care
înţelegea că nu le primea şi, mai rău, nu avea să le primească
niciodată. Cu toate acestea, recitările lui abominabile continuau în
timp ce celălalt băiat stătea jos şi privea, tăcut, liber de umilinţa la
care era supus Khan.
Nu a putut trece niciodată peste faptul că Wick îl folosea şi
numai în ziua în care a fugit, a înţeles profunzimea trădării lui

180
Wick faţă de el. Binefăcătorul, protectorul lui nu era interesat de
el, de Khan, ci mai degrabă de adăugarea unui nou convertit, de
aducerea unui alt sălbatic în lumina iubirii lui Dumnezeu.
În acel moment îi sună telefonul mobil, fapt care-l târî înapoi în
prezentul oribil. Privi ecranul telefonului ca să vadă cine suna,
apoi se îndepărtă de ofiţerul din Quai d’Orsay, intrând în
anonimatul agitat al mulţimii.
— E o surpriză, spuse el în telefon.
— Unde eşti? Vocea lui Stepan Spalko suna sec, de parcă ar fi
avut prea multe lucruri pe cap.
— Aeroportul Orly. Tocmai am aflat de la Quai d’Orsay că David
Webb e mort.
— Chiar aşa?
— Se pare că a intrat cu o motocicletă în radiatorul unui
camion. Khan tăcu o secundă, aşteptând o reacţie. Trebuie să
spun că nu pari prea fericit. Nu asta îţi doreai?
— E prematur să sărbătorim moartea lui Webb, Khan, spuse
Spalko sec. Am auzit de la contactul meu de la recepţia Danubius
Grand Hotel de aici din Budapesta că Alexander Conklin tocmai s-
a cazat la ei.
Khan era aşa de şocat, încât simţi cum genunchii încep să-i
cedeze şi merse până la un zid de care se rezemă.
— Webb?
— Doar nu stafia lui Alex Conklin!
Spre mâhnirea lui, descoperi că era lac de transpiraţie.
— Dar cum poţi fi sigur că e el?
— Am primit o descriere de la contactul meu. Am văzut
portretul care circulă.
Khan scrâşni din dinţi. Ştia că, cel mai probabil, conversaţia
avea să se încheie prost şi totuşi se pomeni înaintând necruţător.
— Ştiai că David Webb e Jason Bourne. De ce nu mi-ai spus?
— Nu văd de ce trebuia să o fac, spuse Spalko afabil. Ai întrebat
de Webb şi te-am servit. Nu am obiceiul să citesc gândurile
oamenilor. Dar îţi aplaud iniţiativa.
Khan fu cuprins de un spasm de ură atât de puternic, încât
simţi că tremură. Vocea îi rămase însă calmă:
— Acum că Bourne a ajuns până la Budapesta, cât crezi că îi va
lua să te găsească?
— Am luat deja măsuri pentru a mă asigura că asta nu se va
întâmpla, spuse Spalko. Dar mi se pare că nu ar fi trebuit să mă
deranjez dacă l-ai fi omorât pe nenorocit atunci când ai avut

181
ocazia.
Neîncrezător într-un om care îl minţise, care şi mai mult, îl
jucase pe degete, Khan simţi o altă pornire devastatoare de furie.
Spalko voia ca el să-l ucidă pe Bourne, dar de ce? Avea să afle asta
înainte de a-şi duce la capăt propria răzbunare. Când vorbi din
nou, îşi pierduse o parte din autocontrolul său de gheaţă, astfel
încât vocea lui căpătă un tăiş ascuţit.
— O, îl voi ucide pe Bourne, spuse el. Dar asta va fi în felul
meu, după orarul meu, nu al tău.

Humanistas, Ltd. deţinea trei hangare la Aeroportul Ferihegy.

Într-unul dintre ele, un camion era parcat cu spatele lângă un mic
avion cu reacţie al cărui fuzelaj argintiu şi elegant avea pictat pe el
logoul Humanistas: crucea verde aşezată în palma unei mâini.
Bărbaţi în uniformă încărcau ultimele lăzi cu arme, în timp ce
Hasan Arsenov verifica lista cu încărcătura. Când plecă să
vorbească cu unul dintre cei care lucrau, Stepan Spalko se
întoarse spre Zina şi spuse pe un ton conversaţional:
— În câteva ore plec spre Creta. Vreau să vii cu mine.
Ochii Zinei se măriră de surpriză.
— Şeicule, programul meu e să mă întorc cu Hasan în Cecenia
pentru a face pregătirile de ultim moment pentru misiunea
noastră.
Spalko continuă să o privească în ochi.
— Arsenov nu are nevoie de ajutorul tău pentru ultimele
ajustări. De fapt, estimez că se va descurca mai bine fără…
distracţia de a te avea în preajmă.
Zina, captivată de privirea lui, deschise buzele.
— Vreau să fie extrem de clar, Zina. Spalko îl văzu pe Arsenov
întorcându-se. Nu îţi dau un ordin. Decizia îţi aparţine în
totalitate.
În ciuda grabei de moment, el vorbea clar şi răspicat, iar
cuvintele sale avură impact asupra ei. Îi oferea o şansă – nu avea
idee de ce – dar era clar că e un moment definitoriu al vieţii ei.
Oricum ar fi ales, nu exista cale de întoarcere; prin felul în care îi
vorbise, exprimase asta destul de clar. Decizia putea fi a ei, dar era
sigură că, dacă refuza, într-un fel sau altul totul avea să se
termine pentru ea. Adevărul era că nu voia să spună nu.
— Întotdeauna mi-am dorit să văd Creta, şopti în timp ce
Arsenov ajungea lângă ei.
Spalko încuviinţă din cap spre ea. Apoi, se întoarse către liderul

182
terorist cecen.
— Toate la locul lor?
Arsenov ridică privirea din bloc-notes.
— Cum ar putea fi altfel, Şeicule? Îşi verifică ceasul. Eu şi Zina
decolăm în mai puţin de o oră.
— De fapt, Zina va însoţi armele, spuse Spalko pe un ton
detaşat. Transportul trebuie să se întâlnească cu barca mea de
pescuit din Insulele Feroe. Vreau ca unul dintre voi să fie acolo
pentru a superviza transferul şi ultima parte a călătoriei până în
Islanda. Tu eşti necesar unităţii tale. Zâmbi. Nu mă îndoiesc că te
poţi lipsi de Zina pentru câteva zile.
Arsenov pufni, îi aruncă o privire Zinei care i-o susţinu
inteligent cu o privire neutră, apoi încuviinţă.
— Se va face precum doreşti, Şeicule, desigur.
Zinei i se părea interesant că Spalko îl minţise pe Hasan în
privinţa planurilor pe care le avea cu ea. Se găsea prinsă în mica
conspiraţie pe care o ţesuse el, excitată şi, în acelaşi timp,
nervoasă din cauza anticipării. Văzu expresia de pe faţa lui Hasan
şi o parte din ea simţi un junghi, dar apoi se gândi la misterul care
o aştepta şi la mierea din vocea Şeicului: Plec spre Creta. Vreau să
vii cu mine.
Stând lângă Zina, Spalko întinse braţul şi Arsenov îl apucă de
antebraţ în stilul războinicilor.
— La illaha ill Allah.
— La illaha ill Allah, răspunse Arsenov, înclinând capul.
— Afară aşteaptă o limuzină care te va duce la terminalul
pentru pasageri. Ne vedem la Reykjavik, prietene. Spalko se
întoarse şi se îndreptă spre pilot ca să-i spună nu ştiu ce, lăsând-o
pe Zina să-şi ia rămas-bun de la actualul ei iubit.

Khan se simţea răvăşit de emoţii necunoscute. Patruzeci de

minute mai târziu, în timp ce aştepta să se îmbarce pentru zborul
de Budapesta, încă nu trecuse de şocul pe care îl avusese când
aflase că Jason Bourne era de fapt în viaţă. Stătea cu coatele pe
genunchi şi cu faţa în palme, încercând – şi ratând monstruos – să
înţeleagă ceva din lumea asta. Pentru o persoană ca el, al cărui
trecut inspira fiecare moment al prezentului, era imposibil să
găsească un tipar care să facă lucrurile inteligibile. Trecutul era un
mister – şi amintirea lui despre el era o curvă ce licita în
subconştientul lui, distorsionând fapte, strivind evenimente sau
omiţându-le cu totul, toate astea în slujba sacului de otravă ce

183
creştea în interiorul său.
Dar aceste emoţii ce creşteau în el erau şi mai devastatoare. Era
furios pe faptul că trebuise ca Stepan Spalko să-i spună că Jason
Bourne era încă în viaţă. De ce instinctele sale, în mod normal fin
ajustate, nu-l îndemnaseră să verifice puţin mai adânc? Un agent
cu însuşirile lui Bourne ar fi intrat în radiatorul unui camion? Şi
unde era cadavrul? Avusese loc o identificare? I se spusese că încă
mai săpau printre rămăşiţe, că explozia şi focul ce urmaseră
făcuseră daune aşa de mari că avea să mai dureze câteva ore, dacă
nu zile, să se înţeleagă ceva şi chiar atunci era posibil să nu se
găsească suficiente date pentru o confirmare a identităţii. Ar fi
trebuit să fie suspicios. Avea să folosească un şiretlic – de fapt,
folosise o variantă cu trei ani în urmă, când trebuise să-şi
organizeze o ieşire foarte fierbinte din docurile din Singapore.
Dar mai era o întrebare care nu-i dădea pace şi, deşi încercase
să o oprească, nu putea. Ce simţise exact în momentul când aflase
că Bourne era încă în viaţă? Uşurare? Frică? Furie? Disperare?
Sau era un amestec din toate acestea – un caleidoscop greţos care
străbătea toată gama şi apoi o lua din nou de la capăt?
Auzi anunţul pentru zborul său şi, oarecum ameţit, trecu la
coada pentru îmbarcare.

Trecând pe lângă intrarea în Eurocenter Bio – I Clinic de pe

strada Hattyu, nr. 75, Spalko era cufundat în gânduri. Se părea că
acest Khan avea să fie o problemă. Khan era util în felul său; era
mai bun ca oricine la eliminarea ţintelor, în privinţa asta nu exista
nici o discuţie, dar chiar şi acel talent rar slăbea în faţa pericolului
pe care simţea că începe să-l reprezinte Khan. Exact această
problemă îl preocupase intens de când Khan eşuase pentru prima
oară să-l ucidă pe Jason Bourne. Ceva anormal în legătură cu
situaţia îi stătea în gât ca un os de peşte şi, de atunci, tot
încercase să-l arunce afară sau să îl înghită. Şi totuşi era încă
acolo, refuzând să se mişte. Cu această ultimă conversaţie,
devenise extrem de conştient că trebuia să se ocupe fără nici o
întârziere de nişte dispoziţii finale în legătură cu fostul său asasin
plătit. Nu-şi putea permite să se apropie de operaţiunea lui din
Reykjavik. Bourne sau Khan, nu mai conta acum. Din acest punct
de vedere, erau amândoi la fel de periculoşi.
Intră în cafeneaua aflată după colţul structurii moderne, dar
urâte a clinicii. Zâmbi spre faţa amabilă a omului care acum era
uşor aplecat înspre el.

184
 — Scuze, Peter, spuse, aşezându-se pe un scaun.
Doctorul Peter Sido ridică o mână liniştit.
— Stai liniştit, Stepan. Ştiu cât eşti de ocupat.
— Nu atât de ocupat încât să nu-l găsesc pe doctorul Schiffer.
— Şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta! Sido amestecă
frişca în cafea. Clătină din cap. Sincer, Stepan, nu ştiu cum m-aş
descurca fără tine şi legăturile tale. Când am descoperit că Felix a
dispărut, eram gata să-mi pierd minţile.
— Nu-ţi face griji, Peter! Cu fiecare zi suntem mai aproape de a-l
găsi. Crede-mă.
— O, te cred! Sido era cel mai puţin remarcabil om din punct de
vedere fizic. Era de greutate şi înălţime medie, cu ochii de culoarea
noroiului, măriţi de ochelarii cu ramă de oţel şi un păr scurt şaten
ce părea să-i cadă pe cap în dezordine, fără să fie aranjat vreodată.
Purta un costum de stofa maroniu cu un model în zig-zag, uşor
tocit la manşete, cămaşă albă şi o cravată maro cu negru care era
demodată de cel puţin un deceniu. Ar fi putut fi confundat cu un
comis-voiajor sau antreprenor, dar nu era, deoarece înfăţişarea lui,
care nu se remarca prin nimic, ascundea o minte cu totul
remarcabilă.
— Întrebarea pe care vreau să ţi-o pun, spuse Spalko acum, e
dacă ai produsul care îmi trebuie.
Se pare că Sido se aştepta la o asemenea întrebare, căci
încuviinţă imediat din cap.
— E sintetizat şi gata oricând ai nevoie de el.
— L-ai adus?
— Doar mostra. Restul e încuiat în siguranţă în camera
frigorifică de la Bio – I Clinic. Şi nu-ţi face griji pentru mostră; e
închisă într-un geamantan făcut special de mine. Produsul e
extrem de delicat. Vezi tu, până în momentul în care va fi folosit,
trebuie păstrat la temperatura de minus treizeci şi două de grade
Celsius. Valiza făcută de mine are o unitate de răcire integrată cu o
autonomie de patruzeci şi opt de ore. Întinse mâna sub masă de
unde scoase o cutie mică din metal, aproximativ de mărimea a
două cărţi puse una peste alta. E destul de lungă?
— Destul, mulţumesc. Spalko intră în posesia cutiei. Era mai
grea decât părea, fără îndoială din cauza unităţii de răcire. Se află
în fiola specificată de mine?
— Desigur. Sido oftă. Încă nu înţeleg pe deplin la ce îţi trebuie
un astfel de agent patogen letal.
Spalko îl privi cu atenţie un moment. Scoase o ţigară şi o

185
aprinse. Ştia că a veni cu o explicaţie prea repede avea să strice
efectul, iar cu doctorul Peter Sido efectul era esenţial. Deşi era un
geniu în crearea de agenţi patogeni aerieni, abilităţile de
comunicare cu oamenii ale bietului doctor lăsau de dorit. Nu că ar
fi fost mult diferit de alţi oameni de ştiinţă cu nasurile în
eprubetele de laborator, dar, în acest caz, naivitatea lui Sido se
potrivea perfect cu scopurile lui Spalko. Îşi voia prietenul înapoi,
nimic altceva nu prea conta, de aceea nu asculta prea atent
explicaţiile lui Spalko. Conştiinţa lui avea nevoie de asigurări,
nimic mai mult.
În cele din urmă, Spalko vorbi.
— Cum spuneam, am fost contactat de Brigada Comună
Antiteroristă Americano-Britanică.
— Vor fi la summitul de săptămâna viitoare?
— Desigur, minţi Spalko. Nu exista o asemenea brigadă, cu
excepţia celei create de el. În orice caz, ei sunt aproape de o
descoperire epocală împotriva ameninţării bioterorismului care,
aşa cum ştii mai bine decât majoritatea oamenilor, include
patogeni mortali cu transmitere aeriană şi substanţe chimice. Au
nevoie să testeze descoperirea şi de aceea au venit la mine, iar noi
am făcut această înţelegere. Eu îl găsesc pe doctorul Schiffer
pentru tine şi tu oferi produsul de care are nevoie Brigada.
— Da, ştiu asta. Mi-ai explicat… Vocea lui Sido se stinse. Se
juca nervos cu linguriţa, bătând cu ea în şerveţel până ce Spalko îi
ceru să înceteze.
— Scuze, mormăi el, împingându-şi ochelarii la loc pe nas. Dar
ceea ce încă nu înţeleg e ce vor face cu produsul. Adică, ai
menţionat un fel de test.
Spalko se aplecă înainte. Acesta era momentul crucial; trebuia
să i-l vândă lui Sido. Când vorbi, îşi reduse vocea considerabil.
— Ascultă foarte atent, Peter. Ţi-am spus poate mai mult decât
ar fi trebuit. Toate astea sunt strict secrete, înţelegi?
Sido, aplecat peste masă şi el, încuviinţă din cap.
— De fapt, mă tem că am violat contractul de confidenţialitate
pe care m-au pus să-l semnez chiar şi numai spunându-ţi asta.
— O, Doamne! Sido avea o expresie de înmormântare. Te-am
pus în pericol.
— Te rog, nu-ţi face griji pentru asta, Peter. O să fiu bine, spuse
Spalko. Desigur, cu excepţia cazului în care mai spui cuiva.
— O, dar nu aş face aşa ceva. Niciodată.
Spalko zâmbi.

186
 — Ştiu că nu ai face-o, Peter. Am încredere în tine, ştii.
— Şi eu apreciez asta, Stepan. Ştii că aşa e.
Spalko trebui să îşi muşte buza ca să nu râdă. În schimb, se
adânci şi mai mult în farsă.
— Nu ştiu ce test e, Peter, pentru că nu mi-au spus, continuă el
atât de încet, încât celălalt fu obligat să se aplece aşa de aproape
că nasurile aproape li se atingeau. Şi nu aş întreba.
— Sigur că nu.
— Dar cred – şi tu trebuie să faci la fel – că oamenii ăştia se
străduiesc din răsputeri să menţină siguranţa într-o lume din ce în
ce mai nesigură. Lucrul la care se reducea întotdeauna treaba, se
gândea Spalko, era o chestiune de încredere. Dar pentru ca
fraierul – în acest caz, Peter Sido – să fie învins, trebuia să ştie că
tu i-ai dat lui încrederea ta. După asta, puteai să-i iei tot ce avea şi
nu avea să suspecteze niciodată că tu i-ai făcut-o. Eu zic că, orice
ar vrea să facă, trebuie să-i ajutăm cu tot ce putem. Asta le-am
spus când m-au abordat prima dată.
— Asta le-aş fi spus şi eu. Sido îşi şterse transpiraţia de pe buza
de sus care nu avea nimic ieşit din comun. Crede-mă, Stepan,
dacă poţi conta pe ceva, pe asta poţi.

Observatorul Naval al S.U.A. de la intersecţia bulevardului

Massachusetts cu strada 34 este sursa oficială care indică timpul
standard în Statele Unite. E unul dintre puţinele locuri din ţară
unde luna, stelele şi planetele sunt observate în mod constant. Cel
mai mare telescop din incintă e vechi de mai bine de o sută de ani
şi se află încă în uz. Privind prin el, în 1877, doctorul Asaph Hall a
descoperit cele două luni ale lui Marte. Nimeni nu ştie de ce a ales
să le numească Deimos (Nelinişte) şi Phobos (Frică), dar Directorul
ştia că, atunci când melancolia îl copleşea, era atras de
Observator. De aceea, pusese să i se instaleze un birou în mijlocul
clădirii, nu departe de telescopul doctorului Hall.
Acolo îl găsi Martin Lindros, într-o teleconferinţă cu circuit
închis cu Jamie Hull, şeful dispozitivului de securitate al Statelor
Unite în Reykjavik.
— Nu Feyd al-Saoud mă preocupă, spunea Hull cu vocea lui
mai degrabă dispreţuitoare. Arabii nu ştiu nici pe dracu’ despre
securitatea modernă, aşa că sunt fericiţi să îi conducem noi.
Clătină din cap. Ruşii şi în special Boris Ilici Karpov, îmi dau
bătaie de cap în stil mare. Ăsta pune la îndoială orice. Dacă eu zic
alb, el zice negru. Cred că javra-şi dă drumu’ când se ceartă.

187
 — Îmi spui că nu te descurci cu un singur nenorocit de analist
de securitate rus, Jamie?
— Cum? Ochii lui Hull păreau speriaţi şi mustaţa lui subţire
sălta în sus şi în jos. Nu, domnule, nu spun deloc asta.
— Pentru că te pot înlocui într-o secundă. Vocea Directorului
proiecta o notă înţepătoare de cruzime.
— Nu, domnule.
— Şi crede-mă, o voi face. Nu am chef de…
— Nu va fi necesar. Îl voi ţine pe Karpov sub control.
— Aşa să faci. Lindros simţea scârba subită din vocea
Bătrânului şi spera să nu o simtă şi Jamie, persoana cu care
vorbea acum. Avem nevoie de un front solid înainte de, în timpul şi
după vizita preşedintelui. Clar?
— Da, domnule.
— Nici urmă de Jason Bourne, bănuiesc.
— Absolut nimic, domnule. Credeţi-mă, am fost mai mult decât
vigilenţi.
Lindros, conştient că Directorul obţinuse toate informaţiile de
care avea nevoie pentru moment, îşi drese vocea.
— Jamie, tocmai a apărut următorul om cu care trebuia să mă
văd, spuse Directorul fără să se întoarcă. Vorbim mâine. Opri
sistemul de teleconferinţă şi rămase cu mâinile împreunate, fixând
o uriaşă fotografie color a planetei Marte şi a celor două luni
nelocuibile ale acesteia.
Lindros îşi scoase pardesiul, se apropie şi se aşeză lângă şeful
lui. Camera pe care o alesese Directorul era mică. Înghesuită şi
supraîncălzită chiar şi în mijlocul iernii. Pe un perete se afla un
portret al preşedintelui. Pe peretele opus era o singură fereastră
prin care se vedeau nişte pini înalţi în alb şi negru, cu toate
detaliile şterse de reflectoarele strălucitoare de securitate.
— Ştirile de la Paris sunt bune, spuse el. Jason Bourne e mort.
Directorul îşi înălţă capul, faţa sa cu câteva momente în urmă
epuizată fiind inundată de o urmă de înviorare.
— L-au prins? Cum? Sper că ticălosul a murit în chinuri.
— E foarte probabil, domnule. A murit într-un accident pe
autostrada Al, în nord-vestul Parisului. Motocicleta pe care o
conducea s-a izbit frontal de un camion. Martor ocular a fost un
ofiţer al Quai d’Orsay.
— Doamne, şuieră Directorul. N-a rămas din el decât o pată de
ulei. Sprâncenele i se apropiară: Nu poate fi nici o îndoială?
— Până se confirmă identificarea, întotdeauna e loc de îndoială,

188
spuse Lindros. Am trimis fişele dentare ale lui Bourne şi o mostră
de ADN, dar autorităţile franceze îmi spun că a fost o explozie
îngrozitoare şi după aceea flăcările au fost aşa de puternice, încât
se tem că nici oasele nu au scăpat. În orice caz, le va lua o zi sau
două să investigheze zona accidentului. M-au asigurat că iau
legătura cu mine imediat ce au alte informaţii.
Directorul încuviinţă din cap.
— Şi Jacques Robbinet n-a păţit nimic, adăugă Lindros.
— Cine?
— Ministrul Francez al Culturii, domnule, era prieten cu
Conklin şi participa uneori la misiunile lui. Ne-am temut să nu fie
următoarea ţintă a lui Bourne.
Cei doi bărbaţi râmaseră nemişcaţi. Ochii Directorului priveau
în interior. Poate că se gândea la Alex Conklin, poate se gândea la
rolurile pe care le jucau neliniştea şi frica în viaţa modernă,
întrebându-se cum putuse fi doctorul Hall atât de clarvăzător. El
intrase în domeniul muncii clandestine cu ideea greşită că va ajuta
la diminuarea fricii şi neliniştii cu care părea să se fi născut. În loc
de asta, acţiunile din penumbră făcuseră exact contrariul. Şi totuşi
nu se gândise niciodată să părăsească profesia aceasta. Nu-şi
putea închipui viaţa fără ea; însăşi fiinţa sa era definită de cine era
şi ce făcuse în lumea subterană invizibilă civililor.
— Domnule, dacă pot spune asta, e târziu.
Directorul oftă.
— Spune-mi ceva ce nu ştiu, Martin.
— Cred că e timpul să mergeţi acasă, la Madeleine, spuse
Lindros blând.
Directorul îşi trecu o mână peste faţă. Brusc, se simţea foarte
obosit.
— Maddy e la sora ei în Phoenix. Casa e pustie în seara asta.
— Duceţi-vă acasă, oricum.
Când Lindros se ridică, Directorul îşi îndreptă privirea în
direcţia adjunctului său.
— Martin, ascultă, poate tu crezi că afacerea cu Bourne s-a
terminat, dar nu e aşa.
Lindros îşi pusese pardesiul; acum se opri.
— Nu înţeleg, domnule.
— Poate că Bourne este mort, dar în ultimele ore de viaţă ne-a
făcut harcea-parcea.
— Domnule…
— Spectacole publice. Nu ne permitem asta. În vremurile astea,

189
sunt prea mulţi nenorociţi care se uită. Şi când se uită, se pun
întrebări dure, întrebări, care dacă nu sunt îngropate imediat, duc
în mod inevitabil la consecinţe grave. Ochii Directorului scânteiară.
Ne lipseşte un singur element pentru a împacheta acest episod
trist şi a-l pune în lada de gunoi a istoriei.
— Care, domnule?
— Avem nevoie de un ţap ispăşitor, Martin, de cineva de care
rahatul să se lipească aşa de bine, încât noi să mirosim ca florile în
mai. Îl privi dur pe Adjunct. Ai pe cineva de felul ăsta, Martin?
În stomacul lui Lindros se formase un ghem îngheţat de
nelinişte.
— Haide, haide, Martin, spuse Directorul aspru, vorbeşte.
Nemişcat, Adjunctul îl privea mut. Părea că nu-şi poate pune
maxilarul în mişcare.
— Sigur că ai, Martin, plesni Directorul.
— Vă place asta, nu?
Directorul se cutremură în sinea sa la auzul acuzaţiei. Nu
pentru prima dată era recunoscător că fiii lui erau în siguranţă şi
departe de acest loc în care ar fi trebuit să-i apere. Nimeni nu avea
să-l depăşească; avea să se asigure de asta.
— Dacă tu nu vrei să-i numeşti, o voi face eu. Detectivul Harris.
— Nu-i putem face asta, spuse Lindros încordat. Simţea cum
mânia îi urcă la cap asemenea acidului într-o cutie de suc.
— Noi? Cine a zis ceva despre noi, Martin? A fost misiunea ta.
Am precizat asta în mod clar de la bun început. Acum e datoria ta
să dai vina pe cineva.
— Dar Harris nu a greşit cu nimic.
Directorul îşi arcui o sprânceană.
— Mă îndoiesc foarte tare de asta, dar, chiar dacă e adevărat,
cui îi pasă?
— Mie, domnule.
— Foarte bine, Martin. Atunci presupun că îţi vei asuma tu vina
pentru eşecurile din Oraşul Vechi şi de pe Washington Circle.
Buzele lui Lindros se strânseră.
— Asta e opţiunea pe care o am?
— Eu nu văd altele, tu vezi? Căţeaua intenţionează să-şi ia
kilogramul de carne din mine, într-un fel sau altul 11. Dacă trebuie
să sacrific pe cineva, aş prefera să fie un detectiv bătrân din Poliţia
11
Referire la Neguţătorul din Veneţia, de W. Shakespeare. Cămătarul
grec din piesa de teatru trebuie să ia un kilogram de carne din corpul
datornicului, în caz de neplată a datoriei (n. trad.).

190
Statală din Virginia, în locul adjunctului meu. Dacă tu cazi în
propria-ţi sabie, cum crezi că s-ar reflecta asta asupra mea,
Martin?
— Hristoase, spuse Lindros şuierând de mânie, cum mama
dracu’ aţi supravieţuit în groapa asta cu şerpi atâta timp?
Directorul se ridică şi-şi puse pardesiul pe el.
— Ce te face să crezi că am supravieţuit?

Bourne ajunse la edificiul gotic din piatră al Bisericii Matthias la

orele unsprezece şi patruzeci de minute. Îşi petrecu următoarele
douăzeci de minute cercetând zona. Aerul era rece şi tăios, cerul
senin. Dar la orizont se forma un front de nori groşi şi simţi prin
vântul răcoros, venind spre el, mirosul umed al ploii. Din când în
când, un sunet sau un miros îi declanşa ceva din memoria
pierdută. Era sigur că mai fusese acolo, deşi nu putea spune când
şi în ce misiune. Încă o dată, atingând golul acela de pierdere şi
dor, se gândi la Alex şi Mo cu atâta intensitate, încât ar fi putut să
le invoce spiritele chiar în acel moment.
Îşi continuă misiunea cu o grimasă, securizând zona,
asigurându-se cât mai bine cu putinţă că locul de întâlnire nu era
supravegheat.
Când bătu miezul nopţii, se apropie de enorma faţadă sudică a
bisericii, din care se înălţa turnul gotic de optzeci de metri
înălţime, împovărat de capete de balaur. Pe treapta cea mai de jos
stătea în picioare o tânără. Era înaltă, subţire, uimitor de
frumoasă. Părul ei lung şi roşcat strălucea în lumina străzii. În
spatele ei, deasupra arcadei, era un basorelief din secolul al XIV-
lea înfăţişând-o pe Fecioara Maria. Această tânără îl întrebă cum îl
cheamă.
— Alex Conklin, îi răspunse.
— Paşaportul, vă rog, spuse ea la fel de neutru ca un funcţionar
vamal.
I-l dădu, apoi o privi cum îl examina cu ochii şi buricul
degetului. Avea mâini interesante; erau subţiri, cu degete lungi,
puternice, cu unghiile tăiate scurt. Mâini de muziciană. Nu putea
avea mai mult de treizeci şi cinci de ani.
— De unde ştiu că sunteţi cu adevărat Alexander Conklin?
întrebă ea.
— Cum ştie cineva ceva în mod absolut? zise Bourne. Încredere.
Femeia pufni.
— Care e numele dumneavoastră mic?

191
 — Scrie pe paşap…
Îl privi dur.
— Mă refer la adevăratul prenume. Cel cu care v-aţi născut.
— Alexei, spuse Bourne, amintindu-şi că Conklin era emigrant
rus.
Tânăra încuviinţă din cap. Avea o faţă frumos sculptată,
dominată de nişte frumoşi ochi maghiari, largi şi umbriţi şi nişte
buze pline, generoase. Se distingea o anumită pedanterie în felul ei
de a fi, dar, în acelaşi timp, o senzualitate fin du siecle care, în
esenţa ei, dădea de gândit cu privire la un secol mai inocent, în
care ceea ce nu se discuta era adesea mai important decât ceea ce
se putea exprima în mod liber.
— Bine aţi venit la Budapesta, domnule Conklin. Eu sunt
Annaka Vadas. Ridică un braţ graţios, apoi îi făcu un semn. Veniţi
cu mine, vă rog.
Îl conduse prin piaţa din faţa bisericii şi apoi pe o stradă
lăturalnică. În umbra acesteia, abia se putea vedea o uşă mică din
lemn cu balamale vechi de fier. Fata scoase o lanternă mică pe
care o aprinse. Luând din poşetă o cheie de modă veche, o
introduse în încuietoare şi o răsuci mai întâi într-o direcţie, apoi în
cealaltă. Uşa se deschise foarte uşor.
— Tatăl meu vă aşteaptă înăuntru, spuse ea. Intrară în spaţiul
vast al bisericii. În raza mişcătoare a lanternei, Bourne văzu pereţii
din ipsos acoperiţi cu modele ornamentale. Frescele înfăţişau
vieţile sfinţilor maghiari.
În 1541, Buda a fost cucerită de turci şi în următorii o sută
cincizeci de ani biserica a devenit principala moschee a oraşului,
spuse ea, scanându-şi subiectul cu lanterna. Ca să-şi atingă
scopul, turcii au scos podoabele şi au vopsit cu alb frescele
magnifice. Acum, însă, totul a fost restaurat după imaginea din
secolul al XVI-lea.
Bourne văzu o lumină slabă înaintea lui. Annaka îl conduse în
latura nordică, unde se aflau o serie de capele. În cea mai
apropiată de altar erau aliniate cu o precizie sinistră sarcofagele
regelui maghiar din secolul al X-lea, Bella al III-lea şi al soţiei sale,
Anne de Châtillon. În această criptă, alături de un şir de sculpturi
medievale, se contura o siluetă în umbră.
Ianoş Vadas întinse mâna. Când Bourne dădu să i-o strângă,
din întuneric apărură trei bărbaţi cu o înfăţişare aspră. Foarte
repede, Bourne scoase arma, obţinând însă numai un zâmbet din
partea lui Vadas.

192
 — Priviţi declanşatorul, domnule Bourne. Credeaţi că am să vă
dau o armă funcţională?
Acum Bourne văzu că Annaka avea o armă aţintită asupra lui.
— Alexei Conklin mi-a fost prieten mult timp, domnule Bourne.
Şi, în orice caz, chipul dumneavoastră poate fi văzut la ştiri. Avea o
faţă calculată de vânător, cu sprâncene întunecate şi stufoase,
pătrată şi cu ochi strălucitori. În tinereţe, avusese un păr negru şi
bogat, dar acum, după şaizeci de ani, timpul îi lăsase în loc un
promontoriu triunghiular şi strălucitor pe frunte. Se crede că l-aţi
ucis pe Alexei şi pe un alt bărbat, un anume doctor Panov, cred.
Numai moartea lui Alexei şi ar justifica ideea de a-i pune pe
oamenii mei să vă ucidă aici şi acum.
— Mi-a fost un bun şi vechi prieten, chiar mai mult – un
mentor.
Vadas părea trist, resemnat. Oftă.
— Şi tu l-ai trădat, presupun, pentru că şi tu, ca toţi ceilalţi,
vrei ceea ce se află în mintea doctorului Schiffer.
— Nu am nici cea mai vagă idee despre ce vorbiţi.
— Nu, sigur că nu, spuse Vadas pe un ton extrem de sceptic.
— De unde credeţi că ştiam numele adevărat al lui Alex? Alexei
şi Mo Panov mi-au fost prieteni.
— În acest caz, a-i ucide ar fi fost nebunie curată.
— Exact:
— Părerea întemeiată a domnului Hazas e că sunteţi nebun,
spuse Vadas calm. Vi-l amintiţi pe domnul Hazas, managerul de la
hotel pe care aproape că l-aţi bătut măr. Nebun, cred că aşa v-a
numit.
— Deci aşa aţi ştiut când să mă sunaţi, zise Bourne. Poate că i-
am sucit mâna un pic cam tare, dar ştiam că minte.
— Minţea pentru mine, spuse Vadas cu o urmă de mândrie.
Sub privirile atente ale Annakăi şi ale celor trei bărbaţi, Bourne
traversă spaţiul spre Vadas, întinzându-i arma inutilă. În
momentul în care Vadas întinse mâna după ea, Bourne se ascunse
după el. În acelaşi moment scoase arma ceramică, lipind-o de
tâmpla lui Vadas.
— Chiar ai crezut că am să folosesc o armă necunoscută fără n-
o demontez şi s-o montez apoi la loc?
Adresându-se Annakăi, îi ordonă calm şi precis:
— Dacă nu vrei să vezi creierii tatălui tău împrăştiaţi pe cinci
secole de istorie, pune arma jos. Nu te uita la el; fă ce-ţi spun!
Annaka puse arma jos.

193
 — Împinge-o încoace cu piciorul.
Ea făcu aşa cum i se ordonase.
Nici unul dintre cei trei bărbaţi nu făcuse nici o mişcare, iar
acum chiar nu aveau de gând să facă. În orice caz, Bourne îi ţinea
sub observaţie. Îndepărtă ţeava armei de tâmpla lui Vadas, apoi îi
dădu drumul.
— Te-aş fi putut împuşca, dacă asta aş fi vrut, spuse Annaka cu
furie.
— Nici nu mă îndoiesc că ai fi încercat, spuse Bourne. Ridică
ţeava armei ceramice în sus, indicându-le ei şi oamenilor lui Vadas
că nu avea nici o intenţie să o folosească. Dar acestea sunt acte de
ostilitate. Ar trebui să fim duşmani ca să le facem. Luând de jos
arma Annakăi, i-o dădu înapoi, cu ţeava îndreptată spre el.
Ea o luă, fără nici un cuvânt şi o aţinti spre el.
— În ce ţi-ai transformat fiica, domnule Vadas? Ar ucide pentru
tine, da, dar mi se pare, de asemenea, că ar ucide prea repede şi
absolut fără nici un motiv.
Vadas păşi între Annaka şi Bourne, îndreptând arma fetei în
jos.
— Am destui duşmani şi aşa, Annaka, spuse el cu blândeţe.
Annaka lăsă arma deoparte, dar ochii ei păstrau o ostilitate care
nu-i scăpă lui Bourne.
Vadas se întoarse spre Bourne.
— Aşa cum spuneam, a-l ucide pe Alexei ar fi fost un act
nebunesc din partea ta şi totuşi îmi pari complet opus unui
nebun.
— Mi s-a înscenat totul, am devenit ţapul ispăşitor al crimelor,
astfel încât adevăratul criminal să rămână în libertate.
— Interesant. De ce?
— Am venit aici ca să aflu.
Vadas îl privi intens pe Bourne. Apoi privi în jur, ridicând
braţele.
— M-aş fi întâlnit aici cu Alexei, ştii, dacă ar fi trăit. Vezi tu,
ăsta e un loc foarte important. Aici, în zorii secolului al XIV-lea, a
fost prima biserică din Buda. Uriaşa orgă pe care o vezi acolo sus,
în balcon, a fost folosită la cele două nunţi ale regelui Matthias.
Ultimii doi regi ai Ungariei, Franz Joseph I şi Carol I, au fost
încoronaţi aici. Da, locul e încărcat de istorie, iar eu şi Alexei eram
pe cale să schimbăm istoria.
— Cu ajutorul doctorului Felix Schiffer, nu? spuse Bourne.
Vadas nu avu timp să răspundă. Exact atunci se auzi un ecou

194
puternic şi fu proiectat înapoi, cu braţele întinse. Dintr-o gaură de
glonţ din frunte ţâşnea sânge. Bourne o înşfacă pe Annaka şi se
aruncă pe pavajul din piatră. Oamenii lui Vadas se întoarseră şi,
despărţindu-se, începură să tragă în timp ce ei doi se adăposteau.
Unul fu împuşcat aproape imediat şi se prăbuşi pe podeaua de
marmură, mort pe loc. Al doilea ajunse la marginea unei bănci şi
încerca disperat să se ascundă după ea, când fu şi el doborât de
un glonţ care îl lovi în coloană. Căzu arcuindu-se pe spate, arma
rostogolindu-se pe podea.
Bourne îşi mută privirea de la al treilea bărbat, care încerca să
se ascundă, la Vadas, care zăcea răstignit cu faţa în sus, într-o
baltă de sânge. Nu mişca, pieptul lui nu indica nici un semn de
respiraţie. Alte focuri de armă atraseră atenţia lui Bourne înapoi la
al treilea om al lui Vadas, care acum se ridica şi începea să tragă
în sus, unde se afla orga catedralei. Capul îi zvâcni pe spate şi
braţele i se deschiseră, în timp ce o pată de sânge de pe pieptul lui
se mărea rapid. Încercă să ducă mâna la rană, dar se prăbuşi.
Bourne privi în sus, în întunericul din balconul orgii, văzu o
umbră întunecată şi trase. Zburară sfărâmături de piatră. Apoi
apucă lanterna Annakăi, iluminând balconul în timp ce alerga spre
scara de piatră ce ducea la etaj. Annaka, în sfârşit eliberată şi
capabilă să înţeleagă ceva din tot acest haos, îşi văzu tatăl şi ţipă:
— Înapoi! urlă Bourne. Eşti în pericol!
Ignorându-l, Annaka se repezi lângă tatăl ei.
Bourne o acoperi, trăgând alte câteva focuri înspre balconul
cufundat în umbră, dar nu fu surprins că nu i se răspundea.
Lunetistul îşi îndeplinise misiunea, iar acum, cel mai probabil,
fugea.
Nemaiavând timp de pierdut, Bourne se repezi în sus la balcon.
Văzând un încărcător gol, îşi continuă fuga. Balconul părea
pustiu.
Podeaua era din piatră, iar peretele din spatele orgii era
lambrisat cu lemn sculptat. Bourne cercetă spaţiul, dar era gol.
Verifică podeaua din jurul orgii, apoi peretele din lemn. Golul din
jurul unui panou părea uşor diferit de celelalte, mai lat cu câţiva
milimetri pe o parte, de parcă…
Bourne pipăi locul cu vârfurile degetelor şi descoperi că, de fapt,
panoul era o uşă îngustă. Trecu de ea şi se pomeni în faţa unei
scări în spirală foarte abruptă. Cu arma pregătită, urcă treptele,
care duceau la o altă uşă. În momentul în care scoase capul, un
glonţ trecu pe lângă el. Se trase într-o parte, dar nu înainte să

195
vadă o siluetă alergând pe ţigla acoperişului extrem de abrupt.
Pentru ca situaţia să se înrăutăţească, începuse să plouă, iar ţigla
era şi mai alunecoasă. Partea bună era că asasinul era prea
ocupat să-şi menţină echilibrul pentru a mai risca să tragă în
Bourne.
Bourne îşi dădu seama imediat că tălpile de la pantofii lui noi
aveau să alunece şi se descălţă, lăsând încălţămintea lângă
parapet. Apoi traversă acoperişul, în patru labe. La treizeci de
metri sub el, o distanţă ameţitoare, piaţa în care se afla biserica
strălucea în luminile Lumii Vechi. Folosindu-se de degetele de la
mâini şi de la picioare pentru a se agăţa, continuă să-l urmărească
pe lunetist, în mintea lui clocotea bănuiala că silueta pe care o
urmărea era de fapt Khan, dar cum să fi ajuns în Budapesta
înaintea lui Bourne. Şi de ce să-l fi împuşcat pe Vadas, nu pe el?
Ridicând capul, văzu că silueta se îndrepta spre turnul sudic.
Bourne se repezi după el, hotărât să nu-l lase să scape. O ţiglă se
sparse pe centru când se agăţă de ea, rămânând cu ea în mână şi,
pentru o secundă, se dezechilibra, balansându-se periculos pe
acoperişul abrupt. Apoi îşi recăpătă echilibrul şi aruncă ţigla, care
se sfărâmă pe acoperişul plat al unei mici extensii la trei metri sub
el.
Mintea lui calcula înainte. Momentul de pericol extrem pentru el
era acela în care lunetistul avea să ajungă în turn. Dacă Bourne
era încă expus pe acoperiş, lunetistul ar fi avut o ţintă clară. Ploua
mai tare deja, făcând ca menţinerea echilibrului să fie şi mai
dificilă, iar turnul sudic nu era decât un contur înceţoşat la
douăzeci de metri distanţă.
Bourne parcursese trei sferturi din distanţa până la turn când
auzi ceva – un clinchet de metal pe piatră – şi se lipi de acoperiş.
Apa curgea pe el şi auzi şuierul glonţului pe la ureche, ţiglele de
lângă genunchiul său drept explodară şi îşi pierdu sprijinul.
Alunecă pe acoperişul abrupt, rostogolindu-se peste margine.
Îşi relaxase tot corpul din instinct şi când umărul lui se izbi de
acoperişul capelei de dedesubt se rostogoli ca o minge, folosindu-
se de propria acceleraţie pentru a traversa tot acoperişul, disipând
astfel forţa impactului. Se izbi de un vitraliu care-l ascundea de
linia de ochire a lunetistului.
Privind în sus, îşi dădu seama că nu era departe de turn. Chiar
în faţa lui era un turn mai mic, care l-ar fi ajutat să se ascundă de
cel care îl urmărea. Fereastra turnuleţului era în stil medieval şi,
deci, nu avea sticlă. Se strecură prin ea şi ajunse până în vârful ce

196
dădea spre un parapet îngust de piatră care ducea direct la turnul
sudic.
Bourne nu avea cum să ştie dacă avea să devină ţintă pentru
lunetist în timp ce traversa parapetul. Trase adânc aer în piept,
ieşi în cadrul uşii şi străbătu în fugă pasajul îngust din piatră.
Văzu o umbră mişcându-se în faţa lui şi se rostogoli pe piatră
concomitent cu împuşcătura. Se ridică şi începu să alerge, folosind
ambele mişcări şi, înainte ca lunetistul să apuce să tragă din nou,
Bourne era în aer, de data aceasta plonjând cu capul înainte
printr-o fereastră deschisă a turnului.
Se auziră alte împuşcături şi pe deasupra lui zburară
sfărâmături de piatră, în timp ce urca în goană scara în spirală din
centrul turnului. Deasupra auzi clicul metalic care-i spunea că
adversarul rămăsese fără muniţie şi atunci începu să sară scările
câte trei odată, valorificând la maximum avantajul temporal. Auzi
un alt sunet metalic şi un încărcător gol se rostogoli pe scări. Sări
în faţă cu spatele îndoit, păstrând un profil cât mai redus. Nu se
mai trase, mărindu-se probabilitatea să fie aproape de lunetist.
Dar probabilitatea nu era suficientă; trebuia să fie sigur,
îndreptă lanterna Annakăi în sus pe scară şi o aprinse. Imediat,
zări o umbră chiar pe treptele de deasupra lui, care dispăru rapid
şi îşi dublă eforturile. Stinse lanterna înainte ca lunetistul să-l
repereze.
Acum se aflau aproape de vârful turnului, la aproximativ optzeci
de metri deasupra pământului. Lunetistul nu mai avea unde să se
ducă. Trebuia să-l ucidă pe Bourne pentru a scăpa din capcană.
Această disperare avea să-i facă pe amândoi mai periculoşi, dar şi
mai necugetaţi. Depindea de Bourne să folosească a doua
posibilitate în avantajul lui.
Înaintea lui vedea unde se termina turnul, un spaţiu circular
înconjurat de arcade înalte care lăsau să intre vântul şi ploaia şi
verifică drumul ce mai era de parcurs. Ştia că, dacă ar fi continuat
să urce, erau şanse mari să se izbească de o rafală de gloanţe. Dar
nu putea rămâne acolo. Luă lanterna, o aşeză în unghi pe treapta
dinaintea lui şi, ţinându-şi capul ascuns, întinse mâna cât putu de
departe, aprinzând lanterna.
Se trezi cu o rafală de gloanţe asurzitoare. În timp ce ecoul încă
reverbera pe scară, Bourne se lansase în sus, pe treptele care mai
rămăseseră de urcat. Pariase pe faptul că, din disperare, lunetistul
avea să-şi golească încărcătorul împotriva a ceea ce el considera a
fi atacul final al lui Bourne.

197
 Bourne se aruncă asupra lunetistului din norul de praf de
piatră, rostogolindu-l pe podea şi apoi izbindu-l de una din
arcadele de piatră. Bărbatul lovi cu ambii pumni în spatele lui
Bourne, făcându-l să cadă în genunchi. Capul i se aplecă,
expunându-i gâtul, devenind astfel o ţintă prea uşoară. În timp ce
lunetistul dirija o lovitură de palmă înspre gât, Bourne se răsuci,
apucă braţul ce cobora şi, folosind propria inerţie a lunetistului, îl
aruncă la pământ. În timp ce cădea, Bourne îl lovi în rinichi.
Lunetistul îşi încolăci gleznele în jurul picioarelor lui Bourne,
strângând şi acesta căzu pe spate. Imediat, bărbatul sări la el. Se
încleştară în lumina lanternei, devenită neclară din cauza prafului
de piatră. La lumina ei, văzu faţa ascuţită şi lungă a bărbatului,
părul blond, ochii deschişi la culoare. Bourne fu surprins pentru o
clipă, de vreme ce se aşteptase ca lunetistul să fie Khan.
Bourne nu voia să-l ucidă pe acest om; voia să-l interogheze.
Voia cu disperare să ştie cine era, cine îl trimisese şi de ce Vadas
devenise ţinta unui asasinat. Dar bărbatul se lupta cu forţa şi
tenacitatea celor condamnaţi şi, când îl lovi pe Bourne în umărul
drept, tot braţul drept îi amorţi. Bărbatul se afla deasupra lui
înainte ca el să-şi schimbe poziţia pentru a se apăra. Trei pumni la
rând îl proiectară cu spatele printr-o arcadă, aşezându-se cu
spatele lipit de parapetul din piatră. Bărbatul venea spre el, cu
arma descărcată în mână, întoarsă cu patul înainte pentru a o
putea folosi ca pe o bâtă.
Scuturând din cap, Bourne încercă să scape de durerea din
partea dreaptă. Lunetistul era aproape de el, cu patul masiv al
armei strălucind în lumina venită de jos, din piaţă. Avea pe faţă o
privire de criminal, cu buzele supte ca ale unui animal mârâind.
Se răsuci într-un arc la joasă înălţime, extrem de periculos; patul
puştii cobori cu intenţia clară de a sfărâma craniul lui Bourne. În
acel moment, Bourne se dădu doar puţin într-o parte, iar
lunetistul se prăbuşi peste parapet.
Bourne reacţionă instantaneu, se întinse şi îl prinse pe bărbat
de mână, dar ploaia făcea ca degetele să fie extrem de alunecoase
iar mâna celuilalt îi alunecă din strânsoare. Bărbatul căzu cu un
urlet, lovindu-se de pavajul de dedesubt.

198
 14
Khan ajunse în Budapesta la căderea serii. Luă un taxi de la
aeroport şi se cază la Hotelul Danubius sub numele de Heng
Raffarin, acelaşi pe care îl folosise când făcuse pe reporterul Le
Monde în Paris. Aşa trecuse de biroul de paşapoarte, dar avea şi
alte documente, cumpărate ca şi celelalte, de data aceasta
identificându-se în calitate de inspector adjunct al Interpolului.
— Am venit de la Paris pentru a-i lua un interviu domnului
Conklin, spuse pe o voce stresată. Toate întârzierile astea! Sunt în
întârziere îngrozitor. Credeţi că aţi putea să-l informaţi pe domnul
Conklin că în sfârşit am ajuns? Amândoi avem un program destul
de strict.
Aşa cum prevăzuse Khan, funcţionarul se întoarse imediat spre
nişele din spatele lui, fiecare dintre ele având tipărit în aur un
număr de cameră.
— Domnul Conklin nu se află în apartament în acest moment.
Aţi dori să lăsaţi un mesaj?
— Cred că nu am altă opţiune. Începem de dimineaţă. Khan se
prefăcu că scrie un bilet pentru „Domnul Conklin”, îl sigilă şi i-l
dădu recepţionerului. După ce luă cheia, se întoarse, dar văzu cu
coada ochiului cum recepţionerul pune biletul în nişa marcată
PENTHOUSE 3. Mulţumit, luă liftul să meargă în camera sa, care
se afla la etajul de sub cel cu apartamente de lux.
Se spălă, luă câteva obiecte dintr-o geantă micuţă şi ieşi din
cameră. Urcă pe scară etajul care-l despărţea de cel cu
apartamente. Rămase mult timp pe coridor, cercetându-l în
întregime, asigurându-se că acesta, măcar, era sigur. Apoi ajunse
în faţa uşilor din tec lăcuit de la Penthouse 3. Scoţând un
şperaclu, îl introduse în încuietoare. Un moment mai târziu, uşa se
deschidea.
Din nou, rămase un timp în pragul uşii deschise, încercând să-
şi dea seama după miros dacă era cineva acolo. Instinctul îi
spunea că nu era nimeni acolo. Totuşi, se temea de o capcană.
Uşor influenţat de efectul lipsei de somn şi de fluxul crescând al
emoţiilor, scană camera. În afară de un pachet aproximativ de
mărimea unei cutii de pantofi, foarte puţine lucruri din apartament
indicau că e ocupat de cineva. Judecând după cum arăta patul, nu

199
dormise nimeni în el. Unde era Bourne în acel moment? se întreba
Khan.
După un timp încercă să se concentreze, traversă camera până
în baie şi aprinse lumina. Văzu pieptănul din plastic, periuţa şi
pasta de dinţi, sticluţa de apă de gură oferită de hotel împreună cu
prosopul, şamponul şi crema de mâini. Deşurubă capacul de la
pasta de dinţi, stoarse puţin în chiuvetă, apoi spălă. Apoi scoase o
agrafă pentru hârtie şi o cutiuţă argintie. În cutie erau două gelule
cu timp rapid de dizolvare. Una era albă, cealaltă neagră.
— O pastilă-ţi face inima să tresalte, cealaltă o încetineşte, iar
pastilele pe care ţi le dă Tata nu fac nimic, cântă el melodia „White
Rabbit” pe o voce clară de tenor, extrăgând capsula din lăcaşul ei.
Era gata să o aşeze în partea de sus a tubului de pastă de dinţi
şi să o îndese cu agrafa pentru hârtie, când ceva îl opri. Numără
până la zece şi apoi puse capacul la loc, aşezând cu grijă tubul
exact de unde îl luase.
Rămase în picioare un moment, uimit, holbându-se la cele două
capsule pe care el însuşi le pregătise în timp ce aştepta avionul în
Paris. Îi fusese clar atunci ce voise să facă – capsula neagră avea în
interior suficient venin de crotal cât să-i paralizeze corpul lui
Bourne, lăsându-i în acelaşi timp mintea în stare de conştienţă şi
atenţie. Bourne ştia mai multe decât Khan despre ce punea Spalko
la cale; trebuia să fie aşa, din moment ce făcuse drumul invers
până la baza lui Spalko. Khan voia să afle ce ştia Bourne înainte
de a-l ucide. Asta îşi spunea, cel puţin.
Dar îi era imposibil să mai nege faptul că mintea lui, atât de
multă vreme plină de gânduri febrile de răzbunare, în ultima
vreme lăsase loc şi pentru alte scenarii. Indiferent câtă energie
consuma pentru a le respinge, cu cât le alunga mai mult, cu atât
mai bine se fixau.
Stătea în camera răzbunării sale simţindu-se ca un prost,
Incapabil să ducă la bun sfârşit un plan construit cu atâta migală.
În loc de asta, revedea pe scena minţii expresia feţei lui Bourne
când dăduse cu ochii de micul Buddha sculptat în piatră, care
atârna de un lanţ de aur la gâtul lui. Şi acum strânse statueta în
mână, simţind ca întotdeauna un anumit fel de mângâiere şi
siguranţă în forma ei netedă şi greutatea unică. Ce era în neregulă
cu el?
Cu un mic mârâit de furie, se întoarse în loc şi ieşi repede din
apartament. În drum spre camera lui, scoase telefonul mobil şi
formă un număr local. După două apeluri, răspunse o voce:

200
 — Da? spuse Ethan Hearn.
— Cum merge serviciul? întrebă Khan.
— Ca să fiu sincer, descopăr că îmi place.
— Exact cum am prevăzut eu.
— Unde eşti? îl întrebă cel mai nou ofiţer pentru dezvoltare de la
Humanistas, Ltd.
— La Budapesta.
— Asta e o surpriză, spuse Hearn. Credeam că ai o misiune în
estul Africii.
— Am refuzat-o, spuse Khan. Ajunsese în hol şi acum îl
traversa, îndreptându-se spre uşa de la intrare. De fapt, pentru
moment, m-am retras de pe piaţă.
— Trebuie să te fi adus aici ceva destul de important.
— E vorba de şeful tău, de fapt. Ce ai reuşit să afli?
— Nimic concret, dar pune ceva la cale, îmi dau seama şi e
foarte, foarte mare.
— Ce te face să spui asta?
— Mai întâi, se întreţine cu o pereche de ceceni, spuse Hearn.
La suprafaţă, nimic ciudat. Avem un plan important în Cecenia. Şi
totuşi a fost ciudat, foarte ciudat, pentru că, deşi erau îmbrăcaţi în
haine occidentale – bărbatul nu avea barbă, femeia nu purta batic
i-am recunoscut, sau pe el l-am recunoscut, cel puţin. Hasan
Arsenov, liderul rebelilor ceceni.
— Continuă, îl îndemnă Khan, gândindu-se că obţinea mai mult
decât plătise de la această cârtiţă.
— Apoi, acum două seri, mi-a cerut să mă duc la operă,
continuă Hearn. Zicea că vrea să prindă un potenţial client bogat,
pe nume Laszlo Molnar.
— Ce e aşa de ciudat în asta? întrebă Khan.
— Două lucruri, răspunse Hearn. Mai întâi, Spalko a preluat
treaba la jumătatea serii. Aproape că mi-a ordonat să-mi iau liber
a doua zi. În al doilea rând, Molnar a dispărut.
— Dispărut?
— Complet evaporat, de parcă n-ar fi existat niciodată, spuse
Hearn. Spalko crede că sunt prea naiv să fi verificat. Râse încet.
— Nu deveni prea încrezător, îl avertiză Khan. Atunci greşeşti.
Şi aminteşte-ţi ce ţi-am spus, nu-l subestima pe Spalko. Dacă o
faci, eşti ca şi mort.
— Am înţeles, Khan. La dracu’, nu sunt prost.
— N-ai fi pe statul meu de plată dacă ai fi, îi reaminti Khan. Ai
adresa de acasă a acestui Laszlo Molnar?

201
 Ethan Hearn îi dădu adresa.
— Acum, spuse Khan, tot ce trebuie să faci e să-ţi ţii urechile
ciulite şi capul plecat. Vreau tot ce poţi să afli despre el.

Jason Bourne o privea pe Annaka Vadas ieşind de la morgă,

unde, bănuia el, avusese parte de compania poliţiei pentru a-l
identifica pe tatăl ei şi pe cei trei bărbaţi împuşcaţi. Cât despre
lunetist, acesta aterizase pe propria-i faţă, ceea ce excludea orice
identificare după înregistrările dentare. Poliţia trebuie să-i treacă
amprentele prin baza de date UE. Din fragmentele de conversaţie
auzite la Biserica Matthias, poliţia era cu siguranţă îndreptăţită să
vrea să afle de ce un asasin profesionist ar fi vrut să-l ucidă pe
Ianoş Vadas, dar Annaka nu avea nici o explicaţie şi, în cele din
urmă, poliţia o lăsase să plece. Aceştia, desigur, nu aveau nici o
idee cu privire la implicarea lui Bourne. El stătuse departe de
investigaţie din necesitate – era, la urma urmelor, un om dat în
urmărire internaţională dar simţea o anumită agitaţie. Nu ştia
dacă putea avea încredere în Annaka. Nu trecuse aşa de mult timp
din momentul când ea voise să-i planteze un glonţ în creier. Dar el
sperase ca acţiunile lui după moartea tatălui ei s-o fi convins de
bunele lui intenţii.
Se pare că aşa se şi întâmplase, pentru că ea nu spusese poliţiei
nimic despre el. Mai mult, îşi găsise cizmele în capela despre care
îi spusese Annaka, aşezate între criptele regelui Bella al III-lea şi
ale lui Anne de Chatillon. Mituind un şofer de taxi, o urmărise
până la secţia de poliţie şi apoi la morgă. Acum îi privea pe poliţişti
ridicând şepcile şi spunând noapte bună. Se oferiseră să o
conducă până acasă, dar ea refuzase şi-şi scosese telefonul mobil
pentru a chema un taxi, presupuse el.
Când fu sigur că era singură, se retrase din umbra în care
stătuse ascuns şi traversă repede strada către ea. Ea îl văzu şi lăsă
telefonul. Aerul ei alarmat îl opri.
— Tu! Cum m-ai găsit? Se uită în jur, mai degrabă confuză,
după cum i se păru. M-ai urmărit tot timpul ăsta?
— Voiam să mă asigur că eşti bine.
— Tatăl meu a fost împuşcat mortal chiar în faţa mea, spuse ea
repezit. De ce aş fi bine?
Bărbatul era conştient că stăteau sub un stâlp de iluminare
stradală. Noaptea gândea întotdeauna în termeni de ţinte şi
securitate. Era ca o a doua natură – nu se putea abţine. Poliţia de
aici poate fi foarte dificilă.

202
 — Chiar aşa? Şi cum ai putea şti asta? Aparent, nu o interesa
răspunsul lui, căci începu să se îndepărteze de el, tocurile
răsunându-i pe caldarâm.
— Annaka, avem nevoie unul de celălalt.
Ea îşi ţinea spatele foarte drept şi capul sus, cu privirea înainte.
— Ce te-ar determina să spui un lucru atât de absurd?
— Pentru că e adevărat.
Ea se răsuci pe călcâie, înfruntându-l.
— Nu, nu e adevărat. Ochii îi ardeau. Din cauza ta a murit tatăl
meu.
— Acum cine e absurd? Clătină din cap. Tatăl tău a fost ucis
din cauza chestiei în care el şi Alex Conklin erau implicaţi. De
aceea a fost ucis Alex în propria lui casă şi de aceea mă aflu eu
aici.
Ea pufni în bătaie de joc. Bourne înţelegea de unde vine
fragilitatea ei. Fusese băgată cu forţa într-o arenă dominată de
bărbaţi, poate de tatăl ei, şi acum se afla mai mult sau mai puţin
în război. În cel mai bun caz, era foarte defensivă.
— Nu vrei să afli cine ţi-a ucis tatăl?
— Sincer, nu. Îşi ţinea pumnul încleştat pe o coapsă. Vreau să-l
îngrop şi să uit că am auzit vreodată de Alexei Conklin şi dr. Felix
Schiffer.
— Nu poţi vorbi serios!
— Mă cunoşti, domnule Bourne? Ştii ceva despre mine? Ochii ei
limpezi îl priveau din capul uşor înclinat. Cred că nu. Eşti pe un
teren complet necunoscut. De aceea ai venit aici, dându-te drept
Alexei. O înşelătorie stupidă, transparentă ca sticla. Şi acum, că ţi-
ai descoperit drumul în afacere, acum că a curs sânge, crezi că e
datoria ta să afli ce puneau la cale tatăl meu şi Alexei.
— Tu mă cunoşti pe mine, Annaka?
Ea se apropie cu un pas de el, pe faţă aşternându-i-se un
zâmbet sardonic.
— O, da, domnule Bourne, te cunosc bine. Pe cei de teapa ta i-
am văzut venind şi plecând, fiecare crezând în momentele dinainte
de a fi împuşcat că e mai deştept decât cel dinaintea lui.
— Deci, cine sunt eu?
— Crezi că nu-ţi voi spune? Domnule Bourne, ştiu exact cine
eşti. Eşti un motan cu un ghem de lână. Singurul tău gând e să
desfaci acel ghem, indiferent de consecinţe. Totul e un joc pentru
tine – un mister ce trebuie rezolvat. Nimic altceva nu contează. Te
defineşte chiar misterul pe care încerci să îl rezolvi. Fără el, nici

203
măcar nu ai exista.
— Te înşeli.
— O, nu, nu mă înşel. Zâmbetul sardonic se lărgi. De aceea nu-
ţi poţi închipui cum de mă pot îndepărta de acest lucru, de ce nu
vreau să lucrez cu tine, să te ajut să afli cine mi-a ucis tatăl. De ce
aş face-o? Dacă aflu răspunsul, asta mi-l va aduce înapoi? E mort,
domnule Bourne. Nu mai gândeşte şi nici nu mai respiră. Acum e
doar o grămadă de carne şi oase, care aşteaptă ca timpul să
termine ceea ce a început cândva.
Ea se întoarse şi încercă din nou să se îndepărteze.
— Annaka…
— Pleacă, domnule Bourne. Orice ai avea de spus, nu mă
interesează.
El alergă după ea.
— Cum poţi spune asta? Şase oameni şi-au pierdut viaţa din
cauza…
Ea îi aruncă o privire îndurerată, iar el îşi dădu seama că era pe
punctul de a plânge.
— L-am implorat pe tatăl meu să nu se implice, dar, ştii tu,
prietenii vechi, atracţia clandestinităţii, cine ştie ce a fost. L-am
avertizat că totul se putea sfârşi prost, dar a râs – da, a râs – şi a
spus că eu sunt fiica lui şi nu aş avea cum să înţeleg. Ei, asta m-a
pus la punct, nu?
— Annaka, sunt vânat pentru o dublă omucidere pe care nu am
comis-o. Cei mai buni doi prieteni ai mei au fost împuşcaţi mortal
şi eu sunt suspect principal. Mi s-a înscenat asta. Poţi înţelege…
— Doamne, dar tu nu ai auzit nimic din ce am spus? Ţi-a intrat
pe o ureche şi ţi-a ieşit pe cealaltă?
— Nu pot face asta singur, Annaka. Am nevoie de ajutorul tău.
Nu am la cine apela. Viaţa mea e pur şi simplu în mâinile tale.
Spune-mi, te rog, despre doctorul Felix Schiffer. Spune-mi ce ştii şi
jur că nu mă vei mai vedea niciodată.

Ea locuia pe strada Fo, la numărul 106-l08, în Vizivaros, un

cartier mic, dispus pe nişte dealuri, cu scări abrupte, mai degrabă
decât cu străzi, strecurat între Districtul Castelului şi Dunăre. De
la ferestrele ei din faţă se vedea Bem ter. Aici, în timpul Revoltei
din 1956, s-au adunat mii de oameni, fluturând drapele maghiare
din care cu greu, dar cu bucurie, tăiaseră secera şi ciocanul
înainte de a mărşălui spre Parlament.
Apartamentul era înghesuit şi aglomerat, în primul rând din

204
cauza pianului de concert care ocupa jumătate din spaţiul
sufrageriei. În biblioteca înaltă până în tavan stăteau înghesuite
cărţi, ziare şi reviste de istorie şi teorie muzicală, biografii de
compozitori, dirijori, muzicieni.
— Cânţi? întrebă Bourne.
— Da, spuse Annaka simplu.
El se aşeză pe taburetul pianului şi se uită la notele întinse pe
suport. O Nocturnă de Chopin, Opus 9, Nr. 1 în Re bemol. Trebuie
să fie foarte pricepută să se poată descurca cu asta, se gândi.
De la fereastra panoramică a sufrageriei se vedeau bulevardul,
precum şi clădirile de pe partea opusă. Erau aprinse câteva lumini;
sunetul jazzului anilor ‘50 – Thelonious Monk – plutea prin noapte.
Un câine lătră şi se opri. Din când în când, se auzea zgomotul
traficului.
După ce aprinse luminile, ea se duse imediat în bucătărie şi se
apucă să facă un ceai. Scoase apoi două căni şi două farfurioare
dintr-un dulap galben şi, în timp ce apa pentru ceai fierbea,
deschise o sticlă de şnaps şi turnă câte o măsură generoasă în
fiecare cană.
Deschise frigiderul:
— Vrei ceva de mâncare? Brânză, puţin cârnat? Vorbea de parcă
erau prieteni vechi.
— Nu mi-e foame.
— Nici mie. Ea oftă şi închise uşa. Era de parcă, luând decizia
de a-l lua acasă, hotărâse în acelaşi timp să renunţe la atitudinea
dinainte. Nu mai vorbiră de Ianoş Vadas sau de urmărirea fără
succes a lui Bourne, în încercarea de a-l prinde pe ucigaş. Lui asta
îi convenea.
Ea îi dădu ceaiul tare şi trecură în sufragerie, aşezându-se pe o
canapea bătrână ca vremea.
— Tatăl meu lucra cu un intermediar profesionist pe care-l
cheamă Laszlo Molnar, spuse ea fără nici un preambul. El a fost
cel care l-a ascuns pe doctorul Schiffer.
— Ascuns? Bourne clătină din cap. Nu înţeleg.
— Doctorul Schiffer a fost răpit.
Lui Bourne îi crescu tensiunea.
— De cine?
Ea clătină din cap.
— Tatăl meu ştia, eu nu. Pufni, concentrându-se. De aceea l-a
contactat Alexei la început. Avea nevoie de ajutorul tatălui meu ca
să-l salveze pe doctorul Schiffer şi să-l mute într-o locaţie secretă.

205
 Imediat, el auzi în minte vocea lui Mylene Dutronc. În ziua
aceea, Alex a dat şi a primit multe telefoane într-o perioadă foarte
scurtă de timp. Era foarte încordat şi am ştiut că era un moment de
criză al unei operaţiuni de teren foarte importante. Am auzit numele
doctorului Schiffer amintit de câteva ori. Bănuiesc că el era subiectul
operaţiunii. Aceasta era operaţiunea de teren foarte importantă.
— Deci tatăl tău a avut succes cu doctorul Schiffer.
Annaka încuviinţă din cap. Veioza dădea părului ei o strălucire
roşiatică. Ochii şi jumătate din frunte îi erau acoperiţi de umbra
acesteia. Stătea cu genunchii apropiaţi, pe jumătate aplecată
înainte, cu palmele în jurul ceştii de ceai de parcă ar fi vrut să-i
absoarbă căldura.
— Imediat ce tatăl meu a pus mâna pe doctorul Schiffer, i l-a
predat lui Laszlo Molnar. Strict pentru motive de securitate. Şi el şi
Alexei se temeau groaznic de oricine ar fi fost cel care îl răpise pe
doctor.
Şi asta se potrivea cu ceea ce îi spusese Mylene, îi trecu prin
minte lui Bourne. În ziua aceea se temea. Gândea intens:
— Annaka, pentru ca toate astea să înceapă să aibă vreun sens,
trebuie să înţelegi că uciderea tatălui tău a fost o înscenare.
Lunetistul era deja în biserică atunci când am intrat noi; ştia ce
pune la cale tatăl tău.
— Ce vrei să spui?
— Tatăl tău a fost împuşcat înainte să îmi spună ce voiam să
aflu. Cineva nu vrea ca eu să îl găsesc pe doctorul Schiffer şi îmi
pare din ce în ce mai clar că e aceeaşi persoană cu cel care l-a
răpit pe doctorul Schiffer, cel de care se temeau Alex şi tatăl tău.
Annaka deschise ochii larg.
— E posibil acum ca Laszlo Molnar să fie în pericol.
— E posibil ca acest bărbat misterios să ştie de legătura dintre
tatăl tău şi Molnar?
— Tata a fost extrem de precaut, foarte atent la securitate, deci
pare improbabil. Îl privi, ochii întunecându-i-se de teamă. Pe de
altă parte, toate măsurile pe care le-a luat n-au fost de ajuns la
Biserica Matthias.
Bourne încuviinţă şi el.
— Ştii unde locuieşte Molnar?

Merseră cu maşina Annakăi până la apartamentul lui Molnar,

care se afla în luxosul cartier de ambasade Rozsadomb sau Dealul
Trandafirilor. Budapesta era o harababură de clădiri din piatră,

206
elaborat sculptate asemenea torturilor aniversare, în grinzi de
beton armat şi cornişe, de străzi pietruite, balcoane din fier forjat
cu ghivece de flori, cafenele iluminate de candelabre somptuoase a
căror lumină gălbuie scotea la iveală pereţi cu lambriuri arămii,
pete de lumină strălucitoare, cu motive şi ele, în genul fin de
siecle. La fel ca şi Parisul, era un oraş definit în primul şi în primul
rând de fluviul sinuos ce îl împărţea în două, apoi de podurile ce îl
traversau. Dincolo de acest lucru, era un oraş din piatră cioplită,
spirale gotice, scări publice monumentale, cheiuri luminate,
domuri împodobite cu aramă, pereţi acoperiţi de iederă, statui
monumentale şi mozaicuri strălucitoare. Şi, când ploua, umbrele,
mii de umbrele se deschideau aidoma unor pânze de corabie de-a
lungul râului.
Toate acestea şi nu numai atât, îl afectau puternic pe Bourne.
Era ca şi cum ar fi ajuns într-un loc pe care şi-l amintea dintr-un
vis, cu claritatea suprareală a visului care izvora din legătura lui
directă cu inconştientul. Şi totuşi nu putea extrage nici o amintire
singulară din valul de emoţii ce creştea din memoria lui sfărâmată.
— Ce se întâmplă? întrebă Annaka, simţindu-i neliniştea.
— Am mai fost aici. Mai ţii minte că ţi-am spus că poliţia de aici
poate fi dificilă?
— Ai dreptate în privinţa asta, încuviinţă ea.
El îşi rezemă capul de tetieră.
— Cu ani în urmă, am avut un accident groaznic. Am fost
împuşcat pe o barcă şi am căzut peste bord. Aproape am murit din
cauza şocului, a pierderii de sânge şi a frigului. Un doctor din Ile
de Port Noire din Franţa a extras glonţul, a avut grijă de mine.
Sănătatea fizică mi-a revenit perfect, dar mi-a fost afectată
memoria. Un timp am fost amnezic, apoi, lent, dureros, am regăsit
frânturi din fosta mea viaţă. Adevărul cu care trebuie să trăiesc e
faptul că memoria mea nu s-a refăcut pe deplin şi, probabil, asta
nu se va întâmpla niciodată.
Annaka conducea în continuare, dar el îşi dădu seama după
expresia feţei ei că o afectase povestea lui.
— Nu-ţi poţi imagina cum e să nu ştii cine eşti, continuă el.
Dacă nu ai trecut prin asta, nu există nici un mod de a şti sau
măcar de a-ţi explica acest lucru.
— Dezrădăcinat.
— Da, zise el, aruncându-i o privire scurtă.
— Marea în jurul tău, fără să vezi pământul, nici soarele sau
luna, sau stelele care să te îndrume spre casă.

207
 — Nu e mult diferit de ceea ce spui. Era surprins. Voia să o
întrebe cum de ştia un asemenea lucru, dar tocmai parcau în faţa
unei clădiri masive din piatră.
Coborâră şi intrară în vestibul. Annaka apăsă pe un buton şi se
aprinse un mic bec alb, lumina lui slabă dezvăluind podeaua din
mozaic şi peretele de sonerii. La soneria lui Laszlo Molnar nu
răspundea nimeni.
— S-ar putea să nu însemne nimic, spuse Annaka. Cel mai
probabil, Molnar e împreună cu doctorul Schiffer.
Bourne merse până la uşa de la intrare, un panou de sticlă
securizată care începea de la un metru de sol.
— Aflăm imediat.
Se aplecă deasupra încuietorii şi, o secundă mai târziu, uşa era
deschisă. Annaka apăsă un alt buton şi se aprinse un bec timp de
treizeci de secunde, suficient cât să îl conducă pe Bourne pe scara
în spirală ce ducea la apartamentul lui Molnar de la etajul unu.
Bourne avu oarecum de furcă să deschidă această yală, dar în
cele din urmă reuşi. Annaka era gata să dea buzna înăuntru, dar o
reţinu. Scoase arma ceramică şi deschise încet uşa. Luminile erau
aprinse, dar nu se auzea nici un zgomot. Trecând prin living, apoi
în dormitor, în baie şi în bucătărie, găsiră apartamentul curat ca
lacrima, fără nici un semn de luptă, dar, la fel, fără urmă de
Molnar.
— Ceea ce mă deranjează, spuse Bourne în timp ce punea arma
la loc, e faptul că luminile sunt aprinse. Nu poate fi plecat cu
doctorul Schiffer.
— Atunci se va întoarce curând. Ar trebui să-l aşteptăm.
El încuviinţă. În living, se uită la câteva fotografii de pe rafturile
de cărţi şi de pe birou.
— Ăsta e Molnar? o întrebă pe Annaka, arătând spre un bărbat
solid cu o coamă de păr negru dat pe spate.
— Da. Privi în jurul ei. Bunicii mei au locuit în clădirea asta şi,
când eram mică, mă jucam pe palier. Copiii care locuiau aici ştiau
tot felul de ascunzători.
Bourne îşi trecu degetele peste cotoarele unui şir de discuri
demodate de vinil, aşezate lângă o combină muzicală cu un pick-
up performant.
— Văd că e pasionat de operă, dar şi audiofil.
Annaka privi şi ea:
— Nu are CD-player?
— Oamenii de genul lui Molnar îţi vor spune că transferul pe

208
suport digital răpeşte toată subtilitatea şi căldura unei înregistrări.
Bourne se întoarse spre birou pe care era aşezat un notebook.
Văzu că era conectat la o priză şi la un modem. Ecranul era stins,
dar descoperi, atingând carcasa, că era caldă. Apăsă pe tasta
„Escape” şi ecranul se lumină imediat; computerul fusese pe
modul „sleep” – nu fusese oprit, de fapt.
Apropiindu-se, Annaka citi pe ecran:
— Anthrax, febră hemoragică argentiniană, cryptococcosis,
ciumă bubonică… Dumnezeule, ce caută Molnar pe un site care
descrie efectele bolilor – cum li se spune? – provocate de agenţii
patogeni mortali?
— Ştiu doar că doctorul Schiffer e începutul şi sfârşitul acestei
enigme, răspunse Bourne. Alex Conklin l-a abordat pe Schiffer
când lucra pentru DARPA – ăsta e programul pentru arme
avansate derulat de Ministerul Apărării din Statele Unite. La un an
după aceea, doctorul Schiffer se transferase la Directoratul de
Arme Tactice Neletale al CIA. La scurt timp după asta, a dispărut
complet. Nu ştiu la ce lucra Schiffer, astfel încât să îl intereseze pe
Conklin aşa de tare cât să treacă peste Ministerul Apărării şi să
facă să dispară un om de ştiinţă de elită din programul Agenţiei.
— Poate că doctorul Schiffer e bacteriolog sau epidemiolog. O
trecu un fior. Informaţiile de pe site sunt înspăimântătoare.
Plecă în bucătărie să-şi ia un pahar cu apă, în timp ce Bourne
naviga pe pagina de web pentru a vedea dacă mai găseşte vreun
indiciu cu privire la prezenţa lui Molnar pe acest site. Negăsind
nimic, trecu în partea de sus a ferestrei, unde accesă un meniu cu
adresele cel mai recente vizitate de Molnar. Făcu click pe ultimul
site accesat. Se dovedi a fi un forum dedicat ştiinţelor. Navigând
spre secţiunea „Arhivă”, merse înapoi în timp încercând să afle
când fusese Molnar pe forum şi despre ce discutase. Cu
aproximativ patruzeci şi opt de ore în urmă, Laszlo 1647M se
logase pe forum. Bourne, cu inima bătându-i cu putere, îşi petrecu
câteva minute citind un dialog pe care Molnar îl purtase cu un alt
membru al forumului.
— Uite aici, Annaka, strigă el. Se pare că doctoral Schiffer nu e
nici bacteriolog, nici epidemiolog. Este expert în comportamentul
microparticulelor.
— Domnule Bourne, mai bine ai veni încoace, îl chemă Annaka.
Acum.
Încordarea din vocea ei îl făcu să alerge până în bucătărie. Ea
stătea în faţa chiuvetei, ca vrăjită, cu un pahar cu apă la

209
jumătatea drumului către buze. Părea palidă, iar când îl văzu îşi
trecu limba peste buze cu nervozitate.
— Ce s-a întâmplat?
Fata indică un spaţiu între frigider şi blatul de lucru, unde se
vedeau şapte sau opt rafturi din sârmă ordonat aranjate.
— Ce dracu’ sunt alea? făcu el.
— Sunt rafturile de la frigider, răspunse Annaka. Cineva le-a
scos. Se întoarse spre el. De ce ar face asta?
El verifică în spatele frigiderului.
— E în priză şi compresorul pare să meargă normal. Nu te-ai
uitat înăuntru?
— Nu.
El apucă mânerul şi deschise uşa. Annaka se sufocă.
— Hristoase, zise el.
Din frigider îi priveau doi ochi înceţoşaţi de moarte. Acolo, în
frigiderul fără rafturi, se afla cadavrul ghemuit, albăstriu al lui
Laszlo Molnar.

210
 15
Vuietul legănat al sirenelor îi scoase din starea de şoc.
Repezindu-se la fereastra din faţă, Bourne privi în jos, de-a lungul
Dealului Trandafirilor unde văzu cinci sau şase maşini Opel Astra
şi Skoda Felicia îndreptându-se spre bloc, cu luminile albe şi
albastre aprinse. Ofiţerii din maşini coborâră, îndreptându-se
direct spre clădirea în care se afla apartamentul lui Molnar. Din
nou i se înscenase o crimă! Scena era aşa de asemănătoare cu
ceea ce se întâmplase pe proprietatea lui Conklin, încât îi era clar
că în spatele ambelor incidente trebuia să se afle aceeaşi persoană.
Acest lucru era important, pentru că din el se puteau deduce două
lucruri: în primul rând, el şi Annaka se aflau sub supraveghere.
De cine, de Khan? Nu părea plauzibil. Metodele lui Khan erau de
confruntare faţă-n faţă. În al doilea rând, era posibil ca acest Khan
să fi spus adevărul atunci când susţinuse că nu el îi ucisese pe
Alex şi Mo. În acel moment, Bourne nu-şi putea imagina nici un
motiv pentru care Khan ar fi minţit în privinţa acelui lucru.
Rămânea astfel persoana necunoscută care sunase la poliţie de pe
proprietatea lui Conklin. Persoana pentru care lucra acesta era din
Budapesta? Exista o logică destul de convingătoare în acest sens.
Când fusese ucis, Conklin se pregătea să plece spre Budapesta.
Doctorul Schiffer fusese în Budapesta, împreună cu Ianoş Vadas şi
Laszlo Molnar. Toate drumurile duceau spre acest oraş.
În timp ce mintea sa punea cap la cap aceste idei, strigă la
Annaka să şteargă şi să arunce paharul de apă, apoi să cureţe
robinetul din bucătărie. Înşfăcă laptopul lui Molnar, şterse
combina audio şi clanţa de la uşă, apoi ieşiră amândoi în goană
din apartament.
Deja auzeau poliţiştii care urcau pe scări. Liftul trebuia să fie
plin de poliţişti, aşa că nici nu se punea problema să îl folosească.
— Nu avem de ales, spuse Bourne în timp ce urcau scările.
Trebuie să mergem sus.
— Dar de ce au venit acum? întrebă Annaka. De unde să ştie că
suntem aici?
— Nu aveau cum, spuse Bourne, continuând să urce, decât
dacă am fost urmăriţi. Nu îi plăcea situaţia în care îi puneau acum
poliţiştii. Îşi amintea prea bine soarta lunetistului de la Biserica

211
Matthias. Atunci când o persoană începea să urce, cel mai adesea
cădea şi rău.
Mai aveau un singur etaj până la acoperiş, când Annaka îl
apucă de mână şi îi şopti:
— Pe aici!
Îl conduse pe un coridor. În urma lor, scările rezonau de
zgomotul pe care l-ar fi făcut orice grup de oameni, mai ales nişte
oameni care se pregăteau să prindă un criminal feroce. La trei
sferturi din lungimea coridorului era o uşă ce părea o ieşire de
urgenţă. Intrară pe un hol scurt, nu mai lung de trei metri, la
capătul căruia se afla o altă uşă, aceasta din urmă construită din
plăci de metal nituite. Bourne trecu înaintea ei.
Văzu că uşa era prinsă în nişte şuruburi uriaşe sus şi jos. Trase
de ea şi o deschise. În spatele ei, nu era decât un zid din cărămidă,
rece ca un mormânt.

— Ia te uită! făcu detectivul Csilla, ignorându-l pe bobocul care

tocmai vomitase pe pantofii săi lustruiţi. Cu siguranţă nu mai
ieşeau din Academie ca înainte, se gândi el în timp ce studia
victima înţepenită în congelator.
— Nimeni în apartament, zise unul dintre poliţişti.
— Puneţi praf pentru amprente, oricum, ordonă detectivul
Csilla. Era un bărbat solid, blond, cu nasul coroiat şi ochi
inteligenţi. Mă îndoiesc că cel care a intrat în apartament a fost
atât de prost încât să lase amprente, dar nu se ştie. Uită-te la
urmele astea de arsuri, ce zici? Şi rănile înţepate par să fie foarte
adânci.
— Torturat de un profesionist, spuse sergentul, un tânăr
slăbănog.
— Ăsta e mai mult decât un profesionist, zise detectivul Csilla,
aplecându-se şi adulmecând, ca şi cum cadavrul ar fi fost o bucată
de carne ce i se părea că a început să putrezească. Îi place treaba
asta.
— Informatorul de la telefon a spus că ucigaşul era aici, în
apartament.
Detectivul Csilla ridică privirea.
— Dacă nu în apartament, atunci cu siguranţă în clădire. Se
dădu înapoi, deoarece sosise echipa de criminalişti cu trusele de
scule şi aparatele de fotografiat. Pune oamenii să se răspândească
pe afară.
— Am făcut-o deja, spuse sergentul, amintindu-i subtil şefului

212
său că nu avea de gând să rămână pentru totdeauna la gradul
ăsta.
— Am stat destul cu mortul, zise detectivul Csilla. Să mergem la
ceilalţi.
Străbătând holul, sergentul îi spuse că liftul era deja securizat,
ca şi etajele inferioare. Criminalul nu poate merge decât pe un
singur drum.
— Pune lunetiştii pe acoperiş, ordonă detectivul.
— Sunt deja acolo, răspunse sergentul. I-am pus să urce cu
liftul în momentul când am intrat în clădire.
Csilla făcu un semn de încuviinţare.
— Câte etaje avem deasupra? Trei?
— Da, dom’le.
Csilla începu să urce scările, câte două odată.
— Acoperişul fiind sub control, ne putem permite să nu ne
grăbim.
Nu le luă mult să descopere uşa ce dădea în coridorul cel scurt.
— Unde duce asta? întrebă Csilla.
— Nu ştiu, domnule, răspunse sergentul, supărat că nu putea
răspunde.
Apropiindu-se de capătul coridorului, văzură uşa de metal.
— Ce e asta? Csilla îi aruncă o privire cercetătoare. Şuruburi
uriaşe sus şi jos. Se aplecă, văzu metalul strălucitor. Uşa a fost
deschisă de curând. Scoase arma şi trase de uşa ce dădea în zidul
din cărămidă. Se pare că asasinul a fost la fel de frustrat ca şi noi.
Csilla studia cărămizile, încercând să-şi dea seama dacă vreuna
dintre ele era nouă. Apoi încercă toate cărămizile, cu mâna. A
şasea pe care o atinse se mişca puţin. Conştient că sergentul era
pe cale să scoată o exclamaţie, îi acoperi gura cu mâna,
aruncându-i o privire de avertisment.
— Ia trei oameni şi cercetează clădirea vecină.

La început, Bourne, cu auzul încordat pentru a prinde şi cel mai

fin zgomot din întunericul negru ca smoala, crezu că zgomotul vine
de la şobolanii cu care împărţeau spaţiul acesta umed şi lipsit de
confort dintre pereţii ce separau blocul lui Molnar de cel alăturat.
Apoi se auzi din nou şi-şi dădu seama ce era: hârşâitul cărămizii
pe mortar.
— Ne-au găsit ascunzătoarea, şopti el, apucând-o de braţ pe
Annaka. Trebuie să ne mişcăm.
Spaţiul în care se aflau era strâmt, nu mai mare de cincizeci de

213
centimetri, dar părea să urce indefinit în întunericul de deasupra
lor. Stăteau pe un fel de podea, alcătuită din ţevi metalice. Nu era
cea mai sigură podea cu putinţă, iar Bourne nici nu voia să se
gândească la spaţiul deschis de sub ei în care ar fi putut cădea,
dacă una sau mai multe ţevi cedau.
— Ştii vreo ieşire de aici? şopti Bourne.
— Cred că da.
Ea se răsuci spre dreapta, apoi îşi făcu drum pipăind cu
palmele zidul clădirii alăturate.
Se împiedică o dată, se redresă.
— E pe aici pe undeva, mormăi.
Îşi continuară drumul, avansând cu paşi mici. Apoi, dintr-o
dată, o ţeavă cedă sub greutatea lui Bourne şi piciorul lui stâng
alunecă în gol. Se balansă puternic, lovindu-se de perete cu
umărul şi scăpă din mână laptopul lui Molnar. Încercă să prindă
aparatul chiar în momentul în care Annaka voia să-l tragă în sus.
În loc să-l prindă, îl văzu lovindu-se de o ţeavă şi se prăbuşi în
întuneric, pierdut pentru totdeauna.
— Eşti bine? întrebă Annaka, în timp ce el îşi recăpăta
echilibrul.
— Sunt întreg, zise el întunecat, dar laptopul lui Molnar nu mai
e.
O secundă mai târziu, îngheţă. Auzea o mişcare în spatele lor,
înceată şi regulată – altcineva respira în acel spaţiu în care se aflau
– şi scoase lanterna, ţinând degetul pe întrerupător. Îşi lipi buzele
de urechea Annakăi:
— E aici, cu noi. Nu mai vorbi. O simţi încuviinţând din cap,
inspirând în acelaşi timp mirosul pielii ei, mosc şi citrus.
În spatele se auzi un clămpănit, poliţistul lovindu-se de un
punct de sudură de la îmbinarea a două ţevi. Cu toţii rămaseră
complet nemişcaţi. Inima lui Bourne bătea să-i iasă din piept. Apoi
mâna Annakăi o găsi pe a lui, îndrumându-l pe perete, unde lipsea
un şir de cărămizi sau fuseseră îndepărtate cu premeditare.
Dar apărea o altă problemă. Imediat ce împingeau acel perete,
poliţistul avea să vadă dunga de lumină de pe cealaltă parte a
peretelui, oricât de slabă. Avea să-i vadă, avea să ştie încotro se
îndreptau. Bourne îşi asumă riscul, îşi lipi buzele de urechea
Annakăi şi şopti:
— Trebuie să-mi spui cu o secundă înainte de a mişca peretele.
Ea îi răspunse strângându-l de mână, rămânând cu mâna într-
a lui apoi. Când el simţi că strânge din nou, îndreptă lanterna în

214
spatele lor şi o aprinse. Izbucnirea de lumină îl orbi temporar pe
cel care-i urmărea şi Bourne o ajută să împingă porţiunea de
perete de un metru pe un metru.
Annaka se strecură prin gaură, în timp ce Bourne continua să
concentreze lumina asupra adversarului lor, dar simţi ţevile
vibrându-i sub tălpi şi o secundă mai târziu primi o lovitură
năucitoare.

Detectivul Csilla încerca să lupte cu lumina. Fusese luat

complet pe nepregătite, lucru care-l înfuria peste măsură, pentru
că se mândrea cu faptul că nimic nu îl putea lua prin surprindere.
Scutură din cap, dar asta nu-l ajuta – raza de lumină îl orbise
temporar. Dacă rămânea pe loc până se stingea lanterna, nu avea
nici o îndoială că asasinul avea să fi fugit deja. Aşa că îşi folosi
avantajul surprizei, atacând chiar şi orb. Porni în fugă peste ţevi
cu un mormăit de efort, izbindu-l pe criminal într-o poziţie
ghemuită de luptă de stradă.
Într-un spaţiu aşa de strâmt şi pe întuneric vederea nu avea
mare importanţă şi începu să lovească cu pumnii, cu latul
palmelor şi cu tocurile de la pantofi, exact aşa cum fusese instruit
la academie. El credea în disciplină, în asprime şi în puterea
avantajului. Ştia din momentul în care pornise că asasinul nu ar fi
crezut niciodată că poate ataca orbeşte, aşa că aplică o ploaie de
lovituri într-o perioadă de timp cât mai scurtă, pentru a profita de
avantajul surprizei cât mai mult cu putinţă.
Dar bărbatul în care lovea era puternic şi bine legat. Şi, mai
rău, era un luptător bun, iar Csilla îşi dădu seama imediat că dacă
lupta se prelungea avea să fie înfrânt. Se gândi deci să încheie
lupta rapid şi definitiv. Făcând acest lucru, comise grava greşeală
de a-şi expune partea laterală a gâtului. Simţi surpriza presiunii,
dar nici un fel de durere. Când picioarele îl lăsară, era deja
inconştient.

Bourne trecu prin gaura din perete, apoi o ajută pe Annaka să

aşeze la loc pătratul din cărămizi.
— Ce ai păţit? întrebă ea, gâfâind uşor.
— Un poliţist mai deştept decât ar fi trebuit să fie.
Se aflau pe un alt coridor scurt de întreţinere, cu pereţii din
cărămidă. Dincolo de uşă se afla holul clădirii alăturate de cea a
lui Molnar, luminat cald de aplicele de pe pereţii acoperiţi cu tapet
înflorat. Ici-colo, se aflau bănci din lemn închis la culoare.

215
 Annaka apăsase deja butonul liftului, dar când acesta ajunse la
etajul lor, Bourne văzu prin grilaj doi poliţişti cu armele pregătite
să tragă.
— O, la dracu’, făcu el, apucând-o pe Annaka de mână şi
târând-o spre casa scărilor. Auzi însă zgomot de paşi grei şi îşi
dădu seama că şi acea cale de scăpare le era închisă. În spatele
lor, cei doi poliţişti deschiseseră trapele liftului şi erau pe hol,
alergând spre ei. Bourne o îndrumă mai sus cu un etaj. Când
ajunseră pe hol, deschise repede cu şperaclul prima uşă,
închizând-o înainte ca poliţiştii să termine de urcat scările.
Înăuntrul apartamentului era întuneric şi nu mişca nimic. Era
imposibil de spus dacă era cineva acasă. Bourne traversă până la
fereastră şi o deschise, privind o bordură din piatră ce trecea pe
deasupra unei alei înguste, pe care se aflau două containere verzi
din metal. Lumina venea de la un stâlp de pe strada Endrodi. Trei
ferestre mai încolo o scară de incendiu ducea până la aleea care,
din câte vedea Bourne, era pustie.
— Haide, spuse el, ieşind pe bordură.
Annaka făcu ochii mari.
— Eşti nebun?
— Vrei să fii prinsă? O privi neutru.
Ea înghiţi în sec, tulburată.
— Mi-e frică de înălţimi.
— Nu suntem aşa de sus. El întinse o mână spre ea şi mişcă din
degete. Haide, nu avem timp de pierdut!
Respirând adânc, fata urcă pe pervaz şi închise fereastra în
urma ei. Se întoarse şi, aruncând o privire în jos, ar fi căzut dacă
Bourne nu ar fi prins-o şi nu ar fi împins-o lângă peretele din
piatră al clădirii.
— Doamne, ai zis că nu suntem aşa de sus!
— Pentru mine, e adevărat.
— Te omor pentru asta, făcu ea muşcându-şi buza.
— Ai încercat deja. O strânse de mână. Urmează-mă şi totul va
fi bine, promit.
Începură să meargă spre capătul comişei. El nu voia să o
grăbească, dar aveau o mie de motive să nu piardă timpul. Cu
toată poliţia care împânzea clădirea, era doar o chestiune de timp
până ce aveau să descopere aleea.
— Acum va trebui să-mi dai drumul la mână, zise el şi apoi,
văzând ceea ce ea avea de gând să facă, o avertiză destul de dur
cât să o oprească. Nu privi în jos! Dacă simţi că ameţeşti priveşte

216
peretele, concentrează-te asupra unui punct mic, modelul din zid,
orice. Ocupă-ţi mintea cu asta şi frica va scădea.
Ea încuviinţă din cap, îi dădu drumul la mână, apoi el se
desprinse şi întinse un picior, acoperind distanţa dintre cornişe.
Apucă cu mâna dreaptă vârful comişei de la fereastra următoare şi
îşi transferă greutatea de pe partea stângă pe partea dreaptă.
Ridicând piciorul stâng de pe cornişa pe care stătea Annaka, trecu
lin de cealaltă parte. Apoi se întoarse şi zâmbi, întinzându-i o
mână.
— E rândul tău.
— Nu. Ea clătină violent din cap dintr-o parte în alta. Era albă
ca varul. Nu pot face asta.
— Ba poţi. El o ademeni din nou cu degetele. Haide, Annaka, fă
doar primul pas. Restul e uşor. Trebuie doar să-ţi schimbi centrul
de greutate de pe stânga pe dreapta.
Ea clătină din nou din cap, în tăcere.
El continua să zâmbească, nelăsând să se vadă nimic din
nervozitatea crescândă pe care o simţea. Aici, pe peretele expus al
clădirii, erau cât se poate de vulnerabili. Dacă poliţiştii intrau în
acel moment pe alee, erau morţi. Trebuia să ajungă la scara de
incendiu şi asta cât mai repede.
— Un picior, Annaka. Întinde piciorul drept.
— Doamne! Era la marginea cornişei, în locul în care fusese el
cu câteva secunde înainte. Şi dacă o să cad?
— Nu cazi.
— Dar dacă…
— Te prind eu. Zâmbetul lui se lărgi. E timpul să ne mişcăm,
acum.
Ea făcu aşa cum o îndemna el, întinzând piciorul şi aşezându-l
de cealaltă parte. EI îi arătă cum să apuce cornişa de pe cealaltă
parte, cu mâna dreaptă, lucru pe care ea îl făcu fără nici o ezitare.
— Acum balansează-te, de la stânga la dreapta şi traversează.
— Am îngheţat.
Era gata să privească în jos şi el ştia asta.
— Închide ochii, îi spuse. Îmi simţi mâna pe mâna ta? Ea
încuviinţă de parcă i-ar fi fost teamă că până şi vibraţia propriei
voci avea să o facă să cadă răsucindu-se în golul de dedesubt.
Schimbă-ţi centrul de greutate, Annaka. Pur şi simplu balansează-
te de la stânga la dreapta. Bun, acum ridică piciorul şi treci…
— Nu.
O apucă de după talie.

217
 — Bun, acum doar ridică piciorul stâng. Imediat ce făcu asta el
o trase repede şi mai degrabă cu forţa, lângă el, pe cornişa vecină.
Ea se lipi de el, tremurând de frică şi tensiune.
Mai aveau numai două. Ajunseră la capătul comişei, repetară
procedeul. Cu cât terminau mai repede, cu atât era mai bine
pentru amândoi. Ea reuşi să traverseze a doua şi a treia oară
oarecum mai bine, fie prin voinţă pură, fie închizându-şi complet
mintea, urmând ordinele lui orbeşte.
În sfârşit, ajunseră la scara de incendiu şi începură să coboare.
Lumina de pe strada Endrodi arunca umbre lungi pe alee. Bourne
îşi dorea să spargă becul cu o împuşcătură, dar nu îndrăzni. Grăbi
însă pasul.
Se aflau la un singur etaj de scara extensibilă verticală pe care
ar fi ajuns la o jumătate de metru de pavajul aleii când Bourne
văzu cu coada ochiului că se schimbă lumina. Pe alee înaintau
umbre din direcţii opuse; doi poliţişti intraseră pe alee, dinspre
ambele capete.

Sergentul lui Csilla plecase cu un poliţist din clădire în

momentul în care fusese localizat cel care intrase prin efracţie în
apartament. Ştia deja că e suficient de inteligent pentru a găsi
drumul de trecere dintre clădiri. De vreme ce scăpase din
apartamentul lui Laszlo Molnar, sergentului nu i se părea că
asasinul avea să-şi permită să se lase prins pe scara clădirii
învecinate. Asta însemna că va găsi o cale de a ieşi din clădire, iar
poliţistul voia să elimine toate posibilităţile. Avea un om pe
acoperiş, câte unul la intrarea principală şi la intrările de serviciu.
Mai rămânea aleea laterală. Nu-şi dădea seama cum putea să
ajungă criminalul pe alee, dar nu voia să rişte.
Norocul lui, văzu silueta profilată lângă scara de incendiu din
momentul în care intră pe alee. În lumina stâlpului de iluminat de
pe strada Endrodi îl văzu pe colegul său intrând pe alee din
capătul opus. Îi făcu un semn bărbatului, indicând în sus către
silueta de pe scara de incendiu. Îşi scoase arma şi se apropie încet
şi atent de scara verticală care cobora de la ieşirea de incendiu
când silueta se mişcă, părând să se împartă în două. Sergentul
tresări surprins. Erau două persoane pe scara de incendiu!
Ridică arma şi trase. Săriră scântei din metal şi văzu una din
siluete rostogolindu-se prin aer şi apoi dispărând după cele două
containere de gunoi. Poliţistul din partea opusă porni în fugă, dar
sergentul rămase pe loc. Îşi văzu colegul ajungând la colţul

218
containerului cel mai apropiat şi mergând chircit spre spaţiul gol
dintre cele două containere.
Sergentul privi în sus, căutând a doua persoană. Lumina slabă
făcea ca detaliile să fie greu de distins, însă nu văzu pe nimeni
acolo. Ieşirea de incendiu părea pustie. Unde putea să fi dispărut a
doua persoană?
Îşi îndreptă din nou atenţia spre ofiţer, doar pentru a descoperi
că acesta dispăruse. Făcu vreo câţiva paşi înainte, îl strigă pe
nume. Nici un răspuns. Îşi scoase staţia şi era gata să cheme
întăriri, când ceva se prăbuşi peste el. Se poticni, căzu rău şi apoi
se ridică într-un genunchi, cu capul clătinându-i-se. Apoi ceva
apăru din spaţiul dintre containere. Când îşi dădu seama că nu
era colegul lui, primise deja o lovitură suficient de dură cât să îşi
piardă cunoştinţa.
— Asta chiar a fost o prostie, zise Bourne, aplecându-se pentru
a o ridica pe Annaka de pe pavajul aleii.
— Cu plăcere, făcu ea, dându-i mâna la o parte şi ridicându-se
în picioare cu propriile puteri.
— Credeam că ţi-e frică de înălţime.
— Mi-e mai frică de moarte, îi răspunse sec.
— Să o ştergem de aici înainte să apară alţi poliţişti, zise el.
Cred că tu trebuie să mergi înainte.

Când Bourne şi Annaka ieşiră din clădire, privirea lui Khan era
orbită de lumina stradală. Deşi nu le putea vedea feţele, îl
recunoscu pe Bourne după siluetă şi mers. Cât despre însoţitoarea
acestuia de sex feminin, deşi mintea lui Khan o înregistră în
treacăt, nu îi dădu prea multă atenţie. Asemenea lui Bourne, era
mult mai interesat de motivul pentru care poliţia fusese chemată la
apartamentul lui Laszlo Molnar când Bourne era încă acolo. Tot ca
şi Bourne, fusese izbit de asemănarea scenariului de aici cu acela
din Manassas. Se putea vedea mâna lui Spalko, cu ochiul liber.
Necazul era că, spre deosebire de Manassas, unde îl văzuse pe
omul lui Spalko, nu dăduse peste un bărbat asemănător în timpul
recunoaşterii atente pe care o făcuse în cele patru cvartale din
jurul blocului lui Molnar. Aşadar, cine chemase poliţia? Cineva
trebuia să fi fost acolo pentru a-i informa atunci când Bourne şi
femeia intraseră în clădire.
Se îndreptă spre maşina închiriată, reuşind să-l urmărească pe
Bourne care se urcase într-un taxi. Femeia îşi continuă drumul pe
jos. Cunoscându-l pe Bourne, Khan era pregătit să schimbe

219
direcţia, să schimbe taxiuri şi, deci, nu avea să-l piardă din ochi pe
Bourne în timpul manevrelor făcute pentru a-şi pierde urma.
În cele din urmă, taxiul lui Bourne ajunse pe strada Fo. Patru
cvartale mai la nord de turnurile magnifice ale Băilor Kirali,
Bourne cobori din taxi şi intră în clădirea de la numărul 106-l08.
Khan încetini, apoi parcă lângă bordură, pe partea opusă a
străzii – nu voia să treacă pe lângă intrare. Opri motorul şi se
cufundă în întuneric. Alex Conklin, Jason Bourne, Laszlo Molnar,
Hasan Arsenov. Se gândea la Spalko şi la modul în care puteau fi
conectate toate aceste nume disparate. Trebuia să existe o logică
aici, întotdeauna exista o logică, măcar de-ar fi putut s-o înţeleagă.
Astfel trecură cinci sau şase minute, apoi un alt taxi trase în
faţa clădirii de la numărul 106-l08. Khan privi cum cobora o
tânără. Încercă să îi vadă faţa înainte de a intra în clădire, dar
reuşi să vadă doar că avea părul roşcat. Aşteptă, nescăpând din
ochi intrarea. Nu se aprinsese nici o lumină după ce Bourne
intrase în hol, ceea ce însemna că o aştepta pe femeie – că era
apartamentul ei. După trei minute, se aprinseră luminile la etajul
al patrulea – şi ultimul.
Acum, ştiind unde erau, începu să se scufunde în zazen, dar,
după o oră de încercări nereuşite de a-şi goli mintea, renunţă. În
întuneric, strânse în palmă micul Buddha cioplit în piatră.
Aproape imediat îl cuprinse un somn profund, în care se prăbuşi
asemenea unui bolovan în iadul coşmarului său recurent.
Apa e neagră-albăstruie, rotindu-se neîncetat de parcă ar
însufleţi-o o energie a răului. El încearcă să iasă la suprafaţă,
întinzându-se cu atâta forţă, încât oasele îi trosnesc de încordare.
Continuă totuşi să se scufunde în întuneric, tras în jos de frânghia
legată în jurul gleznei. Vrea să respire, dar ştie că în momentul în
care va deschide gura va fi inundat de apă şi se va îneca.
Se întinde în jos, încercând să dezlege frânghia, dar nu reuşeşte
să apuce cu degetele suprafaţa alunecoasă. Simte, asemenea unui
curent electric ce îl străbate, teroarea a orice îl aşteaptă în întuneric.
Teroarea îl strânge ca o menghină; îşi reprimă o dorinţă de a
bolborosi. În acel moment, aude sunetul ce se ridică din adâncuri –
răsunetul clopotelor, al călugărilor ce cântă înainte de a fi masacraţi
de khmerii roşii. În cele din urmă sunetul se reduce la cântecul unei
singure voci, un tenor clar, o incantaţie repetată, nu mult diferită de
o rugăciune.
Şi atunci când priveşte în jos prin întuneric, când începe să
desluşească lucrul legat de cealaltă frânghie, lucrul ce îl trage

220
inexorabil către blestemul său, îşi dă seama că incantaţia pe care o
aude trebuie să vină dinspre acea siluetă. Căci cunoaşte silueta ce
se răsuceşte în curentul puternic de sub el; îi e la fel de familiară ca
şi propria faţă, propriul corp. Dar acum, cu un şoc care îl străbate
prin tot corpul, îşi dă seama că sunetul nu vine dinspre silueta
familiară de sub el, pentru că e moartă – şi de aceea greutatea ei îl
trage în jos.
Sunetul e mai aproape, iar acum recunoaşte lamentaţia clară
– propria voce. Auzindu-se din adâncurile propriei fiinţe. Imediat,
aceasta îi atinge toate părţile corpului.
— Lee-Lee! Lee-Lee! strigă, înainte de a se îneca.

221
 16
Spalko şi Zina ajunseră în Creta înainte de răsăritul soarelui,
aterizând pe Aeroportul Kazantzakis, chiar lângă Heraklion. Îi
însoţeau un doctor şi trei bărbaţi, pe care Zina îi studiase îndelung
în timpul zborului. Nu erau masivi, pentru a nu se remarca în
mulţime. Puternicul său simţ al securităţii îi dicta lui Spalko ca
atunci când, ca în acel moment, era implicat nu ca Stepan Spalko,
preşedintele Humanistas, Ltd, ci ca Şeic, să îşi menţină un profil
cât mai scăzut, nu numai pentru sine, ci pentru tot personalul.
Zina le recunoscu bărbaţilor puterea în nemişcarea lor, căci îşi
controlau corpurile în mod absolut şi, atunci când se mişcau, o
făceau cu fluiditatea şi siguranţa unor yoghini sau dansatori.
Vedea hotărârea din ochii lor duri, care se putea obţine numai
după ani de antrenamente intense. Chiar şi atunci când îi
zâmbeau deferent, putea simţi pericolul ce mocnea în ei, încolăcit,
aşteptând cu răbdare momentul eliberării.
Creta, cea mai mare insulă din Marea Mediterană, e poarta
dintre Europa şi Africa. Zace de secole în soarele fierbinte al
Mediteranei, cu ochiul sudic aţintit asupra Alexandriei, în Egipt şi
asupra Benghazi, în Libia. În mod inevitabil însă, o insulă cu o
amplasare atât de bună era înconjurată de prădători. Aflându-se la
intersecţia culturilor, istoria ei e evident una sângeroasă,
asemenea valurilor ce se sparg de ţărm, invadatorii din culturi
diferite au ajuns pe ţărmurile şi în golfurile insulei, aducând cu ei
cultura, limba, arhitectura şi religia.
Heraklionul a fost fondat de sarazini în 824 d. Hr. Ei îl numeau
Chandax, o adaptare a cuvântului arab kandak, datorită şanţului
de apărare pe care l-au săpat în jurul cetăţii. Sarazinii au domnit
timp de o sută patruzeci de ani, apoi au fost izgoniţi de bizantini.
Dar piraţii au avut un asemenea succes încât le-au trebuit trei
sute de corăbii pentru a căra prada în Bizanţ.
În timpul ocupaţiei veneţiene, oraşul a fost cunoscut sub
numele de Candia. Sub stăpânirea veneţienilor a devenit cel mai
important centru cultural din estul Mediteranei. Toată această
strălucire s-a încheiat odată cu invazia turcilor.
Această istorie poliglotă se vedea peste tot: masiva fortăreaţă
veneţiană ce apăra frumosul port al oraşului de invazii; primăria

222
oraşului, găzduită de loggia veneţiană; „Koubes”, fântâna
turcească de lângă fosta biserică a Mântuitorului, pe care turcii au
transformat-o în Moscheea Valide.
Dar în oraşul propriu-zis, modem şi aglomerat, nu se păstra
nimic din cultura minoică, prima şi, din punct de vedere
arheologic, cea mai importantă civilizaţie cretană. Sigur, ruinele
palatului lui Cnossos puteau fi văzute în afara oraşului, dar numai
istoricii ştiau că sarazinii aleseseră acest loc ca să fondeze
Chandax pentru că fusese principalul port al minoicilor cu mii de
ani înainte.
Sufletul Cretei rămânea acela al unei insule învăluite în mit şi
era imposibil să pui piciorul pe insulă fără să ţi se reamintească
legenda creării sale. Cu secole înainte ca sarazinii, veneţienii sau
turcii să existe, Creta ieşise în evidenţă din ceţurile legendei.
Minos, primul rege al Cretei, era semizeu. Tatăl său, Zeus, luând
înfăţişarea unui taur, o violase pe mama sa, Europa şi astfel, de la
început, taurul a devenit simbolul insulei.
Minos s-a luptat cu cei doi fraţi ai săi pentru stăpânirea Cretei,
dar el s-a rugat lui Poseidon, promiţându-i supunere eternă zeului
mării dacă avea să-l ajute să-şi învingă fraţii. Poseidon i-a auzit
rugăciunea şi, din marea înspumată, s-a ivit un taur alb ca
zăpada. Acest animal trebuia să fie un sacrificiu care să marcheze
supunerea lui Minos faţă de zeu, dar lacomul rege a prins taurul şi
l-a păstrat pentru sine. Furios, Poseidon a făcut-o pe soţia lui
Minos să se îndrăgostească de animal. În secret, ea l-a însărcinat
pe Dedalus, arhitectul favorit al regelui, să-i construiască o vacă
din lemn goală pe dinăuntru în care s-a ascuns, astfel încât taurul
să se împerecheze cu ea. Rezultatul acestei împreunări sexuale a
fost Minotaurul – un bărbat monstruos, cu cap şi coadă de taur – a
cărui sălbăticie a adus atâtea pagube insulei, încât Minos l-a pus
pe Dedalus să construiască un labirint enorm, atât de complicat,
încât Minotaurul să nu mai scape niciodată din el.
Legenda aceasta îl preocupa pe Spalko în timp ce străbătea
străzile abrupte ale oraşului împreună cu echipa sa, deoarece era
pasionat de miturile greceşti – pentru accentul lor pe viol şi incest,
pe vărsarea de sânge şi sfidarea zeilor. Vedea aspecte ale propriei
persoane în multe dintre ele, aşa că nu îi era greu să se creadă
semizeu.
La fel ca multe alte oraşe mediteraneene, Heraklion e construit
pe versantul unui munte, casele sale din piatră ridicându-se
deasupra străzilor abrupte străbătute fără milă de autobuze şi

223
taxiuri. De fapt, întreaga coloană vertebrală a insulei se ridică pe
un lanţ muntos cunoscut sub numele de Munţii Albi.
Adresa pe care Spalko o obţinuse interogându-l pe Laszlo
Molnar era o casă aflată la jumătatea pantei pe care e aşezat
oraşul. Aparţinea unui arhitect pe nume Istos Dedalika, al cărui
renume, aşa cum avea să se vadă, era la fel de mare ca al
strămoşului său mitic. Echipa lui Spalko descoperise că această
casă era închiriată de o companie asociată cu Laszlo Molnar.
Ajunseră la adresă exact în momentul în care cerul nopţii era gata
să se despice asemenea cojii unei nuci de cocos, scoţând la iveală
soarele sângeriu al Mediteranei.
După o scurtă recunoaştere, scoaseră cu toţii nişte telefoane
mobile minuscule, conectându-se într-o reţea fără fir. Îşi verificară
armele, arbalete din material compozit, de mare putere, excelente
pentru liniştea în care trebuiau să acţioneze. Spalko îşi sincroniză
ceasul cu doi dintre oamenii săi, apoi îi postă lângă intrarea din
spate, în timp ce el şi Zina se apropiau de intrarea din faţă.
Ultimul membru al echipei primi ordin să-i supravegheze şi să-i
avertizeze cu privire la orice acţiune suspectă de pe stradă sau,
dacă e cazul, de venirea poliţiei.
Strada era pustie şi tăcută; nu se plimba nimeni. În casă nu era
aprinsă nici o lumină, dar Spalko nici nu se aştepta să fie vreuna,
îşi privi ceasul, numărând în microfon pe măsură ce secundarul se
apropia de şaizeci.

În casă, mercenarii erau în plină activitate. Era ziua mutării,

ultimele câteva ore după care puteau pleca, aşa cum făcuseră şi
alţii înaintea lor. Îl mutau pe dr. Schiffer într-o locaţie diferită din
Creta la fiecare trei zile; făceau acest lucru repede şi în tăcere,
destinaţia fiind hotărâtă abia în ultimul moment. Aceste măsuri de
securitate cereau ca o parte dintre ei să rămână în urmă, pentru a
se asigura că orice indiciu al prezenţei lor era fie luat de acolo, fie
distrus.
În acest moment, mercenarii erau răspândiţi prin casă. Unul
dintre ei era în bucătărie, pregătind cafea turcească, un al doilea
se afla în baie, al treilea pornise televizorul. Se uită dezinteresat la
ecran pentru o secundă apoi se duse la fereastra din faţă, trase
draperia şi aruncă o privire în stradă. Totul părea normal. Se
întinse ca o pisică, bâţâindu-şi corpul. Apoi, prinzându-şi hamul
cu arma pe umăr, plecă să facă verificarea de dimineaţă a
perimetrului.

224
 Descuie uşa din faţă, o deschise şi fu imediat străpuns în inimă
de o săgeată a lui Spalko. Se clătină şi căzu pe spate, cu braţele
deschise şi ochii rostogolindu-i-se în orbite, mort înainte de a
atinge podeaua.
Spalko şi Zina intrară în vestibul în momentul în care ceilalţi
doi membri ai echipei năvăleau pe uşa din spate. Mercenarul din
bucătărie lăsă să îi cadă ibricul de cafea, scoase arma şi îl răni pe
unul din oamenii lui Spalko, apoi şi el fu împuşcat mortal.
Făcându-i un semn cu capul Zinei, Spalko urcă scările câte trei
odată.
Zina reacţionase la împuşcăturile ce veneau prin uşa băii,
ordonându-i unuia dintre oamenii lui Spalko să iasă pe uşa din
spate. Îi ordonă celuilalt să spargă uşa, lucru pe care îl făcu rapid
şi eficient. Când intrară în baie, nu îi întâmpină nici un foc de
armă. În loc de asta, văzură fereastra prin care se strecurase afară
mercenarul. Zina anticipase această posibilitate, de unde faptul că
îşi trimisese un om afară.
O secundă mai târziu auzi foarte clar sunetul săgeţii eliberate,
urmate de un geamăt puternic.
La etaj, Spalko străbătea camerele mergând chircit. Primul
dormitor era gol, deci trecu la al doilea. Când trecea pe lângă pat,
prinse cu coada ochiului o mişcare în oglinda de perete de
deasupra comodei din stânga sa. Îngenunche imediat şi trase o
săgeată. Aceasta trecu prin cuvertură, iar patul se zgudui. Un corp
se zvârcolea şi gemea.
În genunchi, Spalko potrivi o altă săgeată în arbaletă şi începu
să ţintească, dar fu răsturnat. Ceva greu îl lovi în cap, un glonţ
ricoşă şi simţi o greutate deasupra. Dădu imediat drumul
arbaletei, scoase un cuţit de vânătoare şi îl înfipse în atacator.
Când acesta fu înfipt bine, îl răsuci, scrâşnind din dinţi de efort şi
fu răsplătit cu un val de sânge.
Îl aruncă pe mercenar de pe el cu un mormăit, îşi recuperă
cuţitul şi îl şterse de cuvertură. Apoi trase a doua săgeată, prin
pat. Prin aer zburară fulgi şi zvârcolirea se opri brusc.
Coborî repede la parter după ce verificase şi celelalte camere de
la etaj, intrând într-un living ce mirosea a pucioasă. Unul dintre
oamenii săi intra pe uşa din spate cu ultimul mercenar rămas, pe
care îl rănise grav. Întregul atac durase mai puţin de trei minute,
lucru care se potrivea cu planul lui Spalko; cu cât atrăgeau mai
puţin atenţia asupra casei, cu atât mai bine.
Nu era nici o urmă de Felix Schiffer. Şi totuşi, Spalko ştia că

225
Laszlo Molnar nu îl minţise. Oamenii ăştia făceau parte din
contingentul de mercenari pe care Molnar îi angajase atunci când
pusese la cale împreună cu Conklin evadarea lui Schiffer.
— Cum stăm? îşi întrebă oamenii.
— Marco e rănit. Nimic grav, glonţul a intrat şi a ieşit prin
muşchiul braţului stâng, raportă unul dintre ei. Doi duşmani
morţi, unul grav rănit.
— Şi doi morţi la etaj, adăugă Spalko.
Arătând cu mânerul pistolului automat către ultimul mercenar,
bărbatul adăugă:
— Asta n-o duce mult dacă nu e tratat.
Spalko se uită la Zina, apoi făcu un semn din cap. Ea se apropie
de rănit şi, îngenunchind, îl întoarse pe spate. El gemu şi începu
să sângereze.
— Cum te cheamă? întrebă ea în maghiară.
El o privi, cu ochii întunecaţi din cauza durerii şi a morţii
inevitabile.
Ea scoase o cutie mică cu chibrituri din lemn.
— Cum te cheamă? întrebă, de astă dată în greacă.
Neprimind nici un răspuns, le spuse oamenilor lui Spalko:
— Ţineţi-l nemişcat.
Doi dintre ei se aplecară pentru a executa ordinul. Mercenarul
se zbătu puţin, apoi rămase nemişcat. Privea în sus spre ea cu
nepăsare; era soldat profesionist la urma urmelor.
Ea aprinse chibritul. Flacăra fu însoţită de un miros înţepător
de sulf. Femeia îi ridică o pleoapă cu degetul mare şi arătătorul,
apoi apropie flacăra de globul ocular descoperit.
Ochiul liber al mercenarului clipi nebuneşte, iar respiraţia îi
deveni sacadată. Flacăra, reflectată în curba orbitei sale
strălucitoare, se apropie şi mai mult. Îi era frică, Zina simţea asta,
dar dincolo de acest lucru era un sentiment de neîncredere. Pur şi
simplu el nu credea că ea îşi va duce la capăt ameninţarea
implicită. Păcat, dar pentru ea nu era nici o diferenţă.
Mercenarul urlă, corpul arcuindu-se în ciuda eforturilor celor
doi bărbaţi de a-l ţine la pământ. Se zvârcolea şi urla, chiar şi
după ce chibritul îi căzu fumegând pe piept. Ochiul sănătos i se
rostogolea în orbită de parcă ar fi încercat să găsească o scăpare.
Zina aprinse calmă un alt chibrit şi imediat mercenarul începu
să vomite. Acest lucru nu o tulbură. Era vital acum ca el să
înţeleagă că nu exista decât o singură reacţie din partea lui care o
putea opri. Nu era prost; ştia despre ce era vorba. De asemenea,

226
nici o sumă de bani nu făcea cât tortura asta. Printre lacrimile
ochiului sănătos, îl văzu capitulând. Totuşi, nu avea să-l lase să se
ridice, nu înainte de a le spune unde îl ţineau pe doctorul Schiffer.
În spatele ei, privind scena de la început până la sfârşit, Stepan
Spalko era impresionat fără să vrea. Habar n-avusese ce va face
Zina atunci când o însărcinase cu interogatoriul. Într-un fel, era
un test; dar era mai mult decât atât – era un fel de a o cunoaşte în
acel mod intim care lui îi provoca atâta plăcere.
Fiind un om care folosea cuvintele în fiecare zi din viaţa lui
pentru a manipula oameni şi evenimente, Spalko avea o
neîncredere înnăscută faţă de oricine. Oamenii minţeau, pur şi
simplu. Unora le plăcea să mintă pentru efectul pe care îl provoca
minciuna; alţii minţeau fără să ştie, pentru a-şi proteja propria
persoană; mai erau unii care se minţeau pe ei înşişi. Numai în
acţiune, în lucrurile pe care le făceau oamenii, mai ales în
circumstanţe extreme sau sub constrângere ieşea la iveală
adevărata lor natură. Atunci nu mai avea nici un rost să mintă;
puteai crede ceea ce ţi se înfăţişa în faţa ochilor.
Acum cunoştea un adevăr despre Zina pe care nu-i ştiuse
înainte. Se îndoia că Hasan Arsenov îl cunoştea, că ar fi crezut
acest lucru dacă i s-ar fi spus. În adâncul fiinţei, Zina era tare ca
piatra; era mai dură decât Arsenov însuşi. Privind-o cum scotea
informaţiile de la mercenarul neajutorat, el îşi dădu seama că Zina
putea trăi fără Arsenov, dar Arsenov nu putea trăi fără ea.

Bourne se trezi în sunetul arpegiilor de pian şi în mirosul

aromat al cafelei. Un timp rămase între somn şi trezire. Era
conştient că se afla întins pe canapeaua Annakăi Vadas, că era
acoperit cu o pilotă de puf şi avea sub cap o pernă din puf de
gâscă. Îşi reveni brusc din somn, în apartamentul scăldat în soare
al Annakăi. Se întoarse şi o văzu aşezată la pianul de concert cu o
cană uriaşă de cafea alături.
— Cât e ceasul?
Ea îşi continuă arpegiile fără să ridice capul.
— Douăsprezece şi ceva.
— Doamne!
— Da, e ora la care eu repet, ora la care trebuie să te trezeşti,
începu să cânte o melodie pe care el nu o recunoscu. Chiar
credeam că ai să te întorci la hotel înainte să mă trezesc eu, dar
am intrat aici şi te-am văzut dormind ca un prunc. Aşa că am
făcut cafeaua. Vrei?

227
 — Absolut.
— Ştii unde e.
Apoi ea îşi ridică privirea fără să se întoarcă, privindu-l cum iese
de sub pilotă şi îşi pune tricoul şi pantalonii. Merse în baie şi apoi
intră în bucătărie. În timp ce el îşi turna cafea, îi spuse:
— Ai un corp frumos, în ciuda cicatricelor.
El căuta frişca; se părea că ea îşi bea cafeaua neagră.
— Cicatricele îmi dau forţă morală.
— Chiar şi cea de la gât?
Cotrobăind prin frigider, nu îi răspunse, ci, mai degrabă
involuntar, duse o mână la rană şi, făcând asta, simţi din nou
îngrijirile pline de compasiune ale lui Mylene Dutronc.
— Aia e nouă, spuse ea. Ce s-a întâmplat?
— Am avut o întâlnire cu o creatură foarte mare şi furioasă.
Ea se răsuci, brusc stânjenită.
— Cine a încercat să te stranguleze?
El găsise frişca. Îşi puse o lingură, apoi două de zahăr şi sorbi
prima înghiţitură. Revenind în living, spuse:
— Furia îţi poate face asta, sau nu ştiai?
— De unde să ştiu? Nu fac parte din lumea ta violentă.
El o privi fără nici o expresie.
— Ai încercat să mă împuşti. Sau ai uitat?
— Eu nu uit nimic, replică ea sec.
O iritase ceva din cele spuse de el, dar nu ştia ce. O parte din ea
se zbuciuma. Poate era doar şocul morţii violente şi subite a tatălui
ei.
În orice caz, el decise să încerce o altă tactică.
— Nu e nimic comestibil în frigiderul tău.
— De obicei mănânc în oraş. E o cafenea-restaurant cinci străzi
mai încolo.
— Crezi că am putea merge acolo? o întrebă el. Mor de foame.
— Imediat ce termin. Noaptea prelungită mi-a decalat
programul.
Scaunul de la pian zgârie podeaua atunci când ea se aşeză mai
bine. Apoi, primele acorduri din Nocturna în Si bemol minor a lui
Chopin plutiră prin cameră, răsucindu-se asemenea frunzelor
căzătoare într-o după-amiază aurie de toamnă. Bărbatul fu
surprins câtă plăcere îi provoca muzica.
După câteva secunde se ridică, merse până la micul birou şi
deschise computerul.
— Te rog, nu face asta, spuse Annaka fără să ridice ochii de pe

228
partitură. Îmi distragi atenţia.
Bourne se aşeză, încercând să se relaxeze înconjurat de
minunata muzică ce umplea apartamentul.
În timp ce ultimele acorduri ale Nocturnei încă mai reverberau,
Annaka se ridică şi intră în bucătărie. Bourne auzi apa de la
chiuvetă curgând în timp ce ea aştepta să se răcească. Păru să
curgă mult timp. Apoi ea se întoarse, cu un pahar cu apă într-o
mână pe care îl bău dintr-o singură înghiţitură prelungă. Bourne,
privind-o de la birou, îi văzu curba gâtului alb, apoi buclele câtorva
fire rebele, de un arămiu aprins, la baza părului.

— Te-ai descurcat foarte bine aseară, zise Bourne.

— Mulţumesc că m-ai luat de pe cornişă. Ochii ei îi evitară
privirea, de parcă nu ar fi vrut să accepte complimentul. Nu mi-a
fost aşa de frică niciodată în viaţa mea.
Erau în cafeneaua plină de candelabre din sticlă, canapele din
catifea şi aplice de perete translucide fixate în lambriurile din lemn
de cireş. Stăteau faţă în faţă la o masă de la fereastră, privind
mesele de pe trotuarul din faţa cafenelei, care era pustiu, fiind încă
prea răcoare pentru a se aşeza afară în soarele dimineţii.
— Ceea ce mă preocupă acum e faptul că apartamentul lui
Molnar era supravegheat, zise Bourne. Nu există nici o altă
explicaţie pentru sosirea poliţiei chiar în acel moment.
— Dar de ce ar supraveghea cineva apartamentul?
— Ca să vadă dacă apărem. De când am ajuns în Budapesta,
cercetările mele au fost împiedicate.
Annaka privi nervoasă pe fereastră.
— Şi acum? Gândul că cineva îmi supraveghează apartamentul
– ne supraveghează pe noi – îmi dă fiori.
— De la apartamentul tău până aici nu ne-a urmărit nimeni. M-
am asigurat eu de asta. Se opri în timp ce li se servea mâncarea.
Când chelnerul plecase, reluă. Ţii minte măsurile de precauţie pe
care am insistat să le luăm aseară, când am scăpat de poliţie? Am
luat taxiuri diferite, am schimbat de două ori, am schimbat
direcţia.
— Eram prea epuizată să mai pun la îndoială instrucţiunile tale
bizare, încuviinţă ea.
— Nimeni nu ştie unde am plecat şi nici măcar că suntem
împreună.
— Da, asta e o uşurare. Ea oftă prelungit.

229
 Când îl văzu pe Bourne ieşind din clădire împreună cu femeia,
Khan avea un singur gând în minte: în ciuda asigurărilor pline de
ifose ale lui Spalko că Bourne nu îl putea găsi, acesta continua să
strângă cercul. Cumva aflase despre Laszlo Molnar, bărbatul de
care era interesat Spalko. Şi, mai mult, descoperise unde locuia
Molnar şi, probabil, fusese în apartament atunci când apăruse
poliţia. De ce era Molnar important pentru Bourne? Khan trebuia
să afle asta.
Îi privi din urmă pe Bourne şi pe femeie îndepărtându-se. Apoi
coborî din maşina închiriată şi intră în holul clădirii de pe strada
Fo 106-l08. Descuie cu şperaclul uşa de la intrare şi pătrunse în
holul interior. Urcând cu liftul până la ultimul etaj, găsi apoi scara
ce ducea pe acoperiş. Deloc surprinzător, uşa avea un sistem de
alarmă, dar pentru el era un lucru simplu să treacă de circuit şi
apoi de întregul sistem de alarmă. Trecu prin uşă şi ajunse pe
acoperiş, traversând repede distanţa până la partea din faţă a
clădirii.
Se aplecă ţinând mâinile pe parapetul de ciment, de unde văzu
imediat fereastra panoramică de la etajul trei, chiar sub el.
Încălecă parapetul şi se lăsă pe cornişa de dincolo de fereastră.
Prima fereastră pe care o încercă era încuiată, dar cealaltă nu era.
O deschise şi intră în apartament.
Ar fi vrut din toată inima să arunce o privire în jur, dar, neştiind
cât de repede aveau să se întoarcă, nu putea risca. Era timpul
pentru treburi, nu pentru plăceri. Căutând un loc potrivit, ridică
privirea spre lustra din cristal ce atârna din mijlocul tavanului.
Era un loc la fel de bun ca oricare, hotărî repede, chiar mult mai
bun decât multe altele.
Trase scaunul pianului sub lustră, apoi se urcă pe el. Scoase
micul microfon electronic şi îl aşeză pe buza ornamentului din
cristal. Apoi coborî, îşi puse o cască în ureche şi porni dispozitivul.
Auzi micile zgomote în timp ce trăgea scaunul pianului la loc, îşi
auzi proprii paşi pe parchet în timp ce traversa încăperea până la
canapeaua pe care erau o pilotă şi o pernă. Simţi mirosul lui
Bourne, dar acesta îi declanşă o amintire până atunci ascunsă.
Când aceasta începu să îi urce în conştient, dădu drumul pernei
de parcă ar fi luat foc. Repede, ieşi din apartament pe drumul pe
care venise, ajungând din nou în hol. Dar de data aceasta traversă
clădirea, ieşind pe uşa de serviciu. Nimic nu putea fi prea mult
când venea vorba de precauţie.

230
 Annaka începu să îşi mănânce micul dejun. Prin fereastră se
strecura lumina soarelui, luminându-i degetele extraordinar de
frumoase. Mânca în acelaşi fel în care cânta, mânuind tacâmurile
de parcă ar fi fost instrumente muzicale.
— Unde ai învăţat să cânţi la pian aşa de bine? întrebă el.
— Ţi-a plăcut?
— Da, foarte mult.
— De ce?
El înclină capul:
— De ce?
— Da, de ce ţi-a plăcut? Ce ai auzit acolo?
Bourne se gândi o clipă.
— Un fel de bocet, cred.
Ea puse deoparte cuţitul şi furculiţa şi, cu mâinile libere, începu
să cânte o secţiune din Nocturnă.
— E dominanta a şaptea neterminată, ştii. Cu aceasta, Chopin a
extins limitele acceptate ale disonanţei şi gamei. Reîncepu să
cânte, notele rezonând. Rezultatul e vast. Şi în acelaşi timp plin de
durere, din cauza acelor dominante neterminate.
Ea se opri, cu mâinile albe şi frumoase atârnând deasupra
mesei, cu degetele lungi uşor arcuite de parcă ar fi fost încă
însufleţite de energia compozitorului.
— Altceva?
El se mai gândi puţin, apoi clătină din cap.
Annaka îşi luă din nou cuţitul şi furculiţa şi reveni la micul
dejun.
— Mama mea m-a învăţat să cânt. Era meseria ei, profesoară de
pian şi imediat ce a simţit că eram suficient de bună, m-a învăţat
Chopin. Era favoritul ei, dar muzica lui e incredibil de greu de
interpretat – nu numai tehnic, ci şi emoţional.
— Mama ta mai cântă şi acum?
Annaka clătină din cap.
— Ca şi Chopin, avea o sănătate fragilă. Tuberculoză. A murit
când aveam optsprezece ani.
— O vârstă nepotrivită pentru a-ţi pierde un părinte.
— Mi-a schimbat viaţa pentru totdeauna. Am fost copleşită de
durere, sigur, dar, spre uimirea şi ruşinea mea, dincolo de asta
eram furioasă pe ea.
— Furioasă?
— M-am simţit abandonată, dezrădăcinată, pierdută pe mare,
fără nici o speranţă de a regăsi drumul spre casă.

231
 Imediat, Bourne îşi dădu seama cum de reuşea ea să înţeleagă
dificultăţile lui legate de pierderea memoriei.
— Dar, oricum, pufni ea, ceea ce regret cel mai mult e cu câtă
uşurinţă am tratat-o. Când mi-a propus prima dată să preiau
pianul, m-am opus.
— Sigur, spuse el blând. Era sugestia ei. Şi, mai mult, era
profesia ei. El simţi un mic frison în plex, ca şi cum ea ar fi cântat
chiar în acel moment faimoasele disonanţe ale lui Chopin. Când
am vorbit cu fiul meu despre baseball, a strâmbat din nas, voia să
joace fotbal. Pe măsură ce scotea la lumină amintirea lui Joshua,
atenţia lui Bourne se îndreptă spre interior. Toţi prietenii lui jucau
fotbal, dar a fost şi altceva. Mama lui era thailandeză; a fost educat
în spiritul budist de la o vârstă foarte fragedă. Aşa cum a vrut ea.
Nu-l interesa „americanismul”.
Terminând, Annaka puse farfuria deoparte.
— Din contră, eu cred că „americanismul” propriu îl preocupa
foarte mult, spuse ea. Cum s-ar fi putut să fie altfel? Ce crezi, nu i
se amintea de el în fiecare zi la şcoală?
Nechemată, în minte îi veni o amintire cu Joshua cu un ochi
vânăt. Când o întrebase pe Dao despre asta, ea îi spusese că
puştiul căzuse acasă, dar a doua zi îl dusese ea însăşi pe Joshua
la şcoală şi rămăsese acolo câteva ore. El nu o întrebase niciodată;
în acel moment era prea ocupat la serviciu pentru a se gândi pe
îndelete la asta.
— Nu mi-a trecut niciodată prin minte, spuse acum.
Annaka ridică din umeri şi, fără vreo ironie, spuse:
— De ce să-ţi treacă prin minte? Eşti american. Lumea îţi
aparţine.
De unde venea animozitatea ei înnăscută? se întrebă el. Era una
generică, frica de americanul urât care de curând fusese reînviat?
Ea îi ceru chelnerului încă o cafea.
— Cel puţin tu poţi rezolva lucrurile cu fiul tău, spuse ea. Cu
mama… ridică din umeri.
— Fiul meu e mort, zise Bourne, împreună cu sora şi mama lui.
Au fost ucişi în Phnom Penh, cu mulţi ani în urmă.
— Oh! Părea că în sfârşit el străpunsese platoşa ei rece, oţelită.
Îmi pare rău!
Bourne îşi întoarse privirea; orice discuţie despre Joshua îi
dădea senzaţia de sare pe rană.
— Sunt sigur că te-ai împăcat cu mama ta înainte să moară.
— Aş vrea s-o fi făcut. Annaka privea fix în cana de cafea, cu o

232
expresie de concentrare pe faţă. Abia când mi l-a prezentat pe
Chopin am înţeles adevărata valoare a darului pe care mi l-a făcut.
Cât de mult îmi plăcea să cânt Nocturnele, chiar şi când mă
pricepeam foarte puţin!
— Nu i-ai spus?
— Eram adolescentă; ce aveam noi nu se puteau numi
conversaţii. Ochii i se întunecară de tristeţe. Acum, când nu mai e,
aş vrea să fi vorbit.
— Îl aveai pe tatăl tău.
— Da, sigur, spuse ea. Îl aveam.

233
 17
Directoratul pentru Arme Neletale Tactice îşi avea sediul într-un
grup de clădiri din cărămidă roşie anonime acoperite de iederă,
care fuseseră cândva sediul unui pension de fete. Agenţia
considerase că e mai sigur să preia un sediu deja construit, decât
să construiască altul de la zero. În acest fel puteau secţiona
structura, creând labirintul de laboratoare, camere de testare şi
săli de conferinţe necesare din interior, folosindu-şi personalul
extrem de calificat mai degrabă decât un antreprenor din afară.
Deşi Lindros se identificase, fu dus într-o încăpere cu pereţii
albi şi fără ferestre unde i se făcu o fotografie, i se luară
amprentele şi i se scană retina. Aşteptă singur apoi.
În sfârşit, după vreo cincisprezece minute, intră un agent CIA şi
i se adresă lui Lindros:
— Domnule Director Adjunct Lindros, domnul director Driver vă
poate primi acum.
Lindros îl urmă pe agent afară din cameră fără nici un cuvânt.
Petrecură încă cinci minute traversând coridoare fără nici o
trăsătură distinctă, cu o iluminare indirectă. După câte îşi dădea
seama, era plimbat în cerc.
În cele din urmă, agentul se opri la o uşă care, după câte îşi
putu da seama Lindros, era identică cu toate cele pe lângă care
trecuseră. La fel ca şi celelalte, nu avea nici un semn distinctiv,
nici un fel de identificare pe uşă sau lângă ea, cu excepţia a două
becuri mici. Unul strălucea roşiatic. Agentul bătu de trei ori la uşă.
O secundă mai târziu, lumina se stinse şi celălalt bec deveni verde.
Agentul deschise uşa şi se retrase, făcându-i loc să treacă.
De cealaltă parte a uşii era directorul Randy Driver, un individ
cu un păr blond spălăcit, cu o tunsoare militară scurtă, cu un nas
drept ca o lamă şi nişte ochi albaştri înguşti, care îi confereau o
privire mereu încărcată de suspiciune. Avea umeri largi şi un spate
musculos pe care îi plăcea un pic cam mult să îl pună în evidenţă.
Era aşezat într-un scaun ergonomic de ultimă generaţie, din plasă,
în spatele unui birou din sticlă neagră şi inox. În mijlocul fiecărui
perete din metal alb atârna câte un tablou de Mark Rothko, toate
arătând ca nişte bandaje aplicate pe o rană deschisă.
— Domnule Director Adjunct, e o plăcere neaşteptată, spuse

234
Driver cu un zâmbet subţire, ce îi infirma cuvintele. Mărturisesc că
nu sunt obişnuit cu inspecţii fulger. Aş fi preferat o întâlnire
programată.
— Îmi cer scuze, spuse Lindros, dar nu e o inspecţie. Anchetez o
crimă.
— Asasinarea lui Alexander Conklin, bănuiesc.
— Exact. Trebuie să vorbesc cu unul dintre oamenii tăi. Un
anume doctor Felix Schiffer.
Parcă ar fi lansat o bombă cu gaz paralizant. Driver stătea
nemişcat în spatele biroului, cu zâmbetul subţire îngheţat pe faţă
într-un rictus. În sfârşit, păru să-şi recapete cumpătul:
— Pentru ce Dumnezeu?
— Ţi-am spus, zise Lindros. Face parte din ancheta în
desfăşurare.
Driver îşi desfăcu braţele.
— Nu văd cum.
— Nu e necesar să înţelegi, făcu Lindros sec. Driver îl făcuse să
aştepte ca un copil pedepsit, iar acum îl ducea cu zăhărelul.
Lindros îşi pierdea repede răbdarea. E necesar doar să îmi spui
unde este doctorul Schiffer.
Faţa lui Driver deveni impenetrabilă.
— În momentul în care ai păşit pragul, ai intrat pe teritoriul
meu. Se ridică. În timp ce treceai prin procedurile noastre de
identificare, mi-am luat libertatea de a-l suna pe domnul director.
Cei de la biroul lui nu ştiu ce cauţi aici.
— Sigur că nu, ripostă Lindros, ştiind că pierduse deja bătălia.
Am şedinţă cu domnul director la sfârşitul fiecărei zile.
— Nu mă interesează absolut deloc operaţiunile dumitale,
domnule Director Adjunct. Ideea de bază e că nimeni nu
interoghează vreun membru al personalului meu fără autorizaţie
scrisă de domnul director în persoană.
— Domnul director m-a împuternicit să desfăşor această
anchetă oriunde mi se pare necesar.
— Şi am numai cuvântul tău în această privinţă. Driver ridică
din umeri. Cred că vezi punctul meu de ve…
— De fapt, nu îl văd, îl întrerupse Lindros. Ştia că a continua pe
acest drum nu avea să-l ducă nicăieri. Şi, mai rău. Nu era o
politică bună, dar Randy Driver îl enervase şi nu se putea abţine.
După părerea mea, eşti încăpăţânat şi obstrucţionist.
Driver se aplecă înainte, degetele trosnindu-i din cauza forţei cu
care se lăsase pe birou.

235
 — Părerea ta e irelevantă. În absenţa unor documente originale
semnate, nu mai am nimic să-ţi spun. Această întrevedere s-a
sfârşit. Agentul trebuie să fi ascultat conversaţia, pentru că exact
în acel moment uşa se deschise şi el apăru în cadrul ei, aşteptând
să-l conducă pe Lindros.

Detectivul Harris primi informaţia exact în momentul în care

urmărea un criminal. Primise apelul radio care fusese transmis
către toate vehiculele cu privire la bărbatul caucazian aflat într-un
Pontiac GTO negru, model nou, cu numere de Virginia, care
trecuse pe roşu lângă localitatea Falls Church şi se îndrepta spre
sud pe Autostrada 649. Harris, care fusese scos în mod
inexplicabil de Lindros din cazul crimelor Conklin-Panov, se afla în
Sleepy Hollow, cercetând un jaf cu omucidere de la un magazin
exact în momentul apelului. Se afla chiar pe 649.
Făcu o întoarcere periculoasă, apoi porni cu luminile de
avertizare aprinse şi sirena urlând pe 649, către nord. Aproape
imediat văzu GTO-ul negru şi în urma lui un şir de trei maşini de
poliţie din Virginia. Trecu peste banda despărţitoare în
acompaniamentul unui cor de claxoane şi cauciucuri scrâşnind şi
se îndreptă direct spre GTO. Şoferul îl văzu, schimbă banda şi, în
timp ce Harris începu să-l urmărească prin labirintul de maşini
care se blocaseră în trafic, ieşi de pe drum, rupând parapetul de
siguranţă. Calculând direcţia, Harris manevră maşina pe o
traiectorie de interceptare care forţă Pontiacul să pătrundă pe
banda unei staţii de benzină. Dacă nu oprea, avea să intre direct
în pompele de benzină.
Când GTO-ul se opri balansându-se pe amortizoarele
supradimensionate, Harris ieşi din maşină cu revolverul scos şi se
îndreptă direct spre şofer.
— Ieşi din maşină cu mâinile sus! strigă Harris.
— Domnule poliţist…
— Taci şi fă cum spun! spuse Harris, avansând constant, atent
la orice semn că şoferul ar avea o armă.
— Bine, bine!
Şoferul coborî din maşină exact în momentul în care ajungeau
şi celelalte maşini de poliţie. Era un tânăr extrem de slab, care nu
avea mai mult de douăzeci şi doi de ani. Găsiră în maşină o sticlă
de băutură şi, sub scaunul din faţă, o armă.
— Am permis pentru ea! spuse tânărul. Uitaţi-vă în torpedou!
Într-adevăr, arma avea permis. Tânărul era curier de diamante.

236
 De ce băuse era altă treabă, dar asta nu-l interesa în mod
special pe Harris.
Când ajunse la secţie, atenţia îi fu atrasă de faptul că permisul
nu se verifica. Dădu un telefon la magazinul care se presupunea că
îi vânduse arma tânărului. Auzi o voce cu accent străin care
recunoscu că îi vânduse tânărului arma, dar ceva din voce îi sună
ciudat. Aşa că se duse până la magazin, dar descoperi că nu
exista, în loc să găsească un magazin, găsi un rus singur cu un
server. Îi arestă pe rus şi sechestră serverul.
Apoi se întoarse la secţie, de unde accesă baza de date cu
permisele de port-armă pe ultimele şase luni. Introduse numele
falsului magazin de arme şi descoperi, şocat, mai mult de trei sute
de vânzări false folosite pentru a scoate permise legale. Îl aştepta
însă o surpriză şi mai mare atunci când accesă fişierele de pe
serverul confiscat. Când văzu fişierul, înşfacă telefonul şi îl sună
pe Lindros pe mobil.
— Salut, sunt Harry.
— A, da, spuse Lindros distras.
— Ce s-a întâmplat? Ai o voce groaznică.
— Sunt blocat. Mai rău, cineva mi-a spart botu’, la figurat
desigur şi acum mă întreb dacă am destulă muniţie să mă duc la
Bătrân.
— Ascultă, Martin, ştiu că oficial nu mai lucrez la caz…
— Doamne, Harry, voiam să vorbesc cu tine despre asta.
— Lasă acum, îl întrerupse detectivul. Se apucă să-i
povestească pe scurt cazul tânărului cu Pontiacul, arma şi
înşelătoria cu armele înregistrate prin uz de fals. Deci aşa
funcţionează, continuă el. Tipii ăştia pot face rost de arme pentru
oricine.
— Mda; şi? întrebă Lindros, nu foarte entuziasmat.
— Oricine poate primi permis de port-armă. Cum ar fi, de
exemplu, David Webb.
— E o teorie frumoasă, dar…
— Martin, nu e teorie! Harris aproape că ţipa în receptor; toţi cei
din jurul lui îşi întrerupseră lucrul, surprinşi de cât de tare vorbea.
E chiar real!
— Cum?
— Da. Reţeaua asta i-a „vândut” o armă unui David Webb,
numai că Webb nu a cumpărat-o niciodată, pentru că magazinul
de pe permis nu există.
— Bun, dar de unde ştim că Webb ştia de reţea şi i-a folosit să

237
cumpere arma ilegal?
— Asta e partea frumoasă, zise Harris. Am registrul electronic al
reţelei. Fiecare vânzare e înregistrată în detaliu. Fondurile pentru
arma pe care se presupune că ar fi cumpărat-o Webb au fost
trimise electronic din Budapesta.

Mănăstirea se înălţa singuratică pe culmea unui munte. Pe

terasele abrupte de sub ea creşteau portocali şi măslini, dar sus,
în locul unde construcţia părea implantată ca un dinte în patul de
stâncă, creşteau doar ciulini şi laudanum sălbatic. Kri-kri, caprele
cretane care puteau fi întâlnite peste tot, erau singurele fiinţe ce
puteau supravieţui la altitudinea unde se afla mănăstirea.
Vechea construcţie din piatră fusese uitată de mult. Era dificil
de spus pentru un mirean care dintre popoarele prădătoare de pe
insulă o construise; asemenea insulei înseşi, trecuse prin multe
mâini şi fusese martora tăcută a rugăciunilor, sacrificiilor şi
vărsărilor de sânge. Chiar şi la o privire aruncată în treacăt, totuşi,
era clar că e foarte veche.
Încă din cele mai vechi timpuri, problema securităţii fusese una
de o importanţă crucială atât pentru războinici, cât şi pentru
călugări, lucru ce explica amplasarea mănăstirii pe vârful unui
munte. Pe una dintre pante erau crângurile frumos mirositoare,
amenajate în terase; pe cealaltă era un defileu, nu mult diferit de
tăişul armei unui sarazin, tăiat adânc în piatră de parcă ar fi vrut
să intre în corpul muntelui.
Deoarece la vila din Heraklion se lovise de rezistenţa unor
profesionişti, Spalko începu să-şi plănuiască atacul cu foarte mare
grijă. Nu se punea problema să atace locul la lumina zilei.
Indiferent din ce direcţie ar fi încercat, cu siguranţă ar fi fost
doborâţi cu mult înainte de a ajunge la zidurile exterioare groase şi
crenelate ale mănăstirii. Astfel, în timp ce oamenii lui îl duceau pe
compatriotul lor rănit la avion pentru a fi îngrijit de medic şi a
aduce proviziile de care avea nevoie, Spalko şi Zina închiriaseră
motociclete pentru a face o recunoaştere în zona din jurul
mănăstirii.
La intrarea în defileu îşi abandonaseră motocicletele şi porniră
pe jos. Cerul era de un albastru transparent, atât de strălucitor,
încât părea să acapareze toate celelalte culori cu aura sa. Păsările
zburau în cerc şi urcau pe curenţii termali şi, când vântul se
înteţea, mirosul parfumat al florilor de portocal înmiresma aerul.
Încă de când urcase în avionul personal, Zina aşteptase cu răbdare

238
să afle de ce Spalko voia să fie numai cu ea.
— Mănăstirea are o intrare subterană, zise Spalko în timp ce
coborau pe pietriş spre capătul defileului aflat cel mai aproape de
construcţie. Alunii pe care îi întâlniseră până aici făcuseră loc
chiparoşilor, mai rezistenţi, ale căror trunchiuri răsucite se înălţau
din peticele de pământ aflate între bolovani. Folosiră ramurile
flexibile pe post de bare de sprijin improvizate, coborând în
continuare pe panta abruptă a defileului.
De unde îşi lua Şeicul informaţiile era un mister pentru Zina. În
orice caz, era clar că avea o reţea internaţională de oameni cu
acces rapid la orice informaţie i-ar fi fost necesară.
Se odihniră puţin pe un colţ de stâncă. După-amiaza era pe
sfârşite şi mâncară măsline, lipii şi un pic de caracatiţă marinată
în ulei de măsline, oţet şi usturoi.
— Spune-mi, Zina, începu Spalko, te gândeşti la Khalid Murat?
Îţi lipseşte?
— Foarte mult. Zina îşi şterse buzele cu dosul palmei, apoi
muşcă din nou din lipie. Dar acum liderul nostru e Hasan; toate
trec. Ce s-a întâmplat cu Murat a fost tragic, dar nu neaşteptat.
Suntem cu toţii ţintele sălbaticului regim rusesc; toţi trebuie să
trăim ştiind asta.
— Şi dacă ţi-aş spune că ruşii nu au avut nimic de-a face cu
moartea lui Khalid Murat?
Zina se opri din mâncat.
— Nu înţeleg. Ştiu ce s-a întâmplat. Toată lumea ştie.
— Nu, zise Spalko blând, ştiţi doar ceea ce v-a spus Hasan
Arsenov.
Ea îl privi fix şi, începând să înţeleagă, simţi cum i se înmoaie
genunchii.
— De unde… Era aşa de emoţionată, încât vocea îi pieri şi fu
nevoită să tuşească şi să înceapă din nou, conştientă că o parte
din ea nu îşi dorea să ştie răspunsul la întrebarea ce urma. De
unde ştii asta?
— Ştiu, zise Spalko fără intonaţie, pentru că Arsenov m-a
angajat pe mine pentru a-l asasina pe Khalid Murat.
— Dar de ce?
Spalko îşi pironi privirea într-a ei.
— O, ştii, Zina – tu, dintre toţi oamenii – tu, amanta lui, care-l
cunoşti mai bine decât oricine altcineva – tu ştii foarte bine.
Şi trist, dar adevărat, Zina ştia; Hasan îi spusese asta de multe
ori. Khalid Murat făcea parte din vechea orânduire. Nu putea gândi

239
dincolo de graniţele Ceceniei; după părerea sa, Hasan se temea să
provoace lumea atâta timp cât nu vedea o cale de a-i stăvili pe
necredincioşii ruşi.
— Nu ai bănuit?
Şi lucrul care o supăra cel mai mult era, se gândi, că nu
bănuise nici măcar pentru o secundă. Crezuse povestea lui Hasan
de la primul până la ultimul cuvânt. Voia să-l mintă pe Şeic, să
pară mai deşteaptă în ochii acestuia, dar, sub povara privirii lui,
îşi dădu seama că avea să vadă prin ea şi avea să-şi dea seama că
minţea şi apoi, bănuia, va şti că nu poate avea încredere în ea şi
relaţia lor se va încheia.
Şi astfel, umilită, clătină din cap:
— M-a păcălit.
— Pe tine şi pe toţi ceilalţi, comentă el sec. Nu are importanţă.
Brusc, zâmbi. Dar acum ştii adevărul; înţelegi cât este de
important să deţii informaţii pe care ceilalţi nu le au, câtă putere
îţi dă acest lucru.
Ea se ridică o secundă, cu fesele sprijinite de stânca încinsă de
soare, frecându-şi şoldurile cu palmele.
— Ce nu înţeleg, zise, e de ce ai ales să-mi spui.
Spalko auzea notele îngemănate de frică şi frământare din vocea
ei şi decise că era bine. Ea ştia că se află pe marginea unei
prăpăstii. Dacă el judeca bine oamenii, ea bănuise asta din
momentul în care îi propusese să vină cu el în Creta, cu siguranţă
din momentul în care colaborase cu el pentru a-l minţi pe Arsenov.
— Da, spuse, ai fost aleasă.
— Dar pentru ce? Îşi dădu seama că tremura.
El se apropie de ea. Blocând lumina soarelui, schimbă căldura
acestuia cu căldura propriului corp. Ea îi simţea mirosul, ca în
hangar şi parfumul lui masculin de mosc o făcu să se umezească.
— Ai fost aleasă pentru lucruri măreţe. Pe măsură ce se
apropia, vocea lui scădea în volum, dar căpăta intensitate.
— Zina, şopti, Hasan Arsenov e slab. Am ştiut asta din
momentul în care a venit la mine cu planul de asasinat. De ce să
aibă nevoie de mine? m-am întrebat. Un războinic puternic care
crede că liderul lui e prea slab pentru a mai conduce îl va ucide el
însuşi; nu îi va angaja pentru asta pe alţii care, dacă sunt
inteligenţi şi răbdători, într-o zi vor folosi acest punct slab
împotriva lui.
Zina tremura, atât din cauza cuvintelor lui, cât şi din cauza
forţei pe care o exercita prezenţa lui fizică, ce o făcea să simtă că o

240
furnică pielea şi i se zburleşte părul. Avea gura uscată, iar dorinţa
o cuprinsese pe de-a-ntregul.
— Dacă Hasan Arsenov e slab, Zina, ce nevoie am eu de el?
Spalko îi puse o mână pe sân şi nările ei fremătară. Să-ţi spun. Ea
închise ochii. Misiunea pe care o vom începe în curând e plină de
pericole. Îi strânse încet sânul, mişcându-l în sus agonizant de
încet. În cazul în care ceva merge prost, e prudent să avem un
lider care să atragă atenţia duşmanului ca un magnet, în timp ce
adevărata misiune continuă netulburată. Îşi lipi corpul de al ei,
apăsându-l şi o simţi venindu-i în întâmpinare într-un fel de
spasm pe care nu îl putea controla. Înţelegi ce vreau să spun?
— Da, şopti ea.
— Tu eşti cea puternică, Zina. Dacă tu ai fi vrut să-l detronezi
pe Khalid Murat, nu ai fi venit la mine. I-ai fi luat viaţa cu mâna ta
şi ai fi considerat o binecuvântare faptul că ai făcut asta pentru
tine şi poporul tău. Cealaltă mână a bărbatului începu să urce pe
interiorul coapsei. Nu e adevărat?
— Da, gemu ea. Dar poporul meu nu va accepta niciodată să fie
condus de o femeie. E de neconceput.
— Pentru ei. Dar nu şi pentru noi. Îi desfăcu un picior.
Gândeşte-te, Zina. Cum vei face asta?
Cu hormonii alergându-i prin corp, Zina nu putea gândi clar. O
parte din ea îşi dădea seama că era ideea corectă. Nu era doar
faptul că el voia să o posede aici, în adâncimile defileului, pe
stâncile goale, sub cerul liber. Aşa cum făcuse în casa arhitectului,
o supunea la un alt test. Dacă se pierdea complet acum, dacă nu
reuşea să-şi pună mintea în mişcare, dacă el putea să o facă să se
piardă în dorinţă şi să nu poată să răspundă la întrebare, atunci
avea să termine cu ea. Avea să-şi găsească un alt candidat pentru
scopul său.
Chiar în timp ce el îi deschidea bluza şi îi atingea pielea
fierbinte, ea se forţă să-şi amintească ce se întâmplase cu Khalid
Murat, cum, după ce consilierii săi părăsiseră consiliile ce se
ţineau o dată la două săptămâni, el ascultase cuvintele ei şi adesea
îi urmase sfaturile. Nu îndrăznise niciodată să-i spună lui Hasan
ce rol jucase, de teamă să nu cadă pradă geloziei sale brutale.
Dar acum, întinsă pe stâncă şi primind avansurile Şeicului,
gândi mai departe. Apucând ceafa Şeicului, trăgându-i capul spre
gâtul ei, îi şopti în ureche:
— Voi găsi pe cineva – pe cineva care să intimideze fizic, cineva
a cărui dragoste pentru mine îl va face să se supună – şi voi

241
conduce prin el. Cecenii vor vedea faţa lui, îi vor auzi vocea, dar el
va face exact ce-i voi spune eu.
El îşi îndepărtase pentru o clipă partea de sus a corpului şi Zina
îl privi drept în ochi, îi văzu privirea strălucind de admiraţie şi
dorinţă fizică şi, cu un alt tremur de satisfacţie, ştiu că trecuse de
al doilea test. Şi apoi, deschisă toată şi imediat străpunsă, ea
gemu într-o exclamaţie prelungă a bucuriei lor împărtăşite.

242
 18
Aroma cafelei încă umplea apartamentul. Se întorseseră de la
masă, fără să întârzie, conform tradiţiei, la cafea şi desert. Bourne
avea prea multe lucruri la care să se gândească. Dar răgazul,
oricât de scurt, îl revigorase şi îi permisese subconştientului său
să proceseze informaţiile.
Intrară în apartament foarte aproape unul de celălalt. Ea
mirosea a citrice şi mosc, asemenea ceţei care plutea deasupra
unui râu; nu se putea abţine să nu îi inhaleze parfumul până în
adâncul plămânilor. Pentru a-şi muta atenţia, reveni la treburile
curente.
— Ai observat arsurile, leziunile şi înţepăturile de pe corpul lui
Laszlo Molnar?
Ea se cutremură.
— Nu-mi aduce aminte.
— A fost torturat mai multe ore, poate chiar vreo două zile.
Ea îl privi pe sub sprâncenele drepte şi serioase.
— Ceea ce înseamnă, spuse el, că e posibil ca el să fi divulgat
locul unde se află doctorul Schiffer.
— Sau nu, spuse ea, ceea ce poate fi un motiv la fel de bun
pentru a fi ucis.
— Nu cred că ne permitem să presupunem asta.
— Ce vrei să spui cu „ne”?
— Da, ştiu, de acum sunt pe cont propriu.
— Încerci să mă faci să mă simt vinovată? Uiţi că nu am nici un
interes să îl găsesc pe doctorul Schiffer.

— Chiar şi dacă ar însemna un dezastru pentru lumea întreagă

dacă el ajunge pe mâinile cui nu trebuie?
— Ce vrei să spui?
Khan, aflat în maşina sa închiriată în faţa blocului, îşi apăsă
casca în ureche. Cuvintele lor se auzeau clar.
— Alex Conklin era un foarte bun tehnician – era specialitatea lui.
Din câte am ştiut eu, era mai bun la planificarea şi executarea
misiunilor complexe decât orice om pe care l-am cunoscut vreodată.
Cum ţi-am spus. Voia aşa de mult să pună mâna pe doctorul
Schiffer, încât l-a extras din programul strict secret al Ministerului

243
Apărării, l-a dus la CIA şi apoi l-a făcut „dispărut” prompt. Asta
înseamnă că doctorul Schiffer lucra la ceva atât de important, încât
Alex a simţit nevoia să-l păzească de rele. Şi, aşa cum s-a dovedit,
avea dreptate, pentru că cineva l-a răpit pe acest doctor Schiffer.
Operaţiunea la care tatăl tău lucra s-a sfârşit cu pierderea lui, fiind
ascuns într-un loc pe care Laszlo Molnar îl cunoştea. Acum tatăl tău
e mort, la fel şi Molnar. Diferenţa dintre ei e că Molnar a fost torturat
înainte de a fi ucis.
Khan se îndreptă în scaun, cu inima bătându-i rapid. Tatăl tău?
Era posibil ca femeia cu care era Bourne, femeia căreia el nu-i
acordase nici o atenţie – era posibil să fie Annaka?

Annaka stătea în picioare, scăldată în lumina ce se revărsa prin

fereastra panoramică.
— La ce crezi că putea lucra doctorul Schiffer, încât să-i
intereseze atât de mult pe toţi oamenii ăştia?
— Credeam că nu te interesează doctorul Schiffer, spuse
Bourne.
— Nu fi şmecher. Răspunde la întrebare.
— Schiffer e cel mai mare expert în comportamentul bacteriilor.
Asta am aflat de pe forumul vizitat de Molnar. Ţi-am spus, dar erai
ocupată să-i găseşti cadavrul.
— Asta îmi sună a aiureală.
— Mai ţii minte site-ul accesat de Molnar?
— Anthrax, febră hemoragică argentiniană…
— Cryptococcosis, ciumă bubonică. Cred că e posibil ca domnul
doctor al nostru să fi lucrat cu aceste organisme biologice mortale
sau ceva asemănător, poate ceva mai rău chiar.
Annaka îl privi fix o clipă, iar apoi clătină din cap.
— Cred că ceea ce l-a agitat – şi înspăimântat – atât de mult pe
Alex a fost faptul că doctorul Schiffer a inventat un dispozitiv care
poate fi folosit ca armă biologică. Dacă e aşa, el e posesorul
Sfântului Graal al teroriştilor.
— O, Doamne! Dar e numai o presupunere. Cum poţi fi sigur că
ai dreptate?
— Trebuie doar să continui să sap, zise Bourne. Tot aşa de
dezinteresată eşti cu privire la locul unde se află doctorul Schiffer?
— Dar nu-mi dau seama cum îl putem găsi. Ea se întoarse şi se
mută la pian, de parcă acesta ar fi fost o piatră sfântă sau un
talisman care să o păzească de ceva rău.
— Noi, zise Bourne, ai spus „noi”.

244
 — O scăpare.
— O scăpare freudiană, mi se pare mie.
— Încetează, se răsti ea, chiar acum.
El învăţase destule despre Annaka încât să-şi dea seama că
vorbea serios. Se aşeză la birou. Văzu cablul de reţea prin care ea
îşi conecta laptopul la internet.
— Am o idee, spuse. Şi în acel moment văzu urmele. Lumina
soarelui bătea pe scaunul lăcuit al pianului astfel încât el văzu
câteva semne, toate proaspete. Cineva fusese în apartament cât
timp ei fuseseră plecaţi. Din ce motiv? Căută orice semn de
dezordine în jur.
— Ce e? întrebă Annaka. Ce s-a întâmplat?
— Nimic, răspunse el. Dar perna nu era în aceeaşi poziţie în
care o lăsase el; era puţin răsucită spre dreapta.
Ea îşi puse o mână în şold:
— Deci, despre ce e vorba?
— Mai întâi trebuie să aduc ceva, inventă el, de la hotel. Nu voia
să o alarmeze, dar trebuia să găsească o cale de a face puţină
recunoaştere clandestină. Era posibil – poate chiar sigur – ca
persoana care fusese în apartament să se afle încă prin apropiere.
La urma urmelor, fuseseră supravegheaţi în apartamentul lui
Laszlo Molnar. Dar cum dracu’ îi urmărise până aici cel care îi
supraveghea? se întrebă. Îşi luase toate măsurile de precauţie cu
putinţă. Exista un singur răspuns la îndemână, desigur: Khan îl
găsise.
Bourne îşi luă geaca de piele şi porni spre uşă.
— Nu durează mult, promit. Între timp, dacă vrei să te faci utilă,
poţi să intri din nou pe site-ul ăla şi să vezi ce mai afli.

Jamie Hull, şeful securităţii americane de la summitul pentru

terorism de la Reykjavik, avea o problemă cu arabii. Nu-i plăceau;
nu avea încredere în ei. Ăştia nici măcar nu credeau în Dumnezeu
– ce să mai vorbim de credinţa în Iisus Mântuitorul, se gândea el
cu acreală în timp ce străbătea holul vastului hotel Oskjuhlid.
Un alt motiv să nu-i placă: trei sferturi din petrolul lumii se
aflau sub controlul lor. Dar, dacă nu ar fi fost asta, nimeni nu le-
ar fi acordat nici o atenţie şi, ca să fie treaba bună, s-ar fi
autoexterminat în reţelele lor indescifrabile de războaie intertribale.
Dar, în acel moment, erau acolo patru echipe de securitate arabe
diferite, una pentru fiecare ţară prezentă, însă Feyd al-Saoud le
coordona activitatea.

245
 Pentru un arab, Feyd al-Saoud nu era aşa de rău. Era saudit –
sau sunnit? Hull scutură din cap. Nu ştia. Ăsta era un alt motiv
pentru care nu-i plăceau arabii; nu se ştia niciodată cine dracu’
erau sau al cui braţ aveau să-l taie, numai să le dai ocazia. Feyd
al-Saoud era chiar şcolit în Occident, undeva la Londra, Oxford –
sau era Cambridge? se întrebă Hull. De parcă ar fi fost vreo
diferenţă! Ideea era că se putea vorbi omeneşte cu el în engleză,
fără să se uite la tine de parcă tocmai ţi-a crescut încă un cap.
De asemenea, credea Hull, era un om rezonabil, ceea ce în
traducere însemna că îşi cunoştea lungul nasului. Când era vorba
de nevoile şi dorinţele preşedintelui, acesta se adresa lui Hull
pentru aproape orice, ceea ce era mai mult decât se putea spune
despre rahatul socialist de Boris Ilici Karpov. Regreta amarnic
faptul că i se plânsese Bătrânului de el şi se alesese cu lătrături în
schimb, dar, oricum, Karpov era cel mai exasperant nenorocit cu
care Hull avusese nenorocul să lucreze în toată viaţa lui.
Intră în amfiteatrul cu mai multe nivele în care avea să se
desfăşoare summitul propriu-zis. Încăperea era un oval perfect, cu
un tavan vălurit alcătuit din panouri albastre antifonice. În spatele
acestor panouri erau ascunse marile conducte care aduceau
înăuntru aerul filtrat de sistemul HVAC ultrasofisticat al
forumului, care era complet separat de reţeaua masivă a hotelului.
În rest, pereţii erau din tec lăcuit, fotoliile din catifea albastră, iar
suprafeţele orizontale erau fie din bronz, fie din sticlă mată.
Aici, în fiecare zi încă de la sosirea lor, se întâlnea cu cei doi
omologi ai săi dimineaţa pentru a detalia complicatele măsuri de
securitate şi a se certa pentru ele. După-amiaza se întâlnea fiecare
cu echipele lor pentru a revedea detaliile şi a-şi instrui personalul
în privinţa celor mai noi proceduri. Încă de când sosiseră, întregul
hotel fusese închis pentru public, astfel încât echipele de
securitate să-şi poată face scanările electronice şi inspecţiile,
transformând zona într-una sută la sută sigură.
Când intră în forumul puternic iluminat, îşi văzu omologii: Feyd
al-Saoud, slab şi cu ochii negri deasupra unui nas ca un cioc, cu o
atitudine aproape regală; Boris Ilici Karpov, şeful unităţii de elită
Alpha a FSB, bronzat, semănând cu un taur, cu umeri laţi şi
şolduri înguste, cu o faţă plată de tătar ce părea brutală sub ochii
cu sprâncene groase şi părul negru şi des. Hull nu-l văzuse
niciodată pe Karpov zâmbind, iar în privinţa lui Feyd al-Saoud se
îndoia chiar că ştie cum se face.
— Bună dimineaţa, domnilor colegi, spuse Karpov în stilul lui de

246
tigaie masivă, care-i aducea aminte lui Hull de un prezentator de
ştiri din anii ‘50. Mai avem doar trei zile până începe summitul şi
încă multe lucruri de făcut. Începem?
— Negreşit, fu de acord Feyd al-Saoud, ocupându-şi locul
obişnuit pe podiumul unde peste treizeci şi şase de ore cei cinci
conducători ai principalelor state arabe aveau să stea împreună cu
preşedinţii Statelor Unite şi Rusiei pentru a pune la punct prima
iniţiativă concertată arabo-occidentală de a opri terorismul
internaţional. Am primit instrucţiuni de la omologii mei ai
celorlalte naţiuni islamice participante şi vi le voi împărtăşi cu
plăcere.
— Cereri, vrei să spui, făcu Karpov pus pe sfadă. Nu trecuse
peste ideea că trebuie să vorbească engleză la şedinţe; pierduse la
vot, doi la unu.
— Boris, de ce trebuie întotdeauna să pui ceva negativ în tot ce
faci? întrebă Hull.
Karpov se zbârli; Hull ştia că nu aprecia familiaritatea
americană.
— Cererile au o anumită duhoare, domnule Hull. Îşi pipăi vârful
nasului roşcovan. Le simt.
— Mă mir că mai poţi mirosi ceva, Boris. După ani de zile de
băut votcă.
— Votca ne face puternici, ne face bărbaţi adevăraţi. Karpov
zâmbi zeflemitor. Spre deosebire de americani.
— Ar trebui să te ascult, Boris? Pe tine, un rus? Ţara ta este o
ratare abjectă. Comunismul s-a dovedit atât de corupt, încât Rusia
a explodat sub greutatea lui. Cât despre poporul tău, este în plin
faliment spiritual.
Karpov sări în sus, cu obrajii la fel de roşii ca nasul şi buzele.
— M-am săturat de insultele tale!
— Păcat. Hull se ridică răsturnând scaunul, uitând complet
avertismentul pe care îl primise de la Director. Doar mă încălzeam.
— Domnilor, domnilor! Feyd al-Saoud se interpuse între cei doi
oponenţi. Spuneţi-mi, vă rog, cum vor rezolva aceste certuri
copilăreşti sarcina pe care am fost cu toţii trimişi aici să o
rezolvăm? Se uita când la unul când la celălalt, vorbind calm şi pe
un ton egal. Toţi avem şefii noştri de stat, pe care îi slujim cu o
loialitate extraordinară. Nu-i aşa? Atunci, trebuie să o facem cât
mai bine. Nu se aşeză până ce americanul şi rusul nu fuseseră de
acord cu el.
Karpov se aşeză, deşi cu mâinile încrucişate deasupra pieptului.

247
Hull îşi ridică scaunul, îl târî până la masă şi se prăbuşi în el cu o
expresie acră pe faţă. Privindu-i, Feyd al-Saoud spuse:
— Poate că antipatia este reciprocă, dar trebuie să învăţăm să
lucrăm împreună.
Deşi nu în mod clar, Hull era conştient că mai era ceva în
privinţa lui Karpov, pe lângă intransigenţa lui agresivă, care-l călca
pe nervi. Îi luă câteva secunde să-şi dea seama, dar în cele din
urmă descoperi. Ceva din Karpov – satisfacţia de sine tupeistă a
acestuia – îi amintea de David Webb sau Jason Bourne, cum
primise ordin să-l numească personalul Agenţiei. Bourne devenise
preferatul lui Alex Conklin, în ciuda tuturor manevrelor
politicianiste şi campaniei subtile susţinute de Hull înainte de a
renunţa şi a intra în Centrul Antiterorism. Făcuse un succes din
noul său job, nu era nici o îndoială în privinţa asta, dar nu uitase
niciodată ceea ce lăsase în urmă din cauza lui Bourne. Conklin
fusese o legendă în Agenţie. A lucra cu el fusese visul lui Hull încă
de când se alăturase Agenţiei, cu douăzeci de ani în urmă. Orice
copil are visuri; e greu de scăpat de ele. Dar visurile pe care le are
un adult, ei, astea sunt cu totul altceva. Amărăciunea a ceea ce ar
fi putut fi nu dispare niciodată, sau cel puţin nu în cazul lui Hull.
Chiar sărbătorise atunci când Directorul îl informase că era
posibil ca Jason Bourne să se afle în drum spre Reykjavik. Gândul
că Bourne şi-a trădat mentorul şi nu fusese corect cu el îi făcuse
sângele să fiarbă. Dacă l-ar fi ales pe el, se gândea Hull, Conklin ar
fi fost în viaţă. Gândul că el l-ar putea elimina pe Bourne din
ordinul Agenţiei era un vis care putea deveni realitate. Dar apoi
primise vestea morţii lui Bourne, iar exaltarea sa se transformase
în dezamăgire. Devenise din ce în ce mai arţăgos cu toată lumea,
inclusiv cu agenţii serviciilor secrete cu care era esenţial să
păstreze o relaţie apropiată şi deschisă. Acum, în absenţa oricărei
satisfacţii, îi aruncă o privire asasină lui Karpov şi primi una la fel
în schimb.

Când ieşi din apartamentul Annakăi, Bourne nu coborî cu liftul,

ci urcă îngusta scară de serviciu ce ducea spre acoperiş. Ajuns
acolo, se confruntă cu sistemul de alarmă pe care îl reduse la
tăcere scurt şi eficient.
Soarele după-amiezii făcuse loc unor nori întunecaţi şi unui
vânt tăios. Privind spre sud, Bourne văzu cele patru turnuri
complicate ale Băilor Turceşti Kiraly. Merse până la parapet şi se
aplecă peste el aproape în acelaşi loc în care o făcuse şi Khan cu

248
mai puţin de o oră înainte.
Din acest punct de observaţie cercetă strada, căutând mai întâi
orice persoană care ar fi stat într-un intrând umbrit, apoi orice
pieton care mergea prea încet sau deloc. Privi două femei tinere
care se plimbau la braţ, o mamă ce împingea un cărucior şi un
bătrân pe care-l cercetă atent, amintindu-şi talentul de cameleon
al lui Khan.
Nedescoperind nimic suspicios, îşi îndreptă atenţia spre
maşinile parcate, căutând orice lucru ieşit din comun. Toate
maşinile închiriate în Ungaria trebuiau să aibă obligatoriu un
abţibild de identificare. În acest cartier rezidenţial, o maşină
închiriată ar fi fost ceva ce trebuia cercetat.
Descoperi un abţibild pe o Skoda neagră, parcată peste stradă
la capătul cvartalului de blocuri. Îi studie poziţia în detaliu. Oricine
s-ar fi aflat la volan ar fi avut o vedere clară asupra intrării de la
numărul 106-l08 de pe strada Fo. În acel moment, însă, nu era
nimeni la volan sau în maşină.
Se întoarse şi traversă din nou acoperişul.

Chircit pe scări şi gata de acţiune, Khan îl privea pe Bourne

îndreptându-se spre el. Asta era şansa lui, ştia bine acest lucru.
Bourne, fără îndoială cu mintea plină de tot felul de probleme
legate de supraveghere, nu bănuia absolut nimic. Ca într-un vis –
un vis pe care-l visase zeci de ani – îl văzu pe Bourne venind direct
spre el, cu ochii înceţoşaţi de gânduri. Khan era plin de mânie.
Acesta era bărbatul care stătuse alături de el şi nu-l recunoscuse,
care, chiar şi atunci când Khan i se prezentase, îl respinsese. Acest
lucru nu făcea decât să amplifice credinţa lui Khan că Bourne nu
îl dorise niciodată, că era gata să fugă şi să îl abandoneze oricând.
Prin urmare, atunci când Khan se ridică, furia lui era una care
voia să facă dreptate. Când Bourne păşi în umbra pragului. Khan
îl izbi puternic cu fruntea în nas. Începu să curgă sânge şi Bourne
se împletici, dându-se înapoi. Valorificându-şi avantajul, Khan
avansă, dar Bourne lovi cu piciorul.
— Che-sah! expiră Bourne.
Khan amortiză lovitura, deviind-o parţial, apoi îşi lipi braţul
stâng de partea laterală a corpului, prinzând glezna lui Bourne.
Apoi, Bourne îl surprinse. În loc să se dezechilibreze, se ridică,
lipindu-şi fesele şi spatele de uşa din oţel şi lovi năprasnic cu
piciorul drept în umărul lui Khan, obligându-l să-i elibereze glezna.
— Mee-sah! strigă Bourne.

249
 Veni spre Khan, care tremura de durere exact în momentul în
care îi aplică lui Bourne o lovitură cu degetele întinse în stern.
Imediat, îl apucă pe Bourne de cap cu ambele mâini şi îl izbi de
uşa acoperişului. Privirea lui Bourne se înceţoşă.
— Ce pune Spalko la cale? îl întrebă Khan dur. Ştii, nu-i aşa?
Bourne îşi simţea capul inundat de durere şi şoc. Încercă să-şi
concentreze privirea şi să-şi limpezească mintea, ambele lucruri în
acelaşi timp.
— Cine e… Spalko? Vocea lui părea fluidă, de parcă s-ar fi auzit
de departe.
— Sigur că ştii.
Bourne clătină din cap, ceea ce îi provocă o senzaţie de pumnale
înfipte în creier, toate în acelaşi timp. Închise ochii strâns.
— Credeam… credeam că vrei să mă omori.
— Ascultă-mă!
— Cine eşti? şopti Bourne răguşit. De unde ştii de fiul meu? De
unde ştii de Joshua?
— Ascultă-mă! Khan îşi apropie capul de al lui Bourne. Stepan
Spalko e omul care a comandat uciderea lui Alex Conklin, omul
care ţi-a înscenat ţie totul – care ne-a înscenat asta la amândoi. De
ce a făcut asta, Bourne? Tu ştii şi eu am nevoie să ştiu de ce.
Bourne se simţea ca prins într-o banchiză de gheaţă, toate
lucrurile din jurul lui mişcându-se infinit de încet. Nu putea gândi,
nu părea să fie capabil să pună două idei cap la cap. Apoi observă
ceva. Ciudăţenia faptului trecu prin strania inerţie în care era
prizonier. Era ceva în urechea dreaptă a lui Khan. Ce era?
Simulând o durere sfâşietoare, îşi mişcă puţin capul şi văzu un
minireceptor electronic.
— Cine eşti? spuse. La dracu’, cine eşti!
Păreau a fi două conversaţii care se desfăşurau simultan, de
parcă cei doi bărbaţi s-ar fi aflat în două lumi diferite şi ar fi trăit
vieţi separate. Vocile lor se ridicau, emoţiile se ridicau şi ele ca din
tăciuni aprinşi şi cu cât strigau mai tare, cu atât păreau mai
îndepărtaţi unul de celălalt.
— Ţi-am spus! Khan avea pe mâini sângele lui Bourne, care
începuse acum să i se coaguleze în nări. Sunt fiul tău!
Şi cu aceste cuvinte, aparentul echilibru se destrămă, lumile lor
ciocnindu-se din nou. Furia care se adunase în pumnul lui Bourne
atunci când îl înfuriase managerul hotelului îi bubui din nou în
urechi. Urlă împingându-l pe Khan cu spatele prin uşă, înapoi pe
acoperiş.

250
 Ignorând durerea de cap, îşi prinse glezna în spatele lui Khan şi
îl împinse tare. Dar Khan îl înşfacă în cădere, ridicând picioarele în
momentul în care lovea cu spatele gresia de pe acoperiş, în acelaşi
timp ridicându-l şi pe Bourne în aer, apoi proiectându-l peste cu o
puternică lovitură de picior.
Bourne îşi feri capul, ateriză pe umeri şi se rostogoli, disipând
cea mai mare parte a impactului. Se ridicară amândoi în acelaşi
timp, cu braţele întinse şi degetele încordate. Bourne îşi lăsă brusc
braţele în jos, lovind încheieturile lui Khan şi, apucându-l cu
putere, îl răsuci într-o parte. Îl lovi, izbind cu fruntea în centrul
echilibrului situat în urechea medie. Khan îşi simţi partea stângă
inertă, iar Bourne, folosindu-se de avantaj, îşi repezi pumnul
strâns direct în faţa lui.
Khan se împletici, genunchii cedându-i parţial, dar, asemenea
unui luptător de categorie grea, refuza să cadă. Bourne îl lovea la
nesfârşit, iar şi iar, proiectându-l în spate cu fiecare lovitură, din
ce în ce mai aproape de parapet. Dar în furia aceasta extremă făcu
o greşeală, permiţându-i lui Khan să-i spargă garda. Fu surprins
atunci când, în loc să se împleticească înapoi sub impactul
loviturii, Khan atacă, mergând înainte cu piciorul din spate şi, la
jumătatea mişcării, transferându-şi toată greutatea în piciorul din
faţă. Lovitura rezultată îl făcu pe Bourne să îi clănţăne dinţii,
zburându-l din picioare.
Bourne căzu în genunchi, iar Khan îi aplică o lovitură cumplită
în coaste. Era pe cale să se prăbuşească, dar Khan îl apucă de gât
şi începu să strângă.
— Mai bine mi-ai spune acum, rosti înecat. Mai bine mi-ai
spune tot ce ştii.
— Du-te dracu’! spuse Bourne, gâfâind şi zguduit de durere.
Khan îl lovi în maxilar cu latul palmei.
— De ce nu vrei să asculţi?
— Încearcă mai tare, zise Bourne.
— Eşti complet nebun.
— Ăsta e planul tău, nu? Bourne clătină din cap dezamăgit.
Toată povestea asta bolnavă cum că ai fi Joshua…
— Sunt fiul tău.
— Nu te auzi ce spui? Nu poţi nici măcar să-i spui numele.
Termină cu farsa asta; nu-ţi mai poate aduce nimic acum. Eşti un
asasin internaţional pe nume Khan. Nu eu o să te duc la Spalko
ăsta sau la cine vrei să ajungi. Nu voi mai fi gheara de pisică a
nimănui de data asta.

251
 — Nu ştii ce faci. Nu ştii – îi dădu drumul, scutură violent din
cap, apoi schimbă tactica. Legănă micuţul Buddha sculptat în
piatră în palmă. Uită-te la asta, Bourne! Scuipa cuvintele, de parcă
ar fi fost otrăvite. Uită-te la el!
— Un talisman pe care l-ar putea lua oricine din Asia de Sud-
Est…
— Nu şi ăsta. Tu mi l-ai dat pe ăsta – da, tu mi l-ai dat. Ochii îi
ardeau ca focul şi vocea lui avea un tremur pe care, spre ruşinea
lui, nu îi putea controla. Şi apoi m-ai lăsat să mor în junglele din…
Un glonţ ricoşă din acoperiş alături de piciorul drept al lui Khan
şi, eliberându-l pe Bourne, acesta sări înapoi. O a doua
împuşcătură aproape îi atinse umărul în timp ce se ascundea
după zidul casei liftului.
Bourne întoarse capul şi o văzu pe Annaka îngenuncheată la
capătul de sus al scărilor, strângând arma puternic cu ambele
mâini. Fata înainta prudent. Riscă o privire spre Bourne.
— Eşti bine?
El încuviinţă din cap, dar, în acelaşi timp, Khan, alegând
înţelept, ajunse pe marginea acoperişului şi sări pe clădirea vecină.
Bourne observă că, în loc să tragă nebuneşte, Annaka ridică
arma şi se întoarse spre el.
— Cum poţi fi bine? întrebă ea. Eşti plin de sânge!
— E doar din nas. Când se ridică, se simţi ameţit. Ca reacţie la
expresia ei de îndoială, fu forţat să adauge: Serios, pare o grămadă
de sânge, dar e o nimica toată!
Ea îi puse un ghemotoc de batiste la nas, fiindcă începuse din
nou să sângereze.
— Mulţumesc.
Îi reteză cuvintele, spunând:
— Ziceai că trebuie să iei ceva de la hotel. De ce ai urcat?
El se ridică încet, ajutat de Annaka.
— Aşteaptă puţin. Fata aruncă o privire în direcţia în care fugise
Khan, apoi se întoarse spre Bourne, cu o expresie de surpriză pe
faţă. El e cel care ne urmărea, nu? Cel care a chemat poliţia când
eram în apartamentul lui Laszlo Molnar.
— Nu ştiu.
— Nu te cred, clătină ea din cap. E singura explicaţie plauzibilă
pentru faptul că m-ai minţit. Nu voiai să mă alarmez, pentru că
îmi spusesei că suntem în siguranţă aici. Ce s-a schimbat?
El ezită un moment, apoi îşi dădu seama că singura soluţie era
să-i spună adevărul.

252
 — Când ne-am întors de la cafenea erau urme proaspete pe
scaunul de la pian.
— Ce? Ea holbă ochii şi clătină din cap. Nu înţeleg.
Bourne se gândea la receptorul electronic din urechea lui Khan.
— Să ne întoarcem în apartament şi îţi arăt.
El porni spre uşa deschisă, dar ea ezita:
— Nu ştiu.
Întorcându-se, el spuse alarmat:
— Ce nu ştii?
Pe faţa ei se ivi o expresie dură, însoţită de un soi de tristeţe.
— M-ai minţit.
— Am făcut asta ca să te protejez, Annaka.
Ochii ei străluceau, larg deschişi.
— Cum să mai am încredere în tine acum?
— Annaka…
— Te rog, spune-mi, pentru că vreau să ştiu adevărul. Stătea pe
loc, iar el ştia că nu va face nici măcar un pas spre scară. Am
nevoie de un răspuns de care să mă agăţ şi pe care să-l cred.
— Ce vrei să spun?
Ea ridică braţele, apoi le lăsă să cadă pe lângă corp într-un gest
de exasperare.
— Tu vezi ce faci, răstălmăcindu-mi toate cuvintele? Clătină din
cap. Unde ai învăţat să faci oamenii să se simtă de rahat?
— Voiam să te ţin departe de pericol, zise el. Ea îl rănise
profund şi, în ciuda expresiei lui grijulii neutre, bănuia că ştia
asta. Credeam că fac ceea ce trebuie. Încă mai cred asta, chiar
dacă a trebuit să-ţi ascund adevărul, cel puţin pentru scurt timp.
Ea îl privi îndelung. Rafalele de vânt îi ridicau părul roşcat,
făcându-l să zboare asemenea aripii unei păsări. De pe strada Fo
veneau spre ei voci certăreţe, oameni care voiau să ştie ce e cu
zgomotele, o maşină ce dădea rateuri, sau ce? Nu primiră nici un
răspuns şi acum, cu excepţia lătratului unui câine, cartierul era
tăcut.
— Ai crezut că poţi stăpâni situaţia, zise Annaka, ai crezut că te
poţi descurca cu el.
Bourne merse cu picioarele ţepene până la parapetul din faţă,
peste care se aplecă. Contrar tuturor aşteptărilor, maşina
închiriată era încă acolo, goală. Poate nu era a lui Khan, sau poate
Khan nu părăsise scena. Cu oarecare dificultate, Bourne se
îndreptă. Durerea venea în valuri, izbindu-se din ce în ce mai tare
de ţărmul conştiinţei sale pe măsură ce endorfinele eliberate de

253
şocul traumei începeau să dispară. Părea să-l doară fiecare os din
corp, dar cel mai tare îl dureau coastele şi maxilarul.
În cele din urmă, găsi puterea de a-i răspunde sincer:
— Cred că da, da.
Ea ridică o mână şi-şi îndepărtă părul de pe obraz.
— Cine este el, Jason?
Era pentru prima dată că i se adresa pe numele mic, dar abia
remarcă asta. În acel moment încerca – şi nu reuşea – să-i ofere un
răspuns care să-l mulţumească şi pe el însuşi.

Întins pe scările acoperişului pe care sărise, Khan privea

tavanul alb al casei scărilor fără să vadă nimic. Aştepta ca Bourne
să vină şi să îl ucidă. Sau, se întrebă el cu mintea rătăcită a celor
aflaţi în stare de şoc, o aştepta pe Annaka Vadas să-şi îndrepte
arma spre el şi să apese pe trăgaci? Ar trebui să se afle în maşina
lui acum, îndepărtându-se şi totuşi iată-l aici, inert ca o muscă
prinsă într-o pânză de păianjen.
Mintea lui ameţită nu mai găsea nici o soluţie. Ar fi trebuit să-l
ucidă pe Bourne de când îl avusese în cătare prima dată, dar avea
un plan atunci, un plan logic, unul pe care şi-l crease singur, unul
care avea să-i aducă – asta credea atunci! – cantitatea maximă de
răzbunare pe care o merita. Ar fi trebuit să-l ucidă pe Bourne în
compartimentul avionului de marfă care se îndrepta spre Paris.
Sigur că asta intenţionase, aşa cum intenţionase şi acum.
Era uşor să-şi spună că fusese întrerupt de Annaka Vadas, dar
adevărul orbitor, incomensurabil, era că avusese o şansă înainte
ca ea să intre în scenă şi alesese să nu îşi ducă la bun sfârşit
răzbunarea.
De ce? Efectiv nu putea răspunde la această întrebare.
Mintea lui, de obicei calmă ca apele unui lac, sărea de la o
amintire la alta, ca şi cum prezentul i s-ar fi părut insuportabil. Îşi
aminti camera în care fusese încarcerat în anii petrecuţi cu
traficantul de arme vietnamez şi scurtul moment de libertate
înainte de a fi salvat de misionar, de Richard Wick. Îşi amintea
casa lui Wick, sentimentul de spaţiu şi libertate care se erodase
treptat, oroarea nesfârşită a perioadei petrecute cu khmerii roşii.
Partea cea mai rea – partea pe care tot încerca să o uite – era că
iniţial fusese atras de filosofia khmerilor roşii. Destul de ironic,
pentru că mişcarea fusese fondată de un grup de tineri radicali
cambodgieni pregătiţi la Paris, iar etica ei se baza pe nihilismul
francez. „Trecutul înseamnă moarte! Distrugeţi totul pentru a crea

254
un nou viitor!” Aceasta era deviza khmerilor roşii, repetată la
nesfârşit, până când sub ea erau înmormântate orice alte gânduri
sau opinii.
Nu era deloc surprinzător că viziunea lor asupra lumii îl
atrăsese iniţial pe Khan – el însuşi un refugiat inocent, abandonat,
marginalizat – un paria de circumstanţă, mai degrabă decât unul
intenţionat. Pentru Khan trecutul era moarte – martor era visul
său recurent. Dar, dacă a învăţat de la ei mai întâi să distrugă,
asta s-a întâmplat pentru că ei l-au distrus mai întâi.
Necrezând povestea lui despre abandon, îi luaseră încet viaţa şi
energia din el, făcându-l să sângereze în fiecare zi. Voiau, sau cel
puţin aşa spunea cel care vorbea cu el, să-i golească mintea;
cereau o tablă goală pe care să-şi scrie versiunea radicală a noului
viitor care-i aştepta pe toţi. Îl făceau să sângereze, spunea zâmbind
colegul său, pentru binele lui, pentru a-l scăpa de toxinele
trecutului. În fiecare zi, acesta îi citea din manifestul lor, apoi
recita numele celor care se opuseseră regimului rebel şi fuseseră
ucişi. Cei mai mulţi, desigur, erau necunoscuţi pentru Khan, dar
pe câţiva – în special călugări, dar şi un grup de băieţi de vârsta lui
– îi cunoscuse, fie şi în treacăt. Unii, cum erau băieţii, îl necăjiseră,
aşezând mantia de paria pe umerii lui necopţi. După o vreme, pe
agendă s-a adăugat un element nou. Urmărind lectura unui
anumit pasaj din manifest, lui Khan i se cerea să repete. Lucru pe
care l-a făcut cu forţa.
Într-o zi, după lectura şi răspunsul obligatorii, colegul lui a citit
numele celor mai recent ucişi în drumul revoluţiei. La sfârşitul
listei era Richard Wick, misionarul care îl adoptase, crezând că
avea să îl aducă pe Khan pe calea civilizaţiei şi a lui Dumnezeu.
Era imposibil de spus ce val de emoţie crease această ştire în
Khan, dar sentimentul predominant a fost unul de dezorganizare.
Ultima lui legătură cu lumea dispăruse. Era complet şi cu
desăvârşire singur. În singurătatea relativă a latrinei, plânsese fără
să ştie de ce. Dacă existase vreodată un om pe care să-l urască,
acesta era ce-l care-l folosise şi îl abandonase emoţional, iar acum,
fără sens, îi deplângea moartea.
Mai târziu, în ziua aceea, colegul lui îl scosese din buncărul din
beton în care fusese închis de când era prizonier. Deşi cerul era
acoperit de nori şi ploua puternic, lumina zilei îl făcuse să
clipească. Timpul trecuse; începuse anotimpul ploios.
Zăcând pe casa scărilor, Khan îşi dădu seama că, în drumul său
spre maturizare, nu deţinuse niciodată controlul asupra propriei

255
vieţi. Lucrul cu adevărat curios şi deranjant era că încă nu îşi
controla viaţa, nici măcar acum. Trăise cu impresia că era un
agent liber, care trecuse prin mari suferinţe pentru a ajunge într-
un domeniu în care crezuse – în mod naiv, cum avea să constate –
că agenţii liberi prosperau. Îşi dădea seama acum că, din
momentul în care acceptase prima misiune din partea lui Spalko,
bărbatul acesta îl manipulase şi niciodată nu o făcuse atât de mult
ca acum.
Dacă avea să se elibereze vreodată de lanţurile care-l încătuşau,
trebuia să facă ceva în privinţa lui Stepan Spalko. Ştia că îşi
pierduse cumpătul cu el la sfârşitul ultimei lor convorbiri
telefonice, iar acum regreta. În acea scurtă izbucnire de mânie,
atât de ciudată pentru el, nu reuşise decât să-l pună în gardă pe
Spalko. Dar, îşi dădu seama, încă de când Bourne se aşezase
lângă el pe banca din parcul din Oraşul Vechi din Alexandria,
obişnuita lui rezervă glacială se sfărâmase şi acum emoţii pe care
nu le putea nici numi, nici înţelege ieşeau la suprafaţă, bântuindu-
i conştiinţa şi distrăgându-i atenţia. Îşi dădu seama surprins că,
atunci când venea vorba de Jason Bourne, nu mai ştia ce vrea.
Se ridică şi privi în jur. Auzise un zgomot; era sigur de asta. Se
ridică, puse o mână pe balustradă, cu muşchii încordaţi, gata să
funcţioneze. Zgomotul se auzi din nou. Întoarse capul. Ce să fi
fost? Unde îl mai auzise înainte?
Inima îi bătea rapid şi îşi simţi pulsul până în gât pe măsură ce
zgomotul se ridica pe casa scărilor, reverberându-i în minte, căci
striga din nou: „Lee-Lee! Lee-Lee!”
Dar Lee-Lee nu putea răspunde. Lee-Lee era moartă.

256
 19
Intrarea subterană în mănăstire era ascunsă de umbră şi timp,
în fisura cea mai puţin vizibilă a zidului nordic al trecătorii.
Soarele care cobora lăsase să se vadă faptul că trecătoarea era mai
mult un defileu, aşa cum observaseră cu secole în urmă şi
călugării care aleseseră acest loc pentru a-l face fortăreaţa lor.
Poate că fuseseră călugări-războinici, căci fortificaţiile masive
aduceau aminte de bătălii şi vărsări de sânge, precum şi de nevoia
călugărilor de a-şi păstra căminul intangibil, ferit de restul lumii.
Membrii echipei intrară tăcuţi în defileu, urmând direcţia
soarelui. Acum Spalko şi Zina nu mai purtau nici o discuţie
intimă, nu se vedea nici un indiciu a ceea ce se petrecuse între ei,
chiar dacă fusese ceva important. Într-un anumit fel, ceea ce se
petrecuse se putea numi binecuvântare; în orice caz, era un
transfer de supunere şi putere a cărui linişte însoţită de secret se
adăugau doar la ramificaţiile efectului său. Spalko fusese cel care,
din nou, aruncase în mod metaforic o pietricică într-un lac liniştit,
doar pentru a se retrage apoi şi a privi efectul cercurilor ce
creşteau, modificând natura lacului şi a tuturor vieţuitoarelor din
el.
Stâncile scăldate în soare dispărură în urma lor pe măsură ce ei
înaintau în umbră şi îşi aprinseră lanternele. În afară de Spalko şi
Zina mai erau doi – al treilea fusese transportat la avion pe
Aeroportul Kazantzakis, unde aştepta chirurgul. Aveau nişte
rucsaci din nailon uşor, în care cărau o grămadă de lucruri, de la
canistre cu gaz lacrimogen la ghemuri de sfoară şi multe altele.
Spalko nu ştia cu ce aveau să se confrunte, deci nu riscase să nu
fie pregătit.
Bărbaţii mergeau înainte, cu pistoalele semiautomatice în
hamuri late prinse peste umeri, gata să tragă. Defileul se îngustă,
obligându-i să meargă în şir indian. Curând însă cerul dispăru
dincolo de un perete de stâncă şi descoperiră că se aflau într-o
peşteră. Era umedă şi acoperită de muşchi, plină de mirosuri
fetide de putreziciune.
— Pute ca un mormânt deschis, zise unul dintre oameni.
— Uite! strigă celălalt. Oase!
Se opriră, concentrându-şi lumina lanternelor pe o grămăjoară

257
de oase de mamifer, dar la nici o sută de metri mai încolo dădură
peste femurul unui mamifer mult mai mare.
Zina se aplecă să ridice osul.
— Nu! o avertiză primul bărbat. Poartă ghinion să umbli cu oase
de om.
— Ce tot spui acolo? Arheologii fac asta tot timpul. Zina râse. În
plus, se poate ca ăsta să nu fie deloc de la un om. Cu toate astea,
îl aruncă înapoi pe podeaua peşterii.
Cinci minute mai târziu erau strânşi în jurul a ceea ce era fără
nici o îndoială un craniu uman. Luminile lor se reflectau în osul
sprâncenei, aruncând orbitele în umbre adânci.
— Ce crezi că l-a ucis? întrebă Zina.
— Frigul, probabil, zise Spalko. Sau setea.
— Bietul cerşetor!
Îşi continuară drumul, înaintând din ce în ce mai mult în
stânca pe care era construită mănăstirea. Cu cât avansau, cu atât
mai numeroase deveneau oasele. Acum erau toate de om şi
aproape toate erau despicate sau fracturate.
— Nu cred că oamenii ăştia au fost ucişi nici de frig, nici de
sete, comentă Zina.
— Atunci ce i-a ucis? întrebă unul dintre însoţitorii lor, dar
nimeni nu îi răspunse.
Spalko le ordonă scurt să-şi continue drumul. După calculele
sale, tocmai ajunseseră sub zidurile crenelate ale mănăstirii.
Deasupra capetelor, lanternele scoaseră la iveală o formaţiune
ciudată.
— Peştera e despicată în două, spuse unul dintre bărbaţi,
iluminând mai întâi trecerea din stânga, apoi pe cea din dreapta.
— Peşterile nu se bifurcă, zise Spalko. Îşi continuă drumul
înaintea lor, vârându-şi capul în deschiderea din stânga. Ăsta e
drum închis. Îşi trecu mâna peste muchiile deschizăturilor. Astea
sunt făcute de mâna omului, spuse. Cu mulţi ani în urmă, poate
chiar când a fost construită mănăstirea. Intră în deschiderea din
dreapta, de unde vocea lui se auzi cu un ecou straniu. Da, asta se
continuă, dar are cotituri şi întoarceri.
Când ieşi, avea pe faţă o expresie ciudată.
— Nu cred că ăsta e un pasaj, spuse. Nici nu mă mir că Molnar
a ales locul ăsta să-l ascundă pe doctorul Schiffer. Cred că am
intrat într-un labirint.
Cei doi bărbaţi se priviră unul pe celălalt.
— În cazul ăsta, spuse Zina, cum găsim drumul de întoarcere?

258
 — Nu avem cum să ştim ce vom găsi înăuntru. Spalko scoase
un mic obiect dreptunghiular, nu mai mare decât un pachet de
cărţi de joc. Rânji, arătându-i cum funcţionează. Un sistem de
poziţionare globală. Tocmai am marcat electronic punctul de
pornire. Încuviinţă din cap. Să mergem.
Nu le luă mult însă să descopere că mergeau pe un drum greşit
şi, cinci minute mai târziu, se adunau din nou la intrarea în
labirint.
— Ce se întâmplă? spuse Zina.
Spalko pufnea.
— GPS-ul nu a funcţionat aici.
Ea clătină din cap:
— Cine crezi că e de vină?
— Vreun mineral din rocă se poate să blocheze semnalul de la
satelit, zise Spalko. Nu-şi permitea să le spună că nu avea nici o
idee de ce nu funcţiona GPS-ul în labirint. Deschise rucsacul şi
scoase un ghem de sfoară. Învăţăm de la Tezeu, desfăcând ghemul
pe măsură ce înaintăm.
Zina privi ghemul, nesigură.
— Şi dacă rămânem fără sfoară?
— Tezeu nu a rămas, zise Spalko. Şi suntem aproape între
zidurile mănăstirii, deci să sperăm că nici noi nu rămânem fără
aţă.

Doctorul Felix Schiffer se plictisea. De zile întregi nu făcuse

nimic în afară de a urma ordinele cadrului de protecţie care-l
dusese cu avionul noaptea în Creta, apoi începuseră să-l mute
periodic dintr-un loc în altul. Nu rămâneau niciodată mai mult de
trei zile într-un loc. Îi plăcuse casa din Heraklion, dar în cele din
urmă şi aceea se dovedise plictisitoare. Nu avea nimic de făcut.
Refuzau să-i aducă vreun ziar sau să-i dea voie să asculte radioul.
Cât despre televizor, nu era nici unul prin preajmă, dar trebuia să
presupună că l-ar fi ţinut departe şi de acela, chiar dacă ar fi
existat. Totuşi, se gândi posomorât, era o nenorocită de privelişte
mai frumoasă decât grămada asta de stânci, în care avea doar un
pat de campanie şi un foc la care să se încălzească. Lăzile masive
şi dulapurile alcătuiau practic toată mobila, deşi oamenii
aduseseră scaune pliante, paturi de campanie şi lenjerii. Nu exista
instalaţie sanitară; făcuseră o toaletă în curte şi duhoarea ei
ajungea până în interiorul mănăstirii. Locul era întunecat şi umed,
chiar şi la prânz şi Dumnezeu cu mila când se lăsa întunericul.

259
Nici măcar o lampă la care să citeşti, dacă ar fi existat ceva care să
poată fi citit.
Tânjea după libertate. Dacă ar fi fost un om cu frica lui
Dumnezeu, s-ar fi rugat pentru mântuire. De atâtea zile nu-l
văzuse pe Laszlo Molnar şi nu vorbise cu Alex Conklin! Când îi
întreba pe protectorii lui despre asta, aceştia invocau cuvântul lor
preferat: securitate. Pur şi simplu comunicaţiile nu erau sigure. Se
străduiau să-l asigure că în curând se va reîntâlni cu prietenul şi
cu binefăcătorul lui. Dar când întreba când se va întâmpla asta,
nu tăceau decât să ridice din umeri şi să se întoarcă la nesfârşitul
lor joc de cărţi. Simţea că şi ei se plictiseau, cel puţin cei care nu
erau de pază.
Erau şapte. Iniţial fuseseră mai mulţi, dar ceilalţi fuseseră lăsaţi
în Heraklion. Dar, din câte putuse ghici, ar fi trebuit să ajungă aici
deja. Din această cauză, azi nu jucau cărţi – toţi membrii
dispozitivului patrulau. Plutea în aer o tensiune care-i strepezea
dinţii.
Schiffer era un bărbat înalt, cu ochi de un albastru pătrunzător
şi un nas masiv sub o claie de păr grizonant. Un timp, înainte de a
fi recrutat în DARPA şi când fusese deci mai vizibil, oamenii îl
confundau cu Burt Bacharach. Fiind lipsit de abilităţi de
comunicare, nu ştiuse niciodată cum să reacţioneze. Mormăia ceva
ininteligibil şi le întorcea spatele, dar jena lui ciudată nu făcea
decât să întărească percepţia greşită a oamenilor.
Se ridică, traversă încet camera până la fereastră, dar fu văzut
de un membru al dispozitivului şi întors din drum.
— Securitatea, spuse mercenarul, tensiunea simţindu-se în
vocea lui, deşi nu i se putea citi în ochi.
— Securitate! Securitate! Mă plictiseşte de moarte cuvântul
ăsta! exclamă Schiffer.
Cu toate acestea, fu condus înapoi pe scaunul care îi era
rezervat. Departe de toate uşile şi ferestrele. Începu să tremure în
umezeala de acolo.
— Mi-e dor de laborator! De munca mea! Schiffer privi drept în
ochii negri ai mercenarului. Mă simt ca la închisoare, înţelegi?
Şeful dispozitivului, Sean Keegan, simţind neliniştea subiectului
misiunii, interveni scurt:
— Vă rog să luaţi loc, domnule doctor.
— Dar eu…
— E pentru binele dumneavoastră, spuse Keegan. Era unul
dintre acei irlandezi negri, cu părul şi ochii întunecaţi, cu feţe dur

260
tăiate ce iradiau hotărâre şi fizicul unui luptător de stradă. Am fost
angajaţi să vă asigurăm protecţia şi ne luăm misiunea în serios.
Supus, Schiffer se aşeză.
— Vrea cineva să-mi spună ce se petrece?
Keegan se uită în jos la el, un timp. Apoi, hotărându-se, se
aşeză pe vine lângă scaun. Cu o voce joasă, spuse:
— Am evitat să vă ţin la curent, dar cred că cel mai bine pentru
dumneavoastră ar fi să ştiţi acum.
— Ce? Faţa lui Schiffer era ridată şi tristă. Ce s-a întâmplat?
— Alex Conklin e mort.
— O, Doamne, nu! Schiffer îşi şterse cu mâna transpiraţia ce îi
apăruse subit pe faţă.
— Cât despre Laszlo Molnar, nu am vorbit cu el de două zile.
— Dumnezeule mare!
— Calmaţi-vă, doctore! E foarte probabil ca Molnar să nu poată
fi contactat din motive de securitate. Keegan îi susţinu privirea. Pe
de altă parte, membrii personalului pe care i-am lăsat la casa din
Heraklion nu au apărut.
— De asta mi-am dat şi eu seama, spuse Schiffer. Crezi că li s-a
întâmplat ceva… neplăcut?
— Nu-mi permit să cred asta.
Faţa lui Schiffer strălucea. Nu se putea abţine să nu transpire
de frică.
— E posibil deci ca Spalko să fi descoperit unde mă aflu; e
posibil să fie în Creta.
Faţa lui Keegan era ca de piatră.
— Este foarte posibil.
Starea de teroare îl făcu pe Schiffer să devină agresiv:
— Deci, întrebă, ce veţi face în privinţa asta?
— Avem oameni cu pistoale automate pe metereze, dar mă
îndoiesc că Spalko e atât de prost încât să încerce un asalt la sol
pe un teren fără copaci. Keegan clătină din cap. Nu, dacă e aici,
dacă vine să vă ia, doctore, atunci nu are de ales. Se ridică şi îşi
atârnă pistolul automat pe umăr. Drumul lui va fi prin labirint.

Aflat în labirint cu micuţul lui grup, Spalko devenea din ce în ce

mai temător cu fiecare cotitură sau întoarcere pe care erau nevoiţi
să o facă. Labirintul era singura abordare logică a unui atac
asupra mănăstirii, ceea ce însemna că se putea foarte bine să fi
intrat într-o capcană.
Aruncă o privire în jos şi descoperi că mai mult de jumătate din

261
ghemul de sfoară se consumase. Probabil că se afla deja în centrul
mănăstirii sau foarte aproape de acesta; sfoara îl asigura că nu
merseseră în cerc. La fiecare bifurcaţie credea că a ales bine.
Se întoarse spre Zina şi spuse în şoaptă:
— Miroase a ambuscadă. Vreau să rămâi aici, de rezervă. Bătu
cu palma în rucsacul ei. Dacă dăm de necazuri, ştii ce ai de făcut.
Zina încuviinţă şi cei trei bărbaţi se îndepărtară mergând pe
jumătate aplecaţi. Abia dispăruseră, că auzi rafale scurte de pistol-
mitralieră. Deschise repede rucsacul, scoase o canistră cu gaz
lacrimogen şi porni după ei, ghidându-se după sfoara lăsată în
urmă.
Simţi mirosul înecăcios de pucioasă înainte de a coti a doua
oară. Aruncă o privire după colţ şi văzu că unul dintre oamenii lor
era lungit pe jos, într-o baltă de sânge. Spalko şi celălalt erau
blocaţi de rafalele de gloanţe. Din punctul ei de observaţie îşi dădu
seama că se trăgea din două direcţii.
Trăgând siguranţa canistrei, o aruncă peste capul lui Spalko.
Aceasta se izbi de pământ şi apoi se rostogoli la stânga, explodând
cu un uşor şuierat. Spalko îl bătuse pe spate pe celălalt bărbat şi
amândoi se retraseră din calea gazului.
Auziră oameni tuşind şi înecându-se. Cu toţii îşi puseseră deja
măştile de gaze şi erau gata pentru un al doilea atac. Spalko
aruncă o altă canistră la dreapta, întrerupând focurile de armă
îndreptate spre ei, dar, din păcate, nu înainte ca al doilea om al lor
să fi primit trei gloanţe în piept şi gât. Acesta se prăbuşi, cu
sângele bolborosindu-i printre buze.
Spalko şi Zina se despărţiră, unul mergând spre dreapta şi
celălalt spre stânga şi ucigând mercenarii scoşi deja din luptă –
câte doi de fiecare – cu rafale eficiente lansate din pistoalele-
mitralieră. Amândoi văzură scara în acelaşi timp şi se îndreptară
spre ea.

Sean Keegan îl înşfăcă pe Felix Schiffer chiar în timp ce le

ordona oamenilor săi de pe metereze să-şi abandoneze poziţiile şi
să se întoarcă spre centrul mănăstirii, loc către care îl târa şi pe
omul îngrozit pe care era însărcinat să-l apere.
Intrase în acţiune din secunda în care simţise miros de gaz
lacrimogen ieşind din labirintul de sub ei. Câteva secunde mai
târziu auzise reluarea focurilor de armă, apoi o tăcere lugubră.
Văzându-i pe cei doi oameni ai săi venind în fugă, îi direcţionă spre
scara de piatră care ducea în jos, către locul în care-i trimisese pe

262
ceilalţi pentru a-l prinde pe Spalko în ambuscadă.
Keegan luptase ani de zile pentru IRA înainte de a se lansa pe
cont propriu şi a deveni mercenar plătit, aşa că era obişnuit cu
situaţii în care trebuia să lupte în inferioritate numerică, dar
beneficiind de muniţie mai multă. De fapt, îşi dorea asemenea
situaţii, le vedea ca pe adevărate provocări ce trebuiau depăşite.
Dar acum fumul ajunsese în incinta mănăstirii, în valuri mari,
iar din el se născu un val de gloanţe de pistol-mitralieră. Oamenii
lui nu avură nici o şansă; căzură înainte să aibă măcar şansa să
vadă cine erau cei care-i uciseseră.
Nici Keegan nu mai aşteptă să-i identifice; târându-l după el pe
doctorul Schiffer, străbătu labirintul de camere mici, întunecate şi
înăbuşitoare, căutând o cale de ieşire.

Aşa cum plănuiseră, Spalko şi Zina se despărţiră în momentul

în care ieşeau din norul dens făcut de bomba fumigenă pe care o
aruncaseră la capătul scărilor care urcau. Spalko străbătu metodic
camerele, în timp ce Zina căuta o ieşire spre exterior.
Spalko fu primul care-i văzu pe Schiffer şi pe Keegan şi îi strigă,
dar singurul răspuns primit fu un val de gloanţe care-l obligară să
se adăpostească după un cufăr masiv de lemn.
— Nu ai nici o şansă să ieşi de aici viu, îi strigă mercenarului.
Nu cu tine am treabă; îl vreau pe Schiffer.
— E acelaşi lucru, îi strigă Keegan. Mi s-a dat o însărcinare;
intenţionez să o duc până la capăt.
— Cu ce scop? zise Spalko. Laszlo Molnar, angajatorul tău, e
mort. La fel şi Ianoş Vadas.
— Nu te cred, răspunse Keegan. Schiffer se tânguia şi el îl făcu
să tacă.
— Cum crezi că te-am găsit? continuă Spalko. Am scos
informaţiile de la Molnar. Haide, ştii că e singurul om care ştia că
eşti aici.
Tăcere.
— Sunt toţi morţi acum, spuse Spalko, înaintând puţin. Cine îţi
va plăti restul comisionului? Dă-mi-l pe doctorul Schiffer şi îţi
plătesc suma ce ţi se datorează, plus un bonus. Cum îţi sună
asta?
Keegan era gata să răspundă când Zina, care ajunsese la el din
direcţia opusă, îi plantă un glonţ în ceafa.
Explozia de sânge şi creier care urmă îl făcu pe Schiffer să
schelălăie ca un câine. Apoi, după ce ultimul său apărător căzuse,

263
îl văzu pe Stepan Spalko venind spre el. Se întoarse şi porni în
fugă, direct în braţele Zinei.
— Nu ai unde să te duci, Felix, spuse Spalko. Înţelegi asta
acum, nu-i aşa?
Schiffer o privea pe Zina cu ochii holbaţi. Începu să se bâlbâie,
iar ea îi puse o mână pe cap, aşezându-i părul umed de pe frunte
ca unui copil cu febră mare.
— Cândva ai fost al meu, spuse Spalko păşind peste cadavrul
lui Keegan. Şi eşti din nou al meu. Scoase două obiecte din rucsac.
Amândouă erau fabricate din oţel chirurgical, sticlă şi titan.
— O, Doamne! Geamătul lui Schiffer fu spontan şi involuntar.
Zina îi zâmbi, apoi îl sărută pe ambii obraji de parcă ar fi fost
doi buni prieteni care se regăseau după mult timp. El izbucni în
lacrimi imediat.
Savurând efectul pe care difuzorul de NX 20 îl avea asupra
propriului inventator, spuse:
— Aşa se îmbină cele două jumătăţi, nu-i aşa, Felix? Întreg, NX
20 nu era mai mare decât automatul ce atârna pe spatele lui
Spalko. Acum, având o încărcătură potrivită, ai să mă înveţi cum
să îl folosesc corect.
— Nu, spuse Schiffer pe o voce tremurătoare. Nu, nu, nu!
— Tu nu-ţi face nici o grijă, şopti Zina, în timp ce Spalko îl
apuca pe Schiffer de ceafa, lucru care-l făcu pe omul de ştiinţă să
fie străbătut de un nou val de teroare. Te afli pe mâini bune acum.

Scările erau scurte, dar pentru Bourne, să le coboare se dovedi

mai dureros decât se aşteptase. La fiecare pas, rana internă
provocată de lovitura primită în coaste îl făcea să fie străbătut de
un val de durere insuportabilă. Avea nevoie de o baie fierbinte şi de
somn, două lucruri pe care nu şi le putea permite încă.
Când ajunseră înapoi în apartament, îi arătă Annakăi partea de
sus a scaunului de la pian şi aceasta înjură în şoaptă. Îl mutară
împreună sub lustră şi el se urcă pe scaun.
— Vezi?
Ea clătină din cap:
— Nu am nici cea mai vagă idee ce se întâmplă.
El se duse până la birou şi mâzgăli pe nişte hârtie de scrisori: Ai
o scară?
Ea îl privi ciudat, dar încuviinţă din cap.
— Adu-o încoace, scrise el.
Când Annaka aduse scara în living, el o montă suficient de sus

264
cât să poată privi în bolul de sticlă mată al lustrei. Şi, sigur, acolo
era. El băgă mâna înăuntru cu grijă şi prinse micul obiect cu
vârfurile degetelor. Coborî de pe scară şi îi arătă ce ţinea în palmă.
— Ce…? izbucni ea, în timp ce el clătina stăruitor din cap.
— Ai un patent?
Din nou îi privi curios, deschizând uşa unui dulap puţin adânc,
îi dădu patentul. El prinse micuţul obiect pătrat între capetele cu
caneluri, apoi strânse. Obiectul se sfărâmă.
— E un transmiţător electronic în miniatură, spuse el.
— Ce? Curiozitatea se transformase în uimire.
— De aceea a intrat aici bărbatul de pe acoperiş, pentru a-l
instala în lustră. Asculta şi privea în acelaşi timp.
Ea aruncă o privire prin camera liniştită, apoi o străbătu un
fior.
— Doamne, nu o să mai am niciodată senzaţia pe care o aveam
înainte în locul ăsta. Apoi se întoarse spre Bourne. Ce vrea? De ce
încearcă să ne înregistreze fiecare mişcare? Apoi ţâşni. E vorba de
doctorul Schiffer, nu?
— Se poate, răspunse Bourne, nu ştiu. Imediat se simţi ameţit
şi, foarte aproape de leşin, pe jumătate se aşeză şi pe jumătate
căzu pe canapea.
Annaka alergă în baie să aducă dezinfectant şi nişte bandaje. El
îşi sprijini capul de perne, golindu-şi mintea de tot ceea ce se
întâmplase. Trebuia să se adune, să se concentreze, menţinându-
şi atenţia asupra a ceea ce trebuia făcut în continuare.
Annaka se întoarse din baie cu o tavă pe care se aflau un bol cu
apă fierbinte, un burete, câteva prosoape, un pachet cu gheaţă, o
sticlă cu spirt şi un pahar cu apă.
— Jason?
El deschise ochii.
Îi dădu paharul cu apă şi, după ce acesta îl bău, îi dădu şi
pachetul cu gheaţă.
— Obrazul începe să se umfle.
Bourne îşi puse gheaţa pe faţă, simţind cum durerea se
transformă treptat în amorţeală. Dar când respiră adânc şi se
răsuci pentru a pune paharul pe masă, partea laterală a corpului îi
fu străbătută de un fior de durere. Se întoarse încet, ţeapăn. Se
gândea la Joshua, care înviase în mintea lui, dacă nu în realitate.
Poate de asta simţea o furie oarbă împotriva lui Khan, pentru că
acesta reînviase spectrul îngrozitor al trecutului, scoţând la lumină
o fantomă atât de dragă lui David Webb, care-i bântuise ambele

265
personalităţi.
Privind-o pe Annaka în timp ce îi curăţa sângele închegat de pe
faţă, îşi aminti scurta lor discuţie de la cafenea, în care el amintise
de tatăl ei şi ea cedase şi totuşi ştia că trebuie să continue acea
discuţie. El era un tată care-şi pierduse familia în mod violent. Ea
era o fiică al cărei tată dispăruse în mod violent.
— Annaka, începu el blând, ştiu că este un subiect dureros
pentru tine, dar aş vrea foarte mult să-mi povesteşti despre tatăl
tău. O simţi devenind rigidă, dar continuă. Poţi vorbi despre el?
— Ce vrei să ştii? Cum s-au cunoscut el şi Alexei, bănuiesc.
Ea se concentra asupra lucrului pe care îl avea de făcut, dar
Bourne se întrebă dacă nu cumva îi evita privirea în mod deliberat.
— Mă gândeam mai mult la relaţia ta cu el.
Pe faţa ei trecu o umbră.
— E o întrebare ciudată – şi intimă.
— E vorba de trecutul meu, ştii… vocea lui Bourne se pierdu.
Nu putea nici să o mintă, nici să-i spună întregul adevăr.
— Da, cel pe care ţi-l aminteşti numai în frânturi. Înţeleg,
sublinie ea cu o mişcare din cap. Când stoarse buretele, apa din
vas deveni roz. A, da, Ianoş Vadas a fost tatăl perfect. Îmi schimba
scutecele când eram bebeluş, îmi citea seara, îmi cânta când eram
bolnavă. Nu a lipsit la nici o zi de naştere sau ocazie specială.
Sincer, nu ştiu cum reuşea. Stoarse încă o dată buretele; el
începuse din nou să sângereze. Eu eram pe primul loc.
Întotdeauna. Şi nu obosea niciodată să-mi spună cât de mult mă
iubea.
— Ce copil norocos ai fost.
— Mai norocoasă decât oricare dintre prietenii mei, decât orice
om pe care îl cunosc, adăugă ea, concentrându-se puternic,
încercând să oprească sângerarea.
Bourne se scufundase într-o stare de semitransă, gândindu-se
la Joshua – la restul familiei lui – şi la toate lucrurile pe care nu le
putuse face împreună cu ei, la toate micile momente pe care orice
om le înregistrează şi-şi le aminteşte din copilărie.
În cele din urmă Annaka reuşi să oprească sângerarea şi apoi
aruncă o privire sub pachetul cu gheaţă. Expresia ei nu trădă ceea
ce vedea. Se lăsă pe vine, cu mâinile în poală.
— Cred că ar trebui să-ţi scoţi jacheta şi cămaşa.
El o privi fix.
— Ca să putem arunca o privire la coastele rănite. Te-am văzut
strâmbându-te când te-ai răsucit să pui pe masă paharul cu apă.

266
 Întinse mâna, iar el îi dădu pachetul cu gheaţă. Îl scutură puţin:
— Trebuie schimbat.
Când ea se întoarse, Bourne rămase gol de la brâu în sus. O
pată roşie îngrozitor de mare de pe partea stângă se umflase deja
şi era foarte moale la pipăit.
— Doamne, ai nevoie de o baie de gheaţă.
— Cel puţin nu s-a rupt nimic.
Îi dădu pachetul cu gheaţă. Când îl puse pe umflătură, el gemu
scurt, involuntar. Fata se aşeză din nou lângă el, privindu-l.
Bourne şi-ar fi dorit să ştie la ce se gândea.
— Bănuiesc că nu-ţi poţi şterge din amintire fiul ucis atât de
tânăr.
El scrâşni din dinţi:
— E doar pentru că… Bărbatul de pe acoperiş – cel care ne
spiona – m-a urmărit din State până aici. Spune că vrea să mă
ucidă, dar ştiu că minte. Vrea ca eu să-l conduc la cineva, de asta
ne spiona.
Faţa Annakăi se întunecă:
— La cine vrea să ajungă?
— La un om pe nume Spalko.
Ea păru surprinsă:
— Stepan Spalko?
— Exact. Îl cunoşti?
— Sigur că îl cunosc, spuse ea. Toată Ungaria îl cunoaşte. E
şeful Humanistas, Lt., organizaţia mondială de caritate. Pufni.
Jason, acum chiar îmi fac griji. Omul ăsta e periculos. Dacă
încearcă să ajungă la domnul Spalko, ar trebui să contactăm
autorităţile.
El negă din cap.
— Şi ce să le spunem? Că ştim că un om pe care-l cunoaştem
numai sub numele de Khan vrea să-l contacteze pe Stepan Spalko?
Nici măcar nu ştim de ce. Şi ce crezi că vor spune ei? De ce nu ia
Khan ăsta telefonul să-l sune, pur şi simplu?
— Atunci ar trebui măcar să sunăm la Humanistas.
— Annaka, până nu aflu ce se întâmplă, nu vreau să iau
legătura cu nimeni. Nu voi face decât să tulbur apele care deja
sunt umbrite de întrebări la care nu am nici un fel de răspunsuri.
El se ridică, merse până la birou şi se aşeză în faţa laptopului.
— Îţi spuneam că am o idee. Pot folosi computerul?
— Desigur, spuse ea, ridicându-se.
În timp ce Bourne pornea calculatorul, ea strânse bolul,

267
buretele şi celelalte lucruri, pornind spre bucătărie. În timp ce se
conecta la internet, Bourne auzi apa curgând. Accesă reţeaua
Guvernului S.U.A. şi navigă de la un site la altul şi, până când ea
se întoarse, găsise ceea ce căuta.
Agenţia avea o grămadă de site-uri publice accesibile oricui avea
o conexiune la internet, dar mai existau vreo zece alte site-uri,
criptate şi protejate cu parole, care făceau parte din intranetul
celebru al CIA.
Annaka înţelese concentrarea lui extremă.
— Ce este? Se apropie şi rămase în picioare lângă el. Într-o
secundă, deschise ochii mari. Ce dracu’ faci?
— Ce se vede, zise Bourne, sparg baza de date principală a CIA.
— Dar de unde…
— Nu întreba, răspunse Bourne, cu degetele alergându-i pe
tastatură. Crede-mă, nu vrei să ştii.
Alex Conklin ştiuse întotdeauna drumul pe uşa din faţă, dar
asta pentru că i se livrau codurile la şase dimineaţa, în fiecare
luni. Deron, artistul şi falsificatorul, fusese cel care-l învăţase pe
Bourne arta de a intra în baza de date a Guvernului S.U.A. În
meseria lui, era un talent necesar.
Problema era că firewall-ul CIA - programul care asigură
protecţia datelor – era o nenorocire în sine. Pe lângă parola care se
schimba în fiecare săptămână, avea un algoritm aleatoriu în
cuvântul-cheie. Dar Deron îi arătase lui Bourne metoda de a păcăli
sistemul să creadă că ai parola, deşi nu o aveai, astfel încât
programul îţi oferea singur parola.
Calea de atac era prin algoritm, care era un derivat al
algoritmului de bază care cripta fişierele centrale ale CIA. Bourne
ştia formula pentru că Deron îl pusese să o memoreze.
Navigă prin site-ul CIA, pe care apăra o fereastră care îi cerea să
scrie cuvântul-cheie curent. Aici tastă algoritmul, care conţinea un
şir mult mai mare de litere şi cifre decât limita admisă a câmpului.
Pe de altă parte, după ce se scriau trei seturi de componente,
programul recunoştea algoritmul şi, pentru o secundă, se bloca.
Şmecheria, spunea Deron, era să termini de scris algoritmul
înainte ca programul să-şi dea seama ce faci şi să se închidă,
blocându-ţi accesul. Formula era foarte lungă; nu era loc de vreo
eroare sau măcar de o ezitare de o secundă şi Bourne începu să
transpire, pentru că nu credea că softul putea rămâne blocat atât
de mult timp.
În cele din urmă, termină totuşi de introdus algoritmul, fără ca

268
programul să se închidă. Fereastra dispăru şi ecranul se schimbă.
— Sunt înăuntru, zise Bourne.
— Alchimie pură, şopti Annaka fascinată.
Bourne intră pe site-ul Directoratului pentru Arme Tactice
Neletale. Introduse numele lui Schiffer, dar fu dezamăgit de cele
câteva rezultate pe care le obţinu. Nimic despre munca lui Schiffer
sau trecutul acestuia. De fapt, dacă nu ar fi ştiut, Bourne ar fi
putut crede că doctorul Schiffer era un om de ştiinţă insignifiant,
fără nici o importanţă pentru DATN.
Mai exista o posibilitate. Folosi sistemul de hack pe care Deron
îl pusese să-l memoreze, acelaşi pe care Conklin îl folosise pentru a
fi informat cu privire la evenimentele ce se petreceau în spatele
cortinei Ministerului Apărării.
Odată intrat, navigă pe pagina DARPA şi accesă arhiva. Spre
norocul lui, băieţii cu calculatoarele de la Guvern se mişcau foarte
încet când era vorba să şteargă fişierele vechi. Găsi fişierul lui
Schiffer, care conţinea câteva informaţii. Era şcolit la MIT, primise
propriul laborator chiar din timpul facultăţii, la una din marile
companii farmaceutice. Rezistase acolo mai puţin de un an, dar, la
plecare, luase cu el un alt cercetător, pe un anume doctor Peter
Sido, cu care lucrase împreună timp de cinci ani înainte de a fi
recrutat de guvern şi a intra în DARPA. Nu se dădea nici o
explicaţie de ce părăsise sectorul privat pentru a lucra pentru
guvern, dar aşa făceau unii cercetători. Erau la fel de incompatibili
cu viaţa în societate ca şi mulţi dintre puşcăriaşi care, atunci când
îşi terminau de ispăşit pedeapsa, comiteau o altă crimă în
momentul în care ajungeau pe stradă doar pentru a fi trimişi
înapoi într-o lume clar definită, în care alţii aveau grijă de tot
pentru ei.
Bourne continuă să citească şi descoperi că doctorul Schiffer
fusese ataşat Biroului de Ştiinţă a Apărării care, lucru deloc de
bun augur, făcea trafic cu sisteme de arme biologice. În perioada
petrecută la DARPA, Schiffer lucrase la un proiect care „curăţa”
biologic o cameră infestată cu anthrax.
Bourne continuă să navigheze, dar nu mai descoperi alte detalii.
Ceea ce îl deranja era faptul că aceste informaţii nu justificau
interesul acut al lui Conklin. Annaka privea peste umărul lui:
— Avem vreun indiciu pentru a descoperi unde se ascunde
doctorul Schiffer?
— Nu cred, nu.
— Bine, atunci. Îl strânse de umeri. Cămara e goală, dar

269
amândoi trebuie să mâncăm ceva.
— Cred că ar fi mai bine să rămân aici, dacă nu te superi, să mă
odihnesc un pic.
— Ai dreptate. Nu eşti bun de plimbări pe afară. Zâmbi,
punându-şi haina. Mă duc doar până la colţ să aduc nişte
mâncare. Deschise uşa. Ne vedem în câteva minute.
O auzi plecând, dar deja se adâncise din nou în informaţiile de
pe internet. Simţi cum îi creşte pulsul şi încercă să se calmeze,
fără succes însă. Chiar şi cu voinţă, ezita. Ştia că trebuia să
continue, dar recunoştea că e înspăimântat.
Privindu-şi mâinile de parcă ar fi aparţinut altei persoane, îşi
petrecu următoarele cinci minute spărgând firewall-ul Armatei
S.U.A. La un moment dat, intră în panică. Echipa IT a armatei
upgradase recent firewall-ul, adăugând un al treilea nivel despre
care fie că Deron nu-i spusese, fie pe care, mai probabil, nu îl
văzuse încă. Degetele lui se ridicară aşa cum Annaka le ridica pe
ale ei deasupra pianului şi, timp de o secundă, ezită. Nu era prea
târziu să se întoarcă, îşi spuse, nu ar fi fost nici o ruşine să o facă.
Ani de zile simţise că orice avea legătură cu prima lui familie,
inclusiv înregistrările din băncile de date ale Armatei, îi erau
complet interzise. Îl torturase destul moartea lor, îl bântuise
suficient faptul că nu îi putuse salva, că el fusese în siguranţă la o
şedinţă în timp ce avionul în picaj îi secera cu gloanţe. Nu se putu
abţine să nu se tortureze din nou, invocând ultimele lor minute
pline de groază. Dao, o fiică a războiului, auzise cu siguranţă
motoarele avionului vuind în cerul fierbinte al verii. La început
poate nu-l văzuse venind din soarele alb, dar, pe măsură ce uruitul
se apropia, pe măsură ce corpul metalic devenea mai mare decât
soarele, ştiuse ce avea să se întâmple. În timp ce oroarea îi
strângea inima, îşi strânsese copiii la piept, într-o încercare inutilă
de a-i apăra de gloanţele care începeau deja să izbească suprafaţa
apei din râul nămolos. Joshua! Alyssa! Veniţi la mama! Probabil că
ţipase, de parcă ar fi putut să îi salveze de ce avea să urmeze.
Aşezat în faţa computerului, Bourne îşi dădu seama că plângea.
Un timp îşi lăsă lacrimile să curgă în voie, lucru care nu se
întâmplase de atâţia ani. Apoi se scutură, îşi şterse obrajii cu
mâneca şi, înainte să aibă şansa de a se răzgândi, continuă ceea
ce începuse.
Găsi o rezolvare pentru ultimul nivel al firewall-ului şi, la cinci
minute după ce începuse această muncă istovitoare, se logase pe
server. Imediat, înainte să-l părăsească din nou curajul, intră în

270
Arhivele cu Morţi înregistraţi şi apoi scrise numele şi data morţii în
câmpurile de date pentru Dao Webb, Alyssa Webb, Joshua Webb.
Fixă numele cu privirea, gândind: Aceasta a fost familia mea,
oameni din carne şi oase, care râdeau şi plângeau şi care, cândva,
mă ţineau în braţe, care-mi spuneau „Iubitule” şi „Tati”. Ce erau ei
acum? Nume pe un monitor. Date statistice într-o bancă de date.
Inima i se sfâşia şi simţea din nou valul de nebunie ce-l cuprinsese
imediat după moartea lor. Nu-mi permit să simt din nou asta, se
gândi, o să mă rup în bucăţi. Plin de o tristeţe insuportabilă, apăsă
tasta „Enter”. Nu avea de ales; nu se mai putea întoarce. Niciodată
să nu te întorci, acesta fusese motto-ul lui din momentul în care
Alex Conklin îl recrutase şi îl transformase în alt David Webb, apoi
în Jason Bourne. Atunci de ce le mai auzea încă vocile? Mi-a fost
dor de tine, iubitule, Tati, ai venit acasă!
Aceste amintiri, străbătând bariera permeabilă a timpului, îl
ţesuseră în pânza lor şi de aceea la început nu reacţionă la ceea ce
apăruse pe ecran. Privi fix ecranul câteva minute, fără să vadă
îngrozitoarea neregulă.
Văzu în detalii înfricoşătoare ceea ce sperase să nu vadă
niciodată, fotografiile iubitei lui cu umerii şi pieptul străbătute de
gloanţe, cu faţa desfigurată grotesc de răni. Pe a doua pagină văzu
fotografiile Alyssei, cu corpul ei micuţ şi cu chipul şi mai desfigurat
din cauza vulnerabilităţii, a dimensiunilor mici. Stătea paralizat de
durere şi oroare privind la imaginile pe care le avea în faţa ochilor.
Trebuia să continue. O singură pagină mai era, un singur set de
fotografii care să desăvârşească tragedia.
Deschise a treia pagină, îmbărbătându-se în aşteptarea
imaginilor cu Joshua. Numai că nu exista nici o fotografie.
Stupefiat, o secundă nu făcu nici o mişcare. La început, crezu
că fusese o eroare a computerului, că fusese direcţionat din
greşeală spre o altă pagină din Arhivă. Dar nu, iată numele:
Joshua Webb. Însă sub acest nume citi cuvinte care îi străpunse
mintea lui Bourne asemenea unui ac încins. „Trei articole de
îmbrăcăminte, afişate mai jos. Un pantof, parţial (talpa şi călcâiul
lipsesc) găsite la zece metri de cadavrele lui Dao şi Alyssa Webb.
După o căutare de o oră, Joshua Webb a fost declarat mort. CFG.”
CFG. Acronimul Armatei parcă urla. Cadavrul nu a fost găsit. Pe
Bourne îl cuprinse un frig ca de gheaţă. L-au căutat pe Joshua
timp de o oră – doar o oră? Şi de ce nu-i spuseseră? Înmormântase
trei sicrie, cu mintea răvăşită de durere, remuşcări şi vinovăţie. Şi
ei ştiuseră tot timpul, nenorociţii ştiau! Se lăsă pe spate în scaun.

271
Faţa i se albise şi mâinile îi tremurau. Simţea în suflet o furie pe
care nu o putea stăpâni.
Se gândea la Joshua; se gândea la Khan.
Mintea îi era în flăcări, copleşită de oroarea teribilei posibilităţi
pe care o înlăturase din momentul în care văzuse statueta din
piatră a lui Buddha atârnată la gâtul lui Khan: şi dacă acest Khan
chiar era Joshua? Dacă da, atunci devenise o maşină de ucis, un
monstru. Bourne ştia prea bine cât de uşor era de găsit calea spre
nebunie şi crimă în junglele din sud-estul Asiei. Dar mai exista,
desigur şi o altă posibilitate, una către care mintea sa gravita în
mod natural şi de care se agăţa: aceea în care complotul de a-l
amesteca pe Joshua era mult mai cuprinzător şi complex decât
crezuse la început. Dacă era aşa, dacă înregistrările erau false,
conspiraţia urca până la cele mai înalte nivele ale guvernului
american. Dar, în mod ciudat, faptul că-şi umpluse mintea cu
suspiciunile obişnuite legate de conspiraţii nu făcu decât să îi
sporească sentimentul de derută. Cu ochii minţii, îl văzu pe Khan
ţinând în mână statueta lui Buddha, îl auzi spunând: Tu mi-ai dat
asta – da, tu. Şi apoi m-ai lăsat să mor…
Brusc, Bourne simţi un nod în gât şi, cu stomacul răzvrătindu-
i-se, se ridică repede de pe canapea, străbătu camera alergând şi,
ignorând complet durerea, ajunse în baie unde vomită absolut tot
ce avea în el.
În Camera OpSit din subsolul sediului CIA, ofiţerul de serviciu,
privind un monitor, ridică telefonul şi formă un număr. Aşteptă un
moment cât timp o voce automată spuse: „Vorbeşte”. Acesta ceru
cu Directorul. Vocea îi fu analizată, verificată cu cea de pe lista de
ofiţeri de serviciu. Apelul fu transferat, iar o voce masculină spuse:
„Aşteptaţi, vă rog”. O secundă mai târziu, se auzi pe fir vocea clară
de bariton a Directorului.
— M-am gândit că ar trebui să ştiţi, domnule, a fost declanşată
o alarmă internă. Cineva a spart firewall-ul armatei şi a accesat
înregistrările cu morţi pentru următorii membri ai personalului:
Dao Webb, Alyssa Webb, Joshua Webb.
Urmă o pauză scurtă, neplăcută.
— Webb, băiete. Cu siguranţă că e Webb.
Graba subită din vocea Directorului îl făcu să transpire pe
tânărul ofiţer de serviciu.
— Da, dom’le.
— Unde se află hackerul?
— La Budapesta, domnule.

272
 — Alarma şi-a făcut treaba? A capturat întreaga adresă a IP-
ului?
— Da, dom’le. Strada Fo, 106-l08.

În biroul său, Directorul zâmbi sinistru. Printr-o simplă

coincidenţă, tocmai răsfoise ultimul raport al lui Martin Lindros.
Se părea că Broaştele răscoliseră toate rămăşiţele accidentului în
care se presupunea că murise Jason Bourne, fără să găsească nici
o urmă de rămăşiţe omeneşti. Nici măcar un molar. Deci nu
existase nici o confirmare a faptului că, în ciuda relatării
martorului de la faţa locului, ofiţerul de la Quai d’Orsay, Bourne
era cu adevărat mort. Directorul strânse pumnul şi lovi furios cu el
în birou. Bourne îi scăpase din nou. Dar, în ciuda mâniei şi
frustrării, o parte din el nu era deloc surprinsă. La urma urmelor,
Bourne fusese antrenat de cel mai bun agent al Agenţiei din toate
timpurile. Alexander Conklin îşi înscenase de atâtea ori propria
moarte în teren, deşi poate niciodată într-o manieră atât de
spectaculoasă.
Desigur, se gândi Directorul, rămânea posibilitatea ca altcineva
în afară de Jason Bourne să fi spart firewall-ul Armatei S.U.A.
pentru a ajunge la vechile înregistrări cu privire la moartea unei
femei împreună cu cei doi copii ai săi, care nici măcar nu făceau
parte din personalul militar şi care erau cunoscuţi doar de câţiva
oameni aflaţi încă în viaţă. Dar care erau şansele să fie aşa?
Nu, se gândi din ce în ce mai agitat, Bourne nu pierise în
explozia de lângă Paris; era binesănătos în Budapesta – de ce
acolo? – şi, în sfârşit, făcuse o greşeală pe care o puteau valorifica.
Directorul nu avea nici o idee de ce îl interesa moartea primei sale
familii şi nici nu îi păsa de nimic dincolo de faptul că prea marea
curiozitate a lui Bourne îi ajuta să-l elimine mai repede.
Directorul ridică telefonul. Ar fi putut să încredinţeze sarcina
unui subordonat, dar voia să simtă bucuria de a ordona el însuşi
această pedeapsă. Formă un număr internaţional, gândind: Am
pus mâna pe tine acum, jigodie.

273
 20
Pentru un oraş întemeiat în secolul al nouăsprezecelea ca
tabără de cale ferată britanică pe linia Mombasa-Uganda, Nairobi
oferea o panoramă deprimant de banală, plină de zgârie-nori supli.
Oraşul se afla pe o câmpie plată, acoperită de păşuni bogate care
mulţi ani fuseseră căminul tribului Masai, înainte de apariţia
civilizaţiei occidentale. În acel moment era oraşul cu creşterea cea
mai rapidă din estul Africii şi, ca atare, era supus suferinţelor
normale ale creşterii, precum şi priveliştii ameţitoare a îmbinării
noului cu vechiul, a bogăţiei enorme şi sărăciei abjecte care
coexistau în mod neplăcut, până când ieşeau scântei, spiritele se
încingeau şi trebuia restabilit calmul. Şomajul fiind foarte extins,
revoltele erau ceva comun, precum şi jafurile nocturne, mai ales în
jurul şi în Parcul Uhuru, aflat la vest de centrul oraşului.
Pentru grupul care tocmai venea de la Aeroportul Wilson în
două limuzine blindate, nici unul din aceste lucruri nu prezenta
vreun interes, deşi ocupanţii maşinilor observară afişele care
avertizau cu privire la violenţă şi agenţii de pază care patrulau în
centrul oraşului şi în vest, unde se aflau ministerele şi ambasadele
străine, precum şi de-a lungul străzilor Latema şi River. Trecură pe
lângă bazar, unde practic orice material de război în surplus, de la
aruncătoare de flăcări şi tancuri, la lansatoare de rachete sol-aer,
se găseau de vânzare alături de rochii în carouri şi textile ţesute în
modele tribale colorate.
Spalko mergea în limuzina din faţă împreună cu Hasan
Arsenov. În urma lor, în a doua maşină, se aflau Zina împreună cu
Magomet şi Akhmet, doi dintre locotenenţii cei mai importanţi ai
lui Arsenov. Aceştia nu se obosiseră să-şi radă bărbile stufoase.
Purtau costumele tradiţionale negre şi se holbau stupefiaţi la
ţinuta occidentală a Zinei. Ea le zâmbea, studiindu-le cu atenţie
expresiile pentru a descoperi orice schimbare.
— Totul e pregătit, Şeicule, spuse Arsenov. Oamenii mei sunt
antrenaţi şi pregătiţi perfect. Vorbesc islandeza fluent; au memorat
atât planul hotelului, cât şi procedurile descrise de tine. Aşteaptă
doar să le dau ordinul să înceapă.
Privind fix parada de nativi şi străini din Nairobi, cu pete roşii
de soare care treceau pe lângă ei, Spalko zâmbi, deşi numai pentru

274
sine:
— Să înţeleg o notă de scepticism în vocea ta?
— Dacă da, spuse Arsenov repede, e numai din cauză că sunt
nerăbdător să începem. Am aşteptat toată viaţa o şansă de a ne
elibera de sub jugul rusesc. Poporul meu a fost prea mult timp
marginalizat; aşteaptă de secole să fie primiţi în comunitatea
islamică.
Spalko încuviinţă din cap, distrat. Pentru el, părerea lui Arsenov
devenise deja irelevantă; avea să înceteze să existe, complet în
momentul în care avea să-l arunce la tigri.

În acea seară, se adunară cu toţii pentru cină într-o sală privată

pe care Spalko o rezervase la ultimul etaj al hotelului 360 de pe
bulevardul Kenyatta. Ca şi camerele lor, aceasta avea vedere
panoramică spre oraş, până la Parcul Naţional Nairobi, populat cu
girafe, gazele Thompson, rinoceri, lei, leoparzi şi ami. Nu vorbiră
despre afaceri în timpul cinei, nu se făcu nici măcar o aluzie cu
privire la scopul pentru care se aflau acolo.
După ce terminară de mâncat însă, lucrurile intrară pe un alt
făgaş. O echipă de la Humanistas, Ltd., care fusese în Nairobi
înaintea lor, instalase un sistem audio-video dirijat de un
computer, care fu adus în încăpere. Fu instalat un ecran şi Spalko
începu o prezentare în PowerPoint care cuprindea ţărmul Islandei,
oraşul Reykjavik şi împrejurimile acestuia, apoi vederi aeriene ale
hotelului Oskjuhlid, urmate de fotografii din afara şi din interiorul
hotelului.
— Iată sistemul HVAC, care, aşa cum se vede aici şi aici, a fost
dotat cu detectori de mişcare de ultimă generaţie şi cu senzori de
căldură în infraroşu, spuse el. Şi iată panoul de control care, ca
orice sistem din hotel, are o suprareglare de natură electrică, dar
cu baterii de rezervă. Continuă prezentând planul în cele mai mici
detalii, de la momentul sosirii până la cel al plecării. Totul era
planificat; totul era gata.
— Mâine dimineaţă la răsăritul soarelui, spuse el ridicându-se
şi ceilalţi se ridicară o dată cu el. La illaha ill Allah.
— La illaha ill Allah, răspunseră ceilalţi într-un cor solemn.

Noaptea târziu, Spalko stătea în pat şi fuma. Avea o veioză

aprinsă, dar putea să vadă totuşi luminile strălucitoare ale
oraşului şi, dincolo de ele, întunericul pădurii care alcătuia parcul
naţional. Părea pierdut în gânduri, dar, de fapt, nu se mai gândea

275
la nimic. Aştepta.

Akhmed auzea mugetele animalelor de la distanţă şi nu putea

să adoarmă. Se ridică în capul oaselor în pat şi-şi frecă ochii cu
podul palmelor. Era neobişnuit pentru el să nu doarmă adânc şi
nu prea ştia ce să facă. O vreme rămase întins pe spate, dar acum
era treaz şi, conştient de faptul că inima îi bătea cu putere în
piept, nu putea închide ochii.
Se gândea la ziua următoare şi la promisiunea ei minunată. Să
dea Allah să fie începutul unei noi ere pentru noi, se rugă.
Se ridică oftând, îşi coborî picioarele din pat şi se ridică. Îşi puse
pe el ciudaţii pantaloni şi cămaşa occidentală, întrebându-se dacă
avea vreodată să se obişnuiască cu ele. Să dea Allah să nu.
Tocmai deschidea uşa camerei, când o văzu pe Zina trecând.
Femeia mergea cu o graţie nefirească, în tăcere, mişcându-şi
şoldurile provocator. Adesea, Akhmed se linsese pe buze când ea
trecea pe lângă el, pomenindu-se inhalând cât de mult putea din
parfumul ei.
Privi afară. Se îndepărta de camera ei; se întreba unde se duce.
O secundă mai târziu, răspunsul veni de la sine. Holbă ochii când
ea bătu încet la uşa Şeicului, care se deschise lăsându-l pe acesta
din urmă să se vadă în prag. Poate că o chemase pentru o abatere
disciplinară de care Akhmed nu ştia.
Apoi ea spuse pe un ton pe care el nu îl mai auzise înainte:
— Hasan a adormit.
Şi înţelese totul.

Când se auzi uşoara bătaie în uşă, Spalko se întoarse, stinse

ţigara şi apoi se ridică, traversând camera imensă pentru a
deschide uşa.
Zina era pe hol.
— Hasan a adormit, spuse, de parcă i s-ar fi cerut să-şi justifice
prezenţa acolo.
Spalko făcu un pas înapoi fără nici un cuvânt şi Zina intră,
închizând uşa cu grijă. El o înşfăcă, apoi o aruncă pe pat. În
câteva secunde, ea ţipa deja, cu pielea goală umezită de fluidele
amândurora. Felul lor de a face dragoste avea ceva sălbatic, ca şi
cum ar fi fost cel puţin sfârşitul lumii. Şi când se termină, nu se
termină deloc, căci ea rămase culcată lângă el, aţâţându-l şi
mângâindu-l, şoptindu-i dorinţele în cei mai expliciţi termeni cu
putinţă până când, excitat, el o posedă din nou.

276
 Apoi rămase în braţele lui, fumul ţigării ieşindu-i încet printre
buzele întredeschise. Veioza era stinsă şi ea îl privea numai în
luminile slabe ale nopţii din Nairobi. Încă de când o atinsese prima
oară, îşi dorise să îl cunoască. Nu ştia nimic despre trecutul lui –
şi, din câte îşi dădea seama, nimeni nu ştia. Dacă avea să-i
vorbească, să-i spună micile secrete ale vieţii lui, avea să ştie că
erau legaţi unul de celălalt.
Îşi trecu vârful degetului peste urechea lui, peste pielea nefiresc
de netedă a gâtului.
— Spune-mi ce s-a întâmplat, rosti blând.
Privirea lui Spalko se concentră treptat.
— A fost acum mult timp.
— Un motiv în plus să-mi povesteşti.
El îşi întoarse capul şi o privi drept în ochi:
— Chiar vrei să ştii?
— Da, chiar vreau.
El inspiră, apoi lăsă aerul să-i iasă din plămâni.
— Pe atunci locuiam la Moscova cu fratele meu mai mic. El
intra mereu în bucluc, nu că ar fi putut evita asta; era dependent.
— Droguri?
— Numele lui Allah fie lăudat, nu. În cazul lui erau jocuri de
noroc. Nu se putea opri, nici chiar când rămânea fără bani.
Împrumuta de la mine şi, bineînţeles că îi dădeam bani, pentru că
îmi spunea o poveste pe care alegeam să o cred.
Se răsuci în braţele ei, scoase o ţigară şi o aprinse.
— În fine, a venit un moment când poveştile nu mai erau
plauzibile. Sau poate nici măcar eu nu îmi mai permiteam luxul de
a le crede. În orice caz, am zis „Gata” crezând, din nou prosteşte,
că se va opri. Trase fum cu putere în plămâni, apoi îl eliberă cu un
şuierat. Dar nu s-a oprit. Şi ce crezi că a făcut? S-a dus la ultimii
oameni din lume la care ar fi trebuit să se ducă, pentru că erau
singurii care i-ar fi împrumutat bani.
— Mafia.
— Exact. A luat bani de la ei ştiind că, dacă pierde, nu o să-i
poată da înapoi. Ştia ce o să-i facă dar, cum spuneam, nu se putea
abţine. A pariat şi, aproape ca întotdeauna, a pierdut.
— Şi? îl imploră ea să continue, extrem de tensionată.
— L-au aşteptat să plătească şi, pentru că nu a făcut-o, au venit
după el.
Spalko se holba la capătul incandescent al ţigării. Ferestrele
erau deschise şi, din când în când, peste zgomotul traficului şi

277
foşnetul palmierilor, se auzeau răgetele animalelor sau vreun urlet
nepământesc.
— La început l-au bătut, spuse el cu o vocea aproape şoptită.
Nimic prea grav, pentru că în acel moment încă mai credeau că o
să le dea banii. Când şi-au dat seama că nu avea nimic şi nici nu
putea face rost, l-au urmărit şi l-au împuşcat în stradă ca pe un
câine.
Terminase ţigara, dar lăsă chiştocul să ardă până în locul în
care îl ţinea între degete. Părea să fi uitat cu totul de el. Lângă el,
Zina tăcea, atât era de marcată de povestea lui tristă.
— Au trecut şase luni, spuse el, aruncând chiştocul pe
fereastră. Eu mi-am făcut temele; i-am plătit pe cei care trebuiau
plătiţi şi, în cele din urmă, a apărut şi şansa. Din întâmplare,
bossul care ordonase uciderea fratelui meu mergea la frizerie la
Hotelul Metropole în fiecare săptămână.
— Nu-mi spune, zise Zina, te-ai dat drept bărbier şi, când stătea
în scaun, i-ai tăiat gâtul cu un brici.
El o privi fix o secundă, apoi izbucni în râs:
— E bună asta, foarte cinematografică. Clătină din cap. Dar nu
ar merge în viaţa de zi cu zi. Bossul mersese la acelaşi frizer
cincisprezece ani şi nu acceptase niciodată un înlocuitor. Se aplecă
şi o sărută pe gură. Nu fi dezamăgită; ia-o ca pe o lecţie din care ai
ceva de învăţat. Îşi trecu braţul pe sub ea şi o trase mai aproape.
De undeva din parc se auzi urletul unui leopard.
— Nu. Am aşteptat să fie proaspăt bărbierit, relaxat. L-am
aşteptat pe stradă, în faţa hotelului, un loc public pe care numai
un ţicnit l-ar fi ales. Când a ieşit, i-am împuşcat mortal pe el şi pe
bodyguarzii lui.
— Şi apoi ai fugit ca să scapi.
— Într-un fel, spuse el. Am scăpat în ziua aia, dar şase luni mai
târziu, într-un alt oraş din altă ţară, au aruncat cu un cocteil
Molotov după mine dintr-o maşină.
Ea îşi trecu degetele cu tandreţe peste pielea reparată
chirurgical.
— Îmi placi aşa, imperfect. Durerea pe care ai îndurat-o te
face… erou.
Spalko nu spuse nimic şi, după un timp, îi simţi greutatea
corpului cuprins de somn. Desigur, nici un cuvânt din ceea ce
spusese nu era adevărat, deşi trebuia să admită că era o poveste
bună – foarte teatrală! Adevărul – care era adevărul? Abia dacă mai
ştia; îşi petrecuse atât de mult timp construindu-şi faţada aceasta

278
sofisticată, încât uneori se pierdea în propria poveste. În orice caz,
nu ar fi spus adevărul nimănui, pentru că s-ar fi pus în
dezavantaj. Atunci când oamenii te cunosc au senzaţia că le aparţii
– că adevărul pe care li l-ai împărtăşit într-un moment de
slăbiciune, pe care ei îl numesc intimitate, te leagă de ei.
În această privinţă Zina era la fel ca toţi ceilalţi şi simţi pe limbă
gustul dezamăgirii. Dar, la urma urmei, ceilalţi îl dezamăgeau
întotdeauna; nu înţelegeau nuanţele lumii din jurul lor, aşa cum o
tăcea el.
Erau amuzanţi o vreme, dar numai atât. Luă acest gând cu el în
vraja fără de sfârşit a unui somn adânc şi netulburat şi, când se
trezi, Zina plecase, se întorsese lângă un Hasan Arsenov care nu
bănuia nimic.

În zori, urcară toţi cinci în două maşini Range Rover încărcate

cu provizii şi conduse de membrii echipei Humanistas, Ltd.,
pornind spre sudul oraşului, unde se afla uriaşa speluncă
murdară ce se extindea ca un cancer la marginea oraşului Nairobi.
Nu vorbea nimeni şi mâncaseră numai frugal, căci toţi erau
cuprinşi de o tensiune infernală, până şi Spalko.
Deşi dimineaţa era senină, deasupra periferiei plutea un gaz
toxic, dovadă de necontestat a lipsei condiţiilor sanitare şi a
spectrului atotprezent al holerei. Se vedeau cocioabe dărăpănate,
colibe din tinichea şi carton, unele chiar din lemn şi din blocuri
scunde din ciment, care ar fi putut fi luate drept buncăre, dacă n-
ar fi fost zigzagurile vizibile de rufe puse la uscat, fluturând în
aerul nisipos. Mai erau şi grămezi de pământ excavat, golaşe şi
enigmatice până ce membrii echipei văzură rămăşiţele carbonizate
ale locuinţelor mistuite de foc, pantofii cu tălpile smulse, bucăţi
dintr-o rochie albastră. Aceste câteva obiecte, dovezi ale istoriei
recente, singura istorie posibilă aici, împrumutau un aspect
deosebit de părăsit urâţeniei acestei sărăcii lucii. Dacă cineva
trebuia să trăiască aici, trebuia să o facă la întâmplare, haotic,
într-un întuneric dincolo de cuvinte sau închipuire. Cu toţii fură
atinşi de sentimentul unei nopţi infinite, care exista aici chiar şi în
lumina unei noi dimineţi. Periferia avea un aer de condamnare
care le amintea de bazar, acea parte neagră a economiei oraşului
pe care într-un mod ciudat o simţeau responsabilă pentru peisajul
deprimant pe care-l străbăteau, încetiniţi de mulţimea de oameni
care inundau trotuarele şi mergeau până şi pe străzile cu noroi
împietrit. Nu existau semafoare şi, dacă ar fi existat, cele două

279
maşini ar fi fost năpădite de hoarde de cerşetori urât mirositori, cu
jalnicele lor produse de vânzare atârnate în cârlige.
În cele din urmă, ajunseră în ceea ce s-ar fi putut numi, mai
mult sau mai puţin, centrul mahalalei, unde intrară într-un bloc
cu două etaje ce duhnea a fum. Peste tot înăuntru era cenuşă albă
şi moale ca praful de oase măcinate. Şoferii aduseră proviziile,
aşezate în două containere.
Printre ele erau costume argintii HAZ MAT, pe care şi le puseră
urmând instrucţiunile lui Spalko. Costumele aveau încorporate
sisteme de oxigenare. Apoi Spalko scoase arma NX 20 din unul din
portbagaje şi îmbină cu atenţie cele două piese sub privirea atentă
a celor patru ceceni. Lăsându-l pe Arsenov să ţină arma o clipă,
Spalko scoase cutia mică şi grea pe care i-o dăduse doctorul Peter
Sido. O descuie cu mare grijă. Cu toţii priviră fiola de sticlă. Era
atât de mică, atât de mortală. Respiraţiile abia li se mai auzeau,
transformându-se în gâfâituri, ca şi cum deja le-ar fi fost frică să
respire.
Spalko îi indică lui Arsenov să ţină NX 20-ul la o lungime de
braţ. Deschise un panou de titan de deasupra, apoi aşeză fiola în
camera de încărcare. NX 20 nu putea fi încă lansat, explică el.
Doctorul Schiffer integrase în armă câteva dispozitive de precauţie,
împotriva dispersării accidentale sau premature. Indică etanşarea
care, atunci când camera de încărcare era plină, avea să se
activeze la închiderea şi activarea capacului din titan. Făcu acest
lucru şi apoi luă NX 20 din mâinile lui Arsenov şi îi conduse pe toţi
în sus, pe scara interioară care, fiind construită din beton, încă
mai stătea în picioare în ciuda ravagiilor focului.
La etajul unu, se strânseră cu toţii la o fereastră. Geamul ei
fusese spulberat împreună cu toate geamurile clădirii; mai
rămăsese doar pervazul. Prin acesta îi privea pe şchiopi şi ologi,
oamenii înfometaţi şi bolnavi. Muştele roiau peste tot, un câine cu
trei picioare se lăsă în jos şi-şi făcu nevoile într-o piaţă deschisă
unde vechiturile erau aruncate claie peste grămadă în praf. Un
copil alerga în pielea goală pe stradă, plângând. O bătrână care
mergea cocoşată tuşi şi scuipă.
Cei din grup nu erau interesaţi de priveliştea aceasta. Studiau
fiecare mişcare a lui Spalko, sorbind fiecare cuvânt al acestuia
într-o stare de concentrare vecină cu obsesia. Precizia matematică
a armei funcţiona ca un antidot pentru boala ce părea să se fi
instalat de la sine în aer.
Spalko le arătă cele două declanşatoare de pe NX 20 – unul mai

280
mic aşezat înaintea celui mare. Cel mic, le explică, injecta
încărcătura din camera de încărcare în cea de aprindere. Odată ce
şi aceasta e sigilată, apăsând butonul ăsta, aici, pe partea stângă a
armei, NX era gata. Spalko apăsă pe trăgaciul cel mic şi apoi apăsă
butonul, simţind o mică agitaţie în interiorul armei, primul semn
de intimidare al morţii.
Ţeava armei era boantă şi urâtă, dar şi acest lucru era practic în
felul lui. Spre deosebire de armele convenţionale, NX 20 trebuie
doar îndreptată spre un punct la modul general, sublinie el.
Scoase ţeava pe fereastră. Cu toţii îşi ţinură respiraţia în timp ce
degetul lui se arcuia asupra trăgaciului mai mare.
Afară, viaţa continua haotic şi dezordonat. Un tânăr ţinea un
bol cu mămăligă din porumb sub bărbie, mâncând cu primele
două degete de la mâna dreaptă, în timp ce un grup de oameni pe
jumătate înfometaţi îl priveau cu ochii holbaţi. Trecu o fată
imposibil de slabă pe o bicicletă, iar doi bătrâni ştirbi fixau
pământul bătătorit al străzii de parcă şi-ar fi citit acolo poveştile
vieţilor lor triste.
Nu se produse decât un uşor şuierat, sau cel puţin aşa îl
percepură membrii grupului, îmbrăcaţi în costumele lor de
protecţie HAZMAT. De altfel, nu se vedea nici o urmă exterioară a
gazului. Exact aşa cum prevăzuse doctorul Schiffer.
Membrii grupului priveau încordaţi, timpul scurgându-se foarte
încet. Toate simţurile le erau mai încordate. Îşi auzeau propriul
puls în urechi, îşi simţeau bătăile puternice ale inimilor, îşi dădură
seama că îşi ţineau respiraţia.
Doctorul Schiffer spusese că într-un interval de trei minute
aveau să vadă primele semne că gazul funcţiona. Fusese cam
ultimul lucru pe care-l spusese înainte ca Spalko şi Zina să-i
arunce corpul fără viaţă în labirint.
Spalko, care urmărise minutarul ceasului mişcându-se spre
sfârşitul celor trei minute, îşi ridică privirea. Ceea ce văzu îl pironi
pe loc. Zece oameni căzuseră înainte să se audă primul ţipăt.
Acesta fu repede înăbuşit, dar fu preluat de alte strigăte
tânguitoare ale oamenilor care cădeau zvârcolindu-se în stradă.
Haos şi linişte. Şi moartea ivindu-se într-o spirală închisă. Nu
aveau unde să se ascundă, nu putea fi evitată şi nimeni nu scăpa,
nici măcar cei care încercau să fugă.
Le făcu un semn cecenilor şi aceştia îl urmară în jos pe scările
din beton. Şoferii erau gata şi aşteptară ca Spalko să dezmembreze
NX 20. În momentul în care îl împachetă, închiseră cutiile şi le

281
cărară la jeepurile ce aşteptau afară.
Grupul făcu un tur pe stradă, apoi pe străzile lăturalnice.
Străbătură vreo patru cvartale în toate direcţiile, întâlnind acelaşi
rezultat peste tot. Moarte şi oameni care mureau, din nou moarte
şi oameni care mureau. Se întoarseră la maşini cu gustul
triumfului umezindu-le buzele. Maşinile porniră exact în secunda
în care se aşezaseră şi îi duseră prin cercul cu raza de opt sute de
metri, cât doctorul Schiffer îi spusese lui Spalko că era zona de
dispersare a NX 20. Spalko fu mulţumit să vadă că doctorul nici
nu minţise, nici nu exagerase.
Până când gazul eliberat nu va mai avea efect, peste o oră, câţi
oameni vor fi murit sau vor fi pe moarte? se întrebă. Se oprise din
numărat la o mie, dar bănuia că aveau să fie de trei ori mai mulţi,
poate chiar de cinci ori.
Înainte de a părăsi oraşul morţilor, dădu ordinul şi şoferii
declanşară incendiul, folosind catalizatori puternici. Imediat
perdelele de foc se înălţară spre cer, răspândindu-se cu
repeziciune.
Era plăcut să privească focul. Avea să acopere ceea ce se
întâmplase aici în dimineaţa asta, pentru că nimeni nu trebuia să
ştie, nu, cel puţin până nu duceau la îndeplinire misiunea din
Reykjavik.
Avea să se întâmple în doar patruzeci şi opt de ore, se gândi
Spalko exultând. Nimic nu îi putea opri.
Acum, lumea e a mea.

282
 PARTEA A TREIA

21
— Cred că poate fi o hemoragie internă, zise Annaka privind din
nou inflamaţia puternic decolorată din dreptul coastelor lui
Bourne. Trebuie să mergem la spital.
— Cred că glumeşti. Într-adevăr, durerea era mult mai mare. De
fiecare dată când respira avea senzaţia că i se rup două coaste.
Dar nici nu se punea problema să meargă la spital; Bourne era
căutat de poliţie.
— Bine, cedă ea. Un doctor, atunci. Şi ridică o mână,
anticipându-i obiecţia. Prietenul tatălui meu, Istvan, e discret. Tata
se folosea de el din când în când, fără consecinţe.
— Du-te la farmacie dacă e neapărat necesar, spuse el clătinând
din cap. Nimic mai mult.
Annaka îşi luă repede jacheta şi geanta, înainte ca el să apuce
să se răzgândească, promiţând că se întoarce repede.
Într-un fel, Bourne se bucura să scape de ea o vreme, avea
nevoie de ceva timp cu propriile gânduri. Tolănit pe canapea, îşi
strânse mai bine pilota în jurul corpului. Mintea parcă îi luase foc.
Era convins că doctorul Schiffer era cheia întregii probleme.
Trebuia să-l găsească, pentru că, odată ce făcea asta, avea să
găsească persoana care ordonase uciderea lui Alex şi Mo, persoana
care-i înscenase totul. Problema era că era sigur că nu mai avea
mult timp la dispoziţie. Schiffer era dispărut de ceva timp deja.
Molnar murise în urmă cu două zile. Dacă, aşa cum se temea
Bourne, dezvăluise locul unde se afla Schiffer sub presiunea
interogatoriului, atunci trebuia să presupună că doctorul se afla
deja în mâinile duşmanului, ceea ce însemna şi că inamicul avea
orice va fi fiind ceea ce inventase Schiffer, un fel de armă biologică
al cărui nume de cod era NX 20, la numele căruia Leonard Fine,
omul de legătură al lui Conklin, reacţionase atât de puternic
atunci când îl auzise.
Cine era duşmanul? Singurul nume pe care îl avea era Stepan
Spalko, un filantrop cu renume internaţional. Şi totuşi, dacă-l

283
credea pe Khan, Spalko era omul care ordonase uciderea lui Alex
şi Mo şi îi înscenase crima lui Bourne. Khan putea minţi şi, de ce
nu? Dacă voia să ajungă la Spalko din motive personale, era greu
de crezut că i-ar fi spus lui Bourne care erau acelea.
Khan!
Simplul fapt că s-a gândit la el îl făcu pe Bourne să fie copleşit
de emoţii nedorite. Făcând un efort, se concentră asupra urii sale
faţă de propriul Guvern. Îl minţiseră – se aliaseră pentru a crea o
acoperire care să-l ţină departe de adevăr. De ce? Ce încercau să
ascundă? Credeau că Joshua e în viaţă? Şi, dacă da, de ce ar fi
vrut ca el să nu ştie? Ce făceau? Îşi apăsă capul cu mâinile.
Viziunea sa părea să-şi piardă perspectiva – lucruri care cu o
secundă în urmă păreau la îndemână, acum erau foarte
îndepărtate. Se gândi că poate îşi pierdea minţile. Scoţând un urlet
nearticulat, aruncă pilota de pe el şi se ridică, ignorând fulgerul de
durere care-l străbătu în timp ce îşi scotea arma ceramică din
locul unde o ascunsese sub geacă. Luă arma în mână. Spre
deosebire de greutatea sigură a unei arme din oţel, aceasta era
uşoară ca un fulg. O apucă de mâner, îşi îndoi degetul prin locaşul
trăgaciului. Privi arma fix mult timp, ca şi cum prin forţa pură a
voinţei ar fi putut conjura acolo ofiţerii responsabili de decizia de a
nu-i spune că nu găsiseră niciodată corpul lui Joshua, decizând că
era pur şi simplu mai uşor să declare că fusese ucis în momentul
în care ei nu ştiau dacă era mort sau viu.
Suferinţa reveni încet, un univers de agonie la fiecare respiraţie,
forţându-l să se întoarcă pe canapea şi să se bage din nou sub
pilotă. Şi, în liniştea apartamentului, gândul care nu-i dădea pace
reveni: şi dacă Khan spunea adevărul – dacă era Joshua? Şi
răspunsul venea, teribil şi neabătut: Atunci Joshua era un asasin,
un criminal brutal, fără sentimente de vinovăţie sau remuşcare,
complet desprins de orice emoţie omenească.
Şi imediat Jason Bourne îşi lăsă capul în jos, atât de aproape de
a plânge de când îl crease Alex Conklin cu ani în urmă.

Când Kevin McColl primise sancţiunea lui Bourne, era deasupra

Ilonei, o tânără unguroaică pe care o cunoştea, pe cât de atletică
pe atât de dezinhibată. Ştia să facă lucruri minunate cu picioarele,
de fapt le făcea exact în momentul în care venise apelul.
Din întâmplare, se afla împreună cu Ilona în Băile Turceşti
Kiraly de pe strada Fo. Fiind sâmbătă şi deci ziua femeilor, ea
trebuise să-l strecoare înăuntru, lucru care, trebuia să

284
recunoască, făcuse parte din plăcere. La fel ca orice om aflat într-o
poziţie similară cu a lui se obişnuise repede cu traiul în afara legii
– cu a fii el însuşi legea.
Cu un mormăit de frustrare, se dădu jos de pe ea şi luă
telefonul. Nici nu se punea problema să nu răspundă; dacă suna
era pentru o sancţiune. Ascultă fără să comenteze vocea
Directorului. Trebuia să plece acum. Sancţiunea era urgentă,
victima era la îndemână.
Şi astfel, privind cu nostalgie strălucirea pielii netede a Ilonei în
lumina chihlimbarie reflectată de plăcile mozaicului, începu să se
îmbrace. Era un bărbat uriaş, cu fizicul unui fundaş de fotbal din
Midwest şi o faţă plată şi imperturbabilă. Era obsedat de haltere şi
asta se vedea. Muşchii îi zvâcneau la fiecare mişcare.
— Eu nu am terminat, spuse Ilona, sorbindu-l cu imenşii ei ochi
negri.
— Nici eu, făcu McColl, lăsând-o întinsă acolo unde era.

Pe pista Aeroportului Nelson din Nairobi erau două avioane.

Ambele îi aparţineau lui Stepan Spalko; ambele aveau logoul
Humanistas, Ltd. pe fuzelaj şi pe coadă. Cu primul venise Spalko
de la Budapesta. Al doilea fusese folosit de oamenii săi de
încredere de la Humanistas, care se aflau în avionul ce avea să-i
ducă la Budapesta împreună cu Spalko însuşi. Celălalt avion avea
să-i ducă pe Arsenov şi Zina în Islanda, unde aveau întâlnire cu
restul dispozitivului de terorişti care veneau din Cecenia via
Helsinki.
Spalko stătea în picioare în faţa lui Arsenov. Zina era la un pas
în spatele umărului stâng al acestuia. Fără îndoială, el considera
poziţia ei una de deferenţă, dar Spalko ştia mai mult de atât. Ochii
ei se înmuiaseră sorbindu-l pe Şeic.
— Ţi-ai respectat promisiunea pe de-a-ntregul, Şeicule, spuse
Arsenov. Arma ne va aduce victoria la Reykjavik, nu există nici o
îndoială în privinţa asta.
— Curând vei avea tot ceea ce ţi se cuvine, încuviinţă Spalko.
— Nu avem cuvinte să-ţi mulţumim.
— Nu eşti suficient de încrezător în voi, Hasan. Spalko scoase o
servietă din piele şi o descuie. Paşapoarte, ecusoane de
identificare, hărţi, diagrame, fotografiile cele mai recente, tot ce vă
trebuie. Îi înmână conţinutul. Întâlnirea cu barca e mâine la trei
fix. Îl privi pe Arsenov. Fie ca Allah să-ţi dea forţă şi curaj. Allah
să-ţi călăuzească pumnul de fier.

285
 Când Arsenov se întoarse preocupat de preţioasa lui povară,
Zina spuse:
— Fie ca următoarea noastră întâlnire să ducă la un viitor
măreţ, Şeicule.
— Trecutul va muri, spuse Spalko zâmbind şi, în acelaşi timp,
dând de înţeles o mie de lucruri din privire, pentru a face loc
viitorului măreţ.
Râzând pentru sine în plăcerea ei tăcută, Zina urcă scara de
metal a avionului în urma lui Hasan Arsenov.
Spalko privi uşa închizându-se în urma lor şi apoi se duse la
propriul avion, aşteptând răbdător pe pistă. Scoase mobilul, formă
un număr şi, când auzi vocea cunoscută de la celălalt capăt, spuse
fără nici un preambul:
— Progresele lui Bourne sunt o ameninţare. Nu-mi mai permit
să-l pun pe Khan să-l ucidă pe Bourne în public – da, ştiu, dacă a
vrut vreodată să-l ucidă pe Bourne. Khan e o creatură curioasă, un
puzzle pe care niciodată nu am fost în stare să-l rezolv. Dar acum,
că a devenit imprevizibil, trebuie să presupun că are propria
agendă. Dacă Bourne moare acum, Khan se va pierde în păduri şi
nici măcar eu nu voi mai fi în stare să-l găsesc. Nimic nu trebuie
să intervină în lucrul ce se va petrece peste două zile. E clar? Bun.
Acum, ascultă. Există o singură modalitate de a-i neutraliza pe
amândoi.

McColl nu primise doar numele şi adresa Annakăi – printr-un

noroc extraordinar, la numai patru cvartale distanţă de băi, ci şi
fotografia ei, într-un fişier jpg descărcat pe telefonul mobil. Ca
urmare, nu avu nici o problemă să o recunoască atunci când ieşi
din holul clădirii de pe strada Fo 106-l08. Îl tulburară imediat
frumuseţea şi atitudinea ei autoritară. O privi închizând telefonul
mobil, descuind o Skoda albastră şi urcându-se la volan.

Cu o secundă înainte ca Annaka să răsucească cheia în contact,

Khan se ridică de pe bancheta din spate a maşinii, spunând:
— Ar trebui să-i spun totul lui Bourne.
Ea tresări, dar nu schiţă nici măcar gestul de a se întoarce; atât
de bine era pregătită. Privindu-l în oglinda retrovizoare, îi răspunse
scurt:
— Ce să-i spui? Tu nu ştii nimic.
— Ştiu destule. Ştiu că tu ai chemat poliţia la apartamentul lui
Molnar. Ştiu şi de ce ai făcut-o. Bourne se apropia prea tare de

286
adevăr, nu-i aşa, era prea aproape să afle că Spalko îi înscenase
totul. I-am spus deja, dar se pare că nu crede nimic din ce-i spun
eu.
— Şi de ce ar face-o? Nu ai nici un fel de credibilitate în faţa lui.
S-a convins că faci parte dintr-un uriaş complot pus la cale pentru
a-l manipula.
Khan îşi trecu o mână de oţel peste spătarul scaunului şi o
apucă de braţul pe care îl mişcase uşor în timp ce vorbea.
— Nu face asta. Îi luă poşeta, o deschise şi scoase arma. Ai
încercat o dată să mă ucizi. Crede-mă, nu o să mai ai a doua
şansă.
Ea privea fix imaginea lui din oglindă. Înăuntrul ei se luptau o
gamă întreagă de emoţii.
— Crezi că te mint în privinţa lui Jason, dar nu e aşa.
— Ce aş vrea să ştiu, spuse el ignorându-i comentariul, e cum l-
ai convins că îţi iubeai tatăl când, în realitate, îl urai din toată
inima.
Ea rămase mută, respirând adânc şi încercând să-şi adune
gândurile. Ştia că se află într-o situaţie extrem de periculoasă,
întrebarea era cum avea să iasă din ea.
— Ce mult trebuie să te fi bucurat când a fost împuşcat mortal,
continuă Khan, deşi, cunoscându-te, ştiu că probabil îţi doreai să-l
fi împuşcat cu mâna ta.
— Dacă vrei să mă omori, spuse ea scurt, fă-o acum şi scuteşte-
mă de vorbăria asta inutilă.
El se aplecă înainte cu o mişcare de cobră, o apucă de gât şi, în
sfârşit, ea păru speriată, lucru esenţial pentru el.
— Nu intenţionez să te scutesc de nimic, Annaka. Tu m-ai scutit
pe mine de ceva când ai avut ocazia?
— Nu credeam că trebuie să te dădăcesc.
— Când eram împreună gândeai rar, spuse el şi, în orice caz, nu
te gândeai la mine.
Zâmbetul ei era îngheţat.
— O, dar mă gândeam în mod constant la tine.
— Şi-i repetai toate gândurile lui Stepan Spalko. Îşi strânse
mâna pe gâtul ei, zgâlţâind-o dintr-o parte în alta. Nu e aşa?
— De ce mai întrebi dacă ştii deja răspunsul? întrebă ea, cu
respiraţia uşor întretăiată.
— Cât timp m-a manipulat?
Annaka închise ochii o secundă.
— Încă de la început.

287
 Khan scrâşni din dinţi de furie.
— Ce joc face? Ce vrea de la mine?
— Asta nu ştiu. Hârâi când el o strânse aşa de tare încât îi opri
tot aerul din plămâni. Când îşi slăbi suficient strânsoarea, ea
spuse pe o voce joasă: Poţi să-mi faci ce rău vrei, dar vei obţine
acelaşi răspuns, pentru că ăsta e adevărul.
— Adevărul! râse el batjocoritor. Tu n-ai recunoaşte adevărul
nici dacă te-ar muşca de fund. Cu toate acestea o credea şi
inutilitatea ei îl dezgusta. Ce treabă ai cu Bourne?
— Îl ţin departe de Stepan.
Khan încuviinţă din cap, amintindu-şi conversaţia cu Spalko.
— Pare logic.
Ei îi venise foarte uşor să-l mintă. Cuvintele ei sunau a adevăr
nu numai pentru că se antrenase o viaţă întreagă, ci şi pentru că,
până la acest ultim apel al lui Spalko, fusese adevărul. Planurile
lui Spalko se schimbaseră şi acum, că avea timp să se gândească,
a-i spune asta lui Khan se potrivea cu noul ei scop. Poate că fusese
o întâmplare să vină în felul ăsta peste ea, dar măcar să reuşească
să scape vie din mâinile lui.
— Unde e Spalko acum? o întrebă el. Aici, în Budapesta?
— De fapt, acum se întoarce de la Nairobi.
— Ce a făcut la Nairobi? întrebă el surprins.
Ea râse, dar, din cauza degetelor lui care-i strângeau gâtul,
păru mai degrabă o tuse seacă.
— Chiar crezi că mi-ar spune? Ştii cât de discret e.
Khan îşi lipi buzele de urechea ei:
— Ştiu cât de discreţi eram noi, Annaka – numai că nu era
nimic secret acolo, nu?
Ea îl privi în ochi, prin oglindă:
— Nu i-am spus nimic. Cât de straniu i se părea să nu îl poată
privi direct. Unele lucruri le-am păstrat pentru mine.
Khan îşi ţuguie buzele dispreţuitor:
— Doar nu te aştepţi să cred asta…
— Crezi ce vrei, făcu ea sec, întotdeauna ai făcut aşa.
— Adică? întrebă el, zgâlţâind-o din nou.
Ea gemu de spaimă şi-şi muşcă buza de jos.
— N-am înţeles niciodată profunzimea urii pe care i-o purtam
tatei, până când nu am petrecut un timp cu tine. Îi dădu drumul
din strânsoare, iar ea înghiţi convulsiv. Dar tu, tu şi duşmănia ta
îndrăcită faţă de tatăl tău, tu mi-ai arătat lumina; m-ai învăţat
cum să aştept momentul potrivit, cum să-mi savurez răzbunarea.

288
Şi ai dreptate, când a fost împuşcat, am simţit amărăciunea
faptului că nu am făcut-o eu însămi.
Deşi nu avea nici o intenţie să lase să se vadă asta, ceea ce
spunea ea îl zgudui. Cu o secundă în urmă, habar n-avusese că o
lăsase să vadă atât de mult din propriile lui sentimente. Se simţea
ruşinat şi îi era ciudă că ea îi intrase aşa de mult pe sub piele, fără
ca el să-şi dea seama de asta.
— Am fost împreună un an de zile, spuse el, o viaţă de om
pentru cei ca noi.
— Treisprezece luni, douăzeci şi una de zile şi şase ore, spuse
ea. Îmi amintesc exact secunda în care te-am părăsit, pentru că
atunci mi-am dat seama că nu te puteam controla aşa cum îşi
dorea Stepan.
— Şi de ce nu puteai? Vocea lui era degajată, deşi era extrem de
interesat.
Ea îi prinsese din nou privirea şi nu voia să i-o lase nici o clipă.
— Pentru că, spuse, atunci când eram cu tine nu mă mai
puteam controla pe mine însămi.
Spunea adevărul sau se juca din nou cu el? Khan, aşa de sigur
în privinţa a orice până în momentul când Jason Bourne revenise
în viaţa lui, nu ştia. Din nou, se simţea ruşinat şi plin de ciudă,
chiar puţin speriat de faptul că atât de mult lăudatele lui puteri de
observaţie îl părăseau. În ciuda eforturilor sale, emoţiile reveniseră
acum, intoxicându-i mintea, umbrindu-i judecata şi aruncându-l
într-o mare indistinctă de acalmie. Simţi cum dorinţa de a o avea
creştea mai intens ca niciodată. O dorea atât de tare, încât nu se
putu abţine să nu o sărute pe pielea catifelată a gâtului.
Şi, în timp ce făcea asta, rată umbra care inundase dintr-o dată
interiorul Skodei, umbră care nu-i scăpă Annakăi, a cărei privire îl
întâlni pe americanul masiv care smucea uşa din spate şi izbea cu
arma în ceafa lui Khan.
Khan dădu drumul strânsorii, mâinile căzându-i inerte în timp
ce se prăbuşea inconştient pe bancheta din spate.
— Bună, dom’şoară Vadas, spuse americanul uriaş cu un
perfect accent maghiar. Zâmbi, smulgându-i arma cu mâna lui
uriaşă. Numele meu e McColl, dar ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai
spune Kevin.

Zina visa un cer portocaliu sub care o hoardă modernă – o

armată de ceceni înarmaţi cu NX 20 – cobora din Caucaz în stepele
Rusiei pentru a-şi nimici duşmanii de moarte. Dar puterea

289
experimentului lui Spalko era atât de mare, încât pentru ea timpul
îşi pierduse sensul. Se întorsese din nou, abia o copilă în coşmelia
murdară şi fără aer a părinţilor şi mama ei o privea cu faţa aceea
descărnată, spunând Nu mă pot ridica. Nici măcar pentru apă, nu
mai pot continua…
Dar cineva trebuia să continue. Pe vremea aceea avea
cincisprezece ani, fiind cea mai mare dintre cei patru copii. Când şi
venise socrul mamei ei îl luase numai pe fratele ei Kanti,
moştenitorul masculin al clanului; ruşii fie îi uciseseră pe ceilalţi,
inclusiv pe fiii lui, fie îi deportaseră în temutele lagăre din
Pobedinskoe sau Krasnaya Turbina.
După aceea, ea preluase sarcinile mamei, adunând metal şi apă.
Dar noaptea somnul o ocolea, oricât de epuizată ar fi fost şi o
bântuia viziunea feţei scăldate în lacrimi a lui Kanti, spaima lui de
a-şi părăsi familia şi tot ce cunoscuse până atunci.
De trei ori pe săptămână se strecura traversând terenul
presărat cu mine neexplodate pentru a-l vedea pe Kanti, pentru a-i
săruta obrajii palizi şi a-i duce veşti de acasă. Într-o zi, ajungând
acolo şi-a găsit bunicul mort. Nici urmă de Kanti. Forţele Speciale
ruseşti făcuseră o razie, ucigându-i bunicul şi luându-i fratele la
Krasnaya Turbina.
Îşi petrecuse următoarele şase luni încercând să afle vreo ştire
despre Kanti, dar era tânără şi fără experienţă în asemenea
probleme. În plus, fără bani nu găsea pe nimeni dispus să
vorbească. Trei ani mai târziu, mama ei fiind moartă şi surorile la
orfelinat, se alăturase forţelor rebele. Nu alesese o cale uşoară:
trebuise să facă faţă intimidărilor bărbaţilor; trebuise să fie
vicleană şi slugarnică, să identifice ceea ce atunci considera ca
fiind resursele ei slabe şi să le economisească cu grijă. Dar fusese
întotdeauna excepţional de inteligentă, iar asta o făcea să
dobândească repede abilităţi fizice. De asemenea, acest lucru îi
oferea o trambulină de pe care să descopere jocul puterii. Spre
deosebire de un bărbat, care urca în grad prin intimidare, ea a fost
obligată să-şi folosească farmecele fizice cu care o înzestrase
natura. După un an în care îndurase greutăţile unui şir de amanţi,
reuşise să-şi convingă amantul să pună la cale un atac de noapte
asupra Krasnayei Turbina.
Era singurul motiv pentru care se alăturase rebelilor, pentru
care trecuse prin iad, dar era pur şi simplu înspăimântată de ceea
ce ar fi putut afla. Şi totuşi nu găsise nimic, nici urmă de fratele ei.
Ca şi cum Kanti încetase dintr-o dată să mai existe.

290
 Zina se trezi gemând. Se îndreptă în scaun, privi înjur şi îşi
dădu seama că se afla în avionul lui Spalko, în drum spre Islanda.
Cu ochii minţii, încă pe jumătate în starea de reverie, văzu faţa
brăzdată de lacrimi a lui Kanti, simţi mirosul caustic de leşie
clocotită ridicându-se din puţurile morţii de la Krasnaya Turbina,
îşi lăsă capul pe scaun. O rodea nesiguranţa. Dacă l-ar fi ştiut
mort, poate că ar fi putut să-şi reprime din sentimentele de
vinovăţie. Dar dacă, printr-un miracol, el era încă în viaţă, ea nu
avea să ştie asta niciodată şi nu ar fi putut să meargă să îl salveze
din teroarea la care îl supuseseră ruşii.
Simţind pe cineva apropiindu-se, ridică privirea. Era Magomet,
unul dintre locotenenţii pe care Hasan îi luase cu el la Nairobi ca
să fie martorul porţii lor către libertate. Akhmed, celălalt
locotenent, o ignora intenţionat încă de când o văzuse confortabil
îmbrăcată în haine occidentale. Magomet, un bărbat cât un urs cu
ochii de culoarea cafelei turceşti şi o barbă lungă şi cârlionţată pe
care şi-o pieptăna cu degetele când era neliniştit, stătea uşor
aplecat, sprijinindu-se de scaun.
— E totul bine, Zina? întrebă.
Ea îl căută din ochi pe Hasan şi văzu că dormea. Apoi îşi arcui
buzele într-o umbră de zâmbet.
— Visam triumful nostru.
— Va fi magnific, nu? În sfârşit, răzbunare! Ziua noastră de
glorie!
Zina îşi dădea seama că bărbatul ar fi dat orice să se aşeze
lângă ea, aşa că nu spuse nimic; trebuia să se mulţumească să nu
fie izgonit. Ea se întinse, arcuindu-şi sânii şi privi amuzată cum
ochii lui se holbau. Mai lipseşte să-ţi atârne limba, se gândi ea.
— Vrei cafea? spuse el.
— N-ar fi rău, cred. Încerca să aibă o voce neutră, ştiind că el
căuta s-o prindă cu ceva. Statutul ei, mai important odată cu
sarcina importantă pe care i-o dăduse Şeicul, odată cu încrederea
implicită din ceea ce îi ceruse, cu siguranţă nu îi scăpase, cum nu
îi scăpase nici lui Akhmed, care, la fel ca majoritatea bărbaţilor
ceceni, o considera o femeie inferioară. Apoi, curajul o părăsi
pentru o clipă în care se gândi la enorma barieră culturală pe care
avea să o atace. Dar o altă secundă de concentrare o readuse în
starea normală. Planul pe care îl formulase instigată de Şeic era
solid; avea să funcţioneze – ştia asta la fel de sigur cum ştia că
respiră. Acum, când Magomet se întorcea gata să plece, ea îi vorbi
conform planului:

291
 — Şi dacă tot eşti în bucătărie, adu-ţi o ceaşcă şi pentru tine.
Când se întoarse, ea luă cafeaua din mâna lui şi sorbi fără să îl
invite să se aşeze. El stătea în picioare cu coatele pe spătarul
scaunului, ţinând ceaşca cu ambele mâini.
— Spune-mi, o întrebă Magomet, cum e omul?
— Şeicul? Nu l-ai întrebat pe Hasan?
— Hasan Arsenov nu spune nimic.
— Poate, spuse ea, privindu-l pe Magomet peste marginea ceştii,
îşi păzeşte cu gelozie statutul privilegiat pe care îl are.
— Tu aşa faci?
Zina râse încet.
— Nu, pe mine nu mă deranjează să împart. Mai bău puţin din
cafea. Şeicul e un vizionar. El vede lumea nu aşa cum e, ci aşa
cum va fi peste un an, peste cinci ani! E uimitor să fii în preajma
lui, a unui bărbat care controlează fiecare aspect al propriei
persoane, un bărbat cu atât de multă putere în toată lumea.
Magomet scoase un sunet de uşurare.
— Atunci chiar suntem salvaţi.
— Da, salvaţi. Zina puse ceaşca deoparte, apoi scoase un aparat
de ras şi o cremă de ras pe care le găsise în toaleta excelent
echipată a avionului. Vino şi aşează-te aici, în faţa mea.
Magomet ezită numai o secundă. Când se aşeză, era aşa de
aproape de ea încât genunchii li se atingeau.
— Nu poţi coborî din avion în Islanda cu înfăţişarea asta, spuse
ea.
Ochii lui negri o priveau în timp ce-şi mângâia barba. Fără să-şi
dezlipească privirea de a lui, Zina îi luă mâna şi i-o îndepărtă de
barbă. Apoi deschise briciul şi îi aplică nişte cremă pe obrazul
drept. Lama scrâşni pe piele. Magomet tremură puţin, apoi, când
ea începu să-i taie barba, închise ochii.
La un moment dat, femeia îşi dădu seama că Akhmet stătea în
capul oaselor, privind-o. Faţa lui Magomet era deja pe jumătate
bărbierită. Când el se ridică şi se apropie, ea îşi continuă treaba.
Bărbatul nu spuse nimic, dar se holba neîncrezător la barba lui
Magomet care dispărea treptat, lăsând să i se vadă faţa.
În cele din urmă îşi drese vocea şi spuse încet:
— Crezi că aş putea urma eu?

— Nu m-aş fi aşteptat ca tipul ăsta să aibă o armă atât de slabă,

spuse Kevin McColl, scoţând-o cu forţa pe Annaka din maşină.
Scoase un sunet de dispreţ punând arma deoparte.

292
 Annaka mergea destul de supusă, mulţumită de presupunerea
lui că arma ei era a lui Khan. Stătea pe trotuar sub soarele slab al
după-amiezii, cu capul şi ochii plecaţi, deşi în interior mocnea un
zâmbet ascuns. La fel ca mulţi bărbaţi, el nu îşi închipuia că ea ar
fi putut avea o armă, că ar fi ştiut să o folosească măcar. Ceea ce
nu ştia avea să-l rănească – avea să se constate personal acest
lucru.
— Mai întâi, vreau să te asigur că nu ţi se va întâmpla nimic.
Tot ce trebuie să faci e să-mi răspunzi sincer la întrebări şi să-mi
respecţi ordinele întocmai. Apăsă cu vârful degetului pe un nerv
minor din interiorul cotului ei, suficient cât să îi dea de înţeles că
vorbea extrem de serios. Ne-am înţeles?
Ea încuviinţă din cap şi ţipă uşor când el apăsă puţin mai tare.
— Mă aştept să răspunzi când îţi pun o întrebare.
— Am înţeles, da, spuse ea.
— Bun. O conduse în umbra intrării de pe strada Fo 106-l08. Îl
caut pe Jason Bourne. Unde e?
— Nu ştiu.
Genunchii i se împleticiră de durerea groaznică pe care el o
provocă în interiorul cotului.
— Încercăm din nou? spuse el. Unde e Jason Bourne?
— Sus, spuse ea cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. În
apartamentul meu.
Strânsoarea lui slăbi considerabil.
— Vezi cât de uşor a fost? Fără agitaţie. Acum, hai să mergem
sus.
Intrară şi ea deschise cu cheia. Aprinse lumina şi porniră în sus
pe scara largă. Când ajunseră la etajul trei, McColl o opri.
— Ascultă-mă bine acum, spuse încet. În ceea ce te priveşte pe
tine, nu s-a întâmplat nimic. Înţeles?
Ea încuviinţă aproape invizibil, se abţinu şi spuse:
— Da.
O trase cu putere, lipind-o cu spatele de el.
— Avertizează-l cumva şi te spintec ca pe un biban. O împinse
înainte. Bun. Dă-i drumul.
Ea merse până la uşă, băgă cheia în yală şi o deschise. În
dreapta îl văzu pe Jason prăbuşit pe canapea, cu ochii pe jumătate
închişi.
Bourne privi în sus:
— Credeam că eşti…
În acel moment, McColl o împinse într-o parte pe Annaka,

293
ridicând arma.
— Tati e acasă! ţipă el, îndreptând arma spre silueta întinsă pe
pat şi apăsând pe trăgaci.

294
 22
Dacă până atunci Annaka îşi calculase timpul, aşteptând prima
mişcare a lui McColl, acum lovi brusc cu cotul îndoit în braţul lui,
deviindu-i ţinta. Drept urmare, glonţul se înfipse în tavanul de
deasupra capului lui Bourne.
McColl urlă de furie şi întinse mâna stângă exact în momentul
în care ţintea din nou, cu mâna dreaptă, bărbatul lungit pe
canapea. Degetele lui se înfipseră în părul Annakăi, strânseră tare
şi o aruncară pe podea. În acel moment, Bourne scoase arma
ceramică de sub pilotă. Voia să-l împuşte în piept pe intrus, dar
Annaka îi stătea în cale. Schimbându-şi ţinta, îl împuşcă în braţul
cu care trăgea. Arma căzu pe podea, din rană gâlgâi sânge şi
Annaka ţipă în momentul în care intrusul o trăgea din nou la
pieptul său, folosind-o drept scut.
Bourne se ridicase într-un genunchi, plimbând ţeava armei
către intrusul care se retrăgea spre uşa deschisă, cu Annaka lipită
de el.
— Nu s-a terminat, nici pe departe, ameninţă el, privindu-l ţintă
pe Bourne. Nu am ratat niciodată ce mi-am propus şi nu am
intenţia să încep acum. Cu această ameninţare prevestitoare de
rele, o ridică în aer pe Annaka şi o azvârli spre Bourne.
Ridicat de pe canapea, Bourne o prinse pe Annaka înainte să se
izbească de margine. O răsuci aşezând-o pe pat, apoi ieşi în fugă
pe uşă, exact în momentul în care uşa liftului se închidea. O luă pe
scări, şchiopătând uşor. Îşi simţea partea laterală arzând şi
picioarele îi erau slăbite. Începu să gâfâie şi voi să se oprească, fie
şi numai pentru a reuşi să tragă suficient oxigen în plămâni, dar
continua să coboare, sărind câte două-trei trepte odată. Când ocoli
palierul de la primul etaj, piciorul stâng îi alunecă pe marginea
unei trepte şi plonjă, pe jumătate alunecând, pe jumătate căzând
jos. Gemu ridicându-se, apoi se năpusti prin uşă pe hol. Pe
podeaua de marmură era sânge, dar nici urmă de asasin. Făcu un
pas în hol, apoi picioarele nu îl mai ascultară. Rămase acolo, pe
jumătate ameţit, cu arma într-o mână şi cealaltă mână pe un
picior, cu palma în sus. Ochii îi luceau de durere şi parcă uitase
cum se respiră.
Trebuie să mă duc după nenorocit, se gândi. Dar în capul lui

295
vuia un zgomot asurzitor, pe care, în cele din urmă, îl identifică
drept bătaia pulsului mult prea accelerat. Pentru moment, cel
puţin, nu era capabil să se mişte. Avu suficient timp, până la
sosirea Annakăi, să-şi dea seama că moartea pe care şi-o
înscenase singur nu păcălise mult timp Agenţia.
Când îl văzu, faţa ei se albi de îngrijorare.
— Jason! Îngenunche lângă el, luându-l în braţe.
— Ajută-mă să mă ridic, gemu el.
Ea îi sprijini greutatea pe şold.
— Unde e? Unde s-a dus?
El ar fi trebuit să-i poată răspunde. Doamne, îi trecu prin minte,
poate chiar avea nevoie de un doctor.

Poate veninul din inimă fusese cel care-l smulsese aşa de repede
pe Khan din inconştienţă. În orice caz, se ridică şi ieşi din Skoda la
câteva minute după atac. Sigur, îl durea inima, dar egoul său
fusese lovit cel mai tare. Revăzu în minte toată scena aceea jalnică
şi-şi dădu seama în mod sigur că numai sentimentele lui prosteşti
şi periculoase pentru Annaka îl făcuseră aşa de vulnerabil.
Ce altă dovadă îi trebuia pentru faptul că ataşamentul
emoţional trebuia exclus cu orice preţ? Îl costase scump cu părinţii
săi şi, apoi, cu Richard Wick şi, acum, cu Annaka, care de la
început îl trădase cu Stepan Spalko.
Cum rămânea cu Spalko? Nu suntem deloc străini. Avem în
comun secrete de cea mai intimă natură, spusese în noaptea aceea
în Groznîi. Mi-ar plăcea să cred că relaţia dintre noi e mai mult
decât una dintre un om de afaceri şi clientul său.
Ca şi Richard Wick, se oferise să-l primească pe Khan, să fie
prietenul său, să-l facă părtaş într-o lume ascunsă – şi oarecum
intimă. Îţi datorezi reputaţia impecabilă în mare parte misiunilor
primite de la mine. De parcă Spalko, ca şi Wick, credea că e
binefăcătorul lui Khan. Oamenii ăştia trăiau cu ideea greşită că se
află pe un plan superior, că aparţineau elitei. Ca şi Wick, Spalko îl
minţise pe Khan pentru a-i folosi în propriile sale scopuri.

Ce voise Spalko de la el? Aproape că nu mai conta; nu îi mai

păsa de asta. Tot ce voia era să-şi ia kilogramul de carne din
Stepan Spalko, o răfuială care avea să răzbune nedreptăţile din
trecut. Acum nu-l mai mulţumea decât moartea lui Spalko. Avea
să fie prima şi ultima misiune executată pentru sine însuşi.
Atunci, ghemuit în umbra intrării unei clădiri şi masându-şi

296
inconştient ceafa pe care îi crescuse deja un cucui, îi auzi vocea.
Venea din adânc, din umbra în care stătea, căzând prin adâncimi
şi rostogolindu-se sub valuri:
— Lee-Lee, şopti el. Lee-Lee!
Auzea vocea ei. Ştia ce voia; voia ca el să i se alăture în
adâncurile înecului. Îşi prinse între mâini capul care îl durea şi de
pe buze îi scăpă un suspin, ca aerul expirat cu putere din plămâni.
Lee-Lee. Nu se gândise la ea de aşa de mult timp – sau o făcuse? O
visa aproape în fiecare noapte; până acum nu îşi dăduse seama de
asta. De ce? Ce era aşa de diferit acum, încât şi-o putea aminti cu
atâta forţă după tot timpul trecut?
Atunci auzi uşa de la intrare izbindu-se şi ridică privirea la
timp, suficient cât să-l vadă pe bărbatul masiv ieşind în fugă din
clădirea de la numărul 106-l08 de pe strada Fo. Îşi ţinea strâns o
mână şi, după dâra de sânge, Khan îşi dădu seama că nimerise
peste Jason Bourne. Pe faţă îi răsări un mic zâmbet, pentru că ştia
că el trebuia să fie bărbatul care-l lovise.
Khan simţi o dorinţă uriaşă de a-l ucide, dar se stăpâni cu un
efort, venindu-i o idee mai bună.
Ieşind din umbră, urmări silueta care fugea pe strada Fo.

Sinagoga din strada Dohany este cea mai mare din Europa.
Structura masivă are pe partea vestică un perete din zidărie
decorat în albastru, roşu şi galben, culorile heraldice ale
Budapestei. Deasupra intrării este un vitraliu enorm, iar peste
această imagine impresionantă se ridică două turnuri poligonale
maure acoperite cu aramă strălucitoare şi cupole aurite.
— Mă duc înăuntru să-l iau, spuse Annaka în timp ce coborau
din Skoda. Asistenta lui Istvan încercase să o trimită la un doctor
care-i ţinea locul, dar ea insistase să-l găsească pe doctorul
Ambrus, fiind o veche prietenă de familie şi, în cele din urmă, o
trimiseseră aici. Cu cât te văd mai puţini oameni în halul ăsta, cu
atât mai bine.
Bourne fu de acord.
— Ascultă, Annaka, încep să pierd numărul dăţilor când mi-ai
salvat viaţa.
Ea îl privi zâmbind:
— Atunci nu mai număra.
— Bărbatul care te-a atacat.
— Kevin McColl.
— E un specialist al Agenţiei. Nu era nevoie ca Bourne să-i

297
spună ce fel de specialist era. Încă un lucru care-i plăcea la
Annaka. Te-ai descurcat bine cu el.
— Până m-a făcut scutul lui, spuse ea cu amărăciune. N-ar fi
trebuit să permit niciodată…
— Am scăpat amândoi. Asta e tot ce contează.
— Dar e încă liber şi ameninţarea…
— Data viitoare am să-l aştept.
Pe faţa ei reveni micul zâmbet. Îi spuse să se ducă în curtea din
spatele sinagogii, unde putea s-o aştepte, fără să se teamă că ar
putea da peste cineva.
Istvan Ambrus, doctorul pe care-l cunoştea Ianoş Vadas, era
înăuntru la slujbă, dar fu destul de binevoitor când Annaka intră
şi îi spuse de urgenţă.
— Sigur, sunt încântat să te ajut cu orice pot, Annaka, spuse el,
ridicându-se de pe scaun şi mergând cu ea prin interiorul magnific
luminat de candelabre. În spatele lor era imensa orgă cu cinci mii
de tuburi, extrem de neobişnuită într-un templu iudaic, pe clapele
căreia cântaseră cândva marii compozitori Franz Liszt şi Camille
Saint-Saens.
— Moartea tatălui tău ne-a afectat puternic pe toţi. O luă de
mână şi strânse uşor. Avea degete scurte şi puternice, de chirurg
sau de zidar. Cum te descurci, draga mea?
— Cât se poate de bine, dată fiind situaţia, îl asigură ea,
conducându-l afară.

Bourne stătea în curtea sub al cărei pământ se aflau cadavrele a

cinci mii de evrei care muriseră în iarna de coşmar a anului 1944,
când Adolf Eichmann transformase sinagoga în lagăr de
concentrare, de unde trimisese cincizeci de mii de oameni în
lagărele de exterminare. Curtea, cuprinsă între arcele logiei
interioare, era plină de pietre memoriale gri printre care se
strecura iedera. Trunchiurile copacilor, de asemenea, erau
năpădite de iederă. Un vânt rece răscolea frunzele, cu un sunet
care, în acest loc, ar fi putut fi luat drept murmurul unor voci din
depărtare.
Era greu să stea cineva aici fără să-şi aducă aminte de oamenii
morţi şi suferinţele îndurate în acea perioadă întunecată. Se
întreba dacă se strângeau alţi nori de furtună, pentru a-i copleşi
din nou. Când privi în sus din contemplaţia în care căzuse, o văzu
pe Annaka venind cu un bărbat scund, cu faţa rotundă, obrajii ca
două mere şi o mustaţă tuşinată. Purta un costum maro din trei

298
piese. Pantofii mici din picioarele sale erau bine lustruiţi.
— Deci tu eşti dezastrul în chestiune, spuse după ce Annaka
făcuse prezentările, asigurându-l că Bourne vorbea limba lor. Nu,
nu te ridica, spuse, aşezându-se lângă Bourne şi începând să-l
consulte. Ei bine, domnule, cred că descrierea pe care a făcut-o
Annaka nu a fost chiar corectă. Parcă ai fost trecut prin maşina de
tocat carne.
— Aşa mă şi simt, doctore. Bourne tresări fără să vrea când
doctorul Ambrus atinse un loc deosebit de dureros.
— Când veneam în curte, te-am văzut cufundat în gânduri,
spuse doctorul Ambrus pe un ton de conversaţie. Locul ăsta e
groaznic într-un fel, amintindu-ne de ceea ce am pierdut şi, într-
un sens mai larg, de ceea ce umanitatea ca întreg a pierdut în
timpul Holocaustului. Degetele lui surprinzător de uşoare şi agile
pipăiau rapid coastele lui Bourne. Dar istoria acelui timp nu e
toată la fel de întunecată, ştii. Chiar înainte ca Eichmann şi
oamenii lui să preia controlul, câţiva preoţi l-au ajutat pe rabin să
scoată cele douăzeci şi şapte de suluri ale Torei din Arca sinagogii.
Preoţii aceştia le-au luat şi le-au îngropat într-un cimitir creştin,
unde au rămas la adăpost de nazişti până la sfârşitul războiului.
Zâmbi slab. Deci ce ne spune acest lucru? Posibilitatea luminii
subzistă chiar şi în cele mai întunecate locuri. Compasiunea poate
veni din cele mai neaşteptate direcţii. Şi tu ai două coaste rupte.
— Vino, spuse ridicându-se. Am acasă tot echipamentul necesar
pentru a te repara. Durerea va ceda cam într-o săptămână şi o să
fii în curs de însănătoşire. Clătină un deget arătător gros. Trebuie
să-mi promiţi că te vei odihni şi că nu faci nici un efort. De fapt,
cel mai bine ar fi să nu faci nici o mişcare în plus.
— Nu-ţi pot promite asta, doctore.
Doctorul oftă, aruncându-i o privire fugară Annakăi.
— Oare de ce nu sunt surprins?
Bourne se ridică în picioare.
— De fapt, mă tem foarte tare că voi fi nevoit să fac toate
lucrurile pe care m-ai sfătuit să nu le fac, caz în care trebuie să-ţi
cer să faci tot ce poţi pentru a proteja coastele rănite.
— Ce zici de o armură? Doctorul Ambrus chicoti de propria
glumă, dar amuzamentul îi dispăru repede când văzu expresia de
pe faţa lui Bourne. Doamne, măi omule, tu cu ce te aştepţi să te
confrunţi?
— Dacă aş putea să-ţi spun, răspunse Bourne întunecat, cred
că toţi am duce-o mult mai bine.

299
 Deşi în mod vădit surprins, doctorul Ambrus îşi ţinu cuvântul
dat, conducându-i până la locuinţa lui de pe Dealurile Buda unde,
în locul în care alţi oameni ar fi avut un birou, ei avea un mic
cabinet medical. La fereastră erau trandafiri căţărători, dar
ghivecele cu muşcate erau încă golaşe, aşteptând o vreme mai
călduroasă. Zidurile dinăuntru erau albe ca zăpada, cu plinte albe,
iar deasupra dulapurilor erau fotografii înrămate cu soţia şi cei doi
fii ai lui Ambrus.
Doctorul îl aşeză pe Bourne pe o masă, mormăind apoi pentru
sine cât timp deschise dulapurile, luând un obiect de ici, unul de
colo. Revenind la pacientul care deja se dezbrăcase până la brâu,
trase o instalaţie de lumini, aţintind-o asupra zonei cu pricina.
Apoi, trecu la treabă, bandajând strâns coastele lui Bourne în trei
straturi – din bumbac, spandex şi un material asemănător
cauciucului care, după spusele lui, conţinea Kevlar.
— Mai mult de atât nu poate face nimeni, spuse când termină.
— Nu pot nici să respir, gemu Bourne.
— Bun, asta înseamnă că durerea va fi minimă. Agită o sticluţă
din plastic maroniu. Ţi-aş da nişte calmante, dar pentru un om ca
tine – hm, nu, nu cred. Drogul îţi va altera simţurile, reflexele o să
dispară, iar data viitoare s-ar putea să te văd pe o lespede.
Bourne zâmbi la tentativa de glumă.
— O să mă străduiesc să nu ai şocul ăsta. Bourne băgă mâna
într-un buzunar. Cât îţi datorez?
Doctorul Ambrus ridică mâinile:
— Te rog!
— Cum să-ţi mulţumim, atunci, Istvan? întrebă Annaka.
— Doar a te vedea din nou, draga mea, e o plată suficientă.
Doctorul îi luă faţa în mâini şi o sărută pe ambii obraji. Promite-mi
că vii la cină într-o seară, curând. Belei îi e la fel de dor de tine ca
şi mie. Să vii, draga mea! Să vii! Îţi va găti gulaş, care îţi plăcea aşa
de mult când erai mică.
— Promit, Istvan. Curând.
Mulţumit cu această promisiune drept plată, doctorul Ambrus îi
lăsă să plece.

300
 23
— Trebuie făcut ceva în privinţa lui Randy Driver, spuse
Lindros.
Directorul termină de semnat un set de acte, împingându-le în
sertarul de corespondenţă înainte de a ridica privirea.
— Am auzit că te-a biciuit serios.
— Nu înţeleg. Vă amuză asta, domnule?
— Scuteşte-mă, Martin, spuse Directorul cu un zâmbet de
compătimire pe care nu voia să-l ascundă. Mă amuză foarte puţine
lucruri zilele astea.
Reflecţia razelor solare care toată după-amiaza inundase
încăperea dinspre statuia soldaţilor Războiului de Independenţă de
la fereastră dispăru, făcând ca siluetele de bronz să pară obosite în
umbra ce le înconjura. Lumina fragilă a altei zile de primăvară se
transformase rapid în întuneric.
— Vreau să vă ocupaţi de el. Vreau să am acces…
Faţa Directorului se întunecă.
— Vreau, vreau… Ce, ai trei ani?
— M-aţi însărcinat cu investigarea uciderii lui Conklin şi a lui
Panov. Fac ce mi-aţi cerut.
— Investigare? Ochii Directorului luciră de mânie. Nu există nici
o investigaţie. Ţi-am spus clar, Martin, că vreau să se sfârşească
asta. Scorpia ne ucide, secându-ne de sânge. Vreau să cauterizăm
asta, ca să putem uita. Ultimul lucru de care am nevoie e ca tu să
treci prin tot Beltway-ul, învârtindu-te ca un bou într-un magazin
de porţelanuri. Ridică o mână, alungând protestele. Spânzură-l pe
Harris, spânzură-l atât de tare şi de zgomotos, încât Consiliera de
la Securitate Naţională să fie sigură că noi ştim ce facem aici.
— Dacă spuneţi dumneavoastră, domnule, dar, cu tot respectul,
asta ar fi cam cea mai mare greşeală pe care o putem face în
momentul ăsta. În timp ce Directorul se holba la el cu gura
deschisă, împinse peste birou documentul printat trimis de Harris
pe e-mail.
— Ce e asta? întrebă Directorul. Voia un rezumat a orice i se
dădea înainte de a citi.
— E o parte din înregistrarea electronică a unei reţele de ruşi
care fac comerţ cu arme uşoare ilegale. Arma cu care au fost ucişi

301
Conklin şi Panov e pe listă. A fost înregistrată în fals pe numele lui
Webb. Asta dovedeşte că lui Webb i s-a înscenat crima, că nu şi-a
ucis cei mai buni doi prieteni.
Directorul începuse să citească documentul, iar acum ridică din
sprâncenele dese şi albe.
— Martin, asta nu dovedeşte nimic.
— Din nou, cu tot respectul, domnule, nu îmi dau seama cum
de ignoraţi faptele pe care le aveţi chiar în faţa ochilor.
Directorul oftă, apoi se lăsă pe spate în scaun şi împinse
documentul deoparte.
— Ştii, Martin, te-am pregătit bine. Dar acum îmi dau seama că
încă mai ai o grămadă de învăţat. Arătă cu degetul hârtia de pe
birou. Hârtia asta îmi spune că arma cu care Jason Bourne i-a
împuşcat pe Alex şi Panov a fost plătită printr-un transfer
electronic din Budapesta. Bourne are nu ştiu câte conturi în
străinătate, majoritatea la Zurich şi Geneva, dar nu văd de ce nu
ar avea unul şi la Budapesta. Mormăi. E un truc deştept, unul
dintre multele învăţate de la Alex însuşi.
Lui Lindros îi stătuse inima.
— Deci nu credeţi…
— Vrei să mă duc cu aşa-zisa dovadă la scorpie? Directorul
clătină din cap. Mi-ar băga-o pe gât.
Sigur, primul lucru care pătrunse în mintea Bătrânului fusese
faptul că Bourne spărsese baza de date a guvernului din
Budapesta şi, de aceea, îl activase el însuşi pe Kevin McColl. Nu
avea rost să-i spună asta lui Martin; doar s-ar încurca. Nu, se
gândi Directorul cu încăpăţânare, banii pentru arma crimei
veniseră din Budapesta şi exact acolo fugise Bourne. Altă dovadă
nenorocită că era vinovat.
Lindros îi întrerupse gândurile:
— Deci nu mă autorizaţi să merg la Driver…
— Martin, ceasul este aproape şapte jumate şi stomacul meu
simte asta. Directorul se ridică. Pentru a-ţi arăta că nu îţi port
pică, hai să luăm cina împreună.

Occidental Grill era un restaurant cu circuit închis, unde

Directorul avea rezervată permanent o masă. Numai civilii şi
angajaţii guvernamentali de grad inferior stăteau la cozi, nu şi el.
Puterea lui se ridica din lumea subterană în care locuia, făcându-
se astfel cunoscut întregului Washington. Numai câţiva din
Beltway aveau acest statut. După o zi extrem de grea, nimic nu se

302
putea compara cu acest avantaj.
Lăsară maşina bărbatului de la intrare şi urcară şirul lung de
trepte din granit care duceau în restaurant. Înăuntru, parcurseră
un culoar îngust pe care erau atârnate fotografii ale preşedinţilor şi
ale altor personalităţi politice faimoase care cinaseră aici. Ca
întotdeauna, Directorul se opri în faţa fotografiei lui J. Edgar
Hoover12 şi a umbrei constante a acestuia, Clyde Tolson 13. Ochii lui
se înfipseră în fotografia cu cei doi bărbaţi, de parcă ar fi avut
puterea de a-i elimina prin foc din panteonul marilor oameni.
— Îmi amintesc cu precizie momentul în care am interceptat
memorandumul lui Hoover prin care le cerea ofiţerilor să găsească
legătura dintre Martin Luther King, Partidul Comunist şi
demonstraţiile împotriva războiului din Vietnam. Clătină din cap.
Din ce lume am făcut parte…
— E totul istorie, domnule.
— Istorie a infamiei, Martin.
Cu această sentinţă, trecu prin uşile de sticlă intrând în
restaurantul propriu-zis. Încăperea era alcătuită din separeuri cu
lambriuri din lemn, pereţi despărţitori din sticlă şi un bar cu
oglinzi. Ca de obicei, era coadă, prin care Directorul navigă
asemenea navei Queen Mary printr-o flotilă de bărci cu motor. Se
opri în faţa podiumului, care era prezidat de un maître d’hotel
elegant şi cu părul cărunt.
Când se apropie Directorul, bărbatul tocmai se întorcea
strângând la piept un teanc de meniuri.
— Domnule Director! Ochii i se deschiseră larg. Pielea lui, de
obicei roşie, căpătă o paloare neobişnuită. Habar n-aveam că veţi
cina la noi în seara asta!
— De când ai nevoie de înştiinţări, Jack? spuse Directorul.
— Pot să vă sugerez să beţi ceva la bar, domnule Director? Am
băutura dumneavoastră preferată.
Directorul se bătu peste stomac:
— Mi-e foame, Jack. Trecem peste bar şi mergem direct la masa
mea.
Şeful de sală făcu o mină în mod clar încurcată.
— Acordaţi-mi o secundă, domnule Director, spuse,
îndepărtându-se în grabă.
— Ce dracu’ e cu ăsta? mormăi Directorul uşor enervat.

12
Primul director al FBI din Statele Unite, până în 1972 (n. red.).
13
Adjunctul şi protejatul lui J. Edgar Hoover (n. red.).

303
 Lindros aruncase deja o privire către masa din colţ a
Directorului, o văzu ocupată şi se albi la faţă. Celălalt îi văzu
expresia şi se răsuci în loc, privind prin îmbulzeala de chelneri şi
clienţi la masa lui atât de preţuită unde locul puterii era acum
ocupat de Roberta Alonzo-Ortiz, Consilier pe probleme de
Securitate Naţională a Statelor Unite. Era prinsă într-o conversaţie
cu doi senatori din Comitetul Serviciilor de Informaţii Externe.
— O omor, Martin. Aşa să-mi ajute Dumnezeu, îi smulg toate
membrele bucată cu bucată scorpiei.
În acel moment se întoarse şeful de sală, vădit transpirat.
— Avem o masă bună aranjată pentru dumneavoastră,
Domnule Director, o masă de patru persoane numai pentru
dumneavoastră. Şi băuturile sunt din partea casei, e bine aşa?
Directorul îşi reprimă furia.
— E în regulă, spuse el, conştient că nu putea scăpa de roşeaţa
din obraji. Condu-ne acolo, Jack.
Şeful de sală îi conduse pe un drum care nu trecea pe lângă
vechea lui masă, iar Directorul îi fu recunoscător pentru asta.
— I-am spus, domnule, zise şeful de sală în şoaptă. I-am
explicat extrem de clar că acea masă din colţ e a dumneavoastră,
dar a insistat. Nu voia să accepte un refuz. Ce puteam face? Aduc
băuturile într-un minut. Jack spuse toate astea precipitat, în timp
ce îi invita să ia loc, dându-le meniurile cu mâncăruri şi vinuri.
Mai pot face ceva pentru dumneavoastră?
— Nu, mulţumesc, Jack. Directorul deschise meniul.
O secundă mai târziu, un chelner masiv cu favoriţi mari le
aduse două pahare de fresh acru, împreună cu sticla şi o carafa cu
apă.
— Cu complimente din partea şefului, spuse.
Dacă Lindros îşi făcuse vreo iluzie că Directorul era calm,
alungă această părere în momentul în care acesta ridică paharul
cu fresh. Mâna îi tremura, iar Lindros văzu că ochii îi străluceau
de mânie.
Lindros profită de ocazie ca un bun tactician ce era.
— Consiliera pe probleme de Securitate Naţională vrea ca dubla
omucidere să fie rezolvată şi măturată într-un mod cât se poate de
silenţios. Dar dacă presupunerea ce stă la baza acestui
raţionament – în esenţă, că Jason Bourne e responsabil – e falsă,
atunci totul cade, inclusiv poziţia extrem de vehementă a NSA.
Directorul ridică privirea. Îl privi fix şi perspicace pe adjunctul
său.

304
 — Te cunosc, Martin. Deja ai un plan în minte, nu?
— Da, domnule, am şi dacă am dreptate, o să-i facem pe cei din
NSA să cadă de proşti. Dar pentru asta am nevoie de cooperarea
sută la sută a lui Randy Driver.
Chelnerul apăru cu salatele.
Directorul aşteptă să plece, apoi mai turnă suc în pahare. Cu
un zâmbet palid, spuse:
— Chestia asta cu Randy Driver – crezi că e necesară?
— Mai mult decât necesară, domnule. Este vitală.
— Vitală, zici? Directorul începu să amestece salata, privind
apoi la bucata de roşie răstignită în dinţii furculiţei. Voi semna
actele mâine la prima oră.
— Mulţumesc, domnule.
Directorul pufni, cu privirea căutând-o pe cea a adjunctului şi,
ţinându-i-o prizonieră, adăugă:
— Îmi poţi mulţumi într-un singur fel, Martin, adu-mi muniţia
care-mi trebuie să pun la punct căţeaua aia.

Avantajul faptului de a avea câte o fată în fiecare port, McColl

ştia asta, era că întotdeauna avea o ascunzătoare. Exista, desigur,
o casă conspirativă a Agenţiei în Budapesta – de fapt, erau mai
multe, dar cu braţul sângerând nu avea nici o intenţie să apară
într-o reşedinţă oficială, demonstrându-le astfel superiorilor săi că
nu dusese la îndeplinire misiunea încredinţată de Director. În
secţia aceasta a Agenţiei, numai rezultatele contau.
Ilona era acasă când, cu mâna rănită pe lângă corp, el se clătina
în uşa ei. Ca întotdeauna, femeia era gata de acţiune. De data
asta, însă, el nu era gata, fiindcă mai întâi, mai avea nişte treburi
de rezolvat. O trimise să-i pregătească ceva de mâncare – ceva cu
multe proteine, spuse, fiindcă avea nevoie pentru a-şi recăpăta
forţele. Apoi se duse în baie, se dezbrăcă până la brâu şi îşi spălă
sângele de pe braţul drept. Turnă peroxid de hidrogen peste rană.
Durerea acută îi zvâcni în braţ şi îi făcu picioarele să tremure,
astfel încât fu obligat să se aşeze o secundă pe capacul de la
toaletă ca să se adune. Într-o secundă, durerea se transformase
într-o palpitaţie acută şi reuşi să evalueze gravitatea rănii. Vestea
bună era că rana era curată; glonţul trecuse prin muşchi şi ieşise.
Aplecându-se, astfel încât să-şi poată sprijini cotul de marginea
chiuvetei, turnă din nou peroxid pe rană, fluierând încet printre
dinţi. Apoi se ridică şi scotoci prin toate dulapurile, negăsind
tampoane de bumbac. Găsi totuşi o rolă de leucoplast. Folosindu-

305
se de o foarfecă pentru pieliţe, tăie o bucată, pe care o înfăşură
strâns în jurul rănii.
Când se întoarse, Ilona îi pregătise deja masa. Se aşeză,
înfulecând mâncarea fără să o guste. Era fierbinte şi hrănitoare,
iar pentru el numai asta conta. Ea stătea în spatele lui, masându-i
muşchii masivi ai umerilor.
— Eşti aşa de încordat, zise. Era mică şi suplă, cu ochi focoşi,
cu un zâmbet îmbietor şi corpul curbat acolo unde trebuia. Ce ai
făcut după ce ai plecat de la băi? Erai aşa de relaxat acolo.
— Muncă, spuse el laconic. Ştia din experienţă că nu era o
politică bună să-i ignore întrebările, deşi nu avea nici un chef de
conversaţie. Trebuia să-şi adune gândurile şi să planifice al doilea
asalt, cel final, asupra lui Jason Bourne. Ţi-am spus că am o
muncă stresantă.
Degetele ei iscusite continuau să alunge tensiunea din muşchii
lui.
— Aş vrea să renunţi, atunci.
— Îmi place ce fac, zise el împingând deoparte farfuria goală. Nu
m-aş lăsa niciodată.
— Şi totuşi eşti supărat. Femeia veni în faţa lui şi îi întinse
mâna. Hai în pat, atunci. Lasă-mă să te fac să te simţi bine.
— Du-te, răspunse el. Aşteaptă-mă acolo! Trebuie să dau nişte
telefoane legate de serviciu. După ce termin, sunt numai al tău.

Dimineaţa aduse cu sine o hărmălaie de strigăte în camera mică

şi anonimă din hotelul acela ieftin. Sunetul Budapestei în plină
mişcare pătrundea prin pereţii subţiri ai camerei de parcă ar fi fost
făcuţi din tifon, smulgând-o pe Annaka din somnul ei profund. O
vreme, rămase nemişcată în lumina gri a dimineţii, întinsă alături
de Bourne în patul dublu. După un timp întoarse capul, privindu-
l.
Cât de mult se schimbase viaţa ei de când îl cunoscuse pe
treptele de la Biserica Matthias! Acum tatăl ei era mort şi nu se
putea întoarce în propriul apartament pentru că atât Khan, cât şi
CIA-ul ştiau unde se afla. Sincer, nu-i lipseau prea multe din
apartament, poate cu excepţia pianului. Dorul de el era
asemănător cu ceea ce citise undeva că simţeau gemenii identici
atunci când erau despărţiţi de distanţe mari.
Şi Bourne, pentru el ce simţea? Era greu să spună de vreme ce
încă de la o vârstă fragedă în ea se răsucise un comutator care
oprise mecanismul emoţiilor. Mecanismul, un fel de instinct de

306
autoconservare, era un mister complet chiar şi pentru experţii care
studiau fenomenul. Era îngropat aşa de adânc în mintea ei, încât
nu putea niciodată să ajungă la el – acesta fiind un alt aspect al
conservării sinelui.
Ca întotdeauna, îl minţise pe Khan atunci când îi spusese că nu
se putea controla în preajma lui. Îl părăsise pentru că aşa îi
ordonase Stepan. Nu-i păsase; de fapt, chiar savurase expresia de
pe faţa lui Khan când îi spusese că s-a terminat. Îl rănise, lucru
care-i plăcea. În acelaşi timp, îşi dăduse seama că el ţinuse la ea şi
era curioasă, neînţelegând. Desigur, cu mult timp înainte şi ea
ţinuse la mama ei, dar la ce îi folosise acel sentiment? Mama ei nu
reuşise să o protejeze; ba, mai rău, murise.
Încet, cu grijă, se distanţă de Bourne şi apoi se ridică. Întindea
mâna după haină când Bourne, trezindu-se complet şi
instantaneu din cel mai adânc somn, îi rosti încet numele.
Annaka tresări şi se întoarse.
— Credeam că dormi adânc. Te-am trezit?
Bourne o privi fără să clipească.
— Unde te duci?
— Eu… avem nevoie de haine noi.
El se ridică cu greu în capul oaselor.
— Cum te simţi?
— Bine, răspunse. Nu avea chef să i se plângă de milă. Pe lângă
haine, amândoi avem nevoie de o deghizare.
— Amândoi?
— McColl ştia cine eşti, asta înseamnă că i se trimisese o
fotografie a ta.
— Dar de ce? Ea clătină din cap. De unde ştiau cei de la CIA că
suntem împreună?
— Nu ştiau – sau cel puţin nu puteau fi siguri. M-am gândit la
asta şi singurul mod în care te puteau descoperi era după IP-ul
calculatorului. E posibil ca eu să fi declanşat o alarmă internă
când am spart reţeaua internă a guvernului.
— Dumnezeule mare! făcu ea şi-şi trase haina. Totuşi, străzile
sunt mult mai sigure pentru mine decât ar fi pentru tine.
— Ştii vreun magazin unde se vinde machiaj de scenă?
— E un cartier nu departe de aici. Da, sigur, pot găsi ceva.
Bourne luă o foaie de hârtie şi un vârf de creion de pe birou şi
făcu repede o listă.
— De asta am nevoie pentru amândoi, spuse. Am scris şi
mărimea de la cămaşă, de la gât şi de la talie. Ai suficienţi bani?

307
Eu am o grămadă, dar sunt în dolari americani.
Ea clătină din cap.
— Prea periculos. Ar trebui să merg la o bancă să-i schimb în
forinţi şi s-ar putea observa. Sunt bancomate în tot oraşul.
— Ai grijă, o avertiză el.
— Stai liniştit. Se uită la lista făcută de el. Ar trebui să fiu
înapoi în două ore. Până atunci, să nu ieşi din cameră.
Ea coborî cu liftul strâmt şi zgomotos. Cu excepţia
recepţionerului de zi, holul incredibil de îngust era pustiu. El
ridică ochii din ziar şi o privi plictisit, apoi îşi reluă lectura. Ieşi în
agitaţia Budapestei. Prezenţa lui Kevin McColl, un element care
complică lucrurile, o făcea să se simtă stânjenită, dar Stepan o
linişti când îi telefonă să-i spună ştirile. Îl ţinuse la curent şi din
apartamentul ei, telefonându-i de fiecare dată când pornea apa în
bucătărie.
Alăturându-se fluxului de pietoni, îşi privi ceasul. Era zece şi
ceva. Luă o cafea şi un corn dulce la o cafenea din colţ, apoi se
îndreptă spre un bancomat aflat cam la jumătatea drumului spre
zona de cumpărături către care se îndrepta. Introduse cardul de
debit, retrase suma maximă, puse teancul de bancnote în poşetă
şi, cu lista lui Bourne în mână, se îndreptă spre magazin.

În extremitatea opusă a oraşului, Kevin McColl intra în filiala

Budapest Bank care se ocupa de contul Annakăi Vadas. Se
legitimă şi, atunci când îi veni rândul, fu introdus în biroul închis
cu sticlă al directorului filialei, un bărbat bine îmbrăcat într-un
costum clasic. Îşi strânseră mâinile, prezentându-se, iar directorul
îl rugă pe McColl să se aşeze pe scaunul cu spătar din faţa lui.
Managerul îşi împreună degetele de la mâini, spunând:
— Cu ce vă pot ajuta, domnule McColl?
— Căutăm un om dat în urmărire internaţională.
— A, şi de ce nu este implicat Interpolul?
— Sunt implicaţi, spuse McColl, la fel cum sunt implicaţi şi cei
din Quai d’Orsay din Paris, locul unde fugarul s-a oprit ultima
dată înainte de a veni în Budapesta.
— Care este numele acestui urmărit?
McColl scoase hârtia de la CIA, pe care o despături şi o aşeză pe
birou în faţa managerului.
Acesta îşi aşeză ochelarii mai bine, analizând documentul.
— A, da. Jason Bourne. Urmăresc CNN. Privi peste rama din
aur a ochelarilor. Spuneţi că e aici, în Budapesta.

308
 — Avem o confirmare că a fost văzut.
Directorul băncii puse anunţul deoparte.
— Şi eu cu ce vă pot fi de folos?
— S-a aflat în compania unui client al dumneavoastră. Annaka
Vadas.
— Da? Managerul pufni. Tatăl ei a fost ucis – împuşcat mortal
acum două zile. Credeţi că fugarul l-a ucis?
— Este foarte posibil. McColl îşi stăpânea bine nerăbdarea. Aş
aprecia dacă m-aţi ajuta să aflu dacă domnişoara Vadas a folosit
vreun bancomat în ultimele douăzeci şi patru de ore.
— Înţeleg. Managerul încuviinţă gânditor. Fugarul are nevoie de
bani. Ar putea să o forţeze să scoată bani pentru el.
— Exact. Orice, se gândi McColl, numai să-l fac pe ăsta să se
mişte.
Directorul de bancă se răsuci cu scaunul şi începu să tasteze
ceva.
— Să vedem, atunci. A, da, uite-o. Annaka Vadas. Clătină din
cap. Ce tragedie! Şi acum să treacă prin asta. Privea ecranul, apoi
se auzi un bip. Se pare că aţi avut dreptate, domnule McColl. Pinul
Annakăi Vadas a fost folosit la un bancomat acum mai puţin de o
oră.
— Adresa, spuse McColl aplecându-se înainte.
Managerul scrise adresa pe o foaie ruptă dintr-un bloc-notes şi
i-o dădu lui McColl care se ridicase deja şi era pe punctul de a
pleca, aruncându-i un „Mulţumesc” peste umăr.

Ajuns în holul hotelului, Bourne îi ceru recepţionerului să-i

indice drumul către cel mai apropiat punct cu acces la Internet.
Merse pe jos pe lângă cele douăsprezece blocuri până la Internet
Cafe-ul AMI, de pe strada Vaci, numărul 40. Înăuntru era fum şi o
grămadă de oameni stăteau în faţa computerelor fumând şi citind
e-mail-uri, căutând ceva sau pur şi simplu navigând pe Internet.
Comandă un espresso dublu şi o chiflă cu unt unei tinere cu părul
în formă de ţepi, care-i dădu o bucată de hârtie pe care erau
ştampilate ora şi numărul computerului, apoi îl conduse la un
calculator liber care era deja conectat la Internet.
Se aşeză şi începu să lucreze. Tastă în câmpul „Search” numele
lui Peter Sido, fostul coleg al doctorului Schiffer, dar nu găsi nimic.
Acest lucru era suspect şi ciudat în sine. Dacă Sido era un om de
ştiinţă cât de cât cunoscut – ceea ce Bourne trebuia să presupună
dacă acesta lucra cu Felix Schiffer – atunci erau şanse să fie

309
undeva pe Internet. Faptul că nu era îl făcu pe Bourne să creadă
că „absenţa” era intenţionată. Trebuia să încerce o altă cale.
Ceva în legătură cu numele lui Sido declanşa o alarmă în
creierul lui de lingvist. Era de origine rusă? Slavă? Căută pe aceste
site-uri lingvistice, dar nu obţinu nimic. Îi trecu prin cap să caute
pe un site de limbă maghiară şi îl găsi.
Ideea era că numele de familie maghiare – ceea ce ungurii
numeau porecle – aveau aproape întotdeauna o semnificaţie
concretă. De exemplu, puteau fi patronime, ceea ce însemna că
foloseau numele tatălui, sau locative, identificând locul de
provenienţă al persoanei. Numele de familie mai putea semnifica
profesia – interesant, notă că Vadas însemna vânător. Sau ce erau.
Sido era cuvântul maghiar pentru evreu.
Deci Peter Sido era ungur, ca şi Vadas. Conklin alesese să
lucreze cu Vadas. Coincidenţă? Bourne nu credea în aşa ceva.
Exista o legătură; simţea asta. Ceea ce deschise drumul
următorului raţionament: Toate spitalele mari şi centrele de
cercetare din Ungaria se aflau în Budapesta. Se putea ca Sido să
fie aici?
Mâinile lui Bourne zburară pe tastatură, accesând cartea de
telefoane online a Budapestei. Şi găsi un doctor Peter Sido. Notă
adresa şi numărul de telefon, apoi se deconectă, plăti pentru
timpul petrecut online şi îşi luă cafeaua şi cornul în zona de
cafenea, unde se aşeză la o masă din colţ, departe de alţi clienţi.
Muşcă din corn, scoţând mobilul şi formând numărul doctorului
Peter Sido. Bău din espresso. După câteva apeluri, răspunse o
voce de femeie.
— Alo, spuse Bourne pe o voce veselă. Doamna Sido?
— Da?
Închise fără să-i răspundă, înfulecă în grabă ce-i mai rămăsese
din micul dejun şi aşteptă taxiul pe care îl chemase. Cu un ochi la
uşa din faţă, îi cerceta pe toţi clienţii care intrau, căutându-l pe
McColl sau alt agent operativ care ar fi fost trimis în teren să-l
caute. Sigur că nu era observat, ieşi în stradă să aştepte taxiul. Îi
dădu şoferului adresa lui Peter Sido şi, în mai puţin de douăzeci de
minute, maşina parcă în faţa unei căsuţe cu faţada din piatră, o
mică grădină în faţă şi balcoane din fier forjat în miniatură la
fiecare cat.
Urcă scările şi bătu la uşă. Îi deschise o femeie între două
vârste, mai degrabă rotundă, cu nişte ochi căprui blânzi şi un
zâmbet plăcut. Avea părul şaten prins în coc şi era elegant

310
îmbrăcată.
— Doamna Sido? Soţia doctorului Sido?
— Exact. Îl privi întrebător. Vă pot ajuta cu ceva?
— Numele meu este David Schiffer.
— Da?
El zâmbi cuceritor.
— Vărul lui Felix Schiffer, doamnă Sido.
— Îmi pare rău, spuse soţia lui Peter Sido, dar Felix nu a vorbit
niciodată despre dumneavoastră.
Bourne era pregătit pentru asta. Chicoti:
— Nu e deloc surprinzător. Vedeţi dumneavoastră, nu am mai
ţinut legătura. Eu tocmai m-am întors din Australia.
— Australia! Doamne! Îi făcu loc. Dar intraţi, vă rog. Probabil
credeţi că sunt nepoliticoasă.
— Deloc, făcu Bourne. Doar surprinsă, aşa cum ar fi oricine.
Îl introduse într-un mic living, mobilat confortabil, deşi cam
întunecat şi îl rugă să se simtă ca acasă. În aer plutea un miros de
drojdie şi zahăr. După ce se aşezase într-un fotoliu cu spătar foarte
înalt, ea spuse:
— Doriţi cafea sau ceai? Am nişte cozonac. L-am făcut
dimineaţă.
— Cozonac, preferatul meu, răspunse el. Şi cu el merge numai
cafea. Mulţumesc.
Ea chicoti, îndreptându-se spre bucătărie:
— Sunteţi sigur că nu sunteţi pe jumătate ungur, domnule
Schiffer?
— Spuneţi-mi David, vă rog, spuse el urmând-o în bucătărie.
Neştiind genealogia familiei, se afla pe teren nesigur în privinţa
Schifferilor. Vă pot ajuta cu ceva?
— Da, mulţumesc, David. Şi mie îmi poţi spune Eszti. Îi indică
un platou de prăjituri acoperit. De ce nu tai o felie pentru fiecare?
Pe uşa frigiderului, alături de câteva fotografii de familie, văzu
una cu o tânără, foarte frumoasă şi singură. Îşi ţinea cu mâna
bereta scoţiană şi părul lung şi negru îi zbura în vânt. În spatele ei
se vedea turnul Londrei.
— Fiica ta? întrebă Bourne.
Eszti Sido ridică privirea şi zâmbi.
— Da, Roza, mezina. E la şcoală la Londra. Cambridge, spuse ea
cu o mândrie justificată. Celelalte fete ale mele – uite-te acolo cu
familiile lor au amândouă căsnicii fericite, mulţumesc lui
Dumnezeu. Roza e cea ambiţioasă. Zâmbi ruşinată. Îţi pot spune

311
un secret, David? Îmi iubesc toate fetele, dar Roza e preferata mea
şi a lui Peter. Cred că el vede în ea o parte din sine. Îi plac ştiinţele.
Alte câteva minute de treabă în bucătărie produseră un ibric cu
cafea şi un platou de cozonac pe care Bourne le duse în living.
— Deci eşti vărul lui Felix, spuse ea după ce se aşezară
amândoi, el pe fotoliu şi ea pe canapea. Între ei era o măsuţă pe
care Bourne aşezase tava.
— Da şi mor de curiozitate să aflu veşti despre Felix, spuse ei în
timp ce ea turna cafeaua. Dar, vezi tu, nu-l găsesc şi m-am
gândit… ei bine, speram să mă poată ajuta soţul tău.
— Nu cred că ştie unde este Felix. Eszti Sido îi întinse cafeaua şi
farfuria cu cozonac. Nu vreau să te alarmez, David, dar a fost
destul de supărat în ultima vreme. Deşi mult timp nu au lucrat
împreună oficial, în ultima vreme au purtat o corespondenţă
susţinută. Îşi puse frişcă în cafea. Au rămas buni prieteni, vezi tu.
— Deci corespondenţa din ultimul timp era de natură
personală, spuse el.
— Nu ştiu nimic despre asta. Eszti pufni. M-am gândit că
trebuia să fie ceva legat de munca lor.
— Nu ai cum să ştii ce şi cum, aşa-i, Eszti? Am bătut un drum
lung să-mi găsesc vărul şi, sincer, încep să-mi fac griji. Orice îmi
spuneţi tu sau soţul tău, absolut orice, m-ar ajuta enorm.
— Sigur, David, înţeleg pe deplin. Muşcă graţios din cozonac.
Cred că Peter ar fi foarte fericit să te cunoască. Pentru moment
însă, e la lucru.
— Crezi că îmi poţi da numărul lui de mobil?
— O, asta nu te-ar ajuta cu nimic. Peter nu răspunde niciodat