Teritorialitatea şi spaţiul personal.

Comportamentul uman în condiţii de aglomeraţie

1. Teritoriul uman
Conceptul de teritorialitate s-a dezvoltat în studiile asupra comportamentului
animal. De aceea, nu-l putem utiliza în psihologia socială fără anumite precauţii, căci
propietăţile fizice ale spaţiului nu determină comporammentul uman în aceeaşi manieră
ca şi comportamentul animal. Omul atribuie sensuri spaţiilor fizice, de aceea teritoriul
uman este prin excelenţă social. Teritoriul nu există în sine; el nu are realitate decît prin
cel ce-l foloseşte şi face din el obiect de cunoaştere. De aceea, teritoriul a fost definit ca
un cîmp topologic, o decupare a spaţiului fizic în zone delimitate în mod subiectiv prin
calitatea relaţiilor stabilite cu el. Termenul de proxemică al lui Hall (1966) desemnează
tocmai felul în care utilizările spaţiului depind de calitatea lui de teritoriu şi de
componentele lui culturale.
Conceptul de teritoriu desemnează astfel maniera în care folosim locurile sau
spaţiile potrivit semnificaţiilor psihologice şi culturale pe care le-o conferă cadrele
sociale. Un teritoriu corespunde, în general, unui spaţiu fizic precis delimitat; adesea, el
este amenajat pentru o activitate definită şi pentru a primi o persoană sau un grup. El are
o configuraţie particulară după funcţiile pe care le îndeplineşte şi impune un stil de
ocupare a spaţiului pentru cei ce-l folosesc. În plus, ideea de teritoriu desemnează în mod
obişnuit personalizarea locului cu ajutorul unor marcatori şi a unor elemente care indică
cine îl ocupă la un moment dat.
Teritoriul reprezintă, aşadar, un loc socializat în măsura în care caracteristicile
sale fizice şi aspectele culturale ce-i sunt atribuite se combină într-un singur sistem. Din
acest punct de vedere, Altman (1975) a distins trei tipuri de teritorii:
1. Teritoriul primar este ocupat în mod constant de aceeaşi persoană sau de
acelaşi grup de persoane. Ocupantul este întotdeauna cunoscut şi controlează teritoriul.
Exemplul cel mai utilizat de teritoriu primar este locuinţa. Un astfel de teritoriu asigură
intimitatea. El poate fi personalizat şi orice intruziune este resimţită ca o violare.
2. Teritoriul secundar nu este la fel de central pentru viaţa indivizilor ca şi
teritoriile primare. De obicei, nu este foarte clar cui aparţine. Adesea, un număr relativ
mare de persoane au acces la un teritoriu secundar. Un bun exemplu de teritoriu secundar
îl constituie locul unui student într-un amfiteatru. Fiecare din noi are obiceiul de a sta pe
un anume loc atunci cînd participă la un curs într-o anume sală. Dacă o altă persoană se
aşează pe “locul nostru”, lucrul acesta ne va deranja, însă nu vom putea să o alungăm de
acolo – tot ce vom putea face va fi să sosim mai repede la curs săptămîna următoare
pentru a ocupa locul.
3. Teritoriul public este “deschis publicului” şi nici un individ nu crede că are
drepturi asupra acestor teritorii atunci cînd nu le ocupă. Cabina telefonică sau scaunul din
tramvai constituie exemple de teritorii publice.
Distincţia dintre tipurile de teritorii este importantă pentru că ne ajută să
înţelegem sentimentele cu care indivizii se raportează la teritoriu şi să prezicem cum va
reacţiona un individ cînd un anume teritoriu este invadat. Oamenii sunt extrem de ataşaţi
faţă de teritoriile primare. Altman a arătat că mulţi indivizi derivă o parte din identitatea
lor din aceste teritorii.

1. 1. Funcţii ale teritorialităţii

Oamenii par să se bucurede un avantaj considerabil al “terenului propriu”: ei au
performanţe mai bune cînd se află pe teritoriu care le aparţine. Cei ce studiză
comportamentul animal au observat că atunci cînd animalele luptă pentru teritoriu, cel
mai adesea cel care pierde este invadatorul. Ofiţerii de carieră ştiu că soldaţii luptă cu
mult mai multă tragere de inimă “acasă” decît într-un teritoriu străin. În fotbal, avem de-a
face cu o “surpriză” atunci cînd se întîmplă să cîştige echipa-oaspete. Desigur,
familiaritatea cu teritoriul propriu joacă un rol însemnat în cadrul acestui fenomen. Edney
scrie că “pentru indivizii cu status inferior, teritoriul acţionează ca un egalizator social”
(Edney, 1973, p. 1108).
Psihologii au încerct să exploreze avanatjul conferit de teritoriul propriu punându-
l în legătură cu dominanţa. Cracteristică de personalitateori comportament social,
dominanţa înseamnă nu numai profit în relaţiile sociale, dar şi beneficii spaţiale. Totuşi,
unul din primele studii ce şi-au propus să examinezerelaţia dintre dominanţă şi
comportamentul teritorial nu aputut formula concluziile aşteptate. Esser, Chamberlain,
Chapple şi Kline (1965) au observat, vreme de patru luni, comportamentul spaţial al unor
bolnavipsihici internaţi într-o instituţie de specialitate. Ei au definit dominanţa prin trei
caracteristici (numărul total de contacte sociale le persoanei, numărul de contacte iniţiate
de aceasta, durata contactelor), iar comportamentul teritorial ca ocuparea unui teritoriu
mai mult de 25% din timpul de observaţie. Rezultatele acestui demers au indicat faptul că
indivizii dominanţi nu aveau teritorii personale strict delimitate: ei circulau prin salon
fără manifesta ataşament pentru anumite arii. Dimpotrivă, indivizii aflaţi la baza ierarhiei
dominanţei manifestau preferinţe teritoariale precise. Legătura evidenţiată de Esser şi
colegii lui este una de corelaţie negativă între dominanţă şi teritorialitate.
Cu toate acestea, cercetările efectuate pe animale arătaseră că, în general,
comportmentul teritorial al individului reflectă poziţia lui în ierarhia grupului. Goffman
(1961), în celebrul studiu asupra instituţiilor medicale speciale, remarcase tendinţa
pacienţilor cu poziţii privilegiate în grup de a utiliza spaţiile cele mai dorite. Demersul lui
Sundstrom şi Altman (1974) a dus la cu totul alte rezultate decât cel citat anterior, deşi
metodologia a fost aproximativ identică. Cei doi psihologi au efectuat observaţii
sistematice asupra unui grup de băieţi dintr-un cămin pentru delicvenţi juvenili timp de
zece săptămâni. Au fost utilizate douădefiniţii operaţionale ale teritorialităţii: a. gradul în
care un individ îşi limitează necesităţile saţiale la unul sau mai multe locuri şi b. gradul în
care un teritoriu aparţine unui utilizator. Dominanţaa fost echivalată cu influenţa
interpersonală: ea a ost înţeleasă ca o relaţie în care un individ are capacitatea de a
influenţa pe altul. Concuziile autorilor arată că indivizii dominanţi folosesc teritoriile cele
mai râvnite. Ei conchid astfel: “comportamentul teritoral oferă un sistem prin care se
distribuie întremembri una din cele mai importante resurse ale grupului: spaţiul”
(Sundstrom şi Altman, 1974, p. 123).
Deşi datele di aricolul publicat de Sunstrom şi Altman confirmă ideea
legăturiidirecte dintre dominanţă şi teritoriu, este limpede că diferenţele dintre cele două
studii evocate nu se explică numai prin folosirea unor populaţii diferite. Potrivit lui Edney
(1975), conceptul de control poate da mai bine seama de fenomenul care ne interesează
decât cel de dominanţă. Teritoriul oferă posibilitatea controlului. Într-o conversaţie
desfăşurată într-o cameră studenţească, cel ce exercită control este, foarte probabil,
locatarul camerei, şi nu vizitatorul. Edney a observat sistematic astfel de interacţiuni şi şi-
a probat ipotezele prin intermediul mai multor măsuri dependente. El a arătat că
locatariise simt (şi sunt percepuţi de izitatori) mai relaxaţi, mai liberi, mai neinhibaţi. Cei
aflaţi pe “teren propriu” evaluează camera ca fiind mai agreabilă. În vreme ce viztatorii
sunt înclinaţi să pună propriul comportament pe seama trăsăturilor de personalitate,
locatarii atribuie comportamentul lor, într-o mai mare măsură, factorilor de mediu. Cu o
sferă mai largă, conceptul de control este, într-adevăr, mai adecvat decât cel de
dominanţă pentru descrierea avantajului terenului propriu.

Studiile asupra comportamentului animal au indicat numeroase funcţii ale

teritoriului. Carpenter (1958, apud Edney, 1975) a inventariat 32 de funcţii, majoritatea
având la bază faptul ca teritorialitatea înseamnă răspândirea indivizilor în spaţiu. De
exemplu, teritorialitatea constituie un factor important în perpetuarea exemplarelor cu
potenţial reproductiv. În general, orice mascul din speciile vertebrate revendică un
teritoriu. Pentru a-l controla, animalul trebuie să aibă puterea să-i alunge pe invadatori.
Astfel, numai exemplarele bine adaptate controlează teritorii şi numai ele se împreunează
cu femelele. Putem aprecia că delimitarea teritoriilor ajută la reglarea densităţii speciei.
Şi în cazul specii umane teritorialitatea are numeroase funcţii. Ea constituie,
înainte de toate, baza organizării sociale stabile. Blood şi Livant (19579, care au studiat
împărţirea teritoriilor într-o tabără de vacanţă, au ajuns la concluzia că dispunerea
paturilorîn dormitoarele comune reflecta structura socială a grupului. Adolescenţii
dominanţi se foloseau de relaţiile spaţiale pentru a-şi exercita influenţa: ei erau
înconjuraţi de cei pe care-iprotejau.
În organizaţii, structura formală se sprijină pe delimitarea precisă a teritoriilor. Un
studiu al lui Roos (1968) asupra comportamentului teritorial pe un vas de război a
evidenţiat reacţiile indivizilor la invadarea spaţiului pe care-l administrau De exemplu,
operatorii radar se simţeau deranjaţi de prezenţa în cabina lor a personalului de întreţinere
veit să le repare echipamentele. Evident, în cazul acesta nu avem de-a face cu teritorii-
propietate, ci cu teritorii aflate în jurisdicţia cuiva. Potrivit lui Roos, “jurisdicţia se referă
la apărarea temporară a unui spaţiu, în general în vederea îndeplinirii unui scop
instrumental şi nu din cauză că spaţiul ar fi în posesia persoanei”(Roos, 1968, p. 77).
Gofman (1963) a observat că în organizaţii, deşi indivizii nu deţin teritorii,ci numai le
ocupă temporar, au tendinţa de a le proteja ca şi cum le-ar aparţine. Un om de serviciu
care mătură un culoar poate pretinde ca alţii să ocolească acest spaţiu. Cu ajutorul
conceptului de jurisdicţie putem evidenţia conflictele de interese spaţiale în structura
formală. Putem, în general, descrie revendicarea teritoriilor publice ori secundare de către
indivizi.
S-a demonstrat, de asemenea, că diadele care petrec o perioadă de izolare socială
(de exemplu, marinari într-o lungă călătorie) îşi împart camera în teritorii distincte
(Altman şi Haythorn, 1967). Aceasta le ajută să evite conflictele, dat fiind că cei doi
membri nu-şi vor disputa de fiecare dată patul în care să doarmă ori scaunul pe care să se
aşeze. Teritorialitatea devine tot mai pronunţată în timp; ea se dezvoltă mai repede în
cazul diadelor conţinând indivizi parţial incompatibili.
Din studiul lui Altman şi Haythorn pe care l-am menţionat rezultă că definirea
precisă a teritoriului are o influenţă directă asupra stărilor emoţionale ale persoanei şi
asupra echilibrului ei psihic. Ideea aceasta a posibilităţii reglării stărilor afective pin
intrmediul relaţiilor spaţiale poate fi aplicată n multe contexte sociale. De pildă, ea stă la
baza intervenţiei raportate de Holahan şi Saegert (1973). Aceşti autori au remodelat
interiorul unui salon dintr-un spital pihiatric: au rearanjat paturile, au schimbat în
partemobilierul şi dispunerea acestuia, au revopsit pereţii şi uşile folosin orange, galben,
bleu. Psihologii au creat multiple posibilităţi de partcipresocială, de la un rad ridicat de
intimitate, la un grad înalt de prezenţă publică: au nconjurat paturile cu paravane, dar au
stbilit teritorii potrivte pentru interacţiunea diadică (câte două fotolii confortabile aşezate
în colţuri) precum şi teritorii pentru interacţiunea grupului (în camera de zii au rearanjat
canapelele, scaunele, măsuţele). În felul acesta, s-a amplificat socializarea pacienilor şi s-
au inhibat comportamentele or pasive. O urmare directă a constituit-o faptul că bolnavii
au început să nutească attudini pozitive faţă de personalul medical şi faţă de spital. Se
cuvine remarcat că genul de intervenţie pe care l-am descris fusese aplicat şi de alţi
psihologi mai înainte. Sommer şi Ross (1958, apud Sommer, 1969)au obţinut o sporire
considerabilă a interacţiunilor între bătrânii interbnaţi într-o instituţie de îngrijire prin
simpla rearanjare a mobilierului din camera de zi. E drept însă că în cadrul unor astfel de
demersuri nu se acţionează numai asupra teritorialităţii, dar şi asupra distanţelor
interpersonale,deci a spaţiului personal.

Teritorialitatea serveşte la reglarea intimităţii. Individul se poate retrage în

teritoriul primar şi poate rămîne singur. În felul acesta el “închide” lumea exterioară
pentru el şi reglează interacţiunile cu ea.
O a treia funcţie a teritorialităţii la oameni prezintă analogii cu protejarea
teritoriului în lumea animală. Oamenii par să aibă un avantaj limpede al “terenului
propriu”: ei au performanţe mai bune cînd se află pe teritoriu care le aparţine. În fotbal,
avem de-a face cu o “surpriză” atunci cînd se întîmplă să cîştige echipa-oaspete. Desigur,
familiaritatea cu teritoriul propriu joacă un rol însemnat în cadrul acestui fenomen.
Cei ce studiză comportamentul animal au observat că atunci cînd animalele luptă
pentru teritoriu, cel mai adesea cel care pierde este invadatorul. Ofiţerii de carieră ştiu că
soldaţii luptă cu mult mai multă tragere de inimă “acasă” decît într-un teritoriu străin.
Cînd se află pe propriul teritoriu, indivizii se simt mai bine şi acţionează cu mai multă
autoritate. Martindale (1971) a efectuat un experiment în care subiecţilor li se cerea să
discute cazul unui criminal ce urma a fi executat. Subiecţii erau cu toţii studenţi,
convorbirile aveau loc în diade şi se desfăşurau în camera de cămin a unuia din membrii
diadei. Autorul a putut nota faptul că cel ce locuia în camera în care se purta discuţia
vorbea mai mult şi aducea mai multe argumente.

Stabilirea şi protejarea teritoriului

Cum procedăm atunci când, aşezându-ne pe o bancă în parc (în mod normal, pe o
astfelde bancă pot sta comod patru persoane), nu vrem să fim deranjaţi de o altă prezenţă?
Dar dacă este duminică după-amiază, a ieşit multălume la plimbare, şi ne dăm seama că
nu avem, oricum, nici o şansă să rămânem singuri pe bancă? Cum ne vom aşeza în cazul
acesta? Robert Sommer (1967) a fost frapat de locurile pe care le alegeau studenţii la
mesele cu şase locuri (trei pe o parte, trei pe cealaltă) din sala de lectură a unei biblioteci:
în general, se aşazau pe cel din margine. Sommer a vorbit de “spaţii sociofuge”. Tudenţii
ăîşi imaginau că este mai politicos să optezi pentru locul din margine, pentru că numai
aşa dai de înţeles altuia că este binevenit. Caracterul sociofug denotă evitarea şi retrgerea
din faţa celorlalţi. Dimpotrivă, ocuparea locului central (posesiune ofensivă numeşte
psihologul american această strategie) îi avertizează pe ceilalţi cătrebuie să-şi caute loc l
alte mese. Dacă ne aşezăm pe mijlocul băncii din parc, este puţin probabil că se va găsi
cineva care să aleagă aceeaşi bancăatâta vreme cât alte bănci sunt libere.
O modalitate simplă de a studia aceste patternuri de comportament constă în a
înmâna subiecţilor schiţe ale sălii de lectură a biliotecii în care sunt figurate locurile la
mese şi a le cere să precizeze poziţia care le-ar asigura intimitatea – poziţia în care îi pot
ocoli eficient pe ceilalţi (Sommer şi bcker, 1969). La o astfel de întrebare, subiecţii
răspund că ar alege locuri aproape de perete, în fundul sălii şţi cu spatele la uşă. Dacă însă
trebuie să explice cum şi-ar apăra cel mai bine locul, ei exprimă alte opţiuni: se decid
pentru locuri în mijlocul mesei, de obicei cu faţa la uşă. Nu mai puţin, locurile la mesele
ce au o latură lipită de perete sunt considerate uşor de apărat.
Un teritoriu este dificil de protejat dacă nu este delimitat. Coportamentul teritorial
se referă nu numai la protejarea teritoriului şi respingerea instruşilor, dar şi la trasarea lui.
Încă hediger (1950) a observat că animalele marchează teritoriile pe care le revendică.
Pentru ca ceilalţi să recunoască ocuparea unui spaţiu de către un individ, este ncesar
înainte de toate ca acest spaţiu să aibă graniţe sesizabile. Unele animale, precum cerbul,
îşi trasează hotarele teritoriului zgîriind coaja copacilor. Cîinele domestic urinează în
jurul teritoriului pe care-l revendică. Oamenii înalţă garduri pentru a delimita teritoriile
care le aparţin în exclusivitate.
Sommer şi Becker (1979) şi Becker (1973) au cercetat marcarea teritoriilor de
către indivizii umani. Marcatorii sunt “semne ce comunică altora din aceeaşi specie
posesia sau ocuprea legitimă a unui anumit teritoriu” (Becker, 1973, p. 440). Prin
intermediul marcatorilor,indivizii încearcă să protejeze teritorii secundare sau chiar
teritorii publice.Sommer şi Becker plasau diverse obiecte pe anumite locuri în sala de
lectură a unei biblioteci şi măsurau eficienţa acestora în întârzierea ocupării locului. Ei au
constatat că în condiţii de densitate redusă, orice obiect poate preveni invazia celorlalţi –
inclusiv revistele ori căţile luate din rafturile din sala de lectură. Odată cu creşterea
numărului de cititori prezenţi, rolul acesta nu-l mai puteau îndeplini decât obiectele
personale ale celui ce-şi rezerva locul: jacheta, puloverul ori servieta.
Fără îndoială, utilizarea marcatorilor teritoriali este apropiată de comunicarea
non-verbală. De altminteri, Sommer (1966) a susţinut că protejarea teritoriului în
societatea umană nu se realizează prin luptafizică decât rareori – ea are la bază, în mod
frecvent, simboluri ca gardurile, hotarele trasateîn orice fel, inscripţii cu numele
propietarului, etc. Beker (1973) şi-a pus întrebări cu privire la semnificaţia marcatorilor
pentru potenţialii invadatori (aspectul “fenomenologic” rămăsese neexplorat în articolul
publicat de Sommer şi becker în 1969, articol în care autorii se concentraseră exclusiv pe
răspunsurile comportamentale). El a obsrvat că studenţii care se aşezau pe locurile libere
la mesele marcate rămâneau mai puţin timp în bibliotecă decât cei ce se aşezau la mesele
libere. Prezenţa marcatorilor, ca şi prezenţa altei persoane la masă scurtează timpul
petrecut de subiect în încăpere. “Această cercetare, scrie psihologul american, sugerează
că prezenţa generalizată a altor persoane nefamiliare sau a unor înlocuitori ai persoanelor
(obiecte-marcatori, n.n.) produce sentimente vagi de incomfort ce se traduc în dornţa de
apărăsi situaţia mai repede decâtîn alte condiţii” (Becker, 1973, p. 443). Indivizii
interpretează marcatorii ca reprezentând persoana ce revendică spaţiul. Eficienşţa
marcatorilor rezidă tocmai în această funcţie de reprezentare: potenţalii invadatori
păstrează o distanţă personală în raport cu marcatorii, ca şi cum cel ce doreşte să rezerve
spaţiul ar fi de față. Marcatorii nu semnifică o revendicare a teritoriului, ci semnifică o
prezenţă socială.
Adesea, lăsând obiecte ca semn că ocupăm temporar un loc, ne bazăm pe cei din
jur că vor întări funcţia acestor obiecte, confirmând în faţa eventualilor invadatori
revendicările noastre cu privire la teritoriul respectiv. Sommer şi becker (1969) au
observat că cei care, în condiţii de densitate ridicată, ar fi vrut să se aşeze pe locurile
marcate, puneau întrebăi vecinilor – deci, studenţlor care stăteau deja la masa cu locul
marcat. Cercetărorii au descoperit că vecinul nu susţinea pretenţiile celui ce marcase locul
decât anumită perioadă după dispriţia acestuai. Macatorii par să fie eficienţi în protejarea
teritoriului un timp limitat. Iar vecinul este cel mai în măsură să aprecieze expirarea
timpului de validitate.
 În general, marcatorii utilizaţi pentru a defini şi a proteja teritoriul sunt vizibili şi
recunoscuţi de toată lumea. Există studii care atestă faptul că indivizii încearcă să
protejeze prin intermediul marcatorilor. Sommer şi Becker (1969) au examinat eficienţa
diferiţilor marcatori în protejarea teritoriului. Pe un scaun dintr-o sală de lectură relativ
aglomerată a unei biblioteci, experimentatorii au plasat marcatori şi au observat reacţiile
celor ce aveau intenţia să ocupe scaunul. Rezultatele au indicat că eficienţa marcatorilor
depinde de numărul lor şi de caracterul lor personal. De pildă, atunci cînd pe scaun au
fost lăsate o haină şi un caiet, nimeni nu a îndrăznit să se aşaze. Haina singură este un
marcator eficient, deşi se produc acte de invazie. Cînd s-au folosit ca marcatori reviste
din rafturile bibliotecii, scaunul a fost ocupat de alţi indivizi. Cu privire la marcarea
teritoriilor secundare, un bun exemplu îl reprezintă situaţia din tramvai în care cineva îşi
lasă geanta pe un scaun pînă îşi cumpărără bilet.
Totuşi, adeseori teritoriul pe care-l revendică un individ este invadat de altul.
Animalele adoptă lupta deschisă pentru a-şi apăra teritoriul. Şi oamenii fac acelaşi lucru
cînd este vorba de teritoriul primar. Numai rareori indivizii intră în conflict pentru a
proteja un teritoriu secundar sau public.

2. Spaţiul personal
Conceptul de teritorialitate presupune comportamente centrate pe un teritoriu fix.
Există însă şi un alt tip de comportament teritorial, legat de un teritoriu mobil.
Existenţa acestui teritoriu mobil a fost mai întîi semnalată în studiile asupra
comportamentului animal. Hediger (1950) a arătat că animalele au tendinţa de a păstra o
anume distanţă între ele atunci cînd interacţionează. Aceste distanţe rămîn constante
înăuntrul speciilor; ele nu variază foate mult în funcţie de context. Animalele se retrag
sau reacţionează agresiv de îndată ce spaţiul invizibil din jurul lor este invadat. Hediger a
numit această distanţă distanţă personală.
Hall (1959), un antropolog, a fost fascinat de felul în care animalele utilizează
spaţiul şi s-a întrebat în ce măsură aceste patternuri de comportament se regăsesc la om.
El a propus termenul de proxemică pentru a desemna studiul folosirii spaţiului de către
om. De asemenea, el a folosit termenul de spaţiu personal pentru spaţiul din imediata
apropire a persoanei. Potrvit lui Hall, spaţiul personal ia forma unei sfere, iar individul
nutreşte sentimente de propietate pentru această sferă mobilă în care se include.
Antroplogul american a realizat cercetări intreculturale şi a constatat că în orice cultură
există norme privind distanţa pe care indivizii trebuie să o păstreze între ei atunci cînd
interacţionează. Mărimea acestor distanţe de interacţiune este determinată de cultură şi de
natura interacţiunii. Pentru el, individul uman este o fiinţă înconjurată de cîmpuri care se
contractă şi se dilată, iar fluctuaţia acestor cîmpuri oferă informaţii preţioase despre
persoană şi despre interacţiune.
Hall (1966) a identificat patru tipuri de distanţă ce caracterizează interacţiunile
indivizilor din societăţile vestice:
1. Distanţa intimă – caracterizează interacţiunile dintre îndrăgostiţi, soţi, mamă şi
copil, etc. Ea presupune contactul fizic sau interacţiuni de felul comunicării în şoaptă.
2. Distanţa personală – apare în interacţiunile dintre prieteni, soţ şi soţie, etc.
Distanţa personală înseamnă în general o lungime de braţ şi constituie distanţa obişnuită
în interacţiunile cotidiene dintre prieteni şi cunoştinţe care discută chestiuni de interes
personal dar nu se angajează în contacte fizice.
3. Distanţa socială – aceasta este utilizată atît în interacţiunile cu cei pe care-i
cunoaştem superficial, cît şi în interacţiunile formale – de pildă, atunci cînd ne adresăm
unui funcţionar sau unui vînzător.
4. Distanţa publică – caracterizează interacţiunile deosebit de formale. Ea
presupune o distanţă fizică de 3-8 metri. Este distanţa pe care o păstrăm faţă de
personajele foarte importante, înzestrate cu putere sau devenite celebre.
Little (1965) a căutat să testeze în laborator observaţiile lui Hall. El a cerut
subiecţilor să joace rolul unui prieten, al unei cunoştinţe sau al unui străin şi să
interacţioneze de pe aceste poziţii cu un complice al experimentatorului într-un birou, pe
un hol sau în stradă. Astfel, Little a constatat că subiecţii se plasau la diferite distanţe în
raport cu complicele, în funcţie de presupusa lor relaţie cu el. Aceste distanţe au
corespuns destul de exact cu cele descrise de Hall. Studiul lui Little a demonstrat că
oamenii au norme precise pentru reglarea distanţelor de interacţiune.
 Alte două descoperiri au completat cunoştinţele noastre despre spaţiul personal.
Potrivit lui Horwitz, Duff şi Stratton (1964), spaţiul personal nu are o formă perfect
circulară: el este mai mare în faţa individului, şi mai redus în spate şi pe părţi. Pe de altă
parte, un studiu al lui Knowles (1973) a evidenţiat faptul că grupurile, ca şi indivizii, au
spaţii personale. Knowles a plasat grupuri de două sau patru persoane în centrul sălii de
aşteptare a unui aeroport şi a constatat că rareori existau “invadatori” care treceau prin
grup; cei mai mulţi trecători ocoleau grupul. Cu cît grupul era mai mare, cu atît era mai
puţin probabil ca spaţiul său să fie violat.

2. 1. Dezvoltarea spaţiului personal

Comportamentele spaţiale pe care le-am descris nu sunt înnăscute, ci învăţate.
Există cercetări care atestă că numai la vîrsta de patru sau cinci ani copii încep să arate
comportamente spaţiale consistente. La 12-13 ani normele spaţiale ale preadolescentului
sunt foarte asemănătoare cu cele ale adultului.
Un aspect interesant al comportamentului spaţial îl constituie relaţia dintre copii şi
adulţi. În mod firesc, indivizii respectă drepturile spaţiale ale celorlalţi, ferindu-se să le
violeze spaţiul personal. Totuşi, Fry şi Willis (1971) au arătat că adulţii acţionează ca şi
cum copiii n-ar avea dreptul la spaţiu personal; pe de altă parte, ei nu reacţionează atunci
cînd copiii le violează spaţiul personal. Cei doi autori au instruit nişte copii de 5, 8 şi 10
ani să se aşeze cît de aporape pot de adulţii care aşteptau în holul unui cinemtograf, fără
însă să-i atingă. Adulţii au reacţionat cu zîmbete şi mîngîieri pe creştet la invazia spaţiului
lor personal de către copiii de cinci ani. Apropierea copiilor de opt ani nu provoca nici o
reacţie deosebită, dar faţă de cei de zece ani adulţii se comportau de parcă le-ar fi stat
prea aproape un alt adult: dădeau semne că se simt deranjaţi şi făceau un pas înapoi. Ca
atare, adulţii tolerează sau chiar agreează invadarea spaţiului lor personal de către copiii
mici, dar resimt ca pe o violare a spaţiului personal apropierea copiilor mai mari.

2. 2. Factori care afectează spaţiul personal

Spaţiul personal depinde de sexul persoanei. Cercetările au relevat că femeile au, în
general, un spaţiu personal mai redus decît acela al bărbaţilor. Indivizii de sex opus
menţin o distanţă personală mai mare între ei decît indivizii aparţinînd aceluiaşi grup
sexual. O explicaţie posibilă pentru acest fenomen ar putea face apel la tabu-urile privind
homosexualitatea. Copiii sunt adesea pedepsiţi de părinţii lor dacă ating sau mîngîie un
copil de acelaşi sex. Pe de altă parte, ei află că preferinţele heterosexuale sunt acceptate.
De aceea, comportamentul sexual al copiilor ar putea rezulta din normele asupra
comportamentului sexual permis. Un argument suplimentar în această privinţă îl
constituie faptul că normele ce reglează spaţiul personal se dezvoltă la vîrsta pubertăţii.
Fischer şi Byrne (1975) au mai stabilit o diferenţă între comportamentul spaţial al
femeilor şi cel al bărbaţilor: bărbaţii răspund mai negativ la invaziile frontale ale spaţiului
lor, în vreme ce femeile reacţionează mai negativ la invaziile laterale. Fischer şi Byrne au
făcut predicţia că bărbaţii vor fi mai preocupaţi să-şi apere spaţiul frontal, în vreme ce
femeile îşi vor apăra mai curînd spaţiul lateral. Pentru a testa această ipteză, cei doi
psihoogi au observat comportamentul studenţilor şi studentelor într-o bibliotecă. Ei au
constatat că studenţii îşi puneau lucrurile în faţa lor, încercînd astfel să-i împiedice pe alţii
să se aşeze de cealaltă parte a mesei, în vreme ce studentele le puneau pe scaunul de lîngă
ele, reducînd posibilitatea unui invazii din acea direcţie.
Cultura reprezintă un factor important al spaţiului personal. Locuitorii Americii
latine, francezii şi arabii interacţionează la distanţe mai mici decît o fac cei din Statele
Unite, englezii sau suedezii. Willis (1966) a arătat că indivizii interacţionează la distanţe
mai mici cu cei aparţinînd aceleiaşi culturi decît cu cei dintr-o cultură străină.
Şi caracteristicile personale afectează mărimea spaţiului personal. S-a arătat, de
pildă, că indivizii consideraţi a fi violenţi au spaţii personale de trei ori mai mari. Sommer
(1959) a descoperit că persoanele schizofrene stau fie foarte aproape, fie foarte departe de
o altă persoană, în vreme ce indivizii normali aleg distanţe intremediare.
În sfîrşit, tipul relaţiei îşi pune amprenta asupra spaţiului personal. Proximitatea
determină atracţia, dar la rîndul ei este determinată de aceasta. Cu cît membrii grupului se
simpatizează mai mult unul pe altul, cu atît distanţele interpersonale dintre ei sunt mai
mici. Rosenfeld (1965) a realizat un experiment în care a cerut subiecţilor să încerce să se
facă simpatizaţi de un complice sau, dimpotrivă să facă în aşa fel încît acţiunile lor să fie
dezaprobate de aceştia. Complicele stătea aşezat într-o încăpere relativ goală; subiectul
primea un scaun şi era îndemnat să-şi plaseze scaunul în ce poziţie doreşte. Autorul a
putut nota că subiecţii care încercau să se facă acceptaţi de către complice se aşezau mai
aproape de acesta decît ceilalţi.
Mehrabian (1968) a folosit două metode pentru a demonstra că indivizii comunică
sentimentele de simpatie prin intermediul distanţei interpersonale. Într-unul din studii, el
a arătat subiecţilor fotografii cu diade ce interacţionau la diferite distanţe şi a cerut
subiecţilor să aprecieze în ce măsură membrii diadei se simpatizează unul pe celălalt. Cu
cît distanţa care separă personajele din fotografie era mai mică, cu atît subiecţii au inferat
relaţii mai apropiate între ele.
Într-un alt tip de studiu, Mehrabian le-a cerut subiecţilor să joace rolul cuiva care
simpatizează sau antipatizează o altă persoană. Ei trebuiau să se poziţioneze la distanţe
comfortabile, în funcţie de rolul pe care-l jucau. Subiecţii se plasau cu atît mai aproape de
cealaltă persoană cu cît trebuiau să arate celuilalt mai multă simpatie. Potrivit unei
cercetări a lui Heshka şi Nelson (1972), femeile sunt mai înclinate decît bărbaţii să
comunice atracţia prin variaţii în distanţa interpersonală.

2. 3. Reacţii la invadarea spaţiului personal

Există foarte multe studii care atestă că oamenii au spaţii personale clar definite,
deşi mărimea acestor spaţii depinde de un număr de variabile. Indivizii evită, pe cît
posibil, să invadeze spaţiul personal al altora. Totuşi, în viaţa cotidiană apar multe
împrejurări în care se produc astfel de violări. Cum reacţionează indivizii în aceste situaţii
şi ce efecte au astfel de intruziuni?
Una din reacţiile obişnuite la violarea spaţiului personal este stresul. Subiecţii
raporteză că nu se simt în largul lor şi că au o senzaţie de incomfort. Astfel de sentimente
sunt însoţite de excitare fiziologică. McBride, King şi James (1965) au pus în evidenţă
creşterea conductibilităţii electrice a pielii în cazul subiecţilor care resimt violarea
spaţiului personal. Acest răspuns fiziologic al subiecţilor este mai accentuat cînd
invadarea spaţiului personal se produce frontal.
Într-un studiu foarte elegant, dar mult criticat pentru încălcarea reglementărlor de
etică a cercetării, Middlemist şi colegii săi (1976) au studiat maniera în care violarea
spaţiului personal influenţează urinarea subiecţilor bărbaţi în toaletele publice.
Cercetătorii aşezau complici la diferite distanţe de subiecţii care urinau. Ei foloseau un fel
de periscop, cu ajutorul căruia puteau examina comportamentul subiectului. Asfel, au
constatat că la bărbaţii care aveau un complice foarte aproape, jetul urinar era întîrziat.
Cercetarea aceasta bizară, care încalcă în mod grosolan dreptul la intimitate al subiecţilor,
se justifică prin faptul că jetul urinar întîrziat este recunoscut ca una din cele mai bune
măsuri ale excitării fiziologice ce însoţeşte stressul. Astfel, această procedură simplă,
chiar dacă neobişnuită, furnizează o dovadă peremptorie pentru ideea că invadarea
spaţiului personal amplifică excitarea fiziologică.
De asemenea, indivizii reacţionează la violarea spaţiului lor personal retrăgîndu-
se, mişcîndu-se pentru a restabili distanţa pe care o consideră potrivită sau părăsind
situaţia. Sunt celebre experimentele lui Sommer în care se observă astfel de gesturi ale
subiecţilor. Sommer a instruit complici de sex feminin să se aşeze, în bibliotecă, la masa
ocupată de o studentă. Complicele se aşeza 1. pe scaunul de lîngă studentă şi îl trăgea mai
aproape de aceasta; 2. pe acelaşi scaun fără să-l mişte; 3. faţă în faţă cu studenta; 4. pe un
sacun în spatele acesteia. S-a folosit un grup de control, alcătuit din subiecţi al căror
spaţiu personal nu era invadat. Autorul a constatat că în prima condiţie 70% din subiecţi
părăseau masa după 30 de minute – în grupul de control, numai 10% din subiecţi făceau
lucrul acesta. Sommer a remarcat că subiecţii încercau să-şi apere teritoriul înainte de a
pleca – îşi mutau scaunul, îşi schimbau poziţia, ridicau bariere între ei şi invadatori.
Psihologul american a notat, de asemenea, că din cei 149 de subiecţi “agresaţi” astfel,
numai trei au protestat verbal, cerînd complicelui să păstreze distanţa cuvenită.

3. Densitatea
În anul 1650, populaţia globului era de 500.000.000 de oameni. La 1850 a atins
un miliard – a fost nevoie, deci, 200 de ani să se dubleze. În 1930 a atins 2 miliarde,
dublîndu-se în 80 de ani. Este foarte probabil că de la peste cinci miliarde, cît numărără în
prezent, se va dubla în mai puţin de 80 de ani. Aceste statistici au îndemnat cercetătorii
din domeniul ştiinţelor sociale să se ocupe de efectele densităţii asupra comportamentului
uman. Densitatea este o măsură spaţială simplă, care se referă la numărul de metri pătraţi
disponibili pentru o persoană. Datele demografice arată o creştere rapidă a densităţii în
ultimele decenii: astăzi, există mult mai puţin spaţiu disponibil pentru fiecare persoană
decît acum 50 de ani sau decît acum 10 ani.
 3. 1. Studiile pe animale
Rezultatele cîtorva studii asupra comportamentului animal au grăbit studierea
efectelor densităţii la om. Se ştie de pildă că lemingii, nişte animale mici care trăiesc în
munţii Scandinaviei, se aruncă uneori în masă în mare. Mii de animale mor în această
sinucidere colectivă care pare să se datoreze stresului produs de densitatea prea mare.
Christian, Flyger şi Davis (1960) au studiat comportamentul căprioarelor sika pe
insula James din golful Chesapeake, o insulă care avea o suprafaţă de numai 280 de
pogoane. Un mic grup de căprioare fuseseră aduse în 1916 pe insulă, unde aveau hrană
din belşug şi unde nu exista nici un duşman natural serios al lor. Populaţia de căprioare a
crescut rapid, încît în 1955 număra peste 300 de exemplare. Christian şi colegii săi au
ucis cinci căprioare şi, după o examinare atentă a tuturor organelor, au conchis că erau
perfect sănătoase. Totuşi, în primele trei luni ale anului 1958 au murit mai bine de
jumătate din căprioarele de pe insulă (161); animalele au continuat să moară în anul 1959,
pînă ce populaţia s-a stabilizat la 80. Privarea de hrană nu putea constitui o explicaţie,
întrucît exista hrană pentru cel puţin 500 de căprioare. Nu apăuseră animale de pradă pe
insulă şi nu fusese depistată nici o epidemie. Căprioarele moarte se aflau într-o condiţie
fizică excelentă, nu erau bolnave ori subnutrite. Cercetătorii au procedat la un examen
histologic al animalelor moarte şi au constatat că glandele adrenale erau mai mari şi
cîntăreau mai mult decît cele ale căprioarelor examinate în 1955. Întrucît aceste glande
sunt foarte active în periodele de stress, cercetătorii au tras concluzia că animalele s-au
aflat sub influenţa unei surse de stress în a doua jumătate a deceniului al 6-lea. Ei au
identificat această sursă ca fiind densitatea crescută a căprioarelor pe insulă: densitatea a
făcut ca glandele adrenale să funcţioneze foarte intens o lungă perioadă de timp.
Calhoun (1962) a realizat un alt studiu foarte cunoscut asupra efectelor densităţii
în lumea animală. El a plasat cinci perechi de şoareci într-o încăpere restrînsă ca suprafaţă
şi le-a oferit hrană şi apă. Calhoun a calculat că cele cinci femele ar fi putut să dea naştere
la 50.000 de pui în intervalul în care au fost studiate – 28 de luni. Totuşi, populaţia de
şoareci s-a stabilizat foarte repede la 150 de indivizi şi a rămas aproape de această cifră
de-a lungul întregului experiment. Cînd pragul de 150 era depăşit, apărea agresivitatea, ca
şi neglijenţa părinţilor faţă de progenituri.
 Intrigat de această descoperire, cercetătorul a decis să continue. El a construit
cuşti în care 40-50 de şoreci se simţeau în largul lor, dar în care avea grijă să se găsească
întotdeauna 80 de şoareci. Animalele aveau hrană şi apă suficiente; dispuneau, de
asemenea, de materiale pentru construirea cuibului. Totuşi, Calhoun a constatat
distorsiuni importante în toate sferele comportamentale, distorsiuni cauzate de densitatea
prea mare. Şoarecii renunţau să-şi termine cuibul. Masculii manifestau comportamente
homosexuale. Puii erau abandonaţi, iar agresiunea atingea cote foarte înalte. Mortalitatea
era foarte mare în rîndul femelelor, care aveau complicaţii de sarcină şi tumori ale
organelor sexuale şi ale glandelor mamare. Calhoun a presupus că astfel de fenomene
apar la foarte multe specii în cazul în care densitatea creşte peste limite normale.

3. 2. Cercetări demografice asupra densităţii

Primele cercetări asupra efectului densităţii la oameni nu au conturat un tablou
foarte limpede. Au existat, pe de o parte, studii care au pus în evidenţă o corelaţie între
densitate şi măsuri ale patologiei, ca rata deceselor infantile, tuberculoză, boala mentală,
delicvenţă juvenilă. Pe de altă parte, unele studii nu găseau decît o relaţie slabă între
densitate şi patologie. De exemplu, în 1963 Hong Kong-ul avea o densitate de aproape
cinci ori mai mare decît a New York-ului, dar rata mortalităţii era de două ori mai mică,
spitalizarea pentru maladii mentale de 10 ori mai redusă, rata criminalităţii de 6 ori mai
redusă, etc.
În încercarea de a da un sens acestor date demografice, Galle, Gove şi McPherson
(1972) au făcut distincţia între densitatea externă (numărul de locuitori pe km 2) şi
densitatea internă (numărul de persoane dintr-o locuinţă). Aceşti autori au cercetat datele
demografice ale oraşului Chicago şi au cosntatat că densitatea internă corela cu
delicvenţa juvenilă şi mortalitea, dar că densitatea exernă nu se afla în legătură cu aceste
variabile.
Deşi aceste rezultate sugerează o relaţie între densitate şi comportamentul uman,
ele sunt corelaţionale şi nu disting între cauză şi efect. În general, ariile cu densitate mare
sunt locuite de grupuri cu status socio-economic inferior, cu un nivel scăzut de educaţie.
Ca atare, rezultatele expuse ar putea să fie determinate şi de alţi factori pe lîngă densitate.
 3. 3. Studii de laborator asupra densităţii
Studiile de laborator pot distinge în mod precis între cauză şi efect. Ca paradigmă
generală de cercetare, subiecţii au fost plasaţi în încăperi caracterizate de densităţi diferite
şi au fost examinate performanţele lor, precum şi rapoartele lor asupra stării de stres pe
care au resimţit-o.
Din păcate, din nou au apărut discrepanţe între rezultatele diferitelor studii.
Subiecţii lui Evans şi Howard (1973), de pildă, au mărturisit că s-au simţit stresaţi în
condiţii de densitate mare (cameră mică) şi mai puţin stresaţi în condiţii de densitate
redusă (cameră mare). Alte studii au arătat că subiecţii au performanţe mai slabe şi
manifestă mai multă agresivitate în condiţii de densitate mare. Totuşi, Freedman a
realizat în anii ‘70 serie de studii în care se demonstra că densitatea nu are efecte
negative. Freedman, Levy, Buchanan şi Price (1972) au cerut unor subiecţi să realzeze o
sarcină simplă în grupuri de patru în camere foarte mici sau în camere suficient de mari
pentru ca ei să nu resimtă stress. În experimentul acesta, densitatea mare nu a avut efecte
negative. Într-un alt studiu, realizat de Freedman şi Staff (1975), subiecţii nu au raportat
un stress mai mare în condiţii de densitate înaltă decît în condiţii de densitate redusă.
Pentru a pune de acord rezultatele contradictorii, Loo (1973) a relevat confuzii în
însăşi definiţia densităţii. Potrivit acestei autoare, nu este suficient de edificator dacă
declarăm că înţelegem prin densitate spaţiul de care dispune fiecare individ dintr-o
populaţie. De pildă, o densitate de 10 m 2 pe persoană poate însemna 10 indivizi într-o
încăpere de 100m2 sau 100 de indivizi într-o încăpere de 1000m 2. Cele două situaţii nu
sunt deloc identice pentru indivizii implicaţi. Pentru a clarifica noţiunea de densitate, Loo
a identificat două tipuri: densitatea spaţială şi densitatea socială. Cercetările care au avut
în vedere primul tip au comparat comportamentul unor grupuri cu aceeaşi talie în încăperi
diferite. Dimpotrivă, cercetările asupra densităţii sociale au menţinut constantă mărimea
încăperii şi au variat mărimea grupului. Loo a sugerat că discrepanţele între rezultatele
studiilor de laborator asupra densităţii s-ar putea datora ignorării acestei distincţii.

4. Aglomeraţia
 Stokols (1972) s-a arătat şi el preocupat să limpezească neconcordanţele din
cercetările asupra densităţii. El a insistat asupra distincţiei dintre densitate şi aglomeraţie,
care fusese trecută cu vederea de studiile din anii ’50 şi ’60. Pentru Stokols, densitatea
este un concept spaţial, în vreme ce aglomeraţia este unul psihologic. Cel din urmă
desemnează o stare motivaţională care apare prin interacţiunea unor factori spaţiali,
sociali şi personali. Aglomeraţia este o stare psihologică de stress, care poate sau nu să se
afle în legătură cu densitatea.
Pentru a ilustra distincţia, să ne gîndim la un concert rock şi la o bibliotecă. La un
concert de muzică rock, zeci de mii de oameni pot fi îngrămădiţi pe un spaţiu relativ
restrîns. În mod evident, situaţia presupune densitate spaţială şi socială, dar fanii rock nu
resimt neplăcut aglomeraţia. Pe de altă parte, un individ poate să perceapă aglomeraţie
dacă alţi trei stau la masa lui în bibliotecă. Densitatea în bibliotecă este mult mai coborîtă
decît cea de pe stadionul pe care se desfăşoară concertul rock, şi totuşi indivizii din
bibliotecă vor resimţi într-o mai mare măsură aglomeraţia.
Distincţia dintre densitate şi aglomeraţe este deosebit de importantă, întrucît
oamenii par să fie afectaţi mai curînd de aglomeraţie decît de variaţiile în densitate. Din
acest punct de vedere, se poate explica de ce unele studii asupra densităţii au evidenţiat
răspunsuri negative ale indivizilor, în vreme ce altele au ajuns la concluzii opuse. Potrivit
lui Stokols, în unele subiecţii au resimţit aglomeraţia, iar în celelalte nu.

4. 1. Teoriile suprasarcinii
Mulţi psihologi au probat ideea că stimularea îl excită peindivid. Prea multă
activitate, prea mulţi oameni în jur, pot supraîncărca sistemul cognitiv al individlui şi pot
conduce la stress. Stressul cauzat de stimularea excesivă poate fi resimţit ca aglomeraţie.
Altman (1975) a dezvoltat un model al aglomeraţiei bazat pe aceste teorii ale
suprasarcinii. El a pus accentul pe reglarea intimităţii, şi a sugerat că aglomeraţia apare
atunci cînd “mecanismele intimităţii” nu funcţionează eficient şi cînd individul este
obligat să accepte contacte sociale multiple. Aglomeraţia apare atunci cînd intimitatea
obţinută este mai redusă decît cea dorită. Conceptulizarea lui Altman este foarte
intresantă, căci nu leagă aglomeraţia de o măsură spaţială particulară.
 Altman a arătat că numeroşi factori, personali, situaţionali, sociali determină
gradul de intimitate pe care-l doreşte individul la un moment dat. În cazul în care
individul percepe faptul că intimitatea obţinută nu este egală cu cea dorită, va utiliza
comportamente verbale şi nonverbale pentru a ajunge la nivelul rîvnit de intimitate. Dacă
prin aceste comportamente nu va obţine intimitatea dorită, atunci el va deveni stressat şi
va resimţi aglomeraţia.

4. 2. Teoriile controlului
Să ne imaginăm un navigator solitar care şi-a propus să traverseze Atlanticul. El
hotărăşte direcţia pe care o urmează vasul, orele la care ia masa, hotărăşte cînd face plajă
şi cînd citeşte, etc. Este, cu alte cuvinte, stăpîn pe soarta sa. Odată debarcat, navigatorul
nostru pierde bună parte din controlul pe care îl exercita asupra evenimentelor din viaţa
sa. Acum, tot ceea ce face depinde de alţii şi de tot felul de instituţii.
În anii ’70 s-au dezvoltat cercetările asupra efectelor exercitării controlului de
către individ. Martin Seligman a făcut experimente pe animale şi a ajuns la concluzia că
lipsa controlului afectează profund comportamntul. Cîinii din experimentele sale sunt
expuşi la şocuri electrice dureroase, pe care nu le pot evita, oricîte eforturi ar face. În a
doua parte a studiului, li se oferă posibilitatea să scape de şocuri, dar ei nu mai încearcă
aceasta; pur şi simplu îndură pasivi şocurile electrice. Seligman a numit această stare
“self-learned helplessness” (auto-învăţarea neajutorării), pentru că animalele învaţă că nu
există nici o relaţie între ceea ce fac şi ceea ce li se întîmplă; ca atare, ele nu mai răspund
în nici un fel.
Starea de neajutorare învăţată a fost indusă în mod experimental şi oamenilor,
folosindu-se stimuli neplăcuţi şi pe care subiecţii îi cred de neocolit – şocuri electrice sau
zgomote puternice. Experienţa incontrolabiliţii îi face pe subiecţi să renunţe să răspundă
şi să adopte o stare de pasivitate foarte apropiată de depresie.
Rodin şi Baum (1978) au aplicat ideea de pierdere a controlului la aglomeraţie. Ei
au sugerat că anumite situaţii cu densitate înaltă îi fac pe indivizi să piardă controlul asura
interacţiunii sociale. În aceste condiţii, indivizii sunt obligaţi să interacţioneze unul cu
altul şi nu au mijloace de a regla interacţiunile. Potrivit acestor autori, pierderea
controlului conduce atît la resimţirea aglomerării, cît şi la sentimente de neajutorare.
Densitatea înaltă care nu presupune pierderea controlului nu generează starea de
aglomeraţie.
Există mai multe demonstraţii experimentale ale ideii că aglomeraţia este cauzată
de pierderea controlului. Sherrod (1974), de pildă, a cerut unor grupuri de opt subiecţi să
realizeze o sarcină în condiţii de densitate înaltă (încăpere mică) sau în condiţii de
densitate redusă (încăpere mare). Unii subiecţi au fost făcuţi să creadă că pot controla
densitatea: li s-a spus că pot părăsi încăperea şi pot lucra singuri într-o altă sală, deşi
experimentul impunea ca ei să rămînă în încăperea în care se aflau împreună cu alţii.
Această manipulare simplă a controlului a făcut ca subiecţii din încăperile cu densitate
mare să resimtă mai puţin aglomeraţia. Într-un alt studiu, cu o manipulare deosebit de
elegantă, Rodin, Solomon şi Metcalf (1977) au studiat aglomeraţia în ascensor. Patru
complici ai experimentatorilor aşteptau la ascensorul bibliotecii Univeristăţii Yale pînă
venea o a cincea persoană, subiectul naiv. Ei intrau odată cu subiectul în ascensor. Într-
una din condiţii, complicii se aşezau în aşa fel, încît subiectul se găsea departe de tabloul
de comandă al ascensorului. În altă condiţie, subiectul avea posibilitatea să apese pe
butoane cînd dorea. Cînd ascensorul ajugea la etajul de destinaţie al subiectului, unul din
complici, recomandîndu-se ca student la arhitectură, îl ruga pe subiect să completeze un
chestionar. Rezultatele chestionarului au arătat că subiecţii din a doua condiţie nu au
resimţit starea de aglomeraţie; în plus, ei au estimat o suprafaţă mai mare a ascensorului
decît subiecţii din prima condiţie. Aşadar, percepţia controlului influenţează experienţa
aglomerării.
Baum şi Valins (1977) au examinat relaţia dintre densitate, control şi
comportamentul uman în căminele studenţeşti. În Statele Unite există două tipuri de
cămine studenţeşti: unele au un coridor lung, cu multe încăperi individuale de o parte şi
de alta şi cu o cameră de zi comună în capăt; celelalte au patru sau cinci încăperi
individuale dispuse în jurul living-ului comun. Locatarii primului tip de cămine declarau
că resimt aglomeraţia. Baum şi Valins au presupus că lucrul acesta se datorează faptului
că în astfel de cămine, spaţiile comune sunt folosite de mai mulţi indivizi. Cu cît numărul
celor ce utilizează toaletele şi camera de zi comune este mai mare, cu atît se vor produce
mai multe interacţiuni sociale nedorite şi cu atît le va fi mai greu locatarilor să controleze
interacţiunile. Chestionaţi de cei doi cercetători, studenţii din căminele avînd coridoare
lungi au raportat într-o măsură mai mare aglomeraţia. Ei şi-au exprimat credinţa că
încercarea de a schimba ceva în cămin este inutilă. În comparaţie cu studenţii care locuiau
în cămine cu apartamente (cîteva camere dispuse în jurul unei sufragerii), ei nu au căutat
să afle informaţii suplimentare despre un experiment la care au participat – pe scurt,
păreau afectaţi de auto-învăţarea neajutorării.

4. 3. Teoriile atribuirii
Deşi teoriile suprasarcinii şi cele ale controlului ne ajută să identificăm unii din
factorii care produc aglomeraţia, rămîn încă multe aspecte nelămurite în ceea ce priveşte
experienţa aglomerării. De pildă, atunci cînd indivizii constată că intimitatea de care
dispun este mai redusă decît cea pe care ar dori-o, de ce resimt aglomeraţia şi nu
frustrarea sau reactanţa? Pentru a răspunde acestei întrebări, Stephen Worchel şi
colaboratorii săi au dezvoltat un model atribuţional al aglomeraţiei. Scopul acestei
construcţii teoretice a fost de a preciza în ce condiţii oamenii trăiesc sentimentul de
aglomeraţie şi de a explica unele neconcordanţe din literatura asupra aglomeraţiei.
Una din neconcordanţe este aceea că deşi foarte mulţi cercetători admit că
experienţa aglomeraţiei este stresantă şi produce excitare, nu există nici o dovadă în
sprijinul ideii că densitatea înaltă creează această excitare. Ca atare, pentru a construi o
teorie adecvată asupra aglomeraţiei, trebuie identificaţi factorii care determină excitarea
fiziologică. Worchel şi Teddlie (1976) au sugerat că prima fază a experienţei aglomeraţiei
o constituie violarea spaţiului personal. Aceasta îl face pe individ să se simtă stressat şi
excitat. Violările spaţiului personal pot sau nu să apară în situaţiile de densitate înaltă.
Individul poate să perceapă invadarea spaţiului său pesonal chiar în condiţii de densitate
redusă.
În comparaţie cu densitatea, conceptul de spaţiu personal prezintă două avantaje:
1. Există dovezi empirice suficiente (de exemplu, Middlemist et al., 1976) care
demonstrează că vioarea spaţiului personal produce excitare – manipulările densităţii n-
au reuşit să probeze acest lucru. 2. Accentul pus pe spaţiul personal permite o explicaţie
satisfăcătoare pentru problema diferenţelor dintre sexe din cercetările asupra densităţii.
Mai multe studii au ajuns la concluzia că dacă bărbaţii declară un sentiment de disconfort
şi devin ostili în stuaţiile de densitate înaltă, femeile nu reacţionează la fel. Cercetările
asupra spaţiului personal au arătat că distanţa de interacţiune optimă este mai mică la
femei decît la bărbaţi. Aşadar, distanţele la care femeile se simt bine interacţionînd sunt
mai mici decît distanţele de interacţiune care garantează confortul bărbaţilor. Dacă
acceptăm punctul de vedere al spaţiului personal asupra aglomeraţiei, este limpede că
pentru ca femeile să resimtă violarea spaţiului personal şi aglomeraţia, este nevoie de o
densitate mai mare decît în cazul bărbaţilor.
Totuşi, nu întotdeauna violarea spaţiului personal determină experienţa
aglomeraţiei. De pildă, pe stadion, la un meci de fotbal sau la un concert rock, indivizii
sunt îngrămădiţi unii în alţii, dar nu resimt aglomeraţia. Există situaţii în care ne face
plăcere să aparţinem unei mulţimi, chiar dacă aceasta presupune invadarea spaţiului
nostru personal. Pentru a da seama de aceste observaţii, Worchel a făcut apel la procesul
de atribuire. Schachter şi Singer (1962) au arătat că excitarea îl face pe individ să caute în
mediu un factor care să-l ajute să explice şi să eticheteze această stare. Eticheta specifică
aplicată este determinată adesea de indicii pregnanţi din mediu. Worchel şi Tedllie (1976)
au propus ipoteza că violarea spaţiului personal îl excită pe individ şi îl motivează să
caute în mediu un indice pentru a explica excitarea. Aglomeraţia apare dacă, şi numai
dacă, individul decide că excitarea este cauzată de faptul că alţii sunt prea aproape. Dacă
individul atribuie excitarea altui factor, el nu trăieşte experienţa aglomeraţiei. În cazul
meciului de fotbal, de pildă, spectatorul poate fi excitat de violările repetate ale spaţiului
său personal, dar poate să atribuie excitarea meciului, pe care-l percepe ca foarte
pasionant. Ca atare, el nu resimte aglomeraţia, ci este absorbit de ce se întîmplă pe teren.
Potrivit lui Worchel, după ce individul face o atribuire de aglomeraţie, el îşi
focalizează atenţia pe reducerea acestei stări negative. Un rezultat al acestei redirecţionări
a atenţiei este slaba performanţă în realizarea srcinii. De asemenea, individul poate
deveni ostil faţă de cei din jur pentru că înţelege că din cauza acestora trăieşte starea de
aglomeraţie şi petru că uneori aceştia se opun eforturilor lui de a reduce aglomeraţia.
S-au realizat mai multe testări ale teoriei acesteia. Worchel şi Teddlie (1976) au
manipulat în mod independent densitatea şi spaţiul personal. Grupuri de opt subiecţi
lucrau fie într-o încăpere mare (densitate mică), fie într-o încăpere mică (densitat mare).
În unele grupuri subiecţilor li s-a cerut să stea atît de aproape unul de altul încît spaţiul lor
personal era violat, iar în alte grupuri subiecţii se aşezau departe unul de celălalt. Autorii
au observat că subiecţii erau mai sensibili la violările spaţiului personal decît la densitatea
înaltă. Indiferent de mărimea camerei, ei au resimţit stressul şi aglomeraţia, iar
performanţa lor a avut de suferit atunci cînd spaţiul personal le-a fost violat. Pe de altă
parte, singură densitatea mare nu a produs întotdeauna stress sau deteriorarea
performanţei. Prin urmare, studiul acesta demontrează că aglomeraţia este legată mai
curînd de violarea spaţiului personal decît de simpla manipulare a densităţii.
Într-un experiment al lui Worchel şi Yohai (1979) s-a testat efectul atribuirii
asupra aglomeraţiei. Ipoteza a fost că aglomeraţia n-ar trebui să apară după violarea
spaţiului personal dacă subiecţii atribuie greşit sursa excitării. Grupuri de cinci indivizi
realizau o sarcină într-o cameră. În unele condiţii se producea violarea spaţiului personal,
în altele nu. Înainte ca subiecţii să înceapă îndeplinirea sarcinii, experimentatorii îi
anunţau că intenţionează să cerceteze efectele stimulării subliminale asupra performanţei.
Unii subiecţi au fost informaţi că, în timp ce ei vor lucra, în cameră va fi produs un
zgomot subliminal (care nu putea fi auzit fără aparate speciale). Într-una din condiţii, se
spunea că zgomotul îi va excita pe subiecţi şi le va provoca stress, chiar dacă nu-l pot
auzi (condiţia stress); în altă condiţie, subiecţii erau informaţi că zgomotul va avea un
efect calmant şi relaxant asupra lor (condiţia relaxare). Grupului de control nu i s-a spus
nimic cu privire la efectele zgomotului. De fapt, experimentatorii nu au produs nici un fel
de zgomot subliminal în cameră. După ce subiecţii terminau sarcina, erau rugaţi să
completeze un chestionar.
Autorii au făcut predicţia că explicţia bazată pe excitare va reduce sentimentul de
aglomeraţie la subiecţii al căror spaţiu personal a fost violat. Aceşti subiecţi pot să pună
excitarea lor pe seama zgomotului subliminal. Întrucît nu vor explica propria stare de
excitare prin faptul că ceilalţi stau prea aproape de ei, nu vor resimţi aglomeraţia. În
condiţia relaxare, subiecţii se vor simţi excitaţi, în ciuda faptului că li s-a spus că
zgomotul îi va calma. Ca atare, sugerarea relaxării nu va anula sentimentul de
aglomeraţie pentru subiecţii al căror spaţiu personal a fost violat. Manipulările cu
zgomotul subliminal nu vor avea efect asupra subiecţilor al căror spaţiu personal nu a fost
violat: ei nu trebuie să explice o stare de excitare. Mai trebuie adăugat că subiecţii din
condiţia excitare au avut o performanţă mai bună în sarcină şi s-au simţit într-o mai mare
măsură atraşi de ceilalţi membri ai grupului lor.
*

Concluziile cercetărilor atestă că densitatea înaltă prin ea însăşi nu este neplăcută

sau nesănătoasă. Totuşi, cînd ea este asociată cu factori ca stimularea în exces, pierderea
controlului sau violarea spaţiului personal, apare sentimentul de aglomeraţie. Aglomeraţia
este o stare neplăcută care afectează negativ performanţa în sarcină, relaţiile
interpersonale şi sănătatea.
Pentru psihologii cu interese aplicative, distincţia dintre densitate şi aglomeraţie
poate oferi motive de optimism. Populaţia platenei creşte foarte repede şi odată cu ea
densitatea. Totuşi, acesta nu înseamnă că aglomeraţia creşte în aceeaşi proporţie. Dacă
putem structura mediul astfel încît indivizii să dispună de spaţii în care să se poată bucura
de intimitate sau să simtă că au control asupra evenimentelor din viaţa cotidiană, atunci
putem reduce aglomeraţia şi efectele negative pe care le produce.