Tema şi viziunea despre lume într-un roman al lui

G. Călinescu: Enigma Otiliei

Scriitorul, criticul şi istoricul literar George Călinescu îşi ilustrează concepţiile

estetice privitoare la romanul modern în „Enigma Otiliei”, respingând proustianismul
promovat de Camil Petrescu şi optând pentru romanul realist, obiectiv, balzacian, dar
în care sunt prezente tehnici moderne, întrucât acesta susţinea că „tipul firesc de
roman românesc este deocamdată cel obiectiv”.
Romanul este balzacian şi prin tema moştenirii: competiţia pentru înavuţire
prin intrarea în posesia uni moşteniri cu scopul dobândirii unui statut social, la care se
adaugă şi tema paternităţii, reflectată de titlul iniţial al operei („Părinţii Otiliei”)
întrucât fiecare dintre personaje determină într-o măsură destinul Otiliei, asemenea
unor părinţi, exprimând ideea conform căreia copilul moşteneşte numele, poziţia
socială şi starea materială a părinţilor, trasându-i-se astfel în linii mari
destinul. Destinul multor personaje din roman este schimbat atunci când le dispare
tatăl, cum ar fi Felix care este obligat să vină în capitală pentru a-şi continua studiile
deoarece tutorele lui devenise Costache; Otilia părăseşte casa după moartea tatălui
vitreg Costache, iar Pascalopol îi întrerupsese studiile în străinătate după moartea
tatălui, revenind în ţară pentru a avea grijă de mama sa şi de moşie. De asemenea,
statutul de orfan al lui Felix si al Otiliei evidenţiază lipsa de prestabilire a destinului
lor, ele fiind şi personaje neîncadrate tipologic, Felix atingând maturitatea prin
propriile experienţe, iar Otilia rămânând mereu un caracter enigmatic.
Un prim element de modernitate îl reprezintă faptul că acţiunea se desfăşoară în
mediul citadin, romanul constituind o frescă a burgheziei bucureştene de la începutul
secolului al XX-lea, prezentând aspectele societăţii sub determinare social-economică,
reuşita pe plan social a arivistului Stănică Raţiu după ce a furat banii bătrânului
ilustrând ideea ascensiunii sociale prin mijloace imorale.
Romanul este alcătuit din mai multe planuri narative care urmăresc
destinele personajelor: cel al Otiliei, al formării lui Felix, care înainte de a-şi face o
carieră trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie, al membrilor „clanului”
Tulea, al lui Stănică etc.
Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea (Aglae, o femeie rea, fiind
sora lui moş Costache, cu soţul Simion, bolnav mintal şi cei trei copii: Aurica- tipul
fetei bătrâne - , Titi- retardat - şi Olimpia, căsătorită cu avocatul Stănică Raţiu, un om
fătă scrupule, veşnic căutând să pună mâna pe averea lui moş Costache) pentru
obţinerea averii bătrânului şi înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă
destinul tânărului Felix Sima, absolvent de liceu la Iaşi şi rămas orfan vine în
Bucureşti să trăiască la tutorele său legal, moş Costache şi să studieze medicina,
îndrăgostindu-se de Otilia. Autorul acordă interes şi planurilor secundare pentru
susţinerea imaginii ample a societăţii citadine, pentru prezentarea acesteia într-
un mod cât mai realist.
Efectele în plan moral a obsesiei banului sunt evidenţiate de competiţia pentru
moştenirea lui moş Costache, tipul avarului.Un alt “pretendent” la moştenire este
Stănică, încercând toate metodele pentru a parveni, pretutindeni prezent şi la curent cu
toate amănuntele. Personajul susţine intriga romanului, el fiind cel care va „rezolva”
conflictul averii în deznodământ furând banii de sub salteaua pe care stătea moş
Costache bolnav, provocându-i acestuia moartea, după care o părăseşte pe Olimpia,
destrămând familia Tulea.
Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, aspecte sociale supuse observaţiei şi
criticii romanului realist, sunt înfăţişate şi alte aspecte ale familiei burgheze: relaţia
dintre părinţi şi copil, dintre soţi, căsătoria. Banul perverteşte relaţia dintre
soţi, idee demonstrată de faptul că Stănică se însoară cu Olimpia doar pentru a-şi face
o situaţie materială. În cuplul Aglae – Simion cel din urmă este total neglijat, în final
fiind abandonat într-un ospiciu.
Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului
Pascalopol pentru mâna Otiliei. Felix este gelos pe Pascalopol, întrucât acesta era un
om realizat, elegant şi rafinat care îşi permitea sa satisfacă diversele capricii ale fetei
şi să-i întreţină cochetăriile. Caracterul misterios al Otiliei este realizat prin tehnica
modernă a pluriperspectivismului, fiecare personaj având o imagine diferită a ei (ea
era „fe-fetiţa” lui moş Costache, Aglae o vedea ca pe „o dezmăţată, o stricată”, pentru
Aurica era o rivală, pentru Felix era prima iubire, în Pascalopol trezind instinctul de a
o proteja, în vreme ce Stănică o vedea ca pe o femeie interesantă) şi a
comportamentismului, prin care se realizează caracterizarea indirectă.
Naraţiunea este făcută la persoana a III-a, naratorul fiind obiectiv, relatând
faptele în mod detaşat, perspectiva fiind „dindărăt”. Însă impersonalitatea
naratorului este încălcată de comentariile de specialitate, ale unui estet, precum
detaliile arhitecturale amintite în descrierea străzii şi a casei lui Costache, fapt ce îl
face pe Nicolae Manolescu să afirme că „Balzac are vocaţia de a crea viaţa, Călinescu
o are pe cea de a o comenta”.
Afirmaţia lui G. Călinescu conform căreia romanul este o scriere tipic
realistă în care se înfăţişează prin intermediul unor personaje angrenate într-o acţiune
o anumită idee, concentrează programul său estetic referitor la romanul modern pe
care reuşeşte să îl aplice în opera sa, „Enigma Otiliei”. Romanul este unul modern, în
ciuda tehnicilor realiste preluate de la Balzac şi a creării unor personaje clasice,
atingându-şi scopul de a zugrăvi ideea destinului marcat de paternitate prin relaţiile
dintre personaje şi situaţiilor cu care se confruntă acestea, ideile cu caracter universal
neputând fi surprinse în mod esenţial decât dându-se iluzia veridicităţii asigurată de
scrierea de tip realist.