Hervé Bazin, niscut Jean-Pierre Hervé-Bazin (1911, Angers ~ 1996, Angers), scriitor francez, cunoscut in special pentru romanele sale cu caracter autobiografic ce trateazi problemele unor familii disfunctionale. In adolescent, Bazin a fugit de cateva ori de acasa, a refuzat educatia catolici, s-a opus mamei sale autoritare gi, la 20 de ani, a rupt orice relagie cu familia lui. A inceput prin a scrie poczic siapoi, dupa 15 ani, la sfatul lui Paul Valéry, a abandonat poezia pentru prozi. Primul sau roman, Vipera sugrumati (1948), ¢ inspirat de conflictele din copilirie si adolescenga cu mama lui. Romanul, care a avut un succes rasunator in Franga postbelica, a fost urmat de alte doua parti, Moartea cailupului (1950) si Le Cri de Ja Chouette (1972). In 1958 Bazin a devenit membru al presti- gioasei Académie Goncourt, institutic pe care o va prezida incepand cu 1973. Bazin a mai publicat, de-a lungul vietii, povestiri scurte si eseuri. Printre titlurile lui Hervé Bazin se mai numark Jour (poeme, 1947), Humeurs (poeme, 1953),.La Tete contre les murs (1949), Chapeau bas (1963), Casatoria (1966), Les Bienheureux de La Désolation (1970), Doamna Ex (1975). HERVE BAZIN VIPERA SUGRUMATA ‘Traducere din limba franceza de Tulia Soare CoBHervé Bazin, Vipere au poing Copyright © Les Editions Grasset & Fasquelle, 1948 Tous droits réservés. © Curtea Veche Publishing, 2010 pentru prezenta ediie JORNAWUE Oks Director gen CURTEA VECHE PUBLISHING Marius Tuc str. arh, lon Mincu 11, Bucuresti tel: 021-222 57 26, 021-222 47 65; ta Presellibere nr. www.curteavecheso; Corp D, etaj Vil redactie@curteavechero Bucuresti, sector 1 tel: 021-318 20 37, Editor: Grigore Arsene fax: 021-318 2035 Redactor: Teodora Dumitru E-mail editurajumalulajumalulro Tehnoredactor: Crenguta Rontea Design coperts: GRIFFON & SWANs www.griffon.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a Romaniel BAZIN, HERVE Vipera sugrumatd / Hervé Bazin trad: Iulia Soare, eu esti: Curtea Veche P ISBN 978-973-669-9 2g, 2010 rad) 821.1331-31=135, ‘Tiparit la G Canale Bucuresti Era vara la Craon, o vara blanda, dar energica, o vara care incalzea bronzul acela, perfect incolacit in jurul lui insusi, adica acele trei rotocoale de vipera, in stare si ispiteasca pe orice aurar, desi-i lipseau safirele clasice din ochi, finde’, spre norocul meu, vipera asta dormea. Dormise cam mult, molegita, fireste, de varstA sau obosita pentru c& inghitise prea multe broagte si facuse yreo indigestic. Pruncul Hercule in leagan, sugrumand reptile; asa se explicd miturile! Am procedat asa cum procedase probabil si el, adic am pus mana brusc pe gatul fiarei. Da, pe gatul ci, dar asta a fost o pura intamplare. Ma rog, a fost o mic minune, dar o minune care a avut mare rasunet in conversatiile pioase ale familiei. Am pus mana pe gatul viperei, imediat sub cap, gi am strans, iacd asa. Nici destinderea brusc’, asemenea resor- tului unui ceas care sare din cutie ~ pentru vipera mea, cutia asta se numea viaga -, nici reflexul disperat care pentru prima gi ultima oard intarziase cu o secunda, nici infasurarile si desfagurarile ei — se infégura rece in jurul pumnului meu — nu, nimic din toate astea nu m-au con- vins sa-i dau drumul. Din fericire, un cap de viper’ e ceva6 HERVE BAZIN triunghiular (cum e si Dumnezeu, dusmanul ei inveterat sic instalat la capatul unui gat subtire, pe care mana poate si se ingepeneasca perfect. Din fericire, pielea unci vipere ¢ aspri la pipiit, lipsita de solzi si totodata de umezeala aceea cleioasa care ¢ o arma de ap&rare pentru tipar. Seran- geam din ce in ce mai tare, fari niciun fel de nelinigte, mirat doar de trezirea frenetica a unui obiect arat de calm. in aparenta si demn de a fi introdus in categoria jucariilor absolut inofensive. Am continuat sa strang. Pumnisorul trandafiriu al unui anc ¢ la fel de puternic ca o menghina. $i in timp ce faceam aceasta operatic, dornic s-o privesc mai bine si si-mi desavargesc cunostintele, apropiam vipera de varful nasului, mult, foarte mult, dar figi linistigi: socotita in numar de milimetri, distanga rimanea destul de mare pentru ca ghimpii aceia, din care izbucneau bale de manic, si piarda ultimii sorgi de izbanda. Stifi, vipera asta avea ochi foarte frumosi. Nu erau de safir, cum are orice vipera-brigar’, erau nigte ochi de topaz, cu puncte negre in mijloc gi sclipeau cu o lumina careia mai tarziu voi sti si-i dau numele de ura gi pe care 0 voi regisi in pupilele coanei Folcoche, adic ale maica-mii, desi fara acelasi chef de joaca (dar, la drept vorbind, rezerva asta nu e categorica). Mai avea gi nigte nari mititele vipera mea si un bot uluitor, ciscat, aducind a corol de orhidee gi in mijloc cu faimoasa limba despicata — un varf pentru Eva, celalale pentru Adam — da, limba aceea faimoasa care seaman pur si simplu cu o furculiga pentru melci. $i, cum v-am mai spus, strangeam pumnul. E un ama- nunt foarte important. $i pentru vipera era foarte impor- tant. Strangeam, si viaga din ea ostenea, se molesea, luneca in jos la capatul pumnului meu, transformand-o intr-un toiag flescAit, toiagul lui Moise, dar flescait. Mai tresarea, bineinteles, dar intre tresiririle ei erau intervale din ce in Vipera sugrumata z ce mai mari. Tresiririle astea luasera la inceput forma unor spirale, apoi semanaseri cu nigte crje episcopale, pe urmi cu nigte semne de intrebare. Continuam si strang. Uleimul semn de intrebare se transforma intr-un semn de excla- mare, neted, definitiv, care nu mai fremata nici macar la capit. Cele dou’ topaze se stinsera gi se acoperira pe juma- tate cu nigte buciti de tafta albistric. Vipera, vipera mea, murise; sau, mai bine zis, pentru copilul din mine, revenise la starea de bronz, in care o gisisem cu cateva clipe mai devreme, la ridacina celui de al treilea platan de pe aleea dinspre pod. M-am jucat vreo douazeci de minute cu ea, incoli- cind-o dupa pofta inimii, sucind si invartind trupul asta fara membre, trup de infirm ideal. Nimic nu arat& mai mort ca un sarpe mort. Cat ai clipi din ochi vipera igi pierdu orice finuta, si acum era o zdreanga, nu mai avea nicio strilucire. Se inc&pyana si intoarci spre mine burta aceea de culoare deschisi, pe care, din prudenga, orice animal o tdinuieste pan& moare — sau pana face dragoste. Mi-o incolceam tocmai in jurul gleznei, cand am auzit clopotul casei sunand pentru gustare. In ziua aceea trebuia si golim un borcan de dulceaga de corcoduse, ugor muce- giite dupa patru ani de asteptare in bufet, dar infinit mai acceptabile decat pelteaua de agrige pe care o intinzi intr-un strat odios pe paine. Am sirit in sus, cu picioarele mur- dare, dar n-am uitat de vipera, pe care insi am apucat-o de coada, de data asta, si am pornit leginand-o intr-un ritm simpatic de pendul. Deodati, un urlet sfasic primele mele meditagii stiingi- fice si, din inaltul ferestrelor prea putin vitezei domnisoare Ernestine Lion, se prabusi un ordin inspaimantat. ~ Aruncé jos asta! Imediat! Apoi continua cu tonul unui crescendo tragic — Vai de mine, copil nenorocit!8 HERVE BAZIN Am rimas incremenit. Ce drama grozavia! Auzeam strigate, exclamagii care se incrucigau, tropaieli invalmagite de tocuri lovind treptele scirii. ,, Doamna! Domnule Abate! Pe aici, pe aici! Ceilalgi unde-or fi? Capi latra, cainele Capi (apucaseram sa citim Singur pe lume“'). Dangit de clopot... In sfargit, bunica, alba la fag ca valul care-i incon- jura capul si ddnd lao parte cu varful ghetei poalele rochiei vegnic cenusii, ¢agni pe usa principala. In aceeasi clipa, din biblioteca, adica din aripa dreapta a casci, se napustira matusa-mea, contesa Thérése Bartolomi, al carei titlu dateazi din timpul imperiului, apoi unchiul meu, proto- notar apostolic, iar din odaia de albituri, adic& din aripa stanga, guvernanta, bucatareasa, jupaneasa... Toata fami- lia, inconjurata de sateligii ei, se revirsa pe nenumiratele iesiti ale casei noastre, aceasta imensa cusca de iepuri. Cee dreprt, familia mea era prudenta! M-au inconjurat cu tofii numaidecat, dar rimAnand la distangi respectabili de vipera, care se legana inca la capatul degetelor mele si, gtaric acestei migcSri, avea o ultima aparenta de viata. Matusa Thérése: E. moart&? Jupéneasa: Cred ca-i o niparci. Guvernanta: Frédie, nu te apropia! Bucatareasa (care e surdomut’): kerrehh Abatele: Las, ci-ti trag eu o bataie! Bunica: Te rog, puiule, lasi jos grozivia aia! Neinfricat si triumfator, i-am intins trofeul unchiului protonotar, care, fiind in mod profesional dusman al rep- tilelor, s-a tras inapoi pe o distanga de cel putin un metru. ‘Toata lumea i-a urmat exemplul. Singuri bunica, mai viteaza (fiindca era bunica, nu-i aga?), s-a apropiat de mine, m-a lovit brusc peste mana cu lornionul si m-a silit astfel sidau drumul sarpelui, care a picat neinsuflegit pe peron * Roman pentru copii de Hector Malot (1830-1907). Vipera sugrumata 9 si pe care, venindu-si in fire, unchiul meu s-a pornit si-1 ucida din nou, lovindu-I martial cu calcaiul, precum sfancul Mihail, patronul lui. Primejdia odati indepartata, opt maini de femeic m-au dezbracat cat ai zice peste, m-au cercetat de la radacina parului si pana in varful degetelor de la picioare si au recunoscut ca scdpasem ca prin minune fara nicio muscatura. Mi s-a pus numaidecat o cimasi, fiindea nu e cuviincios ca un Rezeau, oricat de frageda i-ar fi varsta, si ramani gol in faga servitorilor. Atunci, departandu-se de terciul de viper, unchiul meu s-a apropiat si el, seapin ca justigia insasi, leginandu-si mainile de fiecare parte a sutanei. — Are vreo muscitura tampicul asta? ~ Nu, Michel. — SA mulgumim Domnului, mama. Un Pater, apoi un Ave. Un mic ex-voto a fost atarnat in tacere. Apoi protonotarul apostolic a pus mana pe mine, m-a rasturnat pe genunchii lui si, cu privirile inalgate spre ceruri, mi-a tras o bataie metodica. I La Belle Angerie? E. un nume splendid, potrivit pentru nigte serafimi cAzugi sau pentru niste mistici camatari. Ma grabesc sa spun ci ¢ vorba de o pronungare deformata, dar magulitoare a cuvantului Boulangerie. Trebuie si adaug ins& ci ,omul nu se hraneste numai cu paine, ci si cu vorbele Domnului* si, in ce priveste schimonosirea topo- nimica, s-a nimerit sa fie justificata, cici — v-o jur ~ fie c& is-a zis Boulangerie sau Belle Angerie, in casa noastri s-a confectionat intotdeauna azima.10 HERVE BAZIN, Prozaic vorbind, La Belle Angerie este de mai bine de doua sute de ani sediul social al familici Rezeau. Totali- tatea cladirilor sale, avand fara indoiala la origine cuptorul unui brutar, a ajuns si capete aspect de conac. O fatada, creia i s-a sacrificat cu desavarsire orice logica a arhitec- turii interioare, o fereste daci nu de pretengii, cel pugin de incoerenti, contribuind astfel la transformarea casei noastre intr-un prototip al falsului castel, atat de scump burgheziei de vita veche. Familiile mari din Craon si con- gregatiile de calugarige sufera in aceeasi masura de patima ziditului. Taranii nostri, inrudigi de aproape cu faranii bretoni, se multumese si-si sporeasci, ori de cate ori le sti in puting, suprafaga ogorului. Cei mai bogari dintre ei igi vor permite chiar si construiasca un staul din piatra solida, material rar prin partea locului, care trebuie adus cu mare cheltuiala de la Bécon-les-Carridres. In schimb, se pare ci burghezii au nevoie de un numar de incAperi inutile, proportional cu numarul hectarelor asupra cirora se intind redevengele gi vanatorile lor. La Belle Angerie? Pai are treizeci si dowd de camere mobilate, fara sa punem la socoteala capela, doua nobile turnuri, in care sunt tainuite closetele, fara si mai punem la socoteal o seri imensa orientata in mod stupid spre nord, din care cauza oleandrii se duc dracului in fiecare iarna, o mica fermi-anexi apartinandu-i gridinarului, grajdurile, transformate mai tarziu in garaj, diversele dependinge gi nige imprastiate pretutindeni in pare, inchi- nate toate cate unui sfant zgribulit, ghemuit in firida lui si servind drept popasuri de inilgare... Am uitat si men- sionez si doua-trei porumbare, lasate de mult in seama vrabiilor, trei puguri astupate, dar purtandu-gi inca pala- rile de ardezie, dou poduri solemne aruncate peste © suviti de api ce se numeste Ommée, cateva podere gi vreo treizeci de banci de piatra sau de lemn, rispandite in parc, Vipera sugrumata iF pe care sa se poara tolani, eventual, oboseala distinsa a stapanului. De alefel, acest confore pentru uzul feselor este singurul de care te poti bucura la noi. Telefon? Inclzire centrala? Astea-s mituri! Pana si coloana micilor anunturi locative ¢ complet necunoscuta pe la noi. Apa o scofi dintr-un pug cu aspect dubios, sépat lao adancime de vreo suta de metri, peal carui ghizd se indeasi melcii ca ciupercile. Cu excep- gia salonului, al cdrui parchet e asezat direct pe pamant sitrebuie schimbat din zece in zece ani, toate celelalte inc&peri sunt pavate cu dale de teracota. Am spus cA sunt »pavate’, fiindca dalele astea nici macar nu se imbuca intre ele, Mai rau decat atat, bucataria nu are dreptul decat la nigte ardezie adusi de la Noyant-la-Gravoyére si dispusa in plici, cimentate vag cu pimant batatorit. Sobe nu prea sunt, se prefera in schimb caminurile imense, cu gratare de fonta. Sa nu uitim nici de circulagia greoaie pe dru- murile de fara, unde se ingrimadese coceni de varza, nici de aprovizionarea exclusiv locali, adici procurata de la Farani, nici de clima pe care o caracterizeazii perfect vechea deviza a familiei Soledot, seniorii tinutului: ,Sclipeste, soarele meu de apa! Numai asa veri ajunge cu siguranra si-mi dati dreptate cand sustin ci La Belle Angerie ¢ locuibila numai vara, cand balgile din jurul raului Ommée fumega la soare, apoi seaca, fac coaja si crapi in forma de dale, pe care se aventureaza pasii usori ai strengarilor, in cdutarea oualor de pisiri de balta. Bunica-mea stia toate amSnuntele astea gi se muta de doua ori pe an, la daca fixd, fird si uite si-si transporte pianul, magina de cusut si cratitile de bucatarie din arama rosie, care nu existau in dublu exemplar. Totusi, mai tarziu, a trebuit si locuim in Casa asta (cu C mare) si vara gi iarna, Ane mulgumim cu ea aga cum se mulgumesc cu casele lor,12 HERVE BAZIN din toate punctele de vedere identice cu a noastra, boiernasii din partea locului. In momentul in care incepe povestea mea, adici acum vreo douazeci gi cinci de ani, rinutul sus-mengionat se afla de altfel intr-o stare de inapoiere mult mai mare decat este azi. Cred c4 era cel mai inapoiat ginut din Franga. Situat Ja hotarul a trei provincii — Maine, Bretagne si Anjou —, coltul asta de pimant argilos nu poarti niciun nume precis si nu se mandreste cu un trecut istoric mare, afara doar de evenimentele petrecute in timpul Revolutiei. Intre numele de Craonnais, Segréen si Bocage Angevin sunteti liberi si alegeti ce va place. Trei departamente ale Frangei si-au impartit intre ele acest vechi ginut de graniga intre provinciile supuse marelui impozit pe sare si cele impuse micului impozit pe sare, tinut indobitocit de-a lungul secolelor de o supraveghere si de represiuni cumplite. $i azi mai dainuie uncle nume cu rezonanga sinistr’ — Drumul Coasei, ferma Sarea-Rogsie, mogia de la Sapte Spanzuragi. Nicdieri nu-i urma de pitoresc. $esuri joase, mincate de plante de balti, drumuri desfundate, pe care nu poti circula decat in ciruge cu rogi uriage, nenumarate garduri vii care transforma ogoarele intr-o tabla de joc de dame pling de maracini, meri pentru cidru impovaragi de vasc, cateva petece de stepa presirate cu grozama si, mai ales, o mie si una de baltoace, care adapostesc tot felul de legende apoase, de serpi de api si de broaste giligioase. E raiul pe pimant pentru becate, iepuri si cucuvele. Dar nu e un rai si pentru oameni. Indigenii sunt pi- pernicigi, un tip foarte pronungat de ,gali degenerati’, cu picioare strambe, mulgi dintre ei sunt tuberculogi sau decimagi de cancer. Au pastrat portul mustatii lungi, bonetele cu panglica albastra, predilectia pentru o supi deasi ca mortarul, o mare supunere fagi de biserica si fay Vipera sugrumata 13 de castel, o neincredere de corb, o perseverengi de buruiana, oarecare slibiciune pentru guica de porumb si mai ales pentru mustul de pere. Cam tofi au rimas din taté-n fin mici arendasi pe acelasi ogor. Au mai pastrat gi inimi de serbi si, in aceasta calitate, trimit cam o jumatate de duzina de vicongi republicani in Cameri, in timp ce in scolile cregtine expediaza cealalta jumitate de duzina de copii, care cand se fac mari ajung vacari gi valegi fara leaf’. in cadrul acesta, foarte amator de versuri, au trait vechile noastre glorii, suprimate azi aga cum au fost suprimate gi bonetele de noapte. Trebuie sa aflagi, in sfargit, cA sunt un membru al celebrei familii Rezeau. Celebra pe 0 raza. care n-a atins, fireste, dimensiuni planetare, dar care adepasit raza departamentului nostru. Pe aici, in vest, cartea de vizita a familiei — gravata daca se poate — ocupa un loc de cinste pe platourile de arama. Burghezia ne invi- diaz. Aristocragia intretine relatii cu noi, ba chiar ne cedeaz4 unecori cate una dintre fiicele ei, daci nu cumva cump§ra vreuna dintre fiicele noastre. (La drept vorbind, m-am lisat furat de o rimagiti de mandrie cleioasi si am uitat si pun la imperfect verbul acestei fraze.) Cronica scandaloasa locala nu v-a informat, desigur, ca Claude Rezeau, capitan originar din Vendée, a patruns primul in Ponts-de-Cé cu prilejul succeselor vremelnice ale armatei catolice si regale. (De atunci a rimas cantecul »catolic si francez*.) Cu siguranta ca nici numele lui Ferdinand Rezeau, care a fost mai intai secretar al preten- dencului la tron si dupa aceea deputat conservator in par- lamentul republicii ,,Astora‘, nu vae intiparit in memorie. Dar despre René Rezeau, ce credeti? Cine nu-l cunoagte pe René Rezeau, individul acela mic si musticios care, cu bragul intins, agied palaria ariergardei burnisiene, cine nu-l cunoaste pe geniul acesta, popularizat din belgug la14 HERVE BAZIN orice impargire de premii din scolile crestine? Ciuligi, va rog, urechile si respectagi-ma, ¢ unchiul tatalui meu, e cel ce canta intoarcerea la ogorul stramosesc, intoarcerea Alsaciei la patria-mumi, intoarcerea la castele, intoarcerea la credinga, vegnica intoarcere! Nu, nu cred ca i-agi uitat programul. Ele ,peria de lustruit* a familici, ele marele om, care s-a nascut prea tarziu pentru ase inrola in regimentele de zuavi ale Vaticanului! si care a murit prea devreme pentru aafla de sfintele victorii ale partidului M.R.P2, dar care a adoptat in schimb cu glorie toate facnelile dintre cele trei rizboaie. A fost comandor al ordinului Saint-Grégoire, a semnat diferite contracte foarte avantajoase pentru publi- carea cirtilor lui cuvioase sia stiut si instaleze faima fami- Jiei Rezeau pana in fotoliul acela al Academiei Franceze, in care si-a ingepenit fundul timp de aproape treizeci de ani. $i nu mai trebuie s4 va amintesc de moartea lui, in 1932, dupa supliciul lene al unei boli a vezicii, care i-a conferit 0 aureola supremi gia prilejuit defilarea uriagi a drept-cuge- titorilor consternagi, sub torentele de stropi de saliva zvarliti de vorbitori si sub torente de apa sfingita. Eroul acesta avea un frate, care a fost bunicul meu, iar bunicul avea — cum are toati lumea — 0 sofie botezata cu numele evanghelic de Maria. I-a facut unsprezece copii, dintre care opt au supravieguit educagiei crestine capatate. I-a facut unsprezece copii, fiindca primi sase au fost fete, 1 Les zouaves pontificaux: unititi armate formate indeosebi din francezi si belgieni, inflingate in 1860, la cererea papalicagii, care igi vedea ameningate teritoriile din Italia, aflace sub directa sa admi- nistrare, prin procesul de infiptuire a univigii nagionale. Aceste unitati au luprtat si in Franga, in 1870, in timpul razboiului franco-prusac; au fost desfiingate in 1871 (7. trad.). * Mouvement Républicain Populaire ~ Miscarea Republicand Populara, partid catolic, infiingat in 1943 (n. trad.). Vipera sugrumata 15 dintre care patru s-au calugirit (au ales solugia cea mai buna!), si era nevoie de un biaiat care si perpetueze numele familici si blazonul ei, degi mojicesc la origine. Tatal meu a sosit al saptelea la rand si a cpatat numele apostolului Iacob (unul dintre cei doi, $i anume acela care si-a compromis ziua onomastica prin asociere cu cea a Sfancului Filip). Cat despre venerabilul meu bunic, dupa nasterea acestui mostenitor, de sex in sfargit barbatesc, nu s-a putut hotari si moara inainte de a-i fi facut inca patru copii sotiei sale Maria, bunica-mea, invrednicindu-se astfel si-i ofere Domnului o viitoare fafa bisericeasca in persoana lui praslea, Michel Rezeau, actualmente proto- notar apostolic... Amin. Tata, deci, ca intamplarea, acceasi intamplare grarie cireia te nagti rege sau cartof gi tragi un loz din doua miliarde la loteria social, intamplarea asta a vrut si ma nasc membru al familiei Rezeau, pe ramura cea mai indepartata a unui arbore genealogic istovit, a unui maslin steril, sidit in ultimele gradini ale credingei. Intamplarea a vrut si am o mam. Dar si nu anticipam. Aflagi numai cA in 1913, caval meu, Jacques Rezeau, doctor in drept si profesor la Universi tatea catolica (avand deci o profesiune care, aga cum se cuvine, nu-i banoasa), s-a casatorit cu foarte bogata dom- nigoara Paule Pluvignec, nepoata bancherului cu acelasi nume, fata senatorului cu acelasi nume, sora locote- nentului de cuirasieri cu acelasi nume — cazut ulterior pe campul de onoare (cea ce i-a ingaduit si-si dubleze »sperangele"), Domnigoara Pluvignec avea o zestre de trei sute de mii de franci. Trei sute de mii de franci aur. Fusese crescuta intr-un pension din Vannes, unde-si petrecea si vacangele gi de unde n-a iegit decat pentru a se marita cu primul venit, ales de altfel de paringi, ale caror relagii16 HERVE BAZIN mondene si politice erau prea numeroase pentru a le lisa timp sa se ocupe de fetita asta vicleana. Nu cunosc niciun alt amanunt din tineretea ei, care n-o justifica, ins’, pe a noastra. Taral meu, care se indragostise de o colega pro- testanta (bine, dar René Rezeau nu dormea!), s-a insurat cu zestrea asta, ce i-a ingiduit s-o faci pe nababul pana cand Poincaré a devalorizat francul. Din unirea aceasta, pe care saracia familiei Rezeau o ficea indispensabila, aveau si ne nasca pe rand Ferdinand, pe care-l vegi numi Frédie sau Zdreanga, Jean, adici subsemnatul, pe care puteti si-l numiti cum poftigi, numai cd are si vi traga una peste bor daci o si va amintigi ci era poreclit Zeama-Lung, si, in sfargit, Marcel, alias Cropette. Mi s-a spus ci dup el au mai urmat cateva avorturi involuntare, la care mi gandesc nu fri o anumita invidie, deoarece produsele lor au avut norocul sa nu depageasca stadiul de fetusi Rezeau. In 1922, anul acela de gratie, in care ma indeletniceam si sugrum vipere, Frédie si cu mine ne aflam incredingagi supravegherii bunicii. Incredingagi... cuvantul acesta e un eufemism! Interventia energici a acestei bunici, careia n-aveam voie s4-i spunem mami-mare, dar al carci suflet merita diminutivul acesta plebeu, ne salvase de un trata- ment barbar, de care n-am apucat si lum cunostinga, dar care era gray, firi indoiala. Imi inchipui cd ni se dideau biberoane, la care se adiuga api murdara, cd eram witagi in scutece puturoase, ci nimeni nu se sinchisea de zbiere- tele noastre... Precis nu stiu nimic. Dar nimeni nu smulge nite copii de Janga o mamé taniri fird si aibi motive foarte serioase. Fratele nostru cel mic, adici Marcel, nu intra in lotul lasat in seama soacrei. Se nascuse in China, la Shanghai, unde domnul Rezeau ficuse rost de o catedra de Drept International la Universitatea Catolick Aurora. Vipera sugrumata 7 Astfel despirtigi, triiam o fericire provizorie, intretaiati de pedepse, ca suprimarea desertului sau cate un toc de bataie, si de mari elanuri mistice. Caci fin s4 va anung, intre patru si opt ani, am fost un sfant. Nu scapi basma curati cand triiesti in anticamera cerurilor, intre un abate scutit de serviciul divin din motive de tuberculoza pulmonar, un scriitor specializat in literatura cucernica, 0 bunici adorabil de severi in domeniul istorici sfinte gi gramezi de veri sau matusi apartinand mai mult sau mai pusin unor ordine religi- oase, lipsiti de cunostinge elementare de matematica, dar uluitor de bine informagi in contabilitatea cu partida dubla a indulgentelor. $i ne reportim creditul de invo- cagii in debicul sufletelor ajunse in purgatoriu, pentru ca acesti noi alesi si ne despagubeasci intervenind pentru noi pe lang autoritatea divin’. Am fost un sfant! Imi amintesc de 0 anumita sfoara. M& rog, si-mi fie de bine! Am sa gin piept ridicolulu: E neaparat necesar si puteyi adulmeca parfumnul sfingeniei mele, desi n-am murit, rotugi, inecat de acest parfum. Sfoara o aveam de la o cutie cu bomboane de ciocolata, care nu erau otravite, cu toate ca fusesera expediate de doamna Pluvignec ~ se pare c& trebuie si spun si, ,bunica" daca vorbesc de ea — doamna senator de Morbihan, © femeie inci frumoasa. Cutia asta cu bomboane de cio- colata ficea parte din protocolul sentimental al doamnei de Pluvignec si ne sosea cu regularitate de trei ori pe an: de 1 ianuarie, de Pasti si cu ocazia aniversarii fieciruia dintre noi. Aveam dreptul si consum doua bucagi pe zi, una dimineaga gi alta seara, dupa ce mi inchinam conform regulamentului. ‘Nu mai stiu ce crima anume savargisem in ziua aceea. Poate ci depasisem socoteala profitand de neatengia18 HERVE BAZIN domnisoarei Ernestine. Sau poate ca, grabit cum eram, mi mulgumisem doar cu un gest, asemenea celui cu care alungi o musci si care, de ficcare data, provoca aceeasi observatie indignata: —Ce faci tu e numai o maimugireali de cruce, Zeama-Lungi! Nu mai stiu ce a fost, stiu doar ci m-am simgit pitruns de 0 remuscare gi de o cdiny’ perfecte gi seara, in camera mea (La Belle Angerie ¢ atat de mare ca, din cea mai frageda varsta, fiecare dintre noi isi avea camera proprie... Asta face efect. $i apoi, copiii se obignuiesc in felul acesta si rimana singuri in intuneric.)... Seara deci, in camera mea, am hotarat, de comun acord cu Baptiste (asta-i ultimul dintre prenumele mele, adic ingerul meu pazitor, valet intr-o oarecare masura, cum se cuvine sa fie ingerul pazitor al unui Rezeau, care, potrivit bunelor maniere, nu-si poate duce singur pachetelele cu picate)... asadar, in camera mea, am horirat sa fac un act de penitenga. Sfoara care lega cutia de ciocolata cu inscriptia A la Marquise", sfoara asta neteda, destul de taioasa, imi dadu ideea unei mici cazne, care avea sa fie cu siguranga plicuti lui Dumnezeu. Mi-am legat-o in jurul mijlocului si am rasucit incet nodul, pana ainceput si ma doard fara exagerare. Aga cum procedasem si cu vipera, am strans cu multa convingere la inceput, cu mai putin entuziasm dupa trecerea de trei minute gi, in cele din urma, cu parere de rau. N-am fost niciodata prea alintat; nimeni nu m-a invagat cum vine asta. Dar capaci- tatea de indurare a unui copil are limite, destul de reduse cand copilul nu are in urma lui decat saptezeci si douk de luni de suferinga experimentala. Am incetat sa strang sub pretextul ca, obosind gi ea, sfoara ar putea si se rupa. Nu trebuia si-mi distrug jerefa. Dar mai ales nu trebuia si distrug urmele acestei jertfe. ‘CAci, ma rog, nu incape indoiala ci domnigoara Ernestine Vipera sugrumata 19 va veni a doua zi dimincari si ma trezeasc’, aga cum facea zilnic, gi cd va spune, asa cum spunea in fiecare sambata: ~ Haide, grabeste-te, lenesule!... S4-i mulyumim Dom- nului, care ne-a mai daruit o zi si-l putem sluji... Azi trebuie sa-i schimbi camagsa, Zeama-Lungi. Jn numele Tatalui si al Fiului... Ai griji si n-o murdaresti. Cand te duci la closet sa te stergi cum trebuie. Zatal nostru Carele esti in ceruri... etc. Ce sambata plina de glorie! Domnisoara Ernestine va vedea imediat sfoara. Am adormit fara sa stiu cd infap- tuisem cu toata naivitatea picatul infumurarii sub forma lui cea mai draceasca: infumurarea spiritului! Dar domnigoarei Ernestine nici nu-i trecu prin minte aga ceva cand veni si ma trezeasca a doua zi dimineari. — Vai de mine!, exclami ea, copilul asta e imposibil. Apoi se rizgandi si adiuga, cu o nuanta de respect in privire: Jean, Dumnezeu nu da voie nimanui si-si bata joc de sanatate. Ma vad nevoita sk raportez numaidecat totul bunicii dumitale. Am ascultat cuvintele ei cu multa satisfactie, desi afigam, bineingeles, pudoarea gi tristeyea unui suflet siluit. Cinci minute dupa aceea, invaluiti in salul cu franjuri aruncat peste capot, bunica se apleca asupra mea, coplesindu-ma cu mustrari. Dar tonul ei nu suna a dojana. Si nici in privirile, care striluceau de o mandrie infricosati, nu se citea o adevarata mustrare. $i apoi degetul ci, degetul acela lung gi subsire, de romanciera pentru ,Copiii fecioarei Maria’ (scria gi ea cate ceva, da, si ea scria), luneca plin de ingaiduinga de-a lungul semnului rosu, stigmat elocvent, ce-mi strangea inca mijlocul. — Fagiduieste-mi ci n-ai si mai faci niciun sacrificiu fara si-mi spui. Aga-i ci n-ai si mai faci, micul meu Jean? In dimineaga aceea, nimeni nu-mi spunea Zeama-Lunga! L-am fagaduit. Bunica a iesit din camera, dand din cap in20 HERVE BAZIN acelasi ritm cu domnigoara Ernestine. Niciuna dintre ele nu se simtea in stare si pedepseasca un sfant. Auzul meu destul de ascugit a surprins dispozigia soptit’ indaracul usii ~ Ar fi bine si-I supraveghezi pe baiacul asta, domni- soara. Mi nelinisteste. Trebuie, totugi, 4 recunose ci-mi pun mari sperange in el. Il Protonotarul, guvernanta, servitorii cei batrani, La Belle Angerie, iarna la Angers, cocul bunicii, cele douazeci gi patru de rugiciuni diferite pe care le spuneam in fiecare zi, vizitele solemne ale academicianului, beretele scolarilor ridicandu-se respectuos in fata noastra, vizitele preotului, venit si incaseze contribuyia pentru cult, pentru Sf. Petru si cotizagia pentru propagarea credintei, rochia cenusie a bunicii, tartele cu prune, melodiile lui Botrel cantate pe clapele unui pian vechi, dezacordat, ploaia, gardurile de crengi si cuiburile ascunse in ele, Joia Verde, prima im- partisanie in cerc intim, prima impartisanie solemn’ a lui Frédie purtand in mini cartea pe care o purtase tata si, inainte de el, bunicul Ferdinand si, mai inainte inca, stribunicul, tot Ferdinand si el, castanii in floare. Dar intr-o bun’ zi, bunica muri. Uremia, care era 0 boala de familie, o boala de intelec- tuali (ca si cum natura ar vrea sA se razbune pe cei ce nu-si elimina ureea prin sudoare), uremia i-a distrus sangele in trei zile, Dar bunica era o doamna distinsa - era gi o doamna inimoasa, totodati, si inima mea n-a uitat acest amanunt — gia stiut si-si fiureasca un sfargit vrednic de ea. Dupi cea refuzat constient anumite sondaje si alte ingri- ri la fel de dezgustitoare, care i-ar fi prelungit viaga cu Vipera sugrumata 21 cteva zile, bunica |-a chemat pe fiul ci, abatele, a chemat-o pe fiici-sa, contesa Bartolomi, care locuia la Segré, i le-a declarat ~ Vieau si mor civilizat. Taceti din gura! Stiu ci nu mai ¢ nimic de facut. Spuneti-i jupanesei si aduca niste cearsafuri brodate, sunt acolo, pe raftul al patrulea, in dulapul cel mare din anticamera. Sa-mi faca patul si pe urm4 si-mi chemati nepogii. Siis-a facut pe plac. Bunica ne-a primit sezand in capul oaselor, cu spatele proptit pe doua perne. N-ai fi zis ci o doare ceva, desi am aflat abia dupa aceea ca moartea prici- nuita de uremic e dinere cele mai dureroase. Niciun sughit nu ia iesit din gura, niciun geamat. Nu se cade sa le oferi un astfel de spectacol unor copii, carora trebuie sa le lagi pentru tot restul vietii amintirea de nesters a unei agonii ca-n pozele ilustrate. Ne-a spus si ingenunchem, a facut un mare efort ca si-gi tidice mana dreapti gi a lisat-o pe rand pe frungile noastre, incepand cu frate-meu cel mare. ~ Dumnezeu sa va aiba in pazi, copii! Asta a fost tot. Nu se putea increde prea mult in forgele ei. Ne-am retras de-a-ndaratelea, ca din fara unui rege. $i astizi inc’, dupa mai bine de douazeci de ani, mi simt zguduit pana-n fundul inimii si continui si cred ci merita acest omagiu. Bunica!... Nu, desigur, n-a avut niciodara profilul eradigional al functici ci, n-a impartit pup&turi in dreapta gi-n stanga si nici n-a umblat cu punga de bom- boane in buzunar. Dar n-am auzit pe nimeni tusind cu mai multa sinceritate decat tugea ea, ca si nu slibeasca in fata dovezilor noastre de dragoste, cand o ineca emotia. N-am mai vizut pe nimeni finand capul sus cu atata neinduplecare, dar plecandu-1 numaidecat daca citea pe termometru un 37,5°. Pentru necunoscuta, despre care nu se vorbea niciodata, desi de doua ori pe zi ne rugam oficial pentru ea, bunica noastra, cu pieptenele de os22 HERVE Bazin infipt in cocul de par alb, fusese si trebuia sé ramana réposata, dugmanca perfect’ ca o legenda, careia nu-i pogi reproga si nu-i poti lua nimic, nici macar moartea, mai ales moartea. Bunica muri. Mama igi facu aparitia. $i povestirea mea incepe si devina drama. IV Ise spunea mamica, desi unele rude ale noastre inva- luiau acest cuvant in diverse reticente, mamica, fiindca aveam niste verigori care rosteau silabele acestea de patc-ar fi supt o caramea, mdmica, fiindca protonotarul si matusa Thérése adoptau cam acelagi mod de a-l rosti vorbind despre bunica, mdmica, desi domnigoara Ernestine folo- sea expresia cumplit de greoaie: doamna, mama voastra. M& rog, asta e! Mdmica era un cuvant care ne punea pe ganduri. — De ce si nu scrie niciodata? ~ Se spune: de ce nu scrie niciodata?“ N-ai dreptate, Frédie. Doamna v-a scris de Craciun. $i apoi, China e foarte departe. Doamna, mama noastra, nu ne scrisese. Amandoi, adici doamna si domnul Rezeau, expediasera o felicitare clasica, tiparita in englezeste, care suna aga: We wish you a merry Christmas’. Dedesubr, doua semnaturi: una mazgilita: Rezeau (capul unei familii si al unui blazon nu-si mentioneaza si pre- numele), a doua in caractere cuneiforme: Rezeau-Pluvignec. Sub ambele semnaturi era trasi cate o linie maiestuoasa. 1 Va urim un Criciun fericit (in limba engleza) (». trad.). Vipera sugrumaté 23 Adresa fusese batuta la masini de Li-pah-hong, secretarul pe care ni-l inchipuiam purtind pe spate 0 coadi superba gi avand in gura sapte limbi ca si nu spun un cuvant. China e departe. Cred c& nici macar la varsta aceea fra- geda nu admiteam ca inima poate si fie mult mai departe inca decat orasul Shanghai. Mamica! Doamna Ladourd, una dintre vecinele noastre, care avea gase copii si nu ne cunostea situatia, izbuti si ne dezlanquie imaginatia: = O mamica ¢ mult mai buna decat 0 bunica! Cred si eu! Am avut curand prilejul si-mi dau seama ce poate si fie. Domnul si doamna Rezeau au primit o telegrama care-i chema acasi, dar nu s-au intors decat dupa opt luni. Deci- mati de casatorie sau de vocatia religioasa, unchii si matu- sile noastre n-o puteau inlocui pe riposata. Protonotarul obtinuse tocmai o numire in Tunisia, sperand ci clima acestei ari ar putea extermina ultimii bacili Koch din el. Domnigoara Lion nu voia sa-si ia raspunderi prea mari. In sfarsit, La Belle Angerie, fief destinat primului-niscut al familici, trebuia salvata de fisc, de ipoteci si de impartiri republicane. Aga se face cA, intr-o sear, ne-am pomenit aliniati pe peronul garii din Segré, in stare de mare exci- tagie si stApanigi cu greu de martiala noastra macusa Bartolomi si de guvernanta. Imi amintesc perfect de soap- tele si de suspinele lor ingrijorate. Cu aspectul acela de foci, specific numai locomotivelor de pe liniile secundare gi gafaind adanc, trenulegul igi ficu aparitia cu o intarziere de zece minute, care in momentele acelea au fost insuportabile pentru noi, dar, curand dupa aceea, le-am fi dorit seculare. Un destin plin de maiestate a hotarat ca vagonul in care se aflau piringii si se opreasc& exact in fata noastri. O pereche de mustagi aparute la nivelul geamului din compartiment si o pilrie tuguiati24 HERVE BAZIN, de cucoana, asa cum era moda pe vremea accea, au hotarat-o pe domnisoara Ernestine sa ne treaca in revista pentru ultima oar’: ~ Frédie, scoate mainile din buzunare. Zeama-Lungi, nu te cocosa! Intre timp, geamul compartimentului fusese coborat. O voce sasni din palaria cuguiata: ~ Vino si ici bagajele, domnigoara. Ernestine Lion rosi, apoi protest la repezeala la ure- chea contesei Bartolomi: — Doamna Rezeau crede ca sunt jupaneasa. Totusi se supuse. Mama noastra paru satisfacuta si scoase la iveali doi dingi de aur, ceea ce, in marea noastra naivitate, am interpretat ca un suras adresat noua. Plini de entuziasm, ne-am repezit spre usa vagonului si ne-am aruncat intre fustele ei. ~ Ce-ar fi si ma [asagi si cobor mai intai? Am fi avut impresia ci sivarsim o crima, dac& ne-am fi departac de ea in clipa aceea. Mama noastri piru cA inge- lege situagia gi, ca si ne taie cheful de alte manifestiri de dragoste, isi zvarli repede mainile inmanusate in dreapta si-n stanga. Ne pomenirim amandoi pe jos, palmuigi cu o forta si cu o precizie care dovedeau un antrenament serios. — Vai de mine!, exclama matusa Thérése. — Ai spus ceva, draga mea?, se interesi doamna Rezeau, mama noastri. Nimeni nu cracni. Cat despre noi doi, copii, plangeam bineingeles cu sughiguri. = Aga de tare vi bucuragi ci ne-am intors?, intreba doamna Rezeau. Bravo! Are si fie foarte plicut. Stau si mi intreb cam ce le-a spus despre noi mama dumitale, sirmana. Sfargivul tiradei se adresa unui domn cu mutra plicti- sita, despre care am ingeles in felul acesta ca e tatal nostru. Purta un nas mare si ghete cu nasturi, Cocogat in blana Vipera sugrumata 25 grea, cu guler de lutru, tara doua valize galbene, lunguieye, ticsite cu tot felul de etichete internationale magulitoare. — Hai, ridicasi-va, rosti el cu glas surd, filtrat parca printre firele mustatii. Nici nu i-agi urat inca bun-venit lui Marcel. Dar unde era fratiorul nostru? In timp ce adultii, ince- tand sa ne mai dea vreo atentic, procedau la un schimb politicos de urari ~ nimic exagerat, nu va temeti! —, Frédie sicu mine am pornit in cautarea lui Marcel, pe care |-am descoperit indaratul cufarului unui cilator anonim. — Voi sunteti fragii mei?, intreb’ cu prudenti acest canar, care nici pe vremea aceea nu era prea limbut. Frédic ii intinse mana, dar Marcel nu i-o stranse. Arun- candu-si privirea in directia doamnei Rezeau, vizuse ci mama ne observa. Chiar in clipa accea, glasul ei porunci: — Copii, punegi mana fiecare pe cate 0 valiza. Valiza sortits mie era mult prea grea pentru un copil de opt ani. Mama imi trase una cu tocul pantofului in fluierul piciorului si-mi insufla forte noi. — Vezi ci puteai s-o duci, Zeami-Lungi? In gura ci, porecla asta devenea insuportabila. Cortegiul se puse in migcare. Frédie isi duse varful aratitorului la nas si-mi faicu semn ca era jale. Am auzit foarte bine cand domnigoara Ernestine a asigurat-o pe mitusi-mea Thérése: — De azi inainte, copiii agtia au sa-si facd semne mult si bine! Asta dovedea cel pusin dou’ lucruri: intai, ci semnifi- catia ultrasecreta a gestului ti era de multi vreme cunos- cuta si, in al doilea rand, ca domnigoara Ernestine poseda cheia unci alte enigme, pe care noi doi aveam s-o descifram pe indelete in strafundurile pupilelor ascutite ale acestei cucoane, careia ne gi pierise cheful sa-i spunem mdmica.26 HERVE BAZIN, Vv $i acum iati-ne pe togi cinci tmpreuni, strangi laolalta ca si jucim primul episod al acestui film cu pretentii de tragedie, care s-ar putea intitula: , Atrizii in maiou*. Iati-ne pe tofi cinci, actorii principali, gi trebuie si spun cA ne-am jucat rolurile foarte bine, dat fiind cA nu exista jumaciti de eroi in familia noastra. Afara de noi cinci, mai sunt cativa figuranti, care in general sunt repede eliminagi din cauza lipsei de oxigen sentimental, ce-i impiedic pe striini si respire in atmosfera clanului nostru. Sa schigim personajele. In primul rand, iata-I pe Jacques Rezeau, taral nostru si capul familici, atat de pugin vrednic si poarte acest titlu. Dac binevoiti si récurgeti la Explicapia caracterului omenesc cu ajutorul prenumelui, carticic’ a nu-stiu-cirui vraci, vefi putea constata c&, in cazul tatei, definigia ¢ perfect. ,Purtatorii prenumelui Jacques ~ scrie in aceasti cirticicd — sunt oameni slabi, molateci, visitori, au un spirit speculatiy, sunt de obicei nefericigi in cAsnicie si cu desavargire incapabili in afaceri.“ Intr-un cuvant, tatal meu eraun Rezeau static, mai curand spiritual decat inteligent. Mai curand subtil decat profund. Citea mult si gandea putin. Era bine informat, dar lipsit de idei originale. Inlocuia uncori vointa cu sectarismul unor judecati nesub- stangiale. Pe scurt, tata era tipul omului care nu-i niciodata, el insugi, ci numai ceea ce i se sugereaza sk fie, care se schimbi la fati odata cu schimbarea decorului si care, constient de acest lucru, se agagi cu disperare de decorul respectiv. Ca infagisare, tata era marungel, usor incovoiat, avea umerii ingusti si nigte mustagi coplesitoare. Cand Lam cunoscut, pirul lui era inca negru, dar incepea si se Vipera sugrumata 27 rireasca. Vesnic suferind, traia intre doua migrene gi se hrinea cu aspirina. La aceeasi epoca, doamna mami numira treizeci gi cinci de ani, cu zece ani in minus fara de soul ei gi doi centimetri in plus. Va reamintesc cA era nascuta Pluvignec, din familia cu acelasi nume, foarte bogati, dar de data recenti. Mama devenise o Rezeau desavargita si nu s-ar putea spune ca nu avea tinuta. Mi s-a repetat de sute de ori c& fusese frumoasa si vi dau voie si credeti asta, in ciuda unor urechi mari, a pirului fara strilucire, a buzelor stranse gi a agresivitigii maxilarului inferior, care-I ficea pe Frédie, inrotdeauna gata si scorneasc porecle, si spuna — Cum deschide gura, mi se pare ci mi-a gi tras un picior in fund. Nici nu-i de mirare, are o barbie ca un galos! In afara de interesul pentru educatia noastra, doamna Rezeau mai avea o mare pasiune: filatelia. In afara de odraslele ci, nu stiu si fi dusmanit decat moliile si spa- nacul. Cred cé nu mai am nimic de adaugat la portretul ci, afara doar c& poseda maini mari si picioare mari, de care stia s& se foloseasci. Numarul de kilometri cheltuigi de extremititile ei in directia obrajilor si a fundului meu ridic& o problema interesanta de risipa de energie. ‘Trebuie si recunosc ca Frédie gi-a primit si el partea cuveniti. Mostenitorul prezumtiv al familiei avea toate trisiturile principale ale tatei. Zdreangi! N-are niciun rost si mai adaug ceva. Porecla asta are si fie totdeauna pe masura lui. Forta lui de inertic era proporsionala cu pumnii si cu ocirile pe care le primea. S4 nu uit si pome- nesc de nasul pe care-I avea, stramb din frageda pruncie, din cauza nefericitului obicei de a si-l sufla totdeauna numai spre stanga. Car despre Marcel, n-am stiut niciodata de ce i s-a dat porecla de Croperte ~ cu 0 ctimologie obscura — gi n-am nicio intengie s4-l ponegrese. S-ar putea crede ci-l mai