Securitatea in domeniul sănătății. Insecuritatea alimentară.

În al treilea rând, s-a înregistrat o creștere a contrabandei, inclusiv vânzarea ilegală

de arme, cu implicații directe în domeniul sănătății. Un exemplu notoriu este contrabanda
cu tutun, care generează aproximativ 4,9 milioane de decese anual și se estimează că va
crește la 10 milioane până în 2030. Globalizarea industriei tutunului a transformat
contrabanda cu țigări într-un fenomen major, cu o mutare evidentă de la piețele
tradiționale din America de Nord și Europa de Vest către țările în curs de dezvoltare.
Contrabanda apare atunci când țigările produse legal sunt exportate fără taxe interne,
pentru a fi vândute apoi ilegal în țările străine și aduse înapoi ilegal în țara de origine
pentru a fi comercializate la prețuri mai mici pe piața neagră. Companiile transnaționale
de tutun sunt suspectate tot mai mult că sunt implicate în astfel de operațiuni, ceea ce a
condus la litigii și investigații în diverse țări.

Contrabanda permite firmelor de tutun să introducă mărci internaționale pe piața

locală și să submineze eforturile guvernelor de a impune taxe mai mari asupra țigaretelor.
Se estimează că aproximativ o treime din totalul țigaretelor consumate global provin din
contrabandă. Această problemă este complicată de rețelele transfrontaliere complexe de
aprovizionare și distribuție, precum și de implicarea crimei organizate în aceste activități.
Companiile de tutun care participă la contrabandă aduc prejudicii semnificative sănătății
publice și generează probleme de securitate, având impact asupra ofertei de droguri ilicite
și alimentând activitățile organizațiilor teroriste și ale rețelelor criminale organizate.

Controlul eficient al acestor activități ilegale este esențial pentru ministerele de

sănătate, politică externă și securitate. Oferta crescută de droguri ilicite, disponibilitatea
mai mare de țigări și alcool la prețuri mai mici (netaxate) și riscurile asociate migranților
fără acte au un impact negativ asupra sănătății publice. Problemele legate de controlul
activităților ilegale au creat tensiuni constante în domeniul politicilor externe și au
generat fonduri semnificative care ajung să sprijine activitățile teroriste și criminale.

În ciuda creșterii conștientizării și a eforturilor de cooperare la nivel regional și

internațional, agenda actuală în legătură cu sănătatea publică și securitatea rămâne
îngustă. Dominată de preocupările de politică externă și de securitate, aceasta se
concentrează în principal pe bolile infecțioase și bio-teroare, ignorând aspecte importante
precum legătura dintre sănătate și instabilitatea internă sau activitățile ilicite cu impact
direct asupra sănătății și securității globale. Această abordare ar putea genera distorsiuni
și să nu reflecte pe deplin provocările reale cu care se confruntă comunitățile de sănătate
și securitate.
Viitorul agriculturii - Readucerea agriculturii la politica externă a SUA - Catherine Bertini and
Dan Glickman

Este dificil pentru americani să înțeleagă amploarea foametei care afectează multe
părți din lumea în curs de dezvoltare. În timp ce există și americani înfometați, situația
din Statele Unite nu se compară cu criza alimentară gravă din Africa și Asia, care aduce
sugari în spitale și provoacă forme severe de malnutriție. Cu toate acestea, americanii,
conștienți de impactul foametei asupra securității naționale, arată o preocupare constantă
în sondaje și consideră ajutorul pentru fermierii săraci din străinătate ca pe o prioritate
importantă în politica externă a SUA.

Cu toate acestea, în ciuda apelurilor publice și a crizelor alimentare globale, Statele

Unite au alocat doar 2,1 miliarde de dolari pentru ajutor alimentar în 2008 în fața unei
crize alimentare mondiale. În timp ce administrația Obama se confruntă cu probleme
economice interne, se ridică întrebarea despre cât sprijin financiar va fi acordat celor
înfometați în lume. Se subliniază importanța ca dezvoltarea agriculturii să devină
prioritatea principală a ajutorului extern, cu sprijin din partea altor donatori, Fondului
Monetar Internațional și Băncii Mondiale.

O nouă abordare

Cele mai mari succese în dezvoltarea economică au început prin transformarea

sectorului agricol: revoluțiile agrare din Anglia și Franța, care au pregătit terenul pentru
Revoluția Industrială; revoluția verde din Asia de Sud în anii 1960 și 1970; și mișcarea
masivă a fermierilor chinezi din sărăcie în anii 1980 sub conducerea lui Deng Xiaoping.
Aceste inițiative au permis comunităților agricole să depășească foametea, să crească
veniturile rurale și să asigure nevoile alimentare ale unei populații în creștere,
îmbunătățind accesul la educație.

Abordarea tradițională a dezvoltării, axată pe combaterea sărăciei și presupunerea că

veniturile în creștere vor rezolva problema foametei, a avut rezultate limitate. Țările în
curs de dezvoltare trebuie să se confrunte cu problema acolo unde aceasta există cu
adevărat: în comunitățile agricole rurale, care adesea au puține legături cu piețele și nu au
beneficiat de investițiile tradiționale în dezvoltare. Aproximativ 80% dintre cei afectați
de foamete în Africa trăiesc în ferme mici, unde femeile, responsabile în mare parte
pentru agricultură, au avut adesea acces redus la sprijin pentru inputuri agricole și
educație.

În timp ce atenția Occidentului se îndreaptă către schimbările climatice, se

perpetuează practici agricole dăunătoare în țările în curs de dezvoltare, unde tehnologia și
infrastructura agricolă sunt deficitare. Problemele legate de presiunea asupra resurselor
de apă și pământ au devenit elemente în conflictele politice regionale. Cu resursele
semnificative de pământ și sol fertil neexploatate, Africa ar putea beneficia de dezvoltare
agricolă responsabilă. Investiții semnificative sunt necesare pentru îmbunătățirea
infrastructurii agricole și sprijinirea femeilor fermiere. Chiar dacă există temeri legate de
costuri, nu ar trebui să constituie principalul factor în decizia de a aborda această
problemă. Având în vedere că numărul persoanelor afectate de foamete se apropie de un
miliard, este imperativ ca Statele Unite să ofere un lider înovator în ajutorul pentru
dezvoltare, cu accent pe revitalizarea sectorului agricol.

Cum a devenit hrana din nou o problemă politică atât de serioasă? Tensiunea
globală asupra aprovizionării cu alimente amintește de criza energetică din anii 1970,
când prețurile la alimente au crescut, iar liderii mondiali au organizat un summit
alimentar la Roma. Promisiunile de reformă au fost făcute atunci, dar puține schimbări au
avut loc. Deși programe precum Food for Peace au salvat vieți și au susținut educația
copiilor săraci, accentul a fost pe tratarea simptomelor foametei, nu a cauzelor. Instituțiile
care au minimizat importanța agriculturii acum caută fonduri pentru dezvoltarea acesteia.
În timp ce unii analiști subliniază această ironie, aruncarea de vina nu este constructivă.
Agricultura a fost neglijată în finanțările dezvoltării, cu prioritate acordată altor proiecte.
Revoluția verde și prețurile relativ scăzute ale cerealelor au redus importanța dezvoltării
agricole.

Statele Unite au fost implicate în ajutor alimentar străin încă din secolul al XIX-lea
și au fost pionierii asistenței moderne pentru dezvoltare după Al Doilea Război Mondial.
Cu toate acestea, întrebarea rămâne: de ce, în ciuda cheltuirii considerabile, numărul
celor flămânzi a crescut din nou? Washingtonul a investit prea puțin în combaterea
cauzelor fundamentale ale foametei, iar ajutorul SUA pentru agricultura africană a scăzut
cu 85% din anii 1980. Din 1980, personalul USAID(Agenția Statelor Unite pentru
Dezvoltare Internațională) a fost redus la jumătate, iar specialiștii în agricultură au fost
practic eliminați. În 1993, Comitetul Selectat al Camerei pentru Foamete a fost desființat,
eliminând un important loc legislativ pentru evidențierea impactului social și politic al
foametei și malnutriției.

Investițiile americane în dezvoltarea agriculturii în străinătate au scăzut

semnificativ, de la 400 de milioane de dolari anual în anii 1980 la doar 60 de milioane de
dolari în 2006, în ciuda lipsei de îmbunătățiri semnificative în randamentele de cereale în
Africa. Alți donatori și guverne ale țărilor în curs de dezvoltare au urmat exemplul,
neglijând agricultura. Finanțarea cercetării agricole în Africa a crescut cu doar 7% în anii
1990, în timp ce China și lumea dezvoltată au alocat creșteri semnificative. Statele Unite
au redus ajutorul pentru cercetarea agricolă în Africa cu 75% între 1981 și 2000.
 Politicile comerciale și subvențiile pentru culturi ale țărilor dezvoltate au împiedicat
concurența fermierilor africani și asiatici săraci. Programele de biocombustibili și
interesele militare au afectat și ele eficacitatea ajutorului extern. Amendamentul
Bumpers, care exclude finanțarea proiectelor agricole care concurează cu fermierii
americani, a împiedicat eforturile de ajutorare. În plus, nu s-a acordat suficientă atenție
menținerii instituțiilor multilaterale, cum ar fi băncile de dezvoltare și FAO
(Organizația pentru Alimentație și Agricultură), pentru a se concentra eficient asupra
problemelor legate de foamete. FAO, în special, a fost criticată pentru gestionarea
defectuoasă și pentru lipsa de programe de succes în lupta împotriva foametei.
Departamentul de Stat al SUA a fost implicat într-o luptă de zeci de ani între donatori și
țările în curs de dezvoltare pentru controlul agenției, iar conducerea FAO a exploatat
aceste divergențe, situând adesea Statele Unite într-un rol controversat. Ajutorul pentru
combaterea foametei a fost afectat de impunerea opiniilor politice occidentale, în special
în anii 1980, când dreapta politică a promovat reducerea rolului sectorului public în
ajutorul pentru dezvoltare, susținând că piețele private sunt întotdeauna mai eficiente.

Cu toate acestea, această premisă a ignorat succesul economiilor agricole cu

intervenție publică limitată. Programul ONU pentru Dezvoltare a subliniat că cea mai
mare mișcare de reducere a sărăciei a avut loc în China în anii 1980, când au fost
introduse economia de piață liberă și subvențiile pentru fermierii rurali. În schimb, în
India democratică, care a continuat să lupte cu subnutriția, nu s-au realizat îmbunătățiri
semnificative, chiar având cel mai mare program intern de ajutor alimentar din lume.

Atât ideologiile de dreapta, cât și de stânga au impulsionat o abordare ideologică

unică, împiedicând dezvoltarea agricolă. Opoziția față de modernizarea și mecanizarea
agriculturii din partea ecologiștilor și ONG-urilor a creat obstacole în dezvoltarea
agriculturii. De asemenea, politicile comerciale și subvențiile țărilor dezvoltate au afectat
negativ fermierii africani și asiatici, iar programele de biocombustibili au contribuit la
creșterea prețurilor alimentelor în 2007–2008.

În contextul acestei probleme, recomandările includ consolidarea eforturilor SUA în

gestionarea ajutorului la nivel executiv, acordând o atenție mai mare agriculturii,
foametei și malnutriției. Este sugerată, de asemenea, consolidarea rolului de conducere al
USAID și creșterea personalului axat pe agricultură. Congresul ar trebui să adopte Actul
Lugar-Casey privind securitatea alimentară globală din 2008 pentru a spori fondurile
pentru cercetarea agricolă și educație, iar amendamentul Bumpers ar trebui redus. Este
necesară, de asemenea, o abordare diferită în conceperea proiectelor de asistență agricolă
și operațiunilor de ajutor alimentar.
Este esențial să se consolideze legăturile între universitățile din SUA și colegiile istorice
negre cu omologii lor din țările în curs de dezvoltare pentru a aborda împreună probleme
specifice, cum ar fi tehnologia comunicațiilor în extinderea agricolă. Abordarea trebuie
să includă și gestionarea impactului secetei și a schimbărilor climatice asupra micilor
fermieri, cu soluții precum asigurarea de bază a culturilor și inovatoare asigurări
împotriva foametei, bazate pe indicatorii de precipitații dezvoltați de Programul
Alimentar Mondial și Banca Mondială.

Evitarea abordărilor ideologice preconcepute, precum și flexibilitatea în problemele

controversate cum ar fi subvențiile și alimentele modificate genetic, reprezintă pași
importanți. Este crucial să se coordoneze eficient ajutorul SUA la nivel național și
internațional, iar achiziționarea de alimente la nivel local în Africa subsahariană și Asia
de Sud poate stimula dezvoltarea pieței.

Ascultarea mai atentă a nevoilor africane și asiatice este imperativă, implicând

comunitățile rurale, în special femeile, în proiectarea proiectelor agricole locale.
Parteneriatele cu guvernele, ONG-urile și sectorul privat sunt esențiale, la fel ca
colaborarea cu entitățile regionale precum NEPAD(Noul Parteneriat pentru Dezvoltarea
Africii ) și Uniunea Africană.

Concentrarea asupra celor 400 de milioane de mici fermieri și familiilor lor din Africa
este vitală, deoarece aceștia sunt cei mai vulnerabili la foamete. Abordarea trebuie să țină
cont de nevoile unice ale femeilor, deoarece opt din zece fermieri din Africa și șase din
zece din Asia sunt femei.

Reformarea FAO și a comerțului global, în special a politicilor de subvenții care

afectează fermierii săraci, reprezintă provocări politice majore. Cooperarea
internațională, inclusiv cu Uniunea Europeană, Japonia și alți actori comerciali
importanți, este esențială pentru a realiza reforme sustenabile. Este important să se
adopte o abordare mai eficientă în gestionarea ajutorului alimentar și să se promoveze
parteneriate de dezvoltare agricolă pentru a adresa provocările de foamete și malnutriție
globală.

Egiptul a reușit să se autosusțină în privința alimentară prin prioritizarea dezvoltării

agriculturii, chiar în contextul dublării populației din anii 1970. În întreaga Africa, se
observă progrese în sectorul agricol, chiar și în absența unui sprijin adecvat. Textul
subliniază potențialul semnificativ al unei politici de ajutor extern din partea SUA
orientată către producția agricolă, mai ales dacă liderii africani își onorează promisiunile
de a investi intern în agricultură. Cu toate acestea, se ridică întrebări cu privire la
fezabilitatea unei investiții masive imediate, dată fiind criza financiară globală și alte
provocări economice. Donatorii privați, precum Fundația Gates, joacă un rol în
compensarea deficitelor de finanțare, dar nu pot acoperi toate nevoile. Concluzia
evidențiază impactul pozitiv al donațiilor private, cu mențiunea că obstacolele în calea
eradicării foametei derivă și din politici economice greșite, necesitând angajament politic
suplimentar. Autorul subliniază că mărimea investiției nu este singurul indicator al
succesului, amintind eficiența relativă a inițiativelor anterioare finanțate privat. Se
argumentează că SUA ar trebui să acorde prioritate ajutorului alimentar și agricol în
politica externă, cu beneficii geopolitice și umanitare.

Textul evidențiază, de asemenea, și impactul creșterilor prețurilor la alimente, care au

provocat schimbări politice, inclusiv căderea unui guvern în Haiti. Legătura dintre
insecuritatea alimentară și instabilitatea politică este subliniată, iar autorul sugerează că
există o relație subtilă între foame și instabilitate. Se menționează că grupuri extremiste
pot exploata foamea pentru a atrage susținători și că președintele contemporan autorului
ar trebui să acorde atenție acestor probleme, mutând combaterea foametei și malnutriției
în fruntea priorităților de ajutor. Este subliniată și importanța morală a intervenției,
indicând că nici o mamă nu ar trebui să vadă foamea în ochii copilului său și că
abordarea acestei probleme ar aduce beneficii atât pentru SUA, cât și pentru cei ajutați.