Perioada prenatală

Dezvoltarea intrauterină şi naşterea

Descoperiri ce au influenţat teoriile despre dezvoltarea intrauterină:
 Sec. XVII –descoperirea celulelor sexuale
 Sec. XIX – cerectări în domeniul embrionologiei
 Sec. XX- cercetări privind:
-inseminarea artificială - experimente cu donatori genii rezultând copii normali la care apar nelinişti în
urma dorinţei de a-şi cunoaşte tatăl
-fecundările în vitro – fecundări în laborator prin transfer de embrion (2005 cazul Adrianei Ionescu-
mamă la 67 de ani); probleme de percepţie a filiaţiei- necesitatea unui psiholog
-ingineria genetică (Tourette, Guidetti, 2002)
Concepţia:
 întânirea unui ovul cu spermatozoizii – circa 500 de milioane la o ejaculare –
care trăiesc 12-36 de ore de la producere
 fertilizarea ovulului în trompe - în 3-4 zile ajunge în uter
 între concepţie şi naştere – o celulă devine corp de circa 3 kg şi 50 cm, ceea ce
înseamnă 200 de milioane de celule – niciodată fiinţa umană nu va mai cunoaşte o dezvoltare atât de rapidă
şi multidirecţională
 perioada de gestaţie care durează între 266 – 280 de zile (de la ultima
menstruaţie)

Stadiile dezvoltării intrauterine

Stadiul de ou (preembrionul)- primele 2 săptămâni:

 primele 3-4 zile, drumul din trompă în uter
 în primele 6-7 zile va intra în contact cu endometrul (mucoasa ce
căptuşeşte uterul)
 fixarea zigotului în endometru
Embrionul:
 sfârşitul săptămânii a 2-a şi sfârşitul săptămânii a 8-a (80 de zile)
 creştere rapidă
 apariţia structurilor primitive (foiţele embrionale - ectoderm, mezoderm, endoderm) ale tuturor
organelor care alcătuiesc corpul uman
Stadiul fetal-începând cu săptămâna a 9 a
Embrionul reprezintă o perioadă critică, de maximă sensibilitate faţă de factorii de mediu, inegalabilă,
prin comparaţie cu celelalte perioade ale sarcinii. Acum se formează şi structurile care vor proteja noua
fiinţă: sacul amniotic, placenta, cordonul ombilical.
La 5-7 săptămâni este prezent creierul (5 vezicule), se organizează măduva spinării, cavităţile inimii, se
formează ochiul şi nervul optic, apare diferenţierea sexuală. La sfârşitul acestei perioade organogeneza
(generarea organelor) şi morfogeneza (formele corpului) s-au încheiat şi embrionul se aseamănă cu o fiinţă
umană. Regula dezvoltării este că întâi se dezvoltă formele şi apoi funcţiile (Tourette, Guidetti, 2002). Are
cam 3 cm, un cap, cu o faţă, un nas, ochi, gură, are braţe, picioare, degete, un trunchi primitiv şi organe
interne. Are cam toate caracteristicile umane identificabile. De acum se numeşte făt. Între săptămânile a 8-a
şi a 9-a se mişcă mult (nu rămâne mai mult de 13 min fără să se mişte).
În stadiul fetal- săptămâna a 9-a, fătul continuă să crească, să se diferenţieze sistemul nervos şi să
apară primele reacţii la mediu ( Vauchair, 2004). Sunt primele aspecte de funcţionare a viitorului nou
născut. El se pregăteşte pentru lume, iar lumea se pregăteşte să îl primească, îi face loc. Unde? Locul în
mintea mamei şi a celorlaţi membri ai familiei e foarte important pentru viitorul lui confort.
La începutul acestei perioade se alcătuieşte stocul de neuroni ce va fi utilizat de om de-a lungul vieţii
(Tourette, Guidetti, 2002).
1
 În luna a 3-a:
 se dezvoltă structurile osoase şi nervoase care vor permite mişcări spontane ale braţelor,
picioarelor, degetelor
 încep să funcţioneze organele digestive
 apar centre de osificare, de formare a sistemului osos
 se formează mugurii dentiţiei de lapte
 se dezvoltă rapid, în special la băieţi, organele sexuale
 braţele, picoarele, degetele se mişcă spontan
Spre 16 săptămâni activitatea lui spontană se diminuează şi se formează acum emisferele şi
circumvoluţiunile cerebrale. Unele experimente arată că, după 3 luni, deja fătul manifestă o sensibilitate
gustativă.
În luna a 4-a fătul măsoară 20 cm şi are peste 200 grame. În acest stadiu începe activitatea
neuromusculară şi mama simte primele mişcări. La prima sarcină, prima mişcare bruscă a fătului e simţită
mai repede. Diminuarea mişcărilor şi a activităţilor fătului (este caracteristică) are loc până în jur de 6 luni.
Caracteristici:
- faţa a căpătat a aparenţă umană
- creşte rapid partea inferioară a corpului
- mişcările reflexe devin mai rare
- cea mai mare parte a oaselor încep să se distingă cu claritate
- la fete pot fi identificate uterul şi vaginul
Sensibilitatea organelor senzoriale se manifestă în ordine cronologică astfel: eutanală, proprioceptivă,
vestibulară, gustativă, olfactivă, auditivă şi vizuală. Sensibilitatea tactică funcţionează pe la 11 sătămâni,
echilibrul de la 21 de săptămâni, gustul şi mirosul pe la 24 de săptămâni, auzul pe la 32 de săptămâni, văzul
funcţionând însă destul de puţin.
La începutul lunii a 5-a, fătul are mişcări spontane care pot fi simţite atingând cu mâna pântecele
matern.
Caracteristici:
- întregul corp este acoperit de lanugo (puf fin)
- se acumulează vernix caseosa (o substanţă grasă, sub piele)încep să se osifice nasul şi urechea internă
- încep să apară unghiile la mâini şi la picioare
În a 6-a lună corpul, deşi mic (aproximativ 37 cm şi cam 1 kg greutate) are proporţii umane.
Caracteristici:
- apar sprâncenele şi genele
- cortexul începe să formeze circumvoluţiunile
- urechea e formată
- ochii sunt complet formaţi
Simţul văzului este ultimul care intră în funcţiune. Unii cerecetători arată că la sfârşitul perioadei
intrauterine, pe la 36-40 de săptămâni, fătul poate detecta o sursă luminoasă intensă ce depăşeşte organele
mamei (ca lumina unei lanterne acoperite de o palmă).
În a 7-a lună fătul cântăreşte peste 1 kg şi are 38 de cm. Pielea este roşie, ridată, şi acoperită cu vernix
caseosa. Poate să plângă, să respire, să înghită. Însă e foarte sensibil. Reacţionează la zgomote externe.
(organele interne ale mamei, mediul în care trăieşte mama).
În a 8-a lună sub piele începe să să se depună ţesutul adipos, fătul câştigă încă 1 kg în greutate, iar
mişcările lui neuromusculare se accentuează.
În a 9-a lună pielea devine roz, membrele se rotunjesc, iar unghiile de la mâini şi picioare sunt
formate. O mare parte din lanugă dispare. Corpul se acoperă de vernix caseosa în întregime. Activitatea
organelor principale se intensifică. La sfârşitul perioadei de sarcină, spre săptămâna 38-40 corpul este bine
modelat şi toate organele vitale sunt funcţionale. Fătul este gata de naştere.

2
 PERIOADA 0-3 ANI

1.Dezvoltarea fizică
În primul an se înregistrează cel mai accelerat ritm de creştere din întreaga viaţă postnatală – la cinci
luni copiii îşi dublează greutatea, la 1 ani şi-o triplează. De asemenea, copiii cresc în lungime cu 50%. Se
modifică şi conformaţia corpului, capul deţinând o proporţie mai mică din corp.
Ulterior rata de creştere, deşi încă ridicată până la trei ani, încetineşte progresiv.
Dezvoltarea fizică permite achiziţia progresivă a abilităţilor motorii.
Factorii de mediu pot afecta orarul dezvoltării motorii, accelerând sau încetinind anumite achiziţii.

Stările noului-născut
Aceste stări au putut fi identificate şi la prematuri, deci mult înaintea vârstei de 9 luni. Ele au fost
sintetizate de Prechtl şi Beintema (1964).

Ochi Respiraţie Mişcări Plâns

deschişi regulată
Starea 1 - + - (doar tresăriri -
SOMN CALM generalizate)
Starea 2 - - - -
SOMN ACTIV
Starea 3 + + - -
VEGHE CALMĂ
Starea 4 + - + (pot mişca fie -
VEGHE ACTIVĂ membrele, fie capul atunci
când privesc)
Starea 5 nerelevant - + (multă activitate) +
PLÂNS

În somnul calm copilul nu poate fi trezit, nici dacă asupra sa acţionează diferiţi stimuli. În stare de
somn activ sunetul sau lumina puternică declanşează grimase sau zâmbete în timpul somnului. În stare de
veghe calmă copiii zâmbesc sau răspund prin supt la stimuli. Veghea activă este iniţiată sau menţinută de
un mediu interesant. Plânsul este declanşat de stimuli neplăcuţi - frig, foame, durere, faptul de a fi lăsat din
braţe sau a fi „restrâns” în mobilitate. Poate începe cu scâncete uşoare, mişcări fine şi poate merge în
crescendo până la un plâns spasmodic sau lovirea cu putere din picioare.
Noul născut îşi petrece 16 h în somn, comparativ cu un bătrân care doarme în jur de 5-6 ore. La început
perioadele de somn sunt egal distribuite (de exemplu, de la 6 la 10 înainte de masă, de la 2 la 6 după
amiază, de la 10 la 2 noaptea). Deja la 2 luni majoritatea copiilor dorm cel mai mult între 10 şi 2 noaptea şi
cel mai puţin între 2 şi 6 după amiază. În acelaşi timp, creşte intervalul de timp petrecut în stare de veghe
activă. Acestă prelungire a perioadelor de somn s-a crezut a fi exclusiv sub control maturaţional, dar se ştie
acum că există şi factori culturali implicaţi. De exemplu, în Africa există la copii obiceiul de a dormi în
continuare perioade mai scurte şi distribuite de timp.
Tipuri de somn. 50 % din somnul noului născut este somn activ sau REM (faţă de adulţi la care
procentajul este de doar 20%). Perioadele de REM sunt amestecate neregulat cu perioadele de non-REM,
inclusiv la începutul somnului.
Nici caracteristicile EEG nu diferenţiază între stadiile somnului. Abia la 3 luni se întâmplă acest lucru,
vârstă la care apare şi declanşarea somnului prin somn non-REM.
Plânsul. Contrar părerii comune, copilul normal îşi petrece mai puţin de 10% din timp în plâns. Rapid
apare o diferenţiere a tipurilor de plâns în: plâns de foame, care începe cu un scâncet, şi apoi creşte tot mai

3
susţinut şi mai tare; plâns de supărare, care se declanşează brusc, tare, şi plâns de durere, care începe
printr-un oftat înalt, de intensitate mare, iar apoi este urmat de un plâns puternic.
Copiii nu numai că pot plânge de la începutul vieţii, dar au şi capacitatea de a se calma singuri, când
sug, sau atunci cînd sunt luaţi în braţe, legănaţi şi/sau când li se vorbeşte.
La 5 luni deja stările sunt stabile, tranziţiile de la o stare la alta sunt previzibile, şi nu mai există o atât
de pronunţată dependenţă de părinţi.

2. Dezvoltarea motorie

Reflexele noului născut

Reflexul este o reacţie automată, precablată la un anumit stimul, permiţând copilului să reacţioneze
organizat şi adaptativ la un stimul, chiar înainte ca el să aibă şansa de a învăţa. Ele sunt controlate
subcortical, de aceea dispariţia ulterioară a unora dintre ele este indicator al dezvoltării cortexului.
Multe din aceste reflexe au rol de supravieţuire sau oferă protecţie.
Dintre reflexele care dispar:
Reflexul Moro – la lumină sau zgomot puternic, sau atunci când copiulul este „scăpat”, apare extensia
braţelor, picioarelor, degetelor, urmată de aducerea lor pe linie centrală, cu închiderea palmelor
Reflexul „rooting” – întoarcerea capului în direcţia stimulului; dispare la 9 luni
Reflexul darwinian sau de prindere – la stimularea palmei cu un obiect, flexia degetelor şi prinderea
strânsă a obiectului ; slăbeşte la 3 luni, dispare la 1 an
Reflexul Babinski – stimularea tălpii face ca degetele să se răsucească înafară, cu încovoierea tălpii
Reflexul de mers – dispare la 3 luni
Reflexul de înot – dispare la 3 luni
Există şi reflexe care persistă toată viaţa, cum ar fi:
Clipitul
Strănutatul/tuşitul
Respiraţia
Reflexul pupilar - dilatarea pupilei la întuneric, contracţia acesteia la lumină

Motricitatea voluntară
Începe să se dezvolte în jur de 4 luni.
Principalele achiziţii constau în:
Controlul poziţiei capului – treptat poate fi ridicat şi menţinut vertical
Rostogolirea corpului (2-5 luni)
Poziţia şezândă (5-8 luni)
Poziţia verticală – cu sprijin (5-10 luni), fără sprijin (10-14 luni)
Mersul (11-14 luni)
Mersul în patru labe (11-12 luni)
Prinderea obiectelor (7-10 luni)
Urcatul scărilor (2 ani)
Săritură pe loc – chiar într-un picior (3 ani)

3. Dezvoltarea senzorială

Sensibilitatea tactilă şi dureroasă

După naştere, atunci când copilul e atins pe obraz întoarce capul în direcţia stimulului şi începe să
sugă (rooting reflex).
Sensibilitatea dureroasă există la naştere, manifestându-se comportamental prin intensificarea
plânsului, şi neurofiziologic prin indicatori precum: creşterea nivelului de endorfine din sânge, creşterea
presiunii sangvine şi a ritmului cardiac, transpiraţie, retracţie a membrului stimulat dureros, expresivitate
facială.

4
 Sensibilitatea gustativă
La câteva ore după naştere copiii disting între gusturile acru, dulce şi amar, având expresii faciale
diferite pentru fiecare dintre acestea. Gustul dulce favorizează poate eliberarea de endorfine, de aceea este
preferat, soluţiile dulci fiind folosite pentru calmarea durerii şi liniştirea bebeluşilor.
Sensibilitatea olfactivă
Nou-născuţii disting între mirosuri plăcute (vanilie) şi neplăcute (peşte crud, ouă stricate). La 16 ore
după naştere localizează anumite mirosuri, iar la şase zile disting între mirosul mamei şi al altei femei în
aceeaşi stare fiziologică (post-partum).
Sensibilitatea auditivă
Există o reacţie de orientare spre stimuli auditivi de intensitate mare, chiar la prematuri. De asemenea
există preferinţa pentru vocea mamei, manifestată în primele 15 minute – 3 zile după naştere.
Tot la 3 zile discriminează între cuvintele familiare şi cele noi, iar la o lună face discriminări între
foneme (“p” şi “b”).
Sensibilitatea vizuală
Deşi nici retina nu e matură, nici nervul optic nu este mielinizat complet, nici cortexul vizual nu e
matur până în luna a 4-a, există abilităţi surprinzătoare chiar la nou-născuţi. Aceştia clipesc la lumini
puternice, urmăresc cu privirea stimuli, mai ales în mişcare, caracterizaţi prin luminozitate mare sau
culoare.
Acuitatea vizuală – capacitatea de a distinge detaliile – este redusă, neatingând nivelul adult decât
începând cu luna a şasea.
Un traseu similar este cel parcurs de capacitatea de detectare a contrastului – acesta fiind reprezentat
de diferenţa de luminozitate dintre părţile închise şi cele deschise ale unei figuri. Iniţial nu percep decât
contrastele puternice.
Abilitatea de distingere a culorilor (roşu, verde, galben de alb, sau roşu de verde) este prezentă de la
naştere.. Dar conurile nu sunt mature până la 4 luni, de aceea albastrul poate fi distins doar începând cu
această vârstă.
Dezvoltarea perceptivă
Trebuie făcută o distincţie clară între ceea ce pot şi ceea ce preferă să perceapă copiii, ei optând pentru
stimulii care au validitate ecologică crescută, deci şi valoare adaptativă mai mare.
Copiii preferă unghiuri, contururi, arii de contrast (au acuitate vizuală mică, deci nu percep detaliile
mici), detalii externe ale stimulilor (există efectul externalităţii: la 0-1 lună selectează doar contururile,
pe la 2 luni explorează şi detaliile interne), detalii mai mari.
De asemenea s-a demonstrat şi faptul că nou-născuţii preferă contururile tip faţă umană.
La 9 săptămâni preferă contururile curbe, şi stimulii de complexitate moderată (cu mai mult de 5
colţuri, dar mai puţin de 20).
La 4 luni preferă simetria şi orientarea stimulilor sau mişcarea lor pe verticală, mai puţin decât în
plan orizontal sau oblic.
La 7 luni observă contururile subiective (triunghiul lui Kanizsa, iluzia lui Poggendorff – Psihologie
Cognitivă, M. Miclea, 1999, pag 83), dovadă că deja funcţionează corespunzător principiile gestaltiste.
Percepţia tridimensionalităţii.Eleanor Gibson a realizat numeroase experimente folosind aşa-numita
fantă vizuală (visual cliff), o masă experimentală, având o suprafaţă cu un patern tip tablă de şah, acoperit
cu sticlă. Jumătate din suprafaţă se află la nivelul solului. Până la 6-7 luni copilul traversează fără probleme
şi această parte a mesei. La 7-8 luni, când e chemat să traverseze partea “joasă” a mesei, copilul refuză,
protestează, dovadă că a apărut percepţia adâncimii. Există însă experimente care demonstrează că deja la
2 luni, când încă cei mici nu pot să se deplaseze singuri, rata lor cardiacă scade atunci când privesc partea
“periculoasă”, indicând că procesează mai profund informaţia, deci percep o diferenţă de adâncime .
Campos a formult o ipoteză conform căreia un rol important în dezvoltarea percepţiei adâncimii e jucat
de dezvoltarea autodeplasării.
Percepţia intermodală.
În primul rând, copilul integrează informaţia vizuală, olfactivă şi auditivă despre mamă, imediat
după naştere.

5
 Meltzoff a realizat o serie de studii aspura capacităţii de integrare senzorială. Astfel, bebeluşilor de
patru săptămâni li s-a dat să sugă fie o suzetă obişnuită (un lot experimental), fie una cu protuberanţe
(celălalalt lot). Apoi, li s-au prezentat doi stimuli vizuali, doua mingi potocalii, una netedă şi una cu
protuberanţe. S-a demonstrat astfel că apare o preferinţă vizuală pentru stimulul similar celui care a fost
explorat tactil anterior, ceea ce presupune existenţa unei integrări a informaţiei tactile cu cea vizuală.
Percepţia obiectelor.
Din punctul de vedere al lui Piaget, nu putem vorbi despre percepţia obiectului înainte de vârsta de 9
– 12 luni. Paradigma piagetiană se bazează însă pe măsurarea unui comportament motor.
Dacă însă sunt măsurate abilităţile perceptuale în sine, se pare că deja o conceptualizare a prezenţei
obiectului apare de la 3 – 4 - maximum 5 luni. Experimente importante în acest sens au fost realizate de
Elizabeth Spelke şi Renée Baillargeon.
Spelke a lucrat cu copii de 3 luni şi jumătate şi a ajuns la concluzia că aceştia percep obiectele ca
fiind:
 unităţi coezive (formate din părţi unificate într-un întreg)
 delimitate (distincte) din punct de vedere spaţial şi
 continue spaţio-temporal.
Comportamentul măsurat este reacţia de surpriză atunci când se violează unul din aceste
principii.
De exemplu, Spelke a demonstrat că există deja la 3 luni distincţia obiect – fundal, folosind drept
fundal un panou albastru, iar ca obiect un cilindru portocaliu. În faza 1, când obiectul se deplasa spre el,
copilul nu era surprins, deci i se părea normală desprinderea obiectului de fundal. În faza a 2 a, când doar o
jumătate din obiect se deplasa cu jumătate de fundal înspre copil, acesta avea o reacţie de foarte mare
surprindere. Acest experiment demonstrează că deja copiii de 3 luni înţeleg că un obiect este altceva decât
fundalul.
Un alt tip de experimente a demonstrat că un obiect este perceput ca fiind continuu chiar dacă se
deplasează prin spatele unui ecran.
Copiilor li se prezenta un cilindru lung aflat în spatele unui paralelipiped, parţial ocluzat, fie static, fie
deplasându-se împreună cu acesta. Apoi fie li se prezenta acelaşi cilindru lung, fie două bucăţi cilindrice
mai scurte, separate chiar în zona “acoperită” de paralelipiped. Se presupune că dacă a apărut habituarea la
prima imagine şi a copilul a perceput cilindrul ca fiind întreg, nu ar fi surprins la vederea cilindrului lung, ci
la vederea celor două “capete” cilindrice.
Dacă stimulii au fost prezentaţi static, nu a apărut reacţia în nici o situaţie, deci poate nu a existat o
procesare destul de adâncă a informaţiei. Însă dacă stimulul a fost în mişcare, copilul pare să fi reuşit să
extragă informaţia necesară pentru a percepe obiectul ocluzat ca fiind un întreg.
Concluzia este că există o percepţie distinctă a obiectelor deja la 3 – 4 luni, evidenţiabilă însă doar în
sarcini perceptuale, şi mai ales dacă stimulii sunt în mişcare.
Baillargeon a lucrat la rândul său cu copii de 3 luni şi jumătate, folosind un ecran care se ridica şi
cobora într-un unghi de 180 de grade. Copiii erau habituaţi cu ecranul şi cu mişcarea acestuia. În faza de
test ecranul se oprea într-un obiect; iar copilul nu era surprins. Dar dacă în altă situaţie ecranul trecea prin
obiect şi obiectul dispărea, copilul manifesta reacţia de surprindere, dovedind că pentru el exista o
reprezentare a acestui obiect. În funcţie de consistenţa obiectului, copilul îşi dădea seama ce obiect poate
sau nu să fie deformat (burete vs. cub de lemn)

6
 Memoria
Psihologia tradiţională considera că nu se poate vorbi despre memorie înaintea vârstei de 3 – 4 ani.
Există însă o serie de comportamente care sugerează că trebuie să existe o codare şi memorare a
informaţiei încă de timpuriu.
Exemple:
Habituarea – pentru a apărea reacţia la un stimul nou trebuie să se recunoască stimulul vechi ca fiind
unul întâlnit anterior.
Recunoaşterea obiectelor, persoanelor devenite familiare pentru copil.
Imitaţia – deja la 9 luni imitaţia e amânată pentru 24 de ore (deci cu mult înaintea vârstei de 1 an şi 9
luni postulată de Piaget).
Învăţarea conjugată - experimentele de demonstrare a condiţionării (Rovee – Collier) arată că deja la 3
luni copilul îşi aminteşte cum gestul motor îi produce plăcere şi face transferul învăţării.

Toate aceste comportamente demonstrează că există memorie încă de timpuriu.

Încercând o sistematizare a tuturor datelor experimentale disponibile până în prezent , Nelson (1995) a
propus existenţa unor sisteme mnezice care nu sunt neapărat identice cu cele de la adulţi şi anume:

Memoria expectanţelor vizuale

Haith a demonstrat, folosind sarcini de anticipare vizuală, că de la 3 luni se pot pune în evidenţă
expectanţe ale copiilor pentru evenimente spaţio – temporale pe care nu le pot controla, pentru secvenţe
simple: dreapta – dreapta – stânga, dreapta – dreapta – stânga. Locaţia neurofiziologică de care depind
aceste comportamente este o regiune din zona lobilor frontali numită Frontal Eye Field, care ar controla
outputul ganglionilor bazali (striatum).
Condiţionarea
A fost evidenţiată prin experimente de întărire conjugată, şi este pusă pe seama activităţii
cerebelare. La 2 luni copiii reţin 3 zile ceea ce au învăţat, la 3 luni – 8 zile, iar la 6 luni – 2 săptămâni.
Dacă la 3 luni, după 13 zile învârtim caruselul (amorsă), iar în a 14-a zi îl legăm iar de piciorul copilului,
acesta demonstrează că îşi aminteşte să mişte piciorul pentru a deplasa caruselul.
Memoria preexplicită
Răspunde de preferinţa pentru nou a copiilor (pentru ca să existe habituarea trebuie să existe
reprezentarea vechiului stimul cu care să îl comparăm pe cel nou). Între 2 luni şi 1 an copiii pot păstra în
memorie stimuli vechi până la 15 minute. În acest tip de memorie este implicat hipocampusul, chiar dacă
nu e perfect matur înainte de 2 ani. Preferinţa pentru nou e existentă încă de la naştere. Sarcinile folosite
pentru acest tip de memorie sunt cele de habituare.
Memoria explicită propriu-yisă
Este evidenţiată prin sarcini de coordonare a informaţiei din mai multe modalităţi senzoriale şi
construirea de scheme de acţiune pe baza informaţiilor achiziţionate anterior. Permite performanţa la
sarcini de recunoaştere a obiectelor (clasic piagetiene). Intră în funcţie la 1 an, fiind implicat hipocampusul
şi alte arii (cortex enthorinal şi arii din temporalul inferior).
Tot un sistem explicit ar putea fi şi cel ce guvernează memoria de lucru (cortexul dorso-lateral
prefrontal – aria 46 ) – care se manifestă când nu mai există eroarea A non B, după 12 – 18 luni.
S-ar părea că există chiar înaintea vârstei de 2 ani şi o memorare a unor secvenţe de evenimente,
persistentă chiar săptămâni sau luni de zile.

7
 O explicaţie pentru faptul că anumite evenimente nu mai pot fi reactualizate ar consta în faptul că
reprezentarea există într-o formă nonverbală, şi nu mai poate fi redată verbal. Alte explicaţii sugerează fie
că nu mai avem suficiente amorse pentru a ne actualiza experienţele timpurii, fie interacţiunile cu adulţii
ne-au reconstruit trecutul.

Limbajul
Perioada preverbală
Dezvoltarea limbajului începe cu perioada preverbală, când se dezvoltă două categorii de abilităţi:
Fonologice (care le permit copiilor să discrimineze şi să reproducă sunetele)
Comunicative (care fac posibil schimbul de intenţii şi semnificaţii cu “interlocutorii”)
Aceste abilităţi îl pregătesc pe copil pentru achiziţia limbajului

Dezvoltarea fonologică
Percepţia limbajului
DeVilliers şi DeVilliers (sfârşitul anilor ‘70) au demonstrat că deja la naştere există o preferinţă
pentru limbaj, care iese în evidenţă atunci când se compară limbajul cu muzica instrumentală sau alte
succesiuni de sunete ritmice.
De asemenea de la naştere apare şi o lateralizare a percepţiei sunetelor (percepţia cuvintelor în
emisfera stângă, iar a muzicii în emisfera dreaptă)
Preferinţa copiilor se îndreaptă către un anumit stil de limbaj, cel adresat de obicei copiilor: motherese
(vorbire adult-către-copil) care are structuri sintactice mai simple, pauze lungi, ritm lent, tonalitate
ridicată a vocii. Aslin a arătat că există o preferinţă pentru acest limbaj chiar din primele zile, chiar dacă
vorbeşte altcineva decât mama.
La 4 luni, copiii preferă succesiuni de sunete, chiar fără sens, dar care păstrează paternul
limbajului vorbit. Se pare că aşa reuşesc copiii să decupeze unităţile cu sens din fluxul vorbirii. De
asemenea există şi o preferinţă pentru vocea mamei, dar numai când aceasta foloseşte “motherese”.
Una dintre teoriile care încearcă să explice preferinţa pentru limbaj şi vocea umană propune ipoteza
conform căreia preferinţa pentru vocea umană este un răspuns întărit de-a lungul dezvoltării intrauterine. S-
a demonstrat de exemplu că apare preferinţa pentru stimuli verbali la care copiii au fost expuşi prenatal -
poveşti citite în ultimele săptămâni de viaţă intrauterină (DeCasper), mai precis pentru paternul sonor al
acestora. Această preferinţă rezultată în urma experienţei intrauterine presupune o memorie a stimulilor.
Există şi o capacitate de a categoriza sunetele ( B şi P), manifestă deja în prima lună de viaţă.
Discriminarea apare şi când sunetele sunt introduse în cuvinte (diferenţa între R şi L în cuvintele “Marana”
şi “Malana”). Aceste distincţii ies cel mai bine în evidenţă când adultul i se adresează în “motherese”.
Toate aceste abilităţi timpurii au dus la concluzia că trebuie să existe o capacitate înnăscută în
percepţia şi analiza limbajului, datorită apariţiei timpurii a acestor abilităţi şi a faptului că abilităţile de
percepere a contrastelor fonetice sunt universale.
Copiii de 6 luni englezi pot percepe diferenţe fonetice din limbile cehă, hindi, japoneză, dialecte nord-
americane, abilităţile lor fiind chiar mai bune decât cele ale adulţilor. Această abilitate se stinge în jur de
9-12 luni, dar nu definitiv – când un copil este expus înaintea vârstei de 2 ani unei limbi străine, chiar dacă
el n-o va învăţa, va reuşi totuşi să îşi menţină abilitatea de opera distincţii fonetice în acea limbă chiar la
vârsta adultă (experimentele au fost realizate cu copii englezi expuşi la limba hindi).
Capacitatea de clasificare a stimulilor echivalenţi din punct de vedere fonologic este deja
prezentă la 6 luni. Un “pa”, indiferent cum şi de cine e pronunţat, înseamnă acelaşi lucru.
Toate aceste experimente indică faptul că există o percepţie categorială a stimulilor auditivi, ce pare
a fi înnăscută.
Această capacitate de categorizare există şi pentru culori, deci este posibil ca să fie vorba despre o
capacitate înnăscută de categorizare nonspecifică.
Percepţia categorială a stimulilor auditivi apare şi la alte mamifere (maimuţe antropoide), deci poate că
limbajul a evoluat ca şi consecinţă a acestor abilităţi timpurii.

8
 Producerea limbajului
Se consideră că din punctul de vedere al producerii limbajului perioada de 4 – 6 luni este cea decisivă,
pentru că acum apare lalaţia. Se consideră că acest proces ar fi controlat maturaţional (există un ceas
biologic care o declanşează) şi ar fi deci independent de învăţare deoarece:
 apare la aceeaşi vârstă indiferent de loc, cultură etc, la toţi copiii;
 apare chiar dacă părinţii sunt surzi, deci copiii nu sunt auziţi şi emisiile lor verbale nu sunt
întărite, sau dacă însuşi copilul nu se poate auzi;
 nu s-a demonstrat că între 4 – 6 luni am putea întări selectiv anumite sunete produse de
copil.
Totuşi, după această perioadă, învăţarea devine importantă (la copiii surzi aceste abilităţi se sting). La
copiii traheotomizaţi apare învăţarea vocalizărilor (după scoaterea tubului) dar ea este mai redusă calitativ
şi cantitativ decât la cei normali.
Până la vârsta de 10 luni se pare că vocalizările copiilor sunt identice. Ulterior dispare acea
echivalenţă a vocalizărilor (copiii români, francezi, englezi “povestesc” diferit). Această vârstă este deci un
punct de convergenţă al stingerii capacităţii de discriminare fonologică “universală” şi a celei de
producere nediscriminativă de sunete.
Perioada preverbală este perioada de asigurare a repertoriului de vocalizări pe care copilul le va folosi
mai târziu.

Dezvoltarea abilităţilor comunicative

Se pare că din primele luni copiii pot trimite şi primi mesaje (modularea plânsului la 2 luni şi reacţia
la mesajul părinţilor). Sunt în stare să direcţioneze atenţia celorlalţi, atât vocal cât şi manual (spun, fac
ceva) şi răspund direcţionării atenţiei de către ceilalţi (mama arată cu degetul, copilul se uită). Devin tot
mai competenţi în folosirea contactului vizual pentru iniţierea, menţinerea şi terminarea comunicării
(dialogului).
Comunicarea intenţională apare abia către un an şi are două părţi:
protoimperativă – copiii folosesc un anumit gest pentru a obţine ce vor, şi
protodeclarativă – nu numai solicită, ci oferă şi un comentariu despre ceva ce le-a atras atenţia şi
despre care doresc să-şi împărtăşească impresia.
O altă abilitate comunicativă precoce e cea de stabilire a unui dialog non-verbal: învaţă să fie cuminţi
când adultul comunică ceva, să “răspundă” în pauze, şi adoră jocul de-a ascunsa – „cucu-bau”.

Perioada verbală

Perioada cuvintelor izolate

Acestea apar la 10 – 13 luni, numărul cuvintelor înţelese fiind, se presupune, mai mare decât cel al
cuvintelor produse. Urmează o explozie lingvistică, la 14 luni copilul achiziţionând 44 de cuvinte pe
săptămână. Aceste prime cuvinte se referă la obiecte sau fenomene mai pregnante, mai familiare şi mai
importante pentru copil.
Bloom a încercat să le grupeze pe categorii. Primele cuvinte se referă la:
 membrii familiei
 animale familiare
 vehicule
 jucării
 alimente
 obiecte casnice (cană)
 părţi ale corpului
 articole de îmbrăcăminte
De obicei sunt (SUBSTANTIVE), plus ACŢIUNI (verbe şi adverbe), cuvinte relaţionale (“mai”),
termeni locaţionali (aici, acolo) şi termeni pentru salut (“tai-tai” şi “pa”).
Katherine Nelson a arătat că există două stiluri de achiziţie a limbajului:
9
  Stil referenţial (vizibil în preponderenţa achiziţiei unor nume de obiecte)
 Stil expresiv (preponderenţa termenilor cu conotaţie personală sau socială: da, nu,
gata, vreau, te rog).
Stilul adoptat de copil s-ar părea că depinde de stilul de adresare al mamei.
O altă caracteristică a acestor prime cuvinte constă în faptul că atât cuvintele în sine, cât şi
semnificaţia acestora sunt diferite de cuvintele adulţilor, adică se referă la prototipul categoriei, nu la
concept: “cuţu” înseamnă doar căţelul din vecini, într-o primă fază.
Copilul învaţă mai repede cuvinte-prototip, cu grad mediu de generalitate, şi doar apoi ajunge la
categoriile superioare şi inferioare (învaţă “căţel” înainte de “dalmaţian” sau “animal”).

Primele cuvinte ale copiilor se caracterizează prin două tipuri de erori:

 Suprageneralizare – folosesc acelaşi termen pentru obiecte asemănătoare perceptual şi
funcţional (“pisică” este şi căţelul şi veveriţa; chiar dacă ştie diferenţa nu poate produce un cuvânt nou).
 Subgeneralizare – “pisică” este doar cea pe care o are acasă, nu şi cea din vecini.
O altă caracteristică a acestor cuvinte e că pot avea caracter de holofraze – înglobează semnificaţia
unei întregi propoziţii, deci semnificaţia lor poate fi variabilă şi dependentă de context.
La această vârstă apare şi “invenţia de cuvinte”, care nu e caracteristică doar pentru limbajul oral, ci şi
pentru cel al semnelor – la copiii surzi apar semne noi rezultate din alăturarea altor două semne.
Iniţial copiii folosesc limbajul pentru exprimarea sentimentelor şi dorinţelor, dar apare un decalaj
între exprimarea verbală şi expresivitatea emoţională (cu 5 secunde înainte de a spune ceva dispare expresia
emoţională, iar după ce rostesc cuvântul aceasta revine). Abia la 20 de luni ajung să sincronizeze expresia
verbală şi non-verbală. De asemenea le este mai uşor să exprime prin cuvinte emoţii pozitive decât emoţii
negative, poate pentru că cele pozitive sunt procesate în emisfera stângă, iar cele negative în dreapta, iar în
stânga coordonarea informaţiei se presupune că s-ar face mai uşor.

Emisii de două cuvinte (de la 18 luni)

Aceasta este “perioada limbajului telegrafic” – lipsesc articolele, conjuncţiile, prepoziţiile şi verbele
auxiliare. Limbajul nu e articulat din punct de vedere morfologic (plural, timpurile verbelor). Copilul
alătură cuvinte în mai multe categorii de relaţii semantice. Brown (1973) a delimitat 8 categorii de relaţii
semantice:
Agent – acţiune (“mama dă”)
Acţiune – obiect (“bat mingea”)
Agent – obiect (“mama lapte”)
Acţiune – locaţie (“stai scaun”)
Obiect – locaţie (“cană masă”)
Posesor – obiect posedat (“tata maşină”)
Obiect – proprietate (“minge mare”)
Obiect – pronume demonstrativ (“maşina aia”)
Copilul mai exprimă astfel şi recurenţa (“mai lapte”) sau nonexistenţa (“gata soarele”).De multe ori
expresiile copilului sunt inedite. El generează propoziţii pe baza unui sistem de reguli pe care l-a dobândit,
depăşind imitaţia.
Din punct de vedere sintactic, începe să înţeleagă că ordinea cuvintelor implică sensuri diferite (în
engleză, în română ordinea e mai puţin strictă). Poate tocmai această sensibilitate la ordinea sintactică ar
face diferenţa dintre om şi cimpanzeu de exemplu.
Limbajul la 3 – 4 ani
În această perioadă apar progrese la nivelul sintaxei:
 achiziţionarea morfemelor gramaticale (pluralul, acordul, timpurile verbelor); aceasta e identică
pentru toţi copiii (studiile au fost realizate cu copii vorbitori de limbă engleză)
 suprageneralizarea regulilor gramaticale (folosesc imperfectul pentru toate acţiunile; în engleză
aplică regulile verbelor regulate la cele neregulate)
 apare capacitatea de utilizare a negaţiilor şi interogaţiilor;

10
  apare capacitatea de legare a propoziţiilor între ele
Progrese la nivel semantic:
 semantică propoziţională (îşi dau seama că prin combinarea cuvintelor în propoziţii se poate obţine
un sens nou);
 semantică lexicală (învaţă tot mai precis sensul cuvintelor achiziţionate, care până la 6 ani sunt
aproximativ 14.000).
 semantică relaţională (folosesc acele cuvinte al căror sens depinde de tipul relaţiei implicate: “mare”
există numai dacă există “mic”; “mare-mic” se achiziţionează mai repede decât “înalt-scund”, “mult-
puţin”).
În general, părinţii nu corectează eroarea gramaticală, ci eroarea de adevăr, sensul.
Progrese la nivel pragmatic:
 reuşesc să-şi menţină atenţia pe un anumit subiect de conversaţie
 încep tot mai mult să-şi exprime stările psihice (“îmi pare rău”), dar şi implicarea în acţiuni viitoare
(“promit că”)
 încep să realizeze că semnificaţiile cuvintelor pot fi diferite de ceea ce se spune realmente (ceea ce
autiştii nu pot să facă)
 sunt în stare să infereze şi ce nu e formulat la modul explicit
 există dovezi că apare un non-egocentrism în ceea ce priveşte emisiile verbale: altfel îi explică unui
copil de 2 ani sau unui adult – îşi modulează limbajul în funcţie de vârsta interlocutorului, deci îşi dau
seama de modelul mintal al acestuia
 doi copii mici pot comunica între ei dacă subiectul este simplu şi le e cunoscut. Se pare că sunt în
stare să moduleze ceea ce spun în funcţie de ce se presupune că ştie sau nu ştie interlocutorul - deci îşi
reprezintă cunoştinţele interlocutorului

Dezvoltarea socială - Perioada 0-12 luni

Se consideră că nou născutul este dotat deja cu abilităţi sociale:

 capacitatea de a-şi semnaliza propriile nevoi (psihologice şi fiziologice) astfel încât cei din jur
să le poată percepe şi să răspundă la ele;
 detectarea contingenţelor dintre propriul comportament şi consecinţele acestuia;
 detectarea stimulilor sociali;
 acordarea la comportamentele adulţilor.
S-a realizat un experiment în care copii de câteva zile erau daţi în grija a două categorii de asistente:
categoria A de asistente, care trebuiau să răspundă de fiecare dată când un copil plângea, interacţiunea
fiind însă superficială; categoria B de asistente, care nu răspundeau de fiecare dată, existând însă un timp
mai mare de interacţiune la fiecare apropiere de copil. După 10 zile, copiii s-au adaptat la stilul
asistentelor, dar cei îngrijiţi de asistente categoria B au reuşit să-şi echilibreze mai repede şi mai bine
ritmurile de somn şi de alimentare. Dacă asistentele se inversau, copiii erau contrariaţi, dovadă că a apărut
într-un timp foarte scurt nu doar adaptarea la un stil particular de interacţiune, ci şi capacitatea de a
discrimina între stiluri diferite.
Ulterior, se accentuează relaţia de reciprocitate dintre copil şi persoana cu care interacţionează. Copilul
îşi coordonează privirea cu gesturile manuale şi ajunge chiar să evite voluntar stimularea, deci e apt de un
veritabil “dialog” cu adultul. Răspunsurile copilului funcţionează ca adevărate întăriri pentru adult, şi în
acest mod încă din primele luni de viaţă întră în joc un sistem de întăriri mutuale.
Există o sincronizare mare între emisiile protoverbale şi non-verbale ale copilului şi cele ale mamei.
Nu se poate vorbi de reciprocitate adevărată pentru că de cele mai multe ori adultul este cel care iniţiază
comunicarea, însă copilul este “de acord” să răspundă la provocare.
Într-un experiment cu copii de 3 luni, mamele au fost aşezate în faţa lor, cu o expresie “îngheţată” a
feţei (still face). Într-un timp foarte scurt copiii şi-au dat seama că ceva nu este în regulă şi au început să
protesteze – chiar printr-un plâns zgomotos - pentru a-şi face mamele să revină la expresivitatea obişnuită.

11
 Într-un alt experiment, copiii îşi puteau vedea mamele prin intermediul unui circuit TV închis. Atunci
când interacţiunea avea loc “în direct” copiii erau mulţumiţi, ca şi atunci când mama s-ar fi aflat în faţa lor.
Când însă li se prezenta o înregistrare a mamei, mesajele acesteia nemaifiind contingente cu cele ale
copilului, apărea un protest instantaneu.
Studiile realizate în cazul copiilor cu mame depresive sugerează că apatia acestor copii se poate
explica prin nesincronizarea interacţiunilor mamei cu copilul.
Emoţiile
Se consideră că la naştere copilul are deja capacitatea de a-şi manifesta interesul, distresul, dezgustul.
La nou născut există şi un zâmbetul spontan, reflex, care abia la 3 – 6 săptămâni se transformă în
zâmbet social.
În jurul vârstei de 2 – 4 luni se consideră că ar apărea şi mânia, surpriza, tristeţea.
Principala achiziţie din punct de vedere emoţional în primele 6 luni de viaţă este sentimentul de frică.
Paradigmele folosite pentru evidenţierea fricii sunt:
 fanta vizuală (visual cliff) – frica de înălţime - la 5 – 7 luni copilul refuză să parcurgă fanta vizuală,
acest comportament fiind însoţit de creşterea ratei cardiace. Aceleaşi reacţii se manifestă şi atunci când
copilul este ridicat brusc în sus.
 frica de persoane străine – la 5 – 6 luni distinge persoanele cunoscute de cele necunoscute, iar la 6
luni respinge persoanele nefamiliare. La 7 – 10 luni respinge mult mai clar interacţiunea (unii copii întorc
privirea, nu se lasă luaţi în braţe). La 12 luni, frica de străini e însoţită de anxietatea de separare.

Ataşamentul
Ataşamentul este definit ca fiind relaţia afectivă preferenţială, selectivă ce se stabileşte cu una sau mai
multe persoane de referinţă.
Există multiple explicaţii oferite până în momentul de faţă ataşamentului:
Ipoteza biologică – fiecare individ se naşte cu capacitatea de a se ataşa de o persoană de referinţă,
ataşamentul fiind în ultimă instanţă o formă de imprinting.
Harlow a realizat un experiment pe maimuţele Rhesus, separând puii de la naştere şi ducându-i la o
mamă surogat, fie de sârmă, dar dotată cu o sticlă de lapte, fie de pluş, dar fără dispozitiv de hrănire. Când
au fost puse să aleagă, maimuţele au ales mama de pluş. Maimuţele “obligate” să crească alături de mama
de sârmă s-au dovedit a fi mult mai temătoare, cu tendinţă redusă de explorare a mediului. Cele crescute cu
mama de pluş în schimb au părut a avea un nivel de anxietate redus şi o tendinţă crescută de explorare a
mediului. Cu toate acestea, nici una din aceste maimuţe nu a reuşit să aibă un comportament social normal,
nici după câţiva ani; în plus, s-a dovedit ca niciuna dintre ele nu a putut manifesta un comportament
matern corespunzător cu proprii pui.
Concluzia acestui experiment a fost aceea că nevoia de ataşament este înnăscută, prezentă la toţi
membrii speciei, dar capacitatea de a manifesta un veritabil ataşament depinde de “întâlnirea” fiecărui
individ cu o “figură de ataşament”. Dacă acest lucru nu este posibil, întreaga dezvoltare ulterioară a
individului are foarte mult de suferit.
Totuşi studiile longitudinale au arătat că formarea ataşamentului uman nu funcţionează după legea
“totul sau nimic”, şi nu este strict dependentă de succesul ataşamentului timpuriu.
Alte studii au demonstrat că ataşamentul, chiar dacă este o coordonată universal umană, poate lua forme
diferite, în funcţie de contextul dezvoltării.
Bowlby şi Ainsworth au identificat mai multe tipuri de ataşament în funcţie de tipul de interacţiune
oferit de adult, paradigma experimentală folosită fiind “Strange Situation” – situaţia stranie. Această
paradigmă presupune expunerea copilului la un stres progresiv pentru a studia reacţiile sale emoţionale,
dar şi modul de relaţionare cu persoana de referinţă chiar în condiţii care par a fi “ameninţătoare” pentru
copil.
Fazele experimentului sunt următoarele:

I. Copilul şi părintele se află într-o încăpere nefamiliară

12
 II. Intră o persoană necunoscută
III. Părintele iese
IV. Părintele se întoarce, străinul iese
V. Părintele iese
VI. Se întoarce necunoscutul
VII. Părintele vine, necunoscutul pleacă

S-a studiat modul în care copiii peste 10 luni se raportează la părinte atunci când intră străinul, când el
pleacă sau când se întoarce. Bowlby şi Ainsworth au găsit 3 categorii de ataşament, după studiul a sute de
copii. La acestea Main si Solomon au adăugat o a patra categorie - ataşamentul dezorganizat sau
dezorientat.
Ataşament sigur, securizant – 65% din copii
- considerarea adultului ca bază de explorare a mediului; au curajul să exploreze pornind de la această bază
securizantă, unde se pot întoarce dacă se întâmplă ceva rău.
- căutarea interacţiunii cu adultul (persoana de referinţă) când acesta se întoarce în cameră
Ataşament anxios, evitativ – 20% din copii
- explorare independentă a mediului (se rupe uşor de părinte, se ataşează de străini, nu are probleme când e
părăsit de persoana familiară)
- evitare activă (când adultul se întoarce, copilul îl evită sau îl ignoră).
Ataşament anxios, rezistent
- explorare redusă a mediului şi teama de obiecte sau situaţii noi – dificultatea restabilirii interacţiunii cu
adultul când acesta se întoarce (nu-l ignoră, dar când acesta caută contactul este “pedepsit” pentru faptul de
a-l fi părăsit pe copil).
Ataşamentul dezorganizat (dezorientat)
- derută extremă în faţa situaţiei, perplexitate în mişcări, în reacţii, aproape invariabil apatie, depresie
- lipsa unei relaţii cu adultul, chiar în condiţii de stres, indiferenţă
- caracteristic mai ales pentru copiii maltratati, abuzaţi fizic, a căror apatie e explicată de comportamentul
punitiv inconsecvent şi nemotivat.
Ipoteza lui Bowlby este că aceste tipuri de ataşament devin “interiorizate”, sub forma unor “modele de
lucru interne”, şi se manifestă ulterior în interacţiunile sociale stabilite de individ. Aşa se explică de ce
unele persoane au succes în relaţiile sociale, în vreme ce altele ignoră sau evită sistematic orice ataşament,
sau stabilesc relaţii în care introduc un comportament punitiv.

Temperamentul constă în diferenţe care apar în răspunsul emoţional al copiilor şi care par a reflecta
trăsături stabile, persistente, “de personalitate”. Acestea sunt predispoziţii care afectează viaţa emoţională
de timpuriu, se accentuează în timp şi marcheză structurarea personalităţii. După unii autori temperamentul
s-ar putea să fie şi instrumentul prin care copiii înşişi îşi pot modula interacţiunile.
În acest domeniu s-a realizat un studiu celebru, extrem de sistematic, numit “New York Longitudinal
Study”, cuprinzând 130 de persoane, urmărite de la naştere la vârsta adultă. Autorii (Thomas şi Chess) au
urmărit trăsăturile constante pe parcursul acestor ani şi au delimitat 9 dimensiuni ce dau consistenţă acestor
patternuri de comportament constante de-a lungul vieţii:

1. Nivelul de activitate (nivelul de arousal transparent comportamental).

2. Ritmicitatea (regularitatea ritmurilor biologice – somn – hrănire).
3. Tendinţa de apropiere versus evitare a stimulilor noi
4. Adaptabilitatea (iniţial motorie, apoi şi a structurilor cognitive).
5. Pragul de răspuns la stimulare
6. Intensitatea reacţiei (amplitudinea răspunsului produs).
7. Calitatea dispoziţiei emoţionale (preponderenţa emoţiilor negative versus pozitive).
8. Distractibilitatea (măsura în care reacţionează la stimuli irelevanţi, care interferează cu cei

13
 importanţi la un anumit moment).
9. Persistenţa / perseverenţa (măsura în care apare consecvenţa în continuarea activităţii, în
ciuda obstacolelor).

Rezultă astfel 3 patternuri comportamentale, vizibile din primele zile de viaţă:

A. temperamentul uşor, care nu creează probleme;
B. temperament dificil, iritabil, neritmic, cu o intensitate mare a reacţiei;
C. temperament lent, cu timpi de reacţie mari şi în declanşarea reacţiilor şi în
adaptarea la noi situaţii / stimuli.
Dacă nu apare totuşi o mare consistenţă între comportamentul noului născut şi cel al unei persoane de
20 de ani, există totuşi o corelaţie semnificativă între dimensiunile temperamentale la vârsta de 1 an şi cele
de la 20 ani.
S-ar părea că cel puţin 2 din aceste dimensiuni au o valoare predictivă mare (după Rothbart):
reactivitatea (mai ales emoţională) şi predispoziţia pentru emoţii pozitive sau negative.
Ataşamentul apare la intersecţia între predispoziţiile temperamentale ale copilului şi oferta părinţilor.
După evaluarea nou-născutului cu scala Brazelton şi a comportamentului părintelui imediat după naştere, s-
a urmărit legătura dintre aceste variabile şi tipul de ataşament dezvoltat ulterior de copil. 100% din cei care
au demonstrat o reacţie de orientare cotată cu 9 (maxim pe scala Brazelton) şi au întâlnit un stil matern
tandru au dezvoltat un stil de ataşament securizant. Dintre cei cu răspuns mai prost de orientare, dar cu
mamă tandră, 33% au dezvoltat ataşament securizant. Cei cu răspuns de orientare foarte bun, dar cu o
mamă mai rece, au dezvoltat acest tip de ataşament doar în proporţie de 38%, iar cei care n-au avut parte
nici de una nici de alta, doar în proporţie de 13%. Deci e posibil ca cele 2 stiluri (al copilului şi al
părintelui) să se potenţeze reciproc de-a lungul vieţii în comun. Ceea ce înseamnă că inclusiv în cazul unui
abuz psihic, social sau sexual se pune problema nu doar a unui stil parental defectuos, ci şi a unui posibil
patern temperamental care poate să favorizeze apariţia conflictelor.

Perioada 1-3 ani

Principalele achiziţii social-emoţionale ale acestei vârste sunt:
Sociabilitate crescută - manifestată prin tolerarea mai bună a necunoscuţilor, distres mai puţin evident
când persoana semnificativă pleacă, scăderea nevoii de apropiere fizică adult-copil, dar amplificarea
nevoii contactului psihologic, la distanţă, prin limbaj, privire, zâmbet, indici non-verbali. De exemplu,
copiii devin dezinteresaţi de jucării dacă e afectat contactul vizual cu mama (prin interpunerea unui ecran
sau prin ignorarea copilului).
Amplificarea dorinţei de împărtăşire a emoţiilor – apare în paralel cu dezvoltarea limbajului şi implică
emoţii ca empatia, ruşinea, vina, gelozia, mândria, timiditatea, dispreţul.
Referenţierea socială – folosirea expresiilor emoţionale ale altora ca indicatori pe baza cărora se
interpretează o situaţie nouă. De exemplu, în cazul interacţiunii cu un străin, dacă mama încurajează
apropierea, copilul abordează într-un final persoana.
Se pare că această referenţiere este folosită mai ales în situaţii ambigue, nu şi în cele care au un
potenţial periculos explicit. Atunci când copilul este pus să aleagă între jucării frumoase, neutre sau
înspăimântătoare, el alege jucăria frumoasă indiferent de atitudinea mamei; dacă este înspăimântat de o
jucărie nu o alege nici atunci când mama aproba acest lucru; în schimb în cazul jucăriei neutre reacţia de
dezambiguizare a mamei contează foarte mult.
Primele abilităţi de interacţiune cu alţi copii (15 – 24 luni) – apar schimburi de expresii faciale, verbale,
sau de jucării.
Dobândirea conştiinţei de sine :
 conştientizarea propriei autonomii (“eu sunt cel care pot face ceva”)
 recunoaşterea de sine (se recunoaşte în oglindă)
 referirea verbală la propria persoană – apar pronumele personale “eu”, “meu” în vocabular
Conştientizarea celorlalţi – copiii realizează că acţiunile lor pot fi diferite de ale celorlalţi şi chiar că pot
să-şi asume roluri diferite, independente de rolurile celorlalţi (dispariţia egocentrismului).

14
Capacitatea de reglare afectivă – apare controlul impulsurilor (când este nemulţumit copilul nu mai
recurge atât de des la violenţă fizică, ci la cea verbală).

15