Sren Kierkegaard

Sren Aabye Kierkegaard (*5 mai 1813, Copenhaga - 11 noiembrie 1855, Copenhaga) a fost un filozof, scriitor i teolog danez din secolul al XIX-lea. Prin concepia sa filozofic asupra constrngerii omului de a-i alege destinul, a exercitat o influen hotrtoare asupra teologiei i filozofiei moderne, n special asupra filozofiei existeniale.

Biografie
Kierkegaard a criticat vehement att hegelianismul din timpul su, ct i ceea ce a considerat ca fiind formaliti nule ale Bisericii Naionale Daneze. O mare parte din opera sa filozofic se concentreaz asupra problemelor legate de modul de via al oamenilor, accentul cznd pe prioritatea realitii umane concrete n detrimentul gndirii abstracte, subliniind, n acelai timp, importana alegerii i a devotamentului individual. [4] Opera sa teologic se axeaz pe etica cretin i instituia Bisericii. [5] Opera sa n domeniul psihologiei exploreaz emoiile i sentimentele indivizilor atunci cnd se confrunt cu alegerile pe care le fac n via. [6] Fcnd parte din metoda sa filozofic, inspirndu-se din Socrate i dialogurile socratice, primele opere ale lui Kierkegaard au fost scrise utiliznd diverse personaje pseudonime, fiecare prezentndu-i punctele de vedere specifice i interacionnd sub forma unui dialog complex.[7] El desemneaz pseudonime pentru a explora n profunzime anumite puncte de vedere, care uneori se pot ntinde pe parcursul mai multor cri, ntre timp Kierkegaard, sau un alt pseudonim, criticnd respectiva poziie. Astfel, sarcina descoperirii semnificaiei operelor sale este lsat n grija cititorului, deoarece "aceast sarcin trebuie s fie astfel nct ea s fie dificil, deoarece numai ceea ce e dificil inspir inimile nobile".[8] Ulterior, specialitii l-au interpretat pe Kierkegaard n mod diferit, printre care, drept un existenialist, neo-ortodoxist, postmodernist, umanist i individualist. Traversnd graniele filosofiei, ale teologiei, psihologiei i literaturii, el este o figur influent n gndirea contemporan. [9][10][11] Se nate la 5 mai 1813, n Copenhaga, ca al aptelea fiu al lui Michael Pedersen Kierkegaard i al Anei Sorensdatter Lund. Copilria sa st sub semnul pietismului auster i melancoliei tatlui. Tatl su, un om profund religios i obsedat de sentimentul pcatului, a influenat dezvoltarea tnrului Soeren n direcia unei melancolii religioase i a unei imaginaii fastidioase. Studiaz teologia intre anii 1830 i 1840 la Universitatea din Copenhaga, susinndu-i dizertaia final in iulie 1840 cu o tez despre ironia socratic. n acelai an, se logodete cu tnra Regine Olsen, in vrst de numai 18 ani. n octombrie 1841, din motive extrem de neclare, el rupe logodna. Renun la intenia de a se face pastor evanghelic, dedicndu-se cu precdere filosofiei, i pleac la Berlin, pentru a audia cursurile lui Schelling. Rentors la Copenhaga, ncepe s publice articole, pamflete, aforisme i parabole cu caracter filosofic i religios, criticnd suficiena clerului protestant danez. Debuteaz editorial nc din 1838 cu lucrarea Af en endnu levendes Papirer ("Din hrtiile cuiva nc n via"), o analiza critic necrutoare a romanului Kun en Spillemand ("Un biet scripcar") al lui Hans Christian Andersen. ncepnd cu anul 1843, gnditorul danez i intensific activitatea prin publicarea unor lucrri, al cror subiect variaz ntre filozofie, psihologie, religie

i chiar predici cretine. Cele aproape 40 de titluri aprute antum, semnate cu pseudonim ori cu propriul nume, tematizeaz primatul individului concret, istoric i contingent asupra oricrei realiti depersonalizante i imposibilitatea nglobarii fenomenului vital n categorii abstracte i exhaustiv explicative. Va publica i o serie de texte, de pamflete extrem de acide, in care atac deschis i demasc pgnismul i ipocrizia mediului ecleziastic al contemporanilor si. n 1855 editeaz revista "ieblikket" ("Clipa"), dar la inceputul lunii octombrie 1855 sufer o apoplexie cerebral i moare la 11 noiembrie 1855 ntr-un spital din Copenhaga. Opera sa a exercitat o influen considerabil, mai ales dupa primul rzboi mondial, fiind o surs de inspiraie pentru teologia dialectic, existenialismul filozofic i cretin i chiar asupra psihologiei moderne.

Filosofia alegerii i disperrii

aard - Desen de H.P.Hansen, 1854 Gndirea i stilul de via a lui Kierkegaard reflect drama vieii filosofului, chinuit de paradoxul sfierii ntre un Dumnezeu neneles, cruia i se supune, i disperarea individului prsit ntr-o lume n care trebuie s existe, dar care i se refuz. Disperarea la Kierkegared nu este agonie, ci pierderea individului. Omul trebuie s-i aleag, respectiv s-i determine destinul, lsat singur, fr speran, n haosul existenei. n faa dilemei "Ori, ori" (Enten - Eller, 1843), pentru a iei din plictiseala existenei, penduleaz ntre un hedonism rafinat i o disperare fr mijloace de consolare.

Influena gndirii lui Kierkegaard

n cursul secolului al XIX-lea, influena gndirii lui Kierkegaard s-a exercitat numai asupra unor scriitori scandinavi, ca Henrik Ibsen i August Strindberg. Abia un secol mai trziu, concepiile sale filosofice se reflect, n forme modificate, n scrierile reprezentanilor filosofiei existeniale, ca Albert Camus, Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre, Karl Jaspers, precum i ai "dialecticei negative" (Theodor Adorno). i scriitorul ceh Franz Kafka a fost profund influenat de operele lui Kierkegaard. n literatura romn influena operei lui Kierkegaard a fost una trzie, operele sale au nceput s circule abia n perioada interbelic, m limbile francez, italian sau englez i i-au influenat pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Jeni Acterian, Max Blecher etc. Dup 1947, romanele lui Nicolae Breban Don Juan i Pnd i seducie au repus n circulaie multe dintre ideile din Jurnalul seductorului, emise de Kierkegaard. Operele lui Kierkegaard au nceput s fie traduse n limba romn ncepnd cu anii 90.

Filosofie existenial
Termenul de Filosofie existenial, (n limba german: "Existenzphilosophie"), a fost introdus de Fritz Heinemann n 1929 n cartea sa "Neue Wege der Philosophie. Geist, Leben, Existenz" ("Noi ci n Filosofie. Spirit, Via, Existen") pentru a descrie suma tuturor micrilor i curentelor din filosofie, care au ca obiect problema existenei umane. Datorit marii diversiti a concepiilor care pot fi puse n legtur cu filosofia existenial, nu este posibil elaborarea unei definiii globale a acestui termen. Noiunea nsi permite totui restrngerea problemei la unele teme comune. Pe prim plan st preocuparea asupra existenei concrete a individului i asupra problemelor ce rezult din subiectivitatea i contiina de sine a omului.

Introducere
Primul gnditor care a expus unele idei ale filosofiei existeniale a fost reprezentantul scepticismului religios, Blaise Pascal, deja n cursul secolului al XVII-lea. Pascal se opunea raionalismului strict al lui Descartes i categorisea drept arogant pretenia filosofiei teoretice de a da o explicaie existenei omului i a lui Dumnezeu.Ca ntemeietori ai filosofiei existeniale moderne sunt considerai Soeren Kierkegaard i Friedrich Nietzsche. Kierkegaard constata c cel mai important bun al individului este recunoaterea propriei i unicei sale determinri. Omul ar trebui s descopere acel adevr valabil pentru el nsui, respectiv acea idee pentru care triete i moare. mpotriva credinei clasice a unui concept universal asupra "binelui" i "rului", pentru Kierkegaard nu exist o baz raional pentru luarea unei decizii morale. Nietzsche radicalizeaz mai departe ideea alegerii libere a existenei i conclude c fiecare individ, ntr-un proces de reconsiderare a tuturor valorilor, trebuie s decid singur ceea ce este moral sau nu.

Temele fiolosofiei existeniale

Cele mai frecvente teme ntlnite se refer la subiectivitatea omului, precum i la problema fundamental a alegerii individuale a existenei, care se manifest de cele mai multe ori sub forma tririi sentimentului de anxietate (Angst).

Subiectivitate
Filosofii existeniali preiau idea lui Kierkegaard cu privire la morala individual i la personificarea adevrului i susin c numai experiena proprie i aciunea ce decurge din convingere au un sens fundamental n cunoaterea adevrului. Din acest punct de vedere, nu se admite existena unui mod general, abstract de gndire, n forma unui sistem structural. n locul acestuia, se folosesc de preferin forme literare ca aforismele, parabolele sau dialogurile.

Alegere i Responsabilitate
Una din temele cele mai semnificative ale filosofiei existeniale este libertatea alegerii ca proprietate proeminent a omului. Jean-Paul Sartre, reprezentantul principal al existenialismului francez, explic aceast proprietate prin faptul c - la om - existena este predecesoare esenei.

De aceea, alegerea este determinant pentru existena uman i de neevitat, pentru c i sustragerea de la o alegere, de la luarea unei decizii, este tot o alegere. Omul este "condamnat s fie liber". Atunci alegerea unui posibil act existenial, ca opiune obligatorie, atrage dup sine o rspundere copleitoare pentru sine i pentru ntreaga umanitate.

Anxietate
Dup Kierkegaard, anxietatea (die Angst) ca experien sensibil - spaim structural n faa lumii - este de nedesprit de fiina uman. n concepia lui Heidegger, anxietatea duce la confruntarea individului cu neantul, datorit imposibilitii de a gsi o justificare acceptabil pentru opiunea aleas. Sartre folosete, pe de o parte, noiunea de "grea" (la nause) pentru recunoaterea destinului ntmpltor al universului, pe de alt parte, se refer la anxietate (l'angoisse) n faa libertii de alegere, cu care este confruntat omul.

La mijlocul secolului al XIX-lea, Sren Kierkegaard este primul teolog ce va trage un semnal de alarma asupra urmarilor dezastruoase pe care rationalismul occidental le va genera in lumea spiritului. Promotoare a existentialismului filozofic si crestin, gandirea kierkegaardiana evidentiaza mutatiile suferite de ratiune in demersul ei iluzoriu de a merge mai departe (rationalismul, filozofia), dincolo de Bine si de Bine si de Rau (nihilismul multiculturalismului), in sfera secularizarii trufase (etica ce ignora pacatul sau stiinta zadarnica). Pe aceste mutatii ale ratiunii, generatiile ajung sa nu se mai inteleaga intre ele, astfel viitorul devine pieirea noastra, intrucat umanitatea autentica este pasiunea prin care o generatie o intelege cu desavarsire pe cealalta, intelegandu-se simultan pe sine. Fiecare neam incepe de la inceput si nu ajunge mai departe decat precedentul in masura in care a ramas fidela exigentei sale si nu a abandonat-o. Insa care este pasiunea si exigenta cea mai inalta a unui neam sau a unui individual? Raspunsul este unul singur: credinta. Opusul credintei il constituie filozofia care merge mai departe, dincolo de credinta, dar fara sa ajunga undeva. In acest fel, filozofia creaza individualului iluzia progresului pe terenul regresului spiritual: Filozofia merge mai departe. Teologia sade sulemenita la fereastra curtandu-i favoarea si oferindu-si filozofiei frumusetea. Filozofia nu poate si nu trebuie sa dea nastere credintei, ci sa se inteleaga [pe sine] si sa stie ce are de oferit, sa nu ia nimic si sa pagubeasca oamenii de cat mai putine lucruri considerandu-le niste fleacuri.

Parca se intrevede aici marea provocare a postmodernitatii, si anume realizarea ecumenismului prim dintre credinta (teologie) si intelegere (filozofie) in virtutea binelui comun. Caci, daca cei de odinioara au mers mai departe si au ajuns la credinta prin Invierea Cuvantului, cei de azi, ajunsi la credinta, merg mai departe fara sa ajunga undeva deoarece culmea cea mai inalta a spiritului este credinta, nu filozofia. In acest sens, este stiuta disputa Apostolului Pavel cu filozofii epicurei si stoici din Areopag (Fapte 17:16-34), precum si indemnul Apostolului dat colosenilor: Luati aminte sa nu va fure cineva mintile cineva cu filozofia si cu desarta intelepciune din predania omeneasca, dupa intelesurile cele slabe ale lumii si nu dupa Hristos. (Coloseni 2:8). Filozofia platonica a mers mai departe prin ratiune, insa si-a gasit linistea si pacea in credinta crestina. Este gresit sa credem ca in crestinismul primar s-a realizat o sinteza a credintei crestine cu platonismul. Asa cum ne arata si Fericitul Augustin in Despre adevarata religie, crestinismul a asimilat platonismul prin desfiintarea distantei dintre teorie si practica. Putem spune pe buna dreptate ca teoria platonica isi gaseste sensul in practica crestina. Altfel spus, daca Platon ar fi trait dupa Hristos, atunci el ar fi fost fara indoiala crestin. Dar timpurile au trecut si au aparut alti oameni cu alte teorii. Intrebarea din subtextul cartii lui Kierkegaard este urmatoarea: cati dintre ganditorii sistemului de azi sunt in stare sa aiba acel curaj paradoxal de a renunta la propriile teorii pentru a putea crede, asa cum au facut majoritatea platonicilor de pe vremea crestinismului primar?

In Frica si cutremur, Kierkegaard ne vorbeste despre resemnare infinita si credinta, avand in centrul dialecticii sale pe parintele credintei, Avraam. Pentru Kierkegaard, resemnarea infinita nu este supunerea individualului in fata unui destin fatidic, ci este constientizarea permanenta ca in lumea aceasta obiectul dorintei ramane total inaccesibil. A te resemna, in sens kierkegaardian, inseamna a renunta la aceasta lume, la placerile ei, stiind bine ca fericirea este neputinta de a trai in lume (in conformism cu ideologia) si putinta de a trai in credinta (in non-conformism cu ideologia). De asemenea, resemnarea infinita este pasul prin care omul poate sa ajunga la credinta, si nu credinta este pasul prin care omul ajunge la resemnare infinita. Pentru a crede trebuie sa renunti la lume, si nu invers. Neputinta de a crede este tocmai aceasta confuzie dintre cele doua miscari: cand individualul confunda miscarea resemnarii infinite cu miscarea credintei, atunci apare necredinta; pot spune ca cred numai dupa ce am renuntat la lume. Dar ce inseamna a renunta la lume? A renunta la lume inseamna tocmai prima porunca din Decalog: Eu sunt Domnul Dumnezeul tau. Sa nu ai alti dumnezei afara de mine, nici sa-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a celor ce sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant (Deuteronom 5:6-8). Sa te resemnezi infinit inseamna sa nu faci din stiinta vreun dumnezeu, sa nu faci din filozofie vreun dumnezeu, sa nu faci din morala vreun dumnezeu si nici din estetica sa nu faci vreun dumnezeu. La resemnarea infinita poate ajunge orice om ce nu vrea sa fie las si vrea sa fie liber. La credinta nu pot ajunge toti cei care ajung la resemnarea infinita, caci, pentru Kierkegaard, credinta e paradoxala, e absurdul, iar pentru aceasta omul trebuie sa aiba un curaj paradoxal, intrucat credinta nu se lasa gandita.

In toata filozofia lui Kierkegaard se pot observa trei stadii de existenta in viata individualului: estetic, etic si religios. Aceste trei stadii nu se exclud unul pe celalat, insa pentru a atinge stadiul religios este nevoie de suspendarea teleologica a celorlalte doua. Credinta lui Avraam este rodul suspendarii teleologice a eticului, caci eticul fiind universalul, Avraam trebuie sa ajunga dincolo de universal pentru a ajunge prin credinta la Dumnezeu, care este mai presus de universal: Credinta este chiar acest paradox ca individualul ca individual e mai presus de universal si e justificat in fata acestuia, nu ca subordonat, ci ca supraordonat, totusi, a se remarca, astfel incat individualul, dupa ce va fi fost, ca individual, subordonat universalului, acum prin intermediul universalului devine individualul care, ca individual, sta intr-un raport absolul cu Absolutul. Acesta este si va ramane pe veci un paradox inaccesibil gandirii. Daca in credinta individualul e mai presus decat universalul, atunci si interioritatea e mai presus decat exterioritatea, si sufletul e mai presus decat trupul, si minoritatea e mai presus decat majoritatea absolutul nu este proprietatea unei ideologii, ci paradoxul credintei. Multiculturalismul nihilist al epocii noastre, deghizat in fata umana prin tot felul de identitati de grup sau de interes (feminism, gay fest, solidaritati ale libertatii de constiinta etc.), cunoaste foarte bine ignoranta fata de sacru. O individualitate fundamentata pe o realitate sacra devine mereu demna de suspiciune in fata politicului. Din citatul de mai sus trebuie retinut faptul ca numai si numai in credinta individualitatea este mai presus decat universalitatea si ca numai prin universalitate individualitatea devine supraordonata intr-un raport absolut cu Absolutul. Ceea ce inseamna ca in afara credintei, individualitatea decade in individualism un viciu si un rictus al eului. In contrapartida, individualul care decade in individualism se comporta tententios cu universalitatea, el exclude universalul din actiunea sa si nu poate sa fie supraordonat si nici sa stea intr-un raport absolut cu Absolutul, ci sta intr-un raport absolut cu demonicul. Se ajunge aici la un duplicat al paradoxului avem pe de o parte, paradoxul credintei iar pe de alta parte, paradoxul demonicului:

Caci tocmai aceasta este contradictia profunda a demonicului, si-ntr-un anume sens, in demonic persista infinit mai mult bine decat intr-un om trivial. Demonicul are aceeasi calitate ca si divinul, anume ca individualul poate intra intr-un raport absolut cu el. In orizontul paradoxului demonic, individualul e deja, prin pacat, mai presus de universal, pentru ca e o contradictie din partea universalului a dori sa se impuna celui caruia ii lipseste conditio sine qua non. O etica ce ignora pacatul este o stiinta intru totul zadarnica, dar daca mentine valabil pacatul, atunci se depaseste pe sine. Filozofia ne invata ca imediatul trebuie suspendat. Ceea ce e destul de adevarat. Dar ce nu mai e adevarat e ca pacatul si credinta sunt in mod firesc imediatul [prim]. Dupa cum se observa, in paradoxul demonicului individualul e mai presus de universal prin pacat, nu prin universal.

Citind Frica si cutremur, cautatorul credintei va ramane totusi cu un gust amar: Kirkegaard vorbeste despre credinta, insa nu crede [..] curajul meu nu e curajul credintei si nici ceva asemanator lui. Dar eu nu am credinta, acest curaj imi lipseste, ne spune el. Autorul danez este filozof. Totusi, treptat isi face simtita prezenta o mare calitate umana a autorului: el ne vorbeste despre credinta din postura necredinciosului, insa fara a utiliza impostura specifica acestuia.

Consider ca opera kierkegaardiana ofera omului de azi posibilitatea de a citi prezentul din cheie retrospectiva, putand astfel sesiza mai usor neajunsurile unei lumi confiscate din ce in ce mai mult de o mana de viitorologi. Secretul credintei rezida in faptul ca viata noastra trebuie sa ramana in natura ei.