Nimic nou pe frontul de vest Viziunea eroului principal asupra razboiului ( incipit si final ) -

In incipitul romanului, razboiul este vazut ca un generator de energii, un eveniment absolut necesar in viata unui tanar, un eveniment care invata ce este viata. Protagonistul romanului si naratorul ( caci Paul Baumer este cel care care nareaza ), un tanar de 19 ani, ne face cunostinta cu ororile primului razboi mondial din perspectiva unui soldat inrolat in aceasta misiune imposibila (pentru cei cunoscatori ), care devine impreuna cu alti colegi de-ai lui cu entuziasm si voie buna soldat. Timpul petrecut in aceasta capsula a mortii le arata lui si celorlati camarazi ca spusele oamenilor simpli si saraci (Razboiul este o pacoste) erau cat se poate de adevarate. Viziunea initiala despre razboi se schimba radical cand acestia sunt introdusi in adevaratele secrete ale actului dezumanizant - razboiul. Paul Baumer afrima chiar : Ne inchipuiam cu totul altfel misiunea noastra si descopeream subit ca eram dresati ca niste cai de circ. Despre perioada de instructive care a precedat intrarea propriu-zisa in razboi , Paul comenteaza spunand: Nu ne-am prapadit , ne-am adaptat; cei 20 de ani ani nostril , care ne ingreunau atatea alea , aici ne-au fost de folos. Principalul, insa, e ca s-a trezit in noi un sentiment viguros si practice de solidaritate , care a crescut in transee si a devenit tot ce a produs razboiul mai bun: camaraderia ! Paul mentioneaza ca aceasta perioada i-a ajutat sa inteleaga ce inseamna cu adevarat razboiul si cat de deformata fusese conceptia lor initial despre razboi. El marturiseste: Daca am fi fost trimisi in transee fara o asemenea perioada de instuctie , probabil ca cei mai multi dintre noi ar fi innebunit . Asa, insa, eram pregatiti pentru cele ce ne asteptau. Pandaliile frontului schimbase atitudinea tineretului de fier: Tineretul de fier. TINERET! Toti cat suntem aici n-avem mai mult de 20 de ani . Dar tineri ? Tineret? Tinerete? E mult de atunci. SUNTEM OAMENI BATRANI. Razboiul le schimbase perceptia despre timp... In transee timpul trecea mult mai incet ,dadand senzatia de eternitate. Produce o imbatranire prematura, transforma niste oameni in pragul vietii in oameni batrani care considearu ca au vazut destul pentru a se mai considera tineri: De cand suntem aici , tot treecutul nostru e rupt de noi, fara ca vreunul sa f contribuit cu ceva la asta. Cautam uneori sa intelegem sis a gasim o explicatie , dar nu reusim niciodata. Tocmai pentru noi , cei de 20 de ani, toate sunt neclare: pentru Kropp , pentru Muller, pentru mine, pentru toti cei care pe care Kantorek ii numeste tineretul de fier . Oamenii mai in varsta sunt, toti, legati zdarvan de trecut. Si e lesne de inteles: au neveste, copii, profesii si interese care , toate , sunt atat de puternice incat razboiul nu le poate destrama.Noi insa, cei de 20 de ani, nu-i avem decat pe parintii nostril si , unii dintre noi, cate o draguta. Asta nu-i mult-caci la varsta

noastra autoritatea parintilor este mai slab ca oricand , iar fetele n-au inca intaietate . Pe langa acestea , multe altele nu avem; cateba exaltari , cateva preferinte si scoala; si nici dintre ele nu ne-a ramas nimic. Viata noastra n-a ajuns inca mai departe. Kantorek ar spune ca ne-am aflat tocmai in pragul vietii. Cam asa si este. Nu eram inca inradacinati. Razbooiul ne-a atras in valtoarea lui. Pentru ceilalti, varstnicii, razboiul este o intrerupere; ei pot gandi dincolo de el. Noi insa am fost luati de puhoi si nu vedem cum se va sfarsi. Deocamdata tot ce stim este ca ne-am salbaticit in chip neobisnuit si intristator , desi nici macar tristi nu mai stim sa fim uneori. Moartea devine un fenomen atat de obisnuit in razboi ca si mancatul si bautul si soldatii asista la caderea pe capete a camarazilor lor: Langa mine i se reteaza unui fruntas i se reteaza capul.Omul mai alearga cativapasi , in vreme ce sangele ii tasneste din gatlej ca o fantana arteziana. . Soldatii traiesc cu teama permanenta de moarte , frontal ii transforma in niste oameni disperati sa-si apere vietile : De dincolo ,, cu maini si casti, ne fugareste MOARTEA . [ ........]Detunaturile grenadelor de mana ne otelesc bratele, picioarele; chirciti , ca pisicile alergam , invaluiti de talazul acesta care ne poarta, ne salbaticeste , care face din nou din noi talhari de drumul mare , ucigasi, diavoli daca vreti. Soldatii isi perid speranta , punandu-si toata increderea in hazard: Fiecare soldat ramane in viata numai datorita unui numar nesfarsit de hazarduri. Si fiecare soldat crede si se increde in hazarduri. Campul de lupa devine asemenea unui desert, un loc din care soldatii oricat si-ar fi dorit nu puteau iesi. Paul Baumer il descrie ca fiind o colivie in care trebuie sa astepti , cu nervii biciuiti, ce se va intampla. [...] traim in incordarea nesigurantei .Deasupra noastra planeaza hazardul. Cand vine un proiectil , pot sa ma ghemuiesc , atat tot; unde va cadea , nu pot nici sa stiu, nici sa dirijez. [...] Tot atat de intamplator cum pot fi lovit de moarte, tot asfel raman in viata.