SORIN BULBOACĂ

INTRODUCERE ÎN ISTORIA CULTURII ŞI CIVILIZAŢIEI

Vasile Goldiş University Press ARAD 2011

1

CUPRINS
I. Introducere. Conceptele de cultură şi civilizaţie……………………. I.1. Conceptul de cultură…………………………………………………… I.2. Conceptul de civilizaţie ………………………………………………… I.3. Conceptul de aculturaţie ………………………………………………. II. Ciocnirea civilizaţiilor (Samuel Huntington)………………………… III. De la cultura antică păgână la cultura creştină: Augustin (sec. IV-V)…… IV. Renaşterea culturală carolingiană …………………………………… V. Cultura Europei Apusene în Evul Mediu ………………………………… VI. Renaşterea ……………………………………………………………….. VII. Marile descoperiri geografice (sec. XV-XVI) …………………………….. VII. 1. Cauzele marilor descoperiri geografice …………………………………. VII. 2. Descoperirile geografice ale portughezilor …………………………….. VII.3. Vasco da Gama …………………………………………………………. VII.4. Descoperirile geografice ale spaniolilor. Columb……………………… VII.5. Magellan …………………………………………………………………. VII. 6. Consecinţele marilor descoperiri geografice ………………………….. VIII.Renaşterea în Ţările Române. Umanismul (sec. XVI-XVII)……….. VIII..1. Nicolaus Olahus ……………………………………………………… VIII..2. Grigore Ureche (circa 1590-1647)……………………………………. VIII..3. Miron Costin (1633-1691)……………………………………………. VIII..4. Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716) ………………………… VIII..5. Ion Neculce (circa 1672-1745) …………………………………………. VIII..6. Dimitrie Cantemir (1673-1723) – preiluminist ………………………….. VIII.7. Umanismul românesc din Banatul Lugojului şi Caransebeşului în sec. XVI – XVII………………………………………………………………………. IX. Reforma protestantă în Europa………………………………………… IX.1. Preliminarii şi antecedente ……………………………………………… IX.2. Cauzele Reformei protestante ……………………………………………... IX.3. Reforma protestantă în Germania …………………………………………. IX.4. Reforma în Elveţia germană. Huldreich Zwingli ……………………………………… IX.5. Reforma lui Jean Calvin…………………………………………………………….. IX.6. Reforma în Anglia …………………………………………………………………… IX.7. Reforma protestantă în Franţa ………………………………………………………. X. Reforma catolică şi Contrareforma ………………………………… Bibliografie ………………………………………………………… Teste grilă ………………………………………………………….

2

I. INTRODUCERE. CONCEPTELE DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE I.1. Conceptul de cultură
Termenul de cultură a fost introdus în antropologia sociala, devenind un termen tehnic, de către Eduard B. Tylor, pionierul britanic al acestei discipline. În Introducerea la Cultura Primitiva(1871), el descrie cultura ca „acel complex care include cunoaşterea, credinţele, artele, dreptul, morala, obiceiurile pe care şi le-a însuşit omul ca membru al societăţii“. Însa extraordinara proliferare a conceptului şi, implicit, a termenului de cultură ne obliga la o sistematizare după criterii axiologice, funcţionale, structurale şi tehnice ale acestuia. Definiţiile date culturii vizează, în esenţă, saltul calitativ de la existenţa naturala la cea bazată pe valori. „Cultura este ridicarea omului deasupra stării naturale prin dezvoltarea şi exercitarea puterilor sale spirituale şi morale“ (W. Lewis). În anul 1952, antropologii americani Alfred Louis Kroeber şi Clyde Kluckhohn au primit sarcina, din partea UNESCO, sa inventarieze diferitele semnificaţii ale termenului de cultura; ei au descoperit nu mai puţin de 146! Din punct de vedere tradiţional, conceptul de cultură este legat de noţiunea „cultura spiritului“(cultura animi), prin analogie cu ideea de cultură a ogoarelor, prezenta la Horaţiu şi Cicero, (cultura agrorum, agricultura). Aceasta concepţie presupune ideea unui patrimoniu cultural, compus din bunuri şi valori universale transmise de la o generaţie la alta. Educaţia devine tot mai mult intenţionată şi programată şi are funcţia de a face posibil accesul la acest patrimoniu cultural. Cultura ia naştere şi se defineşte în raport cu natura, opoziţie valabilă nu numai pentru cultura exterioară, obiectivă, dar şi pentru cea interioară, subiectivă, deoarece omul însuşi, în alcătuirea sa specifică, este o unitate dintre biologic şi spiritual, dintre natural şi cultural. Cultura este detaşare de natura iar etapele culturii sunt etape ale umanizării, ale ridicării spirituale a omului.Învăţatul domnitor Dimitrie Cantemir sublinia superioritatea omului înzestrat cu binefacerile culturii. Ralph Linter definea conceptul de cultură ca fiind totalitatea cunoştinţelor, aptitudinilor şi modelelor obişnuite de comportament pe care le au în comun şi pe care le transmit membrii unei societăţi. Într-o altă accepţiune, termenul de cultură reprezintă un fenomen colectiv, aceasta fiind acceptată de toţi indivizii care trăiesc în acelaşi mediu social. Cultura este un fenomen care se dezvoltă în timp şi care presupune o continuitate fluidă trecut-prezent-viitor. Filosoful francez iluminist Voltaire îngloba în conceptul de cultură: comerţ, industrie, idei, credinţe şi datini, obiceiuri, aspiraţii şi prejudecăţi. Generaţia marilor filosofi germani Kant, Fichte şi Hegel defineşte cultura ca fiind perfecţiune şi disciplină a raţiunii, libertatea spiritului, întruchiparea în activitatea practică a spiritului obiectiv. „Cultură numim întreaga sumă a acelor dezvoltări ale spiritului, care se nasc spontan şi nu au nici o pretenţie la o valorificare universală sau constrângătoare" - susţine Jacob Burckhardt, care nu e numai celebrul istoric al Renaşterii italiene, dar şi un admirabil filosof al istoriei. Caracterul de spontaneitate atribuit creaţiilor de cultură în această definiţie ne arată legătura lor intima cu însăşi esenţa spiritului, care e libertatea. Cultura nu se decretează, ea se naşte. Naşterea aceasta, care se numeşte de obicei inspiraţie, e de-a pururea o taină vecină cu divinitatea, ce scapă încercărilor de explicaţie. Când Burckhardt îi atribuie mai departe lipsa de pretenţie la universalitate şi neconstrângere, o face in primul rând pentru că defineşte cultura în raport cu statul şi cu religia. După el, trei mari puteri caracterizează istoria: statul, religia şi cultura. Statul şi religia sunt constantele istoriei, faţă de care cultura e o putere în necontenită mişcare, în creaţie continuă: totuşi neprevăzută. Lipsa de universalitate vine de asemenea din caracterul cel mai izbitor al unei culturi, care e limba. "in fruntea tuturor 3

biserica. încât specialiştii pun semnul egalităţii între ele. in lucrarea „Sociologie generala”(2000). în sensul că reflectă în plan spiritual modul specific de existenţă al unui grup uman. 3. ea se dobândeşte prin învăţare şi experienţă şi caracterizează omul ca fiinţă socială. ce alcătuiesc cultura. organizaţiile economice. reprezintă reflectarea spirituală a raporturilor interumane şi a relaţiilor societate-natură. cultura instituţională care cuprinde statul. financiar etc. gradul de inovare etc. se transmite pe fondul unor acumulări treptate de la o generaţie la alta. B)cultura industrială – evidenţiază specificul unei ramuri sau al unor subramuri. cultura personală. care delimitează clar sferele culturii: A) cultura naţională – definită prin raportare la un spaţiu naţional determinat.culturilor – afirmă Burckhardt . Suma tuturor creaţiilor spirituale. fiind determinată de factori precum: natura procesului decizional. Ea este formată dintr-un ansamblu de valori. prezintă un model specific. Relaţia dintre cultura şi societate este una de interdependenţă. filosofi şi teoreticieni ai culturii. este împărtăşită de membrii unei comunităţi. f) are caracter dinamic. Dimitrie Gusti pune în evidenţă trei caracteristici ale culturii: 1. 2. configurate de factori geografici şi istorici. Cultura prezintă următoarele caracteristici: a) are un caracter dobândit. plus ştiinţele şi filosofia. de limbă şi religie. respectiv raportul statuat. C) cultura funcţională – exprimă valorile unei anumite specializări funcţionale din cadrul organizaţiilor: producţie. prin cultură înţelegem produsele ideatice şi spirituale ale unui grup. se înţelege ca fizionomia unei culturi o dă originalitatea naţională. Legătura dintre cultură şi societate este atât de puternică. şcoala. consideră cultura o permanenţă. atitudine şi acţiune care caracterizează o populaţie sau o societate. defineşte cultura ca fiind „ansamblul modelelor de gândire. iar prin societate înţelegem un grup relativ 4 . E) cultura organizaţională – este determinată de un sistem de credinţe şi valori împărtăşite de către toţi membrii unei organizaţii. inclusiv materializarea acestor modele in lucru”. comportamente şi simboluri care disting membrii unui grup de cei ai unui alt grup. Cultura este influenţată de acţiunea mai multor factori. e) are caracter persistent. contabilitate. care se formează în interiorul ei şi care orientează comportamentul angajaţilor. muzica. chiar dacă individul sau forţele sociale încearcă să se opună schimbării. dinamica tehnologică. Totuşi. instruită şi motivată pentru realizarea unui efort de muncă specific. e specificată de Burckhardt în felul următor: artele în număr de cinci: poezia. c) are caracter simbolic. se află în interacţiune cu culturile regionale şi subregionale.sta o minune: limbile!" Şi cum limba e certificatul de autenticitate al geniului etnic. pregătită. se pot identifica următoarele elemente specifice de bază: Cultura este un fenomen intelectual colectiv. cu referire la atitudinea şi comportamentul indivizilor faţă de cultură. exprimată printr-o matrice stilistică. obiceiurile. se schimbă în timp. cultura obiectivă reprezentată printr-un sistem de bunuri culturale care determină stilul unei epoci. al unei comunităţi sau a unei naţiuni. se adaptează gradual şi continuu. Lucian Blaga şi Tudor Vianu. pictura. d)are un caracter structurat. b)are un caracter colectiv. Sociologul Ioan Mihăilescu. D) cultura profesională – exprimă modul în care persoana este educată. a continuitate. de forţe politice şi economice. marketing. sculptura şi arhitectura. Indiferent de abordarea adoptată în definirea culturii. grup social.

Blaga consideră cultura o permanenţă. Tot ceea ce era în afara lumii lor era identificat cu ''barbaria''. franceză. cultura reprezintă un sistem istoric determinat de modul de viaţă ce tinde sa fie împărtăşit de toţi membrii unui grup.d. Ele privesc comportamentul şi aptitudinile şi au calitatea de a fi observabile şi cunoscute de către negociatori. morala. unul privind lumea materială – civilizaţia. transformându-se în deprinderi adaptate la structura temperamentală.2. termenul ''civilizaţie'' derivă din latina clasică unde adjectivul civilis şi substantivul civilitas desemnează calităţile generale ale cetăţeanului (civis) în relaţiile cu ceilalţi cetăţeni: politeţea. obiceiurile şi instituţiile inclusiv ideile motivatoare. găsirea punctelor comune şi acceptarea limitelor acestora din urmă. Cultura reprezintă un întreg complex ce include cunoştinţe.a.autonom care se autoreproduce. stadiu inferior în raport cu lumea lor civilizată. se poate vorbi de cultura IBM.. în perioada interbelică. altul ceresc – cultura. care trebuie exploatat. cultura este desemnată prin termeni generali. departament sau organizaţie. La greci şi romani condiţia de cetăţean era sinonimă cu comportamentul civilizat. ca de exemplu. convingerile şi valorile cât şi implementarea lor în instrumentele materiale şi artefacte. Dar există şi diferenţe legate de valori. două concepte inseparabile şi simultane. fiecare în domeniul propriu şi nu într-o conlucrare corelativă (Simion Mehedinţi). civilizaţie. De asemenea. adică tehnica materială. conceptul este folosit la nivel organizaţional pentru a contura politica unei corporaţii. exprimată printr-o „matrice stilistică”. Poate mai mult decât orice alt domeniu. se prefac în valori sufleteşti – cultură. ocupa acelaşi teritoriu şi participă la o cultura comuna. filosofi şi teoreticieni ai culturii. Adesea. In prezent. sunt “ascunse”. ceea ce înseamnă transformarea civilizaţiei în cultură (Eugen Lovinescu). Propriul lor stadiu de organizare sociala îl considerau modelul perfect şi suprem al umanităţii. Sunt cazuri însă când ea supravieţuieşte ca putere fecundă pentru alte culturi şi aceste cazuri le determină rasa şi religia. cultivă concepţii diferenţiate doar prin nuanţe. nu există cultură în afara unei societăţi şi nici societate fără o anumită cultură. lege. Există mii de culturi şi subculturi care nu pot fi integrate într-un tot unitar. o bună cunoaştere a unei culturi. Punctele comune pot constitui un avantaj important în negociere.c. tradiţiile. cultura MacDonald’s. ci şi la nivel de grup de persoane. Civilizaţia este o modalitate existenţială 5 . Găsirea lor presupune. germană ş. trebuie respectate limitele până la care acestea pot fi folosite pentru a evita încălcarea principiului diversităţii culturale. De asemenea. credinţe şi identităţi care nu pot fi sesizate decât prin contact direct cu o alta cultură şi care. cultura engleză. atitudini. amabilitatea. e. Viaţa omenirii are două aspecte: unul teluric. cultura Shell. convingeri. I.m. sau suma tuturor produselor sufleteşti. obiceiuri cât şi alte capacităţi şi obişnuinţe dobândite de om ca membru al societăţii. Civilizaţia românească s-a format sub influenţa Apusului (ex Occidente lux). altul de natură exclusiv sufletească – cultura. Diferenţele pot apare nu numai la nivel de naţiune sau regiune. arta. însă.t. CONCEPTUL DE CIVILIZAŢIE Etimologic. de obicei. O greşeală făcută adesea de negociatorii neexperimentaţi este considerarea partenerului ca fiind “egal” în ceea ce priveşte valorile culturale. o continuitate. Aşadar. negocierea internaţională are ca premisă diversitatea culturală.. Dar nu e mai puţin adevărat că o cultură moare cu poporul care a zămislit-o. Astfel. cultura americană. Lucian Blaga şi Tudor Vianu. Abordarea unei negocieri internaţionale trebuie să aibă ca punct de plecare recunoaşterea diferenţelor culturale. Cultura include limbajul grupului. bunurile materiale componente ale civilizaţiei.

''cultura materială''. mesopotamiană. civilizaţia ar fi expresia decăderii culturii. această perspectivă este asemănătoare cu concepţia etnografiei asupra civilizaţiei. Vianu apreciază civilizaţia drept cultură socială parţială. într-o oarecare masură. Perspectiva criteriului spiritual. Kultur din limba germană corespunde în mare masură cu civilisation din limba franceza. civilizaţia industrială etc. termenul ''civilizaţie'' se referă la diverse stări ale societăţii. In acest caz civilizaţia poartă denumirea tipurilor istorice fundamentale sub care s-a înfăţişat societatea umană: civilizaţia primitivă. islamică. uneori. valoarea tehnicoeconomică. Perspectiva criteriului tehnic. a apărut pe la 1766 şi a fost introdus în circulaţie de raţionaliştii secolului al XVIIIlea. civilizaţia tehnotronică etc. Iată. este ''moartea culturii''. Din acest punct de vedere se poate vorbi de civilizaţia budistă. civilizaţia bronzului. sau civilizaţia cărţii. Perspectiva criteriului social-economic. a. cel tehnic. se face distincţie între civilizaţii ca: egipteană. iar culture din scrierile etnografilor si antropologilor de limba engleza corespunde cu înţelesul ce se conferă termenului de civilizaţie din alte limbi. Termenul civilizaţie. civilizaţia feudală. Aici criteriul tehnic rămâne totuşi unul general. în primul rând de Voltaire şi enciclopediştii francezi. depaşindu-se ''spaţiul'' unui popor. Pentru alţii. o altă categorie de dificultăţi ţine de ceea ce efectiv desemnează termenul de ''civilizaţie''. Perspectiva criteriului antropologic-cultural. adică la formele elevate de organizare a societăţii. cum spune Spengler. fie o concepţie dominantă. ''Civilizaţia''. raportată la cultură. pentru a desemna ''vremurile noi'' în raport cu ''epocile întunecate'' anterioare (evident. Guizot afirmă în acest sens: ''Se poate spune ca civilizaţia este ansamblul elementelor unei vieţi sociale organizate. civilizaţia fierului. fie. Prin criteriu spiritual se înţelege.inferioară culturii. înclinaţi să pună în evidenţă originalitatea aproape ireductibilă a diferitelor culturi şi aportul major al diferitelor popoare la constituirea civilizaţiei umane. dimpotrivă. el subordonându-şi sau asociindu-şi alte criterii. şi o perspectivă cronologică în raporturile dintre aceste civilizaţii. orientală. d. 6 . proprie îndeosebi arheologiei şi. se distinge între: civilizaţia neolitică. de exemplu. Conceptul de cultură ar fi mai cuprinzător. etnografiei. care au asigurat umanităţii preponderenţa sa asupra altor animale şi stăpânirea pământului''. c. civilizaţia moderna (capitalistă). În foarte multe aspecte. mai nou. alţii manifestă preferinţă pentru termenul de ''cultură'' atunci când desemnează ansamblul vieţii materiale şi spirituale. care a marcat modul de viata a celor ce au împărtaşit-o în masă. afirmă Alexandru Tănase în lucrarea sa ''Introducere in filozofia culturii''. civilizaţia socialistă. b. Aceste noi dificultăţi se circumscriu întrebării: ce acţiuni şi produse ale acţiunii umane intra în sfera civilizaţiei? Foarte mulţi autori susţin că de domeniul civilizaţiei aparţin toate cuceririle şi bunurile tehnico-materiale. se identifică ''arii'' de civilizaţie mai largi: europeană. cel de civilizaţie unul din aspectele culturii. Este folosită îndeosebi de istoricii culturii. Dincolo de aceste dificultăţi de ordin semantic. chineză. civilizaţia antică. desemnează cultura conştientă de rosturile şi valorile ei. Astfel. şi introduce. Alteori. creştină. îndeosebi axiologice şi economice. În timp ce unii autori recunosc ca îndreptăţit numai termenul de ''civilizaţie''. Pornindu-se de la un unghi de vedere particularizat. Sau. ''suportul'' informaţiei dominante. greco-romană. Ea distinge civilizaţiile în raport cu ceea ce Marx numea ''formaţiune social-economică''. Polisemantismul cuvântului ''civilizaţie'' s-a păstrat până în vremurile noastre. africană etc. feudalismul). indiană etc.

o formă evoluată de cultură care include folosirea scrisului. în momentul în care. civilizaţia fiind astfel definită ca o etapă relativ evoluata în istoria umanităţii. Rămâne de văzut.. pune accentul pe raportarea sa la ideea de progres. la rându-i: ''Civilizaţia cuprinde pe de o parte. teme muzicale. care au facut posibilă trecerea spre forme mai mobile de viaţă. I. Tot la o astfel de situaţie exemplele pot include plantele cultivate. realizarea acestei cunoaşteri în tehnica.. subliniază Alexandru Tănase. în sfera ştiinţei. al cărei început s-a făcut doar cu câteva mii de ani în urma. în anumite zone şi la anumite populaţii. În alte situaţii.Perspectiva istoriei (istorică). la dezvoltarea societăţii. una este să construieşti pe un spaţiu străin şi alta este ca acea construcţie/concept să şi fie asimilată în cultură. În aceste cazuri se spune că. adesea cultura celor mai puternice state este impusă celor mai puţin dezvoltate popoare şi culturi. jocuri şi motive artizanale. cultură. Civilizaţia înseamnă un ansamblu de realizări în economie. tehnicii şi planificării''.3. ''Civilizaţia reprezintă efortul uman de cucerire a lumii naturii şi culturii prin mijloacele inteligenţei. ''Punctul de vedere istoric asupra civilizaţiei. Exemple clare pot fi văzute în momentele de cucerire şi colonializare a diferitelor regiuni ale lumii de către statele Europei moderne. CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR (SAMUEL HUNTINGTON) 7 . trăsături ale populaţiei cucerite pot fi difuzate celor cu o cultură aşa zis mult mai dezvoltată. civilizaţia ar fi o etapa târzie a istoriei omenirii. pe de altă parte. odată creată o cultură aceasta se răspândeşte peste tot. II. ne putem referi la situaţia englezilor ce „au cucerit” India. Raymond Aron susţine. existenţa oraşelor. procesul de socializare este bazat pe continuitate şi progresul ireversibil al raţiunii. Pentru Alfred Weber. Civilizaţia duce la realizarea existenţei umane şi la transformarea mediului exterior prin tehnică''. acest fenomen are loc între sisteme socioculturale cu totul diferite în ceea ce priveşte reperele amintite. Fenomenul de difuziune se bazează în parte pe teoria ca oamenii nu sunt creativi şi că. Este în acelaşi timp proces de cunoaştere şi acumulare obiectivă. Ca exemplu. Dar chiar şi în cazul cuceririlor. orice cunoaştere pozitivă asupra naturii şi omului. CONCEPTUL DE ACULTURAŢIE Difuzia sau contagiunea culturală poate avea loc de exemplu între state ce au o forţă militară şi politică aproximativ egala şi au străbătut etape egale în ceea ce priveşte dezvoltarea culturală. apariţia organizării politice a societăţii''. ca expresie a culturii corporatiste dar şi aculturaţie. s-a depăşit stadiul tribal de organizare. cuvinte. politică.Achiziţia unei culturi străine de către un popor se numeşte aculturaţie. Din aceasta perspectivă. McDonald constituie un fenomen de contagiune culturală. Expansiunea Coca Cola.

Islamul cunoaște o explozie demografică cu consecințe negative asupra țărilor musulmane și asupra vecinilor lor. “Sfârșitul istoriei și ultimul om” (1992). În acest sens el spunea: “Ipoteza mea susține că sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. la nivel local se vor declanșa războaie între musulmani și non-musulmani. în 1993. lucrarea a apărut la editura Antet. Aceasta se caracterizează prin: societățile care au afinități culturale vor coopera între ele. lumea s-a întors la o stare normală caracterizată prin conflicte culturale. În cele cinci părți ale cărții sale el dezvoltă această teorie: Partea I: Susține ideea conform căreia pentru prima oară în istorie. În România. Partea V: Supraviețuirea Vestului depinde de americani care trebuie să-și reafirme identitatea. el argumentează că principală cauză a conflictelor în viitor vor fi diferențele de ordin cultural și religios. teza provocatoare și importanta a “Ciocnirii civilizațiilor” este aceea că creșterea violențelor în lume este determinată de conflicte între state și culturi care se bazează pe tradiții religioase. fost consilier politic a lui Clinton. eforturile de a schimba o societate de la o civilizație la alta vor eșua. instaurată la sfârșitul Războiului Rece. însă principalele conflicte între națiuni și grupuri din diferite civilizații. Linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului” . țările se vor grupa în jurul statului care exprimă chintesența civilizației lor. Huntington crede în schimb că în timp ce epoca ideologiilor a apus. ca cea mai înaltă formă de exprimare a identitații culturale. Statele naționale vor ramâne în continuare cei mai importanți actori în problemele lumii. politică și militară. iar țelul lor trebuie să fie efortul comun de reînoire și prezervare a civilizației lor în fața asaltului civilizațiilor non-vestice. argumentează că oamenii politici trebuie să țină cont de această situație în special când intervin în problemele interne ale altor țări. în special cu Islamul și China. unde a publicat un articol intitulat “Ciocnirea civilizațiilor?”. Huntington. Partea III: Acum se pun bazele unei noi ordini mondiale. în “Foreign Affairs”. a fost formulată pentru prima oară în 1993. În esență. democrația și capitalismul au devenit singura alternativă ideologică pentru națiunile contemporane. Partea II: Balanța puterii se schimbă în rândul civilizațiilor: Vestul se află într-un relativ declin. Articolul era o reacție la cartea lui Francis Fukuyama. Evitarea unui război global al civilizațiilor depinde de măsura în care liderii mondiali vor accepta să coopereze pentru a menține 8 . în care susține teza unei noi ordini mondiale. 1996).“Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” este o carte scrisă de Samuel P. Francis Fukuyama argumenta că lumea a atins “sfârșitul istoriei”. va deveni din ce în ce mai utilă în analizarea potențialului de conflict. el arată că conceptul de civilizație. Samuel Huntington pleacă în lucrarea sa de la diversele teorii asupra naturii politicii globale. în perioada de după Războiul Rece. într-o traducere realizată de Radu Carp și prefațată de Iulia Motoc. politica globală a devenit atât multipolară cât și multicivilizaționala. Ca o extensie. Partea IV: Pretențiile universaliste ale Vestului vor determina din ce in ce mai des conflicte cu celelate civilizații. În teza sa. dar și de restul statelor vestice care trebuie să accepte că civilizația lor este unică și nu universală. Toate civilizațiile non-vestice își reafirmă propriile valori culturale. Teoria propusă de acesta. Marea diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală. Astfel. în timp ce Asia își dezvoltă puterea economică. Unii dintre autorii acestor teorii susțineau că drepturile omului. Samuel Phillips Huntington este profesor la Harvard și un analist politic care a obținut notorietatea internațională prin lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” (1993. modernizarea este prezentată distinct față de occidentalizare și ea nu produce nici o universalizare a civilizației si nici o occidentalizare a acesteia. Samuel Huntington. Ciocnirea civilizațiilor va domina politica mondială. el își dezvoltă teoria în lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. În 1996.

Manifestări pe care el le numește “Renașterea islamică” cuprind revoluția islamică din Iran din 1979 și primul război din Golf (1991). .Civilizația Africii subsahariene: poate să devină. Singapore. Huntington arată că expansiunea civilizației vestice s-a încheiat și revoltele împotriva acesteia deja au început. statele din zonă i se vor subordona datorită tradiției istorice și a confucianismului. civilizația sinică se afirmă deja datorită dezvoltarii economice rapide. Elementul religios se pare că este criteriul cel mai important în această clasificare.Civilizația „musulmană”. China probabil va avea cea mai puternică economie în secolul al XXI-lea. ca de pildă Coreea sau Vietnamul. Tot aici se află și alte state derivate din statele europene. cea Sinică și Musulmană. si autorul identifică astfel “granițele însângerate” dintre civilizația islamică și cea non-islamică. precum Australia sau Noua Zeelandă. În acel moment. în special cu Vestul. vor accepta cererile chineze și vor deveni mult mai receptive la nevoile Chinei. cât și la granițe. mișcările fundamentaliste au devenit din ce in ce mai populare.Civilizația „ortodoxă”: cuprinde toate statele „ortodoxe printre care și România și Grecia. Taiwan și Vietnam. Mai mult. Aceste valori sunt opuse pluralismului și individualismului vestic. autorul utilizează o serie de concepte noi și realizează o interesantă diferențiere a civilizațiilor. șomajul. În concepția lui Huntington. În acest sens el oferă exemplul războaielor din Iugoslavia. . . În unele cazuri el folosește însă și alte criterii.. Coreea.America Latină: E un hibrid între civilizația vestică și populația locală. puterea politică și cea militară o vor urma. Astfel puterea economică se mută către Asia. Asia și islamul au fost cele mai active civilizații din ultimul sfert de secol. . în detrimentul Vestului. El crede că scopul Chinei este acela de a-și reafirma statutul de hegemon regional. . În cadrul lucrării sale. În ceea ce priveste civilizația islamică autorul susține că ea a cunoscut o creștere explozivă a populației care a alimentat însă instabilitatea în interiorul ei.Civilizația „sinică”: cuprinde China. precum proximitatea geografică sau similitudinile lingvistice. Primele conflicte dintre cele două civilizații datează încă de la începutul 9 .Civilizația „japoneză”: considerată de autor a fi o sinteză între civilizația chineză și popoarele altaice. Autorul vede civilizația musulmană ca un potențial aliat pentru China. după el. Pe fondul acestei situații. .Civilizația hindică (India). vestul Europei (Uniunea Europeană) și America de Nord. iar Asia este de așteptat să aibă șapte dintre cele mai puternice economii dintr-un „Top Ten” până în 2020.. stagnarea populației.” Vestul trebuie să țină cont și de “civilizațiile concurente”.caracterul multicivilizațional al politicii globale. Astfel se dezvoltă o “conexiune sino-islamică“ . Această idee este naivă și “promovarea în continuare a acestei idei nu va duce decât la accentuarea conflictului dintre civilizații. Cecenia sau conflictul dintre India și Pakistan. economice și militare. Ambele au scopuri revizioniste și împart o istorie comună a conflictelor cu alte civilizații. China va colabora îndeosebi cu Iranul și cu Pakistanul.Civilizația „vestică”: cuprinde. În funcție de aceste criterii el deosebește următoarele civilizații: . Cu alte cuvinte. drepturile omului și democrația și opuse Vestului. Samuel Huntington susține ideea conform căreia la sfârșitul Războiului Rece conflictele între aceste civilizații s-au accentuat. în concepția autorului. . Conflictele dintre civilizații vor avea loc “între musulmani și nemusulmani”. Ele vor determina o schimbare a puterii politice.. Interesele celor doua civilizații sunt comune în ceea ce priveste dezvoltarea armamentului. a opta civilizație. Astfel Huntington crede că ridicarea Chinei prezintă una dintre cele mai importante amenințări pentru Vest. statele din zonă. Vestul se confruntă în zilele noastre cu numeroase probleme: slaba creștere economică. O cauză fundamentală a acestor conflicte este credința Vestului în universalitatea sistemului său politic și a valorilor sale. Poate fi considerată ca parte a civilizației vestice însă cu structuri sociale și politice distincte de Europa și SUA. droguri și criminalitatea.

însă pe masură ce timpul a trecut ele au devenit din ce in ce mai puține. Huntington susține ideea că Rusia este un stat ne-occidental chiar dacă împărtășește cu Vestul o bună parte din moștenirea sa culturală. Ce mai importantă critică este aceea că autorul nu folosește un criteriu clar de delimitare a civilizațiilor. conflictele dintre civilizații pot avea doua forme: “conflicte de-a lungul liniei de contact” și “conflicte între state-nucleu”. În acelaș timp Occidentul se deosebește de civilizația „ortodoxă” prin faptul că a cunoscut Renașterea. cei care dau dreptate tezei lui Huntington aduc ca argument situația Japoniei. In istoria recentă. Lumea musulmană este puternic fracturată de-a lungul granițelor etnice. occidentalizare și “state sfâșiate” (ambivalente). Arabii. Probabil cel mai bun exemplu al unei modernizări fără occidentalizare este Rusia. dar elita pro-occidentală a imprimat țării o altă orientare. Toți acești factori. Huntington face o distincție între modernizare și occidentalizare. Amartya Sen a scris lucrarea “Identitate și violență: Iluzia unui destin” . În primul rând. Alții au arătat ca civilizațiile identificate de autor sunt dezbinate și nu au unitate internă. factorii care au contribuit la ciocnirea celor doua civilizații sunt: Renașterea islamică. O altă problemă este aceea că civilizația „vestică” nu ține cont de: ramura catolică și protestantă. În orice caz. Din momentul apariției în 1993. masele trebuie să accepte redefinirea. Studii riguroase au arătat ca nu există o accentuare a frecvenței conflictelor dintre civilizații în perioada de după războiul rece. Autorul se referă la statele care incearcă să se afilieze la alte civilizații ca “state sfâșiate”. elitele civilizației căreia “statul sfâșiat” încearcă să alăture trebuie să accepte această țară. Ca replică. a cărei lideri politici au încercat să occidentalizeze țara încă de la 1920. El 10 . Un “stat sfâșiat” trebuie să implinească trei cerințe pentru ca să își redefinească identitatea: elitele trebuie să suporte tranziția. Astfel atacurile de la 11 septembrie 2001 și acțiunile ulterioare din Afganistan si Irak au fost văzute ca o dovadă a teoriei lui Huntington. După ei. În accepțiunea lui Huntington. Criticii tezei sustin că nu este posibilă modernizarea fără occidentalizare. cartea lui se bazează pe dovezi de o evidență amuzantă. explozia demografică in lumea islamică. alfabetul latin. o critică la adresa tezei lui Huntington dupa care va izbucni un inevitabil conflict civilizațional. De exemplu. de diferențele culturale dintre lumea germanică și cea latină etc. teza lui Huntington a fost foarte criticată. Istoria. s-au accentuat imediat după sfârșitul Războiului Rece. vor conduce la ciocnirea dintre civilizația musulmana și cea occidentală. în timp ce Japonia se află alături de cea occidentală. turcii. capitalismul. cu expansiunea otomană și cu diviziunea lumii islamice de către imperiile europene în secolele al XIX-lea și al XX-lea.Evului Mediu. impunând instituții occidentale. Aceeași situație o are și China sau “tigrii asiatici”. dar a ramas distinctă din punct de vedere cultural față de Occident. Turcia. dar cu toate acestea Vietnamul este alături de China în cadrul civilizației „sinice”. Al doilea tip de conflict se desfășoară la nivel global între state importante aparținând unor civilizații diferite. ea a adoptat tehnologia occidentală. De fapt. la care se adauga pretențiile universaliste ale Vestului. este cel mai bun exemplu. odată cu invazia arabă în Europa și continuă cu cruciadele. istorici și moderni. a aderat la NATO. Primul tip de conflict se desfașoară la nivel local și are loc între state cu granița comună dar care aparțin unor civilizații diferite sau în interiorul aceluiaș stat dar care are populații care apartin unor civilizații diferite. pakistanezii sau indonezienii au fiecare viziuni diferite asupra lumii. rămâne de văzut în ce masură războaiele care au avut loc pot fi atribuite “conflictelor intercivilizaționale”. tradițiile și cultura Turciei sunt derivate din civilizația islamică. și caută să adere la Uniunea European Australia este catalogată la fel. datorită civilizației sale vestice și orientării economice spre Asia. democrația parlamentară. O alta interesantă delimitare facută de autor este aceea între modernizare. Aceasta va fi cel mai sângeros conflict al secolului al XXI-lea. Reforma și Iluminismul. războaiele regionale. diferențele culturale dintre China și Japonia nu sunt mai mari decât cele dintre China și Vietnam. statul cheie al lumii ortodoxe.

Dupa el. păgân şi creştin. contradictorie. Huntington continuă Războiul Rece prin alte mijloace și nu face nici un efort în a ne face să înțelegem lumea contemporană sau să ajute la reconcilierea a mai multor culturi. lipsit de dinamism și interacțiune culturală. Națiuni precum India. în cartea sa “Teroare și liberalism” susține că în ziua de azi nu există o graniță culturală clară. Japonia și cea mai mare parte a statelor est-europene au devenit democrații. Formaţia intelectuală a sfântului Augustin este tipică pentru o lume în tranziţie. începând chiar cu mediul familiar. A fost prin excelenţă un gânditor care a meditat asupra fenomenelor contemporane şi a încercat să desluşească dinamica dezvoltării istorice a timpului său. în ciuda caracterului inedit. Teoria conform căreia fiecare lume este autarhică. spunea că Huntington definește civilizația ca un concept fix. Paul Berman. etc. o lume complexă. este o lucrare periculoasă. toate putând fi o sursă de identitate pentru o persoană.” În concluzie. artist. femeie. iar abordarea amuzantă. aceea de a distorsiona percepția individuală asupra unor civilizații”. Edward Said în lucrarea „Ciocnirea ignoranței” . închisă este aplicată întregii societăți umane.argumentează că principala cauză a violenței este dată de momentul când oamenii se privesc reciproc din perspectiva unei singure afiliații: hinduiști sau musulmani. de a menține o stare de război pe timp de pace. III. lucrarea lui Huntington. astfel că nu există o civilizație islamică și nici o civilizație occidentală. Ea a contribuit la accentuarea temerilor Vestului față de islam care a fost perceput ca o mișcare antioccidentală. Scopul ei. DE LA CULTURA ANTICĂ PĂGÂNĂ LA CULTURA CREŞTINĂ: AUGUSTIN (sec. Augustin este o personalitate care a avut un impact puternic asupra gândirii istorice şi filosofice a evului mediu. catolici sau ortodocși etc. mamă. Ea suferă de faptul că e prea vagă. fiică. după Said. este acela de a legitima anumite politici. iar Vestul însuși a fost dominat de dictatură și fundamentalism în cea mai mare parte a istoriei sale. mai ales când luăm în considerare relațiile deosebite dintre SUA și Arabia Saudită. nesistematică a unui subiect sensibil a creat o serie de tensiuni. și nu au o perspectivă multiplă ca de exemplu: hinduist. O alta critică la adresa cărții este lansată de defunctul Papa Ioan Paul II : “O ciocnire va urma numai când islamul si creștinismul sunt interpretate greșit sau sunt manipulate în scopuri politice sau ideologice. IV-V) Biografia intelectuală. Turcia. 11 . întrucât deformează realitatea. iar dovezile pentru o ciocnire a civilizațiilor nu sunt convingătoare. soție. Aceasta este puterea unui text bine scris și convingător. Valorile se transmit mult mai ușor decât lasă Huntington să se înțeleagă.

cu care a rămas în legătură peste 10 ani. Lectura Eneadelor lui Plotin şi a Sfintei Scripturi l-a fermecat şi a produs în sufletul său o mutaţie intelectuală şi spirituală care l-a atras spre cunoaşterea lui Dumnezeu. până în 384. spre a se pregăti . metropola Africii romane. tânărul Augustin s-a lăsat pradă distracţiilor şi plăcerilor. Tacitus. La Madaura. În perioada studiilor. S-a retras la proprietatea prietenului său. În oraşul său natal. Opera lui Augustin este impresionantă. în prezenţa prietenului său Alypius. rămânând în acest oraş până în 383. fratele său Navigius. la 35 km depărtare de Milano. care tratează originea omului şi providenţa divină. la Cassicciacum. pentru primirea botezului. pe lângă studii. La Cartagina. i se păreau adevărate. Augustin a studiat gramatica. La scurt timp după convertire. pe lângă literatura latină. Între anii 386-387. el a compus dialogurile Contra Academicos (Contra Academicilor). în anii 373. tatăl său Patricius fiind un păgân convertit la creştinism în 371 iar mama sa Monica fiind o creştină plină de pietate şi devotament. Se afla cu sine. sunt cu atât mai impresionante şi revelatoare cu cât opera augustiniană a fost realizată în contextul în care funcţia episcopală pe care o exercita i-a pretins asumarea unor atribuţii religioase şi administrativ – juridice copleşitoare prin diversitatea lor şi prin risipa de timp pe care o presupuneau. catedră plătită de oraş. apoi literatura şi retorica la Madaura . A început să citească Biblia dar. la dorinţa tatălui său. Sprijinit de prefectul Romei. care-l va preocupa până la sfârşitul vieţii. Augustin a frecventat cercul maniheilor. De 12 . Aceste cifre. un dialog între Augustin şi sufletul său cu privire la Dumnezeu. În acest timp. în toamna anului 386. în care combate scepticismul Noii Academii şi lucrările: De vita beata (Despre viaţa fericită). Augustin a căzut în scepticism. În toamna anului 383. De Fide et Symbolo (Despre credinţă şi crez). a cărei cunoaştere şi a îmbogăţit-o apoi prin lectură. pe când se afla retras la umbra unui arbore. în Africa de Nord. atunci reşedinţă imperială. pe care le va deplânge şi regreta cu sinceritate în lucrarea sa Confessiones (Mărturisiri). La Cartagina. Monica. Augustin obţine postul de profesor de retorică la Milano. unde a început să predea din 384. De ordine (Despre ordine). Augustin se apropie de operele lui Cicero. a fost atras de erezia maniheenilor. a plecat din Cartagina la Roma. A fost atras îndeosebi de metafizica maniheenilor. Symmachus. A părăsit în 376 Tagaste pentru Cartagina. în această retragere mama sa. evidenţiind un efort intelectual ieşit din comun.Aurelius Augustinus s-a născut la 13 noiembrie 354 în orăşelul Tagaste din provincia romană Numidia. Printre lucrările cele mai importante elaborate de Augustin menţionăm: Enchiridion (Manual de credinţă). când a început să audieze la Milano predicile Sfântului Ambrozie. 218 scrieri şi peste 500 de predici (păstrate doar în parte). a început să înveţe limba greacă. el renunţă la catedra de retor la Milano. între anii 365-369. Augustin a devenit profesor de gramatică în oraşul său natal Tagaste. după care omul nu poate ajunge la cunoaşterea şi înţelegerea nici unui adevăr. dar aceştia l-au decepţionat cu fanteziile lor referitoare la unele chestiuni de ordin ştiinţific. numărând 113 tratate – dintre care unele de dimensiuni considerabile-. Augustin a făcut între anii 370 – 374 studii superioare la Cartagina. Tagaste. sub îndrumarea Sfântului Ambrozie. Sub influenţa filosofului păgân Manlius Theodorus. unde a deschis o şcoală şi a adunat în jurul lui un mare număr de discipoli. Suetonius şi manifestă un interes special pentru astrologie. care dorea să-l vadă retor. care s-a străduit mult pentru convertirea soţului şi a fiului. întrucât îndoielile filosofilor din şcoala numită Noua Academie. Scena convertirii sale la creştinism a avut loc în iulie 386 şi s-a petrecut în liniştea grădinii casei în care locuia la Milano. gramaticianul Verecundus. Datorită ajutorului generos al unui prieten al familiei. La vârsta de 20 de ani. Augustin s-a apropiat de ideile neoplatonicilor Plotin şi Porfiriu. Soliloquia (Solilocvii). în 374. fiul său nelegitim Adeodatus şi câţiva prieteni. unde i s-a oferit un post de profesor de retorică. Vergilius.

scopul şi erorile comise. Nu este o lucrare de istorie propriu-zisă. indicând locul redactării. în 13 cărţi. împreună cu fiul său Adeodatus şi cu prietenul său Alypius. scrise până în 427. S-a stabilit la Hippo – Regius. În urma lecturii asidue a Bibliei şi a unor opere filosofice. care cuprind laolaltă 232 de cărţi. Proiectată ca o apologie. este o lucrare unică în genul ei în vechea literatură creştină medievală.Symbolo ad catechumenos (Despre Crez către catehumeni). pe care le retractează sau le corectează. La sfârşitul anului 395. la Ostia. dar furnizează prin arhitectura gândirii care stă la baza ei. Scriind această lucrare. după o scurtă şedere la Cartagina. După moartea mamei sale a mai rămas un an la Roma. În noaptea Paştelui din 24 aprilie 387. întreaga istorie. sub presiunea evenimentelor. Aici Augustin a compus în 389 dialogul De Musica (Despre muzică) şi unele dintre scrierile contra maniheilor. unde a păstorit până la moartea sa. prezintă cu sinceritate întâmplările vieţii sale. Augustin s-a străduit. survenită la 28 august 430. Ocazia elaborării acestei lucrări se explică printr-un fapt contemporan: devastarea Romei. Cartea. De immortalitate animae (Despre nemurirea sufletului). De civitate Dei trebuia sa reînnoiască 13 . al grecilor şi al celorlalte popoare. întâmplată la vârsta de 76 de ani. Mama sa s-a îmbolnăvit însă pe drum şi a murit la 56 de ani în toamna anului 387 la Ostia. De magistro (Despre magistru). la 24 august 410. De natura boni (Despre natura binelui). în a treia lună a asediului oraşului de către Genseric. apoi. în Africa de nord. în care se poate urmări evoluţia gândirii teologice şi filosofice augustiniene. de la întemeiere. pentru că aceştia au abandonat cultul zeităţilor şi tradiţiile romane. iar de aici toţi trei au dorit să se întoarcă în Africa. Retractiones (Retractări sau Revizuiri). Augustin s-a angajat în polemici cu donatiştii. Augustin a reuşit să descopere existenţa şi spiritualitatea lui Dumnezeu. Augustin a încercat la moartea mamei sale o durere profundă şi s-a decis să consacre tot restul zilelor sale slujirii lui Dumnezeu. Augustin a primit botezul într-o atmosferă de mare şi strălucită sărbătoare. pentru a-şi fi părăsit zeii cetăţii. în două cărţi. luând exemple din trecutul istoric al romanilor. în 387 – 388. Augustin a vândut mica sa proprietate din Tagaste şi a împărţit banii săracilor. spiritualitatea sufletului şi importanţa liberului arbitru al omului. În Confessiones (Mărturisiri). urma să fie mai curând de conjunctură decât de teologie şi filosofie a istoriei în modalitate sistematică. fiind consacrat preot în 391. După moartea neaşteptată a fiului său Adeodatus în 390. împreuna cu mama sa Monica şi cu fratele său Navigius. făcând precizările şi completările necesare. Cea mai importantă dintre operele lui Augustin şi cea mai celebră este De civitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu). De agone christiano (Despre lupta creştină). petrecând o viaţă monastică de meditaţie. până la moartea mamei sale. cu accent asupra păcatului. scrisă între 413 şi 426 şi cuprinzând 22 de cărţi. al doilea oraş ca mărime în provincia romană Africa. O vină tragică părea să înceapă să-i domine pe romani. survenită în toamna anului 387. căruia autorul i-a adresat primele cărţi. A fost redactată la dorinţa tribunului Marcellus. reculegere şi rugăciune şi discutând cu prietenii săi probleme de filozofie. unde a rămas trei ani (388-390). Augustin face enumerarea celor 93 de opere ale sale. scrisă între 426 şi 428. la Roma. teologie şi de gramatică latină. căderile şi slăbiciunile sale personale. planul în care istoria va fi scrisă de acum înainte. De quantitate animae (Despre cantitatea sufletului). săvârşit chiar de Sfântul Ambrozie în catedrala din Milano. timpul. De libero arbitrio (Despre liberul arbitru). Augustin a fost hirotonit episcop de Hippo. scrisă între 397401. de vizigoţii conduşi de Alaric. combătând vehement aceste doctrine eretice. De la Milano. pe care-i cunoştea mai bine decât oricare altul. s-a întors în toamna anului 388 în oraşul său natal Tagaste. În această lucrare. după Cartagina. Augustin s-a întors în 387. regele vandalilor. aceia care au prezidat la întemeiere şi. să combată acuzaţiile păgânilor care susţineau că nenorocirile Imperiului Roman şi căderea Romei sub barbari se datorează creştinilor. cu pelagienii şi cu arienii.

precum şi cu exemple din Vechiul şi Noul Testament că cinstirea şi venerarea zeilor nu au contribuit la creşterea Imperiului Roman şi la prosperitatea societăţii romane. nici folositor pentru mântuirea şi fericirea sufletului şi moştenirea vieţii veşnice în împărăţia cea luminoasă şi eternă a lui Dumnezeu. Augustin dovedeşte cu argumente din istoria grecilor. Cetatea lui Dumnezeu este formată din toate fiinţele umane şi cereşti care îl adoră pe Dumnezeu şi caută doar slava Lui. romanilor şi a altor popoare vechi. opera istoricului roman Sallustius. ci se întrepătrund. De civitate Dei se divide în două părţi principale. cât din irealitate. Augustin expune. cele două cetăţi sau împărăţii nu sunt despărţite. În prima parte (cărţile I – X). de la întemeierea Romei. lupta dintre două cetăţi: civitas Dei (cetatea lui Dumnezeu). nici rău. care nu există în realitate. lupta permanentă între cetatea lui Dumnezeu şi cetatea pământească. care este cetatea celor buni şi virtuoşi în antiteză cu civitas terrena (cetatea pământească). dar mai ales prin dezvăluirea polemică a gravelor slăbiciuni şi erori ale păgânismului. la consumarea secolelor. Politeismul este respins ca un conglomerat care este incapabil să asigure pacea şi fericirea pe pământ (cărţile I-V). După judecată. În ceea ce priveşte izvoarele folosite pentru redactarea monumentalei lucrări De civitate Dei. la judecata viitoare. demonstrând erudiţia lui Augustin: Republica lui Cicero. cu argumente şi dovezi preluate din istoria Romei. prin care se ajunge la construirea cetăţii divine. A reţinut de la Platon ideea cetăţii ideale. A asociat apoi rolul tradiţiei biblice care i-a furnizat noţiunile fundamentale cu care va opera: popor. Augustin nu are în vedere un rol viitor pentru evrei în istorie şi crede că epoca prezentă a Bisericii este mileniul din Apocalipsa. Gândirea politică a lui Augustin s-a forjat în raport de două mari tradiţii: cultura greco – romană şi cea a scrierilor iudeo – creştine. (cuvinte cheie ce indică o dimensiune politică întemeiată pe o experienţă terestră). dar numai prin civitas Dei. membrii cetăţii lui Dumnezeu se vor bucura de fericirea veşnică. rege etc. Despre poporul roman de Marcus Varro. Zeii cetăţii. Statul laic este doar mijlocitor. iar aceia ai cetăţii terestre vor avea parte de pedeapsa veşnică. Conţinutul istoriei umanităţii reprezintă. Primele 10 cărţi apologetico – polemice sunt continuate de teologie şi metafizică a istoriei în următoarele 12 cărţi. care va continua până la triumful final al cetăţii cereşti. nu atât din neputere sau nevoinţă. În partea a doua a lucrării sale (cărţile XI – XXII). din lucrarea acestuia Antiquitas rerum humanorum et divinarum. preluate de la istorici păgâni ca Marcus Terentius Varro. Cultul zeilor. când cei buni vor fi răsplătiţi de Dumnezeu iar cei răi şi păcătoşi vor fi pedepsiţi după gravitatea faptelor lor rele: În timpul desfăşurării istoriei umanităţii. salvarea cerească (cărţile VI –IX). un instrument. numită şi civitas diaboli (cetatea diavolului). la judecata viitoare. care este cetatea celor răi şi păcătoşi dar în cele din urmă biruinţa va fi a celei dintâi. Timpul devine istoric şi linear iar finalitatea lui este previzibilă: restabilirea împărăţiei lui Dumnezeu. iubind doar eul. etc. acestea au fost numeroase şi variate. menite să justifice creştinismul atât prin sine.argumente devenite aproape tradiţionale. Dumnezeu este Domn al istoriei şi nu este 14 . făcându-l sinonim cu cel de societas (societate). nu este nici necesar. nu au putut face nici bine. Fiecare perioadă reprezintă un segment al eternităţii în care se încadrează şi istoria evreilor dar şi istoria greco – romană. Cetatea terestră este formată din acele fiinţe care. un rău necesar. prin comunitatea creştină a credincioşilor. aceştia fiind doar nişte închipuiri şi născociri ale minţii omeneşti. cum încercau păgânii să argumenteze. numită şi civitas coelestis(cetatea cerească). Separarea definitivă se va face la sfârşitul lumii. în viziunea lui Augustin. îşi caută propria slavă şi propriul bine. Augustin a lărgit termenul de civitas(cetate). care a dus la căderea întregului neam omenesc. începând cu căderea îngerilor răi din ceruri şi căderea primei perechi de oameni (Adam şi Eva ) în păcatul originar.

legat de istorie. La Augustin, istoria este liniară şi nu ciclică. Augustin crede că ţelul sau scopul istoriei se află dincolo de istorie, în mâinile unui Dumnezeu veşnic. În viziunea lui Augustin, mileniul reprezintă epoca dintre întrupare şi a doua venire a lui Hristos. În realitatea istorică, potrivit gândirii lui Augustin, cetatea lui Dumnezeu nu este totdeauna identică cu Biserica, după cum cetatea pământească nu este identică cu statul civil. De civitate Dei este nu numai cea mai completă operă apologetico- teologică a antichităţii târzii ci şi prima mare încercare de filosofie a istoriei, care se ridică la perspectiva universalului, în care Augustin înfăţişează dezvoltarea întregii omeniri într-o operă de mari proporţii, gigantică. În prezentarea celor două cetăţi, Augustin a schiţat şi o teologie a istoriei. Cadrul istoriei universale este prezentat de succcesiunea celor 6 vârste sau epoci: a. de la Adam la Potopul lui Noe; b. de la Potop la Avraam; c. de la Avraam la David; d. de la David la deportarea evreilor în Babilon; e. de la exilul evreilor la întruparea lui Hristos; f. de la naşterea lui Hristos la sfârşitul timpurilor. Se remarcă la Augustin o tentativă de periodizare a istoriei, care ţine cont, în primul rând, de reperele biblice. Augustin nu numai că a lărgit viziunea cetăţii antice, dar a reflectat şi asupra destinului istoriei, repudiind teza succesiunii ciclice a civilizaţiilor. La Augustin asistăm la o relativizare a viziunii greco – romane a cetăţii, prin rolul acordat individului. Evoluţia umanităţii depinde de voinţa divină. Conţinutul istoriei sale în plan filosofic este lupta între cetatea lui Dumnezeu şi sunt cetatea Satanei, în care biruinţa va fi a celei dintâi. Remarcabile sunt aprecierile Sfântului Augustin referitoare la importanţa timpului în istoria umana şi divină, definit prin succesiunea generaţiilor şi a civilizaţiilor. Prioritate absolută o are cronologia biblică. Augustin, prin gândirea închisă în această carte, a oferit întregului ev mediu o nouă perspectivă asupra istoriei universale, rupând cu gândirea antichităţii clasice. El a fost creatorul latinei clasice eclesiastice, care a reprezentat instrumentul unic al culturii în evul mediu şi Renaştere.

IV. RENAŞTEREA CULTURALĂ CAROLINGIANĂ
Cultura clasică s-a păstrat în regatele „barbare din Occident şi după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476). Dar, datorită declinului cultural al vremii, a influenţei crescânde a creştinismului şi a sistemului de transmitere a cunoştinţelor, Evul Mediu a preluat din antichitate numai o parte a tezaurului ei cultural. O serie de oameni de cultură s-au străduit să transmită realizările culturii clasice îndeosebi sub forma unor compilaţii. Astfel,

15

Martianus Capella (secolul al V-lea) a transmis sistemul mai vechi al grupării cunoştinţelor antichităţii în cele 7 arte liberale. În condiţiile regresului cultural al vremii şi ale instaurării monopolului spiritual al clerului, începând cu veacul al VI-lea, principalele centre de cultură erau curţile suveranilor, reşedinţele episcopale şi îndeosebi mănăstirile mai însemnate, iar oamenii de cultură proveneau aproape exclusiv din rândurile clerului, astfel încât „cleric” şi „ştiutor de carte” deveniseră aproape sinonime. Principala activitate culturală din mănăstiri se desfăşura în scriptoriul sau atelierul de copiat codice. Călugării îşi preparau singuri pergamentul, cernelurile şi vopselele, scriau, împodobeau cu miniaturi şi legau codicele. La curţile suveranilor, principalul centru de activitate culturală îl reprezenta cancelaria, unde erau redactate acte, scrisori, registre. Tot aici se aflau şi călugări-cronicari, care redactau analele oficiale sau poeţi de curte şi rapsozi. În Imperiul Carolingian, la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul veacului al IXlea, se produce o revigorare în plan cultural, cunoscută sub denumirea de “Renaştere Carolingiană”. Carol cel Mare a căutat să atragă la curtea sa din Aachen o serie de personalităţi culturale şi ecleziastice strălucite ale vremii. Cu realizarea acestui program cultural a fost mandatat eruditul cleric Alcuin din York, fost abate la celebra mănăstire Jarrow din Anglia. La iniţiativa lui Alcuin se întemeiază o serie de şcoli episcopale şi se consolidează altele, mai vechi. Cele mai cunoscute instituţii de învăţământ carolingiene, în care se studiau cele 7 arte liberale, adică trivium ( gramatica, dialectica, retorica) şi quadrivium ( aritmetica, geometria, astronomia şi muzica) funcţionau la Tours, Fulda, Reichenau, St. Gallen, Utrecht, Orleans, Corbie şi Luxeuil. În aceste şcoli sunt descifrate şi multiplicate, prin copiere manuală, operele unor autori clasici latini: poeţi (Ovidiu, Lucan, Horaţiu), istorici ( Sallustius, Suetonius, Titus Livius şi parţial Tacitus), filosofi ( Seneca). În jurul curţii imperiale de la Aachen, s-a format “Academia Palatină”, de fapt un cerc de cărturari erudiţi care gravitau în jurul împăratului. Printre membrii respectivei grupări intelectuale se numără, pe lângă Alcuin de York, gramaticianul Petru din Pisa, istoricul Paul Diaconul, animat de o profundă pasiune pentru antichitate, autor al unei istorii a longobarzilor, Eginhard care scrie Vita Caroli Magni ( Viaţa lui Carol cel Mare), Theodulf, istoric preocupat de trecutul vizigoţilor din Spania etc. Clerici ai capelei curţii din Aachen au întocmit Analele regatului francilor, în care sunt înşiruite, în succesiune cronologică, evenimentele politice mai însemnate desfăşurate în perioada 768-829. În istoriografie, Renaşterea Carolingiană a cultivat, în general, genul biografic, prin lucrările paradigmatice ale lui Eginhard (circa 770 – 840). Cea mai importantă operă istorică realizată de Eginhard este Vita Caroli Magni, redactată între 813-830. Eginhard, format în celebra mănăstire germană Fulda, precum şi în ambianţa palatului imperial de la Aachen, a realizat biografia lui Carol cel Mare, într-o latină care încearcă să se apropie de latina clasică. Vita Caroli Magni demonstrează o stăpânire perfectă a limbii latine, a artificiilor stilistice, a retoricii antice. Lucrarea scrisă de Eginhard are o valoare deosebită deoarece biografia împăratului a fost redactată de un personaj prezent în intimitatea curţii, care a cunoscut secretele şi intrigile anturajului imperial. Eginhard a avut acces la documente secrete, la analelele regale, la capitularii (cartularii), la corespondenţa imperială cu papalitatea şi cu alte state importante ale vremii. Eginhard utilizează ca model lucrarea lui Suetonius, Vieţile celor 12 Cezari, inspirându-se din biografia lui Augustus, împrumutând întregi pasaje, aplicând tehnici de compilaţie. De aceea, s-a afirmat că viaţa lui Carol cel Mare apare apare ca a 13-a viaţă a împăraţilor. O serie de trăsături atribuite de Eginhard în Vita Caroli împăratului, nu erau proprii, ci erau preluate din modelul latin. Modelul latin a servit în sensul oferirii autorului a unor mijloace de exprimare, ceea ce nu anulează autenticitatea

16

portretului, a descrierilor. Fără model, Eginhard nu ar fi putut să confere structura maiestuoasă, echilibrată şi precizia caracterizărilor. Vita Caroli Magni a îndeplinit şi o misiune de natură ideologică, a servit ca instrumentum regni, ca instrument al puterii, cu posibilitatea de a infuza în societate ideologia imperială. Astfel, în epoca carolingiană, istoria a servit unor scopuri politice. Nithard (circa 790 – 847) a scris lucrarea Historiarum Libri Quator, realizată la curtea lui Carol cel Pleşuv, narând evenimentele politice şi militare din anii 814 – 843. Este cea mai reprezentativă scriere istorică a Renaşterii Carolingiene. Evenimentele sunt descrise cu claritate, cu o perfectă cunoaştere a lor. Înserează în opera lui jurămintele de la Strassbourg, din vremea în care s-a făcut partajarea Imperiului Carolingian. Există apoi istorii ale episcopiilor din Imperiul Carolingian. Astfel, a fost redactată cronica episcopilor de Metz (sec. IX), în care este afirmată ideea sacralităţii dinastiei carolingiene. Chemat pe continent de Carol cel Mare, Alcuin de York (738-804), alături de Paul Diaconul, Paulin d’Aquilera, Petru din Pisa, Agobard din Lyon, Clemens Scotus, Theodulf d’Orleans, a organizat, fixând strategia şi structurile, marea reformă educaţională în Imperiul Carolingian. În timpul dinastiei merovingiene, în sec. V-VIIII, şcolile se degradaseră iar împăratul Carol cel Mare a decis reformarea celor existente şi înfiinţarea altora noi, pe baza unei politici educaţionale coerente. Împăratul însuşi, într-o scrisoare circulară către episcopi şi abaţi, îşi făcea cunoscut programul educaţional. Pe lângă instrucţia religioasă, clerul trebuia să depună zel şi în studierea literelor, spre a fi în măsură să predice într-un limbaj elevat şi pentru a pătrunde mai uşor în misterele Sfintelor Scripturi. În Capitularul din anul 789, se stabilea ca, în şcolile din fiecare episcopie şi mănăstire, să se înveţe, notele muzicale, psalmii, calculul matematic, gramatica latina şi tot ceea ce ajută instrucţiei şi formării virtuţilor creştine, toate acestea în primul rând pentru copiii nobililor, dar şi pentru alţi tineri de condiţie mai modestă. Theodulf intenţiona să deschidă şcoli chiar în sate şi târguri, unde preoţii urmau să realizeze o instrucţie elementară, fără a fi plătiţi pentru aceasta, dar proiectul nu s-a materializat. Începând cu anul 773, angajându-se coordonarea operei reformatoare carolingiene, Alcuin a redactat o serie de manuale (destinate în primul rând Academiei Palatine de la Aachen, dar nu numai), de gramatică latină (De gramatica), de ortografie latină (De ortographia), un manual de dialectică (De Dialectica). Chiar dacă nu erau originale, la nivelul epocii, manualele elaborate de Alcuin erau bune compendii în formă catehetică, conferindu-i învăţatului englez supranumele de „liberalium artium sacralium”(sanctuar al artelor liberale). Alcuin este şi autorul unor tratate teologice şi filosofice (De Trinitate, De animae ratione) precum şi al Dialogului asupra retoricii şi virtuţilor, lucrări complementare manualelor. Johannes Scotus Eriugena (circa 810 – 870) este o altă ilustră personalitate a Renaşterii Carolingiene. Născut în Irlanda, vine pe continent în cândva înainte de anul 847. În jurul anului 850, activează ca profesor la Academia Palatină întemeiată de Alcuin la curtea lui Carol cel Mare. Doi episcopi, Pardulle de Laon şi Hincmar de Reims îi solicită lui Johannes Scotus Eriugena să combată doctrina greşită a lui Gottschalk referitoare la predestinarea divină, la păcat şi la salvare. Este un mare traducător: din opera lui Dionisie Areopagitul, din Ambigua lui Maxim Mărturisitorul, din Grigore de Nyssa, De Hominis Opificio, un tratat al Sfântului Epifanios (mort în 403), Ancoratus. După anul 862, Johannes Scotus Eriugena redactează Peri physeon (De divisionae naturae, un vast dialog între magistru şi discipol, în 5 cărţi, lucrare apreciată în literatura de specialitate ca fiind una dintre puţinele sinteze filosofice ale evului mediu timpuriu. Dar, aşa cum remarca celebrul istoric francez Jacques Le Goff, Renaşterea Caroligiană este una limitată la o elită politică şi socială, doar fiii nobililor şi ai vasalilor având acces la şcoală şi cultură, masele rămânând în ignoranţă şi incultură. Datorită scopurilor şi mijloacelor

17

Întregul conţinut al învăţământului. Resurecţia culturală continuă şi în timpul domniilor succesorilor lui Carol cel Mare ( Ludovic cel Pios şi Carol cel Pleşuv). CULTURA EUROPEI APUSENE ÎN EVUL MEDIU Caracteristici ale culturii medievale europene Cultura Europei medievale este profund impregnată de religie.sale. iar principalele realizări sunt în domeniul disciplinelor umaniste. prin activitatea şi opera unor personalităţi de excepţie ca gânditorul irlandez John Scotus Eriugena. V. Cultura a continuat să rămână apanajul clerului. Renaşterea carolingiană a avut efecte culturale reduse. istoricul Nithard sau polihistorul Hrabanus Maurus. al unor aristocraţi de la curte şi al unui număr restrâns de slujbaşi. al literaturii era pus în concordanţă cu 18 . ştiinţelor. în toate manifestările sale.

luptă în care a căzut şi Hruotland. Garin lorenul. Datorită prelucrărilor succesive. mai ales. greaca în Imperiul Bizantin. În funcţie de tematică. alcătuite de trubaduri în sudul Franţei. prin prelucrări succesive.inclusiv printr-o purtare. Anglia. ariergarda francă. în forma păstrată. În Franţa sudică a luat naştere şi a înflorit în secolul al XII-lea şi primele decenii ale veacului al XIII-lea. care nu avea suficiente cunoştinţe de limba latină. femeile fiind discriminate în ceea ce priveşte accesul la educaţie (mai ales la învăţământul superior) şi la cultură. fixată în scris din secolul al XII-lea. în nordul Spaniei. din Munţii Pirinei. slava în Europa Răsăriteană (inclusiv în Ţara Românească şi Moldova). curtenitoare. literatura cavalerească este scrisă în limbile vorbite. cel mai răspândit poem epic este Cântecul Cidului. comitele mărcii Bretania. în secolele XII-XIII. Marea masă a populaţiei era analfabetă. Prima conţine o istorie a regilor norvegieni până în anul 1177. în secolele XI-XII şi în Germania. Destinată mediilor nobiliare. ceea ce i-a asigurat o largă răspândire. unde s-au format relaţile vasale clasice. cuprinzând poemele Guillaume d*Orange. etichetă elegantă. cuprinzând poemele Cântecul lui Roland şi Încoronarea lui Ludovic (cel Pios) şi „ciclului feudal” mai târziu . Literatura cavalerească Literatura din veacurile XI-XIII oglindeşte modul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din vremea respectivă. Cultura medievală se adresa unei elite restrânse a populaţiei. Poemele epice au avut o largă circulaţie în Franţa. s-a răspândit. Germania. Oglindind modul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din perioada de apogeu a raporturilor vasalice şi a cavalerismului. în care iun loc important îl deţin suveranii carolingieni. proveniţi din medii nobilare sau orăşeneşti. mai ales cea provensală. sâmburele de adevăr istoric îl reprezintă campania organizată de Carol cel Mare.dogmele religioase. dar care relatează evenimente şi fapte petrecute în veacurile anterioare. În Spania. cu prilejul retragerii. de poeziile lirice. definitivate producţiile poetice respective. datează de la finele secolului al XII-lea – începutul secolului al XIII-lea. În Cântarea lui Roland. Anglia şi Spania. în regiunea de la nord de Loara. Ele aparţin „ciclului regal” mai timpuriu. poemele epice franceze (chansons de geste) s-au născut. condusă de Hruotland. Epopeea scandinavă este cuprinsă în „saga islandeză”. Având la origine cântece epice de tradiţie populară şi orală. nordul Italiei. literatura de la curţile nobiliare. manifestată în diverse forme. de truveri în nordul Franţei. o largă răspândire a avut Cântecul Nibelungilor. faptele de vitejie. poezia lirică. avea ca subiect predilect dragostea cavalerului faţă de iubita sa. în Germania de minnesangeri. Sâmburele de adevăr istoric îl constituie înfrângerea şi masaacrarea unui grup de burgunzi de către huni. în timp ce a doua cuprinde biografiile oamenilor de vază din Islanda secolului al X-lea sau evenimente din lumea vikingilor. evenimentele şi personajele aparţinând unor epoci mai îndepărtate sunt prezentate în poemele epice ca evenimente şi personaje caracteristice vremii în care au fost elaborate şi. saga islandeză se împarte în „saga istorică” şi „saga de familie”. a fost atacată şi nimicită într-o ambuscadă de muntenii basci în defileul de la Roncevaux. nordul Franţei. În Germania. Este ilustrată. care. Din sudul Franţei. care cunoştea limba latină sau greaca. îndeosebi. în cursul căreia. O altă trăsătură constă în utilizarea unor limbi de cultură: latina în Apus. menţionate în epoca carolingiană. Raoul de Cambrai. împotriva maurilor. Manuscrisele autorilor clasici greco-romani erau copiate de călugări în mănăstiri. în Catalonia. în anul 778. numită literatura curtenească. onoarea cavalerească. Majoritatea elevilor din şcolile medievale şi a studenţilor din Universităţi erau bărbaţi. 19 . Girard de Roussillon. ăpoemele epice au ca teme predilecte războiul. mai ales Carol cel Mare. începând cu secolul al XII-lea. Adresată feudalităţii laice. era subordonat teologiei. neavând acces la limbile de cultură. fidelitatea vasalică. în anul 437. în care sunt înfăţişate faptele de vitejie ale lui Rodrig Diaz de Vivar în confruntările cu maurii.

întinsul corpus al Marilor cronici ale Franţei. În Europa Centrală a luat. Au realizat cronici universale. apărute în secolul al XII-lea. alcătuit la abaţia regală din Saint-denis (secolul al XIV-lea) sau Memorii de Phillippe de Comines (a adoua jumătate a secolului al XV-lea). îndeosebi. Viaţa Sfântului Ludovic (al IX-lea) de Jean de Joinville (începutul secolului al XIV-lea). Cea de-a patra cruciadă şi cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi. episcop de Freising. operă de o mare bogăţie de informaţii. autor al Povestirilor din Canterbury sau Francois Villon (adoua jumătate a secolului al XV-lea). care cuprinde o serie de ştiri referitoare la Ţările Române (îndeosebi la Moldova). în Europa Apuseană şi centrală. referitoare îndeosebi la istoria Franţei şi a Angliei în secolul al XIV-lea. scrisă cândva în veacul al XII de notarul anonoim al regelui Ungariei(probabil Bela al III-lea). naştere o bogată istoriografie privind. ca: Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor). Istoriile (secolul al XI-lea). În Franţa. În aceeaşi epocă a luat naştere şi ciclul eroic – satiric în versuri care alcătuieşte Romanul Vulpoiului (Roman de Renard). Otto. a dragostei din poezia lirică şi a unor elemente legendare din folclorul celtic din Bretania. cronicile erau scrise aproape numai în limba latină. Filosofia 20 . care a redat cu o mare forţă de expresie viaţa din Parisul epocii sale. Dintre numeroasele scrieri dedicate cruciadelor au avut o largă circulaţie Cronica primei cruciade scrisă de un anonim. cronici orăşeneşti etc. operele istoriografice au o tematică variată: cronici „universale”. vastă „epopee animalieră”. care în partea a doua a Romanului Trandafirului a făcut o aspră critică a clerului. autor al romanelor Cavalerul Lancelot. sunt redate în două mari opere în limba franceză: Istoria cuceririi Constantinopolului de Geoffroy de Villehardouin şi Cucerirea Constantinopolului de Robert de Clari. istoria ţărilor de aici. Ţara Galilor sau Irlanda. în care apare o lume animală simbolizând categorii şi tipuri uamne ale societăţii vremii. fapt care le-a asigurat o mai largă circulaţie. numite în Franţa fabliaux. reprezintă o îmbinare a faptelor de arme din poemele epice. în primele secole ale Evului Mediu. Literatura orăşenească Literatura orăşenească. Cronici sau despre cele două cetăţi (secolul al XII-lea). raportate de fapt la Occident: Raoul Glaber. Printre cele mai răspândite romane se numără Romanele Mesei Rotunde şi Tristan şi Isolda. Istoria Poloniei a lui Jan Dlugosz (a doua jumătate a secolului al XV-lea). Unul dintre genurile cele mai răspândite îl reprezintă povestirile în versuri din secolele XII-XIII.Romanele cavalereţti. în timp ce începând cu veacul al XIV –lea a crescut numărul operelor alcătuiite în limbile vorbite. Unul dintre cei mai cunoscuţi autori a fost Chretien de Troyes (a doua jumătate a secolului al XII-lea). în contextul bătăliilor desfăşurate în Războiul de 100 de ani. cronici eclezistice. Cronica cehilor a lui Cosma din Praga (secolul al XII-lea). Istoriografia Exprimate mai ales sub forma cronicilor. redă varaite aspecte ale societăţii vremii. în Germania Schwank. Yvain – cavalerul cu leul. exprimată în limbile vorbite şi constând în opere în proză şi în versuri cu pronunţate trăsături satirice. care conţine ştiri valoroase despre românii din Transilvania în veacurile X-XII. cronici „oficiale” ale unor regi şi state medievale. în veacurile XIV-XV. nobilimii şi regalităţii. Jean de Meung(veacul al XIII-lea). În ceea ce priveşte limba. în anul 1204. sau Faptele lui Dumnezeu săvârşite prin franci de Guibert de Nogent (ambele datând de la începutul veacului al XII-lea). Geoffrey Chaucer (a doua jumătate a veacului al XIV-lea). de asemenea. cronici ale unor evenimente (îndeosebi referitoare la cruciade). Se remarcă mai ales Cronicile lui jean Froissart (secolul al XIV-lea). istoria ţării şi vieţile unor regi se împletesc în numeroase cronici medievale: Viaţa lui Ludovic (al VI-lea) cel Gros de Suger (mijlocul secolului al XII-lea). Mediului orăşenesc îi aparţin poeţi ca Rutebeuf (secolul al XIII-lea).

au făcut descoperiri în domeniul algebrei. Adversar al autoritarismului dogmatic. trigonometriei. Au folosit şi răspândit „cifrele arbe”. datorită traducerilor integrale şi a unor comentarii în limba latină făcută de filosofi din Spania arabă. La Duns Scot credinţa şi raţiunea sunt bine delimitate. numit de apuseni Averroes (veacul al XII-lea).Începând cu veacurile XII-XIII a avut loc o înfruntare filosofică asupra raportului dintre credinţă şi raţiune. dintre afirmaţiile bazate pe „autorităţi” şi rezultatele întemeiate pe observaţie şi experienţă. combătând teoria neştiinţifică a bisericii catolice referitoare la forma Pâmântului. pentru a da o bază raţională teologiei. Altele însă. s-a ridicat de timpuriu un ţir de gânditori. Arabii au înlesnit progresele geografiei prin aplicarea cuceririlor matematice în cartografie. Acest efort se reflectă îndeosebi în opera teologică şi filosofică a lui Thoma d*Aquino (secolul al XIII-lea). el consideră că pentru a ajunge la cunoaştere. Biserica catolică a încercat să găsească în opera lui Aristotel argumentele filosofice menite să contribuie la menţinerea subordonării filosofiei faţă de teologie şi a raţiunii faţă de credinţă. „cred ca să înţeleg” . arabii au descoperit acizii minerali şi proprietăţile unor metale. VI. concept exprimat prin sintagma”înţeleg ca să cred”. Împotriva adepţilor conceptului subordonării raţiunii faţă de credinţă. ci trebuie considerate adevăruri revelate pe baza credinţei. care mai ales în Summa theologica. Ştiinţa a progresat lent în Evul Mediu. preluate de la indieni. concept exprimat prin teya lui Anselm de Canterbury. şi-a manifestat încrederea în puterea raţiunii şi a cercetării experimentale. Tot arabii au făcut cunoscută în Europa învăţătura lui Ptolomeu. susţinând că pentru a crede este nevoie de a înţelege. Cercetând feneomenele naturii pe baza observaţiei şi exdperienţei. cunoscută prin traduceri integrale şi prin comentariile filosofului arab din Spania. care susţinea că Pâmântul este rotund. calea raţională este suficientă. Răspândirea realizărilor ştiinţifice ale antichităţii în Europa Apuseană se datorează arabilor . datorită caracterului limitat al gândirii omeneşti. intelectualii din Europa Apuseană au avut posibilitatea să cunoască filosofia clasică greacă. a construit un sistem teologic-filosofic în care a încercat să încorporeze aristotelismul dogmaticii creştine. de aceea. Roger bacon (secolul al XIII-lea) a folosit datele ştiinţelor naturii pentru a explica lumea în mod realist. Din secolul al XIII-lea. RENAŞTEREA 21 . Thoma considera că unele învăţături ale religiei creştine pot fi înţelese pe cale raţională. Pierre Abellard a inversat termenii tezei lui Anselm. fiecare dintre ele având obiective diferite. Cea mai mare influenţă a avut-o opera filosofică a lui Aristotel asupra gândirii europene. Ibn Roşd. nu pot fi demonstrate raţional.

Veneţia. al XIV –lea. XIV-XVI. figuri şi tipuri reprezentative ale Renaşterii. se extinde şi în Franţa. mai exact între anii 1320-1620. echilibrat. într-un context favorabil. Leon Battista Alberti îndemna la folosirea raţională a timpului şi la buna organizare a 22 . din mai multe motive. În această perioadă este apreciat omul de afaceri. temple. Umanismul civic era menit să formeze cetăţeni capabili a servi cu pricepere şi devotament interesele burgheziei şi ale republicii florentine. într-o formă mai slabă în Ungaria. picturi. Germania. datorită faptului că în Italia s-au păstrat cele mai multe monumente (de exemplu foruri.) şi opere de artă (statui ecvestre. Periodizarea Renaşterii Istoricul francez Jean Delumeau plasează Renaşterea între sec. spirit întreprinzător. adepţi ai libertăţilor cetăţeneşti. navigatorul sau descoperitorul. Pentru istoricul francez Jean Delumeau. Renaşterea apare în Italia. de unde rezultă antropocentrismul Renaşterii. africană. În Renaştere se dezvoltă o cultură laică şi e cultivată personalitatea umană sub toate aspectele. America precolumbiană. Japonia. Ideile umanismului civic sunt susţinute de Giordano Bruni sau Leon Baptista Alberti. Există o multitudine de definiţii care încearcă să caracterizeze. principele sau condotierul. În Renaştere este preţuit omul întreprinzător. fiind timpul capitalismului în formare. India. unde familia Medici a susţinut construcţia de monumente şi opere de artă. Un apropiat al lui Lorenzo Magnificul considera că virtu „numai ea singură face pe oameni nobili”. Renaşterea timpurie apare şi se manifestă în Italia în sec. Umanismul înglobează preocuparea pentru toate problemele omului. dintre care cele mai importante sunt următoarele: Umanismul civic apare în jurul anului 1400 la Florenţa. În opoziţie cu idealul medieval al nobleţei de naştere. Renaşterea este un fenomen complex.) din antichitate. apeducte. răspândindu-se ulterior şi în alte oraşe italiene precum Genova. ci în meritul personal al acestora. În principal. cetăţi etc. Anglia şi. care şi-au permis să sponsorizeze opere de artă. care implică un complex de calităţi: inteligenţă. datorită dezvoltării economice a oraşelor italiene unde au apărut numeroşi mecena. Umanismul este un termen complementar pentru Renaştere şi desemnează concepţia optimistă despre om ca măsură a tuturor lucrurilor. al spiritului critic şi experienţei faţă de autoritate şi biserică. stăpânire de sine şi bărbăţie. Milano şi înseamnă în esenţă implicarea activă a cetăţenilor în viaţa politică a cetăţii. civilizaţia arabă. primatul raţiunii. care au constituit o sursă de inspiraţie pentru artiştii renascentişti. este vorba de oraşul Florenţa. Ţările de Jos. Renaşterea înseamnă promovarea Occidentului în vremea în care civilizaţia europeană a depăşit în mod decisiv civilizaţiile paralele: China. Ipostazele Umanismului Umanismul cunoaşte mai multe ipostaze. inteligent. încrederea în valorile umane şi posibilitatea de perfecţionare. inventatorul. calculat.Renaşterea este prin excelenţă un fenomen european. Sistemul educaţiei umaniste tindea spre formarea omului util societăţii prin „studia humanitatis”. mozaicuri etc. să explice epoca Renaşterii. chibzuinţă. Scopul umanismului civic era să formeze cetăţeni întreprinzători şi activi. individualismul înlocuind ierarhia socială a valorilor cu cea culturală. al XIV-lea. la începutul sec. În al doilea rând. Idealul omului renascentist este viaţa activă. în esenţă rezultatul întâlnirii dintre valorile antichităţii clasice şi creativitatea poporului italian. Criteriul naşterii pe care se sprijineau privilegiile feudale este înlocuit cu cel al meritului. idealul social-moral renascentist este exprimat prin termenul italian de virtu. Criteriul valorii oamenilor nu mai rezidă în naştere. În primul rând. nu cea contemplativă a călugărilor cufundaţi în meditaţii. Oglindind felul de viaţă şi mentalitatea burgheziei florentine de la mijlocul secolului al XV-lea. Înţelepciunea devine criteriul principal de valoare al oamenilor. Fără îndoială. de desăvârşire a fiinţei umane. pentru ca în veacurile XV-XVI Renaşterea se difuzează. Polonia şi Ţările Române.

Titus Livius. în secolula al XV-lea şi Veneţia. Reprezentanţii Umanismului. a constituit pentru umanişti un model şi îndeosebi o călăuză. ierarhia catolică în frunte cu papa. bazate pe erudiţia filologică latină. În Anglia. sensibil diferită de cea a Vulgatei. literatură. Astfel. au făcut progrese la universităţile din Oxford şi Cambridge. Umanismul critic şi erudit s-a manifestat prin redeşteptarea interesului pentru cultura antică. ci aparţine epocii lui Carol cel Mare. trecut la catolicism. Theodor Gaza la Ferrara. ştiinţele naturii. la stabilirea regulilor pentru analizarea unei opere istorice. istoriei. XV. Lorenzo Valla a luat în dezbatere aşa numita donaţie a lui Constantin cel Mare. Umanist distins.muncii. filosofiei şi literaturii. prin credinţa în superioritatea gândirii. Se dezvoltă filologia latină. pe care se întemeia autoritatea şi domeniile papale în Italia centrală. În primele decenii ale secolului al XVI-lea. greacă şi ebraică. ca fostul arhiepiscop de Niceea. în prima jumătate a secolului al XV-lea. nu îşi găseau justificări în Biblie. se remarcau prin nivelul lor intelectual. a operelor antichităţii. cu spiritul critic. o ediţie critică a Noului Testament (1516). IV. Umanismul critic şi erudit este aplicat filologiei. Erasm a publicat mai multe ediţii mereu amplificate ale culegerii sale de maxime antice. În Italia sec. VIII. au predat limba greacă Manuel Chrysoloras şi Gemistos Plethon la Florenţa. care a constituit un instrument de lucru extrem de necesar pentru aceia care doreau să înveţe să scrie în latineşte corect şi elegant. pentru cercetarea manuscriselor. este tot mai mult înlocuit cu discuţiile libere. Adagii (1500-1508). pe baza criticii filologice a demonstrat că donaţia lui Constantin cel Mare este un fals alcătuit în secolul al VIII-lea de către oamenii din anturajul papei. Cultura antică. pentru că latina folosită în document nu este din sec. excelent cunoscător al culturii clasice şi al limbilor latină şi greacă. ci şi asupra culturii antice în limbile greacă şi ebraică. Unul dintre cei mai importanţi erudiţi a fost Erasmus din Rotterdam.. care pleca de la dogmele stabilite odată pentru totdeauna. realizându-se astfel o cunoaştere de ansamblu a creaţiei culturale antice. fiind înlăturate interpolările prin compararea manuscriselor şi analiza lor riguroasă. artă. în prima jumătate a secolului al XVI-lea. care au predat limba greacă şi au întocmit dicţionare şi gramatici pentru învăţarea ei. Spiritul scolastic. studiile clasice. care a dat impuls activităţii culturale în variate domenii: filologie. în primul deceniu al secolului al 23 . Interesul umaniştilor s-a îndreptat nu numai asupra creaţiei antice în limba latină. Lorenzo Valla a întocmit şi un lexicon Despre expresiile elegante ale limbii latine. dialoguri. care a realizat o nouă traducere a Noului Testament în limba latină şi astfel s-a văzut că o serie de dogme susţinute de papalitate. umaniştii au reconstituit textul operelor originale ale scriitorilor antici Platon. Principalele centre de studii elenice din Italia au fost Florenţa. cu caracter laic şi bazată pe raţiune. cu gândirea liberă. viciile şi slăbiciunile omeneşti. filologice sau teologice. Cu ajutorul criticii de text. a raţiunii. Calităţile omului Renaşterii erau concepute a fi strâns legate de activitatea depusă în slujba binelui public. greacă şi ebraică. cu textul grecesc însoţit de o nouă traduicere latină. clerici. neobosiţi cercetători. Gheorghe Trapezuntis la Veneţia. ca de exemplu doctrina Purgatoriului. Umanismul critic se referă la dezvoltarea în Renaştere a criticii de text. filosofie. Florenţa şi Roma. Acesta a făcut adnotări pe textul Vulgatei lui Ieronim. istorie. colecţionari de manuscrise şi restauratori. adică sfârşitul sec. Studiul limbii elene a fost facilitat de venirea unor cărturari bizantini emigranţi în Italia. Elogiul nebuniei. Aristotel. figura dominantă a umanismului erudit european a fost Desideriu Erasm de Rotterdam (circa 1467-1536). Lorenzo Valla. cunoscut sub numele de cardinalul Bessarion. Suetonius etc. Unii cărturari bizantini emigraţi au adus manuscrise greceşti sau au sprijint studiile elenice. precum şi a unei lucrări în care satirizează moravurile preoţilor şi călugărilor catolici din vremea sa. Tacitus.

Renaşterea economică. negustorii – bancheri căpătaseră obiceiul să indice în subsolul scrisorilor pe care le adresau corespondenţilor lor cursurile de schimb. În cadrul manufacturilor. textile(pentru producerea postavului în Ţările de Jos şi Anglia). schimbau manual. banca Fugger din Augsburg(Germania). insuficientă în raport cu nevoile economiei şi comerţului. instalaţi într-un loc public. viramentul dintr-un cont într-altul printr-o mişcare contabilă a devenit practică obişnuită. De aici înainte. Apariţia băncilor ca instituţii de credit se produce în Italia în sec. La început. Apariţia băncilor. În cazul unui eveniment neaşteptat susceptibil de răsunet pe piaţa schimburilor. Astfel. iar la îndemână o pungă. A desemnat. viramentul bancar s-a bucurat de o rapidă trecere şi a înviorat activitatea economică. Pentru a nu fi surprinse deloc de mutaţiile monetare bruşte. diversele monede europene. Apariţia muncii salariate în cadrul manufacturilor este un stimulent puternic pentru creşterea producţiei. de consum. în frunte cu John Colet. Într-o epocă în care moneda metalică era relativ rară. Anvers. banca acelora care schimbau. Împrumuturile acordate de bănci prevăd şi dobânzi. patroni. În sec. Era suficient ordinul unui client şi acordul partenerului său pentru ca amândoi să figureze în contul aceleiaşi bănci. covoare. Biserica catolică nu admitea dobânda şi profitul. fiecare lucrător executând doar o anumită operaţie în cadrul procesului de producţie. care sunt germenii capitalismului. centralizarea procesului de producţie se derula în clădiri şi cu mijloace aparţinând întreprinzătorilor: negustori. la început. În Renaştere apar însă inovaţii în viaţa economică care vor duce la geneza capitalismului: Apariţia manufacturilor în Florenţa. iar comerţul ocupa un loc minor deoarece seniorul nu cumpăra decât mirodenii şi produse de lux. Existau manufacturi în minerit. Cei care cântăreau şi schimbau monedele au căpătat obiceiul de a primi depunerile clienţilor lor spre a le fructifica. al XIV-lea. care la rândul lui este investit pentru a aduce profit. la Veneţia şi Florenţa. XV-XVI sunt faimoase băncile Strozzi. Pe masa lor ţineau un registru pentru a-şi transcrie operaţiunile. Toată producţia manufacturilor era destinată vânzării.XVI-lea. Critica filologică a fost aplicată şi textelor religioase. economia era naturală. Manufacturile apar în sec. director al filialei Medici din Bruges. tapiţerii. marile firme bancare se străduiau să plaseze în consilile suveranilor reprezentanţi care le informau despre intenţiile autorităţilor. comerţului. bancherul trebuind să îl noteze de îndată în scripte. ulterior şi în Anglia. fiind una de subzistenţă. Genova. Tommaso Portinari. bancherii erau pândiţi de riscuri şi adesea dădeau faliment. goblenuri. Bruges. Elementul esenţial este diviziunea muncii. fiind de două tipuri: centralizate sau dispersate (în industria textilă). În Franţa au apărut manufacturile regale în sec. în rest toate erau confecţionate de meşteşugarii de pe domeniu. nu uitau să-şi avertizeze corespondenţii prin curieri speciali. Dar arhivele toscane demonstrează existenţa cecului în Italia încă de la sfârşitul veacului al XIV-lea. cuvântul „banco” este italian. ordinul de virament dat de client era exclusiv oral. La origine. XVI care produceau porţelanuri. autarhică. care uneori pot fi chiar oneroase. ei acordau de asemenea îm prumuturi. Dat fiind că nu se mărgineau numai să transfere sume dintr-un cont într-altul şi foloseau în comerţ şi banii care le erau încredinţaţi. erau manufacturi la Gand. În 24 . Apariţia capitalismului În evul mediu. al XIII-lea. pentru a obţine profitul. a fost un consilier consultat de Carol Temerarul. în funcţie de numărul produselor efectuate. Băncile sunt instituţii financiare care acordă capital investitorilor care vor să deschidă o afacere. Frescobaldi. renumite pentru stofele produse. activitate în care s-au remarcat „reformatorii de la Oxford”. Dat fiind că în mai multe locuri din Europa existau încă din secolul al XV-lea pieţe de schimburi organizate în mod regulat. Medici (Italia). bancheri dar şi statului (de exemplu în Franţa). construcţii navale. Prin manifestările sale. Veneţia şi în Ţările de Jos. În felul acesta se acumulează capitalul (surplusul de bani). Umanismul critic a pregătit terenul pentru Reforma protestantă.

Descoperirea tiparului a facilitat răspândirea contabilităţii în partidă dublă. care a facilitat foarte mult comerţul internaţional. domiciliată în alt loc. reprezintă primul exemplu cunoscut al noii tehnici. Sistemul a apărut la Veneţia şi s-a răspândit rapid în toată Italia şi în factoriile italiene comerciale din străinătate. fiecare operaţiune necesita două înscrisuri egale şi semne contrare. un om de afaceri se putea mulţumi cu o contabilitate simplă. a flotei comerciale. De acum înainte. pentru formarea negustorilor. câtă vreme cercul corespondenţilor săi era limitat. omul de afaceri din Renaştere putea cunoaşte nemijlocit în orice moment situaţia registrului contabil de casă. cel de „profituri şi pierderi”. a ocupării de colonii şi a exploatării resurselor acestora. XIV. postavuri. În sec. precum şi valoarea globală a profitului sau pierderilor. aceasta însemnând renaşterea economică. necesităţile băncii şi ale comerţului nu au contribuit mai puţin decât exigenţele politicii la crearea. sau cu referire la orice produs. vinuri. Florenţa şi Veneţia au întemeiat şcoli comerciale iar negustorii italieni au abandonat cifrele romane în favoarea celor arabe.acest mod. apare spiritul capitalist şi o nouă mentalitate burgheză având ca mobil setea de câştig sau profituri. Contabilitatea în partidă dublă a fost o invenţie capitală în tehnica afacerilor din Renaştere. în unele centre ale comerţului internaţional au fost înfiinţate burse. Băncile Bardi şi Peruzzi din Italia au falimentat fiindcă i-au împrumutat regelui Eduard al III-lea al Angliei sume enorme pe care nu au putut să le recupereze niciodată.XIV. Într-o perioadă în care creditul era puţin dezvoltat. de servicii poştale regulate. Registrele Massari din Genova. mirodenii erau negociate pe bază de mostre. Politica de stat trebuie astfel orientată încât să aducă tezaurului public cantităţi cât mai mari din aceste valori. în plus Carol Temerarul dispărând prematur în 1477. Bancherii italieni sunt primii care încep să împartă conturile în debite şi credite. XIII apare cambia (scrisoarea de schimb). a permis să se măsoare variabile într-un patrimoniu în funcţie de operaţiunile trecute în alte evidenţe. Mijlocul cel mai eficient în acest sens era încurajarea exporturilor şi o balanţă comercială activă. De aici preocuparea pentru dezvoltarea căilor de comunicaţii. Bursele de mărfuri s-au creat în Renaştere pentru înlesnirea tranzacţiilor comerciale cu volum şi valoare mare. În sec. să plătească unei terţe persoane o anumită sumă de bani. În sec. monahi cu finanţele dezorganizate. punctul în care au ajuns tranzacţiile cu partenerul cutare sau cutare. O nouă concepţie economică: mercantilismul În Renaştere pare o nouă concepţie economică. Amsterdam. cu două înscrisuri egale şi de sens contrar: debit şi credit. ca în evul mediu clasic.conform căruia. care se treceau în două catastife diferite. XIV – XV se formează dreptul comercial modern. Cambia sau poliţa este o scrisoare prin care o persoană invită altă persoană. se dezvoltă contabilitatea în partidă dublă: credit şi debit. mult mai simple şi mai uşor de mânuit. datate din 1340. După registrul pe care îl consulta. Contabilitatea în partidă dublă consta în a opera mereu pentru a înregistra o tranzacţie comercială . Dezvoltarea capitalismului determină constituirea unor puternice companii comerciale. cum erau bursele de la Anvers. încheindu-se şi variate operaţii băneşti în legătură cu desfăşurarea activităţii comerciale şi bancare. iar o a patra persoană garantează plata prin semnătura sa.cereale. 25 . în zorii vremurilor moderne. Lisabona sau Londra Formarea tehnicii comerciale În secolele XIII. total diferită faţă de evul mediu clasicmercantilismul. bogăţia unui stat constă cu precădere în bani şi cantitatea de metal preţios. deoarece înfrângerile suferite de englezi în războiul de 100 de ani l-au determinat pe rege să nu mai plătească creditele acordate de băncile italiene. unde anumite mărfuri . Dar înmulţirea tranzacţiilor şi dezvoltarea creditului au provocat inflaţie de scripte şi necesitatea de a specializa personal în domeniul contabilităţii. Un cont suplimentar. Şi banca familiei Medici din Florenţa a suferit mari pierderi financiare pentru că i-au împrumutat pe Eduard al IV-lea şi Carol Temerarul. una în contul terţilor şi alta în contul de casă.

marginalizarea. de asemenea. Problema decisivă este cum a fost suportată această doctrină a predestinării într-o vreme în care lumea de dincolo nu era numai importantă. în particular. ceea ce constituie o idee imposibilă. succesul în viaţa economică. Munca socială a calvinismului în lumea aceasta este numai munca „in majorem Dei gloriam”. XX. capitalistă. căci El vrea ca întocmirea socială a vieţii să fie potrivită poruncilor Sale. a pieţii internaţionale. ceea ce a generat concurenţă şi conflicte. A evidenţiat. a proceselor economice. eşecul. De aceea. Unul dintre cele mai vizibile semne exterioare este chiar succesul sau eşecul – social sau financiar. la începutul sec. După epoca războaielor dinastice.Mercantilismul a fost elaborat şi aplicat în perioada „capitalismului comercial” (sec. Pentru un calvinist sincer exista o legătură intrinsecă între predestinare şi succesul în afaceri. a dirijării de către el. Efectul cel mai semnificativ pe care l-au avut Calvin şi calviniştii a fost acela asupra atitudinii faţă de economie şi faţă de activitatea economică. va încerca să-şi confirme elecţiunea pornind de la citirea unor semne exterioare. A considera că un merit sau o vină omenească ar contribui la acest destin ar însemna că hotărârile absolut libere ale lui Dumnezeu. Teza sa se sprijină pe afirmaţia că multe aspecte care diferenţiază capitalismul de alte sisteme economice pot fi categoric legate de protestantism şi. XVII care demonstrează clar că promovarea valorii adăugate (a valorii mereu crescânde a bogăţiei) nu numai că era oportună. dar a pus accentul pe autarhia (autonomia comercială) statelor. mercantilismul a adus după sine era războaielor comerciale. Dar Dumnezeu doreşte munca socială a creştinului. O axiomă a mercantilismului afirma că activitatea comercială este producătoare de bogăţie. în mediul calvinist. Cum însă nu poate trăi cu această veşnică îndoială. acelaşi caracter îl poartă şi munca profesională în slujba vieţii pământeşti a colectivităţii. Pentru fiecare credincios 26 . mai ales în Olanda în sec. ascetismul (autodisciplinare severă care exclude plăcerile personale) care era o caracteristică a celor mai mulţi calvinişti şi a dedus că acesta a încurajat lupta necurmată pentru sporirea bogăţiei ca un scop în sine. dar era o datorie a „aleşilor” lui Dumnezeu. dar în multe privinţe şi mai sigură decât toate interesele vieţii pământeşti. sunt asociate tot atâtor semne prin care ni se arată că nu suntem aleşi de către un Dumnezeu drept şi extrem de sever. Max Weber s-a referit la preceptele calvinismului din sec. îmbogăţirea prin muncă ajunge să fie considerată un semn al alegerii divine. în celebra carte Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Acest punct de vedere este asociat în special cu numele lui Max Weber. Alternativ. iar cum munca este valorizată pozitiv. iar cealaltă va rămâne damnată. El şi-a dezvoltat teza potrivit căreia dezvoltarea capitalismului datorează foarte mult calvinismului. Calvin afirmă că nu ştim decât că o parte din oameni va fi mântuită. Semnul că cineva este predestinat pentru mântuire era. Această mentalitate protestantă a încurajat iniţiativa privată. XVI – XVII). până la un punct. ghinionul. ar putea fi privite ca transformabile prin acţiunea umană. iniţiativa individuală. Universul este predestinat să servească numai preamăririi lui Dumnezeu. Oamenii ajung să măsoare apropierea de Dumnezeu pornind de la succesele vieţii de aici. de calvinism. Mercantilismul a reprezentat prima expresie a implicării statului în viaţa economică. Etica economică în Renaştere: Calvin În Renaştere apare şi o etică economică. graţia divină nu poate fi pierdută de cei cărora li se adresează şi nici nu poate fi atinsă de cei cărora le-a refuzat-o. al XVII-lea. Dat fiind că hotărârile sunt neclintite. Omul nu poate şti dinainte dacă este dintre cei aleşi sau dintre damnaţi. Mercantilismul a contribuit la dezvoltarea economică a societăţii europene. în mediul protestant. care stau neclintite în eternitate. care a fost profesor de ştiinţe sociale la mai multe universităţi germane.

De aceea şi contemplarea pasivă este lipsită de valoare sau chiar condamnabilă. ci şi faţă de toate regulile monahale din întreaga lume. o poruncă dată de Dumnezeu. În cursul dezvoltării sale. peste cel necesar menţinerii sănătăţii (6 până la maximum 8 ore). Sunt reprobabile din punct de vedere etic lenevia şi poftele trupeşti şi. cel puţin atunci când are loc în dauna muncii profesionale. la fel ca şi cel sărac. ci numai acţiunea serveşte. Unul dintre cele mai vizibile semne exterioare este chiar succesul sau eşecul – social sau financiar. calvinismul a introdus în lume o aristocraţie spirituală a sfinţilor predestinaţi de Dumnezeu din eternitate. abaterea de la aspiraţia spre viaţa sfântă. pe care trebuie să o respecte. Munca este mijlocul specific de prevenire împotriva tuturor ispitelor. din timpuri străvechi. pierderea de timp este cel mai mare păcat. calvinismul a adăugat ceva pozitiv: ideea necesităţii de a confirma credinţa în viaţa profesională laică. Puritanul calvinist urmărea comportamentul lui Dumnezeu la fel ca pe al său. ci o muncă profesională raţională. chiar dacă nu este nevoit să muncească pentru satisfacerea nevoilor sale. fireşte cel mai important din punct de vedere practic: profitabilitatea din punct de vedere al economiei private. munca este în primul rând. în opoziţie categorică nu numai faţă de Orient. sunt absolut condamnabile din punct de vedere moral. cu singura excepţie a încrederii întemeiate pe credinţă şi care persistă finaliter. Nu tihna şi desfătările. chiar şi somnul prelungit.un scop în sine al vieţii. Nici cel bogat nu trebuie să mănânce fără să muncească. rămâne totuşi porunca lui Dumnezeu. căci fiecare oră pierdută diminuează lucrul în slujba gloriei lui Dumnezeu. Absenţa dorinţei de a munci este un simpton al absenţei stării de graţie. 27 . Omul nu poate şti dinainte dacă este dintre cei aleşi sau dintre cei damnaţi. va încerca să-şi confirme elecţiunea pornind de la citirea unor semne exterioare. trăncăneli. Utilitatea unei profesii şi faptul de a fi plăcută lui Dumnezeu se apreciază în primul rând după criterii morale şi apoi după acelea ale importanţei bunurilor produse pentru „comunitate” dar urmează şi un al treilea criteriu. adică mai utilă societăţii. alimentaţie vegetariană şi băi reci şi preceptul: „munceşte din greu în profesia ta”. ci pentru a îmbrăţişa o profesie mai plăcută lui Dumnezeu. la sporirea gloriei Sale. Împotriva tentaţiilor sexuale. nu ca principiu. scopul providenţial al împărţirii pe profesii se recunoaşte după roadele ei. lux. Munca este mijlocul ascetic verificat. În toate cazurile în care sa menţinut doctrina predestinării. pe lângă o dietă severă. Sfinţirea vieţii putea astfel să adopte aproape caracterul unei afaceri. ea fiind apreciată ca atare de Biserica Occidentului. văzând mâna Acestuia în toate evenimentele vieţii. Ideea puritană de profesie pune accentul pe caracterul metodic al ascezei profesionale. deoarece. bune sau rele. a fost prezentă întrebarea dacă există semne sigure după care s-ar putea recunoaşte apartenenţa la categoria celor aleşi.calvin în parte se ridicau în orice moment întrebările care împingeau în planul al doilea toate celelalte interese: Sunt eu oare cel ales? Şi cum aş putea fi sigur că sunt? În viaţa pământească cei aleşi nu se deosebesc în exterior cu nimic de cei damnaţi şi chiar şi toate experienţele subiective ale celor aleşi sunt posibile şi la cei damnaţi. Cum însă nu poate trăi cu această veşnică îndoială. etica calvinistă prescrie. Bogăţia este dăunătoare numai atunci când devine un scop în sine. o aristocraţie care este despărţită de restul omenirii damnate pentru eternitate printr-o prăpastie în principiu de netrecut. Potrivit schemei puritane interpretate pragmatic. Pierderea de timp prin petreceri. potrivit voinţei clar revelate a lui Dumnezeu. mai ales. Nici schimbarea profesiei nu este privită ca reprobabilă în sine. Dumnezeu nu cere muncă în sine. dacă nu este făcută cu frivolitate. În viziunea calvinismului. Asceza sexuală puritană se deosebeşte de cea monahală numai ca nuanţă. Timpul este infinit de preţios. Ca atare. Prin ancorarea eticii sale în doctrina predestinării. bogăţia nu este un păcat. Dar dincolo de toate acestea. iar prin faptul că include şi viaţa matrimonială are consecinţe mai mari decât prima. în locul aristocraţiei spirituale a călugărilor din afara şi de deasupra lumii. Durata vieţii este infinit de mică şi de preţioasă pentru ca ea să „stabilească” vocaţia proprie.

Tawney. XX. cunoştinţele ştiinţifice au început să aibă o tot mai mare aplicatibilitate în prcatică. la mijlocul sec. Tawney este de părere că adepţii calvinismului. Calvin a fost dispus să accepte un mod de abordare mai flexibil al creşterii dobânzilor la împrumuturi şi nu era de acord cu ideea că sporirea averii personale este un păcat. în jurul anului 1450. 28 . ceea ce îl arată ca pe un precursor al Renaşterii. dar remarca că spiritul capitalismului se înrudeşte cu protestantismul ca un întreg şi nu doar cu calvinismul. mai ales membri ai breslelor. Succesul obţinut prin muncă este un semn de la Dumnezeu că cel care se bucură de el se numără printre aleşii Lui. o cunoaştere în permanentă înnoire şi îmbogăţire. Dante îl aşază pe papă în fundul iadului. în viaţa cotidiană.Inventarea tiparului a determinat ieftinirea cărţilor. biserica catolică considera că este un păcat să obţii profituri împrumutând bani altora. patrie. Gutenberg a tipărit Biblia cu 42 de rânduri pe pagină. cartea devenind accesibilă maselor astfel că devine un instrument de cultură. atât conţinutului cât şi formei de exprimare. Raiul. producerea lor în serie. O invenţie în oraşul Mainz din Germania. al XVI –lea până în sec. Tawney susţinea în general ideile lui Weber. Renaşterea ştiinţifică şi tehnică Ştiinţa a devenit. A împrumuta bani era cel mai adesea lăsat în contul evreilor. al XVII –lea. iar să fii leneş este un păcat. care a revoluţionat lumea. la Mainz. Pe la jumătatea sec. care cuprinde 3 părţi majore: Infernul. Dobânda era considerată un păcat capital. Medieval prin viziunea teologico-aristotelică asupra lumii. A deveni bogat prin propriile eforturi era socotit drept cea mai sigură dovadă că te aşteaptă mântuirea. Acumularea de bani a devenit de aceea o activitate onorabilă. au fost dispuşi să muncească mai mult şi au dovedit mai multă iniţiativă decât membrii oricăror alte grupări religioase. meşteşugari şi antreprenori.Cel mai renumit adept al ideilor lui Max Weber în Marea Britanie a fost R. stilului. la sfârşitul secolului al XIII –lea a anunţat Renaşterea prin Divina Comedie. cele mai multe grupări calvine au echivalat succesul cu bogăţia lumească. observaţie. Purgatoriul şi Paradisul. ceea ce însemna mai mult timp şi mai multă energie disponibile pentru activitatea productivă. Purgatoriul. s-au luptat din greu pentru a se bucura de succes. Teza de bază a lui Tawney era că ideile economice specifice feudalismului au fost treptat înlocuite de capitalism în mare parte datorită Reformei protestante. acoperiţi de oprobiu. în parte pentru a-şi întări convingerea că se află printre aleşi. În creaţia literară îşi găsesc loc dragostea pentru natură. realizată de către Gutenberg. Dante Aligheri(1265-1321). din epoca Renaşterii. Totodată. din sec. În antiteză cu teologii medievali. Mulţi calvinişti. calcul şi experienţă. este tiparul cu litere mobile. bazată pe sistemul geocentric şi având ca ideal restaurarea puterii imperiale. Una dintre cele mai răspândite convingeri era aceea potrivit căreia să munceşti din greu este o virtute. Această nouă etică economică a favorizat decisiv răspândirea capitalismului în Europa Occidentală. Deoarece calvinismul se caracterizează prin acceptarea unei discipline stricte şi prin preponderenţa acţiunii în faţa contemplaţiei. H. În 1456. preţuirea omului. Ideile sale au fost publicate în cartea Religia şi ascensiunea capitalismului. care a permis apariţia cărţii tipărite. Chiar şi cei mai tineri erau învăţaţi că „diavolul îşi face de lucru acolo unde îşi face culcuş lenea”. Dante manifesta în acelaşi timp o preţuire specială pentru creaţiile şi figurile reprezentative ale antichităţii. Literatura Umaniştii au acordat o atenţie dosebită. Opera înfăţişează călătoria alegorică a lui Dante în cele trei tărâmuri de dincolo de viaţă – Infernul. Calvinismul era împotriva satisfacerii plăcerii personale. XIV în Italia scriitorii abandonează limba latină în favoarea limbii italiene populare. În timpul evului mediu. pe bază de raţiune. În sec. El a observat că zonele din Europa în care capitalismul a apărut mai timpuriu şi cu mai multă forţă coincid în mare măsură cu ţările în care a avut o mare influenţă protestantismul. al XIX-lea. Călătoria în lumea umbrelor este călăuzită de poetul latin Vergiliu.

Francis Bacon. pe insulă domneşte cea mai deplină toleranţă religioasă. Utopia este o insulă imaginară. reprezentatul cel mai important al literaturii renascentiste a fost Miguel Cervantes. toţi fiind obligaţi să lucreze 6 ore pe zi. o academie platoniciană . Utopienii se ocupă cu agricultura. Este o societe transformată prin ştiinţă şi tehnică şi condusă de savanţi. Decameronul înfăţişează. Thomas Morus (sec. o satiră acidă la adresa moravurilor clerului din sec. exerciţiilor fizice şi desfătărilor morale şi artistice. În Anglia. Producţia şi repartizarea bunurilor. Însăşi ideea de ştiinţă se schimbă. în colecţionarea manuscriselor unor opere clasice precum şi în scrierea unor opere în limba latină cu subiect din antichitatea romană. prin depozite şi magazine de stat. care a scris Don Quijote. În Anglia elisabetană s-a remarcat cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor. Petrarca fiind considerat primul poet liric modern. Preocuparea pentru antichitate se reflectă la Petrarca în studierea sistematică atât a culturii antice latine cât şi a celei elene. ci cunoştinţe dobândite prin observaţie directă a fenomenelor naturii. Faptul capital este experienţa. cu un remarcabil talent narativ.În secolul al XIV-lea. al XV-lea. având 54 de oraşe-cetăţi. Casa lui Solomon. Proprietatea este comună iar „bunurile se împart între toţi deopotrivă”. al XVI-lea. Renaşterea este şi vremea utopiei. Deşi fiecare utopian poate avea credinţa lui. îndeosebi a operelor lui Platon şi Aristotel. deplasările şi problemele demografice sunt minuţios reglementate. pe locul legendarei Atlantide. Rolul acestor 3 mari autori a constat în faptul că ei au alcătuit limba italiană literară. ca în evul mediu. îndeosebi din oraşe (Florenţa în primul rând). în lucrarea Cetatea Soarelui. Galileo Galilei remarca: „Dumnezeu a scris Universul în caractere matematice” şi „Nici o cercetare umană nu se poate numi ştiinţă adevărată dacă nu trece prin demonstraţiile matematice”. al XVI –lea se constituie o nouă concepţie despre ştiinţă: se afirmă suveranitatea raţiunii şi a experienţei. în frunte cu oraşul capoitală Amauroton. în limba italiană. XVI) a scris o carte intitulată Utopia(Nicăieri). tipuri umane din toate straturile societăţii italiene a timpului. William Shakespeare. Astronomia În sec. la mijlocul sec. oglindind o preocupare deosebită pentru analiza sentimentelor omeneşti. pe egalitate şi libertate. în scrierea sa utopică. Giovanni Boccacccio (1313-1375) a realizat Decameronul. Francesco Petrarca(1304-1474) a compus numeroase poezii. în care narează al doilea război punic sau lucrarea Despre bărbaţi iluştri. Timplul liber îl consacră studiilor. răpusă de ciumă. Noua Atlantidă (1620). a aşezat insula Bensalem în Oceanul Atlantic. Lorenzo Magnificul a organizat la Florenţa. în care este narată povestea unui cavaler nebun. Leonardo da Vinci 29 . o sumă de cunoştinţe date o dată pentru totdeauna şi transmise invariabil din generaţie în generaţie. care cuprinde biografiile unor personalităţi romane. sunt închinate iubirii. dar care de fapt nu se află nicăieri. având în frunte un principe ales. ca poemul Africa. plasată în Oceanul Atlantic. Francois Rabelais a scris Gargantua şi Pantagruel. Utopienii îşi aleg organe locale şi un Senat. Toţi utopienii sunt liberi şi egali dar pentru munci grele au sclavi recrutaţi dintre cei care făptuiesc delicte grave. rupt de realitate care luptă cu morile de vânt. Poeziile sale. Aici trăieşte o societate a cărei activitate este dirijată de o academie ştiinţifică. contribuind decisiv la formarea acestei limbi. În Franţa. scrise în dialectul toscan şi adunate într-o culegere intitulată Canţonierul sau Rime risipite. pentru studierea aprofundată a filosofiei greceşti. Idei asemănătoare se regăsesc şi la italianul Tommaso Campanella. printre membrii ei numărându-se şi Marsimo Ficino şi Pico de la Mirandola. care a fost un autodidact. bazate pe proprietatea comună asupra bunurilor. ea nu mai înseamnă. Filosofia Renaşterii redeşteaptă interesul pentru antichitate. în cadrul căruia se exprimă bucuria de a trăi. meşteşugurile şi cu alte îndeletiniciri folositoare. multe dintre ele dedicate iubitei lui Laura. în care a prezentat tabloul unei societăţi ideale. care înlocuieşte autoritatea. În Spania.

Consolidarea statului şi creşterea autorităţii sale peste teritorii mai întinse decât în evul mediu clasic au funcţionat în favoarea tehnicii. sunt inovaţii ale Renaşterii care îşi au sorgintea în ridicarea nivelului de viaţă a unei civilizaţii care câştiga în bogăţie. pe orbite eliptice şi meuniforme. Biringuccio care era un inginer militar din Sienna.1600) în lucrarea sa Despre infinit. Utilizarea crescândă a paharului de sticlă.1543) a abandonat teoria scolastică că Pământul este centrul Universului. Spaniolul Miguel Servente a descoperit circulaţia sângelui iar chirurgul francez Ambroise Pare a reuşit să facă operaţii de amputare şi a practicat ligatura contra hemoragiilor. revoluţiile planetelor în jurul soarelui. Naşterea politicilor de factură tehnică a fost comandată cu evidenţă de dezvoltarea armelor de foc şi de necesitatea de a exista apărare împotriva lor. meştegul turnării şi fabricării de tunuri. Nicolaus Copernic (1473. Galileo Galilei (1564-1642) era sigur că Dumnezeu a scris universul în tipare matematice. În Renaştere s-a produs o veritabilă promovare a tehnicii. pe orbite eliptice şi cu viteze neuniforme. Andre Vesale (1514 – 1564) a întemeiat anatomia umană modernă. dacă nu trece prin demonstraţiile matematice. 30 . literatura tehnică a acordat un loc cu deosebire important metalurgiei. ca fizica scolasticilor şi doctrinele lor filosofice.afirma că „Universul ascunde sub aparenţele sale un fel de matematică reală”. familia Forza a făcut eforturi pentru a regulariza râul Pad şi a legat Milano de lacul Como prin canalul Martesana. Prima lucrare tipărită care se ocupă de formarea şi cercetarea zăcămintelor metalifere a fost Bergbuchlein (1505). Guvernele au putut să organizeze mai bine spaţiul pe care îl controlau şi au dispus de mijloace financiare sporite pentru a finanţa lucrările mari şi mai ales pentru a alimenta bugetele militare tot mai consistente. rotaţia sa în jurul axei sale. a demonstrat că planetele se învârt în jurul soarelui. Medicul lui carol Quintul. a demonstrat că planetele se mişcă în jurul Soarelui. carte publicată de un saxon în 1556. Nici o cercetare umană nu se poate numi ştiinţă adevărată. Metoda experimentală a fost aplicată şi în domeniul ştiinţelor medicale. care reprezintă un inventar al cunoştinţelor epocii pentru tot ce are legătură cu activitatea minieră şi de prelucrare a metalelor. care devine o preocupare a principilor şi a statelor din epocă. Pentru că a susţinut că Pâmântul se învârteşte. a mişcării de rotaţie şi revoluţie a Pământului. Se dezvoltă astronomia prin intermediul lui Copernic care în 1453 a dovedit sfericitatea Pământului. înlocuirea progresivă a cufărului cu dulapul. construirea de caleşti. univers şi lume a susţinut că lumea constă dintr-un număr nesfârşit de sisteme solare cuprinse într-un univers infinit. Galilei a adus noi argumente în sprijinul teoriei heliocentrice. A combătut cauterizarea rănilor provocate de armele de foc. Papa Sixtus al V-lea (1585-1590) plănuia. a publicat De la pirotechnia. A susţinut teoria heliocentrică. obişnuinţa de a utiliza furculiţe. revelator proiect al unei mentalităţi noi. respingând toate cunoştinţele care nu se întemeiază pe experienţă. cunoaşterea corpului uman făcânduse prin studii anatomice şi prin disecţia cadavrelor. Acest tratat a fost eclipsat de tratatul lui Agricola. Un astronom german. Giordano Bruno (1548. să instaleze în Colosseum un atelier pentru prelucrarea lânii. referindu-se cu predilecţie la metalurgia metalelor preţioase . Johann Kepler. În secolul al XVI –lea. Astfel. pentru a evita moartea pe rug. Elveţianul Paracelsus (1493-1541) a făcut din stimularea „forţei vitale” a organismului principiul terapeutic fundametal: medicul trebuie să intervină în punctul în care forţa vitală e slăbită. În 1540. a fost urmărit de Inchiziţie şi obligat să-şi abjure propriile convingeri. Tezele sale au fost considerate contrare doctrinei oficiale a bisericii catolice iar Giordano Bruno a fost condamnat de Inchiziţie la arderea pe rug şi opera sa a fost interzisă. De re metalica. astronom german. Invenţiile au nevoie de suportul unui public care exercită asupra tehnicienilor o presiune fertilă. în preajma morţii sale. Kepler. construit între 1457-1460. Progrese importante s-au realizat şi în medicină.

A schiţat şi un aparat care să măsoare greutatea aerului. de şlefuit suprafaţa oglinzilor. în care se putea introduce mai mult combustibil şi se puteau realiza temperaturi înalte. de făcut şuruburi. Leonardo a construit canale de irigaţie în Lombardia (la Milano. Leonardo a întemeiat anatomia comparată (urmărind acelaşi organ la diferite specii). aeroplanul. A realizat studii de perfecţionare a ecluzelor. chiar şi un aruncător de flăcări. dintre care 11 pot trage deodată. poduri de campanie demontabile sau poduri militare suspendate. fizician. Leonardo da Vinci a realizat invenţii în domeniul tehnologiei militare: care de luptă echipate cu coase care printr-un sistem de rotaţie puteau tăia picioarele cailor şi ale luptătorilor. Leonardo da Vinci a fost mai degrabă hidrotehnician. Rocile stratificate formate din pături de mâl. Ingenioase ventilatoare rotative împrospătau aerul din fundul galeriilor. vaporul cu roţi. Leonardo da Vinci (1452-1519) este cea mai complexă personalitate a Renaşterii: matematician. astronom. Anglia. ciocane hidraulice. XV începe să fie folosită şi fonta (aliaj de fier cu carbon) în Germania. Studiile lui Leonardo pentru maşini de dărăcit şi tuns lâna sunt printre cele mai originale şi mai bine 31 . cu această ocazie. Franţa şi Italia. XVI până la dimensiuni de 9 metri înălţime şi 7 metri diametru. El formulează teoria formării şi propagării undelor pe care o aplică la lumină şi la sunete. Din sec. a confecţionat maşini pentru diferite industrii. Desenele lui Leonardo dovedesc că nimic nu l-a pasionat mai mult decât disecţia. Cărbunele fosil începe să fie utilizat şi în forjele din nordul Franţei (sec. Leonardo formulează legi de mecanica flidelor. Tot Leonardo a conceput scări diferite de asalt. cât în curiozitatea minţii sale şi în metodă. arbalete cu targeri rapide. maşini de treflat. submarinul. fără a trebui c apiesa să fie modelată dintr-un şingou supus unui lung proces de forjare la cald. Aplicarea forţei hidraulice la introducerea forţată a aerului în cuptoarele de reducere a fierului a dus la construirea de furnale. Planul barajului mobil de pe Isonzo a fost conceput pentru a inunda câmpiile din jur în scop militar defensiv. Leonardo era pasionat de mecanică şi a desenat o mulţime de maşini. îi sugerează evoluţia geologică. Desenele lui Leonardo demonstrează un studiu aprofundat de aparate necesare săpării de canale. Padova. A imaginat un fel de ascensor pentru greutăţile mari. Între inginerii Renaşterii. XIII – XIV) în locul cărbunelui de lemn. ajungând în sec. Măreţia tehnicianului Leonardo constă mai puţin în „invenţiile” sale. Astfel. în tipare. Torino). Maşinile – unelte. El admite circulaţia sângelui. pictor. un tun montat pe afet cu 33 de ţevi. Asemenea altor ingineri din Renaştere. dar care nu par să fi fost cu totul originale. paraşuta. XVI se folosesc pompele pentru evacuarea apei. dispozitive pentru escaladarea zidurilor. Leonardo da Vinci respinge toate cunoştinţele care nu se întemeiază pe experienţă ca fizica scolasticilor şi doctrinele lor filosofice. absolut remarcabile. El studiază legile frecării. pe care a studiat-o ca anatomist şi artist. a lucrat pentru familia Sforza la asanarea Vigevano şi i-a propus acestuia să amenajeze cursul Addei. toate aceste invenţii îşi găsesc o primă schiţă în opera lui Leonardo da Vinci. cuptoare înalte. necesare obţinerii unui metal topit fluid. Metalul în stare fluidă putea fi turnat acum în forme. războiul de ţesut mecanic. arhitect. echilibrului şi căderii corpurilor şi proclamă imposibilitatea de a crea forţă din nimic. a încercat să schiţeze o teorie a zborului şi a conceput o maşină de zbor. Grandios este proiectul unui canal care trebuia să facă legătura între Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic. a desenat laminoare. maşini de dragat canale. a fost cel dintâi care s-a ocupat de industria textilă şi a căutat să îi mecanizeze mai mult operaţiunile obişnuite. după modelul păsărilor. automobilul. Leonardo a realizat devierea râului Arno în Italia precum şi sistematizarea râului Adda. depuse succesiv de ape. filosof. A studiat zborul păsărilor. de formă aerodinamică. noi mecanisme de pompe. Începând cu sec. realizând studii de optică şi mecanică generală. a desenat schiţe pentru maşini de zbor. compară ochiul cu o cameră obscură şi face din creier organul senzaţiilor şi al gândirii.În Renaştere se dezvoltă noi tehnici miniere. inginer.

cultivat în antichitatea latină şi greacă. Primul umanism italian este reprezentat de Petrarca la început. rămas în stadiul de proiect dar notaţiile pe care le-a lăsat cu privire la hidraulică sunt importante. Evoluţia istoriografiei italiene În esenţă. Vechea ancoră în U. A ajuns la concluzii pertinente referitoare la vechimea mai mică sau mai mare a unui fluviu în funcţie de rapiditatea cursului şi de adâncimea albiei. Angrenajele erau utilizabile în industrii multiple.astfel că genul a creat o adevărată vogă în epocă. Leonardo preconizase să scrie un tratat despre apă. aceasta permitea schimbări iuţi ale direcţiei şi făcea cu putinţă manevrarea completă. Se afirmă ca trăsătură distinctivă a Renaşterii antropocentrismul. Epoca Renaşterii se reflectă în istoriografie sub forma unei noi concepţii şi metode istorice. a căutat să dea cele mai bune formule matematice cupolelor şi sistemelor de bolţi. cauzele care provoacă prăbuşirea zidurilor. a valorilor clasice. Doar că Renaşterea a venit cu o receptare globală. 32 . studiul vârtejurilor şi cel al mişcării apei. în balamale şi afundată chiar sub suprafaţa apei. avem de-a face cu 3 umanisme. care se aliniază unei concepţii istorice asemănătoare aceleia profesate de Petrarca. Ca istoric. Dacă a ignorat posibilitatea de uzură prin acţiunea rocilor. prin cristalizarea unei civilizaţii citadine dar nu reprezintă o ruptură totală faţă de evul mediu. forme culturale care aparţin antichităţii. culturii şi artelor. diferitelor filete ale unei căderi de apă. desenându-le conice şi helicoidale. Începând cu veacul al XIII-lea se răspândise treptat folosirea cârmei cu chilă. o concepţie care accentuează valoarea omului. Leonardo a acordat o atenţie specială problemei angrenajelor. cu subliniere la adresa măreţiei monumentelor Romei. Petrarca a subliniat valoarea vieţii active şi caracterul social al umanismului adevărat. În calitate de arhitect şi hidrotehnician. imitarea antichităţii este în prim – plan. Se focalizează asupra evenimentelor politice. nu selectivă. a depus eforturi să calculeze rezistenţa grinzilor pătrate şi cilindrice. căutând să le facă mai solide şi mai ordonate. Filipo Villani a realizat lucrarea Despre florentinii iluştri iar Dino Compagni a scris Istoria florentină. Şi evul mediu a fost totuşi o epocă care a vehiculat idei. Renaşterea se caracterizează printr-o dezvoltare economică fără precedent. la condiţii. Leonardo putea să facă ansamblul producţiei industriale să progreseze. nu parţială. la efecte. să obţină cunoştinţe generale aplicabile în diversitatea cazurilor respective.concepute din carnetele sale. se opreşte la cauzalităţi. care exercita o presiune prea puternică asupra fundului corăbiei fusese înlocuită prin ancora cu braţ scurtat. De viris ilustribus. Leonardo a înţeles în schimb că un curent este mai rapid în centrul râului decât la maluri şi a ajuns chiar să distingă. libere sau încastrate şi repartiţia sarcinii pe care o poate suporta un arc. A abordat cu precădere 3 mari probleme: formarea albiilor râurilor. prin conjugarea de observaţii riguroase şi date cifrice. Modelul este antic. Fiind pasionat de mecanică. A studiat apariţia crăpăturilor. Limitele inginerului şi inventatorului Leonardo sunt evidente deoarece a fost lipsit de un limbaj adecvat şi de instrumente de măsură. Ca istoric. Petrarca este autorul unei lucrări. graţie experienţelor de coloraţie. Renaşterea a însemnat o redescoperire a clasicismului. fixată la pupă. care înseamnă tot atâtea trepte în cunoaşterea istorică. De pe acum. Mai uşor de manevrat decât ramele laterale de odinioară. adică şi manevrarea contra vântului. condiţiilor sociale. fenomenelor economice. Perfecţionându-le. activităţii comerciale. Renaşterea a însemnat o redescoperire a clasicismului. a căutat. Istoriografia Renaşterii Renaşterea a fost un timp de generală resurecţie în sfera civilizaţiei. spre care se îndreaptă întreaga atenţie. Giovanni Boccacccio a scris Viaţa lui Dante. Giovanni Villani manifestă o extraordinară preţuire a scriitorilor antici. progresele navigaţiei au fost cu mult mai importante decât cele ale circulaţiei terestre deoarece marile călătorii geografice şi stabilirea de relaţii regulate cu Lumea Nouă şi Extremul Orient s-au numărat printre faptele majore ale epocii. În Renaştere. a valorilor antichităţii greco – romane.

a cunoscut mulţi principi italieni şi a putut să le studieze strategiile politice. fapt care explică preocuparea sa pentru colecţionarea de amnuscrise antice. rămâne neschimbat. După eliberarea sa. într-o familie de funcţionari. deoarece credea că italiana nu este în măsură să exprime idei înalte. S-a născut la Arezzio. A fost secretar al Consiliului celor 10 care conduceau negocierile diplomatice şi supravegheau operaţiunile militare ale Republicii. un stat nu prosperă decât în detrimentul altuia. Cercetează manuscrise latine în biblioteci germane. devenită pradă conflictelor interne şi invaziilor străine. a fost suspectat de mulţi republicani că susţine casa de Medici. unde şi-a scris cele mai importante lucrări. Îşi scrie opera în limba latină. Etică politică a lui Machiavelli are o fundamentare de ordin metafizic: natura umană este un aliaj de bine şi rău. Deşi armatele de mercenari erau în mod curent folosite în această perioadă. a trădării şi asasinatului. în care referindu-se la acţiunile de unificare duse în cuprinsul statului papal de Cesare Borgia. Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florenţei. care era preocupat la vremea respectivă de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală. Machiavelli a fost destituit din funcţie şi arestat pentru scurt timp pentru o presupusă conspiraţie împotriva noii puteri. s-a retras pe un domeniu de lângă Florenţa. Din 1503 până în 1506. în 1527. urmăreşte să arate cum se poate dobândi. nivelul mediu al omenirii nu poate fi ridicat. sub forma unei monarhii absolute. În epoca Renaşterii. rămâne însă un intelectual laic. a ambiţiilor şi rapacităţii papilor. În timpul misiunilor sale diplomatice. 1510-1511). accentuând umanul şi trăsăturile psihice. marilor seniori. justificate de scopul nobil pe care şi-l propune principele. Niccolo Machiavelli (1469 – 1527) este autorul unei etici politice laice. a aventurierilor. civilizaţia umană nu progresează. lucidă a instabilităţii politice a epocii. nu a redobândit niciodată poziţia sa favorabilă în cadrul guvernului. Principele reflectă aspiraţia spre realizarea unificării Italiei. Leonardo Bruni(1369-1444) este autorul unor comentarii despre evenimentele din cetăţile italiene. Pentru atingerea unui ţel nobil. la Curia papală (în 1506) şi la împăratul german (1507-1508). În 1512. În ciuda încercărilor sale de a câştiga încrederea casei de Medici. Machiavelli a intrat în serviciul guvernului Florenţei ca şi contabil şi a cunoscut succesul după proclamarea Republicii Florentine.Al doilea umanism italian este reprezentat de o pleiadă de valoroşi istorici din sec. A murit în acelaşi an la Florenţa. Se distanţează de vechile interpretări de sorginte providenţialistă. ca o apologie a ipocriziei şi imoralităţii. a fragmentării în atâtea state adverse a Italiei. a preferat să se bazeze doar pe recrutarea de localnici pentru asigurarea unei apărări permanente şi patriotice a bunurilor publice. total eronat. născut la Florenţa la 3 mai 1469. condotierilor. ataşat curţii romane. care să-i asigure independenţa. în opera sa Principele (1513). O guvernare eficientă trebuie să ţină sub control supuşii: „Ce altceva este o guvernare dacă nu mijlocul de a-i ţine în frâu pe supuşi?” Ceea ce conferă sistemului de gândire al lui Machiavelli o consistenţă reală şi un fond obiectiv este considerarea realistă. Principele. Când republica a fost reinstaurată pentru scurt timp. de la originea cetăţii până la 1455. XIV – XV. a lipsei de scrupule şi cruzimii. de sorginte modernă. Niccolo Machiavelli este primul mare filosof politic al Renaşterii. Poggio Bracciolini(1450-1509). în 8 cărţi. chiar dacă a participat la conciliul de la Basel. principilor. a fost un protejat al lui Salutati. în special cele ale condotierului Cesare Borgia. când celebra familie Medici a recâştigat puterea asupra Florenţei şi republica a fost dizolvată. la 21 iunie. Această lucrare a fost considerată dintru început (şi uneori continuă să fie privită şi azi). a luptei 33 . Printre misiunile sale diplomatice s-au numărat vizitele la suveranul francez (în 1504. Opera lui a fost tradusă în limba italiană vulgară. afirmă Machiavelli. menţine sau pierde un principat. omul de stat obişnuit dovedeşte un egoism prin care îşi promovează interesele numai în dauna vecinului său. „scopul scuză mijloacele folosite”. fiind un bun cunoscător al limbii greceşti. Opera lui este dedicată istoriei Florenţei. în 1498.

Iar politica nu este altceva decât tehnica succesului principelui. „raţiunea de stat” care se confundă cu interesul conducătorului său. să nu cedeze tentaţiei de a fi conciliant sau de a crede că îşi poate fonda puterea personală şi a statutului pe autoritatea legilor. Principele trebuie să se străduiască. Această atitudine va fi întotdeauna mai folositoare decât poziţia de a sta neutru. rămâi prizonierul lui. reducând peste măsură impozitele. Este mai bine să fie crud când e nevoie decât milostiv în mod inutil şi e mai bine să fi temut dar respectat. în primul rând. Un principe nu trebuie să se alieze niciodată cu unul mai puternic decât el pentru a-i lovi pe ceilalţi. Principele trebuie să fie viclean şi inteligent. Modelul ideal de acţiune. de a fi la discreţia altuia. se declară în favoarea unuia şi împotriva celuilalt.regilor francezi contra puterii imperiale. la perversitate şi cruzime faţă de orice alt considerent. un principe trebuie să se ferească. Era considerat un om crud dar cruzimea lui a restabilit ordinea în statul papal din centrul Italiei. era pentru Machiavelli. căci în concepţia lui Machiavelli statul se confundă cu persoana principelui. decât iubit dar nerespectat. adusese acestei provincii unitatea şi pacea şi o făcuse să fie credincioasă principelui. să organizeze pentru popor. religios sau de altă natură. În ceea ce-i priveşte pe supuşi. Principele trebuie să ştie să folosească forţa şi viclenia: „un stăpân înţelept nu poate şi nici nu trebuie să –şi ţină cuvântul dat atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui”. Cesare Borgia. serbări şi spectacole. Machiavelli anticipează celebrul principiu al balanţei puterilor în Europa. chiar dacă ai fortăreţe. Cea mai bună fortăreaţă care poate să existe este faptul de a nu fi urât de popor. pe care a avut prilejul să-l cunoască destul de bine în timpul misiunilor sale diplomatice şi pe care îl consideră statul cel mai puternic şi mai bine articulat din Europa. să speculeze atent situaţia politică internaţională în vederea măririi. fără să şovăie în nici un fel. îndrăzneţ şi indiferent până la amoralitate. O situaţie din care Italia nu putea fi salvată şi unificată decât de o mână de fier. căci dacă cel care este mai puternic învinge. moral. moral sau religios. Un principe nu trebuie să se teamă de conspiratori atunci când poporul îi este favorabil. a extinderii statului. Pentru a-şi menţine popularitatea. principele trebuie să se teamă că duşmanii ar putea unelti în taină. Un principe este preţuit atunci când este prieten adevărat şi duşman adevărat. El se poate pune la adăpost de o situaţie ca aceasta dacă se străduieşte să nu fie urât sau dispreţuit şi dacă face astfel ca poporul să fie mereu mulţumit de el. principele va trebui. Singurul criteriu după care un principe trebuie să se conducă este criteriul utilităţii politice a tuturor acţiunilor sale. faima de om mare şi desăvârşit. care sunt uşor de eludat. Preocuparea esenţială a principelui şi chiar singura care trebuie să-i dirijeze guvernarea trebuie să rămână păstrarea puterii personale şi menţinerea statului. realist. în afară de faptul că nevoia îl constrânge la aceasta. în anumite perioade ale anului. este sigur că nu vor lipsi niciodată străinii care să vină în ajutor. ele nu te vor salva. de principe. chiar dacă situaţia externă este calmă. Principele nu trebuie să ţină seama de nici un alt considerent. căci. Principele trebuie să fie atât de înţelept încât să evite acele josnicii care l-ar face să piardă statul. Machiavelli este impresionat de organizarea instituţională a regatului Franţei. lucru pe care trebuie să-l obţină. să-şi creeze prin orice acţiune. de un principe energic. Esenţial pentru succesul 34 . căci faptele principilor „trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatelor lor. pentru realizarea unificării Italiei. Principele care se teme mai mult de poporul său decât de străini trebuie să ridice fortăreţe. adică atunci când. Singurul lucru care contează este interesul statului. cât poate mai mult. Principele trebuie să arate că iubeşte virtuţile şi să-i onoreze pe aceia care strălucesc într-o artă anumită. deoarece atunci când poporul ia arma în mână. iar poporul te urăşte.” Principele să-şi propună deci să învingă în luptă şi să-şi păstreze statul iar atunci mijloacele pe care le-a folosit vor fi socotite oricând onorabile şi fiecare le va lăuda. Este mai bine să pară zgârcit decât prea generos şi să nu risipească bogăţia statului.

MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE VIII. Principala sa operă. din antichitate până în secolul al XIII-lea şi pe larg până la moartea lui Lorenzo Magnificul (1492). insistând îndeosebi asupra vieţii politice şi organizării instituţionale. Machiavelli afirmă răspicat că cea dintâi părere pe care o avem despre inteligenţa unui conducător de stat ne-o formăm cunoscându-i pe oamenii pe care îi are în jurul lui. Francesco Guicciardini (1484-1540) a participat ca diplomat la marile evenimente ale istoriei Italiei din deceniile 2-4 ale secolului al XVI-lea. Un principe prudent îşi va alege în stat sfetnici înţelepţi. În Istoriile florentine (1520-1525). În Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius (1512-1520). dacă aceştia sunt capabili şi credincioşi. pentru că a ştiut să descopere însuşirile lor şi să-i păstreze fideli faţă de el. descriind raporturile politice şi diplomatice ale Florenţei cu celelalte state italiene sau străine. Machiavelli prezintă istoria Florenţei pe scurt.1. Istoria Italiei. după cum consideră el. îl putem socoti un om înţelept. în viziunea lui Machiavelli. este modul în care îşi alege secretarii şi miniştrii. Principele trebuie să-i întrebe despre toate chestiunile şi să asculte părerile lor dar să decidă singur. dându-le numai acestora dreptul de a-i spune adevărul şi numai în legătură cu lucrurile despre care el îi întreabă şi nu privitor la altele. poartă aprenta puternică a experienţei personale. Prima greşeală pe care o poate face un principe priveşte tocmai alegerea oamenilor lui de încredere. CAUZELE MARILOR DESCOPERIRI GEOGRAFICE 35 . Nu există un alt mod de a se apăra de linguşiri decât acela de a-i face pe oameni să înţeleagă că principele nu se va supăra sau înfuria dacă i se va spune adevărul. VIII. istoria romană îi oferă lui Machiavelli prilejul de a explica înlănţuirea cauzală a evenimentelor şi de arăta că trecutul este un îndreptar pentru prezent. Etica politică a unui principe de succes presupune refuzul categoric al linguşirii. politice şi diplomatice.în politică. scrisă în ultimii ani ai vieţii şi cuprinzând evenimentele dintre moartea lui Lorenzo Magnificul (1492) şi moartea papei Clement al VII-lea (1534).

Ştiri necontrolate despre o misterioasă ţară a aurului (El Dorado) s-au răspândit cu repeziciune. şofran. menţineau trează ispita câştigului. perle.Marile descoperiri geografice. Tocmai pentru că erau atât de solicitate. pe Senegalul superior şi pe Niger. condimente. nucşoare şi cuişoare. obişnuiţi cu robirea maurilor în timpul Reconquistei. descoperirea „insulelor mirodeniilor”. Scopul exploratorilor europeni era descoperirea drumului direct spre Indii. Resursele de metal preţios ale Europei erau insuficiente. covoare scumpe. Mitul aurului a constituit imboldul cel mai eficace în orgaizarea şi realizarea marilor explorări şi descoperiri. cu eventuale resurse de aur şi argint. Cipangu (Japonia). Ele treceau prin zeci de mâini. mirodeniile erau şi scumpe. a stimulat şi el explorările şi descoperirile geografice. pentru evitarea sau excluderea intermediarilor arabi. încă din epoca cruciadelor. coloranţi. Robii negri. în Imperiul Mali. Pentru a putea suporta un asemenea regim sever. Piraţii. Balanţa comerţului levantin era pasivă. supuse pericolului de a fi pierdute în furtuni. diverse gume. cererea depăşea constant oferta. deschizând orizonturi noi. transportate prin numeroase ţări. Spania şi Portugalia. Europa medievală era tributară Asiei în special pentru produsele aromate şi coloniale. fiind indispensabile în bucătăria vremii: piper negru. taifunuri. a explorării tărâmurilor necunsocute. Erau atacate mai ales 36 . În anotimpul friguros se consumau mari cantităţi de carne sărată. Totul se făcea în cadre perfect legale. de peste mări şi oceane. peste ape. statul. Primele călătorii care au depăşit mările interne. biserica catolică şi dreptul considerau robia o instituţie legală şi utilă. Robii din Levant erau vânduţi la târgurile de scalvi orientale şi prea puţini ajungeau în Occident. de pe coasta Malabarului sau din Ceylon. determinând scurgerea metalului nobil spre Orient pentru plata mirodeniilor. rubine. Marile afaceri cu sclavi devin. sub diverse formulări. italieni şi portughezi. Puţin piper. Comerţul cu sclavi. începând cu secolul al XIII-lea. zeci de intermediari realizau profituri exorbitante din negoţul cu aromatele şi mirodeniile Orientului. pentru a ajunge la aurul din Sudan. India. jefuite de beduini sau de piraţi. erau folosiţi la munci agricole sau învăţau un meşteşug iar profitul rezultat din munca celor înrobiţi era însuţit de stăpânii lor. atacau cu scopul de a captura şi de a jefui corăbiile altui stat sau oraş. camfor. prin pustiuri. a fost cauza economică principală a expansiunii europene şi a marilor descoperiri geografice. Legendele ţesute în legătură cu ţările africane. care acţionau cu acordul suveranului sau a autorităţii urbane. Erau scumpe pentru că se aduceau de departe. care vizau nu numai aurul ci şi obţinerea de sclavi. cu comorile lor fabuloase. europene. ambră). venituri uriaşe pentru cei care descopereau căile directe de acces spre ţara aurului. au lărgit sfera de acţiune a negustorilor europeni până în regiunea tropicală a continentului african. care constituiau baza farmaceuticii din vremea respectivă. Expediţiile de explorare şi de descoperire. lapislazuli etc. şesături de mătase. Pirateria s-a practicat concomitent cu comerţul cu sclavi şi era încă unul din mijoacele de îmbogăţire. Reducerea posibilităţilor de achiziţionare a sclavilor în Levant a dus la scumpirea lor. eludând monopolul italian în general şi îndeosebi concurenţa genovezilor. spre insulele mirodeniilor. Cathay(China). căci instituţiile societăţii feudale. în spaţiul atlantic. zahăr. care au produs modificxări radicale şi profunde în viaţa oamenilor şi a popoarelor. În căutare de târguri de sclavi şi de surse de sclavi s-au lansat marii financiari ai vremii. se întrebuinţau mirodenii. parfumuri (mosc. vânduţi în Italia. ghimber. Setea de aur. explorarea teritoriilor necunoscute. diamnte. parfumurilor şi aromatelor. făceau comestibilă mâncarea. care a luat un nou avânt în secolul al XIII-lea. aceeaşi ţintă: Orientul. reprezintă consecinţa logică a unei serii de eforturi îndrăzneţe şi răbdătoare. Erau căutaţi mai ales sclavii negri din Africa. praf de ghimber sau scorţişoară dădeau gust. un apanaj exclusiv al portughezilor şi spaniolilor. au vizat aproape toate. Aur a căutat şi Cristofor Columb în America. Imperiul Han. Se ştie azi că „Dorado-ul” medieval legendar se găsea în Africa. India. mai ales în Catalonia şi Andaluzia(Spania).

dezvoltându-se plantaţii de trestie de zahăr şi viţă de vie (vestitul vin de Madeira). cu familia sa şi cu alţi colonişti. busole şi instrumente de calcul. echipând cu ajutorul unor negustori 2 corăbii. VIII. a devenit posibilă doar atunci când un anumit nivel ştiinţific şi cultural devenise un bun câştigat pentru societatea Europei de Apus. Cortes suţinea că luptă în Mexic pentru „slava lui Dumnezeu” iar Cristofor Columb intenţiona convertirea la catolicism a sălbaticilor păgâni din Lumea Nouă. prinţul portughez Henric Navigatorul a trimis o nouă expediţie spre miazăzi.vasele comerciale. Primii care în evul mediu au încercat să facă unele descoperiri în Oceanul Atlantic se pare că au fost genovezii. arhipeleag pe care portughezii l-au botezat Madeira. Papalitatea şi-a dat consimţământul în 1454. Printre cauzele care au condus la marile explorări şi descopriri geografice se află şi misionarismul. se supuse poruncii date de principe şi plecă în larg. De abia după 12 ani acest cap a fost depăşit. fie cunoscute doar prin intermediari.l boteză Cabo Bojador. mai bine dotată cu hărţi. iar stadiul la care ajunsese economia solicita pieţe noi unde să se poată cumpăra marfa căutată de statele apusene şi unde puteau să se vândă produsele acestora. În anul următor Zarco reveni în insulele descoperite de el. constructorii navali din Portugalia au realizat corabia anume făcută pentru călătorii pe ocean – caravela – acţionată cu ajutorul velelor. urmând apoi să iasă în larg pentru a încerca să ajungă în India. DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE PORTUGHEZILOR Descoperirea ţărilor. Expediţia fraţilor Vivaldi a avut loc în timp ce Marco Polo se afla în China. Cu anul 1441 începe în istoria descoperirilor geografice epoca negoţului cu sclavi negri. au pornit prin luna mai spre Ceuta. Şi în anul 1428 se mai vedea fum peste micul arhipeleag. Pe la jumătatea secolului al XV-lea. a insulelor sau a continentelor. iar oamenii de afaceri au stimulat şi finanţat opera de colonizare. Joao Zarco şi Tristao Vaz Teixeira şi o împinse spre coastele unor insule necunoscute. pământul îngrăşat de cenuşa ce conţinea săruri de potasiu a dat roade bogate. Totul a fost minunat. inclusiv clima şi vegetaţia luxuriantă. Desigur că îndrăzneţii genovezi au pierit în lupta cu furtunile. Pirateria şi comerţul au pus la dispoziţie capitalurile necesare pentru echiparea navelor în vederea explorării zonei Oceanului Atlantic. care utilizează forţa vântului şi nu cu ajutorul vâslaşilor. portughezii ocolesc capul Bojador( 1434) şi Capul Alb ( 1441). Sunt câteva menţiuni de pe la 1291. care primise misiunea de a căuta “coasta Guineei”. Gil Eanes de Azurara. nepricepuţi în arta navigaţiei. undeva pe coasta de vest a Africii. fie complet necunoscute europenilor. când doi fraţi. adică „purtătorul lui Hristos”. Pe la 1418. El ajunse până la un puternic promontoriu pe care. Velho Cabral descoperă şi ocupă toate insulele arhipeleagului Azore. Pirateria practicată de portughezi şi spanioli a lărgit câmpul lor de acţiune în spaţiul insular al Oceanului Atlantic şi în ţinuturile vestice ale continentului negru. Chiar numele lui iniţial era Cristobal Columb. într-o bulă în care era vorba de “cinstitul 37 . Semnătura lui Columb anterioară anului 1492 era „Xpo ferens” . dar a izbucnit un mare incendiu în uriaşele păduri. Un mic nobil din garda sa. de exploarare a teritoriilor descoperite. Henric Navigatorul a afirmat că scopul principal al expediţiilor portugheze în Africa este convertirea păgânilor idolatri. Cristobal însemnând „cel care îl are pe Hristos”. În anul 1431 şi în următorii ani. de-a lungul coastei africane. După ce pojarul s-a stins însă. Continuând explorările în direcţia sud.2. o furtună îndepărtă de coasta africană o mică corabie în care se aflau 2 nobili. prozelitismul religios. aducând aici colonişti portughezi. care a durat 7 ani. Expediţiile de piraterie au însemant adesea unica şcoală a unora dintre temerarii care au descoperit mările şi oceanele globului în epoca marilor descoperiri. Ugolini şi Valdino Vivaldi. După succesul acestei reuşite.

Dotat cu un pronunţat simţ al aventurii. fildeş. din unele regiuni de pe coastele Africii. Dar comerţul cu sclavi. coasta occidentală a Africii a fost explorată şi cartografiată din Gibraltar până în Guineea. Expediţiile s-au succedat una după alta. numele de Capul Verde. Dar pe hărţile italiene ele erau plasate mult mai spre vest. pe care le credea ale Nigerului şi era convins că era vorba de un afluent al Nilului. cu păduri de palmieri. În 1481. a unor negustori portughezi. situate în apropierea ecuatorului. infantele Henric s-a dedicat timp de 45 de ani. Înaintând spre sud. De aici Diaz constată că coasta continentului Africa nu mai înaintează spre vest. alte expediţii aduseră şi aici colonişti. câştigul realizat a fost enorm. pe care-l făceau portughezii cu arabii. sau răpirile din ce în ce mai dese au ajuns să fie cunoscute.În 1445 sunt trimise spre coastele africane occidentale 26 de corăbii. teoria geografilor din evul mediu despre regiunile tropicale nelocuite a căzut pentru totdeauna în desuetudine. al Coastei de Fildeş şi al Coastei Aurului. În continuarea căutării drumului spre India. acum îi primeau cu săgeţi otrăvite şi cu lănci. infantele Henric. O dată cu descoperirea Capului Verde. iar atitudinea africanilor. mosc. gurile fluviului Congo şi coasta Angolei.comerţ de sclavi”. portughezii au descoperit şi explorat succesiv: litoralul Guineei. pe o lungime de 3 500 de km. în jurul anului 1430.Arhipelegul Azore. Prinţul Henric voia să le includă între posesiunile coroanei şi l-a trimis pe Velho Cabral să le ia în stăpânire. se organizau expediţii şi în largul Oceanului Atlantic. între 1484-1486. la miticul rege – preot Ioan şi la o posibilă alianţă cu acesta împotriva musulmanilor. Dinis Diaz a trecut de gurile fluviului Senegal. Regele Joao al II-lea trimite îndată o flotilă comandată de Diego Cao cu misiunea de a întemeia o colonie şi de a exploata marile zăcăminte de aur din regiunea Coastei Aurului. În 1444. aur şi sclavi. La început fugeau de albi. Paralel cu activitatea de explorare a coastei africane. papa confirmă printr-o bulă drepturile portughezilor în Africa. sume pe care le-a investit în explorări şi în organizarea expediţiilor. corăbiile lor s-au întors încărcate cu un mare număr de sclavi. Se căutau insulele care figurau deja pe unele hărţi italiene de la 1350: “Insulele şoimilor” . a devenit ostilă. care au descoperit întâmplător Insulele Capului Verde. ci se retrage spre est şi spre sud. dotate cu tunuri la bord. cu toate că unii au murit pe drum. unde. cu o înclinaţie spre studiul geografiei şi al navigaţiei dar dispunând şi de considerabile resurse economico – financiare. exploratorii au descoperit. Comerţul cu sclavi negri era extrem de rentabil şi din această cauză negustorii portughezi se “băteau” să obţină licenţe de expediţie din partea principelui. Expediţia din anul 1444. din paşnică. cu care ocazie sunt descoperite gurile fluviului Senegal. Henric a preluat în mare măsură aceste acţiuni în contul şi beneficiul regalităţii. pulbere de aur şi un condiment asemănător piperului. ambii în serviciul Portugaliei. După ce au înaintat în apele Senegalului şi au explorat sumar Gambia. Visând mereu la bogăţiile legendare ale Africii. explorări soldate cu importante cantităţi de fildeş. a îmbarcat de pe coasta africană 165 de negri şi. au fost construite primele caravele portugheze. La 8 mai 1444 Cabral atinse coasta uneia dintre insulele arhipeleagului pe care o botează San Miguel. compusă din 6 caravele. Pentru a continua explorarea coastei occidentale sud. al Liberiei. Succesele de o deosebită importanţă istorică ale navigatorilor şi exploratorilor portughezi din această primă etapă ( 1415 – 1460) se datorează în cea mai mare măsură fiului regelui Joao I. În timpul său şi datorită lui. Expediţia a atins extremitatea sudică a continentului – 38 . organizării marelui şantier naval din Sagres. rămas în istorie cu epitetul de “Navigatorul”. în timp ce flota portugheză se situa pe primul loc în lume. regele Joao al II-lea îl trimite în 1487 pe Bartolomeo Diaz cu două mici corăbii de război şi un vas de transport cu provizii. Au urmat expediţiile veneţianului Alvise Ca da Mosto ( 1455) şi genovezului Antoniotto Usodimare ( 1456).africane. Urmându-şi drumul spre sud a dat unui promontoriu. Toma. apoi insulele Principelui şi Sf. În anii următori. Expediţia se întoarce în Portugalia aducând sclavi .

ocolind coasta apuseană a Africii. bine înarmate şi cu echipaj de 1500 de oameni. Vasco da Gama s-a reîntors pe aceeaşi rută(până la Capul Verde). ucigându-le aproape 50 de oameni care debarcaseră. dar şi în conflict cu navigatorii şi negustorii arabi locali. Iar de aici până în India mai era desigur o distanţă nebănuit de lungă. din cele 4 nave s-au întors doar 2 iar din membrii echipajului abia 55 de oameni. va rămâne factorul determinant timp de 5 secole. echipajul era format din 200 de oameni în timp ce căpitanii aveau la dispoziţie cele mai moderne instrumente de navigaţie. a ancorat într-un punct estic al Americii de Sud. Navele erau dotate cu tunuri. Drept răspuns. Ostilitatea întâmpinată de Vasco da Gama din partea arabilor şi aliaţilor lor din India a convins monarhia portugheză de necesitatea înfruntării acestei concurenţe comerciale de pe poziţii de forţă. după care escadra a ancorat în faţa marelui oraş Calcutta din India. care nu puteau lăsa indiferentă monarhia portugheză. prin Oceanul Atlantic spre India şi China. Îndreptându-se apoi spre Capul Bunei Speranţe şi ocolindu-l. fără să-şi dea seama. un vas uşor şi rapid de 50 de tone şi o corabie mare de 200 de tone pentru transportul proviziilor pentru 3 ani. Negustorii arabi din Calcutta au refuzat să facă comerţ cu portughezii. Iar pentru comerţul mondial. coastele Braziliei. Flotila a pornit în martie 1500. până la descoperirea Canalului de Suez. a fost echipată o flotilă de 13 corăbii. Exploratorii au ajuns în porturile Mozambic şi Mombasa. După 6 săptămâni. căpitanului I-a adus importante privilegii financiare şi titlul de amiral al Indiilor. VIII. numindu-l comandant pe tânărul curtean de origine nobilă Vasco da Gama. celelalte pierind în naufragii. trecând de Capul Bunei Speranţe şi navigând spre nord de-a lungul coastei orientale africane. Din Calcutta. escadra a ajuns în golful Sfânta Elena. Drept urmare. deţinând monopolul comercial cu Asia de Sud şi de Est. pusă sub comanda lui Pedro Alvarez Cabral. ceea ce îl determină pe rege să schimbe numele acelei extremităţi stâncoase şi neospitaliere în Capul Bunei Speranţe. escadra a ajuns la Calcutta. Vasco da Gama I-a eliminat pe negustorii arabi din comerţul cu mirodenii şi i-a obligat pe rajahii locali să se supună regelui Portugaliei. unde au intrat în contact. După multe peripeţii. dar cu numai 6 din cele 13 corăbii. regele Manuel I cel Mare echipează sub supravegherea lui Bartolomeo Diaz o escadră. După ce a cumpărat de la alţi localnici o mare cantitate 39 . Cabral a bombardat oraşul şi a incendiat câteva zeci de corăbii arabe. O corabie a fost trimisă la Lisabona pentru a anunţa descoperirea unei mari “insule”. Portugalia a devenit astfel o mare putere maritimă. pe care comandantul l-a numit Vera Cruz. unde negustorii arabi controlau aproape întregul comerţ cu sudul Indiei.cu rezultate mult sub aşteptări: puţine mirodenii şi obiecte preţioase. Abia peste 10 ani vor continua portughezii expediţiile spre India prin Vasco da Gama. După 4 luni de navigaţie. De aceea. îndepărtându-se mult de coasta africană. Contactele comerciale(şi conflictele) au continuat şi după traversarea Mării Arabiei. cu întregul lor echipaj. Prima expediţie a lui Vasco da Gama s-a soldat – din punctul de vedere al profitului comercial. ancorând în portul Lisabonei după o călătorie care durase aproape 2 ani. fiind compusă din 2 corăbii grele(fiecare cu o încărcătură de 120 de tone). îndată după întoarcerea lui Vasco da Gama. precum şi o întreagă bibliotecă documentară specifică. Dar portughezii nu s-au grăbit să urmeze acest drum descurajator de lung: peste 10 000 de km de la Lisabona la Capul Bunei Speranţe.Capul Furtunilor. descoperirea căii maritime. Calea maritimă spre India fusese astfel descoperită. VASCO DA GAMA Descoperirea de dată recentă a “Indiilor Occidentale” de către Cristofor Columb crea Spaniei avantaje uriaşe. În schimb. Escadra a pornit la 8 iulie 1497 din portul Lisabonei. Descoperise. 3.

de diferite mirodenii. s-a născut la Genova între 25 august şi 31 octombrie 1451. originea sa genoveză. Tezaurul statului era gol în timp ce resursele Portugaliei crescuseră enorm. peste Atlantic. COLUMB În timp ce portughezii continuau să exploreze coastele africane. atât de răstălmăcite. de ideea creştinării unor popoare “păgâne”. După care. 38 de pescari nevinovaţi au fost spânzuraţi de catarge iar cadavrele aruncate în mare. ci şi o masă turbulentă. a jucat şi el un rol important. atât de ordin psihologic cât şi practic. negustorilor şi colonizatorilor. perspectiva aventurii militare şi colonialiste le promitea îmbogăţirea rapidă. În 1502 porneşte o nouă expediţie comandată de Vasco da Gama şi formată din 20 de corăbii. VIII. ca acelea ale lui Cristofor Columb. dar care nu a semnat niciodată altfel decât Christo Ferens ( “Purtătorul lui Hristos”). Dar principalul mobil era situaţia economică mai mult decât precară a Spaniei. Cristoforo Colombo. ţesături de preţ etc. portughezii s-au întors la Lisabona (iulie 1501). noile condiţii istorice pledau în favoarea expansiunii transoceanice. după care amiralul a dat foc acestui vas. Flotila şi-a continuat drumul pentru a pedepsi Calcutta: oraşul a fost bombardat în repetate rânduri. corăbii arabe de transport au fost jefuite. după cum o confirma şi Ptolemeu şi comentatorii săi medievali. Această rută vestică prezenta însă riscuri mult mai mari în comparaţie cu cea urmată de navigatorii portughezi. datorită exploratorilor. fără ocupaţie şi fără perspectivele câştigurilor sau prăzilor pe care li le asigurase Reconquista. cucerirea regatului maur al Granadei pusese capăt îndelungatei lupte de eliberare a ţării de sub musulmani. Pierduseră 6 vase dar valoarea mărfurilor aduse depăşea de două ori suma cheltuită cu organizarea expediţiei şi pierderile suferite. Fanatismul religios.4. după cum o sugerau atâţia mari erudiţi ai antichităţii. alimentat în timpul secolelor de luptă cu musulmanii. Nu se ştie când şi unde a învăţat Cristofor Columb sau dacă este vorba de un autodidact genial. Războiul odată terminat. dat fiind că opera de cucerire şi colonizare era susţinută şi de misionarism. într-o familie modestă. pe care spaniolii îl numesc Cristobal Colon. biografie şi fapte să fi fost atât de controversate. Actele de ferocitate au caracterizat această expediţie a lui Vasco da Gama: o corabie arabă transportând 400 de pelerini spre Mecca a fost prădată de preţioasa sa încărcătură. Acestora. De această dată epidemia de scorbut a făcut ravagii teribile. îndeletnicirile sale înainte de a călători pe mare. În 1492. aproape în întregimea lor. trecutul. În dreptul ţărmurilor Africii orientale au trebuit să fie debarcaţi şi părăsiţi câteva sute de oameni bolnavi. Nici una dintre opiniile despre originea sa spaniolă. În Spania. evreiască sau franceză nu a putut fi demonstrată documentar. portugheză. Columb însuşi este de o discreţie totală în ce priveşte copilăria. care a ars cu toţi cei aflaţi la bord. mii de nobili rămăseseră nu numai o categorie de războinici virtual disponibilă. Izvoarele confirmă. DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE SPANIOLILOR. periculoasă pentru monarhie şi burghezia oraşelor în curs de dezvoltare. Columb ştia sau cel puţin citea în 4 limbi: 40 . frica de necunoscut şi imposibilitatea de a determina cu certitudine longitudinea. 13 corăbii s-au reîntors în Portugalia încărcate cu pradă şi mirodenii de o valoare colosală în timp ce altele au rămas în zonă pentru a intercepta vasele arabe şi a contracara în felul acesta concurenţa negustorilor locali. Cristofor Columb şi “Lumea Nouă” Puţine sunt în istorie personalităţile a căror origine. O rută perfect posibilă. geografii şi navigatorii erau tot mai preocupaţi de găsirea unei rute mai scurte şi mai directe spre India sau spre Cathay (China) – o rută care să urmeze direcţia vestică. În primul rând era problema distanţei.

italiană ( genoveza) şi latina. despre călătoria sa spre Guineea. Proiectul de a atinge ţărmurile Asiei navigând spre apus. Columb notase. cu cele din descrierile călătoriilor lui Marco Polo şi ale altor exploratori. 41 .1483. în special cele oferite de Ptolemeu. în Andaluzia ( Spania). Columb s-a căsătorit cu Filipa de Perestrello e Moniz. Columb nu folosea în corespondenţa sa italiana. patricieni genovezi. fapt care l-a încurajat pe explorator. În 1477 vizitează. cunoscut prin preocupările sale în domeniul astronomiei. nu trrebuie privită exclusiv prin prisma corespondenţei sale cu savantul florentin Paolo Toscanelli. Începutul activităţii sale nautice a fost probabil cel obişnuit pentru mulţi genovezi: scurte călătorii de cabotaj pe mici ambarcaţiuni cu vele latine. Problema proiectului celebreri sale călătorii. se născu şi fiul său Diego. Acesta din urmă. Acesta primi cu bunăvoinţă propunerea genovezului şi o încredinţă spre examinare “Consiliului de matematicieni” care avea mandatul de a studia proiectele de călătorii transoceanice. a fost prezentat la 1484 de Columb lui Joao al II-lea. unde Columb găsi un protector în persoana lui Fraz Antonio de Marchena. se pare că ar fi alcătuit în 1474 o hartă a lumii în care încerca să pună de acord datele antice. pe atunci important centru al comerţului cu produse coloniale. pe care ar fi vizitat-o în anii 1482. fiica lui Bartolomeo. Columb a fost pasionat de lectură. Apoi revine la Lisabona. situată la nord-est de Madeira. Cristofor Columb a copilărit la Genova. puţinele sale scrisori sunt întocmite în spaniolă( castiliană) sau în limba latină. În Portugalia şi apoi pe insula Madeira. Imago Mundi a lui Petrus de Alliaco ( Pierre d’ Ailly. În anul 1478. În 1476 merge cu o flotilă . Harta lui Toscanelli l-a convins pe Columb că navigaţia transoceanică era posibilă şi lipsită de dificultăţi. După o scurtă şedere la Porto Santo.de a ajunge în Cipangu(Japonia) şi în Imperiul Marelui Han. pe care o aprecia cu mult mai mică ca în realitate. la Chios. Regele nu era dispus să facă cheltuieli pentru realizarea unor proiecte de a căror reuşită nu era convins. la Porto Santo. Irlanda şi probabil coastele Islandei. din Chios spre Flandra. Pe baza hartei lui Toscanelli. rezultând o evaluare fictivă a distanţei dintre Lisabona şi Cathay ( China).spaniola ( o castiliană imperfectă). în cadrul unei expediţii genoveze Anglia. nu cea scrisă). Limba sa maternă nu era italiana ci dialectul genovez. trimisă de Spinola şi di Negro.capitala insulei Madeira. Harta a fost întocmită pentru regele Portugaliei dar o copie a ei ar fi fost expediată şi lui Columb. Membrii consiliului l-au sfătuit pe regele Portugaliei să respingă proiectul lui Columb. fiind ajutat în această direcţie şi de fratele său Bartolomeo. fostul căpitan al insulei Porto Santo. cardinal de Cambrais). Calculele fanteziste ale acestuia nu inspiraseră probabil încredere înaltului conclav ştiinţific. Limba spaniolă a învăţat-o probabil în Portugalia. Dezamăgit. Columb participă la o expediţie comercială organizată de doi membri ai familiei Spinola şi de Paolo di Negro. Columb a calculat greşit distanţele geografice. pe marginea a două cărţi citite. Prin 1474 sau 1475. carte ce a contribuit la formarea concepţiei sale cosmografice. regele Portugaliei. Soţia sa murise între timp. care-l trimite să cumpere mari cantităţi de zahăr în insula Madeira. care deţinea înalta funcţie de astronom al Republicii. Columb se află în slujba lui Paolo di Negro. urmărit şi de creditori. încununată cu descoperirea Lumii Noi. împreună cu fiul său Diego. Însemnările marginale la diferite lucrări. În apropiere se găsea mănăstirea franciscană La Rabida. viitorul vicerege al Americii spaniole. care venise în Portugalia schimbându-şi meseria de ţesător cu cea de cartograf. Pe la sfârşitul anului 1479. Aici Columb şi-a lărgit orizontul prin lectura unor lucrări de geografie. Columb a părăsit Portugalia şi a ajuns pe la mijlocul anului 1485. Aici. la Palos. portugheza ( cea vorbită. efectuate din modeste interese de afaceri. Probabil proiectul lui Columb a fost respins şi din motive financiare. cuprinde judicioase note marginale ale marelui navigator. Columb se mută cu familia la Punchal. Columb e ccuprins de febra călătoriilor maritime. citite de navigatorul genovez.

vistiernicul regelui Ferdinand de Aragon. titlul fiind transmisibil succesorilor. se arată mai binevoitor. Lui Columb i se conferă titlul de amiral al tuturor insulelor şi pământurilor pe care le va descoperi. Fostul confesor al reginei Castiliei. sub preşedinţia lui Hernando de Talavera. regelui Portugaliei. unde l-a întâlnit pe prorul Fray Juan Perez. duce de Medinacelli. care aflase despre proiectul său. Joao al II-lea. verdictul afost amânat. cu Martin Alonso Pinzon şi cu fratele acestuia. Columb a vizitat din nou mănăstirea La Rabida. Exploratorul este invitat la Santa Fe iar consiliul convocat pentru a lua o decizie în chestiunea proiectului prezentat de genovezi. ambii din Palos. nestematele. sunt expuse pretenţiile formulate de Columb. Disperat. Prozelitismul constituie pentru Columb unul din scopurile expediţiei. Comisia regală. Juan de la Cosa. Historia rerum ubique gestarum ( scrisă de papa Pius al II-lea) etc. Întors în Spania. trebuiau elaborate stipulaţiile înţelegerii ce urma a fi încheiată între suveranii spanioli şi navigatorul genovez. Columb este un bun catolic. În viziunea lui Santagel. O comisie specială. La 1 mai 1486. În înţelegerea încheiată la 17 aprilie 1492. conştientă de riscul unei asemenea expediţii manifesta neîncredere faţă de datele expuse de genovez. iar celor care o finanţează profituri. Pinzon făurise şi el planul de a străbate Oceanul Întunecat pentru a ajunge în Cipangu. dar 42 . Columb se consolă doar cu munca. Caorabia Santa Maria fusese contractată de Columb direct de la proprietarul ei. ediţia latină a lui Marco Polo. Obiectivul expediţiei lui Columb era căutarea unui drum spre Imperiul Marelui Han. se ordonase oraşului Palos să echipeze corăbii ăpentru expediţia pe mare a lui Cristofor Columb. de optimism. cu studiul neîntrerupt. spiţeriile şi alte mărfuri achiziţionate. la care se adaugă cel de vicerege şi guvernator. el fiind convins de sentimentul providenţial al misiunii sale. Proiectul nu a fost respins. Columb deveni oaspete permanent al ducelui. în care Columb va investi o anumită sumă. confesorul reginei şi viitor arhiepiscop de Granada. nu puteau fi investite într-o încercare al cărei succes nu era sigur. se întruni. în fiecare provincie. de comisia regală. dar nici aprobat. la început la Cordoba. Între timp. Era însă prea târziu deoarece Bartolomeo Diaz descoperise Capul Bunei Speranţe şi drumul spre Indii. Dar fondurile şi aşa precare. În vara anului 1491. care apare în această convenţie cu apelativul “don”. 3 oameni la libera sa alegere. Columb a citit istoria naturală a lui Pliniu. de dezamăgiri şi de speranţe. recunoscându-i – se implicit intrarea în casta nobilimii spaniole. în fiecare insulă. Au urmat ani de aşteptare. Costul expediţiei şi sprijinul Isabellei fiind asigurate. cunoscutul său proiect. rămâneau de rezolvat doar aspectele juridice şi administrative ale acţiunii. de amărăciune. Columb e primit în audienţă la Alcazarul din Cordoba. Regii Ferdinand şi Isabella nu se pronunţaseră încă. spre Indii. cu dreptul de a propune pentru diferite funcţii. Proiectul lui Columb a fost susţinut şi de Luiz de Santagel. apoi la Salamanca. Columb trăia din subsidii primite din partea Coroanei. expediţia transoceanică trebuia să aducă suveranilor spanioli teritorii şi faimă. Prin documentul regal din 30 aprilie 1492.Don Luis de la Cerda. Răspunsul l-a dezamăgit dar nu l-a adus la disperare. După 4 ani de tergiversări. care spera să profite de pe urma realizării proiectului navigatorului genovez. Cele 3 corăbii aveau o singură punte şi erau joase la apă. i se conferă prerogativa de a judeca în pricinile ivite în legătură cu aceste mărfuri şi afacerişi dreptul la 1/8 din veniturile traficului maritim. proiectul lui Columb a fost respins ( în 1490). Imago Mundi a lui Pierre d’Ailly. Juan Perez. lucrări de geografie ale lui Plutarh şi Ptolemeu. fiind cucerită de planurile sale. a intervenit pentru a I se acorda o nouă audienţă lui Columb. I se acordă privilegiul de a dispune de 1/10 din valorile. în 1488. Columb a propus din nou. se arătă dispus să pună la dispoziţia lui Columb mijloacele necesare pentru organizarea unei expediţii spre Cipangu şi ceru în acest sens aprobarea Curţii. Santagel a avansat suma de 1 900 000 de maravendis pentru expediţia lui Columb. de regina Isabela. metalele preţioase. Oraşul i-a oferit însă numai 2 corăbii: Nina şi Pinta. prin intermediul cărpra a făcut cunoştinţă cu doi încercaţi navigatori şi piloţi.

Vicente Yanez Pinon. amiralul a primit o nouă confirmare a privilegiilor şi prerogativelor sale.San Salvador. La 28 mai 1493. a Curţii. După toate probabilităţile. Columb a ajuns în Spania. Francisco Martin Pinzon. Drumul lui Columb de la Sevilla la Barcelona a fost un adevărat triumf. Străbătând Oceanul Atlantic. La Barcelona. Apoi descoperi o insulă cu o formă alungită. iar arhiepiscopul de Toledo îl primeşte cu onoruri regale. Columb şi ceilalţi exploratori au fost însă dezamăgiţi deoarece nu găsiseră aur. evreu convertit. pe care a botetat. goi. din arhipelegul Bahamas. ajunsese principala preocupare. Imediat după descoperirea “Indiilor” de către Columb. cunoscător al limbilor ebraică şi arabă. convins că este vorba de continentul asiatic. erau deţinute pe Santa Maria – vasul amiral – de Columb. i s-a acordat suma de 335 000 maravedis. se pare că e vorba de actuala insulă Watling. pe care o porecli Fernandina ( azi Long Island). Amiralul a cercetat coastele Cubei. În seara zilei de 14 octombrie 1492. cu lănci şi vase în mâini şi papagali pe umăr. să-l caute pe Marele Han. De pretutindeni veneau oameni care aflaseră despre expediţie şi dsespre descoperirea Indiilor. cel de deasupra. pe Pinta – Martin Alonso Pinzon. Cristobal Garcia Sarmento. Columb descoperi insula Espanola. despre ape. La 27 octombrie 1492. Columb se frământa cum să tragă foloase de pe urma indigenilor. Juan de la Cosa şi Peralonso Pinzon. frumoşi la trup şi la chip. Marinarii erau în număr de 90: 40 pe Santa Maria şi câte 25 pe celelalte douăcaravele. E consultat în chestiuni de politică internaţională. Descoperitor dar şi coquistador. adică 9-12 noduri. vrea aurul pe care nu-l au şi nu ia măsuri de intimidare numai pentru că speră să afle mai uşor unde se găsesc zăcămintele de aur. Calităţile nautice ale vaselor erau excelente pentru acea vreme. plante rare. Columb cunoaşte culmea gloriei. Columb dorea să continue aventura începută. Bonetele roşii şi şiragurile de mărgele de sticlă pe care le oferiră spaniolii le provocară o bucurie deosebită. spre Spania. notând cu lux de amănunte impresiile sale despre relief. pe care o numi Santa Maria de la Concepcion ( azi Rum). vegetaţie şi ape. la 12 octombrie 1492. le pipăiră hainele cu o naivitate puerilă. purtate în mare alai. Nu aveau arme şi nu cunoşteau fierul. de vegetaţia bogată. amiralul Columb a ordonat ridicarea ancorei spre patrie. Columb a descoperit o insulă. Prezenţa în calitate de translator a lui Luis de Torres. Drumul spre Indii a început la 3 august 1492. Funcţiile de comandanţi. monarhia spaniolă trecu la ofensiva diplomatică în vederea asigurării plenipotenţei sale asupra drumului spre vest şi a 43 . rămânând uimiţi de tot ceea ce vedeau. Băştinaşii. animale împăiate. La mijlocul lunii martie 1493. căci numai în Orient puteau fi necesare aceste limbi în eventuale tratative cu principii localnici. era camera hărţilor. Columb a descoperit insula Juana ( Cuba). Pe Santa Maria se afla la pupă o construcţie cu 2 etaje: cel de jos era utilizat la păstrarea materialelor de navigaţie ale corabiei ( ancore. fiind primit la Barcelona de regele Ferdinand şi regina Isabella. La 4 ianuarie 1493. fiind cu precădere spanioli. Dar căutarea de aur. Spaniolii au trecut din insulă în insulă. Ele puteau parcurge 10-15 mile italiene. garline etc. Juan Nino şi Sancho Ruiz de Gama.cu suprastructuri înalte la provă. Columb a prezentat relatarea expediţiei sale. Cei de faţă îl salutară pe Columb ca amiral şi vicerege şi îi jurară supunere. circa 18-27 km pe oră. Columb părăsi insula San Salvador şi atinse în ziua următoare o altă insulă. de oamenii prietenoşi. pentru a-l întâmpina pe amiral şi a admira tot ce fusese adus de peste ocean: indieni cu brăţări şi salbe.). devenită obsesie. cu o suprafaţă mai mică. În 6 decembrie. demonstrează că proiectul lui Columb de a atinge coastele continentului asistic şi de a vizita Imperiul Marelui Han era real. să-I onvertească pe indieni. în faţa înalţilor demnitari. să găsească aur. de secunzi şi de piloţi. Îi vrea transformaţi în robi ai Spaniei. au fost la început timoraţi apoi I-au înconjurat din toate părţile pe europeni. săptămâni în şir participă la serbările de la Curte. pe Nina.

Santa Maria la Antigua. amiralul se îndreaptă din nou se îndreaptă din nou spre insula Jamaica. Columb a trecut la represalii dure împotriva populaţiei băştinase. armele de foc şi câinii vor fi de aici înainte folosite împotriva indienilor. În cele din urmă mica escadră s-a întors în Espanola. apoi seminţe de legume. Apoi. nici englezii. pe care a numit-o Dominica. Această expediţie nu mai avea misiunea de a explora. devenit papă şi cu sprijin castilian. Santa Cruz. trestie de zahăr. Din Canare au fost luaţi porci şi câini pe care cuceritorii castilieni Iau dresat apoi pentru vânătoarea de oameni. cereale. datată oficial la 3 mai 1494. Pentru celelalte naţiuni europene acordul a rămas literă moartă. s-a manifestat favorabil asupra cererii spaniole. vreo 1500 de oameni. celebrul tratat de la Tordesillas. oameni dornici de aventuri. Au pătruns într-o regiune muntoasă şi săracă în care se găseau zăcăminte de aur. Dar după ce au fost trase câteva salve de bombarde şi a fost lansată împotriva indienilor o haită de câini. de a coloniza. Santa Maria la Redonda. poate pentru a evita o întâlnire cu corăbiile portugheze. Puerta Rico. Columb era decis să urmeze un alt drum. la 7 iunie 1494. a fost respectat de o parte şi de alta. Columb terminase pregătirile pentru cea de-a doua sa expediţie: 14 caravele şi 3 nave mari de transport. Dar ea a salvat pacea în Peninsula Iberică. în căutarea Espanolei. timp de secole. Forţa. La 10 noiembrie. poate pentru a descoperi alte insule. cât şi asupra teritoriilor ce urmau a fi descoperite în această direcţie în viitor. Columb descoperi Jamaica dar spaniolii au fost întâmpinaţi de indieni războinici. Guadelupe. În 3 noiembrie 1493. dar abia la 20 august atinse capul vestic al insulei. cu misiunea de a răspândi creştinismul în rândul populaţiei aborigene. Dificultăţile de pe insulă au fost atribuite amiralului şi curtea regală a fost asaltată de plângeri. Spaniolul Rodrigo Borgia. s-a încheiat în urma unor convorbiri oficiale. Regele Portugaliei pretindea însă că aceste teritorii aparţin de drept Portugaliei. Columb 44 . În luna aprilie a fost concepută bula Inter caetera. Deseada şi Los Santas. aceştia s-au retras. pentru a găsi şi explora ţara aurului. Era prima mare încercare de colonizare în Lumea Nouă. Ea cuprindea referiri la insulele şi pământurile descoperite de Columb în timpul călătoriilor spre apus şi sancţiona stăpânirea regilor Ferdinand şi Isabella asupra acestor teritorii. ci pe cea de a lua în stăpânire. După cercetarea coastelor Cubei. Orice teritoriu ce va fi descoperit la est de această linie urma să aparţină portughezilor. de câştiguri facile. Columb a descoperit o insulă din arhipelegul Antilelor Mici. Roma papală era prezentă în calitate de arbitru şi de terţă putere. de a descoperi. animale domestice. despre existenţa cărora aflase de la indieni. cât avusese Espanola înainte de a fi descoperită de Columb. Din această mulţime de oameni făceau parte circa 200 de nobili. Insula celor 11 000 de fecioare. La 25 septembrie 1493. care nu accepta stăpânirea spaniolă. la sud de traseul primei călătorii. astfel că au început tratative diplomatice directe între Spania şi Portugalia în această chestiune. La 3 mai 1494. Santa Ursula. duse cu scopul de a fi aclimatizate în Indiile Apusene. au debarcat în Haiti. animale de povară. Nici francezii. În Espanola. Între timp. dar şi de cupru şi de azotat de argint. în 1496 mai trăia doar o treime. nici olandezii nu au ţinut seama de stipulaţiile tratatului şi la sfârşitul secolului al XVI-lea bula a devenit caducă. a căror imaginaţie fusese stimulată de ştirile despre fabuloasele bogăţii din această parte a lumii. Apoi au descoperit şi alte insule: Maria Galante. flota părăsi portul Cadiz. Tratatul a intrat în vigoare şi cu toată relativitatea sa. unde a ajuns în 29 septembrie 1494. Linia de demarcaţie între teritoriile portugheze şi spaniole a fost stabilită la 370 de leghe vest de insulele Capului Verde. Columb s-a decis să pătrundă în interiorul insulei Haiti. Au acostat în prima insulă din grupul Antilelor Mari. Dintr-o populaţie de aproape 100 000 de locuitori. Graţie spiritului conciliant al spaniolilor.teritoriilor descoperite. Luau parte funcţionari regali şi preoţi. A descoperit însă alte insule: Santa Maria de Montserat. amiralul a ordonat să se ridice ancorele şi se îndreptă spre nordvest.

cât şi a recrutării de marinari pentru a participa al o nouă expediţie. dar relatările lui Columb sunt primite cu scepticism deorece nu adusese grămezile de aur. Pentru a evita o întânire cu escadra franceză. Columb se îndreaptă spre Spania. amnistiaţi cu acest prilej. la 11 iunie 1496. dar aceasta putea s-o facă numai în Spania şi nu în Espanola.trebui să se justifice. Amiralul trebui să combată defăimările. Magellan este ucis în Filipine în timpul unei lupte cu băștinașii. unde ajunse. 55 marinari).6. don Juan.27 aprilie 1521). Chiar dacă amiralul nu obţinuse cărăbiile solicitate. un organizator incapabil. Columb a reuşit să obţină 6 caravele şi deoarece a fost imposibil să-şi recruteze echiapjul pe cale obişnuită. Şi ştirile despre dificultăţile intervenite în viaţa coloniei întemeiate de Columb încurajau pe cei ce puneau piedici în calea înfăptuirii noului proiect. O nouă întârziere a pregătirilor pentru cea de-a treia expediţie a fost provocată de moartea neşteptată a moştenitorului tronului. la Curtea regală. Columb porni cu mare alai. care a fost nevoit să-şi aleagă oamenii dintre delincvenţii de drept comun. în insula Mactan. Magellan a elaborat un sistem de semnalizare atât de bun încât nici o corabie din flota sa nu s-a rătăcit. A fost primul care a navigat spre vest pornind din Europa pentru a ajunge în Asia. 42 marinari). 60 marinari) . La 20 septembrie 1519 flota s-a desprins de țărm și a început călătoria. San Antonio (120 tone. pe care le promisese. însărcinat cu examinarea conflictului. Abia în 1498. Nina şi India( aceasta din urmă fiind prima corabie construită de spanioli în America) – cu 200 de oameni la bord decişi să părăsească insula şi cu vreo 30 de sclavi indieni. Victoria. MAGELLAN Fernando Magellan ( 1480 . încredinţată de Coroană. înaintea lui Aguado. a obţinut în schimb reconfirmarea privilegiilor şi a drepturilor sale. CONSECINŢELE MARILOR DESCOPERIRI GEOGRAFICE 45 . promotor al unei politici coloniale falimentare. Columb navigă în direcţia insulei Madeira. Regele Spaniei l-a înnobilat pe El Cano și i-a dat ca blazon globul pământesc pe care scria „Primus Circumedisti me” („Tu m-ai înconjurat primul”). La 10 august 1519 cele cinci corăbii care au compus flota expediției: Trinidad (110 tone. În timpul trecerii peste ocean. în spaniolă Fernando/Hernando de Magallanes) a fost un explorator portughez care a navigat în serviciul regelui Spaniei. escadra lui Columb a pornit într-o nouă expediţie spre Indiile occidentale. a recurs la recrutarea de deţinuţi. în portugheză Fernão de Magalhães. Drojdia societăţii urma să colonizeze Indiile Apusene. după o lună de aşteptare. Era o sarcină grea. Santiago (75 tone. 32 marinari) au părăsit orașul Sevilla navigând pe fluviul Guadalquivir până în San Lucar de Barrameda unde au staționat mai mult de 5 săptămâni. să înfăptuiască misiunea civilizatoare. căci marele navigator se dovedise un prost colonizator. Expediția se întoarce în Europa cu o singură navă.5. Victoria (85 tone. având la bord 18 oameni și fiind comandată de Juan Sebastian El Cano în 1521. primul european care a navigat în Oceanul Pacific și primul care a condus o expediție în jurul lumii. 45 marinari). acuzaţiile aduse persoanei şi guvernării sale. timp în care s-a făcut ultima revizie și aprovizionarea completă. La 30 mai 1498. Invitat. Concepción (90 tone. Porţile închisorilor sau deschis în faţa amiralului. în portul Cadiz. VIII. deși erau total diferite. Relatarea expediției a fost făcută de geograful Antonio Pigafetta care a participat la toate expedițiile organizate de Magellan. VIII. Pe 27 aprilie 1521. Cu 2 caravele. Neînțelegerile cu căpitanii spanioli au apărut la scurt timp dar rebelii sunt aspru pedepsiţi.

a cetăţilor din Marea Roşie şi Oceanul Indian. în care şi-au impus dominaţia şi monopolul. dispunea de docuri şi de magazine proprii. musulmanii sau pur şi simplu uzura. noi şantiere de construcţii navale. apoi mătăsuri. postavuri. olandez. Prezenţa portugheză în această parte a lumii s-a caracterizat printr-o permanentă stare de război. Alfonso de Albuquerque a pus bazele Imperiului colonial portughez: Ormuz. a luat forma monopolului de stat. abandonate din lipsă de mijloace. produse artizanale. Dar şi beneficiile au fost uriaşe. Imperiul colonial portughez era organizat sub forma unei întreprinderi comerciale de stat. Casa da India îndeplinea funcţii fiscale. pietre preţioase. Regele Portugaliei era primul armator. Insulele Sonde. lent. oceane şi ţări necunoscute. cu Egiptul. iar în America de Sud – Brazilia. ceea ce făcea imposibilă cucerirea de teritorii întinse sau pătrunderea în interiorul regiunilor explorate. dura aproape 18 luni. singură. iar aceste bastioane au controlat respectarea lui. Rezultatele lor practice au fost incamparabil superioare celor ale marii aventrui a cruciadelor. Portugalia era o ţară cu mijloace limitate. Goa şi Malacca s-au transformat în adevărate bastioane prin care s-a impus monopolul portughez în mările şi oceanele Orientului. portughezii au dat peste spaţii infinite. Călătoria. devine clar ce mari sacrificii a solicitat expansiunea portugheză. comerciale şi 46 . Dar flota. Rezultatul cuceririlor portugheze a fost o thalassocraţie mercantilă. Socotra. situate la distanţă uriaţă de metropolă. unde erau stocate mărfurile ce soseau din Guineea sau din Indii. alta în pregătire şi a treia care staţiona în apele Indiei. o parte din Moluce şi Macao în China. nu ajungea pentru a menţine dominaţia unui minuscul regat peste miile de kilometri de coastă. cu sediul la Lisabona. Cucerirea coastelor continentului african s-a realizat pas cu pas. coasta orientală a Africii. Cea mai importantă consecinţă a marilor descoperiri geografice a fost distrugerea unor străvechi civilizaţii( aztecă. Organizarea acestui imperiu. parfumuri. spaniol. exploatată în regie de Coroană şi condusă de un Consiliu. coasta Malabarului. cu o populaţia redusă. perle. dus şi întors. Şantierele navale şi manufacturile de arme trebuiau să lucreze fără întrerupere pentru a înlocui pierderile şi a dezvolta flota în raport cu nevoile sporite ale comerţului şi ale războiului. “Puţine au fost evenimentele care să fi zguduit lumea într-o asemenea măsură ca marile descoperiri. peste mări. englez. destinată să protejeze corăbiile comerciale. Beneficiile acestui comerţ erau considerabile şi aurul ce intra din abundenţă în vistierie permitea monarhului să înfiinţeze noi manufacturi de arme.Istoricii n-au întârziat să considere marile descoperiri geografice ale Renaşterii drept “ cea mai extraordinară aventură din istoria Europei”. precum şi tot ce se expedia din Portugalia: ţesături. a unei agenţii monopoliste. Casa da India. dar şi pe forturi. Portughezii aveau de înfruntat galerele turceşti şi corăbiile piraţilor cuibăriţi chiar în unele forturi portugheze. el poseda la Lisabona cea mai importantă casă de comision şi de export. Mascat. Trei flote. apoi duşmănia principilor locali şi dificultăţile materiale legate de menţinerea relaţiilor dintre colonii şi metropolă. provocau grele pierderi flotei portugheze. aveau misiunea să controleze comerţul în Oceanul Indian. francez. una pe drum. mirodenii şi fildeş. Furtunile. Deprez). Descoperirile geografice au oferit europenilor o şansă extraordinară de a cunoaşte şi controla majoritatea zonelor lumii şi de a întemeia imperii coloniale care vor întrece cu mult ceea ce reprezentaseră imperiile macedonean sau roman. bazată pe o puternică flotă de război. mai degrabă maritim decât colonial. cetăţi şi garnizoane la Capul Bunei Speranţe. Puţine evenimente au influenţat mai profund dezvoltarea mondială în toate ramurile de activitate umană”( E. prin lupte cu populaţiile indigene . Dacă se iau în considerare şi cheltuielile pentru întreţinerea punctelor de sprijin . dar sistematic. Diu. piraţii. incaşă etc) şi formarea imperiilor coloniale : portughez. Ajunşi la Capul Bunei Speranţe. cu turcii. în Indii. maiaşă. precum şi cele pentru întreţinerea flotei.

recruta trupele coloniale. înzestrat ca şi viceregele cu atribuţii administrative. nucşoara şi cuişoare. Un continent cucerit într-o jumătate de secol de o mână de oameni: Cortes cucerise Mexicul cu 1300 de oameni. un domeniu cu drept la tribut şi la corvezile indienilor care populau domeniul iar encomendero era seniorul. Ori. ca simplu particular. iar numărul total al marinarilor. pentru a răspunde la eventualele reclamaţii ale foştilor săi administraţi. Venezuela. portughezii au reuşit să aducă mari cantităţi de mirodenii pe pieţele europene şi să realizeze beneficii importante. Pe la 1572. stăpânul domeniului. O obţineau conchistadorii. participa la distribuirea mărfurilor de import. uzurpare sau favoruri. vânzând piperul la Lisabona cu 40. Legăturile cu Orientul se realizau peste Persia şi prin Imperiul Otoman şi. La început chintalul de piper. feudalismul hispano – american s-a dezvoltat ca un sistem asemănător celui iberic. era investit cu aceleaşi puteri pe care regele le exercita în Spania. comanda flota şi armata. Proprietatea asupra pământului se obţinea prin “cucerire”. relaţiile comerciale ale spaţiului mediteranean cu Orientul continuau să se realizeze peste Orientul Mijlociu. 47 . mai puţin în interesul Coroanei. organiza încărcarea şi armarea corăbiilor. XVIII. iar comanditarii oficiului Casa da India. trebuia să rămână în colonie 6 luni. în principalii agenţi ai comerţului cu mirodenii. monopolul nu a funcţionat în condiţii absolute. Eşecul sistemului portughez de exploatare a dus în consecinţă la introducerea sistemului de encomiendas. În schimbul muncii lor. la expirarea mandatului său. în consecinţă. de la Honduras până la Darien). Nova Grenada ( 1717) şi Rio de la Plata ( 1776). numai expediţia lui Vasco da Gama din 1503 a adus la Lisabona 36 000 de chintale de piper. cea a lui Almeida din 1505 s-a soldat cu un beneficiu net de 175%. acorda licenţe de comerţ şi împărţea beneficiile comanditarilor. Imperiul colonial spaniol cuprindea un teritoriu uriaş. care se întindea din California şi până în Chile: Nueva Espana ( Mexicul). ai cărui locuitori erau obligaţi la prestaţii şi servicii. în sec. arenda privilegii vamale pentru produse orientale. Datorită monopolului lor. ordinele călugăreşti. şi-au permis să-i reducă preţul. deci prin forţă. de fapt a şerbiei. apoi ghimbie. Întrucât la început economia dominantă era o economie de subzistenţă. care se vindea la Calicut cu 3 ducaţi. în caz de război. apoi Panama. Dar. El guverna. A doua expediţie a lui Vasco da Gama a adus un beneficiu net de 300%. deşi limitate. controla factoriile şi staţiile navale. regele Portugaliei realiza din comerţul oriental un câştig de aproape 500 000 de ducaţi. Capitala Portugaliei s-a transformat într-un mare antrepozit de mărfuri orientale. îmbrăcăminte şi să-şi însuşească noţiuni ale religiei creştine. Blocarea Oceanului Indian nu a putut fi realizată în mod permanent şi.de administraţie colonială. Monopolul portughez nu a fost însă lipsit de fisuri. Encomienda era o concesiune financiară. soldaţilor şi coloniştilor sosiţi în Lumea Nouă în acest răstimp era cu mult sub 100 000 de oameni. regele era reprezentat de un guvernator. administra şi conducea justiţia. Nueva Granada ( Columbia). la care aveau să se adauge. decât în cel al conchistadorilor. Nueva Castilia şi Nueva Toledo. Castilia del Oro( coasta Americii Centrale. Encomiendas erau inegale: aşezări de 6 –10 indieni şi domenii sau localităţi cu câteva mii de indieni. care era de 3 ani. Viceregele. judecătoreşti. Pizzaro pornise să cucerească Peru cu 114 spanioli. Portughezii. Nueva Extramadura ( Chile) şi Antilele. costa 80 de ducaţi la Alexandria. al coloniştilor. curtenii. apoi prin privilegii. bazată pe imensa bogăţie de zăcăminte şi mână de lucru. adăpost. prin înlăturarea concurenţilor şi importuri masive. adică partea de nord şi cea de sud a Perului. financiare şi militare. indienii trebuiau să primească hrană. numea pe funcţionari şi pe navigatori. Imperiul colonial spaniol forma iniţial 2 viceregate: Mexic( organizat în 1534) şi Peru ( în 1542). fără a socoti celelalte mărfuri. apoi chiar cu 20 de ducaţi chintalul. În coloniile cu însemnătate mai mică. numit direct de rege.

trişti. propunea candidaţii pentru toate posturile civile şi ecleziastice şi supraveghea activitatea funcţionarilor din colonii. actele 48 . Spania vindea articole alimentare ( vin şi untdelemn). În America. Sfidarea şi dispreţul spaniolilor faţă de indieni. întemeiată în 1503. În incursiunile lor de pe litoral şi din apropiere pentru a captura sclavi. să nu se ocupe de afaceri. 1548 – 6 300 000. în mine. socotiţi “ leneşi şi vicioşi” . Nombre de Dios( pentru Columbia şi Venezuela) Panama şi Callao( pentru colonile de pe şărmul Pacificului). Populaţia băştinaşă a fost adusă în stare de sclavie. Casa de Contratacion organiza 2 flote pe an. compuse din cel puţin 10 vase de comerţ şi un bastiment de război. populaţia indigenă a Mexicului s-a redus cu 96%. Organul central era Consiliul Indiilor. Casa fixa data plecării flotelor. în morile de indigo sau pe plantaţiile de trestie de zahăr. în special în Mexic şi Peru. La început. Reorganizată prin ordonanţele din 1534 şi 1543. în spălătorii de aur. Cum însă interesul lor nu era de a se instala definitiv pe teritoriile africane pentru a le exploata asemenea unor adevăraţi colonizatori. monopoliza întregul comerţ colonial. metale (aramă şi mercur). un consilier financiar şi 2 secretari şi prezidat de marele cancelar al Indiilor. Locul cel mai însemnat îl ocupau însă metalele. articole de lux şi sclavi negri. Atrocităţile conchistadorilor spanioli în Lumea Nouă au fost precedate de cele ale portughezilor pe coastele Africii Occidentale. stofe. 1568. consiliul pregătea legile şi ordonanţele pentru colonii. porturilor Vera Cruz ( pentru Mexic). înregistra ieşirea şi intrarea corăbiilor şi judeca diferendele între comercianţi. tonajul şi destinaţia corăbiilor. Comerţul cu coloniile era extrem de variat. din 25 de milioane de locuitori. După 90 de ani. precolumbiene. a devenit un adevărat minister al comerţului. instrumente şi arme de fier. mârşavi şi cu înclinaţii rele”. tutun. bumbac. prezintă următoarea situaţie în secolul al XVI –lea: 1519 – 25 200 000 de locuitori. Pentru înlesnirea comerţului. mobile. Casa de Contratacion. au dus la o scădere rapidă şi masivă a populaţiei. după modelul Casei da India din Lisabona. aduşi special din insulele Canare. fricoşi. când a atins cifra de 100 – 120. nu putea interveni în deliberările membrilor lui. silniciile comise faţă de cei forţaţi să muncească în cadrul morilor de indigo sau de postav sau în mine. până la sfârşitul secolului al XVI –lea. ci se limita în principal la capturarea de sclavi. dar la întoarcere toate trebuiau să treacă prin Sevilla. în afară de Havana. considerate provincii transoceanice. creat de Ferdinand Catolicul în 1511 şi definitiv organizat în 1524 de Carol Quintul. ucideau copiii şi bătrânii. vânau bărbaţii cu câini mari dresaţi în acest scop. agravând situaţia populaţiei indigene. 1532 – 16 800 000. a fost o societate particulară de negustori. O altă consecinţă a marilor descoperiri geografice a fost distrugerea populaţiei băştinaşe. la eforturi fizice deosebite. au supravieţuit în primii 30 de ani ai cuceririi numai 25%. Numărul corăbiilor care compuneau cele două flote a crescut necontenit. Violenţa conchistadorilor. În Mexic. Carol Quintul a autorizat alte 7 porturi din Atlantic şi 2 din Mediterana să trimită corăbii în America. navlul. cacao. traficul transatlantic a fost concentrat la Sevilla. portughezii incendiau colibele. care supraveghea aplicarea legilor relative la comerţul cu America. lemn de preţ. materii colorate.2650 000 şi 1596 – 1 375 000. Colonile exportau metale preţioase dar şi zahăr. licenţa de a îmbarca şi debarca mărfuri a fost rezervată. slabi la muncă. să depună la intrarea în funcţie o cauţiune care să garanteze executarea sentinţei în cazul în care ar fi fost condamnaţi după expirarea mandatului lor. să trateze bine pe indieni. Sediul consiliului era la Madrid şi nimeni. Organul executiv al Consiliului a fost Casa da Contratacion. supusă unui regim de muncă forţată. Coroana ia conducerea directă a coloniilor. mai ales argintul.Viceregii şi guvernatorii trebuiau să –şi lase familia în Spania. în afară de rege. Compus din 8 consilieri. În 1529. Curba populaţiei din platoul Anahuac ( Mexic). au favorizat abuzurile şi arbitrariul. la care guvernul a făcut apel pentru organizarea comerţului transoceanic.

Londra. Deplasarea axei comerţului mondial în Atlantic a contribuit la prosperitatea oraşelor şi porturilor cu faţetă atlantică: Lisabona. Ca urmare a concubinajului frecvent cu indiencele. “Revoluţia atlantică” a însemnat deplasarea axei comerciale a Europei din Mediterana şi Baltica în Oceanul Atlantic. dezorganizarea sau distrugerea structurilor social – economice ale societăţii amerindiene. a convieţuit atât cu europenii albi. Metisajul ( biologic şi cultural) a rezultat din numărul mare de soţii sau de concubine ale conchistadorilor. În 1541 Carol Quintul stabileşte tribunale permanente ale Inchiziţiei la Lima. Conchistadorii erau adesea însoţiţi de preoţi membri ai Inchiziţiei. munca istovitoare în mine. munca istovitoare pe domenii. Almagro ş. datorită perioadei excepţional de lungi de lactaţie. care la rândul său a avut o acţiune asupra puterii politice a unor state europene. Epidemia de ciumă din 1546 a făcut zeci de mii de victime. încât aproape că nu mai sunt indieni în pomenitele insule. John Quevado. În procesul de osmoză. regele Ferdinand numind inchizitor general al Americii pe episcopul Cubei. Alvarado. prin maladiile aduse de europeni pe continentul american. adus de marinarii lui Columb din Lumea Nouă în Spania. cât şi cu sclavii negri. Europenii au importat şi ei anumite boli din America. Dar inchiziţia spaniolă din America 49 . Amsterdam. răspândindu-se de aici în întreaga Europă. De altfel. Iniţiativa i-a revenit bisericii catolice prin intermediul ordinelor sale călugăreşti. pentru regii Spaniei extinderea Imperiului spaniol şi propagarea credinţei creştine însemna unul şi acelaşi lucru. împuţinată ca urmare a bolilor şi muncilor istovitoare. aduşi din Africa. În cele două Americi. fapt care a avut consecinţe negative asupra comerţului republicilor maritime italiene Veneţia şi Genova şi a Hansei nordice. de sinteză umană hispano – americană ( proces care stă la baza viitoarelor etniii şi civilizaţii latino – americane) un rol determinant l-au avut căsătoriile mixte. Marile descoperiri geografice au constituit unul din factorii revoluţiei economice a Renaşterii. populaţia indigenă. care tolerau poligamia. în care monarhul constată că în urma împilărilor. Pizzaro. autorizaţi de inchizitorul general din Spania să-i reprezinte. pe care începând din 1514 Curtea de la Madrid le-a încurajat. aproape toţi conchistadorii ( Cortes. de pildă actul lui Carol Quintul din 8 decembrie 1526.lor de cruzime erau dependente şi determinate de acest scop specific. Indicele atât de ridicat al mortalităţii la indieni se explică şi prin şocul microbian generalizat. numărul indienilor din Espanola. O confirmă documentele vremii. Marile descoperiri geografice au contribuit la răspândirea creştinismului. fapt dealtimenteri în acord cu obiceiurile băştinaşilor. Un factor demografic important care a afectat întregul Mexic a fost şi excedentul constant al deceselor în raport cu naşterile. Dezastrul biologic a însoţit pe cel social – economic şi a dus la un puternic regres al numărului populaţiei băştinaşe. Amestecul rasial ( metisarea) a contribuit la formarea poparelor latino – americane.) au avut cu ele copii naturali. dar nici un alb. mai ales prin acţiunea iezuiţilor. a catolicismului în Lumea Nouă. Aşa s-a născut legenda neagră ( “ la leyenda negra”) despre cucerirea şi colonizarea Americii. care a lovit în repetate rânduri Mexicul în secolul al XVII-lea. a ucis aproape 1/3 din populaţia indigenă. Mexic şi Cartagena. Rujeola a ucis o mare parte din populaţia de tainos – arawak din Santo Domingo. cum ar fi de pildă sifilisul. boli faţă de care amerindienii neimunizaţi erau cu desăvârşire lipsiţi de apărare. Dar factorul hotărâtor care a dus la decimarea populaţiei băştinaşe a fost violenţa. căci natalitatea la amerindieni era mai scăzută ca la europeni. San Juan şi Cuba a scăzut în asemenea proporţii. mexicani şi peruani. Teribila epidemie de gripă. Mulţi dintre aceşti metişi au devenit cunoscuţi scriitori ( poetul Garcilaso Inca a devenit un clasic al literaturii spaniole) sau renumiţi cronicari. Răspândirea catolicismului a fost însoţită şi de instituirea în 1516 a tribunalului Inchiziţiei în Noua Spanie ( Mexic). a. în condiţiile şi aşa precare din punct de vedere demografic.

XVIXVII) IX. cu puterea aproape nelimitată pe care o aveau ( la un moment dat l-au condamnat şi pe papa Sixt al V-lea!). în schimb se ocupa de alte “crime” şi în primul rând de vrăjitorie.nu se prea ocupa cu problema ereziei. urmăreau în modul cel mai evident să obţină bogăţii şi influenţă politică. care îşi găsea cel mai bun teren în credulitatea superstiţioşilor indigeni. tentaţia era prea mare ca inchizitorii să poată rezista. IX. În haosul de ilegalitate şi cupiditate nelimitată. NICOLAUS OLAHUS 50 . Inchizitorii din America.1. creat şi întreţinut de guvernatori şi viceregi. RENAŞTEREA ÎN ŢĂRILE ROMÂNE. UMANISMUL (Sec. Capitolul cel mai sumbru şi cel mai ruşinos din toată istoria inchiziţiei este probabil cel al inchiziţiei spaniole din America secolului al XVI –lea.

începând astfel o carieră politică şi ecleziastică de excepţie în sfera Europei Centrale în epoca Renaşterii. din această cauză fiind revendicat şi de cultura slovacă. în care sunt prezentate şi explicate evenimentele timpului său. Idealul lui Nicolaus Olahus era frumosul şi binele. pentru priceperea în limba greacă şi latină. Olahus a redactat şi un Chronicon. danezi şi italieni. fapt rarisim în epocă. unde a rămas până în 1538. ulterior a ajuns secretarul reginei Maria. Hungaria sive de originibus gentis. seminarul înfiinţat de Olahus se va transforma în Universitatea din Trnava. precum şi alte opere de 51 . germani. Olahus a decedat la Trnava în 14 ianuarie 1568 şi a fost înmormântat la biserica catolică Sf. În opera sa istorică. dar care niciodată nu a uitat originea sa românească. maghiară. 1560). pe care a însoţit-o în Ţările de Jos. un umanist strălucit. Deoarece era român de descendenţă princiară şi urmaş al romanilor. Înapoiat din Ţările de Jos. spanioli. descendent din ramura Drăculeştilor a dinastiei Basarabilor şi probabil fiind şi nepot de soră al voievodului Iancu de Hunedoara – pentru a-şi justifica şi în acest fel înnobilarea. dovadă clară fiind numele pe care l-a purtat. unde a desfăşurat o vastă operă culturală şi unde a murit. pentru talentul său poetic”. Cuprinde în această lucrare numeroase informaţii istorice. Olahus este cel dintâi dintre cărturarii români care subliniază clar ideea originii latine a poporului român şi unitatea limbii române. regionis. un savant al Renaşterii europene. ca atribute ale divinului şi fericirea care se poate raeliza prin practicarea virtuţilor autentic creştine. În 1548. franceză. Nicolaus Olahus considera că merita aceste onoruri şi pentru că românii erau apărătorii civilizaţiei europene. Pe lângă limbile clasice. În Slovacia. Este autorul a 4 epitafe dedicate lui Erasmus din Rotterdam. În veacul al XVII-lea. Ovidius l-a influenţat pe Olahus cel mai mult. fie că erau scrise în limba greacă. Moldova şi Ţara Românească. stabilindu-se la Bruxelles. Istoricul şi diplomatul (Bruxelles. fie în latină. văduva regelui Ungariei. pentru talentul la scris. situ. Olahus însă a fost în primul rând un european. habitu. Olahus a parcurs cele mai înalte trepte ale ierarhiei bisericii catolice. de la Matia Corvinul până la Ferdinand I. ajungând în 1553. ca locţiitor al împăratului Ferdinand. geografice. Sallustius). caracterizate printr-o sensibilitate remarcabilă. Transilvania şi Banat. 1560). A elaborat un Tratat de alchimie(publicat la Frankfurt în 1525). arhiepiscop primat de Strigoniu(Ungaria) şi în 1562 regent al Ungariei habsburgice. Şi-a scris operele doar în limba latină. etnografice despre Ungaria. divisione. Nicolaus Olahus a scris 4 epitafuri la moartea lui Erasmus (1536)şi alte versuri în latină. între care se remarcă Elegia cea mare. Catehism (Trnava. germană şi turcă. atque opportunitatibus (1536) se simte influenţa istoricilor greci şi latini (Tucidide. 1536). peste graniţele artificiale ce despărţeau Ţările Române din punct de vedere politic. în limbile latină şi greacă. a reorganizat la Tirnavia(Trnava). A dovedit talent în poeziile sale. la vorbire. Nicolae din acelaşi oraş. A fost un puternic susţinător al catolicismului şi a combătut protestantismul (mai ales luteranismul saşilor) de pe poziţiile Contarreformei şi Reformei Catolice. Olahus a folosit originea sa ilustră – era fiu al judelui regesc Stoian (devenit prin botezul catolic Ştefan). a fost pentru o vreme secretarul regelui Ungariei. Dintre poeţii latini. Principiile religiei creştine catolice(Viena. Vladislav al II-lea (1490-1516). Ludovic al II-lea (1516-1526) şi. la mormântul lui Erasmus de Rotterdam. A corespondat cu umanişti belgieni. Îmbrăţişând cariera preoţească. Xenofon. vechea şcoală capitulară din Strigoniu (ocupată de turci) şi a pus bazele celui dintâi seminar teologic catolic din Ungaria Superioară. Spre finalul vieţii sale a trăit în Slovacia.Nicolaus Olahus (1493-1568) a fost o vreme aprod la curtea regelui Ungariei. Diploma de înnobilare acordată de Ferdinand lui Olahus îl elogia pe umanistul român pentru „ excelenta cunoaştere a tuturor artelor frumoase. Nicolaus Olahus a fost înnobilat de Ferdinand. regele Ungariei Superioare (stăpânite de Habsburgi) iar în 1558 a fost ridicat de acelaşi suveranla rangul de baronal Imperiului. Din corespondenţa sa cu celebrul Erasmus de Rotterdam s-au păstrat vreo 40 de scrisori. Olahus stăpânea la perfecţie limbile română.

unde se accentuau limbile clasice şi valorile culturale ale Renaşterii. Învăţământul în limba latină îi deschide drumul studiului lumi greco-romane. 1578. Grigore Ureche studiază la o şcoală umanistă din Liov (Polonia). Ureche a cunoscut şi cosmografii. cum sunt cele ale lui Gerard Mercator. anii cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult. Opera lui nu este o istorie propriu-zisă. Olahus este un om al Contrareformei care caută să facă cunoscute Europei realităţile istorico-geografice ale acestei părţi de lume.valoare. latinitatea limbii române. religioasă şi culturală. fundamentată pe criteriile etnice şi lingvistice. magistratibus et republica regni polonici (1576). într-o versiune tradusă în poloneză de Marcian Paszkowski şi publicată tot la Cracovia. istorice sau geografice. Format în ambianţa Umanismului târziu. făcând puţine referiri la viaţa economică. Nicolaus Olahus este cel dintâi organizator al învăţământului primar şi superior din Ungaria. socială. care încorporează analistica secolului al XVlea. care a fost publicată în Cracovia. 1555). redactată de Ioachim Bielski. Concepţiile umaniste ale lui Olahus se vădesc în atitudinea sa faţă de problemele sociale ale vremii.. redactat probabil între anii 1642-1647. Cracovia. Polonia sive de situ. A folosit în cronica sa şi descrierile umaniste ale lui Matei Miechowita. Letopiseţul lui Grigore Ureche prezintă istoria domnilor Moldovei de la descălecatul lui Dragoş Vodă la Aron Vodă (1595). prin intermediul acelui pomenit „letopiseţ moldovenesc”. Cunoscător al limbilor de cultură slavona. în 1611). de sprijinire a iobagilor şi de înfierare a abuzurilor nobilimii. Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece . care se originează în modelul oferit de scrierile umanistului Silvio Piccolomini. la Matei Miechowita (Chronica Polonorum. Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte. GRIGORE URECHE (circa 1590-1647) Fiu de mare demnitar moldovean. Cronicar umanist. cât mai ales un gen de descriere geografico-etnografică. opuse misticii iezuite. A utilizat ca izvoare în Letopiseţul său. tatăl său. În calitate de cancelar al Ungariei Superioare stăpânite de Habsburgi.. IX. Viziunea lui Olahus referitoare la naţiune este modernă. 1519). în 1597. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței 52 . moribus. la Alessandro Guagnini (Sarmatiae Europeae descriptio. al Antichităţii clasice. Basel. vorbeşte şi polona. anterioară. Ureche a cunoscut şi analistica autohtonă. care accentua privilegiul. latina. Grigore Ureche susţine ideea romanităţii românilor. în contrast cu viziunea medievală. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică. insistând asupra evenimentelor politice şi militare. atribuit lui Eustratie logofătul. a determinat dieta din 1547 să anuleze prevederile draconice cu privire la legarea de glie a iobagilor şi să le acorde dreptul de liberă strămutare. ameninţate de dominaţia otomană. Tractatus de duabis Sarmatiis (1517) şi opera lui Martin Cromer. Grigore Ureche este autorul Letopiseţului Ţării Moldovei. înfruntând opoziţia înverşunată a nobililor. populis. Cracovia. (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647). fiind mare vornic. dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. faptul că românii sunt urmaşii Romei: „Toţi de la Râm se trag…”Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron-vodă a fost scris spre sfârșitul vieții. Grigore Ureche a apelat şi la opera lui Martin Cromer (Polonia sive de origine et rebus gestis polonorum. sub numele lui Martin Bielski. însuşită în mediul pe care l-a frecventat. cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. în timpul domniei lui Vasile Lupu. Antonius Maginus Patavinus şi Sebastian Munster. Cronica Poloniei.2.

istoria antică. De rebus Alexandri regi Macedonum. afirmă descendența romană („de la Rîm ne tragem”) și face unele apropieri etimologice între cuvintele românești și cele latinești („…de la rîmleni. ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. Războiul civil cu cazacii şi tătarii. Culegeri greceşti de 4 monarhii. IX. ei zic galina. femina. mare vornic de Ţara de Jos. mare postelnic şi mare hatman al Moldovei. în Podolia. prin intermediul lui M. ce le zicem latini: pîne. legăturile de prietenie cu marii demnitari din jurul regelui. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852. a consultat o bogată literatură: Chronicon gestorum in Europa singularium a polonezului Paul Piasecki (1578-1649). geografia. fiind decapitat la ordinul lui Constantin Cantemir. ei zic caro. că de ne-am socoti pre amănuntu. unde învaţă latina. unele chiar de Miron Costin. Majoritatea interpolărilor au fost identificate. Ureche greșește originea doar a două cuvinte: femeie – familia. Miron Costin a fost un distins cărturar. carne. întemeiat în 1636. Biblia. Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise. unde parcurge treptele dregătoriilor: pârcălab de Hotin. ei zic panis. Letopisețul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie à lui Aron-vodă. Origines et occasus Transsylvanorum(Lyon. mare logofăt. muntenilor și ardelenilor. 53 . utilizând mai târziu. În politica externă. A utilizat şi pe Laurenţiu Toppeltin. Vieţile paralele ale lui Plutarh. fămeia. apărută în 1651-1657. mulier. Îndeplineşte numeroase însărcinări diplomatice. Moare în 1691. conținînd integral sau parțial cronica lui Ureche. 1667). chiar pe lângă hatmanul Sobieski. pater. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea țării și în special epoca lui Ștefan cel Mare. muiarea. noster și alte multe din limba lătinească. împreună cu fratele său Velicico. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările cele mai importante. căzând pradă rivalităţilor dintre familiile boiereşti. Datorită studiilor sale umaniste. Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească. fiind fiul lui Iancu Costin. de către Mihail Kogălniceanu. apreciat ca „dascăl”. Ca umanist şi istoric. Miron Costin a ajuns în contact cu Horaţiu. opera în versuri a lui Samuel Twardowski (1595-1660). Cronica lui Aleksander Gwagnin. mare vornic de Ţara de Sus. la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. toate cuvintele le-àm înțălege”. Are legături trainice în mediul nobiliar polonez dar şi cu ambianţa culturală a timpului. în 1674. părinte – parentem). găina. remarcă influența altor limbi („așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”). Cronicarul afirmă și originea comună a moldovenilor. Nobil polon de la 5 ani. al XVII-lea și până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. Miron Costin se întoarce în ţară. MIRON COSTIN (1633-1691) Umanistul Miron Costin s-a născut în 1633. Grigore Ureche a promovat cu perseverență ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianță cu Polonia. 1611). Ureche a scris cronica de pe poziția marii boierimi. Alți copiști. Prin 1652-1653. Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu. Quintus Curtius. Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba român. cu viziune largă asupra marilor probleme politice ale timpului. Ovidiu. al nostru.3. Paszkowski. părinte.naționale a poporului. gramatica şi retorica. Opisanie Sarmaciej Europskiej(Cracovia. Miron Costin studiază la colegiul iezuit din Bar. ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deșarte ce de dereptate“. Adversar al unei puteri domnești fără controlul boierimii.

IX. în modelul pe care îl cultivă. are un caracter savant și o noblețe a ideilor care o va face cartea de căpătîi a Școlii Ardelene. credulitatea lui Vasile Lupu apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ștefan etc. ca Simion Dascălul („om cu multă neștiință și minte puțină”) și Misail Călugărul. Face parte din influenta familie Cantacauzino. îndeosebi.1684). într-o bogată şi prestigioasă familie boierească din Ţara Românească. prin mijlocirea unui sistem de dovezi cărora le-a dat coerenţă. el face elogiul Italiei umanismului. la nivelul priceperii lui istorice. Viaţa lumii. atunci cînd știe. Meritul lui Miron Costin a fost acela de a fi „legat umila Moldova de mândra Romă”. Ştefan Cantacuzino(1716).Predoslovia enumeră scopurile lucrării: afirmarea etnogenezei pentru „lăcuitorii țării noastre. fiica fostului domn Radu Şerban (1602-1611). anticipîndu-l pe Neculce prin portretele precise. cunoştinţele şi admiraţia sa pentru „antichitatea cea plină de spirit şi foarte înţeleaptă în creaţiile sale”. Miron Costin face elogiul scriiturii și al lecturii: „… căci nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă decît cetitul cărților”. mare dregător şi al domniţei Elina. Ca om de cultură. Unele versuri au avut un ecou considerabil în literatura noastră veche. inclusiv cronica lui Grigore Ureche. 54 . Opera pune în circulație mai multe motive: timpul trecător și ireversibil.1684.”Finalul operei este moralizator: dacă viața lumii este iluzie şi deşertăciune. scris cam în aceeași perioadă cu psalmii lui Dosoftei. terminat în 1675.4. care s-a distins prin destoinicie. Prin De neamul moldovenilor. Ștefan Tomșa al II-lea este un domnitor crud care ține pe lîngă el un călău „pierzător de oameni”. viața ca vis. STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO (1640-1716) S-a născut în 1640. Cultura lui Miron Costin este vastă: ne-o dovedesc aluziile mitologice. A fost fiul postelnicului Constantin Cantacuzino. care toți un neam și odată descălecați sîntu”. care rămîne mărturie peste veacuri: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții omenești. păstrată în 29 de copii manuscrise și publicată pentru prima dată de Mihail Kogălniceanu în 1852. Se remarcă aplecarea spre culisele istoriei: comunică. apariţia istoriei.A cunoscut literatura istorică românească anterioară. soarta nedreaptă. Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească (Poema Polonă. Viața Lumii este prima sa operă originală. Românii trebuie să-și cunoască istoria. în metodele pe care le foloseşte. cea a Cantacuzinilor. Noutatea pe care o aduce este conturarea unui spirit istoric care străbate cronicile şi. hărnicie şi învăţătură. Meritul istoricului umanist rămâne descifrarea originii poporului român într-o primă operă scrisă de un român pentru români. o lume-nșelătoare. din ce țară au ieșit strămoșii lor este o lucrare neterminată. A murit în împrejurările tragice legate de mazilirea fiului său. un poem filozofic pe tema fortuna labilis. De neamul moldovenilor. bîrfele și stratagemele diplomatice. „toate alte țări știindu începuturile sale”. care afirmaseră că moldovenii sunt urmașii tîlharilor de la Roma exilați în Dacia. A mai scris: Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei. Miron Costin intenţionând dezmințirea ocărilor aduse de unii copiști ai cronicii lui Ureche. singura consolare a omului este credința în Dumnezeu. Cronica Polonă. conștientizarea valorii documentului scris. Moldovei și Țării Muntenești și românii din țările ungurești. fiind amintite în aproape toate compunerile lirice ale vremii: „A lumii cînt cu jale cumplită viața/ Cu griji și primejdii cum este și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană. în 1671-1675. Miron Costin a făcut posibil efortul cărturăresc cantemirian. amintirea. Umanismul său apare în primul rând în domeniul istoriei pe care o scrie. în versiunea interpolată de Simion Dascălul. scrisoarea…”. În Predoslovia voroavă la cititor prezintă scopul lucrării: de a arăta în românește ce este stihul. Miron Costin este autor al Letopiseţului Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace….

un instrument de cercetare. începând cu originile. lângă Paşcani. care a văzut naşterea istoriografiei savante. a genealogiei. care au fost transmise apoi bibliotecii stolnicului. Ion Neculce. Este prezentă în Predoslovie o amplă discuţie despre valoarea izvoarelor. Parcurge o carieră politică însemnată. Ion Neculce trăieşte. apreciate de la înălţimea înţelegerii unui mare om de cultură. la care putem adăuga lucrări care se înscriu în domeniul ştiinţelor auxiliare. greaca). 5.). prin paginile pe care le-a consacrat stolnicul problemelor cunoaşterii istorice şi celor metodologice. La Padova a învăţat logica. începând cu anul 1667. Cunoaşte opera umaniştilor Flavio Biondo. El nu povesteşte istoria. timp de 4 ani în Ţara Românească. studiind la şcoala umanistă de aici. Istoria este văzută de stolnic nu numai ca un îndrumător moral. prima în istoriografia românească. A învăţat carte în ambianţa culturală creată la Târgovişte de mari cărturari ca Ignatie Petriţiş şi Pantelimon Ligaridis. Philip Cluverius etc. pe care o întemeiază pe efortul cărturăresc. pe care începe să o scrie în vremea domniei lui Şerban Cantacuzino. lângă Târgul Frumos. stolnicul exercită un adevărat patronaj literar în epocă. Cu Istoria Ţării Româneşti. în care se găseau multe rarităţi bibliofile. reîntors în Moldova. prin 1672. Din 1655 se află cu familia la Braşov. anul uciderii tatălui său. În anul 1665 a pornit într-o lungă călătorie de studii. discutând problema cunoaşterii istorice. După mamă. a parcurs treptele dregătoriilor. IX. Din lista cărţilor cumpărate în Italia. În 1658 se află la Iaşi. Stolnicul Constantin Cantacuzino utilizează nu mai puţin de 26 autori clasici sau umanişti. disociind-o de cunoaşterea bazată pe revelaţia divină. apoi în Italia. pe istoricii bizantini Procopius. După un popas la Viena în 1669. psihologia şi fizica cu Albanius Albanesius. Predoslovia prezintă o deosebită însemnătate. spiritul critic care îl animă. Nicolaus Olahus. Se instruieşte la Şcoala constantinopolitană. ci şi un element necesar culturii unui popor civilizat. A scris la noi una din cele dintâi pagini de filosofia istoriei. fiind cel care va hotarî destinele politice ale ţării aproape 40 de ani. în spiritul istoriografiei umaniste. fiind o bibliotecă vie. Politica lui avea în vedere interesele fundamentale ale ţării. se întoarce în Ţara Românească. Alexandra Cantacuzino. Este un bun cunoscător al limbilor de cultură (latina. Aeneas Sylvius Piccolomini. Istoria Ţării Româneşti îşi propune descifrarea istoriei neamului. A fost însă şi un autor prestigios în domeniul istoriei şi al cartografiei. fiind fiica lui Iordache Cantacuzino. Datorită cunoştinţelor sale. opera lui Ioan Sambucus. ION NECULCE ( circa 1672-1745) S-a născut probabil la Prigoreni. Poseda o bibliotecă la Mărgineni care se ridica la circa 500 de volume. A copilărit la Blăgeşti.Postelnicul Constantin Cantacuzino a fost posesorul uneia din cele mai mari biblioteci. istoricului italian Filippo Buonacorsi. apoi filosofia cu Valeriano Bonvicino. la rudele sale cantacuzine. Opiniile lui Constantin Cantacuzino în problemele cunoaşterii istorice. Tatăl său era Neculce vistierul. al limbilor moderne (italiana în primul rând). din marea boierime moldoveană. Zonaras şi Ioan Tzetzes. la celebra Universitate din Padova (unde dobândeşte o temeinică instrucţie umanistă şi o orientare filosofică în sensul neoaristotelismului). ci o argumentează (Virgil Cândea). rezultă frecventarea literaturii clasice şi umaniste. unde îl găsim din nou după 1663. o istorie erudită. fac din el un istoric modern. posibil în intimitatea stolnicului Constantin Cantacuzino. Cunoaşte pe istoricul şi geograful Strabo. amintind acel secol al XVII-lea european. făcea parte. Stolnicul Constantin Cantacuzino rămâne un promotor al spiritului critic şi al istoriografiei moderne româneşti. istoriografia noastră stabileşte contacte cu istoriografia umanistă europeană (Flavio Biondo. ajungând mare spătar şi mare 55 . spre exemplu. Stolnicul scrie o istorie în care cercetarea prevalează asupra naraţiunii. din ramura Cantacuzinilor. în casa bunicei sale. Matei Cromer etc.

pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din țară. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea". Critică vehement domnii fanariaţi. Sub Dimitrie Cantemir este primul sfetnic al domnului. geambaș de cai de la Fanar din Țarigrad". Constantin Cantemir (1685-1693). de multe ori răcnea tare. buzat. Concepţia istorică a lui Ion Neculce este influenţată de filosofia religioasă. numai era cu toane. fiind un excelent memorialist. Izvoarele lui Neculce sunt autohtone. Mânie avea strașnică.. burduhos. Aci se cuprind o sumă de tradiții relative la diferiți domni și care au format subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră modernă. în problemele politice şi diplomatice. Când ajunge la domnia acestuia. vornic al Ţării de Sus.hatman. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733). Ultima demnitate pe care o ocupă este cea de judecător de divan. Ion Neculce susţine că până la Duca-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii și alții. la minte așezat. Istoriografia anterioară. ajunge din nou într-o mare dregătorie. câte s-au tâmplat de au fost în viața mea. În 1719. planurile de eliberare de sub dominaţia otomană. Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om. rumăn la față. iar concepţia lui politică este evident boierească. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat este o scriere memorialistică. numai nici era prost. A fost înzestrat cu harul naraţiunii. despre care vorbește în cursul cronicii sale. judecător drept. de pe poziţiile unui patriot şi istoric obiectiv. Fiul acestuia. nu prea era cărturar. la avere nu era lacom. La stat nu era mare. După înfrângerea de la Stănileşti (1711)urmează până lua o vreme destinul pribeagului domn. tradiţiile locale. grupate sub titlul O samă de cuvinte. Visul lui Petru Rareș de Alecsandri ș. chipeș. de oameni vechi și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise. Dumbrava roșie de Alecsandri. "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea. A avut în biblioteca personală un Hronograf bizantin. la unele se arăta prea harnic. Cronicii îi asociază cele 42 de legende. polonă. dobândeşte importante cunoştinţe în sfera istoriei şi geografiei europene. pe care o cunoaşte. aflăm de la Neculce că "era de stat cam mic și subțire. în timpul domniei lui Grigore al III-lea Ghica. ci numai iscălitura învățase de o făcea. Moare. "carte nu știa. însuşite în preajma bunicii sale Alexandra Cantacuzino.a. În vremea exilului. Scrisul său vădeşte o lărgire de orizont. De la el aflăm că Dumitrașcu Cantacuzino (1684-85). pe care-i consideră responsabili de „stricarea” obiceiurilor bune ale ţării şi de exploatarea fiscală nemiloasă a contribuabililor. bun și vrednic. la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat. Cronica lui Ion Neculce. creştină a istoriei. nici de pre un izvor a nimănui. Minciunile nu le iubea. exilându-se în Rusia şi apoi în Polonia. transcris parţial de el. Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la trup. practică bună avea: mânca bine și bea bine. Neculce împărtăşeşte programul politic al domnului. întemeiată în mare parte pe descrierea. amintește purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri. uscat. precizie terminologică modernă. în cursul anului 1745. cum erau contemporanii săi Nicolae Costin şi Dimitrie Cantemir. era și credincios la jurământ. cam cu grabă". pe care o deţine. desigur sub influenţa cantemiriană. Se pare că avea cunoştinţe de limbă greacă. Ion Neculce nu a fost un erudit. au câte un scurt portret sau câte o caracteristică. Aproape toți domnii. În prefață.. Este însă partizanul atotputerniciei domneşti. prezentarea evenimentelor trăite de autor.". care au la bază întâmplări istorice reale. probabil şi rusă. probabil. o apreciază critic. cenzurând-o uneori. 56 . amăgitor. barba îi era albă ca zăpada". cu o întrerupere provocată de domnia lui Constantin Mavrocordat şi în vremea celei de-a doua domnii. Ion Neculce se întoarce în Moldova iar în 1731. era gros. precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu. ce am scris singur dintru a mea știință. care a suscitat comparaţia cu Saint-Simon. era "om nestătător la voroavă (vorbă). E interesant să observăm imparțialitatea cu care vorbește despre Dimitrie Cantemir. Cupa lui Ștefan de Bolintineanu. Aprodul Purice de Negruzzi.

Epictet. învederează orientarea lui Cantemir spre obţinerea independenţei Moldovei. anul păcii de la Karlowitz. iar despre greci are un faimos pasaj. etc. unde rămâne până la sfârşitul vieţii(1723). geograf). dar era și cam grabnic la mânie. Constantin Cantemir (1685-1693). Seneca şi Cicero). o întreagă lume care îmbogăţeşte orizontul cultural al tânărului principe. O însemnătate majoră a avut în formaţia intelectuală a tânărului Cantemir Şcoala Fanarului. Înfrângerea de la Stănileşti (iulie 1711) a pus capăt nu numai luptei pentru independenţă. în spiritul unor principii care se originează în raţiunile absolutismului. cu studii în Germania. Numai când nu poate să facă rău se arată cu blândețe. Constantin Cantemir i-a dat o educaţie aleasă. Neculce este primul nostru mare povestitor moldovean. 57 . Nu trebuie ocolită valoarea formativă a umanismului românesc. Tratatul de alianţă cu Rusia lui Petru I. 6. unde vede dezastrul suferit de armata otomană. ataşat cercurilor umaniste şi preiluministe. Palton. în care preda Teofil Corydaleu. IX. iar inima și firea tot cât ar putea este să facă răutate». se căsătoreşte cu fiica lui Şerban Cantacuzino. ci și grupurile. națiunile (psihologia socială nu-i era străină). pregătirea ştiinţifică. dar apoi curând se întorcea". În 1710. în general orientale. în multiple domenii de creaţie. Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului. creează la Constantinopol un mediu cultural prestigios. La doar 33 de ani. Familia Cantemir este de origine răzăşească din ţinutul Fălciului. o cunoaştere profundă a spiritualităţii mahomedane. asigurându-i un dascăl de prestigiu sud-est european. De neamul moldovenilor. aşezată sub autoritatea Patriarhiei. asimilat de Cantemir. A fost un deschizător de drumuri.. ci şi domniei lui Dimitrie Cantemir. unde se apropie de trimisul lui Ludovic al XIV-lea. Cantemir învaţă aici între 1688-1691 şi după o întrerupere de 2 ani. împresurată de nevoi dar urcând în scara socială datorită slujbei militare. de vechea înţelepciune arabă. dar mai presus de toate un filosof în toate aceste ramuri de activitate intelectuală pe care le-a ilustrat. din care reproducem aci câteva rânduri: «La grec milă. obligat să se refugieze în Rusia. învaţă limbile turcă. filosofiei neoaristotelice. ia parte la lupta de la Zenta. care îl considera un fidel al Imperiului Otoman. se apropie de lumea musulmană. nici unele de acestea nu sunt. înlăturarea facţiunilor boiereşti. DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723) . fostul domn al Ţării Româneşti. în care se înglobează şi o domnie de 3 săptămâni (1693). impregnată de clasicism a Marii Şcoli a Fanarului. în 1711. un mare savant (istoric. sau nevicleșug. ajunge domn al Moldovei. domnia autoritară. Constantinopolul i-a putut sădi lui Dimitrie Cantemir orientarea spre problematica controverselor filosofice şi teologice care au generat anticonfesionalismul şi preiluminismul european (Pompiliu Teodor). sau frica lui Dumnezeu. ce se făcea aici cu iluştri profesori. anticipând apariția lui Ion Creangă. Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze. Constantinopolul a însemnat pentru Cantemir un contact cu cultura europeană. în evoluţia spre lumea modernă. în special a ideilor conţinute în opera lui Miron Costin. sau dreptate. numit de sultan. Dimitrie Cantemir reprezintă în cultura românească un moment decisiv. Socrate. Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători. literat. exercitată prin mijlocirea istoriei. ataşat umanismului padovan.PREILUMINIST Prin prestigioasa sa activitate ştiinţifică.milostiv și răbdător. persană. în special după 1693. se întoarce din nou la Istanbul. care dă o anumită familiaritate evenimentului istoric.. În 1699. Dimitrie Cantemir. stăruie în lumea ambasadelor. Studiul lumii clasice. Pitagora. sau omenie. Pentru formaţia intelectuală a lui Dimitrie Cantemir este remarcabil contactul cu scrierile filosofice ale antichităţii(operele lui Thales din Milet. arabă. Dimitrie Cantemir s-a născut în 1673. ca fiu la viitorului domn al Moldovei.

într-o direcţie determinată. într-un moment în care criza Imperiului Otoman era evidentă. un testament pe care îl transmite posterităţii. Cartea descria ascensiunea statului otoman ca mare putere dar şi explica factorii decadenţei turceşti la începutul veacului al XVIII-lea. în mod inevitabil. 58 . comprehensiunea universală a fenomenului istoric în sens larg. Aparatul critic pe care îl mânuieşte cu discernământ. Cantemir a fixat norme şi astăzi valabile. fiind autorul a numeroase lucrări. modernizare a societăţii ruseşti. o concepţie avansată despre cultură. neamului său. în care însă maniera istorică a umanismului rămâne încă o constantă. A fost opera lui capitală. Are marele merit de a-i fi asigurat teorie o circulaţie europeană. a cărui creştere şi descreştere spaţială este urmărită în celebra sa lucrare. Hronicul româno-moldo-vlahilor (1719-1722). Pe baza legii evoluţiei ciclice. Scrierea a fost destinată să cuprindă toată istoria românilor de la origini până în vremea sa. este urmată de declin şi cădere. Cantemir a pus în Hronic şi problema rolului românilor în istoria universală. Nobleţea românilor constă în ilustra ascendenţă romană. prin normele scrisului istoric pe care le fixează. mai ales teoria originii latine. imprimă scrierilor sale sensul modernităţii. este o lucrare destinată să facă cunoscută Moldova cercurilor culturale occidentale. precum şi Viaţa lui Constantin Cantemir (1716-1717). Discuţiile critice din Prolegomene ne indică genul de istorie savantă. istoria statelor se desfăşoară astfel încât creşterea. Cantemir a desfăşurat o vastă activitate literară şi ştiinţifică. cu titlul originar Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (1714-1716) răspundea unei necesităţi politice. o lucrare de filozofie a istoriei. Cantemir a redactat Monarchiarum phisica examinatio(1714). Ca metodă. stăruie ideea unităţii poporului român. Teoria lui istorică este dominată de o finalitate politică: dispariţia Imperiului Otoman. care se înscrie în şcoala savantă europeană. 1735). predilecţia pentru istoria culturii. în franceză (1743). a unei ordini raţionale. elaborate în exil. prin lucrări ca Descriptio Moldaviae. Este o lucrare critică. Cartea a devenit o lucrare de căpătâi pentru diplomaţia europeană. folclorică etc. Dimitrie Cantemir a fost sfetnicul ţarului Petru în problemele lumii orientale. ideea latinităţii şi continuităţii sale în Dacia. Tot în Rusia. datorită traducerilor în limba engleză (1734. Ca filosof al istoriei. care se resimt de pe urma influenţelor iluminismului timpuriu. Istoria Imperiului Otoman. În operă. dar şi un cărturar ataşat politicii de renovare. Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor (1717-1718) reprezintă un raport prin care înfăţişa lui Petru cel Mare situaţia politică din Ţările Române. în corespondenţă literară cu savanţi de prestigiu din epocă. Descrierea Moldovei (1716). alimentat de valorile europene cultivate de cercurile Academiei ruse. Cea mai importantă scriere a lui Dimitrie Cantemir rămâne. în germană (1745). prin problematică şi concepţie. istorică. iar ca interpretare. fiind o descriere geografică. pentru cultura noastră medievală. prin care urmărea difuzarea unor cunoştinţe despre religia şi cultura musulmană. Versiunea latină a fost finalizată în 1717. explicare. ilustrate de istoria Imperiului Otoman. pe baza cărora lumea se află într-un proces evolutiv. ataşate ideilor filosofului german Leibniz. care se fundamentează pe legăturile cauză-efect. Dimitrie Cantemir posedă conştiinţa unor legităţi istorice. normele sau canoanele scrisului istoric pe care le stabileşte.Contactul cu Rusia reformelor moderne ale lui Petru cel Mare deschide în bibliografia cantemiriană seria unor lucrări fundamentale. Sistema religiei mahomedane (tipărită în 1722) era o carte scrisă în scopuri utilitare. se dovedeşte un gânditor realist şi profund. turceşti în mod special. Dimitrie Cantemir este autorul unei concepţii evoluţioniste. tradusă în mai multe limbi. Prin Cantemir. continuitatea şi unitatea de neam sunt amplu şi savant argumentate. Membru al Academiei din Berlin.

X. UMANISMUL ROMÂNESC DIN BANATUL LUGOJULUI ŞI CARANSEBEŞULUI ÎN SECOLELE XVI-XVII 59 .

se instalează o achiziţie culturală remarcabilă şi anume promovarea limbii române în instituţiile şcolare. începând cu traducerile din 1532 şi până la Palia de la Orăştie. şcoala catolică din Caransebeş avea peste 50 de elevi. în 1626. pentru a contracara ofensiva calvină şi a pregăti un cler instruit din punct de vedere dogmatic. Gregorius Lonczai. lansat de propaganda calvină printre românii bănăţeni a fost invocat şi adoptat şi de alte şcoli româneşti calvine. La iniţiativa iezuitului de origine română. în spiritul programului Contrareformei. În 1643. XVI. Fără a avea importanţa colegiilor reformate din Alba-Iulia. se susţine că şcoala catolică din Caransebeş trebuie menţinută. datorită concurenţei în plan şcolar. Reforma n-a servit numai un exemplu românilor…ci s-a aflat în spatele multora din iniţiativele de a traduce şi tipări cărţi religioase în româneşte. deoarece puţini cunoşteau maghiara. Învăţământul în limba română a înregistrat însemnate progrese în banatul Lugojului şi Caransebeşului în secolele XVI-XVII. cu precădere în limba română. episcopul Vârşeţului şi Caransebeşului. fiind conducătorul spiritual al unei 60 . în mediul ortodox. O şcoală catolică a funcţionat în Caransebeş încă din sec. referindu-se la un loc părăsit pe care a funcţionat şcoala catolică. În cadrul acestor şcoli româneşti calvine. Orăştie. în grafie latină. Predarea se făcea în limba română.După cele mai noi cercetări. dăruit de principele Ioan Sigismund Zapolya nobilului român Ludovic Fiat. odată cu răspândirea Reformei. Un document din 1566 atestă această situaţie. Gheorghe Buitul. Astfel că timp de mai multe decenii. Mihail Halici tatăl la Caransebeş. solicitându-se subsidii pentru plata profesorilor. o şcoală catolică pentru fiii nobilimii din regiune. Partenie II Cărturarul (1628-1638) a pus bazele unei şcoli româneşti ortodoxe (“şcoala gramaticească”). Desigur nu al tuturora. aşa cum se considera până nu demult. zona bănăţeano-huneodreană este cea care a dat masiv primele traduceri în limba română în secolul XVI şi nu Maramureşul. care a fost primit în ordinul iezuit pe parcursul anului 1637. funcţionând până la finele veacului. XV dar ea se închide la mijlocul sec. căci nu trebuie să cădem în greşeala opusă de a atribui totul Reformei. Cele mai importante şcoli din banatul Lugojului şi Caransebeşului sunt şcolile calvine din Lugoj şi Caransebeş. fundamentală în problema apariţiei scrisului în limba română”. ca de pildă cea din Făgăraş. În 1638. în 1635. şcolile calvine româneşti din Banat s-au remarcat în epocă prin exemplaritatea învăţământului în limba română iar modelul didactic. dar cereri de înscriere în şcoală au venit şi de la familiile catolice din Bulgaria şi Valahia. fost iezuit. notar al Caransebeşului. Ele au fost reînfiinţate de principele Gabriel Bathory (1607-1612). învăţământul în limba română s-a practicat în continuare. promotor al ideilor Contrareformei. Dincolo de prozelitismul calvin. originar din Lugoj este “maestru al şcolii şi predicator în limba română” la Caransebeş. Cei doi reputaţi filologi apreciază că: “faptele ne silesc să nu trecem cu vederea peste rolul pe care Reforma l-a jucat în cultura românească în cursul secolului al XVI-lea. în Caransebeş nu mai există o şcoală catolică. Ştefan Fogaraşi la Lugoj. Astfel. negând acţiunea factorilor interni. La această şcoală au predat Gheorghe Buitul dar şi Nicolae Ivul. În această şcoală s-a format şi Gabriel (Gavriil) Ivul. provocate de calvini. Aidu. Ştefan Lelesz. În 1582. Această “şcoală gramaticească” a continuat să funcţioneze şi după dispariţia banatului Lugojului şi Caransebeşului. La început această şcoală avea un număr de 33 de elevi. În acelaşi an este consemnat ca “magister catolicorum” în Caransebeş. înfiinţate la mijlocul secolului al XVI-lea. Într-un raport al misiunii din Caraşova şi Caransebeş. au predat câteva marcante personalităţi culturale de factură umanistă: Efrem Zăcan. se deschide la Caransebeş. Efrem Zăcan era “dascăl de dăscălie”. numărul elevilor a crescut la 42. majoritatea fiind nobili. adresat în 1645 Congregaţiei de Propaganda Fide. fiind însă organizat pe baze confesionale. Nu ştim însă dacă şi după moartea lui Gheorghe Buitul (1653) la şcoala catolică pe care o întemeiase în Caransebeş. La sfârşitul anului 1627.

f. Între 1669-1672. probabil ediţia din 1573 de la Tubingen. traducerea cărţilor sfinte în limba naţională. conform deciziilor luate de superintendentul calvin. 1663). A fost educat de misionarul franciscan Ştefan Szent Andrassy (1571-1630). cu participarea şi sub patronajul episcopului calvin Mihail Tordaşi şi cu ajutorul financiar al nobilului ungur Geszti Ferencz din Deva. A studiat la şcoala catolică din Caransebeş iar ulterior la universităţile din Târnavia. Gabriel Ivul devine doctor în filosofie al Universităţii din Târnavia şi apoi doctor în teologie la Universitatea din Viena. Iezuitul Gabriel Ivul a dovedit şi aptitudini literare. Lapis Lydius (f. protopopul comitatului Hunedoara. După unele informaţii. Şcoala condusă de Efrem Zăcan la Caransebeş deservea nevoile comunităţilor calvine din sud-estul Banatului. devenind şi membru al ordinului iezuit. destinată românilor convertiţi. Gabriel Ivul a îndeplinit şi funcţia de decan al Facultăţii de Teologie al Universităţii din Târnavia. la Caşovia. Theses et antitheses Catholicorum et Acatholicorum (Caşovia. familia sa deţinând funcţii importante în conducerea oraşului şi a comitatului Severin. de către un grup calvin: Ştefan Herce. ea respectă dogma 61 . traduse în grai bănăţeanhunedorean. Mihail Halici tatăl a fost rectorul şcolii calvine din Caransebeş timp de 20 de ani (1638-1658). Viena şi Caşovia (Kosice). Gheorghe Buitul a tradus din latineşte în româneşte Catehismul catolic al lui Petru Canisius. lucrarea fiind tipărită la Poszon (Bratislava) în 1636. fiind retipărită la Cluj în 1703. tipărită în 1655 la Viena sub titlul Poesis Lyrica. Efrem Zăcan. loc. la românii din banatului Lugojului şi Caransebeşului. la Cluj. cei mai importanţi umanişti români din Banat în secolele XVI-XVII. publicate în limba latină: Propositione ex universa logica (Craşovia. până la 14 iulie 1582. Philosophia (Viena. de tipografii braşoveni Şerban Coresi (fiul diaconului Coresi) şi diacul Marien. timp de 20 de ani teologia la Viena unde a fost fără întrerupere cancelar al universităţii timp de 12 ani. 1661). Aceste şcoli calvine din Lugoj şi Caransebeş sunt sprijinite de oficialitate. fiind chemat să colaboreze la realizarea Paliei de la Orăştie. au fost Gheorghe Buitul şi Gabriel (Gavril) Ivul. publicat de Gaşpar Heltai în 1551.l. O realizare însemnată în acest sens este Palia de la Orăştie (1582). Gabriel Ivul a predat timp de 6 ani filosofia la Universitatea din Caşovia (Kosice) iar ulterior. fiind puse în slujba răspândirii calvinismului printre români. 1663). necesare elevilor români.şcoli româneşti în care erau instruiţi şi educaţi preoţi dar şi învăţători. Este autor al unei impresionante opere de teologie şi filosofie. Gheorghe Buitul s-a născut în 1595 într-o familie nobiliară din oraşul Caransebeş. În mediul catolic. În anul 1650. Reforma a stimulat. urmând şcoala catolică din Alba-Iulia iar ulterior. după obiceiul şcolilor din Caransebeş şi Lugoj” sau cărţile româneşti de care se foloseau cei din Caransebeş şi Lugoj să fie tipărite şi citite “în toate adunările româneşti”. care conţine cărţile Geneza şi Exodul din Vechiul Testament. Historia Relatio Colloqui Cassoviensis de Judica Controversiarum Fidei (f. unde a fost primit în Congregaţia “Sfânta Barbara”..a. dobândind o solidă cultură teologică şi filosofic. 1667). neverificate însă.). 1666). Gabriel (Gavril) Ivul s-a născut într-o familie nobiliară românească din Caransebeş în 1619. cu folosirea Vulgatei (versiunea latină a Bibliei). Moare la 18 aprilie 1678. în jurul anului 1610 face studii de teologie şi filosofie la Colegiul iezuit din Viena. Moise Peştişel. Cartea a fost tipărită pe hârtie sibiană la Orăştie. fiind primul român primit în acest ordin. fiind fiul lui Nicolae Ivul. pastor din Lugoj şi Achirie. Deşi lucrare de comandă calvină. În 1623 a fost admis în ordinul iezuiţilor. Banul Acaţiu Barcsai a sprijinit financiar şcolile calvine din Lugoj şi Caransebeş şi traducerea de cărţi în limba română. dascăl în acelaşi oraş. redactând în latină. Şi-a desăvârşit formaţia intelectuală la Collegium Germanicum et Hungaricum din Roma (între 1619-1623). o antologie de 27 de poezii. după Pentateucul în limba maghiară. Philosophia novella (Zagreb. În Edictul de înfiinţare a şcolii făgărăşene în 1657 se menţionează că în această şcoală trebuie să se înveţe şi să se cânte “româneşte. pastor în Caransebeş.

imnuri. Poematum. XVI-XVII se remarcă Ştefan Fogaraşi din Lugoj. Mihail Halici tatăl şi Mihail Halici fiul. fiind menită atragerii la calvinism a românilor ortodocşi din întreg spaţiul românesc. Mihail Halici fiul a fost antrenat în vehemente dispute teologice. Mihail Halici tatăl a tradus în limba română doi paslmi. care număra în rândurile ei nu numai ortodocşi. administrativă şi politică din această zonă a Banatului începând cu secolul XVII până în sec. în 1648. Silit să părăsească Transilvania. acristihuri). El este autorul unei opere de lexicografie: Dictionarium valachico-latinum. după care a ajuns la Ocna Sibiului. XIX. ceea ce i-a atras expulzarea din oraş. În slujba prozelitismului religios calvin Ştefan Fogaraşi traduce în limba română. Mihail Halici fiul se naşte în octombrie 1643 la Caransebeş. Tot Ştefan Fogoraşi este şi traducătorul unor psalmi. În anii 1672-1674. că textele răspundeau unor necesităţi reale a comunităţii din care făceau parte. Oda închinată 62 .ortodoxă. care deţine poziţii de frunte în viaţa confesională. unde a putut să se distingă ca elev. O bună parte din exerciţiile poetice ce-i aparţin lui Mihail Halici fiul reprezintă ode dedicate profesorilor şi prietenilor săi. la Aiud. unde şi-a început şcoala pe care a continuat-o la colegiul luteran din Sibiu (1661-1664) şi la colegiul „Bethlen” din Aiud (1664-1665). vom putea oare susţine că zelul bănăţenilor şi hunedorenilor de a scrie româneşte este consecinţa unei influenţe externe. Ion Gheţie şi Alexandru Mareş susţin că Palia de la Orăştie a fost produsul unor factori interni. Francisc Fogoraşi a fost pastor în Caransebeş. În cadrul operei literare a lui Mihail Halici tatăl pot fi remarcate şi alte creaţii versificate cu tematică religioasă. în diverse variante ale genului liric (poezii. deşi ieşite dintr-un mediu reformat. S-a remarcat prin încercări literare semnificative. În Ardeal se pare că nu s-a mai întors. pentru şcolile calvine din Caransebeş şi Lugoj. Printre umaniştii români de confesiune calvină din banatul Lugojului şi Caransebeşului în sec. este limpede pentru noi că Palia şi Cartea de cântece. după o versiune calvină maghiară. murind în jurul anului 1712. care apare la Alba-Iulia. a fost recomandat şi a trecut ca „rector” al şcolii reformate din Orăştie (16651669). După un an petrecut la colegiul reformat din Aiud. El este exponentul unui model cultural şi confesional. în 1637. sunt datorate unui impuls intern. Francisc Fogaraşi. Halici a plecat în Ţările de Jos şi apoi în Anglia. numai pentru că ei erau de confesiune calvină şi nu ortodoxă? În lumina consideraţiilor de mai sus. pornit din sânul societăţii româneşti din Transilvania. care în acest timp a avut şi mulţi elevi români. lirismul său fiind tributar cărţii lui Theodor de Beze. a căror versiune românească era utilizată în şcolile bănăţene calvine după 1640. din cartea de cântece a lui Francisc David şi Szegedi Gergeli. Ştefan Fogaraşi provine dintr-o familie nobiliară din zona Lugojului. menţionate de Mihail Halici fiul în inventarul bibliotecii sale ca manuscrise ce au aparţinut părintelui său: Cantiones Paschales paterna manuscriptae. ode. ci şi catolici şi protestanţi”. iar în 1658 era „pastor senior” la Aiud. Catehismul. Francisc Fogoraşi face parte din aceeaşi familie de preoţi cărturari din zona Banatului şi traduce „cu greutate” un mic Catehism din limba engleză în limba maghiară. stabilind indirect o relaţie între lumea reformată din Transilvania şi biserica reformată din Anglia. Cantiones Nativitatis et Pentecostales paterna manuscriptae. nu externi: “Cunoscând faptul că traducătorii Cărţii de cântece şi cei ai Paliei erau români. în care s-a situat pe poziţii progresiste (puritane şi carteziene). care a germinat capacităţi culturale şi intelectuale înscrise la nivelul cel mai înalt în programul umanist din secolul XVII. Francisc Fogoraşi a tradus acest Catehism. Mihail Halici fiul rămâne cea mai reprezentativă personalitate încadrabilă în fenomenul cultural bănăţean din secolul XVII. În repertoriul de manuscrise al lui Mihail Halici tatăl se află şi dicţionarul latino român Vocabularium paterna manuscripta şi Phrases Ciceronis paterna manuscriptae.

în româneşte şi cu caractere chirilice (Grălişte Ştefan). cărţile fiind consemnate într-o listă autografă. cu caractere latine şi ortografie ungurească. care-şi luase doctoratul (Papai). Deşi nu este o operă de valoare artistică deosebită. Nob [ilius] Romanus Civis. botanică. medicină. pe domenii: enciclopedii. pe un document în limba latină. a ţinut să-şi scrie numele pe verso. Biblioteca sa cuprindea şi exemplare tipărite în elină sau ebraică. teologie. filosofie.1. între care o serie de manuscrise moştenite de la tatăl său. PRELIMINARII ŞI ANTECEDENTE 63 . este prima creaţie poetică de acest gen în limba română. REFORMA PROTESTANTĂ ÎN EUROPA (sec. menţionat de document ca Stephanus Gerlistey (Ştefan Gârlişteanu). depăşind cifra de 400. oda lui Mihail Halici fiul marchează începuturile poeziei lirice româneşti culte cu conţinut profan. drept şi miscellance. Se pot da şi alte exemple în acelaşi sens: la 1598. publicată în 1674. chiar de proprietar.prietenului său din Basel. XVI) XI. Mihail Halici fiul se considera român. având o iscălitură interesantă. dicţionare. retorică. XI. de Caransebeş”. poezie. Volumele au fost clasificate. istorii. unul dintre nobilii români beneficiari. Mihail Halici fiul şi-a constituit o bibliotecă faimoasă. semnificativă pentru progresele înregistrate de conştiinţa etnică în Banat în secolul XVII: Michael Halicius.

Hus nu era un gânditor cu totul original. episcopii. un mare profesor şi teolog de la Universitatea Oxford ( Anglia). John Wicliff (1330-1384).Departe de a fi constituit doar un fenomen de ordin exclusiv religios. în genere de opresiune a cehilor de împăratul german. Printr-o activitate misionară. din evul mediu clasic până în contemporaneitate. totalitatea celor aleşi (universitas praedestinorum). chiar şi spovedania sunt lucruri inutile. consecinţe. Predicator de mare succes. Invocaţia Fecioarei şi a sfinţilor este zadarnică. a lollarzilor. indulgenţele. decan al Facultăţii de Arte. Fără să intre pe terenul propriu-zis al dogmei. În tulburările grave care au urmat. Antecedentele Reformei protestante trebuie căutate în mişcările reformatoare din secolele XIV-XV. Nici aceştia. favorabil schimbării. Membrii clerului nu sunt intermediari indispensabili între om şi Dumnezeu. cât şi în rândurile maselor. După moartea lui Wicliff. a făcut să fie deshumat. precum şi a unor transformări sociale profunde. care s-a constituit într-un instrument al lui Anticrist. în multiple planuri ale culturii şi civilizaţiei. cardinalii. neînţeleasă de credincioşi. Biserica ierahică a ascuns Biblia în dosul unor interminabile şi cu totul arbitrare comentarii. este interpretarea literală a textului Bibliei. a devenit în curând periculoasă pentru stat. al unor probleme şi condiţii sociale deosebit de complexe. precum şi a limbii latine. înnoirii doctrinare şi spirituale.este aceea de a predica. Singura atribuţie recunoscută de Wicliff membrilor clerului. artistic sau literar. a formulat o teorie a puterii laice şi ecleziastice în baza căreia justifica dreptul monarhilor de a seculariza bunurile bisericii. conciliul din Konstanz I-a condamnat toate scrierile. John Wicliff. pelerinajele. Ritualurile bisericeşti. inutilă este întreaga sa ierarhie. au creat în interiorul lumii catolice un orizont de aşteptare. conexiuni. la începutul secolului al XV-lea datorită lui Jan Hus ( 1369-1415). rector al Universităţii din Praga şi autor a numeroase opere de teologie. Hus admitea valabilitatea indulgenţelor. nici preoţii nu pot dezlega de păcate. alături de motivele religioase. a euharistiei şi a celorlalte sacramente administrate de toţi preoţii. negarea ierarhiei ecleziastice şi a unor rituri. Biserica cealată.papa. deoarece a dat loc mişcării sociale de protest a “predicatorilor săraci”. Reforma a fost evenimentul dominant al primei jumătăţi a secolului al XVI-lea. a pledat pentru reîntoarcerea la puritatea evanghelică a moravurilor. Unica normă a credinţei. Istoria bisericii universale este caracterizată de existenţa mai multor tentative de reformă. precum şi viaţa călugărilor pe care îi numeşte ipocriţi. în sânul unei societăţi de colonişti sau emigranţi europeni în curs de formare în aria altor continente. profesor de teologie. Dar ca tip specific de religiozitate acţiunea Reformei se va extinde şi în afara Europei. deşi au eşuat. Doctrina sa. În schimb. la capela “Betleem” din Praga. căci mântuirea este rezervată numai celor predestinaţi. în Asia(de exemplu în Indiile britanice) şi Africa ( de pildă. intrau şi motive de ordin social şi naţional. instituţia “vizibilă”. pornind de la o critică raţională a dogmelor. din care chiar şi membrii înaltului cler ar putea fi excluşi. alimentate şi de predicile eruditului reformator. avocat ecleziastic al coroanei Angliei şi traducător în limba engleză al Bibliei. care. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea. atât în rândurile nobilimii şi intelectualităţii. Ideile lui Wicliff s-au propagat rapid şi în Boemia. Născută pe terenul unor tensiuni politice interne şi internaţionale. iar osemintele să-I fie împrăştiate. în coloniile olandeze din sudul Africii). Reforma se va repercuta şi în plan filosofic. intriganţi şi impostori. atât de favorabilă intereselor monarhiei în conflictul său cu biserica. lectură pe care o poate aborda oricine în mod direct. comunităţi protestante s-au constituit în America de Nord. Singura biserică adevărată şi necesară este cea spirituală. a vieţii religioase. 64 .care sunt toţi egali şi cu toţii trebuie să fie săraci.Wicliff condamnă posesiunea de bunuri materiale de către biserică. este cu totul de prisos. dar nici n-a acceptat integral ideile lui Wicliff. predicile sale extrem de violente împotriva comportamentului papalităţii şi al clerului i-au creat o popularitate extraordinară. cu substanţiale implicaţii.

în timp ce capătă o mare dezvoltare cultul Fecioarei. Încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea a luat fiinţă în Ţările de Jos –de unde s-a răspândit repede îndeosebi în Germania. Hus şi-a continuat violente-i predici. cu divinitatea. nici cultul. devotio moderna avea în sprijinul ei pietatea populară. nici chiar taina împărtăşaniei. Limba cehă a devenit limba bisericii din Boemia şi limba studiilor academice. a bătrânilor. devotio moderna refuza metoda scolastică prin care se pretindea că s-ar fi putut ajunga la adevărul religiei. meditaţia în singurătate. Pentru devotio moderna. În schimb. Devine tot mai freecventă practica procesiunii Calvarului (Via Crucis). Istoricii europeni. teroarea prevestirilor apropiatului sfârşit al lumii. mort în 1471). autorul celebrei lucrări Imitatio Christi(Imitarea lui Hristos). rugăciunea. Hus a fost întemniţat. ci şi de devotio moderna. caritatea. rectorul Universităţii din Praga. prin Hristos. care se adresa îndeosebi laicilor înşelaţi de un cler prea puţin preocupat de marile probleme spirituale ale credincioşilor din acele timpuri. căci o comportare cu adevărat creştină este mai importantă chiar decât doctrina bisericii. ia proporţii sporite cultul sfinţilor( şi practicile magice) şi al relicvelor. vorbesc de “prima mişcare naţională” de pe cuprinsul bătrânului continet.ci spiritualitatea interioară: o religiozitate personală. Mişcarea umanistă din ţările nordice a fost influenţată nu numai de umanismul italian. În centrul devoţiunii sunt acum suferinţele fizice şi morale ale Fiului Omului.o mişcare de “renaştere a creştinismului”. se propunea doar o experienţă creştină directă. Însuşi Luther va adopta unele idei ale curentului. operă care proclama ca valori fundamentale umilinţa. nu lipsită de influenţa unui spirit mistic provenind din lumea medievală germanică. Vizând o regenerare a vieţii religioase. Praga devenind prima universitate “naţională”din Europa. au fost excluşi de la catedră toţi profesorii germani. ci bazându-se doar pe sensibilitatea religioasă. condamnat ca eretic şi ars pe rug. când emotivitattea şi afectivitatea erau mai solicitate ca oricând. când se referă la revolta husită. Chemat pentru a da socoteală de faptele sale în faţa conciliului de la Konstanz(în Elveţia). Tensiunea sporită până la exacerbare a emotivităţii împinge sentimentul religios spre forme extreme. pe religiozitatea interioară. 65 . Superstiţiile vrăjitoriei şi ale satanismului vor reclama reluarea şi intensificarea Inchiziţiei. iar cenuşa i-a fost aruncată în Rhin.Când Hus a devenit. în 1409. Ordinul la influenţat profund şi pe călugărul ascet german Thomas Hemerken ( din Kempen. asigurată de umilinţă şi caritate. Olandezul Geert Groote (mort în 1384) fondase un ordin laic intitulat “Fraţii vieţii comune”. orfanilor etc). împărtăşania frecventă şi acţiunile de binefacere ( asistenţa bolnavilor. gândul obsedant şi permanent al morţii( reflectat în “dansul macabru” din xilografii sau frescele mănăstirilor sau în sfaturile de conduită însoţite de imagini ale numeroaselor Artes moriendi. Devotio moderna corespundea sentimentului popular de pietate. Ori această comportare este clar expusă în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor. precum şi adeziunea umaniştilor. după ce i se dăduseră asigurări din partea împăratului Sigismund de Luxembourg şi a papei că nu i se va întâmpla nimic rău. de rugăciune şi meditaţie personală. Sentimentul apăsător al păcatului originar. rugăciunea individuală ( sau în grup). acum la sfârşitul evului mediu. nu speculaţiile teologice în jurul dogmelor. dând o clară expresie acestei “devotio moderna”. Pentru aceasta. Dar fără o îndepărtare de biserică şi fără a-i nega rolul său în lume. Adepţii curentului au fondat şcoli frecventate de mulţi dintre viitorii umanişti (printre care şi Erasm). Membrii acestor confraternităţi laice aveau în vedere înainte de toate. nemijlocită de formalismul unor practici cultice. Esenţială este nu dogma. Reforma protestantă a fost precedată şi de geneza unei noi sensibilităţi religioase: “devotio moderna”. Exemplul lui Isus trebuie urmat în întreaga nostră viaţă cotidiană. insistente tendinţe de autoculpabilizare.în detrimentul echilibrului interior al creştinului. contemplarea durerii lui. Deşi excomunicat. esenţa creştinismului rezidă în comuniunea.

chiar plictisit de slujbele religioase şi detestând predicile. în schimb. rămase legendare în istoria papalităţii. Rodrigo de Borja. pentru Alexandru al VI-lea singura alternativă a acestei patologice obsesii erau jocurile de noroc. “Totul era anapoda. maestrul de ceremonii al capelei pontificale. simplă. Cu Sixt al IV-lea. vn-a luat deloc măsuri de a introduce reforme ecleziastice. care ocupă scaunul papal în 1471 ( şi îl va deţine timp de 13 ani). devenit papa Alexandru VI Borgia (1492-1503) printr-un notoriu act de simonie care a indignat întreaga lume catolică ( a fost ales papă cumpărându-I pe cardinali). La Roma. era un caracter slab. implicându-se în conflictele interne ale Florenţei precum şi în viaţa politică a Veneţiei. ambiţios. După scurtul interludiu al pontificatului lui Pius al III-lea ( 26 zile în 1503). Inteligent. şi-a concentrat toate preocupările asupra promovării poziţiei şi intereselor celor 4 fii nelegitimi ai săi. CAUZELE REFORMEI PROTESTANTE Cauze religioase a) Abuzurile şi corupţia papalităţii Aspiraţiile credincioşilor spre o religiozitate intimă. care autoriza. personală. justifica şi chiar incita tribunalul Inchiziţiei la persecuţiile cele mai teribile împotriva vrăjitoarelor: zecile de mii de victime din următoarele trei secole şi-au datorat martiriul ( direct sau indirect) bulei lui Inocenţiu al VIIIlea. tronul papal I-a revenit lui Iuliu al II-lea ( Giuliano della Rovere. Alexandru al VI-lea nu era deloc preocupat nici de înfrumuseţarea Romei sau a palatului Vaticanului. Sub pontificatul său. tolerând la curtea sa imoralitatea. genovez înrudit cu familia Doria. A delapidat sume imense pentru a crea o armată puternică dar şi pentru nesfârşitele banchete şi orgii de la curtea sa. Iuliu al II-lea. Preocupat mai mult de politică. a fost recunoscut ca unul dintre ceim mai mari mecenaţi din istoria artei. Tată a doi fii nelegitimi. a cucerit Parma. cu care papa – îmbrăcând armura şi coborând personal pe câmpul de luptă – recucereşte întreaga Italie Centrală. Perugia. lunga serie de sacrilegii. îndreptându-se ameninţător spre Veneţia. Papa şi-a creat un întins stat pontifical. chiar până la vârsta de 70 de ani. simonia. noul papă s-a angajat în combinaţii şi intrigi politice în interesul nepoţilor săi. Spaniol de origine. Dar marea sa eroare a constituit-o bula din 1484. incapabilă de a proceda la reforme decise şi profunde care să conducă la o reînnoire a vieţii religioase. suveranul pontif îşi persecuta cu cruzime inamicii. conformă învăţăturilor Evangheliei şi ale primilor creştini întâmpinau rezistenţa bisericii oficiale. în timp ce cardinalii îi urmau exemplul. chiar prin trădări şi crime oribile.2. în 1506 a început 66 . În 1506. cu ajutorul sadicului său fiu Cesare. Perugia şi Reggio. îndeosebi nobila familie Colonna. energic. În acest scop l-a numit pe Cesare Borgia comandant suprem(gonfaloniere) al armatei papale. de funcţii episcopale. abuzurile vehement condamnate de Savaranola. ajutând-o. simonia. apoi abandonând-o şi în cele din urmă pedepsind-o cu excomunicarea. Urmaşul său Inocenţiu al VIII-lea ( mort în 1492).XI. Complet indiferent în problemele credinţei. asasinate. cel mai faimos dintre papii Renaşterii. la curtea papală domneau corupţia. de numiri de cardinali etc. prostituate şi alte persoane netrebnice se interpuneau din toate părţile între altar şi cardinali” – nota Burchard. mort în 1513). Bologna. incitând republica la război. fondând astfel un stat întins cum până atunci nici un papă nu stăpânise. se ocupa mai mult de interesele familiei sale decât de problemele bisericii catolice. vânzarea de indulgenţe. Iuliu al II-lea creează garda pontificală. extinderii şi consolidării statului papal. declinul moral al papalităţii începe şi continuă în ritm rapid. Marele orgoliu al acestui papă a fost să extindă statul papalprin orice mijloace. Maniac sexual. Sixt al IV-lea a promovat la curtea sa luxul extravagant. nepotismul şi simonia.

ci şi ale mediilor orăşeneşti modeste. Îi plăcea mult pescuitul. decăderea generală. aceştia încredinţau îndeplinirea funcţiilor liturgice şi asistenţa spirituală a credincioşilor unor vicari. trei şi chiar a mai multor dioceze – situate la mari distanţe una de alta ( cumulând deci şi veniturile acestora). aviditatea nestăpânită. dar era şi titularul a nu mai puţin de 12 dioceze şi arhidioceze importante din Franţa şi beneficiar a veniturilor a nu mai puţin de 9 abaţii. Averile şi veniturile mănăstirilor nu erau folosite în scopuri de binefacere. prestigiu şi venit. talent şi vivacitate. fastul. cardinalul Jean de Lorraine. Nici viaţa monahală nu era lipsită de asemenea vicii şi abuzuri. cult. care priveau posturile lor ca surse de putere. Cei mai mari artişti ai timpului au lucrat pentru el: Michelangelo şi Rafael. era episcop vicar de Metz. a fost mai mult un mecenat decât un adevărat papă. pretinzând bani pentru orice slujbe religioase sau rugăciuni şi exploatând fără scrupul credulitatea şi naivitatea oamenilor. Toate aceste strălucite preocupări culturale nu concordau însă cu înalta misiune pe care suveranul pontif ar fi trebuit să şi-o asume. nici pentru suprimarea sistemului de abuzuri. Adesea şi beneficiile unei simple parohii erau conferite unor titulari care rezidau în alte localităţi. ci şi la curţile episcopale. de atâtea spectacole teatrale şi muzicale. litigiile dintre ei le 67 . mai bun cunoscător al artei decât al teologiei. dar iubea cu pasiune şi muzica. de la papi până la preoţii satelor iar fiii rezultaţi din asemenea relaţii erau recunoscuţi cu dezinvoltură de părinţii lor. Aceste curţi erau de-a dreptul asaltate permanent de exponenţii familiilor nobile care căutau să-şi plaseze fiii. prieten al erudiţilor şi artiştilor. care abandonaseră sărăcia voluntară şi trăiau în lux şi desfătări. Mondenitatea. Cea mai mare parte a înaltului cler era formată din membrii ai nobilimii cu puţină educaţie şi fără pregătire teologică. Unii episcopi au devenit înalţi funcţionari administrativi. rudele sau protejaţii în posturi deosebit de bine remunerate. Conducerea spirituală a diocezelor era lăsată pe mâna episcopilor auxiliari. B) Abuzurile şi corupţia clerului Printre abuzurile bisericii catolice. ignoranţi . Inteligent. vânătoarea cu şoimi şi lua parte el însuşi la vânătoarea de cerbi. provenind nu numai din rândul umaniştilor. Aceste fenomene de decadenţă explică abundenţa de satire anticlericale. Nu arareori episcopii erau titulari şi beneficiari a două. Viaţa morală a clerului lăsa mult de dorit. Niciodată curtea papală nu fusese “invadată” de atâta inteligenţă. 1513-1521) era fiul lui Lorenzo Magnificul. Următorul mare papă al Renaşterii. lipsiţi adesea de pregătire teologică.de administratori ai diocezelor sau de beneficiari ai veniturilor unor mănăstiri al cărui loc de abate rămânea vacant. Nu s-a realizat însă nimic pentru restabilirea prestigiului moral al papalităţii. de asistenţă socială cărora le erau destinate. Un alt abuz consta în fiscalitatea nemiloasă a Curiei. în calitate de cancelari ai principilor sau ai Imperiului. suplinitori veniţi din altă parte. Astfel. Leon X ( Giovanni dei Medici. de atâtea sărbători mondene. Foarte cultivat. de obicei proveniţi din rândurile “călugărilor cerşetori”. mai ales când episcopul era în acelaşi timp şi principe teritorial. totodată ducând la culme indiferenţa faţă de nevoile reformatoare din sânul Bisericii. Concubinajul era practicat la toate nivele ierarhiei ecleziastice. manierat. la vârsta de 3 ani. după desenele lui Bramante. mai cărei funcţionari pretindeau beneficiarilor şi solicitanţilor de dispense taxe de cancelarie exorbitante. nu era atât un om evlavios cât un mare îndrăgostit de viaţă. Petru.reconstrucţia bazilicei Sf. Spiritul monden frivol se propagase şi printre abaţi şi abatese. absenţa simţului datoriei. cel care revolta mai mult era nepotismul promovat de papi. îl admira pe Ariosto. în 1501. indiferenţa faţă de adevăratele probleme ale bisericii – toate acestea se întâlneau nu numai la Roma. Chiar şi posturile de canonici rămâneau apanajul membrilor nobilimii sau a marii burghezii orăşeneşti.

REFORMA PROTESTANTĂ ÎN GERMANIA . a devenit extrem de popular în rândurile umaniştilor. Interesul major al clerului părea să fie adunarea bogăţiei.El a atras atenţia asupra modurilor în care unele din învăţăturile Bisericii catolice se bazau pe texte care erau de fapt traduceri greşite făcute de Sf. în care ridiculiza clerul pentru greşelile şi păcatele sale. Sume mai mici. pe care alţi cărturari au folosit-o pentru a pregăti ediţii originale ale Bibliei ( ediţii în limba lor proprie). prin scrierile lor. fireşte remunerate. Suma era deosebit de mare când copilul era minor sau deţinea deja o astfel de poziţie în urma unor desemnări ilegale şi avea nevoie de o dispensă papală înainte de momentul în care ar fi avut loc investitura. marele cărturar umanist Erasmus de Rotterdam. care trebuia să fie bunul păstor.3. cele două mari domenii asupra cărora Biserica obşinuse controlul legal. îşi consuma multă energie jefuindu-şi turma. Date fiind vederile sale despre modul în care creştinii ar trebui să acţioneze. Severele reguli ale aproape tuturor ordinelor călugăreşti erau neglijate. Satira sa “Elogiul nebuniei”. nu este surprinzător că Erasmus lansa atacuri asupra a ceea ce el vedea ca lipsa de credinţă în Dumnezeu a multor reprezentanţi ai înaltului cler. Uriaşe cantităţi de bani ( în aur şi argint). Multe din acestea porneau de la faptul că biserica catolică din Germania se afla sub controlul străinilor. Ieronim. în 1516.o traducere în latină a textelor originale şi insista asupra studiului celor mai timpurii manuscrise cunoscute. Cauzele economice şi politice ale Reformei protestante În Germania se manifestau resentimente considerabile asupra aspecrtelor. Asistenţa spirituală a bolnavilor şi muribunzilor era doar un prilej de a-i convinge în vederea unor cât mai substanţiale testamente sau lăsăminte în favoarea mănăstirii. botezurile. dar nu nesemnificative. Papalitatea extorca sume importante de bani de la familiile conducătoare din Germania. improvizate. numeroşi călugări hoinărind prin sate şi oraşe. Erasmus şi mulţi alţi umanişti importanţi au refuzat să se alăture lui Luther. preferând să rămână în biserica catolică şi să militeze pentru schimbare din interior. Aproximativ 1/5 din teritoriul Germaniei era sub controlul unor episcopi şi arhiepiscopi. Regula claustrării nu era respectată. mai curând decăt binele spiritual al populaţiei. au discreditat clerul şi instituţia papalităţii. cultura teologică a călugărilor era deficitară. XI. Papa. a unei versiuni exacte a Noului Testament în limba greacă. Una din marile sale contribuţii a fost publicarea. care erau în greceşte. când acestea doreau să cumpere poziţii superioare în Biserică pentru fiii lor. studiul teologic era neglijat. criticând şi ironizând vehement moravurile oamenilor Bisericii. Astfel. structurii şi organizării Bisericii. Decăderea morală era generală în mănăstiri. refuza să se bazeze pe textul general acceptat al Scripturii – Vulgata. erau obţinute de la oamenii Bisericii proaspăt desemnaţi şi de la profanii care solicitau regimuri speciale. Prin activitatea lor au pregătit terenul pentru Reforma protestantă. căsătoriile. când a realizat Vulgata. Cauzele intelectuale ale Reformei Umaniştii Renaşterii. înmormântările etc.scădeau considerabil autoritatea morală. Călugării erau veşnic în ceartă cu preoţii pentru a-şi asigura fiecare slujbele religioase. Tainele erau administrate incorect iar predicile erau superficiale. de obicei în chestiuni de căsătorie şi moştenire. Începutul Reformei: scandalul indulgenţelor 68 . sub formă de taxe plătite bisericii părăseau Germania şi mergeau la Roma în fiecare an.

Preţul unei indulgenţe era stabilit în funcţie de situaţia economică a cumpărătorului: principii şi înalţii prelaţi + 25 florini de aur. în acelaşi timp. “Fiecare creştin adevărat care se căieşte are dreptul la deplina iertare a pedepsei şi vinovăţiei. lăcomia şi avariţia pot spori. Scandalizat la culme de acţiunea arhiepiscopului şi a predicatorului indulgenţelor. pocăinţa nu este necesară” ( 35). iar cealaltă jumătate rămânând episcopului. cu siguranţă. atunci când foloseşte cuvintele < deplina iertare a tuturor pedepselor> nu iartă cu adevărat <toate pedepsele>. pentru acest lucru. mai sigur. “Orice creştin adevărat. Tezele erau revoluţionare prin conţinutul lor: “Când Stăpânul şi Învăţătorul nostru Isus Hristos a spus <Pocăiţi-vă!> a vrut ca toată viaţa credincioşilor să fie o căinţă”(1). instituite de către om”(34). decât dacă spune şi arată că ea a fost iertată de Dumnezeu. nobilii şi clerul mijlociu – 20. “Greşesc deci acei predicatori de indulgenţe care spun că indulgenţa pontificală îl salvează pe om de orice pedeapsă şi îi asigură mântuirea”( 21). “Papa nu poate ierta nici o vină. în schimbul unei sume de bani. că sufletul zboară <din Purgatoriu>”( 27). omul simplu – 1 florin. ci doar pe cele impuse de el”(20). prin iertarea culpei în cazurile rezervate judecăţii sale. “Cei care nu vor să cumpere ieşirea sufletelor din Purgatoriu sau să cumpere mărturisiri nu predică o doctrină creştină când învaţă că. anume. 69 . adică aceşti oameni într-adevăr sunt rari” ( 31). “ Pe cât de rar se găseşte un om care cumpără indulgenţe. “Papa nu poate ierta nici o pedeapsă. până la intrarea în împărăţia cerului” (4). aşa cum este administrată de preoţi” ( 2). în afară de pedepsele pe care le-a impus prin voinţa sa ori care au fost impuse de normele emanate de Biserică”( 5). prin care omul se împacă cu El” ( 33). o asemenea căinţă este fără valoare dacă nu duce la mortificări exterioare ale cărnii” ( 3). este părtaş prin voinţa lui Dumnezeu de toate bunurile lui Hristos şi ale Bisericii. “Sigur este că atunci când monedele cad în cutie. clerul inferior – 6. neiertată” ( 6). spunând. Luther a afişat tezele ( după cum se obişnuia) pe uşa principală a bisericii catedralei din Wittenberg. Luther formulează 95 de teze. Dacă dreptul său de a acorda iertare în aceste cazuri ar fi nesocotit. “Acest cuvânt <căinţă>nu poate fi înţeles ca referindu-se la taina penitenţei şi anume ca mărturisire şi iertare. “Ei <preoţii>predică numai învăţături lumeşti. împreună cu învăţătorii lor”( 32). chiar şi fără scrisori de iertare”( 36). negustorii – 3. urmarea stă doar în puterea lui Dumnezeu”( 28). pe care – potrivit unei practici curente – le propune unei ample şi libere dezbateri teologice. vina ar rămâne. “Cei care se consideră siguri de mântuirea lor pentru că au scrisori de iertare vor fi condamnaţi pentru veşnicie. chiar şi fără scrisoare de indulgenţă”(37). pentru a le transmite direct papei. trimiţînd o copie arhiepiscopului Albert. “Căci aceste <graţii ale iertării>privesc doar pedepsele iertării sacramentale.În 1515 papa Leon X a emis o bulă prin care acordat episcopului Albert de Brandenburg pe un termen de 8 ani dreptul de a difuza în dioceza sa “indulgenţe plenare”. jumătate din sumele realizate urmau să fie vărsate papalităţii în vederea construirii catedralei San Pietro. papa. “Pedeapsa păcatului durează tot atât cât ura de sine ( adică adevărata căinţă interioară). de îndată ce banii cad în cutie. pe atât <de greu> se găseşte un om cu adevărat penitent. dar când Biserica mediază . sau. îl smereşte în toate lucrurile şi îl face supus vicarului. “Totuşi ea nu înseamnă doar căinţă interioară. fie viu sau decedat. “Oamenii trebuie să se ferească de cei care afirmă că iertările papei sunt acel nepreţuit dar al lui Dumnezeu. “Dumnezeu nu iartă nimănui vina decât dacă. Doi ani mai târziu apare la Wittenberg călugărul ominican Johann Tetzel să predice vânzarea indulgenţelor. preotului”(7). “ Prin urmare.

încât să poată mântui un om. Scrierile lui erau citite de toată lumea. în caz de refuz. nu ar fi putut acorda haruri mai mari. Între timp. este o blasfemie împotriva Sfântului Petru şi a papei”( 77). Arhiepiscopul nu-I răspunde lui Luther – ba chiar interzice să se discute în public despre indulgenţe. în Elveţia şi chiar în Italia. “A socoti că iertările papale sunt atât de mari . Ideile reformatorului se răspândesc şi în restul Germaniei. mai bun. “Adevărata bogăţie a Bisericii este preasfânta Evanghelie a slavei şi graţiei lui Dumnezeu” ( 62). Dar Luther insistă. publicând în limba germană. scrierile sale publicate la scurte intervale. “De ce papa. pentru a avea o audienţă cât mai largă. nu cumpără indulgenţele papei. Omul nu devine totuşi mai bun prin indulgenţe. Leon al X-lea trimite un cardinal în calitate de legat papal pentru a-l întâlni. nu construieşte el bazilica Sf. dezbaterile au durat 3 săptămâni. “Creştinilor trebuie să li se aducă la cunoştinţă că daca papa ar şti în ce fel storc predicatorii bani pentru indulgenţe. În prezenţa arbitrilor. iar nu cu banii sărmanilor credincioşi?” ( 86). Petru cu banii lui. este o nebunie”( 75). Petru să se prefacă în cenuşă. pe cel ce nu I se supune voinţei sale. ci mânia lui Dumnezeu”. nu o poruncă”( 47). de aceea.”( 44). ci <este>doar eliberat de pedepse. după cum am spus. “Dacă prin indulgenţe papa caută mântuirea sufletelor. însoţit de Melanchton şi Karlstadt. protectorul său. în Franţa şi Anglia. căci ele reprezintă . Luther nu retractează nimic. fără a se ajunge la nici un rezultat. ale cărui bogăţii au ajuns azi să fie nesfârşit mai mari decât cele ale oamenilor celor mai bogaţi. nici conciliile nu prezintă garanţii de infailibilitate. Principele elector Frederic. spun laicii. ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului. declarând categoric că nici papii. în Spania. de numeroşi doctori în teologie şi de peste 200 de studenţi. “Creştinii trebuie învăţaţi că această cumpărare de iertări este o problemă de liberă voinţă. ar prefera ca bazilica Sf. “Deoarece iubirea creşte prin lucrările iubirii. de a scoate în afara legii. marii săi adepţi şi prieteni. “Adevăratele averi ale Bisericii din care papa dă indulgenţe. continuând să critice vehement nu numai indulgenţele ci şi autoritatea papală de a condamna. să obţină arestarea lui şi trimiterea ereticului la Roma ( septembrie 1518). de ce suspendă indulgenţele pe care le-a dat înainte. În 1519 a fost organizată o nouă dispută sub auspiciile Universităţii din Leipzig. “A spune că Sfântul Petru însuşi. “Creştinii trebuie să fie învăţaţi că cel care dă săracilor sau care împrumută celor aflaţi la nevoie face un lucru mai bun decât cel care cumpără iertări”(43). nu o instituţie divină. chiar dacă el. mai degrabă decât să fie construită din pielea. noi spunem că iertările papale nu pot mişca nici cel mai neînsemnat dintre păcatele ce pot fi iertate. “Creştinii trebuie învăţaţi că cel care vede un om nevoiaş şi trece pe lângă el. ( 45). nu sunt îndeajuns discutate şi nici ştiute de poporul lui Hristos”( 56). dar dă <banii>pentru indulgenţe. în timp ce în universităţi erau discutate la cursuri. a-l convinge să-şi retracteze tezele sau. Este convocat la Roma să se disculpe dar Luther refuză. care atacau cu o vehemenţă nemaiauzită şi abuzurile şi dogmele Bisericii catolice se răspândeau peste tot. Luther se prezintă. dacă ar fi fost acum papă. erau citite şi comentate în toată Germania. arătând că taina penitenţei nu are nici un temei în Scriptură şi că papalitatea este o simplă convenţie umană. intervine în favoarea sa.“Totuşi. profesori ai universităţilor din Paris şi Erfurt. când acestea mai sunt încă valabile?” (89). o Predică asupra indulgenţei şi graţiei divine. prin absurd. în măsura în care acestea implică o vină”( 76). carnea şi oasele oilor Domnului”( 50). omul devine. o proclamare a iertării divine” ( 38). cunoşteau un succes extraordinar. Deoarece convingerea înţelegerii sensului real al Bibliei devenise 70 . “Dimpotrivă. iertarea şi binecuvântarea papală nu trebuie cu nici un chip ignorate. iar nu să adune bani.

Luther refuză – atât timp cât ideile sale nu se vor dovedi. Summa theologica a lui Thoma din Aquino. dar şi cu vinul din potir. Având în vedere faptul că tehnologia timpului fiecare pagină a fiecărei copii trebuia să fie tipărită separat şi laborios. În mai 1520. altele tergiversează. reformatorul însuşi aruncă în flăcări bula papală. La reîntoarcerea de la Worms. Mulţi preoţi. Luther răspunde printr-un virulent pamflet. după 13 ani de muncă. Papa semnează o bulă prin care îl somează ca în termen de 60 de zile să facă act de supunere Bisericii. apoi faptul că Germania îşi sustrăgea un cetăţean al ei jurisdicţiei romane. pe drum spre Wittenberg. într-atât de mare era interesul faţă de Luther. în fortăreaţa din Wartburg. Noul împărat. Indulgenţele şi relicvele erau dispreţuite în public. îi împărtăşeau pe credincioşi cu azimă. Era un fapt cu totul neobişnuit deoarece o problemă teologică era judecată de un tribunal format din laici. printr-o argumentaţie în public. traducerea întregii Biblii este terminată şi publicată în 1534. Luther şi doctrina protestantă 71 . reformatorul începe să traducă în germană Noul Testament. Antagonismul dintre catolici şi reformaţi creşte iar Germania se împarte în două tabere. la Roma. care fuseseră tipărite şi larg răspândite. în mod practic. Convocat la Worms. Consiliul oraşului Wittenberg a adoptat măsuri derivate din învăţăturile reformatorului. Aici. după textul original grecesc şi ebraic. o serie de decretalii şi alte lucrări catolice de autoritate. intitulat Contra execrabilei bule a Antihristului. că ar fi eretice. în ocazii de petrecere şi ospeţe. recitau rugăciunile în latină dar şi în germană. tiparul a făcut posibilă difuzarea rapidă a ideilor Reformei protestante. devenită patrimoniu al tuturor – nu numai al clerului care o studia. altele o resping. Între 15171520 fuseseră tipărite aproximativ 300. Luther este răpit de oamenii principelui elector Frederic şi dus. Spărgând monopolul clerical asupra culturii. decide ca Luther să compare în faşa Dietei din Worms. 000 de copii ale diverselor sale lucrări. interpreta şi predica – permitea realizarea. ceea ce ieşise de sub prese era colosal. spre a i se asigura protecţia. Traducerea şi difuzarea largă prin tipar a Bibliei. Carol Quintul printr-un edict precizează că bula va intra în vigoare numai după aprobarea Dietei imperiale. dar cererile nu puteau fi satisfăcute. Zilele de post erau transformate. Unele oraşe acceptă bula şi o afişează.extrem de puternică. somat în faţa dietei de către trimisul papal să-şi retracteze ideile. Icoanele Fecioarei şi ale sfinţilor erau profanate. Acest adevărat “tribunal special” condamnă 40 de articole ale lui Luther ca eretice. În piaţa oraşului Wittenberg studenţii săi ard cărţile lui Duns Scotus. un consistor a mandatat un corp de 40 teologi şi doctori în dreptul canonic sarcina să rezolve definitiv problema. Luther a scris un număr enorm de tratate. ostentativ. a acelui drept de interpretare personală a Scripturilor pe care Luther îl proclamase chiar de la începutul activităţii lui. Bordelurile au fost închise. călugări şi călugăriţe nu purtau reverenda sau rasa şi se căsătoreau. cerşetoria interzisă iar pentru săraci s-a creat un fond de ajutorare. Corpus juris canonici. Efectele predicilor şi cărţilor lui Luther au fost imediate şi în rapidă creştere. caută pretexte diferite să o eludeze. după care. La 3 ianuarie 1521 papa semnează o altă bulă. Carol Quintul. prin care Luther era excomunicat în mod oficial. Preoţii celebrau liturghia fără să îmbrace veşmintele de cult.

păcatele săvârşite pun o barieră între sufletul omului şi Dumnezeu. dar în faţa lui Dumnezeu nici o faptă nu poate fi considerată cu adevărat bună. Martin Luther a susţinut primatul absolut al credinţei. respingea autoritatea dreptului canonic precum şi pretenţiile de natură jurisdicţională ale papei asupra pedepselor Infernului. Luther încerca să lege guvernarea Bisericii catolice de către papă cu situaţia evreilor care fuseseră luaţi sclavi în Babilon. Hirotonia întru preoţie nu este o taină. mai curând decât emanate din Scriptură. de educaţie. Totul are nevoie de iertarea divină. soluţiile pretins salvatoare oferite de indulgenţe – toate acestea sunt pure ficţiuni inutile. Libertatea omului constă în capacitatea lui de a acţiona din iubire pentru Dumnezeu. Prin propriile sale fapte omul nu poate obţine justificarea în faţa lui Dumnezeu. făcând fapte bune. care stabilise o separaţie netă între Dumnezeu şi oameni. nega sfinţilor merite în procesul mântuirii. papalitatea. a interpreta Scriptura. 72 . În concepţia sa. căci severitatea păcatului originar se extinde şi asupra unei bune intenţii. Luther a fost influenţat de filosofia lui Occam. ierarhia ecleziastică. hirotonisirea. Toţi credincioşii care se dovedesc capabili. practicat şi de necreştini. nega valabilitatea a 5 din cele 7 taine ( căsătoria. Luther susţinea “preoţia tuturor credincioşilor”. recunoscând doar botezul şi împărtăşania. Dar păcatele săvârşite nu i se pot imputa omului. Luther susţinea că creştinătatea a fost capturată şi îndoctrinată de către papalitate cu credinţe şi practici create de om. de cultură etc. În scrierile sale. Mântuirea este acordată de graţia divină. ele sunt inerente naturii umane. Era scrisă în latină şi se adresa unei audienţe academice. de taină a transsubstanţierii mistice a pâinii ( azimei) şi vinuluib în trupul şi sângele lui Hristos. ascetismul. o pură superstiţie. Luther nega infailibilitatea papilor şi conciliilor. Reformatorul proclama capacitatea autonomă a creştinului de a înţelege. pentru că n-a fost instituită de Hristos. care se putea dispensa de interpretările date de cler. practicii cultice bisericeşti tradiţionale: mesa catolică. sacerdoţiul. Omul nu poate alege liber decât între o faptă bună şi una rea. mirul şi spovedania). Omul nu poate evita păcatul. din punct de vedere moral. înseşi fapta bună nu o poate săvârşi decât din voinţa lui Hristos.În lucrarea sa Despre captivitatea babiloniană a Bisericii(1520) . Doctrina luterană a supremaţiei absolute a credinţei conducea la o negare a structurii dogmelor. Luther punea întregul accent pe religiozitatea personală. a judeca. Omul nu poate fi mântuit decât prin graţia divină. Părinţii Bisericii şi operele marilor teologi ai evului mediu”. dar nici aceasta din urmă cu un sens euharistic. miruirea muribundului este doar un rit obişnuit. stigmatizând lenea şi parazitismul monahal pe spinarea comunităţii. cu adevărat pură. intelectual şi spiritual pot să îndeplinească funcţia de “pastor”( deosebită de cea “sacerdotală”). adamic. cele 7 taine. sunt consecinţa păcatului originar. învăţăturii şi conduitei lui Hristos. Luther se pronunţa pentru căsătoria preoţilor şi pentru dezlegarea călugărilor de jurământul lor solemn de călugărire). ci doar a reamintirii Cinei celei de taină a lui Isus cu apostolii. Căsătoria nu este o taină pentru că este un act universal. între 1508-1517 a studiat îndeaproape pe Aristotel. Esenţa moralităţii creştine este imitarea vieţii. maslul. Călugăria trebuie abolită total ( în Despre votul monahal. Liberul arbitru nu poate hotărî aproape nimic deoarece voinţa omului este total neputincioasă şi sclavă a păcatului originar. între raţiune şi revelaţie. pe care Dumnezeu o acordă gratuit omului. pentru credincioşii pioşi ea este un izvor de consolare. Doctrina graţiei este dăunătoare doar celor osândiţi. oricât ar dori să se îndrepte. practicile penitenţiale. şi împărtăşindu-i pe credincioşi nu numai cu pâinea sfinţită ci şi cu vinul din potir( care în cultul catolic este rezervat numai preotului oficiant). Maslul. între sfera lumii şi cea a credinţei. Este un privilegiu acordat omului independent de liberul său arbitru.Mircea Eliade afirma că Martin Luther a fost un “teolog strălucit şi erudit. interioară a omului şi pe textul Sfintei Scripturi ca singurul criteriu al adevărului. al graţiei divine. În formaţia sa teologică. Augustin.

Către nobilimea creştină a naţiunii germane( 1520) – prima operă revoluţionară a Reformei protestante – face un apel la nobilii laici îndemnându-i să fondeze în Germania o Biserică creştină naţională. predate studenţilor Universităţii din Wittenberg între 1516-1518.4. consacrarea unui episcop de către alţi doi episcopi din diocezele vecine. spre deosebire de mulţi conducători protestanţi de mai târziu. HULDREICH ZWINGLI Reforma luterană s-a extins în zone compacte cuprinzând 4/5 din teritoriul Germaniei. Între acestea era şi zona septentrională a Elveţiei. ea este compusă numai din predestinaţi. Aceasta însemna că în comunităţile luterane viaţa era mai confortabilă pentru protestanţii care nu făcuseră din religie pivotul vieţii lor. Cu asentimentul consiliului orăşenesc al oraşului Zurich. în care se subliniază preeminenţa absolută a credinţei asupra practicilor exterioare. numărul mănăstirilor şi privilegiilor lor să fie reduse. Luther . icoanele au fost scoase din biserici. manifestând un interes deosebit pentru limba greacă. religiozitatea personală. Luther considera necesare: suprimarea impozitelor şi a oricăror contribuţii pretinse de Roma. începând cu cele 4 serii de Comentarii ( asupra Psalmilor şi Epistolelor apostolului Pavel). Despre faptele bune ( 1520) este primul tratat de etică luterană. contestând autoritatea papilor şi a conciliilor în materie de dogmă. Împărtăşania să se facă în ambele forme ( pâine şi vin).Ideile teologice. Mai puţin înclinat spre misticism decât Luther. o prezenţă inerentă întregii comunităţi a acestora Biserica este de natură corporativă. Misa tradiţională a fost abolită. dar şi în ţările învecinate care întreţineau raporturi culturale sau comerciale cu lumea germană. interpretările teologice ale reformatorului şi aplicaţia lor practică s-a impus. intimă. Argumentul său central era că papii în succesiunea lor pervertiseră adevăratul creştinism. Zwingli disocia în mod categoric formalismul sacramentelor de credinţa. predicând şi el îm împotriva traficului cu indulgenţe. polemice ale reformatorului sunt expuse într-o serie de lucrări. celibatul preoţilor). ci doar prin adunarea credincioşilor. Omul este predispus spre virtute. unde însă fermentul religios al epocii a explodat independent de acţiunea desfăşurată de Luther şi într-un context economic radical diferit. cultul sfinţilor. nu lega păcatul de plăcere. la fel şi casele de toleranţă. în interiorul ei clerul şi laicii sunt egali: o “comunitate sfântă” în cadrul căreia cultul este strâns legat de îndatoririle laice. Acesta trebuie să arate că ascultând 73 . înclinaţia lui de a face binele este de origine divină. postul. jurisdicţia papalităţii să fie redusă la o instanţă spirituală superioară. celebrarea ei semnifica prezenţa reală a lui Hristos. o prezenţă divină însă manifestată nu în pâinea şi vinul euharistiei. Euharistia nu era considerată decât un act comemorativ al ultimei Cine a lui Hristos cu apostolii. XI. Zwingli a întreţinut relaţii personale cu Erasm încât ideile sale reformatoare vor purta vizibil amprenta acestor influenţe. în speţă oraşul Zurich. singurele sacramente recunoscute fiind botezul şi euharistia. zilele de sărbătoare să se reducă la duminici. dar aceasta depinde şi de voinţa omului. Numai lucrurile care erau explicit interzise în Biblie sunt păcătoase. În contact strâns cu cercurile umaniste europene. educative. Laicii ( autorităţile seculare) pot fi chemaţi să reformeze Biserica din punct de vedere juridic. împrumutul cu dobândă să fie abolit. Zwingli şi-a început activitatea reformatoare în 1519. fiind numit apoi parohul catedralei din Zurich. Huldreich Zwingli (1484-1531) studiase filosofia şi teologia la Viena şi Basel. pelerinajele să fie interzise iar cerşetoria călugărilor suprimată. declarând ca nefiind fondate biblic o serie de practici cultice ( ca venerarea icoanelor. în care sunt puse bazele unei teologii a împăcării omului cu Dumnezeu prin actul iubirii lui Hristos. A continuat într-un sens mai riguros şi mai radical decât Luther. independentă de biserica catolică. politice. REFORMA ÎN ELVEŢIA GERMANĂ. În calitate de capelan militar a însoţit mercenarii elveţieni în Lombardia.

la care oricine putea interveni în mod liber prin interpretări personale. care vedea în extinderea Reformei pericolul de construire a unei entităţi politice centralizate. Cantoanele catolice erau sprijinite de Austria. ci numai de voinţa lui Dumnezeu. o viaţă creştinească şi o aprofundatăn cunoaştere a Sfintei Scripturi. fapt care a determinat puternicele cantoane Berna şi Basel să se alieze – deşi între timp deveniseră protestante – împotriva Reformei. cuvântul Scripturii. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu o asigură revelaţia. de Purgatoriu. opera fundamentală a lui Calvin şi a protestantismului francez în general. rămânănd fidele catolicismului. lăcomia. la actul confesiunii. rămas fără ajutorul altor oraşe protestante. fără a mai fi deloc nevoie de intervenţia clerului. ideile autorului. Dumnezeu acordă “celor aleşi” de el certitudinea absolută că nimic nu-i poate despărţi de El. Calvin porneşte de la afirmarea primatului absolut al Sfintelor Scripturi ca singura sursa a credinţei. omul nu poate rezista. ai municipalităţii. Zwingli a căutat să-şi impună reformele şi altor cantoane – care însă le-au respins. Cei care nu asistau la slujbele religioase erau pedepsiţi de un tribunal ( care exercita şi un control al moralităţii publice) compus din membri ai clerului. de Judecata de Apoi. Creştinul avea însă datoria să citească zilnic din Biblie şi să asiste la lecturi publice ale unor pasaje din Sfânta Scriptură. la care se adăugau 2 credincioşi bătrâni din oraş. a fost învins de armata cantoanelor catolice. îl împing la disperare. la penitenţe. oraşul Zurich a ieşit victorios. de constituire a confederaţiei helvetice într-un stat puternic. suficient în sine. urmând un plan riguros de argumentare în 4 secţiuni. rezervată doar “celor aleşi”. Prin credinţa omului. reducându-se la lectura unui capitol din Biblie. în care catolicii se aliaseră cu Habsburgii. erau obligaţi ( începând din 1529) să ia parte regulat la slujbele religioase – şi totodată le era interzis să asiste la o slujbă catolică. Secţiunea a treia este cea mai importantă din punctul de vedere al teologiei morale. neatestate de Scriptură. Credincioşii din Zurich. şi-a realizat moralitatea penitenţială – ajutându-se singur prin credinţă profundă. Dieta confederaţiei elveţiene lăsa la latitudinea fiecărui canton să-şi aleagă liber forma de credinţă. care sunt simple invenţii umane. Cantonul Zurich. a bătrânilor şi a bolnavilor a trecut în sarcina comunităţii urbane. În domeniul vieţii religioase şi sociale efectele reformei lui Zwingli au fost profunde. aviditatea. Averile mănăstireşti au fost folosite în acest scop de asistenţă socială iar mănăstirile au fost transformate în spitale sau aziluri pentru săraci. Mântuirea noastră nu este hotărâtă de faptele bune. la predică şi la împărtăşanie ( cu pâine şi vin). acesta nu este decât imperfecţiune iar nu o corupţie radicală a naturii omeneşti. a întregii ierarhii bisericeşti – care nu este infailibilă şi care predică şi recurge la cultul icoanelor – fapt ce duce la idolatrie. 74 . La această ispită. Mănăstirile au fost desfiinţate iar asistenţa săracilor.5. Calvin formulează principiul predestinării absolute.cuvântul lui Dumnezeu revelat de Biblie. REFORMA LUI JEAN CALVIN Instituţia religiei creştine. Dar fără ajutorul lui Dumnezeu omul nu poate face nimic. între care pe primele locuri stau concupiscenţa. Într-o primă ciocnire armată ( 1529). singurul mijloc de mântuire este graţia divină. libertatea omului este o himeră. prezintă într-un mod clar. Alte 5 cantoane catolice au intrat şi ele în această coaliţie. A doua secţiune se referă la urmările păcatului originar . În bătălia de la Kappel ( 1531). apoi ucis. Serviciul religios a fost simplificat. iar cadavrul dat flăcărilor rugului. adepţii reformatorului . A fost înfiinţat un tribunal care se ocupa de disputele matrimoniale. XI. Zwingli a fost rănit. el n-are la dispoziţia sa decât voinţa. Cât priveşte păcatul. Teama omului de Infern.

fiind privaţi de anumite drepturi. Parlamentul de la Londra a votat separarea bisericii engleze de Roma.6. iar alţii o pensie de 4 şilingi.Ultima secţiune este rezervată disciplinei ecleziastice. Un mare număr de călugări catolici au fost spânzuraţi. repudierea autorităţii papei. în care totul este corupt. avea dreptul să reformeze şi să reprime erorile şi ereziile. unitatea ei este inspirată şi fondată exclusiv pe autoritatea Scripturii. când această ţară. aproape toţi călugării au părăsit Anglia şi s-au refugiat în Irlanda. un act de „capacitate”. În materie de cult. Scoţia sau Flandra. Amândoi au fost decapitaţi. Călugării catolici jefuiţi căpătau unii. În biserica catolică. adică autorizaţia de a exercita o funcţie seculară. regele Henric al VIII-lea devenea protectorul şi şeful suprem al bisericii („unicul şi supremul şef al bisericii Angliei”)şi deţinea atât jurisdicţia spirituală cât şi jurisdicţia civilă. iar în 1534 prin Actul de supremaţie. Calvin respinge toate ceremoniile. goliţi de maţe. conturându-se biserica anglicană. XI. sir Thomas More şi arhiepiscopul Fischer au refuzat să renege credinţa lor catolică. Catolicii din câteva comitate nordice ale Angliei s-au revoltat împotriva regelui dar au fost învinşi. catolicii au fost discriminaţi. considerându-le simple superstiţii. REFORMA ÎN ANGLIA Diversitatea religioasă apare în Anglia în timpul regelui Henric al VIII-lea Tudor. Din acest moment. 75 . este asigurată de predică şi de participarea la botez şi euharistie. Biserica reprezintă comunitatea celor predestinaţi. trece la Reforma protestantă. Cancelarul regatului. omul nu poate găsi mântuirea. tăiaţi în bucăţi iar proprietăţile şi bunurile mănăstirilor au fost confiscate de monarhie. în Anglia.

obliga toate bisericile să folosească Common Prayer Book şi să respecte un ritual comun. În timpul domniei lui Eduard al VI –lea (1547-1553). Henric al VIII-lea a obţinut votarea de către Camera Lorzilor a unui statut în 6 articole. care înainte de Reformă. superioritatea celibatului clerical şi care admitea spovedania şi liturghia particulară. Îngenuncherea. trebui s-o trimită în Germania. vitraliile erau sparte. William Tyndale. Parlamentul englez s-a întrunit în prezenţa legatului papal. 76 . Consiliul laic a decis să facă unele îndreptări cărţii de rugăciuni. Mai protestant decât arhiepiscopul. Toate ceremoniile simbolice catolice au fost suprimate: nici anafură. care i-ar fi constrâns să aleagă între parohie şi nevastă. susţinută de papalitate. Un act de uniformizare religioasă. regele Henric al VIII-lea i-a persecutat cu nu mai puţină îndârjire şi pe protestanţii care nu respectau riturile şi regulile bisericii anglicane oficiale. ca Latimer. nici slăvirea vinerei mari. Dar prigoana împotriva catolicismului continua. prescrisă de Cranmer în prima ediţie. care i-au atras porecla de Maria Sângeroasa. validitatea legământului de castitate. dacă era necesar. iar preoţilor căsătoriţi le era teamă de întoarcerea la vechea credinţă. dorea o reformă mai completă. nici abjurarea neputând să-l salveze pe vinovat. voia să impună. Cranmer. În timpul reginei Maria Tudor (1553-1558). Arhiepiscopul de Canterbury. le era teamă de un act de supunere faţă de papă. Londra. S-a căsătorit cu moştenitorul regatului Spaniei. au renunţat la demnităţile ecleziastice.În acelaşi timp. care s-ar fi făcut în detrimentul lor. Mai cu seamă celor care au dobândit bunurile bisericeşti. s-a produs o reacţie catolică vehementă. nici agheasmă. cardinalul a prezentat istoria schismei în Anglia şi a făgăduit iertarea deplină a păcatelor comise în trecut. vechea religie şi obedienţa faţă de papalitate. în speranţa că alianţa cu Spania o va ajuta să restabilească catolicismul în Anglia. înflăcărată de predicatori protestanţi elocvenţi ca Latimer. Într-un discurs de câteva ore. se căsătorise în secret şi-şi lua totdeauna soţia cu el ascunsă într-un cufăr perforat. cu forţa. inutilitatea comuniunii sub cele două forme. cardinalul Pole. În 1547 a fost autorizată căsătoria preoţilor şi arhiepiscopul Cranmer şi-a putut rechema soţia. Pe când unele comitate regretau catolicismul. Încă din prima şedinţă a Parlamentului. care a tipărit prima Biblie engleză (1526) a fost ars pe rug. Ambele Camere au primit în genunchi „iertarea păcatelor”. conflictele religioase s-au acutizat. Cranmer. Filip al II-lea. Cruzimea persecuţiilor sale împotriva protestanţilor. Dar regina Maria Tudor. votat de Parlament. care a încercat să readucă Anglia în orbita Romei. După mai multe încercări de definire a confesiunii anglicane. nobililor protestanţi. timid şi indecis. Alţi protestanţi suferiră aceeaşi soartă pentru că negaseră transubstanţierea. continua să ezite între luteranism şi catolicism. poate fi explicată în parte prin tulburarea ei lăuntrică. Maria Tudor a restabilit liturghia în limba latină şi a expulzat din biserică pe preoţii căsătoriţi. crucifixele înlocuite cu stema regală. fusese atacată de puritani ca o datină superstiţioasă şi suprimată în ediţia a doua. în zelul său catolic intransigent. Orice violare flagrantă a acestui statut trebuia pedepsită prin arderea pe rug. Episcopii veritabili protestanţi. Marea majoritate a populaţiei engleze nu agrea însă întoarcerea la catolicism. act care afirma transubstanţierea. Pereţii bisericilor erau daţi cu var. vecină cu nebunia.

trebuiau să plătească o amendă de 12 penny. Supliciul era atât de înfiorător încât participanţii. A dorit să instaureze un climat de toleranţă religioasă. Aproape pretutindeni se păstrau vitraliile romane. Prigoana dezlănţuită de regina Maria împotriva protestanţilor le-a dat acestora tocmai ceea ce le lipsise până atunci: o tradiţie eroică şi sentimentală. arşi pe rug. regina Elisabeta. în momentul supliciului îşi regăsi întregul curaj şi abjură abjuraţia lui. în acelaşi timp cu doctorul în teologie Ridley. pe care le atârnau de gâtul victimelor. cu toate că 2000 dintre cei mai fervenţi protestanţi au fost alungaţi sub domnia reginei Maria. cripto. 7000 au acceptat schimbarea. căuta calea de mijloc. să cânte la orgă. N-a reuşit. În 1563 au fost adoptate Cele 39 de Articole. Elisabeta I tergiversa. Cu excepţia situaţiei din câteva familii. alături de Biblie. aprindem o asemenea torţă în Anglia. 77 . primul preot căsătorit. s-a rugat lui Dumnezeu s-o învrednicească să guverneze fără vărsare de sânge. Bătrânul episcop Latimer. bărbaţi şi femei din popor. din 8000 de preoţi. nu a existat nici o condamnare la moarte. Victimele reginei Maria. ca să le scurteze chinurile. aduceau săculeţe cu praf de puşcă. La 3 februarie 1555 a fost ars pe rug. părăsită de toţi. Li se cerea numai să participe la slujba anglicană: dacă lipseau. preoţii continuau să poarte stihar alb. în toate casele englezilor. Relatările despre aceste suplicii au fost adunate de un scriitor protestant. Totuşi. În momentul urcării pe tron. În virtutea acestor documente oficiale.La 20 ianuarie 1555 Maria Tudor a restabilit în Anglia legea împotriva ereziei. a fost ars pe rug la Oxford. dar. Impuneau un protestantism moderat. au poruncit condamnarea la închisoare a refractarilor. căci noi. La 17 noiembrie 1558. au fost. Parlamentul englez a votat.catolicii nu au fost deloc tulburaţi. care abolea puterea şi jurisdicţia papală dar şi Actul de uniformizare. Actul de supremaţie. care trebuiau să rămână credo-ul anglicanilor. Foxe. Dacă Elisabeta ar fi fost atotputernică. devotamentul către suveran era mai presus decât sentimentul religios. pentru prima dată în Anglia. să celebreze căsătorii cu verighete. regina Elisabeta (1558-1603). În religie. s-ar fi statornicit o relativă toleranţă. În momentul în care flăcările au cuprins trupurile celor 2. care preceda întotdeauna supliciul. încă tânără. pentru a se evita cheltuielile. În 1559. se ţinea ascuns câte un preot care trăia într-o încăpere scobită în grosimea unui zid şi care citea liturghia în secret pentru toţi catolicii din vecinătate. în afară de câţiva ecleziastici. în Cartea martirilor. care fusese un mare predicator protestant. erau înlocuite cu geamuri simple abia când se spărgeau. A fost totdeauna mândră de loialismul supuşilor săi catolici. el răspunse că citise Evangheliile. La tron a urmat sora sa. în timpul primului deceniu de domnia al reginei. Când Coroana şi parlamentul au restabilit religia anglicană. Fostul arhiepiscop Cranmer. ca şi în politică. puţin numeroase. Dar miniştri Elisabetei I. de catolici fervenţi. dar a făcut tot ce i-a stat în putinţă. mai intoleranţi decât regina. regina Maria s-a stins din viaţă. Ar fi putut cu uşurinţă să îşi salveze viaţa abjurând. În numeroase domenii. la Smithfield. La începutul domniei Elisabetei I. oricine favoriza autoritatea spirituală a papei devenea pasibil de confiscarea averii. care impunea tuturor parohiilor engleze cartea de rugăciuni şi slujba în limba engleză. pentru a doua oară. încât nu se va stinge niciodată”. dar nu găsise vorbindu-se acolo de liturghie. în defavoarea latinei. Refractarul se făcea vinovat de înaltă trădare. care dovedise în timpul vieţii atâtea ezitări şi slăbiciuni şi care în închisoare îşi renegase credinţa. când începu discuţia cu doctorii. Avea la curtea ei din Londra cripto-catolici şi nu le cerea decât o supunere aparentă. cu voia Domnului. În unele biserici. o protestantă convinsă. Latimer s-a adresat prietenului său cu următoarele cuvinte: „Să fiţi foarte liniştit master Ridley. care avea să se găsească. Vreo 300 de martiri protestanţi au pierit în flăcări.

în care trupurile însângerate ale oamenilor spânzuraţi erau scoase din ştreang. în parlamentul din 1593. în Belgia. un calvinist convins (1603-1625). pentru că legea nu a fost votată. Astfel. inclusiv legea talionului. sperjur. în afară doar de cazuri excepţionale pe care era singur în măsură să le aprecieze. dar va dobândi şi merite”. adulter şi depravare. în limba greacă) şi True Law of Free Monarchies. precum şi laici. deşi Elisabeta era înclinată spre clemenţă. dar puritanismul moderat câştiga aderenţi. au fost executaţi în Anglia preoţi catolici. ci pentru înaltă trădare. 78 . Puritanii ar fi vrut să şteargă ultimele vestigii ale catolicismului roman şi să suprime toate ierarhiile care aminteau de „Babilon”.Masacrarea hughenoţilor francezi în noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august 1572) în Franţa şi bula de excomunicare a reginei Elisabeta. numărul victimelor fanatismului a fost sub domnia sa tot atât de mare ca şi în timpul reginei Maria. Elisabeta I impusese supuşilor săi un conformism la fel de rigid ca odinioară biserica catolică. în care demonstra că regii sunt destinaţi de Dumnezeu să guverneze. În decembrie 1580. Unii catolici englezi au fost sfârtecaţi sau spânzuraţi. Nu-l supăra faptul că a găsit în Anglia o biserică ce recunoştea o ierarhie în vârful căreia se afla regele. mergându-se până acolo încât se spunea că papa ar fi iertat bucuros pe cel care ar fi asasinat-o pe Elisabeta. Puritanii nu-i recunoşteau pe episcopii anglicani. Începând din 1570. secretarul de stat pontifical a dat un răspuns ambiguu şi suspect la o întrebare pusă în numele unor iezuiţi englezi: „Deoarece această femeie păcătoasă este pricina pierderii pentru credinţă a atâtor milioane de suflete. Regina Elisabeta I a persecutat şi puritanii de factură calvinistă. Iacob I credea în mod sincer că este un teolog genial menit să-i conducă pe englezii rătăciţi pe drumul adevărului. nu numai că nu va păcătui. precum şi pedeapsa cu moartea pentru hulă. Regele era deasupra legii dar trebuia să i se supună şi el ca să fie un bun exemplu pentru ceilalţi. precum şi înfiinţarea în străinătate a unor seminarii. făcând mare paradă de aversiunea lor faţă de vicii şi de zelul lor religios. Doreau să impună guvernarea Angliei de către patriarhii Bisericii. A excomunica pe suverană înseamnă a dezlega pe supuşii catolici de fidelitatea faţă de ea. regele a făcut casă bună cu biserica anglicană. dar nu pentru erezie. iar supuşii să asculte de ei. a unui mare număr de oameni din popor şi chiar a unor femei. nu încape nici o îndoială că acel care o va trimite pe lumea cealaltă. Puritanismul acesta fanatic neliniştea pe regină. În zadar episcopii anglicani au propus. au determinat încetarea climatului de relativă toleranţă religioasă în Anglia. După moartea Elisabetei I. să se ia măsuri dure împotriva puritanilor. ar fi restabilit multe dintre legile lui Moise. clerul nu putea folosi decât cartea de rugăciuni oficială iar comisiile eclesiastice se dovedeau la fel de severe ca odinioară tribunalele catolice. tăiate în bucăţi şi apoi aruncate într-un cazan cu catran clocotind. Toţi trebuiau să facă o mărturie de credinţă cu privire la „Cele 39 de articole”. regele Scoţiei. la conducerea Angliei i-a succedat Iacob I Stuart.pe episcopi şi pe unii credincioşi. Consiliul regal a poruncit executarea a 147 de preoţi. a 47 de nobili englezi catolici. Ei doreau să reorganizeze statul înspirânduse numai din Biblie. în cursul unor îngrozitoare ceremonii. Deşi crescut în religia calvină. ca cel de la Douai. A scris 2 tratate de teologie: Basilikon Doron (Darul suveranului. cu pioasa intenţie de a-l sluji pe Domnul. lansată de papa Pius al V-lea în 1571. pentru a pregăti preoţi care să recucerească Anglia pentru catolicism. Dacă ar fi putut.

catolicii englezi au suferit din cauza prigoanei pe care războiul cu Spania şi conspiraţiile iezuiţilor au înăsprit-o. nu aveau voie să se îndepărteze de pământul lor fără un permis semnat de judecătorul de pace. se îmbrăcau cu o modestie vădit demodată şi se rădeau pe cap ca să îşi arate dispreţul faţă de curtezanii cu perucile buclate. a genoflexiunii în faţa altarului. 79 . pastorii puritani i-au prezentat o petiţie. Un preot catolic care celebra liturghia şi cei care îl adăposteau puteau fi condamnaţi la moartea tragică a trădătorilor. Nu numai că au fost decăzuţi din drepturile lor civice. Puritanii dădeau copiilor lor nume de patriarhi sau de războinici evrei. care solicitau dreptul pentru fiecare om să îşi aleagă dogmele. Îndată după urcarea pe tron a lui Iacob I. orice suveran suspectat că are vreo legătură cu Roma era condamnat de opinia publică. îşi ziceau unul altuia „frate cutare” sau „soră cutare” şi credeau că reprezintă noul popor al lui Dumnezeu. câte un capelan catolic. aveau oroare de păcat. a verighetei la celebrarea căsătoriei. prăbuşirea catolicismului în Anglia. adepţii bisericii catolice nu mai alcătuiau decât a douăzecea parte a populaţiei. Dintre aceste comploturi. o revoltă catolică ar fi avut şanse de reuşită. Urcarea pe tron a lui Iacob I Stuart a inspirat mari speranţe catolicilor englezi. membrii Camerei Comunelor şi ai Camerei Lorzilor. mandatat să-i extermine pe „amaleciţii” de la curte. suprimarea semnului crucii la botezuri. se mai găsea. Alţi puritani. mai ales de cel trupesc. La începutul domniei lui Iacob I . Ei cereau dreptul pentru fiecare om al bisericii de a decide el însuşi dacă să poarte un stihar alb. doreau desfiinţarea episcopiilor şi crearea unei biserici presbiteriene după modelul bisericii scoţiene. Complotul a fost descoperit. mai radicali. dar au fost şi declaraţi nedemni să exercite profesiunile de avocat şi de medic şi chiar să gireze bunurile copiilor lor minori. fiind astfel lipsiţi de şefii lor. dar ameninţarea era rareori pusă în practică şi în multe castele. Un al treilea grup era compus din independenţi. cel mai periculos a fost celebrul „complot al prafului de puşcă” din 1605 prin care câţiva catolici fanatici doreau să arunce în aer clădirea Parlamentului englez pentru a fi ucişi regele. Condiţiile nu erau compatibile cu o credinţă sinceră şi curând decepţia catolicilor a devenit atât de mare încât mulţi dintre ei au început să comploteze împotriva regelui. adică circa 5%. atentatul a eşuat iar gentilomii catolici care au pregătit masacrul au fost arestaţi şi executaţi (5 noiembrie 1605). Se ştia că regele întreţinuse corespondenţă cu papa şi că era partizanul toleranţei religioase. papismul se asocia cu sumbrele imagini ale complotului contra siguranţei statului. Timp de un secol. prin poduri. stricta respectare a duminicii. orice om politic. Puritanismul dorea întreruperea oricărui contact cu Roma papală dar şi purificarea bisericii de obiceiurile romane. Catolicii nu aveau acces în Anglia la nici o funcţie locală sau naţională. Regele Iacob I Stuart se oferi să suprime amenzile pentru delicte religioase dar a pus două condiţii: catolicii să îşi declare loialitatea faţă de rege şi nu faţă de papă şi să renunţe la a face prozeliţi.În ultimele 2 decenii ale domniei Elisabetei I. a înclinării capului când se pronunţa numele lui ISUS. Complotul prafului de puşcă a atras după sine. Consecinţele imediate ale complotului au fost dure pentru catolicii din Anglia. În mintea oamenilor. pentru o vreme îndelungată. Protestanţii. Ei condamnau teatrul. Erau supuşi la amenzi foarte grele (care în realitate nu erau percepute) dacă nu asistau la slujba religioasă anglicană.

care trebuia să îi transporte în America. în lumea modernă în general. De fapt. Iacob I a luat parte cu plăcere la această discuţie teologică.La începutul domniei lui Iacob I Stuart.7. XI. 56 de anexe explicative şi 2 scrisori regale. Cu toate că hughenoţilor li se oferea o libertate totală de conştiinţă. pentru a se îmbarca de îndată pe vasul Mayflower. cu unele restricţii. cheltuielile pentru întreţinerea garnizoanei urmând să fie plătite de regele Franţei în următorii 8 ani. în clerul englez se disting 3 grupări: o grupare a Înaltei biserici. Prin acest act. practicarea credinţei protestante a fost 80 . pentru a nu mai boteza decât adulţi în stare să creadă – baptiştii. care însă nu a avut succces atunci. fiind instituită şi o curte de justiţie. Edictul restaura catolicismul în toate regiunile în care practicarea acestuia fusese întreruptă şi făcea imposibilă orice extensiune legală a protestantismului în Franţa. câţiva sau întors din Olanda şi veniră la Southampton. la finele secolului XVI. Biserica era pentru ei un grup de credincioşi uniţi numai prin propria lor voinţă. cea mai puţin îndepărtată de biserica catolică. Iacob I Stuart a început persecutarea puritanilor care nu respectau ritualul anglican. pentru a examina petiţia lor. sub auspiciile regelui. apare în Franţa. Independenţii refuzau să recunoască o biserică de stat. Este şi prima tentativă de laicizare a statului. protestanţilor („hughenoţilor”) li se permitea să deţină locuri de practicare a cultului în mai multe oraşe din regat (nu însă şi la Paris). În 1620. Henric al IV-lea de Bourbon (1589-1610). din respect faţă de libertatea individuală. mergeau până la suprimarea botezului copiilor. dar şi acolo erezia din jurul lor i-a neliniştit pe cei mai exigenţi. fie de tip scoţian. nonconformistă. de separare a bisericii de afacerile politice. clerul catolic din Franţa şi stările provinciale. o grupare independentă sau „congregaţionalistă”. a fost întâmpinat cu vehementă opoziţie de către papa Clement al VIII –lea . care acceptă ritualul impus de monarhie. până în clipa în care au fost pronunţate cuvintele presbiterian şi sinod. Primii pelerini au fost în număr de 102 şi au debarcat în Noua Anglie. În 1604. care condamnă în acelaşi timp episcopatul anglican şi sinodul presbiterian. li se acordau drepturi civile complete. REFORMA PROTESTANTĂ ÎN FRANŢA Ideea de toleranţă religioasă în Europa. Unii dintre puritani. care rămâne în sânul bisericii anglicane. care acorda libertate religioasă protestanţilor. care trezeau penibile amintiri în mintea lui. fie de tip englez. în toate locurile în care ţinuseră slujbe publice până în 1597. Protestanţii păstrau sub control centrele şi oraşele pe care încă le deţineau în august 1597. Edictul din Nantes consta din 4 tratate separate: 92 de articole generale. Mulţi puritani au ales exilul şi în 1608 au emigrat în Olanda. care urma să se ocupe de rezolvarea disputelor apărute după emiterea edictului. puritanii făceau parte din biserica naţională şi sperau să îşi impună doctrina lor. Congregaţiile protestante se puteau întâlni nestingherite pe domeniile nobililor hughenoţi. Edictul din Nantes – un act de toleranţă religioasă care punea capăt celor peste 30 de ani de conflicte interne în Franţa (1562-1598) – a fost promulgat la 13 aprilie 1598 de către regele Franţei. Pentru protestanţii independenţi nu mai exista atunci nici o speranţă să mai practice în linişte credinţa lor dacă rămâneau în Anglia. În anii care au urmat şi care au fost mai puţin favorabili pentru puritani în Anglia. Edictul din Nantes. S-a organizat o conferinţă la Hampton Court. dar doreşte s-o reformeze. alcătuită din catolici şi protestanţi. practicării credinţei în public i se aplicau însă restricţii substanţiale. fiind scutiţi de anumite obligaţii. Pastorii protestanţi din Franţa erau retribuiţi de stat. În acest moment. Regele a poruncit expulzarea din biserică a 300 de pastori puritani care refuzau să respecte ritualul anglican. mii de emigranţi au venit după ei în America. o grupare presbiteriană.

Atmosfera de toleranţă religioasă a fost viciată semnificativ. Capturarea fortificaţiilor hughenote s-a dovedit a fi însă o operaţie dificilă.circumscrisă în mare măsură regiunilor din vestul şi sudul Franţei. hughenoţii s-au revoltat din nou. etc. Hughenoţii au participat la conducerea statului. 80 de forturi şi alte 150 „locuri de refugiu”. După moartea lui Henric al IV-lea Bourbon. hughenoţii au înfruntat armata regală. Chiar dacă unii istorici catolici au susţinut că Edictul de la Nantes a creat „un stat în stat”. englezii abandonându-i pe hughenoţii din La Rochelle în voia sorţii. Hughenoţii au fost înfrânţi şi a fost restabilită religia catolică. Hughenoţilor li s-a permis să posede 50 de garnizoane plătite de coroană. Hughenoţilor li se permitea să deţină slujbe ale coroanei iar procesele în care erau implicaţi puteau avea loc în faţa unor tribunale mixte. Hughenoţii trebuiau în continuare să dea ascultare regelui iar în caz contrar puteau fi închişi sub acuzaţia de trădare. În mai 1625. a instituit ordinele capucinilor şi ale oratorienilor pentru a-i converti pe hughenoţi la catolicism şi a demolat un templu hughenot care era prea aproape de o catedrală catolică. comandată de ducele de Buckingham(1627-1628). Acest eveniment a declanşat revolta întregii comunităţi hughenote din Franţa împotriva regelui. La Rochelle. sub conducerea ducelui de Rohan. Departe de a crea un stat în stat. În 1624 s-a încheiat o pace de compromis. Cariera anterioară a lui Henric de „protector” al calviniştilor francezi dădea asigurarea că regele Franţei va avea o atitudine tolerantă. de durată şi periculoasă. Richelieu a conceput un zid de piatră în jurul deschiderii portului. regele şi cardinalul Richelieu au declanşat un conflict cu hughenoţii. care nemulţumea ambele părţi. Cât timp a trăit. Expediţia engleză s-a încheiat cu un eşec răsunător. Fără a suspenda aplicarea edictului. hughenoţii fiind ajutaţi pentru scurt timp. Atât Ludovic al XIII-lea cât şi cardinalul Richelieu (în armură şi cizme) au luat parte la asediu. Ludovic al XIII-lea a repurtat victoria. regele Ludovic al XIII-lea a emis Edictul din Arles. Ludovic al XIII-lea şi-a îndreptat armata spre sudul Franţei. Dar cardinalul îşi manifesta scepticismul relativ la convertirea forţată şi nu era adeptul provocării gratuite a hughenoţilor. de o mică armată engleză. iar slujbaşii regali aveau dreptul de a participa la discuţiile religioase ale acestor organisme. regele Henric al IV-lea de Bourbon. Ataşamentul său faţă de religia catolică era motivat politic. faptul nu este real. au comandat armate. Edictul din Nantes n-a făcut altceva decât să confirme dependenţa de monarh a hughenoţilor. Pentru prima dată erau tolerate două religii într-un singur stat. ceea ce reprezenta cu siguranţă o victorie a înţeleptului Henric de Navarra. Pe câmpul de luptă. ducat vecin cu Navarra. unde îşi aveau castelele majoritatea nobililor hughenoţi. care confirma 81 . în frunte cu cel mai important centru protestant din Franţa. La sfaturile lui Richelieu. Rezistenţa hughenotă a cedat în 1629 iar cardinalul Richelieu s-a întors la diplomaţie. Adunărilor naţionale şi provinciale hughenote li se interzicea discutarea oricăror probleme politice. formate din judecători hughenoţi şi catolici. Privit retrospectiv . Confruntările militare au durat mai mulţi ani. În ciuda convertirii lui Henric al IV-lea la credinţa catolică în 1593. cu scopul de a recâştiga întreaga Franţă pentru catolicism. În 1621-1622. Ludovic al XIII-lea (16101643) şi mai ales cardinalul Richelieu au încercat să restrângă prevederile atât de favorabile protestanţilor ale Edictului din Nantes. el însuşi protestant şi şeful hughenoţilor francezi până în 1594 (când s-a convertit la catolicism). Edictul din Nantes pare a fi un jalon în istorie. Animat de curajul disperării. în Paris. moment în care foametea a redus populaţia de la 30 000 la 6 000 de oameni. Cardinalul Richelieu. Oraşul a capitulat iar cardinalul a celebrat liturghia catolică în principala biserică din La Rochelle. oraşul a reuşit să reziste până în 28 octombrie 1628. a asigurat respectarea exemplară a edictului de la Nantes şi a promovat hughenoţi în demnităţi importante din stat. unde i-a atacat pe hughenoţii din ducatul Bearn. principalul ministru al regelui Ludovic al XIII-lea. noul rege. majoritatea hughenoţilor din Franţa au continuat să îi fie loiali.

înregistrat în Parlamentul din Paris la 22 octombrie 1685. intendentul din Poitou şi-a cantonat trupele în mijlocul protestanţilor recalcitranţi. Regele Franţei considera până şi existenţa bisericilor hughenote drept o provocare şi o insultă la adresa puterii monarhice. Protestanţilor le era interzis să predice sau să scrie. în vreme ce protestanţilor li se impunea o taxă de 4 ori mai mare. Mai mult. veniturile eparhiilor vacante fiind dedicate acestui obiectiv. numărul hughenoţilor în Franţa a crescut între 1629 şi 1661. în iunie 1680. Revocarea Edictului de la Nantes a fost promulgată prin Edictul de la Fontainebleau. sub ameninţarea pedepsei de a fi trimişi la ocnă. Edictul d de la Nantes a fost revocat în întregime. Ludovic al XIV-lea (1661-1715). Aceste tactici şi presiuni regale şi-au dovedit în parte eficacitatea. Cei care îi denunţau pe hughenoţi erau recompensaţi cu jumătate din proprietatea acestora.stipulaţiile religioase ale Edictului din Nantes. Un departament guvernamental special se focaliza pe problematica convertirii protestanţilor la catolicism. pe plan extern. Mai mult. Pe fondul acestor realităţi. la un preţ de 10 livre de persoană. şeful lui. Atmosfera de toleranţă religioasă a fost repusă în discuţie de noul rege. Bărbaţii erau bătuţi. cu toate că pastorii care încălcau legea ce le interzicea să predice erau surghiuniţi sau trimişi la galere. Mai întâi au fost abolite tribunalele care protejaseră interesele hughenoţilor. Copiii le erau luaţi de la vârsta de 7 ani. Departe de a încerca să controleze aceste trupe. În acelaşi timp. În această privinţă. hughenoţii au fost asaltaţi de o propagandă catolică ofensivă şi tendenţioasă. dar de-a lungul acestor ani este posibil ca numărul total de hughenoţi să fi scăzut de la 2 milioane la ceva peste 1 milion. Hughenoţii erau mituiţi spre a-şi abandona credinţa. Hughenoţii au fost alungaţi din serviciile şi demnităţile publice şi li s-a interzis practicarea profesiilor de medic. Ludovic al XIV-lea avea încredere în propriul sistem de propagandă. 82 . exilândui pe preoţii care refuzau să se conformeze. Catolicilor le era interzis să-i adăpostească şi să-i ocrotească pe protestanţi. Paul Pellisson. Este greu de ajuns la statistici de încredere. Una dintre justificările revocării era aceea că aşa – numita religie reformată încetase să mai existe în Franţa. care fusese educat să deteste „erezia”. spre a fi educaţi în religia catolică. Suedia în primul rând. au fost interzise toate convertirile de la catolicism la protestantism. dar îi lăsa pe hughenoţi complet inofensivi din punct de vedere militar. Li se închideau şcolile şi bisericile. Obiectivele sale au rămas aceleaşi – eradicarea calvinismului din Franţa şi realizarea unei biserici şi a unui stat unificat. Ludovic al XIV-lea a optat pentru o politică agresivă faţă de protestanţi. Urmau apoi clauzele care interziceau total credinţa publică protestantă. Între 1661 şi 1679. femeile violate. Dar protestantismul a supravieţuit. hughenoţii nu au fost persecutaţi fizic dar le-au fost impuse restricţii în privinţa căsătoriilor şi înmormântărilor. Apoi. Franţa a susţinut statele protestante. Cei convertiţi la catolicism erau exceptaţi de la „la taille” – impozitul pe care trebuiau să-l plătească toţi. Hughenoţii nu aveau voie să emigreze. pretindea că a convertit 50 000 de hughenoţi. autorităţile le încurajau să se poarte rău. Dar în 1679. copiii terorizaţi iar casele dărâmate. Nu li se permitea să folosească slujitori catolici. Armatele hughenoţilor au fost risipite şi fortăreţele demolate. insistând ca toţi copiii protestanţilor să fie botezaţi şi educaţi conform religiei catolice şi condamnându-i la galere pe oamenii de rând care încercau să emigreze. Episcopii şi intendenţii regali se luau la întrecere unii cu alţii în producerea de statistici referitoare la convertirea protestanţilor la catolicism. politică agreată de hughenoţi iar libertatea religioasă a protestanţilor francezi n-a mai fost pusă în discuţie. iar la încoronare promisese să o desfiinţeze. iar din punct de vedere demografic. după 1630. Bisericile hughenote au fost demolate sub cele mai stranii pretexte. revocarea Edictului din Nantes părea că este doar sigiliul oficial de aprobare şi nu era decât o chestiune de timp. cum ar fi oficierea căsătoriilor mixte şi deseori fără nici un fel de pretext. avocat şi editor.

XII. Emigrarea atât de multor negustori. 10 000 de hughenoţi au luptat de partea lui Wilhelm de Orania în războaiele Olandei şi Angliei cu Franţa. Între 1685 şi 1762 au fost executaţi 46 de pastori hughenoţi. a intoleranţei religioase. fiind lăsate pe grămezi de gunoaie spre a fi devorate de şobolani şi erau aranjate în poziţii obscene. Hughenoţii care au rămas în ţară au fost supuşi unor convertiri forţate. spre groaza rudelor lor îndoliate. Pe termen îndelungat. precum sudul Franţei. amintirile din Franţa şi ura faţă de Ludovic al XIV-lea. bancheri şi meşteşugari a constituit o mare pierdere pentru Franţa şi un câştig pentru Europa. CONTRAREFORMA ŞI REFORMA CATOLICĂ ÎN SEC. AL XVILEA 83 . specifice lumii medievale. campania de persecuţie împotriva hughenoţilor nu şi-a atins scopul principal. aproximativ 200 000 de hughenoţi au emigrat în Olanda. Cadavrele protestanţilor erau târâte goale pe străzi. Nici măcar regele Ludovic al XIV-lea nu putea închide frontierele pentru miile de oameni care încercau cu disperare să scape. Majoritatea istoricilor actuali consideră revocarea Edictului de la Nantes drept o greşeală grosolană. iar alţi 16 care fugiseră din Franţa au fost spânzuraţi în efigie!!! Nici măcar cei morţi n-au fost cruţaţi. În zonele îndepărtate. Persecuţia a sporit. congregaţiile protestante au continuat să îşi practice credinţa. Anglia şi Lumea Nouă. Brandenburg. ducând cu ei talentele şi priceperea.Rezultatele imediate ale revocării au fost tragice pentru toţi. participări silite la slujbe religioase şi unor manifestări forţate de loialitate. În ciuda celor 1450 de virtuali evadaţi trimişi la galere (pastorii protestanţi din Franţa). constând în abandonarea libertăţii de conştiinţă şi religie în favoarea bigotismului.

prin trezirea credinţei şi a elanului misionar. însă i-a lipsit obiectivul major: reunirea creştinilor. iar doctrina şi practica catolică urma a fi salvată de iconoclaşti. Cu toate acestea. ignoranţa clerului. Dacă un conciliu al creştinătăţii catolice s-ar fi reunit înainte de condamnarea tezelor lui Luther şi excomunicarea acestuia. caracterizată prin resemnarea acceptării rupturii şi a reorganizării ambelor tabere. până la deschiderea sa efectivă. dar care la acea vreme făcea parte din Imperiul Romano-German. iar pe de altă parte a fost o modalitate de a (re)converti masele şi de a-şi exercita autoritatea asupra nehotărâţilor. Pe plan politic. Sadolet şi Pole. Schisma Bisericii catolice a fost cauzată şi de indiferenţa unora dintre papi faţă de aspectele doctrinare şi de corupţia clerului. Amintim că reformatorii protestanţi considerau că adevarata Evanghelie a fost coruptă şi ascunsă secole de-a rândul datorită „monarhiei” papale. este posibil ca schisma să fi fost împiedicată. Reforma catolică se poate împărţi în două perioade: prima perioadă este caracterizată prin speranţa unei întoarceri la unitate a Bisericii catolice. influenţa nefastă a operelor lui Erasm. Conciliul de la Trento vedea protestantismul ca o revoltă de la creştinismul istoric. iar cea de-a doua. persecuţiile în numele credinţei au fost numeroase în ambele tabere. din nordul peninsulei italice. datorită temerii de dezbateri doctrinare care ar fi putut clatină însăşi existenţa Bisericii. cardinalul Alessandro Farnese (1468-1549) a fost câştigat încă de pe atunci de ideea unei reforme în cadrul Bisericii. iar guvernarea o antrena să ia parte la coaliţiile internaţionale. ca reactie la reforma protestanta este cunoscuta sub numele de Reforma catolică sau Contrareformă. Conciliului de la Trento i s-au opus doua tendinţe: tendinţa moderată susţinută de suverani a căror ţări 84 . Intinerirea Bisericii catolice şi evoluţia sa spirituală sunt operate în două timpuri: cel al prereformei şi perioada posterioară conciliului de la Trento. în acelaşi an au avut ultimele tratative privitoare la posibilitatea revenirii unei părţi a protestanţilor – reprezentaţi la discuţii de Melanchton – la catolicism. Contrareforma a însemnat apărarea credinţei prin apologetică. timp în care au fost organizate forţele reformei catolice. Participant la Conciliul de la Latran. Conciliul de la Trento a avut două sarcini principale: definirea dogmei şi restaurarea disciplinei. papa a modificat componenţa „Colegiului Sacru” numind drept cardinali umanişti eminenţi: Giovanni Pietro Caraffa. Acest consiliu al reformei catolice a depus în 1537 un raport prin care erau denunţaţi următoarele abuzuri: cumulul de beneficii. În acelaşi an 1536. La 2 iunie 1536 papa Paul al III-lea a anunţat convocarea unui conciliu. îndeosebi a celui superior. ce începe in anul 1541. Contarini.Mişcarea de reformă care s-a produs în secolul al XVI-lea în interiorul Bisericii Catolice. Însă. viitorul papă Paul al IV-lea (155-1559) şi Gaetano de Tiene (1480-1547). Reforma catolică a vizat pe de-o parte recucerirea cu ajutorul armelor a teritoriului trecut de partea Reformei protestante. De exemplu. care vor pregăti programul viitorului conciliu. Adeseori eforturile papilor de a reforma catolicismul s-au ciocnit de rezistenţa cardinalilor şi a conservatorilor din Biserică. Papa Paul al III-lea care a păstorit între 1534 şi 1549 a fost cel în timpul căruia a început reforma catolică. În anul 1541 apelul la convocarea unui conciliu a fost reînnoit ca o contramăsura împotriva formării unui conciliu naţional german. Însă Roma a căutat să evite convocarea unui conciliu cerut cu insistenţă de Germania. Cele doua reforme (protestantă şi catolică) au un trunchi comun. printr-o reformă disciplinară şi doctrinară. eforturi de reformare au existat. Papalitatea se simţea obligată să-şi apere teritoriul. Printre membrii săi amintim pe Giovanni Pietro Carafa (14761559). la nevoie cu ajutorul forţei. între 1511 şi 1527 a funcţionat „Capela dragostei divine” organizaţie neoficială formată din aproximativ 60 clerici şi laici: preocupată de adâncirea vieţii spirituale. Locul de desfăşurare al conciliului a fost ales oraşul Trento. Totuşi. au trecut nouă ani. Noţiunea de contrareformă semnifică intenţia deliberată de a face sa dispară protestantismul. viitorul papă Paul al III-lea.

erau împărţite de reforma protestantă şi de cea a papalităţii care susţinea mai degrabă o ruptură definitivă cu protestanţii. Conciliul de la Trento a avut 25 de sesiuni, prima şedinţă a avut loc la 13 decembrie 1545, iar ultima la 4 decembrie 1563. Au existat mai multe serii de sesiuni. Din motive de siguranţă – teama de ciumă - cat şi din motive politice din martie 1547 pănă în 1551 conciliul a fost transferat la Bologna. La prima sesiune au participat 30 de preoţi. Majoritatea erau italieni şi nu era prezent nici un delegat al protestanţilor. La ultima sesiune au participat 255 de preoţi. În opera conciliului se pot distinge trei nivele: al dogmei; exigenţele morale şi disciplinare; justiţia eclesiastică şi legăturile între episcopat şi Roma. Conciliul a pus accent pe continuitatea istoriei, definind sursele credinţei. Textele dogmatice conţineau respingerea tezelor protestante. Alaturi de Biblie, biserica catolică recunoştea valoarea tradiţiilor. La Trento nu s-a dat nici o interdicţie credincioşilor de a traduce şi de a citi Biblia în limba vulgară. Însă se cerea referinţa la Vulgata; conciliul considera că numai biserica catolică avea autoritatea de a interpreta scrierile sacre. La Trento sacramentele şi-au regăsit importanţa. Participanţii la Conciliu au reafirmat credinţa în cele şapte sacramente şi s-a insistat asupra forţei şi puterii acestora. Cu ajutorul sacramentelor omul putea regăsi graţia divină. Discuţiile asupra căsătoriei s-au purtat în ultima sesiune: „starea conjugală nu putea fi plasată deasupra stării de virginitate sau de celibat”. A fost afirmată şi teza catolică a transsubstanţierii. Mesa era considerată un sacrificiu care reamintea de cel al lui Hristos. Conciliul tridentin a stabilit şi faptul că liberul arbitru există în măsura în care Dumnezeu permite. Botezul avea rolul de a-l concilia pe om cu Dumnezeu. Biserica romană a menţinut credinţa în Purgatoriu. Era considerata legitimă celebrarea meselor în onoarea sfinţilor. Un al doilea nivel al hotărârilor Conciliului era cel al exigenţelor morale şi disciplinare. Era necesară stabilirea unei discipline în interiorul bisericii catolice dacă se dorea transmiterea mesajului bisericii către mase. Se impunea necesitatea alegerii unor buni clerici, de bune moravuri şi cu o educaţie aleasă. Astfel, in sesiunea a XXIV-a, Conciliul a adresat celor care numeau episcopii, şi in special papei, o rugă dublată de o blamare a trecutului. În ceea ce priveşte episcopii, aceştia trebuiau să-şi exercite una din funcţiile lor principale şi anume de a predica; ei aveau obligaţia de a vizita în fiecare an parohiile diocezei lor. Trebuiau sa vegheze asupra preotilor subordonati. Fiecare prelat trebuia sa fie stapan in parohia sa. S-a interzis judecarea de către episcop a acelora care nu aparţineau diocezei sale, fără a exista autorizarea prealabilă a episcopului de care aparţinea supusul în cauză. Admiterea în preoţie se făcea prin susţinerea unui examen, care să dovedească conduita morală şi cunoştinţe religioase. A fost stabilită şi obligativitatea preotului de a purta costumul clerical. Conciliul a luat măsuri şi împotriva clericilor vagabonzi. Nimeni nu putea fi admis în ordinele sacre dacă nu dovedea ca posedă un beneficiu ecleziastic suficient pentru a-i asigura supravieţuirea. Reforma bisericii catolice s-a sprijinit, în bună măsură, pe ordinele religioase, unele deja existente, dar care au fost reorganizate (augustinii, franciscanii, benedictinii) şi înlăturate elementele corupte. În plus, între 1524 şi 1561 au fost create 115 ordine noi. Un ordin nou era cel theatin, care a avut printre fondatori pe Gaetano Tiene şi Giovanni Pietro Caraffa. Membrii acestui ordin făceau parte din aristocraţie, însă îşi propuseseră să trăiască sub regula triplă a sărăciei, castităţii, ascultării. Capucinii au fost iniţial o secţie a franciscanilor.

85

Fondatorul ordinului a fost Matteo da Bascia, iar aprobarea funcţionării ordinului de către papă a avut loc în 1529. Capucinii s-au dedicat în special îngrijirii bolnavilor şi educaţiei. Altele ordine importante erau cele ale barnabiţilor (s-a ocupat in special de învăţământul superior), al ursulinelor (înfiinţat de Angela Merici, aprobat de papă în 1544), al carmelitelor (înfiinţat de Theresa de Avila). Cel mai mare ajutor l-a adus papalităţii şi reformei catolice însă „Compania lui Iisus”, care a jucat un rol deloc de neglijat în secolele XVI-XVIII. „Compania lui Iisus” a contribuit la propagarea catolicismului în lumea intreagă. Fondatorul ordinului a fost Ignaţiu de Loyola (1491-1556), fost ofiţer în armata spaniola, care datorită unei răni primite în 1521 şi astfel a imposibilităţii continuării carierei armelor, a luat hotarârea de a lupta pentru Hristos şi de a converti infidelii. A studiat o vreme la Universitatea Alcala din Henares, unde a fost anchetat şi arestat de Inchiziţie. Eliberat, a plecat la Paris (1529-1931), unde alături de un grup de prieteni (Pierre Favre, Diego Laynez, Francis Xavier, Simao Rodriguez, Alfonso Salmerons, Nicolas Bobadilla) a pus în practică o metodă de rugăciuni şi asceză, intitulată „Exerciţiile spirituale”. La 15 august 1534 grupul lui Loyola a pronunţat legămintele de la Montmartre, prin care se angajau să viziteze locurile sfinte şi să salveze sufletele. În 1540 Paul al III-lea a acordat, printr-o bulă papală autorizaţia de a fonda un ordin religios, limitat la 60 de persoane, numit „Compania lui Iisus”. Iezuitii cum au fost numiti membrii acestui ordin trebuiau sa fie preoti. Există o ierarhie inaugurata de noviciat (doi ani dedicaţi practicilor spirituale), urmată de o practică pedagogică (5 ani) şi studiile propriu-zise (4 ani), după care erau hirotonisiţi preoţi. Legămintele iezuiţilor erau cele ale sărăciei, castităţii, supunerii, la care se adaugă un legământ special de supunere absolută faţă de papă. Propaganda iezuită a utilizat trei mijloace: învăţământul, predica, confesiunea. Dupa ce limitarea numărului de membri a fost înlăturată, iezuiţii au ajuns în 1556 la aproximativ 10.000 de membri, în 1650 la 15.500, iar în 1773, în momentul suprimării Ordinului, iezuiţii erau în numar de 23.000, repartizaţi în 39 de provincii, având 800 de colegii şi 1600 de fundaţii. Mai ales în perioada 1550-1650 iezuiţii au constituit elementul cel mai dinamic al Bisericii romane. Consolidarea catolicismului s-a datorat foarte mult dezvoltării învăţământului. Ordinele religioase şi în special: iezuiţii, dominicanii, augustinii au jucat un rol de seama în învăţământul teologic. Primele seminarii au fost „Colegiul germanic” creat la Roma în 1552, urmat apoi de crearea unui „Colegiu ungar”, seminarii engleze la Paris, Roma, Saint Omer, seminarii irlandeze la Paris, Roma, Salamanca, seminarii scoţiene şi un seminar al Provinciilor Unite la Louvain. În Germania şi Austria, Canisius şi iezuiţii au favorizat crearea de seminarii pontificale: Viena (1574), Dillingen (1576), Olmutz (1578), Fulda (1584). Unele dintre aceste seminarii s-au transformat în universităţi sau în academii. În Polonia, un rol important în învăţământul teologic l-a avut cardinalul Hasius. În 1585, colegiul roman creat de Ignaţiu de Loyola a devenit Universitatea gregoriană. Importante universităţi catolice au fost create în decursul secolelor XVI-XVII la Dillingen, Douai, Olmutz, Gratz, Munster, Nagyzombat. Consolidarea bisericii catolice s-a srpijinit şi pe o instituţie deja existentă: inchiziţia şi alta nouă creată în secolul al XVI-lea: Congregaţia Indexului. Inchiziţia işi are originea în lupta împotriva albigenzilor din sudul Franţei de la inceputul secolului al XIII-lea. Inchiziţia romană a fost proclamată printr-o bulă papală în anul 1542 de către papa Paul al III-lea. Era condusa de Congregaţia Sfântului Oficiu. Tribunalele compuse în special din teologi dominicani urmăreau şi judecau suspecţii. Inchiziţia avea sarcina de a pedepsi erezia. A fost

86

abolită în 1854. În istoriografie a fost accentuată cruzimea Inchiziţiei, în special a celei spaniole, dar care nu a fost totuşi cu nimic mai dură decât tribunalele ce judecau ereticii din ţări ca Anglia (a se vedea condamnările la moarte ale catolicilor din timpul Elisabetei a II-a) sau Germania. Comgregaţiei Sfântului Oficiu i-a fost incredinţat în 1543 şi întocmirea Indexului cărţilor interzise, iar în 1587 s-a constituit o congregaţie a Indexului. Cărţile considerate imorale şi eretice erau interzise de a fi citite de catre supusii catolici. Primul Index al cartilor interzise a fost publicat in anul 1564, iar in 1566, „Index Librorum Prohibitorium”. Nici o carte cu subiecte religioase nu putea fi imprimată fără autorizaţia congregaţiei indexului. Catalogul cărţilor interzise a fost abolit în 1965 de catre papa Paul al VI-lea. Reforma catolică a întâmpinat o serie de dificultăţi şi în ţările în care majoritatea locuitorilor rămăseseră supuşi Romei. Franţa a refuzat a integra deciziile conciliului de la Trento printre legile constituţionale ale regatului. Regele spaniol Filip al II-lea a recunoscut deciziile conciliului în teritoriile sale, cu condiţia ca aceste hotărâri să fie aplicate sub rezerva drepturilor sale regale. Odata cu pacea de la Augsburg (1555) unitatea religioasă a Europei occidentale a fost tăiată în două blocuri confesionale. Astfel, catolicismul era preponderent în sud (în zona mediteraneeană), în Irlanda (rămasă la catolicism din raţiuni politice). În Germania de sud, Austria, Boemia, Polonia, o parte din Ungaria, reforma catolică a reuşit să elimine în bună măsură protestantismul. În Franţa, ambele confesiuni erau bine reprezentate, iar lupta dintre protestanţi şi catolici a luat forma unui razboi civil. Blocul protestant era reprezentat de: luteranism (în Germania de nord şi est, în regatele scandinave şi dependinţele lor Finlanda şi Islanda, calvinism (în Scoţia), anglicanism (Anglia). Exista o zonă de dispută care cuprindea Ţările de Jos, Franţa, cantoanele elveţiene, Imperiul habsburgic, Ungaria, Polonia, Renania. Conciliul de la Trento a dezbătut şi problema artei (scupltura, pictura) şi a muzicii, într-o societate care se voia cu adevarat religioasă. S-a luat hotărârea ca arta să fie subordonată şi pusă în serviciul Bisericii catolice. Disciplina programului ideologic şi estetic al artei era urmărit de Inchiziţie şi de ordinul iezuit. Se considera că muzica sacră era muzica ce insoţea textele religioase, trebuia să se subordoneze textului şi funcţiei liturgice şi nu avea voie sa includă sunete şi melodii indecente. Giovanni Palestrina (cca. 1524-1594) este reprezentantul prin excelenţă al acestei muzici polifonice. Operele sale proclamă spiritul triumfător al contrareformei.

BIBLIOGRAFIE:

87

IV-V. Editura Litera. Bucureşti. 2007. Neculce. 1963. Editura Ştiinţifică şi Pedagogică. Cantemir. 1958. Rădvan. ***Istoria României. Bucureşti. Editura Ştiinţifică. Bucureşti. Samuel. Ureche. Panaitescu. Gramatica civilizaţiilor. ***Istoria Românilor(tratatul Academiei). ediţie Constantin Grecescu. Creştinismul de-a lungul secolelor. Grigore. II-III. ***Istoria României. Editura Humanitas. Letopiseţul Ţării Moldovei. Religiile lumii. Ovidiu. 2005. Cantemir. Milza. Istoriile domnilor Ţării Româneşti. Bucureşti. Pananitescu. Editura Univers Enciclopedic. Istoria Europei. Editura Artemis. I-II. Chişinău. Iaşi. 88 . Cairns. Braudel. Editura Enciclopedică. Civilizaţia Occidentului medieval. Epoca marilor descoperiri geografice. Radu Manolescu). 1995. 2004. Earle E. Arta şi societatea. Letopiseţul Ţării Moldovei şi o samă de cuvinte. vol. 1995. Delumeau. Opere. 1955. Transilvania. LUCRĂRI GENERALE: Berstain. Editura Humanitas.. Platon. Duby. I. Descrierea Moldovei. Jean. Lucian. 1970. Jean. Serge. Dimitrie. ***Istoria medie universală (coord. vol. 2002. Radu Vornicul.IZVOARE: Augustin. Ioan M. vol. Marile descoperiri de la Alexandru Macedon la Magellan. Editura Polirom. 1980. Favier. I-II. Filosofia în evul mediu. 980-1420. Le Goff. John. vol. Bucureşti. Editura Humanitas. Trilogia culturii. Vremea catedralelor. ediţia a II-a revăzută. 1998. Editura Meridiane. 1958. Civilizaţia bizantină. 1996. II-IV. 2007. ediţie Iorgu Iordan. 2005. Iaşi. Editura Humanitas.. Delumeau. Bucureşti. II. Bucureşti. Creştinismul în Occident. Bota. 2002. Bossy. Editura Meridiane. 1994. Bucureşti. 1994. 1997. Blaga. 1400-1700. Bucureşti. Bucureşti. Drimba. Civilizaţia Renaşterii. Editura Enciclopedică. 1997. Bucureşti. ediţia a II-a revăzută. Bucureşti. De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nantes. Georges. Dimitrie. Patrologia. Gilson. Istoria culturii şi civilizaţiei. 1998. Cluj-Napoca. Bucureşti. Editura Humanitas. 2002-2003. Editura Enciclopedică. O istorie a Bisericii creştine. Institutul European. Oradea. ediţie critică de Petre P. Confesiuni. Izvoare de istorie medievală. vol. 2002. Fernand. ***Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental ( coordonatori Jacques Le Goff şi Jean Claude Schmitt). Louis. Goldenberg.. Costin. Editura Enciclopedică. 1987-1995. ediţie Petre P. Bucureşti. Opere. 1998. Casa de Editură „Viaţa Creştină”. Miron. Bucureşti. 1997. Laurenţiu. Bucureşti. Sorin. Bucureşti. I. 1998. Brehier. Bucureşti. Editura Cartea Creştină. ***Istoria Universală (Larousse). Cluj – Napoca. Bucureşti. E. vol. Bucureşti. Popescu. Jacques. Ion. Bellu. Bucureşti. 1946. Bucureşti. Pierre. vol. Jean. Editura Polirom. vol. Iaşi. Alexandru – Florin. Editura Meridiane.

Editura Dacia. 1998. Christophe. 1971. Sinteză de istorie medievală universală( sec. Sociologie generală. Camil. Nicolaus Olahus şi Renaşterea europeană. Bucureşti. primul umanist de origine română. cronicarul. Bucureşti. Mureşan. Omul. Pompiliu. I-II. IV-XIII). Sorin. Iaşi. Cândea. Bucureşti. 2000. Capoianul. Islamul şi civilizaţia sa. Andrei. Teologie şi metafizică în cultura evului mediu. Bucureşti. 51-60. ***Omul Renaşterii ( coord. 2000. 1998. 2003.Napoca. Editura Meridiane. în „Studii de ştiinţă şi cultură”. Ştefan. în „Studii de ştiinţă şi cultură”. X-XIV). p. Bucureşti. A Biography. 2006. nr. London. Sfântul Augustin. Momente din istoria Europei. Pascu. anul VI. Pop. Nicolaus Olahus europeanul. XVII-XIX). XIII. Oraşele Evului Mediu. Doctrina. Aninoasa – Cluj. Editura Libra. Evoluţia gândirii istorice româneşti. Cluj – Napoca. în „Oglinda”. Bulboacă. Opera. ClujNapoca. nr. 1996. vol. Augustin of Hippo. în „Studii de ştiinţă şi cultură”. 2001. Bucureşti. I-II. 2005. 1973. Gheorghe. nr. 1996. 1967. nr.XVI). Personalităţi politice. Sorin. Biserica şi cultura în Occident. Charle. Editura Enciclopedică.Editura Polirom. Ştefan. nr. 89 . M. Cluj. P. 1994. Bulboacă. vol. Andre. culturale şi ecleziastice sârbe din Arad (sec. Bucureşti. 2003. 1974. Editura Meridiane. 4. 2000.. Bulboacă. Cluj – Napoca. Balcani. Jaques. Peter. LUCRĂRI SPECIALE: Almaş. Editura Dacia. London. 1945 Vlăduţescu. Iaşi. Brown. Pirenne. Mureşan. Bucureşti. Bulboacă. Miron Costin. Henri. Filosofia istoriei la Sfântul Augustin. Bucureşti.. Editura Paideia. Editura Dacia. Voievodatul Transilvaniei. Istoria universităţilor. ediţia a II-a. Sorin. Renaşterea şi Reforma. Pop. 1970. Vianu. Verger. Miquel. Editura Todesco. Occident la începuturile culturii medievale româneşti (sec. Editura Universităţii din Bucureşti. Problemele istoriografiei române. 1994. Bizanţ. Bucureşti. Andre. anul II. Bucureşti. vol. Reforma în Banat. Ioan Aurel.. 1972. 1989. Virgil. 1(12). Bucureşti. Dumitru. 6. 1989. Bernard – Ştef. Răzvan. Bucureşti. Ioan Aurel. 2007. Peter. 3 (22). Jacques. Panaitescu. Introducere la istoria culturii româneşti. 2010. ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Dan Horia Mazilu. Religion and Society in the Age of Saint Augustine.Mih[ilescu. Brown. Umanismul românesc din Banat în sec. Civilizaţia arabă în vremea celor 1001 de nopţi. IV. Geneza medievală a naţiunilor moderne ( sec. Bezdechi. Bucureşti. IV. Stolnicul între contemporani. 2008. Tudor. Sorin. Naţiunea română medievală. Filosofia culturii. Paul. Arad. III. Eugeniu Garin). Oţetea. Teodor. Sorin. Cluj-Napoca. Clot. 3(10). Ioan. Ovidiu. 1939. 1968. în „Studii de ştiinţă şi cultură”. 2000. 3. Editura Fundaţiei Culturale Române. Cluj-Napoca. Theodorescu. XVI – XVII. Editura Meridiane. 2000. Bulboacă. Petre P. Presa Universitară Clujeană. Nicolaus Olahus.

Lucien. Andre. Iaşi. 1994. 1494-1610. Bucureşti. Michael. Bucureşti. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1996. Bucureşti. Bucureşti. Thomas. Duncan.. Jean Calvin şi Reforma târzie. Keith. Bucureşti. Editura ALL Educational. Vauchez. Al. Editura Artemis. cultură. Bucureşti. 2001. Impactul Reformei asupra românilor între 1517-1645. Istoria Angliei. 1999. Febvre. Vlăduţescu. Martin. John. Nicolescu. I. Jacques. Bucureşti. Bucureşti. 2001. Civilizaţie italiană. George. 1998. Pirenne. vol. Tănase. Stoianov. ediţia a II-a revăzută. Keith. 1968. Riche. Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice. Bucureşti. Albu. 1994. Iaşi. Adrian. 2001. Lucien. Alexandru. 2001. Huizinga. Doru. Franţa în Revoluţie. Bucureşti. Bucureşti. Editura All. Timişoara. vol. Bucureşti. Le Goff. 2000. Editura Paideia. Editura Meridiane. Editura Ştiinţifică. 980-1420. Henric al VIII –lea şi Reforma în Anglia. Franţa şi Europa. civilizaţie. Bucureşti. Mareş.1555. Utopia. Vlăduţescu. Istoria civilizaţiei britanice. Warren. Editura Meridiane. Istoria secretă a ereziei creştine în Evul Mediu. Pierre. Editura All Educaţional. Calvin. Gheţie.. Napoleon. 1993 Lăzărescu. Bucureşti. Michel. Religie şi refacere. Keith. 1996. 1517. Editura Meridiane. Teologie şi metafizică în cultura evului mediu. ***Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolae Românul).Duby. Bucureşti. Bucureşti. Gheorghe. 2001. Bucureşti. 1997.. Reforma catolică şi Contrareforma. 1996-1998. un destin. Religia lui Rabelais. Spiritualitatea evului mediu occidental. Jacques. vol. Ovidiu. 2003. Intelectualii în evul mediu. Bucureşti. Duchein. Bucureşti. Vremea catedralelor. Marrou. Editura Artemis. I. Bucureşti. Educaţie şi cultură în Occidentul barbar. Editura Meridiane. Elisabeta I. Henric al VIII-lea şi Reforma engleză. Yuri. Maurois. Problema necredinţei în secolul al XVI-lea. Originile scrisului în limba română. Tradiţia ascunsă a Europei. Editura Corint. Introducere în filosofia culturii: valoare. Cluj-Napoca. Renaşterea europeană în istoriografia românească. Georges. Stiles. Hancook-Ştefan. Bucureşti. Editura Dacia. Bucureşti. Editura All. 1999. Editura All. George. Editura All. 1968. Le Goff. 1998. 1986. 2003. Bucureşti. 1997. Secolul XVII. Pentru un alt ev mediu. Cluj-Napoca. Riche. 2003. I-II. Keith. 2001. Radosav. texte alese şi studiu introductiv de I.S. Editura All. Bucureşti. Mahomed şi Carol cel Mare. Editura Humanitas. 2003. I. Martin Luther. Editura Meridiane. Pierre. H. Editura Corint. Newcombe. Amurgul evului mediu. Bucureşti. Johann. I-II. Henri. Andre. Cultură şi umanism în Banat. Bucureşti. Febvre. 2010. Andrina. 1974. 1985. 1996. Bucureşti. 90 . Mureşan. 1987.. Editura Cartea Creştină.G. Elisabeta I: religia şi politica externă. Arta şi societatea. Oradea. Randell. Franţa. 1999. Ereziile evului mediu creştin. 2001. Randell. Rady. Gheorghe. Mullett. Renaştere. Editura All. 1994. Townson. Bucureşti. Morus. Luther şi Reforma în Germania. Europa barbară din 476 până în 774. Editura Artemis. Randell. 2003.Firu şi C. D. Randell.

TESTE GRILĂ TEST NR. Franţa şi Europa. 1999. 1661-1715. Editura All. 1993. 1 91 . 1610.Weber.1661. Richard. Wilkinson. Bucureşti. Ludovic al XIV-lea. Editura Humanitas. Max. Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Franţa şi cardinalii. 1999. Bucureşti. Editura All. Wilkinson. Bucureşti. Richard.

Ciocnirea civilizaţiilor va domina politica mondială c. a. b.1. c. autorul nu folosește un criteriu clar de delimitare a civilizațiilor 92 . c. 8. b. Linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului 6. c. 4. a. 2. 3. nu există o accentuare a frecvenței conflictelor dintre civilizații în perioada de după războiul rece b. civilizațiile identificate de autor sunt dezbinate și nu au unitate internă c. a. în special cu Islamul și China 7. Critici aduse teoriei lui Samuel Huntington au fost: a. Politologul american Samuel Huntington susţine că: a. Evitarea unui război global al civilizațiilor depinde de măsura în care liderii mondiali vor accepta să coopereze pentru a menține caracterul multicivilizațional al politicii globale b. În sfera culturii intră: artă religie literatură Conceptul de aculturaţie se referă la: un fenomen de contagiune şi expansiune culturală achiziţia unei culturi străine de către un popor confruntarea între două sau mai multe culturi Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale este o carte scrisă de: Samuel Huntington Francis Fukuyama Edward Said Politologul american Samuel Huntington susţine că: epoca ideologiilor a apus principală cauză a conflictelor în viitor vor fi diferențele de ordin cultural şi religios principala cauză a războaielor va fi de ordin economic 5. Politologul american Samuel Huntington afirmă că: a. Supraviețuirea Vestului depinde de americani c. a. b. c. a. b. c. Pretențiile universaliste ale Vestului vor determina din ce in ce mai des conflicte cu celelate civilizații. a. c. Statele naționale vor ramâne în continuare cei mai importanți actori în problemele lumii b. b. b. Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din New York: confirmă teoria lui Samuel Huntington infirmă teoria lui Samuel Huntington sunt un accident al istoriei Samuel Huntington face distincţie între: modernizare occidentalizare state sfâşiate 9.

De vita beata (Despre viaţa fericită) c. ideile filosofiei neoplatonice c. lupta dintre două filosofii b. în evul mediu. Universitatea medievală: 93 . Monopolul asupra învăţământului. curtea imperială de la Aachen c. istoria umanităţii reprezintă: a. De civitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu) 11. latinei clasice eclesiastice c. nobilimea 17. Aurelius Augustinus combate în De civitate Dei : a. Confessiones (Mărturisiri) b. lupta între două concepţii de viaţă 13. statul b. lupta dintre două cetăţi (civitas Dei – Biserica şi civitas terrena. sistemul politic al Imperiului Roman 12. Oxford 19. John Scotus Eriugena 15. Bologna 18. În contextul cultural al Renaşterii carolingiene s-au afirmat: a. În viziunea lui Augustin. Aurelius Augustinus a scris: a. Eginhard c. Biserica c. Prima universitate medievală se înfiinţează la: a. Sorbona c. Cambridge c.10. acuzaţiile păgânilor care susţineau că nenorocirile Imperiului Roman şi căderea Romei sub barbari se datorează creştinilor. Orleans 16. Augustin este creatorul: a. pentru că aceştia au abandonat cultul zeităţilor şi tradiţiile romane b. Oxford b. Manchester b. Universităţi în Anglia medievală au fost: a. Alcuin din York b. îl avea: a. unei filosofii creştine a istoriei b. instituţiei monastice în Imperiul Roman 14. Centrul Renaşterii Carolingiene este: a. numită şi civitas diaboli) c. mănăstirea Fulda b.

Puterea corporaţiei universitare se sprijinea pe: a. Montpellier 26. autonomia jurisdicţională (în cadrul Bisericii catolice. monopolul conferirii gradelor universitare 25. a avut instituţii de învăţământ superior la Roma şi Atena b. concepţia optimistă despre om ca măsură a tuturor lucrurilor b. cancelarul Facultăţii de Teologie c. omul de afaceri. omul întreprinzător c. doctoratus 23. înseamnă redescoperirea antichităţii clasice greco-romane 27. avea ca limbă de predare latina c. decanul Facultăţii de Arte b. Idealul omului renascentist: a. Sorbona b. este un fenomen cultural specific european b. dreptul la grevă şi la secesiune c. licentia docendi b. inventatorul. Matematică şi Filosofie 22. Arte şi Teologie b. navigatorul sau descoperitorul 94 . n-a avut instituţii de învăţământ superior c. a avut instituţii de învăţământ superior la Roma şi Constantinopol 21. Facultăţi în universităţile medievale: a. Antichitatea clasică greco-romană: a. decanul Facultăţii de Drept 24. Cea mai faimoasă facultate de medicină în Europa medievală funcţiona la: a. era o instituţie corporativă b. Drept şi Medicină c. baccalaureus c. Cambridge c. Rectorul universităţii era de obicei: a. al spiritului critic şi experienţei faţă de autoritate şi biserică 28. Renaşterea: a. Universitatea medievală conferea titluri ştiinţifice de: a. înseamnă promovarea Occidentului c.a. antropocentrismul Renaşterii c. dar cu anumite restricţii la nivel local şi dreptul de a face apel la papă ) b. era internaţională prin studenţii care o frecventau 20. Umanismul se referă la: a. primatul raţiunii. este viaţa activă b.

numirea lui Luther ca profesor universitar la Wittenberg 5. Medici 8. mercantilismul susţine că: a. afişarea celor 95 de teze de către Martin Luther în 1517 b. Ţările de Jos 6. Italia c. liberalismul 3.29. Ca doctrină economică. dezvoltarea economică a oraşelor italiene b. Italia 30. Sforza b. apariţia unor mecena c. mercantilismul c. Reforma protestantă a început cu: a. Germania b. Franţa b. da Gama c. activitatea lui Calvin la Geneva c. În oraşul Florenţa. c. care să vândă produse de lux 2. Cel mai mare inginer şi inventator al Renaşterii a fost : a. fiziocratismul b. Renaşterea apare în: a. Galileo Galilei 7. Franţa c. bogăţia unui stat consta în cantitatea de metal preţios de care dispune b. Renaşterea timpurie apare în: a. Cauzele apariţiei Renaşterii în Italia: a. Ideea centrală în cadrul doctrinei calvine este: 95 . b. a. Toricelli b. Cauzele Reformei protestante au fost: abuzurile şi corupţia papalităţii corupţia clerului şi a călugărilor eforturile umaniştilor de a elimina dogmele care ne se bazau pe Biblie 4. trebuie reduse importurile şi mărite exporturile c. Leonardo da Vinci c. s-au păstrat multe monumente din antichitate TEST NR. trebuie înfiinţate manufacturi regale. Renaşterea a fost susţinută de familia a. O nouă doctrină economică apare în Renaştere: a. 2 1.

Primul înconjur al Pământului a fost realizat de: a. profitul 12. Cauzele marilor descoperiri geografice au fost: a. diviziunea muncii b. Vasco da Gama c. Manufactura apăruta în Renaştere aduce ca noutate: a. Magellan şi El Cano în 1519. Consecinţe ale marilor descoperiri geografice au fost: a. Bartolomeo Diaz c. preoţia universală 9. Cristofor Columb 17. 1494 15. Bartolomeo Diaz c. conceptul de predestinare c. Corabia care a facilitat navigaţia pe mările şi oceanele globului în Renaştere a fost: a. căutarea drumului spre India. Cel care a descoperit drumul spre Indii şi a ajuns în patria mirodeniilor a fost: a. vaporul cu aburi 11. metisajul etnic şi lingvistic c. America a fost descoperită de Cristofor Columb în: a. producţia de serie c. formarea imperiilor coloniale b. desfiinţarea mănăstirilor şi căsătoria călugărilor şi a preoţilor b. celibatul preoţesc c. Vasco da Gama 16. Cabral b. 1490 b. justificarea prin credinţă b. caravella c.1522 96 . Capul Bunei Speranţe a fost descoperit de: a. dorinţa de a creştina popoarele idolatre 14. Cabral b. spre “patria mirodeniilor” c. Luther a susţinut: a.a. galera b. dorinţa de a descoperi “patria aurului” (El Dorado) b. Vasco da Gama b. 1492 c. înfiinţarea unui nou ordin monastic 10. modernizarea economiei 13.

banca 26. varza 19. porcul 21. bursa de mărfuri c. Polonia 97 . în timpul lui Eduard al VI –lea b. cambia b. justificarea numai prin credinţă c. frigurile galbene c. Doctrina luterană susţinea: a. gripa spaniolă b. răspândirea sclaviei în Lumea Nouă c. principiul preoţiei universale b. Banca Medici b. curcanul c. Elveţia şi Franţa b. distrugerea unor civilizaţii din America b. Olanda şi Scoţia c.18. Locul unde erau expuse mostre de produse. raţiunii de stat b. Boala care a fost adusă de marinarii lui Columb în Europa este: a. prin legislaţia votată de Parlament în 1533-1534 c. pentru a fi ulterior vândute era: a. Din America au fost aclimatizate la noi: a. În America de Sud a acţionat: a. bursa de mărfuri din Lisabona 27. legitimităţii c. adus din Lumea Nouă: a. tribunalul Inchiziţiei împotriva ereticilor indigeni c. aclimatizarea unor plante şi animale din Lumea Nouă în Europa şi invers 20. Biblia ca izvor al dogmei şi credinţei 24. În relaţiile internaţionale din epoca Renaşterii s-au impus principiile: a. echilibrului european 23. roşiile b. Consecinţe ale marilor descoperiri geografice au fost: a. cartoful c. sifilisul 22. Animalul care a fost aclimatizat în Europa. lama b. în timpul regelui Henric al VIII. în timpul reginei Elisabeta I 25. Calvinsmul s-a răspândit: a. Biserica Anglicană a luat fiinţă: a.

Istoricii Renaşterii Carolingiene au fost : a. Nicolaus Copernic c. Mari astronomi ai Reanşterii au fost: a. Eginhard c. Galileo Galilei b. mai puţin Brazilia TEST NR. Paul Diaconul b. Leonardo da Vinci 30. de ordinul iezuiţilor c. în Franţa prin Edictul de toleranţă de la Nantes (1598) 98 . de Magellan în 1521 c. Tiparul a fost inventat de: a. teologia 4. Toleranţa religioasă în Europa a apărut în : a. 3 1. s-a format Academia palatină b. În cadrul Facultăţii de Arte se studiau : a. de Columb în 1492 b. Continentul american a fost descoperit : a.28. Erasmus de Rotterdam b. Gutenberg c. Theodulf 3. Thomus Morus c. medicina c. Tomasso Campanella 6. Contrareforma şi Reforma catolică în Europa au fost sprijinite : a. America de Sud. de Anglia 5. s-au construit locuinţe pentru cei deportaţi 2. Cabral b. de Columb în 1494 7. Peru c. s-au adunat regii barbari învinşi c. Au elaborat lucrări utopice în perioada Renaşterii : a. Gutenbrun 29. Mexic b. cele 7 arte liberale b. de papalitate b. Imperiul colonial spaniol cuprindea : a. În jurul curţii imperiale de la Aachen : a.

dacă ţelul este nobil c. separarea bisericii de stat b. în Italia vecului al XVI-lea 8. coordonarea tribunalelor Inchiziţiei 11. în Anglia Elisabetei I c. În sfera învăţământului. editarea Indexului cărţilor interzise. plata de către stat a salariilor pastorilor protestanţi 16. cronologia romană 15. exigenţele morale şi diciplinare ce trebuiau impuse clerului catolic c. a înfiinţat cel dintâi seminar teologic catolic în Trnava(Slovacia) b. reperele biblice b. Machiavelli susţine principiul : a. Petrarca b. definirea dogmelor şi a sacramentelor bisericii catolice b. Hungaria 99 . Edictul din Nantes (1598) a asigurat hughenoţilor francezi: a. Reforma Catolică 12. În lucrarea sa Principele. contează sprijinul unor consilieri loiali şi competenţi 14. Nicolaus Olahus a publicat: a. Politica nu trebuie să ţină seama de considerente morale sau religioase 13. Periodizarea timpului la Augustin are în vedere: a. scopul scuză mijloacele. a pus bazele universităţii din Bratislava 17. locuri de practicare a cultului în mai multe oraşe b. Congregaţia Sfântului Oficiu avea ca obiectiv : a. Nicolaus Olahus: a. drepturi civile complete c. succesiunea civilizaţiilor c. Napoleon I a asigurat în Franţa : a. un stat laic c. Deciziile Conciliului de la Trento s-au referit la: a. Nicolaus Olahus a corespondat cu umanistul european: a.b. a întemeiat universitatea din Strigoniu c. toleranţă religioasă pentru toate confesiunile 10. Thomas Morus 18. contează foarte mult aparenţele c. contează mult linguşirile b. Erasmus de Rotterdam c. impunerea toleranţei religioase în Europa b. care nu puteau fi citite de către catolici c. Machiavelli afirmă că în politică: a. respectării legilor b.

cea dintâi dezbatere referitoare la izvoare în istoriografia românească c. originea comună a moldovenilor. Cronica lui Grigore Ureche a fost scrisă: a. poemul Viaţa lumii b. ca o cronică oficială a domniei b. biblioteca de la Mărgineni b. universitatea din Bologna (Italia) 24. originea latină a limbii române c. Catehism 19. publicată sub numele de Martin Bielski b. poseda un palat la Mărgineni 26. Pentru eleborarea Istoriei Ţării Româneşti. de pe poziţia marii boierimi c. la universitatea din Padova (Italia) 23. redactată de Ioachim Bielski. Miron Costin este autorul lucrării: a. Stolnicul Constantin Cantacuzino a studiat la: a. Polonia sive de origine et rebus gestis polonorum c. De neamul moldovenilor c. universitatea din Padova (Italia) c. pagini referitoare la filosofia istoriei b. de pe poziţiile Biseriii ortodoxe 22. la colegiul iezuit din Liov (Polonia) b. Stolnicul Constantin Cantucuzino poseda: a. universitatea din Cracovia (Polonia) b. istoricul şi geograful Strabo b. stolnicul Constantin Cantacuzino a folosit ca surse: a. Nicolaus Olahus 27. Predoslovia scrisă de Constantin Cantacuzino la Istoria Ţării Româneşti. Pentru scrierea cronicii sale. Martin Cromer. ideea romanităţii românilor b. conţine: a. Umanistul Miron Costin s-a format: a. o bibliotecă la Bucureşti c. Cronica Poloniei. Matei Miechowita.b. muntenilor și ardelenilor 21. Principiile religiei creştine catolice c. Grigore Ureche a utilizat ca surse: a. Flavio Biondo. referiri la Imperiul Otoman 100 . Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace … 25. pe istoricii bizantini Procopius. la colegiul din Bar (Polonia) c. Zonaras şi Ioan Tzetzes c. Grigore Ureche susţine: a. Chronica Polonorum 20.

Sistema religiei mahomedane (tipărită în 1722) 101 . Descrierea Moldovei (1716) b. ca discipol al lui Teofil Corydaleu 29. Dimitrie Cantemir este autorul lucrării: a. Marea Şcoală a Fanarului edin Constantinopol. Istoria Imperiului Otoman.28. Dimitrie Cantemir s-a format ca intelectual la: a. aşezată sub autoritatea Patriarhiei ecumenice c. universitatea din Padova(Italia) b. cu titlul originar Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (1714-1716) c.