UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI FACULTATEA DE DREPT

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

-

SUPORT DE CURS –

1

Cuprins NOȚIUNI INTRODUCTIVE DE DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC ..................................... 4 1. Definiția și obiectul dreptului internațional public ............................................................ 4

PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC ........................................................ 16 Tratatul internaţonal .................................................................................................................. 18 Cutuma ...................................................................................................................................... 19 Izvoare subsidiare ...................................................................................................................... 19 Codificarea dreptului internațional. Jus cogens ........................................................................ 22 SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC ....................................................... 25 TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ...................................................... 34 TRATATUL INTERNAŢIONAL ................................................................................................ 38 Clasificare.................................................................................................................................. 38 Conţinutul tratatului .................................................................................................................. 39 Condiţii de validitate ................................................................................................................. 40 Nulitatea tratatelor internaţionale .............................................................................................. 43 Încheierea tratatelor internaţionale ............................................................................................ 44 Rezervele şi declaraţiile la tratatele internaţionale .................................................................... 46 Limba de redactare a tratatelor internaţionale ........................................................................... 47 Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor internaţionale ...................................................... 48 Efectele juridice ale tratatelor internaţionale ............................................................................ 48 Modificarea tratatelor internaţionale ......................................................................................... 49 Încetarea sau suspendarea tratatelor internaţionale ................................................................... 49 Interpretarea tratatelor internaţionale ........................................................................................ 50 MIJLOACE DE SOLUŢIONARE PAŞNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE ...... 51 Mijloacele politico-diplomatice (fără caracter jurisdicţional) ................................................... 51 Mijloacele cu caracter jurisdicţional ......................................................................................... 54 NOŢIUNI DE BAZĂ ALE DREPTULUI DIPLOMATIC ŞI CONSULAR ............................... 57
2

TEME DE DISCUŢIE .................................................................................................................. 65 BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................... 67

3

Procesul de Tim Hillier. Sourcebook on Public International Law. Drept internațional public. Jura. pp. Particularităţile şi natura juridică a dreptului internaţional public O serie de particularităţi deosebesc dreptul internaţional public de dreptul intern al statelor. p. 2. care reglementează relaţiile sociale în cadrul statelor. Arad. 9 3 Creţu Vasile. 2000. Sinteze pentru examen. Aurescu. create de către state. Năstase. în ce priveşte conţinutul lor. editura All Beck. editura Fundaţiei România de mâine. dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului. relaţii în care statele să fie purtătoare ale suveranităţii. acel sistem de principii şi norme juridice. norme create de aceste subiecte pe baza acordului lor de voinţă. Drept internaţional public. pe baza acordului lor de voinţă. scrise sau nescrise. Chişinău. London.1 Cu alte cuvinte. Definiţia şi obiectul dreptului internaţional public Dreptul internaţional public a fost definit ca acel corp de reguli obligatorii din punct de vedere juridic pentru state în relaţiile dintre acestea. 1998. dreptul internaţional public este un ansamblu de norme juridice chemate să reglementeze raporturile dintre state şi celelalte subiecte ale dreptului internaţional. 5. p. p. 2006. în scopul reglementării raporturilor internaţionale3. 2009. A. Modul de elaborare a normelor este prima particularitate. dar şi de către celelalte subiecte de drept internaţional. dreptul internaţional public mai are drept obiect de reglementare şi relaţiile care se creează între state şi alte subiecte de drept internaţional În concluzie. obiectul dreptului internaţional îl formează relaţiile internaţionale. p.NOŢIUNI INTRODUCTIVE 1. 5. Marțian Niciu. Drept internaţional public. Drept internaţional public. Cavendish Publishing. Editura Servosat. Alături de relaţiile dintre state. 16. Caracteristic dreptului internaţional public este absenţa unei autorităţi superioare cu atribuţii legislative. 1997. în cadrul cărora relaţiile dintre state reprezintă domeniul cel mai cuprinzător. 20-34 2 1 4 . Pentru a fi guvernate de normele dreptului internaţional public relaţiile dintre state trebuie să fie. Burian Alexandru.2 Spre deosebire de dreptul intern.

numit şi drept de subordonare. Normele dreptului internațional iau naștere prin acordul de voință al statelor regulile de drept obligatorii pentru toate statele sunt emanația propriei lor voințe. spre deosebire de dreptul intern al statelor. acordul de voință al statelor nu are un caracter absolut. Modul de control al respectării normelor. un sistem judiciar cu competenţă generală şi obligatorie. considera dreptul internațional ca un corp de reguli impropriu numite drept sau reguli morale impuse de opinia generală a societății internaționale. B. 1927). 5 . Dreptul internaţional public apare ca un drept de coordonare. E. au fost exprimate mai multe puncte de vedere. D. așa cum rezultă aceasta din convenții sau cutume general acceptate ca exprimând principii de drept (Curtea Permanentă de Justiție Internațională. aplicate în cadrul stabilit de Organizația Națiunilor Unite etc. Controlul respectării normelor de drept internaţional ţine tot de voinţa statelor. chiar şi în cazul în care competenţa aparţine unor organe jurisdicţionale special create în acest scop. Trăsăturile specifice ale dreptului internațional public. jurist englez din prima jumătate a secolului al XIX lea. fac dificilă introducerea de sancțiuni împotriva eventualelor încălcări. Esența dreptului ține mai mult de convingere. Cu toate acestea. există și sancțiuni specifice dreptului internațional: de exemplu sancțiuni economice. dar și sancțiuni militare. hotărârea din cauza Lotus. care sunt în acelaşi timp şi beneficiarii normelor adoptate. în dreptul internaţional public. Modul de aplicare a normelor este şi el diferit de cel din dreptul intern. liber exprimate. deoarece ea poate pune la îndoială însăși existența sa ca drept. Natura consensuală a dreptului internaţional public este principala caracteristică a acestuia. C. pornind de la trăsăturile specifice ale acestuia. În ceea ce privește natura dreptului internațional ca drept sau ordine juridică. în încercarea de a răspunde la întrebarea este dreptul internațional într-adevăr un drept pozitiv? John Austin. Modul de sancţionare a încălcării normelor este cea mai controversată trăsătură a dreptului internațional public. de conștiința respectării sale.elaborare a normelor este marcat de participarea exclusivă a statelor. prin aceea că nu există un sistem de autorităţi ale administraţiei publice însărcinate cu această aplicare. în mod special caracterul său consensual. decât de constrângere. El este limitat de existența unor norme de drept internațional devenite inderogabile jus cogens. În dreptul internațional contemporan. În această materie nu există.

independent de voințele lor individuale. Raluca Miga Beșteliu este puțin probabil ca statele să elaboreze. un sistem juridic regional supranaţional (Comunitatea Europeană). un sistem juridic transnaţional al raporturilor comerciale (lex mercatoria) sau sisteme juridice infra-statale (corporative). Hans Kelsen. iar existenţa lor ridică două probleme legate de relaţiile dintre ele. problema permeabilităţii sistemelor şi problema raporturilor de sistem. Dacă ar fi așa. pornind de la opinia categorică potrivit căreia caracteristica esențială a dreptului este aceea că poate fi impus prin forța de constrângere a unei autorități superioare. deși pornea de la aceeași premisă dreptul este o ordine de constrângere. sisteme juridice statale. în mod consensual. Adevăratul temei al autorității dreptului internațional rezidă în faptul că statele care formează societatea internațională îl recunosc ca fiind obligatoriu și. mai mult. Raportul între dreptul internațional public și dreptul intern al statelor La diversele eşaloane ale vieţii sociale este însă vizibilă şi ca atare incontestabilă prezenţa unei multitudini de sisteme juridice care acompaniază diverse tipuri de ordine socială: un sistem juridic internaţional. contestă caracterul de drept pozitiv al dreptului internațional. Dimpotrivă. ca fiind un sistem care le obligă în calitate de membri ai societății internaționale. chiar dacă în societatea internațională – societate prin definiție descentralizată / aplicarea dreptului se realizează de regulă prin autoimpunere. Un sistem este permeabil dacă posedă norme secundare (de recunoaştere) care să asigure efectivitatea normelor din celelalte sisteme. 3. Răspunsul lui Gerald Fitzmaurice este poate cel mai potrivit nici un sistem de drept nu depinde exclusiv de existența sancțiunilor. sau să accepte anumite norme de conduită … cu intenția de a le încălca. nu ar putea fi niciodată impus în practică. sisteme juridice ecleziastice (canonice). este impermeabil în ipoteza în 6 . Există aşadar o pluralitate de sisteme juridice de natură diferită.Lassa Oppenheim. ajungea la concluzia că dreptul internațional este într-adevăr drept pozitiv deoarece prevede și unele sancțiuni.

Editura Didactică și Pedagogică. complet separate. impermeabilitatea sistemului intern în raport cu cel internaţional. Dacă premiza de la care pornesc adepţii acestei teorii7 este corectă. chestiunea raporturilor dintre sisteme a rămas un teren clasic al controverselor din perspectiva dreptului intern. în general. aşa cum s-a subliniat6. pornind de la deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern. consideră că între aceste două sisteme de drept nu sunt decât raporturi de trimitere. H. sau permeabil. cele moniste susţin permeabilitatea. Leipzig. Au fost avansate două tipuri de construcţii doctrinale: teoria dualistă şi teoria monistă. raporturi de subordonare). Evident. poate încorpora norme din alte sisteme sau poate întreţine alte raporturi relevate (de ex. la fel ca şi hotărârile judecătoreşti sau măsurile administrative”5. Odată clarificată problema din perspectiva dreptului internațional. independente şi. București. În celebrul său Aviz consultativ din 25 mai 1926. Curtea Permanentă de Justiție Internațională a tranşat în termeni extrem de limpezi chestiunea raporturilor generale (de sistem) dintre dreptul internațional şi legislaţia statală (dreptul intern): „Din perspectiva dreptului internațional şi a Curţii care este organul său. Volkerrecht und Landesrecht. în acest caz intervine. răspunderea statului. volumul I. concluziile la care 4 Am utilizat termenii „permeabil” şi „impermeabil” pentru a nu crea o confuzie cu alţi termeni care ar fi putut fi utilizaţi („închis” şi „deschis”). deci. exceptând accidentele istorice de izolare statală autoimpusă (un fel de carantină politicojuridică).1981.care nu recunoaşte efectivitatea unor norme concurente din celelalte sisteme4. Triepel. îndeosebi în ce priveşte izvoarele şi subiectele lor. Teoria dualistă. legile naţionale sunt simple fapte. în sensul în care. Însă în practică se observă că. în acest mod. Orice sistem juridic trebuie considerat ca închis sau complet în măsura în care orice controversă poate fi soluţionată făcând apel la normele juridice din sistem. Teoriile şi practicile constituţionale dualiste acreditează. manifestări de voinţă ale statelor. o normă de drept internaţional devenită normă internă poate fi modificată sau abrogată printr-o lege internă ulterioară. 78. 5 Singura excepţie o constituie un set de norme constituţionale care fac legătura cu sistemul dreptului internaţional: normele care stabilesc competenţele organelor statului în materia tratatelor internaţionale. ele fiind egale. dar important în discuţia de faţă este faptul că legea internă modificatoare sau abrogantă este contrară dreptului internaţional şi ea se aplică. potrivit normelor sale proprii de transformare (modificare). El este deschis. 1899. şi anume că dreptul internaţional şi dreptul intern formează două ordini juridice distincte. sistemele juridice sunt relativ permeabile. Pentru ca normele de drept internaţional să devină obligatorii pe plan intern. ceea ce duce la concluzia că. 6 Grigore Geamănu. 7 De exemplu. ele trebuie transformate în norme de drept intern. chiar şi în absenţa unei norme de recunoaştere larg acceptată privind raporturile de sistem. Drept internațional public. p. 7 .

în cadrul Şcolii de la Bonn (Zorn. dar şi de alţi reputaţi autori ca Guggenheim. esenţial. Duguit. Teoria monistă este construită şi susţinută pe ideea că dreptul internaţional şi dreptul intern formează o singură ordine juridică. Această variantă a monismului.ajung sunt în contradicţie cu realitatea şi cu practica internaţională. a ignorat şi încălcat flagrant dreptul internaţional.. o derivaţie a primului. negând interferenţele obiective ce există între aceste două sisteme de drept. dreptul internaţional. normă de drept internaţional. ultimul. Aşadar. deţine poziţia superioară. dreptul intern constituind. Scelle etc. şi cele două variante ale teoriei: monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului internaţional şi monismul cu primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern. teoretizând forţa ca factor principal în relaţiile internaţionale şi dreptul statelor de a se comporta fără a ţine seama de normele de drept internaţional. al dreptului internaţional. pe care o formează dreptul intern şi cel internaţional. de data aceasta. Kaufman etc. cu subordonarea. Kelsen. Wenzel. a. a stat la baza politicii nazismului german. după cum este ştiut. cel puţin deocamdată. Teoretizarea acestei construcţii s-a realizat îndeosebi în Germania. deci o derivaţie a dreptului intern. universală. Verdross etc. După H. un drept extern al statului. transformând dreptul internaţional din ceea ce este – un drept interstatal – într-un drept suprastatal. b. este temeiul existenţei tuturor ordinilor juridice interne ale statelor. construcţia acestei variante înlocuieşte coordonarea ca element caracteristic. De aici. supremaţia. norma fundamentală. veridicitatea acestor 8 .). Considerăm că relaţiile lumii contemporane. care. Monismul cu primatul dreptului internaţional susţine că în ordinea juridică unică. Kelsen. evoluţia şi conţinutul normelor şi instituţiilor dreptului internaţional nu confirmă. Kunz. un singur sistem juridic între normele căruia există o ierarhizare. în totală contradicţie cu esenţa şi principiile dreptului internaţional. H. Monismul cu primatul dreptului intern consideră dreptul internaţional subordonat dreptului intern. Această variantă a fost argumentată în principal de adepţii Şcolii de la Viena.

Denumirea de „drept internaţional” a apărut însă mult mai târziu în epoca modernă. De aceea credem că este îndoielnică opinia potrivit căreia monismul ar reprezenta „un progres considerabil în raport cu doctrina dualistă”8. Pierre Vellas. legată de apariţia relaţiilor internaţionale. 4. 8 9 P. Apariţia dreptului internaţional este deci.. Droit international public.teze. Paris. reprezentând în fond încercări de transpunere din dreptul roman. Ambele ordini de drept sunt rezultatul manifestării aceleiaşi puteri de stat. normele de drept intern neputând contrazice normele şi principiile dreptului internaţional pe care statul în cauză s-a angajat să le respecte. Sofronie. îşi asumă implicit obligaţii ca legislaţia sa internă să nu contrazică normele stabilite. Vellas. 1935 9 . p. Droit international public. Vattel sau Hugo Grotius. dorind prin aceasta să sublinieze că este vorba de un drept „între popoare”. Ambele denumiri. pentru ca. statele. Paris. Pentru început.53 şi urm. În mod firesc însă.14 şi urm. aşadar. în strânsă conexiune cu evoluţia şi conţinutul relaţiilor internaţionale. Drept internaţional public. 1970. iar acestea de purtătorii lor. în secolul al XVII-lea. 1967. implicit. în speţă a statelor sclavagiste. în formă rudimentară9. p. 10 C. deşi la romani conţinutul lor era mai amplu şi folosit cu alte nuanţe10. Evoluția dreptului internațional public Apariţia şi evoluţia normelor şi instituţiilor dreptului internaţional sunt. dreptul internaţional s-a dezvoltat odată cu apariţia şi existenţa statelor. constituindu-se parte la un tratat internaţional. un stat. Deşi admitem principial că dreptul internaţional a apărut odată cu statele. unele norme şi practici. a fost cunoscută şi practicată denumirea de „drept al ginţilor” (jus gentium) în lucrările lui Puffendorf. unitatea dintre politica externă şi internă a statului determină corelaţia dintre ele. l-au precedat în cadrul raporturilor temporare şi labile dintre comunităţile umane existente înaintea sa. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern trebuie abordat prin prisma interferenţei obiective care există între aceste două ordini de drept de sine stătătoare. Richard Zouche să folosească denumirea de „jus inter gentes”. Cluj.

Este ştiut că practica Chinei antice cunoaşte reguli diplomatice. de pildă. Sunt cunoscute tratate încheiate între statele chineze î n secolul al VIlea î . de extrădare etc. tratat cu funcţii diferite: tratat de pace. de dreptul internaţional privat. prin aceasta delimitânduse obiectul său de reglementare de cel al dreptului intern – şi anume relaţiile internaţionale.De abia în secolul al XVIII-lea a fost folosită. „tratatul sublim”.n. Norme şi instituţii ale dreptului internaţional erau cunoscute şi practicate în antichitate. Erau cunoscute. ca şi într-o serie de lucrări epice (Mahabharata. Tablele de la Tell-Amarna atestă corespondenţa diplomatică dintre Egipt şi state ale Orientului Antic. de exemplu). unele chiar înaintea erei noastre. se pare. pentru prima dată denumirea de „drept internaţional” de către Jeremy Bentham într-o lucrare a sa apărută în anul 1780. Oficial şi în doctrină se foloseşte denumirea de „drept internaţional public” pentru a-1 delimita. în Legile lui Manu. regele hitiţilor. n . de care am amintit. respectarea lor fiind garantată prin ostateci şi jurăminte religioase. Treptat. tratatele fiind considerate sacre. Egiptul antic a avut o activitate intensă şi organizată în domeniul relaţiilor externe. s-a încetăţenit denumirea de „drept internaţional”. de asemenea. Este ştiut că oraşele-state greceşti – polisuri – aveau intense 10 . între Ramses al II-lea. Este cunoscut faptul că unul din cele mai vechi tratate. într-o formă şi într-un conţinut foarte apropiate de cele cunoscute şi practicate astăzi. găsim referiri la reguli de purtare a războiului (protejarea răniţilor. Aici au existat reguli de purtare a războiului precum şi modalităţi de rezolvare paşnică a diferendelor. cel încheiat la 1298 între Ramses al II-lea şi Hattuşil al III-lea. care repudiau războiul stipulând rezolvarea diferendelor dintre ele pe calea arbitrajului.e. Reguli şi instituţii de drept internaţional au fost cunoscute şi practicate în China antică. interzicerea distrugerii pomilor etc). surprinzător. În India. regele hitiţilor. faraonul Egiptului. Practica cetăţilor din Grecia antică atestă o cunoaştere substanţială a unor reguli şi instituţii de drept internaţional. conceput şi redactat. De la Egipt a rămas unul din cele mai vechi tratate. De altfel. îndeosebi în ce priveşte folosirea solilor şi protecţia persoanei acestora. Necesitatea respectării tratatelor a constituit o preocupare a filosofilor chinezi. în acelaşi timp. de asistenţă mutuală. este acela încheiat. Egiptul avea o cancelarie pentru afacerile externe. şi Hattuşil al III-lea. e. se cunoaşte şi se practică principiul pacta sunt servanda.. . rangurile şi funcţiile diplomatice. la 1298 î.

Aşadar. normele şi instituţiile dreptului internaţional. economice etc. poartă amprenta epocii respective. Drept internaţional public. ostateci etc. Totuşi. războiul. „cu Roma. fiind adepţii principiului pacta sunt servanda.. În feudalism. problematica războaielor şi transmiterea de teritorii care. având ca obiect. foedera – tratat de alianţă etc. O contribuţie deosebită la dezvoltarea dreptului internaţional în antichitate a adus-o practica şi gândirea Romei antice. cum sunt. cum s-a recunoscut. bunuri sau persoane (cetăţi. de unele imperfecţiuni de ordin formal pe care le invocau în apărare12. îndeosebi arbitrajul. de exemplu. de regulă. p. op. Practica romană cunoştea o varietate de tratate internaţionale: amicitia – tratat de prietenie. 55 şi urm. Cunoşteau reguli de purtare a războiului (protecţia refugiaţilor. cu impactul evident al raporturilor de vasalitate şi. 11 12 Pierre Vellas. relaţiile diplomatice. legături politice. se realizează pe baza concepţiei feudale potrivit căreia seniorul (suveranul) era proprietar al teritoriului şi al locuitorilor. îndeosebi. de regulă.11 11 . declaraţia de război. încheierea. deoarece regulile de purtare a războiului la romani erau foarte violente. raporturile de drept internaţional sunt în mare parte consecinţa relaţiilor personale dintre suverani. Paris. în acelaşi timp. dar. mai cu seamă. protecţia solilor etc). cunoşteau şi practicau declaraţia de război precum şi diferite forme moderatoare de purtare a războiului – armistiţiul pentru înmormântarea celor ucişi. p. 1967. Practica încheierii tratatelor se extinde. iar caracterul religios al unor evenimente internaţionale. Între ele au fost încheiate numeroase tratate de alianţă precum şi tratate de cooperare în diferite domenii. Garantarea tratatelor se înfăptuia prin jurământ religios şi prin ipotecarea unor teritorii. încălcarea tratatelor de către ei fiind justificată. deşi cunosc firesc o dezvoltare în raport cu perioada precedentă.).legături între ele. concepţia dominantă fiind distrugerea inamicului sau supunerea acestuia puterii romane. influenţa bisericii în raporturile interstatale. executarea şi garantarea tratatelor internaţionale. pacea. De altfel. cit. Nu practicau tratatele de pace. bijuterii. Grigore Geamănu. de exemplu. Considerau tratatele ca fiind sacre. practicau modalităţi de soluţionare paşnică a diferendelor. devine un fapt oficial şi de neînlăturat. dreptul internaţional beneficiază de geniul juridic roman”11.

influenţa bisericii asupra evoluţiei dreptului internaţional scade treptat.În această perioadă apare instituţia ambasadelor permanente. Sunt enunţate. proclamând datoria statelor de a se ajuta reciproc în scopul menţinerii religiei. al neamestecului în treburile interne. a confruntării dintre principiile noi aduse în prim plan de burghezia în ascensiune şi reacţia puterilor feudale de a-şi păstra poziţiile şi privilegiile. ca acela al suveranităţii poporului. la început în practica republicilor italiene şi prin aceasta se îmbogăţesc instituţiile dreptului diplomatic. suportând influenţa factorilor politici. al libertăţii mărilor etc. forme de organizare temporară a statelor în dezbaterea unor probleme de interes comun. concretizate îndeosebi în Declaraţia asupra dreptului ginţilor a abatelui Gregoire. Dreptul internaţional reflectă tendinţa dominantă din debutul acestei perioade. mai ales după descoperirile geografice. capitulaţia încheiată la 1535 între Francisc I şi Soliman Magnificul). al inviolabilităţii teritoriale. Actele şi principiile promovate şi proclamate de revoluţia franceză de la 1789 aduc elemente noi în domeniul dreptului internaţional. în cadrul Revoluţiei franceze. Tratatul de la Paris din 26 septembrie 1815 a instituit Sfânta Alianţă dintre Austria. a adus în discuţie multiple probleme de drept internaţional. 12 . principii noi. sociali şi economici din această perioadă. În epoca modernă (capitalism) dreptul internaţional. dezbăteau şi probleme laice. se dezvoltă atât cantitativ. cât şi calitativ. succesiuni la tron sau Magna Charta Libertatum (conciliul din 1215). contribuind la afirmarea principiului suveranităţii şi egalităţii statelor. Aceste concilii pot fi considerate ca momente în apariţia şi evoluţia congreselor şi conferinţelor internaţionale contemporane. Pirateria. deşi organizate sub egida bisericii – acele concilii ecumenice. În această perioadă au loc numeroase întruniri internaţionale care. Pacea de la Westfalia (1648) pune capăt războiului de 30 de ani şi luptelor religioase de până atunci. Rusia şi Prusia. Noţiunea feudală de supuşenie este înlocuită cu cea de cetăţenie. iar naţiunea organizată în stat este recunoscută ca subiect de drept internaţional. care cunoaşte în această perioadă un moment de vârf. Dezvoltarea comerţului pe mare. cum sunt cele legate de război. Odată cu destrămarea feudalismului. devine o preocupare a statelor. adoptându-se fie legi naţionale de combatere a ei (în Franţa şi Anglia). fie chiar încheindu-se tratate internaţionale în acest sens (de exemplu.

cum sunt Institutul de drept internaţional de la Geneva (1873). al XIX-lea şi prima jumătate a sec. dintre care: suveranitatea şi egalitatea statelor. c) impunerea unor principii generale şi speciale ale dreptului internaţional.păcii şi justiţiei. între care un drept internaţional nu îşi putea găsi locul. dreptul internaţional a fost marcat de unele mutaţii de esenţă intervenite în viaţa internaţională. conflict căruia îi corespundea un conflict între două sisteme de drept: cel bisericesc şi cel laic. Pacea din Westfalia (1648) a inaugurat "o nouă eră" în relaţiile interstatale. ca membri ai aceleiaşi "familii creştine". în procesul de elaborare a normelor de drept internaţional. principiul libertăţii de navigaţie. punând capăt perioadei de conflict între cei doi poli de autoritate existenţi anterior: Papa – conducătorul Bisericii Catolice şi Împăratul – conducător al Sfântului Imperiu Roman. Probleme de drept internaţional au fost dezbătute şi în cadrul Congresului de la Paris din 1856. la unele reguli de purtare a războiului maritim. Academia de drept internaţional de la Haga (1914). introducând un sistem de securitate colectivă şi un nou mod de soluţionale a problemelor politice. neutralizarea Mării Negre cu implicaţii asupra regimului juridic al strâmtorilor Bosfor. prin metode diplomatice şi mai ales prin "diplomaţia multilaterală". şi Dardanele etc. Apar primele instituţii ştiinţifice internaţionale în acest domeniu. acele uniuni administrative: Uniunea Telegrafică (1865). Uniunea Poştală (1874). în 1864 şi cu adoptarea primelor instrumente juridice în materie. asistăm la dezvoltarea dreptului internaţional clasic. Uniunea Metrică (1875). În perioada situată între prima jumătate a sec. d) emergenţa dreptului umanitar. apar primele organizaţii internaţionale. instituia o alianţă militară între marile puteri. pe următoarele coordonate: a) distincţia. Un al doilea tratat. dintre marile puteri şi statele mici. Uniunea pentru Protecţia Proprietăţii Industriale (1883) etc. la 20 noiembrie 1815. al XX-lea. S-a modificat astfel substanţial concepţia asupra unor instituţii de drept internaţional şi au fost afirmate noi principii de drept internaţional. cum sunt cele referitoare la regimul juridic al Dunării. În această perioadă. odată cu crearea Comitetului Crucii Roşii. 13 . b) instituirea unor sfere de influenţă ale marilor puteri. încheiat tot la Paris. În epoca contemporană. Institutul de înalte studii internaţionale de la Paris (1921) etc.

în cadrul luptei împotriva sclaviei. ca organizaţie internaţională cu vocaţie universală. b) concretizarea ideii de justiţie penală internaţională. prin Pactul Ligii Naţiunilor şi prin Pactul Briand-Kellogg din 1928 (Pactul de la Paris privind Interzicerea Războiului). c) abrogarea sistemului capitulaţiilor. De exemplu. prin instituirea Tribunalelor speciale de la Nürnberg şi Tokyo. Principalele repere în dezvoltarea dreptului internaţional în această perioadă au fost: a) introducerea principiului scoaterii războiului în afara legii. bazate pe necesitatea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. prin care aceştia din urmă renunţau la dreptul de a se prevala de protecţia juridică şi diplomatică a statului lor în caz de conflicte rezultate din contractele respective şi acceptau ca diferendul să fie soluţionat de instanţele locale (aşa-numita doctrină Calvo.e) instituirea unor reguli privind relaţiile diplomatice şi consulare şi privind neutralitatea unor state. g) primele preocupări în domeniul drepturilor omului. după numele juristului argentinian Calvo). 14 . d) dezvoltarea preocupărilor pentru drepturile omului. c) sfârşitul perioadei coloniale şi afirmarea dreptului popoarelor la autodeterminare ca normă imperativă a dreptului internaţional. Primul război mondial a constituit un punct de răscruce al societăţii internaţionale şi al dreptului internaţional. Adevărata dezvoltare a dreptului internaţional a avut loc abia după încheierea celui de-al doilea război mondial. pentru judecarea criminalilor de război. b) crearea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională. prin protecţia acordată minorităţilor naţionale şi prin emergenţa drepturilor sociale datorită activităţii Organizaţiei Internaţionale a Muncii. în 1921 şi recurgerea frecventă la tribunale arbitrale pentru soluţionarea diferendelor dintre state. al XXlea. f) unele încercări de a limita dominaţia marilor puteri au avut loc la începutul sec. clauzele introduse în unele contracte de concesiune încheiate de statele latinoamericane cu cetăţeni ai statelor occidentale. Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite a însemnat începutul unei noi ere a relaţiilor internaţionale. Dintre coordonatele majore ale dreptului internaţional începând cu 1945 menţionăm: a) crearea ONU. însărcinată cu asigurarea cooperării statelor în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.

dreptul diplomatic şi consular. g) creşterea numărului şi rolului organizaţiilor non-guvernamentale internaţionale. Care sunt trăsăturile dreptului internaţional public care îl disting de dreptul intern? 2. codificarea unor domenii importante ale dreptului internaţional: dreptul tratatelor. Întrebări şi cerinţe pentru autoevaluare: 1. e) modificări fundamentale în structura comunităţii internaţionale. h) din punct de vedere normativ. dreptul mării ş. inclusiv regionale.a. f) creşterea numărului organizaţiilor internaţionale interguvernamentale.d) extinderea fără precedent a preocupărilor în domeniul drepturilor omului. 15 . Dezvoltarea istorică a dreptului internaţional public. În perioada 1945-1989 aceasta a stat sub semnul "războiului rece" dintre blocul statelor democratice occidentale şi blocul statelor socialiste. Care este relaţia dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern? 3. Cea mai mare parte a acestor dezvoltări ale dreptului internaţional contemporan vor face obiectul capitolelor ce urmează.

aceste 16 . deoarece principiile îşi asumă rolul de norme de recunoaştere „fundamentale”. în sensul că nici o normă particulară din sistemul juridic nu poate primi o interpretare contrară acestora.PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC FUNCŢII: a) funcţia interpretativă. Datorită gradului de generalitate pe care îl posedă. Este de subliniat că respectarea strictă de legislator a principiilor asigură coerenţa sistemului. în cazul existenţei unor lacune în reglementarea prin norme de drept internaţional. Ele asigură astfel eficacitatea globală a sistemelor de drept guvernate de principiul preeminenţei dreptului (rule of law). dacă aplicarea lor este relevantă şi potrivită în contextul diferit al relaţiilor interstatale. De exemplu: principiul contradictorialităţii. c) funcţia directoare. Sunt norme fundamentale. Caracterul general şi abstract mai conferă principiilor şi calitatea de norme indefinite. prin recursul la principii se determină. toate aceste patru funcţii din dreptul intern sunt funcţii sistemice. atât în raport cu normele primare. Principiile dreptului internaţional public sunt acele reguli generale aplicabile relaţiilor între subiectele acestei ramuri de drept. conţinutul altor norme. de aceea pare corectă calificarea lor ca fiind norme indirecte. Această funcţie orientează legislatorul în dreptul intern. în sensul că în absenţa lor probabil că nici un sistem juridic modern nu şi-ar putea menţine efectivitatea în timp. pe calea interpretării. d) funcţia limitativă. Această funcţie este larg recunoscută principiilor constituţionale." Aplicarea principiilor generale de drept are uneori un rol completiv. Principiile generale recunoscute în dreptul intern sunt considerate "un rezervor de principii la care judecătorul internaţional este autorizat să recurgă într-o dispută internaţională. cât şi în raport cu alte norme secundare. Recursul la principii permite organelor de aplicare a dreptului să acopere eventualele lacune existente în sistem. Alături de principiile generale de drept intern. b) funcţia integratoare. principiul proporţionalităţii. principiul echipolenţei. Principiile creează cadrul în care se poate realiza libertatea legislatorului. În dreptul intern aplicabilitatea directă a principiilor este relativ rară. Aşa cum se poate observa. Iar consecinţa este aceea că principiile comportă o serie infinită (nelimitată) de aplicaţii concrete.

. . semnat la Helsinki în 1975.principii formează un corpus de reguli de maximă generalitate şi aplicabilitate şi cu un caracter imperativ pentru toate subiectele dreptului internaţional. Un alt document.dreptul popoarelor la autodeterminare. imperative. . Acestea sunt principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Declaraţia citată enunţă următoarele principii: . Unele dintre aceste principii au devenit norme superioare. 17 . principiile dreptului internaţional sunt legate între ele şi fiecare principiu trebuie interpretat în contextul celorlalte principii.principiul integrităţii teritoriale. .principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa.principiul respectului drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale.neamestecul în treburile interne ale altor state. în conformitate cu Charta ONU (1970).îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda).principiul inviolabilităţii frontierelor.soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale. . denumite ius cogens. . Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.egalitatea suverană a statelor.îndatorirea statelor de a coopera între ele. adaugă la această listă încă trei principii: . . ale dreptului internaţional public. Conform Declaraţiei AG a ONU referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state. .

încetare).a. instrumentul juridic cel mai potrivit exprimării liberului consimţământ şi suveranităţii lor. c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate. care statuează asupra dreptului aplicabil de către această instanţă în litigiile aduse în faţa ei: (1) Curtea. fiind. tratatele internaţionale. 59. d) sub rezerva dispoziţiilor art. În dreptul internaţional contemporan. b) cutuma internaţională. în art. O importanţă deosebită o au şi actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale. dreptul umanitar ş. relaţiile diplomatice şi consulare. mai ales datorită faptului că exprimă consimţământul expres al statelor cu privire la normele sale. semnare. va aplica: a) convenţiile internaţionale. modificarea sau abrogarea unor norme de drept internaţional în mod direct. Mai mult. Tratatul dă posibilitatea statelor de a-şi exprima acordul la crearea. care stabilesc reguli recunoscute de statele în litigiu. hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti ai diferitelor naţiuni. inclusiv prin codificarea unor domenii de mare importanţă în cadrul comunităţii internaţionale: dreptul mării. ca dovadă a practicii generale a statelor acceptată ca drept. ca mijloace auxiliare de determinare ale normelor de drept. generale sau particulare. 18 .IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC Sfera izvoarelor dreptului internaţional public este determinată de Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.sau multilaterale. 38. bi. a cărei funcţie este de a decide în conformitate cu dreptul internaţional litigiile care îi sunt supuse. acest liber consimţământ poate fi exprimat direct în toate fazele de încheiere şi executare a tratatelor (negociere. ca atare. au devenit cea mai utilizată formă de reglementare a drepturilor şi obligaţiilor statelor în raporturile dintre ele. Tratatul internaţonal Tratatul internaţional este considerat ca fiind izvorul cel mai important al dreptului internaţional public. executare.

Dovada cutumei se face prin: . cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului internaţional public.tratate repetate cu conţinut asemănător. .În condiţiile societăţii contemporane. .legi şi practică judiciară internă. Pentru a fi considerată izvor de drept internaţional.rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale. la rândul său. Izvoare subsidiare A. uniformitatea sau constanţa şi generalitatea practicii.tratatele multilaterale care recunosc sau codifică norme cutumiare. În plus. aşadar.hotărâri şi avize ale curţilor de justiţie şi arbitrale internaţionale. cutuma trebuie să întrunească. statele au nevoie de un instrument juridic rapid şi eficient care să răspundă nevoilor lor de reglementare. iar acest instrument este tratatul internaţional care reflectă deci interesele imediate şi concordante ale statelor. a proliferării şi dinamicii relaţiilor internaţionale. practica diplomatică . 19 .practica statelor. din mai multe componente: durata. Principiile generale de drept şi principiile dreptului internaţional public Principiile generale recunoscute în dreptul intern sunt considerate "un rezervor de principii la care judecătorul internaţional este autorizat să recurgă într-o dispută internaţională. Elementul material al cutumei este constituit. . două elemente principale: elementul material sau obiectiv şi elementul subiectiv sau psihologic. Cutuma Ca şi în dreptul intern. . dacă sunt uniforme şi concordante. . Cutuma poate fi definită ca acea practică urmată de anumite subiecte de drept cu convingerea că reprezintă o normă cu forţă juridică obligatorie. cutuma trebuie să îndeplinească condiţia constanţei şi a duratei îndelungate a aplicării sale. a diversificării acestora.tratate multilaterale cu norme noi.

în conformitate cu Charta ONU (1970).principiul respectului drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale.neamestecul în treburile interne ale altor state. denumite ius cogens. ." Aplicarea principiilor generale de drept are uneori un rol completiv. .principiul integrităţii teritoriale. aceste principii formează un corpus de reguli de maximă generalitate şi aplicabilitate şi cu un caracter imperativ pentru toate subiectele dreptului internaţional.dreptul popoarelor la autodeterminare. Doctrina Calificarea doctrinei "celor mai calificaţi specialişti" ca mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internaţional îşi are originea în rolul jucat de doctrină la formarea şi dezvoltarea acestei ramuri de drept. Alături de principiile generale de drept intern. principiile dreptului internaţional sunt legate între ele şi fiecare principiu trebuie interpretat în contextul celorlalte principii.dacă aplicarea lor este relevantă şi potrivită în contextul diferit al relaţiilor interstatale. prin primii reprezentanţi ai ştiinţei dreptului internaţional: 20 . Jurisprudenţa C. în cazul existenţei unor lacune în reglementarea prin norme de drept internaţional. imperative. adaugă la această listă încă trei principii: . Unele dintre aceste principii au devenit norme superioare.soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale. . . semnat la Helsinki în 1975. . . . Declaraţia citată enunţă următoarele principii: .principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa.egalitatea suverană a statelor.principiul inviolabilităţii frontierelor. Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.îndatorirea statelor de a coopera între ele. Principiile dreptului internaţional public sunt acele reguli generale aplicabile relaţiilor între subiectele acestei ramuri de drept.îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda). B. Un alt document. ale dreptului internaţional public. . Conform Declaraţiei AG a ONU referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state. Acestea sunt principiile fundamentale ale dreptului internaţional.

E. În opinia unor autori. b) actele care se adresează statelor membre – forţa lor depinde de Statutul (Carta) Organizaţei. de bunăvoie. de Vitoria. Suarez. de exemplu: deciziile Consiliului de securitate conform Cartei ONU (obligatorii. la Yalta. dacă sunt adoptate în temeiul Capitolului VI) sau deciziile Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe (care se adoptă prin consens şi sunt obligatorii) conform Cartei Organizaţiei de Cooperare Economică a Mării Negre. D. Echitatea 21 . recomandative. semnată în iunie 1998. doctrina dreptului internaţional se bucură şi astăzi de autoritate şi influenţă chiar asupra formării unor norme.renunţarea – actul unilateral care are ca obiect abandonarea.notificarea .Grotius. încălcare a păcii sau agresiune. Actele unilaterale În practica statelor sunt identificate următoarele categorii de acte unilaterale ale statelor: .a. Carta ONU prevede că Adunarea Generală poate face recomandări statelor. a unui drept. deci nu sunt izvor de drept. nu impun obligaţii statelor. Declaraţiile Adunării Generale a ONU au fost deseori încorporate şi dezvoltate în tratate ulterioare (de exemplu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în cele două Pacte din 1966). Se face însă diferenţa între: a) actele ce se referă la structura şi funcţionarea organizaţiei (dreptul intern al organizaţiei). de regulă.protestul . dacă sunt adoptate în temeiul Capitolului VII – acţiuni în caz de ameninţare la adresa păcii. Legislaţia internă şi hotărârile judecătoreşti interne F.recunoaşterea . caracter de recomandare. de exemplu Regulile de procedură – ele sunt obligatorii. Gentili ş. Vatel. Actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale au.

oficială (realizată de state). Comisia desemnează raportori speciali pentru fiecare subiect. sub egida O.U. respectiv prin dezbateri în cadrul Comisiei a VI-a juridice a Adunării Generale a ONU. Deși la elaborarea Statutului CIJ au existat propuneri de instituire a unei ordini de aplicare a izvoarelor dreptului internațional public enumerată la art. 13 alin.neoficială (făcută de către doctrinari sau diferite instituții științifice naționale sau internaționale. cele două Convenții asupra relațiilor diplomatice și consulare (Viena. Comisia de Drept Internațional (1947). Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie (New York. Jus cogens Prin codificarea dreptului internațional se înțelege sintetizarea. sistematizarea și ordonarea. în acest scop. 1969 și 1986). Convenția privind misiunile speciale (1969) etc. 1 lit a din Cartă. 22 . Conform art. 1968). Adunarea Generală are obligația să încurajeze dezvoltarea progresivă a dreptului internațional și codificarea sa. Codificarea se realizează în prezent. Relația cu guvernele ONU se va face prin intermediul chestionarelor transmise acestora pentru cunoașterea observațiilor lor. normele cutumiare devin norme juridice convenționale. S-a creat. în principal.. Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comerțului Internațional (1966) – UNCITRAL. prin intermediul unor tratate. S-a creat. reprezentanți ai statelor.N. de asemenea. compusă din 34 de specialiști desemnați de Adunarea Generală și funcționând în nume propriu. a regulilor cutumiare de drept internațional. Rezultatele activității de codificare: . compusă din 36 de membri. 1958). Prin codificare. acestea nu au fost acceptate.neconvenționale: crearea (mai ales de către UNCITRAL) a unor reguli cadru în materie arbitrală. Convențiile privind dreptul tratatelor (Viena. . Există mai multe tipuri de codificare: . având de regulă caracter de lege ferenda). A fost încetățenită astfel regula egalității izvoarelor dreptului internațional.convenționale: cele patru convenții ale dreptului mării (Geneva. 1961 și 1963). . 38.Codificarea dreptului internațional.

Jus cogens nu reprezintă un izvor distinct de drept internațional. în cazul apariţiei unei noi norme imperative de drept internaţional general. Reguli ale dreptului internaţional contemporan considerate ius cogens sunt: . Acest text definește conceptul de jus cogens sau normă imperativă a dreptului internațional public. . . 53 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969: "în înţelesul prezentei convenţii. a sclaviei. . Normele jus cogens au următoarele caractere: . Art.reprimarea crimelor împotriva umanității.Cu toate acestea. este 23 . o normă imperativă a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său. aceste concepții au dobândit un contur normativ și au fost în final consacrate formal prin Art. ideea unei ierarhii a normelor în dreptul internațional public nu a fost definitiv abandonată.interzicerea torturii.norme ale dreptului internațional general (cu valoare universală) – un tratat bilateral nu poate fi jus cogens. locale). orice tratat existent care este în contradicţie cu această normă devine nul şi încetează. au apărut clasificări ale normelor în norme fundamentale și celelalte norme.norme de la care nu se poate deroga. . Răspunderea pentru încălcarea unei norme de ius cogens imprescriptibilă. Ele sunt obligatorii şi în ordinea internă a statelor. a apartheidului. Efectele normelor de ius cogens nu se limitează însă la dreptul tratatelor.interzicerea recurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa. Treptat. Pe plan teoretic. 64 al aceleiaşi Convenţii prevede că.interzicerea genocidului. încălcarea lor putând antrena răspunderea internaţională a acestora. ca o normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter".norme acceptate și recunoscute de comunitatea internațională de state în ansamblul său. . Normele imperative sunt cuprinse în tratate (tratate multilaterale generale) și cutume (sunt excluse cutumele regionale.

din rolul primordial declarat al organizaţiei în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Astfel. Întrebări şi cerinţe pentru autoevaluare 1.O altă ierarhie a normelor de drept internațional este stabilită prin prevederile exprese ale cartei ONU. 103 al Chartei ONU prevede că: "în caz de conflict între obligaţiile Membrilor Naţiunilor Unite decurgând din prezenta Chartă şi obligaţiile care decurg din orice alt acord internaţional. 20). între aceasta și celelalte tratate internaționale încheiate între statele membre. Enumeraţi şi explicaţi principiile generale ale dreptului internaţional public. Prevederi similare conţinea şi Pactul Ligii Naţiunilor (art. Când se aplică echitatea ca izvor de drept internaţional public? 4. ca şi din vocaţia de universalitate a acesteia. Există o ierarhie a izvoarelor dreptului internaţional public? 3. Care sunt elementele cutumei internaţionale? 2. vor prevala obligaţiile decurgând din Chartă". 24 . pentru statele membre. Existența lui jus cogens sugerează ideea unei ordini publice a comunității internaționale. Caracterul prioritar al dispoziţiilor Chartei ONU decurge. art.

. 174. identificăm următoarele categorii de subiecte: a) statele . . subiectele dreptului internațional sunt acele entități care participă. arătându-se că. dar fără a dispune de o capacitate Cauza Reparații pentru prejudiciile suferite în serviciul Națiunilor Unite.SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC 1. pe de altă parte. Într-o altă definiție. o entitate poate avea personalitate juridică restrânsă. cum ar fi popoarele şi mişcările de eliberare naţională. Ian Brownlie deduce următoarele elemente ale personalității juridice în dreptul internațional public: .capacitatea de a acționa înaintea instanțelor internaționale. Aviz consultativ al Curții Internaționale de Justiție. b) organizaţiile internaţionale interguvernamentale. în dreptul internațional public. 13 25 . ca și de a își menține aceste drepturi prin acțiuni în justiție. organizaţiile neguvernamentale internaţionale. la elaborarea normelor de drept internațional și.beneficiul privilegiilor și imunităților în fața jurisdicțiilor naționale.13 Această definiție a fost completată de doctrină.capacitatea de a încheia tratate internaționale. În dreptul internaţional public contemporan. noțiunea de subiecte de drept. sunt incluse de unii autori în categoria subiectelor dreptului internaţional. adică sunt capabile de a avea drepturi și obligații pe plan internațional. ICJ Reports 1949. p. pe de o parte. putând dobândi anumite drepturi şi asuma anumite obligaţii internaţionale. desemnează acele entități care posedă personalitate juridică internațională. Despre personalitate în dreptul internațional public În viziunea Curții internaționale de Justiție. dobândind astfel nemijlocit drepturi și asumându-și obligații în cadrul ordinii juridice internaționale. și în lipsa primei condiții. Considerații generale. la desfășurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme. Alte entităţi. Acestea au un statut special. societăţile transnaţionale. care depinde de acordul sau acceptarea tacită a altor entități recunoscute.

Statele sunt singurele subiecte de drept internațional ce dețin atributele suveranității. trebuie să aibă următoarele caracteristici: a) o populaţie permanentă (o colectivitate permanentă. populație sau dezvoltare. 85.juridică deplină pe plan internaţional. op. Definiţia statului cuprinsă în această Convenţie este astăzi considerată ca făcând parte din dreptul internaţional cutumiar. suveranitatea este cea care asigură "baza politică şi juridică a calităţii statului ca subiect de drept internaţional"15. d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Statele sunt cele mai importante subiecte ale dreptului internaţional public. Suveranitatea și egalitatea statelor Adoptată de a 7-a Conferinţă Internaţională a Statelor Americane. cit. ca persoană în dreptul internaţional public. indiferent de întindere. Statele – subiecte primare ale dreptului internațional public 2. c) o autoritate guvernamentală (independentă care să dispună de atributele puterii pe un anumit teritoriu și asupra unei populații stabilite). Statul este subiectul primar. Art. având capacitatea deplină de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional. în calitatea lor de colectivităţi umane organizate care se bucură de suveranitate: de altfel.1. organizată și relativ numeroasă). 15 Raluca Miga-Beșteliu. De asemenea. 2. 2. o poziţie aparte în privinţa capacităţii juridice de drept internaţional o ocupă individul.. Calitatea de subiect de drept internațional este rezultatul suveranității statului. p. Criteriile de identificare a statelor în dreptul internațional Convenţia de la Montevideo privind drepturile şi îndatoririle statelor din 193314 cuprinde un set complet de criterii pentru identificarea statelor.2. Statele sunt egale din punct de vedere juridic. direct și nemijlocit al dreptului internațional. 1 al acestei Convenţii stabileşte că statul. b) un teritoriu determinat (cadrul spațial de așezare a colectivității umane). 14 26 .

Tratatele păcii din Westfalia (1648) sunt cele care au recunoscut pentru prima dată suveranitatea și egalitatea statelor ca principii fundamentale ale relațiilor internaționale. Tot mai des apar consacrate în constituțiile statelor posibilități de limitare a suveranității (de exemplu. de a aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale etc. social.. care în art. d) dreptul statelor de a-şi stabili liber regulile interne. Doctrina dreptului internaţional a identificat cele mai importante consecinţe ale celor două principii: a) suveranitatea implică în primul rând competenţa exclusivă asupra unui teritoriu determinat şi asupra populaţiei ce îl ocupă.E.. politic sau de altă natură.Suveranitatea şi egalitatea statelor reprezintă principii de bază ale dreptului internaţional şi ale societăţii internaţionale. ajungându-se azi la tendințe de adaptare a principiului suveranității la noile realități ale comunității internaționale. Ele au drepturi și obligații egale și sunt membri egali ai comunității internaționale.U.N. consacrând sfârșitul raporturilor de vasalitate care dominau comunitatea internațională până la acel moment.. indiferent de deosebirile de ordin economic.U. a asigurării și menținerii păcii și securității internaționale. Egalitatea statelor este cea mai importantă consecință a suveranității. 27 . iar Declarația privind principiile dreptului internațional asupra relațiilor prietenești și cooperarea între state potrivit Cartei O. Concepțiile despre suveranitate au evoluat de-a lungul timpului.N. b) suveranitatea implică obligaţia de non-ingerinţă a altor state în zona de competenţă exclusivă a statului. Egalitatea statelor a fost recunoscută ca normă a dreptului internațional contemporan prin Carta O. și țările candidate) sau posibilități de restrângere a acesteia în vederea ocrotirii unor interese superioare ale individului (protecția drepturilor omului).U. adoptată prin Rezoluția 2625 din 1970 a Adunării Generale a O. de a defini şi încheia liber relaţiile internaţionale. 1 prevede că Organizația se întemeiază pe principiul egalității suverane a tuturor membrilor săi. c) suveranitatea şi egalitatea statelor implică dependenţa oricăror obligaţii ce decurg din cutumă sau din tratate de acordul statului ce se obligă. cazul statelor U. arată că toate statele se bucură de egalitate suverană. 2 alin.N.

4. a fost considerată de jurişti ca Charles Rousseau şi Guggenheim ca fiind criteriul decisiv în determinarea existenţei statului. Chiar în prezența celorlalte elemente ale statului. precum şi din cetăţeni străini şi apatrizi. capacitatea de a deveni membru al organizațiilor internaționale interguvernamentale și de a participa la activitatea acestora. capacitatea de a stabili relații diplomatice și consulare cu alte state. nu sunt relevante dimensiunea și structura teritoriului. apele interioare.Egalitatea statelor presupune recunoașterea aceleiași capacități juridice în relațiile convenționale dintre ele. marea teritorială. capacitatea de a înainta plângeri în fața instanțelor internaționale. autoritatea guvernamentală. dacă nu se poate determina independența acestuia de orice control străin. 2. 28 . dar li se poate recunoaște și o personalitate separată. 1 al Convenției de la Montevideo. subsolul. Populaţia este colectivitatea umană aflată în mod permanent sau temporar pe un anumit teritoriu. Elementele statului Din art. de statul unitar. Cu toate acestea. denumită şi "independenţă".3. Pentru recunoașterea calității de stat pe plan internațional. statele federate acționează în numele statului federal. Autoritatea guvernamentală reprezintă ansamblul de organe care exercită prerogativele suveranităţii în limitele teritoriului determinat şi asupra populaţiei aflate pe acest teritoriu. statul federal poate acorda o capacitate restrânsă de drept internațional statelor componente. calitatea sa de stat poate fi ignorată. din punct de vedere al personalității juridice internaționale. formată din cetăţeni ai statului respectiv. spaţiul aerian. Tipuri speciale de state în dreptul internațional contemporan Federația nu se deosebește. Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. populația. De regulă. precum și capacitatea de a intra în relații cu alte state. rezultă că elementele constitutive ale statului sunt: teritoriul. 2. Elementele teritoriului sunt: solul. Teritoriul reprezintă spaţiul în cadrul căruia se exercită suveranitatea de stat. Capacitatea de a intra în relații cu alte state presupune: capacitatea de a încheia tratate internaționale.

ce se dobândește în condițiile exercitării unor funcții religioase. arhive și datorii (Viena. intrată în vigoare la 6 noiembrie 1996. Comisia de Drept internațional a elaborat două convenții multilaterale cu caracter de codificare în materia succesiunii statelor: . În cadrul ONU. din 1929. nu a intrat încă în vigoare). 29 . d) transferul de teritoriu.Convenția de la Viena privind succesiunea statelor la tratate (1978). Vaticanul datează.Asociațiile de state sunt constituite din state independente care intră în diverse forme de cooperare (de exemplu. Recunoașterea internațională 5. cetățenia este una specială și funcțională. Vaticanul întrunește toate elementele constitutive ale statului și se bucură de recunoaștere internațională.U. În aceste situații.N. Vaticanul este o monarhie absolutistă sacerdotală. . în care Papa exercită o dublă funcție: Șef al Bisericii și conducător politic al statului. b) dezmembrarea unui stat.Convenția referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri. Succesiunea statelor 5. anul încheierii Tratatului de la Lateran între Italia și Sfântul Scaun. Teritoriul statului este neutru și inviolabil. c) separarea sau secesiunea (o parte dintr-un stat se constituie în stat separat). se pune problema transmisiunii drepturilor și obligațiilor vechiului stat. Organizațiile internaționale 4. moneda este euro. Succesiunea statelor Problema succesiunii statelor apare atunci când au loc modificări teritoriale.. problemă ce face obiectul instituției succesiunii statelor. iar statul beneficiază de statutul de observator al O. indiferent dacă acestea duc sau nu la apariția unor noi state: a) fuziune sau absorbție într-un singur stat. condiții de rang și de domiciliu. Commonwealth-ul Britanic sau Comunitatea Franceză). ca stat independent. 3. 1983.

în ceea ce privește răspunderea pentru relațiile internaționale ale unui teritoriu. Dacă este vorba de tratate multilaterale. Dacă numai o parte a unui teritoriu trece de la statul predecesor la statul succesor.cetățenii vechiului stat sunt considerați în mod automat cetățenii noului stat ?). statul succesor va fi obligat doar prin tratatele în vigoare referitoare la teritoriul care s-a unificat. prin expresia succesiune a statelor se înțelege substituirea unui stat în locul altuia. Aceasta nu înseamnă că statul succesor nu poate el însuși menține continuitatea prin asumarea unor elemente ale ordinii juridice a statului predecesor. în privința tratatelor bilaterale încheiate de statul predecesor. între statul succesor și statul predecesor se încheie acorduri de succesiune în care se precizează condițiile devoluțiunii. statul succesor nu este obligat să devină parte la acestea. în timp ce tratatele încheiate de statul succesor își extind aplicarea și pe teritoriul care a devenit parte a statului succesor.Aceste convenții cuprind și o definiție a instituției succesiunii. succesiunea nu se întemeiază în mod absolut pe regula continuității drepturilor și obligațiilor. Succesiunea statelor presupune înlocuirea suveranității unui stat prin cea a altui stat și generează probleme de o complexitate deosebită în relațiile internaționale ( . Convenția ONU din 1978 prevede reguli speciale în situația unificării sau separării de state. cu excepția cazului când rezultă din tratat sau în orice alt mod că o astfel de calitate ar fi incompatibilă cu obiectul sau scopul tratatului sau ar schimba în mod esențial condițiile de aplicare ale tratatului. în acest caz se aplică regula intransmisibilității obligațiilor asumate prin tratate. tratatele încheiate de statul predecesor își încetează aplicabilitatea pe acest teritoriu. acestea nu vor fi opozabile statului succesor decât în virtutea unei notificări prin care își stabilește calitatea de parte la un astfel de tratat. Asemănarea cu succesiunea din dreptul civil se oprește la denumire: în dreptul internațional. . O situație specială este aceea a decolonizării. 30 . în cazul separării. în acest caz. Astfel. are loc menținerea de către fiecare stat succesor al tratatelor care legau statul predecesor cu privire la ansamblu teritoriului său. Au fost formulate mai multe reguli aplicabile succesiunii statelor.statul succesor este legat de tratatele încheiate de predecesorul său ?. Domeniul cel mai complex al succesiunii statelor este cel al succesiunii tratatelor. Astfel. În cazul unificării. iar statul succesor nu devine un simplu moștenitor al predecesorului său. De regulă.

arhive și datorii. Tratatele care creează situații obiective. succesiunea de bunuri se reglementează prin tratat. celelalte bunuri mobile se vor împărți într-o proporție echitabilă.O altă regulă a succesiunii statelor este cea a intransmisibilității obligațiilor rezultate din tratatele politice. În privința succesiunii la bunuri. stabilirea libertății navigației în anumite spații marine. Dacă însă este vorba de un transfer al unei părți din teritoriul statului predecesor. Convenția din 1983 prevede că se consideră bunuri de stat ale statului predecesor acele bunuri. Un alt domeniu important al succesiunii statelor este cel al răspunderii internaționale. erau în proprietatea acestuia. precum și bunuri mobile legate de activitatea statului predecesor pe acest teritoriu. opozabile erga omnes. stabilirea unor zone demilitarizate). Această convenție mai consacră și regula. la data succesiunii statelor și conform dreptului statului predecesor. În lipsa unui asemenea tratat. Regula este cea a imposibilității imputării actelor ilicite ale statului predecesor în sarcina statului succesor. tratate care stabilesc alianțe militare. Tratatele și convențiile care impun norme imperative de drept internațional (jus cogens) rămân în vigoare pentru statul succesor. stabilirea de baze militare etc. vor trece la statul succesor bunuri mobile aflate pe acel teritoriu. În cazul unui nou stat independent. proporțional cu această 31 . statul succesor va deveni parte doar printr-o manifestare de voință expresă în acest sens și a desfășurării procedurii prevăzute de respectivul act privind primirea de noi membri ai organizației. fără despăgubiri și fără un tratat special în acest sens. O regulă dedusă din dreptul cutumiar este cea a menținerii în vigoare a tratatelor care stabilesc frontiere sau un anumit regim juridic teritorial. conform căreia se transmit automat statului succesor toate bunurile care au aparținut statului predecesor. drepturi și interese care. ca și a succesiunii la bunuri. acesta va dobândi bunurile imobile ale statului predecesor aflate pe teritoriul său și alte bunuri imobile ale statului predecesor situate în afara teritoriului respectiv. dar la crearea cărora acesta a contribuit. se pune problema schimbării ordinii juridice a acestuia din urmă. rămân valabile față de statul succesor (tratate privind statutul de neutralitate. În privința raporturilor dintre statul succesor și statul predecesor. de natură cutumiară. În privința tratatelor constitutive ale unor organizații internaționale.

în limita posibilului. succesiunea la arhive se stabilește prin acordul părților. proporțional cu această contribuție. Bunurile mobile ale statului predecesor trec la statul succesor dacă au fost legate de activitatea statului predecesor în raport cu teritoriul la care se referă succesiunea sau dacă au aparținut acelui teritoriu și au devenit proprietatea statului predecesor în timpul perioadei de dependență.contribuție. În absența unui acord. Succesiunea statelor mai ridică probleme deosebite și în materia cetățeniei. Un domeniu controversat al succesiunii statelor este succesiunea la datorii. indiferent de obiectul acestora”. În cazul transferului unei părți din teritoriu. se aplică regula potrivit căreia partea din arhivele statului necesară pentru administrarea acelei părți din teritoriu va fi pusă la dispoziția statului succesor. în conformitate cu dreptul internațional. o organizație internațională sau orice alt subiect de drept internațional. precum și în cea a drepturilor dobândite de particulari – cetățeni străini în statul predecesor. cu excepția cazului când există un acord în acest sens între cele două state și dacă sunt îndeplinite unele condiții: legătura dintre datoria de stat și teritoriul noului stat. acesta nu va moșteni nici o datorie de stat. iar în lipsa lui. precum și alte arhive care au o legătură exclusivă sau principală cu acel teritoriu. Dacă este vorba de un nou stat independent. respectiv bunurile. Convenția din 1983 definește datoria de stat ca pe o obligație financiară a statului predecesor care ia naștere față de un alt stat. În cazul transferului unei părți a teritoriului unui stat. datoria va trece la statul succesor într-o proporție echitabilă. ca și alte bunuri mobile la crearea cărora teritoriul dependent a contribuit. indiferent de data și categorie. a unui drept de opțiune al individului între cetățenia statului succesor și a celui predecesor. Succesiunea la arhivele statului privește ”toate documentele. care la data succesiunii aparțineau statului predecesor conform legislației sale interne și erau păstrate direct sau erau sub controlul statului ca arhive. trecerea datoriilor se face printr-un acord între statul succesor și statul predecesor. Reglementarea chestiunii cetățeniei indivizilor aflați pe teritoriul afectat de succesiune trebuie să îmbine aplicarea armonioasă a două principii: evitarea apatridiei și recunoașterea. acumulate sau primite de statul predecesor în exercitarea funcțiilor sale. 32 . drepturile și interesele care trec la acesta.

33 .Cât privește drepturile cetățenilor străini în caz de succesiune a statelor. dar impune obligația plății unei juste compensații în conformitate cu dreptul intern al statului în cauză și cu dreptul internațional. Statul succesor nu are obligația de a respecta principiul menținerii drepturilor câștigate. Convenția din 1983 recunoaște dreptul statelor de a naționaliza bunurile private străine. nu există o soluție general acceptată.

224 34 . b) spaţiul înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare. spaţiul acvatic şi spaţiul aerian. Aurescu. mări interioare şi ape maritime interioare. din solul. acvatice şi marine. Spaţiul terestru este reprezentat de partea terestră ( sol şi subsol) şi poate fi format dintr-o singură întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de ape maritime. Componenţa teritoriului de stat Teritoriul de stat este alcătuit din: spaţiul terestru. Drept internaţional public. subsolul şi spaţiul aerian.H. Beck. care formează un stat arhipelag. apele maritime interioare ( ale porturilor şi golfurilor) şi marea teritorială. De exemplu: Indonezia. C. o apele interioare cuprind: râuri. Bucureşti 2009. lacuri. Jura. fluvii. 16 A Năstase. pentru statele cu litoral.Editura C.TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC 1.16 Pentru determinarea naturii juridice a teritoriului este nevoie să se pornească de la faptul că teritoriul constituie: a) spaţiul exercitării puterii suverane exclusive a statului . asupra cărora statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă. 2. B. Definiţia şi natura juridică a teritoriului de stat Definiţie: spaţiul geografic alcătuit din suprafeţe terestre. Filipine Spaţiul acvatic cuprinde apele interioare şi. p. c) obiectul suveranităţii pemanente asupra resurselor şi bogăţiilor naturale. canale.

precis determinate: zona contiguă. 1 milă = 1852 metri Statele cu deschidere la mare exercită asupra unor spaţii marine. având o lăţime de până la 12 mile marine. zona economică exclusivă şi platoul continental. şi care înaintează cel mai mult în larg.al aliniamentelor pe care le urmează . situate dincolo de limita exterioară a mării teritoriale. în interiorul pământului. frontierele pot fi: naturale. Clasificarea frontierelor se realizează în funcţie de două criterii: . iar în adâncime. cel al aliniamentelor.al naturii spaţiilor pe care le delimitează După primul criteriu. 35 . Frontierele de stat şi regimul lor Frontierele sunt acele linii trasate între diferite puncte care despart teritoriul unui stat de teritoriul altui stat sau. până la limitele accesibile tehnicii moderne. considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului. după caz. anumite drepturi suverane. de marea liberă şi care se întind în înălţime până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic. geometrice sau astronomice . măsurate de la liniile de bază. o marea teritorială este fâşia de mare adiacentă ţărmului. făcând parte integrantă din sistemul portuar.o apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare până la linia care uneşte instalaţiile permanente. 3. Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului terestru şi a spaţiului acvatic al statului.

despart apele fluviului sau râului care aparţin a două state . se pot desprinde unele teritorii da la un stat cu formarea unor state noi sau se pot alătura unele părţi din teritoriul unui stat ori a unor state în întregul lor la alte state. constă într-o dreaptă trasată între El Paso şi Oceanul Pacific. văi. Modificarea teritoriului statelor Modificări admise în dreptul internaţional contemporan : .A şi Canada pe o lungeme de 2000 km Din punct de vedere al naturii spaţiilor componente ale teritoriului.modalitatea legal admisă de modoficare a teritoriului unui stat este aceea care se întemeiază pe consimţîmântul liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe teritoriul respectiv.U.fluviale. frontierele sunt: . Exemplu: frontiera ce separă S.Frontierele naturale sunt determinate de particularităţile geografice ( înălţimi. 105/2001 4. în lugime de 800 km. râuri sau fluvii).urmează paralele sau meridiane ale globului pământesc. Frontierele astronomice . Exemplu: frontiera dintre S. Astfel. Frontierele geometrice reprezintă linii drepte trasate între anumite puncte care despart teritoriile a două state. 36 .maritime – marchează limita exterioară a mării teritoriale şi limita laterală în raport cu statele vecine .U.terestre-despart uscatul dintre două state .A şi Mexic.aeriene Reglementări privind frontiera de stat a României Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. litoral.

Consimţământul se poate exprima prin: .consultarea directă a populaţiei prin intermediul referendumului. 37 .hotîrârea organului legislativ suprem .

cu un caracter de aplicabilitate generală. Clasificare a) După numărul participanţilor. Există diferite sisteme în care se pot încheia tratatele multilaterale: – între fiecare din părţi.tratate deschise. se stabilesc obligaţii concrete între părţi – tratate multilaterale generale cuprind norme generale de drept internaţional. modificării sau stingerii drepturilor şi obligaţiilor părţilor în raporturile dintre ele. fiecare constituind o parte la tratat. 38 . la care participă orice stat care se declară interesat. aplicabile tuturor statelor sau care se ocupă de probleme de interes general pentru întreaga umanitate c) După caracterul participării . – tratate-contract (nenormative). b) După conţinutul normativ – tratate-lege (normative). reguli de conduită pe care părţile la tratat le-au elaborat în scopul de a fi urmate de un anumit număr de state şi de a constitui o bază principială a relaţiilor lor în domeniul respectiv. cu conţinut identic sau similar – între un stat pe de o parte şi mai multe state pe de altă parte – între mai multe state. Tratatele bilaterale se încheie între două state sau alte subiecte de drept internaţional. stabilesc norme noi. iar cele multilaterale între mai mult de două subiecte de drept internaţional.TRATATUL INTERNAŢIONAL Tratatul este actul juridic ce exprimă acordul de voinţă liber consimţit intervenit între două sau mai multe state ori alte subiecte de drept internaţional în scopul naşterii.

locul încheierii şi eventual interpretarea unor termeni din tratat (aceştia pot fi explicaţi şi în primul articol al tratatului. nivelul negocierilor. dacă tratatul poate sau nu să fie denunţat.. în continuare. Partea finală face referiri la termenul şi condiţiile de intrare în vigoare a tratatului. statul depozitar. modalităţile prin care se pot stinge efectele lui. hotărârea statelor de a-l încheia. folosindu-se şi prevederile din partea iniţială. dacă e necesară ratificarea. – partea finală. Dispozitivul cuprinde precizarea problemelor de reglementat.). 39 . la care din diferite considerente pot fi părţi numai anumite state. sau în partea sa finală). într-o ordine logică a acestora. tratatele de interes general umanitar etc. astfel ca primele formulări să stabilească un cadru mai general al problemei şi. d) După termenul de valabilitate – tratate fără termen. condiţiile de aderare etc. durata acestuia. – anexele. principiile directoare ale reglementării ce urmează. Conţinutul tratatului – preambulul. cu o valabilitate în principiu nelimitată în timp (Carta O. condiţiile de denunţare sau de prelungire a efectelor tratatului. – cuprinsul (dispozitivul). în cuprinsul cărora se stabileşte de la început data până când sunt în vigoare..tratate închise.N.U. participanţii. Preambulul cuprinde menţiuni referitoare la scopul tratatului. – tratate cu termen. – semnăturile. să se dea formularea amănunţită a tuturor aspectelor pe care părţile doresc să le reglementeze.

. b) Elementele accesorii ale tratatului sunt: .elemente accesorii. date.voinţa părţilor să fie liber exprimată.obiectul tratatului să fie licit.elemente esenţiale. scheme. .tratatul să producă efecte juridice. la tratatele multilaterale. hărţi etc. Anexele cuprind de obicei probleme tehnice. de calcul economic. în ordinea literelor alfabetului asupra căreia părţile cad de acord (în practica generală internaţională – alfabetul englez). fie ieşirea din vigoare a acestuia (termen rezolutoriu). deci să fie subiecte de drept internaţional. pentru a nu dezavantaja pe nici un participant.termenul – un eveniment viitor şi sigur de care depinde fie intrarea în vigoare a tratatului (termen suspensiv). astfel: la tratatele bilaterale.Semnăturile se depun după ultima formulare din tratat. fiecare parte având prima semnătură (în stânga) pe exemplarul care îi revine. care sunt obligatorii în orice tratat. în trecut se folosea tehnica semnăturii în cerc. a căror includere în tratat este lăsată la voinţa părţilor. . . Condiţii de validitate Elementele de fond ale tratatului sunt de două feluri: . 40 . cifre.părţile la tratat trebuie să aibă capacitatea juridică de a încheia tratatul.tratatul să fie guvernat de normele dreptului internaţional. prin metoda alternatului. . elemente ilustrative. a) Elementele esenţiale ale tratatului sunt: . concretizări sau dezvoltări ale unor dispoziţii din cuprins.

a unei situaţii de o 41 . în virtutea suveranităţii lor egale. pot încheia orice fel de tratat internaţional şi în orice domeniu al relaţiilor internaţionale. Eroarea. Eroarea nu poate fi acceptată dacă cel care o invocă a contribuit la apariţia ei sau dacă acesta avea posibilitatea să se informeze pentru a nu fi în eroare. În anumite limite pot încheia tratate internaţionale şi naţiunile şi popoarele care luptă pentru eliberarea lor şi constituirea de state independente.. dolul. a) Eroarea este părerea greşită pe care şi-o face o parte despre o anumită situaţie. trebuie să aibă un caracter esenţial pentru acel tratat sau pentru consimţământul dat de o parte la încheierea tratatului. în vederea promovării şi realizării acestor idealuri. Părţile la tratat Capacitatea juridică de a încheia un tratat. precum şi organizaţiile internaţionale. pentru a putea fi invocată de către o parte ca motiv de anulare a tratatului. coruperea reprezentantului unui stat. Atunci când există. celeilalte părţi. acestea din urmă potrivit principiului specialităţii. aşa cum rezultă din statutul lor constitutiv Voinţa liber exprimată a părţilor Viciile de consimţământ sunt următoarele: eroarea. numai în domeniile compatibile cu scopurile şi funcţiile lor. înşelăciunea) se întâlneşte mai rar în convenţiile internaţionale. deci calitatea de subiect de drept internaţional. constrângerea exercitată împotriva statului. o au în principal statele care. b) Dolul (viclenia.condiţia – un eveniment viitor şi nesigur (incert) de care depinde începerea executării obligaţiilor asumate prin tratat (condiţie suspensivă) sau încetarea executării respectivelor obligaţii (condiţie rezolutorie). constrângerea împotriva reprezentantului unui stat. el constă în prezentarea cu rea credinţă de către o parte.

. precum şi eticii internaţionale: . la protecţia anumitor categorii de persoane în perioada de conflict armat etc. a genocidului. d) Constrângerea împotriva reprezentantului unui stat se manifestă destul de frecvent în practica internaţională. dar dacă ar cunoaşte realitatea faptelor nu ar face acest lucru.). 42 . spaţiul cosmic. la interzicerea sclaviei.aşa manieră încât aceasta acceptă condiţiile convenţiei. Obiectul licit al tratatului Tratatele încheiate de state trebuie să aibă un obiect licit. c) Coruperea reprezentantului unui stat este greu de dovedit în practică. Dolul a fost utilizat adesea la încheierea tratatelor coloniale. îndeosebi să nu contravină normelor imperative de la care nici o derogare nu este permisă. . .principiile fundamentale ale dreptului internaţional.normele privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. teritoriile submarine etc. e) Constrângerea exercitată împotriva statului a fost şi este destul de frecventă.regulile generale umanitare (privitoare la protecţia drepturilor omului.normele dreptului internaţional penal. . a apartheidului. anumite state impunându-şi condiţiile prin ameninţări sau presiuni ori prin războaie urmate de tratate în care îşi impun punctul de vedere anterior formulat şi pe care nu au putut să-l realizeze prin mijloace licite.normele privind folosirea de către toate statele acelor spaţii ce nu sunt supuse suveranităţii (mare liberă. conforme cu dreptul internaţional.). să fie în strictă conformitate cu principiile şi normele recunoscute ale dreptului internaţional. dar teoretic nu poate fi exclusă.

Dacă unele acte au fost. nulitatea este relativă în caz de eroare. ilicite prin simplul fapt al nulităţii tratatelor. însă. totuşi. oricare dintre părţi poate cere celorlalte să se restabilească situaţia care ar fi existat dacă aceste acte nu ar fi fost îndeplinite. din momentul încheierii lor. Actele îndeplinite cu bună-credinţă înainte de invocarea nulităţii nu devin. În ce priveşte viciile de consimţământ. În cazul unui tratat care a devenit nul datorită faptului că sa încălcat o normă imperativă a dreptului internaţional părţile sunt ţinute să elimine consecinţele oricărui act îndeplinit în baza unei dispoziţii a tratatului care este în conflict cu norma imperativă şi să facă astfel încât relaţiile lor mutuale să fie conforme cu norma imperativă a dreptului internaţional general 43 . din oficiu.Tratatul să producă efecte juridice Tratatul să fie guvernat de normele dreptului internaţional Nulitatea tratatelor internaţionale Nulitatea tratatelor poate fi relativă sau absolută. Consecinţa normală a recunoaşterii nulităţii unui tratat este că dispoziţiile acestuia sunt lipsite de orice efect juridic. dol şi coruperea reprezentantului statului şi absolută în caz de constrângeri exercitate împotriva reprezentantului unui stat sau asupra statului însuşi. îndeplinite în conformitate cu dispoziţiile unui tratat care a fost declarat nul. Nulitatea absolută poate fi invocată de oricare din părţile la tratat şi chiar de către alte state interesate sau de către o instanţă internaţională. Nulitatea relativă poate fi invocată numai de către statul al cărui consimţământ a fost viciat şi poate fi acoperită prin confirmarea de către acesta. Tratatele internaţionale încheiate cu încălcarea unor norme de jus cogens sunt nule ab initio.

dreptul internaţional neimpunând în general o formă obligatorie.Încheierea tratatelor internaţionale Tratatul poate fi încheiat în formă scrisă sau verbală. Documentul de abilitare poartă 44 . aceasta neavând efect asupra valorii juridice a tratatului. semnarea tratatului şi exprimarea consimţământului statului de a fi parte la tratat. precum şi de către alţi miniştri în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe. tratatele se încheie în formă scrisă. Abilitarea de a negocia se dă de către autorităţile competente ale fiecărui stat conform regulilor de drept intern. dreptul internaţional recunoscând competenţele stabilite prin legislaţia internă a fiecărui stat. element important atât pentru respectarea lor riguroasă. se încheie de către ministrul afacerilor externe prin schimburi de note sau de scrisori. Procedura de încheiere a tratatelor Procedura de încheiere a tratatelor se desfăşoară în trei faze principale: negocierea textului tratatului. Acordurile şi înţelegerile care prin conţinutul lor nu impun ratificarea de către parlament sau aprobarea de către guvern. cât şi pentru probarea conţinutului şi întinderii obligaţiilor asumate în situaţia când una din părţi nu le respectă. Negocierea textului tratatului Negocierea este faza în care prin tratative duse între reprezentanţii]statelor abilitaţi în acest sens se elaborează textul unui tratat. întrucât astfel se oferă garanţii mai mari în ce priveşte consemnarea exactă a voinţei părţilor. cunoscute sub denumirea de acorduri în formă simplificată. 1. Competente să încheie tratate internaţionale în numele statelor sunt organele constituţionale ale acestora. De regulă. însă.

reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională convocată în vederea elaborării unui tratat. pentru a se afla dacă statul sau organele statului respectiv intenţionează sau acceptă să angajeze negocieri asupra problemei în cauză. luarea în discuţie a unor principii şi reglementări internaţionale în materie. prezentarea reciprocă de documente informative privind problemele în discuţie sau de acte normative interne privind aceste probleme. pentru a se stabili nivelul negocierilor. şeful misiunii diplomatice (numai pentru tratatele bilaterale încheiate cu statul unde este acreditat). c) Parafarea tratatului.denumirea de depline puteri şi se eliberează de regulă în numele guvernului de către Ministerul Afacerilor Externe. prezentarea proiectelor proprii ale actului ce urmează să se negocieze etc. Dacă negociatorii nu au împuternicirea de a semna textul tratatului. Negocierea textului tratatului este un proces foarte laborios şi adesea îndelungat. problemele asupra cărora urmează a se duce tratative etc. 2. eventual felul tratatului ce urmează a se negocia. Parafarea poate surveni şi în cursul tratativelor. ci dovedeşte doar faptul că părţile au ajuns la un acord asupra textului parafat. Semnarea tratatului 45 . Parafarea se face prin înscrierea pe fiecare pagină. Aceştia sunt: şeful statului. acesta se parafează. a iniţialelor numelor persoanelor care au condus procesul de negociere a tratatului. Anumiţi reprezentanţi ai statelor nu sunt obligaţi să prezinte depline puteri la efectuarea actelor legate de negocierea şi încheierea unui tratat. argumentarea acestora. sub semnătura ministrului. 1) Actele cu caracter preliminar durează de obicei mai mult decât negocierile propriu-zise şi constau în tatonări făcute de organele competente. Parafarea nu obligă juridic statele. 2) Negocierile propriu-zise a) Verificarea deplinelor puteri b) Ducerea tratativelor cuprinde o suită de operaţii legate de prezentarea de către fiecare din părţi a poziţiei asupra problemelor de reglementat. desfăşurat în două etape: cea a actelor cu caracter preliminar şi cea a negocierilor propriu-zise. jos în colţuri. pe măsură ce părţile cad de acord asupra unor paragrafe sau articole ale textului propus. în special prin reprezentanţele diplomatice acreditate. ordinea de zi şi programul negocierilor. şeful guvernului şi ministrul de externe.

1) Ratificarea. 3.Constituie a doua fază a încheierii tratatului. statul va fi 46 . ori dacă din tratat rezultă intenţia părţilor de a permite ca şi alte state să poată adera la acesta. a unei atitudini negative faţă de această dispoziţie cu care statul care formulează declaraţia nu poate fi pe deplin de acord. 2) Aderarea. Declaraţia are numai semnificaţia unei păreri despre o anumită dispoziţie din tratat. Actul de ratificare se încorporează ulterior într-un document numit instrument de ratificare. acceptarea sau aprobarea. indiferent dacă au participat sau nu la negocierea acestuia. în scopul de a se evita procedura mai îndelungată şi mai complicată a ratificării de către parlament. alegând între dispoziţiile faţă de care statul se angajează să le respecte şi cele cu care nu este de acord şi pe care nu se angajează să le respecte. Aderarea este posibilă numai dacă tratatul în cauză prevede aceasta în mod expres în textul său. Exprimarea consimţământului statului de a fi parte la un tratat Textul autentificat al tratatului ca urmare a semnării lui capătă forţă prin recurgerea la unul din următoarele mijloace juridice: ratificarea. care se comunică. se schimbă sau se depune spre păstrare statului depozitar (depunerea are loc în cazul tratatelor multilaterale). aderarea. Rezerva are astfel un caracter juridic. iar ulterior apreciază că este necesar să devină parte la acel tratat. Este operaţiunea juridică prin care tratatul semnat de persoana împuternicită în acest scop este aprobat de organele de stat competente să angajeze statul în relaţiile internaţionale. fixând cadrul exact al angajamentelor asumate. Acestea sunt procedee mai noi pe care statele le pot folosi pentru a deveni părţi la tratat. Este procedeul juridic la care se recurge în situaţia în care statele nu au semnat un tratat multilateral. 3) Acceptarea sau aprobarea tratatului. Neformulând însă o rezervă faţă de acea dispoziţie. Rezervele şi declaraţiile la tratatele internaţionale Rezerva modifică înseşi obligaţiile înscrise în tratat.

tratatele se încheiau în limba latină. În relaţiile bilaterale părţile pot folosi orice limbă doresc. Limba de redactare diferită ridică. probleme de interpretare. ambele exemplare au caracter autentic şi valoare egală. fără efect juridic.N. Practica folosirii limbii fiecăreia din părţi este azi dominantă. În cazul în care părţile nu vor stabili un mod de soluţionare a neclarităţilor de această natură se va recurge la metodele generale de interpretare a tratatelor.N. iar ca limbi de lucru engleza. Limba de redactare a tratatelor internaţionale În evul mediu. alta decât a lor proprie.. franceza şi rusa. iar ulterior locul acesteia a fost luat de limba franceză. Textul autentic prevalează întotdeauna asupra celui oficial. rusa. declaraţia are astfel un caracter pur politic. Rezerva poate fi făcută cu ocazia semnării şi numai până la depunerea instrumentelor de ratificare. corespunzând mai bine cerinţelor suveranităţii statelor semnatare. iar alteori părţile redactează convenţia şi într-o a treia limbă. Mai târziu s-au impus şi alte limbi ca fiind de largă circulaţie.obligat să o respecte ca şi pe celelalte.N. Întotdeauna. iar acesta asupra copiilor sau traducerilor simple. al convenţiei şi nu la traduceri sau la copii. însă.U. Nu există un for internaţional care să decidă asupra unei asemenea probleme. care serveşte drept mijloc de referinţă pentru asemenea situaţii. În acest caz. astfel că astăzi în cadrul O. fie chiar şi oficiale. uneori. franceza. însă. original. sunt stabilite ca limbi oficiale engleza.U. întrucât este posibil ca termenii folosiţi într-un exemplar al convenţiei să nu aibă sens identic cu cei folosiţi în celălalt exemplar şi aceasta să împieteze asupra înţelegerii conţinutului exact al obligaţiilor asumate. inclusiv tratatele elaborate în cadrul sau sub egida acestuia. uneori statele stabilesc dacă unul sau altul din texte prevalează în caz de dubiu asupra unor formulări.U. La O. De aceea. pentru a se lămuri asemenea probleme se recurge la textul autentic. s-a considerat necesar să se reglementeze şi această problemă. iar declaraţia oricând. spaniola şi chineza. În limbile oficiale se redactează cele mai importante documente ale O. Ele îşi pot redacta tratatul fie într-o singură limbă. fie în limba fiecăreia din ele. 47 .

între părţile contractante şi faţă de terţi.valabilitatea tratatelor în timp.N.U.U. . Tratatele supuse ratificării intră în vigoare în momentul schimbului instrumentelor de ratificare în cazul celor bilaterale. Efectele juridice ale tratatelor internaţionale Efectele juridice ale tratatelor se pot grupa în 3 categorii: . bineînţeles. acestea nu trebuie să fie supuse aprobării guvernelor sau dacă semnarea nu s-a făcut ad referendum). Înregistrarea tratatelor se face potrivit art. 1) Principiul respectării cu bună credinţă a tratatelor (pacta sunt servanda) 48 . În raport de acestea. efectele tratatelor se exprimă sub forma a 3 principii: respectarea cu bună credinţă a tratatelor.întinderea în spaţiu a efectelor. În caz de neînregistrare. neretroactivitatea tratatelor.Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor internaţionale Tratatele care nu trebuie să fie supuse ratificării intră în vigoare din momentul în care statele semnează documentele (dacă.N. efectul relativ al tratatelor.” la Secretariatul general al organizaţiei care asigură publicitatea necesară. dar efectele sale sunt depline în relaţiile cu alte state sau cu organizaţiile internaţionale. tratatul nu poate fi invocat în faţa vreunui organ al O. dacă statele nu au convenit alt termen. În cazul tratatelor multilaterale părţile vor hotărî prin însuşi tratatul respectiv asupra condiţiilor intrării în vigoare. .obligaţia ratelor semnatare de a pune în aplicare şi de a respecta prevederile tratatului. 102 al „Cartei O..

2) Principiul neretroactivităţii tratatelor 3) Principiul efectului relativ al tratatelor Modificarea tratatelor internaţionale Adaptarea conţinutului unui tratat. În principiu şi modificarea tratatelor multilaterale impune acordul tuturor statelor-părţi. Orice modificare adusă unui tratat trebuie să parcurgă. Modificarea unui tratat se poate face numai prin voinţa părţilor contractante. acelaşi traseu politic şi juridic ca la intrarea în vigoare a tratatului care a fost modificat. transformarea textului acestuia se pot face prin amendare sau prin revizuire. caz în care apare un complex de situaţii în ce priveşte opozabilitatea modificării faţă de statele care nu s-au declarat de acord cu aceasta. dar se poate concepe şi un sistem în care modificările operate să devină efective numai prin acordul majorităţii părţilor. iar revizuirea atrage modificări substanţiale şi extinse ale textului unui tratat. Amendarea priveşte de regulă modificări de mai mică amploare. c) violarea dispoziţiilor tratatului de către una din părţi. Încetarea sau suspendarea tratatelor internaţionale Încetarea tratatelor Potrivit dreptului internaţional cazurile în care tratatele încetează sunt: a) voinţa comună a părţilor. 49 . în cazurile şi modalităţile prevăzute de regulă în însuşi cuprinsul tratatului. d) survenirea unor fapte sau evenimente ulterioare. pentru a intra în vigoare. b) denunţarea unilaterală. dacă părţile nu prevăd o procedură mai simplificată.

după consultarea celorlalte state contractante. b) în orice moment. d) Excluderea interpretărilor absurde. j) Interpretarea în favoarea celui care se obligă. prin consimţământul tuturor părţilor. h) Luarea în considerare a scopului tratatului. e) Interpretarea termenilor tehnici în sensul lor special. f) Interpretarea termenilor după sensul lor la data încheierii tratatului. Interpretarea tratatelor internaţionale Principalele reguli de interpretare a tratatelor sunt: a) Buna-credinţă b) Sensul clar. i) Efectul util.e) imposibilitatea executării tratatului. g) Interpretarea prin context. 50 . Suspendarea tratatelor a) potrivit dispoziţiilor tratatului respectiv. c) Interpretarea cuvintelor după sensul lor uzual. k) Interpretarea în defavoarea celui care a redactat textul.

b) mijloace cu caracter jurisdicţional: arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională. o opoziţie de teze juridice sau de interese între state”. ancheta şi concilierea. mediaţiunea. bunele oficii. statele sunt obligate să recurgă mai întâi la tratative în vederea aplanării diferendelor dintre ele şi numai în măsura în care tratativele directe nu au dus la rezultatul dorit să recurgă la celelalte mijloace de soluţionare paşnică. în raport de specificitatea modului în care sunt destinate să contribuie la obţinerea rezultatului.Mijloace de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale Diferendul internaţional este. c) mijloace şi proceduri de soluţionare în cadrul organizaţiilor internaţionale cu vocaţie universală sau regională (zonală). printr-un grad mai redus de formalism şi o mai mare capacitate de adaptare la diversitatea situaţiilor conflictuale care apar în planul relaţiilor internaţionale. Bunele oficii 51 . Potrivit principiului primordialităţii tratativelor. potrivit unei definiţii dată în 1924 de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională într-una din hotărârile sale. în 3 categorii: a) mijloace politico-diplomatice (fără caracter jurisdicţional): tratativele. Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale se clasifică. „un dezacord asupra unei probleme de drept sau de fapt. metoda tratativelor se caracterizează prin supleţe. operativitate şi o mai mare eficacitate în căutarea şi găsirea de soluţii. În raport cu celelalte metode de rezolvare paşnică a diferendelor. politicodiplomatică. Mijloacele politico-diplomatice (fără caracter jurisdicţional) Tratativele (negocierile) Tratativele constituie principala metodă de soluţionare pe cale paşnică. a problemelor litigioase.

îşi oferă serviciile lor binevoitoare atunci când se constată că pe calea tratativelor directe nu s-a putut ajunge şi nici nu există perspective să se ajungă la un acord. obiectivelor urmărite şi unele elemente procedurale. fie ca urmare a acceptării unei oferte din partea unui terţ. Angajarea unei asemenea proceduri este. Mediaţiunea are puternice asemănări cu bunele oficii în ce priveşte caracterul. însă. iar în al doilea caz (mediaţiunea oferită) există riscul ca acela care se oferă ca mediator să se confrunte cu un refuz din partea statelor aflate în diferend. În practica internaţională formularea unei cereri de bune oficii se întâlneşte mai rar. de a participa în mod direct la tratativele dintre părţi şi de a le conduce spre un acord pe baza soluţiilor pe care le propune acestora. organizaţiei internaţionale sau persoanei mediatoare care să fie convenabile ambelor părţi şi care să fie dispuse să-şi asume o asemenea dificilă sarcină. întrucât statele implicate se tem în general ca partea adversă să nu interpreteze un asemenea demers drept un semn de slăbiciune. Mediaţiunea Mediaţiunea este definită ca acţiunea unui stat. însă. fie că sunt state.Bunele oficii constau în acţiunea unui stat terţ. de a pune în contact sau a restabili contactele între respectivele state. Angajarea bunelor oficii se poate face atât la cererea statelor implicate. deosebit de delicată. cât şi la iniţiativa acelora care. a unei organizaţii internaţionale sau a unei personalităţi influente de a convinge statele aflate în diferend să rezolve neînţelegerile dintre ele pe cale paşnică. organizaţii internaţionale sau persoane influente. Acţiunea de mediere poate fi pornită fie la cererea părţilor aflate în diferend. pentru că în primul caz (mediaţiunea cerută) este destul de greu ca statele implicate să cadă de acord asupra necesităţii de a apela la un mediator şi asupra statului terţ. între care esenţială este aceea că dacă la bunele oficii se 52 . Între mediaţiune şi bunele oficii există. care se bucură de reputaţie şi de prestigiul imparţialităţii. a unei organizaţii internaţionale sau a unei persoane oficiale. şi deosebiri importante.

o operaţiune preliminară. mediatorul ia parte el însuşi în mod oficial şi public la tratative. care acţionează în această calitate în nume propriu. iar poziţia sa este auxiliară faţă de celelalte metode de soluţionare paşnică a diferendelor. căreia îi urmează calea tratativelor. pe care le conduce. Rezultatele activităţii comisiei de anchetă se concretizează într-un raport. deşi adesea în mod indirect acestea se degajă din expunerea obiectivă a faptelor. Pentru elucidarea aspectelor legate de stabilirea corectă a situaţiei de fapt. fără a se pronunţa în vreun mod asupra răspunderilor părţilor. a unui arbitraj sau a unui tribunal internaţional. de cele mai multe ori. Ancheta internaţională are un obiect de investigare limitat. propunând părţilor propria sa concepţie şi soluţii concrete asupra modului de rezolvare a diferendului. Activitatea comisiilor se desfăşoară în prezenţa părţilor. care au obligaţia să le furnizeze toate datele considerate ca utile. care se adoptă cu majoritatea de voturi a membrilor componenţi. de către o comisie desemnată în acest scop de către părţile aflate în diferend sau de către o organizaţie internaţională.urmăreşte doar crearea premizelor necesare pentru angajarea sau reluarea tratativelor directe. Comisiile de anchetă se compun de regulă dintr-un număr impar de membri. Comisiile ţin legătura cu statele aflate în diferend prin agenţi speciale desemnaţi de acestea. acestea putând hotărî fie să şi le însuşească şi să păşească la rezolvarea de fond a problemei. constituind. Concilierea 53 . comisia se poate deplasa şi la faţa locului. după care se înaintează statelor implicate. fără a reprezenta guvernele ţărilor cărora le aparţin. a bunelor oficii sau a mediaţiunii ori. Ancheta Ancheta reprezintă o metodă de soluţionare care constă în clarificarea. Raportul trebuie să stabilească doar faptele în materialitatea lor. a unor situaţii de fapt controversate asupra cărora există un diferend. poate audia martori şi experţi. Concluziile raportului sunt facultative pentru părţi. de regulă. fie să le respingă.

Concilierea este metoda de soluţionare paşnică în conformitate cu care un diferend internaţional este examinat de către un organ colegial prestabilit sau alcătuit ad-hoc (comisia de conciliere), compus din persoane particulare numite sau agreate de părţi, care în vederea ajungerii la o înţelegere propune o soluţie de împăcare pe care părţile o pot accepta sau o pot respinge. Caracteristic pentru concilierea internaţională este faptul că ea îmbină două funcţii care se reliefează în două faze distincte: a) cercetarea faptelor, în cadrul căreia se audiază părţile, se citează şi se audiază martori şi experţi, culegându-se, selectându-se şi ordonându-se informaţiile obţinute; b) formularea de propuneri de conciliere a părţilor, care se realizează în cadrul unui proces de deliberare a membrilor componenţi asemănător deliberării judiciare. Comisia de conciliere are un caracter independent faţă de părţile aflate în diferend, acestea nefiind implicate în activitatea ei, dar pe parcursul procesului de conciliere se menţine o strânsă legătură între părţile respective şi comisie, ca şi între înseşi părţile, astfel ca în final soluţia de conciliere recomandată de comisie să poată întruni asentimentul acestora.

Mijloacele cu caracter jurisdicţional Arbitrajul internaţional

Arbitrajul internaţional este o metodă de soluţionare cu caracter jurisdicţional, în cadrul căreia un număr de arbitri imparţiali analizează diferendul în cadrul unei proceduri contencioase pe baza aplicării regulilor convenite anterior de părţi şi a dreptului internaţional în ansamblu şi dă o hotărâre care este obligatorie în temeiul consimţământului prealabil al părţilor. Acordul părţilor de a se apela la arbitraj se materializează într-un act numit compromis în cuprinsul căruia se stabileşte obiectul concret al diferendului sau litigiului, componenţa şi competenţa organului arbitral, principiile şi normele de drept pe care trebuie să le interpreteze şi să le aplice arbitrii

54

pentru adoptarea hotărârii şi procedura de urmat în acest scop (aceasta putând fi, însă, lăsată şi la latitudinea arbitrilor). Compromisul poate avea un caracter general, pentru anumite categorii de diferende, sau poate să se încheie în mod special pentru un anume diferend la izbucnirea acestuia, după cum poate să figureze ca o clauză compromisorie într-un tratat, în acest din urmă caz părţile aflate în diferend făcând doar trimitere la anumite tratate de arbitraj încheiate anterior, cu privire la regulile de competenţă şi de procedură aplicabile. Arbitrajul trebuie să aibă un caracter independent faţă de părţi, condiţie de bază pentru a se asigura imparţialitatea hotărârii. Arbitrarea se face în două faze distincte: scrisă şi orală. Faza scrisă este aceea în care agenţii statelor aflate în litigiu comunică tribunalului arbitral toate documentele (memorii, contra memorii, hărţi etc.) şi celelalte probe de care înţeleg să se folosească. În faza orală reprezentanţii părţilor sunt ascultaţi de către tribunalul arbitral şi-şi susţin în faţa acestuia pretenţiile sau punctele de vedere. Rezultatul activităţii tribunalului arbitral îl constituie hotărârea arbitrală. Hotărârea se adoptă cu majoritatea voturilor arbitrilor şi se comunică părţilor, acestea trebuind să o accepte şi să o ducă la îndeplinire. Hotărârea arbitrală fiind în principiu definitivă şi executorie părţile aflate în diferend sau litigiu o pot refuza numai invocând nulitatea acesteia pentru motive cum sunt: nerespectarea unor reguli esenţiale de procedură, depăşirea competenţei, frauda, coruperea tribunalului sau a unui arbitru, eroarea etc.

Justiţia internaţională

Justiţia internaţională este forma judiciară instituţionalizată în cadrul căreia un corp de judecători numiţi anterior pe o perioadă determinată analizează diferendul potrivit unei proceduri prestabilite prin statutul tribunalului şi dă o hotărâre care este obligatorie pentru părţile aflate în diferend.

55

Soluţionarea diferendelor în cadrul O.N.U.

Potrivit Cartei, în cadrul O.N.U. atribuţiile în domeniul rezolvării paşnice a diferendelor revin în principal Adunării Generale şi Consiliului de Securitate, care pot să înfiinţeze şi unele organe subsidiare în scopul de a le ajuta în îndeplinirea atribuţiilor lor. Un rol tot mai important revine şi secretarului general al organizaţiei.

56

Noţiuni de bază ale dreptului diplomatic şi consular Dreptul diplomatic constituie un ansamblu de reglementări privind diferitele aspecte ale activităţii diplomatice desfăşurate de către state prin organele lor interne şi cele externe. stabilită cu caracter de permanenţă pe teritoriul altui stat.negocierea cu guvernul statului acreditar. în mod individual ori în cadrul unor conferinţe sau congrese internaţionale. în scopul realizării politicii lor externe şi a colaborării cu alte state. precum şi al organizaţiilor internaţionale. Trimiterea şi primirea unei misiuni diplomatice permanente se fac în baza unui drept de legaţie (de ambasadă). Funcţii: . 57 .reprezentarea statului acreditant pe lângă cel acreditar. Organele de stat interne pentru relaţiile internaţionale 1) Şeful statului 2) Guvernul 3) Primul-ministru 4) Ministerul Afacerilor Externe 5) Celelalte ministere Misiunea diplomatică Misiunea diplomatică permanentă este un organ exterior al statului pentru realizarea politicii sale externe şi a colaborării internaţionale. Dreptul de legaţie este activ (dreptul de a trimite misiuni diplomatice) şi pasiv (dreptul de a primi misiuni diplomatice). .

penală şi administrativă a statului acreditar. . a statului propriu asupra situaţiei şi a evenimentelor din statul acreditar. şi să le dea posibilitatea de a se informa legal asupra problemelor din ţara respectivă.promovarea relaţiilor amicale şi dezvoltarea relaţiilor economice. între care cele mai importante sunt următoarele: . Statul acreditar are faţă de misiunea diplomatică permanentă unele obligaţii.să dea tot concursul misiunii diplomatice şi să-i acorde facilităţile necesare pentru realizarea funcţiilor sale. precum şi scoaterea acestora de sub jurisdiscţia civilă. .să asigure şi să-i faciliteze comunicarea liberă cu statul propriu. 58 . prin toate mijloacele licite. . Inviolabilitatea desemnează o măsură de ocrotire a misiunii diplomatice şi a personalului diplomatic din partea autorităţilor statului de reşedinţă. . culturale.observarea şi informarea. exceptând anumite zone pe care le poate declara ca închise accesului acestora. ştiinţifice sau de altă natură între statul acreditant şi statul acreditar. Misiunile temporare sunt constituite din reprezentanţi ai statelor care îndeplinesc pe termen determinat anumite însărcinări într-un alt stat sau pe lângă unele organizaţii internaţionale. Imunitatea diplomatică se manifestă sub două mari aspecte: inviolabilitate şi imunitatea de jurisdicţie. constând în faptul că asupra acestora nu se pot exercita nici un fel de presiuni sau constrângeri în scopul influenţării activităţii lor de reprezentare. .să asigure membrilor misiunii circulaţia pe teritoriul său. Imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură misiunea diplomatică şi personalul acesteia de sarcinile şi obligaţiile pe care le au cetăţenii şi străinii.protejarea intereselor statului acreditant şi ale cetăţenilor săi pe teritoriul statului acreditar.funcţii consulare..

sunt inviolabile. Imunitatea de jurisdicţie administrativă se referă la exceptarea de la regulile de poliţie ale statului acreditar şi se materializează în neamendarea diplomaţilor pentru contravenţiile săvârşite. Imunitatea de jurisdicţie civilă se referă la faptul că un diplomat nu poate fi acţionat în faţa unui tribunal în cauze de drept civil şi nu poate fi obligat să depună ca martor în asemenea cauze.Inviolabilitatea misiunii diplomatice cuprinde inviolabilitatea sediului misiunii. curierului şi valizei diplomatice. În caz de săvârşire a unei fapte penale statul acreditar poate declara pe diplomat persona non grata şi să ceară rechemarea sa. Imunitatea de jurisdicţie a personalului diplomatic îmbracă 4 forme consacrate: penală. statul acreditar având obligaţia de a acorda diplomaţilor protecţie împotriva oricăror violenţe fizice sau morale. Renunţarea la imunitatea penală trebuie să fie întotdeauna expresă. ca şi locuinţa. Inviolabilitatea personalului diplomatic. Diplomatul nu este obligat să depună mărturie într-un proces penal. Inviolabilă este şi persoana curierului diplomatic. Privilegiile diplomatice 59 . existând şi unele excepţii care se referă la situaţia unor imobile ce le-ar deţine diplomatul în statul acreditar. Imunitatea de jurisdicţie civilă nu este absolută. Statul trimiţător poate renunţa la imunitatea trimisului său. la dezbaterile succesorale şi la procese ce ar rezulta din desfăşurarea unor activităţi profesionale sau comerciale în interes propriu. administrativă. cât şi la actele particulare. ea referindu-se atât la actele săvârşite în calitate oficială. inviolabilitatea arhivei diplomatice şi inviolabilitatea corespondenţei. Convenţia de la Viena prevede că persoana agentului diplomatic. Imunitatea de jurisdicţie penală este deplină. documentele şi bunurile acestuia. civilă şi de executare.

Reprezentanţii statelor pe lângă organizaţii internaţionale cu caracter universal se bucură de imunităţi şi privilegii similare cu cele ale personalului diplomatic acreditat într-un alt stat. precum şi de scutiri de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc şi de dispoziţiile privind asigurările sociale în vigoare în statul acreditar. Membrii familiei diplomatului beneficiază în principiu de aceleaşi imunităţi şi privilegii ca şi acesta. Personalul diplomatic beneficiază de scutirea de impozite şi taxe personale şi pentru bunurile sale. beneficiază de imunitate de jurisdicţie privind actele pe care le îndeplinesc în exerciţiul atribuţiilor lor. Membrii personalului de serviciu. scutirea de taxe vamale pentru bunurile de uz personal şi al familiei sale. dacă nu sunt cetăţeni ai statului de reşedinţă.scutirea de impozite pe imobile şi de impozite şi taxe pentru încasările pe care le face pentru actele oficiale pe care le întocmeşte. . Misiunea diplomatică beneficiază de următoarele privilegii: . Membrii personalului tehnic şi administrativ şi ai familiilor acestora beneficiază de imunitate de jurisdicţie numai pentru actele îndeplinite în interesul serviciului. Ei beneficiază de scutire de taxe vamale numai în ce priveşte obiectele aduse cu ocazia primei instalări şi nu sunt scutiţi de controlul bagajelor personale. contribuţii şi încartiruiri. iar de celelalte imunităţi şi privilegii ca şi agenţii diplomatici.dreptul de a arbora pe localul ambasadei şi pe mijloacele sale de transport drapelul statului său. scutirea de orice serviciu public şi de sarcini militare. inclusiv de rechiziţii.Privilegiile diplomatice reprezintă anumite avantaje pe care statul acreditar le acordă misiunii diplomatice şi personalului acesteia. 60 . scutirea de la orice formalităţi şi sarcini ce revin persoanelor străine. cu condiţia să nu fie cetăţeni ai statului de reşedinţă. Bagajele sale nu pot fi controlate decât dacă există motive serioase să se creadă că ar conţine obiecte ce nu pot fi importate sau exportate.

Din punct de vedere istoric. într-o altă localitate decât cea în care şi-a stabilit sediul. Oficiul consular este un organ autonom. Misiunile diplomatice pot şi ele exercita funcţii consulare. care se 61 . precum şi cele care se referă la statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului acestora. organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare. iar toate acestea împreună. care este necesar şi în cazul în care un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenţie consulară. care sunt fixate de către statul trimiţător şi supuse aprobării statului de reşedinţă. din acest punct de vedere existând două mari categorii de oficii consulare. Orice modificare ulterioară în legătură cu clasa oficiului consular. există obligaţia de a propune o anumită zonă (circumscripţie) din teritoriul ţării care va fi arondată la postul consular respectiv şi clasa consulatului.Misiunile consulare Dreptul consular este acea parte a dreptului internaţional public care reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile consulare dintre state. de precădere o clasă. Deschiderea unui oficiu consular înseamnă în primul rând. Fiecare oficiu consular are un sediu. relaţiile si activitatea consulară au apărut înainte de activitatea diplomatică. prezentarea unei cereri în care se specifică oraşul în care se doreşte înfiinţarea lui. cele care funcţionează în cadrul misiunilor diplomatice din capitalele ţărilor şi în cadrul cărora este desemnat un diplomat şi se creează o structură care se ocupă de relaţii consulare şi a doua categorie. care se creează pentru a permite exercitarea funcţiilor consulare prevăzute în Convenţia de la Viena şi în acordurile bilaterale încheiate de statele respective. trebuie să obţină aprobarea statului de reşedinţă. consulatele speciale. o circumscripţie şi de asemenea. în al doilea rând. precum si a intereselor statului trimiţător. iar caracteristica principală a dreptului consular este aceea că el stabileste mecanismele care funcţionează pentru a realiza un obiectiv foarte precis. acela de protejare a cetăţenilor si a intereselor lor. cu locul său de reşedinţă şi cu circumscripţia în care îşi desfăşoară activitatea nu se poate face decât cu consimţământul statului de reşedinţă. un anumit rang.

O altă posibilitate de încetare a activităţii este aceea de a fi declarat „persona non grata” şi toate celelalte situaţii prin care activitatea poate înceta (cazuri de îmbolnăviri. În foarte multe servicii diplomatice există perioade fixe de timp în care un diplomat lucrează în serviciul diplomatic exterior sau în cadrul unui oficiu consular. Se consideră că exequatorul este un act discreţionar pe care orice stat de reşedinţă are dreptul să-l adopte sau nu. Există şi posibilitatea exercitării temporare a funcţiei de şef de post consular. Acest personal al oficiului consular este numit de către statul trimiţător care notifică statului de reşedinţă numele şi prenumele. etc.). se poate face prin retragere de către statul care l-a trimis. Statul de reşedinţă care refuză să elibereze un exequator nu este obligat să comunice statului trimiţător care sunt motivele refuzului său. Personalul oficiului consular este compus din şeful consulatului. statul respectiv având posibilitatea să-l înlocuiască şi să-i încheie astfel misiunea. de asemenea. în condiţiile în care şeful numit este împiedicat să-şi îndeplineasă funcţiunile sale. în cazul în care postul său este vacant. împreună cu personalul de serviciu. potrivit prevederilor articolului 14 din Convenţia de la Viena. 62 .înfiinţează în alte oraşe decât capitala. şi care nu trebuie motivat în nici un fel de către funcţionarii săi. Exequatorul este o autorizaţie specială pe care statul de reşedinţă o acordă şefului oficiului consular şi prin care certifică dreptul acestuia de a-şi exercita funcţiile sale. de 4-5 ani. se poate numi un „gerant” interimar care acţionează cu titlul provizoriu de şef al postului consular respectiv. statul pe teritoriul căruia îşi desfăşoară el activitatea are obligaţia să informeze imediat autorităţile competente din circumscripţia sa consulară şi. din funcţionari consulari şi angajaţi. categoria şi clasa funcţionarilor consulari şi circumscripţia în care urmează să funcţioneze. Încetarea activităţii unui şef de oficiu consular sau a oricărui diplomat care funcţionează în cadrul lui. sau. are obligaţia să adopte toate măsurile necesare pentru a-i permite să-şi realizeze sarcinile şi obligaţiile care îi revin în această calitate. decese. Din momentul în care şeful unui post consular este acceptat. cu circumscripţii foarte bine stabilite şi încadrate cu personal corespunzător.

funcţii de 63 . etc. –funcţii care sunt recunoscute de către statul primitor. consulatele se preocupă de problemele cetăţenilor. foarte multe consulate româneşti înglobează minicentre culturale. Ca regulă generală. care se concentrează în principal pe promovarea intereselor statelor. o parte importantă a acestor convenţii consulare se concentrează tocmai pe funcţiile asupra cărora cele două state îşi dau acordul să fie îndeplinite de către oficiile consulare. având o activitate culturală intensă (Consulatele de la Veneţia. – funcţii culturale. Canal Grande.) şi unde funcţia consulară de promovare a culturii este de fapt una dintre cele mai importante. funcţii administrative. spre deosebire de ambasade. ele pot fi împărţite în două categorii: –funcţii care sunt conferite de către statul trimiţător oficiului consular respectiv. .funcţii economice importante: promovarea schimburilor economice dintre statul trimiţător şi statul primitor pe teritoriul căruia îşi desfăşoară consulatul activitatea. a) Clasificarea funcţiilor consulare. conţinutul acestor funcţii consulare este negociat şi inclus în convenţiile bilaterale pe probleme consulare pe care statul le încheie. După obiectul lor sau după domeniul pe care îl abordează.funcţii care se referă la protecţia cetăţenilor. . cel pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea. Din punct de vedere al conţinutului acestor funcţii. altele decât funcţiile diplomatice. Ele includ de asemenea. a autorităţilor de stat.Funcţii Funcţiile consulare reprezintă totalitatea activităţilor oficiilor consulare şi ale personalului acestora. funcţiile consulare pot fi: – funcţii cu caracter politic.

de asemenea. în general. în limitele admise de dreptul internaţional. acest articol prezintă cea de-a doua funcţie consulară. notariale. favorizarea dezvoltării relaţiilor comerciale. similară cu funcţiile pe care le au şi ambasadele. ei beneficiază de o asemenea imunitate numai pentru actele săvârşite în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. care prezintă funcţiile consulare. paragraful c.stare civilă. jurisdicţionale şi funcţii care se referă la marina comercială.dacă nu sunt totodată şi membri ai misiunii diplomatice. A treia funcţie consulară prevăzută în Convenţia de la Viena la articolul 5. persoane fizice şi juridice. începe cu cea mai importantă funcţie în viziunea consulatului. 64 . convenţiile bilaterale încheiate de state au capitole importante care se referă la funcţiuni şi totodată. La paragraful 2. Privilegiile şi imunităţile consulilor . Articolul 5 din Convenţia de la Viena. nu sunt scutiţi de obligaţia de a depune mărturie în proces etc. Funcţiile consulare sunt prevăzute în Convenţia de la Viena. pot fi arestaţi în cazul săvârşirii de infracţiuni grave. aceea de a proteja în statul de reşedinţă. Astfel. economice. nave şi aeronave şi la obligaţii militare. promovarea de relaţii prieteneşti între statul trimiţător şi statul primitor. în special în ce priveşte imunitatea de jurisdicţie penală. culturale şi ştiinţifice. se referă la informarea prin mijloace licite asupra situaţiei din circumscripţia consulară respectivă. sunt relativ mai reduse decât ale diplomaţilor. există o practică internaţională a statelor care stabileşte funcţiile unui oficiu consular. Sunt prevăzute în continuare la acest articol şi alte funcţii care se referă la practica generală care există în materie. interesele statului trimiţător şi a cetăţenilor săi. pot fi închişi în executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Aspecte introductive privind organizaţiile internaţionale 18. Delimitările între dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat 5. Reguli de interpretare a tratatelor 13. Elementele statului 11. Subiecţii dreptului internaţional public 3.subiect al dreptului internaţional public 4. Imunităţi şi privilegii diplomatice 15. Zona economică exclusivă 9.TEME DE DISCUŢIE 1. Regimul strâmtorilor 17. Natura juridică şi compomenţa teritoriului de stat 7. Medierea 65 . Cetăţenia 16. Platoul continental 10. Bunele oficii 19. Populaţia 12. Funcţiile misiunilor diplomatice permanente 14. Codificarea normelor de drept internaţional public 6. Importanţa izvoarelor de drept internaţional public 2. Individul. Zona contiguă 8.

Arbitrajul 66 .20. Ancheta 21. Concilierea 22.

Sinteze pentru examen. Universul Juridic. Rolul organizatiilor internationale in solutionarea pasnica a diferendelor internationale. 2001. Drept International Public . 2003. M. 16. 1996. Bolintineanu Al. Editura CH Beck.. Lumina Lex. Bucuresti. editura Universul juridic. Bucureşti. Introducere în dreptul internaţional public. Drept internaţional public. ediţia a IV-a. Chişinău. 2007 17. 15. lon M. Tratat de drept internaţional public – Ed. Anghel. 2011 11. Aurel. Editura Lumina Lex. Drept internaţional. 2007 8.Iaşi. Chilea. Anghel. Marţian. 5.Drept International public. Drept diplomatic şi consular. 2004. Aurescu. 3.. Răspunderea în Dreptul Internaţional. Lumina Lex. All Beck. BIBLIOGRAFIE 1. Organizaţii internaţionale interguvernamentale. Năstase Adrian. All Beck. Burian. 2. 1995-1996. Mircea. 2007 67 . Texte esenţiale.Ed. Ed.BECK. 2000. 12. Alexandru. Dreptul diplomatic şi consular. Scăunas. Dragos. Expulzarea. 13. extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional. Ion. 2000. ediţia 2. Năstase Adrian . 10. Diaconu. Drept internaţional contemporan. Editura “Cartier”. Bucureşti. Aurescu Bogdan. Drept internaţional contemporan. Mona Maria. 14. Bucureşti. 2007 18. Ediţia a II-a (revizuită şi completată). 2008. Bucuresti. All Beck. Manual de drept international public ed a III-a. Drept internaţional public. Pivniceru. Bucureşti. I.H. Moldovan Aurel Teodor. Bucureşti. 6. 1998.. Magdalena-Denisa. Bucuresti. I. Ed. 2010 9. Editura Lumina Lex. 2006 4. Jura Cristian. Bucureşti. C.. Ion. Editura Hamangiu. Burian. Duţu. Bogdan. Chişinău. Miga-Beşteliu Raluca. Introducere în practica diplomatică şi procedura internaţională. Niciu.. Preda Mătăsaru. Hamangiu. 2000. revizuita. Viorel I. Două volume. Drept internaţional public. All Beck. 7. 2002. Bucuresti.1. Lungu. Drept internaţional public . Stelian. Năstase Adrian şi Bogdan Aurescu. Bucureşti. Editura ARC. Editura Fundaţiei "Chemarea".Vol. Alexandru. Miga-Beşteliu Raluca. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”. Anghel.

19. 2008 20. Drept international public. editura Hamangiu. Laura-Maria Crăciunean. Laura-Maria Craciunean.Guţan. 2008 68 . Selejan . Drept Internaţional Public. Editura Hamangiu. Selejan-Gutan. Bianca.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful