Professional Documents
Culture Documents
1. Istoric 2. Terminologie si definitii 3. Nevoile copilului 4. Deprivarea materna 5. Efecte pe termen lung ale experientelor de viata timpurii 6. Separarea de parinti 7. Deprivarea paterna 8. Impactul institutionalizarii asupra copiilor 9. Sistemul de protectie a copilului
Istoric
in Europa Evului Mediu, cele mai joase locuri in ierarhia sociala erau ocupate de cei carora le lipseau identitatea si minimum de siguranta oferita de numele cunoscut si onest al parintilor, de o resedinta stabila, de buna reputatie in comunitate. Aceasta categorie era reprezentata in special de cei orfani sau abandonati: copii ai caror parinti nu erau cunoscuti, cei ai unor mame necasatorite care au murit la nastere, copii ai caror parinti au parasit regiunea pentru a scapa de sanctiuni sociale sau pedeapsa legii. Chiar daca adesea erau numiti generic copii fara de tata', distinctia dintre orfani si abandonati se facea in defavoarea ultimilor: orfanii fusesera separati de parinti cunoscuti si casatoriti conform legii de moartea unuia dintre ei sau a ambilor. in Italia, Franta, Anglia si aproape in intreaga Europa Apuseana, se considera ca cei abandonati apartin statului. Erau, prin excelenta, fiinte dependente de mila acestuia, in Irlanda secolului al XVIII-lea au fost convertiti pentru a creste numarul minoritatii anglicane conducatoare. in Rusia aceluiasi secol a circulat ideea de a forma din ei o a treia clasa sociala situata intre nobilime si taranimea iobaga (vezi Pullan, 1989, p. 6). Numarul lor era in toate perioadele important, dar crestea spectaculos in perioadele marcate de molime, razboaie sau foamete. in 1580, in Brescia, orfelinatul' primea 12 capre pentru
ca cele 12 doici angajate nu reuseau sa hraneasca toti copiii. La inceputul secolului al XVII-lea, in documentele spitalului venetian Pieta figurau aproximativ 700 de copii abandonati in fiecare an. in acel timp se pastra anonimatul celui care abandona prin utilizarea dispozitivului numit scaffetta : o deschizatura in zidul spitalului prin care copilul cobora pe un tobogan intr-un cos de unde era preluat de indata (vezi ibidem, p. 12). Primele institutii de ocrotire' - de tipul celor amintite - au fost organizate de Biserica si de stat, adesea reprezentat de seniorul local. in paralel apare si plasamentul familial' (ingrijirea de tip foster). Spitalele pentru copii angajau doici din imprejurimile oraselor pentru alaptarea si ingrijirea copiilor sau ii trimiteau pe acestia in zone rurale unde constituiau filiale' sau unde erau repartizati unor familii caritabile sau interesate. Interesul putea fi material (plata serviciului de catre stat sau Biserica) ori consta in posibilitatea de a trimite peste ani copilul in armata in locul propriului fiu (Jeorger, 1987, pp. 384-385). in Franta, seniorii locali - prin droit d'epave - mosteneau toate bunurile bastarzilor' nascuti sau morti in jurisdictia lor. in toate aceste tari constituiau o importanta rezerva pentru ostire. in 1670, Ludovic al XlVlea motiveaza astfel donatia pe care o face spitalului pentru copii abandonati La Couche' din Paris: ingrijirea lor este avantajoasa pentru ca unii vor deveni soldati in armatele noastre, altii vor munci in tesatorii sau ne vor coloniza teritoriile' (Charpentier, 1967, pp. 230-233). Aparute si dezvoltate in Europa Evului Mediu1, orfelinatele se raspandesc pe parcursul procesului de colonizare si misionariatului crestin care ii era asociat.
1. Conform altor autori, primele forme apropiate modelului modern' perioada imparatului roman Constantin; vezi Boswell, 1988, p. 48. pot fi intalnite in
Cresterea exploziva a numarului de copii orfani in urma conflictelor armate sau a marilor dezastre naturale gaseste o solutie imediata in aparitia a noi institutii de ocrotire si sporirea capacitatii celor existente. Ele nu adapostesc doar orfani, ci si copii separati de parinti din cauza confuziei situatiei sau din cauza saraciei.
nevoilor de sanatate si hrana ale copilului. Specializarea institutiilor nu este respectata adesea, in centrele de plasament fiind admisi copii pe care familia nu va accepta niciodata sa fie adoptati sau inclusi in sistemul foster, in scolile pentru copii cu handicap exista copii sanatosi, spitalele se confrunta cu numerosi copii abandonati, inchisorile adapostesc' minori a caror condamnare nu au fost (inca) decisa s.a.m.d.
2. Terminologie si definitii
Termenul de institutie tinde sa aiba o conotatie puternic negativa, asociindu-i-se imaginile unor mari spitale psihiatrice, ale orfelinatelor din cartile lui Dickens sau ale caselor de copii din Romania. Din acest motiv se cauta inlocuirea termenului cu cel de ingrijire rezidentiala (modalitate de crestere a copiilor in care ingrijirea este asigurata de personal platit care nu are alte legaturi cu minorul' - Tolfree, 2000, p. 6). Grupul-tinta este numit si el in moduri diferite: copii institutionalizati', copii fara parinti', copii fara casa', deprivati', privati', separati' etc. Numarul copiilor aflati in ingrijire institutionala in intreaga lume este extrem, de greu de estimat; un raport al Defence for Children International (1985) sugera cu multi ani in urma un total de 6-8 milioane. Termenul de orfan poate descrie copilul care a pierdut unul dintre parinti sau pe ambii. Pierderea mamei sau tatalui este frecvent mentionata ca motiv de acces la ingrijire in institutii. Moartea tatalui poate atrage dificultati economice care sa o determine pe mama sa plaseze copilul intr-un centru rezidential, in timp ce decesul mamei poate crea situatii in care sotul sa fie incapabil sa ingrijeasca copilul sau sa gaseasca o alternativa. in numeroase modele sociale, tatalui nu i se rezerva un rol activ in ingrijirea celor mici. in Vietnam, de exemplu, un proverb afirma: daca iti pierzi tatal, mai gasesti ceva de mancare; daca iti pierzi mama nu mai ai unde dormi' (Tolfree, 2000, p. 38). Recasatorirea parintelui vaduv creeaza - de asemenea - probleme care pot avea ca efect institutionalizarea copiilor. in folclorul tuturor popoarelor, mama sau tatal vitreg constituie, cu precadere, personaje negative. Prin abandon intelegem situatia in care un copil, de obicei sugar, este parasit de parinte sau ingrijitor - cel mai adesea intr-un loc public - cu intentia de a crea o separare permanenta. Acelasi termen este folosit si atunci cand parintele incredinteaza temporar copilul unei institutii (centru de plasament, spital). in astfel de situatii, legea constata abandonul la scurgerea unei perioade mai mari de sase luni in care copilul nu a mai fost vizitat de apartinatori'. Sintagmele de copil neinsotit sau copil pierdut/disparut sunt folosite, in special, in situatii de razboi sau dezastre naturale. in aceste cazuri, separarea a fost accidentala.
3. Nevoile copilului
3.1. Nevoia de dragoste si securitate
Nevoia de dragoste este implinita de relatii calde si afectuoase ce se formeaza imediat dupa nastere. Prin aceste relatii - initial cu mama si treptat cu un cerc tot mai mare de persoane copilul isi contureaza identitatea si devine constient de sine. In dragostea parintilor, copilul este acceptat si valorizat neconditionat, indiferent de sex, aparente, abilitati sau personalitate. Aceasta dragoste este daruita fara solicitarea unei compensatii, unei reprocitati. Cel mai puternic impact al acestei relatii de afectiune se produce asupra sinelui (seif). Aprobarea si acceptarea din partea celorlalti sunt esentiale pentru dezvoltarea autoacceptarii si autoaprobarii. Nevoia de securitate se implineste prin stabilitatea relatiilor familiale, prin atitudini si comportamente constante si predictibile din partea parintilor. Securitatea este oferita de un spatiu si figuri familiare, precum si de o rutina bine cunoscuta. Imediat dupa nastere, ceea ce este nou, necunoscut, neasteptat (si aproape totul intra in aceasta categorie) poate fi considerat inspaimantator sau periculos. Dezaprobarea este interpretata de copil ca o retragere temporara a afectiunii si este simtita inainte de formarea limbajului, datorita comunicarii nonverbale. Dezaprobarea -pentru inceput din partea mamei, apoi si cea venind de la alte persoane care conteaza emotional pentru copil - creeaza o stare de anxietate. Se formeaza astfel - inca din pruncie - cea mai eficienta si simpla motivatie a copilului de a raspunde la asteptarile celorlalti.
Care trebuinta este cea mai importanta ? Aproape fiecare teorie majora a personalitatii a propus o unica nevoie/trebuinta, privita ca fiind mai importanta decat celelalte (vezi Epstein, 1993, pp. 399-438). Pentru Freud - ca si pentru majoritatea teoreticienilor invatarii - a fost principiul placerii sau nevoia de maximizare a placerii si reducere la minim a durerii. Pentru Bowlby si teoriile relationarii fata de obiect (object-relations) nevoia de relationare a fost fundamentala. Pentru Rogers si psihologia fenomenologica, mentinerea coerentei si a sistemului conceptual a reprezentat nevoia determinanta. Pentru Allport si Kohut a existat nevoia dezvoltarii stimei (respectului) de sine. Toate aceste teorii fac referire la nevoi fundamentale, dar pacatuiesc prin nerecunoasterea importantei altora. Teoria cognitiv-experientiala a sinelui (seif) le plaseaza pe toate la acelasi nivel si afirma ca mentinerea unui echilibru intre ele este importanta si ca imaginea despre lume a unei persoane se formeaza pe baza unui sistem de credinte cu patru dimensiuni rezultand din cele patru tipuri de trebuinte. Cum modeleaza cele patru tipuri de trebuinte sistemul de credinte ? Nevoile sunt vazute ca fiind constructe motivationale care au o componenta afectiva si care determina ce este important pentru o persoana si ce va incerca sa obtina/realizeze aceasta. Atunci cand o nevoie este implinita, produce afecte pozitive ; cand ea nu isi gaseste raspunsul, se instaleaza frustrarea si o stare emotionala negativa. Similar, nevoile de baza influenteaza achizitia de scheme descriptive despre sine si lume si scheme motivationale cu privire la ceea ce trebuie facut pentru a obtine raspunsul adecvat nevoii sau pentru a evita frustrarea. Perceptia, si nu realitatea, este cea care determina modul in care un eveniment influenteaza o credinta. La fel, influentele evenimentelor semnificative asupra unei persoane trebuie intelese in termenii rasunetului pe care l-au avut asupra ei si nu pot fi judecate dintr-o perspectiva obiectiva'. Corespunzatoare nevoii de maximizare a placerii si reducere a suferintei este imaginea pe care individul si-o formeaza despre lume pe o dimensiune ce variaza de la neconditionatul ajutor pe care il poate gasi la oricine pana la imposibilitatea de a avea incredere in cineva. Daca, in perceptia persoanei despre lume, nevoia a gasit raspunsul adecvat, individul va internaliza aceasta experienta si va vedea viata in termeni de optimism. Nevoia de a reprezenta realitatea intr-un sistem conceptual stabil si coerent se regaseste intr-o perspectiva asupra vietii dezvoltata pe dimensiunea prezentei sau absentei semnificatiei, logicii evenimentelor. in primul caz se gandeste in termeni precum predictibilitate,-control, implicare', in cel de-al doilea, precum alienare, desertaciune, haos, incontrolabilitate'. in functie de semnificatia emotionala a experientelor trecute, schemele personale se vor situa pe diferite pozitii de pe acest continuum. Se poate traduce prin loc intern sau extern al controlului. Nevoia de relationare se transpune pe o dimensiune a credintelor care merge de la incredere, acceptare, sprijin si confort pana la neincredere, respingere, pericol. Trasaturile de personalitate asociate sunt increderea si sociabilitatea, opuse suspiciunii si ostilitatii.
Corespunzatoare nevoii de autovalorizare este imaginea sinelui de-a lungul unei dimensiuni care variaza de la moral, competent, puternic, care merita sa fie apreciat', la imoral, incompetent, nedemn, slab'. Pozitionarea pe aceasta scala se regaseste in trasaturi de personalitate cum ar fi stima de sine inalta/scazuta, autoacceptarea/ respingerea de sine, increderea/neincrederea, competenta/incompetenta.
Acelasi tip de atasament a fost identificat si in alte studii realizate in institutii rezidentiale pentru copii, la varsta de patru ani (Schwartz, 1972, pp. 276-284). 2) Stabilirea normelor. Copiii isi ofera unii altora informatii despre tipul de comportament cel mai eficient in diferite situatii. Normele sau standardele comportamentale sunt astfel invatate si intarite in grup. Nu intotdeauna normele grupului se suprapun peste cele cultivate de adultii care ii ingrijesc. 3) Instructia. Grupul joaca un rol important in invatarea de catre copii - unii de la altii - a unui numar mare de abilitati (skills) motorii, cognitive sau sociale. Cea mai mare parte a acestei invatari este informala si implicita, foarte rar depasind acest nivel. Astfel se formeaza - de exemplu - preferintele baietilor sau fetelor pentru jocurile si jucariile specifice sexului. 4) Joaca reprezinta activitatea cel mai frecvent asociata grupurilor de copii. Aceasta le permite dezvoltarea a numeroase abilitati fizice, intelectuale si sociale, abilitati in functie de care se va stabili adesea si pozitia in ierarhia grupului. 5) Adaptarea sociala. Participarea la viata grupului de copii este - prin toate influentele mentionate - un exercitiu pentru viata sociala a adultului. Mai multi autori gasesc in aceasta relationare cu parteneri de aceeasi varsta o conditie a normalei dezvoltari sociale ulterioare (vezi Roff et al., 1972; Cawenetal., 1973; Asher, 1978).
4. Deprivarea materna
Putine arii controversate ale cercetarii psihologice au ajuns la rezultate atat de contradictorii precum deprivarea materna. in 1951, Bowlby ajungea la concluzia ca dragostea mamei este la fel de importanta pentru sanatatea mentala cum sunt vitaminele si proteinele pentru sanatatea fizica'. in 1968, Casier afirma - in evident contrast - ca organismul uman nu are nevoie de dragostea materna pentru a functiona normal'. Ulterior, Bowlby (1969) merge mai departe sugerand ca toti indivizii care sufera de orice tip de tulburare psihiatrica prezinta alterari ale capacitatii de a stabili relatii afective stranse si apropiate, alterari care isi au originea in contactul timpuriu deficitar cu mama. El propunea folosirea acestei idei ca baza de pornire pentru o noua abordare a pacientilor psihiatrici. Aceasta in conditiile in care, in 1960, O'Connor si Franks considerau ca ipoteza deprivarii materne nu a primit confirmarea experimentala necesara acceptarii ei ca reper al studiilor si demersurilor terapeutice ulterioare. in ciuda opiniilor contrare mentionate, dar si ale altor autori (Orlansky, 1949; Wootoon, 1959; Yarrow, 1961; O'Connor, 1968), conceptul de deprivare materna' a castigat o larga recunoastere si a fost acceptat drept cauza a unor manifestari diverse precum: intarzierea dezvoltarii mentale, delincventa, depresie, forme acute de distres, psihopatia lipsei de afectiune (affectionless psychopathy). in conditiile in care se recunostea complexitatea experientelor numite generic deprivare mentala', a existat tendinta de a aborda atat cauzele, cat si manifestarile ca un intreg. O explicatie o gasim in faptul ca diferitele tipuri
de deprivare (perceptuala, sociala, biologica sau psihologica) sunt rareori prezente separat unele de altele.
o mare atentie vor stabili o relatie de atasament mai puternica decat cele care au permanent copilul in apropiere, dar intra in contact cu el doar prin acordarea unei ingrijiri de rutina. Aceiasi autori sugereaza ca promptitudinea raspunsurilor din partea mamei este asociata direct cu atasamentul, acesta fiind mai puternic cand reactia mamei apare de fiecare data rapid la plansul copilului. Numarul persoanelor care ingrijesc copilul nu este considerat a fi o variabila majora, dar exista observatii conform carora atasamentul este mai puternic cand acest numar este mai mic (vezi Schaffer, Emerson, 1964; Caldwell, 1962; Baers, 1954, care afirmau ca sanatatea copilului este in grav pericol daca acesta este incredintat unei crese pentru ca mama sa poata munci). Atasamentul se poate dezvolta si fata de frati sau surori si prezenta acestora la varste fragede in apropierea copilului poate reduce anxietatea provocata de situatii stresante (Heinicke, Westheimer, 1965). Poate aparea si fata de persoane care se joaca cu el, dar nu-l hranesc. 3) O relafie continua Separarile episodice nu sunt neaparat un lucru rau pendru dezvoltarea individului. Studiul realizat in 1968 pe un esantion de 5.000 de copii britanici (Douglas et al., 1968) a aratat ca problema nu este separarea in sine, ci momentul in care ea se produce si contextul. Separarile fericite' il pot chiar proteja pe copil de efectele negative ale unor ulterioare separari stresante. 4) O interactiune stimulativa Pentru argumentarea acestei nevoi s-au folosit - cu precadere - studii comparative realizate cu subiecti din familie si institutionalizati. Diferentele in evaluarile psihologice erau motivate prin cantitatea si calitatea contactelor stimulative prezente in cele doua situatii (Rutter, 1991, p. 26). 5) O relatie cu o singura persoana Reprezinta o problema controversata. Studiile mentionate cu privire la atasament furnizeaza argumente contradictorii. Raspunsul ar putea fi unul sugerat deja : nu doar apropierea fizica in sine este importanta, ci si calitatea relatiilor prilejuite de aceasta. 6) Mentinerea copilului in propria casa in sprijinul acestei idei vin cercetarile care demonstreaza efectele negative ale institutiilor care preiau sarcina de surogat matern'. Ne aratam prudenti in a accepta toate rezultatele care arata periclitarea grava si - adesea - iremediabila a dezvoltarii mentale a copilului
crescut in institutii foarte diverse : de la casele de copii cu cele mai inadecvate conditii pana la crese si kibbutz. Modelul israelian a beneficiat de numeroase studii care il prezinta mai curand ca o exceptie. Copilul este separat foarte devreme de parintii care isi vor relua munca si va creste in casa copiilor' sub ingrijirea unui personal specializat. Contactele frecvente si intense ale copilului cu parintii fac sa se dezvolte relatii de atasament puternice si sa se produca o dezvoltare normala, chiar daca nici unul dintre parinti nu este persoana cel mai mult prezenta in apropierea copilului. Studiile realizate in domeniu mentioneaza o multime de alti factori considerati determinanti', importanti' sau doar cu efect' in dezvoltarea normala a copilului. Dintre acestia amintim : protectia, alimentatia, joaca/jocul cu alti copii sau cu parintii (cf. Miliar, 1968), apartenenta parintilor la o anumita clasa sociala (prin posibilitatea de a oferi accesul copiilor la jocuri si jucarii - vezi Bernstein, Young, 1967), disciplina, comunicarea parinte copil (cf. Bernstein, ed., 1972 ; Hess, Shipman, 1967 ; Lawton, 1968). Prin toate aceste aspecte (dar si prin altele), parintii sunt importanti.
plangand sa fie lasati din brate doar pentru a plange din nou pentru a fi luati inapoi, aruncand jucariile oferite. Ei nu s-au intors la joaca si explorare pe parcursul perioadelor ulterioare separarilor. Atasamentul anxios-evitant s-a manifestat in 20% dintre cazuri. Acesti copii se dovedeau preocupati de jucarii in episoadele initiale si acceptau prezenta strainului, dezvoltand putine manifestari ale stresului separarii, in special cand ramaneau cu persoana necunoscuta. Dupa separare insa, acesti copii ii ignorau, fugeau de sau ii respingeau neechivoc pe cei cu care venisera. Aceasta evitare se manifesta mai puternic la a doua reintalnire, cand stresul era, probabil, mai mare si pe parcursul careia adesea plangeau. Comportamentul este exact opusul celui manifestat de copiii cu atasament de tip sigur, care, la a doua reunire, cautau si mai mult atentia si contactul cu adultul. Ca si in cazul atasamentului anxios-rezistent, stresul le afecta capacitatea de a reveni la joaca. Studiile lui Ainsworth sugereaza ca toti copiii cu atasament anxios si-au format expectante cu privire la parinte/ingrijitor pe baza experientelor de interactiune. Observarea copiilor in mediul cotidian (familie naturala, adoptiva, foster sau institutie) i-a confirmat autoarei faptul ca mamele sau persoanele care suplineau acest rol manifestau mai putina grija, atentie si raspundeau cu intarziere solicitarilor copiilor. Modelul atasamentului rezistent' pare sa fie asociat - in opinia cercetatoarei - cu ingrijirea de tip haotic, inconstanta calitativ. Studii ulterioare (Ward, Vaughn si Robb, 1988) au aratat ca rezultatul evaluarii atasamentului prezice atat probleme de adaptare sociala si de comportament la copil, cat si un comportament apropiat al mamei fata de un alt urmas.
- caracteristicile cu determinare genetica pot fi puternic modificate de experientele timpurii; - trairile din prima copilarie au efecte de lunga durata; - experientele timpurii sunt una dintre cauzele majore ale diferentelor inter-individuale; - experientele timpurii au multiple efecte; - varsta la care se produce stimularea are o importanta critica. Aceste afirmatii apar ca fiind bine intemeiate si aplicabile nu doar la sobolani. Exista si o alta perspectiva asupra subiectului. Se poate in egala masura afirma ca modul in care individul raspunde la mediu este puternic influentat de mostenirea genetica. Copiii raspund selectiv si activ la stimuli conform caracteristicilor lor individuale si in acord cu etapa de dezvoltare in care se afla. in numeroase situatii, parintii invata' sa se comporte cu propriii copii in functie de particularitatile lor, iar in aceeasi familie un copil poate fi considerat deprivat, pe cand altul nu, din cauza diferentelor dintre ei si modului in care membrii familiei au reusit sa-si armonizeze registrele comportamentale' (vezi Bell, 1968, 1971; Yarrow, 1963, 1968). Vom incerca sa inventariem unii dintre factorii pentru care exista studii ce arata ca pot influenta reactia pe termen lung a copilului la deprivarea timpurie.
6. Separarea de parinti
in literatura de specialitate exista diferite tipuri de experiente de separare a copilului de parinti care pot fi grupate in trei categorii: 1. separari de foarte scurta durata care decurg din ingrijirea acordata de mai multe figuri materne' (bunica/bunici, sora/frate, baby-siter etc.); 2. separari temporare cu durata de cel putin cateva saptamani; 3. separari permanente (definitive). 1) Separarea foarte scurta asociata cu ingrijirea din partea mai multor persoane. in ciuda numeroaselor voci care afirmau in prima jumatate a secolului XX ca ocuparea unui loc de munca de catre mama poate fi considerata o forma grava de neglijare care va avea ca efect asupra copilului delincventa si tulburari psihice (vezi Bell, 1968, 1971; Yarrow, 1963, 1968), studiile ulterioare au infirmat aceste concluzii (cf. Comitetul de Experti in Sanatate Mentala al OMS ; Baers, 1954). Nu s-au realizat insa studii care sa identifice variatia acestor posibile efecte in functie de varsta copilului in momentul in care mama reia lucrul si in functie de numarul mamelor-substitut si de calitatea ingrijirii pe care acestea o acorda.
Aceeasi infirmare ulterioara au primit-o si studiile care afirmasera pericolul reprezentat de crese si alte forme de centre de zi pentru copii anteprescolari si prescolari. Principalul risc care ramane asociat acestor institutii este acela al epidemiilor ce se pot raspandi mai usor in colectivul de copii. 2) Separarea temporara. Majoritatea studiilor au demonstrat ca o separare de cel putin o luna in primul an de viata poate produce o usoara crestere a riscului aparitiei tulburarilor psihologice ulterioare (Ainsworth, 1962; Rutter, 1991). Rezultatele sunt insa interpretabile datorita numeroaselor diferente de context si in special faptului ca multe dintre cazurile de separare studiate implicau si alte tipuri de deprivare, precum si un nivel crescut de stres. De asemenea, existau variatii mari in experientele ulterioare ale copiilor. Astfel, corelatia cea mai puternica intre separarea timpurie si tulburarile psihice ulterioare (in special comportament antisocial si forme de depresie si anxietate) s-a inregistrat in cazul copiilor inclusi pentru scurte perioade in institutiile publice de ingrijire (de tipul caselor de copii, centrelor pentru copii cu handicap) (vezi Rutter, 1971; Mapstone, 1969). Pentru majoritatea acestor copii se poate insa cu usurinta identifica un mediu familial nefavorabil atat inainte, cat si dupa internare sau existenta altor probleme. Pentru separarile determinate de plecari in vacanta sau internari in spital nu s-au mentionat efecte negative masurabile. Nici unul dintre studii nu a inregistrat intarzieri in dezvoltarea intelectuala sau a limbajului. Experimentele cu maimute realizate de Hide au arata ca puii separati timp de o saptamana in prima parte a vietii se manifesta la doi ani mai neincrezatori si susceptibili fata de tot ce este necunoscut. in mediul familiar, comportamentul celor doua grupuri de maimute (experimental si de control) nu a prezentat modificari. 3) Separarea prelungita sau permanenta. Majoritatea studiilor au aratat existenta unei legaturi clare intre familiile destramate si delincventa copiilor. Nu aceeasi certitudine exista cu privire la rezultatele care sugereaza conexiunea dintre nevroza si separarea definitiva de parinte/parinti (Rutter, 1991). S-a realizat distinctia dintre moartea parintilor si celelalte cauze ale separarii. Decesul parental este asociat cu o rata foarte redusa (adesea nesemnificativa statistic) a delincventei ulterioare a copilului. Chiar si aceste mult mai rare manifestari pot sa nu isi aiba originea in deces, ci in boala cronica ce se poate sa-l fi precedat sau in manifestarile de doliu prelungite ale parintelui supravietuitor. Moartea tatalui este urmata de cele mai multe ori de greutati economice majore care pot marca dezvoltarea copilului. Douglas, Ross si Simpson (1968) au identificat influentarea dezvoltarii intelectuale doar la copiii ai caror parinti au murit dupa perioade lungi de boala. Doar doua studii au remarcat efecte mai puternice in cazul decesului parintelui de acelasi sex, rezultate care nu au mai fost obtinute de cercetari ulterioare (vezi Gregory, 1965; Rutter, 1966).
Tipul si calitatea ocrotirii asigurate copilului s-au dovedit in toate studiile anterioare a fi factori determinanti pentru dezvoltarea ulterioara. in cercetarile realizate cu subiecti crescuti in mediul familial, variabila cea mai importanta cu privire la evolutia comportamentului a fost identificata in calitatea relatiilor familiale. Dizarmonia si violenta domestica au fost asociate invariabil cu delincventa si comportamentul antisocial al copilului. Efecte benefice au fost inregistrate in cazul copiilor care s-au bucurat de relatii afectuoase completate de o supraveghere constanta. Modalitatile extreme (in ambele sensuri) de impunere a disciplinei sunt asociate - si ele - de o frecventa crescuta a manifestarilor antisociale (Craig, Click, 1975). in cazul copiilor crescuti in institutii rezidentiale, rezultatele sunt contradictorii. Unii autori - precum Bowlby, Ainsworth sau Yarrow - obtin din partea copiilor rezultate inferioare la probele de inteligenta si dovezi ale tulburarilor de comportament, in timp ce altii (Garvin, Sacks, 1963 ; Skeels, 1966) demonstreaza un neasteptat nivel intelectual crescut la copiii institutionalizati pentru o perioada scurta (cateva luni, pana in jumatate de an) sau o crestere a nivelului intelectual in urma trecerii dintr-o casa de copii supraaglomerata intr-o institutie pentru copii cu usoare deficiente de intelect, dar cu un personal mult mai numeros. Rezultatele sugereaza ca nu institutionalizarea in sine (sau deprivarea de contactul cu parintele/parintii) este responsabila de efectele negative inregistrate, ci alti factori in mai mica sau mai mare masura asociati acestui tip de ingrijire. Unele indicii ne sunt, oferite de studiile experimentale asupra efectelor pe termen scurt ale diferitelor tipuri de stimulari. Comparand institutiile care produc retardare cu cele fara efecte negative, Dennis (1960) sugereaza ca - cel putin in primii ani de viata - lipsa prelungita a contactului fizic al copilului cu alte persoane, absenta jucariilor, a oportunitatilor de a se juca si manipula obiecte atrag intarzierea in dezvoltarea motorie. Clarificari pot oferi experientele cu animale. Mediul restrictiv creat in studiile asupra sobolanilor (de exemplu, Nyman, 1967 ; Woods, Ruckelshaus, Bowling, 1960), cainilor (Thompson, Heron, 1954) sau cimpanzeilor (Rogers, Davenport, 1971) a produs asupra acestora retardare intelectuala. Nu s-a obtinut acelasi rezultat la maimutele rhesus (macaci) (cf. Harlow et al, 1969). Rezultatele experimentale cu subiecti umani sunt mai putine. White (1971) a demonstrat ca oferind sugarilor ocazii mai frecvente de a atinge, manipula si privi obiecte li se dezvolta mai rapid abilitati motrice si vizuale. Posibilitatea de a se antrena in joc/joaca are un rol semnificativ in dezvoltarea normala a individului. Numeroase studii (Goldstein, ed., 1994; Scales et al, eds., 1991 ; Slade, 1995) au aratat ca determinante sunt oferirea oportunitatii prin accesul copilului la obiecte/jucarii stimulative si constanta partenerilor de joaca adulti sau copii de aceeasi varsta. Starr (1971) arata ca oferirea cate unui parinte-surogat copiilor dintr-o institutie ajuta adaptarea sociala a acestora, dar nu influenteaza dezvoltarea lor intelectuala. Wolkind (1974) a identificat mai putine tulburari de comportament la copiii institutionalizati care au stat cel putin doi ani in acelasi centru.
6.4. Varsta
Deficitul in dezvoltarea comportamentala, emotionala, intelectuala si a limbajului poate sa apara in urma unor circumstante nefavorabile prezente la oricare dintre etapele devenirii copilului. Acceptarea ideii dezvoltarii mai accelerate a creierului uman in primii doi ani de viata (Marshall, 1968) poate face plauzibila concluzia ca privatiunile influenteaza mai puternic in aceasta etapa. Nu am gasit insa dovezi clare in acest sens, cu exceptia psihopatiei lipsei de afectiune' care se dezvolta ca urmare a absentei oportunitatilor de a forma relatii de atasament pe parcursul primilor trei ani de viata.
6.5. Sexul
Studiile lui Rutter (1970) indica baietii ca fiind mai vulnerabili la efectele negative ale deprivarii materne. Aceleasi concluzii au aparut si in urma experimentelor cu maimute (Sackett, 1968; Spencer-Both, Hinde, 1971).
Concluzia - previzibila - este ca gradul de reversibilitate depinde de durata si severitatea deprivarii, de varsta la care inceteaza privatiunile si de cat de completa este schimbarea de mediu.
America Latina si Europa de Est. Combinarea rezultatelor si sinteza realizata de Michael Rutter ne ajuta sa sugeram cateva concluzii intermediare'. Deficitul alimentar constituie - probabil - principalul factor responsabil de sindromul dorfismului de deprivare'. in cazuri extreme, malnutritia poate afecta si normalitatea dezvoltarii mentale, dar subiectii cu care am lucrat nu se incadreaza in aceasta categorie. Deficienta de intelect isi poate gasi cauza in lipsa de stimulare senzoriala, emotionala si sociala a copiilor institutionalizati. Acestea apar ca urmare a numarului redus si inferior calitativ al contactelor cu adultii, mediului institutional care nu ofera o varietate normala de experiente de viata si intarzierii dezvoltarii limbajului, caracteristice copiilor institutionalizati imediat dupa nastere. Comportamentele antisociale si delincventa pot fi asociate eventualelor distorsiuni ale relatiilor intrafamiliale pe care copilul le-a putut avea ca model anterior institutio-nalizarii. Lipsa de supraveghere sau - dimpotriva - regimul de viata cazon, ambele situatii intalnite in centrele de ingrijire rezidentiala, pot contribui la tulburarile de comportament ale minorului. Putinele dovezi experimentale existente cu privire la sindromul psihopatiei lipsei de afectiune par sa sustina ipoteza conform careia principalul factor ar fi reprezentat de esecul stabilirii relatiei de atasament in prima copilarie. Nu este foarte clar daca este important ca aceasta relatie sa fie cu mama sau cu un alt adult ori chiar un prieten de aceeasi varsta. Enurezisul prezent in multe rapoarte cu privire la acesti copii este explicat in special prin stresul cu care se confrunta copilul pe parcursul primilor sase ani de viata. El poate fi declansat atat in relatiile (sau lipsa relatiilor) cu parintii, cat si de caracteristici ale vietii din casele de copii. Pierderii persoanei fata de care s-a realizat atasamentul anterior institutionalizarii, considerata la inceput principala cauza a incontinentei urinare, nu i se mai recunoaste decat un rol indirect. Aceasta pierdere poate juca un rol pe termen scurt in aparitia enurezisului, iar ulterior se transforma doar intr-unui dintre factorii stresanti.
7. Deprivarea paterna
Conceptul de deprivare paterna poate fi utilizat pentru a desemna diferite experiente neadecvate de relationare a copilului cu tatal sau cu un tata-substitut. Ea poate aparea in contextul absentei sau separarii totale de tata sau chiar si atunci cand acesta este disponibil, dar diferite cauze fac sa nu se realizeze un atasament normal al copilului fata de el. Subiectul a fost tratat de literatura de specialitate din perspectiva dezavantajelor psihologice, sociale si economice la care este expus copilul. Copiii fara tata nu constituie un grup omogen in ceea ce priveste modul in care s-a ajuns in situatia respectiva: - decesul tatalui sau separarea parintilor; copilul ramane cu mama, care cauta (gaseste) sau nu un substitut pentru figura paterna', este crescut de alt membru al familiei, este
abandonat sau plasat intr-o institutie de ocrotire (eventual incredintat ulterior plasamentului familial sau adoptat); - decesul mamei sau separarea parintilor; tatal incredinteaza copilul spre crestere unui alt membru al familiei sau unei institutii; - decesul ambilor parinti: copilul este ingrijit de alt membru al familiei, creste intr-o institutie, se afla in plasament familial temporar, este adoptat; - decaderea tatalui (ambilor parinti) din drepturile parintesti: copilul creste in familia marcata de neintelegeri si violenta; profesia tatalui nu-i permite sa fie in permanenta aproape de copil; tatal se afla in detentie. O foarte mare varietate de situatii se poate identifica si numerosi factori trebuie luati in considerare in evaluarea acestora: tipul absentei (constant, intermitent, temporar etc), durata, cauza; varsta si sexul copilului; caracteristicile copilului; reactia mamei la absenta sotului; calitatea relatiei mama - copil; statusul socioeconomic al familiei; existenta unor substituenti. Copilul fara tata poate sa nu fie deprivat patern pentru ca are un foarte bun tata-surogat sau poate fi mai putin deprivat decat multi alti copii din familii in care acesta este prezent.
1) Doar o mica majoritate a celor aflati in casele de copii au fost abandonati permanent de parinti sau sunt complet orfani. 2) Chiar si in culturile cu o puternica traditie a ingrijirii minorilor fara parinti de catre familia largita, majoritatea copiilor din institutii au parinti sau alte rude apropiate care i-ar putea ingriji. 3) Una dintre principalele explicatii consta in esecul personalului institutiilor sau al agentiilor sociale responsabile in selectia copiilor institutionalizati. 4) Institutiile rezidentiale dezvolta un efect de atragere' datorita avantajelor imediate pe care le ofera: adapost, hrana si educatie. 5) Plasarea copilului in ingrijire rezidentiala constituie adesea o strategie de supravietuire folosita de parinti ca raspuns imediat la disperarea cauzata de saracie, fara a lua in calcul consecintele pe termen lung. in cele mai multe cazuri, parintii nu percep (sau nu vor sa se gandeasca la) dezavantajele institutionalizarii. 6) Institutionalizarea este un raspuns complet inadecvat la saracie. Nu intervine in nici o forma la nivelul cauzelor, este costisitoare si poate avea efecte devastatoare asupra copiilor asistati pe termen lung. Unul dintre efecte consta tocmai in perpetuarea ciclului dezavantajului si saraciei.
- institutionalizarea determina o stare de dependenta si o marcanta lipsa de automotivare. Atunci cand totul este asigurat de altcineva (alimente, adapost, obiecte personale', dar si reguli si rutina), atunci cand si cea mai usoara deviere de la comportamentul impus este pedepsita, nu este surprinzatoare descoperirea faptului ca tinerii intampina mari dificultati in adaptarea la viata adulta, care solicita independenta si autodeterminare. Aceasta constatare face mai putin socanta proportia in care fostii copii institutionalizati se regasesc in penitenciare sau in spitalele psihiatrice ; - o tendinta comuna institutiilor rezidentiale este aceea de izolare de comunitatea in care se gasesc amplasate. Situatia este cu atat mai grava atunci cand institutia dispune de propria gradinita, scoala sau de propria baza sportiva, limitand si mai mult posibilitatea contactului cu persoane din exterior. Marile institutii dispun de un serviciu de aprovizionare centralizata (pe baza de licitatie publica') ce nu permite copiilor iesiri in magazinele comunitatii, experienta cumparaturilor rezumandu-se doar la o gama redusa de produse, accesibile sumelor de care dispun ca bani de buzunar'. Exista situatii in care si cheltuirea acestor sume este supravegheata si limitata. Pentru institutiile care se adreseaza copiilor cu varste fragede, un motiv in plus al acestei inchideri fata de comunitate' il constituie frica de epidemii. Un aspect particular al acestei probleme apare atunci cand institutia este localizata departe de comunitatea careia ii apartine copilul sau intr-un mediu diferit (rural pentru copilul din mediul urban, munte pentru cel de la ses s.a.m.d.). Aceasta schimbare fata de experienta anterioara institutionalizarii poate determina o stare de alienare' ; - multe institutii esueaza in a-i invata pe copii gesturi, deprinderi, abilitati cotidiene in societate : vorbitul la telefon, comunicarea cu persoane de sex opus, pregatirea pentru si prezentarea la un concurs pentru un post si numeroase altele ; - majoritatea institutiilor (exista insa si exceptii) nu par sa fie interesate de soarta tinerilor dupa absolvire'.
Dincolo de cazurile extreme de abuz fizic sau sexual, tot in categoria abuzului institutional, emotional de aceasta data, se incadreaza deprivarea copilului de afectiune si/sau confort. Abuzarea copilului de catre alti copii reprezinta o forma de abuz pasiv din partea personalului. Violenta fizica nu apare brusc, ci ca urmare a unei treceri treptate prin alte forme de violenta verbala si agresivitate fizica. Adultii abuzivi manifesta mai putine comportamente pozitive si mai multe negative (Ciccheti, Toth, 1998). in plus, atitudinea lor este imprevizibila si mai putin dependenta de comportamentul copiilor. Raspunsul adultului poate sa nu faca distinctie intre o greseala si o sarcina bine indeplinita (Hetherington, Parke, 1999). Foarte des, abuzul verbal insoteste formele fizice de violenta, dar si cuvintele singure pot avea puternice efecte negative. Schaefer (1997) a cerut unui grup de parinti si unuia de psihiatri si psihologi sa grupeze si sa ierarhizeze diferite manifestari verbale abuzive frecvente. Tabelul de mai jos prezinta cele 10 categorii de abuz verbal pe care acestia le-au considerat niciodata acceptabile' : Tabelul 1. Categorii de abuz verbal absolut inacceptabile
Nr.crt. Categoria de abuz verbal Respingere sau retragerea dragostei Corectii verbale Solicitarea perfectiunii Predictii negative Comparatii nefavorabile Tap ispasitor' Oprobriul colegilor Injurii Amenintari Inducerea vinovatiei Exemplu Nimeni nu ar putea sa te iubeasca.' Prostule!' Cum reusesti sa fii mereu al doilea ?' Niciodata nu vei reusi sa faci ceva cum trebuie! ' De ce nu poti fi si tu ca X ? ' Tu esti motivul pentru care parintii tai te-au parasit.' Priviti, cu totii, ce a reusit sa faca! ' !' Te bat! ' ; Te omor! ' Cum ai putut face asta dupa tot ce am facut pentru tine ? '
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.
- pana la varsta de 1 an: 3/1; - 1-2 ani: 5/1; - 2-3 ani: 6/1; - peste 3 ani: 10/1. 2. Grupuri mici de copii: - pana la varsta de 1 an: 6-8 ; - 1-2 ani: 6-l2 ; - peste 2 ani: maxim 15-20. 3. Constanta personalului. 4. Spatii curate, sigure (eliminarea pericolului accidentelor prin organizarea si dotarea zonelor accesibile copiilor, dar si atenta supraveghere a acestora), viu colorate, toate dotarile adaptate ergonomie varstei copiilor, obiecte si amenajari stimulative. 5. Un program zilnic cu macar o minima structurare, dar cu evitarea pericolului inregimentarii'. 6. ingrijitori calzi, cu atitudine pozitiva, implicati si responsabili. 7. ingrijitorul/educatorul trebuie sa aiba macar minime cunostinte de psihologie a varstei copiilor cu care lucreaza.
3) Plasamentul familial (fostef) - este o varianta pentru toti copiii care nu indeplinesc criteriile de adoptie sau care asteapta sa fie adoptati. Parintele foster (asistentul maternal) preia temporal drepturile de custodie a copilului. ingrijirea poate fi de scurta durata (pana la rezolvarea unei crize in familia de origine, criza care a determinat separarea temporara a copilului de parinti) sau de durata lunga (uneori asemanatoare adoptiei). Familia de plasament poate fi gasita in cadrul familiei largite a copilului sau in comunitatea careia acesta ii apartine ori poate fi una complet necunoscuta. Sistemul plasamentului familial este considerat a doua cea mai buna optiune' pentru copil -dupa adoptie. Majoritatea tarilor occidentale si-au inchis institutiile de ocrotire de mari dimensiuni prin dezvoltarea sistemului de plasament familial individual sau pentru mici grupuri de copii. 4) Asistenta in institutii trebuie considerata a fi alternativa ultima. Ei i se atribuie marcante efecte negative in dezvoltarea copilului. in multe tari, aceasta forma este utilizata doar pentru acei copii care nu au reusit sa se adapteze variantelor anterioare (in special plasamentului familial).
date statistice oficiale despre numarul copiilor aflati in diferite forme de ingrijire in institutiile din Romania. 2. Exceptia o constituia Bulgaria, conform M.A. Burke, Child Institutionalization and Child Protection in Central and Eastern Europe', Innocenti Occasional Papers, Florenta, 1995, p. 4.
821 COPILUL INSTITUTIONALIZAT PERSPECTIVE PSIHOSOCIALE Tabelul 2. Rata institutionalizarii la grupa de varsta 0-l7 ani* (la 10.000 de copii din grupa de varsta) Tara Bielorusia Bulgaria Cehia Lituania Moldova Polonia Romania Rusia Slovacia Slovenia Ucraina Ungaria 1989
31,2 58,4 56,2 40,4 35,1 28,6 30,5 30,1 28,6 20,7 74,6
1990 29,3 56,0 59,3 36,1 31,3 27,9 130,0 28,2 27,2 28,2 19,6 67,3
1991 27,3 56,2 56,4 31,8 24,7 28,3 135,2 25,7 27,8 27,4 18,4 63,1
1992 25,1 58,8 50,3 34,2 11,5 27,6 119,3 r 25,1 28,6 26,5 18,9 59,2
1993 26,1 62,8 40,6 11,5 26,4 119,4 26,3 28,8 25,4 19,2 57,8
Rapoartele organizatiilor internationale (OMS, Comitetul Helsinki etc.) mentioneaza in cazul Romaniei predominanta ocrotirii in institutii, de doua ori mai frecventa decat in Ungaria si de aproape cinci ori mai mare comparativ cu Polonia sau Slovenia. in acest interval numarul copiilor aflati in plasament familial a ajuns la aproximativ 8.000 (cf. Chakrabarti, Hill, 2000). La data de 30 noiembrie 2000, in ingrijirea statului roman se gaseau, la nivel national, un numar de 119.041 copii (in diferite forme de protectie). in anul 2000 s-au efectuat 3.163 adoptii internationale si 1.189 adoptii nationale. Fata de anul 1997, la nivelul anului 2000, s-a inregistrat o crestere cu 38% a numarului adoptiilor nationale si cu 29% a numarului adoptiilor internationale3.
Sistemul era fragmentat, copiii fiind repartizati in institutii dupa criteriul varstei, sexului, diagnosticului' si ministerului tutelar. Aceasta ducea adesea la separarea fratilor, ruptura care se adauga dureros despartirii de parinti. Relatiile stabilite cu personalul de ingrijire se pierdeau o data cu trecerea la o institutie corespunzatoare unei alte categorii de varsta sau ca urmare a modificarilor de incadrare a problemei pentru care a fost institutionalizat copilul. Aceste schimbari frecvente agravau insecuritatea copilului si lipsa abilitatii acestuia de a forma relatii de durata. in conditiile in care dosarul copilului nu cuprindea - la trecerea de la o institutie la alta - informatii
3. Vezi Raportul privind situatia Autoritatii Nationale pentru Protectia Copilului si Adoptie prezentat in sedinta de Guvern din 1.02.2001, conform ziarului ZIUA, vineri 2.02.2001 -Casele de copii de tip mamut vor fi lichidate'.
complete despre situatia si nevoile lui particulare, mutarile presupuneau si riscul de a nu primi - cel putin pentru o perioada - asistenta adecvata. Principalele probleme consemnate in institutiile de ocrotire din Europa Centrala si de Est au fost: 1) Starea precara a cladirilor, instalatiilor si echipamentului. in Albania se inregistrau in fiecare iarna decese ca urmare a absentei oricarui sistem de incalzire. in Bulgaria doar 7 dintre cele 136 de case de copii au fost construite cu o astfel de dotare, in Rusia 80% dintre cladiri aveau nevoie de reparatii. in Romania situatia este prezentata ca destul de primitiva' (Helsinki Watch, 1990). 2) Calitatea ingrijirii. Conditii sanitare si igienice nesatisfacatoare au fost raportate in toate tarile din regiune. Adesea alimentele necesare, in special pentru copiii din leagane, se asigurau cu greu. Absenta posibilitatii sterilizarii corecte a biberoanelor si instrumentarului medical era aproape generala. Asa se explica in Romania cea mai mare parte a contaminarilor cu virusul HIV din randurile copiilor. in unele cazuri copiii cu probleme comportamentale primeau sedative. Jucariile si alte obiecte necesare stimularii dezvoltarii lipseau sau erau intr-o stare foarte proasta. in unele institutii copiii puteau fi scosi la plimbare sau alte activitati in afara unitatii numai in grupuri mici din cauza absentei incaltamintei si hainelor adecvate. Nu exista - adesea - o personalizare a obiectelor si evenimentelor fiecarui copil. Echipamentul' (imbracaminte si incaltaminte) era identic pentru toti, tunsoarea era foarte scurta si pentru baieti, si pentru fete, din motive de igiena'. Evenimentele personale (ziua de nastere, ziua numelui) nu erau marcate. Nu exista un numar suficient de profesionisti specializati pentru activitatea din institutii. in toate tarile socialiste, pe parcursul anilor '70 s-a suspendat activitatea sectiilor universitare si a unor cursuri postliceale din domeniul social (psihologie, psihopedagogie speciala/defectologie, asistenta sociala, educatori specializati, fizio-terapeuti etc). in toate institutiile se inregistra o lipsa acuta a acestor profesionisti. Cel mai adesea erau angajate
femei din comunitatea locala, cu nivel minim de educatie. Personalul era slab motivat si platit. 3) Nerespectarea drepturilor copilului. Toate cele prezentate pana acum arata ca institutionalizarea insasi constituia o forma de abuz fizic si emotional. Alaturi de aceste aspecte este consemnata pentru majoritatea statelor din regiune (inclusiv Romania) detentia minorilor in penitenciare pentru adulti pana la pronuntarea hotararii judecatoresti. Adesea, nu era respectat dreptul la avocat, accesul la propriul dosar, iar familiile nu erau anuntate de arestarea minorului (International Children's Rights Monitor, 1983).
4. Slabirea infrastructurii sistemului de sanatate si asistenta sociala. 5. Scaderea influentei valorilor familiale. 6. Droguri, tigari, alcool. 7. Promiscuitate sexuala si prostitutie. 8. Cresterea ratei criminalitatii juvenile. Comparativ cu Europa Occidentala, in Romania exista un procent ridicat de copii aflati in ocrotire rezidentiala, majoritatea in institutii de mari dimensiuni. intr-o societate sfasiata de greutati financiare, in care sistemul de asistenta sociala prezinta inca atatea carente, accentul cade, cum e si normal, pe dezvoltarea alternativelor la ocrotirea rezidentiala. Acesta a fost si scopul noii reforme incepute prin Ordonanta de Urgenta nr. 26/1997 privind protectia copilului aflat in dificultate, care urmareste transformarea leaganelor si caselor de copii in centre de plasament de tip familial. Prima alternativa la ocrotirea rezidentiala o reprezinta prevenirea institutionalizarii copiilor. Un al doilea obiectiv ar fi acela de a ajuta familiile naturale sa-si ia copiii deja institutionalizati inapoi acasa - prin reintegrarea in familie. Din cauza problemelor financiare majore cu care se confrunta atat de multe familii din Romania, indeplinirea acestui obiectiv poate fi foarte dificila. Cresterea somajului, existenta unui sistem de securitate sociala limitat, cresterea continua a inflatiei sunt numai cativa dintre factorii care impiedica dezvoltarea normala a unei familii. Insuficienta educatie sexuala si contraceptiva favorizeaza natalitatea necontrolata, prejudecatile si atitudinile traditionaliste stigmatizeaza inca nasterea acolo unde are loc in afara unei familii. O alta forma de ocrotire a copiilor, in afara institutiei, este plasamentul familial -fostercare. Acesta implica recrutarea si evaluarea potentialelor familii-substitut, identificarea si evaluarea copiilor din centrele de plasament care pot fi plasati, cursuri pentru asistentii maternali cu atestare, apoi potrivirea si prezentarea copiilor familiilor--substitut. Sprijinirea familiilor continua prin intermediul vizitelor. Majoritatea solicitantilor o reprezinta cuplurile fara copii, desi au existat si persoane singure care au fost evaluate si aprobate. De obicei, sunt plasati nou-nascufi si copii mai mici, sanatosi.
Solicitarile vin in special din mediul rural, unde sprijinul financiar acordat este considerat suficient, pe cand in mediul urban este prea mic. in privinta adoptiei, in Romania exista inca un numar mare de copii sanatosi cu statut de adoptabili', in ciuda legalizarii avortului si a accesului la metodele contraceptive ; potentialii parinti adoptivi sunt in general cupluri fara copii, cu o situatie buna, pentru care adoptia este privita ca o solutie la infertilitate; parintii naturali sunt de obicei saraci si/sau mame singure, fara nici un sprijin. Asistentii sociali se concentreaza pe nevoile fiecarui
copil plasat in parte in vederea adoptiei si pe o evaluare atenta a potentialilor parinti adoptivi.