ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS.

SERIES PHILOLOGICA

Confesiunile Sfântului Augustin – valenţe literare.

Originile autobiografiei critice

Lect. univ. dr. ADINA CURTA

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

Dans le domaine de la littérature, Augustin est un pionnier, surtout par ses Confessions. Le livre est le
premier exemple d’autobiographie critique dans la littérature universelle, précédant en ce sens Les
Confessions de Jean-Jacques Rousseau. Les anthologies placent Augustin en position de précurseur des
écrivains engagés sur la voie des confessions. Le volume illustre une préoccupation inédite à l’époque,
beaucoup de talent et de responsabilité morale.

Sfântul Augustin – pentru catolici –, fericitul Augustin – pentru ortodocşi –, scriitor latin din sec.
IV-V e.n., este o foarte remarcabilă figură a gândirii teologice universale, pentru a-l situa de la început în
dimensiunea căreia i-a conferit o bogăţie şi o profunzime a abordării incontestabile. Întrucât perspectiva
din care ne interesează creaţia sa este cea literară, numele sub care îl vom evoca în aceste rânduri este
Augustin, „sfântul” sau „fericitul” fiind apelative destul de relative din moment ce nu întrunesc
unanimitatea. Din creaţia lui Augustin, ne vom opri asupra operei intitulată în limba latină Confessiones,
tradusă în limba română nu prin „confesiuni” aşa cum (nu întâmplător) este numită opera în titlul acestui
articol, ci prin „mărturisiri”, ceea ce vorbeşte încă o dată, (după numele autorului pus în varianta
„Fericitul Augustin” ) despre intenţia declarată a traducătorului, prof. dr. docent Nicolae Barbu, de a-l
situa pe autor în dimensiunea ortodoxă a abordării teologice. Dacă am preferat ca în titlul prezentului
articol să plasăm termenul „confesiuni”, este pentru că acesta este mult mai aproape de specia literară în
cauză şi deci mai consacrat în literatura intimă autobiografică. Aceasta şi graţie răspândirii mai mari şi
preluării masive a termenul originar latin „confessio” care a dat în franceză „confession”, în română
„confesiune”, în germană „Konfession”, în engleză „confession”, ca să nu ne limităm doar la limbile de
origine latină în care preluarea este mult mai la îndemână şi mai evidentă. Să precizăm în treacăt că în
1851 apărea la noi o traducere a Confesiunilor lui Augustin sub titlul Din Confesiile Sfântului Augustin,
realizată de arhimandritul Dionisie Romano. Să revenim însă la preferinţa traducătorului Nicolae Barbu
pentru termenul „mărturisiri”. Verbul „a mărturisi”, spre deosebire de „a (se) confesa”, are, în limba
română, o mult mai puternică încărcătură religioasă de coloratură ortodoxă întrucât provine din slavonul
„marturisati”. El înseamnă a adera la credinţa creştină, a recunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi a dogmelor
Bisericii sale, a proclama cuvântul lui Christos. Spunem astfel că „mărturisim” o credinţă, ceea ce
înseamnă atât că o propovăduim, o predicăm, cât şi că o acceptăm, o recunoaştem ca adevărată. Spunem
de asemenea că duhovnicul ne „mărturiseşte”, ceea ce înseamnă că ne primeşte spovedania. Dar „a
mărturisi” mai înseamnă şi a vorbi despre greşelile trecute, ceea ce ne apropie dintr-un alt unghi de opera
lui Augustin. Este de înţeles aşadar preferinţa traducătorului pentru varianta Mărturisiri1 faţă de toate
celelalte limbi în care cartea a fost tradusă prin corespondentul confesiuni. Noi vom vorbi însă despre
Confesiunile lui Augustin, nu despre Mărturisirile fericitului Augustin, adică despre specia literară pe
care acesta a inaugurat-o ca scriitor, nu ca teolog.
Dacă avem informaţii destul de detaliate despre viaţa lui Augustin, acest fapt se datorează în
special acestei lucrări pe care autorul a simţit nevoia să o ofere contemporanilor şi posterităţii ca mărturie
personală, autentică, spontană şi extrem de sinceră a unei vieţi care a suferit o transformare extrem de
spectaculoasă, mai mult decât radicală. Ca şi cum protagonistul acestei vieţi ar fi parcurs un itinerar
1
Fericitul Augustin, Confessiones. Mărturisiri, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1994, traducere şi indice de prof. dr. docent Nicolae Barbu, introducere şi note de preot prof. dr.
Ioan Rămureanu, ediţia a II-a.
131
ŞTIINŢELE UMANISTE ŞI PROVOCĂRILE VIITORULUI EUROPEAN

complet, de la o extremă a vieţii la cealaltă, într-un timp relativ scurt. Vom puncta foarte sintetic câteva
dintre momentele esenţiale ale biografiei lui Augustin pentru a justifica afirmaţia anterioară.
Augustin se naşte la 13 noiembrie 354 în orăşelul Tagaste aflat în provincia romană Numidia din
Africa de Nord, astăzi Suk-Ahras, Algeria. Familia sa, de rasă berberă, destul de înstărită, se bucură de
privilegiul cetăţeniei romane, ceea ce înseamnă o serie de facilităţi în educaţia fiului. Tatăl, Patricius, este
păgân şi nu se va boteza decât înainte de a muri, în urma insistenţelor mamei, Monica, creştină ferventă,
foarte pioasă, figura eminamente luminoasă din prima parte a vieţii lui Augustin, cea care s-a străduit
enorm de mult pentru convertirea soţului şi a fiului. Augustin studiază, conform modei timpului,
gramatica, apoi literatura şi retorica. Învaţă între timp limba greacă, ceea ce înseamnă pentru cultura lui
personală posibilitatea lecturii în această limbă. Face studii superioare la Cartagina, metropola Africii
romane, dar şi oraş renumit pentru distracţiile şi plăcerile destul de deşănţate pe care le oferă celor
interesaţi. La 17 ani se îndrăgosteşte, la 18 ani are un fiu pe care îl numeşte Adeodatus, adică „cel dăruit
de Dumnezeu”. Nu se căsătoreşte cu mama fiului său ci, în aşteptarea realizării unei căsătorii aranjate de
Monica, continuă viaţa de plăceri şi dezmăţ căreia i se dedase deja de un timp. La 19 ani îl citeşte pe
Cicero şi găseşte în dialogul acestuia intitulat Hortensius un soi de invitaţie la înţelepciune, gustul pentru
„sophia”. Dacă până la 19 ani nu se apropiase de Biblie, considerată scriere „barbară” de către colegii săi,
începe după această vârstă să citească Sfânta Scriptură. Atras de secta maniheilor în care rămâne ca
auditor timp de zece ani, va deveni ulterior un aspru critic al acesteia. Profesor de gramatică la Tagaste,
profesor de retorică la Cartagina şi apoi la Milano unde este întâmpinat de Ambrozie, arhiepiscopul
oraşului, cel care îl va ajuta să descopere valoarea Sfintei Scripturi. Convorbirile cu acesta au jucat un rol
esenţial în mutaţia care s-a produs în sufletul lui Augustin, tot mai atras spre cunoaşterea lui Dumnezeu.
O adevărată criză pe planul conştiinţei se produce în iulie 386, adică la 32 de ani: „Scena convertirii lui la
creştinism s-a petrecut în liniştea grădinii casei în care locuia la Milano, pe când se afla retras la umbra
unui arbore, în prezenţa prietenului său Alypius. Aici a auzit, dintr-o casă vecină, glasul unui copil, care-i
spunea: „tolle, lege”, adică „ia, citeşte”. Deschizând la întâmplare Sfânta Scriptură, Fericitul Augustin
dădu peste textul din Epistola către Romani, XIII, 13-14, în care Sfântul Apostol Pavel spune: „Să
umblăm cuviincioşi, ca ziua, nu în ospeţe şi beţii, nu în desfătări şi fapte de ruşine, nu în ceartă şi în
pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, iar grija de trup să nu o faceţi spre pofte”. Tot întunericul
îndoielii s-a risipit, mărturiseşte acum Fericitul Augustin.” 2 Am spune astăzi că acesta a fost semnul major
pe care Augustin nu numai că l-a primit, dar l-a şi înţeles, într-atât de mult i se adresa personal, numind şi
descriind cu exactitate tocmai situaţia lui, şi invitându-l la schimbarea salutară. Oficializarea convertirii
se realizează în noaptea Paştelui din 24 aprilie 387, când Augustin primeşte botezul săvârşit chiar de
arhiepiscopul Ambrozie la catedrala din Milano. Câteva luni mai târziu, Monica moare, împăcată că
dorinţa sa cea mai arzătoare s-a îndeplinit. Chemat de episcopul Valeriu la Hippo-Regius, Augustin este
ales preot de acesta şi de popor, apoi, după moartea lui Valeriu, hirotonit episcop de Hippo-Regius, astăzi
Anaba, unde păstoreşte până la moartea sa survenită la 28 august 430, la vârsta de 76 de ani.
O imensă şi variată operă a rămas în urma lui Augustin: scrieri teologice, filosofice, apologetice,
exegetice, dogmatice, polemice, predici, scrisori etc. Aspectul care ne interesează, după cum am precizat
de la început, este cel literar care vizează specia autobiografiei critice. Acesta se regăseşte în
Confesiunile sale, lucrare elaborată între 397-401 după anumiţi autori (cf. Ioan Rămureanu), între 397-
398 după alţii3. Confesiunile sunt structurate în două părţi care cuprind 13 cărţi. Ele relatează şi
analizează în profunzime evenimentele vieţii lui Augustin de la vârsta de trei ani până la moartea mamei
sale, când autorul avea 33 de ani. Augustin a scris aceste confesiuni cu scopul de a face cunoscută
cititorilor săi viaţa unui personaj, el însuşi, asupra căruia s-a revărsat harul divin care l-a transformat
profund, întorcându-l de pe calea care duce la pierzanie, spre cea a mântuirii. El însuşi, prin viaţa sa, este
ilustrarea concretă a acestei posibilităţi, a acestei şanse care există pentru toţi şi de care el, iată, a
beneficiat. Genul autobiografic se sprijină în general pe această dimensiune persuasivă mai cu seamă prin
utilizarea persoanei întâi. Descoperirea adevărului fundamental al fiinţei, a adevărului despre sine însuşi,
coincide cu descoperirea sensului vieţii. Aceasta este intenţia primă, mai mult sau mai puţin declarată, a
demersului autobiografic, indiferent de varianta de realizare a sa: memorii, jurnal intim, confesiuni etc.
Problema „sincerităţii” acestor scrieri a fost şi rămâne una controversată. Pagini întregi au fost dedicate
2
Ioan Rămureanu, „Introducere”, op. cit., pp. 12-13.
3
Saint Augustion, Confessions (I-III), Hatier, Paris, 1989, traduction de J.-C. Fraisse, Introduction et commentaire
par Jean-Claude Fraisse.
132
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

dezbaterii acestui subiect în jurul căruia au fost invocate deficienţele memoriei, handicapul cuvântului ca
expresie trunchiată a unei gândiri sau a unor trăiri mult mai complexe decât este el capabil să cuprindă şi
să exprime. Capcanele aşa-zisei sincerităţi totale nu dispar prin simpla declaraţie de intenţie a autorului,
chiar dacă acesta îşi arogă pretenţia de sinceritate. S-ar părea, după unii autori 4, că „sinceritatea nu este
posibilă decât în ficţiune”. La începutul secolului trecut, Georges Duhamel scria un eseu critic 5 al cărui
conţinut este o argumentare detaliată şi profundă (pe 93 de pagini) a declaraţiei incitante şi provocatoare
de la început: „Nu îmi voi scrie memoriile”. Preferând adevărul poetic – care este cel al artei în general,
al literaturii în cazul său – celui istoric – adevărul brut al faptelor – Duhamel nu exprima dorinţa de
evaziune din real prin intermediul artei, ci mult mai mult: „Ceea ce vreau este realul, iar acesta să-mi fie
oferit în mod artistic”. 6 De aceea el preferă să scrie memoriile altuia, adică să inventeze un personaj care
îi va fi mult mai aproape – la nivelul a ceea ce Paul Ricoeur numeşte „identitate narativă” – fiind creat,
deci inventat de el.
Nu dorim să insistăm prea mult asupra dezbaterilor din jurul „adevărului” pe care genurile
literaturii intime îl pot (mai mult sau mai puţin) reda, nici asupra diferenţei dintre ceea ce Philippe
Lejeune, unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai acestui subiect 7, numeşte „efect de real” şi respectiv
„imagine a realului”. Ceea ce dorim este să evidenţiem faptul că preocuparea scriitorilor pentru
convingerea cititorului asupra „adevărului” mărturiilor cu caracter personal, a existat dintotdeauna, de la
începuturi, iar dacă ulterior s-au făcut diverse speculaţii asupra posibilităţii sau imposibilităţii realizării
acestui deziderat, aceasta nu înseamnă decât că preocuparea legată de acest aspect continuă să fie foarte
vie. Exemplul Confesiunilor lui Jean-Jacques Rousseau, considerat cel mai înverşunat „autentic”, vine în
sprijinul consideraţiilor anterioare. Să precizăm că în antologiile literare, sfântul Augustin este considerat
precursor al lui Rousseau. Cu alte cuvinte, corpusul de texte care alcătuiesc genul literaturii intime cu
pretenţii declarate de autenticitate începe cu Confesiunile lui Augustin şi continuă cu Confesiunile lui
Rousseau. Susţinem ideea că la originile autobiografiei critice – care se opune celei laudative – se află
Confesiunile lui Augustin. Acesta este unul dintre motivele pentru care această operă îşi păstrează în
continuare interesul, cel puţin pentru cercetarea filologică. Cel care doreşte să-şi formeze o imagine de
ansamblu, coerentă, asupra evoluţiei genului autobiografic, să-şi explice multitudinea variantelor sub care
acesta se prezintă astăzi şi derivatele sale, nu poate să înceapă decât cu începutul, iar începutul îl
reprezintă Confesiunile lui Augustin. Nu vom întreprinde în cele ce urmează un studiu comparativ al
diferitelor realizări autobiografice – ceea ce poate fi o temă extrem de interesantă de tratat – ci vom
încerca să punctăm în opera lui Augustin câteva aspecte care confirmă premiza că avem de-a face cu o
autobiografie critică.
Confesiunile sunt un discurs pe care Augustin îl rosteşte în faţa lui Dumnezeu, prin care i se
mărturiseşte, dar discursul este adresat în fapt semenilor care pot învăţa din atitudinea lui autocritică,
întrucât Dumnezeu cunoaşte oricum tot ceea ce Augustin decide să rostească: „Cui povestesc acestea?
Căci nu Ţie ţi le povestesc, Ţie Dumnezeul meu, ci, în faţa Ta, le narez neamului meu, neamului omenesc,
oricât de mică ar fi partea neamului omenesc care ar putea să dea de aceste însemnări. Şi ce să fac prin
aceasta? Desigur pentru ca şi eu, şi acela care le citeşte, să cugetăm din ce abis adânc trebuie să strigăm
către Tine.”8 Din această perspectivă considerăm că aceste Confesiuni se află la originile autobiografiei
literare critice. Altfel, mărturisirea s-ar fi putut petrece în taină, într-un fel de tête-à-tête cu Cel care ne-a
creat pe toţi şi pe fiecare în parte, dar Augustin doreşte să o facă cu martori, făcând din expunerea publică
a propriilor păcate o lecţie de sinceritate crudă, o autoflagelare a orgoliului şi un îndemn implicit la
corectare, ceea ce a putut reprezenta ulterior un model pentru scriitorii filonului: „Şi omul voieşte să Te
laude, însuşi omul care-şi duce încoace şi încolo starea sa muritoare şi mărturia păcatului său şi mărturia
că „Te împotriveşti celor mândri.”9 Dorinţa de a-şi trece în revistă acea parte a vieţii pe care a petrecut-o
în stricăciune, departe de Dumnezeu, este mărturisită la începutul Cărţii a doua (p.107): „Vreau să-mi
amintesc urâciunile mele trecute şi deşertăciunile sufletului meu, nu pentru că le-aş iubi, ci ca să Te
iubesc pe Tine, Dumnezeul meu. Din dragoste pentru dragostea Ta fac acest lucru, revenind pe căile mele

4
Nicolae Breban, Sensul vieţii. Memorii [I, II], Iaşi, Polirom, 2003, 2004.
5
Georges Duhamel, Remarques sur les Mémoires imaginaires.
6
Ibidem, Paris, Mercure de France, MCMXXXIV, p. 25, trad. noastră.
7
Philippe Lejeune, Le pacte autobiographique şi L’autobiographie en France.
8
Fericitul Augustin, op.cit., Cartea a doua,II I, p. 109.
9
Ibidem,, Cartea I, I, p. 85.
133
ŞTIINŢELE UMANISTE ŞI PROVOCĂRILE VIITORULUI EUROPEAN

pline de netrebnicie, în amărăciunea recugetării mele, pentru ca Tu să mă îndulceşti, Tu, Dulceaţă

neînşelătoare, Dulceaţă fericită şi sigură, Care mă reculege de la împrăştierea în care cu înşelăciune am
fost sfâşiat, în timp ce, depărtându-mă de la Tine Unul, m-am împrăştiat în multe deşertăciuni. Căci
odinioară, în tinereţe, am ars de dorinţa de a mă sătura de plăceri infernale şi am îndrăznit a mă cufunda,
ca într-o pădure, în felurite şi umbroase amoruri, iar înfăţişarea mea s-a urâţit şi am putrezit în faţa ochilor
Tăi, dorind să-mi plac mie şi să plac oamenilor”.
Retrospectiva lui Augustin se îndreaptă spre primii ani de viaţă, cu exprimarea nemulţumirii de a
nu şti ce a fost înainte de ceea ce memoria este capabilă să restituie. Privirea şi atitudinea autocritică se
alimentează aici din ceea ce poate deduce din exemplele din jur, la care a fost martor conştient: „ Am
învăţat că aşa sunt pruncii, pe care am putut să-i studiez şi să constat că aşa fusesem şi eu; ei, neştiind, mi-
au arătat mai mult decât cei care ştiau, adică aceia care m-au nutrit”. 10 Şi cum era? Imaginea pe care o
oferă despre sine nu este deloc una măgulitoare: „Şi iată că puţin câte puţin simţeam unde eram şi voiam
să arăt dorinţele mele acelora prin care puteau să se împlinească, şi nu puteam, pentru că ele erau
înăuntru, iar aceia erau în afară şi nu puteau să pătrundă prin vreun simţ în sufletul meu. Aşadar,
frământam şi membrele şi scoteam şi sunete, semne asemănătoare dorinţelor mele, puţine câte puteam şi
cum puteam, căci nu erau pe măsura adevărului. Şi când nu mi se dădea ascultare, fie că nu se înţelegea,
fie ca să nu mi se facă rău, mă mâniam pe aceşti oameni mari, care nu mi se supuneau, şi, contra unor
oameni liberi care nu mă serveau ca sclavii, mă răzbunam împotriva lor, plângând.”11 Termenii la care
preferă să recurgă Augustin au evident o mare putere autoincriminatoare. El ar fi putut utiliza un registru
lexical mai puţin aspru: „mă mâniam”, „mă răzbunam”, „sclavii”, „nu mi se supuneau” sunt expresii prin
care autorul condamnă vădit comportamentul pe care l-a avut şi pe care îl înregistrează ca expresie a
păcatului. Avem aici un exemplu de profundă analiză psihologică infantilă în care autorul este departe de
a justifica cu îngăduinţă capriciile copilului, dimpotrivă, el vede în acestea, după cum am spus, expresia
păcatului. Copilul, spune Augustin, adică implicit el însuşi la vremea prunciei sale, păcătuieşte din prima
zi a naşterii sale. Faptul că nu-şi aminteşte acest lucru sau că ar putea să-l explice într-un fel sau altul nu-l
absolvă: „Cine-mi aminteşte păcatul prunciei mele, căci nimeni nu este curat de păcat înaintea Ta, nici
chiar un prunc ce trăieşte o singură zi pe pământ?”12 Cu toate acestea, manifestările de egoism ale celor
foarte mici se tolerează cu blândeţe de către adulţi, în ideea în care vor dispărea odată cu apariţia
discernământului. De la „pruncie” la „copilărie” trecerea este aproape imperceptibilă, „prunc” însemnând
pentru Augustin cel ce încă nu vorbeşte, iar „copil”, cel care vorbeşte. Or, vorbitul nu se deprinde dintr-o
dată. Despre actul vorbirii, Augustin îşi aminteşte că l-a deprins singur, şi că motorul dorinţei şi al
sforţării de a vorbi a fost iarăşi unul nu foarte lăudabil, şi anume încercarea de a-şi impune voinţa: „În
acest mod, din cuvintele aşezate la locul lor în exprimarea diferitelor idei auzite deseori deduceam, puţin
câte puţin, ale căror lucruri erau semnele şi, după ce gura mea era în stare să le rostească, arătam
dorinţele mele prin ele. În acest mod am comunicat cu aceia între care eram semnele dorinţelor care
trebuiau cunoscute şi am intrat mai adânc în societatea furtunoasă a vieţii omeneşti, depinzând de
autoritatea părinţilor şi de aprobarea oamenilor mai în vârstă.” 13
Lectura acestei părţi a Confesiunilor lui Augustin lasă cititorului contemporan impresia că
autorul caută cu lumânarea păcate acolo unde, astăzi, am vedea expresia de neocolitului conflict dintre
generaţii, cu atât mai mult cu cât este vorba despre vârsta de început a vieţii, când copilul se află în plină
formare. În extraordinarul său zel mărturisitor, în fervoarea cu care nu scapă nici o ocazie de a-L preamări
pe Dumnezeu (ni)micindu-se automat pe sine, Augustin este extrem de critic cu sine, găsindu-i până şi
jocului – forma primordială de manifestare a copilului – aspecte reprobabile. Atunci când, în loc să
înveţe, prefera să se joace – ceea ce fac, fără excepţie, toţi copiii din lume – Augustin era pedepsit, aşa
cum continuă să se întâmple şi astăzi la scară mare, din păcate. Preferinţa pentru joc nu se explica nici
atunci aşa cum nu se explică nici astăzi, prin vreun handicap intelectual care să îngreuneze învăţarea
propriu-zisă. Dar Augustin nu este mai puţin iertător cu sine: „Căci nu lipsea, Doamne, memoria sau
puterea de înţelegere, pe care ai voit ca noi să le avem din destul în raport cu vârsta aceea, ci ne desfăta
jocul şi eram pedepsiţi de către aceia care făceau şi ei aceste lucruri.” 14 Se pare că acele pedepse erau date

10
Ibidem, VI, pp. 89-90.
11
Ibidem, p. 89, (s. n.).
12
Ibidem, VII, p. 91, (s. n.).
13
Ibidem, VIII, p. 94, (s. n.).
14
Ibidem, IX, p. 95, (s. n.).
134
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

de către adulţi pe drept, cu voia lui Dumnezeu, dacă este să interpretăm în acest mod pasajul care
urmează: „Dar glumele celor mai în vârstă se numesc afaceri, iar pe ale copiilor, deşi sunt la fel, cei mai
în vârstă le pedepsesc, şi nimeni nu pedepseşte pe copii sau pe aceia, sau şi pe unii şi pe alţii, fără numai
dacă un bun judecător al lucrurilor aprobă că eu am primit lovituri, fiindcă, copil fiind, mă jucam cu
mingea şi eram împiedicat de acel joc să învăţ mai repede literele, cu care, ajuns mai mare, să mă joc urât.
”15 Chiar dacă în rândurile următoare se strecoară un pic de îndoială asupra „păcătoşeniei” jocului,
„porumbelul” i-a scăpat lui Augustin, ceea ce nu exclude varianta incriminării jocului ca obstacol în faţa
învăţării lucrurilor „ serioase”, aceasta cu atât mai mult cu cât continuă: „Şi totuşi păcătuiam, Doamne
Dumnezeul meu […], greşeam neascultând de părinţi şi de acei învăţători, căci după aceea puteam să mă
folosesc bine de literele pe care aceia voiau să le învăţ în orice stare sufletească. Căci eu nu eram
neascultător fiindcă aş fi ales lucruri mai bune, ci din cauza dragostei de joacă, căci iubeam la întreceri
victoriile făloase şi îmi plăcea ca urechile mele să fie mângâiate de poveşti false, pentru ca să dorească cu
mai multă ardoare – când aceeaşi curiozitate strălucea din ce în ce mai mult în ochi la spectacole –
jocurile celor mai în vârstă…” 16 Este evident că Augustin face aceste aprecieri din perspectiva adultului
care, convertit după o viaţă de plăceri şi dezmăţ, dusă departe de calea lui Dumnezeu, priveşte acum în
urmă nu „cu mânie”, dar cu o oarecare spaimă a grozăveniei păcatelor care se nasc din necolaborarea cu
Dumnezeu, care îi apar cu atât mai grave cu cât starea din momentul mărturisirii, al elaborării
Confesiunilor cu alte cuvinte, adică momentul enunţului, este una de profundă căinţă şi de profundă
gratitudine faţă de Cel milostiv. Avem impresia că asistăm la o oarecare oscilaţie între înţelegerea
„păcatelor” copilului – prin raportare la „contribuţia” pe care adulţii o au neîndoios la înfăptuirea acestor
păcate – şi condamnarea acestora. Chiar dacă lucrurile stau aşa, atitudinea şi tonul general al lui Augustin
nu sunt mai puţin critice, respectiv autocritice, fiind vorba despre el însuşi. Cel care se autointitulează
„un copil atât de mic, dar un păcătos atât de mare”, persistă în menţinerea unei tonalităţi critice pe tot
parcursul rostirii de sine, de la începutul Confesiunilor până la sfârşit. Aceasta deoarece noţiunea morală
a binelui, făptuirea şi acţiunea acestuia în vieţile oamenilor sunt întotdeauna opera lui Dumnezeu. Dacă
oamenii fac bine, este pentru că Dumnezeu îi îndeamnă şi le îngăduie. Iar dacă fac rău, aceasta este pentru
a înţelege că pedeapsa consecutivă şi suferinţa aferentă a sufletului sunt urmarea firească a faptelor
reprobabile: „Totuşi, chiar în timpul copilăriei mele […] nu iubeam literele şi uram faptul că eram împins
la ele. Totuşi eram constrâns şi era bine pentru mine, căci nu aş fi învăţat dacă nu aş fi fost constrâns,
întrucât nimeni nu face, fără voie, bine, chiar dacă este bine ceea ce face. Nici cei care mă sileau nu
făceau bine, dar bine mi se făcea de la Tine, Dumnezeul meu. […]Tu însă, „pentru Care sunt numărate
firele de păr ale capului nostru”, Te foloseai de eroarea tuturor celor care stăruiau să învăţ spre folosul
meu, dar de greşeala mea, care nu voiam să învăţ, Te foloseai pentru pedeapsa mea, pentru care meritam
să fiu lovit eu, un copil atât de mic şi un păcătos atât de mare. Aşadar nu de la aceia care făceau bine, Tu-
mi făceai bine şi mă răsplăteai drept pe mine care păcătuiam, căci ai poruncit, şi aşa este, ca orice suflet
împrăştiat să-şi fie singur pedeapsă”. 17 Atunci când nu înţelege originea răului, a păcatului atotprezent,
Augustin oferă explicaţia generalizată : „ De unde venea totuşi şi acest lucru dacă nu din păcatul şi din
vanitatea vieţii […] ?”18 Recunoaşterea şi enumerarea greşelilor proprii, a păcatelor, se face în termeni
aspri, fără cea mai mică pornire de menajare: „eu, prea nenorocitul”, „mă suportam cu ochii uscaţi”, „mă
dădeam stricării”, „nefericitul de mine”, „comiteam chiar furturi din cămara şi de la masa părinţilor”, „eu,
[…], mânat de dorinţa deşartă de întâietate”, „ceea ce eu nu voiam să sufăr şi condamnam pe altul cu
furie, dacă-l găseam făcând”, „urâciunile mele trecute şi deşertăciunile sufletului meu”, „am ars de
dorinţa de a mă sătura de plăceri infernale”, „am îndrăznit a mă cufunda, ca într-o pădure, în felurite şi
umbroase amoruri”, „fierbeam în desfrâurile mele”, „între cei de o vârstă cu mine îmi era ruşine de o mai
mică necinste”, „ca să nu fiu criticat, deveneam mai vicios”, „mă prefăceam că făcusem ceea ce nu
făcusem, ca să par mai josnic”, „am voit să fac furt şi l-am făcut fără să fiu împins de vreo nevoie” (este
vorba despre celebrul episod al furtului perelor), „nu doream să mă bucur de lucrul pe care-l doream prin
furt, ci de furt în sine şi de păcat”, „am iubit pieirea mea, am iubit decăderea mea”, „suflet urât, care s-a
depărtat de la tăria Ta spre pieire, care nu căuta ceva prin urâciune, ci urâciunea însăşi”, „pângăream
puterea prieteniei prin murdăria poftei”, „doream să fiu elegant şi cultivat cu multă deşertăciune”, „şi în

15
Ibidem, p. 95, (s. n.).
16
Ibidem, pp. 95-96, (s. n.).
17
Ibidem, XII, pp. 97-98.
18
Ibidem, XIII, p. 98.
135
ŞTIINŢELE UMANISTE ŞI PROVOCĂRILE VIITORULUI EUROPEAN

câte nedreptăţi nu m-am descompus”, „mă bucuram cu mândrie şi eram umflat de vanitate”etc. Nu
intenţionăm să extragem toate expresiile de natură autocritică din textul Confesiunilor lui Augustin, dar
cele citate anterior sunt revelatoare pentru poziţia faţă de sine a autorului. Nu este de neglijat faptul că la
momentul elaborării Confesiunilor, Augustin era deja botezat de vreo zece ani, ceea ce explică natura
retrospectivei pe care o propune.
Prin structură, Confesiunile corespund genului autobiografic aşa cum este acesta definit de
Philippe Lejeune, respectiv ca o povestire retrospectivă pe care o persoană reală o întreprinde asupra
propriei sale existenţe punând accent pe viaţa sa individuală, în special pe istoria propriei personalităţi.
Temele abordate de Augustin vor fi reluate ulterior de către alţi autori ai genului. Astfel, importanţa
copilăriei în construirea personalităţii, adolescenţa ca perioada tulbure, prietenia şi iubirea, influenţele
trecutului asupra prezentului, neliniştile legate de prezent, memoria şi timpul care trece etc. Ca precursor,
Augustin oferă un model exemplar de scriitură autobiografică caracterizată printr-o profundă analiză
psihologică (profunzime pe care o vom regăsi ulterior la Simone de Beauvoir în Mémoires d’une jeune
fille rangée pe care am analizat-o detaliat într-un alt context 19) şi o introspecţie remarcabilă. În capitolul
intitulat „Autoanaliză şi introspecţie” din cartea Freud20, Roland Jaccard, făcând distincţia dintre cele
două abordări menţionate, ajunge să vorbească despre Augustin ca despre autorul unei splendide
autobiografii spirituale care întemeiază tradiţia latină de clarificare a eului prin el însuşi, printr-un profund
examen de conştiinţă care este de natură introspectivă. Legătura cu Freud este realizată prin asocierea
dintre căutarea omului interior, a laturii nocturne a existenţei sale care este legată de vis, cu îndemnul lui
Augustin: "Nu căuta în afară; întoarce-te către tine; adevărul sălăşluieşte în omul interior." Prin acuzele
pe care şi le aduce, în special prin cele referitoare la ardoarea şi la orgoliul pe care le regăseşte în plăcerile
trupului, Augustin aşează în faţa ochilor cititorului abisul corupţiei umane, ceea ce presupune implicit
nevoia omului de a ieşi de acolo cu ajutorul lui Dumnezeu, al graţiei divine. În acest sens, Confesiunile
sunt mai mult decât istoria individuală a unei personalităţi, ele capătă dimensiunea mult mai amplă şi mai
impresionantă a unei cărţi a omului în general şi a întregii umanităţi. Găsim aici, fie dezvoltate, fie atinse
în treacăt, toate marile chestiuni filozofice şi practice ale vieţii. Augustin condamnă vanitatea ştiinţei
omeneşti atunci când judecă cu multă severitate studiile pe care le-a făcut, vorbeşte despre pericolul pe
care îl reprezintă cărţile poeţilor şi acel tip de educaţie păgână care aşeza viciile omeneşti sub patronajul
zeilor. Confesiunile pot fi privite ca o admirabilă istorie a slăbiciunilor omeneşti răscumpărate prin
pocăinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu, cu condiţia acţiunii graţiei divine.
Confesiunile sunt considerate în istoria universală a literaturii prima carte în care autorul se
exprimă personal, în nume propriu. Dezvăluiri despre sine vor mai face mai târziu Montaigne, Descartes,
Rousseau etc. Ei îl urmează din acest punct de vedere pe Augustin care, la vremea sa, a fost un
deschizător de drumuri. Literatura anterioară lui şi cea imediat următoare nu a înregistrat scrieri în care
autorii să spună lucruri de genul „eu sunt”, „eu cred”, „eu simt”. Dacă astăzi o astfel de literatură apare ca
un fenomen absolut obişnuit, pe vremea lui Augustin se vorbea în general în numele unui grup, al unei
naţiuni etc., dar nu al unui individ. Aluziile la viaţa personală care se regăsesc la Iulius Cezar, Seneca,
Ovidiu, Marcus Aurelius nu merg niciodată foarte departe. Augustin în schimb atinge nişte profunzimi
surprinzătoare. Acest salt uimitor pe care l-a înregistrat literatura din acest punct de vedere se explică prin
însăşi natura conţinutului Confesiunilor, respectiv mărturisirea greşelilor trecutului însoţită de o
înflăcărată profesiune de credinţă. Autobiografia critică este contrabalansată de proslăvirea lui Dumnezeu,
Confesiunile pendulând permanent între tonul autocritic şi cel mai mult decât elogios, primul având ca
ţintă persoana autorului, al doilea fiind rezervat glorificării Creatorului tuturor celor văzute şi nevăzute.
Confesiunile sunt prima carte în care autorul s-a rostit pe sine, dezvăluind intimitatea sufletului său.

19
Adina Curta, Enfance et jeu, ed. Aeternitas, Alba Iulia, 2007, cap. dedicat Simonei de Beauvoir intitulat
« Mémoires d’une jeune fille rangée de Simone de Beauvoir ou le prétexte autobiographique » ; pp. 145-192.
20
Roland Jaccard, Freud, ed. Aropa, 2000, trad. de Jean Chiriac şi Coca-Nica Alina.
136