448 PDF

I.
STUDII
BEATRICE RAMAŞCANU: Procedura contravenţională judiciară în lumina jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului......................................................................................................................1
IOANA ILIE: Aspecte privind durata rezonabilă a procedurii în dreptul italian prin prisma
jurisprudenţei C. E. D. O. ...............................................................................................................................9
DANIEL DRĂGHICI: Proba verităţii şi proba bunei credinţe, mijloace de apărare a jurnalistului într-o
acuzaţie de calomnie. Dreptul intern şi jurisprudenţa C.E.D.O………..…................................................14
ALINA PETRONELA MOŞNEAGU: Conceptul de preeminenţă a dreptului comunitar. Valenţele
acestuia conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene………..………………………...23
MĂDĂLINA AMELIA VOICULESCU: Probleme privind competenţa de jurisdicţie şi particula-rităţi
ale procedurilor de recunoaştere şi de punere în executare în românia a hotărârilor în materie civilă şi
comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene ………………………...........................28
ALEXANDRU BLEOANCĂ: Despre modificarea art. 1191 alin. 1 din Codul civil…............................34
LAVINIA LEFTERACHE: Neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale noului Cod penal ……..............37
ALEXANDRU ŢUCULEANU: Comentarii în privinţa soluţiilor pronunţate de instanţa de judeca-tă în
temeiul art. 2781 C. proc. pen. …………………………….…………….....................................................39
MIHAELA ANDREEA CHIRUŢǍ: Legitima aparăre. Proporţionalitatea apărării cu gravitatea
atacului……………………………………………………………………………..….................................42
DIANA-BIANCA DAVID: Excesul justificat de legitimă apărare…………………………....................49
GINA ALINA ZILIŞTEANU: Ordinul legii şi comanda autorităţii legitime……………..….................55
CLAUDIU CONSTANTIN SANDU: Ordinul legii şi comanda autoritatii legitime (art. 24 Noul Cod
penal ) ………………………………………………………………………………....................................66
CLAUDIA IONELA BOULEANU: Consimţământul victimei. Cauză justificativă……….…................72
ALEXANDRINA-ELENA CRACIUN: Consimţământul victimei............................................................76
CRISTINA NICOLETA GHIŢĂ, CRISTINA-MARIAFLORESCU: Consimţământul victimei, ordi-
nul legii şi comanda autorităţii legitime – cauze justificative interferente……………...……………….. 82
ANAMARIA GABRIELA CĂLUGĂR :Incidenţa erorii asupra unor cauze justificative..…………....99
II. JURISPRUDENŢĂ
II 1. Practică judiciară în materie penală………………………………………………….……………..107
II.2. Hotărâri recente ale Curţii Europene a Drepturilor Omului............................................................135
III. BULETIN NORMATIV
Acte normative adoptate în perioada 1 ianuarie – 15 martie 2005………………………………………152
THEMIS
Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii
Colegiul de onoare:
Aurel Ciobanu Dordea

Constatin Doldur
Cristiana Crăciunescu
Cristina Tarcea
Dan Drosu Şaguna
Doina Popescu
Gheorghiţă Mateuţ
Gabriel Boroi
Maria Coca Cozma
Marilena Uliescu
Rozalia Lazăr
Smaranda Angheni
Consultanţi ştiinţifici:
Alexandru Ţuculeanu Rodica Aida Popa
Gabriela Bogasiu Roxana Rizoiu
Octavia Spineanu Ştefan Pistol
Colegiul de redacţie:
Alina Petronela Moşneag

Anamaria Gabriela Călugăr
Claudiu Ecedi-Stoisavlevici
I. STUDII
PROCEDURA CONTRAVENŢIONALĂ JUDICIARĂ ÎN LUMINA
JURISPRUDENŢEI CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
Beatrice Ramaşcanu
Judecător
1. Calificarea domeniului contravenţional din perspectiva noţiunii de „acuzaţie în materie penală”

prevăzută de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului
Analiza de faţă urmăreşte să califice etapa judiciară a procedurii contravenţionale reglementate

de O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor1 prin prisma noţiunii de „acuzaţie în materie
penală” prevăzută de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, vom
comenta o parte din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte prezumţia de
nevinovăţie reglementată de art. 6 par. 2 din Convenţie, urmărind să stabilim dacă această prezumţie este
respectată în procedura de soluţionare a plângerilor formulate împotriva procesului-verbal de constatare a
contravenţiei. Ca ultim punct în studiul de faţă, vor fi prezentate deciziile Curţii Constituţionale sesizată
cu excepţii de neconstituţionalitate ale unor prevederi din O.G. nr. 2/2001.
România a ratificat Convenţia europeană a drepturilor omului (în continuare Convenţia) şi

Protocoalele adiţionale prin Legea nr. 30/19942 care a intrat în vigoare la 20.06.1994. Conform art. 20 din
Constituţia României, textul Convenţiei este încorporat în dreptul intern, având în acelaşi timp o forţă
juridică superioară legilor în materia drepturilor fundamentale ale omului.
Articolul 6 par. 1 din Convenţie, care garantează dreptul la un proces echitabil, prevede că „orice
persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei
sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei acuzaţiei în materie penală
îndreptate împotriva sa. ”
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, Curtea) a elaborat propriile criterii pentru
a defini noţiunile „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” şi “acuzaţie în materie penală” prevăzute de art. 6
par. 1 din Convenţie.
O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiei reglementează etapa judiciară de
soluţionare a plângerilor formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a
contravenţiilor în art. 31 – 36. Sub aspect procedural, art. 47 dispune că prevederile ordonanţei se
completează cu prevederile Codului de procedură civilă. Analiza tradiţională a regimului juridic al
contravenţiilor3, precum şi dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 plasează acest domeniu în sfera extra-penală.
Având în vedere caracterul autonom al noţiunii de „acuzaţie în materie penală” prevăzută în art. 6
par. 1 din Convenţie, este posibil ca unele domenii să fie analizate de Curte ca aparţinând sferei penale,
deşi conform dreptului naţional acestea sunt calificate ca având o natură extra-penală. Raţiunea pentru
care calificarea realizată de dreptul intern nu este una absolută este prezentată de Curte în cauza Öztürk
împotriva Germaniei4: „în dreptul intern al multor state părţi la Convenţie operează distincţia între
1
Publicată în M. Of. nr. 410/25.07.2001, aprobată prin Legea nr. 180/2002, publicată în M. Of. nr. 268/22.04.2002.
2
Publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994.
3
Pentru detalii, a se vedea şi A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. All Beck, ed. a III-a, 2002, p. 384 –
391; M. M. Pivniceru, P. Susanu, D. Tudorache, Contravenţia, Îndrumar teoretic şi practic, Ed. Institutul European,
Iaşi, 1997; A. Ţiclea, Răspunderea contravenţională, Ed. Atlas Lex, 1996; I. Poenaru, Noul regim al
contravenţiilor. Ordonanţa nr. 2/2001, în D. nr. 12/2001, D. Apostol Tofan, Regimul juridic actual aplicabil
contravenţiilor, în C. Jud. nr. 6, 7/2002.
4
www. echr. coe. int, Hotărârea Öztürk împotriva Germaniei din 21.02.1984, par. 50.
THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 1

infracţiuni, delicte şi contravenţii. Pe de altă parte, ar fi contrar obiectului şi scopului art. 6, care
garantează oricărei persoane dreptul la un proces echitabil, dacă statelor le-ar fi permis să excludă din
câmpul de aplicare al art. 6 o întreagă categorie de fapte, pe motivul că acestea sunt contravenţii”.
Astfel, pentru identificarea noţiunii autonome de „acuzaţie în materie penală”, Curtea a stabilit
trei criterii (hotărârea Öztürk împotriva Germaniei):
- clasificarea faptei potrivit dreptului naţional;
- natura faptei incriminate;
- natura şi gravitatea sancţiunii.
Aceste criterii au fost utilizate în mod constant în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg5. Ca
regulă, criteriile nu sunt aplicate în mod cumulativ. Astfel, „pentru a stabili dacă art. 6 este aplicabil în
latura sa penală este suficient ca fapta să fie una „penală” din punct de vedere al Convenţiei sau să fi
expus făptuitorul la o sancţiune care prin natura sau gravitatea sa aparţine sferei penale”6.
Totuşi, abordarea cumulativă nu este exclusă atunci când analiza separată a fiecărui criteriu nu
permite identificarea unei concluzii neîndoielnice în ceea ce priveşte existenţa unei „acuzaţii în materie
penală”. 7
Vom proceda la analizarea procedurii jurisdicţionale contravenţionale reglementată de O.G. nr.
2/2001 prin prisma criteriilor elaborate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
a. Clasificarea faptei potrivit dreptului naţional

În hotărârea Engel şi alţii împotriva Olandei din 8.06.1976, par. 81, Curtea a precizat că acest
prim criteriu are valoare relativă. Pe de altă parte, el poate fi considerat ca un punct de plecare în analiza
realizată de CEDO (a se vedea hotărârea Weber împotriva Elveţiei din 22.05.1990, par. 31). Având în
vedere importanţa garanţiilor prevăzute de art. 6, se impune respectarea lor în procedurile interne, deşi
statele părţi la Convenţie sunt libere să califice o anumită faptă ca fiind abatere disciplinară sau
contravenţie (a se vedea hotărârea Engel împotriva Olandei din 8.06.1976, par. 34). Curtea a reafirmat
libertatea statelor contractante de a legifera un sistem în care constatarea şi pedepsirea contravenţiilor
revine autorităţilor administrative iar conformitatea cu prevederile Convenţiei este asigurată prin
posibilitatea părţii interesate de a ataca în instanţă decizia respectivă (a se vedea Lutz împotriva
Germaniei, par. 57).
În ceea ce priveşte sistemul românesc de drept, în mod unanim, doctrina juridică delimitează
răspunderea contravenţională de răspunderea penală având în vedere gradul de pericol social al faptelor
care aduc atingere unor valori sociale distincte, sancţiunile aplicabile, regimul juridic diferit.
b. Natura faptei incriminate

Acest criteriu a fost analizat de CEDO din prisma aplicabilităţii normei legale care a fost
încălcată prin săvârşirea faptei. Astfel, s-a concluzionat că, în ipoteza în care norma legală se adresează
tuturor cetăţenilor şi nu vizează un grup de persoane având un statut special, atunci aceasta este una de
aplicabilitate generală8. Totuşi, nu este exclusă stabilirea unor condiţii privind săvârşirea faptei, calitatea
persoanei sau alte aspecte ale răspunderii juridice. Determinant rămâne stabilirea interesului protejat prin
norma încălcată. 9
c. Natura şi gravitatea sancţiunii

Acest ultim criteriu are valoare determinantă pentru a stabili aplicabilitatea art. 6 în latura sa
penală, chiar dacă potrivit clasificării din dreptul intern sau naturii faptei incriminate, domeniul este unul
5
www. echr. coe. int, Hotărârea Pierre-Bloch împotriva Franţei din 21.10.1997, par. 53; Garyfallou Aebe împotriva
Greciei din 24.09.1997, par. 32; Kadubec împotriva Slovaciei din 2.09.1998, par. 50; Lauko împotriva Slovaciei din
2.09.1998; Janosevic împotriva Suediei din 23.07.2002; Ziliberberg împotriva Moldovei din 1.02.2005 etc.
6
www. echr. coe. int, Hotărârea Lutz împotriva Germaniei din 25.08.1987. par. 55.
7
www. echr. coe. int, Hotărârea Janosevic împotriva Suediei, par. 67; Hotărârea Bendenoun împotriva Franţei din
24.02.1994, par. 47.
8
www. echr. coe. int, Hotărârea Weber împotriva Elveţiei din 22.05.1990, par. 18.
9
M. Selegean, Articolul 6 – Dreptul la un proces echitabil, în Jurisprudenţă CEDO – studii şi comentarii, Institutul
Naţional al Magistraturii, 2005, p. 130.

extra-penal. În hotărârea Dorota Szott – Medynska şi alţii împotriva Poloniei din 9.10.2003, s-a stabilit că
natura şi gravitatea sancţiunii impuse, cât şi sancţiunile la care făptuitorul s-ar fi putut expune, trebuie
analizate având în vedere obiectul şi scopul art. 6, înţelesul termenilor din articolul menţionat, precum şi
în lumina legilor statelor contractante.
Vom aborda pe scurt cele mai frecvente sancţiuni pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului
le-a analizat în cadrul criteriului menţionat.
a) Închisoarea
În ceea ce priveşte pedeapsa închisorii, s-a stabilit că aceasta are în sine o natură penală,
transferând acest caracter şi procedurii administrative sau disciplinare care se poate finaliza cu aplicarea
unei astfel de sancţiuni10. Curtea a statuat că art. 6 par. 1 este aplicabil în latura sa penală în ceea ce
priveşte procedura disciplinară reglementată de dreptul olandez întrucât unele dintre contravenţii erau
sancţionate cu pedeapsa închisorii de o durată considerabilă (a se vedea hotărârea Engel împotriva
Olandei, par. 36).
Precizăm că în dreptul intern, prin O.U.G. nr. 108/2003 privind desfiinţarea închisorii
contravenţionale, această sancţiune nu se mai poate aplica drept pedeapsă principală contravenţională.
b) Transformarea amenzii contravenţionale în închisoare

În ceea ce priveşte legislaţia statelor contractante care reglementează transformarea amenzii
contravenţionale în închisoare, Curtea a decis de asemenea că acest aspect are o conotaţie penală, în
ipoteza în care făptuitorul, prin neplata amenzii stabilite, s-ar expune riscului de a fi condamnat la
pedeapsa închisorii11.
Pe de altă parte, Curtea a ajuns la o concluzie distinctă în cauza Ravnsborg împotriva Suediei,
luând în considerare o serie de subcriterii. Astfel, instanţele suedeze l-au sancţionat pe petent de trei ori
cu amendă judiciară pentru afirmaţiile defăimătoare cuprinse în observaţiile scrise adresate instanţelor sau
pentru declaraţiile făcute în şedinţa publică de natură să aducă atingere prestigiului justiţiei. Conform
dreptului intern, amenda se putea transforma în închisoare de la 14 zile la 3 luni, în caz de neplată. Totuşi,
s-a reţinut că nivelul amenzii aplicate nu era de o gravitate suficientă, astfel încât sancţiunea să poată fi
caracterizată ca fiind de natură penală. Mai mult, spre deosebire de amenzile obişnuite, amenda aplicată
petentului nu se introducea în cazierul judiciar, iar procedura de transformare a amenzii în închisoare era
una complexă12.
Într-o cauză recentă, Curtea nu a mai luat în considerare posibilitatea transformării amenzii
neplătite în închisoare ca standard posibil pentru a stabili dacă art. 6 este aplicabil sub aspect penal. În
hotărârea Ziliberberg împotriva Republicii Moldova din 1.02.2005, s-a precizat că posibilitatea
transformării sancţiunii pecuniare într-una privativă de libertate n-ar fi fost de o importanţă vitală pentru
clasificarea contravenţiei că aparţinând domeniului penal (par. 34).
În sistemul românesc de drept, amenda contravenţională nu poate fi transformată în închisoare
contravenţională, în ipoteza în care contravenientul nu achită cuantumul amenzii contravenţionale
aplicate prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţie. Dacă contravenientul nu îşi
îndeplineşte de bunăvoie obligaţia de plată, se poate recurge la procedura executării silite, având în
vedere valoarea de titlu executoriu al actului de constatare a contravenţiei. Astfel, conform art. 37 din
O.G. nr. 2/2001, procesul-verbal neatacat în termenul prevăzut la art. 31, precum şi hotărârea
judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă
formalitate.
c) Amenda contravenţională
În majoritatea cauzelor, Curtea a stabilit că elementul esenţial pentru a stabili dacă art. 6 par. 1
este aplicabil în latura sa penală rămâne caracterul preventiv şi sancţionator al pedepsei aplicate sau
aplicabile petentului.
10
P. van Dijk, G. J. H. van Hoof, Theory and Practice of the European Convention on Human Rights, Kluwer Law,
p. 412.
11
www. echr. coe. int, Hotărârea Bendenoun împotriva Franţei din 24.02.1994, par. 47.
12
www. echr. coe. int, Hotărârea Ravnsborg împotriva Suedie din 23.03.1994, par. 34.

Aşadar, raţionamentul Curţii este construit în jurul scopului sancţiunii aplicate sau aplicabile.
Astfel, chiar dacă cuantumul amenzii contravenţionale este unul redus, art. 6 va fi aplicabil sub aspect
penal, atâta vreme cât amenda este un mijloc constrângere a petentului, precum şi o măsură de prevenire a
săvârşirii de noi fapte.
În cazul sancţiunii pecuniare, privaţiunea se realizează prin micşorarea patrimoniului
contravenientului cu valoarea amenzii aplicate. Prevenţia specială şi generală a sancţiunii
contravenţionale constituie scopul sancţiunii contravenţionale. Curtea a subliniat în mod pertinent că, în
acest caz, amenda contravenţională nu are caracterul unei despăgubiri pentru acoperirea unui prejudiciu13,
iar funcţia preventivă şi represivă a sancţiunii este specifică domeniului penal.
În ceea ce priveşte sistemul nostru de drept, O.G. nr. 2/2001 prevede expres în art. 8 faptul că
amenda contravenţională are caracter administrativ. Din analiza prevederilor art. 16 rezultă în mod
evident că amenda aplicată de agentul constatator este distinctă de eventualele prejudicii produse prin
săvârşirea faptei contravenţionale. Mai mult, potrivit art. 23, în cazul în care prin săvârşirea contravenţiei
s-a cauzat o pagubă şi există tarife de evaluare a acesteia, persoana împuternicită să aplice sancţiunea
stabileşte şi despăgubirea, cu acordul expres al persoanei vătămate, făcând menţiunea corespunzătoare în
procesul-verbal. Dacă nu există tarif de evaluare a pagubei, persoana vătămată îşi va putea valorifica
pretenţiile potrivit dreptului comun. De asemenea, procesul-verbal se va înmâna sau, după caz, se va
comunica, în copie, contravenientului şi, dacă este cazul, părţii vătămate şi proprietarului bunurilor
confiscate.
Mai mult, doctrina juridică precizează în mod unanim că amenda contravenţională este o
sancţiune pecuniară principală, un mijloc de constrângere constând în micşorarea silită a patrimoniului
celui sancţionat14.
Analizând amenda contravenţională reglementată de O.G. nr. 2/2001 din prisma jurisprudenţei
Curţii, putem concluziona că acesta are un „caracter preventiv şi sancţionator”.
În privinţa cuantumului acesteia, Curtea a statuat că o sancţiune de o gravitate relativă nu este de
natură a înlătura aplicarea art. 6 în latura sa penală15. Cu toate acestea, într-un caz singular, Curtea a avut
o abordare diferită. Astfel, în cauza W. S. împotriva Poloniei din 15.06.1999, petenta a fost sancţionată cu
100 zloţi pentru comiterea unei contravenţii în domeniul fiscal, constând într-o eroare de calcul în
evidenţele contabile. Întrucât atât amenda aplicată, cât şi cea aplicabilă, luând în considerare limitele
minime şi maxime ale amenzii nu aveau un cuantum suficient de ridicat, mai ales prin comparaţie cu
amenzile penale, Curtea a apreciat că nu art. 6 nu este aplicabil în latura sa penală. Astfel, cererea
incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei a fost respinsă ca fiind inadmisibilă. Aprecierea Curţii în legătură
cu gravitatea amenzii se raportează la situaţia concretă a reclamantului. De exemplu, în cauza Ziliberberg
împotriva Rep. Moldova, s-a stabilit că amenda în cuantum de 36 lei (3,17 Euro) reprezenta peste 60%
din venitul lunar al reclamantului (par. 34). Acest fapt a condus Curtea, alături de alte elemente, la
concluzia că sancţiunea respectivă avea caracter penal.
d) Alte situaţii
Pentru a aprecia caracterul penal al faptei, Curtea se poate raporta şi la alte circumstanţe ale
cauzei. Astfel, în cauza Ziliberberg împotriva Rep. Moldova, s-a reţinut că interogarea reclamantului de
către anchetatori la sediul poliţiei, unde a fost reţinut câteva ore, precum şi existenţa în Codul
contravenţiilor cu caracter administrativ, care a stat la baza sancţionării contravenţionale a petentului, a
unor dispoziţii privind circumstanţele atenuante, circumstanţele agravante, tentativa de a săvârşi o
contravenţie, legitima apărare relevă prin prisma art. 6 par. 1 din Convenţie natura penală a faptei (par.
34). Mai mult, s-a luat în considerare şi faptul că aceste cauze sunt soluţionate de secţiile penale ale
instanţelor.
13
Hotărârea Ziliberberg împotriva Republicii Moldova din 1.02.2005, par. 33.
14
M. M. Pivniceru, P. Susanu, D. Tudorache, Contravenţia, Îndrumar teoretic şi practic, Ed. Institutul European,
Iaşi, 1997, p. 36; D. Apostol Tofan, Regimul juridic actual aplicabil contravenţiilor, în C. Jud. nr. 6/2002, p. 13.
15
Hotărârea Öztürk împotriva Germaniei din 21.02.1984, par. 54.

2. Prezumţia de nevinovăţie în procedura contravenţională judiciară
Odată stabilită aplicabilitatea art. 6 în latura sa penală, următorul pas îl constituie analiza
garanţiilor dreptului la un proces echitabil în materie penală. Garanţiile procedurale enunţate de art. 6 pot
privi instanţa – care trebuie să fie una independentă, imparţială, instituită prin lege, având competenţa de
a pronunţa decizii cu forţă obligatorie - sau procedura care trebuie să fie echitabilă, publică, desfăşurată
într-un termen rezonabil16.
Deşi studiul de faţă nu urmăreşte să analizeze în general prezumţia de nevinovăţie, astfel cum a
fost examinată de Curtea europeană a drepturilor omului, totuşi, pentru a crea cadrul necesar cercetării
acestei prezumţii în etapa judiciară de soluţionare a plângerilor contravenţionale, vom face câteva
precizări privind jurisprudenţa Curţii în acest domeniu17.
Articolul 6 par. 2 din Convenţie prevede că „orice persoană acuzată de o infracţiune este
prezumată nevinovată până când vinovăţia sa este legal stabilită”. Curtea a decis că „prezumţia de
nevinovăţie implică, inter alia, ca, în îndeplinirea atribuţiilor lor, membrii completului de judecată să nu
aibă ideea preconcepută că inculpatul a comis infracţiunea de care este acuzat; sarcina probei aparţine
acuzării şi orice îndoială trebuie să profite inculpatului”18. Pentru a concluziona dacă prezumţia de
nevinovăţie a fost respectată, Curtea nu se substituie în atribuţiile instanţelor naţionale de a analiza
probele administrate, dar analizează procedura judiciară în ansamblul său (a se vedea hotărârea Bernard
împotriva Franţei din 23.04.1998, par. 37; hotărârea Edwards împotriva Marii Britanii din 16.12.1992,
par. 34; hotărârea Mantovanelli împotriva Franţei din 18.03.1997, par. 34).
În jurisprudenţa Curţii s-a stabilit că prezumţia de nevinovăţie este încălcată atât prin prezentarea
unei persoane ca fiind vinovată de săvârşirea unei infracţiuni înainte ca vinovăţia sa să fie legal stabilită,
cât şi prin obligaţia impusă acestei persoane de a face dovada nevinovăţiei sale19.
Aşadar, prezumţia de nevinovăţie priveşte şi problema sarcinii probei20. Este necesar ca
administrarea probelor să se facă în prezenţa inculpatului (sau contestatorului), într-o procedură
contradictorie şi publică, astfel cum s-a stabilit în hotărârea Saidi împotriva Franţei din 20.09.1993, par.
43. Statele părţi la Convenţie pot stabili în dreptul lor intern diferite reguli procedurale privind sarcina
probei, cu atât mai mult cu cât art. 6 par. 2 permite existenţa unor prezumţii de fapt sau de drept21. În
cauza Salabiaku împotriva Franţei din 7.10.1988, par. 28, Curtea a stabilit că prezumţia de nevinovăţie
nu este una absolută, de vreme ce în fiecare sistem de drept sunt operante prezumţii de drept sau de fapt,
iar Convenţia nu le interzice în principiu, atâta timp cât statele respectă anumite limite şi nu încalcă
drepturile apărării.
În materia analizată, O.G. nr. 2/2001 nu conţine dispoziţii exprese privind administrarea probelor.
Astfel, art. 33 dispune că instanţa va fixa termen de judecată, care nu va depăşi 30 de zile, şi va dispune
citarea contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat
sancţiunea, a martorilor indicaţi în procesul-verbal sau în plângere, precum şi a oricăror alte persoane în
măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei. În cazul în care fapta a avut ca urmare producerea
unui accident de circulaţie, judecătoria va cita şi societatea de asigurări menţionată în procesul-verbal de
constatare a contravenţiei. Art. 34 prevede că instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce
verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane
citate, dacă aceştia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea
verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite,
16
D. J. O’Boyle, C. Warbrick, Law of the European Convention on Human Rights, Butterworths, London, 1995, p.
164; F. Sudre, Droit européen et international des droits de l’homme, PUF, p. 299; J-F. Renucci, Droit européen
des droits de l’homme, L. G. D. J., p. 186; M. Selegean, op. cit, p. 137.
17
Hotărârea Barbera, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei din 6.12.1988; Salabiaku împotriva Franţei din
7.10.1988; Minelli împotriva Elveţiei din 25.03.1983, Adolf împotriva Austriei din 26.02.1982, Ribemont împotriva
Franţei din 10.02.1995, etc.
18
Hotărârea Barbera, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei din 6.12.1988, par. 77.
19
F. Sudre, Les grandes arrêts de la Cour europeénne des droits de l’homme, PUF, 2003 p. 272.
20
M. Selegean, op. cit, p. 155.
21
B. Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ed. All Beck, Buc., 2004, p. 137.

precum şi asupra măsurii confiscării. Aceste prevederi se completează, conform art. 47, cu dispoziţiile
Codului de procedură civilă.
În ceea ce priveşte legalitatea procesului-verbal de constatare a contravenţiei, instanţa trebuie să
aibă în vedere şi dispoziţiile art. 16 şi 17, întrucât motivele de nulitate absolută (lipsa menţiunilor privind
numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul
persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a
semnăturii agentului constatator) se constată din oficiu. Mai mult, în baza rolului său activ (art. 129 al. 3-
5 C. proc. civ. ), instanţa este obligată să pună în dezbaterea contradictorie a părţilor motivele de nulitate
relativă.
În privinţa temeiniciei procesului-verbal de constatare a contravenţiei, O.G. nr. 2/2001 prevede că
instanţa dispune citarea martorului asistent, a celor menţionaţi în plângerea contravenţională, a persoanei
care a făcut plângerea, a societăţii de asigurare în vederea audierii acestora. De asemenea, instanţa
”administrează probele necesare”, adică orice probe pertinente şi concludente (conform art. 167 al. 1 C.
proc. civ. ). Având în vedere dispoziţiile art. 47 din O.G. nr. 2/2001, se vor aplica regulile din procesul
civil privind admisibilitatea, administrarea şi aprecierea probelor. Mai mult, luând în considerare
caracterul mixt al probelor, care aparţin atât procedurii civile, cât şi dreptului civil22, sunt aplicabile şi
reglementările dreptului substanţial în această materie (art. 1169 - 1206 C. civ. ).
O.G. nr. 2/2001 nu conţine dispoziţii exprese privind valoarea probantă a procesului-verbal de
constatare a contravenţiei. Fiind un act administrativ, se vor aplica principiile generale din dreptul
administrativ privind prezumţia de legalitate23. Din această perspectivă şi în baza art. 1169 C. civ., i-ar
reveni petentului obligaţia de a propune şi aduce probe care să dovedească contrariul celor reţinute de
agentul constatator în procesul-verbal de constatare a contravenţiei.
Din perspectiva jurisprudenţei Curţii în materia prezumţiei de nevinovăţie sub aspectul sarcinii
probei, reţinem că art. 6 par. 2 nu interzice existenţa unor prezumţii de fapt sau de drept (Salabiaku
împotriva Franţei din 7.10.1988). Mai mult, prin reglementarea acestor prezumţii, statele trebuie să
respecte cerinţa proporţionalităţii între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit (a se vedea Janosevic
împotriva Suediei, par. 101).
În materie contravenţională, Curtea a analizat din prisma cerinţei sus-menţionate prezumţia de
care se bucură deciziile autorităţii fiscale conform legislaţiei suedeze privind stabilirea impozitului. S-a
statuat că petentul avea la dispoziţie suficiente mijloace de probă bazate pe elemente subiective (de
exemplu, circumstanţe exoneratoare de răspundere – par. 102) pentru a răsturna prezumţia respectivă, la
care se adaugă necesitatea unui sistem fiscal eficient. În concluzie, Curtea a stabilit că art. 6 par. 2 din
Convenţie nu a fost încălcat având în vedere raportul rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit
prin instituirea prezumţiei amintite şi mijloacele utilizate în dreptul suedez.
Într-o cauză recentă (Blum împotriva Austriei din 3.02.2005), reclamantul a invocat încălcarea
prezumţiei de nevinovăţie prin inversarea sarcinii probei în faţa autorităţii jurisdicţionale administrative
sesizate de inspectoratul de muncă, care constatase în urma unei inspecţii că la ferma petentului lucra
ilegal un muncitor străin fără permis de muncă. Întrucât audierea acestuia nu a fost posibilă, autoritatea
administrativă l-a invitat pe petent să dovedească contrariul celor reţinute de ofiţerul inspectoratului de
muncă în privinţa muncitorului străin. Curtea a apreciat că autorităţile austriece au decis în baza probelor
administrate de părţi în faţa lor, acţionând astfel în limitele prevăzute de art. 6 par. 2 din Convenţie24.
Făcând aplicarea celor mai sus prezentate la procedura contravenţională judiciară reglementată de
O.G. nr. 2/2001, putem concluziona că prezumţia de legalitate de care se bucură procesul-verbal de
constatare a contravenţiei nu este, per se, contrară dispoziţiilor art. 6 par. 2 din Convenţie. Pe de altă
parte, rămâne de analizat dacă modul în care operează în fiecare caz în parte această prezumţie nu aduce
atingere principiului proporţionalităţii între scopul urmărit şi mijloacele utilizate, mai ales din prisma
dreptului la apărare al petentului. Avem în vedere, mai ales, acele hotărâri ale instanţelor judecătoreşti
care reflectă o abordare superficială a materiei contravenţionale. Această abordare constă în
neadministrarea unor probe consistente şi soluţionarea cauzei la primul termen de judecată, pe principiul
22
G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Ed. All Beck, 2001, p. 352.
23
C. L. Popescu, „Neconvenţionalitatea” şi neconstituţionalitatea procedurii contravenţionale judiciare de drept
comun, în raport cu dreptul la respectarea prezumţiei de nevinovăţie, în P.R. nr. 6/2002, p. 199.
24
www. echr. coe. int, Hotărârea Blum împotriva Austriei din 3.05.2005, par. 29.

că oricum procesul-verbal de contravenţie se bucură de legalitate, iar probele propuse de petent (de cele
mai multe ori, proba cu martori) nu sunt de natură a răsturna prezumţia amintită.
Această concluzie potrivit căreia practica instanţelor interne prin care persoanei care a formulat
plângerea contravenţională i se cere să dovedească faptul că nu a săvârşit contravenţia este una contrară
prevederilor Convenţiei25 este susţinută de doctrina juridică românească, chiar în absenţa unei pronunţării
unei hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la procedura contravenţională
judiciară reglementată de O.G. nr. 2/200126.
3. Deciziile Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte constituţionalitatea domeniului

contravenţional
Prin decizia nr. 183/8.03.200327, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate

a prevederilor art. 16 al. (1) şi (7), art. 17, art. 18, art. 19 al. (1), art. 25 al. (1) şi (3), art. 26 al. (3), art. 27,
art. 28, art. 33 al. (1) şi art. 34 al. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002. În considerentele deciziei
menţionate, Curtea Constituţională face referire şi la jurisprudenţa CEDO în domeniul contravenţional
(Öztürk împotriva Germaniei, Garyfallou Aebe împotriva Greciei, Lauko împotriva Slovaciei, 1998,
Kadubec împotriva Slovaciei, Salabiaku împotriva Franţei) şi concluzionează că prevederile Ordonanţei
Guvernului nr. 2/2001 sunt constituţionale şi în deplin acord cu art. 6 al Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece permit persoanei interesate să se adreseze
justiţiei şi să îi fie respectate garanţiile procesuale, generale şi speciale, prevăzute de acest text.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a invocat şi nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie
care "comandă ca sarcina probei să revină acuzării şi ca orice dubiu să profite «acuzatului»" de către
autorităţile administrative, de instanţa de judecată şi de către legiuitor. Curtea Constituţională a reţinut că
instanţa de judecată, în procedura de soluţionare a contestaţiilor împotriva procesului-verbal de stabilire şi
sancţionare a contravenţiei, nu operează cu noţiunile de "acuzat" şi "acuzare" şi nici nu-l consideră
vinovat pe contravenient înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În
concluzie, instanţa de control constituţional a respins excepţia de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte
nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie în domeniul contravenţional.
În Decizia nr. 197/2003, după ce sunt analizate criteriile elaborate de CEDO, Curtea
Constituţională decide că „sub acest aspect, legislaţia contravenţională din România, similară celei
germane, intră sub prevederile art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale”.
Decizia nr. 251/2003 reţine că autorului contravenţiei i se asigură fără nici o îngrădire dreptul de
a se adresa justiţiei, cerând anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei, iar „într-o astfel de
situaţie, este firesc că el trebuie să dovedească netemeinicia sau nelegalitatea constatării contravenţiei sau
a sancţiunii aplicate. Aceasta nu înseamnă răsturnarea sarcinii probei, ci aplicarea principiului general al
procedurii civile, potrivit căruia cel ce face o afirmaţie în cadrul judecăţii trebuie să o dovedească. ”
Curtea Constituţională a dezvoltat acest raţionament şi în decizia nr. 349/2003, în care a statuat că
principiul prezumţiei de nevinovăţie nu este încălcat, „dat fiind că persoana împotriva căreia s-a întocmit
procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu este pusă în faţa unui verdict definitiv de vinovăţie şi de
răspundere, ci doar în faţa unui act administrativ de constatare, ale cărui efecte pot fi înlăturate prin
exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Procesul-verbal de constatare a contravenţiei stabileşte
definitiv vinovăţia persoanei în cauză numai în condiţiile în care aceasta nu înţelege să se folosească de
căile de atac prevăzute de lege, dar în această ipoteză nu se poate reţine că s-a înlăturat prezumţia de
nevinovăţie, ci faptul că, nefolosind căile de atac, contravenientul însuşi şi-a recunoscut vinovăţia.
Vinovăţia contravenientului se stabileşte definitiv, de asemenea, în cazul în care acesta atacă în
justiţie procesul-verbal de constatare a contravenţiei, iar instanţa respinge plângerea formulată de acesta.
25
I. Onea, Aspecte privind înţelesul noţiunii de “acuzaţie în materie penală” conform art. 6 din CEDO, în Studii
privind jurisprudenţa CEDO, Institutul Naţional al Magistraturii, Buc., 2003, p. 248.
26
C. L. Popescu, op. cit., p. 199.
27
Publicată în M. Of. nr. 425 din 17.06.2003.

Nici în acest caz nu se poate reţine că s-a încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie, căci răspunderea
contravenientului a fost stabilită - aşa cum prescriu Constituţia şi Convenţia Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului - prin hotărâre judecătorească definitivă. ”
Fără a intenţiona să punem în discuţie deciziile sus-menţionate ale Curţii Constituţionale, mai
ales în absenţa unei hotărâri a instanţei de la Strasbourg care să tranşeze problema încălcării prezumţiei
de nevinovăţie în procedura reglementată de O.G. nr. 2/2001, putem concluziona că instanţele interne au
obligaţia de a respecta toate garanţiile specifice procesului penal, prevăzute de art. 6 din Convenţie. Pe de
altă parte, este neîndoielnic faptul domeniul contravenţional poate fi calificat ca intrând în sfera de
aplicare a art. 6 par. 1, în latura sa penală, dată fiind jurisprudenţa Curţii.

ASPECTE PRIVIND DURATA REZONABILĂ A PROCEDURII ÎN DREPTUL
ITALIAN PRIN PRISMA JURISPRUDENŢEI C.E.D.O.
Ioana Ilie
Diplomat
Articolul 6 (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului prevede că „orice persoană are
dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva sa. ”
Judecarea cauzei într-un termen rezonabil asigură eficienţa dreptului la un proces echitabil.
Curtea Europeană a afirmat că este foarte important ca în procesul de administrare a justiţiei să nu
intervină întârzieri de natură a compromite eficienţa şi credibilitatea actului de justiţie (Katte Klitsche de
la Grange împotriva Italiei, hotărârea du 27 octombrie 1994).
Curtea Europeană a stabilit, de-a lungul timpului, o serie de criterii (complexitatea cauzei,
comportamentul autorităţilor, comportamentul părţilor şi importanţa pentru părţi a obiectului procedurii),
în funcţie de care apreciază dacă procedura s-a desfăşurat sau nu într-un termen rezonabil. Aceste criterii
nu sunt unele fixe, ci ele depind de circumstanţele fiecărei cauze, cu fiecare nouă cerere Curtea putând
adăuga noi criterii.
Întrucât multe state europene s-au confruntat cu această problemă, fiecare a urmărit, prin propriile
metode, construirea de remedii eficiente pentru durata excesivă a procedurilor judiciare. Printre statele în
care un astfel de remediu a fost creat se numără Italia, Spania, Austria, Croaţia, Cehia şi Polonia.
Sistemul italian de drept, prin legea Pinto, a încercat transpunerea tale quale a criteriilor stabilite
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru a evita apariţia de noi cazuri în faţa judecătorilor
europeni (având în vedere că numai la data de 7 noiembrie 2000, Curtea Europeană a pronunţat 19
hotărâri prin care a constatat încălcarea de către Italia a articolului 6 (1) sub acest aspect). Astfel, articolul
2 prevede că judecătorul va lua în considerare complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, al
judecătorului chemat să se pronunţe în cauza care se pretinde că a depăşit termenul rezonabil, precum şi
comportamentul oricărei autorităţi implicate în procedură.
Legea nr. 89 din data de 24 martie 2001, cunoscută şi sub numele de legea Pinto (denumită astfel
după iniţiatorul său, senatorul Michele Pinto), prevede dreptul la satisfacţie echitabilă al oricărei persoane
care pretinde că a suferit un prejudiciu material sau moral datorită încălcării articolului 6 paragraful 1 din
Convenţia Europeană în ceea ce priveşte desfăşurarea procedurii într-un termen rezonabil.
1. Procedura
Articolul 3 paragraful 1 dispune că cererea trebuie depusă la curtea de apel în jurisdicţia căreia îşi
exercită atribuţiile judecătorul competent, conform articolului 11 din Codul de procedură penală, să se
pronunţe în cauzele privitoare la magistraţii sesizaţi cu procedura care se pretinde că nu s-a desfăşurat
într-un termen rezonabil. Articolul 11 din Codul de procedură penală prevede că, în ceea ce priveşte
competenţa, aceasta aparţine judecătorului care este competent ratione materiae să pronunţe soluţii în
cadrul procedurii iniţiale şi care îşi exercită atribuţiile în jurisdicţia altei curţi de apel decât curtea de apel
în jurisdicţia căreia îşi exercită atribuţiile judecătorul sesizat cu procedura care se pretinde că nu s-a
desfăşurat într-un termen rezonabil.
Articolul 3 paragraful 3 prevede că, dacă procedura care face obiectul cererii s-a desfăşurat în
faţa instanţelor ordinare, calitatea de pârât în procedura privind satisfacţia echitabilă o va avea Ministerul
Justiţiei; dacă procedura s-a desfăşurat în faţa instanţelor militare, calitatea procesuală pasivă va aparţine
Ministerului Apărării; dacă cererea a fost depusă la comisiile fiscale, calitatea de pârât o va avea

Ministerul Finanţelor. În toate celelalte cazuri, cererea va fi îndreptată împotriva Preşedintelui Consiliului
Miniştrilor. 1
Prin deciziile pronunţate în cauzele Brusco şi Di Cola, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
apreciat că recursul în faţa Curţii de Apel oferit de legea Pinto este eficient şi accesibil (Brusco împotriva
Italiei, decizia de inadmisibilitate din 6 septembrie 2001 şi Di Cola împotriva Italiei, decizia asupra
admisibilităţii din 11 octombrie 2001, prin care cererea a fost declarată inadmisibilă în ceea ce priveşte
capătul de cerere întemeiat pe articolul 6).
Prin hotărârea pronunţată în cauza Neroni, Curtea Europeană a statuat următoarele: „Curtea
observă că, la 3 decembrie 2001, reclamantul a trimis o scrisoare prin care a declarat că nu doreşte că
utilizeze recursul oferit de legea Pinto. Astfel, Curtea consideră că acest capăt de cerere (bazat pe
pretinsa încălcare a articolului 6 (1) sub aspectul nerespectării condiţiei termenului rezonabil) trebuie
declarat inadmisibil pentru neepuizarea căilor de recurs interne. ” (Neroni împotriva Italiei, hotărârea
din 22 aprilie 2004).
Articolul 3 paragraful 5 prevede că părţile au dreptul de a fi ascultate în camera de consiliu, în
prezenţa avocaţilor lor. Depunerea observaţiilor scrise sau a altor documente este posibilă într-o perioadă
de minim 5 zile înaintea înainte de termenul fixat pentru judecată.
Conform articolului 3 paragraful 6, Curtea de apel va pronunţa, într-un termen de 4 luni de la
depunerea cererii, o hotărâre executorie susceptibilă de recurs (decreto impugnabile per cassazione). 2
La nivelul anului 2003, acest recurs în faţa Curţii de Casaţie nu a fost considerat unul eficient.
Astfel, prin decizia adoptată în cauza Scordino şi alţii, CEDO a statuat că din deciziile pronunţate
de Curtea de Casaţie italiană aflate la dispoziţia sa reies două principii utilizate la acea dată de către
Curtea de Casaţie, şi anume: a)„nerecunoaşterea statutului de drept fundamental dreptului la judecarea
cauzei într-un termen rezonabil” şi b) „lipsa aplicării directe a Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii de la
Strasbourg în materia satisfacţiei echitabile”; cum Curtea de Casaţie era competentă numai asupra
aspectelor de drept, iar cererea reclamantului privind creşterea cuantumului sumei acordate de Curtea de
Apel a fost considerată ca fiind o problemă privind situaţia de fapt, „în speţă reclamanţii nu erau obligaţi,
în scopul epuizării căilor de recurs interne, să introducă recurs. (. . . ) Această concluzie nu are, totuşi,
efect asupra obligaţiei de a introduce o acţiune privind acordarea de despăgubiri în virtutea legii Pinto în
faţa Curţii de apel şi a Curţii de Casaţie, în cazurile în care instanţele naţionale demonstrează, prin
jurisprudenţa lor, că aplică legea anterior menţionată în spiritul Convenţiei, şi că, în consecinţă, acest
recurs este unul eficient. ” (Giovanni Maria Scordino şi alţii împotriva Italiei, decizia din 27 martie
2003).
În hotărârea pronunţată la 29 iulie 2004 în cauza Scordino şi alţii, CEDO a constatat încălcarea
articolului 6 (1) din Convenţie, sub aspectul nerespectării condiţiei termenului rezonabil.
Astfel, CEDO a respins excepţia de neepuizare a recursurilor interne ridicată de Guvern
(întemeiată pe faptul că reclamanţii nu au introdus recurs împotriva hotărârii Curţii de Apel, întrucât au
considerat că, dată fiind jurisprudenţa Curţii de Casaţie în cazuri similare, acest recurs le-ar fi fost
respins), statuând că în decizia din 27 martie 2003, această excepţie fusese respinsă, iar argumentele
invocate de Guvern nu sunt de natură a schimba această decizie. CEDO a observat că decizia nr. 1340 a
Curţii de Casaţie, invocată de Guvernul italian (în care această instanţă stabilise că, în acordarea de
despăgubiri pentru prejudiciul moral, curţile de apel trebuie să aibă în vedere sumele acordate de CEDO
în cazuri similare), a fost pronunţată la 26 ianuarie 2004, în timp ce hotărârea Curţii de Apel din Reggio
Calabria rămăsese definitivă la 26 octombrie 2003.
Curtea Europeană a amintit că în decizia asupra admisibilităţii, ea a stabilit că suma de 2.450 de
Euro, acordată reclamanţilor de către Curtea de Apel cu titlu de prejudiciu moral, nu poate fi considerată
1
Jurisprudenţă internă: decizia nr. 43 din 29 iunie 2001 a Curţii de apel Brescia, Secţia I Civilă, prin care această
instanţă a admis cererea reclamantului şi a obligat Ministerul Justiţiei la plata a 40 de milioane de lire.
2
Exemple de decizii prin care Curtea de Casaţie italiană a admis recursurile declarate în virtutea articolului 3
paragraful 6 şi a trimis cauza spre rejudecare într-un complet diferit la Curtea de Apel care respinsese iniţial cererea
reclamantului referitoare la satisfacţia echitabilă: decizia nr. 10122 din 26 mai 2004, decizia nr. 10380 din 28 mai
2004.

ca adecvată şi deci nu este de natură a repara încălcarea pretinsă, în condiţiile în care durata procedurii era
de 8 ani şi 6 luni / 2 grade de jurisdicţie. 3
În anul 2004, ca urmare a deciziei pronunţate de Curtea de la Strasbourg în această cauză, Curtea
de Casaţie şi-a modificat practica, în sensul corelării jurisprudenţei sale în materia acordării de daune-
interese cu aceea a Curţii Europene.
În consecinţă, în decizia Di Sante, CEDO a statuat că trebuie avut în vedere revirimentul
jurisprudenţei Curţii de Casaţie, reflectat în special prin decizia nr. 1340 din 26 ianuarie 2004 a Curţii de
Casaţie italiene, anterior menţionată. În această cauză, CEDO a stabilit că, începând cu data de 26 iulie
2004, este obligatoriu ca reclamanţii care se află încă în termenul de 20 de zile pentru a ataca hotărârea
Curţii de Apel să utilizeze calea de atac a recursului în faţa Curţii de Casaţie. În caz contrar, cererea va fi
respinsă pentru nerespectarea condiţiei impuse de articolul 35 (1) al Convenţiei. Curtea Europeană a ajuns
la această concluzie considerând că termenul de 6 luni este unul necesar şi suficient pentru ca această
decizie a Curţii de Casaţie să ajungă la cunoştinţa publicului (Di Sante împotriva Italiei, decizia asupra
admisibilităţii din data de 24 iunie 2004).
Astfel, dacă în martie 2003, statuând asupra admisibilităţii cauzei Scordino şi alţii, CEDO
stabilise că nu este necesară epuizarea recursului, începând cu decizia Di Sante, hotărârile Curţilor de
Apel întemeiate pe legea Pinto nu mai pot fi atacate direct la Curtea Europeană, fiind necesară epuizarea
recursului în faţa Curţii de Casaţie, considerat de acum eficient datorită modificării jurisprudenţei
acesteia.
Revirimentul de jurisprudenţă anterior amintit este reflectat şi prin deciziile nr. 1338, 1339 şi
1341, pronunţate la 26 ianuarie 2004 de către Curtea de Casaţie, în care această instanţă, după ce a
procedat la analiza articolelor 6 (1) şi 41 ale Convenţiei, a stabilit că, în conformitate cu jurisprudenţa
CEDO, după constatarea existenţei unei încălcări a duratei rezonabile a procedurii, în virtutea legii
89/2001, judecătorul trebuie să reţină existenţa prejudiciului moral ori de câte ori nu apar, în speţă,
circumstanţe speciale care să facă posibilă excluderea ipotezei că reclamantul a suferit un astfel de
prejudiciu (fiind vorba despre un prejudiciu prezumat, în lipsa probei contrare). Practic, prin aceste patru
decizii, Curtea de Casaţie a recunoscut preeminenţa şi directa aplicabilitate în dreptul intern a
jurisprudenţei CEDO în materia acordării de despăgubiri pentru depăşirea duratei rezonabile a procedurii.
Această concordanţă între hotărârile interne şi cele ale Curţii Europene este menţinută şi prin
decizia nr. 8529 din 5 mai 2004 a Curţii de Casaţie, iar în materia contenciosului fiscal, prin decizia nr.
11350/17 iunie 2004, prin care această instanţă a statuat că pentru durata excesivă a procedurii în materie
fiscală nu se acordă despăgubiri în baza legii Pinto (respectând, astfel, jurisprudenţa Ferrazzini împotriva
Italiei, în care CEDO a stabilit că, în ciuda efectelor patrimoniale pe care le are în privinţa situaţiei
contribuabililor, materia fiscală nu intră în câmpul de aplicare al articolului 6 (1)). 4
Articolul 4 prevede că cererea de acordare a satisfacţiei echitabile poate fi introdusă pe parcursul
procedurii cu privire la care se pretinde că a depăşit durata rezonabilă sau într-o perioadă de 6 luni de la
data rămânerii definitive a deciziei. 5
3
La data de 29 octombrie 2004, în baza articolului 43 din Convenţie, Guvernul italian a făcut cerere de retrimitere a
cauzei Scordino şi alţii în faţa Marii Camere, solicitând şi amânarea judecării cauzelor ce ridică aceleaşi probleme.
În decembrie 2004, CEDO a acceptat cererea de amânare a peste 800 de cauze asemănătoare cu Scordino şi alţii.
La data de 9 februarie 2005, Colegiul Marii Camere a pronunţat o decizie prin care a admis cererea de retrimitere
formulată de Guvernul italian.
Într-o altă cerere având, de asemenea, ca obiect suma acordată de către instanţele italiene în virtutea legii Pinto,
Camera învestită cu judecarea cauzei s-a desesizat, în baza articolului 30 din Convenţie, în favoarea Marii Camere
(Cagnoni împotriva Italiei, decizia asupra admisibilităţii din 7 noiembrie 2000).
4
De altfel, ca urmare a Rezoluţiilor Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, adoptate în procesul de
monitorizare a executării hotărârilor CEDO, pe ordinea de zi a Senatului italian se află un proiect de lege privind
introducerea unui nou motiv de revizuire în cazul constatării de către CEDO a încălcării articolului 6 din Convenţie.
5
Legea Pinto a fost analizată în doctrină sub aspectul aparentei imprescriptibilităţi a acţiunii statului împotriva
judecătorilor (Mario Serio, Appunti sulla Legge Pinto). Articolul 4 a făcut obiectul controlului posterior de
constituţionalitate; astfel, la data de 11 februarie 2005 Curtea Constituţională a pronunţat decizia nr. 74, prin care a
declarat inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a articolului 4 din legea Pinto prin raportare la articolele 24 şi
101 din Constituţia italiană.

Articolul 5 prevede că decizia prin care a fost admisă cererea de acordare a satisfacţiei echitabile
va fi notificată nu numai părţilor, ci şi Procurorului General al Curţii de Conturi, pentru eventuala
declanşare a procedurii privind tragerea la răspundere (ai fini dell’evetuale avvio del procedimento di
responsabilità). 6
2. Evaluarea prejudiciului
Aceasta este făcută de judecător conform regulilor stabilite de Codul civil italian în materia
răspunderii. Articolul 2 paragraful 3 al legii prevede necesitatea de a se acorda importanţă şi următoarelor
aspecte: a) se va avea în vedere doar prejudiciul cauzat prin încălcarea condiţiei desfăşurării procedurii
într-un termen rezonabil; b) prejudiciul moral poate fi reparat nu doar prin acordarea unei sume de bani,
ci şi printr-o formă adecvată de publicitate referitoare la constatarea încălcării.
La data de 10 noiembrie 2004, într-o serie de hotărâri pronunţate în cauze similare cauzei
Scordino şi alţii, Curtea Europeană a constatat încălcarea articolului 6 (1) (Carletti şi Bonnetti împotriva
Italiei, Ernestina Zullo împotriva Italiei, Cocchiarella împotriva Italiei, Riccardi Pizzati împotriva
Italiei); în toate aceste cauze, CEDO a concluzionat că, având în vedere durata procedurii – într-una din
ele fiind de 26 de ani şi 6 luni / 1 grad de jurisdicţie -, sumele acordate de către Curtea de Apel cu titlu de
prejudiciu moral nu erau suficiente pentru a putea fi considerate o reparaţie adecvată a încălcării dreptului
la judecarea cauzei într-un termen rezonabil.
3. Dispoziţii tranzitorii
Acestea sunt incluse în articolul 6 al legii Pinto, care prevede că, în timp de 6 luni de la intrarea
în vigoare a acestei legi, orice persoană care a depus cerere la CEDO întemeiată pe articolul 6 (1) sub
aspectul duratei rezonabile a procedurii poate introduce acţiunea pentru acordarea unei satisfacţii
echitabile prevăzute de legea Pinto, cu condiţia ca CEDO să nu fi pronunţat o decizie asupra
admisibilităţii cererii. În acest caz, acţiunea formulată în baza legii Pinto va include şi data introducerii
cererii la Curtea Europeană.
Articolul 6 paragraful 2 dispune că Ministerul Afacerilor Externe va fi informat de îndată cu
privire la toate cererile introduse în baza articolului 3 paragraful 1 din legea Pinto. 7
Posibilitatea de a introduce cerere pentru acordare de despăgubiri în cursul procedurii în legătură cu care se pretinde
că a depăşit durata rezonabilă a fost criticată în doctrină, întrucât acţiunea ar putea crea o presiune asupra
judecătorului, conducând astfel la pronunţarea în grabă a unei hotărâri şi prin aceasta la o soluţionare superficială a
cauzei (Giorgio Pica, Le risposte ai problemi della legge Pinto).
6
Acest articol a fost modificat prin Decretul-lege nr. 201 din 11 septembrie 2002, în sensul că după acest paragraf a
fost adăugat paragraful 1 bis, care prevede următoarele: „decizia mai sus amintită va fi comunicată de îndată
Ministerului Economiei şi Finanţelor, pentru ca acesta să efectueze plata în termen de 90 de zile de la data publicării
ei. ”
5
Articolul 5 şi articolul 6 paragraful 2 au fost criticate în doctrină din cauza notificării automate a Curţii de Conturi
şi a Ministerului Afacerilor Externe (Mario Serio, Appunti sulla Legge Pinto, Mariano Sciacca, Legge Pinto e
responsabilità dello Stato). Articolul 5 a mai fost analizat şi cu privire la compatibilitatea
sa cu Constituţia italiană (decizia nr. 321 din 23 iulie 2001 a Curţii de Apel din Aquila) în ceea ce priveşte aparenta
retroactivitate a răspunderii judecătorilor, caz în care sistemul naţional de asigurări nu ar putea acoperi prejudiciul –
întrucât sistemul de asigurări acoperă prejudiciul doar din momentul intrării în vigoare a legii Pinto –, situaţie în
care judecătorul ar trebui să plătească despăgubirile din proprii bani pentru carenţele obiective ale sistemului în care
îşi desfăşoară activitatea; a fost analizat şi aspectul dacă legea Pinto transformă răspunderea pentru prejudiciul
indirect, prevăzută de legea nr. 177/1988 privind răspunderea civilă (care reglementează prejudiciul direct cauzat
terţilor şi doar indirect statului), în răspundere pentru prejudiciu direct. Astfel, ar exista două posibilităţi: a) în cazul
în care ar fi vorba despre o nouă formă de răspundere, retroactivitatea este exclusă; b) dacă răspunderea ar fi aceeaşi
– adică cea prevăzută de legea nr. 177/1988 – (pentru a se putea discuta despre retroactivitate), atunci nu se explică
refuzul sistemului de asigurări de a acoperi prejudiciul şi pentru trecut, iar noţiunea de culpă gravă ar trebui să fie
diferită şi mai extinsă decât aceea prevăzută de legea nr. 177/1988, cu care legea Pinto ar trebui coroborată (Mario
Serio, Appunti sulla legge Pinto).

Acest articol a fost modificat prin Decretul-lege nr. 370 din 12 octombrie 2001, în sensul că
termenul de 6 luni a fost prorogat până la data de 18 aprilie 2002.
Dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil este prevăzut şi de Constituţia italiană, în
articolul 111. Astfel, paragraful 2 al acestui articol prevede următoarele: „Orice proces se va desfăşura cu
respectarea principiilor egalităţii şi al egalităţii armelor, în faţa unui judecător independent şi imparţial.
Legea garantează durata rezonabilă. ”
Prin urmare, construirea de remedii în plan intern pentru durata excesivă a procedurilor
constituie o soluţie pentru a evitarea unor condamnări ale statelor la Curtea Europeană. Ca exemplu
recent, în urma intrării în vigoare în Polonia a unei asemenea legi, la data de 1 martie 2005, CEDO a
declarat inadmisibile 2 cauze având ca obiect durata procedurii, ca o consecinţă a faptului că reclamanţii
nu au utilizat calea de atac pusă la dispoziţie de această nouă lege (deciziile asupra admisibilităţii
Charzynski, respectiv Michalak împotriva Poloniei). Însă, după cum rezultă din modul în care Curtea de
la Strasbourg a analizat aplicarea de către instanţele italiene a legii Pinto, aceasta acordă o foarte mare
importanţă calităţii acestor remedii, CEDO verificând dacă modul în care este interpretat şi aplicat dreptul
intern produce efecte conforme cu principiile Convenţiei.

PROBA VERITĂŢII ŞI PROBA BUNEI CREDINŢE, MIJLOACE DE APĂRARE A
JURNALISTULUI ÎNTR-O ACUZAŢIE DE CALOMNIE.
DREPTUL INTERN ŞI JURISPRUDENŢA CEDO.
Daniel Drăghici
Auditor de justiţie
I. Precizări prealabile.
1. Prin studiul de faţă, nu ne propunem să reluăm opiniile exprimate în doctrină cu privire la

proba verităţii, ci vom încerca, pe de o parte, să evidenţiem imperfecţiunile reglementării interne (art. 207
din Codul penal în vigoare), din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a
jurusprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului1, iar, pe de altă parte, să arătăm cum s-a ajuns la
dispoziţiile cuprinse în art. 226 din Noul Cod penal.
2. Înainte de analiza privind compatibilitatea dreptului intern cu dispoziţiile CEDO şi, implicit, cu
principiile jurisprudenţiale deduse din interpretarea şi aplicarea acesteia, considerăm că, pentru eliminarea
eventualelor neclarităţi, este necesară lămurirea unor aspecte privind statutul juridic intern al
Convenţiei, demers ce poate fi realizat prin coroborarea art. 11 al. 2 cu art. 20 din Constituţie.
Pornind de la prevederile art. 11 al. 2 din legea fundamentală, conform cărora „tratatele ratificate
de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, reţinem că legiuitorul constituant a stabilit în
mod expres directa aplicabilitate, în ordinea juridică internă, a Convenţiei, aceasta căpătând, pe cale de
consecinţă, un dublu caracter: act de drept internaţional şi act de drept intern2.
Art. 20 al. 1 din Constituţie, conform căruia „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”, consacră forţa constituţională3 a
Convenţiei în dreptul intern, astfel încât ne raliem opiniei că tratatele internaţionale privind drepturile
omului, la care România este parte, se integrează în blocul de constituţionalitate. 4
Pe de altă parte, art. 20 al. 2 din Constituţie, potrivit căruia, “atunci când există neconcordanţă
între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi
legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile”, stabileşte forţa supralegislativă a Convenţiei, înlăturând de la
aplicare legea internă contrară, dar numai în situaţiile în care aceasta din urmă este mai restrictivă decât
reglementările internaţionale.
De asemenea, considerăm că se impun şi unele precizări în legătură cu jurisprudenţa creată de
Curtea de la Strasbourg. Întrucât sistemul internaţional de protecţie a drepturilor omului din cadrul
Consiliului Europei este, din punct de vedere al surselor, un sistem mixt, în care legea scrisă (Convenţia şi
Protocoalele sale adiţionale) se îmbină cu precedentul judiciar specific sistemului de drept anglo-saxon,
CEDO nu poate fi corect interpretată şi aplicată decât prin raportare la jurisprudenţa Curţii, luând naştere
1
În continuare, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin legea nr. 30 din 18 mai 1994
(publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994 şi intrată în vigoare la 20 iunie 1994) va fi menţionată prin termenul
Convenţia sau abrevierea CEDO, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin termenul Curtea.
2
Ţinînd cont de faptul că, prin efectul ratificării de către Parlament, CEDO şi celelalte convenţii, tratate sau pacte
internaţionale la care România este parte devin o componentă a dreptului intern, considerăm că exprimări de genul
„compatibilitatea dintre dreptul intern şi Convenţie” sau „raportul dintre dreptul intern şi Convenţie”, folosite şi în
articolul de faţă, pentru uşurinţa prezentării, nu apar ca fiind cele mai potrivite.
3
C. L. Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului (surse, instituţii, proceduri), Ed. All Beck,
Bucureşti, 2000, p. 262. Autorul distinge trei ipoteze ale acestei „forţe constituţionale” (forţa constituţională, forţa
supraconstituţională şi forţa infraconstituţională a normelor internaţionale convenţionale în materia drepturilor
omului). Pentru detalii, idem, p. 262-265.
4
Idem, p. 263.

astfel un bloc de convenţionalitate5, ceea ce presupune că, în ordinea juridică internă, jurisprudenţa
ocupă aceeaşi poziţie juridică cu dispoziţiile Convenţiei, fiind direct aplicabilă şi având o forţă
constituţională şi supralegislativă. 6
3. Pentru o mai bună înţelegere a opiniilor pe care le vom prezenta, subliniem ab initio că
protecţia efectivă acordată de art. 10 din CEDO variază, în sensul că legitimitatea ingerinţelor statului în
exercitarea libertăţii de exprimare va fi apreciată în funcţie de valoarea diferită pe care Curtea o acordă
diverselor mesaje transmise de titularii dreptului.
Curtea a fundamentat necesitatea protejării libertăţii de exprimare, în primul rând, pe
însemnătatea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna funcţionare a unei societăţi
democratice. De aici decurge poziţia privilegiată acordată liberei discutări a chestiunilor de interes
general şi, în particular, a libertăţii presei, atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori pe care statul
le poate în mod legitim apăra. Prin urmare, standardul creat de Curte, prin interpretarea şi aplicarea art.
10 din Convenţie, nu vizează în mod automat jurnalistul, ca titular al dreptului la liberă exprimare, ci
discursul ce are ca obiect prezentarea unor chestiuni de interes public.
Pentru a justifica poziţia privilegiată pe care acest tip de discurs o ocupă, Curtea a pus accentul pe
dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la treburile publice, acestui drept corespunzându-i
„obligaţia” ziariştilor de a răspândi informaţii şi idei, în considerarea rolului presei de „câine de pază” al
unei societăţi democratice7. Trebuie, de asemenea, să menţionăm că nu este important ca autorul
afirmaţiilor să fie un ziarist profesionist, întrucât aceeaşi protecţie sporită este acordată şi altor persoane
care îşi exprimă opiniile prin intermediul mass-media. 8
4. Ca o ultimă precizare prealabilă, semnalăm că, în cazul infracţiunilor contra demnităţii

săvârşite prin presă, apar anumite aspecte mai deosebite cu privire la proba verităţii, aceasta fiind uneori
greu de administrat, întrucât nu toată documentaţia poate fi pusă la dispoziţia instanţei, nu toate
materialele pot avea un caracter indubitabil de probă şi nu toate sursele vor accepta să depună mărturie,
ziaristul având de ales între două imperative contradictorii: imperativul juridic al adevărului demonstrabil,
pe de o parte, şi cel al protejării surselor, pe de altă parte. 9
Ţinând-se seama de dificultatea administrării probei adevărului în condiţiile specifice activităţii
de presă, în literatura juridică10 s-a încercat găsirea unei soluţii “salvatoare”: instanţa să aprecieze dacă
jurnalistul a acţionat cu bună credinţă, în caz afirmativ propunându-se achitarea în temeiul art. 10 lit. d
C.proc.pen. (lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii: intenţia de a insulta sau calomnia).
Mai mult, pe baza jurisprudenţei deschise a Curţii Europene, s-a constatat că instanţele judecătoreşti
române folosesc tot mai des noţiunea de bună credinţă, făcându-se apel chiar la “prezumţia bunei
credinţe”, fundamentată pe calitatea de ziarist, instituindu-se, practic, o cauză de înlăturare a caracterului
5
Idem, p. 270.
6
Această poziţie o are în dreptul intern întreaga jurisprudenţă a Curţii, indiferent dacă este vorba despre decizii sau
hotărâri ale jurisdicţiei europene şi indiferent dacă au fost pronunţate în cauzele privind România sau în orice alte
cauze, inclusiv anterioare ratificării de către ţara noastră a Convenţiei. În acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 81 din
15 iulie 1994 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 14 din 25 ianuarie 1995.
7
Goodwin împotriva Marii Britanii, hotărârea din 27 martie 1996; Lingens împotriva Austriei, hotărârea din 8 iulie
1986;
8
Thorgeirson împotriva Islandei, hotărârea din 25 iunie 1992; Castells împotriva Spaniei, hotărârea din 23 aprilie
1992.
9
C. Turianu, Insulta şi calomnia prin presă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 110.
10
D. Pavel, C. Turianu, Calomnia prin presă, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1996, p. 94. Din
moment ce infracţiunile contra demnităţii se săvârşesc, sub aspectul laturii subiective, cu intenţie directă sau
indirectă, considerăm că, atunci când se constată buna credinţă a ziaristului, soluţia achitării acestuia în temeiul art.
10 lit. d C.proc.pen., ca urmare a lipsei intenţiei de a insulta sau calomnia, este ilegală, întrucât, atâta timp cât se
dovedeşte că ziaristul nu a fost determinat în demersul său de existenţa unei animozităţi personale sau de dorinţa de
a vătăma în mod gratuit şi nejustificat reputaţia părţii lezate (cu alte cuvinte, nu a acţionat cu intenţie directă),
totuşi, acesta săvârşeşte fapta, făra nici un dubiu, cu intenţie indirectă, întrucât, chiar dacă autorul prevede
rezultatul faptei sale, dar nu urmăreşte producerea lui, totuşi acceptă posibilitatea producerii lui, adică lezarea
demnităţii unei persoane, ca urmare a discutării unor chestiuni de interes public.

penal al faptei, alta decât cea reglementată, în prezent, de art. 207 din Codul penal11. Vom vedea, în cele
ce urmează, că această practică judiciară a căpătat şi o reglementare legală expresă, prin Legea 301/2004
(Noul Cod penal).
II. Reglementarea probei verităţii conform art. 207 din Codul penal în vigoare.
5. Codul penal în vigoare prevede în art. 207 o cauză specială de înlăturare a caracterului penal al
infracţiunilor contra demnităţii: “proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă dacă
afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a
făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie”.
Observând că proba verităţii este reglementată drept cauză comună atât a insultei, cât şi a
calomniei şi, cu toate că cele mai frecvente cazuri de aplicare a acesteia privesc infracţiunea de
calomnie12, semnalăm totuşi o primă inadvertenţă între dispoziţiile dreptului intern şi cele ale Convenţiei,
întrucât Curtea a stabilit, în nenumărate decizii ale sale13, o foarte importantă distincţie între afirmarea
unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, în sensul că existenţa faptelor poate fi demonstrată, pe când
adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de probaţiune.
Din moment ce insulta nu presupune afirmarea sau imputarea unor fapte determinate, ci doar
“atingerea onoarei sau reputaţiei unei persoane prin cuvinte, gesturi sau prin alte mijloace ori prin
expunere la batjocură”, lezându-se astfel demnitatea doar sub aspectul ei subiectiv, proba verităţii în cazul
acestei infracţiuni, în principiu, nu este posibilă, întrucât ar însemna ca pârâtul să dovedească adevărul
unor opinii sau aprecieri personale. Insulta are ca obiect exprimarea unor păreri, a unor judecăţi de
valoare, care, în mod natural, nu pot fi adevărate sau false, ci numai diferite de la o persoană la alta, ca
expresie a subiectivismului. De aceea, este ilogic a se pretinde cuiva să probeze că opiniile sale sunt
adevărate, Curtea statuând că “este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice
decât sub condiţia demonstrării veridicităţii”14.
Admiţând că cerinţa probării adevărului unei judecăţi de valoare este imposibil de îndeplinit şi
încalcă libertatea de opinie, Curtea aminteşte că, inclusiv atunci când declaraţiile sunt o judecată de
valoare, proporţionalitatea unei ingerinţe poate depinde de existenţa unei baze de fapt suficiente, deoarece
chiar şi o judecată de valoare fără nici o bază factuală care să o susţină este excesivă15.
Faţă de aceste considerente, suntem de părere că este necesară, însă, o precizare, în sensul că,
ţinând cont de reglementarea internă a infracţiunilor contra demnităţii (art. 205 şi 206 C.pen. ), în cazul
insultei, proba verităţii ar putea fi admisă în acele situaţii în care acţiunea constă în afirmarea sau
imputarea unor fapte determinate, dar care, din lipsa unei condiţii prevăzute de lege (de exemplu,
condiţia publicităţii) nu poate constitui elementul material al infracţiunii de calomnie. Pentru toate
celelalte cazuri, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii, considerăm că proba verităţii, în cazul insultei,
este inadmisibilă.
6. Spre deosebire de insultă, calomnia presupune “afirmarea sau imputarea unei fapte determinate
privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevarată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală,
administrativă sau disciplinară ori dispreţului public”. Din coroborarea art. 206 cu art. 207 C.pen.,
considerăm că legiuitorul a înţeles să stabilească o prezumţie legală iuris tantum de neadevăr cu privire la
fapta afirmată sau imputată, prezumţie exprimată prin cuvintele “dacă ar fi adevărată”, care poate fi
11
D. Manole, Studiu de practică judiciară privind calomnia prin presă (nepublicat), întocmit în cadrul Ministerului
Justiţiei, la nivelul anului 2003.
12
N. Iliescu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. al III-lea, ed. a II-a, Ed. Academiei Române şi Ed.
All Beck, Buc., 2002, p. 394.
13
Lingens împotriva Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986; Cumpănă şi Mazăre împotriva României, hotărârea Marii
Camere din 17 decembrie 2004; Busuioc împotriva Moldovei, hotărârea din 21 decembrie 2004; Jerusalem
împotriva Austriei, hotărârea din 27 februarie 2001;Dichand şi alţii împotriva Austriei, hotărârea din 26 februarie
2002; McVicar împotriva Marii Britanii, hotărârea din 7 mai 2002.
14
Dalban împotriva României, hotărârea din 28 septembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 277 din 20 iunie 2000.
15
De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, hotărârea din 24 februarie 1997; Oberschlick împotriva Austriei, hotărârea
din 1 iulie 1997; Jerusalem împotriva Austriei, hotărârea din 27 februarie 2001.

infirmată prin proba contrară, însă aceasta nu întotdeauna şi necondiţionat, ci numai atunci când afirmaţia
sau imputarea a fost facută pentru apărarea unui interes legitim16.
Pornind de la distincţia pe care Curtea o face între fapte şi judecăţi de valoare, putem desprinde
concluzia potrivit căreia persoanei care afirmă fapte obiective i se poate în mod legitim cere să
dovedească adevărul acestora. Acest lucru este posibil în legislaţia noastră tocmai prin recurgerea la
exceptio veritatis, care presupune proba adevărului cu privire la conţinutul actului comis de făptuitor şi
considerat calomniator de către persoana care l-a suportat17.
Din acest punct de vedere, însă, se impun a fi făcute anumite nuanţări privitoare la reglementarea
internă în materie şi principiile deduse din jurisprudenţa CEDO.
7. În primul rând, Curtea a arătat în mod categoric că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie
să fie singurul criteriu luat în considerare de către instanţele naţionale, în situaţia în care analizează o
acuzaţie de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna credinţă a ziaristului. Buna credinţă
presupune analiza atitudinii subiective a autorului, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu
scopul demersului jurnalistic18. Ziariştii trebuie să se bazeze pe o bază factuală suficient de precisă şi
fiabilă, care să poată fi considerată ca proporţională cu natura şi forţa afirmaţiilor lor19.
Prin urmare, deşi art. 207 C.pen. prevede înlăturarea caracterului penal al infracţiunii de calomnie
doar atunci când se face proba verităţii celor afirmate sau imputate, din jurisprudenţa CEDO se desprinde
în mod clar principiul conform căruia ziariştii nu trebuie să fie obligaţi să dovedească întotdeauna
adevărul afirmaţiilor publicate, atunci când acţionează cu bună credinţă20, bazându-se pe informaţii
credibile şi îndeplinându-şi obligaţia deontologică de a verifica în mod rezonabil susţinerile publicate21.
8. În ceea ce priveşte admisibilitatea probei verităţii într-un proces de calomnie, ţinând cont de
faptul că ne aflăm în prezenţa unei cauze speciale de înlăturare a caracterului penal al faptei, art. 207
C.pen. ar trebui interpretat în mod restrictiv. Totuşi, după cum am mai arătat22, în considerarea poziţiei
speciale a presei într-o societate democratică, instanţele naţionale au apreciat, în funcţie de circumstanţele
cauzei, dacă ziaristul a acţionat sau nu cu bună credinţă. Considerăm că este necesar a sublinia că buna
credinţă nu echivalează cu proba verităţii, întrucât esenţial este, în cazul bunei credinţe, faptul că, deşi
ziaristul nu a putut demonstra adevărul celor afirmate sau imputate, totuşi instanţa apreciază că el a fost
animat de dorinţa de a informa corect opinia publică cu privire la o chestiune de interes general, iar nu
de a leza, în mod gratuit şi nejustificat, demnitatea persoanei vătămate.
9. În al doilea rând, în practică, proba verităţii sau cea a bunei credinţe23 este mai greu de
administrat de către ziarişti, din cauza obligaţiei profesionale a acestora de a păstra confidenţialitatea
surselor. În acest sens, Curtea a subliniat că protecţia surselor jurnalistice constituie una din temeliile
libertăţii presei, întrucât, în lipsa unei asemenea protecţii, sursele ar putea fi descurajate să-i mai sprijine
pe ziarişti în activitatea acestora de informare a opiniei publice asupra chestiunilor de interes general,
ceea ce ar reduce posibilitatea presei de a-şi îndeplini rolul indispensabil de “câine de pază al societăţii”24.
În virtutea acestei obligaţii deontologice, “nu rareori, în procese celebre, jurnaliştii au fost puşi în situaţia
16
În acelaşi sens, a se vedea C. Turianu, op. cit., p. 68.
17
Gh. Diaconescu, Infracţiunile în Codul penal român, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 345.
18
Radio France şi alţii împotriva Franţei, hotărârea din 30 martie 2004; McVicar împotriva Marii Britanii,
hotărârea din 7 mai 2002; Thoma împotriva Luxembourg, hotărârea din 29 martie 2001.
19
Petersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004.
20
Dalban împotriva României, hotărârea din 28 septembrie 1999.
21
Prager şi Oberschlick împotriva Austriei, hotărârea din 26 aprilie 1995.
22
A se vedea supra, I, § 4.
23
Aceeaşi dificultate poate apărea şi în cazul administrării probei bunei credinţe, întrucât dovada verificării
rezonabile a informaţiilor publicate poate fi îngreunată ca urmare a obligaţiei deontologice a jurnalistului de a-şi
proteja sursele
24
Goodwin împotriva Marii Britanii, hotărârea din 27 martie 1996.

de a nu se putea apăra pe ei înşişi faţă de acuzaţia de calomnie, tocmai pentru că sursa confidenţială
trebuia protejată”25.
Curtea a admis că obligarea unui ziarist de a divulga sursele este compatibilă cu art. 10 din
Convenţie doar dacă este justificată de un imperativ vital de interes public26. Ca o urmare firească a celor
statuate de Curte în hotărârea Goodwin vs. Marea Britanie, Recomandarea Nr. R (2000) 7 a Consiliului
Europei27 consacră dreptul ziariştilor de a nu-şi divulga sursele de informaţii, acceptând că divulgarea
acestor informaţii devine necesară doar dacă se poate stabili în mod convingător că nu există sau au fost
epuizate măsurile rezonabile ce pot reprezenta alternative la divulgare, iar interesul legitim de a divulga
sursele depăşeşte în mod clar interesul public de a nu le divulga, ţinându-se cont de următoarele criterii:
(1) să fie dovedită o cerinţă determinantă a nevoii de divulgare; (2) circumstanţele cauzei să aibă o natură
suficient de importantă şi de gravă; (3) să se identifice necesitatea divulgării ca răspunzând unei nevoi
sociale presante.
Pe cale de consecinţă, considerăm că este de preferat ca, într-o societate deschisă şi tolerantă, să
se recunoască, asemenea celor patru libertăţi fundamentale din domeniul dreptului comunitar (libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalului şi serviciilor)28, şi o „piaţă liberă a ideilor”, mai ales
atunci când se aduc în discuţie chestiuni de interes general, ca o urmare firească a faptului că interesul
public primează interesului privat. Mai mult, libertatea de circulaţie a ideilor şi a informaţiilor are
prelungiri economice, industriale şi juridice, devenind un principiu de drept comunitar29.
10. În al treilea rând, proba verităţii nu este admisibilă, conform art. 207 C.pen., decât dacă
afirmarea sau imputarea faptei a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Considerăm că, dacă
această reglementare poate deveni, în anumite situaţii, restrictivă, judecătorul naţional trebuie să ţină cont
de faptul că, prin hotărârile sale, Curtea a statuat dreptul şi, totodată, obligaţia ziaristului de a discuta
orice chestiune de interes public, într-o manieră chiar provocatoare, ofensatoare sau chiar şocantă30.
Pornind de la faptul că interesul legitim este interesul izvorât din lege şi/sau protejat de lege31,
considerăm că, pentru ca acest “interes legitim” să respecte exigenţele Convenţiei, este necesar să fie
considerat prezent ori de câte ori este vorba despre dezbateri pe o temă de interes general.
În acest sens, amintim punctul de vedere al Guvernului României32, exprimat cu ocazia
soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 C.pen. prin Decizia 227/ 2000 a
Curţii Constituţionale33, potrivit căruia actuala reglementare a probei verităţii nu este în concordanţă cu
exigenţele CEDO, întrucât Curtea de la Strasbourg a stabilit standarde diferite de protecţie pentru
discursul referitor la chestiuni publice sau de interes general. Atâta timp cât nu există o practică judiciară
constantă care să interpreteze noţiunea de „interes legitim” prin prisma noţiunii europene „dezbateri
privind subiecte de interes general”, Guvernul îşi exprimă opinia că există posibilitatea ca art. 207 C.pen.
să fie interpretat în aşa fel încât proba verităţii să nu fie admisă nici chiar în situaţiile în care CEDO ar
impune o protecţie maximă.
25
M. Runcan, Introducere în etica şi legislaţia presei, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 159.
26
Goodwin împotriva Marii Britanii, hotărârea din 27 martie 1996.
27
Recomandarea nr. R (2000) 7 a fost adoptată de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, la 8 martie
2000.
28
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 25 şi urm.
29
A se vedea art. F din Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht, şi intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993, precum şi Directivele europene din 3 octombrie 1989, 27 septembrie 1993, 30 iunie
1997.
30
Gaweda împotriva Poloniei, hotărârea din 14 martie 2002.
31
Gh. Diaconescu, op. cit., p. 346.
32
Potrivit art. 24 al. 1 din legea 47/1992, republicată, încheierea de sesizare trebuie comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate ridicate.
33
Decizia 227 din 16 noiembrie 2000, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207
din Codul penal faţă de prevederile art. 16 al. 1, art. 21, art. 23 al. 8 şi art. 24 din Constituţie, a fost publicată în M.
Of. nr. 70 din 9 februarie 2001.

11. Concluzie. În majoritatea statelor democratice, principalele apărări ale celor acuzaţi într-un
proces de calomnie sunt buna credinţă, interesul public şi, mai rar, proba verităţii, iar aceasta din urmă
numai ca alternativă la primele două şi numai la alegerea acuzatului. Considerăm că menţinerea probei
verităţii, până la nivelul anului 2005, ca unică apărare, reprezintă o caracteristică a sistemului retrograd al
legii penale române34, instituindu-se astfel un fel de “cenzură juridică” aptă să descurajeze ziariştii şi să
îngrădească astfel libertatea de exprimare. Pentru aceste motive, s-a simtit nevoia armonizării legislaţiei
interne cu practica judiciară europeană.
III. Proba verităţii şi a bunei credinţe în noul Cod penal (art. 226)
12. În noul Cod penal, adoptat prin legea nr. 301 din 29 iunie 200435, s-a găsit o rezolvare pentru
unele dintre problemele ridicate de societatea civilă36 şi organismele internaţionale37 în ceea ce priveşte
libertatea de exprimare prin presă. Astfel, în Titlul I, Capitolul VIII din Partea Specială, sunt reglementate
“Delictele contra demnităţii”, mai exact calomnia, întrucât o noutate adusă de legiuitorul penal constă în
abrogarea normelor de incriminare a insultei. Odată dezincriminată insulta, proba verităţii nu mai este
reglementată decât pentru infracţiunea de calomnie, punându-se astfel capăt controverselor legate de
inadmisibilitatea probării unor judecăţi de valoare, a unor opinii personale.
13. Pornind de la denumirea marginală a art. 226 din noul Cod penal38, reţinem că se consacră în
mod expres o nouă cauză specială de înlăturare a caracterului penal al infracţiunii de calomnie:
proba bunei credinţe, adică dovedirea de către autor a faptului că a avut motive rezonabile de a crede
că afirmarea sau imputarea este adevărată. Dispoziţiile dreptului intern trebuie completate cu principiile
deduse din jurisprudenţa CEDO, în sensul că buna credinţă presupune analiza atitudinii subiective a
ziaristului în raport cu adevărul afirmaţiilor sale (verificând dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false,
precum şi dacă a depus diligenţele necesare, în circumstanţele date, pentru a verifica autenticitatea
afirmaţiilor), cât şi cu scopul demersului jurnalistic (verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică
asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii sau idei
asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori afectarea reputaţiei persoanei
vizate sau a avut numai intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia acesteia). 39 Astfel înţeleasă, buna
34
Codului penal în vigoare i se poate reproşa, în aceeaşi măsură, şi menţinerea normelor de incriminare a insultei,
precum şi sancţionarea calomniei cu pedeapsa închisorii. Astfel, în hotărârea Marii Camere în cauza Cumpănă şi
Mazăre împotriva României, din 17 decembrie 2004, cu privire la cerinţa proporţionalităţii sancţiunii, Curtea a
arătat că aplicarea unei sancţiuni privative de libertate pentru delictele de presă este compatibilă cu libertatea de
exprimare a jurnaliştilor numai în cazuri excepţionale, în special atunci când au fost aduse atingeri grave altor
drepturi fundamentale (de exemplu, incitarea la ură sau violenţă). Un caz clasic de calomniere a unei persoane, în
contextul unei dezbateri pe o temă de interes public, nu justifică în nici un fel aplicarea unei pedepse privative de
libertate. O astfel de sancţiune, prin însăşi natura sa, va avea un efect inhibitoriu, aducând atingere libertăţii de
exprimare.
35
Publicată în M. Of. nr. 575 din 29 iunie 2004, legea va intra în vigoare la 29 iunie 2005.
36
A se vedea, spre exemplu, rapoartele anuale întocmite de către APADOR-CH şi prezentate pe www. apador. ong.
ro.
37
Prin Rezoluţia nr. 1123 din 1997, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a solicitat în mod explicit
României să modifice art. 205, 206, 238, 239 din Codul penal, afirmând că acestea sunt „inacceptabile” şi se
încalcă în mod substanţial libertatea de exprimare prin intermediul presei.
38
Art. 226 (proba verităţii sau a bunei credinţe): „(1) Nu constituie infracţiunea de calomnie fapta cu privire la care
s-a făcut proba verităţii sau cu privire la care făptuitorul dovedeşte că a avut motive rezonabile de a crede că este
adevărată. (2) În cazul faptelor referitoare la viaţa privată a unei persoane, proba verităţii sau dovada că făptuitorul
a avut motive rezonabile de a crede că aceste fapte sunt adevărate este admisibilă pentru apărarea unui interes
legitim. (3) În cazul faptelor referitoare la viaţa privată a unei persoane care afectează capacitatea acesteia de
exercitare a unei funcţii publice, proba verităţii sau dovada că făptuitorul a avut motive rezonabile de a crede că
aceste fapte sunt adevărate este admisibilă, fără a fi necesară dovedirea unui interes legitim”.
39
A. Tudorică, D. Bogdan, Art. 10 – Dreptul la libertatea de exprimare, în Jurisprudenţa CEDO, studii şi
comentarii (coordonatori D. Bogdan şi M. Selegean), Institutul Naţional al Magistraturii, 2005, p. 289.

credinţă a ziariştilor le va atrage protecţia art. 10 din Convenţie, chiar dacă aceştia nu reuşesc să facă
proba verităţii.
Legislaţia noastră internă foloseşte termenul “motive rezonabile”, neoferind însă o definiţie a
acestuia. Adaptând această noţiune la specificul demersului jurnalistic, am putea considera că există
motive rezonabile de a crede că afirmarea sau imputarea unei fapte este adevărată, atunci când un
observator independent poate fi convins că ziaristul a verificat în mod corespunzător informaţiile
publicate înainte de redactarea materialului. În acest sens, Curtea arată că trebuie cercetat dacă ziaristul a
luat măsurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia deontologică de a verifica în prealabil adevărul
declaraţiilor factuale40, întrucât trebuie să existe motive particulare care să permită înlăturarea acestei
obligaţii41.
Garanţia oferită de art. 10 din Convenţie ziariştilor, cu privire la relatarea chestiunilor de interes
public, este condiţionată de comportarea lor cu bună credinţă, în scopul de a oferi informaţii în
concordanţă cu etica jurnalistică42. Mai mult, Curtea a arătat că ziariştii care se bazează pe informaţii
conţinute în rapoarte oficiale nu sunt obligaţi să le verifice şi din alte surse, nemaifiind necesară o anchetă
independentă întreprinsă de ziar43.
14. Plecând de la hotărârea dată în cauza Dalban împotriva României, considerăm că principala
probă a bunei credinţe pe care o poate face ziaristul este cea a “verificării rezonabile” a informaţiei
înainte de difuzare, adică verificarea existenţei unor elemente, împrejurări sau circumstanţe de natură să-
i confere jurnalistului suficiente motive care să-l determine să creadă adevărul faptelor publicate,
suficienţa motivelor trebuind analizată şi din perspectiva caracterului perisabil al informaţiei44.
15. Simpla constatare că faptele relatate de ziarist nu sunt adevărate45 nu este suficientă pentru a
se concluziona că acesta a acţionat cu rea credinţă46, întrucât trebuie să se ţină cont de specificul profesiei
de ziarist, în principal sub trei aspecte: jurnalistul nu are la îndemână mijloacele tehnice, organizatorice şi
legale de investigare pe care le au organele specializate ale statului; jurnalistul nu are la dispoziţie timpul
de investigare de care beneficiază organele statului; jurnalistul poate să exagereze în prezentarea
informaţiilor, cu scopul de a atrage atenţia publicului asupra unei chestiuni de interes general. Din
prezentarea acestor trei aspecte, rezultă că “adevărul jurnalistic” diferă de “adevărul judiciar”47, ceea ce
nu scuteşte însă pe ziarist de respectarea obligaţiilor sale deontologice privind verificarea informaţiilor.
16. Din moment ce, conform art. 226 al. 2 din noul Cod penal, dovada apărarii interesului legitim
nu este necesară decât atunci când se afirmă sau se impută o faptă privitoare la viaţa privată a unei
persoane, per a contrario, deducem că ziaristul poate discuta chestiuni legate de viaţa publică, fără a
se condiţiona admisibilitatea probei verităţii sau cea a bunei credinţe de apărarea unui interes
legitim, întrucât este dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile ce prezintă un
40
Krone Verlag Gesellachaft M. B. H şi Gerhard Walter împotriva Austriei, decizia de inadmisibilitate din 13 mai
2004, Prager şi Oberschlick împotriva Austriei, hotărârea din 26 aprilie 1995.
41
McVicar împotriva Marii Britanii, hotărârea din 7 mai 2002.
42
Busuioc împotriva Moldovei, hotărârea din 21 decembrie 2004.
43
Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei, hotărârea din 20 mai 1999.
44
“Informaţia este un bun perisabil şi interzicerea publicării ei, chiar pentru o scurtă perioadă, creează riscul
pierderii valorii şi al interesului faţă de acea informaţie” (Sunday Times împotriva Marii Britanii, hotărârea din 26
noiembrie 1991).
45
Considerăm că necesitatea falsităţii integrale decurge logic din posibilitatea recunoscută ziaristului de către Curte
de a exagera în prezentarea informaţiilor.
46
“Ziaristul nu putea fi condamnat atâta vreme cât nu s-a făcut dovada că faptele descrise în articol erau în totalitate
false şi că serveau alimentării unei campanii de defăimare îndreptată împotriva persoanei vătămate” (C. L. Popescu,
Libertatea de exprimare în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (1999-2002), cauza Dalban
împotriva României, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 6).
47
“Adevărul jurnalistic” are drept consecinţă informarea rapidă şi sensibilizarea publicului, în timp ce “adevărul
judiciar” stă la baza luării unor măsuri cu urmări extrem de importante pentru persoana la care se referă. De
asemenea, faptul că “adevărul judiciar” a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să însemne că orice
altă opinie trebuie privită ca neadevărată (De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, hotărârea din 24 februarie 1997).

interes general şi obligaţia corelativă a ziaristului de a comunica astfel de informaţii48. Într-o societate
democratică, puterile publice se expun controlului permanent al cetăţenilor şi, sub rezerva bunei credinţe,
orice ziarist trebuie să poată atrage atenţia opiniei publice asupra situaţiilor pe care le consideră ilegale49.
Pe cale de consecinţă, limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unei persoane publice, vizate în
această calitate, decât a unui individ obişnuit, deoarece persoana publică se expune în mod inevitabil şi
conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale50. Mai mult, chiar şi persoanele particulare şi
asociaţiile se expun unui control minuţios atunci când intră în arena dezbaterii publice51.
17. Art. 226 al. 3 din noul Cod penal, prevede că, în cazul faptelor privitoare la viaţa privată a
unei persoane care afectează capacitatea acesteia de exercitare a unei funcţii publice, proba
verităţii sau cea a bunei credinţe este admisibilă, fără a fi necesară dovedirea unui interes legitim,
oferindu-se astfel posibilitatea dezvăluirii unor aspecte din viaţa privată a unei persoane, dar numai cu
respectarea condiţiei legale ca aceste fapte să afecteze capacitatea de exercitare a unei funcţii publice. În
acest sens, Rezoluţia Parlamentului European nr. 1165/ 1998 prevede că anumite fapte ţinând de viaţa
privată a unei persoane publice pot prezenta interes pentru cetăţeni, fiind normal ca ele să fie aduse la
cunoştinţa opiniei publice.
18. În situaţiile reglementate de art. 226 al. 2 şi 3 din noul Cod penal, considerăm că pot deveni
incidente atât dispoziţiile art. 10, cât şi cele ale art. 8 din Convenţie. Încercând să ofere o soluţie acestui
“conflict convenţional” între libertatea de exprimare prin presă şi dreptul la viaţa privată, Curtea a statuat
că este necesar a se face o distincţie între un demers jurnalistic ce prezintă fapte susceptibile de a
contribui la o dezbatere referitoare la personalităţile publice în exerciţiul funcţiei lor, situaţie în care se va
da prioritate art. 10 din Convenţie, şi demersul ce are ca scop prezentarea unor detalii din viaţa privată a
unei persoane care nu îndeplineşte o funcţie publică, violându-se astfel dreptul acesteia la intimitate
(cauza Van Hannover împotriva Germaniei).
19. Condiţia dovedirii apărării unui interes legitim este necesară, însă, (1) atunci când se
afirmă sau se impută o faptă privitoare la viaţa privată a unei persoane şi această faptă nu
afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice ori (2) atunci când acea persoană nu
exercită o funcţie publică52. În aceaste situaţii, dreptul la viaţa privată este încălcat în cazul în care nu se
dovedeşte că la baza afirmaţiei calomnioase a stat un interes legitim, astfel încât autorul afirmaţiei poate
suporta consecinţele legii penale.
Bucurându-se atât de protecţie constituţională, prin prevederile art. 26 din legea fundamentală,
cât şi de protecţie europeană, pe tărâmul art. 8 din Convenţie, dreptul la viaţă privată presupune
integritatea fizică, morală şi socială a unei persoane, incluzând în conţinutul său şi aspecte precum:
identitatea personală53, viaţa sexuală şi orientarea sexuală54, dreptul la intimitate, dreptul la imagine.
În acest sens, semnalăm că noul Cod penal incriminează, prin dispoziţiile art. 209, o nouă
infracţiune, şi anume încălcarea dreptului la viaţă privată, prin folosirea oricăror mijloace de
interceptare de la distanţă de date, informaţii, imagini sau sunete din interiorul unei locuinţe, încăperi,
dependinţe sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte sau fără
permisiunea legii.
48
Sabou şi Pârcălab împotriva României, hotărârea din 28 septembrie 2004; Jersild împotriva Danemarcei,
hotărârea din 23 sept. 1994; De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, hotărârea din 24 septembrie 1997.
49
Vides Aizsardzibas Klubs împotriva Letoniei, hotărârea din 27 mai 2004.
50
Lingens împotriva Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986; Hrico împotriva Slovaciei, hotărârea din 20 iulie 2004.
51
Jerusalem împotriva Austriei, hotărârea din 27 februarie 2001.
52
A se vedea Tammer împotriva Estoniei, hotărârea din 6 februarie 2001. În cauză, Curtea apreciază că utilizarea
unor termeni injurioşi pentru a califica viaţa privată a unei persoane („spărgătoare de familie”, „mamă care şi-a
neglijat copilul”) nu s-a justificat nici prin interesul public, nici prin aceea că expresiile ar fi purtat asupra unor
chestiuni de importanţă generală, în condiţiile în care nu s-a stabilit că era vorba despre o personalitate publică.
53
Christine Goodwin împotriva Marii Britanii, hotărârea din 11 iulie 2002.
54
Dudgeon împotriva Marii Britanii, hotărârea din 22 octombrie 1981.

De asemenea, Decizia CNA nr. 80/200255 privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la
propria imagine statuează, în art. 4, că înregistrările conţinând imagini şi/sau convorbiri ale unei persoane
nu pot fi difuzate decât cu acordul acesteia, făcând excepţie situaţiile în care demersurile jurnalistice
răspund unui interes public justificat sau înregistrarea este incidentală şi este realizată în locuri publice. În
acelaşi sens, art. 6 prevede că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private, fiind interzisă
difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau reportaje audiovizuale privind viaţa privată şi de familie a
persoanei fără acordul acesteia, excepţie făcând situaţiile în care sunt întrunite cumulativ următoarele
condiţii: a) existenţa unui interes public justificat; b) existenţa unei legături semnificative şi clare între
viaţa privată a persoanei şi interesul public justificat; c) efectele amestecului în viaţa privată a persoanei
să nu intre sub incidenţa prevederilor art. 1 al. 2 din acest act normativ.
Prin art. 7-9 din Decizia 80/2002 se stabilesc o serie de principii, care constituie, în acelaşi timp,
şi garanţii pentru protejarea dreptului la propria imagine, ca o componentă a vieţii private: interzicerea
difuzării de imagini ale persoanei, filmate în propria locuinţă sau în orice alte locuri private, fără
consimţământul acesteia; interzicerea difuzării de imagini ale proprietăţii private, filmate din interiorul
acesteia, fără acordul proprietarului, cu excepţia situaţiilor prevăzute în art. 7 al. 3; interzicerea difuzării
de imagini şi sunete înregistrate cu microfoane şi camere de luat vederi ascunse, cu excepţia, printre
altele, a situaţiei în care materialul obţinut nu putea fi realizat în condiţii normale, iar conţinutul prezintă
un interes justificat pentru public; interzicerea difuzării înregistrărilor destinate emisiunilor de
divertisment tip “camera ascunsă”, fără acordul persoanelor care au făcut obiectul filmării.
Revenind la dispoziţiile art. 226 al. 2 din noul Cod penal, observăm că, pentru a nu fi în prezenţa
unei ingerinţe nejustificate în viaţa privată a unei persoane, proba verităţii sau cea a bunei credinţe în
ceea ce priveşte o afirmaţie considerată calomniatoare este admisibilă dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii: (1) să existe un interes legitim; (2) afirmaţia sau imputarea denigratoare să fi fost făcută pentru
apărarea acestui interes; (3) fapta afirmată sau imputată să fie adevarată sau făptuitorul să fi avut motive
rezonabile de a crede că este adevarată. De asemenea, considerăm că acest interes legitim trebuie să fie
unul temeinic şi serios, astfel încât să se justifice ingerinţa în viaţa privată a unei persoane.
20. Concluzie. Sub influenţa jurisprudenţei de la Strasbourg şi a criticilor formulate de către

societatea civilă, au fost regândite dispoziţiile din Codul penal referitoare la proba verităţii, consacrându-
se expres şi proba bunei credinţe, astfel încât se poate observa o armonizare a legislaţiei interne cu
practica judiciară europeană.
Odată construite pârghiile juridice corespunzătoare, considerăm că este esenţial ca afirmaţiile
făcute de un ziarist să fie apreciate de către instanţa de judecată în strânsă legătură cu contextul în care au
fost scrise, avându-se în vedere şi scopul urmărit prin publicarea materialului. Judecătorul naţional trebuie
să aibă o privire de ansamblu asupra problematicii aduse în discuţie prin intermediul presei, acest lucru
presupunând o cunoaştere profundă a problemelor cu care societatea românească se confruntă la un
moment dat, precum şi un minim de previziune referitoare la impactul pe care o anumită realitate socială
o poate avea asupra opiniei publice în acel moment.
55
Publicată în M. Of. nr. 619 din 21 august 2002.

CONCEPTUL DE PREEMINENŢĂ A DREPTULUI COMUNITAR. VALENŢELE
ACESTUIA CONFORM JURISPRUDENŢEI CURŢII DE JUSTIŢIE A UNIUNII
EUROPENE
Alina Petronela Moşneagu

Fără îndoială, este cunoscut faptul că raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul naţional au
făcut obiectul unor vii controverse în literatura de specialitate1 care a avansat trei teorii. Primele două
teorii aparţin concepţiei dualiste - având la bază dualismul hegelian - care consideră că dreptul
internaţional şi dreptul naţional reprezintă ordini juridice separate, egale şi independente, decurgând de
aici consecinţa că normele dreptului internaţional nu au valoare pentru dreptul intern şi invers; pentru a
deveni aplicabile şi a se integra în ordinea internă, normele dreptului internaţional trebuie transformate în
norme de drept intern întrucât Legea internă este cea aplicată de către instanţele judecătoreşti.
Dezavantajul major al acestei poziţii rezidă în faptul că, pe această cale, modificarea şi abrogarea unor
astfel de norme ale dreptului internaţional transpuse în dreptul intern sunt posibile printr-o lege internă
ulterioară.
Conform teoriei moniste - orientată spre filosofia lui Kant -, este recunoscută existenţa unei
singure ordini juridice care cuprinde atât dreptul internaţional, cât şi pe cel intern, ca un sistem unitar de
norme. Cele două variante ce se identifică în cadrul acestei concepţii sunt cea a primatului dreptului
intern şi cea a primatului dreptului internaţional2 şi au ca element comun faptul că nu este necesară o
transpunere a normelor de drept internaţional în sistemul legislativ intern. Totuşi, în situaţia în care
primele sunt mai recente şi intră în conflict cu cele interne, atunci normele de drept internaţional vor avea
prioritate, iar legislaţia internă ulterioară va trebui să fie în concordanţă cu dispoziţiile internaţionale,
asigurându-se deci preeminenţa normei de drept internaţional.
Astfel, acest principiu al preeminenţei dreptului comunitar s-ar traduce prin capacitatea acestui
drept ca, în caz de conflict, contradicţie sau incompatibilitate cu dreptul naţional, să înlăture de la aplicare
legislaţia internă sau dreptul intern.
În domeniul dreptului comunitar se remarcă absenţa unei prevederi exprese la nivelul tratatelor
constitutive referitor la problema preeminenţei dreptului comunitar şi a modalităţii în care se încorporează
acesta în ordinea juridică naţională. Ar putea fi amintite aici doar prevederile art. 249 al. 2 T. C. E. care
stipulează faptul că regulamentele ce pot fi adoptate de organismele comunitare sunt obligatorii în toate
elementele lor şi direct aplicabile în toate statele membre. Astfel, se observă că nu este necesară o
transformare a dreptului comunitar în drept naţional, aceste regulamente fiind obligatorii pentru toate
instituţiile naţionale.
a. Prioritatea dreptului comunitar stabilită prin hotărârea Costa/ENEL
Acest principiu al preeminenţei dreptului comunitar a fost formulat de către Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene3 în celebra hotărâre Flaminio Costa v. ENEL din 15 iulie 19644 în condiţiile în
care se manifesta un conflict între Legea din 6 septembrie 1962 a naţionalizării sistemului de electricitate
şi dispoziţiile Tratatului C. E. E., iar Curtea Constituţională Italiană s-a pronunţat, în hotărârile din 24
februarie şi 7 martie 1964 - făcând aplicarea dosctrinei dualiste - în favoarea normei celei mai recente,
întrucât un tratat nu are decât efectul care rezultă din Legea de ratificare.
1
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Buc., 2003, p. 62.
2
Gr. Geamănu, Drept internaţional public., vol II, Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc., 1983, p. 78 – 79.
3
În continuare, Curtea de Justiţie.
4
Cauza nr. 6/64, cererea fiind înaintată de Registratura Judecătorului de Pace din Milano în vederea pronunţării unei
hotărâri judecătoreşti preliminare şi înregistrată la Curtea Supremă de Justiţie a CE pe data de 20 februarie 1964.

Pentru a formula acest principiu al primordialităţii dreptului comunitar asupra dreptului naţional,
Curtea de Justiţie s-a bazat pe patru argumente:
1. Aplicabilitatea imediată şi directă a normelor comunitare bazate pe principiul integrării
acestuia în ordinea juridică internă, susţinându-se că această integrare în dreptul fiecărei ţări membre a
dispoziţiilor care provin din izvor comunitar, şi în mod mai general din termenii şi spiritul tratatului, au
ca şi corolar imposibilitatea pentru statele membre de a face să prevaleze, împotriva unei ordini juridice
acceptate de acestea pe bază de reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioară.
2. Caracterul unitar al ordinii juridice comunitare, ceea ce implică aplicarea ei uniformă,
astfel încât forţa executorie a dreptului comunitar nu ar trebui să difere de la un stat la altul în favoarea
legislaţiei interne ulterioare, fără să pună în pericol realizarea scopurilor tratatului. . . ; obligaţiile
contractate în Tratatul de instituire a Comunităţii nu ar fi necondiţionate, ci doar eventuale dacă ele ar
putea fi puse în cauză prin acte legislative viitoare ale semnatarilor. Unii autori5 califică acest argument
drept principiu al nediscriminării.
3. Natura specifică originală a normelor de drept rezultate din tratat şi transferul operat de
state din ordinea lor juridică internă, în folosul ordinii juridice comunitare, de drepturi şi obligaţii
corespunzând dispoziţiilor din tratat, care se bazează pe limitarea definitivă a drepturilor lor suverane,
împotriva căreia nu ar trebui să prevaleze un act unilateral incompatibil cu noţiunea de Comunitate.
Altfel spus, atribuirea de competenţe Comunităţii limitează în mod corespunzător şi definitiv drepturile
suverane ale statelor, iar obligaţiile asumate prin tratate nu pot fi condiţionate de punerea lor în valoare
prin actele legislative viitoare ale statelor semnatare.
4. Mecanismul derogărilor, în virtutea căruia statele nu pot acţiona în mod unilateral decât în
baza unei dispoziţii exprese.
Astfel, Curtea de Justiţie se situează pe poziţia doctrinei moniste, subliniind faptul că, în contrast
cu tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul Comunităţii Europene a creat propriul său sistem juridic
care, încă de la intrarea în vigoare a Tratatului, a devenit parte integrantă a sistemului juridic al statelor
membre şi pe care tribunalele lor sunt obligate să-l aplice. De asemenea, a subliniat că nici o regulă
internă nu poate fi invocată în faţa tribunalelor naţionale împotriva dreptului comunitar, deoarece
Tratatatele constitutive reprezintă o sursă autonomă şi originală. În binomul drept comunitar - drept
intern, primul termen este cel esenţial, un eventual conflict între regulile comunitare şi cele naţionale
rezolvându-se prin aplicarea principiului primatului dreptului comunitar.
Formula utilizată de Curte în concluzie este una sintetică, dar care surprinde esenţa acestui
principiu al preeminenţei dreptului comunitar asupra celui naţional: Izvorât dintr-o sursă autonomă,
dreptul comunitar născut din tratat nu ar putea, în virtutea naturii sale specifice originale, să vadă că i
se opune un text intern, oricare ar fi acesta, fără să-şi piardă caracterul comunitar şi fără ca ca prin
aceasta să fie pusă sub semnul întrebării baza juridică a comunităţii înseşi.
Din această hotărâre se desprind câteva concluzii importante mult discutate în literatura de
specialitate6, şi anume:
1. Preeeminenţa dreptului comunitar este o trăsătură esenţială a acestuia, întrucât realizarea
obiectivelor comunitare impune aplicarea uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre. Pe
baza unei interpretări globale a sistemului comunitar, Curtea de Justiţie a formulat acest principiu pe care
îl consideră fundamental pentru ordinea juridică comunitară (hotărârea din 10 octombrie 1973, în cauza
Variola).
2. Prin natura sa specifică, dreptul comunitar este superior ca forţă juridică normelor juridice
interne ale statelor membre, fiind fondat pe dispoziţiile tratatelor constitutive. Astfel, trebuie asigurată o
interpretare uniformă a normei comunitar, în caz contrar fiind subminate înseşi bazele Tratatelor.
3. Ordinea juridică comunitară este superioară ordinii de drept din statele componente ale
Comunităţii, astfel încât dispoziţiile comunitare prevalează asupra oricărui text naţional, fie că este de
5
M. Mihăilă, C. Suciu, D. Stan, Drept instituţional comunitar, Ed. Lumina Lex, Buc., 2002, p. 115.
6
Pentru detalii, se vedea şi O. Ţinca, Drept comunitar general, ed. a II-a, Ed. Didactică şi Pedagogică, R. A., Buc.,
2002, p. 255 şi autorii acolo citaţi.

natură legislativă, administrativă sau jurisdicţională. Curtea de Justiţie a considerat că nici normele de
drept constituţional nu ar trebui să fie exceptate de la aplicarea principiului preeminenţei dreptului
comunitar asupra celui intern, aşa cum reiese din hotărârea din 13 iulie 1972, în cauza Comisia împotriva
Italiei.
4. Primordialitatea dreptului comunitar sau preeminenţa acestuia se manifestă atât în relaţiile
dintre state şi instituţiile comunitare, cât mai ales în ordinea juridică internă a statelor membre.
Acest principiu al preeminenţei dreptului comunitar a fost confirmat în hotărârile ulterioare ale
Curţii de Justiţie în sensul consacrării, fără excepţie, a preeminenţei dreptului comunitar în totalitatea sa
asupra ansamblului regulilor naţionale.
Astfel, prin hotărârea Simmenthal din 9 aprilie 1978, Curtea de Justiţie va da o formulare mai
corespunzătoare pentru evidenţierea naturii dreptului comunitar; astfel, dreptul comunitar, original sau
derivat, face parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăreia
dintre statele membre. În consecinţă, dreptul comunitar nu se mai integrează în dreptul intern, ci în
ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul acestora, fiind exprimată fără echivoc asocierea dintre autonomia
dreptului comunitar şi integrarea sa în ordinea normativă destinată să se aplice statelor Comunităţii.
În hotărârea amintită, Curtea de Justiţie expune în privinţa preeminenţei dreptului comunitar:
judecătorul naţional trebuie să îndepărteze orice normă naţională incompatibilă cu dreptul comunitar, el
fiind chemat să aplice în cadrul competenţei proprii dispoziţiile dreptului comunitar, lăsând, în caz de
nevoie, neaplicate, prin propria sa autoritate, orice dispoziţie contrară din legislaţia naţională, chiar
posterioară, fără să fie necesar să ceară sau să aştepte eliminarea în prealabil a acesteia pe cale
legislativă sau prin oricare alt procedeu constituţional.
b. Prioritatea stabilită prin hotărârile ulterioare ale Curţii de Justiţie
Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie ulterioară hotărârii Costa/ENEL, se mai pot desprinde câteva
elemente7:
1. Prioritatea nu este specifică numai dreptului comunitar derivând din Tratatele constitutive, ci şi
deciziile adresate de instituţiile comunitare statelor membre se impun tuturor organelor statului destinatar,
fără ca acestea să poată opune dipoziţii legislative din dreptul intern. De asemenea, directivele prezintă
acest caracter, în sensul că unui justiţiabil nu i s-ar putea opune de către o autoritate naţională dispoziţii
legislative sau administrative care nu se conformează obligaţiei precizate în directivă.
Prioritatea sau preeminenţa se referă şi la acordurile internaţionale încheiate de către Comunităţi,
întrucât ele se integrează în ordinea juridică comunitară, care prezintă această prerogativă în raport cu
dreptul naţional.
2. Acest principiu este strâns legat de cel al autonomiei ordinii juridice comunitare.
Nu prezintă importanţă pentru obligativitatea respectării de către statul membru a dispoziţiilor
comunitare dacă aceste prevederi au un efect direct, întrucât de preeminenţă se bucură dreptul comunitar
în ansamblul său, pe când efectul direct este specific numai anumitor categorii de norme comunitare.
Astfel, eficacitatea principiului preeminenţei este întărită prin incidenţa efectului direct.
3. Cele două noţiuni, efectul direct şi prioritatea dreptului comunitar, nu trebuie confundate.
Într-adevăr, ambele concepte sunt legate de limitarea suveranităţii statelor membre şi reprezintă
garanţii pentru îndeplinirea de către state a obligaţiilor lor stabilite la nivel comunitar. Principiul
preeminenţei este autonom în raport cu efectul direct, dar acesta din urmă transformă preeminenţa
dreptului comunitar într-o obligaţie pentru judecătorul naţional; efectul direct permite principiului
priorităţii dreptului comunitar să se afirme înlăturând orice prevedere legislativă contrară din dreptul
intern.
Preeminenţa dreptului comunitar reprezintă o obligaţie pentru toate autorităţile statale, dar
judecătorul naţional este cel mai solicitat în acest sens. Aşa cum subliniază Curtea de Justiţie8, fiecare
judecător al statului la care s-a făcut apel în cadrul competenţei sale este obligat să aplice neîngrădit
7
M. Mihăilă, C. Suciu, D. Stan, op. cit., p. 116.
8
Hotărârea Simmenthal din 9 aprilie 1978.

dreptul comunitar şi să apere drepturile pe care acesta le conferă fiecărui cetăţean, lăsând neaplicată orice
prevedere - posibil contrară - din dreptul naţional, indiferent dacă ea a fost emisă anterior sau ulterior
normei de drept comunitar.
Prin urmare, orice prevedere a unei ordini naţionale de drept sau orice practică legislativă,
administrativă sau judecătorească, ar fi incompatibilă cu cerinţele stând în natura dreptului comunitar,
care ar conduce la o diminuare a eficacităţii dreptului comunitar prin faptul că instanţei competente
pentru aplicarea acestui drept i se contestă autorizarea ca - deja la momentul acestei aplicări - să facă tot
ce este necesar pentru a înlătura acele norme juridice ale statului respectiv, care constituie, eventual, o
piedică pentru eficacitatea deplină a normelor comunitare. Aceasta ar fi situaţia dacă - în cazul unei
contradicţii între o prevedere juridică comunitară şi o lege statală ulterioară - soluţionarea acestui conflict
între norme ar fi rezervată unui alt organ - dispunând de un mod propriu de apreciere - decât instanţei,
care trebuie să asigure aplicarea dreptului comunitar, chiar dacă piedica, care se pune astfel, în calea
deplinei eficacităţi a acestui drept, ar fi una temporară. Aşadar, trebuie să se răspundă la întrebarea dacă
instanţa de stat, care - în cadrul competenţei ei - trebuie să aplice prevederile dreptului comunitar, este
datoare să aibă grijă de asigurarea deplinei eficacităţi a acestor norme, în care scop, la nevoie, această
instanţă - pe baza propriei competenţe - lasă neaplicată orice prevedere contrară, chiar ulterioară, din
dreptul naţional, fără a trebui să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acestei prevederi pe calea
legislativă sau prin vreo altă procedură de drept constituţional.
La baza acestei sentinţe - hotărârea Simmenthal din 9 aprilie 1978 - a stat următoarea situaţie de
fapt: în conformitate cu dreptul intern, monopolul respingerii legilor formale (emise de Parlament) este
deţinut, chiar în cazul incompatibilităţii lor cu dreptul comunitar, de către Curtea Constituţională a Italiei.
Prin decizia sa, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a respins concepţia, susţinută până atunci în
literatura de specialitate, care privea ca o chestiune exclusiv de drept naţional dacă şi în ce măsură
judecătorul din completul de judecată din statul respectiv este dator să renunţe la o decizie proprie, în
contradictoriu, şi să solicite în prealabil, pentru aceasta - pe calea procedurii de control la normelor -
decizia Curţii Constituţionale naţionale.
Oricum, trebuie precizat faptul că decizia Simmenthal nu a avut nici un efect direct asupra
situaţiei de drept din Germania, întrucât încă din jurisdicţia anterioară a Curţii Constituţionale Federale
este admis faptul că pentru luarea deciziei în chestiunea incidentală - dacă o normă internă de drept
comun a unui stat este incompatibilă cu o prevedere prioritară a dreptului comunitar şi, de aceea,
neaplicabilă în cazul concret - sunt desemnate respectivele instanţe competente9.
4. Efectele priorităţii regulii comunitare în raport cu dreptul naţional contrar se afirmă şi în cazul
în care contrarietatea se situează în raport cu o regulă de drept naţional ulterioară. Astfel, aşa cum reiese
şi din decizia mai sus citată, Curtea de Justiţie consideră că, în baza principiului preeminenţei dreptului
comunitar, dispoziţiile din Tratat şi actele instituţiilor direct aplicabile au drept consecinţă împiedicarea
emiterii de acte normative naţionale în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele comunitare,
întrucât statele membre au consimţit la limitarea propriei suveranităţi şi, implicit, sunt împiedicate să
legifereze valabil în anumite domenii. Astfel, în situaţia în care statele membre au atribuit Comunităţii
Europene puteri normative, ele nu mai au competenţa de a emite acte normative în respectivele domenii.
5. Principiul preeminenţei dreptului comunitar este necondiţionat, iar Curtea califică această
preeminenţă ca absolută, adică se aplică în raport cu orice normă internă, chiar constituţională, şi este
specific ansamblului dreptului comunitar.
Aplicarea constantă a principiilor efectului direct şi preeminenţei dreptului comunitar a ajutat, în
mod indubitabil, la o sporită eficienţă. Sentinţa sus citată - Siemmenthal - a subliniat rolul judecătorului
din completul de judecată, din fiecare stat membru, în exercitarea controlului normelor după criteriul
preeminenţei dreptului comunitar. Competenţa lui de verificare poate ajunge, conform dreptului
comunitar, mai departe decât împuternicirea sa pentru controlul normelor, atribuită prin dreptul
constituţional intern respectiv, dacă ar fi să ne gândim doar la acele state membre, în care competenţa de
respingere referitoare la legile formale neconstituţionale este dată unor organe constituţionale speciale10.
9
Pentru detalii, a se vedea M. Voicu, Drept comunitar. Teorie şi jurisprudenţă, Ed. EX PONTO, p. 65-66.
10
În Germania - C.C. Federală; Italia - C.C. ; Spania şi Portugalia - Trib. Constituţional; Franţa - Consiliul
Constituţional.

c. Concluzii privind raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional11
În ceea ce priveşte raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional, acesta se poate concretiza
în mai multe situaţii care, în mod sintetic, s-ar grupa astfel:
1. substituirea dreptului naţional de către dreptul comunitar, ceea ce implică un transfer de
competenţe către nivelul supranaţional, ce poate fi total - ca în cazul tarifului vamal - sau parţial, şi care
nu mai presupune existenţa unui raport între cele două sisteme;
2. armonizarea care presupune luarea unor măsuri legislative în dreptul intern, astfel încât să
aibă loc o armonizare a acestora cu dreptul comunitar, mai exact să se ajungă la un anumit grad de
omogenizare între statele membre;
3. coordonarea celor două sisteme care implică o coordonare a efectelor normelor juridice care
formează cele două ordini juridice;
4. coexistenţa dreptului comunitar cu cel naţional, respectiv atunci când dreptul comunitar face
trimitere la normele naţionale - ca în cazul concurenţei.
11
M. Mihăilă, C. Suciu, D. Stan, op. cit., p. 117.

PROBLEME PRIVIND COMPETENŢA DE JURISDICŢIE ŞI PARTICULARITĂŢI
ALE PROCEDURILOR DE RECUNOAŞTERE ŞI DE PUNERE ÎN EXECUTARE ÎN
ROMÂNIA A HOTĂRÂRILOR ÎN MATERIE CIVILĂ ŞI COMERCIALĂ
PRONUNŢATE ÎN STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
Mădălina Amelia Voiculescu

Prezentul studiu cuprinde o analiză a dispoziţiilor Legii nr. 187/2003 privind competenţa de
jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială
pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene - act normativ recent ce se înscrie pe linia apropierii
statului nostru de structurile europene, în speţă prin eficientizarea cooperării judiciare în materie civilă
şi comercială. Accentul cade pe comparaţia cu dispoziţiile procesual-civile de drept comun din materia
raporturilor de drept internaţional privat (Legea nr. 105/1992).
1. Aspecte introductive.
Pe data de 16 mai 2004 a intrat în vigoare Legea nr. 187/9 mai 2003 privind competenţa de
jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele
membre ale Uniunii Europene1. Obiectul acestui act normativ constă în stabilirea unor competenţe şi a
unor reguli procedurale speciale privind raporturile juridice de drept privat cu element de extraneitate,
atunci când elementul de extraneitate aparţine oricăruia din statele membre ale Uniunii Europene (art. 2
al. 1 din lege). Art. 2 al. 3 arată care sunt litigiile şi hotărârile pentru care Legea nu se aplică (de exemplu,
succesiunile, pentru care se aplică dreptul comun – Legea nr. 105/1992; reorganizarea, lichidarea,
concordatul sau alte măsuri similare, pronunţate în cadrul procedurilor de insolvenţă care intră sub
incidenţa Legii nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în
domeniul insolvenţei (Titlul II, „Raporturi cu statele membre ale U.E. ”)2.
În continuare vom prezenta, mai întâi, dispoziţiile privitoare la competenţa de jurisdicţie
(analizându-le în special pe cele privitoare la litispendenţă şi conexitate), iar apoi, particularităţile
procedurilor de recunoaştere şi de exequatur a hotărârilor civile şi comerciale pronunţate în statele
membre U.E.
2. Probleme privind competenţa de jurisdicţie.

Competenţa internaţională sau competenţa generală în dreptul internaţional privat este aceea care
se referă la determinarea instanţelor unei ţări care au, în raport cu instanţele altei ţări, aptitudinea de a
soluţiona un litigiu anume3. Ea nu se confundă, deci, cu competenţa generală din dreptul procesual civil
(acea competenţă care arată dacă un anumit litigiu va fi soluţionat de instanţele judecătoreşti sau de alte
organe cu activitate jurisdicţională din România). Art. 3 din Legea nr. 187/2003 reprezintă norma de
competenţă generală în dreptul internaţional privat, în materia raporturilor cu element de extraneitate
aparţinând oricărui stat membru al U.E. ; acesta statuează: „Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel,
instanţele judecătoreşti române sunt competente să soluţioneze litigiile dintre o parte română şi o parte
străină sau numai dintre străini, persoane fizice ori persoane juridice, dacă pârâtul sau cel puţin unul
dintre pârâţi îşi are domiciliul, reşedinţa ori fondul de comerţ în România.” În articolele următoare,
legiuitorul indică instanţa competentă pentru diferite cereri, în diferite materii; unele sunt derogări, altele
sunt aplicaţii în raport cu dreptul comun (Legea nr. 105/1992); întrucât spaţiul acestui studiu nu permite
prezentarea tuturor acestor competenţe, facem trimitere la art. 4-20 din lege.
Secţiunea a 5-a din Capitolul II enumeră cazurile de competenţă exclusivă; de exemplu: acţiuni
reale imobiliare (competenţa revenind instanţelor statului pe al cărui teritoriu este situat imobilul); acţiuni
1
M. Of. nr. 333/16.05.2003.
2
M. Of. nr. 931/19.12.2002.
3
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Buc., 2002, p. 504 şi urm.

privind societăţi comerciale sau alte persoane juridice (instanţele statului pe al cărui teritoriu se află sediul
acestora); acţiuni având ca obiect valabilitatea înscrierilor din registrele publice (instanţele statului pe al
cărui teritoriu se află aceste registre); acţiuni privitoare la executarea hotărârilor (instanţele din statul pe al
cărui teritoriu a fost sau urmează să fie executată hotărârea).
Ne oprim asupra dispoziţiilor art. 26, inclus în această secţiune: „Convenţia părţilor cu privire la
soluţionarea oricărui litigiu care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat
înlătură competenţa oricăror alte instanţe, stabilită potrivit prezentei legi, dacă este încheiată în formă
scrisă sau în orice alt mod care să ateste, potrivit legii ori uzanţelor din comerţul internaţional, intenţia
părţilor cu privire la stabilirea instanţei competente.” Credem că această prevedere a legii nu poate fi în
nici un caz interpretată în sensul că, prin convenţia părţilor s-ar putea deroga inclusiv de la competenţele
exclusive instituite prin articolele anterioare. Simpla poziţionare neinspirată a textului în această secţiune
nu este suficientă pentru o asemenea interpretare. Ar însemna că, prin convenţia părţilor, nu ar mai exista
competenţe exclusive, ceea ce ar conduce la absurdităţi în practică; de exemplu, posibilitatea ca asociaţii
unei societăţi comerciale având sediul în Franţa să se judece, pe baza convenţiei lor, în România pentru
neînţelegeri cu privire la dividende. În asemenea situaţii ar fi periclitată siguranţa raporturilor juridice, a
circuitului civil.
Şi un argument de topografie a textelor indică faptul că, prin convenţia părţilor, se pot stabili
competenţe derogatorii, cu excluderea, însă a competenţelor exclusive; art. 27, textul imediat următor
dispune: „Instanţa sesizată cu o cerere pentru care competenţa aparţine exclusiv instanţei dintr-un alt stat
îşi declară din oficiu lipsa de competenţă. ”
Aspecte interesante există în ceea ce priveşte procedura de verificare a competenţei de către
instanţa română şi soluţia pe care aceasta o dispune atunci când constată că nu este competentă într-un
anumit litigiu dedus judecăţii sale. Dreptul comun (art. 157 din Legea nr. 105/1992) prevede obligaţia
instanţei române de a-şi verifica din oficiu competenţa, iar în situaţia în care nu e competentă nici ea şi
nici o altă instanţă română, cererea se va respinge ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Art. 28 din Legea nr. 187/2003 prevede că înfăţişarea pârâtului în faţa instanţei române la care
este chemat în judecată are ca efect recunoaşterea de drept a competenţei acestei instanţe, cu excepţia
cazurilor de competenţă exclusivă prevăzute de prezenta lege sau dacă înfăţişarea are ca obiect
contestarea competenţei. Textul instituie o prezumţie legală de achiesare (pe problema competenţei
relative) a pârâtului la actul de sesizare a instanţei române; prezumţia intră în categoria celor intermediare
(sau mixte), mai exact a celor care pot fi combătute, dar numai în anumite condiţii, în speţă, fie
dovedindu-se competenţa exclusivă a altei instanţe în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 187/2003, fie
contestându-se competenţa pe un alt temei (de exemplu, litispendenţa în condiţiile art. 31 al aceleiaşi
legi).
În continuare, art. 29 din lege prevede: „(1) În cazul în care pârâtul domiciliat pe teritoriul unui
stat membru este chemat în judecată în faţa unei instanţe române care nu este competentă, potrivit
prezentei legi, iar pârâtul nu se înfăţişează în instanţă, instanţa română îşi declară din oficiu lipsa de
competenţă. (2) Instanţa suspendă acţiunea până când se dovedeşte că pârâtul a primit actul de sesizare a
instanţei în timp util pentru pregătirea apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în
acest sens”. Interpretând primul alineat per a contrario, rezultă că, în cazul în care pârâtul domiciliat pe
teritoriul unui stat membru al U.E. s-ar prezenta în faţa instanţei române necompetente, fie instanţa ar
declara lipsa de competenţă numai la cererea acestuia, fie prezenţa sa în instanţă ar acoperi viciul greşitei
îndreptări a cererii la instanţa română (prin ipoteză este vorba de o necompetenţă relativă4). S-ar putea
afirma că lipsa pârâtului în situaţia descrisă e prezumată de lege ca valorând contestare a competenţei
instanţei române, deci invocare a excepţiei de necompetenţă.
În dreptul comun soluţia ar fi de respingere a cererii ca nefiind de competenţa instanţei române,
în timp ce al. 2 al art. 29 din Legea nr. 187/2003 prevede că instanţa îşi declară lipsa de competenţă. Îşi
declară necompetenţa, nu îşi declină competenţa! Practic, soluţia este aceeaşi ca în dreptul comun (Legea
nr. 105/1992, respingerea cererii ca nefiind de competenţa instanţelor române), doar că poartă o altă
4
În caz de necompetenţă absolută a instanţei române (pentru încălcarea competenţei exclusive a unei instanţe dintr-
un stat membru, competenţă determinată conform Legii nr. 187/2003) soluţia prevăzută expres de lege în art. 27 este
tot declararea necompetenţei.

denumire; astfel, hotărârea de declarare a necompetenţei nu va învesti instanţa statului membru U.E.
competentă în litigiul respectiv, ci reclamantul va trebui să introducă o nouă cerere la instanţa
competentă; nu i se va putea opune puterea de lucru judecat întrucât instanţa română nu s-a pronunţat pe
fond.
Instanţa română nu va dispune, însă, întotdeauna direct soluţia de declarare a lipsei de
competenţă pentru că, în temeiul al. 2 al art. 29 din lege, cauza se va amâna până în momentul în care la
dosar se va afla dovada comunicării în timp util a cererii sau măcar dovada unor diligenţe suficiente
depuse în acest scop. Deşi textul foloseşte impropriu termenul de „suspendare”, este evident că este vorba
despre o amânare pentru lipsă de procedură5. Instanţa nu s-ar putea pronunţa asupra excepţiei de
necompetenţă cât timp nu a fost legal sesizată, în sensul art. 34 din lege6.
În privinţa excepţiilor de litispendenţă şi conexitate, semnalăm o derogare semnificativă
consacrată de Legea nr. 187/2003 faţă de dreptul comun: aceste excepţii se pot invoca şi pot conduce la
declinarea competenţei. Astfel, potrivit art. 156 din Legea nr. 105/1992, competenţa instanţelor române
nu este înlăturată prin faptul că acelaşi proces sau un proces conex a fost dedus în faţa unei instanţe
judecătoreşti străine; rezultă că în dreptul internaţional privat nici excepţia de litispendenţă şi nici cea de
conexitate nu funcţionează pentru determinarea competenţei7. În doctrina de drept procesual civil8 s-a
precizat că una dintre condiţiile care trebuie să fie îndeplinite pentru a se putea invoca
litispendenţa/conexitatea (în temeiul art. 163 sau art. 164 C. proc. civ., după caz) este aceea ca pricinile să
fi învestit doar instanţe române.
În schimb, art. 31 din Legea nr. 187/2003 dispune: „(1) În cazul în care se introduce o acţiune la
instanţa română, ulterior introducerii unei acţiuni cu acelaşi obiect şi între aceleaşi părţi la o instanţă
dintr-un stat membru, instanţa română suspendă din oficiu acţiunea până la stabilirea competenţei primei
instanţe sesizate. (2) După stabilirea competenţei primei instanţe sesizate, instanţa română îşi declină
competenţa în favoarea acesteia. ”.
În primul rând observăm că al. 1 nu face nici o referire la noţiunea de cauză. Să însemne aceasta
că cerinţele de existenţă a litispendenţei în cadrul Legii nr. 187/2003 sunt mai largi, mai permisive, faţă
de cerinţele impuse în dreptul comun prin art. 163 C. proc. civ. care prevede expres necesitatea unei
identităţi între toate cele trei elemente ale acţiunii civile, respectiv părţile, obiectul şi cauza9? Sau să fie
aceasta o omisiune involuntară a legiuitorului român? Înclinăm să credem că omisiunea nu este
întâmplătoare (dar, dacă este aşa, ar fi necesară o rectificare a textului legii).
Legea specială se referă în mod expres la identitatea părţilor şi a obiectului şi, după cum se ştie,
excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputându-se aplica în completare dreptul comun decât
în măsura compatibilităţii sale cu instituţia derogatoriu reglementată, ceea ce înseamnă că, în concret,
Legea nr. 187/2003 acceptă invocarea excepţiei de litispendenţă chiar în lipsa identităţii de cauză, de
temei juridic, între cele două cereri de chemare în judecată care au în comun părţile şi obiectul. O astfel
de interpretare este acoperitoare şi pentru ipoteza litispendenţei parţiale, adică atunci când cele două
acţiuni în discuţie nu sunt identice, una având în plus faţă de cealaltă unele capete de cerere.
În al doilea rând, al. 1 stabileşte un caz de suspendare legală de drept a judecăţii. Potrivit al. 2,
instanţa română va pronunţa o hotărâre de declinare, ca şi cum ne-am afla în cadrul aceluiaşi sistem de
5
Art 29 al. 2: “Instanţa suspendă acţiunea până când se dovedeşte că pârâtul a primit actul de sesizare a instanţei în
timp util pentru pregătirea apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest scop. ”
6
Textul acestuia prevede: , , În sensul prezentei secţiuni, o instanţă dintr-un stat membru sau din România este
considerată sesizată: a) la data la care a fost depus actul de sesizare sau un alt act echivalent la instanţa respectivă,
cu condiţia ca reclamantul să fi luat măsurile necesare pentru ca actul să fie înmânat pârâtului, dacă avea această
obligaţie potrivit legii; sau b) în cazul în care actul trebuie comunicat înainte de a fi depus la instanţă, la data la care
actul a fost primit de autoritatea responsabilă cu comunicarea acestuia, dacă, potrivit legii, reclamantul a luat
măsurile necesare pentru ca acesta să fie depus la instanţe. ”
7
Justificarea acestei soluţii este dată de principiile suveranităţii şi independenţei statelor. A se vedea I. P. Filipescu,
A. I. Filipescu, op. cit., p. 516.
8
M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Ed. Rosetti, Buc., 2001, p. 207 şi urm.
9
Art. 163 C. proc. civ. prevede în al. 1: “Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect
şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe. ” Pentru detalii, a se vedea V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic
de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţional, Buc., 1997, p. 263-264.

organe jurisdicţionale. Din felul în care este reglementată litispendenţa în Legea nr. 187/2003, tragem
concluzia că în relaţiile cu statele membre ale U.E., statul român este mai , , flexibil” în ceea ce priveşte
plenitudinea de competenţă a instanţelor lui, ca expresie a suveranităţii sale.
Relativ la conexitate, art. 32 al. 1 din lege stabileşte un caz de suspendare legală facultativă a
judecăţii, dispunând că în cazul în care la o instanţă română se introduce o acţiune aflată în raport de
conexitate cu o acţiune introdusă anterior la o instanţă dintr-un stat membru, instanţa română poate
suspenda acţiunea. ” Alin. 3 defineşte raportul de conexitate ca situaţie în care acţiunile sunt atât de strâns
legate între ele încât este eficient ca acestea să fie judecate împreună pentru a se evita riscul pronunţării
unor hotărâri ireconciliabile ce pot rezulta în cazul acţiunilor separate. Rămâne la latitudinea
judecătorului, deci, stabilirea gradului de interdependenţă dintre acţiuni şi aprecierea eficientizării
administrării justiţiei în speţă prin judecarea cauzelor împreună. Art. 32 al. 2 arată care sunt condiţiile în
care instanţa română îşi poate declina10 competenţa în favoarea instanţei mai întâi sesizată aparţinând
unui stat membru al U.E. : , , În cazul în care acţiunile aflate în raport de conexitate se află în primă
instanţă, instanţa română poate, la cererea uneia din părţi, să-şi decline competenţa în favoarea instanţei
întâi sesizate, dacă aceasta este competentă să soluţioneze acţiunea instanţei române şi dacă legislaţia
naţională permite conexarea acestor acţiuni. ” Distingem următorele cerinţe: acţiunile aflate în raport de
conexitate să se găsească în primă instanţă atât la instanţa română, cât şi la instanţa statului membru al
U.E. ; una din părţi să fi ridicat excepţia conexităţii; instanţa română să nu fi fost prima sesizată (sesizată
în sensul art. 34 din lege); instanţa statului membru U.E. să fie competentă să soluţioneze acţiunea
instanţei române; legislaţia naţională a statului membru al U.E. să permită conexarea acţiunilor.
Potrivit art. 33 din lege, , , dacă acţiunile aflate în raport de conexitate intră în competenţa
exclusivă a mai multor instanţe, instanţa română, în cazul în care nu a fost sesizată prima, îşi declină
competenţa în favoarea primei instanţe sesizate. ” Per a contrario, dacă instanţa română a fost sesizată
prima, va respinge excepţia de conexitate şi va reţine spre judecare cauza cu privire la care este
competentă în mod exclusiv potrivit Legii nr. 187/2003.
3. Particularităţi privind efectele hotărârilor pronunţate în materie civilă şi comercială de instanţe

din state membre ale Uniunii Europene pe teritoriul României.
Principalele efecte pe care le produce o hotărâre judecătorească sunt: puterea doveditoare a
actului autentic, autoritatea de lucru judecat şi forţa executorie. O hotărâre judecătorească străină – fie ea
şi pronunţată de o instanţă dintr-un stat membru al U.E. – nu poate avea eficacitate în aceleaşi condiţii ca
o hotărâre pronunţată de o instanţă română11. În sensul Legii nr. 187/2003, prin hotărâre pronunţată într-
un stat membru al U.E. se înţelege orice act de jurisdicţie pronunţat de o instanţă dintr-un stat membru,
indiferent de denumirea acestui act, inclusiv un decret, ordin, decizie sau mandat de executare, precum şi
actul prin care se stabilesc de către grefier cheltuielile de judecată12.
Forţa probantă a hotărârii pronunţate de o instanţă competentă străină/dintr-un stat membru al
U.E. cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată este expres recunoscută de legiuitorul român (art.
178 din Legea nr. 105/1992 şi art. 45 al. 1 din Legea nr. 187/2003; art. 38 din ultima lege prevede că la
verificarea regulilor de competenţă în cadrul procedurii de recunoaştere a hotărărilor, instanţa română
este ţinută de constatările de fapt în temeiul cărora instanţa din statul membru şi-a argumentat
competenţa).
Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri pronunţate de o instanţă străină/dintr-un stat membru
devine activă în România prin procedura recunoaşterii. Art. 35 din Legea nr. 187/2003 statuează
principiul recunoaşterii de plin drept a hotărârilor pronunţate în state membre ale U.E., spre deosebire de
dreptul comun – Legea nr. 105/1992 – unde regula e dată de recunoaşterea judecătorească a hotărârilor
străine, recunoaşterea de plin drept fiind excepţia (art. 166 din această lege).
În caz de litigiu, orice persoană interesată poate solicita instanţei române, pe cale principală,
recunoaşterea unei hotărâri pronunţate într-un stat membru. Cererea de recunoaştere se introduce la
tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul ori sediul partea împotriva căreia se solicită
10
Comentariile privind această soluţie făcute mai sus, cu privire la litispendenţă, sunt valabile şi aici.
11
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 539 şi urm.
12
Art. 165 din Legea nr. 105/1992 înţelege prin hotărâre străină , , actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti,
notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un stat”.

recunoaşterea sau, în lipsa acestuia, la tribunalul competent să încuviinţeze executarea. Pe cale
incidentală se rezolvă de instanţa sesizată cu un proces având un alt obiect, dacă recunoaşterea este
necesară pentru soluţionarea acestui proces (art. 36 al. 1 şi 2 din lege)13.
Singurele motive pentru care se poate refuza recunoaşterea sunt cele indicate de art. 37-38 din
lege: a) hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat; motivul nu se poate referi la
competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea; competenţa ar putea fi contestată numai dacă ar veni în
conflict cu dispoziţiile Legii nr. 187/2003 privitoare la competenţa în materie de asigurări, protecţia
consumatorului şi competenţă exclusivă; b) hotărârea a fost pronunţată în lipsa pârâtului, iar instanţa
constată că actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent nu a fost înmânat în timp util, astfel încât
pârâtul să aibă posibilitatea de a-şi pregăti apărarea, cu condiţia ca pârâtul să fi exercitat căile de atac
împotriva hotărârii, dacă a avut posibilitatea să o facă; c) hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre
pronunţată de o instanţă română într-un litigiu între aceleaşi părţi; d) hotărârea este ireconciliabilă cu o
hotărâre pronunţată anterior de o instanţă dintr-un stat membru sau dintr-un stat terţ, între aceleaşi părţi şi
având acelaşi obiect, dacă hotărârea anterioară îndeplineşte condiţiile pentru a fi recunoscută în România.
Art. 40 al. 1 din lege reglementează un caz de suspendare legală facultativă a judecăţii cererii de
recunoaştere pentru situaţia în care, împotriva hotărârii pronunţate de statul membru al U.E. se introduce
o cale de atac ordinară. Instanţa română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii şi nici la
modificarea ei (art. 39 din lege).
Pentru ca o hotărâre străină să se bucure de forţă executorie trebuie obţinut exequatur-ul.
Procedura de exequatur (de încuviinţare a executării hotârârii pronunţate într-un stat membru al U.E. )
reglementată în art. 41-57 din Legea nr. 187/2003 prezintă particularităţi notabile faţă de cea reglementată
prin Legea nr. 105/1992.
Hotărârile pronunţate într-un stat membru şi care sunt executorii, potrivit legii instanţelor care le-
au dat, vor fi puse în executare în România pe baza încuviinţării date, la cererea părţii interesate, de către
tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul ori sediul partea împotriva căreia se solicită
executarea sau în a cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea14.
Condiţiile în care o hotărâre capătă forţă executorie în temeiul Legii nr. 187/2003 sunt cele din
art. 55: partea trebuie să prezinte o copie a hotărârii care să întrunească condiţiile necesare în vederea
stabilirii autenticităţii acesteia (în concret, este vorba despre certificatul din anexa nr. 2 din lege, însă
legea este flexibilă pe acest aspect prevăzând în al. 4 al art. 55 că instanţa română sau autoritatea
competentă poate să fixeze un termen pentru prezentarea certificatului nedepus, să accepte un document
echivalent ori, în cazul în care consideră că dispune de suficiente informaţii poate chiar să dipenseze
partea de prezentarea acestui document); să prezinte certificatul menţionat în anexa nr. 1 a legii (aici nu
există alternativă). La cererea instanţei române, documentele vor fi însoţite de traduceri certificate de o
persoană autorizată în acest sens în unul din statele membre sau în România. Nici în cazul acestor
documente şi nici în cazul procurii prin care reclamantul desemnează un mandatar special, domiciliat în
circumscripţia teritorială a instanţei învestite cu cererea de exequatur (potrivit art. 42 al. 1 din lege), nu
este necesară legalizarea sau o altă formalitate echivalentă15. Având în vedere că, prin Ordonanţa
Guvernului nr. 66/1999, modificată prin Legea nr. 142/2004, România a aderat la Convenţia de la Haga
cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine16, pe acest aspect Legea nr.
187/2003 nu face decât să reitereze înlăturarea supralegalizării ca formalitate.
Procedura de judecare a cererii de încuviinţare a executării întemeiate pe Legea nr. 187/2003 ar
trebui să se desfăşoare extrem de rapid având în vedere faptul că, potivit art. 44 al. 2, în această fază a
13
Instanţa competentă este, în principiu, aceeaşi din dreptul comun (art. 170 din Legea nr. 105/1992), dar se adaugă
o competenţă subsidiară a tribunalului competent în materie de încuviinţare a executării hotărârilor pronunţate în
state membre ale U. E.
14
Soluţia este diferită parţial de cea din dreptul comun (a se vedea art. 173 din Legea 105/1992).
15
Majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene sunt parte la această Convenţie. Rezultă că aplicabilitatea
dreptului comun este în prezent mult restrânsă (este vorba despre art. 162 din Legea nr. 105/1992 care stabileşte
regula supralegalizării actelor oficiale străine folosite în faţa instanţelor române), fie datorită apostilării actelor în
condiţiile Convenţiei de la Haga, fie datorită acordurilor bilaterale încheiate de România cu state care nu sunt
semnatare ale Convenţiei (de exemplu, Republica Moldova).

procesului partea împotriva căreia se urmăreşte executarea nu poate formula apărări. Acestea vor putea fi
formulate numai prin intermediul recursului.
Conform art. 47 al. 1, termenul de declarare a recursului împotriva hotărârii prin care s-a
soluţionat cererea de exequatur diferă după cum partea împotriva căreia se cere executarea are sau nu
domiciliul/sediul în România, în primul caz termenul fiind de o lună de la comunicare, iar în cel de-al
doilea de două luni de la comunicare17. Funcţionează şi aici dispoziţiile art. 29 din lege (a se vedea
observaţiile anterioare), care are drept scop protecţia pârâtului. Recursul se judecă de urgenţă. Instanţa de
recurs poate condiţiona executarea de constituirea unei garanţii.
Alin. 4 al art. 48 din lege reglementează un caz de suspendare legală facultativă a judecăţii: , ,
La cererea părţii împotriva căreia se solicită executarea, instanţa de recurs poate suspenda acţiunea dacă
împotriva hotărârii a cărei executare se cere a fost introdusă, în statul membru de origine, o cale de atac
ordinară sau dacă termenul de introducere a unei astfel de căi nu a expirat încă; în acest din urmă caz
instanţa română poate preciza termenul în care poate fi exercitată calea de atac ordinară. „Cu privire la
această „precizare” a termenului de exercitare a căii de atac, considerăm că ea nu poate fi interpretată
decât în sensul că judecătorul român verifică în legea procesuală străină termenul şi că poate suspenda
judecata până la împlinirea acestuia, dacă consideră necesară această măsură. Regula ar trebui să fie
pentru instanţe aplicarea acestei suspendări pentru a nu se ajunge la situaţia încuviinţării executării unei
hotârâri ulterior desfiinţate sau modificate printr-o cale ordinară de atac. Din nou exprimarea legiuitorului
este ambiguă – „instanţa română poate preciza termenul în care poate fi exercitată calea de atac
ordinară.”; termenele de exercitare a căilor de atac sunt termene legale fixe ( „calea de atac este dată de
lege”), astfel încât interpretarea ad litteram a acestei dispoziţii în sensul că judecătorul român ar putea
scurta sau prelungi termenul unei căi de atac, cu atât mai mult cu cât acesta este reglementat de o lege
străină, ar fi eronată.
Instanţa de recurs poate respinge recursul, caz în care confirmă exequatur-ul hotărârii pronunţate
într-un stat membru al U.E., sau poate admite recursul dispunând pe fondul dosarului fie respingerea
cererii de încuviinţare a executării (numai pentru motive din art. 37 din lege), fie revocarea18 hotărârii de
încuviinţare a executării pronunşată de prima instanţă (numai dacă executarea e vădit contrară ordinii
publice din România – art. 58 al. 1 teza a II-a din lege). Hotărârea a cărei executare se cere nu poate fi
revizuită pe fond în nici o situaţie (art. 48 al. 2 din lege).
Titlul executoriu emis în baza hotărârii de exequatur devenită irevocabilă (fie prin neexercitarea
recursului în termenul legal, fie prin respingerea acestuia) este înmânat părţii împotriva căreia s-a obţinut
încuviinţarea executării, însoţit de hotărârea pronunţată într-un stat membru al U.E. dacă aceasta nu i-a
fost deja comunicată (art. 46 al. 2 din lege).
17
Remarcăm din nou derogări importante; pe parcursul judecării cererii de exequatur întemeiată pe Legea nr.
105/1992, pârâtul poate invoca apărări; soluţia este atacabilă cu apel în termenul de drept comun (15 zile de la
comunicare).
18
Denumirea acestei soluţii este inadecvată, revocarea reprezentând, de regulă, actul prin care un organ retrage un
act de dispoziţie al său anterior pentru schimbarea împrejurărilor avute în vedere la emiterea sa. Oricum, recursul
este o cale de atac de reformare, iar nu de retractare. Considerăm că nu era necesară scindarea soluţiilor în caz de
admitere a recursului.

DESPRE MODIFICAREA ART. 1191 ALIN. 1 DIN CODUL CIVIL
Alexandru Bleoancă
Studiul de faţă analizează modificarea art. 1191, al. (1) din Codul civil [în continuare art. 1191,
al. (1)] de către art. 5 al. (5) din Legea nr. 348/2004 pentru denominarea monedei naţionale1 (în
continuare Legea nr. 348/2004).
1. Art. 1191, cuprins în capitolul referitor la proba obligaţiei şi a plăţii, stabileşte regula potrivit
căreia “Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei (…) nu se poate
face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”.
Pentru facilitarea analizei vom interpreta art. 1191, al. (1) astfel: dispoziţia consacră un principiu
– obligativitatea preconstituirii unui înscris pentru probarea tuturor actelor juridice (în continuare
“principiul”) – şi o excepţie – absenţa obligaţiei în privinţa actelor cu valoarea obiectului mai mică ori
egală cu 250 de lei (în continuare “excepţia”).
2. Justificarea principiului, aşa cum s-a arătat în doctrină2, constă în preferinţa pe care o acordă
legiuitorul probei scrise în comparaţie cu cea prin declaraţiile martorilor, motivată de:
- precizia sa;
- concomitenţa cu actul juridic pe care îl constată (fiind astfel mai fidelă);
- caracterul de mărturie preconstituită.
Valoarea sumei precizate de 250 de lei, foarte mică, arată intenţia legiuitorului de a amplifica
sfera de aplicare a probei prin înscrisuri, deci a regulii3.
Însă valoarea leului a scăzut de-a lungul timpului datorită fenomenului economic al inflaţiei4.
Devalorizarea monedei a fost intensă după 1990. Rezultatul este că excepţia enunţată de art. 1191 a
devenit inaplicabilă, limita de 250 lei fiind mult prea mică; chiar dacă un act juridic având obiectul în
valoare de până la 250 de lei mai poate fi imaginat, un litigiu privind acest contract este, credem, chiar
inadmisibil (o astfel de acţiune urmând a fi respinsă pentru lipsa interesului semnificativ, de natură să
justifice o cerere în justiţie5).
3. Legea nr. 348/2004, ale cărei efecte se vor produce în principal începând cu 1 iulie 2005,
introduce conceptul denominării leului. Denominarea reprezintă acţiunea de reducere a valorii nominale a
însemnelor monetare. La 1 iulie 2005 moneda naţională a României va fi denominată astfel încât 10.000
lei vechi, aflaţi în circulaţie la acea dată, vor fi preschimbaţi pentru 1 leu nou, iar leul nou va deveni
unitatea monetară naţională a României (art. 1 al Legii 348/2004).
4. Art. 5 al. (5) din Legea nr. 348/2004 impune ca toate sumele în moneda veche prevăzute în
actele normative emise anterior datei de 1 iulie 2005 să fie înlocuite cu sumele în moneda nouă, prin
împărţirea la 10.000. Aplicând această regulă în privinţa art. 1191, al. (1) din Codul civil, rezultă că
valoarea de 250 de lei va fi înlocuită cu cea de 10.000 de ori mai mică, anume 2,5 bani6. Reproducem,
pentru ineditul formulării, textul Codului civil, aşa cum va arăta după modificare:
1
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 664 din 23. 07. 2004.
2
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. All, Buc., 1998, vol. II, p. 444,
nr. 1052.
3
G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All, Buc., 1998, p. 119.
4
D. D. Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, 2001, p. 181-187.
5
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Servo-Sat, 2000, vol. I, p. 157, nr. 4.
6
Potrivit art. 137, al. (2), teza întâi din Constituţia României şi a art. 1, al. 3 din Legea nr. 348/2004, 1 leu se divide
în 100 de bani.

“Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 2,5 bani (…) nu se
poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”.
5. Fără a putea contrazice aplicabilitatea dispoziţiei exprese şi imperative a Legii nr. 348/2004, ne
permitem să aducem o critică opţiunii legiuitorului în privinţa formulării art. 1191 din Codul civil, după
modificare.
6. Potrivit art. 6 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative7, un text de lege trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile, care să
conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile alese trebuie să fie temeinic
fundamentate, luându-se în considerare interesul social şi politica legislativă a statului român. Pentru
fundamentarea unei reglementări se va porni de la dezideratele sociale prezente şi de perspectivă, precum
şi de la insuficienţele legislaţiei în vigoare.
În privinţa art. 1191 al. (1) ne aflăm într-o situaţie de anormalitate: este consacrată formal
excepţia dar ea nu are aplicabilitate în practică. Nu este respectată în acest fel nici una dintre condiţiile
enumerate.
7. Apare ca necesară opţiunea:

- fie în sensul păstrării excepţiei, cu impunerea ca limită a unei sume rezonabile;
- fie prin renunţarea la excepţie şi formalism.
8. Fiecare variantă poate fi argumentată.

A. În favoarea păstrării excepţiei pledează tradiţia. Intenţia legiuitorului a fost ca art. 1191 al. (1)
din Codul civil să instituie atât regula, cât şi excepţia. Amintim în acest sens faptul că valoarea monetară
stabilită iniţial, în 1864, era de 150 de lei şi că aceasta era o sumă importantă. În timp limita a fost
modificată în funcţie de evoluţia monedei, ajungând la un maxim de 10 milioane de lei în 19478 şi apoi, o
dată cu reforma şi stabilizarea monetară din 19529, coborând până la valoarea de astăzi, 250 de lei.
Legiuitorul contemporan intenţionează şi el să păstreze excepţia. Proiectul noului Cod civil10
prevede în art. 953 că “orice contract al cărui obiect are o valoare mai mare de 250 EURO nu se poate
dovedi decât prin înscris autentic sau sub semnătură privată”. După cum vedem, suma utilizată drept
limită este chiar ridicată11.
Până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, o soluţie intermediară de păstrare a excepţiei ar
putea fi neaplicarea art. 5 al. (5) din Legea nr. 348/2004 în privinţa art. 1191, al. (1) din Codul civil.
Astfel, valoarea reală a limitei fixate (la cursul de astăzi) ar fi de 2.500.000 de lei şi dispoziţia legală ar
redeveni (în privinţa excepţiei analizate) aplicabilă.
B. Pentru eliminarea excepţiei pledează interesul social de la care trebuie pornit în fundamentarea
unei soluţii legislative, după cum am subliniat mai sus12.
Excepţia permite în special persoanelor fără cunoştinţe juridice şi fără exerciţiul întocmirii
convenţiilor, care încheie în mod obişnuit acte cu valori mărunte, să le probeze uşor. Dar cele mai
numeroase acte pe care o astfel de persoană le încheie sunt cele de procurare de bunuri şi servicii.
În privinţa lor, pe de o parte trebuie subliniat că sunt oferite în cea mai mare parte de societăţi
comerciale, deci eventualul act juridic încheiat este comercial (unilateral13) conform art. 56 din Codul
7
Republicată în M. Of., Partea I, nr. 777 din 25.08.2004.
8
Legea nr. 180/1947 publicată în M. Of. nr. 129 din 10.06.1947.
9
Decretul nr. 37/1952 publicat în B. Of. nr. 7 din 26.01.1952.
10
Proiectul de lege nr. 537/2004 aprobat de Senatul României în şedinţa din data de 13.09.2004 şi aflat în proces
legislativ la Camera Deputaţilor.
11
Echivalentul a 250 de EURO a reprezentat în decembrie 2004 aproximativ valoarea salariului mediu brut pe
economie în România, potrivit Institutului Naţional de Statistică – a se vedea site-ul acestei instituţii la adresa
www. insse. ro.
12
A se vedea supra, nr. 6.
13
S. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, 2000, p. 56-59.

comercial. Proba actului juridic comercial se poate face potrivit art. 46 din Codul comercial şi în contra
regulii din art. 1191, al. (1) din Codul civil, înscrisul nefiind obligatoriu.
Pe de altă parte, Ordonanţa de Urgenţă nr. 28/1999 privind obligaţia agenţilor economici de a
utiliza aparate de marcat electronice fiscale14 impune în art. 1, al. (1) ca agenţii economici care efectuează
livrări de bunuri cu amănuntul, precum şi prestări de servicii direct către populaţie să utilizeze aparate de
marcat electronice fiscale, aceste aparate emiţând bonuri fiscale [art. 4, al. (1)]. Potrivit art. 9, al. (1),
clienţii vor solicita şi vor păstra bonurile fiscale (…) în vederea prezentării lor la un eventual control,
pentru justificarea provenienţei bunului sau prestării serviciului. Dispoziţia este în favoarea celor obligaţi,
bonul fiscal constituind cel puţin un început de dovadă scrisă, dacă nu chiar proba deplină a actului
juridic.
9. Rezultatul actual, după modificarea art. 1191 al. 1 de art. 5 al. (5) din Legea nr. 348/2004, este
practic eliminarea excepţiei.
Dar şi formularea unui text de lege (nu doar conţinutul15) trebuie să îndeplinească anumite
condiţii enumerate de art. 34 al. (1), al Legii nr. 24/2000 amintite anterior. Concizia este o importantă
astfel de condiţie şi din acest punct de vedere ar fi mult mai simplă consacrarea doar a regulii – proba
oricărui act juridic se poate face doar prin înscris, fie acesta autentic ori sub semnătura privată16.
10. Oricare ar fi varianta aleasă, este necesară intervenţia legiuitorului şi modificarea expresă a
cuantumului sumei de la art. 1191 al. 1 din Codul civil.
14
Republicată în M. Of., Partea I, nr. 75 din 21.01.2005.
15
A se vedea supra, nr. 6.
16
Formularea contravine şi condiţiei “sobrietăţii” dacă avem în vedere că tradiţia populară consacră derizoriul
valorii a 2 bani.

NECONSTITUŢIONALITATEA UNOR DISPOZIŢII ALE NOULUI COD PENAL
Lavinia Lefterache
Judecător
Universalitatea, ca principiu de bază al instituţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

cetăţenilor, este completată printr-un alt principiu, şi anume egalitatea în drepturi1. Constituţia României
(art. 16) garantează tuturor cetăţenilor egalitatea în drepturi, în realitate o egalitate de şanse, în faţa legii
şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Art. 16 trebuie raportat la art. 4 al. 2 ce
include între criteriile de discriminare pe acela al averii.
Dispoziţiile noului Cod penal2, deşi lărgesc cadrul mijloacelor de individualizare, prevăzând
instituţii care au ca scop reeducarea condamnatului fără executarea pedepsei, intră în contradicţie cu
egalitatea în drepturi introducând, prin condiţia acoperirii prejudiciului, discriminarea pe motivul averii.
Instituţiile renunţării la pedeapsă (art. 108, 126 noul Cod penal) şi amânării executării pedepsei
(109 şi 127 noul Cod penal) dau posibilitatea instanţei de judecată ca, ţinând seama de criteriile generale
de individualizare a pedepselor (art. 87 din noul Cod penal), ca şi de stările şi circumstanţele în care a fost
comisă fapta, să diminueze contagiunea criminală, inevitabilă în cazul executării pedepsei în penitenciar,
prin alegerea unui mijloc de individualizare judiciară neprivativ de libertate.
Corespunzând unei nevoi imperioase de diversificare şi modernizare a cadrului sancţionator, cele
două instituţii, prin condiţiile prevăzute de lege, sunt susceptibile de controverse privind concordanţa cu
Constituţia României, respectiv cu art. 4 al. 2 şi art. 16 din Legea fundamentală.
Renunţarea la pedeapsă închisorii (conform art. 58 din noul Cod penal, închisoarea este pedeapsa
principală pentru delict şi are ca limite generale 15 zile-1 an) este un beneficiu acordat de instanţa de
judecată inculpatului (minor sau major) care a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta fără aplicarea
unei pedepse, nu are antecedente penale şi a acoperit prejudiciul cauzat prin infracţiune.
Amânarea aplicării pedepsei închisorii sau închisorii stricte de cel mult 5 ani (şi la această
instituţie pot accede numai făptuitorii condamnaţi pentru delicte) poate fi dispusă de instanţă (după
stabilirea pedepsei) pentru inculpatul (minor sau major) care a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta
chiar fără aplicarea pedepsei, dacă nu are antecedente penale şi a acoperit prejudiciul cauzat prin
infracţiune sau dovedeşte că are posibilitatea de a-l acoperi.
O condiţie comună de aplicare constă aşadar în acoperirea prejudiciului cauzat sau în dovedirea
posibilităţii de a-l acoperi.
Diferenţa de tratament a inculpaţilor aflaţi în situaţii analoge, pe criteriul acoperirii prejudiciului,
ar trebui să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. Nu se poate invoca necesitatea garantării
dreptului persoanei vătămate de a-i fi acoperit prejudiciul cauzat prin infracţiune, deoarece condiţionarea
accesului la beneficiul renunţării/amânării aplicării pedepsei, de plata despăgubirilor, conduce la
acceptarea automată de către inculpat a pretenţiilor acesteia, care pot fi neîntemeiate sub aspectul
fundamentului juridic sau al cuantumului solicitat. În consecinţă, justificarea nu este obiectivă.
Justificarea nu este însă nici rezonabilă, deoarece inculpatul este obligat să îşi recunoască vinovăţia ca
fundament al răspunderii civile delictuale şi, pe cale de consecinţă, al răspunderii penale pentru a
beneficia de aplicarea unui text de lege ce îi este mai favorabil. În consecinţă, distincţia legiuitorului nu
este bazată pe o justificare obiectivă şi rezonabilă încălcându-se principiul nondiscriminării, dat fiind
tratamentul diferit al situaţiilor comparabile.
Noţiunea de discriminare include şi cazurile în care o persoană se vede, fără justificare, tratată în
mod diferit, prin restrângerea posibilităţii, de a accede la aplicarea unei instituţii juridice pe criteriul
averii, chiar dacă nu este vorba despre un drept dat de lege, ci de un beneficiu acordat de instanţă atunci
când se apreciază că inculpatul se poate îndrepta fără aplicarea pedepsei. Includerea acestei cerinţe în
1
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi
explicaţii, Ed. All Beck Buc. 2004, p. 21.
2
Legea nr. 301/2004 publicată în M. Of. nr. 575/29 iunie 2004.

noul Cod penal este cu atât mai surprinzătoare cu cât dispoziţiile similare din actualul Cod penal au fost
declarate neconstituţionale.
Anterior, Curtea Constituţională3 a afirmat, în legătură cu dispoziţia din art. 81 al. 4 din Codul
penal actual, că, prin condiţionarea luării unor măsuri de politică penală, cu grave consecinţe, cum este
suspendarea condiţionată a executării pedepsei, de soluţionarea unei probleme de drept extrapenal, se
creează un regim de discriminare între cetăţeni şi se contravine prevederilor art. 4 al. 2 şi ale art. 16 din
Constituţie. Accesul inculpatului la unele măsuri de politică penală neprivative de libertate, la care acesta
este îndreptăţit din punctul de vedere al dreptului penal, nu poate fi interzis pe criterii străine justiţiei
penale, cum ar fi acoperirea integrală a prejudiciului.
Acestor argumente Curtea l-a adăugat pe acela că, obligându-l la acoperirea prejudiciului pentru a
beneficia de o soluţie neprivativă de libertate, Legea îl obligă pe inculpat şi la acceptarea necondiţionată a
pretenţiilor părţii vătămate constituite parte civilă, care pot fi neîntemeiate fie sub aspectul fundamentului
juridic, fie sub acela al cuantumului. Condiţionarea accesului la beneficiul renunţării la pedeapsă sau
amânarea aplicării pedepsei de acoperirea prejudiciului impune pentru inculpat recunoaşterea vinovăţiei
sale (aceasta constituind nu numai temeiul răspunderii penale, dar şi cel al răspunderii civile) deşi
Constituţia (art. 23 al. 11) prevede că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, persoana este considerată nevinovată.
Textele introduc în legislaţie o vădită discriminare bazată pe criteriul averii decurgând din cerinţa
de a acoperi prejudiciul pentru a accede la beneficiul renunţării la pedeapsa respectiv, al amânării
aplicării pedepsei.
Deşi în materia individualizării sancţiunii există o diversitate de soluţii legislative şi
administrative bazate pe diferenţa de tratament, condiţia acoperirii prealabile a prejudiciului reprezintă o
situaţie de diferenţiere între inculpaţi, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Dacă în materia individualizării sancţiunii diferenţa de tratament dintre minori şi majori este
justificată de necesitatea unui caracter protector al procedurii aplicabile minorilor, diferenţa decurgând
din cerinţa acoperirii prejudiciului dă naştere unei discriminări ce încalcă atât Constituţia României, cât şi
art. 5§ 1 lit. a CEDO cu referire la art. 14 din CEDO.
În conformitate cu acest din urmă text, statele au nu numai o obligaţie negativă de a nu
discrimina, ci şi obligaţie pozitivă de a asigura egalitatea de tratament.
De altfel, textul art. 14 a fost completat în anul 2000 prin apariţia Protocolului nr. 12 la
Convenţie. Art. 1 § 1 al acestuia prevede interdicţia generală a discriminării: beneficiul unui drept
prevăzut de lege va fi asigurat fără discriminarea pe nici un criteriu inclusiv pe cel de avere.
Soluţia aleasă de legiuitor este cu atât mai surprinzătoare în cazul inculpaţilor minori care
dobândesc, în conformitate cu Codul muncii (art. 13), capacitatea de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani
şi pot încheia un contract de muncă în calitate de salariat de la 15 ani. Date fiind regulile specifice
privindu-i pe minori, se încalcă nu numai principiul nondiscriminării, dar şi acela al caracterului personal
al sancţiunii. Pentru minorul cu o vârstă între 14-15 ani, accesul la beneficiul renunţării/amânării aplicării
pedepsei este condiţionat de conduita părinţilor. Consecinţele decurgând din stabilirea răspunderii penale
a minorului sunt determinate de acoperirea prejudiciului de către părinţi, deoarece minorul nu realizează
venituri proprii.
În consecinţă, cred că ar trebui avut în vedere o modificare a Codului penal pentru înlăturarea
unor dispoziţii de genul celor învederate anterior.
3
Dec. nr. 463/13. 11. 1997, definitivă, publicată în M. Of. nr. 53 din 6 februarie 1998.

COMENTARII ÎN PRIVINŢA SOLUŢIILOR PRONUNŢATE DE INSTANŢA DE
JUDECATĂ ÎN TEMEIUL ART. 2781 C. PROC. PEN.
Alexandru Ţuculeanu
Procuror
Prin modificările şi completările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 a
fost extins controlul instanţei de judecată în cursul urmăririi penale1 şi asupra soluţiilor de netrimitere în
judecată.
Astfel, în cazul rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale ori, după caz, al ordonanţei de clasare,
scoatere de sub urmărire penală, încetare a urmăririi penale, persoana interesată, după rezolvarea
nefavorabilă a plângerii sale, în conformitate cu art. 278, de către procurorul ierarhic superior celui care a
adoptat soluţia de netrimitere în judecată, se poate adresa instanţei de judecată.
Potrivit art. 2781 C.proc.pen., după respingerea plângerii formulate conform art. 278 împotriva
soluţiilor mai sus menţionate, persoana vătămată precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime
sunt vătămate, pot face plângere la instanţa de judecată căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să
judece cauza în primă instanţă.
În privinţa soluţiei de scoatere de sub urmărire penală, întrucât Legea nu distinge, suntem de
părere că poate fi supusă controlului instanţei şi soluţia de scoatere de sub urmărire penală adoptată în
temeiul art. 2491 şi art. 10 lit. b1 C.proc.pen., iar în legătură cu încetarea urmăririi penale trebuie avute în
vedere şi prevederile art. 13 C.proc.pen. potrivit cărora „în caz de amnistie, prescripţie sau retragere a
plângerii prealabile precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire învinuitul sau inculpatul
poate cere continuarea procesului penal”.
Plângerea poate fi făcută în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procurorul
ierarhic celui care a emis actul atacat, a modului de rezolvare potrivit art. 278.
Dacă procurorul competent să rezolve plângerea contra rezoluţiilor sau ordonanţelor de
netrimitere în judecată – primul-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie/tribunal, procurorul
general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior – nu a soluţionat plângerea în termenul arătat
de art. 277/278, cele 20 zile curg de la data expirării acestui termen.
În privinţa soluţiilor de neîncepere a urmăririi penale, scoatere de sub urmărire penală, încetare a
urmăririi penale şi clasare, date de procuror anterior intrării în vigoare a prevederilor art. 2781 (1.01.2004,
potrivit art. 11 din Legea nr. 281/2003), termenul de introducere a plângere este de 1 an şi curge de la
data intrării în vigoare a prevederilor art. 2781 dacă nu s-a împlinit termenul de prescripţie.
Prin plângere se poate contesta legalitatea şi temeinicia actului de netrimitere în judecată.
Pentru schimbarea temeiului rezoluţiei sau ordonanţei de netrimitere în judecată, plângerea poate
fi făcută chiar de persoana faţă de care s-a adoptat soluţia de netrimitere în judecată (în cazul admiterii,
dispoziţiile art. 2781 al. 8 lit. b se vor aplica în mod corespunzător).
După primirea sesizării, instanţa cere dosarul de urmărire penală de la parchet, iar procurorul este
obligat să îl trimită în termen de 5 zile.
Judecata poate avea loc numai dacă persoana care a făcut plângere precum şi persoana faţă de
care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi
penale au fost citate. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecata. Când instanţa
apreciază că este absolut necesară prezenţa persoanei lipsă poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia.
Participarea procurorului este obligatorie.
La termenul fixat pentru judecată, dacă părţile sunt prezente, instanţa le dă cuvântul în
următoarea ordine:
- persoanei care a făcut plângerea;
1
Anterior Legii nr. 281/2003, după parcurgerea procedurilor prevăzute de art. 275-278 C.proc.pen., persoana
vătămată avea acces la justiţie în temeiul Dec. C.C. nr. 486/1997.

- persoanei faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire
penală, încetarea urmăririi penale;
- procurorului.
Părţile pot fi asistate de un apărător.
Judecând cauza, instanţa verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată pe baza actelor de urmărire
penală care au fost avute în vedere de procuror şi pe care acesta şi-a întemeiat soluţia şi a oricăror
înscrisuri noi prezentate de procuror şi părţi; instanţa nu poate dispune administrarea altor probe decât
după reţinerea cauzei spre judecare (art. 2781 al. 8 lit. c).
Instanţa nu judecă infracţiunea care a făcut obiectul urmăririi penale, ci verifică doar legalitatea şi
temeinicia rezoluţiei sau ordonanţei procurorului şi pronunţă una din următoarele soluţii (al. 8 lit. a-c):
a) respinge plângerea, prin sentinţă, menţinând soluţia procurorului (rezoluţia sau ordonanţa
atacată).
În situaţia susmenţionată, persoana în privinţa căreia instanţa, prin hotărâre definitivă, a decis că
nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală, nu mai poate fi urmărită pentru aceeaşi
faptă, afară de cazul de când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul
de urmărire penală şi nu a intervenit unul dintre cazurile prevăzute în art. 10 C.proc.pen. În această ultimă
ipoteză redeschiderea urmăririi penale sau infirmarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, după
caz, se dispune de procurorul competent potrivit art. 273 al. 1 ori art. 228 al. 7 pe baza altei plângeri ori
din oficiu.
b) admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite
cauza procurorului în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz. În
această situaţie, instanţa este obligată să arate motivele pentru care a dispus trimiterea
cauzei procurorului, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi
prin ce anume mijloace de probă. Prevederile art. 273 al. 2 se aplică în mod corespunzător.
c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi când
probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei reţine cauza spre
judecare, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în mod
corespunzător (art. 287- art. 408 C.proc.pen. ).
În această ultimă situaţie actul de sesizare a instanţei ca primă instanţă de judecată, asemenea
reglementărilor privitoare la procedura plângerii prealabile (art. 279 al. 2 lit. a), îl constituie plângerea
persoanei vătămate.
Totodată, plângerea constituie şi actul de inculpare (actul de punere în mişcare a acţiunii penale).
Procedura instituită prin art. 2781 al. 8 lit. c nu este aplicabilă în cazul plângerii formulate de
persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea
urmăririi penale. În acest caz, controlul judecătoresc asupra rezoluţiei sau ordonanţei procurorului nu
poate conduce la agravarea situaţiei celui care a făcut sesizarea potrivit art. 2781. Nu se poate concepe ca
cel care pune în mişcare acţiunea penală să fie chiar persoana împotriva căreia s-a declanşat procesul
penal.
Hotărârea instanţei pronunţată potrivit art. 2781 al. 8 lit. a şi b poate fi atacată cu recurs de
procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi
penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, precum şi de orice persoane ale
căror interese legitime sunt vătămate.
Instanţa este obligată să pronunţe soluţiile arătate în art. 2781 al. 8 lit. a-c în cel mult 20 de zile de
la primirea plângerii. În raport de exprimarea „în cel mult” rezultă că termenul de 20 de zile este un
termen imperativ.
Instanţa trebuie să comunice de îndată şi motivat persoanei care a făcut plângerea despre modul
de rezolvare a plângerii, potrivit dispoziţiilor al. 8 lit. a-c.
Reglementarea în discuţie este aplicabilă numai soluţiilor de netrimitere în judecată.
Legalitatea şi temeinicia rechizitoriului se verifică potrivit art. 209 al. 5 şi art. 300 C.proc.pen.
precum şi cu prilejul judecăţii în primă instanţă.

În privinţa celorlalte măsuri şi acte de urmărire penală, în conformitate cu art. 275-278
C.proc.pen., plângerea se adresează procurorului competent până la nivelul procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (inclusiv)2.
2
De la prevederile art. 275-278 derogă nu numai reglementarea cuprinsă în art. 2781, dar şi reglementările la care se
referă art. 1402 şi art. 168 C.proc.pen.

LEGITIMA APARĂRE. PROPORŢIONALITATEA APĂRĂRII CU GRAVITATEA
ATACULUI
Mihaela Andreea Chiruţǎ

În concepţia noii legi penale, legitima apărare constituie o cauză justificativă, care are caracter
real (operează în rem)1 şi totodată general, existenţa ei înlăturând orice formă de răspundere juridică.
Domeniul de incidenţă al cauzelor justificative se întinde atât cât ţine permisiunea de a leza valoarea
socială ocrotită, iar depăşirea acestuia face ca fapta să devină antijuridică.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 al. 2 Cod penal, este în stare de legitimă apărare acela care
săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a
altuia sau împotriva unui interes general şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui
atacat ori interesul general.
Ceea ce caracterizează legitima apărare este deci existenţa unei acţiuni de apărare îndreptată
împotriva agresorului în scopul înlăturării atacului nedrept şi periculos pe care acesta îl întreprinde, fie
împotriva celui atacat sau a altuia, fie împotriva drepturilor acestuia ori a interesului general.
Consecinţele deosebit de importante pe care le are legitima apărare, prin înlăturarea infracţiunii şi
a răspunderii penale a persoanei, au impus necesitatea unei reglementări amănunţite a condiţiilor în care o
faptă poate fi considerată ca fiind săvârşită în legitimă apărare. Din examinarea dispoziţiilor art. 22 al. 2
Cod penal rezultă că existenţa legitimei apărări presupune pe de o parte un atac care creează starea de
legitimă apărare, iar pe de altă parte o faptă săvârşită în apărare.
Pentru ca atacul să legitimeze o acţiune de apărare trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii:
să fie material, să fie direct, să fie imediat, să fie injust, să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără
sau împotriva unei alte persoane sau împotriva unui interes general, să pună în pericol grav persoana celui
atacat sau drepturile acestuia sau interesul general.
Existenţa unui atac care întruneşte aceste condiţii, deşi creează indubitabil o stare de legitimă
apărare, nu legitimează orice acţiune de respingere a acestui atac, ci numai o acţiune care îndeplineşte
anumite condiţii prevăzute de lege în mod explicit sau implicit. Pentru a constitui o legitimă apărare,
fapta săvârşită trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea penală;
- să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului;
- să fie proporţională cu gravitatea atacului.
Fără a ne propune să analizăm fiecare dintre aceste condiţii, în cele ce urmează ne vom referi la
condiţia proporţionalităţii apărării în raport cu gravitatea atacului, încercând să observăm cazurile
concrete în care s-ar putea reţine legitima apărare.
Condiţia ca apărarea să fie proporţională cu agresiunea trebuie considerată faţă de gravitatea
pericolului şi împrejurările în care s-a produs atacul. Fapta tipică săvârşită în apărare trebuie să prezinte o
gravitate mai mică sau aproximativ egală cu cea a atacului, adică să corespundă nevoii de apărare pe care
o creează acesta, nefiind însă vorba despre un calcul matematic, ci de o apreciere globală, de o
aproximativă proporţionalitate.
Existenţa proporţionalităţii se stabileşte având în vedere urmarea probabilă a atacului şi urmarea
produsă prin apărare, dar cu luarea în considerare a tuturor elementelor care caracterizează fapta comisă:
mijloacele folosite, valorile sociale în conflict, timpul şi locul săvârşirii faptei, raportul de forţe între
atacator şi atacat etc. 2, ''nefiind necesar ca vătămarea pricinuită celui ce atacă să fie neaparat mai mică
decât vătămarea ce ar fi putut fi pricinuită celui ce se apără"3.
1
A se vedea art. 21 al. 2 Cod penal: "efectul cauzelor justificative se extinde şi asupra participanţilor".
2
F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, Ed. Rosetti, 2003, Buc., p. 420.
3
În acest sens, a se vedea Dec. din 27 ianuarie 1940 a Trib. Suprem U. R. S. S., publicată în J.N. nr. 2/1954, p. 155.
În speţă , M. s-a legat de K. şi l-a lovit cu pumnul. Încercând evitarea unui conflict, K. a încercat să fugă, însă M. l-a

Determinarea gravităţii pericolului trebuie să se facă în raport de circumstanţele reale din
momentul agresiunii, luându-se în considerare mai ales natura şi intensitatea atacului, starea sufletească în
care se află persoana atacată şi posibilităţile sale efective de apărare, forţa şi îndemânarea agresorului,
periculozitatea socială a acestuia, importanţa reală a valorii primejduite sau vătămarea care se poate
produce. Analizarea circumstanţelor concrete ale agresiunii, a intensităţii acesteia şi a aptitudinii sale de a
primejdui în mod efectiv valoarea ocrotită de lege trebuie să ducă la o concluzie bine întemeiată –
subiectiv şi obiectiv – cu privire la măsura în care persoana atacată a avut sau nu posibilitatea de a rezista
constrângerii psihice provocate de gravitatea pericolului.
Lipsa gravităţii pericolului nu poate legitima o intervenţie de duritate extremă, care să pună în
primejdie vădită viaţa agresorului. Curtea Supremă a decis că nu se poate reţine legitima apărare în
situaţia în care inculpata, aflându-se în stare de ebrietate, a intervenit în conflictul dintre concubinul şi
tatăl său şi, pentru a-şi salva tatăl care era lovit de către concubin, i-a aplicat acestuia din urmă mai multe
lovituri cu securea, cauzându-i trei plăgi cranio-cerebrale care i-au pus în pericol viaţa4.
Dimpotrivă, s-a considerat că există un pericol grav care legitimează apărarea în cazul în care
victima, după ce l-a urmărit pe inculpat cu tractorul, încercând să-l strivească, se înarmează cu o rangă de
fier şi, împreună cu alte persoane, îl atacă pe inculpat. Inculpatul, în apărare, a lovit victima, în zona
capului, cu băţul ce-l avea asupra sa, provocându-i acesteia leziuni ce i-au pus viaţa în pericol. Curtea
Supremă a reţinut în acest caz săvârşirea faptei în legitimă apărare5.
Fiind de acord cu faptul că, în lipsa unui pericol grav, nu se legitimează o apărare de o duritate
extremă, se impune întrebarea dacă un pericol mai puţin grav poate atrage o apărare legitimă. De
exemplu, nu s-a reţinut legitima apărare pe motiv că atacul nu crease un pericol grav în cazul inculpatului
care, alertat de ţipetele nepoatei sale, a împins partea vătămată care o lovea, aceasta din urmă căzând
peste bordura trotuarului şi fracturandu-şi colul femural6.
Propunându-se renunţarea la condiţia existenţei unui pericol grav, în literatura de specialitate7 se
arată că reprezintă o inconsecvenţă să incriminezi o faptă pentru că aceasta prezintă pericol social, dar
aceeaşi faptă dacă se prezintă ca un atac să nu dea dreptul la legitimă apărare. Altfel spus, ceea ce
societatea consideră ca fiind periculos pentru ea, fiind necesară intervenţia legii penale, nu este suficient
de periculos pentru cel atacat încât să-i dea dreptul să se apere. Astfel, s-a considerat că lovirea
inculpatului cu pumnul, fără a folosi un obiect vulnerant, nu constituie un atac care să pună în pericol
grav persoana inculpatului8. Este adevărat că s-ar putea susţine că admiterea legitimei apărări în cazul
atacurilor mai puţin grave ar putea conduce la excese din partea victimelor acestor atacuri, însă limitarea
acestor presupuse abuzuri s-ar putea realiza prin analiza în concret a reacţiei defensive, adică prin
verificarea existenţei unei proporţionalităţi între atac şi apărare. Altfel spus, dacă apărarea depăşeşte
gravitatea atacului va fi vorba de o răzbunare privată, care nu exonerează de răspundere penală, dar
pentru care se poate reţine circumstanţa atenuantă a depăşirii limitelor legitimei apărări. Ar fi fost mai
echitabil dacă se renunţa la condiţia existenţei unui pericol grav şi s-ar fi rezolvat această problemă pe
terenul proporţionalităţii.
Pentru aprecierea existenţei sau nu a proporţionalităţii între atac şi apărare trebuie să avem în
vedere şi valorile sau interesele care se află în conflict, trebuind să existe un echilibru între valoarea
ameninţată şi valoarea lezată.
În ceea ce priveşte sfera valorilor care fac obiectul atacului şi care pot fi, în consecinţă, apărate,
aceasta nu este limitată la persoana celui ce se apără ori la o alta persoană, ci se extinde şi la drepturile
acestora şi la interesul general.
Atacul împotriva persoanei fizice are în vedere atât viaţa persoanei, cât şi principalele ei atribute:
integritatea corporală, sănătatea, libertatea, viaţa ei sexuală sau demnitatea. Fiecare dintre aceste atribute
sau drepturi intime ale persoanei poate forma obiectul unei agresiuni putând constitui – în condiţiile legii
urmărit şi, ajungându-l, i-a smuls paltonul de pe el, l-a trântit la pământ şi a început să-l bată. În apărare, K. a ridicat
o piatră şi l-a lovit mortal pe M.
4
În acest sens, a se vedea dec. pen. nr. 1042/23.04.1998 a C.S.J., în D. nr. 10/1999.
5
A se vedea dec. pen. nr. 3337/22.12.1998 a C.S.J., în D. nr. 1/2000, p. 159.
6
În acest sens, a se vedea T. S., s. pen., dec. nr. 589/1981, în R.R.D. nr. 12/1981, p. 109.
7
S. Bogdan, Legitima apărare, Condiţiile atacului, în R.D.P., nr. 2/2002, p. 70-71.
8
În acest sens, a se vedea C. de Apel Craiova, s. pen., dec. nr. 273/1999, în D. nr. 6/2000.

– obiect al apărării legitime, fără a se putea face vreo distincţie, după cum persoana atacată are sau nu o
capacitate psiho-fizică normală sau dacă se apără singură ori cu ajutorul altei persoane.
Atacul împotriva drepturilor persoanei fizice se referă la alte drepturi alte persoanei decât cele
legate intim de existenţa sa fizică şi morală, dar care constituie mijloace juridice importante pentru
desfăşurarea unei existenţe individuale şi sociale normale, cum ar fi dreptul la inviolabilitatea
domiciliului, dreptul de proprietate, dreptul la posesie, dreptul locativ, dreptul de a deţine un bun etc.
Într-o speţă9, s-a decis că, numai prin pătrunderea fară drept în domiciliul familiei inculpatului,
partea vătămata a pus în pericol grav un drept fundamental, destinat să protejeze siguranţa persoanei şi
intimitatea vieţii private şi anume dreptul la inviolabilitatea domiciliului. Pătrunderea fară drept şi în forţă
în domiciliu este de natură să anuleze protecţia oferită de lege şi să creeze un acut sentiment de
insecuritate personală care generează reacţia celui în cauză. Întotdeauna însă trebuie verificată existenţa
proporţionalităţii între atac şi apărare, trebuie să avem în vedere nu numai urmarea produsă, dar şi cea
care ar fi putut să se producă.
Atunci când se evaluează condiţia proporţionalităţii între apărare şi gravitatea pericolului trebuie
avută în vedere importanţa dreptului expus pericolului. Astfel, nu va fi în legitimă apărare acela care, în
scopul de a-şi apăra posesia unui lucru ar riposta prin uciderea agresorului, pentru că între pericolul
deposedării de bun şi uciderea unei persoane există o disproporţie vădită.
În cazul în care acţiunile se îndreaptă împotriva unor valori sociale de natură diferită trebuie
încercată o ierarhizare a valorilor sociale aflate în conflict, pornind de la statutul constituţional al
drepturilor în cauză (drepturi inviolabile şi drepturi relative), de la modul în care legea penală
sancţionează încălcarea lor, de la ierarhizările cuprinse în diferite acte normative sau chiar de la modul în
care sunt percepute anumite valori de către colectivitate10. De aceea, este inadmisibil să se răspundă la un
atac asupra bunurilor printr-o ripostă care să conducă la uciderea agresorului, deoarece viaţa ocupă un loc
mai important în ierarhia valorilor apărate de Legea penală decât proprietatea. În mod excepţional, se
admite că victima, apărându-se contra violatorului ar putea să-l ucidă11.
Chiar dacă prin dispoziţiile art. 22 al. 3 Cod penal "se prezumă că este în legitimă apărare şi
acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă,
viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acestea", această prezumţie este relativă, ea putând fi răsturnată prin proba contrară.
Astfel, atunci când se dovedeşte că nu a fost îndeplinită condiţia proporţionalităţii dintre apărare şi atac,
persoana al cărei domiciliu a fost violat nu va beneficia de dispoziţiile legale referitoare la legitima
apărare.
Prin urmare, importanţa dreptului ameninţat prin agresiune prezintă interes nu pentru
recunoaşterea însăşi a posibilităţii unei persoane de a se apăra (pentru că va fi în legitimă apărare cel care
va lovi pe hoţ în scopul de a împiedica deposedarea sau cel care va îmbrânci, înjuria sau ameninţa pe cel
care refuză să-i părăsească locuinţa), ci pentru verificarea condiţiei ca apărarea să fie proporţională cu
gravitatea atacului.
O problemă ce ar putea apărea în practică ar fi aceea a unui omor comis pentru salvarea bunurilor
proprii de o importanţă deosebită sau a celor de interes public a căror pierdere sau distrugere ar provoca
efecte deosebit de grave. Se pune întrebarea dacă instanţa, ţinând seama de natura şi intensitatea atacului,
de persoana agresorului, de importanţa excepţională a valorilor primejduite şi de starea în care se află
persoana atacată ar putea să-l achite pe inculpat. În cazul în care răspunsul ar fi afirmativ, s-ar putea
introduce o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe motivul că atingerea adusă dreptului la
viaţă a fost una ilegală, invocându-se art. 2 al Convenţiei12.
9
C. de Apel Braşov, dec. pen. nr. 531/R/1999, în Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1999, Ed.
Lumina Lex, Buc., 2000, p. 243-244.
10
F. Streteanu, op. cit ., p. 421.
11
G. Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, Buc., 1995, p. 274.
12
Conform art. 2 al. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "uciderea unei persoane poate fi justificată
numai atunci când s-a produs ca urmare a unei recurgeri la forţă absolut necesară pentru apărarea unei persoane
împotriva unei violenţe ilegale".

Conform unei opinii13, dispoziţiile Convenţiei sunt obligatorii pentru autorităţile de stat deoarece
Convenţia s-a încheiat între state şi nu între raporturile dintre particulari, aceste relaţii urmând să fie
reglementate de legea naţională. Aceştia susţin că dispoziţiile Convenţiei limitează dreptul organelor de
poliţie de a interveni în apărarea unei persoane supuse agresiunii, aceasta fiind justificată numai dacă
persoana este supusă violenţei (nu şi alte valori), violenţă care îi pune în pericol viaţa, integritatea
corporală sau libertatea (nu şi alte atribute ale persoanei); numai în aceste limite, organele de stat ar putea
folosi mijloace mortale de respingere a agresiunii (de exemplu, n-ar putea folosi asemenea mijloace
pentru a opri un spărgător înarmat care se îndepărtează cu lucrurile furate deoarece în acel moment
agresorul nu exercita o violenţă asupra persoanei şi nu-i punea în pericol viaţa, integritatea corporala sau
libertatea). Având în vedere că din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg rezultă că în sarcina statelor
există nu doar obligaţia negativă de a se abţine de la suprimarea arbitrară a vieţii, ci şi obligaţia pozitivă
de a lua măsurile ce se impun pentru protejarea dreptului în cauză, rezultă că acestea trebuie să
incrimineze atingerile aduse vieţii şi să limiteze la strictul necesar cauzele justificative ale uciderii unei
persoane. Pentru aceste considerente, majoritatea14 consideră că acest text este interpretat în sensul
excluderii posibilităţii justificării uciderii unei persoane pentru apărarea altor valori decât cele legate
direct de persoana umană (viaţa, integritatea fizică, libertatea), aşa cum s-ar întâmpla în cazul apărării
patrimoniului. Aşa fiind, de regulă, ar trebui exclusă reţinerea legitimii apărări în cazul uciderii unei
persoane pentru apărarea patrimoniului. Din acest punct de vedere, se consideră că nu se află în legitimă
apărare acela care pentru a se apăra împotriva unui furt oarecare îl ucide pe agresor15. Tot astfel , instanta
supremă a decis că nu se justifică suprimarea vieţii victimei, surprinsă pe când sustrăgea porumb pe
terenul unei cooperative16.
În literatura de specialitate17, s-a arătat că uciderea atacatorului poate fi justificată nu doar atunci
când atacul se îndreaptă nemijlocit împotriva unei persoane, ci şi atunci când, prin modul în care a fost
conceput, creează un pericol nemijlocit pentru mai multe persoane, chiar dacă valoarea socială vizată în
principal de atacator este de altă natură. Astfel, ar putea fi justificată uciderea celui care încearcă să
distrugă prin incendiere sau explozie un imobil locuit sau aflat intr-o zona locuită, ori să otravească o
sursă de apa.
Legitima apărare este frecvent invocată în situaţia bunurilor protejate prin sisteme de apărare
automate care pot determina o vătămare a hoţului. În practica judiciară română18 s-a decis că instalarea de
garduri electrice pentru apărarea proprietăţii împotriva furturilor, chiar dacă a fost anunţată vecinilor,
constituie tentative la infracţiunea de omor, dacă o persoană a fost electrocutată, dar viaţa i-a fost salvată.
Soluţia se impune deoarece nu este justificată nici un fel de acţiune intenţionată cu consecinţe grave,
mortale, pentru apărarea unor bunuri, lipsind proporţionalitatea dintre valoarea ocrotită şi riposta victimei.
Se apreciază că atunci când în conflict sunt valori sociale de aceeaşi natură aprecierea
proporţionalităţii nu ridică probleme deosebite, căci în măsura în care autorul acţionează pentru
suprimarea vieţii celui atacat, uciderea lui în apărare nu este disproporţionată. Nu se va putea face
abstracţie însă de gradul de vătămare pricinuit (de exemplu, dacă s-a vătămat integritatea corporală a unei
persoane printr-o lovire uşoară, nu este admisibil să se riposteze printr-o vătămare foarte gravă), de
mijloacele folosite şi de modul lor de folosire. Astfel, dacă atacatorul se îndreaptă împotriva victimei cu
un cuţit în intenţia de a o ucide, ar fi discutabilă reţinerea legitimei apărări în cazul în care cel atacat,
dispunând de o arma de foc, ţinteşte capul agresorului şi astfel îl ucide. Dacă însă ambele persoane dispun
de arme de foc, uciderea atacatorului, chiar prin foc executat asupra capului, nu mai pune probleme de
proporţionalitate.
Pe de altă parte, eventuala diferenţă a mijloacelor folosite nu exclude prin ea însăşi existenţa
proporţionalităţii. În acest sens, practica judiciară a decis că mijloacele cu care cel aflat în faţa unui atac
13
G. Antoniu, op. cit, p. 279-280.
14
R. Chiriţă, Dreptul constituţional la viaţă şi dreptul penal, în SUBB nr. 2/2001, p. 134 ; F. Streteanu, op. cit., p.
421.
15
N. Giurgiu, op. cit., p. 384.
16
C. Bulai, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală. Culegere de probleme din practica judiciară, Ed.
Şansa, Buc., 1994, p. 287.
17
F. Streteanu, op. cit, p. 422.
18
C. Bulai, C. Mitrache, op. cit., p. 257.

înţelege să îşi salveze viaţa sunt la aprecierea sa, neputându-i-se reproşa că s-a folosit de instrumente mai
periculoase decât cele utilizate de agresor. Atâta timp cât viaţa celui atacat este ameninţată, apărarea
poate fi proporţională, chiar dacă mijlocul folosit în apărare este mai periculos decât cel utilizat de
atacator19. S-a decis astfel că se află în legitimă apărare persoana care, fiind atacată de şapte persoane a
ripostat cu un briceag, chiar dacă nici unul dintre atacatori nu era înarmat. 20
Într-o altă speţă21, inculpatul a fost condamnat pentru omor, deoarece, fiind atacat de victimă cu
cuţitul şi lovit în fosa iliacă stângă şi în faţă, s-a apărat cu briceagul, aplicând victimei patru lovituri, din
care ultima în zona cervico-toracică provocându-i moartea. În realitate, deoarece inculpatul s-a aflat în
faţa unui atac care întrunea toate condiţiile, nu i se poate reproşa că trebuia să facă inofensivă victima prin
dezarmare şi nici că nu i-a aplicat lovituri cu briceagul în părţi ale corpului mai puţin vitale care să nu fi
dus la moarte. În concluzie, se impunea reţinerea săvârşirii faptei în legitimă apărare.
Dacă la dispoziţia celui care se apăra stau mai multe mijloace de apărare, egal de eficiente şi are
răgazul să reflecteze, el trebuie să aleagă acele mijloace susceptibile să producă agresorului răul cel mai
mic cu putinţă. Legitima apărare nu este o acţiune de pedepsire a agresorului, ci de apărare a intereselor
ameninţate prin agresiune, de aceea şi există cerinţa alegerii, de către cel care se apără, a mijloacelor celor
mai adecvate pentru respingerea atacului, astfel încât acţiunea de apărare să nu depăşească ceea ce era
necesar pentru apărarea efectivă a valorilor atacate. Caracterul adecvat şi necesar al mijloacelor de
apărare se apreciază în concret, ţinându-se seama de posibilităţile fizice şi psihice ale celui care se apăra
de a evalua corect aceste mijloace şi de a-şi dirija mişcările în raport cu această evaluare. În afară de cazul
unei vădite disproporţii între mijlocul de atac şi cel de apărare (de exemplu, agresorul loveşte uşor cu
palma, iar cel care se apără scoate cuţitul), în celelalte cazuri nu se va putea respinge legitima apărare
decât pe baza unei temeinice analize a tuturor factorilor implicaţi (forţa agresorului, intensitatea atacului,
mijloacele folosite în atac, capacitatea celui care se apără, mijloacele aflate la dispoziţia sa etc.).
La stabilirea unei juste proporţii dintre atac şi apărare trebuie să se ţină seama şi de împrejurările
în care s-a comis fapta, împrejurări care pot uneori determina o schimbare importantă a raportului de forţe
dintre agresor şi persoana aflată în apărare. Sunt asemenea împrejurări: circumstanţele de timp şi loc
(noaptea, câmp deschis, stradă pustie), starea de beţie a agresorului, starea de boală şi neputinţă a
persoanei atacate etc. Astfel, se va putea reţine legitima apărare în cazul în care soţia, în încercarea de a-şi
proteja copilul de numai două luni care era lovit de soţul său îi aplică acestuia o lovitură de cuţit,
cauzându-i o vătămare corporala gravă. Astfel, s-a reţinut starea de legitimă apărare pentru fapta unei
femei, gravidă în luna a cincea de a riposta împotriva unor lovituri repetate ce i-au fost aplicate de soţul
său, aflat într-o stare avansată de ebrietate, prin aruncarea unei oale cu sodă caustică în obrazul
agresorului, cu motivarea că, în condiţiile date, soţia nu putea riposta suficient numai cu mijloacele sale
pentru a se apăra şi ea şi pe copilul său, "la beţie forţa crescând până la bestialitate"22.
Probleme speciale au fost ridicate şi de situaţia atacului comis de un incapabil (alienat, minor fără
discernamânt). Într-o concepţie23, se consideră că în acest caz persoana atacată se va afla în stare de
necesitate şi nu legitimă apărare. Potrivit altei opinii24, atunci când cel atacat cunoaşte starea de
iresponsabilitate a celui care atacă, se va afla în stare de necesitate, dar dacă nu cunoaşte această stare va
fi în legitimă apărare. În fine, potrivit unei alte păreri25, pot ataca şi se poate riposta cu apărare legitimă
chiar contra persoanelor moralmente iresponsabile, cum ar fi alienaţii, fiindcă legea nu cere ca atacul să
fie imputabil, ci doar injust. Persoana care se apără împotriva unui incapabil trebuie să ia măsuri pentru
înlăturarea atacului, folosind în acest sens mijloacele care îi stau la îndemână sau alegând pe cele mai
19
T. S., s. pen., dec. nr. 1563/28.09.1988, în R.R.D. nr. 8/1989, p. 77.
20
T. S., s. pen., dec. nr. 1536/1986, în R.R.D. nr. 4/1987.
21
T. S., s. pen., dec. nr. 91/24.01.1989, în R.R.D. nr. 9-12/1988, p. 145.
22
În acest sens, a se vedea sent. pen. nr. 132/1948 a Trib. Ilfov, publicată în J.N., 1948, p. 96. În speţă, soţul
inculpatei a venit beat acasă în miezul nopţii, a trezit pe fata cea mare din somn şi i-a cerut banii pe care aceasta îi
câştigase drept salariu; soţia a luat apărarea fetei sale, însă soţul a continuat să o lovească, împrejurare în care
inculpata a luat o oală cu sodă caustică şi a aruncat-o în obrazul soţului său.
23
C. Bulai, op. cit., p. 236.
24
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 125; C. Mitrache, C. Mitrache,
Drept penal român. Partea generală, Ed. Şansa, Buc., 2001, p. 123.
25
F. Streteanu, op. cit., p. 414 cu referire la N. T. Buzea, Infracţiunea şi culpabilitatea, p. 568.

puţin periculoase dacă sunt la fel de eficiente, dacă are posibilitatea folosirii mai multor mijloace.
Aflându-se în faţa unui atac pe care agresorul poate să-l dirijeze după voinţa sa, nu i se poate cere
întotdeauna, persoanei care se apără să facă o comparaţie între valorile sociale în conflict şi să evite ca
valoarea sacrificată să fie mai mare decât cea salvată, cerinţa hotărâtoare pentru existenţa stării de
necesitate. Eventuala cunoaştere a iresponsabilităţii celui care atacă poate fi valorificată pe terenul
condiţiei proporţionalităţii printr-o mai atentă analiză a posibilităţilor de care dispunea cel atacat.
Este evident că evaluarea proporţiei dintre atac şi apărare nu se poate face după criterii rigide şi
apriorice. Numai posterior săvârşirii faptei şi luându-se în considerare toate împrejurările de fapt şi
subiective ale cauzei se poate aprecia dacă riposta a fost sau nu proporţională cu gravitatea atacului.
Nu se poate pretinde o proporţie strictă între ripostă şi atac pentru că agresorul este de regulă
obiectul unui atac neaşteptat şi surprinzător şi ca atare în neputinţă de a-şi pregăti apărarea
corespunzătoare (prin alegerea mijloacelor şi crearea condiţiilor potrivite) naturii şi intensităţii atacului.
Persoana atacată este obligată să acţioneze în interesul salvării sale, a drepturilor sale ori a interesului
general în condiţii improvizate, în grabă şi într-o stare sufletească de constrângere. În consecinţă,
persoana care se apără nu poate de regulă cântări cu calm şi luciditate nici mijloacele pe care le are la
îndemână, pentru a anihila pericolul şi nici drămui intensitatea reacţiei sale în apărare perfect proporţional
cu cerinţa curmării agresiunii. În acest sens, fostul Tribunal Suprem a statuat că pentru existenţa legitimei
apărări nu prezintă relevanţă juridical raportul de foţe dintre inculpat şi victimă, deoarece pericolul pentru
inculpat există prin simplul atac al victimei, iar apărarea nu se duce în condiţiile unei acţiuni dirijate
pentru ca eventuala egalitate de forţe sau superioritatea inculpatului să aibă efect cu privire la rezultatul
atacului26. Acceptând că sunt situaţii în care raportul de forţe dintre atacator şi cel care se apără este
hotărâtor pentru existenţa gravităţii pericolului, de regulă nu se poate cere nici o echivalenţă între
intensitatea apărării cu aceea a atacului şi nici între mijloacele folosite de cel care se apără cu cel care
declanşează agresiunea.
De aceea, aprecierea proporţionalităţii apărării faţă de gravitatea pericolului şi împrejurările în
care s-a produs trebuie să aibă în vedere datele concrete ale cauzei în ansamblul lor, evaluându-se cu
atenţie orice fel de împrejurări care ar fi putut influenţa gradul de pericol la care este expusă persoana
prin agresiune şi posibilităţile sale reale de a respinge agresiunea, unele depăşiri obiective ale limitelor
apărării legitime apărând ca normale. Astfel, este criticabilă hotărârea prin care nu s-a admis existenţa
legitimei apărări deoarece, în urmă pericolului grav creat pentru integritatea corporală, în timpul apărării
s-a cauzat moartea agresorului27.
Depăşirea limitelor apărării din culpă va fi asimilată de principiul stării de legitimă apărare pentru
motivul că excesul culpabil a fost determinat de fapta agresorului care a creat circumstanţele în care
persoana aflată în apărare nu putea să le prevadă.
În general, proporţia dintre agresiune şi reacţie neputând fi de o exactitate matematică, se admite
că există legitimă apărare, atunci când cel atacat, sub imperiul tulburării sufleteşti, a depăşit limitele unei
apărări strict necesare.
Potrivit art. 22 al. 4 Cod penal este de asemenea în stare de legitimă apărare şi acela care din
cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul. Într-adevar, este de necontestat că există cazuri când prin
împrejurările în care se produce atacul şi persoana atacatorului, agresiunea poate produce reacţii emotive
şi psihice de o deosebită intensitate în conştiinţa persoanei atacate. De multe ori se instalează o temere
puternică în faţa agresorului sau chiar o tulburare a capacităţii normale a persoanei atacate de a discerne
condiţiile în care îşi exercită apărarea. În ambele situaţii, capacitatea persoanei de a acţiona în deplină
cunostinţă de cauză, şi de a-şi dirija conduita este diminuată. Există într-adevăr persoane în cazul cărora
temerea produce o inhibiţie paralizantă în faţa agresiunii faţă de care nici nu mai poate reacţiona, pe când
alte persoane reacţionează în mod excesiv, necontrolat. În această ultima situaţie, constatarea excesului de
apărare din cauza temerii sau a tulburării psihice a persoanei atacate va atrage, cum este firesc, incidenţa
legitimei apărări. Însă, o asemenea concluzie nu trebuie dusă la extrem; chiar sub influenţa tulburării sau
temerii produse de atac nu va fi legitimă apărare în toate cazurile (de exemplu, cel care se apără nu ar
26
N. Giurgiu, op. cit., cu referire la dec. nr. 394/1961, C. D., 1961, p. 424.
27
T. S., s. pen., dec. nr. 3040/1967, în R.R.D. nr. 4/1968, p. 173.

putea să ucidă pe acela care i-a sustras din buzunar o sumă de bani, ori pe care l-a surprins că sustrage
bunuri din proprietatea sa). O disproporţie vădită între valorile în conflict sau între mijloacele folosite n-
ar putea fi justificată prin existenţa tulburării sau temerii provocate de atac, deoarece acestea exclud, prin
concept, posibilitatea unei apărări legitime. Chiar dacă în realitate o asemenea tulburare a existat (cel
supus atacului fiind o persoană cu o sensibilitate neobişnuită) nu vor opera regulile legitimei apărări.
Legitimitatea ripostei, în raport cu starea de tulburare şi de temere a celui care se apără, nu poate
fi evaluată numai pornind exclusiv de la condiţia în care a acţionat şi de la capacitatea emotivă şi de
control asupra impulsurilor spre acţiune, ci trebuie avut în vedere modul de reacţie al unei persoane
normale cu o capacitate medie emotivă şi de control asupra actelor sale. Altfel, persoanele cu o
sensibilitate morbidă şi care îşi pierd uşor controlul faptelor în momente de frică, spaimă, emoţii
puternice, ar putea fi absolvite de răspundere – fără să fie iresponsabile – invocând legitima apărare, deşi
o altă persoană cu aceleaşi trăsături şi însuşiri, dar mai puţin emotivă, ar fi putut să evalueze corect
situaţia şi să înteleagă că apărarea sa nu era justificată în raport cu mijloacele pe care le-a folosit
agresorul.

EXCESUL JUSTIFICAT DE LEGITIMĂ APĂRARE
Diana-Bianca David
I. Reglementarea legitimei apărări în dreptul intern şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
I. 1. Evoluţia dispoziţiilor privind legitima apărare în dreptul intern

Instituţia legitimei apărări a fost consacrată în toate legislaţiile penale, din toate epocile. Mai
întâi, legitima apărare era limitată numai la infracţiunile contra persoanei fizice (omor, vătămări aduse
sănătăţii şi integrităţii corporale), ulterior fiind extinsă şi cu privire la apărarea proprietăţii.
Legat de felul în care a fost reglementată această instituţie în legislaţia noastră, ne vom opri
pentru început la Codul penal Carol al II-lea, din 1936, care prevedea în art. 132 că: „Nu se socoteşte
infracţiune fapta aceluia care comite un act necesar pentru a apăra viaţa, integritatea corporală, sănătatea,
libertatea, onoarea sau averea, fie ale sale, fie ale altora, în contra unui atac material, direct, imediat şi
injust.
Se consideră ca legitimă apărare şi cazul când agentul sub imperiul tulburării, temerii sau
teroarei, a trecut peste marginile apărării”1.
Se remarcă, aşadar, faptul că în Codul penal din 1936, legitima apărare era admisă atât pentru
salvarea vieţii persoanei, cât şi pentru apărarea libertăţii acesteia, a onoarei sau a averii sale.
Codul penal român din 1968, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează legitima
apărare în art. 44, drept o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Astfel, al. 2 al art. 44 arată că „este
în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi
injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc”.
Alin. 21 din art. 44 defineşte legitima apărare prezumtivă, iar în al. 3 este cuprins excesul
justificat de apărare, care presupune că făptuitorul, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei
apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, dar cu toate
acestea, se consideră că a săvârşit fapta tot în legitimă apărare.
Noul Cod penal, în vigoare de la 29.06.2005 reglementează legitima apărare în art. 22, printre
cauzele justificative, şi nu drept o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Diferenţa între cele două
categorii de cauze constă în aceea că, în situaţia reţinerii uneia dintre cauzele justificative prevăzute la art.
22-25 C.pen., aceasta înlătură caracterul ilicit al faptei concrete, producând efecte „in rem”, în timp ce
cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, exclud vinovăţia ca trăsătură esenţială a faptei concrete.
Potrivit unei opinii exprimate în doctrină, Noul Cod penal a introdus şi antijuridicitatea printre
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii; chiar dacă nu este expres, aceasta a fost în mod implicit recunoscută
prin reglementarea cauzelor justificative şi a efectelor acestora asupra existenţei infracţiunii2. Astfel,
potrivit noilor prevederi, fapta trebuie să fie antijuridică, adică să nu fie susceptibilă de intervenţia unei
cauze justificative.
În ceea ce priveşte reglementarea legitimei apărări în Noul Cod penal, art. 22 a preluat conţinutul
art. 44 din Codul penal în vigoare, cu unele modificări neesenţiale. În acest sens, în noile dispoziţii
penale, nu se mai foloseşte expresia „interes obştesc”, aceasta fiind înlocuită cu expresia „interes
general”. De asemenea, s-a menţinut reglementarea distinctă, în alineate diferite, a legitimei apărări ca o
cauză care înlătură infracţiunea (al. 1) şi legitima apărare privită ca ansamblul condiţiilor în care trebuie
să se afle făptuitorul pentru a fi considerat că a acţionat în legitimă apărare (art. 44 al. 2 C.pen. ).
1
V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, ed. a III-a, Ed.
Academiei Române, Buc., 2003, p. 324.
2
G, Antoniu, Noul Cod penal. Codul penal anterior (Studiu comparativ), Ed. All Beck, Buc., 2004, p. 15-16. În
acelaşi sens, a se vedea: G. Antoniu, Cauzele justificative în proiectul noului Cod penal, în R.R.D. nr. 2/2004, p. 9-
20.

I. 2. Consacrarea principiului legitimei apărări în CEDO
Dreptul la viaţă, considerat drept „una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice”,
este consacrat în art. 2 din CEDO. Pct. 2 lit. a al art. 2 arată, însă, că „Luarea vieţii nu poate fi privită ca o
încălcare a acestui articol în cazul în care ea rezultă dintr-un recurs la forţă absolut necesar pentru a
asigura protecţia persoanei contra violenţiei ilegale”.
Necesitatea de a apăra persoana împotriva violenţei ilegale este o aplicare a principiului legitimei
apărări, numai că această limitare a dreptului la viaţă priveşte numai legitima apărare a persoanei, fie ea a
propriei persoane, fie a altor persoane, protecţia bunurilor, fiind din start exclusă. Aşa cum am arătat mai
sus, în dreptul intern, spre deosebire de textul Convenţiei, legitima apărare, chiar dacă a avut drept urmare
uciderea unei persoane, este justificată nu numai când atacul vizează persoana aflată în apărare, ci şi când
vizează valori sociale care nu au legătură cu „apărarea persoanei”.
Cu toate acestea, doctrina din ţara noastră admite, în general, faptul că protecţia care trebuie
asigurată bunurilor nu poate să justifice atingerile aduse dreptului la viaţă3.
Un alt aspect din legislaţia internă diferit de prevederile art. 2 din CEDO, vizează faptul că art. 44
C.pen. reglementează legitima apărare, atât în cazul în care atacul provine din partea statului, cât şi
atunci când ar proveni de la un particular, pe când textul Convenţiei se referă la apărarea dreptului la viaţă
în faţa ingerinţelor statului.
II. Condiţiile excesului justificat de apărare
II. 1. Lipsa proporţionalităţii între apărare şi atac

Vom prezenta mai întâi, în această secţiune, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească atacul şi
apărarea, pentru a fi în prezenţa legitimei apărări în forma prevăzută la al. 2 al art. 44 C.pen., deoarece
aplicarea prevederilor art. 44 al. 3 este condiţionată de îndeplinirea condiţiilor din al. 2, mai puţin cea
privind proporţionalitatea care trebuie să existe între apărare şi atac.
Aşadar, nu poate exista exces justificat de apărare, dacă atacul nu îndeplineşte cumulativ
următoarele condiţii: să fie material, direct, imediat şi injust; să fie îndreptat împotriva unei persoane, a
drepturilor acesteia sau împotriva unui interes public; să pună în pericol grav valorile sociale ocrotite. De
asemenea, potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate şi apărarea trebuie să îndeplinească mai
multe condiţii pentru a fi legitimă, şi anume: să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală; să
fie precedată de atac; să se îndrepte împotriva agresorului; să fie necesară pentru înlăturarea atacului şi să
fie proporţională cu gravitatea atacului, cerinţă care, în cazul analizat, lipseşte4.
Nu vom insista mai mult asupra acestor condiţii, deoarece altul este scopul propus în demersul de
faţă. Ideea de bază este, potrivit practicii judiciare, aceea că dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
în art. 44, al. 2, nu se pune problema invocării excesului justificat de apărare5.
Aşadar, după cum am arătat mai sus, pentru a exista legitimă apărare în forma prevăzută la al. 3,
trebuie ca fapta în apărare să depăşească marginile unei apărări proporţionale cu intensitatea şi gravitatea
atacului. Legat de această depăsire, în doctrina de drept penal, s-a subliniat faptul că ea face ca legitima
apărare să nu aibă un caracter perfect. Din contră, păstrarea proporţionalităţii face ca apărarea să fie
legitimă şi perfectă6.
În aprecierea proporţiei dintre apărare şi atac s-au propus o serie de criterii în doctrină şi în
practică.
Astfel, s-a arătat că proporţionalitatea aceasta nu este de ordin matematic, ci de contingenţa
umană, de aceea, textul legii pune alături de gravitatea pericolului şi împrejurările în care s-a produs
atacul, împrejurări care explică de cele mai multe ori sensul şi valoarea manifestărilor umane. De
asemenea, la stabilirea proporţiei dintre fapta săvârşită în apărare şi gravitatea pericolului înlăturat,
trebuie evitate criteriile precum: agresorul era mai puternic decât cel atacat ori agresorul sau victima
3
F. D. Dăscălescu, Legitima apărare în contextul evoluţiei legislative preconizate în cadrul proiectului Noului Cod
penal, în D. nr. 1/2004, p. 116-118. În acelaşi sens, F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, Ed. Rosetti, Buc.,
2003, p. 422.
4
C. Mitrache, D. penal (partea generală), Ed. Şansa, Buc., 2002, p. 120-125.
5
T. S., s. pen., dec. nr. 880/1981 după F. Streteanu, op. cit., p. 426.
6
I. Pascu, Legitima apărare în noua reglementare, în R.D.P., nr. 1/2003, p. 31.

atacului avea armă asupra sa, fiindcă astfel de criterii nu au valoare, decât dacă sunt confruntate cu
împrejurări concrete, obiective şi subiective, ale cauzei, cu starea sufletească a celui care a efectuat
apărarea7.
Un alt criteriu în aprecierea proporţionalităţii ar fi determinat de posibilităţile concrete de apărare
ale celui atacat, şi exemplele ar putea continua8.
Practica judiciară a statuat, însă, că atâta timp cât cel atacat rămâne în limita necesităţii, el are
libertatea de a alege mijloacele de apărare, caracterul apărării analizându-se în raport cu gravitatea
atacului la care este supusă persoana şi cu posibilităţile personale ale celui atacat de a înfrunta pericolul.
Astfel, în speţă, inculpatul F.D. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea tentativei la
infracţiunea de omor, reţinându-se că la data de 9. 12. 1998, partea vătămată, în stare avansată de
ebrietate a venit la locuinţa inculpatului, pentru a consuma împreună băuturi alcoolice.
La refuzul inculpatului, partea vătămată a început să-l lovească; acesta, ripostând, a lovit-o cu
cuţitul, cauzându-i leziuni vindecabile în 40-45 de zile, viaţa fiindu-i pusă în primejdie.
Recursul declarat de inculpat cu motivarea că a comis fapta în legitimă apărare, a fost admis,
arătându-se că, victima a fost cea care l-a agresat mai întâi pe inculpat, lovindu-l cu palma şi piciorul,
până când acesta s-a prăbusit.
De asemenea, s-a reţinut faptul că partea vătămată avea o comportare agresivă ori de câte ori
consuma alcool şi că avea vârsta de 28 de ani, fiind un tânăr viguros şi violent, în timp ce inculpatul era în
vârstă de 70 de ani şi grav bolnav, ceea ce explică ideea că, în faţa atacului dezlănţuit al victimei,
inculpatul s-a apărat cum a putut, folosind cuţitul.
Astfel, C.S.J. a admis recursul inculpatului, arătându-se că în speţă se întruneau condiţiile unei
apărări legitime în sensul disp. art. 44 al. 3 C.pen. 9
Într-un alt caz, instanţa a reţinut că inculpatul, aflându-se în incinta complexului din Militari, a
început să îi adreseze injurii şi ameninţări soţiei sale. Partea vătămată, încercând să aplaneze conflictul, l-
a prins de braţe pe inculpat, acesta lovind-o cu pumnii şi cauzându-i leziuni vindecabile în 5-6 zile de
îngrijiri medicale.
Împotriva soluţiei prin care s-a dispus achitarea inculpatului, deoarece s-a reţinut că a comis fapta
în legitimă apărare, s-a declarat recurs, acesta fiind admis, cu motivarea că, pentru a fi incidente disp. art.
44 C.pen., este necesar ca între atac şi apărare să existe un raport de proporţionalitate, în sensul că
rezultatul produs în urmă apărării să nu fie mai grav decât cel care reprezintă urmarea atacului.
Or, în speţă, inculpatul este cel care a declanşat incidentul, partea vătămată nefăcând altceva
decât să-l prindă pe acesta de mâini şi să-l scoată afară, situaţie ce nu-l îndreptăţea pe inculpat să aibă un
asemenea comportament violent. În consecinţă, nu există nici un fel de echivalenţă între fapta săvârşită în
apărare şi atacul care a determinat-o10.
II. 2. Existenţa unei stări de tulburare sau temere

Pentru a ne afla în prezenţa legitimei apărări, în forma prevăzută la al. 3 al art. 44 C.pen., este
necesar ca depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu intensitatea şi gravitatea atacului, să se fi
datorat tulburării sau temerii provocate de atac.
În doctrina de drept penal, s-a arătat că determinarea stării de tulburare sau temere în care se
găsea făptuitorul în momentul comiterii faptei, implică reţinerea tuturor circumstanţelor concrete în care a
fost săvârşită fapta, având în vedere şi eventualele particularităţi ale atacatorului şi victimei11.
Astfel, dacă depăşirea proporţiei dintre atac şi apărare este datorată altor cauze (spre exemplu,
dorinţa de răzbunare), nu vom avea un exces justificat de apărare, ci un exces scuzabil, de această
delimitare ne vom ocupa, însă, în secţiunea următoare.
7
V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 319.
8
Pentru detalii, a se vedea: L. Barac, Constantele şi variabilele dreptului penal, Ed. All Beck, Buc., 2001, p. 104.
9
C.S.J., s. pen., dec. nr. 3594 din 27. 06. 2001, publicată în C.S.J. . Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe
anul 2001, Ed. All Beck, Buc., 2003, p. 153-154.
10
Trib. Buc., s. I pen., dec. nr. 661/16. 12. 1996, în D. Lupaşcu şi colab., Culegere de practică judiciară a
Tribunalului Bucureşti 1994 - 1997, Ed. All Beck, Buc., 1998, p. 74-75.
11
C. Mitrache, op. cit., p. 125.

Într-o speţă, inculpatul, după ce a fost condamnat pentru infracţiunea de omor calificat, a
declarat apel, solicitând să se constate că a săvârşit fapta aflându-se în legitimă apărare.
Astfel, după ce a fost atacat de victimă, în momentul aplicării loviturii de cuţit, inculpatul se
ridicase de jos, iar victima rămăsese în mână numai cu o parte din coada coasei care se rupsese. În această
situaţie, atacul victimei nu mai avea pericolul care să necesite aplicarea unei lovituri de cuţit într-o zonă
vitală, chiar dacă inculpatul era speriat.
Instanţa de apel a apreciat că în stabilirea gradului de tulburare şi de temere pe care l-a avut
inculpatul, este necesar să se ţină seama şi de natura raporturilor preexistente între inculpat şi victimă. În
acest sens, faptul că inculpatul era fiul victimei ca şi bunele relaţii existente anterior între ei, au condus la
concluzia că nu putea fi reţinută existenţa unei temeri deosebite, întrucât ar fi fost greu de acceptat ideea
că inculpatul ar fi crezut la un moment dat că tatăl său doreşte să-i suprime viaţa12.
Într-un alt caz, instanţa a apreciat că inculpatul, prin acţiunea sa, a intenţionat să înlăture un atac
îndreptat împotriva mamei sale şi a sa, dezlănţuit de o persoană cuprinsă de furie, înarmată cu un cuţit de
vânătoare, care a pus în pericol grav şi concret viaţa celor doi.
Pentru a motiva reţinerea excesului justificat de apărare, instanţa a luat în considerare, în afară de
gravitatea şi intensitatea atacului, şi condiţiile în care a crescut inculpatul, ca şi starea de sănătate a
acestuia.
Astfel, s-a arătat că boala de inimă de care suferea inculpatul de mic, ca şi dezvoltarea sa
nevrotică anxioasă, atmosfera de ameninţare cu moartea, spaimă şi teroare instalată de tatăl său, teama
permanentă că mama sa va fi ucisă de acesta, într-una dintre crizele sale de violenţă determinate de beţie,
toate acestea dau dimensiunea tulburării şi spaimei majore de care era coplesit inculpatul în momentul
când a aplicat lovitura cu toporul.
Ca urmare, este pe deplin justificată reţinerea legitimei apărări în forma prevăzută în al. 3.13
III. Diferenţierea excesului justificat de apărare faţă de circumstanţele atenuante legale
III. 1. Excesul justificat de apărare şi excesul scuzabil prevăzut de art. 73. lit. a C.pen.
Codul nostru penal, atât cel în vigoare, cât şi cel nou, reglementează în art. 73 lit. a, respectiv art.
88 lit. b, ca circumstanţă atenuantă legală, „depăşirea limitelor legitimei apărări”, cunoscută în doctrina
penală ca „exces scuzabil”.
Spre deosebire de excesul justificat de apărare, asimilat legitimei apărări, în cazul „excesului
scuzabil”, depăşirea marginilor unei apărări proporţionale cu gravitatea şi intensitatea atacului, nu se
datorează tulburării sau temerii în care se află cel care face apărarea, iar fapta este infracţiune, fiind însă
reţinută o circumstanţă atenuantă.
Pentru a exista această circumstanţă, este necesar ca făptuitorul să se fi aflat, la început, în
legitimă apărare, să fi depăşit limitele unei apărări legitime, iar această depăsire să nu se întemeieze pe
tulburarea sau temerea acestuia.
Aşadar, ori de câte ori depăşirea este datorată altor cauze şi nu tulburării ori temerii, nu vom avea
un exces justificat, ci un exces scuzabil, care constituie o circumstanţă atenuantă. 14
În speţă, inculpatul, care ajuta pe un consătean să urce în pod saci de grâu, a scăpat unul dintre
saci care a căzut peste victimă, din această cauză, între cei doi producându-se o altercaţie.
Fiind urmărit de victimă împreună cu alţi doi consăteni, inculpatul s-a înarmat cu un cuţit, cu
intenţia de a se apăra în cazul în care ar fi fost atacat.
Într-un final, urmăritorii l-au ajuns şi l-au blocat, începând să îl lovească, moment în care
inculpatul a lovit partea vătămată cu cuţitul, provocându-i acestuia o plagă înjunghiată care i-a pus în
primejdie viaţa.
12
C. Apel Braşov, dec. pen. nr. 66/Ap. din 25.04.2000, publicată în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică
judiciară 2000, Ed. Lumina Lex, Buc., 2001, p. 46
13
C. Apel Braşov, dec. p. nr. 81/Ap. din 18.10.1994, publicată în Culegere de practică judiciară pe anul 1994, Ed.
Disz Tipo, Braşov, 1995, p. 61-63.
14
C. Mitrache, op. cit., p. 336. În acelaşi sens, a se vedea: V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 320-321.

Analizând probele administrate în cauză, instanţa a apreciat că nu se poate reţine circumstanţa
atenuantă prev. de art. 73 lit. a C.pen., aceasta existând doar în cazul în care depăşirea limitelor legitimei
apărări nu s-ar produce sub imperiul tulburării sau temerii.
Or, în speţă, reiese că inculpatul în momentul săvârşirii faptei, s-a aflat într-o astfel stare de
tulburare şi temere, determinate de faptul că fusese pândit, urmărit şi lovit de către cei trei urmăritori ori
de câte ori s-a ivit prilejul, fiind convins că singura modalitate de a scăpa de atacul lor este aceea de a lovi
cu cuţitul.
Aşadar, chiar dacă reacţia sa de a lovi cu cuţitul pe partea vătămată apare ca disproporţionată faţă
de atacul direct, material şi injust îndreptat împotriva sa, condiţiile prevăzute de lege pentru a se reţine
comiterea faptei în stare de legitimă apărare sunt întrunite15.
III. 2. Diferenţierea al. 3 al art. 44 C.pen. faţă de circumstanţa atenuantă a provocării (art. 73 lit. b,
C.pen. )
Potrivit disp. art. 73 lit. b, C.pen., respectiv art. 88 lit. a din Noul Cod penal, circumstanţa
atenuantă a provocării există când infracţiunea s-a săvârşit sub stăpânirea unei puternice tulburări sau
emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere
gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă.
Spre deosebire de excesul justificat de apărare, care înlătură caracterul penal al faptei, în cazul
provocării, fapta comisă este infracţiune, dar se reţine circumstanţa atenuantă prev. de art. 73 lit. b C.pen.
Pentru a exista provocare, trebuie să existe, în primul rând, o anumită activitate de provocare din
partea persoanei vătămate şi care să determine o puternică tulburare sau emoţie infractorului, în această
situaţie, el săvârşind infracţiunea împotriva provocatorului16.
Pentru a delimita circumstanţa atenuantă a provocării de legitimă apărare, în practica judiciară s-a
arătat că, dacă riposta inculpatului este disproporţionat de gravă în raport cu gravitatea pericolului, însă
acesta a acţionat doar sub stăpânirea unei puternice tulburări, determinată de provocarea părţii vătămate,
produsă prin violenţă asupra sa, se reţine circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b C.pen. şi nu
legitima apărare.
Astfel, în speţă, partea vătămată, aflată în stare avansată de ebrietate, s-a apropiat de inculpat şi l-
a lovit cu piciorul în regiunea gâtului. Ripostând, inculpatul a lovit şi el partea vătămată, care s-a
dezechilibrat şi a căzut, suferind leziuni care au necesitat pentru vindecare 80 zile de îngrijiri medicale.
Instanţa a apreciat că, din modul de desfăşurare a incidentului nu se putea reţine legitima apărare
în favoarea inculpatului, ci doar provocarea.
Pentru existenţa legitimei apărări, este necesar ca fapta comisă să fie proporţională cu gravitatea
atacului; în caz contrar, fapta nu poate fi considerată legitimă. Mai mult, s-a reţinut că inculpatul a
ripostat în momentul în care atacul încetase, nemaifiind actual.
În consecinţă, nu se poate consideră că inculpatul a acţionat în legitimă apărare, ci doar sub
stăpânirea unei puternice tulburări determinată de provocarea părţii vătămate, fapt ce determină reţinerea
în favoarea sa, a circumstanţei atenuante prevăzute de art. 73 lit. b C.pen. 17
Într-un alt caz, inculpatul a observat că din locuinţa lui erau sustrase în mod repetat mai multe
bunuri, în timp ce era plecat. În seara de 27.01.1999, auzind zgomote la fereastră, inculpatul a iesit şi a
văzut o persoană care a aruncat în el cu un obiect voluminos. A luat o bară metalică, lovind mâna şi
corpul atacatorului, care a fugit, încercând să sară gardul, însă inculpatul l-a lovit cu bara peste corp,
decedând.
Instanţa l-a achitat, pe motiv că a acţionat în legitimă apărare, potrivit art. 44 al. 3 C.pen. Astfel,
s-a arătat că temerea inculpatului a fost puternică, iar riposta a depăşit limitele unei apărări proporţionale
15
C.S.J., s. p., dec. nr. 1289/28.03.2000, în D., nr. 6/2001, p. 153-154.
16
Pentru detalii, a se vedea: C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, Instituţii de drept penal, Ed. Trei, Buc., 2003, p. 379
– 381.
17
C. Apel Bucureşti, dec. nr. 253 din 15. 02. 2001, cu notă de D. Lupaşcu, Practică judiciară penală 2001-2002,
Ed. Brilliance, Buc., 2004, p. 63-65.

cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, fiind îndeplinite condiţiile excesului
justificat de apărare.
C.S.J. a admis recursul procurorului, arătând că, după momentul surprinderii victimei lângă casă,
toate acţiunile ulterioare ale inculpatului exced incidenţa prevederilor art. 44 al. 3 C.pen. Lovirea repetată
şi gravă a victimei când acesta încerca să scape prin fugă, s-a produs când atacul se comisese, situaţie în
care trebuiau aplicate prevederile referitoare la circumstanţa atenuantă a provocării, conform art. 73 lit. b
C. pen18.
Într-o altă situaţie, inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de omor, cu reţinerea stării de
provocare, deoarece în noaptea de 4-5 septembrie 1996, în timp ce se afla la domiciliul concubinei sale, a
venit victima şi a început să bată puternic în uşa apartamentului. Forţând uşa, a pătruns în interior şi fără a
fi înarmat, s-a îndreptat către inculpat care l-a lovit cu un picior de masă în cap, acesta decedând.
Prin apelul declarat în cauză, inculpatul a solicitat să se reţină în favoarea sa excesul justificat de
apărare prevăzut de art. 44 al. 3 C.pen., deoarece a comis fapta sub imperiul unei puternice temeri
determinată de acţiunea victimei.
Instanţa de apel a arătat că, pentru a se face aplicarea art. 44 al. 3 C.pen., trebuie să se
îndeplinească şi condiţiile prevăzute în al. 2, or, în cauză nu sunt realizate aceste cerinţe.
Astfel, victima a pătruns fără drept în locuinţă şi s-a îndreptat către inculpat, fără a fi înarmat şi
fără a-l ameninţa sau lovi.
În acest context, excesul de apărare nu poate fi asimilat cu apărarea legitimă, deoarece depăşirea
limitelor unei apărări proporţionale nu se datorează tulburării sau temerii de care ar fi fost stăpânit
inculpatul, urmare a conduitei violente a victimei.
Această depăsire constituie, în speţă, circumstanţa atenuantă a provocării prevăzută de art. 73 lit.
b C.pen. 19.
IV. Concluzii
Pe parcursul acestui demers, am încercat, aşadar, să realizăm o prezentare cât mai detaliată a
legitimei apărări, în forma prevăzută de art. 44 al. 3 C.pen. şi care în doctrina de drept penal este
cunoscută sub denumirea de „exces justificat de apărare”. Am insistat mai mult pe soluţiile adoptate în
practica instanţelor noastre, dar şi pe controversele care s-au născut în legătură cu delimitarea excesului
justificat de legitimă apărare de circumstanţele atenuante legale reglementate de Codul penal în vigoare în
art. 73 lit. a şi b.
Cât priveşte neconcordanţele existente între dispoziţiile dreptului penal referitoare la legitima
apărare şi cele consacrate în art. 2 pct. 2 lit. a din C.E.D.O., suntem de părere că, într-adevăr, după cum s-
a subliniat în practica judiciară internă, uciderea unei persoane în legitimă apărare pentru apărarea unor
bunuri, fie ele de o importanţă deosebită, nu poate să justifice atingerea care se aduce dreptului la viaţă.
S-ar impune, credem noi, ca această orientare a practicii, să se concretizeze printr-o prevedere expresă a
legiuitorului în noul Cod penal, în sensul că protecţia bunurilor nu poate justifica o atingere adusă
dreptului la viaţă, chiar dacă, spre exemplu, distrugerea acestora ar provoca efecte deosebit de grave.
18
C.S.J., s. p., dec. nr. 1015 din 27.02.2001, în P.R., nr. 2/2002, p. 78-79.
19
C. de Apel Iaşi, dec. nr. 181 din 9.06.1998, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară, 1998, Ed.
Lumina Lex, Buc., 2000, p. 13-15.

ORDINUL LEGII ŞI COMANDA AUTORITĂŢII LEGITIME
Gina Alina Zilişteanu

I. Necesitatea introducerii cauzelor justificative
Noul Cod penal introduce noţiunea de cauză justificativă incluzând în această categorie legitima
apărare, starea de necesitate, ordinul legii, comanda autorităţii legitime şi consimţământul victimei, ca
expresie a unor necesităţi obiective de reglementare. Premisa majora a introducerii acestei cauze
justificative a fost aceea care decurge din faptul că „alături de cerinţele specifice fiecărui raport de
reglementare juridică, în raport cu relaţiile proprii acestor domenii, există şi cerinţe ale ordinii juridice în
ansamblu, independente de particularităţile fiecărei ramuri de drept”1.
Astfel, cauzele justificative exprimă cerinţele ordinii juridice în ansamblul ei şi, în acest context,
nu s-ar putea concepe ca o faptă să fie în acord cu anumite domenii ale dreptului şi să fie în contradicţie
cu alte domenii. Noţiunile de permis şi nepermis (licit şi ilicit) se diferenţiază de legal şi ilegal; fapta este
permisă în raport cu exigenţele ordinii juridice în ansamblul ei, pe când fapta este tipică atunci când
exprimă concordanţa dintre fapta concretă şi regula de conduită înscrisă în norma de incriminare. Ceea ce
este nepermis este şi ilegal în cadrul ordinii juridice specializate (penal, de exemplu), însă relaţia inversă
nu mai este valabilă. Se evidenţiază astfel diferenţa între o faptă concretă care încalcă perceptul dintr-o
normă penală alături de principiile întregii ordinii de drept şi fapta care este în dezacord cu perceptul
dintr-o normă de incriminare, dar care este în acord cu cerinţele ordinii juridice în totalitatea ei.
A fost nevoie să se facă o deosebire între cauzele justificative care au caracter obiectiv şi cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei care au un caracter personal şi care privesc o altă trăsătură a
infracţiunii şi anume vinovăţia. Analiza cauzelor care înlătură vinovăţia are loc după ce s-a efectuat un
examen al faptei concrete cu privire la tipicitatea şi antijuridicitatea sa.
Importanţa introducerii noţiunii de cauză justificativă derivă şi din necesitatea clarificării juridice
a unor situaţii, până acum confuze. Astfel, potrivit art. 35 din Legea nr. 218/2000 pentru organizarea şi
funcţionarea poliţiei române, folosirea armei din dotare pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu în
condiţiile legii înlătură caracterul penal al faptei. În sistemul Codului penal anterior, se apela fie la lipsa
de pericol social a infracţiunii, fie la cauze care exclud vinovăţia, dar care nu se mulau perfect pe
semnificaţia pe care o avea o asemenea normă. Astfel, sub raport subiectiv, autorul faptei avea
reprezentarea consecinţelor vătămătoare a faptei sale şi urmărea rezultatul, deci el acţiona cu intenţie
directă. De asemenea, prin prisma criteriilor care se aplicau la evaluarea pericolului social concret al
faptei, cu greu se putea reţine această cauză care înlătură caracterul penal. Asemenea dificultăţi de
încadrare juridică vor dispărea sub imperiul noului Cod penal deoarece situaţia la care se referă ar. 35
reprezintă, de fapt, o aplicare a cauzei justificative a ordinului legii.
Pe lângă introducerea noţiunii de cauză justificativă, noul Codul penal lărgeşte sfera cauzelor
justificative cu ordinul legii, comanda autorităţii legitime şi consimţământul victimei. Ele nu reprezintă o
noutate absolută în legislaţia românească. Ordinul legii şi comanda autorităţii legitime s-au bucurat de o
reglementare expresă în Codul penal din 1865 şi cel din 1936, iar consimţământul victimei era tratat
tradiţional de doctrina vremii şi de jurisprudenţă ca un caz de permisiune implicită a legii. Codul din 1968
a renunţat la reglementarea acestei cauze, întrucât s-a apreciat că ar fi inutilă, invocându-se două
argumente2. În primul rând, atunci când fapta era ordonată de lege direct sau indirect prin intermediul
unei autorităţi competente, ea nu era infracţiune pentru că nu era prevăzută de legea penală. În al doilea
rând, atunci când ordinul era ilegal, intervenea răspunderea pentru abuz în serviciu pentru executant şi
instigare pentru cel care a dat ordinul imoral. Aceste două argumente s-au dovedit insuficiente în procesul
de aplicare concretă a legii în cadrul proceselor de pe rolul instanţelor, şi, ca o consecinţă, s-a revenit în
1
G. Antoniu, Cauzele justificative în proiectul noului Cod penal, în R.D.P. nr. 2/2004, p. 9.
2
V. Dongoroz, Noul Cod penal, Codul penal anterior- prezentare comparartivă, Ed. Politică, Buc., p. 44.

prezent la reglementarea ordinului legii şi a comandei autorităţii legitime. Astfel, legiuitorul a fost obligat
să recunoască în dispoziţii speciale prin folosirea expresiei „fără drept” caracterul antijuridic al unor fapte
(de exemplu, art. 189 C.pen. vechi, art. 192 C.pen. vechi, 196 C.pen. vechi). În acele situaţii când nu se
menţiona expresia fără drept, niciodată faptele comise în executarea legii nu au fost considerate
infracţiuni, făcându-se apel la alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei.
Pentru această revenire pledează mai multe argumente3: imperativul ca realităţile obiective să-şi
găsească justificarea în lege pentru a se respecta principiul simetriei, consolidarea statului de drept ce
presupune că funcţionarii publici şi cetăţenii au obligaţia de a executa legea, apărarea de legea penală a
celor care acţionează în spiritul şi în limitele legii, afirmarea mai clară a principiului că ingerinţele
neautorizate ale autorităţilor nu sunt autorizate în sensul legii penale, protecţia funcţionarilor de execuţie
şi responsabilizarea celor de decizie. De asemenea, în condiţiile criminalităţii organizate, infiltrarea unor
agenţi sub acoperire, care să săvârşească fapte penale în condiţiile legii pentru demascarea faptelor penale
grave, se poate dovedi utilă. De altfel, asemenea procedee se folosesc în alte ţări cu rezultate pozitive.
Reintroducerea acestei cauze justificative va fi necesară atât pentru activitatea practică a organelor
judiciare, cât şi pentru coerenţa sistemului de drept în general4.
II. Ordinul legii
II. 1. Noţiune
Nu există o definiţie sau caracterizare a noţiunii de lege din sintagma ordinul legii, de aceea
doctrina a încercat să-i definească conţinutul.
Unii autori5 au considerat că, întrucât conceptul este situat în codul penal, el se referă, în
principal, la actul normativ prin care sunt incriminate anumite fapte şi a cărui nerespectare atrage
răspunderea penală. Alţi autori6 consideră că noţiunea de lege este mai largă şi cuprinde şi executarea
unor dispoziţii prevăzute în regulamente; în acest din urmă caz, fapta justificată n-ar putea fi decât o
contravenţie. Mai nou, s-a admis posibilitatea aplicării cauzei justificative chiar şi în cazul îndeplinirii
unei norme cutumiare7. De asemenea, poate fi invocată drept cauză justificativă şi executarea unei norme
cu caracter internaţional printr-o faptă ce întruneşte elementele unei infracţiuni, dacă acea normă este
recunoscută de statul respectiv8.
II. 2. Fundament
În literatura de specialitate s-a căutat fundamentul cauzei justificative a ordinului legii. Într-o
primă opinie9, mai veche, fundamentul a fost căutat în lipsa factorului intelectiv al vinovăţiei ca element
subiectiv al faptei infracţionale. Astfel, prin factorul intelectiv se înţelege atitudinea conştientă a
făptuitorului care are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale şi al rezultatului socialmente periculos
al acestora. În acest caz, mobilul faptei nu este acela de a înfrânge Legea şi de a săvârşi o infracţiune, ci
tocmai acela de supunere faţă de lege, chiar dacă cel care o aplică prevede şi acceptă rezultatele
neconvenabile ale activităţii sale în raport cu interesele altei persoane10. Această opinie însă, deşi
argumentează convingător mecanismele interioare ale celui care săvârşeşte o faptă tipică, dar care nu
suportă acţiunea inevitabilă a statului în calitatea sa de subiect pasiv al răspunderii penale, nu mai este de
actualitate în contextul prezent al teoriilor ce se construiesc pe marginea cauzelor justificative. Aşadar,
fundamentul unei cauze justificative, oricare ar fi ea (legitimă apărare, stare de necesitate,
consimţământul victimei, ordinul legii şi comanda autorităţii legitime), trebuie căutat, după părerea
noastră, în raţiuni de ordin obiectiv pentru a ne încadra pe caracterul de obiectivitate pe care îl au aceste
3
I. Molnar, Ordinul legii şi ordinul autorităţii legitime, în R.D.P., nr. 2/1997, p. 59.
4
V. Paşca, Ordinul legii, în R.D.P. nr. 2/2004, p. 35.
5
G. Fiandacă, E. Musco, Diritto penale, parte generale, Bolongan, p. 242, citat de G. Gheorghe, Despre ordinul
legii şi comanda autorităţii legitime, în R.D.P. 1/1998, p. 33.
6
V. Merle, Traité de droit criminel, Paris, ed. 7, p. 305 citat de G. Gheorghe, op. cit., p. 33.
7
G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit pénal général, Paris, Dalloz, 1992, p. 297.
8
G. Fiandacă, E. Musco, op. cit, p. 243.
9
V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Ed. Societăţii Tempus, Buc., 2000, p. 369.
10
I. Molnar, op. cit., p. 55.

cauze. Desigur că autorul unei fapte comise sub imperiul ordinului legii nu acţionează cu intenţia de a
săvârşi o infracţiune, dar acest lucru credem că este rezultatul intervenţiei unei dispoziţii legale care îl
determină pe făptuitor să acţioneze în spiritul şi pentru executarea legii.
Într-o a două opinie s-a căutat fundamentul aceste cauze justificative în principiul prevalenţei
interesului superior protejat cu prioritate. Astfel, s-a arătat că atunci când legea penală incriminează o
faptă ca fiind infracţiune şi o altă lege prevede că aceeaşi faptă săvârşită în anumite condiţii sau de către
anumite persoane reprezintă aplicaţia unei obligaţii sau a unei prerogative conferite expres sau implicit,
ne aflăm în faţa unui conflict de interese: cel abstract şi generic al dispoziţiei incriminatoare şi cel concret
şi special al celei de-a două dispoziţie. În faţa unui asemenea conflict are prioritate interesul concret care
este protejat de lege cu prioritate. Dacă fapta este comisă pentru a salvgarda interesul superior protejat de
lege prioritar, ea nu constituie infracţiune11.
De asemenea, s-a precizat că temeiul ordinului legii decurge şi din principiul legalităţii, în sensul
că dacă un text de lege poate incrimina o faptă, această incriminare dispare dacă un text de aceeaşi natură
prescrie sau autorizează comiterea faptei în anumite circumstanţe12.
Alţi autori găsesc ca fundament unitatea ordinii juridice în sensul că nu este de conceput ca o
activitate autorizată sau ordonată de o normă juridică să fie ilicită în raport cu altă normă juridică13.
În sfârşit, putem trece în revistă şi temeiul utilităţii sociale a acţiunii pe care o desfăşoară cel care
se supune prescrierilor legale la care se adăugă cel al liberului arbitru, libertatea de alegere al autorului
faptei fiind anihilată prin datoria pe care o are de a aplica legea14. Observăm că această a două parte a
acestui fundament, pe lângă faptul că introduce aprecieri de ordin subiectiv în considerarea temeiului
acestei fapte justificative, poate fi aplicat doar în privinţa dispoziţiilor imperative ale legii şi nu în privinţa
a ceea ce legea permite.
II. 3. Condiţiile ordinului legii

Aşa cum rezultă din textul legal implicit, pentru aplicarea cauzei justificative a ordinului legii
trebuie îndeplinite două condiţii:
a) Fapta prevăzută de legea penală trebuie să fie impusă sau autorizată de lege15. Această condiţie
trebuie înţeleasă în sensul că, pentru a opera înlăturarea antijuridicităţii faptei săvârşite de o persoană, este
suficientă delegarea directă a legii, fără a fi nevoie de aşteptarea unui ordin al superiorului pentru acţiune.
Pentru edificare, vom prezenta câteva exemple preluate din jurisprudenţa franceză, adaptate la
dreptul nostru intern. Astfel, judecătorul care pronunţa o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii
sau care emite un mandat de arestare preventivă nu comite infracţiunea de lipsire de libertate deoarece el
acţionează în spiritul normelor legale care îi permit luarea unor astfel de decizii (art. 345 C.proc.pen.,
respectiv art. 146 al. 9 C.proc.pen. şi 149 al. 10 C.proc.pen.). Nu săvârşeşte această infracţiune nici
medicul care declară că o persoană este atinsă de o boală contagioasă şi dispune reţinerea ei în carantină
şi nici agentul sau particularul care în caz de infracţiune flagrantă, fără nici un ordin prealabil, prinde
făptuitorul şi-l conduce la cea mai apropiată secţie de poliţie deoarece Legea îi ordonă un astfel de
comportament (art. 465 al. 3 C.proc.pen. ).
Depăşirea însă a obligaţiei legale nu poate fi reţinută drept o cauză justificativă. Am putea invoca,
cu titlu de exemplu, că fapta poliţistului care percheziţionează o persoană fără autorizarea instanţei
judecătoreşti în condiţiile art. 100 al. 3 C.proc.pen. constituie infracţiunea de violare de domiciliu
prevăzută de art. 208 Cpen nou/ art. 192 Cpen vechi. În anumite condiţii, fapta săvârşită de un agent al
statului cu depăşirea sau încălcarea atribuţiilor legale este, potrivit codului penal, mai gravă decât aceea
săvârşită de o persoană fără nici o calitate. Astfel, poliţistul care arestează o persoană în lipsa mandatului
de arestare preventivă săvârşeşte infracţiunea de arestare nelegală prevăzută de art. 342 Cpen nou, şi nu
aceea de lipsire de libertate.
11
Ibidem, p. 55.
12
G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 323.
13
F. Streteanu, Drept penal. Penal general, Ed. Rosetti, Buc., 2003, p. 447.
14
F. Desportes, F. L. Gunehac, Le nouveau droit penal, Droit penal géneral, Ed. Economică, Paris, p. 500.
15
Ibidem, p. 501.

b) Ordinul legii trebuie să se adreseze direct celui care îl execută16. Rămâne instanţelor
judecătoreşti atribuţia de a verifica atent condiţiile în care operează ordinul legii pentru a aplica corect
această cauză justificativă.
c) Poate fi reţinută şi o a treia condiţie, şi anume aceea ca Legea care este invocată în înlăturarea
antijuridicităţii faptei să fie legea română. Această condiţie e preluată din jurisprudenţa franceză care nu a
exonerat de răspundere, de exemplu, pe pilotul unui avion care deţinea, după aterizarea la sol, arme şi
muniţie fără autorizaţie, deţinere considerată delict în Franţa (ordinul impus de legea străină nu a putut fi
invocată ca fapt justificativ în faţa instanţelor franceze deoarece delictul a fost comis pe teritoriu
francez)17.
II. 4. Feluri de ordin al legii

Viitorul nostru Cod penal face distincţie între fapta impusă de lege şi cea autorizată de lege, care
se regăsea şi în Codul penal din 1937, în acest context fiind utile precizările făcute de prof. Dongoroz18.
Astfel, prin „fapt impus de lege se înţelege faptul pe care legea îl ordonă”, iar „prin faptul autorizat de
lege se înţelege faptul pe care legea îl permite în anumite împrejurări”.
A. Ordin impus de lege

În cazul în care legea impune anumitor persoane să facă anumite acte ne aflăm în faţa unui ordin
formal al legii de care persoana respectivă trebuie să ţină cont. Astfel, fapta martorului care, obligat de
lege să spună tot ce ştie cu privire la împrejurările esenţiale ale cauzei în virtutea art. 335 C.pen. nou, face
afirmaţii care întrunesc formal conţinutul infracţiunii de calomnie, nu va avea caracter antijuridic19. Cel
care are obligaţia de a denunţa o infracţiune prevăzută de art. 292 C.pen. nou sau art. 338 C.pen. nou nu
săvârşeşte infracţiunea de calomnie. Tot astfel, fapta persoanei, care este ţinută de respectarea secretului
profesional, de a nu denunţa anumite infracţiuni nu va avea caracter antijuridic, deşi, formal, sunt
întrunite condiţiile infracţiunii de nedenunţare a unor infracţiuni. În schimb, persoana ţinută de secretul
profesional şi care refuză să vorbească nu săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă întrucât potrivit
art. 191 C. proc. civ şi art. 79 C.proc.pen. persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi
ascultată ca martor cu privire la faptele de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, ceea ce determină
o nerealizare a condiţiei tipicităţii faptei de mărturie mincinoasă.
Practic, ipotezele descrise mai sus corespund unui concurs de incriminări semnalat în literatura de
specialitate franceză20 şi căruia i s-au prefigurat două soluţii: fie oricare dintre cele două incriminări
derogă una de la alta şi în această situaţie persoana care respectă prescripţiile unei incriminări, oricare ar
fi ea, este apărat de orice responsabilitate penală (respectarea prescripţiei unei incriminări reprezintă
cauză justificativă pentru încălcarea celei de-a două dispoziţii legale), fie o singură incriminare derogă de
la cealaltă şi atunci este imperativ să determinăm care este incriminarea care constituie în raport cu
cealaltă cauză justificativă. În jurisprudenţa franceză au fost aplicate ambele soluţii, ceea ce a creat o stare
de instabilitate juridică. Ar fi bine aşadar ca legiuitorul să intervină şi să precizeze care incriminare are
prioritate.
De asemenea, utilizarea puterilor coercitive, prevăzute de Codul de procedură penală, asupra
persoanelor sau bunurilor, de către autorităţile publice competente (precum arestarea preventivă,
reţinerea, detenţia, percheziţia, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor, reţinerea şi
predarea corespondenţei) este o aplicare a ordinului legii şi, în consecinţă, se înlătură antijuridicitatea
faptelor de lipsire de libertate în mod ilegal, violare de domiciliu, furt, violarea secretului corespondenţei.
În ceea ce priveşte ordinul unui act normativ inferior legii în sens restrâns, în literatura franceză a
fost conturat următorul principiu21: un act inferior legii nu poate să justifice comiterea unei infracţiuni
prevăzute de lege. Astfel, o hotărâre de Guvern nu ar putea să justifice comiterea unei infracţiuni dacă
textul contrazice o lege. Se recunoaşte, totuşi, în acest caz aplicarea regulilor de la eroarea de fapt. Pe de
16
Ibidem.
17
Y. Mayaud, op. cit., p. 63.
18
V. Dongoroz, Drept. . ., p. 373.
19
F. Streteanu, op. cit., p. 450; V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea editiei din 1939), p. 373.
20
F. Desportes, op. cit., p. 501.
21
Ibidem, p. 503.

altă parte, dispoziţia care decurge dintr-un act inferior legii poate justifica comiterea unei infracţiuni dacă
acel act precizează condiţiile de aplicare a legii prin delegarea acesteia din urmă.
B. Autorizarea legii
Autorizarea legii poate fi explicită, atunci legea permite faptul în anumite cazuri sau implicită
atunci când decurge din activităţi omeneşti pe care legea le îngăduie şi care, efectuate în condiţiuni fireşti
şi legale, presupun inevitabil îndeplinirea unor acte care corespund obiectivităţii juridice a unor
infracţiuni.
B. 1. Autorizarea explicită se referă la exercitarea unor drepturi în condiţiile legii de către titularii
acestora.
De pildă, în caz de infracţiune flagrantă, orice persoană are dreptul de a prinde pe făptuitor şi de
a-l conduce în faţa autorităţii judiciare (art. 465 al. 3 C.proc.pen. ). Exercitarea acestui drept înlătură
caracterul antijuridic al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal sau al infracţiunii de lovire sau alte
violenţe comise în timp ce autorul faptei încerca să-l prindă pe infractor. Cetăţeanul nu trebuie să dea
dovadă de exces de zel în îndeplinirea activităţii sale, pentru că în acest caz nu operează cauza
justificativă a ordinului legii.
De asemenea, exercitarea unor drepturi constituţionale, ca libertatea de expresie, apare cel mai
adesea ca o cauză justificativă în materia infracţiunii de calomnie. Proba verităţii sau a bunei credinţe
prevăzută de art. 226 C.pen. apare ca fiind o aplicare a autorizării legii (cauză justificativă specială).
Admisibilitatea acestei probe este permisă diferit în funcţie de victima infracţiunii. Astfel, în cazul
calomniei săvârşită împotriva unei persoane particulare, proba verităţii este admisă dacă fapta a fost
comisă pentru apărarea unui interes legitim. În cazul în care fapta se referă la viaţa privată a unei
persoane care afectează capacitatea acesteia de exercitare a unei funcţii publice, nu este necesară
dovedirea unui interes legitim. În această materie a libertăţii de exprimare, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a admis constant libertatea presei ca o cauză justificativă în sine pentru faptele care
formal ar întruni elementele infracţiunilor de insultă sau calomnie sau în cazul altor infracţiuni precum
fostul art. 238 C.pen. român. Ea a arătat în Hotărârea Dalban împotriva României22 că „orice ingerinţă a
statului în exercitarea dreptului la liberă exprimare trebuie să respecte şi condiţia necesităţii într-o
societate democratică” şi că, sub acest aspect, trebuie să ţinem cont întotdeauna de „interesul unei
societăţi democratice de a permite presei să-şi joace rolul de câine de pază şi să îşi exercite aptitudinea
de a da informaţii cu privire la problemele de interes general. Într-adevăr, este inadmisibil ca un ziarist să
nu poate poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii. ”
Principiile Curţii Europene au fost aplicate şi de instanţele româneşti. Într-un recurs23 împotriva unei
hotărâri de condamnare, instanţa de recurs a arătat că judecăţile de valoare emise de jurnalişti nu trebuie
probate deoarece nu revine instanţei sarcina de a le cenzura, ci opiniei publice şi conducerii societăţii de
presă în cadrul căreia funcţionează ziariştii respectivi.
Exercitarea abuzivă a libertăţii de expresie duce la pierderea vocaţiei ei de cauză justificativă.
Astfel, s-a decis că este necesară într-o societate democratică, în sensul art. 10 al. 2 din Convenţie,
condamnarea penală a ziaristului care a publicat un articol vădit defăimător realizat prin reproşuri de o
amploare excesivă, în lipsa unei baze factuale suficiente şi a bunei credinţe24.
O problemă controversată este aceea de a stabili dacă expresiile „fără drept” care se întâlnesc în
textul de incriminare ale unor infracţiuni reprezintă cauze justificative speciale25, cauze de înlăturare a
antijuricităţii faptei, sau reprezintă doar un element constitutiv al faptei26, fapt ce înlătură chiar tipicitatea
faptei. Chestiunea nu este lipsită de importanţă practică, ci ea se reflectă în temeiul achitării persoanei
care a comis o astfel de faptă, justificând un drept.
22
R. Rizoiu, M. Niţelea, Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (selecţiuni 1998-2004),
Buc., 2004, p. 17.
23
Trib. Bucureşti, dec. nr. 284/A/1997 în Jurisprudenţa europeană privind libertatea de exprimare, p. 364.
24
C.E.D.O., hotărârea în cazul Observer şi Guardien împotriva Marii Britanii, din 26.11.1991, în http://www.
echr.coe.int.
25
G. Antoniu, Cauzele justificative în proiectul noului Cod penal, în R.D.P. nr. 2/2004.
26
F. Streteanu, op. cit., p. 440.

Tot ca o cauză justificativă specială trebuie27 să fie considerată norma care autorizează folosirea
focului de armă pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare (art. 47 Legea nr.
17/1996 privind regimul armelor şi al muniţiilor). Cazurile în care persoanele dotate cu arme de foc pot
(norma juridică este permisivă, nu imperativă) face uz de armă sunt enumerate în art. 47 şi 48 din Legea
nr. 17/199628. Dispoziţii speciale cu privire la uzul de armă găsim şi în art. 27 din Legea nr. 191/1998
privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Protecţie şi Pază, art. 35 din Legea nr. 116/1998 privind
organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, art. 35 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române29. În cazul intervenţiei în forţă prevăzută la art. 34 din Legea nr. 119/1998
putem vorbi de o executarea a comenzii autorităţii legitime deoarece este nevoie de autorizarea în scris a
prefectului, subprefectului, primarului sau înlocuitorul acestuia din localitatea unde s-a produs şi de
prezenţa unui procuror delegat30. Indiferent de modalităţile în care acţionează ordinul legii, eşecul în
executare, fie prin continuarea focului după imobilizare, fie împotriva persoanelor faţă de care este
interzis focul de armă ori în condiţiile care periclitează şi viaţa altor persoane decât a celor împotriva
cărora legea autorizează uzul de armă, nu justifică intervenţia cauzei justificative.
Autorizarea legii civile ridică anumite probleme preliminare înainte de a vedea ce infracţiuni pot
justifca exercitarea unor drepturi civile. În primul rând, nu se poate recurge la permisiunea legii civile ca
fapt justificativ atunci când prin comiterea de infracţiuni se încalcă regula potrivit căreia nimeni nu-şi
poate face singur dreptate. Astfel, dreptul unui creditor de a-şi vedea realizată creanţa sa nu poate fi
invocat drept cauză justificativă a comiterii unui furt a unei sume de bani din patrimoniul debitorului său
care este echivalentă cu valoarea creanţei.
În al doilea rând, existenţa dreptul civil invocat trebuie să fie în afară de orice controversă. Astfel,
fapta unei persoane de a scoate dintr-un magazin cu auto-servire a unui bun mobil fără a-l plăti constituie
infracţiunea de furt. Autorul furtului nu poate invoca faptul că este proprietarul bunului în virtutea regulii
potrivit căreia transferul de proprietate în materie de vânzare de mobile operează din momentul în care
cumpărătorul şi vânzătorul s-au înţeles cu privire la bun şi preţ, în acest caz contractul nu s-a încheiat
deoarece cumpărătorul nu a avut intenţia de a plăti preţul.
Infracţiunile justificate prin exercitarea drepturilor civile sunt, de regulă, infracţiuni contra
patrimoniului. Astfel, dreptul de retenţie recunoscut de art. 1619, 1444 C. civ. constituie o cauză
justificativă a infracţiunii de abuz de încredere prin refuz de restituire comisă de titularul dreptului de
detenţie.
B. 2. Permisiunea implicită a legii

Exerciţiul unei profesii, arte sau meserii reprezintă un caz de permisiune implicită deoarece sunt
profesii pe care chiar legea le disciplinează. În schimb, alte profesii, deşi nu sunt reglementate expres,
sunt permise pe de o parte în virtutea principiului că legea permite ceea ce nu interzice, iar pe de altă
parte, pentru că le ia în considerare indirect (sunt organizate cursuri de pregătire autorizate de lege pentru
respectivele profesii, supune exerciţiul lor unor impozite)31.
Dacă în timpul exerciţiului acestor profesii se săvârşesc acte care să corespundă obiectivităţii unei
infracţiuni, dar care sunt în Acelaşi timp şi inerente exercitării profesiei respective, aceste acte nu
constituie infracţiuni tocmai datorită intervenţiei permisiunii implicite a legii. Astfel, în cazurile
autorizate de lege, chirurgul care efectuează o intervenţie chirurgicală în exerciţiul normal al profesiei
sale se bucură de impunitate legală în măsura în care intervenţia sa este justificată de un interes
27
G. Antoniu, Cauzele. . ., p. 14; V. Paşca, op. cit., p. 30.
28
Potrivit art. 145 al. 1 din Legea nr. 295/2004 care a abrogat Legea nr. 17/1996, dispoziţiile art. 46-52 rămân în
vigoare până la reglementarea prin legi speciale aceste situaţii privitoare la uzul de arme al persoanelor cu funcţii ce
implică exerciţiul autorităţii de stat prevăzute la art. 43 din Lege.
29
Pentru dezvoltări, a se vedea V. Paşca, op. cit., p. 27-35.
30
Pentru o opinie contrară, motivată pe ideea că prefectul, subprefectul, primarul nu au calitatea de superiori
ierarhici ai militarului care execută ordinul, a se vedea V. Paşca, op. cit., p. 34. Acelaşi autor admite incidenţa
comenzii autorităţii legitime în cazul ordinului dat de şeful unui dispozitiv militar sau şeful ierarhic al executantului.
Considerăm însă că fapta săvârşită potrivit comenzii autorităţii legitime nu presupune neaparat un raport de
subordonare ierarhică strictă.
31
V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea editiei din 1939), p. 376.

terapeutic. Atunci însă când operaţia efectuată de chirurg era interzisă, el suportă întreaga responsabilitate
pentru rănile cauzate pacientului său prin însăşi operaţia chirurgicală, chiar dacă pacientul şi-a dat
consimţâmântul la efectuarea operaţiei32.
Îndeplinirea cultelor recunoscute.
S-a arătat în literatura de specialitate33 că din moment ce legea recunoaşte un cult oarecare
îngăduie implicit şi îndeplinirea ritualurilor acelui cult, cu excepţia cazului când o interzice expres. De
exemplu, circumcizia la mahomedani şi la mozaici, precum şi cerşitul în anumite ordine monahale sunt
admise implicit.
Practicarea sportului.
Cauza justificativă se aplică şi în privinţa faptelor săvârşite în timpul sporturilor ce implică un
minim inevitabil de riscuri pentru cei ce le practică. Prin participarea la concursuri sportive cum ar fi
boxul, fotbalul, rugby-ul etc. se poate ajunge, inevitabil uneori, la unele vătămări ale integrităţii corporale
sau chiar la pierderea de vieţi omeneşti care constituie, desigur, obiectivări ale unor infracţiuni. Prin
intervenţia permisiunii implicite a legii, autorii acestor fapte nu comit infracţiuni atâta timp cât au
respectat regulile jocului stabilite de către organizaţii34 legal abilitate să le fixe, să vegheze la respectarea
lor şi să semnaleze încălcări ale lor.
Cutuma.
Cu caracter de principiu s-a recunoscut efectul justificativ al cutumei atât în doctrina noastră cât
şi în doctrina şi jurisprudenţa franceză, însă domeniul ei de aplicare este restrâns: nu trebuie să existe o
dispoziţie legală expresă care să interzică obiceiul cutumiar; nu poate justifica infracţiuni grave. Se
recunoaşte astfel rolul indirect pe care îl joacă cutuma în materie penală. Astfel, simpla autorizare a
dreptului cutumiar poate constitui un fapt justificativ, dar cutuma invocată drept fapt justificativ nu
trebuie să fie contrazisă de un text de lege35 şi nici nu intervine în cazul infracţiunilor grave. De exemplu,
în jurisprudenţa franceză, nu constituie infracţiuni exerciţiul limitat al dreptului de corecţie pe care îl au
părinţii asupra copiilor lor, corecţiile uşoare aplicate elevilor neascultători de către profesori sau
publicarea de ştiri false în spiritul tradiţiei glumelor de întâi aprilie. Totuşi, existenţa primelor două cauze
justificative enumerate mai sus poate fi pusă sub semnul îndoielii în dreptul român prin prisma Legii nr.
272/2004 privind protecţia copilului care consacră în art. 48 al. 2 dreptul copilului de a fi tratat cu respect
de către cadrele didactice şi care interzice pedepsele corporale în cadrul procesului educativ.
Autorizaţia administrativă n-ar putea fi invocată ca un fapt justificativ privând astfel judecătorii
de aplicarea dispoziţiilor penale dacă sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni. Soluţia
decurge din aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat, potrivit căruia puterea executivă nu trebuie
să determine deciziile judecătorului în aplicarea legii penale. Astfel, autorizaţia administrativă a comisiei
de control al filmelor cinematografice nu constituie fapt justificativ cu privire la infracţiunea de ultraj
contra bunelor moravuri. Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul unei simple aprobări din partea organului
administrativ sau în cazul unei simple toleranţe a administraţiei locale pentru anumite fapte. De exemplu,
simpla toleranţă cu privire la nerespectarea regulilor de protecţie a muncii nu ar putea fi invocată ca o
cauză justificativă în cazul săvârşirii unei infracţiuni ca urmare a acestei nerespectări36.
III. Comanda autorităţii legitime
III. 1. Noţiune
Un prim aspect ce trebuie edificat în acest punct este de a vedea dacă trebuie să interpretăm
noţiunea de autoritate legitimă în sens larg sau în sens restrâns. legea nu face o asemenea precizare, dar în
doctrina de specialitate37 şi în jurisprudenţa ţărilor care au recunoscut o asemenea cauză justificativă s-a
preferat să se acorde acestei noţiuni înţelesul de autoritate publică, fie civilă (administrativă sau
32
Y. Mayaud, Nouveau Code Penal. Ancien Code Penal, Dalloz, Paris, 1997, p. 65.
33
V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea editiei din 1939), p. 376.
34
Ibidem.
35
J. Larguier, Droit penal géneral, Dalloz, Paris, 2001, p. 62.
36
Y. Mayaud, op. cit., p. 65; F. Desportes, op. cit., p. 512-513; G. Stefani, G. Levaseur, B. Bouloc, op cit., p. 323.
37
F. Desportes, op. cit., p. 519; G. Stefani, op. cit., p. 325.

judiciară), fie militară cu condiţia să fie şi legitimă. S-a optat, aşadar pentru sensul restrâns al noţiunii
care este în acord şi cu interpretarea restrictivă ce trebuie dată normelor penale.
Sub acest aspect, nu reprezintă o autoritate în sensul legii cea izvorâtă din raporturi familiale (a
părintelui asupra copilului său)38, de natură religioasă39 (a clericului asupra enoriaşului), politică (a
conducătorului sau monarhului asupra supusilor) sau cea civilă (a angajatorului asupra angajatului).
Pe de altă parte, în doctrina franceză s-a apreciat astfel: comanda dată de un funcţionar de fapt
emană de la o autoritate legitimă, chiar dacă nu este cu adevărat legitimă, atunci când, în fapt, autoritatea
sa pare conformă cu legea40. În condiţiile legislaţiei noastre, credem că se poate admite o asemenea
soluţie de neresponsabilitate a autorului faptei comisă la ordinul unui funcţionar de fapt aplicând regulile
prevăzute de art. 24 C.pen. nou cu cele ale erorii de fapt (art. 33 C.pen. nou).
S-a pus problema ce se întâmplă atunci când ordinul emană de la funcţionar a cărui autoritate era
legitimă la momentul când el a fost dat, dar ulterior, printr-o schimbare de regim politic, autoritatea acelui
funcţionar a fost declarată nelegitimă. Este cazul actelor îndeplinite în timpul ocupării Franţei la ordinele
Guvernului de la Vichy. Ordinele date de acest guvern au constituit un comandament al autorităţii
legitime putând fi invocate ca o cauză justificativă a faptelor penale sau nu? Prin Ordonanţa din 38
noiembrie 1944 privind reprimarea faptelor colaboraţioniştilor s-a reglementat această dilemă
prevăzându-se că faptele acestora constituie infracţiuni. Dacă cei în cauză au executat un ordin al
autorităţii, fapta nu constituie infracţiune, dacă s-au menţinut în limitele stricte ale ordinului şi nu au avut
nici o iniţiativă personală. Acest text excludea însă aplicarea cauzelor justificative în cazul executării unor
ordine vădit ilegale (este vorba de infracţiuni contra vieţii sau integrităţii corporale). Pe de altă parte,
Ordonanţa din 28 august 1944 a decis că ordinele date de autoritatea inamică nu constituie un fapt
justificativ, dar pot fi invocate ca o circumstanţă atenuantă sau scuză obligatorie. Pe aceeaşi linie de
gândire, în faţa Tribunalului Internaţional de la Nűreberg care a judecat criminalii de război nazişti,
ordinul superiorului nu a fost reţinut nici măcar ca o circumstanţă atenuantă (art. 7 şi 8 din statutul acestui
tribunal). Aceasta este soluţia care este adoptată şi de Codul nostru penal în materia crimelor contra păcii
şi omenirii (art. 176 C.pen. nou).
III. 2. Fundament
În afara teoriei subiective, a celei a utilităţii sociale şi a celei a unităţii ordinii juridice pe care le-
am analizat în cazul ordinului legii, la fundamentarea comenzii autorităţii legitime au fost construite şi
fundamentări independente de aceste teorii comune pe care le prezentăm în continuare.
Potrivit unei opinii41, justificarea comenzii autorităţii legitime ca fapt justificativ rezidă în
principiul potrivit căruia, odată ce a fost adoptată o lege, ea trebuie şi aplicată, fenomen ce se realizează
de către organele administrative în sens larg. S-a arătat că dacă fapta este săvârşită în executarea unui
ordin ilegal, aceasta nu mai prezintă caracter justificativ, ci se prezintă ca o cauză care înlătură caracterul
penal al faptei datorită lipsei vinovăţiei. Lipsa vinovăţiei poate consta fie în lipsa factorului intelectiv
(făptuitorul nu şi-a dat seama de caracterul infracţional al faptei), fie a celui volitiv când făptuitorul nu
putea cenzura legalitatea sau oportunitatea actului. Nu aceasta este însă soluţia la care s-a oprit legiuitorul
român (şi nu numai cel român).
Într-o altă opinie42, se caută un fundament dublu: pe de o parte utilitatea activităţii săvârşite ce
decurge din datoria de supunere pe care o are subordonatul faţă de superiorul său care este necesară bunei
funcţionări a unei societăţi organizate, iar pe de altă parte trebuie luat în calcul că liberul arbitru al
autorului faptei e mult diminuat. Cu privire la acest aspect sunt observate sancţiunile disciplinare sau
penale pe care le suportă agentul executant al ordinului în cazul în care refuză aducerea la îndeplinire a
ordinului primit. 43
38
Această autoritate era recunoscută în dreptul roman alături de cea dintre stăpân şi sclav. Pentru dezvoltări, G.
Gheorghe, op. cit, p. 34.
39
Dreptul canonic absolvea de răspundere penală pe cel care comisese o faptă penală executând ordinul clericului
superior cu condiţia ca fapta să nu fie contrară canoanelor religioase şi dreptului divin (G. Gheorghe, op. cit., p. 35).
40
G. Stefani, op. cit., p. 325.
41
I. Molnar, op. cit., p. 58.
42
43
În dreptul nostru, trebuie să observăm infracţiunea de insubordonare prevăzută la art. 488 C.pen. nou.

III. 3. Condiţii
a) fapta a fost comisă din ordinul unei autorităţi legitime superioare căruia funcţionarul îi
datorează supunere legitimă.
Raportul de subordonare legitimă trebuie să existe pentru că din el derivă obligaţia celui care
execută de a recepta şi a îndeplini ordinul primit.
De cele mai multe ori este vorba de un raport de subordonare ierarhică aşa cum întâlnim în cazul
autorităţilor administrative sau a celor militare. Astfel, Legea privind statutul funcţionarilor publici nr.
188/1999 cu modificările aduse, proclamă principiul subordonării ierarhice ca unul din principiile
generale ale executării funcţiei publice. Ca o concretizare a acestei reguli, art. 43 al. 2 din lege stabileşte
că funcţionarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici. Aceştia
răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din funcţia publică pe care o deţin, precum şi
de atribuţiile ce le sunt delegate. El este obligat să refuze în scris şi motivat îndeplinirea dispoziţiilor
primite de la superiorul ierarhic, dacă le consideră ilegale. Dacă cel care a emis dispoziţia o formulează în
scris, e obligat să o exercite, cu excepţia cazului când e vădit ilegală. Această libertate a funcţionarului
este dublată de îndatorirea funcţionarului de a aduce de îndată la cunoştinţa superiorului ierarhic care a
emis dispoziţia, astfel de situaţii.
În cazul unei autorităţi judiciare nu poate fi vorba de o subordonare ierarhică. Astfel, poliţistul
care execută un mandat de arestare preventivă, de detenţie, de percheziţie sau executorul judecătoresc
care execută o hotărâre judecătorească are această obligaţie care derivă din lege (în sens larg din art. 269
C. proc. civ. ), dar nu putem spune că judecătorul este şeful ierarhic al acestora.
Raport de subordonare legitimă va exista şi atunci când comanda autorităţii legitime se adresează
direct unui particular.
b) organul care a dat ordinul să fie competent (competenţa a quo).
Competenţa autorităţii legitime se apreciază în funcţie de mai multe criterii precum cel material,
teritorial, funcţional.
c) organul care a primit ordinul să fie la rândul lui competent a-l executa (competenţa a quem).
d) ordinul să fie dat în formele legale. Aceste forme legale se pot referi la condiţii de formă
precum forma scrisă, necesitatea existenţei unui aviz conform sau consultativ, ştampila organului emitent,
contrasemnătura.
e) ordinul să fie legal sau să nu fie vădit ilegal.
În cazul ordinului legal, executarea acestuia produce aceleasi efecte ca şi executarea directă a
legii, pentru faptele comise în baza ordinului dat pe baza puterii conferite explicit sau implicit de lege se
înlătură antijuridicitatea lor, chiar dacă realizează conţinutul tipic al unei infracţiuni. Comanda autorităţii
legitime este cauză justificativă nu numai atunci când activitatea ce s-a efectuat era prescrisă de lege, dar
şi atunci când ea se găseşte prevăzută într-un regulament autorizat de lege şi emis în condiţiile şi limitele
fixate de lege. De asemenea, s-a apreciat că, dacă la executarea sau la darea ordinului, s-au produs erori
de interpretare care nu implică nici culpă vădită, nici rea-credinţă, antijuridicitatea este de asemeni
înlăturată44. Soluţia se explică pe considerentul că, dacă legea permite înlăturarea antijuridicităţii şi în
cazului ordinului ilegal cu condiţia ca ilegalitatea lui să nu fie vădită, cu atât mai mult ea permite aceleasi
consecinţe în cazul unei simple erori de interpretare a unei dispoziţii legale neclare.
Atunci când ordinul superior nu este dat în baza unei legi în sens larg sau atunci când el încalcă
dispoziţiile legale, el are caracter ilegal. Dacă ordinul primit nu are suport legal, însă este emis de o
autoritate legitimă superioară şi subordonatul a executat ordinul crezând că este legal, acesta poate
solicita aplicarea cauzei justificative dacă fapta sa întruneşte elementele constitutive a unei infracţiuni cu
excepţia cazului când ordinul este vădit ilegal.
Pentru a înţelege mai bine sistemul propus de Codul nostru penal, este util să examinăm teoriile
care s-au conturat în legătură cu efectele pe care le produce un ordin ilegal. Aceste teorii oscilează între
două mari interese, oarecum inconciliabile: interesul represiunii de a nu lăsa nepedepsit pe oricine a
44
V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), p. 370.

săvârşit o faptă penală şi interesul administraţiei publice de a întări puterea de coeziune pe care o creează
supunerea ierarhică45.
Potrivit teoriei consemnului46, subordonatul trebuie întotdeauna să se supună ordinelor
superiorului său, fără să-şi pună întrebări asupra eventualei lor ilegalităţi, şi, în consecinţă el va fi apărat
întotdeauna de responsabilitatea faptelor comise astfel, oricare ar fi ilegalitatea ordinului (sistemul
supunerii pasive). Această teorie îşi găseşte aplicare mai ales în domeniul militar european.
Potrivit unei a două teorii47, a baionetelor inteligente, inferiorul are obligaţia de a cenzura ordinul
primit şi de a refuza să-l executa dacă este ilegal, putând să pună în discuţie autorităţii superioare
motivele refuzului său (sistemul liberal). S-a aplicat în procesele de la Nürenberg.
Teoria controlului formal48 pretinde că inferiorul trebuie să se supună întotdeauna superiorului,
dar are dreptul să ceară ca ordinele să emane de la persoana competentă, executarea ordinelor să intre în
atribuţiile sale fireşti, şi ca ordinele să fie date în forma legală (sistemul legalităţii exterioare).
Altă teorie49 acordă inferiorului dreptul de a verifica pe răspunderea sa, şi din punct de vedere
substanţial, dacă există cerinţa legalităţii ordinului, semnalând superiorului ilegalitatea acestuia. Există în
acest caz un dublu control: de sus în jos şi de jos în sus (teoria apelului la controlul ierarhic).
O ultimă teorie50 susţine că în dreptul penal ceea ce interesează este natura infracţiunii comise şi
natura raportului de supunere (sistemul ilegalităţii vădite). Atunci când actul ordonat constituie vădit o
infracţiune, raportul de subordonare nu e de natură să justifice fapta celui a executat ordinul. Când
activitatea nu constituie prin ea însăşi un fapt infracţional, dar ar putea fi dacă nu sunt îndeplinite anumite
cerinţe ce trebuie verificate de superior, atunci ordinul justifică fapta. Natura raportului de subordonare
este de esenţa raportului între cel care dă ordinul şi cel care îl execută şi în sitaţia în care inferiorul nu are
dreptul de a discuta legalitatea lui (ca de exemplu în disciplina militară sau în raportul dintre organele
judiciare şi agenţii executanţi).
Codul penal se opreşte la soluţia care decurge din sistemul ilegalităţii vădite şi teoria controlului
formal.
Caracterul vădit ilicit al ordinului primit se determină pornind de la două criterii: unul obiectiv şi
altul subiectiv51.
Din punct de vedere al criteriului obiectiv, natura ordinului a cărui executare s-a cerut trebuie
luată neapărat în considerare. Este evidentă ilegalitatea ordinului care priveşte acte care ar aduce atingere
vieţii sau integrităţii corporale a unei persoane. Astfel, este ilegal ordinul de a tortura de către poliţist o
persoană care se găseşte în arest preventiv sau instrucţiunea comandantului unor militari, cu ocazia unor
misiuni de supraveghere, de a omorî un braconier după ce l-au rănit52. Situaţia este mai complicată în
cazul atingerilor aduse dreptului de proprietate sau a drepturilor personale care pot avea aparenţa unei
legalităţi datorită faptului că, în anumite condiţii, sunt permise. Poate fi un criteriu obiectiv felul în care
era organizat serviciul unde îşi desfăşoară activitatea, care nu i-a permis să aprecieze legalitatea ordinului.
Criteriul subiectiv se referă la calitatea executantului de simplu cetăţean, funcţionar, militar, la
locul său în ierarhia administrativă, la cunoştinţele juridice, experienţă.
f) ordinul să fie executat în cazurile şi în condiţiile fixate de lege. Depăşirea limitelor impuse de
lege şi de ordinul primit, atrage responsabilitatea penală.
IV. Limitări ale cauzei justificative a ordinului legii şi comanda autorităţii legitime
Legea limitează câmpul de aplicare a cauzei justificative cu caracter general al ordinului legii şi
comenzii autorităţii legitime la crimele contra umanităţii prevăzute în Capitolul I al Titlului I (Crime şi
delicte împotriva umanităţii) din Partea specială a Noului Cod penal şi în cazul torturii. Astfel, în art. 176
45
Ibidem, p. 370.
46
G. Stefani, op. cit., p. 527.
47
Vitu, Merle, op. cit., p. 310.
48
Y. Mayaud, op. cit., p. 67.
49
50
J. Largiuer, op. cit., p. 69.
51
F. Desportes, op cit., p. 523.
52
F. Desportes, F. Le Gunehac, op. cit., p. 521.

intitulat „excluderea oricăror împrejurări justificative” se prevede că ordinul legii şi comanda autorităţii
legitime nu justifică infracţiunile de genocid (art. 172 C.pen. nou), tratamente neomenoase (art. 173
C.pen. nou) şi alte crime împotriva umanităţii (art. 175 C.pen. nou). Soluţia se explică prin prisma
gravităţii faptelor incriminate de aceste texte legale şi a principiilor internaţionale exprimate în Statutul
Tribunalului de la Nürenberg şi în Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.
Excluderea cauzelor justificative în cazul torturii (art. 343 al. 3 C.pen. nou) are la bază aceleaşi
raţiuni53.
V. Efectele juridice
Fapta săvârşită respectând ordinul legii şi al autorităţii legitime nu este infracţiune, deoarece este
o faptă permisă de ordinea juridică superioară a societăţii. Pe cale de consecinţă, această faptă nu atrage
nici răspunderea penală a făptuitorului şi nici a participanţilor, cauza justificativă având efect in rem şi nu
in personam ca în cazul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.
Fapta nu poate atrage nici angajarea altor forme de răspundere juridică: disciplinară,
administrativă, civilă etc. Atunci, însă, când eroarea de fapt54 se suprapune peste cauza justificativă (de
exemplu, în cazul unei erori de interpretare în executarea ordinului legii), este posibilă intervenirea
răspunderii civile a făptuitorului.
Se admite în literatura de specialitate că fapta comisă în executarea unui ordin ilegal al autorităţii
legitime atrage răspunderea penală şi civilă a persoanei care a emis ordinul55 în calitatea sa de autor moral
al infracţiunii, adică în calitate de instigator, răspunzând în condiţiile participaţiei improprii.
Instituţiei nou introdusă în Codul penal ar trebui să îi corespundă în dreptul procesual penal un
caz în care punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea ei să fie împiedicată. Considerăm, aşadar,
că nici unul din cele 6 cazuri existente în prezent nu este în măsură să descrie suficient de clar
mecanismul juridic care intervine în situaţia achitării sau scoaterii de sub urmărire penală ca urmare a
intervenirii unei cauze justificative. Astfel, nu se poate reţine nici unul din cazurile strict prevăzute de
lege când intervine achitarea unei persoane deoarece fapta există, este săvârşită de învinuit sau inculpat,
este prevăzută de legea penală. Nu se poate aplica nici soluţia că există o cauză care înlătură caracterul
penal al faptei pentru că în sistemul noului cod penal se face o delimitare clară între aceste cauze şi cele
justificative. De asemenea, nu se poate nici afirma că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale
infracţiunii deoarece am văzut că analiza intervenirii unei cauze justificative are loc după ce s-au verificat
toate condiţiile de tipicitate ale faptei şi rezultatul a fost că fapta constituie infracţiune. Credem, în
contextul actualului Cod de procedură penală, că cel mai bine ar explica fenomenul juridic aplicabil în
cazul intervenirii unei cauze justificative temeiul achitării prevăzut la art. 10 lit. e C.proc.pen.
53
Această soluţie este şi în spiritul şi litera Convenţiei împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu
cruzime, inumane şi degradante adoptată la New York la 10/1271984 la care România a aderat prin Legea 19 din 9
octombrie 1990.
54
Se admite că eroarea de fapt nu poate interveni în cazul executării unui ordin vădit ilegal întrucât acest caracter
cerut de lege pentru angajarea răspunderii penale este în contracţie cu eroarea de fapt (F. Desportes, op. cit., p.
523).
55
V. Dongoroz, Drept penal - reeditarea editiei din 1939), p. 372.

ORDINUL LEGII ŞI COMANDA AUTORITATII LEGITIME ( ART. 24 NOUL COD
PENAL )
Claudiu Constantin Sandu

Chiar dacă alte cauze justificative cum ar fi legitima apărare sau starea de necesitate sunt
precedate de circumstanţe de fapt care fac comiterea infracţiunii necesară, sub aspectul utilităţii sale în
apărarea valorii sociale vizate de lege, cauza arătata în art. 24 C.pen. se prezintă ca o consecinţă logică a
aplicării unei norme sau a unui act juridic particular şi expres. În termenii acestui text, persoana acţionând
la adăpostul ordinului legii sau comenzii autorităţii legitime nu este penalmente responsabilă, şi acţionând
în baza unei cauze obiective care înlătură caracterul penal al faptei, atrage consecinţele acestei cauze şi
asupra celor care au participat în calitate de coautori sau complici. Mai mult decât atât, cel care
acţionează în baza legii sau a ordinului autorităţii legitime, se găseşte în situaţia de a fi exonerat şi sub
aspectul responsabilităţii civile.
Pentru ca această cauză exoneratoare de răspundere să îşi producă efectele, trebuie îndeplinite
câteva condiţii, şi aceste condiţii variază în funcţie de primul sau al doilea alineat. În cazul primului
alineat care reglementează “ordinul legii”, justificarea se desprinde direct din textul legii; în cazul celui
de-al doilea alineat, care reglementează “comanda autorităţii legitime”, justificarea nu se mai desprinde
din text, aceasta urmând a fi apreciată în fiecare caz în parte.
Ordinul legii
Faptul justificativ al ordinului sau autorizării legii presupune reunirea unor condiţii care privesc
pe de o parte norma justificativă propriu-zisă şi, pe de alta parte conduita celui vizat de această normă.
1. Existenţa unei norme justificative.

Studiile de drept comparat arată că toate sistemele juridice cunosc ipoteze în care o norma ordona
sau permite ceea ce o alta interzice sub ameninţarea unei sancţiuni penale. Pentru aplicabilitate în dreptul
intern, trebuie studiată natura şi obiectul normei juridice justificative.
a) Natura normei justificative.

Art. 24 al. 1 C.pen. are în vedere mai întâi actul prescris sau autorizat de dispoziţiile legislative.
Această ultimă expresie desemnează desigur legea, în sensul formal şi material al termenului, adică acel
act al puterii legislative având o forţă generală şi obligatorie, dar, în acest caz, cuprinzând dispoziţii cu
caracter penal.
Cu legea sunt asimilate şi Ordonanţele Guvernului şi Ordonanţele de Urgenţă ale
Guvernului, care, edictate în condiţiile prevăzute de norma legală, au putere de lege, urmând a fi aplicate
din momentul publicării în Monitorul Oficial, chiar dacă sunt ratificate mult mai târziu de Parlament.
O problemă ar putea fi reprezentată de aplicarea dispoziţiilor Codului penal şi asupra
Regulamentelor, Ordinelor sau Deciziilor emise în aplicarea legilor şi care ar putea să cuprindă
dispoziţii derogatorii de la textul legal; trecând peste faptul că o asemenea situaţie este o excepţie,
deoarece actele normative menţionate respectă în general litera legii, nu putem să nu ne punem întrebarea,
care ar fi soluţia în cazul în care într-adevăr s-ar deroga de la lege, şi o persoană, în exercitarea atribuţiilor
sale de serviciu dar nu numai, ar executa o asemenea dispoziţie derogatorie. Ar fi ea apărată de
răspunderea penală, sau va trebui să răspundă pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală?
În doctrina şi jurisprudenţa franceză se admite ca un regulament care conţine dispoziţii
derogatorii de la lege, poate constitui cauză justificativă, încadrându-se în dispoziţiile art. 122-4 din
Codul Penal francez, care prevede “ordre de la loi” drept cauză de nerăspundere penală. În acest sens,
este dat exemplul unui regulament care instituie obligaţia medicului care ia cunoştinţă de existenţa unei
boli contagioase să anunţe de îndată, chiar dacă în acest fel încalcă dispoziţiile referitoare la păstrarea
secretului medical.

O altă problemă o constituie posibilitatea de a consideră cutuma ca izvor al exercitării unui
drept. În unele cazuri se recunoaşte cutumei puterea de a justifica unele comportamente care sunt
prevăzute în legea penală. Astfel, un exemplu îl constituie dreptul părinţilor de a aplica o corecţie asupra
copiilor lor minori1. Aplicarea unor corecţii de mică intensitate cum ar fi loviri sau alte violenţe,
ameninţări, insulte, calomnii, se justifică în cazul părinţilor care încearcă să corecteze deficienţele de
comportament ale copiilor lor. Se pune problema dacă acest drept subzistă în condiţiile în care ultimile
modificări legislative menite să reprime mai sever actele de violenţă domestică, au consacrat forme
speciale agravate ale infracţiunii de loviri sau alte violenţe, atunci când fapta s-a comis asupra unui
membru de familie. Considerăm că nu trebuie confundată violenţa domestică cu dreptul de corecţie
exercitat în limite moderate şi exclusiv în scopul educării minorului, astfel încât, se poate spune că acest
drept nu a dispărut nici în contextul legislativ actual, el rămânând o cauză justificativă pentru faptele
menţionate. Fără îndoială că exercitarea abuzivă a dreptului menţionat duce la pierderea vocaţiei
justificative, putând deveni o faptă prevăzută de Legea penală – rele tratamente aplicate minorului.
O chestiune asupra căreia trebuie să ne oprim o constituie posibilitatea de a găsi o normă
justificativă în afara dreptului intern. Cu alte cuvinte, este oare posibil ca o normă care nu aparţine
dreptului român să poată justifica săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală română?
O primă observaţie este aceea că sub nici o formă nu poate fi considerat drept cauză justificativă
ordinul legii unei ţări străine. Altfel se pune însă problema în cazul tratatelor semnate de România şi la
care aceasta este parte, îndeosebi a Convenţiei europene a drepturilor omului şi a tratatului de aderare a
României la Comunitatea Europeană. Potrivit art. 11 al 2, art. 20 al. 2, şi art. 148 al 2 din Constituţia
României, dispoziţiile tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, precum şi dispoziţiile
tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au
prioritate faţă de dispoziţiile contrare din dreptul intern. Or, în aceste condiţii, orice acţiune sau inacţiune
care îşi găseşte izvorul şi justificarea într-o dispoziţie a unei astfel de prevedere legală, nu poate atrage
răspunderea penală a făptuitorului, chiar dacă potrivit legii interne constituie infracţiune, deoarece în
cauză îşi găseşte aplicarea art. 24 C.pen.
b) Obiectul normei justificative.

Articolul 24 din noul Cod penal român, exonerează de răspundere persoana care îndeplineşte un
act impus sau autorizat de lege. Norma justificativă poate avea aşadar ca obiect o impunere sau o
autorizare a legii.
Prin faptul impus2 de lege se înţelege faptul pe care Legea îl ordonă. Astfel, fapta martorului
care, fiind obligat de lege să spună tot ce ştie cu privire la împrejurările esenţiale ale unei cauze, face
afirmaţii care întrunesc formal conţinutul faptei de insultă sau calomnie, nu va avea caracter antijuridic şi
nu va putea atrage răspunderea pentru una dintre aceste infracţiuni.
Prin faptul autorizat3 de lege se înţelege un fapt pe care legea îl permite în anumite împrejurări.
Astfel este, spre exemplu avortul; mai mult, Codul de procedură penală prevede că, în cazul unei
infracţiuni flagrante, orice persoană are dreptul de a prinde şi conduce pe făptuitor în faţa autorităţii, caz
în care nu se poate reţine săvârşirea vreunei infracţiuni de către persoana care, dând dovadă de răspundere
civică, a intervenit pentru prevenirea sau prinderea celui ce a săvârşit o infracţiune.
2. Existenţa unei conduite justificabile.

Pentru ca ordinul legii să exonereze de răspundere, se cere pe lângă existenţa unei norme
justificative, existenţa unui comportament “litigios” care se impune în mod special să fie justificat. A
priori, acest comportament este o infracţiune. Pentru a şti dacă acest comportament este acoperit de o
justificare legală, trebuie să verificăm dacă acesta răspunde efectiv la ceea ce legiuitorul permite sau
interzice.
Un comportament în aparenţă infracţional.
1
F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, Ed. Rosetti, Buc., 2003, p. 448.
2
V. Dongoroz, Drept Penal, Ed. Societăţii Tempus şi Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Buc., 2000, p. 373.
3
V. Dongoroz, op. cit. p. 374.

Este evident că pentru ca această cauză justificativă prevăzută de art. 24 C.pen. să îşi producă
efectul este necesar un comportament în aparenţă infracţional fără de care problema exonerării sale de
răspundere penală nu se mai pune. Astfel, fapta trebuie să îndeplinească toate condiţiile constitutive ale
unei infracţiuni, aşa cum sunt ele prevăzute de textul legii, iar făptuitorul să fi acţionat cu vinovăţie, cu
intenţia de a săvârşi fapta respectivă. Abia după stabilirea existenţei tuturor condiţiilor prevăzute de lege
se poate trece la analizarea răspunderii penale a făptuitorului, incluzand aici şi cauzele care înlătură
răspunderea penală, în cazul de faţă, ordinul legii.
Un comportament care să corespundă prevederilor legale.

Pentru ca ordinul sau autorizarea legii să poata juca rolul de cauză exoneratoare de răspundere
penală, nu este suficient să se constate existenţa unei norme justificative şi aceea a unui comportament în
aparenţă infracţional. Mai departe, trebuie să aflăm dacă comportamentul în cauză corespunde efectiv la
ceea ce legea cere sau permite. Numai dacă există o corespondenţă între norma justificativă şi condiţiile
în care a fost săvârşită fapta, făptuitorul va scăpa de represiunea penală. Din acest punct de vedere se pot
distinge două situaţii: prima este aceea în care norma justificativă prevede expres anumite condiţii care
trebuie respectate; a doua, este aceea în care în anumite cazuri, nici o condiţie particulară nu apare în
textul legii.
Există numeroase exemple în care legea prevede în mod expres condiţiile necesare pentru ca
făptuitorul să fie apărat de pedeapsă; astfel, un exemplu îl constituie prevederile Codului de procedură
penală, care, în anumite cazuri, permite interceptarea convorbirilor telefonice sau prin orice alt mijloc de
comunicare la distanţă; un alt exemplu este acela al persoanei care reţine pe făptuitor şi îl prezintă în faţa
autorităţii, cu condiţia ca infracţiunea să fie flagrantă.
În afara acestor exemple în care ordinul sau autorizarea legii este însoţită în mod explicit de
condiţiile ce trebuie respectate de agentul care duce la îndeplinire prevederile legale, există şi ipoteze în
care dispoziţiile justificative nu sunt urmate de nici o normă explicativă, ci doar de ordinul categoric al
legii sau de dispoziţia permisivă a acesteia. În ciuda lipsei unei norme clarificatoare, aceasta nu înseamnă
că justificarea este legată necondiţionat de îndeplinirea a ceea ce legea ordonă sau autorizează. În
conformitate cu principiul proporţionalităţii, care este un numitor comun al tuturor faptelor justificative,
agentul trebuie să respecte măsura prevederilor legale, de aşa manieră încât excesul de zel în cazul punerii
în aplicare a normei legislative, regulamentare sau chiar cutumiare, să nu aibă ca efect îndepărtarea sa de
beneficiul cauzei justificative. Această regulă se aplică atât în cazul normelor permisive, care autorizează
o anumită acţiune, dar şi în cazul normelor imperative care impun subiectului de drept o anumită
conduită. Nerespectarea principiului proporţionalităţii, duce la lipsirea celui care se face vinovat, de
protecţia conferită de cauza justificativă, acesta urmând a răspunde potrivit reglementărilor penale în
vigoare.
Astfel, este admis că părinţii îşi pot supune copiii la violenţe de mică intensitate, acestea fiind
justificate de interesul educării acestora. Dacă limitele unor asemenea violenţe sunt depăşite şi părintele
aplică lovituri sau alte tratamente violenţe minorului care produc acestuia grave leziuni fizice sau chiar
psihice, sau îl supune pe acesta unor tratamente inumane sau înjositoare, scopul prezumat de lege nu mai
poate fi atins iar părintele nu mai poate fi exonerat de răspundere penală în bază cauzei justificative
prevăzute de art. 24 C.pen., ci, dimpotrivă, urmează să răspundă pentru fapta sa, cu aplicarea agravantelor
legale, conform ultimelor modificări legale.
Comanda autorităţii legitime

Conform art. 24 al. 2 C.pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită
pentru îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege, dacă acesta nu
este în mod vădit ilegal. Comanda autorităţii legitime, astfel definită, este un fapt justificativ care, ca şi
ordinul legii, provine din aplicarea unui text legal. Dar, spre deosebire de ordinul legii unde executantul
trebuie să se conformeze spontan la ceea ce legea îi ordonă, există aici un intermediar care ia forma unei
autorităţi ierarhice, însărcinată cu aplicarea textului legal. Or, această relaţie triunghiulară text-autoritate-
executant tinde să complice condiţiile şi mecanismele înseşi ale justificării în particular, prin aceea că

autoritatea legitimă şi acela care trebuie în principiu să i se supună pot avea o idee diferită faţă de ceea ce
consideră a fi legal şi ceea ce consideră a fi nelegal.
În aceste condiţii, trebuie analizate separat condiţiile referitoare la comandă şi cele referitoare la
subordonat.
1. Condiţii referitoare la comandă.

În principiu, comanda de care se face vorbire în art. 24 alin 2 C.pen. trebuie să îndeplinească
două condiţii: pe de o parte trebuie să fie legitimă, iar pe de altă parte trebuie să fie în forma prevăzută de
lege.
a) O comandă care emană de la o autoritate legitimă.

Termenul de “autoritate legitimă” este întâlnit în cea mai mare parte a sistemelor represive, în
toate cazurile autoritatea în cauză având două caracteristici. În primul rând, autoritatea trebuie să fie
publică, iar în al doilea rând autoritatea trebuie să fie competentă.
În primul rând, autoritatea de la care emană ordinul justificator nu se confundă cu orice superior
ierarhic. Conceptul se găseşte într-adevăr în domeniul public, ceea ce înseamnă în concret că autoritatea
de care se face vorbire trebuie considerată ca o emanaţie a puterii publice. Astfel, ea ar putea mai întâi să
corespundă unei autorităţi militare, cum ar fi un ofiţer comandant al soldaţilor săi; dar ordinul ar putea de
asemenea să emane de la o autoritate civilă judiciară, cum ar fi un judecător care emite un mandat de
arestare, sau administrativă, cum ar fi un prefect sau un comisar de poliţie.
În aceste condiţii, de fiecare dată când autoritatea în cauză nu poate fi considerată că reprezintă
puterea publică, art. 24 al. 2 C.pen. devine inaplicabil şi în acest caz trebuie căutate alte cauze
justificative (legitima apărare, starea de necesitate) pentru a fi posibilă exonerarea de răspundere penală.
Spre exemplu, autoritatea legitimă nu poate fi căutată în interiorul unei societăţi private, patronatul
nefiind un reprezentant al puterii publice.
În al doilea rând, pentru a fi legitimă în sensul art. 24 al. 2 C.pen. autoritatea trebuie să fie
competentă. Într-adevăr, o autoritate poate să constituie o emanaţie a puterii publice şi totuşi să fie
incompetentă pentru a da un anumit ordin. Cu alte cuvinte, nu este suficient ca autoritatea să fie publică,
ea mai trebuie să fie şi învestită cu puterea de a ordona într-un anumit domeniu, pentru a fi legitimă. Spre
exemplu, dacă un ofiţer de poliţie judiciară constituie o autoritate publică în ochii subalternilor săi, el nu
le va putea ordona acestora să asculte convorbiri telefonice într-o anumită cauză, decât dacă el însuşi a
primit un mandat emis de un magistrat, şi aceasta pentru că respectivul ofiţer poate da numai ordine care
intră în competenţa sa subalternilor săi, şi nu ordine care intră în competenţa unei alte autorităţi.
b) O comandă în forma prevăzută de lege.

Cauza justificativă rezultând din comada unei autorităţi legitime este indisolubil legată de ordinul
legii. Aceasta rezultă fără nici o îndoială din modul în care este redactat art 24 C.pen., care lasă să se
înţeleagă că dacă “ordinul legii” poate avea o existenţă de sine stătătoare ca şi cauză justificativă,
comanda autorităţii legitime nu poate exista în afara unei prevederi legale exprese, ceea ce ne poate duce
cu gândul la existenţa unei anumite prevalenţe a cauzei justificative instituite prin alin 1 fată de cauza din
al. 2 al art. 24 C.pen. .
Chiar dacă această subsidiaritate nu rezultă expresis verbis din textul legal, principiul rămâne, şi
în virtutea acestuia, un ordin ilegal, chiar emanând de la o autoritate legitimă nu constituie o cauză
justificativă care să îi permită funcţionarului subaltern să se sustragă răspunderii penale.
Cu toate acestea, chestiunea expusă mai sus ridică inevitabil problema de a şti dacă executarea
unui ordin ilegal de către un subaltern, trebuie să ducă în mod automat la angajarea răspunderii sale
penale. Este ştiut că teoretic, există trei sisteme aplicabile.
Primul, numit şi cel al supunerii pasive, consideră că agentul executant nu trebuie niciodată să se
întrebe asupra legalităţii ordinului primit, că este întotdeauna acoperit de supunerea sa faţă de autoritate şi
că răspunderea sa penală nu este angajată decât dacă refuză să execute ordinul primit. Un asemenea
sistem este evident perimat deoarece poate duce la numeroase abuzuri nepedepsibile.
Un al doilea sistem este acela al supunerii rezonabile sau, cum a fost denumit în doctrina
franceză, al baionetelor inteligente. De această dată, răspunderea agentului este angajată de fiecare dată

când execută un ordin ilegal, refuzul său de executare neatrăgând în nici un fel răspunderea faţă de
superiori. Acest al doilea sistem, chiar dacă este preferabil primului, nu este cu adevărat realist în măsura
în care nu putem concepe ca funcţionarea armatei sau a administraţiei să poată fi împiedicată de tot felul
de obiecţiuni, iar subordonaţii să fie prezumaţi a cunoaşte mai bine legea decât superiorii lor.
În aceste condiţii, s-a născut ideea creării unui al treilea sistem în care să se distingă dacă ordinul
este vădit ilegal sau nu. În primul caz, subordonatul are datoria de a dezvălui ilegalitatea şi de a nu o duce
la îndeplinire; în al doilea caz, el poate să nu dezvăluie nelegalitatea, în condiţiile în care numai superiorii
săi ierarhici îşi vor angaja răspunderea penală.
Acest al treilea sistem este consacrat de art. 24 al. 2 C.pen., care stipulează că “nu constituie
infracţiune fapta prevazută de legea penală săvârşită pentru îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea
legitimă (…) dacă acesta nu este în mod vădit ilegal”.
2. Condiţii referitoare la subordonat.

Articolul 24 al. 2 C.pen., enunţând principiul exonerării de răspundere a subordonatului, cu
excepţia cazului când a îndeplinit un ordin vădit ilegal, lasă sarcina justificării în mare masură pe umerii
acestuia, urmând a fi analizate pe de o parte cunoştinţele sale asupra legii, iar pe de altă parte atitudinea
sa.
a) Condiţii referitoare la cunoştinţele subordonatului.

În măsura în care comanda autorităţii legitime este exclusă ca şi cauză justificativă atunci când
actul îndeplinit este vădit ilegal, putem spune că legiuitorul aşteaptă ca subalternii să poata recunoaşte
ordinele vădit ilegale şi mai apoi să nu le execute. Astfel, agentul de poliţie care se supune ordinului
superiorului şi deschide focul asupra unui trecător nevinovat nu se poate aştepta să fie exonerat de
răspundere penală, din moment ce era clar că ordinul este ilegal, şi că se putea proceda într-un alt mod
care să nu ducă la pierderi de vieţi omeneşti.
Sistemul astfel consacrat de Codul penal, lasă loc unor observaţii.
Pe de o parte, acest text reuşeşte să treacă asupra subalternilor o prezumţie de cunoaştere a legii
atenuată faţă de cetăţeanul de rând, ceea ce pare puţin paradoxal în condiţiile în care avem de-a face cu
profesionişti. Simplul cetăţean nu se poate exonera de răspunderea penală decât dacă eroarea pe care a
comis-o este de fapt, eroarea de drept neexonerând de răspundere, sau dacă există o altă cauză care
înlătură răspunderea penală. În schimb funcţionarul, care este într-adevăr subordonat ierarhic nu va
răspunde penal decât dacă ordinul pe care l-a îndeplinit era “vădit” nelegal.
În aceste condiţii, trebuie să ne întrebăm care sunt criteriile de determinare a ordinului vădit
nelegal. De o manieră generală, putem spune că nelegalitatea evidentă trebuie apreciată in abstracto de o
asemenea măsură încât un cetăţean cu o educaţie medie ar putea să o sesizeze cu certitudine. De
asemenea nu trebuie făcut abstracţie nici de facultăţile intelectuale şi nici de poziţia ierarhică a agentului
care, punând în executare ordinul, are datoria de a-şi utiliza simţul critic.
Dar există multe alte cazuri în care subordonatul trebuie să-şi folosească simţul critic în privinţa
ordinelor care i-au fost date. Trebuie spus că art. 24 al. 2 C.pen. nu face decât să introducă o regulă cu
caracter general în privinţa exonerării de răspundere a prepusului care execută un ordin care nu este vădit
nelegal. De la această regulă există numeroase excepţii.
Astfel, există situaţii în care un subordonat trebuie să refuze să execute un ordin, chiar dacă
nelegalitatea acestuia este evidentă sau nu. Un asemenea caz îl constituie crimele împotriva umanităţii,
definite pentru prima oară prin Acordul de la Londra din 8 august 1945. În acest caz, chiar dacă există în
legislaţie un text de lege expres care să permită săvârşirea unor astfel de fapte abominabile, sau chiar dacă
există un ordin al superiorului fundamentat pe un asemenea text de lege, executantul nu va fi apărat de
răspundere. La fel se pune problema şi în cazul torturii, conform Convenţiei de la New York din 10
decembrie 1984, care în art. 2 paragraful 3 stipulează: “ordinul superiorului sau a unei autorităţi publice
nu poate fi invocat pentru a justifica tortura”.
b) Condiţii referitoare la atitudinea subordonatului.

Presupunând că subalternul ar fi perfect informat de ceea ce este legal şi de ceea ce nu este legal,
exonerarea de răspundere penală nu i-ar putea profita decât dacă a adoptat, în funcţie de caz, un

comportament potrivit. Pentru acesta trebuie să distingem două cazuri şi anume unul în care ordinul dat
este vădit nelegal, iar celălalt în care ordinul dat nu este vădit nelegal.
Dacă subordonatul primeşte un ordin vădit nelegal, exonerarea de răspundere nu îi poate profita
decât dacă are curajul de a nu executa ordinul, de a se opune unui astfel de ordin. Evident, capacitatea de
a se opune unui ordin, depinde foarte mult de poziţia sa ierarhică, dar fără nici o îndoială depinde foarte
mult şi de însăşi natura ierarhiei căreia îi aparţine. Din acest punct de vedere, trebuie făcută distincţia în
funcţie de presiunea care se poate exercita asupra agentului şi, în particular, între civili şi militari,
libertatea acestora din urmă fiind evident mai restrânsă.
În toate cazurile, dacă această presiune este de natură să ducă la pierderea libertăţii de acţiune,
înseamnă că ne aflăm în prezenţa unei alte cauze care înlătură răspunderea penală, şi anume
constrângerea sau forţa majoră şi nu comanda autorităţii legitime.
Dacă, dimpotrivă, ordinul adresat subalternului nu este vădit ilegal, nici o răspundere nu poate fi
reţinută în principiu. În acest caz, agentul trebuie doar să se conformeze ordinului primit şi să nu treacă
dincolo de limitele acestui ordin, adică să nu abuzeze de poziţia sa la adăpostul unui ordin primit. Spre
exemplu, dacă un agent primeşte ordinul de a reţine o persoană şi el se conformează plasând respectiva
persoană în arest, nu se pune problema angajării răspunderii penale; dacă în timpul reţinerii respectivul
agent aplică celui reţinut lovituri sau alte tratamente violente sau înjositoare, atunci el nu mai poate fi
apărat de răspundere penală, urmând a răspunde pentru toate faptele care au depăşit ordinul primit de la
superior.

CONSIMŢĂMÂNTUL VICTIMEI. CAUZĂ JUSTIFICATIVĂ
Claudia Ionela Bouleanu

1. Raţiunea reglementării consimţământului victimei ca element justificativ.
Consacrat în numeroase sisteme de drept sau recunoscut ca element justificativ extralegal1,

consimţământul victimei, în calitatea sa de cauză justificativă este prevăzut şi în noul cod penal român, la
art. 25.
Libertatea este una dintre valorile fundamentale ale individului, creând posibilitatea pentru acesta
de a se comporta independent, de a avea dreptul de a alege, de a-şi stabili propriile obiective şi de a le
urmă. Dar, omul nu este singur, este o fiinţă socială, a cărui existenţă se intersectează cu celorlalţi
oameni, de care, de altfel, are nevoie pentru a se simţi împlinit. Consimţământul persoanei în vederea
desfăşurării de către o alta a unei activităţi, care s-ar putea solda cu anumite consecinţe negative pentru
cea dintâi, este tocmai expresia libertăţii de a alege.
Consimţământul presupune o autorizare, un act unilateral revocabil, care înlătură incriminarea,
protejând un interes disponibil şi poate constitui fie un element constitutiv al infracţiunii, fie o cauză
justificativă care înlătură antijuridicitatea faptei.
Există argumente pro şi contra pentru acceptarea cauzei justificative a consimţământului
„victimei”.
Astfel, se susţine că prin legea penală se ocroteşte binele societăţii, chiar în cazul infracţiunilor
care nu se pot solda cu victime şi individul nu poate dispune după propriile interese de valorile sociale
generale. De exemplu, dispoziţia legală care impune folosirea centurii de siguranţă de către cei care
circulă cu un autovehicul are drept scop evitarea morţii şi a gravelor vătămări corporale, oferind astfel un
beneficiu societăţii, rezultat fie şi din faptul că pentru tratarea victimelor şi pentru sprijinirea familiilor
celor decedaţi este nevoie de sume importante plătite de întreaga populaţie. Interzicerea „infracţiunilor
consensuale” (adică acele infracţiuni în care activitatea incriminată este rezultatul înţelegerii dintre
subiectul activ şi persoana împotriva căreia se îndrepta acţiunea „nelegală” şi nici o altă persoană nu
suferă un rezultat direct) poate fi motivată de faptul că deşi există o înţelegere între părţi, totuşi,
vătămarea adusă de activitatea respectivă este atât de importantă, încât justifică incriminarea. Un exemplu
în acest sens este Jocul de noroc prev. de art. 240 C.pen. care poate afecta bunul mers al relaţiilor de
familie. De asemenea, prostituţia, văzută ca simplă tranzacţie în care banii sunt oferiţi în schimbul
sexului, fiind o problemă de alegere personală, nu pare să afecteze relaţiile sociale. În realitate, de cele
mai multe ori este însoţită de violenţă, lipsire de libertate, spălare de bani. Există situaţii în care este
nevoie ca oameni să fie protejaţi contra propriilor acţiuni. Acesta este principalul argument pentru
interzicerea consumului de droguri.
În general, cei care nu sunt de acord cu interzicerea „infracţiunilor consensuale” susţin că nu
există motive în acest sens şi că a crede altfel echivalează cu o reducere a libertăţii2. Se consideră că
uneori, prin efortul de a împiedica o anumită activitate se cauzează o vătămare mai importantă decât cea
produsă de activitatea în sine. „Războiul contra drogurilor” face ca distribuţia drogurilor ilegale să fie
realizată de traficanţi periculosi care crează lipsuri artificiale pe piaţa drogurilor, pentru ca apoi să obţină
profituri imense.
În concluzie, recunoaşterea efectului justificativ al consimţământului trebuie să se realizeze
diferenţiat, în funcţie de categoria de infracţiuni, de natura interesului ocrotit de lege, de persoana
„victimei”. Acest principiu a fost adoptat şi de Noul Cod Penal, care în art. 25 al. 2 prevede că:
„Dispoziţiile al. 1 nu se aplică în cazul infracţiunilor contra vieţii. În cazul infracţiunilor contra
1
În sistemul de drept elveţian consimţământul este recunoscut ca o cauză justificativă nescrisă.
2
J. Feinenberg, The morality of freedom, vol III, p. 206-214.

intergrităţii corporale sau a sănătăţii acestea nu se aplică, dacă fapta la care s-a consimţit contravine
legii sau bunelor moravuri”
2. Determinarea infracţiunilor pentru care se poate aplica efectul justificativ al consimţământului
În principiu, infracţiunea presupune existenţa unei victime. Se întămplă adesea, ca din motive
variate, victima să fi acceptat să suporte săvârşirea infracţiunii. Spre exemplu, creditorul a primit un cec
pentru garantarea creanţei sale, fiind conştient că acesta nu are acoperire; bolnavul incurabil a implorat să
i se ia viaţa pentru a nu mai îndura suferinţe insuportabile. În aceste situaţii se pune întrebarea dacă
existând consimţământul victimei, infracţiunea este justificată ? O veche maximă latină pare să furnizeze
răspunsul: „Volenti non fit injuria”.
Problema consimţământului victimei şi a consecinţelor acestuia asupra existenţei infracţiunii este
mult mai complexă, comportând anumite distincţii3:
a) Mai întâi, consimţământul victimei nu exclude caracterul penal al faptei, atunci când este
vorba despre o infracţiune prin care se apără un interes general, de care victima nu poate
dispune. Astfel, există infracţiunea de Avort prev de art. 190 C.pen., chiar dacă întreruperea
cursului sarcinii într-una din modalităţile descrise, s-ar fi făcut cu consimţământul femeii
însărcinate.
b) În cazul infracţiunilor care prin definiţie presupun lipsa consimţământului, prezenţa acestuia
nu are valoarea unei cauze justificative. În această situaţie nu se realizează conţinutul
constitutiv al respectivei infracţiuni. De exemplu, nu există infracţiunea de viol prev. de art.
217 C. pen, dacă cealaltă persoană consimte la actul sexual.
c) Nu poate exista un consimţământ valabil exprimat în cazul infracţiunilor pentru care nu se
poate găsi o persoană care să aibă calitatea să exprime acest consimţământ. Este cazul
infracţiunilor contra securităţii naţionale, crimelor contra umanităţii care declanşează un
pericol colectiv.
Este dificil de găsit un criteriu general cu ajutorul căruia să se determine care sunt crimele şi
delictele pentru care consimţământul victimei înlătură represiunea penală şi care sunt cele pentru care
acest lucru nu este posibil.
În principiu, putem accepta regula conform căreia consimţământul unei persoane nu poate
înlătura existenţa infracţiunii, decât dacă incriminarea faptei avea drept scop protecţia unui interes
individual. Consimţământul victimei nu poate fi luat în considerare în cazul infracţiunilor prin care se
aduce atingere unui drept de care victima nu poate dispune. Astfel, nu se poate dispune de dreptul la viaţă
sau la sănătate. Este cunoscut faptul că în sistemul nostru de drept nu este incriminată sinuciderea, dar
asta deoarece pedepsirea unui mort ar fi absurdă şi fără utilitate pentru cel care a eşuat în încercarea de a
se sinucide. În schimb determinarea sinuciderii este incriminată prin art. 182 C.pen.
Pot exista şi alte cazuri în afara infracţiunilor contra vieţii şi a celor contra integrităţii corporale şi
sănătăţii, în care consimţământul să nu înlăture infracţiunea. Un funcţionar nu ar putea, prin
consimţământul său să înlăture vinovăţia aceluia care săvârşeşte infracţiunea de „Dare de mită” prev. de
art. 309 C. pen, pentru că actele de corupţie nu sunt incriminate doar pentru a proteja funcţionarii
individual.
Rezultă aşadar, că în fiecare caz în care se pune problema consimţământului victimei ca element
justificativ, trebuie să se verifice dacă incriminarea faptei vizează protejarea unui interes general sau
individual, respectiv dacă valoarea socială protejată este disponibilă sau nu.
Consimţământul victimei va fi inoperant în cazul unor acte a căror incriminare vizează protejarea
statului, a autorităţilor publice, a intereselor generale ale societăţii.
Din contră, un individ poate consimţi la atingerea adusă onoarei sale sau pudoarei sale, deoarece
aceste acte sunt incriminate pentru apărarea sa contra acestor fapte (infracţiunea de calomnie prev. de art.
225 C.pen. )
3
Jean-Claude Soyer, Droit penal et procedure penale, 16e edition, p. 119.

Consimţământul victimei nu poate justifica euthanasia. Viaţa este un drept fundamental în jurul
căruia se formează şi celelalte drepturi ale omului. Un bolnav care suferă de o boală incurabilă care are
consecinţe insuportabile, nu poate fi ajutat de o altă persoană să-şi pună capăt vieţii, deoarece „.
consimţământul nu se aplică în cazul infracţiunilor contra vieţii”. În acest sens este şi practica Curţii
Europene a Drepturilor Omului, care în cazul Pretty contra Marii Britanii a stabilit că art. 2 („Dreptul la
viaţă”) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la viaţă şi nu conferă un drept
de a muri, iar statele care autorizează sinuciderea asistată, încalcă art. 2.
În practicarea medicinei autorizate, pot fi produse anumite violenţe mai mult sau mai puţin grave.
Dar în acest caz, iresponsabilitatea penală nu se bazează numai pe consimţământul victimei, ci presupune
ca medicul să se conformeze regulilor profesiei sale. Devin pedepsibile faptele săvârşite de medic prin
care se urmăreşte un scop care nu este admis de medicina oficială (de ex. crearea monştrilor umani).
Anumite sporturi autorizate, cum este cazul boxului, pot produce vătămari fizice grave. Dacă sunt
recunoscute în ordinea juridică şi se desfăşoară în conformitate cu regulile stabilite, nu este angajată
răspunderea penală, dar nu pentru că ar exista consimţământul sportivilor implicaţi, ci pentru că există
autorizarea din partea legii.
3. Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a se realiza efectul de cauză justificativă a

consimţământului
Pentru recunoaşterea efectului de cauză justificativă a consimţământului victimei, trebuie

îndeplinite anumite condiţii din care să rezulte că o persoană şi-a manifestat acordul în cunoştinţă de
cauză:
1) Să fie vorba despre un interes sau bun de care titularul poate dispune;
2) Să provină de la titularul valorii sociale ocrotite;
3) Să fie valabil exprimat;
4) Să fie actual;
5) Să fie determinat.
Prima condiţie a fost detaliată mai sus când am vorbit despre categoriile de infracţiuni pentru
care se poate aplica efectul justificativ al consimţământului.
2) Consimţământul să provină de la titularul valorii sociale ocrotite

În legătură cu cea de-a două condiţie (consimţământul trebuie să provină de la titularul valorii
sociale ocrotite), trebuie subliniat că de obicei consimţământul este exprimat personal de către autor, dar
poate fi exprimat şi de un reprezentant atunci când nu este vorba de valori strict personale. De exemplu,
proprietarul unui bun poate transmite unui adminstrator dreptul de a încuviinţa distrugerea lui4, dar
consimţământul dat de tatăl minorului pentru denigrarea în public a acestuia nu are nici o valoare în lipsa
consimţământului fiului său.
3) Să fie valabil exprimat

Persoana trebuie să-şi manifeste consimţământul în cunoştinţă de cauză, fiind necesar să fie
capabilă să aprecieze şi să înţeleagă faptele şi implicaţiile lor, să fie cu alte cuvinte în deplinătatea
facultăţilor mintale (să nu fie retardată sau bolnavă mintal; să nu se găsească într-o stare de intoxicaţie cu
substanţe vătămătoare etc).
În majoritatea ţărilor, persoanele nu pot manifesta un consimţământ valabil decât dacă au împlinit
o anumită vârstă. Argumentul în favoarea unei astfel de dispoziţii este că un copil nu este capabil să
înţeleagă consecinţele faptelor sale. Valabilitatea consimţământului este condiţionată de existenţa
capacităţii de exerciţiu din dreptul civil.
4
F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, p. 445.

Întrucât consimţământul victimei poate fi considerat ca o renunţare la un drept sau ca o renunţare
la protecţia legii sau chiar ca un mandat, consimţământul trebuie să fie serios şi valabil, adică dat de o
persoană capabilă de a consimţi şi, mai ales în condiţii care nu viciază consimţământul5.
În Legea nr. 678/2001 privind traficul de persoane, la art. 16 se prevede: „Consimţământul
persoanei victimă a traficului de persoane nu înlătură răspunderea penală a făptuitorului”. Noul Cod
penal, în art. 204, 205 incriminează traficul de persoane, iar în art. 206 stabileşte că: „În cazul
infracţiunilor prevăzute la art. 204 şi art. 205, consimţământul victimei nu constituie o cauză
justificativă”. Legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta în pofida consimţământului persoanei vătămate,
întrucât se apreciază că acest consimţământ este întotdeauna viciat, şi ca atare nu se îndeplinesc condiţiile
unui consimţământ valabil exprimat6.
Ceea ce trebuie subliniat este că întotdeauna consimţământul trebuie să fie exprimat după
cunoaşterea tuturor informaţiilor necesare şi a riscurilor la care se supune persoana respectivă. Dacă nu
sunt cunoscute elmentele esenţiale, consimţământul nu este valabil. Astfel, în Marea Britanie, un medic
chirurg care efectua o operaţie de rutină unei femei a observat că avea o tumoră canceroasă la uter. A luat
decizia de a-i scoate uterul. Cum femeia nu-şi dăduse consimţământul în cunoştinţă de cauză la această
operaţie, medicul a fost judecat de Consiliul Medical General pentru neglijenţă.
În general, nu există condiţii referitoare la forma pe care trebuie să o îmbrace, consimţământul
putând fi chiar tacit. Spre exemplu, proprietarul unui bun fiind de faţă la distrugerea bunului nu se
împotriveşte. Există însă şi excepţii când consimţământul trebuie să fie exprimat într-o anumită formă:
Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane prevede forma scrisă
pentru manifestarea consimţământului, stabilind şi un model tip.
4) Consimţământul să fie actual

Consimţământul trebuie să existe în momentul comiterii infracţiunii, fiind necesar să fie exprimat
până în momentul primului act de executare. O ratificare ulterioară nu echivalează cu un consimţământ
actual. Este necesar să fie revocabil, dar această condiţie trebuie analizată în funcţie de specificul faptei la
care s-a consimţit. Astfel, pot exista cazuri în care este posibil să fie revocat (distrugerea unui bun) şi
cazuri în care acest lucru nu este posibil (prelevarea de organe).
5)Consimţământul să fie determinat

Această condiţie presupune posibilitatea de cunoaştere şi anticipare a consecinţelor faptei
consimţite. Persoana îşi asumă, cu alte cuvinte, anumite efecte ale faptei respective pe care trebuie să fi
putut să le prevadă într-oarecare măsură. Riscul pe care şi-l asumă nu trebuie să fie absolut nedeterminat.
Consimţământul nu poate fi valabil dacă urmările acţiunii nu pot fi determinate anterior comiterii
faptei.
În concluzie, principiul latin „Volenti non fit injuria” ocupă un loc important în toate sistemele
legale moderne. Argumente în favoarea acestui principiu găsim şi în opera lui Aristotel „Etica
nicomahică” în care se arată că o persoană este vinovată de producerea unei vătămări altei persoane
atunci când această vătămare nu este rezultatul unei constrângeri şi cel care a produs-o a fost conştient de
consecinţele actului său şi de faptul că acel act este contrar voinţei victimei. De aceea este imposibil ca o
persoană să consimtă sa fie tratată nedrept de către o altă persoană, pentru că acest lucru ar însemna să
acţioneze contrar propriei voinţe, ceea ce este absurd.
Fiecare persoană are dreptul să aleagă şi o asemenea alegere poate produce efecte şi în planul
dreptului penal. Dar această alegere nu este aproape niciodată perfect voluntară. Adesea facem alegeri în
funcţie de un complex de împrejurări care variază ca formă şi intensitate. Rezultă că nu se poate aprecia
consimţământul raportat la o regulă universală cu aplicabilitate generală, ci în funcţie de fiecare situaţie în
parte.
5
Vintilă Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Asociaţia de Ştiinţe Penale, Buc., 2000, p 377.
6
Lucian Stănescu, Consimţământul victimei traficului de persoane. Efecte, R.D.P. nr. 3/2004, p. 131.

CONSIMŢĂMÂNTUL VICTIMEI
Alexandrina-Elena Crăciun
1. Cauze justificative – prezentare generală
Una dintre modificările din noul cod penal este reprezentată de introducerea unui capitol distinct
intitulat CAUZE JUSTIFICATIVE ce cuprinde art. 21 – 25. În concepţia noului cod sunt cauze
justificative legitima apărare, starea de necesitate, consimţământul victimei, ordinul legii şi comanda
autorităţii legitime. Analizând noua reglementare se contată că primele două cauze erau prevăzute şi
anterior, noutăţile în materia cauzelor justificative fiind consimţământul victimei (volenti et consentienti
not fit injuria), ordinul legii şi comanda autorităţii legitime (juris executio non habet injuriam).
Instituţia cauzelor justificative este cunoscută tuturor legislaţiilor moderne, fiind reglementată şi
în legislaţia românească prin Codul penal din 1936. Cauzele justificative dau expresie unei realităţi
verificate de experienţa legislativă a statelor şi anume, că existenţa infracţiunii poate fi negată (înlăturată)
nu numai atunci când fapta este săvârşită cu vinovăţie, dar şi atunci când interesele superioare ale
societăţii şi ale ordinii juridice în ansamblul ei impun ca o faptă să fie considerată ca permisă în ciuda
prevederii ei în legea penală. 1
Importanţa introducerii cauzelor justificative în Legea penală oferă o perspectivă mai
cuprinzătoare, de înţelegere a instituţiei infracţiunii. Astfel, pentru ca o faptă să fie infracţiune, este
necesar pe lângă prevederea în legea penală, săvârşirea cu vinovăţie şi prezentarea pericolului social
specific unei infracţiuni, să mai fie şi antijuridică. Antijuridicitatea se referă la inexistenţa unei cauze
permise, justificative a faptei dictată de ordinea juridică superioară care dacă ar exista ar face ca celelalte
trăsături ale infracţiunii să-şi piardă semnificaţia. 2 În consecinţă, antijuridicitatea devine, în noua
reglementare, o altă trăsătură a infracţiunii, implicit recunoscuta prin reglementarea cauzelor justificative
şi a efectelor acestora asupra existentei infractiunii3.
În doctrina franceză s-a dat o definiţie cauzelor justificative, apreciindu-se că acestea sunt
circumstanţe obiective, independente de psihologia infractorului, ce dezarmează reacţia socială împotriva
autorului faptei, determinând nu numai înlăturarea răspunderii penale a acestuia, dar şi dispariţia, într-un
mod absolut, a caracterului penal al faptei4.
2. Consimţământul victimei – cauză justificativă în dreptul penal român
Prin modificarea codului penal, consimţământul victimei este cauză justificativă potrivit art. 25
C.pen. Încă din antichitate, consimţământul victimei a avut acest caracter, dreptul roman consacrând
adagiul „volenti non fit injuria”, dar nu în toate cazurile. De exemplu, deşi în prezent tentativa de
sinucidere nu este infracţiune, în dreptul roman, cel care încerca să se sinucidă săvârşea o infracţiune dacă
avea calitatea de soldat. Se pleca de la premiza că prin săvârşirea faptei se leza nu numai interesul
(dreptul) soldatului, dar şi interesul altuia (societatea). Trebuie făcută o precizare cu privire la conceptul
de autolezare. Autolezarea nu poate fi încadrată în cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei deoarece
în această situaţie nu se poate vorbi de existenţa infracţiunii. Pornind de la exemplul dat anterior, ar exista
o infracţiune dacă pe lângă interesul propriu al autorului leziunii ar exista şi un interes străin care să fi
fost lezat (de exemplu, o persoană se mutilează pentru a scăpa de serviciul militar sau îşi distruge bunul
prin mijloace ce prezintă pericol public), deoarece, în cazul infracţiunii trebuie să existe un raport
1
G. Antoniu, Noul cod penal. Codul penal anterior. Studiu comparat, Ed. All Beck, Buc., 2004, p. 43.
2
F. Streteanu, Drept penal general, Ed. Rosetti, Buc., 2003, p. 403.
3
G. Antoniu, op. cit., p. 16.
4
Th. Gare, C. Ginestet, Droit penal. Procedure penale, Editions Dalloz, Paris, 2002, p. 79.

conflictual între două persoane. În cazul autolezării, autorul leziunii este şi titularul dreptului lezat. 5 În
concluzie, autolezarea este lăsată în afara sferei de incidenţă a dreptului penal.
Sistemul roman cu privire la consimţământul victimei îl găsim în unele din legiuirile din evul-
mediu, cu menţiunea că majoritatea acestora incriminau sinuciderea.
Începând cu epoca modernă sunt reglementate norme privitoare la infracţiune în raport cu care s-
ar putea discuta existenţa consimţământului victimei drept cauză justificativă. Cu alte cuvinte, nu în toate
cazurile consimţământul victimei are acest caracter. De exemplu, omorul se pedepseşte, chiar în caz de
consimţământ al victimei, în codul penal german (art. 216), codul penal olandez (art. 293), codul penal
italian (art. 579), codul penal polonez (art. 227). 6 Legislaţia românească de la începutul secolului al XX
lea nu conţinea dispoziţii generale cu privire la consimţământul victimei. Totuşi, în partea specială a
Codului penal de la 1936 se regăseau dispoziţii cu privire la acesta. Astfel, consimţământul victimei
producea efecte în caz de raporturi sexuale între persoane mai mari de 14 ani (art. 421), în caz de adulter
tolerat de soţul celălalt (art. 445, al. ultim), în caz de violare a corespondenţei (art. 501). Asemănător altor
legislaţii moderne, şi în legislaţia românească consimţământul victimei nu apare drept cauză justificativă
în toate situaţiile, cum ar fi, de exemplu, răpirea de persoane (art. 456, al. 2), automutilarea şi mutilare
consimţită (art. 480) şi avort consimţit (art. 482) din Codul penal de la 19367.
În perioada contemporană se fundamentează noi teorii cu privire la consimţământul victimei. În
doctrina franceză s-a considerat că acesta nu poate fi o cauză justificativă, aducând ca argument faptul că
într-o societate unde Legea penală nu are deloc drept scop păstrarea intereselor private sau cel puţin nu le
protejează cu riscul atingerii ordinii sociale, consimţământul victimei nu are efect pentru că prin
săvârşirea faptei se tulbură, oricum, ordinea socială, deci, consimţământul victimei nu poate sta în calea
represiunii sociale. Deşi s-a adus ca argument adagiul latin din dreptul roman „volenti not fit injuria”, s-a
considerat că acesta se aplică în cazul responsabilităţii civile, nu şi în cazul responsabilităţii penale. 8
Această opinie a fost avută în vedere de legiuitorul francez de la 1994 astfel încât, în Codul francez,
consimţământul victimei nu este cauză justificativă. Totuşi, în Legea franceză se ţine cont de
consimţământul victimei, dar nu în ceea ce priveşte caracterul de cauză justificativă. Astfel, în anumite
situaţii prezenţa consimţământului înlătură un element constitutiv al infracţiunii (în cazul infracţiunilor
unde constrângerea, violenţa sau frauda sunt cerute pentru însăsi existenţa infracţiunii), ceea ce înseamnă
că, în aceste cazuri, absenţa consimţământului este un element constitutiv al infracţiunii. Pe de altă parte,
consimţământul victimei înlătură caracterul penal al faptei, dar nu prin sine însuşi, ci datorită permisiunii
legii. De exemplu, în cazul secretului profesional, dezvăluirea acestuia cu consimţământul victimei nu
este infracţiune, însă nu datorită acesteia, ci datorită permisiunii legii9.
Legiuitorul român s-a inspirat pentru noul cod penal din legislaţia italiană, unde consimţământul
victimei este cauză justificativă prin el însusi, mai exact din art. 50 Cod pen. care prevede:”Nu se
pedepseşte cel ce lezează sau pune în pericol un drept cu consimţământul persoanei care poate să
dispună în mod liber de el”(„Non e punibile chi lede o pone în pericolo un dirrito col consenso della
persona che puo validamente disporne”) Pentru a avea, totuşi, acest caracter trebuie să fie îndeplinite
cumulativ mai multe condiţii:
a) Consimţământul trebuie să fie valabil exprimat;
Această condiţie presupune că titularul valorii sociale ocrotite trebuie să fie o persoană ce
înţelege semnificaţia actului său de dispoziţie. Trebuie făcute două observaţii:
- în dreptul penal consimţământul nu este condiţionat de existenţa capacităţii depline de exerciţiu
din dreptul civil, deoarece teoretic o persoană ar putea răspunde penal, dacă se demonstrează existenţa
discernământului de la vârsta de 14 ani (art. 90, al. 2, C.pen. anterior). În practică, s-a făcut delimitarea
infracţiunii de viol de cea de act sexual cu un minor, reţinându-se violul doar atunci când victima nu avea
reprezentarea actului pe care îl comite, deci nu avea un consimţământ valabil exprimat10.
5
V. Dongoroz, Drept penal, Asociaţia de Ştiinţe Penale, Buc., 2000, p. 376.
6
V. Dongoroz, op. cit., p. 379.
7
Idem, p. 380.
8
G. Stefani, G. Lavasseur, B. Bouloc, Droit penal general Editions Dalloz, Paris, 1992, p. 294.
9
F. Desportes, F. Le Gunehec, Le nouveau droit penal, Editions Economica, Paris, 1994, p. 518.
10
Trib. Suprem, dec. nr. 2676/1975 în Repertoriu I, p. 286.

- consimţământul nu înlătură antijuridicitatea faptei atunci când a fost viciat prin dol, eroare,
violenţă.
Dacă în dreptul civil există situaţii când consimţământul trebuie să îmbrace o formă specială
prevăzută de lege, în sfera dreptului penal nu se cere acest lucru. Ca excepţie amintim situaţia relevată de
Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane, când consimţământul
trebuie dat în formă scrisă, în prezenţa a doi martori sau a medicului şef de secţie11.
b) Consimţământul trebuie să fie actual.

Această condiţie presupune ca acesta să fie dat cel mai târziu în momentul săvârşirii faptei (adică
primul act de executare) şi să se menţină pe toată perioada comiterii acţiunii. În Acelaşi timp, trebuie să
existe posibilitatea revocării consimţământului în orice moment. Totuşi, acest lucru nu este posibil în
cazul tuturor situaţiilor. De exemplu, în cazul consimţământului dat pentru cedarea unui organ, nu se mai
poate discuta de revocarea consimţământului din momentul începerii intervenţiei chirurgicale.
c) Consimţământul trebuie să fie determinat.

Această condiţie presupune ca urmările faptei să se poată determina anterior comiterii acestuia în
cazul existenţei consimţământului. Cu alte cuvinte, este necesar ca victima să ştie dinainte care sunt
consecinţele faptei pe care o acceptă.
d) Consimţământul trebuie să provină de la titularul valorii sociale.
e) Consimţământul trebuie să privească o valoare socială de care titularul poate dispune.

Aceasta este cea mai importantă condiţie cu privire la consimţământul victimei drept cauză
justificativă. Se evidenţiază12 în doctrină, dar şi în noul cod penal că intră în sfera de incidenţă a
consimţământului victimei doar drepturile de care victima poate să dispună în mod legal: „Nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de Legea penală săvârşită cu consimţământul victimei, dacă acesta putea
dispune în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol” (art. 25 al. 1 C.pen. ).
În conformitate cu noul cod penal este exclusă relevanţa justificativă a consimţământului în cazul
faptelor ce aduc atingere unui interes colectiv (de exemplu, infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei, contra
sănătăţii publice, contra siguranţei statului). De asemenea, în cazul infracţiunilor contra familiei,
consimţământul soţiei pentru încheierea de către soţ a unei căsătorii nu justifică infracţiunea de bigamie.
Se apreciază în doctrină13 şi lege că o persoană poate dispune în mod liber de drepturi
patrimoniale( de exemplu, dreptul de proprietate). Totuşi, consimţământul victimei nu este cauză
justificativă atunci când legea incriminează distrugerea bunului de către proprietar (exemplu: distrugerea
unui bun cu o valoare mare istorică, art. 263, al. 2 C.pen. ).
În ceea ce priveşte drepturile intim legate de persoana titularului, situaţia este mult mai complexă.
Noul cod penal precizează în art. 25 al. 2: „Dispoziţiile al. 1 nu se aplică în cazul infracţiunilor contra
vieţii. În cazul infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii, acestea nu se aplică dacă fapta
la care s-a consimţit contravine legii şi bunelor moravuri”.
Din modul de redactare a art. 25 C.pen. rezultă că dreptul la viaţă este un drept de care titularul
său nu poate dispune. Trebuie făcută o precizare. Legea penală are în vedere situaţia în care cel ce aduce
atingere dreptului este altă persoană decât titularul acestuia (de exemplu, sinuciderea nu este incriminată).
Rezultă că noul cod penal incriminează eutanasia sau sinuciderea asistată. În doctrina franceză, se face
distincţie între eutanasia activă (un act pozitiv, de exemplu, otrăvirea unei persoane ce are drept cauză
moartea celui bolnav) ce constituie un asasinat şi eutanasia pasivă (unde moartea este rezultatul unei
omisiuni, de exemplu, încetarea îngrijirilor acordate), ce ar putea fi calificată drept neasistare a persoanei
aflate în pericol, dar care este justificată câteodată în jurisprudenţă14.
Există legislaţii unde eutanasia este permisă (de exemplu, dreptul olandez), dar şi altele unde
aceasta este interzisă (de exemplu, dreptul englez). În legătură cu eutanasia, Curtea Europeană a
11
12
13
V. Dongoroz, op. cit., p. 378.
14
F. Desportes, F. Le Gunehec, op. cit., p. 515.

Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Pretty contra Marii Britanii. În cauza respectivă, CEDO a
subliniat că incriminarea eutanasiei este o decizie pe care o poate lua fiecare stat semnatar al convenţiei,
interzicerea eutanasiei nereprezentând o încălcare a art. 2 din Convenţie. Argumentul Curţii a fost că din
modul de reglementare al art. 2 rezultă obligaţia statelor de a respecta dreptul la viaţă, nu şi obligaţia de a
asigura dreptul de a muri.
În ceea ce priveşte dreptul la integritatea corporală şi sănătate, noul cod penal acceptă că acesta
este un drept de care se poate dispune cu condiţia să nu se vatăme relaţiile sociale referitoare la bunele
moravuri. În legătură cu acest aspect, nu există un punct de vedere unitar în legislaţiile europene. Dreptul
penal spaniol15 nu recunoaşte consimţământului victimei, în caz de leziuni cauzate acesteia, decât
valoarea unei circumstanţe atenuante. În schimb, art. 5 din Cod civil italian interzice dispunerea de
propriul corp în masura în care prin aceasta dispunere se cauzeaza o diminuare permanentă a integrităţii
fizice sau se aduce atingere legii, ordinii publice sau bunelor moravuri. ”Gli atti di dispozitione del
proprio corpo sono vietati quando cagionino una diminuzione permanente dell, integrita fisica o
quando siano altrimenti contrari alla legge, all, ordine pubblico o al buon costume”. Pornind de la
acest articol din Codul civil, în doctrina italiană16, s-a pus intrebarea în ce masura acest articol are
relevanta în materie penala din perspectiva art. 50 Cod penal. S-a aratat ca art 5 Cod civil poate avea
relevanta în materia penala dacă nu este incompatibil din punct de vedere logic cu caracteristicile şi
finalitatea interventiei penale. Astfel, nu se poate spune că limitele impuse de art. 5 Cod civil invalideaza
dispozitiile art. 50 Cod penal ci doar ca în materie penala trebuie respectate aceste limite. În concluzie, în
legislaţia penală italiană, violenţele corporale pot fi acoperite de consimţământul victimei în masura în
care nu cauzează o diminuare permanentă a integrităţii fizice a persoanei şi nu sunt contrare legii, ordinii
publice sau bunelor moravuri.
Un aspect important legat de consimţământul victimei cu valoare de cauză justificativă este
problema legată de probaţiune. În doctrina franceză s-a pus următoarea întrebare: cine are sarcina probei
pentru dovedirea existenţei cauzei justificative? S-a propus schimbarea sarcinii probei, în sensul ca
organul de urmărire penală să facă dovada neexistenţei acesteia. Pentru susţinerea acestei opinii s-a admis
ca argument principal prezumţia de nevinovăţie, potrivit căreia o persoană este nevinovată până la
constatarea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. Potrivit opiniei respective, ar trebui ca
prezumţia de nevinovăţie să fie dublată de prezumţia de justificare a faptului comis. Curtea de Casaţie
franceză a apreciat că, totuşi, sarcina probei trebuie să revină celui acuzat deoarece, în caz contrar, s-ar
produce efecte dezastruoase pentru eficacitatea urmăririi penale şi pentru securitatea cetăţenilor17.
Considerăm că decizia Curţii de Casaţie Franceză ar trebui avută în vedere cu ocazia modificării Codului
de procedură penală.
3. Restricţii de incidenţă a consimţământului victimei drept cauză justificativă
Noul cod penal prevede, în art. 25, situaţiile generale când consimţământul victimei nu este cauză
justificativă. În partea specială a acestuia sunt arătate două cazuri când acesta nu este cauză justificativă
cu referire la infracţiuni concrete.
Una dintre cele mai importante menţiuni ale noului cod penal din partea specială este art. 206
C.pen. care stabileşte că nu se înlătură caracterul penal al faptei de trafic de persoane săvârşite de cel care
are consimţământul victimei.
„În cazul infracţiunilor prevăzute de art. 204 şi 205 C.pen. (traficul de persoane adulte, respectiv
traficul de minori), consimţământul victimei nu constituie o cauză justificativă”. Dispoziţia noului cod
penal18 se înscrie în spiritul recunoasterii a prevederilor Protocolului privind prevenirea, reprimarea
şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia
Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale care stipuleaza că: „Consimţământul unei victime
a traficului de persoane pentru exploatarea amintită, astfel cum este enunţată la lit. „a” din prezentul
articol, este indiferentă atunci când unul dintre oricare din mijloacele enunţate la litera ”a” a fost folosit”.
15
16
F. Giunta, Dirrito di morire e dirrito penale, în Politica del dirrito, nr. 4/2003, p. 88.
17
Th. Gare, C. Ginestet, op. cit., p. 90.
18
L. Stănescu, Consimţământul victimei traficului de persoane. Efecte, în R.D.P. nr. 3/2004, p. 131.

Trebuie precizat că infracţiunea de trafic de persoane nu reprezintă o infracţiune nouă, ci a fost
incriminată şi anterior, în Legea specială nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de
persoane, unde art. 16 prevedea, de asemenea, excluderea consimţământului victimei drept cauză
justificativă a faptei.
Ţinând cont că legiuitorul a precizat expres în art. 25 C.pen. care sunt drepturile de care o
persoană nu poate dispune, se pune întrebarea de ce legiuitorul a simţit nevoia să excludă şi în această
situaţie, în mod explicit, o posibilă cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei.
Doctrina penală a înregistrat ample dezbateri asupra temei în discuţie încă din dreptul penal, iar
prezenţa ei şi în doctrina contemporană a impus legiferarea acestuia, ceea ce s-a întâmplat la noi prin
Legea 678/2001 şi acum prin art. 206 C.pen. 19. Pentru a ajunge la acest rezultat s-au analizat condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească pentru a avea relevanţă penală şi anume:
- fapta consimţită să nu lovească într-un interes superior (bunele moravuri, ordinea publică sau alt
interes colectiv);
- consimţământul să fie valabil exprimat;
- să fie vorba de un bun sau interes de care titularul poate să dispună.
Pornind de la aceste condiţii s-a apreciat de către legiuitor că în această situaţie consimţământul
este întotdeauna viciat şi ca atare nu este valabil exprimat. S-a avut în vedere faptul că, în orice situaţie,
capacitatea de consimţământ a unei persoane trebuie raportată la capacitatea de a dispune de drepturile
îngăduite de lege şi de aceea trebuie să se ţină seama de regulile de validitate ale consimţământului din
dreptul civil unde consimţământul nu trebuie viciat de violenţe, dol sau eroare sau dat pentru o faptă
rusinoasă sau contrară bunelor moravuri.
În situaţiile reglementate de lege consimţământul este obţinut, explicit sau implicit, prin
ameninţare, violenţă sau fraudă, înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei
persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, mijloace care fac, în concret, consimţământul acesteia
să nu fie valabil exprimat. Un alt argument pentru care, în aceste situaţii, consimţământul victimei nu este
cauză justificativă, este faptul că traficul de persoane, având un caracter organizat şi transnaţional, este o
formă extremă de încălcare a drepturilor omului, o ameninţare la adresa siguranţei naţionale a fiecărui
stat, a securităţii politice, ceea ce afectează valabilitatea consimţământului persoanei ce nu poate dispune
de un interes superior. Acesta este unul din motivele pentru care legiuitorul român a exclus orice cauză
justificativă, inclusiv consimţământul victimei, în cazul infracţiunilor contra umanităţii. Art. 176 C.pen.
prevede, în consecinţă: „În cazul infracţiunilor prevăzute în prezentul capitol, nici o împrejurare
excepţională, fie că este vorba de o stare de război sau de ameninţare cu războiul, de instabilitate politică
internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica fapta. De asemenea, nu
poate fi invocat nici ordinul legii sau comanda autorităţii legitime”.
Alături de celelalte cauze justificative, consimţământul victimei, spre deosebire de cauzele care
înlătură vinovăţia şi care lasă loc pentru aplicarea unor măsuri de natură penală împotriva autorului,
înlătură însusi caracterul ilicit al faptei, aceasta devenind licită. De aici decurg următoarele consecinţe:
- participaţia la un act justificat (instigare, complicitate) al autorului este justificată şi cu privire la
participant (ex. o persoană ce ajută pe cel ce are consimţământul victimei);
- se împiedică aplicarea unor măsuri de siguranţă sau a altor sancţiuni împotriva autorului care a
acţionat în prezenţa cauzei justificative;
- faţă de un act justificat nu se admite legitima apărare, căci aceasta presupune un act injust (de
ex., lovirea unei pers ce distruge un bun cu acordul proprietarului acestuia);
- nu pot fi aplicate sancţiuni civile. Totuşi, în cazul stării de necesitate, în mod excepţional,
absenţa antijuridicităţii nu constituie un impediment absolut pentru impunerea unor obligaţii civile, astfel
că există obligaţia de a repara prejudiciul cauzat victimei în stare de necesitate20;
- incidenţa consimţământului victimei se întinde atât cât ţine permisiunea de a leza valoarea
socială ocrotită (ex. dacă o persoană are consimţământul alteia de a-i demola o parte din proprietate, iar
aceasta demolează întreaga proprietate).
Prin urmare, autorul actului va răspunde pentru rezultatul mai grav comis.
19
G. Antoniu, Consimţământul victimei, în R.D.P. nr. 4/2003, p. 10.
20

Într-o speţă, instanţa a reţinut o faptă praeterintenţionată în situaţia în care inculpatul şi victima s-
au luat la trântă în prezenta unor martori. Inculpatul a trântit victima la pământ, a efectuat o manevră de
imobilizare trăgând spre spate capul victimei, producându-i astfel o hiperextensie a coloanei vertebrale,
ceea ce a dus la deces. Soluţia instanţei este corectă dacă părţile s-au luat la trântă pe fondul unui conflict.
Dacă aceştia au vrut doar să-şi măsoare puterile, soluţia corectă a instanţei ar fi trebuit să fie reţinerea
uciderii din culpă21.
Prin prevederea de către noul cod penal a considerării victimei drept cauză justificativă, dar şi a
situaţiilor în care acesta nu are această valoare, legea română s-a înscris în procesul amplu de armonizare
cu acquis-ul comunitar şi cu standardele europene şi internaţionale, dar şi cu C.E.D.O.
21
C.S.J., s. pen., dec. nr. 2097/1991 în B. J. 1990 -1992, p. 363.

CONSIMŢĂMÂNTUL VICTIMEI, ORDINUL LEGII ŞI COMANDA
AUTORITĂŢII LEGITIME – CAUZE JUSTIFICATIVE INTERFERENTE
Cristina Nicoleta Ghiţă

Cristina-Maria Florescu
Auditori de justiţie
I. Consideraţii generale referitoare la cauzele justificative
Noul Cod penal1 reglementează la Capitolul al II-lea (art. 21-25) instituţia cauzelor justificative,
cunoscută, de altfel, tuturor legislaţiilor moderne. Constituie cauze justificative: legitima apărare (vim vi
repellere licet), starea de necesitate (necessitas non habet legem)2, ordinul legii şi comanda autorităţii
legitime (juris executio non habet injuriam) şi consimţământul victimei (volenti et consentienti non fit
injuria).
Pentru a explica noţiunea de “cauză justificativă”, trebuie să arătăm, în esenţă, ce relaţie există
între antijuridicitate, tipicitatea infracţiunii şi cauzele justificative.
Astfel, antijuridicitatea exprimă contradicţia dintre activitatea autorului infacţiunii şi exigenţele
ordinii juridice, iar tipicitatea faptei, adică întrunirea tuturor elementelor prevăzute de incriminarea-tip,
constituie premisă a antijuridicităţii, întrucât o faptă tipică este antijuridică în măsura în care nu este
autorizată de o normă legală, adică în măsura în care nu intervine o cauză justificativă. În absenţa
antijuridicităţii, nu se mai pune problema vinovăţiei, însă reciproca nu este valabilă, în sensul că absenţa
vinovăţiei nu afectează antijuridicitatea. De aici rezultă că aceste cauze justificative pe care le-am
enumerat mai sus înlătură caracterul ilicit al faptei.
Cauzele justificative prezintă următoarele caracteristici:
a) faţă de un act justificat nu se admite legitima apărare (aceasta din urmă presupunând un atac
injust, iar nu unul justificat);
b) cauzele justificative produc efecte şi cu privire la participanţi;
c) cauzele justificative împiedică aplicarea unor măsuri de siguranţă sau a altor sancţiuni
împotriva autorului3;
d) cauzele justificative (generale) nu atrag nici sancţiuni civile4;
e) depăşirea limitelor cauzelor justificative face ca fapta să devină antijuridică5.
II. Consimţământul victimei
a) Noţiune şi reglementare
Astfel, după cum am expus mai sus, consimţământul victimei constituie, conform noului Cod
penal român, o cauză justificativă legală distinctă, prevăzută expres în articolul 25.
1
Legea nr. 301/2004, publicată în M. Of. nr. 575/29.06.2004, în vigoare la un an de la publicare. Facem menţiunea
că, pe parcursul prezentei lucrări, vom opera cu sintagma “Codul penal anterior” atunci când ne vom referi la Codul
penal din 1969, şi, respectiv sintagma “noul Cod penal”, atunci când ne vom referi la Codul penal în vigoare de la
29 iunie 2005.
2
Primele două cauze justificative, respectiv legitima apărare şi starea de necesitate constituie, potrivit Codului penal
în vigoare, cauze care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei.
3
S-a arătat că sunt criticabile dispoziţiile care prevăd că pentru aplicarea majorităţii măsurilor de siguranţă este
suficientă comiterea unei fapte prevăzute de Legea penală, aşadar, a unei fapte tipice, fără a interesa dacă este şi
antijuridică. A se vedea F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Rosetti, Buc., 2003, p. 403-404.
4
S-a apreciat că repararea prejudiciului cauzat victimei în stare de necesitate se face pe considerente de echitate –F.
Streteanu, op. cit, p. 404.
5
Pe larg, F. Streteanu, op. cit, p. 401-405; G. Antoniu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Studiu comparativ,
Ed. All Beck, Buc., 2004, p. 15-17; G. Antoniu, Cauzele justificative în proiectul noului Cod penal, R.D.P. nr.
2/2004, p. 9-20; M. N. Teodosiu, Cauzele justificative, R.D.P. nr. 3/1998, p. 105-107.

În doctrina românească interbelică, ea reprezenta, de fapt, o modalitate a ordinului legii, mai
precis, o permisiune a legii6.
Examinând sistemele de drept ale altor state, observăm că o asemenea cauză justificativă nu se
numără printre cele reglementate de cvasi-totalitatea legislaţiilor, cum ar fi legitima apărare, ci
dimpotrivă, a suscitat anumite controverse.
Astfel, consimţământul victimei nu este consacrat expres de dreptul elveţian, dar, deşi nescris,
este admis în unanimitate de doctrină şi jurisprudenţă.
Situaţia opusă o întâlnim în Codul penal belgian şi în cel francez, unde se consideră că existenţa
consimţământului victimei nu ar putea fi considerată ca un fapt justificativ de sine stătător, fiind
îmbrăţişată aceeaşi teorie ca şi cea interbelică românească.
Este interesantă situaţia din dreptul francez, în care, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal,
în 1994, a fost abrogat articolul 65, care prevedea textual consimţământul victimei ca o cauză de
înlăturare a răspunderii penale, dar care fusese interpretat în mod restrictiv (dupa cum vom demonstra
mai jos).
Examinat global, consimţământul victimei îndeplineşte două funcţii principale7.
Într-o primă situaţie, atunci când absenţa sa apare ca un element constitutiv al infracţiunii, el
reprezintă nu o cauză justificativă, ci “o cauză de înlăturare a tipicităţii faptei, nefiind întrunite
elementele constitutive prevăzute de incriminarea tip”8 (de exemplu, furtul constituie luarea unui bun
mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia; violarea de domiciliu constă în
pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere (…), fără consimţământul persoanei care le
foloseşte). În acest caz fapta nu constituie infracţiune întrucât nu este îndeplinită o cerinţă esenţială din
conţinutul acesteia.
Într-o a doua situaţie, consimţământul reprezintă o cauză justificativă, înlaturând antijuridicitatea9
faptei – în cazul acelor infracţiuni prin care se protejează o valoare al cărei purtător este o persoană fizică
sau juridică, ca subiect pasiv, valoare de care acest subiect poate să dispună.
Întrucât pentru a îndeplini această a două funcţie este necesară întrunirea unui număr important
de condiţii, care, în practică, se regăsesc reunite destul de rar, se poate susţine că aptitudinea
consimţământului victimei de a justifica săvârşirea unei fapte penale reprezintă mai degrabă o excepţie
decât o regulă.
a) Condiţiile consimţământului victimei

Din analiza doctrinei reies următoarelor condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca aceasta cauză
justificativă să opereze:
1. Consimţământul să fie valabil exprimat

Este necesar ca titularul valorii sociale ocrotite să fie o persoană care înţelege semnificaţia actului
său de dispoziţie şi îl face în cunoştinţă de cauză. Valabilitatea consimţământului nu e condiţionată de
existenţa capacităţii de exrciţiu din dreptul civil10. În Acelaşi sens s-a pronuntat şi practica judiciară
română privind delimitarea infracţiunii de viol faţă de cea de act sexual cu un minor, reţinând violul
6
V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Buc., 2000, p. 376-
377.
7
Funcţia sa secundară este cea de atenuare a răspunderii penale (conform Codului penal român din 1936, în
articolul 468 se prevedea că omorul comis la cererea repetată a victimei constituia o formă atenuantă a infracţiunii
de omor).
8
9
După cum am arătat deja, antijuridicitatea reprezintă neconcordanţa faptei concrete cu exigenţele ordinii juridice în
ansamblu – G. Antoniu, Cauzele justificative în proiectul noului Cod penal.
10
S. Mir Puig, Derecho penal. Parte general, p. 526; G. Fiandacă, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, p. 237;
A. Calderon, J. A. Choclan, Derecho penal. Parte general, p. 191.

atunci când, datorită vârstei, victima nu avea reprezentarea actului pe care îl comite, fără însă a face vreo
referire la capacitatea civilă11.
Separaţia faţă de interpretarea civilă rezultă şi din faptul că, deşi de regulă dacă a fost afectat de
vreun viciu – eroare, violenţă sau dol - , consimţământul nu e valabil, aceste vicii nu operează cu aceeaşi
rigoare ca în dreptul civil şi există situatii în care el va produce efecte, cel putin parţiale. De exemplu, nu
va exista infracţiunea de viol chiar dacă autorul a folosit manopere dolosive (promisiuni de casătorie,
promisiunea unor avantaje etc.).
Conform Codului penal din 1965, fapta ar fi putut constitui o altă infracţiune (seducţie) sau ar fi
putut rămâne în afara sferei penale (de exemplu, determinarea unei femei majore la raport sexual prin
promisiuni de casătorie).
Conform noului Cod penal, există numai a doua posibilitate, seducţia nemaifiind prevăzută ca
infracţiune.
Referitor la domeniul infracţiunilor sexuale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit că
unul dintre rolurile incontestabile aparţinând statului constă în reglementarea, prin mijlocirea dreptului
penal, a practicilor care pot duce la vătămări corporale. “Alegerea” nivelului de vătămare pe care legea
trebuie să îl admită atâta vreme cât există consimţământul victimei aparţine, în primul rând, statului în
cauză, întrucât miza se referă, pe de o parte, la consideraţii de sănatate publică şi la efectul disuasiv al
dreptului penal în general, iar, pe de altă parte, la liberul arbitru al individului12.
Consimţământul este valabil indiferent dacă a fost exprimat oral sau scris. El poate fi expres sau
tacit, în măsura în care constă într-un comportament univoc al titularului dreptului. De exemplu, de faţă
cu proprietarul unui bun, cineva îl distruge, iar proprietarul nu face nimic spre a-l impiedica sau
dezaproba.
În anumite cazuri, prevăzute expres de legiuitor prin norme speciale, datorită importanţei valorii
sociale ocrotite şi riscului comiterii unor abuzuri, consimţământul trebuie să imbrace o anumita formă
cerută de lege. Astfel, Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane
impune o serie de condiţii de formă. Astfel, potrivit reglementării amintite, consimţământul trebuie dat în
forma scrisă, conform unui model stabilit prin lege, în prezenţa a doi martori sau a medicului şef de secţie
etc.
2. Consimţământul să fie actual

Consimţământul este necesar să existe la momentul comiterii infracţiunii (deci să fi fost exprimat
până cel târziu la momentul primului act de executare) şi să se menţină pe toata durata comiterii faptei.
O ratificare ulterioară a actului comis nu echivalează cu un consimţământ.
S-a considerat de unii autori că este necesar să existe posibilitatea revocării acestuia în orice
moment, cerinţă care ar trebui examinată nuanţat, în funcţie de specificul faptei.
În cazul consimţământului dat pentru distrugerea unui bun al său, în principiu, proprietarul îl
poate revoca în orice moment, chiar după ce distrugerea a început (de exemplu, demolarea unui imobil).
În cazul acordului pentru prelevarea unui organ, acesta poate fi revocat numai până la momentul
începerii intervenţiei chirurgicale.
Dacă consimţământul a fost dat sub rezerva anumitor condiţii, valabilitatea lui depinde şi de
îndeplinirea respectivei condiţii, pozitive sau negative.
3. Consimţământul să privească o valoare socială de care titularul poate dispune

Conform doctrinei, aceasta condiţie constituie nucleul problematicii referitoare la validitatea
consimţământului ca şi cauză justificativă şi, în acelaşi timp, principala limită în privinţa sferei drepturilor
cu privire la care poate opera13.
Se consideră ca fiind disponibile acele drepturi care nu prezintă o imediată utilitate socială şi care
sunt recunoscute de stat în primul rând pentru a asigura confortul individului14.
11
T. S., s. pen., dec. nr. 2676/1975; T. M. B., S. a II-a pen., dec. nr. 169/1982. Trebuie arătat că, în cazul violului,
lipsa consimţământului este o cerinţă esenţială a conţinutului infracţiunii, fiind îndeplinită prima funcţie. Din
punctul de vedere al condiţiilor cerute pentru valabilitatea consimţământului, distincţia nu are relevanţă.
12
Laskey, Jaggard şi Brown contra Marii Britanii, 19.02.1997.
13

Se includ în această categorie majoritatea drepturilor patrimoniale. În principiu, orice proprietar
poate consimţi ca bunul său să fie distrus de o altă persoană. Nu ar putea face acest lucru dacă legea ar
incrimina distrugerea bunului propriu de către însusi proprietarul, consimţământul său fiind ineficient
într-o asemenea situaţie15.
Apreciem că şi în cazul în care bunul nu ar fi proprietatea sa exclusivă (de exemplu, proprietate
comună pe cote-părţi sau în devălmăşie), consimţământul nu ar fi valabil, întrucât “drepturile tuturor
coproprietarilor se întâlnesc pe ultima particulă din cele ce compun acel bun” şi nici unul dintre ei nu este
titular exclusiv al unei fracţiuni materiale din bun16.
Sunt excluse de la aplicarea acestei cauze justificative faptele care aduc atingere unui interes
colectiv, cum ar fi situaţia infracţiunilor contra sănătăţii publice, contra siguranţei statului, contra
înfăptuirii justiţiei. Similar, în cazul infracţiunilor contra familiei, unde, de exemplu, consimţământul
soţiei pentru încheierea de către soţ a unei noi căsătorii nu justifică infracţiunea de bigamie17.
Se consideră18 în literatura de specialitate străină, că şi în cazul anumitor drepturi patrimoniale
consimţământul nu poate avea caracter justificativ: de pildă, săvârşeşte o infracţiune angajatorul care îşi
plăteste salariaţii la un nivel inferior salariului legal, chiar dacă, pentru a nu fi concediaţi, aceştia acceptă,
de asemenea, tot în sfera ilicitului penal intră şi fapta aceluia care, chiar şi cu consimţământul
anagajaţilor, îi obligă să lucreze şi duminica, în condiţiile în care o asemenea practică este interzisă,
conform legislaţiei muncii.
Problemele cele mai delicate le suscită drepturile intim legate de persoana titularului, adică cele
nepatrimoniale.
Astfel, în majoritatea sistemelor juridice se consideră că dreptul la viaţă este indisponibil,
ţinându-se cont şi de jurisprudenţa CEDO, care, în cauza Pretty împotriva Marii Britanii a decis că nu se
consacră prin Convenţie un “drept de a muri” al persoanei, reglementarea eutanasiei incluzându-se în
marja individuală de apreciere a fiecărui stat parte.
În dreptul român eutanasia este sancţionată ca omor (sau derivatele lui).
În dreptul francez s-au exprimat opinii mai nuanţate. Astfel, deşi dezincriminarea eutanasiei nu
este admisă, se consideră19 că, dată fiind extrema complexitate a problemei, aceasta nu ar putea fi
soluţionată decât în concret, de către judecătorii de fond, ţinând cont de circumstanţele fiecărui caz şi de
mobilul autorului faptei.
Astfel, judecătorii trebuie să pronunţe soluţia pe care o consideră adecvată, inclusiv prin aplicarea
unei sancţiuni care, în anumite cazuri, ar putea avea un caracter simbolic. A justifica eutanasia a priori, ca
regulă, la cererea persoanei interesate, inclusiv în absenţa unei asemenea cereri. atunci când starea
sănătăţii acesteia nu i-ar permite să o facă, pe calea jurisprudenţei sau, pe cale legislativă, ar determina
riscul de apariţie a numeroase abuzuri. Totodată, drept contraargument s-a arătat faptul că nu s-ar putea
nega dreptul oricărui om de a muri în demnitate, fără a fi obligat să suporte o prelungire artificială şi vădit
inutilă a vieţii sale, care ar fi cauza unor suferinţe insuportabile.
În consecinţă, doctrina franceză a stabilit o distincţie între eutanasia activă (sau o acţiune, de
exemplu – otrăvire, ca şi cauză a morţii bolnavului), ce reprezintă întotdeauna omor, şi eutanasia pasivă
(în cazul acesteia moartea survine în urmă unei simple inacţiuni, de pildă, oprirea îngrijirilor medicale),
ce ar putea fi calificată drept lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în primejdie, dar care este uneori
justificată în jurisprudenţă – de pildă, s-a admis apararea unui medic care nu a putut aplica tratamentul
necesar din cauza refuzului repetat şi chiar agresiv al pacientului (Crim., 3 ianuarie 1973).
Din punct de vedere juridic, problema s-ar pune în mod similar şi ar solicita un răspuns încă mai
clar în ceea ce priveşte fapta de a ucide o persoană care ar dori să se sinucidă.
14
G. Fiandacă, E. Musco, op. cit, p. 238; F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, p. 287.
15
Amintim că, la noi, legiuitorul în mod exepţional şi numai în anumite situaţii a incriminat fapta de distrugere a
propriului bun.
16
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Buc., 2001, p. 168-169.
17
F. Antolisei, op. cit, p. 288-289.
18
G. Levasseur, A. Chavanne, J. Montreuil, B. Bouloc, Droit penal general et procedure penale, Cours elementaire,
ed. 12, Seria Droit, Sirey Editions, Paris, 1996, p. 92.
19
F. Desportes, F. le Gunehec, Le nouveau droit penal, vol. 1 (droit penal general), Coll. Droit penal, Serie
Enseignement et pratique, Economica, Paris, 1994, p. 515-516.

Ipoteza este diferită de cea a eutanasiei, deşi “dorinţa şi solicitarea privind moartea sunt în mod
similar motivate de suferinţă – de aceasta dată de natură psihologică – a victimei”. Conform unei decizii a
tribunalului Toulouse, din 9 august 1973, într-un caz în care o persoană, pentru a realiza o sinucidere
comună, a introdus un furtun legat la ţeava de eşapament în interiorul masinii, este posibil, în acest caz,
ca unul dintre participanţi să poată fi resuscitat. De regulă, în aceste situaţii supravieţuitorul a fost achitat
pe considerentul iresponsabilităţii din cauza unor tulburări mentale la momentul săvârşirii faptei.
Ca atare, a recunoaşte un drept la sinucidere ar însemna crearea unei ficţiuni juridice de liber
arbitru, care neagă cererea de ajutor a persoanei care tinde spre suicid şi ar crea posibilitatea a numeroase
abuzuri.
Astfel, în mod corect, s-a reţinut infracţiunea de ucidere (prin otrăvire) în situaţia în care o
persoană a oferit anumite medicamente letale unui coleg naiv şi debil emoţional, asupra căruia avea o
anumită influenţă şi impreună cu care săvârşise câteva infraţiuni de înşelăciune, în scopul ca, după sfatul
său, acesta să se sinucidă pentru a scăpa urmăririi penale.
Alte drepturi individuale (cum ar fi cele referitoare la sănatate, integritate corporală, libertate,
onoare, demnitate) sunt considerate drepturi disponibile, în principiu, cu două condiţii: a) consimţământul
dat să nu aibă ca efect o sacrificare totală a dreptului în cauză şi b) să nu contravină ordinii publice sau
bunelor moravuri.
Astfel, dacă o persoană consimte la publicarea unor date care sunt susceptibile să o expună la o
sancţiune penală sau disciplinară ori dispretului public, nu există infracţiunea de calomnie; dacă o
persoană în favoarea căreia operează secretul profesional consimte la dezvăluirea acestor date nu se va
reţine infracţiunea de divulgare a secretului profesional.
Din contră, un consimţămant privind ţinerea persoanei în sclavie nu va produce efecte, dreptul la
libertate fiind, într-un asemenea caz, anulat.
Dreptul la integritate fizică este privit în mod diferit de către legislaţiile naţionale, în unele cazuri
fiind inclus în sfera de aplicare a cauzei justificative – de exemplu, în dreptul italian se consideră că
violenţele sau vătămările corporale pot fi acoperite de consimţământul victimei în masura în care nu
cauzează o diminuare permanentă a integrităţii fizice a persoanei şi nu sunt contrare legii, ordinii publice
şi bunelor moravuri20. În alte cazuri, consimţământul victimei are doar valoarea unei circumstanţe
atenuante – în dreptul spaniol, în cazul leziunilor cauzate victimei21. Tot în dreptul spaniol,
consimţământul are valoare de cauză justificativă în cazurile de transplant, sterilizare şi chirurgie
transsexuală efectuate în condiţiile legii, spre deosebire de legislaţia franceză, unde soluţia este de
condamnare în aceste cazuri, dar se admite cauza justificativă de care ne ocupăm în cazul unor tatuaje,
perforaţii nazale sau linguale, cu scopuri în principal estetice (pentru interventii minore)22.
Trebuie remarcată poziţia jurisprudenţei franceze23, care arată că nu va fi acuzat de infracţiunea
de omor, de vătămare corporală sau de violenţe, chirurgul care, în cursul unei intervenţii chirurgicale, se
confruntă cu moartea unui pacient sau cu necesitatea înlăturării unui anumit organ ori părti a corpului
(extirparea unui rinichi, amputarea unui membru), dar pe fundamentul permisiunii implicite a legii (cu
respectarea condiţiior de a fi acţionat în scop medical, nu pentru experimente ştiinţifice şi de a nu fi
acţionat într-un scop contrar ordinii publice sau bunelor moravuri.
Doctrina franceză face distincţie, în cazul chirurgiei estetice, în funcţie de existenţa sau
inexistenţa unui scop curativ. În funcţie de circumstanţele fiecărui caz, se va stabili dacă a fost făcută
pentru scopuri pur estetice, caz în care consimţământul nu va avea rol justificativ, ori dacă intervenţia
chirurgicală se impunea pentru a reda sănatatea fizică şi o stare psihică corespunzătoare unei persoane
suferind de malformaţii sau sluţită în urmă altor cauze (accidente, incendii), caz în care ar putea îndeplini
funcţia exoneratoare.
Aceeaşi problemă s-a pus în cazul operaţiilor de schimbare de sex. În practică, nu au existat
acuzaţii în asemenea materii, astfel încât jurisprudenţa franceză nu s-a pronunţat în aceste domenii.
20
G. Fiandacă, E. Musco, op. cit, p. 239.
21
M. Cobo del Rosal, T. S. Vives Anton, Derecho penal. Parte general, p. 496.
22
G. Levasseur, A. Chavanne, J. Montreuil, B. Bouloc, op. cit, p. 92.
23
G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal general, ed. 14, Precis Dalloz, 1992, p. 297.

În toate cazurile, atingerile aduse integrităţii fizice în urmă întervenţiilor chirurgicale nu vor fi
justificate decât dacă au fost efectuate conform regulilor profesionale şi ale deontologiei medicale
(absenţa de culpă profesională).
În mod similar, nu pe baza consimţământului victimei, ci pe fundamentul unei autorizări exprese
a legii sau al unei “toleranţe asimilate autorizaţiei legale” se justifică exonerarea pentru lovirile şi
vătămările produse în cadrul practicării sporturilor violente (box, rugbi, judo etc. ), cu condiţia să fi fost
respectate regulile jocului respectiv, în caz contrar fiind antrenată răspunderea penală.
III. Ordinul legii şi comanda autorităţii legitime
a) Precedente istorice
Dreptul roman cunoştea principiul “iuris executio non habet injuriam” (executarea legii nu
atrage răspunerea penală).
Cartea românească de învăţătură (V. Lupu, 1646) şi Îndreptarea legii (M. Basarab, 1652)
prevedeau că ordinul legii şi comanda autorităţii apără de răspundere. Reglementări similare se regăsesc
şi în Condica criminalicească (B. Ştirbei, 1851), ca şi în Codul penal din 1864 (art. 99)24.
Codul penal Carol al II-lea prevedea că nu era considerată infracţiune fapta impusă ori autorizată
de lege dacă s-a comis în condiţiile prevăzute de aceasta (art. 137 al. 1); prin faptă impusă de lege
înţelegându-se acea faptă pe care Legea însăsi o ordonă25, iar prin faptă autorizată de lege, o faptă
îngăduită de lege, dar numai în anumite condiţii26.
Acelaşi art. 137 al. 1, în teza a II-a, în ceea ce priveşte executarea ordinului autorităţii legitime
sau a ordinului de serviciu, prevedea că nu constituia infracţiune fapta comisă de agentul competent în
virtutea unui ordin de serviciu, dacă acel ordin era dat în formă legală, emana de la o autoritate
competentă şi nu avea caracter vădit ilegal. În măsura în care ordinul era ilegal, cel care a dat ordinul
răspundea în calitate de autor al infracţiunii, iar cel care a executat ordinul era exonerat de răspundere în
cazul în care erau îndeplinite, în mod cumulativ, toate cele trei condiţii despre care făcea vorbire art. 137
al. 1 teza a II-a. Acelaşi art. 137 prevedea şi o cauză de impunitate pentru cel care executa un ordin ilegal,
însă numai în ipoteza în care acesta se afla în imposibilitate (subiectivă ori obiectivă) de a aprecia
legalitatea ordinului.
Codul penal intrat în vigoare în anul 1969 nu conţine nici o prevedere referitoare la cauza
justificativă exprimată prin sintagma “ordinul legii şi comanda autorităţii legitime”. Acest fapt s-a
motivat pe considerentul că, în măsura în care o faptă este ordonată de lege direct ori prin intermediul
unei autorităţi legitime, într-o anumită situaţie, înseamnă că în acea situaţie şi pentru acea situaţie fapta nu
este prevăzută de Legea penală, iar dacă ordinul autorităţii este ilegal, atunci se aplică dispoziţiile
referitoare la abuzul în serviciu pentru executant şi cele referitoare la instigare pentru cel care a dat
ordinul27.
24
“Când vreun funcţionar public, un agent sau un însărcinat al guvernului, va fi ordonat sau va fi făcut vreun act
arbitrar, prin care să atace libertatea individuală a unuia sau mai multor cetăţeni, sau Constituţiunea ţării, se va
pedepsi cu închisoarea de la 6 luni la doi ani şi cu interdicţiunea pe timp mărginit. Cu toate acestea, când se va
dovedi că el a săvârsit asemenea faptă după ordinea superiorilor săi, în pricini ce privesc atibuţiunile acestora şi
pentru care el era dator să le dea supunere în ordinea ierarhiei, va fi apărat de pedeapsă, care, în asemenea caz, se va
aplica numai superiorilor ce vor fi dat asemenea ordine” - C. Hamangiu, Codul general al României, Ed. Librăriei
Leon Alcalay, Buc., 1907, p. 818;
25
De pildă, obligaţia matorului de a spune adevărul.
26
De pildă, avortul în scop terapeutic.
27
I. Molnar, Ordinul legii şi ordinul autorităţii legitime, R.D.P. nr. 2/1997, p. 54. Cu toate acestea, în partea
specială a Codului, ca şi în legi speciale, există reglementări referitoare la obligaţia militarilor de a executa ordinul
superiorului. Astfel, de pildă, refuzul executării ordinului primit de la superiorul sau şeful său în legătură cu
serviciul, de către militar, constituie infracţiunea de insubordonare. În situaţia instituirii stării de asediu sau de
urgenţă, constituie infracţiune fapta personalului militar în activitate sau mobilizat care manifestă o atitudine de
defetism, incită la insubordonare sau nu execută ordinele primite (art. 31 din O.U.G. nr. 1/1999). Pentru o analiză
amănunţită a problemei ordinului legii în materia uzului de armă împotriva persoanelor, a se vedea, de pildă, V.
Paşca, Ordinul legii. Reflecţii, R.D.P. nr. 2/2004, p. 27-35.

b) Ordinul legii şi comanda autorităţii legitime în lumina noului Cod penal. Privire generală
Potrivit art. 24 din noul Cod penal, “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de Legea penală
dacă săvârşirea ei a fost impusă sau autorizată de lege (al. 1). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută
de Legea penală săvârşită pentru îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma
prevăzută de lege, dacă acesta nu este în mod vădit ilegal (al. 2)”.
Codul penal francez, la art. 122-124 al. 1 prevede că nu răspunde penal persoana care îneplineşte
un act prescris sau autorizat de dispoziţii legale ori regulamente, iar la al. 2 al art. 124 prevede că nu
răspunde penal persoana care îndeplineşte un act comandat de autoritatea legitimă, cu excepţia situaţiei în
care acel act este vădit ilegal.
Codul penal italian, la art. 51 al. 1 prevede că nu constituie infracţiune fapta agentului care a
acţionat în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege sau din ordinul autorităţii legitime. Potrivit Codului
penal german, dacă un militar săvârşeşte, în executarea unui ordin, o faptă prevăzută de Legea penală, va
fi tras la răspundere numai în cazul în care fapta are un vădit caracter ilegal sau când, din împrejurările
concrete, se putea deduce caracterul ilegal al ordinului28.
c) Fundamentul pe care se întemeiază soluţia potrivit căreia ordinul legii şi comanda autorităţii
legitime exclud ilicitul penal
În analiza acestui aspect, în primul rând, trebuie pornit de la premisa potrivit căreia o faptă
comisă din ordinul legii, în executarea legii, nu poate fi infracţiune29, întrucât legiuitorul este cel abilitat a
conferi caracter ilicit unor fapte prin incriminarea lor în lege şi tot acesta poate înlătura un atare caracter,
în anumite condiţii, lăsând a prevala comandamente superioare celor care au stat la baza normelor de
incriminare.
În al doilea rând, s-a arătat că ordinul legii nu poate fi invocat decât de acela care este subordonat
direct legii şi care este chemat a-i executa nemijlocit dispoziţiile30. Executarea ordinului legii poate să
cunoască două modalităţi:
a) în primul rând, executarea ordinului legii se poate adresa direct unei persoane şi nu trebuie
precedat de un ordin al autorităţii legitime superioare. În această situaţie, ordinul legii este executat în
limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta şi are Acelaşi efect ca şi executarea din ordinul autorităţii
superioare;
b) între ordinul legii şi executarea sa este necesar a se interpune ordinul autorităţii legitime. Într-o
asemenea ipoteză, executarea ordinului legii fără comandamentul autorităţii superioare. face ca fapta să
nu poată beneficia de cauza justificativă a ordinului legii. De asemenea, excesul în executarea ordinului
legii nu face aplicabilă cauza justificativă a ordinului legii.
În ceea ce priveşte ordinul autorităţii legitime, în prealabil, arătăm că, spre deosebire de situaţia în
care fapta este comisă din ordinul legii, în ipoteza în care fapta este săvârşită din ordinul autorităţii
legitime, între făptuitor şi dispoziţia legii se interpune o autoritate legitimă de la care emană ordinul şi
care este îndreptăţită a da ordine referitoare la situaţiile în care urmează a se aplica legea şi cu privire la
modul de aplicare a acesteia31.
Aşadar, în situaţia în care ordinul autorităţii legitime este legal, fapta comisă sub imperiul
accesteia este justificată. Probleme deosebite privind fundamentarea cauzei justificative de care ne
ocupăm apar în situaţia în care ordinul este ilegal. Astfel, pe de o parte, răspunderea penală, guvernată de
principiul inevitabilităţii presupune că orice persoană implicată în comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală trebuie să suporte o pedeapsă. Pe de altă parte, interesul administraţiei publice este acela de a da
eficienţă subordonării, ca principiu de organizare şi funcţionare a acesteia, în temeiul căruia agentul
28
A se vedea V. Siserman, Ordinul legii şi al autorităţii legitime, R.D.P. nr. 2/2004, p. 95 şi urm.
29
I. Molnar, op. cit, p. 55.
30
I. Molnar, op. cit, p. 56.
31
Atributul aplicării legii revine autorităţii executive şi altor autorităţi publice care funcţionează în temeiul
Constituţiei. Aceste autorităţi abilitate a aplica Legea sunt structurate pe sisteme ierarhice care presupun
subordonarea eşalonului inferior faţă de cel superior şi a funcţionarului ierarhic inferior faţă de funcţionarul ierarhic
superior. În anumite domenii (cel al forţelor armate, de pildă), subordonarea, executarea ordinelor şefilor ierarhici
sunt, în principiu, necondiţionate.

executor este obligat întotdeauna să execute necondiţionat ordinul primit, sens în care fapta pe care acesta
o săvârşeşte în executarea ordinului nu i se poate imputa şi el nu poate fi niciodată pedepsit.
d) Înţelesul sintagmei “ordinul legii”. Condiţii de aplicare

1. Noţiunea de “lege”
Cu privire la noţiunea de “lege” din sintagma “ordinul legii” arătăm că aceasta, în principal, se
referă la actul normativ prin care sunt ordonate anumite fapte şi a cărui nerespectare atrage răspunderea
penală. Legea care dispune activitatea care se execută nu trebuie neapărat să fie penală, ci poate fi oricare
altă lege32.
Într-o altă opinie, s-a arătat că noţiunea de “ordinul legii” ar cuprinde şi executarea unor
dispoziţii prevăzute în regulamente, iar doctrina recentă a admis aplicarea acestei cauze justificative şi în
cazul îndeplinirii unei norme. De asemenea, tot în noţiunea de “ordinul legii” s-ar cuprine şi executarea
unei norme cu caracter internaţional recunoscută de stat33.
Cu titlu exemplificativ, doctrina a arătat că în sfera sintagmei “executarea legii”, ar intra şi
dreptul de corecţie al părinţilor asupra copiilor minori, exercitarea unor drepturi constituţionale sau
exercitarea unor drepturi ale creditorului. Astfel, dreptul părinţilor de a aplica unele corecţii de mică
gravitate copiilor lor înlătură caracterul antijuridic al unor fapte cum ar fi lovirea sau alte violenţe,
ameninţarea, insulta sau lipsirea de libertate. Acest drept de corecţie nu trebuie însă confundat cu violenţa
domestică. Dreptul de corecţie poate fi delegat de părinţi altor persoane, însă nu poate fi exercitat de alte
persoane fără consimţământul părinţilor.
În ceea ce priveşte exercitarea unor drepturi constituţionale, doctrina a reţinut, în principal,
libertatea presei, formă a libertăţii de exprimare care apare ca şi cauză justificativă în materia
infracţiunilor contra onoarei şi demnităţii persoanei.
Referitor la exercitarea unor drepturi ale creditorului, s-a oferit ca exemplu dreptul de retenţie –
cauză justificativă în cauzul infracţiunii de abuz de încredere. 34
2. Noţiunea de “fapte impuse ori autorizate”

După cum se poate observa din analiza textului legal, cauza justificativă denumită “ordinul legii”
are două componente, referindu-se la fapte “impuse” ori “autorizate”.
2. 1. Fapte “impuse”
Prima componentă rezultând din ordinul legii se fundamentează nu doar pe ideea utilităţii sociale,
ci şi pe aceea a liberului arbitru: autorul faptei trebuind să suporte o sancţiune prevăzută de Legea în
cauză, libertatea sa de alegere se diminuează.
În doctrina franceză se fac o serie de distincţii35.
Astfel, în domeniul penal se face distincţie între normele de procedură şi cele de drept material.
În cazul normelor de procedură, rezultă clar faptul că utilizarea puterii coercitive impotriva persoanelor şi
bunurilor în cazurile prevăzute de Codul de procedură penală (de exemplu, în vederea reţinerii, arestării,
percheziţiilor, ascultării şi înregistrării convorbirilor) nu constituie infracţiune, respectiv faptele nu ar
putea fi calificate drept sechestrare de persoane, violare de domiciliu, furt, atentat la intimitatea vieţii
private.
Aceste acte trebuie să fie îndeplinite de autorităţile publice competente şi cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege (de exemplu, orele legale pentru efectuarea percheziţiei domiciliare), cele
două cerinţe fiind cumulative. Dacă nu sunt respectate, fapta constituie infracţiune, cu menţiunea că, fiind
comisă de un depozitar al autorităţii publice, sancţiunea va fi agravată.
În cazul normelor de drept penal substanţial, problema este complexă în situaţia în care o lege
derogă de la o altă lege, adică atunci când există un conflict de incriminări.
32
V. Dongoroz, op. cit, p. 372.
33
G. Gheorghe, Despre ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, R.D.P. nr. 1/1998, p. 33.
34
A se vedea F. Streteanu, op. cit, p. 448-450.
35
F. Desportes, F. le Gunehec, Le nouveau droit penal, vol. 1 (droit penal general), Coll. Droit penal, Serie
Enseignement et pratique, Economica, Paris, 1994, p. 500-501.

Din punct de vedere teoretic, sunt posibile două interpretări: ori fiecare dintre incriminări derogă
de la cealaltă (situaţie în care ele s-ar “neutraliza” reciproc, astfel încât persoana ce ar comite vreuna din
cele două infracţiuni ar fi întotdeauna exonerată), sau numai una din cele două derogă de la cealaltă şi
poate justifica săvârşirea celeilalte infracţiuni – dificultatea rezidă în acest caz în a stabili care este
incriminarea care constituie, faţă de cealaltă, o cauză de nerăspundere.
Primul tip de raţionament ar putea fi reţinut, de exemplu, în caz de conflict între obligaţia
directorilor publicaţiilor de a acorda dreptul la replică, sub sancţiunea unei amenzi (prevazută în Franţa în
Legea privind libertatea presei) şi dispoziţiile aceluiasi act normativ (sau ale altei norme) sancţionând
calomnia.
Jurisprudenţa a stabilit că refuzul de a publica un drept la replică este justificat dacă, din
conţinutul acestuia, rezultă că este contrar legii, bunelor moravuri, intereselor legitime ale terţilor sau
demnităţii (onoarei) jurnalistului, altfel spus, în ipotezele în care publicarea replicii ar constitui
infracţiune (Crim., 19 decembrie 1989).
Reciproc, dacă directorul ar accepta publicarea unui drept la replică ce ar conţine afirmaţii
calomnioase sau denigratoare care constituie infracţiuni, el ar fi exonerat de răspundere (după cum a decis
Curtea de Casaţie în cazul publicării în Jurnalul Oficial a unor declaraţii de asociere, obligaţia de
publicare fiind prevăzuta, în acest caz, de lege – Crim., 17 februarie 1981).
Dificultatea celui de al doilea tip de analiză – prevalenţă unei incriminări asupra alteia – a fost
evidenţiată în cazul dispoziţiilor privind secretul profesional raportate la normele referitoare la
nedenunţarea unor infracţiuni, cum ar fi crimele şi relele tratamente aplicate unui minor.
La întrebarea dacă ar putea fi condamnată pentru nedenunţare de infracţiuni o persoană supusă
obligaţiei secretului profesional, cum ar fi un medic sau o asistentă socială doctrina şi jurisprudenţa nu au
dat un răspuns clar.
Un asemenea răspuns a fost oferit de formularea expresă a Codului penal francez din 1994, care
acordă prevalenţă secretului profesional, ceea ce nu înseamnă o exonerare totală, întrucât ar putea fi
condamnată pentru lasarea fără ajutor a unei persoane aflate în pericol. Acţiunea sa poate deci îmbrăca
alte forme, de exemplu, conducerea copilului maltratat la spital, iar denunţarea, deşi nu e obligatorie, este
totuşi permisă în mod expres.
În cazul conflictului între obligaţia de respectare a secretului profesional şi cea de a depune
mărturie în justiţie, s-a stabilit clar de lege ca audierea ca martor se face sub rezerva dispoziţiilor privind
secretul profesional. O soluţie identică este prevazuta şi de legislaţia română, art. 79 al. 1 Cod procedură
penală relevând: “persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire
la faptele şi imprejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau
a organizaţiei faţă de care e obligată a păstra secretul”.
Normele legale privind acordarea de ajutor unei persoane aflate în pericol au fost interpretate în
sensul unui ordin al legii care permite exonerarea de infracţiunea de lovire sau alte violenţe sau de
vătămare corporală (de exemplu, în cazul în care o persoană îl loveşte puternic peste braţ pe copilul care
se pregătea să arunce cu o piatra către un coleg (Alger, 9 noiembrie 1953). De reţinut că trebuie să existe
o anumită proporţionalitate între scopul urmărit şi modul de acţiune (în speţa anterioară, persoana a fost
condamnată pentru vătămare corporală din culpă, întrucât i-a produs fracturarea braţului).
Asadar, în general, exonerarea de răspundere nu operează în caz de “exces de zel în executarea
ordinului legii” (de exemplu, dacă după prinderea autorului unei infracţiuni flagrante, cei care l-au prins –
cetăţeni sau reprezentanţi ai autorităţii statului – exercită violenţe asupra lui, nu se pot justifica).
Va fi exonerată persoana care, încercând să îl oprească pe autorul unei tentative de furt, a crezut,
cu bună credinţă, că o altă persoană prezentă la faţa locului era complice şi, presupunând ca noul venit era
înarmat (hoţul fusese înarmat) l-a lovit, chemând apoi poliţia (Douai, 9 iunie 1988).
Nu operează cauza justificativă şi se face vinovat de vătămare corporală şi ucidere din culpă,
conducătorul auto care urmăreste, în oraş, cu viteză excesivă, pe cei care i-au furat geanta, provocând o
coliziune cu autovehiculul acestora, autorul delictului decedând, complicele fiind rănit (Tribunalul
corecţional Paris, 1 octombrie 1991).
Va fi exonerat jandarmul care, în raza sa de competenţă, după ce a efectuat somaţiile legale, a
rănit mortal pe autorii unui furt flagrant, întrucât nu dispunea de nici un alt mijloc de a-i constrânge să se

oprească, chiar dacă în acel moment nu era în exrciţiul funcţiunii şi nu purta uniformă, considerându-se
ca a acţionat în cadrul unei intervenţii a poliţiei (Montpellier, 16 martie 1995).
Conform Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, orice folosire a forţei fizice împotriva unei
persoane private de libertate, care nu este strict necesară în raport de comportamentul persoanei în cauză
aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, violare a art. 3.
Necesităţile anchetei şi dificultăţile inevitabile ale luptei împotriva criminalităţii nu pot conduce
la o limitare a protecţiei integrităţii fizice a persoanei (Crim., 4 decembrie 1995). Pentru a consideră că un
jandarm era autorizat să folosească armamentul din dotare, inclusiv conform art. 2 (2) din C.E.D.O.,
trebuie demonstrat ca utilizarea era absolut necesară în cazul circumstantelor spetei (Crim., 18 februarie
2003).
Se remarcă tendinţa generală de limitare a incidenţei cauzei justificative în cazul faptelor
săvarsite de agenţi ai puterii publice.
În cazul legilor civile, s-a arătat că, în general, există o mai mare reticenţă în a admite că ordinul
unei norme civile ar exonera de răspunderea penală. De regulă, Legea civilă este invocată într-un proces
penal în sensul că ea permite săvârşirea unei infracţiuni, iar nu o ordonă.
Această problemă s-a pus în dreptul francez în legatură cu dispoziţiile dreptului familiei privind
obligaţiile soţilor, în special privind obligaţia de coabitare - “soţii sunt obligaţi, reciproc, la o comunitate
de viaţă” (art. 215 Cod civil francez).
Aceasta obligaţie, care implică existenţa unor relaăii intime, a fost invocată pentru a susţine că
violul între soţi nu ar putea fi sancţionat. Deşi iniţial o parte a doctrinei achiesase la o asemenea
interpretare, Curtea de Casaţie a respins-o în mod ferm, statuând că infracţiunea de viol există ori de câte
ori lipseşte consimţământul celeilalte persoane. Dificultatea rezidă în probarea lipsei consimţământului.
Ţinând cont de intimitatea vieţii comune, existenţa consimţământului este prezumată relativ. (Crim., 11
iunie 1992).
Un exemplu în care Legea civilă ar avea caracter exonerator se referă la imposibilitatea
condamnării pentru exhibitionism a soţului care se arată gol în faţa celuilalt soţ.
Ordinul unui act cu forţă juridică inferioară legii nu ar putea justifica săvârşirea unei crime sau a
unui delict prevăzute de lege, cu anumite exceptii. O primă excepţie: dacă prin actul în cauză se
precizează condiţiile de aplicare a legii (de exemplu, medicul care denunţă o maladie contagioasă
figurând pe o lista cuprinsă în normele metodologice), nu săvârşeşte infracţiunea de încălcare a secretului
profesional).
O a două excepţie vizează domeniul contravenţional (de exemplu, persoana membră a unei
asociaţii de protecţie a animalelor care a ucis un câine bolnav de turbare confiscat de la proprietar, în baza
dispoziţiei privind animalele periculoase, nu ar putea răspunde pentru contravenţia de “atingere adusă
vieţii unui animal”).
2. 2. Fapte “autorizate”
Autorizarea (permisiunea) legii, ca o a două formă de manifestare a cauzei justificative din art. 24
al. 1 Cod penal român, are aptitudinea de a da naştere unei palete foarte largi de cazuri de aplicare.
În dreptul francez, se porneşte de la aceeaşi distincţie între civil şi penal36.
În cazul dreptului penal (lato sensu), sub rezerva cazurilor generale de permisiune a legii penale
reprezentate de legitima apărare şi starea de necesitate, ipotezele în care Legea penală permite săvârşirea
unei infracţiuni determinate, se referă fie la procedura penală, fie la partea specială a dreptului penal.
În materie de procedură penală, Codul stabileşte, alături de puterile coercitive încredinţate
autorităţilor judiciare, care au obligaţia să le utilizeze în vederea descoperirii şi tragerii la răspundere
penală a autorilor infracţiunilor, anumite posibilităţi de acţiune care pot fi caracterizate mai corect drept
“permisiuni privind săvârşirea de infracţiuni”, întrucât utilizarea lor este lăsată la aprecierea relativ
discreţionară a investigatorilor. Astfel, li se permit acestora achiziţionarea, detinerea, transportul şi
livrarea de stupefiante (traficul), în scopul demascării adevaraţilor traficanţi.
Dispoziţia care legalizează metodele poliţieneşti de infiltrare impune două condiţii: actele
investigatorilor nu trebuie să determine comiterea de infracţiuni (nu poate exista, ca în SUA, “provocare
36
Frederic Desportes, Frances le Gunehec, op. cit, p. 507-514.

activă la comiterea unui trafic”) şi trebuie să fie existe autorizaţia pentru o asemenea operaţiune de la
organul competent, de regulă, un procuror ierarhic superior (sau judecătorul de instrucţie). O
reglementare asemănătoare există şi în dreptul românesc.
De asemenea, dreptul la apărare, în faţa unei instanţe civile sau penale poate fi considerat
exonerator (în afară de Imunităţile judiciare): medicul sau avocatul acuzat de clientul sau poate viola
secretul profesional pentru a se apăra (Crim, 20 decembrie 1987).
În dreptul penal special exemplele sunt foarte numeroase.
Astfel, în dreptul francez, ca şi în cel român, se admite proba verităţii în cazul acuzatiilor de
calomnie.
Un alt exemplu vizează discriminările pe bază de sex, stare de sănatate sau handicap, care sunt
justificate dacă sunt săvârşite în anumite condiţii. De pildă, faptul de a refuza ca rolul lui Romeo să fie
jucat de o femeie sau cel al Julietei de un bărbat, nu reprezintă discriminare sancţionabilă penal, întrucât
sexul este condiţia determinantă pentru angajare. La fel, faptul de a refuza o asigurare de viaţă unei
persoane grav bolnave sau de a angaja o persoană cu handicap pe un post care implică anumite aptitudini
fizice care îi lipsesc.
Avortul, în dreptul penal român şi în cel francez constituie infracţiune numai dacă s-a săvârşit în
altfel de condiţii decât cele permise de lege.
Permisiunea legii civile. În doctrina franceză s-a arătat că această problemă este deosebit de
complexă. Astfel, în măsura în care iniţial jurisprudenţa a refuzat să ţină cont de Legea civilă pe baza
principiului autonomiei dreptului penal, ulterior şi-a modificat pozitia.
Fără îndoială că exercitarea unui drept prevăzut de Legea civilă nu justifică săvârşirea unei
infracţiuni, întrucât se încalcă principiul esenţial conform căruia nimeni nu îşi poate face singur dreptate.
Astfel creditorul comite un furt dacă sustrage fraudulos suma de bani datorată de la debitor (Crim, 5 iunie
1949).
S-a pus problema dacă principiul consensualismului, conform căruia proprietatea asupra unui bun
mobil se transferă de îndată ce există acordul între vânzător şi cumpărător privind preţul şi bunul vândut
ar impiedica să fie condamnată pentru furt persoana care, în special în cazul magazinelor cu autoservire,
nu plateşte preţul. S-a sustinut ca infracţiunea nu ar exista, operând deja transferul de proprietate.
Jurisprudenţa a înlăturat această interpretare, arătând că, deşi pretinsul cumpărător avea detenţia
materială a obiectului, nu avea încă proprietatea, ce aparţinea înca vânzătorului, întrucât nu a existat un
veritabil acord asupra lucrului şi a preţului, cel care a sustras marfa neavând niciodată intenţia de a o plăti
(Crim, 14 mai 1958; 18 iulie 1963).
În schimb, atâta timp cât dispoziţiile legii civile sunt invocate în mod corect, judecătorul de drept
penal trebuie să le ia în considerare. Astfel, după ce o perioadă s-a considerat că ar putea fi condamnată
pentru tăinuire persoana care, de bună credinţă, primise un bun provenit din infracţiune, mai târziu aflând
despre originea frauduloasă (Crim, 7 iulie 1944), ulterior jurisprudenţa a acordat prioritate principiului
conform căruia “în materie mobiliară, posesia prezumă proprietatea”(Crim, 28 ianuarie 1978).
La fel, după ce iniţial nu luaseră în considerare dreptul de retenţie invocat de agenţii de afaceri
acuzaţi de abuz de încredere (Crim, 30 decembrie 1943), înstanţele au limitat condamnarea la ipotezele în
care dreptul de retenţie nu putea fi constatat în conformitate cu dreptul civil (Crim., 26 iunie 1973).
În cadrul analizei privind permisiunea legii trebuie analizate ceva mai detaliat anumite aspecte:
Imunităţile. Imunităţile reprezintă cauze de nerăspundere care rezultă, de regulă, din calitatea
autorului faptei, uneori izvorând chiar din imprejurările comiterii faptei. Pot avea caracter general ori
limitat la unele categorii de fapte. Imunităţile, ca permisiuni ale legii, sunt justificate de interese de natură
politică, judiciară sau familială.
Imunităţile familiale sunt specifice anumitor infracţiuni şi sunt justificate prin necesitatea
prezervării structurii familiei. Se referă, în principal, la infracţiuni impotriva înfăptuirii justiţiei
(nedenunţarea unor infracţiuni – art. 338, favorizarea infractorului – art. 340, omisiunea de a incunoştiinţa
organele judiciare – art. 341, tăinuirea - art. 267 Cod penal roman).
Imunităţile judiciare privesc derularea procesului în bune condiţii. Astfel, nu va săvârşi
infracţiunea de calomnie martorul care trebuie să declare tot ceea ce ştie privitor la cauză, nici avocatul
sau partea care invocă săvârşirea unei fapte penale, cu condiţia de a fi de bună credinţă.

Imunităţile politice privesc, conform art. 72 şi art. 84 din Constituţie, Preşedintele, care nu
răspunde penal pentru actele îndeplinite în exrciţiul funcţiilor sale şi beneficiază, practic, de imunitate
absolută cu excepţia înaltei trădări, şi parlamentarii, care beneficiază de o imunitate limitată la voturile
sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Trebuie făcută distincţia între imunitate şi inviolabilitate parlamentara, cea din urmă fiind o
regulă de procedură care nu limitează răspunderea penală a deputaţilor şi senatorilor. Prevăzută în art. 72
al. 2 din Constituţie, se refera la perchezitionarea, retinerea şi arestarea lor, cu exceptia infracţiunilor
flagrante, numai cu încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.
Imunitatea diplomatică are o întindere generală, fiind acordată reprezentanţilor statelor străine în
România. În aplicarea unei reguli cutumiare de drept public internaţional, consacrată prin Convenţia de la
Viena din 1961, în scopul protejării diplomaţilor în faţa eventualelor presiuni ale statului de primire,
aceştia nu pot fi urmăriţi de autorităţile acestui stat pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul său,
indiferent de gravitatea lor. Singura sanctiune posibilă ar fi retragerea acreditării şi declararea persona
non grata, solicitând rechemarea lor de către statul delegant. Aceste persoane pot fi, în schimb, urmărite
penal de catre autoritaţile propriului stat, astfel încât, cel puţin la nivel teoretic, imunitatea diplomatică nu
ar fi o veritabilă exonerare de răspundere.
În doctrina franceză s-a subliniat caracterul excepţional al imunitătţilor. Întrucât aduc atingere
principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, cu precădere în faţa legii penale, imunităţile, cel puţin cele
care rezultă din calitatea autorului faptei, prezintă un caracter excepţional. Rezultă, de aici, că trebuie
interpretate în mod restrictiv (Crim., 24 noiembrie 1960) şi că nu pot fi instituite de legiuitor în mod
discreţionar – se oferă, în acest sens, exemplul unei decizii a Consiliului Constituţional din 7 noiembrie
1989 prin care a fost declarată neconstituţională o lege care extindea imunitatea parlamentară asupra
raporturilor redactate de un deputat ori senator la solicitarea Guvernului, cu motivarea că era vorba de
acte diferite de cele îndeplinite de un parlamentar în exercitarea funcţiilor sale (asemenea rapoarte putând
fi solicitate şi unor persoane ce nu aveau calitatea de parlamentari).
Autorizaţiile administrative. În funcţie de natura textului incriminator, trebuie remarcate două
cazuri:
a) dacă legea nu sancţionează un anumit comportament decât în absenţa unei autorizaţii
administrative, atunci existenţa acesteia exonereaza de răspundere (de exemplu, nerespectarea
dispoziţiilor privind regimul precursorilor - art. 389 Cod penal, exercitarea fără drept a unei profesii – art.
365 Cod penal etc).
b) dacă legea penală sancţionează un anumit comportament independent de eliberarea sau
refuzarea autorizaţiei administrative, dar într-un domeniu de activitate ce face obiectul unor norme care
pot prevede acordarea de licenţe sau autorizaţii, existenţa acestora nu prezintă relevanţă pe plan penal,
fapt ce rezultă, uneori, în mod direct din text, iar alteori este stabilit de jurisprudenţă.
Astfel, autorizaţia de punere pe piaţă de produse farmaceutice nu îl poate exonera pe producător
de răspunderea privind fabricarea produsului, ce poate fi angajată conform dreptului comun.
Jurisprudenţa franceză a considerant inoperantă autorizaţia administrativă acordată în domeniul filmelor
pornografice, în caz de urmărire penală pentru ultraj adus bunelor moravuri.
O altă speţă franceză priveste situaţia unui funcţionar care, la mai puţin de 5 ani de la încetarea
funcţiei sale, a fost angajat de întreprinderea pe care anterior o controlase. Legea franceză prevede
existenţa unei comisii administrative care îşi dă avizul anterior demisiei funcţionarului, asupra unei
reconversii profesonale a acestuia. Avizul favorabil nu împiedică instanţa să constate săvârşirea
infracţiunii de primire de foloase necuvenite.
Aceste soluţii sunt justificate de principiul separaţiei între autorităţile administrative şi cele
judiciare: aprecierea autorităţii administrative nu trebuie să se substituie celei a autorităţii judiciare.
Toleranţa administraţiei. Nu constituie cauză justificativă situatia în care, o perioadă mai
îndelungată, administraţia (în sens larg) nu a luat nici o măsură de reprimare în cazul unor fapte cum ar fi
nerespectarea dispoziţiilor legale privind autorizarea executării lucrarilor de construcţii (art. 411 Cod
penal), a celor privind calitatea construcţiilor sau barajelor (art. 412, 413 Cod penal) sau neluarea
măsurilor legale de protecţie a muncii (art. 243 Cod penal), în acest ultim caz chiar dacă cel responsabil
ar invoca opinia unui reprezentant al Ministerului Muncii şi Lucrarilor Publice în sens contrar.

Recomandările continuţe într-o circulară ministerială reprezintă doar o toleranţă şi nu vor fi
considerate ca permiţând derogarea de la norma legală (Crim., 20 februarie 1979)37; similar, în cazul
circularelor de uz intern (Crim., 11 mai 1992).
Această soluţie, conform căreia singura toleranţă opozabilă instanţelor este cea care rezultă dintr-
o prevedere expresă a legii, toleranţa unei autorităţi neputând constitui un drept ori servi ca justificare
pentru comiterea unei infracţiuni, întrucât ar paraliza forţa obligatorie a legii (Crim., 12 martie 1975).
Este inatacabilă din punct de vedere juridic, deşi uneori s-ar putea susţine ca este inechitabilă urmarirea
penală a unei persoane fizice sau juridice, în vreme ce autori ai unor fapte similare au beneficiat de o
“toleranţă” administrativă.
Permisiunea cutumei. Respectarea unei cutume, a unui obicei este considerată uneori o cauză
justificativă. În realitate, ea constituie o ipoteză particulară a autorizării legii.
Dispoziţiile Codului familiei privind autoritatea parentală, drepturile şi obligaţia părinţilor de a
asigura creşterea şi educarea copiilor lor se află la originea dreptului cutumiar de corecţie, care poate
justifica infracţiuni cum ar fi lovirea şi alte violenţe, lipsirea de libertate, ameninţarea.
Astfel după cum am expus deja, trebuie făcută distincţia între dreptul de corecţie, care respectă
două condiţii esenţiale: exercitare cu moderaţie şi urmărirea unui scop educativ, şi violenţa domestică38.
Atunci când în mod abuziv se exercită dreptul de corecţie, ne aflăm în prezenţa unei fapte penale – rele
tratamente aplicate minorului.
Limitele dreptului de corecţie variază, în fapt, în funcţie de mediul social şi cultural, de vârsta
minorului, de circumstanţele exercitării lui, nefiind posibilă stabilirea unor limite general valabile în acest
sens39.
În jurisprudenţa franceză s-a arătat că se justifică două palme date unui minor, dar nu şi aplicarea
de lovituri cu pumnul sau lovirea cu capul de bancă sau de perete, criteriul reţinut pentru a aprecia
gravitatea referindu-se atât la modul de actiune, la intensitatea loviturilor, cât şi la existenţa sau nu a unor
“consecinţe corporale”, de regulă angajându-se răspunderea în cazul unor urme vizibile (de exemplu,
rănirea la ochi, ce a necesitat ingrijiri medicale).
Se arată că dreptul de corecţie poate fi delegat de părinti în favoarea altor persoane (educatori,
persoane în grija cărora este lăsat minorul), dar nu poate fi exercitat de persoane străine40, fără
consimţământul părinţilor. În cadrul unei instituţii de învăţământ, învăţătorul poate face anumite gesturi
violente împotriva unui elev care perturbă desfăşurarea orelor, cu condiţia ca dreptul de corecţie să fie
exercitat în mod adecvat, moderat şi doar în măsura necesară menţinerii ordinii în clasă (Trib. pol. Sarlat,
11 septembrie 1997). În jurisprudenţa franceză dreptul de corecţie aparţine şi concubinului părintelui, în
cazul unor relaţii stabile, prezumându-se consimţământul părintelui (Crim., 21 februarie 1990).
Conform Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nimeni nu poate fi supus unor tratamente
inumane sau degradante, astfel încât nu pot fi justificate sancţiunile aplicate unor tineri autişti de către
personalul dintr-un institut educativ, constând în privarea de mese, administrarea de duşuri reci, ţinerea în
camaşă de forţă (s-a respins argumentul că măsurile respective s-ar înscrie într-un cadru educativ, pe baza
contextului specific ţinând de gravitatea afecţiunii, întrucât sunt în mod vădit disproporţionate faţă de
gravitatea crizelor şi a comportamentelor celor internaţi, astfel încât nu pot fi considerate măsuri
educative – Crim., 2 decembrie 1998)41.
Existenţa anumitor obiceiuri locale, la care legea penală face trimitere în mod expres, constituie
un alt caz de autorizare a legii. În doctrina franceză se dă exemplul incriminărilor de cruzimi şi rele
tratamente împotriva animalelor şi de atingere adusă vieţii acestora, care nu se aplică în cazul coridelor
sau luptelor de cocosi, în localităţile în care asemenea practici corespund unei tradiţii neîntrerupte.
Jurisprudenţa a interpretat exigenţa privind continuitatea obiceiului în mod mai mult sau mai puţin
restrictiv, inclusiv ca urmare a presiunii exercitate de organizaţiile de protecţie a animalelor (Crim, 14
mai 1958, 27 mai 1972).
37
Code penal - Nouveau code penal, Dalloz, 1996-1997, p. 65.
38
F. Streteanu, op. cit, , p. 448.
39
S. Mir Puig, op. cit, p. 495.
40
G. Fiandacă, E. Musco, op. cit, vol. II, p. 311-312.
41
Nouveau code penal, Ed. Dalloz, 2002, p. 112-113.

Nu constituie cauză justificativă anumite uzanţe (o anumită practică profesională) la care Legea
nu face trimitere, ele fiind uneori chiar contrare normelor legale.
Astfel, poliţistul care reţine un suspect fără temei legal, încercând să se justifice faţă de acuzaţia
de lipsire de libertate şi cercetare abuzivă prin faptul că actiunea sa nu a avut în vedere decât interesul
celui anchetat, iar el nu a facut decât să aplice o uzanţă, nu va fi exonerat (Crim, 22 iulie 1959)42.
Vinovăţia sub forma intenţiei va fi reţinută şi în cazul poliţistului debutant, care invocă anumite “reguli în
uz” la nivelul secţiei respective (Crim., 5 ianuarie 1975).
e) Înţelesul sintagmei “comanda autorităţii legitime”. Condiţii de aplicare

În primul rând, trebuie să observăm că, pentru a executa un ordin al superiorului ierarhic, trebuie
ca între persoana care ordonă şi cea care execută să existe un raport de subordonare legitimă.
Astfel, pentru a fi incidentă cauza justificativă de care ne ocupăm, trebuie să fie întrunite
următoarele condiţii:
a) fapta să fie comisă din ordinul unei autorităţi legitime superioare şi cel care execută ordinul
trebuie să se afle în raport de subordonare faţă de autoritatea legitimă;
b) acest raport de subordonare să fie unul de drept public, iar nu de drept privat;
c) fapta să se refere la o materie în care superiorul are competenţa de a da ordine, iar subalternul
de a le executa;
d) ordinul să îndeplinească cerinţele formale prevăzute de lege;
e) s-a pus şi problema de a cunoaşte dacă subalternul trebuie să verifice aceste condiţii cerute de
lege, înainte de a executa ordinul.
Iniţial, s-a susţinut că inferiorul nu ar avea drept de control de fond al ordinului.
Însă, ulterior, s-a admis că subalternul ar avea şi deptul de a efectua un control de fond asupra
ordinului primit şi ar putea refuza executarea lui dacă acesta ar reprezenta o încălcare evidentă a ordinii
juridice, a demnităţii umane sau ar fi împotriva regulilor generale ale dreptului43.
f) Ordinul ilegal şi ordinul vădit ilegal. Distincţie şi consecinţe

O altă problemă de care ne vom ocupa este aceea de a şti care sunt consecinţele din punct de
vedere al dreptului penal, ale unui ordin al superiorului ierarhic care nu este conform cu Legea.
S-ar putea porni de la premisa că orice persoană implicată în săvârşirea unei fapte prevăzute de
Legea penală trebuie să suporte o pedeapsă şi că va trebui sancţionat cel care a săvârşit nemijlocit fapta în
calitate de executant al unui ordin ilegal emis de superior, în măsura în care fapta constituie infracţiune.
O atare soluţie permite imputarea faptei executantului şi conferă dreptul acestuia de a reflecta
asupra ordinului pe care îl primeşte şi de a refuza executarea unui ordin ilegal44. Dacă însă s-ar porni de la
premisa că executantul este obligat a executa necondiţionat ordinul primit, fapta comisă nu i s-ar putea
imputa.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că executantul se supune întotdeauna autorităţii ierarhic
superioare, având obligaţia de a executa ordinele primite (dacă aceasta intră în sfera atribuţiilor sale de
serviciu), însă are dreptul de a pretinde ca ordinul să fie emis de către autoritatea competentă, în forma
cerută de lege. De asemenea, nu există obligaţia de a executa un ordin vădit ilegal. Altfel spus, ordinul
ilegal pe fond va exclude pentru executant caracterul penal al faptei, dacă ilegalitatea sa nu este vădită45.
g) Ordinul emis de un funcţionar de fapt sau de o autoritate declarată nelegitimă ulterior.

Eroarea în interpretarea ordinului. Consecinţe
Apreciem că are eficienţă cauza justificativă în discuţie şi în ipoteza în care ordinul executat a
fost emis de un funcţionar de fapt, a cărui autoritate era numai aparentă, dacă însă executantul a avut
convingerea că autoritatea era legitimă.
42
Code penal - Nouveau code penal, Dalloz, 1996-1997, p. 66.
43
G. Gheorghe, op. cit, p. 36.
44
După cum se arată în doctrină, în această situaţie, “fiecare executant va tinde să se transforme într-un judecător al
ordinelor primite” – I. Molnar, op. cit, p. 57.
45
În anumite situaţii, această cauză justificativă nu este acceptată, cum ar fi, de pildă, infracţiunile contra păcii şi
omenirii şi infracţiunea de tortură.

În situaţia în care ordinul executat a fost emis de o autoritate care era legitimă la momentul la care
ordinul a fost dat, însă ulterior a fost declarată nelegitimă, aplicarea cauzei justificative va fi exclusă
numai în cazul executării unor ordine vădit ilegale.
Dacă la darea sau emiterea ordinului s-au produs erori de interpretare care nu implică culpă vădită
sau rea-credinţă, efectul cauzei justificative se produce46.
În literatura juridică mai veche s-a arătat că persoana care a dat ordinul ilegal care a condus la
comiterea infracţiunii va răspunde ca autor moral, chiar dacă executantul va fi apărat de răspundere, iar
când organul care a dat ordinul ilegal este format din mai multe persoane, răspunderea va reveni tuturor
celor care au compus organul autunci când s-a dat ordinul47.
h) Executarea ordinului militar

1. Noţiune
Astfel după cum doctrina a reţinut, executarea ordinului superiorului reprezintă una din “pietrele
de temelie” ale oricărei armate48. Pentru a fi executat, ordinul militar trebuie să îndeplinească cerinţele de
legalitate pe care le-am expus deja în prezenta lucrare, anume: competenţa de a da ordinul, respectiv
atribuţia de serviciu de a-l executa; respectarea dispoziţiilor legale ori regulamentare.
În ceea ce priveşte modul de executare a ordinului militar al superiorului, teoriile sunt comune
oricăror altor ordine, respectiv:
a) teoria consemnului, potrivit căreia inferiorul este obligat a executa ordinul, cu condiţia ca
acesta să fie în legătură cu serviciul;
b) teoria baionetelor inteligente, potrivit căreia subordonatul are dreptul şi, uneori, datoria de a
examina legalitatea ordinelor şi de a refuza executarea celor ilegale;
c) teorii eclectice, potrivit cărora inferiorul este obligat să se supună, atunci când ordinul
întruneşte condiţiile de legalitate;
d) teoria apelului la controlul ierarhic, potrivit căreia inferiorul are dreptul să verifice legalitatea
ordinului şi pe fondul său, iar nu numai formal.
O altă problemă care s-a ridicat a fost aceea de a cunoaşte cine va răspunde în ipoteza executării
ordinului militar şi cum se va stabili o atare răspundere. În doctrina şi practica judiciară din perioada
1945-1989 au existat două concepţii. Astfel, se aprecia că subordonatul răspundea alături de superior
pentru executarea unui ordin vădit ilegal. În măsura în care exista un exces neimputabil în executarea
ordinului, atunci când subordonatul, dintr-o gresită interpretare a legii sau prin existenţa unor
circumstanţe speciale, a depăşit limitele în care Legea impunea sau autoriza executarea acestuia, cauza
justificativă era aplicabilă.
După intrarea în vigoare a Codului penal de la 1969, s-a instituit concepţia potrivit căreia
“comandanţii poartă întreaga răspundere a legalităţii şi urmărilor ordinelor date”, iar subordonaţii “sunt
obligaţi să le execute cu toată convingerea, fără discuţii şi la timp”49. De asemenea, art. 8 din Statutul
cadrelor militare50 prevede că militarii au obligaţia de a executa întocmai şi la timp ordinele
comandantului şi ale şefilor, date în executarea îndatoririlor de serviciu. De asemenea, cadrelor militare
nu li se poate ordona şi le este interzis a executa acte contrare legii, obiceiurilor războiului şi convenţiilor
la care România este parte51. Astfel, s-a apreciat că, în cazul în care ordinul priveşte o activitate în
46
V. Dongoroz, op. cit, p. 370.
47
Idem.
48
C. Degeratu ş.a., Executarea ordinului militar, Ed. Militară, Buc., 1999, p. 72.
49
Regulamentul serviciului interior, Buc., 1973, art. 13, în C. Degeratu ş.a., op. cit, p. 78.
50
Legea nr. 80/1995, M. Of. nr. 155/1995, modificată.
51
V. Jurcă, Ordinul legii şi al autorităţii legitime, R.D.P. nr. 3/2003, p. 68. În sensul că ordinul vădit ilegal nu
trebuie executat, a se vedea C.S.J., s. mil, dec. pen. nr. 29/14.05.1997. În speţă, inculpatul (militar) a fost condamnat
definitiv pentru săvârsirea mai multor infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal, reţinându-se că în perioada
noiembrie-20 decembrie 1989 a ordonat unor subofiţeri din subordine să înceapă cercetările împotriva a patru
persoane care au răspândit manifeste împotriva regimului politic de la acea vreme. Inculpatul a invocat faptul că a
acţionat sub imperiul unei puternice temeri pentru sine şi pentru familia sa, orice insubordonare putând să-i atragă
grave prejudicii. Instanţa a decis că lipsirea de libertate a celor patru persoane este ilegală, desi a fost săvârsită de

legătură cu serviciul, unicul răspunzător de consecinţele executării ordinului este comandantul sau şeful
care l-a dat.
2. Executarea ordinului militar în situaţii excepţionale

În ceea ce priveşte stările excepţionale, doctrina a ridicat mai multe probleme, cum a fi: cine
decide atunci când armata va fi folosiă pentru operaţiuni interne? Cine răspunde juridic în situaţia în care
executarea ordinului militar dat în situaţii excepţionale nu s-a făcut conform dispoziţiilor legale? În ceea
ce priveşte prima întrebare, în majoritatea statelor democratice, hotărârea cu privire la intervenţia armatei
în interiorul statului aparţine unui organ colectiv. În ceea ce priveşte problema răspunderii, O.U.G. nr.
1/1999 privind regimul stării de urgenţă şi regimul stării de asediu, a prevăzut la art. 31 al. 2:
“Comandantul suprem al forţelor armate şi membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării răspund
pentru ordinele date şi pentru efectele executării acestora52.
S-a mai arătat că, de regulă, persoana care dă un ordin va răspunde numai dacă a acţionat contrar
ordinelor primite, la rândul său sau dacă a abuzat, în mod evident, de autoritatea sa. Astfel, numai actele
care constau într-o utilizare rău intenţionată sau inutilă a forţei trebuie să supună răspunderii juridice
persoanele care acţionează în virtutea regimului stării de asediu sau de urgenţă53.
3. Dreptul conflictelor armate şi executarea ordinului superiorului

Problema ordinului superiorului s-a pus şi în dreptul internaţional. Acordul de la Londra din 8.
08. 1945 privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene ale Axei, a
înfiinţat Tribunalul Militar Internaţional, în scopul judecării criminalilor de război “ale căror crime sunt
fără localizare geografică precisă, fie că ei sunt acuzaţi individual, fie ca membri ai organizaţiilor, fie cu
acest dublu titlu”. La art. 8 al cap. “Jurisdicţie şi principii generale” s-a prevăzut: “faptul că acuzatul a
acţionat conform instrucţiunilor guvernului său ori ale unui superior ierarhic, nu-l va absolvi de
răspundere, însă va putea fi considerat ca un motiv de diminuare a pedepsei, dacă Tribunalul decide că
justiţia o cere”.
La 21. 11. 1947, Adunarea Generală ONU a însărcinat Comisia de Drept Internaţional cu
elaborarea unui Cod al crimelor împotriva păcii şi securităţii umanităţii. Art. 4 din Proiect prevedea:
“faptul că o persoană acuzată de a fi comis una din crimele definite în prezentul Cod a acţionat la ordinul
superiorului ierarhic, nu o absolvă de responsabilitate din punctul de vedere al dreptului internaţional,
dacă a avut posibîlitatea, în circumstanţele existente, de a nu se conforma acelui ordin”.
Prin rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU nr. 827/25. 05. 1993 a fost creat Tribunalul Penal
Internaţional pentru judecarea persoanelor vinovate de încălcarea prevederilor dreptului internaţional
umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii.
Această instanţă, în ceea ce priveşte răspunderea pentru darea şi executarea ordinelor, are aceeaşi
poziţie pe care a avut-o Tribunalul de la Nurnberg, respectiv, nu admite cauza justificativă a executării
ordinelor date de superiorii ierarhici, dar o acceptă, de la caz la caz, ca şi circumstanţă atenuantă şi
consideră că superiorii sunt răspunzători pentru actele subordonaţilor dacă au avut ştiinţă despre faptele
lor şi nu i-au împiedicat să le comită54.
IV. Concluzii
Examinând reglementarea cauzelor justificative enuntaţe în titlu, respectiv, consimţământul

victimei, ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, ca şi a doctrinei aferente, rezultă că existenţa unei
permisiuni a legii (chiar implicite) reprezintă o conditie sine qua non pentru a produce efecte
consimţământul victimei.
În ceea ce ne priveşte, raportat la prevederile noului Cod penal, apreciem că nu s-ar fi impus
reglementarea distinctă, pe de o parte, a consimţământului victimei, iar pe de alta, a ordinului legii şi
către inculpat din ordinul adjunctului ministrului de Interne, acest ordin fiind vădit ilegal, nu trebuia executat – a se
vedea V. Jurcă, op. cit, p. 67-68.
52
C. Degeratu ş.a., op, cit, p. 134-143.
53
C. Sava, C. Monac, Stările excepţionale, Ed. Forum, Buc., 2000, p. 164-165.
54
C. Degeratu, op. cit, p. 144 şi urm.

comenzii autorităţii legitime şi că ar fi fost mai potrivit ca legiuitorul “să achieseze” la reglementarea şi
doctrina românească interbelică, ca şi la doctrina şi practica franceză, considerând că, de fapt,
consimţământul victimei reprezintă (tot) o formă de “autorizare”a legii.

INCIDENŢA ERORII ASUPRA UNOR CAUZE JUSTIFICATIVE
Anamaria Gabriela Călugăr

Este posibil ca excluderea antijuridicităţii unei faptei să fie rezultatul suprapunerii erorii peste o
altă cauză justificativă; condiţiile unei situaţii justificative se vor putea consideră întrunite tocmai ca
urmare a reţinerii erorii. Obiectul demersului de faţă îl constituie cazurile în care ar putea avea incidenţă
eroarea asupra legitimei apărări, stării de necesitate sau asupra consimţământului victimei.
Atât eroarea de drept cât şi cea de fapt pot interveni în strânsă legătură cu cauzele justificative
menţionate.
Eroarea de drept sau eroarea asupra interdicţiei există atunci când persoana admite eronat
existenţa unei cauze justificative pe care Legea nu o prevede; făptuitorul nu contestă că faptele de genul
celor săvârşite încalcă ordinea juridică, în general, dar crede, eronat, că în cazul său există o cauză
justificativă care înlătură caracterul ilicit al faptei1. De exemplu, o persoană ucide un bătrân bolnav la
cererea acestuia, crezând că fapta beneficiază de o cauză justificativă, deşi Legea nu cunoaşte o asemenea
cauză.
Alteori, se poate ca persoana să îşi reprezinte gresit limitele în care este incidentă o cauză
justificativă recunoscută de lege. De pildă, cel aflat în stare de necesitate crede că această cauză
justificativă există şi atunci când sacrifică viaţa unei persoane pentru a-şi salva un bun important.
În aceste cazuri, întrucât eroarea poartă asupra unei norme penale referitoare la cauzele
justificative, ea nu produce nici un fel de efecte. Astfel, chiar dacă autorul este convins că şi provocarea
este o cauză justificativă, el nu va beneficia de o justificare, ci doar de atenuanta provocării2.
Eroarea de fapt. Cauzele justificative implică deopotrivă un element obiectiv şi un element
subiectiv. Adică, pe de o parte, este necesar să fie întrunite condiţiile prevăzute de textul legal pentru a
opera cauza justificativă, dar, în Acelaşi timp, este necesar ca autorul să ştie că acţionează în prezenţa
unei asemenea cauze justificative3.
Eroarea poate deci să privească atât existenţa uneia dintre condiţiile stabilite de lege de natură să
justifice comiterea faptei, cât şi existenţa însăsi a situaţiei care stă la baza cauzei justificative. Vom trata
aceste două aspecte în ordine inversă.
I. Lipsa elementului subiectiv sau eroarea asupra existenţei situaţiei care justifică acţiunea.
Ipoteza este aceea când persoana nu ştie că există o cauză justificativă şi totuşi acţionează,
asumându-şi deci comiterea unei fapte ilicite, deşi, în realitate, exista o situaţie justificativă care l-ar fi
îndreptăţit să acţioneze.
Lipseşte factorul subiectiv, de exemplu, atunci când X, întâlnindu-se întâmplător pe stradă cu Y,
cu care se afla în relaţii de duşmănie, îi aplică o lovitură de cuţit. X nu ştia însă că Y tocmai plasase o
bombă într-un magazin din apropiere şi se îndepărta pentru a putea declanşa explozia de la distanţă4. Le
fel, cel care scapă din neatenţie o greutate de la balcon şi cade în capul unui trecător care tocmai
intenţiona să îl ucidă pe altul.
Şi în cazul stării de necesitate este posibil ca agentul să nu acţioneze cu voinţa de a se salva pe
sine ori de a salva pe altcineva aflat în pericol, ci din cu totul alte motive, necunoscând împrejurarea că,
obiectiv, exista o situaţie de pericol şi că acţionând (cu alte scopuri) în Acelaşi timp, a desfăşurat o
acţiune de salvare a propriei persoane sau a alteia. De pildă, autorul, vrând să se răzbune pe vecinul său,
1
A se vedea G. Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, Buc., 1995, p. 326.
2
A se vedea F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, Ed. Rosetti, Buc., 2003, vol. 1, p. 453.
3
A se vedea F. Streteanu, op. cit, p. 404.
4
Idem.

aruncă o piatră în geam şi îl sparge, salvând, în felul acesta, viaţa locatarului care era în pericol mortal
deoarece robinetele de gaze erau, din imprudenţă, lăsate deschise5.
Iar cu privire la consimţământul victimei, este posibil ca aceasta să vrea într-adevăr să şi-l dea sau
chiar să şi-l fi exprimat, dar făptuitorul să nu cunoască acest lucru şi consimţământul tacit să nu rezulte
din fapte univoce. De exemplu, o persoană distruge bunul proprietatea altuia fără a cere consimţământul
proprietarului şi fără a cunoaşte că aceasta era şi intenţia lui.
Într-o opinie6, se apreciază că agentul va beneficia de cauza justificativă chiar fără a cunoaşte
existenţa ei, deoarece, fiind o circumstanţă favorabilă acestuia, dispoziţiile legale se aplică indiferent de
poziţia sa subiectivă. Agentul nu poate suprima existenţa obiectivă a unei cauze de exonerare de
răspundere; asemenea cauze sunt create şi înlăturate numai de legiuitor; nu interesează nici dacă agentul
le-a cuprins ori nu în reprezentarea sa; în toate cazurile, va prevala realitatea care consacră existenţa
acestor cauze. Se invocă şi textul care reglementează eroarea de fapt, care se referă doar la eroarea asupra
circumstanţelor agravante, astfel că circumstanţa atenuantă, chiar necunoscută de agent, poate fi invocată
de acesta în sprijinul său.
Majoritar însă, se consideră că, deşi din punct de vedere obiectiv erau îndeplinite condiţiile
cauzei justificative, persoana nu va fi exonerată de răspundere pentru că lipsea elementul subiectiv,
constând în cunoaşterea pericolului pe care l-a înlăturat prin acţiunea sa7. Este necesar ca persoana să
acţioneze cu voinţa de a respinge atacul în cazul legitimei apărări, de a salva valoarea periclitată în cazul
stării de necesitate sau de acţiona conform dorinţei victimei în cazul consimţământului, adică să acţioneze
cu voinţa de a acţiona conform cu imperativul impus de cauza justificativă8.
În caz de legitimă apărare, de pildă, ceea ce atribuie ripostei un caracter just este scopul în care
acţionează făptuitorul, or acesta lipseşte în cazul când riposta nu are la bază voinţa de a se apăra a celui
atacat. Dimpotrivă, dacă există această voinţă nu interesează că agentul acţionează şi din alte motive (ură,
gelozie, răzbunare, indignare)9. Nu există voinţa de a se apăra dacă într-o ceartă partenerii îşi aplică
reciproc lovituri; în acest caz, voinţa de a se apăra şi de a ataca trec una în alta.
Şi formulările din textele legale, şi anume săvîrsirea faptei “pentru a înlătura …” (legitima
apărare – art. 22 al. 2 viit. C.pen. ), “pentru a salva …” (starea de necesitate – art. 23 al. 1 viit. C.pen.),
respectiv “cu consimţământul victimei” (art. 25 al. 1 viit. C.pen.) vin în sprijinul acestei opinii10.
Diferenţa între cauzele justificative putative şi cazurile în care lipseşte elementul subiectiv constă
în aceea că, în cazul primelor, făptuitorul încearcă să înlăture un atac sau un pericol care nu există sau
care nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege ori vrea să acţioneze conform dorinţei victimei (chiar dacă
se înşală cu privire la această dorinţă), pe când, în cel de-al doilea caz, nu cunoaşte existenţa
împrejurărilor justificative, ci acţionează independent iar acţiunea sa se suprapune peste circumstanţele
menţionate.
Cerinţa ca cel care se apără să acţioneze cu voinţa de a se apăra se extinde şi asupra celui care
intervine în apărarea altuia: acesta, de asemenea, trebuie să acţioneze cu voinţa de a ajuta pe cel care se
apără (ori de a se substitui acestuia). Tot astfel, această cerinţă se ridică şi în cazul participaţiei la fapta
celui care se apără. Ajutorul dat de o persoană celui care se apără, în scopul respingerii agresiunii, va
beneficia de legitimă apărare numai dacă ajutorul a fost dat cu intenţia de a sprijini pe cel care ripostează
(şi nu pentru realizarea unor scopuri proprii, delictuoase)11.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei comise în aceste împrejurări, în doctrină se
consideră fie că autorul ar trebui să răspundă pentru o tentativă la infracţiunea de omor, chiar dacă
victima a fost ucisă, fie că este responsabil pentru infracţiunea de omor consumată12.
5
A se vedea G. Antoniu, op. cit., p. 294.
6
7
A se vedea F. Streteanu, op. cit., p. 404.
8
9
10
Referitor la aceste dispoziţii, ele nu impun ca făptuitorul să acţioneze cu intenţie, să urmărească sau să accepte
producerea rezultatului, ci doar ca acţiunea sa să fie îndreptată spre înlăturarea atacului sau a pericolului sau să
acţioneze conform voinţei persoanei, să cunoască deci existenţa acestora.
11
12

Având în vedere faptul că rezultatul infracţiunii s-a produs, nu se poate face abstracţie de aceasta
şi să se reţină că s-a încercat doar obţinerea lui, astfel că făptuitorul va răspunde pentru infracţiunea
consumată. Pedepsirea doar pentru tentativă este o încercare de atenuare a pedepsei, ţinând cont de
circumstanţele care, aşa cum am arătat, nu pot determina reţinerea unei cauze justificative. Dar un efect
de atenuare poate fi obţinut prin reţinerea unei circumstanţe atenuante judiciare, ţinându-se cont de
particularităţile speţei.
II. Cauzele justificative putative.
Eroarea asupra condiţiilor cauzelor justificative dă naştere aşa-numitelor cauze justificative

putative, care produc aceleasi efecte ca şi o cauză justificativă reală. Există o cauză justificativă putativă
atunci când o persoană este convinsă, în baza unor date obiective şi a unor condiţii subiective, că se află
în faţa unei cauze justificative care, în realitate, lipseşte13.
Vom analiza posibilităţile de reţinere a erorii şi, subsecvent şi ca urmare a acestei erori, de
reţinere a unei cauze justificative prin punctarea aspectelor specifice ale legitimei apărări, stării de
necesitate şi respectiv ale consimţământului victimei.
II. A. Legitima apărare.

Art. 22 din viitorul Cod penal prevede că:
“Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de legitimă apărare.
Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapte pentru a înlătura un atac material,
direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes general şi care pune în
pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general.
Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea
fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.
Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit
limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejrările în care s-a produs atacul ’’14.
Atacul.
Eroarea poate viza în primul rând existenţa atacului. Astfel, s-ar putea ca o persoană din eroare să
considere că s-ar găsi în faţa unui atac şi deci în stare de legitimă apărare, deşi, în realitate, atacul era doar
aparent. De exemplu, în timpul unei altercaţiuni, unul dintre adversari îşi vâră precipitat mâna în buzunar;
celălalt adversar, crezând că va fi atacat cu o armă, se repede şi îl loveşte pe cel dintâi cauzându-i leziuni,
însă, în realitate, adversarul rănit nu avea nici o armă15.
Pentru ca eroarea de fapt să determine reţinerea legitimei apărări, trebuie să existe anumite
împrejurări reale care să creeze persoanei care se “apără” certitudinea că se află în faţa unui atac16. Astfel,
dacă un bijutier care este întotdeauna înarmat deoarece a mai fost tâlhărit de câteva ori înainte împuşcă o
persoană pentru că arată mai dubios, nu se va putea reţine legitima apărare putativă. Dacă, în schimb,
persoana respectivă l-a ameninţat, în glumă, să îi dea banii, bijutierul va putea invoca legitima apărare
putativă.
Eroarea poate privi caracterul direct al atacului, dacă făptuitorul consideră că obstacolul existent
între el şi atacator este insuficient, deşi în realitate exista o piedică serioasă în calea atacatorului. Astfel,
dacă o persoană crede că poarta este deschisă şi aruncă cu pietre peste gard pentru a-l împiedica pe
atacator să intre, chiar dacă în realitate poarta era încuiată, eroarea în care se găsea îi va beneficia17.
13
A se vedea M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Buc., 1997, p. 134.
14
După cum se observă, viitorul Cod penal nu aduce modificări dispoziţiilor privind legitima apărare.
15
A se vedea V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Ed. Academiei Române,
Ed. All Beck, Buc., 2003, p. 322.
16
A se vedea M. Basarab, op. cit., p. 134.
17
Această discuţie referitoare la caracterul direct al atacului s-ar putea purta mai degrabă în cadrul condiţiei privind
iminenţa lui.

Pentru legitima apărare, atacul trebuie să fie actual sau pe cale să se ivească. Sub acest aspect,
făptuitorul poate fi în eroare crezând că atacul este pe cale să se dezlănţuie, deşi nu este adevărat. De
exemplu, femeia care este în mod constant bătută de soţul ei şi care îl loveşte când vede că se îndreaptă
spre ea, după ce anterior o ameninţase din nou că o va bate.
Există eroarea cu privire la caracterul imediat al atacului şi atunci când atacul a încetat, însă
persoana acţionează crezând că este doar o scurtă întrerupere în care agresorul se reînarmează. La fel,
dacă este vorba de o infracţiune continuă şi victima nu ştie că s-a epuizat. Lovirea agresorului de către
victimă în timp ce acesta se îndepărta nu va constitui însă legitimă apărare putativă18.
În cazul infracţiunilor care prin consumare produc un prejudiciu care poate fi înlăturat sau
micşorat printr-o atitudine pozitivă, consumarea nu înseamnă şi încetarea atacului şi permit o apărare
legitimă chiar după consumarea infracţiunii19. Astfel, în caz de furt, proprietarul poate exercita violenţe
asupra hoţului pentru a-şi recupera bunul, chiar după consumarea furtului, în măsura în care acesta l-a
urmărit şi l-a prins20. Plecând de aici, se poate imagina o situaţie în care persoana exercită violenţe asupra
atacatorului, neştiind că acesta, deşi încercase, nu a reusit să îi sustragă bunul. Şi în această ipoteză
persoana va fi considerată în legitimă apărare, eroarea asupra situaţiei de fapt înlăturând caracterul penal
al faptei.
O altă condiţie a atacului este caracterul injust al acestuia. Atacul este just şi nu poate da naştere
unei apărări legitime dacă constă dintr-o activitate prevăzută sau permisă de lege. De exemplu, nu
reprezintă un atac injust împotriva libertăţii arestarea unei persoane pe baza mandatului de arestare21.
Eroarea asupra obligaţiei de a te supune unei astfel de măsuri dispuse în mod legal şi opoziţia la arestare
nu va constitui cauză justificativă putativă, întrucât, în acest caz, eroarea priveşte o normă de drept penal
şi nu înlătură caracterul penal al faptei.
Se va putea reţine însă eroarea asupra caracterului injust al “atacului” dacă un terţ sare în
apărarea unei persoane, neştiind că, de fapt, persoana respectivă era agresorul împotriva căruia victima
acţiona în legitimă apărare.
S-a arătat că cerinţa caracterului injust nu exclude atacul desfăşurat de un animal, dacă acesta
acţionează la comanda unei persoane22. Într-o astfel de situaţie, persoana atacată va fi considerată în
legitimă apărare şi în cazul în care, din eroare, se îndreaptă împotriva altei persoane decât cea care a dat
comanda.
Cu privire la atacul comis de un incapabil, opinia majoritară este în sensul că riposta va fi în stare
de necesitate dacă cel ce acţionează cunoaşte starea de iresponsabilitate a agresorului şi în legitimă
apărare altfel23. Dacă victima din eroare crede că atacatorul este incapabil (alienat sau minor fără
discernământ), ea nu va fi ţinută să respecte condiţia suplimentară de la starea de necesitate (prin acţiunea
de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era
înlăturat), aplicându-i-se cerinţele legitimei apărări, întrucât nu exista în realitate starea de incapacitate a
agresorului.
Eroarea asupra pericolului grav în care se găseşte persoana celui atacat sau interesul obştesc ar
putea fi invocată (dacă sunt întrunite condiţiile erorii, bineînţeles) pentru a se reţine legitima apărare şi în
situaţiile în care atacurile sunt de mai mică gravitate. Astfel, dacă inculpatul, alertat de ţipetele nepoatei
sale, a împins partea vătămată care o lovea, aceasta din urmă căzând peste bordura trotuarului şi
fracturându-şi colul femural, s-ar putea reţine eroarea asupra pericolului grav în care se găsea nepoata24.
18
A se vedea Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1031/1981, în R.R.D. nr. 1/1982, p. 64.
19
A se vedea C-tin. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic, 2003, p. 143.
20
21
A se vedea C-tin. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 143.
22
23
A se vedea C-tin. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 144. În sensul că iresponsabilitatea înlătură vinovăţia dar nu
afectează antijuridicitatea, iar eventuala cunoaştere a iresponsabilităţii celui care atacă va putea fi valorificată pe
terenul condiţiei proporţionalităţii, a se vedea F. Streteanu, op. cit., p. 414.
24
A se vedea T. S., s. pen., dec. nr. 589/1981, în S. Bogdan, Legitima apărare. Caracterul atacului, în R.D.P. nr.
2/2002, p. 69-73. Instanţa nu a făcut aplicarea dispoziţiilor privind legitima apărare, considerând că atacul nu crease
un pericol grav. Pornind de la soluţii de acest fel, autorul propune de lege ferenda renunţarea la condiţia pericolului
grav a legitimei apărări.

Apărarea.
Ca o primă condiţie, apărarea trebuie să îmbrace forma unei fapte prevăzute de Legea penală.
Rezultă deci că eroarea asupra caracterului penal al faptei nu interesează, deoarece dacă persoana a
acţionat crezând că fapta este prevăzută de Legea penală, când, în realitate, nu este incriminată, nu se
pune problema legitimei apărări, iar dacă fapta este prevăzută de Legea penală însă persoana nu ştie, fiind
vorba de eroare de drept penal ea nu va produce efecte, însă este întrunită astfel condiţia apărării.
Apărarea trebuie să se îndrepte împotriva agresorului pentru a înceta atacul şi a salva valorile
periclitate.
Se poate ca victima unei agresiuni, din cauza unei erori de percepţie, să nu identifice persoana
agresorului şi să riposteze contra unei alte persoane, inocente25. De exemplu, cel atacat s-a aplecat pentru
a lua un băţ sau piatră cu care să se apere şi, ridicîndu-se, a lovit pe o a treia persoană care intervenise şi
dăduse la o parte pe agresor, persoană pe care cel atacat, în starea în care se găsea, a luat-o drept
agresor26. În această situaţie, victima se găseşte în stare de legitimă apărare, căci înfruntă un atac care
întruneşte toate condiţiile cerute de lege, dar comite o eroare în identificarea agresorului (error în
persona).
În principiu, apărarea se îndreaptă împotriva vieţii, sănătăţii, libertăţii agresorului, însă se poate
îndrepta şi împotriva bunului folosit de agresor pentru atac. După cum s-a arătat27, obiectul apărării îl
constituie valorile sau bunurile juridice ale agresorului; apărarea nu include şi afectarea bunurilor străine
lui, ale terţilor sau ale comunităţii, oricât de necesare ar fi pentru apărare. O astfel de leziune sau
vătămare a bunurilor străine (de exemplu, bunurile străine pe care agresorul le foloseşte ca instrument
agresiv) nu constituie apărare, deoarece nu este ceea ce direct implică agresiunea ilicită ca atare, ci doar
un mijloc pentru acest lucru. Lezarea de bunuri juridice ale unor terţi sau ale comunităţii va putea face
incidentă starea de eroare.
Apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul. Eroarea de fapt ar putea fi luată în considerare în aprecierea proporţionalităţii dacă, de
pildă, eroarea priveşte raportul de forţe, în sensul că persoana îl consideră pe agresor foarte puternic şi de
aceea ripostează în mod exagerat28. Această eroare este diferită de ceea ce se numeşte exces justificat de
apărare, situaţie în care se cunoaşte situaţia de fapt (raportul de forţe în exemplu), însă, datorită temerii
sau tulburării, persoana depăşeşte limitele legitimei apărări. Dacă la eroare persoana are o reprezentare
gresită a realităţii, în caz de exces justificat cunoaşte realitatea, însă nu poate acţiona în conformitate cu
ea datorită stării psihice deosebite.
Nu este exclus totuşi ca însăsi eroarea de fapt cu privire la condiţiile legitimei apărări – cu privire
la aprecierea sau chiar existenţa lor – să genereze tulburarea sau temerea care să ducă la o apărare
disproporţionată29.
În ceea ce priveşte legitima apărare prezumată, vom analiza eroarea doar prin referire la aspectele
particulare ale acesteia.
Atacul constă de această dată în pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie,
efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând
de acestea.
Eroarea poate apărea cu privire la caracterul injust al pătrunderii. De pildă, dacă proprietarul
găseşte în apartament pe cineva necunoscut şi îl atacă, s-ar putea admite că se găseşte în stare de legitimă
apărare prezumată dacă persoana respectivă fusese invitată de către un alt membru de familie, momentan
iesit din cameră. În această situaţie, eroarea asupra caracterului injust al pătrunderii poate duce la
înlăturarea antijuridicităţii faptei.
25
A se vedea L. Barac, Constantele şi variabilele dreptului penal, Ed. All Beck, Buc., 2001, p. 117.
26
A se vedea V. Dongoroz, op. cit., p. 322.
27
A se vedea I. Pascu, Legitima apărare în noua reglementare, în R.D.P. nr. 1/2003, p. 30-38.
28
Eroarea mai poate viza gravitatea atacului, mijloacele de atac, valorile sociale în conflict. A se vedea G. Antoniu,
op. cit., p. 278.
29
În sensul că eroarea este o condiţie a excesului de apărare, a se vedea N. T. Buzea, Infracţiunea penală şi
culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba-Iulia, 1944, p. 579.

De asemenea, apărarea legitimă prezumată poate fi exercitată nu numai de proprietarul locuinţei
sau de cel care o foloseşte, ci de orice persoană30 care sesizează încercarea de pătrundere sau pătrunderea
fără drept într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea. Pornind de la aceste
precizări, este lesne de imaginat situaţia în care o persoană se află în eroare cu privire la caracterul injust
al pătrunderii – de exemplu, proprietarul unei case, pierzându-şi cheile, încearcă să pătrundă pe un geam.
Persoana aflată în trecere pe acolo nu are de unde să ştie că această pătrundere este “fără drept”, astfel că
va beneficia de prezumţia de legitimă apărare pentru fapta comisă împotriva “intrusului”.
Eroarea se poate suprapune peste legitima apărare şi sub alt aspect, şi anume dacă cel care se
găseşte în eroare este chiar atacatorul, caz în care fapta acestuia nu va avea caracter penal datorită
incidenţei erorii, iar victima faptei sale va beneficia de cauza justificativă a legitimei apărări. Astfel, se
consideră că pătrunderea este justificată în cazul legitimei apărări prezumate dacă are loc la chemarea
victimei unei agresiuni31. Dacă, spre exemplu, o persoană, alertată de strigătele dintr-un apartament,
pătrunde pentru a veni în ajutor, când, în realitate, strigătele proveneau de la televizorul dat la maxim, se
va putea reţine eroarea care înlătură caracterul penal al faptei sale, însă aceasta nu impietează asupra
legitimei apărări în care acţionează persoana din apartament; chiar dacă atacul nu este intenţionat,
apărarea se va desfăşura în condiţii legale.
II. B. Starea de necesitate.

Art. 23 din viitorul Cod penal prevede că “nu constituie infracţiune fapta prevăzută de Legea
penală săvârşită de o persoană pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un
interes general.
Se află în stare de necesitate şi acela care în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că
pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat’’
32
.
Şi în cazul stării de necesitate eroarea poate privi însăsi existenţa pericolului şi deci a stării de
necesitate, în sensul că, în mod gresit, se dă o alarmă de pericol, alarmă la care persoanele cu
temperament emotiv, impulsiv reacţionează ca şi cum efectiv s-ar afla în faţa unui pericol grav şi iminent.
Eroarea creează în mintea celui care săvârşeşte fapte pentru a înlătura pericolul presiunea unei
constrângeri, ca şi în cazul necesităţii reale. De exemplu, într-o sală de spectacole supraaglomerată şi cu
iesiri puţine şi de mici dimensiuni cineva strigă “foc, foc!”, imediat se produce o panică în care cei mai
speriaţi lovesc, îmbrâncesc, calcă în picioare pe cei din jurul lor pentru a se salva. În aceste situaţii, se va
reţine starea de necesitate putativă, din moment ce se constată că s-a dat alarma, chiar dacă aceasta a fost
dată din greşeală sau pripit, neexistând un început de incendiu sau existând unul foarte slab care putea fi
localizat fără zgomot33.
Eroarea poate de asemenea să privească una dintre condiţiile stării de necesitate; astfel, pericolul,
deşi real, a fost în mod eronat socotit ca fiind grav sau iminent ori în mod gresit s-a crezut că nu putea fi
înlăturat decât prin fapta săvârşită (de exemplu, autorul îşi face loc să iasă dintr-o clădire incendiată
folosind bastonul împotriva altor persoane, deşi exista în apropiere o iesire liberă) sau făptuitorul în mod
gresit a socotit că vătămarea a care era expus era mai gravă decât cea pe care o pricinuia el prin
înlăturarea pericolului (de pildă, persoana crede că salvează un bun important sacrificând altul mai puţin
important, dar, în realitate, este invers).
Este necesar însă ca, în raport cu împrejurările concrete, să nu se evidenţieze nici o culpă a
făptuitorului. Astfel, după un cutremur cu urmări grave, o persoană aflată într-un local public, simţind
trepidaţii care proveneau însă din demolarea unei construcţii din apropiere, intră în panică şi fuge, călcând
în picioare mai multe persoane. Eroarea în care s-a aflat făptuitorul face ca latura subiectivă a infracţiunii
să nu se realizeze, astfel încât fapta nu poate fi considerată infracţiune. Dacă însă făptuitorul se află sub
influenţa alcoolului, stare care l-a determinat să perceapă trepidaţiile ca un cutremur, deşi ele reprezentau
un simplu zgomot, perceput normal şi natural de toţi cei de faţă, sau dacă pretinsele trepidaţii nu aveau
30
31
A se vedea I. Pascu, op. cit., p. 33.
32
Modificarea din acest alineat vizează exclusiv formularea gramaticală, sensul rămânând acelaşi.
33
A se vedea V. Dongoroz, op. cit., p. 332.

nici o bază obiectivă, respectiv nu s-a produs nici un zgomot, ori nici o demolare în preajmă, făptuitorul
va răspunde pentru faptele săvârşite, culpa sa evidenţiindu-se34.
Cu privire la valorile patrimoniale vizate de pericol, articolul se referă la “un bun important al său
sau al altuia”. Importanţa bunului este o chestiune de apreciere în concret, dar această importanţă nu se
raportează exclusiv la valoarea economică a bunului în sine35. Asupra importanţei bunului altuia
salvatorul poate lesne să se afle în eroare (de pildă, asupra autenticităţii unui tablou), considerând că este
de o importanţă deosebită şi pricinuind prin acţiunea sa o urmare mai gravă, însă el va fi considerat că a
acţionat în stare de necesitate tocmai datorită erorii care acoperă lipsa unei condiţii stabilite de lege.
II. C. Consimţământul victimei.

În viitoarea reglementare se prevede că “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de Legea
penală săvârşită cu consimţământul victimei, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea
socială lezată sau pusă în pericol.
Dispoziţiile al. 1 nu se aplică în cazul infracţiunilor contra vieţii. În cazul infracţiunilor contra
integrităţii corporale sau a sănătăţii acestea nu se aplică, dacă fapta la care s-a consimţit contravine legii
sau bunelor moravuri. ” (art. 25 viit. C.pen.)
Consimţământul trebuie să fie valabil exprimat, adică titularul valorii sociale ocrotite trebuie să
fie o persoană care înţelege semnificaţia actului său de dispoziţie şi îl face în cunoştinţă de cauză. Eroarea
asupra capacităţii persoanei de a exprima un consimţământ valabil va duce la reţinerea cauzei justificative
a consimţământului victimei. Astfel, dacă o persoană consimte la publicarea unor date care sunt
susceptibile să o expună la o sancţiune penală sau disciplinară ori dispreţului public, fără ca prin
comportamentul ei să arate în vreun fel că îi lipseşte discernământul şi fără ca acest fapt să fie cunoscut
pe altă cale, cel care publică datele respective nu va răspunde, aflându-se în eroare cu privire la
consimţământ.
Se admite că un consimţământ este valabil indiferent dacă a fost exprimat în formă scrisă sau
orală şi poate fi chiar tacit, în măsura în care constă într-un comportament univoc al titularului dreptului36.
Având în vedere acestea, se poate ca o persoană să acţioneze convinsă fiind pe baza unor elemente
suficiente că are consimţământul titularului dreptului deşi acesta nu există. De exemplu, de faţă cu
proprietarul unui bun, cineva îl distruge iar proprietarul nu face nimic pentru a-l împiedica sau dezaproba,
motiv pentru care făptuitorul este convins că are acordul proprietarului, dar, în realitate, datorită unei
neînţelegeri, proprietarul nu realizase că este vorba de bunul său şi de aceea nu îşi manifestase
dezacordul. Eroarea poate privi de asemenea calitatea de titular a dreptului – în exemplul de mai sus,
persoana distruge bunul în prezenţa celui pe care îl consideră proprietar, bunul aflându-se de fapt în
proprietatea altcuiva.
În anumite cazuri, datorită importanţei valorii sociale ocrotite şi riscului comiterii unor abuzuri,
consimţământul trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege. De pildă, Legea nr. 2/1998 privind
prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane impune o serie de condiţii de formă pentru
consimţământ. Astfel, acesta trebuie dat în formă scrisă, conform unui model stabilit prin lege, în
prezenţa a doi martori sau a medicului şef de secţie etc37. Eroarea asupra unei astfel de norme legale (de
pildă, dacă se credea că potrivit dispoziţiilor privind transplantul de organe este valabil şi suficient
consimţământul părinţilor pentru prelevarea de organe de la un minor), fiind vorba de eroare asupra unei
norme juridice extrapenale, îşi va produce efectele specifice.
Consimţământul poate fi dat sub rezerva anumitor condiţii, astfel că, dacă eroarea priveşte acest
eveniment-condiţie, se va verifica validitatea consimţământului făcându-se abstracţie de condiţie, ca şi
cum aceasta s-ar fi realizat.
Consimţământul trebuie să privească o valoare socială de care titularul poate dispune. Potrivit
alineatului 2 al articolului 25 din viitorul Cod penal, consimţământul victimei nu constituie cauză
justificativă în cazul infracţiunilor contra vieţii şi în cazul infracţiunilor contra integrităţii corporale sau
sănătăţii dacă fapta la care s-a consimţit contravine legii sau bunelor moravuri.
34
A se vedea L. Barac, op. cit., p. 119.
35
36
37
Idem.

Aceste dispoziţii având caracter penal, eroarea asupra lor nu va produce nici un efect:, astfel
încât, chiar dacă autorul ar fi convins că se dă eficienţă consimţământului victimei şi în prezenţa uneia
dintre situaţiile enunţate, el nu va beneficia de o justificare.
În ceea ce priveşte infracţiunile contra integrităţii corporale sau sănătăţii, fapta la care se
consimte trebuie să nu contravină legii sau bunelor moravuri. Consimţământul există deci, dar fapta îşi
păstrează caracterul antijuridic. Dacă autorul se găseşte în eroare cu privire la conţinutul legii, trebuie
distins între dispoziţiile legale asupra cărora poartă eroarea: în cazul în care este vorba de dispoziţii cu
caracter penal, eroarea nu va produce efecte, urmând a se antrena răspunderea făptuitorului; dacă, în
schimb, este vorba de o normă legală extrapenală, trebuie verificat în ce măsură această eroare ar putea fi
asimilată erorii de fapt38.
În toate situaţiile arătate, se reţine o cauză justificativă ca urmare a incidenţei erorii asupra
situaţiei de fapt, dar o justificare completă va opera numai în măsura în care eroarea nu se datorează
culpei autorului. Dacă eroarea se datorează însă culpei autorului, justificarea va fi incompletă, în sensul
că acesta nu va răspunde pentru fapta intenţionată, dar va răspunde pentru fapta comisă din culpă, dacă ea
este incriminată şi în această variantă. Fiind vorba de o eroare evitabilă, sancţionarea pentru infracţiunea
din culpă se justifică prin aceea că persoana nu a evaluat temeinic toate împrejurările în care a acţionat
pentru a-şi da seama că nu există o situaţie justificativă39.
38
Aceasta întrucât art. 33 viit. C.pen. nu mai cuprinde dispoziţia potrivit căreia necunoaşterea sau cunoaşterea
gresită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei, dispoziţie care implicit acorda eficienţă erorii de drept
extrapenal.
39

II. JURISPRUDENŢĂ
II 1. PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ
Pentru ca o măsură de reţinere sau arestare să fie permisă trebuie să existe motive plauzibile
(Curtea, Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit). Noţiunea de motive plauzibile este
autonomă, dezvoltată de Curte în mai multe hotărâri, ce depinde de circumstanţele particulare ale
fiecărui caz. Faptele pe care se bazează trebuie să fie nu doar sincere şi autentice ci ele trebuie să
poată convinge un observator independent că acea persoană este posibil să fi comis respectiva
infracţiune.
Prin referatul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina nr. 5184/P/16.11.2004, înregistrat pe

rolul Judecătoriei Slatina sub nr. 12445/16.11.2004, s-a propus arestarea preventivă a inculpaţilor D. M.
şi S. V., pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat, prevăzută de art. 208 al. 1 raportat la art. 209 al.
1 lit. a, g din Codul penal şi violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 al. 2 din Codul penal, respectiv
complicitate la săvârşirea infractiunilor de furt calificat, prevăzută de art. 208 al. 1 raportat la art. 209
al. 1 lit. a, g din Codul penal şi violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 al. 2 din Codul penal.
În motivare s-a arătat că, în noaptea de 14/15.11.2004, autorii D. M. şi V. M., ajutaţi de S. V., au
sustras o bovină, preţuită la 12.000.000 lei, de la partea vătămată O. I. Faptele au fost stabilite prin
procesele-verbale de sesizare, cercetare la faţa locului şi depistare a făptuitorilor, dovezile de restituire a
bunului, declaraţiile martorilor şi declaraţiile inculpaţilor D. M. şi S. V. Prin ordonanţa nr.
5184/P/16.11.2004 s-a pus în mişcare acţiunea penală şi, fiind întrunite condiţiile prevazute de art. 136,
146 şi 148 lit. h din Codul de procedură penală, se impune luarea măsurii arestării preventive, inculpaţii
fiind cunoscuţi ca autori ai altor fapte de furt pe raza comunelor Farcăşele şi Vâlcele şi existând
pericolul să ia legătură cu numitul V. M., ce se sustrage cercetărilor. Prin ordonanţa nr.
P/1240325/15.11.2004 inculpaţii au fost reţinuţi pentru 24 de ore.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva necesităţii luării măsurii arestării
preventive, instanţa constată urmatoarele:
Din relatările martorilor O.M., S.N., T.D., A.E.D., D.L. şi T.O. (filele 35-43 d.u.p.) şi
recunoaşterea inculpaţilor D.M. şi S.V., rezultă date şi indicii temeinice că, în noaptea de 14/15.11.2004,
numiţii D.M. şi V.M., ajutaţi de S.V., au sustras o bovină, preţuită la 12.000.000 lei, de la partea
vătămată O.I. Prejudiciul produs a fost recuperat de persoana vătămată, potrivit declaraţiei acesteia de
la fila 34 d.u.p. Prin ordonanţa nr. 5184/P/16.11.2004 s-a pus în mişcare acţiunea penală, iar prin
ordonanţa nr. P/1240325/15.11.2004 inculpaţii au fost reţinuţi pentru 24 de ore.
În dreptul român, arestarea preventivă este reglementată ca o măsura de excepţie, având
caracter provizoriu. Potrivit dispoziţiilor art. 148 al. 1 din Codul de procedură penală, în redactarea
Legii nr. 281/24.06.2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi
speciale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 468 din 1 iulie 2003, măsura arestării inculpatului
poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din următoarele
cazuri: a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare; b)
infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de un an; c)
inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori a facut
pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să
se sustragă de la executarea pedepsei; d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească
aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor
materiale de probă sau prin alte asemenea fapte; e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din
datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni; f) inculpatul este
recidivist; g) abrogat; h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care Legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există
probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică; i) există date
sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate
sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu aceasta. În cauză, inculpaţii au recunoscut săvârşirea
faptelor, sunt date şi indicii temeinice că, în noaptea de 14/15.11.2004, alături de numitul V.M., au

sustras o bovină, preţuită la 12.000.000 lei, de la partea vătămată, aşa cum reiese şi din declaraţiile
martorilor. Mai mult, prejudiciul produs a fost recuperat de persoana vătămată, potrivit declaraţiei
acesteia de la fila 34 d. u. p.
Susţinerea că inculpaţii sunt cunoscuţi ca autori ai altor fapte de furt pe raza comunelor
Farcăşele şi Vâlcele nu se poate proba, operând prezumţia de nevinovăţie, ridicată la rang de principiu
prin art. 5 indice 2 din Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr. 281/24.06.2003, orice
persoană fiind considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală
definitivă.
Existenţa unui „pericol”, ca inculpaţii să ia legătură cu numitul V. M., ce se sustrage
cercetărilor, nu poate fi privită ca o motivare suficientă restrângerii libertăţii persoanei, cât timp
inculpaţii au recunoscut faptele, inclusiv participarea nemijlocită a terţei persoane la activitatea
infracţională.
Nu se poate demonstra nici că punerea în libertate a inculpaţilor ar tulbura în mod real ordinea
publică, luarea măsurii fiind legitimă doar câtă vreme ordinea publică este efectiv ameninţată,
nereiesind pericolul concret, probat prin elemente de fapt sigure, neîndoielnice, iar inculpaţii neavând
antecedente penale.
În baza art. 149 indice 1 al. 9 din Codul de procedură penală, Judecătoria a respins propunerea
Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina privind luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor ca
neîntemeiată.
În baza art. 192 al. 3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au
rămas în sarcina acestuia.
(Dosar nr. 12445/2004, Judecătoria Slatina)
NOTĂ
Libertatea individuală este una dintre valorile fundamentale protejate de Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.
30/1994, ale carei dispoziţii mai favorabile sunt aplicabile direct în dreptul român, potrivit art. 11 şi 20
din Constituţia României, şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sistemul european de
protecţie având în vedere şi aceasta sursa, care completează Convenţia, formând un bloc de
convenţionalitate şi fiind totodată direct aplicabilă, inclusiv pentru dreptul intern român, impunând, prin
prisma importanţei sale, un control riguros din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la
oricare măsură care ar putea aduce atingere acestei valori (Curtea, De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva
Belgiei).
Scopul urmărit de articolul 5 din Conventie este de a asigura că nimeni nu este lipsit de libertate
în mod arbitrar (Curtea, Lawless împotriva Irlandei). În aceste context trebuie înţeleasă noţiunea de
siguranţă, care face corp comun cu cea de libertate şi vizează protejarea libertăţii individuale (Curtea,
Engel şi altii împotriva Olandei). Articolul 5 instituie două condiţii pentru că o asemenea măsură să fie
conformă cu Convenţia: trebuie să fie luată în conformitate cu dreptul intern al statului în cauză şi trebuie
să poată fi inclusă în cel puţin una din ipotezele prevăzute de articolul 5 paragraf 1.
Pentru ca o măsură de reţinere sau arestare să fie permisă trebuie să existe motive plauzibile
(Curtea, Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit). Noţiunea de motive plauzibile este
autonomă, dezvoltată de Curte în mai multe hotărâri, ce depinde de circumstanţele particulare ale fiecărui
caz. Faptele pe care se bazează trebuie să fie nu doar sincere şi autentice ci ele trebuie să poată convinge
un observator independent că acea persoană este posibil să fi comis respectiva infracţiune.
Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare
circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la
un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare
decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate” (Curtea, Labita împotriva Italiei,
Neumeister împotriva Austriei şi Stasaitis împotriva Lituaniei).
Dacă motivele pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate sunt asemănătoare în toate
legislaţiile - pentru conservarea probelor, pentru a împiedica exercitarea de presiuni asupra martorilor sau
victimei, sau o posibilă înţelegere între inculpat şi complicii săi, ori pentru a proteja ordinea publică în
cazul infracţiunilor cu puternic ecou în rândul comunităţii, pentru a preveni săvârşirea de noi infracţiuni

sau pentru a împiedica fuga acuzatului - Curtea nu se mulţumeşte să constate simpla invocare a lor de
către instanţe, ci obligă instanţele naţionale să argumenteze cu probe motivele pentru care măsura
arestării preventive a fost luata/prelungită, demonstrând astfel că au depus diligenţe speciale în
desfăşurarea procedurii (Curtea, Jabłoński împotriva Poloniei).
Astfel, referindu-se la "pericolul sustragerii", Curtea a precizat că acesta nu poate fi apreciat doar
cu referire la gravitatea pedepsei pe care o poate primi acuzatul. Caracterul persoanei în cauză,
moralitatea sa, domiciliul, profesia, resursele sale financiare, legăturile familiale, legăturile de orice
natură cu ţara în care se desfăşoară urmărirea penală, pot confirma sau infirma existenţa unui asemenea
pericol.
Riscul săvârşirii unor noi infracţiuni este conform cu cerinţele articolului 5 paragraful 3 atunci
când din consecinţele grave ale crimei sau delictelor săvârşite şi din caracterul acuzatului riscul de a
vedea asemenea fapte repetându-se este apreciat de judecător ca fiind considerabil (Curtea, Matznetter
împotriva Austriei).
În câteva cauze împotriva Franţei (spre exemplu, Letellier), Curtea s-a pronunţat asupra protejării
ordinii publice, admiţând că - în măsura în care şi dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită
şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita "o tulburare a societăţii" de
natură să justifice o detenţie preventivă, însă doar pe un termen limitat. În orice caz, trebuie demonstrat că
punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică, iar menţinerea măsurii este legitimă doar atâta
timp cât ordinea publică este efectiv ameninţată (Curtea, Kemmache împotriva Franţei).
În dreptul român, iniţial, prin sintagma „pericol pentru ordinea publică” s-a înţeles pericolul că
invinuitul/inculpatul ar putea săvârşi alte infracţiuni, iar mai recent practica judiciară a interpretat că
pericolul pentru ordinea publică ar însemna faptul că, prin lăsarea în libertate a inculpatului, ar putea fi
încurajate alte persoane să comită fapte asemănătoare, dacă aceasta ar crea în opinia publică un sentiment
de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţioneaza suficient de ferm împotriva unor manifestări
infracţionale de accentuat pericol social.
Ordinea publică reprezintă ansamblul regulilor care privesc siguranţa politică, economică şi
socială a statului, menţinerea liniştii cetăţenilor, a respectării drepturilor şi bunurilor acestora.
Reglementarea actuală a Codului de procedură penală, după modificările aduse prin Legea nr.
281/24.06.2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 468 din 1 iulie 2003, are în vedere, spre deosebire de textul
vechi, un pericol concret, probat prin elemente de fapt sigure, neîndoielnice. Aceasta presupune ca
organele judiciare care propun sau iau măsura arestării preventive trebuie să strângă şi să administreze
probe nu numai în legătură cu existenţa infracţiunii, identificarea persoanei care a săvârşit-o şi celelalte
împrejurări privind justa soluţionare a cauzei, ci şi cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică.
Orice altă interpretare contrarie ar submina consideraţiile obligatorii ale C.E.D.O., inclusiv pentru
România, în cauza Kemmache împotriva Franţei, ce solicită demonstrarea faptului că punerea în libertate
ar tulbura în mod real ordinea publică, iar luarea măsurii este legitimă doar atâta timp cât ordinea publică
este efectiv ameninţată.
În cauză, inculpaţii au recunoscut săvârşirea faptelor, sunt date şi indicii temeinice că, în noaptea
de 14/15.11.2004, alături de numitul V.M., au sustras o bovină, preţuită la 12.000.000 lei, de la partea
vătămată, asa cum reiese şi din declaratiile martorilor. Mai mult, prejudiciul produs a fost recuperat de
persoana vătămată, potrivit declaraţiei acesteia de la fila 34 d.u.p.
Susţinerea că inculpaţii sunt cunoscuţi ca autori ai altor fapte de furt pe raza comunelor Farcăşele
şi Vâlcele nu se poate proba, operând prezumţia de nevinovăţie, ridicată la rang de principiu prin art. 5
indice 2 din Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr. 281/24.06.2003, orice persoană fiind
considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
Existenţa unui „pericol” ca inculpaţii să ia legătură cu numitul V.M., ce se sustrage cercetărilor,
nu poate fi privită ca o motivare suficientă restrângerii libertăţii persoanei, cât timp inculpaţii au
recunoscut faptele, inclusiv participarea nemijlocită a terţei persoane la activitatea infracţională.
Nu se poate demonstra nici că punerea în libertate a inculpaţilor ar tulbura în mod real ordinea
publică, luarea măsurii fiind legitimă doar câtă vreme ordinea publică este efectiv ameninţată, nereiesind
pericolul concret, probat prin elemente de fapt sigure, neîndoielnice, iar inculpaţii neavând antecedente
penale.

Cercetarea şi judecarea în stare de libertate a inculpaţilor este regula (Curtea, Labita împotriva
Italiei, Neumeister împotriva Austriei şi Stasaitis împotriva Lituaniei). Aceasta nu înseamnă
nepedepsirea acestora şi nu trebuie să fie concepută drept creatoare în opinia publică a unui sentiment de
insecuritate şi a ideii că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale,
ci doar faptul că, implicând o atingere gravă adusă libertăţii persoanei, măsura arestării preventive nu
poate fi dispusă decât cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale şi cu asigurarea tuturor garanţiilor în
vederea înlăturării arbitrariului, abuzului şi excesului.
În aceste condiţii, în baza art. 149 indice 1 al. 9 din Codul de procedură penală, va respinge
propunerea Parchetului de pe lângă Judecatoria Slatina, privind luarea măsurii arestării preventive a
inculpaţilor.
Judecător Călin Alin Dragoş

Calomnie prin presă. Aplicarea art. 10 CEDO.
Prin plângerea prealabilă formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina sub nr.
6069/25.05.2004, partea vătămată I.M. a solicitat condamnarea inculpatului B.I.D. pentru săvârşirea
infracţiunilor de insultă şi calomnie, prevăzute de art. 205 şi 206 din Codul penal, prin publicarea unor
articole defăimătoare într-un cotidian la 25.03.2004, 05.04.2004, 03.05.2004, 05.05.2004, 11.05.2004,
12.05.2004, 19.05.2004 şi 20.05.2004.
În motivarea plângerii, partea vătămată a arătat că este preşedintele Consiliului Judeţean Olt,
fiind o persoană publică, dar inculpatul a depăşit limitele informării corecte a cititorilor, declanşând o
campanie în presă împotriva sa, mobilul resentimentelor fiind dezvăluit în numărul din 03.05.2004 al
publicaţiei, partea vătămată candidând pentru un nou mandat de consilier judeţean.
Partea vătămată a fost numită „baronul judeţului” şi acuzată de faptul că „declaraţia de avere
nu cuprinde decât o mică parte dintr-un întreg care mai este distribuit la rude apropiate, dar şi la
interpuşi de încredere”. În acelaşi articol, inculpatul a afirmat că partea vătămată deţine o avere de cel
puţin 1.000.000 de dolari, dintr-o funcţie publică, „situaţie care l-ar face invidios şi pe preşedinte”,
inducându-se, în opinia publică, ideea că ar proveni din săvârşirea unor infracţiuni, respectiv din licitaţii
aranjate, bugete împărţite între prieteni, firme care au prioritate absolută în „relaţiile cu zecile de
instituţii patronate de Consiliul Judeţean. Inculpatul mai afirmă că nu s-a luat nici o masură, întrucât
„poliţia visează, justiţia se face că lucrează. Baronul prosperă. Exasperant. ” Partea vătămată este
nomenclaturist de partid şi înainte şi după 1989, neputând justifica „purcoiul de bani răspândit prin
conturi”, neavând timp să dezvolte o afacere privată în acest sens.
În aceeaşi publicaţie sunt inserate articolele „Euro-baronul cărturar. Din ciclul: Secretara
dansatoare şi opera nepieritoare”, publicându-se fotografia părţii vătămate de trei ori în medalion,
respectiv de opt ori, aceasta şi-ar fi cumpărat diplomele şi titlurile universitare „pentru a se împăuna ca
orice parvenit în lumea să ştiinţifică …”.
Potrivit art. 6 paragraful 3 lit. c din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului,
ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, acuzatul are dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat
de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată
fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer. Curtea a arătat cum
trebuie interpretate şi care este legătura între aceste trei dispoziţii (Curtea, Pakelli împotriva RFG,
hotărârea din 25 aprilie 1983; Curtea, Campbell şi Fell împotriva Regatului Unit, hotărârea din 28 iunie
1984). Persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni dispune de două posibilităţi: fie să se apere
singură, fie să recurgă la serviciile unui avocat. Alegerea între aceste două posibilităţi nu revine statului
contractant, ci chiar acuzatului. În ipoteza în care acesta hotărăşte să apeleze la un avocat şi nu dispune
de mijloacele financiare necesare ori nu se prezintă în faţa instanţei, statul este obligat să-i asigure
asistenţă judiciară gratuită, dacă interesele justiţiei o cer, ţinându-se seama de complexitatea cauzei,
gravitatea infracţiunii de care este acuzată persoana respectivă şi cea a pedepsei pe care o riscă,
respectiv capacitatea acuzatului de a se apăra singur în mod efectiv (Curtea, Hoang împotriva Franţei,
hotărârea din 29 august 1992). Şansele de succes pe care persoana acuzată le are în cauză nu se numără
printre aceste criterii (Curtea, Boner împotriva Regatului Unit, hotărârea din 28 octombrie 1994).
Întrucât articolul 6 paragraf 3 c) vorbeşte despre asistenţă şi nu despre simpla numire, rezultă că
acest drept trebuie să aibă un caracter efectiv. Acest lucru înseamnă că obligaţia statului nu se limitează
la numirea avocatului, ci se întinde şi asupra modului în care acesta îşi îndeplineşte atribuţiile (Curtea,
Daud împotriva Portugaliei, hotărârea din 21 aprilie 1998).
Aspectele anterioare nu se opun judecării în lipsă a unei persoane cu condiţia ca statul să fi
depus eforturi rezonabile pentru a-l găsi pe reclamant şi a-l cita conform procedurii (Curtea, Colloza şi
Rubinat împotriva Italiei, hotărârea din 12 februarie 1985; Curtea, F. C. B. împotriva Italiei, hotărârea
din 28 august 1991). Curtea a arătat ce înţelege prin eforturi rezonabile: o notificare personală (Curtea,
Stamoulakatos împotriva Greciei, hotărârea din 26 octombrie 1993), oficială şi într-un termen rezonabil
(Curtea, Godi împotriva Italiei, hotărârea din 9 aprilie 1984) cu privire la desfăşurarea procedurilor. În
orice caz, persoana care s-a sustras de la judecarea cauzei nu dispune de dreptul să ceară rejudecarea
cauzei.

În cauză, inculpatul s-a bucurat de o asistenţă efectivă din partea avocatului din oficiu, care a
participat activ la audierea părţii vătămate şi a depus concluzii scrise în apărare.
Preliminar, instanţa a reţinut următoarele aspecte, referitoare la săvârşirea unor infracţiuni
contra demnităţii prin presă, prin prisma Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului,
ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, ale cărei dispoziţii mai favorabile sunt aplicabile direct în
dreptul român, potrivit art. 11 şi 20 din Constituţia României, şi a jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului, sistemul european de protecţie având în vedere şi această sursă, care completează
Convenţia, formând un bloc de convenţionalitate şi fiind totodată direct aplicabilă, inclusiv pentru
dreptul intern român. Instanţa a arătat că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unui om
politic, vizat în această calitate, decât a unui individ obişnuit. Spre deosebire de acesta din urmă, omul
politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale atât din
partea ziariştilor cât şi a masei cetăţenilor. El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare
toleranţă. Se are în vedere şi poziţia specială a presei într-o societate democratică, cu dezideratul de a
nu descuraja cetăţenii să aprecieze în mod critic modul în care îsi exercită mandatul persoanele ce ocupă
funcţii publice.
În cauză nu se dovedeşte că aspectele afirmate în articolele incriminate urmăreau doar să
alimenteze o campanie de defăimare împotriva părţii vătămate, I.M., nefiind probată reaua-credinţă a
inculpatului. Acesta nu a dat curs unor neînţelegeri personale cu partea vătămată, preocuparea fiind de
a-şi îndeplini menirea profesională şi a dezvălui şi supune dezbaterii opiniei publice aspecte necunoscute
cu privire la o personalitate politică.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a coroborat cu art. 10 lit. d din Codul de procedură penală a achitat
pe inculpatul B.I.D., în procesul penal pornit la plângerea prealabilă a părţii vătămate I. M., pentru
săvârşirea infracţiunilor de calomnie, faptă prevăzută de art. 206 din Codul penal, prin publicarea unor
articole la 25.03.2004, 05.04.2004, 03.05.2004, 05.05.2004, 11.05.2004, 12.05.2004, 19.05.2004 şi
20.05.2004, întrucât nu sunt întrunite sub aspect subiectiv elementele constitutive ale infracţiunilor.
(Dosar nr. 6069/2004, Sentinţa penală nr. 1614 din 25.10.2004 a Judecătoriei Slatina)
NOTĂ
Calomnia reprezintă afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte
determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevarată, ar expune acea persoana la o sancţiune
penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public. Elementul material al faptei constă în
acţiunea de a afirma în public cu privire la o persoană sau de a imputa în public unei persoane o faptă
determinată.
Această acţiune vizează o faptă, ca manifestare umană cu relevanţă fizică, acte, stări, atitudini
concrete de acţiune exterioară ce s-au produs efectiv sau care sunt succeptibile de a cădea sub percepţia
simţurilor omeneşti. Fapta trebuie să fie determinată, lucru ce implică individualizarea, particularizarea,
singularizarea acesteia, pentru a putea verifica conţinutul afirmaţiei sau imputării. Sub aspect subiectiv,
forma de vinovăţie este întotdeauna intenţia, adică voinţa constientă a făptuitorului de a atribui unei
persoane, în public, o faptă determinată cu caracter defăimător, prin înseşi natura ei, susceptibilă de a
compromite persoana căreia i-a fost atribuită.
Pentru existenţa infracţiunii de calomnie se cere ca făptuitorul să fi voit să afirme ori să impute în
public unei persoane determinate o fapta determinată, dându-şi seama că, prin acţiunea să, expune acea
persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, şi să fi urmărit acest
rezultat sau, deşi nu l-a urmărit, să fi acceptat producerea lui. Intenţia făptuitorului rezultă din înseşi
natura activităţii sale şi nu trebuie probată.
În practica judiciară, se consideră că lipseşte intenţia atunci când făptuitorul a fost de bună-
credinţă. În cazul infracţiunilor contra demnităţii săvârşite prin presă, documentarea ziaristului este
întotdeauna importantă, bazându-se pe surse directe şi indirecte, documente oficiale şi documente adunate
prin scurgere de informaţii, declaraţii directe şi declaraţii neoficiale, unele confidenţiale, nu toate
documentele având caracter indubitabil de probă.
Chiar dacă din probele administrate ziaristul nu reuşeşte să dovedească, în mod incontestabil,
adevărul afirmaţiilor sau imputărilor sale, pretins calomnioase, instanţa, ţinând seama de dificultatea

administrării probei adevărului, va aprecia în fiecare cauză dacă ziaristul a acţionat cu bună sau rea-
credinţă, fiind animat de dorinţa de a informa corect opinia publică cu privire la comportarea unei
persoane cu o prezenţă socială semnificativă.
Articolul 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului prevede că: “1. Orice
persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de
a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de
frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de
cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă
îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni
prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,
protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica
divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii
judecătoreşti. ”
Libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate
de Convenţie, importanţă subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în
cauza Handyside împotriva Regatului Unit (1976), ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele
ulterioare. Astfel, “libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi
democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor
săi. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai “informaţiile” sau “ideile” care sunt
primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi acelea care ofensează,
şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului,
toleranţei şi spiritului deschis în absenţa cărora nu există “o societate democratică”.
Curtea afirmă astfel ideea că democraţia nu se rezumă la domnia opiniei majorităţii, ci implică
într-o egală măsură respectul pentru minorităţi, tolerarea manifestărilor izolate sau excentrice, necesitând
abordarea relaţiei individ-colectivitate dintr-o perspectivă liberală. În acelaşi timp, în opinia Curţii,
libertatea de exprimare serveşte un dublu deziderat: acela al împlinirii individuale a fiecăruia,
reprezentând deci un aspect al principiului general al autonomiei individuale în raport cu societatea; în
acelaşi timp, constituie şi un mijloc util de asigurare a bunei funcţionări a unei societăţi deschise şi
pluraliste, şi în special a unei democraţii reprezentative.
Dreptul garantat de articolul 10 nu este însă unul absolut. Paragraful 2 permite restrângerea
exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor
valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei înseşi. Restricţiile
aduse libertăţii de exprimare vor fi însă controlate de Curte prin aplicarea unei serii de principii de
interpretare a dispoziţiilor articolului 10 din Convenţie cristalizate în cadrul jurisprudenţei Curtii şi
Comisiei. Dreptul apărat de articolul 10 cuprinde, potrivit textului Convenţiei, “libertatea de opinie şi
libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine
seama de frontiere”. Au fost considerate ingerinţe în exercitarea respectivei libertăţi: sancţionarea unor
ziarişti pentru diferite afirmaţii publicate în presă sau făcute în timpul unor emisiuni de radio sau
televiziune, refuzul autorităţilor de a distribui o anumită revistă în cazărmile militare, arestarea unor
persoane care protestau împărţind manifeste în timpul unei defilări militare sau unei conferinţe pe teme
militare, refuzul accesului unei persoane la informaţii confidenţiale care îl priveau aflate în posesia
autorităţilor, confiscarea de către autorităţi a tablourilor unui artist prezentate în cadrul unei expoziţii,
interzicerea difuzării unui film, concedierea unei învăţătoare datorită activităţilor sale politice în cadrul
Partidului Comunist German, imposibilitatea de a crea societăţi private de radio sau de televiziune din
cauza monopolului deţinut de stat în acest domeniu, interzicerea accesului în ţară a unui lider politic
străin pentru a-l împiedica să participe la o întrunire la care fusese invitat şi altele.
Aria de acoperire a libertăţii apărate de Convenţie este foarte largă, incluzând toate formele de
discurs artistic, comercial sau de interes public. Protecţia efectivă acordată de articolul 10 variază,
legitimitatea ingerinţelor statului în exercitarea libertăţii de exprimare fiiind apreciată în funcţie de
valoarea diferită pe care Curtea o acordă diferitelor mesaje transmise de titularii dreptului. Formele de

publicitate incluse într-un discurs cu scop comercial vor beneficia de o protecţie mult scăzută faţă de un
discurs politic.
Paragraful 2 al articolului 10 permite statelor să aducă limitări formelor de manifestare a libertăţii
de exprimare cu condiţia să respecte cerinţele impuse de Convenţie pentru valabilitatea acestora. După ce
s-a constatat că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, Curtea afirmă că
limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenţiei dacă nu îndeplineşte cele trei condiţii
cumulative: să fie prevăzută de lege, să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de
textul Convenţiei şi să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop. În
momentul în care se constată neîndeplinirea uneia dintre aceste condiţii, Curtea va constata încălcarea
Convenţiei fără a mai continua examinarea celorlaltor condiţii.
C.E.D.O., în cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit (1979), a afirmat principiile de bază
ce definesc noţiunile de accesibilitate şi previzibilitate a legii. Astfel, “trebuie în primul rând ca “legea”
să fie suficient de accesibilă: cetăţeanul trebuie să poată dispune de informaţii suficiente, ţinând seama de
circumstanţele cauzei, în legătură cu normele juridice aplicabile într-un caz dat. În al doilea rând, nu
poate fi considerată drept “lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie pentru a-i permite
cetăţeanului să-şi adapteze conduita cerinţelor legale; folosindu-se dacă e nevoie de sfaturi competente, el
trebuie să fie capabil să prevadă, cu un grad de exactitate rezonabil ţinând seama de circumstanţele
cauzei, consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat comis de el. Aceste consecinţe nu trebuie să
fie previzibile cu o certitudine absolută: experienţa dovedeşte imposibilitatea acestui lucru. De altfel, deşi
certitudinea este de dorit, ea determină uneori o rigiditate excesivă; ori Legea trebuie să se poată adapta
schimbărilor de situaţie”.
Curtea verifică dacă ingerinţa urmărea unul dintre scopurile legitime enumerate limitativ în
paragraful 2 al articolului 10. Instanţele europene nu se mulţumesc să accepte existenţa scopului legitim
invocat de stat, ci procedează ele însele la o apreciere în urma căreia va fi identificat acela dintre
obiectivele enumerate în paragraful 2 care este cel mai relevant în circumstanţele cauzei. Curtea ţine
seama de scopul ce a inspirat în mod real autorităţile de la care emană ingerinţa la momentul instituirii
acesteia, şi nu de scopul pe care statul pârât ar putea să îl reconstituie ulterior pentru a justifica măsura în
cursul procedurii de la Strasbourg. Identificarea de către Curte a scopului legitim vizat de măsura de
restrângere a libertăţii de exprimare are un rol important în ceea ce priveşte rezultatul analizei celei de-a
treia condiţii prevăzute de paragraful 2, respectiv cerinţa ca măsura în litigiu să fi fost “necesară, într-o
societate democratică” pentru atingerea respectivului obiectiv.
Nu este suficient că autoritatea naţională care instituie o măsură ce afectează libertatea de
exprimare (spre exemplu instanţa de judecată care pronunţă o condamnare pentru calomnie a unui ziarist)
să îşi justifice soluţia prin simpla invocare a obiectivelor enumerate în paragraful 2 al art. 10 (în exemplul
dat, protecţia reputaţiei părţii vătămate). Într-adevăr, un asemenea demers ar face total abstracţie de
existenţa condiţiei “necesităţii într-o societate democratică”, reducându-se numai la verificarea întrunirii
celei de-a doua condiţii (identificarea existenţei unui scop legitim al ingerinţei). Reiese că, pentru a fi
compatibilă cu art. 10 din Convenţie, o ingerinţă adusă libertăţii de exprimare trebuie să respecte
principiile stabilite de Curte în ceea ce priveşte noţiunea “necesităţii într-o societate democratică”.
Analiza necesităţii unei măsuri ce afectează libertatea de exprimare, pentru a duce la concluzia
compatibilităţii cu prevederile Convenţiei, trebuie să evidenţieze faptul că aceasta răspundea unei “nevoi
sociale imperioase” care a determinat adoptarea ei. De asemenea, măsura în cauză trebuie să fie
proporţională cu scopul legitim urmărit, iar motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica
trebuie să fie pertinente şi suficiente.
Curtea a respins argumentarea statelor care au susţinut că cerinţa necesităţii într-o societate
democratică e satisfăcută atunci când se demonstrează că statul a acţionat în mod raţional, atent şi cu
bună-credinţă. Subliniind importanţa de care trebuie să se bucure libertatea de exprimare, Curtea a insistat
asupra faptului că necesitatea restricţiei trebuie să fie stabilită în mod convingător. Curtea va verifica dacă
autorităţile naţionale care au confirmat necesitatea restricţiei aduse libertăţii de exprimare au aplicat
standarde conforme cu principiile articolului 10 din Convenţie şi, în plus, dacă s-au bazat pe o stabilire
acceptabilă a faptelor relevante.
Autorităţilor naţionale le revine în primul rând sarcina de a aplica prevederile Convenţiei. Ele
sunt de altfel plasate într-o poziţie mai favorabilă decât instanţele europene pentru a aprecia oportunitatea

unei anumite măsuri care restrânge libertatea de exprimare. În consecinţă, Curtea europeană le-a
recunoscut o marjă de apreciere în acest domeniu. Această marjă de apreciere nu este nelimitată. Ea este
supusă unui control care poartă asupra finalităţii şi necesităţii legii statului în cauză şi deciziilor de
aplicare a acesteia. Aprecierea în concret a necesităţii restricţiei se realizează de la caz la caz, luându-se în
considerare toate circumstanţele cauzei. De aceea, concluziile Curţii sunt determinate de anumite aspecte
specifice speţei respective, deşi este posibilă şi extragerea unor principii generale care să permită
anticiparea atitudinii Curţii în cazurile ulterioare, ducând astfel la stabilirea unor standarde europene pe
care statele părţi la Convenţie trebuie să le accepte drept obligaţii minime în domeniul libertăţii de
exprimare.
Marja de apreciere de care dispun autorităţile naţionale pentru a restrânge libertatea de exprimare
are însă o întindere variabilă, în funcţie de conţinutul mesajului transmis de titularul dreptului, precum şi
de valoarea legitimă pe care statul o invocă pentru a justifica necesitatea unei ingerinţe. În consecinţă,
protecţia acordată de Convenţie variază şi ea corespunzător.
Curtea a fundamentat necesitatea protejării libertăţii de exprimare, în primul rând, pe valoarea pe
care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna funcţionare a unei societăţi democratice. De aici
decurge poziţia privilegiată acordată liberei discutări a chestiunilor de interes general, şi în particular a
libertăţii presei, atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori pe care statul le poate în mod legitim
apăra. Prin urmare, atunci când obiectul plângerii îl formează încălcarea libertăţii discursului “politic”,
înţeles în sensul său cel mai larg, marja de apreciere a autorităţilor naţionale este foarte redusă. În cauza
Thorgeirson împotriva Islandei (1995), Curtea a precizat pentru prima oară faptul că articolul 10 apără nu
numai afirmaţiile incluse în cadrul unei dezbateri politice propriu zise, ci şi discutarea oricăror subiecte
care interesează opinia publică în general sau un segment al acesteia. Exemple în acest sens sunt
afirmaţiile privind funcţionarea instituţiilor publice sau cele referitoare la activitatea unor persoane aflate
în funcţii de decizie, atât publice cât şi private (în cauza Fressoz şi Roire împotriva Franţei, 1999 s-au
considerat a fi de interes public informaţii privind cuantumul salariului directorului unei companii
private), comentarea modului de funcţionare a justiţiei sau reproducerea şi comentarea afirmaţiilor
persoanelor publice.
Dimpotrivă, dacă dreptul invocat de reclamant priveşte un discurs al cărui conţinut avea un
caracter predominant comercial, neslujind transmiterii unor informaţii sau idei de interes general ci
intereselor pur economice ale individului, marja de apreciere de care se bucură statele este mult mai
întinsă. În acest caz Curtea de la Strasbourg este într-o mai mică măsură dispusă să-şi substituie propria
apreciere privind necesitatea restricţiei celei a autorităţilor statului.
Fiind calificat discursul ca unul ce poartă asupra unor chestiuni de interes general, marja de
apreciere acordată statelor pentru a-l restricţiona variază în funcţie de scopul legitim urmărit de ingerinţă
şi de măsura în care se poate vorbi de o “definiţie obiectivă” a acestuia la scară europeană. Astfel, Curtea
a recunoscut că noţiunea de “morală” nu este concepută uniform în spaţiul european, ea variind în mare
măsură de la o ţară la alta în funcţie de realităţile specifice ale fiecăreia. Prin urmare, modul în care
autorităţile naţionale decid să o protejeze va face obiectul unui control mai puţin strict al instanţelor
europene decât, spre exemplu, noţiunea de “autoritate a puterii judecătoreşti”, în cazul căreia se poate
observa o mai mare concordanţă în ceea ce priveşte dreptul şi jurisprudenţa statelor-parte la Convenţie.
Curtea ia în considerare şi alte elemente, legate de exemplu de calitatea specifică pe care o poate
avea autorul discursului (ziarist, politician membru al opoziţiei, soldat, funcţionar public etc.) sau
persoana lezată (politician, funcţionar public, magistrat, persoană privată etc.), precum şi de mijlocul prin
care a fost difuzat mesajul (presă scrisă, televiziune, expoziţii publice etc.). Un rol important îl joacă şi
circumstanţele specifice ale difuzării discursului litigios.
Natura şi severitatea sancţiunii aplicate joacă un rol esenţial în stabilirea proporţionalităţii cu
scopul legitim urmărit. Cu cât sancţiunea are efecte mai serioase asupra reclamantului, cu atât mai mult
va trebui să dovedească statul existenţa legăturii de proporţionalitate între aceasta şi scopul legitim
urmărit.
Aprecierea în concret a regimului protecţiei oferite de art. 10 depinde de o dublă calificare:
calitatea autorului discursului incriminat, pe de o parte, şi cea a părţii lezate sau natura valorii apărate, pe
de alta.

Libertatea presei şi personalităţile publice este categoria de discurs apărată în cea mai mare
măsură de Curte. Când ne aflăm în prezenţa afirmaţiilor critice pe care presa le face cu privire la oamenii
politici, fie că aceştia ocupă deja funcţii publice sau nu, controlul european este total iar protecţia
Convenţiei este maximă.
Pentru a justifica poziţia privilegiată pe care acest tip de discurs o ocupă, Curtea a pus accentul pe
dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile ce prezintă un interes public. Acestui
drept îi corespunde o “obligaţie” a ziariştilor de a răspândi informaţii şi idei, îndeplinindu-şi astfel rolul
de “câine de pază al democraţiei”. Prin urmare, pe lângă punerea în balanţă a două interese contrare
(dreptul ziaristului de a se exprima, pe de o parte, şi interesul statului de a limita libertatea de exprimare
pentru a atinge scopurile legitime enumerate în paragraful 2 al art. 10, printre care un rol aparte îl ocupă
necesitatea de a proteja reputaţia persoanelor vizate de discursul critic, pe de altă parte), intervine în cazul
libertăţii presei şi un al treilea interes, cel al societăţii, de a exercita un control eficient asupra acţiunilor
personalităţilor aflate în poziţii de conducere. Deoarece acest control se exercită într-o mare măsură prin
intermediul presei, jurisprudenţa C.E.D.O. a considerat că aceasta joacă un rol esenţial pentru existenţa şi
buna funcţionare a unei democraţii transparente. Prin urmare, de fiecare dată când se va constata că
suntem în prezenţa unei exercitări cu bună-credinţă a libertăţii presei într-o chestiune de interes public,
restricţiile aduse acesteia vor fi foarte atent analizate de Curte, probabilitatea constatării unei încălcări a
articolului 10 fiind considerabilă. În acest context, trebuie subliniat faptul că o condamnare nejustificată a
unui ziarist va fi privită de Curte nu numai din perspectiva interesului individual al reclamantului, ci şi
din perspectiva riscului de a intimida sau descuraja pe viitor libera discutare de către presă a chestiunilor
de interes public.
Nu este important ca autorul afirmaţiilor să fie ziarist profesionist, aceeaşi protecţie fiind acordată
şi altor persoane care îsi exprimă opiniile prin intermediul mass-media (un scriitor, în cauza Thorgeirson
împotriva Islandei, sau un politician în cazul Castells împotriva Spaniei).
În cauza Lingens împotriva Austriei (1986), privind condamnarea penală pentru calomnie a
reclamantului, un ziarist, pentru afirmaţiile sale referitoare la cancelarul federal austriac B. Kreisky,
acesta din urmă îl atacase pe celebrul “vânător de nazişti” Simon Weisenthal în urma acuzaţiilor acestuia
legate de dl. Peter, un potenţial aliat al partidului domnului Kreisky pentru stabilirea viitoarei coaliţii de
guvernământ. Comentând în cadrul a două articole de ziar atitudinea cancelarului faţă de dl. Wiesenthal,
reclamantul a descris comportamentul dl. Kreisky folosind expresii ca “oportunismul cel mai detestabil”,
“imoral” şi “lipsit de demnitate”. Aceşti termeni au constituit motivul condamnării reclamantului
pronunţate de instanţele austriece. Curtea a afirmat că “libertatea presei îi pune la dispoziţie opiniei
publice unul dintre cele mai bune mijloace pentru a cunoaşte şi judeca ideile şi atitudinile liderilor
politici. În termeni mai generali, libertatea dezbaterii politice stă la baza noţiunii de societate
democratică ce domină întreaga Convenţie”. Prin urmare, chiar dacă presa nu trebuie să depăşească
limitele stabilite, printre altele, în vederea “protecţiei reputaţiei altora”, ea are totuşi sarcina de a
comunica informaţii şi idei în legătură cu problemele dezbătute în arena politică, precum şi cu cele care
privesc alte domenii de interes public.
“Limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic, vizat în această calitate,
decât a unui individ obişnuit; spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil
şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale atât din partea ziariştilor cât şi a masei
cetăţenilor. El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranţă”.
Curtea a stabilit o distincţie importantă între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare
(ce corespunde într-o anumită măsură celei realizate în chiar textul art. 10: “libertatea de a primi sau
comunica informaţii sau idei”). Potrivit Curţii, “existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce
adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit”. Faptul că d-lui Lingens i s-a cerut,
pentru a evita condamnarea, să dovedească adevărul opiniilor sale (pe care Curtea le-a calificat drept
judecăţi de valoare) a fost considerat de C.E.D.O. contrar libertăţii de opinie însăşi şi ţinând seama de
încadrarea discursului în sfera de protecţie maximă acordată de Convenţie, Curtea a ajuns la concluzia
încălcării art. 10.
Analiza cazurilor privind libertatea presei va fi puternic marcată de calificarea discursului, ca
referindu-se la fapte sau la judecăţi de valoare, precum şi de atitudinea subiectivă a părţii în momentul
comiterii faptei. Din distincţia pe care Curtea a realizat-o între fapte şi judecăţi de valoare se poate

desprinde concluzia potrivit căreia indivizilor care afirmă fapte obiective li se poate în mod legitim cere
să dovedească adevărul acestora.
În situaţia în care se are în vedere sancţionarea unei persoane pentru afirmaţiile făcute, iar aceasta
doreşte să dovedească adevărul spuselor sale, probele pe care le propune nu trebuie respinse ca
inadmisibile. În cauza Castells împotriva Spaniei (1992), reclamantul fusese condamnat pentru că
afirmase că în spatele unei serii întregi de crime comise în Ţara Bascilor şi rămase nepedepsite s-ar afla
chiar membri ai Guvernului. Deşi în faţa instanţei reclamantul a încercat să probeze adevărul şi
notorietatea afirmaţiilor sale, legislaţia spaniolă nu permitea proba verităţii în cazul infracţiunii de ofensă
adusă Guvernului, fapt ce a determinat Curtea să constate încălcarea în speţă a articolului 10.
Deciziile Curţii indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie
singurul criteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care analizează o acuzaţie de calomnie,
elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii
vătămate. În consecinţă, atunci când persoana acuzată de săvârsirea unui delict de presă nu poate dovedi
întru totul exactitatea afirmaţiilor făcute, este necesară analiza atitudinii subiective a acesteia în raport atât
cu adevărul afirmaţiilor sale (verificând dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false, precum şi dacă a
depus diligenţele necesare, în circumstanţele date, pentru a verifica autenticitatea afirmaţiilor) cât şi cu
scopul demersului jurnalistic (verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni
de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de
interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputaţiei persoanei vizate, sau
a avut numai intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia acesteia). Astfel înţeleasă, buna-credinţă a
ziariştilor le va atrage protecţia articolului 10 al Convenţiei chiar dacă, în speţă, nu reuşesc să facă proba
verităţii.
În cauza Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (1999), Curtea a indicat că reclamanţii
care se bazează pe informaţii conţinute în rapoarte oficiale nu sunt obligaţi să le verifice şi din alte surse.
Speţa se referea la sancţiunile impuse unui ziar pentru publicarea unor afirmaţii privind faptul că unii
membri ai echipajului unei nave de vânat foci încălcaseră normele legale ce reglementau acest tip de
vânătoare. Această hotărâre arată tendinţa Curţii de a acorda presei garanţii solide împotriva acuzaţiilor
de calomnie, indicând principiul conform căruia ziariştii nu trebuie să fie obligaţi să dovedească
întotdeauna adevărul afirmaţiilor publicate atunci când acţionează cu bună credinţă, bazându-se pe
informaţii credibile.
În cauza Dalban împotriva României (1999), reclamantul a fost condamnat penal pentru
publicarea unor acuzaţii privind fraude comise de o persoană ce ocupa funcţia de preşedinte de I. A. S.
(fraude ce ar fi produs prejudicii de zeci de milioane de lei), acuzaţii bazate pe informaţii conţinute în
rapoarte ale poliţiei. În opinia fostei Comisii europene a drepturilor omului, “este posibil ca, într-o
anumită măsură, unele dintre faptele prezentate de reclamant în articolele sale să nu se confirme”. După
ce a reafirmat ideea că libertatea de exprimare apărată de articolul 10 nu acoperă afirmarea publică a unor
fapte care nu se bazează pe nici un început de probă, Comisia a ajuns totuşi în unanimitate la concluzia că
a avut loc o încălcare a Convenţiei luând în considerare poziţia specială a presei într-o societate
democratică şi dezideratul de a nu descuraja cetăţenii să aprecieze în mod critic modul în care îsi exercită
mandatul persoanele ce ocupă funcţii publice. Curtea şi-a însusit concluzia Comisiei privind încălcarea
articolului 10, subliniind că “nu s-a dovedit că cele afirmate în articolele incriminate erau total false şi
urmăreau doar să alimenteze o campanie de defăimare împotriva părţilor lezate”.
Prin urmare, o inexactitate parţială a faptelor prezentate nu exclude protecţia articolului 10 din
Convenţie în situaţia în care este vorba de un discurs jurnalistic privind subiecte de interes public iar
reaua-credinţă a ziaristului nu este dovedită. De asemenea, argumentul pe care se bazaseră instanţele
interne în momentul în care l-au condamnat pe reclamant pentru calomnie, respectiv faptul că parchetul
dispusese neînceperea urmăririi penale împotriva preşedintelui I. A. S. -ului pentru săvârsirea faptelor
imputate de ziarist, nu poate fi considerat suficient pentru a justifica o condamnare în situaţia în care ne
găsim în domeniul de protecţie sporită acordată de art. 10 din C.E.D.O.
Există şi alte situaţii în care s-a constatat încălcarea articolului 10 deşi reclamantul nu reusise să
dovedească în dreptul intern adevărul afirmaţiilor sale. În cauza Thorgeirson împotriva Islandei (1995),
ce privea condamnarea reclamantului, scriitor de profesie, pentru că a publicat într-un ziar o serie de
grave acuzaţii privind brutalităţi comise de poliţişti, instanţele naţionale i-au cerut, pentru a evita

condamnarea, să dovedească adevărul respectivelor afirmaţii, care de fapt reprezentau nişte “zvonuri” pe
care reclamantul le culesese de la alte persoane, sau care proveneau de la opinia publică în general.
Curtea europeană a apreciat că, în măsura în care reclamantul nu făcea decât să reproducă ceea ce auzise
de la alţii despre brutalităţile comise de poliţie, stabilirea adevărului respectivelor afirmaţii constituia o
sarcină nerezonabilă, dacă nu chiar imposibilă. Prin urmare, faptul că afirmaţiile reclamantului nu erau
lipsite de o bază obiectivă, precum şi constatarea că intenţia care îl animase nu fusese să afecteze
imaginea poliţiei în general (articolele în cauză nu identificau nici un poliţist anume) ci să suscite o
reformă instituţională a sistemului pentru a evita repetarea fenomenelor criticate, au fost de natură să
determine concluzia Curţii de la Strasbourg potrivit căreia reclamantul acţionase în limitele legitime ale
libertăţii de exprimare astfel încât condamnarea să reprezenta o încălcare a art. 10.
Curtea a subliniat că, date fiind îndatoririle şi responsabilităţile ce le revin, potrivit alineatului 2
al art. 10, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor în momentul în care comunică informaţii ce privesc
chestiuni de interes public operează atunci când aceştia se exprimă cu bună-credinţă, pe baza unor fapte
exacte şi furnizează informaţii fiabile şi precise, cu respectarea eticii jurnalistice (cauza Fressoz şi Roire
împotriva Franţei, 1999).
Reiese că printre factorii care trebuie avuţi în vedere în momentul analizei compatibilităţii cu
dreptul la libertatea de exprimare a unei condamnări pentru calomnie a unui ziarist se numără: gravitatea
şi amploarea acuzaţiilor aduse de către ziarist părţii vătămate, existenţa unei verificări corespunzătoare
realizate de către ziarist înaintea redactării materialului, existenţa unor fapte reale pe care s-au bazat
acuzaţiile aduse către acesta, buna-credinţă a ziaristului şi modul în care acesta a respectat regulile de
etică jurnalistică (a se vedea, printre altele, decizia Curţii în cauza Gaudio împotriva Italiei, 2002).
Curtea a subliniat faptul că atunci când afirmaţiile unui ziarist au caracterul unor judecăţi de
valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor,
acestea sunt protejate de art. 10 cu condiţia că ele să se bazeze pe nişte fapte adevărate sau să fie susţinute
de o argumentare logică a autorului lor. În ceea ce priveşte acurateţea faptelor obiective care
fundamentează judecăţile de valoare, se aplică principiile prezentate mai sus referitoare la afirmarea unor
fapte determinate.
Hotărârea din cauza Schwabe împotriva Austriei (1992) a arătat că “faptele pe care reclamantul
şi-a bazat judecata de valoare erau în esenţă corecte, iar buna să credinţă nu pare să poată fi pusă în mod
serios la îndoială. Prin urmare, nu se poate considera că limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare au
fost depăşite”.
În cauza Oberschlick împotriva Austriei 1 (1991) reclamantul, un ziarist, a calificat opiniile unui
politician referitoare la necesitatea instituirii unui tratament discriminatoriu în ceea ce priveşte alocaţiile
pentru copii acordate imigranţilor ca fiind înrudite cu filozofia şi scopurile Naţional Socialismului.
Politicianul l-a dat în judecată pe ziarist, obţinând condamnarea acestuia pentru calomnie. Aplicând un
raţionament asemănător celui din cauza Lingens, Curtea de la Strasbourg a constatat o încălcare a art. 10
deoarece reclamantul a relatat nişte fapte adevărate (reproducând declaraţia politicianului) urmate de o
judecată de valoare bazată pe aceasta.
La fel, în cauza Feldek împotriva Slovaciei (2001), reclamantul fusese condamnat pentru
calomnie deoarece se referise la “trecutul fascist” al unui membru al Guvernului, dl. S., solicitând demisia
acestuia. Curtea a apreciat că afirmaţia respectivă constituia o judecată de valoare făcută în contextul unei
dezbateri privind o chestiune de indiscutabil interes public. Totodată, Curtea a constatat că afirmaţiile îl
vizau pe dl S. în calitatea să de membru al Guvernului, neafectând deci viaţa să privată, şi erau bazate pe
informaţii care erau deja cunoscute opiniei publice, fiind dezvăluite atât de către domnul S. însuşi într-o
carte autobiografică, cât şi de alte publicaţii. Aşadar, condamnarea reclamantului nu era necesară într-o
societate democratică, încălcând articolul 10.
Deoarece adevărul judecăţilor de valoare nu este relevant, rezultă că protecţia pe care le-o oferă
Convenţia acoperă o arie foarte întinsă de forme de manifestare. Totuşi, uneori statele au argumentat că
afirmaţii excesiv de jignitoare nu trebuie tolerate. În cauza Oberschlick împotriva Austriei 2 din 1997,
care privea condamnarea penală pentru insultă a reclamantului deoarece acesta s-a referit într-un articol
de ziar la liderul Partidului austriac al Libertăţii (dl. Jorg Haider), care avea şi funcţia de Guvernator al
Landului Carinthia, folosind termenul “idiot”, Guvernul austriac a susţinut în faţa Curţii că “insultele,
denigrările şi limbajul care ofensează nu se pot bucura de o protecţie nelimitată din partea Convenţiei

deoarece nu aduc nici o contribuţie pozitivă la dezvoltarea politică a societăţii”. Curtea a respins însă
argumentul potrivit căruia simpla folosire a cuvântului “idiot” este suficientă pentru a justifica
condamnarea penală pentru insultă. După ce a reafirmat principiul că “articolul 10 nu protejează doar
substanţa ideilor şi a informaţiilor exprimate, ci şi forma în care acestea sunt exteriorizate”, şi ţinând
seama de faptul că afirmaţia în cauză reprezenta un răspuns la un discurs provocator al d-lui Haider, care
declarase că ar trebui comemorată şi memoria soldaţilor celui de-al treilea Reich deoarece şi aceştia se
jertfiseră pentru pace şi libertate, Curtea a considerat că afirmaţia reclamantului, deşi excesivă, este totuşi
protejată de Convenţie, apreciind că articolul reclamantului, în special prin prisma folosirii termenului de
“idiot”, poate fi cu siguranţă considerat că fiind polemic, dar nu poate fi interpretat drept un atac personal
gratuit la adresa persoanei vizate atâta timp cât autorul a furnizat în acelaşi articol o explicaţie obiectiv
acceptabilă, derivând din discursul d-lui Haider, care era el însuşi “provocator”.
Din cauzele prezentate mai sus reiese modul în care Curtea a luat în considerare atitudinea
subiectivă a reclamanţilor şi a subliniat faptul că afirmaţiile lor contribuiau sau nu la discutarea unor
subiecte de interes public, nefiind îndreptate către lezarea inutilă a reputaţiei persoanelor vizate, chiar
dacă o asemenea lezare a avut loc în mod inerent. Nimeni nu se poate substitui presei în alegerea
tehnicilor de expunere pe care trebuie să le utilizeze ziariştii, art. 10 din Convenţie protejand atât
conţinutul cât şi forma concretă de exteriorizare a demersului ziaristic.
Limitele criticii admisibile care îi vizează pe funcţionarii publici aflaţi în exerciţiul funcţiunii sunt
mai largi decât cele ale criticii îndreptate împotriva unor persoane private. Nu se poate considera că
funcţionarii pot fi trataţi pe picior de egalitate cu oamenii politici deoarece, spre deosebire de aceştia din
urmă, care se expun în mod conştient unui control atent al tuturor afirmaţiilor şi gesturilor lor, control
realizat în special de către presă, funcţionarii publici au nevoie de încrederea opiniei publice pentru a se
putea achita în mod corespunzător de sarcinile lor, fiind deci necesar ca ei să fie protejaţi de atacuri
verbale abuzive îndreptate împotriva lor.
În practica judiciară, se consideră că lipseşte intenţia atunci când făptuitorul a fost de bună-
credinţă. În cazul infracţiunilor contra demnităţii săvârşite prin presă, documentarea ziaristului este
întotdeauna importantă, bazându-se pe surse directe şi indirecte, documente oficiale şi documente adunate
prin scurgere de informaţii, declaraţii directe şi declaraţii neoficiale, unele confidenţiale, nu toate
documentele având caracter indubitabil de probă.
Chiar dacă din probele administrate ziaristul nu reuşeşte să dovedească, în mod incontestabil,
adevărul afirmaţiilor sau imputărilor sale, pretins calomnioase, instanţa, ţinând seama de dificultatea
administrării probei adevărului, instanţa va aprecia în fiecare cauză dacă ziaristul a acţionat cu bună sau
rea-credinţă, fiind animat de dorinţa de a informa corect opinia publică cu privire la comportarea unei
persoane cu o prezenţă socială semnificativă.
Se reţine drept legitimă întrebarea ziaristului cu privire la veniturile părţii vătămate, prin prisma
calităţii acesteia de persoană publică şi politician important şi foarte influent, ce justifică şi aprecierea de
baron al judeţului, determinată de perioada îndelungată (12 ani) în care a îndeplinit funcţia de preşedinte
al Consiliului Judeţean. Sumele redate reies din declaraţia de avere a părţii vătămate, publică şi general
accesibilă pe Internet la reputaţie, dar şi obligaţia de a se supune exigenţelor cu privire la informarea
opiniei publice.
Nici publicarea obsesivă a fotografiei părţii vătămate de opt ori pe prima pagină a publicaţiei nu
este de natură a mări impactul asupra opiniei publice, fiind doar o formă metaforică legată de numărul de
exemplare ale ziarului prezumat a fi fost cumpărate de partea vătămată, respectiv o relaţie de
proporţionalitate directă.
Instanţa arată că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic, vizat în
această calitate, decât a unui individ obişnuit. Spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune
în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale atât din partea ziariştilor cât
şi a masei cetăţenilor. El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranţă. Se are în vedere şi
poziţia specială a presei într-o societate democratică, cu dezideratul de a nu descuraja cetăţenii să
aprecieze în mod critic modul în care îşi exercită mandatul persoanele ce ocupă funcţii publice.

În cauză nu se dovedeşte că aspectele afirmate în articolele incriminate urmăreau doar să
alimenteze o campanie de defăimare împotriva părţii vătămate, nefiind probată reaua-credinţă a
inculpatului. Acesta nu a dat curs unor neînţelegeri personale cu partea vătămată, preocuparea fiind de a-
şi indeplini menirea profesională şi a dezvălui şi supune dezbaterii opiniei publice aspecte necunoscute cu
privire la o personalitate politică.
Indiferent cât de precise sunt informaţiile culese de jurnalişti, ele suferă, inevitabil, o filtrare prin
prisma experienţei, inteligenţei şi pregătirii lor de ansamblu atunci când le prelucrează, le comentează sau
le prezintă publicului, ceea ce face ca produsul informaţional final să fie, în multe situaţii, contaminat de
subiectivitate şi să denatureze, într-o măsură mai mare sau mai mică, realitatea prezentată.
În mod normal, etica profesională ar trebui să stea la baza relaţiei dintre jurnalist şi publicul său.
De obicei, jurnaliştii se străduiesc să respecte normele deontologice ale profesiei, uneori prin imitaţie,
văzând că aşa fac şi altii mai vechi în branşă, alteori din convingere, conştientizând importanţa deosebită
pe care o au aceste norme pentru reuşita lor profesională.
Jurnalistul nu prezintă adevărul în sens absolut, filosofic. Adevărul înfăţişat de jurnalist trebuie să
se apropie cât mai mult de realitate, prin verificarea foarte riguroasă din surse de cât mai mare încredere.
Rigurozitatea cu care jurnalistul ţine seama de acest principiu îl defineşte şi îl recomandă în ochii
publicului ca pe un jurnalist de încredere, ce merită ascultat.
Încercand să fie obiectiv, jurnalistul trebuie să se straduiască să prezinte ca interesant şi relevant
ceea ce este intr-adevar semnificativ şi important. El trebuie să aibă capacitatea de a oferi oamenilor atât
informaţiile despre care ei ştiu că le sunt necesare, cât şi acele informaţii care le sunt necesare, dar pe care
ei nu le conştientizează ca fiindu-le utile.
Potrivit Codului deontologic al ziaristului, aprobat de Clubul român de presă, ziarist profesionist
este persoana care are drept ocupaţie principală şi retribuită presa, posesoare a unei cărţi de presă
recunoscută de una din organizaţiile profesionale, respectiv orice reporter, redactor, fotoreporter,
grafician de presă, secretar de redacţie, şef de secţie sau departament, redactor şef sau adjunct, director de
publicaţie, radio sau televiziune, cu o vechime minimă în presă de un an (perioadă ce reprezintă stagiul în
această activitate). În virtutea libertăţii de expresie, ziaristul are dreptul de a critica argumentat, atât
Puterea, cât şi Opoziţia, considerând drept unic criteriu de judecare a faptelor raportarea lor la legile ţării
şi la principiile morale. Ziaristul are datoria primordială de a relata adevărul, indiferent de consecinţele ce
le-ar putea avea asupra sa, obligaţie ce decurge din dreptul constituţional al publicului de a fi corect
informat. Atunci când comportamentul privat al unor personalităţi publice poate avea urmări asupra
societăţii, principiul neintruziunii în viaţa privată ar putea fi eludat.
Ziaristul şi redacţia au datoria de a face corecţiile necesare în cazul în care, din vina lor, vor fi
date publicităţii informaţii inexacte. În asemenea cazuri, instituţia respectivă de presă are obligaţia de a
publica/difuza, în termen de 5 zile de la primire, pentru publicaţiile cotidiene, agenţiile de ştiri, posturile
de televiziune şi radio, şi în proxima apariţie, pentru publicaţiile periodice, dreptul la replică al persoanei
vizate, ca formă esenţială de reparare a prejudiciului adus acestuia.
În cazul în care o publicaţie refuză publicarea dreptului la replică, partea vătămată se poate adresa
Consiliului de Onoare al Clubului Român de Presă. În baza acestei sesizări, Consiliul de Onoare se va
adresa publicaţiei, cotidianului, agenţiei de ştiri, postului radio şi televiziune în cauză şi va cere imperativ
respectarea Codului deontologic, în cazul în care replica este întemeiată.
Dreptul la rectificare semnifică dreptul persoanei de a cere publicarea versiunii corecte a faptelor
expuse eronat în mass-media. Dreptul la replică constituie posibilitatea de a oferi propria opinie ca
răspuns la cea expusă într-un material. Replica sau rectificarea constituie un mod simplificat de apărare a
intereselor, implică mai puţine eforturi, fiind, în cazul delictelor de presă, cea mai eficientă modalitate de
reparare a imaginii persoanei lezate.
În cauză, prin chiar declaraţia dată în faţa instanţei, partea vătămată a arătat că nu a solicitat
cotidianului dreptul la replică, precizandu-şi punctul de vedere în alte publicaţii.
S-a avut în vedere şi interesul societăţii de a exercita un control eficient asupra acţiunilor
personalităţilor aflate în poziţii de conducere, prin intermediul presei, jurisprudenţa C.E.D.O. considerând
că aceasta joacă un rol esenţial pentru existenţa şi buna funcţionare a unei democraţii transparente. Fiind
în prezenţa unei exercitări cu bună-credinţă a libertăţii presei într-o chestiune de interes public, o

condamnare nejustificată a unui ziarist, inclusiv sub aspect civil, va fi privită nu numai din perspectiva
interesului individual al reclamantului, ci şi a riscului de a intimida sau descuraja pe viitor libera discutare
de către presă a chestiunilor de interes public.
Judecător Călin Alin Dragoş

Contestaţie în anulare.
Contestaţia în anulare declarată conform art. 386 al. 1 litera a C.proc.pen. nu este întemeiată atunci
când inculpatul, formulând recurs împotriva sentinţei de condamnare, nu s-a conformat disp. art. 177
al. 3 C.proc.pen. şi nu a încunoştiinţat instanţa asupra schimbării domiciliului.
(Decizia penală nr. 900/R/20.05.2004CAB secţia I penală)
Prin decizia penală pronunţată în dosarul nr. 3530/2003 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I-a
Penală, s-a admis recursul declarat de partea civilă T.I., s-a casat parţial decizia penală nr. 1428/A/10. 10.
2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I-a Penală şi sentinţa penală nr. 517/2003, pronunţată de
Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în privinţa acţiunii civile formulată de partea civilă T.I. şi s-a trimis
cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 4.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
S-a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul G.C.
A fost obligat inculpatul la 900.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 400.000 lei
onorariul avocatului din oficiu, s-a avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut că la 28.04.1995, inculpatul a determinat-o pe partea
vătămată B.I. să semneze procura autentificată sub nr. 22015/1995 la Notariatul de Stat Sector 3
Bucureşti, prin care îl împuternicea să vândă, în numele său, imobilul situat în Bucureşti, str. Mitropolit
Iosif nr. 26, sector 4, pe care îl deţinea în proprietate, inducând-o în eroare cu privire la conţinutul actului
semnat, partea vătămată având convingerea că încheie o procură, prin care îl mandata pe inculpat să
efectueze lucrări de instalare a gazelor în imobil.
Pe baza procurii obţinute fraudulos, inculpatul a înstrăinat bunul, fără a înmâna preţul primit
părţii vătămate.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare inculpatul G.C., arătând că, în recurs,
cauza s-a judecat fără citarea sa în comuna de domiciliu, invocându-se în drept disp. art. 386 lit. a
C.proc.pen.
La termenul din 29.04.2004, contestaţia în anulare a fost admisă în principiu.
Analizând pe fond contestaţia în anulare, Curtea a reţinut că la soluţionarea cauzei ce a format
obiectul dosarului nr. 3530/2003, inculpatul a fost citat la adresele din Bucureşti, Sector 4, str. B nr. 3;
Bucureşti, Sector 2, C M nr. 215 A şi prin afişare la uşa Consiliului Local Sector 5.
Adresele la care inculpatul a fost citat corespund cu adresa existentă pe plicul de înaintare a
declaraţie de recurs, (fila 3- dosar nr. 3530/2003), în care acesta îşi menţionează adresa din C M, precum
şi la adresa la care acesta locuia fără forme legale în Bucureşti, str. B nr. 3, sector 4, astfel cum acesta a
declarat la fila 23 din dosarul de urmărire penală.
Faţă de faptul că inculpatul a fost citat la adresa pe care acesta şi-a indicat-o pe parcursul
soluţionării cauzei în recurs, precum şi faptul că, pe parcursul soluţionării contestaţiei în anulare, citaţia
trimisă în comuna P, judeţ Vaslui, s-a întors cu menţiunea „persoana citată schimbându-şi adresa, nu s-a
putut afla noul domiciliu”, Curtea constată că nu este îndeplinită pe fond cauza de nulitate invocată ca
temei al contestaţiei în anulare.
Inculpatul formulând recurs împotriva sentinţei de condamnare, nu s-a conformat dispoziţiilor art.
177 al. 3 C.proc.pen. şi nu a încunoştiinţat instanţa asupra schimbării domiciliului.
Diligenţele făcute de instanţă, în vederea citării acestuia la adresele invocate pe parcursul
urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti, precum şi la adresa precizată în declaraţia de recurs – fila 3
dosar nr. 3530/2003-, menţiunile de pe citaţia aflată la fila 11 din dosarul nr. 1115/2004, în sensul că
inculpatul s-a mutat de la adresa din comuna P, adresă pe care acesta o arată în contestaţia în anulare –
fila 1 dosar nr. 1115/2004-, indică faptul că, pe fond, contestaţia în anulare nu este întemeiată.
Citarea inculpatului s-a făcut la toate adresele indicate de acesta. Contestatorul nu a anunţat –
chiar în cursul soluţionării contestaţiei în anulare -, schimbarea domiciliului.
Adresa la care inculpatul locuieşte a fost identificată de instanţă nu ca urmare a înştiinţării
acestuia, ci în urmă faptului că organele de poliţie s-au deplasat la 6.01.2004, în vederea punerii în
executare a mandatului de executare a pedepsei.
Deşi contestaţia în anulare a fost formulată la 31.03.2004, din referatul întocmit la 14.04.2004,
rezultă că anterior acestei date inculpatul îşi schimbase domiciliul şi anume de la 6.01.2004, fără ca

inculpatul să încunoştiinţeze despre acest lucru vreo instanţă. Curtea a respins contestaţia în anulare ca
nefondată.
Recurs. Cazul de casare prevăzut de art. 385/9 al. 1 pct. 21 C.proc.pen. Omisiunea citării părţilor.
Pentru realizarea drepturilor lor procesuale, părţile trebuie să fie citate. Omisiunea citării fiului
victimei în vîrstă de 15 ani face ca în cauză să fie incident cazul de casare prev. de art. 385/9 al. 1 pct.
21 C.proc.pen.
Prin sentinţa nr. 14/29 ianuarie 2003, Judecătoria Turnu Măgurele a condamnat pe inculpatul
Z.M. la o pedeapsă rezultantă de 12 ani din care s-a dedus reţinerea şi arestarea preventivă de la 20. 10.
2002 la 29.01.2003 şi s-a menţinut în continuare măsura arestării preventive.
A făcut aplicarea art. 71-64 C.pen.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 50.000.000 lei despăgubiri civile şi 200.000.000 lei
daune morale către partea civilă M.M.
S-a luat act de declaraţia părţii vătămate S.I. că nu se constituie parte civilă şi de declaraţia părţii
responsabile civilmente Asirom Teleorman că îşi rezervă calea unei acţiuni civile separate împotriva
inculpatului pentru recuperarea pagubei ce i-a fost cauzată prin plata primei de asigurare către S.I.
Tribunalul Teleorman prin decizia penală nr. 95/A/8 aprilie 2003 a admis apelurile declarate de
Parchetul de pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele, inculpatul şi partea civilă, a desfiinţat sentinţa penală
nr. 14/2003 şi a trimis cauza spre rejudecare pentru a se introduce în cauză în calitate de părţi
responsabile civilmente SC D SRL şi Asirom Teleorman.
Tribunalul nu s-a pronunţat asupra stării de arest preventiv a inculpatului.
Rejudecând cauza în fond, după casarea cu trimitere spre rejudecare, instanţa a reţinut că în ziua
de 20.10.2002 inculpatul a consumat excesiv băuturi alcoolice (până la o îmbibaţie de 2, 20%o).
Inculpatul a luat microbuzul din faţa domiciliului administratorului SC D. SRL şi a plecat cu el
spre comuna Segarcea Vale.
În localitatea L, în dreptul magazinului F se afla parcat regulamentar pe dreapta autoturismul
Dacia proprietatea numitului S I.
Aceasta se află în masină cu soţia şi având geamul din stânga faţă deschis stătea de vorbă cu sora
lui M.V. şi cu nepotul său M.M., care îl condusese la masină.
Inculpatul, vrând să depăşească autoturismul staţionat, din cauza stării avansate de ebrietate, nu a
apreciat corect distanţele dintre autovehicule şi ajungând în dreptul autoturismul Dacia l-a acroşat şi a
accidentat mortal pe M.V. si M.M.
Inculpatul nu a oprit microbuzul după impact şi părăsind locul accidentului a continuat să meargă
pe contrasens. În dreptul primăriei a acroşat pe partea stângă o căruţă tractată de un cal care circula
regulamentar din sens opus, astfel încât ocupanţii căruţei au fost aruncaţi din aceasta: G.N. pe asfaltul
şoselei, iar soţia G.F. şi copilul lor în vârstă de doi ani în şanţ.
După comiterea acestui accident inculpatul nu a mai putut redresa microbuzul şi a intrat cu el
într-un şanţ şi apoi într-un gard pe partea dreaptă a şoselei în direcţia lui de mers.
Din raporturile de constatare medico-legale rezultă că decesul celor două victime s-a datorat
hemoragiei interne şi externe, consecinţa politraumatismului produs prin accidentul rutier.
Situaţia de fapt desprinsă rezultă din procesul verbal de cercetare la faţa locului, schiţele şi planşa
foto, procesul verbal de verificare tehnică a autovehicului, buletine de analiză pentru stabilirea gradului
de alcoolemie a inculpatului, raporturile de necropsie a victimelor şi declaraţiile celor 7 martori audiaţi,
probe care se coroborează cu declaraţiile inculpatului.
În ceea ce priveşte latura civilă, M.M. s-a constituit parte civilă şi a solicitat suma de 50 milioane
lei reprezentând cheltuieli de înmormântare şi 200 milioane lei cu titlu de daune morale ca o compensaţie
pentru suferinţa cauzată.
A mai solicitat de asemenea câte 1.500.000 lei lunar prestaţie periodică pentru fiecare din minorii
M.C.C. şi M.M.
Inculpatul a fost de acord cu plata sumei de 50.000.000 lei cheltuieli de înmormântare.

SC D SRL şi SC Asigurarea Românească Asirom SA, părţi responsabile civilmente nu s-au
prezentat la instanţă deşi au fost legal citate.
Având în vedere acordul inculpatului cât şi disp. art. 998-999 Cod civil, în baza art. 14 Cod pr.
civilă instanţa a obligat pe inculpat în solidar cu părţile responsabile civilmente la plata sumei de
50.000.000 lei despăgubiri civile şi 200.000.000 lei daune morale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpatul şi părţile responsabile civilmente SC
Asirom SA Alexandria şi SC D SRL
Prin decizia penală nr. 3/A/2002 a Tribunalului Teleorman s-au admis apelurile declarate de
inculpatul Z.M. şi partea responsabilă civilmente SC D SRL diminuându-se cuantumul sumei la care a
fost obligat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunal şi partea civilă SC
Asirom deoarece a fost obligată în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor.
Reprezentantul parchetului a precizat că latura civilă a cauzei a fost soluţionată cu lipsă de
procedură faţă de minorul M.C.C.
În recursul părţii civile M.M. se critică hotărârea numai în ceea ce priveşte latura civilă, respectiv
gresita diminuare a despăgubirilor fără a se ţine seama de prejudiciul moral suferit.
Analizând hotărârea recurată conform art. 385/9 pct. 14, 17/1, 21 C.proc.pen., Curtea a admis
recursul constatând că în cauza procedura de citare nu a fost legal îndeplinită.
Deşi soluţionarea laturii penale a avut loc cu respectarea normelor de procedură, vinovăţia
inculpatului fiind stabilită în mod corect pe baza probelor administrate, potrivit situaţiei de fapt reţinute în
rechizitoriu, în ceea ce priveşte latura civilă Curtea reţine că potrivit art. 291 C.proc.pen. judecata poate
avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită.
Instanţa de fond a soluţionat cauza prin nesocotirea flagrantă a dispoziţiilor imperative ale art.
291 C.proc.pen. deoarece unul dintre fii victimei, M.C.C., avea la data sesizării 15 iulie 2003, peste 14
ani (conform celor menţionate în dispozitiv, acesta era născut la 3 noiembrie 1988).
Încălcarea normelor de procedură în ceea ce priveşte pe M.C.C. nu poate fi suplinită prin citarea
mamei sale, atît timp cît aceasta nu are un mandat în vederea reprezentării fiului cu capacitate de exerciţiu
restrânsă.
Pentru realizarea drepturilor lor procesuale, părţile trebuie să fie citate. Necitarea fiului victimei
în vârstă de 15 ani a putut influenţa soluţia cu privire la acesta, în cauză fiind incident cazul de casare
prev. de art. 385/9 al. 1 pct. 21 C.proc.pen.
Hotărârea prin care s-a soluţionat fondul fără citarea în cauză a acestei părţi este nelegală.
Procedând la soluţionarea cauzei în lipsa fiului victimei, acesta a fost pus în situaţia de a nu se
prezenta la judecarea fondului şi de a-şi face apărările producându-i-se astfel o vătămare vădită a
intereselor sale, cu atât mai mult cu cât în apel s-au diminuat despăgubirile acordate.
Recurs. Termen.
Termenul de declarare a căii de atac curge, pentru consilierul juridic al asigurătorului, prezent la
momentul când au avut loc dezbaterile pe fond, de la pronunţare, iar nu de la data la care a luat
cunoştinţă de conţinutul hotărârii.
Prin sentinţa penală nr. 482/2003, pronunţată de Judecătoria Lehliu Gară, în baza art. 184 al. 2 şi
4 Cod penal, cu aplicarea art. 74 lit. a, c, art. 76 lit. e Cod penal a condamnat pe inculpatul N.G. la 2 luni
închisoare.
În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 a constatat graţiată pedeapsa aplicată, punându-se în vedere
inculpatului prevederile art. 7 din aceeaşi lege.
În baza art. 188 din Legea nr. 3/1978 şi art. 55 al. 1 din Legea nr. 136/1995, a obligat asigurătorul
SC ASTRA SA la 1. 816. 582 lei către partea civilă Spitalul Clinic de urgenţă Floreasca.
A luat act că părţile vătămate C.E., C.C., B.C.F. şi R.G.A. nu s-au constituit părţi civile în cauză.
A fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, în ziua de 17.06.2002, în timp ce
rula în afara localităţii Dragoş Vodă, judeţul Călărasi, în zona Km 29 + 200, inculpatul care conducea un
microbuz marca Mercedes, cu care transporta un grup de copii, din cauza neadaptării vitezei de deplasare
la condiţiile de drum, inculpatul a pierdut controlul autovehiculului şi, drept consecinţă, acesta a părăsit
carosabilul, intrând în coliziune cu un copac.
Urmare a accidentului de circulaţie, atât inculpatul, cât şi 14 dintre pasageri au suferit vătămări
corporale.
Împotriva acestei sentinţei, în termen legal, a declarat apel SC ASTRA SA Bucureşti, arătându-
se că în mod nelegal, prima instanţă nu a precizat persoana ce urmează să plătească cheltuielile de
spitalizare, respectiv unitatea apelantă sau inculpatul, avându-se în vedere dispoziţiile contractului de
asigurare încheiat între părţi.
Prin decizia penală nr. 28/A/19.02.2004, pronunţată de Tribunalul Călărasi, s-a admis apelul
declarat de SC ASTRA SA Bucureşti, împotriva sentinţei penale nr. 482/2003 a Judecătoriei Lehliu –
Gară, pe care a modificat-o în parte, în sensul că, în baza art. 188 din Legea nr. 3/1978 şi art. 55 din
Legea nr. 136/1995 a obligat pe SC ASTRA SA Bucureşti la plata sumei de 1.816.582 lei către partea
civilă Spitalul Judeţean Călărasi şi la 226.557.407 lei către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă
Floreasca Bucureşti, cu titlu de cheltuieli de spitalizare. Suma de 39.864.658 lei s-a dispus a fi plătită
doar de inculpat aceleiasi părţi civile Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs asigurătorul SC ASTRA SA Bucureşti, criticând-o
pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Verificând actele şi materialul din dosarul cauzei, Curtea a constatat următoarele:
În şedinţa publică din 17 mai 2004, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia
tardivităţii recursului formulat, întrucît, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii pronunţată de
Tribunalul Călăraşi la data de 19.02.2004, consilierul juridic al asigurătorului SC ASTRA SA Bucureşti –
Z L- a fost prezent la momentul cînd au avut loc dezbaterile pe fond. Recursul a fost declarat la data de
09.03.2004, pe plic fiind menţionată data de 04.03.2004, deci ulterior datei la care a expirat termenul de
recurs de 10 zile (la data de 01.03.2004, într-o zi de luni). Actele depuse la dosar de recurentă la unul din
termenele anterioare reprezintă o confirmare de primire semnată de Tribunalul Călărasi a recursului ce a
fost declarat de data de 09.03.2004.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea constată recursul declarat ca fiind tardiv formulat.
Latură civilă. Principiul disponibilităţii.

Partea vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal până la citirea actului de sesizare
are la dispoziţie calea unei acţiuni civile separate pentru obţinerea despăgubirilor decurgând din fapta
inculpatului.
(Decizia penală nr 801/R/14.05.2004 CAB secţia I penală)
Prin sentinţa penală nr. 543 din 28 noiembrie 2003, pronunţată de Judecătoria Videle a fost
condamnat inculpatul B.I. la 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 79 al. 1 din
O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 74, 76 C.pen., la 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii
prev. de art. 184 al. 1 şi 3 cu aplicarea art. 74-76 C.pen., şi la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii
prev. de art. 81 al. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplic. art. 74, 76 C.pen.
În baza art. 33, 34 C.pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an
închisoare.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că în noaptea de 27/28 februarie 2003,
în jurul orelor 23, după ce a consumat băuturi alcoolice, inculpatul a plecat de la locuinţa sa cu
autoturismul Dacia Break TR-03-FWY şi în timp ce conducea autoturismul pe strada Giurgiului din
oraşul Videle într-o curbă uşoară a pierdut controlul volanului şi a intrat pe contrasens lovind frontal pe
partea vătămată M.T., care se deplasa regulamentar pe bicicletă în sens opus.
După producerea accidentului, inculpatul a intrat în panică şi a plecat de la locul accidentului,
lăsând autoturismul în şanţ.

În urmă accidentului produs din culpa inculpatului, partea vătămată M.T. a suferit leziuni
traumatice pentru a căror vindecare i-au fost acordate 45 zile îngrijiri medicale.
A mai reţinut prima instanţă că partea vătămată a arătat că se constituie parte civilă în faza de
urmărire penală şi că îşi va preciza pretenţiile în faţa instanţei de judecată, dar, deşi a fost legal citat, nu s-
a prezentat la nici un termen de judecată pentru a-şi preciza sumele cu care înţelege să fie despăgubit.
Împotriva sentinţei a declarat apel partea vătămată M.T., care o critică pentru nelegalitate, în
sensul că pedeapsa la care a fost condamnat inculpatul este prea blândă, iar pe de altă parte că s-au
încălcat dispoziţiile art. 76 C.proc.pen., deoarece instanţa era obligată să cheme partea vătămată şi să o
întrebe dacă se constituie parte civilă.
Prin decizia penală nr. 67 din 23 martie 2004, pronunţată de Tribunalul Teleorman – Secţia
penală s-a respins ca nefondat apelul.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că partea vătămată nu s-a prezentat în
faţa instanţei, deşi a fost legal citat, s-a luat act că partea vătămată nu şi-a precizat pretenţiile în faţa
instanţei.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs partea vătămată M.T., care invocă şi de această
dată nesoluţionarea laturii civile.
Examinându-se decizia atacată prin prisma motivului invocat, precum şi din oficiu , potrivit art.
385/9 al. 3 C.proc.pen., se constată că recursul este nefondat.
Potrivit art. 76 C.proc.pen., organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să
cheme, spre a fi ascultată, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune.
La termenul din 3 octombrie 2003, partea vătămată a fost lipsă, iar la termenul din 31 octombrie
2003 partea vătămată a cerut un alt termen pentru a-şi angaja avocat.
La următorul termen, respectiv 28 noiembrie 2003, partea vătămată nu s-a prezentat şi nici nu şi-a
angajat avocat.
Se constată deci că nu s-au încălcat dispoziţiile art. 76 C.proc.pen., iar instanţa de fond în mod
corect a soluţionat cauza şi a luat act că partea vătămată nu şi-a precizat cuantumul pretenţiilor.
Recurentul - parte vătămată are la dispoziţie calea unei acţiuni civile pentru repararea pagubei
materiale pricinuite prin infracţiune.
Faţă de cele ce preced, s-a constatat ca nefondată critica formulată de recurentul – parte vătămată.
Recurs. Inadmisibilitate.
Criticile formulate de martori cu privire la modul de calcul al prejudiciului cauzat de inculpat unei
Asociaţii de Locatari nu pot fi analizate în calea de atac declarată de aceştia, recursul fiind
inadmisibil.
(Decizia penală nr. 840R/19.05.2004 CAB secţia I penală)
Prin sentinţa penală nr. 2696/18.12.2002, Judecătoria Giurgiu, în baza art. 215/l al. 1 C.pen. cu
aplic. art. 41 al. 2 C.pen., a condamnat pe inculpatul N.D., cu antecedente penale, la pedeapsa de 3 ani
închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare.
În baza art. 289 C.pen. cu aplic. art. 41 al. 2 C.pen., a condamnat pe inculpatul N.D. la pedeapsa
de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.
În baza art. 33 lit. a C.pen. rap. la art. 34 lit. b C.pen. a aplicat inculpatului N.D. pedeapsa cea mai
grea, respectiv 3 ani închisoare.
În baza art. 71 C.pen., a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 C.pen.
În baza art. 88 C.pen., a dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive de la 22.05.2001
la 26.05.2001.
A luat act că partea vătămată Asociaţia de Locatari nr. 31 din mun. Giurgiu nu s-a constituit parte
civilă în procesul penal.
În baza art. 191 al. 1 C.proc.pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 1.500.000 lei,
reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 3/25.01.1996
a Judecătoriei Giurgiu s-a înregistrat înfiinţarea Asociaţiei de Locatari nr. 31 Giurgiu, preşedinte fiind
inculpatul N.D.
În calitate de preşedinte al asociaţiei, inculpatul avea obligaţia de a asigura înregistrarea
documentelor privind activitatea acestei asociaţii, respectiv achiziţionarea şi asigurarea completării în
conformitate cu Legea 82/1991 a tuturor registrelor şi formularelor obligatorii prevăzute de HG
446/1997. Din raportul de expertiză contabilă efectuat în cursul urmăririi penale rezultă că Asociaţia de
Locatari nr. 31 nu deţine documente obligatorii respectiv Registru – jurnal , Registru de evidenţa
bunurilor asociaţiei, Registrul pentru evidenţa fondului de rulment şi a altor facturi, Registrul pentru
evidenţa operaţiunilor băneşti.
De asemenea, se reţine din raportul de expertiză contabilă că în anul 1998 s-au stabilit, în mod
arbitrar, cotele de cheltuieli ce reveneau locatarilor, iar în anii 1999 şi 2000 pentru salubrizare şi plata
personalului de întreţinere s-a aplicat, tot arbitrar, o sumă fixă pentru fiecare persoană, neexistând o
modalitate legală de stabilire a cotelor de cheltuieli ce incumbă locatarilor.
De asemenea, se constată că inculpatul, în calitate de preşedinte al Asociaţiei de Locatari nr. 31
Giurgiu, nu a folosit pentru evidenţa contabilă formularele aprobate de Ministerul Finanţelor, pentru
bunurile achiziţionate nu se face recepţia pentru consum şi folosinţă, mijloacele fixe nefiind înregistrate,
acestea fiind achiziţionate fără aprobare şi justificare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpatul N.D. şi partea vătămată Asociaţia de
Locatari nr. 31 Giurgiu.
În apelul declarat, inculpatul a criticat sentinţa sub aspectul gresitei sale condamnări, arătând că
nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa.
În apelul declarat, partea vătămată a arătat că în cauză nu există prejudiciu, evidenţa contabilă
fiind corect întocmită.
Prin decizia penală nr. 121/2004 Tribunalul Giurgiu a admis apelul declarat de inculpatul N.D.
împotriva sentinţei penale nr. 2696/18.12.2002 a Judecătoriei Giurgiu pe care a desfiinţat-o şi rejudecând:
În baza art. 215/1 al. 1 C.pen., cu aplicarea art. 41 al. 2 C.pen., l-a condamnat pe inculpat la un an
închisoare conform art. 1 din Legea nr. 543/2002 a constatat graţiată pedeapsa de l an.
A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002.
În baza art. 334 C.proc.pen., a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 289
C.pen. cu aplic. art. 41 al. 2 C.pen., în infracţiunea prevăzută de art. 290 C.pen. cu aplic. art. 41 al. 2
C.pen.
În baza art. 290 C.pen. cu aplic. art. 41 al. 2 C.pen., a condamnat Acelaşi inculpat la 6 luni
închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
În baza art. 379 pct. 1 lit. b C.pen., s-a respins ca nefondat apelul declarat de partea vătămată
Asociaţia de Locatari nr. 31 Giurgiu.
În baza art. 192 al. 2 C.proc.pen., a obligat partea vătămată la 200.000 lei cheltuieli judiciare
către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că raportul de expertiză contabilă
precizează că nu există documente contabile justificative, un virament în contul personal al inculpatului
din contul Asociaţiei de locatari, iar chitanţele înscrise ca anulate sunt în realitate înscrise în registrul de
casă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpatul N.D. şi martorii L.C., P.M., B.M., locatari
ai asociaţiei prejudiciate.
În apelul inculpatului se solicită achitarea acestuia conform art. 10 lit. d C.proc.pen. invocându-se
cazul de casare prevăzut de art. 285/9 pct. 17/1 C.proc.pen.
Analizând recursul declarat de martorii L.C., P.M. şi B.M., Curtea a constatat că, potrivit art.
385/2 raportat la art. 383 al. 1 lit. e C.proc.pen., poate declara recurs împotriva hotărârii pronunţate în
cauză şi martorul, însă numai cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestuia.
Recurenţii L.C., P.M. şi B.M. au avut calitatea de martori în cauza de faţă.

Faţă de aceste considerente criticile formulate de martori cu privire la modul de calcul al
prejudiciului cauzat de inculpat Asociaţiei de Locatari nu pot fi analizate în această cale de atac, recursul
fiind inadmisibil.
Referitor la recursul inculpatului N.D., s-a constatat că la cercetarea judecătorească Asociaţia de
locatari ca parte civilă a fost reprezentată de inculpat, existând o vădită contrarietate de interese. Cu toate
acestea, neputând agrava situaţia recurentului în propria cale de atac, Curtea nu poate lua în considerare
acest motiv de casare.
Cu privire la vinovăţia inculpatului, Curtea constată că în mod corect s-a reţinut pe baza probelor
administrate că faptele au fost comise cu intenţia indirectă, fiind astfel întrunite condiţiile privitoare la
latura subiectivă a infracţiunii.
Graţiere. Exceptarea anumitor categorii de condamnaţi.

Din examinarea art. 4 al. 2 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse, rezultă că nu
beneficiază de prevederile art. 1-3 din lege cei cărora li s-au aplicat pedepse sau măsuri educative
pentru o serie de infracţiuni, între acestea fiind menţionată şi infracţiunea de uz de fals, prev. de art.
291C.pen. şi menţionată la punctul 38 al articolului 4.
(Decizia penală nr. 841/R/20.05.2004 CAB secţia I penală)
Prin sentinţa penală nr. 597 pronunţată Judecătoria Videle, în baza art. 208 al. 1 – 209 al. 1 lit. g
C.pen. cu aplicarea art. 37 lit. a C.pen. şi art. 74 lit. c – 76 lit. c C.pen. a fost condamnat inculpatul P.I.,
recidivist, la pedeapsa de 6 luni închisoare.
În baza art. 83 C.pen. s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de doi ani
închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 873/2000 pronunţată de Judecătoria Slatina.
S-au descontopit toate pedepsele care au fost aplicate inculpatului prin sentinţa penală nr.
873/2000 pronunţată de Judecătoria Slatina şi s-a repus fiecare pedeapsă componentă în individualitatea
ei.
În temeiul art. 1 şi art. 8 din Legea 543/2002, a constatat graţiate în întregime pedeapsa de 2 ani
închisoare pentru infracţiunea prev. de art. al. 1 C.pen., pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea
prev. de art. 246 C.pen., 10 luni închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 36 al. 2 Dec. 328/1966
aplicate inculpatului prin sentinţa penală nr. 873/1000 a Judecătoriei Slatina, şi a atras atenţia acestuia
asupra prevederilor art. 7 din Legea nr. 543/2002.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe
lângă Tribunalul Teleorman nr. 218/P/14.05.2002 a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv,
inculpatul P.I., pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 208 al. 1 C.pen. rap. la art. 209 al. 1 lit. g
C.pen. art, 217 al. 1 C.pen. cu aplic. art. 33 lit. b şi art. 37 lit. a C.pen.
În seara de 6.04.2002, în jurul orelor 21,00 inculpatul P.I. s-a hotărât să fure ulei de la
transformatorul electric al unei sonde.
În acest scop, inculpatul a luat din portbagajul masinii, o canistră metalică şi un bidon din
material plastic cu capacitate de 20 litri fiecare, pe care le-a urcat pe platforma unde era montat
transformatorul, a deşurubat butonul de golire al bazinului şi a umplut cei doi recipienţi, după care a
înşurubat butonul.
În momentul în care se pregătea să părăsească locul faptei, inculpatul a observat luminile unui
autoturism, când a efectuat manevra de întoarcere, cu autoturismul, a lovit bordura sondei nr. 2006, care
se afla în conservare şi a distrus-o.
S-a apreciat că, în drept, fapta inculpatului de a sustrage cantitatea de 40 l ulei, pe timp de noapte,
în condiţiile sus arătate, constituie infracţiunea de furt calificat, prev. de art. 208 al. 1 rap. la art. 209 al. 1
lit. g C.pen.
La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului, prima instanţă a avut în vedere criteriile prev.
de art. 72 C.pen., gradul de pericol social concret al faptei comise, prejudiciul redus cauzat prin comiterea
infracţiunii.

Inculpatul a comis infracţiunea în stare de recidivă postcondamnatorie, fiind condamnat anterior
la pedeapsa de 2 ani închisoare, prin sentinţa penală nr. 873/2000, pronunţată de Judecătoria Slatina,
executarea pedepsei fiind suspendată condiţionat.
Având în vedere că inculpatul a comis infracţiunea în termenul de încercare fixat prin sent. pen.
873/2000 a Judecătoriei Slatina, în temeiul art. 83 C.pen., instanţa a dispus revocarea suspendării
condiţionate a executării pedepsei anterioare de 2 ani.
A descontopit pedepsele aplicate inculpatului prin sentinta. penală 873/2000 repunându-le în
individualitatea lor , iar în temeiul art. 1 şi 8 din Legea nr. 543/2002 a constatat graţiate în întregime
pedepsele de 2 ani închisoare /aplicată pentru infracţiunea prev. de art. 246 C. p), 10 luni închisoare
(pentru infracţiunea prev. de art. 36 din Dec. 328/1966) şi 1 an închisoare (pentru art. 246 C.pen. ).
Prin aceeaşi sentinţă penală nr. 873/2000 inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an
închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 291 C.pen., infracţiune ce nu cade sub incidenţa Legii nr.
543/2002, instanţa dispunând astfel ca în temeiul art. 83 C. p, inculpatul să execute această pedeapsă pe
lângă pedeapsa de 6 luni aplicată în cauză, în total deci, 1 an şi 6 luni închisoare.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel inculpatul P.I., criticând sentinţa pentru
aceea că, în mod gresit prima instanţă a reţinut că infracţiunea prev. de art. 291 C.pen. este exceptată de la
graţiere şi în mod gresit s-a dispus executarea acestei pedepse pe lângă cea de 6 luni aplicată în cauză,
solicitând să se constate că pedeapsa de 1 an închisoare aplicată pentru infracţiunea prev. de art. 291 C .
pen. prin sentinţa penală nr. 873/2000 este graţiată.
Examinând apelul declarat de inculpat, instanţa a apreciat că este neîntemeiat.
Împotriva acestor hotărâri a formulat recurs inculpatul P.I.
Curtea a constatat recursul inculpatului P.I. ca nefondat.
Examinând cauza sub aspectul motivelor de recurs promovat de inculpat, cât şi sub celelalte
aspecte cerute de disp. art. 385/6 C.proc.pen., Curtea constată recursul ca nefondat, pentru următoarele
considerente. În mod corect, după descontopirea pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin
sentinţa penală nr. 873/2000 a Judecătoriei Slatina, prima instanţă reţinut că pedeapsa de 1 an închisoare
aplicată inculpatului pentru infracţiunea prev. de art. 291 C.pen. nu intră sub incidenţa legii de graţiere şi
având în vedere că noua infracţiune a fost comisă de inculpat în termenul de încercare fixat prin sentinţa
penală nr. 873/2000, în mod corect prima instanţă, în temeiul art. 83 C.pen. a revocat suspendarea
condiţionată şi a dispus executarea cumulată a pedepsei de 6 luni închisoare aplicată în cauză cu pedeapsa
de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 873/2000.
Infracţiune. Elemente constitutive.

Fapta inculpaţilor, depistaţi în timp ce tăiau arbori din pădurea G., prin care au cauzat un prejudiciu
în valoare de 7. 206. 827 de lei, constituie infracţiunea prevăzută de art. 97 al. 1 şi 4, lit. a şi d din
Legea nr. 26/1996, O.G. nr. 96/1998.
(Decizia penală nr. 850/R/21.05.2004 CAB Secţia I penală)
Prin sentinţa penală nr. 1534/19. 09. 2003, pronunţată de Judecătoria Buftea, în baza art. 97 al. 1
şi 4, lit. a şi d (două fapte) din Legea nr. 26/1996, O.G. nr. 96/1998, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal şi
art. 33 lit. a Cod penal, a fost condamnat inculpatul Z.M., la 5 ani închisoare.
În baza art. 98 al. 1 şi 4 din Legea nr. 26/1996 şi O.G. 96/1998, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod
penal, a condamnat pe acelaşi inculpat la 6 ani închisoare.
În baza art. 20 Cod penal rap. la art. 98 al. 1 din Legea nr. 26/1996 şi O.G. nr. 96/1998, cu
aplicarea art. 33 lit. a şi art. 37 lit. a Cod penal, a mai condamnat pe acelaşi inculpat la 3 ani închisoare.
Prin aceeaşi sentinţă penală, în baza art. 97 al. 1 şi 4 lit. a, d din Legea nr. 26/1996 a fost
condamnat inculpatul GC la 6 ani închisoare.
În baza art. 20 Cod penal, rap. la art. 98 al. 1 şi 4 din Legea nr. 26/1996 şi O.G. nr. 96/1998 a mai
fost condamnat acelaşi inculpat la 4 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71-64 Cod penal.

S-a admis acţiunea civilă a părţii civile Ocolul Silvic Brăneşti şi au fost obligaţi inculpaţii, în
solidar, la plata sumei de 15.677.842 lei despăgubiri către partea civilă.
Au mai fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în fapt că, la data de 26.09.2002, ambii inculpaţi
au fost depistaţi în timp ce tăiau arbori de pe picior din Pădurea Eftimiu, parcela 82, situată în comuna
Găneasa. Inculpaţii au părăsit în fugă locul faptei fiind descoperiţi 12 arbori tăiaţi, în valoare de
7.206.827 lei.
Prezenţi în instanţă, inculpaţii nu au recunoscut săvîrsirea faptelor pentru care au fost trimisi în
judecată. Inculpaţii au arătat că au fost împreună în pădure la data reţinută în rechizitoriu, dar nu pentru a
strânge lemne, ci pentru a-şi căuta copiii.
Această apărare a inculpaţilor a fost înlăturată de declaraţiile persoanelor care i-au surprins pe
inculpaţi, în timp ce săvârşeau faptele reţinute în sarcina lor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel cei 2 inculpaţi, pentru nelegalitatea şi netemeinicia
condamnării lor, solicitînd achitarea pentru faptele reţinute în sarcina lor.
Prin decizia penală nr. 371/A din 31.03.2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I-a
Penală, s-au admis apelurile declarate de inculpaţi, s-a desfiinţat în parte sentinţa criticată şi, rejudecând:
În baza art. 97 al. 1 şi 4, lit. a, d din Legea nr. 26/1996, cu aplicarea art. 37 lit. a şi 33 lit. a Cod
penal, a condamnat pe inculpatul Z.M. la două pedepse de cîte 2 ani închisoare.
În baza art. 98 al. 1 şi 4 din Legea nr. 26/1996, cu aplicarea art. 37 lit. a şi art. 33 lit. a Cod penal,
a mai condamnat pe acelaşi inculpat la 3 ani închisoare.
În baza art. 20 Cod penal, rap. la art. 98 al. 1 din Legea nr. 26/1996, cu aplicarea art. 37 lit. a şi
art. 33 lit. a Cod penal, a mai fost condamnat inculpatul la 1 an închisoare.
În baza art. 97 al. 1 şi 4 lit. a, d din Legea nr. 26/1996 a fost condamnat inculpatul G.C. la 2 ani
închisoare, iar în baza art. 20 Cod penal, rap. la art. 98 al. 1 şi 4 din Legea nr. 26/1996 a mai fost
condamnat acelaşi inculpat la 6 luni închisoare.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că pădurea Găneasa în care s-au produs cele două fapte
reţinute, face parte din grupa I funcţională şi are rol de protecţie.
Toate probele au infirmat versiunea inculpaţilor, care au susţinut că, în ziua de 26.09.2002 s-au
aflat împreună în pădure pentru a-şi căuta copiii care fugiseră de acasă.
Împotriva acestei decizii penale au declarat inculpaţii Z.M. şi G.C.
Recurentul-inculpat G.C. critică decizia penală pentru motivele de casare prev. de art. 385/9 pct.
17/1 şi 12 C.proc.pen. în sensul că fapta din 26.09.2002 nu a fost comisă de el, iar în subsidiar a învederat
că această faptă nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, deoarece volumul masei
lemnoase nu depăşeşte 5 mc (art. 32/1 din O.G. nr. 96/1998) şi a solicitat achitarea în baza art. 11 pct. 2,
lit. a C.proc.pen. rap. la art. 10 lit. b C.proc.pen., respectiv art. 10 lit. c C.proc.pen.
Recurentul-inculpat Z.M. critică decizia penală pentru motivele de casare prev. de art. 385/9 pct.
17/1 C.proc.pen. în principal, iar în subsidiar pentru art. 385/9 pct. 12 C.proc.pen., în sensul că lemnele
nu au fost tăiate de el şi, respectiv fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni,
solicitând achitarea în baza art. 11 pct. 2, lit. a C.proc.pen. rap. la art. 10 lit. c C.proc.pen. sau art. 10 lit.
b C.proc.pen.
În cauză s-au administrat toate probele necesare aflării adevărului, în baza cărora s-au reţinut
corect starea de fapt şi vinovăţia inculpaţilor.
În fapt, s-a reţinut că la data de 26.09.2002, inculpaţii Z.M. şi G.C. au fost depistaţi în timp ce
tăiau arbori de pe picior în pădurea Eftimiu, parcela 82, situată pe raza comunei Găneasa, inculpaţii
părăsind în fugă locul faptei, unde au fost descoperiţi 12 arbori tăiaţi, în valoare de 7.206.827 lei.
Inculpaţii Z.M. şi G.C. au recunoscut că au fost în pădure, dar nu pentru a tăia şi sustrage arbori,
ci pentru a-şi căuta copiii. Apărările celor doi sunt contrazise de probele administrate în cauză şi în
special de materialul lemnos (12 arbori) tăiat şi abandonat.
Instanţele au înlăturat apărarea inculpatului Z.M. şi cu privire la cea de-a două faptă, prin care
susţinea că, la 01.12.2002 ar fi fost internat în spital, constatându-se că internarea s-a făcut la ora 12, iar
în pădure, la tăiat lemne, a fost surprins la ora 9.00, în aceeaşi zi.
În raport de volumul materialului lemnos sustras şi de împrejurarea că atât Pădurea Eftimiu, cât şi
pădurea Găneasa fac parte din grupa I funcţională, cu rol de protecţie, s-a apreciat că, în mod corect,

actele săvîrsite de cei doi au fost încadrate juridic în infracţiunile prev. de art. 97 al. 1 şi 4 lit. a, d din
Legea nr. 26/1996 (două fapte), art. 20 Cod penal, rap. la art. 98 al. 1 şi 4 din Legea nr. 26/1996 şi art. 98
al. 1 şi 4 din Legea nr. 26/1996, modificată prin O.G. nr. 96/1998, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal şi
art. 33 lit. a Cod penal, pentru inculpatul Z.M. şi în infracţiunile prev. de art. 97 al. 1 şi 4 lit. a, d din
Legea nr. 26/1996 (modificată prin O.G. nr. 96/1998 şi art. 20 Cod penal, rap. la art. 98 al. 1 şi 4 din
Legea nr. 26/1996, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal, pentru inculpatul G.C.)
Starea de necesitate.
Fapta inculpatului de a conduce autoturismul pe drumurile publice având permisul anulat pentru a
aduce un medicament fiicei sale şi pentru a transporta un prieten la domiciliu nu a fost săvârşită în
condiţiile stării de necesitate.
Prin sentinţa penală nr. 530/11.11.2003 a Judecătoriei Bolintin Vale, în baza art. 78 al. 2 din
O.U.G. 195/2000, a fost condamnat inculpatul F.C. la o pedeapsă cu amenda în sumă de 5.000.000 lei,
pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drum public a unui autovehicul având permis de conducere
anulat.
În baza art. 83 C.pen. şi art. 7 din Legea 543/2002, s-a dispus revocarea suspendării condiţionate
şi a beneficiului graţierii ce i-au fost aplicate prin sentinţa penală nr. 27/24.01.2002 a Judecătoriei Videle
pentru pedeapsa de 3 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute această pedeapsă pe lângă
pedeapsa amenzii ce i-a fost aplicată prin sentinţă.
A făcut aplicarea art. 71-64 C.pen.
A fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă reţine că inculpatul, la data de 18.06.2003, s-a deplasat din
localitatea de domiciliu Videle în localitatea M, cu autoturismul său, deşi avea permisul de conducere
anulat.
Motivul deplasării l-a constituit faptul că trebuie să ducă un medicament fiicei sale care avea o
criză de astm şi se afla la bunici în satul M. Inculpatul a ajuns la destinaţie, i-a dat fiicei sale
medicamentele, iar la întoarcere, făcându-i-se semn, l-a luat în maşină şi pe vecinul său, C.M., care
mergea tot la Videle. Pe drum, a avut un accident de circulaţie, intrând cu maşina într-un pom.
Instanţa a apreciat că, dacă inculpatul a trebuit să se deplaseze urgent la domiciliul tatălui său,
pentru a-i da fetei medicamentele necesare, fiind vorba de o stare de necesitate, această stare nu mai
subzistă la întoarcerea sa la domiciliu.
Faţă de cele mai sus reţinute, instanţa a apreciat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea
infracţiunii prev. de art. 78 al. 2 din O.U.G. 195/2002.
Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul F.C., arătând în motivarea acestuia că sentinţa este
nelegală şi netemeinică întrucât în mod gresit s-a dispus condamnarea sa, în cauză nefiind îndeplinită o
condiţie ce reprezintă o trăsătură esenţială a infracţiunii, precum şi faptul că în mod gresit prima instanţă
a dispus revocarea suspendării pedepsei de 3 luni închisoare în baza art. 83 C.pen. şi art. 7 din Legea nr.
543/2002.
Apelul şi recursul inculpatului au fost respinse.
Dispoziţiile art. 45 C. pen se aplică numai în cazul în care pericolul iminent referitor la viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea fiicei inculpatului nu ar fi putut fi înlăturat altfel, impunând cu
necesitate acţiunea de salvare. În cauză, inculpatul avea posibilitatea de a cere ajutorul medicului din
comuna în care se afla fiica sa, pentru a-i oferi medicamentul necesar pentru afecţiunea de care aceasta
suferea. În ceea ce priveşte faptul că a condus autoturismul pentru a conduce un prieten la domiciliu, pe
drumul de întoarcere în localitatea în care locuia, apărarea nu a invocat existenţa unei stări de pericol sub
imperiul căreia inculpatul ar fi acţionat

Recurs. Inadmisibilitate.
Nu pot fi atacate cu recurs potrivit art. 385/1 al. 4 C.proc.pen. sentinţele în privinţa cărora persoanele
prevăzute în art. 362 C.proc.pen. nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă Legea
prevede această cale de atac. Persoanele prevăzute în art. 362 C.proc.pen. pot declara recurs împotriva
deciziei pronunţate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, numai dacă prin decizia pronunţată în apel
a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la această modificare.
Prin sentinţa penală nr. 7/2004, Judecătoria Videle a respins ca nefondată contestaţia la executare
formulată de condamnatul-contestator P.I. şi a fost obligat contestatorul la 600.000 lei cheltuieli judiciare
statului.
Instanţa a apreciat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile legale privind graţierea, disp. art. 4
din Legea nr. 543/2002 exceptând de la graţiere atât condamnaţii pentru infracţiuni săvârşite în stare de
recidivă, cât şi pe cei care sunt recidivişti prin condamnări anterioare.
Instanţa a apreciat că, atâta timp cât legiuitorul a dorit să excepteze de la beneficiul graţierii şi pe
condamnaţii care sunt recidivişti prin condamnări anterioare, contestatorul Pană Ion nu beneficiază de
graţiere pentru pedeapsa de 1 an în privinţa căreia a fost revocat beneficiul suspendării.
Chiar dacă legiuitorul nu ar fi reglementat în mod expres această situaţie, s-a precizat că în cauză
nu erau îndeplinite condiţiile legale ale graţierii, datorită faptului că noţiunea de recidivist nu se identifică
cu infracţiunea săvârşită în stare de recidivă, folosită de Legea nr. 543/2002, deoarece constituie o calitate
ce caracterizează persoana infractorului şi nu infracţiunea comisă de el.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Videle, criticând-o
pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că în mod gresit instanţa a apreciat că în ceea ce priveşte
pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 98/2001, ce constituie primul termen al
recidivei, sunt aplicabile disp. art. 4 din Legea nr. 543/2002.
S-a arătat că, la data intrării în vigoare a legii de graţiere – 4.10.2002 –, contestatorul P.I. nu
îndeplinea nici una dintre cele condiţii calităţi cerute de lege, pentru ca pedeapsa de 1 an închisoare,
aplicată prin sentinţa penală nr. 98/2001 să fie exceptată de la graţiere.
La acea dată, contestatorul nu avea calitatea de condamnat pentru infracţiuni săvârşite în stare de
recidivă şi nici nu era recidivist prin condamnări anterioare, astfel că nu i se poate refuza beneficiul
graţierii.
Prin decizia penală nr. 87/A/2004, Tribunalul Teleorman a respins ca nefondat apelul declarat de
Parchetul de pe lângă Judecătoria Videle, împotriva sentinţei penale nr. 7/9.01.2004 a Judecătoriei Videle
şi a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.
Examinând hotărârea, prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, potrivit disp. art.
371 C.proc.pen., Tribunalul a constatat că soluţia de respingere a contestaţiei la executare formulată de
contestatorul P.I. este corectă, dar motivarea este deficitară.
S-a apreciat că motivarea instanţei de fond, pe ideea statutului de recidivist, cu efecte asupra
tuturor infracţiunilor comise, chiar dacă unele nu au fost săvârşite în stare de recidivă este excesivă şi
lipsită de temei legal.
În acest context, susţinerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Videle, că apelantul, la data
intrării în vigoare a Legii nr. 543/2002 nu avea nici una dintre cele două calităţi cerute de lege pentru ca
pedeapsa de 1 an aplicată prin sentinţa penală nr. 98/2001 să fie exceptată de la graţiere, este în
concordanţă cu Legea şi voinţa legiuitorului, dar nu poate conduce la admiterea apelului, din următoarele
considerente:
Contestaţia la executare reprezintă un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în cursul
executării şi vizează numai incidente legate de punerea în executare a hotărârii penale definitive.
În temeiul disp. art. 461 lit. d C.proc.pen., poate fi făcută contestaţie la executare când se invocă
graţierea dacă aceasta intervine în cursul executării.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, s-a constatat că actul de graţiere invocat – Legea
nr. 543/2002 – intervenise anterior pronunţării hotărârii de condamnare, astfel că, neaplicarea graţierii
intervenită în cursul judecăţii cauzei, nu poate constitui temei pentru contestaţia la executare, întemeiată
pe disp. art. 461 lit. d C.proc.pen.

Pe de altă parte, s-a constatat că prin contestaţia la executare, contestatorul-condamnat nu a vizat
aspectele ce ţin de executarea sentinţei penale nr. 543/2002 intrată în puterea lucrului judecat, ci aspecte
ce vizează fondul cauzei, de natură a aduce modificări soluţiei pronunţate, ceea ce nu poate fi primit.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, contestatorul P.I., criticând-o pe
aspecte de nelegalitate şi netemeinicie, fără însă a arăta în concret motivele de recurs.
Curtea, verificând cauza prin prisma disp. art. 385/1 al. 4 C.proc.pen., apreciază recursul declarat
de contestator ca fiind inadmisibil, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
În cauză, însă, se observă că, contestatorul nu a declarat apel împotriva sentinţei penale nr.
7/9.01.2004 a Judecătoriei Videle, atât pe dovada de comunicare a hotărârii, cât şi pe formularul tipizat de
declaraţie (filele 12-13 dos. 1750/2003 al Judecătoriei Videle), arătând în mod expres că nu înţelege să
exercite această cale de atac.
Având în vedere această împrejurare, precum şi faptul că prin decizia penală nr. 87/A/2004 a
Tribunalului Teleorman nu a fost modificată soluţia din sentinţă, Curtea a apreciat recursul declarat de
contestator ca fiind inadmisibil.
Apel. Neagravarea situaţiei inculpatului la rejudecarea cauzei.

Ca urmare a desfiinţării hotărârii şi trimiterii cauzei spre rejudecare, conform art. 373 Cod procedură
penală, instanţa de apel nu poate crea o situaţie mai grea pentru inculpatul care a declarat apel, atunci
când rejudecarea este consecinţa admiterii căii de atac promovată de acesta.
Prin sentinţa penală nr. 958 din 31.03.2003 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti în baza art. 208 al. 1,
art. 209 al. 1 lit. f şi al. 2 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal a fost condamnat inculpatul G.M.
la pedeapsa de 5 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, 54 Cod penal.
În baza art. 350 Cod procedură penală, a fost menţinută starea de arest a inculpatului, s-a dedus
prevenţia de la 28.01.2003 la zi .
S-a luat act că partea vătămată J.H. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că la 28 ianuarie 2003, în jurul orelor
8, 00, inculpatul G.M. a urcat în autobuz. Întrucât autobuzul era aglomerat, inculpatul a rămas pe scara
din spate a acestuia, aşezându-se în spatele părţii vătămate J.H. (70 de ani). După ce autobuzul a plecat
din staţie, sub pretextul că nu are loc, inculpatul a început să îmbrâncească partea vătămată. În aceste
condiţii, inculpatul a deschis fermoarul genţii părţii vătămate, iar din interior a sustras un plic de culoare
albă, pe care l-a introdus în buzunarul drept al hainei cu care era îmbrăcat. Activitatea inculpatului a fost
observată de către poliţişti ai Secţiei 25 Poliţie aflaţi în misiune ordonată în autobuz, şi de către martorul
P. B. M. Inculpatul a coborât la staţia „Mihail Kogălniceanu”, fiind imobilizat imediat de către organele
de poliţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul G.M., criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie, sub aspectul gresitei condamnări, întrucât nu a săvârşit nici o infracţiune. Inculpatul a
aratat că nu s-a ţinut cont de susţinerile sale în sensul că este nevinovat, ci doar de antecedentele sale
penale.
Prin decizia penală nr. 1523/A din 03.11.2003 a Tribunalului Bucureşti Secţia a-II-a Penală a
fost admis apelul declarat de inculpat, s-a desfiinţat în parte hotărârea atacată şi, în fond, rejudecând în
baza art. 334 Cod procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice din art. 208 al. 1-209 al. 1
lit. f şi al. 2 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal în art. 208 al. 1-209 al. 1 lit. f cu aplicarea art.
37 lit. b Cod penal şi a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 4 ani închisoare.
S-a dedus prevenţia de la 28.01.2003 la zi şi a fost menţinută starea de arest a inculpatului.
Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs inculpatul G.M., criticând hotărârile date în
cauză cu privire la gresita sa condamnare, iar în subsidiar a solicitat o reanalizare a probelor şi
rejudecarea cauzei.

Prin decizia penală nr. 80 R din 15.01.2004 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a-II-a Penală a fost
admis recursul declarat de inculpat, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului la
aceeaşi instanţă Tribunalul Bucureşti.
La rejudecarea cauzei, prin decizia penală nr. 200 din 11.02.2004 pronunţată în dosarul nr.
761/2004 Tribunalul Bucureşti Secţia a-II-a Penală, s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul
Ghiţă Marian împotriva sentinţei penale nr. 958/2003 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul a constatat că partea vătămată l-a recunoscut pe
inculpat indicând instanţei de judecată faptul că acesta este autorul infracţiunii. La termenul de audiere a
părţii vătămate, inculpatul asistat de avocatul său nu a formulat apărări în raport de susţinerile părţii
vătămate.
În ceea ce priveşte pedeapsa, s-a constatat că aceasta corespunde criteriilor prev. de art. 72 Cod
penal.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul criticând-o în ceea ce priveşte
individualizarea gresită a executării pedepsei în sensul că ar fi fost incidente dispoziţiile art. 86/1 Cod
penal.
Din oficiu s-a pus în discuţie cazul de casare prevăzut de art. 385/9 pct. 17/1 Cod procedură
penală, în sensul că s-a agravat situaţia inculpatului în propria cale de atac.
Analizând hotărârea recurată conform art. 385/9 pct. 17/1 Cod procedură penală, Curtea a admis
recursul deoarece prin decizia penală nr. 80/15 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a-II-a
Penală s-a admis recursul inculpatului G.M. şi s-au casat sentinţa penală nr. 958/2003 a Judecătoriei
sector 5 şi decizia penală nr. 1523/A /2003 a Tribunalului Bucureşti trimiţându-se cauza spre rejudecare
la Tribunalul Bucureşti.
Prin decizia penală nr. 1523/A /2003 s-a dispus schimbarea încadrării juridice date faptei prin
înlăturarea alineatului 2 al art. 209 Cod penal, aplicându-se o pedeapsă de 4 ani închisoare.
Ca efect al deciziei recurate în prezenta cauză, decizia nr. 200/2004, s-a respins apelul
inculpatului menţinându-se sentinţa nr. 958/2003 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti prin care inculpatul
a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 –
209 al. 1 lit. f şi al. 2 Cod penal.
Conform art. 373 Cod procedură penală, instanţa de apel nu poate crea o situaţie mai grea pentru
cel care a declarat apel. Având în vedere că acesta fusese condamnat anterior la o pedeapsă de 4 ani
pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 208 – 209 al. 1 lit. f Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b Cod
penal, instanţa de apel condamnându-l la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 208 –
209 al. 1 lit. f şi al. 2 Cod penal a creat o situaţie mai grea apelantului în propria cale de atac astfel încât
pe acest considerent recursul este fondat, Curtea urmând să dispună conform art. 334 Cod procedură
penală schimbarea încadrării juridice dată faptei prin înlăturarea alineatului 2 al art. 209 Cod penal.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei fiind aplicabile dispoziţiile art. 385/8 Cod procedură
penală, instanţa a menţinut pedeapsa de 4 ani, apreciind că scopul educativ al pedepsei poate fi atins prin
privare de libertate.

II.2. HOTĂRÂRI RECENTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
Hotărârea Blücher împotriva Cehiei – 11.01.2005
Reclamantul, cetăţean ceh, este succesorul contelui A.B. ale cărui proprietăţi au fost naţionalizate fără
plata unor despăgubiri. În 1992, reclamatul a solicitat restituirea câtorva dintre proprietăţile moştenite, dar
cererea lui a fost respinsă pe considerentul că, deşi el îndeplineşte condiţiile legale de cetăţenie şi domiciliu,
autorul său, contele A.B., nu îndeplinea condiţiile amintite, fiind cetăţean britanic. Acţiunile promovate de
reclamant, inclusiv la Curtea Constituţională, au fost respinse.
Reclamantul invocă încălcarea art. 6 § 1, apreciind că procedurile judiciare nu au fost echitabile, având în
vedere sarcina nerezonabilă a probei care îi revenea în faţa instanţelor naţionale.
Curtea a concluzionat că art. 6 § 1 nu a fost încălcat în speţă, întrucât instanţele judecătoreşti au hotărât
având în vedere întregul material probator şi situaţia de fapt în cauză, la sfârsitul unei proceduri contradictorii,
motivând suficient hotărârile pronunţate. În cadrul procedurii interne, reclamantul a fost reprezentat de un
avocat, având posibilitatea de a prezenta concluzii şi de a propune probele pe care le consideră necesare. În ceea
ce priveşte sarcina probei cetăţeniei autorului său, Curtea a considerat că reclamantului nu i-ar fi fost absolut
imposibil să facă o astfel de dovadă, având în vedere faptul că nu i-a fost refuzat accesul la documentele
relevante De asemenea, s-a reiterat principiul potrivit căruia este în primul rând sarcina instanţelor de a interpreta
legislaţia internă, inclusiv de a determina dacă în cauză sunt îndeplinite condiţiile legale impuse pentru
reconstituirea dreptului de proprietate.
Hotărârea Py împotriva Franţei – 11.01.2005
În fapt, reclamantul, cetăţean francez, este profesor şi cercetător la Universitatea franceză din Noua
Caledonie. La cererea sa, a fost înscris în registrul general electoral, dar nu şi în registrul special electoral, cu atât
mai mult cu cât, printr-o ordonanţă din 1999, s-a introdus condiţia locuirii timp de cel puţin 10 ani pentru
participarea la alegerile pentru congres şi pentru organele teritoriale. Acţiunile judiciare promovate de reclamant
care solicita revizuirea legii respective au fost respinse.
Reclamantul a invocat încălcarea art. 3 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie privind dreptul la
alegeri libere, precum şi a art. 14 privind interzicerea discriminării.
Guvernul francez a motivat necesitatea existenţei condiţiei de locuire pe o perioadă de 10 ani pentru a
participa la alegeri ca o garanţie a participării la vot a persoanelor interesate, în condiţiile în care noii veniţi pe
teritoriul Noii Caledonii nu prezintă suficiente şi solide legături cu statul respectiv. Mai mult, reclamantul s-a
întors în Franţa, astfel încât nu se poate consideră că este direct afectat de condiţia amintită.
CEDO a reţinut că faza de tranziţie în care se afla Noua Caledonie înainte de dobândirea completă a
suveranităţii sale a justificat condiţionarea dreptului de a alege de locuirea cel puţin 10 ani pe teritoriul statului
respectiv, astfel încât nu a fost încălcat dreptul la alegeri libere.
Hotărârea Musumeci împotriva Italiei – 11.01.2005
Reclamantul a fost arestat, fiind suspectat de organizarea unei reţele de tip mafiot implicată în trafic de
droguri, şantaj şi jocuri de noroc. Pentru o perioadă de 1 an, începând cu iulie 1992, reclamatul a fost supus unui
regim special de detenţie. Măsura a fost succesiv prelungită de nouă ori.
După condamnarea sa pentru omor, reclamantul a fost plasat într-un regim de detenţie de maximă
securitate. Instanţa competentă cu executarea pedepselor a respins cererea petentului de a fi plasat într-un regim
normal de detenţie.
Reclamantul invocă încălcarea dreptului său de acces la justiţie întrucât nu dispunea de o cale de atac
eficientă împotriva hotărârii ministerului de justiţie de a-l plasa într-un regim special de detenţie, precum şi de
încălcarea dreptului prevăzut de art. 8 din Convenţie privind secretul corespondenţei.
În privinţa primului capăt de cerere, Curtea a reţinut că reclamantul a atacat în instanţă ordinele de
plasare a sa în regimul special de detenţie, dar în procedura jurisdicţională internă nu a fost respectat termenul

legal de 10 zile în care instanţele erau obligate să soluţioneze apelurile reclamantului, astfel încât art. 6 § 1 a fost
încălcat în cauză. Mai mult, în hotărârile judecătoreşti se precizează faptul că plasarea în regimul respectiv de
detenţie este un atribut exclusiv al ministerului justiţiei, iar Curtea Constituţională a declarat ca fiind
neconstituţionale dispoziţiile invocate de reclamant având în vedere că nu reglementau o cale de atac pentru
persoana interesată.
În ceea ce priveşte respectarea dreptului reclamantului la secretul corespondenţei, Curtea a considerat că
nu este îndeplinită condiţia legalităţii măsurii cenzurării corespondenţei reclamantului, întrucât nu se prevăd în
actul normativ invocat durata, temeiurile luării acestei măsuri, scopul sau condiţiile în care autorităţile pot
recurge la ea.
Notă: Analizând legislaţia română în domeniul dreptului persoanelor aflate în executarea pedepselor
privative de libertate de a adresa instanţelor judecătoreşti plângeri împotriva măsurilor luate de administraţia
penitenciarelor, putem concluziona că la nivel legislativ în România sunt respectate exigenţele impuse de
prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa elaborată în domeniul liberului acces
la justiţie de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, prin O.U.G. nr. 56/25.06.2003 aprobată prin Legea nr.403/7.10.2003 privind unele drepturi ale
persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, în art. 3 alin. 2 se prevede că împotriva
măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele aflate în
executarea pedepselor privative de libertate pot face plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie se află
penitenciarul. Procedura de soluţionare a plângerii este cea prevăzută de Codul de Procedură penală în art. 460
alin. 1, 3 – 6. Prezenţa persoanei aflată în executarea pedepsei privative de libertate la judecarea plângerii este
obligatorie. Art. 3 alin. 5 din Acelaşi act normativ prevede soluţiile pe care instanţa le poate pronunţa în
soluţionarea plângerii:
a) admite plângerea şi dispune anularea, revocarea sau modificarea măsurii luate de către
administraţia penitenciarului;
b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată. Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs.
De asemenea, prin Ordinul Ministrului justiţiei nr. 3352 C/13.11.2003 privind procedura disciplinară,
se prevede în art. 19 dreptul persoanei privată de liberate de a formula o contestaţie împotriva hotărârii comisiei
de disciplină, în termen de 24 de ore de la comunicare, la directorul locului de deţinere. Acesta are obligaţie de
a o soluţiona în termen de 3 zile de la primire. Alineatul 2 al aceluiasi articol reglementează procedura plângerii
formulate împotriva hotărârii directorului locului de deţinere pe care persoana privată de libertate o poate
adresa, în termen de 48 de ore de la comunicare, plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie se află
penitenciarul. În ceea ce priveşte soluţionarea plângerii de către instanţa de judecată, dispoziţiile art. 3 din
O.U.G nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate
se aplică în mod corespunzător.
O reglementare cuprinzătoare a drepturilor persoanelor aflate în executarea unor pedepse privative de
libertate au faţă de care s-au dispus măsuri privative de libertate se realizează prin Legea nr. 294/28.06.2004
privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Actul
normativ menţionat (care va intra în vigoare la data intrării în vigoare a noului Cod penal) consacră
judecătorului delegat pentru executarea pedepselor un rol deosebit în respectarea drepturilor persoanelor aflate
în execuatarea unor măsuri privative de liberatate.
Iniţial, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, judecătorul delegat pentru
executarea pedepselor va stabili pentru fiecare persoană condamnată la o pedeapsă privativă de libertate
regimul de executare. Art. 39 consacră competenţa comisia pentru personalizarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate în ceea ce priveşte personalizarea regimului de executare a pedepselor
privative de libertate, în funcţie de infracţiunea săvârsită, durata pedepsei aplicate, starea de recidivă, conduita,
personalitatea, vârsta, starea de sănătate şi posibilităţile de reintegrare socială ale persoanei condamnate
În ceea ce priveşte schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, art. 38 prevede
că se dispune de judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, la cererea persoanei condamnate
sau la sesizarea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor, ţinând seama de raportul comisiei pentru
personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. De asemenea, se reglementează
condiţiile, precum şi procedura de soluţionare prevăzută de art. 460 alin. 1 şi alin. 3 - 6 din Codul de procedură
penală. Când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru schimbarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia cererea
sau sesizarea poate fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an.
Considerăm că noua lege pentru executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal răspunde exigenţelor impuse de Convenţia europeană a drepturilor omului, în ceea ce
priveşte dreptul persoanei condamnate de a se adresa instanţei în vederea schimbării regimului de executare a
pedepsei. În schimb, Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 159/24.09.2004 septembrie 2004 prin
care s-a aprobat Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti nu conţine dispoziţii exprese în
privinţa judecătorului delegat pentru executarea pedepselor, distinct de prevederile art. 28 care reglementează
atribuţiile judecătorilor delegaţi de preşedinţii instanţelor privind îndrumarea şi controlul activităţii
compartimentului de executări penale. Pentru crearea unui cadru unitar în domeniul analizat, apreciem că s-ar
impune modificarea hotărârii menţionate în sensul prevederii şi în regulamentul instanţelor judecătoreşti a
atribuţiilor judecătorului delegat pentru executarea pedepselor, astfel cum sunt acestea prevăzute în Legea
nr.294/28.06.2004.
Judecător Beatrice Ramaşcanu
Hotărârea Sciacca împotriva Italiei – 11.01.2005
Reclamanta a fost anchetată pentru neregularităţi în activitatea de conducere a unei şcoli, fiind trimisă în
judecată pentru evaziune fiscală şi fals. Inspectorii fiscali au întocmit un dosar care conţinea şi fotografii ale
reclamantei. După arestarea reclamantei şi după conferinţa de presă ţinută de procuror şi de inspectorul fiscal, au
fost publicate articole în două cotidiane având ca obiect situaţia de fapt care a condus la trimiterea în judecată a
reclamantei însoţite de fotografia acesteia din dosarul întocmit de inspectorul fiscalin. În final, reclamanta a fost
condamnată la un an şi zece luni de închisoare.
Reclamanta s-a plâns de încălcarea dreptului la respectarea vieţii private prin prezentarea fotografiei sale
la conferinţa de presă.
Curtea a reţinut faptul că fotografia, care fusese luată cu ocazia întocmirii dosarului penal, a fost
prezentată mass-mediei de către inspectorul fiscalin. De asemenea, s-a reţinut că nu există nici un act normativ
care să reglementeze luarea şi prezentarea către presă de fotografii ale persoanelor învinuite sau chiar arestate,
aceasta fiind o simplă practică.
S-a concluzionat că articolul 8 din Convenţie a fost încălcat întrucât amestecul autorităţilor în dreptul
reclamantei la respectarea vieţii private nu era prevăzut de lege astfel cum se prevede în alineatul al articolului 8.
Notă: Garantarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice, în special
a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată se realizează conform Legii nr. 677/21.11.2001 pentru protecţia
persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.
În ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la fapte penale sau contravenţii,
art. 10 dispune că datele cu caracter personal referitoare la săvârsirea de infracţiuni de către persoana vizată
ori la condamnări penale, măsuri de siguranţă sau sancţiuni administrative ori contravenţionale, aplicate
persoanei vizate pot fi prelucrate numai de către sau sub controlul autorităţilor publice, în limitele puterilor ce le
sunt conferite prin lege şi în condiţiile stabilite de legile speciale care reglementează aceste materii.
Pe de altă parte, art. 11 reglementează excepţiile de la dispoziţiile art. 10, care nu se aplică în situaţia
în care prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă prelucrarea
priveşte date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care
sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care
este implicată.
Art. 18 prevede în mod expres posibilitatea persoanei interesate de a se adresa justiţiei pentru apărarea
oricăror drepturi garantate de lege, care le-au fost încălcate. Astfel, orice persoană care a suferit un prejudiciu
în urmă unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată ilegal, se poate adresa instanţei competente
pentru repararea acestuia. Alineatul 3 stabileşte că instanţa competentă este cea în a cărei rază teritorială
domiciliază reclamantul, precum şi scutirea de plata taxei judiciare de timbru a cererii chemare în judecată.
.
JudecătorBeatrice Ramaşcanu
Hotărârea Halis împotriva Turciei – 11.01.2005
Reclamantul a recenzat în ziarul O.G. patru cărţi având ca subiect problema regiunii sud-estice a Turciei.
Una dintre cărţi era scrisă de liderul PKK, Abdullah Öcalan. Tribunalul pentru siguranţă naţională l-a condamnat
pe reclamant la un an închisoare şi la plata unei amenzi în valoare de 400 milioane lire turceşti pentru propagandă
în favoarea unei organizaţii separatiste.
Curtea a decis că libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenţie a fost încălcată, întrucât
condamnarea penală a reclamantului, deşi executarea pedepsei a fost suspendată, este disproporţionată faţă de
scopul urmărit, nefiind necesară într-o societate democratică. De asemenea, au fost încălcare prevederile art. 6 §
1din Convenţie, având în vedere că Tribunalul pentru siguranţă naţională nu îndeplinea condiţiile de
independenţă şi imparţialitate.
Hotărârea Capeau împotriva Belgiei – 13.01.2005
Reclamantul a fost arestat ca urmare a învinuirii sale de săvârsirea infracţiunii de incendiere. La sfârsitul
investigaţiilor, s-a dispus neînceperea urmăririi penale a reclamantului. Ulterior, acţiunea reclamantului prin care
solicita acordarea de despăgubiri pentru arestarea sa preventivă a fost respinsă pe motiv că nu şi-a dovedit
nevinovăţia astfel cum impunea legislaţia internă.
În faţa instanţei europene, reclamantul a invocat încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prevăzută de art. 6
§ 2 din Convenţie. Curtea a statuat că neplata de despăgubiri pentru faptul că o persoană a fost arestată preventiv
şi ulterior a fost achitată nu este în sine incompatibilă cu prezumţia de nevinovăţie. Pe de altă parte, cerinţa
necondiţionată impusă de legislaţia internă ca persoana interesată să facă dovada nevinovăţiei este de natură să
lase o urmă de îndoială asupra nevinovăţiei, astfel cum a fost aceasta stabilită de autorităţi. Această cerinţă care
sugerează că instanţa l-ar fi considerat pe reclamant vinovat este nerezonabilă şi reprezintă o încălcare a
prezumţiei de nevinovăţie prevăzută de art. 6 § 2.
Hotărârea Ceyhan Demir şi alţii împotriva Turciei – 13.01.2005
Cei 19 reclamanţi sunt rude apropriate ale lui K.D. Acesta a murit în penitenciar, în timp ce executa o
pedeapsa de 12 ani închisoare pentru afiliere la PKK. Cu ocazia unei confruntări violente între condamnaţi şi
forţele de ordine în care 10 deţinuţi au murit, iar alţi 19 au fost grav răniţi, K.D a fost transferat într-o altă
închisoare. Deşi transportul a fost precedat de un control medical al deţinuţilor, K.D. a fost găsit mort în
camionul folosit pentru transportul deţinuţilor. Autopsia efectuată a reţinut că deţinutul prezenta răni, vânătăi,
zgârieturi pe regiunea frontală a capului, pe mâini, braţe, edeme cerebrale, echimoze pe piept şi coaste rupte.
Procurorul a procedat la audierea deţinuţilor transferaţi împreună cu K.D., gardienilor şi jandarmilor implicaţi.
Deţinutul care a stat lângă K.D. pe durata transportului a declarat că au fost bătuţi şi că nu li s-a acordat nici un
ajutor medicalin.
Ulterior, în raportul subcomisiei parlamentare pentru drepturile omului care a investigat incidentul s-a
menţionat că pe durata transportului deţinuţii au continuat să fie bătuţi. Acţiunile penale împotriva personalului
închisorii şi a forţelor de ordine sunt în curs de soluţionare.
Reclamanţii au invocat încălcarea articolelor 2, 3, 6 şi 13 din Convenţie.
În ceea ce priveşte încălcare articolului 2, Curtea a statuat că membrii forţelor de ordine implicate în
conflict erau specializaţi pentru intervenţia în astfel de situaţii. Instrucţiunile speciale primite înainte de
intervenţie au privit minima folosire a forţei, cu evitarea loviturilor asupra capului şi utilizarea armelor, altele
decât grenade cu gaz lacrimogen, gloanţe de cauciuc, doar ca o ultimă soluţie. Cu toate acestea, rapoartele
medico-legale întocmite, precum şi cel al comisiei parlamentare au menţionat că unii deţinuţi, printre care şi K.D.
au fost loviţi în cap, deşi nu exista nici o probă care să indice că K.D. ar fi avut un rol activ în organizarea
revoltei înăbusite de forţele de ordine.
În această situaţie, nu se poate reţine că folosirea forţei a fost absolut necesară sau proporţională cu
scopul urmărit, adică înăbusirea revoltei şi protecţia vieţii gardienilor. Curtea a procedat la analizarea condiţiilor
în care K.D. a fost transferat, şi anume, încătuşat, într-un spaţiu restrâns, fără asistenţă medicală pe parcursul a
şase ore şi jumătate. Mai mult, controlul medical la care a fost supus înaintea transportului a fost unul superficial,
cu atât mai mult cu cât conducerea penitenciarului avea cunoştinţă de problemele respiratorii şi de celelalte
afecţiuni ale deţinutului. De asemenea, raportul întocmit de subcomisia parlamentară a precizat că violenţele au
continuat pe durata transportului.
Având în vedere aceste circumstanţe, precum şi absenţa unei justificări adecvate din partea autorităţilor în
ceea ce priveşte moartea lui K.D., Curtea a concluzionat că art. 2 a fost încălcat sub aspect materialin.
În privinţa anchetei realizate în această cauză de către autorităţile turce, Curtea a reţinut că deşi acestea au
făcut eforturi în direcţia identificării persoanelor responsabile, totuşi, nu s-a acţionat cu suficientă diligenţă şi
rapiditate. Ancheta a fost una de durată, având în vedere că la opt ani de la incident, procedurile judiciare erau în
curs de desfăşurare la prima instanţă. Mai mult, abia după patru ani, la dosarul cauzei a fost depus raportul
medico-legal, iar după cinci ani de la incident şi după numărate cereri ale reclamanţilor, a fost începută ancheta
penală împotriva ofiţerilor responsabili de transferul deţinuţilor.
Ansamblul cauzei dovedeşte caracterul ineficient al anchetei realizate de autorităţile turce, astfel încât art.
2 din Convenţie a fost încălcat sub aspect proceduralin.
De asemenea, Curtea a concluzionat că în speţă a fost încălcat articolul 13 din Convenţie.
Hotărârea Kehayov împotriva Bulgariei - 18.01.2005
În urmă unei acuzaţii privind săvârsirea infracţiunii de viol, reclamantul a fost arestat, iar un procuror a
confirmat în aceeaşi zi măsura privativă de libertate luată. Pe durata arestării, reclamantul a împărţit împreună cu
alţi trei deţinuţi o celulă măsurând 10,5 mp, fără ferestre şi fără acces la activităţi în afara celulei. În urmă unui
examen psihiatric, s-a stabilit că starea de sănătate mentală a reclamantului nu era alterată, deşi fusese suspect că
ar fi suferit de un sindrom paranoic.
Împotriva deciziei de arestare, reclamantul a formulat plângere. Judecătorul cauzei a respins cererea
formulată de avocatul reclamantului de studiere a dosarului. Mai mult, judecătorul, considerând că
împuternicirea avocaţială era nulă având în vedere că nu era menţionat numărul dosarului, nu a permis
apărătorului ales al reclamantului să-l reprezinte la termenul stabilit pentru soluţionarea plângerii formulate. Deşi
reclamantul a semnat în şedinţă publică o altă împuternicire avocaţială, judecătorul a refuzat primirea acesteia la
dosarul cauzei, astfel încât reclamantul a fost nevoit să-şi susţină plângerea fără a fi asistat de un apărător.
Plângerea a fost respinsă. Alte cereri ale apărătorului ales privind consultarea dosarului au fost respinse.
Curtea a decis că în cauză a fost încălcat articolul 3 din Convenţie având în vedere regimul sever şi
condiţiile în care reclamantul a fost deţinut, şi anume: celulă supraaglomerată, fără lumină naturală, fără
posibilitatea de a efectua activităţi în afara celulei sau orice fel de activităţi fizice. Caracterul degradant al
situaţiei reclamantului se referă în special la faptul că era obligat să-şi facă necesităţile fiziologice într-o găleată,
deşi nici o raţiune de securitate nu impunea un astfel de tratament.
De asemenea, s-a stabilit că articolul 5 § 3 a fost încălcat întrucât reclamantul a fost arestat de către un
simplu investigator, iar procurorul în faţa căruia a fost adus în vederea confirmării măsurii preventive nu prezenta
suficiente garanţii de independenţă şi imparţialitate.
Curtea a reţinut şi violarea articolului 5 § 4 având în vedere faptul că apărătorul reclamantului nu avut
acces la dosarul cauzei, iar pe de altă parte, procurorul care a supravegheat ancheta penală şi care a solicitat
respingerea plângerii formulate împotriva măsurii arestării a avut avantajul cunoaşterii tuturor elementelor
dosarului, această situaţie fiind incompatibilă cu principiul egalităţii armelor. De asemenea, apărătorul ales al
reclamantului a fost împiedicat să-l reprezinte pe acesta în situaţia în care nulitatea împuternicirii avocaţiale era
una minoră atât din punct de vedere a dreptului intern, dar şi din perspectiva principiilor articolului 5, astfel încât
să justifice lipsirea reclamantului de asistenţă juridică.
Hotărârea Mayzit împotriva Rusiei – 20.01.2005
Reclamantul a fost arestat ca urmare a unei plângeri conform căreia acesta ar fi tras cu o armă de
vânătoare în geamurile casei unei persoane pentru a se răzbuna pentru neplata de către aceasta a unor datorii.
Reclamantul a fost deţinut în perioadele 26 iulie 2000 - 7 martie 2001 şi 16 mai - 18 iulie 2001. Pe parcursul
acestor perioade reclamantul a ocupat 6 celule diferite, cu 6 sau 10 paturi, de o suprafaţă cuprinsă între 7,8 m2 şi
25,1 m2 şi i se permitea să facă o plimbare zilnică de aproximativ o oră. Domnul Mayzit afirmă că celulele erau
murdare, foarte aglomerate, pline de libărci şi de păduchi şi cu geamuri acoperite cu jaluzele metalice, care nu
lăsau să pătrundă decât foarte puţină lumină. La 30 iulie 2000, reclamantul a solicitat să fie pus în libertate.
Instanţa i-a respins cererea la 15 decembrie 2000. Relativ la articolul 3, Curtea a stabilit că acesta a fost încălcat.
CEDO a luat în considerare şi directivele Comitetului european pentru interzicerea torturii şi a pedepselor
inumane sau degradante, care fixează la 7 m2 suprafaţa ideală pentru o celulă, precum şi faptul că aglomerarea
penitenciarelor este o problemă generală în Rusia. Curtea a stabilit că şi articolul 5 (4) a fost încălcat, având în
vedere că cererea sa de punere în libertate din data de 30 iulie 2000 a fost examinată abia după 4 luni şi 15 zile, în
condiţiile în care legislaţia în vigoare impunea un termen de 5 zile. În ceea ce priveşte constatarea că articolul 6
(3) litera c nu a fost încălcat, CEDO a afirmat că dreptul unei persoane de a-şi alege apărătorul nu trebuie
interpretat ca fiind unul absolut; ea a statuat că acest articol nu impune intervenţia autorităţilor naţionale
competente decât în următoarele două situaţii: a) dacă este evident că avocatul din oficiu nu a asigurat apărarea
într-un mod satisfăcător; b) dacă acest fapt este adus la cunoştinţa autorităţilor într-un alt fel. CEDO a statuat că
nici articolul 6 (3) litera b nu a fost încălcat.
Hotărârea Singh împotriva Republicii Cehe – 25.01.2005
Reclamanţii, cetăţeni indieni, au fost arestaţi în Republica Cehă, unde aveau drept de şedere, şi
condamnaţi la 21 de luni de închisoare pentru săvârsirea infracţiunii de acordare de ajutor pentru trecerea în mod
ilegal a frontierei şi la interzicerea şederii pe teritoriul Cehiei pentru o perioadă nedeterminată. După executarea
pedepsei închisorii, la data de 11 aprilie 1998 reclamanţii au fost arestaţi preventiv în vederea expulzării,
expulzarea imediată nefiind posibilă datorită faptului că aceştia nu aveau paşapoarte. La data de 11 februarie
2001, reclamanţii au fost pusi în libertate şi li s-au acordat permise de călătorie care le permiteau să părăsească
teritoriul ceh.
Curtea a observat că reclamanţii au fost deţinuţi în vederea expulzării timp de 2 ani şi jumătate şi că
această perioadă a fost marcată de perioade de inactivitate din partea autorităţilor cehe; ea a observat, de
asemenea, că legislaţia cehă prevedea condiţia existenţei unor motive serioase referitoare la riscul ca punerea în
libertate a persoanei să compromită sau să complice procedura, ceea ce nu este cazul în speţă. CEDO a mai
subliniat că reclamanţii au fost condamnaţi pentru o infracţiune cu un pericol social scăzut şi că durata detenţiei
lor în aşteptarea expulzării a depăşit durata pedepsei cu închisoarea la care fuseseră condamnaţi, concluzionând
astfel că articolul 5 paragraful 1 litera f a fost încălcat în speţă. Relativ la articolul 5 (4), Curtea a statuat că şi
acesta a fost încălcat, întrucât perioada de soluţionare a primei cereri de punere în libertate a fost de 3 luni/2
grade de jurisdicţie, iar a celei de-a două cereri de aproape 8 luni.
Hotărârea Enhorn împotriva Suediei – 25.01.2005
În anul 1995, reclamantul, homosexual seropozitiv, a fost obligat de către instanţă la internarea
obligatorie pe o perioadă de maximum 3 luni, întrucât acesta contaminase un tânăr cu boala de care suferea,
încălcând, prin aceasta, Legea privind bolile contagioase. Până în anul 2001, internarea i-a fost prelungită la
fiecare 6 luni.
După ce a observat că măsura luată avea o bază legală în dreptul suedez, Curtea a analizat dacă o
asemenea privare de libertate respectă principiul proporţionalităţii şi condiţia ca privarea de libertate să nu fie
arbitrară. CEDO a reamintit aspectele esenţiale care trebuie avute în vedere în această materie, şi anume: a) boala
contagioasă să prezinte pericol pentru sănătatea şi siguranţa publică; b) privarea de libertate a persoanei infectate
să reprezinte o măsură luată în ultimă instanţă pentru a evita contaminarea, măsuri mai puţin severe fiind anterior
analizate şi apreciate ca insuficiente pentru protejarea interesului generalin.
Primul criteriu este îndeplinit, virusul HIV prezentând pericol pentru sănătatea şi siguranţa publică.
CEDO a apreciat însă că cel de-al doilea criteriu nu a fost respectat în speţă. La baza acestei aprecieri au stat
faptul că Guvernul suedez nu a prezentat nici un exemplu de măsuri mai puţin severe care ar fi putut fi luate, dar
care ar fi fost insuficiente, precum şi pe faptul că măsura a fost prelungită pe o perioadă de aproape 7 ani. În
aceste condiţii, Curtea a statuat că articolul 5 paragraful 1 litera e a fost încălcat.

Hotărârea Ramirez Sanchez împotriva Franţei – 27.01.2005
Reclamantul, Ilich Ramirez Sanchez, a fost condamnat la detenţiune pe viaţă pentru infracţiunea de omor.
Timp de 8 ani şi 2 luni, acesta a fost ţinut în regim de izolare, prelungirea menţinerii reclamantului în acest regim
fiind motivată prin gradul de pericol pe care îl reprezintă pentru societate, necesitatea menţinerii ordinii şi
securităţii în penitenciar şi riscul evadării. Regimul presupunea deţinerea într-o celulă de 6,84 m2, iesirea fiindu-i
permisă doar pentru a face o plimbare zilnică de 2 ore.
Curtea, după ce a amintit că izolarea unui deţinut în raport cu colectivitatea carcerală nu constituie, în
sine, o formă de tratament inuman, a statuat că articolul 3 nu a fost încălcat în speţă. CEDO a ajuns la această
concluzie ţinând cont şi de următoarele aspecte: reclamantul nu a fost supus la o izolare senzorială sau socială
totală, ci la o izolare socială relativă, acesta a fost vizitat în mod frecvent de cei 57 de avocaţi ai săi, precum şi de
medici, iar aceştia din urmă nu au constatat consecinţe nefaste ale izolării asupra domnului Ramirez. În ceea ce
priveşte articolul 13, Curtea a apreciat că acesta a fost încălcat, întrucât în dreptul francez nu a existat un recurs
care să permită reclamantului să conteste măsura prelungirii deţinerii sale în regim de izolare.
Hotărârea Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României – 3.02.2005
În fapt, Partidul Comuniştilor Nepecerişti a fost creat în 1996, având drept obiectiv asigurarea apărării
intereselor muncitorilor şi respectarea esenţei doctrinei comuniste.
S-a cerut înscrierea partidului în registrul partidelor politice. Printr-o sentinţă din 19 aprilie 1996,
Tribunalul Bucureşti a respins această cerere PCN încerca să cucerească puterea politică şi să instaureze un stat
uman, fondat pe o doctrină comunistă, ceea ce însemna că reclamanţii considerau ordinea juridică şi
constituţională instaurată ca fiind inumană şi nefondată pe o democraţie reală. Această decizie a fost confirmată
de Curtea de Apel Bucureşti.
Reclamanţii au invocat încălcarea articolului 11 din Convenţie (dreptul la libera asociere) şi a articolului
14 (interzicerea discriminării).
Curtea a considerat că refuzul de a înregistra partidul este o ingerinţă în dreptul la libera asociere al
reclamanţilor. Curtea admite că, dat fiind experienţa României din perioada comunistă, măsura respectivă putea
fi justificată de necesitatea protejării securităţii naţionale şi protecţia drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.
Însă, analizând statutul şi programul partidului, Curtea observă că acestea insistă asupra respectului
suveranităţii naţionale, integrităţii teritoriale şi ordinii juridice şi constituţionale a ţării, precum şi asupra
principiilor democratice (pluralism politic, sufragiu universal şi libera participare la viaţa politică). Ele nu
cuprind nici o referire la violenţă sau vreo altă formă de respingere a principiilor democratice. O formaţiune
politică, însă, care respectă principiile democratice nu poate fi interzisă doar pentru că a criticat ordinea
constituţională şi juridică a ţării, pe care doreşte să le dezbată public.
Curtea a reţinut că PCN nu a avut timp să întreprindă acţiuni concrete care ar putea demonstra că are
scopuri contrare celor declarate public.
Curtea se declară pregătită să ţină cont de contextul istoric al speţei pe care o examinează, şi anume
experienţa comunismului totalitar în România înainte de 1989. Totuşi, acest context în sine nu poate justifica
necesitatea ingerinţei litigioase, mai ales că în mai multe state membre ale Convenţiei există partide cu ideologie
marxistă.
Curtea a considerat că o măsură atât de radicală precum respingerea cererii de înregistrare a PCN ca
partid politic, măsură luată înainte ca partidul să-şi fi început activitatea, este disproporţionată în raport cu scopul
legitim urmărit şi nu este necesară într-o societate democratică. Pentru aceste motive, articolul 11 a fost încălcat.
Sub aspectul articolului 14, Curtea a considerat că nu este necesar ca acesta să fie examinat, deoarece
poartă asupra acelorasi fapte ca precedentul articol.
Sub aspectul articolului 41, Curtea a considerat că prejudiciul moral suferit de dl. Ungureanu prin
neînregistrarea partidului este compensat în mod suficient prin constatarea violării art. 11 din Convenţie. În
privinţa cheltuielilor de judecată, Curtea a observat că reclamanţii nu au oferit elemente justificative pentru
pretenţiile lor, astfel că le-a acordat suma de 100 EURO.

Hotărârea F.L. împotriva Austriei – 3.02.2005
În fapt, reclamantul F.L., a fost condamnat la data de 15 ianuarie 2002 pentru întreţinere de relaţii
homosexuale cu minori, încălcare a articolului 209 din Codul Penal, care consideră drept infracţiune relaţiile
homosexuale între bărbaţi adulţi şi adolescenţi între 14 şi 18 ani, cu consimţământul acestora. Reclamantul a fost
condamnat la 3 luni închisoare cu suspendare.
Reclamantul s-a plâns Curţii Europene împotriva acestei condamnări, precum şi a faptului menţinerii în
vigoare a articolului 209 din Codul Penal, susţinând că această dispoziţie este discriminatorie în măsura în care
relaţiile heterosexuale între adulţi şi adolescenţi din aceeaşi categorie de vârstă nu sunt pedepsite de Codul
Penalin. A invocat articolul 8 (dreptul la respectarea vieţii private) şi articolul 14 (interzicerea discriminării) din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a reţinut faptul că condamnarea reclamantului a fost menţinută, în ciuda abrogării ulterioare a
articolului 209 din Codul Penal şi a hotărât în unanimitate că a fost încălcat articolul 8 din Convenţie, combinat
cu articolul 14 din Convenţie, şi nu mai e cazul să se pronunţe asupra articolului 8, individualin.
Hotărârea Marii Camere în cauza Mamatkulov şi Askarov împotriva Turciei – 4.02.2005
În fapt, reclamanţii sunt membri ai Partidului Erk. Extrădaţi din Turcia în Uzbekistan la 27 martie 1999,
sunt în prezent deţinuţi în Uzbekistan.
Primul reclamant a sosit în Istanbul, venind din Kazahstan la data de 3 martie 1999, având o viză
turistică. A fost arestat preventiv de către poliţia turcă pe aeroportul din Istanbul. Al doilea reclamant a sosit în
Turcia la data de 13 decembrie 1998, cu un paşaport fals. A fost arestat preventiv la data de 5 martie 1999.
Ambii reclamanţi erau suspectaţi de crimă şi de rănirea mai multor persoane prin explozia unei bombe în
Uzbekistan, precum şi de atentat împotriva preşedintelui republicii. Au fost adusi în faţa unui judecător care a
dispus arestarea preventivă. Invocând o convenţie bilaterală cu Turcia, statul Uzbekistan a cerut extrădarea lor.
După audierea reclamanţilor, s-a ajuns la concluzia că infracţiunile săvârsite nu erau de natură politică
sau militară, ci erau delicte de drept comun, astfel că s-a dispus menţinerea detenţiei până la extrădare.
Reclamanţii s-au adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a solicitat guvernului turc să nu
extrădeze reclamanţii înainte de reunirea camerei competente la 23 martie 1999, când s-a prelungit măsura
provizorie. Însă la data de 27 martie 1999, reclamanţii au fost extrădaţi. La data de 28 iunie 1999, Înalta Curte a
Republicii Uzbekistan a condamnat reclamanţii la pedepse cu închisoarea de 20, respectiv 11 ani.
Decizia Camerei din data de 6 februarie 2003 în această cauză a constatat că nu s-a încălcat articolul 3
din Convenţie, articolul 6 nu se aplică procedurii de extrădare din Turcia, însă articolul 34 a fost încălcat prin
nerespectarea de către Turcia a măsurii provizorie indicată de către Curte.
În hotărârea sa din 4 februarie 2005, Marea Cameră a reţinut, sub aspectul articolului 3 că, deşi există
rapoarte ale asociaţiilor internaţionale de protecţie a drepturilor omului, referitoare la tortură şi alte tratamente
inumane şi degradante, acestea descriu situaţia generală din Uzbekistan, fără să confirme afirmaţiile
reclamanţilor, care trebuie coroborate cu alte elemente de probă. Curtea a concluzionat că nu este în măsură să
determine dacă existau, la data extrădării reclamanţilor, motive substanţiale pentru a consideră că exista pentru
reclamanţi un risc real de a fi supusi la tratamente contrare articolului 3. Nerespectarea de către Turcia a măsurii
provizorii a împiedicat Curtea să aprecieze existenţa unui risc real într-o modalitate adaptată circumstanţelor
speţei. Aşadar, nu se poate constata o încălcare a articolului 3.
Sub aspectul articolului 6, Curtea a reţinut că, deşi puteau exista elemente care să îndreptăţească o
îndoială cu privire la existenţa unui proces echitabil în statul de destinaţie, Curtea nu a putut obţine mai multe
informaţii datorită nerespectării de către Turcia a măsurii provizorii. Ca atare, nu se poate constata o încălcare a
articolului 6.
În ceea ce priveşte articolul 34, Curtea a considerat că a fost împiedicată de extrădarea reclamanţilor să
analizeze cererile reclamanţilor în profunzime şi în conformitate cu practica sa în speţe similare, pentru a proteja
reclamanţii de încălcări potenţiale ale Convenţiei. În consecinţă, s-a adus atingere exercitării efective a dreptului
reclamanţilor la un recurs individual, garantat de articolul 34 din Convenţie, care a fost desfiinţat prin extrădare.
Curtea aminteşte că, în virtutea articolului 34 din Convenţie, statele s-au angajat să se abţină de la orice
act care ar putea aduce atingere exercitării efective a dreptului la un recurs individual de către reclamant.
Nerespectarea măsurilor provizorii a împiedicat Curtea să analizeze în mod eficient cererile reclamanţilor, astfel
că articolul 34 din Convenţie a fost încălcat.
Hotărârea L.M. împotriva Italiei – 8.02.2005
În fapt, la data de 11 septembrie 1999, o percheziţie a fost efectuată la domiciliul reclamantei, în temeiul
articolului 41 din Codul de Legi cu privire la Siguranţa Publică, în baza unor informaţii referitoare la deţinere
ilegală de arme de foc. Percheziţia îl privea pe fiul reclamantei, care locuia împreună cu aceasta.
Nu s-a găsit nimic ilegal în domiciliul reclamantei, iar procesul-verbal întocmit în urmă percheziţiei a fost
transmis Parchetului, însă nu a fost validat de nici un procuror.
Invocând articolul 8 din Convenţie, reclamanta s-a plâns de ilegalitatea percheziţiei efectuate, iar sub
aspectul articolului 13 s-a plâns de inexistenţa unui recurs efectiv care să ducă la sancţionarea comportamentului
autorităţilor.
Curtea a reţinut că percheziţia a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea domiciliului şi
a vieţii private. Deşi ingerinţa era prevăzută de o lege, Codul de Procedură Penală prevede că Parchetul trebuie să
valideze procesul-verbal de percheziţie în termen de 48 de ore după ce a fost transmis, ceea ce permite controlul
asupra legalităţii măsurii. Însă, absenţa totală şi nejustificată a unei asemenea validări în speţă demonstrează că
organele competente nu au asigurat conformitatea percheziţiei cu procedurile prescrise de lege, ceea ce constituie
o încălcare a articolului 8 din Convenţie.
S-a constatat şi încălcarea articolului 13 din Convenţie, deoarece reclamanta nu dispunea, în dreptul
italian, de un recurs „efectiv” care să-i permită să obţină reparaţia încălcării articolului 8 din Convenţie pe plan
intern.
Hotărârea Bordovski împotriva Rusiei – 8.02.2005
În fapt, reclamantul este cetăţean din Belarus, arestat de către poliţia rusă în Sankt-Petersburg la data de 9
iulie 1998 şi ţinut în stare de arest până la data de 17 noiembrie 1998, când a fost extrădat către Belarus.
În drept, reclamantul invocă faptul că starea de detenţie în vederea extrădării a fost ilegală, că nu i s-au
comunicat imediat motivele arestării şi că nu s-a putut plânge de arestarea ilegală. A invocat articolele 5 § 1, 2 şi
4 (dreptul la libertate şi siguranţă), precum şi articolul 13 (dreptul la un recurs efectiv).
În ceea ce priveşte legalitatea măsurii extrădării, Curtea a reţinut că autorităţile ruse au primit o cerere de
extrădare la 4 august 1998, după 26 de zile de la arestare, împreună cu mandatul internaţional de arestare, primit
încă din septembrie 1997. Conform Convenţiei de Extrădare semnată între Rusia şi CSI, cererea de extrădare
trebuie formulată în 40 de zile. În aceste condiţii, Curtea constată că extrădarea a fost legală, astfel că articolul 5
§ 1 nu a fost încălcat.
În ceea ce priveşte legea asupra extrădării, Curtea constată că aceasta răspunde exigenţelor Convenţiei.
Menţinerea reclamantului în stare de detenţie timp de 4 luni, în aşteptarea extrădării, nu implică o durată excesivă
şi nimic nu îndreptăţeşte concluzia că autorităţile ruse nu au acţionat cu destulă diligenţă în această cauză. În
consecinţă, Curtea consideră că nici sub acest aspect, articolul 5 § 1 nu a fost încălcat.
Referitor la capătul de cerere privitor la faptul că reclamantul nu a fost informat cu privire la motivele
arestării, Curtea reţine că i s-a comunicat că era cercetat de procurorul general din Belarus. Considerând că
această informare răspunde exigenţelor articolului 5 § 2, Curtea a considerat că articolul 5 § 2 nu a fost încălcat.
În ceea ce priveşte articolul 5 § 4, referitor la faptul că reclamantul nu a avut la dispoziţie un recurs
pentru a se plânge de ilegalitatea arestării, Curtea constată că recursul prevăzut de articolul 220 din Codul de
Procedură Penală era accesibil reclamantului şi acesta nu a dovedit faptul că cererea sa nu a fost examinată.
Aşadar, articolul 5 § 4 nu a fost încălcat.
Hotărârea Erdost împotriva Turciei – 8.02.2005
În fapt, reclamantul este autorul unei cărţi publicată în septembrie 1986, referitoare la evenimentele
deosebit de violente petrecute în oraşul Sivas în 1978, 1993 şi 1996. Considerând că această carte reprezenta
propagandă separatistă care aducea atingere integrităţii statului, procurorul general a declanşat urmărirea penală
împotriva reclamantului, care a fost condamnat la 1 an închisoare şi la plata unei amenzi.
În drept, reclamantul a susţinut că această condamnare penală îi încalcă dreptul la liberă exprimare,
garantat de articolul 10 din Convenţie. În plus, invocă încălcarea articolului 6, deoarece procedura în urmă căreia
a fost arestat a fost una inechitabilă.
Curtea a reţinut că pasajele din carte, folosite de către instanţele interne pentru a justifica condamnarea se
refereau la „ popoare de origini etnice diferite” şi susţineau că „odată cu prăbusirea Republicii Turce” urmă să ia
fiinţă un „stat kurd”. Cu toate acestea, Curtea a considerat că acestea sunt doar citate din articole de presă care nu
ar putea, prin ele însele, să justifice ingerinţa în dreptul reclamantului la libera exprimare. În plus, chiar dacă
unele dintre pasaje se constituie în critici la adresa autorităţilor naţionale, totuşi ele nu incită la ură sau violenţă,
ceea ce, în ochii Curţii, este un element esenţial care trebuie luat în considerare.
În aceste condiţii, natura operei respective nu poate justifica condamnarea penală a reclamantului.
Această condamnare nu a fost „necesară într-o societate democratică”, astfel că articolul 10 din Convenţie a fost
încălcat. Articolul 6 a fost, de asemenea, încălcat deoarece Curtea pentru Siguranţa Statului nu este o instanţă
independentă şi imparţială în sensul Convenţiei.
Hotărârea Morris şi Steel împotriva Regatului Unit al Marii Britanii – 15.02.2005
În cadrul unei campanii iniţiate de către London Geenpeace împotriva Companiei Mc Donald’s,
reclamanţii, cetăţeni britanici, au participat la difuzarea unui material la adresa acestei companii. În 1990,
reprezentanţii Mc Donald’s au formulat o acţiune în instanţă, solicitând celor doi reclamanţi despăgubiri pentru
publicarea materialului considerat ca fiind calomnios. Reclamanţii s-au apărat contestând existenţa caracterului
calomnios al materialului, susţinând că în realitate materialul cuprindea comentarii de bună credinţă asupra unor
chestiuni de fapt. În instanţă, reclamanţilor li s-a refuzat acordarea asistenţei judiciare, cu privire la toate
aspectele procedurale. În cele din urmă, instanţele interne au decis ca reclamanţii să plătească suma de 40 000 de
lire sterline către compania Mac Donald’s. Până în momentul pronunţării deciziei CEDO, compania nu a efectuat
formalităţile de executare în ceea ce priveşte suma dispusă de către instanţă.
În faţa instanţei de la Strasbourg, reclamanţii au invocat încălcarea articolului 6.1 din Convenţie, datorită
refuzului autorităţilor de a le acorda asistenţă judiciară, precum şi încălcarea articolului 10 din Convenţie,
susţinând că procedura desfăşurată împotriva lor a determinat o ingerinţă disproporţionată în dreptul la libertatea
de exprimare.
În drept, asupra articolului 6 din Convenţie, Curtea a afirmat că raportul dintre un proces echitabil -
absenţa asistenţei juridice trebuie analizat în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze. Absenţa unei asistenţe
juridice va fi examinată în lumina unor criterii precum gravitatea procesului pentru reclamant, complexitatea
problemelor de drept şi a procedurilor desfăşurate, precum şi posibilitatea reclamantului de a se apăra singur.
Cu privire la primul criteriu, Curtea a afirmat că un proces de calomnie ar putea avea consecinţe
financiare grave pentru un reclamant.
Cu privire la cel de-al doilea criteriu, durata audierilor, numărul mare al documentelor, precum şi
diversele chestiuni procedurale au condus Curtea la concluzia că această cauză era de o complexitate deosebită.
În ceea ce priveşte posibilitatea reclamanţilor de a se apăra singuri, Curtea a reţinut, pe de o parte, că
reclamanţii au fost apăraţi în anumite faze ale procedurii de către jurişti care au acţionat pro bono. Cu toate
acestea, în majoritatea procedurilor, reclamanţii s-au apărat singuri. Apreciind argumentele în ansamblul lor,
Curtea a reţinut că într-o cauză de o asemenea complexitate, asistenţa gratuită pe cale au primit-o în anumite
etape ale procedurii nu ar putea să compenseze o reprezentare competentă şi continuă, mai ales în contextul în
care reclamanţii au dovedit că nu posedă cunoştinţe juridice.
În consecinţă, Curtea a constatat că absenţa unei asistenţe juridice i-a privat pe reclamanţi de o apărare
efectivă, ceea ce a determinat o inegalitate a armelor inacceptabilă. În consecinţă, Curtea a constatat o violare a
articolului 6 din Convenţie.
Cu privire la respectarea articolului 10 din Convenţie, Curtea a reţinut că statul are o largă marjă de
apreciere în ceea ce priveşte modalităţile prevăzute de dreptul intern în care companiile pot contesta veridicitatea
afirmaţiilor susceptibile de a le afecta reputaţia.
Astfel, în cazul în care dreptul intern prevede existenţa unei asemenea căi procedurale, este esenţial să fie
asigurate şi egalitatea armelor precum şi echitatea procedurii, în scopul protejării libertăţii de exprimare. Cu
privire la procedura desfăşurată în faţa instanţelor britanice, Curtea constată că violarea articolului 6 – sub
aspectul egalităţii armelor, a determinat şi o violare a articolului 10. De asemenea, Curtea a reţinut că acordarea
despăgubirilor trebuie să fie proporţională cu prejudiciul cauzat prin atingerea adusă reputaţiei. Curtea reţine că
sumele dispuse de instanţele interne sunt într-un cuantum disproporţionat şi că hotărârea prin care s-a dispus plata
acestor sume reprezintă titlu executoriu, chiar dacă Mac Donald’s nu a iniţiat încă formalităţile de executare.
În lumina acestor considerente, Curtea a constatat că şi articolul 10 din Convenţie a fost încălcat de către
autorităţile britanice.
Hotărârea Fociac împotriva României – 17.02.2005
La data de 3 februarie 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea în cauza
Fociac contra României. În această cauză, având ca obiect articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, Curtea a constatat neîncălcarea de către România a dreptului la un proces echitabil (sub aspectul
accesului la instanţă).
În fapt, reclamantul – Fociac Mihai, fost angajat al unei societăţi comerciale având sediul în Petroşani, a
fost iniţial concediat în 1993. Printr-o hotărâre judecătorească pronunţată de către Judecătoria Petroşani, s-a
dispus reintegrarea sa pe postul anterior ocupat (administrator de hotel), precum şi plata drepturilor salariale până
la reintegrarea efectivă. Ulterior, societatea angajatoare a modificat în mod unilateral contractul de muncă al
reclamantului, integrându-l pe postul de lăcătuş. Decizia de modificare a contractului de muncă a fost anulată în
instanţă, care a dispus reintegrarea domnului Fociac Mihai pe vechiul post de administrator de hotel. O nouă
decizie de concediere a fost emisă de angajator în octombrie 1995, şi de această dată infirmată de către instanţă.
În 1997, societatea angajatoare l-a informat pe reclamant că a fost reangajat în cadrul companiei, însă pentru că
postul oferit nu corespundea celui anterior deţinut, reclamantul nu s-a prezentat la locul de muncă, hotărârea
pronunţată de instanţă nefiind executată. O nouă decizie de concediere a fost emisă de angajator în 1999,
infirmată de instanţă printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă. În urmă privatizării societăţii, reclamantul s-a
adresat noii conduceri, solicitând respectarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea sa, formulând în
Acelaşi timp şi o cerere de executare silită. Reclamantul a solicitat în instanţă plata drepturilor salariale
reactualizate pentru perioada în care nu a putut fi angajat din culpa angajatorului, precum şi executarea silită a
acestor drepturi băneşti. În cursul anilor 2002 – 2003, angajatorul a plătit parţial sumele solicitate de reclamant.
Reclamantul a acţionat în justiţie pentru a obţine daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere în
executarea obligaţiei de reintegrare. De asemenea, reclamantul a formulat o cerere de executare silită. După
intrarea în vigoare a legii nr. 168/1999, în care este incriminată neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive
prin care se dispune reintegrarea la locul de muncă, reclamantul a formulat o plângere penală împotriva
angajatorului. Cu toate că împotriva acestuia din urmă a fost constituit un dosar penal şi instanţa a pronunţat o
hotărâre de condamnare în temeiul legii mai sus-menţionate, hotărârea prin care s-a dispus reintegrarea
reclamantului nu a fost executată. În 2001 şi în 2002, au fost plătiţi în contul reclamantului – de către angajator –
o parte din banii datoraţi cu titlu de salariu neîncasat, pentru perioada în care reclamantul nu a fost reintegrat din
culpa angajatorului. În 2001, reclamantul a fost pensionat.
Reclamantul a invocat în faţa instanţei de la Strasbourg încălcarea articolului 6 din Convenţie – sub
aspectul accesului la instanţă, datorită neexecutării unei hotărâri definitive şi irevocabile, prin care s-a dispus
reintegrarea reclamantului.
Analizând capătul de cerere formulat de către reclamant, Curtea reaminteşte mai întâi că executarea unei
hotărâri judecătoreşti se încadrează în noţiunea de „proces” în sensul articolului 6 din Convenţie. Cu toate
acestea, conform criteriilor prevăzute de jurisprudenţa CEDO, liberul acces la instanţă nu garantează executarea
fiecărei oricărei hotărâri civile, indiferent de circumstanţe. Curtea a mai reţinut că nu este competentă să
examineze dacă statul poate garanta executarea hotărârilor judecătoreşti, ci doar dacă măsurile adoptate de către
autorităţile române pentru a executa o hotărâre judecătorească au fost adecvate şi suficiente. Având în vedere că
în speţă executarea obligaţiei impunea faptul personal al debitorului, statul trebuia să acţioneze în calitate de
depozitar al forţei publice, să asiste creditorul în realizarea executării. Curtea a constatat că în ciuda tuturor
eforturilor depuse de către reclamant, singur sau prin intermediul autorităţilor, debitorul s-a opus constant la
executare, preferând să suporte consecinţe penale şi pecuniare. Curtea a reţinut că executorii judecătoreşti au
notificat în nenumărate rânduri debitorul, instanţele judecătoreşti manifestând un rol activ pe întreg parcursul
fazei de executare. Curtea mai reţine că reclamantului i s-au plătit de către debitor o mare parte din sumele
dispuse de către instanţele judecătoreşti. Curtea a constatat astfel că statul a luat toate măsurile necesare
prevăzute de lege pentru a-l asista pe creditor la executarea hotărârii judecătoreşti. În concluzie, Curtea a
constatat că, în speţă, nu a existat o violare a articolului 6.1 din Convenţie.
Hotărârea Sardinas Albo împotriva Italiei – 17.02.2005
Reclamantul, cetăţean columbian – bănuit a fi implicat în traficul internaţional de substanţe stupefiante, a

fost arestat în la Milano, în 1996. Instanţele judiciare au dispus menţinerea lui în arest preventiv, datorită
gravităţii acuzaţiilor aduse împotriva lui, precum şi riscului ridicat de a se sustrage actului de justiţie. Având în
vedere că arestarea preventivă s-a prelungit până în cursul lui 1999, reclamantul a invocat în faţa instanţei de la
Strasbourg încălcarea articolului 5.3 din Convenţie.
Curtea reţine argumentele autorităţilor italiene de a menţine starea de arest preventiv în privinţa
reclamantului: riscul de a se sustrage actului de justiţie şi gravitatea acuzaţiilor formulate împotriva sa. Cu toate
acestea, Curtea reţine că, pentru o perioadă mai mare de 1 an şi 4 luni procedura a fost suspendată şi că examenul
asupra fondului a fost suspendat pentru a fi soluţionată o problemă de competenţă. În aceste condiţii, Curtea a
considerat că instanţele italiene nu au manifestat o „diligenţă deosebită” pentru finalizarea procedurii. În acest
context, Curtea s-a pronunţat în sensul încălcării articolului 5.3 din Convenţie.
Hotărârea Pakdemirli împotriva Turciei – 22.02.2005
În 1995, reclamantul, fost deputat şi vice-preşedinte al unui partid din opoziţie, a susţinut un discurs în
care a adus critici grave preşedintelui turc, acuzându-l printre altele de calomnie şi de faptul că a retras în mod
abuziv imunitatea a doi miniştri din partidul său. Împotriva sa, preşedintele turc a formulat o acţiune în
despăgubiri, pentru calomnie şi injurii. Instanţele judiciare l-au condamnat pe reclamant la plata a 5 miliarde de
lire turceşti. Căile de atac formulate de reclamant au fost respinse.
Reclamantul a invocat în faţa Curţii încălcarea articolului 10 din Convenţie, precum şi articolul 6 – sub
aspectul inechităţii procedurii, ceea ce a condus şi la o violare a articolului 1 din Protocolul 1 Adiţionalin.
Problema esenţială a constat în analiza condiţiei de „necesitate într-o societate democratică” a ingerinţei aduse
libertăţii de exprimare. Curtea a reţinut statutul celor două persoane publice, precum şi funcţiilor lor politice care
le-au situat de-a lungul timpului pe poziţii opuse. În ceea ce priveşte discursul reclamantului, Curtea a constatat
că acesta a depăşit cadrul unei simple critici de natură politică.
Instanţa de la Strasbourg a analizat însă şi modul în care instanţele turceşti au aplicat dispoziţiile legii
civile în materie de despăgubiri, reţinând că „statutul socio-economic al părţilor” a fost aplicat nu pentru a
asigura un echilibru între acestea, pentru a fixa un nivel cât mai ridicat al despăgubirilor care trebuiau plătite de
către reclamant. Mai mult, instanţele s-au referit la legislaţia penală care ar fi fost aplicabilă dacă reclamantul n-
ar fi beneficiat de imunitate parlamentară. De asemenea, Curtea a constatat că prin evaluarea sancţiunii civile nu
s-a urmărit o reparare a prejudiciului suferit de preşedinte, ci doar o protecţie sporită a acestuia. În lumina acestor
considerente, Curtea a reţinut că instanţele judiciare turceşti au încercat să transforme repararea prejudiciului într-
o amendă civilă. De asemenea, un alt argument important reţinut de Curte priveşte nivelul foarte ridicat al sumei
în cauză, în raport cu sumele acordate în mod obişnuit în astfel de cauze.
În concluzie, Curtea a reţinut că prin pronunţarea unei asemenea hotărâri, nu s-a respectat condiţia
„necesităţii într-o societate democratică”, articolul 10 fiind încălcat. Curtea a mai considerat că nu este necesar
un examen separat al articolului 6.1 din Convenţie şi al articolului 1 din Protocolul 1 Adiţionalin.
Hotărârea Hutten-Czapska împotriva Poloniei– 22.02.2005
În fapt, reclamanta este cetăţean francez de origine poloneză şi posedă un imobil compus din teren şi
clădire situat în Gdynia. Este unul dintre cei 100.000 de proprietari care, în Polonia, este afectat de sistemul de
control al chiriilor care impune anumite restricţii drepturilor proprietarilor, de exemplu imposibilitatea de a mări
cuantumul chiriei dincolo de un anumit plafon, care însă este atât de redus încât proprietarii nu pot acoperi
costurile de întreţinere şi, cu atât mai puţin, să realizeze un beneficiu.
În 1990, instanţele au declarat că reclamanta moştenise bunurile de la părinţi, astfel că în 1991 a reluat
imobilul în proprietate.
În 1994, a fost introdusă o lege care reglementa controlul chiriilor asupra proprietăţilor private din
Polonia, astfel încât chiria nu acoperea decât 60% din taxele de întreţinere ale imobilului. Au fost impuse
restricţii în ceea ce priveşte rezilierea contractelor de închiriere. Legea a fost modificată în 2001, însă cu
menţinerea restricţiilor referitoare la rezilierea contractelor şi a obligaţiilor proprietarului de întreţinere a
imobilului. În plus, nivelul chiriei nu putea depăsi 3% din valoarea de restaurare a imobilului. La 1 ianuarie 2005
au intrat în vigoare noile modificări ale acestei legi, care nu permiteau proprietarului să aplice o majorare de
chirie mai mare de 10% pe an, în cazul imobilelor a căror chirie depăşea 3% din valoarea de restaurare a
imobilului.
Invocând articolul 1 din Convenţie, reclamanta se plânge că nu a putut recăpăta posesia şi nici folosinţa
bunului său şi nu a putut fixa chiria la un nivel adecvat.
Sub aspectul articolului 1 din primul Protocol adiţional, Curtea admite că legile poloneze de control
asupra chiriilor îşi au originea în lipsa de locuinţe, nivelul scăzut al ofertei de locuinţe şi costul ridicat al
apartamentelor. A fost adoptată pentru a asigura protecţia socială a locatarilor (mai ales a celor cu o situaţie
financiară precară) şi pentru a permite o trecere progresivă de la un sistem controlat de către stat la un sistem
contractual, în cadrul reformei fundamentale a statului, care a urmat prăbusirii regimului comunist. Curtea admite
că, dat fiind contextul social şi economic al speţei, legile în cauză urmăreau un scop legitim, conform cu interesul
generalin.
Cu toate acestea, Curtea nu găseşte nici o justificare faptului că statul polonez nu i-a garantat reclamantei
şi altor proprietari sumele necesare pentru a acoperi întreţinerea imobilului, precum şi un beneficiu minim care ar
fi putut să rezulte din închirierea apartamentelor. S-a reţinut faptul că, în urmă cu 5 ani, Curtea Constituţională
poloneză a constatat neconstituţionalitatea acestor legi, precum şi faptul că reforma în domeniul proprietăţii i-a
dezavantajat pe proprietari. Principiul legalităţii, conţinut în articolul 1 din primul Protocol adiţional şi principiul
previzibilităţii legii, care decurge din acesta, impunea ca statul să abroge reglementările care priveau controlul
chiriilor, ceea ce nu excludea posibilitatea de a adopta alte tipuri de măsuri de protecţie a drepturilor locatarilor.
Curtea a considerat că limitările impuse de reglementările menţionate au reprezentat o ingerinţă vădit
disproporţionată şi excesivă în dreptul de proprietate al reclamantei, astfel încât articolul 1 din primul Protocol
adiţional a fost încălcat.
În plus, sub aspectul articolului 46 din Convenţie, Curtea a amintit că această speţă a fost aleasă de către
Curte ca speţă-pilot pentru a verifica dacă reglementările naţionale în speţă, care afectau un număr ridicat de
persoane, erau compatibile cu Convenţia. Speţa de faţă indică existenţa unei probleme structurale de fond, în
sensul că legislaţia poloneză în materie de locuinţă impune proprietarilor restricţii în ceea ce priveşte creşterea
chiriei percepute asupra imobilului pe care îl deţin, ceea ce pune aceste persoane în imposibilitatea de a percepe o
chirie rezonabilă, proporţională cu cheltuielile ocazionate de întreţinerea imobilului.
Curtea consideră că Polonia trebuie, înainte de toate, să ia orice măsuri necesare pentru a garanta un nivel
rezonabil al chiriei reclamantei şi altor persoane aflate în situaţia reclamantei sau să le pună acestora la dispoziţie
un mecanism care să atenueze impactul pe care controlul exercitat de stat asupra chiriilor îl are asupra dreptului
de proprietate al acestor persoane.
Curtea nu poate indica, în speţă sau în general, care ar fi nivelul „rezonabil” al chiriilor sau care sunt
reglementările care ar putea atenua impactul legislaţiei în cauză; în virtutea articolului 46, Polonia îşi poate alege
în mod liber mijloacele prin care îşi va îndeplini obligaţiile legate de executarea deciziilor Curţii.
Hotărârea Novoseletskiy împotriva Ucrainei – 22.02.2005
Reclamantul, cetăţean ucrainean, a fost angajat al unei instituţii de învăţământ public din Ucraina.
Aceasta a emis în iunie 1995 un act în baza căruia reclamantul avea un drept de şedere într-o locuinţă situată în
oraşul în care îşi desfăşura activitatea. În august 1995, reclamantul s-a mutat temporar într-un lat oraş, iar
institutul de învăţământ a anulat decizia din iunie 1995, acordând drept de şedere în apartament unui terţ. În
ianuarie 1996, la întoarcere, reclamantul a constatat că apartamentul era ocupat şi a intentat o acţiune în justiţie
pentru a-l recupera. Instanţele ucrainene, printr-o decizie din ianuarie 1999, au admis cererea reclamantului iar
hotărârea pronunţată în favoarea sa a fost pusă în executare în martie 2001. Reclamantul a mai depus o plângere
referitoare la dispariţia bunurilor sale din apartament, în perioada august 1995 – ianuarie 1996. Procedura penală
a fost închisă pe motivul „lipsei faptului incriminat”. Reclamantul, invocând expulzarea sa din apartament,
precum şi furtul bunurilor, a invocat în faţa Curţii încălcarea articolelor 8 din Convenţie şi 1 din Primul Protocol
Adiţionalin.
Curtea a constatat că instanţele judiciare nu au utilizat toate mijloacele pe cale le-a avut la dispoziţie
pentru a proteja viaţa privată şi familială a reclamantului în timpul procesului, care a durat aproximativ 3 ani.
Astfel, s-a reţinut că instanţele ucrainene au respins acţiunea în despăgubiri formulată de reclamant pe motivul că
„repararea prejudiciului moral în cadrul litigiilor locative nu era prevăzută de lege”. De asemenea, Curtea a mai
reţinut că instanţa nu a examinat legalitatea deschiderii apartamentului în lipsa reclamantului. În ceea ce priveşte
acţiunile instituţiei publice, Curtea a reţinut că aceasta ar fi putut avea un comportament mai diligent, prin
acordarea unei locuinţe provizorii. Constatând o absenţă a controlului statului în materia fondurilor de locuinţă,
Curtea a concluzionat că articolul 8 din Convenţie a fost încălcat.
În ceea ce priveşte dispariţia bunurilor reclamantului, parchetul nu a dovedit depunerea unor eforturi
susţinute pentru a desfăşura o anchetă eficientă şi imparţială cu privire la dispariţia bunurilor în cauză. În
consecinţă, Curtea a constatat şi încălcarea articolului 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie.
Hotărârile Khachiev şi Akaieva; Issaieva, Youssoupova şi Bazaieva; Issaieva împotriva Rusiei – 24.02.2005
În prima dintre cauze (Khaciev şi Akaieva), reclamanţii au invocat în faţa Curţii actele criminale ale
armatei ruse la Groznâi, în ianuarie 200, în urmă cărora rudele reclamanţilor au decedat. Ancheta penală deschisă
în 2000 nu a fost niciodată finalizată. În 2003, instanţele civile au dispus plata către reclamanţi a unor daune-
interese cu privire la actele din ianuarie 2001.
În cea de-a două cauză, reclamanţii au susţinut în faţa Curţii că în octombrie 1999, avioane ale armatei
ruse au bombardat aşezăminte de civili ceceni, în urmă cărora reclamanţii au fost răniţi, iar membrii ale familiilor
lor fiind ucisi. De asemenea, bunurilor lor au fost distruse. Ancheta penală a fost închisă în 2004, cu motivarea că
acţiunile piloţilor erau legitime şi proporţionate, având în vedere că fuseseră în prealabil atacaţi la sol.
În sfârsit, în cea de-a treia cauză, reclamanta a susţinut că în februarie 2000, forţele aeriene ale armatei
ruse au bombardat oraşul în care locuia, fiul şi trei nepoate fiind ucisi. Ancheta penală a fost închisă în 2002,
constatându-se că acţiunile militarilor erau legitime.
Cu privire la toate cele trei cauze, guvernul rus a ridicat excepţia neepuizării căilor de recurs interne,
susţinând că reclamanţii ar fi putut să formuleze plângeri cu privire la pretinsele încălcări ale drepturilor
prevăzute în Convenţie, atât în faţa instanţelor civile, cât ţi în faţa instanţelor penale.
Cu privire la acţiunea civilă, Curtea reţine că Guvernul nu a putut prezenta nici un exemplu de
jurisprudenţă în care instanţele judiciare ruseşti au acceptat să examineze fondul unei cauze, în absenţa oricărui
rezultat al anchetei penale. Chiar dacă unul dintre reclamanţi a primit, printr-o hotărâre pronunţată de o instanţă
civilă, o sumă de bani cu titlu de despăgubiri, fără o anchetă penală nu s-ar putea desprinde concluzii cu privire la
identitatea făptuitorilor actelor criminale, precum şi cu privire la răspunderea acestora. Cu privire la calea penală,
Curtea a unit această parte a excepţiei cu fondul, cu referire la pretinsa violare a articolelor 2 şi 3 – sub aspectul
dreptului la o anchetă efectivă.
Reclamanţii din cele trei cauze au invocat încălcarea articolului 2 din Convenţie. Cu privire la acest capăt
de cerere, Curtea a reţinut că autorităţile unui stat trebuia să ia toate măsurile necesare în alegerea mijloacelor şi
metodelor privind operaţiunile cu un risc foarte mare de a provoca decesul unor persoane. Curtea a constatat,
pentru toate cele trei cauze, refuzul Guvernului de a prezenta în totalitate dosarele de anchetă penală iniţiate de
către autorităţi. Cu privire la cauzele în care decesul membrilor familiei a fost provocat de forţele aeriene ruseşti,
Curtea a mai reţinut că autorităţile care au pregătit aceste atacuri aveau cunoştinţă de existenţa civililor în zonă,
care ar fi trebuit astfel să dea dovadă de o maximă prudenţă cu privire la utilizarea forţei. Reţinând de asemenea
utilizarea unui armament foarte puternic, precum şi că Guvernul nu a invocat dispoziţiile nici unei legi interne
care să permită recurgerea la forţă în situaţii precum ce-a din Cecenia, Curtea a constatat că articolul 2 din
Convenţie – sub aspectul său material a fost încălcat.
Cu privire la existenţa unei anchete efective, Curtea a constatat, cu privire la toate cele trei cauze, că
ancheta a început foarte târziu, în cel de-al treilea caz, doar după ce plângerea formulată de reclamantă a fost
comunicată Guvernului. Anchetele au prezentat grave lacune în administrarea probelor, precum şi cu privire la
comunicarea rezultatului anchetei către reclamanţi. În consecinţă, Curtea a constatat că articolul 2 – sub aspectul
laturii procedurale, a fost încălcat.
Curtea a mai constatat că articolul 3 din Convenţiei – latura procedurală, a fost încălcat în prima dintre
cauze. De asemenea, cu privire la ce-a de a două cauză, Curtea a reţinut că prin atacurile aeriene, bunurile
reclamanţilor au fost distruse, fiind astfel încălcat articolul 1 din Protocolul 1 Adiţionalin. Cu privire la capătul de
cerere întemeiat pe articolul 13 din Convenţie, Curtea a constatat că reclamanţii ar fi trebuit să beneficieze de o
cale eficientă pentru identificarea şi pedepsirea celor responsabili. Având în vedere că anchetele penale
desfăşurate au fost lipsite de efectivitate, Curtea a constatat o violare a articolului 13 din Convenţie.
Hotărârile Gasan; Koltsov şi Petrushko împotriva Rusiei – 24.02.2005
Reclamanţii au introdus în instanţă o acţiune în despăgubiri, referitoare la decesul membrilor familiilor

lor, în timp ce aceştia desfăşurau serviciul militar în Cecenia. Instanţele au pronunţat în toate cele trei cazuri
hotărâri favorabile, care însă nu au fost executate de către autorităţile competente. Curtea a constatat, în toate cele
trei cazuri, încălcarea articolului 6 din Convenţie – sub aspectul neexecutării unei hotărâri definitive, precum şi a
articolului 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie.
Hotărârile Djidrovski şi Veselinski împotriva Macedoniei – 24.02.2005
Reclamanţii, foşti ofiţeri ai armatei iugoslave, aveau dreptul să compere, în virtutea unei legi federale
adoptate în 1990, apartamente la un preţ mai redus, datorită cotizaţiilor plătite în timpul serviciului militar la un
fond special de locuinţe pentru armată. Reclamanţii au solicitat recunoaşterea acestui drept în instanţă. Prin
hotărâre judecătorească le-a fost recunoscut acest drept, putând în cele din urmă să achiziţioneze două
apartamente la un preţ mai redus. În 1996, Legea în cauză a fost abrogată, iar Curtea Supremă a emis decizii prin
care a constatat că reclamanţii nu puteau cumpăra apartamente în condiţiile vechii legi. Aceste din urmă decizii
nu au fost executate de către autorităţile macedonene.
Pronunţându-se asupra pretinsei violări a articolului 1 din Protocolul 1 Adiţional, Curtea a reţinut că
Legea în cauză a fost anulată de către Curtea Constituţională fără efect retroactiv. Curtea a reţinut că reclamanţii
aveau o speranţă legitimă în sensul Convenţiei, având în vedere cotizaţiile pe care le-au plătit periodic la Fondul
special de locuinţe pentru membrii armatei. Curtea a reţinut că instanţa supremă din Macedonia nu a ţinut cont de
practica şi legislaţia anterioară, constatând astfel că articolul 1 din Protocolul 1 Adiţional a fost încălcat.
Hotărârea Linnekogel împotriva Elveţiei – 1.03.2005
Reclamantul, Raphael Linnekogel, este cetăţean elveţian, născut în 1979 şi locuieşte în Wadenswil
(Elveţia).
În fapt, la data de 23 septembrie 1997, poliţia federală elveţiană l-a informat că a confiscat un număr de
înregistrări găsite într-un colet sosit din Germania, ce-i fusese adresat, pe temeiul că erau înregistrări de
„propagandă de extremă dreapta”. Reclamantul a depus o plângere la Departamentul Federal de Justiţie şi Poliţie
şi o alta după ce a aflat că Parchetul Federal a informat autorităţile vamale şi poliţia cantonului Zurich despre
confiscare. Cea de-a două plângere a fost respinsă în decembrie 1999.
Reclamantul a încercat fără succes să obţină o copie de pe decizia din 26 iunie 1999 a Consiliului
Federal, prin care s-a dispus confiscarea definitivă a înregistrărilor.
În drept, reclamantul, invocând art. 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil), a arătat că nu a avut
acces la instanţă pentru a se plânge de confiscare.
Curtea reţine că plângerea reclamantului a fost examinată numai de autorităţi administrative şi anume de
Departamentul Federal de Justiţie şi Poliţie şi, în ultimă instanţă, de Consiliul Federal, autoritatea guvernatoare şi
executivul suprem al Confederaţiei. Constatând că reclamantul a fost privat de accesul la instanţă, Curtea a decis
în unanimitate că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Curtea a considerat că simpla constatare a unei încălcări reprezintă în sine o reparaţie suficientă pentru
prejudiciul moral suferit de reclamant şi i-a acordat suma de 3000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea Birol împotriva Turciei – 1.03.2005
Reclamanta, Ilknur Birol, este cetăţean turc şi locuieşte în Istambul. În perioada evenimentelor era
profesoară şi membră a Sindicatului Educaţiei şi Ştiinţei.
În fapt, la data de 26 iunie 1997, reclamanta a fost condamnată la un an de închisoare pentru insultarea şi
calomnierea ministrului şi ministerului justiţiei într-un discurs ţinut la o demonstraţie în favoarea „democraţiei şi
drepturilor sindicale”.
În drept, reclamanta a arătat că prin condamnarea penală i-a fost încălcat dreptul la libertate de exprimare,
garantat de art. 10 din Convenţie. În temeiul art. 14 (interzicerea discriminării), coroborat cu art. 10, reclamanta
s-a plâns că este victima discriminării pe temeiul opiniilor sale politice.
Curtea a considerat că motivele invocate de instanţele interne au fost insuficiente pentru a justifica
ingerinţa în dreptul reclamantei la libertate de exprimare. Deşi anumite pasaje deosebit de critice din discursul ei
l-au înfăţişat pe ministrul justiţiei de la acea vreme într-o lumină foarte negativă, având conotaţii ostile, ele nu au
încurajat recurgerea la violenţă sau insurecţie şi nu au reprezentat îndemn la ură. Acesta a reprezentat, în opinia
Curţii, un factor esenţial care trebuie luat în considerare. Curtea a ţinut seama şi de faptul că acele comentarii au
fost făcute la o demonstraţie în aer liber, astfel că reclamanta nu a avut ocazia să le reformuleze, să le
îmbunătăţească sau să le retracteze înainte ca acestea să devină publice.
În opinia Curţii, condamnarea reclamantei a fost disproporţionată faţă de scopul urmărit şi, prin urmare,
nu a fost „necesară într-o societate democratică”. A fost încălcat astfel art. 10. În lumina acestei concluzii, Curtea
a considerat că nu este necesară examinarea separată a capătului de cerere întemeiat pe art. 14.
În temeiul art. 41 (satisfacţie echitabilă), Curtea i-a acordat reclamantei suma de 4000 euro pentru
prejudiciul material, 4000 euro pentru prejudiciul moral şi 1500 euro pentru cheltuieli de judecată.
Hotărârile Beet şi alţii şi Lloyd şi alţii împotriva Marii Britanii – 1.03.2005
Reclamanţii sunt Julie Beet, Raymond Lloyd şi alţi 41 cetăţeni britanici.

În fapt, fiecare dintre reclamanţi a omis să plătească sume datorate fie cu titlu de taxe locale (taxă
comunitară, taxă de consiliu sau rate non-interne), fie ca amenzi judiciare. Cu privire la neplata taxelor, instanţa
(Magistrates Court) a reţinut în fiecare caz că reclamantul trebuie să plătească; în cauze privind amenzi, instanţa
a impus amenda ca sancţiune, în urmă condamnării penale. Fiecare dintre reclamanţi a depăşit scadenţa. Aceste
cauze priveau proceduri de executare la instanţa respectivă
Fiecare reclamant a compărut în faţa instanţei, care a decis că neplata s-a datorat refuzului voluntar al
reclamantului sau neglijenţei culpabile a acestuia. Fiecare reclamant a fost condamnat la închisoare, care a fost
fie impusă imediat sau suspendată cu condiţia ca reclamantul să facă plăţi periodice până la acoperirea integrală a
sumei. Dacă reclamantul nu se conforma condiţiilor impuse, avea loc o altă audiere la instanţă care era activată
perioada de privare de libertate suspendată. Fiecare dintre reclamanţi a petrecut o perioadă de timp în închisoare.
Asistenţa juridică (reprezentarea legală gratuită în cazul în care reclamantul nu dispunea de mijloace
suficiente pentru a plăti pentru aceasta) nu a fost asigurată în procedura de executare anterior datei de 1 iunie
1997 şi nici unul dintre reclamanţi nu a fost reprezentat legal la audierile din faţa magistraţilor.
Dispoziţiile magistraţilor au fost ulterior desfiinţate, fie de Înalta Curte, fie în urmă aprobării, de către
Înalta Curte, a unei dispoziţii de acord convenit între reclamanţi şi magistraţii care i-au condamnat.
În drept, doamna Beet şi 27 reclamanţi din cauza Lloyd şi alţii s-au plâns în temeiul art. 5 alin. 1 (dreptul
la libertate şi siguranţă) din Convenţie că privarea lor de libertate a fost nelegală. Doamna Beet şi toţi reclamanţii
din Lloyd şi alţii s-au plâns de asemenea, în temeiul art. 5 alin. 5, că nu aveau dreptul la reparaţie în dreptul
intern.
Ceilalţi 4 reclamanţi în cauza Beet şi alţii şi 34 reclamanţi în Lloyd şi alţii s-au plâns, în baza art. 6 alin. 1
şi 3 (c) că nu au beneficiat de reprezentare legală şi nu au fost reprezentaţi la audierea la care au fost condamnaţi
la închisoare.
În cauza Beet şi alţii, Curtea a decis în unanimitate că a existat o încălcare a art. 5 alin. 1 şi 5 în ceea ce-o
priveşte pe doamna Beet şi i-a acordat suma de 5000 euro pentru încălcarea art. 5 alin. 1. Curtea a decis în
unanimitate că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 şi 3 (c) în ce-i priveşte pe ceilalţi patru reclamanţi şi că această

constatare a reprezentat în sine o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de aceştia. Curtea le-a
acordat celor cinci reclamanţi sume cuprinse între 979 şi 4147 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.
În cauza Lloyd şi alţii, Curtea a decis în unanimitate că a existat o încălcare a art. 5 alin. 1 şi 5 cu privire
la 26 reclamanţi, cărora le-a acordat sume cuprinse între 3.000 şi 9.000 euro pentru încălcare art. 5 alin. 1. Curtea
a decis în unanimitate că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 şi 3 (c) cu privire la toţi reclamanţii, iar constatarea
unei încălcări a reprezentat în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral determinat de
încălcarea art. 6 alin. 3 (c). Curtea a acordat fiecărui reclamant sume cuprinse între 1681 şi 3102 euro cu titlu de
cheltuieli judiciare.
Hotărârea Brudnicka şi alţii împotriva Poloniei – 3.03.2005
Reclamanţii sunt Irena Brudnicka şi alţi zece cetăţeni polonezi, părinţi şi văduve ale marinarilor decedaţi
în naufragiul navei Jan Heweliusz.
În fapt, la data de 14 ianuarie 1993, Jan Heweliusz, aflată în proprietatea companiei Polskie Linie
Oceaniczne şi în folosinţa companiei Euroafrica, s-a scufundat în Marea Baltică, cauzând decesul a 55 persoane.
Au fost iniţiate procedurile legale în vederea determinării cauzelor catastrofei, iar la 11 ianuarie 1994,
Secţia pentru Litigii Maritime a Tribunalului Regional din Szczecin a decis că sunt vinovaţi pentru dezastru
căpitanul navei, echipa tehnică a acesteia, Registrul Polonez pentru Navigaţie, care a inspectat nava înainte de
accident şi serviciile de salvare. Hotărârea a fost desfiinţată în apel. Cauza a fost trimisă la Secţia pentru Litigii
Maritime a Tribunalului Regional din Gdansk, care a stabilit că accidentul s-a datorat neglijenţei unei părţi a
echipajului navei, omisiunii proprietarului navei de a efectua reparaţiile necesare şi cauzelor naturale. Hotărârea a
fost desfiinţată la data de 26 ianuarie 1999 de Secţia de Apel pentru Litigii Maritime a Tribunalului Regional din
Gdansk, care l-a absolvit parţial pe operatorul navei de răspunderea pentru accident, arătând că vina aparţine
membrilor echipajului navei care şi-au încălcat obligaţiile prin aceea că nu şi-au coordonat operaţiunile.
În drept, reclamanţii s-au întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie, arătând, printre altele, că nu au
beneficiat de un proces echitabil în faţa unei instanţe imparţiale şi independente.
Curtea a reţinut că hotărârile pronunţate de secţiile de litigii maritime erau definitive şi nu puteau fi
supuse nici unei forme de control judiciar. Având în vedere că preşedinţii şi vicepreşedinţii acestora erau numiţi
şi eliberaţi din funcţie de ministrul justiţiei cu acordul ministrului afacerilor maritime, ei nu puteau fi consideraţi
inamovibili, iar relaţia dintre aceştia şi miniştri era una de subordonare ierarhică. Curtea a decis, în consecinţă, că
o secţie pentru litigii maritime astfel cum este constituită în dreptul polonez nu poate fi considerată un tribunal
imparţial, capabil să asigure conformarea la principiile procesului echitabil enumerate în art. 6 din Convenţie şi
că reclamanţii erau îndreptăţiţi să aibă îndoieli cu privire la independenţa şi imparţialitatea acesteia.
Curtea a reţinut că Polonia şi-a modificat recent legislaţia privind litigiile maritime. Cu toate acestea,
noua legislaţie nu prevede un drept de recurs împotriva deciziei unei secţii de apel pentru litigii maritime şi nu a
modificat procedura de numire sau eliberare din funcţie a preşedintelui şi vicepreşedintelui secţiilor pentru litigii
maritime.
Prin urmare, Curtea a decis în unanimitate că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1. În lumina acestei
concluzii, Curtea a decis că nu este necesară examinarea separată a celorlalte capete de cerere privind inechităţi
procedurale.
În temeiul art. 41 (satisfacţie echitabilă), Curtea a decis în unanimitate să acorde fiecăruia dintre cei 11
reclamanţi suma de 4600 euro pentru prejudiciul moral.
(Selecţie şi rezumate realizate de Ioana Dumitriu, Ioana Ilie, Ruxandra Paşoi, Mirela Pascaru,
Beatrice Ramaşcanu)

III. BULETIN NORMATIV
ACTE NORMATIVE ADOPTATE ÎN PERIOADA 1 IANUARIE – 15 MARTIE 2005
Ordonanţe de urgenţă
1. O.U.G. nr.1/21-01-2005
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2004
privind instituirea Programului de stimulare a înnoirii Parcului naţional auto
2. O.U.G. nr.2/27-01-2005
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru stabilirea unor măsuri privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Administraţiei şi Internelor
3. O.U.G. nr.3/27-01-2005
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea şi completarea Legii nr. 115/1999 privind
responsabilitatea ministerială
4. O.U.G. nr.4/03-02-2005
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul
sistem al asigurărilor sociale de stat
5. O.U.G. nr.5/10-02-2005
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea alin. (3) şi (4) ale art. 6 din Legea nr.96/2000
privind organizarea şi funcţionarea Băncii de Export-Import a României EXIMBANK - S.A. şi
instrumentele specifice de susţinere a comerţului exterior
6. O.U.G. nr.6/10-02-2005
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 56/2004 privind crearea statutului special al funcţionarului public denumit manager public
7. O.U.G. nr.7/10-02-2005
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism
8. O.U.G. nr.8/24-02-2005
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale
9. O.U.G. nr.9/24-02-2005
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003
privind finanţele publice locale
10. O.U.G. nr.10/24-02-2005
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 32/1998 privind
organizarea cabinetului demnitarului din administraţia publică centrală
11. O.U.G. nr.11/24-02-2005
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru abrogarea alin. (2) al art. 38 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor
12. O.U.G. nr.12/28-02-2005
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
113/2002 privind identificarea şi înregistrarea bovinelor în România şi pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 61/2004 privind acordarea în anul agricol 2004-2005 a unui
sprijin direct al statului de 2,5 milioane lei/ha producătorilor agricoli pentru suprafeţe de teren arabil de
până la 5 ha inclusiv
13. O.U.G. nr.13/03-03-2005
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea şi completarea Legii nr. 29/2000 privind sistemul
naţional de decoraţii al României
14. O.U.G. nr.14/03-03-2005
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind modificarea formularelor pentru declaraţia de avere şi pentru
declaraţia de interese
15. O.U.G. nr.15/03-03-2005
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind unele măsuri pentru ocuparea prin concurs a funcţiilor publice
vacante din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice implicate în implementarea angajamentelor asumate
prin negocierile pentru aderarea României la Uniunea Europeană
16. O.U.G. nr.16/09-03-2005
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea lit. h) a art. 17 din Legea nr.182/2002 privind
protecţia informaţiilor clasificate şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 333/2002 privind paza
obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor
Legi
1. L. nr.1/21-02-2005
LEGE privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei
2. L. nr.2/24-02-2005
LEGE pentru ratificarea Acordului de împrumut (primul împrumut de ajustare
programatică - PAL 1) dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, semnat la Bucureşti la 27 septembrie 2004
3. L. nr.3/28-02-2005
LEGE pentru ratificarea Tratatului dintre România şi Ucraina privind asistenţa juridică şi
relaţiile juridice în cauzele civile, semnat la Bucureşti la 30 ianuarie 2002
4. L. nr.4/28-02-2005
LEGE pentru înfiinţarea comunei Spulber prin reorganizarea comunei Paltin, judeţul
Vrancea
5. L. nr.5/28-02-2005
LEGE privind schimbarea denumirii şi a satului de reşedinţă ale comunei Dorgoş, judeţul
Arad
6. L. nr.6/28-02-2005
LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 68/2004 privind unele
măsuri în domeniul învăţământului
7. L. nr.7/28-02-2005
LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2004 pentru
înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Romi
8. L. nr.8/28-02-2005
LEGE pentru ratificarea Acordului dintre România şi Spania privind recunoaşterea
reciprocă a permiselor de conducere auto ale cetăţenilor români şi spanioli, în scopul
preschimbării, semnat la Bucureşti la 1 septembrie 2004
9. L. nr.9/28-02-2005
măsuri în domeniul funcţiei publice
10. L. nr.10/28-02-2005
LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2004 privind
modificarea art. II din Legea nr.149/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, precum şi a altor acte
normative cu incidenţă asupra acestei proceduri
11. L. nr.11/28-02-2005
modificarea art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 162/1999 privind instituirea
preţului naţional de referinţă pentru energia termică furnizată populaţiei prin sisteme
centralizate, precum şi pentru acordarea de ajutoare băneşti pentru categoriile defavorizate
ale populaţiei

12. L. nr.12/28-02-2005
LEGE privind respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2004 pentru
modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 94/2004 privind reglementarea
unor măsuri financiare
13. L. nr.13/28-02-2005
modificarea art. 15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2004 pentru finalizarea
vânzării unor pachete de acţiuni ale Băncii Comerciale Române - S.A. către Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Corporaţia Financiară Internaţională,
precum şi către öociaţia Salariaţilor Băncii Comerciale Române - S.A.
14. L. nr.14/28-02-2005
prorogarea termenului prevăzut la art. 7 din Legea nr.290/2003 privind acordarea de
despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora,
sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca
urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile óiate şi
öociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947
15. L. nr.15/28-02-2005
LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul
Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă
16. L. nr.16/28-02-2005
aprobarea scoaterii din rezerva de stat, sub formă de împrumut, a unor cantităţi de
combustibil pentru Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice şi Termice
"Termoelectrica" - S.A., filialele sale, complexurile energetice Craiova, Rovinari şi
Turceni, Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare - Sucursala "ROMAG-TERMO" şi
centralele termice şi electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor judeţene şi
locale
17. L. nr.17/28-02-2005
modificarea alin. (4) al art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 126/2000 privind continuarea
realizării Unităţii 2 din cadrul obiectivului de investiţii "Centrala Nuclearoelectrică
Cernavodă - 5 x 700 MW"
18. L. nr.18/28-02-2005
LEGE pentru modificarea art. 8 din Legea nr.203/1999 privind permisele de muncă
19. L. nr.19/28-02-2005
prorogarea termenului prevăzut la art. 145 alin. (1) din Legea nr.295/2004 privind regimul
armelor şi al muniţiilor
20. L. nr.20/28-02-2005
susţinerea proiectului "Dezvoltarea zonelor turistice Luna Şes-Borşa" judeţele Satu Mare
şi Maramureş
21. L. nr.21/03-03-2005
LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 1/2005 privind prorogarea termenului
prevăzut la alin. (1) al art. II din Ordonanţa Guvernului nr. 46/2004 pentru modificarea
art. 37 din Ordonanţa Guvernului nr. 44/1997 privind transporturile rutiere
22. L. nr.22/03-03-2005
modificarea alin. (8) al art. 8 din Legea nr.269/2004 privind acordarea unui ajutor
financiar în vederea stimulării achiziţionării de calculatoare

23. L. nr.23/03-03-2005
contractarea împrumuturilor externe de la instituţii financiare internaţionale pentru
Programul de reabilitare a infrastructurii din oraşele mici şi mijlocii (SAMTID)
24. L. nr.24/03-03-2005
modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului
25. L. nr.25/07-03-2005
modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 11/2004 privind stabilirea unor
măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale
26. L. nr.26/07-03-2005
modificarea art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 142/2000 privind înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea Agenţiei SAPARD pentru implementarea tehnică şi financiară
a Instrumentului special de preaderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală
27. L. nr.27/07-03-2005
modificarea şi completarea Legii nr. 129/1998 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Fondului Român de Dezvoltare Socială
28. L. nr.28/07-03-2005
acordarea unor drepturi salariale personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor
29. L. nr.29/07-03-2005
ratificarea Acordului dintre România şi Uniunea Europeană stabilind cadrul general de
participare a României la operaţiunile Uniunii Europene de gestionare a crizelor, semnat
la Bruxelles la 22 noiembrie 2004
30. L. nr.30/07-03-2005
suspendarea aplicării prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 101/2004
privind preluarea de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a unor
creanţe fiscale asupra societăţilor comerciale "RAFO" - S.A. Oneşti şi "CAROM" - S.A.
Oneşti
31. L. nr.31/07-03-2005
modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003 privind
stimularea procesului de restructurare, reorganizare şi privatizare a unor societăţi
naţionale, companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, precum
şi a societăţilor comerciale şi regiilor autonome subordonate autorităţilor administraţiei
publice locale
32. L. nr.32/07-03-2005
LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2004 privind trecerea
Teatrului Naţional din Târgu Mureş, judeţul Mureş, în subordinea Ministerului Culturii şi
Cultelor
33. L. nr.33/07-03-2005
LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 96/2004 privind trecerea
Teatrului Naţional din Craiova în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor

34. L. nr.34/07-03-2005
măsuri pentru eliberarea şi înmânarea titlurilor de proprietate asupra terenurilor agricole şi
forestiere

THEMIS
Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii
În atenţia colaboratorilor care trimit materiale spre publicare
1. Lucrările trimise spre publicare trebuie să fie redactate pe calculator şi imprimate în două exemplare.
Dacă se decide publicarea lucrării, autorul va fi rugat să trimită textul şi în format electronic.
2. Textele vor fi redactate cu semne diacritice. Se va folosi alfabetul Windows Central European
(CodePage1250), adică setul de diacritice standard din Windows 98, 2000 sau XP.
3. Trimiterile bibliografice şi jurisprudenţiale vor fi făcute sub forma notelor de subsol.
4. Indicaţiile bibliografice vor cuprinde:

- numele autorului/autorilor;
- titlul complet al lucrării;
- editura;
- locul şi anul editării;
- pagina/paginile la care se face trimitere.
5. Abrevierile folosite vor fi următoarele:
- alin. Alineatul C.C. Curtea Constituţională

- art. Articolul - C.S.J. Curtea Supremă de Justiţie
- dec. Decizia - C. Apel Curtea de Apel
- Ed. Editura - Trib. Tribunalul
- ed. Ediţia - T.S. Tribunalul Suprem
- lit. Litera - Jud. Judecătoria
- M.Of. Monitorul Oficial - O.G. Ordonanţa Guvernului
- nr. Numărul - O.U.G. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
- p. Pagina
- pct. Punctul - C.Jud. Curierul Judiciar
- op. cit. Opera citată - J.N. Justiţia Nouă
- loc. cit. Locul citat - Leg. pop. Legalitatea populară
- sent. Sentinţa - P.R. Pandectele Române
- vol. Volumul - P.L. Pro Lege
- R.D.P. Revista de drept penal
- C. civ. Codul civil - R.D.Public Revista de drept public
- C. com. Codul comercial - R.R.D.C. Revista romana de drept comunitar
- C. fam. Codul familiei - R.A.P.R. Revista Administratiei penitenciarelor
- C. pen. Codul penal - R.R.D.O. Revista romana de drepturile omului
- C. proc. pen. Codul de procedură penală - R.R.D.A. Revista romana de drept al afacerilor
- C. proc. civ. Codul de procedură civilă - R.D.C. Revista de drept comercial
- S.C.J. Studii şi cercetari juridice
- S.D.R. Studii de drept românesc
Themis (Bucureşti) = ISSN 1584-9783

448 PDF

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

448 PDF

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

I.

Aurel Ciobanu Dordea

Alina Petronela Moşneag

1. Calificarea domeniului contravenţional din perspectiva noţiunii de „acuzaţie în materie penală”

Analiza de faţă urmăreşte să califice etapa judiciară a procedurii contravenţionale reglementate

România a ratificat Convenţia europeană a drepturilor omului (în continuare Convenţia) şi

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 1

a. Clasificarea faptei potrivit dreptului naţional

b. Natura faptei incriminate

c. Natura şi gravitatea sancţiunii

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 2

b) Transformarea amenzii contravenţionale în închisoare

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 3

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 4

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 5

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 6

3. Deciziile Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte constituţionalitatea domeniului

Prin decizia nr. 183/8.03.200327, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 7

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 8

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 9

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 10

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 11

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 12

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 13

1. Prin studiul de faţă, nu ne propunem să reluăm opiniile exprimate în doctrină cu privire la

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 14

4. Ca o ultimă precizare prealabilă, semnalăm că, în cazul infracţiunilor contra demnităţii

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 15

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 16

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 17

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 18

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 19

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 20

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 21

20. Concluzie. Sub influenţa jurisprudenţei de la Strasbourg şi a criticilor formulate de către

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 22

Alina Petronela Moşneagu

a. Prioritatea dreptului comunitar stabilită prin hotărârea Costa/ENEL

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 23

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 24

b. Prioritatea stabilită prin hotărârile ulterioare ale Curţii de Justiţie

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 25

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 26

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 27

Mădălina Amelia Voiculescu

2. Probleme privind competenţa de jurisdicţie.

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 28

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 29

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 30

3. Particularităţi privind efectele hotărârilor pronunţate în materie civilă şi comercială de instanţe

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 31

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 32

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 33

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 34

7. Apare ca necesară opţiunea:

8. Fiecare variantă poate fi argumentată.

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 35

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 36

Universalitatea, ca principiu de bază al instituţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 37

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 38

THEMIS – Revistă a Institutului Naţional al Magistraturii 39