Meristemele sunt ţesuturi de tip formativ, cu celule tinere, ce-şi menţin, în tot cursul vieţii

plantelor, capacitatea de a prolifera, respectiv proprietatea de a se divide, formând mereu noi celule.
Meristemele sunt localizate în vârful ramificaţiilor organelor (tulpini sau rădăcini), fiind meristeme
apicale, de tip primar, cu rol în creşterea în lungimea organelor; meristeme primare găsim şi în
straturile profunde ale rădăcinilor şi tulpinilor. La organele ce suferă procese de modificare secundară
morfo-anatomică, îngroşări, întâlnim meristeme secundare, respectiv cambiul şi felogenul. De regulă,
prin termenul de cultură de meristeme se înţelege cultivarea in vitro a meristemelor apicale, caulinare.
Celulele meristematice deţin caracteristici structurale particulare, ce le conferă capacitatea de
a se menţine într-o continuă stare de proliferare, cum ar fi:
-au pereţii celulari subţiri, celulozici, nemodificaţi secundar;
-sunt bogate în citoplasmă, au mitocondrii numeroase, nucleul este mare, cu nucleoli bine
reliefaţi;
-vacuolele sunt mici şi nu deţin metaboliţi.
În raport cu celulele parenchimatice sau cu cele prozenchimatice, celulele meristematice sunt
mici, strâns unite între ele, fără spaţii intercelulare. Meristemele primare au celule de forma
poligonală iar meristemele secundare au formă tabulară. Celulele derivate din multiplicarea
meristemelor secundare au o dispoziţie radială, respectiv toate celulele generate dintr-o celulă
meristematică mamă sunt dispuse liniar, perpendicular pe celula ce le-a dat naştere.
Celulele meristemului apical, caulinar, sunt uniforme din punct de vedere anatomic, dar
arbitrar, la angiosperme, straturile de celule componente sunt subîmpărţite în tunica şi corpusul.
La meristemul radicular păturile celulare prezintă o structură diferită de aceea descrisă la
tulpină.
Forma, mărimea şi conformaţia meristemului apical, caulinar variază mult la diferitele specii
dar, în mare, s-au delimitat trei tipuri principale structurale: meristemul criptogamelor vasculare,
meristemul la gimnosperme şi meristemul de angiosperme.
Meristemul caulinar terminal este localizat în vârful ramurilor şi de regulă, este protejat în
mugur. El poate fi apical, axilar sau adventiv.
Mugurele este constituit dintr-un ax, în apexul căruia se află meristemul. Prin diviziunea
continuă a meristemului rezultă celule care, pe măsură ce se îndepărtează de apex se diferenţiază
funcţional. Celulele externe ale masivului tisular (numit con de creştere sau vârf vegetativ) se pliază,
iar protuberanţele rezultate constituie primordiile. Cu timpul, primordiile se diferenţiază în primordii
foliare sau florale. De regulă, în primordiile florale se produce o creştere a intensităţii ratei de
multiplicare celulară, aceşti muguri devin mai bombaţi, mai voluminoşi. Celulele din zona centrală
se diferenţiază în xilem, floem şi ţesut parenchimatic. Centrifug, dinspre centru spre periferia
mugurelui, se întâlnesc primordii transformate fie în frunzuliţe, din ce în ce mai mari, fie în boboci,
respectiv în componente florale. Mugurii şi bobocii au capacitate regenerativă ridicată, graţie faptului
că deţin ţesuturi tinere, slab diferenţiate şi celule meristematice. Meristemele apicale posedă o relativă
autonomie, fapt încă insuficient argumentat şi dovedit experimental. În evoluţia in vitro a explantelor
meristematice, un rol important îl are stadiul de dezvoltare al primordiilor. Primordiile florale
recoltate în faze prea avansate de dezvoltare, cultivate in vitro, se transformă în floare. Adeseori,
funcţie de specie, la nivelul învelişurilor florale se poate induce neogeneza de formaţiuni
meristematice adventive.
Cambiul şi felogenul sunt meristeme prezente în organele îngroşate secundar sau în cele
metamorfozate (rădăcini tuberizate). De regulă, cambiul constituie o principală zonă regenerativă.
Ţesuturile inoculate pe medii aseptice, de regulă, diferenţiate morfofuncţional, trebuie să se
dediferenţieze, fenomen ce se petrece în etape succesive, până la reîntoarcerea lor la starea de
meristem primar, respectiv neoformarea de meristeme. Fenomenul de dediferenţiere celulară se
produce şi spontan, de exemplu în cazul iniţierii unor meristeme, sau al genezei de rădăcini secundare
din celulele periciclului radicular.
Dediferenţierea celulelor inoculate in vitro poate consta în formarea de calus, dediferenţiere
primară, din care se poate ajunge la un stadiu de dediferenţiere secundară, când o parte din celulele
calusului se transformă în meristeme, generatoare de rădăcini sau tulpini.
Dediferenţierea celulelor inoculate in vitro constituie o condiţie a formării de promeristeme şi
de iniţiere a organogenezei.
În cultura de meristeme, meristemul este prelevat împreună cu două primordii foliare
subiacente acestuia.
În prezent, o atenţie deosebită se acordă studiilor privind cunoaşterea reacţiei meristemului
cultivat in vitro, în raport cu condiţia funcţională a meristemului in situ, precum şi a rolului
primordiilor. Este evident faptul că un meristem izolat, cultivat pe medii aseptice, îşi poate manifesta
totipotenţialitatea sa reală; în condiţiile inoculării lui împreună cu primordiile, ori in situ, această
capacitate este mascată de corelaţiile existente ca urmare a prezenţei alături de meristem şi a celorlalte
ţesuturi. Dezvoltarea in vitro a meristemului solitar, sau a celui însoţit de primordii, este dependentă
de fitohormonii de creştere prezenţi în mediul de cultură. Se pare că primordiile, chiar în faza în care
frunzele sunt abia schiţate, se pot transforma fie în frunze, fie în muguri floriferi.
Definitivarea direcţiei de evoluţie a meristemului apical, din vegetativ în floral, depinde de o
serie de factori exogeni – fotoperioadă, temperatură – sau endogeni – specie, hormoni.
În condiţiile cultivării unor explante in vitro, celulele ţesuturilor inoculate pe medii aseptice
suferă un proces de dediferenţiere şi generează meristeme. Din aceste meristeme, prin rediferenţiere,
vor lua naştere organe. Organogeneza constituie momentul de bază în asigurarea multiplicării
vegetative.
Se ştie că meristemul radicular al angiospermelor se deosebeşte funcţional de cel al
tulpinilor nefiind interconvertibil, cu toate că axa caulinară şi cea radiculară, în evoluţia
filogenetică, au o origine comună. Diferenţierea funcţională a meristemului se face, probabil, în
stadiul de promeristem; în cazul meristemoizilor pot fi deja identificate trei tipuri de meristeme ce
evoluează în: meristem proliferativ, meristem generator de rădăcini şi meristem de tip caulogen.
Dar nu se cunoaşte dacă aceşti meristemoizi sunt identici sau prezintă deja amprenta
determinismului lor funcţional, radicular şi caulinar.
Meristemele radiculare, funcţie de originea lor se împart în mai multe categorii:
-meristem apical – situat în vârful rădăcinilor;
-meristem lateral – format pe rădăcina principală;
 -meristem adventiv – provocat în a se forma la nivelul tulpinilor, frunzelor sau al altor
organe, care în mod natural nu sunt purtătoare de rădăcini. Inducerea formării acestor meristeme
radiculare adventive constituie baza multiplicării vegetative prin butaşi, marcote sau organe de
rezervă;
-meristeme neoformate la nivelul calusului, ca o varietate de meristem adventiv.
Meristemele caulinare pot fi împărţite astfel:
-meristeme apicale (terminale) – derivate din muguraşul embrionului;
-meristeme axilare – aflate la axila frunzelor;
-meristeme adventive – formate pe diverse organe;
-meristeme neoformate – generate la nivelul calusurilor cultivate in vitro.
Prin cultivarea in vitro a meristemelor se obţine o regenerare de plante identice din punct
de vedere genetic cu planta mamă donatoare, fapt deosebit de important în horticultură, asigurându-
se astfel o multiplicare clonală.
Un alt aspect, foarte important, care derivă din înmulţirea meristematică a plantelor, este
acela al obţinerii de material săditor sănătos, în ţesuturile căruia este prevenit orice fel de atac
fitopatogen. Plantulele generate in vitro din meristeme, însoţite numai de prima pereche de
primordii foliare, sunt libere de viroze, deosebit de păgubitoare şi imposibil de evitat şi de combătut
în condiţiile înmulţirii vegetative a plantelor. Numai propagarea plantelor prin seminţe poate
asigura, într-o oarecare măsură, eradicarea parţială, temporară, a virozelor, ştiut fiind faptul că,
chiar şi prin seminţe se transmit o serie de viroze. Dar nenumărate plante horticole nu se pot
înmulţii prin seminţe sau, la unele soiuri, multiplicarea prin seminţe este dificilă (orhidee), ori
seminţele nu sunt fertile, ceea ce a făcut ca înmulţirea acestora pe cale vegetativă să constituie
unica metodă de multiplicare a lor. Pe de altă parte, multiplicarea plantelor pe cale asexuată, prin
metode de înmulţire vegetativă clasică, a condus la degenerarea descendenţilor ca o consecinţă a
perpetuării, an de an, a infecţiilor virale. Astfel, o cultură sănătoasă de garoafe (Rudelle, 1977),
înmulţite timp de cinci ani prin butăşire clasică, a prezentat o răspândire în masă a virozelor, multe
din ele, cauzând degenerări. Totodată, multiplicarea vegetativă, prin metode tradiţionale, are drept
consecinţă şi o perpetuare a unor mutaţii somatice.