Professional Documents
Culture Documents
M3P2C1I2 I2 C1 P2 M3
M3P2C1I2 I2 C1 P2 M3
m2c1i2 i2 c1 m2
m2c1i2 i2 c1 m2
b) Formula alfanumerică desfășurată: se notează cu o literă fiecare dinte din grup și se notează
numărul lui: la permanentă cu majusculă, la temporară cu minusculă:
M3M2M1P2P1C1I2I1 I1I2C1P1P2M1M2M3
M3M2M1P2P1C1I2I1 I1I2C1P1P2M1M2M3
m2m1c1i2i1 i1i2c1m1m2
m2m1c1i2i1 i1i2c1m1m2
d) Formula clinică americană: fiecare dinte primește un număr unic: numărătoarea începe de la
molarul 3 superior din dreapta și merge spre molarul 3 superior din stînga, apoi continuă cu
molarul 3 inferior din stînga și se termină la molarul 3 inferior din dreapta. La dentiția
permanentă se adnotează cu cifre arabe (1,2,3,4,5…31,32), la temporară cu litere majuscule
începînd cu litera A (ABCDEFGHIJ pentru superiori, KLMNOPQRST pentru inferiori).
f) Formula franceză: Superiorii din dreapta se notează cu „D” majuscul, superiorii din stînga se
notează cu „S” majuscul, inferiorii din stînga se notează cu „s” mic, inferiorii din dreapta se
notează cu „d” mic; la fiecare cifră se mai adaugă numărul de ordine (ca la anglo-saxon).
Pentru dentiția temporară se face la fel numai că se pun cifre romane.
g) Formula dentară internațională – FDI: ambele arcade sunt împărțite în patru cadrane:
Superior dreapta: 1; superior stînga: 2; inferior stînga: 3; inferior dreapta: 4; fiecare dinte are
numărul lui de ordine (ca la anglo-saxon); la adnotare se scriu două cifre: mai întîi numărul
cadranului, apoi numărul de ordine a dintelui (caninul superior din stînga: 23). La dentiția
temporară cadranele se notează cu 5,6,7,8, în aceeași ordine
[ Depinde de inserția gingiei: dacă este la nivelul coletului, coroana anatomică și clinică sunt egale,
dacă este mai spre apex, coroana clinică este mai mare, dacă este mai spre extremitatea
incizală/ocluzală, coroana clinică este mai mica ]
[ Colet anatomic numin limita dintre coroană anatomică și rădăcină anatomică; Colet clinic numim
locul de inserție a gingiei; el determină înălțimea coroanei cinice ]
Coroanele incisivilor prezintă doi lobi de dezvoltare, unul vestibular şi unul oral. Lobul
vestibular prezintă trei lobuli despărţiţi de două depresiuni mai mult sau mai puţin evidente.
Coroanele au forme aplatizate în sens vestibulo-oral şi prezintă patru feţe axiale şi o margine
incizală.
Feţele vestibulare sunt convexe în treimea cervicală şi plane în treimea incizală, iar cele orale
convexe în treimea cervicală şi concave în cele două treimi incizale.
La scurt timp după erupţie marginile incizale au aspect lobulat dat de proeminenţa lobulilor
vestibulari.
Faţa orală prezintă cervical o proeminenţă de smalţ, cingulum-ul. Această faţă este limitată
proximal de creste marginale.
Feţele proximale sunt triunghiulare cu vârful situat incizal şi baza cervical. Convexitatea
maximă pe aceste feţe se găseşte în treimea incizală.
Incisivii prezintă o singură rădăcină.
Pe secţiune transversală, rădăcinile sunt aplatizate mezio-distal. Singura excepţie de la această
regulă o reprezintă rădăcina incisivului central superior care este aproape circulară.
În general există o cavitate pulpară simplă cu trei coarne pulpare şi un canal radicular principal.
Pe arcade ocupă o poziţie anterioară, coroanele fiind dispuse pe un arc de cerc cu deschidere
variabilă, în funcţie de conformaţia arcadei.
Grupul incisivilor erupe succesiv molarilor primi permanenţi. Erupţia poate fi însoţită de
malpoziţii.
Participă intens în fizionomie, fonaţie şi secţionarea alimentelor.
Deţin roluri importante atât în realizarea raporturilor de ocluzie statică cât şi în raporturile
dinamice (ghidaj anterior),
Sunt expuşi frecvent traumatismelor fiind situaţi în zona anterioară a arcadelor, dar şi
proceselor de carie dentară (mai ales cei superiori).
Rădăcinile sunt implantate într-un os spongios. Suprafaţa radiculară (parodontală) fiind mică,
implantarea are şi ea valori scăzute.
33. Semnele de diferentiere a incisivilor superiori
Au un volum mai mare decât incisivii inferiori pe care îi circumscriu. Aceasta face să fie mai
expuşi la traumatisme.
Aplatizarea puternică în treimea incizală determină o rezistenţă scăzută la fractură.
Relief plan-convex pe faţa vestibulară şi concav-convex pe faţa palatinală, cingulum-ul şi
crestele marginale sunt bine reprezentate.
Rădăcinile au aspect cilindro-conic şi prezintă o aplatizare mezio-distală mai mult sau mai
puţin evidentă.
Canalul radicular principal este larg.
Participă intens la fizionomie şi fonaţie.
Incisivii superiori sunt în serie descendentă (incisivul central este mai voluminos ca lateralul),
iar incisivii inferiori sunt în serie ascendentă (lateralul este mai voluminos).
Incisivii superiori sunt mai voluminoşi decât cei inferiori şi sunt dispuşi pe un arc de cerc mai
avansat.
Diametrul coronar mezio-distal este superior diametrului vestibulo – palatinal pentru incisivii
superiori. La incisivii inferiori diametrul mezio-distal este mai redus decât cel vestibulo-lingual.
Diferenţa dintre diametrul coronar mezio-distal şi cel cervico-incizal este mai evidentă la
incisivii inferiori, rezultând astfel un aspect mai alungit al acestora comparativ cu incisivii superiori.
Incisivii superiori au diametrul mezio-distal coronar mai mare decât incisivii inferiori.
Unghiurile incizale sunt mai exprimate în cazul incisivilor superiori.
Coroanele incisivilor superiori au formă asemănătoare cu o lopată, a incisivilor inferiori este
asemănătoare unei dălţi.
Culoarea incisivilor superiori este diferită pentru cele trei segmente coronare. Incisivii superiori
sunt transparenţi incizal, alb-cenuşii sau alb-gălbui în treimea mijlocie şi gălbui la colet.
În ocluzie psalidodontă uzura este localizată incizo-vestibular pentru incisivii inferiori şi
palatinal pentru incisivii superiori. în cazul unei ocluzii labiodonte uzura are loc la nivelul marginilor
incizaie.
Incisivii superiori au rădăcinile voluminoase conice şi mai rotunjite pe secţiune transversală
decât cele ale incisivilor inferiori care sunt puternic aplatizate mezio-distal şi efilate.
Dintele Erupția
(luni)
I 6-8
II 8-12
III 16-20
IV 12-16
V 20-30
Dintele Erupția
(ani)
6 6
1 6-8
2 8-9
3 10-11
4 9-10
5 11-12
7 11-13
8 variază
Dintele Formarea
rădăcinii (ani)
6 10
1 10
2 10
3 13
4 12
5 12
7 15
8 nelimitată
72. Spatiului periodontal. Care este latimea lui.
Spațiul periodontal – spațiul cuprins între rădăcina dintelui și pereții proceselor alveolare. El este
format din țesut conjunctiv dens ordonat și conține fibrele ligamentului periodontal,
celule(cementoblaste, fibroblaste, osteoblaste), vase, nervi, lichid interstitial.
El are o lățime variabilă în diferite segmente ale rădăcinii, având o formă de clebsidră, cel mai îngust
fiind în 1/3 medie-0,15 mm. în mediu are o lățime de 0,20-0,25mm.
Fibrele periodontale sunt de colagen majoritatea și elastice. Fibrele de colagen sunt orientate
perpendicular pe rădăcină și procesele alveolare adiacente, iar capetele lor terminale (fibrele Sharpey)
sunt înglobate pe de o parte în cement, iar de cealaltă parte în osul alveolar.
În dependentă de acești factori sunt cunoscute următoarele tipuri de ocluzie fiziologică: Ortognată
(ideală, psalidodontă), dreaptă (labiodont/cap la cap), biprognată (protruzie bimaxilară), opistognată
(retruzie bimaxilară).
În plan vertical: raport labiodont (cap la cap) sau psalidodont (superiorii îi acoperă pe
inferiori cu 1/3, 1/2 sau 1-2 mm);
În plan sagital: în raport labiodont marginile incizale contactează între ele; în raport
psalidodont marginea incizală a inferiorilor contactează cu fața palatinală a superiorilor iar între fața
vestibulară a inferiorilor și marginea incizală a superiorilor există un spațiu de 1-2 mm (treaptă sagitală
fiziologică);
În plan transversal: liniile interincisive maxilară și mandibulară coincid între ele și cu linia
mediană; devieri minime (0,2-1mm) se încadrează în limitele fiziologice.
*protruzia fiziologică bimaxilară: ambele procese alveolare împreună cu dinții frontali sunt
îndreptate spre vestibular cu contact psalidodont.
*retruzie fiziologică bimaxilară: ambele procese alveolare împreună cu dinții frontali sunt
îndreptate spre oral
În plan vertical: molarii I superior și inferior permanenți formează stopuri ocluzale normale
În plan sagital: Cheia de ocluzie (Angle).
În plan transversal: cuspizii vestibulari ai dinților laterali superiori acoperă cuspizii
vestibulari ai dinților laterali inferiori.
Propulsia este mișcarea mandibulei înainte (din relația centrică (RC) mandibula se deplasează spre
anterior în poziție de intercuspidare maximă (PIM) apoi în poziție cap la cap urmînd poziția de
propulsie maximă); zonele laterale sunt în dezocluzie; acționează mușchii propulsori.
Retropulsia este mișcarea mandibulei spre posterior; acționează mușchii retropulsori.
Coborîrea este o deplasare în jos a mandibulei; contracția mușchilor coborîtori, relaxarea
ridicătorilor.
Ridicarea este o deplasare în sus a mandibulei pînă în PIM; contracția ridicătorilor, relaxarea
coborîtorilor.
Mișcarea de lateralitate (latero și mediotruzie) este o deplasare spre lateral și înapoi a mandibulei.
Ea pornește din PIM și se deplasează spre lateral ajungînd în poziție cap la cap în lateralitate,
executînd apoi lateralitatea maximă. Din această poziție urmează o mișcare de coborîre maximă și apoi
închidere pînă în PIM.
Diagrama Posselt reprezintă mișcările limită ale mandibulei: din poziție retrală de contact trece în
poziție de intercuspidare maximă, apoi relație cap la cap, depășirea relației cap la cap și propulsia
maximă, deschiderea maximă urmată de punctul în care mișcarea de rotație pură trece în mișcare de
rotație asociată cu translație și se termină cu poziția de postură mandibulară (inocluzie fiziologică).
Adamantina(smalțul) conține :
- substanțe anorganice (95-98%)
- sumbstanțe organice (2-5%)
- apă.
Repartiția variază de la o zonă la alta, astfel fracțiunea anorganică este mai bogată la suprafață decât la
joncțiunea amelo dentinară față de fracțiunea organică care este mai slab prezentă la suprafață. 90%
din substanța minerală sunt formate din fosfați de Ca , în majoritate este hidroxi apatita, în valoare mai
mică gasim : carbonapatită(prezența ei sporeșteriscul apariției cariei din cauza interacțiunii cu acizii
plăcii dentare), cloraparită, fluorapatită(sprește reziistența tesutului dentar față de factorii ce provoaca
caria), CaCO3, MgCO3 (se depistează într-o cantitate mai mare la nivelul fisurilor , la fel favorizează
aparitia cariei dentare .
Constituienții majori ai smalțului dentar sunt :
Ca (36-39%)
P ( 16-18%)
CO2 (1,9-3,6 %)
Na (0,2- 0.9%)
Mg( 0.2-0,6%)
Cl ( 0,1-0,3)
Adamantina(smalțul) conține :
- substanțe anorganice (95-98%)
- sumbstanțe organice (2-5%)
Adamantina - țesut protector ce apără dentina și pulpa de agenții mecanici(forța masticatorie) fizici
și chimic. Realizează funcția de decupare și triturare a alimentelor.
Dentina are un conținut mai redus de substanțe minerale (70-72%), mai bogat în substanțe organice
(28-30%) și apă. Substanța organică predominată dentina
Substanțele minerale sunt :
Ca (28-35%)
P (13-17%)
CO2 (3%)
Mg (1,2%)
Na ( 0,2-0,7%)
K ( 0,07%)
Cl, F, S, Zn
Țesutul striat care acoperă rădăcina dintelui este alcătuit din materie anorganică (65%), organice(23%)
și apă(12%). Are o structură asemănătoare cu cea a osului.
Cimentul are o culoare gălbuie, mai deschisă decât a dentinei, aspect mat fără translucitate. Structura
sa este penetrată de fibre colagenice, ce se unesc cu fibrele similare ale țesutului osos ai alviolei
dentare. Distingem ciment acelular – situat pe toată suprafața rădăcinei și ciment celular – care acoperă
apexul rădăcinei, iar la dinții poliradiculari și regiunea bifurcației. Spre deosebire de os, cimentul nu
comportă vase sangvine.
Cimentul conține substanțe organice (65%), anorganice (23%) și apă(12%). Principala componentă a
fracției minerale este fosfatul tricalcic (50-66%). Spre deosebire de adamantină și dentină, în ciment se
conține cea mai mare cantitate de fluor.
Fracția organică, este alcătuită din glucide, proteine și polizaharide. Fracția organică proteică, este
alcătuită din colagen și compușii lui.
Pulpa dentară este un țesut mezenchimal, de o consistență gelatinoasă situată în cavitatea dintelui.
Forma pulpei reproduce în tocmai forma anatomică a dintelui. Deosebim partea coronară și radiculară
a pulpei dentare. Partea pulpei care corespunde cuspizilor se numește corp pulpar. Pulpa are legătură
cu mediul încunjurător prin intermediul orificiului apical care se deschide în periodonțiul. Pulpa este
alcătuită dintr-un țisut conjuctiv lax, constituită dintr-o substanță fundamentală sau intracelulară,
celule, vase sangvine.
97. Fibrele și Celulele pulpare.
În substanța fundamentală a pulpei sunt cufundate fibrele pulpei, care sunt de 2 feluri :
- colagenice
- reticulare.
Cu vârsta are loc creșterea numărului fibrelor colagenice – se petrece fibrotizarea pulpei.
În pulpă se conține 3 grupe de celule :
- celule de bază a țesutului pulpar
- celule dentino-genetice
- celule de apărare.
Primul grup - fibroblaștii: au morfologie diferită, formă fuziformă, stilată, cu prelungiri
citoplasmatice și elaborează precursorii colagenului și elementele substanței fundamentale. O dată cu
îmbătrînirea lor se înlocuiesc cu fibrocite. Reprezintă celule de bază a țesutului dentar.
Al doilea grup – odontoblastele: sunt celuylae înalt specializate așezate radial sau la periferia pulpei
dentare . Elaborează compușii matricei dentare și fibre colagenice. Celule din zona subodontoblastică –
celule Hock, sau celule rotunde Weill – au formă rotundă sau ovală.
A treia grupă – celulele de apărare: sunt prezente în parenchimul pulpar în timpul reacțiiilor
inflamatorii și antiinfecțioase. Se împart în două grupuri :
Histiocite
Macrofage, ambele sunt celule mobile ce reprezintă aspecte funcționale diferite ale aceleiași celule și
în dependență de condițiile metabolismul pulpar, poate predomina printr-un tip sau altul.
Fibrele pulpare sunt fibre conjuctive și sunt reprezentate de fibre de colagen, reticulină, fibre corv, din
zona Weill și fibre oxitalamice.
Fibrele colagenice sunt cele mai numeroase, elaborate de precursorii fibroblaști. În timpul îmbătrînirii
asteste fibre se înmulțesc.
Fibre de reticulină formează o rețea asociată pereților vasculari, cu rol protector.
Fibrele Corf, formate prin asocierea mai multor fibre de reticulină. Au un traiect ondulat, trec prin
corpul odontoblaștilor și ajung în dentină unde se transformă în fibre de colagen.
Fibre oxotalamice – fibre prescitoplasmatice, au traiect liber, fiind mai puțin numeroase decât celelalte
fibre – răspândit în tot țesutul pulpar
Straturile pulpei dentare:
- periferic – sau odontoblastic
- a lui Weill
- intermediar sau subsperficial(subodontoblastic)
- central sau de bază
98. Irigaţia sangvină a pulpei.
Prin orificiul apical în pulpă pătrunde o arteră și iesă 1-2 vene. În afară de artera principală, prin
multiplele orificii accesorii din rădăcina dintelui, mai ales în zona apexului radicular unde număru lor
atinge 20-30 de orificii, în pulpa radiculară pătrund mici vase, de aceea pulpa arae oreția sangvină bine
dezvoltată. Prin orificiul apical pătrunde o arteră, apoi se împarte în vase de tip arteriolilor, iar în pulpa
coronară avem vase de tipul capilarelor. Se consideră că în pulpă există 2 plexuri capilare, unul sub
odontoblasti – paralel cu strat de odontoblaste, iar altul situat în zona centrală a pulpei. În pulpă există
o reția de vase limfatice.
Este foarte ambundentă, în pulpă se formează o reția densă, realizată de nervii simpatici
postganglionari și senzorial cu originea în ganglionul cervical superior și trigeminal (cel ce vine de la
nervul trigemen. Fibrele mielinice intră în pulpă paralel cu vasele sangvine, o dată ce pătrund în pulpă
ele se răsfiră întro mulțime de fibrile, ce își pierd membrana mielinică.
În pulpă se formează plexul nervos subodontoblastic, fibrele căruia pătrund împreună cu fibra Tomes
în dentină.
Formarea prismelor are direcția dinspre dentină spre exterior. Prismele se formează din ameloblaste
și prelungirea acestora. În prima fază fiecare ameloblast capătă o formă cilindrică și se deplasează în
direcție externă, producînd prelungirea citoplasmatică – Tomes. Pe urmă ameloblastele încep secreția
unui gel care conține amelogenine, enameline, fosfoproteine – matricea organică. Acest material
urmează să pătrundă și în fibra Tomes, umplînd-o. Cînd prisma atinge 20 micrometri se începe
depunerea substanțelor minerale. Pe parcursul mineralizării se formează striile Retzius.
Tubulii dentari sunt niște canale din interiorul dentinei în care se află prelungirile odontoblastelor –
Tomes și se formează pe parcursul dentinogenezei. Dentinogeneza prezintă formarea dentinei și constă
din două etape: mai întîi se formează o matrice (predentina) care mai apoi se calcifică. Odontoblaștii
au niște prelungiri – fibrele Tomes, care pleacă spre ameloblaști – joncțiunea smalț-dentină. Tot
odontoblaștii sintetizează și secretă proteine (colagen) care vor forma o matrice predentinară
(predentina). Această matrice se va calcifica și va forma dentina. Urmează calcificarea matricei:
odontoblastele secretă niște vezicule care conțin ioni de calciu, fluor, cristale de hidroxiapatită; aceste
cristale vor sparge membrana veziculelor, vor intra în contact cu fibrele de colagen și se vor depune pe
suprafața și în interiorul acestora dar vor înconjura fibrele Tomes depunîndu-se pe suprafața lor. Pe
parcurs, în timp ce predentina se calcifică, se formează altă predentină iar odontoblaștii se retrag spre
pulpă, lăsînd în dentină numai prelungirile sale. Astfel, datorită faptului că în jurul lor (f. Tomes) se
depun cristalele de apatită, se formează o rețea de canale în interiorul dentinei.
(procesul seamănă cu îngroparea unor țevi în pămînt: ele se acoperă cu pămînt și formează canale )
În zona care înconjoară prelungirea Tomes se găsește un strat subțire de substanță fundamentală
amorfă care se numește teaca Neuman.
Odontoblastul este o celulă situată în stratul periferic al pulpei care produce și elimină componentele
organice ale matricei doar spre suprafață. Odontoblastul are o prelungire subțire ramificată la vârf, care
penetrează perpendicular stratul de dentină – prelungirea odontoblastică (fibra Tomes). Această prelungire
citoplasmatică crește gradual odată cu îngroșarea stratului de dentină, rămânând într-un canal îngust –
canaliculul dentinal, care formează multiple ramificări la limita dentină-smalț. Prelungirea odontoblastului are o
grosime de 3-4µm la origine (lângă corpul celulei) și devine tot mai subțire spre vârf terminându-se la limita cu
smalțul sau cementul.