AURELSAULEA

BALNEOFIZIOTERAPIA

GENERALĂ

Editura ARC Chişinău 1996

CUVÎNT ÎNAINTE

Din jumătatea a doua a secolului XX reabilitarea medicală se stabileşte ca direcţie independentă a medicinii
practice, alături de profilaxia şi tratamentul medicamentos. Disciplina Reabilitarea medicală are ca obiect general
furnizarea unui fond de informaţii despre recuperarea sănătăţii şi capacităţii de muncă a persoanelor bolnave, urmînd
ca pe acest „start“ să fie adăugate cunoştinţe de medicină internă.
Concomitent această disciplină are obiective specifice, care prevăd înzestrarea studentului cu date
fundamentale despre proprietăţile funcţionale de adaptare şi readaptare ale organismului ia nivelul celulelor,
ţesuturilor, organelor şi sistemelor în condiţii de maladii şi în fazele de recuperare.
 Metodele principale de însuşire a disciplinei sînt prelegerile, lucrările practice şi seminarele. în cazul cînd
acestea sînt completate cu studiul atent al manualelor şi altor surse informative de specialitate, atunci se asigură
dobîndirea de cunoştinţe, formarea unei baze în vederea dezvoltării, evaluării critice şi a unor deprinderi privind
observarea, măsurarea, interpretarea datelor, comunicarea verbală şi în scris a constatărilor proprii precum şi
consolidarea cunoştinţelor deja dobîndite.
Acest manual de reabilitologie generală cuprinde direcţiile principale ale acestei disciplini, care sînt
sistematizate în trei părţi: medicina sportivă (controlul medical), chinetoterapia şi bal- neofizioterapia.
Expunerea este structurată astfel îneît interacţiunea dintre temele şi compartimentele programului asigură
perceperea celor trei componente didactice (medicina sportivă, chinetoterapia, bal- neofizioterapia) ca ştiinţă unitară
— reabilitarea medicală.
în reabilitologia medicală se pot evidenţia un şir de metode, care deseori se manifestă ca specialităţi separate.
Printre acestea sînt metodele de origine pur fizioterapeutică cum ar fi: electro- terapia, magnetoterapia,
aeroionoterapia, aerosolii şi electroae- rosolterapia, oxigenoterapia, actinoterapia (tratament cu raze, energie
actinică), lazeroterapia, roentgen şi radioterapia, terapia ultrasonoră, hidro- şi balneoterapia, climatoterapia.
Al doilea grup de metode de recuperare este bazat cu precădere pe aplicarea activităţii fizice a organismului în
scopul profilaxiei secundare şi abolirii consecinţelor proceselor patologice. Deci în acest grup de metode efectul
curativ se distinge prin stimularea proceselor de recuperare şi compensare a funcţiilor prin includerea activă a
organismului şi poartă denumirea de chinetoterapie, care constă în: gimnastica medicală, mecanoterapia, masajul,
ba- roterapia şi terapia de extensiune, terapia manuală, terapia estetică (fono- şi peisajoterapia).
Un rol deosebit în reabilitologia medicală îl ocupă metodele medicinei de alternativă care includ mai ales
metodele medicinei populare: fitoterapia, homeopatia, acupunctura, reflexoterapia şi diverse forme de culturi fizice
naţionale — ioga, uşu, ţigun etc.
Cu toate dificultăţile abordării mulţi- şi interdisciplinare proprii reabilitologiei, am căutat ca prezentarea să fie
cît mai clară, unitară şi de utilitate practică.
Fără îndoială că lucrarea de faţă nu e fără lacune. Acestea izvorăsc din complexitatea proceselor de recuperare
şi tendinţa autorilor de a expune cît mai concis materialul direcţiei medicale, care cu timpul se deplasează pe prim
plan. Despre originalitatea unei asemenea lucrări, desigur, nu poate fi vorba decît în foarte mică măsură. Cartea este
în primul rînd o invitaţie la contribuţie şi meditaţie, autorul fiind disponibil să accepte observaţiile şi sugestiile
asupra manualului prezentat. Lucrarea va avea destule obiecţii, pentru sesizarea cărora vom fi recunoscători
cititorului pentru ca ele să poată fi remediate în eventualele ediţii viitoare.
Ţin să mulţumesc pe această cale colaboratorilor şi asistenţilor mei pentru munca neobosită pe care au depus-o
la întocmirea acestei lucrări.
Aurel Saulea Chişinău, 1994
CAPITOLUL I

BAZELE REABILITĂRII MEDICALE

Noţiunea de reabilitare medicală este actualmente descifrată în diverse variante toate susţinînd principiul
recuperării sănătăţii şi capacităţii de muncă a persoanelor care au dificultăţi de pe urma afecţiunilor congenitale ori
dobîndite. în acest context în prim plan se situează sistemul de asigrare a procesului recuperării sănătăţii bolnavilor
sau aprecierea eficacităţii complexului recuperator prin gradul restabilirii capacităţii de muncă.
O parte din savanţi susţin ideea că reabilitarea este o activitate complexă, cu aspect medical, pedagogic, social
şi economic în scopul conservării şi recuperării capacităţii umane de a se include activ în viaţa socială. în altă
variantă reabilitarea este considerată ca un sistem de interacţiuni şi măsuri cu caracter medical, psihologic şi social
nu numai în scopul recuperării şi conservării sănătăţii, ci şi în cel al recuperării statutului personal şi social al
bolnavului sau invalidului.
 La consfătuirea din Varşovia (1967) reabilitarea a fost definită ca un sistem de măsuri guvernamentale în sens
social, economic, medical, profesional, pedagogic, psihologic etc. Aceste măsuri sînt îndreptate spre preîntîmpinarea
dezvoltării proceselor patologice care ar contribui la pierderea temporară sau permanentă a capacităţii de muncă,
spre creşterea eficacităţii includerii bolnavilor şi invalizilor în activitatea socială. Procesul de reabilitare asigură
atitudinea activă a individului faţă de sănătatea sa şi reînvierea interesului pentru viaţă, familie şi societate. în sensul
larg reabilitarea include nu numai recuperarea dar şi profilaxia. în acelaşi timp aplicarea metodelor recuperatorii nu
exclud complet procesul curativ şi profilaxia afecţiunilor. Avantajul aplicării strategice a tratamentului pe poziţiile
reabilito- logiei se manifestă prin extinderea diapozonului procedeelor curative şi canalizarea acestora de la etapele
iniţiale ale maladiilor în direcţia preîntîmpinării recidivelor şi progresului afecţiunii, precum şi adaptării sociale şi de
muncă a individului. Printre medici o largă răspîndire o are noţiunea de recuperare, care înseamnă a dobîndi din nou,
a recîştiga total sau parţial energie, materiale, substanţe etc. supuse în alte condiţii pierderii. în acest sens definiţia
recuperării înglobează atît acţiunea, cît şi rezultatul acestei acţiuni. Prin aceasta recuperarea medicală nu reprezintă o
singură specialitate, ci se consideră o activitate complexă la care contribuie, în egală măsură, numeroase specialităţi
medicale şi paramedicale prin care se evaluează capacitatea de muncă şi posibilităţiile terapeutice, în vederea
reintegrării unui invalid în viaţa socială.
Nicolae Robănescu susţine noţiunea de readaptare prin care subînţelege „un complex de măsuri medicale,
educaţionale şi sociale cu ajutorul cărora handicaparea este redusă la minimum din punct de vedere fizic, psihic şi
social“. Klement Baciu lupta pentru termenul de reabilitare şi propunea următoarea definiţie: „o formă de asistenţă
medico- socială complexă dar, în acelaşi timp, unitară în concepţie, care se desfăşoară continuu şi are ca scop final
reintegrarea în societate a deficienţilor“.
Această definiţie ar putea fi discutată sub aspect teoretic, dar în literatura de specialitate în majoritatea
cazurilor se prevede o activitate cu scop de refacere a funcţiilor dereglate indiferent de diversitatea denumirilor
acestei activităţi. De regulă, se tinde spre obţinerea unei refolosiri optime a celor patru parametri vitali: capacitatea
morfofuncţională, starea psihică, pregătirea profesională şi situaţia socială. Orientarea profilactică a reabilitării
persoanelor cu pericol de afecţiuni sociale persistente este o problemă guvernamentală de soluţionarea căreia
depinde gradul invalidităţii populaţiei.
într-o variantă mai simplă reabilitarea medicală poate fi definită ca restituirea maximal posibilă a sănătăţii şi
capacităţii de muncă a bolnavului sau invalidului în urma aplicării unui complex de măsuri medicale, psihologice şi
sociale.
Determinarea evazivă sau contradictorie a definiţiei reabilitării medicale este dictată de diversitatea explicării
interacţiunii multipleleor măsuri medico-sociale în scop de tratament, profilaxie şi reabilitare. Reabilitarea medicală
în acest context este tratată ca o continuare a tratamentului medicamentos ori ca un tratament recuperator sau ca un
proces complex, care include toate formele de acţiune medicală asupra bolnavului. în acest caz profilaxia, curaţia şi
dispensarizarea sînt tratate ca diverse procese al complexului de reabilitare medicală. Actualmente reabilitarea
medicală s-a consolidat ca o ştiinţă independentă — reabi- litologia — care are substratul investigator propriu şi
anume mecanismele însănătoşirii complete, recuperarea şi compensarea funcţiilor organelor şi sistemelor de organe
ale organismului.
Reabilitologia are următoarele fundamente ştiinţifice:
• Metodologic, care include doctrina despre esenţa biologică şi socială a omului pe baza căreia se elaborează
sistemul de apreciere a sănătăţii numită Valeologia.
• Biologic, care se spijină predominant pe concepţia despre adaptarea fenotipică şi sanogeneză:
• Psihologic, care se referă la ştiinţa despre personalitate şi mecanismele compensatorii ale activităţii psihice,
ceea ce se asigură motivaţia valeologică a reacţiilor individuale.
• Social-economic, care reiese din solicitarea societăţii în includerea majoră a populaţiei în activitatea utilă.
• Organizatoric, care prevede înglobarea instituţiilor de reorientare profesională, recalificare, precum şi
crearea atelierelor specializate de muncă pentru deficienţi.
• Material şi tehnic, care include amenajarea şi crearea utilajului şi dispozitivelor pentru cercetările
funcţionale şi realizarea procedurilor de reabilitare medicală şi profesională.
In ansamblu, aceste baze ştiinţifice asigură formarea reabilitologiei ca ştiinţă, care include studierea
mecanismelor de restabilire a sănătăţii şi capacităţii de muncă.
Principiile de bază ale organizării şi realizării reabilitaţii sînt:
 • Iniţierea precoce a măsurilor de reabilitare, care se includ incontestabil în tratamentul complex; în cazul
pericolului de invaliditate aceste procedee se vor orienta spre profilaxie, sau, în caz de invaliditate, ele devin o etapă
primară de combatere a acesteia ori de compensare a funcţiilor suprimate.
• Continuitatea reabilitării medicale este problema cheie a eficacităţii acestor măsuri, deoarece numai astfel
se obţine micşorarea invalidităţii şi a cheltuielelor suportate în asigurarea socială şi refacerea tardivă a sănătăţii
invalidului.
• Caracterul complex al măsurilor de reabilitare prevede includerea în realizarea acestui proces nu numai a
medicilor, ci şi a specialiştilor din diverse ramuri (sociologi, psihologi, pedagogi, funcţionari din sistemul asigurării
sociale, sindicate, jurişti, etc.).
• Individualitatea măsurilor de reabilitare medicală este determinată de diversitatea desfăşurării procesului
patologic la diferite persoane. Programul de reabilitare a fiecărui bolnav sau invalid este necesar să fie în aceeaşi
măsură individualizat în funcţie de caracterul individual al persoanelor în diverse condiţii de viaţă şi muncă.
• Realizarea reabilitării în colective de bolnavi, ceea ce asigură atingerea scopului reabilitării medicale, care
se manifestă prin reîntoarcerea invalidului în colectiv. Viaţa şi munca în colectiv facilitează existenţa invalidului şi
susţine moralitatea spirituală pozitivă a deficienţilor. Reabilitarea este mai efectivă dacă are loc în colectiv.
• Reîntoarcerea invalizilor la activitatea socială este efectuată conform capacităţiilor funcţionale ale
invalizilor şi este o finalizare logică a reabilitării, care prevede autodeser- virea şi autoasigurarea completă a
invalidului.
Exigenţele principale ale programelor de reabilitare sînt:
• Problema reabilitării individului trebuie soluţionată complex (universalitatea).
• Reabilitarea necesită o adaptare continuă la devierile morfofuncţionale şi delimitările bolii, precum şi la
transformările tehnice ale structurilor sociale (flexibilitatea).
• Reabilitarea trebuie să fie accesibilă pentru orice persoană care necesită acest tratament (accesibilitatea).
• Reabilitarea se realizează în aspecte multilaterale şi trebuie să fie dirijată şi coordonată efectiv
(plenitudinea).
• Reabilitarea trebuie să înceapă din momentul apariţiei bolii sau a leziunii (continuitatea).
• Reabilitarea trebuie efectuată pînă în momentul in- cluderei complete a persoanei în activitatea socială
(soliditatea).

Fazele şi etapele reabilitării

Procesul reabilitării decurge în funcţie de gradul dereglării funcţiei şi de capacitatea de recuperare a

organismului. Fazele principale de recuperare a sănătăţii şi capacităţii de muncă sînt:
• Recuperarea capacităţii funcţionale:
• însănătoşirea completă;
• însănătoşirea parţială;
• compensarea în cazul invalidităţii sau limitării însănătoşirii;
• substituirea (ortopedică, chirurgicală) în cazul imposibilităţii vindecării.
• Recuperarea adaptării la viaţa cotidiană şi profesională
• tratament educativ şi antrenament funcţional (stimularea voinţei de activitate);
• ergoterapia.
• Antrenarea în procesul de muncă.
Procesul de reabilitare medicală cuprinde 4 etape:
• de spital;
• de policlinică;
• sanatorială;
• de întreţinere.
. în cadrul fiecărei etape sînt soluţionate anumite forme de reabilitare. Eficacitatea integrală a sistemului de
reabilitare a bolnavului este determinată de faptul în ce măsură se vor soluţiona sarcinile fiecărei faze a reabilitării.
Concomitent, în funcţie de scopul acestor sarcini, se determină durata etapelor şi structura lor organizatorică.
 Etapa de spital (staţionar) a reabilitării are de obicei drept sarcină principală înlăturarea complicaţiilor şi
stabilizarea stării bolnavului. Această sarcină în majoritatea statelor economic dezvoltate este limitată numai de
considerentul cheltuielilor majorate ale internării bolnavului în secţiile specializate (în special terapia intensivă) şi în
consecinţă este susţinută tendinţa spre micşorarea maximală a perioadei de spitalizare. De regulă această perioadă se
limitează la 5-11 zile.
în condiţii mai bune scopul acestei etape de reabilitare este recuperarea stării fizice şi psihice a bolnavului în
măsura necesităţii de trecere la etapa a doua de reabilitare în condiţii de sanatoriu sau — în prezenţa unor
contraindicaţii — la domiciliu.
Etapa de policlinică a reabilitării devine una din etapele de bază, deoarece tot mai frecvent procedeele
medicale sînt realizate la domiciliu ori în staţionarul de zi. La această etapă pentru majoritatea bolilor se
soluţionează sarcinile fazei a doua de reabilitare, adică recuperarea adaptării la viaţa cotidiană şi profesională.
Concomitent, pentru unele afecţiuni, de exemplu infarctul miocardic, la aseastă etapă sarcina principală este
înlăturarea complicaţiilor şi pregătirea bolnavului pentru tratamentul în etapa următoare.
Etapa sanatorială a reabilitării este prevăzută, de regulă, după finalizarea etapei de spital, şi în special pentru
un şir de boli cum ar fi infarctul miocardic. în acest caz bolnavii sînt pregătiţi pentru realizarea fazei de însănătoşire,
care este efectuată în secţiile specializate ale staţiunii balneare. Scopul principal al acestei faze de reabilitare este
pregătirea bolnavului pentru viaţa activă, reîntoarcerea raţională a stereotipului vital, modificarea raţională a
deprinderii, realizarea sistematică a aplicărilor practice de profilaxie secundară. Sarcinile reabilitării în aspect fizic,
psihologic etc. sînt soluţionate în această fază la un nivel nou în comparaţie cu etapa de spital.
Etapa de întreţinere este etapa finală a reabilitării în care bolnavul se include după finalizarea fazei de
însănătoşire sau recuperarea adaptării bolnavului la viaţa cotidiană. Scopul acestei etape este întreţinerea nivelului
capacităţii de muncă dobîndit în etapele precedente, precum şi finalizarea reabilitării psihologice a bolnavilor în
condiţiile reluării activităţii sociale. în acest scop se prevede preîntîm- pinarea progresării bolii şi realizarea
profilaxiei secundare. Organizarea acestei etape de reabilitare este foarte dificilă în condiţii neavantajoase de
asigurare socială.

Formele de reabilitare

Reabilitologia ca ştiinţă include forme originale de activitate care posedă procedee şi metodici specifice.
Publicaţiile de specialitate la acest capitol indică o gamă largă de noţiuni în cadrul cărora sînt arătate următoarele
forme de reabilitare: medicală, fizică, industrială, medicamentoasă, psihologică, socio-psihologică, instructivă,
pedagogică, ergo- nomică, social-economică, cosmetică etc.
Conform recomandărilor O.M.S. în calitate de forme independente de reabilitare sînt evidenţiate:
• reabilitarea medicală;
• reabilitarea profesională;
• reabilitarea socială.
• Reabilitarea medicală utilizează în calitate de mijloace terapia medicamentoasă, balneofizioterapia,
chinetote- rapia, chirurgia recuperatoare şi cosmetică, ergoterapia etc. Ea prezintă un complex de tratament în scopul
recuperării şi dezvoltării funcţiilor fiziologice ale bolnavului, precum şi explorarea capacităţiilor compensatorii, ceea
ce ar asigura pe viitor condiţiile de reîntoarcere a bolnavului la activitatea vitală independentă. Acest aspect al
reabilitării este legat de procedeele tratamentului pe parcursul întregii perioade de curăţie a bolnavului şi include
aspecte de spitalizare precoce, prescrierea medicamentelor, preîntîmpinarea şi lichidarea complicaţiilor. Mai tîrziu,
după reîntoarcerea la activitatea de muncă, este importantă organizarea observaţiei dispensarizate şi a tratamentului
profilactic sistematic, inclusiv a măsurărilor de profilaxie secundară.
Aspectul fizic al reabilitării este orientat spre recuperarea capacităţii fizice de muncă a bolnavului, ceea ce
asigură activarea promptă şi adecvată a pacientului, prescrierea imediată a gimnasticii medicale, iar pe parcurs şi a
culturii fizice curative, a mersului dozat, iar în perioada finală, a antrenamentului fizic. Aspectul fizic al reabilitării
medicale joacă un rol deosebit în sistemul de reabilitare, deoarece asigură recuperarea capacităţii bolnavilor de a
face faţă eforturilor fizice care inevitabil se întîlnesc în viaţa cotidiană şi activitatea de producere.
Aspectul psihologic al reabilitării este strîns legat de studierea caracterului şi de expresivitatea dereglărilor
psihi- cc, precum şi de tratarea acestora. în cazul stărilor normale ale psihicului particularităţile personalităţii şi
motivaţiei bolnavului au o influenţă pronunţată asupra atitudinii acestuia faţă de tratament, de recomandările
medicului, de realizarea măsurilor de reabilitare. în cele din urmă, aceasta determină nivelul activităţii sociale
încontinuu a bolnavului. Sarcina medicului constă în preîntîmpinarea şi lichidarea modificărilor psihice şi crearea
premiselor favorabile pentru adaptarea psihică a bolnavului la condiţiile sociale apărute în urma îmbolnăvirii.
în practica medicală este necesar de a diferenţia două forme de reabilitare medicală.
• Reabilitarea generală care necesită influenţa psihologică asupra bolnavului din partea medicului, care
trebuie să trezească interesul bolnavului faţă de terapia activă (chinetoterapia).
Fiecare bolnav la pat, în special cel care se găseşte timp îndelungat în hipochinezie, trebuie pregătit în spital
pentru întoarcerea sa la datoriile de serviciu pe calea antrenamentului corespunzător al capacităţii fizice şi psihice.
Din momentul iniţial al etapei de spital este necesară stimularea activităţii bolnavului. Numai prin această metodă se
poate de preîntîmpinat durata pronunţată a perioadelor de recon- valescenţă şi nevrozele în special ale pensionarilor.
Reabilitarea generală se realizează în spital ori în timpul tratamentului ambulator prin aplicarea activă a
chinetoterapiei în combinaţie cu ergoterapia. Prin intermediul sistemului gradat de îngrijire şi tratament activ, se
obţin independenţa şi activitatea de sine stătătoare a bolnavului. Acest moment este deosebit de valoros pentru
bolnavii cronici şi persoanele bătrîne (senile).
• Reabilitarea complexă include elemente de reabilitare medicală, socială şi profesională. Măsurile de acest
ordin trebuie să fie introduse în programul de reabilitare a fiecărui individ cu capacitatea de muncă scăzută. Măsurile
exclusiv medicale sînt numai o parte componentă a reabilitării. Din această cauză centre de reabilitare pot fi numite
numai acele instituţii care realizează reabilitarea complexă. în aceste instituţii este obligatorie efectuarea
programului complet de reabilitare a bolnavului.
• Reabilitarea socială include iniţial aplicarea dispozitivelor specializate pentru deficienţi, în special la
domiciliu şi la locul de muncă, precum şi terapia socială, consultaţii sociale, economice, juridice etc. Astfel se
soluţionează problema interacţiunilor bolnavului cu societatea, cu familia şi a integrării sociale.
• Reabilitarea profesională include instruirea şi reori- entarea profesională, ergoterapia de producere, iar în
caz de necesitate, reorientarea profesională.

Perspectivele de dezvoltare a reabilitologiei

şi importanţa specialităţii

Reabilitologia medicală ca specialitate este predominant terapeutică, dar există în cadrul acestei discipline şi
concepţii originale de patogeneză şi diagnostic.
Actualmente metodele de recuperare nemedicamen- toasă sînt pe larg aplicate în afecţiuni terapeutice,
chirurgicale, ortopedo-traumatologice, neurologice, medicină sportivă şi stomatologie. în linii generale, reabilitarea
medicală nu este numai specialitate, ci şi un concept, o nouă modalitate de abordare a perioadei de convalescenţă,
care uneori durează luni, ani de zile. Reabilitarea medicală are drept obiectiv principal refacerea cît mai complexă a
capacităţii de efort a pacienţilor în vederea asigurării unei vieţi cît mai calitative. în realizarea acestui scop
recuperarea nu se poate concepe fără utilizarea factorilor fizici de tratament. în ultima jumătate de secol s-au realizat
progrese considerabile în dezvoltarea elecţronicii şi microelectronicii. Concomitet s- au înregistrat progrese
ştiinţifice în domeniul neurofiziologiei, biochimiei, biofizicii, farmacologiei etc. Aceasta în ansamblu asigură
utilizarea pe larg a procedeelor de recuperare în tratamentul complex al bolnavilor. Importanţa specialităţii de
reabilitare medicală este dictată de creşterea morbidităţii prin boli generative (reumatismale, metabolice,
cardiovasculare etc.) şi afecţiuni posttraumatice. Aplicarea metodelor balneofizioterapeutice este susţinută prin
faptul că factorii fizici nu prezintă riscuri notabile în cazul dacă sînt utilizaţi corect. în special această necesitate de
aplicare a factorilor fizici este importantă şi prin faptul că în ultimii ani a crescut numărul persoanelor cu intoleranţă
medicamentoasă, precum şi înregistrarea cazurilor de acţiuni secundare sau adverse ale unor medicamente. Cele
expuse afirmă concepţia dezvoltării serviciilor de recuperare şi oportunitatea specialităţii de reabilitare medicală.
 CAPITOLUL II

INTRODUCERE ŞI ASPECTE GENERALE

PRIVIND MECANISMUL DE ACŢIUNE
A FACTORILOR FIZICI

Fizioterapia şi mijloacele flzioterapeutice

FIZIOTERAPIA (phusikos, natură; therapeia, curăţie) — ştiinţa care studiază acţiunea factorilor fizici ai
mediului extern în formă naturală sau performantă asupra organismului uman şi care aplică aceşti factori în scop
curativ, profilactic şi de reabilitare.
Organizaţia mondială a sănătăţii (O.M.S.) oficial a recunoscut 127 specialităţi medicale, dintre care
majoritatea sînt clinice. Acestea includ categorii de metode curative: medicamentoase, operative (chirurgicale) şi
naturale sau fizice (ultimele includ şi fizioterapia). în profilaxia diferitelor boli şi recuperarea sau reabilitarea
medicală o valoare de bază o au factorii fizici care contribuie la creşterea rezistenţei organismului faţă de factorii
exerni şi interni, amplifică mecanismele de protecţie şi adaptare. Fizioterapia este o componentă a reabilitologiei
medicale, care are scopul de a întoarce organismul uman la starea maxim posibilă a sănătăţii după suportarea unor
afecţiuni patologice.
Agenţii fizici manifestă o acţiune reflexă, umorală şi provoacă modificări fizico-chimice în ţesuturile
organismului. Se consideră că factorii fizici exercită o acţiune specifică, iar componenta nespecifică are un caracter
secundar. Specificitatea influenţei agenţilor fizici asupra organismului este determinată de:
• natura energiei fizice;
• localizarea acţiunii;
• profunzimea pătrunderii (penetraţiei) energiei în ţesuturi şi gradul de acumulare a energiei;
• natura ţesutului (proprietăţile biofizice şi biochimice, activitatea funcţională);
• doza de acţiune şi caracterul proceselor biofizice primare.
Fizioterapia utilizează diverşi factori ai mediului extern, care au o influenţă curativă asupra organizmului.
Aceşti factori pot fi divizaţi în două grupe. Prima include factorii fizici naturali şi factorii care imit factorii naturali.
Acestei grupe îi aparţin apele minerale, nămolurile şi gazele terapeutice, diferite tipuri de climă. Altă particularitate
a acestei grupe de factori constă în utilizarea de regulă a mijloacelor directe ale fizioterapiei. Grupa a doua include
factorii fizici artificiali (performanţi) de natură electrică, mecanică, termică şi chimică. Aceşti factori spre deosebire
de primii pot fi obţinuţi numai prin intermediul unor aparate speciale. Mijloacele fizioterapeutice sînt clasificate
după natura factorilor fizici, după mecanismul de acţiune, modul de aplicare şi zona de acţiune a factorilor curativi
(tab. 1).

Tabelul 1.

CLASIFICAREA MIJLOACELOR FIZIOTERAPEUTICE

• După provenienţă:
• factori naturali;
• factori artificiali (performanţi).
• După mecanismul predominant de acţiune curativă:
• reacţii generale adaptive prin includerea
mecanismelor neuro-endocrine şi vegetative;
• reacţiile reflexe segmentare;
 • acţiunea locală asupra metabolismului (efectul endogen, caloric, oscilator etc);
• modificarea fizico-chimică a mediului intern.
• După modul de aplicare:
• generală;
• locală.
• După zona de acţiune a factorului fizioterapeutic:
• învelişurile corpului (pielea, mucoasa, ţesutul celuloadipos subcutanat);
• muşchii şi aparatul locomotor;
• viscerele.

La baza acţiunii procedurilor fizioterapeutice se situează excitarea anumitor cîmpuri receptive şi reacţia
specifică a organismului. Avantajul principal al factorilor fizio- terapeutici stă în provenienţa lor naturală ori
adecvată pentru organism. Aceşti factori sînt capabili să declanşeze mecanismele sanogene, care au ca bază reacţiile
fiziologice de adaptare imediată şi de lungă durată.
Acţiunea procedurii curative asupra organismului este analizată de sistemul nervos central unde se
consolidează varianta optimală de răspuns la excitaţia externă. Reacţiile de răspuns sînt orientate spre menţinerea
echilibrului homeostatic, precum şi spre organizarea formelor utile de activitate psihică şi fizică. Structurile
nervoase superioare responsabile de formarea şi coordonarea răspunsului la excitantul extern sînt incluse în
complexul limbic, reticular, care determină activitatea sistemelor ergotropice şi trofo- tropice. Reacţia adaptivă
generală a organismului este mediată de răspunsul reflex cu includerea sistemului hipotala- mohipofizar, cu excreţia
hormonilor tropici care stimulează glandele cu secreţie internă. în urma apariţiei iterative a reacţiilor imediate de
adaptare se modifică elementele funcţionale şi structurale, care sînt baza consolidării adaptării de lungă durată.
Reacţia adaptivă generală a organismului se dezvoltă ca răspuns la acţiunea factorilor fizici de intensitate
semnificativă ori la acţiunea pe suprafeţe valoroase. Prin modelarea intensităţii şi suprafeţei de acţiune a factorului
fizioterapeutic este posibilă includerea anumitor mecanisme de sanogeneză.
Sanogeneza este un complex dinamic de procese adaptive şi de protecţie, care apare după acţiunea asupra
organismului a excitantului extremal. Acest complex de procese se desfăşoară în organism pe parcursul bolii (de la
starea anti- morbidă pînă la întremare) şi are menirea de a recupera dereglările funcţionale ale organismului.
Printre mecanismele valoroase ale sanogenezei, care efectiv sînt utilizate în tratamentul fizioterapeutic, pot fi
evidenţiate reflexele somatosimpatice segmentare, depistate în investigaţiile ştiinţifice neurofiziologice.
Evident că între tegumentul organismului şi viscere realmente există la nivelul inervaţiei o conexiune
segmentară bilaterală, reflexă, prin care se realizează influenţa structurilor nervoase centrale. Activitatea fiziologică
a organului intern este însoţită de modificarea tranzitorie a potenţialului electric cutanant, a radiaţiei infraroşii ori a
altor indici fizici din segmentul metameric cutanant.
în cazul unor procese patologice din viscere, pe tegument apar puncte şi zone de modificare stabilă a
metabolismului, care se manifestă clinic prin zone de hiperalgezie, modificări ale structurii ţesutului conjunctiv şi
muscular (mi- oheloze) ori a altor devieri care servesc foarte frecvent drept surse de senzaţie de durere (boala
secundară). Aplicarea factorilor fizici în aceste condiţii soluţionează două probleme:
• deprimă focarul suplimentar al impulsului de durere;
• include reflexele segmentare de activare secretoare, motoare, vasculară şi trofică în organul lezat.
Caracterul acestor modificări este determinat în mare măsură de particularităţile factorului fizic (galvanizare,
curent cu impulsuri, termofor etc).
în grupa factorilor fizici care includ predominant mecanismul local de acţiune se pot evidenţia mijloacele
fiziote- rapeutice performante. Prin acţiunea curentului de frecvenţă înaltă se asigură apariţia efectelor calorice
endogene, oscilatorii şi de altă origine nu numai în tegumente, ci şi în viscere. Aceste considerente impun aplicarea
factorului fizic asupra focarului patologic înglobat interior prin focalizarea energiei curentului de frecvenţă înaltă.
Astfel se realizează tratamentul anumitor forme clinice de maladii care necesită acţiune intensivă locală.
Apariţia căldurii în ţesuturile organismului sub influenţa cîmpului de frecvenţă înaltă se datorează oscilaţiilor
particulelor cu sarcină, ionilor (sodiu, clor, calciu, magneziu etc.), precum şi moleculelor proteice cu sarcină
electrică. Mişcările ondulatorii ale ionilor sînt limitate prin rezistenţa moleculelor ambiante, ceea ce contribuie la
apariţia căldurii. Un astfel de mecanism de generare a căldurii endogene se realizează la redresarea dipolilor
(molecule cu sarcina electrică deplasată în interior, de exemplu, apa) de-a lungul liniilor de forţă ale cîmpului
electric alternativ.
Efectele oscilatorii acalorice ale cîmpului electric de frecvenţă înaltă sînt determinate de anumite modificări
biofizice. Printre acestea se pot evidenţia următoarele:
• absorbţia rezonatorie a energiei microundelor de către moleculele proteice;
• modificarea orientării lanţurilor paralele ale macro- moleculelor proteice, ceea ce poate provoca ruperea
legăturilor intra- şi intermoleculare;
• distribuţia particulelor suspendate şi a celulelor libere în direcţie paralelă cu liniile de forţă ale cîmpului
electric şi formarea lanţurilor de particule;
• orientarea ionilor în direcţie perpendiculară liniilor de forţă ale cîmpului electric.
Efectele termic şi oscilatoriu apar în locul acţiunii cîmpului de frecvenţă înaltă şi se înregistrează în diferite
ţesuturi şi la diferită adîncime în dependentă de metoda aplicării. Cu toate acestea cantitatea majoră de energie este
ihsorbită de tegument şi ţesutul adipos subcutanat.
Un număr considerabil de mijloace fizioterapeutice pot f i grupate după efectul de modificare a proprietăţiilor
fizico- chimice ale mediului intern al organismului. Aceste modificări pot avea un caracter divers. De exemplu, la
acţiunea electroaerosolului se modifică sarcina electrică a elementelor figurate ale sîngelui, iar aplicarea cîmpului
magnetic contribuie la modificarea proprietăţiilor fizico-chimice ale plasmei, lichidelor tisulare, activităţii ionilor
etc. Gruparea mijloacelor fizioterapeutice după mecanismul de acţiune este, fireşte, în mare măsură convenţională.
Acţiunea specifică a factorilor fizici este determinată nu numai de natura fizică a acestuia, ci şi de combinarea
diferitelor mecanisme de adaptare a organismului. Fiecare în parte sînt mobilizate în dependenţă de particularităţile
agentului fizioterapeutic, precum şi de specificul remediului farmacologic utilizat în unele proceduri (electroforeză,
fonoforeză). Efectul curativ depinde în mare măsură de doza şi reactivitatea individuală a bolnavului la acţiunea
factorului fizic.
Evidenţierea locului predominant de aplicare (piele, muşchi, viscere) şi a suprafeţei de acţiune a agentului
fizioterapeutic este necesară pentru prescripţia corectă şi argumentată, precum şi pentru dozarea procedurilor
curative. Integral prognosticul individual va fi determinat în mare măsură de profesionalismul medicului de a
include în tratament anumite mecanisme de sanogeneză.
Efectul acţiunilor fizioterapeutice se manifestă clinic prin abolirea sindromului de durere, normalizarea
secreţiei, diminuarea activităţii procesului inflamatoriu, stimularea proceselor reparative în organele şi ţesuturile
organismului.
Acţiunile solitare de scurtă durată provoacă apariţia în organism a modificărilor nestabile şi temporare. Din
aceste considerente efectul curativ stabil este posibil numai în urma aplicării curei de tratament fizioterapeutic, care
asigură formarea unui nivel mai superior de activitate a sistemelor de adaptare a organismului. în condiţiile de
aplicare a excitantului adecvat acest fenomen calitativ numit reacţie fizio- terapeutică se observă după 5-7 proceduri,
apare din nou între seria a 14-a şi a 20-a, şi în final după seria 35-40. A treia formă de reacţie, de regulă excedentă,
se manifestă prin transformarea în calitate nouă de „dezechilibru“ al sistemelor adaptive, care se caracterizează prin
apariţia crizei vegetative, cu pericolul de provocare a hemoragiilor cerebrale, infarctului miocardic şi altor
complicaţii. Din aceste considerente cura de tratament are durata de cca 20-30 zile şi este întreruptă înaintea apariţiei
reacţiei de „dezechilibrare“. Actualmente este stabilit că în cazul diferitelor boli apare necesitatea de a deosebi
reacţii fizioterapeutice de diversă intensitate. De exemplu, în cazul bolilor de metabolism cu caracter distrofic este
argumentată obţinerea reacţiei fizioterapeutice pronunţate, iar în cazul bolilor cardiovasculare sau al proceselor
inflamatorii efectul optimal se înregistrează la reacţia moderată. Pentru evitarea reacţiilor excedente, care provoacă
acutizarea procesului patologic, se recomandă aplicarea dozelor mici si curelor cu serii mici.
Procedurile fizioterapeutice care stimulează reacţiile generale de adaptare a organismului provoacă
„renaşterea“ şi amplificarea proceselor reparative în regiunea focarului patologic, ceea ce a fost numită reacţie
focară. Evaluarea reacţiei focare chiar în manifestări minime este un criteriu prognostic pozitiv.
în cazuri anumite factorii fizioterapeutici în doze mici pot provoca reacţii excedente cu apariţia simptomelor
de criză vegetativă în urma modificării reactivităţii generale a bolnavului. Prin reactivitate se subînţelege starea
funcţională a mecanismelor de protecţie a organismului bolnavului, a sistemelor ergotropice şi trofotropice.
Modificarea reactivităţii poate să se manifeste prin dereglarea raportului dintre aceste sisteme, micşorarea
excitabilităţii şi a gradului de pregătire pentru reacţionare sau în formă de suprasolicitare funcţională a mecanismelor
regulatoare. Gradul de modificare a reactivităţii poate fi determinat cu ajutorul probelor vegetative (adrenalinică,
insulinică, ortoclinică etc.).
Înaintea prescripţiei procedurii fizioterapeutice şi determinării dozei de acţiune a factorilor de tratament este
necesar de apreciat starea reactivităţii bolnavului, în primul rînd prin metodele funcţionale simple şi numai în cazuri
speciale pe cale medicamentoasă. Supradozarea provoacă apariţia crizei vegetative, iar doza insuficientă nu asigură
efectul curativ.
Astfel, trebuiesc cunoscute mecanismele de acţiune a factorilor fizici, impactul asupra receptorilor şi reacţiile
declanşate de aceşti factori. Agenţii fizici acţionează asupra organismului prin intermediul enormului cîmp receptiv
(ex- tero-, proprio-, interoreceptori) situat în tegumente, musculatură, tendoane, articulaţii, oase şi viscere.
în funcţie de cantitatea, calitatea şi penetrabilitatea energiei, factorii fizici vor declanşa în structurile
organismului modificări specifice şi nespecifice, locale şi generale, distante şi locale. Acţiunele locale, în special
cele ale factorilor electrici, se manifestă prin depolarizarea membranelor celulare în ţesuturile excitabile sau prin
apariţia impulsului nervos la excitarea receptorilor. Aceste fenomene includ şi mecanismele de transmitere a
impulsurilor aferente spre sistemul nervos central care în primul rînd antrenează hipo- talamusul în declanşarea
reacţiei generale a organismului. Atît prin efectul local, cît şi prin cel distant se produc modificări ale tonusului
vascular în formă de vasodilataţie sau vasoconstricţie, ceea ce influenţează asupra receptivităţii sau conductibilităţii
fibrelor nervoase. în locul de acţiune a factorului fizic se eliberează substanţe vasoactive (histami- nă, acetilcolină,
bradichinină etc.), care vor trece în torentul circulator şi vor determina modificări la distanţă.Efectul specific al
agentului fizic este evident la intensitatea mică, şi odată cu creşterea intensităţii acest efect se estompează pînă la
dispariţie. în prim plan se vor evidenţia efectele nespecifice. Eficacitatea procedurilor fizioterapeu- tice depinde pe
de o parte de factorii ce ţin de agentul fizic (calitatea, cantitatea, durată de aplicare, bruscheţea cu care se aplică
etc.), pe de altă parte, de efectul curativ determinat de particularităţiile morfofuncţionale şi reactivitatea
organismului sau integral de performanţele bio-psiho-sociale ale bolnavului.
CAPITOLUL III

ELECTROTERAPIA

Electroterapia este o ramură a balneofizioterapiei ce se ocupă de aplicarea în scop curativ, profilactic şi

recuperator a electricităţii, precum şi a unor energii (mecanică, magnetică, luminoasă) derivate din aceasta.
Electroterapia se efectuează cu:
• curent electric continuu;
• curent pulsativ;
• cîmp magnetic;
• cîmp electric;
• cîmp electromagnetic;
• curenţi şi cîmpuri de frecvenţă înaltă, foarte înaltă şi supraînaltă.

Noţiuni generale
în scop curativ asupra organismului uman se acţionează cu cîmp electromagnetic (cîmp electric ori cîmp
magnetic), curent continuu sau alternativ de diferită frecvenţă, intensitate şi tensiune în regim continuu sau în
impulsuri.
Condiţionat, oscilaţiile electrice sau impulsurile generate de aparatajul medical după frecvenţă se împart:
Frecvenţa Hz
joasă mai jos de 20 Hz
 sonoră de la 20 pînă la 20 kHz
Frecvenţa Hz
ultrasonoră de la 20 pînă la 200 kHz
înaltă de la 200 kHz pînă la 30 MHz
foarte înaltă de la 30 pînă la 300 MHz
supraînaltă mai sus de 300 MHz

Reieşind din natura factorului fizic şi formele de perfor- mare al acestuia, precum şi din frecvenţa oscilaţiilor
electromagnetice, metodele electroterapiei pot fi clasificate într-o anumită ordine (tab.2).

Tabelul 2.

CLASIFICAREA METODELOR ELECTROTERAPEUTICE

• Electroterapia pe bază de curent continuu:
• Galvanizarea.
• Electroforeza medicamentoasă.
• Electroterapia cu curent de impulsuri de frecvenţă joasă şi sonoră:
• Electrosomn.
• Electroanalgezia prin impulsuri scurte.
• Diadinamoterapia.
• Amplipulsoterapia (curenţi sinusoidali modelaţi — C.S.M.).
• Electrostimularea.
• Fluctuorizarea.
• Electroterapia cu curent de frecvenţă înaltă:
• D'arsonvalizarea.
• Ultratonoterapia.
• Electroterapia pe baza cîmpului electric:
• Franklinizarea.
• Terapia cu cîmp electric de frecvenţă foarte înaltă.
• Electroterapia pe baza cîmpului magnetic:
• Terapia cu cîmp magnetic de frecvenţă joasă (magnetoterapia).
• Terapia cu cîmp magnetic de frecvenţă înaltă şi foarte înaltă (inductoterapia).
• Tratamentul cu cîmp electromagnetic de frecvenţă foarte înaltă:
• Terapia cu unde centimetrice.
• Terapia cu unde decimetrice.
• Terapia cu unde milimetrice.
Ţesuturile organismului uman absorb energie electrică in diverse cantităţi deoarece ele posedă diferite
proprietăţi dielectrice. Proprietăţile dielectrice ale ţesuturilor sînt determinate de conductibilitatea electrică şi
permetivitatea dielectrică a ţesutului. Astfel ţesuturile posedă rezistenţă activă (ohmică) şi reactivă (capacitativă).
Suma acestor rezistenţe este numită impedanţă.
Electroconductibilitatea structurilor tisulare este determinată de numărul de ioni liberi. în acest caz impendanţa
ţesuturilor va depinde în mare măsură de cantitatea de apă în ele. Cu cît hidratarea este mai mare, cu atît impedanţa
este mai mică. în consecinţă, ţesuturile şi mediul lichid biologic care conţin o cantitate mare de apă (muşchii, ficatul,
rinichii, splina, sîngele, limfa, urina, saliva, lichidul cerebral) conduc uşor curentul electric. Dimpotrivă, ţesuturile
sărace în apă (creierul, măduva spinării, măduva osoasă) conduc slab curentul electric.
în ţesuturi energia electrică absorbită provoacă modificări biofizice: mişcarea liniară şi pendulară a ionilor,
orientarea moleculelor bipolare sau rotaţia acestora în jurul axei, creşterea curenţilor de conducere şi curenţilor de
deviere etc. în aceste condiţii apar cheltuieli de energie pentru a suporta rezistenţa ohmică (pierdere de conducere) şi
rezistenţa capacitativă (pierdere dielectrică).
Viteza de propagare a undelor electromagnetice în ţesuturile organismului depinde de permitivitatea dielectrică
şi cea magnetică a acestora. Permitivitatea dielectrică este determinată de proprietăţile ţesuturilor şi se modifică în
dependenţă de frecvenţa cîmpului electromagnetic. Concomitent cu creşterea frecvenţei cîmpului electromagnetic
per- mitivitatea dielectrică a ţesutului biologic se micşorează în trei zone de dispersie:
 • Alfa-dispersia este situată în regiunea frecvenţelor joase şi sonore (pînă la cîţiva kHz). Curentul alternativ
în această zonă pătrunde în adîncul ţesutului fără să provoace excitarea tegumentului. Acest fenomen fizic este
utilizat în fizioterapie prin metoda de amplipulsoterapie, fluctuariza- re, endotonoterapie etc.
• Beta-dispersia apare în diapazonul de 10 kHz-1000 MHz şi se caracterizează prin depolarizarea
macrostruc- turilor şi a membranelor bipolare, prin micşorarea bruscă a polarizării ionice.
Sub influenţa acestor fenomene se modifică permeabilitatea membranelor celulare şi transportul ionilor Na + şi
K . Moleculele bipolare la frecvenţă înaltă nu reuşesc să efectueze rotaţia completă, din care cauză ondulează în
+

jurul poziţiei centrale. Acest fenomen de ondulare a ionilor şi moleculelor sub influenţa cîmpului electric extern se
numeşte oscilaţie, iar efectul, oscilator. Timpul necesar pentru reorientarea moleculei bipolare în acest cîmp se
numeşte timpul relaxaţiei, care este caracteristic pentru fiecare moleculă în parte. Din această cauză în anumite
limite de frecvenţă vor oscila molecule care au timpul relaxaţiei egal sau foarte apropiat de frecvenţa cîmpului
electric. In urma transformării energiei electrice în energie mecanică apar pierderi calorice, ceea ce asigură creşterea
temperaturii ţesuturilor (acţiune calorică cu efect biologic). De exemplu, la frecvenţa de cîţiva megahertzi şi în
special la frecvenţa ultra- înaltă (40 MHz) apare polarizarea macromoleculelor care posedă momentul bipolar şi
relaxaţia cărora este însoţită de pierderi esenţiale de căldură. Energia componentei electrice a cîmpului este absorbită
predominant de ţesuturile cu rezistenţa specifică mare (oase, creier, nervi, tendoane, fascii). Energia cîmpului
magnetic alternativ de frecvenţă înaltă (inductotermia — 13,56 MHz) este absorbită de ţesuturile « .ii c posedă
rezistenţă specifică joasă (sînge, muşchi, organe p.ucnhimantoaze) şi în care efectele oscilator şi termic sînt foarte
pronunţate.
în zona beta- dispersiei se observă o micşorare bruscă a polarizării ionice în regiunile delimitării mediilor
biologice.
• >in această cauză în zonele de acţiune a unor frecvenţe polarizarea ionică în limitele structurilor tisulare dispare
complet, iar ţesutul devine electro-permeabil pe tot parcursul Acest fenomen se observă în cazul D’arsonvalizării în
momentul cînd curentul electric trece liber prin corpul bolnavului.
• Gama-dispersia apare la frecvenţe mai mari de 1000 MHz. în acest diapazon de frecvenţe permitivitatea
diclectrică a ţesutului scade ca urmare a fenomenului de polarizare a apei libere (de exemplu, în metoda terapiei
dccimetrice la frecvenţa undelor electromagnetice — de 2375 MHz). în acest diapazon de frecvenţă absorbţia
energici este realizată predominant de moleculele de apă. în acest Ici, efectele oscilator şi caloric sînt foarte
pronunţate în ţesuturile hidrate. De notat că în aceste condiţii apare posibilitatea supraîncălzirii ţesuturilor edemate.

Metodele curative prin aplicarea curentului continuu

3.1. GALVANIZAREA

Galvanizarea este o metodă de aplicare în scopuri curative a curentului electric continuu de intensitate mică
(<50 mA) şi tensiune mică (30-80 V).
în ţesuturile organismului uman majoritatea substanţelor (proteinele, glicogenul, substanţele macromoleculare,
soluţiile saline) se disociază în ioni cu sarcini electrice. De exemplu, apa se disociază în ioni cu sarcină pozitivă (H +)
şi ioni cu sarcină negativă (OH ), iar sărurile neorganice în ionii metalelor (K +; Na+; Ca2+; Mg2+) şi reziduuri acidice
(SO; CI'; CO etc).
Ionii cu sarcina pozitivă se deplasează spre catod (electrodul negativ) şi se numesc cationi, iar ionii cu sarcină
negativă, spre anod (electrodul pozitiv) şi se numesc anioni. Pătrunderea ionilor în organism poate fi argumentată
prin- tr-o serie de experienţe.
Experienţa lui Leduc. în această experienţă se utilizează sulfatul de stricnină, care se disociază în anionul S0 4‘
şi cationul alcaloid. Datorită fenomenului de ionoforeză, ionii se vor deplasa spre electrozii de semn contrar.
Pătrunderea stricninei în organism, care tinde să migreze spre polul negativ, va avea ca rezultat al acumulării în doze
mari apariţia convulsiilor tetanizante şi decesul animalelor. Experienţa constă în intercalarea în serie, într-un circuit
galvanic, a doi iepuri, a căror flancuri se rad cu atenţie. Curentul galvanic pătrunde în aceste animale prin
intermediul a patru electrozi electrolitici fixaţi pe flancurile rase. Electrozii interni sînt cufundaţi într-o soluţie de
clorură de sodiu care asigură scurgerea curentului între animale. Electrozii externi sînt cufundaţi într-o soluţie de
sulfat de stricnină. Închizînd circuitul curentului galvanic cu o intensitate de 50-80 mA, timp de cîteva minute, se
constată că iepurele al cărui electrod extern este legat cu polul pozitiv este cuprins de convulsii tetanizante şi în cele
din urmă moare. Iepurele al cărui electrod este legat cu polul negativ rămîne complet sănătos
(fig-1).

Experienţa lui Ensch. O experienţă foarte simplă şi elocventă asupra pătrunderii ionilor în organism sub
influenta curentului galvanic poate fi efectuată pe o broască. Se iun două capsule. în una se introduce apă obişnuită,
iar în .ilia o soluţie de iodură de potasiu. Se aduc polii unei surse ) ilvanice astfel încît polul pozitiv, care este legat
de un > Icctrod metalic pe care se află o felie de cartof, să pătrundă in capsula cu apă obişnuită, iar polul negativ se
aduce în
• .ipsula cu soluţie de iodură de potasiu. Circuitul se închide piin intermediul unei broaşte, ale cărei labe anterioare
păli und în una din capsule, iar cele posterioare în altă capsulă 1 1 ip. 2). Timp de cîteva minute este suficient ca
curentul la o imensitate de 20-30 mA să asigure apariţia pe cartoful fixat fi .inod a petelor albastre caracteristice
iodurii de amil. Astfel s-a demonstrat că ionii de iod au părăsit soluţia din
• ipsula catodică cu iodură de potasiu, au străbătut corpul broaştei şi au ajuns în capsula anodică. Ionii de iod în .
ontact cu polul pozitiv se neutralizează şi se transformă în iod metaloidic, care în contact cu amidonul cartofului dă
reacţia petelor albastre.

Fig. 2. Experienţa lui Ensch

Scurgerea curentului electric prin corpul uman este foarte complicată, deoarece structura şi componenţa
chimi- că a ţesuturilor este complexă. După proprietăţile de conducere sînt evidenţiate structuri conductibile (tunica
trunchiului nervos, vasele sangvine, muşchii) şi puţin conductibile (ţesutul adipos). Curentul electric de intensitate
joasă se scurge predominant prin canalele glandelor sudoripare şi ale celor sebacee. Impedanţa tegumentului în
diferite regiuni ale corpului uman este diferită, tot astfel cum la persoanele tinere în condiţii de umectare a pielii
curentul este condus mai uşor decît prin pielea uscată şi cheratată.
Curentul galvanic la scurgerea prin ţesuturile organismului provoacă procese fizico-chimice complexe, care
contribuie la apariţia diverselor efecte biologice. Scurgerea curentului electric prin ţesuturile biologice este însoţită
de fenomenul electrolizei, care constă în eliminarea pe electrozi a substanţelor solubile sau a altor substanţe ce apar
prin reacţii secundare. Conductorii care asigură transmiterea curentului prin fenomenul de electroliză sînt numiţi
electrolitici sau conductori de ordinul doi (secundari). Deoarece curentul în electroliţi este asigurat prin transportul
substanţelor disociate, concomitent cu deplasarea ionilor se va observa şi dispariţia sarcinii a unora din ioni în
regiunea electrodului. Astfel se observă transformarea ionilor în atomi neutri capabili să se includă în reacţii. Prin
aceasta sînt create condiţii favorabile pentru formarea substanţelor capabile să exercite acţiuni nocive asupra
ţesuturilor adiacente electrodului. De exemplu, transformarea ionilor Na + în atomi neutri (sodiul metalic) în regiunea
electrozilor atacă apa descompunînd-o în hidroxid de sodiu şi hidrogen. Ionii de CI', transfotmîndu-se în atomi
neutri de asemenea descompun apa şi dau naştere la acid clorhidric şi oxigen. în scopul evitării acţiunii agresive a
produşilor electrolizei sub electrod se aplică o căptuşeală hidrofilă, care va asigura acumularea acestor substanţe
nocive la hotarul contactării electrodului cu căptuşeala şi în aşa mod nu va acţiona asupra pielii.
 Sub catod în ţesut creşte conţinutul de clor, histaminăv acetilcolină, adrenalină, potasiu, sodiu, se micşorează
activitatea colinesterazei, ceea ce contribuie la creşterea excitabilităţii ţesutului (nervos şi muscular), asigură apariţia
hiperemiei pronunţate a pielii, creşte permeabilitatea mem-
I m anelor celulare. Acest fenomen se numeşte catelectroto- iiiin Sub anod se observă, dimpotrivă, micşorarea
conţinutului ilr sodiu, histamină, şi creşterea activităţii colinesterazei,
' "iiţinutului de clor, micşorarea excitabilităţii ţesuturilor în mm a hiperpolarizării membranei celulare. Acest
fenomen « numeşte anelectrotonus. Modificările excitabilităţii sînt ' iMisidcrabile la aplicarea electrozilor, de
exemplu, pentru micşorarea durerii.
Asupra fibrelor nervoase senzitive efectul curentului l'ulvanic este mai pronunţat la anod, unde se produce o
'K Adere evidentă a excitabilităţii. în aceste condiţii apare i I' ciul analgezic, care implică şi blocarea transmiterii
impulsurilor nervoase. Este probabilă includerea mecanismului ncuroumoral prin eliberarea substanţelor de tip
endor- Imic şi encefalinic care, la nivelul sistemului nervos central, voi bloca transmiterea influxurilor dureroase.
Efectul curentului galvanic asupra fibrelor nervoase motoare este mai pronunţat la catod prin creşterea exci-
liihilităţii conexiunilor neuromusculare. în cazul cînd in- icnsitatea curentului galvanic şi durata curei este
prelungită, uccst efect se inversează, adică apare fenomenul hiperpola- 1 1 /Ar ii membranei celulare pînă la apariţia
inexcitabilităţii (depresia catodică). Intensitatea mare a curentului aplicat poate provoca chiar de la începutul
tratamentului o con- liacţie spastică dureroasă. Contracţia tetaniformă se men- ţlnc pe toată durata trecerii curentului
galvanic. Efectele notate sînt mai pronunţate în cazul sindromului de neuron motor periferic, în special în
tratamentul parezelor şi paraliziilor.
Fibrele vasomotorii ale vaselor sangvine periferice reacţionează la închiderea circuitului de curent continuu
prin vasoconstricţie de foarte scurtă durată. După aseastă reacţie lianzitorie apare vasodilataţia şi hiperemia
pronunţată la ambii poli atît sub electrozi, cît şi pe tot traseul circuitului electric respectiv, atît cutanant cît şi profund
(muscular).
Expresivitatea vasodilataţiei şi prelungirea acesteia în timp depinde de gradul stimulării mastocitelor cu eliberarea
de histamină. După terminarea procedurii aceste fenomene se menţin 1,5-2 ore şi dispar treptat.
în unele cazuri poate să apară în locul aplicării electrozilor un uşor prurit local care nu este o manifestare de
alergie. Musculatura striată sub anod pierde în anumită măsură excitabilitatea, în special din cauza modificărilor
apărute în structurile neuromusculare şi în fibrele nervoase. Vasodilataţia contribuie la transportul substanţelor
biologic active, dar are şi un efect de alcalinizare locală, ceea ce în final asigură decontractarea şi miorelaxarea,
fenomene foarte importante în sindromul de neuron motor periferic.
Galvanizarea amplifică circulaţia sangvină şi limfatică locală influenţînd pozitiv asupra proceselor de resorbţie
în muşchi şi ţesutul celular subcutanant. în acelaşi timp are un efect de troficizare prin stimularea proceselor de
regenerare.
La baza efectului curativ al curentului galvanic se găsesc reflexele segmentare care apar la aplicarea
electrozilor în zonele reflexogene şi în aşa mod se influenţează asupra organului lezat. Efectul curativ se obţine de
asemenea prin abolirea reflexului segmentär patologic. în condiţiile unui dezechilibru evident în sistemul nervos
vegetativ sub influenţa curentului galvanic apare echilibrarea tonusului simpaticului şi parasimpaticului. Influenţa
asupra stării funcţionale a centrilor nervoşi (de exemplu zona gulerului după Şcerbak) contribuie la ameliorarea
capacităţiilor adaptive ale organismului, factor curativ principal în majoritatea bolilor.
Curentul galvanic are efecte diverse asupra sistemului nervos central în dependenţă de sensul scurgerii.
Curentul descendent (anodul proximal faţă de SNC) provoacă la animale electronarcoza, iar la om asigură apariţia
efectelor sedative şi calmante. Curentul ascendent (catod proximal faţă de SNC) provoacă la animale crampe
musculare, iar la om hiperreflexie musculară.
Astfel, la baza acţiunii biologice a curentului continuu galvanic se găsesc procesele electrolizei, care modifică
concentraţia ionilor în celule şi ţesuturi odată cu apariţia fenomenelor polarizatoare. Ele contribuie la excitarea
receptorilor şi la desfăşurarea reacţiilor reflexe cu caracter local sau general. Hiperemia locală se va menţine 1,5-2
ore cu deschiderea evidentă a capilarelor de rezervă, creşterea permeabilităţii vasculare, accelerarea circulaţiei
sangvine şi limfatice, ceea ce în final contribuie la ameliorarea resorbţiei produselor deregenerării. Se îmbunătăţeşte
metabolismul ţesuturilor şi apare stimularea proceselor oxido-reductive. Proprietăţile fizico-chimice ale plasmei
sangvine se modifică, în pccial creşte electroconductibilitatea şi stabilitatea termică ,i proteinelor plasmatice, creşte
rezistenţa mecanică a eri- ltocitelor. Sub influenţa galvanizării se observă resorbţia infiltratelor în procesele
inflamatoare cronice, ramolirea şi resorbţia cicatricelor, se ameliorează regenerarea ţesutului osos, a nervilor, apare
efectul analgetic.
Curentul continuu acţionează nu numai în locul aplicării electrozilor, ci şi asupra altor ţesuturi şi organe, în
primul i înd inervate din segmentul corespunzător al măduvei spinării. Galvanizarea stimulează funcţia regulatoare a
sistemului nervos şi endocrin, activează funcţia sistemului simpato- adrenalinic şi colinergic, contribuie la
normalizarea funcţiilor secretoare şi motoare ale organelor digestive, stimulează procesele trofice şi energetice în
organism, creşte reactivitatea şi rezistenţa organismului la acţiunea factorilor externi. Galvanizarea generală
contribuie la creşterea numărului de leucocite în sînge, creşte V.S.E., se amplifică hemodinamica, se micşorează
frecvenţa cardiacă, creşte metabolismul (glucidic, proteic). Curentul continuu de intensitate mică (densitatea
curentului 0,05mA/cm2) contribuie la accelerarea circulaţiei coronariene, absorbţiei oxigenului în miocard şi
depozitării glicogenului. Curentul de intensitate mare, dimpotrivă, are un efect negativ asupra miocardului.Aparatele
de galvanizare produc de obicei curent galvanic simplu, dar unele sînt prevăzute cu regim de lucru ca generator de
curent de frecvenţă joasă. Aparatele moderne sînt de gradul 2 de protecţie pentru pacienţi care indiferent de
defecţiune nu se scurtcircuitează prin bolnav şi nu se leagă cu pămîntul. Ele pot fi utilizate în diferite condiţii,
inclusiv la domiciliu.
în calitate de sursă de curent continuu pentru galvanizare se utilizează aparate simple care includ redresorul de
curent alternativ cu filtru, miliampermetrul, ponteţiometrul pentru varierea intensităţii curentului şi comutatorul
pentru transferul scării aparatului la 5 şi 50 mA, lampa de semnalizare şi întrerupătorul aparatului, bornele pentru
conectarea firelor cu electrozi cu indicaţia polarităţii (fig. 3).

Metoda de aplicare
Pentru aplicarea curentului continuu sînt utilizaţi:
• electrozi, o placă confecţionată din plumb ori cositor;
• electrozi confecţionaţi din ţesut îmbibat cu grafit (plombagină);
• băi galvanice pentru membre, ochi, urechi.înaintea fiecărei şedinţe de curent galvanic se verifică poziţia
cursorului potenţiometrului care va fi situată la inii nsitatea „O“. Conectarea aparatului în circuit este sem na lată
prin aprinderea becului de control. în timp ce reţeaua ■ li l irică a aparatului se ajustează (cca 3 min.) asistenta i
\aminează tegumentele care vor fi supuse tratamentului.
După degresarea pielii pe porţiunile indicate de medic •a i are nu sînt lezate se aplică comprese hidrofile
confecţion ate din tifon sau burete de bumbac, căptuşeli hidrofile cu i iosimea de cca 2 mm; înainte de aplicare sînt
umezite bine « u apă fierbinte şi stoarse, după ce deasupra lor sînt instalaţi electrozii metalici. Pentru un contact mai
sigur cu tegumentul, electrozii se fixează cu ajutorul bandajului de cauciuc ori ţesut elastic, iar în majoritatea
cazurilor se folosesc săculeţe i u nisip. Galvanizarea se poate realiza prin situarea electrozilor indiferenţi (de regulă,
catod) faţă de cei activi (de icgulă, anod) în poziţie longitudinală, transversală sau obli- i ă. Distanţa dintre electrozi
trebuie să nu fie mai mică decît 1/2 din suprafaţa căptuşelii hidrofile a elecrozilor. în funcţie de poziţia electrozilor
aplicarea fa vi bipolară cînd electrozii ui aceeaşi dimensiune, sau unipolară cînd polul, de regulă .modul (+), este
conectat cu un electrod mic, ceea ce concentrează întreaga acţiune prin densitatea mare a curentului. Pentru
electrozii mari densitatea curentului va fi pînă la 0,(12 mA/cm2, iar pentru cei mici, pînă la 0,1-0,2 mA/cm2.
 Asistenta explică bolnavului caracterul senzaţiilor aparente sub electrozi în timpul aplicării curentului.
Senzaţia de înţepătură permanentă cu micşorare pe parcursul şedinţei este criteriul de acţiuni optimale. Apariţia
senzaţiei de durere sau usturime arată că procedura nu este efectuată corect din punct de vedere tehnic. în cazul
acesta se reduce intensitatea şi se deconecteză aparatul din circuit, după care se verifică din nou starea pielii şi a
electrozilor.
în condiţii normale, la finalul procedurii cursorul potenţiometrului se va deplasa lent în poziţia iniţială,
curentul reţelei se va întrerupe, firele se vor deconecta de la aparat şi după înlăturarea electrozilor se vor examina
regiunile pielii supuse galvanizării. în caz de contact al electrodului metalic cu pielea şi apariţia arsurii, leziunea se
prelucrează cu soluţie etilică de tanin 10% sau soluţie de permanganat de potasiu (5%).
Dozarea curentului se efectuează după densitatea lui şi depinde de sensibilitatea pielii la acţiunea curentului
continuu pe diferite regiuni ale corpului. Pentru adulţi densitatea iniţială a curentului este acceptabilă în limitele de
0,01mA/ cm2, iar pentru copii, cca 0,03-0,08 mA/cm2. Durata şedinţei este de la 6-10 pînă la 20-30 min., iar seria de
tratament include 10-20 şedinţe efectuate peste o zi ori zilnic.
în timpul procedurii bolnavul nu va citi, vorbi sau dormi. După şedinţă bolnavul se va odihni cca 20-30 min.
Indicaţii pentru galvanizare:
în bolile interne: boala hipertonică (grad I şi II), astmul bronşic, colita, pancreatita, ulcerul gastric şi duodenal,
scle- rodermia.
Bolile sistemului nervos: nevrita, plexita, radiculita, ne- uromiozita, leziunile nervilor periferici, ale creierului
şi mă- duvei spinării, encefalita, mielita, ateroscleroza vaselor creierului, nevroza, migrena, solarita.
Pe scară largă galvanizarea este indicată în procese algice diverse (mialgii, bursite,tendinite, artroze, poliartrită
reumatoidă în faza de acalmie etc.), în stări posttraumatice sau traumatice (entorse, luxaţii, contuzii, fracturi),
tulburările circulaţiei arteriale periferice (acrocianoza, boala şi sindromul Raynaud, cefalee vasomotorie etc.), în
hemiplegii după accidentul vascular cerebral (AVC), în paralizii şi pareze după leziuni de neuron motor periferic.
Galvanizarea se aplică în diverse boli dermatologice, ginecologice, oftal- matologice etc.
Contraindicaţii: boli acute inflamatorii cu puroi, insuficienţă circulatorie de gradul IIB-III, hipertensiune
arterială stadiul III, stări febrile, exemă, dermatită, traumatismul pielii în regiunea aplicării electrozilor, sindroame
hemoragi- p.ire, intoleranţă la curent electric, boli neoplazice, boli infectocontagioase acute, corpi metalici în
ţesuturi.

3.2. ELECTROFOREZA MEDICAMENTOASĂ

Electroforeza medicamentoasă este o metodă de elec- Imterapie în care se acţionează asupra organismului
concomitent cu curent continuu şi substanţă medicamentoasă, cure pătrunde în organism prin tegument sau mucoase
sub influenţa curentului.
Electroforeza este posibilă numai în cazul substanţelor care se disociază în ioni (electroliţi sau ioni absorbiţi în
soluţie). Gradul de disociere electrolitică a substanţelor depinde de proprietăţile solventului (permetivitatea dielectri-
că), valenţa şi concentraţia substanţei. Permetivitatea die- lectrică a solventului este determinată de proprietatea
acestuia de a forma în jurul ionilor pătura hidrată. Cu cît e mai marc permetivitatea dielectrică, cu atît e mai mare
capacitatea de disociere, deoarece pătura hidrată opune interacţiunea ionilor cu sarcinile opuse. Această proprietate
este foarte pronunţată pentru apă, care se utilizează în calitate de solvent. Cu cît valenţa e mai mică, cu atît e mai
pronunţat gradul disocierii electrolitice. Diminuarea concentraţiei substanţei în soluţie asigură creşterea gradului de
disociere.
Electroforeza depinde de asemenea de electroconduc- tibilitatea soluţiei medicamentoase. Fiecare substanţă
are o concentraţie optimă la care electroconductibilitatea soluţiei este maximă. De exemplu, electroconductibilitatea
soluţiei de novocaină este maximă la concentraţia de 4-10%, potasiu, iod — 5%, ihtiol — 30%.
Electroforeza medicamentoasă necesită concentraţii infime a remediilor, şi dimpotrivă, concentraţia mare are
o influenţă nefavorabilă asupra metabolismului ţesuturilor sub electroni. Substanţa medicamentoasă se introduce în
organism de la polul cu acelaşi semn al electrodului şi părţii active a substanţei care va fi introdusă prin
electroforeză în organism (tab.2.).
Tabelul 2.
SUBSTANŢELE CHIMICE MEDICAMENTOASE ŞI POLARITATEA ELECTROFOREZEI
 Remediu Polaritate Remediu Polaritate
I II I II
adrenalină + histamină +
amidopirină + histidină +
aminazină + iod —

analgină — ihtiol —
atropină + intol —
acetilcolină + litiu +
acid ascorbinic — lidază +
acid glutaminic — lidocaină +
acid nicotinic —
lobelină +
acid salicilic — magneziu +
brom —
mezaton +
barbamilă + metionină +
biomicină + neomicină —

clor —
novocaină +
calciu + novocainamidată +
cobalt + no-şpa +
trasylol + obzidan +
cofeină + oxitetracilină +
diazepam + papaverină +
dibazol + pilocarpină +
dimedrol + platefilină +
efedrină + prozerină +
elenium + rezerpină +
etilmorfină + streptomicină +
eritromicină + stricnină +
Remediu Polaritate Remediu Polaritate
I II I II
galoperidol + strofantină +
gangleron + teofilină —
liialuronidază + tetraciclină +
GABA (radical) — tripsină —
lieparină — trental +
hidrocortizon — zinc +

in cazurile cînd este necesar de a introduce ambele l>.w(i active ale substanţei remediu se aplică pe ambii
elec- 11 «>/i (poluri) la diferite valori ale pH-ului (tab. 3).
Tabelul 3.
SUBSTANŢE CHIMICE MEDICAMENTOASE CU POLARITATEA ELECTROFOREZEI DUBLE
Remediu Polaritate Polaritate
(+) (-)
chimotripsină pH 0-8,3 pH 8,3-14,0
dczoxi ribonuclează pH 0-5,0 pH 10,7-14,0
hialuronidază pH 0-5,7 pH 5,7-14,0
lizozim pH 0-10,7 pH 10,7-14,0
metieonină pH 0-3,7 pH 7,6-8,0
ulionuclează pH 0-8,0 pH 8,0-14,0
tripsină pH 0-10,5 pH 10,5-14,0

în calitate de solvent se utilizează apa distilată, soluţia i/otomică de clorură de sodiu, iar în unele cazuri
soluţiile tampon (cînd e necesar de a menţine pH — pentru activitatea remediului). Pentru substanţele nesolubile în
apă (hidro- tobc) se poate utiliza solventul dimetilsulfoxid (DMSO) în concentraţie de 20-50% în soluţie acvatică.
DMSO nu se descompune sub influenţa cîmpului de curent continuu, pre- cura nu se modifică nici structura chimică
a substanţei dizolvate în acest solvent. DMSO posedă capacitatea de a pătrunde prin membranele biologice fără să le
atace şi să transporte în aceşt mod substanţele medicamentoase de 2-4 ori mai intens comparativ cu soluţiile
acvatice.
Particularităţile electroforezei medicamentoase sînt următoarele:
• acţiunea dozelor mici ale remediului;
• acumularea acestuia în piele;
• depozitarea cu distribuţie lentă în organism;
• excreţia lentă;
• acţiunea propagată în afara locului de aplicare.
în anumite cazuri se creează posibilitatea introducerii medicamentelor în focarul leziunii. Introducerea
substanţei medicamentoase nu provoacă senzaţii dureroase, precum nu cere condiţii deosebite (sterilizarea).
Condiţiile care determină cantitatea de substanţă activă pătrunsă în organism sînt următoarele:
• viteza de migrare a ionilor, particulelor sau radicalelor;
• puritatea şi pH-ul soluţiei;
• suprafaţa electrozilor;
• intensitatea curentului electric;
• durata aplicării.
Indicaţiile de bază ale electroforezei medicamentoase sînt determinate pe de o parte de indicaţiile generale ale
aplicării curentului continuu (galvanizarea, impulsuri unidirecţionale), iar pe de altă parte de activitatea
farmacologică a substanţei administrate.
Contraindicaţiile sînt în principiu aceleaşi ca şi pentru aplicarea curentului continuu cu verificarea
contraindicaţi- ilor pentru substanţa medicamentoasă utilizată.
Electroforeza substanţelor medicamentoase se foloseşte pe scară largă în fizioterapie, deoarece indicaţiile
pentru administrarea remediilor sînt foarte largi, iar efectul curativ în aceste procedee este foarte
pronunţat.Concomitent electroforeza are şi unele dezavantaje caic în linii generale sînt determinate de
imposibilitatea apre- i ierii exacte a cantităţii de substanţă medicamentoasă pă- «iunsă transtegumentar şi de
consumul ineficient al sub- sianţei prin cantitatea mare de soluţie ce rămîne în compresă. în scopul evitării acestor
dezavantaje şi a creşterii eficacităţii tratamentului prin ionoforeză se rercurge la diverse modificări ale tehnicii de
aplicare.
Actualmente administrarea remediilor prin ionoforeză este studiată pentru majoritatea substanţelor
medicamentoase, dar se recurge cu siguranţă la electroforeza următoarelor medicamente:
• clorura de calciu (1%) se aplică la anod. Efectul este antialgic, sedativ şi antialergic. Efectul substitutiv
local şi general are valoare în cazul de osteoporoză, algoneurodis- trofie, stare posttraumatică, spasmofilie;
• histamina se aplică la anod în concentraţie de 1:10000 (0,01%) şi are acţiune locală şi distantă, provoacă
dilatarea arteriolară şi scăderea tensiunii arteriale, creşterea permeabilităţii capilare, activează fagocitoza, asigură
creşterea secreţiei gastrice şi a bilei. Este indicată în nevralgii, nevrite, mialgii, artropatii şi arteriopatii cronice, în
unele forme de reumatism abarticular, lombosciatica prin hernie de disc, boala şi sindromul Raynaud, trombageita
obliterantă în faza dc remisiune. Este contraindicată în astm bronşic, ulcer gastric şi duodenal, tuberculoză
pulmonară sau extrapulmo- nară, hipersensibilitate la histamină;
• lidocaina se aplică în concentraţie de 1-2% la anod, pentru obţinerea efectului anestezic şi trofic prin
vasodilata- ţie. Se utilizează de asemenea în scopul accentuării efectului anestezic al curentului electric şi este
indicată în lomboscia- tică, diferite tipuri de algii;
• hialuironidaza se aplică la anod în concentraţie de 150 U.I./250 ml soluţie. Asigură apariţia resorbţiei
edemelor şi exudatelor, efectului antialgic, hiperemiei prelungite şi mai important este fragmentarea
macrostructurilor de colagen prin mecanism chimic (analogic alfa-chimiotripsinei). Este utilizată alături de
ultrasunete cu indicaţie în special în bolile cu retracţii sau redori articulare, scăderea mobilităţii, retracţii tendinoase,
cicatrice retractile, hiperproducţie de cheloid;
• preparatele cortizonice se aplică la catod în concentraţie de 12-15 mg % cu efect antiinflamator şi
antialgic. Sînt indicate în reumatisme degenerative abarticulare, inflamatorii cu evoluţie cronică cu dureri
pronunţate, greu reversibile. Produsele de hidrocortizon pot fi aplicate doar cînd există o contraindicaţie pentru
tratamentul general cu cortizonice (diabet zaharat, hipertensiune arterială etc).
Sînt cunoscute diferite modificări ale electroforezei. Printre acestea poate fi notată metoda de electroforeză
prolongată. în acest scop se utilizează un aparat de curent galvanic de dimensiuni mici, alimentat de o baterie
alcalină (de tip Crona) ori acumulator cu reîncărcare. Electrozii hidrofili asigură intensitatea curentului de cca 150
mkA (densitatea 5-6 mkA/cm2) şi durata procedurii 24-48-72 ore.
Microelectroforeza este o metodă în care remediul se aplică direct pe punctele activităţii biologice. Durata
acţiunii curentului printr-un electrod activ mic pe fiecare punct nu va depăşi 2 min.
Metoda electroforezei medicamentoase labile constă în deplasarea lentă a electrodului activ în timpul
procedurii. Această metodă asigură acţiunea curentului şi substanţei medicamentoase pe o suprafaţă mare (de-a
lungul nervilor, vaselor etc.) şi evitarea acţiunii îndelungate asupra unei porţiuni izolate a pielii. în acest mod dispare
fenomenul de adaptare la acţiunea continuă a excitantului şi creşte depozitarea substanţei medicamentoase.
Actualmente o metodă efectivă de electroforeză medicamentoasă este considerată aplicarea intratisulară (intra-
viscerală) a remediului. Printre acestea poate fi evidenţiatămetoda electroforezei intrapulmonare. în acest caz se
recurge la ambianţa administrării preparatelor farmacologice pe diverse căi (per os, subcutanat, intramuscular,
intravenos, rlc.) cu galvanizarea concomitentă sau ulterioară prin aplicarea electrozilor pe cutia toracică în proecţia
regiunii procesului patologic pulmonar.

Electroforeza-vid este o metodă fizioterapeutică combinată în care asupra organismului se

acţionează concomitent local cu vid dozat (pînă la 40-13, 3 kPa) şi curent electric continuu sau impulsuri (şocuri) cu
aplicaţia substanţelor hirmacologice. Prin această metodă substanţa farmacologică pătrunde mai adînc în ţesut şi
creează un depozit de concentraţie evidentă, precum şi în direct stimulează procesele metabolice, regenerative în
zona de influenţă. în anumite cazuri este necesar de a acţiona în prealabil asupra zonei de administrare a substanţei
prin electroforeză cu ultrasunet, cîmp electric de frecvenţă ultraînaltă sau microunde. Numai după această pregătire
prealabilă a ţesutului se aplică electroforeză.
Metoda aplicării electroforezei medicamentoase nu diferă esenţial de cea a galvanizării. Dintre metodele
speciale de electroforeză mai frecvent sînt aplicate:
• Galvanizarea şi electroforeză generală (Vermel, fig. 4). Poziţia — decubit dorsal. Un electrod cu suprafaţa
de 300 cm2 se aplică în regiune interscapulară, conectat cu un pol, alţii doi cu dimensiunea de 150 cm2 sînt situaţi în
regiunea muşchilor gastrocnemieni şi se unesc cu al doilea pol. Intensitatea curentului este de la 3-5-10 pînă Ia 15-
30 mA. Durata procedurii este de 10-15-20 min. pentru copii şi15-20-30 min. pentru maturi şi se efectuează peste o
zi, seria de tratament constă din 15-20 şedinţe. Remediul medicamentos se administrează prin electrodul
interscapular.
Fig. 5. Gulerul galvanic după Scherbak

• Galvanizarea şi electroforeza zonei gulerului (gulerul galvanic după Scherbak, fig. 5). Poziţia — decubit.
Un electrod în formă de guler cu suprafaţa de la 400-600 pînă la 800- 1200 cm2 este situat în regiunea centurii
scapulare şi conectat cu polul pozitiv, al doilea electrod cu suprafaţa de 400-

Fig. 6. Galvanizarea zonei trohanterice (chiloţi galvanici după Scherbak).

600 cm2 este situat în regiunea lombosacrală şi conectat cu polul negativ. în prima şedinţă intensitatea curentului
este de 6 mA, iar durata de 6 min. Fiecare următoare şedinţă este însoţită de creşterea intensităţii şi duratei cu 2
unităţi pînă laobţinerea corespunzătoare a 16 raA şi 16 min. Procedurile se efectuează în fiecare zi sau peste o zi, iar
seria de tratament include 15-25 şedinţe. Substanţa medicamentoasă se administrează de obicei prin electrodul
gulerului, respectînd polaritatea. Intensitatea curentului este de la 5-10 mA în primele şedinţe şi pînă la 15-30 mA în
şedinţele ulterioare. Durata procedurii pentru copii este 10-15-20 min., pentru maturi, de 15-20-30 min., în fiecare zi
ori peste o zi; seria de tratament include 10-20 şedinţe.
• Galvanizarea zonei trohanterice (chiloţi galvanici după Scherbak, fig. 6). Poziţia — decubit dorsal. Un
electrod cu suprafaţa de 300-400 cm2 este situat în zona lombosacrală si conectat cu polul pozitiv, iar ceilalţi doi
electrozi cu suprafaţa de 200 cm2 fiecare sînt situaţi pe suprafaţa anterioară a părţii superioare a coapsei şi conectaţi
cu polul negativ.
Intensitatea curentului şi durata şedinţei cresc zi de zi de la 6 mA şi 6 min. pînă la 16 mA şi 16 min. Cura
include 15- 20 şedinţe. Substanţa medicamentoasă este administrată prin electrodul sacrolombar, iar în dependenţă
de necesitate ori administrare a două remedii cu polaritate opusă, prin electrozii de pe coapsă. Intensitatea curentului
este de 5-10mA, dar poate fi mărită pînă la 15-30 mA. Durata şedinţei este de 15-20-30 min. pe zi sau peste o zi;
cura constituie 10-20 şedinţe.
• Galvanizarea şi electroforeza regiunii coloanei vertebrale (fig.7).
Poziţia — decubit dorsal. Distribuţia electrozilor este longitudinală: un electrod cu suprafaţa de 100-150 cm2 este
situat în regiunea segmentului inferior cervical şi superior toracal al coloanei vertebrale şi conectat cu polul pozitiv,
iar alt electrod de aceeaşi dimensiune este situat în regiunea segmentului sacrolombar şi conectat cu polul negativ.
Intensitatea curentului este de 10-15 mA, durata şedinţei de 20-30 min. Cura include 10-15 şedinţe peste o zi.
Substanţa medicamentoasă se administrează prin electrodul superior.
• Galvanizarea şi electroforeza zonei plexului brahial (fig. 8). Poziţia — decubit ori şezut pe scaun.
Distribuţia electrozilor este longitudinală. Un electrod cu suprafaţa de 50-150 cm2 este situat în regiunea
supraclaviculară dreaptă ori stîngă, iar altul de aceeaşi dimensiune, pe suprafaţa palmei aceleiaşi mîini. Distribuţia
transversală a electrozilor în caz de necesitate se realizează prin amplasarea unuia din electrozi în zona
supraclaviculară, iar al doilea în
regiunea scapulară de aceeaşi parte. Intensitatea curentului este de 5-10-15 mA. Durata şedinţei este de 10-20-30
min. pe zi ori peste o zi. Cura include 10-15-20 şedinţe. Remediul este administrat prin regiunea supraclaviculară
conform polarităţii particulelor active.
• Galvanizarea şi electroforeza zonei nervului sciatic (fig. 9). Poziţia bolnavului —
decubit. Distribuţia electrozilor este longitudinală ori transversală, în distribuţia longitudinală un electrod cu
suprafaţa de 100-300 cm2 este situat în regiunea lombosacrală sau în locul apariţiei nervului sciatic. Electrodul al
doilea de aceeaşi dimensiune se situează în regiunea marginii externe a muşchiului gastrocnemian. Distribuţia
transversală constă în amplasarea unui electrod în regiunea lombosacrală sau în locul formării nervului sciatic,
conectat cu un pol, al doilea este iliiat pe suprafaţa anterioară a coapsei şi se conectează la polul opus.
Intensitatea curentului aplicat este de 10-15-20 mA, durata şedinţei de la 10-15 pînă la 20-30 min. Cura
constituie In total 10-15-20 şedinţe, care se efectuează peste o zi sau zilnic.
• Băile hidroelectrice (fig. 10).
Galvanizarea simplă se realizează prin intermediul unor cuve (vase) cu apă sub formă de baie cvadricelulară,
care constă din patru celule de faianţă pentru mîini şi picioare. Cuvele suit înzestrate cu electrozi de cărbune. Apa,
care de obicei acoperă inimile pînă la 1/3 a umărului, iar picioarele pînă la 1/2 a gambelor, urc temperatura de 36-
37°C. Circuitul galvanic se scurge prin corpul pacientului. Aplicarea băii monocelulare se manifestă prin acţiunea
separată asupra unui membru situat în una din cuve, iar în calitate de pol se utilizează indi- l< tent un electrod cu
suprafaţa de 200 cm2şi care se situează, pi ntru tratamentul membrelor superioare, în regiunea vertebrelor cervicale
inferioare şi vertebrelor toracale superioare, iar pentru cele inferioare, în regiunea lombară. în acest mod se poate
efectua tratamentul unicelular, bicelular, in sau cvadricelular, după numărul membrelor incluse în circuitul electric.
Intensitatea curentului pînă la 30 mA se va aplica timp dc 15-20 min.
Pentru efectuarea electroforezei medicamentoase în apă sc adaugă o soluţie de remediu.
• Baia galvanică (Stanger). Se realizează cu cadă mare (200-300 1 apă), care este înzestrată cu 8 electrozi,
ceea cepermite aplicarea curentului galvanic longitudinal, transversal sau oblic. Suprafaţa de contact a tegumentului
cu apa este maximă, ceea ce permite trecerea unei cantităţi mari de sarcină electrică (1000-1500 mA), fără a provoca
bolnavilor senzaţii neplăcute. Durata medie a unei băi variază între 15 şi 20 min. în caz de necesitate se poate
completa cu efect termic prin variaţia temperaturii apei între 37 şi 39°C. După baie, bolnavul trebuie să se
odihnească o jumătate de oră.

Electroterapia cu curent de impulsuri (şoc)

de frecvenţă joasă şi sonică

Curentul continuu în direcţie (unidirecţional) se aplică pe larg în electroterapie în formă de impulsuri (şocuri)
repetate periodic. Curentul care circulă cu pauză între impulsuri se numeşte întrerupt (intermitent), iar fără pauză şi
fără modificarea intensităţii impulsului se numeşte curent continuu pulsatil.
Parametrii principali ai curentului de impulsuri sînt: 1. frecvenţa de repetare a impulsurilor timp de 1 sec., care
se exprimă în hertzi; 2. durata fiecărui impuls; 3. forma impulsului, care este determinată de panta frontului anterior
şi posterior; 4. amplitudinea (intensitatea curentului de impulsuri). în fizioterapie se aplică următoarele forme de
curenţi de impulsuri unidirecţionale:
• Curent cu impulsuri de formă dreptunghiulară (curentul Leduc) cu durata impulsului de la 0,1 pînă lai sec.,
fercvenţa de la 1 pînă la 160 Hz, care este aplicat în metoda electrosomnului, electroanalgeziei, electrodiagnosticului
şi electrostimulării.
• Curent tetanizant cu impulsuri cuneiforme (triunghiulare) cu durata de 1-1,5 ms, frecvenţa 100 Hz, care
poate să se aplice în locul curentului faradic în electrodiagnostic şi electrostimulare. Acest curent provoacă
contracţia musculară şi este folosit pentru excitarea muşchilor (electrogimnastic).
• Curent exponenţial (curentul Lapicque) în care impulsul creşte şi scade în pantă lină, cu durata de 1,6-60
ms de diverse frecvenţe în limita de 8-100 Hz. Se aplică în electro- diagnostic şi electrostimulare.
• Curent diadinamic (curentul Bernard) de formă se- misinusoidală cu frontul posterior al impulsului în
formă de exponentă, frecvenţa 50 şi 100 Hz, care se utilizează în aparatajul modern în 7 sau 9 variante. Se aplică în
diadina- moterapie, diadinamoforeză şi electrostimulare.
 3. 3. ELECTROSOMNUL
Electrosomnul este o metodă de tratament prin acţiune asupra creierului cu curent de impulsuri de frecvenţă
joasă şi sonoră (1-130 Hz), de formă dreptunghiulară, intensitate mică (1-3 mA) şi tensiune mică (pînă la 50 V), care
provoacă la o aplicare îndelungată somnolenţă şi somn de diversă adîncime şi durată.
Mecanismul electrosomnului, conform teoriei lui I.V. Pavlov, poate fi explicat prin apariţia inhibiţiei de
protecţie în sistemul nervos central sub influenţa excitaţiilor slabe, monotone. Se consideră că în timpul
electrosomnului se observă un răspuns reflector la excitarea pielii pleoapelor cu curent electric, precum şi acţinea
directă a curentului asupra structurilor hipotalamice care declanşează procesul de inhibiţie în structurile corticale ale
creierului. Probabil în acest proces se include şi formaţiunea reticulară prin diminuarea influenţei tonizante a
acesteia asupra scoarţei cerebrale. în ansamblu aceste fenomene asigură apariţia somnolenţei şi somnului. După
procedură se activează sistemul limbic cu apariţia stării de vigoare.
Se discută mecanismul umoral al electrosomnului în care sub influenţa impulsurilor se elaborează substanţe
chimice de ordinea peptidelor opiatice.
în acţiunea fiziologică şi terapeutică a electrosomnului este important fenomenul reducerii încordării emotive,
influenţa pozitivă asupra proceselor activităţii nervoase superioare, ameliorarea somnului nocturn. Concomitent se
observă creşterea eficacităţii remediilor somnifere. Electro- somnul influenţează asupra excitabilităţii neuronilor şi
echilibrează raportul dintre potenţialul de repaus şi potenţialul de acţiune, amplifică eficacitatea pompei „sodiu-
potasiu“, modifică permeabilitatea membranei neuronale şi conducerea excitaţiei, facilitează transmiterea neuro-
musculară. Amplificînd circulaţia sangvină a creierului, electrosomnul normalizează funcţia trofică a sistemului
nervos, micşorează oboseala.
Actualmente mecanismul acţiunii electrosomnului poate fi prezentat în următorul mod. Curentul de impulsuri
provoacă excitarea receptorilor senzitivi în zona inervaţiei nervului trigemen. Impulsaţia eferentă ritmică prin fibrele
nervului trigemen atinge celulele bipolare ale nodului trigemen (Gasser), iar mai departe ajunge la nucleul senzitv al
nervului trigemen. Impulsaţia din acest nucleu prin diverse fibre ajunge în scoarţa cerebrală predominant prin
nucleele talamusului şi hipotalamusului.
Spre deosebire de reacţiile reflectorii simple, realizate la nivelul măduvei spinării, reacţiile declanşate la
nivelul bulbului rahidian sînt polifuncţionale prin vecinătatea centrelor vitale şi interrelaţiile dintre acestea.
Impulsaţia eferentă, apărută în aceste nuclee, modifică starea funcţională a organismului — respiraţia, presiunea
arterială, termore- glarea, tonusul muscular etc. Prin intermediul hipofizei se influenţează asupra glandelor
endocrine şi în aşa mod se include lanţul umoral al reglării funcţiei diferitelor organe şi sisteme. Astfel excitarea
receptorilor şi conexiunea arcului reflex la nivelul bulbului rahidian sînt fenomenele principale ale mecanismului de
influenţă curativă a electrosomnului.
Acţiunea directă a curentului asupra creierului este determinată de scurgerea lui prin reţeaua vasculară care are
o rezistenţa electrică mică. Cu toate că densitatea cîmpuluielectric în aceste condiţii este mică, apariţia efectelor
neuro- liziologice este asigurată. în acest mod influenţa reflectorie declanşată la nivelul receptorilor senzitivi este
susţinută de acţiunea directă subpragală a curentului asupra creierului, îmbinarea acestor două forme de acţiune
contribuie la deprimarea influenţei activatoare a formaţiei reticulare a me- zencefalului asupra cortexului şi activarea
structurilor lim- bice, în special ale hipocampului. în urma acţiunii reflexe şi a celei directe a impulsurilor de curent
asupra structurilor subcorticale se normalizează starea funcţională a sistemului nervos central şi creşte influenţa
regulatoare a acestuia asupra altor sisteme ale organismului. De exemplu, influenţa electrosomnului asupra
sistemului cardiovascular se manifestă prin normalizarea reglării nervoase a inimii, tonusului arterial şi a capilarilor,
presiunii arteriale. în aceste condiţii se normalizează de asemenea funcţia de coagulare şi antico- agulare a sîngelui
(hemostaza), apare tendinţa normalizării componenţei sîngelui şi diminuarea concentraţiei colesterolului în sînge.
Aparatajul electronic pentru clectrosomn generează curent de impulsuri dreptunghiulare, frecvenţa cărora se
selectează individual în dependenţă de forma, stadiul maladiei, starea funcţională a sistemului nervos central.
Frecvenţa poate fi modificată în limitele de la 1-130 Hz ori pînă la 160 Hz (electroanalgezie). Durata fiecărui impuls
este de 0,2-0,5 ms. Şedinţele sînt efectuate în încăpere izolată şi cu iluminaţie redusă.
Pintre aparatele menite tratamentului cu electrosomn pot menţionate cele de tipul Electroson (3C-2; 3C-3;
3C-4; 3C-5). Procedura constă în aplicarea pe pleoapele ochilor închişi a 2 electrozi umectaţi cu apă şi uniţi cu
catodul, iaralţi 2 electrozi, umectaţi şi uniţi cu anodul, se aplică în regiunea apofizelor mastoidene (fig. 11). La
început se acţionează cu impulsuri de intensitate mică (2-8 mA), care provoacă o senzaţie uşoară de înţepătură ori
vibraţie. în cazul manifestărilor nevrotice evidente şi excitabilitate pronunţată a sistemului nervos central se
utilizează frecvenţe joase (5-20 Hz). în cazul depresiei psihice a bolnavului şi predominarea proceselor de inhibiţie a
reglării neuroumo- rale se utilizează o frecvenţă mai înaltă (40-100 Hz). Durata procedurii în prima şedinţă este de
10-15 min., cu o creştere ulterioară pînă la 30-40 min. Şedinţele se realizează peste o zi ori două zile la rînd cu
întrerupere la a trea zi. Cura de tratament include 10-20 şedinţe.
Electrosomnul în tratamentul bolii hipertonice de gradul I şi II se aplică după metoda descrisă cu utilizarea
curentului de frecvenţă a impulsurilor în limitele 80-100-120 Hz, intensitatea pînă la senzaţia micii vibraţii, durata
şedinţei de 30-60 min. Cura include 12-15 şedinţe.
Electrosomnul în tratamentul bolii ulceroase a stomacului şi duodenului se aplică după metoda descrisă cu
scurgerea curentului în direcţia oculomastodiană. Frecvenţa impulsurilor de 3,0-5,0 Hz, intensitatea curentului se
măreşte treptat cu 2 mA pînă la senzaţia de „pulsaţii“ ori „vibraţii“ sub electrozii amplasaţi pe pleoape (cca 6-8 mA).
Durata şedinţei în timpul curei creşte treptat de la 8 pînă la 15 min., cura include 10-15 şedinţe.
Electrosomnul în tratamentul bolii cardiace ischemice se aplică după aceeaşi metodă la frecvenţa impulsurilor
de 40-60 Hz, intensitatea curentului pînă la senzaţia de vibraţie, durata şedinţei de 30-60 min., cura include 15-20
şedinţe.
Concomitent cu procedura de electrosomn se poate efectua electroforeza cu substanţe medicamentoase.
Indicaţile electrosomnului: bolile interne ( boala ischemică cardiacă, boala hipertonică, ulcerul gastric şi
duodenal, hipotireoza, guta); bolile sistemului nervos (ateroscleroza vaselor sangvine cerebrale în stadiu incipient,
encefalopatia traumatică, sindromul hipotalamic, migrena, neurastenia, sindromul astenic, psihoza maniac-
depresivă, schizofrenia).
Contraindicaţii: tumorile maligne, insuficienţa circulatorie de gradul II-III, perioada acută a infarctului
miocardului (3 săptămîni), accidentul vascular cerebral în primele 2-3 luni, arahnoidita, isteria, inflamarea pielii
feţei, febră, inflamaţia ochilor, hemoragia şi predispunerea la aceasta, intoleranţa individuală faţă de curentul
electric, atitudinea negativă a bolnavului faţă de metoda electrosomnului, prezenţa metalelor în ţesutul creierului,
ochilor ori al organelor auzului.

3. 4. ELECTROANALGEZIA PRIN IMPULSURI

DE SCURTĂ DURATĂ
Ea constă în acţiunea în regiunile dureroase ale organismului sau în locul de trecere a nervilor şi trunchiului
nervos cu curent de impulsuri dreptunghiulare sau bipolare asimetrice cu durata de cca 0,05-0,3 ms şi frecvenţa de
30- 120 Hz. Timpul de acţiune a impulsului este suficient pentru excitarea fibrelor senzitive nervoase. Fibrele
motoare şi muşchii nu sînt supuşi excitaţiei de curentul electric de impulsuri cu o durată foarte mică.
Acţiunea cu curent de impulsuri asupra coarnelor posterioare ale măduvei spinării sau a nervilor care asigură
un efect antinociceptiv semnificativ poartă denumirea de ele- ctrostimulare transcutanată a nervilor (Transcutaneous
Ele- ctrical Nerve Stimulation-TENS).
Efectul electroanalgezic în această metodă fizioterape- utică poate fi explicat pe baza teoriei „gate-control“,
propusă de Melzack şi Wall (1962) în sensul de „reglarea durerii la intrare“. Esenţialul acestei teorii constă în
excitarea predominantă a receptorilor periferici care nu se referă la nocicepţie. Această impulsare aferentă ajunge
pînă la centrii
vegetativi şi scoarţa cerebrală prin fibrele mielinice beta A. Prin colateralele acestor fibre în substanţa gelatinoasă a
măduvii spinării impulsurile aferente excită interneuronii inhibitori, care selectiv „închid poarta“ impulsaţiei
aferente ce vine de la receptorii nociceptivi prin fibrele fine delta A şi C.
Fig. 12. Poarta medulară

Conform celor expuse neuronii situaţi la nivelul substanţei gelatinoase a lui Rolando (cordonul posterior al
măduvei, loja II Rexed) constituie un mecanism neuronal activ asemănător unei porţi (fig. 12). Influxul nociceptiv
vehiculat de fibrele cu diametrul mic stimulează deschiderea porţii, fapt ce permite trecerea influxului nociceptiv
spre neuronii de transmisie. Stimularea electrică transcutanată excită fibrele de calibru mare, capabile de asemenea
săacţioneze la nivelul porţii, dar de data aceasta inhibînd influxul aferent al fibrelor de calibru mic spre neuroni de
transmisie. Astfel mesajul nociceptiv se scurtcircuitează la nivelul măduvei. Stimularea transcutanată a nervilor
(TENS), actualmente foarte frecventă şi cu succese bune, este aplicată în punctele tradiţionale de acupunctură,
deoarece este o metodă neinvazivă şi nonnarcotică de control a durerii post- operatoare, în cazul de cistite,
pancreatite, anghine pectorale, tromboflebite şi dismenoree. Avantajul acestei metode este selectivitatea acţiunii,
absenţa efectelor secundare şi a riscului supradozării, precum şi dimensiunile mici, foarte comode ale aparatajului,
ceea ce permite aplicarea la domiciliu. De obicei aceste aparate sînt foarte mici, avînd o greutate de cca 200g şi sînt
alimentate de la baterie (9V, tip 6F22) ori alimentator (9V, tip AS 4 T). în aparatul Electronica EPB-50-01(Rusia) şi
în aparatul Calmostim NTS-02M (România) curentul furnizat pe o sarcină de 1 kohm este reglabil între 0-50 mA, iar
frecvenţa impulsurilor este reglabilă între 15-200 Hz. De regulă, electrodul activ (catodul) se aplică în zona
dureroasă ori în punctul de acupunctură. Anodul (marcat în roşu) de aceeaşi dimensiune, ori ceva mai mare, se
aplică în aceeaşi zonă a inervaţiei segmentare mai jos de regiunea durerii ori a punctului motor. Pentru asigurarea
contactului cu tegumentul şi micşorarea rezistenţei electrice în prealabil pielea se degresează cu o soluţie de alcool
70%, iar suprafaţa electrodului se umectează cu soluţie (1%) de clorură de sodiu. Durata şedinţei nu poate fi mai
mare de 40-60 min. Cura poate include un număr mare de şedinţe în dependenţă de durata sindromului nociceptiv,
dar nu depăşeşte 6 luni. După un interval de 1-3 luni şedinţele electroanalgeziei se pot relua.
Indicaţii: durerea acută. Durerea cronică se exclude mai puţin efectiv.
Contraindicaţiile sînt neesenţiale şi de regulă sînt legate de prezenţa electrostimulatoarelor la bolnavii
cardiaci, graviditatea în jumătatea a doua a sarcinii. Nu este admisă aplicarea în regiunea sinusurilor carotice.

• 5. ELECTROANALGEZIA CENTRALĂ
Electroanalgezia centrală este o metodă de influenţă asupra sistemului nervos central cu curent electric pentru
a provoca fenomenul de parabioză. Curentul de impulsuri de intensitate mică provoacă apariţia zonelor depresiei
catodice în cortex şi micşorarea influenţei ascendente a zonelor emotive ale hipotalamusului. Micşorarea torentului
de informaţii biologice din afara organismului în timpul analgezici electrice contribuie la mobilizarea mecanismelor
de autoreglare a sistemului nervos central şi asigurarea protecţiei funcţiilor vitale ale organismului. Excitarea ritmică
cu impulsuri omogene de curent electric de intensitate mică provoacă micşorarea activităţii şi apariţia stării
parabiotice în structurile formaţiunii reticulare cu micşorarea influenţei activatoare a acesteia asupra cortexului
cerebral. Acest fenomen este declanşat şi prin excitarea structurilor limbice care blochează impulsurile formaţiunii
reticulare. Electroanalgezia centrală micşorează tonusul sistemului simpato- adrenalinic, amplifică circulaţia
sangvină periferică prin micşorarea reacţiei angiospastice a vaselor, ameliorează micro- circulaţia, echilibrează
balanţa electrolitică prin ameliorarea circulaţiei renale. în aceste condiţii apare o stare psiho- fiziologică deosebită
prin modificarea activităţii electrice a structurilor limbice. Se restituie echilibrul emotiv, vegetativ şi hormonal în
organism, ceea ce preintîmpină diverse leziuni ale viscerelor. Această metodă de tratament are o influenţă sedativă şi
antistresorie, amplifică procesele de adaptare la condiţiile mediului extern. Datorită amplificării procesului de
inhibiţie în scoarţa cortexului apare starea de calmare, evitarea stării de alertă, depresie, micşorarea senzaţiilor
algice, apariţia vioiciunii, dispoziţiei creatoare şi a optimismului. Mecanismul de acţiune a electroanalgeziei centrale
poate fi explicat prin concepţia F. Z. Meerson (1987), care a demonstrat că orice reacţie de stres iniţial trece prin
stadiul de adaptare la situaţia stresorie. Pentru menţinerea caracterului adaptiv această reacţie declanşează sistemele
de limitare a stresului. Activarea acestor sisteme inhibă eliberarea factorului relizing al corticosteronului şi catico-
laminelor. Concomitent în creier se activează neuronii care elaborează mediatori de tipul dopaminei, serotoniei,
GABA, peptide opeate etc. Activarea sistemelor de limitare a stresului amplifică biosinteza neuropeptidelor cu
elaborarea suplimentară a endorfinelor şi encefalinelor, ceea ce în final asigură preîntîmpinarea leziunii viscerelor,
în special a cordului. în baza acestei concepţii în laboratorul prof. F. Z. Meerson au fost experimentate diverse
remedii care stimulau sistemul de limitare a stresului emotiv precum şi electroanalgezia centrală (S.A. Rodzievski,
1991) în scopul profilaxiei aritmiilor cardiace de geneză stresorică. în scop de electroanalgezie centrală se utilizează
aparatul „LE- NAR“, care prezintă un generator de impulsuri de formă dreptunghiulară cu acţiune prin electrozi
situaţi pe craniul bolnavului. Criteriul de eficienţă a tratamentului este apariţia senzaţiei de căldură în membre,
relaxarea muşchilor, roşeaţa pielii şi micşorarea tensiunii emotive, dispariţia fobiei.
Respectînd toate precauţiile tehnicii securităţii tratamentului cu curent electric şi verificînd starea tehnică a
aparatajului, se aplică electrozi prin căptuşele de 15-20 straturi de tifon umectate cu soluţie de 4-5% bicarbonat.
Electrozii dublu conectaţi cu catodul (culoarea albastră) se aplică pe frunte de asupra sprîncenelor, iar cei conectaţi
cu anodul de (culoare roşie) se aplică sub apofizele mastoidene în vecinătatea vertebrelor cervicale. Este strict
interzisă aplicarea electrozilor pe pleoape şi în regiunea zonelor carotid- iene ale gîtului.
Pentru asigurarea efectului tranchilizant în prealabil se fixează frecvenţa impulsurilor de 800-1000 Hz şi
durata impulsurilor de 0,15-0,2 ms. Peste 10-15 min. după adaptarea pacientului la acest regim se măreşte
intensitatea pînă la 0,8- 1,2 mA. Intensitatea poate depăşi valoarea de 1,2 mA numai în cazul necesităţii de
analgezie. Procedura de tranchilizare se întrerupe peste 40-50 min. prin micşorarea lentă a amplitudinii pînă la zero.
Cura include 10-15 şedinţe şi pe parcursul acesteia se vor exclude alte aplicări fizioterapeutice ori utilizarea
remediurilor sedative şi hipotensive.
Indicaţii: metoda electroanalgeziei centrale este aplicată în tratamentul nevrozelor generale, bolii hipertonice,
bolii ischemice a inimii, bolii ucleroase a stomacului şi duodenului, astmei bronşice etc.
Contraindicaţii: dereglările circulaţiei sangvine a creierului, starea de comă, leziunile organice, traumatice ori
infecţioase ale sistemului nervos central, dereglările psihice, starea de ebrietate.

3.6. DIADINAMOTERAPIA
Metoda constă în acţiunea asupra organismului bolnavului a curentului în formă sinusoidală redresat în fază
simplă sau dublă cu impulsuri de frecvenţă joasă. Intensitatea curentului e mică (<50 mA), iar frontul posterior al
impulsurilor e întins. Această metodă a fost elaborată de medicul stomatolog P. Bernard (1950). Curenţii continui
sinusoidali se obţin prin redresarea fazei „plus“ a curentului alternativ cu frecvenţa 50 Hz din reţea. în cea mai
simplă variantă se utilizează curent monofazat cu frecvenţa de 50 impulsuri/sec., ori bifazat cu frecvenţa de 100
impulsuri/sec. Toate formele de curenţi diadinamici au efect la polul negativ^), care se consideră activ. Pentru a lărgi
posibilităţile utilizării curenţilor redresaţi în aparatajul modern sînt prevăzute diverse forme de modulare şi
programe de aplicare. Sînt utilizaţi următorii curenţi diadinamici:
• Curentul monofazat de 50 Hz este un curent continuu cu un pol pozitiv şi altul negativ care se obţine prin
redresarea curentului alternativ în faza pozitivă (fig. 13,1). Efectul principal este acţiunea excitatoare, dar se
înregistrează efectul analgezic şi spasmolitic temporar şi de intensitate mică. Efectul de acomodare apare rapid.

• Curentul bifazat se produce prin sumarea a 2 curenţi monofazaţi de 50Hz la 1/2 perioadă (fig. 13, 2). La
aplicarea acestui curent sub electrozi apare senzaţia de înţepătură, arsură, iar la o intensitare mai mare apare senzaţia
de „vibraţie“. Sub influenţa acestor curenţi creşte electrocon- ductibilitatea tegumentului şi pragul sensibilităţii, se
manifestă efectul analgezic şi inhibator. De regulă, se utilizează pentru abolirea spasmelor şi durerii, pentru
micşorarea rezistenţei electrice a ţesuturilor. Acest curent este indicat înreumatisme degenerative, abarticulare,
inflamatorii cronice în remisiune, precum şi în stări posttraumatice, arteriopatii periferice incipiente.
'Ifenul de impulsuri omogene de curent mono şi bifazat provoacă acomodarea rapidă şi oboseala aparatului
neuro- muscular. în scopul evitării acestui fenomen e necesară modularea (modificarea amplitudinii şi frecvenţei) ori
schimbarea cu alte forme de curenţi.
• Curentul modulat în scurtă perioadă se prezintă ca alternanţa de monofazat fix de 50Hz cu bifazat de
100Hz, fără pauză, peste 1 sec.(fig. 13,4). Alternanţa curenţilor evită acomodarea la curent monoton. Sub influenţa
acestui curent apare relaxarea musculară şi amplificarea circulaţiei sangvine, dilatarea vaselor sangvine, creşterea
temperaturii şi a metabolismului ţesuturilor în locul aplicării electrodului, ceea ce în final contribuie la procesul de
resorbţie. Ansamblul de efecte terapeutice ale acestui curent asigură preferinţa în afecţiuni cu evoluţie cronică,
precum şi în stări posttraumatice, arteriopatii incipiente, acrocianoze etc.
• Curentul modulat în lungă perioadă se prezintă ca alternanţă de monofazat fix de 50 Hz şi durata trenului de
4 sec. cu bifazat fix de 100 Hz şi durata trenului de 8 sec. Durata totală a modulaţiei este de 12 sec.(fig. 13,5). în
primele 4 sec. bolnavul are senzaţia de contracţie pronunţată a muşchilor sub electrozi, care se schimbă cu o vibraţie
fină în ultimele 8 sec. Prin aceasta se diminuează efectul „con-tracţie-relaxare“ în muşchi şi dimpotrivă se amplifică
acţiunea inhibatoare şi analgezică. Din aceste considerente curentul în fază lungă este aplicat în tratamentul
nevralgiilor, nevritelor, mialgiilor, artralgiilor, episoadelor dureroase abdominale, torticolisului discogen.
• Curentul ritmic sincopat este o alternanţă dintre curentul monofazat fix 50 Hz şi pauză (fig. 13.3). Sub
influenţa acestui curent contracţia musculară (1 sec.) alternează cu relaxarea (1 sec.), ceea ce asigură
electrostimularea musculaturii normal inervată în cazul atrofiei musculare de inactivitate la bolnavii imobilizaţi în
aparate gipsate.
Aparatajul confecţionat de diverse firme prevede multiple combinaţii de modulare a curenţilor. Cea mai
frecventă variantă este cea cu ondulaţia curentului monofazat ori bifa- zat. In aceste cazuri amplitudinea creşte şi
descreşte lent, iar durata trenului de impulsuri şi pauza dintre ele sînt diferite în diverse aparate de curenţi
diadinamici (fig. 13,6-7).

Mecanismul acţiunii curative

Curentul diadinamic se poate constata ca ambianţa componentei de curent continuu galvanic cu agăţarea pe
acesta a impulsurilor de frecvenţă de 50 şi 100 Hz. Astfel efectul curativ al curenţilor diadinamici este determinat de
suma influenţei fiecărei componente. Acţiunea directă a curenţilor diadinamici asupra ţesuturilor diferă prea puţin de
influenţa curentului galvanic. Pentru curenţii diadinamici, analogic curentului galvanic, tegumentul prezintă o
rezistenţă pronunţată. Ea este determinată de rezistenţa ohmică a stratului cornos al pielii şi de densitatea foarte mare
a curentului în canalele excretoare ale glandelor sudoripare. Canalele acestor glande formează calea principală de
scurgere a curentului prin piele în organism. Pentru penetraţia curentului prin aceste canale şi străbaterea rezistenţei
stratului cornos epidermal se consumă o mare parte de energie a curentului utilizat. Anume în aceste regiuni de
acţiune a curentului se dezvăluie o mare parte a reacţiilor organismului de ordin obiectiv şi subiectiv. Curentul
diadinamic modifică continuu pe baza componentei galvanice raportul ionilor în membranele celulare, în interiorul
celulelor şi în spaţiul intercelular. Modificarea raportului ionic constă cu precădere în creşterea relativă a cantităţii
ionilor de hidrogen la catod şi apariţia fenomenelor de polarizare a membranelor celulare semipermeabile.
Modificarea structurii ionice a ţesuturilor şi apariţia curenţilor de polarizare contribuie la devierea dispersiei
coloizilor în celule şi a permeabilităţii membranelor celulare, precum şi a proceselor metabolice. Aceste fenomene
sînt mai pronunţate la catod.
Acţiunea directă a curentului asupra receptorilor, modificarea pH-ului tisular şi a structurii ionice în
membranele semipermeabile provoacă apariţia senzaţiei de arsură şi înţepare sub electrozi. Modificările locale
menţionate şi acţiunea directă a impulsurilor de curent asupra receptorilor periferici determină desfăşurarea reacţiilor
segmentare pe cale reflexă şi în acest mod se declanşează reacţiile generale ale organismului. Pe prim plan se
evidenţiază hiperemia sub electrozi, determinată de dilatarea vaselor şi creşterea fluxului sangvin în urma influenţei
directe a curentului şi elaborarea substanţelor active biologic. Concomitent cu reacţiile organismului la acţiunea
curentului continuu în timpul aplicării curenţilor diadinamici, evident, apar reacţii dependente de influenţa
curentului de impulsuri. în special , în comparaţie cu efectul curentului continuu, mai rapid se înregistrează
modificarea concentraţiei ionilor pe suprafaţa membranelor celulare şi dispersia proteinelor protoplasmei celulare,
ceea ce asigură o nouă stare funcţională a ţesutului. Concentraţia ionilor pe suprafaţa membranelor celulare nu se
modifică esenţial.
Modificarea rapidă a concentraţiei ionilor în celulele musculare sau în fibra nervoasă contribuie la apariţia
contracţiei musculare ca răspuns la intensitatea mică a curentului. Această reacţie este însoţită de creşterea reflexă a
fluxului sangvin în fibrele musculare excitate. Astfel se evidenţiază două componente ale mecanismului de
ameliorare a fluxului sangvin în locul acţiunii curenţilor diadinamici. în aceste condiţii influxul sangvin se realizează
nu numai în ţesuturile dintre electrozi, ci şi în anumite limite în regiunile corpului care au inervaţie din acelaşi
segment al măduvei spinării. De exemplu, acţiunea curenţilor diadinamici în regiunea sacrolombară provoacă
amplificarea circulaţiei sangvine în muşchiul gastrocnemian.
Hiperemia provocată de curenţii diadinamici dispare peste o jumătate de oră după finalizarea şedinţei.
Reactivitatea ţesuturilor în regiunea aplicării electrozilor, în aceeaşi măsură ca şi după galvanizare, rămîne mare
timp de cîteva zile.
Mecanismul analgetic al curenţilor diadinamici presupune mai multe ipoteze. P. D. Bernard considera că la
bază se situează creşterea pragului de percepţie a durerii sub influenţa adaptării. Dar se ştie că în timpul unei şedinţe
acest fenomen nu este pronunţat în aşa măsură încît să micşoreze senzaţiile durerii. In acelaşi timp acţiunea
analgezică se manifestă nu la finalul procedurii, ci imediat după apariţia senzaţiei pronunţate de vibraţie. Pentru
explicaţia fenomenului analgezic actualmente se recurge la ipoteza despre cat- şi anelectroton, dar în ultimul timp
predomină teoria „gate-control“ (R. Malzack, P.D. Wall) expusă mai sus.
Foarte pronunţată şi efectivă este acţiunea curenţilor diadinamici asupra sistemului nervos. în primul rînd
reacţionează la aplicarea curenţilor sfera senzorială. La intensitatea joasă a curentului (0,5-1 mA) sub electrozi apare
senzaţia de arsură şi înţepare, analogic cu cea de la acţiunea curentului galvanic. Amplificarea ulterioară a curentului
provoacă senzaţia de vibraţie, care acoperă în unele cazuri senzaţia de arsură. în caz dacă ultima, dimpotrivă, se
amplifică şi devine insuportabilă, atunci procedura se amînă complet. Sistemele senzitivo-senzoriale nu se
acomodează la acţiunea curenţilor diadinamici din care cauză senzaţia de arsură creşte cu timpul. Sub influenţa
curenţilor diadinamici starea funcţională a sistemului nervos central şi periferic se îmbunătăţeşte, creşte
electroexcitabilitatea scăzută a nervilor şi muşchilor atacaţi de procesul patologic, precum şi labilitatea sistemului
nervos central. Mecanismul acţiunii curative a curenţilor diadinamici depinde de reactivitatea organismului. Astfel
senzaţiile enumerate mai sus sînt insu-
portabile pentru organismul sănătos, pe cînd durerile radi- culare sub acţiunea curenţilor diadinamici se micşorează
sau dispar la apariţia senzaţiei de vibrare.
Mecanismul analgetic al curenţilor diadinamici este consecinţa excitării ritmice a exteroreceptorilor şi fibrelor
musculare precum şi a proprioreceptorilor din zona aplicării curentului. Impulsaţia aferentă abundentă împiedică
transmiterea impulsurilor nociceptive din regiunea atacată de procesul patologic. Acţiunea îndelungată analgetică
(>2 ore) contribuie la apariţia proceselor metabolice în sistemul nervos odată cu elaborarea mediatorilor şi a
peptidelor opiate (enchefalina şi endorfina). Concomitent cu micşorarea senzaţiei de durere se observă amplificarea
circulaţiei sangvine. Aceasta contribuie la micşorarea ischemiei şi a fenomenelor de stază sangvină care favorizează
menţinerea durerii. De regulă, peste 2 ore după procedură durerea apare din nou, dar de la o şedinţă la alta se
micşorează esenţial. Aplicarea curenţilor diadinamici în regiunea epi- gastrală nu modifică secreţia normală a
stomacului. în acuti- zarea bolii ulceroase a stomacului şi duodenului se observă sub influenţa acestor curenţi
micşorarea considerabilă a durerii şi a disfuncţiilor dispeptice. Aplicarea curentului bise- miperiodal bifarat
ondulatoriu în cazul pancreatitei cronice micşorează durerea, ameliorează funcţia de excreţie a pancreasului şi
stimulează funcţia glucocorticoidă a suprarenalelor.
Aparatele pentru tratamentul cu curenţi diadinamici sînt diverse. Printre acestea sînt aparatul SNIM-1, Tonus-
1, Tonus-2 (Rusia) Neodinator-725 (RFG) şi DLADIN-3 (România). De regulă, ele au cel puţin 6 regimuri de
lucru: monofazat fix, difazat fix, cu perioadă scurtă, cu perioadă lungă, cu ritm sincopat şi galvanic. Aparatul
Tonus-2 este portativ şi poate fi aplicat bolnavului la pat, inclusiv şi la domiciliu. El permite efectuarea procedurilor
curative cu formele şi modulaţiile curenţilor diadinamici în parametri ficşi. Dimensiunile aparatului sînt reduse din
contul absenţei tubului catodic şi a timerului.
 Bolnavul se aranjează în modul de relaxare maximală a muşchilor organismului, deoarece efectul curativ al
curenţilor diadinamici în mare măsură se realizează prin acţiunea asupra fibrelor musculare şi proprioreceptorilor.
Pentru efectuarea tratamentului cu curenţi diadinamici sînt utilizaţi electrozii pentru galvanizare şi
electroforeză. Ei sînt de metal ori plăci de masă plastică cu conductibilitate electrică, ţesut de grafit. Căptuşeala
hidrofilică de grosimea cca 1 cm este umectată şi se instalează direct pe suprafaţa corpului bolnavului. Suprafaţa
trebuie să fie cu 2 cm mai mare decît a electrodului. Dimensiunile şi forma electrozilor trebuie să acopere regiunea
procesului patologic. Densitatea curentului este mai mare în ţesuturile superficiale nemijlocit sub electrod. Din
aceste considerente electrozii se orientează în aşa mod ca să asigure scurgerea maximă a curentului prin regiunea
focarului patologic ori prin formaţiunea structurală supusă tratamentului. în ultimul caz, electrozii sînt situaţi
perpendicular.
Indiferent de modul fixării, contactul electrodului cu pielea trebuie să fie maximal. Aparatele contemporane, în
special ale firmei Siemens, sînt înzestrate cu dispozitive cu vid pentru fixarea electrozilor. Este necesar de a examina
epiderma în regiunea aplicării electrodului, deoarece prezenţa leziunii ca şi contactul insuficient provoacă senzaţii
neplăcute pînă la durere. în cazul necesităţii necondiţionate a aplicării electrozilor în regiunea leziunii epidermice,
această porţiune se acoperă cu vată îmbibată cu vazelină ori cu leucoplast. Acţiunea curenţilor diadinamici într-o
singură localizare se poate efectua prin 2-3 forme de curenţi. în acest caz forma curenţilor şi modulaţia sînt utilizate
în ordinea creşterii acţiunii excitatoare, de exemplu „bifazat“, „scurtă durată“, „lungă durată“. Durata acţiunii într-o
singură localizaţie este de 10-12 min. Intensitatea curentului în timpul aplicării se măreşte treptat. într-o şedinţă se
pot aplica curenţi diadinamici în 2-3 localizaţii a electrozilor cu
durata totală pînă la 30 min. în timpul acţiunii pe toată suprafaţa electrodului trebuie să apară senzaţia de arsură
şi înţepare uşoară, vibraţie în contracţie ritmică. Apariţia arsurii într-un punct fix indică prezenţa leziunii
epidermale ori contactul direct al electrodului cu pielea. în aceste condiţii imediat se deconectează aparatul şi se
constată cauza arsurii, după ce se decide referitor la continuarea tratamentului, în finalul şedinţei se examinează
regiunea aplicării. Hipere- mia în locul aplicării electrozilor trebuie să fie omogenă, iar prezenţa unor pete
hiperemice arată incorectitudinea aplicării electrozilor. Hiperemia exagerată indică supradozarea şi în acest caz
este necesar de a unge aceste zone ale tegumentului cu glicerină ori vaselină.
Aplicările numai a unor forme de curent diadinamic se realizează zilnic. în tratamentul complex, după 5-6
şedinţe şi în prezenţa simptomaticii exagerate, aplicările se realizează peste o zi. Cura include de regulă 7-12
şedinţe, dar în caz de atingere a efectului poate fi redusă şi invers, în caz de necesitate după o pauză de 7-10 zile
se poate relua. Cura a doua şi a treia pot fi prescrise numai în cazul efectului pozitiv al tratamentului.
Absenţa dinamicii pozitive la finalul primei cure necesită excluderea tratamentului cu curenţi
diadinamici. în caz de efect curativ pozitiv aplicarea curenţilor diadinamici se poate combina, în dependenţă de
caracterul afecţiunii, cu masaj, gimnastică medicală şi balneo-termo- şi fonoterapie.
Indicaţii: diverse manifestări neurologice ale osteohon- drozei coloanei vertebrale (lumbago, radiculita,
lumboscia- tica, sindromul rădăcinilor etc.), dereglările motoare şi vasculare ale nevralgiei, migrenă,
disfuncţiile aparatului locomotor, miozite, periartrite, epicondilite, artroze, mobilitatea redusă în articulaţii după
traume sau intervenţii chirurgicale, inflamaţii cronice ale sistemului digestiv (ulcerul gastric şi duodenal),
parodontoze, sinusite, rinite, neuroze cardiovasculare, HTA în stadiu I-II, obliterarea
aterosclerotică a arterelor periferice, tratamentul unei zone de declic dureros etc.
Contraindicaţii: sensibilitate exagerată pentru curentul continuu, procese inflamatorii acute, predispunere
către hemoragie, fracturi ale oaselor în cazul absenţei fixării eschile- lor osoase, leziunilor acute intraarticulare,
tumori maligne, tuberculoză activă a plămînilor şi rinichilor.

• AMPLIPULSOTERAPIA

Este aplicarea în scop curativ a curentului de frecvenţă medie sinusoidal modelat, care se prezintă prin
pulsarea amplitudinii. Aplicarea acestor curenţi de frecvenţă medie asigură scurgerea curentului prin tegument
fără excitarea receptorilor şi apariţia senzaţiilor sub electrozi, iar modularea în amplitudine provoacă excitarea
structurilor neuro- musculare. Acest curent a fost numit curent sinusoidal modelat şi propus în clinică de V. G.
Iasnogorodski şi M.A. Ravici (1963). Curenţii utilizaţi în această metodă sînt alternativ sinusoidali cu frecvenţa
de 2-5 kHz şi modulaţi prin amplitudine în frecvenţă joasă de cca 10-150 Hz. Curentul sinusoidal „purtător“
este modulat în amplitudine la diverse niveluri (fig. 14, 2). Gradul modulaţiei este determinat prin micşorarea
amplitudinii oscilaţiilor între trenurile de impulsuri în comparaţie cu amplitudinea curentului „purtător“ de
frecvenţă (fig. 14,1). Gradul modulaţiei poate fi modificat în limitele 0-100%. Frecvenţa curentului „purtător“
de 5000 Hz nu provoacă excitarera pielii, dar contribuie la penetrarea oscilaţiilor curentului în trenuri de
impulsuri în adîncul ţesuturilor sub electrozi, apare senzaţia de vibraţie în urma fibrilării muşchilor. Din cauza
acomodării rapide la excitarea monotonă, senzaţia vibraţiei dispare. Pentru evitarea acestui fenomen se recurge
la modularea amplitudinii şi modificarea intensităţii curenţilor aplicaţi. în alt regim de
lucru curentul este supus redresării şi în acest mod impulsurile vor fi unidirecţionale (fig. 14, a-f).
Pulsaţiile amplitudinii după modulare în aparatele Am- plipuls (Rusia) se grupează în 4 regimuri de lucru
(RL):

• RL (modulaţie constantă — MC) prezintă modularea de amplitudine constantă a curenţilor sinusoidali.

Frecvenţa şi gradul modulării se efectuează liber în limitele de 10-150 Hz (Fig. 14,3). Prin modificarea gradului de
modulare se poate varia caracterul acţiunii de la menajare pînă la intensiv. Prin micşorarea gradului de modulare
scade şi, dimpotrivă, prin creşterea gradului de modulare se amplifică acţiunea excitatoare a curentului. Modificarea
frecvenţei implică diverse structuri excitabile, de exemplu prin excitarea la frecvenţa de 100-150 Hz a fibrelor
nervoase şi musculare rapide, iar la frecvenţa de 30 Hz numai structurilelente. Reglarea gradului de modulare
permite de a modifica nu numai intensitatea acţiunii, ci şi profunzimea acţiunii. Gradul mic de modulare permite
excitarea structurilor profunde fără atingerea celor superficiale. Astfel efectul curativ depinde de condiţiile optimale
dintre frecvenţa, gradul modulării şi intensitatea curentului.
 • RL (impulsuri — pauze — IP) prezintă o serie de unde modulate care este alternată de pauze. Durata
trenului de impulsuri, frecvenţa lor în interiorul seriei, precum şi durata pauzei se stabileşte în parte fiecare (Fig.
14,4). Acest curent are acţiune excitatoare pronunţată şi se manifestă predominant prin stimulare electrică.
• RL (impulsuri — nemodulat, portant — IN) prezintă alternarea trenului de impulsuri modulate cu curent
portant nemodulat (Fig. 14,5). Această formă de acţiune posedă influenţă excitatoare slab evidenţiată şi se aplică în
sindroa- me nociceptive pronunţate ori în pericolul de a provoca sindromul de durere prin acţiuni intensive.
• RL (frecvenţe intermitente — FI) — trenul de impulsuri modulate cu frecvenţă fixă de 150 Hz alternează
cu trenul de impulsuri modulate de frecvenţă în limitele a 10- 150 Hz (Fig. 14,6). în acest regim de lucru se exclude
fenomenul acomodării elementelor periferice ale sistemelor sen- zitivo-senzoriale. Astfel intensitatea acţiuinii
curentului în amplipulsoterapie poate fi reglată prin:
• regimul de lucru (I, II, III IV);
• forma curentului (alternativ sau redresat);
• frecvenţă (10-150 Hz);
• durata impulsurilor şi gradul de modulare.
Avantajul acestei metode constă în toleranţa suficientă,
absenţa efectului de excitare şi senzaţii neplăcute sub electrozi sau a altor reacţii suplimentare, cum ar fi solicitarea
nu prea pronunţată a sistemului cardiovasacular. Curentul redresat unidirecţional se poate utiliza pentru amplipulso-
foreză.Efectul biologic şi curativ al curenţilor modulaţi este determinat de frecvenţa modulată şi nu de cea purtătoare
(5 kHz) şi în aşa mod aceasta este o metodă de electroterapie cu impulsuri de frecvenţă joasă. Efectul curativ al
curenţilor sinusoidali modulaţi (C.S.M.) este realizat prin reacţiile diverselor organe şi sisteme la excitarea nervilor,
receptorilor, fibrelor musculare şi într-o anumită măsură şi de excitarea proprioreceptorilor.
Activarea circulaţiei sangvine se realizează prin acţiunea directă a curentului asupra fibrelor nervoase senzitive
şi vegetative, precum şi în urma crerşterii irigării sangvine a fibrelor musculare excitate. în dependenţă de
localizarea acţiunii este posibilă ameliorarea circulaţiei sangvine în diverse organe. De exemplu, sub influenţa
acţiunii C.S.M. în zona gulerului la bolnavii cu hipertonie arterială apare normalizarea vascularizaţiei creierului şi
micşorarea tonusului vascular.
în urma aplicărilor curative ale C.S.M. în regiunea ganglionilor cervicali se micşorează indexul reografic şi
asimetria vascularizaţiei cerebrale, scad durerile de cap (cefa- leea), creşte forţa de contracţie a muşchilor paralizaţi
şi se micşorează tonusul muscular la bolnavii cu ictus.
Activarea circulaţiei sangvine periferice în tratamentul cu C.S.M. a fost constatată în cazul patologiei
radiculare, angiopatiei diabetice, parezelor cerebrale şi periferice, obliterării aterosclerozante a vaselor membrelor
inferioare etc.
Excitarea şi contracţia fibrelor musculare sub influenţa curentului electric are drept consecinţă nu numai
creşterea fluxului sangvin, ci şi activarea sistemelor de utilizare a oxigenlui şi a substanţelor nutritive, adică a
sistemelor care asigură sinteza macroergilor în fibrele musculare active. Concomitent sînt create condiţii de
expulzare a reziduurilor metabolice prin ameliorarea refluxului venos.Influenţa C.S.M. asupra metabolismului
tisular se reflectă prin normalizarea parametrilor biochimici în bolile metabolice. De exemplu, cura cu C.S.M. a
bolnavilor de angiopatie diabetică micşorează concomitent nivelul glucozei în sînge şi al zahărului în urină, ceea ce
reflectă normalizarea metabolismului glucidic. Tratamentul bolnavilor de obezitate de gradul I-IV prin
electrostimularea m.rectus abdominis şi a muşchilor coapsei se realizează prin modificarea metabolismului lipidic.
Se observă micşorarea conţinutului lipidelor tisulare din contul fracţiunilor lipidice în urma oxidării predominante a
acizilor graşi şi a coles- terinei.
Tensiunea arterială ridicată după antrenamentul fizic se micşorează la sportivii de performanţă mai rapid în
cazul acţiunii C.S.M. asupra muşchilor extenuaţi. După cura cu C.S.M. creşte eficacitatea proceselor aerobice şi
anaerobice, se ameliorează starea funcţională a inimii, mai rapid se restituie frecvenţa cardiacă şi creşte capacitatea
de lucru a sportivilor.
Acţiunea analgetică a C.S.M. este folosită amplu în tratament, dar mecanismul acestui efect nu este descifrat.
Se presupune că are loc dominarea senzaţiilor, determinate de acţiunea C.S.M., asupra senzaţiilor dureroase care
dispar sau se micşorează odată cu apariţia vibraţiei în regiunea procesului patologic. Impulsaţiile pronunţate şi
susţinute de acţiunea curentului modulat provoacă elaborarea substanţelor biologic active care blochează
transmiterea aferentaţiei în sistemele nociceptive. Efectul analgetic al curenţilor modulaţi, în aceeaşi măsură ca şi
curenţii diadinamici sau curenţii interferenţiali se realizează nu numai prin sistemul senzitivo-senzorial, ci şi prin
ameliorarea circulaţiei sangvine şi amplificarea troficităţii ţesuturilor ischemice. Dispariţia sau micşorarea durerii
are o mare importanţă nu numai pentru stabilirea stării psihoemotive a bolnavului, ci îndeosebi pentru abolirea
temporară a cercului vicios dintre focarul patologic şi sistemul nervos central. în aşa mod apare posibilitatea de
„recreaţie“ şi refacere a stării funcţionale.
Un efect pozitiv se observă în tratamentul pneumoniei cronice prin ameliorarea funcţiei de drenaj; micşorînd
activitatea procesului inflamator (micşorarea leucocitozei, creşterea V.S.H., limfocitozei, creşte nivelul alfa şi beta-
globuli- nelor etc.).
Un efect curativ se înregistrează la utilizarea C.S.M. în dereglarea activităţii organelor sistemului digestiv.
Dispare brusc sindromul de durere, pirozisul, dispepsia în boala ulceroasă.
Aparatajul de generare a curentului de frecvenţă medie modulat are de regulă o singură regiune de frecvenţă (5
kHz) a curentului „purtător“ (Amplipuls, Rusia) sau două regiuni de frecvenţe (Miodinaflux, Franţa): 1) 5 kHz cu o
durată a perioadei corespunzătoare de 0,2 ms şi 2) 10 kHz cu o durată a perioadei de 0,1 ms. Pentru electrostimulare
musculară sînt utilizate aparatele Stimul-1, Stimul-2 (Rusia şi Germania) cu o singură regiune de frecvenţă (2k Hz)
care se modulează în formă de impulsuri, iar pauza se realizează în cîteva variante. Curenţii generaţi în aceste
aparate posedă acţiune excitantă asupra muşchilor şi nervilor.
Tehnica de aplicare a curenţilor sinusoidali modulaţi necesită relaxarea maximală a musculaturii. De regulă,
poziţia bolnavului este în decubit anterior sau posterior. Numai după relaxarea musculară se poate de precizat
focarul dureros şi contractarea patologică a muşchilor. Efectul curativ este asigurat în condiţii de relaxare musculară,
deoarece C.S.M. acţionează cu precădere prin contracţia fibrelor musculare şi excitarea proprioreceptorilor.
Electrozii de tip placă au o conductibilitate electrică mare şi sînt introduşi în învelişuri umede de textură
sintetică. Se plasează în preajma procesului patologic de regulă în direcţie transversală. Acţiunea se realizează cu
aplicarea unei sau a două modulaţii în timpul şedinţei. în regimul de lucru II şi III (RL II, RL III) nu este admisă
creşterea intensităţii curentului în timpul pauzei şi numai în timpul trenului de impulsuri. Pentru a evita apariţia
senzaţiei de şoc subit a C.S.M. în cazul bolnavilor sensibili se recomandă începerea şedinţei cu RL IV, care permite
creşterea intensităţii indiferent de faza modulării. Intensitatea acţiunii se măreşte pînă la apariţia senzaţiei exprimate
de vibrare, care trebuie susţinută pe măsura diminuării în procesul acomodării receptorilor. Durata acţiunii într-o
singură poziţie este de 6-12 min., iar la trei localizări pînă la 30 min. Intervalul dintre şedinţe are o durată de peste
30 min.
Indicaţiile: în principiu corespund cu cele ale diadina- moterapiei:
• sistemul nervos periferic (neuromiozita, nevralgia, lumbago, cervicalgia, radiculite etc.);
• sistemul nervos cu manifestări vasovegetative, dereglări motoare (paralezie centrală şi periferică);
• boala hipertonică (I-II B), obliterarea ateroscleroti- că a vaselor membrelor, limfostaza cronică, edemul
post- traumatic, sindromul algic;
• sistemul digestiv (gastrita cronică şi insuficienţa se- cretoare, ulcerul gastric şi duodenal în faza de
acutizare şi remisie incompletă, dereglările funcţionale ale pancreasului, complicaţiile postoperatorii, hipochinezia şi
hipotonia căilor şi vezicii biliare în absenţa litiazei, dereglările funcţionale ale ficatului etc.);
• dereglările metabolice constituţionale, diabetul zaharat;
• sistemul respiprator (acutizarea pneumoniilor cronice, bronhopneumopatia cronică obstructivă, bronşita
cronică, bronhectazia etc.).
• artritele reumatice, artrozele, periartritele.
Contraindicaţii: febra, procesele inflamatorii acute, fracturile nefixate, hemartroza, tumorile maligne.
• TERAPIA PRIN CURENT INTERFERENŢIAL

Această metodă constă în acţiunea concomitentă a doi curenţi de frecvenţă medie cu diferenţa între ele de cca
100 Hz care interferează în interiorul ţesutului supus tratamentului. Primele aparate pentru această metoda curativă
au fost realizate de Nemec, care pentru a accentua excitarea selectivă a ţesuturilor profunde la nivelul locului tratat
le-a numit Endogenos Liechtenstein.
în metoda terapiei cu curenţi interferenţiali se utilizează curenţii sinusoidali de frecvenţă în limitele de la 3000
pînă la 5000 Hz. în aceste condiţii una din frecvenţe rămîne fixă, iar a doua automat se modifică în limitele a 200
Hz. Aceste frecvenţe asigură scurgerea curentului prin piele cu precădere prin eliminarea rezistenţei capacitative a
ţesuturilor şi în aşa mod se exclude excitarea receptorilor. Prin aceasta se explică absenţa senzaţiilor de arsură şi
înţepare sub electrozi. în aceste condiţii pielea nu prezintă un obstacol pentru acţiunea profundă a curentului. în
interiorul ţesuturilor se realizează interferenţa acestor doi curenţi.
în urma interacţiunii ambilor curenţi în momentul coincidenţei direcţiilor amplitudinilor apare creşterea
acesteia sau, invers, micşorarea în contrapunerea direcţiei amplitudinilor. Suprapunerea şi contrapunerea oscilaţiilor
a doi curenţi de aceeaşi intensitate iniţiază apariţia în ţesututrile biologice a unui curent nou de frecvenţă medie.
Frecvenţa joasă rezultată din interferenţa endogenă a celor doi curenţi de frecvenţă medie variază în dependenţă de
posibilităţile principale de aplicare în limitele de 0-100 Hz.
Sînt posibile două modalităţi de aplicare a curenţilor interferenţiali. în prima variantă se alege o frecvenţă
constantă între zero şi 100 Hz. Alegerea diapazonului de frecvenţe se face după efectele urmărite în următorul
spectru: — 0-10 Hz „frecvenţe mici“ cu efecte excitomotoare;
—10-50 Hz „frecvenţe mijlocii“ cu efecte decontrac- tante de reglare neurovegetativă, în sensul stimulării
sistemului vag şi inhibăriii simpaticului;
• 80-100 Hz „frecvenţe rapide“ cu efect analgetic.
în varianta a doua frecvenţa este modulată ritmic, de regulă, timp de 15 sec. într-un anumit spectru de
frecvenţe:
• 0-10 Hz, mod în care diferenţa celor doi curenţi variază liniar ascendent şi apoi descendent în limita
indicată şi are acţiune excitantă asupra nervilor motorii;
• 90-100 Hz, mod în care diferenţa frecvenţelor curenţilor interferenţiali variază liniar în limitele indicate şi
are cu precădere acţiune analgetică;
• 0-100 Hz, mod în care diferenţa frecvenţelor curenţilor interferenţiali variază liniar ascendent şi
descendent în limitele indicate şi provoacă o alternanţă ritmică de efecte inhibitoare cu efecte excitatoare, adică
alternarea ritmică a stării de stimulare tisulară cu starea de relaxare.
Rezistenţa mică şi conductibilitatea mare a tegumentului faţă de curenţii de frecvenţă mare asigură trecerea
liberă a intensităţilor valoroase de curent fără a provoca reacţii pronunţate, în afara senzaţiei de vibraţie. Interferenţa
frecvenţelor medii în interiorul ţesuturilor, predominant în stratul muscular, provoacă efecte biologice din cauza
modulaţiei în frecvenţe joase. Energia curentului acestor unde de frecvenţă joasă asigură mişcarea oscilatoare a
ionilor tisulari. în urma acestor oscilaţii rapide se modifică raportul ionilor în limitele membranelor celulare, ceea ce
provoacă apariţia stării de excitaţie a celulei. Această excitaţie ce apare în fibrele nervoase şi musculare în timpul
acţiunii amplitudinilor maximale de curent interferenţial provoacă contracţia ritmică a miofibrilelor şi excitaţia
proprioreceptorilor. Aceste fenomene asigură senzaţia de vibraţie cu ritmicitatea curentului endotisular.
Mecanismul acţiunii curative a curenţilor interferenţiali are la bază acţiunea excitatoare a interferenţei
amplitudinilor la nivelul ţesutului muscular. Frecvenţa joasă şi intensitatea mică provoacă o senzaţie de zvîcnire
(palpitaţie) sub electrozi, iar la intensitatea crescută apar contracţii solitare în formă de mioclonii. Creşterea
frecvenţei de „pulsaţie“ provoacă iniţial senzaţia de vibraţie „puternică“, iar mai tîrziu din ce în ce mai mică.
Frecvenţa mai mare de 20 „pulsaţii“ pe secundă şi de intensitate pronunţată provoacă contracţia tetanică a muşchilor.
Apariţia senzaţiei de vibraţie în zona focarului patologic la bonavii cu afecţiuni ale sistemului nervos periferic
micşorează sau scoate durerea. Din cauza acţiunii excitatoa- re nepronunţate a curenţilor interferenţiali în organism
se dezvoltă rapid acomodarea cu dispariţia senzaţiei de vibraţie aproximativ peste 5 min. Aceasta necesită creşterea
periodică a intensităţii curentului pe parcursul procedurii.
Efectul analgetic, aparent la apariţia vibraţiei, se menţine 2-3 ore după finalul şedinţei. La bolnavii cu
manifestări radiculare efectul analgetic este însoţit de micşorarea sim- ptomelor de elongaţie (a nervului), creşterea
mobilităţii coloanei vertebrale, electroexcitabilităţii şi activităţii bio- electrice a muşchilor, labilităţii funcţionale a
sistemului ne- uro-muscular. După o singură aplicare, se ameliorează circulaţia capilară şi creşte temperatura pielii
cu 2-4°C.
Conform unor investigaţii, acţiunea curativă a curenţilor interferenţiali e mai puţin efectivă în comparaţie cu
efectul curativ al curenţilor diadinamici. în special acest fenomen se observă în cazul proceselor patologice cu
dinamică lentă sau cronică.
Aparatele din prima generaţie (Nemectron, Nemectro- dyne, Multidine — Franţa) utilizau doi curenţi pentru
a crea un curent interferenţial care variază numai în planuri paralele cu planul format de direcţiile acestora
(interferenţă plană). Aparatele Interfrem, Spinter (România) şi Stereody- nator (Siemens) permit ca prin adăugarea
unui al treilea circuit să se realizeze mişcarea spaţială pe a treia direcţie a ionilor din ţesuturi (interferenţă spaţială).
Pentru combaterea existenţei direcţiilor preferenţiale se foloseşte „vectorul interferenţial“, care printr-un dispozitiv
electric realizează rotirea cu 45° a interferenţei, ceea ce permite excitarea succesivă cu amplitudinea maximă
(vectorul interferenţial). Aparatul Interfrem (România) realizează o rotaţie a vectorului de interferenţă maximă cu
360° (interferenţă dinamică). Aparatul Diafrem (România) permite aplicarea unor forme de interferenţă de tipul
curenţilor diadinamici şi al curenţilor dreptunghiulari cu frecvenţe excitomotoare şi analgetice. Aparatele
contemporane sînt înzestrate predominant cu electrozi care se fixează prin vid, ceea ce permite adeziunea constantă
cu pielea.
Tehnica de aplicare a curenţilor interferenţiali are două modalităţi: statică şi dinamică.
La tehnica statică electrozii sînt situaţi în acelaşi loc continuu pe întreg timpul efectuării procedurii. în tehnica
dinamică se utilizează doi electrozi „mănuşă“ pe care asistentul în timpul procedurii îi deplasează pe suprafaţa pielii
în regiunea focarului patologic. Electrozii sînt aranjaţi în aşa mod ca curentul electric al unei perechi de electrozi să
se întîlnească cu curentul electric al perechii a doua exact în regiunea procesului patologic ori a regiunii corpului
supus tratamentului. Este preferată situarea perpendiculară a electrozilor. în cazul necesităţii de acţiune asupra
suprafeţei mici se pot utiliza perechi de electrozi punctiformi.
Durata de acţiune într-o procedură depinde de acuitatea procesului inflamator şi al sindromului durerii (de la 6
pînă la 30 min.). în dependenţă de scopul acţiunii se selectează regimul de lucru, adică frecvenţa „pulsaţiilor“ şi
caracterul de repetare (continuu, spectru sau combinaţia acestora). în cazul durerii cronice pentru activarea
proceselor metabolice cronice inclusiv în ţesutul conjunctiv se prescriu frecvenţe de 30-50 Hz. Pentru acţiunea
asupra musculaturii netede se aplică frecvenţa de 5-50 Hz. în scop de stimulare a structurilor excitabile sau a acţiunii
analgetice se utilizează un spectru de la 50 pînă la 100 Hz, iar pentru provocarea contracţiilor solitare se aplică un
spectru de la 1 pînă la 10 Hz.
Indicaţiile pentru aplicarea curenţilor interferenţiali sînt stările patologice cu caracter subacut cînd este
necesar de a acţiona pe regiuni deosebite. în special, distoniile vegetative hipertonice, ocluziile aterosclerozante ale
arterelor picoarelor, tromboflebita, leziunea reumatică a vaselor, traumele aparatului locomotor, artroze, artrite,
periartrite, manifestări neurologice ale osteohondrozei vertebrale şi ale spondilozei, epicondilite, nevralgii, miozite,
constipaţii dis- chinetice, instabilitatea vezicală, anexite.
Contraindicaţii: neopalzii, hemoragii, stări febrile de diverse etiologii, procese inflamatorii purulente,
tuberculoză activă şi cronic-evolutivă, hemartroză, prezenţa stimulatorului cardiac şi leziuni organice cardiace în
aplicările to- racale.

• ELECTROSTIMULAREA
Se aplică în scopul ameliorării activităţii organelor şi sistemelor funcţionale ale organismului pe calea excitării
cu curent electric. De regulă se aplică prin metoda acţiunii curentului electric cu impulsuri care provoacă contracţia
muşchilor.
I. M. Secenov a demonstrat că pentru micşorarea oboselii este necesar de a păstra un anumit raport dintre
frecvenţa şi puterea contracţiilor musculare, precum şi durata odihnei. N. E. Vvedenski a stabilit ritmicitatea
proceselor neurologice şi a elaborat noţiunea despre labilitate — numărul maximal de oscilaţii electrice pe care îl
poate reproduce elementul funcţional (muşchiul). La frecvenţa excitării corespunzătoare labilităţii apare contracţia
optimală a muşchiului după amplitudine şi putere. Frecvenţa mai mare provoacă apariţia parabiozei şi contracţia
pesimală.
A. A. Uhtomski (1934) a demonstrat că pentru a apropia excitarea electrică a ţesutului excitabil de cea
fiziologică este necesar de luat în consideraţie, în afara ritmului, frecvenţei, intensităţii, şi durata impulsurilor.
Durata impulsului excitant după Lapicque (1903) este determinată de cronaxia ţesutului excitabil, care este timpul
necesar pentru apariţia excitaţiei la acţiunea curentului de intensitate egală cu 2 reobaze (reobaza este intensitatea de
prag a curentului care asigură apariţia excitaţiei).
Muşchiul neafectat răspunde perfect la impulsuri de durată egală cu 1-10 ms, iar în cazuri patologice durata
creşte la 50-500 ms. Labilitatea muşchiului integru este egală cu 200-500 de biopotenţiale pe secundă, iar în cazul
modificărilor patologice labilitatea scade pînă la cîteva pe secundă. Fibra nervoasă intactă generează pînă la 300-600
impulsuri pe secundă.
 De rînd cu frecvenţa impulsurilor este importantă stricteţea menţinerii pauzei între trenurile de impulsuri
(modularea). Cu cît starea funcţională a aparatului neuromuscular este mai puţin dereglată, cu atît frecvenţa
modulării poate fi mai mare. Dimpotrivă, la alterări pronunţate modularea impulsurilor va fi foarte rară.
Acţiunea curativă se bazează pe apariţia excitaţiei în muşchi sau nervi în timpul cuplării bruşte a impulsului de
curent care provoacă depolarizarea membranei celulare. Apariţia potenţialului de acţiune contribuie la declanşarea
excitaţiei care se manifestă ca răspuns specific ţesutului excitabil (contracţie, impuls nervos).
Creşterea lentă a pantei impulsului de curent nu va asigura apariţia fenomenului de depolarizare din cauza
desfăşurării fenomenului de adaptare la baza căruia se găseşte modificarea selectivă a permeabilităţii membranei şi
stabilirea fenomenului de hiperpolarizare. Pentru obţinerea nivelului liminal în acest caz este necesar de a mări
considerabil intensistatea curentului. Din aceste considerente pentru excitarea fibrelor nervoase şi musculare intacte
se aplică impulsuri cu pantă bruscă rectiliniară ori coniformă. Pentru provocarea contracţiei musculare cvazinaturale
de regulă se recurge la aplicarea trenului de impulsuri cu frecvenţa de la 30 pînă la 150 impulsuri/sec şi durata
impulsului de 0,5-1 ms, suficientă pentru excitarea fibrelor musculare şi nervoase. Fiecare tren de impulsuri
alternează cu pauze, ceea ce asigură relaxare după contracţie.
De regulă sînt aplicaţi curenţi de frecvenţă sonoră (2-10 kHz) modulaţi în serie de ondulări, care acţionează
asupra structurilor excitabile analogic curentului cu impulsuri. Avantajul esenţial al acesor ondulări modulate este
absenţa acţiunii iritabile a curentului sub electrod şi a leziunii tegumentului la acţiunea îndelungată. Cu creşterea
duratei seriei de impulsuri se amplifică acţiunea excitatoare cu includerea în acest proces a structurilor musculare
lente. în aceste condiţii senzaţia vibraţiei apare mai pronunţat, iar senzaţia de durere nu se manifestă.
Contracţia artificială a muşchilor în cazul afectării con- ductibilităţii fibrei nervoase contribuie evident la
activarea proceselor metabolice şi ameliorarea circulaţiei sangvine şi în acest mod reţine dezvoltarea atrofiei
musculare şi a proceselor sclerotizante în muşchi.
Efectul sanogen al electrostimulării este asigurat nu numai prin amplificarea circulaţiei arteriale, ci şi prin al
celei venoase, precum şi a limfei.
Stimularea funcţiei elementelor musculare ale viscerelor contribuie nu numai la funcţionarea perfectă a
acestora, ci include în acest proces şi sisteme de interacţiune şi reglare. Prin aceasta se asigură micşorarea sau
lichidarea proceselor patologice funcţionale. Electrostimularea care se aplică în cazul pareziei intestinelor contribuie
la normalizarea funcţiei sfincterelor intestinelor columnului, ureterelor şi altor organe de origine musculară.
Investigaţiile ştiinţifice au demonstrat posibilitatea restabilirii capacităţii de muncă la sportivi şi evitarea
consecinţelor negative ale hipochineziei la bolnavii fixaţi la pat prin electrostimulare. în anumite cazuri
electrostimularea muşchiului afectat cu curent tetanizant sau alternativ sinusoidal contribuie la evitarea spasmei şi
îmbunătăţirea coordonării mişcărilor.
Electrostimularea musculaturii se poate realiza prin excitare directă sau indirectă, prin nervul motor. Leziunea
parţială a nervului motor sau a rădăcinilor necesită stimularea muşchiului prin aceşti nervi afectaţi, deoarece aceasta
este una din modalităţile posibile de stimulare integrală a funcţiei aparatului neuromuscular. în cazul leziunii
complete a nervului şi a abolirii conductibilităţii nervoase este necesar de a stimula muşchiul prin metoda aplicării
directe a curenţilor.
în prealabil, pentru a realiza electrostimularea muşchiului cu inervarea dereglată este necesar de a evalua
starea funcţională a muşchiului prin electrodiagnostică. Prin aceasta se determină parametrii intensităţii curentului
excitant şi regimul de acţiune la care se va desfăşura contracţia optimală fără apariţia senzaţiei de durere.
Electrostimularea, precum şi alte metode de electrote- rapie prin contact, se va aplica nu mai devreme de 4
săptă- mîni de la momentul afecţiunii şi în condiţii de finalizare a procesului inflamator, ceea ce asigură posibilitatea
de recuperare a funcţiei. Acest moment de tactică curativă este foarte important în special pentru muşchii mimici
faciali, deoarece stimularea precoce sau exagerată contribuie la apariţia contracturii.
Tehnica de aplicare a stimulării electrice este dictată de scopul tratamentului. în linii generale această metodă
de tratament electric poate fi aplicată în scopul stimulării contracţiei musculaturii striate normoinervate, total
denervate, ori a musculaturii netede şi a terapiei musculaturii spastice.
Muşchii normal inervaţi şi fibrele nervoase senzitive integrale prezintă acomodare la Stimuli cu pantă
(impulsuri exponenţiale) şi răspund la stimuli electrici cu declanşare bruscă (impulsuri dreptunghiulare).
Degenerescenţa nervoasă a musculaturii striate duce la pierderea capacităţii de acomodare şi din această cauză
musculatura total denervată răspunde selectiv la stimularea prin impulsurile exponenţiale de lungă durată şi la
intensităţi mai reduse de curent. Tratarea selectivă a musculaturii denervate se realizează prin utilizarea formei de
curenţi cu creştere treptată a intensităţii (curenţii progresivi Lapicque), durata de impulsuri între 100 şi 1000 ms şi
frecvenţe cuprinse între 1 şi 10 impulsuri/sec. Curenţii triunghiulari cu frontul de creştere exponenţial stimulează
selectiv muşchii scheletali afectaţi prin denervare fără excitarea musculaturii normal inervate şi a fibrelor nervoase
senzitive, care posedă proprietatea de acomodre în aceste condiţii. Din aceste considerente elec- trostimularea
selectivă poate fi realizată numai după precizarea stării funcţionale a muşchilor şi precizarea gradului de leziune prin
efectuarea electrodiagnosticului.
Tratamentul musculaturii striate normoinervate cu curenţi excitatori sau de stimulare se bazează pe acţiunea
impulsurilor electrice asupra structurilor excitabile, provo- cînd depolarizarea membranei celulare. Posibilitatea
selectării parametrilor (frecvenţa, durata impulsului, panta de creştere, forma şi intensitatea impulsului)
corespunzători stării funcţionale a substratului stimulat permite aplicarea stimulării electrice în caz de atonie şi
atrofii musculare de origine diferită, dar normoinervate.
E. Henssge, promotorul de notorietate al teoriei electrice stimulatoare, accentua posibilitatea stimulării
autonome a fibrelor nervoase simpatice şi parasimpatice.
Electrogimnastica musculaturii striate se execută prin tehnica bipolară şi numai în cazul necesităţii
tratamentului muşchilor mici cu cea monopolară. Electrozii se plasează la nivelul inserţiilor musculare sau pe zonele
de trecere ten- don-muşchi. Diametrul electrozilor este determinat de mărimea regiunii tratate, iar intensitatea
curentului trebuie să fie suficientă pentru apariţia secusei musculare fără să su- prasoliciteze muşchiul. Frecvenţa se
stabileşte în funcţie de starea funcţională a muşchiului (sau grup muscular). Muşchii cu tonus mai scăzut se
stimulează cu o frecvenţă mai mică şi cu o pauză între grupuri de impulsuri corespunzător mai mare. Durata şedinţei
este de 25-30 min., numărul şedinţelor în funcţie de caz este de 8-12 pe serie.
Prin metoda de electrodiagnostică se va determina grafic curba I/t (intensitate-timp) pe baza căreia se fixează
durata impulsului şi durata creşterii frontului ascendent al impulsului, care de regulă depăşeşte sigur 100 ms.
Conform gradului de afectare neuromusculară se instituie frecvenţa curentului curativ, care este în funcţie de durata
impulsului. Intensitatea curentului de stimulare este determinată prin electrodiagnostică şi trebuie să fie suficientă
pentru provocarea contrracţiei minime eficiente a muşchiului (sau grup muscular). în urma totalizării experienţei de
tratament şi a investigaţiilor ştiinţifice actualmente orientativ se recomandă valorile duratei impulsurilor şi pauzelor
în funcţie de gradul afectării (O. Gillert, 1981). Orientativ aceste date sînt prezentate în tab. 4.

Tabelul 4.
DEPENDENŢA DURATEI IMPULSURILOR ŞI PAUZELOR DE GRADUL AFECTĂRII MUŞCHIULUI
Gradul denervării Durata pauzei,
Durata impulsului, ms
ms
totală 400-600 2000-5000
gravă 150-400 1000-3000
medie 50-150 50-150
redusă 10-5 20
în tehnica bipolară electrozii se aplică pe extrtemităţile muşchiului pentru asigurarea trecerii curentului
excitator prin mai multe fibre musculare. La denervările accentuate stimularea începe cu aplicarea electrodului
negativ în regiunea muşchi-tendon, iar cel pozitiv se plasează în apropiere.
în caz de necesitate a stimulării indirecte a muşchiului prin punctul motor al nervului respectiv se utilizeză
tehnica unipolară, cînd electrodul negativ se aplică în punctul motor, iar cel indiferent se fixează la capătul proxim al
muşchiului.
Eficacitatea terapeutică a aplicării unipolare depinde de realizarea unor principii şi modalităţi ale procedurii de
stimulare electrică. La început se stabileşte polaritatea la care răspunde muşchiul, iar dacă nu avem răspuns se va
stimula cu electrodul negativ punctul motor al nervului respectiv şi în sfîrşit, dacă nici astfel nu obţinem contracţia
musculară dorită, se inversează polaritatea şi la nerv.
Se caută cu atenţie mai multe puncte apropriate pe zona distală a muşchiului pentru a reuşi să obţinem
contracţia. încercarea de a obţine contracţia în absenţa răspunsului muşchiului după toate variantele enumerate se
realizează prin mărirea duratei impulsului de stimulare. Intensitatea curentului de stimulare se va menţine strict în
limitele valorii determinate prin electrodiagnostic.
 Durata unei şedinţe este determinată de numărul de excitaţii aplicate la frecvenţa stabilită. Se începe cu 15-20
stimulări pe şedinţă, care se repetă de 4 ori la un interval de cel puţin 15-30 minute. Aplicările se fac zilnic cu
creşterea treptată a numărului de impulsuri pînă la 20-30. Se recomandă 7-10-14 zile de tratament.
Musculatura spastică se tratează actualmente mai frecvent prin modelul de excitaţie electrică elaborat de Huf-
schmidt (1968). în acest scop se aplică două circuite de excitaţie separate. Fiecare circuit este înzestrat cu 2 electrozi
şi printr-o sincronizare se obţine o excitaţie alternată ritmic a muşchilor (agonişti-antagonişti), cu întîr- zierea
indicată între cele două circuite excitatoare. Stimulul în formă de impulsuri dreptunghiulare are durata de 0,2-0,5 ms
şi frecvenţa de 0,7-1 Hz. Decalajul de timp înrte primul şi al doilea circuit de excitaţie este de 100- 300 ms.
Principiul de acţiune se bazează pe efectul de inhibiţie a motoneuronilor muşchilor spastici. Excitarea electrică
a muşchilor provoacă la rîndul său excitarea receptorilor anu- lo-spirali şi stimularea corpusculilor tendinoşi Golgi
cauzată de contracţia muşchilor. Excitarea corpusculului Golgi are drept urmare un efect inhibitor constînd în
relaxarea bruscă a musculaturii. Semnalele receptorului tendinos se presupune că excită celulele intercalare
inhibitoare, care în schimb inhibă motoneuronul alfa al muşchiului respectiv. Se produce astfel o inhibiţie
autogenică, adică forţa generată de contracţie musculară constituie stimulul propriei relaxări. Odată cu declanşarea
unui reflex miotatic are loc o inhibiţie a muşchilor antagonişti. Inhibiţia se explică prin aceea că din fibre A-alfa ale
fusurilor neuromusculare se desprinde cîte o colaterală, ce face sinapsă în măduva spinării cu un neuron intercalar
inhibitor, care la rîndul său se termină pe moteu- ronul alfa ce coordonează activitatea muşchilor antagonişti. Se
produce astfel o inhibiţie postsinaptică. Fenomenul de împiedicare a contracţiei muşchilor antagonişti poartă numele
de inervaţie reciprocă. Există şi un circuit medular cu acţiune inhibitoare asupra reflexelor miotatice, circuitul
Renshaw (1941). Acest circuit are în primul rînd rolul de a limita descărcările excesive de impulsuri în motoneuronii
alfa evitîndu-se o „ambalare” a activităţii neuronale. Neuronul Renshaw se pare că reduce ritmul descărcărilor mai
ales în motoneuronii statici, care determină contracţiile izome- trice. Se presupune că tonusul muscular mărit
patologic (spasticitatea) ar fi cauza de reducere a activităţii celulelor
Renshaw. Astfel, excitarea electrică declanşează efecte de inhibiţie a musculaturii spastice şi efecte de stimulare a
antagoniştilor corespunzători.
Efectul de relaxare a muşchilor spastici durează numai 24-48 ore şi poate fi prelungit prin repetarea aplicărilor
pînă la 3-4 săptămîni. Aplicările zilnice în etapa iniţială se efectuează cu mărirea intervalului, iar dacă efectul
terapeutic se menţine sînt necesare serii lungi de tratament.
Stimularea contracţiei musculaturii netede se practică în cazul atoniei vezicale postoperatorii, constipaţiei
cronice atone, contracţiei uterine slabe primare la naştere. Sînt utilizate impulsurile exponenţiale care pot acţiona
asupra musculaturii netede, deoarece această musculatură, spre deosebire de cea striată, are cronaxie lungă (sute de
ms), posedă capacitatea de sumare foarte mare şi practic nu posedă capacitatea de adaptare.
Electrozii plaţi (200-400 cm2) sînt aplicaţi în varianta longitudinală pe abdomen pe flancurile drept şi stîng în
constipaţie cronică, îar în atoniile vezicale şi uterine se aplică varianta transversală cu polul negativ deasupra simfi-
zei pubiene şi cel pozitiv, posterior, pe regiunea sacrală. în primul rind durata impulsului este de 400-500 ms, iar în
al doilea de 200 ms. Intensitatea se reglează în jurul a 20-30 mA, iar pauza este de 1000-3000 ms.
Durata şedinţei, de regulă, este de 30-60 minute în constipaţii şi contracţii slabe de naştere, iar în atoniile
vezicale de 10-15 minute. Cura cuprinde 20-25 şedinţe, care la început se efectuează zilnic, iar mai tîrziu peste 2- 3
zile.
Aparatele pentru electrostimulare sînt foarte diverse. H. Edel (1988) din Dresda clasifică condiţionat metodele
de electrostimulare (NMES — the neuromuscular electrosti- mulation) în 3 forme: 1) stimulaţia cu frecvenţă joasă,
2) stimulaţia cu frecvenţă intermediară şi 3) stimulaţia de voltaj înalt (tab. 5)
A PA RATA J PENTRU ELECTROSTIMULAREA NEUROMUSCULARÄ
Frecvenţă joasă Frecvenţă medie Voltaj înalt
„TUR“ RS10, RS „TUR“ RS 24
21 (R.F.G.), „logger“,
(R.F.G.) Stimul 1 şi 2, Hochvolt-Reiz
Amplipuls
Stimulatoare mici: (U.R.S.S.); stromtherapiger
ST 40, ST 80K Nemectrodyn 7 şi 8, HV4, Hochvolt-
(R.F.G); Interferenz 4, therapiegerat
 Aparat pentru sti- Stereodynator 728S, Dynamik 6 şi 8
mularea „Sinus“ (R.F.G.); (R.F.G.);
musculaturii
SP4 (R.F.G.); Multistim (S.U.A.); Microdyn
Aparate Electrostim 180-2 Intellect
terapeutice
automate pentru (Canada) Model, 500 HV
stimulare: Diadyn 6 (S.U.A.)
4, Neuroton 676,
Neurodynator,
Galvamat (R.F.G.);
Stimulatoare mici:
Respond II,
Medtronic Inc.
(R.F.G., S.U.A.)

Stimulaţiile de frecvenţă joasă (F.J.) se realizează prin stimularea neuromusculară cu voltaj mic şi de regulă
sînt utilizaţi stimulatori de dimensiuni mici, ceea ce permite efectuarea tratamentului la domiciliu.
Stimularea de frecvenţă medie (F.M.) se realizează prin modularea curentului sinusoidal de frecvenţă înaltă.
Stimularea de voltaj înalt (V.I.) se realizează prin pul- sarea înaltă a curentului galvanic.
Stimularea de frecvenţă joasă este o metodă veche de tratament a musculaturii scheletale denervate. Iniţial în
acest scop se utilizează impulsuri modulate de curent ritmicneofaradic (50 Hz, 1 ms, impulsuri dreptunghiulare).
Pione- rul acestei metode de electroterapie numită electrogimnas- tică este doctorul Bergonie (Franţa). Efectul
curativ este identic cu cel al antrenamentului izometric în gimnastica medicală şi provoacă contracţia musculară
comparativ în aceeaşi măsură ca şi curenţii diadinamici a doctorului Ber- nard (Franţa).
Actualmente majoritatea aparatelor menite realizării acestui tratament sînt destul de mici şi posedă alimentaţie
electrică autonomă cu posibilitatea de a modifica frecvenţa, durata impulsurilor şi a pauzei (tab. 6).
Tabelul 6.
PARAMETRII DE STIMULARE ŞI ANTRENARE A NMES (EDEL, 1988)
Forma de frecvenţă joasă frecvenţă medie voltaj
aplicare înalt
Parametrii
stimulării:
Curentul frecvenţa joasă curent impulsuri
unipolară, alternativ monopolare
impulsuri sinusoidal asimetric
dreptunghiulare modulat în balansate
de mare durată frecvenţă
Frecvenţa 25-50 Hz 2000-2500 Hz 50(2-128)Hz
cu 50-70 Hz
frecvenţa
modulată
Durata 0,3-0,5 (1,0) ms 0,5-0,4 ms 17-85 sau 2x50
impulsului microsec.
Intensitatea 30-100 mA 30 (80) mA (150)500 V
Regim
acţiu- 1-10 s 2-10 s 0,5-10 s
ne (ON)
Regim pauză 1-10 s 2-10 s 0,5-10 s
(OFF)
ON:OFF 1:1-13 (5) 1:24:5 1:24:5
Forma de voltaj
frecvenţă joasă frecvenţă medie
aplicare înalt
 Parametrii
antrenării:
cura 6-10 şedinţe 6-10 şedinţe 10 şedinţe
şedinţe/zi 1-2 (3) pe zi 1-2 (3) pe zi 1-2 (3)pe zi
interval zilnic zilnic zilnic
Durata 4 săptămîni 4 săptămîni 4 săptămîni
antrenării
Conform acestor parametri se poate realiza programul individual de antrenament al creşterii forţei musculare.
Frecvenţa medie a curentului sinusoidal alternativ în scopul NMES, în special în regiunea frecvenţelor 2000-
2500 Hz, a fost aplicată de Edel (1973, 1983). Efectul curativ se obţine prin întreruperea ritmică a curentului cu o
frecvenţă de cca 50 Hz, ceea ce se realizează prin modularea frecvenţei. Stimularea cu frecvenţa medie se aplică şi
în metoda curenţilor interferenţiali (Nemec, 1958) sau în metoda Am- plipuls (Iasnogorodsky, 1974). De prin anii 60
în U.R.S.S. sînt utilizate aparatele Stimul 1 şi 2 în scopul antrenării muşchilor la bolnavi şi sportivi. în Germania din
1986 se utilizează în scopul stimulării electrice a muşchilor aparatul cu 2 canale TUR RS 24 (frecvenţa pulsatoare
2000 Hz, intensitatea curentului 30 mA). Metodele de stimulare a muşchilor cu curent de frecvenţă medie s-au
dezvoltat pe larg începînd cu 1977 cînd a fost constatat avantajul acestor frecvenţe în comparaţie cu frecvenţa joasă.
Stimulaţia cu voltaj înalt (HVS — high voltage stimula- tion) se practică din anii 70 în S.U.A. la frecvenţa de
cca 150 Hz (frecvenţă joasă) cu impulsuri asimetrice mono- sau bifazice balansate. Impulsurile sînt de voltaj înalt
(mai mult de 150 V pînă la 500 V, 200 mA) dar foarte scurte, de 40-75 microsecunde. Pentru realizarea contracţiilor
musculare te- tanice este preferată frecvenţa de 50 Hz. în această metodă
se obţine concomitent cu efectul analgetic diminuarea proceselor inflamatoare şi ameliorarea regenerării ţesutului
lezat.
Indicaţiile generale sînt dictate de necesitatea de activare funcţională sau stimulare funcţională a unor organe,
sisteme sau procese metabolice. Se aplică în scopuri de profilaxie a atrofiei muşchilor la hipochinezie, a dereglării
inervaţiei şi de prevenire a flebotrombozei; în scopul restabilirii funcţiei motoare în parezie şi paralizie centrale sau
periferice; în dereglarea funcţiei motoare a stomacului, intestinelor, căilor biliare, uterului, ureterelor, vezicii
urinare; pentru stimularea muşchilor scheletali în scopul ameliorării circulaţiei arteriale, venoase şi limfatice,
stimularea diafragmei şi muşchilor peretelui abdominal; pentru ameliorarea respiraţiei, stimularea muşchilor coapsei
în scopul normalizării metabolismului lipidic şi micşorarea masei corpului; pentru stimularera osteogenezei
reparative, funcţiei sfincte- relor etc.
Contraindicaţii: febra, procesele inflamatoare acute, pre- dispunere la hemoragie, hemofilie, tumori maligne.

• ELECTRODIAGNOSTICUL
Electrodiagnosticul cuprinde cercetarea excitabilităţii aparatului neuromuscular prin electrostimularea
punctelor motoare ale nervilor, iar după criteriile cantitative şi calitative se apreciază starea funcţională a sistemului
neuromuscular. Se realizează înaintea aplicării stimulării electrice a muşchilor cu dereglarea inervaţiei cu scopul de
a determina parametrii curentului şi regimul de acţiune în care excitarea motoare va fi optimă în absenţa senzaţiilor
nefavorabile. Este necesar de a evidenţia starea funcţională a nervului şi muşchiului prin reacţia la ecxitarea electrică
care reflectă gradul şi caracterul leziunii aparatului neuromuscular.
Pentru electrodiagnostic se utilizează aparate TUR RS 12 (Germania), Neiropuls (Bulgaria) — fig. 15, UEI (Rusia).

Procedura se efectuează în încăperi luminoase şi calde pentru a sesiza contracţiile muşchilor. Investigaţiile se
realizează prin metoda bipolară, cînd electrozii de mărime egală se plasează la capetele muşchiului.
Catodul se plasează distal, în afara răspunsurilor paradoxale cînd contracţia anodică de întrerupere a circuitului este
mai mare decît contracţia catodică de conectare. în tehnica monopolară catodul conexat cu electrodul activ (diferit)
se plasează pe punctul motor al muşchiului sau nervului, iar electrodul indiferent (anodul) la capătul proxim al
muşchiului. Punctul motor al muşchiului este proiecţia zonei în care fibra ner-
 muşchiul frontal - muşchiul ridicător al sprinccnei muşchiul
orbicular al ochiului muşchii nazali

muşchii zigomatici
muşchii orbiculari ai gurii muşchii ridicători ai bărbiei muşchiul pătrat a] bărbiei muşchii triunghiulari ai bărbiei
muşchiul hipoglos muşchiul stemo-hioidian

Fig. 15, a. Punctele motoare ale feţei şi gitului

voasă se divide în interiorul muşchiului. Punctul motor al nervului este regiunea unde trunchiul nervului se găseşte
mai la suprafaţă. Astfel punctele motoare sînt locurile de pe suprafaţa pielii la excitarea cărora cu curent de
intensitate minimă apare contracţia musculară. Excitarea punctelor motoare ale nervului provoacă contracţia
musculară pe cale

indirectă, iar excitarea punctului motor al muşchiului provoacă contracţia prin excitare directă.
Distribuţia orientativă a acestor puncte este prezentată în tabele speciale (fig. 15a, b, c, d, e, f).
Fig. 15, b. Punctele motorii ale membrului superior (faţa anterioară)

De regulă, la început sînt determinaţi parametrii muşchiului sănătos care vor servi ca indici
de comparare. Excita-
rea nervului sau a muşchiului sănătos cu curent tetanizant de intensitate liminală provoacă o contracţie tetanică de o
durată egală cu acţiunea curentului excitant. Excitarea cu cu-
rent galvanic de intensitate liminală provoacă apariţia se- cusei în momentul conectării şi deconectării circuitului. La
intensitatea liminală a curentului acţiunea excitatoare a ca- todului este mai pronunţată decît a anodului, iar
contracţia musculară este mai pronunţată în momentul conectării faţă de deconectare.

nervul femural —* —

nervul obturator----------------
muşchiul abductor mare muşchiul abductor lung muşchiul femural muşchiul vast intern

în dependenţă de gradul leziunii aparatului neuromuscular sînt evidenţiate

modificări calitative şi cantitative. Mo-
Fig. 15, e. Punctele motoare ale membrului inferior (faţa posterioară)

dificările cantitative se manifestă prin devierea intensităţii liminale a curentului. Creşterea pragului de excitare atestă
micşorarea excitabilităţii şi se înregistrează în cazul miopa-
tiei, atrofiei secundare a muşchilor prin inactivitate şi la leziunile nepronunţate ale nervilor periferici. Micşorarea
intensităţii de prag se observă mai rar şi poate fi înregistrată în cazul creşterii excitabilităţii (tetanie, contractura
hemi- plegică).

y
nervul pcronicr muşchiul gemen extern __ muşchiul lung pcronicr
muşchiul solcur muşchiul lung flexor al halucelui

m.

Estimări cantitative mai precise ale proceselor de de- nervare şi de reinervare sînt efectuate prin metoda curbei
1/ t (intensitate/timp). Cu ajutorul curbei I/t se pot stabili parametrii impulsurilor utilizate pentru tratarea muşchilor
denervaţi. Ridicarea curbei I/t se obţine prin măsurările trecute într-un grafic cu scări logaritmice (fig. 16) separat
pentru curbele cu impulsuri dreptunghiulare (CID) şi cu impulsuri triunghiulare (CIT).
Măsurările se fac iniţial cu impulsuri dreptunghiulare. Durata impulsului se fixează nelimitat sau la 1000 ms,
iar pauza între 2000 şi 3000 ms. Intensitatea curentului creşte treptat pînă la apariţia contracţiei minime. Intensitatea
minimă (mA) la care apare contracţia musculară se numeşte reobază (fig. 16, a). Micşorînd treptat durata impulsului
determinăm timpul necesar pentru apariţia contracţiei la intensitatea fixă egală cu o reobază. Această durată a
impulsului este numită timp util (fig. 16,b). Din acest moment o contracţie poate fi provocată numai prin creşterea
intensităţii curentului. Dar determinarea acestui timp utili este foarte probabilă, deoarece modificarea stării
funcţionale a sistemului neuromuscular în timpul investigaţiilor va produce erori în determinare. Acest fenomen este
evitat prin determinarea cronaxiei, care este timpul necesar pentru apariţia contracţiei minime la aplicarea impulsului
de intensitate în
 Fig. 16. Curba intensitate-tinip: CID — curba cu impulsuri dreptunghiulare; CIT—curba cu impulsuri triunghiulare; 1. — muşchi
normoinervat;
2. — muşchi denervat total

valoare egală cu 2 reobaze (fig. 16, f). Se ridică curba cu impulsuri triunghiulare (CIT) în aceleaşi condiţii descrise
la curba cu impulsuri dreptunghiulare (CID). Prin comparaea intensităţii pragului de contracţie minimă a
impulsurilor triunghiulare la cele deptunghiulare cu durata de 1000 ms se determină coeficientul de acomodare (A.):
X=Itr (mA) pragul galvanotetanic/Idr (mA) reobaza în normă X= 2,7-5, iar la denervare X= 1-1,5 Forma
curbei I/t din fig.16 (1) este valabilă numai pentru sistemul neuromuscular intact. La muşchiii denervaţi curba este
deplasată în dreapta şi în sus (fig.16 (2) ca urmare
a cronaxiei crescute a fibrelor nervoase. Gradul deplasării curbei este dependent de măsura denervării, reacţia de de-
generescenţă sau reinervare. în ultimul caz curba se deplasează de sus în jos şi de la dreapta spre stînga. în acest
model se observă că partea stîngă a curbei I/t dă în primul rînd informaţii asupra stării nervului motor, iar partea
dreaptă asupra stării fibrelor musculare. Optimizarea parametrilor aleşi pentru elelctrostimularea terapeutică se
realizează prin determinarea curbei CIT pentru muşchii simetric sănătoşi, alături de curba CID determinată în
testarea muşchiului afectat.
Datele obiective ale electrodiagnosticului pot fi completate cu investigaţiile electrofiziologice ale sistemului
neu- romuscular.
Modificările calitative apar în cazurile leziunilor grave cu includerea în procesul patologic al motoneuronilor
mă- duvei spinării, nucleelor motoare, rădăcinilor nervilor spinali şi fibrelor periferice ale nervilor motori. în aceste
condiţii sînt înregistrate reacţii de degenerescenţă parţială şi totală. Reacţia de degenerescenţă parţială este o formă
mai favorabilă prin posibilitatea recuperării stării funcţionale. Forma A de reacţie parţială se caracterizează prin
micşorarea excitabilităţii nervului şi muşchiului la ambele forme de curent (galvanic şi tetanizant), contracţie
musculară torpidă, disociaţie galvano-tetanizantă relativă, formula polară este contracţia catodică de închidere —
contracţia anodică de închidere. Forma B se caracterizează prin constatarea dispariţiei excitabilităţii nervului şi
muşchiuluii la curentul tetanizant, micşorarea sau creşterea la curent galvanic. în acest caz apare disociaţia, formula
polară este contracţia catodică de închidere < contracţia anodică de închidere.
Reacţia completă de degenerescenţă se caracterizează prin prezenţa excitabilităţii galvanice numai în muşchii
cu pragul înalt sau scăzut de excitare, inversiunea formulei polare, contracţie atipică. Nervul nu reacţionează la
excitare.
Printre alterările calitative se includ reacţia miotonică şi reacţia miastenică. Reacţia miotonică se
caracterizează prin faptul că contracţia muşchiului se prelungeşte şi după deschiderea curentului. Prezenţa ei arată că
există o afecţiune primitivă a muşchiului striat (boala lui Thomsen). Reacţia miastenică (Jolly) se întîlneşte mai rar
şi pune în evidenţă epuizarea contracţiei musculare. Contracţia musculară teta- nizantă dispare repede şi se restituie
lent capacitatea de contracţie. Reacţia miotonică este extrem de rară şi se caracterizează printr-o hipoexcitabilitate
considerabilă la ambele forme de curent.

• CURENŢI STOHASTICI (FLUCTUORIZARE)

 Fluctuorizarea este o metodă de aplicare în scopuri terapeutice a curentului parţial sau complet redresat de
tensiune mică cu modificarea haotică a amplitudinii şi frecvenţei.
Insistenţa savanţilor de a evita cit mai mult posibil instalarea acomodării la acţiunea terapeutică a curentului
electric a fost realizată tehnic prin producerea curenţilor cu stimuli aperiodici, adică neregulaţi sau stohastici.
Aplicarea acestor curenţi în stomatologie a fost realizată de A.R. Rubinin (1964) şi numită fluctuorizare
stomatologică, iar curenţii au primit denumirea de fluctuorizanţi.
Reducerea reacţiei de adaptare — obişnuinţa inerentă la aplicările de stimuli electrici cu repetare periodică —
asigură creşterea efectului analgetic prin ridicarea mai pronunţată a pragului de durere. Conform unor cercetări mai
eficace în acest sens sînt impulsurile stohastice în limitele de 5-30 Hz, unde se observă creşterea pragului de durere
şi duratei de menţinere a acestui efect după finalizarea şedinţei.
Acţiunea de excitaţie a ţesutului în fiecare moment în parte este determinată de frecvenţa oscilaţiei, prin
urmare de durata semiperioadei, şi amplitudinea variaţiei curentului. în condiţiile de stabilire a amplitudinii acţiunea
de excitaţie creşte concomitent cu micşorarea frecvenţei curenţilor stohastici.

Acţiunea de excitare este minimală în cazul variaţiei simetrice, deoarece modificarea concentraţiei ionilor pe
suprafaţa membranelor semipermeabile ale celulelor este omogenă în ambele direcţii. Instalarea excitaţiilor aperiodi-
ce contribuie la creşterea acţiunii excitatoare şi diminuează adaptarea ţesuturilor în comparaţie cu influenţa variaţiei
periodice de amplitudine omogenă.
Oscilaţiile parţial redresate exercită o acţiune excitatoare pronunţată sub electrodul de polaritate negativă.
Intensitatea subliminală a curentului în aceste condiţii provoacă o fibrilaţie aperiodică a fibrelor musculare, care pot
să se transforme în mioclonie la creşterea continuă a intensităţii. Aceste efecte asigură ameliorarea circulaţiei
sangvine şi creşterea moderată a temperaturii în regiunea acţiunii curentului. Excitarea masivă a proprioreceptorilor
musculari şi fibrelor nervoase distribuite în zona de acţiune a curentului asigură apariţia unei avalanşe de impulsuri
aferente spre sistemul nervos central cu apariţia analgeziei.
Oscilaţiile redresate în esenţă prezintă curent continuu pulsativ cu variaţie haotică a frecvenţei şi amplitudinii.
Din această cauză la modul de acţiune expus se adiţionează componenţa de curent continuu, ceea ce se manifestă
printr- un efect galvanic.
Apariţia aperiodică a maximei de excitare amplifică acţiunea excitatoare şi micşorează adaptarea ţesuturilor în
comparaţie cu acţiunea oscilaţiilor periodice de valoare identică a amplitudinii. Din aceste motive în cazul
proceselor inflamatoare pronunţate se recomandă de a evita aplicarea variaţiei asimetrice a curentului prin pericolul
acutizării inflamaţiei. Oscilaţiile parţial redresate cu aceeaşi aperiodi- citate de apariţie a maximelor de excitare
exercită o acţiune maximală sub electrodul conectat la catodul aparatului. în această regiune majoritatea reacţiilor
sînt mai pronunţate şi se manifestă prin apariţia fibrilaţiilor aritmice ale muşchilor la intensitatea subliminală, care
concomitent cu ridicarea valorii intensităţii curentului se transformă în mioclonie aperiodică. în ţesuturile adiacente
se ameliorează circulaţia sangvină, care se menţine 40-60 min. după aplicarea curenţilor stohastici. Ameliorarea
circulaţiei sangvine şi limfatice, stimularea activităţii fagocitare a leucocitelor, micşorarea manifestărilor dureroase
în ansamblu asigură efectul antiin- flamator al curenţiilor stohastici. Acţiunea acestor oscilaţii de curent redresate
este foarte apropiată de cea a curenţilor diadinamici. Diferenţa constă în faptul că oscilaţiile fluctuante redresate
provoacă excitaţia în maximele de amplitudine ale curentului din care cauză senzaţiile nu sînt ritmice ca în cazul
curenţilor diadinamici, ci haotice, şi în aşa mod sînt mai pronunţate. Direcţia stabilă a fluctuaţiei curentului permite
utilizarea acestuia în electroforeza remediilor care amplifică efectul curativ.
Aparataj. Curenţii stohastici sînt generaţi în aparatele cu gradul 2 de protecţie împotriva electrocutării de tipul
ASB-2-1, aparat analgezic portativ (Rusia), ori FS-100-4, aparat pentru fluctuorizare stomatologică (Rusia).
Aparatele sînt înzestrate cu 3 regimuri de lucru, conform variaţiilor de curenţi, cu indicator al scurgerii curentului
prin pacient şi cu indicator al mediei amplitudinii curenţilor.
Tehnica de aplicare este analogică cu cea a utilizării curenţilor cu impulsuri prin electrozi. Dimensiunile
electrozilor sînt dirijate de utilizarea frecventă a fluctuorizaţiei în stomatologie. Unul din electrozi se aplică în dinte,
pe gingie, mucoasa bucală sau pe suprafaţa pielii. Electrodul, de regulă de dimensiuni mari (8x10 cm), este aplicat în
regiunea occipitocervicală a coloanei vertebrale.
Intensitatea curentului de acţiune se stabileşte după starea bolnavului. Sînt diferenţiate trei grade subiective de
intensitate. Intensitatea joasă a curentului provoacă sub electrodul mic o senzaţie de vibraţie şi înţepare. Ea coincide
cu densitatea curentului pînă la 1 mA/cm2. Gradul mediu de intensitate se caracterizează prin secuse mici ale
muşchilor superficiali şi coincide cu densitatea curentului de 1-2 mA/ cm2. Acţiunea intensivă se manifestă prin
secuse vizibile ale muşchilor superficiali şi profunzi şi corespunde densităţii curentului mai înalte de 2 mA/cm 2.
Durata acţiunii în dependenţă de caz este de la 5 pînă la 15 min. Cura include 3-15 şedinţe aplicate zilnic sau peste o
zi.
Indicaţii: starea după intervenţiile chirurgicale în cazul inflamaţiilor purulente acute, artrita acută sau cronică
a articulaţiei temporomandibulare, nevralgii, glosalgii, alveo- lite, durera după obturaţiile dentare etc.
Contraindicaţii: tumorile maligne, hemoragiile, boala hipertonică în stadiul III, sindromul Meniere.

Metodele curative prin aplicarea

curentului de frecvenţă înaltă

• CURENTUL D’ARSONVAL
Curentul de frecvenţă şi tensiune înaltă a fost generat iniţial de Tesla (1891) prin intermediul unui
transformator original. Aplicarea acestui curent în scop curativ a fost realizată de I. A. d’Arsonval (1892), din care
cauză aceste proceduri poartă numele de d’arsonvalizare (arsonvalizare). Sînt evidenţiate două forme de aplicare:
generală şi locală.
D’arsonvalizarea generală constă în acţiunea integrală asupra bolnavului a cîmpului electromagnetic alternativ
cu impulsuri de frecvenţă şi tensiune înaltă. în acest scop bolnavul se aşază pe scaun sau stă în picioare în interiorul
marelui solenoid, prin spirele căruia trec impulsuri de curent cu frecvenţă înaltă (440 kHz). Durata impulsurilor este
de 20-30 microsecunde, iar frecvenţa de succesiune a acestora de 100Hz. în interiorul solenoidului se formează cîmp
magnetic de frecvenţă înaltă cu inducţie de 1-2 mT. Prin legătura capacitativă formată între spirele solenoidului şi
corpul bolnavului se realizează acţiunea cîmpului electric de frecvenţă înaltă. Astfel, organismul bolnavului situat în
interiorul solenoidului este supus influenţei de impulsuri ale cîmpului electromagnetic de frecvenţă înaltă. Bolnavul
nu are nici o senzaţie. D’arsonvalizarea generală se aplică rareori, deoarece aparatajul este foarte voluminos şi
generează perturbaţii electromagnetice puternice, ceea ce necesită construirea unei camere ecranate.
Modul de acţiune
D’arsonvalizarea generală provoacă un şir de reacţii fiziologice. Printre acestea se evidenţiază retenţia
coagulării sîngelui, micşorarea tensiunii arteriale, normalizarea tonusului vaselor creierului. în ansamblu se
micşorează durerea de cap (cefalee), dispare oboseala, se normalizează somnul, dispoziţia şi capacitatea de lucru. Se
observă amplificarea metabolismului tisular. Aceste modificări fiziologice dispar foarte rapid după întreruperea
acţiunii cîmpului electromagnetic. Este necesar de a cunoaşte că aceste reacţii fiziologice sînt înregistrate numai la
persoanele bolnave care au anumite afecţiuni şi practic sînt nule la persoanele sănătoase.
Indicaţii: în funcţie de modul de acţiune d’arsonvalizarea se aplică în cazul bolii hipertonice în stadiu I-IIA,
dereglării funcţionale a sistemului nervos central, nevrozelor climaterice, insomniei.
Contraindicaţii: de rînd cu contraindicaţiile generale (febră, incompatibilitate faţă de acţiunea curentului
electric, tumoare malignă, hemoragie, tuberculoză activă) d’arsonvalizarea generală este contraindicată în prezenţa
insuficienţei cardiovasculare, dereglărilor circulaţiei sangvine a creierului, bolii hipertonice în stadiul IIB.
D’arsonvalizarea locală constă în acţiunea asupra anumitor regiuni ale corpului cu curent electric de frecvenţă
şi tensiune înaltă de caracter impuls cu intensitatea curentului foarte mică (0,02 mA). Actualmente pentru
d’arsonvalizarea locală se recurge la aplicarea curentului alternativ cu frecvenţă de 110 kHz modulat în serie de
şocuri (impulsuri) cu frecvenţa de 50 Hz şi tensiunea în regiunea electrozilor de cca 25-30 kV. Durata impulsului
(şocului) este de 100 micro- secunde. Tfecerea curentului de frecvenţă înaltă prin capacitatea de mică valoare
determinată de peretele de sticlă al electrodului provoacă micşorarea curentului pînă la intensitate subliminală fără
să asigure apariţia senzaţiei nocicep- tive. Creşterea intensităţii provoacă ionizarea secundară a aerului cu formarea
descărcărilor prin scîntei. D’arsonvali- zarea locală provoacă în regiunea aplicării electrozilor reacţii fiziologice,
expresivitatea cărora depinde de zona segmentară de inervaţie şi de intensitatea acţiunii.
Modul de acţiune. Frecvenţa oscilaţiilor curentului utilizată pentru aplicările de d’arsonval este foarte mare şi
de aceea timpul de acţiune a electrcităţii într-o direcţie este foarte mic. în acest interval de timp ionii de pe suprafaţa
membranelor celulare nu reuşesc să capete o orientare unidirecţională şi în aşa mod nu se provoacă depolarizarea
membranei pînă la pragul excitaţiei. Cu toate că celulele nu se excită, variaţia frecventă a ionilor asigură mişcarea
ondulatoare a ionilor cu degajarea căldurii. Valoarea acestei călduri este mică, deoarece perioada de acţiune a
variaţiei curentului (durata impulsului) este de 100 microsecunde, iar intervalul între ele (pauza) este de 100 ori mai
mare. Focarul de căldură este situat în ţesuturile adiacente electrodului, unde densitatea curentului este mare. în
ţesuturile mai adînci căldura practic nu este generată, întrucît densitatea curentului se micşorează brusc în urma
distribuţiei curentului pe întreg organismul.
Descărcarea prin efect corona şi în special descărcarea prin scîntei au un efect caloric. Dar din cauza
concentrării căldurii într-un număr limitat de puncte aceste descărcări predominant au o acţiune excitatoare asupra
ţesutului şi receptorilor superficiali. Se percep senzaţii calorice şi slabe înţepături, uneori mai violente. înţepăturile
mai accentuate apar la suprafaţa mică de contact a electrozilor şi densitatea mare a curentului. Aceste excitaţii şi
efectul caloric contribuie la relaxarea arteriolelor şi dilatarea capilarelor cu amplificarea circulaţiei sangvine în
regiunea aplicării electrozilor şi apariţia hiperemiei dermei. Activarea circulaţiei sangvine ameliorează starea
funcţională iniţială a vaselor cu dispariţia ischemiei angiospatice, ceea ce asigură creşterea activităţii proceselor
metabolice în piele. Acest fenomen este utilizat prin aplicarea d’arsonvalizării locale în scopuri cosmetice pentru
ameliorarea elasticităţii, turgorului cutant, profilaxia ridurilor, alopeţiei.
Aferentaţia mozaică a impulsurilor nervoase din zona de acţiune asigură influenţa asupra sistemului nervos şi,
în special, a centrilor sistemului vegetativ, ceea ce contribuie la dispariţia paresteziei, durerii, pruritei.
Reacţiile fiziologice şi efectul caloric la d’arsonvalizare asigură acţiunea antiinflamatoare în cazul proceselor
inflamator cronice, situate în piele, mucoasă şi ţesuturile adiacente.
Acţiunea în regiunea inimii în cazul cardialgiei asigură micşorarea sau normalizarea tensiunii arteriale crescute
şi micşorarea tonusului vaselor sangvine. Frecvenţa contracţiilor cardiace se micşorează în cazul tahicardiei, se
micşorează numărul şi durata accesului de stenocardie. Se ameliorează somnul şi dispoziţia. Aceste efecte apar la
acţiunea directă în regiunea inimii, precum şi în zona Head-Zaharin (de asupra claviculei stingi şi la marginea
externă a omoplatului stîng).
D’arsonvalizarea locală contribuie la ameliorarea circulaţiei sîngelui şi limfei, micşorează staza venoasă,
provoacă absorbţia proceselor inflamatoare restante în cazul insuficienţei venoase cronice. Dilatarea vaselor,
hiperemia şi creşterea temperaturii pielii se menţin pe parcursul a cîtorva ore.
D’arsonvalizarea locală are şi un efect bactericid. Descărcările cu scîntei şi în măsură mai mică descărcarea
corona provoacă la o acţiune îndelungată (30 min.) distrugereamicroorganismelor, sau retenţia dezvoltării acestora la
o acţiune de scurtă durată. Aplicarea pe mucoasa bucală stimulează migrarea leucocitelor. în zona de acţiune se
observă diminuarea sensibilităţii receptorilor periferici ce asigură prin intermediul sistemului nervos central apariţia
efectului analgetic.
 D’arsonvalizarea contribuie la creşterea capacităţii de lucru a musculaturii scheletale, stimulează formarea
căluşului osos în oasele fracturate prin stimularea nervului în partea centrală faţă de fractură. în cazul plăgilor
supurate se observă activarea proceselor de protecţie în ţesuturi, ameliorarea senzaţiei de durere, oprirea dezvoltării
microorganismelor, accelerarea proceselor de epitelizare şi regenerare.
Aplicarea electrozilor pe pleoape în cazul glaucomului contribuie la creşterea acuităţii vederii şi cîmpului de
vedere, micşorează presiunea intraoculară, micşorează dimensiunile petei oarbe, ceea ce este o consecinţă a
dispariţiei angiospasmului ocular.
Aparate. în acest compartiment se va discuta numai aparatajul destinat d’ar- sonvalizării locale. Mai frecvent
în acest scop sînt utilizate aparatele de tip Iscra- 1 (fig. 18). Acest aparat are gradul de protecţie 1 şi trebuie să fie
conectat obligatoriu cu pămîntul. în aceste condiţii aparatul poate fi utilizat fără cameră ecranată.
în realizarea procedurilor de d’arsonvalizare locală se utilizează electrodul de sticlă cu vid (fig. 19), care se
aplică în locul de acţiune sau se introduce în cavitatea organului respectiv. Intensitatea curentului se măreşte pînă la
apariţia senzaţiei uşoare de căldură în proceduri cavitare ori de înţepare la aplicările externe. în ultimul caz
electrodul se deplasează continuu pe suprafaţa pielii în regiunea de acţiune. Efectul excitator se obţine prin
deplasarea electrodului de asupra regiunii bolnave, iar intensitatea curentului se măreşte pînă apare descărcarea
electrică.
în timpul d’arsonvalizării locale acţiunea curentului nu se limitează numai la regiunea aplicării, ci se
răspîndeşte în tot organismul. Din această cauză este interzisă atingerea bolnavului de alte persoane sau contactul lui
cu obiecte metalice, ceea ce ar produce descărcări cu scîntei.

Fig. 19. Electrozii vacuum pentru d'arsonvalizare

în finalul procedurii se deconectează mai întîi aparatul şi numai după aceasta se înlătură electrodul. Această
regulă este în special obligatorie în procedurile cavitare pentru evitarea senzaţiilor neplăcute. Elecrozii după aplicare
sînt spălaţi cu săpun sau dezinfectaţi cu etanol şi păstraţi în soluţie cu dezinfectant. Electrozii vacuum nu se fierb.
Durata acţiunii într-o singură regiune a corpului este de la 3 pînă la 10 min., cura include 8-10 şedinţe aplicate peste
o zi.
D’arsonvalizarea locală este indicată în cazul bolii Ray- naud în stadiul I şi II, dilataţiei varicoase (varice),
fisurilor anale, consecinţelor degerării membrelor, în plagă atonă, ulcer trofic, neurodermite cu prurit, paradontoză în
stadiul I şi II, gingivită cronică, rinită vasomotoare, nevrită a nervului auditiv, stenocardia încordării de geneză
angiospastică, nevralgii.
Contraindicaţiile sînt în limitele celor generale pentru electroterapie: febră, incompatbiltate faţă de
electricitate, neoplazii, tuberculoză activă şi cronic evolutivă cu diverse localizări.

• TRATAMENTUL CU CURENT DE FRECVENŢĂ SUPRASONORĂ

(ULTRATONOTERAP1A)
Ultratonoterapia este o metodă de electroterapie prin care organismului bolnavului i se aplică curent alternativ
de frecvenţă suprasonoră (22 kHz), tensiune înaltă (3-5 kV) cu puterea maximală de 10 W.
Analogic d’arsonvalizării asupra regiunii se aplică electrozi de sticlă cu vid de diferite forme care permit
acţiunea transcutanată sau inracavitară (rectală, vaginală). în interiorul electrodului este montat un cui metalic, iar
aerul rarificat este înlocuit cu gaz neutru (neon) sub presiune, dar din motivul continuităţii curentului efectul caloric
este mai pronunţat.
 Modul de acţiune nu diferă esenţial de cel al d’arsonvalizării locale. Particularităţile acestor aplicări sînt
evidente prin parametrii curentului care are o acţiune mai fină asupra ţesuturilor şi nu este însoţită de apariţia
senzaţiilor neplăcute. Sub influenţa acestor aplicări se ameliorează circulaţia sangvină şi limfatică locală, care este
mai accentuată în comparaţie cu d’arsonvalizarea, apare hiperemia ţesuturilor, activarea proceselor metabolice, se
înregistrează o influenţă antipruritivă şi analgetică.
Această metodă de electroterapie este aplicată la tratamentul copiilor, în special la manifestările dermatologice
ale alergiei, maladii ale căilor urinare.
Indicaţiile pentru ultratonoterapie nu sînt identificate definitiv. Actualmente au fost înregistrate efecte pozitive
în tratamentul stadiilor iniţiale ale endarteritei obliterante şi bolii Raynaud, precum şi în unele afecţiuni
dermatologice şi ginecologice.
Contraindicaţiile sînt cele ale d’arsonvalizării locale.
Tratamentul cu cîmp electric

• FRANKLINIZAREA
Este o metodă de acţiune asupra organismului bolnavului integrală sau locală cu cîmp electric static de
tensiune înaltă.
Franklinizarea sau „duşul electric“ este una din cele mai vechi metode de electroterapie. Cîmpul electric
static în aplicările generale poate atinge tensiunea de 50 kV, iar în acţiunile locale cca 15-20 kV.
Modul de acţiune. Acţiunea cîmpului electric este dirijată cu ajutorul electrodului activ, care se instalează
deasupra corpului sau a unei regiuni a corpului la o distanţă de 6-10 cm, iar al doilea electrod se uneşte cu corpul
bolnavului. Spaţiul aerian între electrodul activ şi corpul bolnavului va fi spaţiul dielectric. în aceste condiţii pe
vîrful acelor electrodului activ sub influenţa tensiunii înalte se produce ionizarea aerului cu apariţia aeroionilor,
ozonului şi oxizilor de azot.
în ţesuturi sub influenţa tensiunii înalte apare polariza- ' rea moleculelor în structurile dielectrice şi în aşa
mod apare pe de o parte un microcurent în regiunile tisulare cu conduc- tibilitate electrică mare şi pe de altă parte
modifică sarcinile ionice pe suprafaţa membranelor celulare.
Inhalaţia ozonului şi aeroionilor provoacă reacţia sistemului cardiovascular. După o reacţie iniţială de
vasocons- tricţie se dezvoltă dilatarea capilarelor în ţesuturile superficiale şi profunde. Prin acest efect se asigură
ameliorarea proceselor metabolice, iar în prezenţa leziunii ţesuturilor se stimulează procesele de regenerare şi
recuperare a funcţiei.
în urma ameloirării circulaţiei sangvine, normalizării proceselor metabolice şi a funcţiei nervilor se
micşorează pruritul dermic, hiperstezia, parastezia.
Ameliorarea circulaţiei sangvine a creierului şi a me- ningei asigură micşorarea durerilor de cap, tensiunii
arteriale, tonusului vascular şi frecvenţei pulsului. Acţiunea ozonului şi peroxidelor pe fondul activării în ţesuturi a
proceselor metabolice asigură purificarea şi cicatrizarea plăgilor şi ulcerelor.
Aparate şi tehnica de lucru. Dezvoltarea electronicii şi introducerea elementelor semiconductoare au permis
modificarea aparatajului de franklinizare în direcţia micşorării dimensiunilor şi facilitării procedurilor curative cu
cîmp electric.
Aparatele contemporane compacte de tipul AF-3-1 şi FA-5-5 (Rusia) permit franklinizarea şi aeroionizarea
concomitentă (fig. 20). Tensiunea se reglează de la 5 pînă la 50 kV. Electrodul indiferent de sub picioarele
bolnavului este legat cu pămîntul.
Prin acest procedeu se exclude acumularea sarcinilor electrice statice pe corpul bolnavului şi a acţiunii dezagreabile
a scînteilor la contactul cu bolnavul. Electrodul activ (superior) este conectat de regulă cu catodul. Aplicarea
electricităţii statice se realizează^prin aşezarea bolnavului pe un scaun de lemn sau pe o banchetă, care se vor afla la
o distanţă nu mai puţin de 1 m de la perete sau un obiect legat cu pămîntul. Pentru evitarea deformării cîmpului
electric şi amplificarea acţiunii în regiuni necontrolate este necesar de a înlătura tele metalice de pe corpul şi hainele
bolnavului, generale se scoate încălţămintea pentru plasarea picioarelor pe electrodul indiferent. Electrodul al doilea
în formă de păianjen se agaţă deasupra capului bolnavului la o distanţă de 10-15 cm. Tensiunea cîmpului se
stabileşte de 40-50 kV cu durata de 10-15 min. în şedinţa zilnică sau peste o zi. Cura include cca 10-15 şedinţe. Pe
parcursul procedurii bolnavul nu se va atinge de obiectele înconjurătoare şi nici nu va face schimb de obiecte cu
persoanele prezente.
 Aplicarea locală prevede curăţirea prealabilă de puroi a suprafeţei plăgilor şi ulcerelor, precum şi tratarea cu
soluţii medicamentoase. Bolnavul ocupă o poziţie confortabilă şi sub regiunea bolnavă se instalează electrodul
indiferent. Electrodul activ se fixează deasupra regiunii de acţiune la o distanţă de 5-7 cm. Tensiunea cîmpului se
stabileşte la aplicarea locală de 10-20 kV cu durata de 10-15 min. în şedinţă. Cura include 10-15 şedinţe efectuate
peste 2-3 zile, de regulă în orele de pansament.
După finalizarea procedurii se deconectează tensiunea şi cu un cui special se atinge electrodul activ pentru a
înlătura sarcinile electrice. După aceasta bolnavul este liber de a părăsi locul de tratament.
Indicaţiile sînt multiple şi variate şi ele decurg din prezentarea modului de acţiune. Pentru franklinizarea
generală: dereglările funcţionale ale sistemului nervos (neurastenie cu sindrom astenic, migrenă, insomnie,
extenuare fizică şi psihică, sechelele arahnoiditei). Pentru franklinizarea locală: ulcerele trofice, plăgile infectate cu
evoluţie torpidă, combustie, prurit, parastezie.
Contraindicaţii: maladiile sistemice hematologice, neo- plaziile, ateroscleroza accentuată a vaselor cerebrale,
dereglările circulaţiei sangvine a creierului, febra, graviditatea, tuberculoza pulmonară activă.

• TRATAMENTUL CU FRECVENŢĂ FOARTE ÎNALTĂ

Constă în aplicarea asupra unor regiuni ale corpului a cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă în regim
continuu sau cu impulsuri, numită terapia cu unde de frecvenţă foarte înaltă.
Frecvenţa foarte înaltă este considerată ca variaţia electromagnetică de 30-300 MHz, adică lungimea de undă
de la 10 pînă la 1 m. în majoritatea aparatelor de unde scurte frecvenţa oscilaţiilor este de cca 27,12 MHz (lungimea
de undă de 11 m). Această frecvenţă este preferată din cauza posibilităţilor de variaţie a cîmpului electric la diverse
limite de frecvenţă şi putere. în scopul aplicării locale puterea oscilaţiilor electromagnetice este de cca 300 W din
care numai jumătate este absorbită de ţesuturi.
Modul de acţiune. Modul de acţiune este determinat de prezenţa factorului unic de influenţă asupra
organismului, care este cîmpul electric alternativ.
Cîmpul electric iniţiază deplasarea particulelor cu sarcina (ioni) între electrozi, ceea ce contribuie la apariţia
curentului de conductibilitate. Particulele dielectrice care nu posedă dipol în aceste condiţii se polarizează temporar.
Moleculele şi particulele dipolice sub influenţa cîmpului electric îşi modifică orientarea contrar polarităţii
electrozilor. Schimbarea direcţiei cîmpului electric provoacă trecerea proceselor enumerate în direcţia opusă.
în condiţiile de acţiune a cîmpului electric de foarte înaltă frecvenţă direcţia acestui cîmp se schimbă de 27-40
mln. ori în 1 s. Procesele de polarizare, relaxare şi oscilaţii ionice în condiţiile acestor variaţii frecvente generează în
ţesuturile organismului efecte calorice. Cantitatea căldurii creşte concomitent cu mărirea frecvenţei cîmpului
alternativ, iar la frecvenţa fixă efectul caloric depinde de proprietăţile fizice ale ţesutului, în special de proprietatea
de a se polariza. Această proprietate este determinată de caracterul fizic al ţesutului, care se manifestă prin
permetivitatea die- lectrică şi conductibilitatea electrică.
Frecvenţa foarte înaltă micşorează evident rezistenţa capacitativă, adică, invers, creşte permetivitatea
dielectrică a ţesuturilor, ceea ce asigură permeabilitatea acestora pentru energia oscilaţiilor. Permeabilitatea
capacitativă a aerului pentru aceste oscilaţii de frecvenţă foarte înaltă creşte aproximativ în aceeaşi măsură, din care
cauză cîmpul electric de frecvenţă foarte înaltă trece liber prin spaţiul de aer dintre placheta condensatorului
(electrodului) şi suprafaţa corpului. Mai departe energia acestor oscilaţii trece prin piele şi stratul subcutanat adipos,
straturile de ţesut conjunctiv, pătrunde în interiorul articulaţiilor, prin oase ajung la măduva osoasă şi alte ţesuturi
inaccesibile pentru energia de altă provenienţă. Acesta este avantajul principal al cîm- pului electric de frecvenţă
foarte înaltă ca metodă de elec- troterapie. Concomitent este necesar de a reţine momentul că cantitatea maximală a
energiei este adsorbită de stratul adipos subcutanat (fig. 21).
 Fig. 21. Reprezentarea grafică a cantităţii de căldură adsorbită de ţesuturi, a) — ţesutul adipos; b) — ţesutul muscular; 1. — cîmp
condensator; 2. — inductor rezonator; 3. — unde decimetrice „scurte“; 4. — unde decimetrice „lungi“

Acţiunea biologică şi curativă a oscilaţiilor de frecvenţă foarte înaltă este determinată de efectul caloric
intratisular. Actualmente rămîne discutabil efectul atermic (extrater- mic), oscilator sau acţiunea specifică a acestor
oscilaţii. Modificările biologice în aceste condiţii au un caracter inexplicabil prin simpla acţiune calorică. Astfel se
presupune prezenţa acţiunii specifice, indiferent de argumentarea fundamentală.
Investigaţiile în domeniul estimării influenţei oscilaţiei de frecvenţă foarte înaltă au constatat o sensibilitate
crescută a sistemului nervos, în special a porţiunilor centrale. Este stabilită dependenţa gradului şi direcţiei reacţiilor
sistemului nervos de intensitatea, durata şi localizarea acţiunii.
Acţiunea selectivă a cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă asupra sistemului nervos se explică prin
următoarele particularităţi ale acestui sistem:
• activitatea fiziologică intensivă;
• permetivitatea dielectrică foarte pronunţată în structurile nervoase ce asigură absorbţia energiei cîmpului
electric;
• prezenţa suprafeţei enorme între neuroni, ceea ce asigură reflectarea energiei în zona limitrofă.
Rezultatele analizei activităţii reflex condiţionate în condiţii de acţiune slab calorică a cîmpului electric de
frecvenţă foarte înaltă demonstrează că sensibilitatea sistemului nervos la acţiunea acestui factor este crescută, iar
caracterul reacţiei depinde de tipul activităţii nervoase şi starea iniţială a sistemului nervos central.
Terapia cu unde ultraînalte se manifestă şi prin includerea căii neuroumorale de influenţă asupra sistemului
nervos central. Acţiunea energiei în acest caz nu se limitează numai la elementele nervoase (neuronii creierului şi
mădu- vei spinării, fibrele nervoase, ganglioni şi receptori). în ţesuturi sub influenţa acestor unde creşte temperatura,
apar substanţe biologic active, se micşorează coeficientul K+/ Ca2+, se activează enzimele tisulare, creşte cantitatea
de hormoni liberi, apare devierea pH, creşte metabolismul. în plasma sangvină se modifică presiunea osmotică şi
oncotică, creşte cantitatea de globuline, se micşorează conţinutul de albumine, se modifică componenţa
aminoacizilor. Acţiunea acestui cîmp electric prin situarea bitemporală a electrozilor cu un diametru de 10 cm şi
spaţiul aerian de 4 cm la intensitatea slab calorică provoacă la persoanele sănătoase creşterea glucozei în sînge în
mediu cu 30 mg procent.
Excitabilitatea reflexă a măduvei spinării sub influenţa cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă creşte la
acţiune calorică slabă, iar la acţiune termică, invers, scade, ceea ce se manifestă prin micşorarea sau creşterea
timpului latent al reflexelor spinale. Excitabilitatea nervului creşte sub influenţa dozelor acalorice şi calorice slabe,
iar la cele termice se micşorează fără modificarea esenţială a conductibilităţii. Sub influenţa acestui cîmp electric se
accelerează regenerarea nervului. Pragul de excitare a receptorilor sub influenţa cîmpului de frecvenţă foarte înaltă
creşte esenţial, ceea ce contribuie la micşorarea sensibilităţii, în special, de durere.
 în regim continuu şi de impulsuri se observă influenţa asupra sistemului cardiovascular. Se micşorează sau
dispare durerea în regiunea inimii, se normalizează procesele recuperatoare în miocard şi creşte funcţia contractilă a
inimii. Asupra sistemului cardiovascular neafectat aceste unde nu au influenţă. Acţiunea cîmpului electric de
frecvenţă foarte înaltă în regiunea sinusului carotid sau proiecţiei plexului solar provoacă micşorarea presiunii
sistolice şi diastolice la bolnavii de boala hipertonică în stadiul I şi II A. Acest efect curativ se stabileşte pe parcursul
a cîtorva luni sau în cazuri excepţionale chiar a cîtorva ani după finalizarea tratamentului.
Circulaţia sangvină periferică se ameliorează esenţial prin micşorarea tonusului vascular, creşterea lumenului
vaselor şi umplerea lor cu sînge, creşte esenţial numărul capilarelor active, ceea ce în ansamblu ameliorează
microcirculaţia.
Acţiunea cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă în regiunea „gulerului“ ameliorează circulaţia sangvină în
creier, în regiunea ganglionilor simpatici lombari şi în zona „chiloţi“, ameliorează circulaţia sangvină în organele
bazinului, iar acţiunea în zona ganglionilor simpatici cervicali a acestui fenomen se înregistrează în stomac.
Ameliorarea circulaţiei sangvine locale se observă peste 1-2 min. şi se păstrează timp de cîteva ore după şedinţă, iar
după finalizarea curei acest fenomen se menţine timp de 2-3 săptămîni. Evident, ameliorarea circulaţiei sangvine
susţine şi circulaţia limfei.
Absorbţia selectivă a energiei cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă de către ţesuturile cu proprietăţi
dielec- trice, între care şi ţesutul conjunctiv, asigură efectul antiin- flamator foarte accentuat. Tratamentul este în
special efectiv în cazul inflamaţiei seroase şi purulente în faza acută şi subacută cu excepţia procesului purulent
incapsulat.
Acţiunea bactericidă a cîmpului electric de înaltă frecvenţă nu este identificată, dar cantitatea de
microorganisme în focarul inflamator se micşorează în urma modificării componenţei chimice a ţesutului, ceea ce
limitează multiplicarea şi virulenţa bacteriilor.
Cîmpul electric de frecvenţă foarte înaltă influenţează asupra sistemului respirator prin micşorarea proceselor
inflamatoare în căile respiratorii şi în plămîni prin ameliorarea circulaţiei sangvine şi limfatice.
Actualmente se fac încercări de a influenţa diferite maladii prin acţiunea cîmpului electric de frecvenţă foarte
înaltă asupra sistemului hipofizotalamic. în aceste condiţii se observă ameliorarea spermatogenezei la bolnavii cu
pros- tatită cronică nespecifică. Esenţial se micşorează fenomenele disurice şi ale durerii, precum şi stabilirea stării
funcţionale a glandei.
Acţiunea bitemporală a cîmpului electric la intensitate slabă calorică la bolnavii de astmă bronşică contribuie
la dispariţia sau micşorarea acceselor de asfixie, ameliorarea stării subiective şi somnului, creşterea capacităţii de
muncă, ceea ce permite excluderea completă ori micşorarea dozei corticosteroidelor.
Este important de a menţiona că în cazul hipertrofiei ţesutului cicatrizant tratamentul cu acest factor fizic
activează ţesutul conjunctiv.
Actualmente sînt aplicate metode curative cu cîmp electric de frecvenţă foarte înaltă care se generează in
impulsuri (şoc) şi care la durata analogică celui continuu au efect caloric infim.
Intensitatea cîmpului electric în metoda cu impulsuri este de 15000 W spre deosebire de metoda de generare
continuă unde intensitatea este de 15-350 W. Oscilaţiile electromagnetice de frecvenţă cu impulsuri au un efect
caloric foarte redus şi în aşa mod se evidenţiază acţiunea specifică. Pe prim plan se manifestă acţiunea directă a
oscilaţiilor cîmpului electric asupra particulelor tisulare înzestrate cu sarcini electrice şi asupra fenomenelor
bioelectrice în ţesuturile excitabile.
Acţiunea cu impulsuri a cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă provoacă la animalele experimentate
adinamia, micşorarea temperaturii corpului, repleţiunii sangvine în vasele periferice şi a permeabilităţii peretelui
vascular. Aceste fenomene sînt inverse celor înregistrate la acţiunea în continuu. în acelaşi timp s-a stabilit că
regimul de acţiune cu impulsuri contribuie la stimularea proceselor oxidative aerobice în cortexul cerebral.
în medicina clinică s-a stabilit efectul hipotensiv mai pronunţat în tratamentul cu impulsuri al bolnavilor cu
boala hipertonică. Se păstrează efectele curative generale ale cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă, care sînt:
influenţa de normalizare a funcţiei glucocorticoide a suprarenalelor, a funcţiei ficatului, acţiunea antiinflamatoare şi
analgezică.
Aparataj şi tehnica aplicării. Tratamentul cu cîmp electric de frecvenţă foarte înaltă în regim continuu se
efectuează cu aparate portative de putere mică (30W), cu aparate de putere mijlocie (40-50 W) şi aparate de
intensitate mare (100-350 W).
 Printre aparatele de intensitate mică (5 W) este Mini- term (fig. 22), care se aplică pe larg în oftalmologie,
stomatologie, otorinolaringologie şi pentru aplicări asupra regiunilor mici ale corpului. Se poate utiliza şi în
pediatrie.
Aparatul UVC-30 generează cîmp electric de intensitate mică, care poate fi aplicat în 2 variante (15-30 W).
Printre aparatele de intensitate medie sînt UVC-4, UVC-66, UVC-80-01, care sînt înzestrate cu comutatoare de
reglare a intensităţii şi scară de 20, 40 şi 80 W.

Fig. 22. Schema tabloului de reglare a aparatului Miniterm 1. — întrerupătorul de curent; 2. — lampa de semnalizare a introducerii în
curent;
3. — ceasornicul de proceduri; 4. — comutatorul de intensitate;
5. — lampa de semnalizare a introducerii generatorului de frecvenţă;
6. — Wattmetru; 7. — comutatorul de reglare a conturului terapeutic în rezonanţă;
8. — locaş pentru cuplarea cablului

Aparatele de intensitate mare Ecran-1 şi Ecran-2 pot genera un cîmp electric pînă la 350 W, care se reglează
în scară şi sînt înzestrate cu dispozitiv automat pentru acordul de rezonanţă a conturului terapeutic cu frecvenţa
generatorului. Pentru tratamentul cu impulsuri sînt utilizate aparate Impuls-2 şi Impuls-3, care generează o
frecvenţă de 40,68 MHz modelată în impulsuri cu durata de 2 microsec., care curg cu frecvenţa de 500 Hz. Puterea
maximală a impulsului este de 18 kW, iar cea medie de 18 W.
Această metodă de tratament în cîmp condensator a fost introdusă de Schliphake şi Esau (1928) şi presupune
rezonarea circuitului generatorului cu circuitul pacientului. Aparatele sînt înzestrate cu electrozi prin care se
realizează circuitul rezonator în „cîmpul“ cărora este introdus pacientul. De regulă electrozii sînt confecţionaţi în
formă de plăci metalice rotunde izolate într-o capsulă de sticlă sau de material plastic de diferite dimensiuni. Aceste
plăci condensatoare se fixează faţă de tegument la o distanţă de circa 3 cm. Dimensiunile şi formele lor sînt variate
în dependenţă de localizarea şi dimensiunile regiunii de aplicare. De rînd cu electrozii „rigizi“ sînt electrozii
„fexibili“ confecţionaţi din cauciuc. Aceşti electrozi sînt încorporaţi în pîslă învelită în pînză albă, ceea ce permite
aplicarea direct pe corpul bolnavului. Electrozii de acest tip sînt utilizaţi în cazurile în care dorim să tratăm afecţiuni
cu zone corporale plane sau pacienţi imobilizaţi la pat.
La situarea regiunii corpului între electrozi omogenitatea cîmpului electric dispare şi densitatea este maximă
în preajma electrozilor. Din această cauză plasarea plăcilor condensatoare foarte aproape de tegument asigură
absorbirea energiei şi încălzirea numai a ţesuturilor superficiale. Dacă plăcile condensatoare sînt situate la o distanţă
de 2-3 cm de la suprafaţa tegumentului, absorbţia energiei este egală în ţesuturile superficiale şi profunde. Astfel
acţiunea cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă asupra ţesuturilor şi organelor profunde este asigurată prin
prezenţa spaţiului. Mărirea exagerată a acestui spaţiu aerian provoacă dispersia energiei şi micşorează cantitatea de
energie absorbită de ţesuturile regiunii tratate.
De obicei sînt utilizate plăci condensatoare de aceeaşi dimensiune care se instalează la distanţă egală deasupra
tegumentului. în cazul necesităţii de a acţiona predominant asupra unei regiuni bolnave se instalează un electrod de
dimensiuni mai mici, iar pentru ţesuturile superficiale în această zonă se micşorează spaţiul aerian între electrod şi
suparafaţa tegumentului.
Plăcile condensatoare pot fi orientate în aşa mod ca direcţiile intensităţii cîmpului electric să traverseze
regiunea bolnavă perpendicular, longitudinal sau tangenţial (fig. 23). în distribuţia transversală plăcile condensatoare
se instalează faţă în faţă pe ambele părţi ale regiunii bolnave pentru a asigura trecerea frontală a cîmpului electric.
Pentru asigurarea trecerii cîmpului electric de-a lungul organului (de obi-
Fig. 23. Distribuţia electrozilor în cîmp condensator a) — transversal; b) — longitudinal; c) — tangential

cei membrele) plăcile condensatoare se instalează în părţile distale şi proximale, iar în distribuţia tangenţială plăcile
condensatoare se instalează în acelaşi plan pentru asigurarea trecerii cîmpului electric tangenţial al electrozilor. în
această distribuţie distanţa între plastine trebuie să fie nu mai mică decît diametrul sau dimensiunea plăcilor
condensatoare.
Obiectele metalice nu se încălzesc în cîmp condensator, dar în zonele limitrofe are loc concentraţia energiei
din care cauză urmează încălzirea şi apariţia arsurilor. Pentru evitarea acestor consecinţe înaintea procedurii se
exclud obiectele metalice de pe corpul şi din hainele bolnavului. Se aplică procedurile cu mare precauţie în cazul
prezenţei dinţilor metalici sau a schijelor metalice. Din aceste considerente mobilierul (bancheta, scaunul) utilizat
trebuie să fie confecţionat exclusiv din lemn.
Pacientul trebuie aranjat în poziţie comodă pentru a nu se deplasa în timpul procedurii, în urma căreia se
dereglează rezonatorul conturului terapeutic cu micşorarea bruscă a energiei active. Suprafaţa regiunii bolnave
trebuie eliberată de haine sau pansamente umede.
Acţiunea se realizează în mod eficace în condiţia acordului maximal al conturului terapeutic în rezonanţă cu
generatorul. Acordul se face prin comutatorul instalat în aparate cu controlul prin introducerea în conturul terapeutic
a becului neonic.
Dozarea intensităţii acţiunii după energia absorbită poate fi realizată numai în unele modele de aparataj. Mai
frecvent se recurge la evaluarea subiectivă a senzaţiei în formă de „fără senzaţii de căldură“, „cu senzaţie moderată“,
„cu senzaţie exprimată“.
în ultimii ani se încearcă de a face o corelaţie între treptele intensităţii subiective şi echivalentul în waţi:
Doza I (atermică, nu produce nici o senzaţie) — 5-10 W;
Doza II (oligotermică, slabă cu senzaţie de căldură abia perceptibilă) — în limitele de 35 W;
Doza III (termică, medie, produce o senzaţie de căldură evidentă, dar plăcută) — 75-100 W;
Doza IV (hipertermică, produce o senzaţie de căldură uneori greu suportabilă) — 110-250 W.
Tehnica de aplicare a cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă cu impulsuri nu diferă de metodele
tradiţionale cu deosebirea că senzaţia căldurii este absentă.
Durata şedinţelor este mai scurtă (3-10 min.) în procesele acute şi mai lungă (20-30 min.) în cele cronice.
Numărul şedinţelor într-o serie de aplicare nu depăşeşte 12-15 şedinţe, dar este în funcţie de stadiul evolutiv al bolii
şi eficacitatea tratamentului.
Indicaţii: Afecţiunile sistemului nervos — encefalitele, meningitele în perioada subacută, dereglările
circulaţiei sangvine ale creierului în momentul crizei, polinevritele, nevritele şi nevralgiile de natură inflamatoare
sau traumatică, cauzalgiile, durerile de fantomă, simpaticoganglionitele, boala Raynaud (angionevroză
vasoconstrictoare).
Maladiile sistemului cardiovascular — endartrita obli- terantă pînă la stadiul de necroză şi cangrenă, ocluzii
ateros- clerotice în stadiul iniţial, tromboflebita acută şi subacută, boala hipertonică în stadiul I şi II.
Dereglările sistemului respirator — rinita acută, subacută şi vasomotoare, sinuzita maxilară acută, subacută şi
cronică, frontita şi pansinuzita, pneumonia acută, subacută şi cronică cu insuficienţă cardiorespiratoare pînă la
gradul II, pleurita exudativă, inclusiv cea de etiologie tuberculoasă, empiemul pleural, bronşita acută , subacută şi
cronică, astmul bronşic, bronhectazia şi abcesul pulmonal în prezenţa drenajului din cavitate în bronşie.
Afecţiunile organelor digestive — gastrita subacută şi cronică, enterita şi colita (exclusiv ulceroase),
hepatohole- cistita, boala Botkin de complicaţie uşoară sau medie în perioada scăderii icterului, colecistita subacută
şi cronică, boala ulceroasă a stomacului şi duodenului în perioada subacută şi cronică, paraproctita.
 Afecţiunile sistemului urogenital — nefrita acută şi subacută, pielonefrita, urolitiaza, cistita acută şi subacută,
ure- trita, prostatita, epidilita, salpingooforita, adnexita, metrita.
Afecţiunile sistemului locomotor — osteocondroza cu manifestări neurologice, fracturarea oaselor,
osteomielita subacută, miozita acută şi subacută, artrita şi poliartrita, tendovaginita, epicondilita.
Maladii dermice şi ale ţesutului celuloadipos subcutanat — furunculul, carbunculul, hidroadenita, piodermita
limitată, ulcerul trofic, plaga infectată, panariciul, infiltratele postinfecţionale sau postoperative, combustia limitată,
de- gerarea, mastita.
Contraindicaţii: procese purulente încapsulate din cavitatea maxilarei, plămînilor, organelor genitale,
afecţiunile pancreasului, retinopatia diabetică de gradul IV, predispu- nerea la hemoragie, insuficienţa circulatoare
de gradul III, graviditatea, maladiile sistemice ale sîngelui, tumorile maligne, boala ischemică a inimii cu accese
frecvente şi grave, stenocardiile, infarctul miocardic, accidentul vascular cerebral.

Tratamentul cu cîmp magnetic

Cîmpul magnetic interacţionează cu particulele electrizate în mişcare, precum şi cu corpurile cu moment
magnetic indiferent de deplasarea lor în spaţiu. Cîmpul magnetic se caracterizează prin directivitate şi intensitate,
care sînt parametrii puterii cîmpului magnetic în vid. Puterea cîmpului magnetic în mediu, de exemplu, în aer se
caracterizează prin inducţia magnetică. Unitatea inducţiei magnetice este Tesla (T).

• MAGNETOTERAPIA DE FRECVENŢĂ JOASĂ

Se realizează prin aplicarea cîmpului magnetic alternativ sau continuu în regim întrerupt sau pulsativ cu
frecvenţă joasă.
O aplicare mai răspîndită în ultimii ani o are cîmpul magnetic întrerupt sau pulsativ la frecvenţa de 50 Hz şi o
inductivitate la poluri mai mare de 35 mT.
Modul de acţiune. Cîmpul magnetic întrerupt (alternativ) nu provoacă senzaţii, dar sînt înregistrate unele
reacţii ale organismului la acţiunea acestui factor fizic. Investigaţiile au demonstrat că la persoanele sănătoase
acţiunea cîmpului magnetic cu o frecvenţă de 50 Hz şi o inducţie de 10-40 mT timp de 2-10 min. provoacă efecte
simpatice şi parasim- patice ale reacţiei pupilare la lumină, se observă creşterea perioadei de latenţă a contracţiei
pupilei, amplitudinii şi duratei contracţiei, precum şi întîrzierea restabilirii dimensiunii iniţiale a pupilei. Sînt
constatate influenţe favorabile în recuperarea circulaţiei sangvine a creierului în stadiu iniţial al manifestării
insuficienţei cerebrovasculare şi în dereglările tranzitorii ale circulaţiei cefalice, precum şi în starea după accidentul
vascular cerebral.
Aplicarea cîmpului magnetic alternativ în fiecare şedinţă (10 min.) în regiunea paravertebrală (TII-TIV) de
inducţie 10-20 mT la bolnavii de boală ischemică contribuie la micşorarea frecvenţei şi gravităţii acceselor de
stenocardie, precum şi creşterea toleranţei faţă de efortul fizic la 50 procente din bolnavi. Stenocardia de efort peste
1-2 ani după infarct miocardic (gradul II de insuficienţă coronariană) este supusă influenţei cîmpului magnetic
alternativ, care în regimul descris micşorează accesele de stenocardie la 60 procente şi asigură pragul efortului fizic
la 50 procente din bolnavi.
Influenţe favorabile acest cîmp magnetic exercită în cazul bolii ulceroase a stomacului şi duodenului precum şi
asupra funcţiei secretoare şi motoare a stomacului.
Tratamentul complex prin includerea cîmpului magnetic este mai eficient Ia bolnavii cu fracturi ale gambei,
leziuni traumatice şi afecţiuni ale aparatului locomotor.
Astfel, efectul curativ al acestui factor fizic constă în ameliorarea circulaţiei sangvine dereglate. Eficacitatea
acestui tratament în caz de diverse maladii este mai puţin pronunţată în comparaţie cu alte metode de aplicare a
factorilor fizici. Avantajul cîmpului magnetic alternativ se explică prin faptul că sistemul cardiovascular nu este
supus efortului esenţial, ceea ce permite aplicarea pe o scară largă şi în cazurile diferitelor contraindicaţii pentru alţi
factori fizici.
Aparate şi tehnica de aplicare. Aparatele de magnetote- rapie (Polius-1, Magnetodiaflux) prezintă un
diapozitiv tehnic care, de regulă, include generatorul de curent sinusoidal şi pulsatil monoperiodic cu o frecvenţă 50
Hz or 100 Hz. Curentul este transmis la inductor (mono- sau bipar) care asigură o acţiune fără pauze sau cu pauze de
diferită durată. Pentru acţiunea cîmpului magnetic alternativ asupra membrelor se utilizează aparatul Polius-101,
care este înzestrat cu 2 inductoare în formă de solenoide. Unul este adaptat pentru acţiunea cîmpului magnetic cu
frecvenţa de 700 Hz, iar al doilea, de 1000 Hz. Inducţia maximală în centrul solenoidului este de 1,5 mT care se
reglează în 4 trepte.
Inductorul şi metoda de aplicare sînt selectate conform topografiei şi dimensiunilor regiunii bolnave. Din
cauza pierderii rapide a intensităţii cîmpului magnetic la creşterea distanţei între inductor şi tegument, precum şi
absorbţia mică a energiei magnetice de către ţesuturile biologice, instalarea inductorului se face direct pe suprafaţa
pielii în regiunea focarului patologic. în cazul necesităţii de acţiune profundă inductorii sînt orientaţi paralel la o
distanţă nu mai mare de 10 cm. Orientarea inductorilor se realizează prin contrapunerea polilor.
Durata şedinţelor într-o localizare de acţiune este de 15-30 min. şi integral pînă la 60 min. Cura de tratament
include 20-30 şedinţe zilnice.
Indicaţii: manifestările iniţiale ale insuficienţei cerebro- vasculare, dereglări tranzitorii ale circulaţiei
creierului, consecinţe ale accidentului vascular (ictus) şi ale traumatismului craniocerebral, simpatoganglionite,
polinevrite vegetative, nevralgia herpatică, boala ischemică a inimii inclusiv cardioscleroza postinfarctică (faza III a
tratamentului recuperator), stenocardia stabilă (clasele funcţionale I-II), precum şi în ambianţa cu boală hipertonică
de gradul I-II, boală ulceroasă a stomacului şi duodenului în perioada diminuării simptomelor sau în starea
postoperativă după va- gotomia selectivă proximă, dereglările funcţionale ale ficatului şi pancreasului, fracturi,
afecţiuni ale sistemului locomotor, sindromul posttromboflebitic.
Contraindicaţii: febra pronuţată.

• INDUCTOTERAPIA

Este o metodă de acţiune a cîmpului magnetic de înaltă frecvenţă asupra unor zone ale corpului în urma căreia
în ţesuturi se generează căldură (inductio — aducere, introducere, therme — căldură). Această metodă este
cunoscută şi sub denumirea de diatermie de unde scurte. în medicina practică această metodă a fost răspîndită în
perioada postbelică cînd s-a evedinţiat un şir de implicaţii ale diatermiei de unde lungi.
Esenţialul acestei metode constă în circulaţia curentului de frecvenţă înaltă printr-un cablu izolat în apropierea
corpului bolnavului, ceea ce asigură apariţia cîmpului magnetic alternativ de frecvenţă inaltă. în Rusia de regulă se
confecţionează aparataj cu care inductotermia se generează la frecvenţa de 13,56 MHz. în altă variantă aparatele
pentru tratament cu unde de frecvenţă foarte înaltă se completează cu inductori de rezonanţă, ceea ce asigură
transformarea oscilaţiilor electrice în cîmp magnetic de frecvenţă foarte înaltă (40,68 MHz).
Modul de acţiune. Cîmpul magnetic alternativ pătrunde în corpul bolnavului şi induce în ţesuturi mişcarea
rotaţiona- lă a particulelor cu sarcină electrică, ceea ce contribuie la apariţia curenţilor turbionari cu deplasare
circulară (curenţii Foucault care se transformă în căldură inclusiv prin efectul Joule). Mecanismul de absorbţie a
căldurii în principiu nu diferă de acest fenomen în cazul acţiunii oscilaţiilor magnetice de frecvenţă joasă. în ambele
cazuri căldura apare în urma ciocnirii şi fricţiunii între particulele oscilatoare. Cantitatea căldurii eliminată într-o
unitate de timp într-un volum de ţesut poate fi exprimată prin q ~ f 2 . 8 . H2 unde: f — frecvenţa oscilaţiilor;
8 — conductibilitatea specifică a ţesutului;
H — intensitatea cîmpului magnetic.
Evident, cantitatea de căldură în ţesuturi este funcţia frecvenţei şi intensităţii cîmpului magnetic, care creşte în
proporţii considerabile la frecvenţe înalte. în aceste condiţii factorul caloric devine posesor al unor proprietăţi
speciale.
în cazul determinării cantităţii căldurii s-a constatat că valoarea acesteia, în condiţii egale de frecvenţă şi
intensitate unică a cîmpului magnetic, în mare măsură depinde de conductibilitatea electrică a ţesutului, care este
mai pronun-1 ţaţă în muşchi (fig. 21, b).
Astfel în metodele electroterapiei prin contact şi ale cîmpului electric de frecvenţă foarte înaltă, energia este
absorbită predominant de piele şi stratul subcutanat adipos.l în cazul cîmpului magnetic de frecvenţă înaltă energia
pătrunde profund şi este absorbită predominant de stratul muscular şi ţesuturile cu un conţinut important al apei (sîn-
1 ge, limfă, exudate etc).
 Mecanismul terapeutic al inductotermiei se întemeiază} pe declanşarea proceselor biologice sub influenţa
călduriiJ Dar această acţiune se evidenţiază prin aceea că nu estel impusă din afară, dar se generează în ţesuturi. în
acest cazi organismul include prompt mecanismul termoregulator prinl intermediul centrelor nervoase vegetative.
Inductotermia iniţiază efectul caloric în ţesuturi la adîncimea de cca 7-8 cmJ Această creştere de temperatură excită
terminaţiunile ner-| voase. Acţiunea de scurtă durată şi intensitate mică cu sen-J zaţia de căldură slabă asigură
creşterea excitabilităţii ner-l vilor, vitezei de propagare a excitaţiei. Acţiunile mai pronunţate după intensitate şi
durată provoacă creşterea pragului de excitare, amplifică procesele inhibatoare în sistemul nervos central, apare
efectul sedativ, spasmolitic şi analge- tic, scade tonusul muşchilor.
în urma efectului caloric (creşterea temperaturii cu 2,5- 7,4°C) apare dilatarea vaselor sangvine, amplificarea
circuj laţiei şi creşterea numărului capilarelor funcţionale. Aceste procese au funcţia de a nu permite creşterea
temperaturii locale prin transportarea căldurii cu sîngele circulant. Acţiunea cîmpului magnetic de intensitate cu
senzaţie pronunţată de căldură în regiunea abdominală poate provoca în anumite situaţii starea de colaps. I
Intensitatea moderată a inductotermiei micşorează tenii lunea arterială, ameliorează procesele recuperatoare şi
luncţia contractilă a miocardului. Acţiunea asupra regiunii toracelui şi plexului solar la bolnavii cu cardioscleroză
ate- fosclerotică şi stenocardie cu manifestări de ischemie a miocardului sau insuficienţa cardiopulmonală de gradul
II poate avea consecinţe prin staza vanoasă în circuitul mic. La persoanele senile cu manifestări de ateroscleroză
acţiunea de Intensitate moderată în regiunea lombară provoacă predis- pti nerea la formarea trombelor, iar la
acţiunea în regiunea ficatului încetinează procesul de coagulare a sîngelui.
Componentele principale ale acţiunii curative a induc- loterapiei asigură desfăşurarea efectelor pronunţate
antiin- llamatoare în procesele subacute sau cronice.
Aparate şi tehnica aplicării.
Cîmpul magnetic de frecvenţă înaltă se generează prin utilizarea inductorilor rezonatori fie la conectarea la
aparatele de cîmp condensator, fie la aparate speciale de inducto- terapie de tipul IKV-4 (Rusia). Aceste aparate au
intensatea maximală de 200 W, care poate fi dozată în 8 trepte. Inductorii rezonatori sînt înregistraţi cu bec neonic,
iluminarea i ăiuia indică prezenţa tensiunii de frecvenţă înaltă iar luminozitatea indică intensitatea.
Pacientul este aranjat în poziţie comodă pe banchetă nan scaun de lemn. Sînt excluse obiectele metalice din
vecinătatea aparatajului şi de pe corpul bolnavului, precum şi se precizează obligatoriu prezenţa implantelor,
schijelor sau altor detalii metalice.
Aceste precauţii sînt dictate de pericolul apariţiei arsu- nlor din cauza încălzirii metalelor de cîteva ori mai
pronunţată în comparaţie cu cea a ţesuturilor.
Conform scopului curativ este selectat inductorul rezonator sau cablul de inducţie (fig. 24). Distanţa dintre
inductor şi suprafaţa regiunii corpului trebuie să fie de 1 cm, deoarece în aceste condiţii efectul caloric va fi optimal.
în
acelaşi timp distanţa indicată este necesară pentru minimalizarea acţiunii calorice a cîmpului electric asupra
ţesuturilor superficiale, iniţiată prin prezenţa capacităţii dintre sau între spire şi suprafaţa corpului. în timpul
aplicărilor se controlează omogenitatea senzaţiei de căldură pe întreaga regiune de acţiune, pentru a verifica
corectitudinea tehnicii de aplicare.

Determinarea energiei cîmpului magnetic absorbită de ţesuturi se efectuează după un criteriu subiectiv în
formă de senzaţie termică slabă, moderată şi puternică.
 Durata acţiunii este iniţial de 10 min. care treptat se ridică pînă la 30 min. Cura include de la 10 pînă la 20
şedinţe zilnice sau peste o zi.
Indicaţii: procesele inflamatoare subacute sau acute (bronşită, pneumonie, artrită reumatică, miocardită
reumatică torpidă, prostatită, nefrită, inflamaţii cronice ale organelor genitale etc), afecţiuni ale sistemului nervos şi
cardiovascular (boala hipertonică în stadiul I şi IIA, obliteraţia aterosclerotică a vaselor, boala Raynaud,
manifestările neurologice ale osteocondrozei vertebrale), artrozoartritele traumatice, astma bronşică, sclerodemia
etc.
Contraindicaţii: febra, maladii inflamatoare acute, pre- dispunerea la hemoragii, cardioscleroza
aterosclerotică c accese de stenocardie, insuficienţa circulaţiei sangvine de gradul II, neurastenia activă, neoplazii,
prezenţa stimulatorului cardiac implantat (la aplicarea în regiunea capului şi trunchiului).

Tratament cu cîmp electromagnetic

de frecvenţă foarte înaltă

Aplicarea acestei metode de tratament se realizează în cazul necesităţii de a acţiona asupra ţesuturilor profunde
cu energia oscilaţiilor electromagnetice. Undele cu frecvenţe foarte mari (300-300000 MHz) au purtat diferite
denumiri şi au generat confuzii faţă de undele de frecvenţă foarte înaltă (30-300 MHz).
în scopuri curative sînt utilizate oscilaţiile electromagnetice de frecvenţă foarte înaltă în limita de 461 MHz
(lungimea de undă 65 cm) şi 2375 MHz (lungimea de undă 12 cm), energia cărora este absorbită mai intens, iar
metoda este acceptată sub denumirea de terapie microondulatoare.
în funcţie de lungimea de undă oscilaţiile electromagnetice de frecvenţă foarte înaltă se împart în:
• unde decimetrice „lungi“(69 cm) şi „scurte“ (12 cm);
• unde centrimetrice (1-10 cm);
• unde milimetrice (5-7 mm).
Undele centrimetrice actualmente nu sînt utilizate în terapie şi se fac încercări de aplicare a undelor
milimetrice, dar începînd cu 1946-1977, în special din 1959 se introduc pe larg microundele (undele decimetrice).
După proprietăţile fizice undele decimetrice sînt unde electromagnetice emise de o antenă şi un reflector de
unde (proiector), fiind supuse legilor energiei actinice (difuzie, absorbţie, reflectare, difracţie şi interferenţă).
Actualmente sînt stabilite un şir de fenomene biofizice ce apar sub influenţa oscilaţiilor electromagnetice de
frecvenţă foarte înaltă. Energia acestor unde este absorbită intensiv de moleculele apei libere şi de ţesuturile
hidratate (sînge, limfă, lichid interstiţial, muşchi, mucoasă, ficat, rinichi, splină), care posedă o înaltă permetivitate
dielectrică.
Procesele fizice care determină absorbţia tisulară a energiei microundelor sînt conductibilitatea ionică a
mediului, pierderile dielectrice şi absorbţia rezonatoare. în urma acestor procese în ţesuturi se generează căldură,
care stimulează procesele biologice locale şi este unul din factorii de acţiune a microundelor. Actualmente este
argumentată şi prezenţa efectului transformării energiei absorbite nu numai în căldură, ci şi în energie chimică, care
determină desfăşurarea reacţiilor specifice ale organismului.
Investigaţiile au demonstrat că microundele influenţează asupra organismului de la nivel molecular pînă la
organism integru. Microundele acţionează asupra stării funcţionale a sistemului nervos, endocrin, cardiovascular şi
are o influenţă asupra proceselor metabolice, proprietăţiilor imu- nologice ale organismului, microcirculaţiei.
Normalizarea microcirculaţiei contribuie la micşorarea reacţiilor inflamatoare şi imune, amplifică funcţia de barieră
a ţesutului conjunctiv, ameliorarea proceselor metabolice, oxidoreductive, trofice şi regeneratoare. Reacţiile sînt
realizate pe cale reflectoare şi neuroumorală.

• TRATAMENTUL CU UNDE DECIMETRICE „LUNGI“

în această metodă de tratament asupra regiunii bolnave se aplică undele electromagnetice de frecvenţă foarte
înaltă în limitele de 460 MHz, adică cu lungimea de 65 cm. Puterea maximală la acţiunea distantă este de cca 100
W.
Modul de acţiune. Mecanismul absorbţiei energiei undelor decimetrice „lungi“ în ţesuturi în principiu nu se
deosebeşte de cel general pentru microunde, şi din aceste considerente trecem în revistă procesele biologice care
decurg în ţesuturi sub influenţa fenomenelor fizice produse de undele electromagnetice. Printre acestea cele mai
valoroase sînt: dispersia, absorbţia şi reflexia. în primul caz este vorba de dispersia moleculelor bipolare în cîmpul
de frecvenţă înaltă cu degajarea căldurii. Prin absorbirea undelor electromagnetice energia de frecvenţă înaltă este
transformată în căldură. Coeficientul de absorbţie (factor invers penetraţiei sau puterii de pătrundere) este mai mic şi
evident absorbţia (efectul caloric) este proporţional mai mică în ţesuturile cu conţinut mai mic de apă. Reflexia
parţială a radiaţiilor electromagnetice pătrunse în ţesuturi are loc la hotarele dintre diferitele ţesuturi.
Factorul de reflexie este de maximum 30 % din intensitatea undelor decimetrice de 65 cm, iar la microunde
(12 cm) este mai mare prin apariţia „undelor staţionare“ cu încălzirea mai puternică a srtatului adipos şi straturilor
musculare subiacente. Generarea undelor staţionare şi supraîncălzirea la limita dintre ţesuturi sînt foarte accentuate
în special pentru undele centrimetrice (1-10 cm), ceea ce Ie face inutilizabile în scopuri curative.
Frecvenţa relativ mică şi lungimea de undă mai mare în comparaţie cu parametrii microundelor scurte asigură
apariţia unor particularităţi în absorbirea şi reflexia energiei, precum şi distribuţia acestora în ţesuturi (fig. 21,4).
Reflexia undelor de pe suprafaţa corpului şi absenţa dependenţei gradului de reflexie şi absorbţie a energiei de
grosimea stratului subcutanat adipos permite cu mare siguranţă aplicarea curativă a acestui factor fizic. Lungimea de
undă, incomparabilă cu grosimea stratlui subcutanat adipos, exclude probabilitatea apariţiei undelor statice şi
posibilitatea supraîncălzirii ţesutului în anumite puncte ori zone, prin urmare se omite pericolul apariţiei arsurilor în
timpul utilizării acestor unde electromagnetice cu scop curativ.
Acest ansamblu de proprietăţi este avantajul principal în aplicarea fizioterapeutică a undelor decimetrice.
Posibilitatea realizării tratamentului prin metode de contact nu numai simplifică tehnica aplicării, ci concomitent
face comodă utilizarea şi permite dozarea precisă a energiei absorbite de corpul bolnavului.
Factorul principal în efectul curativ şi biologic al undelor decimetrice „lungi“ este generarea căldurii în
ţesuturi. Investigaţiile clinice au demonstrat că în urma acţiunii undelor decimetrice „lungi“ de intensitate calorică
slabă în regiunea occipitală în cazul parkinsonismului de formă vasculară sau în regiunea zonei „gulerului“ la forma
rigidă şi mixtă provoacă creşterea irigării sangvine în zona de acţiune şi micşorează activităţile spontane de „salve“
în repaus şi a reacţiilor tonice.
Efectul curativ pe baza modificării irigaţiei sangvine şi evitarea spasmului vaselor sangvine este înregistrat la
bolnavii care au suportat traume craniocerebrale, în cazul dereg- ] lărilor circulaţiei sangvine a creierului cu caracter
ischemic I şi manifestări de hemipareză spastică, precum şi în cazul I modificărilor tranzitorii ale dereglării
circulaţiei sangvine.
în cazul aterosclerozei coronariene aplicarea undelor j decimetrice de intensitate calorică infimă în regiunea
tora-1 cocervicală a coloanei vertebrale asigură concomitent cu creşterea temperaturii pielii (2-4°C) dispariţia ori
diminuarea stenocardiei de efort fizic la majoritatea bolnavilor şi ameliorarea proceselor de repolarizare în miocard.
în tratamentul recuperator al bolnavilor cu infarct miocardic în a 4- 10 săptămînă din momentul accidentului se
observă micşo- | rarea frecvenţei şi a presiunii arteriale, apariţia reacţiei vagotonice cu ameliorarea proceselor
reparatoare în miocard, imediat după primele proceduri de aplicare a undelor decimetrice, care provoacă creşterea
temperaturii pielii în locul acţiunii (1-4°C).
Acţiunea undelor decimetrice de intensitate calorică infimă în regiunea „gulerului“ la bolnavii de boală
hiperto- nică în stadiul I-II normalizează simptomatica clinică, micşorează tonusul vaselor şi rezistenţa periferică,
ameliorează circulaţia coronariană şi contractilitatea miocardului.
în cazul leziunii aterosclerotice a vaselor membrelor interioare efectul curativ este mai evidenţiat la aplicarea
nudelor decimetrice în regiunea Tx-LIv în comparaţie cu m ţiunea directă în zona proiecţiei fasciculului neuro-sang-
vin pe suprafaţa anterioară a coapsei. în această regiune ne poate acţiona numai în cazul contraindicaţiilor de apli- i
are în regiunea lombară, de exemplu, la stenocardie instabilă.
Ameliorarea funcţiei respiraţiei externe, stării subiective, micşorarea criteriilor roentgenologice ale proceselor
inflamatoare acute sînt înregistrate la acţiunea undelor decime trice de intensitate calorică mică în cazul
tratamentului copiilor cu afecţiuni inflamatoare cronice nespecifice prin metoda de contact, iar la maturi prin metoda
distantă. Acest luctor fizic ameliorează starea bolnavilor de astm bronşic cu evoluţia uşoară şi medie.
în linii generale efectele pozitive ale tratamentului cu unde decimetrice au fost înregistrate la acţiunea acestora
.isupra majorităţii sistemelor de organe ale omului.
Aparate şi tehnica aplicării. Mai frecvent este utilizat aparatul Volna-2 (Rusia), care generează unde
electromagnetice cu frecvenţa de 450 MHz şi este adaptat pentru aplicări la distanţă pe suprafeţe destul de largi.
Puterea maximală de 100W este gradată în trepte de cîte 15-20 W. Este înzestrat cu emiţător de cîmp
electromagnetic în formă cilindrică şi emiţător în formă de elipsă. Aparatele DMV-15 (Romaşka) şi DMV-20
(Ranet) sînt menite pentru aplicări de contact în regiuni relativ mici şi au puterea maximală respectiv de 15 şi 20 W.
Sînt înzestrate cu două emiţătoare cilindrice (diametrul de 40 şi 100 mm) şi un emiţător pentru aplicări vaginale.
Acţiunea prin metoda distantă se realizează prin manevrarea cu braţul articulat al aparatului şi poziţionarea
emiţătorului perpendicular pe suprafaţa tratată la distanţa de 4-5 cm.
Acţiunea prin metoda de contact se realizează prin aplicarea directă a emiţătorului pe suprafaţa tratată fără a
exercita presiune.
în prealabil sînt excluse toate obiectele metalice de pe corpul bolnavului, se precizează prezenţa metalelor
endogene în regiunea aplicării. Pacientul este parţial dezbrăcat şi va sta culcat pe o banchetă (confecţionată din
lemn) sau aşezat pe scaun. Tehnica de aplicare a undelor decimetrice (lungi şi scurte) este mai simplă, în comparaţie
cu cea a cîmpului condensator, deoarece se utilizează un singur electrod emiţător, şi nu e necesară păstrarea strictă a
poziţiei corpului în cîmpul rezonator. Durata şedinţelor de tratament şi numărul şedinţelor necesare dintr-o serie sînt
mai mici.
Dozarea intensităţii este în funcţie de dimensiunile emiţătorului, distanţa faţă de tegument şi grosimea
stratului adipos, stadiul de evoluţie a afecţiunii. Precizarea intensităţii dozei predominante se efectuează după
senzaţiile pacientului şi sînt apreciate subiectiv drept căldură slabă, termică şi hipertermică. Dozele mici sînt aplicate
în stadii acute şi subacute, cele mari, în manifestările cronice. Durata şedinţelor de tratament este de la 6 pînă la 60
min., numărul şedinţelor dintr-o serie este de 6-10 şedinţe zilnice ori peste 2 zile.
Indicaţii: diverse procese inflamatoare cu evoluţie sub- acută şi cronică; bronşită cronică; pneumonii acute de
caracter morbid; pneumonii cronice; astm bronşic, predominant în formă alergico-infecţioasă, cu evoluţie uşoară şi
medie; artrită reumatică cu gradul de activitate I-III; osteoartroză cu sinovită şi fără sinovită; periartrie şi periartroze;
manifestările neurologice ale osteocondrozei coloanei vertebrale; sechelele dereglărilor circulaţiei sangvine a
creierului şi a operaţiilor la vasele creierului; parkinosonism aterosclerotic şi de provenienţă postencefalică; boala
hipertonică în stadiu I-II; aortoarterită nespecifică; starea după infarctul miocardului peste 4 săptămîni de la accident
şi absenţa complicaţi-
Ilor grave şi a insuficienţei circulaţiei mai pronunţate de Riadul II A cu stenocardie de efort în ambianţa dereglării i
llmului şi a conductibilităţii; reumatism cu activitate nu mai pronunţată de gradul II inclusiv cu prezenţa viciului
valvule- l"i mitrale şi aortale şi insuficienţa circulaţiei nu mai pronunţată de stadiul I fără dereglarea ritmului; boala
ulceroa- 11A şi starea după holecitoectomie, gastroduodenită, gastrită cronică; adnexită cronică, prostatită cronică.
Contraindicaţii: febră, procesele inflamatoare acute, pre- ili .punerea la hemoragie, maladii sistematice ale
sîngelui, tuberculoza pulmonară activă, evoluţia grea a bolii ischemice cu crize de stenocardie, stenocardia de
repaus, astma cnrdiacă, aneurisma inimii şi vaselor, dereglările paroxismale ale ritmului cardiac, insuficienţa
circulaţiei mai înaintată > I« stadiul II, tumoare malignă, prezenţa corpurilor metalice endogene, graviditatea în
cazul necesităţii de acţiune în regiunea abdomenului şi bazinului sau pe epifizele osoase la copii şi la vîrsta de
creştere, aplicarea pe globii oculari, din cauza riscului de producere a cataractei.

• TRATAMENTUL CU MICROUNDE DECIMETRICE „SCURTE“

Tratamentul constă în aplicarea pe anumite regiuni ale corpului bolnavului a undelor electromagnetice de
frecvenţă foarte înaltă. în standardul rusesc sînt utilizate frecvenţa de 2375 MHz, lungimea de undă este de 12,6 cm.
Capacitatea maximală la acţiunea distantă este de 70-100 W.
Modul de acţiune. Proprietăţile undelor electromagnetice decimetrice „scurte“ sînt foarte apropiate de radiaţia
Infraroşie a luminii. Ele pot fi transmise prin cablu coxal, iar pentru acţiunea asupra unei regiuni a corpului sînt
utilizaţi emiţători cu reflector, analogic unor faruri. Energia ondulaţilor parţial este absorbită, iar parţial este
reflectată de suprafaţa pielii. Din cauza diferenţei mari dintre permetivi- tatea dielectrică a aerului şi cea a pielii cu
stratul subcutanat adipos reflexia undelor „scurte“ este foarte pronunţată şi poate să obţină valoarea de cca 70% din
energia generată.
Energia microundelor care pătrund prin tegument este absorbită în mare măsură de ţesuturile bogate în apă,
moleculele cărora posedă proprietăţi polare, iar frecvenţa relaxării este apropiată de frecvenţa ondulaţiilor
electromagnetice. Din această cauză penetraţia microundelor în ţesuturile hidratate (muşchii, pielea, lichidul tisular)
constituie 1,7 cm. în ţesuturile cu absorbţia mică a microundelor (ţesutul adipos, oase ş.a.) adîncimea pătrunderii
este de 11,2 cm. Deoarece ţesuturile sînt heterogenice în componenţa sa penetraţia medie este de 3-5 cm. Rezultatul
absorbţiei energiei undelor decimetrice este generarea unei cantităţi importante de căldură intratisulară, predominant
în muşchi şi în măsură mai mică în straturile cutananat şi adipos.
Permetivitatea dielectrică diferită a ţesutului adipos şi a celui muscular provoacă reflexia undelor în limitele
acestor două ţesuturi, precum şi la hotarul dintre aer şi piele. în aceste condiţii apar unde statice, care pot provoca
supraîncălzire sau arsuri în anumite zone ale ţesutului, ceea ce se consideră dezavantajul principal al metodei.
Acţiunea biologică a microundelor se manifestă prin generarea intratisulară a căldurii. Efectul caloric
accentuat în limita dintre ţesutul muscular şi cel adipos influenţează asupra activităţii diferitelor organe şi sisteme.
Impulsaţia aferentă din focarele tisulare prin segmentele măduvei spinării este orientată spre centrele talamo-
hipofizare de unde, în dependenţă de intensitatea excitaţiei şi volumul ţesutului implicat, se includ mecanisme de
reglare reflexă inclusiv şi sistemele umorale. Sînt foarte variabile reacţiile la aceste acţiuni, care includ de la
dilatarea vaselor sangvine locale şi accelerarea circulaţiei sangvine pînă la antrenarea sistemelor adaptive ale
termoreglării prin modificarea proceselor metabolice.Undele decimetrice „scurte“ diminuează tonusul centrilor
vegetativi la acţiunea directă asupra creierului ori indirect prin torentul de impulsuri din regiunea de acţiune, in
special, din zonele reflexogene.
Acţiunea acestor unde în regiunea cordului micşorează, iar în regiunea creierului amplifică funcţia contractilă
a miocardului pe fundalul micşorării tensiunii arteriale şi ve- noase, a tonusului vaselor, a frecvenţei cardiace şi a
reflexelor presodepresorice.
Undele decimetrice „scurte“ Ia intensitatea de senzaţie slabă a căldurii exercită o influenţă hipotensivă,
ameliorează circulaţia coronariană şi centrală, exclude sau micşorează manifestările clinice ale bolii hipertonice în
stadiul I-IIA. în cazul bolii ischemice a inimii acţiunea în diapazonul caloric minimal contribuie Ia restaurarea
indicilor pozitivi în dinamica funcţiilor modificate, dar cca 7-10% din bolnavi au senzaţia de amplificare a durerii în
regiunea inimii, agravarea proceselor recuperatoare şi ale funcţiei contractile a miocardului.
Dozele calorice moderate asigură efectul analgetic şi antipruritic. în acţiunea curativă a dozelor calorice slabe
şi termice se evidenţiază modificarea funcţiilor endocrine ale adenohipofizei, cortexului suprarenalelor, glandei
tiroide şi pancreasului cu creşterea conţinutului în sînge a HACT, I IST, cortizol, tiroxină şi insulină şi diminuarea
triiodtironi- nei. Intensitatea pronunţată a acţiunii (167 mW/cm2) deprimă funcţia glandelor endocrine. în condiţii
clinice ameliorarea şi creşterea capacităţii potenţiale a suprarenalelor, precum şi normalizarea raportului dintre
fracţiile hidrocortizo- nului şi cortizonului, inclusiv ameliorarea funcţiei sistemului simpatoadrenalinic asigură
eficacitatea tratamentului bolnavilor de lichen ruber, prurită, eczemă.
Regulatorii proceselor biochimice şi fiziologice sînt activaţi sub influenţa microundelor, ceea ce se manifestă
prin modificări esenţiale în activitatea şi conţinutul de adenozi- nomonofosfat ciclic, prostaglandine etc. în aceste
fenomene se include elaborarea formelor libere ale substanţelor active (cortecosteroizii, serotonina, histamina, ionii
de sodiu, potasiu etc.).
Microundele de intensitate calorică mică micşorează! dispneea şi tuşea la bolnavii cu bronşită cronică, precum
şi ameliorează funcţia respiraţiei externe, creşte volumul vital al plămînilor, ventilaţia maximală, viteza expiraţiei, se
amplifică funcţia sîngelui de transport al oxigenului.
Efectul curativ a fost înregistrat în cazul osteoartrozei (cu excepţia articulaţiei coxofemurale), artritelor
reumatice, periartritelor, bursitelor, tendinitelor cu calcificare, afecţiunilor inflamatoare ale organelor bazinului.
Astfel microundele pot fi aplicate în stările patologice subacute şi cronice, precum şi în procesele distrofice.
Aparatele şi tehnica aplicării. Printre aparatele utilizate în tratamentul cu unde decimetrice „scurte“ sînt Luci-
2 şi variantele Luci-2M, Luci-3 (Rusia). Aceste aparate sînt menite pentru aplicări prin metode de contact în regiuni
limitate. Frecvenţa radiată este de 2375 MHz, iar intensitatea se reglează treptat de la 2,5 pînă la 20 W. Este
completat cu 3 emiţătoare. Aparatul Luci-58 este menit pentru acţiune distantă pe o suprafaţă mai mare a corpului.
Intensitatea maximală generată este de 150 W. Sînt utilizate 4 emiţătoare.
Pentru protecţia personalului medical contra radiaţiei reflectată în aplicarea metodei distante se recomandă
realizarea procedurilor în camere ecranate ori izolate. Pentru protecţia ochilor se folosesc ochelari speciali.
în prealabil din zona de acţiune se înlătură obiectele metalice, iar în prezenţa acestora în ţesuturi la o adîncime
mai puţin de 2 cm aplicarea microundelor în această regiune este interzisă. în metoda distantă emiţătorul se
instalează la 5-6 cm deasupra tegumentului.
 Criteriile principale ale intensităţii radiaţiei sînt senzaţiile subiective ale pacientului, care au obişnuita
gradaţie: -.labă calorică, termică şi hipertermică. De regulă, se aplică intensitatea slabă şi termică. Durata şedinţei
este de 4-15 min., iar în cazul aplicării în cîteva zone nu mai mult de 30 min. Cura include 8-15 şedinţe zilnice ori
peste o zi.
Indicaţii: afecţiunile subacute şi cronice, de natură dis- t rofică şi traumatică ale aparatului locomotor
(osteoartroză, cu excepţia articulaţiei coxofemurale, artrita reumatică, burniţă, periartrită, tendinite, manifestările
neurologice ale os- tcocondrozei coloanei vertebrale), maladiile inflamatoare subacute şi cronice ale sistemului
respirator (bronşită cronică, pneumonii acute morbide şi cronice, sinuzite subacute şi cronice), mastite, furuncule,
hidroadenite, afecţiuni inflamatoare şi distrofice ale diferitelor compartimente ale ochiului, maladii inflamatoare
cronice ale organelor bazinului.
Contraindicaţii: edem şi ischemia ţesutului regiunii bolnave, prezenţa în ţesuturile lezate a obiectelor de metal
(la .idîncimea pînă la 2 cm), acţiunea prin haine umede, acţiunea în zona de creştere a oaselor la copii, zona
organelor sexuale la bărbaţi, hemoragii şi predispunerea la acestea, dereglarea sensibilităţii şi acţiune prin zona
anesteziată, tuberculoza activă pulmonară, graviditate, stare imediată după traume, maladiile sistemice ale sîngelui,
boala ischemică a inimii mai mare de clasa II funcţională, dereglările i itmului cardiac.

• TRATAMENT CU UNDE MILIMETRICE

Actualmente se fac probe pentru aplicarea cîmpului electromagnetic cu lungimea de undă milimetrică (5,6-7,1
mm) de intensitate acalorică. S-a înregistrat un efect curativ in cazul bolii ulceroase a stomacului şi duodenului,
după o cură de 15-20 proceduri. Efectul curativ este mai pronunţat la persoanele care sau îmbolnăvit pentru prima
dată ori în fază de cicatrizare a ulcerului şi fireşte prezintă diverse dificultăţi în stadiul III al bolii ulceroase. Sînt
probe de tratament a persoanelor oncologice, deoarece se presupune I că undele milimetrice nu stimulează creşterea
unora din | neoplazii. S-a constatat efectul de regenerare a ţesuturilor, inclusiv cel osos. Efectele biologice în limitele
dozelor acalo- rice de radiaţie (intensitatea de cîţiva miliWat) includ stabi-1 lirea proceselor metabolismului
colesterinei şi amplificarea! activităţii sistemelor antioxidante şi în aşa mod blochează procesele peroxidării
lipidelor. în aceste investigaţii s-a constatat normalizarea proprietăţilor macro şi microreologice ale eritrocitelor,
normalizarea activităţii spontane a fagoci- J telor şi amplificarea esenţială a capacităţilor potenţiale a neutrofilelor.
Regenerarea şi cicatrizarea defectului ulceros, fără apariţia cicatricei inestetică, se observă după 15-20 şedinţe.
Aparatul Iavi-1 (Rusia) generează unde electromagnetice în diapazonul de 53534 MHz (5,6 mm) şi 42194
MHz (7,lmm). Emiţătorul este confecţionat în formă de megafon cu ajutaj izolator din masă plastică, care menţine
stabilă distanţa pînă la suprafaţa corpului. Densitatea radiaţiei calculată la suprafaţa emiţătorului (2 cm) este de 10
mW/cm2. Aparatul este înzestrat cu rezonator de control, ceea ce permite menţinerea regimului de acţiune pe
parcursul procedurii. Durata şedinţelor este de 30 min. Cura include 15- 20 şedinţe zilnice în tratamentul bolii
ulceroase, ori 10-15 şedinţe în profilaxia recidivelor bolii ulceroase.
Această metodă nu are contraindicaţii absolute. Nu poate fi aplicată în cazul presupunerii transformărilor
maligne ale ulcerului, tumorii benigne, indiferent de localizare, graviditate, epilepsie, astm bronşic, boala
hipertonică în stadiul II-III, insuficienţă cardiovasculară în stadiul II-III.

CAPITOLUL IV
FONOTERAPIA

Utilizarea sunetului ca factor fizic de tratament s-a realizat predominant din momentul creării metodelor
tehnice de generare a frecvenţei foarte înalte, adică mai mare de limita superioară a zonei de audibilitate umană
(20000 Uz). Se fac încercări de utilizare în medicină şi terapie a infrasunetului, adică de frecvenţă mai mică de
limita inferioară de percepţie (16 Hz). Actualmente majoritatea investigaţiilor sînt dedicate efectelor nocive ale
infrasunetului asupra organismului uman, din cauza generării oscilaţiilor sonore de frecvenţă joasă în uzinele
metalurgice, dispozitive tehnice de ventilare a încăperilor mari şi în aparataj cu vibraţii. Realizarea tehnică a
generatoarelor de infrasunet cu intensitate mică este dificilă şi din această cauză în medicină sînt utilizate
predominant pentru masajul vibraţional al viscerelor în special în profilaxia aderenţelor peritoneale.
 4.1. VIBROTERAPIA

Este aplicarea în scop terapeutic a ondulaţiilor mecanice de frecvenţă joasă ( de la 1 pînă la 20 Hz).
Acţiunea curativă a vibraţiilor de frecvenţă joasă se realizează prin excitarea şi extinderea ţesuturilor.
Frecvenţa adecvată şi intensitatea ondulaţiilor de la 16.10 4 pînă la 9.IO5 kPa la o durată optimală a procedurii de
vibroterapie asigură ameliorarea stării funcţionale a sistemului nervos central, tonusului vascular în ţesuturile
periferice, stării sistemului simpatoadrenalinic, circulaţiei sangvine, proceselor metabolice, precum şi apariţia
efectului analgezic. Vibro- terapia se poate efectua prin aplicarea directă a vibratorului pe corpul pacientului sau prin
intermediul mediului acvatic în cădiţe în timpul procedurilor hidroterapeutice.

4.2. TERAPIA ULTRASONORÂ

Constă în aplicarea ultrasunetului în scop curativ. Ultrasunetul prezintă ondulări mecanice de frecvenţă înaltă
care se propagă numai în linie dreaptă sub forma unui fascicul de raze. în mediu lichid ondulările se propagă în
formă de compresie şi decompresie intermitente ale substanţei, adică în formă de unde longitudinale cînd particulele
care oscilează fac deplasări mici în direcţia propagării undelor ultrasonore.
Ultrasunetul este caracterizat prin lungimea de undă, perioadă, frecvenţă, amplitudinea ondulării şi viteza de
propagare în funcţie de proprietăţiile mediului. în ţesuturile umane viteza de propagare a ultrasunetului (la frecvenţa
de 80-900 kHz) este de cca 1540 m/s, adică este apropiată de viteza propagării în apă. în ţesutul osos viteza
propagării atinge valoarea de 3400 m/s.
Undele ultrasonore se propagă aproape rectiliniar, sînt focalizate uşor, sînt supuse difracţiei şi interferenţei.
Reflexia, refracţia şi absorbirea undelor ultrasonore în ţesuturi sînt determinate de impedanţa lor acustică, frecvenţa
undelor şi unghiul de aplicare.
Din cauza diferenţei mari dintre impedanţa acustică a aerului şi ţesuturilor organismului uman la hotarul
acestuia undele ultrasonore practic se reflectă complet. Pentru evitarea acestui fenomen este necesar de a utiliza
mediul de contact (apă degazată, gel de contact, ulei de parafină sau de vaselină etc.)
Absorbţia undelor ultrasonore creşte concomitent cu mărirea frecvenţei şi fireşte se micşorează profunzimea
pă- irunderii în ţesuturile organismului. Gradul de absorbţie a undelor ultrasonore este diferit, fiind cel mai mare
pentru ţe sutul osos, apoi ţesutul nervos, ţesutul muscular şi foarte slab în ţesutul adipos.
Un parametru important pentru energia ultrasonoră < ste intensitatea acustică. Intensitatea generală este
energia ultrasonoră furnizată de rezonator (traductor). Intensitatea specifică este puterea acustică a vibratorului ce
constituie 1 s la 1 cm2 (W/cm2) şi este un parametru foarte important al ultrasunetului la aplicarea terapeutică.
Modul de acţiune. Mecanismul fiziologic al acţiunii ultrasunetului nu este complet descifrat. La baza acestui
mecanism se găsesc 3 efecte biofizice ale undelor ultrasonore: I) mecanic, 2) fizico-chimic şi 3) termic.
Acţiunea mecanică este determinată de alternarea presiunii acustice cu apariţia vibraţiei, care se transmite din
aproape în aproape, fiecare moleculă fiind pusă în mişcare cu frecvenţa undelor ultrasonore. în organism se
manifestă prin micromasajul vibratoriu al ţesuturilor la nivelul celular şi subcelular, prin creşterea permeabilităţii
membranelor celulare, intracelulare şi tisulare în urma acţiunii de de- polimerizare a macromoleculeor glucidice, a
acidului hia- luronic etc.
Acţiunea fizico-chimică este determinată de faptul că energia mecanică provoacă în ţesuturile organismului
fenomenul de rezonanţă mecanică sub influenţa căruia se accelerează mişcarea moleculelor cu scindarea lor în ioni,
modificarea stării izoelectrice, formarea cîmpurilor electrice şi schimbarea proprietăţilor bioelectrice ale ţesutu-
iilor. Apar modificări ale învelişului hidrat al ionilor, se formează radicali liberi şi produse ale sonolizei solvenţilor
biologici, se schimbă procesele de oxidare peroxidică a lipidelor. Apa şi lichidele biologice încep să fie
fosforescente în cîrapul ultrasonor. Apare stimularea locală a proceselor fizico-chimice şi biochimice în ţesuturi şi
activarea metabolismului. Aceasta se manifestă prin modificarea fosfo- rilării oxidative în mitocondriile ficatului şi
rininchilor, creşterea intensităţii respiraţiei tisulare, modificarea proceselor glicolizei şi activităţii căii pentofosfate
(şuntul pentofosfat) a metabolismului glucidelor, ameliorarea metabolismului proteinelor şi nucleotidelor,
accelerarea proceselor difuziei prin membranele biologice, creşterea activităţii metabolice a celulelor, sporirea
circulaţiei sangvine şi limfatice. Ultrasunetul este considerat un catalizator fizic al proceselor fizico-chimice,
biofizice şi biochimice în organismul uman.
 Acţiunea calorică este minimă la intensităţile mici ale ultasunetului şi apare sub influenţa transformării
energiei mecanice în energie calorică. Căldura se acumulează predominant la hotarele diferitelor medii în urma
diferenţei de impedanţă acustică, precum şi în ţesuturile care absorb intens energia ultrasonoră (nervi, oase) şi în
locurile cu insuficienţă de circulaţie sangvină din cauza atenuării transportului căldurii prin sînge. Din aceste cauze
în porţiunile indicate apare supraîncălzirea.
Acţiunea celor 3 factori ai ultasunetului (fizico-chimic, mecanic, termic) este complexă. Ultrasunetul
provoacă apariţia microfluxului intracelular, care se exprimă prin rotaţia citoplasmei şi în aşa mod stimulează
funcţia structurilor intracelulare.
Reacţiile organismului la acţiunea ultrasunetului condiţionat pot fi divizate după succesiunea desfăşurării lor
în 5 faze.
Prima faza include efecte iniţiale ale interacţiunii energiei ultrasonore cu mediul biologic. Această fază are
durată egală cu timpul procedurii ultrasonore. Un şir de parametri fiziologici se deplasează de la nivelul de echilibru
sub influenţa efectelor biofizice ale undelor ultrasonore. în ţesuturi se înregistrează următoarele fenomene:
dezintegra- ica mecanică, pseudocavitaţia, modificarea structurii apei, apariţia stării de agitaţie electronică şi a
radicalilor liberi, efectul tixotropic, iar uneori şi creşterea temperaturii. Aceste fenomene primare iniţiază procesele
biochimice: modificarea conformaţiei proteinelor şi a membranelor, permeabilităţii membranelor şi a parametrilor
chinetici ai reacţiilor fermentative; declanşarea reacţiilor în lanţ a pero- xidării; activarea proceselor hidrolitice etc.
în locul concentrării ultrasunetului sînt posibile leziuni ale structurilor mcmbranice. Concomitent apar reacţii
fiziologice primare: modificarea microcirculaţiei şi a tonusului vascular, excitarea receptorilor, dereglarea proceselor
transmiterii sinap- lice şi a conductibilităţii prin fibrele nervoase, eliminarea mediatorilor, apariţia axonoreflexselor.
Organismul nu este înzestrat cu receptori care ar fi recepţionat sunetul cu frecvenţa mai mare de 500 kHz. Excitarea
receptorilor este icalizată prin acţiunea mecanică a structurilor cîmpului receptiv, precum şi prin eliberarea
substanţelor care au o influenţă secundară asupra receptorilor.
Faza secundă include reacţii precoce ale organismului. Această fază are durata de aproximativ 4 ore după
acţiunea ultrasunetului. în acest răstimp se acumulează HACT şi 11- nxicorticosteroizii, se micşorează nivelul
insulinei în sînge, se micşorează cantitatea de cAMP în hipotalamus, hiper- Kliccmia la intensitate mai mare de 0,8
W/cm2, fragilitatea exagerată a eritrocitelor, creşterea numărului relativ al neu- l rotilelor segmentare şi micşorarea
numărului de limfocite V eozinofile. Aceste modificări nespecifice în dependenţă de doză pot fi la nivelul reacţiilor
de adaptare, de activare sau de reacţie-stres. Din aceste considerente este necesară con- xiatarea stării generale a
bolnavului în special pe parcursul l>iimei ore după procedura ultrasonoră.
Faza a treia se caracterizează prin devierea maximală în istcmul bioregulatorilor umorali. Peste 12 ore după
acţiunea ultrasunetului în sînge poate fi constatată creşterea conţinutului de HACT, insulină, 11-corticostosteroizi şi
se- rotonină. Aceste modificări reflectă activarea sistemelor trans- şi parahipofizare ale reglării funcţilor
organismului.
Faza a patra constă în stimularea renovării celulare şi a metabolismului. Maximumul de expresie a acestei faze
se înregistrează peste 24 ore după aplicarea ultrasunetului şi corespunde cu acumularea de cAMP în ţesuturi, în
special în ficat. Ultrasunetul continuu de intensitate 0,2 W/cm2 provoacă în ficat creşterea activităţii fructochinazei,
fosfofruc- tochinazei, piruvatdehidrogenazei, iar la acţiunea aceleiaşi doze în regim de impulsuri se activează
reacţiile aerobice ale metabolismului glucidic.
Faza a cincea include reacţiile tardive de relaxare şi are durata aproximativă de 2 săptămîni. Iniţial această
fază se manifestă prin apariţia proceselor şi a substanţelor active, care intervin la stabilirea parametrilor mediului
intern al organismului în limitele fiziologice. De exemplu, prosta- glandinele grupului E se includ în abolirea
efectelor biologice ale cAMP. Procesele fiziologice în această fază sînt caracterizate prin ajustarea ondulaţiilor
fazice ale mediului intern al organismului în direcţia normalizării. Aplicarea ultrasunetului este necesară de a fi
dozată în aşa mod încît perioada de relaxare să treacă mai îndelungat prin faza stimulării capacităţiilor de adaptare a
organismului.
Acţiunea ultrasunetului asupra pielii asigură, creşterea permeabilităţii şi amplificarea activităţii excretoare,
ceea ce se expimă prin majorarea numărului glandelor sebacee şi sudoripare active, scade pH-ul tegumentului (în
cazul pH tisular crescut). în aceste condiţii se intensifică procesele oxidoreductive, creşte metabolismul tisular şi
cantitatea de acizi nucleici, care în ansamblu asigură regenerarea fiziologică şi funcţia de protecţie a pielii. Acţiunea
segmentară a ultrasunetului modifică rezistenţa electrică (impedanţa) a pielii, care este un argument în favoarea
acţiunii neuro- reflexe a ultrasunetului. Sensibilitatea pielii faţă de ultra- •.unet diferă pe suprafaţa corpului fiind mai
crescută pe faţă, hurtă şi foarte mică pe suprafaţa membrelor.
Terapia ultrasonoră contribuie la creşterea labilităţii luncţionale a centrilor nervoşi şi structurilor
neuromuscula- m periferice, exclude focarele parabiotice, augmentează fun- i ţia adaptivă trofică a organismului
care este realizată prin intermediul centrilor vegetativi superiori, regiunii hipota- lamo-hipofizare, formaţiunii
reticulare şi al sistemului limbic.
Ultrasunetul are o acţiune stimulatoare asupra sistemului hipofizoadrenergic şi simpatoadrenalinic, funcţiei
glandei tiroide, normalizează metabolismul catecolamine- lor. Sistemul cardiovascular reacţionează la ultrasunet
prin vasodilataţie, normalizarea tonusului vascular, ameliorarea i irculaţiei locale şi a microcirculaţiei, amplifică
torentul sangvin şi limfatic, includerea capilarelor de rezervă în circulaţie.
Sub influenţa ultrasunetului se normalizează funcţia respiraţiei externe, creşte utilizarea tisulară a oxigenului,
se ameliorează evident funcţia motoare, secretoare şi de absorbţie a stomacului şi intestinelor, căilor biliare, creşte
diureza.
Terapia ultrasonoră contribuie la menţinerea efectului antiinflamator, spasmolitic, fibrinolitic, reabsorbtiv,
analgetic, trofic, precum şi are o acţiune hiposensibilatoare şi de stimulare a proceselor de regenerare, creşte
conţinutul sero- toninei endogenice, care se poate include în reacţiile de protecţie în cazul leziunilor inflamatoare,
alergice şi actinice ale ţesutului.
Ultrasunetul provoacă creşterea activităţii bazofilelor tisulare, amplifică toleranţa plasmei sangvine la
heparină, ameliorează utilizarea protrombinei şi fibrinogenei, sporeşte activitatea fibrinolitică a sîngelui,
normalizează conţinutul heparinei în sînge, influenţează reacţia plasmocitară a ţesutului limfoid, ceea ce contribuie
integral la dispariţia insuficienţei trofice vasculare.
Ultrasunetul accelerează procesele reparative în nervi,! oase, muşchi, contribuie la reabsorbţia cicatricelor şi
ade-| renţelor, ceea ce justifică activarea proceselor intracelulare a sintezei proteinelor şi a reacţiilor fermentative.

Aparate şi metodica aplicării. Efectul curativ al ultrasu^ netului se înregistrează la o

intensitate mică dar la o fre
Fig. 25. Schema efectului piezoelectric invers

venţă relativ mare (800-3000 kHz). Ultrasunetul de aceasti natură poate fi generat prin efectul piezoelectric invers.
La baza acestui efect se găseşte proprietatea unor cristale (cuarţ, titanat de bariu, turmalină, tartrat de potasiu-sodii
zirconat de bariu şi plumb etc.) numite piezocristale, cari sub influenţa variaţiilor de potenţial electric se comprimă
şi se dilată într-un anumit sens (fig. 25). Lamela de piezocrist supusă variaţiilor de potenţial electric în timpul
micşorării grosimii sale provoacă decondensarea, iar la mărirea gro simii, invers, condensează particulele în
straturile adiacente ale mediului, ceea ce asigură transformarea energiei elec trice în energie sonoră. Aparatele
moderne pentru ultra- sonoterapie sînt înzestrate cu un piezoelement confecţionat din titanat de bariu (tibar), care are
avantaje faţă de lamela de cuarţ prin generarea undelor ultrasonore la o tensiune mai mică a curentului electric,
efectul piezoelectric este foarte pronunţat şi confecţionarea simplă.
Aparatele sînt constituite din generatorul oscilaţiilor electrice de frecvenţă foarte înaltă (de regulă, fixă), tra-
ductorul cu piezoelement, cablul de racord, blocul de alimentare şi dispozitivul de comandă. Este prevăzută posi-

hilitatea generării ultrasunetului în regim continuu şi cu impulsuri (fig.

26). Intensitatea maximală a ultrasunetului variază de la 0,5 pînă la 3 W/cm2, iar frecvenţa de la 2400 kHz (Ultraton
D-300, Polonia), 2950 kHz (UTR-3, Rusia) pînă la 830 kHz (Misonic-2, România; UTS-1, UTP-1, Rusia).
Aparatele de terapie ultrasonoră de regulă sînt specializate prin parametri tehnici la tratarea specializată a anumitor
d
Fig. 26. Schema generării ultrasunetului în regim continuu (a)
şi cu impulsuri (b), (c), (d)
defecţiunii: ginecologice (UZT-31, Rusia), nervoase şi interne (Misonic-2, România; UZT-101, Rusia),
stomatologice (UZT-102, Rusia), urologice (UZT-103, Rusia), oftalmato- logice (UZT-104, Rusia) etc.
Generarea ultrasunetului la conectarea în aparatele de ultrasonoterapie se depistează prin introducerea
traducto- rului într-un pahar cu apă. Apariţia bulelor de aer şi cantitatea lor indică prezenţa şi intensitatea
ultrasunetului. Periodic (peste 1-2 luni) se verifică intensitatea acustică cu ajutorul aparatajului special prin metoda
mecanică, electro- metrică sau termometrică.
Tratamentul ultrasonor se efectuează prin 3 forme de cuplaj: 1) cuplaj direct; 2) cuplaj indirect; 3) ultrasono-
foreză.
Emiţător

Fig. 27. Mediul de contact pentru ultrasonoterapie

Cuplajul direct asupra focarului patologic este forma cea mai frecvent utilizată. Este importantă condiţia de
asigurare a mediului de contact fără aer, care reflectă ultrasunetul (fig. 27). Mediul de contact trebuie să asigure
pene-] traţia ultrasunetului, să posedeze proprietăţi acustice identice pielii, să fie viscos şi să nu fie toxic (ulei,
minerale de parafină, vaselină, glicerină). Această metodă este utilizată la tratamentul regiunilor relief plan.
Cuplajul direct se face şi prin intermediul apei (subacvatic). El are menirea de a acţiona asupra regiunilor
corporale cu neregularităţi de relief (mina, laba piciorului, articulaţii etc.). Se aplică şi în cazul proceselor
inflamatoare ' acute sau plăgi, cînd contactul traductorului cu focarul leziunii este dureros. Mai frecvent se realizează
în băi parţiale I şi rareori în băi generale. Pentru protecţie asistentul trebuie să îmbrace mănuşi subţiri de bumbac
peste care se îmbracă mănuşi subţiri de cauciuc.
Cuplajul indirect se realizează prin ultrasonorizarea paravertebrală a segmentelor măduvei spinării sau asupra
zonelor reflexogene. Se încearcă utilizarea ultrasonorizării punctelor active biologice (acupunctura ultrasonoră).
ULTRAFONOFOREZA (fonoforeza) este o metodă ile acţiune combinată asupra organismului concomitent
cu oscilaţii ultrasonore şi remediu. Această metodă are ca bază i reşterea evidentă a permeabilităţii tegumentului,
membranelor celulare şi tisulare sub influenţa ultrasunetului.
Aplicarea fonoforezei necesită condiţia ca doza remedi- ului să se afle în limitele terapeutice, iar efectul
ultrasune- l ului şi a medicamentului sînt unidirecţionale.
Actualmente ultrafonoforeza este aplicată pentru hi- ilrocortizon, sinalar, oxicort, oxizon, analgină, aminazină,
liistidină, trilon B, metionină, interferon, venin de albine, librinolizină, heparină, pilocarpină, papină, complamină,
extract de aloe.
Cantitatea remediului introdus în organism depinde de liccvenţa, intensitatea ultrasunetului, regimul, metoda,
du- tata acţiunii, concentraţia substanţei în soluţie, zona aplicării.
Manevrarea traductorului în aplicarea pe regiunea tratată se efectuează prin metodele:
• metoda labilă sau dinamică, care se execută prin mişcări lente, în ritm constant, ale traductorului pe
suprafa- ţa pielii acoperită în prealabil cu mediul de contact;
• metoda statică sau stabilă se execută prin aplicarea fixă a traductorului (emiţătorului) în regiunea bolnavă
(regiunile ganglionare, radiculare paravertebrale, miogeloze şi calcificări tendinoase).
Deoarece cantitatea de energie ultrasonoră absorbită în unitate de volum tisular în metoda staţionară este mai
mare, intensitatea şi durata acţiunii ultrasunetului în aceste condiţii sînt mai mici comparativ cu metoda labilă.
Metodele stabilă şi labilă pot fi utilizate concomitent (tratamentul radiculitelor sacrolombare).
Dozarea energiei ultrasonore aplicate se calculează după intensitatea şi durata acţiunii. Selectarea se
efectuează în conformitate cu caracterul, acuitatea şi gradul evaluării procesului patologic, precum şi în funcţie de
metoda, localizarea şi regimul generaţiei ultrasunetului.
Actualmente se consideră următoarele trepte valorice de intensitate optimă pentru tratamentul cu ultrasunet:
doze mici (0,05-0,4 W/cm2), doze medii (0,5-0,8 W/cm2), doze mari (0,9-1,2 W/cm2).
 Tratamentul ţesuturilor prin metoda labilă se efectuează cu ultrasunet de intensitate în limitele de la 0,4 pînă la
0,8 W/cm2, pentru ultrasonoterapia ochiului şi fibrelor nervoase nu mai mare de 0,6 W/cm 2. Acţiunea segmentară se
aplică la intensitatea de 0,2 -0,4 W/cm2, iar a nodurilor simpatice şi a punctelor biologic active la 0,05-0,2 W/cm2.
Aplicarea ultrasunetului în regim de impulsuri nu permite creşterea valorilor de intensitate.
Durata acţiunii într-o regiune poate fi de 2-5 min., iar în regiunea articulaţiilor mari nu mai mult de 8-10 min.
Durata integrală de acţiune asupra cîtorva cîmpuri într-o şedinţă nu poate fi mai mare de 15 min., iar la acţiunea
segmentară de 6-9 min. Ultrasonorizarea stabilă nu poate să depăşească durata de 5 min., iar acţiunea stabilă în zona
segmentară de 2 min. pe fiecare cîmp.
Durata şi intensitatea în procesul tratamentului pot fi mărite, dar intensitatea spre deosebire de durată, poate fi
mărită precaut. Numărul de şedinţe în cura de tratament este de 5-8 în procesele cu evoluţie uşoară şi pînă la 12-15
cu evoluţie medie sau pînă la 20 în cazuri cu modificări morfologice pronunţate. Repetarea curei de tratament poate
fi efectuată peste 2-4 luni după dispariţia reacţiilor tardive.
Indicaţii: maladii ale viscerelor (bronşită cronică, bronşită astmatică, pneumonie cronică, astmă bronşică,
formele iniţiale ale pneumoconiozei, boala ulceroasă a stomacului şi duodenului fără complicaţii, colită cronică,
colecistită cronică, dischinezia căilor biliare, pielonefrită cronică, pancreatită, afecţiuni obliterante ale vaselor
extremităţilor; afecţiuni ale sistemului locomotor (dereglări inflamatoare şi degenerative ale articulaţiilor şi coloanei
vertebrale — os- ieoartroză intervertebrală, spondiloză, artrită reumatoidă, spondiloartrită anchilozantă, poliartrită
psoriazică, bursită, epicondilită, contractura Dupuytren, endortroză etc.); afecţiunile sistemului nervos periferic
(radiculită, nevrită, nevralgie, mialgie, trauma nervilor periferici).
Contraindicaţii: maladii infecţioase acute, febră, nevroza exprimată, ateroscleroză, boala ischemică a cordului
(cu stenocardie, dereglări ale ritmului, anevrisma aortei), boala hipertonică în stadiul IIB-III, tromboflebita,
insuficienţa circulaţiei de gradul IIB-III, siringomielita, bolile sîngelui; predispunere la hemoragii, graviditate,
caşexie.
Contraindicaţiile relative includ neoformaţiunile. Investigaţiile au demonstrat că tratamentul bolnavilor cu neo-
formaţiuni poate fi efectuat în 3 direcţii:
• aplicarea ultrasunetului de intensitate înaltă;
• aplicarea ultrasunetului în combinaţie cu RX-terapia;
• aplicarea ultrafonoforezei cu citostatici.
în anumite condiţii ultrasunetul poate fi aplicat în scopul elucidării trombelor vasculare.
Este interzisă aplicarea ultrasunetului în regiunea inimii, creierului, zonei de creştere a oaslor la copii,
suprafeţei osoase superficiale (articulaţia genunchiului, apofize).
CAPITOLUL V

TERAPIA CU AER IONIZANT

• AEROIONOTERAPIA

Este o metodă de tratament prin utilizarea moleculelor cu sarcină electrică a substanţelor în stare gazoasă
(aero- ionii) sau în combinaţie cu moleculele apei (hidroaeroionii). în acest scop cu ajutorul unor aparate speciale
(ionizatoare) sînt generaţi aeroionii sau hidroaeroionii cu semn negativ sau pozitiv. Gradul de ionizare a aerului este
determinat de cantitatea ionilor cu semn pozitiv şi negativ. Raportul dintre numărul ionilor pozitivi şi numărul
ionilor negativi într-un cm3 de aer este numit coeficientul unipolarităţii (CU). în condiţiile naturale acest coeficient
al unipolarităţii depăşeşte cu mici variaţii valoarea de 1,1-1,2. Tratamentul cu aeroioni se realizează predominant
prin ionii cu semn negativ pînă la valoarea coeficientului unipolarităţii de 0,1 -0,2.
Fluxul de ioni se caracterizează nu numai prin cantitatea totală a ionilor, ci şi prin structura sarcinii şi
mobilitatea ionilor în cîmpul electromagnetic. Ionii uşori se deosebesc de ionii grei prin mobilitatea lor în cîmpul
electric. Viteza de deplasare a acestora în cîmpul electric la tensiunea de 1 V pe 1 cm este de 1-2 cm/s, iar ionii grei
cu semn negativ sînt mai mobili decît cei pozitivi. Deoarece au viteză mare de deplasare, ionii uşori pierd rapid
sarcina electrică, iar ionii grei sînt mai puţin mobili şi capabili să menţină stabil sarcina electrică. In mod normal
ionii pozitivi sînt mai durabili.
Modul de acţiune şi efectele curative. Aeroionii şi hidro- ionii exercită o acţiune fiziologică şi terapeutică
asupra organismului uman. Aeroionii pe suprafaţa pielii şi mucoasei pierd sarcina electrică. In ţesuturi se generează
curent continuu de mică intensitate, iar corpul uman se înzestrează cu potenţial negativ sau pozitiv faţă de conturul
pămîntului. Aeroionii nu sînt capabili să pătrundă în adîncul plămînilor. Sarcina electrică a acestor ioni dispare la
nivelul căilor respiratorii, predominant în nasofaringe şi parţial ating alveolele. Pe suprafaţa mucoasei căilor
respiratorii se instalează potenţialul pozitiv sau negativ.
Exercitînd o acţiune excitatoare asupra receptorilor pielii şi asupra receptorilor aparatului bronşic, aeroionii au
o influenţă reflectoare asupra organelor şi sistemelor de organe ale organismului. Aeroionii provoacă unele
modificări biochimice în organism, printre care pot fi menţionate micşorarea conţinutului de serotonină în mucoasa
căilor respiratorii şi sînge ca răspuns la aeroionizarea negativă şi, invers, creşterea serotoninei în cazul aeroionizării
pozitive. Acest fenomen de reacţii contradictorii la acţiunea aero- lonilor negativi şi pozitivi se observă foarte
frecvent în tratamentul cu aeroioni.
Aeroionizaţia negativă stimulează activitatea epiteli- n lui ciliat al traheii, măreşte ventilaţia pulmonară,
consumul de oxigen şi eliminarea bioxidului de carbon, sporeşte activitatea unor enzime (carboanhidraza,
peroxidaza, citohromo- xidaza), amplifică procesele oxido-reductive în ţesuturi. Ae- loionizarea pozitivă inhibă
funcţia epiteliului ciliat al traheii; micşorează ventilaţia pulmonală, contribuie la acumularea bioxidului de carbon în
ţesuturi, diminuează reacţiile oxido-reductive.
Aeroionii negativi provoacă creşterea numărului eri- trocitelor şi micşorează numărul leucocitelor, încetinesc
V.S.H. şi coagularea sîngelui, deviază pH-ul sîngelui în direcţia alcalină, sporesc cantitatea de hemoglobină.
Influenţa aeroionilor pozitivi este de ordin opus.
Tensiunea arterială scade sub influenţa ionilor negativi şi, dimpotrivă, nu se modifică sau creşte la acţiunea
ionilor pozitivi. Aeroionizaţia de semn negativ în regiunea feţei provoacă micşorarea presiunii arteriale şi a
frecvenţei cardiace. Acţiunea în regiunea „gulerului“ asigură accelerarea pulsului. Acesta e un fenomen care
reglează acţiunea aero- ionizării asupra receptorilor sistemului nervos vegetativ.
Ionii negativi modifică starea funcţională a sistemului nervos central, ridică exitabilitatea musculară,
intensifică procesele de inhibiţie în cortex. Aeroionizarea negativă ameliorează dispoziţia psihică, restituie apetitul,
adînceşte somnul, intensifică capacitatea de lucru fizic şi mental, accelerează evoluţia proceselor recuperatoare în
muşchii obosiţi prin micşorarea acidului lactic. Ionii pozitivi exercită un efect contrar.
Actualmiente o însemnătate deosebită este acordată cantităţii şi polarităţii ionizării aerului în scopul aprecierii
factorului climateric al tratamentului balneologie.
Aparate şi tehnica aplicării. Pentru producerea aeroionilor pe cale artificială sînt utilizate un şir de procedee
de ionizare a aerului. De regulă se utilizează procesul ionizării aerului prin acţiunea cîmpului electric continuu de
tensiune înaltă. Ionizatorii de acest tip se numesc electroefluviali (lustra electrofluvială Cijevski, AIR-2, AF-3-1).
Utilizarea efectului baloelectric ce apare în timpul fărî- miţării mecanice a particulelor de apă a dus la crearea
ionizatorilor hidrodinamici (Serpuhov-1, GAIA, GAI-44).
 Proprietatea razelor alfa şi beta a substanţelor radioactive de a ioniza aerul se utilizează ca principiu de
acţiune în ionizatorii radioactivi.
Aparatele asigură aplicarea procedurilor în grup sau Individual. în grup aeroionoterapia se efectuează cu
aparatele pentru franklinizare (AF-3, AF-3-1) prin utilizarea unui • Irctrod special cu ace. La tensiunea maximală pe
electrod (50 kV) şi distanţa de 1,5 m de la electrod numărul de ucroioni cu sarcină negativă este de 1300000 în 1
cm3 de aer. Aeroionoterapia în grup se efectuează şi cu hidroaeroio- liizatorii care concomitent cu generarea
hidroaeroionilor pulverizează aerosolii de apă. Aplicarea individuală se efectuează cu ionzatori de aer (AIR-2) sau
hidroaeroionizatori (iStrpuhov-1) portativi.
Dozarea aeroionoterapiei se realizează după numărul «eroionilor la o procedură (cca 75-150 mld). Timpul
necesar pentru acumularea acestei doze se calculează în funcţie de concentraţia ionilor produşi de ionizator la
distanţa pacientului de la această sursă de ioni. în mediu acest timp constituie 10-15 or 20-30 min. la o şedinţă. Cura
include 15- şedinţe zilnice.
Indicaţii: sinuzite acute şi cronice, rinite, laringite, tra- lieite, bronşite, astm bronşic de grad infim şi mediu,
pne- umoscleroza, rinita vasomotoare, boala hipertonică în stadiu
• şi II, plăgi, ulcer trofic, stomatita atrofîcă, paradontoză etc.
Contraindicaţii: astm bronşic în formă grea, emfizema pulmonară, boala ischemică cronică a cordului cu
decom- pensare de gradul II, sechele prin anevrisma cordului şi .iortei, ateroscleroza cerebrală accentuată,
tuberculoza pulmonară, neoformaţiune malignă, graviditate.

• AEROSOLII ŞI ELECTROAEROSOLTERAPIA
Aerosolterapia este o metodă de introducere în organism prin respiraţie a substanţelor dispersate în aer. Acesta
este un procedeu curativ foarte vechi numit inhalaţie.
Introducerea medicamentelor în căile respiratorii declanşează efecte locale, humorale şi reflectoare. Inhalaţia
poate fi naturală şi artificială.
IUn exemp lu de inhala ţie na tu rală este aerosol terapi n efec tua tă în s ta ţiunile bal neare mari ne,
montane şi silvice.
Inhalaţiile artificiale se realizează prin inspiraţia ac rului saturat cu substanţe medicamentoase în formă de
fum, aburi, gaz, ceaţă umedă sau uleioasă, praf uscat în amestec cu aer, aburi sau oxigen. După gradul de dispersiune
aero solii se împart în aerosoli cu grad mare de dispersie (r<4 mkm) şi cu grad mic de dispersie (r>5-25 mkm).
Aerosolii cu grad mare de dispersie în timpul inspiraţiei pătrund în alveoale. Aerosolii cu grad mic de dispersie sînt
fixaţi în căile respiratorii superioare: trahee, faringe, cavitatea bucală.
Modul de acţiune. Electroaerosolterapia este o metodă complexă de tratament prin care asupra ţesuturilor
organismului se acţionează concomitent cu sarcină electrică şi particule active de substanţe medicamentoase. Este
stabilit că semnul electric unipolar asigură sedimentarea particulelor electrice pe întreaga suprafaţă a mucoasei căilor
respiratorii. Fenomenul de adeziune este mai puţin pronunţat, iar particulele cu dimensiuni fine nu se evaporă rapid.
Sarcinile electrice unipolare ale picăturilor de aerosol influenţează pozitiv asupra proceselor fiziologice şi patologice
din ţesuturi şi celule, muşchilor netezi, permeabilităţii membranelor celulare, metabolismului ATP, funcţiei
epiteliului ciliar. între timp aerosolii exercită o acţiune generală asupra sistemului nervos central, activităţii fizice,
presiunii arteriale, metabolismului bazai, hemogramei etc.
Respingerea particulelor cu semn identic susţine stabilitatea aerosolului. Diferite sisteme ale organismului
reacţionează diferit la acţiunea ionilor pozitivi sau negativi. De exemplu, acţiunea ionilor negativi amplifică
utilizarea oxigenului şi eliberarea bioxidului de carbon. Sarcinile negative ameliorează acţiunea farmacoterapeutică
a aerosolului cu substanţe medicamentoase. Prin aceasta se explică efectul terapeutic pronunţat al unor remedii în
doze infime la introducerea acestora prin inhalaţii.
Acţiunea favorabilă a aerosolului cu sarcini negative sic contestată în cazul astmei bronşice, bronşitei,
pneumoniei cronice, tusei convulsive, bolii hipertonice, cardioscle- to/.ci aterosclerotice etc.
Aparate şi metode de inhalaţii. în funcţie de construcţie mhalatoarele se împart în portative (individuale) şi
staţiona- te. Portative pot fi: 1) pulverizatoare mecanice de buzunar; ’) baloane care pulverizează preparate
farmocologice lichide; 3) pulverizatoare mecanice de praf. Printre aparatele portative de aerosol terapie în Rusia se
utilizează următoa- rcle\AI-1 (inhalatorul aerosol), PAI-1 şi PAI-2 (inhalatoare nerosol portative), Aerosol P-l
(portativ), IP-2 (inhalator cu iliuri). Printre aparatele staţionare de aerosolterapie sînt : ///•2 (inhalator universal),
Aerosol U-l, dispozitivul staţionar de inhalaţie Aerosol K-l (Rusia) şi aparatul de aerosoli i u ultrasunete AVS-1
(România).
Se evidenţiază 5 forme de inhalaţii: 1) cu aburi; 2) u rmoumede; 3) cu aerosoli la temperatura camerei; 4) cu
ulei; 5) cu praf.
Agentul activ al inhalaţiilor cu aburi sînt vaporii de apă la inspiraţia cărora apare afluxul de sînge spre
mucoasa căilor respiratorii superioare şi în aşa mod contribuie la iccuperarea funcţiei acesteia şi exercită o acţiune
analge- •ică. Inhalaţiile cu aburi sînt frecvent utilizate la domiciliu. In calitate de remediu se utilizează mentol, timol,
eucalipt. I »urata procedurii este de 5-10 min.
Inhalaţia termoumedă se efectuează prin pulverizarea unestecului medicamentos lichid. Căldura şi umiditatea
provoacă hiperemia mucoasei, lichefierea mucusului vîscos ,.i ameliorează funcţia epiteliului ciliar, accelerează
evacua- M a mucusului, micşorează tuşea. Temperatura norului aero- olic este de 38-42°C. Durata procedurii
depinde de viteza pulverizării soluţiei medicamentoase. Pentru inhalaţii se utilizează soluţii saline, alcaline, ape
minerale, hormoni, antibiotice, sulfanilamide etc. O procedură de inhalaţie necesită ilc la 25 pînă la 200 ml de
soluţie.Inhalaţia cu aerosoli la temperatura camerei se efec-B tuează de obicei cu inhalator portativ. O procedură de
in- halaţie consumă 2-6 ml de soluţie medicamentoasă. în ca- \ litate de remediu se folosesc bronhiolitici, fermenţi,
hormoni, antibiotice, preparate hematostatice etc.
Inhalaţiile cu ulei se efectuează în scopuri curative şi profilactice. Sînt utilizate uleiuri vegetale (eucalipt,
olive, | piersici, migdale) şi animaliere (de peşte), care în plămîni se scindează complet şi se absorb. Pentru o
procedură se con-1 sumă cca 0,5 ml de ulei sau soluţie uleioasă. Durata inha-l laţiei este de 5-7 min. De regulă,
inhalaţia cu ulei se aplică după o inhalaţie cu vapori sau termoumede.
Inhalarea prafului constă în pulverizarea soluţiei cu aer fierbinte în care apa se evaporează, iar particulele mici
ale remediului în stare suspendată pătrund odată cu aerul ins-1 pirat în bronhii şi alveole. Durata inhalaţiilor depinde
de viteza pulverizării remediului şi doza prescrisă. Procedurile 1 de inhalaţii se efectuează zilnic de 1-2 ori. Cura
include 5-20 proceduri.

Actualmente se aplică frecvent aerosolterapia ultra-B sonoră. Producerea aerosolului cu ultrasunet se

realizează | în urma fenomenului de cavitaţie sau în urma efectului de pulverizare prin desprinderea picăturilor foarte
mici de li- ■ chid din havuzul ultrasonor. Avantajul principal al acestei metode de producere a aerosolului constă în
monodisper-B siunea particulelor, ceea ce asigură marea stabilitatea a norului aerosolic. Diametrul particulelor
generate prin me-; toda ultrasonoră este de 0,5-4 mkm. în ansamblu aceste particularităţi asigură stabilitatea şi
pătrunderea profundă a particulelor în căile respiratorii. Este important că metoda ultrasonoră are o capacitate de
producere a aerosolilor de 5- 10 ori mai mare comparativ cu pulverizatorii mecanici şi în special permite reglarea
dimensiunilor particulelor aeroso-J lice prin modificarea frecvenţei şi intensităţii ultrasunetului. Dezavantajele
acestei metode constă în imposibilitatea pul-1

verizării soluţiilor uleioase şi complexitatea dispozitivelor tehnice pentru generarea ultrasunetului.

Aparatele pentru aerosolterapie ultrasonoră sînt menite pentru inhalaţii individuale şi de grup {Tur USI-1,
Tur USI-4, N13-108, UN-40, Tuman-2). Inhalaţiile de grup se fac în camere speciale pentru menţinerea
constantă a norului uerosolic. Durata procedurii este de 5-10 min. Cura include 5-20 de şedinţe.
Indicaţii: afecţiuni acute şi cronice ale mucoasei nazale, faringelui, laringelui, traheii, bronşelor,
pneumonia, pneu- moscleroza, starea postoperatorie a intervenţiilor de extirpare a focarelor purulente din
plămîni, astma bronşică. liste indicat tratamentul bolnavilor de tonzilită cronică, an- ghină, boala hipertonică în
stadiul I-IIA, ateroscleroză, obezitate etc.
Contraindicaţii: starea critică a bolnavilor, predispune- rea la hemoragie pulmonară, boala hipertonică în
stadiul I1B şi III, dereglările hemodinamice de gradul II-III, afecţiunile urechii interne cu dereglări statice,
procesele atrofice ale mucoasei căilor respiratorii, incompatibilitatea individuală.

• OXIGENOTERAPIA

Oxigenoterapia constă în oxigenarea forţată a organismului în scop curativ. Sub influenţa tratamentului cu
oxigen se ameliorează starea funcţională a sistemului cardiovascular, starea generală subiectivă, somnul, se
manifestă acţiunea vagotropă (protectoare), se facilitează metabolismul proteic şi lipidic. Aceasta se manifestă
prin micşorarea nivelului acidului piruvic şi lactic în sînge. Din considerentele menţionate oxigenoterapia se
aplică în cazul leziunilor toxi- cochimice ale plămînilor, afecţiunilor cronice ale sistemului cardiovascular (boala
ischemică a cordului, boala hiper- lonică, reumatism etc.), diabetul zaharat, afecţiunile orga-
nelor sistemului digestiv şi hepatobiliar, gestoză, dereglăn endocrine, hemopatie, boli infecţioase, ascaridoză,
obezitate etc.
Menţionăm că vom prezenta numai utilizarea oxigenului în scopuri medicinale la presiunea atmosferică
normală şi nu vom pune în discuţie aspectele aplicării oxi- genaţiei hiperbarice. De asemenea, nici utilizarea
micşorării presiunii parţiale a oxigenului (hipoxia) în scopul ridicării potenţialului adaptiv al organismului nu
face obiectul prezentării noastre.
Oxigenoterapia normobarică şi în special cea hiper- barică poate fi însoţită de unele complicaţii şi fenomene
secundare. Sînt identificate două forme de intoxicare cu oxigen, care apar la tratamentul îndelungat cu
concentraţie mare a oxigenului (peste 30-40%):
• pulmonară (alterarea epiteliului pulmonar şi cola- barea alveolelor);
• convulsivă (este atacat sistemul nervos central).
Oxigenoterapia se aplică prin metoda de inhalaţie şi
 metoda extrainhalatoare (intragastrică, rectală, subcutanată etc). Mai frecvent se recurge la metoda prin inhalaţie,
care se aplică în camere de oxigenare sau prin inhalator (mască). De regulă în camera de oxigenare se stabileşte
concentraţia oxigenului în limitele de 40-50% prin ventilarea forţată a camerei cu viteza de 8-15 1/min.
Procedurile sînt aplicate în fiecare zi, cura include de la 10 pînă la 20 proceduri. Durata şedinţei este de 10-30
min., maximum o oră. Concentraţia bioxidului de carbon în cameră este limitată pînă la 1%.
Oxigenoterapia individuală poate fi efectuată prin in- halatoare de diverse construcţii ori prin aparatul de
narcoză.
Oxigenoterapia intragastrică este o metodă de acţiune asupra proceselor oxidoreductive în organism prin
introducerea oxigenului în stomac. Sînt posibile diverse variante de oxigenoterapie intragastrică:
• introducerea directă a oxigenului în stomac;ingerarea cocteilului oxigenic;
• ingerarea spumei oxigenate.
Introducerea oxigenului în stomac este frecvent utilizată în practica pediatrică datorită eficacităţii tratamen-
iului ascaridozei.
Indicaţii pentru prescrierea cocteilului şi spumei oxigenate:
• afecţiunile sistemului cardiovascular (boala ischemică a cordului, boala hipertonică, hipotenzia);
• afecţiunile ficatului şi sistemului biliar (hepatita cronică, colecistita cronică, ciroza ficatului în stadiul
de compensare);
• afecţiunile sistemului gastrointestinal (boala ulceroasă, gastrita cronică cu funcţie secretoare ridicată,
normală şi micşorată, colita cronică);
• endocrinopatiile (diabetul zaharat, obezitatea).
Această metodă este aplicată şi în cazul unor boli psihice.
Contraindicaţii: procesele inflamatoare ale vestibulului laringean, hemoragii, stenoza pilorusului,
incompatibilitatea individuală.CAPITOLUL VI
FOTOTERAPIA

Fototerapia este un compartiment al fizioterapiei care se ocupă de studierea şi aplicarea în scop curativ şi
profilactic al energiei actinice în diapazonul optic al spectrului.
Spectrul optic al luminii poate fi divizat în 3 regiuni: infraroşie, vizibilă şi ultravioletă. în 1963 sesiunea
Comisiei internaţionale pentru problemele iluminaţiei a propus o clasificare nouă a spectrului optic (tab.7).
Tabelul 7.
SPECTRUL OPTIC ŞI LUNGIMEA DE UNDĂ A LUMINII
Regiunile Lungimea de undă (nm, nanometru)
spectrului Infraroşie Vizibilă Ultravioletă
A 780-1400 400-520 315-400
B 1400-3000 520-620 280-315
C 3000-1000000 620-780 100-280

• TRATAMENTUL CU RADIAŢIE INFRAROŞIE

Razele infraroşii numite termice sînt iradiate de electronii externi de provenienţă atomică sau chiar şi
moleculari în urma mişcării rotaţionale şi ondulatoare.
în fizioterapie este aplicată iradiaţia infraroşie în diapazonul undelor scurte (780-1400 nm). Această radiaţie
pă- l runde la adîncimea de 3-4 mm în ţesuturile organismului şi numai parţial (25-30%) pînă la 3-4 cm. Undele
infraroşii cu lungimea mai mare de 1400 mm nu pătrund prin piele, deoarece sînt absorbite de apa tisulară.
Cuantumul de lumină infraroşie adsorbit de ţesuturile organismului se transformă în energie termică. în
aceste condiţii apare reacţia vasculară la acţiunea termică directă şi excitarea termoreceptorilor, care generează
impulsuri aferente spre centrul de termoreglare şi în aşa mod declanşează reacţii termoregulatoare.
Reacţia vasculară se manifestă în două faze. Iniţial se desfăşoară o fază de scurtă durată de spasm vascular,
care este înlocuită de faza de hiperemie (dilatarea tonică activă). In consecinţă creşte vascularizarea locală a
ţesuturilor, creşte de cîteva ori cantitatea de sînge în ţesuturi.
 Căldura este catalizatorul proceselor biochimice în ţesuturi. Sub influenţa radiaţiei se ameliorează
metabolismul, activitatea tisulară, se accelerează procesele oxidoreductive. In timpul iradiaţiei infraroşii apare
eritema termică a pielii care dispare după finalizarea acţiunii peste 30-60 min. Concomitent cu efectul termic
radiaţia infraroşie provoacă şi un efect fotochimic. în ansamblu se modifică sensibilitatea pielii care se manifestă
prin creşterea percepţiei tactile şi micşorarea senzaţiei de durere.
Acţiunea analgetică a radiaţiei infraroşii este determinată de modificarea sensibilităţii receptorilor,
excluderea produselor finale ale metabolismului, micşorarea tonusului muscular, dispariţia spasmei. Acţiunea
terapeutică a razelor infraroşii este dependentă de dilatarea activă a vaselor organelor şi ţesuturilor inervate prin
segmentul cutanat supus radiaţiei.
Apariţia leucocitozei locale şi a fagocitozei, activizarea proceselor imunologice, adsorbţia şi extracţia
produselor
finale metabolice, acţiunea analgetică, creşterea permeabi-B lităţii vaselor asigură integral efectul antiinflamator. în
pro-B cesul inflamator acut reacţia vasculară se poate agrava prin hiperemie, amplificarea circulaţiei sangvine,
creşterea pre-1 siunii intratisulare. Iradiaţia infraroşie în aceste condiţii poate provoca hiperemia pasivă stagnată şi
amplificarea] sindromului nociceptiv în urma presiunii exudatului infla<] mator asupra receptorilor.
Hiperemia activă ce apare sub influenţa radiaţiei infra- roşii contribuie la cicatrizarea plăgilor şi ulcerelor.
CircuJ laţia crescută a sîngelui şi permeabilitatea evidentă a peretelui vascular contribuie la pătrunderea din
ţesuturi în sînge a unei cantităţi considerabile de lichid şi asigură creşterea termolizei pe calea evaporării apei şi
transpiraţiei.
Aparatele şi tehnica aplicării. în scop curativ sînt utilizate lămpile cu radiaţie infraroşie de tip staţionar sau
portativ. Sursa de radiaţie infraroşie în radiatoarele cu rezistenţă de tip staţionar este un element de încălzire în care
energia calorică (capabilă de emisie spectrală) rezultă din trecerea unui curent electric prin spirala de metal refractar
(nicrom sau fehral). Spira se încălzeşte pînă la temperatura incan-] descenţei (400-500°C) şi emite predominant o
radiaţie bo-1 gată în infraroşii. Lămpile portative utilizează de regulă ca sursă de radiaţie lămpile electrice cu
incandescenţă (becurin care emit un spectru de radiaţie roşii şi infraroşii (95%) şi în rest radiaţii vizibile.
Aplicările terapeutice se pot face în spaţiu închis (baie] de lumină) sau în spaţiu deschis.
Baia de lumină generală este adaptată pentru acţiunea asupra întregului organism al bolnavului (în afara
capului).
O astfel de baie se constituie ca o procedură de activare a proceselor termoregulatoare prin includerea termolizei.
Băile de lumină parţiale pot fi „superioare“ (pe jumătatea superioară a corpului, în afara regiunii cefalice) şi „infel
rioare“ (incluzînd bazinul şi coapsele).
Aplicările radiaţiilor infraroşii în spaţiu deschis se realizează cu radiatorul de infraroşii în formă de reflector
sferic cu suprafaţa internă nichelată. In centrul reflectorului este montat elementul de încălzire. Bolnavul se aşază pe
scaun sau în decubit ventral sau dorsal — după scopul urmărit. în radierea regiunii feţei se protejează ochii prin
ochelari.
Distanţa de la reflector pînă la regiunea radiată a corpului este de 50-100 cm. Bolnavul are senzaţia unei
încălziri plăcute, iar pielea se înroşeşte (eritem termic). Acest eritem apare peste cîteva minute din momentul
acţiunii radiaţiei şi nu are limite clare. Se păstrează în timp scurt (40-60 min) şi dispare treptat.
Durata acţiunii radiaţiei infraroşii este de 20-40 min. (.'ura include de la 5-6 pînă la 15-20 şedinţe.
Indicaţii: maladii ale viscerelor (procesele inflamatoare acute şi cronice apurulente — bronşită, traheită,
pneumonie, gastrită, colită etc.), obezitate, mixedemă, intoxicaţii cu metale grele (plumb, mercur, arseniu); afecţiuni
ale aparatului locomotor (artrită cronică, periartrită, osteocondroză, spondiloză etc.); afecţiuni ale sistemului nervos
periferic (nev- rită cronică, nevralgie, radiculită, plexită, miozită, mialgie).
Contraindicaţii: neoplazii, predispunere la hemoragie, boala hipertonică în stadiul IIB-III, ateroscleroză
pronunţa- lă, insuficienţă cardiovasculară de gradul III, tuberculoză pulmonară activă, afecţiuni inflamatoare
purulente acute, encefalite, arahnoidită, graviditate.

• TRATAMENTUL CU RADIAŢII VIZIBILE

 Iradiaţia vizibilă are lungimea de undă mai mică faţă de cca infraroşie şi cuantele acestea posedă o energie mai
mare. Concomitent cu acţiunea termică, radiaţia vizibilă este capabilă să extragă electronii din atom, transferîndu-i
tic pe o orbită pe alta, provocînd o stare de excitare şi creşterea capacităţii substanţelor de a interacţiona chimic.
Radiaţia vizibilă pătrunde în ţesuturile organismului la o adîncime mică (1-2 mm). De regulă organismul nu este
supus acţiunii pure a razelor vizibile deoarece spectrul lămpii de incandescenţă, utilizată pentru tratament, conţine
cca 85% de raze infraroşii. Din aceste considerente efectele radiaţiei vizibile şi radiaţiei infraroşii nu pot fi separate,
din care cauză indicaţiile şi contraindicaţiile sînt identice.
Se evidenţiază utilizarea în fizioterapie a gamei de culori în spectrul vizibil. De exemplu, V. Behterev a
justificat tratamentul cu lumină a unor dereglări neuropsihice. El a sugerat ipoteza că lumina albă are o acţiune
anestetică şi calmantă, iar cea violetă are un efect calmant pronunţat. Actualmente este stabilit că lumina roşie şi
portocalie excită activitatea corticală, lumina verde şi galbenă echilibrează procesele de excitare şi inhibiţie,
culoarea albastră inhibă activitatea neuropsihică.
Se fac unele probe de a trata icterul nou-născuţilor cu lumină albastră. Se presupune că lumina albastră
contribuie la scindarea bilirubinei, care provoacă icterul.
Aparatele şi tehnica aplicării. în calitate de sursă de radiaţie vizibilă se utilizează mai frecvent lămpi de tipul
Sollex, Sollux, Vitalux, Novolux etc. Lampa Sollwc are un bec de incandescenţă cu filament de wolfram de diferită
putere (500-1000 W). Prin această metodă se produc radiaţii vizibile şi parţial infraroşii. Bolnavul are senzaţia de
căldură progresivă prin creşterea temperaturii locale a regiunii cutanate iradiate. Expunerea prelungită provoacă o
înroşire neuniformă fără transpiraţie, deoarece acţiunea este directă fără încălzirea aerului din jurul corpului.
Lămpile sînt înzestrate cu un reflector care concentrează radiaţiile şi un localizator de formă tronconică. Unele din
modificaţiile acestui localizator permit interpunerea de filtre (roşii sau albastre).
Lampa Novolux are ca sursă de emisie ionizarea gazului neon la trecerea unui curent electric de frecvenţă
înaltă.
Emite radiaţii infraroşii (760-1500 nm) cu acţiune mare de pătrundere. Lampa Vitalux emite radiaţii luminoase,
ultraviolete şi în mai mică măsură infraroşii. Lampa Minin se utilizează pentru radiaţii locale, în special la
domiciliu, şi utilizează ca sursă de radiaţie un simplu bec de incandescenţă (40-60 W) din sticlă străvezie sau de
culoare albastră.
Aplicarea radiaţiilor vizibile în spaţiu deschis este foarte simplă. Parametrii intensităţii radiaţiilor trebuie să fie
respectate, în special, distanţa de la lampă pînă la tegument. Intensitatea radiaţiilor variază invers proporţional cu
pătratul distanţei, de exemplu, micşorarea distanţei la jumătate provoacă creşterea intensităţii de 4 ori. Doza
radiaţiilor vizibile ca şi a celor infraroşii, de regulă, este apreciată subiectiv prin senzaţia de căldură: moderată
(senzaţii agreabile), medie (senzaţie clară dar suportabilă), puternică sau foarte puternică (pînă la intoleranţă).
Durata şedinţei este variabilă în funcţie de efectul urmărit şi de indicaţiile medicale. Mai frecvent se aplică
proceduri cu durata de 5-20 min. sau pînă la 40 min. Bolnavul după finalizarea şedinţei se odihneşte cca 30 min.
Numărul total de şedinţe zilnice sau în caz de necesitate este de 2 ori pe zi, repetate peste fiecare 3-4 ore, în cură de
la 5-6 pînă la 15-20 şedinţe.

• TRATAMENTUL CU RADIAŢIE ULTRAVIOLETĂ

Radiaţia ultravioletă este de asemenea divizată în 3 benzi (A, B, C) cu lungimea de undă de la 400 nm pînă la
100 nm (v. tab.7).
Banda A include radiaţia ultravioletă de mare lungime de undă (400-315 nm) şi posedă o acţiune de
melanogeneză (formarea pigmentului). Sînt aplicate împreună cu preparatele fotosensibilizante în tratamentul
psoriazisului etc. Banda B a radiaţiei ultraviolete de lungime medie de undă (315- 280 nm) se utilizează mai frecvent
prin efectul curativ pronunţat. Energia actinică a acestei benzi posedă o acţiune 1 eritemică şi antirahitismică. Banda
C cuprinde radiaţia ul- I travioletă de mică lungime de undă (mai mică de 280 nm) din care cauză cuantele posedă o
energie mare. Sînt utilizate în scopuri de dezinfectare (bactericide) şi mai rar în tratament.
Modul de acţiune şi efectele fiziologice. Radiaţia cu Iun- I gimea de undă mai mică de 200 nm este complet
absorbită ' de mediul ambiant. Cuanta de energie a radiaţiei ultra- I violete posedă forţa de a provoca efectul
fotoelectric şi I fotochimic, excitarea atomului şi moleculei.
 In mecanismul acţiunii asupra organismului a radiaţiei I ultraviolete se deosebesc 3 procese esenţiale : biofizic,
umo- I ral şi neuroreflector. Razele ultraviolete pătrund la adîn-1 cimea de 0,1-1 mm în raport cu lungimea de undă.
în orga-1 nism se declanşează efectul fotoelectric şi de fotolumines-1 cenţă secundară prin iradierea mitogenică şi
acţiunea fo- I tochimică.
Radiaţia ultravioletă influenţează asupra majorităţii re- I acţiilor fiziologice şi metabolice iniţial la nivelul
celulelor. în I procesul fotoreacţiilor se includ structurile pigmentare, poli- I zaharidele, lipidele, proteinele, acizii
nucleici. La o acţiune I directă proteinele sînt inactivate, denaturate şi în final coa-1 gulate. Sub influenţa radiaţiei
ultraviolete în ţesuturi apar 1 componentele degradării proteinelor pînă la aminoacizi, 1 DOPA, tirozină, triptofan
etc. în urma acestui proces se I eliberează substanţe biologic active: histamina, acetilcolina, I histidina, aminele
biogenice şi se înregistrează modificări I ale reacţiilor fermentative reglate de unele enzime (his-1 taminaza,
tirozinaza, dehidrogenaza). Radiaţia ultravioletă I modifică nivelul şi metabolismul serotoninei şi histaminei.
Un rol deosebit şi esenţial îl au modificările apărute sub I influenţa radiaţiei ultraviolete în ADN şi
nucleoproteide. I Este ştiut că sistemul celular poate identifica şi exclude I modificările provenite în complexul
ADN-proteic prin inter- I
mediul unui sistem fermentativ. Sub influenţa radiaţiei ultraviolete în celulă se elaborează fermentul de
fotoreactiva- rc, care se include în sinteza reparativă a acizilor nucleici. Repararea defectelor acizilor nucleici din
celule, în special al ARN, se realizează pe calea reparaţiei obscure, care asigură iniţial excluderea fragmentelor
din lanţul polinucle- otidic, lezate de procesele fotochimice, după ce defectele sînt restituite cu nucleotide
normale. Radiaţia ultravioletă amplifică reacţiile oxidative în ţesuturi prin procesele de fotooxidare.
O manifestare importantă a acţiunii fotochimice sînt procesele de fotoizomerizare în care substanţele sub
influenţa radiaţiei ultraviolete posedă proprietăţi biochimice şi chimice noi numai prin simpla regrupare internă a
atomilor în moleculă fără o modificare a componenţei chimice. Un exemplu de fotoizomerizare sub influenţa
radiaţiei ultraviolete este formarea vitaminei D2 (ergocalciferol) din pro- vitamina-ergosterol, D3 (colicalciferol)
din provitamina-7- dehidrocolesterol, D4 din provitamina-2,2 dehidrocoleste- rol. Prin aceste procese se asigură
efectul de formare a vitaminei D sau acţiunea antirahitică a radiaţiei ultraviolete. Kste esenţial de notat că efectul
de formare a vitaminei D este garantat de radiaţia ultravioletă cu lungimea de 302-280 nm şi dimpotrivă,
lungimea de undă scurtă (265 nm şi mai mic) scindează vitamina D.
O acţiune esenţială a radiaţiei ultraviolete este efectul bactericid. Sub influenţa acestei acţiuni iniţial se
manifestă activarea vitală a bacteriilor, dar o intensitate mai pronunţată provoacă suprimarea capacităţii de
multiplicare şi formare a coloniilor bacteriale în urma dereglării metabolismului acizilor nucleici (acţiune
bacteriostatică) şi în final apare coagularea proteinelor cu pierirea bacteriilor (acţiune bactericidă). Acţiunea
bactericidă este mai pronunţată pentru undele scurte ultraviolete (254-265 nm), care sînt absorbite de acizii
nucleici, proteine şi în special de ARN.
Printre cauzele pieirii microbilor sînt atestate următoarele: mutaţiile letale, pierderea capacităţii de replicare a
uneiii din moleculele ARN, dereglarea procesului de transcripţie. Importantă este şi intensitatea radiaţiei care va
fi mai pro nunţată în condiţiile de concentrare şi invers, scade la difuzia razelor. Bacteriile tinere sînt mai
sensibile la radiaţia ultravioletă, iar sporii sînt duri la această acţiune. Foarte sensibili la acţiunea radiaţiei
ultraviolete sînt streptococii, E.coli, viruşii gripali şi paragripali. Radiaţia ultravioletă dezactivează toxinele, de
exemplu, dizentrică, tifică, a stafi- lococului auriu.
Reacţia dermică exprimată prin gradul eritemului depinde de lungimea de undă a radiaţiei ultraviolete.
Razele cu lungimea de undă cca 297-300 nm provoacă eritemul tegumental peste 4-8 ore, iar pigmentarea
intensivă se păstrează timp de 1,5-2 luni. Razele ultraviolete scurte (<265 nm) provoacă eritemul după 1,5-2 ore,
care este nestabil şi repede se stinge, iar pigmentarea este transparentă. Eritemul depinde de vîrsta persoanelor,
localizarea focarului de acţiune, starea funcţională a sistemului endocrin (reacţia creşte în graviditate,
menstruaţie, tireotoxicoză şi se micşorează în mixedem), anotimp (primăvara sensibilitatea pielii este mare în
comparaţie cu toamna).
Procesul formării reacţiei eritemice este însoţit de un lanţ de reacţii fotobiologice care se manifestă prin
modificarea componenţei ionice şi proteice intracelulare, se inhibă sinteza aminoacizilor, se declanşează
formarea substanţelor active biologic de natură proteică, ceea ce se poate considera ca o formă de
proteinoterapie. Radiaţia ultravioletă provoacă modificări complexe de ordin biochimic prin creşterea cantităţii
produselor oxidative şi în special ale peroxidelor lipidelor, devierea echilibrului acido-bazic, creşte capacitatea de
 restituire a grupelor sulfhidrile, se activează enzimele (catepsina, papaina, tirozinaza, peroxidaza etc.), se
micşorează activitatea fosfatazică în piele şi creşte iclivitatea în sînge a beta-glucuronidazei, hormonilor şi
vitaminelor (A, B, C, D, E), se testează dezactivarea reziduurilor toxice. Aceste procese ameliorează funcţia
trofică a regiunii pielii iradiate, mobilizează activitatea proteică a elementelor reticuloendoteliale din piele.
Pigmentul tegumentului, melanină, este o substanţă proteică compusă din unităţile proteice de
dehidrooxiindol şi metaloproteidă. Melanină se sintetizează în celulele straiului bazai al epidermei (melanocite)
şi anume în organelele mtracelulare (melanosome) din pigmentul numit melanoge- nă. Predecesorul unităţilor
monomerice ale melaninei este lirozina.
Sub influenţa radiaţiei ultraviolete melanogeneza poate recurge pe 2 căi:
• pe cale directă de pigmentare, care recurge la acţiunea radiaţiei suberitemice. Se observă transformarea
fo- tochimică directă a predecesorului melaninei;
• pigmentarea indirectă, ce apare la acţiunea radiaţiei (ritemice, se realizează prin activarea fotochimică
indirectă i lanţului melanogenezei. Depigmentarea se desfăşoară trep- lat cu transportarea unei părţi de pigment
cu sîngele şi limfa circulatoare, altă cantitate de pigment este absorbită de sistemul reticuloendotelial şi leucocite,
pe cînd restul pigmentului se deplasează în straturile superficiale ale pielii şi dispare cu celulele stratului cornos.
Radiaţia ultravioletă stimulează procesele antiinflama- loare şi activează funcţia fagocitară a leucocitelor
sangvine şi reactivitatea imunologică. Din aceste motive eritemo- Icrapia este aplicată în cazul proceselor
inflamatoare ale pielii şi nervilor periferici.
Acţiunea antiinflamatoare pronunţată a radiaţiei ultraviolete se exercită inclusiv şi asupra proceselor
inflamatoare pulmonare. In condiţiile menţionate se modifică starea structurală şi funcţională a sistemului
macrofag, leucocitelor polimorfonucleare şi limfocitelor, proceselor de proliferare
în organism (modificarea apare în sistemul dezoxiribonucle- 1 oproteide-ribonucleoproteide-proteine), creşte
rezistenţa fa- 1 gocitelor şi limfocitelor.
Dozele eriteme ale radiaţiei ultraviolete stimulează I creşterea angioblastelor, activează formarea ţesutului
conjunctiv, accelerează procesele de epitelizare a pielii. Sînt aplicate în tratamentul plăgilor şi ulcerelor, în special al
celor cu cicatrizare lentă.
Influenţa radiaţiei ultraviolete asupra sistemului nervos depinde de doza aplicată. Dozele mici excită receptorii
cutanaţi şi stimulează sistemul nervos central. Dozele eri- temice după o perioadă relativ scurtă de excitaţie inhibă, I
micşorează sensibilitatea receptorilor, exercită o acţiune in- I hibatoare asupra S.N.C. Micşorarea sensibilităţii
nocicep- I tive sub influenţa eritemoterapiei apare în urma diminuării I excitabilităţii receptorilor pielii şi apariţiei
focarului domi- | nant nou de excitaţie în sistemul nervos central, care după . legea inducţiei negative inhibă
dominanta focarului patologic. I
Radiaţia ultravioletă modifică tonusul sistemului ner- I vos vegetativ. Dozele mari micşorează tonusul
sistemului simpatic pe baza predominării tonusului sistemului para- I simpatic, care se manifestă prin micşorarea
presiunii ar- I teriale, nivelului zahărului şi adrenalinei în sînge. Dozele I mici ale radiaţiei ultraviolete stimulează
sistemul simpato- I adrenalinic, hipofizaro-adrenalinic, funcţia cortexului, su- I prarenalelor, glandei tiroide.
Studierea metabolismului ca- I tecolaminelor indică creşterea nivelului acestora sub influ- I enţa dozelor mici şi
micşorarea conţinutului de adrenalină I sub influenţa radiaţiei în doze mari.
Dozele mici de radiaţie ultravioletă stimulează eritro- I poeza cu creşterea numărului eritrocitelor şi
conţinutului de I hemoglobină, provoacă temporar creşterea numărului leu- I cotitelor (granulocitele eozinofilice). în
sînge se micşorează I cantitatea colesterinei, creşte cantitatea de glicogen în ficat I şi muşchi.
Radiaţia ultravioletă totală provoacă creşterea în eri- trocite a activităţii hexochinazei, fosfofructochinazei,
piru- vatchinazei, difosfogliceratmutazei. Concomitent se constată tendinţa de creştere în eritrocite a ATP şi
micşorarea concentraţiei glucozei, ceea ce reflectă activarea proceselor glicolizei. Aceste procese sînt provocate
prin concentraţia crescută a fosfatului în plasma sangvină sub influenţa micşorării sau inhibiţiei secreţiei
parathormonului. Secreţia pa- rathormonului este deprimată de creşterea conţinutului ionilor de Ca2+ în sînge
prin resorbţia exagerată a Ca2+ în intestine sub influenţa sintezei importante a vitaminei D drept răspuns la
radiaţia ultravioletă.
Investigaţiile clinice au demonstrat că sub influenţa radiaţiei ultraviolete la bolnavii de ateroscleroză
cerebrală le ameliorează metabolismul lipidic, funcţia sistemului de coagulare şi anticoagulare, circulaţia
sangvină a creierului, luncţia sistemului simpatoadrenalinic şi activitatea supe- i loară nervoasă. în cazul bolii
hipertonice se observă activarea sistemului anticoagulant al sîngelui, creşterea activităţii lipazei lipoproteinice şi
a reactivităţii imunologice. Lifectul tratamentului pneumoniei cronice cu radiaţie ultravioletă se bazează pe
apariţia fenomenelor ameliorării indicilor respiraţiei externe, protecţiei imunologice, creşterii funcţiei
glucocorticoide a cortexului suprarenalelor, stimulării capacităţii funcţionale a miocardului cu micşorarea
suprasolicitării compartimentelor drepte ale inimii şi asigurarea stabilă cu oxigen a miocardului.
Investigaţiile ştiinţifice au demonstrat că sîngele radiat cu ultraviolet şi introdus intravenos aceluiaşi
pacient micşorează conţinutul glucozei şi ameliorează starea generală a bolnavilor de diabet zaharat cu leziuni
obliterante ale membrelor inferioare. în cazul dereglării circulaţiei sangvine pe- 1 1 ferice sub influenţa radiaţiei
ultraviolete a sîngelui creşte librinoliza, se micşorează conţinutul în sînge ale fibrinei în urma creşterii nivelului
de heparină endogenică, creşte nu-
mărul granulocitelor bazofilice şi se normalizează numărul total al leucocitelor.
Astfel, radiaţia ultravioletă exercită o acţiune multilaterală asupra organismului uman. De rînd cu acţiunea
fizio* I logică şi terapeutică, radiaţia ultravioletă poate iniţia reacţii I patologice, care se vor desfăşura după o dozare
exagerată sau incapacitatea organismului de a evita leziunile provo» I cate de această radiaţie. în ultimul caz îşi pot
asigura apa»l riţia următoarele maladii: pelagra, lupus erimatos, porfir ic cutanată, efelidoză malignă (xeroderma
pigmentosum) şi alte fotodermatoze.
Aparate şi tehnica aplicării. în medicină sînt utilizate diferite radiatoare în care, de regulă, lumina ultravioletă
sc emite la descărcarea electronică a vaporilor de mercur ionizaţi. Lămpile cu mercur se împart în radiatoare
integrale alo ; spectrului ultraviolet şi radiatoare selective ale spectrului ultraviolet. Radiatoarele integrale sînt lămpi
luminescente cu presiune înaltă, iar cele selective, dimpotrivă, cu presiune joasă şi radiază ultraviolet în bandă de
lungime de undă scurtă sau de lungime de undă lungă.
Metodele de dozare a radiaţiei ultraviolete se împart în 2 grupe: 1) fizice, în care se determină cu aparataj
special intensitatea energiei fotonice în unităţi fizice; 2) biologice, 1 în care se determină reacţia biologică a
organismului uman la radiaţia ultravioletă.
în practica medicală mai frecvent este utilizată metoda biologică de dozare a radiaţiei ultraviolete. O unitate de
doză biologică este egală cu cantitatea minimală de radiaţie ultravioletă suficientă pentru apariţia pe piele a
eritemului liminale. Ea este exprimată prin timpul de radiere în mi-l nute.
Biodoza de regulă se determină la distanţa de 50 cm de la lampă pînă la suprafaţa regiunii radiate. Mai
frecvent în acest scop se radiază pielea abdomenului în regiunea externă de la linia medie. Pentru stabilirea biodozei
se folosesc] ţllspozitive numite biodozimetre, majoritatea cărora se ba- littză pe acelaşi principiu, variind numărul şi
forma deschizăturilor (fantelor) practicate pe suprafaţa lor (Saidarn !*- 18 fante, Beckett — 5 fante, Gorbacev,
Dullfeld — 6 fante).
Biodozimetria se efectuează în poziţia decubitului pos- |ci ior sau ventral cu instalarea biodozimetrului pe
tegumentul regiunii vizate pentru testare. Restul tegumentului se icoperă cu cearşeafuri albe şi faţa cu ochelari
pentru proiecţie. Se aşază lampa perpendicular pe suprafaţa radiată la n distanţă de 50 cm. După încălzirea lămpii în
regim de lucru llmp de 5 minute, se descoperă succesiv, la intervale de cîte 30 sec. (un minut), cele 6 orificii pătrate
ale biodozimetrului (Gorbacev-Dullfeld). în felul acesta durata de introducere a fiecărui pătrat va fi:
• — 3 min. (6 min.)
• — 2 min. 30 sec. (5 min.)
• — 2 min. (4 min.)
• — 1 min. 30 sec. (3 min.)
• — 1 min. (2 min.)
• — 30 sec. (1 min.)
Reacţia eritemică a pielii apare peste 6-8 ore. Se citeşte eri temui apărut peste 24 de ore şi se ia în consideraţie
durata de iradiere a pătratului la care a apărut cel mai slab eritem. Spre exemplu, dacă se constată că au apărut 4
fante cu eritem de intensitate succesiv crescîndă vom şti că biodoza este de un minut şi 30 secunde, la descoperirea
fantelor peste 30 secunde sau 3 minute, la descoperirea peste un minut. Această doză este individuală pentru
pacientul iradiat cu lampa cu care se va aplica tratamentul şi la distanţa fixată în timpul dozimetriei. în caz de
necesitate poate fi recalculată după formula:

B2
 X=A ---------
C2
unde X este biodoza recalculată; A — biodoza în minu te la distanţa de 50 cm; B — distanţa de la care este
necesarii iradierea; C — distanţa standard de determinare a biodoza (50 cm).
De exemplu: biodoza determinată este de un minut Este necesară recalcularea biodozei, la distanţa de 100 cm.

1002 10000
X=lmin. ------------------ = ----------------= 4min.
5O2 2500

Astfel o biodoză la distanţa de 100 cm este de 4 minute.

Pe baza a 10-12 determinări ale biodozei cu aceeaşi lampă se determină „biodoza medie“ a lampei, ceea ce se
înregistrează în documentaţia tehnică odată în 3 luni.
Eritemul în condiţii normale în funcţie de incidenţă, distanţă şi durata expunerii poate avea patru grade de in
tensitate:
gradul I — culoare roşie slab pronunţată;
gradul II — culoare roşie pronunţată, urmată de pigmentaţie;
gradul III — culoare palidă înconjurată de o lizieră roşie viu, urmată de descuamare;
gradul IV — culoare roşu aprins, însoţită de edem.
Aplicarea radiaţiei ultraviolete se efectuează prin metoda:
• iradiere generală (a corpului integral);
• iradiere locală (a unei regiuni a corpului).
Iradierile generale se pot aplica pe colective de bolnavi
sau individual. Bolnavul complet dezbrăcat în poziţie stabilă (în ortostatism sau culcat) sau în mişcare cu ochelari de
protecţie şi protejarea regiunii genitale cu chiloţi de culoare albă este iradiat în timpul unei şedinţe pe suprafaţa
anterioară şi posterioară a corpului. Distanţa faţă de sursa de ultrviolete va fi de 100 cm la prima şedinţă şi în funcţie
de doză şi scopul urmărit se va micşora progresiv pînă la 75 cm după anumite scheme (de bază, lentă sau urgentată).
La aplicările pe subiecţi în mişcare se execută o serie de mişcări >i rotaţii pentru a se expune întreaga suprafaţă a
corpului la iradiere.
Iradierea generală începe cu doze „slabe“ (suberite- matoase şi eritem de gradul I), care pot fi aplicate zilnic
sau peste o zi. Dozele „medii“(eritem de gradul II) se aplică de icgulă de două ori pe săptămînă, iar cele „forte“
(eritem de gradul III) se aplică o dată la două săptămîni.
Iradierea generală individuală se aplică după determinarea biodozei, iar în cele colective se utilizează doza
medie a lămpii.
Repetarea seriilor de expuneri la iradiere ultravioletă m funcţie de indicaţia şi necesitatea terapeutică se poate
lealiza după 15-16 zile cu doza ultimei proceduri, iar după 6 săptămîni cu doza iniţială.
Iradierile locale se execută în arii cutanate bine determinate cu o suprafaţă nu mai mare de 600 cm 2 la o
procedură. Doza iradierii mai frecvent este eritematoasă (1- 2 4 şi mai multe doze) şi mai rar se expune la doze
suberi- lematoase (0,5-0,75 biodoză). Repetarea şedinţelor de expunere a unui şi acelaşi „cîmp“ se poate face peste
2-3 zile de la ultima procedură în cazul cînd eritemul scade. Regiunile diferite ale pielii pot fi iradiate zilnic.
Iradierile repetate ale aceluiaşi cîmp cutanat se efectuează cu creşterea succesivă a biodozei cu 25-50-100%
(1-2 biodoze, II-3 biodoze, III-4 biodoze). Doza eritematoasă pe .icelaşi cîmp cutanat se repetă nu mai mult de 4-5
ori deoarece pigmentarea modifică proprietăţile optice ale pielii. Repetarea seriilor de expunere la ultraviolete în
eritemo- lerapie se poate face după 6-7 săptămîni, după ce se restabileşte sensibilitatea pielii la iradiaţia ultravioletă.
Metodele de iradiere locală sînt variate în : a) iradierea focarului patologic (furuncul, plagă, ulcer trofic etc.);
b) iradiere în afara focarului patologic (în regiunile simetrice contralaterale focarului); c) iradierea succesivă a
cîmpurilor (toracelui, pe proiecţia nervului etc); d) iradierea segmentară a zonelor reflexogene (zonele gulerului,
Hend etc); e) iradierea în etape (pe zone şi segmente); f) iradierea frac- ţională (se instalează pe suprafaţa cîmpului
cutanat un loca-j lizator perforat cu 150-200 găuri).
 Indicaţii: în scopul compensării insuficienţei de raze] ultraviolete la persoanele cu şedere îndelungată la nord
şi la cele care sînt antrenate predominant la muncă în condiţii subterane (mină, metrou etc); pentru profilaxia
rahitismului la copii sînt radiate gravidele, copii prematuri, copii cu alimentare artificială în cazul îmbolnăvirilor
frecvente, pentru realizarea călirii, întremării, creşterea rezistenţei la maladii infecţioase etc.
în scop terapeutic: bronşită, pneumonii, astm bronşic, pneumoconioză, pleurită, reumatism, ateroscleroză,
hipertensiune arterială, podagră, obezitate, ulcer gastric şi duodenal, gastrită, colecistită, sclerodermie.
în afecţiunile aparatului locomotor: artrita reumatoidă, boala Behterev, poliartrită psoriatică, spondilită
anchilo- zantă, fracturi etc.
în afecţiunile sistemului nervos: nevralgii, polinevrită, mialgii, miozită, parestezii, distonie vegetativă,
migrenă, boala Raynaud, neurastenie, traume ale măduvei spinării şi nervilor periferici, boala de vibraţie, psihoza
maniaco-depre- sivă, schizofrenia, narcomania, epilepsia, psihoza presenilă.
Contraindicaţii: tumoare malignă, sindroame hemora- gice, tuberculoză activă pulmonară, renală şi
faringiană, insuficienţă funcţională a rinichilor, excitabilitate accentuată a sistemului nervos, sensibilitate ridicată la
lumină (foto- fobie), caşexie, tireotoxicoză, dermatită generalizată, lupus eritematos, insuficienţă circulatoare de
gradul II-III, ateroscleroză avansată, hipertensiune arterială în stadiul III, malarie, boala Addison.
6.4. TRATAMENTUL CU IRADIAŢIE LASER

Laserele sînt generatoare optice de cuante care transformă diverse forme de energie în radiaţie coerentă, mono-
i romatică de lumină. Aceste aparate de amplificare a luminii prin stimularea emisiei radiaţiei (Light Amlification by
Stimulated Emission of Radiation) generează energie electromagnetică coerentă în limitele frecvenţei
microundelor şi iradiaţiilor actinice aparţinînd spectrului vizibil şi ultraviolet. Se confecţionează aparate laser de
diverse tipuri: cu mediu activ solid dielectric, cu mediu activ gazos (atomici, ionici sau moleculari), cu mediu activ
lichid, cu semiconductoare etc. Prin aceasta s-a deschis posibilitatea utilizării energiei fotonice (a radiaţiilor
coerente) în biologie, medicină şi, în special, în fizioterapie.
Mecanismul de acţiune a iradiaţiei laser, precum şi procesele fiziologice care asigură efectul curativ, sînt
studiate insuficient.
în mecanismul de acţiune a laserilor asupra ţesuturilor are importanţă energia termică, presiunea luminii, iar la
energie mare efectul şoc, efectul fotoelectric etc.
Actualmente în fizioterapie este aplicat laserul heliu- neon, care iradiază energie de intensitate mică (densitatea
fasciculului de lumină în limitele de la o unitate pînă la cîteva zeci de W/cm2). în aceste limite se observă influenţa
stimulatoare asupra organismului uman.
Iradiaţia laser provoacă stimularea proceselor fagoci- tozei, hematopoetice, de regenerare în nervii lezaţi şi
fracturile Oaselor, ameliorează cicatrizarea plăgilor cutanate, combustiile superficiale, leziunile mucoasei cavităţii
bucale.
Fermentul catalaza recepţionează iradiaţia laser (heliu- neon) şi prin acest fenomen se stimulează activitatea
proceselor regenerative în ţesuturi şi organele celulare. în acest fel se poate influenţa asupra rezistenţei organismului
la diverşi agenţi şi în primul rînd la stabilitatea faţă de iradiaţia ionizată. Iradiaţia laser posedă proprietăţi analgetice,
anti inflamatoare, dilată vasele sangvine, micşorează tonusul vascular, îmbunătăţeşte circulaţia sangvină periferică.
Ea contribuie la accelerarea elaborării trombinei şi trombo plastinei, formării trombului, micşorează timpul
retracţiei.
Investigaţiile au demonstrat că cca 50% din energia laserului este absorbită de piele. Sub influenţa radiaţiei
laşei apare activarea şi normalizarea impulsaţiei receptorilor cutanaţi. Reducerea activităţii bioelectrice a receptorilor
în prezenţa focarului nociceptiv argumentează acţiunea anal- getică a radiaţiei laser.
Acţiunea directă a radiaţiei laser de intensitate joasă sau cu impulsuri asupra neuronului provoacă
depolarizarea membranei celulei fără modificarea conţinutului intrace- lular a ionilor K+ şi Na+. în aceste condiţii nu
apar leziuni ale sistemului nervos central şi nu se provoacă modificări în conţinutul serotoninei, acetilcolinei,
adrenalinei, noradre- nalinei.
Iradiaţia laser influenţează favorabil asupra focarului de inflamaţie aseptică pe calea activării proceselor
trofice în derm. Acest fenomen este depistat prin creşterea conţinutului de ARN, glicogenului şi stimularea funcţiei
cortexului suprarenalelor, precum şi prin creşterea conţinutului de noradrenalină.
 Influenţa pozitivă asupra focarului inflamator infectat este datorată pe de o parte stimulării capacităţii de
autopro- tecţie a organismului, iar pe de altă parte acţiunii bacterio- statice şi bactericide a iradiaţiei laser asupra
stafilococului.
Energia laser poate fi aplicată direct prin iradiaţia focarului inflamator sau prin acţiunea în zonele reflexogene
inclusiv în punctele cutanate de reflexoterapie.
Intensitatea fluxului pe cîmp de acţiune este de la 2 pînă la 30 mW/cm 2 cu durata de la 20 sec. pînă la 5 min.
Procedurile sînt efectuate în fiecare zi, sau peste o zi, iar seria include 10-20 şedinţeIndicaţiile pentru utilizarea
iradiaţiei laser de inten- ii.ite joasă în fizioterapie nu sînt actualmente precizate. S-a i mistatat un efect terapeutic al
iradiaţiei lazer în cazul radi- < uliţei, nevritei, nevralgiei, endoartritei, astmului bronşic, uri rozei, combustiei,
ulceraţiei atonice, ulcerelor trofice ale membrelor inferioare, fracturilor oaselor, tonzilitei, otitei, •.lomatitei etc.
Efectul este mai pronunţat asupra proceselor li »cale superficiale (piele, mucoasă etc.).
Contraindicaţii: neoplazii, tuberculoză activă, afecţiuni y.iave ale sistemului cardiovascular, maladii
infecţioase, boli istemice ale sîngelui

CAPITOLUL VII

HIDROTERAPIA

Utilizarea în scop profilactic, curativ şi de recuperare a apei la diferite presiuni şi temperaturi, sub diferite stări
dc agregare, aplicată direct sau cu ajutorul a diverse procedee tehnice este numită hidroterapie.
Apa posedă un şir de proprietăţi fizice (capacitate termică, termoconductibilitate, temperatura de indiferenţă),
care asigură utilizarea ei largă în medicină. Capacitatea termică a apei este mare, deoarece cantitatea de căldură
necesară pentru a ridica temperatura unui gram de apă pură cu un grad (1 cal) este suficientă pentru încălzirea în
aceleaşi condiţii, de exemplu, a 8 kg fier. Apa poate prelua sau ceda într-o unitate de timp o cantitate mare de
căldură, deci posedă termoconductibilitate sporită. De exemplu, apa încălzită la 50°C provoacă o senzaţie de arsură
pe tegument. Aerul la această temperatură este uşor de suportat, deoarece aerul conduce căldura de 25 ori mai puţin
în comparaţie cu apa. Valoarea calorică a apei, care aplicată pe tegument nu provoacă nici o senzaţie termică,
variază în funcţie de mediul fizic şi este determinată de primele 2 proprietăţi ale ei. Această proprietate a apei,
numită temperatură de indiferenţă, este pentru persoanele sănătoase în limitele de 34-35°C.
Procedurile hidroterapeutice antrenează obligator sistemul de termoreglare care are menirea de a menţine ho-
mcostazia termică a organismului. Termoreglarea se efectuează prin mecanismele de termogeneză şi termoliză,
inter-
• optate de procedurile hidrotermice.
Termogeneză se realizează prin intensificarea reacţiilor de ardere metabolică şi creşterea cantităţii de căldură
(ter- mogeneza chimică), precum şi prin frisonul termic (eonii acţii musculare), care poate determina creşterea
tempe- i.iturii cu 3-4°C (termogeneză fizică).
Termoliză se realizează prin conducţie directă, confecţie, evaporare şi iradiere. Conducţia directă este trecerea
din aproape în aproape a căldurii prin contactul direct dintre icgumente şi mediul extern. Convecţia se produce prin
con- vccţia externă, cînd căldura se pierde prin mişcarea mediului imediat din jurul tegumentului sau prin convecţie
internă, căldura tinde la egalizare între temperatura internă ,i nucleului organismului mai mare şi temperatura mai
mică
• tegumentelor. Ea este condiţionată de fluxul sangvin. Evaporarea este unul din cele mai eficiente mecanisme din
termoliză şi include evaporarea directă a apei la nivelul tegumentului supraîncălzit sau la nivelul mucoaselor apa-
latului respirator.
Iradierea este pierderea căldurii sub formă de iradiaţie electromagnetică îndeosebi din zona infraroşie, care
constituie pentru un subiect dezbrăcat în condiţii de neutralitate termică 60% din cheltuielile energetice.
Hidrotermoterapia se bazează pe interacţiunea apei cu tegumentul. Funcţiile principale ale tegmentului sînt de
recepţie a excitanţilor termici, de contribuţie la procesul de termoreglare, de reglare a raportului între circulaţia pe- i
iferică şi cea centrală a sîngelui, de influenţare a metabolismului hidromineral, de elaborare a mediatorilor chimici şi
substanţe active, absorbţia transcutanată a unor substanţe sau gaze.
• BAZELE FIZIOLOGICE ALE HIDROTERAPIEI

Apa se aplică cu scop curativ intern (balneoterapia) şi extern (hidroterapia). în aplicarea externă a apei se
acţionează prin factorul termic, chimic şi mecanic, care in tervin împreună sau unul predomină.
Factorul termic se manifestă prin aplicarea apei de di verse temperaturi. Se utilizează în scopuri curative
hipo- termia (apă cu gheaţă la temperatura de +2°C sau cu gheaţă pură), hidroterapia veritabilă (apă la temperatura
de la 0°C pînă la 40°C) şi termoterapia (apă, aburi de la 40 pînă la 90°C). în practica medicinală limitele termice ale
procedurilor hidroterapeutice se clasifică în:
• indiferente (35-37°C);
• calde (37-39°C);
• fierbinţi (39-43°C);
• răcoroase (33-35°C);
• reci (22-18°C).
Mai frecvent se practică aplicarea temperaturii indiferente, cînd temperatura apei este foarte apropiată de
temperatura corpului. Confortul termic se înregistrează la temperatura de 36-37°C, adică foarte apropiată de cea
determinată în fosa axilară. Dar deoarece acest parametru este variabil, fiecare individ în parte poate determina
această temperatură. în acest fel temperatura indiferentă va fi acea temperatură a apei care nu provoacă modificarea
balanţei termice a organizmului.
Noţiunea de temperatură indiferentă se referă la valorile termice ale apei determinate de asemenea de unele
particularităţi ale mediului acvatic (în baie). Balanţa termică a organismului în baie se deosebeşte de mediul aerian
prin faptul că apa posedă o termoconductibilitate sporită. Relaţiile fizice dintre organism şi mediu sînt esenţial
modificate prin convecţia exprimată şi excluderea procesului fizic de evaporare a apei pe suprafaţa pielii. Din cauza
căldurii pecifice mari a apei (1,00) faţă de cea a aerului (0,17-0,24), pierderile de căldură în apă sînt aproximativ de
200 ori faţă tic pierderile în aer. Mecanismele termoreglării sînt influenţate de asemenea de modificarea circulaţiei
sangvine sub acţiunea factorului hidrostatic şi poziţiei corpului în baie. Aceste importante particularităţi de
interacţiune a organismului cu mediul acvatic vor fi dependente şi de proprietăţile chimico-fizice ale apei.
La temperatura indiferentă se observă creşterea esenţială a circulaţiei sangvine în piele, ceea ce contribuie la
echilibrarea temperaturii interne a organismului cu temperatura pielii în absenţa schimbului termic dintre corp şi
baie. Astfel temperatura pielii creşte mai puţin pe membrele superioare şi neesenţial pe cutia toracică.
în timpul procedurilor hidroterapeutice cu temperatura indiferentă a apei se observă creşterea cantităţii de
oxigen utilizat de organism, ceea ce este o consecinţă a amplificării metabolismului gazos.
Excitarea pielii cu apă rece provoacă iniţial spasmul vaselor periferice (faza iniţială a reacţiei), care contribuie
la micşorarea temperaturii pielii. Prin mecanismele centrale de termoreglare se declanşează procesele termogenezei
chimice care se manifestă prin creşterea metabolismului energetic în ficat şi muşchii striaţi (fără includerea în acest
fenomen a contracţiei musculare). în urma acestor evenimente creşte temperatura în ţesuturile profunde şi în
organele interne, ceea ce, prin intermediul sistemului nervos central, contribuie la creşterea compensatoare a
microcir- culaţiei tisulare în piele. Astfel creşte numărul capilarelor active şi se măreşte lumenul celor care
funcţionează. Exterior acest fenomen se manifestă prin hiperemia pielii (faza a II a reacţiei).
Pacientul va avea senzaţia plăcută de căldură şi înviorare, ceea ce este un criteriu pozitiv al efectului fiecărei
proceduri de acest gen.
 Acţiunea exagerată sau de lungă durată a temperatul n joase provoacă schimbul hiperemei active în
hiperemie pasivă (de stază). Fluxul sangvin în vasele arteriale şi în speciali în cele venoase scade, ceea ce produce
cianoza pielii. Apare frisonul muscular. Contractarea muşchilor pilari se manifestă prin apariţia „pielii de găină“,
ceea ce indică desfăşurarea frisonului secundar, evident în faza a treia a reacţiei la hipo- termii. Această fază
trebuie evitată în procedurile de hidro- terapie, deoarece este consecinţa excitaţiei exagerate a frigului care ar
provoca suprasolicitarea centrilor de termoreglare. '
Este important de a ţine cont în procedurile de hidro- terapie cu apă rece de starea funcţională a
mecanismelor de termoreglare la fiecare pacient individual, deoarece în cazul] dereglărilor evident faza a doua
poate să se manifeste slab sau chiar să fie absentă; faza iniţială poate trece imediat în faza a treia cu apariţia
frisonului. în aceste cazuri bolnavul va fi supus încălzirii prin învelirea cu saltea sau prin aplicarea excitării
mecanice moderate a pielii. Prin aceste procedee se contribuie la apariţia fazei a doua a hipotermiei la bolnavii
astenici.
Procedurile hipotermice, care provoacă redistribuirea sîngelui în organism, evident solicită sistemul
cardiovascular şi mecanismele centrale de reglare a acestui sistem. Din această cauză chiar şi persoanele
sănătoase, care aplică procedurile hipotermice în scopul perfecţionării mecanismelor de adaptare a organismului
sau a fortificării organismului, vor fi supuse iniţial la acţiunea unor doze infime de micşorare treptată a
temperaturii. în aceste procedee de călire a organismului este necesar de a testa fenomenul fiziologic, care arată
că la excitarea repetată reacţia organismului este mai mică şi pentru manifestarea ei va fi nevoie de creşterea
intensităţii excitantului prin micşorarea temperaturii ori şi prin creşterea duratei acţiunii.
Procedurile hidroterapeutice reci pot fi aplicate la senili, îndeosebi în cazul dacă aceste persoane au fost
timp îndelungat protejate de acţiunea frigului. Este ştiut că na- lliru reacţiilor de termogeneză la acţiunea apei
reci depinde nu numai de intensitatea şi durata acţiunii, ci şi de vîrsta pacientului. Persoanele tinere reacţionează
la temperatura joasă predominant prin reacţiile termoreglării fizice, care se manifestă prin modificarea circulaţiei
sangvine periferice şi lUimai la răcirea considerabilă (suprarăcire) se include ter- moreglarea chimică. La
persoanele senile pe prim plan se ividenţiază fenomenele reglării chimice, care se manifestă pun intensificarea
proceselor oxidative.
Aplicarea băilor fierbinţi contribuie la creşterea tem- |u raturii pielii şi temperaturii interne a corpului. în
acest Itfiz se produce supraîncălzirea organismului. în primul moment al acţiunii apei fierbinţi asupra
organismului se oble rvă spasmul vaselor sangvine periferice în faza iniţială a ifeucţiei. Această reacţie are
acelaşi scop protector ca şi Icţiunea temperaturii reci, cînd este evitată modificarea rapidă a temperaturii stabile
a corpului. Prin această reacţie Vusomotoare se micşorează posibilitatea transferului căldurii în direcţia apă-
organism şi excluderea fenomenului de lupraîncălzire.
Faza iniţială a reacţiei la aplicarea băii fierbinţi este de icurtă durată. Ea se transformă rapid în dilatarea
vaselor care este însoţită de creşterea frecvenţei pulsului, respiraţiei, micşorarea tensiunii arteriale, modificarea
proceselor metabolice (faza a doua a reacţiei). Deoarece transpiraţia este crescută, iar evaporarea sudorii se
efectuează numai de pe suprafaţa corpului neacoperit de apă, rolul principal în lermoreglare va reveni
respiraţiei. Esenţial se restructurează mecanismele termoreglării, care la o acţiune îndelungată pot să nu fie
suficiente pentru evitarea creşterii temperaturii interne a organismului (faza a treia). Drept con- iccinţă a acestui
fenomen se înregistrează degradarea proteinelor în primul rînd în focarele inflamatoare. Produsele denaturării
proteinelor vor fi excretate din organism prin
sudoare şi urină. Astfel, sub influenţa băilor fierbinţi l i persoanele sănătoase se amplifică frecvenţa pulsului, re.
piraţiei, creşte temperatura pielii şi temperatura internă, si micşorează tensiunea arterială.
în sens general reacţiile sistemului cardiovascular Iu acţiunea procedurilor hidroterapeutice au o oarecare
speti fitate care se manifestă în funcţie de durata aplicării şi temperatura apei. Reacţiile vasomotoare nu sînt
limitate In locul de aplicare a procedurilor hidroterapeutice, ci dini potrivă se reflectă integral asupra
organismului. Proceduri!» reci micşorează frecvenţa cardiacă şi amplifică contracţi.i miocardului, tensiunea
arterială creşte, iar băile fierbinţi In rîndul lor amplifică frecvenţa şi diminuează contracţiile cai diace; tensiunea
arterială se micşorează după o creşte n iniţială.
Şedinţele hidroterapeutice generale la fiecare repetau în cura terapeutică provoacă creşterea relativă a
numărului eritrocitelor şi leucocitelor din cauza deshidratării sîngelui prin trecerea apei din lumenul vaselor în
ţesuturi în urmn creşterii permeabilităţii peretelui vascular.
 Refrigerarea accentuată contribuie la creşterea viscozi tăţii sîngelui, iar transferarea compensatoare a apei
din ţesuturi în vase provoacă deshidratarea ţesuturilor. în baza acestui fenomen se explică aplicarea pe tegument
a apei şi n obiectelor metalice reci în scopul micşorării edemului ţesu turilor după lovituri, traume etc. Aplicarea
apei fierbinţi provoacă creşterea coagulării sîngelui, iar a celei reci, dini potrivă, o micşorează. Prescrierea
adecvată a proceduriloi hidroterapeutice modifică componenţa sîngelui prin stimu larea funcţiei organelor
hematopoetice.
Hidroterapia hipotermică provoacă iniţial retenţia respiraţiei după ce se observă o creştere a frecvenţei şi în
cele din urmă se stabileşte un ritm mai mic cu o ventilaţie pul monară mai profundă. Procedurile
hidroterapeutice calde nu modifică esenţial respiraţia, cele fierbinţi accelereazA
liccvenţa şi micşorează profunzimea inspiraţiei. La baza m cstor modificări a respiraţiei se află creşterea
metabolismului gazos.
Procedurile hidroterapeutice cu apă rece contribuie la
• i rşterea tonusului musculaturii striate şi netede, iar cele
• nlde asigură micşorarea tonusului muscular şi exercită un i Icct de relaxare a musculaturii netede a intestinelor.
Este ştiut că vasele rinichiului reacţionează la excitarea in mică a tegumentului analogic vaselor cutanate.
Refri- ! i rarea pielii este însoţită de constricţia vaselor rinichilor cu micşorarea diurezei. Concomitent
refrigerarea provoacă i icşterea tonusului aparatului neuromuscular al vezicii uri- n.irc ceea ce accelerează
micţiunea. Procedurile hidrote- i .ipcutice calde care contribuie la dilatarea vaselor rinichilor mlensifică
circulaţia sangvină în ele şi evident măresc ex-
• icţia urinei. Dimpotrivă, durata mare a acestor proceduri,
• m c sînt însoţite de o transpiraţie abundentă, va contribui la micşorarea cantităţii de urină.
Intensitatea excitantului termic este relativă pentru or- Iţiinismul uman şi depinde la aceeaşi
temperatură a băii de temperatura iniţială a pielii, starea funcţională a organismului, antrenamentul organismului
faţă de excitarea termică şi proprietăţile fizico-chimice ale apei. De exemplu, în
• undiţii obişnuite temperatura indiferentă va contribui la ipariţia hiperemiei, senzaţiei agreabile de căldură,
calmului ,i dispoziţiei bune. în cazul cînd pacietul este obosit sau dacă înaintea procedurii a fost supus frigului
nu e exclus să apară In aceeaşi temperatură a băii hidroterapeutice paloarea pielii, senzaţia de frison, agravarea
stării generale a bolnavlui.
I )in aceste considerente bolnavul trebuie examinat înainte de aplicarea procedurii, supus odihnei sau încălzit. în
caz contrar, aplicarea procedurilor poate contribui la apariţia fenomenelor de provocare care se manifestă prin
acutizarea pioceselor inflamatoare latente. Reacţiile sistemului nervos, licmodinamica, activitatea funcţională a
sistemului endocrin
şi a organismului în întregime depind nu numai de tempera tura băii, ci şi de componenţa chimică a apei
aplicate.
Efectul^aclondui chitriic în hidroterapie se obţine prin utilizarea substanţelor cu acţiuni iritante sau de altă
origine, care modifică proprietăţile fizico-chimice şi componenţa chimică a apei. Printre primele încercări de
modificare a componenţei apei utilizate în hidroterapie se disting deco cţiile de frunză de nuc, de brad, flori de
fîn, muşeţel, coajă de stejar, de castan etc. în calitate de excitanţi puternici au fost aplicate uleiurile eterice din
seminţe şi rădăcini (muştar şi hrean). A fost dată uitării aplicarea decocturilor de seminţe măcinate (ovăz, orz,
seminţe de in, de cînepă, tărîţe de grîu, porumb etc).
Actualmente sînt studiate pe larg băile cu ape mine ralizate. Este stabilit că aplicarea băilor cu clorură de
sodiu contribuie la creşterea moderată a vitezei volumetrice sangvine şi ameliorarea refluxului venos, la bolnavii
cu dereglări ale circulaţiei periferice. Băile iodobromate micşorează esenţial tonusul venos ceea ce contribuie la
precipitare;! periferică a sîngelui. Băile cu terebentină au efect excitator pronunţat asupra pielii, ceea ce
provoacă creşterea fluxului arterial mai pronunţat decît sub influenţa băilor cloruro sodice sau iodobromate şi
asigură ameliorarea reflexului prin creşterea elasticităţii peretelui venos. Prin componenţa chimică a băilor se
poate corija dereglările termoreglării la bolnavii cu tireotoxicoză. Efectul curativ este mai accentuai la aplicarea
băilor cu bule de azot. Acest fenomen al băilor cu bule de azot se explică prin efectul activ de normalizare a
activităţii glandelor endocrine şi a sistemului vegetativ, în special al componentei simpatice. Băile de radon au
aproxi mativ acelaşi efect.
 Apele minerale naturale au diverse concentraţii ale ingredientelor chimice. Aplicarea apelor minerale în
hidro terapie se realizează în dependenţă de scopul curativ şi starea bolnavului. în prescrierea tratamentului
hidrotern
pcutic concentraţiile apelor minerale condiţional se împart în liminală, optimală şi maximal acceptabilă.
Concentraţia liminală pentru fiecare apă minerală este acea concentraţie minimă care la aplicare provoacă
modificări fiziologice ce se deosebesc de acţiunea apei dulci la această temperatură şi durată de acţiune.
Concentraţia optimală a băilor minerale este considerată în cazul cînd la majoritatea pacienţilor se observă
reacţii fiziologice ale diferitelor sisteme de organe. De exemplu, la diverse maladii această concentraţie va fi
pentru apa cloruro-sodică în limitele de 20-40 g/1, apa sulfurică — 100-150 g/1, (3,0-4,5 mmol/1), radon — 1,5-
3,0 kBc/1 etc.
• ireşte că această doză de concentraţie trebuie precizată în liecare caz în dependenţă de boală şi starea
funcţională a bolnavului. De aceea în limitele concentraţiei optimale vor li aplicate doze mai mari sau mai mici
în funcţie de bolile .isociate, în special ale sistemului cardiovascular sau sistemului nervos vegetativ.
Concentraţia maximală acceptabilă este considerată doza de substanţe minerale solubile în baia
hidroterapeutică rare asigură apariţia efectului pronunţat din partea sistemelor fiziologice ale organismului fără
manifestări nocive. In aceste limite nu sînt excluse unele reacţii patologice pe limdalul efectului terapeutic.
Fiecare apă minerală are un ingredient care asigură i lectul predominant al reacţiilor clinico-fiziologice.
Acest excitant chimic în combinaţie complexă cu alte ingrediente ide apei minerale determină specificitatea
acţiunii asupra ' umanismului.
Factorul mecanicsau fizic este asigurat de proprietăţile hidrostatice şi hidtrodinamice ale apei în aplicările
hidro- l< rapeutice.
Presiunea hidrostatică este condiţionată de înălţimea
• »Ioanei de apă din vasul în care se aplică procedura hidro- 1« lapeutică. Această presiune influenţează
respiraţia, cir-
culaţia, motilitatea intestinală şi gastrică, funcţiile ficatului şi pancreasului etc.
Forţa de împingere de jos în sus (principiul lui Arhi- mede) îndreptată contra forţei gravităţii micşorează
greutatea corpului. Acest efect este mai pronunţat în apa sărată care la o anumită densitate va echilibra forţa
gravităţii. Imersia acvatică în aceste condiţii este folosită pentru modelarea stării de imponderabilitate. Intrarea în
băile sărate sau cu nămol consistent cere un anumit efort fizic, iar aplicarea lor este însoţită de redistribuţia
sîngelui spre partea superioară a corpului. Apar modificări ale metabolismului hidro-1 salin în urma creşterii
diurezei sub influenţa extinderii atri- ului drept şi eliminarea factorului natriuremic atrial.
Mişcarea apei în timpul aplicărilor hidroterapeutice, precum şi presiunea unilaterală sau multilaterală
produsă prin turnări, duşuri de rozetă, evantai, afuziuni sau sul asigură excitarea mecanică a tegumentului, ceea
ce se observă şi la înotul în bazine, rîu sau mare. Considerabil mai puţin pronunţată este această excitare în baie
unde presiunea hidrostatică a coloanei de apă constituie 40-50 kPa (0,04- 0,05 atm).
Excitarea mecanică poate fi aplicată prin intermediul diferitelor procedee cum ar fi percuţia, fricţiunile
umede, masaj cu jetul de apă în baie (duşul-masaj subacvatic), miş-j cările apei în baie (băi turbulente), acţiunea
periodică asupra corpului cu vibraţia torentului de apă (băi vibratorii) sau prin bule gazoase (băile cu perle).
Rolul factorului mecanic în acţiunea procedurilor hidroterapeutice se deosebeşte de acţiunile mecanice ale
masajului. De exemplu, reacţiile hemodinamice în răspuns la duşul-masaj subacvatic la persoanele sănătoase
includ mic-j şorarea volumului sistolic, debitului cardiac şi a perioadei de expulzare a sîngelui şi creşterea
rezistenţei periferice. La persoanele care suferă de boala hipertonică se observă concomitent micşorarea tensiunii
arteriale în urma micşorăriij
esenţiale a volumului sistolic al inimii şi creşterea neînsemnată a rezistenţei periferice. După masajul manual
general se observă numai o micşorare a frecvenţei cardiace şi creşterea duratei perioadei de expulzare.
Una din primele reacţii ale organismului la procedurile hidroterapeutice este semnalizarea aferentă spre
sistemul central nervos în urma excitării receptorilor situaţi în tegument, în mucoase şi în vasele sangvine din
aceste ţesuturi. I’e cale reflexă se includ în răspuns la excitaţie sistemul cardiovascular şi de termoreglare.
Sistemul de termoreglare are un rol deosebit în activitatea adaptivă a organismului, deoarece este strîns
legat de un şir de procese fizice şi chimice care asigură homeoter- niia. Aceste procese se includ în menţinerea
temperaturii interne, dar stimularea lor este un fenomen fiziologic complicat care se declanşează pe cale
nervoasă.
Receptorii pielii sînt excitaţi de apă în dependenţă de temperatură şi se manifestă prin modificarea
numărului de clemente (receptori) active. în aşa mod creşte sau se micşorează frecvenţa impulsurilor aferente
care sînt îndreptate spre centrii termoreglării situaţi la diverse niveluri ale sistemului nervos central — măduva
spinării, hipotalamus, talamus, scoarţa cerebrală. Din aceste structuri spre organele periferice se formează
răspunsul eferent, care va declanşa diverse mecanisme ale termoreglării fizice şi chimice.
La acţiunea băilor calde cu temperatura apropiată de temperatura internă a organismului se micşorează
impul- saţia ascendentă în cordoanele laterale şi anterioare ale măduvei spinării, care se includ în tractul
spinotalamic. în consecinţă scade numărul de impulsuri care trec prin colaterale de la ansa medulară spre
formaţia reticulară a mezen- Ccfalului. Formaţiunea reticulară exercită de regulă o acţiune tonizantă asupra
scoarţei cerebrale. Intensitatea acţiunii tonizante este dependentă de frecvenţa impulsurilor nlerente. în cazul
discutat numărul impulsurilor scade şi
activitatea centrilor şi a scoarţei se micşorează. Aceasta® contribuie la micşorarea frecvenţei cardiace,
respiraţiei, re- B laxarea tonusului muscular, micşorarea sensibilităţii de du- I rere. Efectele curative ale
hidroterapiei în mare măsură I depind de coordonarea formelor, metodelor, periodicităţii şi intensităţii
procedurilor cu gradul de reactivitate a orga* 1 nismului. Ca criteriu de reactivitate a organismului la aplică- I
rile hidroterapeutice poate servi reacţia vasculară cutanată ! (dermică) care în acest caz este un răspuns
obligatoriu. El ’ poate fi obiectivizat prin înregistrarea rezistenţei electrice w (impendanţa bazală,
reopletismografia), temperaturii cor-1 pului (termovasculografia) şi a microcirculaţiei.
Prezenţa unor afecţiuni în sistemele funcţionale ale 1 organismului prin dereglarea procesului de
termoreglare I sau suprasolicitarea unor sisteme cu insuficienţe funcţionale S în răspuns la acţiunea factorilor
hidroterapeutici necesită aprecierea contraindicaţiilor generale care includ: boala is-1 chemică a cordului în
toate clasele funcţionale, stenocardia, 1 dereglările ritmului cardiac, insuficienţa cardiovasculară, I boala
hipcrtonică stadiul IIB, hemoragii abundente şi repe-B tate, afecţiuni dermatologice şi tulburări trofice
tegumen- I tare, boli venerice, stadiul acut al bolii contagioase, tuber-« culoza evolutivă, stări caşectice,
neoplazii, epilepsie, tulbu- I rări psihice, alcoolism cronic, sarcină normală şi patologică.®

• METODELE DE APLICARE ŞI TEHNICA PROCEDURILOR HIDROTERAPEUTICE ■

7.2.1. Afuziunile
Acestea sînt proceduri care constau în aspersiuna cu I apă a unor suprafeţe sau a corpului întreg (fig. 28).
Afu-1 ziunea generală se aplică pe întreaga suprafaţă a corpului ■ pacientului care stă în picioare pe un suport
de lemn, în cadă I sau vană. în acest scop se utilizează 2-3 găleţi de apă care se I
toarnă de la nivelul umerilor şi articulaţiei sternoclaviculare mai întîi pe faţa posterioară, apoi pe cea anterioară.
Imediat bolnavul este supus fricţiunii cu un cearşaf aspru pînă la apariţia hiperemiei dermice. Afuziunea se
efectuează lent cu asigurarea scurgerii omogene a apei pe suprafaţa corpului. Procedura se efectuează în fiecare zi
sau peste o zi, micşorînd treptat temperatura apei de la 34-33°C în fiecare zi cu 1-2°C pînă la temperatura de 22-
20°C în finalul seriei de şedinţe.
Procedurile au un efect excitant şi ionizant. Ele pot fi aplicate cu scop curativ sau de călire a organismului.
Afuziu- uea poate fi aplicată în scop de procedură introductivă în metodele hidroterapeuti- cc intense sau ca
procedură finală după împachetările umede, proceduri generale calde etc.
Afuziunea locală (parţială) se efectuează din furtun sau din ulcior cu apă rece (16-20°C). Se stropeşte numai o
regiune a corpului:
• afuziunile la ceafă se aplică în cazul bolilor infec- ţioase cu scopul limpezirii cunoştinţei bolnavului,
pentru ameliorarea respiraţiei şi circulaţiei sangvine;
• afuziunile la braţe şi picioare sînt aplicate în cazul transpiraţiei exagerate, dereglărilor vasomotoare,
flebecta- /,iei, precum şi pentru decongestionarea temporară a circulaţiei cerebrale şi organelor pelviene, sau în
crize de astm bronşic etc.
 • afuziunile la spate sînt aplicate în stări neurastenice.
Executarea afuziunilor în condiţii de staţionar se realizează cu ajutorul stropitorilor de grădină sau
ulcioarelor. Afuziunele la picioare se aplică mai întîi la partea posterioară, apoi la partea anterioară a piciorului.
Procedura se aplică mai întîi la un picior, apoi la celălalt şi se repetă pînă la apariţia eritemului. Afuziunea rece
este interzisă asupr;i unor regiuni reci a corpului. în prealabil este necesară încălzirea picioarelor sau aplicarea
afuziunei alternante.
Afuziunea se poate aplica predominant la picioare sau ridicîndu-se pînă la nivelul genunchilor, coapselor
sau pînă la regiunea sacrolombară. Această afuziune inferioară sc aplică de regulă începînd de la partea
posterioară a calcane- ului, se ridică pe gambă, coapsă, pînă la regiunea sacrolombară, apoi se coboară peste
fesa opusă în sens invers la calcaneul piciorului contralateral.
Afuziunea pe braţe se începe pe partea interioară a membrului de la degete pînă la articulaţia scapulo-
humora- lă, apoi se coboară pe partea exterioară. Procedura se repetă de mai multe ori cu trecerea de la un braţ
la altul. Afuziunea superioară se aplică pe spatele bolnavului aplecat înainte. Umerii trebuie să fie coborîţi
pentru a asigura scurgerea apei şi pe părţile laterale ale toracelui. Aspersiunea se începe din regiunea lombară
de-a lungul coloanei vertebrale pînă la ceafă. Se fac mişcări laterale în regiunea umerilor şi interscapulară.
Afuziunea la spate se efectuează începînd din regiunea de la nivelul călcîiului, pe suprafaţa membrului,
coloanei vertebrale pînă la extremitatea omoplatului. Se coboară pe aceeaşi cale pe suprafaţa spinării şi a
membrului inferior opus.
Sevastian Kneipp, fondatorul hidroterapiei, în lucrarea sa Hidroterapia mea (care în perioada 1886-1891
a suportat în Germania 27 ediţii) argumenta aplicarea procedurilor în scop profilactic şi curativ. Efectul
predominant se reduce la reacţia dermovasculară, care se manifestă printr-o vaso-j constricţie puternică şi
bruscă urmată de o vasodilataţie imediată la locul de aplicare. Afuziunile sînt efective numai în cazul cînd se
aplică pe regiuni încălzite. Sînt indicate afuziunele la picioare, la genunchi, la coapse şi afuziunea inferioară în
cefalee, stază la nivelul organelor pelviene, pareze şi paralizii ale musculaturii membrelor inferioare de origine
centrală sau periferică, în tulburările circulaţiei ve- noase, în varice şi acrocianoză. Afuziunea la spate este
indicată în scolioză, atrofii şi pareze, în stări depresive şi oboseală. Afuziunile superioare mai pot fi aplicate în
astmul bronşic, în afara crizei, iar afuziunea la ceafă este binevenită în stările de oboseală generală.
Afuziunea completă are efecte apropiate unui duş rece, dar deoarece se aplică de jos în sus în ritm lent
este mai suportabilă. în acest sens procedura se aplică pentru fortificarea organismului şi adaptarea lui la frig.
Aplicarea sistematică şi treptată a curei kneippiene asigură fortificarea şi înviorarea organismului.
Contraindicaţii: anexitele acute sau subacute, cistitele acute, metroragiile, endometritele, metritele,
graviditatea, nefritele, pielitele, calculoza renală şi biliară.

• Fricţiuni

Fricţiunea completă poate să fie aplicată de însăşi persoana în cauză sau de lucrătorul medical (băieşul).
Bolnavul se înfăşură într-un cearşaf aspru, umectat. Pe deasupra cearşafului se efectuează o fricţiune energică
cu mînile pînă la senzaţia de căldură (fig. 29). După aceasta cearşaful se scoate, iar corpul bolnavului se
stropeşte cu o cantitate mică de apă, după care se şterge rapid cu un prosop aspru. Fricţiunea se începe la
temperatura apei de 32-30°C care se micşorează treptat pînă la 20-18°C.
Bolnavilor extenuaţi fricţiunile se aplică periodic şi numai de personalul medical. Bolnavului culcat în pat
i se aplică treptat fricţiuni pe membrele superioare, inferioare şi dacă starea generală permite, pe corpul întreg.
După fricţiune regiunea corpului se şterge cu un prosop uscat şi se acoperă cu o plapumă groasă.
în scopul amplificării reacţiei de răspuns a organismului bolnavul după fricţiunea generală se stropeşte cu
1-2
vedre de apă cu o temperatură cu 1-2°C mai mică decît cea precedentă la care s-a aplicat fricţiunea. în acelaşi
scop în apA se adaugă sare de bucătărie, oţet, etanol, apă de colonie etc. I Procedurile acţionează tonizant şi
înviorează organis mul bolnavului. De regulă, aceste proceduri au scop intro
Fig. 29. Fricţiunea completă

ductiv în cura hidroterapeutică, precum şi în calitate de cură specială pentru bolnavii suprasolicitaţi,
neurastenici, în stare astenică, cu metabolismul redus sau în scopuri de fortificare, de exemplu, în perioada de
remisie a reumatismului. Procedurile cu durata de 3-5 min. sînt aplicate în fiecare zi sau peste o zi. în total cura
include 20-30 şedinţe.
Fricţiunea parţială a extremităţilor se aplică peste prosopul stors de apă cu temperatura prescrisă. Mîna
sau piciorul bolnavului se sprijină în pieptul masorului sau băie- şului, care va efectua fricţiunea cu ambele
mîni pînă la senzaţia de încălzire a pielii. în final, membrul fricţionat se acoperă cu un cearşaf uscat şi cu o
plapumă. Fricţiunea parţială poate fi utilizată ca un indiciu în aprecierea reacţiei dermovasculare, deoarece se
acţionează predominant prin factorul termic şi mecanic.
Fricţiunile se pot aplica alternant cu spălări parţiale şi complete. Spălările parţiale şi fricţiunile pot fi
aplicate asupra extremităţilor superioare şi inferioare, asupra părţii supe-
floare şi inferioare (delimitate în jos, pe faţa anterioară a corpului de ombilic, iar pe cea posterioară, de regiunea
lombosacrală). în acest caz se va studia reacţia dermo-vascu- lură la acţiunea agentului termic. Spălările parţiale
sînt efe- i luate cu prosopul muiat la temperatura prescrisă şi care se Itoarce puţin. Spălările sînt efectuate prin
mişcări lungi pe suprafaţa anterioară şi posterioară de sus în jos de 5-6 ori.
I hipă ştergere regiunea spălată se acoperă cu un cearşaf uscat.
Spălările complete se folosesc ca proceduri pentru toni- zarea organismului sau după proceduri termice (băi
de nămol, aburi sau aer cald), sau în cazuri de febră. Se execută cu un prosop muiat în apă rece la temperatura
prescrisă şi stors puţin. Suprafaţa posterioară a corpului de jos în sus se spală ile 5-6 ori după ce se aplică acelaşi
procedeu pe suprafaţa anterioară. Bolnavul se şterge cu un cearşaf uscat şi se acoperă cu o pătură sau se fac
exerciţii fizice timp de 20-30 niin. în cazul febrei suprafaţa corpului, fără ca să fie ştearsă, se acoperă cu un
cearşaf uscat şi se acoperă cu o plapumă pentru a asigura pierderea de căldură prin evaporare şi transpiraţie.
Fricţiunile şi spălările parţiale şi complete sînt indicate în:
• cazurile de febră şi în convalescenţă după boli febrile;
• cardiopatii compensate cu scopul facilitării circulaţiei periferice şi ameliorării lucrului inimii;
• atrofii musculare şi tegumentale, pareze, paralizii;
• surmenaj fizic şi neurastenic etc.
Contraindicaţii: hipersensibilitatea tegumentară, nevralgii şi nevrite acute sau cronice, hemoragii,
arterioscle- roză, hipertensiune arterială, boli cardiace în faza de de- compensare.

• Compresele
Compresele sînt nişte proceduri simple de împachetare a unor regiuni ale corpului. După efectele pe care le
produc ele pot fi divizate în comprese de răcire şi comprese de
încălzire. în primul caz compresele se aplică pe regiunea afectată a corpului imediat după o traumă, o lovitură.
în acest scop se foloseşte un şerveţel sau o bucată de pînzA împăturită în cîteva straturi şi muiată în apă rece
(cu ghea* ţă). Compresele reci nu se acoperă şi se schimbă la intervale mici de timp pentru a evita încălzirea.
Compresele reci contribuie la constricţia vaselor sangvine, micşorează edemul tisular şi senzaţia de durere în
locul aplicării. în funcţie de afecţiunea şi durata aplicării compresele reci vor exercita efecte antiinflamatorii,
antiflogistice şi vor opri hemoragiile.
 Compresele de încălzire se aplică indentic celor reci (temperatura apei 20-15°C), dar pînza umectată se
acoperă cu hîrtie parafinată sau cu peliculă de celofan care va depăşi marginile compresei cu 2-3 cm. Pe
deasupra se instalează un strat de vată sau de flanea care va fi fixat cu tifon sau pînză. Compresa, îndeosebi
marginile libere ale celofanului, trebuie să contacteze cu pielea pentru a evita pătrunderea aerului. Peste 5-6 ore
efectul de încălzire se micşorează, iar pînza umectată se usucă. Compresa aplicată peste noapte se scoate
dimineaţa pentru a nu deranja bolnavul. Compresele de încălzire intensifică microcirculaţia în ţesuturile
adiacente, exercită o acţiune analgetică şi antiinflamatorică.
în cazul cînd materialul impermeabil este exclus, evaporarea apei şi uscarea pînzei umectate se efectuează
timp de 2-4 ore. în acest caz apare hiperemia activă şi continuă, deci se asigură apariţia efectelor stimulante.
Compresele stimulante (Priessnitz) activează procesele neuro-umorale, stimulează activitatea inimii şi a
sistemului nervos. Compresa Priessnitz (prişniţ) se aplică de obicei bolnavilor cu reacţie tegumentară promptă.
După temperatura apei care se utilizează pentru umec- tare, compresele se împart în: calde, reci,
alternante şi cu aburi.
Compresele calde sînt aplicate prin umectarea pînzei cu apă la temperatura de la 38 la 43°C sau chiar de
la 45 la 50l,C.
Pentru menţinerea temperaturii pe un timp îndelungat, compresa se acoperă sau se aplică termoforul. Efectele
majore ale acestor comprese se manifestă prin acţiune analge- lică, antispasmodică şi hiperemizantă.
Compresele cu aburi nc aplică prin utilizarea unei flanele peste care se aşază o uită compresă muiată în apă
fierbinte şi stoarsă. Se manifestă prin acţiuni de vasodilataţie cu efecte analgetice şi resorbtive.
După regiunile asupra cărora se aplică, compresele se împart în: comprese la cap, la ceafă, la gît, torace,
abdomen, trunchi, genitale, pulpe şi longhete.
Indicaţii: la cap se aplică comprese reci în congestii sau hemoragii cerebrale. Compresa la ceafă are
efecte calmante asupra activităţii inimii, respiraţiei şi sistemului nervos. (Compresa rece la gît este indicată în
amigdalita acută şi în l.iringita eritematoasă, dar contraindicată în faringita ede- matoasă. Compresele reci la
torace sînt efective în hemoptizii, nevralgii intercostale recente, în bronşite şi congestii pulmonare. Compresele
reci şi stimulante (Priessnitz) la trunchi se aplică în stări febrile, bronşite acute, boli infecţi- oase, acute,
pneumonii, pleurite, mialgii, nevralgii intercostale. Cele reci se dau în faza incipientă a procesului inflamator,
în distonii neurovegetative şi în miocardite. Compresa rece abdominală se aplică în inflamaţii acute,
peritoniale, upendicite şi colecistite acute, anexite acute, hemoragii. în ,această regiune sînt eficiente
compresele stimulante în toate inflamaţiile acute (în faza finală), subacute şi cronice ale viscerelor, în
afecţiunile însoţite de stază şi hiperemii ale organelor abdominale şi genitale şi în tulburări funcţionale din
sfera genitală feminină. Compresa rece şi stimulantă în T (perineală) se indică în cazurile de proctite şi
periproctite, hemoroizi, orhite, epididimite, ca şi în prurit vaginal, vulvite acute şi alte inflamaţii acute ale
sferei genitale feminine. Compresa caldă şi fierbinte la cap se aplică în migrenă, dureri reumatice şi nevralgii
cronice. Compresa caldă la gît
se aplică în toate inflamaţiile regionale însoţite de edem si cianoză (faringită şi laringită edematoasă). Compresa
calclA la torace şi trunchi este recomandabilă în bronşite cronici 1, aderenţe ale pleurei, mialgii şi nevralgii
cronice intercostalr, spasme ale organelor abdominale. Compresa cu aburi pi- regiunea abdominală se aplică
pentru a combate spasmele organelor şi a facilita resorbţia, în inflamaţiile cronice ale sferei genitale feminine.

• Cataplasme
Cataplasmele sînt aplicări locale de diferite substanţe organice sau anorganice la o anumită temperatură,
constînd de obicei din plante, seminţe, făină etc. Efectul curativ al cataplasmelor este asemănător cu cel al
compreselor. Dc regulă, ele se aplică umede şi calde şi rareori reci.
Cataplasmele umede se pot aplica cu: pîine muiată; făină de grîu, ovăz sau porumb; muşeţel; flori de fîn;
tărîţe; nalbă; seminţe de in; mintă (izmă); muştar; hrean; nalbă; smîntînă sau brînză de vaci etc.
Cataplasmele cu tărîţe se prepară din 0,5-1 kg de tărîţe de grîu, secară, porumb. Tărîţele într-un săculeţ se
fierb, se storc şi se aplică pe regiunea bolnavă analogic compreselor. Cataplasmele cu făină (făină de grîu, orz,
ovăz, porumb) se prepară amestecînd o cantitate de 0,5-1 kg cu apă fierbinte şi se fierb pînă la transformarea într-
o pastă consistentă. Cataplasmele cu seminţe de in au o capacitate calorică mare şi în acest caz sînt preparate
aparte. Modul de aplicare este identic cu cel al cataplasmelor cu tărîţe.
Cataplasma cu plante medicinale se prepară prin fierbere a unei cantităţi potrivite de plante (muşeţel, flori
de fîn, nalbă). După introducerea într-un săculeţ şi stoarcerea între două capace se aplică pe regiunea indicată.
Cataplasma cu plante care conţin uleiuri eterice se prepară fără a fi fiartă în apă, deoarece uleiurile se
volatilizează foarte uşor şi efectul lor diminuează. Făina de muştar sau hreanul mărunţit se i mestecă cu apă
călduţă pînă cînd se formează o masă plastică, care se introduce într-un săculeţ şi se aplică pe u niunea bolnavă.
Ele sînt înlăturate la senzaţia pronunţată 'Ic arsură. Cataplasma cu mentă se prepară prin opărirea l ipidă a
frunzelor sau eventual se umezesc cu apă caldă, ■ lupă ce se aplică după metoda descrisă mai sus.
Cataplasmele uscate se numesc astfel, deoarece ele nu "instituie o pastă. Se prepară din diferite buruieni,
tărîţe, l,imuri, sare sau nisip. încălzite uscat la temperaturi suportabile în cantităţi potrivite se pun în săculeţe şi se
aplică asupra regiunii bolnave.
Cataplasmele umede şi calde au proprietăţi calmante, pasmolitice, hiperemiante şi resorbtive. Acţiunea
variază în luncţie de proprietăţile fizice şi chimice pe care le posedă. Mai frecvent sînt indicate în mialgii,
artralgii, artrite sub- ucute şi cronice, nevralgii, resturi de exudat şi aderenţe toracice sau abdominale. Spasmele
musculare şi nevralgiile vor fi tratate cu cataplasme cu muştar şi hrean.

• împachetările
împachetarea poate fi completă sau parţială, iar după modul cum se aplică, umedă sau uscată.
împachetarea uscată se aplică de obicei sub formă de împachetare completă cu scopul de a provoca sudaţia
de ilurată mare sau efectul calmant la aplicare de scurtă durată. Metoda de împachetare completă constă în
aranjarea bolnavului cu faţa în sus pe un cearşaf sub care este aşternută o plapumă. Prin nişte procedee speciale
bolnavul este împachetat mai întîi în cearşaf şi apoi în plapumă.
împachetarea umedă se poate aplica în formă de:
• împachetare inferioară;
• împachetare superioară;
• împachetare de trunchi;
• împachetare la 3 sferturi;
• împachetare completă.
După împachetare bolnavul se şterge energic cu m cearşaf uscat şi rămîne culcat în timp de 20-30 min. Pm
cedurile sînt executate în fiecare zi sau peste o zi. Acţiuni ■ împachetării este fizică. în prima fază (primele 10-
15 nun,) se manifestă acţiunea excitantă şi antipiretică. Ea va fi apli cată la febră, în calitate de tonizant pentru
organismul a- tenizat şi în perioada de reconvalescenţă.
Faza a doua (la durata procedurii de pînă la 30-40 mm ) se manifestă prin acţiune calmantă. Bolnavii se
găsesc in stare de somnolenţă sau adorm. Aceste proceduri voi li indicate persoanelor cu excitabilitatea ridicată a
sistemului nervos central (forma hiperstenică a neurasteniei; fazeli iniţiale ale hipertensiunii, insomnia). Dacă
procedura du rează mai mult de 40 min. (40-60 min.) apare faza a trcin care se manifestă prin sudaţie abundentă.
Această fază va li indicată pentru bolnavii cu dereglări metabolice (obezităţi gută) sau se va aplica în scopul
dezintoxicării. Cura includ' 15-20 şedinţe. După procedurile cu sudaţie bolnavii fac duş (1-1,5 min.) cu
temperatura apei 34-35°C sau baie de aceeaşi temperatură cu durata de 5-7 min.
Efectele împachetării pot fi potenţate prin combinare.i cu termofoare, iar a celei uscate prin aplicarea
prealabilă n procedurii calde (baie de aburi, de lumină).
Indicaţii: împachetarea completă se va aplica pentru a produce efect calmant sau antiflogestic în
dependenţă dr durata procedurii. împachetarea la trei sfertri cu durata di cca 1-2 ore se aplică în: boala lui
Basedow, insomnii, psi hoze, nevrite, nevralgii cronice, afecţiuni catarale ale căiloi respiratorii, afecţiuni
exudative şi hidropizii, artroze şi afec ţiuni reumatice, intoxicaţii cu metale, prurit, staze abdomi nale şi
constipaţii spastice, aderenţe peritoneale, ginecopatii subacute şi cronice.
Contraindicaţii: utilizarea împachetărilor este limitata în bolile caşectizante, bolile miocardului,
tuberculoza pul monară.Sînt proceduri hidroterapeutice care se bazează pe acţiunea asupra corpului cu o coloană
de apă de diversă formă, n temperatura şi presiunea determinate. Acţiunea duşului « manifestă prin aplicarea
termică şi mecanică a apei. Efec- nil mecanic este cel mai exprimat la duşuri în comparaţie cu iile proceduri
 hidroterapeutice. De regulă, duşurile se apli- i m încăperi speciale şi înzestrate cu utilaj pentru reglarea i'
mperaturii şi presiunii apei: catedra hidroterapeutică.
După forma, direcţia şi intensitatea acţiunii mecanice a ■ nloanei de apă duşurile se împart în:
• duş de ploaie;
• duş pulverulent;
• duş filiform;
• duş circular;
• duş în jet;
• duş în evantai;
• duş scoţian;
• duş ascendent
• duş subacvatic;
• duş cu aburi.
După temperatura apei duşurile se împart în:
• reci cu temperatura 8-18°C;
• răcoritoare cu temperatura 20-34°C;
• indiferente cu temperatura 35-37°C;
• calde cu temperatura 38-39°C;
• fierbinţi cu temperatura mai sus de 40°C.
După presiunea coloanei de apă duşurile pot fi de pre- ulune:
• joasă (pînă la 1 atm);
• medie (1,2-2 atm);
• înaltă (2,5-4 atm).
După localizarea aplicării duşurile pot fi generale sau locale.

Duşurile sînt procedee hidroterapeutice efective cart pot fi aplicate separat în cura de tratament ori în
complex cu alte proceduri în calitate de iniţiere sau finalizare a acestor;i Caracterul efectului curativ al duşurilor
depinde în mau măsură de ambianţa presiunii şi temperaturii apei.

Temperatura apei se modelează conform particulari tăţilor bolii şi scopului urmărit.

Duşurile reci şi fierbinţi de scurtă durată împrospătează, tonizează muşchii scheletici şi măresc tonusul sistemului
vascular, iar la durata mare a acestora se constată micşorarea excitabilităţii nervilor mo tori şi senzitivi: creşterea
metabolismului. Duşurile calde au acţiune sedativă. Imediat după duşurile răcoritoare ori reci este necesară o frecţie
intensă cu ştergai aspru pentru a asigura apariţia reacţiei favo rabile în special a sistemului cardiovasculai Indicaţiile
generale pentru duşuri sînl dereglările funcţionale ale sistemului ner vos central, ale metabolismului şi unele din
maladiile cardiovasculare.
 Duşul de ploaie constă în căderea li beră a şuviţelor de ploaie la trecerea co Ioanei de apă prin reţeaua cu găuri
medii (fig. 30). Direcţia şuviţelor de apă poate fi verticală sau orizontală faţă de corpul bol navului şi se manifestă
prin efectul meca nic şi termic.
Duşul pulverulent se obţine prin trecerea coloanei de apă sub presiune printr- un pulverizator special în formă
rotundfl (fig. 31). Picăturile de apă cad pe corpul bolnavului dupil forţa de gravitate. în aceste condiţii efectul
predominam este cel termic şi minim cel mecanic.
Duşul filiform este o modificaţie a celui de ploaie, dar spre deosebire de acesta coloana de apă trece printr-
un dispozitiv cu un număr mic de găuri cu un diametru de cca
0,5-1 mm (fig. 32). Şuviţele de apă foarte fine în număr nu l'ica mare pe unitate de suprafaţă a corpului provoacă o
senzaţie de împungere cu ace. Direcţia şuviţelor de regulă
• ste verticală.
Presiunea iniţială a apei pentru duşul
• Ic ploaie, pulverulent şi filiform este de 1-
• atm., temperatura apei cca 25-36°C, durata procedurii 2-5 min. şi pot fi aplicate Hi fiecare zi sau peste o zi. în
serie se I descriu 10-12 şedinţe.
Duşul circular asigură acţiunea egală
• şuviţelor de apă în plan orizontal asupra i orpului bolnavului (fig. 33). Apa sub presiune iese în şuviţe fine, ceea
ce provoacă
• senzaţie de înţepare şi în aşa mod exercită o acţiune mecanică intensivă cu efect
• xeitator şi tonizant. Temperatura apei în decursul procedurii scade de la 36°C pînă In 25 HC, presiunea rămînînd
constantă piuă în limitele de 1,0-1,5 atm. Durata pro- i cdurii este de 2-5 min. în fiecare zi sau peste o zi. Seria
include 15-20 şedinţe.
Indicaţiile pentru aplicarea duşurilor în mare măsură mt determinate de temperatura apei. Duşul cald se
utilizează ca procedură de pregătire pentru duşuri reci şi fierbinţi. Durata mică de acţiune a duşului fierbinte
contribuie la l»redominarea proceselor excitante, iar la durata prelungită iire un efect calmant. Procedurile în aceste
condiţii vor avea efect în stări de agitaţie ale neurastenicilor şi ca proceduri irsorbante în inflamaţii cronice.
Duşul în jet (Charcot) este un duş mobil orizontal care ronstă în aplicarea unei şuviţe de apă sub presiunea de
2,5-
• atm (fig. 34). Bolnavul se găseşte la distanţa de 3-3,5 m
• Ic la catedra hidroterapeutică de la care băieşul îndreaptă uviţa de apă cu micşorarea treptată a temperaturii de la
36°C pînă la 15-20°C. Durata procedurii în fiecare zi e de l.i I pînă la 3-5 min. Seria de tratament include 12-15
şedinţe.
Presiunea şi forma şuviţei de apă se pot modifica, d* exemplu, în formă de evantai. De obicei procedura se
încep cu jet evantai prin stropirea bolnavului |» partea anterioară, iar apoi posterioară de I 2 ori. După aceasta se
trece la jet compnci deplasarea căruia se face lent în anumit, ordine. La început se aplică pe partea pot. terioară a
membrelor inferioare în direcţi., de jos în sus pînă la partea lombară altei nant de la un picior la altul. Spinarea si
stropeşte cu un jet mai puţin compact, iai mîinile întinse lateral ceva mai intens. Păi ţile laterale ale corpului se
stropesc în aci eaşi direcţie de sus în jos cu mînile ridicaţi în final, stropirea pe partea anterioară si efectuează în
aceeaşi succesiune. în această parte a corpului este evitată aplicarea jetului compact sub presiunea sporit.i
a apei în regiunile senzitive ale corpului (faţa, regiunea cervicală, glandele mamare, regiunea inimii, organele ge
nitale). Abdomenul poate fi supus masajului cu mişcări cir culare ale jetului compact în direcţia intestinului gros
(colonul) în cazul unor indicaţii speciale. Procedura se finalizează pr in jet în evantai. Duşul în jet se consideră
efectiv în cazul npariţiei în final a hiperemiei.
 Duşul în evantai este o variantă n duşului în jet care se obţine prin trecerea apei printr-
un dispozitiv spe- cial turtit la capăt (fig. 35). Intensitatea factorului mecanic în această va- nantă este mai mică.
Jetul este îndreptat de la distanţa de 3,5-4 m asupra pacientului care în acest timp fa- ec rotaţii în jurul axei corpului.
Bă- leşul dirijează jetul de sus în jos pînă ee sînt efectuate cca 2-3 rotaţii. Tem- |reratura apei este de 32-20°C. In
anumite momente se poate de ridicat presiunea apei de la 1,5 atm (150 kPa) iniţial pînă la 3 atm (300 kPa) în final.
Procedura se efectuează în fiecare zi în herie de 15-20 şedinţe.
Indicaţii: a) ca procedură generală are aceleaşi indicaţii ca şi duşurile alternante; b) ca duş local cu scopul de a
lavoriza circulaţia sangvină şi inervaţia reflexă locală.
Duşul scoţian (alternant) este o modifiare a duşului în |ct în care apa se difuzează concomitent prin două
dispozitive. Prin unul se aplică timp de 30-40 sec. apă de temperatură 37-45°C, după care se aplică jetul rece cu
tempe- utura apei de 25-10°C timp de 15-20 sec. Această alternare '.c repetă de 4-6 ori timp de 1-3 rain. Procedurile
iniţiale se aplică la diferenţa temperaturii apei de cîteva grade, care va creşte succesiv în seria de tratament pînă la
35°C. Presiunea apei este de cca 200-300 kPa (2-3 atm). Duşul poate fi aplicat parţial sau general. în primul caz
seria include pînă la 30 şedinţe, iar în al doilea cca 15-20 şedinţe.
Indicaţii: isterie, neurastenie, insomnie, atonie şi arii ofie musculară, parestezii, pareze şi paralizii, sciatică
sub- acută şi cronică, stază abdominală, hepatică şi splenică, constipaţie cronică, atonie şi meteorism.
Duşul ascendent (perineal) prezintă un jet care se pulverizează (analogic duşului de ploaie) în direcţia de
jos !f| sus (fig. 36). Deasupra duşului se instalează un scaun trepied pentru bolnav. în această poziţie se aplică
duşul ascende pe perineu. Temperatura apei poate fi di ferită ( caldă, indiferentă, răcoritoare, ri ce) în
dependenţă de indicaţii. Duşul rece este foarte scurt, cel cald mai îndelungi ii Procedurile cu durata de 2-5 min.
sînt aplb cate în fiecare zi în serie curativă în număl| pînă la 15-20.
în anumite cazuri sînt aplicate duşm combinate în care baia cu duş ascende este amenajată cu un
dispozitiv pentru du şui regiunii lombosacrale. Acţiunea concc mitentă asupra acestor două regiuni al corpului
este efectivă în tratamentul radiculitei lombosacrj le cu fenomene de impotenţă.
Indicaţii: inflamaţia cronică a prostatei şi rectului (pr tatită, proctită), hemoroizi.
Duşul subacval constă în masajul cu jetul cînd cu fui tunul apa se îndreaptă asupra corpului bolnavului
din ba plină (fig. 37). Procedura se efectuează în baie cu volumul 400-600 1 sau într-un microbazin special. O
pompă cen trifugă trece apa din baie cu presiunea de 100-400 kPa (1 atm) în furtunul cu borne de diferite
dimensiuni.
Masajul începe peste 5 min. de adaptare a bolnavului temperatura băii (cca 35°C) şi se efectuează după
regulili generale conform indicaţiilor şi particularităţilor bolnavului Curentul de apă pentru masaj se aplică pe
diverse porţiun ale corpului sub diferită presiune în dependenţă de sen bilitatea acestora. Presiunea înaltă (300-

400 kPa) se aplică 1 masajul membrelor, iar în alte porţiuni (cu excepţia regiun r
 lordului, glandelor mamare şi scrotul) se efectuează mai precaut îndreptînd capătul furtunului pînă la distanţa de
12- ■ 15 cm de la suprafaţa corpului. Duşul-masaj cu durata de 15- I 45 min. se aplică zilnic sau peste o zi în serie
de 15-30 şedinţe.

Fig. 37. Instalaţie pentru du; subacvial

Efectul curativ al duşului-masaj subacvatic se manifestă prin acţiunea concomitentă a factorilor termic şi
mecanic.
I ste ambianţa reuşită a aplicării băii generale şi masajului. Maia caldă contribuie la relaxarea muşchilor şi
micşorarea durerii, ceea ce permite intensificarea acţiunii termice şi mecanice asupra ţesuturilor profunde.
Duşul-masaj subacval provoacă hiperemia cutanată, ameliorează circulaţia sîngelui şi limfei, intensifică
proce- »ele microcirculatorii care asigură trofica ţesuturilor şi în aşa mod se ameliorează metabolismul. în
consecinţă se urgentează resorbţia focarelor inflamatorii. Este aplicat după intervenţiile chirurgicale ale
aparatului locomotor (coloana vertebrală, articulaţii, tendoane), la diverse maladii şi după leziunile sistemului
nervos periferic, plagă cu granulaţie lentă, ulcer varicos (în absenţa tromboflebitei), climacteriu
Duşul-masaj subacvatic poate fi efectuat manual |*c regiunile respective asupra căreia se proiectează
duşul vertical în rozetă la o temperatură care este de obicei de 38- 4«'
Duşul-masaj se indica in: nevralgie, nevrită croniclJ nevroze profesionale, mialgii şi tendalgii, spondiloză,
boaln lui Behterev, artrite, sechele postfracturi, entorse şi luxaţilu procese aderenţiale postinflamatorii din
cavitatea abdominala
Duşul cu aburi este o procedură termică locală care 9 « realizează prin folosirea vaporilor de apă
supraîncălziţi, sub presiune. La capătul duşului se instalează un rezervor pentru colectarea apei condensate care
ar putea provoca arsuri Aburii sub presiunea de 100-150 kPa (1-1,5 atm) sînt îndreptaţi în şuviţă spre porţiunea
corpului de la o distanţă dc 0,5 -1 m. Temperatura aburului la ieşire este de 70-90, iar :i suprafaţa corpului
bolnavului de 40-50“C.
După duşul cu aburi indiferent de scopul tratamentului porţiunea corpului se acoperă cu stofă de lînâ
pentru .i menţine căldura şi a continua acţiunea calorică ori se aplică o abluţiune cu apă rece cu scopul tonizării
vaselor. Durata procedurilor zilnice este de 10-15 min. în serie de 12-15 şedinţe.
Duşul cu aburi este indicat în cazul de plexită, miozilA mialgie, nevralgie, leziuni traumatice, rigiditate a
articulaţiilor.

7.2.7. Băile medicinale

Baia este o procedură hidroterapeutică care se poate aplica în formă generală (cînd corpul bolnavului este
complet acoperit cu apă) sau parţial (cînd este aplicată pe o regiune separată a corpului).
Băile după temperatura apei se împart în: reci (mai jos de 20°C), răcoroase (20-30°C), calde (38-39°C),
fierbinţi (40°C şi mai sus) şi indiferente (34-37°C).
După componenţa lor chimică băile se împart în băi cu «pă dulce (băi simple), băi minerale, băi cu bule
gazoase, băi aromatice, medicinale etc.
 Efectul termic al băilor medicinale este dependent de diversitatea componenţei fizico-chimice a apei. De
exemplu, hftile carbonice la temperatura de 33-34°C exercită o acţiune răcoritoare asupra organismului.
Dimpotrivă, băile fierbinţi Carbonice au un efect termic mai pronunţat în comparaţie cu hflile simple.
Pentru aplicarea băilor generale sînt folosite diverse vase de faianţă, de oţel inoxidabil sau de masă
plastică, ('ăzile turnate din fontă nu pot fi utilizate pentru băile minerale din cauza influenţei apei minerale
(sodico-clorică, hidrosulfurată etc.) asupra smalţului.

Băile cu apă dulce

Pregătirea băilor generale cu apă dulce este simplă şi Constă în amestecul apei de diversă temperatură.
Această simplitate contribuie la aplicarea frecventă a băilor în condiţii de domiliciu sau spital în tratamentul
diverselor maladii. Băile generale cu apă simplă au durata de 12-15 min. şi pot fi aplicate în fiecare zi sau 2 zile
cu întrerupere de o zi. în total cura include 15-20 şedinţe.
Băile parţiale cu apă dulce sînt proceduri în care se ncţionează nu pe toată suprafaţa corpului, ci numai pe
o regiune limitată cum ar fi de exemplu mînă, picior etc. Sînt aplicate băi calde (36-42°C) sau reci (10-15°C).
Durata băilor calde este de 10-35 min., a celor reci de 3-6 min. Cura include 15-30 şedinţe. După băile reci şi
fierbinţi la picioare se aplică fricţiuni intense ale labei picioarelor şi gambei, ceea ce contribuie la apariţia
reacţiei vasodilatatoare.
Baia de şezut se efectuează într-o cadă specială de Obicei de faianţă. Bolnavul se aşază în cada care
permite acoperirea cu apă a bazinului, abdomenului şi părţii supe-
rioare a coapsei. Laba picioarelor se scufundă într-un li ghean cu apă fierbinte, iar partea superioară a corpului
sc acoperă cu o plapumă.
Baia de şezut poate fi caldă (37-38°C) cu durata de 20 40 min., fierbinte (40°C şi mai fierbinte) cu durata
de 10-20 min., şi rece (15-20°C) cu durata de 3-6 min. Cele reci sini contraindicate în cazul proceselor
inflamatoare în rinichi sau al organelor bazinului mic.
Semibaia (cu abluţiune şi fricţiune) se aplică în cadă cu apă, unde bolnavul se situează pe şezute. Băieşul
cu o cană stropeşte spatele bolnavului cu apă din baie, iar cu cealallă mînă efectuează fricţiunea spatelui. în
acelaşi timp bolnavul stropeşte şi efectuează fricţiunea pieptului şi abdomenului Băieşul se deplasează
consecutiv cu abluţiunea şi fricţiunc.i spre partea pectorală, abdominală, spre membrele superi oare şi
inferioare. în această ordine procedura se repetă de 2-3 ori pînă la apariţia hiperemiei dermei. După terminarea
procedurii bolnavul este acoperit cu un cearşaf uscat. în dependenţă de temperatura apei şi intensitatea fricţiunii
procedura poate fi calmantă (temperatura 34-35°C şi fricţiune uşoară) sau tonizantă şi excitantă (temperatura
apei 25-30"C şi fricţiune intensă). Procedura cu durata de 10-12 min. este aplicată în fiecare zi. Seria include
15-20 şedinţe.
Baia de aburi este o procedură care este produsă de vapori supraîncălziţi. Aceasta se poate aplica în
camera de aburi sau în dulapul de aburi.

Camera de aburi este o încăpere amenajată special să reziste la vapori de apă supraîncălziţi. Aburii
pătrund prin orificiile unor instalaţii speciale amenajate în jurul pereţilor. Bolnavii se aşază pe băncile unui
amfiteatru cu 2-3 trepte în aşa mod ca cei mai rezistenţi să se poată situa pe locurile dc sus. Iniţial toţi bolnavii
încep cu temperatura aburilor (45- 50°C). Baia completă de aburi variază de la 5 la 15 min. şi totdeauna se
termină cu o procedură de răcire (afuziunc completă, băi de imersie în bazin, duşul general rece, băi cu valuri
etc.) la temperatura apei de 15-22°C. în acest mod se va ridica tonicitatea vaselor periferice dilatate şi se va
îndepărta transpiraţia. Băile de aburi complete cer obligatoriu un repaus de 10-30 min.
Dulapul de aburi prezintă o instalaţie din material care conduce rău căldura şi în care bolnavul se aşază pe
o banchetă, iar la partea posterioară se găseşte un orificiu pe unde bolnavul scoate capul (fig. 38). Vaporii de apă
 supraîncălziţi sint egal distribuţi în dulap prin nişte serpentine cu orificii line. Temperatura în cameră este de 45-
50°C şi continuu este controlată cu electrotermometrul.

Fig. 38. Baia „Ionozan“

Factorul principal de acţiune al acestor băi este aburul în formă de ceaţă. Efectul hipertermic al acestei băi
influenţează considerabil asupra proceselor metabolice în organism, are o acţiune favorabilă în cazul
inflamaţiilor cronice, maladiilor cardiovasculare etc. Constructiv aceste băi permit de a efectua suplimentar
proceduri complexe cu oxigen ionizat ori cu bioxid de carbon. în acest caz acţiunea vaporilor de apă ionizaţi
este completată de acţiunea specifică a oxigenului şi bioxidului de carbon.

Procedura băilor cu vapori modifică esenţial hemodina- inica, contribuie la saturaţia sîngelui cu oxigen.
Conţinutul oxigenului în sîngele venos sub influenţa acestei proceduripoate creşte pînă la 25%. Ozonul,
reprezentînd compusul oxigenic trivalent instabil în scindarea sa asigură apariţi i iradiaţiei ultraviolete.
în cazul contraindicaţiilor băilor complete din cau/.i acţiunii mecanice (presiunea hidrostatică) asupra
circulaţia sangvine periferice, de exemplu, în afecţiunile cardiovascu lare, se poate selecta cu succes proceduri
care cer mai puţm efort fizic cum ar fi băile cu spumă, băile „uscate“, carbogn zoase sau de radon.
Băile cu spumă se pregătesc prin diverse procedee. Mai frecvent este aplicată metoda de formare a spumei
în can titate relativ mică de apă (în baie la înălţimea de cca 10 cm se toarnă apă fierbinte de 40-45°C). în apă se
adaugă spu manţi (praf de săpun aromatizat cu supliment de saponinc, săpun lichid special pentru pregătirea
băilor ba-du-san etc.). Formarea spumei este asigurată prin diverse procedee mc canice. Esenţialul constă în
plasarea bolnavilor pe un suport de lemn care nu permite afundarea corpului bolnavului în apă fierbinte, dar se
găseşte acoperit numai cu spumă. Spuma păstrează timp îndelungat temperatura cu 8-10°C mai mică decît
temperatura apei de la fundul băii. Din cauza absenţei presiunii hidrostatice durata procedurilor poate fi pînă la 20
min.

Băile cu creşterea treptată a temperaturii

Sînt aplicate în varianta completă (Walinski) sau parţială (Haujfe).
Baia completă are iniţial temperatura de 37-38°C. Treptat temperatura apei se ridică pînă la 40-42°C.
Durata procedurii este de 20 min. Imediat după baie bolnavul este culcat în pat şi înfăşurat în cearşaf şi acoperit
cu o pătură groasă. Această procedură are la bază excitarea termică pronunţată, care provoacă modificări
fiziologice esenţiale în organism: pulsul creşte pînă la 110-130 bătăi pe min., respiraţia se înteţeşte şi creşte
temperatura corpului.

■
 Procedurile sînt aplicate peste o zi în serie de 6-10 sau în i .i/uri excepţionale pînă la 20. Băile în această
variantă pot li aplicate la dereglări funcţionale ale sistemului nervos central, maladii cronice reumatice, boala
Behterev, diateza m ică, obezitate, maladii cronice genitale, dereglări renale.

Baia parţială cu ascensiune treptată a temperaturii se iplică prin introducerea

extremităţilor în apă, temperatura căreia se va ridica de la 37°C pînă la 42°C timp de 10-15 min. Apa fierbinte se
adaugă pînă în momentul apariţiei pică- lurilor de sudoare pe frunte. Din acest moment procedura va dura încă 10-15
min. Corpul bolnavului, în afara capului, este acoperit cu un cearşaf şi o pătură groasă (fig. 39). La •• (Irşitul
procedurii corpul bolnavului este şters cu un cearşaf uscat, după care bolnavul se odihneşte pe banchetă acoperit cu
cearşaf şi pătură timp de 20-30 min.
Creşterea lentă a temperaturii apei în băile parţiale provoacă dilatarea vaselor periferice superficiale, iar mai
tîrziu şi a vaselor profunde.
Se amplifică procesele microcircula- ţiei, în urma cărora se modifică dis- Iribuţia sîngelui, ceea ce atenuează
activitatea cardiacă şi circulaţia sangvină a creierului. Astfel, aceste pro- 118 39;Baia Parţia‘a cu
n
* creşterea treptata a
ccduri se aplică în cazul aterosclero- temperaturii (Hauffe)
/.ci, dereglărilor circulaţiei sangvine
a creierului, bolii hipertonice, insomniei etc.
Aceste băi parţiale sînt frecvent aplicate, deoarece solicitarea organismului este mai mică şi în aşa mod sînt
uşor suportate de bolnavii cu contraindicaţii la băile complete. Pe parcursul procedurii se determină pulsul pe artera
temporală şi se constată starea generală a bolnavului. Procedurile se efectuează peste o zi sau de 2 ori pe săptămînă
în serie de 10-15 băi.Băile contraste se pot aplica în formă completă smi parţială.
Pentru aplicarea băilor contraste complete se utilizea/.i două bazine de volum mic în care bolnavul are
posibilităţim să se deplaseze liber şi să execute exerciţii fizice simple. Iii special acest moment este necesar pentru
bazinul cu apă rece, în care activitatea fizică a bolnavului este obligatorii Temperatura apei în unul din bazine poate
fi de 38-42°C, im în al doilea de 24-10°C. Pentru obţinerea rapidă a contras tului termic este necesar să fie asigurată
deplasarea uşoaiii şi rapidă a bolnavului dintr-un bazin în altul (fig. 40).
Efectul favorabil al procedurii termice de contrast esl< asigurat prin scufundarea corpului bolnavului în apă
caldă timp de 2-3 min. (exclusiv mai îndelungat pînă la apariţi.i reacţiei vasodilatatoare exprimate) după ce se
scufundă in apă rece timp de 1 min. (cu efectuarea exerciţiilor fizice)

Fig. 40. Aspectul general al băii contraste

Această schimbare de temperatură se repetă de la 3-4 pînă la 5-6 ori şi se finalizează cu procedura rece în cazul
necesităţii efectului tonizant sau, dimpotrivă, cu procedura fierbinte pentru susţinerea efectului calmant.
 Procedura băilor contraste (cu diferenţă termică pînă la 20°C) posedă proprietăţi excitante pronunţate şi poate
fi iplicată la indivizii fizic antrenaţi şi fără afecţiuni ale sistemului cardiovascular. Mai frecvent se recurge la
contrastul ii i mic în limitele de 5-10°C.
în scopuri de profilaxie şi fortificare a organismului băile contraste se încep de la doze contraste mici mărindu-
le lu ptat şi în aşa mod se antrenează mecanismele de termo- irglare şi adaptare. Procedurile contraste se efectuează
în flecare zi sau peste o zi. Cura de tratament include 15-25 şedinţe cu durata de pînă la 1-1,5 luni.
Băile contraste contribuie la reducerea masei corpului, i icşterea tonusului psihoemotiv, echilibrarea indicilor
spec- it ului lipidic şi humoral al sîngelui, creşterea toleranţei faţă de glucoză. Cura de băi contraste normalizează
presiunea iitcrială fără administrarea remediilor hipotensive şi diu- ictice, ameliorează funcţia contractilă a
miocardului, normalizează dereglările metabolismului mineral. Aceste efec- lc se datorează creşterii termogenezei,
ameliorării funcţiei vegetative sub influenţa antrenamentului proceselor ner- voase prin excitarea permanentă a
extero- şi propriorecep- lorilor.
Băile contraste sînt indicate în cazul dereglărilor funcţionale ale sistemului nervos şi cardiovascular, HTA,
obezi lăţii de provenienţă exogeno-constituţională de gradul I- II A, miocardiodistrofiei cu insuficienţă circulatorie
la stadiul I, crizelor simpato-adrenalinice de origine diencefalică i u reacţii nevrotice. Persoanele sănătoase aplică
aceste proceduri contraste în perioada de recuperare după efort fizic sau psihic intens, precum şi în scop de
antrenament la dife- icnţe termice şi fortificare a organismului.
Contraindicaţii: generale pentru hidroterapie, obezita- lea de gradul IV, anexite cronice, prostatită subacută,
maladii ale sistemului locomotor în convalescenţă.
Băile contraste parţiale sînt efectuate cu ajutorul a două vase (găleţi, lighene etc.) umplute cu apă fierbinte (42-
45°C) şi rece (20-15°C) Membrele superioare sau inferioare se scufundă mai întîi în apa fierbinte (timp de 30-60
sec.), iar pi urmă în apa rece (timp de 10-20 sec.). în dependenţă di scopul procedurii acest schimb de acţiune
termică se repet;» pînă la 4-5 ori şi se finalizează cu aplicarea apei reci sau calde.
Băile contraste parţiale au un efect favorabil în cazul insomniei, hiperhidrozei, dilataţiei varicoase a venelor,
ul ceraţiei gambei, dermatitelor etc.

Băile vibratorii
Băile vibratorii sînt nişte îmbinări ale băilor complclt sau parţiale cu acţiunea vibraţiei undelor acvatice asuprii
unei regiuni a corpului bolnavului.
Temperatura apei la acţiunile vibratorii variază indi vidual în funcţie de starea generală a bolnavului şi stârcii
funcţională a sistemului cardiovascular. Pentru băile eoni plete temperatra apei va fi de 35-38°C, iar pentru cele pai
ţiale de la 37 pînă la 40°C. Durata procedurii este de la 8-10 pînă la 15 min., sînt efectuate în fiecare zi sau peste o zi
în serie de 10-15 şedinţe.
Băile vibratorii asigură acţiunea concomitentă a facto rilor termic, mecanic, hidrostatic şi chimic la aplicarea
apei minerale. Aceşti excitanţi prin intermediul sistemului hipo talamo-hipofizo-suprarenal provoacă reacţii
neurohormo nale. Se constată un efect favorabil în cazul osteocondrozei cervicale şi sacrolombare, dereglărilor sau
traumelor apara tului locomotor, maladiilor ginecologice, inflamaţiilor cro nice ale tractului digestiv etc.
Contraindicaţii: cele generale pentru balneofizioterapic plus tronculita cervico-toracică, compresia măduvii
spinării, ateroscleroza exprimată, HTA gradul IIB-IV, insuficienţa cardiovasculară stadiul II-III, stenocardia cu crize
frpcventc, nevroze exprimate, disfuncţiile accentuate ale sistemului endocrin şi tromboflebita.Băile hidroelectrice se
bazează pe acţiunea fiziologică concomitentă a factorului termic al apei şi curentului galvanic. Aceste proceduri sînt
suportate de majoritatea bolnavilor şi au o acţiune favorabilă în tratamentul dereglărilor sistemului nervos central şi
periferic, aparatului locomotor, insomniei etc.
Băile hidroelectrice se aplică la temperatura apei 34- 40°C cu o intensitate a curentului în valoare de 100-150
mA, durata procedurii fiind de 10-20 min. Procedurile sînt aplicate peste o zi în total în serie de la 6 pînă la 30
şedinţe.

Baia turbionară
Baia turbionară este o procedură care prin mişcarea monotonă turbulentă a apei amplifică efectul termic şi
hidrostatic. Sînt utilizate băile turbionare complete şi parţiale pentru membre.
 Este stabilită influenţa acestor băi asupra hemodina- micii, în special, asupra creşterii tonusului venelor
cutanate, ce vorbeşte despre efectul mecanic suplimentar. La bolnavii cu polinervită se observă repleţiunea sangvină
microvas- culară în piele, fără modifiarea repleţiunii sangvine în vasele mari ale muşchilor scheletici. Micşorarea
sindromului de durere în extremităţi indică includerea mecanismelor sistemului antinociceptiv.
Băile turbionare pot fi aplicate bolnavilor cu polinevrită vegetativă în fiecare zi la temperatura de 37°C cu
durata de 10-15 min., în serie de tratament de 10-15 şedinţe. Efectul este mai exprimat în cazul dereglărilor
vasculare vegetative cu prezenţa sindromului de durere.

Băile aromatice
Băile aromatice sînt aplicate în cazurile necesităţii de influenţă a diverselor substanţe asupra organismului
prinpiele. în acest scop se folosesc băile de salvie, de terebenli nă, de muştar etc., care prin prezenţa uleiurilor eterice
amplifică efectul termic al apei, precum şi cel psihoterapi utic prin acţiunea excitatoare asupra analizatorului olfactiv
Băile cu extract de brad (conifere) se pot pregăti prin diverse metode care includ utilizarea extractului de
conifere sau prafului solubil de conifere. Aroma de conifere este unul din factorii principali al băilor de brad,
deoarece procedura contribuie la apariţia senzaţiei favorabile şi emoţiilor po zitive, ceea ce asigură creşterea
reactivităţii organismului.
Prescrierea băilor de conifere se face cu precauţie la bolnavii cu predominarea proceselor excitatoare în
sistemul nervos central.
Băile de obicei au temperatura de 35-37°C, durata tic 10-15 min. şi pot fi apicate în fiecare zi în serie de 15-20
şedinţe.
Băile de salvie se evidenţiază prin dizolvarea extractului de salvie aromată, numită iarba Sfîntului Ion. Aceste
băi dc salvie sînt foarte răspîndite în Moldova (secţia de recu perare Rîşcani). Condensatul de salvie ca un produs
final al industriei de uleiuri eterice are urmărtoarea componenţă: ulei eteric — 0,002%, linalilacetat — 1,2%,
linalool — 1,1%, acid formic — 0,5%, acid acetic — 6,1%, sclareol — 0,01%, substanţe gudronice — 2,2%,
terpene şi sare de salven la masa specifică de 1,0121-1,4990.

Băile de salvie sînt efectuate în cazul dereglărilor apa râtului locomotor, leziunilor traumatice ale sistemului
nervos periferic, dereglărilor ginecologice etc.
Băile de terebentină se manifestă prin acţiunea de excitare a pielii şi efectul antiseptic. Terebentina pentru baie
trebuie în prealabil de pregătit în formă de „emulsie albă“ sau de „emulsie galbenă“ după metoda A. S. Zalmanov
(1966).
Componenţa „emulsiei albe“ de terebentină este următoarea: apă distilată —550 ml, acid salicilic — 0,75 g,
săpun lin fărîmiţat — 30 g, terebentină —500 ml. Emulsia se pregăteşte prin încălzirea apei în care se dizolvă acidul
salicilic, săpunul şi componentele se amestecă cu terebentina.
Componenţa „soluţiei galbene“ de terebentină este următoarea: apă distilată — 200 ml, ulei de ricin — 300 ml,
sodiu caustic — 40 g, acid oleic — 225 g, terpentină —750 ml. Soluţia se pregăteşte prin încălzirea uleiului de ricin
cu adaosul sodiului caustic şi diluarea cu apă distilată. în continuare se toarnă acidul oleic şi la urmă terpentină.
Băile de terebentină din „emulsie albă“ (cu concen- lraţia de 15-30 ml la 200 1 apă) provoacă dilatarea arte- i
iolelor şi arteriilor mici ale ţesuturilor de suprafaţă şi ameliorează procesele de microcirculaţie şi trofice. Această
amplificare a circulaţiei periferice prin distribuţia sîngelui nu influenţează esenţial asupra circulaţiei sangvine în
organele interne, în special, în miocard. Astfel băile de terebentină pot fi indicate bolnavilor cu ocluzii
aterosclerotice sau insuficienţe arteriale cronice.
Un efect pozitiv este constatat în cazul osteoartrozei deformate şi radiculitei sacrolombare prin influenţa
asupra hcmodinamicii centrale şi periferice modificînd starea func- (ională a sistemului simpato-adrenalinic.
Utilizarea „soluţiei galbene“, care are conţinutul de terebentină mai mare, este diferită de cea a „emulsiei
albe“. Acţiunea specifică a băilor de terebentină în acest caz se manifestă prin efectul mai pronunţat asupra
circulaţiei periferice la nivelul capilarelor şi arteriolelor fără micşorarea indicilor circulaţiei centrale. Amplificarea
proceselor metabolice în organism contribuie la normalizarea fracţiilor lipidice aterogene ale sîngelui.
 Printre contraindicaţii figurează următoarele: boala ischemică cu fenomene de stenocardie, dereglările
ritmului cardiac, insuficienţa cardiacă mai mare de stadiul I, boala hipertonică de gradul IIB-III, nefrita cronică,
nefroza, hepatita cronică, ciroza cronicăBaia de muştar este o procedură activă care se foloseşte pe larg în condiţiile
casnice. Temperatura băilor complete este de 36-38°C cu durata de 5-10 min., iar parţiale de 10-15 min. După baie
bolnavul este culcat şi acoperit cu o pătură timp de 1-1,5 ore. Aceste băi de obicei sînt recomandate înaintea
somnului, deoarece efectul termic şi aromei este? prolongat.
Băile de muştar provoacă dilatarea pronunţată a vaselor periferice ce se manifestă prin hiperemia pielii. Acest
efect este însoţit de senzaţia de căldură. Pulsul şi respiraţia se răresc, iar presiunea arterială şi excitabilitatea
sistemului nervos se micşorează.
Băile parţiale cu muştar sînt indicate la boala ischemică a inimii, crizele de astm bronşic etc. Băile complete
sînt aplicate în cazul pneumoniei cronice cu recidive, bronşită cronică etc. La copii în aceste maladii procedurile sînt
efectuate în formă de împachetări cu muştar.
CAPITOLUL VIII

BALNEOLOGIA

Balneologia (lat. balneum — baie, grec. logos — ştiinţă) este o ramură a curortologiei care se ocupă de
studiul apelor minerale curative din punctul de vedere al originii lor, al proprietăţilor fizico-chimice, influenţei
asupra organismului la diverse afecţiuni şi al modului lor de întrebuinţare. Balneologia se ocupă de asemenea de toţi
factorii din staţiunile balneoclimatice capabili să exercite o acţiune curativă asupra organismului. Balneologia
include balneoterapia, bal- neotehnica, precum şi peloidoterapia. Balneologia se dezvoltă pe baza unui complex de
discipline cum ar fi hidrogeo- logia, chimia fizică şi biologia, microbiologia, fiziologia, cli- matologia, precum şi un
şir de discipline clinice.
Balneoterapia (lat. balneum — baie, grec. therapeia — tratament) este o metodă de tratament, profilaxie şi
recuperare a funcţiilor dereglate ale organismului prin aplicarea apelor minerale naturale şi artificiale în condiţii de
curort, staţiuni balneologice sau instituţii curative.
Balneoterapia se ocupă cu precădere de aplicarea externă a apelor minerale (băi complete şi parţiale, înot în
bazine curative, hidrochinetoterapie etc.). Apele minerale sînt pe larg utilizate în cura internă. Concomitent
balneoterapia se ocupă de acţiunea şi modul de utilizare a altor factori naturali terapeutici cum ar fi: nămolurile
(peloidele) terapeutice, gazele terapeutice naturale, salinele terapeutice.
A. Apele minerale
Apa minerală este o soluţie complexă de săruri şi gaze minerale, care provine dintr-o sursă naturală sau forai a
artificial, iar componenţa chimică şi proprietăţile fizice per* mit utilizarea în scopuri curative şi profilactice. Apa
trebuie să îndeplinească cel puţin una din cele 5 condiţii pentru a li inclusă în nomenclatura de ape minerale.
Condiţiile sini următoarele:
• Conţinutul de săruri minerale dizolvate (minerali zarea) trebuie să depăşească lg/1. După criteriul
mineralizării, apele se împart în:
• ape cu mineralizare medie (1-1,5 g/1);
• ape concentrate (15-35 g/1);
• ape foarte concentrate (35-150 g/1);
• ape de mare concentraţie (peste 150 g/1).
• Prezenţa elementelor chimice cu anumit efect farmn- codinamic recunoscut şi reproductibil. Valorile
minime admise ale oligoelementelor diferă în standardele unor ţări (tab.8).
Tabelul 8. 1
 CONCENTRAŢIILE MINIME ATRIBUITE EFICIENŢEI TERAPEUTICE (mg/1)
Componentul Elveţia România Rusia
Fluor 5 — _
Brom 4 5 25
Iod 1 1 10
Arsen 0.2 0.7 1
Fer 5 10 10
Stronţiu 1 — —

Litiu 1 — —

Acid metaboric 4 — 40
Acid silicic — —
50
Hidrogen sulfurat —
1 10
Bioxid de carbon 250 1000 1000
Comp. radioactivi 5 nCi/1 —
• Temperatura apei la izvor de peste 20°C, independent de conţinutul mineral, permite conferirea
caracteristicii de apă termală cu gradaţia de :
• hipotermală (20-31°C);
• termală (32-38°C);
• hipertermală (peste 38°C).
• Conţinutul de gaze dizolvate (C02, hidrogen sulfurat, radon etc.) în concentraţii minime pentru valoarea
terapeutică.
• Existenţa unei acţiuni curative verificată şi recunoscută.
Apele minerale fiind soluţii complexe se clasifică după:
• originea apei;
• concentraţia chimică;
• dinamica apei subterane;
• temperatura apei la izvor;
• compoziţia chimică.
Originea apei minerale este dictată de particularităţile structurii geologice a rocilor în condiţiile cărora se
acumulează apele minerale subterane. Din acest punct de vedere sînt evidenţiate teritorii (provincii ale apelor
minerale) în care sînt răspîndite anumite grupe de ape minerale.
Provincia apelor termale a regiunilor neovulcanice (Kamceatka, Georgia, insulele Kurile etc.). în aceste
regiuni sînt răspîndite apele termale complexe (acidice, hidrosul- furate-carbonice, sulfate şi sulfato-cloridice etc.).
Provincia apelor biocarbonice a regiunilor de activitate magmatică tînără (Transilvania, Georgia, Primorie,
Kamceatka). în această provincie predomină apele bicarbonice cu diversă componenţă ionică şi mineralizare.
Provincia apelor minerale a regiunilor cu deplasări tectonice noi, adică cu spargerea scoarţei tereste (Altai,
Tian- Şan, Extremul Orient). în aceste regiuni apele termale sînt slab mineralizate (pînă la 1 g/1).
Provincia apelor azotate, azotato-metanice şi metanice a bazinelor arteziane este cea mai răspîndită şi este
bogată în ape sulfide foarte diverse după componenţa ionică şi mineralizare.
Provincia apelor de radon a masivelor de roci cristalice în care apele sînt slab mineralizate şi reci (Ucraina,
Karelia) sau în care apele sînt termale cu conţinut de bioxid de carbon şi mineralizate (Altai, Georgia).
în funcţie de provenienţa apei ce alimentează izvoarele minerale naturale şi de originea unor substanţe
minerale dizolvate, Suess a propus o clasificare a lor în: izvoare juvenile, vadoase, mixte şi veterice.
Izvoarele juvenile, de profunzime, au provenit din apa de condensare a magmelor vulcanice închistate în
scoarţă în timpul răcirii. Apele juvenile se formează la adîncime, în zonele cu activitate vulcanică, au o mineralizare
redusă şi temperatura ridicată.
Izvoarele vadoase, de suprafaţă, se alimentează din apa precipitaţiilor atmosferice ce se infiltrează printre roci
şi le dizolvă. Mineralizarea izvoarelor vadoase variază în dependenţă de compoziţia rocilor străbătute, iar
temperatura depinde de adîncimea la care circulă. Apele minerale din România se consideră că au o origine vadoasă.
Izvoarle minerale veterice, fosile, de zăcămînt se găsesc sub formă de pînze de apă subterană fără circulaţie
captivă între straturi geologice impermeabile. Adesea sînt asociate zonelor petrolifere şi depozitelor subterane de gaz
metan, au o mineralizare bogată în iod şi brom. Apele veterice se întîlnesc în regiunea subcarpatică de sud, regiunea
Buzăului şi Cahulului.
Izvoarele mixte rezultă din amestecul unui izvor juvenil cu o pînză de apă vadoasă.
După concentraţia osmotică apele minerale se împart în:
• ape akratice, cu o mineralizare sub 1 g/1 săruri la izvor;
• ape hipotone, cu o mineralizare totală între 1-8 g/1;
• ape izotone, cu concentraţia de săruri între 8-10 g/1;
• ape hipertone, cu o concentraţie de peste 10 g/1 pînă la 300-400 g/1.
în general apele minerale cu o concentraţie în săruri pînă la 15 g/1 se pot folosi în cura internă (ingerare,
clisme, spălături intestinale). Concentraţia maximă a apei minerale folosită în cura internă (de băut) este tot de 15
g/1, dar în cantitate mică şi pe perioade scurte de timp. în caz contrar ele irită mucoasa tubului digestiv şi pot fi
utilizate în cura internă per os numai după ce se diluează sau se aplică exclusiv extern (băi).
După dinamica apei subterane apele minerale se împart în:
• cu dinamică mare şi mineralizare mică;
• cu dinamică medie, care conţine în general NaCl, dar şi alte săruri;
• cu dinamică redusă, care conţin NaCl, I, Br şi sînt ape concentrate.
După criteriul temperaturii apei la izvor apele minerale se împart în:
• reci, cu temperatura sub 20°C;
• termale, cu temperatura peste 20°C.
Criteriul chimic de clasificare a apelor minerale ţine cont de conţinutul anionilor şi cationilor principali, din
combinaţia cărora rezultă categoriile de ape minerale.
Analiza chimică a apelor minerale constată prezenţa substanţelor minerale predominant în formă de anioni
(CL', Br, r, S04", HC03“ etc.) şi cationi (Na+, Mg2+, Ca2+, Fe2+ etc.), gaze (C02, H2S, N, H, CH4, Ra etc) sau substanţe
nedisociate (H4Si04, H2Si03 etc).
Pentru exprimarea datelor obţinute la o analiză de apă minerală, care îi caracterizază proprietăţile fizico-
chimice, se recurge la formula lui M. G. Kurlow (1928). în această formulă se notează mai întîi componentele
biologic active şi specifice, inclusiv conţinutul în gaze ( în g/1, radonul în nCi/
• , urmează notarea mineralizării (în g/1). Raportul anionilor
şi cationilor predominanţi (exprimaţi în procentaj echivalent nu mai mic de 20 ech.% din suma grupelor de anioni
sau cationi prezentată ca 100 ech%) sub formă de fracţie algebrică. Anionii sînt aşezaţi la numărător, iar cationii la
nu mitor. Formula se termină cu indicarea valorii pH-ului şi temperaturii apei.
De exemplu, formula componenţei fîzico-chimice a apei minerale se exprimă astfel:
Slănicul Moldovei (izvorul nr. 3)

C168 HC03 30
C02 2,2M16 --------------------------------------- pH 7,8 t°9,8
Na 94

Esentuky (izvorul nr. 17)

HC03 60 CI 40
C022,5M13 ------------------------------------------- pH 6,7 t°ll
(Na+K) 94 Ca 4

Evaluarea după componenţa gazelor se efectuează prin considerarea numai a gazelor cu conţinut mai mare de
10 vol.% din suma totală de gaze solubile în apa minerală.
Denumirea apei minerale, conform standardului din Rusia, se compune într-o anumită ordine prin numirea
componentelor de gaze şi ioni după gradul de creştere a conţinutului, adică de la mic la mare. De exemplu, apa
minerală cu conţinut de azot — 20 şi metan — 70 vol.%, sulfat — 25 şi clor — 60, calciu — 30 şi sodiu — 65 ech%
se va numi apă azoto-metanică sulfato-cloridică calciu-sodică.
 în alte forme de clasificare numirea apei se reduce la una sau două proprietăţi fizico-chimice, care
caracterizează în general grupul de ape minerale. Printre acestea vor fi apele oligometalice (akriatice), alcaline şi
alcalino-teroase, clorurate-sodice (sărate), iodurate, sulfate, feruginoase, ar- senice, sulfuroase, carbogazoase şi
radioactive.
Modul de utilizare a apelor minerale
Apele minerale sînt utilizate în terapia complexă a diverselor maladii în formă de aplicare externă (aşa-
numitele băi medicale) sau în cura internă (ingerare, spălături intestinale şi stomacale, microclisme etc.).
Mecanismul de acţiune a apelor minerale asupra organismului este determinat de proprietăţile fizico-chimice:
componenţa ionică, conţinutul de substanţe active specifice (gaze, componenţi biologic activi, substanţe organice
etc.), temperatură şi pH.
Drept răspuns la acţiunea balneoterapeutică în general şi la utilizarea apelor minerale în special apare reacţia
bal- neologică a organismului. Această reacţie are 3 forme de manifestări :
• reacţia fiziologică care include modificări ale stării funcţionale a organismului şi sistemelor de organe în
limitele deviaţiilor fiziologice;
• reacţia patologică în care modificările funcţionale depăşesc limite fiziologice şi sînt de scurtă durată;
• reacţia de acutizare, care atestează prăbuşirea (tulburarea) mecanismelor fiziologice de protecţie în urma
acţiunii neadecvate a excitantului.
în cazul reacţiei patologice se micşorează intensitatea acţiunii factorilor balneologiei (concentraţia apelor
minerale, a temperaturii etc.). La apariţia reacţiei de acutizare se întrerupe temporar tratamentul.
Actualmente în balneoterapie şi în fizioterapie în general se recurge la aplicarea procedurilor moderate, care
nu provoacă în organism devieri fiziologice considerabile.

8.1. BĂILE MINERALE

Băile minerale sînt efectuate prin utilizarea apei minerale naturale cu mineralizarea mai mare de 2 gA cu
conţi-
nut de diverse gaze, microelemente, substanţe biologic active etc., precum şi în varianta de pregătire artificială a
acestor băi.
Spre deosebire de băile cu apă dulce, care exercită asupra organismului o influenţă termică şi mecanică,
băile minerale au concomitent şi o acţiune chimică. Aceasta este percepută de exteroreceptorii pielii, iar în cazul
pătrundem în organism a microelementelor şi substanţelor biologic active se includ interoreceptorii vaselor
sangvine ai organelor interne. Substanţele chimice îşi exercită acţiunea direct asupra structurilor celulare ale
organismului.
Băile sulfidice se pregătesc din apă minerală naturală Sn care sulfidele se găsesc în formă moleculară (H2S)
sau în formă ionică (HS) sau în combinarea ambelor forme. Raportul dintre acestea va determina pH-ul apei.
Deoarecoi sulfura de hidrogen exercită o acţiune considerabilă asupra organismului, apele sulfurice se împart în:
• sulfuroase ( pH< 6,5, conţinutul H2S mai mare de 75% din conţinutul total de sulfide);
• hidrogen sulfuroase-sulfuroase ( pH de la 6,5 pînă la 7,0 cînd H2S>HS);
• sulfuroase - hidrogen sulfuroase ( pH de la 7,0 pînă la 7,5 cînd HS>H 2S);
• hidrogen sulfuroase ( pH>7,5 cînd HS constituie mai I mult de 60% din totalul de sulfide).
In natură se întîlnesc foarte rar ape cu conţinut exclusiv j de sulfură de hidrogen sau de hidrogenosulfură.
Factorul 1 principal al acţiunii apelor sulfidice este sulfura de hidrogen I în stare liberă. Deoarece această substanţă
posedă o so- I lubilitate pronunţată, ea nu se degajă în formă gazoasă şi astfel aceste băi sînt raportate predominant
la cele de ori- I gine minerală.
în funcţie de conţinutul total al sulfurii de hidrogenl apele se împart în :
• slabe (0,3-1,5 mM/1; 10-50 mg/1);
• medii (1,5-3,0 mM/1; 50-100 mg/1);
• concentrate (3,0-7,5 mM/1; 100-250 mg/1);
• saturate (cu o concentraţie mai mare de 7,5 mMl;> 250 mg/1).
Băile cu concentraţia mai mare de 50-70mg/l provoacă hiperemia pielii în urma dilatării capilarelor,
arteriolelor, accelerării fluxului sangvin, apariţiei substanţelor vasoactive tn piele.
 Sulfura de hidrogen pătrunde în organism pe cale tegu- mentară şi pe cale inhalatoare în timpul băii. Sub
influenţa apei sulfuroase creşte excitabilitatea receptorilor pielii, ceea ce modifică impulsaţia aferentă a nervilor
cutanaţi. Se excită angioreceptorii cu modificarea tensiunii arteriale, vitezei de circulaţie a sîngelui, creşte
conţinutul adrenalinei în suprarenale în urma activării biosintezei monoaminelor.
Băile sulfidice excită selectiv hemoreceptorii carotidi- cni prin intermediul cărora cu includerea S. N. C. în
final se influenţează asupra glandelor endocrine şi a metabolismului. Sulfura de hidrogen prin intermediul
sîngelui trece bariera hematoencefalică şi influenţează asupra activităţii scoarţei cerebrale, structurilor
subcorticale, hipofizei şi hi- potalamusului. Băile cu concentraţie mai ridicată de nivelul de 300 mg/1 se
utilizează foarte rar din cauza pericolului acţiunii toxice a sulfurii de hidrogen din aerul inspirat.
Băile sînt aplicate la bolnavii cu dereglări ale sistemului nervos periferic, cu afecţiuni reumatice cronice,
hipertensiuni arteriale, diabet zaharat, arterite şi endoarterite. în unele boli dermatologice se observă efecte
terapeutice (psoriazis, dermite pruriginoase, sclerodermie, eczeme etc.).
Băile sulfidice în concentraţii de la 50 pînă la 150-200 mg/1, la temperatura de 36-37°C cu durata de 8-15
min. se aplică în serie de 12-15 şedinţe.
Contraindicaţiile terapiei cu băi sulfidice includ în afara celor generale ale hidroterapiei, boala ischemică a
inimii de clasa funcţională de gradul IV, insuficienţa car-
diacă de gradul III, boala hipertonică în stadiul IIB, insuficienţa circulatoare mai mare de stadiu I, hepatite
cronice sau acutizarea lor.
Băile de clorură de sodiu (saturate) sînt pregătite din apă naturală sărată şi mai rar pe cale artificială. Apa
de clorură de sodiu se întîlneşte în natură foarte frecvent în formă de apă de mare, apa diverselor lacuri sărate
sau la scurgere din sondele artificiale. Mineralizarea acestor ape este foarte diferită (de la 2 pînă la 600 g/1) şi
are o componenţă chimică diversă. Pe lîngă ionii de sodiu şi clor se identifică în cantităţi minime ionii de
potasiu, magniu, calciu etc. în unele din aceste ape se constată prezenţa ionilor de brom sau iod.
Apele de clorură de sodiu utilizate în formă de băi au un efect curativ care în mare măsură este dependent
de concen traţia, temperatura apei şi starea iniţială a organismului. S-a constatat faptul că în afara influenţei pe
cale reflexă compo nenţa chimică a apei asigură acţiunea locală asupra receptorilor, vaselor, componentelor
celulare ale pielii. Concomitent se obsrvă o influenţă asupra metabolismului tisular, care la mineralizarea băii de
60 g/1 se manifestă prin creşterea compuşilor fosfatici macroergici şi a creatinfosfatei în miocard, ficat şi
muşchii scheletici. Băile cu concentraţie medie modifică excitabilitatea structurilor creierului, interacţiunea
dintre scoarţa creierului şi hipotalamus. în ultimul caz predomină activitatea porţiunii anterioare (parasimpati-
ce) asupra celei posterioare (simpatice). Consecinţele efectelor curative ale aplicării unei cure complete pot fi
evidenţiate timp de 4-6 luni.
în sens balneofiziologic apele de clorură de sodiu pot fi aplicate în limitele mineralizării pînă la nivelul de
80 g/1. în felul acesta de la 10 g/1 pînă la nivelul de 80 g/1 băile pot fi aplicate în 3 variante:
• concentraţie mică — de la 10 pînă la 20 g/1;
• concentraţie medie — de la 20 pînă la 40 g/1;
• concentraţie crescută — de la 40 pînă la 80 g/1.
Concentraţiile mai ridicate pot provoca leziunea tegumentului. Mai frecvent în scopuri curative se
utilizează concentraţia de 30 g/1, care asigură o influenţă regulatoare asupra sistemului nervos central, modifică
starea imună a organismului, circulaţia sangvină, procesele trofice în ţesuturi etc.
Efectele antiflogistic, desensibilizant şi analgetic ale băilor sărate sînt observate la bolnavii cu leziuni
articulare. Influenţa favorabilă asupra activităţii sistemului cardiovascular contribuie la normalizarea stării
funcţionale a acestuia la bolnavii cu distonie neurocirculatoare de formă hiper- tonică, boala hipertonică, vicii de
provenienţă reumatică etc.
Băile sărate artificiale se pregătesc prin dizolvarea sării de mare în cantităţi pînă la concentraţia totală de
10-40 g/1.
Băile de clorură de sodiu se aplică la temperatura de 35- 38°C cu durata de la 10 pînă la 20 min. peste o zi
sau 2 zile la rînd cu întrerupere în ziua a treia. Cura include 12-15 şedinţe.
Indicaţii: maladii ale sistemului cardiovascular — boala hipertonică în stadiul I şi II, boala hipotonică în
stadiul I şi II, procesele obliterante ale vaselor membrelor în faza iniţială, dilataţia varicoasă a venelor fără ulcere
cronice; dereglările aparatului locomotor — artrite şi poliartrite, spondiloza, spondilartrite (b. Behterev),
spondiloartroză, diverse leziuni de origine traumatică a ţesutului osos şi muscular; afecţiuni ale sistemului nervos
periferic şi central; inflamaţii cronice ale organelor genitale; unele dermatite etc.
Contraindicaţii: în afara celor generale pentru hidro- lerapie o atenţie deosebită se acordă la diverse
manifestări de tromboflebită aseptică în perioada de la 2-3 luni pînă la 1 an din momentul normalizării
temperaturii şi în absenţa probabilităţii recidivelor.
Băile bromidice se pregătesc din ape minerale naturale sau artificiale. în natură ape bromidice pure nu se
întîlnesc. Mai frecvent ionii de iod şi brom se găsesc în apele de clorură de sodiu.
Microelementele (iodul şi bromul) pătrund în timpul băii prin piele şi căile respiratorii şi în aşa mod
exercitn influenţă asupra proceselor metabolice în organism. în can titate predominantă ionii de iod se
acumulează în glandu tiroidă iar bromul în hipofiză. Astfel iodul ameliorează procesele metabolice prin
intermediul hormonilor glandei tiro- idie. Bromul se include în reglarea excitabilităţii neuronilor sistemului
nervos central.
Maladiile sistemului nervos central şi periferic cu sin- droame nociceptive (nevrite, ischialgie) sînt tratate
prin efectul analgetic al băilor bromidice în urma stabilirii balanţei dintre procesele de excitaţie şi inhibiţie în
favoarea amplificării inhibiţiei. Modificările activităţii sistemului vegetativ asigură şi restructurarea reglării
umorale prin includerea neuromediatorilor şi hormonilor.
Băile bromidice se aplică la temperatura de 35-37°C cu durata de 10-15 min. peste o zi sau 2 zile la rînd cu
o zi odihnă. Seria include 15-20 şedinţe.
Indicaţii: maladiile sistemului cardiovascular (anumite forme de boala ischemică a cordului, boala
hipertonică de stadiul I-II etc.), ateroscleroza cerebrală, boli posttrauma- tice ale sistemului nervos central şi
periferic, leziunile inflamatoare şi degenerative ale sistemului locomotor, afecţiunile ginecologice; obezitatea
exogeno-constituţională; dermatoze alergice etc.
Contraindicaţiile sînt limitate numai la cele generale pentru hidroterapie.
Băile minerale combinate sînt aplicate în practica bal- neoterapeutică în cazul afecţiunilor sistemului
cardiovascular, aparatului locomotor, bolilor asociate etc.
Printre băile combinate mai frecvent sînt utilizate băile carbogazoase-sulfidice şi sulfidice-carbogazoase-
nămol. Primele se fac prin adaosul sulfurii de sodiu în baia carbo- gazoasă. Prin modificarea cantităţii de bioxid
de carbon şi sulfurii de sodiu se asigură combinaţia dintre concentraţia sulfurii de hidrogen şi bioxidului de
carbon. A doua formă de baie combinată se efectuează prin amestecul minuţios al nămolului terapeutic cu apă
caldă sau a saramurii naturale încălzite pînă la o temperatură stabilă. înaintea aplicării băii se adaugă acid
sulfuric diluat. Bioxidul de carbon şi hidrogenul sulfurat, care se degajă în aceste condiţii, formează cu coloizii
nămolului o spumă fină şi foarte stabilă. Aceste băi au un miros pronunţat de hidrogen sulfurat şi sînt stabilite în
3 straturi: inferior în formă de nămol şi reziduuri mecanice insolubile; mediu în formă lichidă de culoare brună
constituit din amestecul de gaze, nămol şi saramură. Corpul bolnavului este predominant cufundat în acest strat.
Ultimul strat în formă de spumă apare în urma reacţiei dintre acidul sulfuric şi componentele saline ale
nămolului. Băile combinate cu temperatura de 35-37°C şi durata de 10-15 min. sînt aplicate peste o zi sau 2 zile
încontinuu cu odihnă în a treia. Cura include 12-15 şedinţe.

• BĂILE DE RADON

Băile de radon cu apă naturală sînt aplicate în staţiunile balneare cu surse de radioactivitate naturală sau
artificială.
Factorul principal de acţiune al procedurilor de radon este radonul (un gaz inert radioactiv cu perioada
înjumătăţi- rii de 3,8 zile), aparent în urma scindării moleculelor de radiu cu iradierea particulelor alfa şi beta şi
cuantelor gama. Acţiunea biologică şi efectul curativ sînt determinate de radiaţia ionizată şi într-o măsură infimă
prin acumularea radiului în organismul bolnavului. Apele din sursele naturale de radon sînt de regulă cu conţinut
mineral neimportant (pînă la 2 g/1) şi temperatură joasă (8-10°C), iar după conţinutul de radon se împart în:
• slabe (0,2-1,5 kBc/1; 5-40 nKi/1);
• medii (1,5-7,4 kBc/1; 40-200 nKi/1);
• puternice (mai sus de 7,4 kBc/1; >200 nKi/1).
 Radonul solubil în apa băii în valoare de 0,5% pătrunde în organismul bolnavului prin piele şi căile
respiratorii. Pc aceeaşi cale este eliminat din organism timp de cîteva orc după terminarea procedurii. în timpul
aflării în baie şi în dependenţă de mişcarea turbulentă a apei provocate prin scurgere sau prin mişcările
bolnavului, pe piele se depune radonul şi derivaţii scindării acestuia formînd în acest mod pelicula radioactivă
care asigură iradierea externă.
Băile de radon au o influenţă benefică asupra circulaţiei sangvine periferice, stării funcţionale a aparatului
neuro muscular, funcţiei glucocorticoide a suprarenalelor. Prin aceste influenţe terapia cu radon este indicată la
dereglările inflamatoare sau degeneratoare ale aparatului locomotor, maladii sau consecinţe traumatice ale
sistemuluii nervos central şi periferic, maladii cardiovasculare, afecţiuni urogenitale, dereglări ale aparatului
gastrointestinal şi boli de piele.
Băile de radon la temperatura de 36-37°C cu durata de 10-20 min. sînt aplicate în fiecare zi sau peste o zi
în număr de 15-20 la cură.
Contraindicaţii: generale pentru hidroterapie.

• BĂILE GAZOASE
Au factorul principal de acţiune prin eliberarea bulelor de gaz din apa suprasaturată. Gradul suprasaturaţiei
apei cu un anumit gaz în mare măsură este în funcţie directă de coeficientul solubilităţii acestuia şi de presiunea
gazului comprimat utilizat pentru saturarea apei. Temperatura apei influenţează invers proporţional asupra
solubilităţii gazelor.
Băile gazoase se caracterizează prin aceea că de rînd cu factorul termic şi mecanic pe prim plan se
evidenţiază acţiunea gazului. Această acţiune are o componentă fizică (mecanică) şi alta chimică.
Acţiunea fizică a gazului constă în influenţa mediului apă-gaz asupra pielii. Bulele de aer se sedimentează
pe suprafaţa pielii şi excită receptorii periferici în timpul deplasării lor, asigurînd în felul acesta un masaj tactil.
Concomitent este efectuat şi masajul „termic“, care se produce prin spargerea bulelor de gaz pe suprafaţa pielii.
Astfel diferenţa de capacitate termică a gazului din bule şi a apei din baie asigură acţiunea asupra receptorilor
tegumentului prin diferenţa de temperatură. Este cunoscut că temperatura indiferentă a apei este de 37-36°C, iar
pentru bulele de gaz, în funcţie de natura gazului, această temperatură este de 25-12°C. Acţiunea chimică a băii
gazoase se manifestă prin pătrunderea gazului în organism. Această acţiune este dependentă de natura gazului.

Băile cu bule de bioxid de carbon

Apa bicarbonată este considerată terapeutică, indiferent de componenţa minerală, dacă un litru conţine nu
mai puţin de 0,75 g de bioxid de carbon. Pentru aplicările externe în formă de baie acest conţinut de gaze se
ridică pînă la 23,0- 32,2 mM/1 (1,0-1,4 g/1). Aceasta este limita optimă de acţiune curativă a bioxidului de
carbon, deoarece în aceste concentraţii ale gazului apare suprasaturaţia cu eliminarea abundentă a gazului. Băile
artificiale cu bioxid de carbon se pot aplica prin metoda fizică şi chimică. în primul caz se utilizează diverse
aparate care prin difuzia gazului din butelie în apă rece asigură saturaţia apei cu bioxid de carbon. Ulterior se
dizolvă cu apă fierbinte pînă la temperatura indiferentă. Metoda chimică de pregătire a băilor de bioxid de carbon
este efectuată prin eliberarea acestui gaz din săruri bioxidice prin intermediul acizilor puternici. Bioxidul de
carbon are o acţiune evidentă asupra receptorilor termici din piele, deoarece temperatura indiferentă a acestuia
este mai joasă (12-13°C) în comparaţie cu temperatura indiferentă a apei (36-37°C). Termoreceptorii sub
influenţa bioxidului de carbon îşi micşorează activitatea, ceea ce provoacă erodarea percepţiei termice. în acest
fel discordanţa dintre percepţia scăzută a temperaturii corpului şi efectul termic ;il băilor bicarbonice permite
bolnavilor să suporte baia la temperatura de 32-33°C, care asigură micşorarea temper;i turii sîngelui. La
temperatura băii bicarbonice de 30-25°C se observă micşorarea evidentă a temperaturii corpului, cee.i ce
provoacă declanşarea reacţiei de compensare a tempera turii interne a organismului prin activarea termogenezei
şi micşorarea cantităţii de oxigen utilizat.
Bioxidul de carbon absorbit prin piele pătrunde în sînge şi în acest mod exercită o influenţă chimică asupra
che- moreceptorilor şi aparatului efector simpatic şi parasimpatic al sistemului nervos central. Pătrunderea
bioxidului de car bon prin plămîni asigură influenţa asupra centrului res pirator cu micşorarea ritmului şi
 creşterea profunzimii respiraţiei. S-a constatat că băile bicarbonice amelioreză micro- circulaţia sangvină a
creierului. Vasele periferice de dia metru mic sînt dilatate sub influenţa acestor băi la tempe ratura indiferentă.
Concomitent se observă micşorarea frecvenţei cardiace prin creşterea duratei diastolei. Cantitatea de sînge în
circulaţie creşte prin mărirea vitezei, volumului- bătaie şi debitului cardiac. Presiunea arterială creşte sau se
micşorează în funcţie de starea funcţională a organismului şi temperatura apei pentru baie. Băile de bioxid de
carbon la temperatura apei în limitele temperaturii indiferente provoacă micşorarea tensiunii arteriale, iar
temperaturile reci provoacă de regulă creşterea presiunii arteriale. Prin acest procedeu se recurge la micşorarea
tensiunii arteriale în cazul hipertoniei, dimpotrivă, la creşterea tensiunii arteriale la hipotonici.
Indicaţiile de aplicare a băilor bicarbonice includ bolnavii de boala ischemică a inimii în prima clasă
funcţională, bolnavii de boala hipertonică în stadiul I, II şi IIB; insuficienţa cardiovasculară în stadiu I etc.
Contraindicaţiile includ boala ischemică a cordului în clasa funcţională IV, insuficienţa cardiacă mai mare
de gradul II, insuficienţa circulaţiei sangvine în stadiul II; anevris- mul inimii şi al vaselor; dereglările ritmului
cardiac; boala hipertonică cu crize frecvente; nefroscleroza etc.

Băile cu bule de oxigen

Băile cu bule de oxigen sînt efectuate pe cale artificială, deoarece apele minerale naturale conţin oxigen în
cantităţi minime. Pentru pregătirea acestor băi sînt folosite metoda fizică sau chimică. în primul caz apa este
îmbogăţită cu oxigen prin trecerea gazului sub presiune în rezervorul de saturaţie. Metoda chimică constă în
degajarea oxigenului în urma reacţiei chimice prin utilizarea diverşilor gradienţi (Na HC0 3, CuS04, KMn04,
H2S04 etc).
Oxigenul dizolvat în apă prin piele pătrunde în sînge. Bulele de gaz se distribuie pe suprafaţa corpului şi în
aşa mod exercită o acţiune excitantă asupra receptorilor periferici. Oxigenul se evaporează rapid din apă formînd
un strat gazos pe suprafaţa băii şi astfel se ameliorează pătrunderea oxigenului pe cale respiratoare. Aceasta
contribuie la lichidarea insuficienţei oxigenice, care este prezentă la un şir de maladii. Băile cu bule de oxigen
influenţează favorabil asupra stării funcţionale a sistemului nervos central, micşorează tensiunea arterială şi
echilibrează hemodinamica. Efectul băilor este amplificat prin conţinutul mineral în cazul utilizării apei de mare.
Indicaţii: Boala hipertonică în stadiul I şi II; nevroze hiperstenice; forma hiperstenică a neurasteniei;
afecţiunile sistemului nervos periferic cu dereglări vasculare; sechele traumatice ale creierului (encefalopatia
posttraumatică); afecţiunile obliterante vasculare ale membrelor ( gradul I şi II); manifestările iniţiale ale
aterosclerozei vaselor coronariene în momentul cînd sindromul algic este determinat
de coronarospasm, deci de dereglări funcţionale şi nu organice; nevroze cardiovasculare cu tahicardie; boala
Ray- naud, acrocianoză.
Contraindicaţii: de rînd cu cele generale pentru hidro- terapie se accentuează tireotoxicoza cu manifestări
pronunţate ale proceselor excitatoare şi valori exagerate ale metabolismului bazai.

Băile de azot

Băile de azot sînt frecvente în cazul aplicării apelor termale alcaline uşor mineralizate, care se întîlnesc în
localităţile Nalcik, Kuldur, Ţhaltubo etc. Apele termale prin mineralizarea generală nu se deosebesc de apa
dulce, dar exercită o acţiune fiziologică şi curativă foarte pronunţată. Particularitatea esenţială a acestor ape puţin
mineralizate (pînă la 2 g/1) alcaline (pH 8-9,6), silice (acidul silic de la 50 pînă la 150 mg/1), iar în anumite
cazuri şi radioactive (0,37- 7,5 kBc/1 or 1-20 Ki/1) este componenţa gazoasă predominant azotică (de la 90 pînă
la 100%).
Timp îndelungat prezenţa azotului în apele mineralizate era neglijată deoarece se presupunea că azotul nu
poate influenţa asupra organismului uman din cauză că din punct de vedere biologic este un gaz indiferent. Cu
toate acestea la începutul secolului XIX balneologii francezi şi spanioli au demonstrat influenţa calmantă,
analgetică şi somniferă a băilor de azot. Această influenţă este asigurată prin afinitatea pronunţată a azotului faţă
de celulele nervoase cu conţinut bogat de lipide. Astfel s-a constatat în final că la baza efectului curativ al băilor
de azot se află influenţa sedativă asupra sistemului nervos. Aceste băi exercită o acţiune analgetică şi
desensibilizantă, modifică hemodina- mica, metabolismul şi tonusul muscular.
 Băile de azot se pot prepara artificial pe baza aeraţiei apei potabile reci cu aer comprimat (78% azot) sau
azot pur.
Apa suprasaturată cu azot se adaugă în baia fierbinte în proporţie de 2/3 cu temperatura finală a băii de cca 36-
34°C. Aceste băi au un efect favorabil în cazul bolilor de origine infecţioasă sau degenerativă a articulaţiilor,
bolilor cardiovasculare cum ar fi boala hipertonică de stadiul I-IIB, anumite forme ale bolii ischemice a inimii,
ateroscleroza vaselor creierului, tireotoxicoză, forma hiperstenică a neurasteniei etc.
Băile de azot mai frecvente la temperatura apei de 36- 34°C se aplică cu durata de 10-15 min. peste o zi în
tratamentul ambulatoriu sau în fiecare zi în staţionar. In total cura include 10-12 şedinţe.

Băile cu aer

Băile cu aer atmosferic sînt frecvent aplicate prin simplicitatea preparării care se reduce la formarea bulelor
de aer în baie prin injectarea directă a aerului comprimat în tuburi metalice cu orificii liniare instalate într-un
grătar de lemn. Volumul, numărul şi viteza de formare a bulelor sînt reglate.
în funcţie de aceşti parametri bolnavul are senzaţia de excitare a pielii provocate de mişcarea bulelor,
precum şi de contrastul termic, determinat de diferenţa capacităţii calorice şi conductibilitatea termică a apei şi
gazelor. Principala deosebire a acestor băi numite „bac cu perle“ de băile cu azot se reduce la faptul că aerul
comprimat este pompat cu o anumită presiune direct în baie şi în aşa fel conţinutul azotului în apa băii este relativ
mic. Pentru amplificarea efectului băilor cu aer se adaugă extract de brad, care prin aroma specifică asigură
aspectul agreabil al procedurii. în unele cazuri se observă supraexcîtarea bolnavilor cu apariţia senzaţiei de
alarmă şi tendinţa de a întrerupe procedura. Băile sînt aplicate la temperatura de 36-34°C cu durata de 10-15 min.
în fiecare zi sau peste o zi. Cura include 12-15 şedinţe.
• APLICAREA INTERNĂ A APELOR MINERALE
Printre cele mai frecvente forme de utilizare internă .1 apelor minerale se află consumul curativ. Această
formă de tratament se aplică în complex cu tratamentul medicamen tos, dietetic, recuperator etc. Mecanismul de
acţiune a ape lor minerale potabile se manifestă prin reacţiile fiziologice la baza cărora se găsesc procesele
neuroreflectoare şi umo rale, determinate de acţiunea factorilor fîzico-chimici şi temperatura apei, de viteza
ingerării şi durata evacuării apei din diferite porţiuni ale tractului digestiv.
Acţiunea stimulatoare a apei minerale asupra secreţiei gastrice la ingerarea în stomac este determinată de
iritarea mucoasei stomacului şi este numită acţiune pilorică. La trecerea în duoden majoritatea apelor minerale au
o acţiune complexă. Iniţial se realizează alcalinizarea conţinutului gas trie cu restabilirea ulterioară a acidităţii,
care peste o perioadă de timp în final se micşorează. Această acţiune duodenală de micşorare a secreţiei gastrice
este determinată de excitarea terminaţiunilor nervoase ale mucoasei duodenale.
Manifestările fiziologice ale utlizării apelor minerale în scop curativ au o mare importanţă în determinarea
metodei de aplicare a acestora cu efect predominant piloric sau predominant duodenal. Apa minerală băută
imediat înaintea ingerării hranei rămîne în stomac şi amesteeîndu-se cu conţinutul gastric excită mucoasa şi astfel
are o acţiune pilorică. Majoritatea apelor minerale băute cu mult înaintea ingerării hranei nu se reţin în stomac,
trec în duoden şi exercită cu precădere o acţiune duodenală. Acţiunea pilorică sau duodenală poate fi amplificată
sau diminuată prin componenţa apei minerale utilizate.
Viteza evacuării apelor minerale din stomac în duoden depinde de temperatura apei. Apa rece amplifică
funcţia motoare a stomacului şi trece rapid în duoden, iar cea caldă o micşorează şi este evacuată mai lent. Apa
minerală băută
acţionează asupra terminaţiunilor nervoase a mucoasei stomacului şi intestinelor provocînd o influenţă reflectoare
considerabilă asupra activităţii altor organe ale tractului digestiv. Absorbţia şi trecerea componentelor apei minerale
în sînge se realizează de obicei în segmentele superioare ale intenstinului. Excitarea terminaţiunilor nervoase ale
vaselor sangvine asigură influenţa umorală asupra diferitelor funcţii ale organismului. Prin influenţa asupra
proceselor de osmoză şi difuzie, tensiunii superficiale, sarcinilor electrice ale celulei, echilibrului acido-bazic,
metabolismului organismului, apele minerale acţionează asupra reactivităţii celulelor şi ţesuturilor. Caracterul şi
gradul de manifestare a acestor modificări în mare măsură depinde de componenţa chimică a apei, ceea ce determină
selectarea apelor pentru consumul curativ.
 Acţiunea specifică a apelor minerale în cura internă depinde de componenţa ionică principală (anionică-hidro-
carbonat, clor şi sulfat şi cationică-sodiu, calciu şi magniu). Din această cauză este necesar de a cunoaşte
particularităţile generale ale mecanismului de acţiune a apelor minerale de uz intern în funcţie de conţinutul
predominant al ionilor aparte şi în combinaţiile lor.

Apele hidrocarbonate

Se caracterizează prin conţinutul vădit al ionului hidro- carbonic. în prezenţa cationului de sodiu aceste ape
exercită o acţiune alcalinică asupra conţinutului stomacului, precum şi modifică echilibrul acido-bazic al
organismului în direcţia alcalozei. Modificarea rezervei alcaline a sîngelui influenţează asupra procesului de
reabsorbţie a lichidelor în cana- liculele renale.
Proprietatea apelor minerale de a exercita o acţiune duodenală (inhibiţia secreţiei sucului gastric) în
dependenţă de timpul ingerării faţă de consumul hranei este foartechimică. Anionii predominanţi în apele minerale
se combin.i în acţiunea lor asupra proceselor fiziologice, iar efectele se sumează, ceea ce contribuie la lărgirea
indicaţiilor de aplici re. Aceasta are o mare importanţă în practica medicală, deoarece la tratamentul de lungă durată
al unui organ ;il tractului digestiv se poate deregla funcţia altor organe ale sistemului gastrointestinal. în apele mixte
se întîlneşte frec vent combinaţia ionilor de clor cu hidrocarbonat şi sulfat Prescrierea apelor complexe are efecte
curative în funcţie dc metoda aplicării. De exemplu, apele hidrocarbonate cloru- rate se prescriu în tratamentul
gastritei cronice cu hiperse- creţie, precum şi în cazul de hiposecreţie. *
Combinarea ionului de sulfat cu ionul de clor (ape cloruro-sulfurate sau sulfato-clorurate) asigură efectul
curativ al apelor minerale în cazul afecţiunilor gastrice cu hiposecreţie şi asociate cu leziunea ficatului şi căilor
biliare, precum şi la boli intestinale însoţite de constipaţii.
Combinarea ionilor de hidrocarbonat cu ionii de sulfat asigură acţiunea inhibitoare asupra secreţiei gastrice şi
provoacă dispersie. Aceste ape minerale sînt utilizate în afecţiunile gastrice cu hipersecreţie şi asociate cu leziunea
ficatului şi intestinelor.

Apele oligometalice (akratice)

Aceste ape au o mineralizare totală sub 1 g/1, nu conţin elemente minerale farmacologic active şi nici gaze
terapeutice în concentraţii minimale admise. Cu toate că nu întrunesc majoritatea condiţiilor pentru o anumită
clasificare chimică, aceste ape după proprietăţile lor fizico-chimice au o acţiune terapeutică confirmată ştiinţific.
O parte din apele oligometalice au temperatura la izvor sub 20°C (ape akratopede) şi sînt indicate în
crenoterapia (krene — izvor) afecţiunilor rinichiului şi căilor urinare pentru efectele lor diuretice.
O altă serie de izvoare de apă oligoraetalică sînt cele cu caracter termal (ape akratoterme), ceea ce le conferă
efecte terapeutice suplimentare şi prin factorul termic. îmbinarea factorului chimic cu cel termic permite folosirea
acestor ape minerale predominant în cura externă pentru balneaţie în bazine şi la cadă. Efectele terapeutice
antialgice, sedative, antispastice şi decontractante, vasodilatatoare şi trofice sînt evidente în afecţiuni ale aparatului
locomotor şi ginecologic. Unele din aceste ape akratoterme au efecte diuretice, iar factorul termic asigură efectele
antispastice asupra tubului digestiv şi căilor biliare sau a rinichiului şi căilor urinare.

Apele sulfuroase

Sînt apele minerale care conţin peste 1 mg sulf/1 sub forma de H 2S, HS, S etc. La contactul cu aerul
atmosferic sulful îşi pierde stabilitatea, din care cauză apa transparentă devine lăptoasă. Prin aceasta scad
proprietăţiile biologic active, din care cauză tratamentul cu ape sulfuroase se face de preferinţă la izvor.
Hidrogenul sulfurat este lipo-şi hidrosolubil, ceea ce permite reabsorbţia lui din apele sulfurate atît pe cale
digestivă, cît şi respiratorie şi cutanată. Apele sulfuroase stimulează predominant secreţia gastrică, cu excepţia celor
alcaline, care influenţează secreţia intenstinală şi peristaltica intestinelor. Se observă efectul colagol-coleretic şi
antitoxic. Dacă apele sulfuroase conţin C02 sau substanţe teroase, atunci se constată scăderea glicemiei la diabetici şi
o acţiune diuretică.
 Indicaţii generale pentru cura internă: afecţiuni cronice ale tractului digestiv în remisie, stomacul operat (peste
2-3 luni după operaţie în cazul bolii ulceroase în absenţa hemoragiilor şi evacuare normală); afecţiuni cronice ale
ficatului, vezicii biliare, căilor biliare, pancreasului, căilor urinare, litiaza renală (în cazul calculilor renali mici care
pot fi eliminaţi); maladii metabolice şi endocrine (diabet zaharat în formă compensată, hiper-şi hipotireoză,
obezitate, guşă); ateroscleroză în stadiul iniţial; leziuni ale aparatului locomotor (osteoartroză, spondiloză etc);
afecţiuni Cronice ale nervilor periferici cu senzaţii de durere.
Contraindicaţii generale pentru cura internă: acutizarea procesului inflamator în diverse regiuni ale tractului
digestiv; dereglări pronunţate ale funcţiei motoare a stomacului şi intestinelor, care necesită intervenţii chirurgicale;
atc- roscleroză accentuată şi afecţiuni ale sistemului cardiovascular cu edemuri şi dereglări ale funcţiei rinichilor;
afecţiuni ale căilor urinare, care necesită intervenţii chirurgicale.

B. Peloidoterapia

Peloidoterapia (din grec pelos — mîl şi therapeia — tratament) este o metodă foarte veche de tratament cu
aplicarea nămolurilor cu diferite compoziţii şi origini. C. Galen (sec. II e.n.) descria metoda „egipteană“ de
tratament cu nămol din rîul Nil. în secolul XVI se aplicau deşeuri de origine vulcanică în Italia, în secolul XII în
hanatele Crimeei şi Astrahan şamanii utilizau în scopuri terapeutice nămolul limanurilor, iar în sec XIX sînt
organizate staţiuni balneare (Saki, Haapsulu etc.).
Nămolurile curative sau peloidele sînt de diversă origine în dependenţă de factorii naturali care se includ în
geneza lor. în acelaşi timp, indiferent de natura provenienţei, peloidele au o acţiune terapeutică generală. Efectul
terapeutic al acestora este determinat de proprietăţile ter- mofizice, componenţa minerală, conţinutul compuşilor
activi biologic, precum şi a substanţelor cu acţiune analogică hormonilor, vitaminelor, antibioticelor. Un rol deosebit
în formarea şi asigurarea efectului terapeutic al peloidelor îl au microorganismele, numărul cărora poate fi peste 1
mld la 1 g de nămol.în nămolurile curative se evidenţiază baza organică şi minerală, care poate fi în fază solidă,
lichidă sau găzoasă. Substanţele organice sînt evidenţiate în soluţia nămolului în fracţia solidă şi coloidală. Printre
acestea mai frecvente sînt substanţele huminice, bituminoase, acizii graşi, lignina, ami- noacizii etc.
Fracţia minerală a peloidelor constă din minerale insolubile şi compuşi salini cu solubilitate redusă. Aici se
includ şi gazele în dependenţă de natura nămolului. Aceşti componenţi influenţează considerabil asupra acţiunii
biologice a peloidului.
Astfel nămolurile după componenţa structurală prezintă un sistem dinamic fizico-chimic complex din 3
componente:
• componenta cu dispersie redusă (scheletul);
• componenta cu dispersie fină (baza coloidală).
• soluţia peloidică (baza lichidă);
Componenta de bază a nămolului curativ este scheletul cristalic care conţine particule foarte mici de argilă şi
nisip. Concomitent în peloide se conţine un număr considerabil de carbonat şi sulfat de calciu, care apar în urma
sedimentării acestor săruri în procesul de metamorfozare în soluţia de nămol sau saramura naturală.
A doua parte componentă a nămolului curativ este fracţia coloidală care uneşte particulele şi umple toate
spaţiile scheletului. Cantitatea de coloid determină plasticitatea nămolului, adică proprietatea de a păstra forma care
este executată în timpul aplicării pe corpul bolnavului.
A treia parte componentă a nămolului este lichidul mineral, care îmbibă masa coloidală a peloidului. Această
soluţie provine din saramura naturală şi conţine clorură de sodiu, sulfit de magneziu, polisulfură de sodiu etc.
Proprietăţile fizice ale nămolului sînt:
• Greutatea specifică a nămolului care depinde de conţinutul în substanţă minerală şi influenţează gradul de
compresiune pe tegument. Nămolurile cu multe substanţi organice au capacitate hidrică mare şi greutate specific#
mică.
 • Hidropexia este capacitatea de reţinere a apei, adie# capacitatea hidrică şi depinde de conţinutul în substanţi
organice şi minerale. Cantitatea de apă în nămol creşte cu avansarea stării coloidale (la peloidele organice), iar la nă
molurile minerale, depinde de fineţea diviziunii.
• Plasticitatea este proprietatea de a se întinde şi mulu pe suprafaţa corpului. Ea depinde de dispersia
particulelor în nămol şi cu cît e mai plastic cu atît creşte calitatea terapeutică. Plasticitatea nămolului are o
importanţă deosebim pentru împachetări.
• Termopexia nămolurilor este proprietatea de con servare calorică, proprietatea de a absorbi şi păstra căldur
i Rezultă din căldura specifică, capacitatea calorică şi con- ductibilitatea termică. Căldura specifică este numărul de
calorii necesare pentru a ridica cu un grad temperatura unui kilogram de substanţă. Capacitatea calorică este
produsul dintre căldura specifică şi greutatea specifică. La peloidc, transmiterea căldurii se face prin conductibilitate,
la băi minerale, mai ales prin convecţie. Astfel menţinerea căldurii este în raport direct cu capacitatea calorică şi
invers proporţională cu gradul de conductibilitate termică. Nămolurile cu componenţă organică păstrează mai bine
căldura.
Din punct de vedere medical au importanţă proprietăţile termice ale nămolului, în special capacitatea de
menţinere a căldurii pe timp îndelungat. Acest factor important este condiţionat de căldura specifică, de capacitatea
calorică şi conductibilitatea calorică a nămolului. Cu cît capacitatea calorică va fi mai mare, iar conductibilitatea
calorică mai mică, cu atît mai mult nămolul va menţine temperatura înaltă. Această proprietate de conservare a
căldurii poate fi exprimată convenţional prin coeficientul (K) conservării calorice = capacitatea
calorică/conductibilitatea calorică.
Acest coeficient este variabil şi depinde de conţinutul apei, de umiditatea nămolului.
Capacitatea calorică este mai mare în nămolul lichid decît în cel dens. Conductibilitatea calorică a nămolului
este mai mare decît cea a apei. Astfel nămolul poate încălzi corpul uman în valori mai mari decît apa. Se poate de
menţionat că conductibilitatea calorică a apei este mică, iar în timpul băii fierbinţi din cauza mobilităţii particulelor
de apă suprafaţa corpului este supusă în permanenţă acţiunii straturilor noi de apă, ceea ce în consecinţă contribuie la
acumularea căldurii. în cazul aplicării nămolului în locul contactării cu suprafaţa corpului se formează un strat
izolator de nămol care va asigura creşterea temperaturii tegumentului pînă la echilibrarea acestei temperaturi. Prin
aceasta pacienţii vor suporta temperaturi mai ridicate în cazul aplicării de peloide comparativ cu băile fierbinţi.
După originea geologică şi compoziţia chimică, Benade (1930) a clasificat astfel peloidele:
• Sedimente curative — depozite la fundul apelor
• Biolite — produse din substanţe organice sau cu concursul organismelor
Organogene:
• Cu caracter predominant organic:
• Nămoluri de turbă: turbă bombată (tinova), turbă intermediară, turbă plană, pămînturi de turbă.
• Nămoluri organice: nămol de putrefacţie-Sapropel, nămol de semiputrefacţie-Gyttja.
• Cu caracter predominant mineral:
• Şlicuri (nămoluri vîscoase) de mare, de liman, de rîu.
• Nămoluri de izvoare (termale, reci).
• Cretă şi calcaruri.
• Minereuri (ocru şi pirită).
• Silicate (Diatomee, Spongiare, Radiolare).
• Abiolite — produse prin depozitare de substanţe pur minerale
Minerogene:
• Argile de sedimentare (humă, pelită).
• Sedimente de nisipuri (psamite).
II. Pămînturi curative — produse de dezagregare a rocilor
• Argile, luturi şi marne.
• Loess şi luturi de loess.
în balneologia practică nămolurile curative sînt divizate după proprietăţile fizico-chimice în 4 forme
principale: nămoluri sulfuroase, sapropelice, vulcanice şi de turbă.
Nămolurile sulfuroase se formează în locurile şi limanurile sărăte, din care cauză sînt numite peloide
anorganice (şlicuri), predominînd în compoziţie materialul mineral de săruri solubile. Substanţele organice
alcătuiesc cca 10% şi provin din alge şi sulfobacterii. în urma reacţiilor biochimice şi a proceselor fizico-chimice
sulfura de hidrogen interac- ţionează cu fierul şi formează hidrotroilitul [Fe(HS)J, componentul principal al
nămolului sulfuros. Proprietăţile bac- tericide ale acestui nămol depind de gradul de mineralizare, prezenţa
microbilor saprofiţi şi a bacteriofagului. Printre compuşii organici se evidenţiază diverse tipuri ale mucegaiului de
penicilină, substanţe analogice estrogenului care se absorb prin tegumentul intact. Efectul curativ este susţinut de
complexul lipidic sintetizat de alge. Aceste nămoluri au proprietatea de a absorbi flora patogenă de pe suprafaţa
pielii.
Nămolurile sulfuroase se împart în continentale, de izvoare, litorale şi de mare. Nămolurile continentale se
formează prin sedimentare în mîlul lacurilor sărate. Nămolul de izvoare termale (nămol vulcanic) sau de izvoare reci
are mineralizare diferită, o cantitate suficientă de sulfate şi hi- drotrolit. Acumularea acestor peloide este foarte lentă,
iar rezervele modeste determină utilizarea redusă în staţiunile balneare.
Nămolurile sulfuroase care sînt în limanuri sau deltă, numite şlicuri, sînt mineralizate în dependenţă de sursa
acvatică şi intensitatea evaporării apei. De regulă aceste nămoluri apar în lacurile şi limanurile litoralului care sînt
alimentate cu apă marină.
Nămolurile sulfuroase marine sînt situate la adîncime şi în locurile protejate de valuri şi curenţi maritimi.
Aceste nămoluri au o mineralizare relativ mică şi componenţa ionică stabilă. Conţinutul organic este foarte divers şi
în valori destul de pronunţate.
Nămolurile curative de turbă se formează în localităţile cu umiditate bogată în urma proceselor de putrefacţie
ana- erobă a resturilor vegetale prin intermediul microorganismelor. După felul vegetaţiei şi terenul în care se
formează turba poate fi plană, intermediară, de pădure şi bombată. Turba posedă capacităţi curative numai în cazul
cînd gradul de descompunere este mai mare de 40%, deoarece în aceste condiţii sînt asigurate proprietăţile de
capacitate calorică, plasticitate, umiditate etc.
Nămolurile de turbă sînt considerate biolite deoarece se formează cu participarea microorganismelor ce conţin
substanţe organice în limite de 50-99%. în urma proceselor biochimice substanţele organice se scindează formînd
acizi graşi, glucide şi compuşi aminici. Turba putrificată conţine benzofuran şi difuranbenzol care fac parte din
grupul de substanţe (guminice) cu acţiune trofică. Conţinutul mineral este determinat de prezenţa în apa bazinului de
formare a turbei a anionilor de clor, calciu, precum şi a microelemen- telor: cupru, mangan, bariu, titan, stronţiu etc.
Complexul de substanţe organice şi minerale al turbei are o acţiune excitatoare la aplicarea pe tegument, iar la
pătrunderea lor în organism se manifestă ca substanţe cu acţiune farmacologică.
Turba posedă o umiditate pronunţată (60-97%) şi o conductibilitate termică scăzută prin prezenţa substanţelor
organice. Astfel conservarea căldurii este considerabil sporită, ceea ce asigură efectul termic pronunţat. Peloidele de
turbă nu posedă proprietăţi antimicrobiene evidente, dar au capacitatea de a adsorbi microflora patogenică. Aceste
proprietăţi cresc la păstrarea turbei în decurs de 4-6 luni şi ea poate fi utilizată din nou, deoarece prin procesul de
autoput- rificare bacteriile patogene dispar.
Nămolurile de putrefacţie (sapropelele) sînt depunerile organice în mîlul lacurilor cu apă dulce. Procesul
formării sapropelelor se manifestă prin descompunerea în condiţii anaerobe a microorganismelor, plantelor acvatice
şi a unor vietăţi.
Efectul curativ al sapropelelor este asigurat prin calităţile termice care sînt determinate de capacitatea acestora
de a menţine apa, componenţa fină a particulelor, mineralizarea scăzută etc.
Nămolurile de putrefacţie conţin un şir de substanţe active biologic şi posedă proprietăţi de adsorbţie. De rînd
cu substanţele guminice, bitum, acizi graşi, glucide şi aminoa- cizi în aceste peloide se înregistrează prezenţa
ciupercilor antiseptice, enzimelor vitaminice, substanţelor antibiotice etc.
Nămolul de izvoare (nămol vulcanic) se formează prin expulzarea acestuia sub presiunea hidrostatică sporită
în straturile acvifere. Aceste peloide sînt răspîndite în regiunile de dobîndire a ţiţeiului şi pe teritorii vulcanice.
Nămolurile de această origine sînt mineralizate pînă la 28 g/1 cu prezenţa iodului (cca 80 mg/1), bromului (cca 170
mg/1), borului (cca 100 mg/1) etc. Conţinutul substanţelor organice este infim. De regulă aceste nămoluri sînt
alcaline (pH>8) cu conţinut coloidal şi cu prezenţa unor diverse microorganisme.
Activitatea farmacologică a peloidelor este determinată de prezenţa ingredientelor chimice şi a substanţelor
active fiziologice. Purificarea acestora şi aplicarea lor în calitate de cură specială a contribuit la fabricarea
preparatelor peloidi- ce. Aceste preparate farmacologice posedă activitate biologică, toleranţă şi eficacitate biologică
pronunţată. Este necesar de reţinut că fabricarea acestor preparate nu este costisitoare, iar preparatele sînt comode
pentru transportare şi depozitare.
Preparatele peloidice se pot fabrica din nămolurile necondiţionate, ceea ce permite economisirea surselor de
nămol şi aplicarea pe larg în instituţiile curative. Aplicarea preparatelor peloidice contribuie la stimularea proceselor
metabolice, amplifică regenerarea tisulară şi declanşează desensibilizarea organismului. Sînt înregistrate efecte anti-
inflamatoare, analgetice şi acţiuni antibacteriale.
Preparatele peloidice se aplică în formă de compresă, microclistir, spălătură vaginală, inhalaţie, injecţie
intramus- culară şi subcutanată, precum şi în formă de electroforeză.
Prin anii 50 efectul curativ al peloidelor se explica prin concepţia „întremării prin acutizare“, adică de la
început apare acutizarea proceselor patogene, ceea ce contribuie la resorbţia focarului inflamator. în realitate
mecanismul acţiunii peloidelor este complex. Pe prim plan apare acţiunea acestora ca excitant biologic prin prezenţa
substanţelor active, care modifică starea funcţională a organelor şi ţesuturilor, stimulează tonusul muscular,
hormonal şi metabolic al organismului.
Nămolurile curative fiind foarte diferite după natură, proprietăţile fizice şi posedînd o componenţă chimică
neomogenă (după conţinut şi cantitate), exercită o acţiune fiziologică şi curativă asupra organismului prin
intermediul factorilor termici, chimici şi mecanici.
Factorul termic a fost studiat foarte minuţios din momentul utilizării nămolurilor cu scop curativ. Este evident
că procedurile peloidice în dependenţă de proprietăţile fizico- chimice ale nămolului curativ pot avea un efect
pozitiv în anumite limite de temperatură şi durată de acţiune. Prin aceasta se recurge la dozarea cu scopul asigurării
efectului curativ maximal.
Influenţa substanţelor chimice din nămoluri asupra organismului depinde de gradul permeabilităţii pielii
intacte pentru aceste ingrediente. Actualmente s-a constatat că pe această cale pătrund în organism substanţele
volatile şi cele liposolubile cum ar fi hormon-like, sulful, aminoacizii, substanţele organice etc. Este important că
aceste substanţe joacă concomitent rolul de excitant fiziologic al sistemului nervos central şi în aşa mod modifică
starea funcţională a organismului la nivelul periferic şi central.
Aplicarea externă a nămolurilor curative exercită o acţiune excitantă asupra receptorilor tegumentului, ceea ce
provoacă creşterea esenţială a impulsurilor aferente spre sistemul nervos central parcurgînd inevitabil calea
trunchiului creierului. Reflexele periferice în cazul extinderii pînă la cortex includ eventual formaţiunea reticulară.
Hipotalamu- sul se include în acest răspuns prin elaborarea neurohormo- nilor. Un efect deosebit al excitaţiei
exteroreceptive este elaborarea substanţelor biologic active în ţesuturile organismului (histamina, acetilcolina,
serotonina). Aceste substanţe influenţează asupra permeabilităţii barierelor histohe- matice, ceea ce asigură efectul
curativ al peloidelor prin intensificarea proceselor resorbtive.
Astfel calea aferentă a fenomenului reflex în cazul aplicării nămolului începe la periferie şi se termină în
structurile subcorticale sau corticale ale creierului. Concomitent o parte de impulsuri aferente se includ în reacţiile
locale şi asigură apariţia transformărilor metabolice. în concluzie se pot deosebi 3 elemente esenţiale ale
mecanismului de acţiune a peloidelor asupra organismului:
• reflex, prin semnalizarea aferentă şi eferentă;
• humoral, prin includerea glandelor endocrine, ne- urohormonilor etc;
• metabolic, care decurge la nivelul molecular, celular, tisular şi organic.
Prescrierea corectă a procedurilor cu nămol asigură efectul terapeutic. Procedurile sînt aplicate în funcţie de
natura peloidului, proprietăţile fizice şi componenţa chimică, ceea ce în ansamblu asigură activitatea curativă.
Tratamentul va fi reuşit în cazul efectuării anumitor metode de proceduri curative cu temperatura adecvată, în număr
şi succesiune care maximal ar permite interacţiunea organismului cu peloidul. Concomitent se stabileşte caracterul
desfăşurării procesului patologic şi starea funcţională a sistemelor adaptive ale organismului la momentul aplicării
procedurilor curative.

• APLICĂRILE PELOIDICE
Iniţial aplicările peloidice sînt verificate prin proprietăţile curative şi fizico-chimice ale ingredientelor
deoarece, de exemplu, nămolurile sulfidice nu necesită o preparare prealabilă, iar turba este obligator prelucrată
special în scopul aplicării curative.
 Se recurge la următoarele metode de aplicare a pe- loidelor:
• locale (focale), cînd aplicarea se efectuează direct pe focarul patologic;
• parafocale, cînd nămolul curativ se aplică adiacent cu focarul patologic;
• segmentar-reflexe, cînd aplicarea nămolului se efectuează pe proiecţia segmentului spinal corespunzător
organului afectat.
Metoda cea mai frecventă de aplicare este „în guler“, adică în regiunea cervicală care contribuie la modificarea
metabolismului, circulaţiei sangvine a creierului, stimularea funcţiei trofice a creierului. Din aceste considerente
metoda este aplicată în cazul prezenţei proceselor inflamatoare în structurile creierului şi meninge (arahnoidite,
encefalite, meningite etc.), dereglărilor trofice vegetative în regiunea feţei, cervicală, membrelor superioare. Prin
utilizarea acestei metode se asigură reabsorbţia infiltratelor, înmuierea aderenţelor cicatriciale etc. Este stabilită
natura bifazică a reacţiilor de răspuns. Primele 7 aplicaţii în zona cervicală („în guler“) inhibă activitatea funcţională
a sistemului formaţiei reticulare, ceea ce contribuie la apariţia efectului inhibator în cortexul creierului. Pe parcurs
acest fenomen scade sub influenţa elaborării crescînde a glucocortico- idelor.
„Sunetul de nămol“ este un procedeu segmentar-reflex de acţiune asupra organelor bazinului care contribuie
la contracţia musculaturii şi vaselor uterului. Această metodă se poate aplica în cazul afecţiunilor vezicii urinare şi
rectului, provocate de distonia musculară şi vasculară a acestor organe la bărbaţi şi femei. Ea poate fi aplicată de
asemenea în cazul afecţiunilor prostatei şi veziculelor seminale.
Aplicarea nămolului în zona Th VII-Th X provoacă apariţia efectelor reflexe gastrice, hepatice şi a vezicii
biliare; în zona Th X-Th XI- în rinichi; Th X-ThXII, LI-LII- glandei pancreatice, ThXII, LI-LIII-intestinul gros
(colonul), ThX-ThXII, LI-LV-organele bazinului şi membrelor inferioare.
Metoda aplicării repercusive este de natură reflexă (reflex metameric). Reflexul metameric include modificări
indirecte în limitele unui segment contralateral. în cazul aplicării peloidice, de exemplu, pe gamba dreaptă,
modificările apar în partea stîngă unde este situat procesul patologic.
Pentru efectul curativ sînt valoroase limitele termice ale aplicărilor peloidice:
• temperatura înaltă (44-46°C) se practică în cazul afecţiunilor distrofice în anumite regiuni limitate ale
corpului (articulaţii, regiune limitată a coloanei vertebrale);
• temperatura moderată (40-42°C) se utilizează de obicei în perioada de remisie;
• temperatura joasă (36-38°C) sau moderată rece (34- 36°C) se prescrie bolnavilor în stare de insuficienţă
incomplet compensată sau la antrenarea în procesul patologic al sistemului vegetativ-vascular;
— temperatura rece (pînă la 20°C) se practică în cazul imposibilităţii de a suporta temperaturi ridicate.
Durata procedurilor peloidice este de la 10-15 pînă la 20-30 minute.
în practica sanatorială s-a constatat, de exemplu, că în cazul nămolurilor sulfidice temperatura aplicărilor
trebuie să fie mai joasă (cu 2-3°C) decît a celor de turbă, sapropele, care se utilizează la temperatura de cca 44-45°C.
Aplicările peloidice pot fi totale sau locale, limitate pe anumite regiuni. Actualmente tot mai rar sînt aplicate
procedurile totale în care se acoperă tot corpul, în afara capului şi regiunii inimii. Mai frecvent se recurge la aplicări
locale în regiunea mînii („mănuşi“), gleznei şi piciorului („ciorap“), bazinului şi părţii superioare a gambei
(„chiloţi“), bazinului şi membrelor inferioare („pantaloni“), bazinului şi a unuia din membrele pelvine
(„semipantaloni“), cutiei toracice şi membrelor superioare („veston“), jumătăţii cutiei toracice şi unuia din membrele
toracice („semiveston“), precum şi în regiunea abdomenului, proiecţiei unor organe (stomac, ficat, intestine etc).
Tehnica este următoarea: se aşterne o pătură de lînă pe pat pe care se aşază o muşama, deasupra căreia se
aşterne un cearşaf. Pe cearşaf se aruncă nămolul încălzit pînă la temperatura prescrisă pentru tratament. Bolnavul
dezbrăcat complet se culcă cu faţa în sus peste nămol, care este împrăştiat pe corp conform metodei de tratament,
după care se efectuează împachetarea cu cearşaful, muşamaua şi pătura (fig. 41). în cursul procedurii bolnavul este
supravegheat de asistenta medicală prin aprecierea pulsului şi respiraţiei.
Procedura se finalizează prin duş cu apă sau saramură naturală la temperatura de 36-37°C şi odihnă timp de
40-60 min. De regulă, şedinţele se efectuează peste o zi sau de 4 ori pe săptămînă cu o întrerupere între 2 şedinţe
succesive. Cura de tratament include 12-18 şedinţe.
• PELOIDOTERAPIA INTRACAVITARĂ
Peloidoterapia vaginală se aplică în cazul diverselor afecţiuni ginecologice utilizînd nămol nativ şi nicidecum
nămol regenerat. Nămolul trebuie să fie curăţit de particule calca-
Fig. 41. Prepararea şi aplicarea nămolului

roase pentru a evita arsura mucoasei. Temperatura nămolului sau a soluţiei peloidice este de 37-38°C, iar durata
procedurii este de la 15 pînă la 60 min. Cura include 12-18 şedinţe, care sînt aplicate în fiecare zi sau de 4 ori pe
săptămînă. Aceste proceduri pot fi însoţite de aplicări în regiunea bazinului.
Peloidoterapia rectală se efectuează de asemenea cu nămol purificat care este contraindicat în cazul polipilor,
nodului hemoroidal sîngerînd, fisurii anale. Temperatura nămolului este de 38-45°C, durata şedinţei de 30-60 min.,
iar în anumite cazuri pînă la 2 ore. Cura include 12-18 şedinţe care sînt aplicate în fiecare zi, sau peste o zi. Această
metodă este utilizată în cazul afecţiunilor rectului, inflamaţiei prostatei, colitei spastice etc.

• BĂILE CU SOLUŢII PELOIDICE

Aceste băi sînt aplicate în cazul necesităţii de a acţiona concomitent asupra diferitelor focare patologice.
Nămolul curativ este diluat cu apă simplă (dulce) sau apă minerală fierbinte. în dependenţă de consistenţa soluţiei
peloidice băile pot fi fluide (1 parte nămol şi 2 părţi apă), semivîscoase (1 parte nămol şi 1 parte apă) şi vîscoase (2
părţi nămol şi 1 parte apă).
Aceste băi sînt răspîndite în regiunile unde sursele de nămol sau turbă sînt limitate. în acest caz, de exemplu,
150- 200 g de praf de turbă se dizolvă în 200g de apă fierbinte.
în băile cu soluţie peloidică compuşii chimici ai nămolului circulă liber şi în aşa mod îşi exercită acţiunea
directă asupra receptorilor pielii, precum şi prin adsorbţia microcomponentelor soluţiei. Aceste băi amplifică esenţial
circulaţia sangvină şi activitatea fermentativă intrati- sulară.
Actualmente se recurge la aplicarea metodelor combinate în care peloidoterapia este însoţită de acţiunea
factorilor fizici performanţi. Prin acest procedeu se asigură efectul curativ la bolnavii care au anumite contraindicaţii
pentru peloidoterapie. Acţiunile combinate deseori au efect curativ pronunţat, sînt mai fine şi economice.
Peloidoterapia prin galvanizare este o procedură efectivă în care nămolul aplicat local deasupra focarului
patologic în săculeţe (dimensiunile 15x20 sau 20x30 cm) îndeplinesc rolul de garnitură (fig. 42). Pe parcursul
procedurii polaritatea electrozilor deasupra peloidului nu se schimbă. Densitatea curentului este de 0,05-0,06
mA/cm2, durata de 20-30 min., numărul total în serie de 15-20 şedinţe. După aplicarea procedurii este necesară o
odihnă de 30-40 min. Electroforeza se poate aplica prin utilizarea diverselor preparate de nămol cu scopul de a
facilita pătrunderea prin piele a remediului. în acest caz sub săculeţul cu nămol se instalează un şerveţel îmbibat cu o
soluţie de remediu.
Inductoterapia cu nămol se aplică cu scopul asigurării pătrunderii în organism a ingredientelor active peloidice
prin influenţa energiei diatermiei cu unde scurte, care pătrund pînă la 12 cm în adîncul ţesutului. Săculeţul cu nămol
este aplicat deasupra focarului patologic, ceea ce asigură îndeosebi acţiunea antiinflamatoare şi rezolutivă.
Inductorul este instalat deasupra compresei de nămol la distanţa de 1-2 cm. Intensitatea curentului este de 160-200
mA, durata procedurii 10-30 min., cura include 10-15 şedinţe.

Fig. 42. Galvanizare cu peloizi

 Sonopeloidoterapia include acţiunea nămolului concomitent cu ultrasunetul. Ultrasunetul este aplicat pe
compresa de nămol instalată deasupra focarului patologic. Intensitatea sunetului este de 0,2-1,6 W/cm2 în regim
continuu sau de şoc. Durata procedurii prin mişcarea continuă deasupra compresei a dispozitivului de emisie este de
10-15 min., acţionînd într-o zi pe nu mai mult de 2 cîmpuri. Cura include 15-20 şedinţe.
Peloidodiadinamoterapia include acţiunea curentului diadinamic prin compresa de nămol. în acest scop
săculeţele cu nămol (38-40°C) se aplică în zonele respective astfel încît grosimea pastilei peloidice să fie de cca 2-3
cm. Electrodul se instalează deasupra săculeţului. în perioada subacută a bolii se recurge la aplicarea curentului
continuu în doi timpi cu durata de 10-15 min. Intensitatea curentului creşte pînă la apariţia senzaţiei de vibraţie. în
perioada remisiei incomplete sau după dispariţia acutizării se aplică curentul continuu în doi timpi cu durata de 2
min., iar a perioadei scurte şi îndelungate cîte 3 min. Se poate de acţionat la început timp de 2 min. cu curent
continuu în 2 timpi după ce se alternează perioada scurtă şi îndelungată cîte 2 mm. şi se termină cu aplicarea în
decurs de 10 min. a curentului continuu în 2 timpi. Durata procedurii este de 10-20 min. Cura include 10- 15 şedinţe
timp de cca 30 zile.
Procedurile cu nămol pot fi combinate cu aplicarea curentului sinusoidal modulat, cu electroforeza în vid sau
alte metode electroterapeutice.

C. Utilizarea termoforilor naturali în scopuri curative

Termoforii naturali se aplică în medicină din timpuri străvechi, dar sînt mai puţin studiaţi. Este cunoscută
aplicarea acestor factori naturali în cazul unor traume ale aparatului locomotor şi a nervilor periferici, precum şi la
unele boli cronice.

8.8 OZOCHERITOTERAPIA

Ozocherita (ozo — miros, heros — ceară) este un mineral care se extrage din regiunile bogate în ţiţei. Este un
produs din ţiţei parafinic şi conţine 85,7% carbon şi 14,3% hidrogen. Mirosul este o combinaţie dintre ţiţeiul nativ şi
gazul lampant.
Particularitatea distinctivă a ozocheritei este îmbinarea termoconductibilităţii reduse cu capacitatea calorică
pronunţată, care este cea mai importantă dintre toţi termoforii utilizaţi în medicină.
Aplicările cu ozocherită provoacă în primele 5-40 sec. constricţia vaselor sangvine periferice care se
transformă în dilataţie stabilă odată cu creşterea microcirculaţiei. Hipe- remia dermică se menţine cca o oră după
finalizarea aplicării şi contribuie la încălzirea ţesuturilor profunde şi în aşa mod contribuie la micşorarea proceselor
inflamatoare. Sistemul vegetativ şi cardiovascular se adaptează uşor la aceste aplicării, deoarece difuzia căldurii
decurge treptat, ceea ce asigură suportarea procedurilor.
Efectul curativ al ozocheritei se explică prin influenţa neuroreflexă asupra diverselor funcţii ale organismului
ce se manifestă prin acţiunea analgetică, antiinflamatoare, resor- btivă şi vasodilatatoare.
în timpul procedurii se observă o secreţie sudorală locală sau generală. Temperatura pielii în locul aplicării
creşte cu 2-3°C.
Frecvent apare creşterea temperaturii corpului bolnavului, frecvenţei cardiace şi respiraţiei. Aceste reacţii
dispar odată cu adaptarea organismului care are loc aproximativ după a opta procedură.
Acţiunea chimică a ozocheritei se datorează prezenţei uleiului de ţiţei şi a răşinii, care conţin substanţe
biologic active cu efect parasimpatic.
Printre cele mai frecvente metode de ozocheritoterapie
sînt:
• stratificarea, care se aplică prin ungerea unei zone a pielii cu o perie muiată în ozocherită la temperatura de
55°C. Temperatura următoarelor straturi poate fi de 70- 80°C, iar grosimea aplicării se face pînă la 1-2 cm, după
care se acoperă cu o muşama şi o pătură;
 • baia de ozocherită se aplică pentru mînă sau picior (laba piciorului) şi se efectuează prin ungerea
prealabilă a acestei regiuni cu un strat de ozocherită (45-55°C), după care se introduce într-un săculeţ cu ozocherită
fierbinte;
• compresa de ozocherită se efectuează prin muierea unui şerveţel de tifon în ozocherită încălzită pînă la 45-
50°C, şi după o stoarcere uşoară se aplică pe piele. Deasupra se aplică un alt şerveţel îmbibat cu ozocherită la
temperatura de cca 67-70°C, după care se acoperă cu muşama şi pătură.
în afara acestor metode ozocherita poate fi aplicată prin diverse proceduri care sînt discutate în literatura de
specialitate.
Ozocheritoterapia se aplică în afecţiunile inflamatoare cronice de diversă localizare. Ea este prescrisă în
clinicele de profil atrologic, traumatologie, chirurgical, neurologic, internist, oftalmologie, stomatologic, pediatric şi
în unele maladii dermatologice.

8.9. PARAFINOTERAPIA

Aceasta este o metodă răspîndită de tratament în special în afara staţiunilor balneare.

Parafina (lat. — parum affinis — care are puţină afinitate) este un amestec de hidrocarburi saturate
(parafinice), care chimic sînt puţin active. Ea este extrasă de regulă din ţiţei. Temperatura de fuziune este în limitele
de 49-54°C.
Acţiunea fiziologică a parafinei se bazează în principal pe proprietăţile fizice, deoarece ea posedă o activitate
biologică foarte redusă din cauza calităţilor chimice care o fac să fie o substanţă indiferentă pentru organism.
Conservarea căldurii în parafină este mai redusă faţă de ozocherită, dar totuşi e mai mare de cca 3 ori în comparaţie
cu peloidele. Solidificarea parafinei în timpul răcirii se efectuează cu micşorarea volumului pînă la 10-15%, ceea ce
este utilizat în cazul aplicărilor circulare. în aşa mod parafina efectuează compresia ţesuturilor şi a capilarelor, care
după terminarea şedinţei se transformă în hiperemie. Efectul termic se limitează la regiunea de aplicare a parafinei,
ceea ce contribuie la creşterea tonusului vaselor sangvine.
Aplicarea locală a parafinei are o acţiune antispas- matică, analgetică şi resorbtivă. în aceste condiţii se
ameliorează circulaţia sangvină şi a limfei în piele şi ţesuturile adiacente, se micşorează edemul şi se accelerează
cicatrizarea rănilor. Acţiunea generală a parafinei se manifestă prin amplificarea proceselor de inhibiţie în cortex,
ceea ce explică contribuţia parafinoterapiei la normalizarea somnului nocturn.
Metodele de aplicare a parafinei sînt identice cu cele pentru ozocherită (fig. 43). Durata şedinţelor de parafino-
terapie este de 30-60 min. cu repetare în fiecare zi sau peste o zi în număr total de 15-20 şedinţe. Mai frecvent
parafina este utilizată în tratamentul leziunilor aparatului locomotor, în practica otorinolaringologică, oftalmologie
etc.

Fig. 43. Aplicări cu parafină

Indicaţiile pentru parafinoterapie sînt foarte mari. Ea este prescrisă în diverse afecţiuni şi leziuni traumatice
ale aparatului locomotor (articulaţii, oase şi muşchi), fracturi deschise şi închise, luxaţie (după corecţie), traume
sportive, răni, combustie şi ulceraţie, maladii ale viscerului (gastrite, perigastrite, boala ulceroasă a stomacului şi
duodenului, periduodenite, hepatite cronice şi colecistite, procese ade- renţiale în cavitatea abdominală), afecţiuni
ale sistemului nervos periferic (radiculite, nevrite, nevralgii etc.), polimie- lite, maladii dermatologice (psoriazis,
neurodermite, dermatoze), consecinţe ale cicatrizării pielii după combustia termică şi chimică. Parafinoterapia este
aplicată în otorino- laringologie şi oftalmologie.
 8.10. PSAMMOTERAPIA

Psammoterapia (grec. psammo — nisip, therapeia — curăţie) este o metodă curativă veche de utilizare a
nisipului fierbinte.
Pe lingă efectul termic în cazul psammoterapiei se înregistrează şi acţiunea mecanică asupra pielii şi
ţesuturilor adiacente. Prin aceasta se activează circulaţia sangvină şi limfatică, secreţia sudoripară. în urma acestor
fenomene se stimulează procesele oxidative, se ameliorează funcţia rinichilor, se micşorează masa corpului (cca
600-1000 g la procedură). Nisipul posedă o capacitate calorică mare şi o conductibilitate termică redusă, ceea ce
asigură suportarea procedurilor termice. Porozitatea şi argilitatea mare, precum şi adsorbţia apei contribuie la
stimularea sudaţiei cu eliminare rapidă de pe suprafaţa pielii. Baia de nisip se aplică pe plaja mării, pe ştrand, în
instituţi care au instalaţii pentru încălzirea nisipului. Baia de nisip poate să fie generală sau parţială, după regiunea
asupra căreia se acţionează.
împachetările cu nisip (parţial sau complet) constau în acoperirea cu nisip uscat la o temperatură de 45-50°C
timp de 20-40 minute. în timpul împachetării se aplică o compresă rece la cap, iar în cazul cînd baia se aplică la
ştrand sau la mare pentru protejarea contra razelor soarelui se utilizează un paravan. Băile de nisip au o acţiune
analgetică, micşorează edemul articular, măresc mobilitatea articulaţiilor, normalizează V.S.H., proteina C, nivelul
hexozelor. Indicaţiile sînt cele ale procedurilor termoterapice.
Tratamentul cu pămînt curativ se efectuează în special cu argilă (lut, humă), care conţine aluminiu, siliciu,
titan, fier etc.
Argila posedă o capacitate sporită de adsorbire a apei, iar după capacitatea calorică se apropie de cea a
nămolului curativ, posedînd plasticitate şi viscozitate.
Efectul terapeutic al argilei depinde de calităţile calorice. în prealabil lutul (huma) este mărunţit şi curăţit de
impurităţi şi particule mari. în scopul restituirii plasticităţii şi viscozităţii argila este muiată timp de 10-12 ore cu apă
sau cu soluţie de sare de bucătărie (10%). Pentru aplicări volumul necesar de argilă se încălzeşte în băie cu apă pînă
la temperatura 39-42°C. Metodele de aplicare sînt identice cu cele din peloidoterapie. Procedurile sînt aplicate timp
de 20- 30 min. peste o zi în număr total de 15-20. Cura cu argilă se repetă peste 5-6 luni.
Argiloterapia este indicată bolnavilor care au nevoie de proceduri termice. Cu toate că mecanismul fiziologic
al acţiunii argilei ca factor curativ este puţin studiat, efectul terapeutic este destul de pronunţat în cazul afecţiunilor
inflamatoare şi distrofice.
Indicaţii pentru termoterapie:
• maladii ale aparatului locomotor (artrită reumato- idă, poliartrită reumatică, artroză deformantă, artrite
specifice de origine bruceloasă, gonoreică, dizenterică, sifilitică cu excepţia artitei tuberculoase, fracturi cu
consolidare lentă sau calus osos dureros, oştite şi periostite infecţioase, cu excepţia celor tuberculoase);
• maladii ale coloanei vertebrale (spondiloartrite cronice, boala Behterev, spondilite infecţioase, cu excepţia
celor tuberculoase, traumatice);
• maladii ale muşchilor şi tendoanelor (miozite, fibro- miozite, bursite, tendovaginite, contracturi,
osteomiozite, cu excepţia celor tuberculoase, ulcerelor trofice);
• maladii ale sistemului nervos (radiculite, poliradi- culite, nevrite, polinevrite infecţioase, vegetative şi
vibra- torice, boala Raynaud, soliarite, plexite, nevralgii, gan- glionite, dereglări motoare şi senzitive în urma
traumării sistemului nervos periferic, distrofie musculară progresivă, sechele encefalice, meningomieloradiculite,
arahno- idite cerebrale, consecinţe ale traumei encefalice şi mă- duvei spinării, mielopatiei, durerii de fantomă,
parkin- sonism);
• maladii ale tractului digestiv (boala ulceroasă a stomacului şi duodenului, în afară de acutizare, gastrită
cronică, colită, enterocolită, hepatită, colecistită, hepatită cronică persistentă, periviscerite);
• maladii ale sistemului respirator (bronşită cronică şi pneumonie cronică, în faza remisiei, astm bronşic);
• boli ale tegumentului (exemă cronică în acutizare, neurodermite difuze şi locale, psoriazis în stadiu
staţionar şi regresiv, lichen local, sclerodermie, ihtioză, sechele de combustie, cicatrice, dereglări trofice);
• maladii chirurgicale (furuncul, carbuncul, panariciu, plăgi purulente de origine traumatică);
• boli ginecologice (salpingooforită, metroendometrită, deviaţie a uterului, procese aderenţiale în bazinul
mic, sterilitate secundară, senechii intrauterine);
 • boli urologice (prostatită cronică, veziculită, funicu- lită, epididimită, pielonefrită cronică în perioada de
remisie, cistită cronică nespecifică).
Efectul terapeutic al aplicărilor cu termofori şi peloide de diversă natură trebuie confruntat cu
contraindicaţiile acestui tratament care includ:
• Febră, indiferent de etiologie.
• Neoplasme inclusiv tumoarea benignă.
• Maladii ale sîngelui şi organelor hematopoetice.
• Sindroamele de deficit imunitar.
• Afecţiuni ale sistemului cardiovascular: boala ischemică a inimii; stenocardie cu acutizări frecvente în clasa
funcţională IV; insuficienţă cardiacă mai mare de gradul IIA; dereglări complicate ale ritmului cardiac; insuficienţa
circulaţiei sangvine mai mare de gradul IIA; anevrisma cronică a inimii şi vaselor sangvine; boala hipertonică mai
mare de gradul IIA.
• Ateroscleroză pronunţată.
• Tireotoxicoză (gradul II-III).
• Nefrită cronică şi nefroză.Tuberculoză pulmonară.
• Faza de acutizare a maladiilor.
• Hemoragie sau predispunere la hemoree.
• Epilepsie.
• Dilataţia varicoasă a venelor membrelor inferioare.
• Imposibilitatea de a suporta curentul electric în cazul procedurilor cu aplicarea concomitentă a electrote-
rapiei.
• Nevroze cu dereglări vegetative.
• Boli venerice.
• Caşexie.
• Graviditate.
CAPITOLUL IX

CLIMATOLOGIA MEDICALĂ

Climatologia medicală este o ramură a biometeorolo- giei care studiază influenţa factorilor fizici ai mediului
extern activ asupra organismului uman şi elaborează metode de apreciere a efectelor curative şi profilactice.
Principalii factori ai mediului extern sînt cei de origine atmosferică (meteorologici), cosmică (radiari) şi telurici.
Obiectul bio- metrologiei este studierea influenţei directe şi indirecte a factorilor helio-, geofizici şi geochimici
asupra organismelor biologice (plante, animale, om). Dezvoltarea climatologiei medicale se bazează pe investigaţiile
în climatofiziologie, climatopatologie şi climatoterapie.
Climatologia medicală studiază proprietăţile activităţii solare, cîmpului geomagnetic, variaţiilor meteorologice
şi factorilor genetici ai climei. Dintre acestea fac parte balanţa termică a radiaţiei solare, suprafaţa subiacentă
(relieful, flora, bazinul acvatic) şi circulaţia generală atmosferică.
Totalitatea acestor factori determină clima regiunii geografice care este descrisă prin principalele elemente ale
climei, care se împart în:
• Elemente cosmice (radiaţia solară, radiaţia cosmică).
• Elemente meteorologice (temperatură atmosferică, presiune atmosferică, electricitate atmosferică,
umiditate şi vînt).
 • Elemente telurice (factori geofizici, factori geologici, factori geografici).
Caracteristicile unui climat sînt:
• temperatura şi variaţiile de temperatură;
• umezeala aerului;
• nebulozitatea;
• durata strălucirii soarelui;
• precipitaţiile atmosferice;
• presiunea atmosferică;
• vîntul.
Aceste caracteristici ale climatului depind de zonele geografice ale regiunii şi de particularităţile de ionizare
ale aerului, cîmpului electric terestru, compoziţiei aerului (C0 2, CO, ozon, aerosoli etc), petei bacteriologice,
caracteristicile solului şi subsolului zonei.
Climele se clasifică după criteriul de circulaţie generală a atmosferei (B. Alison, 1950), inclusiv landşaftul (L.
Berg, 1952) etc. Mai frecvent se aplică clasificarea climatelor în tropical, ecuatorial, temperat şi arctic. în funcţie de
efectele fiziologice pe care elementele climaterice le provoacă în organism şi din punct de vedere medical se descriu
următoarele:
• bioclima excitant solicitantă;
• bioclima sedativ indiferentă;
• bioclima tonic stimulantă.

9.1. MECANISMELE FIZIOLOGICE

ALE CLIMATOTERAPIEI
Spre deosebire de alte metode curative, climatoterapia se bazează pe utilizarea factorilor climei care pentru
organismul uman sînt excitanţi naturali. Pe parcursul evoluţiei ca răspuns la acţiunea acestor factori s-au dezvoltat şi
perfecţionat diverse mecanisme regulatoare cum ar fi sistemul de termoreglare la expunerea la frig şi supraîncălzire
sau mecanismele neuroumorale de reglare care asigură elaborarea histaminei la acţiunea radiaţiei solare. în acest fel
climatoterapia este un procedeu biologic de stimulare a vitalităţii organismului.
Devierile periodice ale condiţiilor meteorologice şi climaterice precum şi deplasarea în diverse zone climatice
provoacă apariţia reacţiilor de adaptare temporară sau stabilă a sistemelor responsabile de adaptare la factorul
climateric predominant. Acest proces de adaptare include modificări morfologice, biochimice şi fiziologice specifice
în sistemul funcţional dominant, care asigură adaptarea urgentă la factorul predominant (temperatură, umezeală,
presiune atmosferică etc). Acţiunea repetată sau îndelungată a factorilor climatici noi asigură dezvoltarea adaptării
perfecţionate de lungă durată a organismului. Prima etapă de adaptare este însoţită de un şir de reacţii nespecifice,
care sînt identice după mecanismele de declanşare şi nu depind de natura fizică a factorilor climatici. Aceste reacţii
nespecifice sînt determinate în mare măsură de intensitatea factorilor şi decurg ca reacţii stresante.
Reacţiile fiziologice la acţiunea factorilor meteorologici şi ai climei sînt considerate ca manifestări adecvate
ale proceselor de adaptare dacă devierile unor parametri principali ai sistemelor funcţionale de la nivelul
homeostatic provoacă declanşarea proceselor de autoreglare şi în final asigură stabilirea nivelului nou de rezistenţă
faţă de aceşti factori. în cazul cînd intensitatea factorilor climatici este extrem de exagerată, atunci reacţiile
fiziologice nespecifice (de stres) se transformă din verigă de adaptare în verigă de patogeneză a bolilor de adaptare.
Acţiunea factorilor mediului extern asupra organismului depinde în mare măsură de natura fizică a lor, iar
răspunsul organismului la fiecare din ei are anumite particularităţi.
Iradiaţia cosmică şi fluxul de particule elementare care pătrund pînă la suprafaţa terestră creează un fond de
iradiere ionizantă. Acest factor al mediului natural influenţează asupra proceselor metabolice şi mutagene în
organismul uman.
Iradiaţia ultravioletă pătrunde în tegument pînă la 0,5-1 mm provocînd un efect bactericid şi transformarea
provita minei D în vitamina D3. Iradiaţia ultravioletă stimulează excitabilitatea terminaţiunilor nervoase şi funcţia
glandelor sebacee, contribuie la elaborarea histaminei şi a altor subs tanţe biologic active. Razele ultraviolete
modifică mediul aerian prin apariţia efectelor fotoelectrice şi ionizante, ceea ce se manifestă printr-o influenţă
secundară asupra organis mului.
 Iradierea repetată moderată stimulează activitatea sistemului nervos şi endocrin, ameliorează reactivitatea imu-
nologică, procesele metabolice şi contribuie la regenerarea ţesuturilor.
Iradierea vizibilă a soarelui, în afara asigurării percepţiei invizibile, sporeşte vitalitatea organismului.
Modificarea iluminaţiei, schimbul zilei şi nopţii capătă o importanţă condiţionată reflex pentru manifestarea
ritmurilor biologice nic- temerale şi sezoniere. Această periodicitate a manifestărilor vitalităţii este proprie celulelor
organismului şi are bază genetică. Ritmul nictemeral ale schimbului noapte-zi coincide cu perioadele de somn şi
veghe şi influenţează asupra activităţii organismului. La om ritmul nictemeral este propriu proceselor metabolice,
modificărilor temperaturii corpului, excitabilităţii sistemului nervos, circulaţiei sangvine etc. încălcarea regimului de
muncă şi odihnă sau afecţiunile grave apărute în organism pot influenţa asupra ritmicităţii proceselor vitale.
Periodica nictemerală se dereglează temporar la deplasarea individului în alt fus orar cu apariţia desincronozelor.
Modificările sezoniere sînt mai evidente la animale în comparaţie cu omul la care se observă o simplă activare a
funcţiilor endocrine, a metabolismului, o creştere a reactivităţii generale. Vara creşte termoliza, iar metabolismul
basal se micşorează şi creşte din nou toamna. în perioada caldă a anului presiunea arterială se micşorează, iar minut-
volumul cardiac creşte.
Iradiaţia infraroşie a soarelui asigură regimul termic al mediului extern necesar pentru viaţă şi influenţează
asupra termoreglării fizice şi chimice a organismului. Temperatura înaltă a aerului provoacă dilatarea vaselor
sangvine periferice, accelerarea pulsului, creşterea minut-volumului cardiac cu tendinţa spre micşorarea tensiunii
arteriale. Fluxul sangvin în organele interne şi ţesutul muscular se micşorează. Excitabilitatea sistemului nervos şi
secreţia glandelor digestive scad temporar. Temperatura mică a aerului, dimpotrivă, provoacă constricţia vaselor
sangvine periferice, în special a membrelor, cantitatea de sînge circulant se micşorează, ter- moliza la început scade.
Excitabilitatea sistemului nervos şi secreţia hormonilor cortexului suprarenalelor cresc considerabil. La răcirea
intensă creşte metabolismul şi termogene- za. în cursul adaptării expresivitatea reacţiilor la frig scade treptat.
Umiditatea moderată a aerului provoacă umezirea tegumentului şi a mucoasei căilor respiratoare. în condiţiile
acestea frigul va contribui la hipotermii, iar căldura, dimpotrivă, provoacă hipertermia prin diminuarea evaporării
su- daţiei.
Mişcarea aerului asigură schimbul de căldură a organismului cu mediul extern. Vîntul provoacă creşterea
termo- lizei prin convecţie şi evaporarea sudorii concomitent ac- ţionînd în calitate de excitant mecanic. Vîntul
moderat excită receptorii tegumentului şi în aşa mod contribuie la stimularea metabolismului, iar vîntul puternic,
dimpotrivă, micşorează metabolismul. La viteza de cca 10 m/s vîntul stinghereşte respiraţia. Vîntul în combinaţie cu
frigul amplifică efectul hipotermic prin creşterea termolizei, iar la temperatură mai înaltă de cea a corpului
diminuează iradierea căldurii.
Presiunea atmosferică şi ondulaţiile ei exercită influenţă asupra organismului pe calea modificării saturaţiei
sîn- gelui cu oxigen şi prin acţiunea mecanică asupra receptorilor din organele cavitare şi vasele sangvine. Creşterea
presiunii atmosferice în limitele ondulaţiilor meteorologice este însoţită de micşorarea tensiunii sistolice şi
diastolice, creşte frecvenţa pulsului, iar la micşorarea presiunii atmosferice aceste reacţii sînt contrare. Componenţa
chimică a aerului şi presiunii parţiale a oxigenului sînt compensate în anumite limite prin modificarea activităţii
sistemului respiraţiei externe, sistemului cardiovascular şi respiraţiei tisulare. Aero- ionii negativi şi pozitivi din
atmosferă influenţează divers asupra organismului. Aeroionii negativi uşori activează moleculele de oxigen şi prin
aceasta influenţează asupra funcţiei de respiraţie, sistemului cardiovascular, proceselor metabolice. Ionii pozitivi,
dimpotrivă, inhibă activitatea acestor sisteme şi funcţii ale organismului.
Cîmpul de gravitaţie terestră contribuie la dezvoltarea sistemului osteomuscular. Forţa de contracţie a
miocardului şi circulaţia sangvină în mare măsură depind de forţa de gravitaţie, care declanşează reflexele
antigravitaţionale. Magnetismul şi electricitatea pămîntului influenţează asupra proceselor bioelectrice şi a stării
funcţionale a organismului. Perturbaţiile magnetice rapide, care apar în timpul activităţii solare pronunţate, pot
influenţa inhibitor asupra activităţii nervoase superioare.
Influenţa condiţiilor meteorologice este complexă şi include pe lîngă elementele climaterice şi unele fenomene
naturale. Influenţa zonelor climatogeografice asupra organismului uman este determinată de caracterul condiţiilor
meteorologice locale. Persoanele care locuesc în condiţiile climei de tundră, taiga şi raioanele polare sînt supuse
procesului de aclimatizare în care predomină reacţiile de adaptare la frig. Insuficienţa iradiaţiei solare şi ultraviolete
a organismului parţial se compensează în perioadele solare ale anului. Clima pădurilor şi a stepei contribuie la
adaptarea multilaterală la frig şi căldură moderată, precum şi la modificările rapide sezoniere. Zona cu climă
fierbinte contribuie la amplificarea proceselor de termoliză, la micşorarea termogenezei şi creşterea schimbului
hidrosalin în organism. Insolarea intensivă a organismului este compensată prin pigmentarea tegumentului. Clima
marină prin aerosolii aerului îmbogăţeşte organismul cu elemente minerale din apa mării şi micşorează
expresivitatea influenţei climei reci şi calde asupra organismului uman. Clima de munte provoacă în primul rînd
reacţii de adaptare la presiunea atmosferică scăzută, ameliorează funcţia respiraţiei externe, antrenează sistemul
cardiovascular şi hemopoetic. în aceste condiţii creşte treptat eficacitatea utilizării oxigenului şi se amplifică
glicoliza.
Este necesar de a îmbina efectiv procedurile climaterice cu cele fîzioterapeutice. în acest tratament complex nu
este admisă alternarea factorilor climaterici cu factorii fizici de acţiune omogenă (de exemplu, iradiaţia solară şi
iradiaţia ultravioletă artificială), ceea ce ar asigura supradozarea şi solicitarea organismului. Concomitent nu pot fi
prescrise proceduri cu acţiune contrară. De exemplu, băile de aer, în special iarna, pot fi realizate cu 1-1,5 ore
înaintea aplicării procedurilor calorice cu termofori (aplicări peloidice, băii etc.). între procedurile compatibile este
necesar un interval de timp pentru recuperarea funcţiilor sistemelor antrenate. De exemplu, între helioterapie şi
procedurile fizioterape- utice compatibile cu helioterapia este necesar un interval de 1,5-2 ore. Este foarte raţională
alternarea procedurilor cu acţiune adaptogenă cu cele de antrenare. Eficacitatea clima- toterapiei creşte esenţial la
includerea elementelor de chi- netoterapie, în special gimnastica medicală, jocuri sportive, plimbări, excursii, înot
etc. Compatibilitatea factorilor fizici în tratamentul complex a fost studiată de institutul de balneologie din Yalta
(fig. 44).
Formarea reacţiilor adaptive depinde în mare măsură de starea funcţională a organismului. în această ordine
de idei se poate pune în discuţie, de exemplu, dependenţa adaptării oganismului la factorii climaterici de vîrsta
individului. Copiii sînt foarte sensibili la insuficienţa şi excesul de
Aeroterapie
H
elloterapie înot (mare şl lacuri)

Băi gazoase

Băl minerale
Băi hidrosulfuroase

Băi radon

Băi aromatice şi simple

Duşuri
înot fn bazin

A [»licări peloidice

Galvanizare şi inductotermie cu peloizi

A plicări cu parafină sau ozocherită

Galvanizare, electroforeză generală

Galvanizare, electroforeză locală

Curenţi cu impulsuri de frecvenţă joasă

Electrosomn

D'Arsonval (local)
Inductotermie

Terapie de frecvenţă ultrainaltă (doze acalorice)

Terapie cu microunde

Magnetoterapie

Franklinlzare

Aeroionoterapie

Ultrasunet, fonoforeză

(radiaţie ultravioletă (doze eriteme)

Iradiaţie ultravioletă (doze suberiteme)

Iradiaţie infraroşie şi vizibilă

Iradiaţie laser

Inhalaţii
 Electroaerosolterapie

Masaj
1 Gimnastica medicală

Fig. 44. Schema compatibilităţii factorilor fizici curativi

iradiere ultravioletă, iar sistemul de termoreglare nu este perfecţionat. La vîrsta de copil, adolescent şi cea tînără
reactivitatea organismului la acţiunea factorilor climaterici de intensitate exagerată este foarte pronunţată.
Persoanele de vîrsta a treia au reactivitate scăzută, dar concomitent se înregistrează îngustarea diapazonului de
adaptare a organismului.
în perioada desfăşurării proceselor de adaptare de lungă durată (perfectă) organismul posedă o toleranţă
sporită faţă de factorii climaterici, iar rezistenţa generală a organismului permite utilizarea acestor factori în calitate
de mijloc de fortificare a sănătăţii, de repaus efectiv, de tratament şi reabilitare medicală.

• BIOCLIMA SEDATIV INDIFERENTĂ

Bioclima de cruţare corespunde regiunilor cu climă continentală moderată sau temperată, adică zonelor de şes
şi deal. Din punct de vedere fiziologic acest tip de climă se caracterizează printr-o solicitare slabă a sistemului
nervos şi endocrin. Efectul biologic al acestui climat constă în punerea în repaus a funcţiilor neuroendocrine ale
organismului mai ales suprasolicitat.
Bioclima sedativ indiferentă are valori maxime ale confortului termic anual şi valori foarte reduse ale stresului
pulmonar, cutanat şi bioclimatic. Durata lunilor relaxante şi echilibrate este maximă, în comparaţie cu alte regiuni
climaterice. Aclimatizarea bolnavilor se face uşor, liniar indiferent de sezon şi clima localităţii de origine a
pacientului.
Complexul de factori climatici ai bioclimei de cruţare se caracterizează prin valori moderate ale temperaturii
aerului, ale nebulozităţii şi precipitaţiilor, ale umezelii relative, ale duratei de strălucire a soarelui. Vitezele vîntului
sînt mici iar presiunea atmosferică este de asemenea moderată. Acest tip de bioclimat sedativ se recomandă în
special pentru curele de odihnă, stări de convalescenţă şi neurastenii.
Indicaţiile de trimiteri la cură sînt foarte largi reco- mandîndu-se îndeosebi persoanelor care nu pot tolera
variaţii mari ale complexului de factori climatici din cauza vîrstei, implicaţiilor fiziopatologice ale bolii,
surmenajului etc. în majoritatea staţiunilor din regiunile cu altitudini medii cuprinse între 200 şi 800 m cu
bioclimatul sedativ indiferent se întîlnesc şi alţi factori naturali de tratament. Climatoterapia rămîne forma principală
de tratament, dar printre altele se include beneficiul terapeutic al aeroioniză- rii negative şi aerosolilor vegetali cu
efect sedativ. Astfel se recomandă bioclima sedativă la boli ale sistemului cardiovascular şi respirator în stadii
avansate cu rezerve funcţionale scăzute, în boli reumatismale cu potenţial evolutiv important. Printre factorii naturali
cu valoare terapeutică foarte importantă sînt salinele şi mofetele, iar în unele staţiuni apele minerale şi nămolurile
terapeutice.
Staţiuni reprezentative: Camenca, Călăraşi (R. Moldova), Bălţăteşti, Slănic Moldova, Slănic Prahova, Govora,
Olăneşti, Băile Herculane, Bazna, Sovata, Moneasa, Ocna- Sugatag (România), Mukacevo, Hmelnik (Ucraina).

• BIOCLIMA TONICĂ STIMULANTĂ

Acest tip de bioclimă se datorează caracteristicilor climatice ale munţilor. Convenţional se împarte în climatul
de munte în prima treaptă la altitudinea de 800-1500 m şi etapa de munte înaltă la altitudinea de 1500-2500 m.
Complexul de factori climatici ai bioclimatului tonisti- mulant se caracterizează prin scăderea presiunii
atmosferice şi concomitent a presiunii parţiale a oxigenului progresiv cu altitudinea, scăderea umidităţii absolute a
aerului, scăderea temperaturii în funcţie de altitudine, creşterea duratei de însorire şi a intensităţii radiaţiei globale, în
special, ultraviolete. în prima treaptă se adaugă şi alte elemente climatice cum ar fi cantităţiile de precipitaţii în
general mari, vitezele vîntului crescînd odată cu altitudinea, umiditatea relativ crescută, nebulozitatea marcată.
Efectele biologice ale acestei bioclime constă în acţiunea aerului rece, uscat, lipsit de alergeni, dar foarte bogat
în sarcini electrice negative, care asigură integral declanşarea proceselor antialergice asupra mucoasei tractului
respirator. în condiţiile acestui climat apare normalizarea şi echilibrarea sistemului nervos central şi vegetativ,
stimularea proceselor imunobiologice nespecifice şi a hematopoezei, a rezistenţei la agenţii microbieni etc. Pe prim
plan se manifestă mecanismele de adaptare a organismului la hipoxia hipobarică. Pentru menţinerea concentraţiei
optime de oxigen în sînge creşte ventilaţia pulmonară, amplitudinea şi frecvenţa cardiacă, apare mobilizarea
hematiilor din rezervele medulare şi se deschid capilare noi la nivelul plămîni- lor, rinichilor, sistemului nervos, ceea
ce în ansamblu asigură utilizarea efectivă a oxigenului. Metabolismul tisular creşte sub influenţa tensiunii parţiale
scăzute a oxigenului şi prin răspuns la acţiunea temparaturii mai scăzute a aerului cu antrenarea mecanismelor de
termoreglare.
Efectele terapeutice ale curei în bioclimatul de munte sînt în funcţie de altitudinea la care se află staţiunea
balneară. Limita maximă a climei terapeutice de munte este de 2000 m altitudine. în scop profilactic şi în special
pentru antrenare fizică se utilizează altitudinea pînă la 3000 m sau aşa-numita climă de munte medie. Se recomandă
persoanelor cu stări de surmenaj fizic şi intelectual, activitate în mediu cu noxe respiratorii, tulburări de creştere la
copii, tulburări funcţionale de pubertate şi climax.
în scop terapeutic bioclimatul de munte se recomandă persoanelor cu anemii secundare, astm bronşic alergic,
hi- pertiroidic benign, boala Basedow, rahitism, neuroastenie, traheobronşite cronice, tuberculoză de toate tipurile
(pulmonar, ganglionar, osteoarticular etc).
Contraindicaţia majoră de tratament în staţiunile aflate la peste 1000 m altitudine o constituie unele
cardiorespira- torii cronice cu decompensări, sechele de infarct miocardic, vîrsta înaintată cu marcate tulburări de
ateroscleroză, reumatismele degenerative, stări de convalescenţă cu denutriţie importantă.
Staţiuni reprezentative: Sinaia, Borsec, Vatra Domei, Predeal, Lacu Roşu, Cheia, Vîrful cu Dor, Peştera
(România), Kislovodsk, Borjomi, Peatigorsk, Nalcik (Rusia), Colpon-Ata, Issîk-Ata (Kîrgîstan).

• BIOCLIMA EXCITANTĂ SOLICITANTĂ

Acest tip de bioclimă este caracteristic pentru regiuni cu climă continental-temperată de stepă şi regiuni cu
climă de litoral maritim. Factorii naturali ai bioclimatului excitant- solicitant antrenează foarte intens sistemul
neuroendocrin.
Bioclimă excitantă solicitantă de cîmpie şi podişuri joase (altitudine sub 200 m) se caracterizează prin
complexul de factori naturali cu acţiune terapeutică elementele cărora au valori medii sporite ale temperaturii aerului
(media anuală 9-10°C, ianuarie 1,5-3,5°C, iulie 23-25°C), nebulozitate redusă, durata de strălucire a soarelui este
mare (peste 2000 ore/an), umezeala relativă în jur de 75 %. Vitezele vîntului sînt relativ reduse, precipitaţile sînt
mici, iar presiunea atmosferică mare. Efectele terapeutice ale bioclimatului de stepă se exprimă prin confort termic
moderat vara, chiar redus din cauza încălzirii. Stresul bioclimatic total, care include stresul cutanat şi cel pulmonar,
are valori mari. în aceste condiţii are loc solicitarea intensă a organismului prin antrenarea mecanismelor de
termoreglare în special a celor de termoliză. Bolnavii pierd cantităţi mari de lichide şi săruri. Mecanismele de
adaptare la bioclimatul de cîmpie sînt mai pronunţate la persoanele sosite din localiţăţile de reşedinţă cu climat
contrar, din care cauză este necesar de a trimite bolnavi cu un potenţial biologic cît mai apropiat de normal. Paralel
cu solicitarea sistemului nervos central şi vegetativ şi a glandelor endocrine, în procesul adaptării se includ
mecanismele nespecifice, ceea ce contribuie la creşterea capacităţii proceselor imunologice nespecifice de apărare a
organismului.
în scop profilactic bioclimatul de cîmpie se recomandă persoanelor sănătoase cu factori predispozanţi pentru
îmbolnăvire (profilaxie primară) sau a persoanelor cu deficienţe funcţionale şi organice la nivelul aparatului
locomotor pe fond nervos hiporeactiv, cu potenţial alergic, cu diferite tulburări metabolice etc. în scop terapeutic
bioclimatul de cîmpie se recomandă persoanelor cu afecţiuni otorinolarin- gologice repetate, osteoporoză, boli
reumatismale degenerative articulare şi abarticulare, rahitism, sechele posttrau- matice ale aparatului locomotor,
ginecopatii inflamatoare cronice, sechele după leziuni de neuron motor periferic, astm bronşic, bronşită şi
fronşiectazie, tuberculoză extrapul- monară. Efectele terapeutice locale constă în resorbţia exsu- datelor superficiale
subcutanate, articulare, viscerale în cazul celor stabilizate clinic.
Contraindicaţiile la bioclima de cîmpie includ: afecţiuni respiratorii cu deficit funcţional important, boli
neurologice centrale sau periferice, focare de infecţii, hepatita cronică persistentă, boală ulceroasă, boli endocrine pe
fond hiper- funcţional, afecţiuni renale, fibromotoză uterină, tumori benigne etc.
 Staţiuni reprezentative: Cahul (R. Moldova), Amara, Lacul Sărat, Nicolina-Iaşi, Murighiol, Băile Felix, Buziaş
(România), Kuialnik, Sergheevka (Ucraina).
Bioclima excitantă solicitantă de litoral maritim se caracterizează prin procesul de antrenare şi călire termică a
organismului datorită posibilităţilor de aplicare a termo- terapiei constante. Complexul de factori naturali cu acţiune
terapeutică se caracterizează vara prin temperatura aerului mai redusă faţă de cîmpie datorită influenţei brizei
marine. Durata de strălucire a soarelui este mai mare (cca 2400 ore/ an), cantităţile de precipitaţii sînt mici, iar
umezeala este ridicată în jur de 80 %. Presiunea atmosferică este mare. Vitezele vîntului sînt medii.
Prezenţa permanentă a vîntului în peisajul litoralului determină un confort termic relativ redus din cauza
stresului cutanat. Umezeala accentuată provoacă stresul pulmonar. Astfel, stresul bioclimatic în bioclima de litoral
de mare este foarte pronunţat. Complexul climatic terapeutic al litoralului este indicat în majoritatea bolilor
prezentate la bioclima de cîmpie. Sînt înregistrate efecte terapeutice la hipertensiunea arterială de gr.I, la bonavii cu
factori de risc metabolic lipidic.
Contraindicaţiile sînt asemănătoare celor prezentate la bioclima excitantă solicitantă.
Staţiuni reprezentative : Eforie Nord, Eforie Sud, Mangalia Sud, Techirghiol (România), Alupka, Yalta,
Gurzuf, Eupatoria, Saki, Aluşta (Crimeea), Anapa Soci, Gagra, Afon, Suhumi, Batumi (subtropica litoralului
caucazian).

• TALASOTERAPIA
Talasoterapia (de la grec. thalassa — mare, therapeia — tratament) este o metodă de climatoterapie, care în
sensul larg include aplicarea în scopul fortificării şi curaţiei diverşi factori climaterici, balneologiei şi
hidroterapeutici în staţiunile balneare de pe litoralul maritim. în acest sens talasoterapia este o formă a
climatoterapiei care aplică, pe lîngă băile de mare, nămoluri, ape minerale şi factorii naturali ai bioclimatului, aero-
şi helioterapia. Aeroterapia pe litoralul maritim are particularităţile sale prin influenţă asupra organismului cu
prezenţa sărurilor de mare şi aeroionilor, precum şi prin forma de organizare. în sens mai îngust talasoterapia se
reduce la băile de mare.
Băile de mare. Acţiunea fiziologică a băilor de mare asupra organismului este determinată de prezenţa
factorilor termici, mecanici şi chimici. Influenţa termică depinde de refrigerarea corpului din cauza temperaturii mai
mici a apei mării. în funcţie de temperatura apei creşte termoliza şi acţiunea fiziologică a băilor de mare. Acţiunea
mecanică se manifestă prin presiunea valurilor mării asupra corpului şi în aşa mod se efectuează hidromasajul
tegumentului cu ameliorarea elasticităţii pielii. înotătorul se împotriveşte torentelor de apă şi valurilor, ceea ce
necesită o activitate fizică intensă. Influenţa chimică este condiţionată de conţinutul de săruri în apa mării, care se
sedimentează pe piele, excită receptorii şi prelungeşte reacţiile organismului la baia de mare. Această acţiune
excitatoare depinde de componenţa calitativă şi cantitativă a apei de mare. Ea conţine cationi de sodiu, potasiu,
magniu, calciu şi anioni de clor, brom, iod etc. Este importantă şi influenţa florii bacteriale şi a fitonci- delor produse
de algele marine. O acţiune pronunţată asupra organismului în timpul băilor de mare are atmosfera aeriană şi radiaţia
solară, în special spectrul razelor ultraviolete, care pătrund în apă pînă la 1 m adîncime, precum şi ionizarea
pronunţată a aerului. Este importantă şi acţiunea psihoemotivă a băilor de mare.
Băile marine contribuie la antrenamentul mecanismelor neuroumorale, cardiovasculare ale termoreglării,
stimulează sistemul simpatoadrenalinic, metabolismul energetic, funcţia respiratoare, procesele oxidative, amplifică
tonusul vital al organismului şi capacităţile adaptive, fortifică organismul.
Reacţia organismului la baia de mare cunoaşte două faze principale. Prima fază (refrigerarea primară) este
neu- ro-reflexă şi coincide cu răcirea bruscă a organismului. Ea se manifestă prin spasmul vaselor sangvine profunde
cu afluxul sîngelui spre organele interne, apare contracţia fibrelor musculare netede ale pielii, adică „pielea de
găină“ (reflexul pilomotor) şi frisonul. în urma excitaţiei reflexe a nervului vagus se reduce frecvenţa cardiacă şi
ritmul respiraţiei odată cu creşterea profunzimii inspiraţiei şi micşorarea tensiunii arteriale. Această fază este de
scurtă durată, iar la persoanele fortificate destul de transparentă.
Faza secundă (reactivă) se manifestă prin senzaţia căldurii, înroşirea pielii prin hiperemie. Pentru a-şi menţine
echilibrul termic, organismul se adaptează la aceste modificări prin amplificarea proceselor de termogeneză, în
special al termoreglării chimice. Respiraţia se adînceşte şi creşte frecvenţa ei, deoarece concomitent se amplifică
utilizarea oxigenului pe baza ventilaţiei pulmonare. Datorită creşterii coeficientului de utilizare a oxigenului se
amplifică activitatea proceslor oxidative. în durata mare de expoziţie a băii de mare poate apărea faza a treia (frison
secundar), care este consecinţa epuizării mecanismelor de termoreglare. Apare pareza vaselor tegumentului,
hiperemia pasivă cu cianoză, refrigerarea bruscă şi alte fenomene patologice.
După regimul termic băile de mare se împart în:
foarte reci (mai jos de 14°C);
reci (14-26°C);
răcoroase (17-19°C);
călduroase (20-22°C);
calde (23-25°C);
foarte calde (mai sus de 25°C).
După starea bazinului acvatic băile de mare se împart în: hidrostatice (scăldat în mare caldă şi agitată pînă la 1
bal); puţin dinamice (agitaţia mării pînă la 1-2 baluri); dinamice (agitaţia mării pînă la 3 baluri).
Băile de mare sînt interzise la agitaţia mării mai mare de 3 baluri cînd înălţimea valurilor depăşeşte valoarea
de 1,25 m.
Dozarea băilor de mare se realizează după valoarea solicitării termice (în kCal/m2), iar durata băii (în minute)
este determinată de asistentă pe litoral după tabela dozime- trică conform temperaturii apei.
Băile de mare sînt prescrise bolnavilor după 3-5 zile de adaptare la condiţiile staţiunii balneare. în cazul
apariţiei reacţiilor negative de adaptare baia poate fi indicată numai după dispariţia acestor manifestări. Baia se
combină cu înotul şi poate fi aplicată numai peste 1-1,5 ore după ingerarea hrănii. Reacţiile bolnavilor la băile de
mare sînt considerate ca o reacţie fiziologică, fiziologică cu încordare şi patologică. Acestea pot fi estimate prin
determinarea frecvenţei pulsului, presiunii arteriale şi ritmului respiraţiei.
Reacţia fiziologică este în limita accelerării pulsului cu 10-15% de la valoarea iniţială (cu 6-15 bătăi), creşterii
tensiunii arteriale maxime cu 5-15 mm Hg, iar cea minimă scade cu 5-10 mm Hg sau nu se modifică. Respiraţia se
accelerează cu 4-8 inspiraţii pe minut. Reacţia fiziologică cu încordare a rezervelor de adaptare se caracterizează
prin accelerarea pulsului cu 20-30% (cu 15-25 bătăi), tensiunea arterială maximă creşte cu 20-30 mm Hg, iar
respiraţia cu 10-15 pe minut. Bolnavul are senzaţia de oboseală, dispnee şi palpitaţie. Perioada de restabilire are
durata de 20-30 min.
Reacţia patologică se manifestă prin accelerarea pulsului mai mare de 30% (cu 30-45 bătăi), poate apărea
aritmia. Tensiunea arterială maximă creşte cu 40-50 mm Hg, minimală cu 10-20 mm Hg. Respiraţia se accelerează
cu 15 insp./ min. Bolnavii au senzaţia de oboseală, frison, dispnee, palpitaţie etc. Perioada de restabilire este mai
mare de 30 min. Atestarea reacţiei fiziologice cu încordare necesită micşorarea dozei de baie, iar a celei patologice
va fi însoţită de excluderea băilor şi prescrierea regimului sedativ.
Indicaţiile pentru băile de mare sînt determinate în dependenţă de caracterul bolii şi condiţiile microclimatice
ale mediului extern, în special temperatura apei şi aşa- numita temperatură echivalent-efectivă (T.E.E.), care reflectă
confortul termic al pacientului în funcţie de temperatura, umiditatea şi circulaţia aerului. Astfel, pacienţilor cu boala
hipertonică de gradul I şi II baia de mare este indicată în doza de 25 kCal/m2 la temperatura apei mai mare de 19°C
şi T.E.E. mai mare de 16°C. Bolnavilor cu hipertonie de gradul IIB băile de mare li se prescriu individual în doză de
pînă la 25 kCal/m2 la temperatura apei mai mare de 21°C şi T.E.E. mai mare de 20°C.
Bolnavii cu boala ischemică a inimii pot profita de baia de mare pînă la vîrsta de 55-60 ani, cu crize de
stenocardie foarte rare şi insuficienţă cardiovasculară de gradul I. Doza poate fi de 25 kCal/m 2 la temperatura apei
mai superioară de 19°C şi T.E.E. mai mare de 16°C. Bolnavilor cu ateros- cleroză cerebrală baia de mare le este
indicată în stările nevrostenice, în prezenţa dereglărilor vegetative şi diencefa- lice, dereglări metabolice şi distrofice
în regiunea cervicală, toracală şi sacrală a coloanei vertebrale. Doza optimală va fi de 25-35 kCal/m2 la temperatura
apei mai marc de 19°C şi T.E.E. mai înaltă de 16°C.
Bolnavii cu viciu cardiac de origine reumatică în remisie pot aplica băile de mare în doze de 25-35 kCal/m2 la
temperatura apei mai mare de 21°C şi T.E.E. mai înaltă de 19°C.
în cazul viciilor combinate băile de mare pot fi aplicate fără exerciţii de înot.
Bolnavii cu pneumonie cronică, bronşită cronică în faza de remisie vor aplica băile de mare în doze de 15-25
kCal/m2.
Contraindicaţii pentru băile de mare: stări febrile, acuti- zarea proceselor reumatice, afecţiuni acute ale
sistemului nervos periferic (radiculite etc), astm bronşic cu crize frecvente, maladii renale cu simptome de
insuficienţă, epilepsie, caşexie, insuficienţe cardiovasculare şi cardiorespiratorii, boala ischemică cu anevrism,
aritmii, dereglări ale circulaţiei sangvine craniale şi funcţiei rinichilor, ateroscleroza vaselor creierului, astenizarea
psihică etc.
Baia de aer este o procedură climaterică de expunere la aer în loc umbrit cu scopul de fortificare sau de
tratament. Băile de aer exercită o influenţă termică asupra organismului.
Intensitatea stimulării organismului în timpul băii de aer depinde de viteza mişcării aerului, de temperatura
aerului şi umiditatea relativă. în primul rînd se evidenţiază stimularea circulaţiei sangvine în tegumente, activarea
proceselor metabolice cu efect final sedativ, care asigură normalizarea echilibrului dintre sistemul simpatic şi cel
para- simpatic. La sfîrşîtul curei se observă o tendinţă în favoarea vagotoniei.
Băile de aer ameliorează activitatea cordului şi proprietăţile morfofuncţionale ale sîngelui, tonifică muşchii şi
sistemul nervos, perfecţionează mecanismele de termoreglare, amplifică rezistenţa organismului la acţiunea
nefavorabiă a mediului extern.
Baia de aer poate fi procedură indepedentă, procedură de introducere la baia de soare sau procedură alternantă
la baia de soare.
Locul aplicării procedurilor de baie de aer se numeşte aerarium. Băile pot fi aplicate în cursul zilei, dar nu
imediat după ingerarea hranei. Durata procedurii iniţial este de 5- 10-15 min. cu creşterea treptată pînă la 1-2 ore.
Dozarea procedurilor de bae de aer se efectuează pe bază de determinare a valorilor parametrilor
meteorologici: temperatura şi umiditatea aerului, mişcarea aerului, radiaţia solară difuză, aeroionizarea aerului.
Evaluarea efectului termic după senzaţia de căldură se realizează după 3 factori: temperatura aerului,
umiditatea şi viteza mişcării aerului. Pe baza acestor date se determină pe nomogramă temperatura echivalent
efectivă (T.E.E.).
Conform determinărilor zona de confort pentru persoanele sănătoase descoperite este în limitele de 17-22°C
de temperatură echivalentă. Temperatura mai mare de 23°C este zona de supraîncălzire, iar mai jos de 17°C este
zona de refrigierare. Băile de aer sînt considerate după T.E.E. calde la temperatura mai mare de 23°C, indiferente la
21-22°C, răcoroase la 17-20°C, reci la 17-14°C. Temperatura echivalent efectivă poate fi modificată prin utilizarea
ecranelor de protecţie în direcţia contrară vîntului. Băile aeriene indiferente (mai mare de 20°C) sînt prescrise
bolnavilor cu forme iniţiale ale bolii hipertonice, în formele iniţiale ale insuficienţei cardiopulmonare, nevroze,
tuberculoză pulmonară, iar în scop profilactic în predispunerile la răcire.
Băile calde ( mai mare de 23°C) pot fi prescrise bolnavilor cu regim la pat. Băile răcoroase sînt contraindicate
bolnavilor cu insuficienţă cardiovasculară şi cardiopulmonară, reumatism, radiculită, artrite şi afecţiuni renale.
în unele staţiuni balneare se practică expunerea îndelungată la aer în încăperi speciale (verande, balcoane,
pavilioane), care protejează de vînt, ploae şi zăpadă. Somnul pe litorarul mării (aeroterapia marină) în pavilioane
contribuie la inhalarea naturală a aeroionilor şi aerosolilor. Această metodă de aeroterapie este aplicată efectiv în
perioada caldă a anului în tratamentul bolnavilor cu boala hipertonică, maladii cronice ale sistemului respirator,
nevroze. în consecinţă se normalizează somnul, dispar durerile de cap, scade tensiunea arterială, dispar crizele
astmatice, se ameliorează starea generală a bolnavilor.

9.6. HELIOTERAPIA

(de la grec. helios — soare, therapeia — tratament) este o formă de climatoterapie, care utilizează razele
solare în scop curativ şi profilactic. Factorul principal de acţiune este energia radiaţiei electromagnetice a Soarelui în
diapazonul de 290-3000 nanometri, care cuprinde torentul general al radiaţiei solare şi care este redusă de atmosfera
Pămîntului. Conform clasificării internaţionale această radiaţie este divizată în 3 componente: ultravioletă (mai mică
de 400 nm), vizibilă (400-760 nm) şi infraroşie (mai mare de 760 nm). Radiaţia ultravioletă se împarte în
componenta de unde lungi (UV-A, 315-400 nm), de unde scurte (UV-B, 280-315 nm) şi de unde ultrascurte (UV-C,
mai mici de 280 nm). Biologic este mai activă radiaţia UV-C, care degradează moleculele proteice şi distruge
organismele vii, dar nu ajunge la suprafaţa terestră fiind reţinută de stratul atmosferic al Pămîntului. Pe parcursul
evoluţiei organismele vii au dobîn- dit proprietatea de a se opune parţial acţiunii nocive a dozelor mici de radiaţie
UV-B.
La hotarul superior al atmosferei terestre intensitatea radiaţiei solare (constanta solară), care este cantitatea de
energie ce trece într-o unitate de timp printr-o unitate de suprafaţă perpendiculară razelor solare şi care se găseşte la
distanţa medie de la Pămînt pînă la soare) este de 1,36 KW/ m2 (1,98 Cal/cm2/min). Intensitatea şi componenţa
spectrală la suprafaţa Pămîntului depinde de înălţimea Soarelui pe bolta cerească şi transparenţa atmosferei. Cu cît
Soarele este situat mai sus pe boltă cu atît intensitatea radiaţiei şi cantitatea de raze ultraviolete este mai mare.
Razele solare parcurg cea mai mică cale în momentul situării Soarelui în zenit. Această grosime a stratului aerian la
nivelul mării este considerată ca unitate a masei atmosferice. La înălţimea Soarelui cu 60° masa atmosferei prin care
trec razele solare este egală cu 1,1; la 30°C cu 2; la 0 (la răsărit şi apus de Soare) cu 35,4. Intensitatea radiaţiei solare
creşte în funcţie de altitudine, deoarece se micşorează grosimea straturilor dense ale atmosferei. Astfel la altitudinea
de 3000 m intensitatea radiaţiei este de 1,08 KW/m2, la 4000 m — 1,16 KW/ m2, la 7500 — 1,22 KW/m2. Acest
moment este important în cazul aplicării helioterapiei în munţi. Transparenţa aerului depinde de gradul poluării cu
particule de praf şi de apă. Vaporii de apă absorb razele infraroşii, iar particulele de praf reţin iradiaţia ultravioletă,
care în zonele industriale poate fi de 20-40%. Razele ultraviolete nu trec prin sticla ferestrelor.
în timpul helioterapiei asupra organismului acţionează radiaţia solară direct (radiaţia directă) sau de la bolta
cerească (radiaţia difuză) sau de pe suprafaţa diferitelor obiecte (radiaţia reflectată). Suma acestor forme de radiaţie
care cade pe suprafaţa orizontală a corpului uman se numeşte radiaţie sumară. Radiaţia reflectată depinde de
caracterul suprafeţei terestre. în cazul capacităţii de reflectare mărită organismul este supus iradierei suplimentare.
Valoarea acestei capacităţi de reflectare numită albedo depinde de lungimea de undă. De exemplu, albedo pentru
iarbă verde este pentru fluxul general al radiaţiei de 26%, pentru razele infraroşii de 44%, pentru razele vizibile de
6%. Zăpada reflectă fluxul general de radiaţie pînă la 85%, nisipul de rîu pînă la 29%, apa la înălţimea Soarelui de
60 grade pînă la 5% etc.
Energia razelor infraroşii în funcţie de lungimea de undă pătrunde în adîncul ţesutului de la 3 mm pînă la 4
cm. Razele infraroşii exercită cu precădere acţiune calorică şi în mică măsură au o influenţă fotochimică. Razele
ultraviolete pătrund în ţesuturi la 0,5-1 mm, dar au acţiune complexă prin modificările chimice provocate în aceste
condiţii. Efectul direct al radiaţiei ultraviolete este cel bactericid,
în timpul helioterapiei radiaţia este rezultatul acţiunii concomitente a razelor ultraviolete şi ultraroşii asupra
organismului. Radiaţia solară generală provoacă modificări fiziologice care diferă de cele ce apar la radiaţia în parte
a diferitelor spectre. Iniţial se manifestă fenomenele locale în formă de hiperemie cutanată, provocată de razele
infraroşii şi vizibile, iar mai tîrziu (peste 1-2 ore) apare eritemul ultraviolet. Aceasta este o reacţie dermică (proces
inflamator aseptic) la acţiunea spectrului ultraviolet al Soarelui. O acţiune maximală o exercită razele ultraviolete cu
lungimea de undă de 254 şi 269,7 nm. Peste 3-5 zile în locul inflamaţiei se formează un strat cornos pronunţat.
Eritemul ultraviolet se transformă în pigmentaţie (bronzare) în urma acumulării melaninei. în acest mod creşte
rezistenţa pielii la razele ultraviolete, cresc proprietăţile de barieră şi protecţie a tegumentului. Pigmentarea pielii
“poate apărea fără eritem în cazul acţiunii razelor ultraviolete de undă lungă (300-400 nm) cînd procedurile de
helioterapie sînt aplicate în regiunile nordice sau în orele de dimineaţă la sud şi pe timp noros cînd acţionează
radiaţia difuză.
Iradiaţia solară este un remediu natural de profilaxie şi tratament a diverselor stări patologice. Creşte
capacitatea de lucru, rezistenţa la diverse infecţii şi răcirea organismului, se produce renovarea celulelor şi
regenerarea ţesuturilor lezate.
Reacţia locală se manifestă prin mecanismul de declanşare a modificărilor reflectorii în urma excitării
receptorilor pielii şi a proceselor umorale în organism. Produsele active biologic (histamina şi substanţele
histaminice), care se formează în urma dezmembrării proteinelor, nimeresc în sînge şi sînt transportate spre organe.
Includerea acestor substanţe în transmiterea impulsurilor nervoase asigură interacţiunea mecanismului umoral cu cel
reflector în răspuns la aplicarea helioterapiei. în urma acestor fenomene în organism sînt modificate procesele
imune, fermentative şi metabolice şi în cele din urmă se reflectă asupra activităţii diferitelor sisteme fiziologice. Sub
influenţa iradiaţiei solare scade nivelul colesterinei, lipidelor în sînge şi apare stimularea moderată a sistemului
simpatoadrenalinic şi adrenohi- pofizar, creşte reactivitatea imunologică a tegumentului şi sîngelui. Razele solare
provoacă generarea grupelor sulfhi- drile şi pe această cale amplifică respiraţia tisulară şi contribuie la procesul de
dezintoxicare a organismului. Prin stimularea repetată a sistemelor de sinteză a histaminazei heliote- rapia are o
acţiune desensibilizatoare.
Deficitul de iradiere solară micşorează capacitatea de lucru, reţine dezvoltarea copiilor, micşorează rezistenţa
la acţiunea factorilor nocivi şi patogeni, dereglează metabolismul calciului şi fosforului, reţine regenerarea ţesutului
osos, stabilitatea smalţului dentar, se complică evoluţia bolilor cronice.
 Aplicarea helioterapiei se realizează ţinînd cont de sensibilitate, care creşte în cazul absenţei îndelungate a
insola- ţiei organismului, în unele boli (exemă, dermatoze, boli ale ficatului etc), utilizarea îndelungată a unor
medicamente (sulfanilamide, chinină, remedii cu arseniu sau fier etc.), precum şi în perioada de primăvară. Razele
ultraviolete influenţează asupra organismului şi în cazul cînd doza este mai mică decît cea eritemică deoarece în
aceste condiţii modificările metabolice din organism apar drept răspuns la acţiunea cuantelor de energie absorbite.
în funcţie de condiţiile de insolare băile de soare se împart în băi sumare, băi difuze şi băi de radiaţie atenuată.
Se deosebesc băi generale şi locale. în timpul băilor generale de radiaţie sumară pacientul este iradiat cu lumină
directă a spectrului solar integral. O variaţie de iradiere solară generală sînt băile intermitente. în această variantă
timpul iradierii bolnavului se fracţionează în 2-3 perioade cu durata de 10-20 min., ceea ce asigură o acţiune de
cruţare asupra organismului.
Băile generale cu iradiere atenuată pot fi efectuate sub tendă sau ecrane, care micşorează intensitatea radiaţiei
solare.
Băile generale cu radiaţie difuză sînt efectuate prin excluderea acţiunii directe a razelor solare. în acest caz
bolnavul este iradiat de razele de iradiaţie difuză care au acţiune suplă şi de cruţare prin excluderea sau limitarea
efectului termic al razelor solare ditecte. Efectul biologic al razelor ultraviolete în aceste cazuri poate fi comparat cu
cel al radiaţiei solare directe.
în băile locale se iradiază numai unele zone ale corpului („gulerului“,,,brîului“ etc.). Aceste băi sînt prescrise
în scopul de a limita solicitarea organismului şi de a acţiona maximal asupra segmentelor lezate ale zonelor
reflexogene. He- lioterapia locală poate fi aplicată anterior curei de baie generală.
Băile de soare se pot aplica şi în varianta concenrării radiaţiei cu ajutorul reflectoarelor sau oglinzilor de
diverse construcţii. Reflectorul lui Buhman are un dispozitiv special, care pune în mişcare oglinzile cu oscilaţii pînă
la 120 pe minut. Aceste reflectoare asigură iradierea intermitentă cu raze solare concentrate. Intensitatea energiei
solare în timpul aplicării razelor concentrate depinde de numărul oglinzilor incluse, de intensitatea radiaţiei solare
directe, de distanţa de la reflector pînă la pacient.
Băile de soare sumare sînt dozate în calorii sau în doze biologice (biodoze). De regulă, sînt aplicate trei
regimuri de iradiaţie solară. Doza iniţială, convenţional numită curativă, este de 5 cal/cm2, sau 200 (kJ /m2, adică 1/4
de biodoză.
în regimul N1 cu solicitare mică (de cruţare) peste fiecare 2 zile se adaugă cîte 5 cal/cm2 şi în final menţionăm
doza maximală de 20 cal/cm2 (800 kJ/m2). Procedurile sînt efectuate prin expunerea la soare în primele ore ale
dimineţii şi în orele după masă de obicei prin metoda intermitentă, în acest fel încărcarea calorică e mai mică,
organismul suportă mai uşor procedura. Băile de soare vor fi de radiaţie ultravioletă diminuată şi difuză. în ziua a
cincea este prescrisă odihna.
în regimul N2 cu solicitare moderată la doza iniţială de 5 cal/cm2 în fiecare zi se adaugă încă 5 cal/cm2 pînă la
doza maximală de 40 cal/cm2 (1600 kJ/m2). Ziua a şaptea este zi de odihnă.
în regimul N3 de acţiune la doza iniţială de 5-10 cal/cm2 în fiecare zi se adaugă cîte 5-10 cal/cm2 pînă la doza
maximală de 60-80 cal/cm2 (2400-3200 kJ/m2).
în cazul sensibilităţii sporite a pielii la radiaţia ultravioletă doza iniţială trebuie să fie mai joasă, iar ridicarea
dozei se face cu precauţie. Este necesar calculul timpului de expunere a bolnavului la soare pe parcursul zilei
inclusiv îmbrăcat în haine. Se ştie că hainele confecţionate din mătase permit trecerea razelor ultraviolete în valoare
de 30-60%, din in, celofibră, satin pînă la 10%, iar hainele din fibră sintetică de la 30 pînă la 77%. în zilele de
excursii şi plimbări băile solare sînt excluse.
Principiile de aplicare ale helioterapiei sînt identice, indiferent de zona climaterică. Băile de soare sînt aplicate
în poziţie culcat pe banchetă cu capul la umbră şi cu protejarea ochilor cu ochelari antisolari. Iradierea nu poate fi
efectuată pe nemîncate sau imediat după masă. Este interzis cititul şi somnul în timpul iradierii solare. Băile de soare
pot fi combinate cu exerciţii fizice sau jocuri sportive cu solicitare medie. în munţi este foarte esenţială protejarea
ochilor contra razelor ultraviolete, în special a celor reflectate de suprafaţa omătului.
Helioterapia în perioada rece a anului sau în zilele cu vînt se efectuează în încăperi speciale numite aerosolarii
sau aerocabine.
Helioterapia nu poate fi aplicată în ziua procedurilor cu raze ultraviolete artificiale, iradiere generală cu soliux.
îmbinarea helioterapiei cu aplicări de nămol, ozocherită şi parafină se realizează prin succesiunea acestor proceduri
după băile de soare. Intervalul dintre băile de soare şi procedurile fizioterapeutice trebuie să fie mai mare de 2 ore.
 Reacţia bolnavului la băile de soare este controlată prin senzaţiile subiective (durere de cap, senzaţia de
căldură etc) şi observaţiile clinice (paloare, eritem, dispnee etc), precum şi prin explorări funcţionale (determinarea
tensiunii arteriale, pulsului, frecvenţei respiraţiei etc.).
Printre simptomele de suprasolicitare în primul rînd se evidenţiază eritemul pronunţat. în acest caz băile de
soare sînt stopate pînă la de dispariţia acestor simptome, iar regiunile tegumentului cu eritemul accentuat sînt tratate
cu alcool şi se acoperă cu vaselină. Suprasolicitarea poate avansa pînă la starea de insolaţie (helioză), care se
caracterizează prin dereglarea stării funcţionale a sistemului nervos central şi sistemului de termoreglare în urma
hipertermiei (senzaţia de surmenaj, cefalee, ameţeală, greaţă, zgomote auriculare etc). în aceste cazuri iradierea este
imediat întreruptă cu transferarea bolnavului într-un loc umbrit şi răcoros. Se aplică comprese cu apă rece pe
regiunea capului şi a inimii, se asigură ventilaţia corpului etc. Dacă helioza este profundă, atunci se recurge la
injectarea soluţiei fiziologice de clorură de sodiu intravenos sau subcutanat, iar în caz de necesitate sînt administrate
remedii cardiotonice sau este efectuată lăsarea de sînge. Insolaţia poate fi preîntîmpinată prin menţinerea strictă a
principiilor de aplicare a băilor de soare, care sînt recomandate şi persoanelor sănătoase în calitate de procedeu de
profilaxie şi fortificare a organismului.
Helioterapia este indicată în cazul de hipovitaminoză D, bolile tegumentului (pilodermie, psoriasm etc.), plagă
atonică, ulcere, fractură osoasă cu reţinerea consolidaţiei, leziuni cronice ale aparatului locomotor, radiculite,
afecţiuni ale aparatului cardiovascular (boala ischemică a inimii, boala hipertonică gr. IIA), insuficienţa valvulelor
mitrale de origine reumatică, miocardiodistrofia cu insuficienţă nu mai mare de gr. I, tuberculoză pulmonară cu
evoluţie lentă (pe fundalul preparatelor antibacteriale), nefrită cronică fără hipertensiune pronunţată şi insuficienţă
renală, unele forme de nevroză etc. Pentru persoane cu o vîrstă de peste 55 ani helioterapia se aplică numai în regim
de cruţare. Iradierea locală în doză de 20 cal/cm2 este prescrisă bolnavilor cu sensibilitatea generală pronunţată la
razele solare. Indicaţiile pentru iradierea locală a zonei lombare sînt: sechele ale glomerulonefritei acute sau cronice
în stadiul remisiei nestabile în absenţa hipertensiei arteriale. După cîteva proceduri de iradiere locală se poate trece
la iradierea generală.
Iradierea locală mai intensă (40-80 cal/cm2) este indicată bolnavilor cu radiculită sacrolombară sau
toracocervi- cală de diversă etiologie în remisie. Iradierea cu impulsuri de lumină solară concentrată este aplicată
predominant în cazul bolilor sistemului nervos periferic (nevralgie, radiculită, toracocervical şi sacrolombar, nevrită
etc.) în stadiul de evoluţie cronică sau subacută.
Helioterapia este contraindicată în toate maladiile în stadiu acut sau în perioada acutizării, hemoragii, caşexie,
neoplasme, tuberculoză pulmonară în evoluţie, aterosclero- ză pronunţată, stenocardie, boala hipertonică de gr. IIB-
III, insuficienţe cardiovasculare de gr. II-III, astm bronşic cu crize repetate, boli sistemice ale sîngelui, lupus
eritematos, malarie, hemofilie, hipertiroidism şi alte afecţiuni endocrine caracterizate prin hiperfuncţie.

• SPELEOTERAPIA

Speleoterapia (lat. spelunca — peşteră, cavernă, şi grec. therapeia — tratament) este o metodă de tratament
prin plasarea bolnavilor timp îndelungat în condiţiile de microclimat al peşterilor, minelor de sare, grotelor etc.
Utilizarea terapeutică empirică a microclimatului de peşteră, de grotă sau de salină este atestată în secolul trecut
(Italia) şi în special după observaţiile efectuate în minele de sare. în mina Wieliczka (Polonia) s-a constatat absenţa
îmbolnăvirilor de bronşită cronică şi astm la minerii cu experienţă şi vindecarea rapidă a acestor boli la persoanele
angajate. Ameliorarea pînă la dispariţie a crizelor de astm s-a constatat la persoanele bolnave în timpul retragerii lor
în peştera Klutter (Germania) la adăpost de bombardament în perioada primului şi al doilea război mondial.
Recunoaşterea pe plan european şi organizarea studiilor sistematice ale efectului curativ al microclimatului
principalelor grote şi saline (tab.8) s-au efectuat în ultimele trei decenii.
Particularităţile microclimatului depind de caracterul încăperilor subterane. Microclimatul de „salină“ sau de
„grotă“ se caracterizează prin constanţa parametrilor fizici de temperatură şi presiune a aerului, de componenţă
ionică şi gazoasă, umezeală relativ mică, ionizare sporită negativă, prezenţa aerosolilor de sare, radioactivitate
pronunţată (în peştere), absenţa florii bacteriale şi a alergenţilor. De exem-
FACTORII CURATIVI AI MICROCLIMATULUI SALINELOR Şî A GROTELOR EUROPENE
Localitatea Factorii Indicaţii Anul
curativi explorării
 1 2 3 4
Austria Temperatura +20"C, umi- Maladii 1955 ocnă
ditatea 75%, conţinutul cu ale sistemului mare de
bioxid de carbon, respirator clorură de
sodiu
Bulgaria Umiditatea 75-98%, Maladii 1979
grotă hidrocarbonat de calciu, ale sistemului
radioactivitate respirator
Azerbaidjan Umiditatea 40-60%, aero- Maladii ale siste- 1980
ocnă soli de clorură de sodiu mului respirator
Georgia Umiditate mare, radioac- Afecţiuni ale sis- 1978
grotă tivitate, hidrocarbonat de ternului
calciu cardiovascular şi
respirator
Italia Temperatură ridicată, Afecţiuni ale apa- 1871
grotă hidropatie, nămol radioactiv râtului locomotor
Localitatea Factorii Indicaţii Anul
curativi explorării
1 2 3 4
Germania Temperatura + 10°C şi Maladii ale siste- 1942-
grotă, +46°C, umiditatea 80%, mului respirator 1945
ocnă radioactivitate, hidro- şi aparatului
carbonat de calciu locomotor
România Temperatura + 13°C, urni- Maladii ale siste- 1975
ocnă ditatea 60-80%, aerosoli de mului respirator
clorură de sodiu
Rusia Temperatura +19°C, aero- Maladii ale siste- 1980
ocnă soli de clorură de sodiu mului respirator
Polonia Temperatura +22°C, aero- Maladii ale siste- 1958
ocnă soli de clorură de sodiu mului respirator
Kîrgîstan Umiditatea 40-60%, aero- Maladii ale siste- 1981
ocnă soli de clorură de sodiu mului respirator
Ucraina Temperatura +23°C, aero- Maladii ale siste- 1968
ocnă soli de clorură de sodiu mului respirator
Ungaria Temperatura +12°C, umi- Maladii ale siste- 1954
grotă ditate 99%, hidrocarbo- nat mului respirator
de calciu
Cehia, Temperatura +9°C, radio- Maladii ale siste- 1955
Sîovakia activitate, ionizare mului respirator
grotă pronunţată
piu, pot fi indicaţi parametrii climatici ai salinei „Solotvino“ (Ucraina).
Secţia de tratament a acestei saline este situată în mina de sare N8 la adîncimea de 300 m, adică cu 16,5 m mai
jos de nivelul mării şi în aşa mod presiunea atmosferică constituie 98-101 kPa (750-775 mm Hg). Aerosolii clorurii
de sodiu au concentraţie de 2-5 mg/m3 cu dimensiunile particulelor pînă la 3 microni (70-80%). Cantitatea de
particule cu sarcină negativă şi pozitivă în aerul salinei constituie 9-10000 la cm3 de aer. Umiditatea relativă în
încăpere constituie 40-60%, temperatura 23-24°C, curenţii de aer cu viteze reduse practic insesizabile nu depăşesc
valoarea de 0,2 m/s. Presiunea parţială a oxigenului (20,7%) şi bioxidului de carbon (0,03%) nu se deosebeşte de cea
atmosferică, deoarece salina este supusă ventilării forţate. Fondul de zgomot nu depăşeşte nivelul de 25 decibeli. în
acest fel bioclimatul de salină are un caracter sedativ de cruţare cu valori foarte reduse ale indicilor de stres.
Microclimatul de saline exercită o acţiune stimulatoare asupra funcţiei sistemului respirator şi cardiovascular,
asigură declanşarea proceselor antiinflamatoare, hiposensibi- lizatoare şi apariţia efectului spasmolitic. Procesele
metabolice oxidoreductive se ameliorează, iar funcţia glicocorticoi- dă a cortexului suprarenalelor creşte şi în aşa fel
se echilibrează conţinutul electrolitic al mediului intern al organismului.
Inspiraţia aerosolilor cu conţinut de clorură de sodiu, magniu, calciu etc., precum şi cu ioni de Na +, Ca2+,
Mg , NC03 în mare măsură exercită o influenţă pozitivă asupra sistemului respirator şi cardiovascular. Bolnavii cu
2+

dereglări ale respiraţiei în foarte scurt timp îşi revin sub influenţa microclimatului de saline, deoarece conţinutul de
bioxid de carbon şi al oxigenului în peşteră este mai mare decît în aerul atmosferic din exterior. în cazul astmului
bronşic se normalizează sau se ameliorează indicii respiraţiei externe. Sub influenţa primelor proceduri la bolnavii
cu astm bronşic sau cu bronşită cronică se pot observa accese de astmă,
creşterea numărului de raluri sonore în plămîni şi micşorarea penetraţiei bronşilor. Peste o săptămînă aceste
fenomene dispar complet odată cu ameliorarea evidentă a stării generale a bolnavilor.
Normalizarea funcţiei cortexului suprarenalelor şi a metabolismului hidrosalin asigură micşorarea treptată a
tensiunii arteriale la bolnavii cu boala hipertonică de gradul I-II.
Efectul cumulant al factorilor microclimatului de saline ameliorează starea clinică a bolnavilor, în special
astmatici prin rărirea sau dispariţia crizelor de astm, reducerea tusei şi dispneei, îmbunătăţirea stării psihofiziologice
şi reducerea medicaţiei.
Acţiunea curativă a speleoterapiei în cazul bolii astmatice este considerată ca rezultatul întreruperii stimulului
patogen, absent în aerul salinelor. Prin aceasta se pun în repaus suprarenalele, receptorii şi se inhibă producţia de
prostaglandine.
Nu este exclusă şi valoarea normalizării ritmului circa- dian, denaturat la astmatici, şi în general tendinţa
tonusului vegetativ de a trece de la tropotrop spre normal.
Metodologia de tratament diferă în ceea ce priveşte durata expunerii bolnavilor într-o zi în salină. De regulă,
tratamentul se aplică în cursul dimineţii. Bolnavul este plasat timp de 2-3 ore, iar în minele de sare pînă la 12-16 ore
pe zi în peşteră sau grotă. Durata curei este de la 2-3 săptămîni pînă la 1-3 luni.
Speleoterapia este indicată bolnavilor în stare preast- matică, cu astm bronşic alergic şi atopic cu evoluţie
uşoară sau medie şi cu insuficienţă respiratorie de gradul I-II, cu bronşite cronice, cu boala hipertonică de gradul I şi
IIA.
Contraindicaţiile tratamentului în minele de sare includ tuberculoza în toate formele, infecţiile, reumatismul,
cola- genozele, insuficienţa cardiacă, cordul pulmonar cronic decompensat, neoplaziile pulmonare, afecţiunile
renale, boala ulceroasă, hepatitele.
CUVÎNT ÎNAINTE ........................................................................ 5
CAPITOLUL I
BAZELE REABILITĂRII MEDICALE ........................................ 7
Fazele şi etapele reabilitării ................................................. 11
Formele de reabilitare .......................................................... 13
Perspectivele de dezvoltare
a reabilitologiei şi importanţa specialităţii ........................... 16

CAPITOLUL II
INTRODUCERE ŞI ASPECTE
GENERALE PRIVIND MECANISMUL
DE ACŢIUNE A FACTORILOR FIZICI .................................... 18
Fizioterapia şi mijloacele fizioterapeutice ........................... 18

CAPITOLUL III
ELECTROTERAPIA.................................................................... 27
Noţiuni generale................................................................... 27
Metode curative prin aplicarea curentului continuu . . . . 31
• Galvanizarea ............................................................... 31
• Electroforeza medicamentoasă ................................... 41
 Electroterapia cu curent de impulsuri (şoc)
de frecvenţă joasă şi sonoră ................................................. 52
• Electrosomnul ............................................................. 53
• Electroanalgezia prin impulsuri de scurtă durată ... 57
• Electroanalgezia centrală ............................................ 60
• Diadinamoterapia ........................................................ 62
• Amplipulsoterapia....................................................... 71
• Terapia prin curent interferenţial ................................ 78
• Electrostimularea ........................................................ 82
• Electrodiagnosticul ................................................... 94
• Curenţi stohastici(fluctuorizare) ............................. 101
Metode curative prin aplicarea curentului
de frecvenţă înaltă .............................................................. 105
• Curentul d’Arsonval ............................................... 105
• Tratamentul cu curent de frecvenţă
supersonică ................................................................ 111
Tratamentul cu cîmp electric .............................................. 112
• Franklinizarea ......................................................... 112
• Tratamentul cu frecvenţă foarte înaltă .................... 114
Tratamentul cu cîmp magnetic . .... ................................... 126
• Magnetoterapia de frecvenţă joasă.......................... 126
• Inductoterapia ......................................................... 128
Tratamentul cu cîmp electromagnetic
de frecvenţă foarte înaltă .................................................... 133
• Tratamentul cu unde decimetrice „lungi“ ............... 134
• Tratamentul cu unde decimetrice „scurte“ .............. 139
• Tratamentul cu unde milimetrice ............................ 143

CAPITOLUL IV
FONOTEPVPIA ......................................................................... 145
• Vibroterapia .............................................................. 145
• Terapia ultrasonoră ................................................... 146

CAPITOLUL V
TERAPIA CU AER IONIZANT ................................................ 158
• Aeroionoterapia ........................................................ 158
• Aerosoli şi electroaerosoliterapia .............................. 161
• Oxigenoterapia .......................................................... 165
CAPITOLUL VI
FOTOTERAPIA ........................................................................ 168

• Tratamentul cu radiaţie infraroşie ........................... 168

• Tratamentul cu radiaţii vizibile ............................... 171
• Tratamentul cu radiaţie ultravioletă ........................ 173
• Tratamentul cu radiaţie laser ................................... 185

CAPITOLUL VII
HIDROTERAPIA ...................................................................... 188

• Bazele fiziologice ale hidroterapiei ......................... 190

• Metodele de aplicare
 şi tehnica procedurilor hidro terapeutice ...................... 200
• Afuziunile ...................................................... 200
• Fricţiunile .................................................... 203
• Comprese ..................................................... 205
• Cataplasmele ................................................. 208
• împachetări .................................................... 209
• Duşurile ......................................................... 211
• Băile medicinale ............................................ 218

CAPITOLUL VIII
BALNEOLOGIA ....................................................................... 231

• Apele minerale .......................................................... 232

• Băile minerale ........................................................... 237
• Băile de radon ........................................................... 243
• Băile gazoase............................................................. 244
Băile cu bule de bioxid de carbon.............................. 245
Băile cu bule de oxigen.............................................. 247
Băile de azot .............................................................. 248
Băile cu aer ............ ................................................... 249
• Aplicarea internă a apelor minerale .......................... 250
Apele hidrocarbonate ................................................. 251
Apele de clor.............................................................. 252
Apele sulfatate ........................................................... 253
Apele cu componenţă complexă ................................ 253
Apele oligometalice ................................................... 254
Apele sulfuroase ......................................................... 255
• Peloidoterapia.............................................................. 256
• Aplicările peloidice ................................................... 265
• Peloidoterapia intracavitară ...................................... 268
• Băile cu soluţii peloidice........................................... 268
• Utilizarea termoforilor naturali
în scopuri curative .............................................................. 271
• Ozocheritoterapia ...................................................... 271
• Parafinoterapia .......................................................... 273
• Psamoterapia. . .... .................................................. 275

CAPITOLUL IX
CLIMATOLOGIA MEDICALĂ ................................................ 279
• Mecanismele fiziologice ale climatoterapiei........... 280
• Bioclima sedativ indifirentă ...................................... 287
• Bioclima tonică-stimulantă ....................................... 288
• Bioclima excitantă-solicitantă................................... 290
• Talasoterapia ............................................................. 292
• Helioterapia.............................................................. 298
• Speleoterapia............................................................. 306

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .................................................. 311

ABREVIERI
c
 Fig. 17. Varia(ia curenţilor stohastici. a) — curent alternativ simetric;
b) — curent alternativ asimetric; c) — curent redresat

Sînt aplicate 3 forme de variaţii ale curentului:

1) alternativă, care se manifestă prin variaţia simetrică a tensiunii electrice, dar cu modificarea haotică a
frecvenţei şi amplitudinii (fig. 17, a);
2) parţial redresate, în care frecvenţa şi amplitudinea ondulaţiilor se modifică de asemenea dezordonat, dar în
una din direcţii oscilaţiile nu ating valoarea maximală (fig. 17 b);
3)redresate, care se reprezintă ca curent continuu pulsativ cu modificări rapide ale amplitudinii şi frecvenţei
(fig. 17 c).
Metoda utilizează ondulaţiile tensiunii în spectrul sonor, adică modificarea asimetrică a frecvenţei oscilaţiilor
în limitele de la 100 pînă la 2000 Hz, tensiunea de la 0 pînă la 100 V şi densitatea curentului pînă la 3 mA/cm * 1 2 3.