Professional Documents
Culture Documents
Iubirea și căsătoria
Miturile iubirii
Mitul numărul 1
Iubirea adevărată învinge totul
Este una dintre cele mai puternice credințe. Adânc în inima noastră
credem că iubirea pe care i-o purtăm celuilalt ne va ajuta să trecem peste
orice obstacol. Nici o circumstanță și nici un conflict nu îi va rezista.
Indiferent de natura problemelor pe care viitorul le va ridica, iubirea ne va
face capabili să le rezolvăm. Impresionant nu-i așa?
1
▪ Aries, Ph., 1998, “Căsătoria indisolubilă”, in Ph: Aries & A. Béjin Sexulităţi occidentale, Oradea, Antet.
2 Băran-Pescaru, Adina. Familia azi. O perspectivă sociopedagogică / Adina Băran-Pescaru, 2004.
Pagina176
Versiunile concrete ale mitului sunt propoziții de genul:
Dacă îmi iubesc cu adevărat partenerul nu contează…
… că fumează excesiv.
… că e interesat de sport.
… că familia ei nu mă place.
… că trăim la sute de kilometri distanță.
… că e mult mai în vârstă ca mine.
… că citește reviste de modă.
… că e alcoolic.
… că vrea mulți copii, iar eu vreau doar unul.
... că mă mângâie rar.
… că se consideră mai important ca mine.
… că îi fug ochii după alte femei
Mitul numărul 3
Există o singură persoană și numai una pentru tine
Oricum ar fi credințele noastre despre suflete, vine un timp în orice
relație când ne întrebăm: „Este cu adevărat cel mai potrivit pentru mine?”,
„Este ea ACEEA?”. Singura problemă în această întrebare este asumarea
unicității ca obligație. Vrem să fim siguri că partenerul nostru este chiar
„jumătatea” noastră. Angajați sau nu într-o relație, putem ajunge în situații
cu totul caraghioase, formulând judecăți de genul:
Nu poate fi el/ea pentru că …
… e prea mică de înălțime
… nu-i place să danseze
… mănâncă prea multă ciocolată
… nu știe să repare prizele
… nu-i place ceaiul
… merge la meciurile de fotbal
Iar consecințele înrădăcinării ideii că există un partener și numai unul
4
Adrian Nuța (2006) - Psihologia cuplului, pagina 19
destinat sunt: Pentru că îl compari tot timpul cu imaginea din capul tău nu
mai ai timp și energie pentru a-i descoperi și aprecia unicitatea. Când te
aștepți ca celălalt să fie perfect, pierzi din vedere ceea ce pe el îl face
diferit, special, unic. Comparat cu o imagine mentală prefabricată, în mod
natural, va pica examenul. Dar nimeni altcineva nu-l va trece. Iar tu vei
rămâne singur sau singură, împreună cu exigențele tale stupide. Pe de altă
parte, acceptându-l mai mult așa cum este, îți va fi mult mai ușor să-l
iubești.
Mitul numărul 4
Partenerul perfect îți va satisface toate nevoile. Provocarea pentru
inteligența ta este să distingi nevoile principale de cele secundare.5
Mitul numărul 5
Dacă există o mare atracție sexuală, atunci există și o mare iubire.
Separarea de marea imaturitate mentală ce confundă dorințele fizice
puternice cu iubirea adevărată, un alt mecanism psihologic ce explică forța
acestui mit este generat de normele transmise în procesul socializării,
norme potrivit cărora „este greșit/rău să te bucuri de sexualitate doar de
dragul sexualității.6
5
Adrian Nuța (2006) - Psihologia cuplului, pagina 23
6
Adrian Nuța (2006) - Psihologia cuplului, pagina 24
conștiente de sine.7
Tipuri de cupluri:
- cuplul conflictual este cel în care partenerii se află într-o dispută
permanentă, dar provocările lor vizează reanimarea pasiunii. Partenerii
găsesc un echilibru în conflict, altfel plictisindu-se. De regulă, acest cuplu
nu rezistă prea mult în timp;
- cuplul pygmalion este cel al investirii inegale. Unul din parteneri se
deschide în faţa celuilalt, relevându-şi resursele, din care celălalt nu refuză
să se hrănească, să-şi construiască şi să-şi dezvolte identitatea, fără a
oferi prea mult în schimb. Dar, adesea, “elevul” sau “eleva” îşi părăseşte
“maestrul”;
- cuplul fuzional, de tip Tristan şi Isolda, este cel care trăieşte în
osmoză. Pentru ca pasiunea acestor parteneri să nu se termine tragic, ei
trebuie să înceteze să se privească cu pasiune pentru a începe să-şi
vorbească sau să înceteze să se privească prin ochii celorlalţi – conformişti
normelor sociale - pentru a a-şi impune alegerea;
- cuplul asociativ este cel care le permite partenerilor să obţină
rezultate deosebite, imposibil de atins individual. Ei reuşesc să alterneze în
mod optim cooperarea şi autonomia, dând naştere unuia dintre cele mai
stabile şi mai satisfăcătoare vieţi în doi;
- cuplul aflat în decalaj este specific partenerilor a căror dispoziţie
este întotdeauna diferită. Pasiunea lor se hrăneşte din absenţa idealizată a
celuilalt. În căsătorie, decalajul dispoziţiilor, nevoilor şi sentimentelor
creează permanente dispute.8
7
Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă (2002) – Psihologia vieții de cuplu, pagina 11
8 Thery, I. (coord.), 1995, Recomposer une famille, des roles et des sentiments, Paris: Textuel.
de structură familială în care am trăit sau trăim. Tot așa, definirea
căsătoriei ar fi reflexul propriilor noastre stereotipii socio-culturale,
dobândite prin educație sau al explicațiilor personale, la rândul lor
influențate de atitudini și norme sociale.
Relațiile dintre un bărbat și o femeie, în cadrul și în afara căsătoriei,
ca și în relațiile dintre părinții și copii sunt însă mult mai complexe decât le-
ar putea reda o definiție. Este posibil să ne fi confruntat cu diverse
probleme în viața de familie, să avem o anumită experiență personală. Ea
ne determină anumite percepții asupra căsătoriei și familiei, influențate
tocmai de trăirile unice pe care le-am avut în relațiile intime, în relațiile cu
părinții sau cu proprii noștri copii. Ea face ca fiecare să avem explicații
unice față de partenerul ales, față de căsătorie, față de familie. Cu toate
acestea, studiul căsătoriei și familiei este necesar, având în vedere
identificarea întrebărilor și problemelor comune pe care și le pun și cu care
se confruntă majoritatea oamenilor:
- cum să îmi găsesc un partener (ă) ?
- mă voi căsători cu el (ea) ?
- aș putea fi fericit cu el (ea) ?
- de ce nu suntem fericiți în familie?
- de ce viața noastă sexuală este nesatisfăcătoare?
- căsătoria prin rapt (furt) este o formă mai rară care se practică în
colectivităţile în care numărul femeilor este mai mic decât cel al bărbaţilor.
Ea devine un mijloc de corectare a acestui dezechilibru;
- căsătoria prin cumpărare implică stabilirea unui “preţ al miresei”, al unui
serviciu făcut miresei de către soţ sau a zestrei din partea femeii;
- căsătoria prin aranjament este larg răspândită. În cadrul ei familia
bărbatului şi cea a femeii aranjează căsătoria celor doi tineri. Căsătoria
este considerată o legătură socială prea importantă pentru a fi
lăsată la aprecierea tinerilor relativ imaturi;
- căsătoria prin consensul părţilor este practica cea mai cunoscută astăzi,
în care alegerea este lăsată la latitudinea celor două persoane. În
societăţile complexe, se consideră că acesta este mijlocul cuvenit, cel mai
potrivit, pentru alegerea partenerului marital. Totuşi, acest punct de vedere
nu este universal.11
Între căsătorii apar o serie de diferenţe şi în funcţie de modelele de
reşedinţă practicate. Decizia stabilirii cuplului marital într-un anumit loc
demonstrează repartizarea puterii între bărbaţi şi femei. Normele rezidenţei
sunt foarte importante deoarece, ele au implicaţii în planul securităţii
10
Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă (2002) – Psihologia vieții de cuplu, pagina 26
11 Goodman, N., 1998, Introducere în sociologie, Bucureşti: Editura LIDER.
economice şi a protecţiei mutuale. În decursul timpului, s-au conturat patru
modele distincte:
- căsătoria cu reşedinţă patrilocală a fost mult timp modelul cel mai
comun. Ea presupune stabilirea tânărului cuplu lângă sau în reşedinţa
părinţilor soţului;
- căsătoria cu reşedinţă matrilocală situează noul cuplu lângă sau în
reşedinţa familiei soţiei;
- căsătoria cu reşedinţă bilocală permite cuplului să-şi aleagă între a
trăi cu oricare din familiile partenerilor sau în vecinătatea acestora;
- căsătoria cu reşedinţă neolocală este aceea în care cuplul îşi
întemeiază propriul cămin fără a ţine seama de locuinţele părinţilor, la
distanţă de acestea. Acest model reduce posibilitatea ajutorului economic
şi al securităţii, dar sporeşte gradul de independenţă al noului cuplu,
favorizând dezvoltarea unităţii sale distincte.
12 Mitrofan, I., Ciupercă, C., 1998, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, paginile 20-22
Bibliografie