Economii dirijate și economii

liberale
 Grădinariu Gabriela – Georgiana
 Jitariuc Dumitrița – Ioana
 Păduraru Georgiana – Cristina
 Petruță Mirela
 Poleac Daniela – Andreea

Profesor coordonator: Boicu Jeni

 Economia a fost unul dintre primele domenii în care
fermenţii modernităţii au început să dea roade, în sensul unor
transformări care au contribuit la desprinderea lentă de lumea
medievală. Principiile politice care au contribuit la organizarea
statului modern au mers de cele mai multe ori, braţ la braţ cu
cele care vizau dezvoltarea economică, în contextul unei
regândiri a existenţei umane şi a lumii o dată cu ascensiunea
laicizării. Gândirea drepturilor umane şi a atribuţiilor statului
vizau nu numai organizarea statului ci şi elaborarea unor
principii care să permită buna desfăşurare a activităţilor
economice.
 În Europa postbelică s-au confruntat două modele
economice. Pe de o parte, economiile liberale, specifice
societăților capitaliste, iar pe de altă parte, economiile
dirijiste, specifice societăților socialiste.
Economii liberale – model economic specific
capitalismului, caracterizat prin limitarea intervenției
statului în sfera economicului și promovarea unei libertăți
neîngrădite, dar în limitele legalității în ceea ce privește
inițiativa și activitatea economică.
Economii dirijate – model economic specific
socialismului, bazat pe proprietatea de stat, în care
activitățile economice se desfășoară conform unei
planificări centralizate.
 Elementul central al liberalismului economic
îl constituie ideea de ordine naturală, principiile
sale fundamentale fiind neintervenția statului,
libera concurență și individualismul. Liberalismul
clasic de la mijlocul secolului al XIX – lea, bazat pe
ideea „laissez faire, laissez passer” (adică liberul
schimb și competiția economică fără stavile), nu
mai poate să funcționeze în noile condiții din
perioada postbelică.
 Prin semnarea Acordului G.A.T.T. și formarea Comunității
Economice Europene, cât și prin globalizarea economică, s-au creat
organisme care limitează capacitatea statelor de a folosi vechile pârghii
de protejare a economiilor naționale. În acest context, în perioada
postbelică au apărut și s-au dezvoltat politicile industriale care reprezintă
un ansamblu de intervenții ale statului asupra procesului de selecție și
evoluție economică, centrat în jurul pieței. Măsurile de politică industrială
pot fi grupate în două categorii: politici de accelerare a procesului de
experimentare și inovație și politici de diminuare sau blocare a
procesului de selecție economică.
Până la începutul anilor 1970, majoritatea politicilor economice
adoptate de statele din Europa de Vest au fost inspirate din ideile
economistului englez John Maynard Keynes care au drept obiectiv
esențial reglarea ritmului de dezvoltare. Conform concepției sale, statul
trebuie să asigure în același timp locuri de muncă, diminuarea inflației și
menținerea echilibrului plăților existente.
John Meynard Keynes
 În unele țări occidentale, tradiția etatistă și influența ideilor
socialiste au făcut ca intervenția statului în economie să fie împinsă
mult mai departe. În Franța, între anii 1944 și 1946 s-a procedat la
numeroase naționalizări menite să pedepsescă întreprinderile care
au colaborat cu inamicul (Renault), sau pur și simplu să raționalizeze
sistemul economic. Astfel, Banca Națională a Franței, cele patru
bănci de depozit, cărbunele, gazul, electricitatea, transporturile
aeriene și o parte a societăților de asigurări au fost plasate sub
controlul statului. În Marea Britanie, laburiștii victorioși în alegerile din
1945 au naționalizat, între 1946 și 1950 , Banca Angliei, transporturile
aeriene, rutiere, fluviale, gazul, electricitatea și siderurgia.
 În Europa de Est s-a instalat modelul economic
stalinist, bazat pe planficarea centralizată. Ea se
deosebește de sistemul de economie planificată din
statele capitaliste industrializate din Europa de Vest,
care au un caracter limitat, deoarece prețurile și
costurile sunt determinate prin mecanismele pieții. În
cadrul economiilor planificate, procesele economice
importante nu sunt determinate de forțele pieței, ci de
un organism de planificare economică care stabilește
principalele obiective economice ale societății.
 La baza economiilor planificate au stat naționalizarea principalelor mijloace
de producție și colectivizarea agriculturii, procese care au făcut să dispară inițiativa
privată. Planificarea economică în Europa de Est s-a aliniat modelului sovietic, mai
ales după declanșarea Războiului Rece. Industria grea a devenit prioritară, s-au stabilit
rate de creștere foarte ridicate și s-a dezvoltat un adevărat cult pentru marile șantiere.
Planificarea ultracentralizată a provocat dezechilibre între ramurile economice
determinând dificultăți economice și politice. Astfel, agricultura s-a confruntat cu lipsa
de materiale, scăderea veniturilor reale, iar aprovizionarea orașelor se făcea în condiții
dificile.
Modelul economic stalinist nu s-a impus însă în toate țările din Europa de
Est. În Iugoslavia s-a dezvoltat socialismul de piață, modelul iugoslav se
caracterizează prin distribuirea pământului către proprietarii rurali și folosirea
principiului autogestiunii în uzine și fabrici. În încercarea lor de a-și regăsi autonomia
țările din Est au urmărit să-ți aleagă două modele de legitimitate diferite de schema
stalinistă. Primul s-a putut aplica în statele cele mai dezvoltate, R.D.G., Cehoslovacia
și Ungaria. Acest model asigură condiții de viață cetățenilor.
În România deși și-a putut orienta politica externă pe o cale de independență
față de Uniunea Sovietică, pe plan economic măsurile inițiate nu au făcut decât să o
apropie mai mult de modelul de dezvoltare care a triumfat în U.R.S.S. .
Ceaușescu a îngăduit în iulie 1967, deschiderea de prăvălii cu restaurante și
pensiuni particulare, casă de vacanță, inițiativă ce a durat foarte puțin timp.
Stalin
 Confruntarea dintre cele două modele a dat caștig de cauză economiilor
liberale. În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, slăbiciunile din interiorul
Uniunii Sovietice au sporit. Controlul absolut al statului comunist asupra tuturor
sectoarelor economice, planificarea rigidă, centralizată, motiată exclusiv politic și
ideologic, stabilirea arbitrară a costurilor și prețurilor, ignorarea nevoilor sociale
au generat criza și falimentul economic al comunismului.
De asemenea insuficiența tehnologiilor de vârf, performante in industrie,
dar mai ales in agricultură,cheltuielile enorme pentru inarmare și explorarea
cosmosului au slăbit, pe ansamblu, puterea statului sovietic, i-au secatuit forțele
în întrecerea cu lumea capitalistă ocidentală. Tentativele lui Gorbaciov de a
reforma sistemul economic – prin perestroika și glasnost – au eșuat deoarece,
prin esența sa, prin modul in care a fost construit, regimul totalitar nu putea și nu
admiea să fie reformat. Experimentul restructurării a dus paradoxal, la rezultate
nedorite, negative: haos, piața neagră de mărfuri, blocaje in aprovizinarea
orașelor cu alimente, lipsuri, nemulțumiri, greve.
Mihail Sergheevici Gorbaciov
 Căderea regimurilor totalitare din Europa de Est a fost însoțită de hotărârea de
revenire la economia de piață. Totuși, obstacolele sunt considerabile.
Primele dificultăți sunt legate de procesul de privatizare a întreprinderilor publice, adică
a aparatului productiv. El generează închiderea de întreprinderi sau concedierea unei
părți a personalului. Apariția șomajului antrenează vii nemulțumiri sociale, cu atât mai
mult cu cât mutația spre liberalism este însoțită de disparția protecției sociale, proprie
fostului regim.
Unele țări ieșite din socialism reușesc destul de ușor să pună în practică procesul de
privatizare.
În Ungaria, întoarcerea la economia de piață se realizează cel mai ușor, în
condițiile în care Janos Kadar pregătise această evoluție prin reluarea legăturilor cu
Occidentul și prin acordarea unei largi autonomii întreprinderilor.
În Germania de Est, procesul de privatizare a fost mai rapid și masiv.
Reunificarea germană a determinat Republica Federală Germania să-și asume sarcinile
financiare ale revenirii la economia de piață în fosta R. D. Germană.
În Polonia, noii guvernanți au procedat la o brutală trecere la economia de
piață, fără tranziția necesară, ceea ce a condus la criză și penurie.
 În schimb, celelalte state socialiste, printre care și România, au
considerat că întoarcerea la economia de piață nu s-ar putea face decât
progresiv.
Guvernanții din aceste state consideră că în acest mod s-ar putea menaja
populația obișnuită cu un standard de penurie, însă cu o reală protecție socială
și costuri scăzute de utilizare a echipamentelor colective,chirii, transporturi sau
căldură.
În aceste condiții, principalul obstacol cu care se confruntă întoarcerea
la economia de piață, este cel social. Adoptarea regulilor capitalismului liberal
antrenează o serie de probleme dramatice. Numeroase întreprinderi sunt
condamnate la dispariție, deoarece nu se adaptează la mecanismul economiei
de piață, iar salariații lor trec în rândul șomerilor. Scăderea nivelului de trai la
majoritatea populației conduce la înmulțirea numărului de săraci, în același
moment în care valul liberal antrenează și dezmembrarea sistemului de protecție
socială. De asemenea, noile societăți aflate în tranziție se confruntă cu apariția
concomitentă a unei economii paralele și a unor fenomene de delicvență, legate
de sărăcie și marginalizare.
Janos Kadar (1912- 1989)
 Într-o concluzie metaforică, Alexandru D. Xenopol surprinde avantajul
absolut pe care ţările industriale îl au asupra celor agricole: „pe când în ţara
agricolă câştigă unul, în ţara industrială câştigă o mie” şi „pe când în ţara
industrială toată lumea câştigă mult, în ţara agricolă toată lumea câştigă puţin”
Mai mult, diferenţele absolute arată două lucruri extrem de importante: primul,
„un popor nu poate propăşi decât în proporţiune cu ceea ce produce” şi al
doilea, „chestiunea industriei într-o ţară nu este numai o chestiune de câştig, ci
şi o chestiune de civilizaţie”. Preocuparea obsedantă pentru dezvoltarea
industriei constituie una dintre cele mai importante preocupări ale lui Xenopol,
fapt subliniat şi de exegeţii operei sale: „Nici unul dintre economiştii noştri din
secolul al XIX-lea, care au militat pentru dezvoltarea industriei, nu au reuşit să
scoată în evidenţă mai pregnant decât Xenopol neajunsurile multiple pe care le
are România de pe urma situaţiei de ţară «curat» agricolă şi să pledeze cu
argumente mai temeinice şi mai larg în favoarea luării unor măsuri urgente
pentru încurajarea dezvoltării unei industrii naţionale”.
• Istorie – manual pentru clasa a XI-a, „Oameni, societate şi lumea ideilor”,
pag. 47-49
• Gilbert-Abraham Frois, Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti,
1994, pag. 24.
• Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei Clasice, vol. I, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1989, pag. 24-25.
• Toader Ionescu, Gheorghe Popescu, Istorie economică, Editura Universităţii
Creştine Dimitrie Cantemir, Cluj-Napoca, 1993, pag. 34.