Psihomotricitate, educație și

reeducare psihomotrică
Lp. 4
Introducere
Motricitatea se referă la totalitatea funcțiilor care asigură
menținerea posturii și execuția mișcărilor specifice ființelor vii.
Psihomotricitatea evidențiază intedependența dintre psihic
și elementul somatic, dintre corp în mișcare și coordonatorul lui
(SNC) pentru că este imposibil să studiem corpul izolat, el fiind
rezultatul relației cu sine, cu ceilalți și cu mediul înconjurător.
Cuprins
1.1 Componentele psihomotricității
1.1.1 Conduitele motrice de bază
1.1.2 Conduitele neuromotorii
1.2 Programe de educare a conduitelor psihomotrice
1.1 Componentele psihomotricității
 Specialiștii indentifica trei tipuri de manifestări ale
individului în spațiu:
1. Conduitele motrice de bază: coordonarea
oculomotorie, echilibrul static și dinamic,
coordonarea dinamică generală;

2. Conduitele neuromotorii: tonus muscular, senzatii

proprioceptive;

3. Conduitele și structurile perceptiv-motrice:

schema corporală, lateralitatea, organizarea spațio-
temporară.
 Rolul sistemului nervos în controlul psihomotricității
poate fi descris astfel:

• Cortexul senzorio-motor – rol, prin arii cu funcții principale,

de a sintetiza impulsurile, de a genera și transmite comenzile
motorii spre trunchiul cerebral și măduvă; este centrul învățării
mișcărilor noi, planifică mișcările și le adaptează la mediul
înconjurător.

Manifestări:
1. Elementare (ortostatism și mers);
2. Praxiile (deprinderi);
3. Exprimarea limbajului.
 Etape în executarea unei mișcări voluntare:
Culegerea informațiilor pe care senzorială, în special vizuală,
în scop orietării spațio-temporale a mișcării;
Identificarea, propriocptivă, a poziției corpului în raport cu
mișcarea;
Transmiterea de comenzi prin intermediul căilor nervoase
motorii piramidale și extrapiramidale;
Controlul performanței motorii și optimizarea mișcărilor în
curs de desfășurare.

Sisteme participante:
Sistemul senzorial – ariile corticale somato-senzitive care
integrează aferențe proprioceptive, vestibulare, vizuale,
auditive și tactile;
Sistemul motor – ariile corticale motorii care inițiază mișcarea
și au rol de control;
Sistemul reglator: elementar medular.
Sistemul piramidal: se ocupă de motricitatea voluntară.
Calea piramidală cuprinde totalitatea fibrelor cu origine corticală
care coordonează motricitatea voluntară și mișcările fine, precum:

 Tractul cortico-spinal – destinat motoneuronilor din coarnele

anterioare;

 Tractul cortico-bulbar – destinat nucleilor și nervilor cranieni VII

și XII ce coordonează motilitatea voluntară facială și a limbii;

 Tractul cortico-nuclear – destinat nucleilor motori ai nervilor

cranieni III, IV, VI ce coordonează motilitatea musculaturii
extrinseci a globilor oculari.
Sistemul extrapiramidal reglează tonusul muscular al posturii și
mișcărilor complexe. Intervine în mișcarea voluntară declanșată de sistemul
piramidal, controlându-i dimensiunea, amplitudinea, stabilitatea prin
intermediul circuitelor.
Calea extrapiramidală este ceea care coordonează motilitatea involuntară
automată evidentă în: tonusul muscular, echilibru, reflectivitatea medular, acte
motorii globale, mișcări posturale, reflexe integrate.

 Corpul calos – conectează cele două emisfere cerebrale;

 Trunchiul cerebral – locul prin care intră și ies mulți nervi cranieni, sediul centrilor
autonomi vitali (respiratori, cardiaci);
 Cerebelul – rol de a opri mișcarea la locul și în momentul dorit, coordonează
mișcările, învață unele mișcări pe baza celor știute;
 Ganglionii bazali – realizează legătura intermediară între cortexul nemotor și cel
motor, implicat în planificarea motorie – direcție, viteză, amplitudine de mișcare;
 Sistemul limbic – rol determinant în programarea și strategia mișcării;
 Specializarea emisferelor – stangă determină secvențialitatea actelor motorii/
dreapta răspunde de locul corpului în spațiu;
 Talusul – rol în direcționarea informațiilor ce vin de la receptorii organelor de simț
către emisferele cerebrale, ajută la controlul somnului și al stării de veghe;
 Hipotalamsul – rol în a controla foamea, setea și comportamentul sexual, reglează
activitatea glandelor endocrine;
 Bulbul rahidian – rol in controlul respirațiilor și unelor reflexe ce ajută la
menținearea posturii.
1.1.1 Conduitele motrice de bază
1. Coordonarea oculo-motorie este cea care facilitează
controlul și perfecționarea gesturilor, asigurând cunoașterea mediului în
care trăim prin lărgirea spațiului vizual. Coordonarea oculomotorie
reprezintă elementul de bază al prehensiunii.

Factorii ce participă la realizarea unui gest adaptat în funcție de

scop, sunt:
Perfecționarea echilibrului static și dinamic răspunzător de
independența de mișcare a unui segment corporal;
Dezvoltarea engramelor motorii care asigură repetarea unui gest;
Dezvoltarea sincineziilor care asigură independența motrică a celor
două membre superioare și inferioare;
Adaptarea la efortul muscular;
Perfecționarea coordonării senzorio-motorii;
Adaptarea ideomotrică.
 Ideomotricitatea este considerată o componentă psihomotrică
de sine stătătoare ce determină mișcarea prin intermediul reprezentării.
În acest sens, ideomotricitatea face trecerea de la imaginea
percepută a modelului mișcării, la transpunearea în reprezentare a
mișcărilor proprii și apoi la elaborarea programului de execuție.

Caracteristicile reprezentării sunt:

Se perfecționează prin repetare;
Dinamică, sensibilă la variabilele care acționează asupra ei;
Este un element important al antrenamentului mental.

Perfecționarea pregensiunii se realizează prin percepție și

reprezentare. Prehensiunea se dezvoltă în primul an de viață.
Cel mai important este să facem distincția între prehensiune și
praxie.
Prehensiunea se referă la acțiunea mâinii de a apuca/ a prinde
Praxia trimite la totalitatea actelor motrice învățate de un individ în
parcursul său ontogenetic.
 2. Echilibrul static și dinamic
Echilibrul este aptitudinea de a menține o poziție controlată prin
intermediul mișcărilor compensatorii a propriului corp.
Copilul trebuie să-și dezvolte simțul echilibrului și
capacitatea de a-și orienta mișcările în spațiu, ceea ce îi permite
aprecierea poziției capului față de corp, dar și a corpului față de
mediu.
Echilibrul static și controlul postural se realizează prin
contracția unor grupe musculare ale trunchiului în raport cu
pozitia capului in spațiu, activitate coordonată de sistemul nervos
central cu aportul sistemului vestibular, sensibilitatea profundă
conștienta și inconștientă, sistemul extrapiramidal și analizatorul
vizual.
 Bazele anatomo-fiziologice ale echilibrului:

Sistemul nervos central, analizatorii, sistemul

musculo-ligamentar, osos și articular;

Reflexe posturale;

Analizatorii;

Cerebelul.
 Forme de manifestarea a echilibrului:

Echilibrul static – menținerea echilibrului corpului la

mișcările realizate fără deplasare;

Echilibrul dinamic – menținerea echilibrului corpului la

mișcările realizate cu modificarea locului și a poziției
corpului;

Echilibrul de rotație – menținerea li restabilirea echilibrului

după efectuarea mișcărilor de rotație în jurul a diferite axe;

Echilibrul de zbor – fără suprafașă de sprijin.

 Diferite strategii dinamice de păstrare a echilibrului:
- Strategia gleznelor: oscilații mici pentru atenuarea tendinței
de dezechilibrare;
- Strategia șoldurilor: oscilații medii;
- Strategia suspensiei: prin coborârea centrului de greutate,
îndoirea genunchilor;
- Strategia pașilor: în cazul în care corpul primește informații
de pierdere a echilibrului, se efectuează pași mici pentru
redresarea lui.
 3. Coordonarea dinamică generală
Mișcarea realizată în mod coordonat se axează pe
îmbinarea factorilor motorii și a celor senzoriali. Excitațiile
proprioceptive care ajung la scoarță, pe calea sensibilității
profunde, conștientă și inconștientă, de la nivelul mușchilor,
produc mișcarea printr-un reflex condiționat.
Omul este înzestrat cu:
Mișcări reflexe, elementare și rapide, cu sediul în măduva
spinării;
Mișcări automate, cu sediul în trunchiul cerebral și ganglionii
bazali;
Mișcări voluntare, cu sediul în sistemul nervos central,
determinate de componenta cognitivă a individului, de cea
motivațională și afectivă.
 Activitatea este rezultatul colaborării dintre controlul
intern și cel extern:

Activitate locomotorie spontană;

Cicluri de activitate (fazele de veghe

activă și de odihnă);

Activității sportive, psihice, ideologice,

medicale etc.

Activități corporale, ludice, gimnice,

agonistice, recreative, compensatorii.
 Toate menționate anterior cer coordonare între segmentele
corpului, motivație, implicarea coordonatelor perceptiv-motrice.
Coordonarea depinde de:
Durata stimulului, numărului stimulilor;
Tempoul, ce se interpretează ca fiind cantitatea ciclurilor repetate în
unitatea de timp și cu durată care asigură viteza acțiunilor motrice;
Ritmul, grupează mișcarea în intervale, oferindu-i simetrie, cadență.

Spre exemplu, un cat motric realizat în mod coordonat,

armonios devine derpindere motrică.
Deprinderile motrice au o serie de caracteristici:
- Sunt componente ale comportamentelor voluntare;
- Se induc modificări calitative ale execuției, prin exersare;
- Sunt structuri de mișcări coordonate;
- Se axează pe educare și pe folosirea capacităților de diferențiere fină
a informațiilor perceptive,
- Se caracterizează prin feed-back imediat;
- Sunt relativ stabilite, în condiții variabile, dar și maleabile.
Psihomotricitatea se referă la orice mișcare umană voluntară
observabilă ce apartine învățării, iar etapele însușirii acestora
sunt:
1. Mișcări reflexe, funcționale la nastere - unele dispar, altele
se dezvoltă.
2. Miscările fundamentale, concretizate în scheme motorii
înnăscute: locomotorii, profesionale, mișcări de manipulare
(prehensiune, dexteritate);
3. Aptitudinile perceptive, prin intermediul cărora individul
interpretează stimulii ce-I facilitează adaptarea la mediu;
4. Calitațile motrice;
5. Mișcările de dexteritate implica dezvoltarea unui anumit
grad de măiestrie-abilitate simpla, abilitate compusăm,
abilitate complexă;
6. Comunicarea non-verbală: mișcarea expresivă, estetică,
creatoare.
 Coordonarea segmentelor este un proces complex
neuromuscular care se obține progresiv, se poate atenua sau
pierde.
Factorii ce influențează necoordonarea sunt:
• Un efort muscular intens, o iradiere a răspunsurilor în sistemul
nervos central, ceea ce afectează inhibiția care asigură
coordonarea perfectă a mișcărilor ce realizează efortul;
• Repetarea incorectă a unor activități;
• Posturi incorecte;
• Stările de anxietate, fobie, frică determină încordare cu
reflectare în execuții incorecte;
• Stări emoționale, chiar pozitive, care măresc nesiguranța
execuției mișcării;
• Stările de excitabilitate crescute;
• Oboseala, durerile articulare;
• Lipsa de activitate, sedentarism, lipsa engramelor motorii.
1.1.2 Conduitele neuromotorii
Conduitele neuromotorii se referă la inițierea acțiunii
motrice, de la stimularea neuronului piramidal cortico-motor
până la contracția musculară ce realizează mișcarea segmentelor
in spațiu.
Schemele motrice se formează pornind de la periferie.
1. Tonusul muscular

Neuromotricitatea ia în calcul mișcarea în faza sa de realizare,

de la stimularea neuronului piramidal cortico-motor până la contracția
musculară ce determină mișcarea.
Tonusul muscular poate fi definit ca starea de semicontracție în
care se găsește un mușchi in repaus și poate fi :

 Tonus de repaus – reprezintă contracția musculară ușăara a

mușchiului și este determinată de activitatea reflexă medulară;

 Tonusul de postura – reprezintă contracția musculară necesară

asigurării poziției corpului în raport cu capul;

 Tonusul de atitudine – asigura contracția musculară necesară

menținerii intr-o poziție a corpului și a membrelor față de poziția
capului;

 Tonusul de comportament.
 Comunicarea motrică se reflectă în maturizarea acțiunilor
motrice și în controlul motor. Maturizarea, la rândul ei, se
realizează cu ajutorul senzațiilor, percepțiilor, atitudinilor,
inteligenței motrice, posturilor.
Maturizarea nervoasă – învățarea acțiunilor motrice, este
dependentă de procesul de mielinizare. Există o legătura strânsa
între educarea individului, învățarea mișcării și dezvoltarea
sistemului neuromuscular.

Senzațiile proprioceptive se grupează în 3 categorii:

1. Exteroceptive – transmit centrilor nervoși stimuli din mediul
extern: vizual, auditive, gustative etc.
2. Interoceptive – transmit informații despre stări interne,
impulsuri de la nivelul organelor interne: foame, sete etc.
3. Proprioceptive – proprioceptorii sunt receptorii aflați în
mușchi, tendoane, articulații care transmit informații despre
poziția corpului, mișcările lui, gradul de întindere etc.
 Sensibilitatea proprioceptivă este legată de reacțiile de echilibru
și de atitudinile bazate pe contracția tonică a mușchilor.

Simțul kinestezic informează scoarța despre:

Poziția părților corpului;
Mișcările părților corpului;
Rezistența întâlnită la mișcare.
Conduitele perceptiv-motrice

Schema corporală este reprezentarea pe care o are fiecare individ

despre propriul corp în relație cu reperele spațiale, posturale, temporale etc.
Sinteza finală a dezvoltării imaginii corporale constă în perceperea
propriului corp ca unic și diferit de al celorlalți, în perceperea eu-lui ca
obiect și subiect.
Achiziționarea schemei corporale se obține prin:
1. Precizia corpului, a unității sale, a poziției sale ca întreg în spațiu
permite prin experiența corpului, considerarea globală și imediată a
percepțiilor. Astfel se redă unui obiect o conotație în funcție debagajul
cognitiv al individului, de reprezentarea formată și este valorizat acel
obiect apărând verbalizarea lui prin intermediul limbajului și al
interiorizării.

1. Primele raporturi spațiale inițiază copilul în diferențierea pozițiilor și

mișcărilor membrelor în mod independent; se atinge acest scop
plecând de la experiențe motorii pe parcursul cărora se va face legătura
între elemetele proprioceptive și exteroceptive.e
Efectele vor fi:
1. Constientizarea spațiului gestual prin diverse poziții statice,
realizate în diverse posturi;
2. Cunoasterea corporală, realizată prin contact manual, izvor
de senzații exteroceptive și prin acțiuni personale ale
subiectului asupra propriului corp precum și individualizarea
axei corporale prin contact manual și realizarea acțiunilor
personale asupra propriului corp, cu discriminarea stanga-
dreapta.
 Organizarea imaginii corporale și a schemei corporale,
parcurg mai multe etape:
• Corpul văzut: similar cu stadiul de descoperire a corpului, în
care fiecare individ percepe, simte corpul ca tot unitar.
• Corpul perceput: etapă în care omul învață diferitele oărți ale
corpului prin experiențele trăite în relație cu sine, cu mediul și
cu alții;
• Corpul reprezentat: vorbeste despre maturitatea persoanei,
despre etapa în care ambientul îi oferă destule alternative de
cunoastere pentru a putea integra sinergiile parțiale si a efectua
o miscare armonioasă.
 Factorii determinanți ai schemei corporale:
Informatiile senzoriale;
Integrarea neurofiziologică;
Integrarea cognitivă;
Înțelegerea propriei lateralități;
Factori sociali: rolul modelelor sociale;
Factorii afectivi: trăirile emoționale în relație cu corporalitatea.
 Componentele schemei corporale:
Vizuală – recunoașterea segmentelor corpului și a poziției
acestora în spațiu;
Senzitivă-exteroceptivă – cunoasterea segementelor corpului în
relația cu stimuli senzitivi exogeni;
Proprioceptivp – kinestezică
Vestivular – cunoasterea poziției corpului în momentul
mișcărilor accelerate sau încete, rectilinii sau de rotație;
Gnostic (de cunoaștere) – cunoașterea rolului segmentelor
corpului în acțiuni motrice;
Cognitivă – recunoașterea segmentelor corpului și relația lor cu
mediul.
 2. Lateralitatea vorbește despre funcția dominantă a unei
emisfere, cu rol important în psihomotricitate deoarece determin
particularitățile învățării și execuției actelor motrice.
Creierul are o simetrie anatomică, dar se remarcă printr-o
asimetrie funcțională prin care se realizează accentuări cu rol
important în perceperea tridimensională a spațiului și în general
al selectivității psihice.
Repartiția funcțiilor se face în emisfera stângă sau dreaptă
și acest lucru reprezintă procesul de lateralizare.
Specializarea relativă a emisferelor nu este realizată
simultan ci se va exprima în copilarie prin preferințe care apoi se
vor stabiliza.

Factorii determinanți:
Lateralizarea cerebrală (specializarea emisferică);
Factori sociali și culturali.
 Lateralitatea este oscilantă până la 1 an cand domină
inițial câteva forme primare de ambidextrie, ca apoi asimetria de
dreapta să se manifeste după un 1 an la majoritatea copiilor.
Această lateralitate este dependentă de dominația
progresivă a unei emisfere cerebrale față de cealaltă.
Dupa natura sa, lateralitatea poate fi normala sau
patologică.
Lateralitatea normală apare ca urmare a localizării
comenzii cerebrale în emisfera dreapta sau stânga, iar cea
patologică apare atunci când emisfera stânga/ dreapta este lezată
și comanda este preluată de emisfera dreaptă/ stânga.
În funcție de împărțirea rolurilor și a sarcinilor unei
emisfere cerebrale, putem deosebi:
Caracterul omogen al unei emisfere - preferință pentru
ochiul, mana, piciorul pe partea dreaptă/ stângă;
Caracterul încrucișat – preferință pentru ochiul drept și mâna
stângă și invers;
Caracterul nefixat – la copilul mic si cel cu deficiențe mintale.
1.2 Programe de educare a conduitelor psihomotrice
Obiective:

1. Educarea/ dezvoltarea conduitelor motrice;

2. Educarea/ dezvoltarea abilităților manuale
3. Educarea/ dezvoltarea controlului și coordonării
psihomotrice
4. Educarea capacității de percepere și orientare spațio-
temporală
1. Educarea conduitelor motrice

Obiective intermediare:

a. Organizarea schemei corporale și formarea imaginii de sine:

 Copii vor identifica principalele segmente corporale prin intermediul

planselor, manechinelor, a jucăriilor sau a propriei persoane;
 Joc de descoperire a elementelor lipsa (jucării dezmembrate etc.);
 Copii efetuează activitpți de descompunere și recompunere a corpului
din segmente constituente;
 Copii identifică propria persoană în desene, fotografii, filmări ale
diferitelor evenimente din viața lor;
 Se vor organiza exerciții de joc pentru învățarea numelui propriu și
pentru folosirea pronumelui personal;
 Copii recuperează obiectul propriu.
b. Formarea și dezvoltarea posturilor coporale corecte

Exerciții pentru cunoașterea pozițiilor de bază ale corpului ce

vor cuprinde: mișcări ale caplui, mișcări ale brațelor etc.
Exerciții de învățare a abilităților motorii fundamentale, ale
picioarelor: mers, alergat etc;
Exerciții de învățare a mișcărilor fundamentale ale membrelor
superioare: pentru brațe, antebrațe etc.
c. Educarea unor calități motrice specifice, adaptate vârstei

Exerciții pentru dezvoltarea forței, rezistenței, educarea vitezei,

îndemânării prin: primul câstiga, aruncarea mingii de baschet
etc.
d. Educarea echilibrului

Exerciții de formare și educare a echilibrului static (stând pe un

plan inclinat sau ridicat, în sprijin pe ambele picioare etc.);
Exerciții de formare și educare a echilibrului prin intermediul
acțiunilor de trecere din echilibrul static în echilibru dinamic
(oprire/ deplasare);
Exerciții de formare și educare a echilibrului dinamic necesar
deplasării independente facile;
Exerciții de educare a echilibrului dinamic cu grade progresive
de dificultate (în alergare, săritura, mers).
2. Educarea abilităților manuale

Obiective intermediare:

a. Educarea și consolidarea gesturilor manuale fundamentale

Exerciții de prehensiune: se va lucra cu obiecte de diferite

dimensiuni care vor fi date în mana copilului declansând
reflexul de apucare;
Stimularea interesului pentru o jucărie și oferirea repetată a
unor jucării atractive de diferite dimensiuni, greutăți texturi;
Exerciții de reținere voită a unei jucării;
Joc prin care se educă controlul reflexului de apucare;
Exerciții de manipulare: activitpți în co-actiune sau prin
imitație.
b. Educarea abilităților manuale

Exerciții de rupere a hârtiei sau a altor materiale, cu diferite

grade de dificultate;
Exerciții de stoarcere, de mototolire a hârtiei, cu grad progresiv
de dificultate;
Exerciții de presare, apăsare sau turtire;
Exercitii de împăturire
Exerciții de modelare a plastelinei sau a ipsosului prin diferite
tehnici;
Exerciții de bobinare;
Exerciții de tăiere cu foarfeca din plastic;
3. Educarea controlului și coordonării psihootrice

Obiective intermediare:

a. Educarea coordonării bi-manuale

Exerciții de înșirare;
Exerciții de încheiere/ descheiere a unei haine sau a unui
pantof;
Exerciții de rulare/ răsucire a unor materiale de diferite
dimensiuni;
Exerciții de înșurubare/ deșurubare;
Exerciții de împletire.
b. Educarea și dezvoltarea coordonarii oculo-manuale

Jocuri de construcție prin alăturare, suprapunere etc.

Jocuri de aruncare sau prindere a unor obiecte de diferite
mărimi etc.
Jocuri de lovire a unor obiecte suspendate, fixe sau mobile;
Exerciții pregrafice și plastice de coordonare, folosind diverse
intrumente de lucru (trasarea unei linii intr-un labirint,
umplerea unui contur etc.).
c. Educarea/ dezvoltarea coordonării ochi-mâna-picior

Mersul pe bicicletă;
Fotbal.
d. Educarea / dezvoltarea coordonării auditiv-motorii
Jocuri de mișcare pe ritmuri simple;
Dans liber sau dirijat.
4. Educarea capacității de percepere și orientare spatio-
temporală

Obiective intermediare:

a. Educarea/ dezvoltarea capacității de orientare spatială

Exerciții-joc pentru perceperea pozițiilor;

Exerciții-joc pentru perceperea direcțiilor;
Exerciții de recunoastere a spațiilor familiare și de orientare pe
principalele trasee de a ajunge dintr-un punct B într-un punct
A.
b. Educarea capacității de orientare temporală

Exerciții-joc de intuire a principalelor momente ale zilei

Exerciții de anticipare a momentelor zilei după orarul
grădiniței
Exerciții-joc de intuire a succesiunii zilei sau nopții, a zilelor
săptămânii și a anotimpurilor;
Exerciții-joc de ordonare cronologică a unor secvențe de
activități zilnice, cu grad progresiv de dificultate.