FORMAREA CONŞTIINŢEI

ISTORICE

- Studiu de caz -
INTRODUCERE
 Formarea conştiinţei istorice = încercarea de
a construi identitatea unui popor/a unei naţiuni prin
raportarea la alte popoare/naţiuni, urmărind:
1. situarea în timp şi spaţiu
2. evenimentele istorice
3. limba
4. cultura şi civilizaţia
5. mentalităţile.
LATINITATEA LIMBII
ROMÂNE
 Primul nostru umanist care afirmă ideea originii
române, comune a tuturor românilor, este Nicolaus
Olahus, în lucrarea scrisă în 1536, Hungaria:
„Românii se spune că sunt colonii romane. Dovadă
de acest lucru e faptul că au multe cuvinte comune
cu limba romană. Moldovenii au aceeaşi limbă,
religie şi obiceiuri ca şi muntenii... Limba lor ca şi a
celorlalţi români a fost cândva romana, ca unii ce
sunt coloni ai romanilor. [...] Chiar şi acum pe limba
lor se numesc romani”. Scrisă în limba latină,
lucrarea este prima care pune în circuitul
umanismului european aceste idei privitoare la
identitatea naţională a românilor.
NICOLAUS OLAHUS
 Născut în 1493 la Sibiu, a fost un umanist,
istoriograf şi om politic de origine română care a
activat pe teritorului Regatului Ungariei. Numele său
în maghiară este Miklós Olá, cu referire la originea
sa română (olah=valah).
 În calitate de cărturar, Nicolaus Olahus a întreţinut o
vastă corespondenţă cu numeroşi oameni de cultură
europeni, având recunoaşterea lui Erasmus din
Rotterdam. Lucrările cele mai importante, redactate
în timpul şederii în Olanda, oferă informaţii cu privire
la topografia şi istoria Transilvaniei.
DIMITRIE CANTEMIR
(1673-1723)
 Dimitrie Cantemir - fiul domnitorului Constantin
Cantemir, el însuşi domnitor al Moldovei în două
rânduri (în 1693 şi în 1710-1711), dar pentru scurt
timp, este prima noastră personalitate culturală de
nivel european şi în acelaşi timp, cel mai de seamă
reprezentant al umanismului românesc. Divanul
sau Gâlceavă înţeleptului cu lumea sau Giudeţul
sufletului cu trupul este prima operă a lui Dimitrie
Cantemir și singura carte în limba romană tipărită în
timpul vieții autorului (Iași, 1698).
 Este o lucrare savantă, de morală și filozofie
creștină, fără corespondent în literatura română
anterioară, dar cu multiple modele în literaturile
străine. Disputa între Înţelept (Suflet sau
Macrocosm) şi Lume (Trup sau Microcosm) pune în
paralel două concepții: creștină și laică. Ideea și,
mai ales, rezolvarea ei în sensul armonizării
contrariilor nu este originală, ci reflectă aderența lui
Cantemir la principiile umanismului și ale
raționalismului.
 Redactată în limba română, Istoria ieroglifică a
rămas în manuscris până spre sfârșitul secolului al
XlX-lea. Scrierea, de factură alegorică și de mari
proporții, inaugurează proza artistică românească
originală, fără a putea fi însă încadrată într-o specie
literară anume (roman, eseu).
Hronicul vechimei a romana-moldo-vlahilor
este o amplă operă istoriografică, valoroasă sub
triplu aspect: documentar, teoretic și stilistic.
Prelucrând multiple izvoare istorice, inclusiv
cronicile moldovene anterioare, D. Cantemir
clădește teoria originii pur latine a poporului român,
prezentată ulterior și de cărturari ai Şcolii Ardelene.
MARII CRONICARI
MOLDOVENI
GRIGORE URECHE (1590-1647)
Letopiseţul Ţării Moldovei — acesta este titlul
dat de autor — povesteşte evenimentele de la
Întemeierea statului (anul 1359), de la „descălecat",
cu termenul consacrat, până la doua domnie a lui
Aron-vodă. Împletind ştirile aflate în izvoarele interne
cu informaţiile pe care le găsea în Bielski şi în
cosmografia nedescoperită încă, Ureche şi-a scris
cronica până la a doua domnie a lui Aron-
vodă(1595). Simion Dascălul a utilizat, în
interpolările sale, izvoare diferite de acelea pe care
le-a folosit Grigore Ureche.
 El a avut la îndemână o versiune a letopiseţelor
moldoveneşti deosebită de aceea pe care a
întrebuinţat-o Ureche. Izvoarele lui Simion Dascălul
cuprindeau, între altele, şi cronica lui Eftimie şi
mergeau până la domnia lui Vasile Lupu, după cum
mărturiseşte el însuşi. Din aceste letopiseţe interne,
Dascălul a luat unele ştiri, pe care le-a adăugat în
textul lui Ureche stângaci, neîndemânatic, dând
naştere la contraziceri. Crescută astfel cu
interpolările lui Simion Dascălul, Cronica lui Ureche
s-a răspândit într-o mulţime de copii manuscrise.
 Dintre adausurile făcute în cronica lui Ureche,
unul a provocat o adevărată furtună de indignare în
Moldova secolului al XVII-lea. Este capitolul privitor
la „ijderenia moldovenilor, de unde sunt ei de au
venit pre aceste locuri". Cronica lui Ureche în forma
ei primitivă, aşa cum a încercat Kogălniceanu să ne-
o dea în colecţia sa de Leţopiseţe, nu există. Nu
numai că s-a pierdut originalul cronicii, dar nu avem
nici măcar o copie directă după ea. Toate
manuscrisele care au ajuns până la noi înfăţişează
textul lui Ureche întreţesut cu interpolările adăugate
ulterior de Eustratie Logofătul, de Simion Dascălul şi
de Misail Călugărul!
MIRON COSTIN (1633-1691)
Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron -Vodă
încoace de unde este părăsit de Ureche, vornicul
din Ţara de Gios reface istoria Moldovei de la 1594
până la domnia lui Stefanita Vodă (1661). În anul
1675, redactarea textului era încheiată. Cronica s-a
transmis în copii manuscrise, fiind tipărită abia în
1852 de Mihail Kogălniceanu.
Viiaţa lumii este cel dintâi poem filozofico-
didactic din literatura română. Textul dezvoltă
motivul poetic motivul poetic al „zadarniciei", de
inspiraţie biblică, anunţat de altfel în moto:
„deşertarea deşertărilor şi toate sînt deşarte".
 Este un valoros început de versificaţie cultă în
limba română, în care se asigură rima şi măsura,
mai puţin ritmul. Limbajul figurativ este, de
asemenea, de sursă biblică; frecvent, comparaţiile
(„trec zilele ca umbra") sau secvenţele metaforice
(„fum şi umbră sîntu toate", „ toate-s nişte spume ")
nu sunt originale, ci prelungiri şi prelucrări medievale
ale retoricii biblice.
De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit
strămoşii lor, ultima scriere a lui Miron Costin, este,
de asemenea, o expresie elocventa a formaţiei
savante şi a culturii umaniste a cronicarului.
 Textul dezvoltă, cu argumente documentare,
câteva teme majore pentru începutul istoriei
poporului şi a limbii române: originea romană,
latinitatea limbii, permanenţa românilor în Dacia.
Expunerea, de tip ştiinţific, susţinută de o bogată
terminologie savantă este, în general, riguroasă şi
sobră; nu lipsesc însă pasajele de factură polemică,
filozofică sau anecdotică.
Transmis în nenumărate copii manuscrise, De
neamul moldovenilor a fost publicat în secolul trecut
de Mihail Kogălniceanu, împreună cu „Letopiseţul
Ţării Moldovei”.
ION NECULCE (1672-1745)
Târziu, după pragul a 60 de ani de viaţă, fostul
hatman al lui Dimitrie Cantemir s-a apucat să scrie
„cele câte s-au intâmplat în viaţa" sa şi pentru care
n-avea nevoie de istoric străin, căci erau scrise în
inima lui. În precuvântarea cronicii, Neculce ne
spune că este biv vel vornic — adică fost mare
vornic al ţării de sus. Neculce a ajuns vornic mare în
domnia lui Grigore Ghica. Ion Neculce ocupă un loc
cu totul aparte în istoria limbii şi literaturii noastre. El
diferă de cei doi predecesori, pe care îi continuă.
Opera lui Neculce a servit, la fel cu a lui Grigore
Ureche, ca materie primă pentru unii scriitori români
din secolul al XIX-lea şi al XX-lea, în frunte cu
Sadoveanu, care, datorită admiraţiei sincere şi
talentului său, a contribuit la popularizarea ei.
O samă de cuvinte este un grupaj de 42 de legende
istorice, reduse ca dimensiune, dar care fixeaza cu
acuitate o situaţie, un personaj, o atitudine sau o
decizie semnificativă, eventual senzațională. Sursă
principală și mărturisită a legendelor o constituie
tradiția orală, ceea ce explică și abaterile de la
adevărul istoric. Relatarea este uneori lapidară, neutră
și strict constatativă . Alteori însă, ia forma unor mici
narațiuni, construite după formule compozitionale
tradiționale; ele conțin scurte pasaje introductive, de
tipul expozițiunii, secvențe mai ample de prezentare a
unui eveniment oarecare, precum și secvențe finale,
ca încheiere de obicei sentențioasă a textului.
 Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă
până la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat continuă cronica lui Miron Costin şi
încheie totodată seria cronicilor moldovene. Neculce
restituie aproape un secol din istoria Moldovei
(1662-1743),pentru ultimii 50 de ani ai perioadei
esenţială fiind ipostază de martor ocular a
cronicarului.
Păstrată şi transmisă în copii manuscrise,
cronica lui Neculce intră în circuitul cărţii tipărite abia
la mijlocul secolului trecut (în ediţia M.
Kogălniceanu, Iaşi, 1845).
Letopiseţul Ţării Moldovei este un preţios
document istoric, de limbă română veche, de
tehnică narativă şi literară.
MARII CRONICARI
MUNTENI
RADU GRECEANU (1655-1725)
Radu Greceanu, mic logofăt domnesc şi
priceput de cărţi bisericeşti, va deveni istoriograful
official al lui Constantin Brâncoveanu . Relatarea
evenimentelor (mai puţin subiectivă decât în
celelalte cronici muntene) este destul de ştearsă
sub raportul expresivităţii stilistice.
Se reţine însă, ca mostră de oratorie medievală
românească, Predoslovia cronicii, care conţine un
extins elogiu al domnului; fraza amplă, construită
prin enumerări dezvoltate, este bogat ornamentată
cu tropi specializaţi pentru omagiere: lanţ de epitete
ceremonioase şi laudative, hiperbole prin
supradimensionare, antiteză măreţie (a domnului)/
umilinţă (a cronicarului);
 Cronica lui Radu Greceanu, în forma mai
completă pe care ne-a dat-o un strănepot al sau,
Ştefan Greceanu cuprinde 110 capitole, fiecare cu
titlul său, şi povesteşte domnia lui Brâncoveanu de
la începutul ei până în vara anului 1714.
În anul 1698, când cronica, începută mai de
mult, a fost înfaţişată domnului ca un omagiu, Ţara
Romanească respira liniştită. De ce Radu
Greceanu, cronicarul cărturar, tace asupra acestor
vremuri de urgie şi de durere, nu putem ştii. Datele
sărace pe care le avem despre viaţa lui nu ne
îngăduie să facem nicio ipoteză.
RADU POPESCU 1655-1729
Radu Popescu, autor al uneia dintre cele mai
valoroase cronici muntene sub raportul tehnicii
narative (Istoriile domnilor Ţării Româneşti),
continuă Cronica anonimă a Bălenilor; evenimentele
cuprinse între anii 1688-1716 sunt prezentate de pe
poziţii partizane, favorabile Bălenilor şi în special lui
Nicolae Mavrocordat. Ostilitatea faţă de Constantin
Brâncoveanu este sursă a tonului polemic sau ironic
şi a construcţiei antitetice a textului.
Prin duritatea limbajului defăimător, Radu
Popescu anticipează tehnica modernă a pamfletului.
 Compilaţia lui Radu Popescu, cunoscută sub
numele de Istoriile domnilor Ţării Româneşti,
începând tot de la descălecare, are un orizont de
privire mai larg decât a lui Stoica Ludescu. Factura
cronicii lui Radu Popescu este mult mai complexă,
căci el tratează istoria Ţării Româneşti sincronic cu
a ţarilor învecinate: Moldova, Ardealul, Turcia,
Rusia.
Izvoarele lui Radu Popescu în această vastă
operă de istorie răsăriteană având ca punct central
istoria românilor, sunt felurite. Pentru istoria
Moldovei a avut la îndemână cronica lui Ureche într-
o versiune a lui Simion Dascălul.
 CONTRIBUŢIA
CRONICARILOR LA
DEZVOLAREA CULTURII
ROMÂNE
1) Contribuţia la dezvoltarea istoriei:
 au pus bazele istoriografiei româneşti (bazându-
se pe document şi adevăr);
 transmit informaţii preţioase cu privire la istoria
medievală (domnii şi evenimente);
 informaţii în legătură cu etnogeneza românilor
(originea latină a limbii şi a poporului român,
unitatea românilor şi continuitatea existenţei pe
acest teritoriu.).
2) Contribuţia în domeniul limbii:
 în cronici există primele dovezi ale limbii române în
diferite perioade ale -evoluţiei;
 oglindesc eforturile de transformare a limbii dintr-un
mijloc de comunicare într-un mijloc de transmitere a
culturii.
3) Contribuţia în domeniul literaturii:
 cronicile reprezintă primele încercări ale unei
literaturi româneşti originale.
CONŞTIINŢA EFORTULUI
ARTISTIC ÎN LITERATURA
ROMÂNĂ VECHE
 Până la apariţia monumentalei Istorii a literaturii
române de la origini şi până în prezent, confuzia de
planuri în studierea literaturii vechi era nu numai
generală, dar şi unanim consimţită, o alta modalitate
de a aborda materia părând cu neputinţă de
conceput. Pentru specialişti, ca şi pentru
nespecialişti, fără excepţie, a cuprinde în graniţele
aceluiaşi concept de “literatură veche” Învăţăturile
lui Neagoe Basarab, Psalmii lui Dosoftei şi Cronica
lui Neculce, alături de tipăriturile lui Macarie şi de
Pravilele lui Matei Basarab ori Vasile Lupu, era
lucrul cel mai firesc şi, astăzi încă, unii se miră când
legitimitatea acestui punct de vedere era contestată.
ARTA PORTRETULUI
GRIGORE URECHE
Adevăratul dar al lui Ureche este portretul moral.
Aici el creează, sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i
dădeau niciun model. Omul e privit sub o însuşire
capitala sau un viciu sub care se aşează faptele lui
memorabile, într-o cadenţă tipica. Ştefan e un
sanguinar leonin:
“Fost-au acestu Ştefan-vodă omnu mare de
statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge
nevinovat; de multe ori la ospeţe omora fără judeţu.
Altminteri era un om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul
sau îl ştia a-l acoperi și unde nu gândeai, acolo îl
aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie
însuși se vârâia, ca văzându-l ai săi sa nu
indărăpteze şi pentru aceia, raru războiu de nu
biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, ca
ştiindu-sa căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor.”
MIRON COSTIN
Darul de scriitor al lui Miron Costin nu se mai
nutreşte din concreteţea individuală a cuvintelor.
Aceleași vechimi în lexic, puse acum în slujba unei
mari stilistici, se sting. Miron observă sistematic,
compune, şi ceea ce iese de sub pana lui, mult mai
puţin spontan, este rodul unei arte. El are lunga
respiraţie epică, simţul sublim al destinului uman,
meşteşugul patetic de a se opri din când în când să
răsufle de greutatea faptelor şi să le contemple de
sus.
ION NECULCE
La Neculce se descoperă o tehnică încheiată a
portretului în care intră câteva note tipice: o însuşire
sau o anomalie fizică, starea intelectului,
predispoziţia etică, o însuşire sau o scădere morală,
un tic, o manie, un obicei, totul dozat, ritmat şi rotit
în jurul unei virtuţi sau diformităţi substanţiale.
Portretul neculcean stă la mijloc între caricatură și
tablou.
În portrete surprinde ticurile, gesturile, faptul
caracteristic (Istratie Dabija „be vin mai mult din oală
roşie decât din pahar de cristal”).
UMANISMUL ROMÂNESC
Umanismul românesc s-a manifestat mai târziu
decât cel european, mai precis în secolele al XVI-lea
- al XVIII-lea, secolul al XVII-lea fiind considerat
perioada de maximă efervescenţă a acestui curent
cultural în ţările române. Curentul umanist a pătruns
la noi prin scrierile în limbile greacă, slavonă şi latină
care circulau în ma­nuscris sau tipărite în provinciile
româneşti, dar şi prin studiile ce au înlesnit accesul
la cultură al unor fii de boieri, în ţările din apusul
Europei, în şcolile din Liov, Padova. In secolul al
XVII-lea apar primii cărturari cunoscători ai culturii
clasice şi ai limbilor greacă şi latină.
Trasaturi:
 exponenţii umanismului românesc reprezintă tipul
curteanului: sunt domnitori sau boieri care deţin
dregătorii însemnate şi intervin în viaţa politică a
ţării, dar de multe ori sfârşesc tragic;
 tendinţa unor domnitori de a edifica o cultură
românească se concretizează în: dezvoltarea
tipografiilor (începând cu activitatea diaconului
Coresi, la Târgovişle şi Braşov) şi circulaţia
tipăriturilor în limba română, dezvoltarea
istoriografiei, a picturii, a şcolilor domneşti de
învăţământ superior şi scrierea gramaticilor şi
lexicoanelor, în­temeierea bibliotecilor la mănăstiri şi
la curţile domneşti, apariţia unui stil renascentist în
arhitectură, stilul brâncovenesc;
 cărturarii umanişti aparţin în cea mai mare parte
unor familii boiereşti, ceea ce le facilitează accesul
la o formare intelectuală de nivel european, în afara
graniţelor ţării, în Polonia, Italia sau la
Constantinopol; -cărturarii umanişti folosesc ca
limbă de cultură latina (în Transilvania) şi sla­vona
(în Tara Românească şi Moldova, dar şi în
Transilvania), care erau şi limbile can­celariei
domneşti şi de amvon;
 manifestă interes pentru cultura antică şi cea
occidentală, ca şi pentru studiu (erudiţia);
 preocuparea cărturarilor umanişti pentru istoria
neamului (scriu cronici) şi ori­ginea latină a poporului şi
a limbii române; pun bazele istoriografiei româneşti;
 argumentează în scrierile lor originea comună a tuturor
românilor, romanitatea poporului şi latinitatea limbii
române, continuitatea elementului roman în Dacia, pe
care le pun în circuitul umanismului european;
 susţin rolul educativ al cunoaşterii istoriei;
 cercetarea critică a izvoarelor istorice;
 în politica antiotomană, caută ajutor la ţările creştine
catolice;
 în scrierile lor, redau lupta comună, antiotomană a
ţărilor române;
 umaniştii se implică în probleme religioase, fac
cunoscută ortodoxia în spaţiul occidental.
Reprezentanţi ai umanismului
românesc:
 începutul pătrunderii umanismului (în secolul al XVI-lea):
Nicolaus Olahus, lacob Heraclid-Despotul, Petru Cercel;
 istoriografia în limba română: Grigore Ureche, Miron
Costin, lon Neculce, stolnicul Constantin Cantacuzino;
 mari erudiţi cu biblioteci celebre: Udrişte Năsturel,
stolnicul Constantin Cantacuzino;
 poligloţi şi erudiţi: Udrişte Năsturel, Dosoftei, Miron
Costin, Nicolae Milescu, stolnicul Constantin
Cantacuzino;
 personalitatea renascentistă de nivel european: Dimitrie
Cantemir.
ILUMINISMUL ROMÂNESC
 Apărută la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
mişcarea iluministă transilvăneană îşi are rădăcinile
şi explicaţia cu trei secole în urmă. În 1437, după
Răscoala de la Bobîlna, cele trei naţiuni - ungurii,
saşii şi secuii - semnează pactul Unio trium
nationum, prin care românii, excluşi de la drepturile
sociale, politice şi religioase, deveneau o naţiune
tolerată în Transilvania.
Iluminismul românesc se identifică în mare
măsură cu Şcoala Ardeleană şi cu ecourile ei în
Moldova şi Ţara Românească.
Mişcarea iluministă ilustrată de Şcoala Ardeleană a
evoluat în mai multe etape:

 Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări

politice şi naţionale dusă de Inocenţiu Micu-Klein,
episcopul românilor uniţi, care cere drepturi şi
libertăţi pentru românii din Transilvania, în schimbul
unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj);
 Etapa de elaborare şi afirmare a ideologiei
naţionale: formularea crezului latinist extremist atât
pe plan filologic cât şi istoric, dezvoltarea
învăţământului românesc;
 Etapa pronunţat iluministă (având ca moment de
vârf Ţiganiada, în care cărturarii se opun acţiunii de
defăimare a românilor întreprinsă de clasele feudale
privilegiate).
 În ceea ce priveşte argumentarea latinităţii
poporului român, cărturarii Şcolii Ardelene au
încercat să impună ideea originii pur latine a
poporului român, vehiculând teoria exterminării
dacilor de către romani. Samuil Micu, în lucrarea
Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor
dezvoltă idei iluministe, moderne, dar relatează sec
evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici.
Gheorghe Şincai, în Hronica românilor şi a mai
multor neamuri dovedeşte mai mult spirit critic şi
oferă o informaţie mai bogată, opera sa încercând
să evidenţieze adevăruri istorice. Petru Maior este
autorul lucrării Istoria pentru începutul românilor
în Dacia, cu un pronunţat caracter polemic, mai
curând un pamflet de idei decât o cronică, fără
valenţe literare însă.
CONCLUZII
Formarea conştiinţei istorice a însemnat aşadar
identificarea pe mai multe nivele cu latinitatea veche şi
chiar cu noul, prosperul, Occident.
Făcând o paralela între cronicile moldoveneşti şi cronicile
munteneşti, putem spune că operele muntenilor sunt
diferite de cele ale cronicarilor moldoveni, fiind mai puţin
documentate şi mai puţin obiective. Autorii lor nu au
formaţia intelectuală a moldovenilor. În plus, cronicarii
munteni reprezintă facţiuni politice boiereşti în lupta
pentru putere. Cronicarii moldoveni au dat sinteze ale
surselor anterioare lor, scriind despre ce s-a întâmplat în
continuare, în schimb muntenii nu fac decât s-o ia de la
început de fiecare dată, ca şi când nu ar fi avut
predecesori, toate cronicile începând cu descălecatul lui
Negru-Voda, plasat la 1290.
Elevi:
 Jidovu Daiana
 Maria Robert-Gabriel
 Matei Adrian-Bogdan
 Nicolae Andrei