TEMA 3. Raportul Juridic Civil

TEMA 3.
Raportul juridic civil
Conf. univ., doctor în drept

Liliana BELECCIU
1. Noţiunea raportului juridic civil
2. Structura raportului juridic civil
3. Subiectele raportului juridic civil
4. Conţinutul raportului juridic civil
5. Obiectul raportului juridic civil
6. Izvoarele raportului juridic civil
7. Proba raportului juridic civil
Norma juridică civilă şi raportul juridic civil

concret sunt două noţiuni care se află în
strânsă legătură şi interdependenţă.
Normele juridice reprezintă reguli de conduită
ale persoanelor, a căror aplicare este asigurată
prin conştiinţa juridică a acestora, iar la nevoie
prin forţa coercitivă a statului.
Normele juridice civile au un caracter general şi

volitiv, care dau naştere unor raporturi juridice
civile concrete. Privite prin prisma normelor juridice
civile, raporturile juridice civile concrete apar ca o
realizare a acestor norme. Cu alte cuvinte, acele
relaţii sociale care sunt reglementate de normele
dreptului civil devin raporturi juridice civile.
Norma juridică civilă precede totdeauna raportul
juridic civil concret, chiar în situaţia în care relaţia
socială civilă există, iar norma juridică civilă apare
după aceea.
Raportul juridic abstract este în esenţă o relaţie

socială la care se referă norma juridică în ipoteza sa,
ea nu există în realitate, ea este o abstracţie care se
poate concretiza sau poate rămâne o abstracţie
atunci, când norma juridică nu-şi găseşte aplicare.
Exemplu: potrivit art. 2014 alin. (1) din Codul civil
“proprietarul unui animal sau persoana care se
serveşte de animal în timpul serviciului răspunde de
prejudiciul cauzat de acesta, fie că se afla în paza sa,
fie că a scăpat de sub pază.”
În schimb, raportul juridic concret este o relaţie

socială concretă născută în condiţiile stabilite de
o anumită normă juridică.
De exemplu, dacă ne referim la dispoziţiile legale
privitoare la răspunderea civilă delictuală, ele
creează un raport juridic civil abstract – de
răspundere civilă delictuală. Din moment ce se
săvârşeşte o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii,
un delict civil, între autorul delictului şi păgubitul
se stabileşte un raport juridic civil concret.
Norma juridică civilă este foarte importantă,

indispensabilă pentru formarea raportului
juridic civil concret, dar nu este şi suficientă.
Astfel de norme juridice se realizează, se
concretizează în raporturi de drept civil
concrete ca urmare a aplicării între persoane
determinate a prevederilor lor.
Raportul juridic este o relaţie socială

reglementată de normele juridice.
Raportul juridic civil nu poate fi decât acele
relații patrimoniale sau personal-
nepatrimonial reglementate de normele
dreptului civil.
Raporturile juridice civile concrete apar ca o realizare a

normelor juridice civile abstracte, de unde rezultă că:
 ele sunt relaţii sociale, adică relaţii dintre persoane;
 relaţiile sociale respective sunt reglementate prin norme de
drept civil;
 relaţiile sociale reglementate de normele dreptului civil pot
avea sau nu un conţinut economic, adică putând fi

raporturi patrimoniale sau nepatrimoniale;
 numai acele relaţii sociale patrimoniale şi nepatrimoniale
reglementate de normele acestei ramuri de drept sunt

raporturi juridice civile în care părţile se găsesc pe poziţie
juridică de egalitate.
Caracterele raportului juridic civil:

a) Caracterul social al raportului juridic civil rezultă
din faptul că el este o relaţie socială, adică un raport
stabilit între oameni şi nu un raport între om şi
lucru; norma de drept civil se adresează numai
conduitei oamenilor şi presupune totdeauna două
părţi, fiecare în calitate de persoană fizică sau
persoană juridică. De exemplu, raportul juridic de
proprietate asupra unui bun nu este un raport între
proprietar şi bunul respectiv, ci este un raport social
între proprietar şi toţi ceilalţi subiecţi de drept care
au obligaţia legală să respecte dreptul proprietarului
şi să nu facă nimic de natură a stânjeni exercitarea
normală a acestui drept
b) Caracterul voliţional al raportului juridic civil

se exprimă prin aceea că, pe de o parte, el este
totdeauna rezultatul reglementării relaţiei
sociale prin lege, iar pe de altă parte, naşterea
unora dintre raporturile juridice civile
presupune şi voinţa exprimată, în condiţiile
legii, de către partea sau părţi; simplu voliţional
- norma juridică exprimă voința statului; dublu
volițional - pentru naşterea cărora voinţa
statului exprimată în lege trebuie să fie dublată
de voinţa celui sau celor ce participă, ca părţi,
la raportul juridic civil respectiv.
c) Poziţia juridică de egalitate a părţilor, adică

faptul că, în principiu, nici una din ele nu are
mijloace proprii de constrângere pentru a
obliga pe cealaltă parte la executarea
obligaţiei; poziția juridică de egalitate nu în
fața legii, ci faţă de ele însele.
2. Structura raportului juridic civil
Structura raportului juridic civil cuprinde trei

elemente constitutive distincte care trebuie
întrunite cumulativ:
A. Subiectele(părţile) raportului, adică persoanele
între care se stabileşte raportul juridic;
B. Conţinutul raportului, adică drepturile şi
obligațiile ce iau naştere între cele două părţi ale
raportului juridic;
C. Obiectul raportului, anume acţiunile sau
inacţiunile la care este îndreptăţit subiectul activ
şi de care este ţinut subiectul pasiv.
Subiectele raportului juridic civil sunt

oamenii, adică persoanele fizice şi cele
juridice, în calitate de titulari ai drepturilor
subiective şi obligaţiilor corelative.
Astfel, sunt subiecte de drept civil persoanele
între care se leagă un raport juridic civil, în
condiţiile legii.
Pentru dreptul civil, persoana fizică este

subiectul privit individual, ca titular de drepturi
şi obligaţii civile, iar persoana juridică este acel
subiect de drept civil care se înfiinţează de
către persoane fizice sau persoane fizice şi alte
persoane juridice ori numai de persoane
juridice, ca titular distinct de drepturi
subiective şi de obligaţii civile.
Capacitatea civilă
Calitatea de subiect de drept civil a persoanelor
se exprimă în capacitatea lor civilă.
Capacitatea civilă reprezintă calitatea de a fi
subiect de drept civil, este aptitudinea generală
şi abstractă de a fi titular de drepturi şi
obligaţii civile; ea este recunoscută tuturor
persoanelor.
Capacitatea civilă cuprinde două elemente:

 capacitatea de folosinţă
 capacitatea de exerciţiu.
Prin capacitatea de folosinţă în raporturile de

drept civil înţelegem acea parte a capacităţii civile,
care constă în aptitudinea generală și abstractă a
persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de exerciţiu - acea parte a capacităţii
civile care constă în aptitudinea de a dobândi şi
exercita drepturi civile subiective şi de a-şi asuma
şi executa obligaţii civile prin încheierea personal
de acte juridice.
1. Capacitatea de folosință
Capacitatea de folosință este recunoscută
tuturor persoanelor; ea diferă, sub unele
aspecte, atunci când este vorba de persoană
fizică sau persoană juridică.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
începe la naşterea acesteia şi încetează o dată
cu moartea sa. Ca excepţie de la această
regulă, drepturile copilului sunt recunoscute de
la concepţie.
În privinţa începutului capacităţii civile de

folosinţă a persoanei fizice distingem două
momente, mai exact regula şi excepţia.
Articolul 24 din Codul civil:
“(2) Capacitatea de folosinţă a persoanei
fizice apare în momentul naşterii şi încetează
o dată cu moartea.
(3) Dreptul la moştenire a persoanei fizice
apare la concepţiune dacă se naşte vie.”
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se

dobândeşte la data înregistrării de stat şi
încetează la data radierii ei din Registrul de
Stat.
2. Capacitatea de exercițiu
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice,
reglementată în art. 26 alin. (1) din Codul
civil, se dobândeşte de la data când ea
împlineşte vârsta majoratului, adică de la 18
ani.
“(1) Capacitatea deplină de exerciţiu începe la
data cînd persoana fizică devine majoră,
adică la împlinirea vîrstei de 18 ani.”
Excepția:
 prin căsătorie; pentru motive temeinice, se poate
încuviinţa încheierea căsătoriei cu acordul autorității

tutelare, în baza cererii acestora şi acordului părinţilor
minorului, de la vârsta de 16 ani.
 prin emancipare; minorul care a atins vârsta de 16 ani
poate fi recunoscut ca având capacitate de exerciţiu

deplină dacă lucrează în baza unui contract de muncă
sau, cu încuviințarea părinţilor sau a reprezentantului
legal, practică activitate de întreprinzătora Atribuirea
capacităţii depline de exerciţiu unui minor se efectuează
prin hotăâre a autorităţii tutelare, cu încuviințarea
ambilor părinţi sau a reprezentantului legal, iar în lipsa
unei astfel de încuviințări, prin hotărîre judecătorească.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de

exerciţiu restrânsă în conformitate cu art. 27 din Codul civil:
“(1) Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani încheie acte juridice
cu încuviinţarea părintelui sau a reprezentantului legal, iar în
cazurile prevăzute de lege, şi cu încuviinţarea autorităţii
tutelare.
(2) Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are dreptul fără
încuviințarea părintelui sau a reprezentantului legal:
a) să dispună de salariu, bursă sau de alte venituri rezultate
din activităţi proprii;
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice,
literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al
activităţii intelectuale protejate de lege;
c) să facă depuneri în instituţiile financiare şi să dispună de
aceste depuneri în conformitate cu legea;
d) să încheie actele juridice prevăzute la art.28 alin.(2).”
Minorii sub 14 ani sunt lipsiţi total de

capacitatea de exerciţiu, neputând încheia acte
juridice.
Pentru aceste persoane, actele juridice se
încheie de reprezentanţii lor legali, în condiţiile
prevăzute de lege. Cu toate acestea, ei pot face
acte de conservare şi acte de dispoziţie de
mică valoare, cu caracter curent şi care se
execută la momentul încheierii lor.
Articolul 28. Capacitatea de exerciţiu a minorului care

nu a împlinit vîrsta de 14 ani
(1) Toate actele juridice pentru şi în numele minorului
pînă la împlinirea vîrstei de 14 ani pot fi încheiate doar
de părinte sau reprezentantul legal, în condiţiile
prevăzute de lege.
(2) Minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani este în drept să
încheie de sine stătător:
a) acte juridice curente de mică valoare care se execută
la momentul încheierii lor;
b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care
nu necesită autentificare notarială sau înregistrarea de
stat a drepturilor apărute în temeiul lor;
c) acte de conservare.
Capacitatea de exerciţiu (deplină sau restrânsă)

a persoanei fizice încetează o dată cu sfârşitul
capacităţii de folosinţă, adică la moartea
acesteia sau la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se

dobândeşte la data constituirii; exercitarea
drepturile şi îndeplinirea obligaţiilor se
realizează prin organele sale de administrare.
Actele juridice astfel încheiate de către
organele competente, în limitele puterilor ce
le-au fost conferite, sunt actele persoanei
juridice însăși.
1. Determinarea subiectelor raportului juridic

civil:
 înseamnă cunoaşterea, nominalizarea lor în
aceste raporturi juridice;

 se realizează în mod diferit în funcţie de
conţinutul raporturilor juridice civile.

Părţile raportului juridic pot avea calitatea de

 subiect activ - dacă sunt titulare de
drepturi;
 subiect pasiv - dacă le revin obligaţii.
În cazul raporturilor juridice în conţinutul
cărora se găsesc drepturi de creanţă:
 subiectul activ se numeşte creditor
 subiectul pasiv se numeşte debitor.
În cazul raporturilor juridice civile care au în

conţinut un drept real/nepatrimonial este
determinat numai subiectul activ, adică
titularul dreptului subiectiv civil absolut.
Spre exemplu, în cazul raportului juridic civil
de proprietate este cunoscut, nominalizat, deci
determinat numai titularul dreptului de
proprietate. Cei nedeterminaţi, adică subiectul
pasiv este format în astfel de raporturi juridice
civile, de toate celelalte persoane care trebuie
să respecte dreptul titularului.
În cazul în care raportul juridic civil are în

conţinutul său drepturi de creanţă sunt
determinaţi atât subiectul activ, denumit
creditor, cât şi subiectul pasiv, denumit
debitor.
De exemplu, într-un raport juridic civil de
vânzare-cumpărare sunt nominalizaţi,
determinaţi atât subiectul activ, vânzătorul, cât
şi subiectul pasiv, cumpărătorul.
Determinarea subiectelor raportului juridic civil

are loc din momentul săvârşirii actului sau
faptului juridic care a dat naştere raportului
respectiv.
Spre exemplu, în raporturile de proprietate,
proprietarul, adică subiectul activ este determinat
din momentul dobândirii proprietăţii, iar
subiectul pasiv nedeterminat cuprinde toate
celelalte persoane care au obligaţia de a respecta
dreptul proprietarului.
2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil.

De regulă, un raport juridic civil se stabileşte
între o persoană, ca subiect activ, şi o altă
persoană, ca subiect pasiv. În astfel de situaţii
vorbim de un raport juridic civil simplu.
Atunci, când un raport juridic civil se stabileşte
între mai multe persoane vorbim despre
pluralitate de subiecte şi ne vom găsit în
prezenţa unui raport juridic civil complex.
În funcţie de situaţia concretă, pluralitatea

subiectelor raportului juridic civil poate fi:
 activă, când în cadrul aceluiaşi raport juridic
civil participă mai multe persoane ca subiecte

active;
 pasivă, când partea pasivă a raportului juridic
civil cuprinde mai multe persoane;

 mixtă atunci, când atât de partea subiectului
activ, cât şi de cea a subiectului pasiv

participă mai multe persoane.
De exemplu, în raporturile civile de proprietate

avem, de regulă, un subiect activ, care este
titularul dreptului de proprietate, şi un subiect
pasiv, care este compus din totalitatea
celorlalte persoane, subiectul pasiv cuprinzând
nu una, ci mai multe subiecte. În acest caz
avem o pluralitate pasivă.
Avem pluralitate activă, când un anumit bun
sau anumite bunuri determinate aparţin mai
multor persoane, ca titulare ale acestui drept,
cum este cazul proprietăţii comune (pe cote-
părţi sau în devălmăşie).
În raporturile obligaţionale, care au în

conţinutul lor drepturi de creanţă, pluralitatea
poate fi:
 activă, când avem mai mulţi creditori;
 pasivă, când avem mai mulţi debitori;
 mixtă, când există mai mulţi creditori şi mai
mulţi debitori.
În cadrul raporturilor obligaţionale regula o

reprezintă divizibilitatea, când obligaţiile sunt
conjuncte. Aceasta înseamnă că, în caz de
pluralitate activă, fiecare dintre creditori poate
pretinde de la debitor partea ce i se cuvine, iar
în caz de pluralitate pasivă, fiecare debitor este
ţinut numai de partea sa din datoria comună.
De la regula divizibilităţii avem și excepţii -
solidaritatea.
Solidaritatea este o modalitate a obligaţiei în

temeiul căreia obligaţia rămâne nedivizată în
sensul că, dacă obligaţia are mai mulţi
creditori, fiecare dintre ei este îndreptăţit să
ceară debitorului plata întregii creanţe, iar dacă
sunt mai mulţi debitori, fiecare dintre ei este
obligat să plătească întreaga datorie.
Solidaritatea poate fi activă şi pasivă.
Solidaritatea este activă când obligaţia are mai

mulţi creditori, care au dreptul să pretindă şi să
obţină plata integrală de la debitor, iar plata să
elbereze debitorul.
Solidaritatea este pasivă când obligaţia are mai
mulţi debitori, care pot fi obligați la plata întregii
datorii; astfel, toate subiectele pasive (debitorii)
sunt obligate la acelaşi obiect şi executarea
obligaţiei poate fi reclamată în totalitate de la
oricare dintre ele.
3. Schimbarea subiectelor raportului juridic

civil.
Un raport juridic civil născut între anumite
persoane nu trebuie neapărat să se deruleze şi
să se stingă neapărat între aceeaşi persoane.
Raporturile juridice civile pot fi modificate şi
prin schimbarea participanţilor la aceste
raporturi juridice. Practic aceasta înseamnă că,
pe parcursul existenţei sale, subiectele sau
părţile raporturilor de drept civil în principiu se
pot schimba în condiţiile legii.
În cazul raporturilor juridice civile reale poate

avea loc numai schimbarea subiectului activ,
subiectul pasiv nedeterminat (adică toate
celelalte persoane) neputând fi schimbat.
De exemplu, în urma încheierii unui contract
de vânzare-cumpărare cu privire la un anumit
bun, se va schimba titularul dreptului de
proprietate (subiectul activ), iar subiectul pasiv
rămâne totalitatea celorlalte persoane care vor
trebui să respecte dreptul de proprietate
dobândit de noul titular.
În cazul raporturilor juridice civile patrimoniale

obligaţionale (care au, deci, în conţinutul lor
drepturi de creanţă) poate interveni o
schimbare atât a subiectului activ, cât şi a
subiectului pasiv.
Conţinutul raportului juridic civil cuprinde

drepturile subiective civile ale subiectului activ şi
obligaţiile corelative ale subiectului pasiv.
În raporturile juridice civile care au în conţinutul lor
drepturi reale, subiectul activ determinat are
drepturi, iar subiectul pasiv nedeterminat are
obligaţii.
În raporturile juridice civile obligaţionale, fiecare
dintre subiecţi are, de regulă, atât drepturi, cât şi
obligaţii, fiind atât subiect activ, cât şi subiect pasiv.
I. Dreptul subiectiv civil

Drept subiectiv este posibilitatea recunoscută
subiectului activ de normele de drept civil de a
avea, în limitele stabilite de aceste norme o
anumită conduită şi de a pretinde subiectului
pasiv o conduită corespunzătoare ce constă în
a da, a face sau a nu face ceva, iar în caz de
nevoie să apeleze la forţa de constrângere a
statului.
Elementele definitorii ale dreptului subiectiv civil sunt:

 dreptul subiectiv este o prerogativă de a desfăşura o
anumită conduită (dreptul de proprietate conferă titularilor

dreptul de a poseda, folosi şi dispune de bunuri);
 prerogativa trebuie să fie recunoscută de normele de
drept, care consacră nu numai posibilitatea de a avea o

conduită, dar prevăd şi măsura conduitei;
 subiectul, titular de drepturi, poate pretinde celorlalte
subiecte o anumită comportare, care să garanteze

posibilitatea conferită de lege (a da, a face, a nu face ceva);
 posibilitatea titularului de a avea o anumită conduită şi de
a impune altora o anumită comportare sunt asigurate, la

nevoie, prin apelarea la forţa de constrângere a statului.
Clasificarea drepturilor subiective civile.

Drepturile subiective civile sunt foarte numeroase
şi variate.
Ele se clasifică după mai multe criterii:
 în funcţie de faptul că titularul dreptului poate
să şi-l exercite fără sau cu concursul altei

persoane;
 în funcţie de natura conţinutului lor;
 după corelaţia dintre ele;

 în funcţie de gradul de certitudine conferit
titularilor etc.
a) În funcţie de faptul că titularul dreptului

poate să şi-l exercite cu sau fără concursul
altei persoane, drepturile subiective civile se
împart în:
 absolute
 relative.
Drepturile absolute sunt acele drepturi subiective

civile în temeiul cărora titularul poate avea o
anumită conduită, fără a avea nevoie de
concursul altora pentru a le exercita.
Exemple: drepturile nepatrimoniale (dreptul la
nume, la domiciliu, la onoare, dreptul de autor
latura nepatrimonială etc.) şi drepturile reale
(dreptul de proprietate, de folosinţă, de
administrare, dezmembrămintele dreptului de
proprietate etc.).
Drepturile absolute se caracterizează prin

următoarele:
 numai titularul lor, subiectul activ este
determinat, titularul obligaţiei corelative fiind

format din toate celelalte persoane, ca
subiect pasiv nedeterminat;
 dreptului absolut îi corespunde obligaţia
generală şi negativă cu acelaşi conţinut, de a

nu face nimic de natură să împiedice pe
titular în exercitarea dreptului său.
Drepturile relative sunt acele drepturi

subiective civile cărora le corespunde obligaţia
uneia sau mai multor persoane determinate de
a da, a face sau de a nu face ceva; titularii
drepturilor relative pot pretinde subiectului
pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul
nu se poate realiza.
Sunt drepturi relative drepturile de creanţă,

care se caracterizează prin următoarele:
 este cunoscut (determinat) nu numai
subiectul activ, ci şi subiectul pasiv;

 obligaţia corelativă a unui drept subiectiv
relativ poate consta, după caz, în a da, a face

sau a nu face ceva.
 dreptul relativ este opozabil numai faţă de
subiectul pasiv (obligaţia corelativă incumbă

numai subiectului pasiv).
B) După natura conţinutului lor, drepturile

civile subiective sunt:
 patrimoniale şi
 nepatrimoniale.
1. Drepturile patrimoniale:
 sunt acele drepturi subiective civile care au un
conţinut economic, care sunt evaluabile în

bani;
 pot fi transmise către alte persoane prin acte
juridice, precum şi pe calea moştenirii legale;

 pot fi exercitate nu numai personal, ci şi prin
reprezentare (legală sau convenţională).

Drepturile patrimoniale se împart în:
 drepturi reale şi
 drepturi de creanţă
Dreptul real este acel drept subiectiv civil

patrimonial în virtutea căruia titularul său îşi
poate exercita atributele (posesia, folosinţa şi
dispoziţia) asupra unui bun în mod direct şi
nemijlocit, fără concursul altei persoane.
De exemplu, proprietarul (titularul dreptului
real), subiectul activ al raportului de proprietate,
este o persoană sau mai multe persoane
determinate, iar subiectul pasiv (care cuprinde
toate celelalte persoane) este nedeterminat.
Numărul drepturilor reale este limitat şi expres

prevăzut de lege. Astfel de drepturi nu se pot
constitui prin voinţa unei persoane sau acordul
de voinţă al participanţilor la raportul juridic
civil. Acest lucru se explică prin caracterul
absolut al drepturilor reale. Fiind opozabile
tuturor, constituirea drepturilor reale nu poate
fi lăsată la latitudinea părţilor raportului juridic
civil.
Articolul 454. Drepturile reale

„(1) Sînt drepturi reale dreptul de proprietate și
drepturile reale limitate.
(2) Sînt drepturi reale limitate:
a) dreptul de uzufruct;
b) dreptul de uz;
c) dreptul de abitație;
d) dreptul de superficie;
e) dreptul de servitute;
f) drepturile reale de garanție, inclusiv gajul și ipoteca;
g) alte drepturi cărora prin lege le este atribuit în mod
expres acest caracter.„
Dreptul de proprietate este cel mai deplin

drept real care conferă titularului său toate cele
trei atribute, adică posesia, folosinţa şi
dispoziţia.
Proprietatea este publică sau privată.
Proprietatea publică poate fi transmisă în
administrare, concesiune, locațiune.
Pe temeiul dreptului de proprietate privată pot
să se formeze, drepturi reale limitate: dreptul
de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de
uz, dreptul de abitaţie şi dreptul de servitute.
Dreptul de creanţă este acel drept subiectiv patrimonial

relativ în virtutea căruia subiectul activ determinat,
numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv şi el
determinat, numit debitor, să dea, să facă sau să nu
facă ceva, îndeplinind astfel o obligaţie corelativă
dreptului creditorului.
Numărul drepturilor de creanţă nu este limitat şi, deci,
enumerat exhaustiv de lege.
Drepturile de creanţă izvorăsc din acte juridice
(unilaterale sau bilaterale), fapte ilicite cauzatoare de
prejudicii (denumite delicte civile) etc
Drepturile de creanță se caracterizează prin

următoarele:
 atât subiectul activ, cât şi cel pasiv sunt
persoane determinate;
 obligaţia corelativă acestui drept poate consta
fie într-o acţiune (a da sau a face), fie într-o

abţinere (a nu face);
 obligaţia corelativă incumbă numai
subiectului pasiv determinat.

2. Drepturile nepatrimoniale:
 sunt acele drepturi subiective civile care nu au
un conţinut economic, nu sunt evaluabile în

bani;
 nu sunt cesibile altor persoane prin acte juridice
şi nu pot fi transmise nici pe calea moştenirii;

 pot fi exercitate numai personal, nu şi prin
reprezentare.
Dreptul la acţiune pentru valorificarea în justiţie a
acestor drepturi este, cu excepţia cazurilor expres
prevăzute de lege, este imprescriptibil.
Categorii de drepturi nepatrimoniale:

 drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică
şi morală a persoanei: dreptul la viaţă, la sănătate,

la integritatea fizică, la libertate, la onoare, la cinste,
la reputaţie, la secretul vieţii personale ş.a.;
 drepturi care privesc identificarea persoanei: dreptul
la nume/denumire; dreptul la domiciliu/ sediu;

dreptul la naţionalitate, la cod personal, la cont
bancar (în cazul persoanelor juridice) ş.a.;
 drepturi care privesc latura nepatrimonială a
drepturilor de creaţie intelectuală, cum sunt dreptul

de autor de a fi recunoscut ca autorul unei opere
literare, ştiinţifice sau artistice), dreptul de
inventator şi dreptul de inovator.
C) După corelaţia dintre ele, drepturile subiective

civile sunt principale şi accesorii.
Principale sunt acele drepturi subiective civile
care au o existenţă de sine stătătoare, în sensul
că naşterea, valabilitatea, modificarea şi
stingerea lor nu sunt condiţionate de existenţa
valabilă a unui alt drept. Exemplu: drepturile
nepatrimoniale și drepturile reale
Accesorii sunt acele drepturi subiective civile a
căror existenţă valabilă sau stingere depinde de
soarta unui alt drept principal pe care îl însoţesc
sau îl garantează. Exemplu: gajul, ipoteca.
D) În funcţie de gradul de certitudine conferit

titularilor distingem:
 drepturi pure şi simple
 drepturi afectate de modalităţi
 drepturi eventuale
 drepturi viitoare.
Pure şi simple sunt acele drepturi subiective

civile care conferă titularilor o deplină
siguranţă.
Acestea îşi produc efectele imediat la naşterea
lor în mod definitiv şi irevocabil. De exemplu, o
donaţie a unui bun mobil, donatarul
dobândeşte de îndată şi irevocabil dreptul de
proprietate al bunului cu care a fost gratificat.
Cea mai mare parte a drepturilor subiective
civile sunt pure şi simple.
Drepturile afectate de modalităţi sunt acele drepturi

subiective civile care nu totdeauna oferă deplină
siguranţă titularilor lor, în sensul că exercitarea sau chiar
existenţa depinde de un eveniment viitor - termen,
condiţie sau sarcină -, care sunt denumite modalităţi.
Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va
împlini.
Condiţia este un eveniment viitor, dar nesigur că se va
întâmpla şi de aceea există nesiguranţa în privinţa
naşterii (în cazul condiţiei suspensive) sau, după caz, a
stingerii (în cazul condiţiei rezolutorie) a dreptului
subiectiv.
Drepturile eventuale sunt drepturi cărora le

lipseşte fie obiectul, fie subiectul, adică unul
din componentele necesare existenţei sale,
conferind astfel un grad şi mai redus de
siguranţă, decât cele afectate de modalităţi.
Riscurile asigurate sunt, de regulă, generatoare
de drepturi eventuale (o persoană se asigură
pentru ca, în cazul în care va produce altuia un
prejudiciu printr-un accident, asigurătorul să
acopere valoarea acestui prejudiciu).
Drepturile viitoare, care nu au nici obiect şi

nici subiect şi nu se poate şti dacă obiectul
dreptului va exista sau nu în viitor ori dacă va
exista persoana căreia să-i aparţină dreptul. S-
ar putea exemplifica cu dreptul la o succesiune
viitoare.
II. Obligația civilă

Prin obligaţia civilă înţelegem îndatorirea
subiectului pasiv al raportului juridic civil de a
avea o anumită conduită, corespunzătoare
dreptului civil subiectiv corelativ, conduită care
poate consta în a da, a face sau a nu face ceva
şi care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului.
Clasificarea obligaţiilor civile.

Obligaţiile civile pot fi clasificate din mai multe
puncte de vedere:
 în funcţie de obiectul lor;
 după opozabilitatea lor;
 în funcţie de sancţiunea aplicabilă.
În funcţie de obiectul lor distingem

următoarele obligaţii:
 de a da, a face şi a nu face ceva;
 obligaţia pozitivă şi obligaţia negativă;
 obligaţia de rezultat (determinată) şi obligaţia
de mijloace.
Obligaţia pozitivă este aceea de a da şi de a face, iar

obligaţia negativă este de a nu face ceva.
Obligaţia de rezultat (sau determinată) este acea care
constă în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat
determinat, cum este obligaţia vânzătorului de a preda
cumpărătorului bunul vândut.
Obligaţia de diligenţă (sau de mijloace) este acea care
constă în îndatorirea debitorului de a depune toate
stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se
obliga la însăşi obţinerea rezultatului, cum este cazul
medicului de a-l vindeca pe pacient de o anumite maladie.
Obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau

transmite un drept real (obligaţia vânzătorului de a
transmite dreptul de proprietate asupra lucrului
vândut în patrimoniul cumpărătorului).
Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o
lucrare, de a presta un serviciu ori de a preda un bun
(de a presta întreţinere creditorului în virtutea
contractului de înstrăinare a bunului cu condiția
întreținerii pe viață.
Obligaţia de a nu face (îndatorirea generală de a nu
face nimic de natură a aduce atingere dreptului de
proprietate).
După opozabilitatea lor, obligaţiile civile pot fi:

 obişnuite sau opozabile numai între părţi;
 opozabile şi terţilor;
 reale
Obligaţia obişnuită incumbă debitorului faţă de care s-a

născut şi este opozabilă între părţi. Cele mai multe
obligaţii civile sunt obişnuite.
Obligaţia opozabilă şi terţilor este strâns legată de un
bun, creditorul neputându-şi realiza dreptul său decât
cu concursul titularului actual al dreptului real asupra
acelui bun, care este ţinut şi el de îndeplinirea unei
obligaţii născute anterior fără participarea sa( obligaţia
cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui
contract de locaţiune).
Obligaţia reală revine, potrivit legii, deţinătorului unui
bun, în considerarea importanţei deosebite a unui astfel
de bun pentru societate(obligaţia deţinătorului unui
teren agricol de a-l cultiva).
După sancţiunea ce asigură respectarea

obligaţiilor civile, avem obligaţii civile perfecte
şi imperfecte (naturale).
Este perfectă acea obligaţie civilă a cărei
executare este asigurată, în caz de neexecutare
de către debitor, printr-o acţiune în justiţie.
Imperfectă sau naturală este obligaţia a cărei
executare nu se poate obţine pe cale silită, dar
odată executată de bună voie de către debitor
nu poate fi cerută restituirea ei.
Obiectul raportului juridic constă în acţiunile

sau inacţiunile (conduita) la care este
îndreptăţit subiectul activ (creditorul) şi de
care este ţinut subiectul pasiv (debitorul).
Acţiunea sau inacţiunea la care este îndrituit

subiectul activ, respectiv de care este ţinut
subiectul pasiv nu sunt confundabile cu
drepturile şi obligaţiile părţilor, acestea
constituind conţinutul raportului juridic civil.
Posibilităţile juridice ale unor acţiuni
(drepturile) şi îndatoririle juridice
corespunzătoare nu se confundă cu conduita
însăşi.
Obiectul şi conţinutul sunt elemente structurale

independente, distincte ale raportului juridic civil
concret.
Cu toate acestea, ele se află într-o strânsă legătură;
drepturile şi obligaţiile ar fi lipsite de conţinut fără
obiect, după cum şi obiectul ar fi o simplă iluzie în
lipsa dreptului şi obligaţiei juridice corelative.
De exemplu, în cadrul unui contract de vânzare-
cumpărare obligaţia vânzătorului de a preda bunul
vândut şi dreptul cumpărătorului de a pretinde
predarea sa sunt cuprinse în conţinutul raportului
juridic civil, pe când acţiunea efectivă de predare şi
primire a bunului vândut constituie obiectul acestui
raport juridic civil.
Prin izvor al raportului juridic civil concret

înţelegem o împrejurare, un fapt social, de care
legea civilă leagă naşterea unui astfel de raport
juridic.
După legătura lor cu voinţa umană izvoarele
raportului juridic civil concret sunt:
 acţiuni omeneşti
 fapte naturale numite şi evenimente
a) Acţiunile omului sunt faptele săvârşite (de

persoanele fizice sau juridice) cu intenţia sau
fără intenţia de a produce efecte juridice,
efecte care se produc totuşi în virtutea legii. Ele
pot fi fapte comisive şi fapte omisive şi pot fi
voluntare (dorite) şi involuntare, adică nedorite.
În funcţie de conformitatea sau contrarietatea lor

cu legea, faptele juridice civile pot fi licite sau
ilicite.
Faptele juridice civile licite nu aduc nici o atingere
normelor de drept civil, fiind săvârşite cu
respectarea dispoziţiilor legale.
Faptele juridice civile ilicite sunt acelea prin care
se încalcă normele dreptului civil, aducându-se
astfel atingere ordinii de drept. În astfel de cazuri
este vorba, înainte de toate, de delictul civil,
denumit şi faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
b) Evenimentele sunt acele împrejurări (fapte naturale)

care se produc independent de voinţa omului şi de care
legea civilă leagă naşterea unor raporturi juridice civile
concrete.
Exemplu, naşterea unui om care are ca efect apariţia unui
nou subiect de drept civil, moartea unei persoane care
pune capăt capacităţii de drept civil (şi nu numai) şi stinge
toate raporturile juridice civile în care se găsea cel
decedat şi, de regulă, declanşează succesiunea, scurgerea
timpului de la naştere până la împlinirea vârstei
majoratului având ca efect juridic dobândirea deplinei
capacităţi de exerciţiu, cutremurul sau inundaţia
catastrofală poate fi forţă majoră care suspendă
prescripţia extinctivă sau apără de răspundere civilă etc.
Prin proba se înţelege mijlocul juridic de

stabilire a existenţei unui act sau fapt juridic şi,
deci, a unui raport juridic şi, prin aceasta a
dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei
corelative.
Datorită caracterului mixt al probelor, acestea
își au sediul atât în dreptul civil, cât şi în
dreptul procesual civil.
Importanţa deosebită a probei devine evidentă

dacă avem în vedere protecţia şi ocrotirea
drepturilor subiective civile; o probă certă,
sigură, neechivocă este de natură să contribuie
la respectarea dreptului subiectiv civil astfel
constatat şi la îndeplinirea obligaţiei corelative,
ca şi la prevenirea litigiilor civile.
În cadrul procesului civil declanşat probele au o
importanţă primordială, esenţa procesului civil
fiind duelul probelor părţilor.
Obiectul probei (sau al probaţiunii judiciare) îl constituie

actele sau faptele juridice generatoare, modificatoare
ori stingătoare de drepturi şi obligaţii în cadrul unui
raport juridic civil, adică faptele juridice în sens larg.
Obiectul probei nu include dreptul subiectiv invocat şi
nici norma juridică aplicabilă în speţă.
Nu trebuie dovedite faptele negative nedefinite (că nu
am fost niciodată într-o anumită localitate), nici faptele
sau împrejurările pe care legea le prezumă (paternitatea
copilului născut în timpul căsătoriei, deoarece legea
prezumă că soţul mamei este tatăl copilului), precum şi
nici faptele notorii, cunoscute de toată lumea, ca şi
faptele necontestate.
Sarcina probei, adică dovedirea actului şi faptului

juridic generatoare de drepturi şi obligaţii revine,
în primul rând, reclamantului, celui care invocă
dreptul sau obligaţia respectivă.
Dacă reclamantul şi-a dovedit pretenţia sa, este
rândul pârâtului să combată, dacă este cazul,
pretenţiile reclamantului, prin invocarea şi
dovedirea unor fapte juridice de natură să
paralizeze acţiunea reclamantului, adică prin
invocarea unor excepţii, care trebuie dovedite.
Sarcina probei se împarte între reclamant şi

pârât, dar şi judecătorul poate şi, în anumite
situaţii, trebuie să intervină şi să ceară
dovedirea unor fapte pentru descoperirea
adevărului şi pentru a preveni orice greşeală în
cunoaşterea faptelor.
De asemenea, judecătorul va opri acest duel al
probelor în măsura în care va aprecia că au fost
administrate suficiente probe pentru dovedirea
pretenţiilor părţilor din proces.
Mijloacele de probă sunt următoarele:

1) înscrisurile
2) mărturia
3) recunoașterea
4) prezumţiile
Înscrisurile sunt declaraţii sau consemnări

făcute în formă scrisă cu orice litere sau prin
orice sistem de scriere de mână în orice limbă,
dactilografiate, litografiate, imprimate pe hârtie
sau pe orice alt material (plastic, lemn, sticlă,
metal etc.) de către părţi sau terţi, cu privire la
acte sau fapte din care izvorăsc raporturi
juridice.
Articolul 137 din Codul de prodecură civilă:

“Se consideră înscris orice document, act, convenţie,
contract, certificat, scrisoare de afacere ori scrisoare
personală, alt material expus în scris cu litere, cifre,
semne grafice, precum şi primit prin fax, poştă
electronică ori prin alt mijloc de comunicare sau în alt
mod ce permite citirea informaţiei care se referă la
circumstanţe importante pentru soluţionarea cauzei şi
care pot confirma veridicitatea lor.
Se consideră probă scrisă sentinţele, hotărîrile şi alte
acte judecătoreşti, procesele-verbale ale actelor
procedurale, procesele-verbale ale şedinţelor judiciare,
anexele (scheme, proiecte, desene etc.) la procesele-
verbale ale actelor procedurale.”
Mărturia (ori proba cu martori) constă în

relatarea orală făcută de o persoană(alta decât
părţile), numită martor, în faţa instanţei de
judecată cu privire la acte sau fapte întâmplate
în trecut şi care se află în legătură cu
pretenţiile părţilor, despre care are cunoştinţă
personală. Mărturiile se numesc şi depoziţii de
martori.
Mărturisirea este recunoaşterea (declaraţia) de

către o persoană a unui fapt pe care o altă
persoană (partea potrivnică) îşi întemeiază o
pretenţie în justiţie, care este de natură să
producă efecte juridice împotriva autorului ei.
Recunoaşterea trebuie să rezulte în mod
neîndoielnic din declaraţia părţii, să fie clară şi
precisă.
Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea le

trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut.
Spre exemplu, prezumția de paternitate instituită
în art. 47 alin. (3) din Codul familiei.
“Copilul născut din părinţi căsătoriţi ori în timp de
300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei,
declarării căsătoriei nule sau decesului soţului
mamei copilului are ca tată pe soţul (fostul soţ) al
mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul. “

TEMA 3. Raportul Juridic Civil

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

TEMA 3. Raportul Juridic Civil

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

TEMA 3.

Raportul juridic civil

Conf. univ., doctor în drept

Norma juridică civilă şi raportul juridic civil

Normele juridice civile au un caracter general şi

Raportul juridic abstract este în esenţă o relaţie

În schimb, raportul juridic concret este o relaţie

Norma juridică civilă este foarte importantă,

Raportul juridic este o relaţie socială

Raporturile juridice civile concrete apar ca o realizare a

avea sau nu un conţinut economic, adică putând fi

reglementate de normele acestei ramuri de drept sunt

Caracterele raportului juridic civil:

b) Caracterul voliţional al raportului juridic civil

c) Poziţia juridică de egalitate a părţilor, adică

Structura raportului juridic civil cuprinde trei

Subiectele raportului juridic civil sunt

Pentru dreptul civil, persoana fizică este

Capacitatea civilă cuprinde două elemente:

Prin capacitatea de folosinţă în raporturile de

În privinţa începutului capacităţii civile de

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se

încuviinţa încheierea căsătoriei cu acordul autorității

poate fi recunoscut ca având capacitate de exerciţiu

Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de

Minorii sub 14 ani sunt lipsiţi total de

Articolul 28. Capacitatea de exerciţiu a minorului care

Capacitatea de exerciţiu (deplină sau restrânsă)

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se

1. Determinarea subiectelor raportului juridic

aceste raporturi juridice;

conţinutul raporturilor juridice civile.

Părţile raportului juridic pot avea calitatea de

În cazul raporturilor juridice civile care au în

În cazul în care raportul juridic civil are în

Determinarea subiectelor raportului juridic civil

2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil.

În funcţie de situaţia concretă, pluralitatea

civil participă mai multe persoane ca subiecte

civil cuprinde mai multe persoane;

activ, cât şi de cea a subiectului pasiv

De exemplu, în raporturile civile de proprietate

În raporturile obligaţionale, care au în

În cadrul raporturilor obligaţionale regula o

Solidaritatea este o modalitate a obligaţiei în

Solidaritatea este activă când obligaţia are mai

3. Schimbarea subiectelor raportului juridic

În cazul raporturilor juridice civile reale poate

În cazul raporturilor juridice civile patrimoniale

Conţinutul raportului juridic civil cuprinde

I. Dreptul subiectiv civil

Elementele definitorii ale dreptului subiectiv civil sunt:

anumită conduită (dreptul de proprietate conferă titularilor

drept, care consacră nu numai posibilitatea de a avea o

subiecte o anumită comportare, care să garanteze

a impune altora o anumită comportare sunt asigurate, la

Clasificarea drepturilor subiective civile.

să şi-l exercite fără sau cu concursul altei

 după corelaţia dintre ele;

a) În funcţie de faptul că titularul dreptului

Drepturile absolute sunt acele drepturi subiective

Drepturile absolute se caracterizează prin

determinat, titularul obligaţiei corelative fiind