ETICA PROFESIONALĂ

CUCEREAVÎI ELENA, asistent universitar

 Geneza noţiunilor „etica” şi „morala”.
Obiectul de studiu al eticii
 Noţiunea „etica” provine de la cuvântul grecesc ethos (morav,
obicei, caracter). Iniţial, prin acest termen se concepea locul
obişnuit de trai, casa, locuinţa, cuibul păsărilor şi vizuinile
fiarelor. Ulterior, acesta noţiune a început să consemneze natura
stabilă a unui sau altui fenomen, obicei, caracter, etc.
 Pornind de la cuvântul ethos in sensul lui de caracter, Aristotel a
creat adjectivul „etic” pentru a elucida o clasă specifică de calităţi
umane, numite de el „virtuţi” etice. Aceste virtuţi reprezintă,
după Aristotel, nişte însuşiri ale caracterului, temperamentului
omului, care mai sunt numite „calităţi spirituale”.
 Cu scopul de a reliefa totalitatea virtuţilor etice intr-un domeniu separat
al gnoseologiei şi de a elucida acest domeniu al cunoaşterii intr- un
domeniu separat al ştiinţei, Aristotel introduce în uz noţiunea de etic.
 Urmărind scopul de a traduce exact noţiunea de etică din limba greaca
în limba latină, marele filozof al Romei Antice, Cicero a creat noţiunea
de moralis (moral), de la latinescul moris (număr) ce este similar
cuvântului grecesc ethos, care consemnează după cum am remarcat mai
sus, caracter, temperament, modă, obicei, croială a îmbrăcămintei.
Cicero scria despre filozofia morală, înţelegând prin ea aceeaşi sferă a
cunoaşterii pe care Aristotel o numea „etică”.
 Etica este ştiinţa filozofică/sfera cunoaşterii generale care
studiază morala: esenţa, natura şi structura acesteia; dezvăluie
şi explică ansamblul de valori imuabile elaborate şi acceptate
prin consens, având valoare naţională sau/şi universală -
norme, reguli şi principii, care ghidează conduita individului în
viaţa personală, în relaţiile interpersonale, în viaţa comunitară,
profesională şi cea socială, înzestrându-l cu o viziune asupra
perenităţii şi spiritualităţii vieţii.
 Astfel obiectul de studiu al eticii este morala sau moralitatea unde
morala, ca fenomen social, este o formă a conştiinţei sociale care
reflectă şi fixează în principii, norme, reguli, cerinţele de
comportare privind raporturile dintre indivizi şi dintre aceştia şi
colectivitate (familie, societate, națiune, popor), iar moralitatea
aparţine sferei realului, adică a însuşirii şi realizării în fapt a ceea
ce este moral, a normelor morale, a virtuţilor etc.
 În sistemul eticii se elucidează astfel de domenii ca: axiologia etică,
care studiază problemele binelui şi răului; deontologia etică, care
studiază problemele datoriei, fenomenologia eticii, care studiază
morala unei sau altei societăţi sub aspect sociologic şi istoric,
genealogia moralei, etica istorică, etica profesională, etc.
 FUNCŢIILE ETICII
 Justificarea actualităţii eticii şi importanţa practică a ei pentru om şi
umanitate sunt elucidate prin funcţiile specifice ale eticii sau a
discursului etic.
 În literatura de specialitate de obicei, sunt elucidate, următoarele
funcţii ale eticii: funcţia cognitivă, funcţia normativă, funcţia
persuasivă şi funcţia educativă.
 Funcţia cognitivă este funcţia cea mai importantă fiindcă celelalte nu se
pot realiza adecvat decât cu condiţia realizării ei. Această funcţie s-a
materializat de-a lungul timpurilor şi se poate realiza pe trepte succesive:
descriptivă, analitico-sintetică şi explicativă.
 Treapta descriptivă ne oferă un început de sistematizare a datelor vieţii
morale. Ea s-a realizat şi se realizează în principiu prin elaborarea unor
tipologii şi studii ale structurii şi dezvoltării caracterelor. În tipologie sunt
descrise succesiv tipuri de atitudini morale, relaţii morale, vicii şi virtuţi
morale, sau calităţi şi defecte morale.
 Treapta analitico-sintetică presupune o analiză a conexiunilor interne şi
externe ale diferitor fenomene morale. Această cercetare pleacă de la
analiza fenomenului moral ca fenomen global şi descoperă următoarele
componente intriseci ale moralei: normele, conştiinţa, manifestarea,
aprecierea valorilor, relaţiile, adică toate componentele care au o
semnificaţie morală specifică.
 Treapta explicativă echivalează cu dezvoltarea factorilor
cauzali sau generatori ai moralei: factori care explică geneza,
structura, funcţiile morale, tipurile fundamentale de morală,
progresul moral şi perspectivele acestui progres.
2. Functia normativa sau axiologică a eticii:
 nu rezidă în crearea de norme, întrucât normele morale nu pot fi decretate, ele se
cristalizează in viaţa reală a colectivităţilor. În sfera moralei, legiuitorul este subiectul
colectiv, colectivitatea anonima. Dacă e vorba de elaborarea unor coduri morale trebuie
făcută precizarea că această elaborare constă doar într-o explicare şi sistematizare a unor
norme elaborate deja spontan şi incipient în sfera vieţii şi experienţei morale. Totodată,
trebuie să menţionăm că şi în viaţa morală au existat şi există legiuitori individuali -
marii moralişti ai popoarelor (Socrate, Epicur, Kant, Mill, Tolstoi, Guşti,) sau profeţii
popoarelor (Moise, Buddha, Confucius, Mahomed), care au iniţiat doctrine morale sau
morale cu caracter doctrinar, în aceste cazuri, iniţiativa şi creativitatea morală sunt
indiscutabile, chiar dacă discursul etic ia locul unui „legiuitor”, el nu poate merge decât
pe baza şi in prelungirea precodificării colective. În acest sens, şi sistemele de logică
deontică nu sunt în stare decât să formalizeze, să dea consistenţă logică, să asigure lipsa
de contradicţii a unor sisteme normative latente ce există în viaţa reala a colectivităţii,
însă acest efort este unul de distilare şi organizare, nu de creaţie normativă propriu-zisă.
3. Funcţia persuasivă

 este o funcţie de convingere. Însa, este necesar să remarcăm, că

funcţia în cauză se realizează în forma ei optimă de la bun început
în discursul etic în/şi prin realizarea primelor două funcţii, cea
cognitivă şi cea normativă. Înainte de a se constitui ca funcţie a
discursului etic, persuasiunea este prezentă în sfera concretă a vieţii
morale, deoarece opinia publică recurge spontan la toate
procedeele indicate încît discursul etic, este, din acest punct de
vedere, o expresie teoretizată a opiniei publice, iar autorul
discursului – un reprezentant sau un mandatar al ei.
4. Funcţia educativă a eticii

 a fost dezvăluită încă în antichitate de Platon şi Aristotel. Pentru Platon,

cunoaşterea binelui arc un efect nemijlocit educativ, ea antrenează direct
respectul şi practicarea lui, iar pentru Aristotel, cunoaşterea binelui nu
antrenează direct şi respectarea sau practicarea lui, deoarece există atâţia
oameni care ştiu ce trebuie să facă, şi totuşi nu fac ceea ce ştiu că trebuie să
facă. După Aristotel, moralitatea indivizilor are două izvoare: pe de o parte,
cunoaşterea binelui şi, pe de altă parte, experienţa repetată şi fixată în
obişnuinţă. În opinia unor filozofi, posibilităţile formative ale eticii sunt
reale, dar sunt concomitent şi limitate, pentru că sunt condiţionate de o serie
de factori extrinseci şi contextuali, sau intrinseci discursului etic.
 Principiile eticii pedagogice

Totalitatea cerinţelor fundamentale de reglementare morală a

activităţii şi a relaţiilor dintre profesori şi elevi/studenţi
constituie esenţa substanţială a principiilor eticii pedagogice.
Aceste principii sunt:
 principiul umanismului;
 principiul democratismului;
- principiul optimismului;
- principiul toleranţei;
- principiul pozitiv al educaţiei.
  Principiul umanismului presupune ca prioritate valorile umane - viaţa şi
sănătatea personalităţii omului, dezvoltarea lui liberă. El necesită respectarea
următoarelor condiţii:
- manifestarea respectului şi dragostei pentru personalitatea fiecărui elev/ student;
- protecţia drepturilor şi libertăţilor lor;
- acceptarea punctului de vedere al elevului, poziţia lui;
- protecţia onoarei şi demnităţii elevului/ studentului;
- acceptarea discipolilor aşa cum sunt, păstrând chipul lor repetabil;
- renunţarea la aplicarea violenţei fizice şi psihologice în cadrul dezvoltării
capacităţilor elevului/ studentului.
 Principiul democratismului presupune respectarea următoarele
reguli:
1. recunoaşterea tuturor participanţilor la procesul educaţional, ca
parteneri egali;
2. stimularea şi susţinerea iniţiativei şi independenţei copiilor în
gândirea şi acţiunile lor
 Principiul optimismului în procesul educaţional este tratat ca un
ansamblu de acţiuni care predispun la perceperea lumii înconjurătoare
într-o ambianţă echitabilă, veselă şi binevoitoare. Aceasta cu siguranţă
va ajuta elevii să asimileze cunoştinţe despre obiectele şi fenomenele
lumii înconjurătoare, prin prisma celui care instruieşte mai uşor, cu
mai multă plăcere, mai liber, mai încrezător în forţele proprii, fără a
dispera în caz de nereuşită. Atitudinea pozitivă faţă de valorile:
bunătate, dreptate şi frumos inspiră la sesizarea noului. Recunoaşterea
acestor valori, deşi atractive, nu este posibilă în limita unui cadru
normal. Toate aceste valori, în corelaţie nu exista fară rău, nedreptate,
suferinţă, tot aşa cum nu există lumina fară umbră
 Cu referire la procesul educaţional, care este parte integrantă a
producerii schimbării în dezvoltarea societăţii, acest principiu are
sarcina de a elimina contradicţiile dintre bine şi rău, dreptate şi
nedreptate. Succesul instruirii în acest caz reflectă rezolvarea
contradicţiilor.
Reeşind din cele expuse mai sus, predominarea principiului
optimismului serveşte drept pârghie pentru eliminarea temporară a
contradicţiilor şi o tranziţie mai uşoară de la neştiinţă la ştiinţă, de la
o cunoaştere incompletă la o cunoaştere mai completă.
  Principiul tolerantei cere respectarea drepturilor fundamentale ale
copilului, conform cărora fiecărui membru al personalului didactic, al
personalului tehnic din instituţia de învăţămînt, fiecărui părinte în
comunicarea cu copilul i se recomandă:
- să dea dovadă de răbdare şi respect pentru personalitatea educatului, a
recunoaşte dreptul copilului la greşeală;
- să renunţe la stereotipul de etichetare a copiilor, să nu evidenţieze unii copii în
contul umilirii demnităţii altora;
- să nu supraaprecieze succesul obţinut şi să nu utilizeze critica distructivă la
constatarea gafelor.
 Principiul pozitiv al educaţiei în concepţia lui VI. Pâslaru, Principiul
pozitiv al educaţiei, presupune orientarea pozitivă a tuturor acţiunilor
de influenţă educativă, căci omul este esenţialmente o fiinţă pozitivă.
El este mereu îndemnat - de părinţi, familie, rude, prieteni, învăţători şi
profesori, de întreaga omenire - să devină mai bun, adică mai drept,
mai frumos, cu mai mult adevăr, să-şi îngrijească fiinţa, ca aceasta să
devină tot mai liberă - libertatea fiind o stare a sufletului şi nu una dată
exclusiv de condiţia socială.
 Acest principiu, în procesul educaţional cere profesorului următoarele:
dacă el a fost capabil să identifice în discipolul său cel puţin o calitate
bună, urmează să se bazeze pe ea, în educarea de mai departe a
acesteia. Ca rezultat, el va obţine posibilitatea de a pătrunde în sufletul
copilului pentru a-1 schimba în bine fără a folosi violenţa.
Regulile principiului pozitiv al educaţiei sunt simple:
- identificarea stratului pozitiv, esenţial al elevului;
- sprijinindu-se pe calităţile bune pedagogul să dezvolte trăsăturile
de caracter care îi lipsesc;
- să cultive calităţile pozitive de comportare şi de conştientizare a
faptelor până la nivelul când acestea se transformă în deprinderi.
 Pentru ca activitatea pedagogului să fie de succes şi eficientă el
trebuie să ţină cont de regulile acestui principiu şi cu precizie şi
regularitate să le urmeze