Metode de cercetare calitative în științele comunicării

CURSUL 8:
Designuri ale cercetării calitative în științele
comunicării: interviul în profunzime

Lect. univ. dr. Daniel-Rareș OBADĂ

1
 Introducere (i)
- interviurile din științele socioumane s-au inspirat din tehnicile de
intervievare utilizate în alte domenii, de psihiatri, lucrători sociali,
manageri etc. – mai târziu, în lumina studiilor cantitative și calitative,
distincțiile au devenit din ce în ce mai evidente. Cercetătorii cantitativiști au dus
mai departe o tradiție consacrată, preluând inovații tehnice, cum ar fi
interviurile telefonice, în timp ce cercetătorii calitativiști s-au axat pe realizarea
de focus grupuri (însă, în ultimii ani, cercetătorii cantitativiști au început să utilizeze tehnici de conversație
analitică pentru a înțelege mai bine ceea ce se întâmplă cu răspunsurile la întrebările lor din chestionare)
- interviul a existat și s-a schimbat în timp, atât ca practică, cât și ca
metodă de cercetare. În calitate de practică, interviul nu a fost întotdeauna
teoretizat sau descris diferit de alte metode de obținere a informațiilor. La
începuturile sale, interviul a fost mai des plasat în cadrul unor categorii
metodologice mai largi, precum „sondajul”, „studiul de caz” sau „povestea de
viață” și, mai rar, a fost considerat ca fiind o metodă de cercetare distinctă
2
 Introducere (ii)
- primele cărți despre interviuri au apărut în SUA:
● 1942 – Garrett, Interviewing: Its Principles and Methods (Manual pentru practicanți)
● 1944 – Gallup, A Guide to Public Opinion Polls (Practica sondajului)
● 1952 – Goode și Hatt, Methods in Social Research (Manual de metode de cercetare)
● 1954 – University of Michigan, Survey Research Center, Manual for
Interviewers (Manual pentru intervievatori)
● 1954 – Hyman, Interviewing in Social Research (Rapoarte de cercetare metodologică)
● 1954 – Christie și Jahoda, Studies in the Scope and Method of “The
Authoritarian Personality” (Lucrări empirice care discută despre metodele de cercetare)
● 1964 – Cicourel, Method and Measurement in Sociology (Manual)
● 1968 – Sjoberg și Nett, A Methodology for Social Research (Manual)
● 1985 – Douglas, Creative Interviewing (Monografii pe grupuri speciale)
● 1994 – Denzin și Lincoln, Handbook of Qualitative Research (Manual)
3
Ce este interviul? (i)
- interviul este o formă de comunicare stabilită între două persoane care
nu se cunosc și care are drept scop adunarea informațiilor asupra unui
fenomen sau probleme precise (Watson și Hill, 1993)
- interviul este o formă de comunicare interpersonală: „un mod
fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizat prin
intermediul simbolurilor și al semnificațiilor sociale, generalizate ale
realității, în vederea obținerii stabilității sau a realizării unor modificări de
comportament individual sau de grup” (Watson și Hill, 1993)
- designul interviurilor calitative este repetitiv – acest lucru înseamnă că de
fiecare dată când repetați procesul de bază de colectare, analiză și testare a
datelor, sunteți mai aproape de un model clar și convingător al fenomenului pe
care îl studiați… Natura continuă a interviurilor calitative înseamnă că
instrumentul de colectare a datelor este modificat pe parcursul derulării
proiectului
4
Ce este interviul? (ii)
- contrar unui sondaj, interviul calitativ este o interacțiune între operatorul de
interviu și respondent, în care operatorul are un plan general, care acoperă
temele ce trebuie studiate, dar nu și un set de întrebări care trebuie puse într-o
anumită ordine sau să aibă o anumită formulare
- distincția majoră față de interviul de sondaj constă în faptul că interviul
calitativ se bazează pe un set de teme care trebuie discutate în amănunt
și nu pe utilizarea întrebărilor standardizate
- operatorul unui interviu calitativ, precum și cel care realizează un interviu de
sondaj, trebuie să fie pe deplin familiarizat cu întrebările ce trebuie adresate –
acest lucru facilitează ca cercetătorul să realizeze cu ușurință și naturalețe
interviul
- abordarea calitativist-fenomenologică are ca obiect preferat de studiu analiza
dialogurilor cotidiene1
5
Factorii care facilitează aplicarea metodei interviului
- există o serie de factori care facilitează utilizarea interviului în analiza
comunicării (Massé și Vallée, 1992):
1. Factori legați de context, care se raportează la situația însăși a
interviului, la intervievator și la intervievat (Ex.: trebuie analizat dacă metoda
interviului este cea optimă pentru colectarea datelor, dacă intervievatorul are abilitățile necesare și dacă
intervievatul deține informațiile necesare)

2. Factori legați de însăși natura procesului de intervievare (în

principal, durata și locul unde acesta are loc) (este important să se prevadă cât mai
exact timpul care va trebui să fie consacrat unei întrevederi, precum și cel necesar informării subiecților
asupra scopului și conținutului interviului. Locul unde se va desfășura interviul trebuie să fie planificat cu grijă
în funcție de obiectul cercetării, pentru că acesta poate influența felul în care respondentul percepe statusul și
rolul său, disponibilitatea, starea de spirit, dar și deschiderea acestuia la întrebări etc.)

3. Factori legați de persoana intervievată (trebuie să se ia în considerare pertinența

temei care ar trebui să corespundă preocupărilor intervievatului din momentul întrevederii, precum și
informarea intervievatului asupra scopului și naturii discuției. Intervievatul trebuie să știe cu exactitate care
este rolul său și să fie capabil să reconstituie bine realitatea)
6
 Avantajele și dezavantajele interviurilor
- principalele avantaje ale interviului sunt (Massé și Vallée, 1992):
● datele adunate prin intermediul metodei interviului pot oferi o perspectivă
de înțelegere a mecanismelor prin care membrii unui grup negociază
semnificațiile produse în interacțiunile lor cotidiene
● oferă posibilitatea de a înțelege motivațiile comportamentului și a
proceselor comunicării
- principalele dezavantaje ale interviului constă în (Massé și Vallée, 1992):
● caracter intensiv (presupune un efort consistent atât din partea intervievatorului, cât și din partea
intervievatului)
● datele obținute nu permit generalizarea rezultatelor la nivelul întregii
populații din care a fost extras eșantionul studiat
● datorită procedeelor de eșantionare cu un caracter non-probabilistic,
calitatea datelor empirice este inegală și nesigură
7
Etapele unui proces complet de intervievare
- un proces complet de intervievare conține 7 etape (Kvale, 1996):
1. Tematizarea: clarificarea scopului interviurilor și a conceptelor care vor fi
folosite
2. Designul: planificarea procesului prin care veți atinge scopul, ținând cont
inclusiv de considerațiile etice
3. Intervievarea: realizarea efectivă a interviurilor
4. Transcrierea: crearea unui text al interviurilor, numit și transcript
5. Analizarea: determinarea înțelesului materialelor (datelor) adunate, în raport
cu scopul studiului
6. Verificarea: se verifică validitatea și fidelitatea materialelor
7. Raportarea: transmiterea către alții a ceea ce ați aflat
8
 Clasificările interviurilor
- clasificarea interviurilor se poate realiza în funcție de mai multe criterii
(Chelcea, 1996) ce pot fi, teoretic, combinate în tipuri mixte:
● în funcție de genul convorbirii
➔interviuri față în față
➔interviuri telefonice
➔interviuri online
● după gradul de libertate în formularea întrebărilor de către cercetător
în cursul convorbirii
➔interviuri structurate
➔interviuri semistructurate
➔interviuri nestructurate
● după numărul de participanți
➔interviuri individuale (Ex.: clasic, de istorie orală, creativ, polifonic, interpretativ)
➔de grup (Ex.: focus grup)
9
 Tipuri de interviuri (i)
Interviul structurat (sau de tip cantitativ)
- interviul structurat sau de tip cantitativ înseamnă că întrebările și ordinea lor
sunt dinainte stabilite. De obicei, sunt oferite și alternativele de răspunsuri,
subiectul având sarcina de a alege varianta sau variantele de răspuns ce i se
par cele mai potrivite
- într-o formulă drastică, în anumite anchete și sondaje, pretenția este ca nu
doar protocolul de interviu să fie total standardizat, ci și comportamentul celor
care le adresează întrebările, a operatorului de interviu (Ex.: să nu pună întrebări
suplimentare, să nu răspundă la întrebările subiecților, să păstreze același ton etc.)
- din perspectiva calitativiștilor, interviurile pe bază de chestionar cu întrebări
deschise, dar dinainte formulate, sunt tot interviuri cantitative (prin urmare, orice
interviu total structurat, standardizat, constă, în fond, în aplicarea prin convorbiri telefonice sau față-în-față a
chestionarului standardizat – așadar, este un tip de anchetă. Aplicarea chestionarului se poate realiza și prin
poștă, prin e-mail, înmânarea textului scris respondentului – fiind tot un tip de anchetă)

10
 Tipuri de interviuri (ii)
Interviul semistructurat2
- dacă în cazul interviului structurat, al anchetei orale, întrebările și ordinea lor
sunt dinainte stabilite, în cazul interviul semistructurat sunt prestabilite
doar câteva teme în jurul cărora se va purta discuția. Prin urmare,
operatorul va pleca pe teren cu un ghid de interviu și nu cu un
instrument elaborat în detaliu (chestionar) (sarcina intervievatorului nu este în niciun caz
mai ușoară în cazul interviurilor semistructurate decât cea a operatorului de anchetă, întrucât este chiar mai greu
să obții răspunsuri consistente la întrebări deschise și, cu atât mai mult, pe baza unor teme de discuție)
- este nevoie de multă iscusință (inteligență, abilități empatice, experiență) din partea celui
care conduce un interviu pentru a ajunge la date relevante
- ghidurile de interviu cunosc o mare varietate de forme, începând de la unele
care cuprind doar câteva teme mai generale, până la altele cu o listă lungă de
subiecte și întrebări specifice (forma ghidului de interviu depinde și de cât de familiară îi este
cercetătorului problema și populația de investigat. Dacă ele sunt mai puțin cunoscute, se pornește cu un ghid
sumar – atenție, mai sumar, dar nu superficial)
11
 Tipuri de interviuri (iii)
Interviul calitativ (nestructurat)
- pentru calitativiști, conținutul celor spuse de subiecți în cadrul interviului nu
trebuie raportat la un referențial ontic, adică nu se pune problema dacă ele
sunt adevărate sau false în raport cu anumite date ale realului, ci trebuie
considerate în sine, ca expresii ale unor reprezentări și practici simbolico-
culturale ale subiecților (Ex.: atunci când părinții copiilor cu handicap sunt intervievați, foarte adesea
aceștia povestesc „atrocitățile” săvârșite de personalul medical față de copiii lor prin tratamente neadecvate sau
prea târziu descoperite. Am fi tentați să comparăm spusele lor cu ceea ce se întâmplă în realitate sau cu
versiunea medicilor. O asemenea comparație este o asumpție a pozitiviștilor, adică a cercetătorilor cantitativiști, și
anume că este indispensabil de știut ce grad de acuratețe au relatările subiecților. Invers, din perspectivă
calitativistă, ne interesează de ce părinții povestesc prioritar despre astfel de „atrocități”, ce forțe și imbolduri
sufletești le produc. Dincolo de câtă acuratețe dețin, adică dacă sunt bune sau rele, exacte sau distorsionare,
relatările părinților exprimă o anume concepție și atitudine cultural morală a responsabilităților și îngrijorării față de
proprii copii)3
- răspunsurile obținute prin interviuri pot fi tratate atât în termeni de afirmații
corecte sau nu (adevăr factual), cât și ca expresii culturale (adevăr narativ)
12
 Tipuri de interviuri (iv)
- cercetătorii de factură interacționalist-simbolică (Ex.: Glassner, Loughlin) își pun
serios problema tensiunii și, eventual, a complementarității dintre cele două
tipuri de adevăr ce apar în cazul interviurilor nestructurate
- etnometodologii sunt mult mai radicali, considerând că produsul final al
interviului este o „sincronizare de înțelesuri” (Cicourel, 1964) din timpul interacțiunii
intervievator – intervievat
- raționamentul etnometolologilor este următorul: interviul este o conversație,
iar practica conversației este una cotidiană atât pentru subiect, cât și pentru
intervievator. Interviul trebuie văzut, așadar, ca o activitate normală de
interacțiune în care ambele părți își angajează cunoștințele cotidiene despre
organizarea, structura și dinamica vieții sociale. Prin urmare, sarcina
cercetătorului este de a analiza proprietățile interacțiunii intervievator –
intervievat, ca interacțiune socială practică și concretă
13
Tipuri de interviuri (v)
Tabelul 1. Diferențe de concepții privind interviul (Iluț, 1997)
Tipul de cunoștințe Abordarea Desfășurarea și construcția
interviului
Adevăruri factuale (comportamente, Pozitivist- Bază de protocol standardizat
trăsături socio-demografice, stări cantativistă (chestionar)
subiective)
Adevăruri factuale, dar mai ales Interacționalist- Interviuri de adâncime ce
narativ-culturale (orientarea simbolică urmăresc definiri ale înțelesurilor și
oamenilor în universul simbolic) simbolurilor
Construcții personale și Etnometodologia - Convorbiri privind modalitățile și
interpersonale ale interacțiunii fenomenologică proprietățile structurilor și
simbolice cotidiene practicilor cotidiene

14
 Tipuri de interviuri (vi)
Interviul individual (nestructurat)
- interviul individual calitativ (nestructurat) presupune ca cercetătorul să poarte
discuții total libere cu anumiți membri ai comunității vizate, pe una sau mai
multe probleme. Uneori, nici problemele nu sunt date în prealabil, urmând ca
ele să fie descoperite și definite prin intermediul unor astfel de discuții
- interviurile nestructurate (nedirecționate sau de profunzime) se desfășoară, de obicei, în
mai multe întâlniri, iar întâlnirea poate dura mai multe ore. Conținutul și forma
interviului individual diferă în funcție de problemele discutate, de caracteristicile
socio-demografice ale populației (Ex.: intervievarea copiilor reclamă anumite procedee și
comportamente ale intervievatorului), de locurile în care se desfășoară (Ex.: locuință, birou etc.)
- în cazul interviului nestructurat, nu se vorbește despre fazele și regulile de
desfășurare, ci doar se enunță o serie de principii generale (în viziunea multor
calitativiști, interviul nici măcar nu trebuie să urmeze reguli fixe, ci trebuie doar să fie flexibil și inteligent condus, în
acord cu împrejurări și persoane concrete)
15
 Tipuri de interviuri (vii)
- la încrucișarea diferitelor criterii se pot desprinde multiple tipuri de
interviuri individuale. Prin generalitatea și importanța lor, următoarele
modalități sunt menționate (Fontana și Frey, 1994):
● interviul calitativ de tip clasic (este utilizat în cercetările etnografice din antropologia
culturală, dar și din sociologie, unde este similar observației participative și unde cercetătorul, luând parte la
viața și la activitățile unei culturi, realizează automat și convorbiri informale, spontane, dar, de cele mai multe
ori, provoacă discuții cu caracter mai organizat, centrate pe anumite subiecte)
● studiile de istorie orală (au ca suport metodologic tot interviul nestructurat, diferența față de
utilizarea lui curentă fiind aceea că se urmărește în mod expres reconstituirea, pe cale orală, din relatările
participanților, a unor evenimente, episoade sau profiluri de personalități istorice. De remarcat însă că „istoria
orală” înseamnă și surprinderea autobiografiilor profesionale și maritale sau ale altor aspecte din viața de zi cu
zi a oamenilor obișnuiți, aspecte relatate în conexiune cu datele istorice)

● interviul creativ (este un tip de interviu ce are un caracter deschis, nestructurat, care necesită
adaptarea la situații și persoane diverse. În acest caz, se recomandă ca deopotrivă intervievatorul și
intervievatul să renunțe la orice regulă de gândire și conduită formală, să uite de toate conveniențele, să se
exprime cât mai liber și creativ. Depășind ca extensiune interviul nestructurat obișnuit, interviul creativ se
apropie de metoda istorisirii vieții personale - eng. life history) 16
Tipuri de interviuri (viii)
● interviul polifonic (vine de pe filiera preocupărilor postmoderniștilor care recomand ca interviurile
să prezinte cât mai „crud”, autentic, fără intervenția deformatoare a cercetătorului, relatările și interpretările
subiecților investigați. Astfel, prin interviul polifonic se urmărește ca spusele fiecărui subiect să fie înregistrate
cât mai fidel și perspectivele distincte ale oricărui intervievat să se regăsească în raportul final de cercetare.
Acest raport nu ar trebuie să fie o prelucrare sintetică a cercetătorului în care s-au pierdut pe drum vocile
subiecților)

● interviul interpretativ (a apărut tot în cadrul mișcării postmoderniste și au pe lângă un caracter

creator și polifonic, și un caracter de epifanii. Epifaniile sunt momente pe care participanții le consideră
cruciale în traiectoria lor de viață, întrucât ele destructurează și restructurează experiențele de viață trecute
ale oamenilor și le determină pe cele de viitor. De aceea, epifaniile trebuie să fie exploatate la maximum în
convorbirile cu subiecții)

17
 Instrumentul de lucru – Ghidul de interviu (i)
- ghidul de interviu poate fi definit drept „un instrument de investigație,
care utilizează un proces de comunicare verbală, pentru a aduna
informații, în relație cu un scop fixat” (Massé și Vallée, 1992)
- ordonarea întrebărilor diferă foarte mult de la un tip de interviu la altul, astfel
încât se consideră că „ghidurile de interviu cunosc o mare varietate de
forme, începând de la unele care cuprind numai câteva teme mai
generale, până la altele cu o listă lungă de subiecte și întrebări specifice”
(Rotariu și Iluț, 1997)
- trebuie remarcat faptul că există diverse demersuri interogative care pot fi
utilizate de intervievatori, în funcție de scopul cercetării, caracteristicile
intervievaților, locul intervievării și abilitățile intervievatorului
- în general, în cazul elaborării unui ghid de interviu se aplică principiile
recomandate în literatura de specialitate privind demersul interogativ calitativ
(a se consulta Prelegerea 6 - Principii în construirea instrumentelor de cercetare utilizate în studiile calitative)
18
Instrumentul de lucru – Ghidul de interviu (ii)
- tipuri de întrebări într-un ghid de interviu (Marinescu, 2009):
1. Întrebări descriptive:
● întrebări de deschidere a conversației (Ex.: Dacă vă mai amintiți, puteți să-mi spuneți
cum v-ați petrecut ultimele zile?)
● întrebări „mini-tur” (Ex.: Puteți să-mi exemplificați ceea ce ați spus legat de urmărirea alături de
soție / copii a programului de televiziune preferat? sau Puteți descrie mai amănunțit această situație în care
aveți o discuție în contradictoriu cu soțul / copiii dvs.?)
● întrebări pur descriptive (Ex.: Povestiți-mi și mie ce ați făcut ieri după ce ați venit de la serviciu)
2. Întrebări structurate:
● întrebări specifice subiectului analizat (Ex.: Ați spus anterior că ieri, după ce ați venit
acasă, în loc să vă uitați la televizor v-ați dus să reparați mașina. Ce a făcut soția dvs. în acest timp? Dar
copii?; Dvs. considerați că, în general, fiica dvs. se uită prea mult timp la programele de muzică – gen MTV –
și nu sunteți de acord cu aceasta. Totuși, ieri a renunțată să facă acest lucru. A avut un motiv deosebit?)
● întrebări de verificare (Ex.: Credeți că urmărirea emisiunilor cu caracter violent influențează
purtarea fiului / fiicei dvs. de 15 ani? Ați observat vreo schimbare în comportamentul lui / ei, legată de acest tip
de programe urmărite?) 19
 Instrumentul de lucru – Ghidul de interviu (iii)
● întrebări care adâncesc cunoașterea termenilor și a relațiilor (Ex.: Așadar,
dvs. folosiți televizorul mai ales pentru a vă informa. Dați-mi un exemplu recent din care să rezulte că ați aflat
un lucru folositor doar de la televizor; Soția dvs. ascultă emisiunea X la radio. Care credeți că este motivul
pentru care o face?)
● întrebări de verificare a termenilor și a înțelesului lor pentru subiect
(Ex.: Vorbiți-mi acum despre termenul X în legătură cu comportamentul copiilor dvs.; Deci, dvs. ați spus că
emisiunea Y este una pur propagandistică. Explicați-ne de ce credeți așa ceva)
● întrebări de relaționare inter-grupală (Ex.: Ce tip de activități preferă în general copiii
dvs.: doar urmărirea televizorului sau și altele? Care sunt acestea?; Ce credeți că ar fi necesar să faceți
pentru a evita apariția de discuții contradictorii cu fiica dvs. legate de orarul de vizionare TV?)

3. Întrebări de contrast
● întrebări care folosesc termeni din vocabularul subiectului (Ex.: Am înțeles
corect când ați spus că televiziunea – citez – „are o influență proastă asupra copiilor în general?”)
● întrebări proporționale (Ex.: Care ar fi cea mai bună emisiune economică sau politică de la
TV? Dar cea mai slabă?)
- în cadrul discuțiilor pot fi folosite și alte întrebări de aprofundare (Cum adică? În ce
fel? Ce vreți să spuneți cu asta? Dați-mi un exemplu! Vă rog să detaliați)
20
 Profilul unui bun intervievator (i)
- un interviu calitativ este, în esență, o conversație în care cel care îl
realizează, stabilește o direcție generală pentru conversație și urmărește
anumite teme menționate de respondent. În mod ideal, în cadrul unui interviu,
respondentul este cel care vorbește cel mai mult (95% din timp), iar
intervievatorul foarte puțin (cel mult 5%)
- Steinar Kvale (1996) prezintă realizatorul unui interviu cu ajutorul a
două metafore:
● intervievatorul în calitate de „miner” (se aduce în atenție că subiectul sau intervievatul
deține anumite informații și că sarcina operatorului de interviu este să „sape” după ele)
● intervievatorul este similar unui „călător” (se subliniază ideea că intervievatorul sau
cercetătorul „cutreieră zona și intră în conversație cu oamenii pe care îi întâlnește. Călătorul explorează
numeroasele teritorii ale țării, având la dispoziție hărți sau neștiind nimic despre ele, hoinărind în voie pe tot
teritoriul… Realizatorul interviului se întâlnește cu localnicii, le pune întrebări și îi determină să își spună
propriile povești despre lumea în care trăiesc”)
- cercetătorii de teren ce utilizează tehnica interviurilor calitative trebuie să aibă
aptitudini de buni ascultători (să fie mai degrabă interesați decât interesanți) 21
 Profilul unui bun intervievator (ii)
- adresarea de întrebări și notarea răspunsurilor este un proces uman natural
și pare suficient de simplu, însă activitatea de formulare a întrebărilor este
o activitate delicată – de multe ori, felul în care punem întrebările
influențează în mod subtil răspunsurile pe care le primim (uneori punem
respondentul sub presiune pentru a ne face să arătăm mai bine; alteori punem întrebarea într-un context care
omite complet cele mai relevante răspunsuri)
- răspunsurile primite la întrebările inițiale ar trebui să le determine pe
următoarele. Nu se recomandă doar să puneți întrebări prestabilite și să notați
răspunsurile, ci trebuie să puneți o întrebare, să ascultați cu atenție
răspunsul, să îi interpretați înțelesul pentru cercetare în ansamblul ei și
apoi să formulați o altă întrebare prin care să fie aprofundat răspunsul
anterior, fie să direcționați atenția respondentului spre o zonă mai
relevantă de cercetare
- moderatorul trebuie să fie capabil să asculte, să gândească și să vorbească
aproape simultan 22
 Profilul unui bun intervievator (iii)
- intervievatorii trebuie să învețe să privească și să asculte în expectativă;
trebuie să lase persoana pe care o intervievează să vorbească
- intervievatorul nu este un ascultător pasiv: se impune ca acesta să înceapă
interviul cu câteva întrebări generale (sau specifice) la care dorește răspuns și
câteva teme pe care vrea să le abordeze. Uneori va trebui să puteți direcționa
subtil cursul conversației (nu încercați să opriți șirul de cuvinte al respondentului, învățați să preluați ce
spune acesta și să folosiți comentariul pentru a direcționa discuția către obiectivele dvs. Majoritatea oamenilor
adoră să vorbească cu cineva care pare cu adevărat interesat. Dacă îi opriți din vorbă le transmiteți că nu sunteți
interesați, iar dacă le cereți să vă dea detalii despre un anumit subiect le spune că sunteți interesați)
- este important ca cercetătorii să aibă abilitatea de a „controla”
conversațiile, de a le dirija (deși pot limita numărul de teme principale, este mai ușor să păstreze
cursul conversației trecând de la o temă la alta. Tranzițiile ar trebui să fie line și logice. De exemplu, intervievatorii
pot spune: Am vorbit despre mame, acum să vorbim despre tați – sună prea abrupt. O trecere mai lină ar fi: Ai
spus că mama ta nu era interesată să știe cum te descurcai la școală – tatăl tău s-a implicat mai mult? Cu cât este
mai abruptă trecerea, cu atât mai mult pare că intervievatorul are un plan pe care vrea să și-l impună, în loc să
asculte ce are de spus cel intervievat)
23
Profilul unui bun intervievator (iv)
- deoarece interviurile din cercetarea de teren seamănă foarte mult cu o
discuție normală, cercetătorii trebuie să-și amintească în permanență că
nu poartă o conversație obișnuită: în conversațiile obișnuite o pare din
atenție este consumată pentru a vă gândi la lucruri interesante pe care să le
spuneți, întrucât vreți să faceți o impresie bună
- în situația unui interviu, cercetătorul trebuie să facă cealaltă persoană să
pară interesantă, arătându-se interesat și, mai mult, ascultând decât
vorbind
- John și Lyn Lofland (1995) sugerează că intervievatorii trebuie să adopte
rolul unui „incompetent acceptabil din punct de vedere social” atunci
când iau interviuri – adică, trebuie să-și creeze o imagine de persoană care
nu pricepe situația în care se află și are nevoie de ajutor pentru a înțelege și
cele mai elementare și evidente aspecte ale ei
24
 Profilul unui bun intervievator (v)
- un cercetător naturalist, aproape prin definiție, este unul care nu înțelege.
Este ignorant, în sensul bun al termenului, și trebuie să fie învățat (Lofland și
Lofland, 1995)
- intervievatorul îndeplinește rolul de persoană care privește și pune
întrebări, similar unui student (Lofland și Lofland, 1995)
- intervievatorul trebuie să cunoască bine întrebările, să-și ia notițe în timpul
interviului, pentru a remarca întrebările care și-au atins scopul și pentru a
detecta toate acele întrebări pe care ar fi trebuit să le adreseze, dar nu a
reușit - se recomandă ca intervievatorul să înceapă să pună noi întrebări cu
următorul interviu (în general, intervievatorul ar trebui să asculte înregistrările interviurilor din nou pentru a
se pregăti pentru interviurile viitoare. Prin urmare, demersul interogativ este unul flexibil, ce trebuie adaptat în
funcție de dinamica discuțiilor)
- la fel ca în cazul tuturor celorlalte aspecte ale cercetării de teren,
intervievarea se îmbunătățește prin exercițiu (din fericire, este ceva ce puteți exersa în
orice moment doriți. De exemplu, puteți exersați cu prietenii dvs.)
25
 Bibliografie selectivă (i)
Babbie, E. (2011). Practica cercetării sociale. Iași: Editura Polirom.
Chelcea, S. (1996). „Analiza conținutului”. În Dicționar de sociologie (coord. C. Zamfir și
L. Vlăsceanu). București: Ed. Babel.
Cicourel, A (1964). Method and Measurement in Sociology. New York: Free Press.
Fontana, A., Frey, J.H. (1994). “Interviewing: The Art of Science.” pp. 361-376. In The
Handbook of Qualitative Research (Ed. N. Denzin and Y. Lincoln). Thousand Oaks: Sage
Publications.
Iluț, P. (1997). Abordarea calitativă a socioumanului. Iași: Polirom.
Kvale, S. (1996). Interviews: An Introduction to Qualitative Research Interviewing. Sage:
Thousand Oaks.
Lofland, Lofland, J.L.H. (1995). Analyzing social settings: a guide to qualitative
observation and analysis. Belmont, Calif.: Wadsworth.

26
 Bibliografie selectivă (ii)
Massé, P., Vallée, B. (1992). Méthodes de collecte et d'analyse de données en
communication. Presses de l'Université du Québec
Marinescu, V. (2009). Cercetarea în comunicare. Metode și tehnici. București: C. H.
Beck.
Rotariu, T. Iluț, P. (1997). Ancheta sociologică și sondajul de opinie - Teorie și practică.
Iași: Polirom.
Watson, J., Anne, A. (1993). A Dictionary of Communication and Media Studies. London,
Edward Arnold.

27