Metoda interviului – elemente

fundamentale
Aspecte generale privind metoda interviului

1. Introducere
2. Criterii de clasificare.
Directivitate, structurare, standardizare,
profunzime;
3. Interviul semi-directiv și ghidul de interviu;
4. Formarea intervievatorului;

1
 1. Introducere
 Alain Blanchet (1985)
 “Interviul este o convorbire între două persoane, un
intervievator şi un intervievat, condusă şi înregistrată de
intervievator. Scopul acestei convorbiri este de a favoriza
producerea unui discurs pe o temă definită de un cadru de
cercetare”.

 Alain Blanchet & Anne Gotman

 Interviul este un fapt de vorbire, o interacţiune socială în
care se schimbă informaţii verbale.
 Interviul este şi o improvizaţie, deoarece intervievatorul
încearcă adaptarea la o situaţie nouă şi, implicit, un
itinerar, un produs al interacţiunii sociale.
2
 Când utilizăm interviul în cercetare?

Mayer şi Saint-Jacques (2000) - interviul este o

metodă potrivită atunci când:

 Dorim să obţinem date de mai mare profunzime de la

subiect;

 Atunci când cercetarea vizează procese, semnificaţii

sociale, practici sociale;

 Când dispunem de timp suficient în cercetare

(prelucrarea datelor este costisitoare sub raportul
timpului);

 Atunci când subiecţii se exprimă dificil în alt mod

decât cel oral.
3
 Jean Piaget (1926)

 A arătat importanţa interviului în cercetarea unei

probleme psihologice;

 A folosit un termen preluat din psihopatologie: metoda

clinică.

 A realizat cercetări privind construcţia realităţii la copil,

dezvoltarea inteligenţei sau geneza judecăţii morale;

 A optat pentru investigarea fenomenului psihic într-o

manieră liberă, nestandardizată
 „arta clinicianului constă nu în a provoca răspunsuri, ci
în a provoca vorbirea liberă şi în a descoperi tendinţele
spontane, în loc să le canalizeze şi să le stăvilească”
4
 Roethlisberger & Dickson (1943)

 Intervievatorul trebuie să trateze toate elementele

interviului ca inseparabile de contextul situaţional în
care au fost obţinute (p.soc);

 Intervievatorul nu trebuie să fie atent doar la ceea ce

respondentul vrea să spună, ci şi la ceea ce acesta nu
vrea să spună sau nu poate să spună fără ajutor
(psi);

 Diversele atitudini mentale exprimate în regula anterioară

pot fi interpretate şi considerate ca relevante pentru
problema respondentului (psi);

 Intervievatorul trebuie să situeze problema respondentului

în contextul social în care a fost elaborată (p.soc); 5
 Alfred Kinsey (1948) – aplicarea standardizării

 Kinsey - a fost interesat de studiul

comportamentului sexual uman.
 1938 – 1947 - anchetă cu protocol detaliat de 300
de itemi - 12.000 de interviuri.
 Kinsey ridică problema artei intervievării în anchetă
(“Învăţarea unei tehnici şi aplicarea sa nu
garantează şi succesul cercetării”).
 Arta intervievării (subiect dificil) :
 Contextualizări la nivelul standardizării
 Atitudinea intervievatorilor
 manifestau o dorinţă sinceră pentru cunoaştere
 împărtăşeau problemele subiecţilor
 manifestau simpatie pentru respondent
 prezentau situaţia ca fiind în favoarea subiectului, în interesul său.
 Intervievatorii nu arau doar culegători de date, ci şi
confesori, terapeuţi etc. 6
 Carl Rogers (1942)
(a fundamentat cuplul de noţiuni directivitate/non-
directivitate, iniţial în psihoterapie,
Relaţia de ajutor în psihoterapie, 1942).
 Intervievatorul joacă rolul de stimulator şi facilitator şi, prin
intervenţiile sale, el arată că ascultă şi înţelege ceea ce
spune intervievatul.
 Intervievatorul trebuie să manifeste o atitudine neutră
(neutralitate binevoitoare), care să evite evaluarea sau
argumentarea discursului respondentului.
 Tehnica de bază este aceea a asociaţiilor de idei.
 Abordarea non-directivă - după ce clientului (pacientului) i
se oferă o temă de discuţie, cercetătorul (terapeutul) îi cere
să identifice, să recunoască şi să interpreteze stări
emoţionale ale acestuia pe perioada intervievării.
7
 2. Criterii de clasificare

 Repetabilitatea interviului
 Numărul persoanelor participante
 Funcţia pe care o au interviurile în cercetare
 Tipul de subiecți
 Modalitatea de comunicare
 Gradul de standardizare
 Gradul de libertate a cercetătorului
(directivitate și structurare)
 Calitatea informațiilor obținute (profunzime),
etc.
8
 a. După repetabilitatea interviului

 1. Interviul unic

 2. Interviul multiplu (întâlniri cu acelaşi subiect)

 Scopul: pune întrebări noi pentru a completa datele, a
aduce noi precizări, a pătrunde în profunzimea unor
evenimente sau situaţii, a cunoaşte mai bine
personalitatea intervievatului.
 Limita principală - disponibilitatea subiectului pentru mai
multe şedinţe.

 3. Interviul panel
 Intervievarea aceloraşi subiecţi, la intervale de timp
variabile, utilizând aceleaşi întrebări.
9
 b. După funcţia în cercetare
1. Interviul de explorare
Poate fi folosit în:
 Precizarea temelor, obiectivelor şi strategiilor unei cercetări mai
mari;
 Identificarea variabilelor şi a eşantioanelor posibile în cadrul unei
cercetări;
 Construcţia unui instrument mai precis de cercetare (chestionar,
ghid de interviu mai amplu etc.);
2. Interviul principal
 Sprijină fundamental un demers de cercetare („ancheta” prin
interviu)
 Forma structurată sau semi-structurată a interviului sunt
predilecte.
3. Interviul complementar
 Se culeg date suplimentare celor obţinute prin alte metode sau
tehnici. 10
 c. După modalitatea de comunicare
 1. Interviul face-to-face
 Forma cea mai veche, clasică, cea mai utilizată.
 Avantaje?
 Dezavantaje?

 2.Interviul telefonic
 A căpătat amploare după anii ’70, în special în SUA.
 Două explicaţii (Chelcea, 2001):
 Creşterea numărului persoanelor posesoare de telefon;
 Dezvoltarea eşantionării RDD (Random Digit Dialing) - utilizarea
listei abonaţilor telefonici ca bază de eşantionare şi generarea
aleatorie a numerelor corespunzătoare subiecţilor din eşantion.

11
d. Directivitate, structurare, standardizare,
profunzime

Tipuri principale de interviu

Libertate

Profunzime

Directivitate

Nivel 1 Nivel 2 Nivel 3

Interviul nestructurat Interviul semi-structurat Interviul structurat

Interviul clinic Interviul ghidat Interviul cu într. deschise

Interviul în profunzime Interviul focalizat Interviul cu într. închise

12
 3. Interviul semi-directiv

Steinar Kvale (1996) - etape în cercetarea bazată pe

interviu

1. Tematizarea - Formularea scopului cercetării și

descrierea conceptelor și domeniului de investigat.

2. Design-ul - Stabilirea planului cercetării (planul de

interviu), luarea în calcul a celorlalte etape ale studiului,
înainte de cercetarea propriu-zisă.

3. Intervievarea - Conducerea interviurilor, bazată pe

ghidul de interviu și abordarea interpersonală neutră;
 4. Transcrierea - Pregătirea interviurilor pentru analiză,
adică transpunerea unui material oral într-unul scris.

 5. Analizarea - Deciderea pe baza scopurilor cercetării și a

materialului cules ce tip de analiză de conţinut este cel mai
potrivit, apoi analiza propriu-zisă.

 6. Verificarea – Verificarea posibilității generalizării datelor,

fidelitatea și validitatea cercetării.

 7. Raportarea datelor - Comunicarea rezultatelor

(constatărilor) cercetării și a metodelor aplicate în
conformitate cu standardele științifice, luarea în considerație
a aspectelor etice etc.
 Planul de interviu (ce cuprinde?)
1. Strategiile de recrutare a subiecților (eșantionarea);

2. Ghidul de interviu;

3. Strategiile de punere a întrebărilor, ascultare, intervenție și

relansare;

4. Conduita personală în timpul interviului;

5. Tipurile de discurs care pot fi obținute (narative, informative);

6. Strategiile de încheiere a interviului și retragere;

7. Tipurile de observații care trebuie consemnate după realizarea

interviului.
15
 Ghidul de interviu
 Ghidul = ansamblu organizat de teme şi/sau
întrebări care structurează activitatea de ascultare
şi de intervenţie a celui care intervievează.

 Gradul de formalizare (structurare) a ghidului depinde de:

 Cunoștințele anterioare ale cercetătorului despre
temă;
 Tipul de cercetare (exploratorie, principală,
complementară)
 Tipul de interviu preconizat (structurat, semi-
structurat)
 Modul de analiză a datelor

 Ghidurile de interviu - o mare varietate de forme;

16
 Cum începem să construim un ghid de
interviu?

 Literatura metodologică - trei posibilități:

 Varianta A (ad-hoc): (structurare ad-hoc, spontaneitate,

dar deficienţă în standardizare).

 Varianta B (B-st): elaborare apoi ordonare pe categorii,

teme.

 Varianta C (oper): (comodă, sigură, dar săracă în

originalitate, spontaneitate.)

17
Câteva îndrumări pentru alcătuirea ghidului de
interviu:

 Temele sau întrebările cuprinse în interviu trebuie să

acopere pe cât posibil întreg spaţiul domeniului sau
obiectului cercetat;

 Urmărirea unei structuri pe cât posibil simple, cu o logică

internă care să asigure o derulare optimă a discuţiei şi o
memorare facilă;

 Evitarea întrebărilor lungi sau a celor duble sau triple care

pot deruta subiectul;

 Utilizarea mai întâi a întrebărilor deschise, apoi a celor

închise (Sommer şi Sommer, 1980); 18
 Alegerea unor cuvinte uzuale şi lipsite de ambiguitate;

 Angers (1996) - Ghidul de interviu să fie structurat pe

întrebări principale şi întrebări secundare (să se marcheze
în vreun fel relaţiile de subordonare)

 Să existe întotdeauna mici fraze de trecere de la o temă la

alta (de exemplu, “să vorbim acum despre…”, “dar ce
puteţi spune despre…” etc.);

 În măsura posibilului, se va trece de la subiecte

impersonale spre subiecte mai personale;

 În măsura posibilului, se va trece în construcţia întrebărilor

de la prezent spre trecut şi apoi spre viitor (prezentul
facilitează reamintirea ca şi proiecţia în viitor) - problema
este discutabilă;

19
 Datele factuale – două poziții:

 Ferman şi Levin (1975) - începerea interviului cu chestiuni

factuale (vârstă, adresă, educație, slujbă etc.).
 Două condiţii:

 Datele să nu fie solicitate într-o manieră inhibitoare;

 Acest mod de lucru nu are efect dacă nu are în vedere

prezentarea reciprocă: cercetătorul, la rândul lui,
trebuie să împărtăşească anumite informaţii despre
sine.

 Daunais (1984) - există un risc major în începerea

interviului prin întrebări factuale.
 Argumentul - observaţii care arată că subiecţii răspund
scurt la întrebările factuale şi prelungesc această manieră
la nivelul întrebărilor deschise, acolo unde se cere o
prezentare a mai largă a temei, libera exprimare etc.
20
Exemple – ghid de interviu

21
e. Forme particulare de ghid de interviu semi-
directiv
I. Ghidul evolutiv (Combessie, 1999).
 Cercetătorul poate interveni la nivelul ghidului de interviu,

rafinând întrebările sau temele.

 Are posibilitatea de a elabora un ghid mai precis , mai

detaliat.
 După mai multe modificări - o structură pe care ar putea fi

considerată ca definitivă.

 Scopurile acestei abordări:

 Să valideze ghidul de interviu ;

 Toate aspectele demne de cercetat să fie cuprinse în ghid;

 Aplicarea ghidului să genereze conținuturi omogene,

compatibile, comparabile etc.

II. Ghidul polimorf (Albarello, 2003)

 Necesitatea cercetării - ghid de interviu care să cuprindă

întrebări destinate mai multor categorii de subiecţii, create în
baza unor variabile.

 Variabile - vârstă, de profesie, sex, educație etc.

 În cadrul aceluiași ghid de interviu - mai multe întrebări din

care intervievatorul selectează, în funcţie de un consemn
anterior, pe cele potrivite subiectului.

 Ex: motivația alegerii unei facultăți;

 Testarea ghidului de interviu
 Înainte de a începe cercetarea - testarea unor aspecte:
 Înțelegerea întrebărilor;
 Reacția subiecților;
 Reacția intervievatorilor etc.

 Procedură: intervievarea unui număr redus de subiecți;

 Grupul testat: reflectă compoziția eșantionului vizat;
 Dotă etape – două forme de ghid de interviu;

1. Testarea înțelegerii explicațiilor corelate interviului

(consemn, situație) – forma 1
 Modul în care subiectul înţelege, din consemnul formulat ,
ceea ce are de făcut.
 Concret - se cere subiectului să exprime cu propriile
cuvinte ce a înţeles din explicaţiile furnizate de
intervievator.
2. Testarea înțelegerii întrebărilor – forma 1

 Este prezentată fiecare întrebare și subiectul este întrebat

cu privire la conținutul solicitat de anchetă;

 Se are în vedere și forma întrebărilor (repetiții, neclarități în

formulare, lipsa relevanței, vocabularul inadecvat etc.);

 După parcurgerea acestor verificări se elaborează o noua

formă a ghidului de interviu.

3. Testarea derulării propriu-zise a interviului – forma 2

 Se trece la realizarea interviului (cu noua formă a ghidului)

pe un grup mic de subiecți (altul decât cel precedent) care
să reflecte, din nou, eșantionul mare, al cercetării.

 Se redactează apoi, după noi modificări, ultima formă a

ghidului.
 4. Formarea operatorului de interviu
Intervievatorul (operatorul de interviu) ideal
Herbert H. Hyman - profilul intervievatorului ideal.

Acesta ar trebui să aibă studii superioare, o experiență

importantă în domeniul intervievării (minim 25 de interviuri),
să fie o femeie, să aibă vârsta între 35 și 44 de ani, cu o
personalitate ușor introvertită, de orientare culturală mai
asociată valorilor estetice şi teoretice și mai puțin celor
economice și politice, cu interese mai degrabă literare decât
comerciale etc.

C. A. Moser - calități personale ale intervievatorului:

1. Onestitatea; 2. Interesul; 3. Exactitatea; 4. Adaptabilitatea
5. Temperamentul; 6. Inteligența; 7. Cultura
 Instruirea intervievatorului

 Nu există o rețetă unică pentru formarea unui operator de

interviu.

 Elaborarea manualelor de formare a intervievatorilor.

 Manualul cuprinde o descriere a muncii în anchetă, o

descriere a metodelor folosite și a etapelor anchetei.

 Programe de training;
 În anii ’70 - operatorii de interviu erau recrutați pe baza unor
anunțuri de presă - se preferau studenți.
 Specialiștii de la BBC: proceduri de formare a operatorilor de
interviuri.

 1. Pregătirea teoretică – studiu individual - manualul

intervievatorului - examinare;

 2. Pregătirea teoretică - seminar de două zile asupra

metodei interviului;

 3. Pregătirea practică - interviuri între candidați sub

supravegherea unui instructor;

 4. Pregătirea practică - muncă pe teren, de 3-6 luni –

evaluare finală.

 Rezultatul obținut - cinci categorii de abilitate și

pregătire. Ultima categorie era eliminată. Prima era plătită
cel mai bine, apoi din ce în ce mai slab.
 În anii ’90, pregătirea operatorului a fost puternic
simplificată.

 Motive:
 A crescut cererea de intervievare și a fost nevoie
din ce în ce de mai mulți intervievatori (și rata
abandonului a crescut pe măsură);

 S-a făcut apel din ce în ce mai frecvent la cercetări

prin interviu directiv care necesită abilități mai
puțin formate ale operatorilor;

 S-a dezvoltat pe scară largă intervievarea

telefonică, din nou mai puțin pretențioasă.
 Deprinderile intervievatorului

1. Deprinderi fundamentale de intervievare

- Controlul situației;
- Formularea întrebărilor;
- Formare: observarea într-o manieră critică a unor
comportamente prin vizionarea de filme didactice sau
înregistrări video ale propriilor lor intervievări.

2. Deprinderi de prezentare proprie în fața respondenților

- Stăpânirea unor maniere potrivite de prezentare;
- Cunoașterea stilurilor de viață ale subiecților;
- Deprinderi de intrare în situația de interviu.
3. Stăpânirea unor tehnici de persuasiune.
Convingerea participanților necooperanți să se lase
angrenați în cercetare.

4. Deprinderi de a obține date relevante de la subiect

și de înregistrare cu acuratețe a acestora.

5. Deprinderi de păstrare a standardelor de

neutralitate, etică, anonimat şi confidențialitate.

31
 Reguli pentru operatorul de interviu

 Theodore Caplow
 Intervievatorul ar trebui instruit să respecte câteva
reguli, universal admise în literatura metodologică.
 Reguli - nu sunt absolute și nu au același
caracter de necesitate pentru fiecare tip de
interviu.

Pregătirea

 Să fiți profund familiarizat cu scopurile cercetării înainte de a

începe terenul;

 Învățați pe de rost, în ordine, întrebările ca și toate

instrucțiunile care le însoțesc chiar dacă lucrați cu un protocol
(ghid) imprimat de interviu.
 Preliminariile

 Găsiți un mod simplu şi natural de a intra în contact cu

participanții, făcând probe prealabile cu persoane din
același mediu, dar care nu fac parte din eșantion;

 Respectați cu exactitate, fără a face excepție, procedura

urmărită pentru selecționarea subiecților;

 Faceți o dare de seamă completă pentru fiecare refuz, cu

maximum de detalii privind împrejurările în care s-a
petrecut acesta.
 Punerea întrebărilor

 Puneți fiecare întrebare în mod clar. Dacă ea nu este

înțeleasă imediat, mai bine ar fi să o repetați decât s-o
explicați și ascultați cu atenție răspunsul;

 Păstrați-vă mintea atentă. Nu acceptați răspunsuri evazive

sau puțin plauzibile fără a le aprofunda. Nu trebuie să se
abandoneze o întrebare înainte ca răspunsul să aibă pentru
dvs. o semnificație.

 Nu sugerați niciodată un răspuns așteptat, preferabil, evident

sau comod.
 Luarea notițelor

 Notați, totdeauna, răspunsurile identic, așa cum s-au dat ele,

la persoana întâi;

 Nu amestecați niciodată propriile dvs. impresii cu

răspunsurile subiectului;

 Nu inventați niciodată un răspuns care nu a fost dat, chiar

dacă sunteți, într-adevăr, sigur că el ar trebui să fie dat;

 Revedeți-vă notițele imediat după ce v-aţi părăsit

interlocutorul; adăugați indicațiile suplimentare necesare
atâta timp ce ele sunt încă proaspete în mintea dvs.
 Raporturile cu subiectul

 Fiți gata să răspundeți oricărei întrebări pe care v-o

adresează interlocutorul dvs., dar nu vă dați propriile dvs.
păreri în privința întrebărilor din interviu;

 Conversând cu interlocutorul dvs. nu evocați niciodată

informațiile obținute de la alte persoane;

 Limitați, pe cât posibil, reacțiile dvs. emotive la simple

expresii de curiozitate sau de aprobare moderată;

 Nu discutați niciodată cu interlocutorul dvs., nu-i dați sfaturi

şi nu marcați nici o dezaprobare cu privire la comportamentul
sau atitudinile pe care le manifestă;
 Nu acceptați cu ușurință răspunsurile incomplete sau
deliberat imprecise.

 Participantul care nu vrea să coopereze să fie pus în fața

alegerii de a opri discuția sau de a o continua cu
seriozitate.

Încheierea

 Dacă o discuție trebuie să fie întreruptă din motive de

circumstanțe, aranjați s-o terminați cu prima ocazie;

 Luați-vă la revedere repede şi cu amabilitate, politicos,

de îndată ce discuția s-a terminat.