Strategia de tintire a inflatiei.

Experiente internationale si Romania.

Lepa Oana Georgiana

Oancea Diana Mihaela
Ţările în tranziţie din Europa au adoptat, pe diverse faze ale
tranzitiei, strategii de politică monetară diferite, funcţie de
caracteristicile specifice fiecărei ţări. Cu toate acestea, se
poate observa, ca o caracteristică generală, o trecere de la
strategii de politică monetară bazate pe cursul de schimb,
folosite, în general, la începutul tranziţiei, la strategii bazate
tot mai mult pe ţintirea inflaţiei, într-o fază mai avansata a
tranziţiei. Aceasta din urmă strategie a fost însoţită şi de
flexibilizarea cursului de schimb, ca etapă absolut necesară în
contextul liberalizării contului de capital.
Strategia de politică monetară utilizată de BNR până în 2005 a fost ţintirea
agregatelor monetare, îmbinată în anumite perioade şi cu o ţintire a
cursului de schimb. Ca ancoră principală a politicii monetare (ţintă
intermediară), Banca Naţională a României a folosit în cea mai mare parte
a perioadei de după 1990 agregatul monetar extins M2. Folosirea cursului
de schimb ca ancoră antiinflaţionistă a fost constrânsă în anumite perioade,
fie de nivelul redus al rezervelor valutare, fie de accentuarea
dezechilibrului extern. Astfel, după 1999, în politica monetară şi de curs de
schimb, BNR a trebuit să creeze un echilibru între a asigura continuarea
dezinflaţiei prin ţintirea unei aprecieri reale a monedei naţionale şi
competitivitatea externă care putea afecta încrederea investitorilor străini şi
ar fi periclitat dezinflaţia prin deprecieri corective ale cursului de schimb.
Schimbarea strategiei de politică monetară şi adoptarea ţintirii inflaţiei a fost
motivată, în principal, de faptul că ţintirea agregatelor monetare nu mai era
o strategie eficientă datorită faptului că legătura dintre agregatele monetare
şi inflaţie a slăbit şi a devenit mai puţin previzibilă. Pe de altă parte,
continuarea folosirii cursului de schimb ca ancoră nominală
antiinflaţionistă ar fi fost periclitată de paşii de liberalizare a contului de
capital, contul de capital fiind în acest moment complet liberalizat.
Introducere
Inflaţia este procesul de creştere semnficativă şi persistentă a
nivelului preţurilor. Reprezintă acea stare de dezechilibru
economic în care masa monetară existentă în economie
depăşeşte necesarul real de monedă, ducând la creşterea
generalizată a preţurilor şi la scăderea puterii de cumpărare a
banilor. Nu orice sporire a preţurilor înseamnă inflaţie. Inflaţia
este, înainte de toate, un fenomen monetar, fiind legată de
excedentul de masă monetară peste nevoile reale ale
economiei, determinate de oferta de bunuri şi servicii scăzută.
În cele mai multe ţări, obiectivul antiinflaţionist este urmărit
folosind ţinte intermediare, cum ar fi cantitatea de bani din
economie, volumul creditului, rata dobânzii sau cursul de
schimb. În ultimele decenii, pe măsura înţelegerii mai exacte a
fenomenelor care afectează stabilitatea preţurilor într-o
economie, ca şi a dezvoltării unui aparat de analiză relativ
sofisticat – bazat pe observaţii statistice pe perioade lungi şi
modele econometrice complexe – a devenit posibilă adoptarea
de către băncile centrale a unui obiectiv direct legat de
asigurarea stabilităţii preţurilor din ţara respectivă.
Tintirea inflatiei
Conceptul de ţintire directă a inflaţiei este unul dintre cele mai moderne în
materie. Discuţii teoretice au avut loc prin anii ’80, iar prima ţară care a
implementat acest regim a fost Noua Zeelandă. Până în prezent, aproape 20
de ţări au adoptat acelaşi regim, chiar dacă au existat detalii de ordin tehnic
diferite de la o ţară la alta.
Este remarcabilă în primul rând diversitatea condiţiilor din aceste ţări la
momentul adoptării politicii de ţintire directă a inflaţiei. Astfel, în timp ce
Canada, Marea Britanie, Finlanda, Spania, dar şi Brazilia, înregistrau rate
ale inflaţiei de 5 la sută anual sau mai puţin, mecanismul a fost adoptat şi
de Chile şi Israel, ale căror rate ale inflaţiei erau de 20 la sută sau mai mult,
precum şi de Cehia, Polonia şi Ungaria, care înregistrau rate ale inflaţiei în
jurul unei valori anuale de 10 la sută
Schimbarea strategiei de politică monetară şi adoptarea ţintirii inflaţiei a fost
motivată de faptul că ţintirea agregatelor monetare nu mai era o strategie
eficientă datorită faptului că legătura dintre agregatele monetare şi inflaţie
a slăbit şi a devenit mai puţin previzibilă, cererea de bani devenind
instabilă. De asemenea, o altă motivaţie pentru schimbarea strategiei de
politică monetară a fost aceea a necesitătii calibrării politicii monetare
pentru a atinge direct obiectivul final - inflaţia în locul unei ţinte
intermediare. Pe de altă parte, continuarea folosirii cursului de schimb ca
ancoră nominală antiinflaţionista ar fi fost periclitată de paşii de
liberalizare a contului de capital, contul de capital fiind în acel moment
complet liberalizat.
Ţintirea inflaţiei presupune: specificarea explicită a unei ţinte de
inflaţie, un angajament ferm faţă de prioritatea acestei ţinte,
lărgirea setului de informaţii pe care se bazează conducerea
politicii monetare, transparenţa sporită a politicii monetare
prin comunicarea către public şi pieţe a planurilor de acţiune,
responsabilitatea sporită a băncii centrale în raportul cu
atingerea ţintei.
 Avantajele acestui tip de regim
monetar
• Spre deosebire de ancora valutară, dar similar ancorei monetare, permite
politicii monetare să reacţioneze la şocurile interne care afectează
economia.
• Volatilitatea vitezei de rotaţie a banilor devine irelevantă deoarece strategia
nu se mai bazează pe stabilitatea relaţiei bani-inflaţie.
• Este o strategie accesibilă publicului şi foarte transparentă. Băncile centrale
care utilizează o asemenea strategie au întâlniri frecvente şi informative cu
reprezentanţii guvernului, iar oficialii lor folosesc fiecare oportunitate
pentru a face cunoscută strategia de politică monetară urmată. Un rol
important în comunicarea cu publicul revine Raportului asupra inflaţiei, în
care banca centrală prezintă opinia sa referitoare la inflaţia trecută, dar şi
cea viitoare.
 Dezavantajele
• Spre deosebire de cursul de schimb şi agregatele monetare, rata
inflaţiei nu poate fi controlată cu uşurinţă de către banca centrală, iar
efectele măsurilor de politică monetară asupra inflaţiei sunt vizibile
cu o întârziere semnificativă. Controlul inflaţiei este cu atât mai
dificil în ţările de tranziţie, în care dezinflaţia începe la niveluri
relativ înalte. În aceste condiţii, sunt de aşteptat erori importante în
prognoza inflaţiei şi, prin urmare, ratarea frecventă a ţintelor; băncii
centrale îi este foarte greu să câştige credibilitate prin aplicarea
strategiei de ţintire a inflaţiei, iar publicului să aprecieze motivele
deviaţiilor. Acest lucru sugerează că ţintirea inflaţiei este mult mai
eficientă dacă este introdusă după ce s-a înregistrat un anumit
progres pe calea dezinflaţiei.

• Oferă prea multă discreţie.

• Favorizează instabilitatea producţiei.

Banca Naţională a României (BNR) considera că strategia de ţintire directă a
inflaţiei este potrivită condiţiilor macroeconomice în care se afla România,
ţara noastră reuşind să-şi consolideze echilibrele macroeconomice şi în
special – să reducă rata inflaţiei la un nivel cu o cifra . 
 Ţintele de inflaţie sunt exprimate în termenii variaţiei anuale a indicelui
preţurilor de consum şi sunt stabilite ca punct central încadrat de un
interval de variaţie de +/-1 puncte procentuale.
Similar experienţei altor bănci centrale din regiune care implementează
politica monetară în contextul strategiei de ţintire directă a inflaţiei,
evoluţia naturii şi valorile ţintelor de inflaţie stabilite de BNR până în
prezent se caracterizează prin două etape distincte:

• etapa ţintelor de inflaţie coborâtoare, stabilite pe un orizont temporal de doi

ani ca valori anuale aferente lunii decembrie (2005-2012), parcurgerea ei
având ca argument major necesitatea consolidării dezinflaţiei şi a atingerii
unei rate anuale a inflaţiei sustenabile pe termen mediu;
• etapa unei ţinte staţionare multianuale de inflaţie, compatibilă cu definiţia
de stabilitate a preţurilor pe termen mediu în economia românească
(începând cu anul 2013); este o perioadă intermediară menită să asigure
trecerea la etapa ţintei continue de inflaţie pe termen lung – compatibilă cu
definiţia de stabilitate a preţurilor adoptată de BCE.
 Pe lângă ţinta de inflaţie, BNR a avut de acomodat obiective uneori
contradictorii legate inclusiv de politica de curs de schimb şi de
reglementările în domeniul creditării - adică a trebuit să controleze cursul
şi să ţină în frâu creditarea.
Acumularea unei perioade atât de lungi de "rateuri" risca să afecteze
credibilitatea strategiei de ţintire a inflaţiei şi capacitatea BNR de a
controla inflaţia în acest mod.
La un moment dat, chiar în dezbaterile
de specialitate apăreau formule de
genul "ţintire a inflaţiei de tip light"
sau într-o manieră "originală", date de
faptul că, indiferent de declaraţii,
BNR nu putea să facă abstracţie de
evoluţia cursului de schimb, fiind
suspectată multă vreme că de fapt
ţintea cursul de schimb - adică îl ţinea
sub control, şi apoi inflaţia. Oficialii
BNR au respins însă sistematic astfel
de teorii, iar rezultatele pe 2011 vin să
să dea suport acestei strategii.
BNR a prins curaj şi a redus dobânda-
cheie pe fondul scăderii inflaţiei, al
cererii reduse din economie care nu
permite majorări de preţuri. Acum
dobânda-cheie este de 5,75%, iar pe
piaţa interbancară dobânzile au
coborât în jur de 2% (overnight).
Strategia Bancii Mondiale in
Romania: 2006-2013
Cadrul strategic al CPS, dezvoltat cu Guvernul român, se bazează
pe Programul de Guvernare, lecţii din UE-8, şi de lucru pentru
analiză bancara. CPS are trei piloni:
(a) accelerarea reformelor structurale şi instituţionale pentru a
sprijini creşterea economică durabilă;
(b) abordarea aspectelor fiscale vulnerabile şi modernizarea
sectorului public
(c) vizeaza reducerea sărăciei şi promovarea incluziunii sociale.
Iniţial, ţintirea directă a inflaţiei era asociată cu ţările industrializate (Noua
Zelandă, Canada, Marea Britanie, Suedia, Australia) care au adoptat
această strategie la începutul anilor ’90. Mai mult ca atît, la acea etapă era
considerat, inclusiv de către FMI, că ţintirea directă a inflaţiei nu reprezintă
o strategie adecvată pentru ţările în curs de dezvoltare din cauza cerinţelor
tehnice şi instituţionale pentru asigurarea succesului strategiei care lipseau
în multe ţări în tranziţie: independenţa băncii centrale, capacităţile analitice
ale băncii centrale, lipsa preţurilor reglementate şi sistemul financiar
dezvoltat. Totuşi, pînă în prezent, dintre cele cca. 30 state care au aplicat
strategia de ţintire directă a inflaţiei, majoritatea au fost ţări în curs de
dezvoltare, iar strategia a avut succes în mare parte.
 Cerinţe tehnice:

• Alegerea unui indice de preţuri adecvat

• Stabilirea unui interval de fluctuaţie a ţintei de inflaţie şi a
orizontului de timp
• Definirea excepţiilor
• Capacitatea băncii centrale de a prognoza inflaţia.
• Presiuni inflaţioniste curente.
• Experienţa altor ţări în implementarea strategiei de ţintire
directă a inflaţiei.
Experienţa statelor-membre ale
UE în ţintirea inflaţiei
În ultimii ani strategia de ţintire directă a inflaţiei a fost adoptată
de mai multe state cu nivel diferit de dezvoltare. Printre
acestea se numără şi statele-membre ale UE.
Experienţa altor ţări arată că, în general, îmbunătăţirea condiţiilor
pentru reducerea inflaţiei a survenit odată cu sau după
adoptarea strategiei de ţintire directă a inflaţiei şi nu neapărat
înainte de implementarea acesteia. De asemenea, experienţa
acestor state arată că, deşi de cele mai multe ori s-a reuşit
reducerea inflaţiei, au existat mulţi ani cu semnificative
devieri de la ţinta inflaţionistă.
Experienţe şi rezultate în lupta
împotriva inflaţiei
Ţintirea inflaţiei se recomandă a fi introdusă atunci când banca centrală deja a
redus inflaţia la un nivel apropiat de stabilitatea preţurilor, ea fiind mai
mult o strategie care asigură o stabilitate a ratei inflaţiei la un nivel redus.
Cu toate acestea, sunt şi excepţii şi anume Chile si Israel care au introdus
cu succes ţintirea inflaţiei deşi aveau rate ale inflaţiei ridicate (Chile avea o
rata a inflaţiei de peste 27% şi Israel 18%). O soluţie pentru astfel de ţări
este aceea a stabilirii atât a unor ţinte pe termen scurt, cât şi a unor ţinte pe
termen lung, iar ţinta pe termen scurt să fie stabilită aproape de nivelul
curent al inflaţiei astfel încât să se poată atinge, pentru a putea creşte
credibilitatea strategiei.
Strategia de ţintire a inflaţiei a fost introdusă în România după parcurgerea
unui proces îndelungat de pregătire. Deşi BNR nu a îndeplinit toate
precondiţiile de trecere la ţintirea inflaţiei, aşa cum reiese şi din experienţa
empirica la nivel internaţional, îndeplinirea precondiţiilor nu este în sine un
impediment pentru succesul ţintirii inflaţiei în România.
Principalul instrument de comunicare al BNR este Raportul asupra inflaţiei.
Pentru a răspunde acestei cerinţe, BNR a revizuit atât structura Raportului
asupra inflaţiei, cât şi periodicitatea publicării (acum trimestrială, în
conformitate cu frecvenţa ciclului de prognoză). Pe lângă informaţiile
referitoare la evoluţiile economice şi monetare şi la raţiunile care au stat la
baza deciziilor de politică monetară din perioada analizată, raportul
trimestrial include proiecţia BNR privind evoluţia ratei inflaţiei pe un
orizont de opt trimestre, incertitudinile şi riscurile asociate acesteia,
precum şi o secţiune de evaluare a acestui context din perspectiva politicii
monetare.
 Bibliografie
 
 
Comisia Europeana: http://ec.europa.eu/index_ro.htm
Banca Nationala a Romaniei: www.bnro.ro
Fondul Monetar International: www.fmi.ro
Banca Mondiala: http://web.worldbank.org
Institutul National de Statistica: http://www.insse.ro
Va multumim pentru atentie !