Tema 10.

NEOLIBERALISMUL ECONOMIC:
„LIBERTATE ŞI ECHITATE”

1. Particularităţile neoliberalismului
2. Şcoala de la Freiburg şi contribuţiile lui W.Euken
3. Şcoala neoaustriacă şi aportul lui Fr. von Hayek
4. Şcoala de la Chicago şi aportul lui M.Friedman
 Neoliberalismul este una din doctrinele liberalismului economic,
adepţii cărora consideră că activitatea economică este supusă unei ordini
naturale.

1. Activitatea economică este reglementată de legi economice obiective.

2. Fundamentul libertăţii individuale este proprietatea privată (individuală).
3. Relaţiile dintre agenţii economici se desfăşoară în cadrul liberei
concurenţe, apărarea căreia este funcţia statului.
4. Preţurile se stabilesc în mod liber.
5. Obiectivul intervenţiei statului în economie – crearea cadrului
instituţional (elaborat de statul de drept) pentru buna funcţionare a
mecanismului pieţei.
 Şcoala Şcoala
de la Freiburg de la Chicago M.Friedman (1912-2006)
Germania – economist american
SUA
W.Eucken Şcolile
(1891-1950) –
neoliberale
economist german

Şcoala Şcoala „noilor

de la Viena economişti”
Austria francezi

Friedrich August von Hayek (1899-1992) M.Allais (1911-2010) – economist francez

 Școala de la Freiburg
Reprezentant: Walter Eucken (1891-1950)
Lucrări principale: “Bazele economiei politice” ; “Principiile politicii
economice”
Aportul şcolii
(1) Pe plan metodologic : Efectuează sinteza dintre inducţie şi deducţie;
istorie şi teorie
(2) Pe plan teoretic a înaintat:
1) Teoria tipurilor ideale de economie :
- economia liberă de piaţă
- economia centralizată
2) Concepţia “echipei de fotbal” :
- societate → teren de fotbal
- agenţii economici → jucătorii
- statul → arbitru
 Teoria economiei sociale de piaţă (Alfred
Muller-Armack) – cel mai popular model de
economie – îmbină ideile liberalismului cu cele
ale creştinismului.
Trăsătura de bază a modelului constă în
îmbinarea libertăţilor pieţei cu protecţia socială
(model implementat în Germania de către
Ludwig Erhard, care a dus la „miracolul
economic german”).
Obiectivele intervenţiei statului în economie
 Aportul şcolii
(3) Pe plan de politică economică , a delimitat trei tipuri de
politici economice:
 laisser-faire
 colectivistă
 dirijistă

Argumentare :
Sarcina fundamentală a politicii economice este organizarea
economiei în vederea menţinerii regimului economic ales.
Stâlpi ai ordinii economice sunt: Statul, Ştiinţa, Biserica
 Ultraliberalismul Noii Şcoli de la Viena
Reprezentant: Fr.von Hayek (1899-1992)
Lucrări principale: “Dreptul, Economia, Libertatea”; “Legea, legislaţia şi
libertatea”
Ideile de bază :
I. Ultraliberalii sunt apărătorii individualismului şi a ordinii naturale
Conceptul despre libertate (este adept al “mâinii invizibile” şi
“ordinii naturale”) : susţine că libertatea prevede absenţa
constrângerii, dar nu şi îngrădirea libertăţii altora
*** Libertatea – valoare supremă a societăţii, condiţia principală a
prosperităţii economice
II. Propune înlocuirea noţiunii “economie de piaţă” cu “catalaxie” –
sistem economic care se autoreglează spontan .
 Ideile de bază :
III. “Ordinea spontană” – constituie esenţa pieţei (este rezultatul unor
legături naturale, apărute stihiinic între oameni şi nu a acţiunilor
planificate). Piaţa, banii, morala – au apărut spontan
“Ordinea dirijată” – temelia economiei de comandă
IV. Ordinea în societate este stabilă atunci când se bazează pe dominaţia
legii “regulilor de joc” – obligatorii pentru toţi
“Statul de drept” şi “economia de piaţă” => două faţete ale medaliei
(care nu pot exista una fără de alta)
V. Principala funcţie a statului:
Elaborarea cadrului juridic corespunzător de desfăşurare a concurenţei
între agenţii economici
 Şcoala de la Chicago (monetarismul Nord-American)
Reprezentant: Milton Friedman (1912-2006)
Lucrări principale: “Capitalismul şi Libertatea” ; “Istoria monetară a SUA”;
“Libertatea de a alege”
Ideile principale :
I. Conceptul despre libertatea economică şi politică : libertatea economică
– cerinţă esenţială pentru libertatea politică (!!! concentrarea puterii
economice şi politice în aceeaşi mână – sursa sigură de tiranie)

II. Conceptul despre suveranitatea consumatorului : sursa activităţii

economice – cerinţele consumatorilor, capacitatea lor de a alege liber
bunurile oferite → şi ca urmare are loc orientarea producătorilor şi
redistribuirea resurselor
ALEGEREA CONSUMATORILOR → VENITURI INEGALE
ALEGEREA CETĂŢENILOR → DREPTURI EGALE
 Ideile principale :
III. Monetariştii sunt adepţi ai economiei de piaţă
Caracteristicile principale ale economiei de piaţă:
1. Proprietate privată ocrotită de lege;
2. Neintervenţia statului în economie;
3. Echilibrul pieţei se formează prin intermediul preţurilor, funcţiile
căruia sunt: funcţia informaţională, stimulatoare şi de distribuire a
veniturilor
IV. Monetariştii critică dirijismul şi introduc corective în teoria keynesistă a
consumului. Conform lor, consumul depinde de:
 VENITUL DISPONIBIL
 VENITUL PERMANENT (aşteptările pe termen lung)
V. Descoperă teoria ratei naturale a şomajului.
Şomajul natural (3-6%) este condiţionat de trecerea angajaţilor la un alt
loc de lucru, un alt loc de trai, inevitabil şi necesar.
 Ideile principale :
VI. Obiectivul politicii economice a statului trebuie să fie lupta cu inflaţia,
şi nu cu şomajul. Principala mărime economică, asupra căreia statul
poate influenţa este masa monetară.

Monetariştii afirmă că inflaţia provine de la faptul că statul acoperă

VII.
deficitul bugetar prin emiterea unei cantităţi prea mari de bani.

VIII. Monetariştii afirmă că politica monetară – reprezintă principala politică

de intervenţie a statului în economie (după M.Friedman, “ceea ce ne-am
obiţnuit să numim teoria cantitativă a banilor, în prezent se numeşte
monetarism”)
 Evoluţia teoriei monetariste
(a) J.BODIN :
Există dependenţă directă între cantitatea de bani şi nivelul preţurilor

(b) W.PETTY :
Există dependenţă indirectă între cantitatea de bani şi viteza de rotaţie a acestora

(c) J.FISHER :
Ecuaţia schimbului monetar : PQ
MV  PQ  M 
V
(d) J.M.KEYNES :

M  L1 Y   L2 i 
unde:
L1 – cererea de monedă pe motiv de tranzacţie şi precauţie; L2 – cererea de monedă
pe motiv speculativ; Y – nivelul venitului nominal ; i – rata nominală a dobânzii

(e) M.FRIEDMAN :

M
 f Y , im, ib,  a , h, u 
unde: P
M – cererea de bani; p – nivelul preţurilor; Y – veniturile totale; im –
 
randamentul nominal al banilor; ib – randamentul nominal al acţiunilor;  a –
rata inflaţiei anticipate; h – capitalul uman (investiţii în educaţie şi pregătire
profesională); u – celelalte preferinţe ale indivizilor
 Deosebiri în abordarea politicii economice
KEYNESISMUL MONETARISMUL
 Scopul politicii economice
Reducerea şomajului Stabilitatea circulaţiei monetare

 Instrumentul principal al politicii economice

Reducerea ratei dobânzii
Controlul masei monetare oferite
Rata anuală de creştere a masei
monetare în circulaţie:
3-5% - pe termen scurt
2-3% - pe termen lung
 Şcoala “noilor economişti” francezi
(teoria economiei bazate pe ofertă)
Autorii “economiei ofertei”: A.Laffer, G.Childer, P.Roberts
• În viziunea “noilor economişti”, importantă pentru venitul
dezvoltarea economiei este oferta factorilor de fiscal

producţie, şi nu cererea efectivă (după Keynes).

Producţia dă naştere veniturilor care sunt utilizate
pentru a procura ceea ce propune oferta.
• Insistă asupra creării condiţiilor ce ar stimula
investiţiile private prin reducerea impozitelor.
Impozitele mari sporesc consumul în detrimentul 40% rata impunerii
economiilor şi a investiţiilor.
• Până la un punct oarecare, odată cu creşterea ratei impozitelor, cresc şi veniturile fiscale. De
la acest punct încolo, însă, creşterea în continuare a presiunii fiscale are ca urmare o reducere
substanţială a veniturilor statului.
M.Allais susţine ideea “planificării concurenţiale” , bazată pe îmbinarea programării
economiei de către stat cu concurenţa întreprinderilor private.
 Teoria alegerii publice. Jeans Buchanan
• Teoria alegerii publice integrează într-o singură abordare
teoretică ştiinţa economică şi ştiinţa politică.
• Pe piaţa politică vânzători sunt politicenii
politici
politicenii oferă
vânzătorii produse
partidele programe de echitate
specifice
politice socială şi eficienţă
economică

• Cumpărători ai acestor produse sunt alegătorii

achită
cu votul
cumpărătorii alegătorii bunurile
(în cadrul alegerilor)
promise

• Funcţionarul public, acţionând pe piaţa politică, tinde să-şi maximizeze

câştigurile (de natură economică şi politică)
• Deciziile politicienilor sunt puţin eficiente, ele generează eşecurile statului.
• Deciziile birocraţilor se i-au după următoarea schemă: aprobarea unor acte
legislative în schimbul unor voturi viitoare, sau câştiguri materiale.
• Instrumente parlamentare de adoptare a deciziilor – „logroling”: o
fracţiune parlamentară promite să susţină alt grup în votarea legii în care
sunt cointeresaţi şi ei (comerţ cu voturi = vot la pachet)
• Câştigurile birocraţilor sunt mult mai mari decât eforturile depuse, iar
costurile plătite de societate sunt net superioare beneficiilor obţinute.