TEMA 5.

APARATUL LOCOMOTOR
ANATOMIA SISTEMULUI OSOS
Noțiuni despre oase și schelet
 Tipurile de mișcări în articulații
La nivelul articulațiilor se îndeplinesc
următoarele mișcări:
 flexia – extensia – reprezintă mișcări de
apropiere sau îndepărtare a două segmente
alăturate. Se fac în jurul unui ax transversal;
 abducția – adducția. Prin adducție se
realizează apropierea față de axul median al
corpului, iar prin abducție îndepărtarea față de
axul median;
 pronația – supinația. Pronația este mișcarea  circumducția – prezintă
mișcarea complexă care
de rotație a mâinii, prin care policele se rotește
totalizează flexia, extensia,
medial, palma privind în jos, iar supinația este
abducția, adducția și le
mișcarea inversă.
asociază cu rotația.
 PLANURILE

Transversal Frontal Sagital

 SCHELETUL ORGANISMULUI
UMAN:
1. Scheletul capului – craniul.
2. Scheletul trunchiului (cutia toracică și
coloana vertebrală;
3. Scheletul membrelor superioare;
4. Scheletul membrelor inferioare.
 SCHELETUL UMAN este împărțit în două grupuri mari de oase:
 scheletul axial;
 scheletul apendicular.
Scheletul axial sau central format din cap, torace, coloana vertebrală, în
total 80 de oase.
Scheletul apendicular este alcătuit din oasele membrelor superioare și
inferioare, inclusiv centură de scapulară și centura pelviană. Din numărul
total de oase (206 oase) 126 aparțin doar scheletului apendicular.
Scheletul trunchiului: coloana vertebrală și cutia
toracică
Coloana vertebrală la om este formată din 33-34
vertebre (”vertebra” – ceea ce se răsucește), care
urmează metameric una după alta.
Fiind axul principal al corpului, coloana vertebrală
îndeplinește funcțiile:
 de sprijin;
 de apărare a măduvei spinării;
 constituie o parte din pereții cavității toracice,
abdominale și a bazinului;
 participă la mișcarea capului și a trunchiului.
 În coloana vertebrală deosebim următoarele porțiuni sau segmente:
p. cervicală – 7 vertebre;
p. toracică – 12 vertebre;
p. lombară – 5 vertebre;
p. sacrală – 5 vertebre;
p. coccigiană – 3 – 5, 7 vertebre.
Vertebrele sacrale sunt sudate într-un singur os – sacru, iar cele coccigiene sunt
sudate în osul coccigian sau coccis. La omul adult coloana vertebrală este formată din
24 vertebre separate sau adevărate și din 9 - 10 vertebre false, care formează sacrul și
coccisul.
 În conformitate cu funcțiile
îndeplinite de coloana vertebrală,
fiecare vertebră posedă:
 partea masivă de sprijin –
corpul vertebrei;
 un arc constituit din două
jumătăți simetrice, care închid
împreună cu corpul vertebrei  apofizele transverse, perechi, orientate lateral;
orificiul vertebral;  apofizele articulare pare superioare și inferioare, care
 apofize, care pleacă de la arc: servesc pentru articulația cu vertebrele vecine.
 apofiza spinoasă, nepereche, Toate orificiile vertebrale în ansamblu, formează canalul
îndreptată dorsal; rahidian, în care se găsește măduva spinării.
 Vertebrele cervicale. Corpurile lor au dimensiuni
mai mici și o formă ovală. Apofizele transversale
posedă orificii, totalitatea cărora formează un canal,
prin care trec vasele sangvine spre creier. Apofizele
spinoase (înafara vertebrei a VII-a) sunt mai scurte
decît la vertebrele toracice și sunt bifurcate la capăt.
Primele două vertebre cervicale se deosebesc de Pe arc, în locul apofizelor articulare
celelalte vertebre după structura sa. superioare sunt dispuse fosete articulare
Prima vertebră cervicală se numește atlas. Ea are o ovale, care articulează cu osul occipital.
formă inelară, iar locul corpului este ocupat de arcul Apofizele articulare inferioare sunt
anterior. Pe arcul posterior în loc de apofiza spinoasă deasemenea înlocuite prin fosete, ce
s-a păstrat doar o mică ridicătură – tuberculul articulează cu vertebra a doua cervicală –
posterior. axis sau epistrofeu.
 A doua vertebră cervicală se numește
epistrofeu sau axis și se deosebește de
vertebrele cervicale tipice, prin faptul că
partea superioară a corpului are o apofiză
odontoidă, care se mai numește dintele
axisului, în jurul căreia se rotește atlasul
împreună cu craniul.
 Vertebrele toracice sunt mai tipice,
deoarece numai în porțiunea toracică se
păstrează complet structura segmentară. Ele
se unesc cu coastele și în locul unirii (pe
corpul vertebrelor) formează gropițe sau
fațete costale.
Corpurile vertebrelor toracice sunt mai
masive. Apofizele spinoase sunt îndreptate
în jos și parțial se suprapun. Acest fapt face
porțiunea toracică a coloanei vertebrale mai
puțin mobilă.
 Vertebrele lombare. Corpurile
vertebrelor sunt cele mai voluminoase,
deoarece la nivelul lombar sarcina,
care acționează asupra lor este mult
mai mare (2/3 din greutatae corpului).

Apofizele spinoase sunt îndreptate

posterior, iar cele articulare sunt
dispuse sagital.
 Vertebrele sacrale sau sacrul are forma
unui triunghi, cu baza orientată în sus, iar
vîrful orientat în jos. Fața anterioară sau
pelviană a sacrului e concavă și pe ea se
disting urmele sudării corpurilor vertebrale
sub aspectul unor linii transversale. Pe
suprafața posterioară convexă se ridică
creasta sacrală medie, iar lateral – crestele
laterale. În părți de crestele laterale se deosebesc masele
Între crestele mediale și cele laterale sau porțiunile laterale ale sacrului, care prin fețele
există patru perechi de orificii sacrale lor articulare se unesc cu oasele bazinului. La bărbați
posterioare. sacrul este mai lung și mai îngust decît la femei.
 Vertebrele coccigiene sau coccisul constă din
4 (mai rar 3 sau 5) vertebre rudimentare (sudate
la adulți), la care s-a păstrat doar corpul.
Coccisul corespunde scheletului cozii
animalelor vertebrate. Are aspectul unei
piramide cu baza spre sacru.
 Articulațiile dintre vertebre
Toate articulațiile vertebrelor pot fi împărțite (în
conformitate cu cele două porțiuni esențiale ale
vertebrei) în articulații între corpuri și articulații
dintre arcurile vertebrale. Legătura dintre corpurile
vertebrelor se realizează cu ajutorul discurilor
intervertebrale. Discul constă din două părți:
 inel fibros constituit din fascicule dense de țesut
conjunctiv, care se intercalează între ele;
 nucleul gelatinos elastic, care prezintă rudiment
al coardei dorsale și îndeplinește rolul de
amortizare;
 Inelul fibros înconjoară la exterior nucleul pulpos. În cazul ruperii fasciculelor inelului
fibros are loc ieșirea nucleului pulpos înafară, cu comprimarea consecutivă a rădăcinilor
nervoase, apar nevralgiile și afecțiunea dată poartă denumirea de hernie de disc. Înălțimea
sumară a discurilor intervertebrale constituie o treime din înălțimea totală a porțiunii mobile
ale coloanei vertebrale. Cu vârsta însă, înălțimea discurilor relativ se micșorează.
La copiii nou-născuți înălțimea constituie mai mult de 50% din înălțimea totală a coloanei
vertebrale, iar la adulți aproape 25%. Cu cât înălțimea discurilor este mai mare, cu atât se
mărește mobilitatea dintre vertebre. Dacă se acționează o presiune asupra coloanei vertebrale,
are loc compresia discurilor și ele se măresc în părți, dar se micșorează vertical. Astfel,
dimineața înălțimea corpul omenesc este mai mare cu 2 - 4 cm decât seara.
 De-a lungul feței anterioare a corpului tuturor vertebrelor, începînd cu osul occipital și prima vertebră
cervicală (atlasul), se află ligamentul longitudinal anterior, iar pe suprafața posterioară a corpului vertebrelor,
în interiorul canalului vertebral se află ligamentul longitudinal posterior. Vertebrele vecine se unesc prin
ligamente intertransversale, interspinoase și interarcuate sau ligamente galbene. Elasticitatea înaltă a acestora
ușurează munca mușchilor erectori ai trunchiului.
 Peste apofizele spinoase se întinde ligamentul
supraspinos, iar în regiunea cefei el trece în
ligamentul nucal lat, care se fixează de osul
occipital. În porțiunea sacrală și cea coccigiană,
vertebrele sunt unite prin sinostoze și formează
oase unitare: sacrul și coccisul.
În partea superioară, coloana cervicală se
articulează cu craniul prin intermediul articulației
occipitale. Această articulație se împarte de către
atlas în două etaje: unul superior – articulația
atlantooccipitală, și altul inferior – articulație
atlantoaxială (una mediană și două laterale).
 Coloana vertebrală în ansamblu
La omul adult coloana vertebrală constituie
aproximativ 40% din lungimea totală a corpului și are patru
curburi în plan sagital. Două din ele orientate cu
convexitatea înainte – lordoze (cervicală și lombară), iar
celelalte două orientate cu convexitatea înapoi – cifoze
(toracică și sacrococcigiană).
La copiii nou-născuți coloana vertebrală este aproape
dreaptă și curburile sunt foarte slab exprimate. Prima
curbură, cea cervicală – lordoza cervicală, apare atunci
cînd copilul începe să ”țină capul” (aproximativ la trei
luni), adică când începe să se opună căderii capului înainte.
 Puțin mai tîrziu, cînd copilul începe să șadă (aproximativ la 6 luni de viață) apare cifoza toracică.
Atunci cînd copilul stă în picioare și începe să meargă (aproximativ la 10-12 luni), apare lordoza
lombară și cifoza sacro-coccigiană. Ultimele două se formează definitiv la vîrsta de 15-16 ani.
Deformarea laterală a coloanei vertebrale – scolioza, deseori observată la elevii claselor primare și
este legat de particularitățile de vîrstă ale corpurilor vertebrelor și ale discurilor intervertebrale. Ea se
dezvoltă din cauza nerespectării normelor igienice, și anume: înălțimea băncilor nu corespunde
staturii copiilor, clasa este puțin sau neuniform iluminată, se ignorează particularitățile vizuale și
auditive personale ale elevilor. Scolioza se corijează prin practicarea înotului, efectuarea exercițiilor
fizice speciale, dar e mai bine să prevenim apariția ei.
La oamenii bătrâni coloana vertebrală se scurtează (uneori pînă la 10%) din cauza micșorării
înălțimii corpurilor vertebrelor și a discurilor intervertebrale. Apare o convexitate orientată înapoi,
adică curbura toracică este excesiv de avansată (gheb) – cocoașa bătrâneții.
 La dezvoltarea tuturor curburilor coloanei vertebrale, inclusiv și a scoliozelor,
contribuie deasemenea tonusul muscular și asimetria dezvoltării lor, acțiunea forței
de gravitație, precum și ținuta corpului.
Exercițiile fizice condiționează dezvoltarea normală a coloanei vertebrale și
asigură profilaxia ”ghebului”, scoliozelor patologice, dar și corectarea diferitor
defecțiuni.
Datorită existenței curburilor coloanei vertebrale se măresc proprietățile de
amortizare ale acestora. Sub acțiunea factorilor externi curburile se schimbă în
decursul uneia și aceleiași zile, și ca rezultat lungimea coloanei vertebrale este
diferită.
 Cutia toracică
Oasele cutiei toracice sunt prezentate de 12 perechi de
coaste, unite posterior cu vertebrele toracice și un os
impar – sternul, cu care coastele se unesc anterior. Cutia
toracică îndeplinește următoarele funcții:
 apără organele care se găsesc în cavitatea toracelui;
 participă activ în procesul de respirație.
Sternul este un os plat după formă, impar, situat
ventral și median. El constă din trei porțiuni: superioară –
manubriul, medie – corpul, inferioară – apofiza xifoidă.
Manubriul și corpul sternului formează între ele unghiul
sternal sau unghiul lui Louis.
 Pe marginea superioară a manubriului se află
incizura jugulară. Lateral de ea, pe ambele părți - se
află cîte o incizură claviculară, care asigură
articularea sternului cu exterimitatea sternală a
claviculei. Mai jos, tot pe părțile laterale se află
incizurile costale, care slujesc pentru articularea cu
cartilajele perechilor I – VII de coaste.
Apofiza xifoidă variază considerabil prin forma
sa. La femei sternul este relativ mai scurt decît la
bărbați. La copiii nou-născuți sternul este
cartilaginos, după vîrsta de 30 de ani sternul începe
să se calcifice, iar la oamenii bătrîni el se osifică.
 Coastele sunt în număr de 12 perechi și au aspectul unor plăci osoase
înguste, foarte curbate și turtite. Fiecare coastă este formată din extremitatea
anterioară și posterioară, iar între ele se află corpul coastei. Extremitatea
posterioară este prevăzută cu o îngroșare, capul coastei, cu ajutorul căruia
coasta articulează cu corpurile vertebrelor. Părțile anterioare ale coastelor
sunt cartilaginoase.
Locul de unire a capului cu corpul coastei este mai îngust și se numește
gît. Prima coastă este dispusă în plan aproape orizontal și este încovoiată.
Șapte coaste superioare se numesc coaste adevărate, deoarece se articulează
cu sternul.
 Coastele VIII – X se
numesc coaste false, deoarece
prin intermediul cartilajului
lor se articulează de cartilajul
primelor șapte coaste și
formează arcul costal.
Coastele XI și XII se
termină liber în mușchii
abdominali și se numesc
coaste flotante.
 La adulți forma cutiei toracice este supusă unor variații individuale, care depind
în mare măsură de felul de viață și dezvoltarea fizică specifică. Cutia toracică este
deosebită la femei și la bărbați. La femei ea este mai scurtă și mai rotungită decît la
bărbați. La bătrîni, din cauza curbării pronunțate a regiunii toracice a coloanei
vertebrale, cutia toracică devine mai scurtă și se lasă în jos, curbura coastelor se
reduce și ele se deplasează înainte.
Dimensiunea antero-posterioară se mărește din nou, iar cea transversală se
micșorează. În medie, perimetrul toracelui la bărbații în vîrsta de 20 - 22 ani este de
aproximativ 85 - 86cm.
 Se evidențiază trei forme principale
ale cutiei toracice:
 conică;
 cilindrică;
 plată.
Cutia toracică conică este de obicei
este scurtă, iar cea plată – lungă. Efortul
fizic influențează benefic asupra lucrului
plămînilor și astfel asupra formei cutiei
toracice, sporind de asemenea
capacitatea vitală a plămînilor.