ACOPERIŞURI

Acoperişurile sunt subansambluri constructive amplasate la partea

superioară a clădirilor. Acoperişurile trebuie să îndeplinească criteriile de
performanţă stabilite prin norme, referitoare la durabilitate, etanşeitate,
izolare termică şi fonică etc.
Rolul funcţional al acoperişurilor este de închidere a clădirii la partea
superioară, protejând mediul interior de variaţiile de temperatură, umiditate,
ploaie, de zgomot etc.
Acoperişurile au şi rol de rezistenţă, preluând încărcările care le revin.
La unele structuri, prin elementele sale de rezistenţă, acoperişul asigură
solidarizarea şi conlucrarea elementelor portante verticale la partea
superioară.
Împreună cu pereţii exteriori şi unele elemente ale infrastructurii
(planşeul peste subsol, soclul etc.) acoperişurile reprezintă elemente de
închidere ale clădirii.
Ansamblul elementelor de închidere alcătuieşte subsistemul anvelopă
al clădirii.
 Subansamblul acoperiş cuprinde următoarele elemente principale,
diferenţiate prin funcţiunile pe care le îndeplinesc:

- elementul (sau elementele) de rezistenţă, având rolul de preluare a

încărcărilor care revin acoperişului. În funcţie de tipul clădirii şi alcătuirea
acoperişului, elementele de rezistenţă sunt formate din: ultimul planşeu
(în cazul acoperişurilor terasă), ultimul planşeu şi structura proprie a
acoperişului (în cazul clădirilor cu pod), respectiv structura acoperişului
(în cazul clădirilor cu deschideri mari la care nu se prevede planşeu: hale
cu un nivel, săli de expoziţii, de spectacole etc.);
- învelitoarea, cu rol de protecţie hidrofugă;
- termoizolaţia, cu rol de izolare termică;
- bariera contra vaporilor, straturi de difuzie sau canale de aerare
pentru îmbunătăţirea comportării higrotermice;
- elemente accesorii ale acoperişului, cu rol de colectare şi evacuare
a apelor meteorice, de închidere perimetrală, evacuare a vaporilor de apă
în atmosferă, iluminare naturală etc.
 CLASIFICAREA ACOPERIŞURILOR
Acoperişurile se pot clasifica după o serie de criterii :
a) După comportarea higrotermică acoperişurile pot fi reci (cu spaţiu de
aer) şi calde (sau compacte).
- acoperişurile reci cuprind în alcătuirea lor un spaţiu de aer în legătură
directă cu mediul exterior, (spaţiu ventilat) care separă acoperişul în două părţi
componente: partea inferioară (în care este inclusă termoizolaţia) şi partea
superioară (în care este inclusă învelitoarea). Acest tip de acoperişuri cuprinde
atât soluţiile tradiţionale cu pod (care reprezintă un spaţiu mare de aer), cât şi
alte soluţii cu spaţiu redus de aer, având funcţie strict higrotermică.
- acoperişurile calde, utilizate sub formă de terase cu pante mici, sunt
caracterizate prin faptul că straturile componente se succed unul după altul, fără
straturi de aer pentru ventilare.
b) În funcţie de formă acoperişurile pot fi cu suprafeţe plane înclinate
(numite ape sau versanţi) rezolvate astfel încât să favorizeze scurgerea apelor
meteorice şi acoperişuri cu suprafeţe curbe sau sub formă de cupole, suprafeţe
riglate etc. La clădiri cu deschideri mari (hale parter sau ultimul etaj la clădiri
industriale etajate), unde iluminarea naturală prin ferestre este insuficientă, se
folosesc acoperişuri cu luminatoare.
c) După mărimea pantei acoperişurile pot fi:
- înclinate, cu pantă mare (21-150%) sau cu pantă medie (8-20%);
- plate (de tip terasă), necirculabile (cu panta de 2 - 7%) sau circulabile
(cu panta de 1,5 - 4%).
 Pante, în [cm/m]
Nr. crt. Materiale şi mod de alcătuire min. uzuale max.

Carton bitumat pe astereală: 20 25...45 vertical

a) un strat prins în cuie direct sau cu şipci
1 b) două straturi, primul prins în cuie, 10 15...25 30
celălalt lipit de primul (cu mase
bituminoase etc.)

Hidroizolaţii în straturi multiple din foi

hidroizolante lipite cu mase
bituminoase pe suport rigid:
2
a) pentru terase circulabile 1,5 2...3 4

b) pentru alte învelitori 2 3...15 150

Ţigle argilă arsă:
a) solzi
- aşezate simplu 60 70...90 275
- aşezate dublu 45 55...70 275
3
b) cu jgheab
- trase 45 55...70 120
- presate 35 45...70 120

4 Olane 25 30...50 70
Azbociment plăci plane mici
5 a) un strat 45 50...70 vertical
 Azbociment plăci ondulate:
a) cu ondule mici având dimensiunile de 115
6 x 28 25 30...80 vertical
b) cu ondule mari având dimensiunile de -
177 x 51 20...40 vertical
Tablă zincată
a) cu falţuri orizontale simple şi verticale
duble 15 20...50 vertical
7 b) cu falţuri orizontale şi verticale duble 7 15...40 vertical

c) montată în solzi 40 55...275 vertical

d) montată cu şipci 40 55...275 vertical
8 Tablă ondulată în foi mari - 15...40 vertical
Geam (luminator):
a) montat în chit 30 min. 70 vertical
9
b) montate în suporturi speciale (garnituri
de etanşare etc.) 15 min. 25 vertical
Şindrilă, şiţă:
a) două straturi 60 70...100 vertical
10
b) trei straturi 50 60...100 vertical
11 Stuf şi trestie 60 80...120 275
Pentru alte materiale decât cele prezentate, pantele respective ale învelitorilor se aprobă de
către organele de agrementare, la cererea factorilor interesaţi.
 d) După structura de rezistenţă acoperişurile pot fi:
- cu structură masivă din zidărie, utilizate în special în perioada antică şi
medievală la realizarea unor acoperişuri pentru deschideri mari (săli, catedrale
etc.);
- cu structura de rezistenţă identică cu cea a planşeelor curente în cazul
acoperişurilor terasă;
- cu şarpantă, în cazul acoperişurilor cu pod;
- cu structură proprie, în cazul deschiderilor mari, realizate în diverse moduri:
grinzi (cu inima plină sau cu zăbrele), elemente de suprafaţă din beton
precomprimat (elemente TT drepte sau curbe, elemente T etc.), reţele spaţiale din
bare, învelitori subţiri, acoperişuri suspendate etc.

e) După tipul învelitorii acoperişurile pot fi cu învelitoarea discontinuă,

realizată din elemente mici cu suprapunere parţială (ţigle, foi de tablă, şindrilă,
onduline etc.) şi cu învelitoare continuă.
Acoperişurile cu învelitoarea din elemente separate (discontinuă) trebuie să
fie înclinate pentru a permite eliminarea rapidă a apelor (mărimea pantei fiind dată
de tipul elementelor), iar acoperişurile cu învelitoare continuă sunt de tip terasă,
cu învelitoare bituminoasă sau cauciucată.
 COMPORTAREA HIGROTERMICĂ A ACOPERIŞURILOR

În cazul acoperişurilor reci, vaporii de apă din spaţiul interior,

care migrează pe timp de iarnă spre exterior, ajung în spaţiul de aer
ventilat şi sunt eliminaţi în atmosferă, pericolul de condens în structura
acoperişului fiind practic eliminat, cu condiţia ca stratul de circulaţie din
pod, care se dispune deasupra termoizolaţiei, să fie poros pentru ca
vaporii de apă să poată fi evacuaţi în atmosferă.

În cazul acoperişurilor calde, vaporii de apă ajung sub

învelitoare care, de fapt, reprezintă o barieră puternică contra vaporilor,
amplasată la exterior, existând posibilitatea de producere şi stagnare a
condensului sub învelitoare, pe durate relativ mari de timp. Pentru a
reduce cantitatea de vapori care migrează spre exterior se prevăd bariere
de vapori în zona caldă a acoperişului (sub termoizolaţie), iar în cazul
unor umidităţi relative ridicate ale aerului interior, se prevăd straturi de
difuzie a vaporilor sau canale de aerare de dimensiuni reduse în structura
acoperişului, cu rolul de a colecta şi elimina în atmosferă vaporii de apă
şi a reduce astfel cât mai mult pericolul de condens.
 ACOPERIŞURI CU ŞARPANTĂ

Acoperişurile cu şarpantă se utilizează la clădiri de locuit (case familiale,

hoteluri, blocuri), social-culturale, administrative etc., precum şi în cazul
construcţiilor industriale (pentru birouri, anexe etc.) Sunt acoperişuri înclinate.

Şarpanta reprezintă structura de rezistenţă a acoperişurilor cu pod

realizată deasupra ultimului nivel, având rolul de a crea pantele şi forma
acoperişului şi de a prelua încărcările care revin acoperişului. În mod obişnuit
şarpantele se realizează din elemente de lemn datorită avantajelor pe care le
oferă lemnul: greutate redusă, prelucrare şi execuţie simplă. Mai rar, se
utilizează şarpante din elemente prefabricate din beton armat sau din profile
metalice.

Alcătuirea şarpantelor depinde de dimensiunile în plan ale clădirii şi de

structura de rezistenţă a acesteia. În cazul în care există pereţi portanţi interiori se
preferă şarpantele pe scaune, iar în cazul când pereţii portanţi sunt la exterior
se adoptă şarpanta cu macaz, dacă deschiderea permite. La deschideri mai
mari, se adoptă alte tipuri de acoperiş, printre care şi cele cu grinzi transversale.
În cazul grinzilor cu zăbrele (ferme), ansamblul lor alcătuieşte şarpanta
acoperişului.
La deschideri mici se adoptă şarpanta din căpriori, fără scaune.
 În alcătuirea unei şarpante se disting următoarele elemente principale:

şipcile, dispuse perpendicular pe linia de cea mai mare pantă, şi care

servesc ca reazeme pentru elementele învelitorii discontinue (ţigle, plăci de
azbociment etc.). Distanţa dintre şipci este determinată de mărimea elementelor
învelitorii, ţinând seama că acestea se suprapun cu câţiva centimetri. Şipcile
reazemă pe căpriori şi preiau greutatea învelitorii şi a zăpezii, presiunea vântului
şi încărcările accidentale care apar pentru întreţinerea învelitorii;

astereala este formată din scânduri dispuse alăturat (pe aceeaşi direcţie cu
şipcile), constituind suportul învelitorilor flexibile (fără rigiditate), cum sunt cele din
tablă plană sau pentru învelitorile bituminoase. Astereala reazemă pe căpriori şi
preia aceleaşi încărcări ca şi în cazul şipcilor.

- căpriorii sunt elementele care se dispun înclinat, dând panta acoperişului.

Distanţa dintre căpriori este de 60-80 cm, fiind impusă de rigiditatea mică a şipcilor
sau asterelei, care reazemă pe căpriori; căpriorii reazemă la partea inferioară pe
pana de streaşină (cosoroabă) dispusă pe pereţii exteriori portanţi, iar la partea
superioară căpriorii reazemă unul pe celălalt direct sau prin intermediul unei pane
de coamă. În funcţie de deschiderea clădirii se prevăd două, patru sau chiar mai
multe pane curente care constituie reazemele intermediare ale căpriorilor.
 panele sunt formate din grinzi de lemn, fiind reazeme pentru
căpriori. Panele de streaşină, denumite şi pane de picătură sau
cosoroabe, se dispun în lungul pereţilor exteriori sau pe înălţări
ale acestora; panele curente reazemă pe popi;

popii reprezintă reazeme pentru panele curente

(intermediare). Sunt elemente verticale care reazemă pe pereţii
portanţi transversali, fiind dispuşi la distanţe de 3-5 m (egale cu
distanţele dintre pereţii pe care reazemă). În cazul clădirilor cu
unul sau doi pereţi longitudinali centrali (pe direcţia transversală
fiind pereţi de contravântuire la distanţe mai mari), se prevăd
popi înclinaţi (Fig. 8.5 c);

cleştii sunt formaţi din câte două elemente care leagă

căpriorii corespondenţi din cele două ape din dreptul popilor,
formând un sistem plan nedeformabil. Cleştii nu preiau încărcări
directe, însă sunt solicitaţi la eforturi de întindere;
 contrafişele sunt elemente care reduc deschiderea panelor
curente şi rigidizează nodurile în sens longitudinal (în sensul
direcţiei panelor);

contravânturile sunt elemente care solidarizează

elementele şarpantei, asigurând rigiditatea, stabilitatea şi
conlucrarea spaţială a şarpantei;

corzile sunt elemente orizontale, solicitate la întindere, ale

şarpantelor pe ferme;

arbaletrierii sunt elemente înclinate de sub pana curentă,

lucrează la compresiune şi dirijează eforturile către margini.
 Planşeul de pod este format din următoarele elemente:

elementul de rezistenţă (planşeul brut) cu structura similară cu cea

a planşeelor curente;
şapa de egalizare din mortar de ciment;
bariera contra vaporilor, care chiar dacă nu este necesară din
calculul higrotermic, se poate prevedea ca izolaţie împotriva
eventualelor ape meteorice care pot ajunge accidental în pod; la clădiri
nepretenţioase se poate renunţa la şapa de egalizare şi la bariera de
vapori;
izolaţia termică, realizată din materiale în vrac (zgură, deşeuri
poroase, beton uşor etc.) sau din plăci (vată minerală, etc);

stratul de circulaţie din beton uşor cu un conţinut redus de ciment

pentru a fi poros şi a permite migraţia în atmosferă a vaporilor de apă
din interior.
 ÎNVELITORI

Învelitoarea este elementul de construcţie prevăzut la partea superioară a

acoperişului, având rolul de izolare împotriva apelor meteorice. Învelitoarea trebuie
să corespundă exigenţei de etanşeitate, dar şi exigenţelor referitoare la
durabilitate, rezistenţă la foc, aspect estetic precum şi cerinţelor economice.

Din punct de vedere al modului de asigurare al etanşeităţii, se disting:

- învelitori discontinue, din elemente separate, impermeabile la apă, dacă
aceasta se scurge repede (ţigle ceramice sau din beton, olane etc.);
- învelitori continue, fără rosturi (cele bituminoase sau cauciucate).

Din punct de vedere al modului de susţinere a învelitorilor :

- învelitori elastice sau flexibile, care necesită un strat suport continuu (cele
bituminoase, cauciucate sau din tablă plană);
- învelitori care necesită elemente-suport aşezate la distanţe reduse, cum
sunt cele din plăci mici şi rigide (ceramice, din lemn, şindrilă, şiţă etc).
- învelitori la care elementele de susţinere se dispun rar, elementele învelitorii
având rigiditate relativ mare (plăci ondulate sau cutate din tablă sau mase
plastice).
Acoperiş BRAMAC
Acoperişuri din ţiglă metalică tip Lindab etc.
Acoperişuri din şindrile bituminoase tip Tegola etc.
Acoperişuri din panouri termoizolante cu tablă cutată tip Ruuki etc.
 ACOPERIŞURI TERASĂ
Acoperişuri terasă neventilate
Acoperişurile de tip terasă, datorită avantajelor economice şi de execuţie, au un
domeniu larg de utilizare, la toate tipurile de clădiri civile. Fac parte din categoria
acoperişurilor compacte, fără straturi de aer. Se mai numesc acoperişuri calde deoarece
învelitoarea este supusă direct fluxului de căldură şi vapori de apă din interiorul
construcţiei.

Acoperişurile terasă au următoarea alcătuire :

- elementul de rezistenţă, care reprezintă planşeul brut, identic cu planşeele
curente;
- bariera de vapori (dispusă pe un strat de egalizare), având rolul de a reduce
cantitatea de vapori care migrează iarna spre exterior şi a reduce riscul de condens sub
învelitoare. Se realizează din materiale bituminoase (un strat de carton sau pânză între
două straturi de bitum), folii din mase plastice sau cauciuc;
- termoizolaţia, care asigură rezistenţa necesară la transfer termic. Se poate realiza
din materiale poroase în vrac (zgură, tufuri vulcanice, deşeuri ceramice etc.) sau din
plăci termoizolante (din BCA, vată minerală, polistiren expandat etc.). Grosimea ei se
stabileşte prin calcul, în funcţie de rezistenţa necesară la transfer termic. Stratul
termoizolant se protejează împotriva umidităţii tehnologice din turnarea stratului superior.
 - betonul de pantă asigură panta necesară pentru scurgerea apelor meteorice.
Are o grosime variabilă, în funcţie de mărimea pantei, dimensiunile în plan ale
acoperişului şi numărul şi modul de dispunere a gurilor de scurgere pentru apă. Se
realizează din betoane uşoare, având o contribuţie şi la izolarea termică.
Uneori stratul de rezistenţă este înclinat, nefiind necesar strat de pantă. În
unele cazuri un singur strat îndeplineşte atât rolul de pantă, cât şi cel de izolare
termică;
- stratul suport al hidroizolaţiei, care asigură o suprafaţă plană, rigidă pentru
învelitoare, realizat din mortar de ciment cu grosime de 3-4 cm;
- hidroizolaţia bituminoasă, realizată din straturi multiple de carton bitumat,
pânză sau împâslitură din fibre de sticlă bitumată şi straturi de bitum. De obicei se
dispun 3 straturi de carton şi pânză şi 4 straturi de bitum.

Dispunerea straturilor se face în două variante:

- cu stratul de pantă amplasat deasupra stratului termoizolant (Fig. 8.11,a);
- cu stratul termoizolant deasupra celui de pantă (Fig. 8.11,b).

În cazul teraselor circulabile se prevede o pardoseală alcătuită din dale

prefabricate cu grosimea de 2-4 cm (în funcţie de dimensiunile acestora) dispuse
pe un strat de nisip, cu rosturile dintre dale închise cu bitum.
În prima variantă (Fig. 8.11,a), stratul de pantă este amplasat
deasupra stratului termoizolant. Soluţia are avantajul că în
perioadele calde energia termică, care încălzeşte intens
învelitoarea, se distribuie în stratul suport şi în betonul de pantă,
diminuându-se astfel supraîncălzirea învelitorii. Dezavantajul
soluţiei constă în faptul că stratul de pantă este supus contracţiilor
şi dilataţiilor termice, cu efecte de împingere şi fisurare asupra
elementelor perimetrale ale clădirilor, în special asupra
durabilităţii.

În varianta a doua (Fig. 8.11,b), unde stratul termoizolant este

deasupra celui de pantă, în perioadele calde energia termică se
distribuie într-un volum mult mai redus de material, respectiv în
stratul suport al hidroizolaţiei, rezultând o încălzire mai puternică
a învelitorii în comparaţie cu prima soluţie, cu efecte defavorabile
asupra durabilităţii.
 Comportarea higrotermică a acoperişurilor terasă este dezavantajoasă faţă
de acoperişurile cu pod, care prezintă avantajul ventilării.

Datorită structurii compacte, învelitoarea acoperişurilor terasă se încălzeşte

puternic vara sub acţiunea radiaţiei solare, iar iarna - cu toate că există barieră de
vapori - fenomenul de condens este posibil sub învelitoare. Condensul format
îngheaţă şi, mărindu-şi volumul, desprinde învelitoarea de pe stratul suport, iar vara
se transformă în vapori, deasemenea cu mărirea volumului, ceea ce determină
formarea unor băşici sub învelitoare, pe care o solicită puternic, putând duce la
ruperea acesteia. Pentru a reduce influenţa radiaţiei solare, acoperişurile terasă se
prevăd cu straturi de protecţie din pietriş sau se vopsesc cu pelicule de culoare
deschisă pentru a reflecta razele solare.

În timpul execuţiei acoperişurilor terasă există riscul pătrunderii unei

cantităţi de apă între bariera de vapori şi hidroizolaţie; se recomandă ca hidroizolaţia
să se execute după uscarea stratului de pantă şi a stratului suport.

Pentru reducerea riscului de condens şi eliminarea umidităţii iniţiale sub

învelitoare există soluţii constructive care permit eliminarea vaporilor de apă în
atmosferă (straturi de difuzie, canale de aerare şi straturi de aer ventilat).
 Acoperişuri terasă cu straturi de difuzie
Straturile de difuzie se prevăd în zonele de acumulare a vaporilor de
apă: sub învelitoare, respectiv sub bariera de vapori. Aceste straturi se
realizează din carton bitumat perforat blindat pe partea inferioară cu
nisip grăunţos aderent. Printre granulele de nisip se realizează o oarecare
migrare a vaporilor de apă şi aerului, pus în legătură cu atmosfera prin
dispozitive speciale numite deflectoare, dispuse în câmpul planşeului
terasă sau în zonele mai înalte (pe contur, lângă atic).
Eficienţa straturilor de difuzie este redusă, printre granule circulaţia
vaporilor de apă fiind slabă. Straturile de difuzie sunt eficiente la clădiri cu
umiditatea relativă ale aerului interior sub 60%.
Acoperişuri terasă cu canale de aerare
Acoperişurile terasă cu canale de aerare se recomandă la clădiri cu
umiditatea aerului interior de peste 60% (până la 65-70%). Canalele de
aerare se realizează prin includerea în structura planşeului a unei reţele de
canale înguste şi continue pe toată suprafaţa terasei, care comunică cu
atmosfera prin deflectoare, acoperind fiecare maximum 120 mp, dispuse în
câmpul terasei la intersecţia canalelor principale şi prin orificii de aerisire
prevăzute pe marginile acoperişului (barbacane), în atice sau cornişe.
 Acoperişuri terasă cu strat de aer ventilat

Aceste acoperişuri reprezintǎ o soluţie modernǎ care constǎ în

realizarea în termoizolaţie (care este dispusǎ pe ultimul
planşeu) a unui strat de aer ventilat, cu o grosime relativ
redusǎ. Acest strat de aer este pus în legǎturǎ cu atmosfera
prin orificii de ventilare pe conturul clǎdirii şi prin deflectoare
amplasate pe acoperiş.

Dezavantajul acestui sistem constǎ în faptul cǎ sunt necesare

elemente de rezistenţǎ cu ajutorul cǎrora se realizeazǎ stratul
de aer, panta acoperişului şi suportul învelitorii.
Acoperiş întors – acoperiş la care termoizolaţia se aplicǎ
peste hidroizolaţie
Acoperiş întors în execuţie
Acoperiş - grǎdinǎ
 ELEMENTE ACCESORII LA ACOPERIŞURI
Datorită funcţiunilor multiple pe care trebuie să le îndeplinească, acoperişurile
necesită numeroase elemente accesorii:
- de protecţie pe contur şi la rosturi (atice, cornişe, streşini);
- de colectare şi evacuare a apelor meteorice (jgheaburi, burlane, guri de
scurgere);
- de iluminare şi aerisire;
- de evacuare în atmosferă a vaporilor de apă care circulă prin straturile de
difuzie, canalele de aerare sau prin stratul de aer ventilat (deflectoare, barbacane).
Aticul este un element dispus pe conturul acoperişurilor terasă, realizat din
zidărie, elemente prefabricate sau beton monolit, depăşind nivelul învelitorii (min. 30
cm). La terasele circulabile se prevede o balustradă deasupra aticului sau se
realizează un atic cu înălţimea de cel puţin 90 cm.
Pe atic se fixează hidroizolaţia prin ridicarea acesteia pe atic sau pe minimum
25-30 cm deasupra nivelului terasei. Pe porţiunea ridicată învelitoarea se protejează
cu tencuială pe rabiţ. Partea superioară a aticului se protejează cu o fâşie orizontală
(pazie) din tablă zincată care se prinde de agrafe din oţel lat dispuse pe atic la
distanţe de cca 50 cm.
La terasele cu straturi de difuzie sau canale de aerare, aticul asigură şi
comunicarea cu atmosfera.
 Cornişele şi streşinile sunt elemente de construcţie amplasate pe perimetrul
clădirilor şi reprezintă prelungirea acoperişului sub formă de consolă. Ele au rolul
de a îndepărta de la faţade apele din precipitaţii şi de a susţine dispozitivele de
evacuare a apelor, având şi un rol estetic.
Noţiunea de streaşină se utilizează în cazul acoperişurilor înclinate, iar
noţiunea de cornişă în cazul acoperişurilor terasă, precum şi a celor înclinate când
se foloseşte soluţia de scoatere în consolă a zidăriei sau se prevăd elemente
speciale din beton.

Dispozitivele de colectare a apelor din precipitaţii constau din jgheaburi şi

burlane exterioare în cazul când eliminarea apelor se face la exterior, respectiv din
guri de scurgere şi conducte verticale, dacă eliminarea apelor se face prin
interiorul clădirii.
În cazul acoperişurilor cu pantă se utilizează întotdeauna jgheaburi şi burlane,
iar în cazul acoperişurilor terasă sunt posibile ambele soluţii.
În cazul acoperişurilor terasă cu atic se recomandă eliminarea apelor prin
interiorul clădirilor.

La proiectarea secţiunilor jgheaburilor, burlanelor şi conductelor verticale,

precum şi la alcătuirea de detaliu, trebuie să se ţină seama de debitele maxime
ale celor mai intense ploi, si asigurarea pantei necesare în cazul jgheaburilor,
încât să se prevină înfundarea gurilor de scurgere.
 Jgheaburile şi burlanele, cu secţiunea semicirculară sau dreptunghiulară
(respectiv circulară pentru burlane) sunt formate din tablă (de obicei tablă zincată)
şi sunt prinse de elementele de construcţie cu dispozitive adecvate (cârlige, brăţări
etc.).
Realizarea gurilor de scurgere depinde de tipul terasei, care poate fi
necirculabilă sau circulabilă. La terasele necirculabile hidroizolaţia trebuie prinsă
între conducta de scurgere şi un manşon de tablă, iar în cazul celor circulabile
hidroizolaţia se racordează peste recipientul de captare al apelor pluviale pentru a
se evita infiltraţia de apă în exteriorul conductei de scurgere.
Dimensionarea jgheaburilor şi burlanelor se face prin calcul.
Pentru condiţii climatice medii, considerând frecvenţa normală a ploii, f = 1/3,
durata ploii de calcul, t = 2,5 min, intensitatea ploii de calcul, i = 0,045 l/sm2,
suprafaţa învelitorii de pe care pot fi colectate precipitaţiile prin jgheaburi
semicirculare, se calculează cu relaţia:

unde:
S - suprafaţa învelitorii (pr. orizontală) [m2];
p - panta jgheabului [cm/m];
d - diametrul jgheabului [cm];
Pentru jgheaburile dreptunghiulare se aplică o majorare cu 10%.
Suprafaţa învelitorii de pe care pot fi colectate precipitaţiile prin burlane,
cunoscându-se înălţimea utilă a jgheabului şi intensitatea ploii, se
calculează cu relaţia:

unde :
S - suprafaţa învelitorii (pr. orizontală) [m2];
a - secţiunea burlanului [cm2];
h - înălţimea jgheabului [cm];
i - intensitatea ploii de calcul [l/sm2].
Pentru condiţii climatice normale se obţine relaţia:

Coşuri de fum şi coşuri de aerisire

Luminatoare, tabachere
Mansarde
Mansardǎ cu cǎpriori aparenţi