APĂRAREA ANTIINFECŢIOASĂ NESPECIFICĂ

I. Barierele externe
II. Factorii interni celulari
III. Factorii interni umorali

Barierele externe:
- tegumentul;
- mucoasele.

În condiţii de homeostazie, este împiedicată

pătrunderea germenilor în organism, prin mecanisme
fizice, chimice şi biologice.
 TEGUMENTUL
1. Structura anatomică
- complexă, pluristratificată, keratinizată;
- tegumentul intact: papovavirusuri, leptospire, unele protozoare);
2. Turn-overul celulelor epiteliale
- stratul cornos: permanent; epidermul: 26-30 zile;
3. Uscăciunea relativă
– nefavorabilă dezvoltării bacteriilor;
4. pH slab acid (3-5)
– AG nesaturaţi din acţiunea florei normale asupra sebumului;
5. Structura glandelor anexe (sebacee, sudoripare)
– scurgerea în afară a secreţiilor împiedică pătrunderea
microbilor în straturile profunde;
6. Microbiota tegumentară
– împiedică colonizarea cu germeni patogeni.
 MUCOASELE
Mecanisme de protecţie:
1. Descuamarea epiteliilor malpighiene (mucoasele
orofaringiană, esofagiană, vaginală)
– nu permite multiplicarea germenilor contaminanţi;
2. Glicocalixul celulelor epiteliale
– barieră mecanică cu eficienţă redusă, limitată doar la unele
bacterii;
3. Substanţele bactericide
– în epiteliile secretorii şi în produşii acestora (ex.: lizozimul,
lactoferina);
4. Microbiotele indigene (oro- şi nazofaringiană, conjunctivală,
vaginală)
- nu permit supravieţuirea şi multiplicarea germenilor.
 MUCOASELE
Mecanisme specifice de protecţie:
Mucoasa respiratorie:
- filtrarea aerului inspirat (la nivelul cornetelor nazale);
- reflexele de strănut şi de tuse;
- eliminarea impurităţilor prin mişcarea cililor;
- surfactantul;
- acţiunea microbicidă a macrofagelor pulmonare;
- factori bactericizi proteici (2-macroglobulina, antiplasmina,
lizozimul, transferina, lactoferina).
Mucoasa digestivă:
- secreţiile (saliva, sucul gastric şi pancreatic, bila) au acţiune
antitoxică şi antibacteriană;
- procesele de masticaţie, deglutiţie şi peristaltismul intestinal
permit eliminarea din organism a microbilor patogeni.
 MUCOASELE

Mecanisme specifice de protecţie:

Mucoasa urinară:
- aciditatea şi concentraţia mare de uree a urinii;
- micţiunea.
Mucoasa vaginală
- pH-ul vaginal acid (din fermentarea glicogenului de către
lactobacili);
- secreţiile prostatice şi ale glandelor periuretrale.
Mucoasa conjunctivală
- secreţia glandelor lacrimale;
- mişcările palpebrale.
 FACTORII INTERNI CELULARI

Fagocitoza: procesul prin care particule sau

macromoleculele străine care pătrund în organism sunt
recunoscute, captate, incorporate şi digerate.

Fagocitele: celule de origine mezenchimală care participă la

procesul de fagocitoză.

Fagocite:
- granulocitele polimorfonucleare neutrofile;
- granulocitele mononucleare (monocite sau macrofage);
- eozinofilele;
- bazofilele.
 ETAPELE FAGOCITOZEI

Captarea: constă în ataşarea particulelor străine la membrana

celulelor fagocitare (direct - încărcare electrică şi hidrofilIE
similară - sau după opsonizare - fixarea C3b sau anticorpilor pe
suprafaţa unor microbi scad hidrofilia şi electronegativitatea).
Ingestia: particula este închisă în fagozom (vacuolă delimitată
de o parte din membrana citoplasmatică, formată prin fuzionarea
pseudopodelor); lizozomii din citoplasma fagocitelor fuzionează
cu membrana fagozomului şi îşi eliberează enzimele în fagozom.
Omorârea: enzimele lizozomale stimulează şuntul hexozo-
monofosfaţilor, din care rezultă superoxid şi peroxid de hidrogen,
în aerobioză, sub acţiunea mieloperoxidazei; în anaerobioză,
acest proces se datorează acidului lactic din fermentarea
glucozei, fixării fierului de către lactoferină, lizozimului şi
polipeptidelor bazice din lizozomi.
Digerarea: enzimelor lizozomale  compuşi simpli.
 PINOCITOZA
Pinocitoza:
- este întâlnit la procariote şi eucariote, în cazul substanţelor
macromoleculare solubile; este asemănător fagocitozei;
- picăturile pinocitabile

se preling până la fundul invaginărilor membranare

se produc strangulări ce închid comunicarea cu exteriorul

vezicula formată fuzionează cu lizozomii celulari

substanţa străină este digerată de enzimele hidrolitice

- procesul este discontinuu (refacerea membranei celulare).

 FACTORII INTERNI UMORALI

Complementul:
- unitate funcţională alcătuită din 11 componente proteice cu
origine diferită:
- C1q, C1r, C1s – epiteliul intestinal;
- C2, C4 – macrofage;
- C3, C6, C9 - hepatocite;
- C5, C8 - celulele splenice.
- îşi exercită acţiunile complexe doar după activare:
- calea alternă (iniţiată de contactul cu componente
microbiene);
- calea clasică (iniţiată de complexele imune).
- efectori:
- anafilotoxine (C3a şi C5a);
- complexul de atac C5b6-9 (bactericid pe Gram - ;
- factori chemotactici pentru fagocite (C5a şi C5b67).
 FACTORII INTERNI UMORALI

Mediatorii inflamaţiei:
- factorii umorali care se concentrează într-un ţesut lezat
după o agresiune exogenă (agent fizic, chimic sau biologic);
- sunt efectorii complementului, sistemul kininelor
plasmatice, prostaglandinele, factori chemotactici
microbieni.
- un focar inflamator se exprimă clinic prin:
- rubor (roşeaţă) – este datorată vasodilataţiei;
- tumor (tumefiere) - prin acumularea de plasmă şi
celule sanguine;
- calor (creşterea temperaturii) - prin intensificarea
metabolismului celulelor fagocitare;
- dolor (durere locală) - declanşată prin iritarea
terminaţiilor nervoase.
 APĂRAREA ANTIINFECŢIOASĂ SPECIFICĂ

Răspunsul imun: fenomenele ce se succed după pătrunderea

unui antigen într-un organism, finalizate prin eliberarea
anticorpilor specifici şi a limfocitelor T specializate.
Răspunsul imun primar: apariţia de anticorpi specifici şi
limfocite T specializate după pătrunderea în organism, pentru
prima oară, a unui antigen.
Răspunsul imun primar umoral: fază de latenţă, declanşarea
sintezei de anticorpi (în principal IgM şi în mai mică măsură
IgG), creşterea exponenţială a titrului până la un maximum,
declinul şi în final încetarea eliberării.
Răspunsul imun primar celular: fenomenele ce duc la apariţia
de limfocite T specializate (efectoare sau de memorie) după
pătrunderea în organism, pentru prima oară, a unor antigene.
Răspunsul imun secundar: formarea anticorpilor specifici şi
apariţia limfocitelor T efectoare în organismele sensibilizate,
la un nou contact cu acelaşi antigen.
DINAMICA RĂSPUNSULUI UMORAL
 RĂSPUNSUL IMUN

Pătrunderea antigenelor în organism: pe cale digestivă,

respiratorie, cutanată, prin inoculare sau transplante.

Prima linie de apărare, nespecifică: polimorfonucleare neutrofile

şi macrofagele ce pot degrada, elimina sau sechestra antigenul
sau îl pot prezenta limfocitelor.

A doua linie de apărare, specifică: la nivelul organelor limfoide

secundare: participă celulele imunocompetente:
- Lf T (proliferare, diferenţiere  efectoare şi de memorie);
- Lf B (se transformă în plasmocite şi limfocite B de memorie).

La răspunsul imun mai participă celule accesorii: macrofage,

monocite, eozinofile, neutrofile, bazofile, mastocite.
 ANTIGENELE
Antigenele: substanţe sau particule care, după pătrunderea
într-un organism, determină apariţia unui răspuns imun din
partea acestuia şi pot reacţiona specific cu produşii rezultaţi
ca urmare a acestei stimulări.
Proprietăţile antigenelor:
- imunogenitatea: capacitatea unui antigen de a produce un
răspuns imun.
- specificitatea: proprietatea unui antigen de a reacţiona cu
efectorii imuni a căror producere a stimulat-o.
Haptenele: antigene incomplete ce pot determina răspuns
imun numai după legarea de o moleculă purtătoare; pot să
reacţioneze specific cu produşii rezultaţi.
Autoantigenele: structuri proprii organismului care, în mod
normal, nu intră în contact cu celulele imunocompetente,
dar pot induce formarea de anticorpi specifici după
intervenţia unor factori (fizici, chimici, biologici).
 CLASIFICAREA ANTIGENELOR
După imunogenitate: complete şi incomplete (haptene).
După modul de formare: naturale, artificiale şi sintetice.
După intensitatea răspunsului imun: puternice şi slabe.
După structura chimică: proteice, glucidice, lipidice, din
acizi nucleici, glicoproteice, glicolipidice, lipoproteice.
După limfocitele necesare inducerii unui răspuns imun:
timodependente (intervenţia Lf T şi B – Ag bacteriene, virale
şi celulare) şi timoindependente (stimulează direct Lf B –
molecule mari, polimerice).
După origine:
- bacteriene: somatice sau solubile);
- virale (proteinele capsidale);
- parazitare (somatice sau produşi de secreţie),
- ale celulelor eucariote (idio-CMH, allo-grupe, izoAg-
specie).
 SISTEMUL IMUN
Sistemul imun: ansamblu de componente celulare şi umorale ce
recunosc substanţele străine organismului şi răspund prin efectori
specifici care au tendinţa de a le elimina şi memorie imunologică.
Componentele sistemului imun: organele şi celulele limfoide.
Organele limfoide:
- se situează la marile intersecţii ale vaselor limfatice;
- sunt primare şi secundare.
Org. limfoide primare: maturare celulară Ag-independentă.
- timusul (în zona toracică superioară, activ doar la tineri);
- măduva osoasă.
Org. limfoide secundare: maturare celulară Ag-dependentă.
- ganglionii limfatici;
- splina;
- grupări de celule limfoide (apendice, plăcile Peyer, amigdale,
traheo-bronşic, uro-genital).
 SISTEMUL IMUN

Celulele limfoide: limfocite T, limfocite B şi celule „nule”.

• Limfocitele T: reglatoare sau efectoare.
- Limfocitele T reglatoare: stimulează expansiunea
clonală (creşterea numerică) a Lf B sau T; sunt Lf T „helper” (Lf
T4) sau Lf T „supresor” (Lf T8).
- Limfocitele T efectoare: sunt, din punct de vedere
funcţional, citotoxice (Lf Tc) sau secretoare (Lf Tp  limfokine).
• Limfocitele B: au capacitatea de a se transforma, după câteva
zile de viaţă, în plasmocite, celule cu funcţie de anticorpogeneză,
realizată în pulpa roşie a splinei şi zona medulară a ganglionilor
limfatici.
• Celulele „nule”: au origine neclară şi nu au markeri:
- Celulele K (killer): limfocite de mărime medie ce pot
omorî celule acoperite cu anticorpi (frecvent IgG, rar IgE sau IgA).
- Celulele NK (natural killer): mononucleare ce pot
distruge celule spontan.
 STRUCTURA ANTICORPILOR
Structura moleculei de imunoglobulină:
- 2 lanţuri polipeptidice H identice, cu Gm  50 000 D);
- 2 lanţuri polipeptidice L identice, cu cu Gm < 25 000 D);
- punţi disulfidice ce leagă lanţurile (L-H-H-L);
- lanţuri suplimentare.
 STRUCTURA ANTICORPILOR
Lanţurile H (, , , , )  5 clase de Ig (M, G, A, E, D).
Lanţurile L (k, )
Lanţurile suplimentare leagă moleculele de anticorpi.
Componenţa anticorpilor:
- Ig G – monomer (1 moleculă);
- Ig M – pentamer (5 molecule);
- Ig A – monomer sau dimer (1 sau 2 molecule);
- Ig E – monomer (1 moleculă);
- Ig D – monomer (1 moleculă).
Moleculele de Ig: au formă de Y, cu regiune constantă (domeniul
C) şi variabilă (domeniul V). Aceste domenii se găsesc atât pe
lanţurile grele (CH cu segmentele CH1,CH2 CH3 şi VH) cât şi pe
cele uşoare (CL şi VL).
 STRUCTURA ANTICORPILOR
Zonele funcţionale ale Ig:
-Fab (fragment antigen binding) - zona amino-terminală a
lanţurilor; conţine un situs de combinare cu un antigen = paratop
(epitopul de pe antigen).

-Fc (fragment cristalizabil) - zona carboxi-terminală a lanţurilor;

conţine mai multe situsuri de combinare cu fracţiuni ale C sau
celule (macrofage, monocite, neutrofile, mastocite, bazofile, etc.).

Cele 2 fragmente - legate printr-o regiune mobilă din lanţurile H =

balama - intervine în reglarea unghiului dintre braţele anticorpilor.
 CLASE DE ANTICORPI

Imunoglobulinele M
Subclase: IgM1 şi IgM1.
Structura moleculei: 2 lanţuri H , 2 lanţuri L k, 1 lanţ J.
Structura imunoglobulinei: pentamer.
Greutate moleculară: 900.000 D.
Procentul din totalul anticorpilor: 5-10 %.
Funcţii:
- principalii efectori ai răspunsului imun primar;
- intervin în opsonizare şi activarea C pe cale clasică
- sunt precipitanţi şi aglutinanţi.
 CLASE DE ANTICORPI

Imunoglobulinele G:
Subclase: IgG1, IgG2, IgG3 şi IgG4.
Structura moleculei: 2 lanţuri grele  şi 2 lanţuri uşoare k.
Structura imunoglobulinei: monomer.
Greutate moleculară: 150.000 D.
Procentul din totalul anticorpilor: 80 %.
Funcţii:
- principalii efectori ai răspunsului imun secundar;
- intervin în opsonizare şi activarea C pe cale clasică;
- sunt precipitanţi, aglutinanţi şi neutralizanţi;
Proprietate particulară: au capacitatea de a traversa placenta.
 CLASE DE ANTICORPI

Imunoglobulinele A:
Subclase: IgA1 şi IgA2.
Structura moleculei: 2 lanţuri grele , 2 lanţuri uşoare k şi 1 lanţ
suplimentar J (ser) şi eventual unul SC (în secreţii).
Structura imunoglobulinei: monomer (ser) sau dimer (în secreţii).
Greutate moleculară: 400.000 D.
Procentul din totalul anticorpilor: 10 %.
Funcţii:
- principalii efectori ai protecţiei la nivelul mucoaselor;
- sunt aglutinanţi şi neutralizanţi;
- acţionează pe adezine.
 CLASE DE ANTICORPI

Imunoglobulinele E:
Subclase: nu au.
Structura moleculei: 2 lanţuri grele  şi 2 lanţuri uşoare k.
Structura imunoglobulinei: monomer.
Greutate moleculară: 200.000 D.
Procentul din totalul anticorpilor: 1 %.
Funcţii:
- rol în reacţiile de hipersensibilitate de tip I eliberând mediatorii
anafilaxiei prin degranularea mastocitelor şi bazofilelor.
 CLASE DE ANTICORPI

Imunoglobulinele D

Subclase: nu au.
Structura moleculei:
- 2 lanţuri grele ;
- 2 lanţuri uşoare k.
Structura imunoglobulinei: monomer.
Greutate moleculară: 180.000 D.
Procentul din totalul anticorpilor: 0,05 %.
Funcţii: nu sunt cunoscute.