RĂDĂCINA

Origine și funcții. Morfologia rădăcinii

Reprezintă primul organ care apare la
germinarea seminței, fiind
diferențiată chiar în embrion; se
numește radiculă sau rădăcină
embrionară, din ea formându-se
rădăcina principală.

Țesuturile primare au origine în

celulele inițiale. Astfel, dermatogenul
formează rizoderma, periblemul
formează scoarța iar pleromul,
cilindrul central.
 Funcții principale
-fixarea plantelor superioare în pământ,
-absorbția apei cu sărurile minerale din sol, care
ulterior sunt conduse sub formă de sevă brută
spre celelalte organe ale plantei.
Tipuri de rădăcini
- rădăcini normale care se diferențiază din
radicula embrionului și îndeplinesc funcțiile
principale;
-rădăcini adventive care nu sunt generate de
radicula embrionului, ci se formează pe tulpină,
pe ramuri, frunze, chiar de pe tuberculi, rizomi,
bulbi, stoloni și îndeplinesc funcțiile principale
ale rădăcinii;
-rădăcini metamorfozate, care s-au adaptat la
îndeplinirea altor funcții decât cele principale, în
funcție de care și-au schimbat forma și
structura.
 Morfologia rădăcinii
 Rădăcina prezintă patru zone morfologice distincte ce se
succed de la vârf spre bază: caliptra, zona netedă, zona
piliferă și zona aspră.
 Caliptra (scufia sau piloriza) protejează zona vârfului
vegetativ radicular de creștere, fiind mai groasă la vârf,
unde este concrescută cu rădăcina și mai subțire pe
laterale; este alcătuită din celule embrionare (inițiale) ce
se divid intens, incluse în grupa meristemelor primordiale
(meristeme primare apicale radiculare) și rezervă de
celule inițiale. Celulele secretă o teacă protectoare de
exudate mucilaginoase ce înlesnesc pătrunderea
rădăcinii printre particulele solului.
Zona netedă (de creştere în lungime sau
elongație) reprezintă zona unde are loc
diferențierea celulelor meristematice; este
formată din celule care nu se mai divid ci se
alungesc. Această întindere a celulelor zonei
determină pătrunderea rădăcinii în pământ.

Zona piliferă, acoperită de peri absorbanţi

(emergente ale rizodermei) unicelulari, are
origine epidermică.
La cealaltă margine se află zona aspră sau
zona perilor uscaţi (distruşi), în care nu mai
sunt decât cicatrici ale perilor absorbanți.
Are culoare brună datorită exfolierii
rizodermei și suberificării celulelor externe
ale scoarței.
 Schema unei rădăcini:
pil – piloriza;
rn – regiunea netedă;
rp – regiunea piliferă;
ra – regiunea aspră
 Tipuri morfologice de rădăcini

În funcție de gradul de dezvoltare al

rădăcinii principale în raport cu ramificaţiile

sale, precum şi de dezvoltarea sau

reducerea ei, se cunosc trei sisteme de

ramificaţii ale rădăcinii : pivotant, firos,

rămuros.
Rădăcini pivotante. Rădăcina
principală provenită din
rădăcina embrionară (radicula),
crește ortotrop (drept), este mai
dezvoltată decât ramificațiile
sale (radicele) de diferite ordine
și are formă de pivot. Este
întâlnită la plante leguminoase
și umbelifere.

Rădăcina pivotantă la ghizdei

(Lotus corniculatus)
Rădăcini rămuroase.

Rădăcina principală fie

are aceeași lungime și
grosime cu rădăcinile
secundare pe care se
găsesc ramificații mai
subțiri, fie este scurtă,
nedezvoltată dar cu
numeroare radicele
foarte lungi. Este
întâlnită la arbori și
pomi fructiferi.
Rădăcini fasciculate sau fibroase.
Radicula embrionului formează o rădăcină
principală care are o viață foarte scurtă. De
la baza tulpinii (de la nodurile bazale) se
formează numeroase rădăcini adventive de
mărime egală, cu aspectul unui fascicul
(mănunchi) de fire. Rădăcinile adventive sunt
rădăcini care se diferenţiază din orice zonă a
plantei dar nu din rădăcină și se formează
endogen, din ţesuturi definitive interne.
Acest tip de rădăcini este caracteristic la
monocotiledonate, în special la graminee.
Sistemul radicular la Zea
mays : in - internod;
n - nod; ra - ră­dăcini
secundare;
rs - rădăcini secundare;
t - tulpină
Anatomia rădăcinii. Rădăcini metamorfozate
Structura primară a rădăcinii

 Stuctura primară caracterizează plantele tinere.

Rădăcina ferigilor și plantelor superioare (unele
dicotiledonate și monocotiledonate) anuale
erbacee, prezintă pe tot parcursul vieţii o structură
primară care îşi are originea în meristemele
primare apicale din vârful lor.

 Într-o secțiune transversală efectuată la nivelul

zonei pilifere se disting următoarele straturi din
rădăcină: rizoderma, scoarța și cilindrul central.
Rizoderma sau epiblem prezintă un singur
strat de celule parenchimatice, dintre care
unele se alungesc și formează perii
absorbanți.
Scoarța sau parenchimul cortical are
grosime variabilă la diferite tipuri de plante,
este pluricelulară, cu spații intercelulare.
Celulele scoarței sunt parenchimatice vii,
cu pereți celulari de natură celulozică; pot
prezenta depuneri de diferite substanțe de
rezervă (amidon). Primul strat al scoarței
este numit exodermă sau hipoderma, cu
pereți celulari suberificați (suber primar).
La monocotiledonate exoderma este
reprezentată prin mai multe straturi de
celule suberificate și poartă numele de cutis.
Primele straturi de celule de sub exodermă,
dispuse mai regulat, formează scoarța
externă, restul de straturi până la cilindrul
central, alcătuind scoarța internă. Ultimul
start al scoarței (stratul intern) este
endoderma, cu celule egale, strâns unite
între ele;
pereții celulari laterali la angiosperme
dicotiledonate prezintă îngroșări lenticulare
rezultate prin suberificare numite punctele
sau îngroșările lui Caspary care fac ca
endoderma să acționeze în sens protector
față de țesuturile din interior, limitând parțial
circulația sevei în sens radiar.
La monocotiledonate celulele endodermei au
pereții laterali și pe cel intern foarte
îngroșați, iar peretele extern rămâne subțire,
de natură celulozică; aici îngroșările au
aspect de potcovă.
Cilindrul central sau stelul reprezintă
ansamblul de țesuturi cu aspect de coloană
centrală care umple tot centrul rădăcinii.
Este format din periciclu, fascicule
conducătoare lemnoase, fascicule
conducătoare liberiene, raze medulare și
măduva dispusă central.
Periciclul (strat rizogen) este țesut de tip
embrionar şi reprezintă primul strat al
cilindrului central, format din celule cu
pereți subțiri celulozici, strâns lipite de
endodermă, care prin diviziuni formează
radicele.

Fasciculele conducătoare sunt separate în

fascicule lemnoase și liberiene, dispuse în
alternanță, fiind înglobate în parenchimul
fundamental al cilindrului central.
Razele medulare, localizate între fasciculele
liberiene și cele lemnoase, pot prezenta
pereți celulozici, subțiri sau se pot lignifica.

Măduva este formată din celule vii, cu pereți

celulozici. Ea poate să dispară, centrul
rădăcinii fiind ocupat de vasele de
metaxilem.
 Radacini adventive
Apar pe tulpină, pe ramuri, frunze, chiar pe
tuberculi, rizomi, bulbi, stoloni și îndeplinesc
funcțiile principale ale rădăcinii.
Plantele cu tulpina târâtoare (Trifolium
repens-trifoi alb târâtor) formează pe
aceasta rădăcini adventive.
Planta de apartament Monstera deliciosa
(filodendron) formează rădăcini adventive la
nodurile tulpinale.
Monocotiledonatele formează rădăcini
adventive la baza tulpinii. Porumbul
formează astfel de rădăcini începând cu
primele noduri ale paiului, aproape de sol
alcătuind rădăcini coronare datorită
dispunerii lor în coroană.
 Trifoi alb (Trifolium repens): ra – rădăcini adventive

Trifoi alb (Trifolium repens): ra – rădăcini adventive

Alte organe pe care se formează rădăcini

adventive sunt tuberculi, rizomi, bulbi (tulpini
subterane), frunzele unor specii de plante
(exemplu Begonia sp.) etc.
 Rădăcini metamorfozate

Rădăcinile unor plante îndeplinesc alte

funcţii principale, pe lâgă cele specifice
rădăcinii, schimbându-şi forma si structura:
rădăcini tuberizate, rădăcini drajonante,
rădăcini fixatoare, rădăcini respiratorii,
rădăcini simbionte si haustorii.
Rădăcini tuberizate - au ca funcţie
principală înmagazinarea substanţelor de
rezervă. Ele îşi pierd de timpuriu cresterea în
lungime si încep să se îngroase, proces
cunoscut sub numele de tuberizare. Astfel, la
sfecla de zahăr - Beta vulgaris, se tuberizează
rădăcina principală, la ridiche- Raphanus
sativus, rădăcina principală si hipocotilul, la
dalie - Dahlia variabilis, se tuberizează
radicelele

Rădăcini tuberizate: a – sfeclă;

b – ridiche; c – morcov;
d - dalie
Rădăcini drajonante se întânesc la
unele plante, care formează muguri pe
rădăcini, din care apar lăstari numiţi drajoni,
cu rol în înmulţirea vegetativă a plantei, cum
ar fi la pălămidă – Cirsium arvense, salcâm –
Robinia pseudoacacia etc.

Rădăcini fixatoare sunt caracteristice multor

liane, exemplu la iederă – Hedera
helix. Aceste plante pe lîngă rădăcinile
obisnuite, pe care le au în sol, prezintă pe
tulpina lor rădăcini adventive, care au rolul
de a fixa tulpinile pe trunchiul copacilor sau
pe suport.
Rădăcini respiratorii (cu
pneumatofori)
pneumatofori sunt
întîlnite la unele plante de
mlastină, cum ar fi la
chiparosul de baltă – Rădăcini fixatoare la iederă
Taxodium distichum.
Rădăcinile acestor plante
emit niste ramificaţii
numite pneumatofori,
pneumatofori cu
aerenchimuri, care cresc
în sus pînă la suprafaţa
apei, asigurînd respiraţia.

Pneumatofori la chiparosul de baltă

Rădăcini simbionte sunt
rădăcini care trăiesc în
simbioză cu bacteriile sau
ciupercile. Pe rădăcinile
acestora sunt prezente niste
umflături, numite nodozităţi, în
care se găsesc bacteriile
fixatoare de azot. Astfel,
planta gazdă foloseste
compusii minerali cu azot, iar
bacteria glucidele pe care le Rădăcini cu nodozităţi
sintetizează planta gazdă.
Aceste bacterii fac parte din
genurile: Rhizobium,
Bradyrhizobium si
Azorhizobium.