Tehnici de comunicare

nonverbală

Lector: Svetlana Petrașcu

 Obiective:
5.1. Delimitări conceptuale. Funcţiile
comunicării nonverbale.
5.2. Mimica şi Gesturile.
5.3.Limbajul trupului
5.3. Zone şi distanţe interpersonale.
 Lecţia seminar:

• Susţinerea unei secvenţe dintr-o lecţie de

specialitate, utilizând în comunicare
nonverbalul.
DELIMITĂRI CONCEPTUALE

COMUNICAREA

• este procesul social al înţelegerii oamenilor pe baza vehiculării

unei informaţii prin intermediul limbii, mimicii, gesturilor sau al
altor sisteme tehnice şi de semnalizare;

• într-un sens foarte larg, desemnează orice proces prin care o

informaţie este transmisă de la un element la altul.
 Comunicarea nonverbală este un cumulul de mesaje, care nu
sunt exprimate prin cuvinte şi care pot fi decodificate, creând
înţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa
sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.
De câte ori comunicăm, noi trimitem în exterior mesaje şi
prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci când nu scriem sau
vorbim, noi totuşi comunicăm ceva, uneori neintenţionat. Evident,
noi putem utiliza imagini pentru a ne comunica mesajul, fie pentru a
înlocui cuvintele sau, mai important, pentru a întări mesajul verbal.
.
. Dar, voluntar, sau involuntar, când vorbim, comunicăm de asemenea
prin:
• expresia feţei - un zâmbet, o încruntare;
• gesturi - mişcarea mîinilor şi a corpului pentru a explica sau
accentua mesajul verbal;
• poziţia corpului - modul în care stăm, în picioare sau aşezaţi;
• orientarea - dacă stăm cu faţa sau cu spatele către interlocutor;
• proximitatea - distanţa la care stăm faţă de interlocutor, în picioare
sau aşezaţi;
• contactul vizual - dacă privim interlocutorul sau nu, cât şi intervalul
de timp în care îl privim;
• contactul corporal - o bătaie uşoară pe spate, prinderea
umerilor;
• mişcări ale corpului - pentru a indica aprobarea
/dezaprobarea sau pentru a încuraja interlocutorul să
continue;
• aspectul exterior - înfăţişarea fizică sau alegerea
vestimentaţiei;
aspectele non-verbale ale scrisului - scrisul de mână, aşezare,
organizare, acurateţe şi aspectul vizual general.
Alţi autori (R. Birdwhistell, A.A. Pease, M. Dinu) vorbesc
despre limbajul tăcerii, limbajul spaţiului şi limbajul
corpului (ultimul înglobând majoritatea indicilor amintiţi
înainte).
Limbajul tăcerii departe de a fi lipsă de comunicare, este
încărcată cu profunde semnificaţii comunicative.
 Funcţiile comunicării nonverbale
• Comunicarea nonverbală are menirea de a o accentua pe
cea verbală;
• Comunicarea nonverbală poate să completeze mesajul
transmis pe cale orală;
• Comunicarea nonverbală poate să contrazică anumite
aspecte ale comunicării verbale;
• Comunicarea nonverbală are capacitatea de a regulariza
fluxul comunicaţional;
• Comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează
înţelesul comunicării verbale, dând astfel posibilitatea
receptorului comunicării să identifice în timp real un
„îndemn” aflat în spatele unei noţiuni sau unei afirmaţii.
 Importanţa comunicării nonverbale
 Comunicarea nonverbală este determinată cultural; o
mare parte din comportamentul nonverbal se învaţă
în copilărie. Jefrey Berneştein accentuează că elevii
atunci când vin la şcoală posedă coduri nonverbale
distincte, coduri care au o importanţă mare în
succesul şi integrarea lor şcolară.
 Mesajele nonverbale pot fi în conflict cu cele
verbale;
 Mesajele nonverbale sunt în mare măsură
inconştiente;
 Canalele nonverbale sunt importante în comunicarea
sentimentelor şi atitudinilor;
 5.2. MIMICA şi GESTURILE

MIMICA
configuraţie de mişcări faciale care însoţeşte
diferite comportamente umane şi animale
GESTUL
Mişcare exterioară a corpului care este
purtătoarea unei semnificaţii.
Cu ajutorul mimicii putem obţine un reglaj fin al comunicării deoarece
semnalele sînt prea evidente pentru a le putea trece cu vederea: rosul din
obraji,
mişcările muşchilor faciali, direcţia privirii, contactul vizual, mişcările capului,
forma si trasaturile fetei. Se afirma, mai mult sau mai puţin argumentat, ca
fizionomia unei persoane (forma fetei, a nasului si gurii) ne-ar putea ajuta sa
“citim” caracterul omului, deoarece se ia tot timpul în calcul aspectul static,
înnăscut al fetei si nu expresia momentana.
 Gestica face obiectul de studiu al kinezicii si este
indispensabila analizei discursului si conversaţiei. Registrul
gesticii cuprinde mişcările tuturor părţilor trupului, precum si
felul de a acţiona în cele mai variate instanţe în care oamenii se
întîlnesc, se despart sau ramîn cîtva timp împreuna. Pornindu-se
de la ideea că atât în comportamentul vizual cît si în cel auditiv
exista proprietăţi formale analoge, analiza gesturilor s-ar
descompune în:
Prekinezica (studiul determinărilor fiziologice ale gesturilor)
Microkinezica (studiul celor mai mici unitari ale gestului)
Sociokinezica (studiul variaţiilor gesturilor în funcţie de rol,
cultura, sex, vîrsta etc.)
Studiul raporturilor dintre gest si limbaj a condus la diferenţierea
unui număr de 5 categorii de gesturi:
Gesturi ilustratoare: aceste tipuri de gesturi nu exista niciodată în
afara limbajului, fac obiectul unei învăţări sociale diferite de la o
cultură la alta si apar atunci cînd lexemele folosite nu definesc în
mod clar persoane, timpul, poziţia, posesia sau pluralitatea. Sînt
incluse în acest set gesturile indicatoare, gesturile pictografîce
(mimeaza obiecte prin desenarea lor cu mîna ), gesturi spaţiale (e.g.
indicarea mărimii prin îndepărtarea mîinilor), gesturi kinetografîce
(e.g. calitatea alimentelor prin frecarea abdomenului), gesturi-baston
punctează discursul cu ajutorul virgulelor, punctelor sau
parantezelor), gesturi ideograjice (marcheaza legaturile dintre idei
sau sensul prin încruntarea sau ridicarea sprîncenelor);
 Gesturi reglatoare: au rolul de a regla debitul vorbirii si
luările de cuvînt (e.g. mîna ridicată indică dorinţa de a
vorbi, mîna ridicata vertical indică cererea de a nu fi
întrerupt);
 Gesturi adaptoare: gesturi personale care şi-au pierdut
finalitatea iniţiala si s-au ritualizat (e.g. scărpinatul în cap sau
după ureche, rosul unghiiilor, luatul pe după umeri, tacanitul
pixului etc.);
 Gesturi-semnal: sînt gesturi involuntare care manifesta
emoţiile încercate (frica, mînia, surpriza etc.);
 Gesturile-emblema: sînt gesturi simbolice sau codate, a căror
semnificaţie este determinata cultural (e.g. gestul victoriei).
 Gestul victoriei

Semnul victoriei şi al păcii reprezentat de degetul arătător şi cel

mijlociu ţinute deschise, în forma de V a fost folosit de Winston Churchil la
sfârșitul celui de-a doilea război mondial.
Semnul V înseamnă, cel mai adesea, "victorie", în Statele Unite şi în
mare parte din Europa. Daca însa arăţi "V"-ul ţinând palma spre tine, un britanic
va fi extrem de ofensat, acest gest fiind echivalentul semnului jignitor cu degetul
mijlociu arătat persoanei în cauza, ţinând palma spre tine.
Semnul victoriei arata cu totul altfel in Argentina: mâna ţinută pumn,
cu arătătorul puţin mai ridicat.
Acest semnal înseamnă si numărul "doi" in multe locuri din Europa.
Aceste exemple arată că interpretarea greşită a gesturilor poate provoca
consecinţe neplăcute şi ca întotdeauna trebuie luat în consideraţie mediul
cultural al oamenilor înainte de a trage concluzii pripite din limbajul trupului
sau din gesturile lor.
Chiar din bătrâni se spune ca "un gest face cat o mie de
cuvinte". Cunoașterea, fie si sumară, a unor indicatori corporali
poate fi un avantaj la un interviu de angajare. Inspirația adâncă
exprimă nevoia de aer şi apare ca urmare a unui efort ori ca
urmare a unei solicitări intense traducând tensiune, nelinişte ori
pregătirea pentru o confruntare. Expiraţia indică în general
relaxare, detensionare, dar nu numai. Dacă este prelungită,
poate indica epuizare sau chiar un oftat, daca este scurtă şi
rapidă asemănătoare unui pufnit, indică desconsiderare,
îngâmfare, superioritate.
 Limbajul trupului

,,Legile” limbajului trupului au bunul simț de a nu exista cu

adevărat,astfel încît eroarea rămîne meru posibilă în desficarea
corecta a limbajului.Practic, este imposibilă o decodificare
exactă și realistă a tuturor semnalelor emise în limbajul
corpului.Mare parte dintre mesajele corpului rămân în zona
percepției subliminale.Limbajul trupului este confuz,în sensul
ca numeroase semnale rămân susceptibeli de mai mult de două-
trei semnificații distincte.Descifrarea limbajului trupului se
bazează pe încercare și eroare.Un semnal izolat nu are
suficientă forță.Limbajul trupului exprima atitudini,emoții și
sentimente, iar nu concepții de idei.El acționează la nivelul
comunicării analogice și are un suport mai curînd hormonal
decât neuronal.
Baron şi Byrne în 1987 prezintă patru canale bazale ale comunicării
nonverbale;
A. Expresiile feţei – chipul este oglinda sufletului – romanul Cicero,
în acest mod oamenii din diferite colţuri ale globului au expresii
faciale similare atunci când îşi exprimă anumite emoţii
B. Limbajul ochilor– serveşte la patru funcţii majore:
• Regularizează fluxul informaţional;
• Monitorizează feedbackul
• Exprimă emoţiile;
• Indică natura relaţiilor interpersonale

C. Limbajul trupului reprezintă o sursă importantă de informaţii.

Gamble divide acest limbaj în două subsisteme: postura şi gesturile;

D. Contactul fizic poate să ne sugereze informaţii de genul afecţiune,

dependenţă, agresivitate dominanţă.
 Zonele purtătoare de informaţie
de la nivelul fetei
Fruntea, sprâncenele, ochii, nasul, gura si
buzele, maxilarul şi bărbia. Cutele verticale (frunte)
exprimă concentrare şi interes ori un efort de voinţă;
cutele orizontale care apar ca urmare a ridicării
sprâncenelor si deschiderii ochilor exprimă mirare
ori confruntare de idei, nevoie de informaţie.
Poziţia capului, principalul ordonator al
privirii, este si ea importanta. Acesta poate fi
îndreptat spre interlocutor si exprima interes si
tratare egala a celuilalt.
 Capul
În schimb, capul plecat indica întreruperea
contactului cu lumea, teama, nesiguranţa, orientare
spre sine. Privirea directa, „ochi în ochi”, exprimă
interes pentru comunicarea profundă, dar şi nevoia
de confirmare şi autenticitate, deoarece este greu să
minţi pe cineva privindu-l drept în ochi. Privirea fixă
exprimă retragerea în sine, desprindere de lume,
scrutare a viitorului. Privirea mobila „matură” spaţiul
şi dezvăluie efortul activ de căutare a informaţiilor.
În schimb, privirea de sus in jos, ori pe sub plioape,
arată superioritate, desconsiderare sau neîncredere.
 Mâinile
Mâinile sunt si ele purtătoare de informaţii, fie direct si
explicit, fie prin combinații de gesturi si mişcări. O strângere de mână
puternica exprimă forţa şi dorinţa de dominare, dar şi autenticitate. O
strângere slabă arată fie supunere, fie dezinteres. Reţinerea mai
îndelungată a mâinii interlocutorului este un semn pozitiv, exprimând
nevoie de contact direct, pe când eliberarea rapidă exprimă dorinţa de
desprindere ori nerăbdare. De aceea, interesantă poate fi compararea
celor doua gesturi la începutul, respectiv sfârşitul unei întrevederi.
Mâinile împreunate închid un cerc si practic constituie o barieră între
sine si lume. Mâna dusă la gât semnifică trăirea unei ameninţări şi
autoprotecţie, mâna dusă la gură exprimă nevoia de autocontrol (parca
se încearcă blocarea unui mesaj nepotrivit, persoana având grija sa nu
spună ce nu trebuie), dacă este îndreptată spre frunte, arată dorinţa de
sprijinire a capului, ceea ce se traduce fie în oboseală, fie în nevoia de
alunecare a anumitor gânduri sau amintiri.
 Autoatingerea
Felul de a fi propriu unei persoane este exprimat de
corpul sau. Cu cât prima orientare este mai puternică,cu atât
omul percepe mai slab şi înțelege mai puţin semnalele emise de
propriul său corp sau de corpurile altora. Când nu-si mai
întelege trupul ,omul tinde să resimtă lipsa armoniei interioare.
Autoatingerea este mişcarea si gestica prin care tindem
să refacem contactul cu corpul propriu ,de cele mai multe ori
inconstient. Cele mai multe autocontacte imită situaţiile în care
ne-ar atinge tandru alte persoane. Unele autocontacte tind să
joace chiar rolul unui scut protector: încrucisam braţele la
piept,incrucişăm picioarele, prindem o mâna cu cealaltă,
mingiem fruntea sau creștetul capului
 ÎNFĂŢIŞAREA
• Prima impresie pe care ne-o
produce întâlnirea faţă în faţă cu o
persoană (ceea ce vedem -
înfăţişarea şi mişcările).

• Alura unei persoane, felul cum este

îmbrăcată, fizionomia, ne dau
indicii intenţionate sau
neintenţionate despre gen, vârstă,
eventual categorie socio-economică.

• Ne pregătim înfăţişarea pentru

fiecare situaţie.
 POSTURA

• Poate fi o sursă de informaţii în ceea ce priveşte statutul pe care îl

deţine sau ar dori să-l pretindă persoana.

• Felul în care sunt aşezate picioarele în poziţia aşezat: cu picioarele

drepte (preferată de persoanele dominante), ca şi poziţia cifrei patru
(dominanţă la bărbaţi şi disponibilitate sexuală la femei), tip pas (cu
tălpile aşezate imediat sub genunchi) şi strânse (picioarele sunt băgate
sub scaun), picioarele întinse, cu gleznele încrucişate – exprimă
reticenţă etc.
• POZIŢIA DE DREPŢI – fără angajament (nici nu plec, nici nu rămân)

• POSTURA FOARFECELUI – picioarele sunt încrucişate (persoana este

angajată în discuţie, nu dă semne că ar vrea să plece)

• POSTURA CONTRAFORTULUI – considerată a fi un mod de a odihni

unul dintre picioare, poziţia indică dorinţa de a pleca (adesea, vârful
piciorului este îndreptat spre direcţia în care doreşte să meargă sau spre o
altă persoană cu care vrea să intre în discuţie)

• CAPUL ţinut plecat şi spatele gârbovit sunt interpretate ca depresie şi

umilinţă; dat pe spate şi spatele drept – aroganţă, mândrie, autoritate etc.
 COATELE

• Expansivitate – mâna pe şold dă senzaţia că persoana este mai mare;

se măreşte şi teritoriul ocupat (dominanţă).

• Ameninţare – folosite adesea de persoane pentru a-şi face loc prin

mulţime .

• Componentă preparatorie – pregătire parţială de atac (mâinile pe

şolduri).

• În Japonia a sta cu mâinile pe şolduri este un gest nepoliticos!

 ZÎMBETUL
„Cine nu știe să zâmbească nu-și deschidă magazin”spune
un proverb oriental. Lasă să se înțeleagă nu doar faptul că un
comerciant ursuz și cinic,cu mimică plângăceoasă va avea o
relație proastă cu clienții, ci ceva despre, personalitatea omului
care nu zîmbește.Omul care nu poate zîmbi nu este împăcat cu
sinea sa. Lui îi va fi greu să comunice cu clienții și să
răspîndească buna dispoziție. Zîmbetul este reconfrontat,
energizant, terapeutic. Și nu doar pentru că ajută la ridicarea
colțurilor gurii. El trimite în interior mesaje de înbărbătare. Chiar
un zîmbet silit și caraghios este de o sută de ori mai bun decît o
grimasă chinuită. Dacă-l păstrezi timp de 20 de secunde și
realizezi că-i caraghios, obții un zîmbet adevărat sau rîzi de-a
binelea de vorba de mai înainte.
 TIPURI DE ZÂMBET
• Masculin.
• Feminin.
• Copilăros.

• Zâmbet sigilat (întâlnit deseori la oamenii de afaceri sau la politicieni).

• Zâmbet apăsat (muşchii din jurul gurii sunt tensionaţi pentru a arăta că
zâmbetul este reţinut).
• Zâmbetul ironic.
• Zâmbetul seducător.
• Zâmbetul grimasă.
 Zone şi distanţe interpersonale
Părintele proxemicii, E.T. Hall, a propus patru
zone cu semnificaţii universale pentru fiinţa
umană: zona intimă, zona personală, zona socială
şi zona publică.
 Zona intimă
Zona intimă (0-45 cm) este primul înveliş
invizibil imediat în jurul trupului, gros cam de
o jumătate de braţ. îl apărăm „dând din coate”.
Doar protejaţi de intruşii aflaţi în afara acestui
înveliş ne vom simţi în siguranţă şi la nivel
inconştient. în mod paradoxal, zona intimă este
atât spaţiul proxim al dansului intim, al
mângâierilor şi sexului, cât şi al agresiunii
fizice şi al luptei corp la corp.
Suprema condiţie pentru a permite de bunăvoie accesul în zona
noastră intimă este încrederea, sentimentul de securitate . Asta nu
înseamnă că în zona intimă pătrunde oricine inspiră încredere, ci
faptul că, dacă lăsăm pe cineva de bunăvoie în această zonă, o
facem pentru că avem încredere. Persoanele aflate în poziţii
dominante invadează cu uşurinţă zona intimă a subalternilor şi
anturajului; profesorii se apropie, ating şi privesc peste umărul
elevilor, de exemplu. Persoanelor supuse, timide sau aflate în
poziţii subalterne le este inaccesibil acest lucru.
În zona intimă, predomină comunicarea tactilă (canal kinestezic) şi
olfactivă. Zona intimă este influenţată semnificativ de mirosuri;
agresivitatea lor şi lipsa de igienă au efecte de distanţare.
Comunicarea orală aproape că nu funcţionează ; e locul potrivit mai
curând pentru şoapte, sunete nearticulate şi manifestări vocale fără
conţinut verbal.
Adesea, celor pe care îi întâlnim prima oară le întindem mâna ca
pe o „proptea” ce-i ţine la distanţa braţului întins. Femeile permit
străinilor sărutul mâinii întinse, dar nu şi al braţelor sau gâtului.
Mâna va fi cu atât mai întinsă şi trupul va lua mai mare distanţă cu
cât persoana care le sărută le este mai nesuferită. în schimb, mâna
se îndoaie tot mai mult şi trupul reduce distanţele cu cât persoana
place mai tare. Prin jocul acestor distanţe fizice, generate
inconştient, putem estima gradul de atracţie/respingere
interpersonală.
Desigur, nu doar femeile, ci şi bărbaţii acceptă cu dificultate
atingerea oricui, oriunde, în orice împrejurări. Instinctiv, invazia
zonei intime este percepută ca agresiune, perfect vizibilă în luptele
corp la corp şi, paradoxal, în întâlnirile sexuale.
Toate acestea au însă caracter general.
Mai în glumă, mai în serios, „norma minimă de supravieţuire” este
de patru îmbrăţişări pe zi. În plus, studiile arată că atingerile
epidermice stimulează secreţia de endorfine. Când suntem trişti şi
căutăm sprijin, chiar şi auto-atingerea are efecte bune. Când suntem
speriaţi, ne îndepărtăm de cei primejdioşi. Când suntem iritaţi,
păstrăm distanţa pentru a ascunde gesturile negative de priviri
indiscrete şi pentru a scăpa de ispita de „a sări la beregata” cuiva.
Mai rămân unele manifestări bizare ale instinctului teritorialităţii.
De pildă, atunci
când doi negociatori se aşază la masa tratativelor, nu neapărat conştient, fiecare
revendică jumătatea de masă dinspre sine ca teritoriu propriu, parte a zonei
intime. O lege nescrisă a negocierilor? Obiecte precum creionul, stiloul,
scrumiera, bricheta sau dosarele sunt folosite spontan pentru a trasa „graniţe”.
Orice invazie a teritoriului exercită o presiune psihologică.
 Zona personală
Zona personală (46-122 cm) începe acolo unde sfârşeşte cea intimă,
ca un al doilea înveliş invizibil în jurul corpului. Corespunde
distanţei la care doi oameni se pot atinge, dacă amândoi întind
braţele. Privită din exterior, zona personală este marcată de
lungimea braţului întins, cu pumnul strâns. La această distanţă,
comunicarea tactilă încetează. Cea olfactivă diminuează şi
interlocutorii sunt relativ protejaţi de mirosuri. Comunicarea
orală devine dominantă, iar vocea poate rămâne moderată, ca
volum. Comunicarea vizuală focalizează „prim-planul” pe chipul
interlocutorului; detaliile mimice şi fizionomia sunt perfect
perceptibile. în zona personală, gradul de familiaritate al
interlocutorilor rămâne încă ridicat. De regulă, doar soţul, soţia,
iubitul, iubita, copiii şi prietenii pot locui convenabil aici.
 Atunci când persoane străine sau dezagreabile invadează
zona personală, este aproape sigur că intrăm într-o stare de
nervozitate. Vorbirea devine precipitată, incoerentă.
Adesea, când două persoane care nu se agreează îşi strâng
mâna pentru salut, trupurile lor se arcuiesc în exterior, semnalând
acţiunea unilaterală sau reciprocă a unor forţe de respingere..
În orice caz, limita zonei personale este şi graniţa
comunicării şi relaţiei personalizate.
Doar în limitele acestui spaţiu, interlocutorii se adresează
„ca de la om la om”, în sensul că fiecare semnifică pentru celălalt o
entitate personalizată, prin nume, nevoi, aspiraţii şi biografie. în
mod normal, interlocutorii ajunşi în acest spaţiu încetează să-şi mai
fîe străini, simpli exponenţi ai unor categorii sociale sau
profesionale.
 Zona socială
Zona socială (1,23-3,5 m) este distanţa rezervată întâlnirilor şi comunicărilor cu
caracter social, în care nu este necesară personalizarea interlocutorilor. Practic,
este distanţa de la care ne adresăm prudent unui străin în noapte.
În viaţa socială, este distanţa (im)pusă de ghişeu, masă, tejghea sau tarabă, între
cetăţean şi funcţionar, client şi vânzător sau reclamant şi ofiţer (oficiant) de relaţii
cu publicul. În zona socială, comunicarea rămâne impersonală, în sensul că
interlocutorul rămâne un străin, fără identitate personalizată, simplu exponent al
unei categorii sociale.
Numele, identitatea, nevoile, aspiraţiile şi istoria sa personală rămân
necunoscute. Vom considera firesc să ne plasăm în această zonă când ne adresăm
unei categorii sociale reprezentate fie de funcţionarul public sau de portarul de la
ghişeu, fie de vânzătorul sau clientul de la birou, fie de poliţistul sau trecătorul de
pe stradă, fie de medicul sau profesorul din spital sau din şcoală. Practic, în faza
de debut, orice primă întâlnire din sfera negocierilor, vânzărilor, relaţiilor
profesionale sau civice are un caracter impersonal. Elementele susceptibile de
încălcarea intimităţii rămân neglijabile la distanţa socială.
 Distanţa socială se impune parcă de la sine între
necunoscuţi şi interlocutori ocazionali, ca şi între partenerii de
afaceri, la prima întâlnire.
Respectarea distanţei sociale, acolo unde ea se impune,
nu înseamnă doar bună-cuviinţă, ci şi eliminarea riscurilor
încălcării teritoriilor protejate de a speria, deranja, irita şi enerva
partenerul social.
Pe de altă parte, manipularea abilă a jocului distanţei
sociale poate insinua atitudini
de dominare, interes, superioritate, siguranţă sau ameninţare,
fără a rosti cuvinte în acest scop.
 Zona publică
Este cea care se poate extinde dincolo de distanţa de
3,5 m în jurul unei persoane. În acest spaţiu, comunicarea
îşi pierde atât caracterul interpersonal, cât şi pe cel social.
Practic, nu mai avem de-a face cu un interlocutor, ci
cu o prezenţă publică. Relaţia şi discursul vor fi oficiale.
Vocea are nevoie de mult volum şi este sprijinită de
microfoane şi amplificatoare. Adesea distanţa publică este
păzită de serviciile secrete şi garda de corp. Distanţa
publică oferă protecţie, distincţie şi dominanţă psihologică
personajelor aflate la tribună, în prezidiu, în juriu, în
biserici. Subliniază raporturile de putere, rezervate elitelor
care se adresează unor audienţe largi de pe poziţii oficiale,
impunătoare.
 Concluzii
Limbajul spaţiului deconspiră atitudini, intenţii şi stări
sufleteşti. Un interlocutor timid şi complexat va tinde spontan să
ocupe mai puţin spaţiu decât are la dispoziţie. Va ţine mâinile lipite
de corp, capul între umeri, genunchii îndoiţi şi haina încheiată. Va
rămâne undeva lângă uşă, în zona intrării. Invitat să ia loc, va
ocupa doar un colţ de scaun sau de masă, aplecat, cu genunchii
strânşi. Ocuparea unui spaţiu micşorat este semnul
deficitului de putere. Personajul dezinvolt, stăpân pe situaţie, tinde
să ocupe mai mult spaţiu, cu gesturi largi, braţele desfăcute şi haina
descheiată. Adesea, pentru a semnaliza
putere şi siguranţă, oamenii folosesc strategii ciudate de cucerire a
spaţiului: pălării cu boruri largi, coafuri înalte, perniţe la umeri,
tocuri înalte, haine largi, descheiate, loţiuni puternic mirositoare,
case şi maşini mari, birouri spaţioase, mese lungi, fotolii
voievodale şi câte altele.
 Concluzii
Chiar dacă nu avem o reţetă universală
pentru distanţa interpersonală ideală, există
totuşi o regulă conform căreia distanţa potrivită
este aceea care permite comunicarea fără
încălcarea teritoriilor personale şi fără schiţarea
unor mişcări, gesturi şi posturi de distanţare.
Spaţiul personal de care are nevoie o persoană
este o expresie a personalităţii sale şi variază în
funcţie de numeroşi parametri ce nu pot fi uşor
evaluaţi.
 Concluzii:
Există corelaţii între mesajul verbal şi non-verbal
transmis de individ. Când între cele două mesaje există
discordanţă, oamenii au tendinţa să se bizuie pe mesajul non-
verbal este, de regulă, mai sincer, mai puţin supus controlului
conştient.
Cercetările efectuate în domeniul comunicării au
evidenţiat existenţa unei legături directe între nivelul de
pregătire, statusul social şi disponibilităţile de vorbire ale unei
persoane şi numărul de gesturi utilizate de ea pentru a transmite
un mesaj. Cu cât o persoană este mai instruită şi se află mai sus
pe scara ierarhiei sociale, cu atât reuşeşte mai bine să comunice
mai bine prin cuvinte şi fraze. Astfel de persoane utilizează în
principal limbajul verbal (bogat şi diversificat), în timp ce
persoanele mai puţin instruite se bazează într-o mare măsură pe
gesturi şi cuvinte.