Caragiale era de origine grec. Bunicul lui a venit
în Ţara Românească odată cu domnitorul fanariot, Ioan Gh. Caragea, fiindu-i acestuia bucătar şi tot de la el trăgându-i-se şi numele de Caragiali. Unchii lui, Costache şi Iorgu, erau consacraţi scenei. Cu trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale a fugit chiar Mihai Eminescu de la şcoală, din Cernăuţi. Atunci s-au cunoscut cei doi mari clasici. Ion Luca era un copil de 12 ani care sta în căruţă, pe un cufăr plin de cărţi, din care citea neîncetat. În 1893, în “Moftul român”, nr.8, într-o maliţioasă fişă autobiografi- că, autopersiflându-se, I.L.Caragiale atacă imaginea sa acreditată de opinia publică a vremii: “Fost sufleor, fost autor şi director de teatru, a contractat din copilărie multe din apucă- turile actorilor: e tipul caboti- nului literar”. Octavian Goga: ”Cine-a avut norocul să-l asculte pe
Caragiale vorbind un sfert de ceas,…, n-are să uite
niciodată cea mai strălucitoare icoană a inteligenţei omeneşti din câte a întâlnit în drum. N-a fost minte să stăpânească cuvântul cu mai multă siguranţă, să-l frământe şi să-l chinuiască cu mai multă putere… Marele meşter atingea toată claviatura sufletului omenesc…” Luca I. Caragiale: “Compunând, construia dialogurile vorbind tare, zâmbea sau se-ncrunta. Când îl întrebam cum scrie, îmi răspundea aproape invariabil: „Eroii mă persecută... Forfotesc în mintea mea... Vorbesc... Le văz gesturile, le aud cuvintele.”