Fizica cuantică

1.Originile mecanicii cuantice

Putem spune in general ca fizica clasica se ocupa de acele aspecte ale naturii
pentru care problema structurii microscopice a materiei nu este mijlocit implicata.
comportarea unui sistem fizic trebuie descrisa în cadrul mecanicii cuantice
daca orice variabila dinamica naturala care are dimensiunea acţiunii, are
valori numerice comparabile cu constanta lui Plack. h=6,626*10-34Js
Problemele deschise ale fizicii de la începutul secolului XX.
 radiaţia corpului negru,
 efectul fotoelectric,
 stabilitatea şi dimensiunile atomilor
 efectul Compton
 radiaţia X
La 14 decembrie 1900, la o şedinţa a Societăţii germane de
Fizică, Max Planck a arătat ca paradoxurile care abunda în
teoria clasică a emisiei şi absorbţiei radiaţiei de corpurile
materiale ar putea fi înlăturate daca s-ar presupune ca energia
radianta poate exista numai în forma de porţii discrete, numite
cuante. În 1905, Albert Einstein a aplicat cu succes ideea
cuantelor pentru a explica legile empirice ale efectului
fotoelectric.
La sfârşitul perioadei clasice, diferitele ramuri ale
fizicii se integrau într-un edificiu teoretic general şi coerent,
ale cărui linii mari sunt următoarele: în univers se disting
doua categorii de obiecte, materia şi radiaţia.
 Materia este constituita din corpusculi perfect localizabili, supuşi legilor
mecanicii raţionale ale lui Newton.
 Radiaţia urmează legile electromagnetismului lui Maxwell; variabilele sale
dinamice în număr infinit - sunt componentele câmpurilor electric şi magnetic
în fiecare punct al spaţiului. Radiaţia prezintă a comportare ondulatorie, care se
manifesta îndeosebi în fenomene bine cunoscute de interferenţa şi difracţie.
Teoria radiaţiei corpului negru
Legile experimentale ale radiaţiei de echilibru
Se ştie ca orice corp încălzit emite radiaţii electromagnetice. Pe măsură
ce temperatura se modifica variază şi compoziţia spectrală a radiaţiei
precum şi intensitatea ei.
- puterea de emisie E reprezintă energia emisa în intervalul de
frecventă (, +d) în unitate de timp, de către suprafaţa unitate a
corpului.
- puterea de absorbţie, A , este fracţiunea din energia care cade asupra
corpului în unitatea de timp, pe unitatea de suprafaţă cu frecventa in
intervalul (, +d), care este absorbită în interiorul corpului.
- densitatea spectrala de energie,    , T 
care reprezintă densitatea de energie a radiaţiei cu frecventa in intervalul
(, +d).

E
w      , T d
V 0
 Conform legii stabilite de către Kirchhoff (1859), raportul dintre puterea de
emisie şi cea de absorbţie a unui corp reprezintă o funcţie universala de frecventa
şi temperatură, adică nu depinde de natura corpului :
E
 f  , T 
A
Corpul capabil sa absoarbă toate radiaţiile care cad asupra lui, (A =1), a fost
denumit de Kirchhoff corp absolut negru.

Emisivitatea teoretică a unui corp negru este 1 şi a

unui corp perfect reflectant este 0. În general
emisivitatea=1-reflectivitate.
Câteva curbe experimentale ale densităţii spectrale de energie pentru diferite
temperaturi. Evident, în locul frecventei se poate lucra cu lungimea de undă,
ţinând seama ca
  , T d    , T d
După cum se vede din figură,
toate curbele prezintă un maxim
pronunţat pentru o anumita
lungime de unda m, respectiv
frecventa m . Se constată ca la
variaţia temperaturii maximul
curbei se deplasează în aşa fel
încât are loc
legea de deplasare a lui Wien
(Wilhelm Wien 1890)

mT  const.

sau
m
 const.
T
Menţionăm aşa numita lege a lui Stefan - Boltzmann R  T 4
unde R este radianţa adică energia radiată de o singură parte a unităţii de suprafaţă
în unitatea de timp, T este temperatura corpului radiant,  este constanta de
proporţionalitate numită constanta Stefan - Boltzmann. Această dependenţă a fost
stabilită empiric de către J.Stefan in 1879 şi demonstrata din considerente
termodinamice de către L.Boltzmann in 1889.

Din cele de mai sus, rezulta ca o teorie adecvata a radiaţiei corpului negru trebuie
sa fie capabila sa dea o expresie pentru funcţia     , T 
care sa se muleze suficient de bine peste curba experimentală a densităţii spectrale
de energie şi să permită apoi obţinerea legilor lui Stefan - Boltzmann şi Wien.
Teoria clasica explică legile radiaţiei bazate pe statistica clasica Maxwell-
Boltzmann şi au suferit un eşec. Prima încercare de a explica pe baza teoriei
statisticii clasice a făcut-o Lord Rayleigh.
• densitatea spectrala de energie va fi dată de produsul dintre energia medie a
unui oscilator,  , şi numărul de oscilatori din unitatea de volum, ce au frecvenţa
,
8V
g  g  d  3  2 d
 , T    c
V unde
formula Rayleigh-Jeans. 8kT
  , T   3  2
c
Ea concordă cu rezultatele experimentale doar la frecvente mici
De exemplu, calculând 

8 3
w     , T d  kT 
0 3c 3
0
Neconcordanţa formulei clasice cu curba experimentala pentru funcţia ,  , T 
a primit la timpul sau denumirea de catastrofa ultravioletă.
Trebuie să amintim că Wien a găsit o relaţie experimentală referitoare la expresia
lui   , T  la frecvenţe mari de forma 
 c2
  , T   c1 e
3 T
În anul 1900 Planck a făcut presupunerea
revoluţionară, ca la nivel microscopic materia
este descrisă de legi total deosebite de cele
cunoscute in fizica clasica, determinate de
variaţia discreta a diverselor mărimi.
Postulând cuantificarea energiei,
Planck (Max Karl Ernest Ludwig Planck (1858-
1947)) modifică expresia energiei medii a unui
oscilator dată de statistica clasică, ceea ce îl
conduce în final la legităţi concordante cu cele
experimentale menţionate mai sus.
 Legea de distribuţie a lui Planck
Conform ipotezei lui Planck, corpul negru este format din
oscilatori (atomi, molecule, etc.) care emit radiaţie de echilibru şi a căror energie
este un multiplu întreg al unei valori minime W0  h numită cuantă de energie.
Mărimea h=6,62*10-34J*s este denumită constanta lui Planck, iar  reprezintă
frecventa proprie a oscilatorului.
Aşadar, variaţia de energie a oscilatorului poate lua valorile: Wn  nW  nh
n  1,2,.....

În ipoteza valorilor discrete ale energiei oscilatorilor, valoarea medie a

energiei unui oscilator nu mai este   kT ci se calculează cu relaţia h
  h
e kT  1
Înmulţind numărul de oscilatori din unitatea de volum, care au frecventa
cuprinsa în intervalul  şi +d, cu energia medie a unui oscilator se obţine
densitatea spectrala de energie 8h 3 1
  , T   3 h
c
e kT  1
Aceasta relaţie este cunoscuta sub denumirea de legea de distribuţie a lui
Planck.
Se considera acum două cazuri limita:
 (frecvenţe mici, temperaturi mari) h
Exponenţiala de la numitor poate fi dezvoltata în serie h
e kT  1   ........
Atunci este relaţia Rayleigh-Jeans dată de statistica clasică. kT
 (frecvenţe mari, temperaturi joase).
Neglijând unitatea de la numitor, din se obţine formula lui Wien care descrie adecvat domeniul frecventelor mari al curbei din
figura.
Se poate arata ca relaţia lui Planck este in concordanţă cu graficul experimental nu numai in aceste cazuri extreme ale frecvenţe1or
joase şi înalte. Pentru aceasta vor fi deduse legile Stefan- Boltmann şi legea lui Wien. Astfel, înlocuind în
h  kT
Se obţine h  kT
Care este legea Stefan-Boltzmann
Pentru deducerea legii lui Wien trebuie impusa condiţia de extremum a funcţiei .


Rezolvând aceasta ecuaţie transcendenta, de exemplu prin aproximaţii succesive, sau numeric, se găseşte E
   , T d
V 0
Adică tocmai legea de deplasare a lui Wien. w
8h  3
  , T d  3 h
h
8h 3  kT d
  , T   3  e c
c e kT  1

  , T  
8h  3 d 8h  kT 
4
x 3 dx 8h  kT   4
4

w  3  h  3   0 e x  1  c 3  h  15
8 5 k 4 4 c 0 kT c  h 
w T  aT 4 e 1
3 3
h max 15c h
x max   2,85
kT
 max
 const.     h  h
h 
3 e 1
2  kT
T 3 

d h 0
3
e kT  0
 
 e kT  1     kT 
8h 3 kT 8    
  , T  
   max
  3 kT 2
c 3
h c 3e x

 1  xe x
 0
Efectul fotoelectric
Legile empirice ale efectului fotoelectric
 potenţialul de blocare (energia cinetică a fotoelectronilor) nu se modifică dacă se
modifică intensitatea radiaţiei incidente, dar se modifică intensitatea curentului în
circuit.
 creşterea frecvenţei se observă o creştere a potenţialului de blocare (energia
cinetică a fotoelectronilor), pentru acelaşi material la catod, i.
 lucrul de extracţie constantă de material
 frecvenţă prag de la care se manifestă efectul fotoelectric.
 dată emisia de electroni încă de la începutul iradierii (efectul fotoelectric se
produce instantaneu).
 Primul pas în această direcţie i se datoreşte lui Einstein, prin
celebrul său memoriu din l905 asupra efectului fotoelectric. În acel
timp, atitudinea generala consta în a accepta să se spună că "totul se
petrece ca şi cum" schimburile de energie între radiaţie şi corpul
negru s-ar face prin cuante, încercându-se un compromis intre
această ipoteză ad hoc şi teoria ondulatorie. Mergând mai departe
decât Planck, care se mărgineşte să introducă discontinuitatea în
mecanismul de absorbţie sau de emisie, Einstein a afirmat că
însăşi radiaţia luminoasă constă dintr-un jet de corpusculi,
fotoni, de energie h şi de viteză c.
Atunci când unul din aceşti fotoni întâlneşte un electron al
metalului, el este absorbit în întregime şi electronul primeşte
energia h; părăsind metalul, acesta trebuie să efectueze un lucru
mecanic egal cu energia sa de legătură în metal, W, astfel ca
electronii observaţi să aibă o energie cinetică precisă
1 2
mv  h  W
2
Efectul Compton
constituie o altă confirmare a teoriei fotonului în detrimentul teoriei ondulatorii şi
a fost observat (Cotnpton 1924) în împrăştierea razelor X pe electronii liberi (sau
slab legaţi). Lungimea de undă a radiaţiei împrăştiate este superioară celei a
radiaţiei incidente; diferenţa  variază în funcţie de unghiul dintre direcţia de
propagare a radiaţiei incidente şi cea din care se observă lumina împrăştiată,
conform formulei date de Compton:  
  4 sin 2
mc 2
Se observa ca 
nu depinde de lungimea F
i
g.
7
hc E
f
ect
ul
de unda incidentă.
Mărimea ,  
'f
ot
on
C
ompt
on

 d
i
fu
za
t
mc e
-

poarta numele de hc 
lungime de unda Compton f
ot
o

n -e
e l
ec
tr
on
a electronului. i
nci
den
t di
fuz
at
 Efectul Compton
Problemele
hc
neelucidate
' foton in fizica clasica:
 difuzat •
e- • ……..
hc 
Explicatia pe

foton baza teoriei
e- electron
inciden difuzat cuantelor
t •
• deplasarea Compton  •
• lungimea de unda Compton =2h/moc
2h 
   '  sin 2
m0 c 2
 Interpretarea cuantică
Compton şi Debye au arătat că efectul Compton este o simplă
ciocnire elastică între un foton al luminii incidente şi unul dintre electronii
ţintei iradiate.
Pentru a discuta această explicaţie corpusculara a efectului este cazul
să se prezinte câteva proprietăţi ale fotonilor, care decurg în mod direct
din ipoteza lui Einstein. Deoarece au viteza c, fotonii sunt corpusculi cu
masa nulă. Impulsul pşi energia  ale unui foton sunt aşadar legate prin
relaţia .   pc

Acestea fiind stabilite, teoria corpusculară a efectului

Compton constă în a scrie că energia totală şi. impulsul total
se conservă în cursul ciocnirii elastice dintre fotonul incident
şi electron.
 Raze X

e e +
Electroni

Filament Anod
Catod

Tub vidat
Fig.9
Func ţionarea unui tub de raze X
 Într-un tub de raze X, electronii emişi de un catod incandescent (încălzit de
un filament) sunt acceleraţi de o cădere de potenţial între filament şi anod. Când
electronii lovesc anodul sau anticatodul, ei sunt frânaţi şi apare o radiaţie
electromagnetică. Adevărata natură a acestei radiaţii a fost pus în evidenţă de către
C. G. Barkla, printr-un experiment de dublă împrăştiere.
Liniile de emisie care se suprapun peste spectrul continuu au evident altă
origine. spectrul continuu are ca origine emisia produsă la frânare electronilor pe
anticatod. Pentru o anumită tensiune de accelerare Vo, nu există radiaţie de
lungime de undă mai mică decât o anumită lungime de undă minimă min care
depinde de tensiunea Vo dar nu şi de substanţa anticatodului.
2c ch
min  
 eV0

Spectrul de linii sunt specifice materialului ţintei şi provine din dezexcitarea

atomilor ţintei, excitaţi de electronii acceleraţi care bombardează ţinta.
 1.4. Descoperirea razelor catodice
Se ştie că plasarea în vid a doi electrozi şi aplicarea unei diferenţe de
potenţial între electrozi duce la apariţia unei luminozităţi între catod şi anod. S-a
presupus că aceasta este o undă electromagnetică şi a primit numele de raze
catodice.
J.J. Thompson (1856-1940) a fost cel ce a studiat acest fenomen şi a pus în
evidenţă comportarea razelor catodice la trecerea lor prin câmp magnetic şi electric.
S-a arătat că la trecerea prin câmp magnetic traseul razelor catodice este deformat.
J.J.Thompson a tras concluzia că razele catodice transportă sarcină electrică şi a
măsurat sarcina electrică elementară (sarcina electronului), ca o cantitate
indivizibilă de sarcină.

Fig.8
Radia ţia
catodic ă
 1.5. Cuantificarea sistemelor materiale
Spectroscopia atomică
S-a văzut ca răsturnările aduse în teoria clasică a luminii de către existenţa
discontinuităţilor în mecanismul de interacţie dintre materie şi radiaţie. Dar
această revoluţie nu s-a limitat numai la lumină, ci a zdruncinat în egală măsură şi
teoria corpusculară clasică a materiei. Acest lucru apare în mod clar atunci când se
încearcă să se împace datele spectroscopiei atomice cu rezultatele privind
structura atomului, obţinute de Rutherford.
existenţa liniilor spectrale înguste
Frecvenţele observate satisfac, toate formula empirică a lui Balmer
 1 1 
  R 2
 2 
 n m 
Unde n şi m sunt numere întregi şi pozitive,
iar R este o constantă numerică
caracteristică hidrogenului (constanta Rydberg),
 este frecvenţa.
Aceste fapte experimentale erau în dezacord cu teoria atomică a lui
Rutherford.
 Modele atomice
Modele vechi
 model atomic se datoreşte lui J.J. Thomson (1896). Conform ipotezei sale,
atomul trebuie considerat ca o sferă omogenă constituită din substanţă încărcată
pozitiv în care sunt distribuiţi electronii.
La acest model s-a renunţat destul de repede deoarece el nu putea explica
difuzia particulelor  (particule grele, atomi de heliu dublu ionizaţi) sub unghiuri
mari, la trecerea prin substanţă. Astfel de experienţe au fost efectuate de Geiger şi
Marsden (1909) la ideea lui E. Rutherford. S-a obsevat că la difuzia particulelor 
prin o foiţă din aur se obţin particule deviate sub un unghi foarte mare şi particule
nedeviate faţă de direcţia incidentă.

Fig.10
 Difuzia particulelor  printr-
o foi
ţă din aur.
Rutherford a propus un model atomic, ce concepe atomul compus dintr-un nucleu
(de ordin de mărime 10-15m), cu sarcina +Ze şi în care este concentrată aproape
toată masa atomului. În jurul nucleului se află Z electroni care compensează
sarcina pozitivă a nucleului.
În modelul lui Rutherford electronii se află în mişcare pe o orbită
circulară, astfel că forţa centrifugă să compenseze forţa de atracţie coulombiană.
Ze 2 mv 2

4 0 r 2
r

Totuşi conform teoriei clasice a câmpului electromagnetic acest atom nu poate fi

stabil deoarece el emite în continuu energie sub forma undelor electromagnetice,
electronii pierzând continuu energie îşi micşorează viteza, raza orbitei şi sfârşesc
prin a cădea în nucleu. Stabilitatea atomilor era totuşi confirmată de realitate. Cu
toate că nu poate da o explicaţie suficient de bună pentru modelul atomic, ipoteza
lui Rutherford rămâne importantă şi prin aceea că stabileşte dimensiunile relative
nucleu - electon corect.
 Cuantificarea nivelelor de energie ale atomului
Creerea unui nou model al atomului a fost realizată de către Bohr (1913).
Teoria lui Bohr se bazează pe două postuale.
 într-un atom, electronul se poate mişca numai pe anumite orbite bine
determinate, caracterizate de condiţia
mvr  n n  1,2,3....

 electronul emite sau absoarbe energie la trecerea de pe o orbită pe alta.

Potrivit lui Bohr, atomul nu se comportă ca un sistem clasic susceptibil la
schimbări continue de energie. Nu pot exista decât un anumit număr de stări
staţionare sau stări cuantice, având fiecare o energie bine definită. Se spune că
energia atomului este cuantificată. Ea nu poate varia decât prin salturi succesive,
iar la fiecare salt corespunde o tranziţie de la o stare la alta.
Dacă se calculează numeric raza primei orbite Bohr se găseşte, folosind relaţia
pentru r valoarea ro=a=0,53A°.
 Fcf  FCoul .

mv 2 Ze 2
r

4 0 r 2
şi mvr  n

1 2 1 Ze 2 1 n 2 2 4 0 2 n 2 Ze 2
Ecin  mv    r U 
2 8 0 r 2 mr 2 Ze 2 m 4 0 r

Ze 2 Z 2e 4 m 1 Z 2e 4 m 1
W  Ecin U  
8 0 r
= 16 2 02 2 n 2
W 
32 2 02 2 n 2

Acest postulat permite să se precizeze mecanismul de absorbţie sau de emisie a

luminii prin cuante. Un atom cu energia poate efectua o tranziţie la o stare de Ei
energie superioară
Ej Ei > h
, absorbind un foton , cu. condiţia ca energia totală să
se conserve, adică
h  E j  Ei
Analog, se poate efectua o tranziţie la o stare de energie inferioară E < E ,
k i
prin emiterea unui foton h , a cărui frecvenţă satisface relaţia
h  Ei  E k
Dacă se află în starea cea mai joasă de energie (starea fundamentală) atomul nu
poate să radieze şi să rămână stabil. Astfel se explică existenţa spectrelor de linii,
caracteristice fiecărui atom, care îndeplinesc regula de combinaţie Rydberg-Ritz.