Professional Documents
Culture Documents
Articol Parohia - Mijloace Pastorale
Articol Parohia - Mijloace Pastorale
net/publication/321680122
CITATIONS READS
0 548
1 author:
Cosmin Santi
Valahia University of Târgoviste
61 PUBLICATIONS 2 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
All content following this page was uploaded by Cosmin Santi on 08 December 2017.
Abstract:
In the great European configuration of secular postmodernism, the discourse of the parish priest remains alive to the
extent that he tends to find in modern man the need for spiritual life. Redefining the role of the priest in today’s context
it cannot ignore the contemporary framework of the classical guidelines and definitions, but it takes on a new and
challenging form as modern man rediscovers the Eucharistic dimension of the parish as a place of communion with
God, of Christic community which is perfeting itself in ecclesial communion.Today, the pastoral means of preaching
differ from priest to priest, from urban to rural setting, from one town to another and from one community to another.
Diversity of media options and new religious movements have taken out the priest from the „patriarchal” state where he
could have the comfort of speaking „ex cathedra”. Now he is called everywhere: in schools, to the army, in prisons,
hospitals, to the mass-media. His response to these calls is considered to be response of the Church itself, although the
association is mainly not the most appropriate. Around the world, the Church is called to fulfill its mission, to redeem
mankind, to offer the right solution and an alternative to our days society. This is his key role and to this
accomplishment the priest must turn his attention first and those around him as well. The priest must be aware of the
great mission that he was called for. He mustbe the first to understand the purpose of the Church and his parish and in
our modern, technological society, not by matching his message to the spirit world, but to the spirit of Christ.
1. Introducere
Ca act al voinţei mântuitoare a lui Dumnezeu, „Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4), misiunea creştină constituie acea
lucrare în care se unesc activitatea lui Dumnezeu şi a omului, după măsura proprie fiecăruia,
chemând şi ridicând creatura căzută la participarea, mântuirea şi desăvârşirea ei în Hristos. Biserica
creştină este apostolică nu numai pentru faptul că este zidită pe temelia Apostolilor şi a proorocilor,
ci ea posedă anumite instituţii şi slujiri apostolice, fără de care nu se poate identifica.
Scopul misiunii este de achema oamenii la convertire pentru a se înpărtăşi de mântuirea
adusă de Hristos (misiunea externă) şi de zidire a Trupului lui Hristos, Biserica (misiunea internă),
în perspectiva eshatologică a împărăţiei lui Dumnezeu1.
Satele şi oraşele noastre sunt pline de frumuseţile acestei slujiri, sunt împodobite de virtuţile
credincioşilor Bisericii noastre; comunitatea Bisericii se prelungeşte în viaţa de zi cu zi a
credincioşilor, rugăciunea şi Bucuria Bisericii sunt experiate de fiecare în casa sa. Ei trăiesc
1 ***, Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 15.
comuniunea şi cu cei adormiţi: părinţi şi strămoşi, iar Biserica şi cimitirul este locul unde se unesc
două lumi, două vieţi ce nu se despart. Strălucirea Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos se
revarsă peste toţi, făcând atât pe cei adormiţi cât şi pe cei vii să fie una întru El, întru Biserica slavei
Sale.
Aşa se înţelege comunitatea Bisericii în comuniune de iubire, în comuniune euharistică, aşa
trebuie să-i înţelegem şi să-i percepem pe oameni, ca unităţi esenţiale, ca zale ale unui lanţ ereditar,
ce face legătura cu viitorul şi cu trecutul, totul materializându-se prin ei în prezent.
Creştinul este un univers ce poartă în el stigmatele, dar şi bucuriile întregului său neam, iar
cunoaşterea lui de către preot este o înţelegere a esenţei lui, a istoriei neamului său şi mai puţin a
problemelor cauzate de material. Totul şi toate se petrec în parohie, mediul spiritual şi duhovnicesc
al credincioşilor de pretutindeni şi dintotdeuna.
2P.S. Dr. Vasile Coman, Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei,
Oradea, 1980, p. 599.
Încercând să se definească locul preotului în viaţa obştească contemporană, într-o lume cu
un amplu accent secularizat, s-a afirmat, pe bună dreptate, că locul preotului este în mijlocul
credincioşilor, în mijlocul parohiei, al realităţilor în care trăieşte şi munceşte. El nu poate absenta
din parohie, precum nu poate fi străin şi indiferent faţă de viaţa credincioşilor încredinţaţi lui, pentru
că la obşteasca judecată, acesta va fi întrebat de Dreptul Judecător: „Ce ai făcut cu harul Meu dat
ţie?; ce ai făcut cu Biserica Mea, şi Biserica ta?”, pentru că preotul se pierde odată cu credincioşii
săi, şi tot el dobândeşte raiul împreună cu „turma” încredinţată lui, el fiind conducătorul şi păstorul
„turmei”.
Prezenţa preotului în parohie are un dublu aspect: o prezenţă fizică şi una spirituală.
Credincioşii nu pot fi îndrumaţi din depărtare şi cu o prezenţă din când în când, dar nici din
depărtarea sufletească, de pe poziţii de forţă, cu ameninţare sau cu dispreţ3, ci numai din mijlocul
credincioşilor, cu tact, prudenţă şi răbdare. Credincioşii doresc să-l vadă pe preot între ei, cu ei cât
mai mult, să-l simtă aproape ca părinte şi ca frate, să aibă încredere în el şi acces la casa lui în toate
împrejurările vieţii.
Ceea ce este inima în organismul omenesc, aceea trebuie să fie preotul în viaţa parohiei. El
trebuie să pulseze în viaţa credincioşilor sângele unei vieţi curate, creştineşti şi româneşti. Zilnic, de
la Altar sau din alte locuri în care se află credincioşii, preotul este dator să-i ajute să sporească în
viaţă, în înţelegerea duhovnicească şi spre tot lucrul bun.
Rolul preotului nu este numai ca un semn de circulaţie în calea oamenilor. Misiunea
preotului nu se reduce numai la a spune grav şi sentenţios, ceea ce este permis şi ceea ce nu este
permis, ce este bine şi ceea ce este rău. Nicăieri în Sfânta Scriptură nu găsim vreun indiciu că
atitudinea preotului ar fi numai punitivă. Când a trimis pe Sfinţii Apostoli în lume, Mântuitorul le-a
spus: „Mergând învăţaţi toate neamurile botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19).
Adevărata pastoraţie nu este ceva static şi pasiv, nu se poate reduce la măsuri prohibitive,
după cum creşterea şi educarea copiilor nu se poate face cu pedeapsa. Preotul este nu numai păzitor
al normelor morale, ci mai ales un călăuzitor spre Împărăţia lui Dumnezeu, exemplul cu cuvântul şi
cu fapta. Adevărata pastoraţie este o acţiune dinamică, vie şi continuă. Preoţia este slujire, nu
domnie4, „după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea
sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28). Dar pe cât de înaltă şi importantă este preoţia,
pe atât de mare este şi responsabilitatea sacerdotului. Sfântul Ioan Gură de Aur, în tratatul său
3 Ibidem, p. 601
4 Ibidem, p. 602.
„Despre Preoţie”, spune: „Păstorul care pierde oile, pentru că i le-au răpit lupii, poate fi iertat de
stăpânul turmei; dar omul căruia i s-a încredinţat turma cea cuvântătoare a lui Hristos, suferă pentru
pierderea oilor, nu pagubă de bani, ci pagubă sufletească în primul loc”5.
Înzestrat cu putere de sus, preotul este încărcat cu o răspundere egală cu sfinţenia slujirii lui.
El este dator lui Dumnezeu cu echivalentul darurilor şi oficiului său sfânt. El este dator lui
Dumnezeu şi răspunde nu numai pentru viaţa cu care a fost înzestrat, ci şi cu talanţii harului pe care
i-a primit în plus la hirotonie.
Teognost avertizează pe preot: „Gândeşte-te că te-ai învrednicit de o cinste întocmai ca a
îngerilor şi sârguieşte-te să rămâi nepătat în treapta în care ai fost, prin toată virtutea şi curăţia”6.
În momentul hirotoniei preotului, după sfinţirea Darurilor, arhiereul dă noului hirotonit
Sfântul Agneţ, zicându-i: „Primeşte odorul acesta şi-l păzeşte pe el până la a doua venire a
Domnului nostru Iisus Hristos, când El îl va cere de la tine”.
Conform responsabilităţii pe care trebuie să o arate preotul cu privire la slujba şi misiunea
înaltă la care a fost chemat, acesta trebuie să aibă grijă să-i înveţe pe credincioşii săi adevărurile de
credinţă cu timp şi fără timp, să le explice cuvântul Scripturii, să-i sfinţească prin lucrările
sfinţitoare pe care le săvârşeşte, adică prin Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, prin Sfintele Taine şi
Sfintele Ierurgii şi nu în ultimul rând, grija sau preocuparea de a-i conduce şi îndruma pe
credincioşii săi pe calea adevăratei vieţuiri creştine, conform normelor morale, a sfintelor canoane
şi a rânduielilor bisericeşti7.
Credincioşii aşteaptă ca toate acestea să fie însoţite de corectitudinea morală, de ataşamentul
şi apropierea de ei. Credincioşii doresc ca preotul să fie integralist, adică să nu se limiteze doar la
serviciile religioase care sunt de altfel, îndatorirea principală a activităţii preoţeşti8, ci misunea sa
pastorală să se extindă şi dincolo de altar, prin implicarea şi cercetarea vieţii credincioşilor săi în
toate împrejurările, dimensiunile şi problemele cotidiene.
Realitatea vieţii este mult mai complexă şi preotul nu poare rămâne la marginea ei. Slujirea
Biserici trebuie să coboare în toate ramurile societăţii în care trăieşte şi să dovedească tăria credinţei
prin fapte. Credincioşii iubesc şi urmează pe preoţii activi care îi ajută în toate împrejurările vieţii
lor.
5 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
255.
7 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de
9 Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau Despre Preoţie, traducere de Pr. Dumitru
Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 221.
10 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
În cadrul fiecărei comunităţi este Sfânta Biserică, loc sacru, în care şi în jurul căreia se
constituie ecclesia – comunitatea în care membrii acesteia se găsesc în comuniune unii cu ceilalţi,
pe de o parte, iar pe de altă parte, toţi şi fiecare în parte în comuniune cu Dumnezeu.
Încă de la creaţie găsim dovada comuniunii, pentru că Dumnezeu ne-a aşezat pe toţi în
acelaşi loc, în Paradisul Edenic. De acolo am fugit şi, în timp, ne-am aşezat în locuri mai mult sau
mai puţin frumoase.
Oriunde ne-am găsi, fie la sat sau în oraş, trebuie să găsim casa Stăpânului care a împărţit
daruri oamenilor în mod egal. Să găsim Biserica, să ne cunoaştem aproapele şi rolul nostru în
comunitate, în parohie. Bineînţeles că, în perspectiva reuşitei, a înfăptuirii binelui şi satul şi oraşul
au obiective nobile prin oamenii lui Dumnezeu. Evident că ispita este mai mare acolo unde oamenii
sunt mai mulţi. Plusul este ceea ce depăşeşte necesarul, adică mai mult decât a trăi onest şi sănătos11.
La sat ateismul este un fenomen rar întâlnit, preotul confruntându-se mai mult cu
indiferentismul religios şi cu formalismul actelor de cult sau a inovaţiilor moştenite de la
predecesorii săi, şi astfel, se deschide preotului un front de lucru mai puţin primejdios, în care are
de luptat mai mult cu necredinciosul ale cărui frământări religioase se sting.
La sat se simte şi se trăieşte mai intens şi mai adevărat, frăţietatea, conştiinţa că toţi sunt fiii
aceluiaşi Tată, că împart aceeaşi moştenire şi împărtăşesc aceeaşi soartă, având a urma acelaşi drum
spre aceeaşi ţintă. Slăbiciunea fratelui va fi slăbiciunea comunităţii, a parohiei şi tăria lui va fi tăria
ei. Dostoievski exprima această idee a solidarităţii şi a responsabilităţii oamenilor prin cuvintele:
„fiecare este vinovat faţă de toţi, pentru toţi şi pentru tot”12.
Aici, preotul simte că trebuie să fie mai mult ca oricând ca Mântuitorul Hristos, Care a
săvârşit actul mântuirii pentru toţi oamenii, scoţându-i pe toţi de sub acelaşi blestem şi unindu-i în
aceeaşi credinţă, nădejde şi dragoste. Aici este sursa duhului comunitar al Ortodoxiei, duh care, de
fapt, este expresia celei mai înalte iubiri a acelei virtuţi care va rămâne şi după ce toate vor trece şi
care este mai mare decât credinţa şi nădejdea.
Nimeni nu va pune la îndoială că aceste însuşiri nu sunt peste tot în aceeaşi măsură realizate.
Dar ele, la sat, sunt un ideal viu, veşnic prezent în faţa ochiului credinciosului, şi toată viaţa şi-o
conformează acestui ideal înalt, duhului comunitar al Ortodoxiei. Odată cu schimburile survenite în
11 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Predica de pe munte. Omilia XIX apud Mitrop. Antonie Plămădeală,
Biserica slujitoare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972, p. 86.
12 Dostoievski, Război şi pace apud Mitrop. Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, s.n.,
13 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă, în „Glasul Bisericii”, LXXXII (1982), nr. 1-3, p. 87.
imediat prin neliniştea lor de a se împărtăşi cât mai repede posibil ca să fugă de biserică. Sunt
creştinii care se mulţumesc să audă „Hristos a înviat” în afara bisericii şi nu ştiu ce are loc în
biserică după slujba învierii, acceptând o credinţă şi o manifestare formală, teatrală sau fără
fundament, bazat pe ştiinţa scopului şi folosului cultului bisericesc.
Există însă un cerc şi mai larg. E „lumea”, în sensul evanghelic al termenului (Ioan 5, 19),
pe care n-o constituie numai necredincioşii şi ateii, ci şi creştinii doar botezaţi, morţi spiritual. Ei îşi
modelează viaţa prin acomodarea absolută la spiritul lumesc şi sunt indiferenţi de parohia-biserică,
dacă nu chiar o combat deja şi devin astfel cu ştiinţă şi neştiinţă „duşmani” ai Bisericii lui Hristos.
Dar întrucât în Ortodoxie lumea nu este considerată o „masă a pierzaniei” (eshatologic
aşteptăm transformarea cosmosului în biserică), din cauza însă a coexistenţei şi osmozei creştinilor
cu căldiceii şi necredincioşii chair şi în familiile lor sau din cauza invaziei spiritului lumesc în însăşi
viaţa credincioşilor, spaţiul dezvoltării lucrării pastorale nu poate fi delimitat în sensul etanşeizării
lui. Graniţele geografice ale parohiei determinate juridic, adică întreg mediul ei social, este şi
spaţiul misiunii noastre14.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul parohie vine din limba elină şi se traduce prin
„şedere sau stabilire în ţara străină”15. Când creştinismul a început să se răspândească la sate, pe
lângă termenul de parohie a apărut cel de enorie, care desemna comunitatea creştină existentă sau
organizată la ţară sau în sate. Termenul nu a rămas numai pentru ţară, ci cu vremea el a trecut şi la
parohiile de la oraş, încât astăzi termenii de parohie şi enorie îi întâlnim şi îi întrebuinţăm atât
pentru parohiile de oraş, cât şi pentru cele de la ţară, iar credincioşii aparţinători unei comunităţi sau
obşti creştine, se cheamă parohieni sau enoriaşi16.
Parohia este terenul, „ogorul” material şi spiritual al activităţii pastorale a preotului. Ea este
comunitatea creştină grupată în jurul unuia şi aceluiaşi altar sau biserici, în jurul aceloraşi preoţi
sau, mai propriu, în jurul unuia şi aceluiaşi preot slujitor al Tainelor ori cultului, în genere, şi
conducător al sufletelor la mântuire17, prin cele trei mari dimensiuni misionare: dimensiunea
cuvântului, dimensiunea sfinţeniei sau a slujirii sacerdotale, şi dimensiunea jurisdicţională sau de
conducere a credincioşilor încredinţaţi spre păstorire şi mântuire.
14 Gherghios D. Metallinos, Parohia. Hristos în mijlocul nostrum, traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan I. Ică, Editura Deisis,
Sibiu, 2004, pp. 91-92.
15 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Parohia – spaţiu de activitate-misionară a preotului, în „Glasul Bisericii”, CXI
18 I.P.S. Prof. Dr. Nifon Mihăiţă, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Târgoviştei, Misiologie creştină, Editura ASA,
Târgovişte, 2002, p. 103.
19 ***, Filocalia, vol. IX, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 556.
Preotul este factor de permanenţă şi coeziune în parohie. Prin sintagma „factor de
permanenţă”, înţelegem că preotul trebuie să-şi aibe domiciliul împreună cu familia sa în parohie,
determinând viaţa ei religioasă. Nelocuirea lui în parohie, face ca activitatea lui să fie fragmentară şi
incidentală, iar prin factor de coeziune înţelegem că el are datoria de a cunoaşte bine pe enoriaşii săi
de diferite clase sociale şi preocupări, având obligaţia să găsească mijlocele necesare comuniunii şi
realizării de relaţii autentice între păstoriţii săi, şi astfel construinsu-se o comunitate în comuniune.
Mântuitorul Iisus Hristos spune despre păstor că „oile ascultă glasul lui, şi oile le cheamă pe
nume şi le mână afară (...) merge înaintea lor, şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui” (Ioan 10,
3-4). Ne întrebăm cum merge un asemenea preot înaintea credincioşilor, când el lipseşte din
mijlocul lor. Albina nu trăieşte decât numai în stup. Ea nu cunoaşte izolarea, deoarece stupul este
viaţa ei, iar matca îşi are rostul pentru a da viaţă stupului. Asemenea şi parohia, ca viaţă orânduită
pe temelia comuniunii în dragoste de rugăciune, are nevoie de cel ce veghează permanent la cârma
ei, cu sfatul, experienţa şi îndemnul său de păstor. Dar nu numai el este de trebuinţă în parohie, ci şi
familia sa, care este cel dintâi nucleu de enoriaşi. Fiind cea mai apropiată de Biserică, atât în sens
propriu cât şi figurativ, familia preotului trebuie să trăiască cu cea mai mare intensitate misterul
credinţei, ca un exemplu pentru toţi ceilalţi enoriaşi. Membrii familiei preotului, împletindu-şi viaţa
cu cea a credincioşilor, creează o trainică legătură duhovnicească în sânul parohiei, într-o ambianţă
cu influenţe benefice asupra enoriaşilor. Ce exemplu poate oferi familia preotului, în ceea ce
priveşte prezenţa la biserică sau respectarea tradiţiei, când ea lipseşte din parohie, preotul având
permanent un aer de călător, preocupat mai mult de drum decât de munca ce-i revine în sarcină?20
Preotul cu „servietă”, care foloseşte reverenda doar sâmbăta şi duminica când vine în parohie, nu
poate fi un exemplu pentru păstoriţii săi, nu poate fi un magnet care să strângă lângă el pe
credincioşi, atâta vreme cât nu dovedeşte şi cu inspiră încredere şi respect celor din jur.
Cu privire la familia preotului, ca mijloc de pastoraţie şi model pentru parohie, ea este piatră
de temelie în viaţa Bisericii. Viaţa de familie a preotului îl obligă pe acesta la virtuţi casnice, care
sunt mai greu de realizat, decât cele individuale, întrucât acestea nu depind întru totul de el, ci şi de
ceilalţi membri ai familiei sale, şi în special de tovarăşa sa de viaţă, care de multe ori prin
predispoziţiile, educaţia, mentalitatea şi temperamentul ei, intervine hotărâtor în viaţa casnică şi
chiar în raporturile cu credincioşii. Viaţa de familie a preotului este, deci, pentru el, o piatră de
încercare şi în privinţa liniştii sale personale, cât şi a autorităţii şi prestigiului său, şi dacă această
viaţă este agitată, el se va strădui zadarnic s-o liniştească şi va deveni un obiect de discuţie şi
20Pr. Dr. Vasile Petrică, Preotul factor de performanţă în parohie, în „Mitropolia Banatului”, XXXVI (1986), nr. 2, pp.
74-75.
compătimire a credincioşilor, nemaiputând influenţa cu nimic viaţa sufletească a acestora. Poate că
cel mai greu examen al vieţii viitorului păstor de suflete este căsătoria, găsirea partenerei de viaţă
care să înţeleagă misiunea preotului şi a preotesei, care să-şi sprijine soţul cu timp şi fără timp în
munca de pe ogorul Domnului.
Între grija de familie şi cea de parohie este o strânsă legătură. Astfel, nu se poate concepe ca
un preot să fie plin de zel pentru parohie şi un tată rău de familie, sau invers, ca un tată rău de
familie să fie un bun păstor de suflete. „În ce chip principiul iubirii, care face pe bunul păstor, va
lipsi el din afecţiunea care face pe bunul tată? În ce chip iubirea care se îngrijeşte de cei străini, va fi
ea fără grijă de ai casei? Cum păstorul nu va fi el mai întâi păstorul familiei sale? Cum se va
închipui zelul păstorului şi indiferenţa tatălui, se îndreaptă pe bună dreptate un autor francez. Deci
nu este cu putinţă să fie cineva un bun păstor pentru credincioşii săi şi în acelaşi timp un tată rău
pentru familia sa. Este un lucru împotriva firii. Dar nici preotul care se va dovedi în familia sa un
rău tată şi conducător, nu va putea fi pentru turmă un bun păstor”21. Aşadar, casa preotului este o a
doua casă din parohie, după biserică.
Scopul vieţii parohiale nu este asigurarea unor mijloace materiale suficiente (biserici
grandioase, instalaţii construite cu cele mai recente şi mai performante echipamente etc.), ci zidirea
trupului în limitele parohiei a vieţii Bisericii noastre, strângerea fraţilor risipiţi într-o turmă,
creşterea poporului lui Dumnezeu ca Biserică. De altfel, în limbajul Ortodoxiei „parohia” nu e un
simplu termen geografic. Ea diferă calitativ de un sector al mecanismului de stat (civil, social etc.).
Or, tocmai aici este punctul cel mai sensibil în care se comite o eroare enormă din partea organelor
şi administraţiei de stat care, atunci când nu au o gândire şi o viziune bisericească, văd parohia din
prisma administraţiei politice şi-şi imaginează alcătuirea ei în chip asemănător cu ceea ce are loc în
diferitele unităţi ale organizării politice. Însă lucurile stau diferit, pentru că Biserica este o insituţie
divino-umană, care se organizează în cadrul statului şi a legilor sale, păstorind locuitorii acestuia,
dar totodată ea operează cu lucruri peste timp şi spaţiu, peste oameni şi politici statale, având
misiunea veşnică şi înaltă de a conduce pe toţi oamenii la mântuire şi desăvârşire.
Parohia şi viaţa ei sunt determinate euharistic, având drept bază şi punct de plecare Taina
dumnezeieştii Euharistii, care lucrează divino-umanizarea membrilor ei, care constituie mădularele
Trupului Domnului. Centrul primordial al parohiei este Sfântul Altar. Evenimentul ei primordial
este săvârşirea dumnezeieştii Euharistii. Această Taină trebuie să pună în mişcare şi să modeleze
întreaga viaţă a parohiei şi a fiecăruia dintre credincioşii ei. Participarea poporului lui Dumnezeu la
21Pr. Magistr. Gheorghe Iordăchescu, Auxiliare ale preotului în pastoraţie, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXVII
(1959) nr. 11-12, pp. 1100-1102.
dumnezeiasca Euharistie nu este o chestiune particulară a fiecărui credincios, ci o realizare a
comuniunii lor în Hristos, realizare a Trupului Euharistic, a comunităţii eclesiale. E vorba de zidirea
trupului bisericesc în care cel încorporat trăieşte taina mântuirii. Este foarte elocventă din acest
punct de vederer o rugăciune a celei mai vechi Liturghii a Bisericii: „Binefăcătorule şi împărate al
veacurilor şi Ziditor a toată creaţia, primeşte Biserica Ta pe care ai câştigat-o prin Hristosul Tău;
împlineşte fiecăruia cele de folos, du-i pe toţi la desăvârşire şi fă-ne vrednici de harul sfinţirii Tale,
adunându-ne în Biserica Ta sfântă, sobornicească şi apostolească” (Liturghia Sfântului Iacob,
fratele Domnului).
Scopul parohiei este să conştientizeze faptul că „bunul creştin” este un membru viu al
Bisericii locale, ceea ce se măsoară cu frecvenţa participării lui la dumnezeiasca Euharistie şi în
general la cult, dar şi cu răspunderea lui la viaţa parohiei şi la nevoile ei (nevoile membrilor ei), în
felul acesta sunt evaluate automat faptele clericilor şi ale laicilor în trupul parohial. Nu este, de
exemplu, un membru viu al parohiei credinciosul care în virtutea bunăstării sale economice poate
oferi mai mult pentru orice lucrări de construcţie ale parohiei, dar nu se interesează de zidirea
bisericii inimii lui, ca să fie el însuşi un „naofor” (purtător de biserică), potrivit Sfântului Ignatie al
Antiohiei, „Biserică a lui Dumnezeu” (2 Corinteni 6, 16) trăind în comuniunea celorlalţi fraţi ai lui.
În parohie prin „potirul comun” cei străini mai înainte devin fraţi în Hristos cu toate
consecinţele pe care le are calitatea frăţietăţii într-o familie, în acelaşi trup. Responsabilitatea
clericilor este să aibă permanentă grijă de crearea premizelor participării credincioşilor la viaţa
parohiei, de la cult până la abordarea nevoilor fireşti ale membrilor ei. Desigur, alcătuirea actuală a
societăţii umane creează multe greutăţi. Este păcat însă dacă biserica ajunge doar un spaţiu al
„urmăririi” Liturghiei, în ce se va mai deosebi atunci parohia noastră de un teatru sau spectacol?
Din această perspectivă, credincioşii nu tebuie să rămână simpli spectatori pasivi, ci să devină ei
„actori” pe scena credinţei, a trării vieţii în Hristos şi cu Hristos, împreună cu ceilalţi actori ai
scenariului liturgic, preoţii şi credincioşii prezenţi, spre împlinirea dezideratului divin de a fi o
comunitate vie şi sinergică (împreună lucrătoare cu Duhul lui Dumnezeu), spre mântuirea şi
sfinţirea ei. Activarea prezenţei şi participării tuturor credincioşilor la cultul parohiei poate reuşi,
până la un punct, prin „cântarea în comun”, fireşte cu condiţia ca o persoană suficient de pregătită
(psalt, diacon) să-şi asume pregătirea respectivă. Astfel, se va ajunge iarăşi la apariţia unei practici a
Bisericii vechi, cântarea împreună, cântarea în comun sau cânatarea omofonă. Se înţelege că la
catehizare şi şcoală, inclusiv la ora de religie, se va pregăti terenul ca această cântare în comun să
fie cultivată şi consolidată în primul rând la o vârstă tânără22, pentru ca viitorul adult să aibă
conştiinţa participări active la viaţa liturgică a Bisericii, în fiecare Dumincă şi sărbătoare, şi nu
numai la ocazii speciale, de exemplu la Botez şi Cununie în calitatea de naş.
Astfel, cântarea tuturor credincioşilor în biserică este una dintre metodele cele mai bune
pentru participarea activă a acestora la sfintele slujbe. Recomandată şi practicată, cântarea în comun
a credincioşilor la toate slujbele şi îndeosebi la Sfânta Liturghie a făcut şi face ca toată lumea să se
convingă de canonicitatea, utilitatea şi importanţa ei.
Din cultivarea cântării comune în biserică decurg două mari câştiguri pe plan pastoral:
trezirea şi întreţinerea conştiinţei de comunitate şi pregătirea prin participarea activă la viaţa
liturgică a credincioşilor pentru sprijinirea acţiunii pastorale a preotului.
Cântarea în comun a poporului în biserică s-a dovedit a fi unul dintre mijloacele cele mai
potrivite şi pentru a aduce pe credincioşi la sfintele slujbe. Este bine ştiut că prin nimic nu se poate
apropia creştinul mai uşor de Dumnezeu, decât prin cântare aleasă adusă Lui. S-a constatat de
asemenea că nu este alt cadru mai potrivit în care să se poată face mai bne catehizarea decât în
cadrul Sfintei Liturghii23, prin trăirea sufletească în comun a momentelor psihologice cuprinse în
această dumnezeaică slujbă.
Slăvirea cu o gură şi o inimă nu se poate întâmpla decât în cântare. Căci în vorbire nu pot
grăi toţi cei adunaţi deodată. Dar în această slăvire „cu o împreună simţire” şi cu o gură nu se
anulează persoana, ci ele constituie o simfonie prin intercomunicare. Gândind toţi în fond acelaşi
conţinut şi comunicându-şi-l, se întăreşte fiecare din puterea tuturor în gândirea comună cu ceilalţi,
în credinţa comună, dar şi în dragostea comună faţă de Acelaşi Dumnezeu. Căci El însuşi produce
în toţi aceeaşi simţire a credinţei şi dragostei şi deci, aceeaşi pornire de a-L lăuda cu gurile lor unite,
ca printr-o singură gură, care din contribuţia tuturor capătă o tărie de mărturisire ce devine a
fiecăruia, sau sporeşte tăria fiecăruia. Faptul că acest text al Sfântului Apostol Pavel se află până
astăzi în Liturghie aproape în aceeaşi formă, arată că această slăvire a lui Dumnezeu „cu o inimă şi
cu o gură” s-a continuat în mod neîntrerupt în Biserică, constituind un mijloc de păstrare al unităţii
de credinţă a ei. Din cele spuse rezultă că nu se poate vorbi de emoţia iubirii faţă de Dumnezeu
produsă de cântare, fără să se vorbească de importanţa cântării comune.
24 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii în dreapta credinţă, în
„Ortodoxia”, XXXIII (1981), nr. 1, pp. 61-62; a se vedea şi Conf. Dr. Nicolae Lungu, Cântarea în comun, ca mijloc de
lămurire a dreaptei credinţe, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXX (1952), nr. 11-12, p. 891.
25 Arhid. Prof. Alexie A. Buzera, Cântarea în comun, mijloc de susţinere şi apărare a dreptei credinţe, în „Biserica
27 Pr. Asist. Dr. Liviu Streza, Preotul şi îndatorirea sa pastorală faţă de credincioşii bolnavi, în „Mitropolia Olteniei”,
XXXIX (1987), nr. 1, pp. 83-86.
28 Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, traducere de Teodor Baconsky, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993,
p. 118.
Mă cunosc pe Mine” (Ioan 10, 14). Deci, nu este vorba de o cunoaştere superficială, formală,
externă, ci de o cunoaştere temeinică şi profundă a sufletului fiecăruia dintre enoriaşi, cu defectele
şi calităţile lor, cu trebuinţele şi aspiraţiile lor, cu gândurile şi scopurile lor, cu frământările,
greutăţile, temerile şi necazurile acestora.
Astfel, preotul trebuie să-şi cunoască ogorul material şi spiritual, din punct de vedere
religios-moral, cultural, material-economic şi social.
a) Cunoaşterea din punct de vedere religios-moral
Păstorul de suflete trebuie să ştie în primul rând, în ce măsură cunosc enoriaşii lui
adevăruirile de credinţă şi principiile morale creştine şi în ce măsură le aplică sau le trăiesc în viaţa
lor. Astfel, el trebuie să dezvolte un program de catehizare. Trebuie să cunoască apoi nivelul
general de moralitate al parohiei: care sunt virtuţile credincioşilor săi şi mai ales care sunt păcatele
şi viciile cele mai frecvente.
Termometrul vieţii religioase din parohie este însă frecvenţa credincioşilor la slujbele sfinte
săvârşite în Biserică şi participarea şi implicarea activă la proiectele parohiei. O frecvenţă redusă la
biserică este în general dovada şi expresia unei lipse de interes a credincioşilor faţă de biserică şi de
problemele vieţii religioase, dar şi administrativ-gospodăreşti.
b) Cunoaşterea din punct de vedere cultural
Ignoranţa, lipsa de cultură înfloresc formalismul şi bigotismul religios, superstiţiile,
credinţele deşarte şi practicile păgâneşti, care fac atât de mult rău Bisericii. Cunoaşterea nivelului
de cultură al credincioşilor este necesar pentru preot, deoarece el trebuie să ştie cui se adresează,
pentru a adapta conţinutul, forma şi nivelul predicilor, al catehezelor, toate la nivelul de înţelegere
al ascultătorilor săi. Binenţeles că aici intervin şi particularităţile parohiei rurale şi ale celei urbane,
în mediul urban preotul ia contact cu mai mulţi oameni de cultură decât în mediul rural, iar nivelul
de pregătire şi de convorbire trebuie să fie unul elevat, intersant şi mereu actual.
c) Cunoaşterea din punct de vedere material-economic şi social
Interesele mari şi superioare ale Bisericii trebuie să ne inspire şi să ne călăuzească în această
cunoaştere, măsura în care starea materială a parohienilor noştri poate înlesni realizarea activităţii
noastre pastorale.
Trebuie să avem date cu privire la ocupaţiile şi profesiile sau îndeletnicirile enoriaşilor,
pentru a şti cum să vorbim şi cum să sfătuim pe cel care îl frământă anumite probleme legate de
activitatea sa; starea materială a fiecărui enoriaş în parte ştiută de preot îl poate ajuta în activitatea
filantropică de ajutorare socială desfăşurată de Biserică încă din primele veacuri creştine.
Cunoaşterea stării materiale a credincioşilor mai este importantă şi pentru fixarea programului
activităţii pastorale cu privire la îmbunătăţirea imaginii bisericii comunităţii respective.
Toate aceste informaţii le putem câştiga fie pe cale personală, prin observaţie permanentă şi
studiu personal, prin contactul cu enoriaşii la slujbele religioase săvârşite în biserică, la ierurgiile şi
toate serviciile săvârşite afară din biserică, prin contact zilnic pe stradă sau pe uliţele satului, şi cel
mai important prin vizitele pastorale săvârşite de preot cu timp şi fără timp. În chip indirect, preotul
poate afla informaţii de la preotul dinaintea lui, iar dacă acesta a decedat, de la membrii familiei
acestuia, de la protoiereul locului, de la preoţii din localităţile vecine, precum şi de la consilierii
bisericii, cântăreţ şi enoriaşi apropiaţi ai bisericii29.
Dar ca pastoraţia să fie cât mai eficientă, este absolut necesar ca preotul să întrebuinţeze
ceea ce noi numim vizite pastorale. Ele pot fi planificate sau sistematice: înainte de instalare, apoi
după instalare va fi una anunţată, vizitele de curtoazie sau de prezentare şi cele din pragul marilor
sărbători: sfinţirea caselor la Bobotează, la Izvorul Tămăduirii, la Înălţarea Sfintei Cruci, mersul cu
icoana de Crăciun, etc. Din cadrul vizitelor pastorale ocazionale fac parte: sfeştaniile, slujbe
solicitate de credincioşi pentru cei bolnavi aflaţi în suferinţe, şi cele legate de sfârşitul omului.30
Cunoaşterea parohiei este deci, o cunoaştere de ansamblu, o cunoaştere holistică, ea fiind o
familie căreia îi trebuie înţeles locul în spaţiu şi timp, fiind o comunitate organizată, disciplinată cu
propria-i identitate liturgico-culturală şi configuraţie teritorială.
4. Concluzii
Privind cele expuse, vedem că activitatea preotului trebuie să fie sub semnul misiunii. El
transmite un adevăr, care nu este al lui. Este mandatarul unei misiuni pe care nu o poate face
oricum, numai pentru el, de mântuială, ci cu destoinicie şi să-i înveţe pe alţii (1 Timotei 3, 2).
29 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Curs de Teologie Pastorală pentru uzul studenţilor facultăţilor de teologie,
Facultatea de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1995, partea a II-a, pp. 28-42; a se vedea şi Idem, Tradiţie şi înnoire în
slujirea liturgică, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, pp.
283-292; a se vedea şi Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Editura Mitropoliei
Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1995, pp. 37-39.
30 Idem, Vizitele pastorale – metodă de pastoraţie şi cale de cunoaştere a parohiei, în „Almanah Bisericesc – 2005”,
Arhiepiscopia Târgoviştei, Editura ASA, pp. 44-54; a se vedea şi Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Mijloace şi metode de
lucru în activitatea pastorală şi misionară preoţimii de azi, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIX (1981), nr. 1-2, pp.
47-58.
Slujba la altar, la amvon, pe stradă şi oriunde, trebuie făcută cu credinţă, cu convingerem cu
răspundere în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor31.
Slujim lui Dumnezeu, în măsura în care slujim oamenilor. Grija pentru cele lumeşti nu
trebuie să întunece grija pentru cele duhovniceşti, pentru mântuirea sufletelor. Tot ceea ce priveşte
binele moral şi material al oamenilor trebuie să intre în preocupările şi atenţia unui preot. Pe lângă
altarul pe care aduce jertfa cea fără de sânge a Mântitorului, nu poate uita de multele „altare” care i-
au fost date în grijă, altare ale vieţii, ale sufletelor credincioşilor încredinţaţi spre păstrare. Bucuriile
şi nădejdile, tristeţile şi suferinţele oamenilor, ale săracilor şi îndeosebi a tuturor celor ce suferă sunt
şi bucuriile şi tristeţile ucenicilor lui Hristos32.
Misiunea învăţătorească a preotului aparţine întregii lui activităţi. Ea se îndeplineşte cu timp
şi fără timp33. Dacă îndeplineşte misiunea învăţătorească cu râvnă, cu pricepere, credincioşii nu mai
aleargă la orele de evanghelizare la care vin propagandişti ai altor culte, uneori şi din alte ţări, ci la
o Biserică pentru că Biserica este garant pentru propovăduirea dreaptă a credinţei34. Preotul trebuie
să-şi ajute parohia să-şi cristalizeze răspunsul eclezial. Dinamizarea organismului parohial
presupune împărţirea sentimentului de apartenenţă la comuniunea eclezială, la marea familie a
parohiei în care credinciosul îşi trăieşte viaţa şi unde îşi desfăşoară activitatea cotidiană.
Într-o societate în plină dezvoltare şi înnoire, care caută noi structuri şi stiluri de viaţă,
Biserica este chemată să găsească mijloacele şi căile cele mai potrivite în activitatea ei de
propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu, de sfinţire a vieţii credincioşilor şi de călăuzire a lor spre
tot ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi folositor societăţii. Latura sfinţitoare trebuie să se
armonizeze cu cea învăţătorească şi cu cea conducătoare spre Împărăţia lui Dumnezeu35, împlinind
astfel mandatul lăsat clericilor de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Slujirea cuvântului este esenţială parohiei, este esenţială firii omeneşti, fiindcă omul este
fiinţă cuvântătoare36. Predica preotului în parohie trebuie să îndemne mereu spre echilibru. Cu
braţele muncind jos, gândul trebuie să fie îndreptat spre Sus. Predica preotului trebuie să aducă
aminte într-una credincioşilor săi că fără Dumnezeu totul se poate nărui. Preotul trebuie să întreţină
31 Mitrop. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume şi acasă, Sibiu, 1986, p. 7; a se vedea şi Pr. Prof. Dr.
Nicolae D. Necula, Rolul preotului ortodox roman în viaţa obştească, în Biserica Ortodoxă Română, CIV (1986), nr. 1-
2, pp. 59-68.
32 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Câteva din virtuţile necesare preotului ca păstor şi om, în „Glasul Bisericii”, XV (1956),
p. 238.
34 P.S. Vasile Coman, Îmbunătăţirea activităţii pastoral-misionare a preotului, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 8-
39Sfântul Ioan de Kronştadt, Liturghia – cerul pe pământ, ediţia a II-a, trad. de Boris Buzilă, Editura Deisis, Sibiu,
2002, pp. 43-44, 56, 74, 99, şi 118.