CUPRINS

I. ABSTRACT ………………………………………………………………………pag.2

II. INTRODUCERE ŞI MOTIVAREA TEMEI ………………………………….pag.3

III.OBIECTIVELE ŞI IPOTEZELE LUCRĂRII ……………………………….pag.4

IV. ELABORĂRII LUCRĂRII ………………………………pag.8

V.CONŢINUTULTEORETIC AL TEMEI ANALIZATE……………………..pag.10

CAPITOLUL 1.GELOZIA………………………………………………………...pag.9

1.1.Explorarea importanței problemei…………………………………………….pag.9

1.2.Prezentarea literaturii de specialitate………………………………………...pag.11

1.2.1.Reacția de gelozie- definire și mecanisme……………………………….pag.11

1.2.1.1.Gelozia – caracteristici şi definiţii………………………………...pag.11

1.2.1.2.Mecanisme evoluționiste ale geloziei si diferențelor de gen (dintre bărbați și

femei) ……………………………………………………………………pag.16
1.2.1.3.Factori individuali ca predictori ai geloziei………………………pag.21

1.2.2.Atașamentul ca fundament al relațiilor interpersonal…………………..pag.24

1.2.2.1. Definirea atașamentului și dezvoltarea acestuia………………...pag.24

1.2.2.2. Mecanisme evoluționiste ale atașamentului……………………..pag.32
1.2.2.3. Rolul atașamentului la vârsta adultă…………………………….pag.33
1.2.3. Satisfacția maritală……………………………………………………….pag.36
1.2.3.1. Definirea satisfacției maritale……………………………………pag.36
VI. REZULTATELE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE …………………………..pag.40

VII.CONCLUZII …………………………………………………………………pag.57

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………pag.58

1
 I.ABSTRACT

The purpose of the study is to investigate the relationship between attachment and
anxiety, jealousy and couples/marital satisfaction. The starting point of the thesisis
represented by the studies regarding jealousy in romantic relationships and regarding its
consequences for the well-being of the person and those around. Different types of
jealousy are presented, a model explaining jealousy from an evolutionary perspective is
presented, nearby the documented differences between men and women regarding
jealousy. The following section of the paper reviews the literature about attachment, as a
safety assurance system, ready since the first months of life, and the impact of the
attachment relationships from the early childhood on similar relationships in adulthood,
as for example romantic relationships. In the last section of the literature review chapter
the concept of marital satisfaction/couples satisfaction in defined and some studies
relating marital satisfaction to jealousy and attachment are presented.
The hypotheses of the study state that there are significant relationships between
all the three variables of the study presented. A correlational study is proposed to
investigate this hypothesis.

2
 II. INTRODUCERE ŞI MOTIVAREA TEMEI

Lucrarea de față își propune să investigheze relațiile dintre trei concepte: tendința
persoanei de a simți gelozie, stilul de atașament (mai precis nivelul de anxietate în cadrul
atașamentului) și satisfacția în relația de cuplu.
Punctul de plecare în cadrul teoretic al lucrării îl reprezintă descrierea geloziei ca
un pattern (tipar) complex de reacții cognitive, emoționale și comportamentale care apare
de la o vârstă fragedă în contextul competiției dintre frați (și/sau al interacțiunii cu
membrii familiei)pentru afecțiunea părintească (Hart, 2015,p. 7), urmând să se manifeste
ulterior și în alte relații apropiate care se doresc a fi exclusive (Volling, Kennedy &
Jackery, 2010,p. 387). Abordarea din psihologia evoluționistă a geloziei pune accent pe
rolul acesteia în competiția dintre indivizi pentru diferite tipuri de resurse, în special
pentru cele asigurate prin prisma unei relații apropiate (de exemplu, relația cu părinții, cu
partenerul de cuplu, etc.) (de ex, Mock și Parker, 1997).
În mediul socio- cultural în care trăim în acest moment și în care se desfășoară
relațiile de cuplu (un mediu care pune accent pe independența individuală), manifestarea
geloziei sub diferite aspecte ale sale poate avea consecințe adesea nefaste asupra relației
(Barrelds & Barrelds-Djiska, 2007). În același timp, atunci când gelozia manifestată prin
suspiciune și prin tendința de a experienția în mod frecvent emoțiile dureroase asociate
geloziei (de exemplu, furie, tristețe, rănire), acest lucru își poate pune în mod direct
amprenta asupra stării de bine a persoanei. Din acest punct de vedere, se consideră că este
relevantă investigarea relației dintre gelozie, măsurată dispozițional, ca o tendință, o
trăsătură, pe de o parte, și satisfacția cu privire la relația de cuplu pe de altă parte.
Dacă predispoziția pentru gelozie funcționează ca un predictor al calității relațiilor
persoanei, atunci este importantă identificarea corectă a antecedentelor acesteia. În acest
context, în lucrarea de față, vom investiga rolul atașamentului în contextul relației de
cuplu, ca un sistem evoluat pentru a ghida comportamentul copilului în funcție de nevoia
de siguranță a acestuia (Bowlby, 1969), atașament ale cărui caracteristici se conturează în
copilăria timpurie și au impact asupra altor relații apropiate (ex., James, Cassidy și
Shaver, 2015).

3
 III. OBIECTIVELE ŞI IPOTEZELE LUCRĂRII

În cercetarea mea am pornit de la premisa conform căreia o serie de legături şi

diferenţe se stabilesc între variabilele psihologice care influenţează relaţia de cuplu- stilul
de ataşament, anxietatea din cadrul ataşamentului, satisfacţia în cuplu şi gelozia.
Obiectivul general al cercetării îl constituie investigarea diferenţelor care există
între stilul de ataşament, anxietatea din cadrul ataşamentului şi nivelul satisfacţiei în
cuplu şi modul în care acestea influenţează calitatea relaţiei de cuplu.
În scopul realizării activităţii de cercetare am stabilitt următoarele obiective ale
cecetării psihologice
1. Identificarea stilului de ataşament şi a modului în care acesta influenţează
calitatea relaţiei de cuplu.
2. Obţinerea unor informaţii cu privire la anxietatea percepută în cadrul stilului
de ataşament şi a modului în care influenţează satisfacţia în cuplu
3. Identificarea relaţiilor care se pot stabili între stilul de ataşament şi gelozia
măsurată dispoziţional ca rezultantă a capacităţii persoanei de a manifesta
credinţe, emoţii, comportamente în cadrul relaţieie de cuplu.

Ipotezele specifice ale cercării au vizat următoarele

1. Se presupune că subiecţii cu un stil de ataşament sigur vor beneficia de mai
multă satisfacţie în cadrul relaţiei de cuplu, comparativ cu subiecţii care
prezintă un tip de ataşament evitant .
2. Se presupune că anxietatea percepută din cadrul ataşamentului va corela
negativ cu satisfacţia în relaţia de cuplu şi cu gelozia auto-percepută
3. Se presupune că satisfacţia în cuplu va corela negativ cu gelozia
Variabilele implicate în studiu
1.Experiences in Close Relationships Questionnaire (ECR):
Proba, elaborată de Brennan, Clark şi Shaver (1998), conţine un număr de 36 de
itemi. Surprinde o clasificare în patru categorii a stilurilor de ataşament, definind două
dimensiuni: anxietate şi evitare în cadrul relaţiei de cuplu. Aceste două dimensiuni pot fi
utilizate ca axe pe care scorurile subiecţilor să fie înregistrate. Vor rezulta astfel patru
cadrane, fiecare cadran fiind specific unui anumit stil de ataşament. Stilului de ataşament

4
preocupat îi corespunde un scor ridicat pe axa anxietate şi unscor redus pe axa evitare.
Subiecţii ce obţin scoruri ridicate pe axa evitare şi scoruri reduse pe axa anxietate, vor
aparţine stilului de ataşament evitant. Scorurile ridicate la ambele dimensiuni, indică
faptul că subiecţii sunt temători în ceea ce priveşte relaţia de cuplu. Un stil de ataşament
sigur presupune obţinerea unor scoruri mici, atât pe axa anxietate, cât şi pe axa evitare
Subiecţii vor primi următorul instructaj: “ Exprimaţi-vă acordul sau dezacordul
pentru fiecare din următoarele afirmaţii, pe o scală de la 1 (dezacord puternic) la 7 (acord
puternic).”În funcţie de tipul de acord exprimat, se va acorda un punctaj de la 1 la 7
pentru fiecare item după cum urmează: dezacord puternic- 1 punct, dezacord moderat - 2
puncte, dezacord- 3 puncte, neutru - 4 puncte, acord - 5 puncte, acord moderat- 6 puncte
şi accord puternic – 7 puncte. Se vor însuma punctele obţinute pe fiecare din cele două
dimensiuni, anxietate şi evitare, ţinând cont de itemii inversaţi (3, 15, 19, 22, 25, 27, 29,
31, 33, 35). Itemii corespunzători dimensiunii anxietate sunt: 2, 4, 6, 8, 10, 12, 14, 16, 18,
20, 22, 24, 26, 28, 20, 32, 34, 36. Itemii corespunzători dimensiunii evitare sunt: 1, 3, 5,
7, 9, 11, 13, 15, 17, 19, 21, 23, 25, 27, 29, 31, 33, 35. Calcularea coeficientului de
consistenţă internă a probei Alpha Cronbach precizează o valoare semnificativă de 0,737.

2.Index of Marital Satisfaction (IMS):

IMS este un instrument de 25 de itemi, construit pentru a măsura gradul şi
severitatea unei probleme pe care o are un partener în relaţia de cuplu. Nu caracterizează
relaţia ca o entitate unitară, dar măsoară limitele între care unul dintre parteneri percepe
problemele în relaţie. Scorurile mai mici de 30 (+/- 5) indică absenţa unei probleme clinic
semnificative în această arie. Scorurile peste 30 sugerează existenţa unei probleme, pe
când scorurile care depăşesc valoarea 70 indică existenţa unui stres sever cu posibilitatea
clară ca persoana care obţine acest scor să utilizeze violenţa pentru a face faţă situaţiei.
Această scală poate fi utilizată atât în cazul cuplurilor maritale, cât şi în cazul
cuplurilor non-maritale. Cei care au răspuns la IMS în etapa de dezvoltare a acestei scale,
erau indivizi necăsătoriţi sau căsătoriţi, populaţii clinice sau neclinice, liceeni, studenţi,
etc.

5
 Scorarea se realizează prin inversarea scorurilor la itemii 1, 3, 5, 8, 9, 11, 13, 16,
17, 19, 20, 21 şi 23. Rezultatul obţinut se adună cu scorurile la itemii rămaşi, apoi se
scade
numărul itemilor completaţi şi se înmulţeşte cu 100. Ceea ce se obţine se divide la
numărul
de itemi completaţi înmulţit cu şase. Se va obţine o scală de la 0 la 100, în care scorurile
înalte indică o mai mare severitate a problemei.
IMS are un coeficient alpha de 0, 96, ceea ce indică o consistenţă internă
excelentă.
Instructajul: ”Acest chestionar este destinat a măsura gradul de satisfacţie pe care îl
simţiţi în cadrul relaţiei dumneavoastră. Nu este un test, deci nu există răspunsuri bune
sau proaste. Răspundeţi la fiecare item pe cât de corect puteţi, prin plasarea unui număr în
stânga fiecărei afirmaţii: 1= niciodată, 2= foarte rar, 3= rar, 4= câteodată, 5= o bună parte
a timpului, 6= de cele mai multe ori, 7= întotdeauna .”
3. Scala multidimensională a geloziei (Pfeiffer & Wong, 1989)
Scala multidimensională a geloziei (Multidimensional Jealousy Scale) (Pfeiffer &
Wong, 1989) are la bază modelul conceptual dezvoltat de Pfeiffer și Wong (1989)
potrivit căruia gelozia reprezintă o experiență multidimensională care apare în urma
evaluării unei amenințării sau în condițiile prezenței unor stimuli care semnalizează
pericol pentru relația semnificativă (în particular, pentru relația romantică în care este
implicată persoana). Experiența geloziei care apare în urma acestei evaluări sau a
perceperii acestor stimuli are trei dimensiuni. Dimensiunea emoțională se referă la
emoțiile propriu-zise de gelozie și la cele asociate acesteia, care pot reprezenta atât
răspunsuri emoționale condiționate la anumiți stimuli, cât și reacții emoționale mai
complexe care apar în urma evaluărilor (Pfeiffer & Wong, 1989). Dimensinea cognitivă
cuprinde diferite evaluări ale amenințărilor (de exemplu, situații de intimitate ale
partenerului cu o altă persoană, care sunt percepute direct, precum și suspiciuni paranoide
cu privire la infidelitate (adesea în absența unor percepții sau dovezi concrete). În ceea ce
privește comportamentele specifice geloziei, acestea pot fi de natură detectivă (încercări
de a descoperi o presupusă infidelitate, sau de a căuta siguranța cu privire la faptul că

6
infidelitatea nu a avut loc) sau de natură protectivă a relației (de exemplu, prin care
persoana caută să recâștige interesul și afecțiunea partenerului).
Subscala pentru dimensiunea cognitivă cuprinde itemi prin care persoana trebuie
să evalueze în ce măsură are suspiciuni cu privire la relația dintre partener și un posibil
rival. Scala are 8 itemi care apar sub forma unor afirmații referitoare la aspecte pe care le
crede sau în legătură cu care se îngrijorează persoana, iar sarcina respondentului este
aceea de a evalua pe o scală de la 1 (niciodată) la 7 (aproape întotdeauna) cât de des se
gândește la acest lucru. Exemple de itemi din această subscală: „Suspectez faptul că X
(partenerul meu) este atras de altcineva”, „Cred că există persoane de sex opus care au un
interes romantic față de X (partenerul meu)” sau „Suspectez faptul că X (partenerul meu)
este înnebunit după persoane de sex opus”. Subscala pentru dimensiunea emoțională
cuprinde de asemenea, opt itemi, iar sarcina respondentului este aceea de a evalua pe o
scală de la 1 la 7 cum ar reacționa din punct de vedere emoțional la o varietate de situații
care implică interacțiunea dintre partener și o persoană de sex opus (1- aș fi foarte
mulțumit, 7- nu aș fi deloc mulțumit). Exemple de itemi din această subscală sunt: „X
(partenerul meu) îi zâmbește într-un mod foarte prietenos unei persoane de sex opus”, „O
persoană de sex opus încearcă în permanență să se apropie de X (de partenerul meu)” sau
„X (partenerul meu) lucrează foarte apropiat de o persoană de sex opus (de exemplu, la
școală sau la birou”). Subscala pentru dimensiunea comportamentală are la rândul său opt
itemi, iar sarcina respondentului este să evalueze pe o scală de la 1 la 7 cât de des se
implică într-o serie de comportamente (1- niciodată, 7- aproape întotdeauna). Exemple de
itemi aparținând acestei subscale sunt: „Îl sun pe X (parteneru meu) numai ca să văd dacă
este acolo”, „Îl întreb pe X (partenerul meu) în legătură cu locurile prin care a umblat.”
sau „Îl întreb pe X (partenerul meu) în legătură cu apelurile telefonice.”(Pfeiffer &
Wong, 1989)
Analiza proprietăților psihometrice ale instrumentului arată că toate cele trei
subscale au o consistență internă foarte bună. Coeficientul Alpha Cronbach calculat
pentru subscala cognitivă este egal cu 0,92, pentru scala emoțională cu 0,85, iar pentru
scala comportamentală cu 0,89. De asemenea, toate cele trei subscale au o bună fidelitate
test- retest; pentru scala cognitivă coeficientul de corelație calculat între prima și a doua
măsurătoare este r= 0,75; pentru scala emoțională r= 0,82, iar pentru scala

7
comportamentală r= 0,34, ceea ce sugerează că dimensiunea comportamentală este cea
mai puțin stabilă în timp.

IV. METODOLOGIA ELABORĂRII LUCRĂRII

Participanți
În cadrul acestui studiu au participat un număr de 60 de subiecţi, cu vârste
cuprinse între 20 şi 40 ani, dintre care 30 de bărbaţi şi 30 de femei. Cei mai mulţi dintre
subiecţii noştri s-au încadrat în categoria de vârstă 26-28 ani, unde avem un număr de 28
de subiecţi. Urmează ca număr de subiecţi categoria de vârstă 23- 25 de ani cu un număr
de 18 subiecţi 29-39 ani cu un număr de 14 subiecţi.
Singura condiţie pusă subiecţilor pentru a participa la cercetare, a fost să fie
implicaţi într-o relaţie de cel puţin 6 luni.
Am ales un număr egal de bărbaţi şi femei pentru ca rezultatele noastre să fie mai
semnificative şi pentru a surprinde pentru ambele sexe influenţa ataşamentului asupra
calităţii relaţiei de cuplu.
Principala condiţie pe care participanţii au trebuit să o îndeplinească, a fost aceea
de a fi implicaţi într-o relaţie de cel puţin şase luni. Testarea s-a defăşurat în condiţii
similar pentru toţi subiecţii. Aceştia au avut posibilitatea de a opta dacă doresc sau nu să
participe la această cercetare, garantându-li-se păstrarea anonimatului.
Design
Designul studiului este unul corelațional, deoarece își propune să investigheze
asocierile dintre trei variabile, considerate două câte două.
Prima variabilă studiului este nivelul de anxietate, definit operațional prin măsura în care
persona manifestă un nivel crescut de preocupare, îngrijorare cu privire la faptul că
persoana ar putea fi lăsată singură, sau ar putea să nu mai fie iubită de către partener
(Collins și Read, 1990). Proba, elaborată de Brennan, Clark şi Shaver (1998), surprinde o

8
clasificare în patru categorii a stilurilor de ataşament, definind două dimensiuni: anxietate
şi evitare în cadrul relaţiei de cuplu, pe care o voi utiliza pentru a măsura variabila.
Cea de-a doua variabilă a studiului este gelozia, măsurată dispozițional, ca o
tendință a persoanei de a manifesta anumite credințe, emoții și comportamente în
contextul relației curente; variabila are trei dimensiuni (autor, an): gelozia cognitivă
(operaționalizată prin frecvența suspiciunilor, a îngrijorărilor legate de o posibilă
infidelitate a partenerului), gelozia emoțională (operaționalizată prin intensitatea reacției
emoționale atunci când partenerul prezintă diferite niveluri de intimitate cu persoanele de
sex opus) și gelozia comportamentală (operaționalizată prin comportamente de verificare
și de căutare a asigurărilor din partea partenerului) (această modalitate de defninire a
geloziei face parte din modelul conceptual care stă la baza Scalei Multidimensionale a
Geloziei (Multidimensional Jealousy Scale) (Pfeiffer & Wong, 1989) pe care o vom
utiliza pentru măsurarea variabilei.
Cea de-a treia variabilă a studiului este satisfacția maritală (satisfacția față de
relația de cuplu), măsurată prin Index of Marital Satisfaction (IMS).
Procedură
Cele trei chestionare vor fi traduse în limba română, de o persoană care are în
acealași timp competențe pentru traducere din limba engleză în limba română, cât și
competențe în domeniul psihologiei. Alte două persoane care au în același timp
competențe în limba engleză vor evalua și vor corecta traducerea respectivă. Odată
traduse, chestionarele vor fi asamblate într-un fișier de tipgoogle forms care permite o
distribuire și o completare online mai ușoară. De asemenea, va fi printată și o versiune
creion - hârtie a setului de scale. La începutul setului de scale va fi inserat un mesaj de
prezentare a studiului și a obiectivelor acestuia:
„Vă mulțumesc pentru că ați acceptat să participanți la acest studiu. Obiectivul
nostru este acela de a studia relația dintre stilul de atașament, diferite forme ale geloziei și
satisfacția în relația de cuplu. Sunteți invitat să răspundeți la întrebările de mai jos
NUMAI DACĂ vă aflați într-o relație de cuplu stabilă de cel puțin 6 luni. Răspunsurile
sunt anonime și niciuna dintre întrebări nu va face posibilă identificarea dumneavoastră,
însă dacă doriți să primiți informații suplimentare referitoare la rezultatele studiului, veți
avea posibilitatea să lăsați o adresă de email pentru a primi astfel de informații. Vă rog să

9
completați chestionarele în ordinea în care sunt prezentate, fără a omite niciuna dintre
întrebări. Răspunsul dumneavoastră la întrebări și trimiterea formularului reflectă
consimțământul dumneavoastră informat pentru participarea la studiu și pentru
prelucrarea răspunsurilor dumneavoastră în scop de cercetare. ”
Documentul, în format google forms va fi trimis pe rețelele de socializare și pe
grupurile online din care face parte autorul studiului, în așa fel încât să fie accesibil atât
prietenilor online ai autorului și cunoscuților de pe rețelele de socializare, cât și unui
număr mai larg de persoane care fac parte din același grupuri online.

V. CONŢINUTUL TEORETIC AL TEMEI ANALIZATE

CAPITOLUL 1.GELOZIA

1.1. Explorarea importanței problemei

Relația de cuplu (indiferent dacă este oficializată sau nu prin intermediul
căsătoriei) reprezintă una dintre cele mai semnificative relații din viața adultului, cu un
impact major asupra satisfacției legate de viață în general. De exempu, utilizând datele
culese pe un eșantion de aproape 2000 de persoane urmărite longitudinal, Kamp Dush,
Taylor și Kroeger (2008),p. 211, au arătat că un nivel crescut al satisfacției maritale
reprezintă un bun predictor pentru păstrarea unui nivel crescut de satisfacție generală față
de viață și de fericire, precum și pentru menținerea la un nivel scăzut al simptomelor
depresive. Din acest punct de vedere, se poate considera că are o importanță practică
foarte ridicată orice studiu care tratează antecedentele satisfacției în relația de cuplu.
În ceea ce privește relevanța studiului geloziei (mecanisme și functii) și a relației
dintre corelatele acesteia, vom menționa două linii de cercetare care aduc argumente în
acest sens. În primul rând, așa cum arată Edalati și Redzuan (2010),p. 495, într-o sinteză
a literaturii de specialitate, este destul de bine documentată relația dintre gelozie și
agresivitatea din cadrul cuplului, atât în cazul bărbaților, cât și în cazul femeilor. În al
doilea rând, dat fiind că experiența geloziei este una extrem de neplăcută, multe persoane
folosesc mecanisme de coping ineficiente pentru a-i face față, ceea ce poate contribui la
dezvoltarea altor probleme psihologice. De exemplu, așa cum arată DiBello, Neighbors,
Rodriguez și Lindgren (2014),p. 94, multe persoane care se confruntă cu stări de gelozie

10
cronică folosesc mecanisme de coping dezadaptative, cum ar fi, de exemplu, consumul de
alcool.
La rândul său, studiul stilului de atașament nu are relevanță numai ca posibil
antecedent al tendinței de a experienția gelozie, ci ca un factor care își poate pune
amprenta asupra unor dimensiuni diverse ale vieții persoanei. De exemplu, așa cum arată
Lee și Hankin (2009),p. 231, un stil nesigur de atașament (aici fiind inclus stilul anxios),
chiar dacă nu este un factor direct al psihopatologiei, reprezintă un factor de
vulnerabilitate pentru dezvoltarea unor simptome depresie și de anxietate din copilărie,
adolescență și până la vârsta adultă. James, Cassidy și Shaver (2015), într-o sinteză foarte
elaborată a literaturii de specialitate arată că atașamentul nesigur al părinților se asociază
semnificativ cu unele practici parentale mai puțin funcționale, cum ar fi, de exemplu, un
nivel mai scăzut de responsivitate, de sensibilitate sau mai puțin sprijin acordat copilului.

1.2. Prezentarea literaturii de specialitate

1.2.1. Reacția de gelozie- definire și mecanisme
1.2.1.1. Gelozia- caracteristici și definiții
Potrivit lui Tam și Smith (2014),emoțiile slujesc ca un indicator pentru o
eventuală existență a unei erori, prin compararea discrepanțelor dintre rezultatele unui
model intern de predicție și evenimentele lumii reale. Astfel, semnalizarea unei astfel de
discrepanțe, echivalează cu transmiterea ideii că există o eroare care trebuie corectată. În
acest context, gelozia este adesea privită ca o emoție negativă care semnalizează existența
unei discrepanțe între dorința unei persoane de a avea ceea ce deține altcineva și
dificultatea de a obține lucrurile respective (Tam & Smith, 2014, p. 7). Gelozia poate
reprezinta așadar un feedback emoțional care semnalizează inadecvarea persoanei în
raport cu posibilitatea de a obține ceea ce își dorește și, implicit, transmite mesaje de
corectare ale acestei erori. Rezultatele unui studiu care a utilizat paradigma teoriei
jocurilor sunt consistente cu ipoteza că cu cât este mai mare discreptanța dintre ceea e ne
dorim și ceea ce primim, cu atât este mai puternică intensitatea emoției de gelozie, în
special atunci când nu putem obține ceea ce au ceilați (Tam & Smith, 2014). Gelozia este
dificil de definit şi aceasta datorită, în primul rând, marii diversitţti a manifestărilor
comportamentale ale celor care “suferă” de gelozie. Foarte puţini oameni se pot lauda că

11
nu au experimentat niciodată gelozia. În general, acest sentiment ne domină şi pare foarte
greu de controlat. El provoacă disperare, depresie, conflict şi reuşeşte chiar să umbrească
sau să distrugă relaţii dintre cele mai solide. Gelozia îşi are rădăcinile în sentimentul de
frică, în complexele şi nesiguranţele noastre – frica de necunoscut şi de schimbare, frica
de pierdere a controlului sau a puterii într-o relaţie, frica de insuficienţă sau de pierdere,
frica de a nu fi abandonat, frica de a nu fi mai prejos de aşteptările partenerului etc.
Knox (1984) o defineşte ca fiind “un set de emoţii care apar când o persoană
priveşte relaţia erotică cu persoana iubita ca fiind ameninţată. În acest caz, sentimentele
specifice sunt: teama de pierdere sau de abandon, anxietate , durere, aparare,
vulnerabilitate şi lipsa de speranţă (apud Mitrofan, Mitrofan, 1994). A. Nuţă o defineşte
ca fiind “un ansamblu de trăiri emoţionale, gânduri şi acţiuni care apar şi se dezvoltă când
o relaţie semnificativă este percepută ca fiind ameninţată de un rival ( Nuţă, A., “
Psihologia cuplului”, Ed. SPER, Colecţia Alma Mater, Bucureşti, 2006,p. 33). Pentru a fi
gelos, trebuie să ai pe cineva (ceva), în sensul de a avea sentimentul că acel ceva/ cineva
îţi aparţine.” În acest caz, sentimentele specifice sunt: teama de pierdere sau de abandon,
anxietate , durere, apărare, vulnerabilitate şi lipsa de speranţă”.
Dupa Wallon, gelozia apare ca o “simpatie suferindă”sau “identificare mintală a
subiectului cu rivalul său”. Unii autori consideră că acest sentiment este universal şi
înăscut (R.Linton) alţii îl consideră de origine culturală (O. Kilneberg).
Brehm (1985) afirmă că gelozia este cauzată de trei sentimente diferite:
1. Când cineva simte ca relaţia erotică este ameninţată de interesul crescut al
partenerului în raport cu altă persoană sau chiar cu un alt obiect. “Când crezi că
partenerul tău este preocupat şi orientat predominant către tine şi mult mai puţin
este interesat de alte personae sau orice altceva, nu poţi deveni gelos…” Şi nu vei
fi gelos atâta timp cât este clar pentru tine că eşti în mod coniderabil mai
important pentru partenerul tău decât orice alte interese.
2. Gelozia pare să fie bazată pe insecuritate, trăită în cadrul relaţiei interpersonale
când un partener caută să realizeze o schimbare. Cei care au sentimente de
inadecvanţă sau care sunt puternic dependenţi de relaţie sunt mult mai vulnerabili
în a manifesta gelozie. Este cazul persoanelor immature afectiv, nesigure de sine.

12
 3. Gelozia este întărită de dorinţa pentru exclusivitatea sezuală, care este prevalentă
în societatea bazată pe modelul convieţuirii monogame. Katchadourian (1985)
afirmă că există mai multe gradaţii ale interacţiunii care naşte gelozie. “La o
extremitate există un interes complet comprehensibil în prezervarea unei relaţii
valoroase cu un partener…La celaltă extremă, regăsim gelozia patologică,
caracterizată prin suspicionări intense fără nici un motiv care fac ca o persoană să
fie complet intolerantă faţă de orice interacţiune a partenerului sau cu alte
persoane”.
Psihanaliza, de exemplu, explică unele momente de gelozie ca pe o tendinţă
reprimată spre homosexualitate. Bărbatul nu poate să recunoască, nici în forurile
interioare şi cu atât mai puţin în public, atracţia faţă de alţi bărbaţi. Ca urmare, în
momentul în care un alt bărbat i se pare seducator, isi imagineaza ca partenera sa ar putea
sa aiba o aventura amoroasa cu acesta (pentru ca propria sa initiativa in acest sens ar fi
inacceptabila atat pe plan social si, conform standardelor interioare, cat si moral). Aceasta
teoretizare este astazi mai degraba perimata. Chiar daca uneori ne putem imagina situatii
care sa corespunda intrucatva acestui scenariu, exista o multitudine de exemple in care
teoria este, mai degraba, infirmata - cum am putea explica, de altfel, gelozia in cuplurile
homosexuale sau atunci cand persoana este geloasa pe oricine vine in contact cu
partenerul/partenera, indiferent de sex. O explicatie teoretica mai plauzibila, vine dinspre
teoria evolutiei. Emotiile, ca tendinte de actiune, contin scenarii de raspuns la situatii
limita, in care este necesara o adaptare rapida a organismului. Emotiile au un rol
adaptativ foarte specific. Sa luam acum cazul geloziei. Omul a trait, din cele mai vechi
timpuri, in grup. Iar pentru ca grupul sa functioneze, au existat dintotdeauna ierarhii
foarte clare (indiferent daca vorbim de grupuri ai caror membri sunt maimute, lei, lupi
sau oameni). Sa luam exemplul unui grup de animale, in care functia dominanta o au
membrii de sex masculin. Avem aici un lider (masculul a), la concurenta cu potentiali
aspiranti la functia de sef (masculii b). In functie de ierarhia grupului, fiecare membru
dispune de un numar mai mare sau mai mic de femele. Evident, masculul a dispune de
cele mai multe femele, sau, daca grupul functioneaza dupa regulile monogamiei, "detine"
femela cea mai apta din punct de vedere reproductiv. Gelozia apare atunci cand un
membru al grupului, de acelasi sex, se aproprie de "proprietatea" altuia. Daca un mascul b

13
ii da tircoale femelei masculului a, atunci este foarte clar ca se pregateste o contestare de
statut. "{seful" este amenintat sa fie detronat, sau, mai rau, ii este amenintat potentialul
reproductive.) Mai precis, daca femela sefului va purta puii unui alt mascul, linia genetica
a masculului a risca sa se stinga. Ca urmare, masculul a va sari sa-si apere statutul si,
implicit, linia sa ereditara. In momentul in care contestatarul se va dovedi mai puternic si
il va invinge, genele acestuia, pe drept, vor avea intaietate in a se reproduce. Scenariul de
actiune prevazut de aceasta emotie implica restabilirea ierarhiei. Pentru aceasta, uneori
este necesar atacul invadatorului, dar mult mai importanta este recuperarea partenerului
"ratacit" sau pe cale de a fi pierdut. De fapt, gelozia ne semnaleaza necesitatea restabilirii
echilibrului in cuplu, pentru ca, nu-i asa?, doar un cuplu stabil si echilibrat poate sa
creeze premisele unor garantii reproductive solide.Gelozia poate apare in orice tip de
relatie, inclusiv cea de prietenie si este dificil de evitat.
Emoțiile care sunt percepute la nivel subiectiv ca gelozie apare încă de timpuriu
în dezvoltarea umană, manifestându-se, de pildă în contextul rivalității fraterne (Hart,
2015). Într-o sinteză a literaturii de specialitate referitoare la reacțiile copiilor la apariția
unui frate mai mic în familie,Hart(2015) arată că acestea pot lua forma unei game largi de
manifestări, de la răspunsuri internalizate caracterizate de o scădere a emoțiilor pozitive,
apatie, retragere, până la răspunsuri acute caracterizate de plâns, crize nervoase și
confruntări cu mama- inclusiv, cconfruntări sau nesupunere. În plus, apar anumite
probleme legate de somn sau situații de regresie în ceea ce privește abilitățile de
autoîngrijire, cum ar fi utilizarea toaletei sau băutul din sticlă (Hart, 2015, p. 21).
Căutând să definească ceea ce este specific emoției de gelozie, White și Mullen
(1989) a propus un model potrivit căruia gelozia reprezintă de fapt un complex de emoții,
comportamente și gânduri care iau naștere într-un context interpersonal specific, mai
exact în contextul unui anumit triunghi social. Acest triunghi este alcătuit din persoana
care trăiește emoția de gelozie, persoana iubită (care poate fi un părinte, un prieten sau un
partener romantic) și persoana rivală (care poate fi un frate sau o persoană de care
partenerul pare să fie apropiat). Volling, Kenndy și Jackey (2010) reiau această definiție,
reținând faptul că gelozia poate sa apara în urma percepției unei amenințări la adresa
stimei de sine și/sau a pierderii sau amenințării unei relații valorizate de persoană, din
cauza apariției unui rival.

14
 Un aspect important pentru înțelegerea geloziei într-un context interpersonal se
referă la faptul că modul de interpretare a interacțiunilor care au loc în interiorul triadei
conduce la diferite emoții și tendințe de acțiune care, deși nu sunt determinate direct de
gelozie, pot influența modul de manifestare al acesteia. De exemplu, este posibil ca
persoana geloasă să interpreteze la nivel cognitiv comportamentul afectuos al persoanei
iubite față de rival ca pe o trădare, ceea ce ar conduce la experiențierea unei emoții de
furie și la un comportament agresiv ulterior (Volling et al., 2010,p. 389). În schimb, dacă
persoana interpretează același comportament al ființei iubite ca pe o pierdere a relației, ea
ar putea experienția sentimente de tristețe și ar putea simți nevoia să se retragă din
relațiile sociale. Fiecare dintre aceste posibile patternuri de răspunsuri afective,
comportamentale și cognitive ar constitui un complex al geloziei (jealousy complex)
(Volling et al., 2010).
La rândul lor, Fitness și Flecher (1993) au studiat gelozia alături de mai multe
emoții, așa cum apar ele în contextul relației de cuplu (alături de iubire, ură, furie și
gelozie) și au căutat să identifice situațiile prototip care le produc, precum și evaluările
cognitive care apar în contextul acestora, în încercarea de a realiza un profil pentru
fiecare emoție în parte. În cazul geloziei, evenimentul cel mai frecvent care se asociază
cu apariția acestei emoții este situația în care partenerul acorda atenție sau oferă timp și
sprijin unei persoane de sex opus; nivelul de gelozie este și mai ridicat atunci când
această persoană este fostul soț/fosta soție a partenerului (Fitness & Fletcher, 1993). În
ceea ce privește cognițiile asociate emoției de gelozie, se pare că, la fel ca în cazul
emoției de ură, apar anumite evaluări negative cu privire la propria persoană- de
exemplu, autoevaluări ale persoanei ca fiind „slabă” sau „proastă”, alături de evaluări
negative ale partenerului. Printre corelatele geloziei se numără stările de îngrijorare și
tendința de a cere sprijin persoanelor din grupul de suport social, de exemplu, prietenilor
(Fitness & Fletcher, 1993.p. 942).
Există și studii care delimitează între mai multe tipuri de gelozie, din punctul de
vedere al cauzelor acestora, al componentelor evaluative specifice, precum și al efectelor
pe care le au la nivel comportamental. Astfel, Rydell și Bringle (2007) diferențiază între
gelozia reactivă și cea suspicioasă. Gelozia reactivă apare de regulă după ce s-a petrecut
un eveniment semnificativ care declanșează starea de gelozie (de exemplu, după ce a fost

15
descoperită o infidelitate sexuală) și este însoțită de sentimente de furie, frică sau tristețe.
În schimb, gelozia suspicioasă apare în absența unor evenimente majore care să afecteze
relația celor doi, însă persoana evaluează anumite întâmplări ca reprezentând amenințări
majore pentru relație; acestă formă este însoțită în special de îndoială, teamă, nesiguranță
sau suspiciune. Aceste concepte se suprapun cel puțin parțial peste cele de gelozie
cognitivă (caracterizată printr-un nivel crescut de suspiciuni și îngrijorări cu privire la
infidelitatea partenerului), respectiv gelozia emoțională (care reprezintă o reacție
emoțională specifică în fața unei amenințări la adresa relației) (Pfeiffer și Wong, 1989,p.
196).

1.2.1.2. Mecanisme evoluționiste ale emoției de gelozie și factori ai

diferențelor de gen (dintre bărbați și femei)
Una dintre cele mai importante controverse în literatura de specialitate face
referire la diferențele de gen în ceea ce privește situațiile care dau naștere geloziei. Studii
numeroase susțin că bărbații sunt mai geloși ca urmare a infidelității sexuale, în timp ce
femeile raportează un nivel mai ridicat de gelozie și distres asociat ca răspuns la
infidelitatea emoțională (Bendixen, Kennair, & Buss, 2015; Kuhle, 2011; Sagarin et al.,
2012; Tagler, 2010).
Perspectiva socioculturală susține că aceste diferențe de gen sunt impregnate
cultural, oglindind în realitate stereotipuri adânc înrădăcinate și perpetuate de-a lungul
timpului, referitoare la modurile diferite în care bărbații și femeile formează legături de
atașament. Potrivit acestor stereotipuri, bărbații pot (într-o mai mare măsură decât
femeile) să aibă relații sexuale fără implicații emoționale, în timp ce atașamentul de o
terță persoană atrage după sine și infidelitatea sexuală.  În sens invers, se presupune că
femeile au în general relații sexuale cu persoane de care sunt atașate emoțional, în timp ce
ele pot fi atașate emoțional de un alt bărbat fără să întrețină neapărat relații sexuale cu el.
Astfel, infidelitatea sexuală provoacă mai multă gelozie bărbaților, întrucât aceasta o
include și pe cea emoțională, și viceversa – infidelitatea emoțională provoacă mai multă
gelozie femeilor, întrucât se consideră că aceasta va atrage după sine și infidelitatea
sexuală a partenerului (DeSteno & Salovey, 1996).

16
 Teoriile socioculturale nu explică însă de ce aceste stereotipuri s-au
menținut atât de bine de-a lungul timpului  – de ce au fost ele atât de pregnante și
persistente în ciuda schimbărilor majore pe care le-a traversat societatea. Răspunsul pare
să fie oferit de teoriile evoluționiste, potrivit cărora gelozia se manifestă diferit la bărbați
și la femei pentru a răspunde corespunzător presiunilor evoluționiste diferite cu care se
confuntă aceștia.  Infidelitatea sexuală este o amenințare reală pentru succesul
reproductiv al bărbatului din moment ce el nu poate fi sigur de paternitatea sa, astfel că
gelozia ca reacție la această formă de infidelitate a evoluat pentru a-l proteja de acest risc.
Femeile se confruntă însă cu un pericol diferit – dacă partenerul de cuplu dezvoltă o
legătură emoțională strânsă cu o altă persoană, există riscul ca acesta să plece și să
investească în creșterea copilului noii partenere. Drept urmare, femeile resimt mai intens
gelozie emoțională (Buss, Larsen, Westen, & Semmelroth, 2005,p. 253 ).
Diferențele de gen par să fie explicate și de tiparul de atașament; persoanele cu un
atașament evitant manifestă într-o mai mare măsură gelozie sexuală datorită faptului că
legăturile pe care le formează se bazează mai puțin pe intimitate emoțională și mai mult
pe relațiile sexuale cu partenerii lor. Întrucât mai mulți bărbați decât femei au acest tipar
de atașament, gelozia sexuală pare să se manifeste mai accentuat în cazul lor (Levy &
Kelly, 2010).
La extrema opusă, se află cei care susțin că bărbații și femeile sunt, în realitate, mai
degrabă asemănători decât diferiți în ceea ce privește gelozia și că aceasta apare ca
urmare a oricărei amenințări percepute la adresa relației. Evaluarea unor comportamente
sau persoane ca fiind amenințătoare este însă influențată de anumiți factori culturali,
precum și de anumite diferențe individuale, despre care vom discuta mai jos (Carpenter,
2012; Harris, 2003a).
În ciuda numeroaselor controverse, în prezent, rezultatele par să susțină tot mai
convingător existența unor diferențe de gen în ceea ce privește gelozia (Edlund et al.,
2018). Cu toate acestea, există o mulțime de bărbați care resimt mai degrabă gelozie
emoțională și o mulțime de femei care reacționează mai intens la infidelitatea sexuală.
Aceste diferențe în cadrul aceluiași gen nu sunt explicate de teoriile evoluționiste,
literatura de specialitate identificând numeroși alți factori, de natură socială, culturală sau
psihologică, ce influențează intensitatea, situațiile și modul în care este resimțită gelozia

17
(Harris, 2003b; Levy & Kelly, 2010). Dintre aceștia, enumerăm stereotipurile sociale care
legitimizează infidelitatea bărbaților, în timp ce condamnă sau inhibă sexualitatea
feminină, atașamentul anxios, experiențele de infidelitate din trecut, lipsa încrederii în
partener și gradul de intimitate între parteneri (Harris, 2003b; DiBello, Øverup, &
Neighbors, 2015; Kemer, Bulgan, & Yıldız, 2016; Theiss & Solomon, 2006; Rodriguez)
Așa cum s-a arătat in sinteza literaturii prezentata mai sus, prima formă de
manifestare a geloziei pare sa se manifeste în contextul rivalității fraterne (Volling et al.,
2010). Vârsta la care apar pentru prima dată manifestări din sfera geloziei este una foarte
timpurie. Astfel, Hart și Carrington (2002) au realizat studii experimentale în care au
căutat să provoace reacțiile de gelozie ale copiilor, cerându-le mamelor să acorde atenție
și să interacționeze într-un mod afectuos cu o păpușă similară cu copilul. Rezultatele
arată că copii cu vârsta de 6 sau 12 luni au manifestat reacții de tristețe, de furie sau de
protest față de interacțiunea mamei cu păpușa și au încercat să se apropie de mamă pentru
a-i recâștiga atenția. Deși există și cercetători care susțin că emoția autentică de gelozie
nu apare decât după vârsta de 18 luni, când copilul reușește să diferențieze între sine și
ceilalți (Case, Hayward, Lewis și Hurst, 1988), totuși este evident faptul că manifestările
caracteristice emoției de gelozie apar foarte de timpuriu în dezvoltare. Se pune întrebarea
care ar fi mecanismele evolutive care să fi dus la dezvoltarea emoției de gelozie, atât în
cazul rivalității fraterne, cât și în relațiile romantice.
Explicând rolul psihologiei evoluționiste pentru înțelegerea emoțiilor în general,
Tooby și Cosmides (2008) pleacă de la ideea că mintea umană reprezintă un set de
programe specializate care au evoluat pentru a rezolva diferite probleme adaptative care
apărut pe parcursul dezvoltării umane; în acest context, emoțiile ar reprezenta un tip mai
complex de programe evoluate pentru a coordona programe mai specifice în situații care
au apărut recurent în mediul adaptării evoluționiste. În consecință, pentru a înțelege din
punct de vedere evoluționist emoția de gelozie, ar trebui să identificăm acele probleme
întâlnite de oameni pe parcursulul dezvoltării lor, probleme pentru care gelozia și
manifestările comportamentale asociate ar putea oferi o soluție. O analiză de acest fel este
realizată, de exemplu, de către Mock și Parker (1997) cu privire la rivalitatea fraternă;
autorii pleacă de la examinarea competiției care apare în cadrul familiei atunci când
cererile depășesc resursele (de exemplu, atunci când părinții au mai mulți copii decât pot

18
sprijini) și explică faptul că rivalitatea (și implicit gelozia) fraternă s-ar putea să se fi
dovedit utilă pe parcursul dezvoltării oamenilor în contextul acestei lupte pentru resurse.
În ceea ce privește gelozia în contextul relațiilor romantice, teoriile evoluționiste
au ca punct de plecare teoria investiției parentale, formulată de către Robert Trivers
(1972). Investiția parentală este definită prin intermediul investițiilor pe care le fac
părinții în urmași, investiții care cresc șansele de supraviețuire ale acestora din urmă și, în
consecință, succesul reproductiv, în detrimentul posibilității ca părintele să investească
într-un alt urmaș. Această investiție, la rândul ei, se descompune în investiția făcută în
relația cu partenerul de cuplu, respectiv investiția propriu-zisă în urmași. Potrivit lui
Trivers (1972), diferențele biologice dintre sexe și prin urmare specificul fiecărui sex în
ceea ce privește investiția parentală au anumite consecințe, inclusiv cu privire la
raporturile dintre sexe. De exemplu, datorită faptului că deseori investiția parentală a
femeii este mai mare decât cea a bărbatului, evoluția a favorizat femei mai selective cu
partenerii lor sexuali, pentru a fi evitate costurile inutile; în plus, tocmai pentru că femeile
investesc mai mult, ele pot fi o resursă valoroasă de către bărbații, care intră în competiție
pentru ele.
Perspectiva propusă de Trivers (1972) a stimulat cercetările din domeniul
relațiilor din interiorul cuplului, inclusiv teoriile și cercetările cu privire la gelozie.
Potrivit lui Buss și colab. (1992), pentru înțelegerea geloziei și a unui eventual rol
adaptativ al acesteia, avem ca punct de plecare modul în care se realizează reproducerea
în cazul speciei umane și problemele adaptative pe care le pune acest lucru pentru bărbați
și pentru femei. Mai exact, dat fiind faptul că reproducerea se realizează în interiorul
corpului femeii (care depune efort somatic pentru sarcină), femeia are întotdeauna
siguranța faptului că copilul pe care îl naște este al său, însă nu se poate spune același
lucru și despre bărbat. Din acest motiv, pentru bărbat infidelitatea sexuală a femeii este
una foarte costisitoare din punct de vedere evolutiv, deoarece în acest caz el ar risca să
investească resurse într-un copil care nu este al lui. Pentru femei, acest risc nu este unul
relevant însă, în cazul infidelității partenerului ea riscă să piardă sprijinul acestuia pentru
creșterea propriilor urmași; așadar nu atât infidelitatea sexuală ar fi miza, cât mai degrabă
posibilitatea îndepărtării și a retragerii resurselor (pe care, eventual, să le investească în
alți urmași). Din acest motiv, teoria propusă de Buss și colab. (1992) și susținută de

19
datele empirice a trei studii, este aceea că bărbații ar tinde să reacționeze cu un nivel mai
crescut de gelozie în cazul infidelității sexuale a partenerei (pentru că în acest caz riscă
mai mult din punct de vedere evoluționist), în timp ce femeile ar tinde să reacționeze cu
mai multă gelozie la infidelitatea emoțională a partenerului (deoarece în acest caz ea este
cea care riscă să piardă mai multe resurse) (Buss et al., 1992, apud Toma, 2014).
Anumite aspecte ale diferențelor dintre bărbați și femei în ceea ce privește
declanșarea și modul de manifestare al emoției de gelozie sunt puse în evidență de
studiile care investighează impactul diferitelor caracteristici ale potențialului rival asupra
intensității emoției de gelozie trăite. De exemplu, Dijkstra și colab. (2014) arată că,
potrivit predicțiilor teoriilor evoluționiste, există anumite diferențe între bărbați și femei
din punctul de vedere al trăsăturilor pe care le valorizează la un partener; în timp ce
bărbații valorizează atractivitatea fizică deoarece aceasta se leagă de fertilitate, femeile
valorizează dominanța, deoarece acestea ar indica prezența unui număr mai mare de
resurse. Ipoteza autorilor ar fi aceea că bărbații trăiesc un nivel mai crescut de gelozie
atunci când percep un nivel mai crescut de dominanță al unui potențial partener, în timp
ce femeile ar simți mai multă gelozie atunci când percep un nivel mai crescut de
atractivitate al potențialei rivale (deoarece aceste trăsături indică faptul că partenerul ar
putea fi mai interesat de acest rival). Rezultatele studiului condus de Dijkstra și colab.
(2014) susțin această ipoteză. În plus, nivelul de dominanță al rivalului are un impact și
mai mare asupra geloziei bărbatului atunci când potențialul rival este o persoană
neatractivă.
Totuși, deși studiile confirmă predicțiile formulate pe baza teoriei evoluționiste cu
privire la diferențele dintre bărbați și femei în ceea ce privește gelozia, nu trebuie neglijat
nici rolul factorilor culturali care modelează aceste diferențe. De exemplu, Buunk și
colab.(1996) investigat diferențele dintre bărbați și femei în Statele Unite, Olanda și
Germania și, potrivit predicțiilor au identificat un nivel mai crescut de gelozie sexuală în
cazul bărbaților în toate cele trei culturi și un nivel mai crescut al geloziei emoționale în
cazul femeilor; cu toate aceste mărimea diferențelor dintre sexe era mai ridicată în Statele
Unite decât în țările europene. Explicația autorilor pentru aceste diferențe este dată de
caracterul mai liberal sau mai conservator al culturii în care trăiesc bărbații și femeile. În
cazul culturilor mai liberale din punct de vedere sexual, bărbații își distribuie eforturile

20
legate de împerechere între mai multe femei și atunci investesc mai puțin într-o singură
femeie. În același fel, femeile își asigură investițiile mai multor bărbați și prin urmare
sunt mai puțin geloase pe implicarea emoțională a partenerului față de altcineva; o
explicație alternativă este că în culturile mai egalitariene, femeile se bazează mai mult pe
ele însele pentru asigurarea de resurse, iar acest lucru scade gelozia pe care ar putea-o trăi
pentru implicarea emoțională a partenerului cu o altă femeie (Buunk et al., 1996).
Cercetarile efectuate de catre Clanton si Smith (1997) arata ca barbatii sunt mai
gelosi fata de activitatea sezuala a partenerelor, iar femeile sunt mai geloase fata de
implicarile emotionale ale partenerilor in raport cu altele. Barbatii tind sa nege
sentimentele lor de gelozie dar o exprima adeseori prin furie si violenta, in timp ce
femeile admit mult mai repede sentimentele lor de gelozie si reactioneaza manifestind
depresie. Barbatii mult mai frecvent tind sa acuze partenerele si sa intre in competitie cu
rivalii. Pe de alta parte, femeiile geloase tind sa se autoacuze si sa mentina relatii stranse
cu partenerii lor. Femeia geloasa apare adesea ca “femeie - crampon”.
Alte cercetari efectuate de catrre Salovey si Rodin (1985) au evidentiat faptul ca
persoanele care manifesta gelozie in cel mai inalt grad prezinta urmatoarele caracteristici
de personalitate: o imagine de sine slab conturata asociata cu neincrederea in sine;
perceperea a ceea ce este ca fiind diferit de ceea ce ar vrea sa fie si iar place sa fie
(criticism si aspirationalitate); valorizarea inalta a achizitiilor si progreselor vizibile.
Indivizii in mod frecvent manifesta gelozie in raport cu aspecte legate de cele mai inalte
dorinte si aspiratii ale lor. De exemplu, cel care valorizeaza bogatia poate fi geos pe un
rival bogat sau cel care valorizeaza frumusetea poate fi gelos pe un rival atractiv.
În același timp, nu pot fi ignorate nici studiile care consideră că diferențele dintre
sexe din punctul de vedere al geloziei ar reprezenta mai degrabă artefacte ale modului de
măsurare a geloziei decât reflectarea unor diferențe reale, fundamentate evoluționist. De
exemplu, DeSteno și colb. (2002) consideră că diferențele observate în literatura de
specialitate se estompează atunci când gelozia emoțională și cea sexuală sunt măsurate
independent, pe un continuum și nu în mod dihotomic, în urma unei alegeri forțate în care
persoana trebuie să aprecieze ceea ce ar deranja-o cel mai mult. Această concluzie a
autorilor este contrazisă, însă, de alte studii, cum ar fi o metaanaliză realizată de Saragin

21
și colab. (2012), care consideră că efectul diferențelor dintre sexe este unul consistent în
mai multe tipuri de studii și de modalități de măsurare a geloziei.

1.2.1.3. Factori individuali ca predictori ai geloziei

În cadrul unui studiu condus de Wade și Walsh (2008), au fost investigate
corelațiile dintre trăsăturile de personalitate, așa cum sunt ele conceptualizate prin
modelul Big Five al personalității, pe de o parte și predispoziția spre gelozie, pe de altă
parte. Rezultatele arată că niciuna dintre cele cinci dimensiuni ale personalității nu
reprezintă un predictor semnificativ al predispoziției de a simți gelozie, ceea ce înseamnă
că gelozia nu poate fi pusă în relație directă cu extraversiunea, neuroticismul,
conștinciozitatea, agreabilitatea sau deschiderea la senzații.
În același timp, cercetătorii s-au focalizat asupra unor eventuali predictori mai
specifici ai geloziei, care se leagă de relația dintre parteneri sau anumite credințe
specifice ale partenerilor referitoare la această relație. De exemplu, potrivit lui White
(1981), rezultatele arată că, atât în cazul bărbaților, cât și în cazul femeilor, gelozia esste
asociată pozitiv cu exclusivitatea și cu sentimentele de inadecvare ca partener. De
asemenea, în cazul bărbaților, gelozia mai este asociată cu o perspectivă tradiționalistă
asupra rolurilor de gen și cu un nivel crescut al dependenței stimei de sine de evaluările
partenerului; în cazul femeilor, gelozia mai este asociată cu nivelul de dependență față de
relație.
Unul dintre predictorii recurenți ai geloziei romantice dezadaptative este
atașamentul anxios (Kim, Feeney, & Jakubiak, 2018). Persoanele cu acest tip de
atașament au o teamă accentuată de abandon, percep adesea exagerat semnale de
respingere și supraevaluează amenințările asupra relației. Ele pot vedea flirt acolo unde
nu există și pot percepe ca amenințătoare chiar și interacțiunile firești ale partenerului cu
sexul opus. De asemenea, au mai puțină încredere în partenerul de cuplu și recurg, ca
urmare, la comportamente excesive de verificare, manipulare și alte forme de abuz
psihologic (Marshall, Bejanyan, Di Castro, & Lee, 2013). Acest tip de comportament
naște frecvent un cerc vicios în care partenerul acuzat devine defensiv sau distant,
întărind suspiciunile și teama de abandon a partenerului anxios și intesificându-i astfel

22
gelozia (Rodriguez et al., 2015). În timp, insatisfacția celor doi se accentuează, relația se
erodează, iar riscul despărțirii crește (Barelds & Barelds‐Dijkstra, 2007).
Un anumit tip de gelozie, și anume gelozia cognitivă (gânduri negative, suspiciuni cu
privire la comportamentele partenerului; Yoshimura, 2004), pare să fie, în general,
asociată cu insatisfacție în relația de cuplu (Attridge, 2013; Dandurand & Lafontaine,
2014), fiind adesea alimentată de tendințele ruminative, adică de predispoziția de a
persista asupra acestor gânduri (Elphinston, Feeney, Noller, Connor, & Fitzgerald, 2013).
Mai mult, ea poate duce la gelozie comportamentală, concretizată în comportamentele de
monitorizare, afectând calitatea relației. Dacă în urma verificării partenerului, sunt
descoperite informații care confirmă suspiciunile, se creează un cerc vicios, ruminația
fiind întreținută sau chiar amplificată (Carson & Cupach, 2000).
Gelozia poate fi disfuncțională și atunci când este interpretată greșit ca fiind o dovadă de
iubire, ducând la acceptarea sau justificarea unor comportamente deviante din partea
partenerului. De exemplu, în contextul geloziei romantice, abuzul fizic este considerat
mult mai tolerabil. În plus, această atitudine de acceptare față de abuzul fizic se extinde
adesea la abuzul sexual și emoțional (Puente & Cohen, 2003).
În anumite situații sau gestionată corespunzător, gelozia este benefică sau chiar
necesară relației noastre. De exemplu, atunci când sentimentele de gelozie și emoțiile
negative pe care le generează sunt comunicate asertiv (nu agresiv, acuzator sau
amenințător) partenerului de cuplu, reacțiile acestuia din urmă sunt, de regulă,
pozitive (Yoshimura, 2004). De asemenea, gelozia reactivă, manifestată în special prin
emoții negative intense ca urmare a unei infidelități reale a partenerului de cuplu, este
asociată în general cu satisfacția în cuplu. Adesea, ea este percepută ca un indicator al
iubirii și preocupării pentru celălalt. Nu de puține ori, oamenii pot provoca strategic
gelozia reactivă a partenerului de cuplu (ex: flirtând cu alte persoane) pentru a-l face pe
celălalt să conștientizeze pericolul și să ia măsuri pentru a-l diminua – de exemplu,
oferindu-i mai multă atenție sau afecțiune (Attridge, 2013; Barelds & Barelds‐Dijkstra,
2007). Partenerii se angajează în comportamente de evocare a geloziei reactive și pentru
menținerea sau îmbunătățirea calității relației de cuplu și creșterea angajamentului
celuilalt atunci când acesta este perceput ca fiind scăzut (Bevan, 2008; Pytlak, Zerega, &
Houser, 2015).

23
 O altă serie de studii tratează relația dintre gelozie și stima de sine. De exemplu,
Mullen și Martin (1994) au realizat un studiu cum privire la corelatele geloziei într-un
eșantion selectat din populația generală; rezultatele arată că există o corelație
semnificativă între un nivel scăzut al stimei de sine și un nivel crescut de gelozie, iar
această corelație este mai ridicată în cazul femeilor care, atunci când au nivel crescut al
stimei de sine prezintă rareori niveluri crescute de gelozie. Acest rezultat este confirmat
de studiul condus de Rydell și Bringle (2007) care analizează mai multe corelate ale
geloziei de tip reactiv și ale celei de tip suspicios. Astfel, gelozia reactivă se asociază cu
un nivel crescut de dependență și de încredere, precum și cu niveluri mai scăzute de
nesiguranță. La rândul său, gelozia de tip suspicios a fost asociată pozitiv cu niveluri mai
crescute de nesiguranță și cu gelozia cronică; în schimb, gelozia de tip suspicios este este
asociată negativ atât cu stima de sine a persoanei, cât și cu încrederea în partener. La
rândul lor, Stieger și colab. (2012) au nuanțat relația dintre predispozița spre gelozie și
stima de sine, luând în considerare diferența dintre măsurătorile explicite și cele implicite
ale stimei de sine. Potrivit rezultatelor, bărbații cu un nivel crescut de gelozie se
caracterizează, de regulă printr-o stimă de sine explicită scăzută, în vreme ce femeile
geloase se caracterizează printr-un nivel scăzut al stimei de sine, așa cum este acesta
relevat de măsurătorile implicite.

1.2.2. Atașamentul ca fundament al relațiilor interpersonale

1.2.2.1. Definirea atașamentului și dezvoltarea acestuia
Teoria tradițională a atașamentului are ca punct de plecare cercetările întreprinse
de Bowlby (1969) și Ainsworth (1969) și este o teorie cu un nivel crescut de generalitate
care a stimulat de-a lungul timpului un număr foarte mare de cercetări, permițând
formularea mai multor predicții cu privire la emoții și comportamente în domenii
multiple ale funcționării psihologice, pe parcursul întregii vieți (Waters & Cummings,
2000). Bowlby a început să formuleze ideile primordiale ale teoriei sale între anii 1958-
1963, cuprinse în impunătoarea sa publicaţie din 1969 Attachment and Loss, Volume I:
Attachment. Cu această teorie, Bowlby a încercat să unească conceptele psihanalitice cu
cele etiologice pentru a putea oferi o explicaţie naturii legăturilor emoţionale
fundamentale dintre oameni (Holmes, 1993).

24
 Adepţii teoriei ataşamentului consideră că orice copil are necesitatea unei relaţii
securizante cu adultul ce îl îngrijeşte, în lipsa căreia dezvoltarea socială şi emoţională
echilibrată nu poate avea loc. Şi totuşi, diverse experienţe de relaţionare pot duce la
diverse consecinţe evolutive.
Conform teoriei ataşamentului, comportamentul de ataşament al copilului este, în
primul rând, un proces proximal de căutare a figurii persoanei de care acesta este ataşat în
cazul situaţiilor stresogene cu scopul de supravieţuire. Copii se ataşează de adulţii care
sunt sensibili şi receptivi în interacţiunea socială cu copilul, şi care rămâne un îngrijitor
constant pentru o perioadă de timp de la aproximativ şase luni la doi ani ai copilului. În
perioada ulterioară a acestui timp, copiii încep să folosească figurile de ataşament
(persoanele familiare de care s-au ataşat) precum o bază sigură din care să exploareze
mediul şi la care să se reântoarcă. Răspunsurile acestor persoane determină dezvoltarea
pattern-urilor de ataşament care, respectiv, determină modelele internalizate de
relaţionare (de reprezentare a ataşamentului) ce vor influenţa trăirile emoţionale,
reprezentările, atitudinile şi expectanţele în relaţiile ulterioare. Anxietatea ca urmare a
despărţirii sau a pierderilor mari este o reacţie naturală şi normală la un copil ataşat. Un
deficit extrem a unei persoane apropiate poate determina lipsa comportamentelor de
ataşament a copilului şi avea drept consecinţă perturbarea de ataşament de tip reactiv.
O personalitate importantă în formularea teoriei ataşamentului, Mary Ainsworth,
a elaborat o teorie a stilurilor de ataşament sau pattern-urile de ataşament la copii,
identificând caracteristicile distinctive ale acestor stiluri. Acestea sunt: ataşamentul
securizant, anxios, evitativ şi dezorganizat. Alţi teoreticieni subsecvent au extins teoria
ataşamentului şi la vârsta adultă. Au fost elaborate metode de identificare a pattern-ului
de ataşament atât pentru copii, cât şi pentru adulţi, deşi evaluarea la vârsta preşcolară este
problematică. Adiţional căutării unei figuri îngrijitoare la copii, pot fi identificate şi alte
arii de aplicare a teoriei şi a comportamentelor de ataşament, cum ar fi: relaţia cu un alt
semnificativ la toate vârstele, atracţia emoţională şi sexuală, reacţiile de necesitate a grijii
la copii sau adulţi bolnavi etc.
Potrivit lui Bowlby (1969) atașamentul se leagă cu anumite aspecte particulare
ale relației dintre copil și adult, aspecte care au legătură cu ideea de siguranță, adică cu
nevoia copilului de a se simți îngrijit și protejat. În termenii lui Waters și Cummings

25
(2000), sistemul de atașament se activează atunci când un anumit element din mediu
semnalizează faptul că este amenințată nevoia de siguranță a copilului, iar reacția
comportamentală este aceea de a căuta proximitatea unei anumite surse de restabilire a
siguranței- sursă care este, de regulă părintele. Această figură de atașament, spre care
copilul se îndreaptă pentru a căuta siguranța este o bază sigură, de la care copilul are
curajul să pornească pentru a explora lumea, știind că va regăsi aceași siguranță la
întoarcere (Waters și Cummings, 2000).
Shaffer și Emmerson (1964) au realizat cercetări mai specifice cu privire la
dezvoltarea relațiilor de atașament ale copilului. Prima dintre acestea este etapa asocială
și îl caracterizează pe copilul mai mic de șase luni, care nu discriminează încă foarte bine
între stimulii sociali și cei nonsociali. Cea de-a doua etapă apare în jurul vârstei de 6-7
luni, când copilul poate face doar diferența între persoane și non-persoane, dar nu
reușește încă să deosebească între o persoană și alta. În jurul vârstei de 9 luni, începe
etapa atașamentului propriu-zis, când copilul începe să manifeste o preferință puternică
pentru una dintre persoane, pe care începe să o folosească ca pe o bază sigură pentru
explorarea mediului. Ulterior, după vârsta de 18 luni apare o etapă a atașementului
multiplu, când numărul de figuri de referință la care se raportează copilul crește,
cuprinzând, de exemplu, educatori sau alte persoane care se ocupă de îngrijirea sa.
Între copii există anumite diferențe în ceea ce privește patternurile de atașament.
Pentru a le investiga, Ainsworth și Witting (1969) au construit procedura situației străine
(strange situation), destinată investigării atașamentului la copiii cu vârste între 12 și 18
luni. În cadrul acestei proceduri, copilul este expus mai întâi la o situație în care se joacă
împreună cu părintele, pentru ca ulterior părintele să părăsească încăperea; copilul
rămâne pentru o scurtă perioadă singur, apoi apare o persoană necunoscută care
interacționează cu copilul, pentru ca apoi acestă persoană să plece și să se întoarcă
părintele. Este realizată, așadar, o observare sructurată a comportamentului copilului în
toate aceste situații în care părintele este sau nu este prezent. Sunt înregistrate mai multe
dimensiuni ale comportamentului copilului: dacă copilul caută apropierea părintelului,
dacă manifestă distres în momentul în care pleacă părintele, rapiditatea cu care se
întoarce la joacă după plecarea părintelului, etc.

26
 Prin ponderarea acestor dimensiuni, autorii au identificat trei categorii principale
de atașament: atașamentul sigur, atașamentul nesigur de tip evitant și atașamentul nesigur
de tip anxios/ambivalent (Ainsworth & Bell, 1970). Mai târziu, aceste trei forme au fost
reunite sub umbrela atașamentului organizat, și a mai fost descrisă o a patra formă de
atașament care este atașamentul dezorganizat (Main & Solomon, 1990). Copiii care se
caracterizează printr-un atașament sigur manifestă distres atunci când mama părăsește
încăperea, sunt rezervați față de străin și se bucură atunci când mama revine în
încăpere.Bowlby (1980) apreciază că la acest pattern de atașament reușesc să ajungă în
special copiii pentru care figurile de atașament au manifestat responsivitate în momentul
exprimării nevoilor de siguranță ale acestora. Copiii care prezintă un stil de atașament
anxios/ambivalent manifestă un nivel mai crescut de distres atunci când mama pleacă din
cameră, dar în același timp a o atitudine de respingere față de aceast atunci când se
întoarce. Aceeași reacție de distres caracterizează și interacțiunea cu persoana străină.
Dezvoltarea acestui tip de atașament are loc atunci când adultul manifestă o anumită
ambivalență în capacitatea sa de a răspunde nevoilor de sigurnață ale copilului - este
posibil ca uneori să răspundă cu atenție și cu grijă, dar alteori să îl ignore pe copil. În cele
din urmă, copiii care au un atașament nesigur de tip evitant manifestă mai degrabă un
comportament indiferent față de mamă, atât atunci când aceasta pleacă din încăpere, cât
și atunci când revine,în timp ce față de persoana străină, comportamentul este unul mai
degrabă prietenos. Acest pattern de atașament s-a dezvoltat cel mai probabil datorită
faptului că adultul a fost în mod sistematic inaccesibil copilului atunci când acesta se afla
într-o situație de distres. Rezultatele arată că cei mai mulți dintre copii reușesc să
dezvolte un atașament sigur cu o figură de referință (70% dintre aceștia) în timp ce restul
de 30% se distribui aproximativ egal între copiii cu un atașament nesigur de tip evitativ,
respectiv de tip anxios (Ainsworth, 1979).
Un concept de bază al teoriei atașamentului este, așadar, cel de „bază sigură”
(Waters & Cummings, 2000). Să fii atașat de cineva înseamnă să folosești pe cineva ca
pe o bază sigură de la care să pornești atunci când explorezi mediul. În acest sens,
atașamentul, în forma sa funcțională de organizare, se referă atât la capacitatea persoanei
de folosi cu succes această bază sigură, în diferite contexte și în diferite momente din

27
timp, cât și la încrederea în disponibilitatea și accesibilitatea persoanei care are rolul de
bază sigură (Waters & Cummings, 2000).
Conform Teoriei Ataşamentului, ataşamentul este o legătură între un individ şi
obiectul ataşamentului acestuia. Între doi adulţi, astfel de legături pot fi reciproce şi
mutuale; în cazul ataşamentului caracteristic copiilor pentru o persoană sau figură ce îi
poartă grija, aceste legături sunt preponderent asimetrice şi unidirecţionate. Cauza
acesteea este proiectată în teorie: aceasta propune ca necesitate de siguranţă şi protecţie,
supremă în copilărie, este fundamentul ataşamentului. Teoria susţine că orice copil se
ataşează de îngrijitor instinctiv (Bretherton, 1992), cu scopul de a obţine securitate şi a-şi
asigura supravieţuirea. Teoria ataşamentului nu intenţionează a fi o descriere a relaţiilor
umane, şi nici nu este sinonim cu dragoste sau afecţiune; acestea din urmă pot indica
faptul că legăturile afective există, dar legăturile propuse de teorie presupun în primul
rând conceptul de necesitate. În cazul relaţiei copil- adult, legătura afectivă a copilului
este „ataşamentul”, iar răspunsul echivalent al îngrijitorului este „legătura afectivă a
îngrijitorului” (Prior and Glaser,).
Iniţial, majoritatea copiilor au mai mult de o persoană spre care îşi direcţionează
comportamentele de ataşament, dar aceste persoane sunt aranjate în ordine ierarhică, cu
„persoana principală a ataşamentului” în poziţie superioară. În cazul în care persoana este
indisponibilă sau nu răspunde- survine distresul de separare , anticiparea acestuia
determinând anxietatea de separare. Bowlby face distincţie între alarmă şi anxietate:
termenul de „alarmă” l-a folosit drept echivalent pentru activarea sistemului
comportamentelor de ataşament cauzată de teama de pericol, în timp ce „anxietate”
sugera frica de a fi separat de persoana ataşamentului (îngrijitorul)( Prior and Glaser).
Copii vor forma ataşări faţă de orice îngrijitor consecvent ce este sensibil şi
receptiv în interacţiunile sociale cu copilul. Calitatea angajamentelor sociale pare a fi mai
influentă decât cantitatea de timp petrecut cu acest copil. Deşi, de obicei, figura
principală a ataşamentului este mama biologică, acest rol poate fi luat de orice persoană
ce se comportă în mod stabil, pentru o perioadă semnificativă de timp, „grijuliu ca o
mamă” - un set de comportamente ce implică angajarea în interacţiuni active cu copilul şi
reacţionarea promptă la semnalele şi necesităţile acestuia (Bowlby, 1969). Teoria acceptă
că mama este principalul îngrijitor al copilului şi, prin urmare, persoana ce

28
interacţionează cel mai mult cu copilul, dar nu există nici o idee în teorie ce ar susţine că
tatăl nu ar putea deveni, în aceeaşi măsură, figura principală a ataşamentului copilului, în
cazul în care se întâmplă că tatăl oferă cea mai mare parte a îngrijirii şi a interacţiunii
sociale cu acest copil (Holmes, 1993).
Sistemul comportamentelor de ataşament serveşte pentru a menţine sau a realiza o
apropiere faţă de persoana ataşamentului, deşi multe dintre aceste comportamente pot fi
utilizate şi în alte sisteme comportamentale (Prior and Glaser). Ataşamentul a fost, de
asemenea, descris ca o atitudine, sau o pregătire pentru anumite comportamente pe care o
persoană le direcţionează faţă de o alta. Această atitudine implică încercarea de apropiere
faţă de figura ataşamentului şi poate include o varietate de alte comportamente de
ataşament. Cu toate acestea, numeroase comportamentelor de ataşament tind să apară
doar în circumstanţe de pericol sau inconfortabile, cum ar fi apropierea unei persoane
necunoscute. Şi totuşi, ataşamentul poate fi prezent chiar şi fără a fi afişat
comportamental, şi ar putea fi imposibilă evaluarea prezenţei acestuia, fără a crea
intenţionat situaţii metrice (Mercer, p. 51).
Conform lui Bowlby, citat de Cosman & Manea (2005) în primul an de viaţă, un
copil, prin experienţele timpurii cu persoanele de îngrijire, dezvoltă o reprezentare
mintală a sinelui ţi a figurilor de ataşament ce rămân destul de stabile în timp. Modelele
internalizate de reprezentare a sinelui şi a celorlalţi au scopul de a organiza şi procesa
informaţii referitoare la ataşament şi de a planifica acţiunile viitoare. În etapele
următoare, reprezentarea ataşamentului de copilul mic devine fundamentul dezvoltării
personalităţii sale.
Bazat pe modelele internalizate de reprezentare a ataşamentului, copilul mic şi,
mai târziu, preşcolarul, şcolarul, adolescentul şi adultul dezvoltă expectanţe despre sine şi
alţii ca fiind dorit sau nedorit, demn de îngrijiri şi protecţie din partea altora, disponibili
sau indisponibili spre a i-o oferi.
Modelul internalizat de reprezentare a ataşamentului mamă-copil constituie doar o
primă etapă, fiinţa umană orientându-se spre un sistem individual, caracterizat printr-o
reglare internă a sinelui atât la nivel cognitiv, cât şi emoţional. Reglarea emoţională, atât
la nivel intrapsihic, cât şi interpersonal, reprezintă o achiziţie fundamentală a dezvoltării
psihologice a copilului. Emoţiile joacă un rol important pentru a ajuta la evaluarea

29
mediului înconjurător, a disponibilităţii figurilor de ataşament şi, nu în ultimul rând, în a
menţine un sens al siguranţei interioare. Aceste funcţii de reglare operează pe două
niveluri: 
1. la un nivel de bază al emoţiilor, precum teama şi disconfortul, activează sistemul
de ataşament şi comunică mamei/persoanei de îngrijire nevoia copilului de
protecţie şi confort; 
2. la un nivel mai înalt, emoţiile asigură copilului feed-back-uri despre încercările
sale reuşite de a obţine confort şi de a menţine o relaţie, cu un alt- semnificativ
pentru sine.
Explorarea de către copil a mediului, în cazul prezenţei îngrijitorului, este mai
amplă; în prezenţa îngrijitorului, sistemul de ataşament al copilului este relaxat, iar
copilul- liber de a explora. În cazul în care îngrijitorul este inaccesibil sau nu răspunde,
sistemul comportamentelor de ataşament este puternic activat. În perioada vârstei
cuprinse între şase luni şi doi ani, comportamentul copilului faţă de îngrijitor devine
organizat pe un fundament direcţionat spre scopul de a obţine condiţiile care îl fac să se
simtă sigur. Odată cu dezvoltarea sistemului locomotor copilul începe să utilizeze
îngrijitorul sau îngrijitorii ca o bază sigură de la care să exploreze (Prior and Glaser). În
cazul adolescenţilor, rolul de îngrijitor constă în a fi disponibil atunci când este necesar în
timp ce adolescentul contactează lumea externă familiei (Bowlby, 1988).
Teoria ataşamentului foloseşte un set de prezumţii pentru a corela
comportamentele sociale umane observabile, listate în felul următor (Mercer,):
1. Adaptabilitate: comportamentele de ataşament uman frecvente şi emoţille sunt
adaptative. Evoluţia fiinţelor umane a implicat selecţia comportamentelor sociale,
ceea ce a determinat facilitarea supravieţuirii individuale sau de grup. De
exemplu, comportamentul de ataşament frecvent observat la copii include aflarea
în apropierea oamenilor cunoscuţi; acest comportament implică avantajul
siguranţei în mediul adaptării precoce, avantaj determinat şi în ziua de azi
(Bowlby, 1969). Bowlby consideră că scopul primar al sistemului de
comportamente de ataşament este tendinţa de apropiere faţă de figura
ataşamentului. Capacitatea de a simţi potenţialele situaţii de pericol ca fiind
nefamiliare este o şansă de supravieţuire şi determină la copil activarea sistemului

30
 de comportamente de ataşament orientate spre obţinerea apropierii faţă de
persoana ataşamentului (Prior and Glaser).
2. Perioadă critică: Unele modificări din ataşament, cum ar fi tendinţa copilului de a
prefera un îngrijitor familiar şi a evita pe cei străini, sunt mult mai probabile să
apară în perioada cuprinsă între vârsta de şase luni şi doi sau trei ani (Bowlby,
1969). Perioada determinată de Bowlby ca fiind senzitivă a fost modificată într-o
abordare "totul sau nimic". Deşi există o perioadă senzitivă în care se dezvoltă
ataşări selective, limitele temporale sunt mai largi şi efectele nu sunt atât de fixe şi
ireversibile. În urma unor cercetări ulterioare, adepţii teoriei au ajuns să susţină că
dezvoltarea socială este afectată de relaţiile de mai târziu, precum şi de cele
anterioare(Rutter, 1995).
3. Soliditatea dezvoltării: Ataşamentul şi preferinţele pentru o persoană familiară
sunt mai uşor de dezvoltat de copii, chiar şi în mult mai puţin decât un caz ideal.
4. Experienţa ca factor esenţial în ataşament: Copiii în primele lor luni nu au nici o
preferinţă pentru părinţii lor biologice în detrimentul străinilor şi sunt la fel de
prietenoşi cu orice persoană care îi tratează cu afecţiune. Fiinţele umane dezvoltă
preferinţele pentru anumite persoane, şi abordează anumite comportamente care
solicită atenţie şi îngrijire pentru o perioadă considerabilă de timp.
5. Monotropie: primii paşi în ataşament au loc multl mai uşor în cazul în care copilul
are un îngrijitor, sau grijă ocazională din partea unui număr mic de alte persoane.
Potrivit lui Bowlby, aproape din prima mulţi copii au mai mult decât o persoană
spre care îşi direcţionează comportamentele de ataşament; aceste persoane nu sunt
tratate la fel şi există o puternică tendinţă a copilului de a direcţiona principalele
comportamente de ataşament spre o anumită persoană. Bowlby foloseşte termenul
de "monotropie" pentru a descrie această tendinţă de ataşare primordial faţă de o
singură persoană (Bowlby,1969). Cercetătorii şi teoreticienii au abandonat acest
concept limitat la idea că relaţia cu persoana specială diferă calitativ de cea cu alte
persoane. Dimpotrivă, abordările recente postulează clar ierarhiile de relaţii.
6. Interacţiunile sociale drept cauză a ataşamentului: hrănirea şi uşurarea durerilor
unui copil, nu îl determină să devină ataşat de un îngrijitor. Bebeluşii deven

31
 ataşaţi de un adulţii care sunt sensibili şi receptivi în interacţiunile sociale cu
copilul, şi care rămâne ca îngrijitor stabil pentru o perioadă de timp.
7. Modele internalizate de reprezentare a ataşamentului: primele experienţe cu
îngrijitorii treptat dau naştere unui sistem de cogniţii, amintiri, convingeri,
expectanţe, emoţii şi comportamente atât despre sine şi despre alţii. Acest sistem,
numit model internalizat de reprezentare a ataşamentului în relaţii sociale,
continuă să se dezvolte cu timpul şi prin experienţă, şi permite copilului să
realizeze noi tipuri de interacţiuni sociale. De exemplu, model internalizat de
reprezentare a ataşamentului unui copil îi permite să înţeleagă că el ar trebui să fie
tratat diferit de un copil mai în vârstă, sau să înţeleagă că interacţiunile cu un
profesor pot demonstra o parte din caracteristicile unei interacţiuni cu un părinte.
model internalizat de reprezentare a ataşamentului unui adult continuă să se
dezvolte şi permite să interacţioneze cu prietenii, soţul/ soţia, părinţii, toate
acestea implicând diferite comportamente şi sentimente (Mercer).
8. Procese tranzacţionale: odată ce ataşamentul comportamentele de ataşament se
schimbă cu vârsta, aceasta are loc ca urmare a influenţei relaţiilor sociale, nu prin
experienţe individuale. Comportamentul unu copil, atunci când este reunit cu
îngrijitorul după o separare, este determinat nu doar de modul în care îngrijitorul
l-a tratat anterior, dar mai ales de multitudinea de efecte pozitive obţinute din
interacţiunea cu îngrijitorul în trecut.
9. Consecinţele separării: În ciuda solidităţii ataşamentului, separarea semnificativă
de un îngrijitor familiar, sau schimbarea frecventă a îngrijitorilor, nu doar
împiedică dezvoltarea ataşamentului, dar poate duce la psihopatologie mai târziu
în viaţă.
10. Modificările în dezvoltare: comportamentele de ataşament specifice încep prin
conduite predictibile, aparent înnăscute, în copilărie, dar se schimbă cu vârsta în
moduri care sunt
parţial determinate de experienţe şi de factorii situaţionali. De exemplu, un copil
mic mult mai probabil va plânge la separarea de mama lui, pe cînd un copil de opt
ani are mai multe şanse de a striga "Când te întorci să mă iei?" sau de a se
întoarce cu spatele şi a începe obişnuita zi de şcoală (Bowlby, 1969).

32
 1.2.2.2. Mecanisme evoluționiste ale atașamentului
În ceea ce privește mecanismele evoluționiste care ar fi putut contribui la apariția
sistemului de atașament, Bowlby (1988) se referă în mod explicit la faptul că sistemul de
atașament, prin motivarea persoanei să caute proximitatea față de persoană mai puternică
în cazul apariției unor amenințări, are un rol fundamental pentru supraviețuirea
individului (Mikulincer, Gillath, & Shaver, 2002).
În același timp, mai mulți autori subliniază faptul că toate patternurile de
atașament ar putea avea o valoare adaptativă, în funcție de tipul de amenințări cu care se
confruntă individul de disponibilitatea ajutorului social pe care se poate baza. De
exemplu, Ein-Dor și Hirschberger (2016) arată că răspunsul adaptativ al persoanei în
situația confruntării cu o anumită amenințare reprezintă întotdeauna un echilibru între
două sisteme de confruntare cu amenințările: sistemul individual de „luptă sau fugă” și
sistemul de atașament care presupune apelul la alte persoane pentru a solicita ajutor.
Fiecare dintre cele trei stiluri de atașament se poate dovedi adaptativ în anumite situații,
în funcție de disponibilitatea ajutorului din mediu și poate avea anumite avantaje și
dezavantaje. De exemplu, persoanele care au un stil de atașament anxios se caracterizează
printr-o capacitate mai crescută de scanare a mediului pentru detectarea unor posibile
amenințări de natură fizică sau socială și în același timp au tendința de a le semnala
celorlalți prezența acestor amenințări, ceea ce îi transformă în „santinele” foarte utile
pentru grup (Ein-Dor și Hirschberger, 2016).

1.2.2.3. Rolul atașamentului la vârsta adultă

Mary Main extinde perspectiva teoriei ataşamentului studiind istoria de viaţă a
adultului cu referire la sistemul de ataşament (figura principală şi figurile secundare de
ataşament), încercând să determine o corespondenţă între tipurile de ataşament descrise în
mica copilărie şi comportamentele adultului posibil manifeste în intimitate, în cuplul cu
partenerul de sex opus, dar mai ales în cele cu proprii copii. "Interviul de Ataşament al
Adultului" (The Adult Attachment Interview, AAI), dezvoltat de Nancy Kaplan şi Mary
Main, cere individului să reflecteze asupra relaţiilor de ataşament precoce şi asupra

33
experienţelor acestuia în acest sens. Pe baza acestui interviu putem descrie următoarele
tipuri de ataşament la adult, corelate cu tipurile de ataşament din mica copilărie şi
respectiv tipul de ataşament care se poate dezvolta la copiii acestor adulţi (în 75% cazuri
cercetate copiii au abordat acelaşi stil de ataşament ca părintele acestuia)(Goldberg, 2000;
Main, Kaplan& Cassidy, 1985; Fonagy, Steel & Steel, 1991): 
    
1. Adultul ataşat autonom :
 - În copilărie a fost ataşat sigur, a dobândit un grad de independenţă,
autonomizare, poate descrie coerent experienţele proprii de ataşament, chiar dacă
sunt dureroase. Este capabil de realizarea cu uşurinţă a proceselor de adaptare. 
 - Detaşare, fiind încrezător în unicitatea şi forţa cuplului şi a capacităţilor
fiecăruia de a reface echilibrul temporar pierdut. Poate descrie dificultăţi cu
părinţii, inclusiv traume sau abandon, dar îşi menţine o înţeleaptă balanţă în
integrarea trecutului cu experienţele sale actuale. 
 - În relaţia cu copilul prezintă încredere în sine ce-i permite creativitate,
flexibilitate în această relaţie. Calmează şi reconfortează partenerul (copilul etc.)
într-o relaţie de plăcere împărtăşită, imprimând copilului un ataşament sigur, iar
partenerului adult, securizare.
2. Adultul cu ataşament dezinteresat (indiferent)
- În copilărie corespunde unui ataşament ambivalent (evitant), presupune experienţe
amprentate de teamă. Este inflexibil şi evitant (decât să rănească din nou, mai bine
pretinde că nu e interesat de acea relaţie, în care este sigur că va eşua din nou şi acest
lucru i se pare de netolerat). 
 - Idealizează relaţia cu părinţii, este incoerent şi inconsistent în relatarea amintirilor
despre copilărie, persistă obsesiv în afirmaţiile standard pozitive despre rolurile
parentale. Tinde să idealizeze copilăria, descriind-o ca sigură, minunată, dar imaginile
evocate nu constituie suportul pentru protecţie şi îngrijire, care, de fapt, reprezintă
portretul actual idealizat al persoanei în cauză.
2. Adultul cu ataşament preocupat: 
 - În copilărie corespunde unui ataşament anxios rezistent, este invadat de amintiri
dureroase în care relatează drama inconstanţei, incoerenţa experienţelor micii

34
 copilării; 
- Interacţionează imprevizibil la stări de frustrare, cu agresivitate, mânie, iar
histrionismul posibil are un patetism greu de confundat. Nu are structurat un sistem
de ataşament anume în care să poată avea totală încredere, fiind suspicios, e gelos pe
orice alt tip real sau imaginar de relaţie al persoanei iubite. Se chinuie pe sine şi pe
alţii căutînd dovezi, niciodată suficiente. 
 - Devine astfel abuziv în relaţiile de intimitate sau va imita modelul propriilor părinţi,
transmiţând în acest fel un sistem de ataşament nesigur anxios copilului.
4. Adultul cu ataşament dezorganizat (cu doliu şi traume nerezolvate): 
      - corespunde în copilarie ataşamentului dezorganizat; este impredictibil şi
dezorganizat în relaţii; face experienţe nerealiste. Speculează fără suport. Este un
dezadaptat, potenţial adictiv la alcool şi drog, aflându-se aproape în imposibilitatea de a-
şi asuma rolul de partener de cuplu sau parental; 
 - în mod predictibil se poate afirma că îşi expune copilul la abuz sau neglijare. În cazul
neintervenţiei determină un ataşament dezorganizat şi la copil; 
 - important de precizat este faptul că o intervenţie de specialitate poate modifica,
redirecţiona tipul de ataşament, cu condiţia că intervenţia să aiba loc înainte de vârsta de
5 ani a copilului (deoarece la vârsta adultă intervenţia nu poate schimba tipul primar de
atasament, dar poate fi eficientă la persoanele cu potenţial cognitiv nealterat, care sunt
dispuse la acceptarea unui suport, obţinându-se un comportament faţă de copil
asemănător ataşamentului sigur autonom).
Se pune întrebarea dacă patternul de atașament ce caracterizează relația dintre
părinți și copii în perioada timpurie de dezvoltare își pune sau nu amprenta asupra altor
relații apropiate pe care le construiește copilul pe parcursul dezvoltării (de exemplu,
relațiile de prietenie) sau ulterior, asupra relațiilor stabilite la vârsta adultă (de exemplu,
relațiile romantice). Potrivit lui Waters și Cummings (2000), răspunsul la această
întrebare este unul afirmativ, în special în condițiile în care elementele fundamentale
caracteristice atașamentului dintre copil și adult (de exemplu, nevoia de confort și de
siguranță) își păstrează relevanța și în contextul relațiilor apropiate de la vârsta adultă).
Potrivit lui Bowlby (1988), interacțiunile dintre copil și principala sa figură de
atașament contribuie la construirea unui fel de model intern de lucru (internal working

35
model), un fel de schemă mai generală care cuprinde reprezentări despre sine (de
exemplu- pot eu sau nu să fiu iubit?) sau despre lume și ceilalți (de exemplu, am sau nu la
cine să apelez atunci când sunt amenințat?). Acest model de lucru presupune că figura
principală de atașament din copilăria timpurie va funcționa ca un fel de prototip pe baza
căruia sunt construite așteptările copilului, iar ulterior cele ale adultului, așteptări cu
privire la ceea ce se petrece în interiorul unei relații semnificative și la comportamentul
din inteiorul acestei relații (Bowlby, 1998, apud McLeod, 2009). Astfel, dacă modelul
intern de lucru cuprinde ideea că pot să fiu iubit și acceptat și pot să primesc siguranță din
partea celorlalți, atunci acest lucru se va reflecta în așteptările față de ceilalți și în
capacitatea de a stabili relații.
Studiile care au investigat relațiile de atașament la vârsta adultă au acordat o
importanță deosebită relațiilor de iubire romantică. Hazan și Shaver (1987), de exemplu,
au fost printre cei mai influenți autori care au conceptualizat iubirea romantică ca pe un
proces de atașament, un proces biosocial în care legăturile afective sunt formate între
adulții care se iubesc în același mod în care erau formate anterior relațiile dintre părinți și
copii. O astfel de teorie este susținută de datele empirice care arată că experiențele din
copilărie se asociază cu diferite stiluri de atașament în relațiile romantice de la vârsta
adultă. De exemplu, studiul realizat de Feeny și Noller (1992) arată că persoanele care au
un stil de atașament nesigur raportează că au primit un nivel mai scăzut de ingrijire în
copilărie, în comparație cu copiii care au un atașament sigur.
În același timp, pentru a înțelege modul în care se dezvoltă și funcționează
atașamentul în relațiile romantice, trebuie să luăm în considerare și anumite trăsături
fundamentate biologic ale acestui tip de relații De exemplu, Fisher (1994), într-o lucrare
cu privire la iubirea romantică arată că o mare parte din specificul relațiilor de iubire
romantică provine din faptul că monogamia serială este o strategie reproductivă eficientă
în cazul unei specii, cum este cea umană în care este nevoie de implicarea ambilor părinți
în creșterea copilului, cel puțin până la o anumită vârstă. În aceste condiții apar trei stadii
ale iubirii romantice: pasiunea (infatuation), atașamentul și, în anumite condiții,
detașarea. În etapa atașamentului, sunt evidente în special sentimentele de liniște, de
siguranță pe care și le oferă reciproc cei doi parteneri, sentimente care sunt fundamentate
biologic, dar care pot contribui la faptul că fiecare ajunge să vadă în celălalt o bază

36
sigură. Pe de altă parte, adeseori relațiile romantice se destramă (divorțurile se pare că
devin mai frecvente în cel de-al patrulea an de relație și sunt sunt mai probabile atunci
când cuplul nu are copii), iar acest lucru poat explica și persistența sentimentelor de
gelozie.

1.2.3. Satisfacția maritală

1.2.3.1. Definirea satisfacției maritale
Ward, Lundberg, Zabriskie și Berrett (2009) pleacă de la ideea că satisfacția poate
fi definită în general ca o stare de fericire care se află deasupra durerii (Collard, 2006) și
apreciază că, în această perspectivă, sunt luate în considerare toate aspectele posibile ale
mediului și ale stării persoanei pentru a determina dacă starea de fericire o depășește cu
adevărat pe cea de durere. În concluzie pentru a aprecia care este nivelul său de satisfacție
în general și nivelul de satisfacție maritală în particular, o persoană trebuie să pună în
balanta din punct de vedere cognitiv toate influențele de mediu, sentimentele personale,
aspirațiile, dezamăgirile, reușitele sau obiectivele personale, pentru a stabili dacă
aspectele pozitive le depășesc pe cele negative.
Pentru a defini în mod specific starea de satisfacție maritală, Ward și colab.
(2009) au de asemenea ca punct de plecare definiția oferită de către Collard (2006) și
consideră că satisfacția maritală reprezintă o stare emoțională individuală de mulțumire
față de interacțiunile si experiențele legate de viața maritală. În acest fel, potrivit
autorilor, definiția reflectă atât o componentă emoțională individuală, cât și un aspect
care se se referă la interacțiunea din cadru cuplului.
La rândul lor, Bradbury, Fincham, Beach (2000) descriu câteva dintre direcțiile în
care a evoluat în literatura de specialitate modul de conceptualizare și de măsurare al
satisfacției maritale pe parcursul anilor 1990. În primul rând, este menționat faptul că
satisfacția maritală nu este echivalentă cu absența distresului legat de relație, dat fiind că
nici factorii care conduc la satisfacția maritală nu reprezintă cu necesitate opusul
factorilor care conduc la distres. În al doilea rând, strâns legat de aspectul anterior,
satisfacția maritală nu trebuie privită neaparat unidimensional, prin intermendiul unei
singure evaluări globale a relației; mai degrabă evaluarea aspectelor negative și a celor
pozitive ale relației ar trebui să se realizeze pe două dimensiuni independente. În al treilea

37
rând, satisfacția maritală ar fi mai bine conceptualizată într-un mod longitudinal, ca având
o anumită dinamică, o anumită traiectorie, nu ca pe o evaluare făcută într-un anumit
moment singular.

1.2.3.2. Predictori ai satisfacției maritale

Psihologii au investigat de-a lungul timpului mai multe variabile ca predictori ai
satisfacției maritale, de la trăsăturile de personalitate ale partenerilor, la anumite
caracteristici specifice interacțiunii dintre aceștia. Un studiu condus de Eyesenck și
Wakefield (1981) a identificat că printre cei mai importanți predictori ai satisfacției
maritale se numără comportamentul sexual și atitudinile legate de sexualitate, în vreme ce
personalitatea are doar un efect moderat, iar atitudinile sociale au un rol minim. La rândul
lor, Gottman și Krokoff (1989) au investigat mai mulți factori care pot contribui
longitudinal la creșterea sau la scăderea satisfacției maritale.Potrivit rezultatele, anumite
interacțiuni din interiorul cuplului care sunt de regulă considerate mai puțin plăcute, cum
ar fi dezacordurile sau anumite manifestări de furie, nu au efecte negative asupra
satisfacției pe termen lung, pentru că longitudinal, pot contribui la creșterea nivelului de
satisfacție. În schimb, se dovedesc a fi nocive următoarele trei patternuri de interacțiune:
reacțiile defensive, încăpățânarea și retragerea din interacțiune.
Un alt factor al satisfacției maritale luat în considerare de Villa și Del Prette
(2013) se leagă de abilitățile sociale ale celor doi soți. Mai specific, satisfacția maritală a
soților a înregistrat corelații autocontrolul proactiv, autocontrolul reactiv și
expresivitatea/empatia; de asemenea, satisfacția maritală a soțiilor corela cu trei tipuri de
abilități sociale ale soțiilor- conversația asertivă, auto- asertivitatea și
expresivitatea/empatia. Aceste rezultate sugerează faptul că anumite patternuri durabile
de interacțiune interpersonală a soților își pune amprenta asupra satisfacției în cadrul
cuplului, iar acești factori ar putea fi diferiți pentru cei doi soți.
Relația dintre stilul de atașament și satisfacția maritală a fost investigată de
Abbasi și colab. (2016), iar rezultatele arată că stilul de atașament prezintă o relație
pozitivă semnificativă cu satisfacția maritală, în vreme ce stilul de atașament evitativ și
cel ambivalent se asociază negativ cu satisfacția maritală. Rezultate similare au obținut și
Dumitrescu și Rusu (2014) într-un studiu asupra unui eșention din populația românească

38
în care atât stilul anxios, cât și cel evitativ preziceau un nivel scăzut de satisfacție. În
cadrul acestui studiu, este investigat și un mecanism cognitiv prin care atașamentul își
poate pune amprenta asupra satisfacției în cadrul relației maritale. Mai exact, în contextul
relațiilor timpurii de atașament, așa cum arăta Bowlby (1988) se construiesc anumite
modele interne de lucru, care reprezintă un set de expectațe cu privire la relațiile
apropiate, în special expectanța ca persoana să primească suport din partea figurii de
atașament atunci când are nevoie de acesta. Aceste modele de lucru, la rândul lor, conduc
la contruirea unor scheme cognitive disfuncționale mai durabile care, ulterior,
influențează modul în care persoana prelucrează informațiile în domenii mai largi ale
vieții, inclusiv în ceea ce privește relațiile cu persoanele semnificative de la vârsta adultă
(Dumitrescu și Rusu, 2014).
În ceea ce privește relația dintre gelozie și satisfacția maritală, studiile sunt
consistente în identificarea unor corelații negative între diferite forme ale geloziei și
nivelul de satisfacție al soților. De exemplu, Guerrero și Eloy (1992) au descoperit că
satisfacția maritală se asociază negativ atât cu gelozia cognitivă, cât și cu cea emoțională
sau comportamentală, indiferent de tipul marital al cuplului (tradițional, independent sau
separat).
Potrivit lui Barrelds și Barrelds-Djiska (2007), există mai multe mecanisme prin
care poate contribui gelozia la scăderea calității relației.În primul rând, experiența
geloziei în sine se asociază cu o serie de emoții negative (de exemplu, furie,
îngrijorare/preocupare, tristețe, etc.). În plus, exprimarea geloziei poate fi interpretată de
către partener ca o încercare de control a relației, iar persoana care exprimă gelozie poate
fi percepută într-un mod negativ ca fiind nevrotică, cu o stimă de sine scăzută, etc., ceea
ce poate conduce la reproșuri și comportamente ostile din partea partenerului, cel față de
care se manifestă gelozia.

39
 VI. REZULTATELE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

În cercetarea de faţă s-a pornit de la premisa conform căreia, o serie de legături şi

diferenţe se vor stabili între diverse variabile psihologice, care au fost investigate prin
intermediul instrumentelor anterior prezentate. Prelucrarea statistică a datelor s-a realizat
prin intermediul programului statistic SPSS
Stilul de ataşament se referă la modele specifice de experimentare a relaţiilor de
cuplu. O persoană care dezvoltă un stil de ataşament sigur în cadrul relaţiei de cuplu, se
simte confortabil în intimitate, are siguranţa faptului că este iubită şi valorizată de către
partener, pe care îl percepe ca fiind cald şi receptiv, dezvoltând în acest mod expectanţe
pozitive cu privire la relaţia de cuplu. Se explică aşadar motivul pentru care acest tip de
persoane obţin satisfacţie în relaţia de cuplu. La polul opus, se află stilul de ataşament
evitant, care presupune repliere pe sine şi disconfort resimţit în intimitate. Ei îşi percep
partenerul ca fiind neprotector şi preferă să nu depindă de nimeni pentru a primi sprijin.
Încearcă să păstreze distanţa faţă de celălalt pentru a se apăra de o posibilă respingere,
refuzând în acelaşi timp să-şi exprime sentimentele.
Suntem puşi în faţa a două tipologii total diferite. Persoanele cu un tip de
ataşament sigur, sunt caracterizate de un nivel ridicat al încrederii, satisfacţiei şi
angajamentului şi un nivel scăzut de conflict. La persoanele cu un tip de ataşament
evitant, proporţiile sunt inversate, conflictul făcîndu-şi loc mult mai adesea în relaţia de
cuplu, nivelul încrederii, satisfacţiei şi angajamentului fiind redus. Putem afirma că, în
timp ce un stil de ataşament sigur constituie un factor cert de protecţie a relaţiei, un stil de
ataşament evitant constituie un factor de vulnerabilitate pentru dezvoltarea şi menţinerea
relaţiei intime.

40
Analiza rezultatelor obţinute în urma aplicării probei Experiences in Close
Relationships Questionnaire (ECR)

Relaţia dintre genul biologic şi stilul de ataşament

Pentru a stabili dacă există corelaţii între stilurile de ataşament dezvoltate de
femei şi stilul de ataşament al bărbaţilor am realizat un studiu experimental folosind
Testul t pentru eşantioane perechi.
S-a urmărit să se evidenţieze legăturile care se stabilesc între subiecţii cu diferite
stiluri de ataşament, pe dimensiunea calitatea relaţiei. Astfel, se estima că subiecţii cu un
stil de ataşament sigur vor beneficia de mai multă satisfacţie în cadrul relaţiei de cuplu,
comparativ cu subiecţii care prezintă un stil de ataşament evitant.
Rezultatele obţinute în urma aplicării Experiences in Close Relationships
Questionnaire (ECR) au fost sintetizate în următorul tabel, relevând următoarea situaţie
în privinţa stilului de ataşament pentru participanţii supuşi testării:

Genul Ataşament Ataşament sigur Ataşament Ataşament

preocupat evitant tenător
feminin 10 7 7 3
masculin 12 9 8 4
Tabelul VI.1. Stilul de ataşament în funcţie de genul biologic
Reprezentarea grafică a acestor date este ilustrată astfel:

Stilul de ataşament-comparaţie pe genuri

14

12

10

0
Ataşament preocupat Ataşament sigur Ataşament evitant Ataşament tenător

feminin masculin

Graficul VI.1. Stilul de ataşament-comparaţie pe genuri

41
 Se observă faptul că, în proporţie asemănătoare participanţii aparţinând celor două
genuri biologice se încadrează în cele patru stiluri de ataşament, în privinţa relaţiei de
cuplu.

Pentru a avea o privire de ansamblu asupra stilului de ataşament pe care îl au

subiecţii care au participat la studiu am realizat o analiză descriptivă prezentată în tabelul
următor:
Descriptive Statistics

N Minimum Maximum Mean Std. Deviation

preocupat 2 10 12 11.00 1.414

Sigur 2 7 9 8.00 1.414
Evitant 2 7 8 7.50 .707
temator 2 3 4 3.50 .707
Valid N (listwise) 2

Tabelul VI.2 Stilul de ataşament al subiecţilor investigaţi

Observăm că un număr ridicat al celor de gen masculin –minimum care se

încadrează în aceste tipuri de ataşament în relaţia de cuplu, însă masculin mai mic faţă de
cel al personelor de gen masculin. În ceea ce priveşte stilul de taşament evitant, dar şi a
celui temător, numărul bărbaţilor este mai mare decât al femeilor, există totuşi un număr
mare de bărbaţi care se încadrează în stilul de ataşament sigur, numărul lor fiind relative
mai mare-9, faţă de cel al femeilor-7. Atât femeile, cât şi bărbaţii manifestă în număr
mare un stil de ataşament preocupat faţă de relaţia de cuplu.

Această situaţie este evidenţiată în histograma următoare:

42
 Graficul VI.2. Stilul de ataşament al subiecţilor investigaţi

Testul t pentru eşantioane perechi- Relaţia dintre genul biologic şi stilul de

ataşament
Am utilizat testul T pentru eşantioane perechi pentru a stabili modul în care
corelează variabila ataşament şi variabila gen biologic

Paired Samples Statistics

Mean N Std. Deviation Std. Error Mean

preocupat 11.00 2 1.414 1.000

Pair 1
sigur 8.00 2 1.414 1.000
preocupat 11.00 2 1.414 1.000
Pair 2
evitant 7.50 2 .707 .500
sigur 8.00 2 1.414 1.000
Pair 3
evitant 7.50 2 .707 .500
temator 3.50 2 .707 .500
Pair 4
evitant 7.50 2 .707 .500
temator 3.50 2 .707 .500
Pair 5
sigur 8.00 2 1.414 1.000
temator 3.50 2 .707 .500
Pair 6
preocupat 11.00 2 1.414 1.000

Tabel VI.3 Compararea stilului de ataşament pentru participanţii la studiu

43
 În acest tabel sunt indicate media, numărul de cazuri şi abaterea standard pentru
stilul de ataşament. Media pentru stilul de ataşament preocupat este 11, prin comparaţie
cu media pentru stilul de ataşament sigur-8, stilul de ataşament evitant înregistrează o
medie de 7.50 , cel evitant 7.50, iar stilul de ataşament evitant 3.50, ceea ce indică faptul
că atât femeile cât şi bărbaţii au anumite reţineri legate de o relaţie de cuplu stabil
Tabelul următor indică gradul în care cele două seturi de valori pentru stilul de
ataşament sunt correlate

Paired Samples Correlations

N Correlation Sig.

Pair 1 preocupat & sigur 2 -1.000 .000

preocupat &
Pair 2 2 -1.000 .000
evitant
Pair 3 sigur & evitant 2 1.000 .000

Pair 4 temator & evitant 2 -1.000 .000

Pair 5 temator & sigur 2 -1.000 .000

temator &
Pair 6 2 1.000 .000
preocupat

Tabelul VI.3. Corelaţia valorilor stilului de ataşament pentru participanţii la studiu

Pentru perechea formată de stilul de ataşament temător-preocupat corelaţia este
1.00. Aceasta este o corelaşie mare, nivelul de semnificaţie fiind 0.00. Dacă într-un cuplu
partenerii aparţin acestor tipuri de ataşament atunci relaţia lor va întâmpina o serie de
probleme. Acelaşi lucru se poate spune şi în cazul stilului de ataşament sigur-evitant.

44
În tabelul următor sunt prezentate componentele testulul t relational pentru componenta stil de
ataşament
Paired Samples Test

Paired Differences t df Sig. (2-

tailed)

Mean Std. Std. Error 95% Confidence Interval of

Deviation Mean the Difference

Lower Upper

Pair 1 preocupat - sigur 3.000 2.828 2.000 -22.412 28.412 1.500 1 .374

preocupat -
Pair 2 3.500 2.121 1.500 -15.559 22.559 2.333 1 .258
evitant

Pair 3 sigur - evitant .500 .707 .500 -5.853 6.853 1.000 1 .500

Pair 4 temator - evitant -4.000 1.414 1.000 -16.706 8.706 -4.000 1 .156

Pair 5 temator - sigur -4.500 2.121 1.500 -23.559 14.559 -3.000 1 .205

temator -
Pair 6 -7.500 .707 .500 -13.853 -1.147 -15.000 1 .042
preocupat

Tabelul VI.4. Componentele testului t relational pentru stilul de ataşament

Media 3.00 este de fapt diferenţa dintre media obţinută pentru stilul de ataşament
preocupat şi media obţinută la stilul de ataşament sigur de către participanţii la studiu în
funcţie de genul lor biologic. Este media diferenţei. Valoarea lui t este bazată pe această
medie divizată cu eroarea standard a mediei 2.00, t fiind 1.50. Concluzia este că media
pentru stilul de ataşament preocupat diferă semnificativ de media pentru stilul de
ataşament sigur.
Dacă privim rezultatele obţinute pentru stilul de ataşament preocupat-evitant,
media este 3.50, iar t este 1.00, ceea ce indică faptul că media pentru stilul de ataşament
preocupat diferă semnificativ de media pentru stilul de ataşament evitant.
Media persoanelor care se încadrează în stilul de ataşament temător diferă
semnificativ de cea a persoanelor care se încadrează în stilul de ataşament sigur, media

45
persoanelor care se încadrează în stilul de ataşament temător, de asemenea media
persoanelor care se încadrează în stilul de ataşament temător diferă semnificativ de cea a
persoanelor care se încadrează în stilul de ataşament preocupat.
Rezultatele obţinute în urma aplicării Experiences in Close Relationships
Questionnaire (ECR) în privinţa dimensiunii anxietate şi a dimensiunii evitare în cadrul
stilului de ataşament pentru participantele de gen feminin supuse testării au fost
sintetizate în următorul tabel:

Stilul de ataşament Variabila anxietate Variabila evitare

evitant 2 8
preocupat 10 7
temător 11 5
sigur 3 4
Tabelul VI.5 Scoruri obţinute la variabila anxietate şi evitare de către femei
Reprezentarea grafică a acestor date este ilustrată astfel:

Dimensiunea anxietate şi evitare în cadrul stilului de

ataşament-femei
12 11
10
10
8
8 7

6 5
4
4 3
2
2

0
evitant preocupat temător sigur

Variabila anxietate Variabila evitare

Graficul VI.3. Dimensiunea anxietate şi evitare în cadrul stilului de ataşament-

participante de gen feminin

Stilului de ataşament preocupat îi corespunde un scor ridicat pe axa anxietate şi

un scor redus pe axa evitare. Subiecţii ce obţin scoruri ridicate pe axa evitare şi scoruri
reduse pe axa anxietate, vor aparţine stilului de ataşament evitant. Scorurile ridicate la

46
ambele dimensiuni, indică faptul că subiecţii sunt temători în ceea ce priveşte relaţia de
cuplu. Un stil de ataşament sigur presupune obţinerea unor scoruri mici, atât pe axa
anxietate, cât şi pe axa evitare

Pentru a avea o privire de ansamblu asupra dimensiunii anxietate şi a dimensiunii

evitare din cadrul stilului de ataşament pe care îl au subiecţii de gen feminin care au
participat la studiu am realizat o analiză descriptivă prezentată în tabelul următor:

Descriptive Statistics

N Minimum Maximum Mean Std. Deviation

anxietate 4 2 11 6.50 4.655

evitare 4 4 8 1.826
6.00
Valid N (listwise) 4
Tabelul VI.6 Analiza descriptivă a dimensiunii anxietate şi evitare din cadrul
stilului de ataşament-femei
Testul t pentru eşantioane perechi- Relaţia dintre dimensiunile anxietate
evitare şi stilul de ataşament pentru subiecţii de gen feminin participanţi la studiu
Am utilizat testul T pentru eşantioane perechi pentru a stabili modul în care
corelează variabila anxietate şi variabila evitare în cadrul stilurilor de ataşament în cazul
femeilor participante la studiu:
Paired Samples Statistics

Mean N Std. Deviation Std. Error Mean

anxietate 6.50 4 4.655 2.327

Pair 1
evitare 6.00 4 1.826 .913

Tabelul VI.7. Compararea variabilei anxietateşi a variabilei evitare în cadrul stilului de

ataşament-femei

Media pentru variabila anxietate este 6.50, iar abatea standard 4.65 prin
comparaţie cu media pentru variabila evitare 6.00, abaterea standard 1.82, ceea ce indică
faptul că femeile au un nivel al anxietăţii mai ridicat faţă de cel al evitării în ceea ce
priveşte relaţia de cuplu.

47
 Tabelul următor indică gradul în care cele două seturi de valori - anxietate şi
evitare sunt correlate în cazul reprezentantelor genului feminine participante la studiu:

Paired Samples Correlations

N Correlation Sig.

Pair 1 anxietate & evitare 4 -.118 .882

Tabelul VI.8. Corelaţia valorilor anxietate şi evitare pentru femeile participante la

studiu

Pentru perechea formată din variabilele anxietate-evitare corelaţia este – 0.118,

nivelul de semnificaţie fiind 0.882. Dacă într-un cuplu, femeia va avea un nivel ridicat de
anxietate care se asociază cu un nivel ridicat de evitare indică faptul că acestea sunt
temătoare în ceea ce priveşte relaţia de cuplu.

În tabelul următor sunt prezentate componentele testulul t relaţional pentru

componenta anxietate-evitare –femei:

Paired Samples Test

Paired Differences T df Sig. (2-

tailed)

Mean Std. Std. Error 95% Confidence Interval of

Deviation Mean the Difference

Lower Upper

anxietate -
Pair 1 .500 5.196 2.598 -7.768 8.768 .192 3 .860
evitare

Tabelul VI.9. Componentele testului t relational pentru component anxietate-evitare-

femei participante la studiu

Media 0.50 este de fapt diferenţa dintre media obţinută pentru variabila anxietate
şi media obţinută pentru componenta evitare de către femeile participante la studiu. Este
media diferenţei. Valoarea lui t este bazată pe această medie divizată cu eroarea standard
a mediei 2.59, t fiind 0,192. Concluzia este că media pentru variabila anxietate din cadrul
stilului de ataşament diferă semnificativ de media pentruvariabila evitare.

48
 Rezultatele obţinute în urma aplicării Experiences in Close Relationships
Questionnaire (ECR) în privinţa dimensiunii anxietate şi a dimensiunii evitare în cadrul
stilului de ataşament pentru participanţii de gen masculin supuşi testării au fost sintetizate
în următorul tabel:
Stilul de ataşament Variabila anxietate Variabila evitare
evitant 1 8
preocupat 9 5
temător 15 7
Sigur 1 3
Tabelul VI.10 Scoruri obţinute la variabila anxietate şi evitare de către bărbaţi

Reprezentarea grafică a acestor date este ilustrată astfel:

Dimensiunea anxietate şi evitare în cadrul stilului de

ataşament -bărbaţi
16 15
14
12
10 9
8
8 7
6 5
4 3
21 1
0
evitant preocupat temător sigur

Variabila anxietate Variabila evitare

Graficul VI.4. Dimensiunea anxietate şi evitare în cadrul stilului de ataşament-
participanţi de gen masculin
Analiza descriptivă pentru scorurile obţinute de către bărbaţi la variabila anxietate
în cadrul stilului de ataşament este reprezentată în tabelul următor:
Descriptive Statistics

N Minimum Maximum Mean Std. Deviation

anxietate 4 1 15 6.50 6.807

evitare 4 3 8 5.75 2.217
Valid N (listwise) 4

49
Tabelul VI.11 - Analiza descriptivă a dimensiunii anxietate şi evitare din cadrul stilului
de ataşament bărbaţi

Testul t pentru eşantioane perechi- Relaţia dintre dimensiunile anxietate

evitare şi stilul de ataşament pentru subiecţii de gen masculin participanţi la studiu

Am utilizat testul T pentru eşantioane perechi pentru a stabili modul în care

corelează variabila anxietate şi variabila evitare în cadrul stilurilor de ataşament în cazul
bărbaţilor participanţi la studiu:

Paired Samples Statistics

Mean N Std. Deviation Std. Error Mean

anxietate 6.50 4 6.807 3.403

Pair 1
evitare 5.75 4 2.217 1.109

Tabelul VI.12. Compararea variabilei anxietateşi a variabilei evitare în cadrul stilului de

ataşament-bărbaţi
Media pentru variabila anxietate este 6.50, iar abatea standard 6.80 prin
comparaţie cu media pentru variabila evitare 5.75, abaterea standard 2.21, ceea ce indică
faptul că bărbaţii au un nivel al anxietăţii mai ridicat faţă de cel al evitării în ceea ce
priveşte relaţia de cuplu.
Tabelul următor indică gradul în care cele două seturi de valori - anxietate şi
evitare sunt corelate în cazul reprezentanţilor genului masculin participanţi la studiu:

Paired Samples Correlations

N Correlation Sig.

Pair 1 anxietate & evitare 4 .254 .746

Tabelul VI.13. Corelaţia valorilor anxietate şi evitare pentrubărbaţii participanţi la

studiu

Pentru perechea formată din variabilele anxietate-evitare corelaţia este 0.254,

nivelul de semnificaţie fiind 0.746. Dacă într-un cuplu, bărbatul va avea un nivel ridicat
de anxietate care se asociază cu un nivel ridicat de evitare indică faptul că aceştia sunt
temători în ceea ce priveşte relaţia de cuplu

50
 În tabelul următor sunt prezentate componentele testulul t relaţional pentru
componenta anxietate-evitare –femei:

Paired Samples Test

Paired Differences t df Sig. (2-

Mean Std. Std. Error 95% Confidence Interval tailed)

Deviation Mean of the Difference

Lower Upper

Pair anxietate -
.750 6.602 3.301 -9.755 11.255 .227 3 .835
1 evitare

Tabelul VI.14. Componentele testului t relational pentru component anxietate-evitare-

bărbaţi participanţi la studiu

Media 0.75 este de fapt diferenţa dintre media obţinută pentru variabila anxietate
şi media obţinută pentru componenta evitare de către bărbaţii participanţi la studiu. Este
media diferenţei. Valoarea lui t este bazată pe această medie divizată cu eroarea standard
a mediei 3.30, t fiind 0,227. Concluzia este că media pentru variabila anxietate din cadrul
stilului de ataşament diferă semnificativ de media pentru variabila evitare.
Rezultatele obţinute în urma aplicării Experiences in Close Relationships
Questionnaire (ECR) în privinţa dimensiunii anxietate şi a dimensiunii evitare în cadrul
stilului de ataşament în funcţie de genul biologic al subiecţilor sunt sintetizate în tabelul
următor:
Stilul de ataşament Anxietate Anxietate Evitare Evitare femei
bărbaţi femei bărbaţi
evitant 1 2 8 8
preocupat 9 10 5 7
temător 15 11 7 5
sigur 1 3 3 4
Tabelul VI.15. Scoruri obţinute la variabila anxietate şi evitare de către subiecţi

51
 Reprezentarea grafică a acestor date este ilustrată astfel:

Rezultate anxietate şi evitare -privire comparativă

16 15
14
12 11
10
10 9
8 8
8 7 7
6 5 5
4
4 3 3
2
2 1 1
0
evitant preocupat temător sigur

Anxietate bărbaţi Anxietate femei Evitare bărbaţi Evitare femei

Graficul VI.5. Dimensiunea anxietate şi evitare în cadrul stilului de ataşament

Analiza rezultatelor obţinute în urma aplicării probei Index of Marital

Satisfaction (IMS)

Rezultatele obţinute în urma aplicării probei Index of Marital Satisfaction

(IMS)
au fost sintetizate în următorul tabel:

Scor Femei Bărbaţi

<30 15 17
>30 9 6
>70 6 7

Tabelul VI.15 Rezultatele obţinute în urma aplicării probei Index of Marital

Satisfaction (IMS)

52
 Reprezentarea grafică a acestor date este ilustrată astfel:

Rezultate la proba Indicele satisfacţiei maritale

18
16
14
12
rezultate

10
8
6
4
2
0
<30 >30 >70
scor

Femei Bărbaţi

Graficul VI.6. Rezultatele obţinute în urma aplicării probei Index of Marital

Satisfaction (IMS)

IMS este construit pentru a măsura gradul şi severitatea unei probleme pe care o
are un partener în relaţia de cuplu. Nu caracterizează relaţia ca o entitate unitară, dar
măsoară limitele între care unul dintre parteneri percepe problemele în relaţie. Scorurile
mai mici de 30 (+/- 5) indică absenţa unei probleme clinic semnificative în această arie.
Scorurile peste 30 sugerează existenţa unei probleme, pe când scorurile care depăşesc
valoarea 70 indică existenţa unui stres sever cu posibilitatea clară ca persoana care obţine
acest scor să utilizeze violenţa pentru a face faţă situaţiei.
Analiza descriptivă pentru scorurile obţinute de către bărbaţi şi femei la indicele
satisfacţiei maritale este reprezentată în tabelul următor:

53
 Descriptive Statistics

N Minimum Maximum Mean Std. Deviation

absenta 2 15 17 16.00 1.414

existenta 2 6 9 7.50 2.121
stres 2 6 7 6.50 .707
genul 2 1 2 1.50 .707
Valid N (listwise) 2

Tabelul VI.16 Analiza descriptivă pentru scorurile obţinute de către bărbaţi şi femei la
indicele satisfacţiei maritale
Pentru 15 persoane de gen feminin scoruri mai mici de 30 indică absenţa unei
probleme semnificative în relaţia de cuplu, pentru 17 persoane de gen masculin scoruri
mai mici de 30 indică absenţa unei probleme semnificative în relaţia de cuplu. 6 persoane
de gen feminin şi 7 de gen masculin au obţinut scoruri mai mari de 70 ceea ce sugerează
existenţa unui stres semnificativ, care ar putea să se soluţioneze prin folosirea violenţei.
Media de 6.50 pentru paersoanele care manifestă stres în relaţia de cuplu este
semnificativ mai redusă faţă de cele care au probleme sau de cele care nu au probleme în
cuplu. Existenţa unui stres în relaţia de cuplu va conduce la scăderea satisfacţiei în cuplu
şi va avea ca rezultantă creşterea nivelului geloziei.
Aceste date au fost reprezentate astfel:

Graficul VI.7. Rezultate indicele satisfacţiei maritale

54
 Gelozia este o rezultantă a nivelului de anxietate în cadrul tipului de ataşament în
cuplu şi influenţează satisfacţia maritală. Am aplicat scala de gelozie (Self-Report
Jealousy Scale) pentru a măsura nivelul de gelozie al participanţilor la studiu .
Rezultatele obţinute au fost sintetizate în tabelul următor

Scor gelozie Femei Bărbaţi

Nivel scăzut 11 15
Nivel mediu 10 9
Nivel ridicat 9 6
Tabelul VI.17 Nivelul de gelozie al participanţilor

Aceste date au reprezentate astfel

Rezultate nivel de gelozie percepută

16
14
12
10
8
6
4
2
0
Nivel scăzut Nivel mediu Nivel ridicat

Femei Bărbaţi

GraficulVI.8 Reprezentarea grafică a nivelului de gelozie percepută

Datele au fost comparate cu cele obţinute la stilul de ataşament, anxietate şi

evitare şi au fost reprezentate astfel:

55
 Relaţia stil de ataşament-anxietate-gelozie percepută
16

14

12

10

0
evitant preocupat temător Scor gelozie Nivel scăzut Nivel mediu Nivel ridicat

Anxietate bărbaţi Anxietate femei

Evitare bărbaţi Evitare femei

GraficulVI.9 Reprezentarea grafică a nivelului de gelozie percepută –ataşament-

anxietate
Stilul de ataşament temător este legat de un nivel de anxietate din cadrul
ataşamentului mai ridicat pentru femei şi bărbaţi şi un nivel de gelozie mediu, iar un stil
de ataşament preocupat corelează cu un nivel ridicat de anxietate pentru participanţii
aparţinând ambelor genuri biologice şi cu un nivel ridicat de gelozie percepută.
Anxietatea este în legătură strânsă cu stilul de ataşament influenţând satisfacţia în cuplu.

56
 VII.CONCLUZII

Obiectivul general al cercetării l-a constituit investigarea diferenţelor care există

între stilul de ataşament, anxietatea din cadrul ataşamentului şi nivelul satisfacţiei în
cuplu şi modul în care acestea influenţează calitatea relaţiei de cuplu.
Ipotezele specifice ale cercării au vizat următoarele
1.Se presupune că subiecţii cu un stil de ataşament sigur vor beneficia de mai
multă satisfacţie în cadrul relaţiei de cuplu, comparativ cu subiecţii care prezintă un tip de
ataşament evitant .
2.Se presupune că anxietatea percepută din cadrul ataşamentului va corela negativ
cu satisfacţia în relaţia de cuplu şi cu gelozia auto-percepută
3.Se presupune că satisfacţia în cuplu va corela negativ cu gelozia
Au fost aduse atât argumente teoretice, cât și empirice cu privire la plauzibilitatea
ipotezelor și a fost propus un design corelațional pentru investigarea acestora.
Fiecare dintre cele trei variabile prezintă o anumită relevanță, atât teoretic, cât și
practic, dat fiind că se asociază cu aspecte mai generale ale stării de bine și ale satisfacției
față de viață. Un aspect interesant care se remarcă cel puțin în cazul anxietății
atașamentului și a geloziei este că se referă la manifestări psihologice care au efecte
pozitive în anumite contexte și efecte negative în altele. Aceste paradoxuri sunt explicate
de mecanismele evoluționsite, potrivit cărora o anumită manifestare este posibil să fie
fost utilă în mediul în care a evoluat specia umană, dar să nu mai fie utilă în mediul în
care trăim. În această categorie se pot situa atât atașamentul anxios, cât și gelozia
(patologică).
Atunci când sunt investigate asocierile dintre variabile rămân deschise mai multe
posibilități de explicare a interacțiunilor dintre ele. În cazul de față, considerăm că cel
mai plauzibil este un model de mediere, în care gelozia mediază relația dintre o anxietate
crescută a atașamentului și satisfacția scăzută.

57
 BIBLIOGRAFIE

Ainsworth, M. I). S., & Wittig, B. A. (1969).Attachment and the exploratory

behaviour of one-year-olds in a strange situation. In B. M. Foss (Ed.), Determinants of
infant behaviour (Vol. 4, pp. 113-136), London: Methuen
Ainsworth, M. D. S., & Bell, S. M. (1970). Attachment, exploration, and
separation: Illustrated by the behavior of one-year-olds in a strange situation. Child
Development, 41, 49-67.
Bowlby, J. (1969). Attachment and Loss: Attachment; John Bowlby. Basic Books.
Buss, D. M., Larsen, R. J., Westen, D., & Semmelroth, J. (1992). Sex differences
in jealousy: Evolution, physiology, and psychology. Psychological science, 3(4), 251-255
Case, R., Hayward, S., Lewis, M., & Hurst, P. (1988).Toward a neo-Piagetian
theory of cognitive and emotional development.Developmental Review, 8(1), 1-51.
Collins, N. L., & Read, S. J. (1990). Adult attachment, working models, and
relationship quality in dating couples.Journal of personality and social psychology,
58(4), 644.
Dijkstra, P., & Buunk, B. P. (1998). Jealousy as a function of rival characteristics:
An evolutionary perspective. Personality and Social Psychology Bulletin, 24(11), 1158-
1166.
DeSteno, D., Bartlett, M. Y., Braverman, J., & Salovey, P. (2002). Sex
differences in jealousy: Evolutionary mechanism or artifact of measurement?.Journal of
personality and social psychology, 83(5), 1103.
DiBello, A. M., Neighbors, C., Rodriguez, L. M., & Lindgren, K. (2014). Coping
with jealousy: The association between maladaptive aspects of jealousy and drinking
problems is mediated by drinking to cope. Addictive behaviors, 39(1), 94-100.
Ein-Dor, T., & Hirschberger, G. (2016). Rethinking Attachment Theory: From a
Theory of Relationships to a Theory of Individual and Group Survival. Current
Directions in Psychological Science, 25(4), 223-227.

58
 Edalati, A., & Redzuan, M. R. (2010). The relationship between jealousy and
aggression: a review of literatures related to wives' aggression. European journal of
scientific research, 39(4), 498-504.
Eysenck, H. J., & Wakefield, J. A. (1981). Psychological factors as predictors of
marital satisfaction.Advances in Behaviour Research and Therapy, 3(4), 151-192.
Hazan, C., & Shaver, P. (1987). Romantic love conceptualized as an attachment
process. Journal of personality and social psychology, 52(3), 511.
Feeney, J. A., & Noller, P. (1990). Attachment style as a predictor of adult
romantic relationships.Journal of personality and Social Psychology, 58(2), 281.
Fisher, H. (1994). The nature of romantic love.Journal of NIH Research, 6(4), 59-
64.
Fitness, J., & Fletcher, G. J. (1993). Love, hate, anger, and jealousy in close
relationships: a prototype and cognitive appraisal analysis. Journal of personality and
social psychology, 65(5), 942.
Funk, J. L., & Rogge, R. D. (2007). Testing the ruler with item response theory:
increasing precision of measurement for relationship satisfaction with the Couples
Satisfaction Index. Journal of Family Psychology, 21(4), 572.
Guerrero, L. K., & Eloy, S. V. (1992). Relational satisfaction and jealousy across
marital types.Communication Reports, 5(1), 23-31.
Gottman, J. M., & Krokoff, L. J. (1989). Marital interaction and satisfaction: a
longitudinal view. Journal of consulting and clinical psychology, 57(1), 47.
Hart, S. L. (2015). Jealousy in Infants: Defended and Defined. In Jealousy in
Infants (pp. 7-21).Springer International Publishing.
Hart, S., & Carrington, H. (2002).Jealousy in 6-month-old infants.Infancy, 3(3),
395-402.
Kamp Dush, C. M., Taylor, M. G., & Kroeger, R. A. (2008). Marital happiness
and psychological well‐being across the life course.Family relations, 57(2), 211-226.
Jones, J. D., Cassidy, J., & Shaver, P. R. (2015). Parents’ self-reported attachment
styles a review of links with parenting behaviors, emotions, and cognitions. Personality
and Social Psychology Review, 19(1), 44-76.

59
 Lee, A., & Hankin, B. L. (2009). Insecure attachment, dysfunctional attitudes, and
low self-esteem predicting prospective symptoms of depression and anxiety during
adolescence.Journal of clinical child & Adolescent Psychology, 38(2), 219-231.
Main, M., & Solomon, J. (1990).Procedures for identifying infants as
disorganized/disoriented during the Ainsworth Strange Situation.Attachment in the
preschool years: Theory, research, and intervention, 1, 121-160.
Maner, J. K., & Shackelford, T. K. (2008). The basic cognition of jealousy: An
evolutionary perspective. European Journal of Personality, 22(1), 31-36.
Mikulincer, M., Gillath, O., & Shaver, P. R. (2002). Activation of the attachment
system in adulthood: threat-related primes increase the accessibility of mental
representations of attachment figures. Journal of personality and social psychology,
83(4), 881.
Hazan, C., & Shaver, P. (1987). Romantic love conceptualized as an attachment
process. Journal of personality and social psychology, 52(3), 511.
Mock, D. W., & Parker, G. A. (1997). The evolution of sibling rivalry. Oxford:
Oxford University Press.
Mullen, P. E., & Martin, J. (1994). Jealousy: a community study. The British
Journal of Psychiatry, 164(1), 35-43.
Nuta, A., “ Psihologia cuplului”, Ed. SPER, Colectia Alma Mater, Bucuresti,
2006,pp. 31-33
Pfeiffer, S. M., & Wong, P. T. (1989). Multidimensional jealousy. Journal of
Social and Personal Relationships, 6(2), 181-196.
Rydell, R. J., & Bringle, R. G. (2007). Differentiating reactive and suspicious
jealousy. Social Behavior and Personality: an international journal, 35(8), 1099-1114.
Sagarin, B. J., Martin, A. L., Coutinho, S. A., Edlund, J. E., Patel, L., Skowronski,
J. J., & Zengel, B. (2012). Sex differences in jealousy: A meta-analytic examination.
Evolution and Human Behavior, 33(6), 595-614.
Schaffer, H. R., & Emerson, P. E. (1964). The development of social attachments
in infancy.Monographs of the society for research in child development, 1-77.
Spanier, G. B. (1976). Measuring dyadic adjustment: New scales for assessing the
quality of marriage and similar dyads. Journal of Marriage and the Family, 15-28.

60
 Stieger, S., Preyss, A. V., & Voracek, M. (2012).Romantic jealousy and implicit
and explicit self-esteem.Personality and Individual Differences, 52(1), 51-55.
Tam, N. D., & Smith, K. M. (2014).Cognitive computation of jealous
emotion.Psychology and Behavioral Sciences, 3(6-1), 1-7.
Trivers, R. (1972). Parental investment and sexual selection.Sexual Selection &
the Descent of Man, Aldine de Gruyter, New York, 136-179.
Tooby, J., & Cosmides, L. (2008). The evolutionary psychology of the emotions
and their relationship to internal regulatory variables.In Lewis, M., Haviland-Jones, J. M.,
& Barrett, L. F. (Eds.). (2008). Handbook of emotions. Guilford Press.
Villa, M. B., & Del Prette, Z. A. P. (2013). Marital Satisfaction: The Role of
Social Skills of Husbands and Wives. Paidéia (Ribeirão Preto), 23(56), 379-388.
Volling, B. L., Kennedy, D. E., & Jackey, L. M. (2010). The development of
sibling jealousy.Handbook of jealousy: Theory, research, and multidisciplinary
approaches, 387-417.
Wade, T. J., & Walsh, H. (2008). Does the Big-5 relate to jealousy, or infidelity
reactions?.Journal of Social, Evolutionary, and Cultural Psychology, 2(3), 133.
Ward, P. J., Lundberg, N. R., Zabriski, R. B., Berrett, K. (2009). Measuring
Marital Satisfaction. A Comparison of the Revised Dyadic Adjustement Scale and the
Satisfaction with Married Life Scale.Marriage and Family Review, 45, 412-429.
Waters, E., & Cummings, E. M. (2000). A secure base from which to explore
close relationships.Child development, 71(1), 164-172.
White, G. L. (1981). Some correlates of romantic jealousy. Journal of
Personality, 49(2), 129-145.
White, G. L., & Mullen, P. E. (1989). Jealousy: Theory, research, and clinical
strategies. Guilford Press.

61