The black screen turns into an image of Oana.

Oana: Theatre has been through a lot.

Theatre is the art of the present. Not only because it happens in
the present, and that is making it unique and unrepeatable, but
because it is the `mirror` of the present society. Or it should be.
Theatre does tend to get stuck in the past, unlike other art forms.
But I appreciate a theatre work that speaks from the present,
even if it is referring to the past. And by that, I mean both
content and means of expression.
I wonder what happened to theatre back in the 1918 pandemics.
I am pretty sure it didn’t transfer anywhere, but who knows if
some passionate actors didn`t organize private perfomances in
some basements for their neighbours.
Could it be that it actually took a break? Could it be that it
survived that break, without any severe damage of the cultural
legacy of the 20th century?
Most likely.
Maybe playwrights continued writing theatre plays.
Maybe actors made themselves useful in other ways. (ha!)
Maybe the audience barely noticed this absence, since they had
so much bigger problems to handle.
Could it be that it actually took a break, without anyone
noticing?
Who is actually suffering from our absence now?
I doubt it is the audience, who has suddenly access to both our
public work and our private space, where we let him in so
generously.
Don`t they miss more drinking a beer with their friends or
visiting foreign countries? Or just being somewhere outside?
So who is actually suffering from our absence now?
We do. I think we do most. Theatre makers miss theatre. It is a
great time to remember how important theatre is for us, how
much we actually love our job, how complex and rich it is, how
much we took it for granted, how precise and convinced we
were with our preferences and opinions about it. How much it
made us feel special. How much it was our superpower. Our
survival kit in this world. Our way out of the mess. How much
we need it. How much it gave sense to our lives. How much it
connected us to people. How much it connected us to ourselves.
How much of my life have I dedicated to it. How much work.
How many years. How many papers. How many emails. How
many kilometers and gasoline. How much money. How much
patience. How much time. How much time. How much time.
Maybe it was too much.
Maybe I could use a break.
Why am I not taking this break?
Is it because it is my full time job now?
The workers bulding that new building next to our house did not
have the luxury to take a break, and #stayhome #staysafe.
The shop assistant in the non stop market at the corner did not
get `somaj tehnic`.
Am I the vulnerable or the privileged?
Who is actually suffering from our absence now?
Who is there?
Is anyone there?
Are you there?
I can`t see you
Are you still there?
Is this boring?
Did you leave for a cigarette?
Are you with me?
Are you with me?
Are you on line with me?
Do you miss me?
Do you miss this?
Or did this failed to be what we both wanted?
Apar Luci şi Oana. Par destul de plictisiţi. Nu vor să fie aici.
Oana: Hey.
Luci: Hey.
Oana: Doar noi?
Luci: Aşa se pare. Ar trebui să apară şi restul în curând. Sper.
Oana: Da…
Pauză
Luci: N-am mari speranţe pentru astă seară.
Oana: Sinceră să fiu, nici eu.
Luci: Eu nu m-am prea distrat data trecută când ne-am văzut pe
Zoom.
Oana: Da, nici eu.
Luci: Serios?
Oana: Serios..
Luci: Şi atunci de ce facem asta din nou?
Oana: Nu ştiu, e ziua Ralucăi. E prietena noastră, trebuia să
sărbătorim cumva.
Luci: Bănuiesc că da…
 Pauză
Oana: Nici nu ştiu cum vine asta! “Zi de naştere pe Zoom”.
Luci: Nici eu nu ştiu.
Oana: Adică ştiu ce înseamnă, doar că mi se pare cam…
Luci: Degeaba?
Oana: Da. Ţi-ai adus “o băutură delicioasă şi o ţinută
deosebită”? Parcă aşa a zis în email, nu?
Luci: Mi-am adus un cidru. Şi sunt la mine în casă, deci pot să
mă schimb, dacă e nevoie.
Oana: Nu crezi că o să fie nevoie?
Luci: Nu.
Oana: Draga de Raluca. Mereu trebuie să facem toţi ce vrea ea..
Luci: Lui Paul o să-i placă super mult toate fazele ăstea.
Oana: M-aş mira dacă ar veni!
Pauză
Oana: Crezi că Raluca mi vine?
Luci: Poate a luat Corona şi se simte rău.
Oana: Cum să zici aşa ceva?! E oribil.
Pauză
Oana: Deci? Te-ai plictisit în ultima vreme?
Luci: Da.
Oana: Da, şi eu.
Luci: Da.
Intră Raluca. E plină de energie.
Raluca: Hey! Aţi vent!
Luci: Da. La mulţi ani!
Oana: La mulţi ani, Raluca.
Raluca: Mersi, mersi!
Oana: Casa arată super. Tu arăţi super! Te-ai machiat foarte
frumos.
Raluca: Mersi! Nu ştiu… am simţit nevoia să fac ceva, ştii?
Realizez că nu mă duc nicăieri, nu mă vedeţi decât voi… pur şi
simlu îmi era dor să mă fac frumoasă. Paul unde e?
Oana ridică din umeri
Luci: Putem începe fără el.
Raluca: Nu, aş prefer să nu. Aş vrea să fie toată lumea aici
înainte să începem.
Luci: Dar facem o şedinţă de spiritism?
Raluca: Nu, prostuţule! Sărbătorim ziua mea pe Zoom!
Paul apare. Totul e în dezordine în jurul lui. E opusul Ralucăi.
Paul: Hey... la mulţi ani.
Raluca: A venit Paul! Mulţumesc, Paul!
Paul: Scuze de întârziere.
Luci: A meritat aşteptarea, arăţi splendid.
Paul: Ce să-ţi spun... Voiai să-mi pun părul pe bigudiuri?
Oana: Măcar să te speli pe faţă.
Paul: Ne-am reunit aici ca să facem mişto de mine?
Raluca: Nu, Paul, bineînţeles că nu. Ne-am reunit aici ca să mă
sărbătorim pe mine!
Luci: Era să uităm.
Raluca primeşte un mesaj.
Raluca: Ce…
Oana (către Paul): Şi? Cum e la muncă?
Paul: Care muncă?
Luci: Nu mai lucrezi?
Paul: Lucram la un hotel… deci nu. Voi?
Luci: Eu lucrez de acasă. Cee ace mă face să simt că lucrez toată
ziua.
Oana: Hai la meditaţiile mele ghidate dacă vrei!
Raluca (cu ochii în telefon): Încă le mai ţii?
Oana: Online! Exact asta e tema: îi ajut pe oameni să facă faţă
mental la situaţia asta cu lucratul de acasă.
Raluca (cu ochii în telefon): Super! Bravo ţie!
 Pauză. Raluca încă butonează
Oana: Ok, deci cum facem?
Raluca pune în sfârşit telefonul jos.
Raluca: Da, chiar! Paul, mersi mult de cadou! E super tigaia aia
pe care mi-ai trimis-o! Am făcut o omletă perfecta în ea azi
dimineaţă.
Raluca primeşte din nou un mesaj
Raluca: Scuze doar o secundă!
Raluca dispare
All the other screens fade away, Raluca remains in the frame,
but maybe she is framed differently.
Raluca: Theatre nowadays should be about the negative
character. As it always is. About that thing in the spectator that
he can not condone. That he needs to reject, to judge, to blame,
to convince himself it can not be found in the interior of his own
being. About the drunk, the slut, the hateful, the frustrated, the
joker, the mad, the cheep, the coward, the sick, the love, the
violence, the beauty, the beast, the little girls running over
virtual dead cats, the gold mining chemicals, the friend that
hates you, the sun that touches your skin and slowly puts it to
sleep, the weddings, the pictures of old relatives in witch you
don’t recognize anyone anymore, the thrill, the fight, the fear,
the medicine cabinet that starts speaking to you, the clothes from
when you were a baby, the society, the joke about how you get a
black man down from a tree, and all other kinds of negative
characters. Basically, about all the antiheroes that can make us
feel good about ourselves.
Everything that’s been going on makes us need to feel good
about ourselves. A familiar need, a singing need, a screaming
need, that we know very well. Mabey we just mind her more
these days.
The point is to keep for the theatre that definition of being a
little tool for the fight against chaos. And to keep us as factory
workers in establishing a new way of being close and un -
distance the people. In order to create a new context for
intimacy, you may need to brake all the dishes on the head of
whatever convention we might have adored until now. So what?
Let’s beat the hell out of it !
Revin cele 4 ecrane.
Luci (către Paul): Pardon… cadou?! Nu ştiam că e cu cadouri!
Oana: Nu e cu nimic! Las-o aşa!
Luci: Păi văd că e. Paul i-a trimis un cadou. O tigaie!
Paul: Ş ice dacă? Am întrebat-o de ce are nevoie şi a zis că de o
tigaie bună, pentru că restul pe care le are sunt de rahat.
Luci: Ai fi putut să zici şi tu ceva! Să ne zici şi nouă: băi
fraierilor, vedeţi că eu i-am trimis o tigaie, poate vreţi şi voi să îi
luaţi ceva.
Paul: Dar chiar contează?
Oana: Eu zic că nu.
Luci: Unde a dispărut?
Raluca apare
Raluca: Salut,din nou. Scuze de întârziere. Putem începe acum.
Paul: Super, mi se făcuse sete—
Paul îşi deschide o bere
Raluca: Daţi-mi voie să v-o prezint pe… Alexandra!
Alexandra apare zâmbind super artificial.
Alexandra: Salut, tuturor!
Luci: Salut.
Oana: Bună.
Paul: Hey.
Luci (Încet): Um, Raluca, cine e domnişoara?
Alexandra:( Sunt )Alexandra!
Raluca: Alexandra e actriţă şi am angajat-o să ne ajute să ne
distrăm în seara asta.
Luci: Scuze, ce?
Alexandra: Sunt aici să mă distrez cu voi şi să vă ajut să vă
distraţi împreună.Gândiţi-vă la mine ca la noua voastră prietenă.
Oana: Da… nu ştiu… e un pic ciudat, nu?
Raluca: Nu mi se pare! O grămadă de oameni faca sta acum. Am
citit un articol pe net. Pandemia a creat multe job-uri mişto şi
inedite.
Luci: Da, bine, dar chiar trebuie să fie şi ea aici—
Raluca: Şi data trecută când ne-am văzut toţi eraţi tăcuţi, cu
energia la pământ, deprimaţi şi, sinceră să fiu, nu îmi doresc să
am parte de asta de ziua mea, bine?
Alexandra: Gândiţi-vă la mine ca la un guru al distracţiei.
Pauză
Oana: Ştii ceva? De ce nu? Hai să încercăm şi ceva nou!
Paul: Până la urmă ce avem de pierdut?
Luci: Da. Bine. Hai.
Alexandra: Mă super bucur că aţi luat decizia asta! N-o să vă
pară rău! Eu zic să nu mai pierdem vremea şi să începem.
Raluca mi-a mai povestit câte ceva despre fiecare dintre voi...
Luci: Stai, ce?
Raluca (repede): Am completat un formular.
Alexandra: Cum spuneam, Raluca mi-a zis câte un pic despre
voi, iar eu am pregătit o listă de jocuri şi activităţi pe baza
informaţiilor de la ea şi a dinamici voastre din trecut.
Oana: Credeam că pur şi simplu o s-o ardem împreună.
Alexandra: Şi prima noastră activitate va fi… un toast! Are toată
lumea câte ceva de băut? Super. Cine vrea să spună ceva? ( un
roust..au scuze…asta e pentru alltă petrecere, ceva corporatiști
care nu prea comunică între ei și mă gândeam că un roast ar
sparge gheța mai repede. In fine….deci un toast!
Scurtă pauză
The other frames disappear, just Alexandra’s stays, framed a bit
differently
Alexandra: I think that what we need in theatre today is more
fantasy and less reality. We can also talk about reality but in a
way that can inspire our imagination. We have a lot of sources
this days that can show us how everything is going and where
are we going and sometimes in a very scary way. I think that
theatre should let the mirror down just for a little bit and create
for us a place where we could escape and feel strong and
positive. I think it s important to find a way of changing the
isolation reality, even if we are doing online performances and
we are alone in front of our laptops we should create the ilusion
of toghetherness. I am not trying to say that we should be fake as
we present the facts but more therapeutic maybe. So we can
take the facts as they are and put them under a magnifying glass
but in a way that can inspire us and not make us doubtful.
Maybe we can do more 1 to 1 performances, maybe we can
spread this feeling were us as artists we feel confident no matter
how crytical the situation is. Maybe we can play more and judge
less, maybe we can use colors instead of facts. Maybe we can
show the people that they should feel more and talk less.
And also if we don t have the instruments for that maybe
we could take some time for us and search them. Let ourselves
to adapt and not be scared of the unknown.
The setting goes back to normal.

Alexandra: Nimeni? E ok, ştiu că traversăm o perioadă dificilă...

Hai că încep eu: Hai să ciocnim în cinstea Ralucăi, dacă tot ne-
am adunat aici, la ziua ei!
Toată lumea bea.
Raluca: Mulţumesc, Alexandra! Eu zic să bem pentru prietenie!
Alexandra: Da, minunat!
Toată lumea bea.
Oana: Hai să bem în cinstea faptului că suntem sănătoşi cu toţii
şi că şi familiile noastre sunt sănătoase şi că nu a murit nimeni
dintre noi.
Alexandra: Hai, noroc pentru asta!
Toată lumea bea.
Paul: Să bem pentru că avem asigurare medicală!
Alexandra: Da! Bravo, Paul!
Toată lumea bea.
Luci: Să bem Pentru Zoom! Ce aplicaţie minunată
Toată lumea bea.
Oana: Să bem pentru că mi s-au prins roşiile în grădină!
Luci: De când ai tu grădină?
Oana: Eh, nu e pământul meu, dar l-am îngrădit şi am pus roşii
şi nimeni nu mi-a zis nimic, deci poate fi al meu acum, nu?
Raluca: Are logică! Să bem pentru roşiile Oanei şi pentru noua
ei proprietate!
Toată lumea bea.
Paul: Să bem pentru mama, care a trebuit să se vopsească pentru
prima dată în viaţa ei singură, acasă.
Oana râde.
Oana: Aoleu.
Paul: Arată ca un sconcs.
Oana: Să bem pentru mama lui Paul!
Paul: Pentru mama!
Toată lumea bea. Devin mai dezinhibaţi. Apare Paul pe ecranul
lui dubios.
Paul: Well I do believe in technology in art, and i'm a fan of
multimedia performance, so hopefully this will go in that
direction in Romania. Of course we are there yet, maybe not
even close to, because of the resources and money as well as a
vision of culture but fingers crossed.
I think though, that probably the kitch will intensifie because
that always works well in the balcanic countries where people
usually confuse the nostalgia as a reference to what true art
should be. So that's not gonna change for sure.
Revenim la normal.
Alexandra: Dacă aveţi paharele goale, vă invit să vi le umpleţi.
Îşi umplu paharele.
Oana: Să bem pentru medicul veterinar care mi-a castrat pisica
în vreme de izolare, chiar dacă nu era nicio urgenţă!
Paul: Pentru pisica Oanei şi pentru castrări nenecesare!
Toată lumea bea.
Alexandra: Să bem pentru distanţarea socială care îmi pune o
pâine pe masă!
Toată lumea bea.
Paul: Să bem pentru distanţarea socială, datorită căreia, pentru
prima dată în viaţa mea, am reuşit să pun bani deoparte!
Oana: Nu se poate! Am trăit şi ziua asta!
Luci: Suntem mândri de tine, Paul!
Toată lumea bea.
Raluca: Să bem pentru distanţarea socială care m-a ajutat să nu
mai fiu pupată abuziv de mătuşi!
Oana: E super bună asta!
Toată lumea bea.
Paul: Să bem pentru distanţarea socială, datorită căreia nu mai
am anxietate socială pentru că... nu mai am voie să socializez!
Oana: Socializarea e overrated.
Toată lumea: Socializarea e overrated!
Toată lumea bea.
Paul: Socializarea e over-overrated!
Toată lumea: Socializarea e over-overrated.
Toată lumea bea.
Alexandra: Ce faceţi? Cum sunteţi?
Luci: ok.
Paul: Super.
Oana: Varză. Sunt super varză.
Luci: N-are cum. Bei de 5 minute.
Oana: Şi ce? Pot să fiu varză.
Alexandra: Şi tu, Raluca?
Raluca: Sunt bine. Sunt feririctă.
Alexandra: Super. Sunteţi bine cu toţii.
Paul: Mulţumim.
Alexandra: Cred că ştim cu toţii ce urmează.
Luci: Ştim?
Paul: Alexandra, tu ai pe cineva?
Alexandra pune“Just Dance” by Lady Gaga
Alexandra: Vreau să faceţi cu toţii ce fac eu.
Luci: Jesus.
Alexandra face nişte mişcări de dans, ceilalţi încearcă să o
imite
Alexandra: Acum prin rotaţie. Faceţi ce face Raluca!
 Raluca dansează, ceilalţi o imită.
Alexandra: Oana!
Oana dansează, ceilalţi o imită
Alexandra: Luci!
Luci se rupe în figuri, ceilalţi încearcă să ţină pasul.
Alexandra: Paul!
Paul iese din cadru, muzica merge în continuare, restul poate
mai iau o gură de ceva.
Alexandra (direct înspre camera): Poate ar fi bine să vă mai
luaţi şi voi ceva de băut.

Paul se întoarce îmbrăcat în boxeri şi o jachetă de frac.

Alexandra pune “I Will Survive”
Paul face un mega show.
Ceilalţi ies din cadru şi se întorc în costume extraordinare,
dansează până nu mai pot, iar la finalul piesei cad în afara
cadrului.
Alexandra îşi aprinde o ţigară, iar Raluca se târăşte înapoi în
cadrul ei.
Raluca (epuizată): Alexandra. A fost minunat. Aveam nevoie de
asta.
Alexandra: Cu plăcere.
Raluca: Acum ce facem?
Alexandra: Păi asta e cam tot ce aveam plănuit.
Raluca: Serios?
Alexandra: Da, mai am o petrecere în jumătate de oră. Ar trebui
să mă schimb şi eu înainte.
Raluca: A, ok. Eşti super ocupată.
Alexandra: Nici nu ţi-ar veni să crezi.
Raluca: Păi ce să zic? Mersi că ai venit şi la noi.
Alexandra: A fost plăcerea mea! La mulţi ani şi îmi pare rău că
nu pot să stau şi la tort.
Raluca zâmbeşte, dă din cap afirmativ şi apoi izbucneşte în
lacrimi.
Raluca: Vai, iartă-mă. Nu ştiu ce m-a apucat!
Alexandra: E ok.
Raluca: Am ieşit numai un pic azi, să ridic tortul. Nenorocitul
ăla de tort! Aşteptam să fac stânga înspre piaţă şi trebuia să dau
prioritate maşinilor care veneau de pe sensul opus. Ce să zic, a
durat un pic… Veneau super multe maşini din faţă. Nici nu mai
condusesem de două uni şi poate că am fost şi eu un pic mai
prudentă decât de obicei. Părea, în sfârşit că pot să fac stânga,
mă pornisem de pe loc, când dintr-odată mă depăşeşte unu’ pe
dreapta şi îmi urlă (Imitând vocea bărbatului) “DU-TE-N
PIZDA MĂ-TII!!” . Am tras imediat pe dreapta şi am stat acolo,
în maşină, jumătate de oră tremurând. Apoi, m-am întors acasă
fără niciun tort.
 Pauză
Şi ceilalţi o aud pe Raluca povestind
Alexandra: Vrea cineva să îi spună ceva Ralucăi?
Oana: Um, trebuie?
Alexandra: Nu trebuie—
Raluca: Scuze, Alexandra—Da, ar trebui!
Luci: Şi cam ce ai vrea să-ţi zicem?
Raluca: Nu ştiu. Tocmai v-am povestit acest episode oribil din
ziua mea, sunteţi cei mai apropiaţi prieteni ai mei, sunteţi chiar
aici şi aţi auzit tot… Adică… sunteţi aici!
Oana: Suntem acolo?
Raluca: Sunteţi aici!
Luci: Cred că n-am ştiut ce să-ţi zicem—
Raluca: Poate să mă întrebaţi dacă sunt bine? Ce zici de asta?!
Oana: Eşti bine?
Raluca: NU!
(Pauză)
Paul: Alexandra, tu ce părere ai despre asta?
Raluca: Ea pleacă imediat!
Paul (necăjit): Nu, nu pleca!
Raluca: Du-te-n măta, Paul.
Paul: Avem nevoie de tine, Alexandra.
Raluca: Paul, eşti penibil. Când vorbesc cu tine pe Zoom, abia
dacă te mobilizezi să te ridici din pat. Stai acolo ca o moluscă—
Paul: Sunt deprimat!
Raluca: —dar cum a apărut Alexandra—
Oana: Raluca…
Raluca: —te-ai transformat în sufletul petrecerii!
Paul: Şi ce, Raluca? Te deranjează că e altcineva în centrul
atenţiei pentru două secunde?
Raluca: Poftim?! Ce legătură are asta cu ce…
Oana (o întrerupe): Prieteni…
Raluca: Taci, Oana.
Luci: Ba să taci tu, Raluca! Ce căcat e asta? Ne obligi pe toţi să
participăm la o sedinţă de terapie performativă de ziua ta pentru
că eşti tu plictisită şi nu mai ştii pe ce să cheltui banii lu’ mă-ta!
Oana (către Raluca): Dar îţi stă super drăguţ în rochia aia, să
ştii…
Luci: Ştii ceva, Oana? Mai du-te şi tu în mă-ta.
Oana: Ce?!
Luci: Da, da! Exact aşa! Du-te-n mă-ta pentru că mereu încerci
să o faci pe aia “drăguţă” şi “împăciuitoare” cu toată lumea! La
un moment dat trebuie să îţi alegi de peartea cui eşti, ipocrito!
Oana: Tu vorbeşti, mă, de ipocrizie?! De ce căcat mai eşti aici
dacă tot nu ne suporţi pe niciunul dintre noi? Să fie pentru că în
afară de noi, nu te mai suportă nimeni?

Luci: Cum spuneam, du-te-n mă-ta, Oana.

Oana (pregătindu-se să iasă): Vreau să ştiţi că eu am venit cu
inima deschisă la petrecerea asta…
Luci: Minţi!
Oana: Nu mint, dobitocule!
Luci: Când ai venit ai zis că nu vrei să fii aici.
Oana: Nu am zis aşa ceva!
Luci: Ai zis că te-ai plictisit data trecută!
Oana: Şi tu ai zis la fel!
Raluca: Ai zis asta?
Luci: Du-te-n mă-ta, Oana.
Oana: Du-te-n mă-ta, Luci, eşti beat.
Luci: Sunt beat?!
Următoarele 4 replici sunt zice în acelaşi timp de cei doi actori.
Oana: Da, eşti! Eşti un…
Luci: Ce moment perfect—
Oana: Beţiv ordinar—
Luci: —pentru o predică!
Oana: Da, e un moment perfect pentru asta! Poate aşa o să devi
un om mai bun! Poate că o să de venim cu toţii nişte oameni mai
buni!
Raluca:Fă ceva, Alexandra!
Alexandra (calmă): Şi cam ce căcat ai vrea să fac, Raluca?
Pauză
Alexandra (calmă): Pe bune, acuma. Cam ce ar trebui să fac eu?
Jobul meu e să fac petrecerea mai antrenantă. Eu nu sunt
echipată să gestionez aşa ceva.
Pauză.
Alexandra (din ce în ce mai nervoasă): Am şi eu problemele
mele, să ştii. Crezi că eu fac asta pentru că e “chemarea” mea?
Crezi că atunci când m-am dus la facultate mi-am zis: “da, boss,
asta vreau să fac cu viaţa mea! Vreau să fiu animatoare de
petreceri pe Zoom!” Nu! După ce că vin aici şi îmi dau tot
interesul să vă simţiţi voi bine, voi vă căcaţi pe munca mea
pentru că voi aveţi “probleme”! Mii de oameni mor peste tot în
timp ce voi staţi comod în apartamentele voastre şi vă beţi
vinurile scumpe şi cidrele şi ce căcat mai beţi voi acolo şi
angajaţi OAMENI să facă pe maimuţele pentru voi şi să vă
distreze! Şi sunteţi atât de egocentrici încât nici măcar nu vă
puteţi bucura de tot ce am încercat să fac pentru voi! Bă, voi
faceţi mişto de mine?!
Linişte apăsătoare. Se simt un pic ruşinaţi
All the other screens disappear, Luci remains.
Luci: First of all, I’m sorry to disappoint you, but I have more
questions than answers. But I will start with something more
general about theatre. David Mamet wrote something like this: a
performance should be like a fight between tigers, so that the
audience gets really intrigued. Or that a performance should be
so intriguing that the spectator watches it like a tiger watching
its prey. Don’t remeber exactly, but, anyway, I agree with the
fact that it should be interesting. Of course, we are not all
triggered by the same subjects, but we are all human and it’s
hard not to be touched by a play that talks about real, deep and
controversial aspects of the human nature.
I also think that this question should be constant, whatever the
circumstances: what should theatre, art be about? A lot of great
plays, pieces, even though they’re not approaching the subject
directy, have referrences to this question. I am tempted to say
that it should be, nowadays, about how we are, humans on one
hand, and artists, on the other hand, able to adapt to this
situation. Because we will adapt, in one way or another. That’s
also in our human nature. But I’ve seen some material regarding
this approach and I think it was a fail. It’s hard to make another
8 and ½. So I’d rather say that any interesting story could make
it. For example, I just watched Breaking Bad. Not at all about
isolation and lockdown, but it was really good, in my
perception, and appreciated the subject and the acting. I’m not
saying that we should pretend that nothing has happened, but
I’m not sure how much people will want to hear another story
about isolation that’s not mindblowing.
They go back to normal.
Raluca: Îmi pare rău…
 Alexandra se calmează. Se simte un pic
jenată de izbucnirea ei.
Alexandra: Continuăm?
Toţi sunt un pic prudenţi şi se simt obligaţi
să răspundă afirmativ.
Everyone: Da. Da. Sigur
Alexandra: Următoarea activitate sună cam aşa: dacă aţi putea fi
oriunde altundeva, făcând orice altceva, unde aţi vrea să fiţi? Ce
aţi vrea să faceţi?