CAPITOLUL 1 PROBLEMELE REZISTENTEI MATERIALELOR. NOTIUNI GENERALE. 1.1. Obiectul gi problemele rezistentei materialelor Rezistenta materialelor face parte din disciplinele cuprinse in denumirea generala de mecanica solidului deformabil. ‘Spre deosebire de mecanica teoretica unde corpurile solide sunt considerate rigide, rezistenta materialelor ia Tn considerare proprietafie reale ale corpurilor de a se deforma sub acjiunea fortelor exterioare care le solicita. in rezistenta materialelor se introduce un nou model de studiu al corpurilor “modelu! solidului elastic’, considerand proprietatile de deformabilitate ale corpurilor solide. Stinfa care introduce in calcul proprietatea corpurilor de a se deforma sub actiunea forfelor exterioare, este rezistenfa materialetor. Fie 0 bara dreapté de sectiune constanta confecfjonata din ofel si solicitata de doud forte egale gi de sens opus care actioneaza pa acelasi suport (figura 1.1), Fig. 1.1 Tn mecanica teoretica acest corp se afla in echilibru, indiferent de valoarea fortelor F. In realitate sub actiunea fortelor 7 corpul se deformeaza, isi modifica dimensiunile, iar daca aceste forfe depasesc 0 anumita valoare el se va rupe, astfel incat echilibrul nu se mai pastreaza De aceea in rezistenta materialelor se studiaz probleme care trebuie s& réspund’ la urmatoarea intrebare: cat de mari trebuie s& fie fortele F pentru ca echilibrul corpului s& se pastreze ? In rezistenta materialelor se rezolva trei tipuri fundamentale de probleme: 1. Probleme de dimensionare Fiind dat ansamblul de forte care solicita un corp, se cere s& se stabileascd dimensiunile si forma secfiunii acestui corp astfel incat sa reziste la acjiunea forfelor exterioare date fara ca sa se rupa sau sa se deformeze periculos. 2. Probleme de verificare ind dat un element de rezistenfa (un corp) avand forma si dimensiunile cunoscute, cunoscand materialul din care este confectionat corpul si sarcinile care-I solicita se cere sa ‘se raspunda la intrebarea daca el rezista sau nu la actiunea acestor sarcini. 3. Probleme privind calculul incdrcérilor capabile Care este valoarea maxima a sarcinilor exterioare pe care le poate suporta un corp dat?Rezolvarea acestor trei tipuri de probleme constituie in esenfa obiectul disciplinei de rezistenta materialelor. Pentru rezolvarea acestor tipuri de probleme, rezistenta materialelor studiaza echilibrul corpurilor nu numai sub actiunea fortelor exterioare, ci si a fortelor interioare generate de acestea, stabilind conditiile pe care corpurile trebuie sa le indeplineasca pentru a rezista in conditii bune solicitarilor la care sunt supuse, fara a se distruge sau deforma periculos. ‘in cazul problemelor static determinate studiul echilibrului corpurilor se face cu ajutorul ecuatilor din mecanica teoretica. In cazul problemelor static nedeterminate studiu! echilibrului corpurilor se face prin introducerea unor ecuatii de deformatii, pe langa cele din mecanica teoretica, devenite insuficiente in acest caz Corpurile dimensionate dupa criteriile stabilite in rezistenfa materialelor trebuie s& salisfaca patru categorii de condi a a. Conditii de rezistents ‘Sub actiunea fortelor exterioare in interiorul corpurilor deformabile apar forte interioare suplimentare care cauta sA se opund tendinfei de deformatie a corpului. Condifile de rezistenfa trebuie s& asigure ca intensitatea maxima a fortelor interioare s& nu depageasca o anumita valoare critica specifica fiecarui material gi tip de solicitare b. “ict Sub actiunea fortelor exterioare corpurile nu trebuie s& iba deformatii prea mari, astfel incat 88 fie Impiedicata buna lor functionare, adicd corpurile trebuie sa aibé o anumita rigiditate. ©. Conditii de stabilitate ‘Sub actiunea forfelor exterioare corpurile trebuie s4 consfituie sisteme elastice in echilibru stabil astfel incat s4 nu capete deformatii mari in directia in care nu sunt dorite 4. Condifii de economicitate in mod esenfial rezistenta materialelor isi propune sa stabileascd dimensiunile optime ale unei constructi, deci s& asigure rigiditatea si rezistenfa acesteia cu un consum minim de material 1.2. Legatura rezistentei materialelor cu alte discipline Rezistenta materialelor se ocupa cu dimensionarea gi verificarea organelor de masini si a constructillor, in functie de sarcinile aplicate si proprietatile materialelor, pe baza conditilor de rezistenta, rigiditate gi stabilitate. Suportul matematic al disciplinei este dat de ramura solidului deformabil cunoscuta sub numele de teoria elasticitati. Fiind o ramur3 a mecanicii solidului deformabil, rezistenta materialelor este inruditi cu urmatoarele discipline: a. Mecanica teoreticé, avand drept scop studiul echilibrului sistemelor static determinate si studiul migcdirii corpurilor solide, considerate rigide. b. Teoria mecanismelor si masinilor, avand drept scop studiul cinematic si dinamic dezvoltat al diverselor mecanisme care intra in compunerea masinilor. «. Statica construcfillor se ocupa cu studiul forfelor gi momentelor interioare din elementele de constructi, precum i cu studiul deformatilor sistemelor static determinate $i static nedeterminate, sub actiunea fortelor exterioare care le sunt aplicate. 54. Teoria elasticitatii si plasticitafii. Teoria elasticitatii studiazé fenomenele care se petrec in interiorul corpurilor deformabile, respectiv determina eforturile unitare gi deformatiile din jurul unui punct oarecare din interiorul corpului aflat sub sarcina. Ipotezele generale admise in teoria elasticitatii sunt valabile si in rezistenta materialelor, uneori cu anumite simplficdri menite a duce la calcule mai comode, in limitele de exactitate admise. Teoria Plasticitéti duce mai departe studiul inceput de teoria elasticitatii, prin aceea c& studiaza deformatile permanente produse in corpuri, respectiv cele care depasesc cadrul ipotezelor teoriei elasticitatii, Teoria stabilitatii elastice studiaza conditile in care anumite piese - de exemplu bare lungi gi subfiri solicitate la compresiune - ajung in situatia de echilibru nestabil «. Reologia, reprezentand o stiinta foarte general care se ocupa cu studiul variatiei deformatilor in timp a corpurilor in anumite condifi termodinamice. . Incercérile de materiale, disciplina cu caracter experimental in cadrul careia se verificd valabilitatea ipotezelor facute in rezistenta materialelor si se studiaza starea de deformatie a corpurilor sub sarcini statice gi dinamice gi in diferite conditii de temperatura, durata de incercare ete 8. Teoria vibratilor mecanice studiaz& migcarile oscilatorii ale sistemelor mecanice, migcari posibile, in marea majoritate, datorité proprietatilor elastice ale corpurilor. ». Dinamica construofilor se ocupa de fenomenele care au loc in elementele de constructii sub aciunea forfelor de inerfie, gocurilor gi vibratilor. 1.3, Clasi Organele de masini, elementele de rezistenta din constructii au forme si dimensiuni variate. Desi formele acestor corpuri pot fi uneori destul de complexe, rezistenta materialelor le schematizeaza la anumite forme convenabile pentru calcul, cdutand totusi ca prin aceasta rezultatele calculului s4 nu se departeze sensibil de fenomenul real. Principala schematizare este aceea in care toate elementele de calcul sunt reduse intr-un plan, folosind simetria barelor. In forma schematizata de calcul, corpurile pot fi impartite in trei categorii, functie de raportul dimensiunilor lor. 1. Corpurile care au una din_dimensiuni_mult mai mare_decat_celelalte doud (| >> a, b) sunt cunoscute sub numele generic de bare sau corpuri cu fibré medie, si sunt aracterizate deci prin forma axei lor geometrice si prin forma si dimensiunile sectiunii transversale (fig. 1.2) In functie de forma axei geometrice deosebim: bare drepte si bare curbe. Barele curbe, la rndul lor, pot fi: bare curbe plane (fig.1.2) sau bare curbe strambe. Daca toate cele trei dimensiuni sunt de ordin de marime diferit (I >> b >> a), barele se numesc bare cu pereti subtir (fg. 1.3). in cazul in care dimensiunile sectiunii transversale sunt neglijabile in raport cu lungimea, astfel incat corpul nu opune rezistenta la compresiune si solicitari transversale, putnd fi supus numai la intindere, acesta se numeste fir ‘area corpurilor in rezistenta materialelorIn functie de modul in care sunt solicitate barele poarta diverse denumiri - barele drepte solicitate la tractiune se numesc tirant barele drepte solicitate la compresiune se numesc stalpi - barele drepte solicitate la Incovoiere se numese grinzi; - barele drepte solicitate la rasucire se numesc arbor Barele pot avea sectiunea constant sau variabila de diverse forme. Dupa forma secfiunii transversale barele pot fi cu secjunea: circulara, patrat, dreptunghiulara, inelara sau bare din profiluri laminate (profil |, profil L, profi T, profil U etc.) 2 i ; . i. decét cea de-a treia se numesc, in general, placi © placa este caracterizata prin forma si dimensiunile suprafetei mediane, care reprezinta locul geometric al tuturor punctelor egal departate de suprafata placii, precum si prin grosimea placii (fig.1.4). Dupa forma suprafefei mediane placile pot fi: plci plane si placi curbe. Daca grosimea placii este foarte mica, astfel incat aceasta nu poate prelua sarcini transversale, placa se numeste membrana. Fig.1.4 Placile mici gi groase se numesc dale. suprat inedenk 3. Corpurile_care_au toate cele trei_dimensiuni_de_acelasi_ordin_de_marime se numesc masive sau blocuri. (ca de exemplu: bilele gi rolele rulmentilor, batiurile maginilor unelte ete.) Calculele de rezistenta sunt mult mai simple la bare, complicate la placi si foarte complicate la masive. Acesta este motivul pentru care se face imparjirea mentionata careia Ti corespunde si succesiunea diverselor capitole ale rezistentei materialelor. 1.4. Proprietafile mecanice ale materialelor ‘Sub actiunea sarcinilor, materialele se deformeaza. Tinand seama de comportarea materialelor dupa indepartarea sarcinilor si de marimea deformatiilor care se produc inaintea aparitiei ruperii, se pot stabili anumite proprietati mecanice ale acestora. In functie de aceste proprietati, materialele se pot clasifica in urmatoarele grupe: 1° Materiale elastice — materiale care dupa incetarea sarcinilor tsi redobandesc forma si dimensiunile initiale. Elasticitatea este proprietatea materialelor de a se deforma sub sarcini si de a-si relua forma si dimensiunile initiale cand sarcinile se anuleaza. in calculele de rezistenta materialelor se admite in mod conventional, c& unele materiale, tn anumite limite, sunt perfect elastice, adic& dupa disparitia solicitarilor deformatille se anuleaza. Experienta arata c& nu exista materiale perfect elastice si cd oric&rei solicitar fi urmeaza deformatii permanente, oricat de mici (materiale elasto-plastice). 2° Materiale plastice — materiale la care se mentin partial sau total deformatile si dupa tnlaturarea sarcinilor care le-au produs (Exemple: metale Incdizite la temperatura de forjare, plastilina etc.)3° Materiale tenace — materiale care se deformeaz mult tnainte de rupere avand propriet’ti plastice pronuntate (Exemple: cuprul, aluminiul, alama, ofeluri de mic& rezistenta etc.) 4° Materiale fragile sau casante — materiale la care ruperea apare brusc, fara a fi precedaté de deformatii apreciabile (Exemple: fonta, betonul, sticla, ofeluri de mare rezistenta etc.) 5° Materiale izotrope — materiale care au aceleasi proprietafi mecanice pe orice directie. Materialele izotrope au o structura amorfa sau o structura cristalina fina, fara directii preferate de orientare a cristalelor (Exemple: ofelul, cimentul, sticla, cauciucul etc.) 6° Materiale anizotrope — materiale care au proprietati mecanice diferite dupa directii diferite. Aceste materiale prezinta stratificafi, fibre sau inele orientate dupa anumite directii (Exemple: ofelurile laminate, mica, lemnul etc.) 1.5. Clasificarea fortelor in rezistenta materialelor ‘Spre deosebire de mecanica teoretica unde fortele erau considerate ca niste vectori alunecatori, in rezistenta materialelor fortele obligatoriu trebuiesc considerate ca niste vectori legati Pentru a pune in evidenté aceasta cerinta obligatorie se va considera un corp solid deformabil solicitat in punctele A si B de fortele F egale si de sens contrar actionand pe acelasi suport (fig.1.5) Daca aceste fore se deplaseaza pe suportul lor in punctul C echilibrul corpului nu se schimba, insa in punctul C, efectul fortelor F se anuleaz’. Se poate considera c& in punctul C fortele 7 nu mai actioneaza asupra corpului, astfel incat fenomenul fizic real de x deformatie a corpurilor sub actiunea fortelor 7 in punctele A si B este completamente modificat. Fig.1.5 Clasificarea forfelor se face dupa mai multe criterii, dintre care, cele mai importante pentru studiul rezistentei materialelor sunt urmatoarele: a, Dupé locul de aplicare a fortelor se disting: forte superficiale si forte masice. Fortele superficiale (forte de suprafata sau forte de contur) actioneaza pe suprafata corpurilor. Aceste forte fac legatura dintre piesele invecinare ale unui sistem de corpuri materiale si, in general, cu fortele exterioare aplicate sistemului de corpuri Fortele masice (forte de volum sau forfe volumice) sunt fortele care actioneazé asupra unitatii de masa (fortele gravitationale, forfele de inertie etc.). Forfele care reprezinta in general incarcairile utile intr-o constructie oarecare se numesc sarcini (fore date sau forte direct aplicate). In punctele de legatura dintre elementele de rezistent4 sau tn punctele de legatura ale unei constructii cu mediul ambiant apar forfe de legatura numite reactiuni ‘Ansamblul sarcinilor si reactiunilor formeaza fortele exterioare: b. Dupa marimea suprafetei de transmitere de la un element de rezistenté la altul fortele exterioare pot fi: forte concentrate si forte distribuit. 8P= pts) [daNin] i ce # Spartan a b. Fig.1.7 Fortele concentrate (fig.1.6) actioneazé pe o suprafafa foarte mic& in raport cu dimensiunile corpului (dA), suprafata care prin idealizare se reduce la un singur punct. Fortele distribuite pot actiona pe o suprafata (in cazul placilor) sau pe un contur (In cazul barelor). Ele pot fi distribuite dupa o lege oarecare (fig. 1,7 a) sau pot fi uniform distribuite atunci cand intensitatea lor este constant pe o anumita lungime (fig.1.7 b) Forlele distribuite se masoara tn daN/m. in calculele statice de obicei forta distribuitd se inlocuieste cu o forté concentrata echivalent& din punct de vedere static actionand la mijlocul segmentului pe care este distribuita forta (in centrul de greutate), In calculele de rezistenfa aceasta inlocuire nu este permisé deoarece efectele sunt net diferite in cazul celor doua sisteme de forte echivalente (forta concentrata gi forta distribuita). Kan Fig.1.6 . Din punct de vedere al modului de variatie in timp fortele exterioare se clasifica in: forte statice si forte dinamice. Eortele statice sunt fortele care se aplica lent si progresiv (fig.1.8), intensitatea lor reste pana la valoarea maxima tn mod continuu dupa care ramane constanta in timp sau variaza foarte putin tn jurul valorii maxime. Aplicarea lent trebuie infeleasa in sensul c& in timpul in care forfa ajunge la valoarea maxima accelerafiile pe care le capata diferite elemente de masa sunt foarte mici, astfel incat fortele de inertie sunt neglifabile. F F Fig 18 Fig.1.9 Fortele dinamice se clasifica in: forfe aplicate brusc, forte aplicate cu soc $i forte cicli¢ variabite. Forfele aplicate brusc (fig.1.9) sunt acele forte care se aplic’ de la intreaga intensitate, ca de exemplu forta aplicata de un tren care intra pe un pod Fortele aplicate cu $oc apar in cazul unor variatii mari de vitez care dau nastere la acceleratii mari, deci la forle de inertie mari, ca de exemplu tn cazul ciocnirilor gi percutilor. Fortele ciclic variabile, la randul lor pot fi: forte alternante, forte oscilante, forte pulsante $i forte ciclic simetrice Forfele alternante (fig.1.10) sunt forte care variaz& intre o valoare maxima si una minima de semne contrarii (fig.1.10). Un asemenea ciclu de solicitare este caracterizat prin perechea de valor Fnax $i Fnin SAU rin Fnes $i Fa (amplitudine) Forfele oscilante (fig.1.11) sunt fortele la care valorile maxime si minime Fina: $1 Fain au acelasi semn. ceput cua Fig.1.10 Fig.1.14 Forfele pulsante (fig.1.12) sunt acele forte care variazA dupa un ciclu pulsator caracterizat prin Fri = 0. Forfele ciclic simetrice (fig.1.13) sunt caracterizate prin Fn = 0, respectiv prin = Fe KF, ar “Fose “Fun =0 Fig.1.12 Fig.1.13 S-a constatat experimental c& rezistenta unui material scade considerabil daca forta care actioneaza asupra acestuia variaza tn timp dupa un anumit ciclu. In constructia de masini se tine cont de cele trei cazuri de solicitare dupa Bach: 1, cazul solicitarilor statice; 2. cazul solicitarilor pulsante; 3. cazul solicitarilor simetrice. Bach a constatat experimental cA rezistenta unui material se afl in general in raportul 3 : 2: 1, functie de cazul de solicitare. 4d. In functie de modul de transmitere a forfei la elementul principal de rezistenta sarcinile (fortele date) pot fi: sarcini direct aplicate si sarcini indirect aplicate (fig. 1.14). Astfel, din figura 1.14, se poate observa ca forta F este o sarcina indirect aplicata pe grinda principala AB, respectiv o sarcina direct aplicata pe grinda secundara CD. E stinds secundara rindi principal Fig. 1.14 e. In functie de pozitia in timp fata de elementul de rezistenté sarcinile pot fi: sarcini fixe gi sarcini mobile (de exemplu sarcina exercitata de un vehicul ce trece peste un pod). £. Dupa destinatia pieselor din constructile civile si industriale se deosebesc: sarcini fundamentale, sarcini accidentale si sarcini extraordinare. Sarcinile_fundamentale, la randul lor pot fi: sarcini permanente, sarcini utile si sarcini accesori, 10Sarcinile permanente sunt sarcinile care actioneaza constructille neintrerupt, cu o intensitate constant sau cu variafii neinsemnate. Astfel sunt greutafile proprii ale elementelor studiate si greutafile moarte care provin de la elementele din constructii sustinute de piesa studiata. De exemplu, la un stalp greutatea lui este greutatea proprie, iar greutatea planseului sustinut de stalp este greutate moarta. Pentru plangeu, dusumeaua agezaté deasupra este greutate moarta. Sarcinile utile sunt sarcinile ce reprezinté scopul pentru care este facuta constructia (greutatea vehiculelor ce trec peste un pod, greutatea oamenilor intr-o sala). Sarcinile accesonii sunt sarcinile care rezulta din modul de acfiune al sarcinilor utile (forta de inertie, forta centrifuga, forta de tractiune etc.). Sarcinile accidentale sunt sarcinile care actioneaza intermitent si neregulat, independent de vointa omului, cum ar fi: forta eoliana, greutatea zapezii, efectul variatiilor de temperatura, forta de franare a autovehiculelor etc.) Sarcinile extraordinare sunt sarcini care apar in mod intamplator dar pot avea efect catastrofal (efectul produs de: cutremure de pamant, inundatii, explozii etc.) Posibilitatea ca sarcinile fundamentale sa acfioneze simultan cu unele sarcini accidentale, se examineaza de la caz la caz, si se cauta s& se introduca in calcule ipotezele cele mai defavorabile, cu condiia ca aceste ipoteze sa fie practic realizabile. 1.6. Tipuri de reazeme. Schematizari. Calculul reactiunilor. Pentru transmiterea de la un punct la altul a unei anumite acfiuni (forf4 exterioar& generalizata), corpurile se leaga inte ele sau se leagd de teren (fundafie, batiu). Dispozitivele de legatura se numesc reazeme. Sub actiunea fortelor exterioare in reazeme apar niste forte de legatura numite reactiuni. Reazemele au drept scop si reducé din posibilitatile de migcare ale corpului, respectiv s& reduc din gradele de libertate ale acestuia. In functie de numarul de grade de libertate pe care le impiedica, in cazul sistemelor de forte plane, reazemele pot fi ~ reazem simplu (reazem mobil sau simpla rezemare); ~ reazem fix sau articulatie; ~incastrare (infepenire). 1.6.1. Reazemul simplu Reazemul simplu (fig.1.15 a) reprezinté o legatura bilateral care impiedicd deplasarea corpului dupa o direcfie normala la suprafata de rezemare. Deci reactiunea 7, (fig.1.15 b) din reazemul simplu este o forfa la care i se cunoaste directia, punctul de aplicafie si nu i se cunoaste marimea. Inseamna c& acest tip de reazem introduce in calcule 0 singuré necunoscuté (marimea fortei de reactiune). Corpului Ti rman doua Posibilitati de migcare, deci corpul mai are doua grade de libertate: rotatia tn jurul punctului de rezemare si deplasarea in planul de rezemare A x E Ys = a b a . in calculele de rezistenta reazemul simplu se schematizeaza ca in figura 1.15 b. Fig.1.15 Fig.1.16 11.6.2. Reazemul fix (articulatia) Un asemenea tip de reazem (fig.1.16 a) impiedicd ambele posibilitati de translatie tn planul tangent la suprafata de rezemare. El permite numai o rotatie a corpului in jurul unei axe perpendiculare pe planul forfelor care trece prin punctul teoretic de articulatie. Inseamna ca articulatia reduce doua grade de libertate. Deci pentru forta de reactiune avem doua necunoscute: directia si marimea reactiunii, Un asemenea mod de rezemare introduce in calcule doua necunoscute, de obicei componentele fortei de reactiune dupa doua directii ortogonale: 7, si 77. (fig.1.16 b). 1.6.3. incastrarea (intepenirea) Un asemenea mod de rezemare reduce toate posibilitatile de migcare ale solidului (fig. 1.17 a). Forfa de reactiune din Incastrare are toate elementele necunoscute. Deci, ‘incastrarea introduce in calcule trei necunoscute. De obicei se utlizeazA ca necunoscute componentele torsorului de reducere al reacfiunii in centrul de greutate al sectiunii din Incastrare: 7, H, $i Mx (fig 1.17 b) /_symats Fig.1.17 Fig.1.18 O structura de rezistenta la care numarul fortelor de legaturé necunoscute este egal cu numarul de ecuatii de echilibru, pe care nile pune la dispozitie statica solidului rigid, se Zice ca este static determinat rezemata sau static determinata exterior. In cazul grinzilor drepte 0 asemenea rezemare suficienté se poate realiza in doua moduri: folosind o articulafie si un reazem mobil, care poate s& aib& sau nu console (fig. 1.18), cand se obfine o grinda simplu rezemata, sau folosind o incastrare (fig. 1.19). Portiunea de grinda care depageste un reazem se numeste consold, | X | iy Fig.1.19 Fig. 1.20 Daca numarul forfelor de legaturé necunoscute este mai mare decat numérul ecuatilor de echilibru (avem legaturi in exces), sistemul se zice static nedeterminat_ exterior sau static nedeterminat rezemat. De exemplu, grinda din figura 1.20 este static nedeterminata deoarece introduce 4 fore de legatura (trei in incastrare gi una in rezemare) pentru care se pot scrie 3 ecuatji de echilibru (dou ecuafii de proiectii si o ecuatie de momente). Rezolvarea acestor tipuri de probleme se poate face numai in cadrul rezistentei materialelor sau in cadrul mecanicii solidului deformabil, deoarece ecuatile suplimentare necesare pentru deformare se gasesc studiind condifile de deformabilitate a corpului 121.7. Eforturi. Metoda sectiunilor. In interiorul unui corp solid exist forfe de coeziune care-i asiguré acestuia pastrarea formei si dimensiunilor. Sub acfiunea unor forte generalizate exterioare corpurile se deformeaza. Ca urmare a acestui fenomen, fortele interioare se redistribuie si apar forte interioare suplimentare care cauta s& se opuna tendintei de deformatie a corpului CAnd aceste forte interioare (suplimentare) depasesc ca intensitate intr-un anumit punet fortele de coeziune ale materialului, acolo materialul isi pierde capacitatea de rezistenta. De aceea, problema fundamentalé a rezistentei materialelor consta in determinarea acestor forte interioare. Pentru a pune in evidenté existenfa acestor forfe interioare si pentru a da o regula de calcul, se utilizeaz& un procedeu imaginativ (fictiv) de rafionament, cunoscut sub numele de metoda secfiunilor. Fie bara prismatica din figura 1.21. Bara este in echilibru sub acfiunea fortelor F egale si de sens contrar. F Fig.1.21 Daca sectiondim bara cu un plan perpendicular pe axa longitudinal se obtin doud parti (fig.1.22) si anume partea din stanga a barei — | st, , respectiv partea din dreapta a barei — Il dr. Pentru ca bara sa ramana in echilibru gi dupa sectionare, este necesar ca in secfiuni s& se introducd forte F egale cu cele ramase pe partea inlaturata. Fig.1.22 Fortele interioare F introduse in sectiune se numesc eforturi, ele masoara forta de coeziune dintre cele doua parti ale barei si se pun In evident in urma sectionéiri. Fie bara din fig.1.23, asupra cAreia actioneaza sistemul de forte exterioare Fi; Fo; Fs; Fa; Fs. Sub aciiunea acestui sistem de forfe exterioare bara este in echilibru.Considerém ca sectioném bara cu un plan perpendicular pe axa ei (fig.1.24). In urma sectionarii se obtin dou parfi (| st. sil dr.). Cele doua parti in care s-a impartit bara, provenind dintr-un corp aflat in echilibru, trebuie s& se afle in echilibru sub actiunea fortelor exterioare care revin parti respective si a unui sistem de forfe care trebuie adugate in suprafata de sectionare pentru a asigura echilibrul, forte care reprezinté actiunea parti indepartate asupra partii considerate Fig.1.24 Daca considerim partea din dreapta sectiunii, pentru echilibru este necesar s se introduca in centrul de greutate al sectiunii o rezultanté R si un cuplu 37. Cele doud componente (R si i) sunt echivalent cu fortele F, si F2 In mod similar, pentru partea din stanga secfiunii se introduc componentele $i J care sunt echivalente cu fortele F3; Fa; Fs In concluzie: - Eforturile R si 37 se introduc in centrul de greutate al sectiunii si sunt analoge oric&ror forte exterioare aplicate corpului, adica li se pot aplica ecuatii de echivalenta si de echillbru din mecanica. - Eforturile % si 17 constituie un sistem echivalent cu torsorul de reducere a forfelor exterioare aplicate partii de corp care a fost inlaturata, sau un sistem egal si direct opus cu torsorul fortelor aplicate pairfii de corp care se studiaza. Cele doud componente ale torsorului de reducere de pe o fat& a unei sectiuni ( R, M) se pot descompune in 6 componente (fig.1.25) dupa axele unui triedru ortogonal cu originea in centrul de greutate al sectiunii (de regula se ia axa Ox perpendiculara pe planul secfiuni). Cele 6 componente (N;7,,7,; M,; Mi M,) se numesc efortur R=N+Tin mod conventional se va infelege sub numele de efort rezultanta fortelor din secfiune, rezultanté care poate fio fortd, un cuplu sau o forta si un cuplu. Problema principala a rezistentei materialelor este de a stabili legea de distributie a eforturilor in sectiune, atunci cand se cunoaste marimea gi pozitia rezultantei lor Eforturile sunt distribuite in sectiune dupa diferite legi, rezultanta acestor eforturi trebuie s& egaleze rezultanta forfelor aplicate partii din corp care a fost indepartata, Fiecare din aceste componente (eforturi) are o anumit’ denumire si luata separat produce asupra corpului o solicitare simpla. Denumirile acestor eforturi sunt corelate cu efectele pe care le produc. Astfel - N(N,) numita forta axialé produce solicitarea de intindere (cand iese din sectiune) sau de compresiune (cdnd intra in secfiune); - T\T,;T,| numite forfe taietoare produc solicitarea de forfecare; - M(M,;M,] numite momente incovoietoare produc solicitarea de incovoiere; - M, (M,) numit moment de torsiune produce solicitarea de torsiune (rasucire)1.8. Tensiuni (Eforturi unitare) Forfele interioare dintr-o secfiune oarecare a unui corp solicitat cu o serie de sarcini sunt rezultantele unor forte elementare care acfioneaza pe fiecare element de suprafafa al secfiunii (figura 1.26), A o Efortul pe unitatea de suprafata din sectiunea unui corp se numeste tensiune (efort unitar) Lo o-= (14) A Fig.1.26 Unitatea de masura pentru presiune (tensiune mecanica), in Sistemul Intemational, se numeste pascal (simbol Pa), 1Pa=1N/m? Pascalul este presiunea (tensiunea mecanica) produsa de o forts de un newton, normal si uniform distribuité pe o suprafata de un metru patrat. In tehnica se utilizeaza, in mod frecvent, ca unitate de masura pentru presiune barul (simbol bar) si megapascalul (simbol MPa) Vbar= 108 Pa= 10° X= Waa Gays em? mm 10cm MPa = 10° Pa= 10 bar = 10 daN / em? In relatia (1.1) se presupune ca efortul F se distribuie uniform pe sectiune. In cazurile generale de solicitare eforturile N, T, M, , M: nu se distribuie uniform pe sectiune. Fig.1.27 Fig.1.28 Consideram un element dA din suprafata sectiunii (fig.1.27) pe care efortul este dF Elementul dA este suficient de mic pentru ca efortul s4 poata fi considerat uniform distribuit, iar dF poate fi aplicat in centrul de greutate al elementului dA. Marimea efortului distribuit, aplicat pe unitatea de suprafafa (efort unitar) din aria sectiunii va fi a (12) si se numeste tensiune,Tensiunea p are aceeasi directie cu forfa elementara dF. Marimea sa este determinata atat de marimea fortei dF ct si de orientarea pe care dA 0 are fati de directia forfei. Tensiunea p (efort unitar) este o marime mai complexa decat o fort’, deci o numim mérime tensorialé, Avand 0 directie oarecare tensiunea » se poate descompune in doua componente: = 6, pe directia normalei, numita tensiune normale ~ 1, in planul secfiunii, numita tensiune tangentialé Tensiunea normal reprezint, dupa sensul pe care-| are, un efect de intindere sau de compresiune, exercitat de partea din corp inlaturat asupra celei ramase. Analog tensiunea tangenfiala ' reprezinta un efect de tdiere, forfecare sau alunecare Intre marimile P, 7 sit se poate scrie relatia: 7 (1.3) peo ‘Componenta ! poate fi proiectata pe axe (°,. — pe axa ”, respectiv r., — pe axa 2), componenta find pe axa x (figura 1.28). Deoarece tensiunea variaz4 cu directia elementului de arie pe care aceasta se masoar, operafile vectoriale nu pot fi aplicate tensiunilor decat dupa ce acestea au fost inmulite cu arile respective, adica au fost transformate in forte. 1.9. Deformatii gi deplasari Rezistenta materialelor studiaza corpurile {inand seama c& sub actiunea sarcinilor ele se deformeaza. Experienta arata cd sub actiunea acestor sarcini — sau a unor factori cu efect analog (de exemplu variatii de temperatura) — corpurile se deformeaza diferit, in functie de materialul din care sunt alcatuite Cat timp tensiunile produse in materiale se afla sub o anumitd limita, numita limita de elasticitate, deformatiile care se produc au dou’ caracteristici: au valori mici si sunt deformatii elastice (dispar atunci cdnd dispare cauza care le-a produs). 1.9.1. Lungirea specifica. Daca o bara este supusa la intindere de o forfa axiala N, lungimea initiala J, a acesteia devine /, (fig. 1.29). Diferenta Al=1- (1.4) se numeste /ungire, 14> IgtAl Fig.1.29 © masura a lungirii unui corp solicitat in acest mod o da lungirea unitatii de lungime denumita si lungire specific sau alungire, care se noteaza cu £ si se obfine din relatia 73 dleed, € Al 1.5) 7 ls cc) fa Deoarece lungitea specifica are valori foarte mici, se foloseste marimea £ %= 1006 1.9.2. Contractia transversala. La majoritatea materialelor, odaté cu lungirea acestora are loc si o micgorare a sectiunii transversale, fenomen cunoscut sub denumirea de contractie transversal. De exemplu daca secfiunea barei din fig. 1.29 este dreptunghiulara si are dimensiunile inifiale bo gi he (Secfiunea abcd) care dupa lungire devin b; gi h; (secfiunea a’b'c'd’) contractia transversala, pentru fiecare dimensiune, va fi She I~ hy; Sb= by by jar contractia transversala specifica e,2 Ah, Ah eae (1.8) Contractia transversala specifica este proportionala cu lungirea specifica conform relatiei fs -ve (1.7) unde ¥ este coeficientul de contractie transversala . 1.9.3. Lunecarea specifica. Deformatia de lunecare transforma un element de volum avand forma unui paralelipiped dreptunghic intr-un element avand forma unui paralelipiped oblic, fr modificarea lungimii laturilor. In urma lunecarii unghiul initial de 90° se micgoreaza la valoarea 90°-/ (figura 1.30). ch Dy Fie elementul de volum paralelipipedic ABCDA\B:C:D, asupracaruia__actioneaz& tensiunile t (figura 1.30). Dac& consideram fafa ABA.B, imobila, datorita tensiunilor t, fata CDC:D; luneca paralel cu ea Insagi ajungand in pozitia c'D'C,D, Lunecarea poate fi masurata prin unghiul 7 Unghiul 7 cu care se modificé unghiul de 90° sub efectul tensiunilor tangentiale, se numeste lunecare specifica. Fig.1.30 Lunecarea specifica se obtine din relatia: = 2 ey a cdrui tangent este egald cu unghiul exprimat in radiani. Lunecarea specifica se considera pozitiva cand are loc o micsorare a unghiului de 90° si negativa in caz contrar. 7 fiind un unghi de valoare mica Lungirea specifica e si lunecarea specificd y sunt elemente de bazé din studiul deformatillor, dup cum o $i sunt elemente de bazé din studiul eforturilor unitare. 1.9.4. Deplasari. Sub actiunea fortelor exterioare corpurile se deformeaza, ca urmare diferitele puncte ale lor igi schimba pozitia, se deplaseaza. Folosind sistemul de axe rectangular deplasarea poate fi masurat prin componentele sale pe axele x, y, z. Se poate studia gi deplasarea unui punct dintr-un sistem de corpuri deformabile. 181.10. Relatia dintre tensiuni si deformatii. Curba caracteristica. Legea lui Hooke. Intre tensiuni (eforturi unitare) si deformatii exist’ o legaturd, la o anumita tensiune corespunzénd o anumita valoare a deformatiei, Aceasta legaturaé se determina experimental, prin intinderea unei epruvete standardizate. Daca se reprezinta grafic variatia tensiunii ce ia nagtere in epruveta functie de alungire, se obtine o curb denumita curba caracteristica a materialului respectiv. In cazul incercéirii unei epruvete executate din fel moale (cu un continut mic de carbon), curba caracteristicd are forma din figura 1.31 Fig. 1.31. Curba caracteristica a ofelului moale Prima parte a curbei caracteristice pana in punctul A este o linie dreapta, tensiunile fiind proportional cu deformatiile, ceea ce se exprima prin relatia: o=E¢ (1.8) unde = ‘ga este un factor de proportionalitate care se numeste modul de elasticitate longitudinal (modulul lui Young). Relatia (1.8), care este una din relatiile de baza din rezistenta materialelor, se numeste legea lui Hooke. Valoarea corespunzatoare tensiunii in punctul A se numeste limita de proportionalitate $i se noteaza cu op. Continuand intinderea epruvetei pana la o anumita valoare a tensiunii (punctul B din curba caracteristica) cunoscuté sub denumirea de limita elasticd o, , materialul se comporta elastic, epruveta revenind la dimensiunile initiale dupa indepartarea efortului. in realitate materialele nu sunt perfect elastice, din punct de vedere tehnic se considera ca limita de elasticitate a unui material se atinge cand, dupa descarcarea epruvetei, aceasta raméne cu o deformatie permanent de 0,01%. Dincolo de limita elastic’, deformatille cresc mai repede decat tensiunile. La o anumita valoare a forfei de intindere materialul “curge”. Pe curba caracteristica acest fenomen este prezentat intre punctele C — D , valoarea tensiunii corespunzatoare acestei zone de curgere se numeste limita de curgere aparenté 6. Dincolo de zona de curgere, tensiunile cresc pana la o anumité valoare maxima (punctul E din curba caracteristica) denumita limita (rezistenta) de rupere ,. Dincolo de rezistenta la rupere, deformatia epruvetei se concentreaza intr-un singur loc, pe epruvet apare o gatuire si in acest loc se va produce ruperea (punctul F din curba caracteristic’) 191.11. Rezistente admisibile. Coeficienti de siguranta. Pe baza unor experiente indelungate ale constructorilor de masini s-au stabilit niste valori limita maxime ale tensiunilor care pot s4 apara intr-o piesa, astfel incat sa fie asigurat un anumit coeficient de sigurana, numite rezistente admisibile o. Rezisten{a admisibilé este valoarea conventionalé aleas& in calcul, pe baza practicil, pentru tensiunea maxima care se poate produce intr-o piesa, in conditii date de ‘material $i solicitare. Rezistentele admisibile se noteaz&: 6 4: + 4 Rezistentele admisibile depind de o serie de factori, si anume: natura materialului (otel, lemn, beton etc), tipul solicitarii (tractiune, compresiune, incovoiere, forfecare, torsiune), temperatura etc. In general se obignuieste ca rezistenta admisibila sa fie raportata la una din valorile Particulare de pe curba caracteristica. Pentru metalele tenace, la care se constata o limita de curgere, se ia (1.9) Pentru materialele fragile rezistenta admisibil se ia tn functie de rezistenta la rupere: (1.10) Coeficienfii <. si ¢, sunt coeficienti de siguranta in raport cu limitele de curgere i de rupere. Pentru calculele de rezistenta, valorile rezistentelor admisibile si a coeficienfjlor de siguranté se stabilesc findndu-se cont de: natura si proprietafile fizico-mecanice ale materialului, tratamentul termic al materialului, durata de folosire a piesei, temperatura de functionare, felul solicitarii, modul de actionare a sarcinilor in timp etc. Valorile rezistentelor admisibile au fost determinate experimental si se gasesc in tabele. 1.12. Ipotezele fundamentale in rezistenta materialelor Pentru stabilirea ecuatiilor de echilibru, tn rezistenta materialelor se fac o serie de ipoteze (verificate de experiente) asupra structurii materialelor si asupra comportarii acestora sub actiunea sarcinilor. a. Ipoteza continuitafii si omogenitafii materialelor Rezolvarea problemelor de rezistenta materialelor se poate aborda, in principal, pe doua cai 1° Teoria discret (microscopica). Pornind de la structura atomic a materiel se calouleaza forfele de atractie atomica si se determina jn final rezistenta materialului studiat, Aceastd teorie a elasticitatii a condus insa la rezultate care au depasit de sute de ori rezistenta real a unui material. Cauza acestei neconcordante intre teorie si realitate consta in faptul c& materialele de constructi’ au o serie intreaga de defecte (dislocat incluziuni etc.) care nu pot fi prinse in calcul. Totugi aceasta teorie discreta permite s& se stabileasca limita maxima de rezistent& a unui material 2° Teoria fenomenologica (macroscopica). Aceasta teorie determina rezistenta unui material pe baza rezultatelor experimental obtinute in incercarile fizice concrete. Aceast teorie fenomenologicd neglijeaza structura atomic a materiei si considera corpurile ca 20fiind niste medi continui, adica spatiul geometric este complet umplut cu materie omogena (materie care are aceleasi proprietati fizico-chimice in toate punctele sale). Unele materiale tehnice, ca de exemplu ofelurile, desi au o structura cristalina si sunt in principiu neomogene, totusi, sub aspect global pot fi considerate ca niste medii continui omogene. Rezultatele obtinute pe baza acestei ipoteze a mediului continuu au fost confirmate de practic, validandu-se astfel justetea ei. b. Ipoteza izotropiei Materialele studiate (cu unele excepfii) in teoria elasticitafii si in rezistenta materialelor se considera perfect izotrope, Materialele izotrope au aceleasi proprietati mecanice pe orice directie. Exemplul clasic este ofelul, la care desi cristalele sunt anizotrope totusi, datorita distributiei lor haotice nu se creeaza directii preferentiate de proprietati si in ansamblu acesta se comporta ca un mediu izotrop. Ofelurile laminate sunt materiale anizotrope deoarece capata proprietati diferite dupa directia de laminare sau perpendicular pe directia de laminare. Lemnul, find un material fibros cu proprietati mecanice diferite in lungul fibrelor gi transversal pe aceste fibre, este un material ortotrop. c. Ipoteza elasticitatii perfecte In teoria elasticitatii, se considera c in anumite limite de solicitare materialele se comporta perfect elastic, adicd ele revin exact la forma si dimensiunile initiale dupa incetarea solicitarii, Nu existé materiale perfect elastice, insa, daca solicitarile nu depgesc anumite valori in multe cazuri deformatiile remanente sunt negliabile d, Ipoteza relatiei liniare intre forte si deplasari Deplasarile pe care le capata corpurile sub actiunea forfelor exterioare sunt proportionale cu forfele care le-au produs. Majoritatea materialelor prezinta o liniaritate geometric’ in comportarea lor sub actiunea fortelor exterioare. In unele cazuri se poate intampla ca materialul sd aib o comportare neliniara, dar structura pe ansamblu sa iba o comportare liniara. Aceasta ipoteza nu este valabila pentru solicitarile in domeniul plastic. . [poteza micilor deplasari Deformatiile materialelor solicitate in regim elastic (Iungiri sau lunecari) sunt mici in raport cu dimensiunile corpurilor. Aceasté ipotezd permite s& se considere invariabile distanfele finite dintre forte la scrierea ecuatillor de momente din staticd. Atunci cand in calcule apar deformatii la puterea a doua, sau alta superioara, ele pot fi neglijate in comparatie cu valorile la puterea intai Ca o consecinta a ultimelor doua ipoteze (d si e), in problemele de rezistenta materialelor se poate aplica principiul suprapunerii efectelor . Conform acestui principiu, efectul final al aplicarii simultane a unui ansamblu de forte generalizate este acelagi cu al aplicarii pe rand sau separat a fiecarei forte din sistem. f. Principiul lui Saint-Venant Fie 0 grinda incastrata actionata de un sistem de forte, de intensitate p, uniform distribuite pe lungimea / (fig.1.32 a). Se considera aceeasi grinda incastrata, dar de data aceasta, actionat de o forfa concentraté. F (F= p:!) echivalenta din punct de vedere static cu forta distribuita uniform (fig.1.32 b). Se observa ca in primul caz forta distribuita se aplica pe o lungime mica, iar in al doilea caz forta concentrata se aplica intr-un punct {centrul de greutate al fortelor uniform distribuite). La locul de aplicare a sarcinii, efectul forfei concentrate 7 asupra grinzii va fi cu totul diferit de efectul fortelor uniform distribuite 21de intensitate ?. La o distanta x, suficient de mare fata de punctul de aplicatie, in sectiunea A, sau in tneastrare, ambele arinzi vor fi solicitate la fel x Fig.1.32 Pe baza experimentelor si studillor efectuate in teoria elasticitafi, Barré de Saint- Venant a enuntat urmatorul principiu: Daca se inlocuiesc forfele distribuite care actioneaza pe suprafata unui corp elastic printr-un alt sistem de forte concentrate, echivalent din punct de vedere static cu primul, noua distributie a forfelor produce la locul de aplicare diferente apreciabile fata de prima, dar ramane fara efect - sau cu efect neglijabil — a distante mari de locul de aplicare a fortelor. Degi nu exista incd o demonstrafie riguroasa a acestui principiu, totusi el a fost integral confirmat prin verificari experimentale. g. Ipoteza secfiunilor plane a lui Bernoulli Pentru simpiificarea consideratillor geometrice asupra deformatilor, in rezistenta materialelor se aplica, in cazul studiului solicitarilor la Tntindere gi la incovoiere, ipoteza lui Bemoulli, formulata astfel: 0 sectiune plana, normal pe axa barei inainte de deformare, raméne plana $i normal pe axa si dupa deformare. Fig. 1.33, Fig.1.34 Pentru exemplificarea acestei ipoteze se considera urmatoarele doua cazuri: Fie o bara dreapta solicitatd la intindere de forfa F (fig.1.33). Se considera prin aceasta bard o secfiune a — b, plana si normala pe axa barei. Se constata cA dupa deformatia barei, aceasta sectiune se deplaseaza in a; —b,, ramandnd plana si normala la axa deformata a barei Se considera 0 grind incastrata, solicitata la incovoiere de 0 forta F (fig.1.34). Sectiunea a — b, plan si normal pe axa nedeformata a grinzii, se roteste in urma deformarii grinzii in pozitia a;— b;, ramanand plana si normal la axa deformata a grinzii. Ipoteza lui Bernoulli se verificd experimental pe conturul barelor si se admite ca valabila gi in interior. In baza acestei ipoteze, se stabilesc legile de distribute a eforturilor unitare pe sectiune, la intindere gi la incovoiere. 22CAPITOLUL 2 INTINDEREA $I COMPRESIUNEA. 2.4. Forta axiala Daca asupra unei bare drepte se aplica forfe dirijate in lungul axei, ea este solicitaté la Infindere (tractiune) sau compresiune. In cel mai simplu caz se aplicd numai forte F egale si de sens contrar, caz in care forta axial N este egala cu forta F de la capete. Ea se considera pozitiva daca intinde bara (figura 2.14) si negativa daca o comprima (figura 2.1b). a b. Fig.2.1 Fig.2.2 In cazul in care sunt aplicate, in lungul axei barei, mai multe forte, este necesar s& se construiasca diagrama fortelor axiale, diagrama din care rezult& in ce sectiune fortele axiale sunt maxime, deci unde pot exista sectiuni periculoase. intr-o sectiune oarecare, forfa axiala N este suma proiecfillor pe axa barei a tuturor fortelor situate de o parte a sectiunit Fie bara dreapta din figura 2.2, solicitaté in lungul axei de un sistem de forte concentrate, in sectiunile: a, b, ¢, d, e gif. Forfa axiala este constanta intre sectiunile unde se aplica forte concentrate $i are o discontinuitate in punctele de aplicatie a fortelor, egala cu valoarea fortelor. Calouland forta axiala in fiecare sectiune se poate trasa diagrama fortelor axiale. De exemplu pe tronsonul (d - e) forfa axiala va fi egala cu suma proiectilor pe axa barei a forfelor axiale situate in partea de jos a sectiunii, si anume: Noo= SF +F—F 42 =+5F Forfa axial maxima este pe tronsonul (e — f) si are valoarea 6F. Pe ultima portiune a diagramei forta taietoare are valoarea 4F si este egala cu reactiunea R din incastrare. 232.2. Tensiuni i deformatii pentru solicitari axiale ‘Sub actiunea forfelor axiale barele se deformeaza lungindu-se sau scurtandu-se Pentru a stabili relatiile de calcul dintre tensiuni si deformatii, pentru oricare din solicit&ri, se parcurg doua etape: 1, Se stabileste legea de distributie a tensiunilor pe sectiune pe baza considerentelor de deformatii verificate experimental Fie bara prismatica din fig 2.3a si o sectiune plana normala pe axa longitudinal a barei (sectiunea BC), care dupa aplicarea fortei F se deplaseazd paralel in pozitia B!C! (fig.2.3b). Considerand ca bara este formata dintr-o infinitate de fibre paralele cu axa atunci conform ipotezei lui Bernoulli toate fibrele se vor lungi cu aceeasi cantitate 6. é £ constant (2.1) 7 unde prin / s-a notat lungimea initiala a barei a b. a . a Fig.2.3 Dacé relatia (2.1) se inmulteste cu modulul de elasticitate longitudinal E (care este constant pentru acelasi material), se va obtine: o= Beret (2.2) Din relatia (2.2), care este de fapt expresia matematica a legii lui Hooke (¢ = E- ) rezulta c& tensiunile normale ¢ sunt constante pe secfiune (fig. 2.30). 2. Se soriu relatile de echivalenta intre eforturile din sectiune si fortele elementare care actioneaza pe fiecare element de suprafafé elementara a sectiunil, conform regulilor din mecanica N=[o-d4=0[dd-0+4 (23) unde N este forfa axiala. Din relatja (2.3) rezulta y oso (2.4) Pe baza relatiei (2.4) se pot rezolva cele trei tipuri fundamentale de probleme din rezistenta materialelor, si anume: 24a. Probleme de dimensionare. Pentru a dimensiona o bara supusé la intindere se traseaz mai Intai diagrama de variatie a forfelor axiale pentru stabilirea sectiunii in care forfa axiala este maxima (Nr). Cunoscand materialul din care este confectionata bara, se alege din tabele rezistenta admisibila cs. Suprafata sectiunii transversale (Arc) pe care trebuie s-o aib& bara pentru a rezista a solicitarea de intindere sau compresiune se calculeaza cu relatia o fem] (25) b. Probleme de verificare. Atunci cand sunt cunoscute forfele exterioare care aciioneazd asupra barei (Nra) $i secfiunea efectiva a acesteia (Ay) se cere sa se determine daca bara rezista sau nu la actiunea fortelor exterioare date. Pentru aceasta se va calcula rezistenta efectivl maxima Gvinax Cu relatia: N © gna = £6, [daNiem’| (2.6) Relatja (2.3) reprezinta condifia de rezisten(a c. Probleme de caleulul incareatrii ile. Cand se cunose dimensiunile secfiunii transversale ale barei (Ax) si materialul din care este confectionata bara (c.) se poate calcula sarcina pe care o poate suporta bara (Nc). In acest caz relafja (2.4) se scrie: Nop = 04° Ay 2 Ny [da] (27) © bara solicitata la intindere este sigurd daca 7 .- <0 ,, Bara este economicd daca Fut Fe Sub actiunea forfelor axiale exterioare o bara dreapti de lungime initial / si secfiune constanté A se alungeste cu cantitatea 4/ (Iungirea totala). Prin definitie 4 |. Daca tensiunile normale ¢ ce se produc in bara solicitaté la intindere nu depasesc limita de elasticitate, intre tensiuni si deformafii existé relajia o = Ee (legea lui N al Hooke). Inlocuindu-se in aceasta relatie o = | S18 = 7. Se obtine N 4 de unde se deduce ca lungirea totala 4 a barei este’ Nel ss 2.8) EA (2.8) Din relatia (2.8) se observa cA lungirea totalé a barei este proportionala cu lungimea acesteia si invers proporfionalé cu produsul EA, produs care poarté numele de rigiditate la tractiune a barei Relatia (2.8) poate fi scrisa ca relafie de dimensionare, de verificare sau de calculul incarcarii capabile, astfel:- pentru verificare 4/ - pentru incarcarea capabila N= in care’ - 41, este lungirea admisibila = €, alungirea admisibila, Formulele anterioare sunt valabile si pentru barele solicitate la compresiune deformatia in acest caz numindu-se scurtare, 2.3, Bare cu variatie de sectiune In construcfile metalice se intalnesc si piese a cror sectiune nu este constant pe toata lungimea, In figura 2.4 este reprezentata o platbanda, avand lajimea b si grosimea 8, solicitata la intindere de forta axiala P. In aceasta platbanda s-au practicat: in sectiunea m—n, 0 gaurd cu diametrul d, iar in sectiunea p — r, doua gauri de acelasi diametru a Secfiunea neslabitd a acestei platbande, determinata de relatia: Abs se numeste sectiune brutéd. Sectiunile din dreptul gaurilor, respectiv m —n si p—r, se numese secfiuni nete, gi se determina cu relafille: Agen = (b= a)-5; A, = [b= 2d) Cea mai mica dintre aceste sectiuni (Ap-r) se numeste sectiune periculoasa Fig.2.4. Platbanda cu o sectiune bruta, doua secfiuni nete (m —n; p—r) gio sectiune periculoasa (p - 1) in caloulele de rezistenfa, intotdeauna, se ia in considerajie sectiunea periculoasa a piesei 262.4, Concentratori de tensiuni. Tensiuni locale. Fie bara dreapta solicitata la intindere de catre fortele axiale P (fig.2.5a). In secfiunea a - beste practicatd 0 gaurd in bara, deci aceasta sectiune neta este o sectiune periculoasa Tensiunile intr-o secfiune oarecare ¢ — d (secfiune bruta) sunt uniform distribuite (fig.2.5b), valoarea lor fiind data de relafia o , = £ Masurarile de precizie ale tensiunilor normale, efectuate prin metoda fotoclasticd sau prin fensometrie electricd, in sectiunea periculoasa a - b din dreptul gaurii arata c& tensiunile nu se mai repartizeazA uniform in aceasta sectiune. Se observ ca, in vecinatatea gaurii, pe 0 portiune destul de mica, valoarea tensiunilor este cu mult mai mare decat pe restul sectiunii (fig.2.5c), unde aceasta raméne aproximativ egal cu o , Datorita acestei gauri, pe o porfiune mica din suprafata sectiunii iau nagtere deci fensiuni locale foarte mari -5,... Asemenea tensiuni apar intr-o piesa ori de cate ori secfiunea acesteia este slabita de existenta unor asa-numiti concentratori de tensiuni. ’ 4 | “ z | é | ett t v ve a 6 c Fig.2.5 Ca exemple de concentratori de tensiuni pot fi date: variatia brusc& a sectiunii barelor, canalele de pana practicate pe arbori sau osii, urmele de prelucrare a suprafetelor pieselor cu diferite scule agchietoare etc, Raportul dintre valoarea maxima a tensiunilor pe sectiune ¢ ,., In cazul existentei unor concentratori de tensiuni, si tensiunea normalé ¢, poarté numele de coeficient teoretic de concentrare a tensiunilor sau coeficient de forma: Valorile coeficientilor de concentrare s-au determinat pentru diverse tipuri de concentrator si se gasesc in tabele i nomograme. Daca se cunoaste valoarea coeficientului de concentrare, se poate calcula valoarea maxima a tensiunii 27