Apropo de scandalul aflat în toi dintre Ana Blandiana și Gabriel Liiceanu, aflați de o parte a

baricadei, și Mircea Dinescu, aflat de partea cealaltă, iată care sunt părerile mele despre cei trei.
În primul rând, îi consider pe toți trei niște impostori, iar tot ce se petrece acum e doar o păruială
între impostori. Nici nu contează cine câștigă sau cine pierde din acest circ! Mai jos o să detaliez
cu fapte concrete de ce îi acuz de un profil moral îndoielnic...

(1) Ana Blandiana... Doamna Ana Blandiana este o a doua Fata Morgana. Dacă o privești de
departe, îți oferă oaza în deșert. Deci nu pare o poetă, ci pare însăși viața. Chiar te repezi spre ea,
ca spre salvare, și-ți pui rămășag gâtul că nu ți se poate întâmpla nimic rău dacă mergi în direcția
aceea. Dar e o capcană! Și o să mori înșelat de speranță! Sau, mai bine spus, de Ana Blandiana!
În concluzie, mai bine un deșert fără Fete Morgana și, în mod categoric, fără Ana Blandiana! Pe
când conducea Alianța Civică, zbieram ca Blandiana să devină președinta României, deci nu că
eram favorabil persoanei sale, dar eram chiar mesmerizat. Deci nu se poate vorbi de antipatii
personale în cazul ei! Plus că, între ea și Dinescu, o prefer ca poet pe Blandiana, are un stil mult
mai profund și anti-frivol, ceea ce nu putem spune despre poetul care se plânge nu că nu mai e
metafizică în facultate, ci că nu mai e bere în berării! Am fost vrăjit de personalitatea ei timp
îndelungat, practic o viață de om. Chiar o vedeam ca pe un înger providențial, care repară tot răul
istoric, iar implicarea ei în ieșirea de la balcon a Regelui Mihai mi s-a părut nu doar accidentală,
dar ca un fel de semn divin. Una peste alta, nu credeam că România va genera o personalitate
mai mare decât cea a Anei Blandiana. Desigur, îmi ajunseseră la urechi bârfele că se culcase cu
nu știu ce potentat comunist, dar faptul că atinsese de mărul otrăvit nu doar cu gura, dar și cu alte
organe nu mi se părea așa de îngrozitor. În fond, nu doar ea fusese amanta lui Gogu Rădulescu,
ci și Valeria Seciu. Or: cine n-o iubește pe Valeria Seciu?! Pe vremea comunismului, nu te
întrebai cine cu cine face sex, penisurile nu existau, nici gogu al lui Gogu părea să nu existe. Cel
puțin pentru mine. Nu bag mâna în foc pentru Blandiana! Dar să trecem peste asta! Gogu
Rădulescu, pe lângă faptul că era comunist, era și evreu, dar nu putem afirma despre Blandiana
că e filosemită doar pentru că se culca cu respectivul; sau putem, având în vedere cât timp își
petrece poeta în Israel! Dar, una peste alta, ale tinereții valuri, nimeni nu e responsabil ce
fizionomie poartă până la 30 de ani și nici ce penis poartă în pântec! Probabil n-aș fi descoperit
nimic în neregulă cu Ana Blandiana dacă adorația mea n-ar fi atins punctul culminant și, după un
amar de vreme, nu m-aș fi întâlnit cu ea face to face. Au existat două asemenea ocazii, una mai
neplăcută decât alta. Prima oară eram ziarist la o publicație condusă de Cristoiu și, deși nu eram
reporter, m-am oferit să merg în pelerinajul organizat de Ana Blandiana și soțul ei, Romulus
Rusan, la Memorialul Sighet. Ziarul, reticent cu politica de dreapta, nu m-a sponsorizat, dar, ca
un fel de obligativitate morală a fiecărui arab de a merge măcar o singură dată în viață la Mecca,
mi-am zis că atunci e momentul pentru mine să mă spăl de păcate și m-am dus, pe banii mei,
foarte puțini, ca să nu zic inexistenți. Eu habar n-aveam că toți ziariștii care însoțeau cuplul
Blandiana-Rusan erau plătiți chiar de organizatori! Așadar, a avut loc următoarea scenă penibilă:
Romulus Rusan urcă în autocar și cere biletele de tren și oferă în schimb banii cash celor
prezenți, deci avea loc o decontare a cheltuielilor de transport. Deși eu aveam ca și ceilalți
legitimație de ziarist, m-am trezit că vine Romulus Rusan în fața mea și încearcă să-mi zică ceva,
apoi zâmbește și pleacă. Pentru mine era o călătorie spirituală, deci nu așteptam bani de la
cineva. Dar faptul că Romulus Rusan m-a sărit a înseamnat atunci și înseamnă și acum că el
personal e un ticălos. Despre Ana Blandiana mai aveam încă dubii. După excursia respectivă, am
fost primul ziarist din România care a publicat un reportaj despre eveniment, deci mi-am ținut
partea mea de promisiune, chiar meritam ca banii de tren să-mi fie decontați, bani pe care nu i-
am primit niciodată! Ca să mă recompenseze în alt mod, Ana Blandiana a acceptat să-mi ofere
un interviu pentru România Literară, lucru pe care nu-l făcea prea des și pe care, de fapt, nu-l
făcea cu nimeni! M-am simțit cu adevărat privilegiat și adorația mea a renăscut. Dar s-a prăbușit
iremediabil puțin mai târziu, când am participat la o lansare de carte pe care Ana Blandiana o
susținut-o la Casa Monteoru (sediul Uniunii Scriitorilor). Ca un semn de recunoștință, m-am dus
s-o suțin pe poetă, deși nu eram interesat de cartea în sine. Dar voiam s-o revăd. Să-i transmit un
omagiu prin prezența mea fidelă acolo. Pe tot parcursul evenimentului am fost extrem de discret,
deși mă așezasem chiar în primul rând, ca să fiu cât mai aproape de ea și să mă hrănesc cu aura
acestei eroine. După ce evenimentul s-a încheiat, lumea a făcut coadă la autografe. Eu așteptam
răbdător, așezat pe scaun, deoarece aveam eu însumi o carte pe care să i-o ofer, un volum de
poezii pe care tocmai îl publicasem și nu doream să impietez asupra evenimentului ei cu
evenimentul meu. Deci mă gândeam să mă duc după ce toată lumea a ieșit din sală și să-i ofer la
rândul meu un autograf. Doar că a intervenit ceva NEPREVĂZUT. În timp ce așteptam cuminte
să-mi vină rândul (deși nu stăteam propriu-zis la coadă, ci așteptam pe scaun), unul din
directorii economici ai Uniunii Scriitorilor a venit cu elan proletar și a început, de față cu cei
așezați în jurul poetei, la coadă, să-și afișeze mușchii de oțel și să ia scaunele unul câte unul,
pentru a le așeza într-o piramidă, ca astfel să elibereze sala. Când a ajuns în dreptul meu,
respectiv în dreptul ultimului scaun care strica estetica sălii, mi-a zis să mă ridic. Eu i-am făcut
un semn vag, în sensul că, deși fusese nepoliticos să purceadă la evacuarea sălii de față cu ultimii
invitați, să nu fie acum impertinent și să mă scoale de pe scaun, ci să mai aștepte – așa cum ar fi
trebuit să facă de la bun început, nu să dea buzna! El, înțelegând că va fi obligat să stea acolo de
pomană încă vreo 5 minute, ceea ce i se părea inadmisibil, mi-a zis că vrea să-mi spună ceva la
ureche și s-a aplecat asupra mea, mi-a cuprins capul cu mâinile și a început să mi-l strângă ca
într-o menghină. Nu era doar o tactică de intimidare, căci, dacă l-aș fi lăsat, mi-ar fi spart capul.
Orice te-ai aștepta de la directorul economic al unei instituții, să fie hoț și să delapideze, dar nu
să fie criminal! Desigur, după câteva secunde de stupoare, am reacționat și am început să zbier la
el să mă lase în pace, asta de față cu Ana Blandiana care dădea autografe, dar nu am mai ținut
cont de protocol și am trecut pe pilot automat, obligat fiind de legitima apărare. Individul a făcut
câțiva pași înapoi, speriat, eu am înaintat spre el amenințător, nu l-am lovit, deoarece era un
malac, dar am considerat că trebuie pus la punct și m-am dus val-vârtej în biroul lui Laurențiu
Ulici ca să-l reclam. Laurențiu Ulici a fost la rândul lui stupefiat. El mă cunoștea foarte bine,
deoarece el fusese unul dintre cei care sponsorizase volumul meu și știa cine sunt. Și mai era
convins că nu sunt isteric și nu inventez un incident care nu se întâmplase, ci chiar fusesem
agresat, deși într-un mod parșiv, greu de dovedit, chiar cu martorii prezenți. Totuși, ca să se
convingă de adevărul spuselor mele, l-a chemat pe pârât în biroul său și i-a adresat respectivului
o replică la fel de parșivă ca agresiunea inițială. Nu l-a întrebat: „E adevărat că i-ai strâns capul
în menghină domnului Galeriu (numele meu de atunci), mai să-i scoți creierii afară?!” Ci l-a
întrebat: „Auzi ce spune domnul..., e adevărat?” Prin urmare, nu i-a reprodus ceea ce îi spusesem
eu în privat cu un minut mai devreme. Orice om nevinovat ar fi întrebat: „Ce v-a spus? Despre ce
acuzație e vorba, că eu nu știu absolut nimic, n-am nici cea mai vagă idee despre ce e vorba!”
Respectivul, destul de prost, s-a dat singur de gol, când a răspuns foarte sigur pe el: „Nu este
adevărat!” În acel moment, Ulici, om inteligent, a fost 100% sigur că nu mint și că acuzația mea
e reală. Așa că m-a sfătuit să-l dau pe respectivul în judecată. Desigur, pe moment, mi se părea
imperios necesar să fac asta, dar apoi mă gândeam: și care ar fi pasul următor, s-o târăsc pe
Blandiana prin tribunale, ca să-mi fie martoră la proces?! Era o idee bună dar în același timp
nefezabilă! Pe când îmi făceam calcule în sinea mea și încercam s-o protejez pe potențiala
martoră, mă trezesc că vine Blandiana (MARTORA) și, în loc să-și ceară scuze pentru incidentul
creat (căci avea și ea partea ei de vină, respectiv îl impulsionase subliminal pe respectivul
director economic să mă disloce de pe scaun, deoarece prea stăteam de lemn Tănase în fața unei
vedete, în loc să stau minute și minute în picioare, cum făceau ceilalți de la coadă) m-am trezit
că-i zice lui Ulici să nu se mai bage și să nu-mi mai dea sfaturi juridice, ci să mă ignore... iar asta
cu ignoratul de față! Deci Blandiana, idolul meu, zeița din ceruri, mă ignora mai rău ca pe un
scaun! Ulterior, după vreo jumătate de oră, răstimp în care m-am dus la secretarul Uniunii,
Balogh, să mă lamentez cu privire la cele tocmai întâmplate, mă trezesc că dă buzna în birou
Romulus Rusan, care începe să se lamenteze peste lamentările mele că Ana Blandiana n-a ajuns
acasă și că nu mai răspunde la telefon și că îi e teamă că i s-a întâmplat ceva, uitându-se la mine
ca la un suspect, deși eu stătusem în tot acel răstimp de vorbă cu Balogh și nu m
ă clintisem de acolo. Desigur, e un secret al lui Polichinelle că Ana Blandiana suferea de depresie
și soțul ei se temea ca nu cumva să se fi sinucis, deși ar fi fost prea convenabil pentru mine și nu
credeam în asemenea miracole! După vreo 5 minute a plecat cu coada între picioare, ca să-și
caute de nebun soția pe străzi. Cum era și normal, a doua zi am deschis ziarul, dorind să citesc cu
ochii mei dacă cadavrul Anei Blandiana a fost descoperit sau nu. Pe prima pagină am citit că,
într-adevăr, cadavrul a fost descoperit, dar din păcate era cel al lui Laurențiu Ulici. Am fost
printre ultimele persoane care l-au văzut în viață și ultimul lui gest a fost să mă ajute. Deci
trăsnetul divin lovise, doar că nu lovise în partea care trebuie! De atunci spun tuturor că Ana
Blandiana e o vacă. O vacă vie, din păcate!

(2)Mircea Dinescu... Mircea Dinescu era un poet și un disident despre care nu auzisem niciodată
nimic. La Revoluție, când brusc am aflat că e poet și că este totodată liderul revoluționarilor de
la Televiziune, mi-a stat mintea în loc. Mi se părea neverosimil ca un poet să dețină puterea,
chiar și pentru 5 minute! Adică: era prea frumos ca să fie adevărat! Și eu eram poet, dar în
mintea mea lirismul și tupeul stăteau la antipozi, nu se puteau regăsi niciodată în aceeași
persoană. Dar, iată, mă înșelam! Pot spune că n-am fost atât de șocat de faptul că au murit
oameni la Revoluție, cât am fost de șocat că un poet a urcat pe val! Mi se părea ceva contra
evoluției perverse a istoriei, o premieră anti-perversă. Dar se pare că Dinescu s-a născut
politician și faptul că a devenit ulterior un slujitor al versurilor a fost, de fapt, un deghizaj, care i-
a indus în eroare pe mulți, probabil chiar și pe el însuși! Oricum, la început ai fi jurat că acest
prinț pe cal alb (dar care nu era așa de alb – și nu mă refer la cal) e poetul pur. Și că n-are de-a
face cu politica, Dinescu și politica fiind ca uleiul și apa. E adevărat, s-a băgat în față, dar a făcut
gestul doar fiindcă se crease un vid de putere, iar el a făcut un sacrificiu de dragul țării, dar nu de
dragul lui personal. Într-o revoluție care a echivalat cu o mie de morți, deci ceva foarte scabros,
Dinescu a fost doza de romantism care a spălat cât de cât teribilul situației. A fost glumețul care
ne-a făcut să râdem la înmormântare și nimeni nu s-a supărat că e impertinent! Dar, repet,
farmecul său provenea din impresia că iubește mai mult Turnul de Fildeș, decât Cetatea și că
doar constrâns de împrejurări a făcut rocada, schimbând vocația pe datorie. Din pleiada de
disidenți care au devenit un fel de a cincea putere în stat în 1989, o perioadă am crezut că
Dinescu era cel mai depărtat de politică, cel mai echidistant. Laslo Tokeș era partizanul unor
interese maghiare. Doina Cornea era involuntar un fel de domnișoară de onoare a acestuia, prin
faptul că-i recunoștea acestuia rolul de prim rang în declanșarea Revoluției, deci era prea
istoricistă, prea exactă, prea din Cluj, care era prea aproape de Timișoara. Apoi, Doina Cornea,
Ana Blandiana și Ion Caramitru au fondat Alianța Civică și implicarea lor politică a devenit din
simbolică cât se poate de reală. Singurul care rămăsese pe tușă era Dinescu. Dacă se implica în
politică o făcea cât se poate de marginal, din paginile unei reviste de satiră, al cărei patron era.
Asta până să se implice în alegeri, cu intenția vădită de a le deturna prin intermediul prestigiului
său personal! Deci tot capitalul agonisit în zeci de ani și l-a tocat într-o noapte! Și, evident, ca să
dovedească cât de prost fler poate să aibă (dacă mai era nevoie) a luat partea taberei perdante.
Înainte de această porcărie fără margini, în care și-a dat arama pe față, am fost pentru șase luni
angajatul său la „Aspirina săracului”. În decursul acelei perioade am fost frapat de niște aspecte
bizare, dacă n-ar fi fost, de fapt, un fel de turnesol. Redactorul-șef al revistei era un tânăr țigan.
Redactorul-șef al celei de-a doua reviste din portofoliu („Plai cu boi”) era un bătrân țigan.
Prietena țiganului bătrân era o țigancă blondă. Iar peste toți era șef Dinescu. Practic, când mă
duceam la redacție, mă duceam la șatră. Mă simțeam în minoritate în orice caz! Iar ura lor
împotriva Elenei Udrea și a lui Traian Băsescu mi se părea exclusiv rasială, nicidecum motivată
politic, mai ales că Udrea era blondă. Pe lângă faptul că erau țigani, s-au purtat și țigănește cu
mine și nu m-au plătit. Asta până când l-am încolțit pe Dinescu la Gara de Nord, când se afla
acolo să-și întâmpine niște oaspeți sosiți din străinătate și, ca să evite scandalul, a scos repede
din buzunar 200 de lei, din cei 500 de lei, cât era suma restantă. S-a scuzat că n-avea mai mulți
la el. Deci atât Ana Blandiana, cât și Mircea Dinescu îmi datorează bani! Deci sunt caractere
necinstite. Partea nostimă e că, înainte să se rupă relația mea profesională cu Dinescu i-am
cumpărat acestuia cadou de ziua lui un aranjament floral care dublează, practic, suma pe care mi-
o datorează. Când ai un prieten, împrumută-i acestuia bani, ca să vezi cât de bun prieten îți este.
Așa mi s-a întâmplat și cu Dinescu. Dar în rarele ocazii când am dat nas în nas cu el mi s-a părut
o persoană extrem de rece, aproape handicapată afectiv, cu o alură de bărbat complet irațional, în
contrast cu omul amabil și mereu cu mintea brici, așa cum se prezintă de fiecare dată în public.
Când era în fața mea, parcă era mut, nu mai zicea nimic, iar dacă încerca să comunice arunca
cele câteva vorbe printre dinți, ininteligibil. Așadar, când Ana Blandiana îl acuza că-i denigra pe
tinerii de la Inter care și-au pierdut viața, acuzându-i că erau citez: „Hitlerjunged”, un fel de
ciraci ai lui Ceaușescu și care și-au meritat soarta, Blandiana concluziona de aici că Dinescu era
pizmaș pe concurență, pentru că cei uciși îl eclipsau în statutul lui de disident, având în vedere că
prin sacrificiul lor suprem surclasau performanța cu „nu mai e bere în berării”. Dar eu aș merge
cu psihanaliza și mai adânc și aș spune că Dinescu nu-i considera pe tinerii morți la Inter ca fiind
oamenii lui Ceaușescu, ci chiar oamenii lui Hitler. Adică replica lui n-a fost o metaforă, ci un
fel de scăpare freudiană. Dinescu, fiind țigan, se teme de Hitler și oricine e suficient de curajos
ca să moară (în loc să scrie poezii) e o amenințare pentru el. Horea, Cloșca și Crișan sunt
„Hitlerjunged” pentru Dinescu! Cel mai curajos om din România se dovedește un laș!

(3) Gabriel Liiceanu... Omul care, după Revoluție, a fost piatra filosofală a României. Nu mă
refer la faptul că a furat Editura Politică și a transformat căcatul propagandei comuniste în aur de
24 de carate, republicându-l pe Cioran și Noica. Ci, realmente, a transformat destinul spiritual al
acestei țări, transformând-o dintr-o țară mediocră din Europa de Sud-Est, în spuma Europei.
Desigur, Cioran și Noica sunt morți, iar Cioran n-a mai călcat pe pământ românesc inclusiv după
Revoluție, când n-ar mai fi existat practic nicio piedică (însă exilatul opărit cu comunism suflă și
în România postcomunistă), dar în pofida faptului că gloria filosofiei românești a apus definitiv,
Liiceanu a prelungit în mod benefic această agonie, acordând preț de încă o generație puțină
lumină de la marile genii ale acestui pământ. Ceea ce a fost Titu Maiorescu și Junimea pentru
Eminescu, a fost Liiceanu și Editura Humanitas pentru filosofia românească. Deci ți se pare
imposibil ca de la un om care este filosof, care este pe deasupra vizionar, un agent hiperactiv al
progresului, să ai alte surprize, cum ar fi aceea e că e un troglodit și jumătate. Dar mi s-a
întâmplat! Și nu cred că a fost un caz special. Sau o zi proastă de-a lui Liiceanu. Eu cred că omul
ăsta are doar zile proaste! Pe scurt, s-a întâmplat așa... De vreo 5 ani curtam editura Humanitas,
pe partea de proză. Directorul editorial al editurii s-a întâlnit personal cu mine și și-a sacrificat
jumătate de oră ca să-mi spună că scriu bine, deci nu eram o catastrofă din acest punct de vedere,
doar că nu mă potriveam complet pe planul lor editorial. După refuzul elegant, am păstrat o
simpatie neștirbită pentru editură. Desigur, observam cum se pompează prea multe resurse
(practic, pe toate) într-un autor precum Cărtărescu și că se făcea acest lucru sperându-se că că va
câștiga Premiul Nobel. Evident, după un număr de ani, când m-am gândit ca e momentul ca
editura și Liiceanu să înceapă să ia în considerare ideea că poate au pariat pe un cal șchiop, m-am
gândit că sunt din nou în cărți, deoarece la un moment va veni inevitabil momentul când vor
căuta un nou Cărtărescu. Așa că mi-am luat inima în dinți și, la un târg de carte, l-am abordat
direct pe Liiceanu, încercând să-i pasez un manuscris. Deci nu l-am abordat la supermarket, pe
când omul își cumpăra salam și nici pe scara troleibuzului. Ci l-am abordat la un târg de carte,
unde toată ziua oamenii asta fac, schimbă cărți de vizită, manuscrise și cărți. Iar cea mai bună
carte de vizită a mea mi s-au părut a fi primele zece pagini dintr-un eseu despre libertate, citite și
adnotate deja de Andrei Cornea, un apropiat al lui Liiceanu și un filosof reputat. Or, mi se pare
că ar trebui să fie dreptul oricărui amărât de autor din țara asta, să ofere 10 pagini din nopțile sale
nedormite, chiar dacă vor ajunge la coșul de gunoi, dar măcar să le primești și să-i mulțumești cu
respectul cuvenit unui om care nu fură portofele, ci prestează o muncă intelectuală, deci o specie
pe cale de dispariție. Practic, nu dai cu șutul într-un unicorn! Plus că eu nu eram un amărât de
debutant, ci publicasem deja 4 romane, chiar dacă nu la Humanitas. Ei bine, când l-am abordat și
după ce i-am explicat în două cuvinte despre ce e vorba, am observat că e reticent și atunci am
încercat să preîntâmpin replica arhicunoscută: „Luați legătură cu secretariatul!”, care era un
drum străbătut de mine deja și, practic, înfundat. M-am grăbit să-i explic că și el a fost la un
moment dat în situația mea, când bătea la porțile afirmării, iar în acel moment Noica nu l-a
scuipat, ci l-a încurajat și chiar l-a luat sub aripa sa. Practic, nu cerșeam nimic, ci îl rugam să
întoarcă favorul pe care și el îl primise în tinerețe de la maestrul său. Ei bine, dacă până atunci se
profila un refuz, din momentul când am pomenit de Noica, se profila ceva mult mai rău, eventual
un placaj ca la rugby. În orice caz, dezastrul a căpătat proporții cosmice, de parcă rostisem în fața
Papei numele Satanei. Pentru că nu mă putea să mă ia la bătaie în fața a zeci de mii de vizitatori,
Liiceanu a început să dea din copite ca un cal nărăvaș, a mârâit ceva de genul: „Nu se procedează
așa!” și pentru că eu nu mă lăsam intimidat de istericalele sale de om retardat, n-a mai găsit altă
scăpare decât să se refugieze într-o cabină de carton și să trântească ușa (tot de carton), de era
gata să răstoarne tot standul editurii, ca pe un castel din cărți de joc! Nu-l amenințasem cu un
pistol, ci cu zece pagini. Dar se pare că literatura reprezintă un terorism insuportabil pentru
domnul Liiceanu. Eu înțeleg că el e agasat de obiectul propriei munci și se simte un sclav al
propriei idei de afaceri, dar să fie sclav până la capăt! Problema cu Liiceanu, Dinescu și
Blandiana e că ei nu se simt bine în pielea lor de disidenți și vor să fie dictatori. Probabil de
aceea au și devenit disidenți, din concurență față de Ceaușescu! În cazul lui Ceaușescu, nu ne-a
trebuit 30 de ani ca să ne dăm seama că ceva nu e în regulă cu el. Păcat că în cazul celor trei
monștri sacri ne va trebui mult mai mult și sper să nu moară până ne vom da seama de același
lucru!