Dependenţă

            Dependenţa reprezintă relaţia dintre un individ şi un obiect, fiinţă umană, grup de
persoane sau instituţie, relaţie reală sau imaginară, care implică o obligaţie mai mult sau mai
puţin acceptată din partea acestora din urmă, şi care este legată de satisfacerea nevoilor persoanei
(Memmi, 1984). Dependenţa este un „fapt al vieţii sociale sau personale experimentat de orice
persoană în anumite momente ale vieţii, care este însă experimentat pentru perioade mai lungi de
timp sau chiar pentru toată viaţa de anumite persoane”, arată Day (1992, pag.4).

Literatura de specialitate relevă existenţa a mai multe tipuri de dependenţă. Day (1992)
arată că există o dependenţă de timp, care presupune dependenţa de timpul pe care şi-l alocă o
anumită persoană/ instituţie pentru anumite activităţi, şi o dependenţă financiară, legată de banii
sau resursele materiale distribuite de cineva anume. Dependenţa faţă de stat este atât dependenţă
de timp, cât şi financiară.

            Goodin şi Schmidt (1998) vorbesc despre dependenţa necriticabilă, care este o
dependenţă naturală, de tipul celei existente în cadrul familiei între părinţi şi copii, şi despre
dependenţa criticabilă care este una nenaturală, cum este cazul dependenţei de stat şi de
serviciile de protecţie socială oferite de acesta. Cea ce este criticabil în cazul celui de-al doilea
tip de dependenţă, subliniază autorii, este „faptul că persoanele respective depind de alte
persoane sau instituţii atunci când nu este necesar, dependenţa lor fiind voluntară” (pag. 119). În
acest context problema dependenţei este una de natură morală, pentru dependenţa necriticabilă
persoana nu poate fi condamnată din punct de vedere moral, în timp ce pentru cea criticabilă
persoana este considerată nepotrivită din punct de vedere moral.

Cercetările realizate de Dean şi Taylor-Gooby în Marea Britanie relevă faptul că

atitudinea dominantă a populaţiei este favorabilă dependenţei copiilor şi bătrânilor şi
defavorabilă dependenţei şomerilor şi părinţilor singuri faţă de beneficiile oferite de stat. De
altfel, Alcock (1997) indică faptul că dependenţa vârstnicilor atât de resursele financiare
furnizate de fondurile de asigurări, cât şi de îngrijirea oferită de anumite persoane este în mare
parte indusă de politicile sociale. Acestea cresc adesea dependenţa şi neagă autonomia acestora
furnizând servicii de suport inadecvate, plecând de la premisa că bătrânii nu sunt capabili să îşi
poarte singuri de grijă.

Titmuss (1963) vorbeşte de existenţa mai multor cauze ale dependenţei care duc la
existenţa mai multor tipuri de dependenţă. Există astfel o dependenţă naturală, în această
categorie fiind inclusă dependenţa prezentă în copilărie sau la bătrâneţe. Există, de asemenea, o
dependenţă produsă de incapacităţi şi boli fizice şi psihice. La acestea se adaugă dependenţa
determinată de factori sociali şi culturali, care este creată de om şi care constituie sursa majoră a
instabilităţii în satisfacerea nevoilor de bază. Această categorie include dependenţa produsă de
şomaj, de pensionarea obligatorie, cea produsă de blocarea intrării pe piaţa muncii a tinerilor.
Autorul arată că acest ultim tip de dependenţă a crescut în dimensiune şi în semnificaţie în
ultimul secol.

            Dependenţa faţă de instituţiile care acordă suport social a constituit un subiect fierbinte
de discuţie în cadrul politicilor sociale. Criticile liberale şi conservatoare la adresa fenomenului
afirmă că beneficiile sociale oferite celor aflaţi în sărăcie au efect asupra motivaţiei şi
comportamentul celor care le primesc, ducând la reducerea iniţiativei personale şi la scăderea
motivaţiei pentru muncă (Marsland, 1996). În această situaţie individul devine dependent de
beneficiile pe care le obţine şi nu mai doreşte să îşi îmbunătăţească situaţia în care se află pentru
a nu pierde ajutorul pe care îl primeşte. În plus, o perioadă prelungită de dependenţă duce la
scăderea capacităţii de muncă şi de integrare profesională a individului. Alte critici se îndreaptă
împotriva faptului că persoanele dependente nu caută alte soluţii de rezolvare a problemelor pe
care le au, ci acceptă pasiv ceea ce le oferă sistemul de protecţie socială (Goodin, Schmidt,
1998). Sistemele de protecţie socială generoase, nu încurajează iniţiativa individuală motivaţia
pentru muncă, ci creează premisele apariţiei unei „culturi a dependenţei în cadrul căreia oamenii
se bizuie mai degrabă pe suportul statului decât pe propriul lor efort” (pag. 133). Astfel, cultura
dependenţei are la bază valori ca lipsa de responsabilitate pentru bunăstarea personală şi lipsa de
iniţiativă şi de autonomie individuală, care fac ca utilizarea beneficiilor oferite de serviciile de
asistenţă socială să fie considerată o stare normală şi o soluţie pe termen lung pentru rezolvarea
problemelor financiare.

            Dependenţa faţă de instituţiile de protecţie socială prezintă o serie de probleme şi din
punctul de vedere al beneficiarilor. Goodin şi Schmidt (1998) arată că cei care depind de aceste
instituţii sunt constrânşi să o facă pentru că nu au o altă opţiuni şi trebuie astfel să suporte
costurile impuse de aceste instituţii. Pentru beneficiari dependenţa este percepută ca o
constrângere şi nu furnizează satisfacţii (Dean, Taylor,Gooby, 1992), generând uneori anxietate
(Day, 1992). Aceste efecte negative în plan psihologic pe care le produce dependenţa în rândul
beneficiarilor se datorează costurilor de oportunitate impuse de utilizarea serviciilor oferite de
asistenţa socială (Prottas apud. Dean, Taylor-Gooby, 1992). Prottas arată că există două tipuri de
costuri impuse de primire de beneficii: preţul impus de sistem şi preţurile impuse de birocraţii
care lucrează în sistem. Preţurile impuse de sistem se împart în două categorii: preţuri impuse de
regulile sistemului care presupun necesitatea existenţei unui anumit nivel de deprivare a
beneficiarului ca acesta să primească ajutor şi preţuri impuse de caracteristicile fizice ale
procesului de solicitare a beneficiilor cum ar fi completarea unor formulare lungi, perioade lungi
de aşteptare, acceptarea unor cercetări intruzive asupra existenţei personale etc. Costurile impuse
de birocraţi sunt neoficiale şi constau în neinformarea adecvată a solicitanţilor, manifestarea unei
atitudini ostile, stabilirea de reguli arbitrare, tratament diferenţiat aplicat clienţilor. Toate acestea
determină o serie de efecte negative în plan individual ale dependenţei cum ar fi efortul şi
disconfortul psihic. Un rol foarte important în efectele pe care le are dependenţa asupra
beneficiarilor de ajutor îl are propria evaluare a situaţiei şi percepţia individuală asupra timpului
petrecut în asistenţă socială, deoarece ajutorul poate avea şi o semnificaţie pozitivă asupra vieţii
celor care îl primesc şi să nu conducă neapărat la dependenţă şi efecte negative în plan
psihologic (Leisering, Leibfried, 1999).

            Bane şi Ellwood (1994) indică existenţă a trei tipuri de modele teoretice elaborate în
încercarea de a explica geneza dependenţei faţă de instituţiile de furnizare a bunăstării: modelul
alegerii raţionale, modelul aşteptărilor şi modelul cultural. Modelul alegerii raţionale porneşte
de la premisa că indivizii examinează opţiunile pe care le au, le evaluează în funcţie de gusturile
şi preferinţele pe care le au şi apoi selectează opţiunea care le oferă cea mai mare utilitate şi
satisfacţie. Pentru a înţelege comportamentul unei persoane trebuie luate în considerare alegerile
pa care aceasta le face. Folosirea beneficiilor de asistenţă socială pe termen lung trebuie înţeleasă
ca o opţiune pe care o face persoana. Această opţiune va fi influenţată de caracteristicile
sistemului de furnizare a bunăstării şi de natura oportunităţilor exterioare acestuia. De exemplu,
pentru o mamă singură care trebuie să aleagă între a munci şi a pretinde ajutoare financiare de la
stat, vor fi importante în luarea deciziei: nivelul salariilor, nivelul beneficiilor  şi costul îngrijirii
copiilor. Dacă nivelul salariilor este puţin mai ridicat faţă de nivelul beneficiilor, iar diferenţa
trebuie alocată îngrijirii copilului, atunci pentru aceasta decizia raţională va fi să aleagă
beneficiile de asistenţa socială şi nu munca. Conform acestei teorii angajarea în muncă va fi o
cale rar aleasă pentru părăsirea asistenţei sociale, iar cei care nu găsesc o altă cale de părăsire a
asistenţei sociale vor rămâne dependenţi pentru mult timp (pag. 71). Deci, dependenţa faţă de
beneficiile de asistenţă socială nu cunoaşte o dinamică prea ridicată, odată ce indivizii au făcut
opţiunea pentru folosirea acestor beneficii existând puţine şanse pentru apariţia unei soluţii mai
potrivite. Politicile pe care modelul alegerii raţionale le propune pentru eliminarea dependenţei
de serviciile de asistenţă socială constau în principal în modificări ale sistemului de transfer, ca
primă modalitate de modificare a comportamentului, şi în specializarea, calificarea suplimentară
a indivizilor pentru a creşte nivelul potenţial al salariilor pe care aceştia pot să le obţină (pag.
74).

            Leisering şi Leibfried (1999) afirmă însă că modelul alegerii raţionale ignoră câteva
aspecte ale comportamentului uman, cum ar fi refuzul de a face cerere pentru ajutor social din
partea unor persoane îndreptăţite din cauza ruşinii şi a stigmei pe care o implică asistenţa socială
bazată pe testarea mijloacelor asociată. În plus, în opţiunea pentru o slujbă /căsătorie sau cererea
de ajutor social mai intervin şi alte variabilele luate în calcul de persoană cum ar fi dorinţa de a
întreţine relaţii sociale la locul de muncă sau dorinţa de afecţiune care se poate satisface în cadrul
unei familii.

            Modelul aşteptărilor porneşte de la premisa că oamenii acţionează într-un anumit mod
doar dacă se aşteaptă ca acţiunea să ducă la rezultatul dorit. Între încrederea în sine, sentimentul
de control asupra situaţiei şi rezultatele obţinute anterior există o relaţie strânsă. Succesele
trecute cresc încrederea în sine şi îl determină pe individ să considere că are control asupra
situaţiei şi să se aştepte la succese viitoare. În schimb eşecurile duc la pierderea încrederii în sine
şi la scăderea motivaţiei de a acţiona. Dependenţa apare atunci când oamenii îşi pierd
sentimentul de control asupra propriei vieţi şi cred că nu vor mai reuşi să iasă din asistenţa
socială. Cei aflaţi în această situaţie îşi pierd abilitatea de a căuta soluţii şi de a folosi
oportunităţile disponibile (pag. 75). Spre deosebire de modelul alegerii raţionale, modelul
aşteptărilor presupune luarea în considerare a mai multor elemente din viaţa individului pentru a
explica situaţia de dependenţă, cum ar fi istoria de viaţă a acestuia cu succesele şi eşecurile
suferite, informaţiile pe care acesta le deţine. Acest model prezintă sistemul de asistenţă socială
ca fiind mult mai dinamic, unii indivizi întrând în sistemul de asistenţă socială dar reuşind după
un timp să redobândească controlul asupra propriei vieţi şi să se descurce singuri. Ieşirile
datorate angajării în muncă prognozate de model sunt mai numeroase, în schimb este prezisă o
rată crescută a recidivei, deoarece unii dintre foştii beneficiari nu reuşesc să se descurce singuri
şi se reîntorc. Pentru evitarea dependenţei sunt propuse măsuri care să stimuleze încrederea în
sine a clienţilor şi sentimentul de control asupra situaţiei, mai ales prin oferirea de informaţii.

            Modelul cultural subsumează o serie de teorii precum cultura sărăciei şi cea referitoare la
underclass (sub-clasa săracilor). Modelele culturale afirmă că anumite grupuri de indivizi
împărtăşesc valori, norme şi atitudini diferite de cele ale societăţii în ansamblul ei. Valorile
adverse se dezvoltă în cadrul grupurilor izolate geografic şi social, cum este cazul ghetto-urilor
nord-americane. În aceste zone de sărăcie concentrată indivizii dezvoltă şi împărtăşesc valori şi
norme care încurajează delicvenţa, consumul de droguri, violenţa intra- familială, dependenţa de
stat. De asemenea, bărbaţii nu îşi asumă responsabilitatea pentru propriile familii şi pentru soarta
acestora. În aceste grupuri dependenţa de asistenţa socială pare o alternativă normală şi legitimă
(pag. 78). În plus, modelele culturale accentuează rolul transmiterii inter–generaţionale în
perpetuarea sărăciei şi dependenţei. Practic, valorile deviante se transmit de la o generaţie la
cealaltă prin procesul socializării. Modelul cultural indică existenţa unei dinamici diferite pentru
utilizatorii diferiţi ai asistenţei sociale. Astfel, cei care au crescut în interiorul unei culturi care
promovă dependenţa odată ajunşi beneficiari ai asistentei sociale vor rămâne acolo pe termen
lung, în timp ce cei exteriori acestei culturi vor face toate eforturile să o părăsească într-o
perioadă cât mai scurtă de timp. Drept măsuri de evitare a dependenţei modelul cultural propune
accentuarea importanţei angajării în muncă şi descurajarea folosirii sistemului de asistenţă
socială.

            Problema transmiterii inter-generaţionale a sărăciei şi dependenţei a stârnit multe

controverse în literatura de specialitate. Hile şi Ponza (apud Walker, 1994) consideră că acest
fenomen există dar este de magnitudine moderată. Factorul cheie în transmitere nu este durata
dependenţei părinţilor, ci existenţa unei astfel de situaţii. Ellwood (1986) arată că există o relaţie
destul de slabă între dependenţa părinţilor şi cea a copiilor. În plus, dezavantajele care conduc la
sărăcie pot să se transmită de la o generaţie la alta, fără să aibă însă legătură cu valorile (Bane şi
Ellwood, 1994, pag. 92). Copiii celor săraci nu au resurse suficiente pentru a primi o educaţie
superioară, învaţă la şcoli mai slabe, nu au contacte cu piaţa muncii, toate aceste ducând la un
risc ridicat de sărăcie, fără să fie legate neapărat de valorile transmise în familie.

            Pe de altă parte, existenţa unei culturi a dependenţei care promovează valorile lipsei de
responsabilitate pentru bunăstarea personală şi pentru cea a familiei a fost infirmată de o serie de
cercetări empirice. Dean şi Taylor-Gooby (1992) arată în urma unui studiu realizat în Marea
Britanie că în această ţară nu se confirmă ipoteza existentei unei culturi a dependenţei. Un alt
studiu realizat în Germania (Leisering, Leibfried, 1999) indică faptul că cei mai mulţi dintre
beneficiarii de asistenţă socială primesc ajutor pentru o perioadă scurtă de timp, fapt care
împiedică apariţia dependenţei.

            Durata dependenţei de serviciile de asistenţă socială şi factorii care influenţează această
durată au constituit subiecte cărora li s-au dedicat o literatură substanţială. Cercetătorii americani
au acordat o atenţie deosebită duratei de utilizare a Ajutorului oferit Familiilor cu Copii
Dependenţi (AFDC) focalizându-se pe mamele singure ca principali beneficiari (Ellwood, 1986;
Haynes, MaCurdy, 1994; Gottschalk, Moffitt, 1994; Bane, Ellwood, 1994). În Germania au fost
efectuate de asemenea o serie de cercetări longitudinale cu privire la durata asistenţei sociale
(Buhr, Weber, 1998; Leisering, Leibfried, 1999). Cercetările lui Bane şi Ellwood (1994) relevă
faptul că rata de ieşire din asistenţa socială este aproape la fel de mare în primii doi ani de
beneficii, după care scade în anii următori. Motivele invocate de autori în explicare acestui
fenomen constau în heterogenitatea crescută a populaţiei care primeşte ajutor social, pe de o
parte şi în faptul că utilizare crescută a asistenţei sociale alterează comportamentul, iar ieşire
după mai mulţi ani de beneficii va fi dificilă. Heterogenitatea crescută a populaţiei de beneficiari
implică faptul că în categoria celor care beneficiază de asistenţă socială sunt incluse atât
persoane care sunt motivate şi au şi posibilitatea să părăsească repede aceste servicii, cât şi
persoane care din diferite motive nu pot sau nu vor să o facă. Cei incluşi în prima categorie vor
utiliza asistenţa socială pe termen scurt (un an sau doi) până când vor reuşi să îşi îmbunătăţească
situaţia. Ratele crescute de ieşire în primii ani se datorează acestora. Cea de-a doua categorie de
utilizatori ai asistenţei sociale, care nu o părăsesc din diferite motive în primii doi ani au şanse
mai mari să fie dependenţi pe termen lung.

Însă nici beneficiarii pe termen lung nu constituie o categorie heterogenă, Bane şi

Ellwood (1994) împărţind utilizatorii de asistenţă socială în trei categorii: beneficiari pe termen
scurt, beneficiari pe termen lung şi beneficiarii ciclici (pag 40 - 41). Autorii arată că o mare parte
a celor clasificaţi iniţial drept beneficiari pe termen lung sunt, de fapt, beneficiari ciclici, care
părăsesc asistenţa socială şi revin în mod repetat. Astfel, perioada totală pe care o petrec în
asistenţă socială beneficiarii ciclici poate fi la fel de lungă cu cea petrecută de beneficiarii pe
termen lung, însă primii încearcă să se descurce singuri şi nu pot să îşi menţină independenţa
financiară pentru mult timp. De asemenea, recidivismul este mult mai frecvent în primii ani de la
părăsirea asistenţei sociale, studiile realizate de autori indicând faptul că femeile care au
beneficiat de AFDP şi care stau în afară asistenţei sociale pentru mai mult de trei ani este puţin
probabil să mai recidiveze.

Studiile efectuate au încercat să identifice şi factorii care influenţează durata dependenţei

de asistenţa socială. O primă serie de factori care se asociază cu această durată o constituie
condiţiile existente pe piaţa muncii (Dean, Taylor-Gooby, 1992; Buhr, Weber, 1998). Dean şi
Taylor-Gooby (1992) indică faptul că noile caracteristici ale şomajului în Marea Britanie duc la
creşterea numărului celor dependenţi de serviciile de asistenţă socială. Astfel, prelungirea
perioadelor de şomaj, precum şi existenţa unui mare de număr de tineri care nu au lucrat
niciodată şi deci nu sunt asiguraţi face ca sistemul de asigurări sociale să fie ineficient, iar
numărul mare al celor care rămân în afara lui să cadă în grija asistenţei sociale. În plus, a apărut
tendinţa ca piaţa muncii să ofere tot mai multe slujbe nesigure, prost plătit sau cu jumătate de
normă, care generează venituri scăzute şi asigurări sociale inadecvate. Cei care lucrează în astfel
de condiţii sunt, de asemenea, candidaţi potenţiali ai serviciilor de asistenţă socială.

Alt factor care este considerat a influenţa durata dependenţei de serviciile de asistenţă
socială îl reprezintă nivelul beneficiilor oferite. Duncan şi alţii (1995) arată că nivelul crescut al
beneficiilor de asistenţă socială este de aşteptat să ducă la lungirea duratei beneficiilor din două
motive: un nivel crescut al beneficiilor înseamnă creşterea numărului celor care sunt potenţiali
beneficiari şi duce la descurajarea iniţiativei de a munci, cineva preferând să între în asistenţa
socială şi să primească nişte beneficii fără să depună un efort prea mare, în loc să se angajeze
într-un post care îi aduce un venit comparabil cu cel din asistenţa socială. Un studiu comparativ
realizat între situaţia mamelor singure beneficiare de ajutor social din Germania şi a celor din
Statele Unite (Leisering, Leibfried, 1999) indică faptul că, deşi nivelul beneficiilor oferite în
Germania este mai ridicat decât al celor oferite în Statele Unite, iar sistemul este mai puţin
stigmatizator, beneficiarele din Germania nu au perioade mai lungi de asistenţă socială decât cele
din Statele Unite. Explicaţia oferită de autori constă în faptul că sistemul german oferă mai multe
alternative decât cel american în ceea ce priveşte oportunităţile de angajare, aranjamentele pentru
îngrijirea copiilor şi alte tipuri de beneficii destinate familiilor cu copii. Deci, nu doar nivelul
beneficiilor constituie factorul determinant, ci întregul sistem de suport social influenţează durata
dependenţei.

Educaţia şi experienţa în muncă reprezintă factori care influenţează durata dependenţei

de asistenţa socială. Atât studiile realizate în Statele Unite (Bane şi Ellwood, 1994), cât şi cele
realizate în Marea Britanie (Walker, 1994) şi Germania (Buhr şi Weber, 1998) indică existenţa
unei asocieri între durata dependenţei de asistenţa socială şi nivelul educaţional. Cei cu nivele
educaţional ridicat şi / sau cu experienţă în muncă vor rămâne pentru perioade mai scurte de timp
beneficiari ai acestor servicii, în timp cei persoanele cu educaţie redusă şi cu experienţă în muncă
limitată au mai multe şanse să fie dependenţi pe termen lung de aceste servicii. Acest fapt se
datorează oportunităţilor scăzute de angajare în muncă pe care le au cei cu un capital uman
scăzut şi mai ales oportunităţilor scăzute de angajare într-o poziţie care să le aducă venituri
superioare celor oferite de asistenţa socială.

Boala şi handicapul constituie alţi factori asociaţi cu dependenţa pe termen lung, relevă
studiile făcute (Bane şi Ellwood, 1994; Walker, 1994; Buhr şi Weber, 1998). Este de aşteptat ca
persoanele cu dizabilităţi fizice să rămână dependente pentru o lungă perioadă de timp de
serviciile de asistenţă socială deoarece aceste condiţii nu se modifică pe termen scurt şi
împiedică accesul persoanei  pe piaţa muncii.

Un subiect îndelung dezbătut mai ales în Statele Unite îl reprezintă dependenţa pe termen
lung a familiilor monoparentale. Atât studiile americane, cât şi cele europene relevă existenţa
unei asocieri între durata mare a dependenţei şi familia monoparentală (Bane şi Ellwood, 1994;
Walker, 1994; Buhr şi Weber, 1998; Dean, Taylor-Gooby, 1992). Este de aşteptat ca acestea să
se afle într-o situaţie de dependenţă îndelungată deoarece problemele lor nu se pot rezolva pe
termen scurt (Leisering, Leibfried, 1999).

 
Vezi: asistenţă socială, cultura sărăciei, under-class (sub-clasa săracilor), sărăcie pe termen
lung, sărăcie, capital uman.

Mălina Voicu
 

Bibliografie:

1.        Alcock, Pete (1997) – „Understanding Poverty”, Macmillan, London.

2.        Bane, Mary Jo, Ellwood, David (1994) – „Welfare Realities: From Rethoric to Reform”, Harvard University
Press, Cambridge Massachusetts, London.

3.        Buhr, Petra, Weber, Andreas (1998) – „Long-term Recipiency of Social Assistence in Germany: The
Eighties versus the Nineties”, în Andreß, Hans–Jürgen (coord) – Empirical Poverty Research in a Comparative
Perspective, Ashgate, Aldershot, Brookfield USA, Singapore, Sydeny.

4.        Day, Beryl (1992) – „Dependency: Personal and Social Relations”, Avebury, Aldershot.

5.        Dean, Hartley, Taylor-Gooby, Peter (1992) – „Dependency Culture – The Explosion of a Myth, Harvester
Wheatsheaf, London, New York.

6.        Duncan, Greg et al (1995) – „Poverty and Social Assistance Dynamics in The United State, Canada and
Europe”, în McFate, Katherine, Roger Lawson, Willian Julius Wilson (coord.) – Poverty, Inequality and the
Future of Welfare State in the New World Order, Russell Sage Fundation, New York.

7.        Ellwood, David (1986) – „Targeting Would-be Long-Term Recipientsof AFDC”, Mathematica Policy
Research, Princeton.

8.        Goodin, Robert, Schmidt, David (1998) – „Social Welfare and Individual Responsability – For and Against”,
Cambridge University Press.

9.        Gottschalk, Peter, Moffitt, Robert (1994) – „Welfare Dependence: Concept, Measures and Trends”, în The
American Economic Review, Vol. 84, Nr. 2, pag. 38-42.

10.     Hoyner, Hilary, MaCurdy, Thomas (1994) – „Has the Decline în Benefits Shortened Welfare Spells”, The
American Economic Review, Vol. 84, Nr. 2, pag. 43-48.

11.     Leisering, Lutz, Leibfried, Stephan (1999) – „Time and Poverty în the Western Welfare States – United
Germany in Perspective”, Cambridge University Press, Cambridge.

12.     Marsland, David (1996) – „Welfare of Welfare State? – Contradictions and Dilemmas in Social Policy”,
Macmillan Press, London.

13.     Memmi, A. (1984) – „Dependency”, Beacon Press, Boston.

14.     Walker, Robert (1994) – „Poverty Dynamics: Issues and Examples”, Avebury, Aldershot.

15.     Titmuss, Richard (1963) – „Essays on The Welfare State”, Unwin Universitu Press, London.