09 - Cap. VI Flora Bazinului Dacic

VI.
Flora Bazinului Dacic - implicaţii paleoclimatice, paleoambientale, incarbonizare

________________________________________________________________________
VI.
Flora Bazinului Dacic –
implicaţii paleoclimatice,
paleoambientale, incarbonizare
____________________________________________________________________________ 213
BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL
VI. Flora Bazinului Dacic - implicaţii paleoclimatice, paleoambientale, incarbonizare
________________________________________________________________________
214 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
EVOLUŢIA TEMPERATURII MEDII ANUALE ÎN BAZINUL DACIC ŞI ÎN

ARIILE ADIACENTE
Nicolae Ţicleanu
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geologie şi Geofizică
1. Introducere
În ultimele decenii am asistat la desfăşurarea atipică a unor fenomene meteorologice:

uragane, tornade, precipitaţii excesive, căderi de grindină şi altele asemenea, cel mai adesea cu
consecinţe catastrofale. Sunt toate acestea numai fenomene extreme, trecătoare sau reprezintă
semnalul unor schimbări climatice dramatice în viitor?
Desigur, răspunsuri cu un grad mare de certitudine la aceste întrebări sunt greu de formulat,
însă cunoaşterea evoluţiei climelor din trecutul geologic oferă un important punct de sprijin în
creşterea gradului de încredere al predicţiilor climatice la scară regională.
Avantajele şi dezavantajele diferitelor metode aplicate în reconstituirile climatice au fost
prezentate pe larg de Wing & Greenwood (1994), ocazie cu care autorii au insistat asupra
importanţei determinării temperaturii medii anuale (pe scurt TMA), principal parametru în
caracterizarea tipurilor climatice, pe baza procentului de specii având frunza cu marginea întreagă
( pe scurt %SMI), metodă cunoscută sub numele de “ metota fizionomică.” Relaţia dintre TMA
şi %SMI a fost descoperită de Bailey & Sinnott (1915). Ulterior, numeroşi cercetători au testat
posibilităţile de utilizare ale acestei relaţii: Wolfe (1971,1981), Dilcher (1973), Roth & Dilcher
(1978) şi alţii. Relativ recent, Givulescu (1997:139) afirmă că “metoda fizionomică are avantaje
de necontestat”.
Menţionăm că Dolph (1978) considera că % SMI nu are strânsă legătură cu TMA, punct de
vedere cu care nu putem fi de acord, datorită faptului că pentru flore importane din România (e.g.
Coruş, Deva -Tâmpa şi Daia – Săcădat) am obţinut valori verificabile şi prin alte metode. Totuşi,
ca pentru orice metodă aplicată în reconstituiri se impune prudenţă şi efectuarea unui control prin
analizele sporo-polenice (ASP), paleoecologice şi altele.
Întradevăr, prin natura lor, plantele şi asociaţiile acestora sunt dependente în mod direct de
parametrii climatici (temperatura, cantitatea şi regimul precipitaţiilor). Specile de plante şi
asociaţiile vegetale edificate de acestea prezintă diferite valenţe ecologice pentru diverşii
parametri climatici, iar cele cu valenţe ecologice înguste faţă de temperatură (stenoterme) sunt
foarte bune indicatoare pentru aprecierea sau calculul acestui parametru. De asemenea, în
____________________________________________________________________________ 215
________________________________________________________________________
reconstituirile climatice un foarte mare avantaj îl are faptul că plantele nu au mobilitatea
animalelor în migraţii, iar resturile lor vegetale sunt transportate, în general, pe distanţe mici
(Ferguson, 1976) şi fără posibilitatea remanierilor, mai ales în cazul macroflorelor.
În acest context, prezenţa pe teritoriul României, la mai multe nivele stratigrafice, în
depozitele neogene, a unor bogate macroflore, prezintă o deosebită importanţă pentru
reconstituirea evoluţiei climelor neogene din ţara noastră şi totodată, datorită caracterului regional
al tipurilor climatice, pentru climele neogene din Pratethysului Central şi din Europa.
Un alt avantaj deosebit de important îl constituie extinderea ariei de ocurenţă a paleoflorelor,
care nu depăşeşte 4o pe latitudine, iar faţă de axa acestei arii situată pe paralela de 46o lat. nordică
şi trecând prin Deva şi Daia + Săcădate, paleoflore de referinţă, paleoflorele cu pozţie extremă se
află amplasate simetric şi numai la 2o latitudine, ceea ce nu impune corecţii latitudinale ale TMA.
De asemenea, cu o singură excepţie, paleoflorele sunt plasate la o altitudine de 0-100 m
considerat nivel de referinţă şi în acest fel nu sunt necesare corecţii de altitudine pentru
construirea curbei TMA.
Pornind de la situaţia favorabilă de pe teritoriul României, am prezentat (Ţicleanu, 1995) o
primă tentativă de reconstituire a evoluţiei TMA în ultimii 23,5 MA, mai exact pentru intervalul
Aquitanian - Pliocen , tentativă finalizată cu o schemă a evoluţiei acestui important parametru
climatic bazată, în principal, pe %SMI.
Progresele realizate în ultimul deceniu în cunoaşterea, pe de o parte, a conţinutului
macrofloristic şi sporo-polinic al depozitelor neogene şi plasarea corectă în scara geocronologică
a momentelor când s-au dezvoltat aceste macro- şi microfolore şi, pe de altă parte, evoluţia rapidă
realizată în îmbunătăţirea metodelor de evaluare a parametilor climatici, în special a TMA, pe
baza macroflorelor şi a ASP, au constituit tot atâtea motive pentru elaborarea, în prezenta lucrare,
a unei noi scheme evolutive a TMA în timpul Neogenului pe teritoriul României.
2. Metodologie
Având în vedere că extinderea latitudinală (4o latitudinale) a Bazinului Dacic depăşeşte cu

puţin pe cea a teritoriului României şi că tipurile climatice majore au caracter regional datorită
dependenţei indirecte de latitudine, evoluţia TMA din bazin se suprapune cu cea din restul
teritoriului ţării, precum şi cu cele din zonele limitrofe bazinului, în special Bulgaria şi Ucraina,
astfel încât pentru reconstituirea TMA din bazin am utilizat surse din toată ţara şi zonele
limitrofe.
216 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
Referitor la metodologie, lucrarea se bazează, în primul rând, pe coroborarea datelor
publicate de diverşi autori despre principalele macroflore neogene şi ASP a unor depozite
neogene din ţară, dar şi din Europa, precum şi pe rezultatele unor noi observaţii şi cercetări
personale privind poziţia stratigrafică şi conţinutul taxonomic al unor flore cum sunt: flora
acvitaniană de al Coruş, florele sarmaţiene de la Deva-Tâmpa, Mereşti, Ocland, Slătioara, Corni,
Comăneşti etc., florele ponţiene de la Visag, Chiuzbaia şi Batoţi şi florele pliocene din Bazinul
Dacic de la Cărbuneşti (judeţul Prahova) şi, în mod special, cele de la Dedoviţa, Husnicioara,
Lupoia, Steic şi Bâcleş.
În ceea ce priveşte metoda de determinare a TMA, ca şi în cazul primei reconstituiri
(Ţicleanu,1995), ne-am bazat, în principal, pe funcţia lui Wolfe (1981), numai că de data aceasta,
pentru evitarea erorilor tehnice, am utilizat expresia matematică a acestei funcţii calculată de
Wing et Greenwood (1994) şi concretizată în formula:
TMA = 1,141 + (0,306 x %SMI)
Progresele realizate prin diversificarea metodelor de interpretare paleoclimatică a ASP ( d.ex.

Suc,1962,1981,1989; Nagy, 1989; Suc et al. 1995; Petrescu,1992; Fouchette et al.,1998 şi alţii) au
adus şi ele contribuţii importante în cunoaşterea evoluţiei TMA în timpul Neogenului atât în
Europa, cât şi în România.
Într-o mică măsură, acolo unde datele macrofloristice sunt puţine, am luat în consideraţie şi
informaţii calitative şi cantitative privind TMA oferite de faune marine subtropicale, aşa cum este
cazul paleoflorelor de la Coruş şi Lăpugiu.
Un aspect deosebit de important pentru reconstituirea evoluţiei TMA a constat în stabilirea
poziţiei stratigrafice a diferitelor paleoflore şi ASP. În acest sens, în primul rând am adoptat o
schemă cronostratigrafică a Neogenului prin coroborarea schemelor elaborate de Bergren et al.
(1995) şi Steininger et al. (1996). Plasarea florelor pe această schemă a fost făcută în funcţie de
cele mai noi date privind poziţia lor stratigrafică şi geocronologică.
____________________________________________________________________________ 217
________________________________________________________________________
3. Rezultate şi observaţii
Pe baza procentelor SMI ale paleoflorelor neogene principale am calculat TMA , iar
rezultatele le-am sintetizat în tabel. Pentru comparaţie, acolo unde am avut date, am adăugat şi
valorile TMA obţinute din ASP.
Tabelul 1. Calculul TMA pe baza %SMI şi ASP

pentru principlalele flore neogene din România
PALEOFLORE VÂRSTĂ %SMI*) TMA oC**) ASP oC***)

Borsec Dacian 26,79 9 16
Chiuzbaia Ponţian terminal 25,19 9 15,2 –
15,6
Delureni Pannonian E 52,27 17
Corniţel Pannonian C/D 40,81 14
Valea Crişului Pannonian B-C? 52,17 17
Daia-Săcădate Bessarabian inf. 55,55 18 15 –18
Luncşoara Sarmaţian 53,84 18 15 – 18
inferior
Deva-Tâmpa Sarmatian 39,28 13 14 – 16
inferior
Coruş Acvitanian inf. 65,90 21
Sălătruc Chattian 60,00 19
*) după Givulescu (1997) **) valori rotunjite ***) după Petrescu (2003)
După cum se poate observa din tabel, valorile TMA calculate din %SMI se încadrează în
limitele de variabilitate pentru TMA obţinută din aprecierile pe baza ASP numai în trei din cinci
cazuri, dacă avem în vedere că limitele pentru Deva-Tâmpa prin ambele metode indică tot o
tendinţă de scădere a temperaturii.
Referitor la paleoflorele de la Chiuzbaia şi Borsec diferenţele sunt mari, din diferite cauze. În
primul rând trebuie să remarcăm apartenenţa celor două la tipul de pădure “mixtă deciduală”, în
timp ce la celelalte este vorba de o “pădure subtropicală” după încadrarea lui Wolfe (1981). După
propriile noastre cercetări în pădurile deciduale am constatat că acestea nu se supun funcţiei lui
Wolfe, aşa cum se întâmplă cu “pădurile subtropicale”. Pentru exemplificare este suficient să ne
218 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
gândim la faptul că actualele păduri de câmpie de pe teritoriul României au sub 20 % SMI, deci ar
trebui să se afle la TMA sub 8 oC, ori acest fapt nu se întâmplă.
Pe de altă parte, dacă luăm în consideraţie TMA în jur de 15,4 oC (vezi Givulescu 1997:113)
pentru paleoflora ponţian superioară de la Chiuzbaia şi avem totodată în vedere că această pădure
se afla, după cum afirmă autorul citat, la 700 m altitudine, prin aplicarea gradientului de
altitudine, la nivelul de referinţă de 0 – 100 m, TMA trebuie să fi fost în jur de 19,6 oC, cee ce
este în totală contradicţie cu TMA de 14-15oC obţinută, prin alte metode, pe macroflorele şi ASP
de la acelaşi interval stratigrafic din sudul ţării. În acest caz trebuie revizuită altitudinea, în sensul
că a fost mult mai redusă, probabil în jur de 200 m şi să avem în vedere că, probabil, aici s-a
simţit influenţa mediteraneeană încă din Ponţian, iar TMA a fost în jur de 14,5 oC.
O situaţie similară o prezintă şi flora de la Borsec, a cărei TMA, după opinia noastră, nu
depăşea 15oC şi avea o poziţie altitudinală apropiată de nivelul de referinţă. Aşadar, pentru
analiza TMA a paleoflorelor ce au edificat “păduri mixte deciduale” trebuie avute in vedere
corecţii în calculul TMA.
Datele obţinute prin metodele prezentate mai sus au fost transpuse pe o diagramă Timp
Geologic/ TMA şi am realizat astfel o nouă curbă a TMA pentru Neogenul din România (Fig.1)
pe care o analizăm în continuare.
Referitor la sfârşitul Chattianului, Petrescu (1980, 2003) menţionează o “invazie de elemente
temperate” ceea ce se traduce printr-o răcire ce corespunde cu cea semnalată, în Chattianul din
Cehia, de Hochuli (1984). Ulterior acestei răciri, spre limita cu Aquitanianul, paleoflora de la
Surduc (Petrescu, 1969), pentru care am calculat o TMA de 19 oC, indică începutul unei încălziri,
la sfârşitul Oligocenului, care va atinge apogeul în Acvitanianul inferior de la Coruş.
Paleoflora de la Coruş, de vârstă acvitanian inferioară (Givulescu,1997) a generat o “pădure
subtropicală pluvială cu lauracee”, are %SMI = cu 65,20 %, de unde rezultă o TMA de 21oC, dar,
ţinând cont şi de faptul că pentru un nivel stratigrafic apropiat şi la aceiaşi latitudine, în Ungaria,
la Ipolytarnocz, Hobly (1985) apreciază că TMA este de 19 – 20 oC, am considerat necesar să
introducem o corecţie de -1oC, astfel că TMA luată în consideraţie este de 20 oC, valoare
consemnată şi de Givulescu (1997). Tot în Ungaria, la acelaşi nivel stratigrafic, după Nagy (1992)
are loc dezvoltrea maximă a elementelor tropicale.
Se cuvine să menţionăm că pentru Europa de vest clima sincronă însedimentării florei de la
Coruş era una subtropicală cu TMA de 20 -22 oC aşa după cum o apreciază şi Bessedik (1985),
care plasează la nivelul Acvitanianului inferior un maxim climatic şi că în nordul Italiei, la
acelaşi nivel stratigrafic, după Cavagneto (1963), TMA = 22 oC.
____________________________________________________________________________ 219
________________________________________________________________________
Figura 1. Evoluţia TMA in timpul Neogenului pe teritoriul României
Legenda: 1 – paleoflore principale

2 – informaţii punctiforme pe baza ASP
3 – limite de variabilitate pe baza ASP
În absenţa unei flore în Acvitanianul superior argumentăm existenţa aici a unui minim al
TMA pe baza identificării în Cehia (Planderova, 1975) a unei răciri, semnalată şi de Blanc et al.
(1974) şi valabilă pentru întreaga emisferă nordică. Situaţia continuă şi în Burdigalianul inferior,
fiind documentată prin florula de la Tihău (Sălaj), în care Petrescu (1969) a identificat relativ
220 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
numeroase elemente arctoterţiare, ceea ce pledează pentru o răcire comparativ cu flora de la
Coruş.
Pentru partea mediană a Burdigalianului nu avem macroflore, în schimb, în Ungaria, la
latitudini comparabile, la începutul Ottnangianului (aproximativ 18 MA), Nagy (1992), bazându-
se pe ASP, semnalează un maxim de elemente subtropicale şi consideră că la acest nivel a avut
loc o încălzire.
Pentru Burdigalianul superior, corespunzând Karpatianului, pe baza ASP, Petrescu şi Nicorici
(1989) apreciază o TMA în jur de 16 oC, ceea ce se corelează cu tendinţa de răcire semnalată de
Nagy (1989) în Ungaria, dar imediat spre limita cu Langhianul începe încălzirea semnalată în
Europa de Vest (v.Demarque,1963).
În timpul Langhianului, către partea mediană a acestuia, cel de al treilea maxim climatic al
Miocenului, când, în România trăiau faunele marine subtropicale de la Lăpugiu, Delineşti şi
Bahna, caracterizate prin prezenţa hexacoralierilor coloniali (Heliastrea), indicatori a unor ape cu
TMA > 20 oC. Pe baza SPA din depozitele langhian inferioare din Bazinul Ţebea-Brad, Petrescu
et al.(1990) apreciază TMA de 16,5 –18,5 oC.
La acelaşi nivel stratigrafic, Kordos et al.(1987) au constatat o maximă dezvoltare a coralilor
în Bazinul Pannonic, situat la latitudini comparabile cu Bazinul Dacic, cu TMA de 19-20 oC şi tot
aici, pe baza diagramelor polinice, Nagy (1992) a identificat un maxim al elemenetelor tropicale
(12 %). Mai departe, în nord-vestul Mediteranei, în urmă cu aproximativ 16 MA, a fost semnalat
de Bessedik (1985) un al doilea maxim termic în Miocen, pentru care autorul apreciază 24,5 oC .
Interesant este şi faptul că jumătatea distanţei între cele două maxime termice dovedite prin ASP,
în schema lui Bessedik apare o intrerupere în observaţii, acolo unde bănuim un alt maximum, cu
menţiunea că extensiunea temporală a Acvitanianului Figurată de autor o depăşea cu 1MA pe cea
acceptată în prezent.
Pentru partea superioară a Badenianului (Kossovian) – Sarmatian bazal, după Petrescu
(2003:181,183), se constată o “cădere termică” cu o TMA = 14 în Badenianul terminal. Poate cu
puţin înainte se plasa flora de la Mereşti, un preludiu al răcirii, pentru care Petrescu et al. (1988)
apreciau că TMA era cuprinsă între 14 şi 15oC. “Căderea termică” s-a accentuat de fapt în baza
Volhinianului, unde va atinge un minimum al TMA = 13oC în timpul însedimentării florei de la
Deva – Tâmpa ( Ţicleanu şi Artin, 1982).
În Ungaria, Nagy (1992) plasează la 13,5 MA un minim pentru elementele subtropicale şi
tropicale, care ating aici cel mai scăzut nivel, de altfel după încă 1 MA, elementele tropicale se
vor stinge şi doar subtropicalele se vor păstra, atingând şi ele un maxim în urmă cu 10 MA.
____________________________________________________________________________ 221
________________________________________________________________________
În Slovacia, un început de deteriorare climatică a constatat şi Planderova (1988) în
Kossovian, iar pentru trecerea la Vohinian, Sitar (1978) a identificat o răcire generală, fapt
confirmat ulterior şi pentru aria mediteraneeană de nord-vest de Suc (1986) şi de Bessedik (1988),
care o şi corelază cu un vechi episod de glaciaţiune antarctică. Răcirea din intervalul 13 -14 MA
corespunde cu “criza Serravalianului”, a avut caracter global şi a mai fost semnalată de Wolfe et
Hoppkins (1966), Blanc et al. (1974), Demarque (1987) şi alţii.
Identificarea în flora de la Deva –Tâmpa a unor elemente cu caracter xerofit (Ţicleanu &
Artin, 1982) ne determină să considerăm că la acest nivel clima avea asemănări cu cea
mediteraneană.
O foarte interesantă ASP pentru Sarmaţianul inferior din Bazinul Borodului au prezentat
Petrescu & Nicorici (1984) şi apoi Petrescu (2003). În baza succesiunii depozitelor sarmaţiene, la
Luncşoara, după Givulescu (1997), au existat “păduri mixte mezofitice” asemănătoare celor de la
Deva –Tâmpa, dar ulterior şi mai ales în partea superioară a succesiunii Volhinianului există
semne ale creşterii TMA la 16 –18oC (Petrescu,2003), cu un climat asemănător celui
mediteranean de astăzi.
Un al patrulea maxim termic, cu TMA =18 oC, este marcat de flora de la Daia şi Săcădate
(judeţul Sibiu), a cărei vârstă este situată în partea terminală a Sarmaţianului (sensu Suss) după
cum afirmă Givulescu (1997:62) “Toate acestea ne indică o vârstă volhiniană, dar cu trecere în
Bessarabianul inferior, eventual poate chiar mediu" (!)
Existenţa unui maxim climatic la acest nivel stratigrafic se corelează cu un “maxim de
elemente subtropical / tropicale” semnalat de Palamarev (1964), în Bulgaria şi de Nagy (1992), în
Ungaria.
Menţionăm că odată cu sfârşitul Sarmaţianului (sensul Suess) în macroflora neogenă din
România apar pentru ultima oară palmierii.
În depozitele Pannonianului din Bazinul Borodului flora de la Valea Crişului, una dintre cele
mai bine cunoscute flore miocene din România (v. Givulescu, 1997) indică o TMA de 17oC, mai
scăzută decât maximum de la sfârşitul Sarmaţianului, fapt ce, comparativ cu TMA de la sfârşitul
Sarmaţianului, marchează începutul unei noi răciri.
Răcirea, al cărui punct culminant se plasează cu 8,5 MA în urmă, aproape în mijlocul
Pannonianului, este sesizată în paleoflora de la Corniţel (Pannonian C/D), printr-o TMA = 14oC şi
corespunde unui fenomen climatic global. In Ungaria, acestui moment îi corespunde, cu
aproximaţie, o scădere aproape totala a elementelor subtropicale, dar şi a unui număr mare de
elemente temperate.
222 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
În apropierea limitei cu Ponţianul se plasează un nou maxim, ultimul din Miocen, situat în
apropierea nivelului stratigrafic al paleoflorei de la Delureni, care indică o TMA = 17oC. Ulterior
acestei încălziri are loc o scădere a TMA la marcată de existenţa (Petrescu et al.,2001, Ţicleanu et
al.,2003) a unor păduri de fag şi stejar la Batoţi, în extremitatea vestică a Bazinului Dacic, la
nivelul Ponţianului inferior, cu TMA în jur de 14 oC.
În Ponţianul superior, aproape de limita cu Pliocenul se plasează flora de la Chiuzbaia, care,
după aprecierea noastră trăia intr-o TMA de 14,5 oC. Diminuarea temperaturii continuă până în
Dacianul inferior, după care are loc o nouă încălzire marcată de prezenţa unor termofile în
depozitele din acoperişul startului VII de cărbune din cariera Lupoia şi, mai ales, microcariera
Steic.
Singurul maxim climatic al Pliocenului se plasează în Romanianul mediu şi a fost pus în
evidenţă în acoperişul stratului XII de cărbune unde toate plantele fosile sunt reprezentate prin
frunze de talie mare şi foarte mare comparativ cu cele din restul aflorimentelor din zonă.
Menţionăm că la nivelul Pliocenului au fost remarcate (vezi Petrescu et al., 1987, 1989 b,c;
Drivaliari et al,1999; Popescu, 2001 ) o serie de oscilaţii climatice de mai mică amploare atât ca
valoare a TMA, cât şi ca durată comparativ cu oscilaţiile majore uşor de sesizat (Figura 1.), care
au o ciclicitate evidentă în jur de 4 Ma şi o altă cauză. Probabil aceste mici oscilaţii au fost
determinate de ciclurile lui Milankovici.
În fine, flora de la Bâcleş din vestul Bazinului Dacic amplasată în Romanianul superior
(Ţicleanu et al., 2004) se caracterizează prin absenţa a doi taxoni foarte frecvenţi în depozitele
pliocene din Bazinul Dacic: G.europaeus şi B.tiliaefolium. Interpretăm această absenţă prin
prisma reducerii TMA sub limita suportabilităţii pentru ambele specii, probabil sub 12 oC, fapt ce
se coreleză cu răcirea de la 2,4 MA semnalată de Suc (1986) în aria mediteraneană de nord-vest.
4. Analiza evoluţiei TMA
Prima observaţie care se desprinde din analiza evoluţiei TMA pentru Neogenul din România
constă în existenţa unei tendinţe generale de diminuare a acesteia de la 20oC în Acvitanian, la sub
10 oC la sfârşitul Pliocenului.
În urma reconstituirilor paleoclimatice făcute pentru diferite regiuni din Europa şi America
de Nord, unii cercetători au ajuns la concluzia că TMA a prezentat o tendinţă generală de scădere
din Eocen şi până în Pliocen. Astfel, Andreanszki (1956) aprecia că pe teritoriul Ungariei, la
nivelul Egerianului, TMA era de 22 oC, valoare apropiată de cea calculată de noi, şi apoi a scăzut
treptat, ajungând în Pliocen la 14,7 oC. Mai recent, Gregor (1982) aprecia TMA intre 17- 20 oC
____________________________________________________________________________ 223
________________________________________________________________________
pentru Ottnangian, peste 15oC, pentru Karpatian şi Badenian şi 11- 15 oC pentru Sarmaţian.
Aşadar, în 8 MA a scăzut TMA cu 5 – 6oC, cu observaţia că limitele de variabilitate se referă la
intervale stratigrafice cu durate între 1,5 – 3,5 MA, timp în care se pot produce schimbări
climatice substanţiale. Relativ recent Gregor et Velitzelos (1997) au remarcat declinul TMA şi în
timpul Terţiarului pe treritoriul Greciei.
Referindu-se la Terţiarul din America de Nord, Axelrod et Bailey (1969) constatau că
plantele confirmă în mod clar “the general cooaling trend”.
În mod similar, pe teritoriul României, în decursul Neogenului tendinţa de răcire a climei este
marcată de înlocuirea treptată a elementelor floristice paleotropicale cu cele arctoterţiare
(Givulescu, Ţicleanu, 1983). În reconstituirea evoluţiei TMA pentru Neogenul din România
făcută de Ţicleanu (1995) şi în cea elaborată de Givulescu (1997) tendinţa de diminuare a TMA
de la Aquitanian la Pliocen superior este, de asemenea, evidentă.
După Wolfe (1981) tendinţa generală de diminuare a TMA în decursul Terţiarului din
emisfera nordică îşi are explicaţia în descreşterea înclinării axei Pământului, opinie cu care
suntem întrutotul de acord.
O a doua constatare rezultată din analiza evoluţiei TMA (Fig.1) este că tendinţa generală de
scădere a TMA apare însoţită de oscilaţii negative şi pozitive (răciri sau încălziri / minime şi
maxime), cu caracter ciclic, un ciclu având în jur de 4 MA. Micile diferenţe privind durata unui
ciclu ce se pot constata în curba TMA au cauze multiple, dar sunt neesenţiale şi avem
convingerea că o rafinare a datelor referitoare la poziţia în timp a diferitelor flore fosile şi o mai
corectă încadrare stratigrafică a ASP va duce la eliminarea acestora.
Se remarcă o bună concordanţă între oscilaţiile majore marcate pe curba TMA a Neogenului
din România, cu fenomene paleoclimatice semnalate de diverşi autori din regiuni limitrofe
Bazinului Dacic şi României în general, aşa cum sunt cele cu Ungaria şi Bulgaria, dar şi din alte
părţi ale Europei, inclusiv unele cu caracter global, fapt de natură să întărească încrederea în
rezultatele obţinuite.
Atât tendinţa generală de scădere a TMA, cât şi regularitatea cu care apar oscilaţiile majore,
ne determină să considerăm că ambele procese sunt legate de factori astronomici. Astfel, tendinţa
generală de răcire a emisferei nordice îşi are explicaţia în creşterea unghiului de inclinare a axei
polilor, iar apariţia ciclică a oscilaţiilor majore se explică, probabil, prin ciclicităţi galactice
pentru care, deocamdată, nu avem explicaţii satisfăcătoare.
Ciclicitatea de 4 MA rezultată din cercetările noastre bazate pe macroflore fosile, palinologie
şi paleoclimatologie confirmă astfel existenţa “ Ciclului Climatic Valahic”, cu o durată de 4,08
224 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
MA, pus in evidenţă prin alte metode de M.Ţicleanu et al. (1998, 2002), care pun existenţa acestei
ciclicităţi pe seama unor “pulsaţii ale Sistemului Solar.”
Având în vedere natura reacţiilor ce au loc în Soare, aşa cum se cunosc ele în prezent,
considerăm posibilă influenţa unor cauze manifestate ciclic, la scară galactică, care, desigur, pot
influenţa şi aceste reacţii.
5. Concluzii
În timpul Neogenului pe teritoriul României a existat o tendinţă generală de scădere a TMA

de la 20 oC în Acvitanian, la sub 12 oC spre sfârşitul Pliocenului.
Faţă de această tendinţă generală se observă existenţa unor oscilaţii negative şi pozitive
(răciri, încălziri), care au un pronunţat caracter ciclic, cu o durată în jur de 4 MA şi corespund
Ciclului Climatic Valah identificat anterior (M.Ţicleanu et al.,1998,2002) prin alte metode.
Referinţe bibliografice
Axelrod, D.I. and Bailey, H.P. (1969) Palaeotemperature analysis of Tertiary floras. Palaeogeogr.,
Palaeoclimat. Palaeoecol., 6, 163-195, Amsterdam
Bailey, I. W & Sinnott, E. W. (1915) A Botanical Index of Cretaceus and Tertiary Climates,
Science,41, p.831-834.
Bertini, A. (1994) Messinian-Zanclean vegetation and climate in the North-Central Italy.
Historical Biologi, 9, 3-10.
Bessedik, M. (1985) Reconstitution des environnements miocenes des regions nord-ouest
mediterraneennes a partir de la palynologie. These Doctoral, Univ. Montpellier 2, 162 p.
Blanc, C., Bourdier, F. & Meon-Vilain, H. (1974) La flore du Miocene superior de Druillat Ain et
son eventuelle significance climatique. Mem. B.R.G., 78, 2, Paris Brenchley, P.J. (edit.)
(1984) Fossils and Climate. Liverpool
Chandler, M., Rind, D. & Thompson, R. (1994) Joint investigation of the middle Pliocene climate
II: GISS, GCM Northern Hemisphere results. Global Planet Change 9, 197-219
Cronin, T.M. & Dowset, H.J. (1993) Warm climates of the Pliocene. Geotimes, 11, 17-19
Demarq, G.(1987) Palaeothermic evolution during the Neogene in Mediterranea Through the
Marine Megafauna. Ann. Inst. Geol. publ. Hung. ,LXX, p.371-375, Budapest.
____________________________________________________________________________ 225
________________________________________________________________________
Dilcher , D.L. (1973) A palaeoclimatic interpretation of the Eocene floras of southeastern

North America. In: Ghraham, A. (edit.) Vegetation and vegetastional history of
northern Latin America, p.39-59, Amsterdam.
Dolph G.E. (1978) Variation in Leaf Size and margin type with respect to Climate. Cour.
Forsch.-Inst. Senkenberg, 30, p.153-159, Frankfurt am Main.
Dorf, E. (1964) The use of fossil plants in palaeoclimatic interpretation. In: Nairn A.E.M. (edit.),
Problems in paleoclimatology, 13-31.
Drivaliari, A., Ţicleanu, N., Marinescu, Fl., Mărunţeanu, M & Suc., J-P (1999) A Pliocene
climatic record at Ţicleni (Southwestern Romania). In: Wren, J.H., Suc, J-P. and Leroy, S. A.
G (eds.) , The Pliocene : Time of Change, AASP Found. p.103-108, Washington.
Fauquette, S., Quezel, P., Guiot, J. & Suc, J.-P. (1998) Signification bioclimatique de taxons
quides du Pliocene mediterrannenee. Geobios, 31 (2) :151-169.
Ferguson, D.K. (1986) The origin of leaf-assembleges, new ligt on an old problem. Rev.
Paleobot.Palynol., 46, 117-188, Amsterdam
Givulescu, R. (1990) Flora fosilă a Miocenului superior de la Chiuzbaia (judeţul Maramureş),
Ed.Acad.Rom. 237 p.
Givulescu, R.(1992) Considerations on the Sarmatian floras of Transylvania, Rom. J. Paleont.,
75, Bucuresti, p.47-59.
Givulescu, R. (1997) Istoria pădurilor fosile din Terţiarul Transilvaniei, 171p, Cluj-Napoca
Givulescu, R. & Ţicleanu, N. (1983) Biochronologic Significance of the Neogene Macrofloras in
Romania, An. Inst. Geol. Geofiz, LIX, Bucureşti.
Gregor, H-J. (1990) The mesoclimatic background of the Neogene Mediteranean area
reconstructed by macroflora remains. IX R.C.M.N.S. Congr.165-167
Hably, L. (1985) Catalogue of the Hungarian Cenozoic Leaf-Flora. Studia Bot. Hung. XVII, p.5-
58, Budapest.
Hay, W.W. (1996) Tectonics and climate. Geol.Rundsch. 85, 409-437
Hecht, A.D. (edit.) Palaeoclimate analysis and modeling. 445 p., New York
Ivanov, D., Ashraf, A.R., Mosbruger, V. & Palamarev, E. (2002) Palynological evidence for
Miocene climate change in the Forecarpathian Basin (Central Paratethys, NW Bulgaria)
Paleogeogr., Paleoclimat., Paleoecol., 178, 19-37., Amsterdam.
Kordos, L., Hajos, M., Muller, P.& Nagy, E. (1987) Environmental change and ecostratigraphy
in the Carpathian Basin. Ann. Inst. Geol. Publ. Hung., LXX, p.377-381,Budapest
226 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
Nagy, E. (1990) Paleoclimatic zonation of the Hungarian Neogene. Asocc. Carp .Balk., XIV-th,
p.739-742, Sofia
Nagy, E. (1992) A Comprehensive Study of Neogene Sporomorphs in Hungary. Geologica
Hung., s.paleont., f.47, 244 p., Budapest.
Petrescu, I. (1969 a) Date privind flora fosilă de la Tihău (NV Transilvaniei). Contrib.
Botanice,p.281-289, Cluj- Napoca
Petrescu, I. (1969 b) Allgemeine Betrachtungen der oligozanen Flora von Surduc (Nord –Westen
Rumaniens ), N. Jb. Geol. Palaont. Mh., p.252-256, Stuttgart.
Petrescu , I. (1992) Palynological approach to the vegetation and climate in Romania during the
upper Neogene. Paleontol. Evolucio., 24-25, 461-464
Petrescu, I. (2003) Palinologia Terţiarului. Edit. Carpatica, 247 p., Cluj-Napoca.
Petrescu, I. & Nicorici E. (1984) Palynologie du Sarmatien (Miocene Superieur) de l’Ouest de la
Roumanie, Paleobiologie Continentale,XIV/2, Montpellier, p.385-395.
Petrescu, I., Codrea, V., Pătruţoiu, I.& Meilescu, C. (1987) Contributions a la connaisance de la
geologie, de la paleontologie, de la palynologie et de la genese des formations de charbon du
pliocene superieur (Romaniene) de la zone Roşia-Peşteana-Turceni (Departement de Gorj),
Studia Univ.B-B, s. Geolo.-geogr., XXXII, 2, 11-29, Cluj-Napoca.
Petrescu, I., Mezaroş, N., Filipescu, S., Buda, A. (1988 a) Contributions to the stratigrafic
knowledge of the Neogene deposits in borehole 12 Mereşti (SE Transylvanian Basin), Studia
Univ. B-B, geol.-geogr.,XXXIII, 2,15-25. Cluj – Napoca.
Petrescu, I., Buda, A. & Boer, H. (1988 b) Contribution to the knowledge of lignit formation
paleoenvironement in the Baraolt Basin (Eastern Carpahian), Sudia, Univ.B-B, geol.-geogr.,
XXXIII, 2, 15-25, Cluj-Napoca.
Petrescu, I., Nicorici E. (1989 a) Palynological Studies on the Lower Miocene deposits in the
Bozovici Basin, Studia.Univ B-B, Geol. Geograph. XXXIV,2 p.43-51, Cluj-Napoca
Petrescu,I.,Cerniţa,P.,Meilescu, C., Codrea, V., Pascovici, N.,Vădan, M., Hosu, Al., Manda ,S. &
Bengulescu , L. (1989 b) Preliminnary aproaches to the palynology of Lower Pliocene
(Dacien) deposits in the Husnicioara area (Mehedinţi County, SW Romania), Studia Univ. B-
B, s.geolog-geogr, XXXIV, 2,67-75, Cluj- Napoca
Petrescu, I., Nica, T., Filipescu S., Barbu O, Chira C. Avram R., Valaczkai T ( 1989 b)
Paleoclimatycal significance of the palynological approach to the Pliocene deposits of
Lupoaia (Gorj county) Studia Univ.B.B., geol-geogr., 2,XXXIV,75-83
____________________________________________________________________________ 227
________________________________________________________________________
Popescu, S.,M. (2001) Vegetation, climat et cyclostratigraphie en Paratethys Central au Miocene
superieur et au Pliocene inferieur, d’apres la palynologie. These.Univ.Claude Bernard – Lyon
1.
Roiron, P., (1992) Flores, vegetations et climats du Neogene mediterranene: apports de
macroflores du sud de la France et du nord –est de l,Espagne. Thesis.Univ.Montpellier.
Roth, J., Dilcher, D.L. (1978) Some Considerations in Leaf Size and Leaf Margin Analysis of
Fossil Leaves. Cour. Forsh. Inst. Senckenberg., 30, p.165-171.
Schwarzbach, M. (1963) Climates of the Past. 328 p., London Shackelton, N.J. Hall, M.A & Pate,
D. (1995) Pliocene stable isotope stratigraphy of Site 846 .Proc. ODP, Sci. Results 138,
p.337-355
Suc, J-P, (1984) Origin and evolution of the Mediterranen vegetation and climate in Europe.
Nature 307, 429- 550
Suc, J.P. (1989) Distribution latitudinale et etagement des associations vegetales au
Cenozoique superieur dans l’aire ouest-mediterrannenee. Bul. Soci. geol. France, 8, 5 , 3:541-
550
Suc, J-P. (1994) Origin and evolution of the vegetation and climate in Europe. Nature, 307,
5950:429-432.
Suc,J.P., Bertini, A., Combourieu-Nebout, N., Diniz, F., Leroy, S., Russo-Ermolli, E., Zheng, Z.,
Bessais, E. & Ferrier, J. (1995) Structure of West Mediterranean and climate scince 5,3 Ma.
Acta Geol. Cracovia, 38, 1: 3 – 16.
Ţicleanu M., Ţicleanu N., Diaconiţă D.& Pauliuc S. (1998) The temporal content of the Neogene
coal generating cycles in Romania. Rom. Jour. Stratigr. 79, 107-117, Bucureşti.
Ţicleanu, M., Ţicleanu N., Constantin, P., Pauliuc S. & Marinescu Fl. (2002) The identification
of the Valach climatic cycle.-Important achievement of Romanian geological research school.
Stud.Univ.B.B., Geol, XLVII,2, 85-92
Ţicleanu, N. (1992) Studiu genetic al principalelor zăcăminte de cărbuni neogeni din România, cu
privire specială la cărbunii plioceni din Oltenia.Teză de doctorat, Univ.Bucureşti
Ţicleanu, N. (1995) An attempt to reconstitute the evolution of the mean annual temperature in
the Neogene of Romania. Rom. J. Paleont.,76, 137-144
Ţicleanu, N., Artin L.(1982) Date noi privind flora Sarmatianului de la Deva-Tampa, D. S. S.,
Inst. Geol.Geofiz.,LXVII/3, Bucuresti, p.173-186.
Ţicleanu, N., Petrescu, I., Diaconu, F., Meilescu, C. & Pătruţoiu, I. (2002) Fossil plants from
Pontian deposits at Batoţi-Mehedinţi. Studia Univ. “Babeş-Bolyai”, geologia, sp. Issue, 1,
p.351-364, Cluj-Napoca
228 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
Wing, L.S. & Geenwood, D.R. (1994) Fossil and fossil climate : the case for equable continental
interiors in the Eocene. In: Allen , J.R.L. (edit.) Palaeoclimate and their modeling. 35-44.
Wolfe, J.,A. (1971) Tertiary climatic fluctuation and method of analysis of Tertiary floras.
Palaeogeogr. Palaeoclim. Palaeoecol.9,25-57
Wolfe, J.,A. (1981) A palaeobotanical interpretation of Tertiary climates in the Northern
Hemisfere In: Palaeontology and Palaeoenvironements. B. J. Skinner (edit.), 129-139, Los
Altos.
Zagwijin, W.H. & Suc,J.-P. (1984) Palynostratigraphie de Plio-Pleistocene d’Europe et de
Mediterranee nord-occidental: correlations chronostratigraphiques, histoire de la vegetation et
du climat.Paleobiologie continentale,14,2, 475-483.
____________________________________________________________________________ 229
________________________________________________________________________
NANOFLORA DEPOZITELOR NEOGEN SUPERIOARE DIN BAZINUL DACIC

ŞI IMPLICAŢIILE EI PALEOAMBIENTALE
Mariana Mărunţeanu
Institutul Geologic al României, Bucureşti
Incepând cu sfârşitul Miocenului mediu şi terminând cu Pliocenul, Paratethysul s-a

fragmentat într-o serie de bazine, intermitent interconectate şi separate parţial sau total de oceanul
mondial. Schimbările paleogeografice au determinat scăderea progresivă a salinităţii apelor, în
anumite zone chiar îndulcirea lor totală, ceea ce a provocat, într-o primă fază, apariţia
endemismelor în cadrul grupurilor de organisme marine şi ulterior dispariţia acestora.
Nanofosilele calcaroase, nanoorganisme planctonice, au o importanţă deosebită nu numai
pentru datarea şi corelarea succesiunilor sedimentare la mari distanţe, ci şi pentru decelarea
legăturilor paleogeografice dintre diferitele domenii depoziţionale. Ele se deplasează rapid şi pot
supravieţui o perioadă scurtă de timp chiar în medii de sedimentare cu salinitate mult redusă, dacă
acestea sunt invadate periodic de ape marine.
Datele furnizate de nanoplanctonul calcaros (conţinut, caracteristici morfo - structurale, tipuri
de asociaţii etc) ne-au permis definitivarea, pe teritoriul României, a hăţilor paleogeografice ale
Neogenului superior. Cele construite pentru intervalele de timp anterioare Basarabianului
superior, deci înaintea paroxismului orogenezei moldave, au ca bază hărţi palinspatice, realizate
prun utilizarea secţiunilor geologice balansate si a datelor paleomagnetice.
1. Lito si biostratigrafia (nanoplankton calcaros) depozitelor neogenului superior
Bazinul Dacic, ce se individualizează după Basarabianul inferior, se întinde predominant pe

trei unităţi structurale, reprezentate prin Pânza Subcarpatică, avanfosa carpatică şi platformele
paleozoice Moesică şi parţial Scitică.
In cele ce urmează vom analiza, în unităţile structurale menţionate, aspectul litostratigrafic al
succesiunilor sedimentare, începând cu cele premergătoare individualizării Bazinului Dacic
(volhynian – basarabian inferioare) şi continuând cu cele proprii acestui domeniu depoziţional
(basarabian superioare – romaniene), ansamblurile de nanofosile calcaroase, precum şi
informaţiile paleoambientale oferite de nanoplancton.
In marea majoritate a cazurilor, multiplele secţiuni geologice, investigate prin probe seriate,
s-au dovedit incomplete, fie datorită unor lacune de sedimentare sau chiar a multiplelor lacune de
230 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
observaţie. De aceea, pentru obţinerea unei imagini cât mai sugestive, care să reflecte
caracteristicile asociaţiilor de nanoplancton şi distribuţia lor stratigrafică în întregul Bazin Dacic,
au fost alese câteva secţiuni geologice de referinţă, a căror localizare este reprezentată în Figura1.
Figura 1. Localizarea sectiunilor geologice de referinta pentru asociatiile de nanoplancton

calcaros, neogen superior
A. Bazinul Dacic; B. sariaj; C. flexura; D. limita unitate tectonica; E. fractura; F. Panza Flisului
Curbicortical + Panza de Macla + Panza de Audia + Panza de Tarcau + Panza Cutelor Marginale; G.
Panza Subcarpatica; H. Locatia sectiunilor de referinta pentru asociatii de nanoplancton, neogen
superioare (1, sinclinalul Bozioru - Odaile; 2, sinclinalul Rusavat; 3, V.Ramnicului Sarat; 4,V. Dara;
5, foraj152 Suditi; 6, Valea lui Cernat; 7, V. Ramnicului Sarat; 8, V. Tohaneasa; 9, V. Fantanele; 10,
V. Bistra; 11, V. Bizdidel; 12, V. Badislava; 13, Valea Vacii; 14, V. Titu; 15, V. Slanicul de Buzau;
16 foraj 308 Rosiori; 17, foraj 130 Strachina; 18, foraj 1 Edera; 19, foraj 1 Cosmina; 20, foraj 2
Cosmina)
____________________________________________________________________________ 231
________________________________________________________________________
1.1. Sarmatianul
Etajul Sarmaţian (sensul Suess, 1866), din scara cronostratigrafică regională a Paratethysului,
a fost subîmpărţit în trei subetaje (Simionescu, 1905), denumite Volhynian, Basarabian şi
Kersonian.
Volhynianul reprezintă ultima unitate cronostratigrafică a Miocenului mediu, limita Miocen –
Pliocen fiind datată la 10,9 m.a (Hilgen, 1991). Prin corelarea nanoplanctonului calcaros,
caracteristic Serravallianului superior – Tortonianului bazal (Berggren et al., 1996; Fornacciari et
al., 1997), cu cel identificat în sedimentele volhyniene (Mărunţeanu, 1995), se poate aprecia că
acest subetaj se plasează între 12,2 – 10,7 m.a.
Cu subetajul Basarabian începe practic Miocenul superior. Limita lui inferioară poate fi
apreciată la 10,7 m.a. (primele ocurenţe ale speciei Catinaster calyculus la 10,7 m.a. - Berggren et
al., 1966 au fost identificate în baza succesiunii basarabiene - Mărunţeanu, 1995), iar cea
superioară la 8,9 m.a. (odată cu extincţia foraminiferelor - Popescu, 1995 în întregul domeniu al
Paratethysului).
Ultimul subetaj al Sarmaţianului, Kersonianul, se încadrează probabil în intervalul 10,7 – 8,5
m.a., limita lui superioară fiind evaluată pe baza primelor apariţii ale speciei Discoaster
quinqueramus (datate la 8,4 m.a. – Berggren et al., 1996) aproape de baza succesiunii meoţiene.
1.1.1. Litostratigrafie
In zona de legătură dintre Paratethysul Central şi cel Oriental, suita sedimentară volhyniană
se caracterizează prin dese schimbări litofaciale areale şi prin dispunerea ei, în marea majoritate a
cazurilor, în discontinuitate de sedimentare peste depozite ante - sarmaţiene.
Stiva volhyniană din Pânza Subcarpatică este reprezentată prin alternanţe pararitmice de
nisipuri şi argile cu rare intercalaţii de conglomerate, în sinclinalul Bozioru – Odăile sau argile şi
siltite, pe valea Râmnicului Sărat (Fig. 2, 3).
Schimbările litofaciale sunt mai pregnante în avanfosa carpatică. Astfel, în Subcarpaţii
Munteniei, de la nord spre sud, se observă o trecere gradată de la marne şi nisipuri cu rare
intercalaţii de argile, pietrişuri şi conglomerate, în sinclinalul Ruşavăţ (Fig. 2), la marne, calcare
şi calcarenite pe valea Dara (Fig. 3). Spre vest, între Olt şi Topolog, se dezvoltă o succesiune
predominant argilo – siltică (Formaţiunea de Valea Morilor – Marinescu, 1978), ce trece la argile
rubanate cu rare intercalaţii de nisipuri, între Olt - Olteţ şi Motru - Dunăre sau chiar la alternanţe
de de brecii, nisipuri şi argile, între Jiu şi Motru.
232 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
Figura 2. Prezente de nanofosile calcaroase in depozitele sarmatiene
(Sectiunile geologice sintetice din sinclinalul Rusavat si partea nordica a sinclinalului Bozioru - Odaile)
1, gips; 2, calcar; 3,marna; 4, argila; 5, tufit; 6, siltit; 7, nisip; 8, nisip cu concretiuni; 9, gresie; 10, pietris;
11, conglomerat; 12, asociatii de nanofosile tip A, mediu marin; 13, asociatii de nanofosile tip B, mediu
salmastru spre marin; 14, asociatii cu Scyphosphaera si Thoracosphaera, mediu salmastru spre dulcicol;
15, discontinuitate in sedimentare; 16, limite cronostratigrafice.
____________________________________________________________________________ 233
________________________________________________________________________
Figura 3. Prezente de nanofosile calcaroase in depozitele sarmatiene
(Sectiunile geologice Valea Ramnicului Sarat, Valea Dara si forajul 152 Suditi)
1, calcarenit; 2, calcar; 3, marna; 4, argila; 5, sist argilos; 6, siltit; 7, gresie; 8, pietris; 9, asociatii de
nanofosile tip A, mediu marin; 10, asociatii de nanofosile tip B, mediu salmastru spre marin; 11, asociatii
cu Scyphosphaera si Thoracosphaera, mediu salmastru spre dulcicol; 12, discontinuitate in sedimentare; 13,
limite cronostratigrafice
234 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
Depozitele volhyniene sunt mai larg răspândite în centrul Platformei Moesice. Ele aparţin:
- Formaţiunii de Ciureşti (Pauliuc et al., 1979), alcătuită din conglomerate şi calcare
organogene, cu frecvente intercalaţii de gresii, nisipuri şi argile
- Formaţiunii de Miroşi (Pauliuc et al., 1979), predominant argiloasă, cu rare intercalaţii de
siltite şi nisipuri.
Vârsta volhyniană a fost acordată depozitelor menţionate pe baza asociaţiilor de moluşte
(Marinescu, 1978; Pauliuc et al., 1979; Papaianopol et al., 1955 etc.), fiind atestată şi de
ansamblurile de nanofosile calcaroase, caracteristice Zonelor NN7 şi NN8 (Mărunţeanu şi
Papaianopol, 1998).
Spre deosebire de stiva de sedimentare volhyniană, cea a Basarabianului (Sarmaţian mediu)
prezintă areal o mai mică variaţie litologică.
Astfel, în Pânza Subcarpaticăi, depozitele Sarmaţianului mediu sunt argilo – nisipoase la nord
de valea Buzăului şi preponderant argilo – marnoase la sud de acest râu.
Mai răspândite şi diversificate sunt succesiunile basarabiene din avanfosa carpatică
(Marinescu, 1978; Pauliuc et al., 1979; Papaianopol et al., 1995), alcătuite din: alternanţe de
argile şi nisipuri cu intercalaţii de pietrişuri şi conglomerate, între Olt şi Topolog; argile şi
nisipuri rubanate cu un nivel tufitic asociat unui pachet de gresii în plăci, între Olt şi Olteţ;
depozite cu o dezvoltare areală progradantă din spre nord spre sud, de la un facies detrito –
grosier la un facies lutito – arenitic, între Olt şi Jiu; formaţiuni argilo – marnoase cu dese
intercalaţii de nisipuri, între Jiu şi Motru; o stivă ce debutează cu partea superioară a Formaţiunii
de Valea Morilor (lutito – arenitică) şi se încheie cu partea inferioară a Formaţiunii de Izvorul
Bârsei (alcătuită predominant din pietrişuri), între Motru şi Dunăre.
Cea mai mare dezvoltare o au depozitele Sarmaţianului mediu în Platforma Moesică, fiind
extinse pe aproape întreg teritoriul acesteia, unde sunt cunoscute sub denumirile de Formaţiunea
de Hârleşti, argilo – calcaroasă şi Formaţiunea de Olteni, argilo – grezoasă (Pauliuc et al., 1979).
Vârsta basarabiană a fost determinată pe baza asociaţiilor macrofaunistice. şi atestată de
comunităţile de nanoplancton calcaros (aparţinând Zonelor NN8 – parte inferioară şi NN9).
Succesiunea sedimentară a Chersonianului (Sarmaţian superior) se dezvoltă pe areale mult
mai restrânse, fiind alcătuită din:
- alternanţe neregulate de gresii şi calcare, în zona subcarpatică a avanfosei;
- pietrişuri şi nisipuri grosiere, cu aspect torenţial în apropiere de aria carpatică, ce trec spre
sud la argile rubanate cu intercalaţii de nisipuri (mai bine dezvoltate între râurile Olt şi Jiu), în
restul avanfosei carpatice;
____________________________________________________________________________ 235
________________________________________________________________________
- marne, nisipuri şi calcare (Formaţiunea de Cetate - Lubenescu et al., 1986, 1987), dezvoltate
pe mici suprafeţe imediat la nord de Dunăre şi în Dobrogea de sud, în cuvertura Platformei
Moesice.
1.1.2. Nanoplancton calcaros

In depozitele volhynian – basarabian inferioare (secţiunile geologice sintetice - sinclinalele
Bozioru – Odăile, Figura 2 sau singulare – V. Râmnicului Sărat, V. Dara şi forajul 152 Sudiţi,
Figura 3), asociaţiile de nanoplancton calcaros prezintă caractere compoziţionale diferite, putând
fi încadrate în două tipuri. Primul tip (A), endemic, este larg răspândit în întregul Paratethys
Central (Baldi – Beke, 1960, 1964; Bona, 1964; Müller, 74, Mărunţeanu, 1992, 1995 etc.) şi
conţine specii cu o largă distribuţie stratigrafică, cum ar fi Braarudosphaera bigelowii (Gran &
Braarud), Calcidiscus leptoporus (Murray & Blackman), Calcidiscus macintyrei (Bukry &
Bramlette), Calcidiscus leptoporus centrovalis Stradner & Fuchs, Coccolithus pelagicus
(Wallich), Coccolithus miopelagicus Bukry, Coronocyclus nitescens (Kamptner), Cricolithus
jonesi Cohen, Helicosphaera wallichi (Lohman), Helicosphaera walbersdorfensis Müller,
Pontosphaera multipora (Kamptner), Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner),
Reticulofenestra pseudoumbilicus gelida (Geitzenhauer), Rhabdolithus poculi Bona & Kernerne,
Rhabdosphaera pannonica Baldi – Beke, Sphenolithus moriformis Bröniman & Stradner,
Thoracosphaera heimii (Lohman). Trăsăturile specifice ale acestui tip de asociaţii sunt:
- alcătuirea comunităţilor din specii mai rezistente la schimbările salinităţii apelor;
- dezvoltarea în explozie a speciei Reticulofenestra pseudoumbilicus;
- apariţia unui număr mare de indivizi în cadrul speciilor genurilor Reticulofenestra şi
Calcidiscus;
- o semnificativă micşorare a dimensiunilor majorităţii indivizilor, ce se află aproape de limita
inferioară a scării dimensionale standard, cu excepţia celor aparţinând speciilor genului
Calcidiscus;
- existenţa unui mare număr de morfotipuri în cadrul speciilor Calcidiscus leptoporus şi
Calcidiscu macintyrei, caracterizate printr-o substanţială reducere dimensională a ariei centrale şi
prin structuri diferite ale deschiderii centrale, ce poate fi liberă, acoperită de cristale calcitice
haotic distribuite sau ordonate în bare, cruci, x-uri şi plase;
- lipsa totală a speciilor genului Discoaster, foarte sensibile la schimbările de salinitate;
- prezenţa frecventă a nanofosilelor Rhabdosphaera pannonica şi Rhabdolithus poculi, tipice
pentru comunităţile de nanoplancton ale depozitelor sarmaţian inferioare şi medii, de la interiorul
Carpaţilor;
236 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
- lipsa totală a nanofosilelor index, necesare unei biozonări.
Al doilea tip de asociaţii (tipul B) este caracteristic sedimentelor marine ale părţii superioare
ale Miocenului mediu. In România, acesta a fost identificat numai la exteriorul Carpaţilor, la
câteva nivele stratigrafice. Este constituit din: Braarudosphaera bigelowii (Gran & Braarud),
Calcidiscus leptoporus (Murray & Blackman), Calcidiscus macintyrei (Bukry & Bramlette),
Coccolithus pelagicus (Wallich), Coccolithus miopelagicus Bukry, Discoaster variabilis Martini
& Bramlette, Discoaster brouweri Tan, Helicosphaera kamptneri Hay & Mohler, Helicosphaera
wallichi (Lohman), Pontosphaera multipora (Kamptner), Reticulofenestra pseudoumbilicus
(Gartner), Reticulofenestra pseudoumbilicus gelida (Geitzenhauer), Sphenolithus abies Deflandre,
Sphenolithus moriformis Bröniman & Stradner, Rhabdosphaera claviger (Murray & Blacjman),
Syracosphaera histrica Kamptner. In acest tip de asociaţii au fost identificate o serie de
bioevenimente în evoluţia nanofosilelor calcaroase şi anume:
- primele ocurenţe ale lui Discoaster kugleri Martini & Bramlette, ce marchează debutul
Zonei NN7, foarte aproape de baza depozitelor volhiniene;
- primele apariţii ale lui Catinaster coalitus Martini & Bramlette, ce indică începutul Zonei
NN8, spre topul formaţiunilor volhiniene;
- primele ocurenţe ale speciei Catinaster calyculus Martini & Bramlette, la limita dintre
depozitele volhiniene şi basarabiene;
- primele apariţii ale speciilor Discoaster hamatus Martini & Bramlette şi Discoaster
calcaris Gartner, concomitente cu extincţia lui Discoaster exilis Martini & Bramlette, ce
marchează debutul Zonei NN9, în depozitele Basarabianului inferior.
Principalele caractetristici ale ansamblurilor de nanoplancton aparţinând tipului B sunt:
- număr mare de specii, dar mic de indivizi;
- dimensiuni standard ale speciilor;
- lipsa totală a morfotipurilor;
- prezenţa normală a discoasteridelor;
- evoluţia stratigrafică normală a nanofosilelor, demonstrată prin prime şi ultime ocurenţe ale
unor specii la aceleaşi nivele ca şi în oceanul mondial.
Incepând cu Basarabianul superior şi până la sfârşitul acestuia, comunităţile de nanoplancton
devin din ce în ce mai rare, până la extincţia lor totală la începutul Kersonianului. Asociaţiile sunt
alcătuite aproape în exclusivitate din câteva specii endemice ale genurilor Thoracosphaera şi
Scyphosphaera, care au rezistat îndulcirii progresive a mediului biotic, căutând să se adapteze
noilor condiţii de viaţă prin uşoare schimbări ale formei şi structurii.
____________________________________________________________________________ 237
________________________________________________________________________
1.2. Meoţianul
Definit de Andrusov (1890), Meoţianul, unitate cronostratigrafică regională, caracterizează

succesiunea de depozite în exclusivitate extra – carpatice, cuprinse între cele sarmaţiene şi
ponţiene. A fost divizat în două subetaje, inferior – Oltenian şi superior – Moldavian, pe baza
diversităţii asociaţiilor macrofaunistice (Krejci Graf şi Wenz, 1926; Atanasiu, 1940). Limita
inferioară a acestui etaj a fost aproximată la 8,5 m.a., iar cea superioară a fost calibrată
paleomagnetic la 6,15 m.a. (Snel et al., 2006). De asemenea, limita Oltenian – Moldavian a fost
calibrată paleomagnetic la aproximativ 7 m.a.
In Bazinul Dacic, stiva de sedimente meoţiene are cea mai mare extindere în cuvertura
Platformei Moesice şi anume în extremităţile ei vestice (la vest de Craiova) şi estice (sud est de
Focşani) precum şi în jumătatea nordică a sectorului Celaru – Optaşi – Tufeni (Pauliuc et al.,
1979). Litologic, depozitele olteniene debutează cu gresii calcaroase sau chiar calcarenite, se
continuă cu alternanţe de marne şi/sau argile şi se încheie cu un pachet de argile cu intercalaţii de
siltite, cunoscut sub numele de “strate cu Dosinia maeotica”. Acestea sunt urmate, în succesiune
stratigrafică normală, de depozite moldaviene, predominant nisipoase, cu intercalaţii argiloase,
variabile ca frecvenţă şi grosime.
Cu extindere mai mică, succesiunea sedimentară meoţiană apare şi în avanfosa carpatică.
Astfel, în vestul Bazinului Dacic, în sectorul Argeş – Olt, aceasta ocupă suprafeţe limitate, fiind
alcătuită predominant din nisipuri (în marea lor majoritate având o stratificaţie încrucişată) cu
intercalaţii, de grosimi variabile, de argile, marne, gresii (pe alocuri nisipuri), siltite şi mai rar
pietrişuri. Intre râurile Olt şi Olteţ, aceleaşi depozite meoţiene se dispun sub forma unor fâşii, la
nord şi sud de structura Slătioara – Govora – Ocnele Mari, fiind constituite din nisipuri de diferite
granulometri, argile şi/sau marne şi siltite. La vest de Olteţ şi până în Valea Jiului se cunosc doar
câteva petece de sedimente meoţiene (cum ar fi cel de pe valea Bistra, Fig. 5), care prezintă o
mare uniformitate litologică, fiind reprezentate în proporţie de 90% de nisipuri, cu rare intercalaţii
de argile şistoase negricioase. Aceeaşi uniformitate poate fi observată şi în sectorul cuprins între
văile Jiului şi Motrului, unde faciesul nisipos este înlocuit printr-unul nisipo – argilos, cu foarte
rare intercalaţii de pietrişuri (valea Fântânele, Fig. 5). Intercalaţiile de pietrişuri cresc în grosime
şi frecvenţă în sectorul Motru – Dunăre.
238 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
Figura 4. Prezente de nanofosile calcaroase in depozitele meotiene
(Sectiunile geologice V.Fantanele, V.Bistra, V.Bizdidel)
1, argila; 2, siltit; 3, nisip; 4, nisip cu concretiuni; 5, gresie; 6, pietris; 7, conglomerat; 8, interval stratigrafic
cu nanofosile in situ; 9, discordanta; 10, limite cronostratigrafice
____________________________________________________________________________ 239
________________________________________________________________________
Figura 5. Prezente de nanofosile calcaroase in depozitle meotiene
(Sectiunile geologice V. lui Cernat, V.Ramnicu Sarat, V.Tohaneasa)
1, Sarmatian; 2, Pontian; 3, Meotian; 2, argila; 5, argila tufitica; 6, siltit; 7, nisip; 8, gresie;

9, interval stratigrafic cu nanofosile insitu; 10, discordanta; 11, limite cronostratigrafice
240 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
O răspândire mai redusă o au depozitele meoţiene în nord – estul Bazinului Dacic, în

avanfosa Carpaţilor Orientali, unde succesiuni complete se cunosc numai în arealul delimitat de
Valea lui Cernat în vest şi Valea Râmnicului Sărat (în nord). Aici (Fig. 4), formaţiunile meoţiene
sunt alcătuite din alternanţe mai mult sau mai puţin regulate de nisipuri şi argile, cu intercalaţii
subţiri de gresii în Oltenian şi siltite în Moldavian. Pe Valea Râmnicului Sărat, în partea terminală
a stivei olteniene se dezvoltă un pachet de cinerite.
Apartenenţa formaţiunilor menţionate la Meoţian a fost demonstrată în special pe baza
comunităţilor de moluşte (Papaianopol, 1982; Papaianopol et al., 1995 etc).

In Meoţian, apele salmastre ale Bazinului Dacic conţineau în special moluşte şi ostracode.
Totuşi, la trei nivele stratigrafice scurte au fost identificate asociaţii clar marine de nanofosile in
situ. Trebuie specificat faptul că atât peste cât şi sub aceste nivele, depozitele sedimentare nu
conţin nanoplancton. Pentru exemplificare au fost selecţionate profilele geologice de referinţă,
ilustrate în Fig. 4 şi 5, a căror amplasare geografică este redată în Fig.1 .
Imediat deasupra bazei succesiunii olteniene, în “stratele cu Ervilia” (Mărunţeanu şi
Papaianopol, 1999), apar discontinuu stratigrafic (secţiunile geologice Valea lui Cernat, Valea
Tohăneasa, Valea Râmnicu Sărat - Fig.4 şi Valea Bistra – Fig. 5) asociaţii de nanofosile,
caracteristice Subzonei NN11a, reprezentate prin Braarudosphaera bigelowii (Gran & Braarud),
Discoaster brouweri Tan, Discoaster surculus Tan, Discoaster intercalaris Bukry, Calcidiscus
leptoporus (Murray & Blackman), Calcidiscus macintyrei (Bukry & Bramlette), Coccolithus
pelagicus (Wallich), Helicosphaera carteri (Wallich), Reticulofenestra pseudoumbilicus
(Gartner) şi foarte rar Discoaster quinqueramus Gartner.
Comunităţile de nanoplancton se caracterizează printr-un număr mic de genuri şi specii, ai
căror indivizi au dimensiuni mici (uneori chiar sub dimensiunile standard), dar nu prezintă
modificări structurale.
Asociaţii de nanofosile, aparţinând tot Subzonei NN11a, au mai fost identificate şi în
“stratele cu Dosinia maeotică” şi “ stratele cu Psilunio” (Mărunţeanu şi Papaianopol, 1999), de la
sfârşitul Oltenianului, respectiv începutul de Moldavianului (Valea lui Cernat, valea Râmnicu
Sărat – Fig. 4 şi valea Fântânele, valea Bistria – Fig.5). Ele sunt constituite Amaurolithus
delicatus Gartner, Amaurolithus primus (Bukry & Percival), Discoaster brouweri Tan, Discoaster
bellus Bukry & Paercival, Discoaster mendomobensis Theodoridis, Discoaster surculus Tan,
Discoaster intercalaris Bukry, Calcidiscus leptoporus (Murray & Blackman), Calcidiscus
____________________________________________________________________________ 241
________________________________________________________________________
macintyrei (Bukry & Bramlette), Coccolithus pelagicus (Wallich), Helicosphaera carteri
(Wallich), Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner), Helicosphaera stalis Theodoridis,
Scapholitus fossilis Deflandre, Umbilicosphaera jafari Muller şi numeroase specii mici ale
genului Reticulofenestra. Spre deosebire de ansamblurile de nanoplancton din “stratele cu
Ervilia”, cele din “stratele cu Dosinia” şi “stratele cu Psilunio” sunt aproape continuu distribuite
areal şi stratigrafic, au dimensiuni mici dar care se încadrează în cele standard şi conţin un număr
mai mare de specii.
Ultimul nivel stratigrafic meoţian, în care au fost decelate nanofosile calcaroase se află în
partea terminală a stivei moldaviene, în aşa zisele “strate cu Dreissenomya” (Mărunţeanu şi
Papaianopol, 1999) (Valea lui Cernat, Valea Râmnicu Sărat – Fig. 4 şi Valea Bizdidel – Fig.5).
Comunităţile de nanoplancton identificate sunt alcătuite din Amaurolithus amplificus (Bukry
& Percival), Amaurolithus bizzarus (Bukry), Amaurolithus delicatus Gartner, Amaurolithus
primus (Bukry & Percival), Calcidiscus leptoporus (Murray & Blackman), Calcidiscus
macintyrei (Bukry & Bramlette), Coccolithus pelagicus (Wallich), Thoracosphaera albatrosina
Kamptner şi fosrte rare specimene de Discoaster quinqueramus Gartner, aparţinând Subzonei
N11b. Distributia speciei Amaurolithus amplificus este foarte scurta (între 6 şi 6,5 m.a. – Raffi et
al., 1998), în mijlocul Subzonei N11b. De aceea prezenţa acesteia într-o asociaţie este foarte
importantă atât pentru corelări la mari distanţe cât şi pentru calibrări paleomagnetice ale
depozitelor cantonatoare.
Nanofosilele identificate în “strate cu Dreissenomya” se caracterizează prin: repartiţie
stratigrafică intermitentă; număr mic de indivizi; aspect adesea “malformat” materializat prin
schimbări morfo - structurale, cum ar fi inegalitatea braţelor sau dispunerea lor neregulată la
unele specii ale genului Discoaster; prezenţa unor forme atipice la câteva specimene ale genului
Amaurolithus; dimensiunile reduse, sub cele standard, la majoritatea indivizilor.
1.3. Ponţianul
Etajul Ponţian (unitate cronostratigrafică regională – Paratethys Oriental) cuprins între 6,15 –
5,3 m.a. (Snel et al., 2006), a fost definit de Andrusov (1909) şi divizat de Krejci Graf şi Wenz
(1926) în Odessian (Ponţian inferior), Portaferrian (Ponţian mediu) şi Bosphorian (Ponţian
superior). Conform calibrărilor paleomagnetice (Snel et al., 2006) cele trei subetaje au durat între
6,15 – 5,8 m.a., 5,8 – 5,6 m.a. şi respectiv 5,6 – 5,38 m.a.
Deoarece limita Miocen – Pliocen a fost stabilită în domeniul tethysian la 5,38 m.a (Raffi et
al., 1998), se poate admite faptul că Miocenul superior se încheie la finele Ponţianului.
242 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
Figura 6. Prezente de nanofosile calcaroase in depozitele pontiene
(Sectiunile geologice V.Badislava, V.Vacii, V. Titu)
1, argila; 2, siltit; 3, nisip; 4, gresie; 5, interval stratigrafic cu nanofosile in situ; 6, discordanta;

7, limite cronostratigrafice
____________________________________________________________________________ 243
________________________________________________________________________
Succesiunea sedimentară ponţiană este bine reprezentată în Bazinul Dacic (Filipescu şi
Hanganu, 1966; Hanganu, 1966; Pană, 1966; Huică, 1977; Marinescu, 1978; Papaianopol şi
Olteanu, 1986; Papaianopol et al., 1995; date din forajele executate în Platforma Moesică),
dezvoltându-se cu precădere în avanfosa carpatică şi cuvertura post – tectonică a Platformei
Moesice.
Astfel, în avanfosa Carpaţilor Orientali, între râurile Dâmboviţa şi Buzău (secţiuni geologice
de referinţă Valea Vacii şi Valea Titu – Fig. 6), depozitele odessiene prezintă de regulă un facies
predominant lutitic, uniform şi monoton, care în bazinul Dâmboviţei şi imediat la nord de Valea
Buzăului, admite frecvente intercalaţii de nisipuri grosiere, gresii şi calcare. Formaţiunile
portaferriene, preponderant nisipoase sau argiloase, suferă frecvente treceri laterale între cele
două tipuri litologice. Sedimentele bosphoriene sun caracterizate de trei tipuri litofaciale,
predominant argilos, nisipos sau argilo – nisipos.
Cea mai mare răspândire o are stiva sedimentară ponţiană în avanfosa Carpaţilor Meridionali,
unde prezintă numeroase schimbări litofaciale, atât areal cât şi stratigrafic.
Formaţiunile Odessianului se dezvoltă:
- în bazinul râului Ialomiţa, unde sunt alcătuite din alternanţe neregulate de nisipuri, gresii şi
argile, cu intercalaţii subordonate, spre partea superioară, de calcare şi siltite;
- între văile Argeşului şi Slănicului de Argeş, unde sunt constituite din nisipuri, pietrişuri
până la microconglomerate şi argile, cu câteva complexe cărbunoase în jumătatea inferioară;
- în bazinul văii Cernişoara, unde litofaciesul odessian este predominant nisipo – argilo –
cărbunos;
- între văile Gilort – Jiu şi Motru – Dunăre, unde predomină marnele şi argilele, cu frecvente
intercalaţii de siltite în jumătatea inferioară.
Aceleaşi schimbări litofaciale, în special areale, pot fi observate şi în succesiunea sedimentară
portafferiană, dezvoltată în special între Argeş şi Topolog (nisipuri cu pachete de argile cu
cărbuni) şi între Gilort şi Dunăre (predominant lutite).
Formaţiunile bosphoriene au o răspândire aproape continuă între văile Argeşelului şi Oltului,
fiind reprezentate printr-un facies argilo – nisipos (Valea Bădislava – Fig.6).
O largă răspândire o au depozitele ponţiene şi în cuvertura Platformei Moesice, unde
depăşesc cu mult aria de depunere a sedimentelor meoţiene. Faciesurile lutitice ale Odessianului
şi Portafferianului, dispuse fie în continuitate de sedimentare peste succesiunea meoţiană sau
discordant peste formaţiuni mai vechi, apar cu precădere în nordul platformei, pe când cele
arenito – lutitice ale Bosphorianului au fost interceptate de foraje în întregul areal al Platformei
244 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
Moesice. Datarea depozitelor ponţiene a fost efectuată pe baza resturilor fosile de moluşte şi
ostracode (Filipescu şi Hanganu, 1966; Hanganu, 1966; Pană, 1966; Huică, 1977; Marinescu,
1978; Papaianopol şi Olteanu, 1986; Papaianopol et al., 1995).

Asociaţii de nanofosile calcaroase au fost identificate în depozitele Odessianului bazal,
Portafferianului superior şi Bosphorianului superior. Ele se caracterizează printr-o repartiţie
areală şi straigrafică discontinuă, număr mic de specii şi indivizi pe probă, specimene malformate
şi reduse ca dimensiuni (de regulă sub cele standard).
Comunităţile din baza stivei odessiene (secţiunile geologice de referinţă V.Vacii şi V.Titu –
Fig. 6), din “stratele cu Paradacna” (Mărunţeanu şi Papaianopol, 1998), aparţin Subzonei NN11b,
fiind alcătuite din Amaurolithus bizzarus (Bukry), Amaurolithus delicatus Gartner, Calcidiscus
leptoporus (Murray & Blackman), Calcidiscus macintyrei (Bukry & Bramlette), Coccolithus
pelagicus (Wallich), Discoaster brouweri Tan, Discoaster surculus Tan, Discoaster misconceptus
Theodoridis, Pontosphaera discopora (Schiller), Pontosphaera multipora (Kamptner),
Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner), Anguloithina arca Bukry, Geminilithella rotula
(Kamptner), Triquetrorhabdulus rugosus Bramlette & Percival.
In “stratele cu Caladacna şi Paradacna” (Mărunţeanu şi Papaianopol, 1999) ale
Portaferrianului superior (secţiunile de referinţă văile Bădislava, Vacii şi Titu – Fig. 6) au fost
identificate aceleaşi asociaţii ca cele ale Odessianului bazal, dar în care îşi fac apariţia două specii
noi, Discoaster cf. pansus (Bukry & Percival) şi Discoaster icarus Stradner, care au prime
ocurenţe spre partea terminală a Subzonei N11b.
Depozitele bosphorian terminale, “stratele cu Caladacna şi Chartoconcha”, din profilele Văii
Brazilor la Doiceşti, Văii Budureasca şi Valea lui Cernat la Călugăreni, forajul 68913 Valea
Argovei, conţin o săracă nanofloră (Mărunţeanu şi Papaianopol, 1999), aparţinând Zonei NN12.
Reprezentative pentru această biozonă sunt însă comunităţile de nanoplancton, determinate în
secţiunile Valea Vacii şi Valea Titu (Fig. 6), alcătuite din: Amaurolithus bizzarus (Bukry),
Amaurolithus delicatus Gartner, Amaurolithus tricorniculatus (Gartner), Ceratolithus acutus
Gartner şi Bukry, Calcidiscus leptoporus (Murray & Blackman), Calcidiscus macintyrei (Bukry
& Bramlette), Coccolithus pelagicus (Wallich), Discoaster brouweri Tan, Discoaster
misconceptus Theodoridis, Discoaster pansus (Bukry & Percival), Discoaster variabilis Martini
& Bramlette, Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner), Triquetrorhabduluis rugosus Bramlette
& Percival.
____________________________________________________________________________ 245
________________________________________________________________________
1.4. Dacianul
Dacianul, admis în Paratethysul Oriental ca prim etaj regional al Pliocenului, a fost definit ca
unitate cronoastratigrafică de Cobălcescu (1883) şi Teisseyre (1907), fiind divizat ulterior în
Geţian (Dacian inferior – Macarovici et al., 1927) şi Parscovian (Dacian superior – Andreescu,
1972). Datele paleomagnetice îl plasează între 5,3 şi 4,5 m.a., limita dintre cele două subetaje
fiind aproximată la 4,7 m.a.
In Bazinul Dacic, succesiunea sedimentară daciană se dezvoltă cu precădere în nordul
avanfosei carpatice şi în cuvertura Platformei Moesice. In primul areal, depozitele geţian –
parscoviene (partea superioară a Formaţiunii de Milcov) prezintă un litofacies nisipo – argilos,
imediat la nord de Buzău (secţiunea geologică de referinţă valea Slănicului de Buzău –Fig. 7) şi
altul argilo – nisipos cu gresii şi cărbuni (Formaţiunea de Berbeşti – geţiană şi Formaţiunea de Jiu
– Motru – parscoviană), între Buzău şi Jiu.
Sedimentele daciene din cuvertura Platformei Moesice, bine dezvoltate la sud de aliniamentul
Craiova – Bucureşti – Brăila şi până la Dunăre, prezintă două litofaciesuri: unul predominant silto
– nisipos cu numeroase nivele cărbunoase, în vestul şi centrul platformei (Fig.7 – foraj 308
Roşiori) şi altul argilo – nisipos cu intercalaţii de gresii şi pietrişuri, localizat în extremităţile
vestică şi estică (Fig. 7 – foraj 130 Strachina) ale acesteia.

Nanofosile calcaroase au fost identificate numai la un singur nivel stratigrafic, în Geţianul
inferior, pe valea Slănicului de Buzău, precum şi în forajele 308 Roşiori şi forajul 130 Strachina
(Fig. 7). Acestea se caracterizează prin număr redus de specii şi indivizi pe probă, dezvoltare
disacontinuă areală şi stratigrafică, dimensiuni mai mici în comparaţie cu cele standard sau
apropiate de limita inferioară ale acestora şi structuri deformate la unele specimene. Asociaţiile,
aparţinând Zonei NN13 sunt alcătuite din: Braarudosphaera bigelowii (Gran & Braarud),
Amaurolithus delicatus Gartner, Ceratolithus rugosus Bukry & Bramlette, Calcidiscus leptoporus
(Murray & Blackman), Calcidiscus macintyrei (Bukry & Bramlette), Coccolithus pelagicus
(Wallich), Geminilithella rotula (Kamptner), Discoaster brouweri Tan, Discoaster tristeliffer
Bukry, Helicosphaera carteri (Wallich), Pontosphaera discopora Schiller, Reticulofenestra
pseudoumbilicus (Gartner).
246 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
Figura 7. Prezente de nanofosile calcaroase in depozitele daciene
(Sectiunile geologice V. Slanicului de Buzau, foraj 308 Rosiori, foraj 130 Strachina)
1, carbune; 2, argila si marna;3, siltit; 4, nisip; 5, gresie; 6, pietris; 7, interval stratigrafic cu nanofosile in
situ; 8, discordanta; 9, limite cronostratigrafice
____________________________________________________________________________ 247
________________________________________________________________________
1.5. Romanianul
Romanianul, ultimul etaj al Pliocenului din scara cronostratigrafică a Paratethysului Oriental,

a fost definit de Krejci Graf (1932) şi pare a fi început acum 4,5 m.a. (Snel et al., 2006)
Succesiunea sedimentară romaniană se dezvoltă în Bazinul Dacic numai în avanfosa carpatică
şi cuvertura Platformei Moesice.
Depozitele romaniene ale avanfosei sunt alcătuite predominant din gresii şi nisipuri, cu
intercalaţii mai mult sau mai puţin frecvente de argile, ce trec spre vest şi nord – est la argile cu
cărbuni. Spre rama muntoasă, apar intercalaţii de conglomerate sau pietrişuri, ce pot invida în
unele locuri întreaga stivă sedimentară.
Aproape pe întreaga Platformă Moesică stiva romaniană îmbracă un facies nisipo – argilos.

Cu toate că au fost investigate succesiuni romaniene din numeroase coloane de foraj,
nanoplancton calcaros a fost identificat numai între văile Cricovul Sărat şi Cosmina, în forajele 1
Edera, 2 Cosmina şi 3 Cosmina (Fig. 8).
In forajul 3 Cosmina, la 216 m adâncime, apare o comunitate de nanofosile cu Ceratolithus
rugosus Bukry & Bramlette, Amaurolithus bizzarus Bukry, Coccolithus pelagicus (Wallich),
Umbilicosphaera miriabilis Lohmann, Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). Deşi
distributia speciilor menţionate acoperă mai multe biozone, se poate admite că ele aparţin Zonei
NN15, deoarece imediat mai sus stratigrafic, în forajele 2 Cosmina (în intervalele de adâncime
186 -184 m. şi 142 şi 145 m.) şi 1 Edera (între 170 – 175 m adâncime) apar comunităţi sărace de
nanoplancton, ce atestă Zona NN16, cu Ceratolithus rugosus Bukry & Bramlette, Amaurolithus
bizzarus Bukry, Ceratolithus separatus Bukry, Gephyrocapsa sp., dar fără Reticulofenestra
pseudoumbilicus (Gartner), a cărui extincţie marchează limita dintre Zonele NN15 şi NN16.
Ansamblurile de nanofosile menţionate se caracterizează prin număr foarte sărac în specii şi
indivizi, distribuţie discontinuă în succesiune stratigrafică şi specimene sub dimensiunile
standard.
248 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
Figura 8. Prezente de nanofosile calcaroase in depozitele romaniene
(Forajele 1 Edera, 2 Cosmina, 3 Cosmina)
1, carbune; 2, argila; 3, argila si siltit; 4, nisip; 5, interval stratigrafic cu nanofosile in situ

____________________________________________________________________________ 249
________________________________________________________________________
2. Recurente marine in Bazinul Dacic
Foarte mult timp s-a considerat că depozitele neogen superioare ale Paratethysului, depuse în
domenii de sedimentare mai mult sau mai puţin salmastre, nu pot conţine asociaţii fosilifere
planctonice, eminamente marine. După 1970, din ce în ce mai mulţi biostratigrafi şi paleontologi
(Jerkovic, 1970, 1971; Reinhardt, 1972; Semeneko şi Liulieva, 1978; Bona şi Gal, 1985;
Mărunţeanu şi Papaianopol 1995, 1999 etc.) au semnalat prezenţa unor comunităţi de nanofosile,
la diferite nivele stratigrafice ale Miocenului superior – Pliocenului.
In Volhynian – Basarabian inferior, teritoriul pe care se va individualiza viitorul Bazin Dacic,
constituia un domeniu depoziţional de legătură între Paratethysul Central şi cel Oriental.
Ansamblurile de nanoplancton cantonate în depozitele acestuia, după caracterele lor, au putut fi
încadrate în două tipuri de asociaţii, tipul A specific Paratethysului Central şi tipul B, caracteristic
oceanului mondial.
Tipul A conţine specii endemice, care prezintă o serie de modificări dimensionale şi morfo -
structurale, rezultat al procesului de adaptare a nanoorganismelor la scăderea salinităţii mediului
biotic. El este propriu Paratethysului Central (Müller, 1974; Stradner şi Fuchs, 1979; Nagymarosy
şi Müller, 1988 dar a fost întâlnit şi în Paratethysului Oriental (Liulieva, 1989), unde însă numărul
redus de genuri, specii şi indivizi, indică o salinitate mai redusă. De aceea se poate presupune că,
în Volhynian – Basarabianul inferior, apele Paratethysului Central ajungeau cel puţin până in
partea vestică a celui Oriental, trecând peste arealul extracarpatic.
Tipul B, ce conţine nanofosile tipice pentru Zonele NN7, NN8 şi NN9 (parte inferioară,) a
fost identificat numai în arealul extracarpatic de pe teritoriul României (Mărunţeanu, 1995), fiind
mai mai răspândit în sudul şi sud-estul arcului carpatic. Prezenţa lui în succesiunea volhynian –
basarabian inferioară demonstrează invazii periodice de ape marine, în următoarele intervalele de
timp: 11,9 – 12,1 m.a., 11,2 – 11,6 m.a., 10,6 – 11 m.a., 10,3 – 10,5 m.a. şi 9,7 – 9,9 m.a. (Fig. 9).
Pe teritoriul viitorului Bazin Dacic, cele două tipuri de asociaţii se succedau stratigrafic,
evidenţiind aporturi intermitente şi unidirecţionale de ape salmastre sau marine, din spre
Paratethysul Central, respectiv din spre oceanul mondial, probabil prin intermediul Mării
Mediterane.
250 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
Figura 9. Recurente marine in Bazinul Dacic

Partea superioara a Miocenului mediu – Pliocen
____________________________________________________________________________ 251
________________________________________________________________________
Figura 10. Harta paleogeografica a Romaniei in intervalul Volhyinian - Basarabian inferior
1, zona submersa (bazin de sedimentare); 2, zona emersa; 3, sariaje ne active; 4, sariaje active; 5, fracturi;
6, Panza Flisului Curbicortical + Panza de Macla + Panza de Audia (Moldavide interne); 7, Panza de
Tarcau + Panza Cutelor Marginale (Moldavide externe)
Conform datelor oferite de harta paleogeografică a Volhynian – Basarabianului inferior

(Fig.10), singura cale de acces ale apelor Paratethysului Central se afla la sud de Sibiu. In ceea ce
priveşte aporturile de ape marine, acestea puteau ajunge în sudul zonei extra – carpatice fie prin
sud – vestul României, prin intermediul atât de disputatului “canal Vardar”, fie prin sud – estul
acesteia, probabil pe traseul Marea Mediterană – strâmtoarea Bosphor–Dardanele – Marea
Neagră – sudul Dobrogei.
252 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
După Basarabianului inferior a avut loc paroxismul tectogenezei moldave (Săndulescu,
1984), în urma căruia s-a format Pânza Subcarpatică, s-a ridicat cea mai mare parte a Platformei
Moldoveneşti şi se individualizează Bazinul Dacic ca golf al Paratethysului Oriental (aşa cum o
demnonstrează hărţile paleogeografice şi asociaţiile total diferite de nanoplancton).
Incepând cu Basarabianul superior şi până la finele acestuia, ansamblurile de nanoplancton
ale Bazinului Dacic sunt reprezentate numai prin câteva specii ale genurilor Thoracosphaera şi
Scyphosphaera, ceea ce denotă întreruperea totală a legăturilor paleogeografice cu Marea
Mediterană. De asemenea, sunt sistate şi conexiunile cu Paratethysul Central, deoarece depozitele
acestuia conţin o bogată nanofloră endemică cu specii ale genurilor Noelaerhabdus şi Bekeithella,
unice în lume, ce nu se regăsesc în depozitele Bazinului Dacic.
Intre Miocenul superior şi Pliocenul superior, apele Bazinului Dacic au suferit modificări
periodice de salinitate, rămânând totuşi salmastre. Creşterile mai accentuate ale salinităţii pot fi
puse pe seama unor ingresiuni marine, dovedite de existenţa asociaţiilor de nanoplancton în
anumite intervale cronostratigrafice (Fig.9 - vârstele absolute fiind în conformitate cu calibrările
paleomagnetice – Snel et al., 2006), cuprinse între:
- 8,20 – 8, 30 m.a, Subzona NN11b, în Oltenianul inferior (Meoţian inferior);
- 6,95 – 7,40 m.a, Subzona NN11b, în Oltenianul terminal – Moldavianul bazal;
- 6,10 – 6, 30 m.a., Subzona NN11b, în Moldavianul terminal – debut de Odessian;
- 5,70– 5,76 m.a, Subzona NN11b, în Portaferrianul superior;
- 5,30 – 5,40 m.a, Zona NN12, în Bosphorianul terminal;
- 5,10 – 5,15 m.a., Zona NN13, în Geţianul inferior;
- 3,78 – 3,85 m.a., limita dintre Zonele NN15 şi NN16, probabil în Romanianul inferior.
Ansamblurile de nanofosile pot fi considerate in situ deoarece:
- au fost identificate numai în depozitele sedimentare corespunzătoare intervalelor
stratigrafice menţionate, sedimentele supra sau subjacente fiind sterile;
- nu puteau fi remaniate căci ariile sursă (Carpaţii Meridionali sau partea sudică a Carpaţilor
Orientali) nu conţin formaţiuni miocen superioare – pliocene;
- unele bioevenimente din evoluţia nanofosilelor ce trăiesc în ocenul mondial au fost decelate
în Bazinul Dacic la aceleaşi nivele cronostratigrafice.
Comunităţile de nanoplancton prezintă următoarele trăsături specifice:
- au o repartiţie areală neuniformă, materializată prin concentrarea şi diversificarea
nanoplanctonului în special în anumite zone ale bazinului, ceea ce denotă o direcţionare
preferenţială a apelor marine, determinată probabil de paleorelieful mediului depoziţional;
____________________________________________________________________________ 253
________________________________________________________________________
- sunt distribuite stratigrafic discontinu (cu excepţia asociaţiilor din “stratele cu Dosinia
maeotica” olteniene), ceea ce demonstrează că legăturile paleogeografice ale Bazinului Dacic cu
oceanul mondial erau intermitente, ele realizându-se prin intermediul Paratethysului Oriental,
unde la aproximativ aceleaşi nivele stratigrafice au fost identificate asociaţii de nanofosile
identice (Semenenko şi Lilieva, 1978; Jones şi Simmons, 1996 etc);
- conţin un număr mic de specii şi indivizi;
- specimenele au dimensiuni mici, de regulă sub cele standard, păstrându-şi, în marea lor
majoritate, aspectul morfologic şi structural;
- sunt prezenţi indivizi cu aspect “bolnav”, materializat prin îngroşari de braţe sau apariţia
unor concreşteri calcitice neregulate între acestea la discoasteridae, lăţiri sau îngroşari de ramuri
la ceratholitaceae, modificări ale ariei centrale la unle specii de prinsiaceae etc.
Figura 11. Harta paleogeografica a Romaniei in intervalul Basarabian superior – Meotian
1, zone emerse; 2, zone submerse (bazine de sedimentare); 3, sariaj; 4, flexura; 5, limita unitate tectonica; 6, fractura; 7
Panza Flisului curbicortical + Panza de Macla + Panza de Tarcau + Panza Cutelor Marginale; 8, Panza Subcarpatica
254 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
Ultimele trei caracteristici ale comunităţilor de nanoplanton evidenţiază un mediu biotic
precar pentru existenţa şi evoluţia nanoflorei. Se poate presupune că nanofosilele calcaroase au
ajuns destul de rapid în Bazinul Dacic, unde fie au murit imediat, fie, cele mai rezistente, au
supravieţuit o scurtă perioadă de timp, modificându-şi în special dimensiunile şi mai rar
morfologia, în încercarea disperată de a se adapta la salinitităţile reduse ale mediului biotic.
Legăturile paleogeografice dintre Bazinul Dacic şi Paratethysul Central au rămas întrerupte
între Basarabianul superior şi Ponţian, aşa cum o demonstrează harta paleogeografică (Fig. 11)
precum şi intermitentele apariţii de nanofosile, total diferite în cele două domenii depoziţionale
(Bona şi Gal, 1985; Jerkovic, 1970, 1971; Mărunţeanu, 1997; Mărunţeanu şi Papaianopol, 1999
etc.).
Figura 12. Harta paleogeografica a Romaniei in Pontian
____________________________________________________________________________ 255
________________________________________________________________________
Extincţia totală a nanofosilelor calcaroase în Paratethysul Central după Pannonianul E

(echivalent Moldavianului - Papaianopol, 1998), identificarea unor asociaţii de nanoplancton,
aparţinând zonelor NN11b – NN13 (Fig.9) în Bazinul Dacic, precum şi hărţile paleogeografice
(Fig. 12 – 13) indică aceeaşi sistare a conexiunilor dintre Bazinul Pannonic şi Bazinul Dacic şi în
intervalul Ponţian – Dacian.
Figura 13. Harta paleogeografica a Romaniei in Dacian
256 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
Incepând cu Romanianul, Bazinul Dacic (Fig. 14) pare a reprezenta un mediu depoziţional
continental (Papaianopol et al., 1995) lacustru. Totuşi în depozitele romanian inferioare, între
văile Cricovul Sărat şi Cosmina, au fost identificate ansambluri de nanoplancton calcaros
specifice Zonelor NN15 – NN16, ce se caracterizează prin număr redus de specii şi indivizi,
distribuţie discontinuă în succesiunea stratigrafică şi specimene sub dimensiunile standard.
Apariţia acestora este legată de o ultimă ingresiune marină la sud de Carpaţi.
In concluzie, după prezenţa şi caracteristicile asociaţiilor de nanoplancton calcaros, domeniul
depoziţional extra–carpatic a funcţionat ca o zonă de legătură între Paratethysul Central şi cel
Oriental, la debutul Miocenului superior. Intermitent şi alternativ era invadată fie de apele
salmastre ale Paratethysului Central, fie de cele marine ale Tethysului.
Figura 14. Harta paleogeografica a Romaniei in Romanian
____________________________________________________________________________ 257
________________________________________________________________________
După paroxismul orogenezei moldave, intra – basarabiene (Săndulescu, 1984), în
Basarabianul superior se individualizează Bazinul Dacic, care devine un golf al Paratethysului
Oriental. Tot în acest timp se întrerup total legăturile paleogeografice cu Paratethysul Central şi
Tethysul.
Intre Meoţian şi debutul Romanianului, apele salmastre ale Bazinului Dacic suferă modificări
periodice de salinitate, influenţate şi de ingresiunile marine periodice, care evidenţiază conexiuni
ale acestui domeniu depoziţional cu oceanul mondial, probabil prin intermediul Paratethysului
Oriental şi/sau al Tethysului. De asemenea legăturile paleogeografice cu Paratethysul Central
rămân probabil întrerupte.
In Romanian, Bazinul Dacic devine domeniu continental lacustru, izolat de Paratethysul
Oriental. O ultimă ingresiune marină a fost identificată în Romanianul inferior, fiind cauzată
probabil de mişcările tectonice premergătoare paroxismului orogenezei valahe.
Andreescu, I.. (1972) Contribuţii la cunoaşterea Dacianului şi Romanianului din zona de curbură
a Carpaţilor Orientali. D.S.Inst.Geol., LVIII, 4 Stratigrafie, p.31-156, Bucureşti.
Andrusov, N.I. (1890) Kerkanskii isvestniak i ego fauna. Izb.Trud., I, p. 31-112, Moskwa.
Andrusov, N.I. (1909) Kriticeskie zametki o ruskom neoghena. Izb.Trud., II, p. 229-332,
Moskwa.
Atanasiu, I. (1940) Contributions á l’étude de la géologie des Pays moldaves. An.Inst. Geol.
Rom., XX, p.147-173, Bucureşti.
Baldi-Beke, M. (1960) Magyarorszogi Miocen Coccolithophoridok Retegtani Jelentösege (ung.).
Földt.Közl., 90, p.213-223, Budapest.
Baldi-Beke, M. (1964) Coccolithophorida a mecseki miocenbens. AnRep. Of Hung.Geol.Surv.,
1, p.161-173, Budapest.
Berggren, A.W., Kent, D.V., Swisher, C.c., Aubry, M.P. (1996) A revised Cenozoic
geochronology and chronostratigraphy. SEPM.Spec.Publ., 54, p.129-212, Paris.
Bona, J. (1964) Coccolithophoriden – Untersuchungen in der neoghenen Schitenfolge des
Mecsek - Gebirges. Földt.Kozl., 94, p.121-131, Budapest.
Bona, J., Gal, M. (1985) Kalkiges Nanoplankton im Pannonian Ungarns. In Papp, A.., Jambo, A.,
Steininger, F.F. (eds.) (1985) Chronostratigraphie und Neostratotypen, Miozän, M6-
Pannonian. Ed.Kiado, bd.VII, p.482-515, Budapest.
258 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
Cobălcescu, G., (1883) Studii geologice şi paleontologice asupra unor tărâmuri terţiare din unele
părţi ale României. Mem.Geol.Sc.Milit. Iaşi, 161 p., Bucureşti.
Filipescu, M.G., Hanganu, E. (1966) Asupra vârstei şi orizontării stratigrafice a depozitelor
neogene post – sarmaţiene din Subcarpaţi. St.Cerc.Geol.Geofiz.Geogr. (Geol.), Acad RSR, 11,
1, p. 3-13, Bucureşti.
Fornacciari, E., Rio, D., Ghibauldo, G., Massari, F., Iaccarino, S. (1997) Calcareous plankton
biostratigraphy of the Serravallian (Middle Miocene) stratotype section (Piedmont Tertiary
Bassin, NW Italy). Mem.Sci.Geol., 49, p.127-144, Padova.
Hanganu, E. (1966) Studiul stratigrafic al Pliocenului dintre văile Teleajen şi Prahova (regiunea
Ploieşti). St.Teh.Ec. Inst Geol., J, 2, 127 p., Bucureşti.
Hilgen, F.J. (1991) Extension of astronomically calibrated (polarity) time scale to the Miocene –
Pliocene boundary. Earth Planet.Sci.Lett., 107, p.349-368.
Huică, I. (1977) Studiul geologic al depozitelor miocene şi Pliocene dintre valea Sohodol şi valea
Blahniţa, ju. Gorj (Depresiunea Getică). An.Inst.Geol.Geofiz., LI, p. 5-68, Bucureşti.
Jerkovic, L. (1970) Noelaerhabdus nov.gen. type d’une nouvelle familie des coccolithophorides
fossiles: Noelaerhabdacea du Miocène supepérieur de Yugoslavie. C.R.Hebed.Seanc.,
Acad.Sci Paris, 270, p. 206-208, Paris.
Jerkovic, L. (1971) Noelaerhabdus bekei nov.sp. des coccolithophorides de Belgrade. Bul.Sci.
C.R. Akad.Sci. Paris, 16a, 7-8, p. 206-208, Paris.
Jones, R.W., Simmons, M.D. (1996) A review of the stratigraphy of Eastern Paratethys
(Oligocene – Holocene). Bull.Nat.Hist.Mus.Lond. (Geol.), 52/1, p.25 – 49, London.
Krejci-Graw, K. (1932) Paralleliesierung des südosteuropäischen Pliozän. Geol.Rundsch., XXIII,
6, p.300-339, Berlin.
Krejci-Graw, K., Wenz, W. (1926) Stratigraphie und Paleontologie des Obermiozän und
Pliozäns der Muntenia (Rumänien). Zit.d.deutsch.Geol.Gessel., 83, 2-3, p. 65-163, Berlin.
Liulieva, S.A. (1989) New Miocene and Pliocene calcareous nannofossils of the South Ukraine.
Dokl.Akad.Nauk., Ukrain.SSR, Geol.., 1, ser.B, p. 10 – 14.
Lubenescu, V., Diaconu, M., Radu, A., Stefănescu, C., Cornea, C. (1986) Stratigrafia depozitelor
neogene din Platforma Moesică (sectorul Drăgăneşti Olt – Roşiorii de Vede – Alexandria).
D.S Inst.Geol.Geofiz, 72-73, 4, p. 115 -126, Bucureşti.
Macarovici, N., Motaş, I.C., Contescu, L. (1967) Caractères stratigraphiques et
sédimentologiques des depôts sarmato – pliocènes de la courbure des Carpates Orientales.
Anal St.Univ “al.I.Cuza”, XIII, B, p.47-60, Iaşi.
____________________________________________________________________________ 259
________________________________________________________________________
Marinescu, Fl. (1978) Stratigrafia Neogenului superior din sectorul vestic al Bazinului Dacic.
Ed.Acad.RSR, 155 p., Bucureşti.
Mărunţeanu, M. (1992) Distribution of the calcareous nannofossils in the Intra – and Extra –
Carpathians areas of Romania. Knihov.ZPN, 14/2, p.247 – 261, Hodonin.
Mărunţeanu, M. (1995) Die Entwicklung der sarmatischen Nannoflora in Pannonischen und
Dazischen Beckens – Rumänien. Rom.J.Paleontology, 77, p.43-52, Bucureşti.
Mărunţeanu, M. (1996) Pannonian calcareous nannoplankton. Rom.Geol.Inst.An., 69/1, p.125 –
129, Bucureşti.
Mărunţeanu, M. (1997) Pannonian nannoplankton zonation. Internat.Sympos.”Geology in the
Danube Gorges”, Geoinst.Sp.Publ., 25, p.263 – 265, Beograd.
Mărunţeanu, M., Papaianopol., I. (1995) Especés de nannoplankton des depots romaniens du
sécteur entre les vallées de Cosmina et de Cricovul Dulce (Bassin Dacique, Roumanie).
Rom.J.Stratigraphy, 76, p.131 – 136, Bucureşti.
Mărunţeanu, M., Papaianopol., I. (1999) Mediterranean calcareous nannoplankton in the Dacic
Basin. Rom.J.Stratigraphy, 78, p.115 – 121, Bucureşti.
Műller, C. (1974) Nannoplankton au dem Mittel-Miozän von Walbersdorf. Senckberg. Leth., 55,
p.389-405, Stuttgart.
Nagymarosy, A., Műller, P. (1988) Some aspects of Neogene biostratigraphy in the Pannonian
basin. AAPG mem., 45, p.69-77, Washington.
Pană, I. (1966) Studiul depozitelor pliocene din regiunea cuprinsă între valea Buzău şi valea
Bălăneasa. Stud.Tehn.Ec., J, 1, 136 p., Bucureşti.
Papaianopol, I. (1982) Asupra stratelor cu Dosinia din zona cutelor-diapire externe din Muntenia
(sectorul dintre valea Cricovul Sărat şi valea Nişcovului). D.S. Inst.Geol.Geofiz., LXVII, 4, p.
147-179, Bucureşti.
Papaianopol, I. (1998) Les equivalence de la suite Sarmatien – Romanien du Bassin Dacique dans
le Bassin Pannonique. Anal.”Univ. Al.I.Cuza”, Geol., XLIV, p.135 – 149, Iaşi.
Papaianopol, I., Olteanu, R. (1986) La faune bosphoriène de l’est de la Oltenie. D.S.
Inst.Geol.Geofiz., 70-71, 3, p. 73-88, Bucureşti.
Papaianopol, I., Jipa, D., Marinescu, Fl., Ticleanu, N., Macaleţ, R. (1995) Upper Neogene from
the Dacic Basin. Rom.J. of Stratigraph, 76, supl.1, 43 p., Bucureşti.
Pauliuc, S., Negoiţă, F., Darwische, M., Andreescu, I. (1979) Stratigrafia depozitelor miocene
din sectorul central al Platformei Moesice (Olt – Dâmboviţa). Anal.Univ.Buc., Geol.,XXVIII,
p. 65-77, Bucureşti.
260 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
Popescu, G. (1995) Contribution to the knowledge of Sarmatian foraminifera of Romania.
Rom.J.Paleontology, 75, p.85-98, Bucureşti.
Raffi, I., Backman, J., Rio, D. (1998) Evolutionary trends of tropical calcareous nannofossils in
the late Neogene. Marine Micropal., 35, Elsevier Ed., p. 17-41.
Reinhardt, P (1972) Coccolithen kalkiges Plankton seit Milionen Jahren. Neu.Brehmbuch.,
Ziemn.Verlag, 90 p., Wittemberg-Lutherstadt.
Săndulescu, M. (1984) Geotectonica României. Ed.Tehnică, 336 p., Bucureşti.
Semenenko, V.N., Liulieva, S.a. (1978) Opît primar korrelaţi Mio-Plioţeno vostocinogo Paratetisa
I Tetisa. Stratifrafia kainozoia severnogo Pricernomoria I Krîma. Sb.Nauk.Trud., 60d, 2DGU,
p.95-105, Dnepropetrovsk.
Simionescu, I. (1905) Contribuţiuni la geologia Moldovei dintre Siret şi Prut. Acad.Rom.Publ., 9,
Fundaţia Adamachi, 31 p., Bucureşti.
Snel, E., Mărunţeanu, M., Meulenkamp, J., Macaleţ, R., van Vugt, N. (2006) Late Miocene to
Pliocene chronostratigraphic framework for the Dacic Basin, Romania. Journ.
Palaeogeograph.Paleoclimath.Palaeoecolog.,2 (2006) Elsevier Ed., im press, Amsterdam.
Stradner, H., Fuchs, R. (1979) Uber Nannoplanktonvorkommen im Sarmatien (Obermiozän) der
Zentralen Paratethys in Niederösterreich und im Burgenland. Beitr.Paläont. Osterreich, 7, p.
251 – 279, Wien.
Suess, E. (1866) Untersuchungen über den Charakter der österreichen Tertiärablagerungen: II,
über die Bedeutung der sogenannten “brakischen Stufe” oder “Cerithienschichten”.
Sitzungsber.Akad.Wiss., match.naturwisch., K, 1, 54 p., Wien.
Teisseyre, W. (1907) Stratigraphie des regions pétrolifères de la Roumanie et les contrèes
avaisinantes. Congr.Intern. du Pétrol, III-ème sess., p.18-44, Bucureşti.
____________________________________________________________________________ 261
________________________________________________________________________
CONSIDERAŢII PRIVIND CARBOGENEZA ÎN BAZINUL DACIC

Nicolae Ţicleanu
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geologie şi Geofizică
1. Introducere
În timpul Neogenului, în Bazinul Dacic s-au realizat condiţii favorabile acumulării cărbunilor
în trei intervale de timp: Sarmaţian inferior, Ponţian inferior şi mediu şi Dacian inferior-
Romanian mediu. In ultimul interval, cel cu dezvoltarea cea mai mare, s-au acumulat importante
zăcăminte de cărbuni, care, în sectorul Dunăre – Olt (bazinul carbogenerator Oltenia), conţin
rezerve de peste 3 miliarde tone de cărbune brun lemnos (lignit). În afara celor trei intervale
carbogeneratoare, în depozitele Meoţianului dintre Valea Trotuşului şi Valea Buzăului sunt citate
(v.Răileanu, 1963; Petrescu et al.,1987 ) iviri de cărbuni in lentile şi strate centimetrice mai rar
decimetrice lipsite de importanţă economică, pentru a căror formare nu au fost necesare condiţii
speciale; deci nu poate fi vorba de o carbogeneză distinctă.
Deşi în cele trei intervale de timp s-au acumulat importante zăcăminte de cărbuni, în
cercetarea gitologică a acestora, carbogeneza nu a fost abordată decât tangenţial.
Putem afirma că prima lucrare cu unele referiri la carbogeneza pliocenă a fost elaborată de
Preda et al. (1981). Ulterior, carbogeneza pliocenă din Oltenia a mai fost abordată de: Ţicleanu et
al. (1982,1985,1989), Pauliuc et al. (1982,1988), Barus (1987), Ţicleanu şi Andreescu (1988),
Ţicleanu şi Biţoianu (1988), Ţicleanu (1986,1992 b).
Carbogeneza neogenă din România a fost analizată într-un studiu detaliat de Ţicleanu (1992
a), în special carbogeneza pliocenă din Oltenia, fără referiri la celelalte două carbogeneze din
restul Bazinului Dacic, motiv pentru care am considerat necesară o scurtă trecere în revistă a
principalelor carcteristici ale acestora.
2. Carbogeneza sarmaţiană
Materializată prin ligniţii volhinieni din cuvertura Platformei Moldoveneşti, sectorul Fălticeni
– Boroaia – Bogdăneşti, carbogeneza sarmaţiană a fost abordată recent de Ţibuleac (2001).
Cărbunii de aici s-au format ca urmare a existenţei unor mlaştini carbogeneratoare (MCG)
instalate pe câmpii paralice situate pe ţărmul nord-vestic al Bazinului Dacic. Aceste MCG erau
acoperite cu o vegetaţie tipică: pădurea de mlaştină cu Glyptostrobus, pădurile mlăştinoase cu
262 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
higrofite foioase ( Myrica ?, Alnus, Salix, Liquidambar etc.) şi mai ales mlaştinile cu ierburi
(Phragmtes şi Typha ). Din păcate, existenţa mlaştinilor a fost de scurtă durată aşa încât cele
cîteva strate de cărbuni au grosimi decimetrice, rar trec peste 1 m şi ajung la maximum 1,62 m
într-un strat compus. Evident, aici nu s-au indeplinit condiţiile tectonice şi paleogeografic-
depoziţionale, in special rata subsidenţei a fost în mod frecvent mai mare decât viteza de
acumulare a materialului vegetal parental (MVP). Din aceleaşi cauze nu s-au acumulat cărbuni
mai mulţi nici la sud-vest de Novaci, pe Valea Arinişului, unde a fost identificat (inf.verbală M.
Ţicleanu) un strat de cărbune cu o grosime de 1,2 m.
Aşadar, în Volhinianul din Bazinul Dacic, cu toate că factorii biotici (existenţa unor asociaţii
vegetale carbogeneratoare) şi climatici erau favorabili carbogenezei, condiţiile teconice şi
paleogeografice necesare acesteia nu s-au realizat decât pe suprafeţe restrânse şi pentru foarte
scurt timp, ceea ce a condus la strate subţirii şi cu extindere nesemnificativă.
3. Carbogeneza ponţiană
Comparativ cu puţinele şi neînsemnatele acumulări de cărbuni sarmatieni, o situaţie

deosebită o prezintă acumulările de cărbuni din Ponţian. Astfel, după Mărgărit (in Petrescu et
al.,1987), in sectorul Olt – Dâmboviţa, depozitele ponţian inferioare conţin 4 strate de cărbuni (0
–III) , iar cele ponţian medii conţin mai ales intercalaţii subţiri de lignit.
Cel mai important zăcământ de cărbuni din Ponţianul inferior este cunoscut la Schitu Goleşti
şi cuprinde mai multe perimetre miniere, in care stratul I este cel mai important. Grosimea
acestuia creşte de la vest (1,9 m) spre est (3 m).
Acumulări de cărbuni ponţieni mai apar în câteva locuri între Valea Buzăului şi Valea
Trotuşului, dar au grosimi mici şi sunt lipsite de importanţă economică.
După cum se poate observa carbogeneza ponţiană s-a realizat bine în zona internă a
Avanfosei Carpatice, între Valea Argeşelului şi Valea Topologului, adică acolo unde paleorâurile
au cărat material detritic suficient să genereze o câmpie de acumulare aluvio-lacustră destul de
extinsă şi supusă unei subsidenţe favorabile instalări unor mlaştini carbogeneratoare (MCG) în
mai multe rânduri şi pe suprafeţe considerabile.
Celelalte condiţii carbogenetice: paleofloră specifică şi climă favorabilă (cald-temperată,
umedă) erau realizate, aşa cum o demonstrează existenţa unor întinse păduri cu Glyptostrobus la
nivelul Ponţianului de la Schitu Goleşti. În acelaşi sens pledează şi existenţa în flora de la Batoţi
(Ţicleanu et al., 2002, Diaconu, 2004), din vestul bazinului, a asociaţiei carbogeneratoare
Byttneriophylum tiliaefolium, Alnus cecropiaefolium şi Glyptostrobus europaeus, asociaţie cu
____________________________________________________________________________ 263
________________________________________________________________________
valoare deosebită in carbogeneza ponţiană din estul Bazinului Pannonic (Givulescu,1968,
Ţicleanu et Paraschiv, 2003).
4. Carbogeneza pliocenă
Evident, cea mai importantă carbogeneză din Bazinul Dacic s-a desfăşurat în intervalul
Dacian inferior – Romanian mediu, interval materializat printr-o stivă de depozite în care
Andrescu şi Ţicleanu (in Andreescu et al.,1985) au identificat trei complexe cărbunoase:
- Complexul cărbunos de Valea Vişenilor, de vârstă dacian inferioară, alcătuit din stratele
de cărbuni A,B şi I-IV şi dezvoltat între Dunăre şi Valea Jiului, cu excepţia stratelor A şi B care
apar numai între Dunăre şi Jilţ.
- Complexul cărbunos de Motru, cel mai important, de vârstă dacian superioară – romanian
medie, alcătuit din stratele de cărbuni V- XIV, toate mai mult sau mai puţin expoatabile, în
special stratele V-VII şi X.
- Complexul cărbunos de Bălceşti, de vârstă romanian medie, dezvoltat doar în partea
central-vestică a bazinului, cu stratele de cărbuni XV – XVIII de importanţă economică redusă.
În partea nordică a bazinului carbogenerator Oltenia, N.Ţicleanu (1992 a) a mai Identificat,
pe o arie restânsă, la marginea bazinului, Complexul cărbunos de Aninoasa alcătuit din stratele I-
III, însă lipsite de importanţă economică.
În afara acumulărilor menţionate mai sus, faciesul cărbunos se extinde şi la est de Valea
Oltului atât în umplutura Avanfosei Carpatice (Aninoasa, Doiceşti, Filipeştii de Pădure, Şotânga,
Ceptura şi până la Ojasca, la sud de Valea Buzăului), cât şi în cuvertura Platformei Moesice până
în dreptul râului Mostiştea, cu acumulări mai importante (strate de peste 4 m grosime, dar situate
la adâncimi de 400 –600 m) cum sunt cele de la Scorniceşti şi Bucureşti. Acestea din urmă sunt
sincrone stratului V de cărbune din bazinul carbogenerator Oltenia. In opinia noastră, la nivelul
stratului V de cărbune, faciesul cărbunos a avut cea mai mare extindere în Bazinul Dacic, când a
cuprins în întregime teritoriul dintre Olt şi Dunăre şi mari porţiuni din partea centrală şi a
marginii de nord ale acestuia între Valea Oltului şi Valea Buzăului.
Cauza acestei extinderi este de natură tectonică şi paleogeografică, adică la acest nivel o
foarte mare parte a Bazinului Dacic, reprezenta o câmpie de acumulare aluvial-lacustră, cu cea
mai mare extindere, iar rata subsidenţei a fost stabilă şi egală cu viteza de acumulare a MVP
pentru un timp relativ îndelungat, între 2.000 şi 18.000 de ani.
Unul dintre principalii factori care au conferit importanţă deosebită carbogenezei pliocene din
Bazinului Dacic l-a constituit aranjamentul structural, în special prezenţa avanfosei, fiind
264 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
cunoscut faptul că în bazinele de sedimentare situate în faţa munţilor, se realizează, în mod
frecvent, condiţii prielnice acumulării zăcămintelor de cărbuni. După cum au demonstrat Ţicleanu
et al. (1988) şi Ţicleanu et Andrescu (1988) distribuţia cărbunilor din Oltenia este dependentă de
aranjamentul structural. Astfel, cele mai importante strate de cărbuni, cu grosimi situate frecvent
peste 2 m, se găsesc în umplutura zonei interne a avanfosei, unde subsidenţa a fost favorabilă
acumulării unor cantităţi importante de MVP. Mai mult, după Ţicleanu et Andreescu (1988), în
avanfosa internă se remarcă un raport direct între grosimea stratelor de cărbuni şi grosimea
complexului cărbunos.
În avanfosa externă numărul stratelor de cărbuni importante se reduce la 2 – 4, iar aria lor de
dezvoltare nu mai are caracter bazinal. Aici, pe lângă rolul subsidenţei o importanţă în acumulare
MVP a avut-o şi tasarea difrerenţială a depozitelor din subasmentul complexelor cărbunoase, fapt
manifestat numai in zonele depresionare ale reliefului preneogen, aşa după cum au arătat-o
Ţicleanu et al., (2003).
În fine, tot la vest de Olt, dar în aria platformei, acumulările de cărbuni sunt dependente în
exclusivitate de formele negative ale reliefului preneogen al platfomei, aşa cum sunt acumulările
suprapuse zonei depresionare Băileşti – Terpeziţa – Filiaşi, precum şi a celor din culoarul
depresionar Pătulele. Este evident că umplutura platformei a avut aceiaşi subsidenţă tabulară
(Săndulescu, 1984), deci aproximativ egală peste tot şi cu valori care n-au permis acumularea
unor importante acumulări de MVP al cărbunilor. În schimb, in zonele depresionare ale refiefului
preneogen, acolo unde anterior cărbunilor s-au acumulat importante depozite predominant
pelitice, subsidenţa tabulară a platformei a fost suplimentată de scufundarea fundului MCG ca
urmare a tasării, în timp geologic, a pelitelor din subasmentul turbăriilor şi realizarea locală a
unor viteze de scufundare capabile să permită o acumulare a MVP mai importantă.
Legate direct de condiţiile structurale, condiţiile paleogeografice au favorizat acumularea
cărbunilor prin formarea unor câmpii de acumulare poligenetice, caracteristice bazinelor molasice
din faţa lanţurilor muntoase. Aceste câmpii de acumulare au fost de origină fluviatilă, deltaică şi
lacustră.
Tipurile genetice de câmpii pe care s-au instalat mlaştinile carbogeneratoare, locul de
acumulare a MVP, a avut o deosebită importanţă atât din punct de vedere al caracteristicilor
cantitative, cât şi calitative ale stratelor de cărbuni.
Stratele complexului de Valea Vişenilor (A-B şi I- IV) par să fi fost acumulate în MCG
instalate in câmpii deltaice superioare, deoarece au o morfologie a stratelor cu dezmembrări şi
comasări frecvent întâlnite într-un astfel de sistem depoziţional. În acelaşi sens pledează şi
distribuţia grosimilor, ariile cu grosime maximă aliniindu-se cu marginea bazinului.
____________________________________________________________________________ 265
________________________________________________________________________
În ceea ce priveşte stratele complexului de Motru (V – XIV), câmpiile de acumulare pe care
s-au instalat MCG sunt de origine fluvio-lacustră. Acumularea MVP în turbării pentru stratele
principale s-a făcut ciclic, fiecare ciclu având patru faze distincte: fluvială, fluvio-lacustră,
telmatică (palustră) şi in final lacustră. O astfel de succesiune a fazelor a fost semnalată anterior
de Nebert (1983) în analiza bazinului carbogenerator Ebisswalder. Succesiunea presupune ca in
faza fluvio-lacustră, mai precis la sfârşitul ei, suprafeţe imense să fie acoperite cu un lac de mică
adâncime care să permită instalarea unei MCG în faza telmatică.
În sprijinul acestui mod de acumulare a MVP vin hărţile cu izocenuşi ale stratelor principale
de cărbune, în special ale stratelor V-VII şi X, care arată o distribuţie a valorilor ridicate, peste
35% A anh, pe marginilie ariei de ocurenţă a stratelor, in schimb ariile din zona centrală au
conţinuturi relativ uniforme ce pot ajunge si sub 25 %.
Mai mult, în anumite zone de pe margine, tot timpul aceleaşi pentru toate stratele, se ajunge
la conţinuturi în cenuşă de peste 45 %. Menţinerea în timp a ariilor cu conţinut ridicat în cenuşă în
aceleaşi locuri de pe marginea bazinului pentru toate stratele principale de cărbune arată că
acestea erau plasate la debuşeul unor râuri (fluvii) care alimentau marele lac. Cenuşa provine în
mod special din materia anorganică terţiară adusă aici sub formă de argile. Interesant este şi faptul
că între aceste puncte de maximă, aproximativ la jumătatea distanţei se înscriu conţinuturile cele
mai scăzute in cenuşă, ce pot ajunge chiar sub 15 %, fapt ce dovedeşte poziţia distală in raport cu
cele două debuşee aducătoare de substanţă anorganică din care se formează cenuşa terţiară. Este
evident că o astfel de distribuţie, mai ales uniformitatea centrală, nu poate să aibă la origine decât
o mlaştină amplasată într-un lac de mică adâncime, în care conţinutul în substanţă minerală
terţiară era relativ uniform distribuit.
Un alt argument în sprijinul acestui model carbogenerator îl constituie relativa menţinere pe
direcţie a grosimii stratelor de cărbuni, precum şi modul cum sunt distribuite aceste grosimi, în
sensul că ariile de maximă grosime sunt extinse aproximativ vest-est, iar axele acestora se
suprapun pentru cea mai mare parte din strate pe direcţia Ploştina - Miculeşti, unde se află
principalul carbodepopcentru. Cel de al doilea carbodepocentru este situat aproximativ la
jumătatea distanţei între Jiu şi Olt. Această plasare are în mod vădit cauze tectonice şi
plaeogeografice.
În ceea ce priveşte factorii biotici, în special factorii paleofloristic şi paleofitocenologic,
aceştia îşi au originea în MCG ponţiene şi arată menţinerea în ariile marginale ale Bazinului
Dacic a speciilor şi asociaţiilor vegetale carbogeneratoare încă din Ponţianul inferior de la Batoţi.
Faciesul palustru s-a menţinut în continuu dar dezvoltarea lui în timp şi spaţiu şi acumularea de
MVP sub formă de turbă a fost controlată de factorii paleogeografici-depoziţionali.
266 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
Într-o lucrăre de sinteză privind carbogeneza pliocenă din vestul Bazinului Dacic, N.Ţicleanu
(1992 a) a elaborat un conspect paleofloristic al depozitelor cu cărbuni care cuprinde peste 100 de
specii, dintre care cele mai importante implicate în furnizarea MVP generator de cărbuni au fost
speciile: Glyptostrobus europaeus, Byttneriophyllum tiliaefolium, Salix div.sp, Sequoia abietina,
Populus populina, Carya aquatica, Juglans barbui, Liquidambar europaea, Phragmites
oeningensis, Typha latissima, , Carex div.sp., Sparganium neglectum, Scirpus sp., Stratiotes
dacicus, Nelumbium protospeciosa, Brasenia tanaitica, Ceratophyllum demersum, C.submersum,
Potamogeton div. sp. Butomus umbelatus şi altele.
Cercetările efectuate în campania anului 2005 au pus in evidenţă existenţa unor specii de
Pandanus (Diaconu, Ţicleanu, in press) în depozitele Dacianului inferior din cariera Husnicioara,
dar şi noi impresiuni de Taxodium dubium, atât în flora ponţian inferioară de la Batoţi, cît şi în
flora de la Bâcleş, Steic şi Roşiuţa. Înmulţirea apariţiilor de T.dubium este de natură să schimbe
imaginea asociaţiilor vegetale din paleobiotopurile caracterizate prin prezenţa aproape
permanentă a apei din inundaţii. Până acum consideram că in aceste paleobiotopuri ale MCG
domnea în exclusivitate G.europaeus, ori trebuie acceptat că un rol semnificativ l-a avut şi
T.dubium, mai ales că a fost identificat şi ca lemn fosil în cel puţin 5 % dintre bucăţile de xilit
provenite din stratele IV – VIII de cărbune.
O altă noutate a prezentului studiu în completarea florei carbogeneratoare este identificarea în
depozitele daciene a mai multor amprente de Alnus cecropiaefolium, un taxon principal în flora
carbogeneratoare ponţiană din Bazinul Pannonic, dar şi din extremitatea vestică a Bazinului
Dacic, de la Batoţi.
Un alt aspect nou îl constituie identificarea mai multor impresiuni de Myrica lignitum la
nivelul Dacianului inferior, fapt ce se corelează bine cu identificarea unor amprente de Pandanus,
ambele genuri demonstrând că la acest nivel TMA era agală sau mai mare de 15 oC şi disparţiţia
lor definitivă începând cu Parscovianul arată că odată cu inceputul Dacianului superior TMA nu a
mai depăşit niciodată această valoare.
În ceea ce priveşte asociaţiile carbogeneratoare acestea au fost prezentate iniţial de Ţicleanu
et al. (1982, 1985), Ţicleanu (1986, 1992 a şi b), Ţicleanu et Diaconiţă (1997) şi Diaconu (2005).
Conform acestora în MCG din Oltenia au existat mai multe paleobiotopuri fiecare cu
caracteristicile sale şi cu asociaţiile vegetale corespunzătoare condiţilor de mediu din acestea.
În linii generale, aceste paleobiotopuri se deosebeau intre ele prin adâncimea apei şi regimul
inundaţiilor, ceea ce determina condiţii de mediu (pH-ul, Eh-ul, activitatea microorganismelor,
temperatura turbei şi altele) specifice fiecăruia dintre ele.
____________________________________________________________________________ 267
________________________________________________________________________
Fiecărui paleobiotop îi corespundeau 1-3 asociaţii vegetale carbogeneratoare, fiecare cu
chimismul propriu. Distribuţia paleobiotopurilor se făcea în funcţie de adâncimea apei în
substrat, fapt ce le imprima un aspect relativ concentric (Ţicleanu,1992 a, Ţicleanu et Diaconiţă,
1997 şi Ţicleanu, Nica, 2002). Evident, datorită diferitelor aspecte legate de : fundul MCG, de
curenţii de apă, de relaţia rată de subsidenţă/ cantitate anuală de MVP şi alţi factori, adâncimile
apei nu erau distribuite uniform, motiv pentru care distribuţia concentrică se recunoaşte numai in
linii generale (Ţicleanu, Nica, 2003); in realitate asociaţiile vegetale formau un mozaic gigantic,
limitele dintre asociaţii prezentând sinuozităţi marcante: intrânduri, insule etc.
Paleobiotopurile marginale, caracterizate prin prezenţa apei doar la nivelul suprafeţei
substratului şi foarte rar peste aceasta, erau dominate de păduri de Sequoia abietina, bine
documentate prin lemnul de Sequoixylon gypsaceum (Petrescu, in Ţicleanu et al., 1997 şi 2005).
Tot aici existau tufe de Sciadopytis, apoi Pinus şi, posibil, Glyptostrobus, care după Pocknal şi
Flores (1987) prezenta două ecoforme: una mezo-higrofită şi alta higrofită.
Paleobiotopurile zonelor sezonier inundate, unde apa stătea timp de 3-4 luni deasupra
substratului, erau acoperite, în general cu păduri de foioase higrofite, in special dominate de
specia exclusivistă B. tiliaefolium, dar şi de păduri cu alte foioase higrofite aşa cum erau, de
exemplu zăvoiele de Salix div.sp., Populus populina, Liquidambar europaeum, Juglans barbui, o
specie higrofită de Juglans sp. foarte frecvent înâlnită în probele palinologice din intercalaţiile
sterile ale stratelor de cărbuni şi multe altele. Este posibil ca în unele arii participarea speciei
Alnus cecropiaefolia să fi fost substanţială.
Trebuie menţionat că iniţial acest biotop era acoperit de mlaştina cu Carex ( o preerie cu
ierburi higrofite), asociaţie pionieră, care spre paleobiotopul următor cuprindea şi Phragmites şi
Typha. Ulterior, se instalau foioasele higrofite şi spre final cea mai mare parte era acoperită de
populaţii şi chiar monocenoze dominate de B. tiliaefolium.
Paleobiotopul acoperit aproape permanent de apă (10-11 luni/an) era dominat de
G.europaeus, taxodiaceu higrofit cu lujeri deciduali. Această ultimă caracteristică a făcut posibilă
acumulare unui imens MVP, astfel încât în unele zone ale zăcământului pot fi decelate porţiuni
întregi alcătuite din glyptostrobit, un litotip aflat în curs de omologare. Alături de specia
edificatoare se mai dezvoltau populaţii de Taxodium dubium, specie asociată, care local putea să
aibă o mare importanţă în asigurarea MVP.
Tot legat de paleobiotopul descris anterior mai existau arii insulare din care apa nu se retrăgea
niciodată şi aici marginile acestor ochiuri de apă erau dominate în etajul superior de G.europaeus
cu sau fără T.dubium, iar în cel inferior , în jurul tulpinilor celor două specii arborescente se
intindeau covoare de ferigi dominate de Osmunda regalis, iar ochiul de apă propriu zis şi cu
268 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
adâncimi sub un metru erau acoperite de un covor de Stratiotes dacicus. O astfel de asociaţie este
reflectată in litotipul cărbune xilitic în care apar, uneori, relativ frecvent seminţe lemnoase de
Stratiotes.
Paleobiotopul permanent acoperit de apă cu adâncimi până la 2 m era dominat de stuf
Phragmites asociat sau nu cu Typha, la care se mai puteau asocia specii de Scirpus, Carex,
Sparganium şi altele. Pentru MCG din Dacianul inferior intre speciile de ierburi se găseau şi
populaţii de Pandanus (Diaconu, Ţicleanu, in press).
Ultimul paleobiotop furnizor de MVP carbogenerator era cel al zonelor permanent acoperite
cu apă , dar cu adâncimi de până la 3 m, unde dominau monocenoze edificate de : Stratiotes
dacicus, Trapa div. sp., Nelumbium protospeciosa, Potamogeton div. sp., Myriophyllum,
Ceratophyllum şi altele.
Dincolo de adâncimea de 3 m se întindea oglinda de apă liberă a lacului, in care se dezvolta o
bogată floră algală ( alge verzi, diatomee etc.).
După cum am mai menţionat, care dintre paleobiotopurile descrise prezentau condiţii de
mediu proprii (pH, Eh, temperatura turbei, aport de material terigen etc.), iar MVP provenit din
asociaţiile vegetale dezvoltate pe acesta şi acumulat in situ avea chimism propriu, ceea ce in final
a condus la formarea unor litotipi diferiţi de la un paleobiotop la altul (Ţicleanu et
Biţoianu,1988,1992 şi Ţicleanu, 1992 a şi b şi Ţicleanu et Diaconiţă, 1997). Mai mult,
caracteristicile tehnice ale litotipilor principali se deosebesc între ele tocmai datorită coroborării
chimismului MVP cu condiţiile diferite de la un paleobiotop la altul, aşa cum au arătat Ţicleanu et
al. (1999).
5. Concluzii
În Bazinul Dacic carbogeneza s-a produs în trei intrvale de timp, dintre acestea doar două au
întrunit condiţiile necesare să producă zăcăminte de cărbuni.
Primul interval carbogenetic aparţine Volhinianului şi s-a materializat în acumulările din
nord-vestul bazinului, la Fîlticeni - Boroia. Următorul şi totodată primul cu importanţă economică
a fost plasat în Ponţianul mediu, dar a avut extindere areală relativ redusă.; zăcământul
reprezentativ fiind cel de la Schitu Goleşti.
Cel de al doilea interval carbogenerator este deosebit de important, cu o largă extindere în
3D, dimensiunea temporală cuprinzând intervalul Dacian inferior-Romanian mediu, iar cea
spaţială acoperă aproape tot vestul Bazinului Dacic, suprapus Avanfosei Carpatice şi în mai mică
măsură Platformei Moesice. unde au fost conturate rezerve de cărbune brun lemnos (lignit) de
____________________________________________________________________________ 269
________________________________________________________________________
peste 3 miliarde tone. De asemenea, acumulări importante au fos identificate şi în mare parte
exploatate la est de Olt, in special pe marginea nordică şi nord vestică a bazinului, până la Valea
Buzăului.
Acumularea celor mai importante cantităţi de cărbuni s-a produs în sectorul intern al
Avanfosei Carpatice din faţa Carpaţilor Meridionali, carbogeneza fiind favorizată aici de
menţinerea timp îndelungat a unei subsidenţe optime acumulări MVP al cărbunilor.
Acumulările de cărbuni din sectorul extern al avanfosei, dar mai ales a celor din cuvertura
Platformei Moesice au fost favorizate mai ales de subsidenţa compacţională a argilelor acumulate
anterior în formele negative ale reliefului preneogen.
Condiţiile paleogeografice din timpul formării stratelor principale au favorizat instalarea
mlaştinilor carbogeneratoare în lacuri de mare extindere şi mică adâncime, fapt dovedit de
distribuţia conţinutului în cenuşă: cu valori maxime pe margini şi mai ales in punctele de
debuşeu ale paleorâurilor şi cu valori minime între aceste puncte, precum şi in ariile centrale.
În ceea ce priveşte originea materialului vegetal parental acesta provine din mai multe
asociaţii distribuite mai mult sau mai puţin concentric, in funcţie de adâncimea apei in mlaştină şi
de regimiul inundaţiilor. Astfel se disting următoarele asociaţii carbogeneratoare de la margine
spre centrul mlaştinilor:
- în zonele marginale dominau pădurile de Sequoia asociate sau nu cu Glyptostrobus, Pinus
şi Sciadopytis;
- zonele sezonier inundate erau acoperite intr-o primă fază de mlaştini cu Carex şi apoi cu
mlaştini de foioase higrofite reprezentate prin Alnus cecropiefolia, Myrica lignitum şi altele, în
Dacianul inferior (stratele I-IV) şi prin Salix div sp. şi Byttneriophyllum tiliaefolium, în intervalul
Dacian superior – Romanian mediu;
- zonele aproape permanent inundate erau dominate de pădurile de Glyptostrobus
europaues asociat sau nu cu Taxodium dubium, acestea au generat litotipii cei mai valoroşi
(cărbunele xilitic şi xilitul);
- zonele permament acoperite de ape cu adâncimi de până la 2 m erau acoperite de imense
stufărişuri cu Phragmites şi Typha şi
- zonele cu apa adâncă până la 3 m, dominate de preerii cu plante acvatice în care
Stratiotes dacicus, Trapa div.sp., Nelumbo protospeciosa şi altele aveau un rol important, dar
acestea au produs mai ales cărbune argilos şi in mai mică măsură cărbune detritic.
Fiecare dintre paleobiotopurile de mai sus au avut condiţii de mediu specifice şi asociaţii de
plante carbogeneratoare caracteristice, ceea ce a condus la formarea de litotipi diferiţi de la un
270 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
paleobiotop la altul. Litotipii se deosebesc între ei prin proprietăţile tehnice, in special prin
conţinutul în cenuşă şi, evident, putere calorifică.
Andreescu I., 1981 – Middle-Upper Neogene’s and Early Quaternary chronostratigraphy from
the Dacic Basic and correlations with neighboring Areas. Annal. Géol. des Pays Helleniques,
Hors Série, fasc. IV, p. 129-138, Athens
Andreescu I., Ticleanu N., Pană I, Pauliuc S., Pelin M., Barus T., 1985 – Stratigraphie des dépôts
pliocènes á charbons zone est d’Olténie (secteur Olt – Jiu). An. Univ. Bucureşti, Geol.
XXXIV, p. 87–96, Bucureşti
Barus T., 1987 – Studiul geologic complex al depozitelor neogene din zona Olt-Olteţ, cu privire
specială asupra zăcămintelor de cărbuni. Teza de doctorat, Bucureşti
Diaconu F, 2002 - Date noi privind studiul florei ponţiene de la Batoţi (judeţul Mehedinţi).
Oltenia. Studii şi comunicări. Ştiinţele naturii, vol. XVIII, p. 37-44, Craiova.
Marinescu F., 1978 – Stratigrafia neogenului superior din sectorul vestic al Bazinului Dacic. Ed.
Academiei R.S.R. Bucureşti.
Marinescu F., Papaianopol I., 1987 – Formation à charbon du Dacian de la Depression Gétique
(Oltenia). D.S. Inst. Geol. Geofiz., 72-73/4, (1985 ;1986), 1987, p. 135-164, Bucureşti
Nebert K., 1983 – Zyklische Gliederung der Eibiswalder Schichton (Sudweststeimar), Jb. Geol.
B-A, 126, Wien.
Oncescu N., Joja T., 1952 – Observaţii asupra stratigrafiei Pliocenului superior dintre V.
Dunării şi V. Jiului. D. S. Inst. Geol. Rom. XXXV (1946-1948) p. Bucureşti
Papaianopol I., Lubenescu V., 1983 – Consideraţii asupra faunei complexului cărbunos al
Dacianului din Depresiunea Getică (Oltenia). St. Cerc. Geol. Geofiz. Geogr., Geologie, T.
28, p. 116-124, Bucureşti
Pauliuc S., Barus T., 1982 – Contribuţii la cunoaşterea condiţiilor de formare a cărbunilor
plioceni din Depresiunea Precarpatică. A.U.B., Geologie, p. 75-85, Bucureşti
Pauliuc S., Barus T., Nica T., 1988 – Le rôle des facteurs tectoniques et paléogéographiques dans
la genèse de la formation lignitifère de Jiu- Motru entre les vallées de Motru et de Jiu.
A.U.B., Geologie, XXXVII, p. 31-40, Bucureşti
Petrescu I., Kolovas A., 1983 – Importanţa mişcărilor de subsidenţă în geneza unor ligniţi
terţiari din România. Muz. Brukental St. Com. St. nov. 25, p. 31-39, Sibiu.
____________________________________________________________________________ 271
________________________________________________________________________
Petrescu I., Nicorici E., Biţoianu C., Ţicleanu N., Todros M., Ionescu M., Mărgărit G., Nicorici
M., Duşa A., Pătruţoiu I., Munteanu A., Buda A., 1987 – Geologia zăcămintelor de cărbuni
vol. II. Zăcăminte din România. Ed. Tehnică Bucureşti.
Preda I., Hârnea Răileanu Gr., Grigoras N.,Oncescu N., Plisca T., 1963 – Geologia zăcămintelor
de cărbuni, Edit.tehnică, Bucureşti
Săndulescu M., 1984 – Geotectonica României, Ed. Teh. Bucureşti.
Ţicleanu N., 1986 – Date preliminare privind studiul paleobotanic al unor foraje de referinţă
pentru cărbunii din Oltenia. D.S. Inst. Geol. Geofiz. 70-71/3, p. 235 -248, Bucureşti.
Ţicleanu N., 1986 – Remarks on the reconstitution of the Vegetal Associations generating the
Neogene coals of Romania. D.S. Inst. Geol. Geofiz. 70-71/3, p. 219-233, Bucureşti.
Ţicleanu N., 1992 a – Studiul genetic al principalelor zăcăminte de cărbuni neogeni din România
pe baza paleofitocenozelor caracteristice, cu privire speciala la Oltenia. Teză de doctorat,
Univ. Bucureşti.
Ţicleanu N., 1992 b – Main Coal generating paleophytocaenoses in the Pliocene of Oltenia.
J.Roum Paleontology vol. 76. Inst. Geol. al României p. 145-152, Bucureşti.
Ţicleanu N., 1995 – Modèle génétique conceptuel des accumulations de charbon du
BassinDacique, în „Chronostratigraphie und Neostratotypen, Pl1, Dazien”. Ed. Acad. Rom.,
p. 46-54, Bucureşti.
Ţicleanu N., Roman S., Givulescu R., Biţoianu C., 1982b – Contributions á la connaissance de la
paleoflore et la pétrographie de charbons de secteur Rovinari (District Gorj). Simp.
Paleobot. – Palinologie., Univ. Babeş Bolyai, p. 38-91, Cluj Napoca.
Ţicleanu N., Roman S., Givulescu R., Bitoianu C, 1985 – Consideraţii paleofloristce şi
petrografice privind geneza ligniţilor din vestul Olteniei. D.S. Inst. Geol. Geofiz., LXIX p.
71-87, Bucureşti
Ţicleanu N., BITOIANU CORNELIA, 1988 – Drawing up two types of humitogenetic maps for
Neogene’s cool deposits in the Borod Basin (East of Oradea) and the Mihaiţa –Predeşti zone
(Oltenia). D.S. Inst. Geol. Geograf. Vol. 72-73/2, p. 245-258, Bucureşti.
Ţicleanu N., Andreescu I., 1988 – Considerations on the development of Pliocene coaly
complexes in the Jiu-Motru sector (Oltenia). D.S. Inst. Geol. Geofiz. 72-73/2 (1985;1986), p.
226-244, Bucureşti.
Ţicleanu N., Andreescu I., Bitoianu C, Pauliuc S., Nicolae G., Pâslaru T., Grigorescu G, Ţicleanu
M., 1988 – Remarks on the relationship between the spatial distribution of the coal
complexes in the Olt-Jiu sector and the structural-genetic factors. D.S. Inst. Geol. Geofiz. 72-
73/2 (1985;1986), p. 215-226, Bucureşti.
272 ____________________________________________________________________________

________________________________________________________________________
Ţicleanu N., Bitoianu C., 1989 – Coal Facies characteristic Paleophytocenoses and Lithotypes of
the Pliocene from Oltenia. Studia Univ. Babeş - Bolyai seria Geol. Geograf. XXXIV/2, p. 89-
94, Cluj-Napoca.
Ţicleanu N., Diaconiţa D, 1997 – The main coal facies and lithotypes of the Pliocene coal basin
Oltenia. Romania, European Coal Geology and Technology Geological Society Spec. Publ.,
No. 125, p.131-139
Ţicleanu N., Enciu P., Pătruţoiu I., Paraschiv V., 2001 - Fossil plants from Romanian deposits of
Bâcleş. Dolj district, Romania, Studia, Univ. Babeş-Bolyai, Geologia, XLVI, 2 p. 23-34,
Cluj-Napoca.
Ţicleanu N., Petrescu I., Diaconu F, Meilescu C., Pătruţoiu I., 2002 – Fossil plants from Pontian
deposits at Batoţi – Mehedinţi. Studia, Univ. Babeş-Bolyai, Geologia, Special Issue, 1, p.
351-364, Cluj-Napoca.
____________________________________________________________________________ 273
________________________________________________________________________
274 ____________________________________________________________________________

09 - Cap. VI Flora Bazinului Dacic

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

09 - Cap. VI Flora Bazinului Dacic

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

VI.

Flora Bazinului Dacic - implicaţii paleoclimatice, paleoambientale, incarbonizare

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

EVOLUŢIA TEMPERATURII MEDII ANUALE ÎN BAZINUL DACIC ŞI ÎN

În ultimele decenii am asistat la desfăşurarea atipică a unor fenomene meteorologice:

Având în vedere că extinderea latitudinală (4o latitudinale) a Bazinului Dacic depăşeşte cu

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

TMA = 1,141 + (0,306 x %SMI)

Progresele realizate prin diversificarea metodelor de interpretare paleoclimatică a ASP ( d.ex.

Tabelul 1. Calculul TMA pe baza %SMI şi ASP

PALEOFLORE VÂRSTĂ %SMI*) TMA oC**) ASP oC***)

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

Legenda: 1 – paleoflore principale

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

4. Analiza evoluţiei TMA

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

În timpul Neogenului pe teritoriul României a existat o tendinţă generală de scădere a TMA

Dilcher , D.L. (1973) A palaeoclimatic interpretation of the Eocene floras of southeastern

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

NANOFLORA DEPOZITELOR NEOGEN SUPERIOARE DIN BAZINUL DACIC

Incepând cu sfârşitul Miocenului mediu şi terminând cu Pliocenul, Paratethysul s-a

1. Lito si biostratigrafia (nanoplankton calcaros) depozitelor neogenului superior

Bazinul Dacic, ce se individualizează după Basarabianul inferior, se întinde predominant pe

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

Figura 1. Localizarea sectiunilor geologice de referinta pentru asociatiile de nanoplancton

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

1.1.2. Nanoplancton calcaros

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

Definit de Andrusov (1890), Meoţianul, unitate cronostratigrafică regională, caracterizează

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

1, Sarmatian; 2, Pontian; 3, Meotian; 2, argila; 5, argila tufitica; 6, siltit; 7, nisip; 8, gresie;

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

O răspândire mai redusă o au depozitele meoţiene în nord – estul Bazinului Dacic, în

1.2.2. Nanoplancton calcaros

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

1, argila; 2, siltit; 3, nisip; 4, gresie; 5, interval stratigrafic cu nanofosile in situ; 6, discordanta;

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

1.3.2. Nanoplancton calcaros

1.4.2. Nanoplancton calcaros

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

Romanianul, ultimul etaj al Pliocenului din scara cronostratigrafică a Paratethysului Oriental,

1.5.2. Nanoplancton calcaros

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

1, carbune; 2, argila; 3, argila si siltit; 4, nisip; 5, interval stratigrafic cu nanofosile in situ

2. Recurente marine in Bazinul Dacic

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

Figura 9. Recurente marine in Bazinul Dacic

Conform datelor oferite de harta paleogeografică a Volhynian – Basarabianului inferior

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

Figura 11. Harta paleogeografica a Romaniei in intervalul Basarabian superior – Meotian

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

Extincţia totală a nanofosilelor calcaroase în Paratethysul Central după Pannonianul E

Figura 13. Harta paleogeografica a Romaniei in Dacian

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

Figura 14. Harta paleogeografica a Romaniei in Romanian

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

CONSIDERAŢII PRIVIND CARBOGENEZA ÎN BAZINUL DACIC

BAZINUL DACIC. ARHITECTURĂ SEDIMENTARĂ, EVOLUŢIE, FACTORI DE CONTROL

Comparativ cu puţinele şi neînsemnatele acumulări de cărbuni sarmatieni, o situaţie

PALEOFLORE VÂRSTĂ %SMI) TMA oC) ASP oC)