Perioada Marilor Clasici in literatura romana este caracterizata de efervescenta culturala

generata de lucrarile autorilor acestei perioade: I.Creanga imprima operelor sale

de buildsungroman -cel mai elocvent exemplu fiind opera ,,Aminitiri din copilarie,” si de a fi
imbogatit literatura romaneasca cu un nou concept operational, basmul cult in opera ,,Povestea
lui Harap-Alb”, I,Slavici scrie prima nuvela realist psihologica a spatiului autohton, ,,Moara cu
noroc” in timp ce I.L Caragiale prefera sa starneasca rasul cititorului prin comedia de moravuri
sociale,, O scrisoare pierduta”
Critica literara vede in ME ,,ultimul romantic European,, dupa cum acesta
marturisea ,,Nu ma-ncanti ci cu clasici
Nici cu stil curat si antic
Toate-mi sunt deopotriva
Eu raman ce-am fost romantic,,-Eu nu cred nici in Iehova
Romantismul a fost un curent literar si artistic, aparut in Europa apuseana, in ultimii ani
ai secolului al XVIII-lea. Estetica romantismului se bazeaza pe mai multe norme printre care pot
fi mentionate: inlocuirea ratiunii cu ardoarea sentimentelor, valorificarea miturilor, istoriei,
visului, fantasticului, predilectia pentru confesiune. Evenimentele neobisnuite, eroii,
succesiunea epocilor ( inflorirea si decaderea lor), peisajele nocturne sau fantastice sunt tot
atatea surse de inspiratie ale romanticilor. Personajul romantic este o natura deosebita,
exceptionala (geniul, titanul, damnatul, insetatul de cunoastere, demonul etc), un neinteles, un
inadaptat sau un revoltat care actioneaza in imprejurari neobisnuite Stilul operelor romantice
este incarcat de tropii- hiperbola, simbolul, antiteza fiind predilecte.
In universal eminescian intalnim trei mari etape de creatie: poezía tineretii, perioada
romatica si poezia maturitatii. Primele creatii eminesciene evidentiaza influenta la nivel de
tema, motive si tehnica a poetiilor epocii, deja celebri cum erau V.Alecsandri, I.HRadulescu sau
D.Bolintinanu, iar ca poezii-etalon mentionam La mormantul lui Aron Pumnul, La moartea
printului Stirbei. In perioada urmatoare, numita faza romántica, poeziile eminesciee respecta
intru totul principiul de constructie pe baza antitezei, cele mai elecvente find Inger si demon,
Madona si Venera, Imparat si proletar pentru ca abia ultima etapa, cea a maturitatii poetice
eminescine sa fie caracterizata de viziunea sa poprie, genialitatea si conditia omului de geniu
sa devina pivot central al creatiilor sale-ciclul Scrisorilor, Luceafarul sau poeziile cu forma
fixaOdda, Glossa.
O privire de asamblu a universului eminescian va reliefa trasaturile romantismului in
opera poetului- marilor teme eminesciene timpul, natura, iubirea, istoria-istotia nationala,
cosmicul li se adauga motive specifice literaturii europene(luna, lacul, somnul,oniricul-visul,
vanitas vanitatum, irreparabile tempus fugit,fortuna labilis) sau autohtone (mitul dacic, mitul
zburatorului) peste care se suprapun elemente filozofice preluate de la Aristotel, Platon, Kannt,
Schopenhauer sau din Poemele indiene ale creatieil, Rig-Veda. Tot de romantism tine si
predilectia poetului pèntru eroii excepționali, care acționează în împrejurări ieșite din comun,
precum și portretizarea omului de geniu și condiția nefericită a acestuia în lume, in afara
acestuia restul eroilor poeziilor sunt personaje dominate de imaginație și de sentimente.

Poezia FA ocupa un loc aparte in lirica eminesciana si este considerata o poezie representativa
pentru analiza romantismul in oerele poetului. Un prim argument care ne indreptateste sa
spunem ca textul poetic apartine romantismului este amestecul speciilor literare-putem
interpreta poezia ca Idila - operă lirică în care se conturează un tablou din viaţa rurală,
evidenţiindu-se atitudinile oamenilor în plan erotic, o puten analiza ca Egloga - idilă cu dialog-
sau meditaţia - specie lirică filozofică, dezvoltată mai ales în romantism, centrată pe motive
reflexive. Poezia are o constructie pur romántica, se structeaza in jurul unei serii de opozitii si
foloseste ca principal procedeu antiteza.
Tema poeziei este de factura romántica, poetii romantici un separa nicioada temei iubirii de
tema naturii, aceasta vibreaza intotdeauna la starile sufletesti ale eului liric. Critica literara
atrage atentia ca la Eminescu “sentimentul iubirii in e mereu amestecat cu sentimentul
naturiiAceste sentimente se cheama unul pe celalalt. Uneori nici nu poti hotara bine daca aceste
poezii sunt imnuri inchinate naturii ori iubirii”. Trebuie amintit faptul ca poezia de dragoste
eminesciana are si ea doua etape distincte, cu doua perspective diferite. Poeziile din erotica
timpurie sunt dedicate unui un sentimenet generator de energii, indragostitii sunt in ipostaza
cuplului adamic, povestea lor are un final fericit iar natura actioneaza ca un martor ocrotitor al
povestii -Calin file de poveste, Craiasa din povesti in timp ce erotica maturitatii aduce in prim
plan povesti de dragoste esuate, eroi care nu inteleg valoare sentimentului ,,Ce-ti pasa tie chip
de lut&Dac-o i eu sau o fi altul, iar natura preia din traierea eului liric, e rece ,,De acte ori
iubito6 de noi mi*aduc aminte-oceanul de gheata imi apare inainte, peisajele sunt sumbre, ea
insasi a ramas singura ,, ploii fara sot”, ,,un istovit si trist izvor”, se scutur frunzele de nuc.
Poezia FA apartine primei perioade, e ipostaze iubirii paradisiace si a naturii feerice, incarcate
de culoare, sunet si parfum. Peste cele doua mari teme o supra-tema a poeziilor sale, conditia
omului de geniu.

Titlul poeziei este, la nivel denotativ, alcatuit dintr-un substantiv comun si un adjectv si
explicatia este relative simpla> floarea simbolizează viața, frumusețea, iar culoarea albastră
simbolizează infinitul, eternitatea, poezia se asuma automat ca fiind centarta pe deea unei iubiri
ideale. In plus, La Eminescu simbolul este simplu si concret, mai mult o metafora, pornind de la
ochii albastri ai iubitei, este chiar numele iubitei. Poetul se adreseaza iubitei cu apelativul Floare
albastra
Explicatia titlului se poate si in sens conotativ caz in care luam in consideare ca poetul a
utilizat motivul romantic de circulatie europeana al florii albastre, preluat de la poeti precum
Novalis sau Leopradi vedeau in floarea albastra simbolul unei iubiri ideale dar care se
implineste candva, intr-o alta lume. Intr-adevar la ME floare albastra este intottdeauna legata de
femeie si feminitate, de iubire si dorinta, motivul florii albastre apare si in alte poezii ale sale,
de exemplu in Calin (file de poveste) ("Flori albastre tremur ude in vazduhul tamaiet"; "Flori
albastre are-n paru-i..."), unde este un simbol al gingasiei si puritatii fetei de-mparat, care isi
implineste visul de iubire, dar si in nuvela fantastica Sarmanul Dionis-in care eroul poarta pe
luna o coroana de flori albastre care-i insufla puteri demiurgice si-l face sa creada ca este
Dumnezeu Pe de alta parte putem crede ca ME a prelau acest motiv chiar din folclorul romanesc
-sursa de inspiratie, specifica romatiilor-unde floare abastra este floarea de nu-ma uita si are
intelesul unei iubiri trecute, incheiate dar care peste ani genereaza o stare de aducere aminte, un
dor de dragoste.

La nivel structural poezia este alcatuita din 14 catrene care se impart in 4 secvente poetice si
corespund celor două planuri-pespective antititce, inegale ca întindere și cu pondere inversată în
accentuarea ideii de bază: un plan este al femeii, celălalt al bărbatului, o confruntare a
perspective dionisicae cu cea apolinica.. Femeia este o copilă naivă, dornică de a se realiza prin
iubire. , bărbatul este un contemplativ, sedus de dulceața jocului inocent, dar încrâncenat să
atingă Absolutul, preocupat, într-un ceas când putea să cunoasca fericirea, de altceva, mai înalt
și mai întelept, după cum reiese din îngăduința sa față de prea plinul pasional al fetei: „Eu am
râs, n-am zis nimica”, pespectia apolinica si pespectiva dionisiaca.

Ipostaze ale eului liric: Poezia e construită în acord cu tehnicile lirismului măştilor. Vocile eului
liric sunt două: cea masculină şi cea feminină. Aceste schimbări de identitate sunt sesizabile
prin schimbarea regimului pronominal. Iubita se adresează poetului când cu reproş, când cu
entuziasm, exprimându-se ca într-un dialog antrenant, la persoana a II-a, implicându-l pe bărbat
în gândurile şi frământările sale. Bărbatul inserează câteva comentarii, nuanţând vorbele femeii
şi adăugând întregii poezii o nouă dimensiune. Nu doar exprimările la persoana I fac specificul
acestei intervenţii, dar şi timpul verbal utilizat, în mod special trecutul, transformând episodul
de iubire într-unul consumat, doar evocat, poate chiar retrăit, dar în niciun caz viu, actual,
fremătând

Prima secventa poetica-strofele 1-3, imbraca forma unui repros aducand defapt in prim plan
conditia omului de geniu, preocupat de ,,stele, ceruri inalte, piramidele-nvechite, rauri de
soare,campiile asire” intr-un cuvant interesat doar de cunoastere. Ea resimte aceste preocupari
repetate ,,iar te-ai cufundat...” ca fiind un abandon si inceacrca sa il readuca in realitatea
imediata intr-o cumunicare de tip avertisement ,,in zadar...nu cata in departare& Fericirea ta
iubite”
Cea de-a doua secventa strofa 4- este priam meditatie a eului liric, accentuează superioritatea
preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei. Iubita este „mititică” şi, deşi poetul
recunoaşte că „ea spuse adevărul”, se distinge o uşoară ironie privind neputinţa lui de a fi fericit
cu iubirea banală, atitudine exprimată cu superioritatea omului de geniu: „Eu am râs, n-am zis
nimica”
Srofele 5-12 reprezinta cea de-a 3 secventa poetica si cea mai ampla a poezie, un nou
monolog al femeii si sunt defapt scenariul iubirii, asa cum il concepe-percepea ea. Cu suflet si
apucaturi de copil care asculta ,minciuni si povesti ”, cu gesturi dragalase ,,eu pe fir d romanita
voi cerca de ma iubesti”, Ea are ceva din tipucul eroinelor de basm ,, de-aur parul,,rosie ca
marul” dar este si femeia fatala in acelasi timp caci stapaneste arta iubirii si mai ales pe cea a
seductiei: laseaza intai invitatie-hai in codrul cu verdeata, initiaza jocul tentatie-mi-o desface de-
aur parul, sa-ti astupa cu dansul gura” si infatiseaza etapele actului iubirii- mi-a da o
saruare...mi-i tinea de subtioara-te-oi tinea de dupa gat...ne-o da sarutari pe cale..vom vorbi -
ntunecime”.
Ideea izolării cuplului de îndrăgostiţi de restul lumii, dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor,
întâlnită frecvent şi în alte poezii erotice, este accentuată printr-un ton poznaş: „De mi-i da o
sărutare / Nime-n lume n-a s-o ştie, / Căci va fi sub pălărie”; „Grija noastră n-aib-o nime, / Cui
ce-i pasă că-mi eşti drag?”
Aceasta secenta este in aceasi timp un adevarat pastel literar, natura este luxurianta, dominata de
culri vii si sunete tare, este martor ocrotiror al povesti d edragoste, ese pune la dospizitia celor
doui ca un satiun de redemtiune, pune ka disoizitia lor tpate acele elemneyte necesare
desfasurarii iubirii: codr cu verdeata, prapasia mareata, ochi de izvoara......Dupa cum deja am
mentionat natira se afla in deplina concordanta cu starile indragostitlor.
A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric a l sinelui poetic,
încărcat de profunde idei filozofice-o meditatie pe tema curgerii timpului(dupa unii critici
lietrari tema fundamentala a poeziei), omul nu se mai poate intoarce si clipa consonantei
sufletesti ,care i-ar fi putut aduce fericirea ,ramane in veci pierduta: „Si te-ai dus , dulce minune/
Si-a murit iubirea noastra/ Floare-albastra! Floare-albastra/ Totusi este trist in lume”.

Amintirea devine prilej de meditatie asupra fragilitatii fiintei umane in Univers. Din aceasta
perspectiva, conditia omului este trista, pentru ca este repede trecator; nu poate reveni asupra
erorilor de conduita existentiala, dar nici nu poate pastra, atunci cand traieste, clipa fericirii.
Asta este ceea ce Eminescu face, suprapunand peste tema erotica a poeziei, o alta tema, a
timpului, care este motivul fundamental al intregii sale creatii romantice. De aceea,”Floare
albastra” este nu numai o poezie de dragoste, cum apare la prima lectura, ci si o meditatie cu
rezonante mai grave asupra conditiei umane in genere.

Idei poetice : SE CER 2

Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplu/ui, întrucât cei doi îndrăgostiţi aparţin
unor lumi diferite: ea este o femeie obişnuită, care se mulţumeşte cu iubirea telurică, iar el
întruchipează omul de geniu, care aspiră către absolutul sentimentului, către fericirea ideală. în
penultimul vers, repetiţia motivului poetic cu valoare de simbol al iubirii absolute, „floare
albastră”, semnifică tânguirea, tristeţea şi nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-şi
împlini idealul, constituind în poezie un laitmotiv (element de recurenţă).

Ultimul vers, „Totuşi este trist în lume!”, a stârnit numeroase controverse, polemica purtându-
se în jurul lui „totuşi” sau „totul”, întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care decide
corectitudinea formei este Perpessicius, editorul operelor eminesciene complete, care
argumentează faptul că acest „totuşi” este specific simţirii poetului care, chiar dacă este
melancolic şi sceptic, în creaţiile sale lasă mereu o rază de speranţă pentru viitor prin
proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit. Eminescu nu ar fi putut, de
asemenea, să fie atât de categoric, de ferm în afirmaţia sa pentru întreaga lume şi să exprime cu
atâta precizie tristeţea omenirii, prin adverbul cu sens definitiv, „totul”, având în vedere şi faptul
că aspiraţia spre iubirea absolută este o trăsătură definitorie şi proprie numai omului de geniu.

Din punct de vedere al prozodiei,

Versificația este trohaică, în spiritul metricii populare, ceea ce înseamnă că accentele produc un
ritm coborâtor, de alintare, dar și de tânguire.Versurile sunt scurte și uniforme; aproape toate au
opt silabe, cu excepția versului întâi și patru din strofele șapte, zece, doisprezece care sunt de
șapte silabe. Rima, cu rare asonanțe (caldură-gură, frunze-ascunse), ceea ce conferă versurilor
de mijloc o sonoritate melodioasă, înaltă și alungită prin aliterație. Sonoritatea aceasta este apoi
tăiată de versul final al fiecărei strofe care dă ritm întregului ansamblu muzical al poeziei