'r ‘f

./ .*a._ -

«K -A-■ C.T-- f,';

'fMmS^PJmi

mmm
 Colegiul de redacţie:

Ilie Şandru - redactor responsabil

Vasile Gotea - secretar de redacţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Ilie Şandru, Vasile Gotea/Sangidava (IV); ed.: lector

Nicolae Băciuţ. - Târgu-Mureş: Editura Nico, 2010
ISBN 978-606-546-079-9

I. Man, Felicia (Pref.)

II.Băciuţ, Nicolae (ed.)

Coperta de Nicolae Băciuţ

Coperta IV: Biserica de lemn de la Mănăstirea „Sf. Ilie”, Topliţa
Editura NICO
Str. Ilie Muntcanu nr. 29
Târgu-Mureş
Apărut 2010
Copyright © Ilie Şandru 2010
Toate drepturile rezervate
Lector Nicolae Băciuţ
Format 8/70X100, coli tlpo 38,5
_______________ Tehnoredactare Sergiu Băciuţ______________
Tiparul executat la Intermedia Group
Târgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr. 57
ROMÂNIA
Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional
Centrul Cultural Topliţa
Consiliul Local Topliţa
Primăria Topliţa
Fundaţia Culturală „Miron Cristea” Topliţa

SANGIDAVA
(4)

BIBLIOTECA
Centrului Ecleziastic (ic Documentare
„Mitropoji^icolae Colan”
Nr. îiircR. ^ 0 11 —

Editura Nico
NOTĂ : Corectura comunicărilor din prezentul volum aparţine autorilor.
CUPRINS

Prof. Felicia Man - Topliţa Română - o poartă de intrare în Parcul

Naţional Căliinani................................................................................. 9

Capitolul I: MIRON CRISTEA

Prof. Dr. Valentin Marica - Relevanţa misiunii arhiereşti a Episcopului de

Caransebeş Dr. Elie Miron Cristea..............................................................
Prof. Drd. Marcin Marynowski - Patriarhul Miron Cristea în Polonia (20
-23 mai 1938)..............................................................................................
Asist. Drd. Nina Stănescu - Patriarhul Miron Cristea - Iubire Samarineană
(Activitate social - filantropică)................................................................. (]^
Dumitru Stavrache, Ion Negoiescu - Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române
cu alte biserici în timpul Patriarhului Miron Cristea. Episcopul Visarifln_
Puiu şi Biserica Ortodoxă Albaneză..........................................................
Prof. Ilie Şandru - Dr. Miron Cristea Episcop al Caransebeşului........... @
Conf. Univ. Dr. Ştefan Vodă - Consemnări referitoare la contribuţia Jm
Miron Cristea la consolidarea unităţii dintre bisericile creştine..............
Prof. Vaier V. Vodă - Topliţa - spaţiul spiritual natal al lui Elie Miron
Cristea, reflectat în acte, scrisori şi însemnări personale ale Mitropolitului
primar şi ale întâiului Patriarh al României.............................................. (flŞ

Capitolul II: CREDINŢĂ STRĂBUNĂ

Pr.Dr. Florin Bengean - Acte caritabile în cadrul Episcopiei

Caransebeşului la sfârşit de secol XIX şi în primii ani ai secolului XX.... 121
Pr. Prof. Dr. Nicolae Bolea - Mitropolitul Nicolae Bălan şi diaspora
românească din America............................................................................ 132
Aurica Câmpean - Cartea şi biserica la sfârşitul secolului XVIII şi
începutul secolului XX în Protopiatele Târgu-Mureş şi Reghin.............. 142
Dr. Andreea Atanasiii - Croitoru - Istorie - Cultură - Navigaţie în
frescele bisericilor medievale româneşti..................................................... 148
Alina Dorina Fokt - între mistificare şi adevăr : Legiumea Arhanghelului
Mihail şi credinţa........................................................................................ 163
Drd. Stelian Gomboş - Câteva puncte de vedere cu privire la relaţia stat -
biserică în cadnil discursului social - istoric.............................................177
loan Eugen Man - Contribuţii la istoricul şi aspectul arhitectural al
Bisericii „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril” din Topliţa.......................... 184
Dr. Ion Râşnoveanu - Importanţa misionarismului ortodox în Dobrogea,
între cele două războaie mondiale...........................................................216
Prof. Viorica Stan - Privire asupra contribuţiei Bisericii Ortodoxe Române
la mişcarea ecumenică........................................................................... 228
Dr. Florin Stan — Biserica Ortodoxă Română şi evreii în anii celui de-al
doilea război mondial.........................................................................234
Pr. Dr. Florin Ţuscanu - Rolul Episcopului Melchisedec Ştefănescu în
actul de pregătire a dobândirii autocefaliei................................................
Asist. Univ.Drd. Ozana Vodă - Tenneni creştini în limba română (câteva
inedite consideraţii)............................................................................... 269.

CAPITOLUL III: ISTORIE

Prof. Nicolae Balint - Abuzuri ale organelor MAI - securitate şi miliţie -

reflectate în documentele Procuraturii Militare Principale Târgu-Mureş...
Luminiţa Banu, Florin Banu - Câteva consideraţii privind tehnicile de
filaj folosite de securitate (1948 - 1989)................................................275
Prof. Dr. Liviu Boar, Prof. Mariana Boar - Dr. loan V. Boeriu cronicar
al Reghinului interbelic (1911 - 1992)............................................... 304
Dorin Borda - Consideraţii privind apariţia şi dezvoltarea presei româneşti
mureşene...............................................................................................319
Dr. Traian Chindea - Despre contribuţia Ungariei la conspiraţia şi
diversiunea împotriva României, din perioada premergătoare şi din timpul
evenimentelor din decembrie 1989........................................................ 326
Cornel Constantin Ilie - Respre reprezentativitate în Ţările Române : de la
Adunarea Norodului LA Adunarea Electivă.........................................339
Dr. Cătălin Fudulu - Cimitirul Eroilor din municipiul Alba-lulia........348
Prof. Univ.Dr. Ion Giurcă, Drd. Ciprian Antonio Nicoară - Geopolitica
statelor revizioniste şi efectele geostrategice asupra situaţiei României în
anii 1939- 1940..................................................................................357
Constantin C. Gomboş, Elena - Astra Gomboş - Din istoricul Lagărului
de prizonieri din Timişoara (aprilie 1941 - iunie 1945)........................ 373
rof. Drd. Costel Lazăr - Mitropolitul Nicolae Bălan în atenţia organelor
statului, după 1944................................................................................ 384
Dr. loan Lăcătuşu — Noi date despre unii intelectuali români din Arcul
Intracarpatic în memoriile lui Vasile Netea............................................393
Conf. Univ. Dr. Olimpiu Manuel Glodarenco - Epopeea marinei militare
române în anii războiului pentru întregire.................................................402
Prof. Ion Moise - O carte despre holocaustul din Ardealul de Nord (Martiri
sub steaua lui David).................................................................................. 414
Alin Spânu - Aspecte ale vieţii sociale din judeţul Ciuc în documentele
stnicturilor de ordine (1939)...................................................................... 417
Prof. Niculae Marin Şara - Despărţământul Reghin al Astrei - 135 de ani
de la înfiinţare..........................................................................................424
Valentin Vasile - Documente cu parfum de amintiri. George Sbârcea în
arliivele securităţii................................................................................... 434

CAPITOLUL IV : CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

Monica Avram - Aspecte privind obiectivele Asociaţiilor culturale

româneşti din Judeţul Mureş în secolele XVIII - XIX............................. 445
Prof. drd. Nicolae Băciuţ, Scandalul ca sindrom la Caragiale............... 463
Prof. Dr. Nicolae Bucur - Mesageri ai frumosului artistic în Harghita...475
Prof. Alexandru Ciubîcă - Dăruire profesională - cheia de boltă a
prestigiului profesorilor de altădată........................................................... 483
Dr. Elena Cobianu - Note asupra crizei valorilor în civilizaţia
contemporană.............................................................................................490
Dr. Maria Cobianu - Băcanu - Diferenţa dintre incitarea la ură şi invitarea
la diversitate culturală.................................................................................504
Ramona Dragomir - Condiţia femeii în epoca modernă reflectată în
paginile revistei „L Illustration”................................................................. 519
Ion Dumitrescu - Viaţa şi opera poetului Dimitrie Iov........................... 535
Prof. Traian Duşa - Cu Ion Vlasiu, pe Valea Mureşului........................ 540
Prof. Ilie Frandăş - Din publicistica lui Dumitru Antal (1894- 1971)...555
Prof. Viorica Lazăr - Omul de carte - Lovinescu...................................560
Ilaric Gh. Opriş - Fundaţia „Preot Nicolae Motora”...............................569
Prof. Mariana luliana Roşea - Portul popular, un meşteşug artistic în
satele din nordul judeţului Harghita......................................... .................572
Pr. loan Morar - Limbă - Credinţă - Vitejie - Coloanele dăinuirii
noastre........................................................................................................ 583
Aurora Paşcan - Educaţia multiculturală - o strategie de dezvoltare a
bibliotecii publice....................................................................................... 590
Prof. Zorel Suciu - Cercetare etnografică pentru identificarea unor noi
perimetre funerare aflate în pericol de distrugere în comuna Subcetate, satul
Filpea, judeţul Harghita..............................................................................596
Drd. Angela Şerdan Puşcaş - Tentaţia istoriei la Marin Preda.............. 609
PROGRAM “ ZILELE MIRON CRISTEA” - Ediţia a XlII-a : 17 - 20
iulie 2010............................................................................................613
CĂRŢI PENTRU LANSARE...........................................................615
 TOPLIŢA ROMANA - O POARTA DE INTRARE IN
PARCUL NAŢIONAL CĂLIMANI
Prof. Felicia Man - Topliţa

Lucrarea prezentă este o continuare a lucrării „TOPLIŢA ROMANĂ

- Importantă localitate turistică, din Carpaţii Orientali” apărută în volumul
III,a publicaţiei „Sangidava” 2009 pag 7 la cea de-a Xll-a ediţie a „Zilelor
Miron Cristea - simpozionul din iulie 2009.
După ce vizitatorul, care ia cunoştinţă cu acest oraş pitoresc de munte
situat la poalele celor mai tineri şi înalţi munţi vulcanici din ţară ,Călimanii
2100 m şi Gurghiul, mai scunzi ,1777 m care străjuiesc depresiunea în partea
de nord şi vest, este îndemnat să viziteze principalele obiective din vatra
depresiunii, obiective religioase, culturale şi sportive cât şi cele naturale,
izvoare minerale, microstaţiunea balneoclimaterică,”Bradul”.Datorită
bogăţiilor şi frumuseţilor cadrului natural care înconjoară depresiunea,
vizitatoiul poate lua contact şi cu obiectivele peisagistice, litologice,
hidrografice, biotice din zonele înalte, care înconjoară depresiunea şi în
special cele din Munţii Călimani, respectiv dintre acestea cel mai important
este Parcul Naţional Călimani ,Topliţa fiind una dintre principalele porţi de
intrare în acest parc,de pe versantul sudic.
Călimanii sunt declaraţi Parc Naţional din aprilie 2009 după o luptă
dusă de-a lungul anilor de către iubitorii naturii din zonă profesori, elevi,
silvicultori, diferiţi factori de răspundere şi nu în ultimul rând cercetători,
oameni de ştiinţă din Bucureşti, Cluj,Iaşi care au reuşit să pună sub protecţia
legilor, aproape întreg teritoriul care aparţine Călimanilor pentru a asigura
conservarea biodiversităţii floristice şi faunistice a comorilor geologice şi
geomorfologice a Călimanilor, pentru unicitatea acestui masiv vulcanic din
ţara noastră cât şi din Europa, a peisajului inegalabil existent pe întreg
teritoriul parcului.
Sediul Administrativ al acestui parc este situat în Vatra Domei jud.
Suceava str. 22Decembrie nr 5.
Parcul Naţional Călimani înfiinţat prin Ordinul 7/1990 al Ministerului
Apelor Pădurilor şi Protecţiei Mediului (MAPPM) ,reconfinnat prin Legea
137/1995 şi Legea 5/2000 şi delimitat prin HG 230/2003, arie protejată de
interes naţional având statut juridic din 3 aprilie 2009.
Scopul înfiinţării este protecţia şi conservarea unor eşantioane
reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional ,cuprinzând elemente
naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic ,faunistic,
hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologie, socio-cultural sau
de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative,
recreative şi turistice.
Limitele Parcului National Călimani s-au stabilit pe baza Legii
5/2000 şi HG30 din 2003 acesta se întinde pe o parte şi pe alta a masivului
Călimani între;
47° r 47” şi 47° 14’51,79” latitudine nordică si
25° 0’ 19,92” şi 25° 19’47,11” longitudine estică.
Suprafaţa actuală a parcului este 24.041 ha ( iar cea propusă iniţial era de
20.120 ha) din care: Fond Forestier/ păduri, păşuni alpine şi o parte din
suprafaţa fostei exploatări miniere de sulf) din care:
Statului Român aparţine 13.664, 52 ha respectiv 57%
Administraţiei Publice Locale 2.215,66 ha 9%
Persoanelor fizice 330.82 ha 1%
Total 16.211,00 ha reprezintă 67%

Păşunile administraţiei publice locale7.517,30 ha respectiv 31,26%

Fâneţe( persoane fizice ) 14,50 ha 0,06%
Perimetru minier 297,70 ha 1,20%
Centrul meteorologic Regional Moldova 0,50 ha 0,48%
Total parc 24.041 ha

Păşunile din parc sunt în administraţia comunelor de pe raza judeţelor

Mureş, Harghita, Suceava şi Bistriţa Năsăud, sunt păşunate de animalele
locuitorilor din comunele judeţelor amintite .
Fâneţele sunt folosite de populaţia locală (14,5ha) în scopul obţinerii
de furaje pentru animale.
Parcul Naţional Călimani se desfăşoară pe teritoriul a patru judeţe
cuprinzând partea superioară a întregului masiv.
Este delimitat la est de şirul de depresiuni: Păltiniş, Drăgoeasa, Bilbor,
Secu-la nord de zona depresioriară a Domelor şi munţii mărunţi ai
Bârgăului - la sud de defileul Mureşului şi la vest de Piemontul colinar al
Călimanilor care face trecerea spre partea estică a Podişului Transilvaniei.
Limitele Parcului National au fost stabilite de HG 230 /2003, pe baza
studiilor Institutului de Biologie a Universităţii Bucureşti ,"Studii privind
organizarea reţelei de arii protejate pe teritoriul ţării”. Lucrarea a fost
elaborată , pe baza contractelor de cercetare îneheiate cu MAPPM din 1996.
Oraşul nostru este una din porţile importante de intrare în Parcul
National Călimani astfel pe crestele masivului se poate ajunge pe mai multe
trasee : •

10
 Din centnil oraşului pe DN15 se parcurg 9 km ,până la Monument, la
confluenţa pârâului Secu cu Valea Topliţei apoi pe un drum forestier la
dreapta se parcurg 16 km până la Schitul de la Gura Izvorului, iar de aici( pe
traseul 5 cruce roşie) spre dreapta se ajunge la Dealul Alb de unde se străbat
păşunile de aici, apoi cele de sub Bradul Ciont ajngând la refugiul Iezer de
sub Reţiţiş. De aici pe un scurt traseu printre jnepeni în plină zonă subalpină,
se ajunge la Lacul Iezer 1.730 m. După un scurt popas în această Rezervaţie
unde se poate admira peisajul şi vegetaţia de aici. Se poate ajunge pe crestele
Reţiţişului la marginea de sud a calderei dacă călătorul se întoarce la refugiul
Iezer şi pe un drum care urcă de la această altitudine spre stânga se ajunge în
Vârful Răţiţiş 2.02Im de unde se poate admira în ansamblu Parcul Naţional
Călimani.
Putem ajunge pe crestele Răţiţişului şi pe altă variantă a traseului 5
citice roşie:de la Gura Izvorului spre stânga pe Valea Pârâului Puturosu
afluent al Topliţei,spre izvoarele acestuia care nu este altul decât Lacul Iezer,
iar de aici spre vârful Răţiţiş.
Din Călimănel - cartier al Topliţei, se poate ajunge în PNC, pe valea
Călimănelului în sus apoi pe sub Tamiţa 1.045 m (crater lateral a
Călimanilor) traseul urcă pe sub vârful Tamiţei 1045 m apoi pe sub vârful
Runcului 1128 m traseul urcă pe pârâul Runcului pe sub vârful Cică Mică
1487 m care duce la Rezervaţia Lacul Iezer Călimani, situat la altitudinea
1.730 m sub vârful Răţiţiş 2021 m, la marginea calderei.
Alte trasee din apropierea oraşului de unde se poate ajunge în Parcul
Naţional Călimani:
Din Ciobotani - fost cartier al Topliţei, actualmente aparţine comunei
Stânceni jud Mureş, traseul urcă pe valea Mennezeului pe sub vârful Leul
1.162m(alt crater lateral al Călimaniului).Acest traseu se intersectează cu
traseul Călimănelului aproape de izvoarele acestuia , asigurând accesul spre
rezervaţia „Lacul Iezer”, rezervaţie peisagistică a Parcului Naţional Călimani
care apai^ţine din punct de vedere administrativ oraşului Topliţa.
Din comuna Stânceni, pe Valea Zebracului se parcurge traseul până la
izvoare ,apoi pe sub vârful Cică Mică 1.487 m traseul se uneşte cu
precedentele şi cu traseul care urcă din comuna Stânceni Neagra la 20 km de
Topliţa pe cursul pârâului Neagra Cârlig pe sub Cică Mică 1.487 m şi a
vârfului Drăguş 1.768m urcă în Rezervaţia Lacul Iezer.
Parcului Naţional Călimani acoperă aproape în întregime masivul
muntos Călimani , care este situat în partea de nord vest a grupei centrale a
Carpaţilor Orientali, între cursul superior al Mureşului ce străbate bazinetul
depresionar Topliţa şi defileul Topliţa -Deda (42km), în partea de est şi sud
iar înspre partea de nord depresiunea Domelor.
 Accesul în parc este facilitat de prezenţa numeroaselor drumuri
forestiere , căi ferate şi drumuri naţionale şi europene la distanţe de 25-30
km. Acest măreţ edificiu vulcanic cu o suprafaţă de 2000 km se întinde pe
aproape 60 km de la vest spre est şi este cuprins în totalitate de Parcul
Naţional Călimani.
Geneză.
In mezozoic apele Mării Cretacice ocupau actuala regiune. La
începutul cuaternarului, în paleogen întreaga regiune corespundea golfului
marin al Bârgăului(nord), legat de cel al Maramureşului. In a doua parte a
terţiarului, în neogen, au avut loc câteva puternice erupţii separate între ele
de perioade de linişte, care au dus la apariţia actualului masiv imprimându-i
trăsături de bază, acum cca 55 milioane de ani, aceştia fiind cei mai tineri
munţi din ţara noastră. In ultima parte a terţiarului şi în cuaternar s-a instalat
glaciaţiunea ,evidenţiată în prezent prin existenţa calderelor din partea de
nord al celor mai înalte piscuri. Calderele glaciare tipice sunt pe masivele
Răţiţiş, Negoiu, Pietrosul la altitudini de peste 1900 m acoperite cu circa un
milion de ani în urmă de gheţari ce se întindeau pe distanţe de 5 km.
Manifestările postvulcanice sunt reprezentate şi prin depuneri de sulf nativ,
limonit şi izvoare carbo-gazoase.
Geologie
Din punct de vedere geologic, masivul Călimani, pe suprafaţa căruia
se întinde Parcul Naţional Călimani, face parte din lanţul munţilor vulcanici,
respectiv şirul de vest al Carpaţilor Orientali, care aparţine arcului
andezitic.Această catenă vulcanică se sprijină pe un fundament constituit din
şisturi cristaline carpatice şi formaţiuni sedimentre triasice aparţinătoare
zonei cristaline mezozoice şi formaţiunilor miocene şi panoniene din
depresiunea Transilvaniei. Catena vulcanică se individualizează prin
prezenţa a trei unităti geologice orientate spre nord-sud.
a) o zonă axială centrală, alcătuită din podişuri andezitice şi
piroclastice ( mai ales în Călimani) dominată de conuri vulcanice şi care a
furnizat şi material vulcanic pentru celelalte zone.
b) o zonă vulcano-sedimentară. care înconjoară zona centrală, bine
reprezentată în sectorul de defileu al Mureşului (Topliţa-Deda) şi mai ales pe
latura estică a grupei sudice, unde fonnează o prispă, un piemont , care
brodează munţii vulcanici făcând trecerea spre Podişul Transilvaniei
c) o zonă cu depozite cu lahar. (scurgeri noroioase de lavă) situate
între formaţiunile precedente şi cele sedimentare de pe latura estică a
flancului vestic al Călimanilor considerate reziduuri, dintr-un piemont
cuaternar, o prispă mai coborâtă, în comparaţie cu piemontul
pliocen(vulcano-sedimentar).

12
Elementul principal al Călimanilor îl constituie caldera, situată în partea de
nord a masivului, cu diametrul de circa 10 km, formată iniţial în urma unui
proces de prăbuşire condiţionat de diminuarea presiunii rezervorului
magmatic ,al mai multor centre de emisie conjugate cum sunt: Călimani
Izvor. Voivodeasa. Retitis. Pietrosul în urma dislocării unui volum important
de magmă fluidă. Are forma unei imense potcoave formată din creste cu
altitudini, în jur de 2000 m care nu este altceva decât marginea vechii
caldere iar platourile slab înclinate către exterior reprezintă curgeri de lavă
revărsate din crater .In interiorul calderei unde s-au acumulat depozite
groase rezultate din exploziile vulcanice, care ulterior au fost caolinizate şi
silicifiate .Aglomeratele si tufurile intens silicifiate , caolinizate si
limonitizate din caldera Călimanilor au favorizat apariţia grotelor Luanei cu
stalactite si stalagmite metalice funice in lumel iar în zonele înalte
aglomerate vulcanice.
Relieful apare în general foarte accidentat, spre deosebire de un relief
liniştit, cu forme domoale din zonele cu roci efuzive andezitice, astfel se
individualizează limita piroclaste- andezitic unde apar schimbări de pantă ,
şei, denivelări bruşte.
Craterul este străpuns de râul Neagra la baza superioară având
aspectul unei pâlnii uriaşe delimitată de o ramă montană străjuită de cele mai
înalte vârfuri: Pietrosul, Negoiu Unguresc, Negoiu Românesc, Reţiţis,
Călimani Izvor, Călimani-Cerbuc care coboară radial spre centru, cu o serie
de prelungiri picioare cu excepţia câtorva masive înalte în interior ce
întrerup această concordanţă ex vf. Pietricelul 1.993 m.
între Călimanii Cerbului şi Căliman Izvor în marginea calderei, se
găseşte un crater din a doua generaţie cu diametrul de 1 km.
Diferenţa de nivel de peste 1000 m între albia râului Neagra şi
vârfurile Călimaniului atestă eroziunea puternică care a deschis succesiunea
scurgerilor de lava (începind cu andezite cu amfiboli).Eroziunea fluvială
foarte activă, dezagregările intense, cât şi glaciaţiunea pleistocenă au
modelat fonnele vulcanice. In general craterele au fost distruse prin prăbuşiri
şi eroziune , prezentând în cazul calderei 10 km, exceptând craterul central
iar văile s-au adâncit cu circa 800 m.
Versantii masivului Călimani au diferite aspecte: versantul nordic spre
izvoarele Domei şi a Negrei Şarului este mai fragmentat şi abrupt, cu căldări
glaciare din care se rostogolesc râuri torenţiale. Versantul estic înălţat
deasupra Depresiunii Drăgoeasa şi Bilbor corespunde unui podiş de lave
dominat de măguri mari. Versantul sudic are aspectul unui podiş neted, ce
cade în trepte largi, spre defileul Mureşului, cele superioare sunt dispuse sub

13
 conul central (aproape orizontale), îninlăştinite sau acoperite de turbării iar
cele inferioare sunt împădurite masiv chiar în cadrul văilor adânci si înguste.
Din punct de vedere geomorfologic Călimanul domină regiunile
înconjurătoare înălţându-se deasupra Munţilor Bârgăului cu 200-400 m şi a
dealurilor din Podişul Transilvaniei cu 400 -500 m.
Denivelarea şi individualizarea Călimanilor, sunt accentuate prin prezenţa
depresiunilor sculptate în roci mai puţin rezistente ca cea de la Colibiţa ,
apoi a celor de eroziune prăbuşire şi de baraj vulcanic cum sunt cele de la:
Topliţa, Slânceni, Neagra, Lunca Bradului, Răstoliţa (ultimele patru sunt în
defileul Mureşului) apoi Drăgoeasa, Bilbor, Secu sunt situate în partea de est
iar Depresiunea Domelor în nord.
Defilelul MuresuluiC ce constituie limita sudică) este un uluc
depresionar între Topliţa şi Deda pe o lungime de 42 km, constituie cea mai
mare vale de străpungere din lanţul vulcanic. De-a lungul Mureşului ,pe
versanţi, se zăresc stânci abrubte cu aspect de turnuri, constituite din
aglomerate vulcanice, în cotloanele mai largi ale văii s-au cuibărit
numeorase aşezări umane, aşa se explică numeroasele drumuri care urcă spre
crestele Călimanilor.
Masivul Călimani are forma aproximativă ,a unui dreptunghi cu
lungimea de circa 60 km şi lăţimea medie de 30 km cu o suprafaţă de circa
2.000 kmp. Podişul Călimaniului este situat la altitudinea de 1.300-1.600 in
superioară faţă de restul lanţului vulcanic fiind dominat de o cupolă
grandioasă ,ce se ridică până la 2.100 m. înălţimea şi masivitatea acestora se
menţin şi în zonele marginale, văile înguste şi adânci de 400-600 m sunt
împădurite şi populate sezonier. In regiunea muntoasă a Călimanilor se
deosebesc trei zone cu aspecte distincte:
• -un relief interfluvial intens crestat modelat în aglomerate vulcanice
• -podişul o stivă de aglomerate şi curgeri de lavă
• -caldera centrală înconjurată de versanţi abrubti şi o cupolă ce domină
podişul.
Altitudinea şi structura vulcanică explică lipsa păsurilor de Înălţime .
Şaua cea mai largă şi mai adâncă se desfăşoară între Bistriţa Transilvană şi
izvorul pârâului Secu şi Scurlu din bazinul Răstoliţa, care separă zona înaltă
a podişului vulcanic vestic cu altitudine de sub 1.600 m. Covata Tihu
(înşeuare amplasată între Sturionul şi Ciuget) face legătura între bazinul
Tihu şi cel al Domelor. Partea cea mai înaltă a masivului îl constituie
domeniul păşunilor alpine cu izvoare abundente şi viaţă pastorală dezvoltată.
Masivele care alcătuiesc acest măreţ edificiu vulcanic, au fiecare o
caracteristică aparte

14
Astfel Negoiul Unguresc 2.081 m si Pietrosul 2.100 m au un relief alpin cu
totul deosebit de restul lanţului vulcanic ,este partea cea mai importantă a
Călimaniului. Creasta este orientată N-V -S-E cu o lungime de peste 4 km,
cu înălţimile cele mai mari alcătuite din stive de lave andezitice orizontale
sau slab înclinate care se dezagregă uşor ducând la apariţia unor acumulări
imense de blocuri .dispuse haotic şi grohotişuri ce curg la vale.
Pietrosul apare ca un pisc semeţ iar platoul dirijat, la început spre
sud vest iar apoi a fost intens decupat de pâraiele Negoiu şi Pietrosu şi
transformat în cea mai mare parte , într-o creastă zimţată. Fragmente din
acest platou coboară din Pietrosul spre sud-vest. Partea sud estică este foarte
abruptă, stratele de lavă au o dispoziţie orizontală sau uşor înclinată la
altitudini de peste 1.800 m. Către nord-vest Pietrosul se continuă cu Pietrele
Roşii 1.705m ,12Apostoli 1.760 m, cu figuri zoo si antropomorfe”sculptate”
de intemperiile din decursul vremii în lavă cimentată.
Vârful Negoiul Românesc 1.889 m este dominat de aglomerate
vulcanice care au dus la apariţia unor ”mări de blocuri” cu grosimi de 2-3 m
până la 7 m.
Vârful Pietricelul 1993 m constituit din lave mai rezistente un con
solitar este ultimul aparat vulcanic din zona înaltă a Călimaniului, situat în
mijlocul calderei.
Spre est se desfăşoară masivul Rătitis 2.021 m situat în partea
nordică ,are un perete zimţat ştirbit de căldări glaciare, iar flancul sudic
coboară sub forma unui platou cu panta domoală .acoperit cu blocuri
dezagregate imediat sub vârf
Bradul Ciont 1.899 m în continuarea masivului Răţiţis cu spinări
domoale şi plaiuri întinse apoi Voivodeasa 1.825 m acoperit cu blocuri
dezagregate dispuse haotic fac legătura cu Căliniani Izvor 2.031 m si
CălimaniCerbului 2.013m Aceste vârfuri jalonează creasta ce se abate spre
nord-est.
Vârful Haitii 1.839 m situat în continuarea Pietrosului spre nord si
prezintă aspectul unei cupole cu trei mameloane distincte. Apoi tot spre nord
vârful Măicris 1.885 m vârful Tămaul861m. Pietrele Roşii 1.705 m,
vârful Munceilor 1.760 , 12Apostoli 1.760 m, Vârful Lucaciu 1.770m
Buza Serbei 1.530m.
Aceste înălţimi fonnează creasta înaltă din care coboară o serie de
prelungiri(picioare) cu pante domoale orientate spre pârâul Haitii.
De asemenea din partea de nord-est Călimanii Cerbului, care
jalonează împreună cu Lucaciu-Şerba din sectorul nord vestic culminează cu
vârful Pietrosul 2.100 m. jalonând marea calderă a Călimanilor. Creasta
înaltă se continuă spre vest de la Pietrosul cu Muntele Gruiu 1.882 m cu

15
 vârful Ruscii 1.913 m apoi cu Ciungetu 1.923 m , Sturionul 1.885 m.
Bislriciorul 1.99001 , Zurgălău 1.907 m iar mai la nord Străciorul 1.963 m.
vârfuri care par să schiţeze un al doilea crater străpuns de pâraiele din
bazinul Domelor, mai redus ca dimensiuni şi masivitate decât craterul
principal.
In afara acestor conuri principale, Călimanii prezintă înălţimi mai
mici cu excepţia unor vârfuri cu înălţimi medii ca ; vârful Drăgus 1768m
.vârful Tihu 1799m. vârful Ghisa 1482m, vârful Leu 1163 m. vârful Tamita
1050 m. ultimele două străjuiesc depresiunea Topliţei, toate aceste vârfuri
sunt considerate conuri secundare care domină regiunile periferice.
Podişul vulcanic ocupă cea mai mare parte a Parcului cu altitudini de
1300-1600 m care se desfăşoară în jurul masivului central .Negoiul
Unguresc-Pietrosul (mai ales spre vest) predomină suprafeţe plane , etajate
asemenea unor trepte uriaşe , cu văi largi deschise spre obârşii şi cu aspect
de defileu la ieşirea din zona montană, apar de asemenea numeroase dealuri
cu spinarea lătită cum e Dealul DeluganuflBgOl, Dealul Latfl .504 ) sau de
formă conică (bâtei) ca de exemplu Poiana Calului. Vulturul. Dealul Negru.
Tamita. Acestea se găsesc unele în lungul Mureşului ( Tamiţa ), între Bistra
şi Topliţa sau poduri de lave a căror orizontalitate este evidenţiată de Dealul
Lat. Lopata. Şesul Paltinului sau Şesul Porcului.
In zona de contact cu Podişul Transilvaniei în vest platoul se termină
spre exterior printr-un abrupt de 400-500 m ocupând zeci de kmp ( Dealul
Vultur, Dealul Negru, Moldoveanca, Şesuţul Şesul Porcului).
Văile adânci au decupat podişul în mai multe compartimente cu poduri
etajate, întrempte de măguri cu înălţimi între 1000-1500m cum sunt
Podişurile Poiana Calului. Ilisoara. Voivodesei. Păltiniş acesta fiind
încadrate între văile Secu -Topliţa şi Neagra Şaralui( în partea estică a
Depresiunii Drăgoeasa.
Câlimanul este singurul masiv vulcanic ce poartă amprenta
glaciatiunii cuatemare. ale cărei unne s-au conservat în acele sectoare, care
au masivitate mai mare şi acolo unde insolaţia este mai redusă, zăpada
spulberată de vânt sau provenită din avalanşe .acoperă fundul căldărilor
glaciare formând în timpul iernii un strat cu grosimi ce pot depăşi 10 m şi
persistă până în luna iulie sau chiar începutul lunii august.
Căldările glaciare cele mai caracteristice sunt gmpate pe versantul
nordic a Rătilisului , suspendate la înălţimi de 1900 m . Căldările erau
ocupate cu circa 4-5 milioane ani în urmă de gheţari care înaintau pe văi
atingând lungimi maxime de 3 km. Pe Negoiul Unguresc pe partea nordică ,
la altitudinea de 1851-1900 m apar două căldări mai mici, iar sub Pietrosul,
trei căldări situate la înălţimea de 1870 m iar ne flancul vestic al

16
Bistriciorului ,două căldări mai puţin reprezentative. Linia de creastă a
marilor înălţimi este reprezentată de un zid crenelat, ca de „cetate” care este
întrerupt de şei mai largi sau mai înguste, adevărate „porţi de trecere” de pe
flancul sudic spre cel nordic. De-a lungul văilor, se pot întâlni pereţi
verticali de lave, coloane prismatice, turnuri sculptate în aglomerate
vulcanice. Un peisaj deosebit este cel modelat în aceste aglomerate care au
generat cele mai fantastice forme, acolo unde eroziunea a fost activă .Astfel
s-au modelat materiale rezultate din erupţiile vulcanice precum sunt; stânci
uriaşe, de 40-50 m înălţime constituite din elemente rotunjite de mărimi
variabile cimentate de lave si mai ales a cenuşii consolidate, apoi pereţii
verticali pusi în evidenţă prin apariţia crăpăturilor ce fragmentează masa
aglomeratelor (întâlniţi frecvent pe versantul vestic al Pietrelor Roşii-Tămău
şi versantul estic al Băţoşului stânci rotunjite domină Batoşul, Pietrele
Roşii de sub vârful Călimani Cerbu apoi 12 Apostoli-Lucaciu , vârful Tihu şi
vârful Ciunget de pe flancul sudic iar în partea estică deasupra Drăgoesei.
Acest tip de relief a luat naştere prin acţiunea de eroziune exercitată de apele
de şiroire şi cele cu regim torenţial care au reuşit de-a lungul timpului să
compartimenteze placa de aglomerate în fragmente din ce in ce mai mici. La
acest proces s-au adăugat : dezagregarea tennică ( îngheţ-dezgheţ datorită
apei din fisuri), dezagregarea chimică, fasonarea eoliană cât şi a picăturilor
de ploaie.
Acest relief fonnează ..martori de eroziune” care se întâlnesc numai pe
vârfuri şi interfluvii acolo unde panta, a contribuit la intensificarea eroziunii.
In schimb în bazinele râurilor unde covertura de aglomerate e mai groasă
asemenea tip de relief lipseşte, uneori stâncile Călimanului au înfăţişări
ciudate cu caractere zoomorfe sau antropomorfe cum este Moşul, statuia cea
mai importantă din ansamblul aproape circular ,al formaţiunii ” 12 Apostoli
„ care prezintă trei faţete distincte cu chip uman orientate spre drumurile de
acces.
Clima
Complexul fizico geografic al Călimanilor influenţează elementele
climatice ale acestuia. Relieful are un rol principal , astfel neomogenitatea
influenţează regimul diverselor elemente si fenomene meteorologice
detenninate de altitudine, expoziţia versantilor şi înclinarea pantelor. O
caracteristică a climei Călimanilor este si propagarea fenomenului de foen si
a inversiunilor termice datorate unei diversităţi mari de mase de aer care
străbat teritoriul şi care îşi pun amprenta asupra climatului , ca de exemplu
mase de aer maritim polar având maxim vara în luna iunie, minimum
toamna în septembrie.

17
 Pe anotimpuri ponderea cea mai ridicată se menţine primăvara şi cea
mai scăzută toamna, aceste mase de aer determină o vreme instabilă, vara
răcoroasă cu precipitaţii bogate, în anotimpul rece au o acţiune atenuată
asupra temperaturilor cu precipitaţii, sub formă de ploaie. Masele de aer care
escaladează versantii. produc fenomenul de foen. masele de aer continental-
polare traversează acest teritoriu.
Vara aceste mase de aer, produc o vreme răcoroasă , cu precipitaţii
reduse sub formă de averse însoţite de descărcări electrice, iama conduc la
scăderea temperaturii, toamna aceste mase de aer induc o vreme frumoasă şi
stabilă septembrie-octombrie. Pentru climatul montan sunt foarte importante
pentru faptul că ele conduc la o frecvenţă mai ridicată a inversiunilor
tennice, mai ales toamnă-iamă .
Masele de aer arctic au frecvenţă mai scăzută decât cele de origine
polară, anual manifestându-se în lunile decembrie-ianuarie. în lunile de
primăvară-vară sunt prezente accidental, dar ele produc răciri accentuate în
timpul iernii, ele pot favoriza îngheţuri târzii de primăvară cât şi cele
timpurii de toamnă iar iama conduc în mod frecvent la înregistrarea
inversiunilor termice.
Masele de aer maritim tropical din zona Oceanului Atlantic şi a Mării
Mediterane deţin o frecvenţă redusă manifestându-se vara în august ele
induc temperaturi ridicate şi ploi calde.
Masele de aer continental-tropical au o frecvenţă mai ridicată decât
precedentele, în august frecvenţa este maximă, aceste mase de aer conduc la
perioade cu temperaturile cele mai ridicate iar iama în mod accidental dau
naştere aşa numitor ferestre calde.
Pe lângă aceste forme ale circulaţiei generale a atmosferei un rol
important îl joacă circulaţia locală care se caracterizează printr-un schimb
permanent de aer între altitudinile înalte şi cele Joase, mai pregnante vara,
când seara şi noaptea, are loc o scurgere a aerului dinspre munte iar în prima
parte a zilei, aerul se ridică dinspre depresiune înspre zonele înalte. Acest
circuit denumit „briză de munte” conduce la modelarea temperaturii aerului.
Interdependenţa dintre circulaţia generală a atmosferei şi caracteristicile
suprafeţei active, la care se adaugă radiaţia nocturnă ,ele constituind cauza
principală a inversiunilor termice.
Inversiuni de temperatură se înregistrează mai ales toamna şi iama,
frecvenţa acestora atingând valori de 14 % pentru Călimani ,în 24 de ore şi
chiar perioade mai lungi de 96 ore .Acestea se datorează în sezonul de iarnă
prezenţei stratului de zăpadă, radiaţiei nocturne care favorizează acest
fenomen. Temperatura medie anuală 2,4- 4,0 0 Celsius amplitudinea termică
anuală este 15,1-24,9 ° Celsius. Masele de zăpadă mai mari frânează

18
încălzirea vremii primăvara. Durata stratului de zăpadă 139- 208 zile.
Precipitaţiile sunt cuprinse între 97 -502 mm Cantitatea anuală este între
579- 1653 mm. Media multianualâ este de 1022 mm. Cea mai bogată lună în
precipitaţii este iulie, cea mai săracă noiembrie.
Hidrologia
Numeroasele ape care izvorăsc din acest masiv sunt tributare
Someşului , Mureşului Bistriţei Moldoveneşti şi îşi desfăşoară cursurile
radial. Cele mai importante sunt: Pârâul Neagra Sarului care îşi adună
apele de pe flancul nordic al Călimaniului( din interiorul calderei vulcanice)
. Izvorăşte de sub Voivodeasa şi Bradul Ciont de la 1.770m altitudine. Are
numeroşi afluenţi cu repezişuri şi cascade cum e Cascada Duruitoarea de pe
Băuca. Văile sunt abrupte înguste şi adânci străjuite de versanţi abrupţi.
Afluenţii acestui pârâu ,izvorăsc din celelalte masive care jalonează
craterul, cum sunt Pârâul Haitii care se varsă în Bistriţa .Pârâul Dorna
care izvorăşte de la 1760 m de sub vârful Gruiu situat în partea de nord-vest
,1a Vatra Domei se uneşte cu Bistriţa având numeroşi afluenţi Bârsanul.
Bistriciorul şi alţii.
In partea de sud numeroase pârâuri cu văi largi şi puţine repezişuri
care coboară în defileul Mureşului. în partea de sud vest, pârâul Bistra care
izvorăşte de sub Dealul Cofii are o lungime de 18 km având afluenţi Steia ,
Zăpodea. Valea Calului .Se varsă în Mureş în dreptul localităţii Bistra. în
partea de est îsi adună apele pârâul Râstolita cu afluenţii Secu. Scurtu.
Porcul şi Tihu. Se varsă în râul Mureş în dreptul localităţii Răstoliţa .Ilva cu
afluenţii Tihu şi cele două Ilisoare Mare si Mică izvorăşte de sub Pietrosul
iar de sub Negoiul Unguresc izvorăşte pârâul Ungurasul şi pârâul Negoiu
care se varsă în Mureş în dreptul localităţii Lunca Bradului. Pârâul
Călimănel. pârâul Mermezeu. Zebrac. îşi adună izvoarele de sub Bâtca
Mogoşului vârful Cică Mică. Izvoarele acestora sunt situate sub altitudini de
1500 m şi se varsă în Mureş. Călimănelul pe teritoriul Topliţei, Mennezeul
în Ciobotani fost cartier al Topliţei şi Zabracul în Stânceni.
Pârâul Toplita îşi adună apele din Munţii Călimani fonnându-se din pârâul
Puturosu, Purcelu, Voivodeasa, Lomaş, Hurdugaşul Mare şi Pârâul Sec.
De menţionat că pârâul Puturosu îşi are obârşia în iezerul Reţiţişului - lac
de baraj natural, situat pe flancul sud-estic al vârfului cu acelaşi nume de la
altitudinea de 1.730 ni vărsându-se în râul Mureş pe teritoriul oraşului.
Pârâul Călimănel are un curs radiar îşi adună apele de pe versantul sudic
al Călimaniului având ca afluenţi Călimănelul Tulbure, Limpede,
Călimănelul Mare vărsându-se în Mureş la capătul estic al defileului Topliţa-
Deda pe teritoriul oraşului.

19
Bistriţa transilvană marchează limita nordică ce separă Călimanul de
Bârgău adunând numeroase ape şi se varsă în Şieu în apropiere de Sărăţel.
Dintre lacuri, amintim Lacul Iezerul Răchitişului Iac de baraj
natural situat sub masivul Răţiţiş la altitudinea de 1730m este inclus în
rezervaţia peisagistică Iezerul Călimanilor. Lacul Colibita lac artificial
situat în afara Parcului pe Bistriţa Ardeleană în partea de nord-vest a
Călimanului.
Solul si substratul
Solul se diferenţiază în funcţie de natura substratului. Sub pătura
vegetală ierboasă şi de ericacee caracteristică zonei subaloine si alpine apar
litosolurile sau podzolurile cu caracter litic. Aceste soluri sunt superficiale
cu grosimi de 8-25 cm , pe alocuri mai profunde , dar permiabile ceea ce
permite dezvoltarea vegetaţiei. Podzolirea este direcţionată şi în zonele de
vârf ale calderei sau pe platoul vulcanic cum sunt prepodzolurile sau
solurile brune feriiluviale ,acest proces este favorizat de slaba înclinare şi
existenţa unei pături dese de ierburi favorizată de staţionarea apei,
acumularea materialului brut până la adâncimea de 40 cm textură nisipoasă,
cu o structură slabă, cu un pH moderat acid saturate în bază.
Sub pădurile de molid, de amestec fag si molid, sub pajiştile de platou
,sub formaţiuni vegetale din spaţiul calderei sunt întâlnite soluri din clasa
cambisoluri. prepodozoluri. podzoluri humico-feriiluviale. iar din clasa
spodosoluri sunt soluri brune podzolice si brune acide. Sub pădurile de
conifere dominate de andezite se întâlnesc soluri din clasa umbrisolurilor-
andosolurî, situate pe partea mediană a masivului iar pe porţiuni restrânse
sunt soluri brune gălbui acide cu mult schelet. Pe versantii slab înclinaţi
însoriţi de pe platoul vulcanic sudic unde vegetează pădurile de amestec,
sunt întâlnite soluri brune de pădure umede si bogate în humust din clasa
luviisolurilor).
Pe porţiuni restrânse de ordinul a zeci de hectare de pe platoul
vulcanic estic, sudic şi parţial nord-estic întâlnim şi soluri de turbă
histisoluri.
Flora si vegetaţia
Faptul că masivul Călimani este un masiv în excelenţă vulcanic
explică faptul că flora este mai săracă din punct de vedere numeric decât
cea care predomină pe rocile calcaroase sau dolomitice. Privitor Ia flora
munţilor Călimani s-au făcut numeroase studii de către numeroşi cercetători
în special din centrul universitar Cluj de la Institutul de Cercetări Biologice
,de la Institutul de Cercetări a Universităţii Bucureşti cât şi a centrului
universitar din Iaşi.

20
 Flora este reprezentată de numeroase specii începând de la plante
inferioare microflora 27 de specii, ciuperci 187 specii, licheni 96 specii,
briofite 104 specii, cormofite 774 specii dintre care numeroase rare.
Dintre speciile rare amintim Pinus Cembra ,Epipaetos atrorubens
Gymnaderma adoratissima, Listera cordata, Filipendula ulmaria, Potentila
tubemaemontan, Salix biocolor, Sondanella montana, Trabius europaeus.
Dintre speciile vulnerabile Angelica archangelica. Viola dacica. De
asemenea se întlînesc trei endeinisme carpatice Centaureea phrygia, Dyantus
temiifolius,Hepatica transilvanica.
Un interes deosebit îl prezintă vegetaţia, respectiv flora Călimanilor din
punct de vedere fitogeografic şi a modului de asociere. Pe teritoriul acestuia
se găsesc elemente eurasiatice. circumpolare. europene, centraleuropene.
alpjgene. autohtone carpatice, carpatobalcanice. dacice şi endemice.
orientale, sudice Toate acestea participă semnificativ la compoziţia
învelişului vegetal .Vegetaţia actuală prezintă o zonare în concordanţă cu
geomorfologia masivului. Asociaţiile vegetale sunt dispuse pe etaje de
vegetaţie.
> Etajul inoliduluiC Asociaţia Luzulo Picetum î se întâlneşte frecvent de
la 1000 m altitudine specia edificatoare este Picia abies, se formează în
zonele de contact cu făgetele
> Stratul arbustiv este slab reprezentat, exceptând staţiunile către limita
superioară unde ajung în contact cu jnepenişurile
> Stratul ierbos , bine închegat, un rol important îl deţin speciile
acidofile: Vaccinum myrthillus, Lycopodium selago, Deschamsia flexuosa,
Luzula silvatica, Oxalis acetosella, Homogyne alpyne, Campanulla abietina,
Hieracium transilvanicum, Dryopteris austriaca. Anemone memorosa.
O asociaţie nouă descrisă pentru tara noastră si Munţii Călimani a fost
evidenţiată de Cifti T. şi colab. 1984 denumită Cembreto Piceetum - pe
Piciorul lancului şi Pietricelul la altitudinea de 1610- 1780 pe pante cu
expoziţie nordică. Arboretul este constituit din Picea arbores în amestec cu
Pinus Cembra iar în stratul ierbos se întâlnesc speciile Calamagrostis viilosa,
Descampsia flexuosa.
La limita superioară a zonei forestiere 1700-2000 m altitudine,
vegetaţia o formează tufărişurile de ineapănf Pinus mugoî şi ienupăr
(Juniperus nana) ele ocupă suprafeţe mari pe versanţi abrupţi cât şi pe
platouri. Asociaţia cea mai reprezentativă este cea de ineapăn CPinetum
mungi carpaticum) în compoziţia sa floristică intră pe lângă jneapăn (Pinus
mungol si zâmbru (Pinus ceinbraî. Sorbus aucuparia (scoruş'). Juniperus
nana (ienupărul pitici. Rododendron mvrtifolium (bujorul de munte sau

21
 smirdarl. Vaccinium mvrtilus (afini. Vaccinium vitis idaea fmerisorV
Calamaerostis vilosa. Licopodum alpinum. Sondanella montana.
Asociaţia vegetală care populează stâncăriile abrupte umede şi marginea
pâraielor din etajul alpin este formată din numeroase specii, dar dominante
sunt Albunus viridis. Salix silesiaca Cea mai caracteristică asociaţie ierboasă
este Agroslido Juncetum trifidi care ocupă zonele bântuite de vânturi
puternice de pe culmile vârfului Pietrosul, Sturionul.
FAUNA
în anii 1980-1990 şi după, numeroşi cercetători români şi chiar din
străinătate au fîcut studii asupra faunei din Munţii Călimani şi în special
asupra artropodelor cât şi observaţii ornitologice din zonele înalte la limita
superioară a pădurii din masivul Călimani .Din fauna nevertebratelor au
fost foarte bine studiate microartropodele edafice (236 specii),
Oribadida(104 specii), Gomasida (57 specii), Colembole(75 specii)
majoritatea din zona alpină şi subalpină.
Fauna vertebratelor este reprezentată prin numeroase specii de peşti,
amfibieni. reptile, păsări si mamifere. Fauna ihtiologică o întâlnim în
pâraiele care coboară din masiv cât şi în Lacul Iezer din Răţiţiş ( rezervaţie
naturală) unde există populaţii stabile de păstrăvi ,( Salmo trutta fario),
boişteni, (Phoxinus phoxinus) şi zgăvoaca (Cotus gobio) Clasa Amfibia
(batracieni) e reprezentată de opt specii tritonul de munte (Triturus alpestris
Laur) saur, tritonul carpatic, (Triturus montandoni bouleung), buhaiul de
baltă cu burta roşie( Bombina bombina L), buhaiul de baltă cu burta
galbenă( Bombina variegata L), broasca roşie de munte (Ranna temporaria
L),salamandra (Salamandra salamandra L ) Aceste specii sunt răspândite în
zona Voivodesei, Izvorul Călimani, Piciorul lancului ,Haita, Reţiţiş .
Din clasa reptile au fost identificate cinci specii care aparţin la două
subordine Lacertilia cu speciile Anguis fragilis (năpârca), Lacerta agilis
Lacerta vivipeia ( şopârla de munte), iar din subordinul Ophidia două specii
de şerpi vipera, (Vipera berus L) şi şarpele de alun (Coronella austriaca
Laur).
Din clasa aves sunt identificate 108 specii de păsări ( cuibătoare,
migratoare sau de pasaj) în golul alpin se găsesc numeroase specii din
pădurea de molid sau din tufişurile de jneapăn care migrează datorită
fructificaţiei abundente de afin şi merişor. Aici întâlnim lăsa de munte
(Anthus spinoletta L) ,brumăriţa alpină (Prunella collaris scop). între
crăpăturile din stânci cuibăreşte codroşul( Phoenicurus ochrurus Gmel)
,corbul (Covus corax L), videreul( Falco tinnunculus L).
în cursul verii urcă în golul alpin: pietrarul ( Oenanthe oenanthe L),
codobatura albă şi cenuşie (Motacilla alba L şi Motacilla cinerea L).

22
 în jnepenişul de pe platoul muntelui au fost observate potâmichi
(Perdix perdix L).
Din zona forestieră înaintează în jnepenişuri specii de păsări ca;
pitulicea,( Phiyloscopus collybita Vieillot) mierla gulerată (Turdus torgnatos
L), pănţăruşul (Troglodites trogloditesL), măcăleandrul (Erithacus rubecula
L), fisa de pădure (Antus trivialus L),brumăriţa de pădure (Prunella
modularis L), şoimul călător( Falco peregrinus Thus) , uliul porumbar
(Accipiter gentilis L), acvila ţipătoare mică (Aqvila pomarina Bhren) ,
şorecarul comun (Buteo buteo L).Cele mai reprezentative specii ale
Călimanilor sunt cocoşul de munte (Tetrao urogallus), cocosul de mesteacăn
( Tetrao tetrix Li. prezenţă deosebit de rară în Carpaţi. Această specie
reprezintă sigla Călimanilor.
Dintre mamifere în Parcul Naţional Călimani vieţuiesc 20 de specii
dintre care 8 specii de carnivore, 3 specii de ungulate, 4 specii de rozătoare.3
specii de rozătoare, 3 insectivore. 2 specii de chiroptere.
Mamiferele constituie un grup restrâns dar bine reprezentat prin
carnivore mari ursul (Ursus artos), lupul (Caniş lupus L ), râsul( Lynx lynx),
dintre carnivorele mai mici mustelidele vidra( Lutra lutra) Jderul (Martes
martes), bursucul (Meles meles). Pisica sălbatică( Felix silvestris) asigură
vârful piramidei adică veriga prădătorilor din ecosistem. Dintre mamiferele
ierbivore reprezentative sunt căpriorul (Capreolus capreolus L) , cerbul
(Cervus elaphus L), mistreţul (Sus scrofa L). Dintre rozătoare sunt speciile
pârşul comun(Glis glis L) , pârşul de alun ( Muscardinus avellanarius L),
şoarecele de pădure (Apedemus silvaticus), cliiţcanul de raunte( Sorex
alpinus schiuz).Dintre chiroptere se întâlnesc două specii de lilieci, liliacul
urecheat brun (Plecotus auritus L) şi liliacul bicolor (Vespertilio murinus).
Un interes deosebit pe teritoriul Parcului Naţional Călimani îl reprezintă cele
trei rezervaţii naturale cât şi zonele de atracţie turistică.
1. REZERVAŢIA ŞTIINŢIFICĂ JNEPENIS CU PINUS CEMBRA
( cu o suprafaţă de 384, 2 ha) este o zonă de categoria I, zonă de protecţie
destinată cercetării ştiinţifice, considerată zonă de protecţie strictă ,ce nu
pennite nici o activitate de exploatare a resurselor naturale decât doar
activităţi de cercetare , de educaţie şi turism controlat.
Pinus cembrafzâmbrun este un relict glaciar care este răspândit pe
versanţii sudici ai unor masive din Călimani şi cu predilecţie în masivul
Rătitis. fonnând păduri de limită în amestec cu inenenis care urcă până la
1900 m în zona subaloină si alpină formând o fitocenoză specifică munţilor
Călimani(studiată de T. Chifu şi colab. în 1989 şi care nu a mai fost descrisă
anterior în ţară şi nici în Europa centrală Asociaţia Cembreto-Picetum
abietis). în afară de aspectul peisagistic inegalabil, rezervaţia prezintă o

23
 importanţă ştiinţifică deosebită prin aceea că aici se află un arborete natural
un amestec intim între molid şi zâinbrufPinus cembral - regele pădurii, unic
în ţară, depăşea 7000 de exemplare în 1973 (după T G Seghedin în lucrarea
„Rezervaţiile naturale din Bucovina”) .Această rezervaţie situată la limita
superioară a vegetaţiei forestiere unde exemplarele de zâmbru prezintă
adesea bi şi trifurcaţii, datorită intemperiilor(vânturilor puternice, ploilor
abundente cu numeroase trăsnete şi ninsori masive) făcând faţă acestor
vitregii ale naturii. Pe terenurile în pantă cu grohotişuri, solul este fixat pe
câteva hectare cu anin de munte fAlnus alnus viridisl de asemenea scoruşul
de munte fSorbu aucunaria laguginosal vegetează în condiţii bune până la
1880m depăşind zona molidul si a zâmbnilui. De asemenea pot fi întâlnite
exemplare de larice fLarix europaea'l subspecia caroatica. numeroase
exemplare depăşind 22 m înălţime şi cu un diametru de 60 cm situate pe
versantul nord vestic. De asemenea arbustul ocrotit de o rară frumuseţe
numit bujorul de munte sau trandafirul de munte CRhododendron kotschvil îl
întâlnim frecvent în jnepenişurile şi ienuperele de aici, colorând în roşu
aprins covorul vegetal în lunile iulie august. Dintre speciile floristice mai pot
fi amintite: ghintura (Gentiana ountatal care apare în micile poieniţe de pe
marginea unor poteci, degetărutul fSondanella montana )cu diferite varietăţi
cum este Calimanica şi Romanica , ciubotica (Primula minima) găsită de
profesorul clujean Csuros in 1948 între Răţiţiş şi Pietricelul.
Tot în această zonă, geologul EmilButnaru a descoperit în 1961
peşteri fonnate în roci vulcanice denumite "vulcanocarst” respectiv Grotele
Luanei. unice în lume cum e Peştera de Ciocolată Formarea acestor peşteri
în aglomerate vulcanice şi tufuri vulcanice aşezate peste curgeri de lavă în
mai multe cicluri, ce corespundeau exploziilor vulcanice acoperite de
orizonturi de silice şi de oxizi de fier. In crăpăturile acestor formaţiuni
apărute cu ocazia stabilizării depozitelor de aglomerate şi cenuşă au pătruns
apele pluviale în subteran iar porozitatea lor a permis apoi circulaţia
acestora.Apa a îmbibat şi aerat rocile şi cu timpul a dus la îndepărtarea
particulelor fine şi a cenuşei şi apoi la tasarea acestor depozite slab
cimentate, formându-se mici goluri care au permis circulaţia în subteran şi
apoi transpoitul de material, ce a dus la prăbuşirea continuă a tavernelor şi
mărirea golurilor în subteran.Zonele cu orizonturi mai rezistente s-au
menţinui stabilizând tavanele iar circulaţia apelor a dus la apariţia
depunerilor de nisip caolin anhidrit si oxizi de fier, ceea ce a dus la fonnarea
de stalactite şi stalagmite, cât şi draperii metalice.Grotele descoperite aici
(unice în lume! au dezvăluit o lume mirifică. în mare parte au fost distruse
din cauza exnloatarii sulfului din masivul Negoiu Românesc dar se poate
intui sau intrvedea că în condiţiile intrenrinderii unor cercetări minuţioase în

24
acest parc, în zona Negoiul Românesc -Pietricelul în viitor să fie descoperite
noi formaţiuni .care să fie conservate pentru posteritate. In prezent pe
această suprafaţă a fostei exploatări miniere ,se derulează un proiect de
închidere a perimetrului minier.De fapt natura .respectiv vegetaţia, în ultimii
ani, a acoperit această suprafaţă devastată iar cariera de sulf a rămas si va
rămâne un obiectiv de interes turistic si ştiinţific reprezentând o secţiune
într-un con vulcanic cu toată stratificaţia sa.
2. REZERVAŢIA PEISAGISTICA 12 APOSTOLI considerată şi
rezervaţie geoloeică ,de fapt înainte de legiferarea Parcului Naţional
Călimani, era cunoscută ca rezervaţie geologică. A fost declarată rezervaţie
prin Decizia 433 din 1971 a Comitetului Executiv al Consiliului Judeţean
Suceava evidenţiată prin Legea 5 din 2000 şi cuprinde Complexul de roci
eruptive unice prin forma si frumuseţea lor, fonnate prin modelarea eoliană
dezagregare fizică şi eroziunea aglomeratelor ce intră în componenţa lor.
Cuprinde o suprafaţă de 200 ha . Este situată pe latura vestică a calderei
vulcanice a Munţilor Călimani, ocupă un relief rezidual, spectaculos şi foarte
interesant din punct de vedere ştiinţific întâlnit în special pe Culmea Lucaciu
extins pe o distanţă de circa 15 km pe traseul Lucaciun769mî
Ţămău(1861m).
Este formată dintr-un ansamblu de forme relief-ruiniform. un grup de
stânci grefate pe formaţiuni vulcano-sedimentare. situate la altitudinea de
1.775 m .Aceste aglomerate vulcanice alcătuiau cândva o placă continuă,
asupra căreia a acţionat continuu şi intens eroziunea , îndepărtând părţile
acela mai puţin cimentate şi lăsând în loc numai pe cele mal dure. Acestea
au luat forme ciudate zoo si antropomorfe sculptate de intemperii în
decursul vremii Aceste sculpturi au luat forma de moşnegi gârboviţi, numiţi
monştri fantastici sau chiar figuri caricaturale .formând o adevărată galerie
de statui. Gruparea de 12 statui, stânci sculptate dispuse aproape în cerc pe
o suprafaţă de 200 ha cu diametrul de 50-70 cm după fantezia ciobanilor
care au păstorit aici de peste 2000 de ani, le-au asemuit cu Cina cea de taină
sau 12 Apostolii 12 Mucenici).Aceste statui au fost denumite după
înfăţişarea lor Moşul. Mareşalul. Mucenicul. Ramses al 2-lea.Figura cea mai
impresionantă este Moşul operă a naturii, o dovadă grăitoare a acţiunii
combinate a factorilor modelatori precipitaţii, vânt , îngheţ, dezgheţ
.expoziţie , altitudine.suport litologic adecvat. Are o înălţime de 8-10 m,
înfăţişarea unui cioban cu barbă .Spre nord are înfăţişarea unui bătrân, spre
sud a unui urs cu capul plecat iar din profil, apare înfăţişarea unei femei ce
aminteşte silueta în profil a faraonesei Nefertiti. Figura acestui bătrân se
evidenţiază prin aceea că are ” trei feţe” distincte, orientate spre cele trei
cărări, ce se îndreaptă spre el cea dinspre Gura Haitei cu o faţă lată

25
brahicefală , un cap mai mic cu frunte mai îngustă cu o barbă alungită spre
nord şi o faţă mai înaltă şi îngustă de tip dolicocefal, având parcă un coif pe
creştet venind dinspre sud.
Numeroşi cercetători şi excursionişti care au cercetat acest areal, au
rămas uluiţi de aceste splendide apariţii din cetăţile Călimanilor adonnite de
veacuri. ..Moşul" este figura centrală a complexului 12 Apostoli (după Naum
şi Butnaru 1989). Ipoteza unor remodelări a acestor martori de eroziune, a
acestor figuri fantastice, de strămoşi ai noştri poate deveni pentm noi
seducătoare. în antichitate exista obiceiul la unele popoare să-şi construiască
sanctuare ,temple şi cetăţi pe vârf de munte ,cum de altfel şi-au construit
dacii, sanctuarele şi cetatea de la Grădiştea Muncelului.
în Rezervaţia 12 Apostoli se poate intra atât dinspre nord de la Vatra
Domei cale de 25 km ,cât şi dinspre est dinspre Topliţa pe Valea Lomaşului-
Puturosu-Răţiţiş-Negoiul Unguresc-Pietrosul-Tămău - Lucaciu. Acest sector
al calderei prezintă aspectul unei culmi convexe întreruptă de pereţi verticali,
presărat cu stânci cu aspect de turnuri sau piramide asemenea unor piloni de
poduri numite şi ..poduri de piatră", reziduri ale unor mari înălţimi ce
dominau odinioară platoul .Aici s-au păstrat numeroase stânci, ciuperci si
ziduri de piatră, figuri bizare asemenea unor sfincsi grupaţi în jurul Vârfului
Tibu.cetătile de piatră ale Câlimanului între Tămău si Lucaciu. sector care
are o lungime de circa 15 km fiind o prelungire spre nord a Pietrosului.
Pe acest traseu se disting mai multe grupe de stânci ..statui"
miraculoase dispuse într-un cerc de la sud-vest spre vest si apoi spre nord.
Cu Palatul situat la 1817 m format din turnuri şi ciuperci Cetatea Tâmăului
cu vârful Tămău 1861 m. Dragonii din Pietrele Roşii vârf 1705 Dragonul
roşu. Acul Roşu turn uriaş ca un obelisc de 30 m. Claia cu Otavă 26 m. 12
Apostoli vârful 1760 m cu Moşul .Mareşalul. Ramses 2. Godzila. apoi
Poarta Hârlei. Lucaciu(1770 m) cu Guşterul. Cămila. Turnu . sunt cele
mai impresionante care se încadrează în cei 12 Apostoli între ele sunt
păşuni alpine acoperite pe alocuri cu afine şi merişoare. Este de menţionat că
pe lângă aceşti megaliţi studiaţi de Naum şi Butnaru au fost descoperiţi pe
Valea Paltinului in satul Gura Haitii în nordul rezervaţiei din Parcul Naţional
Călimani .megaliţi inscripţionaţi scoşi la iveală în urma unei viituri care a
prilejuit dislocarea unei mase uriaşe de pietre şi blocuri ,de roci vulcanice,
care s-au rostogolit în albia pârâului. Pe unul din acestea, era incizat un cerc
cu „spiţe” semicirculare pe o suprafaţă plană a fragmentului de rocă
vulcanică o ..piatră scrisă". Acest megalit cu gravuri din Valea Paltinului,
satul Gura Haitii aproape de Rezervaţia 12 Apostoli are dimensiuni destul de
mari de formă neregulată, cu o înălţime de 135 m lăţime 92 cm, greutate de
peste 1,5 tone .Blocul reprezintă evidente urme de prelucrare fiind gravate şi

26
bogat ornamentate cu o unealtă metalică şi cu un instrument de trasare
asemănător compasului din zilele noastre şi că nu este exclus ca aceste
gravuri să fi fost executate în epoca metalelor, de asemenea sunt de părere că
şi inciziile de pe cele două feţe ale megalitului să fi ornat interiorul
monnintelor din acest „sanctuar” din vârful muntelui considerat a o
necropolă a vechilor daci (după lucrarea Muţii Călimani de T.Naum şi
E.Butnaru Bucureşti 1989 Ed Sport Turism).
Autorii nutresc speranţa, că prin cercetările viitoare, vor fi scoase la
lumină noi descoperiri similare atât în munţii Călimani şi ţara Domelor cât şi
în alte regiuni din preajma arcului carpatic pentru întregirea lumii megalitice
de pe teritoriul tării noastre.
3. REZERVAŢIA PEISAGISTICĂ IEZERUL CĂLIMANILOR cu o
suprafaţă de 322 ha situată pe versantul sudic al masivului Răţiţiş în plină
zonă subalpină cuprinde lacul Iezer, lac de baraj natural cu o suprafaţă de
0,12 ha la altitudinea de 1730 m cât şi zona tampon din jurul lacului.
Celelalte caracteristici ale rezervaţiei sunt tratate în lucrarea
„TOPLIŢA ROMÂNĂ-Importantă localitate turistică, din Carpaţii
Orientali” apărută în volumul lll,a publicaţiei „Sangidava” 2009 pag. 7
Ultimele două rezervaţii sunt incluse în zona de conservare specială,
alături de o suprafaţă de fond forestier de 8.531 ha ,cât şl monumente ale
naturii ,specii floristice şi faunistice, elemente de acvifaună. în zonele de
conservare specială, sunt interzise orice forme de exploatare sau utilizare a
resurselor precum şi orice fonne de folosire a terenurilor incompatibile cu
scopul de protecţie sau conservare. în afara zonei de conser\'are specială, se
pot desfăşura unele activităţi cum ar fi: activităţi tradiţionale de utilizare a
unor resurse regenerabile în limita capacităţii de suport a ecosistemelor cum
ar fi recoltarea de fructe de pădure, ciuperci, plante medicinale ( cu
respectarea normelor în vigoare).
Aceste activităţi, se pot desfăşura de persoanele fizice şi juridice care
deţin terenuri în interiorul parcului sau de comunităţile locale(cu aprobarea
administraţiei parcului) cum ar fi lucrări de îngrijirea arboretului, lucrări de
conservare, de igienizare aplicarea de tratamente cu grad mare de
intensivitaie, care promovează regenerarea pe cale naturală a arboretului.
Pe teritoriul parcului pe lângă rezervaţiile descrise, se găsesc
numeroase unităţi peisagistice care prezintă interes ştiinţific şi în acelaşi
timp atracţii turistice pentru orice iubitor al naturii. Dintre acestea cel mai
reprezentative sunt:
> Caldera vulcanică- cea mai impresionantă structură vulcanică din
Europa străjuită de vârfuri cu altitudini între 1800-2000 m al cărui diametru
depăşeşte 10 km.

27
> Creasta Negoiu Unguresc (’2051m') -Pietrosul(2I0Q m) reprezintă
cea mai înaltă şi spectaculoasă înălţime a Călimanilor de pe marginea de
vest a calderei.
> Pajiştile alpine stâncoase cu specii acidofile cu insule de jneapăn şi
smirdar ,adevărate comori ale parcului din zona Pietrele Roşii, 12
Apostoli.Rătitis.Bradul Ciont.Căliman Izvor. în timpul verii aici apare şi
elementul antropic turmele de oi
> Pădurile de amestec în car predomină molidul şi fagul cât şi numai
păduri de conifere ere urcă până în golul alpin 1700.1800 m
> Jnepenisurile si ienupărele care fac tranziţia între pădurile de limită
şi păşunile de ţepoşică
> Grohotişurile silcioase de pe masivul Călimani care sunt de mare
fhimuseţe
> Cascada Tihu aflată la aproximativ 500 de Ia confluenţa cu pârâul
Tihu în amonte pe pârâul Umed. Cascada are o cădere de aproximativ 8 m şi
reprezintă un punct de atracţie deosebită
> Vulcanocarst din masivul Negoiul Românesc
> Megalitii inscripţionaţi de la Gura Haitii
> Peisajul antropic-Cariera -un element antropic devastator care ne
înfăţişează urmările dezolante a exploatării de sulf(din anii 70-90)
'r Defileul Toplita-Deda- 42 km care, separă cele două masive
vulcanice Călimanul de Gurghiu
Nu în ultimul rând cele trei Rezervaţii naturale caracterizate mai sus care
constituie ele importante obiective ale Parcului Naţional Călimanij.
> Rezervaţia Ştiinţifică ..JNEPENIS CU PINUS CEMBRA”
y Rezervaţia Peisagistcă „12 APOSTOLI”
> Rezervaţia Peisagistcă „IEZERUL CĂLIMANILOR”
In afara obiectivelor descrise sunt şi alte atracţii turistice cu caracter cultural
cum ar fi:
^ Ncdcea din Călimani-care are loc cu ocazia sărbătoriri celor 12
apostoli la data de 29 iunie de către locuitorii din zonele învecinate
Călimanilor care urcau pe potecile care duc spre vârful Lucaciu Aceste
manifestări se organizau în timpul solstiţiului da vară cunoscute în limbaj
local .Jvloşii de Ia Călimani” sau Moşii de Sânpetru care îşi au originea în
străvechiul cult dacic al soarelui , bradului şi focului având ca element
central cultul moşilor şi strămoşilor. Această nedee este de tradiţie dacică, pe
planul religiei de rit creştin ortodox care a dat naştere la sărbătoarea celor 12
apostoli, sărbătoare eare în timp a avut un puternic caracter patriotic.

28
> Festivalul Bujorului de munte (al smirdarului) se desfăşoară in
comuna Şarul Domei judeţul Suceava în luna iunie, odată cu înflorirea
bujorului de munte pe crestele Călimaniului
> Târgul Rusaliilor se organizează anual în a treia zi de după Rusalii în
comuna Stânceni judeţul Mureş
> Târgul cireşelor se organizează anual în prima duminică a lunii iulie
în comuna Brâncoveneşli judeţul Mureş
> Zilele Asociaţiei comunelor înfrăţite de pe Valea superioară a
Mureşului se organizează anual în comuna Deda judeţul Mureş
> Coborâtul oilor din Călimani tradiţie care s-a perpetuat de-a lungul
timpului în zonă şi se sărbătoreşte anual la 26 octombrie de Sfântul
Dumitru.
în vederea înfiinţării Parcului Naţional Călimani s-a alcătuit un plan
de management care urmăreşte menţinerea unui echilibru armonios între om
şi natură prin protejarea diversităţii habitatelor cât şi a peisajului, asigură
publicului larg, excursioniştilor, posibilităţi de recreere şi turism organizat
cât şi încurajarea activităţilor ştiinţifice şi educaţionale. Vizitatorul acestui
parc se poate convinge că există aici resurse , un peisaj mirific deosebit de
alte zone. Tocmai de aceea am tratat acest subiect, pentru a aduce la
cunoştinţa localnicilor cât şi a celor care ne vizitează oraşul fi-umuseţile
inestimabile ale acestui edificiu care străjuieşte oraşul noshu cunoscut ca şi
oraş turistic de munte situat la poalele Călimanilor, Topliţa fiind una din
porţile principale de intrare spre împărăţia Călimanilor (respectiv în Parcul
Naţional Călimani).
De aici se poate ajunge pe crestele acestui munte, pe numeroase căi
(trasee) atât pe valea Topliţei în sus pe Lomaş, Puturosu sau Voivodeasa sau
din comuna Bilbor(25 km de Topliţa), sau pe cursul văilor care se varsă în
Mureş pe traseul Defileului Topliţa Deda(aşa cum am prezentat în cuprinsul
acestei lucrări).Penlru a face cunoscut acest parc ar fi necesar să existe şi pe
acest versant sudic al Călimanilor, în Topliţa un SEDIU cu un personal
calificat care să organizeze excursii săptămânal, periodic cu plecare din
Topliţa aşa eum este pe versantul nordic -în oraşul Vatra Domei-Sediul
Central al Administraţiei PNC .Astfel s-ar putea cultiva în mod organizat
dragostea faţă de natură şi ar face posibil cât mai multora elevi, tineri ,
adulţi, de-a cunoaşte frumuseţile zonei şi a ajunge în lumea mirifică a
Călimanilor la altitudinea de peste 2000 mde unde se deschid privelişti
minunate atât înspre nord spre Munţii Rodnei cât şi spre alte zări: spre est în
zilele senine se poate vedea Ceahlăul Budacul, Rarăul, Munţii Bistriţei iar
spre sud se pot întrezări Munţii Făgăraş din Carpaţii Meridionali. Acest Parc
recunoscut de autorităţile statului nostru, având în perspectivă datorită

29
iubitorilor naturii, şanse reale de a fi recunoscut în ţară şi străinătate prin
promovarea unui turism organizat, sub conducerea Administraţiei Parcului,
care poate asigura în continuare conservarea în protejarea zonei, realizarea
unui turism raţional, controlat şl fără impact negativ asupra mediului.
In concluzie fac invitaţia cititorilor aceste lucrări, de a se convinge de
frumuseţile şi comorile acesteia prin vizitarea şi cercetarea Parcului Naţional
Călimani.

The City ROMANIAN TOPLITA is a touristic towii ihal lies hi a

natural area of remarkable beuty, at the basis of the most recent volcanic
inountais-The Calimani Mountains- il aho represenis an entry gate to the
inountains, being mentioned offîcially sice 2009 among National Parks.
The preseni study drvells iipon the aini of founding The National Park
of Calimani, the aiin being the prolection and preservation of ihis naţional
biogeographical area, pointing the natura! elemenis of specia! value in
terins of Physics-Geography, Geology, Geoinorphology, Cave, Study,
Hidrolog),', Peddog)’, Bolanics, Faunology and aho Socio-Ciiltural,
presenling the possibility of vhiting for scientific purpose , for learning, for
entertainment orfor touriin, as long as the study indicâies the acces ways to
the area.ll h therefor an invilation to visit and to study.

BIBLIOGRAFIE
1.Naum Traian, Butacu Emil, Munţii Călimani, Editura Sport Turism
Bucureşti 1989
2.Pop Emil,Sălăgean Nicolae, Monumente ale naturii din România, Editura
Meridiane Bucureşti 1965
S.Pufulete Rudolf, Dumilrescu Comel-Topliţa mic îndreptar turistic Ed
Sport Turism Bucureşti 1987
4.Taras George Seghedin-Rezervaţiile naturale din Bucovina Ed Sport
Turism Bucureşti 1983
*** Universitatea Bucureşti, Institutul de Geografie-Geografia României I
Geografia Ezică,Ed
Academiei RSR, Bucureşti 1988
*** Parcul Naţional Călimani-Plan de management -2006
*** Harta Parcului Naţional Călimani; Scara 1:80000
Administraţia Parcului Naţional Călimani

30
PARCUL NATIONAL CALIMANI - HARTA TURISTICA

parcul naţional
T’ CÂllMANI

31
 Capitolul I
MIRON CRISTEA

33
 RELEVANŢA MISIUNII ARHIEREŞTI A EPISCOPULUI
DE CARANSEBEŞ DR. ELIE MIRON CRISTEA

Moto:,,£îv vin cu stindardul alb al păcii în mână "

(Dr. Elie Miron Crislea. Caransebeş, 8 mai 1910)

Prof. Dr. Valentin Marica - Târgu-Mureş

Se împlinesc 100 de ani de la cuvântarea rostită de dr. Elie Miron

Cristea în Catedrala Mitropolitană a Sibiului (1), la „chirotonirea” ca
arhiereu, confirmat să preia înalta demnitate de episcop. Este un text-
jurământ, relevant prin amplitudinea ideatică şi afectivă, prin caracterul de
dezbatere, prin felul în care misiunea arhierească edifică o mare biografie
culturală. Auditoriul l-a perceput pe dr. Elie Miron Crislea, şi cu acest
prilej, ca pe protectorul puternic şi clar al indestruclibilităţii româneşti.
Căci, pentru înaltul arhiereu, biserica şi naţiunea „una se simt" (2), dând
puterea cea nouă, prin Duh şi Adevăr. In Cuvântarea la care ne referim,
noul episcop anunţă „calea cinstită, de bun român, de convins ortodox şi
de credincios patriof'. Judecata arhiereului se defineşte prin aceste „forţe”
care susţin denmitatea umană, „adevăratele interese ale bisericii mele, ale
turmei mele şi ale poporului nostru." In gândirea şi trăirea arhiereului,
marea primejdie a „bisericii noastre naţionale române” ar fi despărţirea
„păstorilor” de poporul „care în toate ocaziile ne încunjură cu dragoste, cum
un episcop nu mai găseşte la niciun popor din lume, de acel popor, din
graţia căruia şi noi am devenit ceea ce suntem.”
Cuvântarea la preluarea demnităţii de episcop este un text sincretic
în care cultura teologică interferează cu istoria, filozofia, psihologia sau
literatura, tradiţia bisericească cu viziunea modernă asupra valorilor
creştine. Vorbind despre dr. Elie Miron Cristea, mitropolitul Antonie
Plămădeală îl numea „mare om bisericesc, mare diplomat, mare om de
cultură, un modem...” în Cuvântare este desenat rotundul trebuinţelor ce
unnează să se împlinească prin misiunea arhiereului: „ fie acele religioase
bisericeşti, fie culturale şcolare, fie economice materiale, fie artistice şi
sociale, fie patriotice şi naţionale...”
Anul 1910 poartă în biografia dr. Elie Miron Cristea pecetea
unicităţii. E semnul vestitor de bine, cum aprecia istoricul I.Lupaş, dieceza,
după trista văduvie, prin moartea episcopului Nicolae Popea, căpătându-şi
conducător „care cu toiagul blândeţii şi al dragostei va păstori o parte destul
de însemnată a neamului românesc...” (3) însuşi arhiereul când este

35
confirmat ca episcop al Caransebeşului numeşte momentul fundamentul de
granit al vieţii sale. O asemenea boltă biografică se cere privită în timp cu
răspundere, comentariul asupra ei fiind „operă grea”, cu rol covârşitor , cum
susţine Ion Rusu Abrudeanu, biograful atent să transmită veridic, sub
semnul onestităţii, adâncurile personalităţii dr. Elie Miron Cristea. (4)
Acelaşi autor detaliază efectul binefăcător al marilor biografii asupra
cititorului, prin date nealterate, „de care să se poată folosi în viitor scriitori
de talent, cari se vor simţi îndemnaţi să scrie istoria critică a marilor
evenimente naţionale, politice şi bisericeşti.” (5)
intr-o istorie critică a marilor evenimente, ocuparea scaunului
episcopal de dr. Elie Miron Cristea este însoţită de un puternic consens
naţional. Noul episcop de Caransebeş era modelul arhieresc prin inteligenţă,
voinţă şi moralitate, aşa „cum l-au definit cele dintâi veacuri ale
creştinismului, în concepţia şi curăţenia lor ideală.” (6) înţelepciunea
religioasă modernă a arhiereului, vioiciunea spiritului acestuia, despre care
vorbea Nicolae lorga, devin garanţii ale misiimii arhiereşti în paginile
publicaţiilor Tribuna din Arad şi Libertatea din Orăştie sau ale şi mai
cunoscutelor publicaţii Gazeta Transilvaniei, Viafg Românească, Foaia
poporului. Universul, Adevărul, Gazeta de duminică. Neamul românesc. în
Revista teologică de sub direcţia mitropolitului Nicolae Bălan erau
remarcate inteligenţa şi destoinicia arhiereului „în multe direcţiuni”.
Telegraful român îi aprecia cultura superioară şi frumuseţea umană, „darul
de a atrage şi nu de a înstrăina.” (7) Seibenburgisch Deutsches Tageblatt,
publicaţie a saşilor sibieni, îl elogiază pe noul episcop, recunoscându-i
demnitatea înaltă. La emoţionanta urcare în scaunul episcopal, dr. Elie
Miron Cristea răspunde consensului creştin şi cetăţenesc, înţelegându-i cu
adevărat semnificaţiile. în Cuvântarea arhiereului sfinţit în catedrala sibiană
întru „cununa neveştejită a măririi”, consensul este cântărit ca fundament al
curajului arhieresc, al acţiunii „nefăţărite”, de identificare cu binele
spiritual: „ Mă încurajează mult în noua mea cale şi slujbă pe de altă parte şi
bucuria generală pe care a strâmit-o alegerea mea şi mai ales confinnarea
mea de episcop în cercuri foarte largi ale obştei noastre româneşti, chiar şi
la fraţii bisericii surori.”
Consensul de acum 100 de ani, exceptând presa maghiară care a
încercat să creeze o atmosferă contestatară, numindu-1 pe dr. Elie Mioron
Cristea „agitator primejdios” (8), a rămas neclintit; importanţa momentului
este privită cu aceeaşi claritate şi tărie morală. Predica rostită de PS Lucian
Mic la instalarea ca episcop titular, al 9-Iea episcop al Cetăţii
Caransebeşului, pomeneşte vrednicia marelui arhiereu dr. Elie Miron
Cristea (9), actualizându-i crezul, citând, sugestiv, din îndemnul Sfântului

36
Apostol Pavel adresat lui Timotei; „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu
timp şi fârâ de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi
învălătură(...) Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba
ta fa-o deplin(„.) Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit,
credinţa am păzit.” (10)
Lupta cea bună este idee totalizatoare în Cuvântarea episcopului dr.
Elie Miron Cristea, pornind de la vrednicia leagănului natal, căreia îi
răspunde prin vrednicia fonnării sale umane, intelectuale şi creştine.
Arhiereul numeşte primii dascăli de credinţă şi evlavie pe care i-a
avut, mama şi „marele nostru Andrei Şaguna”. Simţul firesc şi inteligenţa
mamei, alături de figura proeminentă a marelui Şaguna, măreţia din
simplitatea curată a mamei şi măreţia celui ce era idealul oricărui
„archipăstor”, au marcat sen-sibilitatea copilului Miron Cristea până Ia
prefigurarea drumului arhieresc: „De atunci sufletul meu impresionabil n-a
scăpat de sub înrâurirea descrierilor a-cestei figuri cu adevărat măreţe din
trecutul nostru nu tocmai îndepărtat.” (11) Inegalabilul locului naşterii şi
puterea spirituală a oamenilor pe care i-a întâlnit îi vor dar noului episcop
putere arhierească, prin care să însufleţească şi să con-vingă. Invocând
repertoriul calităţilor „nu atât fizice, cât mai ales intelectuale şi morale” ale
arhiereului, dr. Elie Miron Cristea deschide un câmp de reflecţie, cu
incipitul: „arhiereul trebuie să fie un bărbat superior”. Cuvântarea devine
ilus-trarea acestui dicton, căutând „măsura” însuşirilor adevăratului
„archipăstor”. Sinceritatea, smerenia, căutarea luminii din propriul suflet,
cunoaşterea vieţii sfinţilor părinţi, o anume îngrijorare faţă de misiunea
arhierească, „înaltă misiu-ne şi sfântă, dar grea şi plină de răspundere”, sunt
probate prin procedeul asocierii sau al comparaţiei: „...îmi răsare în
memorie”', „Asemenea şi Grigore din Nazians... " etc. Rememorând vieţi ale
sfinţilor, sub forma pildei, noul epis-cop aminteşte de loan Gură de Aur,
care l-a început s-a sfiit a primi darul sfânt al preoţiei, de teamă că nu va fi
în stare să-l împlinească, spunând : Eu vreau ca nu numai unii, ci toţi să se
mântuiască, căci de se va pierde numai unul, sunt şi eu pierdut. îngrijorarea
că nu se va putea ridica la înălţimea demnităţii arhiereşti o poartă şi Grigore
din Nazians, conştient că „a conduce pe om” e „arta artelor”. Apropiindu-se
prin noua sa misiune arhierească de îngrijorarea pe care o trăiau sfinţii
părinţi aflaţi în faţa unor răspunderi creştineşti, dr. Elie Miron Cristea se
include în manifestarea de conştiinţă şi afectivitate a acestora: „Dacă aceste
podoabe ale sfinţilor părinţi, cărora unul ca mine n-ar fi fost vrednic nici a
Ie deslega curelele încălţămintelor, au fost cuprinşi de o asemenea
îngrijorare, cum să îndrăznesc eu, un smerit slujitor la altarul Donuiului, să
presupun că însuşirile mele sunt la înălţimea celei mai grele din toate

37
slujbele?”(12) Numai că puterea arhierească, în Cuvântarea celui confirmat
ca nou episcop al Caransebeşului, deşi exprimă „marea grijă” de a nu putea
răspunde întru-lotul multelor „nădejdi şi aşteptări” ale obştei, învinge
spectrul îngrijorărilor, înlocuindu-1 cu nădejdea în Sfânta Treime: „Această
sfântă Troiţă care şi pân-acum a stat lângă mine şi din fiu de ţăran m-a
ridicat destul de repede până la cea mai înaltă treaptă...” îngrijorării îi ia
locul făgăduinfa din cuvintele lui lisus pe care arhiereul, închinându-se
providenţei dumnezeieşti, le rosteşte „smerit şi cucernic”: „Domnul în
mijlocul adunărilor va deschide gura mea şi va umple sufletul meu cu duhul
înţelepciunii şi al înţelegrii.”
în trăirea noului episcop, puterea arhierească se defineşte nu doar prin
cucernicie, prin recunoaşterea mâinii nevăzute a lui Dumnezeu, ci şi prin
modul în care se desfăşoară viaţa bisericească, „ pe temelii constituţionale”,
cu „bărbaţi luminaţi”, clerici şi mireni : „Pe aceştia îi voiu întruni în jurul
meu, sfatul lor îl voiu cere, părerile lor le voiu asculta, trăgând ca albina din
toate cele cercetate tot folosul ducător la scop.” (13) Este evident cum noul
episcop îşi expune programul său arhieresc, cum trece de la orizonturi
afectiv-metaforice la liniile practice, stringente ale misiunii înţelese ca duh
a! păcii. După conceptul de simboluri ale puterii arhiereşti, dr. Elie Miron
Cristea introduce în Cuvântarea sa conceptul de duh a! păcii, creând
premise pentru reverbul textului în public, prin analize şi reflecţii proprii. Şi
simbolurile puterii arhiereşti şi duhul păcii sunt condiţii ale echilibrului,
ale înnoirii şi întăririi vieţii spirituale, ale sănătăţii sociale, ale păstrării
învăţăturilor creştine „în toată originalitatea lor apostolică şi în toată
curăţenia.” Noul episcop îşi leagă misiunea de propovăduirea cuvântului
adevărului, prin acesta stabilindu-şi căile de atingere a „ţintei” arhiereşti: „
... a lumina cierul şi poporul din eparhia ce mi se încredinţează, a ridica
moralul şi a întări disciplina bisericească pe toată linia, a dezvolta toate
aşezămintele bisericeşti, culturale şi economice ale eparhiei, a echilibra şi
spori fondurile şi fundaţiunile centrale (...), cu un cuvânt a înainta în toate
privinţele interesele turmei mele şi, mai presus de toate, a readuce în eparhia
de D-zeu cercată a Severinului sfânta şi de toţi dorita pace.” Simbolurile
puterii arhiereşti, duhul păcii şi cuvântul adevărului sunt detaliate cu
profunzime creştinească şi conştiinţă civică, acest mod de abordare fiind în
pennanenţă felul de a fi, de a înţelege, de a se manifesta al noului episcop :
„ Făgăduiesc însă că, precum pân acum, aşa şi de aci înainte, credinţa şi
legea strămoşească, limba şi cultiuu românească, dragostea şi înaintarea
patriei străbune, vor fi stelele conducătoare ale activităţii mele.” (14)
Cuvântarea hirotonitului arhiereu are structura textului simetric, fiind
ancadrată între două parabole poetice, cea a roiului de albine, alergând după

38
matcă (motivul ascultării) şi cea a ploii roditoare, axa centrală a textului
definind, într-un limbaj precis, uzual, menirea arhierească. Actul lecturii,
prin ceea ce critica de azi numeşte ochiul textual, pune în evidenţă
consistenţa discursului, ingeniozitatea paginării, fermitatea şi energia
comunicativă.
Fondul cultural, o constantă în predicile, pastoralele, discursurile
ţinute de dr. Elie Miron Cristea, este încorporat, de data aceasta, prin
numele pe care Mihai Eminescu i l-a dat bisericii, acela de mamă a
neamului românesc, îndemnînd „capii poporului şi cărturarii” să
înfăptuiască şi să mărturisească rodirea alipirii „poporului de biserica
noastră” : „... trebuie să fim ca ploaia, care, în forma aburilor de apă,
evaporează din pământ şi se ridică sus de tot, în sferele cele mai înalte ale
văzduhului, dar nu se pierde acolo, ci, sub înrâurirea curentelor naturii, cade
iar la pământ în formă de ploi mănoase, udându-1, renovându-1,
astâmpărându-i setea şi făcându-l să rodească cu belşug.” (15) Misiunea
arhierească devine rodire continuă, în aceasta constând relevanţa ei.
Am readus în conspectul noii lecturi unul dintre textele de mare
valoare spirituală, crez al ortodoxiei de acum 100 de ani, rostit de dr. Elie
Miron Cristea la preluarea înaltei denuiităţi arhiereşti de episcop, legându-i
semnificaţiile de cele ale anului 2010, Anul Omagial al Crezului Ortodox ş/
al Autocefaliei Româneşti.
Cu un alt prilej, vom consemna ideatica discursului rostit de dr. Elie
Miron Cristea cu prilejul instalării în scaunul episcopal la Caransebeş; un
eseu despre înmulţirea talanţilor prin învăţând şi făcând.
* * *
The author supports the relevance of the bishop mission of dr. Elie
Miron Cristea starting from his speech said 100 years ago at the
Metropolitan Cathcdral from Sibiu, on the occasion of getting on the
Episcopal Seat of Caransebeş. The speech proves the ideatic force of the
bishop - a modem, like metropolitan Antonie Plamadeala uscd to caii him
through spiritual renewal. Taking the bishop's seat is considered by Elie
Miron Cristea the graniţe foundation of his biography : a major cultural
biography.

NOTE:
1. Din Ion Rusu Abmdeanu, Patriarhul României Dr. Miron Cristea înalt
Regent, Cartea Românească, Bucureşti, 1929, p.l76; „Ceremonia
chirotonirei a avut loc a treia zi de Paşti, Marţi, 3 maiu 1910 (20 Aprilie
st.v.), în frumoasa catedrală a Sibiului, a cărei ridicare a fost în mare parte

39
 opera sa, şi unde cu câteva zile mai înainte - J5 Aprilie sl.n. -fusese sfinţit
ca arhimandrit de către mitropolitul I. Metianu, care îi predă crucea de
arhiereu cu lanţul greu de aur.”
2. Vezi Valentin Marica, Miron Crislea - Stlistica discursului, în Sangidava
(1), Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2007, p.26.
3. Vezi l.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei
Banatului, Timişoara, 1977, p.205.
4. Ion Rusu Abrudeanu, Op. CU., p.4.
5. Idem, Jbidem, p.4-9.
6. Aprecieri din publicaţia care apărea la Budapesta, Lupta, apud Vasile
Netea, l.P.S.S. Patriarhul Dr.Miorn E. Cristea la împlinirea vârstei de 70
de ani, I86S-1938, Pilea, iulie 1938.
7. Ion Rusu Abrudeanu, Op. Cit., p. 167 - 171.
8. Idem, Ibidem, cu menţiuni concrete la Magyarorszag din Budapesta şi
Temesvari Hirlap din Timişoara, în complicitatea revistei Ungaria din Cluj,
de sub direcţia românului renegat dr.Moldovan Gergely.
9. Sunt pomeniţi 8 episcopi, începând cu Nicolae Popea, continuând cu
losif Bădescu, Vasile Lăzărescu, Veniamin Nistor, Emilian Birdaş, IPS.
Laurenţiu Streza, Miron Cristea.
10.Timotei 4 ; 2 - 5-7.
11.Ion Rusu Abrudeanu, Op. Cit., p.l80. Vom folosi în continuare aceasta
sursă pentni fragmente din cuvântare.
1 l.Idem, Ibidem, p. 181.
Mi.Idem, Ibidem, p.I82.
] A.Idem, Ibidem, p.l83.
\S.Idem, Ibidem, p.l83.

40
 PATRIARHUL MIRON CRISTEA IN POLONIA
20-23 MAI 1938

Prof. Drd. Marcin Marvnowski - Polonia

Scopul meu esle prezentarea vizitei Patriarhului Miron Cristea in

Polonia pe dată 20-23 Mai 1938. Visita oficială a I. P. S şi P. F. Patriarh
Miron a fost un răspuns vizitei făcute în România în luna Septembrie 1937
de I. P. S. Mitropolit Dionisie, şeful bisericii ortodoxe autocefale polone.
Cum a scris în presa internaţională despre această vizită (în ziaail „Vreme”
din Belgrad) a fost strângerea relaţiunilor dintre cele două biserici surori şi
consolidarea prieteniei polono-române. Polonia fiind unul dintre cele mai
bune stăvilare împotriva propagandei internaţionale comuniste. Ar trebui să
fie adăugate că vizită a avut caracter oficial, pentru că Miron Cristea a fost
simultan Patriarh (la 4 februarie 1925 a fost ales în rangul de patriarh al
Bisericii Ortodoxă Române) ca şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri al
României (între 10 februarie 1938 şi 6 martie 1939 - când a murit, a fost în
funcţia prim-ministru al României). Prin urmare în Polonia el sa întâlnit cu
cele mai mare autorităţile poloneze.
Referatul meu se bazează pe carte V. Dudu, Călătoria in Polonia a I.
P. Sf. Sale Prea Fericitului D. D. Dr. Miron Cristea Patriarh şi Preşedinte
ai Consiliului de Miniştri al României 20-23 Mai I93S, Bucureşti 1938.
Autorul - Velicu Dudu a participat în călătorie ca secretar al Patriarhului.
Descrierea lui este plină detalii religioase şi politice. In carte, de asemenea,
este descriere a istorice relaţiilor polono-române. V. Dudu a prezentat
infonnaţie despre Polonia (11 pagini), pregătire pentru vizita în Polonia (18
pagini), istorie de Biserica Ortodoxă Polonă (12 pagini), călătorie, vizită cu
descrieri ale istoriei de oraşe importante (112 pagini), relaţii din presa
polonă, rusă şi sârbă (15 pagini) şi bibliografie (2 pagini). In carta sunt 55
de poze. Este demna de remarcat că fotografii de la vizita Patriarhului
Miron Cristea pot fi găsite în arhivele poloneze în Varşovia (după
digitalizare Arhive NAC, semnătură 1-D-1364-1 la l-D-1364-19 şi 1-D-
1365-1 la l-D-1365-15).
Interesantă este geneza pe vizită. Mitropolitul Sf. Biserici Ortodoxe
Autocefale în Polonia Dionisie a scris din Varşovia pe 24 Martie 1938 Ia
Miron, Patriarhul Biserici Ortodoxe Române „Oricum, cu această ocaziune
eti reînoiesc încă o rugăminte; ca Prea Fericirea Voastră, în cazul când ar
veni Ia Varşovia să-mi facă cinstea, să fie găzduită în reşedinţa mea

41
mitropolitană, unde mă voi stărui să Vă răsplătesc de ospitalitatea atât de
sublimă , care mi s'a arătat mie şi însoţitorilor mei, de către Prea Fericirea
Voastră în palatul din Bucureşti.”
Patriarh Miron a răspuns la Mitropolit Dionisie pe 1 Aprilie 1938 aşa:
„Cu frăţească dragoste avem onoare a Vă confirma primirea scrisorii înalt
Prea Sfinţiei Voastre din 24 Martie a.c. şi ţinem să Vă asigurăm, că şi noi
avem marea dorinţă, ca implinându-ne lăgăduiala, să putem răspunde la
plăcuta invitare de a vizita Polonia şi a cunoaşte mai de aproape sfânta
Voastra Biserică ortodoxă. (...) Cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduim să
soşim la Varşovia Împreună cu întoţitorii noştri, după 20 Mai a.c.,
îndrăşnind totodată să primim găzduirea înalt Prea Sfinţiei Voastre în casa
mitropolitana.”1
înaintea vizitei din Varşovia - pe 21 Aprilie 1938 - a ajuns scrisoare
la Bucureşti, unde Mitropolitul Dionisie a scris către Patriarhul Miron, că
„Guvernul Polon şi Domnul Preşedinte al Republicii Polone din partea lor
vor participa Ia primirea, pe care ţara Noastră o pregăteşte Prea Fericirii
Voastre”.
După corespodenzia această, Patruiarhul Miron a preciziat, că vizită
delegaţiei română va avea Ioc în perioadă 20-23 Mai.
Partea polona a propus program următor:

Programul şederii în Polonia a Prea Fericirii Sale Patriarhului-Prim

Ministru:
19 Mai - Joi seara: Plecarea din Bucureşti cu Consilierul Conte A.
Poninski, ataşat persoanei Prea Fericirii Sale de Guvernul Polon pentru
toată durata vizitei
20 Mai - Vineri dimineaţa: Prea Fericirea sa va fi salutat Ia frontiera polonă
de un delegat al Mitropolitului Dionisie şi de reprezentanţii autorităţilor
locale.
Prima recepţie oficială va avea loc în gara Lwowu-lui unde se vor prezenta
Arhiepiscopul de Wolynia, Aleksy, în calitate de reprezentant al Şefului
Bisericii Ortodoxe din Polonia, însoţit de Secretarul Sf. Sinod şi de alţi
clerici.
în numele guvernului, Patriarhului-Prini Ministru va fi salutat de Voevodul
de Lwow primarul şi comandantul oraşului.
Un dejun intim va fi oferit în saloanele oficiale ale gării, sub preşidenţia
Voevodului. Staţionarea trenului în Lwow va dura aproape două ore.

Vclicu Dudu, Câlăloria in Polonia a J. P. Sf. Sale Prea Fericiiulni D. D. Dr. Miron Crisica Patriarh ^i
Preşedinte a! Consiliului de Miniştri al României 20-23 Mai 1938. Bucureşti 1938.. p. 12*18.

42
 20 Mai - seara: Soşirea la Varşovia. Primirea în gară de I. P. Sf. Sa
Mitropolitul Dionisie, înconjurat de clerul ortodox, câţiva membri şi
Guvernul Polon, preşedintele oraşului, Voevodul Varşoviei, şeful
protocolului, directorul Departamentului Cultelor şi mulţi alţi înalţi
funcţionarii.
Plecaria de la gară direct la locuinţa Mitropolitului, unde Prea Fericirea sa
va locul în timpul şederii Sale la Varşovia - Repaos.
21 Mai - Sâmbătă dimineaţa: „Te Deum” la Catedrala Ortodoxă. Vizitele
Prea Fericirii Sale la Preşedintele Consiliului, ministrul Afacerilor Streine şi
ministrul Instrucţiunii Publice şi Cultelor.
Prânz ora 12,45. Ceremonie la Mormântul Eroului Necunoscut cu onorurile
militare.
Ora 13,00. Audienţă la Dl. Preşedinte al Republicii şi dejun la Castelul
Regal
Orele 16-17. Preşedintele Consiliului, ministrul Afacerilor Streine şi
ministrul Instrucţiunii Publice şi Cultelor vor înapoia succesiv vizitele Prea
Fericirii Sale la domiciliu
Ora 20,30. Masa de Gală oferită de Preşedintele Consiliului, schimb de
discursuri în limbile polonă şi română.
22 Mai - Duminică dimineaţa: Serviciul Divin la Catedrala Ortodoxa
Ora 13. Masa la Mitropolitul Dionise şi distribuirea eventuală de
decoraţiuni româneşti clericilor polonezi.
Ora 20. Masa la Ambasada Regală a României.
Spre miezul nopţii - Plecarea la Cracovia. Preşedintele Consiliului va
asista la plecare.
23 Mai - luni dimineaţa: Sosirea la Cracovia. Depunerea unei coroane pe
monnântul Mareşalului Pilsudski şi vizitarea Castelului Wawel
Ora 13. Masa oficială oferită de Ministrul Instrucţiunii Publice şi Cultelor.
După masă, plecarea spre mănăstirea Poczajowska, sau Bucureşti.
Programul acesta a fost aprobai de I. P. S. şi P. F. Patriarh, cu excepţia
vizitării mănăstirii Lawra Poczajowska, vizita care necesita cel puţin încă o
zi de şedere în Polonia.
Data şi programul vizitei fiind stabilite. în urma propunerii I. P. S.
Sfinţitului şi Prea Fericitului Patriarh, Sf. Sinod a aprobat din vreme ca suita
I. P. S. şi P. F. Sale să fie compusă din unnătoarele persoane:
> 1. P. S. Mitropolit Visarion al Bucovinei.
> Dl. I. Broşu, ministrul plenipotenţiar şi director de cabinet al 1. P. S. şi P.
F. Patriarh-Prim ministru.
> Pr. Grigore Antal, director de cabinei al I. P. S. şi P. F. Palriarh-Prira

43
 ministru.
V. Dudu, secretarul I. P. S. şi P. F. Patriarh.
La Polonia au mers şi au participat la vizita de asemenea câteva alte
persoane.2
Pe urmă în carta autorul a prezentat succesive etape al vizitei în
Polonia. Şi aşa: Sniatyn, Lwow, Varşovia şi Cracovia. De la Cracovia a
avut loc călătoria înapoi spre România.
Călătoria s-a început în Bucureşti joi la 19 Mai seara. La plecare, pe
peronul Gării de Nord - cum citim - Patriarh a fost salutat de membrii
guvernului şi alte personalităţi distinse printre cari se aflau Annand
Călinescu ministru de interne, Victor lamandi ministru de justiţie, general
Gheorghe Argeşeanu ministrul apărării naţionale, Gheorghe lonescu-Siseşti
ministrul agriculturii şi domeniilor, general Paul Teodorescu ministrul
aviaţiei şi marinei, Mihail Ghelmegeanu ministrul lucrărilor publice şi
comunicaţiilor, general Nicolae Marinescu ministrul sănătăţii şi asistenţei
sociale, Mihail Ralea ministrul muncii şi asigurării sociale şi altele. Mai
erau deasemenea prezenţi şi câţiva senatori şi deputaţi poloni, membrii al
delegaţiei parlamentare agricole venite să ne viziteze ţara. In momentul
când trenul s-a pus în mişcare, corul preoţilor a intonat "Pre Stăpânul şi
Patriarhul nostru Miron, Doamne îl păzeşte! întru mulţi ani. Stăpâne!" Tren
a avut pauză în Ploeşti (unde au aşteptat delegaţie a preoţilor şi cântăreţilor
ploeşteni), după ce a venit la Cernăuţi. Acolo, pe peronul gării, aşteptau:
Mitropolit al Bucovinei Visarion Puiu, autorităţile locale, reprezentanţii
universităţii, studenţii facultăţii de teologie, cler, popor şi personalul
superior al consulatului polon din localitate, cu d. consul în frunte. Corul
studenţilor teologi a intonat „Pre Stăpânul”, după care colonel Cantemir a
salutat pe Patriarh Miron în numele oraşului. Unnează apoi salutut
domnului prefect, colonel Teodorescu, în numele judeţului, şi al doiruiului
profesor Dr. Loichiţă decanul facultăţii teologice.
Călători au pecat mai departe, iar întovărăşiţi de la Cernăuţi pentru tot
timpul vizitei în Polonia şi de Mitropolit Visarion al Bucovinei şi protoereii:
Dr. loan Puiul, consilier eparhial, referent la mitropolia din Cernăuţi şi Dr.
Bohatireţ.3
Prima gară polonă era Sniatyn. Au aşteptat acolo primarul oraşului şi
reprezentantul Mitropolit Dionisie al Poloniei. După un scurt salut, tren a
plecat la Lwow. La Lwow Patriarh a sosit la 20 Mai amiază. Gara era în
sărbătoare, împodobită măreţ cu drapele mari polone şi române şi cu

2 Vclicu Dudu, Călătoria în Polonia..., p. 20-22, 26

2 Vclicu Dudu, Călătoria în Polonia..., p. 52-58.

44
ghirlande de flori şi verdeaţă. La coborârea din vagon Patriarh a fost salutat
de voevodul Bylik, d-nul Demetrescu însărcinatul cu afaceri al ambasadei
române din Varşovia, Emanoil Popescu consulul României la Lwow şi
mulţi reprezentanţi ai autorităţilor poloneze. întâmpinat el şi reprezentanţi ai
Bisericii Ortodoxă Polonă. După salutând delegaţia mâncat dejun în sala de
recepţie de gării şi au plecat spre Varşovia.'1
în seara de 20 Mai Patriarh Miron Cristea a ajuns la Varşovia. Gara
centrală a oraşului era pavoazată cu drapele polone şi române, lungi până la
pământ şi âmpodobită cu ghirlande de verdeaţă, iar pe jos erau aşternute
covoare ca la sosirea unui mare şi cinstit oaspete. Coborând din tren
Patriarh şi toţi cu el au fost salutaţi de d-nul general Leşek Slawoy
Skladkowski preşedintele consiliului de miniştri, mulţi reprezentanţi ai
guvernului polonez. Ştefan Starzynski primarul oraşului Varşovia şi
reprezentanţi oraşului, membrii asociaţii poloneze, reprezentanţii biserici,
corpului diplomatic (inclusiv ministrul Greciei, reprezentant al Iugoslaviei
şi alţi). După aceea Patriarh însoţit de Mitropolit Dionisie şi întreaga suită
au mers la reşedinţa mitropolitană ortodoxă locală unde au fost găzduiţi, iar
o partea din delegaţiei române locuit la Hotel Europa.
A doua zi, sâmbâtă 21 mai la orele 9 dimineaţă s-a oficiat in catedrala
mitropolitană un Te-Deum, la care au participat Patriarh Miron, Mitropolit
al Bucovinei Visarion, Mitropolit Dionisie, episcopi, clerul ortodox,
oficialităţile şi credincioşi, cari au putut obţine din vreme invitaţiuni tipărite
special pentni participarea la această solemnitate. La reşedinţa mitropolitană
Patriarh Miron a distribuit din partea Regele Carol al Il-lea de 13
decoraţiuni unor persoane de seamă din ministerele afacerilor streine,
cultelor şi instiucţiunii publice polone şi câtorva feţe bisericeşti. La rândul
său, preşedinte al republicii polone a acordat Mitropolitului Visarion al
Bucovinei, Episcopului Lucian al Romanului, arhierei-vicari Veniamin
Ploeştianul şi Irineu Târgovişteanul (arhiepiscopia Bucureştilor), arhiereu
Efrem Tighineanul (Chişinău), ministru Broşu, preot Partenie (directorul
Seminarului Central din Bucureşti) şi Velicu Dudu cea mai înaltă
distincţiune, după Vulturul Alb şi Polonia Restituita diferite clase. înainte
de amiază Patriarh Miron şi Mitropolit Visarion au depus o splendidă
coroană de flori cu culori naţionale pe monnânml Eroului Necunoscut
Polon, din Piaţa Mareşalului Pilsudski. O companie de onoare cu drapei i-a
dat onorurile militare, iar fanfara a intonat imnul regal român şi inrnul
naţional polon. La orele 13 Patriarh Miron şi Mitropolit Visarion au făcut o
vizită protocolară la vechiul palat regal, domnului preşedinte al republicii

A Vclicu Dudu. CâLlroritJ in Poloiiin ... p. 59, 62, 6*1.

45
polone, prof. Ignaţî Moscicki. După ora ] 3 preşedintei al republicii polone a
ofertit pentru Patriarh un dejun. După amiază la ora 16 Patriarh Miron a
primit vizita domnilor Slawoy Skladkowski prim ministni, losif Beck
ministrul afacerilor străine şi profesor universitar Swietoslawski ministrul
instrucţiunii publice şi cultelor. Seară să fi organizat întâlnire la Hotel
Bristol în care au participat ziarişti din România, funcţionari de la ambasada
română şi direcţia ca şi reprezentanţi al presei polone. Cu siguranţă întâlnire
a fost foarte importante, dacă în presa polona să fi arătat 16 articol! despre
vizita Patrirhului Miron în Polonia.
Duminică dimineaţa a avut loc slujba oficiată in catedrala ortodoxă
sf. Maria Magdalena. După slujba în timpul mesei a avut loc solemne
despărţiri cu reprezentanţi biserici ortodoxă polonă. Ultimul punct de
programul în Varşovia a fost masa la Ambasada Regală a României. Apoi
delegaţia româna a plecat cu tren la Cracovia.5
In Cracovia a fost: vizită la palatul regal Wawel, vizitarea criptei
unde odihnesc marii regi al Poloniei şi Marelui Mareşal al Poloniei losif
Pilsudski în biserica catedrală, dejun dela d-nul conte Potocki, şi pe final pe
toţi au vizitat „Kopiec (Movilă) Pilsudskiego”, colină de pământ adus cu
sâculeţul din toată Polonia, care se ridică în memoria mareşalului Pilsudski
începută în 1936. După amiază delegaţia româna se îndreaptă spre gara. In
stradă era o mulţime mare de oameni printre care abia s'au strecurat
motocicletele, ca să facă loc de trecere. Patriarh Miron a fost ovaţionat
îndelung şi de data acesta. La 17.00 a părăsit Cracovia. In gară a fost salutat
de reprezentanţii autorităţilor de stat în frunte cu voevodul Cracoviei, de
reprezentanţii armatei, de primar al oraşului şi de reprezentanţii clerului
ortodox. A început drumul spre tara.6
După călătorie în Polonia Patriarhul Miron Cristea să fi oprit în
Cernăuţi la Mitropolitul Visarion Puiu, când se-a întors la Bucureşti. Episod
acest este, de asemenea, interesant. Dar acesta este un subiect separat.
Carte V. Dudu este foarte interesantă şi a dat pentru noi multe
informaţi despre visită Patriarhului Miron Cristea în Polonia în Mai 1938.
Din păcate nu putem într-o unui articol conţine cu totul ce este interesante.
Carte are 184 pagini, iar articol al meu este limitat. Am scris numai
programul vizitei şi cele mai importante detali din cele 4 zile călătorii în
Polonia. Alte detali (cuvântări, cadouri, reiaţi din presa polonă etc.) pot fi de
tema unui alt articol.

1 Vclicu Dudu, Câlătoria în Polonia.... csic pruscurlurc din p. 70.124,

6 Vclicu Dudu, CuUitoria în Polonia.... este prescurtare din p. 124-140

46
Literatură;
-V. Dudu, Călătoria în Polonia a I. P. Sf. Sale Prea Fericitului D. D. Dr.
Miron Cristea Patriarh şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri al României
20-23 Mai 1938, Bucureşti 1938
-Ziarul „Vreme”, an. XVIII, No. 5864, Belgrad, 18 Mai 1938
-Narodowe Archiwum Cyfrowe (Arliivele Naţionale Digitale) NAC,
semnătură l-D-1364-1 la l-D-1364-19 şi 1-D-1365-I la l-D-1365-15).

The following article summarizes the visit of Patriarch of Romanian

Orthodox Church, Miron Cristea, in Poland between 20lh and 23ni May
1938. Velicu Dudu, private secretary of the Patriarch, raade an account of
the preparations for the visit to Poland and its course. The visit took four
days and it was an event of the highest internaţional level, as the Patriarch
vvas also a Prime Minister of Romanian govemment. He was received in
Warsaw by Polish President and Prime Minister. In Lvov and Cracow he
was received by oiher Polish officials. His visit had also a religious
character. The Patriarch was received in Warsaw by Polish Patriarch,
Dionisie, and took part in grand service in Orthodox Church cathedral. The
visit was an example of very good relations between Romania and Poland
in both political issues and in building cooperation between Orthodox
Churches before the outburst of the World War 2.

47
.—* - -V,: .WrK.triiTSJS-—“ “•

f»< .'ikii'utI >i< r ■!■' <1'

I J'.'-: M.-Ii Jki-.. .. t* *■■ Mhvf. r«t .1
.. (. u.j ,k I- I 1 ■' 1»’

48
 /■Mt -

m %

I p, S. 4» I* r. I’aUiirh Mboa. mcjc-i/ţd b caţMr.»u.

49
 â

l». S. xi r*. r {«Alnarli Mir^.n din liK:iif.lv dvijV. -ik>:eA Tc-lX’u.is.uliiJ.

(, p. S. V P. -I;. P;itii.irh lir. Micon la icvqnu d« Iii ro.i j'nJ, av.imt in tlrt.iftl.A fvc DL p(t-ţ<tlinle a
.CMMliului ile iritiilfiri O»rict.xl 2v îxVlailkOAj-ki, uir Sn pc L P, S..Alilr&}'f>ltt Dionisic ni PdloaliA

50
 PATRIARHUL MIRON CRISTEA - IUBIRE
SAMARINEANÂ
(Activitate social - filantropică)

Asist.Drd.Nina Stănescu - Constanta

1. Scurtă biograFie a Patriarhului Miron Cristea

Miron Cristea, pe numele de mirean Ilie Cristea s-a născut la 20 iulie

1868, in Toplita, într-o familie de ţărani înstăriţi, Gheorghe şi Domniţa
Cristea. Numele l-a primit după dorinţa naşului său, ciobanul mărginean Ion
Herţa, din Siliştea Sibiului, care l-a închinat de la început preoţiei.7 A
studiat la Gimnaziul săsesc din Bistriţa (1879-1883), apoi la Liceul
grăniceresc din Năsăud (1883-1887). în anul şcolar 1886-1887, elevul Ilie
Cristea a fost ales preşedinte al societăţii culturale Virtus Romana Rediviva,
prezidată cu trei ani înainte de poetul George Coşbuc. După absolvirea
Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu în anul 1890, a fost numit
învăţător la Orăştie şi a începui să colaboreze Ia Telegraful Român. Anul
următor a fost trimis cu o bursă de studii Ia Universitatea din Budapesta,
unde a obţinui titlul de doctor în litere cu teza despre Viaţa şi opera lui
Mihai Eminescu (1895, tipărită în limba maghiară). Ca student a colaborat
la ziarele Tribuna, Dreptatea şi Gazeta Transilvaniei şi a fost ales secretar al
Societăţii studenţeşti Petru Maior.
întorcându-se la Sibiu a fost numit secretar eparhial Ia Centrul
mitropolitan (1898-1900), iar în anul 1902 a fost ales consilier mitropolitan,
slujire în eare s-a distins ca un bun chivemisitor şi organizator. A fost
hirotonit diacon necăsătorit la 30 ianuarie 1900, apoi arhidiacon la 8 Sept.
1901. La data de 23 iunie 1902 a fost tuns în monahism la mănăstirea
Hodoş - Bodrog de lângă Arad (23 iunie 1902), primind numele Miron. în
vara anului 1903 a fost hirotonit ieromonah, iar la 1 iunie 1908
prolosinghel.s
Râvna, prieeperea şi devotamentul cu care a slujit Biserica şi Neamul,
încă din tinereţe, l-au impus atenţiei generale, fapt care a determinat
alegerea sa ea episcop al Caransebeşului (1902). A fost hirotonit arhiereu la

7 Gheorghe Vasilcscu - „Pniriarhul Miron Crislea - un luptălor peiuru unitatea neatnului"

în Glasul Bisericii, Revistă oficială a Sllntei Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei, anul
LIV, nr. ,â-8, mai-august 1998, p. 127-1.1;
s “Patriarhul Miron Cristea” în .Mmanahul Grai Românesc:
3 mai 1910 şi instalat în scaunul de episcop al Caransebeşului cinci zile mai
târziu. Va rămâne aici zece ani, implicându-se viguros şi curajos în luptele
naţionale româneşti, mereu in ceartă cu miniştrii de la Budapesta şi din
Viena. A fost singurul episcop din Transilvania habsburgică, dintre toate
confesiunile, care a abolit pomenirea monarhului din slujbele bisericilor,
înainte de Unirea din 1918.9
La 31 decembrie 1919, a fost ales de către Marele Colegiu Electoral
în scaunul vacant de Mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române. La 4
februarie 1925, Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de
Patriarhie, Mitropolitul primat fiind întronizat în ziua de 1 noiembrie ca cel
dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române - Elie Miron Cristea, cum îi
plăcea să-şi zică, păstrându-şi şi numele de botez, uşor modernizând prinlr-
0 fonie străină pe românescul dar cam asprul şi rusticul Ilie, cum flisese şi
prototipul onomastic vechi-testamentar.10
Fiind un important lider naţional român şi, militant pentru unitate
naţională. Patriarhul Miron Cristea a fost numit senator, regent (20 iulie
1927 - 8 iunie 1930) şi, în cei din untiă ani ai vieţii, în împrejurări deosebit
de grele, prim-ministru, între 10 februarie 1938 şi 6 martie 1939. A trecut la
cele veşnice pe 6 martie 1939. la vârsta de 71 de ani, la Cannes (Franţa),
unde se afla pentru un tratament medical, fiind înmormântat în Catedrala
patriarhală din Bucureşti.

2. intronizarea Patriarhului Miron Cristea

Potrivit „Programului Ceremoniei pentru învestirea înalt Prea

Sfinţitului Dr. Miron Cristea, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române",
păstrat la Arhivele Naţionale, o adevărată sărbătoare naţională, evenimentul
întronizării primului patriarh al BOR a debutat în seara zilei de 31
octombrie, la ora 19.00, cu slujba Privegherii „în biserica-catedrală a
Patriarhiei".
Ceremonia propriu-zisă a înveslituirii şi întronizării primului patriarh
a avut loc, duminică, 1 noiembrie 1925, în prezenţa membrilor Sfântului
Sinod, a reprezentanţilor statului şi a 21 de trimişi ai unor Biserici Ortodoxe
surori, precum şi a altor oficialităţi. După Sfânta Liturghie, în cadrul

Dr. Antonie Plămădeală. Mitropolitul Ardealului - “Cei patru mari patriarhi ai eclor 60
de ani de Patriarhat Ortodox Rotnăncsc" - Cuvântare (inulă in Sala Sinodală din Palatul
Patriarhal din Bucureşti in ziua de 29 septembrie I98S;
10 Ibidcm;

52
ceremoniei, regele României, Ferdinand I, i-a încredinţat patriarhului
toiagul arhipăstoresc.
Fiind un eveniment de o importantă naţională, învestirea celui dintâi
patriarh „a fost o sărbătoare creştinească la care au luat parte foarte
numeroşi cetăţeni ai Capitalei". Potrivit unui studiu publicat în revista
„Teologie şi Viaţă" a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, pr. conf. dr. Ion
Vicovan, prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae"
din Iaşi, scrie că „încă de Ia ora 8.00, mii de credincioşi s-au îndreptat spre
catedrală, unde unna să aibă Ioc Sfânta Liturghie solemnă, după care
învestitura şi slujba Te Deum-ului. Pe lângă mulţimea de credincioşi
adunată erau şi nenumăraţi elevi şi eleve de la şcolile din Bucureşti, însoţiţi
de profesori, iar în faţa palatului regal, ca şi în curtea lui, se găseau elevi de
la Şcoala de infanterie, orfani de război, precum şi o companie de onoare
din regimentul de vânători, cu muzică.
La intrarea principală erau aşezate corurile seminariilor, după care
urmau delegaţiile mănăstirilor de călugări şi călugăriţe, ale credincioşilor,
ale invalizilor de război, precum şi locuitori din Topliţa natală, îmbrăcaţi în
costume naţionale. Sfânta Liturghie, oficiată de arhiereii Platou Ciosu,
Tcofan Mihăilescu şi Grigorie Leu, a început la ora 8.30. Răspunsurile au
fost date de eonii Patriarhiei, condus de Gheorghe Cucii. La ea au participat
patriarhul Miron Crislea, miniştri, generali, înalţi funcţionari, dar şi ierarhii,
români şi străini, veniţi pentru a participa la slujba de învestitură.
După Sfânta Liturghie, la ora 10.30 cortegiul a plecat spre Palatul
regal, patriarhul şi ministrul Cultelor în trăsura regală, iar ceilalţi mitropoliţi
în trăsuri de gală. Cortegiul era însoţit de un escadron de militari, conduşi
de ofiţeri. Ajunşi la palat, celor care au asistat la Liturghia solenmă li s-au
alăturat mai mulţi miniştri plenipotenţiari, precum şi delegaţi ai altor
biserici (catolică, greco-catolică, reformată, luterană, cultul mozaic),
generali, alte personalităţi. După citirea decretului regal de instalare,
ministrul Cultelor, Alexandra Lăpedalu, a predai regelui cârja patriarhală.
Ferdinand i-a înmânat-o patriarhului, rostind următoarele cuvinte; «Iţi
încredinţez câtja patriarhală şi îţi urez să păstoreşti în pace pe
dreptcredincioşii ţării».
După aceasta, a unnat cuvântul patriarhului, apoi cuvântul de răspuns
al regelui. După învestirea de la palatul regal, patriarhul a fost condus, în
procesiune, la Patriarhie. Convoiul impresionant era alcătuit din elevii
Şcolii militare, corurile Facultăţii de Teologie şi ale seminariilor Central şi
Nifon, precum şi din generali, protoierei, preoţi şi diaconi, delegaţiile
mănăstirilor şi din membrii Sfântului Sinod. Pe tot parcursul procesiunii,
corurile seminariilor şi corurile elevilor şcolilor «postate pe străzi», au

53
intonat «Imnul Patriarhal». De asemenea, atât la venire, cât şi la plecare,
toate clopotele bisericilor au răsunat."
După învestitura regală, slujba Te Deum-ului avea să fie săvârşită la
Catedrala patriarhală, potrivit tipicului stabilit, de mitropoliţi, ajutaţi de
episcopi. „In timpul cântării «Dumnezeu este Domnul», Marele Eclesiarh şi
diaconii s-au apropiat de patriarh, aducând «pe braţe şi pe tipsii» oraoforul,
crucea de patriarh, engolpioanele şi mitra patriarhală. După cântarea celor
trei tropare de mulţumire, ministrul Cultelor a citit, în faţa patriarhului,
decretul regal de instalare. Apoi mitropoliţii i-au dau omoforul nou
patriarhului şi după ce acesta l-a sărutat, l-au aşezat pe umerii lui. La fel au
procedat cu crucea şi engolpioanele. Ultima piesă adusă patriarhului a fost
mitra pe care, după ce i-au luat camilafca, dându-i-o spre sărutare, i-au
aşezat-o pe cap.
A urmat aşezarea în scaun. Patriarhul apropiindu-se de scaun, un
episcop a cântat: «Să luăm aminte!». După aceasta, a urmat citirea unei
rugăciuni speciale rostite de initropoliml Pimen Georgescu, la sfârşitul
căreia mitropolitii l-au aşezai în scaun, rostind «Vrednic este!». Corul a
cântat de trei ori «Vrednic este!»", citim în acelaşi studiu realizat de
părintele conferenţiar Ion Vicovan.
După lectura din Apostol şi Evanghelie au urmat ectenia întreită şi
polihroniul. „Cu ajutorul Atotputernicului şi milostivului Dumnezeu, carele
poartă grijă de Sfintele Sale Biserici, înălţămu-te şi aşezămu-le pe tine, de
Hristos iubitorule şi al nostru prea iubit frate în Domnul, înalt Prea Sfinţite
şi Prea Fericite Domn Miron, până acum Mitropolit Primat al Ţării - în
scaunul de patriarh al Marei Cetăţi a Bucureştilor şi a toată România. în
numele Tatălui. Amin. Şi al Fiului. Amin. Şi al Sfântului Duh. Amin". 11
După adoptarea acestei istorice hotărâri, primul patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române, Miron Cristea, a ţinut un discurs în care, după ce a
afirmat că „factorul bisericesc legal şi competent a ridicat Biserica noastră
la rangul de Patriarhat", a încercat să traseze un succint program de lucru ce
cuprindea patru puncte. Primul era acela „de a trimite cât mai mulţi tineri
teologi la studii în toate centrele mari de cultură apusene şi răsăritene"
pentru a contribui la ridicarea prestigiului Bisericii noastre. Cel de-al doilea
făcea referire la învăţământul teologic superior românesc, în special la
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, ce trebuia reorganizată
pentru a putea deveni „un Institut de temeinică cultură teologică ortodoxă,
nu numai pentru trebuinţele noastre proprii, ci să atragă tineret din toată

11 Narcisa Balaban- “Tradi|ic şi specific la înlronizarca patriarhilor Bisericii Oriudo.xc

Romfinc”;

54
Ortodoxia". Al treilea punct din program făcea referire la înfiinţarea unei
„Academii de muzică bisericească, în care să se studieze temeinic şi de
oameni deplin pregătiţi mu-zica noastră bisericească, cea atât de frumoasă şi
care a mângâiat atâtea veacuri sufletul poporului nostru". Ultimul punct din
program sublinia necesitatea construirii „unei măreţe catedrale a mântuirii
neamului, ca semn exterior al Patriarhatului".12

3. Activitatea ecleziastică
Din perioada când Miron Cristea era mitropolit primat merită
menţionate în mod cu totul special două iniţiative: Propunerile pentru
înfiinţarea unui Institut Biblic Românesc (publicate într-o broşura cu titlul
de mai sus, Bucureşti, 1920), şi propunerile pentru convocarea unui nou
Sinod ecumenic al Bisericilor ortodoxe răsăritene (publicate tot în anul
1920). Institutul Biblic, existent până astăzi, cu editură şi tipografie, este
prin urmare opera sa şi iată că, peste vreme, îşi dovedeşte utilitatea şi
rosturile misionare. Propunerile pentru convocarea unui nou Sinod
ecumenic panortodox au fost prezentate Sfântului Sinod şi au fost aprobate,
după care au fost aduse la cunoştinţa Constantinopolului, care le-a reluat de
atunci de mai multe ori, uitând să-l menţioneze pe cel dintâi propunător.13
Dintre împlinirile sale ca Patriarh menţionătn preluarea în Statutul
pentru organizare şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (1925) a
principiilor şagunicne, care conferau laicilor un rol important în
admitiistrarea treburilor bisericeşti şi înfiinţarea Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Sub el s-a făcut luiificarea
bisericeasca din noul stat roman unitar, s-a orgatiizat Biserica noastra ca
Patriarhie, s-a votat Statutul de organizare si fitnctionare al Bisericii
Ortodoxe Romane din 1925, in timpul păstoririi Iui, a reapărut revista
"Biserica Ortodoxa Romana" (1921), a initiat apariţia revistei "Apostolul",
organ de publicitate al Arhiepiscopiei Bucureştilor (1924), s-a Îngrijit de
traducerea si tipărirea Bibliei sinodale din 1936 (in traducerea preoţilor
pofesori Gala Galaetion, Vasile Radu si mitropolitul Nieodim), precum si a
unor ediţii din Noul Testament, a sprijinit tipărirea de earti teologice in
Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, a
infiintat Seminarul teologic "Miron Patriarhul" din Câmpulung (1922)
pentru orfanii de război si Academia de Muzica religioasa din Bucureşti
(1927), a sprijinit o seric de tineri teologi la Studii peste hotare si sub el s-a

12 George Grigoriţă- "8? dc ani dc la ridicarea Bisericii Ortodoxe Româno la rang dc

Patriarhie" în ziarul Lumina, Duminica, 07 Februarie 2010;
IJ Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului - cuv, citată;
ridicata actualul palat patriarhal si a fost repictata catedrala patriarhala si a
ctitorit schitul de lemn de la Toplita.
In 1928, Arhiepiscopia Chişinăului a fost ridicată la treapta de
Mitropolie, s-a înfiinţat în 1934 Episcopia românilor din America (acum
Arhiepiscopie), iar în 1937 a luat fiinţă Episcopia Maramureşului, cu sediul
Ia Sighet.
în acelaşi timp. Patriarhul Miron Cristea a acordat o atenţie specială
predicii, publicând fragmente din Sfânta Scriptură cu explicaţii pentru
credincioşi, precum şi o serie de broşuri cu caracter religios şi moral. A
insistai de asemenea pentru intensificarea învăţământului religios în şcolile
secundare, iar în privinţa pregătirii clerului, încă puţin numeros în raport cu
cerinţele de atunci, a reînfiinţat vechile seminarii şi a pus bazele altora noi.14
Din 1903 susţinea obligaţia fiecărei poaroliii de a ţine un jurnal „pentru
posteritate". Existau deja şi condici tipizate.15
La toate acestea se mai adaugă grija pentru chivemisirea averilor
mănăstireşti, înfiinţarea Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi de la
Iordan şi a Episcopiei Ortodoxe Române în America şi Canada (1934).
Miron Cristea mai reuşeşte şi să înfiinţeze eparhii noi, cea din Cetatea Albă
şi cea militară, şi să reînfiinţeze eparhiile Tomisului, Orăzii Mari şi a
Vadului, Feleacului şi Clujului. Pentru toate alege episcopi.16 De asemenea
a ctitorit schitul de lemn de la Toplita (Manastirea Balta Calda), unde,
dintre izvoarele termale care desfata temeliile mănăstirii, numai despre unul
se spune ca are forţa tămăduitoare, cel "al lui Miron".
în planul relaţiilor interbisericeşli. Patriarhul Miron Cristea a acordat
o atenţie specială intensificării relaţiilor cu celelalte Biserici Ortodoxe
surori. în acest sens, menţionăm participarea unor delegaţii ale Bisericii
Ortodoxe Române Ia Conferinţele Interortodoxe de la Constantinopol
(1923) şi de la Muntele Athos (1930), vizitele sale Ia Locurile Sfinte (19271.
Anglia (1936), Polonia (1938) sau delegaţiile străine pe care le-a primit,
precum si participarea teologilor ortodocşi romani Ia congrese si intalniri
ecumeniste peste hotare sau convocarea unor asemenea intalniri in tara
(Conferinţa regonala a Alianţei mondiale pentru infratirea popoarelor prin
Biserica, la Bucureşti in 1933. fiind ales preşedinte de onoare. Conferinţa
romano-anglicana de la Bucureşti din 1935 s.a.).

I‘l Gheorghe Vasilcscu, an. cil.;

15 Ana Grama - “Rcvisla Teologică, Consistoriul sibian şi ascsonil Elic Miron Crislea
(1904-1905)’’ în Mitropolia Ardealului. Revista teologica, nr 1/2007;
16 Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului - cuv. citată;

56
 Despre călătoria sa la Locurile Sfinte însuşi Patriarhul Miron Crislea
povesteşte; “Am cercetat principalele locuri din Ierusalim si imprejuriini din
Palestina şi ne-am întâlnit cu Patriarhul Damianos. Ne-am întâlnit la Atena,
cu arhiepiscopul Ciprului si, la Cairo, cu arhiepiscopul Muntelui Sinai, care
are la Cairo şcoala bine organizata, ca si cele din Alexandria. Sub aceasta
forma trecătoare, am avut prilejul sa impartasim sentimentele noastre de
mulţumire si de dragoste frateasca si acestor doua Biserici autocefale din
adanca vechime.
Cu aceasta, calatoria noastra oficiala a luat sfarsit si la Înapoiere am
străbătut acelaşi drum pe care ne-am dus. Din lot Orientul, a ramas de
vizitat numai patriarhul Anliohiei. Situaţia speciala si depărtarea facea
imposibil, in scurtul timp ce l-am avut la dispoziţie, ca sa mergem la
Damasc si sa-i facem o vizita. Cu aceasta insa nu socotim inca hicheiata
calatoria noastra, căci proiectam ca in toamna viitoare sa mergem si la
Belgrad si la Sofia. Pana atunci, va rog sa-nii Îngăduiţi sa-mi exprim aici
mulţumirile tuturor căpeteniilor Bisericilor pe care le-am vizitat, precum si
autorilatilor civile si militare ale Greciei, Egiptului si Palestinei, pentru
cordiala si buna primire cu care ne-au intampinat. Iar ca Încheiere, tin sa
exprim satisfacţia ca Biserica si poporul roman se bucura in tot Orientul de
multa consideraţie. Jertfele lui trecute, Înţelepciunea si cuminţenia de care a
dat si da dovada in vremurile acestea de prefaceri, i-au atras stima si
simpatia tuturor popoarelor orientale. Si nu voi exagera daca voi afimia ca
azi ochii tuturor creştinilor ortodocşi sunt indreptati cu atentie asupra
Bisericii noastre, care are cele mai multe instituţii. Desigur, o legitima
mândrie ne cuprinde constatând acestea, dar si datorii mari si răspundere
Îndoita cad in sarcina noastra, de a dezvolta aceste instituţii, de a creste un
cler tot mai vrednic si bine pregătit pentru misiunea sa pastorala si Îngrijirea
poporului credincios, ca el sa poata inalta nu numai Biserica sa si poporul
roman, ci sa poata contribui si la progresul Ortodoxiei de pretutindeni.
Depinde de noi, de clerul si de poporul nostm dreptcredincios sa realizam
aceste gânduri si sa facem cat mai durabile si mai profunde bunele
sentimente pe care Orientul crestui ni le arata.17
Patriarhul Miron Cristea a iniţiat şi proiectul Catedralei Mâittuirii
Neamului. La cateva zile după instalarea in scaunul patriarhal, petrecuta la 1
noiembrie 1925, mergând in audienta la regele Ferdinand, cum insusi spune
in insemnarile sale, l-a rugat "sa dam curs liber pregătirilor pentru catedrala
Neamului". Tot atunci, el a discutat despre aceasta chestiune si cu primul-

17 “Palriurhul Miron Cristea despre calatoria Sa la Locurile Sfinte" în Revista "Biserica

Ortodoxa Romana", nr,7, itilic 1927;

57
ministru Ion I.C. Bratianu, care, la cererea sa, "a plecat la Consiliul de
Miniştri, unde a si deschis un credit de 3 milioane pentru facerea
planurilor". La Reşedinţa patriarhală, în ziua de 19 februarie 1929, a
prezidat şedinţa unei comisii de experţi care a analizat o serie de
amplasamente ale noii Catedrale.
După alegerea locului pentru viitoarea catedrala s-a procedat,
conform datinei, la marcarea lui prin ridicarea unei troite. La dorinţa
patriarhului Miron, guvernul a admis, in şedinţa sa din 30 aprilie 1929, ca
punerea troitei sa se faca intr-un cadru solemn. In ziua de 11 mai, acelaşi an.
Serviciul religios, la care au participat membrii Regentei, ai guvernului,
reprezentanţii clerului, ai armatei si mulţime de credincioşi, a fost oficiat de
episcopul Tit Simedrea, Vicarul Arhiepiscopiei Bucureştilor, iar patriarhul
Miron, după ce a stropit troita cu apa sfinţita din râul Iordan, a rostit o
frumoasa cuvântare. Prin alegerea si sfinţirea locului noii catedrale se
realizase, in sfarsit, un mic inceput, se făcuse ceva corect spre implinirea
acestei vechi dorinţe a Bisericii si a tarii, mereu amanata, an după an, vreme
de aproape o jumătate de secol.
Din nefericire, lucrurile s-au oprit aici, căci criza economica ce se
abatuse asupra tarii a dăinuit si in anii unnatori, ceea ce l-a detenninat pe
patriarhul Miron sa amane zidirea unei catedrale monumentale in Bucureşti,
vrednica de Romania întregită, si sa-si concentreze eforturile pentru
restaurarea vechii ctitorii a lui Constantin Serban de pe Dealul Mitropoliei,
pe care cele cateva veacuri de existenta o deterioraseră rau de tot, atat la
exterior, cat si in interior, lucrare de mare amploare, care s-a si executat
intre 1932-1935, cu o cheltuiala de 5 milioane lei, adunaţi cu multa truda in
acele timpuri grele.

4. Activitatea sociai-filantropică

4.1. Activitatea socială a iui Elie Miron Cristca ca secretar mitropoiitan

si asesor consistorial la Sibiu
Printre personalitatiile de seama ridicate din părţile noastre, Elie
Miron Cristea, care avea sa ajunga primul patriarh al romanilor, a fost fara
îndoiala unul dintre cei mai înverşunaţi luptători pentru susţinerea si
apararea invatamantului romanesc din Transilvania, intr-o perioada a
dualismului austro-ungar, in care, atacurile de subminare a intereselor
naţionale ale romanilor, atingeau apogeul.
Inca de când activa la Sibiu ca secretar mitropolitan, asesor
consistorial sau aslrist de frunte, Elie Miron Cristca s-a implicat din plin in

58
susţinerea invatamantului romanesc din intreg Ardealul, inclusiv din zona
noastra.
Astfel, un mijloc de promovare al invatamantului nostru a reprezentat
si activitatea in cadrul conferinţelor invatatoresli, care aveau rolul de
Îndrumare si supraveghere a demersului didactic. Erau conduse de comisari
consistoriali cu pregătire pedagogica. La iniţiativa lui Miron Romanul si a
secretarului sau Elie Cristea, in 1898, s-au reorganizat in 12 cercuri sau
districte aceste conferinţe. Elie Cristea conducea cercul Reghin. S-a alcătuit
si un "Proiect pentru producerea si decurgerea conferinţelor invatatoresti in
Arhidieceza greco ortodoxa romana din Transilvania" la care a contribuit si
Elie Cristea alaturi de Ilarion Puscariu, Matei Voilenu, Vasiliu Bologa si
loan Popovici. Elie Cristea a fost de fapt reiniliatorul conferinţelor
invatatoresti si sufletul lor. Fiind pe atunci tanar, plin de idei si de idealuri,
bun organizator, tenace, vizionar lucid si Îndrăzneţ, el era un adevarat
strateg in lupta pentru afmnarea romanilor, pentru progresul lor in cultura si
mai ales pentru eliberarea de complexele seculare de inferioritate fala de
naţiunile care se socoteau mai dotate in domenile vieţii tehnice, industriale,
comerciale, politice si culturale.
Intre anii 1891-1892 existaseră in Transilvania, intretinute de
Biserica, 3083 scoli primare, 4 scoli civile, 5 scoli secundare, 7 scoli
normale si 7 seminarii pentru preoţi (cf M. Racovitean). Acestea au dus la
reacţii de ingrijorare ale guvernelor de la Budapesta si, incepand cu 1879
pana la Unirea din 1918, loviturile date şcolilor confesionale in limba
romana n-au încetat. Prin legile draconice elaborate se atenta impotriva
existentei insasi a culturii si spiritualităţii romaneşti, E. M. Cristea atragea
atentia inca din 1898, asupra maghiarizării prin şcoala si denunţa intenţia de
a se scoale de sub tutela Bisericii a preparandiilor pentru invatatori si de a
se trece sub administraţia stalului. El scrie intr-un articol ca "... cu alte
cuvinte se unnareste sa se maghiarizeze institutele in care se cresc dăscălii
poponilui roman." De-altfel, din 1893, statul se amesteca in numirea si
destituirea invaialorilor din şcolile cofesionale, atacand astfel autonomia
Bisericii. In 1904, ministrul Berzcvizy introducea un nou proiect de lege,
restrângând si mai mult autonomia Bisericii in problemele şcolare si
indicând o noua sporire a orelor de limba maghiara. In 1905, statul isi
retrăgea toate subvenţiile pentru şcolile confesionale. Mecenatul Vasile
Stroescti, a salvat multe scoli de la dispariţie, un partener local prin care si-a
distribuit ajutoarele financiare a fost si E. M. Cristea.
Rapoartele de inspecţie şcolara pe care le intocmea M. Cristea, in
calitate de secretar si comisar consistorial, fac obser\'atii didactice de înalta
competenta profesionala de specialitate pedagogica. Rapoartele erau

59
intocmile foarte minuţios si conştiincios, care pot fi modele de inspecţie
pana si azi. Prevedeau, pe langa observaţii critice asupra metodei, si
indicaţii concrete valoroase. Cu privire, de exemplu, la metodica
examenelor de sfarsit de an, el era de părere ca e prea greoaie si obositoare
si pentru studenţi si profesori pentru ca se susţineau examene la toate
obiectele, care durau doua saptamani si el indica o reforma in sensul ca
examenele sa fie repartizate pe toti cei trei ani de studii si cel care s-a
susţinut odata sa nu mai fie necesar a fi susţinut din nou. Pana in 1914,
romanii vor pierde aproape 600 de scoli, excepţie la Caransebeş unde E. M.
Cristea, ca episcop, va salva multe scoli de la dispariţie.
Facand parte din anvangarda tinerilor conştient! de necesitatea
implicării lor in lupta pentru apararea scolii romaneşti si a limbii romane,
Elie Miron Cristea, alaturi de figuri politice importante ale istoriei ardelene
ca luliu Maniu, Al. Vaida Voievod, O.Goga, I. Lupas, Aurel Vlad, Valeriu
Moldovan s.a., va protesta energic impotriva elaborării de către ministnil de
trista amintire Apponyi, in 1907, a proiectului de lege a invatamantului.
Aceasta lege, menita a maghiariza de fapt toate şcolile romaneşti (Art. de
lege XXVII/1907), fixa scopul scolii astfel: "...fiecare şcoala si fiecare
invatator, fara considerare la caracterul scoalei si la Împrejurarea ca
beneficiază de ajutor de stat sau ba, se indatoreaza a dezvolta si intarii in
sufletul elevilor spiritul de alipire către patria maghiara si conştiinţa
apartinerii la naţiunea maghiara. Punctul acesta de vedere trebuie sa
predomineze Întreaga instrucţiune".
Dealtfel, Elie Miron Cristea, alaturi de Partenie Cosma, O. Goga, I.
Lupas, Nicolae Ivan, Lazar Trileanu, Ilie Beu, Nicolae Balan, Dimitrie
Comsa s.a., au convocat o mare adunare populara de protest la Sibiu imediat
după apariţia legii. La preluarea Înaltei demnităţi arhiereşti de episcop al
Caransebeşului, in mai 1910, Elie Miron Cristea declara ca nu se va abate
de la "calea de bun roman, de convins ortodox si de credincios patriot" si ca
va trebui "sa imbratisam cu luare aminte toate trebuinţele poporului nostru,
fie acele religioase bisericeşti, fie culturale şcolare, fie economice materiale,
fie artistice si sociale, fie patriotice si naţionale..." Noul arhiereu enunţa ca
"principiul de viata al Bisericii pretinde cea mai inalta cultivare n
individului si prin aceasta a Întregii omeniri, dezvoltandu-i toate puterile
sale, ca sa cunoască binele, frumosul si iubirea". Totodată, arata ca
adevarata cultura a unui popor nu se poate face decât in limba-i proprie, si il
cita pe nemuritorul Eminescu ca "fiecare are nevoie de un tezaur sulletesc,
de un reazem moral intr-o lume a mizeriei si a durerii, si acest tezaur il
pastreaza limba sa proprie in cariile bisericeşti si mirene".

60
 4.2. Activitatea socială a lui Elic Miron Cristca ca episcop de
Caransebeş

Ca episcop de Caransebeş, va promova aceste principii, dând

recomandări şcolilor sa folosească "metoda intuitiva" si sa se faca analize si
discuţii in legătură cu aceasta la Conferinţele invatatoresti. Emitea circulare
si pentru organizarea de cursuri de vara pentru invatatori, in care
preocuparea principala era metodica predării matematicii, a ştiinţelor
naturale, a desenului, cântărilor, a creatiunii sociale mai noi, a pedagogiei
etc. (ex. circularele nr. 3572 si 2588/1913).
Abia la doua zile de la instalare, se adresa printr-o circulara
Învăţătorilor si protopresbiteriatelor: "... Din parte-mi va indemn si va
sfătuiesc sa grijiti de şcoala voastra confesionala ca de lumina ochilor din
cap si sa faceţi tot ce puteti pentru susţinerea ei."
Cat de mult a luptat pentru şcolile romaneşti, ca episcop, rezulta
foarte bine dintr-un raport al prefectului judeţului Caras-Severin, Medve
Zoltan, datat 4 februarie 1911, cu nr. 56/1911, către ministrul regesc de
culte si instrucţiune publica de la Budapesta (cf. 1. Rusu Abrudeanu).
Ministru! ceruse un raport amanuntit despre "tinuta si activitatea
antimaghiara din punct de vedere al Stalului atat de condamnabila,
dezvoltata in ultimul timp de episcopul dr. Miron Cristea si curtea sa".
Prefeetul raportează in urma cercetării ca: "episcopul dr. Miron
Cristea - deşi prin unele fapte de manifestări exterioare ar vrea sa convingă
pe factorii in drept despre sentimentele sale amicale fata de maghiari - de
fapt el insa este fidelul direcţiei romaneşti si inca al direcţiei national-
romane extreme si pentru latirea si intarirea acestei doctrine pe teritoriul
eparhiei sale dezvolta o activitate foarte puternica voind a-si fructifica toata
influenta demnităţii sale de prelat in interesul acestui scop." Concret, in ceea
ce priveşte problema şcolilor găsim in acest raport unnatoarele: "Episcopul,
vazand ca prin organizarea treptata de scoale comunale invatamantul
poporului se va lua din mana bisericii si prin aceasta va inceta rolul scoalei
confesionale pentni cultivarea si latirea doctrinei naţionaliste, in foarte
multe locuri, unde organizarea de scoale comunale a fost deja pornita, a
făcut uz de toate mijloacele ce se pot Închipui spre a Împiedica Înfiinţarea
de scoale comunale". Iar prefecml da cateva exemple de cazuri concrete din
care noi reproducem doar cateva puncte, din lipsa de spaţiu. O prima
problema, era cea a eomunei Curtea din plasa Făget, care avea o şcoala
confesionala ce trebuia transformata ca şcoala comunala de stat. Autorităţile
au făcut presiune asupra reprezentantei comunale pentru a se elibera o
veche cazamia, drept spaţiu penlni şcoala comunala. "... Dar cumpărarea

61
acestei clădiri pentru scopul scolei comunale n-a avut succes pana acuma,
gratie intrigaţilor episcopul de la Caransebeş, deşi chestiunea mai bine de 2
ani preocupa organele statului, pentru ca membrii consiliului parohial
intarzie executarea definitiva a hotărârilor organelor oficiale. In spatele
chestiunii sta fara indoiala episcopul Cristea" Un alt exemplu era comuna
Ruji, plasa Timiş, care trebuia sa devină din 1907 cu şcoala comunala. ". ..
Pentru zadamicia înfiinţării scoalei ungureşti si aici tot episcopul Cristea se
osteneşte, aceasta reiese din împrejurarea ca pe baza indrumarilor
episcopului, s-a si clădit o noua clădire şcolara cu reducerea organelor de
stat, asa ca in petilia pentru permiterea clădirii aceasta şcoala apare ca este
"Casa parohiala", incat autoritatea competenta n-a putut refuza pennisia de
clădire. Prefectul isi incheia raportul cu propunerea de a nu se acorda micul
ajutor de stat al eparhiei de 19.800 coroane anual "retras de mai mulţi ani
pentru purtarea antimaghiara a episcopului Cristea".
Izbucnirea războiului, in vara anului 1914, il pune pe episcopul M.
Cristea in una din cele mai delicate situaţii. Numeroşi preoţi si invatatori de
pe intreg cuprinsul eparhiei sale sunt arestat! si internat! in lagărele din
Ungaria, unii fiind acuzaţi de spionaj, alţii pentru activitatea lor anterioara
in plan naţional si cultural. împreuna cu consistoriul diecezan a făcut
eforturi deosebite pentru eliberarea fie si a unora dintre aceştia, căci satele
romaneşti rămăseseră si fara preoţi si fara invatatori.
Permanent neimpacat cu legile şcolare ale contelui Appoiiyi va face
pe tot parcursul anului 1914 demersuri pe langa curtea de la Viena pentru
anularea unor prevederi ale acestora care ameninţau existenta
invatamantului romanesc din provinciile asuprite. Se afla in grupul
constituit din dr. Valeriu Branişte, liiliu Hossu si Victor Mihaly, care au
reuşit sa determine modificarea statutului şcolilor confesionale si sa le
susţină si menţină sub scutul bisericii.
Totuşi, in anul 1914, profitând de starea de război guvernul maghiar a
preluat aproape toate şcolile confesionale de pe graniţe. După intrarea
României in război alaturi de Antanta, in zona de graniţa cu Romania, s-au
luat masuri drastice împotriva instituţiilor romaneşti. Guvernul maghiar a
instituit o " zona culturala " de protecţie antiromaneasca. Episcopul Miron
Cristea si-a văzut ameninţate principalele institulii de invatamant, institutul
pedagogic si şcolile confesionale. La 3/16 august 1917 el se va adresa
consistorului mitropolitan, condus din pacate de Vasile Maiigra si va lua
atitudine fata de masurile preconizate de acelaşi Alberi Apponyi, care
atacase vehement instituţiile pedagogice diecezane si le ameninţase cu
statificarea. Contele Apponyi urmarea in continuare diminuarea numărului
de ore in limba romana, mărind cel de limba maghiara, apoi intenţiona ca la

62
cele mai importante si mai sensibile obiecte de invatamant guvernul sa
numească profesorii. Dar M.Crislea protestează in memoriul sau astfel: "...
nu-i nici o trebuinţa de restrângere a limbei de propunere romaneşti. Din
contra, toti au trebuinţa in măsură tot mai mare de instrucţiune in limba
romana, pe care n-au mai invatal-o si deci n-o posed in gradul in care se
cere pentru invatator de la o şcoala confesionala romaneasca..." (cf. I. D.
Suciu, R.Constantinescu). Aluzia referitoare la necunoaşterea limbii romane
se refera la elevii proveniţi din fosta graniţa militară banateana unde din
1872 toate şcolile naţionale romane au fost transfonnate in scoli comunale
si de stat, cu limba de predare magliiara.
In acelaşi memoriu M. Cristea sublinia: "Cultura naţionala este un
drept pe care mai ales astazi il recunoaşte lumea pentru fiecare popor deci
când toata lumea tinde a asigura drepturile fiecărui popor la limba si cultura
sa naţionala, ar fi un lucru nedemn pentru un popor de patru milioane ca sa
admita astazi restrângerea dreptului de cultivare in limba sa naţionala".
In fata ofensivei crescânde a auloritatilor de stat maghiare de a
impune controlul asupra invalamaiuului confesional, M. Cristea impreuna
cu episcopul Aradului, loan I. Papp, vor protesta contra impunerii unor
comisari şcolari pennanenti pe langa institutele pedagogice diecezane. La
Caransebeş fusese numit in aceasta funcţie Antal Kalkbrenar-directoml
gimnazului de stat din localitate, măsura fiind înţeleasa umilitoare avand si
scopul de "a vatama autoritatea profesorilor, a directorului si deci este in
contrazicere cu cerinţele educative si pedagogice".
Prin "zona culturala" se unnarea de fapt crearea unei zone militare,
etnografice si culturale intre romanii liberi de dincolo si cei transilvăneni de
dincoace de Carpati (cf. Lazar Triteanu). In acest scop, ministrul Apponyi
primise ordin de lichidare a şcolilor confesionale romaneşti si se dorea
crearea a 1600 de scoli ungureşti de stat, 800 grădiniţe pentrit a putea trece
cat mai repede la realizarea sarcinii primite de maghiarizare a tarii. In
martie 1918, Apponyi in proiectul de lege pentru subvenţia de stat a
diverselor culte a anulat ajutorul care se cuvenea celor doua biserici romane
unite si ortodoxe, precum si subsidiile celor 238 scoli ortodoxe de frontiera
(cf. Mario Ruffini).
In vara anului 1918, la conducerea Ministerului de Culte si
instrucţiune publica diti Budapesta a unnat ministrul Zichy, care a continuat
politica antiromaneasca a antecesorului sau. Guvernul era hotarat ea in
"zona culturala" creata special, şcolile cotifesionale in totalitatea lor, sa fie
statificate si reorganizate. Pentru realizarea obiectivului s-a creeat o comisie
in fninte cu baronul Petrichevich-Hoix'ath Emil, prefectul comitatului
Taniava Mare, numit cotnisar guveniamental cu sediul la Sibitt. M. Cristea

63
si consistoriul diecezan de la Caransebeş a făcut insa cunoscut la 13 iulie
1918 ca va susţine in continuare toate şcolile si refuza orice fel de discuţie
cu autoritatile "pentru cedarea vreunei scoli" (cf. I. D. Suciu, R.
Constantinescu)
La refuzul categoric al autoriiatilor bisericeşti Caransebesene au fost
chemaţi la Budapesta toti arhiereii ortodocşi romani, dar cei doi episcopi de
la Caransebeş si Arad au făcut cunoscut ca problema şcolilor aparţine
sinodului arhidiecezan si congresului naţional bisericesc.(cf. Foaia
Diecezana, 32/1918). Aceasta dovedeşte faptul ca M. Cristea a ramas
consecvent ideei exprimate la urcarea in scaun episcopal care a transfonnat-
o apoi in misiune de lupta: "nu Împuţinarea, ci sporirea cu orice preţ a
şcolilor confesionale romaneşti este datoria fiecăruia care simte româneşte!"
Activitatea in domeniul invatamantului susţinuta de Elie Miron
Cristea a surprins doar acele aspecte asupra carora s-a insistat intr-o măsură
mai mica, intenţia noastra fiind de a accentua acele laturi ale implicării
Episcopului in viata şcolara care erau in stransa legătură cu atitudinea sa
politica. Oricum M. Cristea ramane unul dintre acei prelaţi romani care, a
ştiut sa păstreze cu orice preţ fundamentul spiritualităţii noastre, acela care a
fost cultivat si intretinut prin şcoala romaneasca.18

4.3. Activitatea socială a lui Miron Cristea ca patriarh

Patriarhul Miron Cristea s-a remarcat prin activitatea susţinută în

sprijinul emancipării culturale a românilor din Transilvani. A dus, printre
altele, o luptă susţinută pentru ceea ce va numi cu un titlu curios şi aparent
contradictoriu, "Banca culturală Lumina". Bancă şi culturală! Era totuşi
culturală pentru că din dobânzi îşi propunea să susţină opera de culturalizare
a Transilvaniei de dinainte de 1918, să acorde burse de studii tinerilor
români, să contribuie 1a susţinerea românilor care doreau să înveţe meserii,
pentru a nu mai fi românii dependenţi mereu de alţii, sub raportul micilor
servicii şi industrii, ceea ce Ie întreţinea un anumit complex de ruralitate şi
inabilitate pentru telinică şi comerţ. Treburile erau foarte bine gândite de
tânărul Elie Miron Cristea şi, până la umiă, a reuşit să convingă, şi Banca a
luat fiinţă.19
S-a numărat printre animatorii Asociaţiei pentru cultura şi literatura
poporului român din Transilvania (ASTRA) şi a militat pentru înfiinţarea

18 Prof. drd. Dorel Marc - “Elie Miron Crislea si implicarea Bisericii in susţinerea
şcolilor romancsli din timpul dualismului austro-ungar";
l'1 Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului - cuv. citată;

64
Muzeului etnografic şi de artă din Sibiu, precum şi a Societăţii pentru
crearea unui fond de teatru român. A înfiinţat Reuniunea română de muzică,
tot la Sibiu, pe care a condus-o în calitate de preşedinte, lată, deci, ieşite din
iniţiativa tânărului Elie Miron Cristea, tot atâtea instituţii care s-au impus în
viaţa Transilvaniei şi au jucat un rol de incontestabilă trezire a conştiinţei
româneşti prin cultură. Cât a fost la Sibiu, a fost unul din apostolii, din
misionarii cei mai dăruiţi ai efortului de culturalizare, ştiind şi spunând
mereu că nu se poate emancipare, nu se pot câştiga drepturi, nu se poate
câştiga demnitate şi libertate, astfel decât prin cultură. A adunat proverbe,
strigături şi zicale romaneşti, şi le-a publicat la Sibiu înaintea lui luliu
Zanne, care de altfel i-a cerut ajutorul, când şi-a alcătuit cele 10 volume ale
sale. A adunat, de asemenea, şi a scris şi despre jocurile româneşti.
Clasicist, a pregătit un volum de citate şi locuţiuni latineşti, dovedind lecturi
vaste şi temeinice. S-a ocupat intens de şcolile confesionale, reiniţiind şi
prezidând conferinţele învăţătoreşti - şcolile confesionale erau sub
îndrumarea Bisericii - şi a purtat o imensă corespondenţă cu oamenii de
cultură ai vremii din toate părţile pământului românesc. Se vor putea alcătui
din această corespondenţă descoperită de curând 3 volume, care vor lumina
şi vor îmbogăţi nu numai istoria culturii, dar şi a Bisericii noastre, mai ales
din Transilvania. A fost unul din prietenii foarte apreciaţi ai marelui
filantrop Vasile Stroescu, împreună cu care a ctitorit şi a salvat numeroase
biserici şi şcoli din Transilvania.20
Miron Cristea a reuşit să înfiinţeze un Seminar teologic în
Câmpulung (19221 pentru orfanii de război şi Academia de Muzică
religioasă din Bucureşti (19271. iar în 1935, a construit un cămin românesc
şi o biserică la Ierusalim şi un schit la Iordan. A creat de asemenea Fondul
Milelelor şi a contribuit la ajutorarea tinerilor teologi pentru a studia în
străinătate.
Patriarhul Miron Cristea are şi meritul de a fi iniţiat şi contribuit la
reînliumarea osemintelor marelui voievod patriot Constantin Brâncoveanu,
a cărui martiriu a zguduit şi dinamizat conştiinţa noastră patriotică, a
constituit şi constituie un model de demnitate naţională.21
Prin Decretul-Lege nr. 4.106 din 12 septembrie 1919 se înfiinţa, sub
înaltul patronaj al reginei Maria. Societatea '‘Monnintele eroilor căzuţi în
război”. Societatea avea ca preşedinte activ pe Mitropolitul Primat Miron

Ibidcm
■' Prof. univ. dr. doc. Const, Marincscu, Preot drd. Dumitru Cioban - "înalţi Ierarhi ai
Bisericii Ortodo.xc Române în Istoria şi Cultura Românilor”, in Realitatea in Diaspora
Supliment pentru cei 13 milioane de români din Diasporâ, anul IV, Nr. 30, noiembrie -
decembrie 2009, Galaţi, pg. 10-11;

65
Crislea şi funcţiona sub directa supraveghere a Ministerului de Război.
Noua instituţie avea ca obiective principale: descoperirea locurilor unde
existau morminte ale ostaşilor români căzuţi în luptele din timpul
Războiului Reîntregirii, strîngerea osemintelor, realizarea unor mausolee
dedicate eroilor neamului, realizarea unor îmbunătăţiri la cimitirele eroilor
etc. Militarii români căzuţi pe pămînl străin urmau să se bucure de toată
atenţia Societăţii, precum şi cei ai fostelor state beligerante, amice sau
inamice, dar “sub condiţiunea reciprocităţii”.22
Un exemplu de implicare socială a Patriarhului Miron Cristea este
următorul; “Pe 19 aprilie 1930, o teribila ştire avea sa ingrozeasca Romania
si, cateva zile după, Întreaga omenire. O bisericuţa din lemn, din Costesti-
Arges, construita la mijlocul secolului al XVII-lea, a ars chiar in Vinerea
Mare. Împreuna cu ea, 118 suflete aveau sa piara in cea mai mare tragedie a
României interbelice. După incendiu. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române,
la iniţiativa Patriarhului Miron Cristea, a demarat o colectă publică
naţională, susţinută de ziarul “Universul”, condus la acea dată de Stelian
Popescu. Acel tragic eve-niment a consemnat si prima campanie de presa in
scop umanitar din Romania, iniţiala de directonil ziarului Universul, Stelian
Popescu. De asemenea, la cinci ani după această tragedie, locuitorii din
zonă aveau să se roage într-o biserică mare, frumoasă, aşezată la doi
kilometri de locul tragediei, care poartă hramul Sfântul Ilie şi a fost sfinţită
în prezenţa regelui Carol, a episcopului de Argeş, Nichita Duma şi a
Patrairhului Miron Crislea. Pe locul bisericii arse a fost construit un
monument în memoria celor 116 victime şi o capelă.23
Elie Miron Cristea a avut confruntări curajoase şi demne cu
autorităţile de la Budapesta, în apărarea drepturilor elementare naţionale ale
românilor transilvăneni, în dezavurarea măsurilor de maghiarizare forţată.
Aceste confruntări au fost deosebit de puternice şi uneori dramatice, în
ultimii ani ai secolului al XlX-lea. Ele demonstrează “cât de siiper/îcială
era bruma de poliţele, care mai acoperea de obicei raporturile dintre
români şi unguri, chiar de la cele mai înalte nivele". Aceasta rezultă, între
altele, şi din dialogul polemic al lut Elie Miron Cristea cu secretarul de stat
maghiar foan Toth, care "Biruit de argumentele lui Miron, i s-a adresat,
dintr-o dată, ridicându-se de pe scaun palid şi furios, prin cuvinte
ameninţătoare: «Acuşi vom găsi mijloace de a te sili pe ilustrietatea Ta a
obseiva legile ungureşti». "In lipsa argumentelor - relevă Dr. A,

“Ziua Eroilor" în“Lumina", Sambala, 29 Septembrie 2007;

23 Dan Badea - “O tragedie de neuitat: Pastele de foe de la Coslesli “ în Evenimentul
Zilei, Duminieil, 12 Aprilie 2009;

66
Plămădeală Mitropolitul Transilvaniei, din epoca postbelică - sila făcea
treabă mai bună! Câte Jigniri au trebuit să rabde bie(ii români "An cadrul
unei alte polemici, din anul 1898, cu ziarul maghiar "Kolosvar" care îi
denigra sistematic pe români, susţinând în mod calomnios că, aceştia "sunt
incapabili” şi că, de aceea "trebuiesc conduşi de alţii", Elie Miron Cristea
ripostează vehement şi argumentat, demonstrând, fără putinţă de tăgadă,
locul şi rolul de prestigiu al românilor în istoria, cultura şi civilizaţia
europeană, înaltele lor virtuţi umane şi naţionale, creatoare de valori şi mai
ales virtuţile excepţionale cetăţeneşti. Prin aceste înalte virtuţi, arăta Elie
Miron Cristea, românii au contribuit la conservarea fiinţei proprii cât şi la
apărarea libertăţii unor popoare vecine şi nevecine. Episcopul Miron Cristea
subliniază astfel, impoilanţa naţională şi universală a concepţiilor lui Horea,
care fuseseră enunţate, cu cinci ani înaintea Revoluţiei franceze de la 1789.
Acestor reflecţii de mare semnificaţie istorică, filosofică şi politico-
naţională ale lui Miron Cristea, li se adaugă cele referitoare la caracterul
legic şi ireversibil al înfăptuirii Marii Uniri din 1918 a românilor,"1

Bibliografie
- Gheorghe Vasilescu - „Patriarhul Miron Cristea - un luptător pentru
unitatea neamului” în Glasul Bisericii, Revistă oficială a Sfintei Mitropolii a
Munteniei şi Dobrogei, anul LIV, nr. 5-8, mai-august 1998, p. 127-13;
- Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului - “Cei patru mari
patriarhi ai celor 60 de ani de Patriarhat Ortodox Românesc” - Cuvântare
ţinută în Sala Sinodală din Palatul Patriarhal din Bucureşti în ziua de 29
septembrie 1985;
- Narcisa Balaban - “Tradiţie şi specific la întronizarea patriarhilor Bisericii
Ortodoxe Române”;
- George Grigoriţă - “85 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române
la rang de Patriarhie” în ziarul Lumina, Duminica. 07 Februarie 2010;
- Ana Grama - “Revista Teologică, Consistoriul sibian şi asesorul Elie
Miron Cristea (1904-1905)” în Mitropolia Ardealului. Revista teologica, nr
1/2007;
- Prof. drd. Dorel Marc - “Elie Miron Cristea si implicarea Bisericii in
susţinerea şcolilor romaneşti din timpul dualismului austro-ungar”;
- Prof univ. dr. doc. Const. Marinescu, Preot drd. Dumitru Cioban - "înalţi
Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române în Istoria şi Cultura Românilor”, in

2J Prof. univ. dr. doc. Const. Marinescu, Preot drd. Dumitru Cioban, an. cit., pg. 10-11;

67
Realitatea in Diaspora Supliment pentru cei 13 milioane de români din
Diasporă, anul IV, Nr. 30, noiembrie - decembrie 2009, Galaţi, pg. 10-11;
- Dan Badea - “O tragedie de neuitat: Pastele de foc de la Costesti “ în
Evenimentul Zilei, Duminică, 12 Aprilie 2009;
- Ion Rusu Abrudeanu - „Patriarhul României, Dr. Miron Cristea înalt
Regent”, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2009;
- “Pagini dintr-o arhivă inedită”. Editura Minerva, BucureŞti, 1984. Ediţie
îngrijită, studiu introductiv şi note de Antonie Plămădeală,
- Vasile Netea - „î. P. S. S. Patriarhul Miron Cristea la 70 de ani”.
Bucureşti, 1938, p. 25;
- Gheorghe Bulgar - “O carte uitată despre Eminescu, studiul teologului
Elie Cristea, din 1895”, în „Telegraful Roman”, nr. 25-26, anul 1981;
- Ilie Şandru - “La cea de a 160-a aniversare ă naşterii „Luceafărului
poeziei româneşti”” în Condeiul Ardelean. 15-21 ianuarie. Volum 2010.
No. 153:
- Dr. Alin Spânu - “O scrisoare a lui luliu Maniu către Patriarhul Miron
Cristea” în Condeiul Ardelean. 12-18 februarie. Volum 2010. No. 157
- “Patriarhul Miron Cristea” în Almanahul Grai Românesc;
- “Patriarhul Miron Cristea despre calatoria Sa la Locurile Sfinte” în
Revista "Biserica Ortodoxa Romana”, nr.7, iulie 1927;
- “Ziua Eroilor” în“Lumina”, Sambata, 29 Septembrie 2007.

Palriarch Miron Cristea look with him all his life path, the virtues of a
good Christian and those of good Transylvanian Romanian. He never forgot
the people and the place from where he left, leaving his birth village's
name, Toplila, on his tombstone in the Palriarchal Cathedral in Bucharest.
Following step by step,the biographical ascent of the Palriarch Miron,
those who have carefully studied his work, are amazed by the grandeur and
complexity of this personality of Romanian Church and our nation.
He went ihrough all sleps of ihe hierarchical church, from monk to
palriarch, he was a student with peasant shoes until the High doctoral
studies at the Royal University of Budapesl.He was the Secretary
arhidiecezan in Sibiu, and the Chairman of the Comicii of Ministers and
Senior Regent. He was a unifier of the country. He took with him the souls
and the sound of bells of the Romanians from Ardeal to the altar of
Romanians from Muntenia, not only fiilfilling the multisecuar deşire of the
Romanians from Transylvania, but also fiilfilling God's will for "brothers to
be together."

68
RELAŢIILE BISERICII ORTODOXE ROMANE CU ALTE
BISERICI ÎN TIMPUL PATRIARHULUI MIROM
CRISTEA. EPISCOPUL VISARION PUIU ŞI BISERICA
ORTODOXĂ ALBANEZĂ.
Dumitru Stnvarachc, Ion Ncgoescu - Bucureşti

I.Visarion Puiu şi relaţiile sale cu alte Biserici

Condamnat la moarte în contumacie de către „Tribunalul Poporului”

în anul 1946 şi caterisit de Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul
1950, mitropolitul Visarion Puiu (1879 - 1964) avea sa fie reabilitat în anul
1990. Pentru cunoaşterea lui şi a meritelor sale s-a făcut însă prea puţin,
între acţiunile de popularizare a personalităţii mitropolitului un rol
important au avut manifestările anuale de la Topliţa, desfăşurate sub
genericul „Zilele Miron Cristea” şi cu precădere, cele de la Roman-Paşcani,
intitulate Zilele “'Mitropolit Visarion Puiu “’25. Realizările deosebite ale
acestui ierarh al B.O.R., atât în plan bisericesc cât şi în cel socio-cullural, au
fost apreciate şi uneori char sprijinite de Patriarhul Miron Cristea. în
comunicările anterioare am evidenţiat legăturile lor(încă din anul 1912) şi o
seamă de acţiuni comune desfăşurate pentru realizarea unor obiective ce
preocupau Biserica şi societatea românească în prima jumătate a secolului al
XX-lea. Amintim, printre altele: înfiinţarea de noi eparhii în ţară(Episcopia
Maramureşului) şi în străinătatefEpiscopia din America); ajutor şi
rezolvarea unor probleme cu care se confruntau monahii şi lăcaşurile
româneşti de la Muntele Athos; proiectul de organizare a Sf.Sinod al
B.O.R.; asigurarea unei educaţii creştin-ortodoxe a Marelui Voievod de
Alba lulia, viitoiul Rege Mihai; rezolvarea gravelor probleme de la Fondul
bisericesc al Mitropoliei Bucovinei; vizitele altor Biserici, cea din anul
1937, efectuată împreună în Polonia, fiind reprezentativă ş.a.
Diferenţierea oamenilor pe etnii şi religii a fost observată de Victor
(Visarion) Puiu din copilărie, fapt consemnat de el mai târziu26. Studiile
teologice, contactul cu diferiţi reprezentanţi ai altor Biserici, spiritul

1. Prima ediţie a Ziletor a avut Ioc luna februarie 1997, la iniţiativa şi cu contribuţia
col.Dumitru Siavarachc, sprijinii de Casa de Cultură Mihail Sadoveanu şi Protopoialul
Paşcani; în februarie 2010 a avut loc cca dc-a XlV-a ediţie a acestor manifestări;
acliviiăţile din cadrul acestor Zile, sunt organizate la Roman, Paşcani şi M-rca Neamţ.
2.Mitropolit Visarion Puiu, însemnări din viata mea. Editura Trinilas, Iaşi, 2004, p, 16.

69
întreprinzător şi vizionar l-au transfonnat într-un misionar ecumenic.
Problematica unităţii creştine, văzută de el ca unitate spirituală în specificul
Bisericilor naţionale a abordat-o din facultate şi a tratat-o şi în teza de licenţă27.
Ulterior, ca ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, a stabilit şi cultivat relaţii cu
Bisericile creştine, în special ortodoxe. Considera uniunea Bisericilor ortodoxe
ca o primă treaptă în realizarea unităţii creştine. Ca principale forme utilizate de
mitropolitul Visarion Puiu, pentm o mai bună cunoaştere şi apropiere între
Bisericile creştine menţionăm: corespondenţa, vizitele reciproce, schimbul de
studenţi.
Cu privire la corespondenţă menţionăm următoarele; a fost iniţiată de
mitropolitul Visarion Puiu; a fost purtată cu înalţi reprezentanţi ai
Bisericilor respective; linia generală a conţinutului acesteia este apropierea
între Biserici prin schimburi de vizite, de literatură religioasă, pregătirea
tinerilor teologi, solicitări de sprijin material, adresate lui Visarion Puiu. în
Arhivele Naţionale din Bucureşti se păstrează corespondenţa mitropolitului
Visarion Puiu, cu următoarele Biserici28: Biserica Armeană, 1933-1936, 9
file; Biserica Ortodoxă Albaneză, 1930-1935, 39 file; Biserica Anglicană,
1922-1943, 87 file; Patriarhia Antiohiei şi a întregului Orient, 1931-1940,
100 file; Biserica Ortodoxă Bulgară, 1933-1940, 43 file; Patriarhia
Constantinopolului; 1935-1940, 26 file; Biserica Ortodoxă Cehă, 1935-1940,
33 file; Biserica Ortodoxă Finlandeză, 1935-1939, 59 file; Biserica Română
din Ierusalim, 1931-1938, 20 file; Biserica Ortodoxă Poloneză, 1931-1940, 77
file; Biserica Ortodoxă Rusă din exil, 1925-1940, 65 file; Biserica Ortodoxă
din Australia, 1931-1938, 18 file; Mănăstirile de la Muntele Athos, 1908-1943,
58 file. Pentru perioada de exil a mitropolitului Visarion Puiu, corespondenţa
cu alte Biserici se află în alte arhive29.
în Arhivele Naţionale Române se păstrează şi o bogată donaţie de
documente fotografice ale mitropolitului Visarion Puiu. în această colecţie
sunt şi fotografii ale unor importanţi clerici din Bisericile Ortodoxe, Biserica
Anglicană, Biserica Armeană30.

27 Viclor Puiu, Creşiiiiism iiafioiialilale. Teză de liceii|ă, Tipografia „Gazetei

săteanului", Dueureşti, 1904.
28 Arhivele Naponale Istorice Centrale (A.N.I.C.), fond Puiu Visarion, dos. 18-28.
2V Arhiva personală a mitropolitului Visarion Puiu depusă la Biblioteca Română din
Freiburg, Germania (în prezent adusă la Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Iaşi);
yiirhivclc Istorice ale Institutului „Don Calabria”, din Verona, Italia.
20 V. Dumitru Stavarache, Miiropolilul Visarion Puiu. Docinnenie fotografice donate
Arhivelor Nalionale Române, în „Festung Ploieşti”, Editura Printeuro, Ploieşti, 2004, p,
271-277, 325-347.

70
 în privinţa vizitelor primite, ca ierarh, atât Ia Argeş (1921-1923), cât
mai ales la Hotin (1923-1935) şi Cernăuţi (1935-1940) a avut ca oaspeţi
reprezentanţi ai diferitelor culte din România şi din alte ţări. Despre vizitele
efectuate, însuşi mitropolitul Visarion Puiu a întocmit o situaţie pentru anii
1908-1940(Anexa nr.l). Mitropolitul Visarion Puiu a publicat, în epocă,
amintirile sale cu privire Ia unele vizite31.
Pregătirea tinerilor teologi a fost o constantă în activitatea ierarhului
Visarion Puiu. Om cu mare deschidere internaţională a apreciat valorile
altor Biserici Ortodoxe surori şi chiar ale altor Biserici de altă confesiune.
A susţinut pregătirea teologică a unor tineri români în Occident, în special
în Anglia, Franţa, Italia. A oferit burse, pentru pregătirea seminarială şi
universitară a unor tineri din Anglia, Bulgaria, Albania, Grecia, Siria,
Cehoslovacia, Finlanda. Scrisorile foştilor elevi şi studenţi străini către
binefăcătorul lor, Visarion Puiu, sunt impresionante. ,,Vă asigurăm că
întorşi în patria noastră - se spune într-o astfel de scrisoare -, vom căuta să
lucrăm pe cât puterile noastre o vor pemiite, ca idealul Prea Sfinţiei
Voastre, de înfrăţire a tuturor creştinilor, să devină o realitate'”"
în perioada sa de exil (1944-1964), mitropolitul Visarion Puiu a
continuat să acţioneze pentru apropierea şi colaborarea Bisericilor creştine
prin corespondenţă (cu ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe, Bisericii Catolice,
Bisericii Anglicane), contacte directe, materiale publicate. „Lumea secolului
nostru - scria el în 1948 -, are nevoie de un creştinism unitar, cu
fundamente dogmatice pure, aşa cum s-au păstrat în Ortodoxie, cristalizat în
organizaţii administrative cum sunt acelea ale Catolicismului, şi, purificat
(nu prin toate, dar prin cele mai multe) prin criticile Protestantismului”.33
O recunoaştere a meritelor acestui misionar ecumenic al Bisericii
Ortodoxe Române, mitropolitul Visarion Puiu, o constituie cinstirea
memoriei sale în biserici ortodoxe din mai multe ţări, în Biserica Anneană,
în Biserica Romano-Catolică, unde se şi află imortalizat într-un basorelief
alături de un prelat catolic canonizat (sfinţit)3'1.

-1 Aminlii i din viata mea. Bucurcşii, 1941. 20 p. cu ilustraţii; Căiătorindprin Turcia,

Irak. Persiaşi Siria. Bucureşti, 1941. 79 p,
32 a.N.I.C, fond cil. d. 19, f. 33-34.
22 Din articolul cu titlul „Spre reîntregirea creştinismului”, scris la 15 aprilie I94S.
publicat în revista „Union” din Friburg, Elveţia şi republicat la Barcelona, Spania, în
revista „Perspective creştine”. Anul I, nr. 2, iulie 1955.
34 Basorelieful în care mitropolitul Visarion Puiu este reprezentat alaiuri de San Giovanni
Calabria, în biserica Inslilulultii „Don Calabria”, din Verona. Italia.

71
II. Visarion Puiu şi Biserica Ortodoxă Albaneză.

II.I. Mărturii documentare cu privire Ia relaţiile episcopului Visarion Puiu

cu Biserica
Ortodoxă din Albania.

In documentarea noastră am folosit în primul rând surse de arhivă, în

mare parte inedite. Menţionăm în această categorie, fondurile PUIU
VISARION şi STOICA VASILE, din cadrul Arhivelor Naţionale Istorice
Centrale, fondul MITROPOLIT VISARION PUIU, din Arhivele Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române..
O altă categorie de surse utilizată a fost aceea a materialelor edite, din
care amintim: C.N.Tomescu, 10 ani de la reănjlinfarea Episcopiei
Holinului, 1923-1933, Bucureşti, 1934; Anuarul “Albanezul”, nr.404,
Bucureşti 1999; loan Opriş, Vasile Stoica în slujba României, Bucureşti,
2008.
Documentele, pe care le prezentăm în' sinteză căci o prezentare
integrală ar depăşi spaţiul afectat, se referă la pregătirea unui grup de tineri
teologi albanezi în Şcoala de la M-rea Dobruşa. Au fost emise în perioada,
decembrie 1930 - decembrie 1936, din România(Bălţi şi M-rea Dobruşa) şi
Albania(Tirana, Durazzo, Pogradeţ, Elbasan, Score, M-rea Prodroniu,
Cavaia, Hocisht).
Cu privire Ia conţinutul documentelor, acesta poate fi structurat după
cum urmează: corespondenţa oficială purtată de episcopul Visarion Puiu cu,
ambasadorul României în Albania, Vasile Stoica, şi cu primatul Bisericii
Ortodoxe Albaneze, mitropolitul Visarion Giuvani; corespondenţa foştilor
elevi albanezi cu episcopul Visarion Puiu. O constantă a întregii
corespondenţe primită de episcopul Visarion Puiu, este cea prin care este
exprimată recunoştinţa faţă de acesta, de sprijinul acordat tinerilor albanezi
şi implicit Bisericii Ortodoxe Albaneze. în acest sens, am considerat
necesar să redăm integral unul din documentele oficiale şi ne-am orientat
spre scrisoarea Preşedinelui Sf:Sinod al Bisericii Ortodoxe Albaneze,
mitropolitul Visarion Giuvani(Anexa nr.2). Corespondenţa trimisă
episcopului Visarion Puiu de foştii elevi de la M-rea Dobruşa este una de
suflet, în care ei ii împărtăşesc, ca unui adevărat părinte, impresii şi aspecte
ale muncii lor, îi solicită sfaturi şi uneori ajutor(Anexa nr.3).
Facem precizarea că din cele 37 de burse acordate tinerilor aromâni din
Albania, în anul 1931, 10 au fost acordate de către episcopul Visarion Puiu
al Holinului, 3 de către Patriarhie şi restul de către guvern. Cei 10 tineri

72
absolvenţi au ajuns preoţi, cântăreţi şi dirijori de coruri bisericeşti,
învăţători de religie la şcolile organizate pe lângă biserici.
Despre Şcoala de cântăreţi de la M-rea Dobruşa, înfiinţată de
episcopul Visarion Puiu în anul 1924, trebuie să arătăm că nu era numai o
şcoală teologică, ci de adevărată educaţie naţională. Cum reiese din
Hotărârea de înfiinţare, era, “o şcoală pentru tineri, care ar dori să se
pregătească a ajunge cântăreţi bisericeşti, cunoscând cântarea orală,
agricultura şi noţiunile trebuitoare unor agenţi sanitari, spre a ajunge buni
cântăreţi bisericeşti, destoinici gospodari şi, la trebuinţă, ajutori ai doctorilor
în căutarea sănătăţii locuitorilor de la sate, bântuiţi de multe necazuri şi
felurite boli“;,5.Pe lângă cunoştinţele muzicale şi cele de studii teologice,
accent se punea pe cele de cultură naţională(română, geografie, istorie), de
igienă şi medicină populară, agricultură şi meşteşuguri, de sculptură şi
pictură.
Se poate observa lesne ca păstoiul episcopiei Hotinului, prin această
şcoală voia să contribuie la refacerea sufletul străin, sau uneori inexistent,
din punct de vedere românesc al marilor mase de săteni români din
Basarabia, Tinerii aromâni din Albania au găsit la M-rea Dobruşa un climat
deosebit de favorabil pentru pregătirea lor profesională şi spirituală, pe care
îl evocă în întreaga corespondenţă cu episcopul Visarion Puiu.

11.2. Lista cu rezumatul şi datele documentelor care atestă sprijinul acordat

Bisericii Ortodoxe Albaneze, de către episcopul Visarion Puiu.

1. 31 decembrie 1930, Bălţi . Adresă a Episcopiei Hotinului către

ambasadorul român la Tirana, Vasile Stoica, prin care episcopul Visarion
Puiu oferă burse pentru pregătirea unor tineri albanezi în România, trimite
diverse broşuri(1535 exemplare) şi îşi arată disponibilitatea de a oferi şi alte
mijloace de sprijin bisericilor din Albania) A.N.I.C., fond cil., d.l9, fl;
copie dactilo, antetul Episcopiei Hotinului)

2. 30 iunie 1931, Tirana. Adresă, mitropolitul Visarion Giuvani al Albaniei

către episcopul Visarion Puiu, prin care mulţumeşte şi îşi exprimă recunoştinţa
pentru bursele oferite şi sprijinul acordat) A.N.I.C.., fond cit., d.l9; f 3-4,
original, dactilo, semnătură olografă, sigiliu de ceară cu 4 şnururi, ştampilă,
antet; f. 5, copie dactilo)

35 C.N.Toi'.'.cscu, op.cil., p.l65

73
3. 6 iulie 1931, Tirana. Telegramă, ministrul Vasile Stoica către episcopul
Visarion Puiu în care solicită confirmarea ca opt tineri albanezi să vină ca
bursieri la seminariul de la Mănăstirea Dobruşa, pledând în favoarea lor(
A.N.I.C.,fondcit., <3Î.79,/!i/original)

4. 6 iulie 1931, Bălţi. Telegramă, copie, în care episcopul Visarion Puiu

comunică ministrului Vasile Stoiea bucuria cu care aşteaptă sosirea tinerilor
albanezi şi solicită date concrete privind sosirea acestora( A.N.I.C., fond cit.,
d.I9,f. 7,-copie originală, dactilo, semnătură olografă)

5. 10 iulie 1931, Bălţi. Adresă a Episcopiei Hotinului către preşedintele

Coloniei Albaneze, Bucureşti, cu privire la venirea tinerilor albanezi la şcoala
de la Mănăstirea Dobruşa, trii-niterea corespondenţei (în copie) purtată cu
ministrul Vasile Stoica pe această temă şi delegatul episcopiei însărcinat cu
preluarea tinerilor albanezi la sosirea în România
( A.N.J.C., fond cit., d.l9, f. 5,copie originală, dactilo, antetul Episeopiei
Hotinului)

6. 25 iulie 1931, Bălţi. Scrisoare, episcopul Visarion Puiu către ministrul

Vasile Stoica în care face aprecieri cu privire la implicarea în acţiunea de
sprijinire culturală a Albaniei prin Biserică, mulţumeşte Guvernului albanez şi
primatului Bisericii Ortodoxe din Albania pentru aprecierii şi îi asigură de
sprijin în continuare
{A.N.I.C., fond cit., d.J9,f.9;copie originală, dactilo, semnătură olografă)
7. 29 iulie 1931, Bălţi. Scrisoare, copie, episcopul Visarion Puiu către
mitropolitul Visarion Giuvani în care mulţumeşte pentru aprecieri şi îl asigură
de sprijin în pregătirea tinerilor albanezi pentru ca aceştia să fie folositori
Bisericii şi patriei lor
(A.N.I.C.,fondcit., d. J9, fJ0;copie originală, dactilo, semnătură olografă)

8. 29 iulie 1931, Bălţi. Adresă, episcopul Visarion Puiu către ministrul Vasile
Stoica, despre sosirea grupului de 10 tineri albanezi, atenţia şi grija cu care
sunt înconjuraţi, bucuria de a contribui la aceastăacţiune de sprijin cultural a
Albaniei
(A.N.I.C., fond cit., d. 19, f. 11 ;cop\e originală, dactilo, semnătură olografă)

9. 30 iulie 1931, Bălţi . Telegramă, episcopul Visarion Puiu către ministrul

român la Tirana, Vasile Stoica, despre sosirea tinerilor albanezi la Mănăstirea
Dobruşa şi starea lor de sănătate

74
{A.N.I.C., fond cit., d.J9, f.l 1 . copie originală, dactilo)

10. 19 octombrie 1931, Tirana. Procesul verbal al şedinţei Sf. Sinod al

Bisericii Ortodoxe din Albania în care s-a hotărât să se trimită scrisori de
mulţumire celor care au contribuit la acordarea burselor pentru tinerii albanezi
{A.N.I.C., fond cit., d.l9, f. 13-14;copie originală, ştampilă, sigiliu de ceară,
antet)

11. 15 noiembrie 1931, Tirana, Albania. Scrisoare, mitropolitul Visarion

Giuvani, Preşedinte al Sf. Sinod al Bisericii ortodoxe a Albaniei, către
episcopul Visarion Puiu, mulţumiri şi aprecieri cu privire la sprijinul acordat
pentru pregătirea tinerilor albanezi
( A.N.I.C., fond cit., d.l9, f 15-16; original, dactilo, ştampilă, semnătuiâ
olografă, antet, sigiliu de ceară)

12. 19 decembrie 1931, Bălţi. Adresă, episcopul Visarion Puiu căU'e ministrul
Vasile Stoica, prin care solicită trimiterea partiturii cu imnul naţional albanez,
necesare corului elevilor albanezi aflaţi la şcoala din Mănăstirea Dobruşa
{A.N.I.C., fond cit., d. 19, f. 17tcopie originală, dactilo. antet)

13. 19 decembrie 1931, Bălţi. Adresă, episcopul Visarion Puiu către ministrul
Vasile Stoica, prin care confirmă primirea unor documente şi comunică date
cu privire la integrarea tinerilor albanezi în şcoala de la Mănăstirea Dobmşa
(A.N.l.C.,fondcit., d. 19,f.lS;copie originală, dactilo, antet)

14. 19 decembrie 1931, Bălţi. Scrisoare, episcopul Visarion Puiu către

mitropolitul Visarion Giuvani al Albaniei, mulţumeşte pentru aprecieri şi
comunică date cu privire la tinerii albanezi care s-au integrat repede, au învăţat
bine româneşte şi au o frumoasă purtare
(A.N.I.C., fond cit., rf. 19,//9,copie originală, dactilo, antet)

15. 9 noiembrie 1933, Bălţi. Scrisoare, episcopul Visarion Puiu către

ministrul României la Sofia, Vasile Stoica, fost ministru la Tirana, în care îi
comunică absolvirea, seriei de 10 tineri teologi albanezi la M-rea Dobruşa şi îl
roagă să-i trimită o fotografie a bisericii române la Sofia, pe care a sfinţise în
anul 1923. (loan Opriş, op.cit, f526)

16. 18 noiembrie 1933, M-rca Dobruşa. Scrisoare, episcopul Visarion Puiu

către Vasile Stoica, în care , îi adresează urări atât episcopul cât şi cei 10 tineri
teologi albanezi, absolvenţi ai şcolii de la M-rea Dobruşa - Beduli Dumitru,

75
Culino Petru, Prifti Gheorghe, Deri Efliinie, Popa Vangheli, Teresca Vasile,
Fraşeri Pete, Ghioca Anastase, Ghini Vasile, Papailia Gheorghe. (loan Opriş,
op.cit, f.531; C.N.Tomescu, op.cii., p.l75)

17. 7 decembrie 1933, Score, Albania. Scrisoare, Dumitru Beduli către

episcopul Visarion Puiu, despre ajungerea în patrie a grupului de elevi
albanezi, călătoria făcută, primirea care li s-a făcut, acţiuni la care a
participat
{A.N.I.C., fond cil., d.l9,f.21; original, olograf)

18. 17 decembrie 1933, M-rca Prodrom, Voskopoje, Albania. Scrisoare,

Vasile Ghini către episcopul Visarion Puiu despre: ajungerea cu bine, în
ţara lor, a grupului de elevi albanezi; locul în care se află; faptul că aşteaptă
revistele promise şi de care au mare nevoie. ( A.N.I.C., fond cit., d.I9,f.22;
original, olograf)

19. 25 ianuarie 1934, Cavaia, Albania. Scrisoare, Anastasi Ghioca către

episcopul Visarion Puiu, în care îşi exprimă recunoştinţa pentru grija
părintească ce i-a fost acordată şi învăţătura primită; situaţia şi activitatea sa
în oraşul Cavaia.
{A.N.I.C., fond cit., d.l9,f.23; original, olograf)

20. 15 februarie 1934, Hocisht, Albania. Scrisoare, Gheorghe Papailia

către episcopul Visarion Puiu despre: mediul dificil în care îşi desfăşoară
activitatea; dorinţa ierarhului său, Krislofor, de a-1 cunoaşte şi şi de a trimite
alţi 3 tineri la studii la M-rea Dobruşa; rugămintea de a-i trimite unele
scrieri bisericeşti ale teologilor români(Mihălcescu, Hodoroabă); solicitarea
de sprijin pentru a transpune litiu'ghia în limba albaneză pe muzică vocală. (
A.N.I.C., fond cit., d.l9,f.24; original, olograf)

21. 22 februarie 1934, Elbasan, Albania. Scrisoare, Petro Culino către

episcopul Visarion Puiu în care îşi exprimă recunoştinţa pentru grija cu care a
fost înconjurat de episcop, călugării şi profesorii de la M-rea Dobruşa; speranţa
că vor rezista condiţiilor dificile în care îşi desfăşoară activitatea B.O. din
Albania; prezintă activitatea sa de cântăreţ, dirijor de cor bisericesc şi învăţător
de religie; solicită trimiterea unui număr de 300-400 de cniciuliţe pentru copii.
(A.N./.C., fond cil., d.l9,f.2S-26: original, olograf)

22. 4 aprilie 1934, Durazzo, Albania. Carte poştală, Eflimie Deri eătre
episcopul Visarion Puiu, în care îl asigură de stima şi preţuirea de care se

76
bucură şi îi transmile urări cu ocazia Sărbătorii de Paşte. (A.N.I. C, fond cil.,
d.I9,f.27: original)

23. 24 iulie 1934, Durazzo, Albania. Scrisoare, Deri Eftimie către

episcopul Visarion Puiu, în care arată situaţia foştilor elevi la Şcoala din M-
rea Dobruşa, dorinţa lui de a urnia Conservatorul şi solicitarea unei burse în
acest sens
{A.N.I.C., fond cit., d.I9,f.28; original, olograf)
24. 22 august 1934, Pogradcţ, Albania. Scrisoare, Dumitru Beduli către
episcopul Visarion Puiu despre: activitatea sa în oraşul Pogradeţ, unde a
fost trimis de mitropolitul Visarion Giuvani, până la deschiderea
Seminarului, pentru a preda religia şi a forma un mic cor bisericesc;
moartea episcopului Ambrozie al Arghirocostrului; tablourile primite, pe
care le-a trimis la toţi foştii elevi de la M-rea Dobruşa; activitatea a doi
dintre colegii săi(Deri şi Culino) la Durazo, Elbasan şi Himara.
{A.N.I.C., fond cil., d. I9,f.29-30; original, olograf)
25. 26. 22.august 1934, Pogradeţ, Albania. Două vederi trimise
episcopului Visarion Puiu. numit, binefăcător al Bisericii Ortodo.xe
Albaneze, una reprezentând M-rea SfVlasie din Durrazo, cealaltă o
panoramă a oraşului Pogradeţ; ambele sunt nesemnate.
{A.N.I. C., fond cil., d.I9,f.27; originale)
27. 29 decembrie 1934, Tirana, Albania. Telegramă, mitropolitul Visarion
Giuvani al Albaniei către episcopul Visarion Puiu, în care exprimă
recunoştinţa sa şi a Sf.Sinod al B.O.Albaneze, pentru sprijinul acordat şi îi
transmite urări cu ocazia Sărbătorii Naşterii Domnului.
(A.N.I.C., fond cil., d.l9,f.35-36: original)
28. 8 august 1935, Tirana, Albania. Scrisoare, Dumitru Beduli către
episcopul Visarion Puiu despre: un album trimis episcopului; festivitatea
sfinţirii Catedralei din Bălţi, despre care a citit în reviste străine; vizitele
mitropolitului Visarion Giuvani în Iugoslavia şi Elveţia; moartea prematură
a colegului lor Vasile Ghini.
{A.N.I.C., fond cit., d.I9,f.37; original, olograf)
29. 6 septembrie 1935, Bălţi. Scrisoare, episcopul Visarion Puiu către
Dumitru Beduli: mulţumiri pentru ştirile despre foştii elevi de la M-rea
Dobruşa; părerea de rău cu privire la moartea prematură a lui Vasile Ghini;
sfinţirea Catedralei din Bălţi; participarea la Congresul din Elveţia a
mitropoliţilor, Visarion Giuvani al Albaniei şi Dionisie al Varşoviei;

77
întoarcerea sa din călătoriile în care a vizitat B.O. din Polonia, Latvia,
Estonia, Finlanda şi speranţa de a ajunge în Albania.
{A.N.I.C., fond cit., d.l9,f.38; copie originală, dactilo)

30. Decembrie 1936, Tirana, Albania. Telegramă, Preşedintele

Comitetului Naţional Bisericesc din Albania, mitropolitul Visarion Giuvani,
ex primat al Bisericii Ortodoxe Albaneze şi ex senator, către episcopul
Visarion Puiu, în care adresează călduroase urări cu ocazia noului an 1937,
atât lui personal cât şi întregii Biserici Ortodoxe Române.
(A.N.I.C., fond cil., d.l9,f.20; original, limba franceză)

Anexa nr. I
Visarion Puiu, vizite în străinătate în perioada 1908 - 1940

In Europa
1.
Anglia - Londra, Oxford
2. Austria - Viena, Baden, Salzbiirg, Innsbruck
3. Belgia-Bruxelles, Oslende
4. Bulgaria - Riisciuc (Ruse), Sofia
5. Cehoslovacia -Praga, Karisbad, Pieslany, Taira-Loinniga
6. ' - Copenhaga, Heisingor, Fredericia, Padeborg.
7. - Berna, Basel, Ziirich, Luzern, Lausanne, Geneve, Ragaz,
Monireaux, Inlerlaken, Schajfhausen, Reinfall, ş.a.
8. Eslonia —Tallin (Reval).
9. Finlanda - Helsinki, Turkii, Abo, Sorlavala, Valaino.
10. - Paris, Nice, Cannes, Menlon, Lyon, Monaco, Monlecarlo, Marsilia,
Toulon, Sirasburg.
11. - Berlin, Hainburg, Miinchen, Niirenberg, Sliilgard, Karisruhe,
Baden-Baden, Kdin, Poisdam.
12. Grecia —Alena, Pireu, Falero, Kefissia
13. Venefia, Milano, Genova, S. Reino, Florenfa, Roma, Napoli, Mesina,
Palerino, Taormina, Siracuza, Bari, Ancona.
14. Lelonia — Riga
15. Olanda - Amslerdam, Haga, Rolerdam, Scheweningen.
16 - Varşovia, Cracovia, Lvov, Grodno, Viino, Pociaev.
17. Vioscova, Kiev, Odesa, Harkov, Cernigov, Pollava.
18. Serbia - Belgrad, Zagreb, Liubliana
19. Spania — Barcelona.

78
20. Suedia - Stockholm, Upsala.
21. Turcia (europeană) - Constantinopole (Istambul)
22. Ungaria - Budapesta
(N-am vizitat: Albania, Portugalia şi Norvegia)

In Africa
23. Algeria - Alger, Biscra, Touggourt, Timgad, Constantine.
24. Egipt - Alexandria, Cairo, Assuan.
25. Tunisia — Tunis, Cartagena.

In Asia
26. Irak-Bagdad, Babilon
2 7. Iran (Persia) — Teheran, Kazvin, Kennanshah, Hamadan.
28. I — Ierusalim şi numeroase localităţi istorico-religioase.
29 Siria (şi Liban n.n.) - Beirut. Damasc, Tripoli, Tir. Sidon.
30 Turcia (asiatică) — Smirna, Alep, Banderma.
şi insulele Cipru şi Rodos din Mediterana)

(Sursa: A.S.S. (Arhivele Sfântului Sinod), fond MITROPOLIT VISARION

PUIU, d. 560/1944)

Anexa nr. 2

Scrisoarea mitropolitului Visarion Giuvani, Preşedinte al Sf. Sinod ai

Bisericii Ortodoxe a Albaniei, către episcopul Visarion Puiu.
KISHA ORTHODHOKSE Prea Sfinţeie Sale
A UTOQEFALE E SHOIPNIS Visarion Puiu
KRESIA E SINODHIT TE SHENJTE, Episcop al Hotinului
Tirana, Nr.640 Bălţi

Prea Iubite şi Prea Sfinţite Frate in Christos,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodo.xe Autocefale Albaneze, întrunindu-
se acum pentru întâia dată de la mărinimosul gest al Prea Sfinţiei Voastre
către noi, a hiat cu multă bucurie cunoştinţă de marele dar ce aţi Jăciit
acestei Biserici.
Sunt foarte fericit să grăbesc, împreună cu hotărârea Sfântului Sinod
aci-anexată, a exprima Prea Sfinţiei Voastre adâncile mulţumiri şi
recunoştinţa. Sfântului Sinod pentru biinâtaiea ce aţi avut ajutând intr-un

79
mod excepţional de nobil viitorul Sfintei Noastre Biserici şi acordând zece
burse pentru elevii seminarişti ai acestei Biserici din Patria lui George
Castrioti, care întotdeauna va fi recunăscătoare faţă de patria marelui
Alexandru Cuza, a lui Vasile Lupu şi a strălucitului Archiereu Andrei
Şaguna.
Prea Sfinţia Voastră - împreună cu Sanctîtatea Sa Patriarhul Miron
şi cu înaltul Guvern a! României - Ne-aţi dat ce! dintâi şi ce! mai mare
ajutor la consolidarea Ortodoxiei Albaneze, care sarcină Dumnezeu a pus-
o pe umerii Noştri ai slabului său serv; de aceea suntem şi personal
recunoscător Prea Sfinţiei Voastre, care sunteţi înzestrat cu toate
vrednicele de laudă calităţi ale unui Ierarch a! Sfintei Biserici Ortodoxe.
Rog cu această ocaziime pe Prea Sfinţia Voastră să binevoiţi a Ne
aminti în rugăciunile Sale către Atotputernicul, precum şi Noi întotdeauna
şi cu tot sufietul amintim în rugăciunile noastre pe Prea Sfinţia Voastră.
Implorând de la Dumnezeu viaţă lungă, sănătate şi prosperitate Prea
Sfinţei Voastre şi Episcopiei Sale şi trimiţâmnd frăţeşti sărutări întru Isus
Christos, sunt
a! Prea Sfinţiei Voastre
devotat şi iubitor
Visarion
Preşedinte al Sfântului Sinod,
Archiepiscop a! întregi Albanii, MetropoHt a! Duraţuiui şi Tiranei

Scris în Tirana în ziua de 15 noiembrie a anului Mântuirii 1931

• A.N.I.C., fond cit., d.l9, f.lS-I6; original, dactilo, semnătură olografii,

stampila şi antetul Sf. Sinod a! Bisericii Ortodoxe a Albaniei, stampila de
înregistrare la Episcopia Holinului (datată 19 decembrie 1931), limba

Anexa nr. 3
Pogradeţ, 22 august 1934
Prea Sfinţite Stăpâne,

Mult timp a trecut de când nu v-am scris şi să mă iertaţi, am avut

multe chestiuni familiale. Sunt vreo două săptămâni de când am venit într-
im orăşel foarte frumos, lângă lacul Ohrida, numit Pogradeţ, cu vreo 700
de case; este oraşul natal a! P.S.Ainbrozie, Episcopul Arghirocastrului, pe
care la 20 Mai Dumnezeu l-a luat de la noi. Am fost trimis de către

80
f.P.S. Visarioit, mitropolitul nostru, pentru ca să petrec vacanta de vară
aici, fiind o climă foarte sănătoasă, ca să formez un mic cor bisericesc şi ca
să predau religie băieţilor şi fetelor din acest oraş, care se adună o oră pe
zi la sala Mitropolitană, fiindcă la şcoala de stat orice religie este oprită.
Aici am să stau până ce se va deschide Seminarul.
Cele zece tablouri le-am primit şi le-am trimis colegilor mei care vă
mulţumesc sufeteşte. Deri a format un corfoarte bun la Durazzo, precum şi
Culino la Elbasan, dar din cauza climei s-a transferat la Himara.
P.S.Slăpâne, vă rog foarte mult, dacă binevoiţi, să-mi trimiteţi nişte
cruciuliţe din cele mai simple, ca să le împart copiilor şi poporului, precum
şi vreo carte de muzică cu pezii religioase pentru copii, ca să-i atrag şi mai
bine la lecţiile de religie şi la biserică, fiindcă acum şi aici au aruncat şi
aruncă seminţele lor diferite secte protestante, mai ales studenţii in biblie.
precum şi o mulţime de ateişti pe care nu avem cu ce să-i combatem din
cauză că biserica noastră este foarte săracă şi nu are fonduri trebuitoare
pentru tipărirea cărţilor; şi o revistă mică ce-o avem şi aceea cu multă
greutate o ţinem.
Cred că ruga mea, P.S.Stăpâne, va f împlinită şi vă mulţumesc
anticipat nu numai pentru aceasta dar şi pentru toate binefacerile voastre
de până acum.
Sărutând mâna P.S.Voastre, aştept binecuvântările cele sfinte. Fiul
vostru în Hristos şi recunoscător în veci,
D.H.Beduli
Mitropolia Ortodoxă, Pogradeţ, Albania.
•A.N.I.C., fond cit., d.l9,f.2S, 30; original, olograf

Din studiul documentelor prezentate şi sursele docmentare menţionate

reiese colaborarea episcopului Visarion Piiiu cu Patriarhul Miron Cristea
şi în această problemă de sprijin a Bisericii Ortodoxe din Albania.
Apreciem că o publicare integrală a acestor documente, completată cu
documente fotografice, ar întregi imaginea efortului făcut de B.O.R. prin
Patriarhul Miron Cristea şi episcopul Visarion Piiiii. însemne care să
amintească de aceşti doi luptători pentru apropierea prin credinţă şi fapte
de frăţesc ajutor a celor afiaţi in iievoinţă, ar trebui să se regăsească în
cadru! fiecărei Biserici creştine unde sunt mărturii ale meritelor lor. Un
exemplu, in această privinţă, este cinstirea memoriei mitropolitului
Visarion Puiu în Bisercc Romano-Catolică.36

36 La M-rea MaguazanoCaHatii la cea 40 km dc Vcrona), unde mitropolitul Visarion Puiu

a petrecut doi ani din exilul său, i s-a dedicai o sală ce-i poartă numele şi a fost tipărită o

81
Relalions of the Romanian Orlhodox Church wilh other churches diiring
Palriarch Miron Cristea. Bishop Visarion Fum and Albanian Orlhodox
Church.
Bishop Visarion Piiiu relalions wilh Albanian Orlhodox Church,
consisled of Ihis church suppori for Iraining of young scholars. This
Iraining iim done a! ihe inonasleiy Dobrusa. Documenie from Ihe
Romanian Nalional Archives, shows ihe coniribulion of ihe Romanian
hierarch Visarion Piiiu.

broşură cc cslc folosită ca material biografic. Având în vedere că Ordinul Don Calabria,
de care aparţine această m-rc, arc filiale în multe |ări ale lumii, mitropolitul Visarion Puiii
cslc lot mai cunoscut pentru vizionarismul şi exemplul său în privinja relaţiilor cu alte
Biserici.

82
 DR. MIRON CRISTEA EPISCOP AL
CARANSEBEŞULUI

Prof. Ilie Şandru - Topliţa

„Să fii pentru Banat ceea ce a fost Şaguna pentru Ardeal!"

Episcopia ortodoxă a Caransebeşului are o istorie veche şi

zbuciumată. Primii episcop! au slujit aici începând de la sfârşitul secolului
al XVII-lea şi începutul secolului al XVllI-lea. Unii dintre aceştia au fost
sârbi, alţii români. în 1775 episcopia a fost mulată de la Caransebeş la
Vârşeţ. De abia în 1865 a fost restaurată Episcopia ortodoxă română la
Caransebeş. Cel dintâi episcop a fost loan Popasufl 865-1889Î. colaborator
apropiat al mitropolitului Andrei Şaguna. A desfăşurat o susţinută activitate
pentru întărirea eparhiei şi pentni afimiarea credinţei ortodoxe în Banat,
înfiinţând un institut leologic-pedagogic şi o tipografie eparhială. în 1874,
după moartea lui Andrei Şaguna, a fost ales Mitropolit al Ardealului, dar nu
a fost confirmat de împăratul de la Viena şi de guvernul de la Budapesta.
Urmaşul lui loan Popasu a fost Nicolae PoDean889-1908î. în timpul
lui Şaguna a fost profesor la Institutul teologic din Sibiu, apoi secretar şi
consilier arhidiecezan. Din 1870 a îndeplinit funcţia de vicar al Mitropoliei
Ardealului, iar din 1889 pe cea de episcop de Caransebeş. Pe lângă bogata
activitate bisericească, continuând opera începută de loan Popasu, Nicolae
Popea a scris şi câteva lucrări importante, între care: „Vechea Mitropolie a
Transilvaniei”(1870); „Arhiepiscopul şi Mitropolitul Andrei
Şaguna”(1873); „Luptele naţionale, politice ale românilor; 1846-1873
(vol.l, 1889) eic. Pe baza acestora, în 1900, a fost ales membru activ al
Academiei Române. S-a stins din viaţă la 26 iulie 1908, după o viaţă plină
de înfăptuiri frumoase.
Alegerea
Timp de aproape doi ani scaunul episcopal al Caransebeşului a rămas
vacant, datorită a tot felul de manevre puse la cale de guvernul de la
Budapesta, care dorea să fie instalat în el un om devotat regimului dualist,
un om fără personalitate, uşor de manevrat de politicienii Budapestei. S-a
găsit, în cele din urmă, un asemenea candidat „păpuşă”, în persoana dr.
losif luliu Olariu, directorul Seminarului teologie din Caransebeş. Numai că
planul lui Apponyi a dat greş, fiindcă la cele două alegeri succesive, dm

83
1909, din cei trei candidaţi, au avut câştig de cauză alţii doi, nu Olariu. La
primele alegeri a ieşit câştigător arhimandritul Filaret Musta, ia la
următoarele a câştigat protosinghelul dr. losif T.Bădescu, însă nici unul
dintre ei nu a fost pe placul guvernului maghiar şi deci nu au fost propuşi
împăratului pentru a fi conftnnaţi.
In această situaţie a trebuit propus un al treilea candidat, iar acesta era
asesorul consistorial de la Sibiu, dr.Elie Miron Cristea. Cel de al treilea
scrutin al sinodului a avut loc în data de 21 noiembrie 1909. Cristea a fost
ales cu 31 de voturi, 24 voturi fiind împotrivăfobţinute de losif luliu
Olariu). Cele 24 de voturi împotrivă se datorau şi unui patriotism local, a
mândriei specifice bănăţene, care a fost oarecum ştirbită, fiindcă nici ceilalţi
doi înaintaşi ai lui nu au fost bănăţeni.
Alegerea tânărului monah de la Sibiu a umplut de bucurie inimile
tuturor românilor ardeleni. De mult ei erau convinşi că acest tânăr asesor
consistorial era omul de care aveau nevoie în fruntea lor, ştiindu-1, capabil,
inteligent, energic şi hotărât să lupte pentru cauza românilor din Ungaria.
Tocmai datorită acestor calităţi el îşi câştigase deja un prestigiu binemeritat,
fiind socotit un adevărat lider al tinerilor intelectuali din Transilvania care
au înţeles să-şi pună viaţa în slujba cauzei româneşti.
Evenimentul a fost pe larg oglindit de toată presa românească a
vremii, atât cea din Transilvana, cât şi din România. „Z/wn de 21 noiembrie
va Ji fi va rămâne o zi epocală în istoria bisericii noastre din Ungaria şi
Transilvania”^1, scria Nicolae Ivan, asesor consistorial, viitor episcop al
Clujului; „Dragostea şi încrederea din partea tuturor celor ce vor fi
păstoriţi de noul ales, noi o cerem din toată inima, ştiind că părintele
protosinghel, dr. Miron Cristea o merită. O cerem cu atât mai vârtos, că
Prea Cuvioşia Sa ne este cunoscut ca un om cu o cultură superioară,
simpatic la înfăţişare, cu darul de a atrage şi nu de a înstrăina, ca un
bărbat foarte muncitor, înzestrat cu mult zel şi cu mult simţ a!
datoriei...”, se consemna în „Telegraful Român”, organul Mitropoliei
Sibiului.38 „Ajungând acum în puterea vârstei, la vârsta de abia 41 de
ani, să ia conducerea unei eparhii, care are mare trebuinţă de un păstor
destoinic, avem cele mai îndreptăţite speranţe că, punăndu-şi frumoasele
aptitudini cu zel şi abnegaţie în slujba bisericei, îi va aduce foloase
reale”19, scria profesorul dr. Nicolae Bălan, viilor Mitropolit al Ardealului.
Ziarul „Lupta”, organul Partidului Naţional Român, ce apărea la Budapesta,

31 „Ţara noastră” nr. 47, din 1909

38 „Telegraful Român” nr. 128, din 1909
M I.R.Abrudeanu, op. cil., pag. 168

84
îl caracteriza pe Elie Miron Cristea ca fiind un „bărbat cu întinse
cunoştinţe, de o moralitate superioară şi cu calităţi Jizice excepţionale, el
este modelul de preot cum l-au definit cele dintâi veacuri ale
creştinismului în concepţia şi curăţenia ior ideală”.ia Şi Nicolae lorga
scria în „Neamul Românesc”, exprimîndu-şi bucuria pentru alegerea lui
Elie Miron Cristea, pe care îl aprecia încă din 1906, de la sfinţirea
Catedralei mitropolitane din Sibiu: „O personalitate foarte cunoscută în
Sibiu a noului ales. Un tânăr, căruia îi place între tineri, un spirit vioiu,
doritor de convorbire cu alte spirite vioaie, un frumos şi elegant cleric,
care e primit cu simpatie în cercuri largi şi alese, un orator plăcut şi un
scriitor harnic”. Aceeaşi opinie favorabilă era exprimată şi de alte
publicaţii ale vremii, precum: „Libertatea”din Orăştie, „Foaia Poporului”
din Sibiu, „Viaţa Românească” din Iaşi, „Gazeta Transilvaniei” din Braşov,
„Drapelul” din Lugoj etc.
In acelaşi timp însă, situându-se pe o poziţie de-a dreptul
duşmănoasă, presa maghiară a început o aprigă campanie de denigrare a
celui ales ca episcop al Caransebeşului, pe care îl caracterizau ca un agitator
periculos, cu strânse legături în România, unde a luat poziţie împotriva
statului maghiar, acuzându-1 chiar de trădare de patrie. Asemenea idei erau
vehiculate în ziare precum „Magyarorszag” din Budapesta şi „Temesvari
Hirlap”din Timişoara. Prin toate acestea se umiărea infimiarea alegerii lui
Miron Cristea ca episcop. Spre binele şi bucuria românilor transilvăneni,
toată această campanie ticăloasă a eşuat în cele din umiă, evenimentele
fiindu-i favrabile noului ales. Aceasta însă numai după lungi tergiversări şi
după nu mai puţin de 12 drumuri pe care noul ales a fost nevoit să le facă Ia
Budapesta. Rezolvarea favorbilă s-a datorat, pe de o parte, datorită simpatiei
pe care arhiducele Franz-Ferdinand, moştenitorul tronului, i-o purta lui
Miron Cristea, pe care îl aprecia în mod deosebit şi chiar intenţiona să şi-l
facă un colaborator apropiat după ce se va urca pe tronul Austro-Utigariei,
iar pe de altă parte, datorită plecării silite a contelui Apponyi de la
conducerea ministerului instniciiunii publice şi cultelor. In locul său a fost
numit contele 1. Zichy, considerat a fi omul apropiat arhiducelui Franz-
Ferdinand. Zichy, neţitiând seama de cele apămte în presa maghiară,
considerându-le neîntetneiate, referitoare la Elie Miron Cristea, a propus
îtnpăratului confinnarea acestuia în funcţia de episcop de Caransebeş.
Confimiarea i-a fost comunicată lui Cristea, de către contele Zichy, în data
de 16/29 aprilie 1910, cu adresa nr. 41.502: „Majestatea sa cesară şi
regească apostolică, cu prea înalta rezoluţiune, datată din Viena, II

„Lupta" nr.209, din t909

S.S
aprilie a.c., s-a îndurat prea graţios a întări alegerea Jlustrităiii Tale ca
episcop al diecezei greco-ortodoxe române a Carasebeşiilui, efectuată de
Sinodul eparhiei greco-ortodoxe a Caransebeşului...'"*'.
Hirotonirea
înainte de confimiarea transmisă de ministi-ul Zichy, la data de 6/21
aprilie, noul episcop al Caransebeşului depusese, la Viena, jurământul în
faţa bătrânului împărat Francisc Josif 1(1830-1916), de faţă fiind şi contele
Zichy, ministrul maghiar al instrucţiunii publice şi cultelor. După depunerea
Jurământului, dr. Elie Miron Crislea a fost primit într-o lungă audienţă de
către împărat, căruia a încercat în trei rânduri să-i spună în ce situaţie
disperată se aflau ostaşii Regimentului 13 de graniţă, bănăţean, care, în
cursul vremii, şi-au vărsat sângele pentru dinastia Habsburgică, pe care a
sluJit-o cu credinţă. Din păcate, împăratul a schimbat de fiecare dată vorba,
ceea ce l-a nemulţumit profund pe tânărul episcop. în sfârşit, când a reuşit
să-i vorbească şi despre soarta disperată a credincioşilor săi, împăratul i-a
răspuns sec; „Mă voi gândi şi la poporul român!”42
Ceremonia hirotoniei întru arhiereu a noului episcop de Caransebeş s-
a desfăşurat în cea de a treia zi de Paşti, marţi, 3 mai 1910 în Catedrala
mitropolitană din Sibiu, la edificarea căreia îşi aduse şi el o importantă
contribuţie. Evenimentul s-a transformat într-o adevărată sărbătoare
naţională şi creştinească a românilor ardeleni. O mulţime de preoţi ortodocşi
de pe tot cuprinsul Transilvaniei au luat drumul Sibiului. Lor li s-au alăturat
sute de credincioşi, prieteni şi cunoscuţi ai lui Elie Miron Cristea. Erau
prezenţi; episcopul Aradului, P.S. loan 1. Pap; arhimandritul Augustin
Hamzea, stareţul mănăstirii Hodoş-Bodrog; arhimandritul Filaret Mustea,
dr. Valeriu Branişte, protosinghelul Roman Ciorogariu ş.a. Luni, 2 mai, la
ora 16 s-a săvârşit slujba vecerniei, la care au luat parte; Mitropolitul loan
Meţianu, episcopul loan Pap şi Elie Miron Cristea. în ziua de maili, 3 mai,
la ora 9, a început slujba sfintei liturghii, oficiată de Mitropolitul loan
Meţianu, asistat de episeopul Aradului, loan Pap, arhimandriţii Mustea şi
Hamzea, protosinghelul R.Ciorogariu, asesorii consistoriali Voileanu şi N.
Ivan, protopopii Ghidiu, Olariu, Oprea, Pepa, Boldea şi Stroia. Marea
Catedrală mitropolitană geme de mulţimea credincioşilor dornici să asiste la
un mare eveniment. între cei sosiţi la Sibiu se aflau şi părinţii lui Elie Miron
Cristea, George şi Domniţa Cristea, din Topliţa Română, de lângă Căliinaiti.
Nu puteau desigur să nu fie emoţionaţi la un astfel de moment pe care îl

I.R.Abrudeanu, op. cit. pag. 173-174

Ibid, pag. 175

86
trăiau alături de fiul lor. Erau amândoi îmbrăcaţi în frumoasele costume
populare româneşti de pe Valea de Sus a Mureşului, spre mândria celui
hirotonit, care întotdeauna s-a bucurat când îşi vedea părinţii, dar şi pe alţii,
îmbrăcându-se în frumoasele costume naţionale româneşti.
După ceremonia hirotoniei, care a respectat toate momentele
canonice ale unui astfel de eveniment, a urmat cuvântul de laudă rostit de
mitropolit şi înmânarea cârjei arhiereşti, momente primite cu aplauze
nesfârşite de către cei prezenţi, a luat cuvântul dr. Miron Cristea. El a
amintit că; „Un arUipăstor trebuie să întrunească în persoana sa cele mai
înalte şt nobile calităţi şi însuşiri, mai ales intelectuale şi morale, cu cari
să farmece, să însufleţească şi să convingă turma sa, pe credincioşii săi,
toţi oameni cu judecată proprie(...) Examinându-mă din acest punct de
vedere pe mine însumi, cu deplină sinceritate trebuie să recunosc şi să
mărturisesc, că stau foarte departe de măsura acelor însuşiri(...) Dacă
totuşi m-am încumetat a mă supune cu creştinească resignaţiune votului,
ce mi l-a dat soborul alegătorilor din eparhia vacantă, am făcut aceasta
întemeiat mai ales pe două împrejurări; înainte de toate mi-am pus
încrederea în ajutorul preamilostivului Duinnezeuţ...) De altă parte
sarcina grelei slujbe, ce azi se încarcă pe umerii mei, şi răspunderea
împreună cu ea, le voi împărţi cu corporaţiunile vieţii noastre
bisericeşti^,.,) Făgăduiesc însă, că - precum până acum uşa şi de aici
înainte - crerdinţa şi legea strămoşească, limba şi cultura românească,
dragostea şi înaintarea patriei străbune să fie stelele călăuzitoare ale
activităţii mcie."n
Trebuie reţinut, din cele spuse, legământul tânărului episcop faţă de
Biserica străbună, de limba şi cultura românească, faţă de poporul din care
s-a zămislit - o trinitate pe care el a slujil-o cu devotament şi credinţă până
la sfârşitul vieţii.

Instalarea
După o activitate prestigioasă şi neobosită, vreme de 16 ani, timp în
care şi-a câştigat un binemeritat prestigiu, atât în cadrul Bisericii Ortodoxe,
cât şi în afara ei, ca membru marcant al Astrei şi preşedinte a mai multor
societăţi culturale româneşti, cel hirotonit în catedrala la a cărei zidire şi
mărire şi-a adus şi el din plin contribuţia, dr. Elie Miron Cristea părăsea
oraşul de pe Cibin, îndreptându-sc spre Caransebeşul Banatului unde urma
a-şi lua în primire înalta demnitate de episcop. Drumul spre Caransebeş, în

Dr. Elie Miron Cristea, Pastorale şi Cuvântări ale unui Episcop român în larâ sub
.stăpânire străină. Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1923, pag. 4-9.

87
care a fost însoţit de câteva zeci de persoane apropiate, s-a transformat într-
un adevărat marş de triumf, fiind salutat cu dragoste de mii de credincioşi,
adunaţi în toate gările prin care unna să treacă trenul. La gara din Sălişte
mulţimea credincioşilor avea în fruntea lor pe protopopul dr. loan Lupaş,
care l-a salutat pe episcop, spunând „că nu putem dori fraţilor bănăţeni un
lucru mai scump şi mai mântuitor decât ca această frapantă asemănare
între alegerea de episcop ardelean a lui Şaguna şi între alegerea Prea
Sfinţiei Tale de episcop bănăţeanf...) Să fii pentru Banat, ceea ce a fost
Şaguna pentru /lrr/ea/”!‘l4(Lupaş se referea că, în' 1847, şi Andrei Şaguna a
fost cel de al treilea candidat la scaunul episcopal, aşa cum s-a întâmplat şi
cu Miron Cristea, n.n.). Sosirea în gara Caransebeş, în seara aceleaşi zile s-a
transformat şi ea înlr-o uriaşă manifestaţie, prin care sutele de bănăţean! au
ţinut să-şi exprime dragostea faţă de noul lor episcop, în care îşi puneau
speranţele renaşterii lor spirituale.
Instalarea în scaunul episcopal a avut loc a doua zi după sosirea la
Caransebeş, duminică, 8 mai 1910 şi s-a desfăşurat cu fastul cuvenit unui
asemenea eveniment. De dimineaţă, pe la ora 9, 30 de preoţi, îmbrăcaţi în
odăjdii, au plecat din catedrala episcopală spre reşedinţa episcopului. în
fruntea cortegiului se aflau 16 fete bănăţene cu buchete de flori, urma un
grup de elevi şi eleve de la şcolile din oraş, după care se găseau seminariştii,
apoi membrii reuniunii de cântări, preoţii cu baldachinul în care va lua loc
episcopul. Apoi, întregul cortegiu se va întoarce spre catedrală, unde
arhimandritul Filaret Musta, trimisul Mitropoliei din Sibiu, l-a invitat de
diaconul dr. V. Stan să dea citire actului prin care împăratul l-a confinnat pe
noul episcop în funcţie şi a gramatei arhiepiscopale. Filaret Musta l-a invitat
la cuvânt pe dr.Elie Miron Cristea, noul episcop al Caransebeşului. Era
primul său discurs în noua sa calitate de episcop, un discurs amplu, cu
numeroase pilde biblice, dar şi cu multe îndemnuri la credinţă şi la păstrarea
tradiţiilor noastre româneşti, la ridicarea culturii naţionale şi la cultivarea
poporului prin biserică: „Eu, iubiţi credincioşi, care simţesc căldura
dragostei mele pentru biserică, căreia din tinereţe mi-am închinat viaţa
întreagă, nu pot fi călăuzit în paşii mei decât de gândul curat de a vă
închina de aici înainte munca mea şi a tuturor colaboratorilor mei -
clerici, dascăii şi fruntaşi mireni din întreaga eparhie. Eu vin cu
stindardul alb al păcii în mână şi - având azi întâiul prilej a vă vedea în
aşa număr mare întruniţi în acest sfânt locaş, în jurul meu - vă salut cu
cuvintele Mântuitorului Hristos, când a intrat la apostolii săi adunaţi
împreună: „Pacea mea v-o dau vouă ca să vă iubiţi unul pe altur.

1 Dr. Miron Crislea, op. cil. pag. 346

88
 Referindu-se la rolul bisericii pentru cultivarea limbii româneşti şi a
culturii, vorbitorul a spus: „Şi cum credinţa noastră strămoşească a
crescut laolaltă cu biserica noastră, cu limba românească, această
cultură, propo-veduită de biserică, numai naţională românească poate să
Jie. Adevărata cultură a unui popor nu se poate mijloci decât în limba
propriei...) fiindcă numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin.”
Miron Cristea s-a referit şi la ce înseamnă iubirea de patrie, aşa cum o
concepe el: „Când vă cer cea mai înflăcărată iubire de patrie, nu pot trece
cu vederea a vă îndemna cu tot dinadinsul să vă iubiţi şi apăraţi vatra şi
moşia voastră părintească, precum legea şi limba voastră româneascăţ...)
Iubirea de patrie este şi iubirea grădinei şi a locurilor din satul natal, de
care ne leagă sute de amintiri din nevinovata zburdălnicie a copilăriei
noastref...) E iubirea izvoarelor, plaiuri-lor şi codrilor, de cari sunt
legate neîntrecutele noastre poezii şi cântece poporale”.*'
După discursul episcopului s-a oficiat sfânta liturghie, la care au luat
parte, între alţii: dr. Vasile Hossu, episcopul greco-catolic al Lugojului; dr.
Medve Zoltan, prefectul judeţului; fraţii Nicolae şi Ignat Mircea din
Bucureşti; dr. George Morariu din Tumu-Severin ş.a. Imediat după sfânta
liturghie, Elie Miron Cristea a deschis lucrările primului sinod eparhial din
1910, iar apoi a primit în audienţă toate cele 34 de delegaţii care au fost
prezente la festivitatea înscăunării sale ca episcop. In încheierea
festivităţilor a avut loc banchetul, urmat de o petrecere populară şi de un
concert festiv, dirijat de Ion Vidu.46
„De mult nu s-au văzut la noi izbucniri de bucurie mai sincere şi
mai însujleţite ca la sfinţirea şi instalarea noului episcop Cristea. Lumea
românească a făcut din ele nişte sărbători naţionale dintre cele mai
frumoase. In cele câteva zile de prăznuire a învierii, primăvara naturii s-a
îngemănat cu imprimăvărarea sufletului românesc, în care au înmugurit
din nou florile unor nădejdi luminoase pentru viitor. Inimile cele mai
ofilite s-au înviorat la auzul cuvintelor viguroase, demne, şi categorice ale
noului şi tânărului episcop. N-a rostit de mult gralu de arhiereu român
vorbe de o aşa înaltă valoare intelectuală, morală şi naţională.
Cuvântările episcopului Cristea au fost pentru toţi - chiar şi pentru cei
mai intimi prieteni ai P.S Sale - relevarea unui suflet ales care e chemat
să lase pagini de aur în viaţa noastră bisericească şi naţională. Cuvintele
Preasfinţiei Sale spuse în faţa altarului; „Făgăduiesc că credinţa şi legea
strămoşească, limba şi cultura românească...vor fi stelele conducătoare

*■ Ibid, pag. 14-24

a(' I.R.Abrudcanu, op. cil. pag. 192-193

89
ale activităţii mele. Şi nu mă voi abate nici în viitor de ia caiea cinstită de
bun român şi de convins ortodox”, au fost o mărturisire de credinţă a
unei personalităţi, care-şi dă seama că arhiereii unui popor ca al nostru,
ce îşi cucereşte prin iuptă îndărătnică şi necurmată dreptul la o viaţă
naţionaiS independentă, nu pot fi numai păstorii unei turme de
credincioşi cucernici ci trebuie să fie căpeteniile unei oştiri, care cu o
mână se închină şi cu alta se luptă’’.47
Aşadar, lucra convins întru ideea de românitate şi de biserică, în
fruntea uneia dintre cele mai importante episcopii din Transilvania şi Banat,
dar, în acelaşi timp, şi una dintre cele mai grele şi mai chinuite dintre ele.
Lucra acum acolo, la Caransebeş, un bărbat tânăr şi viguros, spre care se
îndreptau toate speranţele credincioşilor ortodocşi de dincoace de munţi. Un
„om tânăr care dispunea de o aleasă cultură bisericească şi profană, om
modern, care nu trăia în credinţa că biserica are datoria de a îngriji
numai de cealaită iume, ci dă şi preocupărilor acestei vieţi atenţia
cuvenită, om întreg, care nu s-a sfiit niciodată de a lucra ca un român
convins, care nu înţelegea a-şi sacrifica sufletul, pentru ca să parvină pe
această cale, om care a lucrat cu o stăruinţă de fier pe terenul culturii
naţionale, bărbat care era convins că a fi român adevărat nu este o
greşeală, ci o datorie sfântă şi că a fi român adevărat nu era deajuns s-o
spui numai cu gura, ci să lucrezi pe toate terenurile, aşa cum reclamă
trebuinţele sufleteşti ale poporulurM
Caracterizarea făcută în 1929, de primul biograf al lui Elie Miron
Cristea era cât se poate de reală şi ea este actuală şi acum, la 140 de ani de
la naşterea celui care a fost cel dintâi Patriarh al României. Fiindcă el nu s-a
considerat a fi doar un uns al lui Dumnezeu, ci şi un om pământean, ales al
poporului, în mâinile căruia cârja de păstor spiritual era, în acelaşi timp, şi
un sceptru al unui cânnuitor, hotărât să îndrume poporul pe calea cea bună
şi să lupte pentru drepturile sale, fiindcă „vai de poporul, care n-are
drepturi; deci vai şi de poporul nostru".49

înfăptuirile
Dacă înfăptuirile sale de la Episcopia Caransebeşului, din perioada
1910-1919, nu au stat mereu în raport direct cu înţelepciunea, cu priceperea,
cu zelul său, cu entuziasmul şi cu munca cheltuită de tânărul episcop, acest
lucru s-a datorat, în primul rând, împrejurărilor deosebit de nefavorabile şi

47 Ocl.C.Tăslăiianu in Luccatărul nr.din 16 mai 1910, Sibiu.

4I‘ Ibid.pag. 159-160
49 Dr. Miron Cristea, op.cit. pag.82

90
critice, uneori chiar încordate din eparhie. Dorinţele şi acţiunile sale
îndreptate spre îmbunătăţirea soartei enoriaşilor săi au fost permanent
nesocotite şi chiar împiedecate de către stăpânirea vitregă. Zilele amare pe
care le-a trăit la Caransebeş - aproape jumătate din totalul celor petrecute
acolo - i-au fost pricinuite tocmai de prigoana regimului dualist austro-
ungar. Şi, totuşi tânărul episcop nu a renunţat nici o clipă la programul pe
care şi l-a propus încă de la instalarea sa în scaunul episcopal. Dimpotrivă, a
lucrat cu osârdie şi cu destul spor pentru a lumina pe cei pe care-i păstorea,
pe credincioşii din eparhie, dar şi pe preoţi; pentru dezvoltarea
aşezămintelor bisericeşti, culturale şi economice; s-a străduit şi a reuşit
chiar să înmulţească fondurile aşezămintelor şi fundaţiilor culturale; a reuşit
să restabilească pacea şi înţelegerea între diferitele partide opozante, pentru
a stârpi atmosfera înveninată dintre credincioşi.
Chiar dacă a fost instalat ca episcop al Caransebeşului într-un
moment greu şi deloc favorabil unor mari înfăptuiri, mişcarea spirituală şi
culturală a românilor din eparhia Caransebeşului a cunoscut, odată cu
venirea lui Miron Cristca, un moment de revigorare, fiind hotărât să
muncească astfel încât „să facă din poporul român an instrument care să
prefacă pustiul în câmpii roditoare, iar câmpiile în adevărate paradise
româneştr.50 Acestea nu puteau fi însă înfăptuite decât respectându-se cu
străşnicie credinţa şi legea strămoşească, limba şi cultura românească,
dragostea pentru patria străbună, fiindcă „Patria este şi casa noastră
părintească şi vatra ef’. De aceea „când vă cer cea mai înflăcărată iubire
de patrie, nu pot trece cu vederea a vă îndemna cu tot dinadisul să vă
iubiţi şi apăraţi vatra şi moşia voastră părintească, precum şi legea şi
limba voastră românească. Şi nici nu se poate altcum, căci adevărata iubire
de patrie este strâns legată către aceste comori ale sufletului nostru.”51
Miron Cristea este convins că „progresul adevărat în toate privinţele
se poate numai acolo unde e muncă continuă". Fiindcă „munca este
misiunea omului pe acest pământ...Munca este evanghelia viitorului.
Biserica este catedrala nemărginirii...Şi din această catedrală a muncii
pe toată linia adeseori voi chema cu clopotul poruncilor mele
arhipăstoreşti întreg clerul, toată dăscălimca şl toţi fruntaşii, şi pe toţi
credincioşii, căci:
„Omul intr-atât e om
Cât în al neamului său pom.

50 C.Brălcscu, Acu\ilalca episcopului cir. Miron Crisiea îiure 1910 - 19IS....in

ANGVISTIA 1(1996), Sf.Ghcorghe, Ed. Carjraiiea, 1996, pac 209
51 Dr. Elic Miron Crisiea, op. cil, pag. 23-24

91
 E ramură înfloritoare
Şifoarte darnic roditoare”52
Din muncă, ca şi din credinţă, el şi-a făcut un adevărat crez. Aproape
că nu este o luare de cuvânt, indiferent de împrejurare, în care episcopul
Caransebeşului să nu vorbească despre importanţa muncii pentru om şi
pentru societate, convins fiind că ea, munca, este într-adevăr „evanghelia
viitoruluri Un prim obiectiv după instalarea sa în scaunul episcopesc din
Caransebeş a fost acela de a clădi un edificiu nou pentru seminarul „cea
mai mare şi cea mai arzătoare trebuinţă a eparhieF'. Fondurile necesare
pentru construirea acestuia nu puteau fi obţinute decât printr-o colectă
publică, episcopul fiind cel dintâi pe lista donatorilor cu suma de 5000 de
coroane. Printr-o muncă susţinută depusă de toţi preoţii eparhiei s-a reuşit
să se adune suma de 200.000 de coroane, sumă importantă pentru acea
vreme. Din păcate, vremurile s-au tulburat, norii negri ai războiului pluteau
deasupra Europei, conflictid european izbucnind ca unnare a asasinatului
de la Sarajevo, din 28 iunie 1914, astfel că edificiul va fi terminat şi
inaugurat abia după război, în timpul episcopului dr. Vasile
Lăzărescuf 1894-19691.
Mişcarea culturală a românilor bănăţeni, din eparhia Caransebeşului,
a cunoscut o perioadă de revigorare, mai ales prin reactivarea, în mediul
rural, a despărţămintelor Astrei şi a celorlalte asociaţii culturale, între care
Societatea pentru Fond de Teatru, Reuniunea învăţătorilor români etc. Prin
acestea au fost organizate primele spectacole din Banat cu piesele lui I. L.
Caragiale „O noapte furtunoasă” şi „Năpasta”.
Multe şi obositoare strădanii a depus episcopul Elie Miron Cristea
pentru ridicarea nivelului învăţământului românesc, dar mai ales pentru
menţinerea acestuia după începerea războiului mondial. Atunci numeroşi
preoţi şi învăţători au fost trimişi pe front, iar alţii arestaţi, acuzaţi de
spionaj. Mai ales după intrarea României în război, de partea Antantei,
regimul dualist a luat măsuri drastice împotriva instituţiilor româneşti de
învăţământ, instituind aşa-numita „zonă culturală”, unde şcolile româneşti
au fost desfiinţate, iar în cele rămase s-a mărit numărul de ore de limbă
magliiară, în detrimentul orelor de limbă română. Aceste măsuri au dus la
protestul energic al românilor, în fruntea cărora se aflau: Valeriu Branişte,
luliu Hossu, Victor Mihaly şi Miron Cristea. Acesta din unnă a refuzat să se
supună noilor măsuri, declarând că regimul austro-ungar nu are nici un
drept asupra învăţământului confesional românesc. De altfel, salvarea
învăţământului confesional a constituit una dintre reuşitele episcopului

52 Ibid, pag. 20-21

92
Cristea, în cei nouă ani cât a stal la Caransebeş. Prin numeroasele sale
apeluri, pentru a se susţine cu bani şi materiale aceste şcoli, s-au adunat
importante sume, au fost ridicate noi edificii pentru învăţământ şi au fost
plătiţi peste 300 de învăţători.
O luptă similară a desfăşurat episcopul Miron Cristea şi pentru
salvarea culturii româneşti din Banat, şi, odată cu ea, pentru salvarea
sufletului românesc, a demnităţii naţionale, fiind convins că în „straturile
largi ale poporului numai aşa se poate lăţi cultura dacă învăţăturile ei se
îmbracă în hainele frumoasei noastre limbi româneştii...) Numai o
asemenea cultură, predată în limba noastră proprie, se poate face în
sângele nostru, se poate asimila fiinţei şi firii noastre româneşti.’’^'
Episcopul de Caransebeş a fost mereu preocupat de a sădi în inimile
educatorilor tinerei generaţii iubirea de neam şi de biserică, credinţa în
Dumnezeu şi în învăţăturile sale, fiindcă „învăţăturile evanghelice şi
alipirea către biserica noastră au să fie stele conducătoare ale întregului
învăţământ(...)Deci în iubirea de neam şi de biserică, şi în iubirea către
Dumnezeu şi învăţăturile lui să ne creşteţi tinerimea, căci vorba lui
Luther, nici nouă. Românilor, nu ne trebuie şcoală,în care nu domneşte
duhul scripturii!"5*
Cu spiritul său profetic, Elie Miron Cristea a rostit, în faţa celor ce au
venit să-l felicite cu ocazia Anului Nou 1914, cuvinte pline de un adânc
substrat de prezicere, privitor la destinul apropiat al poporului român din
Transilvania: „Câte din aşteptările, nădejdile spre mai bine se vor realiza,
vom vedea în curând. O constatare însă putem rîsca acum, că viitorul nu
trebuie să ni-l temem, scepticismului nu trebuie să-i mai dăm loc în
sufletul nostru. Sus inimile, căci — dacă nu mâine, nu peste mult - ceea ce
e al nostru trebuie să ni se </e;<?'’.:',Penim aceasta însă poporul român
trebuie să se bucure de drepturile fireşti şi pe care le merită din plin , fiindcă
„Românii au sângerat pentru tron şi patrie, nu ca să fie restrânşi în
libertate şi în drepturile lor, nu ca să fie împiedecaţi a-şi câştiga şi ei o
părticică din pământul, pe care cu viaţa lor l-au apărat, sau să fie chiar
desmoşteniţi de avuturile lor."56 Asemenea lucruri i s-au întâmplat chiar şi
Bisericii Ortodoxe Române sub dualismul auslro-ungar, când: „ni s-au luat
şi bisericile din Pesta, Mişcolţ, Senteş, Hodmeovararhely; asemenea iţe­
au luat sârbii mănăstirile din Banat cu averi de mult peste 10 milioane şi

53 Ibid, p,ig. SI
SJ Ibid, pag. 225
55 Ibid, pag. 227-228
5<' Ibid, pag. 175

9.1
moşiile comunităţilor noastre; astfel nouă ne-an luat toţi din toate părţile,
încât numai bunul Dumnezeu ştie, cu ce sudori şi trude ne-am adunat
ceea ce avem astăzP', De aceea, una dinlre primele sale griji după ce
statalitatea austro-ungară asupra Transilvaniei s-a dezintegrat, iar românii
şi-au câştigat libertatea, prevestită de Miron Cristea încă de la sfârşitul
anului 1913, şi au declarat unirea cu fraţii lor de peste Carpaţi. Atunci el s-a
adresat, cu un Memoriu Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu rugămintea
de „a se repara această nedreptate strigătoare la cer". „Ba noi nici în
deceniul din urmă nu am primit milioane de la statul ungar pentru zidire
de seminarii şi înfiinţarea de pedagogii şi plata profesorilor, căci n-am
voit a primi condiţiunile de a propune ungureşte S,6 sau 7 obiecte de
învăţământ, n-am voit să cântăm „Himnusz-ul” şi „Szozat-ni”, nici
româneşte, nici ungureşte. Am păstrat în curăţenie românească institutele
noastre. Deci, am răbdat în sărăcie, aşteptând ora libertăţii. Biserica
ortodoxă română crede că a sosit timpul, când statul român din moşiile
sau averea statului ar trebui să-i deie şi ei aceea ce-i compete, ca să nu fie
cel puţin în viitor fiica maşetere exclusă de la împărţirea darurilor
.)S7
tarn.
Preocupat încă de la instalarea sa ca episcop de Caransebeş, Elie
Miron Cristea nu a uitat nici o clipă de grija preoţilor din subordinea sa.
Chiar din primii ani el s-a gândit să realizeze un fond de ajutorare a
preoţilor, iar pentru văduvele şi orfanii acestora un alt fond, care a ajuns, în
1913, la suma de 51.615 coroane. A sprijinit înfiinţarea de biblioteci
parohiale, pentru care a tipărit, pe cheltuială proprie, numeroase cărţi şi
broşuri religioase, cu conţinut moral şi educativ, naţional şi economic; cărţi
de rugăciune etc., toate ieşite de sub teascurile tipografiei eparhiale, pe care
a modemizat-o şi dotat-o cu aparatură şi seturi noi de litere. Tot din primii
ani ai activităţii sale ca episcop de Caransebeş s-a preocupat de starea
bisericilor din eparhie, a sprijinit lucrările de reparaţii şi de edificarea unor
noi lăcaşuri de cult. Aşa s-a întâmplat la Sacul şi Dalboşeţ, la Buziaş şi
Uzdin, la Păiaş şi Alimbunar, precum şi la Vârşeţ, unde s-a construit o nouă
biserică ortodoxă românească, după despărţirea de biserica sârbească.
Ca să cunoască eparhia, preoţii şi protopopii la ei acasă, dar şi pe
credincioşi, începând din 1911, episcopul Miron Cristea a făcut o serie de
vizite canonice, cercetând peste 50 de localităţi, în 26 din acestea oficiind şi
sfânta liturghie, ţinând în faţa sutelor de credincioşi cuvântări înflăcărate,
prin care i-a îndemnat pe toţi să fie alături de biserica neamului, s-o sprijine
ca pe o instituţie naţională importantă; să fie alături de şcoală, să cultive

57 Ibid, pag 256-258

94
limba română şi tradiţiile străbune. Ajungând şi în protopopiatul Făgetului,
a hotărât să sfinţească şi izvorul de apă minerală termală din locul numit;
„Balta caldă”, de pe teritoriul comunei Româneşti. Evenimentul s-a petrecut
în 23 iulie 1911, cu ocazia unei slujbe oficiată de un sobor de zece preoţi, în
frunte cu episcopul Cristea, avându-1 alături pe venerabilul protopop al
Făgetului Sebastian Olariu. La propunerea protopopului, izvorul sfinţit a
primit numele de ..Izvorul Miron”. Peste un an, în 20 iulie 1912, cu ocazia
sărbătorii Sfântului prooroc Ilie, aici s-a aşezat temelia pentru o viitoare
construcţie mănăstirească: „Cu binecuvântarea Preasjinţitului Domn epis­
cop aşezatu-s-a întreagă temelia sjlntei mănăstiri în ziua sf. proroc Ilie
1912 în faţa unei mari mulţimi de popor de către exmisul episcopesc:
Preaonoratul Domn protopop al ţinutului Sebastian Olariu al Făge-
tului(...) La „Izvorul Miron", în ziua sf.proroc Ilie, 12912"Noua mă-,
năstire de la „Izvorul Miron”a fost terminată după patru ani, fiind apoi sfin-'
ţită, într-un cadru festiv, la sărbătoarea Sfântului prooroc Ilie Tezviteanul
din 20 iulie 1925, în prezenţa unor personalităţi importante, între care
Alexandru Lapedatu, fost ministru al cultelor, şi generalul Traian Moşoiu,
cel ce s-a aflat în fruntea Annatei române când aceasta a trecut din nou
munţii, în Transilvania, în noiembrie 1918, ministru al lucrărilor publice.
Rămânând credincios celor trei „axe” ale românismului: şcoala, bise-1
rica şi cultura românească, considerând că ele constituie „cheia de boltă”!
pentru menţinerea conştiinţei naţionale, în faţa atacurilor tot mai dese şi tot
mai agresive ale regimului dualist austro-ungar, vlădica Cristea a acordat a-
tenţie bunului mers al învăţământului românesc. De aceea a fost mereu pre­
zent acolo unde s-a petrecut ceva important pentru bunul mers al acestuia,
aşa cum a fost şi solenmitatea inaugurării şi sfinţirii noului edificiu al şcolii
primare din Lugoj, în data de 13/26 noiembrie 1911, insistând atunci şi
pentru deschiderea unei şcoli superioare de fete, ca instituţie de învăţământ
în care educaţia morală, naţională şi religioasă a tinerelor fete românce, va
trebui să constituie temelia instrucţiei şi educaţiei acestora, fiindcă „nouă
nu ne trebuie oameni învăţaţi şi fură credinţă, căci aceştia pot deveni mai
răi decâtfiarele sălbatice, care te sfâşie la marginea codrului."'9
în acelaşi spirit a vorbit episcopul şi la şedinţa sinodului eparhial din
primăvara anului 1912: ,Jn acest scop invit pe toţi fruntaşii eparhiei
prezenţi aici, ca şi pe cei de acasă, clerici şi mireni, să studieze starea
credincişilor bisericei noastre, să le cunoască nevoile şi să le aprofundeze
trebuinţele, să descalece cât mai des în masele largi ale poporului, spre a

Dr. Miron Cristea, Cuvântări şi Predici, voi. I, Bucureşti, 192S, pag. 364
I.R. Abrudc.mu, op. cit. pag,205

95
 le da îndrumări în trebile bisericeşti şi culturale., ctirăţind holda de
buruieni şi neghină, ca astfel floarea unui progres sănătos să se poată
dezvolta nestingherită”.60
împlindu-se o sută de ani de la întemeierea Institutului pedagogic
român din Arad, în noiembrie 1912, al cărui prim director a fost profesorul
Dimitrie Tichindeal(1775-1818'l. cel pe care Eminescu l-a numit „gură de
aur”, dr. Miron Cristea a ţinut să fie prezent la acest eveniment, amintind
celor prezenţi la sfânta liturghie din catedrala episcopală că „Ciuchindeal a
fost unul dintre cei mai de frunte bărbaţi bănăţeni, care ne-a salvat
biserica de sub ierarhia sârbească, a fost primul director al pedagogiei
române din Arad, căruia românii bănăţeni au să-i mulţumească toată
cultura lor, cum zice marele istoric Papiu Ilarian”6'
Rămânând statornic convingerilor sale privitoare la buna conlucrare
şi înţelegere între toţi românii, indiferent de confesiune, fiindcă este mai
benefic ca ei să se întreacă în fapte bune, episcopul Caransebeşului a
participat, în primăvara anului 1913, la inslalarea noului episcop greco-
catolic al Lugojului, dr. Vasile Frenţiu, afirmând şi cu acea ocazie, aşa cum
făcuse şi în 1911, la Blaj, că era nevoie „de a se susţine şi în viitor
legăturile fireşti şi frăţeşti dintre cele două biserici, fiindcă numai pe
temeiurile credinţei creştine a părinţilor noştri şi ale unei culturi proprii,
izvorâtă din individualitatea noastră etnică, vom putea contribui la
înaintarea poporului şi a turmei noastre”62 Entuziasmat de cele văzute şi
auzite atunci, la Lugoj, dr.Valeriu Branişte, scria; „Doui vlădici români, de
două şi totuşi de o mărturisire, s-au pogorât în mijlocul credincioşilor şi
iată că inimile lor s-au întâlnit, braţele li s-au desfăcut spre îmbrăţişare
frăţească şi pe când Dumnezeul neamului nostru a putut să le vază
inimile bătând atât de aproape, una lângă alta, în strigăte de bucurie şi de
fericitoare mulţumire, a erupt cu putere vuicanică bucuria poporultif'.62
Dar în timp ce în Banat două inimi ale celor doi cpiscopi români
băteau una lângă alta, în Europa începuseră neînţelegerile între diferitele
neamuri, iar vântul rece al războiului batea din ce mai ameninţător. încă din
octombrie 1912 începuseră războaiele balcanice, ca nişte preludii sinistre
ale marelui război ce va izbucni peste puţină vreme. Speriat de nişte
previziuni deloc bune pentru Ungaria, în perspectiva unui conflict european,
guvernul de la Budapesta a crezut că e mai cuminte ca să înceapă nişte

«I
Ibid, pag. 206
61 Ibid, pag. 209
62 Ibid, pag. 219
63 „Drapelul",Lugoj, nr. 13/1913

96
convorbiri cu cei din conducerea Partidului Naţional Român, pentru
satisfacerea unor revendicări pe care românii transilvăneni le cerau de multă
vreme. In cele din urmă, la începutul anului 1914, tratativele s-au întrerupt,
guvernul maghiar neconsimţind să facă românilor niciuna dintre solicitările
majore, în afară de şcolile primare româneşti unde, în primele două clase,
predarea urma a se face numai în limba română, în celelalte clase şi şcoli
limba de predare rămânea cea maghiară.
Se anunţau pentru românii transilvăneni zile grele. Asasinarea lui
Franz-Ferdinand, principele moştenitor al tronului Austro-Ungariei şi a
soţiei sale. Sofia de Hohenberg, la Sarajevo, în 28 iunie 1914, a fost
scânteia ce s-a transfonnat repede într-o vâlvătaie europeană. Aşa a izbucnit
Primul Război Mondial. Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia,
aliata ei tradiţională, a sărit în apărarea acesteia. La 1 august 1914 Germania
a declarat război Rusiei. La doar câteva zile. Franţa şi Anglia au declarat
război Gemianiei şi Austro-Ungariei. In scurt timp, războiul a luat
caracterul unei conflagraţii mondiale, marii beligeranţi fiind, pe de o parte.
Puterile Centrale, în fiiinte cu Gemiania şi Austro-Ungaria; de cealaltă
parte. Puterile Antantei, în frunte cu Rusia, Anglia şi Franţa.
La 3 august 1914, Consiliul de Coroană al României, întrunit Ia:
Sinaia, a hotărât neutralitatea ţării, în ciuda presiunilor ce se făceau, atât de’
către împăratul Gemianiei, Wilhelm al Il-lea, cât şi de împăratul Austro-
Ungariei, Francisc Josif 1, în confonnitate cu prevederile tratatului secret
din 1883, ce lega România de acestea. Au fost chiar trimişi Ia Bucureşti doi
emisari ai Budapestei: episcopul unit al Gherlei, Vasile Hossu, şi deputatul
Theodor Mihali, cit misiunea secretă de a delemiina guvernul român să-şi
respecte angajamentele din tratat. Cei doi au procedat exact invers, cerând
guvernului de la Bucureşti să intre în război împotriva Puterilor Centrale,
pentru a elibera Transilvania de sub stăpânirea dualismului austro-ungar.
Refuzul României de a da curs presiunilor gemiane şi austro-ungare a
făcut ca situaţia românilor transilvăneni să se înrăutăţească imediat dupăj
izbucnirea războiului. Cei mai mulţi dintre aceştia au fost mobilizaţi în
regimentele de glotaşi şi trimişi pe fronturile din Italia şi Galiţia, unde au
murit cu zecile de mii, răpuşi de gloanţele inamice, dar mai ales de frig şi de
holeră, dându-şi viaţa pentru „drăguţul de împărat”,Printre cei mobilizaţi la
loc de frunte se situau învăţătorii de la sate, care au fost trimişi pe front
chiar din primele zile ale războiului. Astfel, preoţii au rămas singurii
câmiuitori în chestiunile naţional-politice, culturale, spirituale şi economice.
Dar asupra lor s-a abătut prigoana dualistă, austro-ungară. Peste 140 de
preoţi au fost arestaţi şi trimişi în închisorile din Cluj, Târgu-Miu'eş,
Odorhei, iar cei din Banat, Arad şi Bihor, la Seghedin, Vaţ, Timişoara şi

97
 Caransebeş. Toţi erau socotiţi „trădători de iară" şi „spioni în slujba
Românier. Mai mult de 200 de preoţi din judeţele Făgăraş, Sibiu şi
Hunedoara au fost deportaţi, unii cu familiile lor, în vestul Ungariei, într-o
zonă cu o climă greu de suportat. Alţii internaţi în lagărele deţinuţilor sârbi
de la Nezsider, Zambor şi Becicherecul Mare. Nu puţini au fost şi cei care s-
au refugiat în România, odată cu trupele române care s-au retras din
Transilvania, în toamna anului 1916, pentru a scăpa de prigoana
autorităţilor. Câţiva dintre preoţi au plătit cu viaţa, fiind ucişi de jandannii
unguri, iar altora li s-au înscenat procese pentru „trădare”, fiind condamnaţi
la moarte, sau la ani grei de temniţă.64
în aceste condiţii, episcopul Iv^iron Cristea a luat iniţiativa infonnârii
guvernului român despre situaţia în care se găsea preoţimea română din
Transilvania, precum şi despre adevăratele sentimente de care aceasta era
animată. In acest scop el l-a trimis la Bucureşti pe secretarul episcopiei,
dr.Comel Comeanu, care a fost primit de Vasile Morţun, ministru de
interne. în capitala României au putut afla astfel din sursă directă şi sigură
care era poziţia reală a preoţiinii române din Transilvania, apreciind în mod
deosebit iniţiativa episcopului Miron Cristea.
Autorităţile de la Budapesta, dorind cu orice chip să demonstreze că
în societatea maghiară domnea o „armonizare deplină”, l-au inclus pe
episcopul de Caransebeş în delegaţia ce s-a deplasat fă Vîena, în septembrie
1914, pentru a-i da asigurări împăratului că era alături de el în tot ceea ce a
întreprins de la declanşarea războiului. La Viena, profitând de situaţie, Elie
Miron Cristea s-a întâlnit cu membrii coloniei române, care i-au făcut o
primire entuziastă, organizându-se un banchet în cinstea sa şi un concert al
unui cor bărbătesc, format din învăţători, ofiţeri rezervişti în Regimentul 64
infanterie, care au cântat, între altele, şi imnul „Deşteaptă-te, române”!
După cum se ştie, la 15 august 1916, România a ieşit din starea de
neutralitate şi a intrat în război alături de Puterile Antantei, care i-au
garantat realizarea înaltului şi marelui deziderat al eliberării fraţilor din
Transilvania şi înfăptuirea unităţii naţionale: „România, împinsă de dorinţa
de a contribui să grăbească sfârşitul războiului şi sub imperiul necesităţii
de a-şi salva interesele sale de rasă, se vede nevoită să intre în luptă
alături de aceia, care pot să-i asigure înfăptuirea unităţii sale naţionale",
se spunea în declaraţia primului ministru. Ion I.C.Brătianu.
Situaţia românilor transilvăneni s-a înrăutăţit considerabil odată cu
intrarea României în război. Guvernanţii de la Budapesta au fost cuprinşi

64 Pr. Dr. Mircca Păcurariu, Politica statului ungar faţă de biserica româneasca din
Transilvania în perioada dualismului, 1867-1918, .Sibiu, 1986

98
atunci de o furie cumplită, dispunând un val de persecuţii fără precedent îm­
potriva românilor, finalizate cu deportări, arestări şi omoruri. La cei amintiţi ;
mai înainte s-au adăugat: protopopul ortodox de la Sălişte, dr. loan Lupaş;
protopopul greco-calolic de la Cluj, dr. Elie Dăianu; preoteasa Aurelia
Goga, soţia preotului losif Goga, decedat, pentru ,,vina”de a fi fost mama
„poetului pătimirii noastre”, Octavian Goga ele., toţi arestaţi şi deportaţi.
Ca întotdeauna, au mai fost şi guri rele, care l-au acuzat pe episcopul .
Miron Crislea că ar unnări să conlucreze cu oficialităţile, că nu ar acţiona
destul de hotărât pentru apărarea drepturilor românilor transilvăneni. Acu­
zaţii false desigur, fiindcă nimeni nu ar fi putut face mai mult în condiţiile
social-istorice ale vremii. Trebuie să nu se uite că episcopul Cristea era şi el
un „oficial”şi în această calitate a căutat să găsească cele mai eficiente mij­
loace de acţionare împotriva asupritorilor, dar ele trebuiau să fie şi di­
plomatice, spre a înşela vigilenţa autorităţilor. Doar nu întâmplător Tisza
Ştefan s-a opus cu îndârjire alegerii lui Miron Cristea ca episcop al Caran­
sebeşului, după cum la fel s-a opus şi în mai 1916, ca să nu fie ales mitro­
polit al Transilvaniei, după moartea lui loan Meţianu. Trebuie amintită, în
context, poziţia hotărâtă a episeopului Miron Cristea în Camera Magnaţilor
de la Budapesta, în şedinţa din data de 21 iunie 1917, când a protestat
energic împotriva proiectului legii electorale, care îngrădea şi mai mult
drepturile românilor; „Examinând însă prezentul proiect de lege electora­
lă, văd cu îngrijorare şi cu surprindere cum respiră aproape din fiecare
pagină totfelul de chei şi chiţibuşuri, cu ajutorul cărora să se poată eluda
interesele românilor de putinţa de a beneficia de dreptul electoral. Acest
lucru ne doare şi produce răni adânci, chiar foarte adânci în sufletul
fiecărui român.6i De asemenea, în Pastorala de Crăciun, 1917, Miron Cris­
tea a pus în discuţie politica duplicitară, nesinceră faţă de români, a guver­
nanţilor de la Budapesta: „Deci, conducătorii ţărilor şi diplomaţii, conduşi
de duhul democraţiei moderne, trebuie să fie călăuziţi în paşii lor spre
pace de adevărurile vecinice ale legii lui Hristos, care cere să se dea
fiecărui popor ceea ce i se cuvine şi ceea ce îi dă dreptul firei şi dreptul
dumnezeiesc, adică să se procedeze faţă de fiecare popor cu deplină
dreptate(...) Şi atunci, îndreptăţiţi, întăriţi, la număr şi putere, ne vom
face mai vrednici de ajutorul lui Dumnezeu, pus în vedere celor ce se tem
de el prin cuvintele psalmistului, care zice că; celor drepţi trebuie să le
răsară iarăşi lumina'M

I.R.Abrude.inu, op. cil. pag.232

Dr. Elic Miron Crisle.i, op. cil. pag. 175-176

99
 Conţinutul acestei Pastorale i-a supărat pe guvernanţi, astfel că
\ ministrul interimar de la culte,prinţul Windisgraetz, l-a convocat pe
I episcopul de Caransebeş la Viena, ca să dea socoteală de cele spuse în faţa
împăratului Carol al Vll-lea, lumaşul lui Francisc Josif I. împăratul era însă
prea ocupat cu tratativele de pace, secrete, în vederea unei păci separate cu
Franţa, astfel că nu a mai avut vreme ca să stea de vorbă şi cu Miron
Cristea, spre a se dumiri ce anume a spus el în Pastorala de Crăciun. De
altfel, guvernanţii de ia Budapesta, prin serviciile speciale, urmăreau fiecare
pas şi fiecare vorbă rostită de episcopul Caransebeşului. Dosarul său era
deschis încă din 1894, de la procesul Memorandumului, apoi completat
mereu cu ocazia altor evenimente la care luase parte: congresul studenţesc
de la Constanţa, vizita de la Bucureşti din 1906, când îl logodise pe
Octavian Goga cu Hortensia Cosma, articolele cu caracter iredentist, scrise
în „Telegraful Român”, alegerea sa ca episcop de Caransebeş, când a fost
nevoit să facă nu mai puţin de 12 drumuri la Budapesta pentru a obţine
confirmarea guvernului maghiar, dar şi atunci numai după intervenţia lui
Franz-Ferdinand. în perioadal910-1918, la Caransebeş, reşedinţa
episcopală era păzită zi şi noapte de agenţii guvernului de la Budapesta. Un
raport amănunţit al prefectului maghiar,al judeţului Caraş-Severin, dr.
Medve Zoltan, însărcinat şi el cu culegerea de infonnaţii, este edificator.
Iată concluzia acestuia: „/« ce/e raportate mai sus am îndrăznit a orienta
pe Excelenta Voastră asupra stărilor ce domnesc în prezent în episcopia
gr.or. română a Caransebeşului, precum şi mai ales asupra ţinutei - din
punctul de vedere al statului- antinalionale-magliiare, condamnabile şi
păgubitoare a episcopului dr. Miron Cristea şi a curţii sale"!'1
însă cuvintele profetice ale episcopului Elie Miron Cristea, rostite la
sfârşitul anului 1913: ,^us inimile, căci dacă nu mâine, dar desigur nu
peste mult timp, ceea ce este al nostru, trebuie să ni se dea"\ începeau a se
adeveri şi acea zi de mâine începea să se întrezărească, odată cu prăbuşirea
militară a Puterilor Centrale.
* * *
The author, a good expert in the life and activily of who was the first
patriarch of Great Romania, Dr Elie Miron Cristea ( 1925-1939), wrote two
volumes and many articles about his life and activity, now approaches in
our presentation Miron Cristea's first bishop's degree, the one whitch
helped to seize the ChairofBishop of Caransebeş in the years 1910-1919.

I.R.Abrudcanu, op. cil. pag.245

100
 CONSEMNĂRI REFERITOARE LA CONTRIBUŢIA LUI
MIRON CRISTEA LA CONSOLIDAREA UNITĂŢII
DINTRE BISERICILE CREŞTINE

Conf. univ. dr. Ştefan Vodă - Constanţa

în alocuţiunea rostită cu prilejul ceremoniei de investitură şi

întronizare a primului Patriarh al Bisericii Onodoxe Române, la 1
noiembrie 1925, regele României, Ferdinand 1 afinna: Mă socotesc în
duhul înaintaşilor mei voievozi, ocrotitori în dragostea lor a creştinităţii,
când urez ca Bisericile ortodoxe să găsească mijloace de apropiere între
ele şi între întreaga creştinătate, ca astfel să răsară din această apropiere
pacea popoarelor, dăruită de Mântuitorul, propovăduită de Biserică şi
dorită de noi toţi'69.
Aceste cuvinte - îndemn sunt în deplină concordanţă cu viziunea şi
dorinţa de care era animat Miron Cristea după preluarea acestei înalte
funcţii, de pe poziţiile căreia era hotărât să militeze atât pentru interesele
Bisericii Române, cât şi pentru progresul şi consolidarea ortodoxismului de
pretutindeni.
România se afla în plin proces de prefaceri profunde în toate sferele
de activitate; a vieţii politice, social - economie şi culturale după înfăptuirea
Marii Uniri din anul 1918. Ca o consecinţă firească a luptelor duse de-a
lungul timpului şi a statorniciei în credinţa străbună, poporul român, ca
popor creştin a devenii o forţă în această parte a Europei, dar şi între alte
popoare creştin-ortodoxe, în cadrul Bisericii Răsăritului. (Biserica nisă
suferise un declin total în unna evenimentelor petrecute acolo în anul 1917).
Miron Cristea considera că: „... numai cultura românească în semnul
crucii strămoşeşti, poate face ca această Românie mare să devină cât mai
curând şi o Românie tare'm. în opinia sa. Biserica Ortodoxă Română
trebuia să se afirme şi pe plan european deoarece: ea a devenit un
centru al ortodoxiei din întregul răsărit, un sprijin şi un îndreptar pentru
celelalte neamuri ortodoxe"'13.

6S llic Şandru, Patriarhul Miron Crisiea, Edilura „Grai Românesc”, Miercurea - Ciuc,
2008, p. 216-217.
f,, Cuvântări limite de inaliprea.sfiniia Sa Domnul Dr. Miron Crisiea .... Bucureşti "Cartea
Românească" S.A., 1923, p. 43.
70 llic Şandru, op. cil., p. 220.

101
 Decizia guvernului român, condus de Ionel I.C. Brătianu de a ridica
Mitropolia din Bucureşti la rangul de Patriarhie a reprezentat o necesitate
istorică, iar în concretizarea acestei decizii a contat foarte mult prestigiul de
care se bucura Miron Cristea, atât în fruntea Bisericii Ortodoxe Române, cât
şi în fala ierarhilor Bisericii Răsăritului, precum şi a Papalităţii de la
Roma71.
Printre alte proiecte de mare importanţă, cu consecinţe benefice
pentru viaţa spirituală, pe care Miron Cristea le avea în vedere era şi acela
de refacere a unităţii ecumenice. Pentru realizarea acestui deziderat.
Patriarhul României a conceput o serie de etape, ca paşi siguri pentru a
înfăptui o mai bună valorificare a învăţăturii evanghelice. Se urmărea şi
implicarea factorilor politici în asigurarea locului ce i se cuvenea Bisericii
Ortodoxe Române, precum şi altor biserici creştine, în funcţie de misiunile
şi rolul acestora în contextul timpului. Miron Cristea susţinea cu tărie
I nevoia unităţii duhovniceşti cu toate bisericile pravoslavnice. în opinia sa,
atât Biserica Ortodoxă, cât şi cea Greco-catolică aveau de îndeplinit
misiunea istorică de apărare şi dezvoltare a romanităţii. Este cunoscut faptul
că încă de la alegerea sa ca Mitropolit primat al României, din decembrie
1919, Miron Cristea a optat pentru o mare apropiere de celelalte ramuri ale
Bisericii Ortodoxe72.
în Epistola irenică către SfiinţiUe lor patriarhii ecumenici şi către
capii tuturor bisericilor autocefale ortodoxe de răsărit, Miron Cristea
menţiona că: în unitatea dogmatică şi duhovnicească pe care o dorim a
o susţine cu tăria celor mai vrednici înaintaşi ai Noştri, cu toate bisericile
pravoslavnice din ţările cu popor ortodox, vedem o pavăză a neputinţelor
Noastre şi un izvor de întărire în lucrările misiunii Noastre...”. în
continuare, se subliniază necesitatea de a relua Jind atât de mult
întrerupt a! consfătuirilor în soboare comune al tuturor ţărilor şi
popoarelor cari mărturisesc apostolica credinţă ortodoxă răsăriteană, ...
să putem face câte un pas înainte în frăţeasca înţelegere şi spre binele
tuturor bisericilor ortodoxe naţionale"^.
Necesitatea unirii forţelor în scopul apărării cauzei creştine este
argumentată prin cuvintele: o întrunire ecumenică a bisericilor
ortodoxe din toată lumea este necesară, căci curentele contrare
creştinismului s-au întărit şi duşmanii bisericii au sporit. Deci, o unire a

71 Detalii în: llic Şandru, Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea, Casa de Editură Pelni
Maior, Târgu-Mureş, 1992, p. 149-153.
72 Ioana Durlacu, Miron Cristea ţi rela|iile inlema|ionalc ale Biserieii Ortodoxe Romane,
în: Ajigvstia, 4, 1999, p. 335.
73 Cuvântări.... p. 86 - 87.

102
forţelor morale şi o apărare comună se impune pe baza unor frăţeşti
consfătuiri ecumenice"^’.
Aceleaşi idei Ie regăsim exprimate şi într-o altă scrisoare a lui Miron
Cristea, prin care se referea la dezbaterile din cadrul sinoadelor ecumenice,
care trebuie să se axeze pe nevoia de a ridica un zid de apărare
evanghelică în întregul Răsărit împotriva acelor pierzătoare porniri şi
îndrumări de cugetare şi întocmiri sociale, care pun în primejdie însăşi
civilizaţia noastră creştină...”15.
Este senuiificativ faptul că toate bisericile ortodoxe surori au răspuns
favorabil la scrisoarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin
care Ii se făcea cunoscut actul înfiinţării Patriarhiei Române. La ceremonia
de investire â primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, din 1 ‘
noiembrie 1925, Bucureştiul a fost locul de întrunire al unor distinşi ierarhi,
printre care se aflau reprezentanţii mitropoliilor din Constantinopol,
Ierusalim, Grecia, Serbia, Polonia ş.a.
După două zile de Ia Învestitură, Patriarhul Miron Cristea s-a întâlnit
eu membrii Sfântului Sinod şi cu delegaţii de peste hotare. Cu această
ocazie, s-a propus convocarea unui sinod ecumenic, sau a unei adunări la
eare să participe delegaţi ai tuturor bisericilor ortodoxe, fapt ce confmnă
viziunea de perspectivă legată de nevoia unei colaborări a bisericii noastre
cu alte biserici naţionale pentru menţinerea şi consolidarea unităţii
dogmatice şi canonice. Aspeete legate de acest tip de relaţii au fost
menţionate şi în alte documente. Astfel, în proiectul privind organizarea
Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, Miron Cristea sintetiza ideile de
bază ale acestui proiect, subliniind că: „Biserica Ortodoxă Română din
întreg Regatul României întregite cu Ardealul, Banatul, Crişana,
Maramureş şi celelalte ţinuturi româneşti de dincolo de Carpaţi, apoi cu
Basarabia şi Bucovina, formează o singură biserică autocefală ..., este ■
independentă de orice altă biserică ortodoxă, având însă a susţine
unitatea dogmatică şi spirituală cu Biserica Constantinopolului şi cu
celelalte biserici naţionale, a se năzui să se susţie - după putinţă - şi
unitatea canonică a vieţii bisericeşti cu bisericile ortodoxe răsăritene din
toată lumea şi a conlucra cu toate confesiunile creştine de pretutindeni
pentru apărarea intereselor comune ale creştinismului, spre binele ţărilor
şi a! popoarelor din ele

loan.i Biirhicii, op.cit., p.

7i Ilic Şandru, op.cit.. p. t82.
7" Ilic Şandru, Valentin Honda, op.cit., p. 205,

103
 Ţoale aceste demersuri demonstrează dorinţa profundă a înaltului
slujitor al Bisericii Ortodoxe Române de a contribui substanţial la întărirea
f rolului bisericilor ortodoxe răsăritene în diminuarea, sau stoparea unor
devieri periculoase pentru creştinătatea ortodoxă. Ca o ilustrare a
ataşamentului şi perseverenţei cu care apăra destinul acestor biserici este şi
scrisoarea, sub forma imui protest pe care Miron Cristea, de pe poziţia de
Mitropolit Primat al României, a trimis-o prin ministrul de Externe al ţării
noastre de la acea vreme. Ion G. Duca, Conferinţei de Pace de la Lausanne
(Elveţia), prin care se solicita renunţarea la intenţia Turciei de a transfera
Patriarhia Ortodoxă din Constantinopol într-un alt oraş. Scrisoarea a avut
rezultatul scontat şi anume. Turcia a renunţat la intenţia sa, fapt ce a
reprezentat o victorie a întregii ortodoxii, iar Miron Cristea „n primii
mulţumiri alâl de ia guvern ui grec, cât şi de Iu Patriarhul
Constantinopolului, Meietie al IV-lea"11.
Mai târziu, în calitate de patriarh, Miron Cristea iniţiază o serie de
propuneri privind reluarea în Sinoadele naţionale a unor acţiuni legate de
fondarea de misiuni, tipografii şi tipărituri comune, propuneri care au avut
un ecou pozitiv, de aprobare din partea unor importanţi ierarhi ai bisericilor
•ortodoxe. Deosebit de importante au fost şi contactele nemijlocite ale
patriarhului României cu capii Bisericilor ortodoxe, cu ocazia vizitelor
efectuate la Patriarhiile din Constantinopol, Alexandria şi Ierusalim, precum
şi la Biserica greacă din Atena şi cea din Serbia78.
Aceste contacte au contribuit la consolidarea prestigiului internaţional
al Bisericii Ortodoxe Române, al cărei înalt slujitor considera că prin aceste
contacte se stabilesc trainice punţi de legătură şi colaborare spre binele şi
solidaritatea popoarelor creştine, fapt ce constituie îndatorirea arhierească a
slujitorilor bisericii.
După ce biserica rusă a intrat într-un proces de evidentă decădere, ca
o consecinţă a evenimentelor petrecute în Rusia în anul 1917, Miron Cristea
lansează un îndemn la apropierea de biserica apuseană, îndemn fonnulat în
Cuvântarea ţinută la deschiderea Sfântului Sinod, din 12 iunie 1922,
spunând; „ Şi cum azi la Rusia cu o frumoasă viaţă bisericească — deşi
cam la suprafaţă numai - nici cugeta nu putem, - trebuie să ne îndreptăm
toate privirile spre apus, spre centrele sale de cultură şi îndeosebi spre
ţara în care clerul este atât de temeinic pregătii, încât nu numai a crescut
pe cel mai cult şi religios popor, ci este sufletul tuturor pornirilor nobile
pentru progresul obştesc, adică spre Anglia, şi spre toate acele centre ale

77 Ilie Şaiidru, op.cit., p. 183.

78 Ioana Burlacu, op.cit., p. 335.

104
 culturii apusene, unde tinerii noştri deoparte să-şi completeze studiile, să
se specializeze în diferiţi râmi ai vastei teologii, şi de altă parte, să se
inspire şi de exemplele mişcătoare ale atâtor biserici, misionari şi preoţi
cu activitate model, - cari au făcut minuni de îndreptare în parohiile lor,
au iniţiat şi întemeiat asociaţii şi tot soiul de aşezăminte pentru ridicarea
morală a poporuluP’79.
Patriarhul Miron Cristea a contribuit decisiv la dezvoltarea relaţiilor
/dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Anglicană. Dorinţa unei
i apropieri între cele două biserici era reciprocă, fapt confirmat şi de cuvintele
1 elogioase ia adresa bisericii noastre şi a înaltului ei slujitor de către
episcopul anglican de Gibraltar, John Grieg, afiat în vizită la Bucureşti, care
şi-a exprimat „dorinţa unei apropieri cât mai intime, până ta o eventuală
contopire, în temeiul mărturisirii de biserică, care mai genuin profesează
şi păstrează adevărurile apostolice ale legii lui Hristos"iX>.
La 1 iunie 1935, o delegaţie a Bisericii Anglicane, în frunte cu
episcopul Nugent de Lincoln şi arhiepiscopul de Dublin a venit la Bucureşti
’ ca să ia contact direct cu Preafericitul Patriarh Miron şi cu distinşii
săi sfetnici, spre a continua firul discuţiilor doctrinare între Biserica
Anglicană şi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române, cu scopul de a
înlătura dificultăţile care împiedică apropierea şi strânsa colaborare a
tuturor creştinilor'™.
Rezultatele şi demersurile ulterioare întreprinse între cele două
biserici s-au dovedit a fi rodnice şi remarcabile. Drept unnare, în anul 1936,
patriarhul Miron Cristea a fost invitat la Londra de către episcopul de
Canterbuiry, prilej cu care a avut loc şi o audienţă particulară cu regele
Edvvard al Vlll-lea. Această vizită a constituit un eveniment de o
însemnătate deosebită în istoria relaţiilor dintre biserica română şi biserica
anglicană. Istoricul Nicolae lorga o considera „o adevărată manifestare de
simpatie pentru România şi româitP', iar presa românească aprecia că
această vizită a fost o frumoasă ocazie de strângere şi mai mult a
legăturilor spirituale dintre noi şi poporul englez"1'.
Există şi alte consemnări legate de vizita Patriarhului României în
Anglia. Astfel, într-un studiu consacrat luitropolitidui Visarion Puiu,
abordând problema relaţiilor cu biserica anglicană, autorii citează din
scrisoarea lui J.A. Douglas către mitropolitul Visarion (din 22 iulie 1936),

Cuvântări ..., p. 247.

1 Idem.
1 Ioana Burlacii, op.dt,, p. 336.
! Idem

105
 în care se afirniă că Patriarhul Miron Cristea şi Episcopul Andrei al
Aradului au cucerit inimile celor cu care s-au întâlnit în Anglia. „Peste iot
locul şi de la oricine Patriarhul însuşi şi-a dobândit afecţiunea
călduroasa şi a fost extrem de onorat" - se menţionează în scrisoare -
numindu-1 pe Miron Cristea „nu numai un mare ecleziast, ci şi un iubitor
Părinte în Domnul şi un apostol al înfrăţirii creştine"13.
De asemenea, înlr-un articol intitulat Anglicani şi Români, publicat în
„Church Times" se face referire la progresul realizat în relaţiile dintre
1 Biserica Anglicană şi Biserica Ortodoxă Română şi însemnătatea
schimbului de studenţi teologi, făcându-se apel la constituirea, prin donaţii,
a unui fond care să sprijine această formă de învăţământ. .^Suntem foarte
doritori - se menţionează în articol - dea trimite studenţi teologi Anglicani
în România, pentru a primi în schimb la noi în Anglia studenţi teologi
românru.
Sunt cunoscute preocupările lui Miron Cristea în legătură cu
pregătirea viitorilor teologi. Astfel, într-un Memoriu referitor la trebuinţele
Bisericii Ortodoxe Române, printre numeroasele propuneri avansate sunt şi
cele ce vizează sprijinul financiar ce trebuie acordat instituţiilor de
învăţământ teologic, precum şi necesitatea pregătirii unor preoţi în afara
I ţării, cu acordarea burselor de studii; de asemenea, se solicitau fonduri
speciale pentru pregătirea misiunilor româneşti la congresele bisericeşti de
importanţă internaţională85.
Din iniţiativa şi cu sprijinul patriarhului Miron Cristea mai mulţi
tineri teologi din Albania, Grecia, Bulgaria, Polonia sau Serbia au avut
posibilitatea să studieze la Bucureşti, iar tineri români au putut pleca la
studii în Grecia, Franţa, Polonia sau chiar în America. Unii dintre tinerii
ortodocşi din România au putut frecventa cursurile unor facultăţi catolice86.
In problemele legale de relaţiile României cu bisericile din alte ţări şi
de pregăirea viitorilor teologi pentru acestea, s-au implicat şi unii
reprezentanţi ai guvernului. Astfel, Take lonescu, îi scria lui Miron Cristea;
j „înalt Prea Sfinţite Părinte, vă mulţumesc pentru interesul ce-l arătaţi
şcoalelor şi bisericilor românilor din alte state ... In ceea ce priveşte
Albania, pot deja să vă anunţ că am luat hotărârea să înfiinţăm acolo o
legaţiune. Dacă din punct de vedere canonic înalt Prea Sfinţia Voastră

83 Dumitru Slavarachu, Ion Negocseu, Miiroplilul Visarion Puiu, Relaţiile eu Biserica

anglicană, Ed. Poliroin, Duc. 2004, p. 68 - 69.
84 Idem, p. 85
85 Detalii în: llic Şandru, op.cit., p. 211-212.
86 Ioana Buriaeu, op.cit., p. 335.

106
puteţi ajuta la crearea personalului clerical albanez pentru teritoriul
Albaniei, din puncte de vedere politic nu este nici o obiecţiune' 31.
Ca bun cunoscător al realităţilor legate de destinul românilor
ortodocşi, în diferite perioade ale istoriei, încărcate de multe evenimente, în
care s-a implicat cu toată dăruirea, Miron Cristea a avut o poziţie fermă cu
privire la relaţia Bisericii Ortodoxe Române cu cea catolică. Astfel,
referindu-se la Concordatul semnat cu Vaticaml, demers politic ce viza
reglementarea cultului catolic din România, respectiv supunerea acestuia
faţă de legile ţării noastre, Miron Cristea aminteşte de spiritul tolerant faţă
de alte convingeri religioase, de larga indulgenţă manifestată, lăsându-i .pe
streini in ţara noastră să-şi practice confesiunile cum au vrut. Cred că
fraţii mei întru Hristos, membrii Episcopalului, vorfi de acord cu mine că
Biserica naţională a ţării româneşti şi în chestia concordatului trebuie să
fie condusă de aceiaşi spirit larg de toleranţă... Noi - episcopii ortodocşi —
dorim să se dea Sf. Papă de ia Roma şi credincioşilor săi din regatul
român, precum şi celorlalte culte şi pe viitor cea mai deplină şi largă
libertate confesională... Fie, deci, toată lumea sigură că vom da fiecărui
cetăţean român loial ceea ce se cuvine, dar nu vom lăsa să se ştirbească
întru nimic drepturile inalienabile ale Bisericii strămoşeşti, care este
strâns legată de tradiţiile acestei ţări, cu ale neamului care a creat-o, încât
duhul ei transpiră din fiecare arbore, din fiecare frunză a codrilor noştri
din Carpaţrm.
O viziune realistă, referitoare la relaţiile cu alte popoare şi credinţa
lor a fost exprimată şi în Cuvântarea pe care Miron Cristea a ţinut-o în 23
mai 1913, cu ocazia sfinţirii bisericii din Vârşet (Vrsac, Voivodina, Serbia),
când, adresându-se .fraţilor noştri sârbr, afinna că: noi nu râvnim nici
la sufletele altora, nici la avere străină, ci - după vorba lui Eminescu -
noi ne apărăm „sărăcia şi nevoile şi neamul”"i'>.
Datorită activităţii sale deosebit dc rodnice, puse în slujba păstrării
credinţei străbune şi consolidării relaţiilor dintre Biserica Onodoxă Română
şi bisericile altor ţări creştine, Miron Cristea s-a bucurat de înalte aprecieri
şi un binemeritat prestigiu, atât în ţară, cât şi în străinătate. Nu întâmplător,
împăratul Abisiniei (Etiopia de azi), Haile Selassie 1, conducător de stat cu
concepţii modeme, fomiat la şcolile Occidentului, îi mărturisea

7 Pagini (linlr-o arhivă inedită .... p. 126.

* Cuvântări.... p. 319 - 320; Mie Şandru, op.cil., p. 308.
7 llic Şandru, op.cit., p. 289,

107
1 publicistului român Mihai Tican - Rumano, în anul 1935, că patriarhul
I României Miron Cristea este „cel mai mare patriarh al orlodoxierm.
Un eveniment semnificativ în demersurile întreprinse pentru
consolidarea relaţiilor dintre bisericile ortodoxe este vizita efectuată de
! Patriarhul Miron Cristea în Polonia.
în lucrarea sa referitoare la vizita patriarhului Miron Cristea în
Polonia, autorul menţionează că acest eveniment a constituit parte a unui
proces ce viza realizarea idealului uniunii morale dintre cele două ţări, ideal
ce fusese concretizat şi prin „vizitele Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria
în Polonia şi a mareşalului I. Pilsudski în România, pentru ca în vara
anului 1937, ele să fie încununate cu prezenta în Polonia a însuşi
Augustului nostru Suveran, M.S. Regele Caro! a! Il-lea, însoţit de Măria Sa
Marele Voevod Mihai de Alba-lulia, iar în România de prezenta
venerabilului - cum l-a numit J.P.S. şi P. Fericitul Patriarh Dr. Miron -
preşedinte a! Pohniei,d.profesor Ignacy Moscicki.
La acest început frumos au mai contribuit şi vizitele l.P.S. Mitropolit
Primat a! Poloniei, Dionisie, în anul 1925, cu ocazia investirii primului
nostru patriarh - şi în septembrie 1937, revizita în Polonia a l.P.S. şi P.F.
Patriarh Dr. Miron Cristea, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi vizitele
reciproce ale miniştrilor afacerilor streine şi ai instrucţiunilor publice
române şi polone.
Vizita l.P.S. şi P.F. Patriarh Dr. Miron Cristea în Polonia a fost
promisă în toamna anului 1937, atât înaintea cât şi în timpul vizitei l.P.S.
Mitropolit Dionisie în România'm.
înainte de efectuarea vizitei,în cursul anului 1938, a avut loc un
schimb de scrisori între capii celor două biserici ortodoxe autocefale,
privitor la fixarea vizitei şi a programului oficial. în scrisoarea sa de
răspuns, adresată mitropolitului Dionisie, Miron Cristea mărturisea: ,J9oi
avem şi o mare bucurie sufletească atunci când vedem pe Capii
Bisericilor autocefale ortodoxe, că doresc să strângă legăturile de
prietenie şi frăţietate şi să se consulte în chestiunile mai importante
pentru Biserica ecumenică’’'12.
Vizita în Polonia a fost pregătită în cele mai mici detalii, pornind de
la componenţa delegaţiei, pregătirea transportului şi programul propriu-zis

11 Ioana Burlacu, up.cit., p. 335.

V. Dudu, Călătoria în Polonia a I.P.Sf. Sale Preafericitul D.D.Dr. Miron Cristea .
10, 12.
92 Idem, p. 16.

108
eşalonat pe etape, în funcţie de întâlnirile ce urmau să aibă loc cu
personalităţi ale vieţii spirituale şi politice din Polonia.
în vizita sa, patriarhul Miron Cristea a fost însoţit de: I.P.S.
Mitropolitul Visarion al Bucovinei, I. Broşu, ministru plenipotenţiar şi
director de cabinet al Patriarhului, Pr. Grigore Antal - director de cabinet al
I.P.S. şi P.F. Patriarh - Prim-ministru şi V. Dudu, secretarul I.P.S. şi P.F.
Patriarh. Delegaţia română a fost însoţită de consilierul A. Poninski, ataşat
al Guvernului polon pentru toată durata vizitei.
Din programul vizitei, menţionăm recepţia oficială din Lwovv, la care
participă un arhiepiscop în calitate de reprezentant al Şefului Bisericii
Ortodoxe din Polonia. La sosirea în Varşovia, patriarhul român a fost primit
de către I.P.Sf. Sa Mitropolitul Dionisie, însoţit de reprezentanţii clerului şi
personalităţi de seamă din partea guvernului polonez.
Pe parcursul vizitei, au avut loc întâlniri cu ministrul Afacerilor
Streine, ministrul Instrucţiunii Publice şi cel al Cultelor. O semnificaţie
deosebită a avut-o primirea înaltului oaspete român în audienţă la
Preşedintele Republicii Poloneze - Ignacy Moscicki.
Realităţile constatate pe timpul vizitei au confinnat existenţa unor
similitudini între cele două biserici ortodoxe, în legătură cu organizarea şi
rolul acestora în societatea timpului respectiv. Biserica Ortodoxă Polonă
parcursese un proces de reorganizare între anii 1918 - 1921, primul ei
mitropolit, Gheorghe fiind ales în 27 septembrie 1921, când sc obţine şi
învoirea patriarhului Ţihon de la Moscova. Arhiepiscopul Dionisie a fost
ales ca mitropolit al Poloniei, în 8 februarie 1923, după asasinarea
mitropolitului Gheorghe, din motive legate de devierea sa de la adevărata
conduită ortodoxă. Noul mitropolit al bisericii ortodoxe autocefale polone a
participat la ceremonia de investilură a I.P.S. Mitropolit primat. Miron
Cristea ca Patriarh al României, la 1 noiembrie 1925, iar în anul 1937, a fost
oaspetele acestuia la Bucureşti.
Primind vizita patriarhului Miron Cristea în Polonia, I.P.S. Dionisie
subliniază că aceasta are o mare îiisemnătaie, fiindcă afirmă cu tărie
că toate confesiunile creştine pot nu numai să conlucreze în linişte, ci să
şi conducă popoarele spre scopuri înalte şi nobile"^. înaltul ierarh polonez
s-a referuit la legăturile mai vechi existente între Polonia şi Ţările Române
în sfera vieţii spirituale, menţionând faptul că unii episcopi moldoveni şi
numeroşi preoţi cărora evenimentele istorice nu le-au îngăduit să lucreze în
ţara lor, au găsit în Polonia o a doua patrie, amintindu-1 pe Mitropoliml

V. Dudu, op.cit., p. 100.

109
Pelru Movilă, care a lăsat „cea mai frumoasă tradiţie a organizării sfintei
ortodoxii în Poioniă"9i.
în Cuvântarea sa de răspuns, patriarhul Miron Cristea afirmă că:
„Biserica română - îndată după război - a legat cu biserica ortodoxă
polonă cele mai intime legăturF', dar relaţii bune între cele două biserici au
existat cu mai multe veacuri înainte, amintind printre altele, de faptul că
anul 1391, patriarhul din Constantinopol a hotărât ca „ieromonahul
Simeon, egumenul mănăstirii româneşti de la Peri, din Maramureş, să
meargă la Halici, ca să ţină locul de mitropolit până se va alege acolo
arhiereu'^.
Referindu-se la organizarea autocefală a bisericii ortodoxe polone,
identică cu cea română, Miron Cristea afirma că: am nădejdea că vizita
mea la Prea Sfinţitulfrate în Hristos, Mitropolitul Dionisie, va alimenta şi
pentru viitor bunele raporturi ale bisericii mele cu biserica ortodoxă de
aici şi prin ea şi cu Patria Polonă”96.
Toate întâlnirile avute cu reprezentanţii bisericii, precum şi cu
personalităţi politice marcante din Polonia au constituit manifestări de reală
admiraţie, deosebită apreciere şi sinceră simpatie faţă de înaltul oaspete
român, care şi-a exprimat, în toate ocaziile avute, recunoştinţa şi satisfacţia
pentru aprecierile de care s-a bucurat pe parcursul întregii vizite. în acest
sens, sunt semnificative cuvintele sale rostite în gara din Cracovia, înainte
de revenirea în ţară: ,/lm lăsatjumătate din inima mea în Polonia"99.
Vizita Patriarhului Miron Cristea în Polonia a fost urmărită cu viu
interes de către reprezentanţii bisericii noastre din diferite colţuri ale ţării.
Pe când se afla la Varşovia, I.P.S. şi P.F. Patriarh a primit două telegrame
omagiale, una din partea P.S. episcop Gherontie al Constanţei şi alta din
partea P.S. arhiereu, Irineu Târgovişteanu, vicarul Sf Patriarhii.
Această vizită s-a bucurai de un larg ecou şi în alte ţări, fapt
confinnat de aprecierile apărute în presa polonă, rusă şi sârbă. Astfel, ziarul
Warszawski Dziermik Narodowy (Varşovia, 20 mai 1938) consemna:
„Patriarhul Miron Cristea va fi oaspetele poporului şi guvernului polon şi
va fi primit cu inima deschisă. Nu ne îndoim că vizita patriarhului şi
reprezentantului poporului român va fi un prilej de a strânge şi mai mult
legăturile de prietenie, care leagă ambele noastre popoare”96.

',4 Idem.
9i Detalii în V. Dudu, op.cil., p. 102-104.
96 Idem, p. 106.
97 ibidem, p. 178.
9# Ibidem, p. 172.

110
 înlT-un all ziar polonez scria că; „I.P.S. şi P.F. Patriarh, care se
caracterizează printr~o sobrietate de gândire, realizează in prezent scopuri
practice mai apropiate. In prezent. Biserica Ortodoxă Română reprezintă
o putere bine organizată de care întreaga lume ortodoxă trebuie să ţină
seama .
„Gazeta polska” (Varşovia, 21 mai 1938) menţiona: ,jV« este o
simplă coincidenţă faptul că eminentul oaspete salutat azi de Polonia
întreagă întrupează în persoana Sa două demnităţi supreme ale ţării Sale.
I.P.S. şi P.F. Patriarh Dr. Miron Cristea este unul dintre reprezentanţii
cei mai eminenţi ai generaţiei care a realizat idealul milenar al naţiunii
Sale: România Mare unificată"m.
O altă publicaţie poloneză aprecia că: „Vizita Patriarhului Miron
constituie un nou inel în contactele extrem de dese, care au avut loc în
ultimul timp între Polonia şi România'"01, fapt ce reprezenta un nou pas în
continuarea şi consolidarea bunelor relaţii existente între cele două ţări.
Un ziar rusesc („PyccKoe cjiobo”) prezintă o succintă biografie a
patriarhului, iar în final, remarcă faptul că: neluând în seamă vârsta
înaintată I.P.S. şi P.F. Sa (Miron Cristea n.n.) este un om remarcabil, plin
de energie, un binevoitor neobosit şi activ în adevăratul sens al
cuvântulur"0-.
în presa sârbă, este scoasă în evidenţă latura politică a acestei vizite,
într-un articol, apărui la Belgrad, în 20 mai 1938, în ziarul „BPEME”
(„Timpul”), sub titlul „Două popoare pe care nimic nu le va despărţi:
Polonia şi România", se consenuia: „Vizita I.P.S. şi P.F. Patriarh Miron
are un caracter bisericesc, însă aceasta nu exclude să nu aibă şi o
însemnătate politică, întrucât I.P.S. şi P.F. Patriarh Miron, fiind şi
Preşedintele Consiliului de Miniştri, va avea întrevederi cu personalităţile
oficiale ale guvernului polon ... Iugoslavia se bucură în linişte de
prietenia Poloniei cu România, cu care conlucrează la menţinerea păcii
în această parte a Europei ”103.
Reiese, aşadar, că vizita Patriarhului României în Polonia a avut o
importanţă şi o semnificaţie deosebită atât în sfera vieţii spirituale, cc viza
promovarea şi consolidarea unor relaţii strânse între bisericile creştin -
ortodoxe, cât şi în viaţa politică a celor două ţări, ca demersuri cu un
puternic ecou internaţional la acea vreme.

9'1 Ibidcni, p. 166.

Ibidcni, p. 174.
101 Ibidcni, p. 167.
11)2 Ibidcni, p. 180,
Ibidcni.

111
 Această vizită reprezintă o componentă importantă în ansamblul
celorlalte iniţiative prin care primul patriarh al României a reuşit să
deschidă perspective reale în promovarea unor relaţii trainice între bisericile
creştine, relaţii continuate şi de urmaşii săi, prin efortul cărora s-au găsit
modalităţi adecvate pentru ca asemenea legături spirituale să constituie şi în
viitor o garanţie pentru consolidarea credinţei creştine.
Prin tot ce a realizat în întreaga sa viaţă, Miron Cristea a fost şi va
rămâne o figură emblematică a ortodoxiei româneşti.

This Work presents some aspects regarding Miron Cristea’s concern

for promoting durable relations between the Orthodocs churches. From the
studied bibliography, we used some quotations from his speeches and
fragments from the letters, that Miron Cristea sent Io several leaders of the
Christian churches.
The second pan of this work is dedicatcd to the visit that the Patriarch
of Romania paid in Poland. Our work underlines the importance of this visit
for the conneclions between the churches, on the one hand and for the
relations of the two countries, on the other hand.

BIBLIOGRAFIE

1. ANGVSTIA, 4, Arheologie, istorie, etnografie, sociologie. Editura

„Carpaţii Răsăriteni”, Sf Gheorghe, 1999.
2. CUVÂNTĂRI ţinute de înaltpreasfinţia Sa Domnul Domn Dr. Miron
Cristea, Mitropolit Primat al României, Bucureşti, „Cartea Românească”,
S.A., 1923.
3. DUDU, V., Călătoria în Polonia a I.P.Sf. Sale, Preafericitul D.D.Dr.
Miron Cristea - Patriarh şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri al
României, 20 - 23 mai 1938, Bucureşti, 1938.
4. PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Pagini dintr-o arhivă inedită. Editura
Minerva, Bucureşti, 1984.
5. STAVARACHE, Dumitru, NEGOESCU, Ion, Mitropolitul Visarion
Puiu. Relaţiile cu biserica anglicană. Documente 1921, 1954, Editura
Polirora, Bucureşti, 2004.
6. ŞANDRU, Ilie, BORDA, Valentin, Patriarhul Miron Cristea, Casa de
Editură „Petru Maior”, Tg. Mureş, 1998.
7. ŞANDRU, Ilie, Patriarhul Miron Cristea, Editura „Grai Românesc a
Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, Miercurea - Ciuc, 2008.

112
 Projjfamul şederii în POLONIA a
Prea FerhSîrii Sile Patriarhalul - Prim Ministru.
19- Mal—Joi seara — Plecarea din Bucureşti cu Consilierul
Conte A. Poninski, ataşat persoanei Prea
:F.ericirii Sale de Guvernul Polon pentru toată
durata vizitei.
20 Mal — Vineri — Prea Fericirea Sa va fi salutat Ia fronti­
dimineaţa era polonă de un delegat al Mitropolitu­
lui Dionisie şi de reprezentanţii autorităţilor
locale.
Prima recepţie oficială va avea loc in
gara Lwow-ului, unde se vor prezenta Ar­
hiepiscopul de Wolynia, Aleksy, In calitate
de reprezentant al Şefului Bisericii Ortodoxe
din Polonia, însoţit de Secretarul Sf. Sinod
şi de .alţi clerici.
în numele guvernului, Patriarhul — Prim
Ministru va fi salutat de Voevodul de Lwow
primarul .şi comandantul oraşului.
Un dejun intim va fi oferit în saloanele
oficiale ale gării, sub preşidentia Voevodului.
Staţionarea trenului in Lwow va dura
aproape două ore.-
20 Mal — seara — Sosirea la Varşovia. Primirea la gară
de I. P. Sf. Sa Mitropolitul Dionisie, încon­
jurat de clerul ortodox, câţiva membri ai
Guvernului Polon, preşedintele oraşului,
Voevodul Varşoviei, şeful protocolului, di­
rectorul Departamentului Cultelor şi mulţi
altl tnaltl funcţionari.
Plecarea dela gară direct Ia locuinţa Mitro-
,polituIui, unde Prea Fericirea Sa va locui în
timpul şederii Sale Ia Varşovia. — Repaos.
21 Mal—Sâmbătă, — ,Te-Deum“ la Catedrala Ortodoxă.
dlmlneofa Vizitele Prea Fericirii Sale la preşedintele
Consiliului, ministrul Afacerilor Streine şi
ministrul Instrucţiunii Publice şi Cifltelor.
prtnz ■ ora 12,45 — Ceremonie la- Mormflntul Eroului 'Ne­
cunoscut cu onorurile militare.

113
TOPLIŢA - SPAŢIUL SPIRITUAL NATAL AL LUI ELIE
MIRON CRISTEÂ REFLECTAT ÎN ACTE, SCRISORI ŞI
ÎNSEMNĂRI PERSONALE ALE MITROPOLITULUI
PRIMAR ŞI ALE ÎNTÂIULUI PATRIARH AL ROMÂNIEI
Prof. Vaier V. Vodă -Târgu-Murcş

Miron Crislea a fost unul dintre cei patru transilvăneni care au dus Ia
Bucureşti istoricul Document al Unirii de la 1 Decembrie I918.EI a rostit în
capitala ţării reîntregite acolo unde soarele’Văsare pentru toţi românii”,după
cum se exprimau intelectualii din Ardeal, ”...o lungă şi mişcătoare
rugăciune,de smerenie întru biruinţă, şi de mulţumire întru
speranţă,binecuvântând pe Dumnezeu şi exprimând,ca un psalmist inspirat,
simţăminte de o copleşitoare adâncime,în vorbe simple,dar atât de adevărate
şi de potrivite,încât parcă făceau să vorbească însăşi fiinţa românească,fiinţa
cea nevăzută şi veşnică,cea de dincolo de forme de cuvânl,de parcă ar fi
vorbit toate inimule deodată, într-un grai nou,atuncea descoperit sub vraja şi
binecuvântarea Unirii.”(v-Antonie Plămădeală,”Contribuţii istorice privind
perioada 1918-1939”,Sibiu, 1987,p.6).
Pentru ilustrarea cuvintelor caracterizante ale exegetului şi cercetător
,Antonie PlămădeaIă,vom cita selectiv,din cuvântarea-rugăciune a Iui Elie
Miron Cristea: "Doamne,...Tu ai văzut strâmtoarea părinţilor noştri şi ai
auzit strigarea lor,căci se făcuseră ei ca floarea în brumă şi plecat spre
pulbere era sufletul lor, şi trupul lor lipit de pământ.”...’Tu ai împlinit şi cu
noi ceea ce ai făgăduit de demult;Sfarma-voi jugul de pe line şi voi rupe
legăturile Tale;Iărgi-voi hotarele tale,aduna-vă-voi dintre popoare şi vă voi
strânge din ţările unde sunteţi împrăştiaţi , restatoniici-voi judecătorii tăi ca
mai înainte, şi sfetnicii tăi ca la început.”..."Veniţi deci să ne închinăm şi sa
cădem Domnului şi să plângem înaintea Lui şi să-i făgăduim zicând;Iată,noi
şi feciorii şi felele noastre şi fraţii şi surorile noastre,umblav-ora întru
aşezământul legii părinţilor noşlri.”(v.Antonie Plămădeală,”Contribuţii
istorice privind perioada I918-1939”,Sibiu,1987,p.6-7)
Elie Miron Cristea a crezut cu spirit lucid ardelenesc într-o stea
norocoasă a vieţii sale şi cu rară luciditate in destinul neamului.în toamna
lui 1907 a rostit cuvinte profetice, care nu se pot uita,în timpul depunerii
unei coroane Ia mormântul lui I.C.Brălianu:”Să ajute Dumnezeu ca urmaşii
săi să înfăptuiască Unirea cea mare a tuturor românilor.”

116
 Din partea familiei celui venerat i s-a răspuns cu aceeaşi adâncă
proorocire: "Iară cuvioşia Ta să ajungi cel mai mare ierarh în fruntea
Bisericii acestei Românii mărite...”
In "Însemnări personale”,se relatează un alt moment de aceeaşi
nuanţă profetică: ”După ce m-am călugărit(1902)mulţi vedeau în mine un
viitor vlădică,că eu m-am călugărit din simplul motiv să nu fiu stingherit în
dorul de a lucra pentru Biserică şi cultura românească mai liber,mai
mult.Odată mergeam la masă pe o stradă din Sibiu. Departe,îndărăptul
meu,veneau doi profesori de la şcoala superioară de fete din Sibiu... Unul
dintre profesori,diaconul llie Moga zice colegului său:Vezi tu pe
Dr.Cristea?Deşi merge pe drum de şes,mie îmi pare că merge urcând mereu
în sus.AJungându-mă în cale mi-au spus râzând gândul şi vorba
lor.”(idem,p.322)
Prin claritatea expunerii şi adeverirea celor relatate,ni se pare
superfluu orice comentariu personal.
Ajungând în scaunul suprem în ierarhia Bisericii Ortodoxe Româue,i
se urează din partea multor oameni de seamă a-i ţării ani rodnici în
activitate şi”să scape Biserica de sub tutela anticanonică a partidelor
politice.”
După Unire,se constată un anume şi real dezinteres faţă de
Transilvania;unde românii erau defavorizaţi,mai ales econimic,în favoarea
minorităţilor.Această surprinzătoare,dar reală stare de fapte,este susţinută de
textul unei scrisori adresate omului politic lucid şi intelectual,Ioan Lupaş,cu
menţiunea motivată, "confidenţial”. Cităm integral acest text-document:
“Iubite Amice,
In Topliţa-devenit oraş cu 14.000 de locuitori,multe mii de lucrători
la numeroase fabirici,au fost 2 farmacii şi pe vremea ungurilor:una
Dozsa,un maghiar rafmat,şi una românească,Tămaş.Acum cea românească e
închisă.Românul plecase şi venise altul. Dozsa are interes să tămâie
singur,deşi s-a îmbogăţit.Are avere în Topliţa.Are vilă la Borsec,pe care o
vinde cu 800.000 lei.A zădărnicit oraşului Topliţa a cumpăra casele de la
baronul Bânffy pentru primărie.Sunt în piaţă,cuprind o lăture întreagă a
unui pătrat. Deci costă multe milioane.El a provocat venirea unui
inspector,care să constate că-i destul o farmacie.Ar fi o sfidare a intereselor
româneşti.
Te rog deci a nu aproba eventuala cerere de reducere,ci a rămâne
acolo un român sau o româncă care să se îmbogăţească şi ei.
Textul scrisorii se încheie:"Cu frăţească dragoste şi arhierească
binecuvântare. Miron patriarh.”
Datarea: 5.II. 1926

117
 Expresia conţinutului e de limpezimea izvorului de apă din
adâncimea şi statornicia Munţilor Călimani şi de tăria realităţilor dramatice
trăite de neamul românesc autohton în Transilvania şi după 1918!
Se impun câteva comentarii,fără a detalia interpretarea.
Patriarhul nu era preocupat numai de reforme reale ale Bisericii
Ortodoxe Române,ci şi de starea generală a naţiunii,de soarta multor români
vitregiţi de drepturi legitime,parcă ar fi străini în propria lor ţară,mai ales
sub aspect econimic.Cazul închiderii farmaciei Tămaş din Topliţa nu este
singular în Transilvania şi nici în acest domeniu.Cazul relatat s-a petrecut în
1926!Miron Cristea era în deplină cunoştiinţă de cauză şi trăia cu intensă
durere suferinţa vieţii celor mulţi şi odihniţi!
Alte texte,mai ales în cele cu titlul generic, ”Insemnări”,conţin multe
relatări despre sărăcirea românilor şi progresiva deposedare de bunurile
materiale,de la peticul strămoşesc de pământ,micile suprafeţe de
păduri,multe alte bunuri imobile şi nu numai.
Nu mai amintim de şicanările politice ale românilor majoritari şi
autohtoni,multe dintre aceste stări de fapt au o prelungire până în prezentul
pe care îl trăim.Cei mai mulţi fruntaşi politici români din Transilvania s-au
ridicat cu dârzenie din popor,ca şi oamenii de vază a-i culturii
naţionale.Miron Cristea a pledat cu credinţă nobilă naţională pentru
absoluta necesitate a reîntoarcerii către neamul românesc şi spre trebuinţele
lui.Cităm un setul pasaj dintr-o memorabilă pastorală rostită la hirotonirea
ca arhiereu,la Sibiu,în 1910: "Trebuie să fim ca ploaia,care,în forma
aburilor de apă se evaporează din pământ şi se ridică sus de tot,în sferele
cele mai înalte ale văzduhurilor,dară nu se pierde acolo,ci sub oblăduirea
curenţilor naturii iarăşi cade pe pământ,în fonnă de ploi mănoase,
răcorindu-l,udându-l,stâmpărându-i setea şi fâcându-l să rodească cu
belşug.”(v. "Pastorale şi Cuvântări”,B.,1923,p.lO).
Dintre apropiaţii săi,O.C.Tăslâuanu i-a surprins lui Elie
Miron:Cristea această dimensiune exemplară ardelenească în puţine
cuvinte: "Sufletul lui de ţăran a fost întotdeauna straja cea bună a activităţii
sale.Şi-a dat întotdeauna seama că temelia culturală şi morală a neamului
nostru nu e în cele câteva mii de cărturari înclinaţi a se înehega într-o clasă
socială deosebită,ci în plugarii de pe ogoare şi în păstorii de pe plaiuri,cari
trebuie învăţaţi şi educaţi pentru a ţine piept cu viitoiul civilizaţiei de
astăzi." (v."Luceafârur,nr. 10,1910,p.239).
* * *
The First Head pf Church, Elie Miron Cristea remains in the history
of modem Romania as a guilging light of visionary hope the fulfillment of
its destiny among other nations of the World.

118
 Capitolul II
CREDINŢA STRĂBUNĂ

119
 ACTE CARITABILE IN CADRUL EPISCOPIEI
CARANSEBEŞULUI LA SFÂRŞIT DE SECOL XIX ŞI ÎN
PRIMII ANI AI SECOLULUI XX

Pr. dr. Florin Bensean

Ţinta de căpetenie a strădaniilor preoţeşti este, în fond, partea

spirituală din fiinţa noastră: sufletul omenesc şi mântuirea lui. Dar preotul
nu se poate dezinteresa nici de latura materială a vieţii credincioşilor săi,
pentru că aceasta constituie temelia indispensabilă a vieţii lor sufleteşti, iar
de bună-starea, mulţumirea şi fericirea omului atârnă în bună parte şi
progresul său cultural, moral şi religios. Nu poţi propovădui pe Dumnezeu
şi Evanghelia lui Hristos asistând nepăsător la suferinţele, lipsurile şi
mizeria materială a credincioşilor tăi. Nu poţi să spui că iubeşti pe
Dumnezeu şi pe oameni — care sunt fiii Lui — dacă tolerezi sau rămâi
pasiv în faţa urii care învrăjbeşte şi desparte pe oameni, a lăcomiei şi a
asupririi, care împarte pe oameni în bogaţi şi săraci, în stăpâni şi robi, în
exploatatori şi exploataţi. Preoţimea, care în majoritatea ei a fost recrutată
din mijlocul poporului e datoare deci să împărtăşească din toată inima,
dreptele năzuinţe ale poporului muncitor spre o viaţă mai bună şi să se
alăture la strădaniile acestuia spre împlinirea lor. [dealurile veşnice de
dreptate socială, de pace şi de iubire între toţi oamenii şi toate popoarele de
pe faţa pământului, egal îndreptăţite la viaţă sunt în definitiv şi ale Bisericii
creştine, ele fiind înscrise în învăţătura Mântuitorului şi în Sfânta Scriptură
încă de acum mai bine de două mii de ani.
Preoţia creştină, din perioada de care ne ocupăm, nu putea
rămâne una exclusiv ritualistă, mărginită adică la îndeplinirea îndatoririlor
rituale prevăzute în Molitfelnic, ci a trebuit să iasă pe şantierul larg al vieţii
sociale, să se alinieze în rândurile luptătorilor pentru înfăptuirea idealurilor
de progres şi dreptate socială. în acţiunile sociale întreprinse de Biserică în
această perioadă trebuie să ţinem cont de doi factori extrem de importanţi;
perioada extrem de grea prin care treeea întreaga Transilvanie, deci implicit
şi Biserica românească de aici; precum şi starea de sărăcie, generalizată şi
asupra preoţilor români transilvăneni.
Au existat circulare permanente din partea Mitropoliei
Ardealului către Protopopiate ca să îi ajute pe cei săraci şi să adune bani şi
cele necesare vieţii pentru cei năpăstuiţi. Trebuie să menţionăm şi modul în
caro preotesele văduve au fost ajutate şi susţinute material în mod consistent

121
de călre Biserică. Se înregistrează foarte multe cereri ale preoteselor văduve
către protopopiate şi către mitropolie, in urma cărora au fost ajutate în limita
posibilităţilor, dar destul de substanţial. Mereu mitropolia face apel la
protopopi ca să trimită liste cu preotesele văduve spre a fi ajutate. De
asemenea au fost ajutaţi şi oamenii care au avut de suferit de pe unna unor
calamităţi ale naturii, cum ar fi: inundaţii, incendii, epidemii etc., în unna
cărora mulţi oameni au rămas fără cele necesare traiului. Au fost ajutaţi şi
numeroşi învăţători săraci care trăiau în condiţii destul de dificile. S-au
acordat de asemenea numeroase ajutoare şi către multe şcoli care îşi
desfăşurau activitatea în condiţii destul de precare, ajutoare pentru
întreţinerea şcolilor, pentru reparaţii, pentru elevi nevoiaşi etc.
Odată cu reînfiinţarea Mitropoliei Ardealului (12/24
decembrie 1864), s-a acceptai ca ea să cuprindă — pe lângă Arhiepiscopia
Sibiului — două eparhii sufragane: a Aradului, care exista de peste un secol
şi jumătate, sub jurisdicţia Mitropoliei de Carloviţ, şi a Caransebeşului, care
lua fiinţă acum. Noua Episcopie a Caransebeşului a fost înfiinţată, oficial,
prin diploma imperială din 6 iulie 1865. Era formală din parohiile româneşti
grupate în protopopiatele: Caransebeş, Mehadia, Lugoj, Făget, Vărădia,
Jebel, Vârşeţ, Palanca, Panciova şi Ciacova, aparţinătoare până atunci de
Episcopiile ortodoxe sârbe din Timişoara şi Vârşeţ. Despărţirea
credincioşilor din parohiile mixte a durat mai mult timp, fiind împiedicată
de reprezentanţii Bisericii sârbe, care voiau să păstreze cât mai multe
parohii. După lungi discuţii cu patriarhul Samuil Maşirevici şi cu
reprezentanţii Bisericii sârbe. Mitropolia Ortodoxă a Ardealului a primit,
din fondurile Bisericii sârbe, suma de 230.000 fl. (Şagiuia ceruse iniţial
875.000, apoi 400.000 fl.). Dintre mânăsliri, a primit numai Hodoş-
Bodrogul, deşi Şaguna a cerut patiu (Hodoş-Bodrog, Bezdin, Sângeorge şi
Mesici), întrucât erau ctitorite de credincioşi români înainte de întinderea
jurisdicţiei Bisericii sârbe în aceste locuri. S-a purtat un lung proces pentru
aceste mânăstiri până în 1916, ajungând până la «Tabla regească» din
Budapesta, instanţa supremă de judecată în Ungaria de atunci. Notăm că
după moartea lui Şaguna, în Congresele Naţionale Bisericeşti ale
Mitropoliei s-au făcut în repetate rânduri propuneri de înfiinţare a unor noi
episcopii, la Timişoara, Oradea şi Cluj. Mitropoliţii Miron Romanul şi loan
Meţianu n-au dat însă sprijinul necesar pentru realizarea acestor propuneri,
aşa că ele nu s-au putut transpune în faptă decât după 1918. Şi-a continuat
existenţa doar Consistoriul sau vicariatul ortodox român de la Oradea
(înfiinţată în 1792), în frunte cu un vicar, dependent de Episcopia Aradului.
Referitor la organizarea Episcopiei Caransebeşului, putem
spune că primul cânnuitor al reînfiinţatei eparhii a Caransebeşului a fost

122
loan Popasu. După terminarea studiilor, a funcţionat un an ca secretar al
episcopului Vasile Moga, apoi a fost ales preot şi protopop în Braşov
(1837). în 1848, a participat activ la lucrările Adunării naţionale româneşti
de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, fiind unul din cei zece secretari. A făcut
parte din delegaţia, condusă de Şaguna, care a prezentat împăratului
doleanţele naţiunii române. A lucrat mult pentru înfiinţarea gimnaziului
românesc din Braşov (1850), fiind unul dintre cei mai devotaţi colaboratori
ai mitropolitului Andrei Şaguna. în 1865 Şaguna l-a propus împăratului
pentru a fi numit episcop la Caransebeş. A fost hirotonit în biserica mare
din Răşinari, la 15 august 1865, iar peste câteva zile şi-a început activitatea
la Caransebeş. în noua sa slujire, s-a remarcat, înainte de toate, ca un bun
organizator. îndată după instalare s-a îngrijit de mutarea secţiei româneşti a
Institutului teologic din Vârşeţ la Caransebeş (noiembrie 1865), având
pentru început doar doi profesori: preoţii George Peştean şi Mihail
Velceanu. Cursurile durau trei ani. în 1874, a luat fiinţă o secţie de
pedagogie, cu doi ani de studii, deci s-a creat un Institut teologic-pedagogic,
după modelul celor din Sibiu şi Arad, sub aceeaşi conducere. Pentru
formarea de profesori, a trimis câţiva tineri la studii în diferite centre
universitare din Germania şi Austro-Ungaria: luliu (losiQ Olariu, Gheorghe
Popovici, autor de lucrări istorice şi alţii. Sub el s-au înfiinţat în eparhie
numeroase şcoli poporale (elementare) confesionale. Sub raport material,
notăm cumpărarea unei case care a servit ca reşedinţă, a înfiinţat o
tipografie, cu librărie (1885). La 5/17 ianuarie 1886, a apărut primul număr
din Foaia Diecezană, organ bisericesc şcolar, economic şi literar al eparhiei
Caransebeşului, care a apărut fără întrerupere până în 1948. Episcopul loan
a murit în 1889, fiind îngropat în biserica Sf. loan Botezătorul din
Caransebeş.
Unnaşul său, Nicolae Popea, un alt ucenic devotat al
mitropolitului Andrei Şaguna, a fost ales episcop în acelaşi an10'1. A făcut
apoi studii de teologie ia Viena. Remarcat de Andrei Şaguna, a fost chemat
la Sibiu, încredinţăndu-i o catedră la Institutul teologic, la care a activat
până în 1870, precum şi postul de secretar eparhial (1854), apoi a ajuns
asesor (consilier). Tot la îndemnul lui Şaguna s-a călugărit (1856), luându-şi
numele de Nicolae, în locul celui de Neagoe, avut din botez. în 1870,
Şaguna l-a numit vicar arhiepiscopesc, iar în anul unnător l-a hirotesit
arhimandrit. în slijirea de episcop, Nicolae Popea a continuat munca
înaintaşului său, îngrijindu-se de Institutul teologic-pedagogic, de trimiterea

llH Preot Praf. Dr. Mintea Picurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Rotmitie. voi. 3. Editura Institutului Biblie şi
dc Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p, 225.

123
unor tineri Ia studii superioare de teologie, pe care i-a nuinit apoi profesori,
de şcolile confesionale şi de starea materială a eparhiei. In 1891 s-a ridicat o
clădire pentru Institutul teologic-pedagogic. Prin testament lăsa întreaga
agoniseală a vieţii (300.000 coroane) Episcopiei Caransebeşului, pentru
ajutorarea tinerilor dornici de învăţătură. Episcopul Nicolae Popea a scris
câteva lucrări de istorie, apreciate Ia timpul său. Pe baza acestor lucrări.
Academia Română l-a ales membru activ, în 1899, fiind al doilea episcop —
- după Melchisedec de la Roman — care s-a învrednicit de această înaltă
cinstire. In discursul de recepţie rostit în faţa acestui înalt for cultural
(1900), a înfăţişat viaţa şi activitatea marelui său dascăl Andrei Şaguna.
Nicolae Popea a fost unul dintre cei mai de seamă militanţi pentru drepturile
poporului român din Transilvania.
După moartea episcopului Nicolae Popea (26 iulie/8 august
1908), eparhia Caransebeşului a trecut prin mari frământări, căci împăratul -
— la propunerea Guvernului ungar — a refuzat să recunoască două alegeri: a
protosinghelului Filaret Musta şi a protosinghelului losif Traian Bădescu,
asesor consistorial, care va ajunge episcop în 1920. Abia cea de a treia
alegere, în persoana protosinghelului Miron Cristea, asesor arhiepiscopesc
la Sibiu, a obţinut recunoaşterea.
Miron Cristea a păstorit la Caransebeş în împrejurările grele
ale primului război mondial, având de înfruntat — ca şi ceilalţi ierarhi
români — furia oarbă a Guvernului de a desfiinţa şcolile confesionale
româneşti. La 1 Decembrie 1918a fost prezent la Marea Adunare Naţională
de Ia Alba lulia, rostind o pătrunzătoare cuvântare, în care amintea toate
suferinţele de veacuri ale românilor transilvăneni. A făcut parte din
delegaţia care a prezentat actul Unirii la Bucureşti. La 18/31 decembrie
1919 a fost ales mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe din România
întregită, ca simbol al unităţii poporului român de pretutindeni, iar în 1925 a
devenit primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române105.
Episcopia de Caransebeş administra şi ea o serie de fundaţii,
care în anul 1907 avea următorul capital: „Balla”, de 14,907,49 coroane,
„Dumitru Peţa”, de 25.221,36 coroane, „Constantin Nicoiaevici”, de 13,555
coroane, „loan Popasu” de 9635,53 coroane, „Costa Tismănariu” de
36.103,51 coroane, „Mihai Trapşia”, de 17.770,63 coroane, „loan Temeş”,
de 10.020,39 coroane, „Trăilă Stroiescu” de 20.945,49 coroane, „ Dumitru
Brumariu”, de 20.647,54 coroane. Din aceste fundaţii. Episcopia ortodoxă
de la Caransebeş a acordat burse pentru studii la universităţile din Europa.
Amintim printre beneficiarii unor asemenea burse pe Filip Adam, care a

5 Ibidcm, p. 227.

124
studiat teologia şi filosofia Ia Leipzig, losif Bălan la Academia de
Agricultură de la Magyarovar, Patriciu Dragalina Filosofia la Viena şi
pedagogia la Gotha; Petru lonescu la Gisenach, G. Lobonţiu dreptul Ia
Budapesta, loan Neinoianu pedagogia şi teologia Ia Leipzig, Ştefan
Velovan, în Seminarul Pedagogic de la Gotha. In Banat, la Lugoj, funcţiona
fundaţia „Ana Alexandrovici”. Ea a fost creată de Ana Alexandrovici, care
prin testamentul întocmit Ia 7/19 aprilie 1865 a creat 4 fonduri, lăsate în
administrarea parohiei ortodoxe din Lugoj. Unul din aceste fonduri, în
valoare de 800 de florini, a fost destinat acordării de burse pentru elevi şi
studenţi. între anii 1865-1915, din acest fond au beneficiat de ajutor şi burse
85 de tineri bănăţeni, din care 22 au urmat studii universitare. în
administrarea Bisericii Ortodoxe Române se afla şi Fundaţia „Elena Ghiba
Birta”, din care s-au acordat burse tinerilor români care au studiat Ia
universităţile din Cluj şi Budapesta şi la Academia de Drept din Oradea.
La episcopia de Caransebeş, în bugetul pe 1877 Ia episcopia
de aici, în fondul de spese pentru consistoriul diecezan întâlnim ajutoare
acordate bisericilor sărace în sumă de 300 fl., şi pentru cazuri neprevăzute
de asemenea s-au alocat 300 de fl.; din fondul preparandial s-au acordat
stipendii pentru 2 tineri; 1 a 250 fl., 1 a 375 fl., pentru rechizite şi alte
trebuinţe s-au alocat 150 fl.; din fondul preoţesc s-au acordat ajutoare
preoţilor lipsiţi 500 fl., contribuţie pentru sesiunile vacante şi reduse 700 fi.,
spese Ia licitarea sesiunilor şi altele 100 fi.; din fondul general s-au acordat
ajutoare şcolilor şi învăţătorilor lipsiţi 400 fl.106. Tot în acest an s-au mai
acordat ajutoare şi din: fondul institutului teologic, fondul „instructu”,
fondul deputaţilor sinodali şi congresuali.
în bugetul diecesei Caransebeşului pe anul 1883 întâlnim de
asemenea ajutoare acordate astfel: Ia spesele Senatului bisericesc întâlnim
ajutoare preoţilor „de tot lipsiţi” în sumă de 300 fl., ajutoare parohiilor de
tot lipsite 300 fl., pentru cazuri neprevăzute 100 fl.; la spesele senatului
şcolar întâlnim ajutoare pentru conferinţele învăţătoreşti 500 fl., pentru
rechizite şi alte trebuinţe: a) la institutul teologic 150 fl., b) la institutul
preparandial 150 fl. (în total 300 fl,), pentru ajutorarea învăţătorilor lipsiţi
300 fi., stipendii la 2 tineri calificaţi pentru pregătire „la profesură” a 500 fl.
(în total 1000 fl.), pentru cazuri neprevăzute 80 fl; Ia spesele senatului
epitropesc întâlnim ajutoare pentru tipărituri 300 fl., pentru reparaţii la
edificiile diecesane 300 fl., ajutoare bisericilor lipsite din dieceză 300 fl.,
pentru cazuri neprevăzute 100 fl.107. Mai întâlnim astfel de ajutoare şi la:

h Prorocolul sinodului eparhial ol diecesei gr. or. române a Caransebeşului. 1877, p. 28*31.
T Protocolul sinodului eparhial al diecesei gr. or. române a Caransebeşului, 1882, p. 42-45.

125
spesele sinodului eparhial, Convenţia episcopească şi la spesele
Consistoriului plenar.
In bugetul diecezei Caransebeşului pe anul 1885, întâlnim
ajutoare acordate astfel: la spesele senatului bisericesc s-au acordat pentru
ajutorarea preoţilor „de lot lipsiţi” 300 fl., pentru ajutorarea parohiilor
sărace 300 fl., stipendii la 2 tineri calificaţi pentru pregătirea „la profesura”
a câte 500 fl. (în total 1000 fl.), pentru cazuri neprevăzute 100 fl.; la spesele
senatului şcolar: pentru conferinţele învăţătoreşli 450 fl., pentru rechizite şi
alte trebuinţe a)la institutul teologic 150 fl. b) la institutul preparandial 150
fl. (în total 300 fl.), pentru ajutorarea învăţătorilor lipsiţi 300 fl., pentru
cazuri neprevăzute 100 fl.; la spesele senatului epitropesc: pentru tipărituri
300 fl., pentru reparaţii la edificiile diecezane 300 fl., ajutoare bisericilor
„lipsite” din dieceză 300 fl., pentru cazuri neprevăzute 100 fl.108. Mai
întâlnim astfel de ajutoare şi la spesele sinodului eparhial, convenţia
episcopească, spesele consistoriului plenar.
In Protocolul sinodului eparhia! al diecezei greco orientale
române a Caransebeşului din anul 1901 sunt publicate Statutele fondului
preoţesc pentru ajutorarea văduvelor şi a orfanilor rămaşi după preoţii
răposaţi din dieceza greco ortodoxă română a Caransebeşului. Ne vom
referi în continuare la acestea.
Un prim capitol cuprinde dispoziţii generale. Se preciza aici că
dieceza greco ortodoxă română a Caransebeşului înfiinţează un fond cu
scopul, ca din venitul lui să se poată da ajutoare Ia văduvele şi orfanii
rămaşi după parohii (administratorii parohiali), capelanii şi diaconii din
dieceza Caransebeşului. Fondul e proprietatea diecezei ortodoxe române a
Caransebeşului şi poartă denumirea de: «Fondul diecezei gr. or. române a
Caransebeşului pentru ajutorarea văduvelor rămase după preoţii răposaţi din
dieceza gr. or. română a Caransebeşului». îndreptăţiţi şi obligaţi de a
participa la acest fond sunt: a) parohii (administratorii parohiali); b)
capelanii; c) diaconii.
Un alt capitol se referă la formarea şi alimentarea fondului.
Fondul acesta se crează şi alimentează: a) din fondul preoţesc de pensiune
diecezan deja existent; b) din venitul sesiunilor parohiale reduse; c) din
taxele pentru examenele de calificare a candidaţilor Ia preoţie; d) din venitul
de la sesiunile parohiale, care devin vacante prin moartea preotului sau a
protopresbiterului şi nu este văduvă sau orfani îndreptăţiţi la favorurile
acordate printr-o hotărâre din regulamentul pentru parohii, sau dacă au şi
rămas văduvă şi orfani, dar preotul, care administrează parohia pe timpul

" Prolocolul sinodului eparhial al dieccsei gr. or. românea Caransebeşului. 1884, p. 77-f

126
vacanţei, locuieşte în aceeaşi comună şi mai are şi veniturile parohiei sale
proprii, e) din veniturile sesiunilor parohiale devenite vacante prin
strămutarea preotului sau a protopresbiterului la altă parohie, iar preotul,
care administrează parohia vacantă locuieşte in aceeaşi comună şi mai
câştigă şi veniturile din parohia sa proprie. I) din colecte benevole de la
comunele bisericeşti; g) din venitul unui tas (colectă specială) ce se poartă
în bisericile din dieceză în favoarea acestui fond în fiecare an la „Pogorârea
Duhului Sfânt”; h) din pedepsele în bani dictate prin forurile competente în
favoarea fondului de ajutorare; i) din contribuţiile preoţilor participanţi.
Al treilea capitol vorbeşte despre administrarea şi înmulţirea
fondului. Fondul acesta se administrează de către Consistoriul diecezan ca
senat epitropesc, după nonnele stabilite, după care se administrează şi
celelalte fonduri diecezane. Capitalul fundamental al fondului este
inalienabil şi în decurs de 30 de ani se înmulţeşte neăntrerupt, adăugându-i-
se în tot anul o parte a veniturilor sale. în privinţa înmulţirii acestui capital
s-au luat următoarele dispoziţii: Din venitul anual al fondului se
capitalizează cel puţin: a) de la 1—10 ani 60%; b) de la 10—20 ani 40%; c)
de la 20—30 ani 25%. De aici încolo se vor mai capitaliza încă câte 10%
până ce fondul va ajunge destul de tare ca să poată suporta toate sarcinile, şi
ca ajutoarele văduvelor şi a orfanilor de preoţi să se poată ameliora încă.
Dacă însă cazurile de ajutorări s-ar înmulţi în timpul de la 1—30 de ani în o
aşa măsură, încât partea de venit a fondului, destinată pentru acordarea de
ajutoare, n-ar fi suficientă pentru acoperirea acelora şi nici n-ar fi posibil ca
deficitul să se poată acoperi din alte mijloace ale diecezei, pentru cazul
acesta Consistoriul diecezan se împuterniceşte, ca ajutoarele să le poată
reduce în mod proporţional, până când fondul va ajunge iarăşi în starea în
care să poată plăti ajutoarele întregi.
Capitolul al IV - lea prezintă datoriile membrilor faţă de
fondul de ajutorare. Toţi parohii, respectiv administratorii parohiali,
capelanii şi diaconii din dieceză sunt obligaţi a participa ca membrii la acest
fond de ajutorare şi plătesc odată pentru totdeauna taxa fundamentală şi taxa
anuală stabilite. Referitor la taxele membrilor putem spune că parohii,
respectiv administratorii parohiali, capelanii şi diaconii plătesc cu ocazia
hirotoniei lor o taxă fundamentală de 100 cor., iar ca taxă anuală plătesc 15
coroane. Membrul, care a rămas în restanţă cu taxele anuale pe 2 ani îşi
pierde dreptul de membru, iar taxele plătite de el rămân proprietatea
fondului.
Capitolul V cuprinde ajutoarele ce se dau văduvelor rămase
după membrii fondului. Drept la ajutor din acest fond au văduvele rămase
după parohii (administratorii parohiali), capelanii şi diaconii din dieceză a

127
căror soţi au fost membrii ai fondului preoţesc de ajutorare şi şi-au împlinit
datoriile lor faţă de acest fond prin plătirea taxelor prescrise în statute, dacă
dânsele mai întrunesc şi următoarele cerinţe: a) Dacă văduva fără copii a
trăit împreună cu soţul ei până la moartea lui, sau dacă dovedeşte că nu din
vina ei n-a trăit împreună şi dacă soţul ei a servit ca preot, respectiv a fost
membru la acest fond cel puţin 10 ani. b) Văduva cu copii dacă întruneşte
condiţiile din punctul a) îşi câştigă îndreptăţirea la ajutor şi dacă bărbatul ei
a fost numai 5 ani membru al acestui fond. Ajutoarele anuale se stabilesc
pentru văduvele de preoţi astfel; Văduvele rămase după parohii
(administratorii parohiali), capelanii şi diaconii, dacă aceştia au servit 10 ani
şi şi-au împlinit datoriile lor faţă de fondul de ajutorare, au drept la un ajutor
anual de 240 cor. Ajutorul văduvelor a căror bărbaţi au servit mai mult de
10 ani, apoi pentru tot anul de serviciu mai creşte cu câte 8 coroane Ia an,
până ce ajunge la suma maximală de 480 coroane. Văduvele, care au rămas
cu mai mult de 1 copil, mai primesc un adaos de 20% la ajutorul ce le
revine iar dacă au rămas cu mai mult decât 4 copii, atunci primesc un adaos
de 30%. Adausul acesta le revine însă văduvelor numai până ce copiii au
ajuns vârsta de 18 ani. Văduvele cu copii primesc ca ajutor anual sumele
minimale de 240 coroane, şi în acel caz, dacă soţul lor a servit numai 5 ani,
dar nu sunt îndreptăţite a pretinde şi ajutor separai pentru copii. Ajutorul pe
seama văduvelor se pune în aplicare numai după ce a expirat anul în care
ele, conform Regulamentului pentru parohii, beneficiază de Jumătate din
venitul parohiei văduvite. Văduva îşi pierde dreptul la ajutor în următoarele
cazuri: a) dacă trece Ia altă religie; b) dacă duce o viaţă imorală; c) dacă se
căsătoreşte a doua oară. Dacă însă ea ar rămânea văduvă şi după al doilea
bărbat şi după acesta n-ar avea dreptul de ajutor, sau dacă nu din vina ei se
desparte de el, în cazul acesta respectiva văduvă are dreptul să ceară ca să i
se pună iarăşi în aplicare ajutorul ce-i revine ei după primul bărbat.
Capitolul VI prezintă ajutoarele ce se dau orfanilor rămaşi
după membrii fondului. Orfanii din părinţi care au participat Ia acest fond.
Iară privire la anii de serviciu ai tatălui lor, primesc un ajutor anual: a) dacă
rămâne 1 orfan 100 cor.; b) dacă rămân 2 orfani 150 cor.; c) dacă rămân 3
orfani 200 cor.; d) dacă rămân mai mulţi de 3 orfani 300 cor. Ajutorul se dă
orfanilor numai până ce ei au ajuns la vârsta de 18 ani. Acest ajutor se
sistează insă şi mai înainte, dacă ei şi-au asigurat existenţa lor pe altă cale.
Excepţie se face cu feciorii care cercetează vreun institut de învăţământ,
acestora, dacă dovedesc progres bun, li se lasă ajutorul până la absolvire.
Tutorii orfanilor sunt îndatoraţi a face la finele fiecărui an raport la oficiul
protopopesc, iar acesta la Consistoriul diecezan despre modul cum sunt
îngrijiţi orfanii şi despre creşterea ce li se dă, rezervându-şi Consistoriul

128
dreptul că, la caz dacă se dovedeşte, că tutorele nu îngrijeşte de creşterea
bună a orfanilor, să poată lua măsurile ce le va afla de necesare pentru
asanarea răului. N-au drept la ajutor: a) orfanii a căror părinţi şi-au pierdut
dreptul la ajutor; b) orfanii care părăsesc religia ortodoxă; c) orfanii care au
purtare imorală şi din cauza aceasta au fost judecaţi de către Consistoriul
diecezan la pierderea ajutorului.
Capitolul VII se referă la unele prevederi speciale referitoare
la fondul de ajutorare. Un membru care renunţă de bunăvoie la oficiul său,
sau trece în altă dieceză, primeşte înapoi taxa plătită, însă Iară dobânzi.
Văduva unui membni care a murit înainte de a fi împlinit 10 de ani de
serviciu, are dreptul să pretindă restituirea taxei plătite de către bărbatul ei,
împreună cu dobânzile de 5%.
Ultimul capitol din acest Statut, al VIII - lea, cuprinde
dispoziţii tranzitorii. Toţi acei preoţi in funcţie, care şi-au plătit regulat
taxele la fondul preoţesc de pensiune, se consideră membrii şi ai fondului
preoţesc pentru ajutorarea văduvelor şi a orfanilor şi la ajutorare li se
adaugă anii pe cât ei şi-au plătit taxele, având a plăti numai diferenţa de
taxe, însă fără dobânzi. La cerere însă, ei se şterg din şirul membrilor şi
taxele plătite li se restituie împreună cu dobânzi de 5%. Preoţii care se află
în funcţie şi n-au plătit taxele la fondul preoţesc de pensiune existent, numai
aşa se primesc ca membrii ai fondului preoţesc pentru ajutorarea văduvelor
şi orfanilor, dacă ei în termen de 3 luni de la înfiinţarea fondului, o cer
aceasta în scris la Consistoriu şi dacă în decurs de cel mult un an vor plăti
taxa fundamentală şi cele anuale pe toţi anii de serviciu, care se adaugă la
ajutorare, împreună cu dobânzile de întârziere de 6%. Se observă însă, că
mai mult de 10 ani de serv'iciu anterior nu se adaugă la ajutorare. Cu
intrarea în funcţionare a acestor statute «fondul preoţesc de pensiune şi
pentru ajutorarea văduvelor şi a orfanilor rămaşi după preoţii răposaţi» se
desfiinţează; iar capitalul ce mai rămâne după ce s-au lichidat sumele intrate
la acest fond şi taxele de la preoţi, şi s-au restituit taxele intrate de la preoţii,
care au repăşit, se consideră de proprietatea fondului preoţesc pentru
ajutorarea văduvelor şi a orfanilor. Aceste Statute au intrat în vigoare după
publicarea lor. Acest Statut a fost votat de sinodul eparhial în şedinţa ţinută
la 10 aprilie 1901 şi a fost prezentat de Nicolae Popea, Episcop şi de Dr.
Traian Bădescu, Protonotariu109.
în bugetul diecezei gr. or. române a Caransebeşului pe anul
1903 întâlnim de asemenea ajutoare acordate sub diverse forme, astfel; la
spesele senatului bisericesc găsim pentru ajutorarea bisericilor sărace 400

q Protocolul sinodului eparhial ut dicccsci gr. or. românca Caraitschesului, 1901, p. 60.66.

129
cor., pentru biblioteca profesorilor de teologie şi alte trebuinţe 200 cor.; la
spesele senatului şcolar întâlnim ajutor văduvei Sofia lonaşiu 480 cor.,
ajutor pentru învăţătorii „dotaţi tău” 800 cor., ajutor şcolii de fete din Lugoj
400 cor., pentru biblioteca profesorilor şi alte trebuinţe 300 cor., un
stipendiu de 1000 cor.; din Fondul preoţesc pentru ajutorarea văduvelor şi
orfanilor s-au acordat ajutoare „preoţilor lipsiţi” în sumă de 1400 cor.,
ajutoare preoteselor văduve şi orfanilor 1200 cor., pentru diferite probleme
500 cor.; din Fondul bisericesc-cultural s-au acordat ajutoare învăţătorilor
lipsiţi în sumă de 1400 cor.; din Fondul aucta A s-a acordat ajutor văduvei
fostului profesor Rusu în sumă de 80 cor.; din Fondul Balla s-au acordat
fondului general administrativ pentru stipendiu 540 cor.; din fundaţia „Peţa”
s-a acordat un stipendiu de 160 cor.; din fundaţia „Nicolaeviciu” s-a acordat
un stipendiu de 60 cor.; din fundaţia „Tismănariu” s-au acordat stipendii în
sumă de 400 cor.110. în acelaşi an s-au mai acordat ajutoare sub diferite
forme şi din; fondul general administrativ, spesele senatului epitropesc,
fondul şcolar diecezan, fondul pentru acoperirea convenţiunei episcopeşti,
fondul instrucţiunii episcopeşti, fondul pentru acoperirea speselor
deputaţilor sinodali şi congresuali, fondul pentru acoperirea sidoxiei
episcopeşti, fondul internatului, fondul de pensiune al funcţionarilor
consistoriali şi al profesorilor, fondul de depozite, fondul bisericesc-clerical,
fondul aiicta B, fondul aucta C, fondul Rajacsics, fundaţia pentni zidirea
unei case parohiale în Băile Herculane, fundaţia „Haţegan”, fundaţia
„Stoina”, fundaţia „Curiac”, fundaţia „Pepa-Seracin” pentru gimnaziu,
fundaţia „Pepa-Seracin” pentru cimitirul gr. or. din Caransebeş, fundaţia
episcopului „loan Popasu”, fundaţia „Elena Bosz” pentru biserica din
Bocşa-m., fundaţia „Elena Bosz” pentru biserica din Vasiova, fundaţia
„Elisaveta Peţa”, fundaţia „Trapşa”, fondul parohial din lladia, fundaţia
Heydte.

Summary

There have always been form letters addresed to clergy to hclp

the poor and save money and things for those plagued by misfortune. We
have to mention the manner in which the widow prietesses have been
helped and consistently materially supported by the Church. There are
recorded many requestes on behalf of the widow priestesess to be helped by
the Churc which was actually done quite substancially. There have been
appealings addresed to protopopes to send the lists of the widow prietesses

0 Prolocotul sinodului eparhial al dlccesci gr. or. române a Caransebefului, 190!, p. 54-67.

130
to be helped.The people who suffered from natural calamities were also
helped , natural calamities such as ; floodings, flres, epidemics etc , as a
result of these calamities many people were left stranded without material
possibilities.There were helped many poor teachers who lived in difficult
conditions.lt was given material support for numerous schools which were
functioning in difficult conditions , help for schools’ maintenance , for
mending them, for poor students etc.

131
 MITROPOLITUL NICOLAE BĂLAN
ŞI DIASPORA ROMÂNEASCĂ DIN AMERICA

Pr. prof. dr. Nicolac Bolea

Viaţa omului înfăţişată grafic, reprezintă o linie închegată din

evenimentele în desfăşurarea cărora acesta a participat, direct sau indirect,
intenţionat, ca erou sau simplu privitor. Adânciturile şi ridicările în cursul ei
ascendent sau descendent, marchează evenimentele importante şi
hotărâtoare, evenimente creatoare de drumuri noi, temporal atotstăpânitoare
şi inspiratoare de acţiuni. Pentru omul inferior linia vieţii este ceva dat, un
imperativ din alte lumi, căruia trebuie să i se supună orbeşte; de aceea,
înaintând în viaţă, se lasă condus de evenimente fără nici o ţintă bine
definită, asemenea unui orb, resemnându-se a spune după fiecare grea
încercare; ,y4şa mi-a fost scris”. Altfel e omul superior. Indiferent de locul
ce-1 ocupă în societate, el îşi croieşte singur linia vieţii spre un plan bine
definit, spre o ţintă definită. Punând la contribuţie toate puterile sale
sufleteşti şi trupeşti, cu încredere în sine şi în ajutorul divin, domină
evenimentele, aservindu-le ţintei vieţii lui. Se strecoară cu măiestrie prin tot
ceea ce l-ar opri din drum şi foloseşte la maxim tot ceea ce-i promovează
ascensiunea. Asemenea unui marinar iscusit, îşi conduce barca vieţii pe
marea furtunoasă, înfhmtând valurile, ocolind stâncile şi folosind vântid
prielnic spre ţinta pe care nici un moment n-o pierde din vedere. Pentru el
nu există stavilă de netrecut, nici primejdie de neînvins. El nu cunoaşte
descurajarea, nici oboseala. Se aseamănă cu o stâncă masivă care înfruntă
vremile."1 E greşit a crede că aureola personalităţii lui Nicolae Bălan i-a
fost împrumutată de strălucirea demnităţii de mitropolit. Nu scaunul
mitropolitan a creat pe omul superior, ci omul superior a sfinţit şi a dat
strălucire neamului mitropolitan. Rangul social, oricât de superior ar fi,
niciodată nu imprimă fiinţei omului o altă valoare decât cea. pe care o are,
cu atât mai puţin îi dă cuiva distincţia omului superior. încă înainte de a fi
mitropolit, profesorul de teologie de la Sibiu, Dr. Nicolae Bălan, era o
personalitate recunoscută pretutindeni. Sinteză şi exponat al idealurilor
româneşti, ducea făclia de conducător pe drumul marilor năzuinţe naţionale.

111 Liviu G. Muntcanu, Un conducător de destine, in Omagiu înalt Prea Sfinţiei

Sale Dr. Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, Sibiu, 1940, p. 143

132
Viaţa lui, exemplu de viaţă superioară; cuvântul lui, ascultat cu sfinţenie;
persoana lui, mândrie românească."2
încă din primii ani ai scrisului său, profesorul Dr. Nicolae Bălan
prezenta Evanghelia nu numai ca o doctrină nouă, ci mai ales ca o putere de
viaţă nouă, ca un duh nou. Evanghelia creştină a sosit in lume nu numai ca o
putere nouă, ci şi ca un principiu de viaţă în stare să ridice sufletele spre
înălţimea celui mai mare şi mai sfânt ideal."3 Preocupat de înviorarea şi
adâncimea personală a credinţei, Mitropolitul Nicoale Bălan a acordat în
scrisul şi cuvântul său un mare loc lucrării Duhului Sfânt. (De pildă:
Cuvântarea rostită cu ocazia instalării ca mitropolit). De nenumărate ori a
vorhit de „Duhul lui Hristos”, a cărui putere o asemăna cu o căldură de
primăvară sau cu o apă ce se revarsă în suflete împrospătându-le şi făcându-
le să rodească o viaţă nouă.
în martie 1933, la adunarea de constituire a Frăţiei Ortodoxe Române
(FOR), la Cluj, a rostit o cuvântare programatică, dezvoltată apoi în câteva
studii."41.P.S. Mitropolit Nicolae fonnula definitiv: ,Jiasa şi ortodoxia stnil
componentele originare ale subzistenţei româneşti". în anii de după război
(primul război mondial) a apărut şi a crezut puternic în gândirea, în arta şi în
politica românească fenomenul naţionalismului creştm. Naţionalismul a fost
şi înainte de război o preocupare şi o putere a sufletului românesc. Dar acest
naţionalism s-a spiritualizai, s-a încreştinat şi cu aceasta a devenit un izvor
creator de cultură superioară numai după război."5
Referitor la dimensiunea ecumenică, care încă n-a fost suficient
evidenţiată, Nicolae Bălan a fost iniţiator şi precursor. Mişcarea ecumenică
nu se născuse încă. El a condus prima delegaţie a Bisericii Ortodoxe
Române implicată în ecumenism, şi anume la Conferinţa zisă pe atunci
universală, intitulată „Viaţă şi Acţiune" - Life and Work - organizată la
Slockholm în Suedia, între 19-31 august 1925, din iniţiativa primamlui
Suediei, Arhiepiscopul Natan Soderblom (1866-1931). Din delegaţie mai
făceau parte: Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc al Bucovinei, episcopul
Vartolomeu Stănescu al Râmnicului Vâlcii, Arhim. luliu Scriban, profesorii
I. Lupaş, V. ispir, Romulus Gândea şi preotul Trandafir Scorobeţ. Este cu
adevărat de mirare să vezi astăzi câte lucruri a anticipai Nicolae Bălan în

u~Ibideni,p. 144
113 Nicolae Bălan, Caractere creştine, Rcvisla Teologică (R.T.), 1910, nr. 1, p.
351-352
114 Idem, Ortodoxia iit mijlociii frământărilor de azi. Telegraful Român (T.R.),
LXXXI, 1933, nr. 22-23; R.T. XXIII, 1933, p. 81-92
115 Vasilc Dâncilă, Naţionalism şi Teologie la Nichifor Crainic, ..Gândirea",
oclombric 1939

133
 1925, de parcă ar fi citit cu un ochi de vizionar pe agenda anilor noştri
problemele, temele şi chiar formulele care constituie astăzi limbajul
ecumenic al tuturor Bisericilor, de pe toate meridianele globului. Intr-un
interviu pe care-1 acorda ziarului suedez „Dagens Nyheter” el afirma
„nevoia contactelor personale dintre Biserici”, cerea trecerea pe primul
plan al preocupărilor Bisericilor a ,problemelor sociale” şi îşi exprima
speranţa că Bisericile îşi vor alcătui „un program de ide! pentru munca
socială, un program la care toţi oamenii Bisericii să poată adera din toată
inima".
Intr-o cuvântare rostită în faţa Conferinţei, Ia care erau prezenţi cca.
680 de participanţi, el cerea ca Bisericile „să colaboreze frăţeşte” pe baza
principiilor de mai sus şi a învăţăturilor Sfintei Scripturi, citând texte
devenite clasice în ecumenism: I Cor. XIII,13; loan XVII,21. lată expuse cu
claritate principiile ecumenismului practic; contactele, colaborarea în
probleme sociale, principiile pe baza cărora Bisericile colaborează astăzi pe
plan local, şi pe plan universal în Consiliul Ecumenic al Bisericilor.
Conferinţa de Ia Stockholm s-a declarat preocupată „să actualizeze
Evanghelia lui Hristos in mod mai activ". Ce mult seamănă această
„actualizare” cu ceea ce s-a numit în anii şaizeci „aggiornamento", adică
aducerea preocupărilor Bisericii la zi, la problemele contemporane, la a ţine
pasul cu lumea, cu mentalităţile, cu cultura şi civilizaţia vremii, cu
aspiraţiile, cu limbajul, cu nevoile oamenilor zilelor noastre. Aşa se face că,
la 22 august 1925, Conferinţa discuta nu despre probleme de doctrină, care
au fost permanent evitate, ele putând dezbina, ci despre locuinţele
oamenilor, despre viaţa de familie şi despre rolul bărbaţilor şi al femeilor în
societate. Parcă am auzi vorbindu-se despre „comunitatea bărbaţilor şi
femeilor in Biserică', temă prioritară în preocupările ecumenice ale
deceniului al optulea din secolul trecut. Se poate vedea aceasta în toate
documentele actuale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor."0
In Arhiva Mitropoliei de Ia Sibiu se păstrează două scrisori adresate
Mitropolitului, una din 30 octombrie 1934, trimisă din Timişoara, semnată
de Carol Reiter şi Alexandru Nobel, lideri ai comunităţilor evreieşti din
Ardeal şi Banat, şi a doua, din 27 septembrie 1944, trimisă din Sibiu,
semnată tot de un lider evreu transilvănean, losef Griinberger. In cea dintâi,
semnatarii adresează un călduros apel Mitropolitului, ca, în acele „timpuri
vitrege”, să intervină pentru evreii deportaţi şi ameninţaţi cu moartea şi să le
salveze vieţile; în cea de-a doua, se exprimă „recunoştinţa netrecătoare"

’ Antonie Plămădeală, Alte file de calendar de inimă românească. Sibiu, 1988,

p. 87

134
către înaltul ierarh pentru că, în acei ani de pericole, în siliiaţiile er -
au întâlnit în el, „un luptător eroic şi un salvator al lor de la nenorocire şi
pieire". Aşadar, Mitropolitul intervenise şi reuşise. Faptele şi mărturiile
scrise ale celor în cauză grăiesc prin ele însele.117
Punctând lapidar aceste aspecte din multitudinea preocupărilor
cărturăreşti şi pastorale ale Mitropolitului, vom încerca în cele ce urmează
să reliefăm grija sa pentru diaspora românească din America.
Emigrarea românilor în America s-a produs sub povara sărăciei şi pe
urma asupririi stăpânirilor străine. Aşa se explică faptul că în Statele Unite
şi Canada nu sunt decât români din Transilvania, Banat şi Bucovina. Din
Vechiul Regat al României se întâlnesc foarte rar emigranţi. Nici din
Basarabia n-au prea luat lumea-n cap, că Rusia avea alte metode de
oprimare a conştiinţelor. Şi cei ce şi-au părăsit vetrele, basarabenii au luat
drumul spre America de Sus. In cea de Nord nu sunt decât refugiaţi din
Austro-Ungaria şi colonişti din Dobrogea, care n-au ştiut, ori n-au putut să-
şi dureze cuib cald în provincia de peste Dunăre."5
Vreme de aproape 25 de ani de la înfiinţarea primelor parohii
ortodoxe româneşti în Canada şi Statele Unite ale Americii (cu puţini ani
înainte de 1900), dorinţa şi conştiinţa unităţii acestora într-o viitoare
Episcopie s-a format şi dezvoltat încet. în 1912 s-a înfiinţat primul
Protopopiat Ortodox Român din America, sub conducerea preotului loan
Podea, cu sediul la Cleveland. Legăturile acestui protopopiat cu Biserica din
Ardeal au fost întrenipte la adunarea de la Youngstown (1918), când
datorită faptului că în timpul războiului prim-mondial, mitropolitul Vasile
Mangra era privit ca filo-maghiar, românii americani ortodocşi au hotărât să
pună Protopopiatul lor sub oblăduirea Mitropoliei Bucureştilor. Tot atunci
s-a stabilit, pentru prima dată, un Statut legal al parohiilor româneşti din
America.
Prin purtarea de grijă a mitropolitului Nicolae Bălan, în anul 1923 au
fost trimişi 8 preoţi tineri, din Mitropolia Ardealului. Tinerii preoţi au fost
însă întâmpinaţi cu aspră împotrivire. Au răzbit însă împlinindu-şi misiunea
bisericească încredinţată prin pilda bună a vieţii, prin ritualismul tradiţional,
păstrând obiceiurile şi datinile aduse de acasă.170 Dezbaterile pentru

7 lbi(iem,p. 88
118 Policarp Moruşca, Românii clin America, Omagiu .... p. 601
Archbishop NathanicI Popp, Aniversarea a 50 de ani de la instalarea
Episcopului Policarp Moruşca, Jackson, MI, 1985, p. 14, apuci Remus Crama, Policarp
Moruşca, primul episcop al românilor din America - Scrisori din captivitate, Cluj-
Napoca, 2004, p. 21
1:0 Policarp Moruşca, op.cit., p. 604

1.15
înfiinţarea unei Episcopii au crescut treptat în intensitate mai ales după
vizita Reginei Maria, în 1927, care a stimulat mândria naţională. în urma
repetatelor cereri, mitropolitul Nicolae Bălan a trimis un delegat în anul
1929, care, ascultând pe reprezentanţii parohiilor preoţi şi mireni, s-a făcut
sol al dorinţelor lor către autorităţile bisericeşti din ţară. Trimiterea
preotului Trandafir Scorobeţ, fost preot misionar în America la început de
veac, ca trimis al mitropolitului Nicolae Bălan a avut scop de a îndruma
organizarea pe baze canonice sănătoase a Episcopiei Române Misionare din
America şi ţările apusene. Conferinţa preoţilor misionari din Cleveland, 30
ianuarie 1929, a recunoscut şi afirmat sub îndrumarea eruditului preot T.
Scorobeţ, marea trebuinţă a unităţii bisericeşti şi necesitatea înfiinţării
Episcopiei faţă de care „Biserica şi cultura românească au o misiune de
îndeplinit”. Rolul pe care l-a avut acest preot în America încă nu este
suficient de bine cunoscut şi apreciat. Regretatul istoric Aurel Jivi a
contribuit la punerea în lumină a activităţii acestui inisionar, bun
organizator, teolog şi viitor arhiereu-vicar.121 Fost coleg la Academia
Andreiană din Sibiu cu Pompei Moruşca, preotul Scorobeţ luase şi el parte
la Adunarea din Alba lulia, de la 1 Decembrie 1918. Acum, el însuşi era
corifeul care chema cu înflăcărare şi dragoste de neam pe românii americani
la unire. Aşa cum la Alba lulia poporul a hotărât destinele Ardealului, el
vedea în Congres „expresia credincioşilor organizaţi în parohiP’. în
procesul verbal al primului Congres, în cadrul raportului comisiei
bisericeşti, se propunea înfiinţarea unei „Episcopii Autonome” în strânsă
legătură cu Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în chestiuni
spirituale, dar, „în chestiunile administrative, misionare şi culturale ne vom
exercita toată libertatea, potrivit spiritului Bisericii Ortodoxe Universale".
Terminologia folosită era fennă şi fără echivoc, la punctul XXII, A,
afirmându-se următoarele: „Alo/, reprezentanţii parohiilor Ortodoxe
Române din America şi Canada, după 25 de ani de viaţă românească în
această ţară, în care timp bisericile şi credincioşii noştri au avut mari
suferinţe şi lipsuri, hotărâm ca Biserica Ortodoxe Română din Statele Unite
şi Canada să se constituie în EPISCOPIE AUTONOMĂ MISIONARA sub
Jurisdicţia Sfântului Sinod a! României Mari, iar episcopul nostru să fie
membru de drept al Sfântului Sinod a! RomănieP'.'-2 Tot atunci se stabilea
că parohiile se vor conduce după Statului Bisericii Ortodoxe din România,

121 Aurel Jivi, Corespondenta arlnereiilui Teodor Trandafir Scorobeţ cu teologi

anglicani, R.T., an I (73) 1991, nr. 2, p. 23-32
122 Tr. Scorobeţ, în broşura dedicală Pr. Oclavian Mureşan, Congresul bisericesc
ţinut in zilele de 25-28 aprilie 1929, Dclroit, Michigan, p. 29

136
adaptat împrejurărilor americane (art. XXII, C). Patriarhul Miron a aprobat
deciziile acestui Congres şi a confirmat înfiinţarea Episcopiei, prin decizia
nr. 10219/1929. încă de la Congresul din 1929 s-a întărit principiul că, deşi
episcopul avea să fie numit de Sfântul Sinod de la Bucureşti, în America el
unna să fie „ales” de popor şi hirotonit de Sfântul Sinod. Alegerea era
rezervată exclusiv Congresului Bisericesc, alcătuit din delegaţii tuturor
parohiilor aparţinătoare, care, singur avea ^căderea să stabilească, in
cadrele legii şi ale statutului, pe cale de regulament, norme obligatorii
pentru întreaga Biserică (din America)”.'11
Acest Statut a fost ratificat de Sfântul Sinod în 15 iunie 1933 |:J, iar la
8 mai 1934 s-a promulgat Legea înfiinţării Episcopiei.125 Spre a răspunde
dezideratelor comunităţii româno-americane exprimate la Congresul din
1929, în deplin acord cu comisia interimară (constituită în 1929), s-a
întocmit o listă de candidaţi pentm postul de episcop, dintre care, în 26
ianuarie 1935 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ales pe
arhimandritul Policarp, care slujise vreme de aproape zece ani ca stareţ al
străvechii mănăstiri Hodoş Bodrog, ca cel dintâi Episcop al românilor din
America. Hirotonirea întru arhierie a avut loc în Paraclisul Patriarhiei
Române, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, la data de 24 martie 1935 şi a
săvârşit-o Patriarhul Miron împreună cu mitropolitul Gurie al Basarabiei,
episcopii Ghenadie al Buzăului, Visarion al Hotinului şi arhiereul Veniamin
Bârlădeanul.
La 4-5 iulie 1935, în prezenţa primarului oraşului Detroit, a altor
oficialităţi şi a mii de români, preotul loan Trutza (Truţia), în calitate de
preşedinte al Consiliului Episcopesc şi vicar, a oficiat instalarea în numele
Patriarhului Miron Cristea, predând Preasfinţitului Policarp conducerea
Episcopiei. După cum consemna episcopul Valerian mai târziu, „serbările
înscăunării au fost înălţătoare şi mulţi români ortodocşi şi-au şters cu
năframa lacrimi de bucurie că acum au şi ei un Episcop a! lor’.'16 La un
popas aniversar, episcopul Policarp a definit cei patru ani pe care i-a
petrecut în America astfel: „Anul prim a fost anul de orientare; al doilea,
anul de organizare; al treilea, an de realizare; al patrulea trebuia să poarte
pecetea unui an de consolidare întemeiată pe experienţa anilor precedenţi
şi pe rezultatele obţinute”.'11

~3 Episcopia Misionară Ortodoxă Română, Stalului peiiiru organizarea BOR în

America, 1935, ari. 4, p. 20
124 Monitorul Oficial, nr. 105, 8 mai 1934
125 Ibidem
126 Episcopia Ortodoxă Română din America, .4lbum aniversar, 1954, p, 37
127 Aurel Sasu, Drumul Vieţii, Bucureşti, 2001, p. 195

137
 în vara anului 1939 episcopul Policarp s-a hotărât să plece în
România, spre a-şi vedea familia şi a prezenta noului Patriarh Nicodim
Munteanu (1939-1948) situaţia Eparhiei din America. La plecarea sa din
America, Eparhia avea 6 protopopiate, 44 parohii, 62 filiale, 43 biserici, 5
paraclise deservite de 34 preoţi. Odată reîntors în România, episcopul
Policarp a fost prins, împotriva voii sale, în tumultul evenimentelor istorice
legate de războiul al doilea mondial şi nu a mai putut reveni la eparhia sa.
Spera ca la încetarea ostilităţilor, după cum i se promise la Legaţia
Americană din Bucureşti să se poată întoarce. Dar lucrurile nu au stat deloc
aşa. Ocuparea României de către sovietici şi schimbările social-politice din
România anilor care au urmat îndată după război, au pregătit condiţiile
necesare ca Prea Sfinţitul Episcop Policarp să fie împiedicat de puterea
politică a vremii să se reîntoarcă la eparhia sa în America. Mai târziu, el
avea să fie ,^us în retragere” fără voie şi, chiar mai mult, să devină un
„exilat în propria sa larâ".'2e
A îngăduit Dumnezeu ca să se numere şi el între nenumăraţii
„răstigniţi”, ierarhi, clerici şi mireni ai neamului românesc 129 din perioada
acelor ani. în vreme ce episcopul Policarp Moruşca, ierarhul „ales” al
Episcopiei din America, continua să fie reţinut în ţară, în mod foarte ciudat,
,probabil la cererea autorităţilor de atunci” l3-0, în 30 iunie 1946, Sfântul
Sinod al BOR a numit pe vicarul Mitropoliei Moldovei, arhiereul Justinian
Marina Vasluianul ca episcop al Americii. Din motive necunoscute încă, nu
a primit propunerea. După refuzul acestuia^ Sfântul Sinod a hotărât
trimiterea episcopului Emilian Antal, dar, surprinzător, şi acesta a avut
demnitatea să refuze numirea.
în cele din urmă, în 3 februarie 1947 Sfântul Sinod a hotărât să
trimită ca delegat provizoriu pe episcopul Antim Nica, locţiitor la Galaţi.
Luaţi prin surprindere de această numire, care încălca starea de autonomie
în care ei considerau a fi. Congresul Episcopiei convocat de urgenţă a
respins candidatura episcopului Antim Nica. Acesta a fost momentul istoric
când membrii Consiliului Episcopesc au început să înţeleagă că nu numai
episcopul Policarp devenise ţinta intereselor autorităţilor politice din
România, ci şi Episcopia din America. între timp, episcopul Policarp a
început să devină descurajat nu numai de lipsa de sprijin material, dar mai
ales de veştile şi manipulările din culisele Sfântului Sinod, despre eare
Aurel Sasu, Cazul Policarp Moruşca, Cluj-Napoca, 2002, p. 244
129 Pcslc douăzeci de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi peste 1800 de prco|i
ortodocşi au devenii ţinta represiunilor intre anii 1945-1964.
20 Mircea Păcurariu, Aspecte diu istoria vieţii bisericeşti a românilor din Statele
Unite şi Canada, în voi. Autocefalie, Patriarhie, Slujire Slântâ, Bucureşti, 1995, p. 314

138
aflase. Scria mitropolitului Ardealului „neliniştea şi nesiguranţa mai
dăinuieşte şi nu sunt perspective să înceteze”. In 23 iulie 1946, supus unei
intervenţii chirurgicale în oraşul Sighet, scria pe un ton oarecum tranşant
mitropolitului Nicolae Bălan; ,J^u ştiu cât va mai putea rezista şi vlădica
(adică el însuşii) ... Noroc că episcopul pribeag e deprins cu simplitatea şi
cu sărăcia ... dacă lucrurile nu se vor limpezi, se va vedea silit să se
retragă, renunţând la această misiune (locţiitor la Sighet)”. La puţin timp s-
a retras de la Sighet la Craiva, pentru un concediu necesar la restabilirea
sănătăţii, aprobat, de altfel, de mitropolitul Bălan.'31
Presiunile politice îndreptate asupra Bisericii erau tot mai evidente.
Pe fondul acestor situaţii, patriarhul Nicodim pe adresa 1825/1946 de la
Sighet, înaintată de episcopul Policarp, nota pe marginea documentului, în
scris propriu: „Dacă nu este in stare să lucreze, să se retragă'.Cert este
că episcopul Policarp nu a renunţat până la moarte la eparhia sa la care
credincioşii din America îl aleseseră şi la care era aşteptat şi îndreptăţit.
Lucrurile au luat o mmură extrem de ciudată. Grupul „celor 8"
conduşi de preotul Glicherie Moraru, fără a avea vreun mandat din partea
parohiilor lor, ei au „ales” un nou episcop, în persoana preotului văduv
Andrei Moldovan, declanşând marea criză din viaţa bisericească a
românilor din America. Prin acţiunea lor, cei opt au creat de fapt o nouă
Episcopie, care a fost înregistrată în statul Michigan, la 12 iunie 1950, sub
numele de „Episcopia Ortodoxă Română Autonomă din America de Nord şi
de Sud”, pe când Episcopia înfiinţată în anul 1929 figura cu numele
„Episcopia Ortodoxă Română Misionară din America”.
Gruparea celor opt s-a folosit de diverse falsuri şi dezinfonnări,
reuşind să obţină aprobările necesare din partea Sfântului Sinod în vederea
hirotonirii preotului Andrei Moldovan întru arhiereu. Din nefericire,
uneltirile preotului Moraru fuseseră, aşa cum confirmă de altfel şi Episcopul
Policarp, crezute şi luate în seamă. S-au făcut nenumărate demersuri din
partea Congresului bisericesc în vederea elucidării situaţiei, însă nu au fost
apreciate ca realiste de către Sfântul Sinod. La 17 octombrie 1950.
Cabinetul patriarhului trimitea mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan,
hotărârea Sfântului Sinod de la 4 octombrie 1950 prin care „Sfântul Sinod
ratifică hotărârea Sinodului permanent din 12 iulie 1950, prin care s-a
recunoscut Episcopia Autonomă a românilor din America de Nord şi de Sud
şi s-a aprobat alegerea părintelui protopop .4ndrei Moldovan in scaunul

131 Arhiva Sfântului Sinod, Dosar 41/1935 -47, dalalil 3 oct. 1946
133 Idem, Dosar 28/1950

139
vacant de episcop’’.'33 Hirotonirea s-a săvârşit în catedrala Mitropolitană din
Sibiu în data de 12 noiembrie 1950, de către P.F. Patriarh Justinian, I.P.S.
Nicolae Bălan, P.S. Nicolae al Clujului, P.S. Andrei al Aradului şi P.P.S.S.
Antim şi Teoctist, vicari patriarhali. în ciuda planurilor oficialilor, precum
şi a cererii grupării Moraru, P.S. Policarp Moruşca, care era doar la o oră
distanţă, profund afectat de cele ce se întâmplau, nu a luat parte la nici un
moment al pompoasei vizite şi hirotoniri. După hirotonirea de la Sibiu, la 19
noiembrie 1950, în palatul patriarhal din Bucureşti, arhiereul Andrei
Moldovan a primit investitura şi gramata de la patriarhul Justinian, în
prezenţa lui Petru Groza. Toate cheltuielile făcute cu prilejul acţiunii
hirotonirii episcopului Atidrei Moldovan au fost integral plătite de către
Guvernul comunist al României, prin Ministerul Cultelor.134 Prin aceasta
reiese clar că Guvernul „a sprijinit” în mod direct aceste activităţi de aşa-zis
„interes naţional”, acordând sprijin deplin Patriarhiei spre a aduce sub
control „Exilul”. Această lucrare a Guvernului prin intennediul Bisericii a
fost mai târziu amplu dezvăluită de literatura de specialitate, care nu a fost
necunoscută românilor americani.135 Spre a acredita pe noul hirotonit, ca
succesor canonic al lui Policarp, acesta din umiă a fost supus presiunii
autorităţilor româneşti care îi cereau să semneze, contrar voinţei sale, actul
de succesiune în favoarea lui Moldovan.
în vreme ce în America scandalul care începea să devină cunoscut şi
să ia proporţii, în România, presiunile asupra episcopului Policarp se
înteţeau, întrucât el devenise acum cel care trebuia să valideze cu sila toate
abuzurile făcute, spre a îndreptăţi Episcopia nou-formată să devină
succesoarea legală a celei dintâi, indiferent de voinţa şi de drepturile
majorităţii credincioşilor din America.
în acest context, mitropolitul Bălan în mai multe rânduri a purtat
discuţii cu P.S. Teodor Scorobeţ 136 în această gravă chestiune de interes
naţional. Mitropolitul a notat pe actul oficial trimis de către preoţii Trutza şi
Stănilă, reprezentanţi ai adevăratului Consiliu Episcopesc, următoarele;
,J)acâ e adevărat ceea ce se susiine in punctul 6, pag. 4, privitor ia
„alegerea" pr. Moldovan, cazul e grav şi Sf. Sinod a fost indus în

133 Idem, Adresa nr. 16035/1950

134 Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului 111, nr. 7039/1950. Corespondenţa Bălan-
Deparlamcntul Cultelor cu aprobările de rigoare.
135 Ion Mihai Pacepa, Ll. gen., Red Horcom. Regnery, Gateway, Washington,
DC. 1987, p. 284-289, apud Rcinus Grania, op.cit, p. 125
136 Teodor Scorobeţ era la aceasta vreme „pus în retragere” ca şi Policarp, dar era
închinoviat la Sibiu.

140
luate în seamă. Evident, nici vederile acestui ierarh nu corespundeau cu
linia politică a vremii.
Efectul hirotonirii preotului Andrei Moldovan a fost dezbinarea
românilor americani. La Vatra Românească, Congresul bisericesc, întmnit
în 3-5 iulie 1951 a ales episcop vicar pe Valerian Trifa, hirotonit în 1952 şi
instalat la 4-6 iulie 1952.
In urma celor prezentate, în dimensiune şi perspectivă istorică, putem
afinna contribuţia mitropolitului Nicolae Bălan în organizarea diasporei
româneşti din continentul nord-american într-o instituţie canonică ortodoxă
care să reprezinte interesele spirituale dar şi o identitate într-o zonă
plurinaţională şi pluriconfesională.

’ Rcmus Crama, op.cil., p. 120

141
 CARTEA ŞI BISERICA LA SFÂRŞITUL SECOLULUI
XVIII ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX ÎN
PROTOPOPIATELE TÂRGU-MUREŞ ŞI REGHIN

Aurica Cîmpean - Mureş

Cartea este considerată ca fiind cea mai eficace metodă de instruire şi

educaţie datorită caracterului său de intimitate, de contact imediat şi
repetabil.
După Haşdeu, cartea a fost principala armă a românilor ardeleni, în fala
căreia sabia şi puşca au jucat un rol secundar. “ Ochiul lui Dumnezeu veghia
de sus asupra Daciei lui Troian şi întocmai când prăpastia
desnaţionalizării de deschisese ameninţător sub picioarele ardelenilor,
providenţa le şopti în taină: Învăţaţi carte românească şi-ţifi mântuiţi! ”l3e.
După Victor Duţă, cartea este un mijloc de comunicare, un instrument
de lucru, un mod de a conserva gândirea umană, un univers creat de om, un
mijloc de a dialoga între autor şi cititor, un obiect de artă şi o marfă, un
destin legat de cel al omului.
Importanţa cărţii, precum şi primele definiţii ale ei sunt oferite de
reprezentanţii Şcolii Ardelene la cumpăna secolelor XVIII-XIX; astfel, în
opinia lui Samuil Micu, intelectualii, cărturarii români au nevoie de „cartea
care săli lumineze mintea şi să înţeleagă şi ei ce e bun şi priincios", în
vreme ce Petru Maior cere „cărţi...pentru luminarea a tot neamul
românesc".™
Petru Maior s-a implicat în înfiinţarea de şcoli româneşti, în 1786 a
reuşit să înfiinţeze o şcoală românească la Reghin, în perioada 1785-1809 el
fiind preot în Reghin şi apoi protopop de Gurghiu. Din Răspunsul la
Cârtirea care s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, apărut la Buda în
1814, aflăm că Petru Maior mergea prin sate „unde aducând pruncii, făcea
examen, pre cei ce ştia îi lăuda, pre ceialalţi părinteşte îi dojenea şi
rănduia mijlociri ca să înveţe. Vara umbla pe câmpuri, prin păduri, unde
ştia că sunt adunaţi pruncii a paşte vitele şi vîzăndu-i îi striga la dânsul:
cari cunoscându-l, îndată alerga toţi acolo şi el îi întreba de cele ce au

“ B.P. Hasdcu. Cartea, arma românilor ardeleni, în Răvaşul, 1907, p. 591-597, apud.
Elena Miliu, Muzeu! bisericesc din Sărmaş: Canea veche românească- arma românilor
ardeleni, în Librăria I, Târgu-Murcş, 2002, p. 125
139 Adrian Marino, Iluminismul românesc: idei despre carte, editură, lectură, în volumul
Limbă şi literatură. Bucureşti, nr. 4, 1977, p. 420

142
 învăfal şi, din nou, ii mai învăţa şi-i lumina, având dulceaţă de a băilui cu
pruncii, pentru carea tuturor era iubit. Atâta au fost aprins Petru Maior
voia pruncilor spre învăţătură, cât pruncii uitase Jucăriile sale, ci, cind se
întâlnea la uliţă, tot de învăţătură grăia şi se întreba unul ăre altul; fetele
cele mari încă, adunate la şezătoare a toarce, în loc de obicinuitele nebunii,
despre învăţătura lucrurilor/.../povestea şi se întreba
în 1792 Petru Maior a achiziţionat de la Blaj 9 Abecedare contra sumei
de 1 florinn renan şi 48 creiţari. Altădată, Petru Maior împreună cu
Gheorghe Şincai au plătit suma de 4 florini renani şi 24 creiţari pentru un alt
set de manuale.'■|0
Cărţile ce se aflau in biserică erau cumpărate din banii unor
credincioşi, după cum reiese din însemnările făcute de Petru Maior. Aflat în
localitatea Chilieni de Jos, Petru Maior a notat pe filele unui .Minologhion
(Blaj, 1781), umiătoarele (f. 1-15): ..Această carte anume mineiu s-au
cumpărat cu 24 de fiorinţi din care 12 Jlorinţi s-au dat Hurdugaci Petre cu
soţia Todora, iar 12 fiorinţi s-yu dat Morariu Costin cu soţia Anna pentru
pomenirea vecinică, anul 1790. Scris-am eu protopop Petru Maior ot
GurghiuluC' .u'
La sfârşitul anului 1796 sau începutul anului 1797, Petru Maior nota pe
filele (f. 2-13) Penticostarului (Blaj, 1768) aflat în posesia bisericii din
Urisiu de Jos umiătoarele; .Această sfântă carte, anume Penticostarion, I-
au cumpărat dumnealui Badiu Crăciun din Urisiu de Jos pe sama besearicii
Urisiului de Jos ca nimeni nici odinioară să nu îndrăznească a o înstrăina
de la acea sfântă besearică. Scris-ain eu protopop Petru Maior al
Gurghiuhii, anul 1797, 26februarie''' N2
La Suseni se păstrează un exemplar al Propovedaniilor şi Didahiilor
(Buda, 1812) lui Petru Maior, la Reghin şi Săcalu de Pădure există câte un
exemplar al Predicilor (Buda, 1810). Un exemplar din Istoria pentru
începutul românilor în Dachia (Buda, 1812) de Petru Maior, ce se află la
Biblioteca Petru Maior diiiReghiii, are o însemnare din care reiese că a fost
dăruit de însuşi Petru Maior bisericii unite din Uifâlău (Lunca) prin
D[omnul] Prefect Boniemisa Pal, loan Pop Maior nepotul autorului cărţii
acesteia. U3

0 Florin Bogdan şi Elena Mihu, Preocupări ale protopopului Petru .Moior peiin u
înzestrarea bisericilor cu carii necesare săvârşirii sen’iciulni religios, in Studii şi
Comunicări, nr. XXV, Satu Marc, 2008, p. 79
ul ibidem, p. 80
1J2 Ibidem, pp. 80-81
Ibidem, p. 82

143
 Mai târziu Andrei Şaguna1", un foarte bun păstor al Bisericii Ortodoxe
române, a înfiinţat Tipografia diecezană Ia Sibiu, astfel a creat condiţii
favorabile pentru dotarea parohiilor cu cărţile tipărite de dânsul în cadrul
unui program de reeditare a literaturii ortodoxe necesare săvârşirii
serviciului religios. Din cauza situaţiei materiale precare numeroase comune
bisericeşti nu şi-au putut achiziţiona din venituri proprii cărţile tipărite la
tipografia diecezană. Tipografia funcţiona pe criterii economice şi în
preocupările arhiereului a existat intenţia de a o face profitabilă, astfel ca
din profitul acesteia să poată susţine ajutoare pentru preoţii săraci. Andrei
Şaguna a căutat soluţii pentru ca în fiecare protopopiat din Ardeal să ajungă
cărţi. în protopopiatul Târgu-Mureş, ca de altfel şi în alte protopopiate,
Şaguna a oferit ajutoare preoţilor parohi prin Fundaţia Ferdinandiană sau
din ajutorul imperial, sume de până Ia 30 florini din care a fost achitat
integral sau parţial costul cărţilor sau al legăturii acestora.
în operaţiunea de difuzare a cărţilor bisericeşti, protopopul a avut un
rol esenţial, el asigura prenumeraria cărţilor şi adunarea banilor conform
preţului anunţat în ierarhie. De exemplu, protopopul -Târgu-Mureşului,
Partenie Trombiţaş, în 25 septembrie 1852, a primit de Ia episcopie, pe
lângă 17 sigilii de aramă pentru bisericile din protopopiat, 200 de
abecedare, în valoare de 26 florini şi 40 creiţari, 40 calendare în valoare de
8 florini, 20 istorii biblice, valorând 5 florini şi 30 creiţari, 5 ceasloave de 3
florini şi 10 creiţari. în mai puţin de o lună a vândut abecedarele şi
calendarele şi a trimis la Sibiu contravaloarea lor de 34 jlorini şi 40 creiţari.
în 5/17 octombrie 1852, a trimis alţi 26 florini şi 40 creiţari pentru 200
abecedare.
în 1854, în protopopiatul Târgu-Mureş au fost achiziţionate 13
exemplare din Elementele Dreptului canonic, achitându-se pentru ele
suma de 17 florini, 20 creişari şi o cărticică despre căsătorii.
în 17 decembrie 1854, preoţilor din Nazna, Berghia, Sângeorgiu de
Mureş, Oarba, Corunca şi Sângeorgiu de Pădure, din protopopiatul Târgu-
Mureş, li s-au reţinut din ajutoarele primite de la episcopie, costurile pentru
IMineic şi legătura lor.
în august 1855 Şaguna a trimis 6 Mincic pe lunile iulie şi august
împreună cu o carte de predici în valoare de 6 florini. în 19 august 1856, au
fost trimise în protopopiatul Târgu-Mureş, 10 exemplare din ultimele 4
Mineie şi 6 din Chiriacodromion şi câte 30 florini pentru preoţii din
Sânbenedic, Cristeşti, Morcşti şi Petea, cu care preoţii şi-au plătit cărţile.

144 Andrei Şaguna, Corespondentă II, Cluj Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2008, pp
53-57

144
 In 1855, episcopul Andrei Şaguna îi îndemna pe preoţi să salveze
cartea, atât de preţioasă; „Bisericile noastre an avut in toate timpurile
cărfiie trebuincioase pentru slujba dumnezeiască. Aceste cărţi fie scrise cu
mâna sau tipărite, în limbile română sau slavonă, au păstrat cu mare
îngrijire, ca proprietate sfântă a caselor lui Dumnezeu...Stricăciunea,
pierderea şi ruperea lor este o călcare de cele sfinte şi o vătămareneiertată
a averei bisericeşti, care în toată vremea trebuie a fi întreagă şi neatinsă de
mini rele. Nişte asemini cărţi vechi fac literatura noastră bisericească, şi pe
lângă aceasta se privesc ca nişte izvoare şi vistierii preţioase chiar şi
pentru cultura limbei naţionale. Prin salvarea lor se va face o slijbă mare
bisericii, şi chiar limbei poporului, pentru care cei de acum ne vor miilţămi,
iar urmaşii noştri ne vor di recunoscători
în 1861, s-au cumpărat 10 exemplare din Istoria bisericească în
protopopiatul Târgu-Mureş. Cu ajutorai fmanciar din Fundaţia
Ferdinandiană, de regulă de 30 florini sau prin donaţii, au ajuns în
majoritatea parohiilor din protopopiatul Târgu-Mureş, cele mai
reprezentative lucrări - Mineiele, Biblia, Istoria bisericească, celelalte
lucrări în număr mai mic de exemplare.
în 1875, a început să se pună deja problema înfiinţării bibliotecilor
bisericeşti. La Sinodul protopopesc ce s-a ţinut în 1875, printre problemele
discutate era şi problema înfiinţării unor bibliotecii bisericeşti. în rapoartele
de activitate întocmite de protopopii reghineni după 1900 problema
bibliotecii protopopeşti revine aproape în fiecare anM6.
Din raportul de activitate al protopopului reghinean Galaction Şagău, pe
anul 1904, prezentat în 1905 în faţa sinodului protopopesc, reiese că
biblioteca de la sediul protopopiatului a ajuns la un număr de 120 de tomuri,
cea mai mare parte dintre ele fiind compactate.
în 1906, în protopopiatul Reghin existau câteva biblioteci şcolare, cu
un total de 314 volume.
în 1912 existau biblioteci în Deda, Filea, Ibăneşti, Jabeniţa şi Săcalu de
Pădure. Dacă cea din Săcalu de Pădure avea un fond de carte de 3-400
volume, celelalte erau foarte sărace. Protopopul Vasile Duma, succesoral
părintelui-protopop Galaction Şagău, la Sinodul protopopesc din 1913

145 Circulara din 2 aprilie JS53, a lui Andrei Şaguna, în Mitropolia Ardealului, 197S, nr.
4-5, p. 332, apuci. Elena Mihu, Muzeul bisericesc din Sârinaş: Canea veche romăncască-
arina românilor ardeleni, in Librăria /, Târgu-Mureş, 2002, p. 125
l4<i Beslricc Doboczi, Căr/i şi biblioteci in protopopiatul Reghin la început de secol .tlV.
in Librăria I, Târgu-Mureş. 2002, pp. 223-229

145
afirmă referitor la bibliotecă: „E timpul să ne interesăm şi de acest mijloc de
înaintare în cultură a poporului şi să lăsăm la o parte indolenţa păcătoasă.”
în 1914, protopopul Vasile Duma, a comunicat celor prezenţi Ia
sinodul protopopesc că Ia conferinţa preoţească s-a luat hotărârea ca fierare
preot să contribuie cu 3 coroane pentru bibliotecile parohiale. în 1914
funcţionau biblioteci pe lângă parohiile din Deda, Dumbrava (42 voi.). Pilea
(86 voi.), Hodac (186 voi.), Ibăneşti, Topliţa (25 voi.), Idicel-Sat (30 voi.),
Potoc (29 voi.), Sâcalu de Pădure (430 voi.) şi Jabeniţa. în parohiile Potoc şi
Săcalu de Pădure existau şi biblioteci şcolare care aveau 73 respectiv 150
volume. în câteva comune erau biblioteci înfiinţate de despărţământul
Astra.
Preoţii au fost cei care au avut un rol important în înfiinţarea
bibliotecii, în dotarea ei cu cărţi, în promovarea lecturii , preotul era cel
care trebuia sa cultive lectura de cărţi şi reviste enoriaşilor.
In 1912, Ia Deda funcţiona o bibliotecă parohială care avea ca cititori
tineretul şi o bibliotecă şcolară care avea 30 de cărţi. La Hodac pe lângă
biblioteca parohială era şi o bibliotecă şcolară care avea 175 cărţi (de
domenii ca literatura, economie, beletristică, dascălul satului se ocupa de ea
iar ca cititori avea femei şi bărbaţi).
Biblioteca din Ibăneşti, chiar dacă aici exista numai biblioteca
parohială, nu erau cititori. La Idicel-sat era bibliotecă a despărţământului
Astra şi era frecventată de cititori. La Lueriu era bibliotecă şcolară care avea
60 volume de cărţi de poveşti şi literatură pentru copii, cititorii erau
bineînţeles din rândul elevilor.
Printre cărţile aflate în posesia bisericilor şi pe rafturile bibliotecilor
bisericeşti se numără: Carte românească de învăţătură (1643), la Idicel,
Dumbrava (exemplarul de Ia Dumbrava a fost preluat în anul 1935 de către
Aurel Filimon). In 1870 un exemplar era înregistrat la Culpiu. Cartea a
circulat şi prin Băiţa, Deda, Sânmărtin, Sânpetru de Cîmpie, Jabeniţa,
Comeşti, Dumbrava, Maioreşti etc.|,,7;Noul Testament de la Bălgrad
(1648); Evangheliar (Snagov, 1697); Apostol ; Antologhion - la Filpuşu
Mic, Râpa de Jos ; Octoich - la Petrilaca, Sâncraiu de Mureş, Sânmihaiu de
Câmpie, Şerbeni, Cheţani, Miheş ; Liturghii - la Jabeniţa, Pietriş, Agrişteu
etc.
Cărţile erau de obicei cumpărate prin asocierea mai multor fruntaşi ai
satelor sau de către o familie şi era predată parohiei. în majoritatea
cazurilor, preotul sau diacul consemna pe primele pagini în partea de jos

M7 Dimitric Poptămaş, Prezenta fi circulaţia vechilor lipăriluri romănefti in zona

superioară a Văii Murefului, Târgu-Mureş, Editura Nico, 2008, p. 36

146
albă pe donatorul ei cu contribuţia respectivă. Moneda în care era cumpărată
diferă de la sursă la sursă.IJ8
Cărţile bisericeşti au servit şi in procesul de învăţare a scrisului şi
citiitului, în special diecii erau cei care se ocupau cu asta. în postul Paştilor,
când muncile lipseau şi se ducea o viaţă sedentară, se făceau exerciţii de
scris şi citit de către dieci.
Cărţile bisericeşti au servit şi notării unor probleme economico-
financiare. Erau consemnate contracte de vânzare cumpărare, donaţii de
bani pentru ajutorarea parohiei, şi chiar împrumuturi de bani cu dobândă.
Cartea veche românească, după doamna Elena Miliu , este „podoaba
vie a altarului” ce se citea în strană duminica şi în zilele de sărbătoare
pentru a aduce lumină, mângâierea sufletului, dar şi încântarea ochiului
fiind decorată în fel şi ciiip, a împodobit altarele bisericuţelor noastre de
lemn, timp de secole, stând alături de icoane.
Dacă în trecut cartea a avut un rol important în viaţa bisericească că a dus
chiar la înfiinţarea de biblioteci bisericeşti, cred că şi în prezent ar fi bine
venite astfel de biblioteci. în era infomiaţiei, acum când suntem sclavii
banului, ai păcatului, lumea are nevoie şi de „hrană sufletească”.

The old romanian book is, by Elena Mihu, the vivid beauly of the altar,
which was read in the altar's lecter in Sunday and in all the religious
celebralions in order to bring the light, the souls caress, but also, the
enchantment of the eye because it was decorated in many ways, the book
gamished the altars of the litle wook churches, for centuries, being put near
the holy paintings.
Although in the past the book had an important role in churchs life
which drew to the constructions of the religious libraries, those libraries
being welcomed in the present day, too.

’ Ibidcm, p. 59

147
 ISTORIE-CULTURA-NAVIGAŢIE
ÎN FRESCELE BISERICILOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI
Dr. Andreea Afanasiu-Croitoru - Constanţa

Importanţa navigaţiei în viaţa economică a Ţărilor Române, în

politica de apărare a voievozilor noştri, s-a reflectat în mod firesc şi în
spiritualitatea locuitorilor de pe aceste meleaguri. Picturile de nave de pe
pereţii unor biserici şi mănăstiri relevă frecvenţa contactului cu navigaţia,
cu activitatea maritimă din epoci destul de îndepărtate, ca secolele XIV-
XV11J’.
Cele mai vechi mărturii ale picturii medievale, păstrate până azi au
fost realizate în epoca în care au apărut primele forme statale în spaţiul
carpato-dunăreano-pontic (secolele X-XII). începând cu secolul XIII,
piesele care ne-au parvenit au suferit mai puţin apăsarea nemiloasă a
timpului şi acţiunea agenţilor corozivi. Examinate, aceste vechi mărturii ale
activităţii pictorilor români, aduc, peste secole, aceeaşi dovadă a unei
preocupări anterioare, mult mai vechi, condusă . cu inteligenţă şi
sensibilitate150.
în anii când Michelangelo aprecia că „frescele sunt cele mai dificile
şi mai îndrăzneţe picturi”, zugravii moldoveni au creat opere comparabile
cu marile capodopere europene. Mai mult, frescele lor ascund taine care nici
astăzi, după mai bine de 500 de ani, nu au fost descifrate.
Înainte de a intra efectiv în subiectul acestui studiu, se impun câteva
consideraţii generale privind pictura medievală bisericească în spaţiul
românesc. Atunci când pictorii medievali români au preluat maniera
picturală a artei bizantine, aceasta câştigase multe însuşiri ce o apropiau de
o artă mai vie, legată de mediul înconjurător şi în cuprinsul căreia artiştii îşi
îngăduiau mai multă iniţiativă. în arta bizantină, portretistică şi orânduirea
personajelor, pentru a sugera anumite idei şi acţiuni, pictorii au unnat
concepţia teologică impusă de biserica răsăriteană15'.
Şcoala moldovenească de pictură e ultima, în ordine cronologică
dintre şcolile naţionale de tradiţie bizantină. „Zorii” ei se plasează în a doua

Andreea Alanasiu, Evoluţia navigaţiei la Dunărea de Jos şi Marea Neagră în Evul

Mediu românesc. Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa. 2006, passim.
150 Carmen Alanasiu, Mariana Cojoc, Andreea Alanasiu, Niavigaţie şi...politică, Editura
Munlcnia&Lcda, Constanţa, 2001, p. 219.
131 Petru Comamcscu, îndreptar artistic al monumentelor din Nordul Moldov'
(arhitectura şlfresca în secolele XV-XVI), Suceava, 1965, p. 134-135.

148
jumătate a secolului al XlV-lea, confundându-se cu începuturile statului
moldovean constituit în I359152. Dar una dintre problemele cele mai dificile,
totodată esenţială pentru arta unei epoci, ca şi pentru definirea personalităţii
unui artist este stilul. Acest cuvânt are două înţelesuri importante, e vorba
de stilul personal al fiecărui artist şi de stilul general al unei epoci, al unei
societăţi153.
De multe ori, însă, a fost imposibil să se definească stilul sau autorul
picturilor unei biserici, în primul rând din cauza succesivelor restaurări la
care au fost supuse multe dintre ele, restaurări executate deseori în tehnici
diferite, şi în al doilea rând datorită muncii de echipă, aşa cum s-a lucrat în
unele biserici.
Munca în echipă presupunea ca diferitele parcele ale unei lucrări, în
etapele de realizare a acesteia, să fie lucrate diferenţiat. în funcţie de
importanţa lor, de unul dintre membrii echipei de zugravi. Acesta avea un
grad de formare corespunzător nu numai importanţei ei ci şi dificultăţilor
specifice parcelei şi etapei respective. Astfel, figurile personajelor şi mâinile
erau executate numai de către şefii echipei. Uneori din cauza faptului că
intervenţia lucrătorilor era întârziată (când mortarul era destul de umed),
rezistenţa parcelei s-a dovedit inferioară restului lucrării154.
în aria românească, fresca, marea piatră de încercare a tuturor marilor
artişti europeni, din toate timpurile, a fost lucrată de la începuturi şi până la
sfârşitul evului mediu. Prin frescă, pictorii români şi-au dovedit, aşa cum
bine spunea Nicolae lorga, „un profimd sentiment al decoraţiei murale...
moştenirea marilor epoci bizantine”. StrucUira frescei româneşti medievale
este deseori apropiată, în ceea ce priveşte numărul de straturi de mortar,
succesiunilor şi modului de anuare, de cea a Athosului155.
Fresca e utilizată în deconil mare, parietal. Avantajul primordial al
tehnicii „al fresco” (adică tencuială proaspătă) rezidă în trăinicia picturii,
rezistentă chiar şi în faţa intemperiilor. Acestea nu atacă, de fapt, pictura
(culorile folosite fiind de provenienţă minerală sau vegetală), ci doar
suportul, adică tencuiala. Dovada cea mai bună o constituie picturile murale
exterioare ale bisericilor din Moldova secolului al XVI-lea ca, de exemplu.

15: Mihai Mihalcu, Valori medievale româneşti. Editura Sporl-Turism, Bucureşti, 1984, p.
134; vezi şi Sorin Ulca, GavrU Vrie, primid artist român cimosciit. în „Studii şi cercetări
de istoria artei", Scria Arta plastică, tom II, Bucureşti, 1964, p, 241.
,i> PcUuComamcscu, îndreptar artistic..., p. 134-135.
I5'1 M. Mihnlcu, op. cit, p, 141.
155 Ihidem, p. 140.

149
Humor, Moldoviţa, Voroneţ, Suceviţa156, O taină, pe care ar dori să o afle
toţi pictorii şi chimiştii moderni este cea a culorilor care nu au fost alterate
nici de trecerea secolelor şi nici de condiţiile climaterice aspre. Inspirate din
cromatica bucovineană (albastrul cerului, ruginiul intens, galbenul, ocrul,
violetul şi cinci nuanţe de verde) compoziţia culorilor - care au devenit
faimoase în întreaga lume - continuă să rămână un mister. O cronică din
vremea Iui Ştefan cel Mare menţionează mulţimea de butoaie cu ţuică de
prune trimise, periodic, zugravilor. Insă ei nu puteau bea atât de mult şi nici
timp pentru comerţ cu băutură nu aveau. De aceea, taina ţuicii ajunsese pe
şantierele lăcaşului de cult trebuie să fi fost alta. Există supoziţii, confirmate
parţial şi în laborator că delicioasa băutură era folosita Ia tencuiala pereţilor
şi în amestecul culorilor.
Se întâmpla deseori ca între ridicarea bisericilor şi pictarea lor să
treacă câţiva ani. De pildă, la Biserica Mare a Coziei intervalul a fost de
trei-patru ani, la mănăstirea Râşca-Botoşani, ca şi la Suceviţa, a trecut
aproape un deceniu, iar la Moldoviţa pictura a fost realizată după patru-cinci
ani. Uneori între anul construirii şi cel al picturii s-au scurs decenii sau mai
mult de un seeol1”. Astfel că nu se poate face o datare a picturii în funcţie
de momentul ridicării lăcaşului respectiv.
Cercetările efectuate în domeniul picturii murale din secolele XV-
XVI au dezvăluit un aspect nou, care porneşte de la ideea că zugravii din
vremea lui Ştefan cel Mare, dacă erau totuşi localnici, trebuie să-şi fi învăţat
meşteşugul în aceeaşi şcoală în care s-au format şi miniaturiştii, deci
zugravii nu puteau fi străini de modul de reprezentare al evangheliştilor.
Intr-adevăr aproape toţi zugravii vremii Iui Ştefan cel Mare (Voroneţ,
Sfântul Ilie, Bălineşti, Popăuţi) cât şi unii din vremea Iui Rareş (Sfântul
Gheorghe-Suceava, Moldoviţa, Pârhăuti, Arbore) au reprodus prototipurile
Evangheliarului din 1429158.
In acest context, alături de numeroase alte surse de inspiraţie, aşa cum
am mai spus, picturile de nave de pe pereţii unor mănăstiri şi biserici relevă
freevenţa contactului cu navigaţia, cu activitatea maritimă din epoca
respectivă159.

156 Virgil VStSşianu, Metodica cercetării în istoria artei, Editura Mcdilerane, Bucureşti,
1974, p. 72.
157 M. Mihalcu, op. cit, p. 103.
15# S. Ulea, op. cit, p. 262.
159 Andreea Atanasiu, Simboluri şi imagini navale în pictura murală bisericească a
evului mediu românesc, îii „Anuarul Muzeului Marinei Române-2000", Tom IIl/l,
Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, 2001, p. 88.

150
 Cele peste treizeci de imagini de corăbii de pe frescele mănăstirilor
Suceviţa, Raşca, Humor, Moldoviţa, Voroneţ, Neamţ, sau ale bisericilor
episcopale din Roman, ale bisericii din Bălineşti, pictate în secolele XV-
XVI, s-au constituit în adevărate izvoare istorice, permiţând reconstituirea
tipurilor de nave medievale româneşti.
In secolul al XVI-lea, când presiunea armatelor otomane asupra
statului moldovean era maximă, iar ungurii încercau. Ia cererea Papei,
catolicizarea românilor, artiştii locali au găsit cea mai simplă şi directă cale
de a transmite contemporanilor, dar şi peste veacuri, chintesenţa unei tradiţii
milenare. In numai 20 de ani, ei au acoperit zidurile acestor cinci biserici cu
o veritabila „Biblie ilustrată”. In aceeaşi idee, trebuie subliniat şi faptul că în
multe biserici personajele biblice sunt îmbrăcate în portul localnicilor şi au
îndeletnicirile tradiţionale ale acestora, deşi tipicul religios al vremii era
foarte sever în privinţa respectării tradiţiei de sorginte bizantină.
In cele ce urmează vom încerca să prezentăm, câteva dintre cele mai
importante lăcaşuri care adăpostesc asemenea simboluri şi imagini navale,
mărturii ale importanţei pe care apele şi ocupaţiile legate de ape au avut-o în
spiritualitatea românească.

BĂLINEŞTI
Biserica Bălineşti este situată în satul cu acelaşi nume din lunca
Şiretului. Biserica se află la o distanţă de 12 kilometri de oraşul Şiret. Satul
Bălineşti este cunoscut din secolul al XV-lea, când aparţinea logofătului
loan Tautu, om de seamă şi iscusii diplomat al marelui domn Ştefan cel
Mare şi al fiului său Bogdan, după cum este amintit de cronicarii Grigore
Ureche şi Ion Neculce.
Ca numeroase biserici de ciule boierească. Biserica Sfântul Nicolae
din Bălineşti a fost construită după un plan dreptunghiular, cu o singură
navă, compartimentată în naos şi pronaos, cu absida poligonală Ia est şi
încheiată poligonal şi în extremitatea vestică, iar pe latura de sud întregită
de un turn clopotniţă.
Pictura, ce datează din secolul al XV-lea, de însemnată valoarea
artistică, este opera unei echipe conduse de zugravul Gavriil Ieromonahul şi
se pare că este în stilul celei de la Mănăstirea Voroneţ şi Sfântul Nicolae din
Dorohoi,
Biserica din această localitate adăposteşte o frescă în cuprinsul căreia
apare a caracă din secolul al XV-lea cu prova rotmidă, dotată cu velă pătrată

151
şi velă latină mică pe arborele artimon160. Autorul frescelor de la Bălineşti,
„Gavril Ieromonah, primul autor cunoscut din epoca lui Ştefan cel Mare
este o personalitate remarcabilă ce îmbină temeinice cunoştinţe de teologie -
ilustrate de complexitatea şi claritatea programului iconografic - cu deplina
cunoaştere şi stăpânire a mijloacelor de expresie, ceea ce îi pennite
închegarea unui stil propice, în care canoanele bizantine nu mai sunt scheme
rigide ci devin puncte de plecare pentru o artă vie, marcată de personalitatea
maestrului artist”161. Este evident că Gavril Ieromonah a călătorit pe mare
învăţând meşteşugul picturii la o şcoală bizantină clasică din imperiu şi apoi
a desăvârşit-o prin introducerea elementului laic.

ROMAN
Pe lângă valoarea sa istorică şi arhitecturală, catedrala Episcopiei
Romanului reţine atenţia şi prin frumuseţea deosebită a zugrăvelilor
interioare. Datarea şi stilul acestora, precum şi intervenţiile la care au fost
supuse de-a lungul veacurilor au stârnit numeroase controverse. Dar ceea ce
se poate afirma cu certitudine este faptul că existenţa acestor picturi a fost
marcată de trei momente importante: secolul al XVI-lea, secolul al XVIII-
lea şi - în mai mică măsură - începutul veacului ai XlX-lea.
Mărturii grăitoare pot fi socotite şi imaginile de nave, ele sunt cu totul
remarcabile şi cu nimic mai prejos imaginilor rămase din iconografia
marilor puteri maritime ale timpului: Spania, Olanda, Anglia, Franţa,
Veneţia, Genova. Marinarii sunt înfăţişaţi în costum naţional asemenea
luptătorilor care apar în scenele bătăliei de la Posada, cu un veac şi jumătate
în urmă. Pavilionul de culoare roşie, are imprimat faimosul cap de bour,
simbol al vitejiei şi stemă a voievozilor Ţării Româneşti de la răsărit de
Carpaţi163.
Un caracter specific tuturor navelor cu velă pătrată din nordul
Moldovei din picturile bisericilor de la Bălineşti, Moldoviţa, Suceviţa,
Voroneţ, este ornamentul velei prin tivirea cu roşu pe contur şi liniile de
cusătură ale feţelor cât şi ale întăriturilor, asemenea ştergarelor populare
specifice regiunii165.

0 George Petre, Ion Bitoleanu, Traclilii navale romăneşii. Editura Militară, Bucureşti,
1991, p. 42-43.
161 Cristian Crăciunoiu, Corăbii sirăbime, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983, p. 99.
163 Andreea Atanasiu, Nave militare din secolele XIV-XV in frescele mănăstirilor
moldoveneşti, în „Buletinul Muzeului Militar Naţionar, serie nouă, 1/2003, partea a Il-n,
Bucureşti, p. 99-104.
165 C. Crăcitinoiu, op. cit, p. 102.

152
 MOLDOVIŢA
Aproape de confluenţa râului Ciumărua cu râuşorul Moldoviţa, pe o
pajişte străjuită spre nord de o cuime carpatină, unde potrivit tradiţiei a
fiinţat o biserică de iemn, domnitorui Aiexandru cei Bun a înăiţat o biserică
de piatră cu hramui „Buna Vestire”, în junii căreia s-a dezvoilat aşezarea
căiugărească cunoscută sub numeie de mănăstirea Moidoviţa161. Amintită în
i4i0 ca „mănăstirea cea nouă”, prima construcţie a mănăstirii care avusese
o biserică de pian triconc a căzut în ruină din cauza aiunecăriior de teren, in
primeie decenii aie secoiuiui XVI'65.
Domnitorui Petru Rareş, aiegând un ioc mai potrivit - cam 500 metri
mai spre vest de ctitoria lui Alexandru cel Bun - a zidit în 1532 lăcaşul care
se vede şi azi; în jurul lui, domnitorui a ridicat chilii, o casă domnească,
turnuri de apărare şi ziduri puternice, astfel, ansamblul de la Moldoviţa are
aspectul unei mici fortăreţe'66.
Concepută cu un plan trilobat, având o alură zveltă şi proporţionată,
ctitoria lui Petru Rareş este tipică construcţiilor din vremea lui Ştefan cel
Mare. Ceea ce îi conferă o notă aparte este pridvorul deschis, realizat în
planul bisericii prin stâlpi masivi şi arcade înalte şi frânte. Trecerea în
pronaos se face printr-un portal impunător cu mulururi în stil gotic. Bolta
pronaosului se înălţa pe opt arcuri întretăiate. Ingenios realizate, ferestrele
dispuse pe laturile de nord şi de sud sunt despărţite pe toată înălţimea lor de
o colonetă având deasupra o rozelă traforată în piatră.
Elemente decorative de sorginte renascentistă se disting pe uşa care face
posibilă trecerea în încăperea monnintelor. Chenarele uşilor şi ferestrelor,
tăiate în arc fiânt, cu nervuri şi rozete în trifoi sunt de certă influenţă gotică.
O boltă realizată în stilul moldovenesc acoperă naosul. Absidele laterale,
dar şi cea a altarului sunt poligonale la exterior şi circulare pe interior.
Atât la exterior cât şi la interior biserica a fost împodobită cu picmri
murale, ele fiind săvârşite. Iară îndoială, de un artist pregătit în şcoala
moldovenească de pictură ajunsă la o mare dezvoltare în timpul
domnitorului Petru Rareş. Păstrate în foarte bună stare (cu excepţia faţadei
de nord), aceste picturi impun prin monumentalitate, prin forţa expresivă a
desenului, prin calda annonie cromatică, de asemenea, prin claritatea
programului iconografic. In general, personajele au trăsături umane, iar

Moniinienie istorice hisericeşti, în „Mitropolia Moldovei şi a Sucevei", laşi, 1974, p,

183.
'65 C. Nicolaescu, I. Miclca, Moltloviţa, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978, p. 6.
'66 Momimeiile istorice..., p. 183.

153
compoziţiile de ansamblu în care se vede mişcarea, au simţ al proporţiilor şi
gust în distribuirea culorilor167.
Se pare că cel care s-a aflat în fruntea echipei de zugravi care a
decorat biserica mănăstirii Moldoviţa, la 1537, a fost Toma de la Suceava,
el este şi autorul frescelor de la Humor (1535). Acest zugrav este unul
dintre marii maeştrii ai artei vechi româneşti, într-un document din 1541 se
numeşte pe sine „Toma zugrav din Suceava, curtean al slăvitului şi
măritului domn moldovean Petru voievod”. Pictura lui Toma e caracterizată
prin subtilitate cromatică (foloseşte o gamă caldă, cu mult roşu), prin largile
mişcări compoziţionale, prin desenul fin şi sigur, prin tipologia variată şi
nobilă108.
Scena care ne interesează se află pe peretele pronaosului, aici este
reprezentat ciclul „Asediul Constantinopolului”, ce materializează ideea
luptei antiotomane familiară iconografiei moldoveneşti109. Folosind,
perspectiva de sus, dar şi cea de jos, a cetăţii, artistul moldovean a izbutit să
dea o vedere panoramică a Constantinopolului, cu zidul exterior şi zidul
interior, cu colinele pe care se găsesc casa cu frontoane triunghiulare şi
unele biserici în stil moldovenesc170.
Forfota unei cetăţi împresurate e sugerată până în detalii. în turnurile
din faţă şi pe metereze se văd arcaşi şi tunari trăgând în vrăşmaşii care se
apropie, pe apă şi pe uscat, de cetate. Valurile mării sunt convenţional
redate ca nişte rotocoale înspumate. Pe ele, se află, chiar în faţa cetăţii o
caracă armată. Această navă (a secolelor XV-XVII), apărută ca rezultat al
influenţelor reciproce între caracteristicile navelor lansate în nordul şi sudul
Europei, a fost destinată in primul rând transportului de trupe sau de
mărfuri, dar a fost folosită deseori şi ca navă de război171. Lungimea navei
depăşea 50 de metri, iar lăţimea 15 metri, beneficia de patru catarge pe care
se ridicau vele pătrate (pe catargul din prova, pe cel central) şi triunghiulare
(pe cele situate spre pupa)172. Prova acestei nave este supraînălţată, ca o
adaptare la condiţiile mai grele de navigaţie din Marea Neagră. Pe catargul
mare se găseşte un post de observare, numit şi cuib de cioară, el are rolul de
a facilita observaţia de la distanţă, dar şi de a asigura, in cazul unui abordaj

167 Andreea Alanasiu, Moldoviţa - o imagine navală în pictura evului mediu românesc, în
„Marea Noaslră", S.N., an VII, nr. 25, oclombrie-dcccmbrie, 1997. p. 16-17.
108 Vasile Dnlgu], Dicţionar enciclopedic de Ană Medievală românească. Editura
Şliinlifica şi Eneiclopedică, Bucureşti, 1976, p. 303.
109 Ihidem, p. 208.
170 P. Comamescu, îndreptar artistic.,., p. 272.
171 A. Retinschi, op.cil, p. 78.
172 Ihidem, p. 73.

154
suficientă înălţime pentru a peimite aruncarea de bolovani şi face de prisos
protecţia bordurilor laterale împotriva săgeţilor trase de sus în jos173.
Capacitatea navei atingea, se pare 300 de tone, putea lua la bord până
la 700 de oameni, beneficia de tunuri grele, plasate sub puntea principală, în
timp ce tunurile de calibru mai mic se aflau pe cele două sau trei etaje ale
castelelor17'*.
In multe din scenele prezentate aici, meşterul zugrav a ştiut să
„povestească" asemenea unui scriitor, episoade nu o dată dramatice175. Cu
migala ininiaturistului, pictorul a colorat variat veşmintele personajelor spre
a se desluşi mai clar176. în mod sigur războaiele cu ostile Imperiului
Otoman, purtate în timpul lui Petru Rareş şi chiar înainte de acesta, au
influenţat artistul în pictarea acestei scene177.

HUMOR
începuturile Mănăstirii Humor urcă în veac până în vremea domniei
lui Alexandru cel Bun. în vecinătatea actualei biserici a mănăstirii Humor se
mai văd şi astăzi ruinele unei mai vechi biserici mănăstireşti înălţată la
începutul secolului al XV-lea.
Biserica mănăstirii Humor se numără, alături de bisericile de Ia
Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa şi Arbore, printre cele cinci ctitorii
împodobite atât la interior, cât şi la exterior cu fresce bizantine, care le fac
unice în lumea ortodoxă.
Acelaşi tip de navă descris mai sus, caraca, îl regăsim la intrarea în
mănăstirea Humor unde este înfăţişată o astfel de navă de secol X'VII, când
capătă denumirea de „nef” odată cu petrecerea unor transformări. De pildă:
lăţimea ajunge până la jumătate din lungimea navei - căpătând din această
cauză denumirea de „nave rotunde” - şi beneficia la pupa şi la prova de
punţi înalte, pentru luptători. Iniţial nave comerciale, ele se vor transforma
în nave de luptă devenind mai înguste şi mai lungi. Nef-urile astfel
modificate se vor numi galioane178. Fiu de mare desenator şi mare colorist,
Toma din Suceava, zugravul principal al Humorului, a transpus în această

113 C. Crăciunoiu, op cil. p. 101.

173 Al Relinschi, op. cil, p. 73.
178 Maria Cordoneanu, Victoria Ncdcl, 100 de moiwnieiile şi locuri istorice ale patriei.
Editura I. Creangă, Bucureşti, 1972, p. 79.
1,6 P. Comornescu. îndreptar artistic ... p. 272.
177 M. Cordoneanu, V. Nedel, op. cit. p. 80,
178 Nieolae Bârdeanu, Dan Nieoiaeseu, Coiiiribulii la istoria marinei române, voi. I, Din
cele mai vechi timpuri până in 19IS. Editura Ştiin|ilîcă şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979,
p. 22.

155
pictură ştiinţa poporului român de a alege şi a armoniza culorile până la cele
mai fine nuanţe'”.

VORONEŢ
Aşezat pe un dâmb mai înalt, străjuit în depărtare de brădetul
întunecat al munţilor, Voroneţul se profilează într-un cadru de curţi ţărăneşti
aflate pe dâmburi mai joase şi străbătute de pâraie încete"10. Situată la 5
kilometri de oraşul Gura Humorului se află Biserica Sfântul Gheorghe a
fostului schit Voroneţ, construit de Ştefan cel Mare în 1488 pentru Daniil
Sihastrul"". Legenda ne povesteşte că Ştefan cel Mare, în timpul unei crize
într-un război cu turcii, a venit la Arhimandritul Daniel, la schitul său în
Voroneţ şi a cerut sfatul acestuia. Câştigând bătălia împotriva turcilor,
prinţul şi-a păstrat promisiunea către călugăr şi a construit o nouă biserică
dedicată Sfântului Gheorghe, ocrotitorul victoriei în bătălie. Mănăstirea a
fost ridicată doar în câteva luni, 26 mai - 14 septembrie 14881*2, după cum
spune pisania cioplită in piatră.
Biserica fostei mănăstiri a Voroneţului este ultima începută din
grupul celor patru monumente ridicate din porunca lui Ştefan cel Mare în
lunile de vară-toamnă ale anilor 1487 (Milisăuţi şi Pătrăuţi) şi 1488 (Sfântul
Ilie şi Voroneţ).
înfăţişarea de azi a Voroneţului se datoreşte iniţiativei Mitropolitului
Moldovei, învăţatul Grigore Roşea, care a dispus împodobirea
exonartexului şi a tuturor faţadelor cu picturi murale. Pe un fond albastru
intens, aceste picturi, care fac celebritatea Voroneţului sunt caracterizate
deopotrivă prin armonia cromatică şi vigoarea compoziţională183.
Voroneţul aparţine primei etape a stilului clasic din arta Moldovei
medievale, din a doua jumătate a secolului al XV-lea, etapă care presupune
integrarea mesajelor culturale din Orient, Bizanţ, Apus. Voroneţul, din
punct de vedere artistic, e aşezat la cumpăna dintre tradiţie şi inovaţie181.
Ipoteticul autor al picturilor acestui lăcaş, din 1547, are numele
menţionat într-o inscripţie pictată pe faţada sudică a monumentului: Marcu
Pristavul. Se presupune că el ar fi autorul capodoperei picturii româneşti
medievale, cum e socotită „Judecata de Apoi”. Desfăşurată pe întreg
peretele vestic al bisericii, ea impresionează prin intensitatea dramatică, prin

79 M. Cordoneanu, V. Ncdol, op. cil, p. 63

180 P. Coinamescu, Voroneţ, ediţia II, Editura Meridiane, Bueureşli, 1967, p. 5.
181 V. Drăguţ, op, cil, p. 319.
183 P. Comameseu, Voroneţ, p. 5.
183 V. Drăguţ, op. cil, p. 319.
184 A. M. Musieescu, S. Ulca, Voroneţ, Editura Meditcrane, Bueureşti, 1969, p. 5,

156
bogăţia imaginaţiei. Totul e scăldat în baia de albastru strălucitor a cerului
moldovenesc185.
Registrul al patrulea al acestei scene, are o primă imagine cu
„învierea morţilor” continuată de alta dedesubt, în registrul al cincilea şi
ultimul întruchipând învierea celor înecaţi în mări186. Ambele scene sunt
prezidate de către o zeitate de proporţii mai mari. Cea de sus, este aşezată pe
un munte, poartă un coif şi ţine în mână un mormânt - o cutiuţă cu un mort
care a înviat. Acesta este înfăţişat într-un giulgiu şi are faţa negricioasă în
timp ce zeitatea are o înfăţişare orientală.
Zeitatea care prezidează învierea celor înecaţi, stă aşezată pe un
delfin imens. Ea pare mai degrabă o zeiţă din perioada elenistică, şi ţine, la
rândul ei, în mâni o corabie187.
Această navă este un galion ale cărui dimensiuni frecvente erau de 28
metri lungime şi 9 metri lăţime; beneficia de o velatură mixtă: pe catargul
mare şi pe trinchet (catargul de la prova) velele erau pătrate, iar pe artimon
(catargul de la pupa) se înălţa o velă triunghiulară. Galionul a fost iniţial
destinat negoţului, iar prezenţa tunurilor servea împotriva atacurilor
piraţilor188.
Pe pereţii Voroneţului se mai află reprezentată o navă, e vorba de o
caracă de transport pentru cruciaţi, pe care se află şi Sfântul Nicolae.
Interesant este faptul că în programul iconografic al frescelor realizate de
către zugravii moldoveni din secolul al XV-lea, s-a promovat nu numai un
grad de educaţie religioasă, nu numai intenţia de a sădi teama de păcat, ci şi
un important manifest - gând politic, de mobilizare a neamului românesc
împotriva primejdiei otomane189.

MĂNĂSTIREA DINTR-UN LEMN

Este situată la aproximativ 25 km sud de municipiul Rânmicu Vâlcea
şi la 12 km nord de Băbeni, pe valea Otaşaului, în comuna Frânceşti.
Potrivit unei vechi tradiţii locale, ar fi luat fiinţă în primele decenii ale
secolului al XVI-lea, prin edificarea în acest loc a materialului miui singur
stejar. Ea a fost ridicată în cinstea Icoanei Maicii Domnului, icoană ce se
păstrează şi azi în biserica de piatră a mănăstirii. în baza acestei tradiţii
aşezarea monahală de aici poartă numele Dintr-un Lemn. Construită chiar
pe locul stejarului purtător de icoană, după toate probabilităţile pe la

“■ M. Cordoncanu, V. Nedel, op. cil, p. 134.

180 P. Comamcscu, Jiicireptar artistic..., p. 8.
187 P. Coimmescu, Voronel. p. 29.
188 Al. Rclinschi, op. cit, p. 73.
18, P. Comamcscu, l'oronet, p. 15-16.

157
mijlocul secolului al XVI-lea, bisericuţa din lemn este lucrată din bârne
groase, încheiate în coadă de rândunică. Are o formă dreptunghiulară, cu
absida altarului decroşată, cu o lungime totală de 13 m, lăţime de 5,50 m şi
o înălţime de aproximativ 4 m. Este înconjurată la exterior de un brâu în
torsadă, săpat în grosimea lemnului, cu un pridvor deschis, fără turlă.
Un galion, de data aceasta, de secol XIX regăsim şi pe pereţii
Mănăstirii dintr-un lemn, ctitorie a lui Matei Basarab şi, după toate
probabilităţile, a rudei sale marele boier Preda Brâncoveanu. Picturile
murale de secol XVII-XVIII, au fost executate aici de zugravii Preda şi
lanache formaţi la celebra şcoală de pictură de la Hurez190.

SUCEVIŢA
In locul ocrotit de culmile Pleşul, Furcoi şi Crucii este pomenit de
documente în secolele XV-XVI, schitul Suceviţa191. Ultimul mare
monument al secolului al XVI-Iea, Suceviţa reprezintă din plin spiritul
epocii în care a fost înălţată. Zidită la răspântie de veacuri, este ctitoria
primilor mari boieri urcaţi fără tradiţie voievodală pe tronul Moldovei.
Spune Grigore Ureche că este „zidită de vlădica Gheorghe al Rădăuţilor în
1584, vornicul Ieremia şi paharnicul Simion”, fiii lui loan Movilă pârcălab
de Hotin sub Petru Rareş şi mai târziu mare logofăt192.
Mănăstirea Suceviţa s-a impus în timp prin grandiosul ansamblu de
pictură care reprezintă, după spusele cercetătorului francez Paul Henry
„testamentul artei clasice moldoveneşti”. Ea înseamnă momentul de
tranziţie de la arta înfloritoare a secolului al XV-lea şi al XVI-lea Ia cea de
declin din secolele al XVIl-lea şi al XVIII-lea. Impresionantă printre
monumentele religioase ale celei de-a doua jumătăţi a veacului XVI,
biserica Mănăstirii Suceviţa, ale cărei faţade au fost îmbrăcate iniţial în
decorul luxos din frescă, reprezintă ultima fază a dezvoltării arhitecturii din
epoca feudalismului dezvoltat şi pe cea a stilului tratiţional specific
moldovenesc.
Admirabil păstrată, tradiţională şi inovatoare, totodată, atât din punct
de vedere al tehnicii iconografice cât şi ca exprimare stilistică, pictura
Suceviţei, pare o mare carte de poveşti193. Lucrarea a fost săvârşită, potrivit
unei însemnări de pe un vechi manuscris, de doi moldoveni, zugravii Ion şi
fratele său Sofronie, în 7104 (1595-1596), în timpul lui Ieremia Movilă19'1.

190 V. Drăguţ, op. cit, p. 245.

'91 Moiiwnenie istorice..p. 239.
192 Ana Măria Musiccscu, Mănăstirea Sucevifa, Editura Meridiane, Bucureşti, 1965, p. 7.
193 Ibidem, p. 15.
199 Monumente istorice..., p. 242.

158
 Imaginile de nave de pe pereţii bisericii se regăsesc în scene ca:
„Marea restituind victimele”, „Viaţa Sfântului Nicolae” şi într-o icoană din
altar (ea fiind ceva mai nouă decât pictura)1,s.
Cea mai bine redată navă este cea înfăţişată in scena vieţii Sfântului
Nicolae, zugravii desfăşurând pe pereţii Suceviţei şi vieţile Sfinţilor loan
Nou, Gheorghe, Moise19'’. Prova navei este înălţată şi uşor curbată înapoi
asemeni navelor de comerţ române din secolul II d.Hr. Iată un element de
continuitate română în construcţiile navale, preluat mai apoi de navele
otomane'97.
Pânzarul, căci despre el este vorba, a fost estimat ca având o lungime
de 17,6 metri, o lăţime de 4 metri, un pescaj de 1,8 metri şi un deplasament
de 60 de tone198. Corabia avea un singur catarg şi o velatură compusă dintr-o
velă pătrată destinată navigaţiei cu vânt din pupa, şi o velă pe spetează
pentru vânt travers. Echipajul a fost apreciat la cinci sau şase marinari şi un

CĂLDĂRUŞANI
In nesfârşitul codru al Vlăsiei, prea puţin umblat şi cunoscut la
începutul secolului al XVII-lea, se înalţă Mănăstirea Căldăruşani, punct viu
de spiritualitate românească. Li acest loc împădurit şi mărginit în trei părţi
de apa lacului. Matei Basarab a zidit la 1637-1638 ctitoria sa cea mai de
seamă. Mănăstirea Căldănişani. Cu o lungime şi o lăţime de 300 metri,
peninsula îndreptată cu vârful spre est, a fost cândva despărţită de mal
printr-un canal adânc şi îngust, cu rol de apărare în vremurile tulburi.
Domnitorul ar fi găsit acest loc cu prilejul unui conflict militar, avut cu
Vasile Lupu, domnul Moldovei în anul 1637, când depărtându-se de tabără,
în ostrov a zărit bisericuţa din lemn şi stareţul cu cei 8 ucenici. Lupta nu a
mai avut loc ca urmare a retragerii domnului Moldovei, iar Matei Basarab
cu oştirea sa se opreşte în apropiere de satul Căldăruşani şi se hotărăşte să
zidească „o mănăstire frumoasă” cu biserica în centru şi casele de jur
împrejur asemenea unei cetăţi.
O corabie moldovenească, asemănătoare pânzarului apare şi la
Căldăruşani, de data aceasta pe o icoană de lemn de secol XVI. Această
mănăstire ctitorie a lui Matei Basarab adăposteşte o importantă colecţie de

■ C. Crăciunoiu, op. cil, p. 145, 147, 148,

11 A. M, Musiccscu, op. cil, p. 16.
7 C. Crăciunoiu, op. cil, p. 97,
P. George, I. Bilolcanu, op. cil. p. 42,
Valentin Ciorbea, Carmen At.anasiu, Fiola mariUmă comercială română. Un secol de
islorie modernă (1S9S-I995), Edilunt Fundajici „Andrei Şnguna", Con.';lan(a, 1995, p. 23.

159
opere de artă veche: manuscrise, cârje episcopale, candele, chivoturi.

POLOVRAGI
Valoros ansamblu de arhitectură monastică, situată in faţa cheilor
Olteiului, în comuna Polovragi (judeţul Gorj), biserica a fost întemeiată
către sfârşitul secolului XV. Mănăstirea Polovragi are o vechime de 500 de
ani (1505), ctitori de început ai acestui lăcaş sunt Radu si Pătru, fiii lui
Danciul Zamona, menţionaţi într-un hrisov emis la 18 ianuarie 1480 de
voievodul Basarab cel Tânăr (1477-1481). Timp de peste un secol şi
jumătate, documentele nu mai pomenesc nimic despre acest sfânt lăcaş,
pentru ca în anul 1645, satul Polovragi să fie în stăpânirea lui Danciu
Pârâianu, fiul lui Hamza. Danciu Pârâianu a zidit biserica pe vechile temelii,
aşa cum se proceda frecvent în epocă, păstrând partea cea bună a acestora.
După Danciul Pârâianu şi înaintaşii acestuia. Constantin Brâncoveanu poate
fi socotit, al treilea ctitor al Mănăstirii Polovragi. Pictura bisericii este
deosebit de valoroasă atât în ceea ce priveşte iconografia cât şi execuţia
tehnică. Pictura murală care o decorează, capodoperă de artă
brâncovenească este opera zugravilor Constantinos, Atidrei, Gheorghe,
Istrate, Hronite, toţi din şcoala de Ia Hurez201.
Pe pereţii bisericii de la Polovragi apare o navă grecescă de transport
la Muntele Athos, de tip trekandiri, iar în bolniţă apar reprezentate două
galere cu punte deschisă, de secol XVIII. Galera dispunea de un singur rând
de rame mari şi grele (aproximativ 18 metri lungime), fiecare ramă fiind
mânuită de cinci sau şase oameni. Dar ele mai aveau pentru navigaţie şi
două sau trei catarge cu vele latine (triunghiulare) care erau mai
manevrabile, principala caracteristică a galerei fiind marea ei mobilitate î)t
luptă202.
Imaginile de nave din pictura murală bisericească nu lipsesc aproape
din nici un aşezământ religios. întâlnim de pildă, la Sccu203, în boIniţa

■00 C. Jalba, Mănăstirea Căldăru^ani, Editura Meridiane, Bueureşli, 1965, p. 17.

201 V. Dragu), op. cil, p. 239.
202 N. Bârdeanu, D. Nieoiaeseu, op. cit, p. 22.
202 Aliata la aproximativ 22 km de oraşul Târgu Neam), pe valea pârâului Seeu, eare se
desehide in stânga şoselei ce duce spre Pipirig şi Poiana Largului peste Muntele Petru
Vodă. Conform datelor cuprinse inir-o pisanie din 1530 păstrată până în 1910 in turnul-
clopolni|a de la intrare, putem considera ea Petru Rareş a ridicat la Sccu, pe locul
actualului cimitir, biserică voievodală înconjurată cu zid de către fiii acestuia şi Elena
Doamna. Coroborând toate informaliilc de care dispunem, rezultă că schitul de la Sccu a
purtat multă vreme numele întemeietorului său, Zosim, şi că Alexandru Lăpuşncatiu l-a

160
mănăstirii o barcă de pescuit cu Sfântul Petru Ia bord şi o navă de transport
cu trei catarge de secol XVIII2(M. Ctitoria lui Petru Rareş, Mănăstirea
Raşca205, păstrează şi ea imaginea unei nave de cabotaj cu velă pătrată, de
secol XVII. Regăsim la Snagov206 simbolul navigaţiei în scena religioasă
„Marea restituind victimele”207, acelaşi simbol, în aceeaşi scenă apărând
două secole mai târziu, (în secolul XVIII), pe pereţii mănăstirii de la Gura
Motrului208.
Simbolurile navale ce se regăsesc pe pereţii a peste 30 de biserici
româneşti stau mărturie a contactelor ce au existat între locuitorii ţărilor
române şi acei navigatori care au reprezentat adevărata putere maritimă a
secolelor XIII-XIV, italienii209.
Istoria noastră în general şi a navigaţiei în special au cunoscut un
trecut bogat în evenimente, complex şi interesant prin specificul său.
Marinarii, oameni îndrăzneţi, curajoşi, iscusiţi în mânuirea navelor, căliţi în
luptă cu forţele aspre ale naturii, au existat din cele mai îndepărtate timpuri
atât pe apele interioare româneşti cât şi pe cele de la hotare. Factori
importanţi în dezvoltarea comerţului pe ape în timp de pace, marinarii au
alcătuit la vreme de restrişte adevărate flotile de luntrii şi eorăbii cu care,
domnitori cum au fost: Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, Vlad Ţepeş, Ştefan
cel Mare, loan Vodă, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, au apărat
glia strămoşească.

înzestrat cu moşiile din hotarul Cctălii Neamţ, pe care apoi alţi voievozi le-au întărit şi Ic-
au extins.
20'1 St. Balş, Mănăstirea Secii, Editura Meridiane. Bucureşti, 1969, p. 5.
205 Se află pe valea râului Raşca, în comuna Raşca, judeţul Suceava, având liramul Sf.
Nicolac. Ansamblul mănăstiresc Raşca a fost consmiit în mai multe etape începând cu
1512 când Bogdan al lll-lca a eonstniit chiliile, iar în 1540, episcopul Romanului
Macaric, logofăt loan şi Teodor Balş construiesc biserica eu hramul Sf. Nicolae.
206 Mănăstirea Snagov a fost ridicată pe locul unei străvechi aşezări dacice. Se crede că
încă din vremea lui Vladislav I (1364-1379) aici exista un paraclis cu hramul ..Buna
Vestire”, după tradiţie scufundat, însă cea mai veche atestare a mănăstirii apare in anul
1408, într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân.
207 Mircea Deac, Mănăstirea Snagov, Editura Meridiane, Bucureşti, 1969, p. 26.
2m Situată la 62 dc km est de Drobeta Tumu-Severin, Mănăstirea Gura Motrului arc
hramul Cuvioasa Paraschiva. Tradiţia îl aşează ca ctitor pe Sfântul Nicodim care ridica pe
acest loc un schit (scc. XIV). Primul ctitor oficial a fost Harvat, marc logofăt al lui
Ncagoe Basarab între anii 1512-1521.
209 Andreea Atanasiu. Shnboiuri navale hi pictura niiirală bisericească a .secolelor A'l
XI'/, în „Studii şi articole de istoric", LXXV. Cursurile de vară ale .societăţii de ştiinţe
istorice din România, Constanţa. 2009, p.157-167.

161
 The navigation importance in the economic life of Ihe Romanian
Countries, in the defense policy of our princes, reflected as a matler of
course, over the inhabitant’s spirituality of these parts, loo. The paintings of
ships - representations from the churches and monasteries walis poini out
the Ifequency of voyages by sea, the maritime activity of the 14-15
cenluries. Our history in generally and the navigation history especially
know a very rich past in different events. The sailors, very daring and
courageous peopie, adroit in sail, experienced in nature fights, exists &om
the most ancient limes on ihe interior rivers and also, on the border waters.
Very important agents in the naval commerce development during peace
time, the sailors constituted in the war time, real ships flolilla and with this,
rulers like: Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare,
loan Vodă, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu defend our territory.

162
 INTRE MISTIFICARE ŞI ADEVAR:
LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL ŞI CREDINŢA

Alina Dorina Fokt

In perioada interbelică pe scena politică românească s-au afirmat

extremele politice: extrema stângă şi cea dreaptă. Extrema stângă a fost
reprezentată de PCR, constituit la 8 mai 1921, având ca ideologie
marxismul. Datorită ideilor promovate, aceea a autodetenninării naţionale,
în 1924 a fost scos în afara legii, umiând să lucreze în ilegalitate până în
1944. Ca o replică la extremismul de stânga, a apărut extremismul de
dreapta. In 1919 - 1920 s-au înfiinţat mai multe organizaţii, care se declarau
fasciste, dar n-au reuşit să dobândească o influenţă politică semnificativă.
Extremismul de drepata a fost promovat de Liga Apărării Naţional -
Creştine (L.A.N.C), înfiinţată de A.C.Cuza, la 4 martie 1923.210

Biserica Românească între anii 1918-1940

Ca urmare a înfăptuirii statului naţional unitar român, în mod firesc s-
a trecut la unificarea Bisericii Ortodoxe Române, organizându-se unitar
sub conducerea Sfântului Sinod de la Bucureşti. Ca mitropolit primat al
Bisericii autocefale a României a fost numit Episcopul Miron Cristea al
Caransebeşului, în 18 decembrie 1919, fiind înscăunat la I ianuarie 1920.211
Noua Patriarhie autocefală avea în fhintea ei Sfântul Sinod, fonnat
din patriarh, ca preşedinte, mitropoliţii, episcopii şi arhiereii în funcţiune,
având ca atribuţii probleme de ordin spiritual, canonic şi dogmatic. Ca
organ deliberativ pentru întreaga Patriarhie funcţiona Congresul naţional
bisericesc fomiat din 6 reprezentanţi ai fiecărei eparhii, aleşi pe 6 ani.212
In 10 mai 1927 s-a încheiat Concordatul cu Vaticanul, votat de
Parlament în 1929, atât de senatori, cât şi de deputaţi; prin acesta se garanta
Bisericii Catolice deplina libertate de a comunica cu Vaticanul, însă nu
putea depinde canonic de ierarhia catolică din afara României, exceptând
Sfântul Scaun.
Potrivit Legii şi statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române
din 1925, existau următoarele eparhii: Mitropolia Ungro-Vlahiei, cu

310 Mihai Bărbulcscu, Dcnnis Dclelant, Kcilh Hiiehins, Şerban Papaeostc.a, Pompiliu
Teodor, Istoria României, Bucureşli, 2003, p.355-356
311 loan M. Boia, Istoria Bisericii Uniwr.taie şi a Bisericii Româneşti de la origini până
a.stâii. Cluj Napoca, 2003, p.465
313 Mircea Pfteurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p.438

163
Arhiepiscopia Bucureşliului şi Episcopiile Râmnicului, Buzăului, Argeşului
şi Constanţei; Mitropolia Moldovei şi Sucevei, cu Arhiepiscopia laşilor şi
Episcopiile Romanului, Huşilor şi Dunării de Jos (Galaţi); Mitropolia
Ardealului, cu Arhiepiscopia Sibiului şi Episcopiile Aradului,
Caransebeşului, Clujului şi Oradei.213
Dintre ierarhii de seamă îi amintim pe; Patriarhul Miron Cristea,
Patriahul Nicodim Munteanu, Ireneu Mihălcescu - Mitropolitul Moldovei,
Nicolae Bălan - Mitropolitul Ardealului, Gurie Grosu - Mitropolitul
Basarabiei, N. Popovici - Episcopul Oradei şi Nicolae Colan - Episcopul
Clujului.214
In această perioadă. Biserica Română Unită (Greco - Catolică) şi-a
adus şi ea partea ei de contribuţie la consolidarea şi dezvoltarea stalului
naţional unitar român, prin arhiereii, clerul şi credincioşii ei.
Arhiereii români uniţi au sprijinit şi au votat legile necesare
consolidării unităţii naţionale:
• prin vizitaţiile canonice, episcopii şi delegaţii acestora au anihilat unele
tendinţe de învrăjbire între poporul român şi naţionalităţile conlocuitoare,
canalizând eforturile tuturor locuitorilor parohiilor vizitate înlr-o direcţie
comună, pentru convieţuire paşnică şi respectarea legilor stalului;
• au sprijinit şi votat legile pentru consolidarea familiei (împotriva
divorţurilor şi avorturilor);
• aproape toţi conducătorii Ligii antirevizionisie române au fost fii ai
Bisericii Române Unite şi ierarhi greco-calolici. Aceştia, în cuvântările lor,
au respins politica revizionistă, iredentistă, susţinută de maghiarii din
interiorul şi exteriorul ţării noastre;
• au susţinui măsurile luate pentru ridicarea economică şi culturală a
poporului român, prin ASTRA şi alte organisme naţionale cu caracter
social-economic şi cultural. Au militat împotriva propagandei comuniste,
prevăzând prăbuşirea României în robia sovietică;
• au continuat susţinerea şi modernizarea şcolilor - tradiţie nobilă a Bisericii
Unite acestea ajungând printre cele de mare faimă şi prestigiu în ţară şi
peste hotare.215

Scurt istoric al Mitcării Leeionare

Garda de Fier este numele unei organizaţii anticomuniste înfiinţată de
Comeliu Zelea Codreanu în 1930. Acuzată de ultranaţionalism, fascism şi

' 3 loan M. Bota, op.cil, p.466

2I‘1 Mircea Păcurariu, op.cil, p. 439
213 loan M. Bota, op.cil, p.467-468

164
antisemitism de către forţele de stânga în frunte cu Partidul Comunist,
Garda de Fier a devenit în perioada interbelică singura organizaţie politică
de dreapta autohtonă.216
Legiunea Arhanghelul Mihail, sau pe scurt Mişcarea Legionară, a
avut drept cauze ale apariţiei sale crearea României Mari şi modificarea
fundamentală a condiţiilor sociale, politice şi economice atât interne cât şi
internaţionale, după tenninarea primului război mondial.'17
Creatorul Legiunii Arhanghelul Mihail a fost Comeliu Zelea
Codreanu. El s-a născut la 13 septembrie 1899. Provenea dintr-o veche
familie de răzeşi moldoveni din ţinutul Storojineţ, din nordul regiunii
• 11S
Bucovina."
La 24 iunie 1927, la ora 10 seara, Comeliu Zelea Codreanu
înfiinţează Legiunea Arhanghelul Mihail.219 „... Peste câteva zile am
convocat la Iaşi, pentru vineri, 24 iunie 1927, ora zece, în camera mea de pe
strada Florilor No.20, pe Văcăreşteni şi pe puţini studenţi care mai
rămăseseră legaţi de noi. Intr-o condică, cu câteva minute înainte, scrisesem
unnătorul ordin de zi, numerotat cu No.l: Astăzi. Vineri, 24 [linie 1927 (Sf.
Ion Botezătond), ora zece seara, se infiinfeazu LEGIUNEA
arhanghelul mihail, sub conducerea mea. Să vină in aceste rânduri
cel ce crede nelimitat. Să rămână inafară ce! ce are îndoieli.[...Jlntima
noastră stare sujletească din care s-a născut Legiunea a fost aceasta: nu ne
interesează dacă vom birui, dacă vom cădea înfrânţi sau dacă vom muri.
Scopul nostru este altul: de a merge înainte, uniţi. Mergând împreună,
uniţi, cu Dumnezeu înainte şi cu dreptatea neamului românesc, orice soartă
ne-ar ft dăruită, înfrângerea .sau moartea, ea va fi binecuvântată şi va da
roade pentru neamul nostru! (Comeliu Zelea Codreanu) "220
Aşa a luat fiinţă primul „cuib” de legionari. Cuibul era condus după
şase legi: a disciplinei, a muncii, a tăcerii, a educaţiei, a ajutorului reciproc
ci a onoarei. Cu timpul cuibul a devenit elementul de bază al mişcării
y1 '>')!
legionare.

2ip peirc Pandrca. Garda de Fier. Jurnal defilosofiapoliiicâ. Memorii Penitenciare,

gucurcşli, 2001, p.l9
Iriiia Livezeanu, Cultură ^i nafionalism in România Mare 1918- 1930, Bucureşti,
1998, p.245
3is jsijcolac Balini, Horio Sima in con.t:emn la Târgu Mure^, în Ziarul de Mureş. 3 iulie
2006, p.ll
Grigorc Traian Pop, Garda, Căpiumul şi .Irliaiiglwhil din cer... O istorie obiectivă a
\/i\căi'ii Legionare. Ducurcşii, 1995, p.91
îJ^'www.niiscarca.ncl/icxiclcgionarc
-31 Grigorc Traian Pop, op.cil., p.96-98

165
 încetul cu încetul Mişcarea Legionară s-a extins în toată ţara. S-au
înfiinţat şantiere şi tabere de muncă legionare, unde elevii, studenţii şi
oamenii de toate categoriile îşi aduceau aportul prin efort fizic şi intelectual
la ridicarea de cămine studenţeşti şi culturale, şcoli, biserici, drumuri,
poduri, precum şi la reparaţii de clădiri de tot felul şi ajutorări de persoane
nevoiaşe.222
între mistificare si adevăr: Legiunea Arhanghelul Mihail si
Credinţa
Filozofia de viaţă a românilor stă, precumpănitor, sub semnul astral al
dreptei. Posedând o puternică şi vie conştiinţă naţională, strămoşii noştri au
avut întotdeauna un acut sentiment al dăinuirii în spaţiul carpato-danubian,
„matcă” şi „leagăn” al românismului.223
Istoria modernă a României a fost hotărâtor marcată de ideile politice,
economice, sociale, morale, naţionale aflate sub auspiciile dreptei. Ele se
individualizează relativ pregnant în programele revoluţiei de la 1848 sau în
curentul junimist, în platformele Partidului Conservator, ale Partidului
Naţional Liberal, precum şi în unele abordări teoretice ale mişcării
legionare.224
Pe fondul dizolvării Partidului Conservator apare la începutul anilor
’20 o mişcare radicală, de extremă dreaptă. în plan intern naşterea ei în
1922 constituia o contrapondere la înfiinţarea Partidului Comunist (1921),
iar în plan extern era o reacţie la succesele bolşevismului şi o prelungire' în
zona noastră geografică a ideologiei fasciste. în 1923 A.C.Cuza fondează
Liga Apărării Naţional Creştine (LANC), o configuraţie politică formată din
rândul micilor burghezi, al unei părţi a intelectualităţii, al preoţimii
ortodoxe, al siudenţimii şi parţial al ţărănimii. Organizaţia dispunea şi de o
structură parlamentară denumită “lăncierii”.225
în cadrul LANC se conturează ulterior gruparea condusă de
C.Z.Codreanu, care în 1927 pune bazele unei noi organizaţii, “Legiunea
Arhanghelului Mihail”, al cărei conducător se numea “căpitan”, iar membrii
se intitulau “legionari”. Ulterior aceasta se va transforma în “Garda de
Fier”, care în decembrie 1933 avea peste 28.000 de membri. După ce
I.G.Duca o interzice - datorită programului şi formelor sale extretniste de
manifestare, motiv pentru oare este împuşcat de legionari - în 1934 ea
reapare sub denumirea de Partidul “Totul pentru Ţară” şi apoi de “Mişcarea

222 Victor Isac, O istorie obiectivă a Mişcării Legionare, Deva, 2002, p. 159
223 Buzatu Gheorghe, Ciocanu Comeliu, Sandache Cristian, Radiografia Dreptei
româneşti J927-J94I, Bucureşti, 1996, p.200
224 Academia Românii, Istoria Romanilor, voi. VIII, Bucureşti, 2003, p.323
225 Buzatu Gheorghe, Ciucanu Comeliu, Sandache Cristian, op.cit, p.249

166
legionară”, avându-I în frunte în toate variantele pe C.Z.Codreanu. Succesul
său politic este marcat de rezultatele alegerilor parlamentare din 1937, când
obţine locul al treilea, întrunind 15,9% din sufragii (după PNL cu 35,9% şi
PNŢ cu 20,4%).336
în condiţiile enonnei presiuni externe şi interne Carol al Il-lea
instaurează la începutul anului 1938 un regim monarhic autoritar. în
noaptea de 29 spre 30 noiembrie, din ordinul său se dispunea întemniţarea şi
apoi asasinarea lui C.Z.Codreanu şi a 13 membri ai formaţiunii sale politice,
îi urmează la conducerea mişcării H.Siina. Mai primitiv şi mai crud decât
predecesorul său, el ordonă uciderea lui A. Călinescu. Sub gloanţele
legionarilor cad în noiembrie 1940 printre alţii economistul V.Madgearu şi
savantul N. lorga. Convins de contribuţia nefastă a legionarilor la acel
moment istoric, generalul I. Antonescu. hotărăşte eliminarea “Gărzii de
Fier” din viaţa publică, ordonând desfiinţarea poliţiei legionare şi instituind
pedeapsa cu moartea împotriva capilor legiunii.237
Ideologiile orientărilor politice cu caracter extremist, prin
dogmatismul şi fanatismul lor, capătă aspectul unui fenomen religios
putându-se vorbi în aceste condiţii de adevărate religii ideologice."'8
Publicaţia legionară „Garda” insista asupra deosebirilor faţă de alte
curente extremiste de dreapta: „Structural, nu e deosebire între fascism,
hitlerisin, comunism. Toate trei sunt mişcări mistice, cu obiective omeneşti.
Abia legionarismul realizează pentru prima dată în istoria modernă o
mişcare colectivă spirituală, pentru că numai legionarismul se înalţă până la
Duirmezeu. Legionarismul este în primul rând credinţa în Dumnezeu”.339
Legionarii erau în aşa fel educaţi, încât să cunoască mişcarea în care se
încadrau ca pe o religie, ideile lui Comeliu Zelea Codreanu şi ale altor
comandanţi legionari fiind considerate, după modelul biblic, „pilde” sau
„învăţături”. Subordonarea religiei unor scopuri politice şi includerea ei in
programul Gărzii de Fier, fundamentarea naţionalismului pe ortodoxia
creştină, au avut un efect deosebit în rândul maselor, mulţi dintre cei care au
aderat la mişcare crezând în posibilitatea realizării scopului ce şi l-a
propus.3’0

■■A Academia Roinânfi, Istoria Românilor^ voi. VIII, Bucuroşii, 2003, p.371
"7 Grigorc Traian Pop, Mişcarea Legionara - Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului.
Bucureşti, 1999, p.l85
Jcan Williain Lapierre, Oii'est-cc qu'une ideologie? în Culiurcs. ideolocies el socictes.
de XIX* ci XXC siclc. lom III, Paris, I97S, p.I3 apud. Dragoş Zamfirescu, Legiunea
Arhanghelul Mihail - de Io mit la realitate. Bucuroşii, 1997, p.76
Garda, 1, nr.36 din I decembrie 1940
Lucrejiu PălrAşcanu, Sub trei dictaturi. Bucureşti, 1944, p.4l-44

167
 Prima întrebare care se pune este prin ce anume legionarismul
aparţine dreptei. In primul rând prin naţionalism, apoi prin clitism, prin
mesianism, prin apelul la credinţă creştină, prin simţul ierahiei şi al
autorităţii, prin opoziţia tranşantă Ia bolşevism, prin apelul la morală, prin
cultul fală de tradiţie şi rolul conducătorului. Legionarismul nu este de
dreapta prin: anticapitalism, antidemocratism şi colectivism. Este, totodată,
antimodem, extremist, xenofob, spiritualist şi militant.251
Unii doctrinari legionari încercau să prezinte fascismul ca fiind axat
pe aceleaşi principii religioase: „Fascismul respectă Dumnezeul asceţilor, al
cucernicilor, al eroilor, şi însuşi Dumnezeul iubit Ia care se roagă inimile
nevinovate ale poporului”.232
Deosebindu-se radical de naţional-socialism, legionarii subliniau într-
un articol intitulat Legionarii şi biserica: „Linia istorică este una; aceea pe
care o trăim noi. Căci noi trăim în veac. Linia Bisericii este cu mult
deasupra noastră. Către ea tindem, dar nu realizăm decă puţin [...] A înviat
Hrislos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar, pentru aceasta,
se cere ca fiii Iui să bală drumul pe care a mers Isus. Să li se pună pe cap
coroana cu spini, să urce Golgota în genunchi cu crucea în spate şi să se lase
răstigniţi. Legionari, fiţi voi copiii aceia”.235 Se vorbea în diverse articole
despre întemeierea unui adevărat bloc al creştinismului, având în vedere că
în peregrinările lor prin ţară legionarii erau însoţiţi de către preoţi, care s-au
implicat mai mult decât în orice altă ţară în acţiuni cu caracter politic. Exista
chiar un decalog legionar, alcătuit după modelul biblic, unde se vorbea
despre: coeziune, unitate, supunere oarbă faţă de ordinele Căpitanului.234
De fapt, fundamentalismul ortodox constituie sursa principală a
gândirii legionare. El are o componentă iraţională metafizică şi radicală,
subliniată şi de deviza “purificaţi prin moarte”. “Căpitanul” cere românilor
să acceadă la statutul de popor ales prin sacrificiu de sine, să se
“mărturisească prin jertfa”. Aici se intră deja în sfera fanatismului. Legiunea
îşi doreşte a avea o funcţie formativă a voinţelor şi a temperamentelor,
pentru ca românii laolaltă să-şi îndeplinească menirea hărăzită de
Dumnezeu. Legionarii consideră naţiunea o fiinţă colectivă, ale cărei
interese trebuie atinse cu orice preţ şi dincolo de priorităţile personale.
“Nimic - spuneau ei - nu este mai presus de voinţa naţiunii”.2 5

231 Adrian lorguicscu, Dreapta - principii şi perspective^ Cluj Napoca, 2000, p.57
232 Dom Dclcmacc, Revoluţia fascistă^ BucureşU, 1940, p.8
233 Pământul străinoşesCy II, nr.8 din 15 aprilie 1928; Glasul strămoşesc, VI, nr.7 din 1
decembrie 1940
2J4 (;;orni;|iu Zclea Codreanu, Pentru Legionari, Sibiu, 1936, p.3l
235 Adrian lorgulescu, op.cit, p.65

168
 Am amintit despre purism şi mesianism. Cine parcurge textele şi
încearcă să dezlege suportul primar al îndemnurilor legionare va fi frapat de
revenirea aproape obsesivă a ideii de filoromânism. Ea se regăseşte şi în
motivaţiile lui N. lorga, care consideră “poporul român ales” şi “având o
misiune istorică”, fiindcă el este succesorul a două lumi: orientul ortodox şi
occidentul latin. Şi tocmai de aceea, românii sunt chemaţi să înfăptuiască
unificarea Răsăritului cu Apusul şi tot ei să revanşeze lovitura teribilă pe
care bolşevismul a aplicat-o ortodoxiei. Un alt precusor, N. Crainic este însă
mai explicit; el susţine că sarcina istorică a românilor este să declanşeze
“sfânta cruciadă” împotriva Diavolului, întrucliipat de Puterea alee a
Sovietelor.230
O temă predilectă a mentorilor mişcării a fost rigorismul,
puritanismul. Ei apreciau austeritatea, sobrietatea, dar şi camaraderia, sau
întrajutorarea. Puneau mare preţ pe valorile moralei creştine, pe care o
lăudau în vorbe, dar o încălcau în fapte. Pledau pentru spiritul religios, dar
nu aveau reţineri în materie de crime. Cu toate acestea - cum remarcă
D.Pavel - “legionarismul a fost singura mişcare interbelică radicală de
dreapta, pentru care bilanţul «martirilor» a fost mai mare decât al
victimelor, drept pentru care prestigiul ei a căpătat nuanţe cvasimitice”.237
Trimiterile dese ale lui C.Z.Codreanu şi ai altor sprijinitori ai
“cauzei” la primenirea sufletească a naţiei prin jertfa tinerilor subliniază
componenta supliciului, a martirajuiiii asumat, cu toate consecinţele
derivate ce decurg în psihologia masei. Tot ei sunt invocaţi în calitate de
stindarde ale curăţeniei interioare şi surse ale “iluminării neamului”.
Credinţa legionară era pusă în legătură cu spiritul de sacrificiu al
membrilor mişcării, apreciindu-se că aceasta „va înflori mai mândră şi mai
biruitoare cu fiecare strop de sânge mai mult”"38, pe care-1 vor da legionarii,
în lupta spre victoria finală.
în doctrina legionarismului a existat un element specific ce nu se
întâlneşte la naţional-socialism sau fascism; cultul morţii. Apologia morţii
şi sentimentul de dispreţ faţă de aceasta au fost principalele componente ale
educaţiei legionare stabilite de Comeliu Zelea Codreanu; „La voi mă
gândesc când scriu. La voi aceia care veţi trebui să muriţi, primind cu
seninătatea strămoşilor traci botezul morţii. La voi acei care veţi trebui să

:u' Nicobc lorga, Memorii, voi. VII, Bucuroşii, 1939, p, 156

237 Adrian lorgulcscu, op.cii, p.89
:311 Vasilc Marin, Crez ele aeneralie, p.V

169
păşiţi peste morţi şi mormintele lor, ducând în mâinile voastre steagurile
triumfătoare ale României”.239
Legământul celui care era primii în corpul legionar era axat pe
proslăvirea morţii, ca mijloc de realizare a scopurilor propuse. Invocarea
morţilor, ceremoniile şi procesiunile mortuare aveau în vedere pregătirea
psihologică a celor care urmau să îndeplinească misiuni cu un grad mare de
risc. Chiar festivitatea de primire a noi membri în cadrul legiunii viza acest
aspect: „Ceremonia se va ţine în singurătate, ferită de public, într-un loc
istoric, fie într-una din văile, câmpiile sau pe unul din dealurile îngrăşate cu
oseminte de români nepăsători de moarte, fie la mormântul unui erou
naţional sau a unui chinuit luptător legionar”. Noii membri ai legiunii
depuneau legământul faţă de Comeliu Zelea Codreanu şi primeau un săculeţ
cu pământ sfânt - luat dintr-unul din locurile istorice - pe care-1 purtau
permanent la ei.240
In publicaţiile legionare se afirma că „cel mai frumos aspect al vieţii
legionare este moartea, acea înfi"ăţire cu lutul, acea dăruire totală,
necondiţionată de timp ori de frământările lumeşti”.241
In momentul în care un tânăr era primit într-un cuib legionar, acesta
trebuia să mărturisească toate „păcatele” făcute până atunci, după care urma
depunerea unui jurământ, luând la cunoştinţă faptul că „trădarea se
pedepseşte cu moartea în cel mai scurt timp”. După această ceremonie, cel
în cauză primea ca document al îndatoririlor sale faţă de legiune un caiet
denumit „Caietul meu”, în care trebuia să treacă următoarele date: raţia,
adică a palruzecea parte din cheltuielile zilnice dedicată legiunii, „gândul”
şi timpul consumat pentru legiune în fiecare zi, voinţa dovedită de a face
noi aderenţi la mişcarea legionară, păcatele săvârşite de pe o zî pe alta,
materiale strânse pentru legiune.242
După abdicarea lui Carol al Il-lea, la toate manifestaţiile legionare
participa un număr mare de preoţi, iar la ceremoniile de reînliumare ale
celor care fuseseră executaţi din diverse motive, aceştia purtau coşciugele,
. _. . .
ceea ce crea o puternica impresie asupra asistenţei."
Participarea directă a preoţilor la acţiunile de propagandă este
demonstrată şi de faptul că mulţi deţineau funcţii de conducere în cadrul

239 Oivâiilul, IX, nr.3156 din I decembrie 1933

240 Mihail Polihnoriade, Toi.. Garda de Fipr". în Pitmânl slriimosesc. V. nr.I din 1
ianuarie 1933, Nicolac lorga. Memorii, voi. VI, Bucureşti, 1939, p.l 1
241 Barbu Zevedey, Democracy andDiclolorship, Londra, 1956, p. 137
242 Dragoş Zamfireseu, Legiunea Arhanghelul Mihail de la mii !a realitate. Bucureşti,
1997, p.82
243 Cuvântul, XVII, nr.SO din 2 decembrie 1940

170
legiunii, numai după rebeliunea din ianuarie 1941 fiind arestaţi 218, dintre
care 55 ocupau posturi importante în ierarhia legionară.344 Datorită unor
asemnea atitudini. Regele Caiol al 11-lea însuşi a luat o serie de măsuri
represive împotriva preoţilor legionari, după septembrie 1940 - o dată cu
venirea legionarilor la putere - cei afectaţi fiind reabilitaţi.245 Chiar şi în
presa gennană, cu ocazia publicării unor articole elogioase la adresa lui
C.Z.Codreanu, se specifica faptul că mişcarea legionară este profund
religioasă, reproducându-se pasaje din jurămintele legionarilor: „...nu ne
interesează dacă învingem sau dacă murim, sau dacă vom fi înfrânţi. Ţinta
noastră este să mergem tot înainte, cu D-zeu în sufletul nostru...".346
Unele manifeste legionare au fost adresate în exclusivitate slujitorilor
bisericii: „preoţi, slujitori ai adevărului, partidele politice sunt atee. Pentru
ele, biserica este o moştenire stupidă şi anacronică a vremurilor mai proaste,
în Gardă, Părinţi!”347 Uneori, unii preoţi - în totală contradicţie cu
perceptele biblice - s-au implicai în acţiuni violente, în dorinţa de a
transpune în practică idealurile legionarismului.348 în timpul rebeliunii
legionare, preoţii cu funcţii de conducere au acţionat contra instituţiilor
statului.
în zilele de sărbătoare - atunci când Garda de Fier nu era interzisă
prin lege - legionarii purtau unifonnă, cămăşi verzi cu şnururi şi
medalioane reprezentându-1 pe C.Z. Codreanu, mergând în fonnaţie militară
la biserică şi intonând cântece legionare.349 Respectul deosebit faţă de preoţi
şi locul pe care-1 ocupau aceştia în cadml mişcării i-a făcut pe o parte din
slujitorii bisericii să acorde un sprijin activ Gărzii de Fier. Exista chiar un
cuib al „Părinţilor Legionarilor” condus de preotul Zaharia Bâlbâie.350
Uneori, chiar şi în mănăstiri, călugării şi călugăriţele desfăşurau
acţiuni în sprijinul mişcării legionare, prin compunerea unor cântece sau
organizarea slujbelor de pomenire. Credinţa faţă de biserica creştină era

-,l *•*, Pe marginea prăpastiei, voi. 1, p.l05

245 Oivâiiliil, XVII, nr.54 din 8 decembrie 1940
2J<; ANIC, Fondul Preşedinţia Consilinini de Miniştri, Dosar 449/1940, f.6 apud. Dragoş
Zamfircscu, Legiunea Arhanghelul Mihail - de la înll la realitate. Bucurcşii, 1997, p, 109
247 învierea, I, nr.l din 15 augut 1933
248 Mi\C, Fond Prefectura Judeţului laşi. Dosar 12/1941, voi.II, f,41apud,, Dmgoş
Zamfircscu, Legiunea Arhanghelul Mihail - de la mit la realitate. Bucureşti, 1997, p, 111
249 ANIC, Fond MinistentI Justiţiei, Dircepa judiciarii. Dosar 11/1936. t'.376 apud.
Dragoş Zamfircscu. Legiunea Arhanghelul .Mihail - de la mit la realitate. Buciueşti,
1997, p. 149
250 ANIC, Fond MinistentI Propagandei Naţionale, Dosar 186/1930-1943, f,33 apud.
Dragoş Zamfircscu, Legiunea Arhanghelul Mihail - de la mit la realitate. Bucureşti,
1997, p. 156

171
afimiată în ţoale publicaţiile Gărzii de Fier, subliniindu-se că: „Noi
sculptăm un tip superior de umanitate, după concepţiile creştine şi o
filosofic nouă a vieţii concepută ca un efort continuu iraţional şi persistent,
spre a servi pe D-zeu şi naţiunea legionară”.251
Un legionar, Emil Bulbuc, spunea cu ocazia congresului studenţesc
de la Târgu Mureş; „Lozinca legionarismului este Hrislos, Regele,
Nafhmea. In furtună ne-am născut, să se dezlănţuie furtuna, pentru că ne
place să trăim în furtună şi pericol. Nu este forţă în lumea asta care să ne
oprească şi să ne dea îndărăt. Infamiile şi trădările nu ne înfricoşează.
Studenţii poartă în ei trecutul, prezentul şi viitorul naţiunii române.”252
Diversele manifestări legionare cu caracter religios - înălţarea de
cruci sau troiţe, sfinţirea unor fântâni, jurămintele pe cruci făcute cu
lumânări aprinse, parastase pentru cei morţi, slujbe de pomenire - au produs
o puternică impresie mai ales asupra populaţiei săteşti, având în vedere
fondul de superstiţii, de care sunt legate diversele evenimente ce ţin de viaţa
cotidiană, precum şi faptul că instituţia bisericească era mult mai respectată
în lumea satelor decât la oraşe.
Iniţiativele lui Comeliu Zelea Codreanu privind construcţia unor
lăcăşuri bisericeşti întăreau convingerile unei părţi a populaţiei că legionarii
acţionează numai pe baza moralei creştine, punând în practică principiile
dogmelor religioase. Aceste acţiuni au fost sprijinite chiar de către organele
superioare de conducere ale bisericii ortodoxe române.
Astfel, într-o adresă din partea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de
Alba lulia, cu numărul 3631 din 1937, adresată Primăriei municipiului
Braşov, se spunea; „Avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă că dl. Comeliu
Z. Codreanu din Bucureşti ţi-a cerut încuviinţarea şi bivecuvântarea
arhierească, de a construi o sfântă Mănăstire ca tnausoleu pentru legionarii
martiri Moţa şi Marin, care să fie aşezată simbolic peste hotarul care de o
mie de ani a rupt în două trupul naţiunii române. Acel loc ar fi pe culmile de
către Predeal [...]. Noi am primit cu plăcere propunerea donuiului Zelea
Codreanu [...]. în urma acestora, vă rugăm să binevoiţi a designa terenul
necesar pentru constmirea Mănăstire!, pebtru care domnul Comeliu Zelea
Codreanu va interveni la Onorata Primărie a Municipiului...”.253 în umia
acordului Primăriei din Braşov, pentru concretizarea acestei acţiuni.
Arhiepiscopia trimite următorul răspuns: „Am luat la cunoştinţă cu multă

251 Cruciada Romănisnuihii, II, nr.63 din 30 iulie 1936

252 Dragoş Zamfire.'îcu, op.cil., p.93
253 ANIC, Fond Casa Regală, Dosar 33/1937, f.2 apud. Dragoş Zamfircscu, Legiunea
Arhanghelul Mihail - de la mit la realitate. Bucureşti, 1997, p. 106

172
plăcere că Onorata Comisie Interimară, in şedinţa de Ia 13 aprilie ax
[1937], a decis în unanimitate acordarea terenului, lângă Predeal pentru
construirea unei Mănăstiri cu mausoleu, pentru legionarii martiri Moţa şi
Marin, şi că acel teren ca fi transcris pe numele Arhiepiscopiei noastre”.23'1
Autorităţile statului subliniau însă că legiunea este o organizaţie cu
caracter religios numai cu numele255, în planul vieţii cotidiene având scopuri
politice, ceea ce s-a şi demonstrat în fapt. In momentul în care au fost
desfiinţate toate partidele politice, o dată cu instaurarea dictaturii regale,
comandanţii legionari au încercat să facă din biserici locul de adunare, unde
discursurile urmau să fie înlocuite cu rugăciuni. Intr-o circulară trimisă de
C.Z.Codreanu tuturor cuiburilor legionare, se menţiona: „Dăm doctoratul
suferinţelor noastre. Ii lăsăm să tragă toate gloanţele pe care le au şi, după
ce le termină, începem să tragem noi [...]. Legionarii să se retragă în biserici
pentru rugăciune. Vor fi bisericile pline. în loc de şedinţe de cuib vor fi
şedinţe de rugăciuni. Nu se mai cântă, nu se mai întrunesc. Toată lumea să
se ducă la biserici cât mai des. Comandanţii vor ţine predici din mistica
suferinţei, ca la începutul creştinismului”.256
în diferite documente se făceau dese paralele între suferinţele pe care
trebuiau să le îndure legionarii şi destinul tragic al lui Hristos: „A înviat
Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se
cere ca fii de-ai lui să bată drumurile pe care a mers lisus. Să li se pună în
cap coroana cu spini, să urce Golgota în genunchi, cu crucea în spate şi să
se lase răstigniţi. Legionari, fiţi voi copiii aceştia!”-57 Conieliu Zelea
Codreanu apărea adesea în faţa subalternilor în ipostaza de sfânt, lucru
prezentat în detaliu în articolele care apăreau în presa legionară: „Pe calul
său alb, având crucea în mână, părea Arhanghelul din vis, peste vreme,
însoţit de unii comandanţi legionari, pe cretele dealurilor şi ale
destinului”.258

:5'1 ANIC, Fond Casa Regală, Dosar 33/19.17, f. 1 apuci. Dragoş Zamfircscu, Legiunea
Arhanghelul MihaU - de la inii la realitale. Bucureşti, 1997, p. 113
255 ANl-Iaşi, Fond Prefectura Judeţului laşi. Dosar 1/1934, lT.572-574 apud. Dragoş
Zamfircscu, Legiunea Arhanghelul MihaU - de la inii la realitale. Bucureşti, 1997, p. 107
256 ANIC, Fondul N. Caranfil, Dosar 465, f.70 apud. Dragoş Zamnrcscu, Legiunea
Arhanghelul MihaU - de la mit la realitale. Bucureşti, 1997, p. 107
257 ANIC, Fond Ministerul Propagandei Naţionale, Presa internă. Dosar 549/1941, f.21
apud. Dragoş Zamfircscu, Legiunea Arhanghelul MihaU - de la mit ta realitate.
Bucureşti, 1997, p.l 12
258 ANIC, Fond Minislenil Propagandei Naţionale, Presa internă. Dosar 513/1940-1941,
f.69 apud. Dragoş Zamfircscu, Legiunea Arhanghelul MihaU - de la inii la realitate,
Bucureşii, 1997, p.l 07

173
 Fenomenul reînhumării comandanţilor legionari, executaţi în anul
1938, era comentat în felul următor: „E ziua învierii Căpitanului. A înviat,
cum a zis el, după Scriptură. A înviat, ridicând cu el din morminte pentru a
ne dărui iară România însăşi, îngropată de veacul doborât al păcatului”.259
Se susţinea necesitatea unei reînvieri a vieţii religioase260 ia nivel naţional,
mişcarea legionară fiind caracterizată „un fenomen de suflet omenesc pe
care istoria nu-1 realizează decât atunci când D-zeu orânduieşte o rodnică
. • ■ 1,261
potnvire.
Valenţele social-creştine ale legionarismului sunt de netăgăduit, cum
de necontestat este şi succesul pe care el l-a repurtat în special în rândurile
studenţimii româneşti interbelice. Trebuie să recunoaştem că în epocă s-a
bucurat de o reală şi largă simpatie şi a constituit o fonnă de manifestare şi
exprimare a societăţii noastre civice, puternic radicalizată în răstimpul
dintre cele două conflagraţii mondiale.
Ca o concluzie folosim cuvintele lui Petre Ţuţea: „Scoţând călugării
pe Calea Victoriei în pas de defilare nu faci nici istorie, dar nici nu afirmi
credinţa, pentru că funcţia monahului este de a participa rugător la viaţa
cetăţii ţi nu de a participa direct, implicativ”.262 Iar atunci când alături de
rugăciuni, momente de reculegere, pasaje din Biblie, stau acte de violenţă,
ameninţări cu moartea, spiritul vindicativ şi asasinatele, instituţia
bisericească şi fundamentele ei doctrinare - ce îndeamnă la bunătate,
pioşenie, iubirea aproapelui, resemnarea în faţa răutăţilor semenilor -
înseamnă că ele erau folosite numai cu un scop propagandistic. Pentru că nu
este suficient să repeţi sau să-şi însuşeşti învăţăturile religioase, care din
punct de vedere moral au un conţinut pozitiv, ci trebuie să le şi aplici, ceea
ce nu s-a întâmplat în cazul mişcării legionare.263

BIBLIOGRAFIE:
A. Periodice
• Buna Vestire, 1937
• Cruciada Românismului, 1935-1936
• Cuvântul, 1924-1931, 1938, 1940-1941

ANIC, Font/ Ministerul Propagandei Naţionale, Presa inlcmă. Dosar 549/1941, f.6l-
66 apud. Dragoş Zamflrcscu, Legiunea Arhanghelul Mihail - de la inii la realilaie,
Bucurcşli, 1997, p.l 12
360 Cuvântul sludenlesc, IX, nr.l din 25 noiembrie 1934
361 Victor P. Gărcincanu, Din lumea legionară. Bucureşti, 1940, p.4
263 Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţufea, Bucurenti, 1992, p.86
303 Dragoş Zamfircscu, op.cit., p. 109

174
.Garda, 1928, 1932
. Glasul Mureşului, 1936
• Glasul strămoşesc, 1932 - 1934
«învierea, 1925-1935
• Pământ strămoşesc, 1927-1929, 1930, 1933
. Straja, 1932
«Universul, 1936
« Ziarul de Mureş, 2005-2006
B. Lucrări generale
«Academia Română, Istoria românilor, vol.Vlll, România întregită (I9IS-
1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003
« Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Şerban,
Teodor, Pompiliu, Istoria României. Editura Corint, Bucureşti, 2003
« Bota, loan M., Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la
origini până astăzi. Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj Napoca, 2003
« Gillet, Olivier, Religie şi nafionalism. Editura Compania, Bucureşti, 2001
«lorga, Nicolae, Memorii, voi. VI-VIl, Bucureşti, 1939
«Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Sophia,
Bucureşti, 2000
« Scurtu, loan, Buzatu, Gheorghe, Istoria Românilor in secolul XX, Editura
Paideia, Bucureşti, 1999
«Scurtu, loan. Din viaţa politică din România 1918 - 1944, Editura
Albatros, Bucureşti, 1982
«Ware, Timolhy, Istoria Bisericii Ortodoxe, Editura Aldo Press SRL,
Bucureşti, 1993
C. Lucrări de specialitate
«Belemace, Dor\i, Revoluţia fascistă. Bucureşti, 1940
• Brădescu, Faust, Viziunea integrală a Revoluţiei Legionare, Editura
Majadahonda, Bucureşti, 1997
«Buzatu, Gheorghe, Ciucanu, Comeliu, Sandache, Cristian, Radiografia
Dreptei româneşti 1927- 1941, Editura FF PRESS, Bucureşti, 1996
• Codreanu, Comeliu Zelea, Pentru legionari. Sibiu, 1936
• Gâniiceanu, Victor P., Din lumea legionară. Bucureşti, 1940
«lorgulescu, Adrian, Dreapta - Principii şi perspective. Editura Dacia, Cluj
Napoca, 2000
«Isac, Victor, O istorie obiectivă a Mişcării Legionare. Editura Călăuza,
Deva, 2002

t75
• Livezeanu, Irina, Cuhwă şi naţionalism in România Mare 1918 - 1930,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
• Marin, Vasile, Crez de generaţie. Bucureşti, 1937
• Pandrea, Petre, Garda de Fier. Jurnal de filozofie politică. Memorii.
Penitenciare, Editura Vremea, Bucureşti, 2001
• Pătrăşcanu, Lucreţiu, Sub trei dictaturi. Editura Politică, Bucureşti, 1975
• Pop, Grigore Traian, Mişcarea legionară - Idealul izbăvirii şi realitatea
dezastrului. Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999
• Pop, Grigore Traian, Garda, Căpitanul şi Arhanghelul diivcer... O istorie
obiectivă a Mişcării Legionare, voi. I, II, III, Editura Eurasia, 1995
• Preda, Radu, Jurnai cu Petre Ţuţea, Bucureşti, 1992
• Sima, Horia, Doctrina Legionară, Editura Mişcării Legionare, Madrid,
1980
• Strejnicu, Fior, Mişcarea Legionară şi evreii, Egitura Imaga, Sibiu, 2002
• Zamfirescu, Dragoş, Legiunea Arhanghelului Mihail - de la mit ia
realitate. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997
• Zevedey, Barbu, Democracy and Dictatorship, Londra, 1956
• www.niiscarea.net
* + *
Romanians’ living philosophy stays, prevaling, under the astral sign
of the right wing.
Possessing a strong naţional consciousness, our ancestors have
always had a keen sense of the Carpatho-Danubian lasting.
The political ideologies witli extremist character, througli their
dogmatism and fanaticism, get the appearance of a religious phenoinenon
and in this condition we can speak about true religious ideologies.
The First question which can be arised is through what the Iron Guard
belongs to the right wing. Primarily by naţionalism, by elitism, by
messianism, by appealing to the Christian faith, by the sense of hierarchy
and authority, by categorical opposition to Bolşevism, by appealing to
morality, by the cult of tradition and the role of the leader. The Iron Guard
doesn’t belong to the right wing due to; anticapitalism, antidemocratisra and
collectivisin.
The Iron Guard ‘s faith was put in connection with the spirit of
sacrifice of the members of the movement. Various religious manifestation
of the Guard Ict strong iinpression on the rural population, given the
background of superstitioiis, which are related to the various events from
everyday life, and that church was more respected in the villages than in the
cities.

176
 CATEVA PUNCTE DE VEDERE CU PRIVIRE LA
RELAŢIA DINTRE STAT - BISERICĂ, ÎN CADRUL
DISCURSULUI SOCIAL-ISTORIC
Drd. Stciian Gomboş - Bucureşti

Există o tensiune: între real şi ireal, istorie şi împărăţia Lui

Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Hristos
şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii,
contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi divină. Prin el. omul, a
realizat prea puţin în planul sensului, destinului său. Când singur vrea să se
aiitodivinizeze, să se facă înger el ajunge fiară.
Omus secundus deus - maximă iluministă şi marxistă - e
concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii a aflat
iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în
Hristos.
Iar mântuirea noastiă se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu
deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia,
care este produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelaţia şi
transmiterea ci prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu e o sumă de
propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu e una gnostică,
teoretică.
Se uită că religia creştină nu e rodul căutării omului ci este istoria
căutării omului de către Dumnezeu. în Revelaţie, în această căutare şi
descoperire. Dumnezeu nu comunică numai adevărul despre El, ci se
deschide El însuşi şi ne arată condiţiile mântuirii în El. Unirea omului cu
Dumnezeu este scopul Revelaţiei, deci umanul este uman numai în
Dumnezeu. Această înfiere a noastră în Hristos se realizează în Biserică.
Acesta e mesajul Ortodoxiei şi puterea ei unică: accesul la duhul înfierii.
Trecând de la această introducere, voi susţine că din punct de vedere
istoric. Biserica - comunitate a creştinilor, cuprinde şi uneşte pe toţi cei ce
cred în Donuiul nostru lisus Hristos, pentru a le comunica acestora Viaţa Sa
care este înviere, victorie asupra morţii. Ea reprezintă comunitatea şi
comuniunea oamenilor cu Dunuiezeu prin Fiul în Duhul Sfânt, precum şi
fonna văzută a unei raportări suprafireşti ia lisus Hristos - Cuvântul lui
Dumnezeu întrupat în istorie. Cunoaştem faptul că Biserica are o alcătuire, o
constituţie teandrică, ea unind timpul cu veşnicia, istoria cu supraistoria ori
cu metaistoria. „Ea este locul unei „mişcări” veşnice a înălţării şi a
Cincizecimii care uneşte Cerul şi pământul prin „vălul” Sfintelor Taine,

177
locul unde Sfântul Duh face cunoscută prezenţa şi Trupul cel slăvit al
Mântuitorului” - potrivit afirmaţiilor teologului Olivier Clement.
Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea este
cea aleasă fiind plină de Treime, spune Sfântul Vasile cel Mare: Ea este
aleasa şi ea trimite. Sfânta Treime este baza, modul structurii funcţiilor
Bisericii. Taina coborârii Sfintei Treimi şi taina urcării omului la Ea este
esenţa adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care este
Biserica. A fi creştin, a fi în Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea
se face prin Sfântul Botez, în Biserică nu în afară de Biserică, după
principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care
rupe pe Hristos de Treime, de Biserică, face din ea o simplă învăţătură
umană.
Mântuirea în Biserică este intrarea în comuniune cu Sfânta Treime
căci Ea, Biserica este locul şi spaţiul manifestării Sfintei Treimi. Iar Biserica
se manifestă în Sfânta Treime, în care se află nuanţele persoanelor: a Tatălui,
a Fiului şi a Sf Duh. De aeeea cea mai mică biserică devine Ierusalimul
ceresc. Hristos ne mântuie nu prin învăţătura Lui, în primul rând, ci în prin
Persoana Sa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii (In. 6,35). De aici rezultă
inseparabilitatea operei şi învăţăturii Lui Hristos de Persoana Sa, şi acesta
este un principiu dogmatic. Hristos nu a venit să ne dea numai o gnoză, o
cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere esoterice. El este prezent în
Biserică prin Sfintele Taine. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al mântuirii:
El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea: este viaţa noastră în Sfânta Treime
după cum Sfântul Apostol şi Evanghelist loan ţine să conseirmeze în cap. 17.
Morala se identifică cu persoana Lui Hristos. La fel Revelaţia nu e o sumă
de propoziţii sau de doctrine, ea este persoana Lui lisus Hristos, este viaţa
Sfintei Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, însă ruperea omului de
Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin erezie, este un „pustiu de bine”. „Ei uită
că ascultarea şi smerenia sunt este existenţei în sânul Sfintei Treimi”, după
cum spune Sfântul Siluan Athonitul. Ei uită că Hristos „trăieşte în eternitate
In stare de Fiu”, adică de ascultare.
Biserica, aşadar, este locul unde veşnicia încorporează timpul acestui
veac. Rolul ei nu este acela de a înveşnici istoria, ci de a o sfinţi. Misiunea ei
este eshatologică, şi anume aceea de a-1 răscumpăra pe om pentru veşnicie,
de a-1 desprinde pe el de această lume, în vederea obţinerii adevăratei sale
cetăţenii - împărăţia Cerurilor - care nu este în şi din lumea aceasta. Cu alte
cuvinte, ea nu este o simplă parte a istoriei deoarece ea are propria misiune
specifică, ci o asumare a ei, fâră a se confunda cu realităţile istoriei pentm că
ea are propria misiune, nu trăieşte în afara lor. Deşi Biserica este din cer,
misiunea ei este una pământească. Biserica este supraistorică, metaistorică

178
dar în acelaşi limp se află în istorie pentru că Hristos Domnul S-a întrupat în
istorie, iar Biserica pe care a întemeiat-o cu “însuşi scump sângele Său” a
rămas în istorie pentru a-1 răscumpăra pe om pentru supraistorie. Biserica nu
ignoră, nu refuză şi nu respinge istoria, ci şi-o asumă, fiindcă misiunea ei
este nu numai eshatologică ci şi istorică - căci omul trăieşte în istorie, într-
un timp şi spaţiu circumscris, istoric şi geografic. Este taină, simbol şi mod
al prezenţei lui Dumnezeu în lume, dar ea este şi fenomen social, act şi fapt
istoric. Biserica nu poate lucra şi cultiva mântuirea oamenilor desprinsă fiind
de realitatea materială a vieţii, despărţită fiind de pământ şi de limp, pentru
că ea a luat naştere în timp şi este subordonată, în acest sens, categoriilor
temporale. Ea este în mod necesar şi concret o instituţie. Alcătuirea sa
ierarhică e ancorată în realitatea ei sacramentală, doar succesiunea apostolică
a episcopatului poate atesta că Dumnezeu rămâne printre noi, prin Sfintele
Taine - după cum spune acelaşi teolog Olivier Clement. Dar spre deosebire
de alte instituţii sociale care îl au ca subiect pe om, Biserica nu îl consideră
pe om doar ca pe o zidire raţională supusă unor necesităţi şi interese strict
temporale, ci şi în perspectiva scopului său supranatural şi suprafiresc către
care trebuie să conveargă întreaga sa existenţă personală şi comunitară. In
aceste împrejurări Biserica nu a trecut cu vederea şi nici nu a tratat
superficial realitatea existenţială ce conduce social şi politic istoria care se
întrupează în Stat. Statul nu este de sorginte ori de esenţă divină, dar
corespunde rânduielii dorite de Dumnezeu, el are o demnitate eminentă care
învocă şi impune supunere şi ascultare din partea tuturor. De aceea. Biserica
a avut intotdeauna simţul istoric, întrucât nu a respins şi nu a ignorai rolul
Statului în planul existenţei social - istorice, neopunând acesmia un refuz
categoric izvorât dintr-o orientare spirituală spre lumea de dincolo.
Dimpotrivă, Instituţia eclesială l-a considerat un partener şi un aliat
indispensabil al societăţii civile şi religioase, după cum precizează, în
această direcţie, atât învăţătura scripturistică cât şi uadiţia canonică a
Bisericii. Mai mult decât atât, fiind împlinitori ai cuvintelor biblice, încă de
la început Eclesia a rânduit pomenirea în cadrul liturgic a conducătorilor
Statului, practică ce se află şi astăzi în uz.
Prin unitare, postulatul şi posibilităţile unei relaţionări între Biserică şi
Stat se întemeiază şi se fundamentează pe faptul că Biserica este atât o
realitate duhovnicească, mistică, cât şi o realitate instituţională, socială,
istorică iar omul - ca subiect al istoriei şi, în fond al unei organizări statale -
aparţine atât împărăţiei Cerurilor, cât şi celei a Cezarului. însă Biserica, în
pofida apartenenţei sale la o altă lume, la un alt univers, nu şi-a pierdut
simţul istoric, încercând să se situeze pennanent într-un raport de
conciliaritale, de annonie şi deschidere faţă de structura seculară. Ceea ce

179
este foarte important de subliniat aici, este faptul că acest raport se
desfăşoară între anumite limite şi se funfamentează pe baza unor condiţii
invocate în mod reciproc. Aşa cum spuneam. Biserica este un fenomen
social şi o instituţie socială, strâns legate de un anumit mediu, situându-se în
cadrul unei organizări statale, însă într-un plan paralel cu cel al Statului,
înţelegându-se prin acest lucru o cooperare substanţială, dar lipsită de orice
imixtiuni şi amestecuri arbitrare, nefondate şi de orice “tovărăşie” a Bisericii
la toate nedreptăţile şi greşelile puterii statale. In această relaţie Biserica nu
poate să îşi uite misiunea sa, deoarece cele două laturi ori aspecte ale
caracterului său diacronic sunt strâns unite iar fiinţa ei este teandrică,
misiunea ei fiind una celestă. Ea nu este o instituţie ca oricare alta. De aceea,
ea nu se poale confunda cu interesele Statului care sunt pur lumeşti,
pământeşti, limitate deci, la această existenţă terestră. Un conformism şi o
compatibilitate absolută cu aceste interese ar putea fi păgubitor pentru
credibilitatea, imaginea şi autoritatea ei în faţa poporului, a lumii. Biserica
nu are voie să se amestece în disputele politice, înlăturând astfel, orice
bănuială ori suspiciune cu privire la favorizarea şi părtinirea vreunei
guvernări politice. Ea nu trebuie să fie purtată şi manipulată în platforma
program a vreunui partid politic şi nici nu-şi va regăsi, vreodată, sensul ;I
identitatea în spectrul propagandei electorale. Rolul său predominant constă
în a-I conduce pe oameni pe drumul ce duce la mântuire, oferindu-le această
certitudine, şansă şi posibilitate. O preocupare intensă şi exagerată pentru
problemele ce revin competenţei Statului ar putea genera suspiciuni
referitoare la garanţia mântuirii şi a misiunii sale în lume. Căci creştinismul
nu se poate reduce la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea fiind
metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să
afli că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele suni viaţă,
participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul
Sfânt”, spune Sf Grigorie Palama, ce faci tu din iconomia lor în Biserică şi
în Istorie ?
Profesorul Teodor M. Popescu susţine că Biserica nu are o misiune
politico-economică deoarece ea este o instituţie religios - morală.
Evanghelia nu poate fi transformată în lege de Stat şi nici Biserica în
organizaţie politico - socială.
in altă ordine dc idei. Biserica este în lume. Mădularele sale sunt
membrii societăţii. Raportul Bisericii cu societatea este esenţială,
fundamentală. Ea trebuie să-şi exercite rolul spiritual şi soteriologic nu doar
răspunzând problemelor axiologice şi eshatologicc ale omului contemporan
îndeosebi, ci şi îngrijându-se cu orice preţ de protejarea şi promovarea
demnitatăţii tuturor persoanelor umane precum şi coeziunea societăţii. Prin

180
 aceasta nu trebuie să înţelegem că Biserica se substituie Statului în relaţia
acestuia cu societatea şi nici nu îşi asumă funcţiile proprii ale acestuia, însă
ea trebuie să îndeplinească o misiune esenţială şi totodată imperativă şi
anume: alinarea suferinţelor tuturor oamenilor şi protejarea demnităţii
umane - lucru ce scoate în evidenţă gândirea şi slujirea socială a Bisericii,
aşa încât ea nu poate fi în afara problemelor sociale cu care se confruntă
omul. Ea nu poate fi un spectator indiferent, pasiv şi superficial, fără
participare directă şi substanţială, în raport cu societatea şi implicit cu Statul,
care supraveghează şi câmiuieşte această societate. Dar mărturisirea creştin -
socială în istorie este (şi ea) incomodă pentru societatea bazată pe minciună,
înşelăciune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu, inclusiv din puncmi de
vedere al doctrinei sociale a Bisericii, înseanuiă a declara război pe viaţă şi
pe moarte diavolului, a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă în
perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii,
astăzi se constată o ieşire a acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale
autoumanizării şi ale autosuficienţei.
Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca
propovăduind adevărul să nu mustri păcatul, şi în sensul social - comunitar.
Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”...
Chemarea ei, filantropică, se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua
Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci
mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei.
Caracterul spiritual şi transcendent al Bisericii nu reprezuită o scuză şi
o justificare imbatabilă pentru o atitudine pasivistă în relaţie cu socialul, aşa
cum nici mentalitatea strict consumistă a sistemelor social - economice ale
vremurilor nu poate constitui o argumentare pentru “socializarea” excesivă a
mesajului său. Drept unnare, o atitudine antistatală şi ignorantă ar poziţiona
Biserica în cealaltă extremă - antisocială, iar ancorarea excesivă în social ar
denatura şi deteriora însăşi misiunea sa. Accentuarea unilaterală a mesajului
său ar duce, pe de o parte, la relativizare, iar pe de alta, la lipsa de realism,
precum şi o carenţă a discursului său social care oricum se află în stadiul
incipient de noviciat şi de catehumenat. Nu putem ignora faptul că ea trebuie
să-i susţină pe oameni nu doar din punct de vedere moral - duhovnicesc, ci
chiar şi social, prin grija faţă de trup, care deşi este pieritor are o valoare
inestimabilă deoarece el reprezintă organismul în care omul îşi lucrează
mântuirea. Biserica are o atitudine critică, dar în acelaşi timp constructivă şi
iubitoare faţă de lume, astfel încât ea niciodată nu este împotriva acesteia, ci
pentru ea, este în şi deasupra lumii. Ea are drept scop şi ţintă finală
înveşniciren lumii cu Mântuitorul Hristos - Fiul lui Dumnezeu - în
împărăţia Sa, cu aportul dragostei desăvârşite, şi nicidecum pieirea sau

181
distrugerea ei. “Prin aceasta ea nu îşi pierde atributele sale, nu se
“cosmicizează”, ci coboară în lume pentru a o ridica şi a o câştiga pentru
veşnicie. în felul acesta Biserica evită atât “monotelistul ecclesiologic” -
negarea misiunii sale în lume, cât şi seminestorianismul - relativizarea
adevărului dumnezeiesc în favoarea lumii.” - După cum afirmă Pr. Prof. Dr.
Gheorghios Metallinos de la Atena.
Conştientizăm faptul că raportul între cele două instituţii a evoluat în
mod diferit de-a lungul timpului, plecând de la perioada de aur a aşa - zisei
simfonii bizantine şi ajunfând până la contextul actual geopolitic, social,
cultural şi religios care trebuie să presupună anumite pârghii şi condiţii de
relaţionare între cele două instituţii mai sus menţionate. Această asociere nu
poate fi contextuală, conjuncturală sau oportunistă şi nici abordată aleatoriu
ca fiind nesemnificativă, ci trebuie să fie una sinceră şi foarte serioasă. Este
adevărat şi faptul că nu putem defini un model de relaţie Stat - Biserică
universal valabil, cu aplicabilitate în interiorul tuturor statelor, deşi pot
exista unele asemănări şi similitudini, deoarece fiecare Stat îşi reglează şi
conturează aceste relaţii ţinând seama de tradiţiile culturale şi religioase
proprii şi mai ales de cadrul politico - ideologic şi axiologic pe care şi-l
asumă. Este cunoscut faptul că în epoca noastră fiecare Stat în cadrul
independenţei şi suveranităţii sale, îşi normează relaţiile cu Biserica sau
cultele recunoscute, în aşa fel încât fiecare ţară creează premizele legale ale
raporturilor sale cu aceste culte religioase. Problema principală se referă la
modul în care se stabileşte acest cadru şi care sunt condiţiile ce-1 definesc. Şi
când susţinem acest lucru ne gândim la rolul pe care îl acordă Stalul Bisericii
în contextual spiritual şi cultural al societăţii, totodată şi paradigma sau
tipologia adoptată în definirea relaţiilor dintre cele două instituţii. în situaţia
de faţă este bine să fim realişti şi să nu avem pretenţia reînvierii unor
tipologii ce nu mai corespund contextului istoric, politic, religios şi cultural
al vremurilor (de pildă modelul bizantin), dar nici nu putem fi atât de
ignoranţi încât să aspirăm spre efemerilalea statutului laic (modelul francez),
şi asta de dragul autonomiei şi a unei presupuse libertăţi, bineştiind că
adevărata şi autentica libertate nu există decât în Durrmezeu - Cel în Treime
lăudat. Imparţialitatea, neutralitatea ori nepărtinirea Statului în relaţie cu
cultele nu poate însemna nicidecum enclavizarea Bisericii şi transformarea
acesteia înlr-un domeniu particular în care intră cine poale şi iese cine vrea şi
nu urmărim nici cultivarea unei conştiinţe ateiste, secularizate.
Imposibilitatea existenţei unui Stat theocratic nu poate Justifica extinderea
hegemoniei unuia ce l-a alungat pe Dumnezeu şi Biserica Sa, la periferia
societăţii. Departe de noi gândul de a postula imaginea intervenţionistă a
unei Biserici ce stă, in mod autoritar, deasupra Statului chemându-1 la raport

182
şi ordine, noi optăm pentru o viziune mult mai optimistă care vizează o
“sinergie” a destinului uman cu Dumnezeu. Biserica nu poate sta fără cuvânt
şi fără acţiune in lumea contemporană, căci misiunea ei nu s-a încheiat, ea
fiind legată de concepţiile, ideologiile şi situaţiile regimurilor politice şi
sociale trecute. Ea este datoare lumii prin îndeplinirea misiunii ei moral -
dunovniceşti şi sociale, prin îndreptarea anomaliilor, a erorilor, a lipsurilor şi
a slăbiciunilor politice şi sociale la care membrii ei colaborează sau asistă cu
indiferenţă.
Pe de o parte, trebuie să se conştientizeze şi de către cei care sunt
nostalgici după “modelul bizantin” că în împrejurările de faţă. Biserica nu-şi
poate revendica sarcini care îi depăşesc atribuţiile. Ea nu poate înstimi
cenzura pentru unele acţiuni politico-economice ale Statului, dar nici nu
poate fi redusă misiunea ei la un “pur ethicism”. Trebuie să se ajungă la o
reciprocitate şi la o stare de echilibru astfel încât Ea trebuie să deţină în mod
concret şi real cadrul legislativ pentru a se adresa omului de mâine, ca
cetăţean şi credincios, cu alte cuvinte esre chemată să adopte măsuri de
perspectivă, fără a fi nevoiţi să facem distincţia artificială între cei doi şi fără
a fi suspectaţi de încălcarea libertăţii de conştiinţă. In altă ordine de idei,
faptul că ea nu reprezintă un reper de “consiliere” pentru Stat, aşa după cum
s-a întâmplat în epoca bizantină, nu îndreptăţeşte o atitudine ignorantă faţă
de opinia ei atunci când este dezbătută problema valorilor sau nonvalorilor
societăţii de mâine. Aceasta este marea provocare a contextului social -
istoric actual, atât pentnj România care a ieşit din şabloanele unui model
totalitarist, şi care nu a adoptat încă, un model concret şi eficient de relaţii
Stat - Biserică, orientându-se doar oarecum mimetic după modelele altor
state europene, cât şi pentru identitatea Europei de mâine. în ce priveşte
România, ne întrebăm care este sau care ar fi modelul cel mai simbiotic,
eficient şi optim în vederea consolidării şi definirii unei relaţii între Stat şi
Biserică, atâta vreme cât nici modelul tradiţional - bizantin, precum nici cel
izvorât din revoluţia franceză, al Statului laic şi laicizat nu pot fi alternative
viabile pentru contextul actual? Şi aceasta în condiţiile în care Biserica este
chemată la (re)evaluarea vocaţiei sale profetice cu privire la cârmuirea
duhovnicească a lumii care aspiră la ajungerea din „Biserica luptătoare” în
„Biserica cea triumlatoare” - care nu este din lumea aceasta dar este pentru
lumea aceasta - şt vrea să participe „într-un cer nou şi pământ nou” la
comuniunea veşnică şi deplină cu „împăratul Veacurilor ce au să fie!”...

183
 CONTRIBUŢII LA ISTORICUL ŞI ASPECTUL
ARHITECTURAL AL BISERICII „SF. ARHANGHELI
MIHAIL ŞI GAVRIL” DIN TOPLIŢA

loan Eugen Man - Târgu-Murcş

în partea de jos a municipiului Topliţa, pornind din centrul localităţii,

după ce trecem albia betonată a pârâului Topliţa, privirea ne este atrasă de o
monumentală construcţie, ale cărei două turnuri par a se înălţa spre cer. Este
biserica - catedrala ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril”, situată în
strada Ştefan cel Mare nr. 2, care, cel puţin sub aspectul arhitectural, este
mai puţin cunoscută decât cele două surate, făurite în lemn, tot din Topliţa:
Biserica fostei mănăstiri de la Pârâul Doamnei şi biserica mănăstirii „Sf.
Proroc llie”.
Timp de câteva secole, Topliţa a fost un sat mare iobăgesc, cu cei mai
mulţi locuitori de pe Valea de Sus a Mureşului. Dicţionarul localităţilor din
Transilvania, atestă ca o primă menţiune documentară a Topliţei, sau
Topliţa Română, ung. Olâhtoplica sau Marosheviz,, la 1760-1762 ca
Tapolcza, în anul 1805 ca Toplitza, în 1850 ca Taplitza, Topliize, iar în anul
1854 ca Toplilza, Topliţa.16,1 Cercetări ulterioare, legate de Ţara Giurgeului
în perioada secolelor XllI-XVI, au condus la identificarea unor documente
ale cancelariei Ungariei, care atestă localitatea Topliţa mult mai devreme,
încă în anul 1382, apoi în 1450. Dale fiind noile surse documentare şi vasta
lucrare privind „Românii din Covasna ţi Harghila",161am\ 1626 este
considerat ca noua atestare. De altfel, o pertinentă înfăţişare a trecutului
istoric al Topliţei, o face profesorul Traian Duşa, într-o recentă lucrare
dedicată localităţii.266
Departe de a reflecta situaţia reală, statistica efectuată de Nicolae
Adolf, Baron de Bucow, din anii 1760-1762,267 consemnează doar existenţa
a 9 familii de greco-catolici. în timpul lui losif al ll-lea, la 1784, Topliţa era
o localitate rurală mare, având 227 gospodării cu 255 familii de iobagi.

Coriolan Suciu, Dicţionar istoric a! localităţilor din Transilvania, II. 0-Z.

Bucureşti, Ed. Academici R.S.R., 1968, p.201.
265 loan LScăluşu, Vasile Lcchin|an. Violeta PStrunjcl, Românii din Covosna şi
Harghita. Istorie. Biserica. Şcoală. Cultură ('în continuare: I. Lăcătuşu. Românii),
Miercurea Ciuc, Ed. Grai Românesc, 2003, p.lO.
266 Traian Duşa, Topliţa Română vatră de istorie, vatră de ortodoxie, Târgu-Mureş,
Ed. Insid, 2006, p.lM07.
267 Dr. Virgil Ciobanu, Statistica românilor ardeleni din anii 1760- / 762. în Anuarul
Institutului de Istorie Naţională, III, (1924-1925), Cluj, 1926, p. 682.

184
cuprinzând 1270 locuitori.268 Conscripţia ortodoxă din anul 1805, publicată
de Eugen Gagyi de Eted, 209 înregistrează la Topliţa 328 familii, cu un
singur locaş de închinăciune. Considerându-se un indice mediu demografic
de 5 persoane la o familie, putem aprecia numărul ortodocşilor din Topliţa
la circa 1640 suflete.
Urmând firul evoluţiei demografice a ortodocşilor din Topliţa,
viitoarele conscripţii şi recensăminte fac tot mai multe referiri la celelalte
etnii şi confesiuni. Recensământul din anul 1850,270 înregistrează la Topliţa
un număr de 2342 locuitori, din care 2115 o reprezentau românii. Din
aceştia, 1910 s-au declarat ortodocşi, alţi 204 de confesiune greco-catolică,
în total însumând 2114 români, ceea ce înseanuiă că un locuitor român a
rămas pierdut în evidenţele recensământului. Date complexe ne oferă
recensământul din anul 1857,271 când Topliţa avea un număr de 629 case,
cu 610 locuinţe şi un număr de 5228 locuitori, 311 străini, deci în total 5539
locuitori. 28 locuitori erau plecaţi din localitate, deci totalul populaţiei
localnice era de 5256 locuitori. După religia declarată, erau 2326 ortodocşi,
288 greco-catolici, 372 romano-catolici, 38 refonnaţi, 5 luterani, 53
izraeliţi.
Pentru perioada ce ne interesează cel mai mult, când catedrala era în
curs de realizare, recensământul din 1880, 272 consemnează următoarele date
statistice: 942 case, 4276 locuitori, din care, 2633 ortodocşi, 663 greco-
catolici, 849 romano-catolici, 57 refonnaţi, 11 evanghelişti, 35 izraeliţi, 28
alte religii. Pe naţionalităţi datele sunt unnătoarele: 3140 români, 898
maghiari, 17 gennani, 3 slovaci, 81 alte naţionalităţi, 7 străini, 130 cu limba
maternă necunoscută. De menţionat faptul că, potrivit evidenţei
protopopiatului ortodox din acelaşi an, se consenuiează pentru Topliţa un
număr mai mare de ortodocşi, respectiv de 2878 suflete.273 La sfârşit de
veac, al XlX-lea, recensământul din 1900, din totalul de 5218 locuitori,
ortodocşi s-au declarat 3029 suflete, greco-catolici 801, romano-catolici

268 „AzElso Mas)’ar Or.Kcigi nepsziimlâias (I7S4-17S5), Budapest, 1890, p.320-330.

3<’,> ,Jtegulolio Diocesis TramUvanicae Disimilne niiiio ISOS", publicat de Matciu
Voilcanu, Contributiunc la istoria bisericească din Ardeal. Tipografia Arhidicezană,
1925.
2,0 Studia Censualin Transsilvanica, RecensămânUd din !S50, Transilvania, Cluj-
Napoca, Ed. Staff (Pentru anii unniitori, în continuare; Recensământul din ...). 1996. p.
151
2,1 Recensământul din ISS7. Ed.ll, 1997, p.232-233.
272 Recensământul din ISSO, 1997, p, 174-175.
27'’ Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Mureş, fond Protopopiatul ortodox român
Reghin. în continuare: ANDJ Mureş, Protopopiatul Reghin), dosar 885, f.5.

185
1165, reformaţi 123 ele, pe naţionalităţi fiind înregistraţi 3679 români şi
1499 maghiari.274 Recensământul din anul 1910, la rândul său, înregistrează
un total de 7378 locuitori, din care 4104 români, 2417 maghiari, iar pe
confesiuni 3117 ortodocşi, 1239 greco-catolici, 1955 romano-catolici, 291
reformaţi.275
Odată cu înfăptuirea actului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918,
Topliţa Română, cum era numită într-o perioadă de timp, devine un tot mai
important centru politic şi religios, câştigând statutul de centru de plasă. In
anul 1930, Topliţa avea 8314 locuitori, din care, după naţionalitate: 4552
români, 2617 maghiari, 108 germani etc, iar după religie; 3388 ortodocşi,
1320 greco-catolici, 2264 romano-catolici, 452 reformaţi etc.276 în fine, în
anul 1941, numărul locuitorilor din Topliţa ajunge la 9094, din care 4511
români, respectiv 3255 ortodocşi şi 1397 greco-catolici şi 4255 maghiari,
62 germani, 146 evrei, 51 ţigani, 27 ucraineni, 266 alţii.277 Ca unnare a
procesului de urbanizare, în anul 1952, Topliţa devine oraş raional, în anul
1968 devine centru urban, ca în anul 2002 să fie ridicată la rang de
municipiu.
Un loc aparte între edificiile religioase din localitate îl au cele două
biserici ortodoxe surori de lemn. Nu avem intenţia de a proceda la
descrierea acestor biserici, ele făcând obiectul mai multor lucrări şi studii de
specialitate şi, ca urmare, o să ne referim doar ia câteva date istorice şi
planimeirice privitoare la acestea. Biserica de lemn de ia Pârâul Doamnei
din Moglăneşti-Topliţa,278 potrivit tradiţiei, a fost ctitorită pe la 1658 de
către „Doamna” Safta, soţia voievodului Gheorghe Ştefan din Moldova. Cu
ocazia efectuării unor lucrări de reparaţii în anii 1957-1959, unele inscripţii
au fost înlăturate, din fericire ele fiind consemnate în publicaţiile

‘ Varga E. Ârpăd, Erdely elnikai esfclekeze/i slaliszlikâjo. I. Kovdszna, Hargila âs

Maros megi'e Nepszâmiâlâsi adalok 1850-1993 kdzoU, Ed. Pro-Prinl, 1998. Pentru
.secolul al XlX-lca, privitor la cvolu|ia numărului de ortodocşi din Topli|a, a se vedea la
Milandolina-Ueatricc Dobozi, Contribufii la istoricul Parohiei Ortodoxe TopUfa -
secolul al XlX-lea, în Traian Duşa, op. cit., p. 257-268.
273
Recensământul diii 1910, 1999, p.300-303.
276
Recensământul general alpopula/iei din 29 decembrie 1930, II, Publicat de Sabin
Manuilă, Bucureşti, Ed. Institutului Central de Statistică, 1938, p.296-297; 668-669.
277
Recensământul din 1941, Ed. Presa Universitară Cluj, 2002, p.244-245
27#
Eugenia Grcccanu, Tipologia bisericilor de lemn din zona centrală a
Transilvaniei, Privire de ansamblu in urma inventarierii din 1962-1965, în Monumente
istorice. Studii fi lucrări de restaurare. Bucureşti, 1968, p. 51 -52; Ioana Cristache-Patiiiit,
Biserici de lemn. Monumente istorice din Episcopia Alba Iiiliei, Mărturii de continuitate
fi crealie românească. Alba lulia, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Alba lulici, 1987,
p. 334-336; Traian Duşa, op.cit,, p.l 12-129; I. Lăcătuşu, Românii, p.658-659.

186
anterioare. 79 în anul 1910, biserica este adusă de la Stânceni pe actualul
amplasament şi aşezată pe un soclu de piatră. Planimetric, biserica înscrie
un plan trilobat, ca influenţă a bisericilor de lemn din Moldova, formă ce o
regăsim şi la bisericile din zonă, precum cele din Tulgheş, Bilbor sau
Reghin.
După cum am mai arătat, conscripţia ortodocşilor din anul 1805
consemnează la rubrica biserici un singur locaş de cult existent la Topliţa,
fără a se face o menţiune privitoare la data edificării. Este biserica de lemn
cu hramul „Sf. Nicolae”,280 presupus a fi realizată în prima jumătate a
secolului al XVIII-lea. La nici un veac distanţă, biserica prezenta semne de
degradare, deoarece în a doua jumătate a secolului al XlX-lea se vorbeşte de
construirea unei noi biserici, de această dată de zid. în anul 1879, se
constată că biserica veche este ,^labâ la acoperâmântu", iar cimitirul în
care se afla era neîngrădit.281 Cu toate că s-a trecut la realizarea unei noi
biserici, în zona de centru a Topliţei, parohul George Popescu, la 1885,
raporta situaţia că plouă în biserica veche, fapt pentru care încă la 1883
Comitetul parohial hotărăşte repararea acesteia.282 în anul 1924, vechea
biserică de lemn este demolată, iar între anii 1925-1926, în locul ei este
construită o alta de zid, cea existentă, cu păstrarea lirainului „Sf. Nicolae".
Motivaţia construirii noii biserici de zid din Topliţa Centru, cu
hramul „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril” este arătată de protopopul losif
Brancovean care, în 1865, scria Mitropolitului Andrei Şaguna:
„Coiminilalea noaslră bisericească din TopUfa, poporală de 700 familii,
având o bisericnţie foarte vechie şi mică de lemn încât ia ascultarea Sântei
Liturgii abe 1/5 pane de popor pol se încape, iară celelalte patru pârli de
popor când se şiază faşeazăj pe afară sub Servithd Dumnezeiesc. Aceaşi
comunitate încă in 6 ianuarie a.c. in Zioa Botezului Domnului nostru lisiis
Hrislos, văzându-se sbiciulală pe afară in timp de iarnă, s-au învoit a se
apuca spre a-şi zidi o altă Biserică, spre care scop au şi încheiat şi
subscrisul protocol (...), după care au pregătit şi tiu plan (...), ca biserica
aceea să fie din material solid de peatrăf...) Rămânând la istoricul
bisericii ortodoxe din Topliţa, şi anume al Parohiei 1, menţionăm că, la
1854, aceasta aparţinea Protopopiatului Giurgeului, având două biserici, tot
din lemn, „Biserica (ortodoxă) cu [inlirimul in gropăioarea comunală, care

Eugenia Grcceami, op. cit., p. 57-59; Ioana Crislache-Panait, op. cit., p. 336-339;
Traiaii Duşa, op.cit., p.131-145; I. LtIciUuşu, Românii, p. 660-663.
:8° Privitor la accasiil biserică a se vedea Traiaii Diişa, op.cit., p.l69-lS0.
■sl AND.I Mureş, fond Proiopopiaiul Reghin, dosar 32/1879, f.93,
■*! Ihident, dosar 38/1885, f.S4.
2I!J 1. Ltichtuşu. Românii, p.651.

187
se mărgineşte de către răsărit cu şcoala comunală mestecată (cu unifii), iar
la miazănoapte cu biserica greco-catolică". Preoţii parohi erau Teodor
Popovici (1851-9 mai 1880) şi Gregoriu Brăneanu (1853-1857).264
Aşadar, în anul 1869 se trece la realizarea unei noi biserici de zid, pe
actualul amplasament din strada Ştefan cel Mare nr. 2. Biserica-catedrală cu
hramul „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril”, face parte din categoria
monumentelor istorice şi de artă, fiind înscrisă la poziţia nr. 629, sub codul
HR-II-m-B-12988, ca fiind realizată în anul 1867.
Din protocolul vizitei canonice din anul 1869 („Protocoliilu
Visitaliilor canonice ale Protopopiatului greco-orientală Turda de Supt
anno I869”),2S1 înţelegem că la 18 octombrie 1869 este vizitată parohia din
Topliţa română I, curator fiind Cristea Teodor, iar părinte. Teodor Popovici.
La capitolul I al protocolului, se constată că la anterioara vizită, din 14
octombrie 1868, exista un fond de 9 fl,54 kr, faţă de care ,^pre suportarea
speseloru noudidentei bisericii a costat 2234J!,6I h-, cu totul 2244fl, 15 kr
din suma aceasta a spesatu pană astăzi cu totulu 1864 fl, 21 kr, şi au mai
rămas în casa bani gata 379 fl, 21 kr". Aşadar, în anul 1869 din fondul de
2244 fl,15 kr pentru biserică s-au cheltuit 1864 fl, 21 kr. De altfel, la
capitolul II, la întrebarea dacă „s-au visitatu biserica, cărfile, odăjdile,
mobilele şi cintirimurile", s-a răspuns: a) Biserica veche a strâmtă şi forte
neacomodată cu numărulu poporului"; b) Pentru biserica nouă se adună.
materialul spre edificare şi poporul sau animat la urgentarea lucrului".2,6
Prin urmare, la data începerii lucrărilor la biserică s-au asigurat unele
materiale de construcţie, unnând ca sătenii să treacă cu însufleţire Ia zidirea
acesteia. Fondurile băneşti urmau să fie gestionate de către George şi
Domniţa Cristea, părinţii viitorului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române,
Miron Cristea.
Cercetări recente vin şi completează datele cunoscute până în prezent.
Pe lângă unele aspecte de ordin financiar şi organizatoric, documentele
cercetate ne dezvăluie şi unele laturi legate de desfăşurarea şantierului de
construcţii în cei aproape 40 de ani, a stadiului luciăiilor în anumite
momente şi perioade de timp. Datorită timpului îndelungat de realizare a
bisericii, constatăm că Giacomuzzi Vigilio nu a fost singurul arhitect care a
participat Ia realizarea edificiului, întrucât în ultima fază, după o stagnare de
câţiva ani buni, apărând unele probleme de ordin tehnic Ia sistemul de

M Ibidcm, p. 651.
ANDJMureş, fond Protopopiatul Reghin, dosar 22/1869, f.84.
:ll,, Jhidem. f.85.

188
boltire, inclusiv la cel de asigurare a stabilităţii construcţiei, s-a impus a se
solicita şi contribuţia altor arhitecţi şi antreprenori.
Relatarea presupune o reevaluare a datelor cunoscute până în prezent,
privitoare la construirea bisericii. In anul 1867, sunt începute lucrările la
biserică, prin efortul comunităţii ortodoxe, antreprenor fiind o persoană
despre care nu avem ştire. Nu cunoaştem nici faptul să fi existat vreun
proiect pentru biserică. Cert este faptul că lucrările pentru infrastructura
edificiului s-au dovedit a fi de o calitate incertă, fapt ce determină pe
credincioşi ortodocşi din Topliţa să caute un alt executant. Astfel, în anul
1869, în unna unei licitaţii publice şi în baza unei documentaţii
corespunzătoare, Giacomuzzi Vigilio câştigă concursul, urmând ca pentru
prestaţia depusă, inclusiv ca antreprenor, să primească suma de 23.800 fl.
Faptul că lucrările la biserică au debutat în anul 1967 îl confinnă şi o
solicitare a Comitetului bisericesc din Topliţa, dată la 15 noiembrie 1868,
prin care se solicită sprijin în vederea construirii bisericii, întrucât „poporul
nostru” nu are o stare materială în măsură de a ridica edificiul: „De vreme
ce comuna nosiră bisericească gr. or. din TopIi(a rom. au incepul un
edificiu mare, o sfântă maica beserica, a ridica şi impedecaţi /indii in
lucrare de sărăcia (...) poporul nostru, starea materială nu le concede a
continua mai departe ridicarea edificiului nostru ce l-ait inceputu (...)
sunteăi din partemi riigalii să binevoiţi a da mana de ajutorii fiecare după
dare Şl putinţa .'
Pomelnicul aflat pe placa inscripţionată de pe peretele stâng al intrării
principale, un adevărat document de atestare, ne dezvăluie principalele
momente desfăşurate cu ocazia realizării monumentului, precum şi pe
ctitorii acestuia;
„ÎNCEPUTU-S’A RIDICAREA ACESTUI SFÂNT LĂCAŞ DE
CULT ÎN 1867
CÂND MITROPOLIT AL ARDEALULUI (ERA) ANDREI
BARON DE SAGUNA, PREOŢI LOCALI TEODOR POPOVICI ŞI
TEODOR STOICA DIN LIPSURI MATERIALE LUCRĂRILE AU
FOST ÎNTRERUPTE DIN 1871 PÂNĂ ÎN 1896.
REÎNCEPUTU - S’AU ÎN 1896, FIIND MITROPOLIT MIRON
ROMÂNUL Şl PAROHI LOCALI GEORGE POPESCU Şl GEORGE
MAIER.
SFINŢITU - S’A ACEST LĂCAŞ LA 8 SEPTEMBRIE ANUL
1903 DE MITR. lOAN MEŢIANU, FIIND PAROHI LOCALI
GEORGE POPESCU ŞI GEORGE MAIER.

AND.I Mureş, (ond ProlopopUiiul Reghin, dosar 11.58/1868,1.1-2.

189
 REPARATU - S’A ACEST LÂCAŞ IN 1934, FIIND EPISCOP
NICOLAE IVAN, PAROHI LOCALI AUREL GLIGA ŞI
GAVRIL MAIER, IAR EPITROP I FLOREA COMAN.
PICTAT-S’A ACEST LĂCAŞ ÎN 1939 ÎN TIMPUL
DOMNIEI REGELUI CAROL AL II-LEA FIIND EPISCOP
P.S. NICOLAE COLAN. PROTOPOP lOAN MALOŞ, PAROHI
LOCALI AUREL GLIGA ŞI GAVRIL MAIER „PENSIONAT”
DE CĂTRE PICTORUL-ARTIST D. BELIZARIE DIN BUCU­
REŞTI. DIN DONAŢIA DE 300.000 LEI DE LA MIN. DE
INTERNE PRIN FOSTUL PATRIARH Şl PRIM - MINISTRU
MIRON CRISTEA 50.000 Lei, DE LA Bea. NAŢIONALĂ A ROMĂNIEI
PRIN CONSILIERUL CONST. MOLDOVEANU 50.000 Lei, DELA COM
POSERAT PRIN PREŞ. ŞI CONS. D. ANTAL, A. GLIGA, T. TRU
ŢA, A. CRISTEA Şl A. TRUŢA, 75.000 Lei. SUBVENŢIE DELA PRI
MĂRIE, 10.000 LEI. DE LA MIN. CULTELOR., 10.000 LEI DE LA PRE
FECTURA JUDEŢULUI ŞI DIFERITE DONAŢII DE LA
CREDINCIOŞI EPITROPI FIIND: ILIE ANTAL, BUCUR FILIMON,
VODĂ lOAN,
POP ALEXANDRU ŞI MARC GAVRIL.
SCRIS U - S’AU ACESTEA CU CREDINŢA
NESTRĂMUTATĂ
ÎN DUMNEZEU Şl MĂRIREA NEAMULUI”.

Piatra de temelie a noii biserici este pusă de Mitropolitul Andrei

Şaguna, cu speranţa că monumentalul edificiu va fi terminat într-iin an.2SS
Protocolul încheiat la 18 octombrie 1870, cu ocazia vizitei canonice, face
cunoscut: ,,a) Biserica vechea fafia cu numărul poporului este de tot
strâmtă", „b) Biserica cea nouă sau ridicatu până peste aht doilea (lând
nn) de ferestre si este speranfia pe anulu viitoriu sub ucoperămentu
înseamnă că în toamna anului 1870, zidăria bisericii s-a înălţat până
deasupra celui de-al doilea rând de ferestre. Ia nivel centură, urmând să se
realizeze celelalte lucrări, precum sistemul de bollire, turnurile şi acoperişul,
cu speranţa că in anul următor biserica să fie terminată. Tot cu ocazia
acestei vizite, protocolul mai face menţiuni şi cu privire la fondurile
bisericii, arătându-se că la „visitatiunea ultimă limită in 19 octombrie 1869
au aviitu la disposiliune şi manipulare suma de 379Jl, 84 kr", faţă de care
sau mai dobândit 6013 n, 32 kr, în total obţinându-se 6393 II, 26 kr. Din

ANDJ Mureş, foni Protopopiatul Reghin, dosar 22/1869, f.85.

Ibidem, dosar 22!1870, f.45.

190
această sumă, pe seama bisericii s-au folosit 6121 fl, 14 kx, rămânând
disponibili 272 fl, 12 kr, „pe cari comisiimea îi încredinţează curatorului
Teodora Crislea pentru mai departe manipulare
Intr-o primă etapă, până la 1871, lucrările de înălţare a bisericii au
ajuns la o fază destul de avansată. Din „Protocolul vizitaţiuniloru canonice
ţinute in singuratecele comune in Protopopiatulu gr. or. al Turzii
superioare 1871, "29n înţelegem că la 4 octombrie 1871 a fost vizitată aparte
şi Topliţa română. Cu această ocazie este verificată şi situaţia financiară a
parohiei, paroh fiind Teodor Cristea, 291 constatându-se unele cheltuieli
suplimentare de 60 fl, 60 kr. Probabil contribuţia în bani impusă
credincioşilor ortodocşi era destul de mare, deoarece în protocol se
consemnează: "Este plângere generală că poporul se camu asupreşte cu
suportarea speselor pentru noua beserecă ”.29‘
Pe fondul unor neînţelegeri mai vechi, la 9 ianuarie 1873, parohul
George Popescu,293 înaintează Oficiului protopopesc o scrisoare prin care
arată că la Topliţa au apărut tulburări, „din causa execuţiunei pentru
biserica nondilenda, precum şi aceea că curatorul primam Cbristea Toderu
avendu de ginere pre preotul gr. cath, acesta pre departe sileşte pre oameni
sii exegereaza, iar pre de altă parte le zice ca să treacă la uniune că vom Ji
mântuiţi de biserică, respectiv de cheltuieli", solicitând cât de curând să se
trimită la faţa locului o comisie pentru a lua măsurile cuvenite. 29'’ Nu
insistăm asupra acestei stări conflicluale între preoţii din Topliţa, însă şi
mai târziu, în anul 1885, preotul ortodo.x George Popescu este bănuit de

2,0 Ibideiii, dosar 24/1871, fila 8.

2,1 în partea I: „ Viiitanduse eclesia gr. or. din Toplila rom. .•ian trasti la răspundere
curalorele priinarius Teodorii Crislea carete la visilalia ultima liniiia in IS Octobre S70
au a\’iilu spre manipulare suma de 272Jl,i2 kr, ca venim nou au mai iiicasaiu 1270 Jt -
la olalla 1542 Jl, 12 kr. Din acesta suma au spesalii pe sama nou edificaiidei Beserici
suma de 210 fl. 10 kr. Cari siipsiragandiise din capilolii ramase suma de 1567 fl. SS kr.
prin urinare arfl spesalii curalorele Teodorii Crislea cu 1507fl, SS kr. mai iiiullii de cam
au fosili venimlii beserici". în partea III: Compulandiise colecloniliii de pe aiiiiliii IS6S
parinlele Teodorii Popoviciu sa aflam ca au priiiiim ca venim bisericescii din S6S pana
la daliilui de falia suma de 1167 fl. din aceasta suma a spe.satu si dalii ciiratoniliii
Teodor Crislea suma de 1106 fl. 40 kr, cari sub iragendii.se din capimlti reinane Părintele
Teodorii Popoviciu responsabitu peste suma de 60fl. 60 kr ". Ihideiii. dosar 24/1871. f.9.
-'92 Ihukm. dosar 24/1871, f.9
293 A fost hirotonii dc eStre niiiropolitul Andrei Şaguna. la 14 iunie 1869, ca în unul
1881 sQ figureze într-o lisifi îniociniiă în 1882 cu prco(ii din protopopiat, „ Pi-oiocolul
Protopreshifcraiuhii greco-oriciifal al Reghinului pe anul Domnului IS9I", Ibicicni,
dosar252/1892, fl.
29< Ibidem, dosar 26/1873,1'.54.

191
îndemnarea credincioşilor de a trece la credinţa greco-calolică, astfel încât,
prin reducerea numărului ortodocşilor să se treacă la formarea unei singure
parohii.
Din protocolul anului administrativ 1875 a protopopiatului :
,J,rolocolul vizilaliiinilor canonice traclnale ţinute in singuraticele parohii
din tractului greco-orientale Turda Superioară pro anno administrationes
1875", deducem că în acel an lucrările la biserică erau deja sistate, 293
situaţie ce avea să persiste încă câţiva ani buni. Consistoriul Arhidiecezan
de la Sibiu, ca unnare a hotărârii luate in şedinţa din 23 octombrie, printr-o
scrisoare adresată administratorului prezbiter al tractului Turzii Superioare,
îşi exprimă nemulţumirea faţă de situaţia creată în Toplila, arătând „că
afacerile bisericei nostre din Topliţa atătu cu solvirea datoriei cătu şi cu
zidirea bisericei, şi cu inacţionarea remasuhti fostului epitropu Teodoru
Cristea " astfel încât, situaţia a fost prezentată în „Gazeta de Transilvania”.
Fiind o comună mare cu peste 4000 suflete „ pe lângă atatea venituri şi
inijloce materiale, pre lângă atâtea reparaţitiuni" totuşi s-a ajuns la această
stare „ spre paguba şi ruşinea bisericei noastre stagneaza acuinu de atâta
timpiiîn final cere prezbilerului „o aduce lucrurile bisericeşti şi şcolare
in TopUţa cât mai curându în ordine deplină". Tot Consistoriul
Arhidiecezan din Sibiu, la scurt timp, prin scrisoarea din 4 decembrie
1879,296 comunică administratorului chitanţa „despre 1000 fl solviţi
architectului bisericei nostre din Topliţia Vigilia Giacomuzzi, din datoria
de 4700 fl, precum şi aha cuitanţia despre 1000 f! ce au primiţii preoţii
noştri de acolo de !a arendatoriiilu padurei parochiale, cu o rtigare din
partea parocliiloru, ca se nu fie constrânşi a solvi 1000 bisericei, avându
spese de 813 jl 61 cr ca recuirarea pădiirei parochiale... " Faţă de
solicitarea preoţilor, ca din suma de 1000 florini să-şi achite datoria de 813
florini, consistoriul îşi exprimă îndoiala cu privire la datoria invocată,
deoarece aceştia nu fac dovada „cu nici unu docuinentu despre pretinsele
speze, nu o pote lua in consideratiiine, (...) expuse de spese avute suntu
numai simple afirmaţiuni din partea preotiloru". Cât priveşte chitanţa
pentru arhitectul Giacomuzzi Vigilio, de 1000 florini, se propune a fi
depusă ,pentru o mai bună securantia la archivulu consisloriolu, de unde la
casii de lipsă se pote cere totdeima".
Luându-se în considerare faptul că parohul Teodor Popovici fiind în
vârstă şi bolnav „se însărceneaza parochulu Georgiu Popescu ca Marţi ia
18 Decembrie a.c. la 1 ora d-a. Să se presenleze înaintea consistoriiihii

295
Ibidam, dosar 28/1875, f.l4v-l6
796
Ibtdein, nr. 1163/1879, f.l

192
archidecesan si să depună acea 1000jl ca Jară drepUt", dând de înţeles că
nu sunt de acord cu schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti.
Sistarea lucrărilor o întâlnim şi la 2 noiembrie 1879, când are loc o
nouă vizită canonică la Topliţa. în capitolul XII, destinat Topliţei, sunt
consemnate unele date privind folosirea banilor pentru noul edificiu.297 La
punctul 1 al protocolului se pune întrebarea: „Sau vizitam biserica veche si
cimitirulu", la care răspunsul este unnătorul: „Beserica veche se a/la la
acoperamanlu, cimitirulu cu îngrăditură aproape gata cea noua in starea
de mai nainte".29s Oricum, în anul 1880. biserica era pusă sub acoperiş
având învelitoarea de tablă, fără a avea realizate turnurile, situaţie în care
enoriaşii ortodocşi, după atâţia ani de aşteptare doresc terminarea lucrărilor.
însă, în loc ca lucrările de constniire a bisericii să avanseze potrivit
aşteptărilor, noi evenimente detennină stagnarea acestora pentru o perioadă
de câţiva ani. La 16 iunie 1880, cu scrisoarea nr. 142/1880, preonil George
Popescu face cunoscut prezbiterului comitetului parohial, George Cristea,
că „in dilele trecute, in urma unui ventu mare. o parte a acoperişului de la
turnulu bisericei nou edijicande, a fostu aruncam la pământii (...) spre cea
mai mare stricăciune a bisericei", solicitând „ a se duce in deplinire
repararea respective acoperirea acelui turnu ’95 în realitate, după cum o
să vedem ceva mai încolo, ambele turnuri, precum şi acoperişul bisericii au
suferit avarii, din cauza fenomenului natural, dar şi pentru faptul că tabla,
neprotejată pe alocuri a luginit. Evocatoare, în acest sens, este scrisoarea
preotului George Popescu către protoprezbiter, cu nr. 25 din 14 mai 1884, în
care arată: „După ce coperişul de pre turnurile bisericei cei nouă s'a
stricat acum de vre-o 2 ani si prima ăsta se afla in pericol lot edificiul a se
ruina Va rog a dispune acoperirea acelerora, tot odata coperisul bisericei
cei noua fiind de pleu si fiind in unele locuri spart, să binevoi-)! a dispune
ca acel coperiş sa se repareze şi pieiiI să se vopsească " întrucât o întârziere
a lucrărilor de reparare a bisericii ar cauza o „ruinare a edificiului ce s ’a
edificat cu spese atat de mari". în final, solicită Comitetului parohial şi

„Sini vizUatu eclc’sia gr. or, din Tojilila si sau coinpniiiin epiiropnin inanipulonte
loann Maiom ciireia la cainpninlnlii din 10 b'oYcnihrc IS7S ian răinasn hiscrica datoare
cn snina de 65 Jl, 21 kr, care snina epitropiihi .înscris o la.sti .lă se coinpnta in .suma ce
voieşte a contribui atunci cchidn se va termina iionln edijiein de biserica: Venite in annln
presenie cn diseniu au avuni 12/1, JJ kr.. din acestea .san .spesatn in folosului scotei 9 Jl,
JJ kr. reinann dani sub re.spunderea parohului Gcoigiu Popescu. carele a si inanipulaiu
eu aecsia avere bisericeasea sumo de 3II, 20 kr, .seris trei florini şi 20 kr". Ibidem, do.sar
32/IS79,fila93.
-m Ibidem. f. 9.1.
299 ANDJ Mureş, fond. Protopopiatul Reghin, nr. t t64/tS80, f. 10.

191
Epilropiei a dispune „acoperirea turnurilor şi repararea coperişului
bisericei cei nouă, că dâra asa vom polea eşi ia rezultat".300 Prin urmare,
protoprezbiterul cere convocarea Comitetului parohial în vederea
soluţionării situaţiei create. O altă scrisoare adresată Comitetului parohial,
datată la 1 iunie 1884, arată clar că a fost distrus „coperisul de pe ambele
turnurile bisericei cei noua (.■■)er de aha parte că pleul bisericei incă este
si în multe locuri spart din causă ca nu sa vopsii la timpul sau ", cerând
luarea unor măsuri necesare cu toată seriozitatea pentru ca „turnurile să se
acopere fără amânare, şi acoperişul 6/j(ericii n.n.) sa se vopsească spre a
nufi stricai prin rugina "30‘
Cel care s-a preocupai de ridicarea monumentalei construcţii a fost
preotul George Popescu (1869-1903), însă în 1884 acesta se află într-un
impas cu lucrările la biserică. Una din greutăţile considerate că ar fi
determinat încetinirea lucrărilor „a constituit-o lipsa unui teren solid de
consiruclie, teren pe care autorităţile refuzaseră să-l dea comunităţii
ortodoxe". Intr-un document se arată că „- comunitatea ortodoxă din
Topliţa avea nevoie pentru a-şi clădi „biserica cea nouă, din materia!
solid", de un alt teren decât pe ce! care-l ocupa biserica cea veche. Pentru
acest lucru .s-a cerut binecuvântarea de la „ Conzistoriu " ca ortodocşii să-şi
mute „cele sfinte" sub turnul „bisericei celei vechi", unde vor şi continua
„serviţiul Dumnezeesc", faţă de care Consistoriul Arhidiecezan îşi dă
binecuvântarea cerută. Mai menţionează documentul că deşi a fost începută
încă la 1866, biserica nu era gata nici în anul 1884, fapt pentru care se
propune ca biserica ortodoxă să fie ajutată ,,/îeprinir-o contribuţie in lemne
a fiecărui român, fte prin împroprietărirea bisericii cu o parcelă de
pădure".302
Preocupat de modul desfăşurării lucrărilor la biserică, dar şi faţă de
divergenţele apărute între prelaţi, fapt ce a contribuit şi el la încetinirea
ritmului pe şantier, Consistoriul Arhidiecezan din Sibiu, în repetate rânduri
cere Protopopului Galaction Şagău, rezolvarea tuturor acestor aspecte. Una
dintre scrisorile adresate acestuia, dată încă la 18 februarie 1882 303 arată că
„epiiropia din Toplila, nebăgănd încă destulă învăţătură din incurcălurile
de acolo de până acum, in urma cărora biserica lor, stă acum de peste un
deceniu negata şi pradă elementelor", a detemhnat nemulţumirea

•10° Ibidem, nr. 1168/1884, f. 3,3v.

Ibidcin. nr. 1168/1884, f.4.
I. Lăcăluju, Românii, p.6S I.
ANDJ Mureş, fond Protopopiatul Reghin, nr. 1166/1882, f. 1.

194
„poporului”, dovedind şi neglijenţă în păstrarea averii bisericii. Prin urmare,
solicită o grijă deosebită în acest sens.
Revenind la realizarea bisericii, avem de ştire despre existenţa unui
proiect, respectiv al lui Giacoinuzzi Vigilio. La aproape 25 de ani distanţă
de eând au debutat lucrările la noua biserică, s-a considerat necesară
întocmirea unui nou proiect şi a unui deviz pentru lucrările ce umiau a se
realiza. Preocupat de situaţia creată, Consistoriul de la Sibiu intervine în
mai multe rânduri, cerând lui Galaction Şagău din Protopopiatul
Reghinului, să termine în cel mai scurt timp realizarea bisericii. Din
scrisoarea nr. 287 din 19 ianuarie 1881, înţelegem că noul proiect, cât şi
devizul pentru lucrările de construcţie necesare, a fost consultat de
arhitectul consistorial şi aprobat, însă, faţă de cei 16.000 florini necesari,
comuna bisericească deţine doar puţin peste 10.000 florini, fapt detemiinant
pentru a opri lucrările la biserică, până la obţinerea sumei necesare.30^
Totodată, Comitetul parohial este îndnimat ca sumele de bani colectate să
fie trimise Consistoriu-lui Arhidiecezan spre păstrare urmând ca „în
condiliiinile de licitaţie si în contractul ce se va încheia pe baza acelora ca
întreprindetoriiil, vor ave să stipuleze că lucrările se vor începe mimai la
îndrumarea consisloriului şi tot de la consistoriu va fi a se ridica şi preţul
lucrului contractat ”.
La nici o jumătate de an, prin adresa nr. 2811 din 1 iunie 1891,
referindu-se la adresa anterioară, forul de la Sibiu revine menţionând că
pentru lucrările „de zidire ce se mai recer pănă la terminarea bisericei", să
se organizeze un concurs în vederea terminării bisericii, „pe baza planului
revăzut si aprobai de consistoriu ".Se recomandă comitetului ca sumele
dobândite prin „coniribuirile benevole in bani" să fie înaintate direct
Consisloriului. Ca şi în scrisoarea precedentă se menţionează că lucrările de
edificare nu vor începe ,pănă când deposilul comunei bisericeşti va cresce
la suma ce se recere la terminare". Timp de câţiva ani Consistoriul
Arhidiecezan de la Sibiu rămâne fenn în hotărârea de a păstra banii pentru
biserică. La o solicitare, nr. 2159/1894, senatul epiiropesc de la Sibiu, în
şedinţa din 2 aprilie 1894, refuză scoaterea sumei de 1000 florini şi
acordarea unui împmmut de 2000 florini, arătând că banii strânşi sunt

304 „Planul si preliminariul de speze pentru terminarea edificiului uou de biserică in

Topliţa. revăzut de archileclul consistorial, după ce s ’a rectificat suma erogatelor, se
apraha (...) că Jiind pentru terminarea bisericei lipsit o sumă aprope de 16 mii fiorini,
car comuna bisericească dispunând abia peste 10 mii fiorini, cu continuarea zidăriei
bisericei nu vor pute începe pănă nu vor asigura .suma neacoperită", Ibidem, nr.
1175/1891, r.9,9v.

195
exclusiv pentru terminarea bisericii.505 Se dâ acordul, cu nr. 4113 din 25
iunie 1894, pentru un împrumut de 3000 florini de la „casa de păstrare din
Reghin", pentru a fi predaţi comunei ca „să se solvescă preţiui casei
cumpărate de la M. Walter".306
în condiţiile în care numărul credincioşilor români din Topliţa a
crescut simţitor, în anul 1885, la parohie este numit Gheorghe Maier (1885-
1928). Acesta, împreună cu George Popescu, în anul 1886 reiau lucrările la
biserică. La sfârşitul anului 1895, cu adresa nr. 483 din 14 decembrie,
protopopul Galaction Şagău, face cunoscut Consistoriu-lui Arhidiecezan de
la Sibiu hotărârea de a începe lucrările la biserică, faţă de care forul sibian
îşi exprimă mulţumirea pentru „lăudabila stăriiinlă a poporului nostru din
Toplila-română de-a termina biserica, a cărei piatră fundamentală s ’a pus
încă în 1866". îl îndeamnă de a cere Comitetului parohial de a organiza
licitaţie publică şi de a solicita poporului jertfe „nu numai pentru
terminarea zidului ca atare, ci şi pentru prevederea bisericei odată
terminată cu tote cele de lipsă ”.307
Relatam ceva mai devreme despre existenţa altui proiect pentru
biserică. Dintr-o scrisoare a protoprezbiterului, cu nr. 16 februarie 1896,
aflăm că arhitectul Kîs Sândor din Gheorgheni a întocmit un nou proiect,
aprobat de reprezentantul Consistoriu-lui Arhidiecezan şi cu arhitectul
Wagner Gustav, ca întreprinzător (antreprenor).308 Proiectul se referă cu
deosebire la „constructiunea boltiturilor bisericei", deoarece arhitectul
Wagner Gustav are unele îndoieli în ceea ce priveşte soluţionarea tehnică
iniţial propusă. Trecerea concretă la continuarea lucrărilor la biserică, pe
baza noului proiect, are loc la începutul celui de-al doilea trimestru al anului
1896. Din scrisoarea nr. 1761 din 20 aprilie 1896, adresată
protoprezbiterului, rezultă că s-a încheiat contractul cu Wagner Gustav din
Reghin pentru terminarea bisericii.500 Se face observaţia că în cazul apariţiei
unor divergenţe cu executantul, singurul organ de Judecată este Judecătoria
cercurială din Reghin. Faţă de scrisoarea antreprenorului, de proiechil şi
devizul întocmit de acesta, toate au fost examinate de inginerul Consistoriu-
lui, care afirmă „că nu esistă nici un pericohi dacă terminarea bisericei să
va face după planul aprobat: opinează totdeodată, că din punct de vedere
architectonic şi estetic, arfi consult, ca acesta parte să se efeptuiască, ce ar
costa circa 1000 fl, mai mult, nu însă 2099 Jl". Pentiu aceasta, se propune
105 Ibidein, nr. 1178/1894. f.l.
306
Ibidein, nr, 1178/1894,611.
307
Ibidem, nr. 1180/1896, f-1.
300
Ibidein, nr. 1180/1896, f.2,3.
30»
Ibidem, nr. 1180/1896, f. 7.

196
consultarea inginerului, urmând să se exprime opţiunea faţă de propunerea
făcută, iar Comitetul parohial să-şi dea concursul faţă de cele propuse,
întrucât mijloacele financiare ale comunei ,jw ajung suma de 16.000 Jl şi
eventual 17.000jl să recomandă aceluia a face o colectă benevolă şi in caz
de lipsă o repartiţiune corespimdătore”. Se mai solicită străduinţa pentru ca
„zidirea să se efeptuiască întocmai planului aprobat si eventual cu
modiftcarea propusă de inginerii!, dacă comitetul o va primi si
intreprenond pentru partea proiectată să va multurni cu 1000 Jl”. în final,
se arată că este în interesul comunei „ca aceasta biserică începută de 3
deceniî să se termîne odată spre mulţumirea tuturor". Curând, protopopul
Galaction Şagău comunică fotului superior hotărârea Comitetului parohial
de a trece la edificarea bisericii după proiectul arhitectului Gustav Wagner,
acesta unnând să primească o primă tranşă de 4000 florini.310 Se mai face
cunoscută convocarea Comitetului Parohial pentni a discuta cu arhitecmi
Gustav Wagner cu privire la „boltitiirei bisericei, că adecă se rămână acea
după cum este în planul lui Kis JozseJsau să se facă după planul lui Gustav
Wagner”, faţă de care se solicită şi părerea Consistoriu-lui. La rândul lor,
parohii George Popescu şi Gheorghe Maier, prin adresa nr. 51 din 9 iunie
1896, solicită protoprezbiterului sprijin pentru aplanarea divergenţelor
apărute între Comitetul parohial şi antreprenor, cu consultarea unui inginer
de la forul superior, întrucât antreprenorul „septemăna viitore voeşte a
începe esecutarea coperişului care atârnă în mare parte de la zidirea
boltiturei”.3" în şedinţa din 15 iunie 1896, Consistoriul Arhidiecezan
stabileşte ca arhitectului Gustav Wagner să i se dea suma de 4000 fi. ca
prima rată, confonn contractului; iar faţă de neînţelegerile ivite se
recomandă a se consulta şi un arhitect neunu în zonă.312
Soluţionarea tehnică a bolţilor s-a dovedit a fi mai dificilă şi
hotărâtoare în prelungirea tennenului de realizare a bisericii. La 10 mai
1897, cu scrisoarea nr. 3064, Consistoriul de la Sibiu face cunoscut lui
Galaction Şagău,313 că antreprenorul Gustav Walter s-a prezentat la acest
for, specificând „că nu pote construi cerimea respective boltitura bisericei
după planul aprobat motivând acest cu unele defecte ce ar fi la zidurile

,,<7. Vâ transpunem hotorirca coiniteiului parochial prin care a aceiaşi decide, ca

dupâ CC architccnd Gustav IVagner a început cu edificarea bisericii şi măsurat
contractului inchciat cu dânsul sâ i se solvescâ cota I 0 .de 4000 fl'\ Ibidem, nr.
1180/1S96, f.9.
Ibidem. nr. 1180/IS96, f. 11.
3.2 a recurge ia sfatul unui arhitect din apropiere, care cu maipufine cheltuieli
ar putea lamuri lafaţa locului chestiunea boltiturei”. Ibidem. nr. 1180/1896, f. 13.
3.3 Ibidem, nr. 1181/1897, f.7.

197
 fwidameiUuliii şi esprimănd temerea, că o bohitură grea cu e cea din plan
ar pute causa crăpeturi in ziduri, căci apoi de regulă sunt ruina tuturor
bisericilor". Se avansează propuneri de aplicare a unei bolţi uşoare de
lemn, sau să se realizeze bolta cu mărimea pilaştrilor în interior cu 50 cm iar
„boltitura să se facă in stil gotic, cea-ce ar causa o înmulţire a speselor cu
suma de 1400 fl. " Consistoriul consideră că realizarea pilaştrilor ar fi prea
costisitoare, recomandând folosirea unei boltiri uşoare din lemn uscat, fără a
exista pericolul apariţiei de crăpături, iar fonna bolţilor nu ar avea de
suferit. Ceva mai târziu, la 14 februarie 1898, Consistoriul de la Sibiu
comunică protoprezbiterului să se îngrijească „ca facerea boltiturei să se
înfăptuescă conform stipulafiunilor din contract".314„După aproape 40 de
ani de la începerea lucrărilor, la solicitarea credincioşilor mai în vârstă, ce s-
au dovedit nerăbdători de a se sfinţi noul locaş, în anul 1900 are loc
„sfinţirea cea mică”, fără participarea oficialităţilor.
Presupunem că în anul 1900, practic biserica era realizată, lipsind
unele lucrări de finisaje interioare şi exterioare, precum şi unele decoraţiuni
picturale. Destul de curând, Consistoriul Arhidiecezan face cunoscut că la
22 octombrie 1901, va avea loc „colandarea bisericii", cu participarea
arhitectului Kenczel, faţă de care Comitetul parohial să-şi dea părerea.315 în
scrisoarea adresată Consisloriu-lui Arhidiecezan, protopopul Galaction
Şagău face aprecieri referitoare la lucrările efectuate la biserică, arătând „că
întreg edificiul bisericei, dară mai ales boltitura.............făcută din beton,
este de o soliditate admirabilă, încât poporul şi architectul colandator,,
pentru reuşita succesă...".316 La 3 noiembrie 1901, protopresbiterul este
înştiinţai că „ acest Consistoriu aprobă colandarea bisericei efeptuită la 22
octombrie a.c. "concomitent fiind restituite şi documentele spre păstrare.317
La 8 septembrie 1903, de ziua Sfintei Marii, are loc „sfinţirea cea
mare”, faptul datorându-se lui Dr. Elie Miron Cristea, care din anul 1902 a
fost numit asesor consistorial şi secretar arhidiecezan la Mitropolia
Ortodoxă din Sibiu. în această calitate”s/ire a nu se mai amâna lucrările şi
deci sftnţirea, Dr. Elie Miron Cristea, Dr. Octavian Popescu şi Dr. Teodor
Shărcea au pus la dispoziţia bisericii o importantă sumă de bani ('unele
surse indică o valoare de 600.000 lei) cruţată de ei din venitul petrecerilor
aranjate de el sub presidiul parohului George Maier pe timpul cât şi-au
făcut studiile superioare (...) Lipseau insă icoanele fruntariului. Dl Dr.

IH
Jhidem, nr. 1182/1898, f.5.
315
Jbidem, nr. 1185/1901, f.5.
316
Ihidem, nr. 1185/1901, f.4.
317
Ihidem, nr. 1185/1901, f.3.

198
 Miron Cristea a aflat însă şi aici espedientul ducător la scop. A jacut însuşi
icoanele principale şi în mărime mai mult ca naturală a lui Jisus şi a sântei
Mării din iconostas; şi după exemplul său şi în conţelegere cu preotul G.
Maier au găsit alfi 16fruntaşi cari să continue creştineasca faptă.318
Sfinţirea bisericii din Topliţa face parte dintr-un program al Iui Elie
Miron Cristea, când, între 5 şi 12 septembrie 1903, împreună cu Nicolae
Ivan, viitor episcop al Vadului, Poleacului şi Clujului, cu loan Papiu,
protopop de Sibiu şi loan Droc, protopopul din Miercurea Sibiului, participă
la sfinţirea unor biserici, precum cele de la Pietriş (Cueşdiu), Topliţa
română şi Idicel Pădure. O descriere consacrată acestui eveniment o
prezintă Ana Grama într-o lucrare în manuscris, un fragment fiind publicat
în nr. 2 al revistei „Sangidava”.319 Din Târgu-Mureş pleacă spre Topliţa,
episcopul Vasile Moga, în drumul său cu trenul poposind la Reghin, unde
^.peronul şi curtea gării e mică pentru a putea cuprinde mulfimea ", ca la
Cueşdiu să participe la sfinţirea bisericii. Traseul continuă spre Deda,
„comună de frunte cu 1900 suflete curat drept-credinciose române", însă
„Ţinta cea mai estremă a căletoriei înaltului ospe era Toplifa-romănă,
frumosa şi puternica comună, in care un măreţ lăcaş divin aştepta darul
archieresc, ca se fle predat dumnezeeştei şi romăneştei sale
destinaţiuni"..."De altcum, în Topliţa totul era gata spre întâmpinarea
mirelui. Porţile de triuf aleele de bradi, sutele de călăreţi chipeşi, furnicau
prin tâte cătunele estinsei comune. Intrega comună era într'o agitaţie
febrilă, căci aveau se primescă un ospe ca şi care numai odată in un vec le
ste dat a vede ".320
Descriind firul evenimentului de sfinţire a bisericii, autoarea mai
arată: „ Actul sfinţirii bisericei s'a îndeplinit Luni, in ziua sfintei Mării.
Cum Topliţa este o comună de 22 ktm. lungă şi estinsă pe o mulţime de
crânguri, sen’iciul divin s-a început după orele S. până ce din iote părţile s-
a adunat poporul credincios, care curgea în cete sărbătoreşti de pe tote
văile şi colinele"... "Spaţiala biserică era mult prea mică pentru a cuprinde
marea afluenţă de popor, mai ales, că pe lângă Români mai veniseră şi o

318 Ilie Şandru, Patriarhul Miron Cristea, Miercurea Ciuc, Ed. Grai Românesc, 2008,
p.32; Proios. VaraliiiI 1. Jilaru, O călătorie cu Maica Donuuiliiî', Edipc ingrijilâ de Ilie
Şandru. Miercurea Ciuc, Ed. Grai Românesc. 2009, p.21
'|g Ana Grama, Priit Topliţa Română IS5I-I90S, manuscris. Un fragment eu titlul
Sfinţirile bisericii din Topliţa - Contribuţii docwnenlare - publicat în Sancidava (2Î.
Târgu-Mureş, 2008, Ed. Ardealul, p. 77-87 (în continuare: Ana Gr.nna, Sfinlirilc bisericii
din Toplila).
330 Ana Grama, SJinţirile bisericii din ToţiTtţa, p. 79.

199
 mullime de străini"321 La banchetul organizat la „Hotelul Sore”, Elie Miron
Cristea a evocat cei peste 35 de ani de când „preoţii de atunci au sfinţit
temelia acestei biserici şi în aceeaşi zi un cioban din locuri îndepărtate a
adus aceloraşi preoţi pe un mic copilaş, ca să-l boteze în biserica cea
veche. Ciobanul îndeplinea frumoasa şi creştineasca funcţiune, slujba de
naş; iar micul copilaş eram chiar eu, abea născut cu două zile mai înainte
(...) Biserica e gata. Cele din lăuntru, cu ajutorul lui Dumnezeu şi din
jertfele, ce le veţi aduce, se vor împodobi şi prevedea cu de toate. Pe deplin
împodobită însă va f numai atunci, cînd va fi plină de voi. Biserica,
zidurile- oricât vor fi de pompoase, sunt moarte. Adevărata biserică însă
sunteţi voi, credincioşii şi poporenii ei. Voi sunteţi biserica cea vie ”.322
în cadrul luărilor de cuvânt, primul a fost mitropolitul loan Meţianu,
urmând parohul George Maior, apoi asesorul Nicolae Ivan, protopopul loan
Papiu, protopopul loan Droc, ieromonahul Dr. Miron Elie Cristea, parohul
Nicolae Gliga din Râpa de Sus, protopopul bisericii greco-catolice a
Giurgeului, Elie Câmpeanu şi asesorul consistorial Lazăr Triteanu. Cu
această ocazie mitropolitul loan Meţianu dă actul de sfinţire a bisericii, a
cărui text, 323 este următorul:

întru mărirea
sântei, celei de o fiinţă de vieţă facătorei şi nedes­
părţitei Treimi a Tatălui şi a Fiiului şi a Sântului
Duch, şi întru evlaviosa pomenire a Sânţilor Archangeli
Mihail şi Gavril, s’a sânţit biserica noua din Topliţa-
Română în dilele Preaînălţatului împerat al Austriei
si Rege al Ungariei FRANCISC lOSlF I, prin subscrisul
arhiepiscop al bisericei ortodocse din Transilvania şi
metropolit al Românilor greco-orientali din Ungaria şi
Transilvania, pe lângă asistenţa celor de asemenea
subscrişi împreună-servitori la altariul Domnului, ca
se fie spre preamărirea lui Dumnedeu, spre întărirea
credinţei şi a legei românesci şi spre edificarea sufle-
tescă a tuturor, celor ce cu credinţă şi cu dragoste
vor intra într’însa. Despre acesta sânţire s’a dat docu­
mentul de faţă, spre scire şi deapururea aducere aminte.
Topliţa - română, ia serbâtorea Nascerei Prea-

321
Ibidem, p.81.
322
Ilic Şundru, op.cil., p.93
323
Prolos. Varaliiil I. Jitaiiu, op. cit, p.52

200
 sântei Născătore de Dumnedeu şi Preacuratei pururea
feciore Maria, 1903.
Evenimentul este consemnat şi de presa transilvăneană. „Gazeta
Transilvaniei”, într-o scurtă înştiinţare, din 14 septembrie 1903, face
menţiunea; ,J.P.S. Sa meiropoliliil loan Mefiami din Sibiu a inireprins
sâplemăna trecută o lungă şi obositore căletorie pe valea Mureşului in
părţile Reghinului şi a Topliţei române (...) şi a sfinţit bisericile din
Cueşdiu, Topliţa-romănă şi Idicel ”J"',
Acestea au fost faptele, unnând să trecem la prezentarea
monumentului. Biserica-catedrală ortodoxă română „Sf. Arhangheli Mihail
şi Gavril” este situată în zona centrală a municipiului Topliţa, fiind cel mai
mare edificiu religios din localitate, ale cărui turnuri, ce par a se înălţa spre ■
cer, se văd de departe, atrăgând atenţia şi interesul privitorului. In câteva
lucrări este menţionată ca având 75 m lungime şi 17 m lăţime,3-5 fapt ce m-a
determinat a efectua unele măsurători perimetrale, urmate de realizarea
primului releveu planimetric al bisericii.
Fără îndoială, prin măreţia şi ţinuta sa sobră, catedrala prezintă un
aspect general în foniie neogotice modeme, într-o primă etapă edificiul
fiind creaţia arhitectului italian Giacomuzzi Vigilio, ca ceva mai târziu,
după anul 1895, să avem cunoştinţă de alte noi proiecte, pentru definitivarea
acoperirii interioare (bolţile), realizate de Kis Jozsef şi Walter Gustav.
Dacă în lumea Europei Occidentale, chiar şi în Transilvania, în acea
perioadă parte componentă a Imperiului Austro-Ungar, adoptarea
neogoticului ca stil arhitectonic pare un lucni firesc, pentru un edificiu de
cult ortodox al românilor constituie un fenomen mai puţin obişnuit.
Ca stil intcniaţional în arhitectură şi în artele decorative, neogoticul a
apărui ca o variantă a hisloricismului caracteristic secolului al XlX-lea,
cunoscând de altfel două direcţii principale: prima este legată de restaurarea
monumentelor istorice îndeosebi a celor gotice, al cărei promotor a fost
arhitectul Violelt-le-Duc (1814-1879); a doua direcţie este conslmirea de
noi edificii, cu adoptarea unor forme din repertoriul gotic; turnuri, fieşe,
arce frânte pentru goluri, bolţi pseudo-gotice, vitralii ele. Construcţiile cele
mai importante realizate potrivit programelor acestui tip nou de arhitectură
sunt clădirile publice (în Europa, clădirile parlamentelor din Londra şi

324 „Gazeta Transilvaniei", Braşov, nr. 203, anul LXVI, Duminică 14 (27)
septembrie 1903, p.3.
J- Fiind cea mai mare şi inailă construcţie bisericească de cult ortodox din Toplila.
cn o lungime de 75 m şi o lăţime de 17 m... ", Traian Duşa, op.cit.. p.l62; Fclicia Man,
Toplita-Română - Importantă localitate turistică a Carpaţdor Meridionali, în Sangidava.
(3), Târgu-Mureş, Ed. Ardealul, 2009, p.lO.

201
Budapesta), dar şi alte genuri de construcţii: primării, biserici, etc, dar şi
locuinţe particulare. în multe situaţii stilul neogotic asimilează şi unele
elemente clasiciste, ceea ce îi oferă caracterul eclectic.
în deceniile cinci şi şase ale secolului al XlX-lea, în arhitectura ţărilor
române apar primele semne ale curentului romantic, manifestat prin
glorificarea trecutului, îndeosebi a stilurilor din Evul Mediu, cu deosebire
ale celui gotic. în Ţara Românească îl întâlnim la palatul postelnicului
Costache Şuţu, realizat între 1831-1832, de către arhitecţii Vitul şi Konrad
Schwink, iar în Transilvania, la aripa vestică a castelului Bânffy din
Bonţida, realizată între 1820-1840, de către arhitectul Kogerbener.
Aşadar, un arhitect italian ridică, pentru o comunitate rurală de
ortodocşi români din Transilvania, o biserică de piatră în stil neogotic
modem, cu totul contrar tradiţiei de până atunci la ţăranii români. Faptul
ridică mai multe întrebări, precum ar fi; cum s-a ajuns ca într-o localitate
rurală, ortodoxă, românii să-şi ridice o biserică de zid, de mari dimensiuni,
cunoscut fiind faptul că privitor la asemenea edificii existau vechi restricţii;
şi cum de s-a construit o biserică în stil neogotic de către o comunitate
ortodoxă română, ştiind că aceasta avea o veche tradiţie în acest domeniu. O
primă şi pertinentă constatare ne-o lasă Traian Duşa în cunoscuta-i lucrare
privitoare la Topliţa,J’6
Considerăm necesar a prezenta câteva date privitoare la creatorul
monumentului şi anume arhitectul Giacomuzzi Vigilio (1841-1909). S-a
născut la Bolzano, în nordul Italiei, unde termină facultatea de inginerie-
construcţii. în această calitate, odată cu extinderea spre estul imperiului
austriac a reţelei de căi ferate, arhitectul ajunge în Transilvania, cu solia şi
cei doi copii. în anul 1864 se stabileşte la Topliţa, unde, după ce a divorţat
de prima soţie, se recăsătoreşte cu Maria Walter, cu care a avut 5 copii, 3
băieţi şi 2 fele. Doi dintre copii ce au purtat numele tatălui, au decedat
devreme; una dintre fete, Blancha, născută în 1897, a trăit la Topliţa; iar alţi
doi copii, Lenke trăieşte la Târgu-Mureş unde şi decedează în anul 1975; la
fel şi Elemer, născut la 1892 la Topliţa, la rândul său trăieşte până la
sfârşitul vieţii la Târgu-Mureş, unde, în anul 1937, dobândeşte proprietăţi în
zona străzii Voinicenilor, şi în prezent cunoscută ca fosta proprietate
„Giacomuzzi”. în calitatea sa de arhitect-inginer, Giacomuzzi Vigilio
realizează numeroase lucrări de construcţii, fiind autorul proiectelor pentru
pavilionul Izvorului Central (1879) şi Sălii de tratament (1883), ambele din
Borsec, al castelului Urmănezy din Topliţa, fapt pentru care primeşte în
proprietate, ca locuinţă, clădirea actualei Primării din Topliţa. Timp

Traian Duşa, op.cil., p.158-159.

202
îndelungat a îndeplinit funcţia de inginer şef la construcţia de căi ferate, pe
tronsonul dintre Deda-Gheorgheni, între anii 1900-1908, fiind autorul
proiectelor pentru tunelurile din zonă. Desigur, este autorul de bază al
bisericii-catedrale ortodoxe din Topliţa. A murit la Topliţa în anul 1909,32'
soţia, Maria, trăind încă câţiva ani buni.
Intr-adevăr, după Revoluţia de la 1848, în lumea satelor româneşti
din Transilvania, şi nu numai în mediul rural, s-au construit tot mai multe
biserici de zid, fără a însemna că autorităţile au renunţat la restricţiile
întronate cu veacuri în unnă. Considerăm totuşi, că pentru constmirea unei
biserici din cărămidă, au fost impuse şi unele condiţii, precum renunţarea la
formele româneşti ale bisericilor, aşa cum se realizau în Moldova sau Ţara
Românească şi trecerea la noile curente ce au dominat arhitectura
occidentală, inclusiv în fostul Imperiu Austro-Ungar, deci şi în
Transilvania. Biserica din Topliţa nu prezintă un caz singular, în mai toate
zonele provinciei, comunităţi româneşti săteşti au realizat locaşuri de cult în
stil neogotic, sau cel puţin cu unele elemente caracteristice acestui stil. Din
zona superioară a Mureşului, de pe teritoriul judeţului Mureş, amintim ca
aparţinătoare acestui stil, câteva edificii religioase: biserica ortodoxă din
Ibăneşti, în certe fonne neogotice, realizată în anul 1898 de către arhitectul
Gustav Wagner din Reghin, biserica ortodoxă din Morăreni, realizată în
anul 1882 de Eduard Golner şi lulius Keintzel, biserica din Orşova, realizată
în 1893 de o fînnă italiană, arhitect fiind Szasz Ştefan, apoi bisericile din
Aluniş (1868), Caşva (1858), Hodac (1878), ca să amintim doar câteva din
cele cunoscute.**
Revenind Ia descrierea catedralei, arălâm că în unna recentei vizite şi
a măsurătorilor perimelrale ale bisericii realizate de mine în anul 2009,329 se
constată că dimensiunile reale ale edificiului, cu toată măreţia acestuia, sunt
cu mult mai reduse. Lungimea totală a bisericii este de 38,25 m, faţă de cei

327 Dale preluate din Troian Duşa, op. cit. p.l57 şi Milundolina-Bcairice Dobozi,
op.ctf. p.268-269. în timpul vieţii, împreună cu soţia, au dobândit numeroase moşii, încă
din anii 1875-1876 până când a decedat. Dintr-un Proccs-Vcrbal al Direcţiei Cadastrului
şi al bunurilor publice a Ministcmlui Agriculturii şi Domeniilor, nr. 788 din 10 octombrie
1922, deducem că în urma măsurătorilor efectuate rezultă o avere dc 700 iug, 909 stj.p
(403 ha, 1518 mp), din care 420 iug, 81 stj.p, ca unici proprietari şi 227 iug, 1517 stj.p în
coproprietatc. în baza Legii pentru reforma agrară s-au expropriat terenuri în suprafaţă dc
52 iug, 911 stj.p, ANDJ Mureş, fond Colecţia <ie evidenţă cadastrală pentru Reforma
Aerară 1921-1938, dosar f. 130-209.
Protopopiatul Rcslun Monografie. Album. întocmii de protopop preot Teodor
Bcldcan, Reghin, Ed. Gloria. 2006.
329 Pe aceasta cale aduc mulţumiri părintelui paroh luliu Berindci pentru sprijinul
acordul la dcicnninarea mărimilor monumentului.

203
75 m menţionaţi, iar lăţimea navei este de 13,80 m, faţă de cei 17 m amintiţi
in lucrările menţionate. Pornind de Ia dimensiunile maxime ale catedralei,
trecem la descrierea acesteia sub aspectul planimetric şi arhitectonic. în
plan, edificiul formează un corp dreptunghiular, cu o lungime totală de
31,30 m, ce cuprinde vestibulul, pronaosul şi naosul, lateral având şi două
nişe dreptunghiulare, iar la capătul de est absida altarului, decroşată,
poligonală în cinci laturi. Ca funcţiune, edificiul este aidoma bisericilor de
lemn ale românilor din Transilvania, doar atât că este mai cuprinzătoare,
atât ca mărimi interioare, cât şi ca volum. La capătul de vest al navei este
amplasată intrarea principală, monumental concepută, ce conduce Intr-o
mică încăpere, un vestibul - antecameră -, pe ale cărui două laturi se află
câte o placă comemorativă: la stânga, pomelnicul prezentat la timpul
potrivit, la dreapta, placa memorială în amintirea eroilor locali şi de
pretutindeni. între vestibul şi pereţii laterali ai navei, mai sunt alte două
spaţii: la dreapta un buzunar al pronaosului, iar la stânga, încăperea scărilor
de acces la turnuri şi cor, cu o scundă intrare aflată pe latura sudică a
bisericii.
Despărţit doar de un glasvand se află următorul spaţiu, cel destinat
pronaosului, formând o travee aparte, în lungime de 11,70 m. La rândul
său, pronaosul are acoperişul interior format din trei boltiri în cruce ,
despărţite prin arce, identice ca lăţime cu cele ale antecamerei şi ale celor
două încăperi laterale. Deasupra pronaosului se află corul, legat direct de
spaţiul celui de-al doilea nivel al turnului. Spre vest pronaosul este despărţit
de naos printr-un masiv perele, străpuns de cele trei deschideri arcuite, mai
largă aceea centrală şi mai înguste cele laterale, toate trei asigurând o
legătura lejeră cu spaţiul naosului. Cu o lungime de aproape 20 in şi o
lăţime de 11,70 m, naosul este alcătuit din patru travee cu lăţimi diferite, de
la vest spre est, de câte 4,60 m, 4,00 m, 4,00 m şi 4,50 m. Capelele celei de-
a doua travee au prelungiri, dând naştere Ia câte o nişă, aceea de sud în
mărimi exterioare de 6,00 m lungime şi 3,95 m lăţime, la al cărei parter se
află intrarea laterală şi nişa de nord, în mărimi de 5,85 m lungime şi 3,80 m
lăţime. La capătul de est al navei se află absida altarului, pe ambele laturi
fiind decroşată cu câte 1,60 m pe latura sudică şi de 2,10 m, pe latura
nordică. în exterior, absida are o lungime totală de 6,90 m şi o lăţime de
10.10 m, pornind de la sud spre nord, cele cinci laturi având lungimi de 4,40
m, 3,74 m, 5,20 m, 3,60 m şi 4,40 m, laturile de sud şi de nord fiind
paralele.
în interior, trecerea de la naos spre altar se face lot prinlr-o retragere a
pereţilor în unghi drept, în dreptul căreia se află iconostasul, ca ultim perele
divizor. Pentru a înlesni boltirea unei nave atât de largi, proiectantul

204
Wagner Guslav a imaginat pilaştrii profilaţi ce avansează în interior cu cca
50 cin. Spre exterior, între pronaos şi prima travee şi între traveele trei şi
patru s-au prevăzut contraforţi, de cca. 1,20 x 1,10 m, aceştia împreună cu
zidurile perimetrale şi pilaştrii interiori, constituind elemente majore de
suport. Pătnmderea luminii naturale în vastul interior al bisericii, este
asigurată de ferestre, dispuse în două rânduri amplasate pe cele două capete
ale pronaosului, ale traveelor, al nişei de nord şi de la capătul estic al
absidei. La faţada principală sunt ferestre numai în registrul superior.
Orientată vest-est, biserica prezintă faţada principală deschisă spre
incinta de care aparţine. Faţada este încadrată lateral de cele două turnuri
înalte, articulate cu câte o pereche de pilaştri simplu profilaţi, între care se
află partea centrală, cea mai importantă din punct de vedere compoziţional,
toate delimitate de o cornişă puternică, a cărei orizontalitate este continuată
pe celelalte laturi ale navei şi absidei, constituind cornişa. Registrul inferior
al faţadei principale este împărţit în trei panouri prin intermediul unor
Ieşene, cu o lăţime de cca. 50 cm, în partea lor superioară fiind legate prin
intennediul unui bandou continuu, identic ca dimensituii. Partea centrală a
faţadei este destinată intrării şi ferestrei de deasupra, iar cele două panouri
laterale, în registrul superior au ferestre de mai mici dimensiuni.
La rândul lor, turnurile fonnează trei registre, delimitate de profile
mai simple, articulate de câte o pereche de pilaştri mai înguşti. Primele
registre de la baza turnurilor, ce conţin câte o fereastră în cruce, sunt unite
printr-un fronton triunghiular, ce conţine un ceas. Lansarea în înălţime a
turnurilor este continuată printr-un registru plin, de formă relativ pătrată, un
altul cu o înălţime puţin mai mică de 1,0 m, terminând cu ultimul registru,
mai înalt, articulat tot cu o pereche de Ieşene aidoma celor din partea
inferioară, pe fiecare latură având câte o generoasă deschidere de forma
unei ferestre gotice. Totul se tennină cu cornişa puternic profilată şi cu
acoperişul al cărţii coif hexagonal se înalţă aidoma unei săgeţi, care se
termină cu crucea.
Faţadele laterale sunt tratate cu aceeaşi exigenţă, ele fonnând panouri
delimitate de Ieşene identice cu cele de la faţada principală, la rândul lor,
sub cornişă, fiind miite printr-un bandou. Pe cele două laturi lungi ale
bisericii, de nord şi de sud, panotirile sunt străpunse de ferestre, cele
aparţinătoare nişei laterale unde se află şi intrarea secundară, precum şi
aceea de la capătul estic al absidei, fiind mai generos dimensionate.
Accesul în biserică este asigurat de portalul principal. Cu o
deschidere în arc frânt, portalul conţine profiluri continue, ce pornesc de pe
o bază în pantă. Profilurile fonnează o alternanţă de două cavete şi un tor
plat. Şi la faţada sudică elementul decorativ principal îl constituie ponalul şi

20,-t
el amenajat în grosimea peretelui. Tot cu o terminaţie într-un arc frânt,
portalul conţine profile mai bogate, cuprinzând trei cavete şi două toruri.
Această plasare a accesului pe unul din flancuri se exprimă prin dorinţa de
a-i primi mai bine pe credincioşi, fiind o practică mult folosită la bisericile
gotice ale credincioşilor catolici şi refonnaţi. Tot pe latura sudică, la capătul
de vest al navei, se mai află un acces, cu nivelul de călcare la cel al
trotuarului, ce face legătura cu casa scărilor. Este încheiat tot în arc frânt,
însă după fonna ce o are, neavând nici un decor plastic, amplasată doar la
10-15 cm de la limita exterioară a peretelui, înclinăm să presupunem că ar fi
o realizare mai târzie, deşi în acest sens, deocamdată nu deţinem nici un
document.
La rândul lor, ferestrele sunt în arc frânt, uneori numite ferestre în
ogivă, denumire considerată ca incorectă, ea fiind folosită doar din secolul
al XVIII-lea pentru a defini arcele frânte ale ferestrelor. La rândul lor, şi
ferestrele s-au bucurai de o atenţie deosebită, ele având de asemenea
profiluri continue, partea lor inferioară fonnând glafiiri în pantă. Sunt
amplasate în două registre, cel inferior cu dimensiuni mai mari şi cel
superior, cu ferestre puţin mai mici ca mărime. In schimb, ferestrele de la
capetele nişelor şi de la altar sunt cu mult mai generoase, atât ca lăţime, cât
şi în înălţime.
Rămânând la faţade, menţionăm faptul că după ultima reparaţie a
bisericii, în dreptul celor două intrări s-au realizat decoraţii în mozaic.
Deasupra intrării principale, până la glaful ferestrei de deasupra, se află
fresca „soborul arhanghelilor”, „care de fapt, este o transfigurare în
imaginea plastică a hramului acestui monumental locaş de cult".3 0 Pe cele
două panouri verticale laterale, sub ferestre sunt cele două mozaicuri ale
Sfinţilor Apostoli Petru, în dreapta, şi Pavel, în stânga. Alt mozaic se află
deasupra portalului sudic, reprezentând pe Maica Domnului cu Pruncul,
flancată de doi îngeri.
Pătrunzând in interiorul bisericii constaţi că formele gotice au fost
părăsite, ele fiind sesizate doar de golul intrărilor şi al ferestrelor specifice
artei gotice, restul intuind o ambianţă barocă, cu unele elemente specifice
bisericii ortodoxe. Prima încăpere liturgică - pronaosul - încă mai păstrează
unele elemente specifice goticului şi anume la sistemul de bollire a celor trei
compartimente anterior descrise. Odată cu trecerea în naos, prin
intermediul celor trei deschideri în semicerc, care nu mai sunt caracteristice
goticului, sesizăm schimbarea de concepţie în tratarea acestei săli. In primul
rând, sesizăm uşoara nuanţă de trecere spre baroc. Pereţii masivi, în grosimi

Traian Duşa, op. cit., p.l59.

206
de peste 1 m, sunt articulaţi cu pilaştri ce ajung la circa 50 cm grosime şi
80-85 cm lăţime, ale căror colţuri rotunjite sunt decorate cu frunze în
chenare aurite pe fond negru. Pe perechile de pilaştri se sprijină arcurile în
formă de mâner de coş, constituind elementele de susţinere a bolţilor în
cruce, fără ca muchiile să se mai întâlnească într-un punct fix, ci se
contopesc într-un cerc.
Fără îndoială, iconostasul rămâne elementul decorativ cel mai
apropriat de biserica ortodoxă română. Conceput în forme baroce, cu unele
elemente specifice artei neobrâncoveneşti, iconostasul, întocmit în două
mari registre orizontale, constituie creaţia a doi meşteri populari din Deda
şi anume, loan al lui Nagic şi Suciu Maxim. Câteva icoane sunt donaţia
viitorului patriarh al României, Elie Miron Cristea, acestea, împreună cu
alte icoane donate, aparţinând stilului neobizantin.
în anul 1939 pictorul Dumitru Belizarie 331 din Bucureşti, pictează
interiorul bisericii, a cărui lucrare a fost recepţionată de pictorul D.
Norocea, acesta solicitând autorului să întărească culorile, să stilizeze unele
figuri de sfinţi şi să îmbunătăţească reprezentarea portretistică a episcopului
N. Colan.332
în ultimele decenii, prin grija preoţilor şi a protopopiatului Ortodox
din Topliţa, noi lucrări de reparaţii şi dotări îşi au menirea de a ridica
aspectul bisericii. Au fost efectuate reparaţii la tencuielile interioare şi
exterioare, s-au realizat decoraţiile în mozaic anterior menţionate, iar în
interior, la ferestre, s-au montat vitralii şi s-au aşezat noi pardoseli cu plăci
de mannură.

SUMMARY

Contributions to tlie History and tlie Architcctural Appcarance of the

Churcli „The Saints Archaiigels Michacl and Gabriel” from Topliţa

One of the slateliest edifices in the lower part of the town of Topliţa
is the Orthodox Church consecrated to Saints Archangels Michacl and
Gabriel. Since the old wood church was showing signs of severe damage gy
the mid 19'h century the building of a new church became a necessity.

3' Dumitru Belizarie, cunoscul picior şi rcslauralor. Intre .altoie s-a remarcat la
restaurarea picturii Catedralei Patriarhale din Bucureşti.
332 lonn Opriş, Protejarea mărturiilor cttltttrale-artistice din Transilvonia şi Banat
dtipă Marea Unire, Bucureşti, Ed. Ştiinţincă şi Enciclopedică, 1988, p.232, şi nota 49

207
 In 1867 the Orthodox community from Topliţa embarked on building
a new church based on the plâns of the Italian arhitect Giacomuzzi Vigilio.
The Church is an impressive edifice with a total length of 38,25 m and a
nave width of 13,80 m, accoraplished in Neo-Gothic style, which was
specific at that time tos o many churches in Transylvania, however quite aut
of the common for the Romanian Orthodox churches.
Towards the end of the century, when the works werw resumed for
accomplishment of the vaults, another design was necessary and its arhitect
was Gustav Walter from Reghin. Eventually, in 1903, the church was
consecrated in a pompous celebration.

208
1. BîserîCB Onodoxă „Sf. Artianghc}!^; Z.Bis^ca (âreoD-Catolică
J»f. iMloalso'*; 3. Biserici de lemn a miin&stini,^^ lliew; 4. Brserica
Reformată; $• Biserica Rornano-CBCOlică «Sf. Petru p Pavel"
a

Hîserifj» „SI. AihanfihHî Mihail ‘V1 (iavril" din TopUţa. a - Planul dc

încadrare în zona; b Aţpect general cu casa parohială

209
 obs ido

Biserica sSf. Arhangheli MIhail ţf Gavrir din Topliţa.

a - Planul biseridi; b - Vedere est cu cele două turnuri

210
■0

211
212
 MtiHHHUKUUH

41

213
214
215
 IMPORTANŢA MISIONARISMULUI ORTODOX IN
DOBROGEA ÎNTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE
MONDIALE
Dr. Ion Rjşnovcanu - Constanţa

Revenirea Dobrogei la România prin Pacea de la San Stefano şi Berlin

din anul 1878 a permis locuitorilor din provincia trans-danubiană să-şi
organizeze viaţa spirituală în conformitate cu nevoile şi aspiraţiile lor
legitime. Astfel, indiferent de etnia şi confesiunea căreia îi aparţineau,
dobrogenii au primit sprijin legislativ şi material atât din partea guvernelor
de la Bucureşti, cât şi din partea autorităţilor proaspăt instalate aici.
Existenţa mai multor etnii şi confesiuni religioase a pennis instaurarea
unui climat de toleranţă etnică şi religioasă în Dobrogea care s-a manifestat
pe tot parcursul sfârşitului secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-
lea, dar şi în perioada interbelică.
Izbucnirea primului război mondial în anul 1914, a adus cu sine o
încordare a relaţiilor interemice şi interconfesionale dintre populaţia
românească majoritară şi minoritarii bulgari. Aceştia din urmă, finanţaţi şi
sprijiniţi de către guvernul de la Sofia, au început o propagandă
antiromânească accentuată cu scopul dezlipirii Dobrogei de România şi a
alipirii acestei provincii la Bulgaria Mare.
Intrarea României în război alături de Antanta a încordat şi mai mult
relaţiile diplomatice dintre ţara noastră şi Bulgaria în condiţiile în care
vecinii de la sudul Dunării optaseră pentru o alianţă cu Puterile Centrale.
Tocmai de aceea, guvernul de la Sofia dorea ca acţiunile militare ale
aliaţilor săi care aveau loc pe teatrul de operaţii din sudul Dunării să vizeze
în mod direct cucerirea Dobrogei.
în noiembrie 1916, după catastrofa de la Turtucaia şi dezertarea
trupelor ruseşti în timpul operaţiilor militare din interiorul Dobrogei,
provincia dintre Dunăre şi Mare a fost cucerită de către trupele austro-
gennano-bulgare instaurându-se o administraţie militară de ocupaţie333.
Acest lucru era imperios necesar deoarece, aşa cum afirma locotenent-
colonelul Van dem Bergh, Auslro-Ungaria, Germania, Turcia şi Bulgaria
aveau nevoie urgentă de cerealele şi materiile prime de război provenite din

* Muzeograf, Muzeul Marinei Române.

335 V. Atanasiu, România în primul război mondial. Bucureşti, Editura Mililar.1, 1979, p.
ISO.

216
această provincie334. Pentru împărţirea zonelor de administrare, Puterile
Centrale au semnat Tratatul de la Sofia din 2 decembrie 1916 conform
căruia conducerea administrativă a Dobrogei a fost încredinţată prefectului
de Sofia, numit şi prefect al Dobrogei cu sediul la Constanţa, iar judeţele
Durustor şi Caliacra au fost anexate Bulgariei335.
Administraţia bulgară a Dobrogei s-a dovedit a fi dezastruoasă pentru
bisericile şi mănăstirile româneşti din această provincie. In conformitate cu
documentele de arhivă, precum şi cu relatările unor martori oculari, multe
din lăcaşurile de cult româneşti au fost practic distruse de către ocupanţii
bulgari. Astfel, lipsurilor materiale şi de alimente Ii se adăuga dispariţia sau
avarierea lăcaşurilor de cult unde românii puteau primi alinare sufletească.
Printre bisericile dărâmate în totalitate de către bulgari, le putem aminti
pe cea din comuna Casimcea, reconstruită între anii 1924 şi 1932, biserica
„Sf. Athanasie” din comuna Niculiţel, un monument istoric de mare
însemnătate cu o vechime de 300 de ani, dar şi bisericile din Cogealac,
Balcic şi Silistra336.
Sfârşitul primei conflagraţii mondiale, la 11 noiembrie 1918, a adus cu
sine o schimbare a raporturilor de forţe dintre România şi Bulgaria, în
condiţiile în care statul vecin din sudul Dunării se afla în tabăra învinsă.
Astfel, în 1919, Comandamentul trupelor Aliate din România a permis
reinstalarea în Dobrogea a autorităţilor civile şi militare româneşti.
Conferinţa de Pace de la Paris a ridicat problema despăgubirilor de
război, motiv pentru care ministrul de interne de la Bucureşti a trimis o
circulară către toate prefecturile din ţară pentru inventarierea tuturor
pagubelor şi distrugerilor de război suferite în unita ocupaţiei Puterilor
Centrale. Se cerea, printre altele, un raport amănunţit în legăttiră cu situaţia
tuturor bisericilor, fie că au avut sau nu de suferit.
La rândul lor, prefecţii au trimis circulare în teritoriu cerând tuturor
primarilor să trimită rapoarte amănunţite cu privire la starea bisericilor şi
mănăstirilor din Dobrogea337.

33,1 Direcţia Judclcanti a Arhivelor Stalului Constanţa (în continuare D.J.A.N. Constanta),
fond Priniilria Constanţa, dosar 46/1916, f, 152.
335 A. Şteftlncscu, Stoica Lascu, Mărliirii docuniemare privind ocupaţia Puterilor
Centrale in Dobrogea (1916-1919), in Pontica, voi. XVII, 19S4, p. 17S. Pentru
consolidarea regimului de ocupaţie au fost alungaţi funcţionarii comunali, cadrele
didactice şi preoţii români, in locul acestora fiind numiţi colaboraţionişti dc naţionalitate
bulgară şi gcnnanâ, şi mai puţin cei dc naţionalitate turcă.
336 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Tulcca (în continuare D.J.A.N. Tulcea), fond
Prefectura Tulcca, dosar 131/1920, f. 21.
337 Idem, dosar 1/1919, f. 62.

217
 S-a constatat starea deplorabilă a lăcaşurilor de cult din Dobrogea, mai
ales a bisericilor şi mănăstirilor româneşti. Pentru judeţul Tulcea, rapoartele
arătau că starea bisericilor era gravă, ele necesitând numeroase şi imediate
reparaţii. Aceleaşi rapoarte afirmau că aceste reparaţii nu au fost realizate,
deşi unele lăcaşuri de cult aveau nevoie absolută338.
Această stare de lucruri s-a datorat acţiunilor barbare ale trupelor
bulgare de ocupaţie din Dobrogea care, cu totul inexplicabil pentru
reprezentanţii unui popor care se considera civilizat, nu au ocolit nici
sfintele lăcaşuri de cult ale românilor339. în aceste condiţii, la reîntoarcerea
acasă, cei care au cunoscut pribegia au regăsit în ruine multe din bisericile
în care se închinau la Dumnezeu.
Rapoartele prefecţilor, precum şi ale primarilor din satele şi oraşele
dobrogene arătau că bisericile ortodoxe ale românilor se aflau într-o stare
deplorabilă, situaţie semnalată şi de inspectorii trimişi la faţa locului cu
misiunea de a întocmi rapoartele către Ministerul de Interne.
Nici judeţul Constanţa nu a scăpat acţiunilor trupelor de ocupaţie.
Multe biserici au fost fie distruse complet, fie parţial, multe din odoarele de
cult fiind furate şi transportate în Bulgaria. într-o situaţie asemănătoare se
găseau multe din bisericile din judeţele Durustor şi Caliacra din sudul
Dobrogei, în condiţiile în care acestea s-au aflat în timpul războiului sub
jurisdicţia directă a guvernului de la Sofia340.
Soarta cea mai nefericită au avut-o bisericile româneşti de la sate.
Trupele bulgare stabilite aici şi-ai făcut un titlu de glorie din a distruge
lăcaşurile de cult româneşti. Documentele de arhivă şi martorii oculari
demonstrează jaful practicat de trupele bulgare de ocupaţie, fapt de
neînţeles chiar şi de către Comandamentul german. Mai mult chiar, trupele
gennane au intervenit de numeroase ori pentru a stopa incursiunile de jaf ale
militarilor bulgari sprijiniţi de membri ai minorităţii bulgare din
Dobrogea341.
în aceste condiţii, autorităţile civile româneşti reinstalate în această
provincie au încercat elaborarea unor măsuri imediate pentru remedierea
situaţiei lăcaşurilor de cult româneşti. Prefecţii şi primarii din Dobrogea au
trimis nenumărate memorii către Ministerul Cultelor şi Artelor pentru

33B Idem. dosar 131/1920, f. 4. îiilr-iin raport al revizorului plasei Măcin călre prefcclul
jude|ului Tuleea se arăta că „bisericilor din cuprinsul acestei plâtji nu li s-au Jacul
reparafiune defi au nevoie de absolută reparaţie, unelefiindfoarte stricate"
* loan N. Roman, Iredenta bulgara în Dobrogea, în Analele Dobrogei. XVI, 1935, p.
T XT ■ ■ n ■ i« / 1 .—1 ^ ■ (fi -1 IM .4 t m /n / n l Zv . ■ .n r■ r. ■ V/

10.
340
D.J.A.N. Conslan|a, fond Prefectura Consianja, dosar 1/1925, f. 11.
1 loan N. Roman, op. cit., p. 11.

218
alocarea unor importante sume de bani destinate reparării sau reconstruirii
bisericilor şi mănăstirilor româneşti. Erau vizate în principal lăcaşurile de
cult considerate monumente istorice, cum ar fi biserica „Sf. Athanasie” din
Niculiţel distrusă prin incendiere3,12.
De asemenea, autorităţile civile locale din Dobrogea au solicitat sprijin
şi regelui Ferdinand I, dar şi Comandamentului Aliat eare a alocat mici
sume de bani pentiu repararea unor biserici din oraşele Constanţa şi Tulcea.
Prefecturile şi primăriile din Dobrogea au îneercat, în limita posibilităţilor
materiale şi financiare ale acelor timpuri, să rezolve problema reparării
bisericilor avariate şi a construirii altora noi. In pofida tuturor măsurilor
luate de autorităţile locale, această problemă şi-a găsit o rezolvare parţială
abia la începutul anilor ’30, criza economică ce a lovit şi România amânând
pentru o bună perioadă de timp rezolvarea definitivă a reconstruirii
lăcaşurilor de cult3,13.
Dar, mai important este faptul că, deşi aflate în plină criză economico-
financiară la începutul anilor ’20 ca unnare a războiului, iar la începutul
anilor ’30 ca rezultat al recesiunii economice mondiale, autorităţile române
nu au abandonat ajutoarele în bani şi materiale pentru reconstruirea
bisericilor din Dobrogea. Acestora li s-au adăugat donaţiile în bani şi
materiale de construcţii făcute de fmntaşii dobrogeni care vedeau în Şcoală
şi Biserică principalele instituţii de revigorare a sentimentului românesc.

3J2 D.J.A.N. Tulcca, fond Prefectura Tulcea, dosar 131/1920, f. 21, Raportul prefectului
judclului Tulcca către Ministerul dc Interne şi Ministerul Cultelor şi Artelor prezenta
situaţia dczastiuoasă a unor monuincnte istorice dc o deosebită importanţă spirituală
pentru locuitorii Dobrogei; ,Jii timpul ivzhoiiilui s-a tlislriis priit incendiere mica biserică
Sf. Atanasie ditt coitiiiiia tWiculifel, un moiiuiiteitt istoric de mare însemnătate pentru noi
rontânii, căci îşi are vechimea de mai hiite de 300 de ani şi vorbea desluşit de drepturile
noastre vechi asupra pământului dobrogean. .Im dori ca onor Ministerul Cultelor şi
Artelor să reconstniiască această biserică după forma şi stilul ce avea şi să nu dăm
uitării acest monument de marc valoare din care generaliile viitoare vor trage multe şi
marifoloase pentru neam şi lege".
3,13 Ihidem, f. 20. îit acelaşi raport îtt judeţul Tulcea existau la începutul anilor '20 doar
paisprezece biserici urbane, dintre care unsprezece parohiale şi trei filiale. în cunsmicţie
erau bisericile din Sulina, Mahmudia, Chilia Vcchc şi Isaccea. Pentru fmalizarea
lucrărilor s-a apelat la sprijinul financiar al Ministerului Cultelor ţi Artelor ..(ăci lăsaţi
enoriaşii la propriile lor puteri, mai ales acum după război, când sunt scăpătaţi şi toate
scumpe, cu greu şi după mulţi ani vor putea termina aceste biserici". Aceeaşi situaţie era
semnalată şi în cazul bisericilor din mediul rural pentru care suma de 15 000 Ici alocată
de către Casa Bisericii prin prcfectuni judeţuhti s-a dovedit a fi instilîcientă. Lucrările au
rămas netcnninatc şi pctilru faptul că „de la enoriaşi nu se poate aştepta la mari ajutoare,
dat fiindcă erau secătuiţi de un inamic care i-a stăpânit şi storsfără milă aproape doi ani
de zile, aşa că bisericile din Judeţ sunt in cea mai rea stare".

219
 Starea bisericilor din provincia dintre Dunăre şi Mare ajunsese atât de
disperată încât în anul 1919 preotul paroh al bisericii din Hârşova a trimis
un memoriu prefectului de Constanţa prin care cerea ca la flecare sărbătoare
să fie trimisă cantitatea de 2 kilograme de faină pentru afacerea prescurilor
necesare la sei-viciul divin”3AA.
Un sprijih deosebit a fost acordat locuitorilor Dobrogei de către
legislativul de la Bucureşti prin elaborarea unor legi menite să organizeze
activitatea instituţională ortodoxă în condiţiile făuririi României Mari.
Astfel, la 8 martie 1923 a fost adoptat Decretul Regal nr. 920 prin care a
fost reînfiinţată, după mai bine de paisprezece secole şi jumătate. Episcopia
Tonusului cu reşedinţa la Constanţa. Aceasta avea jurisdicţie asupra
judeţelor Constanţa, Ialomiţa, Durustor şi Caliacra. Judeţul Tulcea a rămas
sub jurisdicţia Eparhiei Dunării de Jos din care mai făceau parte judeţele
Galaţi şi Brăila34 .
Această măsură legislativă a fost dublată de Decretul Regal nr. 1410
emis la 30 martie 1923, prin care cap al Bisericii Ortodoxe dobrogene a fost
numit episcopul llarie (llie) Teodorescu346. Imediat după investire, care a
avut loc în ziua de 21 mai 1923, cu prilejul sărbătoririi Sfinţilor împăraţi
Constantin şi Elena, îngrijorat de lipsa preoţilor din Dobrogca, acesta a
intervenit pe lângă Ministerul Cultelor şi Artelor, dar şi pe lângă cele două
Camere pentru elaborare unor norme legislative menite să atragă preoţi şi
călugări ortodocşi în Dobrogea. în actul de fundamentare, episcopul llarie
arăta că bisericile din Dobrogea erau lipsite de preoţi, dar mai ales interesele

D.J.A.N. Constanta, fond Primăria Hârşova, dosar 44/1919, f. 44, O situa|ic

asemănătoare se găsea şi în eomuna Chioseler din plasa Traian. Vasile Lupaşcu,
administratorul acesteia, a raportat în urma unui control că .....biserica din localitale are
nevoie de reparaţii in inierior. Preotul monah îşi vede de datorie. Am luat parte ia slujba
religioasă >■/ am observat că sentimentul religios lasă de dorit, pufini credincioşi s-au
grăbit să asculte serviciul divin. S-a observat numai un singur cântăreţ. Parte din
autorităţile comunale şi invătătond-diriginte cu câţiva elevi au luat parte la slujbă".
345 G. llinoiu. Cultele tn Dobrogea. în Dobrogea. Cincizeci de ani de vieală românească.
IS7S-I928, llucurcşti. Cultura Naţională, 1928, p. 629.
340 Ibidem. p. 629. înaltul ierarh a fost ales în această demnitate la 29 martie 1923 de
Marele Colegiu elcetoral al Bisericii Ortodoxe Române. înainte de aecastă alegere,
preotul llie Tcodoreseu a fost paroh al bisericii Amza din Bucureşti, profesor la Liceul
„Sf. Sava” şi director Ia Seminarul „Nifon”. După alegere a fost uns în monahism la
mănăstirea Sinaia unde a primit numele de llarie şi hirotonit episcop la 9 aprilie 1923 în
Catedrala miu-opolilană din Bucureşti. Vezi P. C. Popescu, Alegerea. inve.\tirea si
instalarea Prea SJinlilitltii Episcop Harţe a! Constantei. în Tomistil, an I, nr. 2/1924, p.
20; Nechita Runcan, Contribuţia ierarhilor tomitani la dezvoltarea culturii s'
spirltualilălll oraşului Constanta în perioada 1923-1950. în Studii istorice dobrogene.
Constanta, Editura Ovidius University Press, 2003, p. 270.

220
naţionale şi religioase reclamau hirotonirea unor adevăraţi propovăduitori ai
ortodoxiei şi idealurilor naţionale3,17.
Pe toată perioada interbelică, numărul preoţilor a fost insuficient pentru
îndeplinirea cerinţelor religioase ale credincioşilor. Enoriaşii sufereau din
pricina lipsei de preoţi, în timp ce hirotoniile acestora au fost suspendate
datorită faptului că seminariile nu asigurau un număr suficient de candidaţi
pentru acoperirea locurilor vacante. Mai mult, seminariştii şi licenţiaţii în
teologie, candidaţi pentru funcţiile de preoţi din Dobrogea,, fug şi nu se mai
devotează misiunii preojeşli, în care nu văd nici o perspectivă, ci
îmbrăţişează mai bucuroşi alte ocupaţiuni mai prielnice şi cu mai puţină
grijă şi responsabilitate”34^.
Păstorirea drept credincioşilor ortodocşi de către episcopul Ilarie a fost
de scurtă durată, până la 28 septembrie 1925, când acesta a murit în umia
unei grele suferinţe. La 9 martie 1926, întâistătător al episcopiei Tomisului
a fost numit arhiereul Gherontie Nicolau3,19, pentru ca în anul 1937 Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să hotărască, în unanimitate, ca la
Episcopia Tomisului să fie numit un arhiereu-vicar în persoana P.S.
Arhiereu Galaction Cordun Craioveanul care umia să poarte numele de
Silistreanul350. Acesta a încercai să aplice legislaţia în vigoare, având o
contribuţie majoră la aplicarea unitară a legislaţiei în domeniul cultelor în
toată România Mare. In anul 1928, în Dobrogea se rezolvase parţial
problema organizării parohiilor şi a acoperirii acestora cu preoţi prin
hirotonirea absolvenţilor seminarişti. La Constanţa, în cele două protoierii
existau optzeci de parohii, din care şaisprezece erau vacante. Acestea erau

1J7 Ibidem, p. 630. în c,\puncrca dc motive, episcopul Ilarie arăta cS ..bisericile clin
Dobrogea swif cu totul lipsite de preoţi si aceasta din cauză că ţtersoane cu studii
speciale dintre localnici nu sunt. iar in restul tării, cei care ar îndeplini condiţiunile
cerute de legile actualmente în vigoare, din anumite consideraţiuni ezită a se duce în
această parte a ţăriî. unde mai mult ca ori fi unde interese naţionale fi religioase
reclamă neapărata prezenţă a unor adevăraţi propovăduitori ai credinţei si învăţăturii
creştine”.
3■ll, D.J.A.N. Tulcca, fond Prefeclura Tulcea, dosar 131/1920, f. 21, în aceste condiţii,
existau parohii care nu au fost ocupate dc tittilari de 10-15 ani, motiv pentru care ..copiii
noi născuţi mor nehotezaţi. oamenii nemărturisiţi si neîmpărtăsiţi. iar morţii îngroţtaţi
Jară asistenţa ţireoţilor".
344 Ncchita Runcan, op. cit., p. 274. La data dc 4 februarie 1926, Colegitil electoral al
Bisericii Ortodoxe Rom.ânc l-a ales, prin vot, în scaunul episcopal vacant pe episcopul-
vicar Gherontie Nicolau, fost colaborator al episcopului Ilarie, alegere ratificată dc
Sfântul Sinod la 4 martie 1926.
3'11 Episcoţtia Tomisului va avea un arhiereu vicar, in Dobrogea Jună, an XXXIII, nr.
113/17 iunie 1937, p, 1.

221
deservite de şaizeci şi unu de preoţi, dintre care opt licenţiaţi, optsprezece
absolvenţi de seminar cu gradul doi, treizeci şi trei de seminarişti cu gradul
unu şi doi absolvenţi de teologie. Erau ajutaţi de patru preoţi ajutători, o
sută patruzeci şi cinci de cântăreţi şi zece paracliseri, în condiţiile în care
existau douăsprezece locuri vacante de cântăreţi. De asistenţa acestor preoţi
beneficiau în judeţul Constanţa 27 000 de familii care numărau 115 123 de
locuitori551.
în judeţul Caliacra, în anul 1928 existau patruzeci şi trei de parohii,
dintre care trei erau vacante fiind deservite de un absolvent de seminar cu
gradul doi, şase absolvenţi de seminar cu gradul unu, douăzeci şi opt de
preoţi absolvenţi de şcoală pregătitoare, unsprezece preoţi ajutători şi trei
diaconi. Aceştia erau ajutaţi de şaizeci şi unu de cântăreţi şi şapte
paracliseri, ce asistau 13 329 de familii cu un număr total de 57 271 de
membri352.
Se poale observa pentru acest judeţ un deficit destul de important de
preoţi şi preoţi parohi ortodocşi în condiţiile afluirii în Dobrogea de Sud a
unui număr tot mai mare de aromâni veniţi din Grecia şi sudul Bulgariei.
O situaţie asemănătoare se întâlnea şi în judeţul Dunistor unde din
cincizeci şi unu de parohii, patruzeci şi şapte erau ocupate. Acestea erau
deservite de un preot licenţiat, nouă seminarişti cu gradul doi, şapte
absolvenţi de seminar cu gradul unu, douăzeci şi şase de preoţi absolvenţi
de şcoală pregătitoare, cinci preoţi ajutători şi un preot supraveghetor. Erau
ajutaţi de şaptezeci şi patru de cântăreţi şi trei paracliseri în condiţiile în
care erau vacante douăzeci de posturi de cântăreţi. Aceştia aveau în
asistenţă religioasă 18 738 de familii, cu un număr total de 74 994 de
membri353.
Ca şi în cazul judeţului Caliacra, şi în judeţul Durustor exista în anul
1928, dar şi în toată perioada interbelică, un număr insuficient de preoţi în
condiţiile unei creşteri demografice substanţiale datorată colonizării cu
populaţie aromână. Dobrogea de Sud, de altfel, a cunoscut frământări în
organizarea instituţiilor religioase datorită necesităţii hirotonirii unor preoţi
proveniţi din rândul coloniştilor aromâni35,1.
în judeţul Tulcea existau optzeci şi opt de parohii din care patruzeci şi
şase erau vacante. Se poate observa un deficit destul de important de preoţi
parohi, în condiţiile în care lăcaşurile ortodoxe de aici se aflau sub

35IG. Ilinoiu, op. cit., p. 631.

352 Ibidem. p. 631.
353 Ibidem, p. 633.
354 V. Strocscu, Dobrogea Nouă pe căile sirăbimilor, Bazargic, Editura Tipografici
„Comerciala”, 1927, p. 53.

222
jurisdicţia Eparhiei Dunării de Jos şi nu sub autoritatea Episcopiei
Tomisului cu sediul la Constanţa.
Aceste parohii erau deservite de un preot licenţiat, paisprezece
seminarişti cu gradul doi, douăzeci şi unu de absolvenţi de seminar cu
gradul unu, un preot cu şcoala pregătitoare, trei preoţi ajutători şi patru
preoţi supraveghetori. Erau ajutaţi de o sută patruzeci şi şapte de cântăreţi şi
zece paracliseri în condiţiile în care douăzeci şi trei de posturi de cântăreţi
erau vacante. Erau asistate religios 26 443 de familii cu un număr de 118
235 de membri355.
în perioada interbelică au fiinţat trei sute douăzeci şi unu de parohii cu
un număr de o sută optzeci de preoţi parohi care aveau în asistenţă
religioasă 85 755 de familii cu un total de 365 623 de locuitori356.
Pentru completarea numărului de preoţi din parohiile din judeţele din
sudul provinciei din dreapta Dunării, Vasile Sliveanu, protopopul judeţului
Durustor a propus să fie hirotoniţi şi învăţătorii care unnau să susţină mai
întâi un examen de „capacitate preoţească". Propunerea a fost înaintată
Sfântului Sinod, după care eele două Camere a votat „Legea excepţională
pentru hirotonirea preoţilor în Dobrogea Nouă”357.
Pentru Dobrogea, preoţii şi cântăreţii erau pregătiţi în instituţii de
pregătire şi cultivare preoţească speciale. Astfel, preoţii unnau cursurile
Seminalului „Sf împăraţi” din Constanţa înfiinţat la 1 septembrie 1922.
Acesta aeoperea doar parţial necesarul de preoţi calificaţi din cele patru
judeţe dobrogene. Acolo unde nu existau preoţi calificaţi, comunitatea
primea acceptul episcopului de a numi un diacon.
Cântăreţii erau pregătiţi în şcoala de cântăreţi bisericeşti înfiinţată
înainte de izbucnirea primului război mondial. în perioada interbelică au
existat cazuri când au fost trimişi la acestă şcoală candidaţi străini care nici
nu cunoşteau prea bine limba română358.
Cu toate aceste neajunsuri la care se adăuga o acută lipsă de fonduri,
viaţa religioasă a românilor dobrogeni a cunoscut în perioada interbelică o
deosebită efervescenţă. Activităţile cotidiene, mai ales la sate, aveau în
centrul lor şeoala, biserica şi primăria, care erau percepute ca apărătoare a
valorilor româneşti, dar şi a respectului faţă de lege. Mai mult. Biserica
reprezenta un sprijin pentru familiile sărace care, pe lângă alinarea
sufletească, primeau şi un mic ajutor material.

355 G. lliiioiu, op. cil., p,

p.631.
,5'‘ [bidein, p. 632.
357 Ncchila Runcan, op. cil., p.p 272.
3)8 G. llinoiu, op. cil., p. 632.

223
 Biserica îl sprijinea pe credincios încă de Ia naştere. Se acorda o impor­
tanţă deosebită botezului care devenea un eveniment deosebit pentru comu­
nitate, mai ales în mediul rural. întreaga familie a copilului participa la a-
ceastă sărbătoare aducând mici daruri. De asemenea, bunicii copilului bote­
zat îi inviatau la masă pe bătrânii satului, semn de respect în cadrul
comunităţii.
Căsătoria era un alt eveniment de importanţă majoră nu numai în
lumea satelor, ci şi la oraşe. Acum se stabilea poziţia socială a noii familii,
dar şi stabilitatea materială datorată averii.
Fiind comunităţi mici, satele primeau acest eveniment cu o atenţie
mărită. O nuntă reuşită era aceea Ia care participau toţi sătenii care dăruiau
mirilor necesarul începerii vieţii de familie. Mai mult, o căsătorie întărea
relaţiile dintre diferite familii, datorită zestrei primite de cei doi miri.
Şi în mediul urban căsătoria era un eveniment important, mai ales că ea
se desfăşura în interiorul unei anumite categorii sociale. Pentru familiile
bogate, aceasta era o modalitate de sporire a averii şi influenţei prin relaţiile
de rudenie stabilite359.
înmormântările aveau şi ele un loc important în viaţa cotidiană. Şi cu
această ocazie, participarea întregii comunităţi era un semn că persoana
decedată jucase un rol important în comunitate. Participarea la slujba de
pomenire era obligatorie pentru cei care îl cunoscuseră, iar rudele făceau
eforturi materiale deosebite cu această ocazie360.
Deosebit de importante pentru dobrogeni erau sărbătorile religioase.
Cu aceste ocazii, prezenţa Ia biserică era obligatorie, atât pentru oamenii
maturi, cât şi pentru copii. Acum exista o colaborare deosebită între cele
două instituţii importante ale românilor. Biserica şi Şcoala, deoarece preotul
satului era de cele mai multe ori şi profesor. Pregătirile începeau cu câteva
săptămâni înainte şi aveau drept scop mobilizarea întregii comunităţi. Doar
suferinţa fizică era un motiv acceptat pentru absenţa de Ia slujbă, în rest
toată suflarea satului fiind prezentă.
Viaţa religioasă se împletea şi cu activităţile cotidiene ale locuitorilor.
Presa vremii aminteşte de alaiurile de preoţi şi credincioşi ieşiţi pe câmp sau
pe lângă vreun fir de apă pentru ţinerea unor slujbe cu scopul de a abate
seceta, inundaţiile sau molimele. Şi cu acestă ocazie, bătrânii satului şi
copiii participau în mod obligatoriu361. La 21 mai 1926, de praznicul

m tbidem, p. 631.
300 Ihidem, p. 632.
301 Ibidem, p. 632. Astfel de practici erau intens mcdializalc de presa vremii. în
perioadele secetoase ale verii, ziarele dobrogene prezentau procesiunile religioase
organizate de preoţii-parohi în colaborare cu autorităţile locale.

224
Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, la Cavama, preotul Ion Neicu, ajutat
de primarul localităţii şi de membrii consiliului local, au organizat o
procesiune până la marginea oraşului unde se găseau semănăturile
localnicilor. Aici s-a oficiat sfinţirea apei şi rugăciunea pentru ploaie,
holdele fiind stropite cu apă sfinţită, în timp ce „corni ginmazitiliii de sub
conducerea preotului Neicu a dat răspunsurile”362.
Se poate observa că, deşi treceau printr-o perioadă plină de lipsuri,
locuitorii Dobrogei nu şi-au pierdut credinţa deşi unele rapoarte vorbesc
despre o diminuare a acesteia. Unul dintre motive era emanciparea
dobrogenilor în condiţiile pătrunderii în această provincie a progresului.
Drumul la biserică s-a preschimbat în frecventarea cinematografelor sau a
altor destinaţii de recreere. S-a constatat şi o diminuare a simţului moral nu
numai prin nefrecventarea slujbelor religioase, dar şi prin apariţia şi
accentuarea unor vicii precum consumul de alcool, luxul, jocul de cărţi,
concubinajul, dar şi ateismul şi setea de înnavuţire, care au început să facă
parte, din ce în ce mai mult din modul de viaţă a unei ,părţi însemnate din
popula[ia provinciei”363.
în aceste condiţii, conducerea Episcopiei Tomisului a căzut de acord că
era nevoie de organizarea unei mişcări de misionarism nu numai în rândul
clerului ortodox, ci şi în rândul credincioşilor. Astfel, prin raportul 10 116
din 27 decembrie 1922 către Ministerul Cultelor şi Artelor se menţiona
necesitatea alocării unor importante sume de bani în vederea ameliorării
stării morale a locuitorilor Dobrogei prin acte de misionarism şi caritate,w.
Se avea în vedere pregătirea unor preoţi şi diaconi tineri care să
cutreiere satele şi oraşele dobrogene unde urmau să ţină predici şi prelegeri
cu privire la cauzele decăderii morale. La sate, împreună cu preoţii parohi.

361 Procesiune pentru ploaie, în Dacia, an XIII, nr. 113/2S mai 1926. p. I.
363 D.J.A.N. Tulcca, fond Prefcciura Tulcca, dosar I3I/I920, f. 22. Inlr-un raport trimis
către Ministcnil Cultelor şi Artelor se arăta că „bisericile erau altădată pline de
credincioşi în silele de duminici şi sărbători. Starea nioralitălii publice din provincie lasă
de dorit, atât la oraşe, cât şi la sate, ca şi in restul tării, în adevăr, se ştie că la noi astăzi
societatea înaltă, in cea mai mare parte, este .sau nercligioasă .sau indiferentă de
chestiunile religioase, iar cea de Jos este siiperstiiioa.să. De.spre educaţia religioasă
putini sb ocupă astăzi in familie .sau şcolile noastre. Drumul la biserică de pe vremea
bunicilor evlavioa.se .s-a schimbat astăzi in acela către cinematografe cu Jihne de multe
ori obscene, iar slujba paraclisului de sâmbătă seara din casele boiereşti dc altă dată s-a
pierdut. Scăderea simţului moral se coitslată. dar, prin nefrecventarea bisericilor in
duminici şi ,sărhători şi prin multe scăderi morale ce se obseiră la poportil nostru din
Dobrogea şi anume viciul beţiei, lusul. Jocul de cărţi, concubinajul, uir acum. un .spirit
general de bolşevi.sm şi goană după ban”,
w G. Ilinoiu, op. cit., p. 633.

225
se urmărea organizarea în zilele de duminică sau de sărbători a unor slujbe
care aveau darul de a-i povăţui pe credincioşi în păstrarea valorilor creştine.
Din acelaşi raport reieşea că o decadenţă morală accentuată era
resimţită mai ales la oraşe, dar mai cu seamă ia Constanţa. Printre cauzele
acestei stări de lucruri erau menţionate legăturile cu cetăţenii occidentali
purtători ai moravurilor apusene, dar şi o îndepărtare de religie care ducea la
consumul excesiv de alcool sau traiul în concubinaj365.
In perioada interbelică, în rândul populaţiei au început să se manifeste
diferite superstiţii care nu aveau nimic în comun cu dogmele religioase şi cu
credinţa. Unul dintre cele mai frecvente obiceiuri era acela de a-1 ocoli pe
preot sau de „a-i tăia calea când îl înlălneşle cineva pe stradă". O altă
practică era aceea a datului în ghioc, cărţi de tarot şi cafea la care apelau
„doamne şifete tinere din aşa-zisa societate bună care se strângeau in jurul
celei care le spune viitorul, citind în ceaşca de cafea"366.
Datorită contextului intern, lipsei de fonduri şi a numărului insuficient
de preoţi cu aptitudini misionare acest proiect a fost abandonat, păstrarea
unei moralităţi ridicate rămânând în sarcina preoţilor parohi. O oarecare
revigorare morală s-a resimţit mai ales în lumea satelor la sfârşitul anilor
’30, o dată cu creşterea importanţei Mişcării Legionare pe scena politică
românească367.
în Dobrogea, o bună parte a membrilor Mişcării Legionare erau
aromâni colonizaţi în provincia trans-danubiană mai ales după sfârşitul
primului război mondial. Stabiliţi în comune precum Cogealac şi Tariverde
din judeţul Constanţa, Ceamurlia şi Stejaru în judeţul Tulcea, dar şi în
judeţele Durustor şi Caliacra, aceştia erau purtătorii unor valori morale
nealterate. Acest lucru se datora şi faptului că legăturile dintre aromâni şi
restul populaţiei dobrogene se limitau în mare parte la domeniul economic.
Mai mult. Episcopia Tonusului a acceptat hirotonirea unor preoţi aromâni şi
titularizarea lor în comunităţile acestora. în aceste condiţii, doctrina
legionară se potrivea mai bine modului de viaţă şi aspiraţiilor locuitorilor
aromâni.
Pe lângă greutăţile inerente legate de lipsa preoţilor şi decadenţa
morală, o altă problemă cu care se confrunta clerul dobrogean era legală de
abuzurile făcute de conducerea eparhiilor. Un caz intens mediatizat a fost
cel al unor călugări cărora li s-au încredinţat diverse parohii în judeţul

365 Ibidem, p. 634.

366 diacon C. Slaicu, împotriva superstijiilor, în Dobrogea Jună, an XXXIII, nr. 30-31/13
februarie 1937, p. I.
367 D.J.A.N. Tulcea, fond Prefectura Tulcea, dosar 59/1941, f. 10.

226
Tulcea şi care au raportat că din ordinul Episcopiei Dunării de Jos li se
reţinea Jumătate din salariul lunar pentru construirea unei clădiri
administrative. Această hătărâre a fost luată în condiţiile în care salariul
acestora era de 2 600 de lei pe lună. în urma memoriului trimis către
Ministerul Cultelor şi Artelor, călugării petiţionari au fost sancţionaţi şi
mutaţi disciplinar368.
Indiferent de greutăţile materiale pe care le-a întâmpinat după
revenirea din refugiu sau de pătrunderea moravurilor occidentale, populaţia
provinciei dintre Dunăre şi Mare şi-a păstrat credinţa şi tradiţiile în pofida
impactului pe care emanciparea I-a avut asupra sa.

Nevertheless the material difficulties met by the population of the

province between Danube river and the Black Sea, after they came back
from their exile or being generated by the occidental habits penetration, they
kept their beliefs despite impact of their emancipation.

BIBLIOGRAFIE

1. Atanasiu, V., România în primul război mondial. Bucureşti, Editura

Militară, 1979
2. llinoiu, G,, Cultele în Dobrogea, în Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţă
românească. IS7S-I92S, Bucureşti, Cultura Naţională, 1928
3. Roman, loan N., Iredenta bulgară in Dobrogea, în Analele Dobrogei,
XVI, 1935
4. Runcan, Nechita, Contribuţia ierarhilor tomitani la dezvoltarea culturii
^i .spiritualităţii oraşului Constanţa in perioada 1923-1950, în Studii
istorice dobrogene. Constanţa, Editura Ovidius University Press, 2003
5. Stroescu, V., Dobrogea Nouă pe căile străbunilor, Bazargic, Editura
Tipografiei „Comerciala”, 1927
6. Ştefanescu, A., Lascu, Stoica, Mărturii documentare privind ocupaţia
Puterilor Centrale în Dobrogea (1916-1919), în Pontica, voi. XVII, 1984
7. Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Constanţa
8. Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Tulcea
9. „Dobrogea jună”

,t’s hifoniialhmi bisericeşti, in Dobrogea jună, an XXVI, nr. 3/5 ianuarie 1930, p. 2.

227
 PRIVIRE ASUPRA CONTRIBUŢIEI BISERICII
ORTODOXE ROMÂNE LA MIŞCAREA ECUMENICĂ
Prof. Viorica Stan - Constanţa

Lumea contemporană se caracterizează printr-o diversitate de valori

(religioase, ştiinţifice, tehnice, economice etc.) care divid, într-o anumită
măsură, însăşi persoana umană369. Omul însă îşi găseşte cel mai adesea şi
cel mai sigur refugiu în valorile spirituale. Biserica reprezintă în acest
context „viaţă” şi ,,v;o/o esle lumina oamenilor" (loan 1,4).
Chiar dacă se recunosc în prezent mai multe biserici creştine,
rugăciunea Mântuitorului nostru lisus Hrislos răzbate veacurile: „După cum
Tu, Părinie, iniru mine şi eu intru Tine, aşa şi aceştia IN NOI. SA FIE
UNA" (loan XVII, 21). Plecând de la aceste cuvinte divine, înţelegem că
dezbinarea nu este „pe potriva firii” şi, tocmai din această cauză, în sfera
creştinismului secolului al XX-lea, s-a afirmat deschis dorinţa de apropiere
între diferitele comunităţi creştine. Nu putem şti dacă această dorinţă a
pomii sau nu dinlr-o profundă iubire fală de adevăr sau dacă reprezintă doar
o iluzie „pornită de la unii oameni care se simt izolali"310. Cert esle că
ecumenismul defineşte viaţa bisericească a timpurilor noastre, extinzându-
se prin reflexele dezbaterii şi asupra unor atitudini din cadrul societăţii.
Termenul „ecumenic” defineşte mai mult decât ceea ce se înţelege în
prezent prin ecumenism, mişcare ecumenică, ecumenitate. Intr-un limbaj
simplu, cuvântul „ecumenic” subliniază lot ceea ce interesează Biserica în
totalitatea sa, căci ecumenică este Biserica, „Una, Sfântă, Apostolească şi
Sobornicească"31'. Cunoscând duhul Bisericii întemeiate de Hristos,
înţelegem că această comunitate de suflete ce alcătuiesc efectiv adevărata
Biserieă din lume (luptătoare) nu poate fi decât o comunitate de extensie
afectivă. Biserica nu poale trăi pur şi simplu, ea trăieşte Duhul Hrislic şise
desfăşoară. încercând să cuprindă dacă se poate totalitatea sufletelor, toate
fiind ale Iui Dumnezeu, care pe toate Ie doreşte la El. înţelegând aceasta,
ecumenismul creştin nu poate reprezenta decât efuziunea sinceră a Bisericii.
Aspectul etic al luptei pentru unitatea umană, afinnă sobomicitatea Bisericii
dată de Mântuitorul lisus Hristos, ea izvor şi criteriu al comunităţşii umane

369 A SC vedea în x x x , Concepteie nmanităfii - O istorie a ideilor, coordonator: Jcan-

Michcl Dcsnicr, Editura Lider, Bucureşti, f. a.
370 Prof. univ. dr. Petru I. David, Ecumenismui - un /ador de stahiiitaie in lumea de
astăzi. Editura Gnosis, Bucureşti, 1998, p. 7.
371 Ibidein, p. 26.

228
locale şi universale372. Căci Hrislos este prezenţă dinamică în cadrul
Bisericii şi în lume prin Duhul Sfânt. Doar întru El găsim liantul unităţii, al
păcii depline, al dragostei adevărate şi al vieţii veşnice. Astfel, creştinismul
nu-şi poate îndeplini vocaţia universalistă, dimensiunea orizontală a
sobomicităţii, în afara unităţii omenirii, a înfrăţirii tuturor într-un mod
autentic în lisus Hristos, care „a venit spre mărturie, ca să mărturisească
despre Lumină, ca toţi să creadă prin El. Nu era El Lumina, ci ca să
mărturisească despre Lumină, care luminează pe tot omul, care vine in
lume" (loan I, 7-9). Dintiu început fiind un singur Domn şi o singură
credinţă, va trebui să existe şi o singură Biserică ca la origini, ce avea o
măprturisire de credinţă comună, stabilită clar şi concis în perioada
Sinoadelor Ecmenice de către Sfinţii Părinţi. Este de remarcat aici raportul
dintre Biserică şi Sinodul Ecumenic, de ia neacceptarea validităţii
hotărârilor Sfinţilor Părinţi venind marile sminteli, erezii şi schisme.
Biserica Ortodoxă îşi are expresia conducerii sale în prmcipiul
sinodalităţii, căci Biserica a lucrat în chip sinodal de la început, într-o
adevărată comuniune de credinţă, ca o uniune sobornicească de comunităţi
locale373.
Fără a viza o tratare extinsă a problematicii ecumenismului BOR în
contemporaneitate, subliniem în continuare câteva dintre contribuţiile
Bisericii noastre la Mişcarea Ecumenică. In fapt, cultivarea relaţiilor
ecumenice cu bisericile creştine de peste hotare reprezintă una dintre
vocaţiile ortodoxiei româneşti în perioada contemporană. Remarcăm, de
altfel, încadrarea ortodoxiei româneşti în Mişcarea Ecumenică încă de la
începutul organizării acesteia (1920), reprezentanţii BOR participând activ
Ia lucrări împreună cu evanghelicii, lutheranii, reformaţii, anglicanii ş. a.
Menţionăm că primul patriarh al BOR, Prea Fericitul Părinte Miron
Cristea (1925-1939), şi-a câştigat merite şi în ceea ce priveşte întărirea
relaţiilor Bisericii Ortodoxe cu alte biserici, stimulându-se astfel întrunirile
frăţeşti din Balcani, la Sofia, Bucureşti, Atena, Tirana, Belgrad, creştinii şi
bisericile primind chemarea la „unire ş/ înţelegere"11*. S-au extins relaţiile
de dialog cu Biserica Angliei, au fost reorganizate misiunile onodoxiei
româneşti în Europa Occidentală, în Canada şi S.U.A., iar Ia Ierusalim şi în

372 Dr. Antonie Plâmădcnlu, Vocaţie ,tt misiune creslină in vremea noastră. Tipografia
Eparhialii Sibiu, Sibiu, 1984, p. 35.
373 Ion Bria, Biserica si Sinodul Ecumenic, în Glasul Bisericii, nr. 5-6, 1972, p, 531.
374 Diac. P. I. David, Călăuza creştină - Sectologie - Pentru cunoaşterea S' apărarea
dreptei credinţe in fata prozelitismului sectelor. Editura Episcopiei Argeşului, Curtea de
Argeş, 1994, p. XXIII.

229
Iordan eforturile patriarhului a dus Ia ridicarea lăcaşurilor ortodoxe numite
ulterior „Aşezămintele româneşti de la Locurile Sfinte”375.
Patriarhul Miron Cristea înţelegea unirea bisericilor „nu numai ca un
act uman, neforţat ţi nici politic-adeziv, ci la baza acestuia trebuia să fie
convingerea în «chemarea lui Hristos», lucru pentru care va pune
bazele unor noi mijloace ţi metode misionar pastorale ţi cultural-educative
pentru clerul ţi credincioţii ortodocţi, poziţie ce a avut influenţă asupra
tuturor cultelor ţi credincioţilor lor de diferite minorităţi "m.
în acei ani, presa bisericească, activitatea misionară şi pastorală au
găsit un sprijin real în personalitatea Patrarhului Miron Cristea, care a
socotit cultele şi minorităţile etnice „egale, dar ţi responsabile" faţă de ţara
comună. România377.
în timpul celui de-al doilea Război Mondial şi până în anul 1961,
BOR şi-a întrerupt participarea revenind apoi activ în cadrul Mişcării
Ecumenice începând de la Conferinţele „Nyborg”378. în privinţa activităţii
BOR în Conferinţa Bisericilor Europene şi în cadrul Conferinţei Creştine
pentru Pace, principiile sale au fost simple, acestea coincizând cu
preocupările organizaţiei: promovarea colaborării bisericilor în sprijinul
năzuinţelor contemporane de pace şi de prietenie între popoare379.
în anii păstoririi sale. Prea Fericitul Patriarh Justinian Marina (1948-
1977) a susţinut întreţinerea unor legături rodnice cu alte biserici creştine,a
îndrumat îndeaproape participarea BOR la toate acţiunile desfăşurate în
cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a Conferinţei Bisericilor
Europene, iar în ţară, conferinţele inteconfesionale organizate pe o gamă
largă de discuţii, convergenţe, dialog sau teme reciproc accesptate au fost şi
rămân expresia autentică a ecumenismului local380.
în cadrul Consiliului Ecumenic, bisericile ortodoxe între ele, în
remarcabilă măsură BOR, au contribuit la deplasarea accentului principal al
acestui Consiliu „de la preocuparea la o unitate concepută în spirit
relativizant, la preocuparea de problemele cooperării practice". S-a
susţinut că unirea bisericilor nu este un lucru facil, neputându-se obţine prin
bagatelizarea deosebirilor dogmatice, cum s-au obişnuit să procedeze unii
dintre membrii denominaţiunilor protestante. BOR a susţinut, în primul

37i Jhictem.
m îbidem, p. XXIV.
3,7 Prof. univ. dr. Petru I. David, Eciiiiienismiil..., pp. 217-218.
37“ Jbidem, p. 137.
379 Pr. Prof. Dumitru Sltlniloac, Retaliile ecumenice ale Bi.,:ericii Ortodoxe Române in
ultimul sfert de veac, în Ortodoxia, an XXV, nr. 2, 1973, p. 167.
31111 Diac. P. 1. David, Călăuza creştină..., p. XXXII.

230
rând, problema unităţii creştine în diversitatea bisericilor381. în spirit realist.
Biserica noastră, prin Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian, a făcut
distinţie intre unitatea de colaborare sau dialogul slujirii in care bisericile
rămân deosebite prin credinţa şi fiinţa lor şi care e posibilă încă de pe acum
şi între unirea lor într-o singură Biserică, ideal depărtat în viitor38". La toate
întrunirile ecumenice, delegaţii ortodocşi români au plecat „înarmaţi" cu
sfaturi şi precizări clare din partea Prea Fericitului Patriarh şi Sântului
Sinod383.
în cadrul celei de-a treia Conferinţe Panortodoxe de la Rodos (1964)
s-a fixat, cu contribuţia hotărâtoare a delegaţiei Bisericii noastre, atitudinea
Ortodoxiei în problema dialogului cu Biserica Romano-Catolică. S-a
dezaprobat cu fermitate tendinţa Romei de unire prin subordonarea
bisericilor sub autoritatea primatului papal38'1.
N-au rămas în afara sferei de preocupări ale BOR nici relaţiile cu
unele biserici protestante, atât în cadiul organizaţiilor intercreştine, cât şi a
ecumenismului intern, dezvoltat între biserica noastră şi cultele din ţară'’88.
Subliniem că BOR şi-a adus contribuţia şi la unitatea Ortodoxiei
ecumenice386, remarcându-se aici principiul autocefaliei strâns legat de cel
al ecumenicităţii, care impune fiecărei biserici îndatorirea de a păzi unitatea
ecumenică a Ortodoxiei387.
în direcţia promovării unităţii ecumenice a Ortodoxiei, BOR a avut o
contribuţie clară prin: toate realizările bisericeşti pe plan local şi prin
întărirea unităţii sale interne, înviorarea contactelor şi vizitelor între întâi
Stătătorii Bisericilor Ortodoxe surori (în anul 1968, Prea Fericitul Patriarh
Justinian a vizitat Patriarhia Ecumenică şi pe Sanctitatea Sa Patriarhul
Athenagora, aceasta fiind prima vizită oficială a unui patriarh român la
Patriarhia Ecumenică), corespondenţă şi scrisori irenice, participarea la
lucrările pregătitoare ale Sinaodului şi marelui Sinod Ecumenic, publicaţiile
BOR. schimbul de studenţi şi profesori de teologie, colaborarea
interortodoxâ în adunările ecumenice. Având în vedere raportul strâns care
există între unitatea Ortodoxiei ecumenice şi unitatea creştină, fiecare

3SI Pr. Prof. Dumilru Slăniloac, Op. cir., p. 16S.

383 Ihicleiii, p. 169.
383 Ibideiii, pp. 171-172.
354 Ihkicni. p. 172.
383 Ibidem, p. 174.
386 Diac. Iccl. loan Ică, Contribuţia Bisericii Ortodo.xe Române la unitatea ortodoxiei
ecumenice. în Ortodoxia, an XXV, nr, 2, 1973, pp. 176-192.
387 Ibidem, p. 177.

231
acţiune de întărire a Ortodoxiei contribuie în acelaşi timp la întărirea unităţii
intercreştine şi solidarităţii pancreştine şi la slujirea comună a lumii388.
Rostul şi rolul BOR în cadrul Mişcării Ecumenice a fost şi este
apreciat de către celelalte biserici, contribuţiile reprezentanţilor noştri la
dezvoltarea mişcării fiind utile în deschiderea căii spre refacerea unităţii
creştine. Dr. W. A Visser't Hooft, fost secretar general al Consiliului
Ecumenic al Bisericilor, a arătat: ,,Biserica Dwmteavoasiră este pe deplin
conştientă de chemarea sa ecumenică". Conrad Ahlers, responsabilul
Oficiului de Presă al Guvernului R.F.G. în anul 1970, a afirmat, la rândul
său, că „nici o altă biserică n-a căpătat o importanţă ecumenică atât de
mare ca Biserica Ortodoxă Română ”m. De asemenea, episcopul de
Chichester (Anglia), Roger Wilson, a apreciat următoarele; „România este
gata cu fiecare prilej să primească pe ceilalţi europeni. Noi absorbim din
exemplul Bisericii Ortodoxe Române o oarecare tărie şi o mare încredere
în speranţa de realizare a ţelurilor noastre "39°.
Prea Fericitul Părinte Patriarh Justin Moisescu (1977-1986), unul
dintre marii ecumenişti contemporani, a fost primul patriarh care a efectuat
o vizită la comunităţile româneşti din S.U.A. şi Canada391. Interesat de
promovarea valorilor istorice ale BOR, patriarhul a delegat în cadrul celui
de-al doilea Congres Mondial al Istoricilor de la Bucureşti din anul 1980, o
comisie sub preşedinţia IPS Nestor, Mitropolitul Olteniei, care a subliniat
un ecumenism istoric local, transformat apoi în practică ecumenică
mondială, participanţii la congres fiind invitaţi şi participând şi la o „slujbă
ecumenică"391.
Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctisl Arăpaşu (1986-2007), a fost,
de asemenea, unul dintre reprezentanţii marcanţi ai ecumenismuhii
românesc, activând mulţi ani în Mişcarea Ecumenică, precum şi la
conferinţele panortodoxe393.
S-a remarcat, aşadar, atitudinea generoasă dar şi înţeleaptă şi
echilibrată a Bisericii noastre, care s-a ferit atât de descurajare şi de critica
exagerată la adresa ecumenismului, cât şi de scufundarea imprudentă in
apele lui, lipsite de limpezime, mai ales la început. întâlnirea de la
Bucureşti, din mai 1999, între Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist şi

mIbidem,p. 191.
389 Prof. univ. dr. Petru I. David, Ecumenismui..., p. 163.
390
IbiJem, p. 164.
391
Diac. P. I. David, Călăuza creştină..., p. XXXIV.
392 Ibidem, p. XXXV.
393 Pr. prof. dr. Mircca PScuiariu, istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. III, Editura
IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 488.

232
Papa loan Paul al II-lea3W, a arătat întregii lumi valenţele ecumenice ale
Bisericii Ortodoxe Române şi vocaţia credincioşilor Bisericii noastre spre
înţelegere şi unitate creştină.

Romanian Ortliodox Church’s role and meantng within Ecumenical

Movement was appreciated by the other churches front organization, our
members contribution to the movement development being useful to open
the path for reconciliation labor. The Bucharest meeting from May, 1999
between His Beatitude Teoctist and Pope Jolin Paul the Il-nd, has shown to
the entire world the ecumenical boundaries of Romanian Orthodox Church
and our church’s believers vocations ihrough Christian Unification and
Reconciliation.

J',■1 Pr. ierom. Justin Marchiş, O pregustare a iinilăfii Bisericilor, în 22, nr. 19, 1999. de
remarcai că Patriarhul Tcoetisla ini)ial după 1989 o .săptămână dc rugăciune pentru
unitatea creştină, cu nădejdea slântă că .tccasta ne va apropia mai mult unii dc al|ii şi pe
to|i împreună dc Dumnezeu.

233
 BISERICA ORTODOXA ROMANA ŞI EVREII
ÎN ANII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Dr. Florin Stan - Constanţa

„Statul are toată libertatea de a aduce îngrădirile necesare

apărării Ţării şi Fiinţei Neamului. Biserica însă nu poate abdica de la
împlinirea poruncii dată de dumnezeiescul ei întemeietor: «Mergând,
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh» (Matei 28,19)”.
Hotărâre a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române (I94I)395

Abordarea unei teme precum Biserica Ortodoxă Română şi

raportarea sa ia situaţia evreilor, într-o epocă dintre cele mai complexe,
poate fi considerată un demers cel puţin îndrăzneţ. Aceasta pentru că
tratăm implicarea Bisericii în politică, un subiect cât se poate de delicat.
Relaţia Biserică - Stat implică atitudini oficiale, personalităţi recunoscute
în epocă, cu rezonanţă în cultura vremii, tradiţii şi trăiri cât se poate de
intense. Preceptul ilustrat de cuvântul Mântuitorului - „Daţi Cezarului
cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui
Dumnezeu!” (Matei 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25), putem spune că
defineşte raportul Biserică - putere seculară, în toate timpurile. Subliniem
însă că o abordare unilaterală a acestui tip de relaţie transformă foarte
uşor calitatea de ştiinţă a istoriei în partizana^96.
Biserica Ortodoxă Română, cuprinzând majoritatea românilor,
reprezenta confesiunea care domina peisajul religios al României Mari,

3.5 Prcol conf. dr. Alexandru M. Ioni|ă, Din ii eciiliil Bisericii şi patriei noastre. Editura
Ex Ponto, Constanta, 2001, pp. 254-255.
3.6 Ion Bria, un cunoscut teolog ortodox, a subliniat: ,,Nii este rolul Bisericii creştine să
judece şi să condamne valorile umane, personale sau sociale, propuse de ahe centre de
autoritate morală şi reliyjuasu. Totuşi, obligaţia ei este să ştie unde stă conştiinţa
comunităţii, să evalueze opţiunile sociale şi politice ale acesteia, să critice principiile
exercitate in domeniu! valorilor, să discearnă etosul poporului credincios după
preceptele Evangheliei. îndeosebi, ea trebuie să Jie sensibilă la exercitarea puterii
politice in Stal, temă majoră a perioadei trecute. Căci anume in acest domeniu Biserica
poate fi implicată sau acuzată că a depăşit limitele simfoniei cu poporul şi ale
autonomiei faţă de puterea politică", pr. prof. dr. Ion Bria, Ortodoxia in Europa. Lacul
spiritualităţii române. Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, laşi, 1995, p, 83.

234
fiind ca mărime a doua Biserică Ortodoxă după cea rusă397. Constituţiile
din 1923 şi 1938 rezervau ierarhilor ortodocşi (ca şi celor greco-catolici) o
prezenţă de drept în Senatul ţării. Primul patriarh al B. O. R., Miron
Cristea, a fost cooptat în politică la cel mai înalt nivel, ca prim-regent
(1927-1930) şi ca prim-ministru (1938-1939). Aşadar, relaţia Bisericii,
prin ierarhii săi, cu Statul este cât se poate de evidentă chiar la nivelul
deciziei politice. Un aspect mult mai important însă este reprezentat de
implicarea clerului obişnuit în politica militantă şi aici subliniem că cei
mai mulţi preoţi angajaţi în praxisul politic al vremii s-au integrat în
Mişcarea legionară399.
In anii războiului, B. O. R., prin preoţii militari, s-a aflat alături de
soldaţii români chiar în primele rânduri, lucru cerut de Episcopul
Armatei, genera! dr. Partenie Ciopron, în ordinul circular nr. 877 din 25
iunie 19413". Patriarhul Nicodhn Munteanu, în calitatea sa de
conducător al Bisericii Ortodoxe Române, a susţinut „răsboiul sfânt” de
partea Germaniei împotriva Uniunii Sovietice, stat condamnat de patriarh
pentru ideologia sa atee şi pentru agresiunea săvârşită asupra României
în vara anului 1940. Se făceau îndemnuri generale de rugăciune pentru
refacerea României Mari100.

357 Dările de seamă ale Congresului Najional Biserieesc - sesiunea oclombric 1932, au
arălat eă în România Irăiau 2.987.590 familii de ortodocşi, ef, Ovidiu Bozgan, Politică şi
Biserică in România Mare, în Dosarele Istoriei, anul VIII, nr, 11 (87), 2003, p, 46,
3,8 Ibidem, p, 47. In echipa Mişcării legionare care a plceal în noiembrie 1936 pe fronlul
războiului civil din Spania, de partea taberei nalionalisle, s-a aflai şi un preot, Ion
Dumitrcscu-Borşa. Fotografia grupului, în Testamentul Ini Ion Moţa. Colcc|ia „Europa ",
MUnchen, 2001, p. 12. Doi dintre cei pleca]i pe îndepărtatul front spaniol. Ion Mo]a şi
Vasilc Marin, membri marcanţi ai Legiunii, au fost ucişi la 13 ianuarie 1937 într-o luptă
desfăşurată la Majadahonda, înmormântarea acestora la Bucureşti a desfăşurat un
impresionant cortegiu întins pe 4 km., care a străbătut centmi oraşului având în frunte o
gigantică cruce formată din legionari în uniformă şi 400 de preoţi care cântau psalmi.
Reţinem că din cei 10.000 de preoţi câţi erau în ţară, 2.000 făceau parte din Legiune, cf
Francisco Veiga, Istoria Gărzii de fier, 1919-1941. Mistica iiltranalionalisnnilni,
Humanilas. Bucureşti, 1993, p. 231.
,v> Colonel dr. Petre Otu, Din activitatea Episcopului general de brigadă dr. Partenie
Ciopron, în volumul Annata şi Biserica, coordonator: comandor Mie Manolc, Colecţia
„Revista de Istorie Militară”, Bucureşti, 1996, p. 234.
'llt0 NICODIM, patriarhul României, Cuvântul Bisericii pentru răsboiul sfânt. Bucureşti,
1941. Dr. Gheorghe Buzalu, Românii pc frontul de Est (1941). Dimensiuni religioa.<:e, in
volumul ,‘trmata şi Biserica, pp. 210-220. Pentru o sinteză a cadrului general, a se \ cdea
studiul semnal de general de brigadă dr. Petre Botczalu, .Armata română in războiul
antiholşevic, în Document. Buletinul Arhivelor Militare Române, an III, nr. 1 (9), 2000,
pp. 35-41.

235
 Având calitatea de Biserică naţională, B. O. R. s-a aflat aproape
întotdeauna alături de puterea politică, fără a avea însă autoritatea care
putea impune hotărâri politice. Cazul patriarhului Miron Cristea putem
spune că a fost, între anumite limite, unul de excepţie.
Biserica Ortodoxă Română s-a aflat pusă în timpul celui de-al
doilea război mondial cu deosebire, în faţa imperativului adoptării unei
atitudini ferme, practice, vis-ă-vis de „problema evreiască”. Unele decizii
care afectau viaţa etnicilor evrei aproape în întreaga Europă a timpului,
adoptate la nivelul politicii guvernelor aflate în sfera de influenţă sau de
dominaţie a Reich-«/«/ nazist, a transformat puterea care se exercita în
această arie într-un adevărat centru antisemit.
S-a spus că „antisemitismul secolului XX este rezultatul celor 19
secole de relaţii creştino-iudaice” (Prof. Martin Lockshin). Nu este în
intenţia noastră dezvoltarea aici a unor consideraţii privind relaţiile între
cele două mari religii monoteiste, cu un rol covârşitor în întreaga istorie
universală. Consemnăm doar câteva concluzii din sfera culturii teologice
de ambele părţi, spre o mai largă înţelegere a raportării Bisericii creştine
faţă de evrei.
In creştinism, raportul faţă de mozaism s-a stabilit după cuvântul
lui Jisus Hristos rostit mulţimii care-L asculta în Predica de pe Munte,
un loc central al misiunii evanghelice: „Să nu socotiţi că am venit să
stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să plinesc” (Matei V,
17). întemeietorul creştinismului a subliniat în continuare valoarea Legii
mozaice: „...adevăr vă grăiesc: înainte de a trece cerul ţi pământul,
nici o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece până ce toate se vor împlini”
(Matei V, 18). Aşadar, în perspectiva Evangheliei, Legea este unică şi
sfântă şi trebuie împlinită40.
Ca raportare a creştinilor faţă de evrei, gânditorul rus Vladimir
Soloviov a concluzionat că nu există o „problemă evreiască”, ci o
„problemă creştină”, pentru că aceştia nu s-au dovedit cu adevărat
creştini în faţa mozaicilor, care, în relaţiile lor cu creştinii, s-au raportat
întotdeauna ţinând cont de propriile lor valori religioase402.

,'01 Drd. Niidim Tarazi, lisus Hristos şi Legea mozaică sau raportul dintre creştinism şi
iudaism după Matei V, în Ortodoxia. Revista Patriarhiei Române. Amil XXV, nr, 4,
oclombric-dcccmbric 1973, p. 627. Nc permiicm să amintim aici şi un cuvânt adresat de
Jisus Hristos celor apropiaji carc-L ascultau: „ Vă vor scoale pe voi din sinagogi: dar vine
ceasul când tot ce! ce vă va ucide să creadă că aduce inchinare lui Dumnezeu. Şi acestea
te vorface, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine" (loan 16, 2-3).
',cl2 V. Soloviov, N. Berdiaev, G, Fedotov, Creştinism şi antisemitism, Humanitas,
Bucureşti, 1992, p. 25.

236
 In cultura mozaică, se apreciază: „în baza Noului Legământ,
creştinii consideră că ci sunt adevăraţii urmaşi spirituali ai lui
Abraliam şi adevăratul Israel. Evreii, dimpotrivă, susţin că ei au fost şi
rămân adevăratul Israel, în calitate de descendenţi fizici şi spirituali ai
lui Abraham”WJ.
în Revista studenţilor în teologie din Bucureşti - Raze de lumină,
numărul pe anul J93S, profesorul universitar preot loan Popescii-
Mălăeşti, care era chiar decanul Facultăţii de Teologie10'1, a publicat un
extins comentariu asupra „problemei iudaiceşti”, sub titlul Iudeii şi
Românii'"’5. Autorul arăta că „Ivirea antisemitismului este negreşit
foarte explicabilă. Mi se pare chiar naturală, întrucât a fost socotit ca
mijloc de apărare. Dar nu duce la scopul dorit. Eu cred că din potrivă,
împiedică în mersul progresului poporul, care-l practică. Iudeii ni s-au
arătat vrăşmaşi din toate punctele de vedere: religios, politic, comercial
etc. Bogăţia ţării noastre i-a ispitit. De aceea când erau goniţi din alte
părţi năpădeau ţara noastră. Acestea toate explică îngrijorarea
noastră, dar nu antisemitismul aşa cum a fost pus în practică5 . (...)
Prin antisemitism s-a făcut lucru negativ. Să se facă lucru pozitiv. Să se
facă „Românism” sau „Naţionalism”...”"7. Părintele profesor făcea
însă o deosebire între „Ebreii binecuvântaţi de Dumnezeu” şi „Iudei”.
Primii „au mers necurmat pe scara progresului până ce amăgiţi de
închipuire au alunecat pe alte căi şi s-au prăbuşit sub povara prea mare
a propriilor lor greşeli”, iar cei din urmă reprezentau, în interpretarea
autorului, „un mic rest degenerat al unei mici părţi din acel vechiu
popor, (...) amăgiţi de credinţe, dorinţe şi nădejdi închipuite şi
falsificări vădite ale ideilor din scrierile vremilor îndepărtate şi
nepricepute de ci”"4.

403 * * ♦. Dicţionar enciclopedic de indaisin/Schiţâ a istoriei popornlni evreu. Editura

Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 177.
40J Constantin I. Bcrcuş, Administraţia Facultăţii de Teologie din Bucureşti (lS<SJ-l9-t8),
în Biserica Ortodoxă Română. Buletinul oficial ol Patriarhiei române, anul C, ur. 9-10,
plembric'OCt°inbric 1982, p. 871. loan Popcscu-Milăcşti a dciiniit douil mandate de
jecan: între anii 1929-1933 şi 1936-1938.
405 pr I. popescu MâlAcşti, Iudeii şi Românii, în Raze de lumină, anul X, nr. 1-4, ian.-dcc.
1938, PP- 4-('3-
J<«' Ibidem, pp. 27-28.
jo’ Ibidem. p. 28.
JOS Ibidem, pp. 54-55.

237
 In fruntea Bisericii Ortodoxe Române se afla, în cei ani, primul său
patriarh, Miron Cristea (1868-1939)'109. în contradicţie cu mişcarea
politică de extremă dreaptă, patriarhul a combătut acţiunea Mişcării
legionare, susţinând că „o mare parte a tineretului a fost indusă în
eroare, neştiind că conducătorii lor s-au pus in servicii străine”,
începând să practice „violenţa, până la crimă”■/,l,. De asemenea, avertiza
că „preoţii nu pot să utilizeze ritualul bisericesc - nici în biserică, nici în
afară pentru sfinţiri de insigne ale partidelor”>/,'.
Apropiindu-se de dezbaterea politică privind viitorul ţării, Miron
Cristea a condamnat în 1935 „slăbiciunea noastră de a tolera ca toţi
veneticii ţărilor străine să se aşeze puhoi, pe la noi, şi apoi să încalece pe
noi şi pe bogăţiile ţării, strâmtorându-ne din propria casă şi ţară”’''’.
Raliindu-se politicii autoritare carliste, girând, prin autoritatea sa de şef
al Bisericii, noua politică, patriarhul a susţinut în cuvântarea de anul nou
1939 că „autoritatea categorică a Coroanei era singurul leac pentru
îndreptarea cetăţenilor pe căile unei munci pozitive, liniştite”, regimul
impus de rege fiind „cea mai sigură garanţie a ordinii şi progresului”'"5.
în consens cu mersul unor tendinţe politice naţionaliste, Miron
Cristea a făcut în perioada 1937-1939 câteva declaraţii care aduceau
critici la adresa evreilor ("„îţi vine să plângi de mila bietului popor
român, căruia evreul îi stoarce şi măduva din oase” în urma imigrării
masive a populaţiei iudaice în România, care ameninţă firea etnică şi
credinţa românească, presa evreiască devenind un instrument de
„distrugere a comorilor sufletului românesc’V, chemând la „apărare
naţională” şi justificând, în acest sens, orice acţiune înfăptuită „din
punct de vedere naţional, moral şi creştin”'"5.
înţelegem astfel de declaraţii care veneau dinspre şeful autorităţii
supreme a Bisericii - acesta fiind Sfântul Sinod - în contextul naţionalist
al timpului, de anvergură europeană. Nu trebuie să uităm că B. O. R. era
declarată oficial „Biserică românească”, conform textului legilor

Am Preot profesor dr. Mireea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, .Ştiinţa”
Chişiilău, 1993, p. 424.
Dr. Marin Nedeleti. Prim-miniştrii României Mori. Ideile politice. Casa de edimrfi şi
presă „Viaţa românească”, f.l., f.a., p. 151.
11 Ibident, p. 148.
a 12 Ihidem, p. 149.
''111I)idem, p 151.
jcan Ancei, Contribuia la istoria României. Problema evreiascâ. Voi. 1. Partea întâi,
1933-19‘t‘l, Editura Ha.scfer, Bucureşti, 2001, pp. 161-162.

238
fundamentale din 1923 şi 19381'5 şi era aproape imposibil să se afle în
afara atitudinilor oflciale416.
Privind contextul amintit, un reprezentant de frunte al curentului
naţionalist, precum profesorul A. C. Cuza, a subliniat într-un interviu
acordat lui Heins Klein, reprezentant al Voelkischcr Beobachter, că
„Biserica ne ajută, fiindcă avem o biserică naţională”'"7. De aici şi până
la declararea B. O. R. „un for antisemit’”,,s este totuşi o oarecare
distanţă. Naţionalismul timpului implica în substrat şi antisemitismul, iar
declaraţiile patriarhului nu puteau ocoli această temă majoră.
După decesul lui Miron Cristea, în martie 1939, scaunul patriarhal
a fost ocupat de Nicodim Munteanu (1S64-194S)4'9. în momentul
înscăunării sale ca patriarh a! B.O.R., Nicodim s-a declarat ferm în
favoarea apărării credinţei străbune, flind însă deschis pentru
„convieţuirea tuturor credincioşilor şi respectul între naţionali(ăţi”J’<’.
Mai târziu avea să afirme cu insistenţă necesitatea intensificării misiunii
pentru stoparea prozelitismului eterodox şi întărirea eciiinenismiiliii
tradiţional a! B. O. R. cu alte culte, cu credincioşi aparţinând
minorităţilor din România421.
în urma adoptării unei atitudini antisemite de către autorităţile
politice, nu puţini evrei au căutat să-şi afle ocrotirea convertindu-se la
creştinism. Evreii convertiţi considerau că astfel vor avea recunoscută
cetăţenia română, cu toate drepturile care decurgeau din această calitate. La
începutul anului 1937, un grup de două sute de evrei, între care şi criticul
literar H. Sanielevici, au solicitat botezul creştin. Autoritatea bisericească a
aprobat cererile acestora, încuviinţând însă pe mai departe trecerea evreilor

415 Daniel Barbu (coordonator). Firea românilor, Editura Ncniira, Bucureşti, 2000, p,
110.
416 Atitudinea Bisericii faţă de spiritul naţionalist a fost expritnală şi de preot profesor
Dînnitni Stăniloac, cunoscut teolog încă din epocă. într-un studiu despre naţionalism din
noiembrie 1937, acesta concluziona: .Naţionalismul, in sine luai. nici nu mâniuie nici nu
oierde. Dar In practică orice naţionalism sau mâniuie sau pierde, după cum este sau nu
^le străhâlul de credinţa creştină ", cf. Dumitru Stăniloac, Ortodoxie şi românLsm, (. 1.,
f. a-, P- 125-
j 1: Qivănlul. nr. 3141, Vineri, 11 februarie 193S, p. 13. Inten iul apăruse anterior chi.ir în
oficiosul gemian, în nutnărul din 9 febniaric 1938.
ris Jcan Ancei, Op. cit., p. 168.
alt Preot profesor dr. Mireca Păcurariit, Op. cit., p. 424.
4’o prof univ. dr. Petm 1. David, Ecumenismul - un factor de stabilitate in lumea de
gstăzi. Editura Gnosis, Bucureşti, 1998, p. 220.
j; pdiriiirliul Nicodim, Dreptul la viată al naţiunilor mici, în Revista teologică, nr. 5-6,
|943 (Sibiu), pp. 269-270.

239
la creştinism pe cale individuală şi nu în grup, spre evitarea unor posibile
complicaţii422.
încă din anul 1931, în numărul din 30 septembrie al cotidianului
Cuvântul, preotul Petre Chiricuţă, care slujea la parohia Hagiu din Bucureşti
şi care s-a făcut cunoscut prin publicarea în 1926 a lucrării Antisemitism
„creştin” sau cea mai cumplită erezie a veacului, a semnat articolul „Hag
Hassucot", care chema pe evrei să intre „in cortul mântuirii lui Hristos"A2i.
Vis-â-vis de problema în cauză, iată ce scria preotul Gh. Paschia, într-
un articol intitulat „Năvala Evreilor la botez", publicat în ianuarie 1938 în
Buna Vestire. Ziar liber de luptă şi doctrină românească: „Trebuie să ne
bucurăm de acest lucru? Nu! (...) Năvala pornită in ultimul timp spre
ortodoxie trebuie să ne îngrijoreze, fiindcă este dăunătoare din punct de
vedere religios şi naţional. Pentru că nu cunosc adevărurile de credinţă
(...). Ortodoxia este astfel slăbită, ba chiar batjocorită (...). Spre înlăturarea
acestor rele este nevoie ca Biserica să fonneze şcoli speciale, de catehizare
a lor, căci ea nu-i poate opri dela botez potrivit cuvintelor Mântuitorului:
«Botezaţi toate neamurile, in numele Tatălui şi a! Fiului şi al Sfântului
Duh» (Matei 28, 19)... ”424. Aşadar, chiar acest cuvânt al unui preot care
împărtăşea ideologia legionară şi care nu-şi ascundea antipatia faţă de
etnicii evrei, afirmă misiunea Bisericii creştine, aceea de a veni în
întâmpinarea tuturor celor care doreau să împărtăşească adevărurile sale de
credinţă.
în scurt timp, cererile multor evrei de trecere la creştinism a creat un
adevărat fenomen în acest sens, în urma unor comentarii de presă
afirmăndu-se o interesantă polemică, legată de calitatea noilor credincoşi.
„Evreul mai bun creştin, decât creştinul născut?" - era titlul unui articol
publicat în Cuvântul la 4 februarie 1938, material semnat cu iniţialele C. S.
Dincolo de interpretări şi dispute religios-dogmatice, autorul articolului
sublinia: „Dacă !a ministerul Justiţiei se va respecta hotărârea luată că
«trecerea la creştinism nu are nici un efect juridic», in cazul acesta
aşteptăm că nu se va intărzia cu luarea celor mai severe măsuri de
cercetare a cazurilor ' .
Autoritatea politică a emis în aceste condiţii Decrelul-lege nr, 711/18
martie 1941, privind modificarea art. 44 al Legii pentru regimul genera! a!
cultelor din 22 aprilie 1928, articol care asigura tuturor cetăţenilor dreptul

n2 Prcol conf. dr. Alexandru M. loniţă, Op. cit., p. 251.

'123 Ibideni.
Buna Vestire, anul II, nr. 266, Miercuri, 19 ianuarie 1938, p. 2.
425 Cuvântul, unul XV, nr. 3134, Vineri, 4 februarie 1938, p. II.

240
de a trece de Ia un cult la altul. Articolul unic al decretului completa vechiul
articol cu prevederea excluderii de la posibilitatea convertirii la oricare cult
creştin a persoanelor aparţinând cultului mozaic'126. Datorită efectelor
deosebite ale legii, Consiliul de Miniştri a hotărât la 9 mai 1941 ca
problema în cauză să fie abordată de Consiliul Superior Juridic, care a
stabilit la 11 iulie acelaşi an că recent adoptatul Decret-lege „modifică
parţial regimul trecerilor de la un cult la altul, iar interzicerea evreilor de a
părăsi religia mozaică este opozabilă deopotrivă tuturor cultelor istorice,
inclusiv Bisericii catolice din România"*11.
Reacţia B. O. R. faţă de măsura vizată nu s-a lăsat aşteptată. Prima
reacţie oficială a înaltei ierarhii a aparţinut lui Nicolae Bălan, mitropolit al
Ardealului (1920-1955). Acesta s-a adresat, la 2 aprilie 1941, generalului
Radu Rosetti, ministrul Instrucţiei, Educaţiei, Cultelor şi Artelor428 care
semnase expunerea de motive la articolul Decretului-lege amintit429.
Mitropolitul Bălan transmitea că „Principial, nimenea de pe pământ nu
poate opri ca Evanghelia şi harul mântuitor a! Domnului nostru lisus
Hristos să fie impărtăşite oricărui om. Fiul lui Dumnezeu s-a coborât pe
pământ şi a suferit moartea pe cruce pentru mântuirea tuturor oamenilor
care vor să creadă in El. Cu atât mai puţin este această interdicţie de
competinţa statului. El nu se poate face stăpân peste ceea ce nu are, peste
harul şi peste voinţa de mântuire a lui Dumnezeu (...). Mai departe nu
poate merge, amestecându-se in lucruri de dogmă (...). Vă rugăm, prin
urmare, domnule ministru, să binevoiţi a retrage Decretul-Lege amintit ca
fiind in contradicţie cu dogma despre Biserică. Dacă nu aţi face aceasta,
suntem nevoiţi a vă declara că pentru Biserica pe care o păstoresc,
Decretul-Lege iiiipricinat il vom considera nul şi neavenit ”4'10.
Aşadar, o atitudine fundamental opusă autorităţii statale. Pentni a
menaja susceptibilitatea autorităţii laice asupra instituţiei B. O. R. privind

1 Monitorul Oficial, iir. 68,21 martie 1941, p. 141.

',:7 Adrian Gabor, Adrian Nicolae Pclcu, Biserica ortodoxă şi evreii in limpid lui
Antonescii, în Dosarele Istoriei, anul VII, nr. 11 (75), 2002, p. 14.
428 Ibideni.
''2, Lya Benjamin (editor). Evreii din România intre anii I940-I9-I4. Voi. I. Legislaţia
aniievreia.'ică. Editura Hasefer, Bucureşti, 1993, p. 120.
'I30 Preot conf. dr. Ale.\andru M. lonili. Op. cit., p. 254, De asemenea. Adrian Gabor,
Adrian Nicolae Peteu, Loc. c/r., p. 14. Privind personalitatea înaltului ierarh ortodox,
sugestivii este şi mărturia dată la Sibiu, la 17 august 1989, de profesorul Ionii Beju, fost
director al Bibliotecii Mitropoliei din Sibiu, sub l'omia unui Referat in legătură cu
inteiventia tnitropolitiilui dr. Nicolae Bălan pe lângă mareşalul .4nloite.'icii ca să nu
predea organelor liilleriste pe cetăţenii rotiuini de origină evreiască", A.C.S.I.E,R.,
Fond UI, dosar nr. 334/1940-1943, IT. 36-37. Asemenea, în dosar nr. 376/1942-1944, 1. 1.

241
această atitudine, protestul mitropolitului arăta că poate exista o soluţie
alternativă pentru ca stratul etnic românesc să nu fie afectat în unna
convertirilor evreilor. Soluţia consta în interzicerea căsătoriilor mixte şi
aceasta indiferent dacă evreii erau sau nu botezaţi431. Această propunere
corespundea dreptului canonic bisericesc (canonul 72, care interzice
căsătoriile mixte, adoptat de Sinodul ecumenic V-VI, s-a perpetuat în
Biserica Ortodoxă până în contemporaneitate432). La 23 aprilie acelaşi an,
Nicolae Bălan a făcut pe lângă demnitarii lumii politice o nouă intervenţie,
susţinând aceeaşi cauză. Aici, mitropolitul a subliniat că „dogniele.ini pot fi
discutate. (...) Cu invăţăturile creştinismului nu se pot face tranzacţii şi
compromisuri, fără ca să nu se clatine întreaga autoritate a lui. Ei este un
întreg descoperit de Dumnezeu şi nu putem înlătura când o parte când aha
din dogmele lui după bunul nostru plac. In asemenea cazuri nu mai este el
deasupra noastră, ci noi oamenii deasupra lui; nu mai este recunoscut ca
dumnezeiesc, ci ca omenesc. Iată de ce calitatea noastră de păzitori ai
adevărurilor de credinţă de.scoperite de Dumnezeu nu îngăduie să ne
abatem de la ele la dorinţa şi judecata omenească. Acesta este cuvântul
nostru definitiv în această chestiune "A}i.
Sinodul permanent al B. O. R., întrunit îiitr-o şedinţă la 9 aprilie
1941, a susţinut revocarea amintitului Decret-lege. Sinodul Bisericii, sub
preşedinţia patriarhului Nicodiin Munteanu, s-a raportat, în fapt, liniei
politice printr-o hotărâre lipsită de echivoc - „Statul are toată libertatea de
a aduce îngrădirile necesare apărării Ţării şi Fiinţei Neamului. Biserica
însă nu poate abdica de la împlinirea poruncii dată de dumnezeiescul ei
întemeietor prin cuvintele: «Mergând învăţaţi toate neamurile,
botezăndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi a! Sfântului Duh...» (Matei
28, 19). Aşadar, Biserica nu poate împiedica botezul cehii care-l cere
pentru mântuirea lui'MI1.
Aproximativ un un mai târziu însă, la 2 martie 1942, dinspre
Patriarhia B. O. R. s-a transmis către I. Antonescu un memoriu semnat
de patriarh, în care se preciza că, deşi in urma prevederilor legislative

431 Prof. dr. loan Şcrbănescu (coordonator), Evreii din România între anii 1940-1944.
Voi hi Perioada unei mari re.ilrişti. Editura Hascfcr, Bucureşti, 1997, p. 202.
412 Impedimente h căsătorie (Referat al Comisiei inierorlodoxe pregăliloare a SfănUdui
şi Marelui Sinod - întrunită la Chambesy, între 16 şi 28 iulie 1971), in Ortodoxia. Revista
Patriarhiei romăne, anul XXIV, nr. 2, aprilie-iunic 1972, pp. 296-297. Icromonali
Nicodim Sachclaric, Pravila bisericească, cdip'a a Ill-a, editată dc Parohia Valea Plopului
- lud. Prahova, 1999, p. 93.
433 Preot conf. dr. Alexandru M. Ioni|ă, Op. cit., p. 254.
434 Adrian Gabor, Adrian Nieolae Pcicu, Loc. cil., p. 14.

242
Biserica „s-a văzut împiedicată in acţiunea ei mântuitoare, a respectat
în totul legea şi nu a mai botezat pe cvrei”',J5. Dar realitatea nu susţinea
afirmaţia, care probabil a fost determinată de contextul în care a fost
făcută: apogeul politicii antievreieşti desfăşurate în timpul guvernării
antonesciene (anul 1942 a înregistrat în acest sens cele mai multe acţiuni
de deportare a etnicilor evrei dincolo de Nistru). Că afirmaţia nu
corespundea mersului lucrurilor se dovedeşte şi dintr-o solicitare
ulterioară a Patriarhiei, din 5 iunie 1942, adresată autorităţii politice,
după care „evreii încreştinaţi prin Sfânta Taină a botezului nu trebuie
să mai fie consideraţi ca făcând parte din comunitatea evreiască şi să
nu mai fie recenzaţi de către Centrala Evreilor din România”',J4.
Conform unei statistici, din cei 292.149 de evrei înregistraţi între
hotarele României, în anul 1942 s-a înregistrat un total de 4.631 de
convertiţi, 1.311 convertiri fiind datate numai între 9 august 1940 şi 20
mai 1942437. Ca apartenenţă cultică, aceşti evrei nemozaici erau trecuţi
într-un număr de 1.743 la credinţa creştină ortodo.xă, 1.546 deveniseră
romano-catolici, 613 greco-catolici, 360 reformaţi, 231 luterani, 138
aparţinând altor confesiuni431.
Statutuljuridic a! evreilor convertiţi a fost stabilit în funcţie de data
la care s-au convertit ei sau părinţii lor. în Regulamentul de aplicare a
Qecretului-legc privind revizuirea cetăţeniei la evrei, din martie 1938,
apartenenţa la credinţa creştină era recunoscută numai pentru evreii care
se botezaseră înainte de 1 decembrie 1918, iar în Dccretul-lcge privitor la
starea juridică a locuitorilor evrei din România, adoptat în august 1940,
se arăta că, pentru a beneficia de drepturile fireşti, evreii botezaţi la
naştere în religia creştină trebuie să aibă părinţi creştinaţi anterior439.
Inspectoratul General al Jandarmeriei, cu ordinul nr. 44.194 din 25
septembrie 1941, a fiicut cunoscut că „evreii botezaţi sunt consideraţi
evrei şi sunt evacuabili şi inlernabili”',',<’. In conformitate cu o hotărâre a

-J' Lya Benjamin, Prigoană şi rezisleniă in istoria evreilor din România. 1940-1944.
Stadii- Editura Hasefer, Bucureşti, 2001, p, 101,
Jcan Ancei (editor), Doctnnents Concerning ilie Fale of Romanian Jcmy dnring ihe
/lolocaus!. Voi. IV. The Regat and Soaihern Transylvania. 1942-1944, The Beate
jilarsl'cld Foundation, New York/Jerusalem, 1985, doc. 53.
4'7 Lya Benjamin, Prigoană şi reziuentă in istoria evreilor din România. 1940-1944.
Stadii- Editura Hasefer, Bueureşti, 2001, p, 81.
j.’11 Ibidem.
J3’ jbidem- p. 88.
4-in yVrhivele Na|ionale ale Republieii Moldova, Chişinilu (A. N. R. M.), Fond 694. inv, 3,
dosar nr. 141, 1941-1942, f, 101.

243
mareşalului Ion Anionescu, comunicată cu ordinul Preşedinţiei
Consiliului de Miniştri nr. 15.035 c. din 22 octombrie 1941, „cu privire Ia
situaţia românilor creştini basarabeni cu soţii născute din părinţi
evrei”, s-a făcut cunoscut că „se opreşte trimiterea peste Nistru a
acelora care sunt în această situaţie’w'/,.
Faţă de nerecunoşterea drepturilor evreilor creştinaţi, unii ierarhi
ai Bisericii au căutat să medieze cauza celor aflaţi în încercare. Astfel,
episcopul Andrei Magieru al Aradului (1935-1960) a intervenit pentru
copiii evreilor botezaţi, pentru ca aceştia să poată frecventa şcolile
primare de stat. Sinodul B. O. R., în şedinţa din 5 martie 1942, a prezentat
în plen adresa episcopului142. De asemenea, episcopul Vasile Lăzărescu al
Timişoarei (1940-1961) a elaborat o cerere-referat - luată în discuţie în
şedinţa din 17 septembrie 1942 a Sinodului permanent - în care a solicitat
o soluţie mai bună pentru evreii botezaţi. „Cred că ar fi bine ca evreilor
botezaţi să li se acorde anume circumstanţe atenuante - scria episcopul -
. Mai ales acelora care s-au botezat înainte de 1940, ba poate chiar din
copilărie”‘,','(.
O importantă intervenţie în favoarea evreilor făcută de Patriarhul
Nicodim pe lângă autorităţile antonesciene a fost cea legată de problema
purtării de către etnicii mozaici a semnului distinctiv - Steaua izbăvirii
ţSteaua Iui David în şase colţuri). După ce, la 3 septembrie 1941,
conducerea Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti era înştiinţată
de către autorităţi „că toţi evreii din cuprinsul Capitalei sunt obligaţi a
purta o stea cu 6 coifuri (Steaua lui David)” , liderii evreilor din

Jbidcin. f. 129. în privinţa deportării evreilor, decizia se lua în strânsa Icgâtură şi cu

eventuala activitate politică a acestora înainte dc 1940, contrară siguranţei Statului, sau cu
atitudinea din perioada ocupaţiei sovietice a Basarabiei. Dc asemenea, în general, se ţinea
cont şi dc situaţia personală a fiecărei persoane sau a fiecărei familii vizate. Astfel, dintr-
0 corespondenţă a Poliţiei din Bălţi cu Inspcetoralul Regional dc Poliţie din Chişinău,
datată 13 decembrie 1941, aflăm că lulia Corcimar, năsetită Asclicnazi, s-a botezat în
oraşul Bălţi, la 30 august 1940. La 30 noiembrie 1941 s-a căsătorit cu Boris Corcimar,
cetăţean român, de religie creştină ortodoxă. Fiind verificaţi s-a constatat că „până la 28
iunie 1940 nu erau suspecţi (...), iar din cercelârile făcute până in prezent nu s-a
constatat ca să fi activat in contra Statului Român in timpul ocupaţiei sovietice. Avizul
nostru este favorabil cererii saie [privind rămânerea în localitatea dc domiciliu], fiind
bolnavă cf. Ibidem, f. 229.
442 Preot conf. dr. Alexandru M. loniţă, Oţ>. cil., p. 255.
413 ibidem, f 315.
444 Lya Benjamin, Dumitru Hîttcu, llitry Kullcr, loan Şcrbăncscu, 1941. Dureroasa
fracturare a unei lungi convieţuiri. Centrul pentru Studierea Istorici Bvreilor din
România, Bucureşti, 2001, p. 79.

244
România au protestat direct, făcând intervenţii atât pe lângă Ion
Antonescu cât şi pe lângă Patriarhul Nicodim. La 6 septembrie, Şef-
Rabinul Alexandru Şa/ran s-a adresat înaltului ierarh cu un memoriu în
care a subliniat: „Purtarea unui semn distinctiv va avea desigur cele
mai grave repercusiuni asupra ordinei publice, a economiei şi
finanţelor ţării. Cum însă semnul ales este „Steaua lui David”; cum
această stea este Ia fel de sacră şi religiei creştine şi religiei mozaice;
mai mult încă cum DIVINITATEA LUI ISUS CRISTOS se întemeiază
pe aceea că este mlădiţă din trunchiul lui David, apare neîndoielnic că
acest ordin violează religia, c.vpunând batjocurei şi hulei creştinilor una
din cele mai sfinte embleme religioase, săpând astfel încrederea în cele
sfinte. Ce poate crede în adevăr un drept credincios care ieşind din
Biserica în care a auzit cântându-sc şi preamărindu-se psalmii lui
David şi iubirea aproapelui, vede cum se pângăreşte steaua acestui
ascendent al întemeietorului religiei creştine şi cum această stemă
serveşte tocmai drept aţâţare la ură contra aproapelui? Nădăjduim,
înalt Prea Sfinte, că veţi binevoi a lua sub înalta ocrotire a Sanctităţii
Voastre respectul religiei şi respectul omului”',',i.
Liderul spiritual al evreilor cerea, în consecinţă, ca patriarhul să
intervină favorabil pe lângă autorităţi, în numele respectului pentru
religie şi pentru om, lucru la care Nicodim nu a rămas indiferent.
în urma acestor intervenţii şi a audienţei din 8 septembrie 1941 a
lui Wilhelm Filderman la mareşal, acesta a fost convins să retragă
ordinul care impunea evreilor purtarea „semnului galben’v,',<s.
In acei ani de grea cumpănă pentru ţară, B. O. R. a încurajat în
permanenţă efortul de război. In toate bisericile din ţară se făceau
rugăciuni de biruinţă împotriva „duşmanului”.
Irineu Mihălcescu, mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1939-
1947)447, a expiicat într-o pastorală adresată credincioşilor de ce războiul

445 Alexandru Şai'ran, Un tăciune smuls flăcărilor. Conninilotea evreiască din România.
1939-1947. Memorii, Editura liasefer, 1996, pp. 77-78. Teşu Solomovici, România
Jndaica. O istorie neconvenfională a evreilor din România. 2000 de ani de e.visteniă
continuă. Voi. I (de la inceputuri şi până la 23 august 1944), Edilura Teşu, Bucuroşii,
2001, p. 457.
446 S. ScbafTcrman, Dr. IV. Filderman. 50 de am din istoria judai.smultti roman. Editura
Autorului, Tel Aviv, 1986, pp. 206-209 (descrierea audienlci dr. W. Fildenuan la 1.
Antonescu).
447 Ierarliul (loan. înainte de n primi botezul monahal) era recunoscut in mediile de
specialitate ca marc teolog, intre 1904 şi 1939 activând ca profesor de Doginaticâ şi
Apologetică, fiind între anii 1927-1929/1933-1936 şi decan, la Facultatea dc Teologic din

245
era declarat „sfânt”; „fiindcă a fost dus pentru dcsrobirca de asuprirea
păgână şi sălbatică a fraţilor noştri şi pentru biruirca crucii”’,’,s.
Vinovaţi erau „Lenin, Troţki şi compania”, ale căror idei erau
„impregnate de virusul masoneriei iudaice însuşite de seminaristul
dezertor Stalin (...) şi de şleahta pistruiată şi pestriţată din jurul lui”'/''s'.
Intr-o pastorală adresată în anul 1942 clerului şi poporului
Bisericii150, Patriarhul Nicodim a apreciat că „Dumnezeu a îndrumat pe
Conducătorul Ţării noastre, ca să facă tovărăşie sfântă şi salvatoare cu
poporul german şi, cu armatele împreunate să pornească sfânta
cruciadă împotriva bolşevismului distrugător. Dar... cât a stătut în
apropierea noastră balaurul bolşevic, a împroşcat cu otravă peste
hotare, în ţara noastră. Şi aici a găsit el suflete ticăloase, care s-au pus in
simbria lui [subl. în text]. Să dăm slavă iui Dumnezeu că aceşti ortaci ai
satanii, au fost găsiţi mai ales între fiii celor străini, poporul care a
chemat singur blestemul asupra lui şi a fiilor lui, de când au spânzurat
pe Cruce pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul sufletelor noastre”1'5'.
In anul 1943, Ion. V. Emilian a publicat lucrarea Bolşevismul şi
biserica, aducând în atenţie câteva exemple de agresiuni săvârşite de
către sovietici faţă de lăcaşele de cult creştine din Basarabia: „La Bălţi
toate bisericile creştine au fost batjocorite de bande de Jidani care au

Bucureşti, cf. Preot profesor dr. Mireca Păcurariu, Op. cil., p. 424; Constantin I. Bcrciiş,
Loc. cil., p. 871.
'■'* Irineu Mihalccscu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Pieofiiiiea şi răsboiul sfâm
colili a hidrei bolşevice. Pasloralâ, laşi, 1941, p. 12.
449 Ibidem. „Şleahla pislniială" se referea la evrei, a eăror caricaturizare era un obicei al
trecutului, cf Gabricl Asandului, Isloria evreilor din România (1866-1938), Institutul
European, Iaşi, 2003, pp. 26-27. A se vedea şi lucrarea aceluiaşi ierarh, Froncmasoneria.
Teologia liiplâloare. Bucureşti, 1941, unde se oferă o sinteză a istorici masoneriei sub
explicaţia generală a uneltirii anticreştine a evreilor având ca exemple situaţia Bisericii
creştine din Rusia sub regimul bolşevic şi revoluţia spaniolă, „roade Inveninale ale
francmasoneriei. Aceeaşi soarlă ar fi aval şi Biserica noasirâ slrăinoşească, dacă
providenţialul condiicălor al slalnini român. Generalul Anionescu, n-ar fi luai măsurile
de slăipire a masoneriei in Iară şi dacă n-ar fi pornii războiul de nimicire a!
bolşevismului muscălesc", Ibidem, p. 12, Relaliv la „masoneria iudaică", iată ce a
consemnat peste timp un cunoscut ierarh al B. O. R., Nicolac Comeanu, Mitropolit al
Banatului: ,,S-au găsii inşi, de-a lungul vremii, care să vorbească de hideo-plulocraţie,
iudeo-masonerie, iudeo-bolşevism ele. Noţiunile acesiea aplicate etniei evreilor n-au nici
un temei", cf. Semnal!, Editura Vivaldi, Bucureşti, 2000, p. 87.
450 NICODIM, Patriarhul României, Cuvânt pentru post, pentru oştire şi penini ogor.
Pastorală către elenii şl poporul Bisericii Ortodoxe Române, în Biserica Orlodo.vă
Română. Revista Sfânliilui Sinod, anul LX, nr. 1-4, ianuaric-aprilie 1942, pp. 3-12.
451 Ibidem, p. 7.

246
distrus crucile de pe turle arborând în locul lor drapele roşii. Catedrala
«Sfântul Vasile» a fost devastată în întregime. Preotul Avacumov şi
preotul Rusu (...) au fost asasinaţi”^1’. La Cetatea Albă, preotul
catedralei locale Eusebiu Popovici a fost împuşcat de „agentul iudeo-
comunist Zuckermann”. La fel, preotul paroh Nicaiwr Malevsclii din
comuna Palanca453.
Atitudinea faţă de evrei, determinată de oamenii Bisericii, nu poate
fi nicidecum generalizată, aceasta fiind diferită de ia caz la caz, in funcţie
de cultura teologică a preotului, dar şi de umanismul său. Notăm că din
vremea războiului sunt documentate fapte, recunoscute mai târziu de
evrei, in care preoţii au venit in sprijinul acestora. Astfel, părintele Toma
Cliiricuţă a calmat spiritele mai multor agitatori care cereau ca „Jidanii
să iasă afară!” dintr-un adăpost antiaerian in timpul unui bombardament
asupra capitalei154.
In aceiaşi sens, un ah exemplu este ce! a! părintelui Grigore N.
Popescu de la Biserica „Hagiu” din Bucureşti, profesor la Seminarul
„Nifon Mitropolitul”. Acesta a adăpostit şi intreţinut timp de două tuni un
evreu refugiat pe lângă biserica la care slujea, in perioada de început a
implicării României în război455.
De asemenea, exemplul preotului Constantin Brănzeiu, consilier al
Mitropoliei Olteniei, prin Adresa nr. 11 din 1 ianuarie I94S a
preşedintelui Secţiunii Craiova a Uniunii Evreilor Români, dr. Leon M.
Eskenasy, acesta fiind apreciat pentru „Tactul deosebit de înţelept şi
împăciuitor cu care aţi înţeles să desfăşuraţi această activitate,
atenuând într-o măsură remarcabilă ura, care ajunsese comandament
de Stat contra noastră...”JÎ6.
Un exemplu sugestiv a! raportării pozitive a unor preoţi faţă de
populaţia evreiască este relatat de Janeta Eisenberg, o evreică din Iaşi,
care a mărturisit despre buna comportare a părintelui Necula Savin.
Aceasta a declarat peste ani următoarele: „După o noapte de groază (28
spre 29 iunie), petrecută într-o pivniţă - în care ne-am dat seama ce ne
aşteaptă - am profitat de un moment pe care l-am crezut mai liniştit şi
m-am dus la părintele Neculai Savin, care slujea la biserica Sf.

451 Ion V. Hmilian, Bolşevismul şi biserica. Bucureşti, 1943, p. 52.

JS5 Ibidem, pp. 51-52.
4SJ Mnrius Mircu, Păriulele Chiricufă de ia ZlăUiri, în Revista Ciilliilid Mozaic, anul
X\ni(l972), nr. 277, p. 5.
455 Preot conf. dr. Alcxandni M. lonilJ, Op. cil., p. 252.
4,6 Arhiv.i Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, Bucureşti (A. C. S. I.
E. R.), Fond Uf, dosar nr. 296/1941-1944, f, 26 B.

247
Gheorghe Lozonschi - cc era alături de casa noastră. L-am rugat să-l
adăpostească pe nepotul meu, atunci in vârstă de 13 ani. Părintele a
fost imediat de acord, l-am adus băiatul pe care i-a ascuns în biserică -
chiar in altar. (...) într-o curte vecină, unde locuia Eisig Wachtel, cu
soţia şi fiul lor Teophile, a năvălit un grup de nemţi cu o mitralieră. Cei
trei au fost bătuţi crunt (fiul lor căzuse in genunchi implorându-i să-l
bată numai pe el şi s-o cruţe pe mamă) şi puşi apoi in faţa mitralierei.
Atunci, părintele Ncculai Savin, care văzuse aceste bestialităţi, a ieşit cu
icoane şi Ic-a spus că-i cunoaşte pe aceşti oameni ca fiind de treabă şi să
nu-i omoare. Nu ştiu cum a reuşit să îmblânzească fiarele, care s-nu
hotărât să plece cu mitraliera şi cu tot ce au putut jefui. Părintele
Ncculai Savin a salvat astfel viaţa a încă trei oameni. Niciodată n-a
povestit nimic nimănui, socotind firesc ce a făcut. Era un om de o rară
modestie. Eu am aflat toate acestea chiar de la familia Wachtel. Mare
pildă de omenie... Păstrez părintelui Ncculai Savin o frumoasă amintire
şi ii port o adâncă recunoştinţă. N-am putut atunci decât să-i sărut
mâna, ceea ce am continuat să fac de Sf. Ncculai, in toţi anii, cât am stat
în Iaşi”W7.
De apreciat şi atitudinea preoţilor parohi din cont unele Nisporeni şi
Vărzăreşti din Basarabia care, în înţelegere benevolă cu locuitorii obştei,
au hotărât să întreţină şi să crească câţiva copii evrei cu vârste cuprinse
între 1 şi 6 ani, care rămăseseră pe loc după refugierea evreilor din aceste
localităţi înaintea eliberării teritoriului de sub ocupaţia sovietică. Acest
lucru era adus la cunoştinţa Comandamentului Militar al oraşului
Chişinău de către Prefectura Judeţului Lăpuşna la 23 august 1941453:
Amintim aici şi memoria preotului Gheorghe Benea, care, în acei
ani, împreună cu soţia sa, Litiba, a reuşit să salveze un grup de evrei din
satul Văratic, jandarmii din localitate susţinând că aceştia trebuie să fie
executaţi .
După eliberarea teritoriilor ocupate de Uniunea Sovietică în vara
lui 1940, Conducătorul Statului a continuat politica războiului în alianţă
cu Axa. După trecerea Nistrului, României i .s-a atribuit, în urma unei
înţelegeri a autorităţilor româneşti cu Adolf Hitler, teritoriul dintre Nistru

w Idem, dosar nr. 376/1940-1944, IT. 1-3.

43B Arhivele Mililarc Române, Piteşti (A. M. R.), Fond Comandamentul Militar Chişinău,
dosar nr. 9/1941, r. 122.
459 Mărturia lui Şabs Roif, preşedintele Asociaţiei Evreilor din Republica Moldova a
foştilor deţinuţi în lagfirc şi ghetouri fasciste, în interviul publicat sub titlul „Noi suntem
martori vii", realizat de Rodica Mahu şi publicat în Jurnal de Chişinău, nr. 388 din 17
iunie 2005.

248
şi Bug - Traitsiiislria, organizată ca un Guvernământ civil în fruntea
căruia a fost numit profesorul Gheorghe Alexianu. Capitala regiunii a
fost stabilită iniţial la Tiraspol, apoi la Odessa460.
Cu acordul mareşalului Ion Antonescu, B. O. R. a înfiinţat
Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria461, care avea statut de
eparhie misionară, afirmând un rol unic în istoria românilor462.
Conducătorii Misiunii au fost, rând pe rând, arhimandritul luliu Scriban
(15 august 1941-16 noiembrie 1942), profesor la Facultatea de Teologie
din Bucureşti163, mitropolitul Visarion Puiu (16 noiembrie 1942-14
decembrie 1943)464 şi arhimandritul dr. Antim Nica (14 decembrie 1943-
ianuarie 1944)465. Subliniem că un factor foarte important care a
contribuit la realizarea sarcinilor Misiunii a fost colaborarea cu
Armata466.
Pe lângă lucrarea, citată deja, a lui Olivian Verenca - martor
ocular a! multor evenimente relatate, ca secretar a! lui Gh. Alexianu,
reamintim aici cuprinzătoarea monografie a lui J. Ancei, care a dezvoltat,
în trei volume, organizarea şi administrarea Transnistriei46'. De precizat
că cei doi autori se plasează, unu! faţă de celălalt, într-o totală
contradicţie. O analiză a celor două lucrări nu intră în cadrul temei
dezbătute aici. Ne mărginim să redăm numai concluzia lui J. Ancei la

WJ Olivian Vcrenca, Admiiiislralin civilă roiiiăiiă in Transnisirui. 1941-1944, ediţia a II-

a. Editura Vremea, Bucureşti, 2000. A se vedea şi sinteza Olivian Vercnca, Transiiisiria.
Adininistialia civilă romănă intre 1941-1944, în volumul Despre rosnil românilor la
2000 de ani de Io naşterea Mântuitornini nostru lisns Hristos, ROMFEST 2000, f. I.,
2000, pp. 212-223.
Jr‘l Colonel Dumitni Stavarache, prof, Gheorghe Vasiicseu, Misiunea bisericească
română in Transnistria (1941-1944), în Document. Bnletimil Arhivelor Militare Române,
an I, nr. 2-3/1998, pp. 48-52. Misiunea a luat fiinţă în unna iniţiativei mareşalului 1.
Antonescu, fiind ataşată pe lângă Comandamentul de Căpetenie al Armatei, din punct de
vedere spiritual-duhovniccsc fiind sub ascultarea Sfâtitului Sinod al B. O. R.
',<i2 Adrian Nicolac Pclcu, Misiunea Ortodoxă Romănă in Transnistria, în Dosarele
Istoriei, anul VII, tir. II (75), 2002, p. 17. Preot Sergiu C. Roşea, Reincreştinarea
Transnistriei, în Rasa, anul XII, nr. 628. 23-30 august 1942, apnd Sergiu Roşea.
Basarabia, pământul mishmii noastre, Editura Universitan'i, Bucureşti, 2006, pp. 94-95:
Idem, Conştiinfa creştină in Transnistria, în Rasa, anul XII, nr. 632, 27 septembrie-6
octombrie 1942, apud Ibidem, pp. 98-100; Idem, Mai multă vigilenlS, în Rasa, an XI, nr.
601, 18-25 ianuarie 1942, apud Ibidem, pp. 108-109.
J,J Adrian Nicolac Peteu, Misiunea..., pp. 17-18.
M Ibidem, p. 18.
'll'5 Ibidem, p. 19.
Colonel Dumitrti Stavarache, prof. Gheorghe Vasiicseu, Loc. cit., p. 50.
■,"7 Jean Ancei, Transnistria. Voi. l-III, Editura Atlas, Bucureşti, 1998.

249
 amplul capitol sugestiv intitulat Crucea şi evreii, din lucrarea sa: „în
timp ce întreaga populaţie transnistreană evident suferea - intr-o
măsură mai mare sau mai mică - sub ocupaţia română, soarta evreilor
a fost unică. împotriva poporului evreu, s-a purtat un război total
negându-i-se existenţa pe baze creştine/anti-semitice şi biologice/rasiale.
Religia şi «sângele» au fost echivalentul românesc al teoriilor rasiale
naziste”^.
In context, B. O. R. este acuzată de indiferenţă faţă de suferinţele
evreilor internaţi în lagăre sau colonii de muncă, de lipsă de reacţie faţă
de execuţiile sumare aplicate opozanţilor ordinii transnistrene, partizani
comunişti, printre aceştia fiind întâlniţi şi evrei. Având în vedere că
„ordinea” era una de război, este foarte greu de stabilit veridicitatea
tuturor faptelor din ace! timp şi loc. Orice afirmaţie lipsită de echivoc
impune însă o amplă cercetare, pe cât posibil exhaustivă, de care nu
putem spune că beneficiază istoriografia românească în prezent în pofida
contribuţiilor menţionate privind problematica avută de noi în vedere.
Subliniem că ordinea publică şi paza coloniilor de muncă în
Transnistria era o misiune a Jandarmerieî1611, nici un funcţionar civil al
Guvernământului neputând să interfereze cu acţiunile unităţilor de
jandarmit70. Acelaşi lucru era valabil şi pentru oamenii Bisericii Potrivit
hotărârii Sfântului Sinod a! B.O.R. care a dezbătut în zilele de 23-24
octombrie 1941, la cererea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, solicitările
privind organizarea propagandei religioase în provincie cuprinse în
adresa guvernatorului Transnistriei, şeful Misiunii ortodoxe peste Nistru
se afla sub ordinele directe ale mareşalului Ion Antonescu şi ale
patriarhului Nicodim, conducătorul acestei instituţii misionare neputând
face nimic fără aprobarea şi ajutorul economic a! Conducătorului

“ Ibidein. Voi. III, p. 267. „Creştinisimd şi sângele an conslilnil fornnila românească

echivaientâ a teoriei naziştilor despre rasa inferioară şi osândită". Idem, în
Contribuia.... Voi. 2. Partea a dona. Editura Hasefer, Bucureşti, 2003, p. 37.
,lt,,Adrian Nicolac Peteu, Loc. cit., p. 18. Olivian Vercnca. Op. cit., p. 196. în regiune s-a
organizai Inspectoratul de Jandarmi Transnistria, cu reşedinţa Ia Tiraspol, divizat apoi tn
Inspectoratul de Jandanni Odessa şi Inspectoratul de Jandarmi Balta, cf. Dr. Stan
Stângaciu, dr. Octavian Burcin, dr. Ovidiu Miron, dr. Adrian Bălan, Ordinea internă şi
apărarea României, 1939-1941. Contribuţia Jandarmeriei române ia apărarea
instilnliilor de .stat. Editura AII, Bucureşti, 1999, p. 85.
i10 Olivian Vercnca, Op. cit., pp. 196-197.

250
Sfatului şi binecuvântarea patriarhului B. O, R. 7, Cu atât mai puţin să
aibă vreo autoritate asupra evreilor aflaţi în ghetourile transnistrene4,2.
Din punct de vedere bisericesc, Transnistria a fost împărţită în 14
protoierii, fiecare cu misiunea activă de reînnoire a spiritului creştin în
regiune, prin efortul a sute de preoţi misionari473, detaşaţi din aproape
toate regiunile ţării. Faţă de evrei, atitudinea generală a misionarilor era
cea de respingere a celor care se considera atunci că erau cei mai fervenţi
susţinători ai ideologiei comuniste atee474. La această consideraţie se
adăuga tradiţionala acuză a răstignirii Mântuitorului. Episcopul Oradei,
Nicolae Popovici, a subliniat într-o lucrare că odată cu ocupaţia sovietică.
Biserica „a fost prigonită de jidovi care răstigniseră pe Doninul”’,'î. Cu
toate acestea şi în Transnistria au existat preoţi care au botezat evrei, în
special copii, în legea creştină. De asemenea, preoţi care au oficiat
căsătorii ale unor ucraineni creştini cu evreice botezate4'6. Spre lămurirea
şi încuviinţarea unor asemenea practici, arhimandritul luliu Scriban,
şeful Misiunii, s-a adresat patriarhului Nicodim. Acesta i-a răspuns că,
„pe chestia botezului evreilor, vă facem cunoscut că în Regat este
interzis prin Decret-Iege botezul evreilor, din motive de ocrotire a rasei.
Dacă acest Oecret-lege aplicabil în Ţară, se aplică sau nu în ţinuturile
transnistrene, rămâne să vă adresaţi Domnului guvernator al
Transnistrici şi cu domnia Sa să dcslegaţi problema botezului evreilor

J71 Adrian Nicolac Pelcu, Despre o altă istorie a vie/ii religioase din Transnistria, în
volumul Istorie şi Societate, Editura „Mica Valahic", Bucureşti, 2005, pp. 497^98.
47-’ Ibidein, Î.502.
J73 Dare de seamă despre lucrarea şi înfăptnirile .Misiunii ortodoxe române din
Transnistria, înlocmilă dc diaconul Gli. I. Moiscscu, în Biserica Ortodoxă Română.
Revista Sfăntnini Sinod, anul LX, nr. 1-4. 1942, pp. 138-144. Un studiu al aciivită|ii
preolilor militari în acea perioadă, la Mircea Păcurariu, Studii de istorie a Bisericii
Ortodoxe Române, Editura Academici, Bucureşti. 2005, pp. 443-451.
474 în sinteza privind „Activitatea misionară in Ucraina. 20 iniie-lO august 1941”,
desfăşurată de Serviciul Religios al Brigăzii 1 Mixtă Munte, s-a consemnat că, la 20 iulie
1941, la Honikovti, „ce! dintâi sat de pe malul Nistrului ucainean", s-a găsit „numai
moloz şi cărămizi in locul falnicii biserici de odinioară. E opera comunismului şi
jidovitunului", ef. Gheorglre Nicolescu, Gheorghe Dobreseu, Andrei Nieoleseu, 1941-
1945. Preo/i in tranşee. Fundaţia „General Ştefan Guşă", f.l., f.a., p. 10. De asemenea, în
altă situa|ie întocmită dc preotul căpitan Nicolac Petrache, s-a reţinut; „Am căutat In
acţiunea mea. .să se simtă că trece Intr-adevăr o oştire creştină, constituită In cruciadă,
venită să dezrobească cn tot dinadinsul poporul ucrainian şi .să reaşeze la locul de cinste,
sfânta cruce păgânită de Jidovi", Ibidem, p. 17,
475 Nicolac Popovici, Episcopul Oradiei, Lespezi de .îliar In slujba bisericii şi a
neamului la graniţa de est a ţării, Bciuş, 1942, p. 144,
476 Jean Ancei, Cantribnţii.... Voi, 2. Partea a doua, p. 14.

251
din acele ţinuturi”^77. Cum însă autoritatea supremă a B. O. R., Sfântul
Sinod, singura în măsură să decidă asupra unei asemenea probleme
dogmatice şi cuitice, nu a afirmat nici o decizie în acest sens, contrară
acceptării botezului de către evrei, afirmaţia patriarhului rămâne
circumstanţială.
***
In concluzie. Biserica Ortodoxă Română, ca parte a „establishment-
iiliii românesc", a fost pusă în anii celei de-a doua conflagraţii mondiale şi
înaintea unor probleme de natură politică, acestea depăşind sfera
responsabilităţii tradiţionale a ierarhilor instituţiei.
Fără a generaliza subliniem că au existat - venite dinspre
importanţi reprezentanţi ai clerului înalt - şi declaraţii care transformau
evreu! de lângă ei într-o persona non grata. Aceste declaraţii se făceau în
direcţia naţionalismului militant al epocii, de anvergură europeană. B. O.
R. era declarată oficial „Biserică românească”, conform textului legilor
fundamentale din 1923 şi 1938 şi, nu de puţine ori, puterea politică a
văzut în instituţia bisericii un instrument necesar consolidării propriei
autorităţi, având o largă audienţă în rândurile populaţiei Nu întotdeauna
însă autoritatea de decizie a Bisericii - Sinodul, a răspuns în sensul dorit
de putere. B. O. R. a susţinut astfel, împotriva hotărârii politice,
convertirea la creştinism a evreilor care doreau acest lucru. Intr-o
Hotărâre din 1941 a Sinodului B. O. R. s-a subliniat: „Statul arc toată
libertatea de a aduce îngrădirile necesare apărării Ţării şi Fiinţei
Neamului. Biserica însă nu poate abdica de la împlinirea poruncii dată
de dumnezeiescul ci întemeietor: «Mergând, învăţaţi toate neamurile,
botczându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh»
(Matei, 28,19)”.
Patriarhul Nicodim Munteanu, in calitatea sa de şef al Bisericii, a
susţinui „răsboiul sfânt” de partea Germaniei, împotriva Uniunii
Sovietice, stat condamnat de patriarh pentru ideologia sa atee. Privitor la
atitudinea sa directă faţă de măsurile care se aplicau în virtutea unor legi
care îi plasau pe evrei în afara drepturilor, nu se poate vorbi de „o tăcere
a patriarhului". O importantă intervenţie în favoarea evreilor făcută de
Nicodim pe lângă autorităţile antonescicne a fost cea legată de problema
purtării de către etnicii mozaici a semnului distinctiv - Steaua lui David.
Apoi, Alexandru Şafran, Rabinul-Şef al evreilor din România între 1940-
1947, a consemnat peste ani cum, în urma unei audienţe pe lângă
patriarhul Nicodim, căruia i-a dezvăluit ameninţarea pe care evreii o

7 Ibidem, p. 17.

252
simţeau vis-ă-vis de deportările masive care se prefigurau, acesta a
intervenit pe lângă autorităţi în sprijinul mozaicilor.
Dincolo de orice concluzie care ar tranşa definitiv, şi într-o manieră
radicală, discursul istoric, considerăm că abordarea unei teme precum
Biserica Ortodoxă Română şi evreii, într-o epocă dintre cele mai
complexe, rămâne locul comun al unor cercetări şi dezbateri deosebit de
riguroase, cultura istorică a cercetătorului trebuind să fie dublată aici de
o consistentă cultură teologică.

As we underlined, the complexity of the theme compels the

researcher to a multiple approach. A unilateral approach is placing the
historical writing in the sphere of subjectivity. The Romanian Ortliodox
Church, as a part of the "Romanian establishment" was confironted during
the war years also with matters of political nature, vvhich exceeded the
tradiţional prerogatives of this inslitution’s hierarchy.
Beyond any conclusion that would defmitively and in a radical
manner trench the histoiical discourse, we consider that dealing witli a
topic as The Romanian Oiihodox Church and the Jews one, in an epocii of
the most complex ones, remains the coomon ground of some extremely
rigorous research and debates, the historical culture of the researcher having
to be doubled in this case by a consistent theological culture.

253
ROLUL EPISCOPULUI MELCHISEDEC ŞTEFĂNESCU IN
ACTUL DE PREGĂTIRE A DOBÂNDIRII AUTOCEFALIEI

Pr. Dr. Florin Tuscanu - Roman

Episcopul Melchisedec Ştefânescu, la comemorarea a 125 de ani de

la dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, apare ca o
personalitate de mare însemnătate şi aproape cu un rol de prim rang în
pregătirea ei. Nu există manual sau tratat de Istorie a Bisericii Ortodoxe
Române care să nu reflecteze contribuţia Episcopului Melchisedec la actul
de însemnătate istorică din viaţa Bisericii strămoşeşti. Cu fiecare an,
bibliografia în legătură cu acest venerabil ierarh a sporit şi impresionează
prîn diverşitatea problemelor pe care încearcă a le relief, din gândirea şi
punerea în lucrare a lor de către Melchisedec. Dimensiunea istorică sporeşte
în fiecare moment de rememorare a şedinţelor Divanului ad-hoc din
Moldova cu memorabilul act al Unirii din 1859, cu tot ce s-a realizat în
Biserica Ortodoxă Romana timp de mai bine de un sfert de veac (1849 -
1882), cât a activai de la Unire până la vremea închiderii ochilor săi.
Experimental, cu formulary de dorinţe şi revendicări, de
demonstraţiuni documentate ale drepturilor Bisericii Ortodoxe Române,
Episcopul Melchisedec a fost de un real folos la actul pregătitor al
dobândirii autocefaliei. Ne amintim de un moment premergător actului
Unirii, când în noiembrie 1857, Divanul ad-hoc din Moldova a ales din
sânul său o comisie bisericească din care făceau parte fraţii Scriban şi
Melchisedec, precum şi arhiereul Ghenade Şendrea şi iconomul Dimitrie
Matcaş.'478 Aceasta comisie a avut ca sarcină să formuleze revendicările
cuvenite pentru viitoarea organizare a Bisericii Ortodoxe Române. Comisia
a studiat cu toată atenţia nevoile Bisericii şi a formulat 12 şi, în final, 14
puncte, iar Adunarea a votat în unanimitate în şedinţa XXXI-a din 21
decembrie 1857 un program în 15 puncte cu privire la Biserică475.
Este incontestabilă contribuţia pe care Melchisedec a avut-o, alături
de ceilalţi membri ai comisiei, la elaborarea acestui program. Este nevoie a
fî subliniate principalele puncte ale viitoarei “Organizări a Bisericii
moldovene”, între care la punctul prim se înscrie cel al autocefaliei. Iată pe
scurt cele câteva dorinţe înscrise în program:

478 Magislrand Mircea Pacurariu, Arhiereii Neofit fi Filare! Scriban, in „Mitropolia

Moldovei şi Sucevei”, XXXV (1959), nr. I -2, p. 95.
J,, Ibidem.

254
 1. “Autocefalia bisericească a Moldo - României, fiică” şi membră a
Bisericii Răsăritului, care pe viitor, pentru păstrarea unităţii credinţei.
Sfântul Sinod se va putea consulta în dogme cu Biserica Ecumenică.
2. Organizarea învăţământului clerical să fie în aşa fel ca viitorii
preoţi şi călugări să aibă cunoştinţe filosofice şi teologice.
3. Organizarea monahismului să se facă pe temeiuri folositoare
statului şi religiei şi potrivit Sfintelor canoane.
4. înaintările în funcţii şi ranguri bisericeşti să fie sprijinite pe
erudiţie şi moralitate, dovedite prin acte şi merite vădite.
5. Potrivit canoanelor şi drepturilor clerului “Ab antique” şi Legii
fundamentale a ţării, alegerea mitropoliţilor şi episcopilor să se facă de
Adunarea Obştească a ţării, la care să ia parte şi delegaţi ai clerului monahal
şi mirean din eparhia văduvită.
6. Toţi slujitorii să fie salarizaţi, având aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi
cetăţeni, lasandu-li-se preoţilor săteşti pamatul dat lor prin Regulamentul
Organic.
7. Să se alcătuiască “ O singură casă administrativă de Departamentul
averilor bisericeşti”, în care să se strângă tot fondul clerical şi toate
veniturile mănăstirilor, din acest fond să se plătească salariile, iar prisosul
veniturilor să fie întrebuinţat la sporirea învăţăturilor şi alte binefaceri.
8. Catedrele de religie să fie ţinute numai de preoţi.
9. Toate aşezămintele bisericeşti, mănăstiri, seminarii, să se înfiinţeze
la propunerea Slântului Sinod şi cu aprobarea guvenuilui, fiind întărite de
şeful statului.
10. Egumenii mănăstirilor şi rectorii seminariilor să nu fie dintre
străini, iar toate bisericile şi mănăstirile din ţară să atârne de jurisdicţia
episcopilor eparhioti.
11. Nimeni din tagma bisericească să nu fie osândiţi sau înlăturaţi
fără judecată, iar mitropoliţii şi episcopii să fie aleşi numai din membrii
cinului monahal, unnând ca regularea chestiei mănăstirilor închinate
Locurilor Sfinte să fie rezervată viitorului guvernământ al ţării etc.JS0
Aceste idei din punctele fonnulatc au constituit o preocupare
pennanentă şi majoritatea dintre ele s-au împlinit în decursul timpului.
Episcopul Melchisedec având, oarecum, satisfacţia realizării lor.
Este cunoscut ca Episcopul Melchisedec a adus amendamente la
unele din aceste dorinţe în unele şedinţe anterioare fixării comişiei.

” Pr. Prof. Gh. 1. Moiscscu. Pr. Prof. Şl. Liipşa. Pr. Prof. Alex, Filipaşcu, Istoria
Bisericii Române, voi. II, Bucureşti, 1958, p. 496 -497.

255
 în şedinţa din 4 noiembrie s-a făcui propunerea de a se adăuga la
punctul 5: “ Unde va fi reprezentată şi preoţimea fiecărei eparhii”'181.
Modul în care s-au prezentat formulările a fost bine primit şi cu
amendamentele propuse s-a realizat o platform care a fost de mare folos mai
târziu. De altfel, modul de lucru pentru Unirea Principatelor cât şi lucrările
Divanului ad-hoc au avut un puternic răsunet în Moldova şi ele au fost
înfăţişate şi comisiei europene la Bucureşti, care le-au adus la cunoştinţa
Conferinţei întrunite la Paris, în vara anului 1858.
în problema pe care o urmărim este necesar să subliniem faptul că în
şedinţa din 4 noiembrie 1857, Adunarea Divanului ad-hoc s-a pronunţat
asupra unui punct: “Recunoaşterea neatârnării Bisericii Ortodoxe a
Răsăritului din Principatele Unite, de orice chiriarhie, pâstrându-se însă
unitatea credinţei şi înţelegerea cu Biserica Ecumenică, a Răsăritului, în
privinţa dogmelor. Iar cu privire la alegerea ierarhilor s-a reîmprospătat
ideea că; “Nici odinioară şi nici într-un chip milropoliţii şi episcopii ţării, nu
vor putea fi aleşi dintre străini sau dintre împământeniţi”462.
Aceasta formulare a rămas adânc fixată în conştiinţa marelui ierarh
Melchisedec. Ca întotdeauna “nimeni n-a vorbit aşa tare în inima celor mari
ai nostril, în numele Bisericii”463, ca Melchisedec. Este o mărturisire nu a
unui singur moment al vieţii sale, ci unul de totdeauna.
Ca membru al Sfântului Şinod al Bisericii noastre, cu aleasa sa
pregătire cărturărească şi cu bogata sa experienţă a fost mereu la datorie,
întocmind memorii, propuneri, dând sugestii. De fiecare dată, cu fiecare
prezentare Melchisedec apărea cu pecetea spiritului ponderat, calculate,
întemeiat pe canoane şi documente, cu concluziile judicioase, animat de
dorinţe arzătoare de a vedea Biserica noastră cât mai bine organizată.
Cunoscând aceste prineipia, de multe ori s-a ridicat împotriva uşurinţei şi
pripelii, gândindu-se la rezultatul practic al hotărârilor ce trebuiau să fie
luate.
Principiul călăuzitor al episcopului Melchisedec era că fiecare
Biserică îşi are problemele ei specifice. “Noi, spunea Melchisedec, în 17
mai 1888, n-avem nevoie să ne conducem după ce se petrece în alte ţări, noi
avem regulile noastre”484. A fost mereu conştient de menirea Bisericii

,lsl Arhiereul dr, Venianiin Poeitan Ploicşleanu, Momente din viata şi activitatea Ini
Melchisedec intve anii 1856 -1861, Bucureşti, 1935, p. 39.
'I*’ Ibidein.
483 Const. C. dinuicseu, din corespondenfele Episcopului Melchisedec, Bucureşti, 1909,
Scrisoarea a Il-a adresată Arhim. Climenl Nicolau, Bucureşti, 17 iunie 1865, p. 15.
Pr. Gabricl Cocora, din activitatea Episcopului Melchisedec in Sfântul Sinod a!
Bisericii Ortodoxe Române, în „M.M.S.”, XLIII (1967), nr. 5 - 6, p. 404.

256
Ortodoxe Române în Ortodoxie, în creştinism, în lume. Acest fapt îl lacea
să declare la 17 noiembrie 1887: “mi-a plăcut totdeauna în viaţa mea a mă
gândi cum am putea face să ridicăm Biserica, acolo imde este menită să fie
şi unde se cuvine a_/î”’,85 (s.n.).
Ca nimeni altul, era prea bine documentat în privinţa relaţiilor în
Ortodoxie şi eând s-a pus problema autocefaliei. Sfântul Sinod, în
Melchisedec, a avut un puternic sprijin , sprijin pe care l-a dovedit şi cu
ocazia sfinţirii pentru prima oară în ţara noastră a Sfântului şi Marelui Mir
de către Sfântul Şinod, când Patriarhia Ecumenică a găsit prilej de reproş.
Acum, Sfântul Sinod încredinţează episcopului Melchisedec întocmirea
unui răspuns eare să demonstreze o realitate canonică şi fundamentarea
istorică.
La 9 ianuarie 1882, din Roman, Episeopul Melchisedec scria
ministrului de Culte, V.A. Ureche, cu privire la Sfântul Mir, că este nevoie
de a se lua măsuri pentru prepararea lui. “ La facerea Sfântului Mir
trebuiesc luate măsuri foarte serioase şi trebuiesc oameni foarte competent
şi experimentaţi ca să nu compromită acest act prin neştiinţă şi să devenim
ridicoli.”480
Mai mult, Melchisedec făcea propunerea ca, “despre Sfântul Mir
ideea mea este a nu se divulga nimic prin presa, nici prefaţa, nici broşura,
mitropolitului Bucovinei”487. Melchisedec arata ministrului că “acest mister
însemnat al Bisericii nu trebuie a dcvein obiect de tratări pasionale
jurnalistice”. Pentru Sfanţul Mir “trebuieşte un chimic bun, şi după
adunarea materialului..., să se facă mai întâi o încercare în mica
propoiţiune, pennn ca să fie sigur de reuşită când va face actul cel măreţ
bisericesc al fierberii mirului. Despre Sfântul Mir nu trebuie a se face nici
un zvon public, nici chiar în Sinod a se trata, ce trebuie procedat imediat la

K5 Ibidem.
480 Conslaniin C. dinuicscu, op. cit., p. 29 - 30, Scrisoarea a XVI-a, Roman, 18S2,
ianuarie 9.
487 Ibidem, Episcopul Mclchiscdcc în unna unei scrisori făcute Mitropolitului Sibestru al
Bucovinei, acesta din unnQ i-a trimis un exemplar din „Rănduiala pentni prepararea şi
sfinţirea Mirului". Mitropolitul Silvestru a făcut şi o „precuvântare" în care a expus
considcraliunilc canonice şi practice relative la obiectul respectiv. Este interesant ca
Mitropolitul Silvestru a adăugat şi rela|ii in legătură cu ac|iunea pe care Biserica
Onodoxă Română umicază să o intreprindă cu sfinlirca Sfiîntului şi Marelui Mir. Este în
prezentarea Mitropolitului Bucovinei, un îndemn, ca Biserica Ortodoxă Română să
procedeze Iară nici o grijă la sfinţirea Mirului: „E un postulat ncdisputabil, ca S(fân)tul
Şinod să se decidă pentru sfinţirea Mitului spre a nu mai fi necesitat, de a cerşi Sffiinjtul
Mir la S(făn)ta Patriarhie Constatitinopolilană".s.n, C. dituilescu, op. cit.. Scrisoarea
Mitropolitului Silvestru al Bucovinei nr. XV, Cernăuţi 13/25 ianuarie 1882, p. 28.

257
faptă, ca Ia un drept incotileslabil al Bisericii noastre (s.n.). El trebuie a se
efectua în Săptămâna Patimilor din anul acesta, căci el, după uzul Bisericii,
numai atunci se săvârşeşte”488.
Era o preocupare de comun accord a Bisericii şi a guvernului tării
pentru a se efectua sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir în ţară.
Melchisedec şi-a adunat material documentar, a luat legătura cu
personalităţi bisericeşti competente din ţară şi străinătate. Corespondenţa
purtată de Melchisedec cu Mitropolitul Silvestru al Bucovinei, precum şi cu
Ministru Cultelor, arata grijă deosebota de care era stăpânit Episcopul
Romanului.
Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir de către Biserica Ortodoxă Română
se încadra în prevederile canonice şi era o reînnoire a firului înterrupt,
pentru un timp, când pe pamatul Daciei Române se sfinţea şi se administra
Slântul şi Marele Mir, expreşie vădită şi mărturie a stării de autocefalie la
care aveau dreptul, cum arăta şi Mitropolitul Şilveslru al Bucovinei.
Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir că semn vădit al autocefaliei şi al puterii
Sfântului Şinod, trebuia însă să se facă cu o deosebită grijă, pentru ca “ să
nu se compromită acest fapt”.
Preventiv şi plin de grijă. Episcopul Melchisedec a infonnat organul
competent de stat ca şi pe membrii Sfântului Sinod, ca lucrarea de pregătire
a materialelor să se facă după toată rânduiala, dar şi cu neduvulgarea acestui
act prin presa.
Sfântul şi Marele Mir este materia indispensabilă pentru săvârşirea
Tainei Mirungerii, pentru sfinţirea bisericilor şi a antimiselor. Miresmele şi
mirurile care se folosesc la pregătirea Sfântului Mir, trebuiesc achiziţionate
şi pregătite într-o anumită zi - Joia Patimilor - , şi după o reţetă anumită.
Sfinţirea Sfântului Mir a fost privită de la începui ca un privilegiu şi o
mărturie evident a autocefaliei fiecărei comunităţi ecleziale, condusă de
către un episcope. Prerogative autocefaliei oricărei comunităţi creştine,
având în frunte un episcop, sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir, a constituit
intodeauna un act festiv în viaţa religioasă a Bisericii creştine489
Melchisedec cunoştea acest lucru şi de aceea s-a văzut cu câtă
prevedere arata ministrului că sunt necesare nişte măsuri “foarte serioase”,
şi de procurare a elementelor material dar şi de folosire a persoanelor
“competenţe şi experimentate”. Orice lipsă şi orice greşeală va duce la
■nl6 Ibidem, Scrisoarea a XXI-a Roman, 1882, ianuarie 9, p. 28 - 29.
4#9 Pr. Asist. N. Dură, Dispoziţii si Norme canonice privind administrarea Sfântului şi
Marelui Mir, Sfinţirea Sfântului si Marelui Mir pe teritoriul tării noastre, expresie
elocventă a Autocefaliei Bisericii Române de-a lungul secolelor, în „M.M.S.", LVII
(1981), nr. 1 -3,p.40.

258
discuţii criiice, va “compromite acest act”, ajungându-se Ia “ridicol”, după
însăşi expresia Episcopului Melchisedec. Dacă s-ar ajunge la acest nefericit
pas. Patriarhia Ecumenică va fi îndreptăţită la a pronunţa sentinţe.
După ce au fost procurate toate materialele şi au fost luate măsurile
de pregătire a ingredientelor, menţinându-se “tăcerea”, la 25 martie 1882, în
catedrala mitropolitană din Bucureşti, s-a trecut la actul Sfinţirii Sfântului şi
Marelui Mir. Mitropolitul primat, Calinic Miclescu (1875 - 1886),
înconjurat de membrii Sfântului Sinod, a săvârşit Sfinţirea Marelui Mir
pentru trebuinţele Bisericii Ortodoxe Române, cu “deplină convingere că
’ • »»490
acest act este canonic
Biserica Ortodoxă din Ţările Române în decursul timpului şi-a sfinţit
Sfântul şi Marele Mir în ţară, dar a adus şi de la alte Biserici Sfântul Mir: de
la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Creta, Moscova, Kiev,
Carloviţ, Sibiu etc.'191
Uneori, patriarhii din Orient, în vizită în părţile noastre, împreună cu
mitropoliţii şi episcopii români, au sfinţit Sfântul şi Marele Mir. Patriarhul
Teofan al Ierusalimului, în anul 1643, la Iaşi, a sfinţit Marele Mir, cu
cheltuiala lui Vasile Lupu, iar în Ţara Românească făcuse lucrul acesta
Patriarhul Ni fon, în anul 1517, la Curtea de Argeş.
Momentul de la 25 martie 1882, ca şi proiectul depus în Parlament
pentru reforma legii sinodale, în care se exprima dorinţa că primaml
României să fie ridicat la treapta de patriarh, iar Episcopia Râmnicului -
Noul Severin Ia treapta de Arhiepiscopie, cu sediul la Craiova şi subtitlul de
Mitropolia Olteniei şi Noului Severin, nu au rămas fără ecou. Despre
acestea a aflat şi Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Patriarliul
loachim III, Ia 10 iunie 1882, a trimis Mitropolitului Primat Calinic
Miclescu o scrisoare sinodală plină de mustrări şi ameninţări, învinuind
Biserica Ortodoxă Română de inovaţii ca: Sfinţirea Marelui Mir, Botezarea
prin stropire, adoptarea calendarului Gregorian, îngroparea sinucigaşilor,
stăruind în mod deosebit asupra drepturilor sale de oblăduire a Bisericii
JOI
noasire. "
Cum era şi firesc, această scrisoare a Patriarhiei Ecumenice nu putea
rămâne fără răspuns din partea Bisericii Ortodoxe Române. Sfântul Sinod
al Bisericii noastre a fost informat într-una din şedinţele sale şi a hotăra să
se întocmească un răspuns documentat. Cu întocmirea şi redactarea

0 Pr. Scarlal Porcescu, SJhifiiva Morelm Mir, în „M.M.S.”, LIV (1978). nr. 3 - 4, p.
416.
4,1 Ihideni, p. 41.5.
J4: Pr. Prof. Gh. 1. Moiscscu, op. cit., p. 529.

259
răspunsului, Sfântul Sinod l-a împuternicit pe învăţatul Episcop
Melchisedec. Răspunsul trebuia să spulbere toate învinuirile nedrepte
cuprinse în scrisoarea patriarhului ecumenic. Episcopul Melchisedec,
primind însărcinarea de întocmire a răspunsului, s-a ocupat cu toată
sârguinţa pentru adunarea materialului documentar. S-a pornit de la
analizarea şi interpretarea justă şi profundă a textelor din Sfânta Scriptură
precum şi a canoanelor pe care isiintemeia Patriarhul şi Sinodul sau cu cei
11 ierarhi mustrarea îndreptată Sinodului şi ierarhilor romani. Foarte
reverenţios, răspunsul lui Melchisedec arata ca Patriarhia Ecumenică nu are
dreptul de a domina alte Biserici.
Astfel, la afirmaţia că Biserica română ar fi fost pusă de Sinodul al
IV-lea ecumenic, prin canonul 28, sub Jurisdicţia Patriarhiei din
Constantinopol, Melchisedec răspunde că “românii n-au primit învăţătura
creştină şi pe întâii lor episcop! de la Constantinopol, întrucât creştinismul
românesc este mai vechi chiar decât înfiinţarea Constantinopolei”.
Melchisedec a făcut şi o istorie a legăturilor dintre Biserica Românească şi
Patriarhia Ecumenică, subliniind că “istoria luptelor noastre cu Patriarhia
este o dramă plină de durere sufletească pentru orice inimă de om.”
în privinţa Sfinţirii Mirului, după canoane, demonstrează că o poate
face orice episcope orthodox. în consecinţă, “Biserica noastră nu mai crede
că Duhul Sfânt trebuie să Se coboare mai întâi la Constantinopol sau aiurea
şi apoi de acolo să-L cerem şi să-L dobândim şi noi, ci trebuie să-l căutăm
şiş a-1 cerem de Sus de la Părintele luminilor şi Dătătorul a tot darul
desăvârşit.”493
Cu toată reverenţa, se arată Patriarhiei: “Noi mulţumim din inimă
ÎNALTEI SALE SANCTITĂŢI patriarhale că ne pune în vedere cuvintele
cele sfinte ale Scripturii, ne dă ocaziune să gândim la ele, să le studiem
profund şi să le realizăm în viaţa noastră.”494
Raportul întocmit de Episcopul Melchisedec a fost aprobat şi semnat
de toţi membrii Sfântului Sinod şi apoi trimis la Constantinopol ca răspuns
Ia scrisoarea patriarhului. într-un anumit fel s-a netezii calea spre împăcare.
Nimic nou nu a intervenit în relaţiile cu Patriarhia ecumenică până la
retragerea din scaun a patriarhului loachim 111. Cu unnaşul lui loachim III,
respectiv cu patriarhul loachim IV (1884- 1886), la 25 decembrie 1884, s-a
început o nouă corespondenţă însă pe un ton mai blând. Guvernul şi Sinodul
Bisericii Ortodoxe Române au pus problema autocefaliei Bisericii noastre.

Ibidcm, p. 529 - 530

4,41 Eftimic, Episcopul Romanului şi Huşilor, Episcopul Melchisedec Slefanescii, Viata
fi infapitiirile sale. Roman, 1982, p. 59.

260
în unna unei consfătuiri ţinută în mod secret la Bucureşti, Ia care au
participat toţi chiriarhii ţării, în februarie 1885, s-a hotărât fonnularea
cererilor Sinodului Român către marea Biserică din Constantinopol pentru
recunoaşterea autocefaliei. La toate ocaziunile, ca şi la 20 aprilie 1884, când
Primatul Bisericii Ortodoxe Române, Calinic Miclescu, a cerut formal
Patriarhului loachim IV sa dea binecuvântarea şi să acorde autocefalia
Bisericii Ortodoxe Române, Melchisedec nu a încetat a fi mentorul şi
dătătorul de sugestii pentru cele mai potrivite fonnulări.
Prin ceea ce făcuse în 1882, în răspunsul documentat, plin de
demnitate creştină şi românească, cu toată condescenţa şi reverenţa faţă de
scaunul ecumenic, Melchisedec reuşise să deschidă calea spre autocefalie a
Bisericii Ortodoxe Române. “Paşii trebuitori pentni a se căpăta
Autocefalie”^55, după expresia Iui Nicolae lorga, au dus la mlădierea
Bisericii Ecumenice, care deşi cu împotrivire la început, a cedat “foiuial
ceea ce, de fapt, s-a pierdut de mult”45 .
Ajungerea la sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir, în ţară, în condiţiile
istorice de după dobândirea independenţei de stat a României a constituit un
act de curaj şi autoritate bisericească deosebit de însemnată. Dobândirea
Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, umiând după actul sfinţirii
Sfântului şi Marelui Mir, a fost un act de conştiinţă naţională şi ortodoxă, o
stare de drept şi de fapt, o încununare a preocupării de veacuri a Bisericii
noastre de a respecta rânduielile canonice, o mărturie a stării ei de
autocefalie de care s-a bucurat din epoca apostolică.
Aspiraţiile de veacuri au devenit realitate prin punerea în practică,
conştient şi fără şovăire, cu deplin temei, cu râvnă integrală a Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, al cănii făclier s-a arătat a fi Episcopul
Melchisedec.
Rolul pe care l-a avut Episcopul Melchisedec în actul de pregătire
sidobandire a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, raportat la
conjunctura istorică a secolului XIX , poate fi considerat extreme de
important.
Eruditul, înţeleptul, patriotul luminat, arhiereul credincios, Episcopul
Melchisedec, prin tot ceea ce a făcut pentru dobândirea autocefaliei
Bisericii strămoşeşti, şi-a înscris numele în cronica ei de aur. Privit prin
prisma recunoaşterii Autocefaliei Bisericii noastre, numele Episcopului

■ N. lorga, Istoria Bisericii Roiiuiiiesii şi a vierii religioase a romanilor, cd. A 2-a. voi.
11, Bucureşti, 1932, p. 297.
Ibidem.

261
Melchisedec căpătă noi dimensiuni; istorice, morale, religioase, patriotice,
cetăţeneşti.
înălţăm rugăciuni fierbinţi ca “ungerea ce am primit-o de la
Mântuitorul nostru lisus” (I loan 2, 27) să rămână în noi şi“pecetea darului
Duhului Sfânt” cu care am fost pecetluiţi (li Corinteni 1, 21 - 22), să ne
întărească în apărarea credinţei si a comorilor strămoşeşti, cu aceeaşi râvnă,
cu aceeaşi dragoste fierbinte, cu aceeaşidemnitate cu care ele au fost puse în
valoare de vrednieul de pomenire, dintre marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe
Române, Episcopul Melchisedec Ştefânescu.

262
 il.-.r-v;"
■ m

■ -•f >

125 SHI
De is3 RecvHO^sîpeRe^ ^i/^roceF^isiei
RlSeRlCII ORVODOXe ROMâHe

4 P! î-i
; • ’*■
i .'■Sy

263
 V.- ^•’i- -rfv/C»-r^ ^.-i?

•ir 'c'1 N r , . .
..•.V'J-î'iV.". ,
<•'»
s:-u>..fft*v

j‘^Sî2 5 (v

rUl V

k .V*-,-.- / ,;-!

■A-y.-y ./■ .. 1- .; <" '. • l-.-. ;,-' ',': ,

^îîIrTi,!
8|K5îiS'^^i?-tt.iîi.rf'H' .<•'wVli^-:*<4-vgfwS
o) SIAr^M dc pnglnă o aclmci dc Inainlarcn proiectului de regulament privind cArhle
do ^UJlbA. . . . . ,
b) Ilaporlul privind motivarea .sfinţirii .S/dntu/ui Marelui Mir-, tn Biserica Orto­
doxa RumfinA, Inlocmit dc episcopul Mclchi.<cdcc.

264
 mwMms
*1 '1*:R .><£-,-»-^*'
î3‘:.:fev,’'TSrtrl,AK^i*r,r<’,A #»♦•» •'^v

r'y,"j\'■¥•'*> ^
}/ t_" W' ?3^ w •.^".'t'^^..» M«şfM^.j<C>«-.
—fs- -• • • ,' J; '• ^

* vţ jîO -H-i '♦v 'y^ !yr^r''>.

(*• :-:' fii&^^^3ŞÎ5»-»iîVl^«;*^'w,*iv'>2,-».T>-''-;- •-.', ".-v-. - •:\-• i, „ .'^
\'
■i'>* ^'**^W*
‘r ^ V-k ' ,-V.T
'* 'Xi^Y"’rr '*'*'‘~* ,,
f»- .k ,
II

' ^ 1^,11 'X"ti-^(Vl^ - ^4'/' f_f/.>/iy i/

*:'^:^'-.- --*',.'V-/J vvt■ ^.,'^

ry:_'rî'-^^A'^ , <n*'-<vCr.r ,ţ,> ■

• • * 'y '. .. .♦ ...■ - . .•?■'. \ V1
y « / n >- ■■ -' / *v*/»«*t»*-V’$;-fr/wr>rt-l*.<r
' • *f«-k«—V
■' '.^ ■fc».*.*/ y.**!:'.'**î:»'4.■*..*'■ /• . l ..y.y .. -,♦. % *•*•’■ - >' ' -•' ‘•■■>'4 • i* ' ■■'<•.' J. -'.'■i^AliU
. £ rsy V V.^«•..

t^x«->.;î * /tli'' •.•.t-vif''Jtîi/^

••'•'»'i':r-'{j.i'---.-v i .-^--'-O •■ ■ ■ ■" -■■ i s " '-‘' •v- *'-^2S

:•■• ..r/ v^' '*'s * '^» -'î >' ^x'*J4vjlj|S

• «• ^ '.•'!■>(.•:• ?,.' •! • *,yi'-<v ■ ■; '•;?;V,'
^'M-'r^.v.. . ;- >--y«yi-*-t<. • t>i*.nr/.,y.f.i c<*y.^ Is^ f yjf
.!-.''|K'‘'' ■■-.•'< •*■ »,.VL . (‘r t.^ «-T {I-
• m».y. •• ■:’/ - ■ / ' '.•• ■•' • y- • / • • • ,•

V
'îii’-v
s 4. . Ti’ , . ’*. V j

-Î^Ş-v-'^sa^
Fila (Ic la început n ra|>orLului Inli^cmil de cpUropul Mclchlscdcc privind scvi&ivirca
de ri^puns trnn^iuiM\ de Sf^^nUiI Sini>d ni Bisericii Ortodoxe Hoinânc cAUs: Fa-
triarliia Bcunienicâ de ConManlinopnl In anul 1682.

265
 * ^Jmi/u/ U/yrxdU^^

‘V: -'' ' "' /: ;.-vi ■'' V--' J-/—V/“”‘'/r'^nn: <*yr ^

J*j
TÎ^S.
^**r^ttXt '' *XX^p

• •,■.. v>V'

266
 r*J^' <

y -- 6t). 1 <r>* >

/> '"<' ■• v- tt:/'

(!'/dl*>>

|sa>;iste(ia';7'..■■

Kiln ultimă clin vrisiunM ilu răspuns adrcs.ită tio Sfwnlul Simitl a' nisvrjcii Oi'lo-
tluNi* ndinănr in nmil IHIt?, l\iii'K'U'hloi Ecumctilro tUa Ct'ns|antinu|>c'l.

267
268
 TERMENII CREŞTINI DIN LIMBA ROMANA
câteva inedite consideraţii

Asist.univ.drd.Vodă Ozana - Târgu Mureş

Formarea limbii şi a poporului român a constituit obiectul de

cercetare a multor învăţaţi români şi străini care au studiat istoria popoarelor
şi limbilor din spaţiul sud-eslului european.incepând cu a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea.
Unii dintre aceştia au ajuns la concluzii infinitate de studiul
ştiinţific,deoarece naşterea poponilui şi limbii române nu reprezintă o
"enigmă” sau un ”miracol”.Filologi şi lingvişti români de probitatea lui
Timotei Cipariu,B.P.Hasdeu,Al.Pbilippide,Ov.Densuşianu,Sextil
Puşcariu,Al. Rosetti,Emil Petrovici,Dimitrie Macrea ş.a. au avut în centrul
preocupărilor reconstituirea ştiinţifică a procesului complex de fomiare a
limbii române,a caracterului ei latin,a influenţelor pe care limba română le-a
suferit în decursul îndelung al evoluţiei istorice,Iară a-i schimba
fizionomia.Până la cercetările actuale-concretizate in noi materiale
documentare de la cele arheologice,etnografice,istorice,lingvistice
etc.,concluzia este unanimă: limba română este de origine latină,iar românii
au continuat să dăinuiască, în ciuda vicisitudinilor multor "vremi de
cumpănă”,în teritoriul de elnogeneză.
Se ştie că poporul şi limba română s-au fonnat într-un proces complex
şi îndelungat; proces început odată cu colonizarea şi romanizarea
provinciilor caipato-dunărene.fv.Florica Dumitrescu et aliae, "Istoria limbii
române”, E.D.P. ,B. ,1978, p.25)
Peste elementul etnic de bază,daco-geţii,coloniştii romani au adus cu
ei limba, civilizaţia şi cultura romană,fară a anihila elementul de bază
autohton,arheologic,lingvistic, istoric,etnografic-s.n.
Coloniştii romani au similat elementul autohion,dând naştere unei
sinteze noi, denumire devenită clasică,daco-romanii.Urmele arheologice
atestă dăinuirea elemennilui dacic în epoca română,prin convieţuirea cu
elementul colonizat.
în timpul stăpânirii romane în Dacia,cea mai mare parte a populaţiei
băştinaşe şi-a însuşit limba latină populară şi cultura populară,dar s-au
păstrat,până astăzi,toponime:nume de locuri,ape şi de munţi ,care au fost
preluate de romani de la populaţia dacică,dăm numai câteva
exemple:Napoca,Drobeta,Aluta(01t),Crisius(Criş),Santus(Somcş),Marisia(
Mureş), Argessos (Argeş).Deşi romanizarea daco-geţilor s-a petrecut, în

269
principal, în perioada 106-271, premisele acesuii proces complex se
situeează cu câteva secole înainte de cucerirea Daciei, prin influenţa unor
puternice centre romanizate din sudul Dunării.De asemenea,romazarea nu s-
a încheiat odată cu retragerea oficială a stăpânirii romane din nordul
Dunării.
Din contopirea elementului băştinaş dacic cu cel roman s-a născut
populaţia daco-romană vorbitoare de limbă latină,populaţie care reprezintă
elementul de bază în formarea poporului romăn,singurul popor european
care-şi păstrează prin etnonim,amintirea naşterii sale, "populus romanus”.
Timp de secole şi secole,poporul român a dus o luptă acerbă pentru a-
şi păstra fiinţa, pentru a-şi asigura continuitatea în spaţiul de
emogeneză.Nici năvălirile popoarelor migratoare,nici naşterea neamului la
răscruce de vânturi imperiale nu au putut distruge fiinţa românească pe
dnimul unei autentice Golgote!
Stniciura gramaticală a limbii române este în esenţă latină,legile
fonetice ale limbii române au efectuat numai elementele lexicale latine
moştenite,sunt fapte indubitabile că limba română era formată prin secolul
al Vll-lea,când apare influenţa slavă.Toponimia slavă din limba română este
o dovadă a convieţuirii dintre populaţia românească şi sclavi,sclavii fiind
asimilaţi,argument al continuităţii şi nu ca o lipsă a românilor din nordul
Dunării,aşa cum s-a interpretat tendenţios de către unii istorici sau lingvişti!
Se poate afirma probatoriu că limba şi poporul român s-au fonnat în
perioada de răspândire a creştinismului,la început,în teritoriul dintre Dunăre
şi Mare.Se ştie că o parte din teritoriul românesc a fost evanghelizat de unul
dintre ucenicii Mântuitorului,Sfăntul Apostol Andrei.
Progresiv,creştinismul s-a răspândit în Dacia,transfonnată în
provincie romană şi prin coloniştii aduşi din Siria,din Asia Mică şi
Peninsula Balcanică,zone în care creştinismul a fost cunoscut prin înseşi
predicile Sfinţilor Apostoli.Afirmaţia de mai sus este susţinută şi de
mărturiile scriitorilor creştini,incepând cu Sf.lustin Martirul şi
Filozofiil(trecut la cele veşnice în 165).
După retragerea aureliană,numărul creştinilor în Dacia s-a mărit
progresiv,deoarece nu mai exista temerea de legile romane care interziceau
noua religie.
Argumentul neîndoielnic pentru vechimea creştinismului la daco­
români este cel lingvistic.Numeroase cuvinte cu înţeles creştin sunt de
origine latină,îndeosebi cele care se includ în sfera bogată a credinţei
creştine.Teniiinologia creştină de origine latină din limba română apare
începând cu secolul al II-lea,la început,apar cuvinte din lumea romană
păgână, cu nuanţe semantice specifice creştinismului răsăritean.

270
 Vom exemplifica cu câţiva tenneni din lumea română păgână:
Biserică.din latinescul "basilica”,iniţial un edificiu care servea ca local
de judecată. După anul 313,Constantin cel Mare a cedat aceste edificii
creştinilor,pentru a-şi săvârşi cultul,dar s-a păstrat denumirea iniţială.
Dumenezeu.din lat. “Domine Deus”,iar în fonna populară primară,fără
“i”,”Domne Deus”,la început a fost invocaţie păgână,adoptată şi de către
creştini.
Crăciun provine din lat.”calationem”,sărbătoare romană la început de
an,când se anunţau în temple sărbătorile anului ce urmează.Se ştie că în
primele veacuri creştine. Naşterea lui lisus se sărbătorea o dată cu
Boboteaza,la 6 ianuarie,când se anunţau Paştile şi alte sărbători de peste an.
I s-a dat numele vechii sărbători, “calatio”.
Floriile.o sărbătoare păgână la început de primăvară,apropiată de
intrarea Domnului în Ierusalim.
Rusaliile.initial.o veche sărbătoare păgână.Rosalia,când se pomeneau
morţii,prăznuită în timpul primăverii,când înfloreau trandafiriiflat. “roşa”).
Pogorârea Sfântului Duh se sărbătorea cam în aceeaşi perioadă de timp,
creştinii daco-romani i-au atribuit numele vechii sărbători păgâne.
însuşi cuvântul sărbătoare provine din lat. “servatoria”,zi închinată
zeităţilor care apărau omul de “cele rele”.
(v.Mircea Păcurariu, “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”,Sibiu,197S,p.l8)
în limba română există un mare număr de cuvinte cu înţeles exclusiv
creştin,din care vom cita selectiv,penlru a ilustra conţinutul prezentei
comunicări:
a ajuns din lat. “îidjunare”
altar din “altarem”
a boteza din “baptizare”,lalinii l-au împrumutat din greacă
cer din “caelum”
câslegi din “cascum ligare”
a crede din “credere”
creştin din “christianus”
a cununa din “coronare”(=a pune coroana)
cruce din “crucem”
a cumineca din “communicare”
duminică din “dies dominica=zi domnească”
a închina din “înclinare”
înger din “angelus”.provenii în latină din greacă
păcat din “pcccatum”
nărinte din”parentem”
preot din”presbitcr”

271
 a răposa din”repausare”
a se mea din”rogare”
rugăciune din”rogationem”
a toca din”toccare”
sfânt din”sanctus”,iar forma”sânt”apare în numeroase denumiri
populare: Sântion,Sântoader,Sângeorgiu,Sâmedru ş.m.a.
Alături de această terminologie de provenienţă latină,în limba română
s-au născut cuvinte şi expresii ,ca:”împărăţia lui Dumnezeu”,"făcătorul
lumii”, "Treime”,
”crediniă”,”fiinţă”,”înviere”,”ieriare”,”înălţare”,”împărtăşanie”,”fecioară”.
Aproape toate aceste cuvinte şi expresii au ca elemeiiAelemente constitutive
cuvinte de origine latină.
Ţinem să subliniem faptul că aceste cuvinte de origine latină sunt,ca
sens\sensuri, deosebite de cele din vocabularul creştinesc apuşean,fapt de
mare importantă;strămoşii noştrii n-au fost evanghelizaţi de misionarii
veniţi din Apus.
în secolele următoare,organizarea bisericească în ţinuturile nord-
dunărene s-a produs mai târziu.Aşa se explică pătrunderea cuvintelor şi
expresiilor de origine slavă în acest domeniu.
Pe baza acestor succinte considerente se poate afinna că în ţinuturile
din nordul Dunării învăţătura lui lisus Hristos s-a răspândit prin actele
misionare sfinte ale ucenicilor,Srmţii Apostoli,prin anumiţi
colonişti,neguslori sosiţi în Dacia din multe părţi ale imperiului roman.
Aceste cuvinte aparţin fondului principal de cuvinte al limbii
române,au suferit legile fonetice ale cuvintelor de origine latină în procesul
complex de fonnare a limbii şi poporului român,argumentează originea
răsăriteană a credinţei creştineşti la români.
Poporul român este singurul popor european de origine latină la care
s-a impus creştinismul ortodox.

Romanian nation was bomed chrislian,being the only nation of

romanian origin against which oposed the ortodox religion.This saging is
part of the rich chrislian Vocabulary which exist in the romanian language
having latin origines.

272
Capitolul III
ISTORIE

273
 ABUZURI ALE ORGANELOR MAI - SECURITATE ŞI
MILIŢIE - REFLECTATE IN DOCUMENTELE
PROCURATURII MILITARE PRINCIPALE TÂRGU-
MUREŞ

Prof. Nicolac Balint - Târgu-Murcş

Arestări şi confiscări abuzive, folosirea armamentului din dotare în

condiţii neregulamentare, ocuparea ilegală a unor locuinţe aparţinând
particularilor sunt doar câteva dintre cele mai frecvente şi mărunte abuzuri
comise de lucrătorii aparatului represiv din România şi implicit de cei din
judeţul Mureş.
De cele mai multe ori trecute cu vederea, adică tolerate cu “voie de
sus”, abuzurile se înmulţiseră în(r-o asemenea măsură încât până şi mai
marii din Securitate, Procuratură şi Ministerul Afacerilor Interne au fost
nevoiţi la un moment dat să ia atitudine împotriva celor care le comiteau.
Abuzurile, dincolo de faptul că reflectau calitatea umană şi
profesională"197 a celor ce le săvârşiseră, ţirefigurau de fapt naşterea unei noi
categorii sociale cu o nouă nientalitate",9‘. Se năştea un nou tip de “stăpân”,
cel căniia, în numele imperativului “luptei de clasă” îi era pennis orice. Cei
care trebuiau să vegheze la respectarea legalităţii erau primii care o
încălcau. O făceau în deplină cunoştinţă de cauză, dar şi cu aroganta
"stăpânului" care crede că totul i se cuvine.
Procesele verbale aflate în fondul de arhivă Procuratura Militară
Principală Târgu-Mureş reflectă în modul cel mai evident această stare de
fapt.
Abuzul ca stare de fant - scurtă radiografie a celor mai simple si frecvente
abuzuri
"Majoritatea abuzurilor le fac tovarăşii miliţieni...", scria generalul
locotenent Alexandru Drăghici, ministrul Afacerilor Interne al Republicii
Populare Române într-o notă informativă cu caracter intern difuzată la

497 Potrivit lui Catalan, G. şi Stăncscu, M. în studitil Din istoria Seciirităiii publicat în
Anuarul Institutului de istoric “ .A.D.Xcnopol" din laşi, nr. XLl/2004, p. 419, în anul
1949 în compunerea Securităţii erau un total de 3.553 de angajaţi din care 64% erau
muncitori, 28% funcţionari, 2% intelectuali, 4% ţiiram şi 2% tar.i profesie. Până spre
sfârşitul deceniului şase aceasta stare de fapt nu s-a modificat esenţial. Cifre
asemănătoare sunt oferite şi de Oprea, M., în Banalilalea răului. O istorie a Secttrirălii in
documente, 1949-19S9, Editura Polirom, laşi, 2002, pp.65-67.
’193 Un excelent studiu despre mentalitatea sccurişlilor anilor '50 ne oferă Cesereanu, R.,
în Gulagttl in conştiinţa rotntineoscă. Editura Polirom, laşi, 2005.

275
nivelul unităţilor din subordine, precum şi la nivelul organelor Procuraturii
Militare, în iunie 1955. Exasperat de cele constatate
Drăghici trimitea un ordin observator'199 către toate unităţile MAI,
inclusiv organelor de Procuratură Militară. In cuprinsul acestuia se arăta
faptul că în urma controalelor făcute pe CFR de către Direcţia Financiară
din Ministerul Afacerilor Interne, pe o singură regională - regionala Braşov
- într-o singură săptămână au fost constatate, citez; "o serie de nereguli şi
abuzuri din partea cadrelor Ministerului Afacerilor Interne, atât în ceea ce
priveşte manipularea, cât şi utilizarea documentelor de transport pe CFR".
In cuprinsul aceleiaşi note informative, era prezentată o situaţie
statistică arătându-se faptul că atât cadre din MAI, cât şi soldaţi şi gradaţi
din acelaşi minister recurgeau deseori, atât la refuzul de a se legitima atunci
când li se cerea acest lucru de către organele de control, cât şi la ameninţări
cu arma, substituirea de indentitate, fapt care le permitea să călătorească cu
alte documente de transport, dar şi la falsificarea sau chiar vânzarea acestor
documente.
Ministrul Drăghici mai arăta: "Majoritatea abaterilor le fac tovarăşii
miliţieni care se urcă înarmaţi în tren, fără nici un fel de documente de
transport, nu se legitimează şi în unele cazuri nici în faţa organelor de
control MAI, căutând să intimideze prin calitatea pe care o au şi accentuând
pe faptul că sunt înarmaţi". In continuare, Drăghici ordona măsurile ce
trebuiau luate la nivelul fiecărei unităţi MAI, pentru ca asemenea fenomene
să fie stopate.
Şcolarizarea precară a cadrelor MAI din anii '50 era una din cauzele
acestei stări de fapt. Selecţia cadrelor se făcea pe criterii de origine socială
şi ataşament faţă de cauza clasei muncitoare500 fără a se avea în vedere
aptitudinile candidaţilor şi nici ciclul şcolar absolvit de aceştia, astfel încât
la un moment dat s-a ajuns la situaţia hilară în care, într-o promoţie de cadre
MAI din anii '50 (cursuri scurte sau lungi), chiar dacă primeau acelaşi grad
militar, puteau fi întâlniţi subofiţeri sau ofiţeri cu patru clase primare, dar şi
cu gimnaziul - şi mai rar - cu liceul absolvit. Competenţa, dar şi moralitatea
multora dintre ei era îndoielnică. Cea mai mare parte a abuzurilor comise de
aceştia poate fi deci explicată şi prin gradul precar de şcolarizare, deşi acest
fenomen are şi alte explicaţii mult mai profunde. Cel mai frecvent abuz al
miliţienilor şi securiştilor din Târgu-Mureş, ca dealtfel

1,99 Ordinul observator al ministrului Afacerilor Interne nr. 464 din iunie 1955.
500 Oprea, M., op.cit., pp. 65-67 şi Ivăncscu, S., Direcţii )i obiective in aciiviuuea
Securităţii. 1948-1965, în Anuarul Institutului de istorie “A.D.Xcnopor, laşi. 2004, nr.
XLII/2005, p. 431.

276
din întreaga Românie a anilor '50, îl reprezenta însă ocuparea abuzivă a
locuinţelor unor particulari. Studiind arhivele Procuraturii Militare
Principale Târgu-Mureş am constat că numai în decursul anului 1955, au
fost peste 30 de asemenea situaţii în jurisdicţia acestei instituţii. Părţile
vătămate îi reclamau în mod direct organelor de Procuratură Militară sau
unităţilor militare în care erau încadraţi cei ce comiseseră abuzurile, iar
uneori chiar Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române.
în cele din urmă reclamaţiile acestor oameni ajungeau tot la
Procuratura Militară Târgu-Mureş care trebuia să se ocupe de anchetarea -
mai mult formală - a acestor abuzuri, dar şi de rezolvarea lor. Acestor
frecvente încălcări ale legii li se adăugau şi altele, precum confiscarea unor
maşini de scris, a unor aparate de radio şi a altor obiecte de uz casnic sau
personal. Totul se făcea sub diferite pretexte, puţin justificate chiar şi din
punctul de vedere al regimului. Iată spre exemplu, câteva asemenea situaţii.
Spre exemplu. Popa Maria5î", domiciliată în Târgu-Mureş, str.
Varosmarty, nr. 34 făcea o plângere în anul 1954 la Procuratura Militară
contra organelor de Securitate arătând că acestea ar fi ridicat din locuinţa ei
cu ocazia unei perchiziţii un aparat de radio şi o maşină de scris. La scurt
timp. Popa Maria şi-a retras plângerea. La fel a procedat şi farmacistul
Teodor Alexandru503, domiciliat în Târgu-Mureş, str. Ştefan cel Mare, nr. 22
care a sesizat Procuratura Militară în anul 1954 asupra faptului că sli. de
miliţie Răceanu Teodor şi It. de securitate Gheorghe Emanoil i-ar fi ocupat
abuziv o cameră. Şi acesta şi-a retras însă la scurt timp plângerea făcută
anterior.
Janosy lolanda, funcţionară la Banca de Stat, filiala din Târgu-Mureş,
domiciliată pe strada Harghitei, nr.6, îl reclama în martie 1955 pe sergentul
de securitate Blaga Simion că a ocupat abuziv, o cameră din casa mamei
sale. Acesta avusese concursul superiorului său, locotenentul Oneţ. Daniel
Ştefan, din Târgu-Mureş, strada Spitalului Vechi, nr.3, reclama tot în martie
1955, faptul că locotenentul Stoica a ocupat abuziv o cameră din locuinţa
mamei sale. Daniel Ştefan a ajuns să se adreseze chiar şi Consiliului de
Miniştri, dar fără nici o şansă. Asztalos Maria din Târgu-Mureş, de pe
strada Kemeny Zsigmond, nr.22, depunea o plângere în acelaşi martie '55 la
Procuratura Militară din Târgu-Mureş, Ea îl reclama pe locotenentul
Gheorghe Costea că i-a ocupat abuziv o cameră din locuinţă. Erau însă şi
situaţii oarecum hilare. Spre exemplu, plutonierul Ştefan Cazacii îl reclama
pe locotenentul Gheorghe Ciobalca pentru că nu-i dădea dreptul să

501 ANDJM, foiuIProciiniliirii Militară Principală Tărgii-Miirc^, dosar 13/19.S4, f. 1-3.

503 ANDJM,yofi</c/tot. dosar 45/1954, f. 1-2.

277
folosească toaleta comună (ambii locuiau în Târgu-Mureş, pe strada
Călăraşilor, nr.35). Procuratura Militară şi-a declinat competenţa şi i-a
recomandat lui Cazacu să se adreseze Tribunalului Popular al oraşului
Târgu-Mureş.
Makkai Vasile din Târgu-Mureş, strada 7 noiembrie, nr.39, a depus în
mai 1955 o plângere împotriva plutonierului major de miliţie Vasile
Fonogea pentru că-1 împiedica să folosească locuinţa ce-i fusese repartizată.
Fonogea se instalase în acea locuinţă şi nu dorea să o elibereze chiar dacă
Makkai avea repartiţie primită de Ia întreprinderea Judeţeană de Gospodărie
Comunală şi Localivă. Silvia Bucur din Târgu-Mureş, strada Soos Pal, nr.3,
reclama că locotenentul loan Mihăilescu îi ocupă în mod abuziv locuinţa,
după ce, în anul 1951 a fost evacuată din aceasta.
Procurorul luliu Bokor din Târgu-Mureş, l-a reclamat în mai 1955, la
Procuratura Militară din localitate pe plutonierul de miliţie Petru Hodorogea
că i-ar fi ocupat în mod abuziv locuinţa ce-i fusese repartizată. Procuratura
Militară din Târgu- Mureş a constatat că cele reclamate erau reale şi a cerut
Miliţiei evacuarea Iui Hodorogea.
Asemenea abuzuri au continuat după cum am văzut şi pe parcursul
anilor următori, însă cea mai mare parte din reclamanţi şi-au retras ulterior
plângerile făcute503.
Nu am reuşit să aflu dacă au făcut acest lucru benevol sau ca umiare
a unor intimidări sau presiuni şi nici cum s-au rezolvat situaţiile lor.
Ca o caracteristică generală, "pretenţiile" celor care în anii ’50
ocupau abuziv anumite locuinţe, camere din locuinţe mai mari sau
dependinţe ţinând de acestea erau mult mai modeste. Pretenţiile lor aveau
însă să crească în timp, pe măsură ce aceştia aveau să urce în grad şi în
funcţii, deci în ierarhia aparatului comunist. Procuratura Militară însăşi s-a
văzut - nu de puţine ori - în situaţia de a interveni pentru a limita aceste
abuzuri.
Prin ordinul circular nr. 01140 din 19.05.1956, Procuratura Militară a
Regiunii a 3-a Militare Cluj atrăgea atenţia Procuraturilor Militare din
subordine (Oradea, Baia Mare, Târgu-Mureş, Timişoara, Stalin - Braşov) să
prelucreze măsurile ce se impun pentru a limita abuzurile militarilor din
MAI.
“...procurorii militari, se arăta în cuprinsul ordinului, trebuie să ţină o
şedinţă cu comandanţii Direcţiei Regionale a MAI şi cu responsabilul

503 AHDJM, fond cilul, dosar 1/1954, f. 1-90 (dosanji cuprinde rechizitorii de clasare a
unor plângeri adresate de diverşi cetăţeni, victime ale unor abuzuri săvârşite de militari
din cadrul MAI).

278
Secţiei Administrative a Comitetului Regional PMR în care să se analizeze
abuzurile săvârşitre de cadrele de securitate şi miliţie”51”.
Nu de puţine ori însă. Procuratura Militară s-a dovedit o “umbrelă”
salvatoare pentru abuzurile comise de cei din MAI.
Spre exemplu, în perioada 01.01.1957-01.09.1957, Procuratura
Militară Principală Târgu-Mureş a dat ordonanţă de refuzare a pornirii
procesului penal în 16 cauze, toate acestea referindu-se fie la cercetare
abuzivă, fie la reţinere ilegală sau chiar ia vătămare corporală gravă a celor
reţinuţi şi cercetaţi de organele MAI505.
Cele mai grave însă - dar mai puţin cunoscute la vremea aceea - erau
abuzurile comise în timpul anchetelor506 desfăşurate de Securitate împotriva
celor consideraţi periculoşi pentru stabilitatea regimului comunist.
Ordinul nr. 3 din 1960 al Şefului Procuramrii Militare Principale
specifica în mod clar faptul că, citez: “...procurorii militari au obligaţia de a
asigura în condiţii de bună calitate supravegherea unnăririi penale la
organele MAI prin participarea la anchetă, îndrumări scrise la speţă,
etc...”507. Invocându-se lipsa de personal şi volumul de muncă foarte ridicat
procurorii militari participau mai rar la anchetele MAI, dar este indubitabil
faptul că ei cunoşteau abuzurile comise de MAI.
Au fost situaţii în care gravitatea abuzurilor comise de organele MAI
au determinat o reacţie mult mai fermă din partea organelor de Procuratură
Militară întrucât prin consecinţele lor - cauzarea unor infirmităţi fizice sau
chiar decesul - abuzurile nu mai puteau fi muşamalizate. Spre e,\emplu,
Horvath Geza508, din corn. Bozont, raionul Slăntu Gheorghe îl reclama pe
şeful Postului de miliţie din localitate că i-a violat în mod repetat soţia sub
ameninţarea pistolului. Kalamyos Miklos, Denie Agnes (gravidă în luna a
Vll-a) şi Kalamyos Virag509 îl reclamau în 1959 pe slt. de miliţie Lazslo
Aipad pentru reţinere şi cercetare abuzivă. în 1960, soţia numitului Cucu
Alexandru510 sesiza Procuraturii Militare Târgu-Mureş faptul că soţul ei, în
timp ce se afla reţinut pentru cercetări în ancheta Securităţii din Târgu-

:'1'4 ANDJM,yo«r/c/tot, dosar 241/1956, f. 157.

505 ANDJM.ybur/citflf, dosar 555/1957, f. S9.
506 Pop, I., Crediiiiâ şi aposlolai - memorii. Editura Fundaţiei Culturale Vasile Netea,
Târgu-Mureş, 2004, pp. 172-175; A se vedea şi Marinesett, S..A., Prizonier in propria
iară, voi. II, Editura Du Stylc, Bueureşii, 1998, p. 37.
ANDJM,y«;;(/ citai, dosar 762/1960, f. 43.
508 ANDJM,yoHt/ citat, dosar 563/1959,1'. 85.
^ Idem, r. 136.
510 ANDJM,yoiif/ citat, dosar 766/1960. f. 81-82.

279
Mureş pentru presupuse activităţi contrarevoluţionare ar fi fost determinat
să se sinucidă de către It. de securitate Harmati Adalbert, cel care îl cerceta.
Este posibil ca indicaţiile venite pe linie de partid să fi determinat o
atitudine mai fermă din partea organelor de Procuratură Militară,
comparativ cu cea adoptată de aceleaşi organe de Procuratură la începutul
anilor ‘50 pentru că, în general faptele comise de angajaţii MAI după anii
’60511 au fost cercetate cu mai mare atenţie, mai mult chiar, comitenţii au
fost trimişi în Judecata Tribunalului Militar al Regiunii a 3-a Militare Cluj
fiind ulterior condamnaţi, iar după rămânerea definitivă a sentinţei, scoşi
din cadrele permanente ale MAI.
Un referat512 al procurorului militar, maior de justiţie Dumitru Fărcaş
de la Procuratura Militară Târgu-Mureş este elocvent în reflectarea calităţii
umane şi profesionale a angajaţilor din MAI, dar şi a stării de fapt din acest
minister. Intr-un interval de numai 8 luni, decembrie 1963-august 1964,
după cum arăta procurorul militar Fărcaş, fuseseră comise 17 fapte violente
ale unor angajaţi ai MAI care avuseseră drept rezultat vătămarea gravă a
integrităţii unor persoane, infinnitatea unora dintre ei sau - după cum am
văzut - chiar decesul acestora.
Teroarea ca metodă si justiţia ca instrument
Urmare a bătăilor îndurate în timpul anchetei, Bartis Francisc513 -
un tânăr de 18ani - care ajunsese într-o vădită stare de degradare psihică,
anchetatorii Securităţii mureşene au fost nevoiţi să-l interneze în 1954 la
Clinica de Psihiatrie din Târgu-Mureş. Un grup de patru medici - dintre
care şi două ilustre personalităţi de mai târziu ale urbei şi ştiinţei medicale
mureşene - au concluzionat că Bartis Francisc era “în stare de răspundere în
momentul comiterii faptei”. Bartis Francisc n-a fost însă singunil caz de
acest gen. Securitatea avea să mai apeleze la serviciile medicilor psihiatri.
Asta când, în unele cazuri - aşa cum se va vedea - nu ajungea chiar ea.
Securitatea, să pună “concluzii medicale”. După doar cinci săptămâni de la
internare, medicii mureşeni din Clinica de Psihiatrie din Târgu-Mureş au
putut face istoricul bolii, din care rezulta că Bartis Francisc ar fi avut
antecedente în familie, el fiind marcat profund de acestea.

511 Cazul sg. inaj. de miliţie Tămaş Ion care a împuşcat (monal) cu premeditare un
cetăţean din Luduş (ANOJM, fond citat, dosar 938/1964, f. 5) sau al It. de miliţie Tipioc
loan din Târgu-Mureş care împreună cu fratele său au omorât în bătaie, pe stradă, un
cetăţean din localitate (ANDJM, fond citat, dosar 938/1964, f. 6)
512 AND;M,/oHr/c/to/, dosar 938/1964, f. 17-25.
513 ANDJM,/o/irf cilal, dosar 32/1954.

280
 Nici un cuvânt despre cauzele principale - tortura fizică şi psihică
îndurată de tânăr în timpul anchetei - evenimente care ar fi putut detennina
pregnant manifestarea bolii.
Prin girul ştiinţific acordat, medicii acopereau în fapt un abuz comis
de Securitatea mureşeană, iar Procuratura Militară îi conferea aparenţa de
legalitate. Era doar una din formele de colaborare care avea să stea la baza
relaţiei dintre cele trei instituţii.
Din păcate s-a vorbit încă prea puţin despre aceste aspecte. O tăcere
de neînţeles, dar poate că şi o anumită indiferenţă din partea societăţii civile
au (acut ca aceste aspecte să nu fie încă îndeajuns de bine aprofundate.
Mărturiile dizidentului Vasile Paraschiv51J care a trăit o asemenea
experienţă, aruncă doar o palidă lumină asupra colaborării dintre Spitalele
de Psihiatrie din România comunistă şi Securitatea română.
Pe de altă parte sunt greu de identificat şi supravieţuitorii unor
asemenea aşezăminte care ar mai putea depune mărturie. Şi câţi dintre ei -
presupunând că mai trăiesc - ar mai putrea fi luaţi azi în serios? Ştiut este
faptul că dizidenţii internaţi în asemenea clinici - chiar sănătoşi fiind - dar
între bolnavi incurabili, era aproape imposibil să nu fie marcaţi într-un fel
sau altul de o asemenea experienţă de coşmar. Apoi medicaţia care li se
prescria ducea în mod invariabil spre anihilarea personalităţii individului.
“Pronunem reţinerea, anchetarea si trimiterea în iustitie..."
“...în dala de 15 martie a.c. (1954 - n.a.), Bartis Francisc - scria în
referatul său sublocotenentul de securitate Szabo loan - a organizat un grup
de 15 elevi şi a sărbătorit în mod illegal 15 martie 1848, ziua revoluţiei
maghiare. în cadrul acestei şedinţe, atât el, cât şi ceilalţi au recitat poezii cu
caracter naţionalist şi au purtat cocarde maghiare în piept. De menţionat este
faptul că deşi nu a primit aprobare de la Comitetul regional al Partidului
Muncitoresc Român pentru a ţine această serbare, totuşi Bartis Francisc a
instigai şi influenţat pe restul elevilor ca să participe...”.
Concluzia aceluiaşi sublocotenent Szabo loan, suna cât se poale de
firesc; “...Bartis Francisc a fost iniţiatorul acestei serbări ilegale, astfel că se
face vinovat de delictul de instigare publică, fapt prevăzut şi pedepsit de art.
327/alin. 3 din Codul penal al R.P.R. ...Faţă de cele de mai sus, propun
reţinerea, anchetarea şi trimiterea susnumiiului în justiţie pentru fapta
săvârşită’015.
Pe data de 27 iunie 1954, Bartis Francisc a fost arestai.

' Ccsorcami, R., Gulaşul iii conşiiiiiia roimiiwtiică. Editura Poliroin, laşi, 200.S, p. 107.
s ANDJM,/o;i(/c/7«t. dosar 32/1954, f. 2.

281
 La mai puţin de două săptămâni de la arestare, pe data de 6 iulie
1954, unul dintre anchetatorii de Securitate, locotenentul Henter Francisc,
trăgea următoarea concluzie în referatul pe care îl întocmise pentru şeful său
ierahic: “...cercetând dosarul de anchetă a învinuitului Bartis Francisc, am
constatat că arestatul la data de 6 iulie 1954, în mersul cercetărilor (sic!) a
prezentat semne de deranjare psihică”516. Doar 11 zile i-au trebuit Securităţii
mureşene pentru a-1 transforma pe arestatul Bartis într-o “legumă”. Pe data
de 8 iulie 1954, acesta a fost internat în Clinica de Psihiatrie din Târgu-
Mureş.
Cu adresa nr. 18633 din 11 august 1954, şeful Direcţiei Regionale a
M.A.I., maiorul Kovacs Mihai, cerea procurorului militar de la Târgu-
Mureş să dispună suspendarea urmăririi penale în cazul lui Bartis Francisc.
In starea in care ajunsese acesta nu mai era periculos şi deci nu mai
prezenta interes pentru Securitate.
“...bine nutrit, fără simptome de boală internă. Neurologic organic
negativ, prezintă o serie de simptome funcţionale, ca tremurături în pleoape,
degete...Din punct de vedere psihic se constată în prezent unele simptome
care trădează psihoza. Aceste simptome sunt : răspunsuri întârziate,
necomplete, este prost orientat în timp privind mai ales debutul reacţiei sale
psihogene, e deprimat şi în acelaşi timp neliniştit...”, concluzionau cei patru
medici mureşeni, dr. Csiki Kalman, dr. Kiss Ferencz517, cpt. dr Jozefovici
Francisc şi dr. Andrei Mera. După cinci săptămâni de tratament,
diagnosticul pus de medici a fost neuropatie gravă, psihoză reactivă în stare
ameliorată.
Printre concluziile trase de medicii mureşeni în cazul lui Bartis
Francisc mai sunt câteva foarte interesante: “...De la vârsta de 13 ani suferă
de nervi şi avea accese funcţionale cu ocazia diferitelor greutăţi întâmpinate
în viaţă...în momentul comiterii delictului a suferit de aceeaşi
neuropatie...în momentul comiterii delictului a fost în stare de răspundere
pentru faptele sale...La data de 26 iunie 1954 (atenţie ! - cu o zi înainte de
arestare) a prezentat aceeaşi stare de neuropatie, n-a simulat boala,
arestarea sa a declanşat reacţia psihotică de care suferă în prezent...”.
Medicii au omis însă cu bună ştiinţă să arate faptul că duritatea
anchetei şi nu numai arestarea ar fi putut detennina declanşarea neuropatie!
grave constatată de ei.

iu'Ibidem,(. 10.
511 Activitatea ştiinţitîcS a acestora este reflectată succinct în volumul Oameni de şliiiilă
mureşeni, editat de un colectiv do autori sub coordonarea lui Dimitrie Poptămaş, lîdilura
Mediaprint .SRL, Târgu-Mureş, 2004, f. 111 şi f. 233.

282
 Cu alte cuvinte Securitatea era exonerată de orice răspundere.
Documente rătăcite., .dar relevante
în mod cu totul inexplicabil, în dosarul de anchetă al lui Bartis
Francisc apare şi un alt document care aparent n-are nici o legătură cu cazul
acestuia. Este vorba despre o Hotărâre din data de 12 iulie 1954 semnată de
anchetatorul de Securitate Fabian Martin - Bartis era deja internai de 4 zile
în Clinica de Psihiatrie din Tărgii-Mtireş - şi care se referă la învinuitul
Veres Andrei.
“Cercetând dosarul de anchetă a lui Veres Andrei, scria It. Fabian
Martin, am găsit că numitul arestat la data de 16 mai 1954, în timpul
anchetei s-a îmbolnăvit de boală minlală...Acţiunea de anchetă în problema
lui Veres Andrei, învinuit pentru faptele de activitate contrarevoluţionară se
vor întrenipe până la vindecarea lui”. După cum aveţi ocazia să obsen-aţi de
data aceasta, “concluziile medicale” le trăgea direct Securitatea. Nu ştim
dacă Veres Andrei a avut sau nu vreo legătură cu cazul lui Bartis Francisc şi
ce caută această Hotărâre în dosarul lui Bartis. Este însă cât se poate de
relevant că “boala mintală” la care se referă anchetatorul în cazul lui Veres
s-a declanşat în timpul şi mai ales din cauza durităţii anchetei.
Sunt aproape sigur că Veres a uniiat acelaşi traseu ca şi Bartis,
Clinica de Psihiatrie. De aici încolo ei nu mai contau pentru Securitate. Doi
duşmani periculoşi ai regimului deveniseră doar doi “nebuni” inofensivi.

BIBLIOGRAFIE
AI GENERALĂ
- Catalan, G. şi Stănescu, M. în studiul Din istoria Seciirilâ(ii publicat în
Anuarul Institutului de istorie “ A.D.Xenopol” din laşi, nr. XLI/2004;
- Cesereanu, R., în Giilagnl in conştiinţa românească, Editura Polirom,
Iaşi, 2005;
- Ivănescu, S., Direcţii şi obiective in activitatea Securităţii, 194S-I965, în
Anuarul Institutului de istoric “A.D.Xenopol”, Iaşi, 2004, nr. XLII/2005;
- Marinescu, S.A., Prizonier in propria toră, voi. II, Editura Du Style,
Bucureşti, 1998;
- Oprea, M., în Banalitatea răului. O istorie a Securităţii in documente,
I949-I9S9, Editura Polirom, laşi, 2002;
- Pop, I., Credinţă şi apostolat - memorii. Editura Fundaţiei Ctilturale
Vasile Netea, Târgu-Mtireş, 2004;
- Poptămaş, D. şi colectiv. Oameni de şliintă mureşeni. Editura Mediaprint
SRL, Târgu-Mureş, 2004;

Bl FONDURI DE ARHIVÂ SI ORDINE DE MINISTRU

2S3
- Fond Procuratura Militară Principală Tărgu-Mureş, dosar 1/1954, dosar
13/1954, dosar 32/1954, dosar 45/1954, dosar 241/1956, dosar 355/1957,
dosar 563/1959, dosar 762/1960, dosar 766/1960, dosar 938/1964;
Ordinul observator al ministrului Afacerilor Interne nr. 464 din iunie
1955;
* * ♦

In this article I attempted to capture the multitude of abuses

committed by the einployees in the Ministry of Internai Affairs, i.e. the
Securitate and the Miliţia, during 1954-1964, the way they are presented in
the investigation papers drawn up by the bodies of the Maia Milita^
Prosecutor’s Office Targu-Mures; the investigation papers are in the
custody of the National Archives, County Department Mureş. The most
frequent abuses committed during this period by the employees of the
forenamed institution - as one may conelude after studying the docuinents -
were abusive confiscations of private property, occupying the dwellings of
owners, arrests conducted without a warrant, ill-treatments, rapes and even
murders. Whereas up to the end of the 6'h decade the Main Military
Prosecutor’s Office Targu-Mures proved to be a useful tool, which provided
an appearance of legality to inany abuses committed by the employees of
the Ministry of Internai Affairs, afler the 60s, as one iny conclude frpin
reading the documents - probably based on indications received frora
higher people, hierarchically - the investigations were made which much
more professionalism and impartiality, and many employees of the Ministry
of Internai Affairs were sent to court for their deeds.

284
 CATEVA CONSIDERAŢII PRIVIND TEHNICILE DE
FILAJ FOLOSITE DE SECURITATE (1948 - 1989)

Luminiţa Banu, Fiorian Banu - Bucureşti

Securitatea, supranumită în perioada comunismului de către cetăţenii

români „Cooperativa «Ochiul şi Timpanul»”, a ştiut să-şi construiască, de-a
lungul a patru decenii de funcţionare, imaginea unei instituţii terifiante,
omnisciente, omniprezente şi, mai ales, omnipotente. Prăbuşirea regimului
comunist din România şi posibilitatea studierii arhivelor întocmite de
această instituţie au permis, şi în acest caz, o nuanţare treptată a vechilor
percepţii, astfel că, astăzi, lucrurile pot fi percepute la dimensiunile lor
reale.
ExistenţaposibiUtăfii unei analize riguroase a activităţii Securităţii nu
a însemnat, totuşi, în mod automat, că aceasta a şi fost reatizală. La nivelul
percepţiei publicului larg, şi chiar în unele medii istoriografice, continuă să
se perpetueze numeroase locuri comune, multe dintre ele construite, în anii
’70-’80, chiar de Serviciul „D” (Dezinformare) al Securităţii. Abundenţa
literaturii memorialistice realizată de fostele „obiective” ale Securităţii, dar
şi de foştii ofiţeri de securitate, precum şi investigaţiile jurnalistice din
ultimele decenii, cu apetitul lor binecunoscut spre senzaţional, au contribuit
din plin la menţinerea metodelor şi mijloacelor folosite de către Securitate
într-un clar-obscur de natură să prezerve imaginea de instituţie redutabilă.
După aproape patru decenii de evoluţie, mijloacele specifice prin care
Securitatea îşi îndeplinea sarcinile infomiativ-operative erau umiătoarele:
reţeaua informativă, tehnica operativă, JilaJiiI, investigaţia, controlul
asupra unor canale de legătură interne sau externe, evidenţele (arhivele) de
securitate şi culegerea personală de informaţii (prin relaţiile oficiale şi
legăturile operative ale ofiţerilor de securitate)518. Ca metode. Securitatea
folosea în activitatea sa legenda informativă, combinaţia informativă,
infiltrarea informatorului sau a ofiţerului de securitate, pătrunderea

■ K Cf. liistmcţium ur. D - 00190/1987 privind organizarea %v/ desfăşurarea activiiâfii

in/onnatiV’Opcrative a organelor de securitate, aprobate în şedinţa Consiliului dc
Conducere al Depanamcnlului Sccuriiilţii Suuului din 24 iunie 1987, în C.N.S.A.S.,
„Pârliturile’' Securilă{ii. Directive, ordine, instivcfiuni (1947-1987)^ documenie ediiaie
dc Cristina Anisescii, Silviu B. Moldovan şi Mirela Mniiu, Bucureşti, Editura Neniira,
2007, p. 669 (în continuare, se va cita „Partiturile”).

285
secretă, perchezifia secretă, dezinformarea. Jocul operativ şi cercetarea
infonnativă519.
Aceşti temeni sunt folosiţi, nu doar în articole de presă, ci, adesea, şi
în studii de specialitate, într-un mod aleatoriu, existând frecvente confuzii
sau denaturându-se sensul unuia sau altuia dintre tenneni. Pornind de la
aceste observaţii, ne-am propus, prin demersul de faţă, să încercăm
prezentarea uneia dintre metodele cele mai des folosite de organele de
securitate în activitatea curentă de unnărire a persoanelor aflate în atenţie;
niajul. In încercarea noastră de a desluşi modul în care ofiţerii de securitate
s-au folosit de această metodă, scopul în care au făcut-o, precum şi evoluţia
în timp a conceptului de filaj şi a telinicilor presupuse de acesta am făcut
apel la dosarele păstrate în fondul Documentar al Arhivei Consiliului
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, precum şi la o serie de
lucrări de specialitate520.
Este greu de oferii o datare a primelor acţiuni de filaj, originile
acestuia împletindu-se cu primele acţiuni cu caracter poliţienesc generate de
fomarea primelor state. în cazul statului român modem, activitatea de filaj
a fost intens folosită atât de către organele Poliţiei şi ale Siguranţei, cât şi de
către organele infomative ale Jandarmeriei, Serviciului Special de
Infomaţii sau de serviciul infomaliv al Amatei (Secţia a Il-a a Marelui
Stat Major).
Iniţial, activitatea de filaj era considerată parte integrantă a „fişei
postului” fiecărui agent de poliţie, abia din anii 1928-1929 observându-se
tendinţa de a realiza compartimente specializate în această activitate. Mai
precis, în anul 1928, odată cu reorganizarea Serviciului Secret de Infonnaţii
din cadml Secţiei a ll-a a Marelui Stat Major, a fost creat un compartiment

519 Ihidem.
520 Cristian Troncotâ, Istoria serviciilor secrete roiiiâiieşti. De la Caza la Ceaiişescii,
Bucureşti, Editura „Ion Cristoiu”, 1999; Radu Cristescu, Spionajul fi contraspionajul pe
înţelesul tuturor. Mic dicţionar al serviciilor secrete. Bucureşti, Editura Evenimentul
Românesc, 2000; Dcnnis Dclctant, Teroarea comunistă tn România. Glteorgltitt Dej fi
statul poliţienesc. 1948-1965, Bucureşti - Iaşi, Editura Polirom, 2001; Marius Oprea,
Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente. 1949-1989, studiu introductiv de
Dcnnis Dcletant, Iaşi, Editura Polirom, 2002; Miliai Pelin, Un veac de spionaj,
contraspionaj fi politie politică, Bueurcşti, Editura Elion, 2003; Sorin D. Ivâncscu,
Metodele de luent ale Securităţii fi comecintele lor in .societatea românească postbelică,
în „Anuarul Instituttilui de Istorie «A.D. Xenopol», tom XLI, 2004, p. 437-456; Consiliul
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Securitatea. Strucluri-cadre. Obiective fi
metode, coord. Florica Dobre, voi. I-II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006 (se va cita
C.N.S.A.S., Securitatea...).

286
special numit „agentura de teren şi filaj”521. în anul următor, Direcţiunea
Poliţiei şi Siguranţei Generale a Statului trece, la rându-i, printr-o
reorganizare şi, cu acest prilej, se creează şi un compartiment specializat în
operaţiuni de filaj. Au început să activeze organe specializate şi în cadrul
Corpului Detectivilor, iar la Prefectura Poliţiei Capitalei, în cadrul căreia
funcţiona un serviciu de siguranţă alcătuit din trei brigăzi cu şapte secţii,
exista o secţie care se ocupa efectiv de executarea fllajului. Structuri de
acelaşi tip au fost înfiinţate şi în cadrul inspectoratelor regionale de poliţie
şi siguranţă.
Persoanele care încadrau aceste structuri erau numite „agenţi
informatori” sau „agenţi de unnărire”. Pentru îndeplinirea misiunilor în
condiţii optime, actele normative ale vremii indicau ca agentul „să fie foarte
inteligent, stăpân perfect pe ştiinţa profesională”, să posede „o minte ageră,
capabilă de a crea, de a inventa, de a lua hotărâri repezi către soluţiile cele
mai bune, fericite”. Se aprecia că agentul angrenat în operaţiuni de filaj
trebuie „să aibă instinctul de poliţist”, acesta trebuind, totodată, să fie
completat „prin cultură profesională serioasă şi cultură generală”. Această
„completare” nu a fost lăsată la aprecierea fiecărui agent, ci, treptat, au
început să fie organizate cursuri de către Direcţiunea Generală a Poliţiei şi
Siguranţei Stalului. Programa acestora includea cursuii de infonnaţii şi
contrainfomiaţii, cursuri de drept penal, cursuri despre filaj, operaţii şi
anchete. Lecţiile erau predate de către persoane din conducerea structurilor
de poliţie, iar instruirea practică era încredinţată unor ofiţeri de poliţie „cu
vechime şi cu o vastă experienţă în domeniu”'
Pregătirii agenţilor pentru operaţiunile de filaj i se acorda încă şi mai
multă importanţă în cadrul Serviciului Special de Informaţii. Astfel, pe
lângă cursurile teoretice şi exerciţiile practice din teren, acestora li se preda
inclusiv un curs de deghizaj şi machiaj, condus de un specialist, angajat al
Teatrului Naţional. După anul 1941, în cadrul cursului „ştiinţei de
unnărire”, predat agenţilor S.S.I. a fost introdusă „interpretarea şi
demonstrarea practică, făcută cu ajutorul unor machete”, cursanţii trebuind
să rezolve diverse situaţii de supraveghere sau unnărire. De asemenea, erau
proiectate filme în care erau reproduse diferite metode şi procedee
profesionale''22.

'■ Ll.-col. Risinclic C., ll.-col. Mcianu N., Uhl’U' aspecte privind organizarea fi
(Icsjaşurarca activUâţii (ic filaj fi investigapi fn cadnil organelor represive ale stalului
biirghczo-mofierescy în Consiliul Sccuriti'îţii Şutului, Centrul EvidenţA, Dispecerat şi
ArliivA. „Studii şi documente”, voi, 4, 1970, p. 83
532 Jbulein, p. 88
îi2J Ibidem

287
 După 23 augusi 1944 structurile de filaj din cadrul diferitelor servicii
de informaţii au avut aceeaşi soartă cu instituţiile în cadrul cărora
funcţionau. Cu alte cuvinte, „obiectivele” muncii de filaj de până mai ieri au
devenit, nu de puţine ori, şefii acestor structuri informativ-represive şi au
declanşat epurările politice. Totuşi, o parte din vechii profesionişti au fost
menţinuţi în funcţie, cu excepţia celor care săvârşiseră abuzuri mult prea
mari împotriva membrilor partidului comunist. Alături de aceşti specialişti,
partidul comunist a trimis „cădeţi” cu origine sănătoasă, care să deprindă
rudimentele acestei munci sensibile.
Dintre structurile folosite masiv de către comunişti în această
perioadă în operaţiuni de filaj s-a evidenţiat rapid Corpul Detectivilor. După
instaurarea guvernului Groza, Corpul Detectivilor a suferit, la 14 martie
1945, o reorganizare prin care posturile cheie au fost încredinţate unor
persoane de încredere ale partidului comunist. în urma reorganizării,
efectivul Corpului Detectivilor a rămas de 220 de ofiţeri şi agenţi de poliţie
(57 din vechiul aparat şi 163 noi angajaţi). Printre noii încadraţi, avea să se
distingă fostul spion sovietic Boris Griimberg (nume de împrumut
Alexandru Nicolschi), eliberat din închisoare la 28 august 1944. Acesta a
fost angajat la 1 mai 1945 cu gradul de comisar-şef (lucrase în Direcţia
Generală a Poliţiei din 17 octombrie 1944), iar la 1 septembrie 1946 a
devenit şeful Corpului Detectivilor524. într-o „Dare de seamă” din 14 aprilie
1945, la o lună după reorganizare, se menţiona arestarea a 31 de „criminali
de război şi vinovaţi de dezastrul ţării”, 203 „deţinuţi politici”, efectuarea a
21 de „arestări speciale”, la care se adăugau alţi 262 de arestaţi, în curs de
cercetare, deferiţi justiţiei sau trimişi în lagăre. în perioada 1945-1946
această structură a participat şi la urmărirea, arestarea şi cercetarea
membrilor unor grupuri de rezistenţă, precum Sumanele negre, Graiul
Sângelui, Haiducii lui Avram lancu. Mişcarea Naţională de Rezistentă,
Sarmisegeluza, Organizaţia T, Cămăşile Albe, România Firească, Tineretul
Liber535, fiind apreciată de unii cercetători drept un veritabil „vârf de
lance”526. în 9 februarie 1947 Corpul Detectivilor putea enumera la activul
său 408 buletine ce valorificau aproape 8.000 de note infonnative.

Alexandru-Alin Spânu, Organizarea şi activifalea Directei Generale a Politiei (6

manie 1945 - 3! decembrie 1947), în C.N.S.A.S., „Arhivele Securită(ii”, voi. II,
Bucureşti, Editura Nemira, 2004, p. 24.
525 Serviciul Român dc Informalii, Canea Albă a Seairilălii, voi. I, Bucureşti, 1997, p.
16.
526 Marius Oprea, Naşterea Securilăiii, în Romulus Rusan (ed.), „Analele Sighet 6. Anul
1948-inslituţionalizarea comunismului", Bucureşti, Fundaţia Academia Civicâ, 1998, p.
300.

288
săptămânal fusese alcătuit un buletin privind starea de spirit în Capitală şi în
ţară, se alcătuiseră 668 de dosare pe probleme, 20.000 de fişe individuale,
iar un număr de 13.200 de note informative de importanţă secundară
fuseseră remise spre exploatare Jandarmeriei, S.S.I.-ului sau unor ministere
de resort. în acelaşi interval, „echipele de fllaj au supravegheat un număr de
490 persoane şi au filat alte 1.600”527. Toate aceste rezultate erau
revendicate de un efectiv de 101 ofiţeri şi agenţi de poliţie, inclusiv
personalul administrativ, repartizaţi în: 1) Grupa mişcări subversive; 2)
Grupa probleme interne; 3) Grupa probleme externe; 4) Grupa probleme
diverse; 5) Grupa de cercetare; 6) Grupa filaj328.
Aşa cum observa şi Florin Pintilie, în perioada 1945-1948 In
operaţiunile de fîlaj s-a evidenţiat şi Brigada Mobilă. La începutul anului
1948, Brigada Mobilă, subordonată Direcţiei Generale a Siguranţei
Statului529, avea o structură ce cuprindea Biroul 1 - Filaj, compus din şase
echipe a câte patru oameni. Biroul 2 - Operaţiuni, care se ocupa de
verificări, identificări, descinderi, percheziţii, arestări, fonnat din 21 echipe
a câte trei oameni. Biroul 3 - Anchete, cu 10 anchetatori, şi Biroul
Secretariat şi Studii, cu 12 cadre530. La scurt timp, şi-a schimbat denumirea
în Sei-viciul Operativ ţi Cercetări, sub conducerea inspectorului general
Mişu Dulgheru.
Având în vedere experienţa acumulată şi meritele câştigate în „focul
luptei de clasă”, odată cu înfiinţarea Securităţii, mare parte din angajaLii
acestor stiucturi represive au fost încadrate ca ofiţeri de securitate.
Totuşi, numărul mare de novici în munca de poliţie politică reclama
o minimă şcolarizare, pentru a putea face faLă sarcinilor tot mai mari pe
care partidul comunist Ic punea în faţa acestor structuri poliţieneşti. Ca
unnare, duminică, 4 iulie 1948, a avut loc deschiderea festivă a cursurilor
Şcolii de pregătire profesională a Direcţiei Generale a Siguranţei Statului.
Cursurile şcolii erau prevăzute a avea o durată de trei luni (5 iulie - 10
octombrie 1948), astfel că înfiinţarea Direcţiei Generale a Securităţii
Poportilui, la 30 august 1948, i-a găsit pe „elevi” în plin proces de instruire,
ei unnând să devină prima promoţie de „ofiţeri de Securitate”. Evident, din
programa acestei şcoli nu puteau lipsi noţiunile elementare cu privire la
organizarea şi deslăşurarea operaţiunilor de filaj.

7 Ibktem, p. 303.
1 Serviciul Român de Inlbmia|ii, Cartea Albă a Securităţii, voi. I, Bucureşti, 1997, p,
17.
s:»
A.C.N.S.A.S., fond Document.'ir, dosar nr. 1.S72, f. 2,
Florin Pintilie, Aspecte ale activităţii organelor represive ale .stalului iu anul I9AS, în
.,Analele Sighel 6", Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 313.

289
 „Cursul de filaj, operaţii represive şi anchetare” cuprindea 16 lecţii şi
era predat de inspectorul general Mihai Dulgheru şi chestorul Aurel
Curelea. Acest curs urmărea deprinderea noţiunilor de bază pentru
organizarea unor operaţii de urmărire şi arestare cât mai eficiente şi
efectuarea unor anchete care să se finalizeze cu obţinerea informaţiilor
dorite. Programa analitică referitoare la filaj cuprindea inclusiv lecţii despre
acţiuni mai dificile, precum „Filajul în timpul nopţii şi în cinematografe”
sau „Filajul în tren”.
înfiinţată prin Decretul nr. 221 din 28 august 1948531, Direcţia
Generală a Securităţii Poporului (D.G.S.P.) nu era decât sinteza eforturilor
făcute de partidul comunist în perioada 1945-1948 pentru edificarea unui
aparat de supraveghere şi represiune cât mai redutabil.
In cadrul primei organigrame a Securităţii, operaţiunile de filaj
cădeau în sarcina Direcţiei a IV-a Operativă - director: mr. Gheorghe
Petrescu, director adjunct: cpt. Cricor Garabeţian532. Această direcţie se
ocupa, în afară de filaj, cu investigaţiile şi arestările.
Pe baza Decretului nr. 50 din 30 martie 1951, D.G.S.P. este
transfonnată în Direcţia Generală a Securităţii Statului (D.G.S.S.), în noua
organigramă a instituţiei apărând Direcţia F - „Fiiaj şi Investigaţii”.
Ulterior, această structură îşi reia indicativul de Direcţie a IV-a, pentru ca în
perioada septembrie 1952-septembrie 1953 (cât timp a funcţionat Ministerul
Securităţii Statului) să primească denumirea de Direcţia a Vll-a „Fiiaj şi
Investigaţii”, aflându-se sub conducerea maiorului Vasile Dinescu.
în cadrul direcţiilor regionale de securitate existau câte o secţie
denumită „Filaj şi Investigaţii”: efectua filarea unor suspecţi, la cererea
D.G.S.S. sau a secţiilor operative din direcţia regională, identificarea unor
persoane şi făcea investigaţii asupra lor. Putea efectua reţineri, arestări şi
percheziţii. Ca structură, secţia avea. Ia toate direcţiile regionale, trei
birouri: Biroul 1 - Filaj; Biroul 2 - Investigaţii; Biroul 3 - Operaţii.
Reorganizarea Securităţii prin H.C.M. nr. 1.361 din 11 iulie 1956 nu
a adus schimbări, filajul rămânând în sarcina Direcţiei a Vll-a „Filaj şi
Investigaţii”. La momentul 1956, în cadrul acestei direcţii funcţiona
Serviciul I Filaj, organizat pe 12 birouri (grupe): două grupe pentru
problemele de sabotaj-diversiune, trei pentru problemele politico-
subversive, două pentru problema transporturi, o grupă pentru „problemele
speciale”, biroul exterior (îndruma şi controla filajul în direcţiile regionale).

531 M.O., nr. 200, 30 august 1948.

532 Ministerul de Interne, Organizarea şifiinclionarea organelor Minislernini <le Interne
de la hipinlare până In prezent, uz intern, Bucureşti, 1978, p. 106-107.

290
grupa Radio (asigura transmisiile radio ale serviciului), Garajul şi
Fotolaboralorul.
Hainele, încălţămintea şi alte obiecte necesare travestirii şi
machiajului ofiţerilor filori erau asigurate de garderoba direcţiei, garderobă
ce deservea şi Serviciul II Investigaţii3’3.
Abia organigrama stabilită prin hotărârea Consiliului de Miniştri din
13 septembrie 1967 aduce schimbări radicale, fosta Direcţie a Vll-a
devenind acum Direcţia a IX-a „Filaj şi lnvestigaţii”:>J',. Prin Decretul nr.
362, emis de Consiliul de Stat la 27 iunie 1973, structura Securităţii a suferit
o nouă reorganizare, activităţile de filaj fiind trecute în sarcina Unităţii
Speciale de Filaj şi Investigaţii „F”. Noua configuraţie a fost păstrată până
în martie 1978, când, odată cu înfiinţarea Departamentului Securităţii
Statului (D.S.S.), unitatea de profil este redenumită „Unitatea Specială «F»
- Filaj”. în decembrie 1989, această unitate era comandată de col. Ion
Băjenaru şi avea un efectiv de 447 ofiţeri, 13 maiştri militari, 252 subofiţeri,
65 angajaţi civili333.
Supravegherea operativă (cunoscută sub denumirea de ftlaj) era
definită în anii ’50 drept „o supraveghere secretă efectuată asupra
persoanelor umiărite de organele Securităţii Statului, suspecte în ducerea
activilăţiî de spionaj sau altei activităţi duşmănoase” şi avea ca scop „să
descopere legăturile criminale ale elementelor unnărite, să stabilească
metodele de culegere şi transmitere a infonnaţiilor cu caracter de spionaj,
iar în cazurile când situaţia o cere, să treacă la curmarea actelor duşmănoase
(diversiuni, acte de teroare, difiizări de fiţuici duşmănoase etc.)”3’6.
Mai precis, prin intennediul filajului organele de securitate îşi
propuneau să descopere legăturile persoanelor unnărite, casele conspirative,
locurile de plasare a materialelor de interes operativ, să obţină date despre
modul de viaţă, a obiceiurilor şi înclinaţiilor acestora. De asemenea, erau
imortalizate, prin fotografiere secretă, momentele operative importante
(contactarea unei anumite persoane, înmănarea unor documente sau alte
materiale etc.). Tot prin filaj se realiza, uneori, preîntâmpinarea comiterii
unor acţiuni sau se efectua o reţinere secretă.

C.N.S.A.S., Securitatea... \'ol. I,p. 111.

5:IJ Vezi Regiilamenliil de orgaiibare şi funcţionare a Consiliului Securităţii Statului, în
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Securitatea. Structuri-cadre.
Obiective şi metode, coord. Florica Dobre, editori Elis Ncagoe-Plcşa, Liviu Plcşa, voi. II,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, p. 32
535 Dcnnis Dclelanl, Ceauşe.vcu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă in România
anilor I965-I9S9, Bucureşti, Editura Humaniias, 1998, p. 346
336 „Partiturile".,., p. 400,

291
 Ofiţerii de filaj aveau obligaţia de a purta numai haine civile şi erau
înregistraţi la domiciliu, in cărţile de imobil, ca lucrători ai diferitelor
întreprinderi şi instituţii civile pe baza documentelor speciale confecţionate
de Securitate.
Lucrătorii conspiraţi nu aveau voie să locuiască în casele organelor
să vină în contact cu lucrătorii neacoperiţi ai Securităţii, să se
fotografieze în grupuri cu alţi ofiţeri sau să participe la manifestările politice
ale lucrătorilor organelor Securităţii. De asemenea, ei nu puteau fi folosiţi în
acţiunile oficiale ale Securităţii.
Accesul era permis doar în sediile conspirative ale serviciului,
camuflate sub diverse acoperiri. Vizitarea sediilor oficiale ale Securităţii era
permisă numai în cazuri excepţionale şi, pentru fiecare caz în parte, numai
cu aprobarea conducerii organului respectiv337.
Acest statul special al ofiţerilor de filaj în raport cu colegii din alte
structuri ale Securităţii reclama şi un profil deosebit al acestora. în
„Instrucţiunile privind munca de supraveghere operativă a organelor
Ministerului Afacerilor Interne din Republica Populară Română”, din 1
aprilie 1957, se precizau câteva din calităţile necesare unui astfel de ofiţer:
„devotamentul Iară margini faţă de patrie, partid şi guvern, pregătire politică
şi culturală, disciplina, cinstea, rezistenţa fizică, capacitatea de a învinge
greutăţile, perseverenţa în atingerea scopului urmărit. Lucrătorul conspirat
trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile pătruns de un înalt simţ de răspundere,
conştient de faptul că i s-a încredinţat o sarcină de stat de mare răspundere.
El trebuie să stăpânească diferitele metode ale muncii de supraveghere
operativă şi să le perfecţioneze în permanenţă”338.
Mai precis, ofiţerul trebuia să fie „om abil, îndrăzneţ, inventiv, cu
spirit de observaţie, capabil de a observa la timp toate schimbările survenite
în diverse împrejurări şi în comportarea celui supravegheat şi să ţină seama
de aceste schimbări în procesul supravegherii”. De asemenea, trebuia „să-şi
dezvolte memoria vizuală pentru a ţine minte şi apoi a relata detaliat în nota
de supraveghere operativă înfăţişarea exterioară a obiectivului, a acţiunilor
şi comportării lui”.
Pentru îndeplinirea în condiţii optime a misiunilor se recomanda ca
lucrătorul de filaj „să cunoască locul unde se află diferite întreprinderi şi
instituţii, instituţii de învăţământ, secţiile de miliţie, sediul poştei şi
telegrafului, teatrele, cinematografele, restaurantele, hotelurile, gările cu

537 .J’arlilurile , p. 401.

338 Ibidem, p. 403.

292
planurile interioare, gări navale, aerodromurile, itinerarul mijloacelor de
transport din oraş, direcţia şoselelor naţionale”.
Potrivit organizării SecurităLii, filajul era efectuat la cererea unor
alte servicii operative. Acestea înaintau o „sarcină de supraveghere
operativă”, aprobată de ministru sau de adjuncţi, în direcţiile centrale, sau
de şefii direcţiilor regionale, în care indicau datele de identificare a
obiectivului, date cu privire la modul de viaţă al acestuia, semne particulare,
scopul, zilele şi orele supravegherii (supravegherea neîntreruptă neputând
depăşi 15 zile), măsurile necesare de precauţie, fotografia obiecti\'ului
(atunci când era disponibilă o fotografie mai recentă).
După o verificare a datelor furnizate şi o recunoaştere a domiciliului
sau instituţiei în care lucrează obiectivul, filorii mtocmeau un plan de
supraveghere şi o schemă de organizare a posturilor de supraveghere
operativă.
Prin „post de supraveghere operativă” se înţelegea „locul unde
lucrătorii de supraveghere operativă staţionează şi urmăresc comportarea
obiectivului, rămânând neobservaţi”. Existau două tipuri de posturi de
supraveghere operativă: posturi descoperite şi posturi acoperite.
Postul descoperit era „locul organizat în aer liber, de unde lucrătorii
efectuează supravegherea, folosind, în scopuri de acoperire deghizarea,
condiţiile fireşti539 sau acoperiri artificiale5'10”.
Postul acoperit presupunea mai multă muncă din partea serviciilor de
filaj, acesta constând înlr-o încăpere din care să poată fi realizată obser\'area
obiectivului, încăpere ocupată şi amenajată prin elaborarea unei „legende”
corespunzătoare. Deţinătorii respectivelor spaţii sau conducerea instituţiei
(în cazul când respectiva camera era într-o întreprindere sau instituţie) erau
verificaţi cu atenţie în evidenţa operativă înainte de a fi abordaţi pe baza
„legendei”.
Preluarea obiectivului în supraveghere se putea face, în fimcţie de
situaţia concretă, prin mai multe metode:
„a) recunoaşterea obiectivului după fotografie;
b) după seninele particulare, la ieşirea din casă sau de la locul de
muncă;
c) cu ajutorul lucrătorului operativ;
d) cu ajutorul agentului;

’ Prin condilii firepi sc înţelegea aglomeraţiile de oameni, vegetaţia, constnicţiilc,

şanţurile ele.
40 Acoperirea artificială a filomlui era realizată prin asumarea rolurilor de pietori-
peisagişli, vânzători la chioşcuri, topomcirişii, lucrălori de drumuri, paznici, miliţieni,
telegrallşli, lustragii ele.

293
 e) prin vizitarea personală a locuinţei acestuia sau a locului de muncă;
f) chemarea obiectivului la vreo instituţie”541.
Odată declanşată operaţiunea de fllaj, ofiţerii de securitate trebuiau
mai întâi să se asigure că obiectivul nu a iniţiat măsuri de verificare a
supravegherii542 sau de contra-filaj543 şi apoi să adopte o comportare cât mai
firească, de natură să asigure conspirativitatea deplină.
Filajul era efectuat, de regulă, în echipe de minim două persoane, dar,
uneori, se executa şi filaj de către un singur ofiţer, în acest caz misiunea
fiind mult mai dificilă şi relevanţa rezultatelor una îndoielnică.
Filajul se efectua fie pe jos, fie cu ajutorul autoturismului, fie mixt. în
cazul filajului pe jos efectuat de echipe de minim trei lucrători operativi,
puteau fi adoptate diferite sisteme de supraveghere;
în lanf - primul filor unnărea obiectivul, iar restul membrilor echipei
supraveghea de la distanţe tot mai mari pe colegul din faţă. în momentul
când primul filor se deconspira, el trecea în coada „lanţului”, sarcina de
supraveghere fiind preluată de cel care îl succeda;
în furculiţă - era o supraveghere în care trei lucrători efectuau
supravegherea din stânga, din dreapta şi din spatele obiectivului, realizând
dese schimbări de locuri, precum şi schimbarea aspectului exterior;
pe străzi paralele — sistem adoptai acolo unde reţeaua de străzi
permitea unor membri ai echipei de filaj deplasarea rapidă pe străzi paralele
şi preluarea succesivă a obiectivului;

541 Ibidem, p. 409.

542 Printre cele mai uzitate metode, lucrătorilor Securităţii Ic erau indicate în directiva din
1957 următoarele;
a) oprirea în faţa vitrinelor cu oglinzi;
b) oprirea în faţa afişelor sau în staţiile mijloacelor de transport orăşeneşti;
c) oprirea după un colţ de stradă;
d) schimbarea pe neaşteptate a direcţiei mersului;
c) obiectivul simulează că pierde ceva sau îşi leagă şireturile la pantofi;
0 obiectivul circulă vreme îndelungată pe străzi ncaglomcratc, pe la
periferiile oraşului, intră în fundaturi, traversează de pe o stradă pe alta
prin curţi cu două sau mai multe ieşiri;
g) obiectivul intră în intrarea unei clădiri, în magazin ctc. şi, după un minut
sau două, apare din nou;
h) foloseşte diferite mijloace de transport, îndeosebi foloseşte coborârea pe
neaşteptate din tramvai sau autobuz, înainte de plecarea acestuia din staţie
şi observă cine coboară după el etc. - ibidem, p. 421.
541 Coutra-filajul presupunea existenţa unor complici ai obiectivului, una dintre metode
fiind aceea a plasării lor pe un traseu prestabilit, parcurs de obiectiv, astfel ca aceştia să
poală identifica orice urmărilor.

294
 pe trasee cunoscute - metodă folosită în cazul deplasării constante a
obiectivului pe acelaşi traseu şi constând în împărţirea traseului înn'e
membrii echipei de fiiaj, plasaţi în aşa fel încât să aibă permanent contact
vizual, aşa-zis „de la colţ la colţ” de stradă;
dubla supraveghere - presupunea existenţa a două schimburi de
filori, primul executând supravegherea pe perioada cât obiectivul efectua
eventuale verificări, după care era predat celei de-a doua echipe.
Complexitatea activităţii de fîlaj şi diversitatea de situaţii în care ea
trebuia executată (în mari aglomeraţii de oameni, în magazine, în teatre şi
cinematografe, în mijloace de transport în comun urbane, în trenuri şi
avioane, în staţiuni balneo-climaterice, pe stadioane etc.) făceau ca cel mai
adesea ofiţerii de securitate să obţină rezultate minime în această activitate.
Problema filajului rămânea, chiar după ani buni de activitate, o
„probă de foc” pentru majoritatea ofiţerilor, mulţi dintre ei eşuând
lamentabil în această activitate. în acest sens, în martie 1956 Gheorghe
Pintilie atrăgea atenţia asupra deficienţelor înregistrate în munca de filaj în
tenneni deosebit de duri; „Dacă o să luăm filajul, nu numai aici [la direcţiile
centrale], dar şi la regiuni, o să vedem că tovarăşii deja au intrat în poveste.
(...) Filajul ratează aproape 99 şi jumătate la sută din lucrări. Trebuie să ne
dea de gândit şi să luăm măsuri, să vedem, cum se poate numi şi calirica”5+l.
Cel mai greu de documentat se dovedeau nu atât traseele parcurse şi
adresele vizitate, ci mai cu seamă aşa-numitele „momente operative” (care
mai şi trebuiau imortalizate prin fotografiere camuflată), momente în care
avea loc transmiterea unor mici obiecte (plicuri, hărţi, filme fotografice),
acestea petrecându-se din mers şi în locuri foarte aglomerate. Din acest
motiv, operaţiunile de supraveghere operativă nici nu au avut în această
perioadă vreun aport deosebit în finalizarea unor dosare de unnărire
informativă.
După încheierea supravegherii, activitatea de filaj era valorificată prin
prezentarea unui raport verbal şefului ierarhic, urmat de întocmirea „notelor
de supraveghere operativă”. în notă, ofiţerii descriau amănunţit acţiunile
obiectivului, orele între care s-a efectuat filajul şi cine a lucrat,
îmbrăcămintea lor, ce mijloace tehnice şi de deghizaj s-au folosit, cine se
afla cu obiectivul la teatru, restaurant, autobuz etc., cine a intrat la adrese şi
a plasat legăturile, dacă s-au fotografiat întâlnirile şi legăturile obiectivului.

5'1J A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 103, f, 61. Eşecurile şi gafele din munca dc
lîlaj emu o constantă. Un alt ofiţer relata în cadrul unei şedinţe din manie 1933 „Am avut
un alt caz dc filaj. Un ofiţer intră în Casa Armatei şi se adresează unui general că arc de
tăcut filaj şi tocmai acest general era omul în cauză" - idem, dosar nr. 97, f. SO.

295
în nota de supravegliere trebuia menţionat despre controlul şi ajutorul primit
din partea efectivului din conducere, de cine au fost instruiţi înaintea
schimbului şi cine primea raportul de supraveghere.
Un exemplar al notei era trimis, cel mai târziu a doua zi, direcţiei sau
serviciului de la care se primise sarcina de supraveghere, iar al doilea
exemplar se opisa într-un dosar special, care includea sarcina primită, planul
de organizare a supravegherii, scheme, copii ale notelor de investigaţii şi de
supraveghere în ordine cronologică, tabele cu legăturile şi adresele vizitate
de obiectiv, menţionându-se şi numărul notelor în care acestea sunt
menţionate, fotografiile legăturilor.
De asemenea, pentru toate persoanele supravegheate se întocmea o
fişă cu datele de identificare ale obiectivului şi cu menţionarea direcţiei
(serviciului) care solicitase supravegherea, fişele fiind stocate într-o
cartotecă alfabetică.
Rodarea personalului în acest gen de activitate s-a făcut destul de
greu, astfel că neajunsurile continuau să se manifeste din plin şi în anii ’60-
’70. Pentru lichidarea acestora au fost publicate, de-a lungul timpului, o
serie de materiale şi în revista de specialitate, „Securitatea”545. De
asemenea, au fost emise de către conducerea Securităţii noi şi noi
instrucţiuni. Fără a mai trece în revistă toate ordinele circulare şi
instrucţiunile cu privire la filaj şi investigaţii, ne vom referi doar la Ordinul
ministrului de interne nr. 001401 din 01.07.1978 în care se stipula intrarea
în vigoare, cu începere de la 1 august 1978, a unor noi „Instrucţiuni privind
munca de filaj şi investigaţii”.
Plasate în timp la o distanţă de două decenii de directiva din anul
1957, respectivele instrucţiuni nu aduceau totuşi prea multe noutăţi.
Filajul era definit drept „un mijloc special al muncii de securitate,
prin care se obţin date, informaţii şi probe în scopul prevenirii, descoperirii
şi neutralizării activităţilor infracţionale date în competenţa securităţii

5J! Gcncral-maior Pius Kovacs, Din munco organelor dc filaj, în „Bulclin Iiilcm peniru
apărarea Sccurilăţii Statului”, nr. 2/1968, p. 64-69; Col. N. Mulcşiu, Docninenlarea şi
observarea de către ftiaj cu ajutorul mijloacelor tehnice de fotograjiere, ftimare şi
observare a activitâjii elementelor urmărite, în loc. cit., nr. 1/1969, p. 87-97; Ll.-col. D.
Islralc, Filajul unor elemente legionare după eliberarea din detenţie, în „Sccurilatea.
Bulclin inlcrn peniru aparatul Sccurilă|ii Stalului”, nr. 3/1969, p. 64-68; Mr. Manea
Stanciu, Urmărirea unor diplomaţi pe timpul deplasărilor, în loc. cil., nr. 4/1969, p. 54-
58; U.-col. P. Tudoran, Mr. Matei Boboiu, Sustragerea din filaj şi conirafilajul, măsuri
peniru contracararea lor, în loc. cil., nr. 3/1970, p. 54-58; Lt.-col. A. Bnache,
Cooperarea între compartimente, factor hotărător in buna desfăşurare a acţiunilor de
filaj, în loc. cil., nr. 2/1971, p. 57-62; Alexandru Katona, Acţiuni de filaj efectuate in
cooperare cn organul informativ, în loc. cil., nr. 2/1972, p. 74-76.

296
 statului”. Acest scop era atins prin „urmărirea unor persoane sau
supravegherea unor imobile şi locuri ce fac obiectul muncii de securitate,
realizată pe teren, în secret, prin folosirea de metode, procedee şi mijloace
specifice”.
Dintre sarcinile care le reveneau ofiţerilor de filaj, amintim:
„studierea şi stabilirea comportării şi preocupării pe care o au elementele
unnărite în diferite locuri sau medii, precum şi a activităţii ce se desfăşoară
la imobilele sau locurile supravegheate”, „descoperirea metodelor,
procedeelor şi mijloacelor folosite de către obiective3'16 pentru pregătirea şi
comiterea unor fapte infracţionale, realizarea legăturii personale sau
impersonale, depistarea filajului ori sustragerea din unnărire”, identificarea
legăturilor547 sau a vizitatorilor548, documentarea activităţii desfăşurate de
obiectiv prin fotografierea şi filmarea secretă.
Acţiunea de filaj se executa de unitatea specializată pe baza unei
cereri fonnulată de subunitatea infonnativă interesată şi era aprobată în
unităţile infomiative centrale de securitate de către comandanţii (şefii)
acestora sau de locţiitorii lor, iar la Inspectoratele Ministerului de Interne de
către şeful inspectoratului sau şeful Securităţii judeţene.
Executarea operaţiunilor de filaj se făcea în mod diferit, în funcţie de
lipul obiectivului şi de cerinţele unităţii care solicitase efectuarea filajului.
Principalele tipuri de filaj, folosite separat sau combinat, erau;
1. filajul continuu, care consta în urmărirea sau supravegherea
neîntreruptă, atât ziua, cât şi noaptea, a obiectivului, pe o durată de
maximum cinci zile;
2. filajul cu intermitenţă, consta în urmărirea obiectivelor, pe o
perioadă de până la şapte zile, cu întreruperi în anumite zile sau ore;
3. filajul pe momente operative, presupunea urmărirea sau
supravegherea obiectivelor pe o durată scurtă de timp (de regulă, câteva ore)
şi era folosit mai cu seamă în cazurile în care existau date şi informaţii
prealabile privind locul şi momentul în care urmează să se pregătească sau
să se comită o faptă cu caracter infracţional ori cu semnificaţie operativă;
4. filajul dc studiu, consta în urmărirea sau supravegherea unui
obiectiv în mod succesiv, într-o perioadă mai îndelungată şi se efectua în
situaţia în care dalele deţinute despre obiectiv erau incomplete, pentru

6 Prin icrmcnul „obiccliv”, organele de sccurilalc desemnau alât persoanele unnările,

câi şi locurile suu imobilele supraveghcalc.
:’'17 Prin „Icgâlurii'’ se înţelegea orice persoană conlaciată direct sau indirect.
578 Prin „vizitatori” ofilcrii dc filaj desemnau persoanele care frecventau imobilele sau
locurile aflate sub supraveghere, în vreme ce locuinţele vizitate de către obiective erau
numite „adrese”.

297
clarificarea naturii unor activităţi cu caracter de repetabilitate sau in
perioada de pregătire a unor acţiuni complexe de securitate.
Informaţiile şi datele obţinute de către fllori în timpul unnăririi sau
supravegherii obiectivelor, precum şi rezultatele identificărilor sau al
documentării foto-video se materializau în note sau sinteze de filaj, note de
fllare-identificare, note-semnalări, fotografii sau filme, procese verbale de
constatare a efectuării unor acte premergătoare sau alte mijloace materiale
de probă.
Pentru executarea misiunilor de filaj, pe lângă ofiţerii de specialitate,
erau folosite, uneori, şi cadre de rezervă ale Ministerului de Interne. Acestea
erau răsplătite prin acordarea unor recompense sau chiar prin anumite forme
de retribuţie, permise de legislaţia epocii. De asemenea, în activitatea de
filaj mai erau folosite aşa-nuinitele „persoane de încredere” pentru obţinerea
spaţiilor necesare organizării posturilor sau „bazelor” interioare549,
susţinerea legendelor folosite pentru acoperirea filorilor şi conspirarea
măsurilor organizatorice sau de execuţie a acţiunilor de filaj.
La capătul scurtei incursiuni, putem formula câteva concluzii cu
privire la evoluţia tehnicilor de filaj folosite de Securitate. în primul rând,
trebuie să remarcăm că, în mod firesc, activitatea de filaj nu a reprezentat un
element de noutate, utilizat exclusiv de poliţia politică a regimului
comunist, ci, mai degrabă, un element de continuitate. Exista deja o tradiţie
de câteva decenii în acest sens şi putem afirma că primii ani de funcţionare
a Securităţii au marcat chiar un recul din punct de vedere al eficienţei
acestui gen de supraveghere.
în al doilea rând, analiza evoluţiei în timp a tehnicilor de filaj oferă,
în opinia noastră, o imagine adecvată asupra evoluţiei Securităţii în
ansamblul său. Primul deceniu, 1948-1958, a înregistrat o serie
interminabilă de gafe şi eşecuri profesionale, dar, treptat, intensificarea
cursurilor de pregătire şi schimbarea criteriilor de selecţie a personalului au
permis cadrelor Securităţii o relativă profesionalizare. Această schimbare

’ Pcnmi conspirarea aclivilâ|ii filorilor şi a mijloacelor telmice specifice se organizau

posturi şi baze de filaj interioare şi exterioare (pcmtancnlc sau temporare). Acestea erau
organizate în încăperi aparfinănd diferitelor instituţii şi întreprinderi ori unor persoane
particulare, cetăţeni români, Icgendate în mod credibil. Legendei de acoperire i se acorda
o importanţă deosebită, veridicitatea acesteia fiind testată, cel puţin o dală pe an, prin
intcmtediul reţelei infonnative de investigaţii sau al altor surse. Posturile exterioare erau
organizate în aer liber, folosindu-se pentru legendare posibilităţile oferite de locaţia
respectivă. De exemplu, in cazul supravegherii unor imobile ale oficiilor diplomatice şi
consulare sau al locuinţelor unor funcţionari ai acestora, ofiţerii şi subofiţerii care
executau fllajul erau „conspiraţi” ca organe de pază C.D. (Corp Diplomatic).

298
calitativă devine încă şi mai evidentă după anii 1967-1968, când se face
apel tot mai frecvent la valorizarea experienţei predecesorilor, multe din
strategiile şi tehnicile utilizate de foştii angajaţi ai Siguranţei şi, mai ales, ai
Serviciului Special de Infonnaţii (S.S.I.)-
Ca element distinctiv, mai ales în primii ani de funcţionare, filajul
Securităţii se deosebea de cel practicat de alte serx'icii de informaţii mai cu
seamă prin încălcarea unor proceduri prevăzute de legislaţia în vigoare, cât
şi, mai ales, prin finalitatea acestuia care, de cele mai multe ori, se dorea a fi
anihilarea unor oponenţi politici, reali sau imaginari.
în octombrie 1944, cu câteva zile înainte de a fi expediat la Moscova,
Eugen Cristescu, fostul director al S.S.I., făcea următoarea remarcă;
„Serviciile de infonnaţii serioase au tradiţia lor informativă şi legile lor
sfinte pe care le respectă cu orice sacrificii. Cercetările care prin natura lor
au drept consecinţă decamuflarea mijloacelor de acţiune a unui serviciu
secret răspândesc groaza şi discreditul şi ani de zile nimeni nu se mai oferă
sau nu mai primeşte oferta vreunui serviciu de infonnaţii al statului şi astfel
drumul surprizelor nefaste este deschis, iar acţiunea de prevenire
anihilată”550. Ne exprimăm speranţa că demersul noslni nu este perceput ca
o astfel de „decamuflare” a unui semnificativ mijloc de acţiune al seiviciilor
de informaţii, de ieri şi de azi, ci doar ca o analiză istorică în măsură să
prevină cititorul asupra modalităţilor prin care statul modem înţelege să-şi
supravegheze cetăţenii, afirmând, nu de puţine ori, că nu o face decât pentru
a le asigura „securitatea”. Chiar dacă tehnicile regrupate sub sigla
„SIGINT” au părut să-şi impună supremaţia pentni o vreme, evenimentele
ultimilor ani au demonstrat că „HUMlNT”-ul rămâne decisiv în activităţile
infonnative, iar în cadrul acestora filajul ocupă un loc imposibil de neglijat.

In our study, vve try to put in the light one of the mosl important of
the means used by Securitate for watching the enemies: the surveillance.
Benefiting by a considerable experience from the predecessors. Securitate
put in action some of the most commonly used methods with purpose of
gatheritig infonnation about the “enemy of the people”. Surveillance was
very useful to communist goveraments and law enforcement to maintain
social control, recognize and monitor tlueats, and prevent or investigate so-
called “criminal activity”. Starting with the instauration of the communist

Apvd Cristian Troncolă, Istoria srn'iciilor secrete romchiesti De Ia Caza la

Ceauşescu, Bucureşti. Editura „Ion Cristoiu", 1999. p. 303-304

299
regime, the Romanian society is moving towards a state of mass
surveillance with severely limited personal, social, political ffeedoms,
where dissenting individuals or groups will be permanently focused by the
Securitate.
The surveillance measures designed by the Securitate to neutralize
political dissidents know an unimportant evolution in forty years, but the
efficiency of the employees was more and more obvious.
The objective of our study was to underline the actualily of the
methods used for a long time by the political police of the Romanian
coramunist regime. The dangers to a free society that are implicit in the use
of secret intelligence informers and an illegal surveillahee measures have
long been recognized. In this sense, in his Consiitulional Hisioiy of
England, written in 1863, Sir Thomas May observed: “Men may be without
restraints upon their liberty; they may pass to and from at pleasure: but if
their steps are tracked by spies and infonners, their words noted down for
crimination, their associates watched as conspirators - who shall say that
they are free?”. So, to be acquainted with secret service’s methods
represent, in our opinion, a special way to contribuie to preserve the
democracy.
ANEXE:
MrNlSTIlKUl. UE INTIIKNE

300
 MINISTRRCl or. INTF.RVK

loMSIUnt 14 IVI»»'». '''

.unON\ rcMtui (Mîui iNiuaoR TC«poa«;

^ l<A^« iMi> \'jn \m- hM

.J frMB a 4r : I!»
wa;«. (ftU M «4 D».««4 s

301
 Ecicfeiit»
ACnUHlLOR Ot Fiua EXECUTATE SI BEZHiT<iat OtTMII
UîLHTiTfi! RCTiuHnasrt fiua iţuciamo
UATaiU l i
. a^lTATll

?mi[l Hiyilll fOUSUEA MtlIWlNI SI t MUUietU» OE FU» n LII HA

302
 Dr. lOAN V. BOERIU CRONICAR AL REGHINULUI
INTERBELIC (1911-1992)

Prof. Dr. Liviu Boar-Tg. Murerş

Prof. Mariana Boar-Tg. Mureş

Despre lOAN V. BOERIU fiul profesorului Valeriu Boeriu551 -

director ai Giirmaziului „Petra Maior” din Reghin din perioada interbelică -
am scris pentru prima dată în „Reghinul Cultural,, Volumul VI, 2002 sub
titlul ,J)espre Reghinul de altădată şi scurtă cronică de familie ”5'' şi am
continuat publicarea unor fragmente inedite din caietele sale de însemnări,
aflate la Arhivele Naţionale din Cluj - Napoca în „Reghinul Cultural" ,
volumul VIII/2006553.
Vom continua publicarea unor fragmente inedite din manuscrisele sale
aflate în fondul personal „loan V. Boeriu „ 1911-1992, nu înainte de a face
o scurtă biografie a acestuia. La publicarea textelor scrise de loan V, Boeriu
am respectat ortografia autorului, el folosind confomi uzanţelor vremii
scrierea cu î din i, cu excepţia cărţii poştale din 24 februarie 1948. In textele
pe care le publicăm am (ăcut doar unele completări pe care le-am trecut în
paranteze.
Mulţumesc colegilor Dana Zechera de la Arhivele Naţionale din
Judeţul Alba şi loan Mureşan de la Arhivele Bistriţene, pentru amabilitatea
cu care mi-au pus la dispoziţie copii după documentele pe care Ie public în
anexă despre activitatea de magistrat a lui loan V. Boeriu la ZIatna respectiv
Bistriţa, precum şi colegului Dr. loan Drăgan de la Arhivele Clujene pentru
amabilitatea cu care mi-a pus la dispoziţie manuscrisele lui loan V. Boeriu.

loan V. Boeriu s-a născut la 5 iunie 1911 la Iclănzel judeţul Mureş

unde tatăl său era învăţător. A umiat cursurile primare la Reghin unde
fatnilia lui s-a stabilit ca umiare a numirii tatălui său ca profesor la nou

551 Despre viaţa şi activitatea lui Valeriu Boeriu Vezi: Liviu Boar - “Despre Reghinul
de altădată şi scurtă cronică de familie “ în „Reghinul CuituraP Voi. VI, 2002, p. 200-
207
s,: „Reghinul Culnirar Voi. VI, 2002, p. 200-207
533 ,J)r. Ion y. Boeriu - Amintiri despre Reghinul de altădată", „Reghinul Cultural”,
Voi. VIII,2006,p, 195-199

303
 înfiinţatul Gimnaziu de Stat Mixt (1919), iar cele liceale, cursul superior, la
Liceul „Al. Papiu Uarian,, din Tîrgu-Mureş (1925-1928).55‘,
între anii 1929-1933 frecventează cursurile Facultăţii de Drept din
Cluj.
La 27 octombrie 1934, în Aula Magna a Universităţii din Cluj,
primeşte din mâinile rectorului Florian Ştefanescu-Goangă555 „tubul cel
negru cu diploma de doctor (subliniat in text n.n.L.B.) în toate ştiinţele
juridice pentru care am învăjat şi trudit 5 ani" după cum mărturiseşte Ion V.
Boeriu în Povestea vieţii mele, manuscris aflat în fondul personal citat mai
sus, din care vom publica în continuare câteva pasaje inedite, referitoare la
istoria Reghinului văzută prin ochii tânărului magistrat, crescut în casa
profesorului Valeriu Boeriu.
După satisfacerea stagiului militar la Regimentul 39 Artilerie dui
Tirgu Mureş este lăsat la vatră la 5 noiembrie 1935.
Se angajează ca avocat stagiar la biroiil de avocatură a doctorului
Alexandru Ceuşianu din Reghin despre care scria mai târziu că „era o
personalitate marcantă a oraşului nostru. Ca fizic, era un bărbat de statură
potrivită, cu spatele lat şi ţinută dreaptă”.556
După o scurtă perioadă de avocatură exercitată sub bagheta maestrului
Ceuşiasnu la Reghin, loan V. Boeriu intră în magistratură fiind numit la 2
iulie 1937 ajutor-judecător la Judecătoria rurală de pace din Hălmagiu
judeţul Arad unde va activa numai câteva luni, deoarece la rugămintea
colegului său de breaslă, magistratul Dr. Remus Terenţiu Micluţia va face
un schimb de posturi. „Am consimţit - scria loan V. Boeriu - să fiu pennutat
la Judecătoria rurală de paee Luduş din Judeţul Turda, iar el să treacă la
Judecătoria Hălmagiu” fapt consfinţit prin înaltul Decret Regal m-. 3733 din
11 noiembrie 1937.

■'S4 Vezi fondul “Liceul Al. Papiu Ilarian" aflai la Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană
Mureş - Matricolele şcolare din perioada 1925-1928. în actele oficiale apare cu numele
de lOAN. In cele două volume dedicate operei lui Emincscu pe care le-a editat, a semnat
cu numele de ION V. BOERIU. Este vorba de MIHAI EMINESCU- „Scrieri de critică
teatrală" (1972) şi postum MIHAI EMINESCU - „Sonete”(1995), ambele apărute la
Editura Dacia din Cluj-Napoca.
555 Florian ŞlcRIncscu - Goangă (n. 5 aprilie 1881 Curtea de Argeş - d. 26 manie
1958). Psiholog român, membru corespondent al Academiei Române (1937), rector al
Universităţii din Cluj. Vezi ro.wikipedia.org.
556 Despre Alexandru Ceuşianu Vezi pe larg: Alexandru Ceuşianu- Studii şi comunicări
prezenlale la simpozionul şliiniific prilejuit de centenarul naşterii vrednicului cărturar şi
om politic (Reghin 2 iunie 1998), Volum îngrijit de Marin Şara, Georgeta Mărgincanu şi
lacob Huza, Regliin, Biblioteca Municipală „Petru Maior”, 1999, 89 p. Seria „Caiete
Mureşene - 7 "

304
 Aşa cum scria în volumul II al amintirilor intitulate „Despre Reghinul
de altădată (Scurtă cronică de familie)", aici a activat în perioada 18
noiembrie 1937 până la 15 septembrie 1939 „când în urma examenului de
capacitate depus la Bucureşti, am fost avansat ca judecător de şedinţă
(Subliniat în text n.n. L.B.) la Judecătoria mixtă din Bistriţa. (Subliniat în
text n.n. L.B). - din august 1940- în urma cedării părţii de nord a
Transilvaniei, am fost nevoit să părăsesc oraşul Bistriţa şi astfel, la cerere,
am fost încadrat ca judecător de şedinţă la Judecătoria rurală de pace Zlatna
(Subliniat în text n.n. L.B.) din j.(udeţul) Alba. Primind şi delegaţia de şef-
judecător, am funcţionat la amintita Judecătorie până la data de 24 februarie
1948, cînd am predat toate actele, dosarele şi întregul mobilier al instanţei,
colegului meu de facultate (ce ironie a sorţii!!) Dr. Seplimiu Silviu
...(indescifrabil), abia avansat jude proviozoriu..........Eu pentru că am fost
drept şi cinstit, om care nu m-am plecat la nimeni decîi în faţa legii, a trebuit
să părăsesc instanţa şi magistratura fiindcă la data de 17 febr. 1948, prin
Decretul nr. 361 semnat de preşedintele Parhon557 am fost pus în
disponibilitale.-
Am fost scos de la locul meu drag de muncă pentru care mă
pregătisem 4 ani la Facultate şi apoi 2 ani pentru a reuşi la examenul de
capaciiate.-
A fost actul cel mai nedrept şi mai murdar ce l-a făcut Ministrul
„Justiţiei” ( ce ironie!), scoţîndu-mă pe mine - ca şi pe alţi mulţi fără motiv
iust.f Subliniat în text n.n. L.B), distrugînd îndeosebi pe magistraţii în plină
ascensiune profesională. (Subliniat în text n.n. L.B) s-a comis actul cel mai
inuman şi mai josnic pt. care Dumnezeu l-a pedepsit pe ministrul Lucreţiu
Pâtrăşcanu558, căci la scurt timp a fost împuşcat în închisoarea din Galata din
laşi.-
Punerea în disponibilitate mi-a pricinuit o rană în suflet alît de adîncă
încîi nici azi după 35 ani de la mişelescul act, nu s-a vindecat şi cred că nu se
va vindeca pînă trăiesc.-559

7 C.I. Parhon - n. 15 OC1.1S74 - d. 9 aug. 1969 - medic endocrinolog renumit, membru al

Academici Române,
1939; preşedinte al Prezidiului Marii AdunJri Naponalc a Republicii Populare Române, şef al
stalului între 1948-1952.
Vezi ro.wikipedia.org
5511 Lucrc)iu Pâtrâşcantt - n. 4 nov. 1900 d. 17 apr. 1954 -Figură tnareamâ a Partidului
Comuitisl Român, ministru,
avocat, sociolog, cconotnisl, profesor la Uttivcrsitatca din Bucureşti. Vezi ro.wikipcdia.org
4 Tristul episod este adus la cunoşlin|a familiei sale printr-o cttrie poştală expediată din
ZIaltta la 24 febntarie 1948 „D-sale Domnului Profesor Vaier Boeriu Director pensionat

305
 Rămas fără serviciu, ca să pot trăi, am acceptat postul de casier Ia
Banca R.P.R suc. Bistriţa. { Subliniat în text n.n. L.B). Aici am îndeplinit
slujba în mod conştiincios din 26 august 1948 pînă la 23 septembrie 1950.f
Subliniat în text n.n. L.B), cînd am fost ridicat de Securitate (nu ştiu nici azi
ptr. care motiv) şi dus de la Bistriţa Ia Cluj, iar de aici la Bucureşti, în lagărul
de Ia Gbencea.
Am fost eliberat Ia data de 12 febr. 1951 cînd am rămas la casa
părinţilor mei, în Cluj, unde ei locuiau din martie 1946.-
în Cluj, prin intervenţia scumpei mele sore Dr. Maria Valeria Boeriu,
medic prep.(arator) la Clinica Balneologică, - am fost primit la Filiala
Academiei R.P.R. cîtiva ani (din 5 sept. 1951 pînă în 1963) am ocupat
funcţii administrative, iar din 1963 pînă Ia pensionare tîn 1 octombrie 1972~l
(Subliniat în text n.n. L.B), am activat ca documentarist ştiinţific principal la
Secţia de istoria artei, din cadrul Institutului de Istorie şi arheologie, cu
sediul în Cluj, Slr. Emil Isac nr.2,,560
Referitor la episodul pensionării sale sunt interesante aprecierile pe
care le-a făcut la adresa lui Coitstaniin Daicoviciii (1898-1973) personalitate
marcantă a istoriografiei acelei vremi, în Volumul I din manuscrisul intitulat
„Povestea vieţii mele” cu subtitlul, între paranteze (Suferinţele mele...) p.l-
2 : ”în luna aceasta, respective la 1 iulie (1973 - n.n. L.B.) ar fi trebuit să ies
la pensie pentru ultima limită de vîrstă, împlinind acum 62 ani.
Dar, din cauza atmosferei sufocante de Ia serviciu şi, mai ales, pentru
că n-am mai putut suporta batjocurile şi ofensele nejustificate pe care le
profera - ori de cîte ori avea ocazia - (directorul) Constantin Daicoviciu,
directorul Institutului de Istorie şi Arheologie al Academiei de ştiinţe sociale
şi politice, filiala Cluj, a trebuit să mă pensionez - la eerere - pe data de 1
octombrie 1972.
Desigur, dacă rămîneam în serviciu pînă acum, pensia ar fi fost mai
mare.

Cluj Calea Gheorgheui 116" cu umiillorul text: Jubiti părinji. Dragă Piissy fi Chifă,
Poate că aii aflat fi voi din ziare că sânt pus in disponibilitate. Azi am primit fi ordinul
Ministrului prin care mi se comunică acelafi lucru. Mâine predau fi ridic salarul. Cu
locuinţa m-am mutat la mătufa. Peste puiin timp voi veni acasă. In ce stare sufletească
sânt vă puleli închipui. Este inutil să mai scriu. Conform Legii de org.(anizare)
Jud.(ecătorească) cei pufi in disp.(onibiUtate) pot fi oricând reprimili, afa că voiu
încerca să se revină. Deocamdată avem dreptul la leafa pe 3 luni. Cu dragoste vă sărută
al vostru, ss indescifrabil."
5f,° în aceaslă perioadaâ a colaborat la revistele „Gazela literarii", „Familia”, „laşul
Literar”, „Steaua", „Tribuna”, „Studii şi cercetări de istoria artei” şi a publicat la Editura
„Dacia” din Cluj-Napoca volumele; MIHAI EMINESCU- „Scrieri de critică teatrală”
(1972) şi postum MIHAI EMINESCU - „Soncle"(1995).

306
 Dar, chiar pentru motivele arătat mai înainte, nu regret că am scăpat
de-a mai face serviciu într-un Institut care nu era de ştiinţă, în adevăratul
înţeles al cuvîntului, ci mai mult o cazannă, condusă de un om cu
mentalitate şi apucături de plutonier - major, iar nu de „profesor” şi
„academician”.
N-am regretat ieşirea la pensie şi pentru motivul că la 27 sept. 1972 -
deci înainte cu 3 zile de ieşirea la pensie - , apăruse volumul : Mihai
Eminescu, Scrieri de critică teatrală, ediţie de care eu m-am îngrijit.
Cu drepturile de autor, care îmi erau asigurate, puteam completa
pensia, care ca şi peutru alţii, e mai mică decît salarul. Dumnezeu cel
atotputernic a avut însă milă şi de mine.
Pe Constantin Daicoviciu l-a izbit moartea în ziua de 27 mai 1973.
Acum zace sub pămînt, într-o groapă, ca şi alţi oameni care s-au ţinut
„mari” oameni de ştiinţă şi s-au crezut „nemuritori”.
De-acum uitarea se va aşterne peste el şi se va face praf şi ţărînă.”

„După cum am mai arătat - scria loan V. Boeriu în volumul III al

„însemnărilor despre Reghinul de altădată şi scurtă cronică de familie” -
cu subtitlul „Completarea caietului I” - eu am venit în oraşul Reghin cînd
aveam vîrsta de 8 ani şi 4 luni. Eram deci la vîrsta cînd începeam să pricep,
să discern, mai ales că făcusem deja două clase elementare.-
Pe măsură ce am înaintat în vîrstă prindeam şi pricepeam tot mai bine
din ceea ce vedeam, auzeam, simţeam sau citeam.-
Apoi, eu am stat în Reghin - efectiv - de la vîrsta de 8 ani pînă la
vîrsta de 26 ani, cînd, fiind numit magistrat, a trebuit să locuiesc în oraşul
unde îmi exercitam funcţia.- Am mai lipsit din Reghin şi în lunile de şcoală
din anii 1925-1928, cînd am unnat cursul superior la liceul „Al. Papiu
llarian „ din Tg. Mureş.
Dar, vacanţele le petreceam la Reghin, tot aşa şi concediile din timpul
cît am fost magistrat.-
Din acest motiv vreau să las cîteva însemnări despre oamenii şi viaţa
lor din oraşul Reghin, de care mă leagă dulci atnintiri din vremea frumoasei
tinereţi,-,,561

., însemnărilor despre Reghinul de altădată şi scurtă cronică defamilie " - I 'ol III,
eu subtitlul „Campletarea caietului I. p. 09-100

307
 în memoriile sale Ion V. Boeriu descrie principalele familii de
intelectuali din Reghin- avocaţi, preoţii, notari, oameni de cultură - care
prin activitatea lor au marcat istoria interbelică. în materialul din „Reghinul
Cuhural,, Volumul VI, 2002 sub titlul ,J)espre Reghinul de altădată şi
scurtă cronică de familie” am publicat caracterizările făcute familiilor
Barbu, Truţia, Harşia şi Duma. Iată ce scria despre celelalte familii pe care
le-a prezentat în Grupa II- Intelectuali: "Familia Popescu o veche şi
bogată familie în Reghin... - loan Popescu.^62 fost multă vreme primarul
oraşului Reghin şi administrator al castelului regal Lăpuşna.-
- Ghcorghe Popescu. fără diplomă, dar cu avere ce consta din
proprietate de păduri din regiunea Mureşului superior. S-a căsătorit cu
Florina, fata preotului Borda din Reghin -sat. Din căsătoria lor a rezultat o
fată care azi locuieşte în Cluj cu părinţii ei şi cu soţul ei-căci fata s-a măritat.
- Eugen Popescu. singurul care a terminat Facultatea de Drept din
Cluj, obţinînd diploma de Licenţă. A fost (după cedarea Ardealului de Nord)
jurisconsult la o întreprindere din Cluj.
Era căsătorit cu fiica inginerului neamţ Klein, ce se stabilise mai
demult la Reghin. El era şeful uzinei electrice.
Prin anul 1976 sau 1977 am aflat că de la Jiji (Gheorghe Popescu) că
fratele său (Genţi) a decedat subit din pricina unei boli de inimă.-
Copii n-au rămas după el, dar eu am regretai foarte mult dispariţia lui
atîl de neaşteptată.-
Fiindcă eram apropiaţi ca vîrstă şi amîndoi jurişti, am fost bun prieten
cu el, stînd adeseori de vorbă în piaţa Clujului.-
Fostul primar loan Popescu, a umiat - în tinereţe - pe la Facultatea de
Drept din Cluj, dar n-a dat nici un examen. Era însă inteligent, amabil cu
toată lumea, devenind foarte popular cu saşii şi cu ungurii încîl se afla bine,
cunoscînd perfect limba lor (germana şi maghiara).-,,
în continuare sunt prezentaţi cîţiva reprezentanţi ai comercianţilor şi
meseriaşilor din Reghin, din aşa numita GRUPA II Negustori si me.seriaşi-
„cel mai bogat meseriaş a fost tăbăcarul Sinos Lfosif)563 despre care am

’2 Vezi: Marin Şara - „Dr. loan Popescu” m „Reghinul cultural”, Voi. IV, 1999, p. 258-
260 şi Bcalrice Dobozi - ,Jdărliirii documentare despre dr. loan Popescu ”, idem,
p.161-169
62 losif Şipoş a fost membru al Desptirţămîntului Reghin al Astrei după reorganizarea
aeestuia în anul 1923. Vezi .ficspărtământul Reghin al Astrei IS74-1940 - Culegere de
documente întocmită de Liviu Boar, Studiu introductiv Marin Şara, Reghin, 2001, 255
P-

308
arătat că pe unica sa fiică a măritat-o cu advocatul Dr. Eugen Truţia ,
devenind mai tîrziu notar public (după plecarea lui Cornel Albul....Cengher
cu fiul Leon. comerciant, Moldovan Gh. case pe str. Mihai Viteazul,
cismar. A avut 2 băieţi: - Liviu.565 - Alexandru. ...Mantia . pantofar. A vut
la liceu pe fiul său Dcsideriu, Lates. pantofar în Reghin sat, a a\'ut ca elevi
la liceu pe Aurel. Alexandru. loan. îmi amintesc cu drag că vara mergeam pe
la băieţii lui Lateş, fiind apropiaţi ca vîrstă. Avea casă proprie şi o frumoasă
livadă cu diferiţi pomi fructiferi, din care - ca un băiat mic - mă înfruptam
pînă ce mă săturam. întodeauna am fost bine primit şi cu băieţii pantofarului
Lateş am rămas bun prieteni.- Căpruceanu Melintc (pe str. Gării) din băiat
de ţăran a ajuns mare comerciant . deputat şi director de bancă (Banca
„Izbînda”) - în 1950 a fost dus la „Canal” unde a murit. A avut 2 copii;
Valentin, fost elev la Gimnaziul din Reghin şi o fată...(ioc gol în text n.n.
L.B). Aceasta s-a căsătorit cu un inginer. Nu ştiu ce s-a ales de ei. Tot pe
strada Gării - cum i se zicea în acea vreme - locuia rotarul Ilies tatăl elevei
llies Aurora. Aceasta a terminat Liceul de stat din Reghin(ca elevă
particulară) apoi s-a căsătorit cu directonil loan Boioru. devenind dna
profesor Bojoru. Bojoru era un om mic de statură, grăsuţ, fhtmos la faţă,
modest, calculat, ba chiar sgîrcit. Păşea rar, nu se grăbea niciodată şi vorbea
foarte puţin cu o voce puţin ascuţită (piţigăiată).- îşi îngrijea sănătatea. Nu
era fumător şi nici beţiv. N-avea nici o patimă., dar avea el defecte mentale
şi politice de care nu ştia oricine ci numai aceia care l-au cunoscut mai bine.
în anul 1925, după ce Liceul din Reghin a fost redus la 4 clase,
devenind Ginuiaziu, Bojoni cu soţia sa s-au mutat la Tg. Mureş.56" Acolo cu
banii adunaţi şi cu ce poate va mai fi primit de la socrul său, Bojoru şi-a
cumpărat o casă frumoasă cu multe încăperi şi cu o livadă întinsă.”
Din Grupa 111 Alte categorii spicuim cîteva prezentări consemnate
în volumul V al însemnărilor sale: ..-Al. Turcii . perceptor; a avut o fiică
Ana, elevă la Liceul din Reghin,- Pasca administrator la Spitalul oraşului,
...-Dna Cocos, văduvă, a ocupat funcţia de econoamă la Spitalul de Stat. A
avut 2 copii; Emeric flmmv), care a fost coleg cu mine la Liceul din Reghin.

4 Dociimcmclc crcalc în aceasl,ă calitate oficială tic notar public sc află la .Arhivele
Naţionale Direcţia Judeţeană Mureş şi provin din perioada 1930-1950.
Mî Despre viaţa lui vezi; Bealricc Dobozi -“Liviu Moldovan - un arhivist printre
istorici, un istoric printre arhivişti", in „Anuarul Arhiveior Mureşene", Voi. III. 2004,
ţ). 331-342
Aici a fost numit profesor la Liceul „Al. Papiu llarian” Despre activitatea lui vezi
Anuarele Liceului din perioada interbelică.

309
Nenorocitul s-a stins din viaţă în anul 1936 din cauza tuberculozei.-567 Alt
băiat: Cocos Eugen a făcut şi el Liceul la Reghin apoi nu mai ştiu unde şi-a
continuat studiile. A mai avut şi o fată pe nume Aurelia. Năsâudeanu.
tehnician la fabrica de spirt condusă de Fizek (descifrare aproximativă
n.n.L.B.) (bun prieten cu tata). A avut pe nume fii: Juliu (cu care am fost
coleg la Liceul din Reghin), Pompei : - Nistor. poliţist. A avut ca fiu pe
Nistor loan cu care am fost coleg 3 clase la Liceul român de Stat din
Reghin, - Vultur, ziler, a avut ca fiu: Vultur Nicolae. cu care am fost coleg
în cl. I la Liceul de stat din Reghin, -Man, econom. A avut 2 băieţi: - Man
Aurel şi Eugen . Cu acesta am fost coleg (4 clase) la Liceul din Reghin.-
Suteu. magaziner la Fabrica de spirt. A avut fii pe: - Gheorghe. a făcut 4
clase la Liceul român din Reghin. - Alexandru . a făcut 2 clase la Liceul din
Reghin.

“în centrul oraşului, în imobilul cu etaj chiar la colţ şi vizavi de

Cafeneaua oraşului (Balhausul), Andrei Trutia ţinea un restaurant curat cu o
grădină, în care vara, „domnii” din Reghin îşi stingeau setea cu cîteva halbe
cu bere bună.
Pe mine m-a îndrăgit foarte mult şi îmi amintesc că, din proprie lui
voinţă, a îngăduit să beau gratis - vara - cîte o halbă cu bere. - Această
mărinimie a arătat-o ca să mă întremez după eforturile ce le făcusem la
facultate. - Bunătatea lui n-am uitat-o. -
Truţia - bacsi - cum îi spuneam eu -, n-a aviit copii, iar soţia lui (o
unguroaică) avea din prima căsătorie -, o fată, pe care o ajuta mereu şi după
ce se măritase. -
Nu ştiu dacă Truţia - bacsi era rudenie cu ceilalţi Tiuţia din Reghin,
în orice caz, el nu schimba situaţia lui materială cu ceilalţi din familia
Truţia.-
La etaj ştiu că îşi avea cabinetul Dr. Wagner medie stomatolog (pe
atunci se spunea mai simplu „dentist” după modelul german „zahnartz”).” 68
Vom încheia spicuirile din amintirile scrise de loan V. Boeriu cu o
„Notă” din volumul 4 din manuscrisul intitulat „Povestea vieţii mele.
(Suferinţele mele) cu subtitlul „ Suferinţele şi moartea scumpei mele
0ame" (Fila 81):

i61 Vezi; Dimilric Poplimaş - „Eiii. /. Cocoş către Vasite Netea (Corespondentă), în
gcghinul Cullural", Voi. III, 2 1994, p. 135-151
5I» iJiisenmărltor despre Reptiinid de altădată şl scurtă cronică de/andtic,, - Vot V, p. 161-165

310
 „Cititorul care va parcurge caietele în care am relatat episoadele
mai însemnate din viaţa mea chinuită, să ştie că: Am scris aşa cum mi-am
amintit la vîrsta mea, utilizînd uneori şi acte personale ori din arhiva
familiei. Rîndurile le-am aşternut pe baza ciornelor, dar de multe ori am
scris şi direct în caiet. - Din această cauză poate că n-am formulat în modul
ce! mai potrivit gîndurile, ideile şi amintirile mele... Iar, dacă am săvîrşit -
fără voia mea - şi greşeli de altă natură, rog să fu scuzat. - Non suin, qualis
eram569. (Horaţiu, Ode, IV, I, 3) Nil homini cerluin est.5'0 (Ovidiu, Trist ia,
V. 5, 27)".

ANEXE
1. Carte de vizită a părinţilor lui loan V. Boeriu din perioada în
care erau logodiţi
2. Invitaţie Ia cununia religioasă a părinţilor lui loan V. Boeriu 24
iulie 1910
3. Foaia matricolă a elevului Boeriu loan clasa a Ill-a de la Liceul
de Stat din Reghin, anul şeolar 1923-1924
4. Foaia matrieolă a elevului Boeriu loan clasa a Vl-a de la Liceul
”A1. Papaiu Ilarian’’ din Tîrgu-Mureş, anul şcolar 1926-1927
5. loan V. Boeriu fotografie din perioada stagiului militar de la
Tîrgu-Mureş 1934-1935
6. Cartea de vizită din perioada cât a fost avocat stagiar la Reghin
1935-1937
7. Carte de judecată penală de la Judecătoria Rurală Luduş din
anul 1937 semnală de către Judecătorul Dr. loan V. Boeriu
8 Carte de judecată penală de la Judecătoria mixtă Bistriţa din
anul 1939 semnată de către judecătorul Dr. loan V. Boeriu
9. Adresă semnată de Dr. loan V. Boeriu la 20 august 1943 în
ealitate de „Şef judeeător” la Judecătoria de Pace Rurală Zlatna
Judeţul Alba.
10. Carte poştală din Reghinul interbelic

îf'9 ,iNu suni ccca cc am fosi odaia (cândva)”

570 “Omul nu-i sigur dc nimic”

311
 . i

nRRîORRR SUNEin

VfiLSR SOkR
f:^.ĂTî^aSî
■» *1

1010 ti^5^ 2<il2RZcî

VidraiîU

Anexa 1

Ot /on/tt cr^ctcn %}* inni/tiir. fa etuianUt

fuAa a>altt

S)/{<iu'aiua. ăi tU-t
ftUf •■■* ,'tt iii A'

f.t !k ,t <; fh i aurr/u /«. «« •'ai

,lin Olătaxui

/î:/s/ .^C-MuiJru ^‘oS.r

Anexa 2

312
 jT la c.'.
t.'i ei

313
 Anexa 3

ministerul 1N ST R U C T1U N 11
m.vikkxji.a şcolara ^

^ ..... ''ii .
, -"'l'L.-r ^ ă, .....p.Af" f'‘*f
lT> .. /?'<’■ f s.oiii’iifi , j
Jiu a. ^ ■ f / ' ’t "
iii’ţii'U'll^ lljt'UUi, • ••’ •*_
ji .'
i V f ntn'
. ii Moltiritlin ^• ■ • .

.1 /<>}l it.if >' in finui

v,U ,\V. ■din :,t f

.-; /a»/ .wMK-'1 ?'• ‘■/‘,’

Al Mi'ir/i.' •

Anexa 4

Anexa S

314
 î/oau 7^
cduocal stQCÎQr

Anexa 6

Nr P _

$îd n’a ci:b!.c5 d.n_

jLtkrilofm Rvraiâ L»ii} rg.niiurt <ln Judecoierul .■ .-

Ctelitfui ■_ — -. • .: a luai »n «icflnre aq:unca pe
curcete piln
corura inculaal —_—^
- (voArul de nft ......... :
La apelul nominal aVj atr.-fnijl iwwii-ai . ___

ri«edu(o de ti^sieo cela ’n drepi [iir;(l i-vJeoliMiâ coAfvvm !<<:J

Dupd I !a>ţa inJcrasolorviui îacdpalu^ ai wawotiiw f. cupâ
ce »'a dnl ctnXnid păij-lor b «doim (<fj? luâ.iduwnc!d de Vele cct^Jea
tn ptecnelc veresie de sedinjâ.

Anexa 7

315
 Judecătoria mixtă Bistriţai jud. Hăsâud
Nr. Dos, P.

Carte de judecată penală Nr.

Şedinţa publici dinwy.r 19/^
Judecător.
Orclîer ....... ..............................................
Astlrl fiind tixcl termenul pentru judecarea inculpat

învinuit . pentru inlracţiun» prev. de uri. cod. silvic.

S’a deschis ;edlnts eoni. srt 301 Pr. pen şl se consista, el inţiania este
regulat Invcstiiî. Văzând c.'i procedura de încuDOşliinjarea celor In dtept s’a Indc-
pSinii conform IcjpL ^
La »elul
apelul nominal s'au prezentai-.^

S'a rr— avdini inculpat^f'coni. ail. SOI pel. 2 Pr. pen. apoi oidonlndiheo*
probtttorhifr-s’a dat citire procesului verbal de constalaica inlrac|>unii şv^’au- aiidial»
luartorii-propuţi-ifl etoU-rrr-r____ ____ ....................... ........... .. ...................

Dfsbaieiea s'a încheiat şi s'a pionunţst cartea de judcatl piezrnIA.

£aHaa-cl»m~iBeu}p*tuI-np»tatwroi-dfdaT*-iipei.-Jodtfearpnn-la->cfa—
Asupra acfiunll penale de taţi:
Având in vedere, că iMulpai*^ a test chemai In judecau penliu
{jplul, el In ziua de ^ . .. 19^/ iW nici u» drepi, la locul
iTOBiil . . (n pJdurea comunei ^ f
supusă icglmiilul silvă; -f Wr«' *- 9**^
& f)‘.*«■yS- .*/ /»*r
,£T fuJt-oUr —-------------------------------------------------------- ----

AvlnJ tn vedere, cl inculpat . a . recunoscut • negai* fapta ce i se im­

pui! t ~.**-**-*y***J°' <“-J,gn ^ procesul verbal de constauica inftacţianii, care tn
conformiuic cu disp. an. 61 C. S lacc dovadă pănl la* proba contrarie - Inwiwra.
coiistitue o probă suficientă că inculpat n .. slvărşU fapu Imputată In

Anexa 8

316
^ ■

I, ./
^,1. r <-9’1ua.
^YUr <ifi &//■
J"J3jjj .'.ijj iOiiL» M C 3^' i.... '.,

o 'i' A ii 1 .j ^ j

.... , uCtL ^-.5 * ii Iv'-Ojw'.. 5:a~a« i-'

•s^nzi -felefe Josului oita,ia ou w'iCmv.oj w» w^--
pfl aiu^ ue le luais l'.*;3l;jentru u fi :wi u 'r”*' iUiOi .,1
colee lui iiUJiU din %U& Josului..! cax4 -ug? ^w;J.
Uzi a\f 03-a» rsaiituit.i'iitt « ut/w'l
a ceruţ fila ue ir.uiii.u.,re asii- oâ.-'; *.
cure nici pui* în piesent na ne-a reotiţ-ii-o,,' rV * * ’l'
|wl a cs raporta cut i^ijir^resit,-!;: uacul « S J.
w;3uri pentru amendarea Dorinului :;otar .ic-.;trg ne o
ceour*.- ' ------- ^ ■
/ iUtsi Îl ar ...'OS
oi?
In.lor) V,»e
p-r-' Jonati.;!:!!
' prefir.,

Anexa 9

317
 >acîsl'Ch-ÎN'esen •' ' •‘ -
S/ăszrfi^iCn * .-
• (.>-4 ^ '•'•y
v.>
,}1t./^ ;-V-V" w. ■
..^', ci
'■ ■ .,#i AltU ■ _-^j|gp^' «rw'V??

îHiJ 1
I
c:;*'‘^--.«lis'v' ' ■■^i'’5i'
'•* *‘v -' '• :" •••- W,- -'

Anexa IO

SUMMARY

Dr. laan V. Docriu (1910 - 1992) was ilic son ofprofcssor Valcriu Bocriu (1883 - 1956), fonncr
icadmastcrorihc “Petru Maior” Highschool of Reghin bctwecn thc t\vo World Ware;
In his lattcr years, loan V. Docriu wrotc a memoir ofihe ycars he spent in Reghin, n subjective
analysis of thc town*s daily lifc, describing characters and cvents of thc time.
VVc hereby publish scvcral signiHcant passages of his unpublished inanuscripts kept nt thc National
(\rchivcs of Cluj Napoca, further lo thosc alrcady includcd in volumcs VI/2002 and Vil 1/2006 of
'Reghinul cultural”, a collcction of studios and articles edilcd by the “Petru Maior” Municipal
Library of Reghin.

318
CONSIDERAŢII PRIVIND APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA
PRESEI ROMÂNEŞTI MUREŞENE

Dorin Borda - Târgu-Mureş

Pornim la drum şi ne adâncim în trecutul presei româneşti mureşene.

O istorie adevărată dacă e să ne raportăm şi la anul 1910, care se întinde pe
distanţa a peste douăzeci de ani. Este, aşadar, vorba despre publicaţiile
periodice apărute pe raza actualului judeţ Mureş, între 1910-1940, cu o
întrenipere de mai mulţi ani. Se ştie prea bine că presa constituie un
important factor de răspândire a ideilor, a ştiinţei şi literaturii, de manifestare
a limbii naţionale. Referindu-ne, de la bun început, la mijlocul secolului al
XlX-lea, în Transilvania presa se avântă spre cititor, iese în lume cum se
spune, şi consemnează fapte editoriale în principale oraşe de dincoace de
Carpaţi. Dar, majoritatea periodicelor erau în limbile maghiară şi germană.
Foi româneşti erau puţine în raport cu numărul populaţiei şi cu nevoile
social-politice, economice şi culturale ale celor vorbitori (majoritari) a unei
alte limbi în afară de maghiară şi gennană. în politica sa anticulturală,
nobilimea maghiară şi-a îndreptat ascuţişul împotriva românilor
transilvăneni. Sittiaţia aceasta s-a răsfrânt şi asupra vieţii politice, sociale,
culturale ale românilor din ţinutul Mureşului, de până la Unirea cea Mare de
la 1 Decembrie 1918. De pildă, Târgu-Mureşul era unul dintre foarte
puţinele oraşe ciscarpatine în care n-a apărut niciun ziar românesc. Cauzele
acestei lacune au fost detenninate de regimul politic al timpului, care. pe
lângă legi şi dispoziţii cu caracter local, a frânat necontenit aşezarea şi
dezvoltarea în oraş a elementelor româneşti. Acestor cauze li se adăugau
numeroasele piedici puse în calea înfiinţării unor instituţii culturdl-
economice româneşti, care să poată, susţine anumite organe de presă. Pe de
altă parte, situaţia materială precară a majorităţii populaţiei româneşti rurale
a detenninat o receptare relativ târzie a acelui apel către publicul românesc,
în vederea apariţiei şi dezvoltării presei în Mureş.
Lucrurile au fost mai puţin dure în fostul judeţ Târnava Mică, unde, la
Diciosâmnărtin (Tâmăveni), a apărut între anii 1910-1914 ziaml „Românul
târnăvean”, imprimat la Tipografia seminarului teologie din Blaj. Este, de
altfel, întâia publicaţie periodică în limba română care vede lumina tiparului
pe plaiurile mureşene. îndată după înfăptuirea actului Unirii Transilvaniei cu
Ţara-Mamă, în 1919, „Românul tâniăvean” va apare ca organ politic
independent sub redacţia lui Zaharia Boilă, care a semnat articole şi sub
pseudonimul George Ohăbeanu.

319
Deşi lipsiţi de avantajele unei prese locale, românii mureşeni n-au rămas,
totuşi, în afara mişcării publicistice a vremii, fiindcă ceea ce nu au putut face
acasă la ei, au făcut cu insistenţă la celelalte publicaţii transilvănene. La
ziare şi reviste româneşti ei au colaborat atât cu corespondenţe despre viaţa
politică şi culturală mureşeană, cât şi cu scrieri de natură literară, economică.
Astfel, prin scrierile lor, au adus la cunoştinţa publicului cititor din alte zone
numeroase realizări, nume de colaboratori,Vasile Popp, loan Rusu,
Alexandru Papiu Ilarian, losif Hodoş, loan Pop Maior, Partenie Trombîtaş,
Simion Popescu, Teodor Ceontea, Patriciu Barbu, Zaharia Boiu, Virgil
Oniţiu, Simion C. Mândrescu.
Unirea Transilvaniei cu România avea să deschidă o epocă nouă atât pentru
viaţa românilor, cât şi pentru cea a minorităţilor conlocuitoare. Condiţiile
social-polilice detennină crearea unei noi administraţii, a unor noi instituţii
economice şi culturale, a reorganizării întregului sistem de învăţământ.
Energiile româneşti ţâşnesc pretutindeni cu forţă fecundă, dornice şi capabile
de iniţiative, de realizări viguroase în aproape toate domeniile. Suflul lor va
bântui tumultos, benefic şi la Târgu-Mureş, oraş în care până la anul 1918 nu
exista decât o şcoală românească şi nu apăruse nicio publicaţie în limba
română. In această parte a ţării, problemele ce se puneau ieşeau din cadrul
obişnuit, ele purtând un caracter specific nu numai din punct de vedere
naţional, dar mai ales social. Evident, perioada următoare realizării Marii
Uniri a însemnat pentru publicaţiile româneşti una de debut, de începuturi în
toate direcţiile.

ASTRA îşi descoperă chemarea şi începe reorganizarea despărţămintelor

care atrag, în primele momente, un număr impresionant de membri. La
Târgu-Mureş, activitatea ASTREI s-a redus la înfiinţarea unor instituţii
culturale, la dezvoltarea învăţământului şi la editarea unor ziare efemere,
sugrumate repede de un politicianism, care tindea să devină o piedică, mai
cu seamă în calea culturii. Dar, intelectuali inimoşi ca Nicolae Sulica, Ion
Bozdog, Vasile Al. George, Ion Vancea, Grigore Ciortea, Traian Popa,
Aurel Filimon, Ion Chinezu, şi-au câştigat meritele prin valoarea efectivă a
realizărilor. Ei au arătat drumul adevărat pe care trebuie să se întâlnească
toate eforturile cinstite, toate energiile creatoare. Se crea astfel un climat
favorabil pentru apariţia periodicelor româneşti mureşene, şi prin
deschiderea unui liceu de băieţi, a unuia de fete, a cute unuia industrial,
comercial, unitar, precum şi a unei şcoli normale, care au înlesnit formarea
de intelectuali valoroşi ce se vor manifesta puternic pe tărâm cultural.

320
 Publicistica românească mureşeană a debutat şi ea paralel cu editarea gazetei
oficiale „Murăş-Turda” (1919-1949), prin anuarele liceelor „Al. Papiu
Ilarian” şi „Unirea”, prin cel al Şcolii de Arte şi Meserii din Târgu-Mureş.
La început, anualele au avut un caracter pur administrativ, pentru ca apoi,
îndeosebi cel al Liceului „Papiu”, să se transforme în adevărate culegeri de
studii, de cercetări ştiinţifice şi literare. Deosebit de apreciate au fost mai
ales anuarele din anii 1929, 1930, 1935, în care Nicolae Sulica a publicat
substanţialele sale studii, intitulate „ Clasicismul greco-romaii şi lileralura
noastră", „Eminescu şi clasicismul latin", iar I.D. Martinaş a scris „Despre
educafia eroică", despre „Literatură şi educaţie ”.
Buletinele judeţene şi anuarele şcolare vor prefaţa şi alte apariţii publicistice
de gen în oraşele Reghin, Tâmăveni, Sighişoara. Dintre acestea,
exemplificăm „Anuarul Liceului din Sighişoara” (19271/928, 1929/1930,
1932/1933), în paginile căruia Horia Teculescu a publicat remarcabila sa
culegere de folclor, purtând titlul „Pe Mureş şi pe Târnave” („Flori
înrourate”).
De la buletinele judeţene şi anuarele şcolare, după 1920 încep să iasă de sub
teascurile tipografiilor din Târgu-Mureş, Reghin, Sighişoara, Tâmăveni un
ziar, o revistă. Ele vor îmbrăţişa aproape toate genurile de publicistică,
având să dea adevărata măsură a vieţii locale. Neîndoios, prioritatea
apai-ţinea publicaţiilor de natură social-economică, culturală, literară,
ştiinţifică. în paginile lor, ele au reflectat cu mai mult temei adevăratele
probleme ale timpului. Spre deosebire de periodicele politice, adevărate
anexe ale diferitelor partide, cele dintâi au dat măsura viabilităţii lor. au
izbutit să adune în jurul lor un mai mare număr de colaboratori şi cititori.
Viaţa spirituală a locuitorilor judeţului Mureş, integrată organic în cea a
întregului teritoriu al ţării noastre, îşi făcea intrarea şi pe calea presei, în
marea cultură românească.
Exceptând buletinele, monitoarele, rapoartele, dările de seamă, foile
ocazionale, publicaţiile în mai multe limbi, se poate afinna că, între 1910 -
1940, în judeţul Mureş, au fost editate mai mult de 75 de ziare, jurnale,
gazete, reviste. Prioritatea o deţine, cum era şi firesc, oraşul Târgu-Mureş. ca
centru spiritual, umiat de Sighişoara, Reghin şi Tâmăveni. Dar, recurgându-
se la o completare retrospectivă într-o viitoare lucrare, s-ar realiza ceea ce
numim o legătură între istoria presei româneşti mureşene, de la 1910 la
1940, şi cea de după al Doilea Război Mondial. S-ar ajunge astfel Ia un
tablou complet asupra aşa-numitului „câine de pază al democraţiei”, care a
fost şi este presa!

321
 The paper “Romanian Press in Mureş County 1910-1940” deals
with the periodicals published between 1910 and 1940 in the region
represenled today by Mureş county. It is a well-known fact ihat the press
constitutes an important factor in the spreading of ideas, Science and
literatura, it is a manifestation of the naţional language. In the 19'h century
the periodicals in this region were written mainly in Hungarian or Gennan.
The Journal “Românul Tîmăvean” (1910-1914) was the first Romanian
periodical to be published in Mureş county - Tâmâveni. Romanian press in
this region had as starting point the publication of the official Journal
“Murăş-Turda”( 1919-1949), as well as the yearbooks of “Al. Papiu Ilarian”
High School, “Unirea” High School or the one belonging to the Vocational
School. Similar published works appeared in other towns such as Sighişoara,
Reghin, Tâmâveni. Consequently, between 1910 and 1940 in Mureş county
there were more than 75 newspapers, Joumals and magazines that were
published.

CLIPA
HMlvid nimitil
O ■ •
o^fc frliadr
■>
V*1U£ KCrCA li B4LCT« VâtST

întâia inlâlni/e
— 0«M41U/
—1 Ut BOl flliK^ll t
— IM
UKt «I Mt

— O,
hatl Cm mi
O»_4<tl on (f Kil h

iJLiirf.l kvdn'xU'a
•.‘O/tl t>
— V «f rritfuta» 4«nani*.
U «ix (>•
liw fi
•ktml,

>
(i<i (MX
Ntvr il, •'
, Slovă
•'iili do ţi maCorJ vcrWlr M *l. ' ai VUTI LITE IIAWA l|-4l1liTICA
I* inuTM ii V ibM y Mni,
Nm U vri w.l>«l imI iin,v-f tfiU ţilio
V NM-h r>v tint«
tnlirkl lU mivu. »>1
<n*i « li ikfvi'i wfjflt, ix<i <K
M *•« 4» (•.«ni pix-Wv {«tirn. X,
via (VI |Mla-» irKvd sin pntiu
jrnnt ^ «d «« Mi;«rii<( 1>.
rdaa. ^a■|’ ««i mt Hrvdtil vi s-« avmt) «ndi.
M|l», IMflk IU (diaif.Sxl CM-j* aia «MU
tdliil (■ awM fi U.7 a« i« >M 4t»M If ax ca M
4| *4rfwrt CiiWiiatITU iV.aiJla rrlrf(.*»w,
M ni
«a *t» W»t.-i 1/
ft Ditx
(I «I f< «cai tu u U
laaMi M. ■
Mail b>i> (laL>M nirji U| M «H IANUL L ............. fi, J. 1
vUM U <V>4
-va? *a ni tjtM 4 a vuU Ktab(.
MlK u tar (w.vt'.lt |i
(41 11x4 * r* *M o iran U il.iA-4a{w

Iii.'.-,.,•« 1 ■

322
 Amiţ IL No :r WUniaruiai^I Tl-^M«r^i. ?l »WI> 1'

Foaie sOpiAmAnalA pentru rA*p&ndlrea cmturti In popor ;

MIHAtl OBMITBUCU I
Lupta pentru îndreptarea (ârii InStalarCH nOUlu'l STUVem
,^ , , .W, . rr^ * Î, u-e^-» «rrxiit.J rerr.- H iWc RrgrU Orlj. 4weura-a«l.l d< rariu o*e« Jt« |*rfc

kU;i>«M«traa i-eaŢ»*,

-- m nr* -rveN-
irtdlPll. ,,j” w»*i”."i»tj^a fei.oav'Ci'a-vv.

‘«STiţîîwi^. ■•rvl^ rrnVl pwuraki tipar

r?i“S.SJ:H-S "K'.... |'<v.'~a »» '■•'Uf’ ■«

,7. ¥ rr 4. S«. —

TîfgB MFw 3 1»14.

S:.b «l«Cft-4i itCi r>riaL
Bftocm M CtaSa.
Aaut Oranlsd l*rrtji 1-— i
Abocujrtfctal inoil:

MUREŞULUIORC/M AL PARTIDULUI NAŢIONAL LIBERAL DIN JUD. MUREŞ

„Rostul ostru" Trei mari conducdlori |

iatr-TUW V4.Î tk ItK Hii'V o
wUrt. l < CiîUd, l C a
I intiM («tORtt fi
i:ic; rrtN p«V4
» pAtlMBL Ui Ol •
,*''a"‘!l‘Const I. C Britlanu Picşcdimde fu(titlului
naţional literal. - Oheorghc TâWrcscu Preşe- y c eunti! n’sn^Raa «ti^S
’ - - ................
v.i“5.K..Sr7SA.>'". Uiiilde Consiliului de odnl(W. - AK-xnuj™ ILa-
.. PCiâi C9«r<ii’tM o|to I
(«I Lacuj, d*i kuicvara x
X im
S.I
S".sSr.^i;î pedatu Hlnlnrul CulKIor ţi »rWut. pr^dln- lajoj c».
ua-a tclc partidului naponal liberat din AnlcaL nvj jjs fî—u I- *
n>i <•• Ir Ol (a'V . . Awai IMI r«i hkMl|
I iLlli»*» a «a ptaş» da «UM pffţed i U «« !• -C W» MrlNv U «•Wfcfc^au «B
.'■li—«. u» t»tft41 tl.a.-» «»• parteJ l» « 4. CbaUrOdl « Pd* JAHUS*- iSuJi » îu»| *
^ pWia: Utf>*3 Mreu 4
:?B l*-»K?a * fw awŞ* f«Je ■ ’ -
V«ai i t-tw a I i\ia
' **»>•«■• a

m
 *11
Anul II Seplemvrie 1924 Numărul 1 ►
I

IMDEHIIIUL »

REVISTĂ LITERARĂ, ŞTIINŢIFICĂ ŞI FOLKLORISTICĂ

CU UN SUPLIMENT FRANCEZ şi LATIN. A ELEVILOR
LICEULUI „ALEXANDRU PAPIU ILARIAN"
•- - TÂRGU-MUREŞ --------
R E DAC ŢI A ADMINISTRAŢIA
IN C L A S A VII Slr. EMINESCU 6
Direclor: Prof. RENE LARCHET

16 Pagini Apare lunar 6 Lei

>"w ^ ^^

I
tW9\ _ TI». „OouBomU*

324
CULTURA
Revista Asociaţiei învăţătorilor Români
din judeţul Mureş
Apare lunar, afară dc Iulie şi August
R«dac|i« \i Adminhtraţis: TirCa-Murej Str.%Co£41nio«6nu No. ,3.

Goto m vrie 1933- No. 1. • ii

Anul l.
TIPOURAFIA „ARDELEANA- TU .-MUREŞ
<vî 540- 1933,

325
DESPRE CONTRIBUŢIA UNGARIEI LA CONSPIRAŢIA Şl
DIVERSIUNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI, DÎN PERIOADA
PREMERGĂTOARE ŞI DÎN TIMPUL EVENIMENTELOR
DIN DECEMBRIE 1989

Dr. Chindea Traian - Braşov

1. CATEVA REFERIRI LA EVENIMENTELE CE AU PRECEDAT

LOVITURA DE STAT DIN ROMÂNIA ANULUI 1989

La 20 de ani după consumarea evenimentelor politico-militare care au

schimbat regimul instalat în România la slar;itul celui de-al Doilea Război
Mondial, putem depăşi nivelul reconstituirii acţiunilor desfăşurate atunci de
diferite forţe, şi în baza cunoaşterii elementelor esenţiale şi decisive ale
schimbării, putem înţelege evenimentul istoric.
Prin natura turbulentă şi mereu oscilantă a destinului naţiunii române
din ultimii 150 de ani, poporul a căpătat abilitatea de a privi în trecut ca înlr-
o carte deschisă în conştiinţa fiecărui român571.
Evenimentele şi mişcările transfonnatoare de la sfârşitul anului 1989
din Europa Centrală şi de Est nu puteau ocoli România pentru că tăvălugul
pornit în a doua jumătate a anului era consecinţa unor acţiuni concertate atât
din Est cât şi din Vest.
Forţele ostile din exterior şi în mod deosebit din U.R.S.S. şi S.U.A. au
luat în centrul atenţiei problema românească, apreciind că România este o
ţară insensibilă, imună la schimbările ce aveau loc în Europa răsăriteană,
U.R.S.S.-ului nu-i convenea şi nici nu dorea ca în Europa să existe
multe naţiuni puternice, ci dorea state mici, dependente de cele mari şi
supuse şi nu a uitat că România a scos din ţară armata sovietică de ocupaţie
în 1958, că după Declaraţia de independenţă din aprilie 1964 a respins
hegemonismul sovietic şi stalinismul, planul Valev de înrobire economică şi
a demascat abuzurile din C.A.E.R.
Nici dizidenţa României în cadinl blocului militar comunist est-
european, din care lăcea parte începând cu anul 1955, nu convenea U.R.S.S.-
ului. Se ştie că datorită politicii independente promovate de Ceauşescu,

1 Alex Mihai Slocncscu - 20 de ani de la evenimcnicic din Decembrie 1989 din

România, în Vitralii - Lumini şi Umbre, Publicaţie cdilală ilc Asociaţia Cadrelor Militare
in Rezervă şi Retragere din Seiviciid Româti de Inronuatii, Bucureşti 2009, pag. 5S;

326
armata română a avut, după I96S, un statut aparte în cadrul Tratatului de Ia
Varşovia.
Cadrul de colaborare cu acest bloc militar s-a diminuat progresiv,
chiar dacă România i se declara formal fidelă, astfel că după anul I98S,
participarea ţării noastre la Tratatul de la Varşovia se rezuma doar Ia acţiuni
protocolare, aplicaţii pe hartă şi unele exerciţii de apărare antiaeriană.
Astfel, România îşi adoptase o independenţă în abordarea unor
probleme specifice alianţei573, respectiv;
• armata română îşi desfăşura activitatea doar pe baza ordinelor
comandamentului naţional şi nu a acceptat niciodată subordonarea faţă de un
comandament supranaţional;
• ţara noastiă a respins subordonarea în cadrul alianţei şi a susţinut
ideea colaborării, astfel că directivele Comandamentului Forţelor Armate
Unite (CFAU) erau considerate doar ca recomandări şi se foloseau doar
pentru documentare;
• România nu a acceptat niciodată doctrina militară de coaliţie şi a
insistat ca fiecare ţară din Tratatul de Ia Varşovia să aibă o doctrină proprie
naţională;
• România a respins, în anul 1978, la Moscova şi, apoi, în 1980, la
Varşovia, Statutul Forţelor Amiate Unite la război, care impunea, pe timp de
război, cedarea comenzii înaltului Comandament Sovietic;
• ţara noastră a refuzat să participe cu armata sa la intervenţia din
1968 în Cehoslovacia, iar apoi în 1980, când s-a preconizat o intervenţie în
Polonia a respins această alternativă;
• România nu a acceptat ca pe teritoriul său naţional să fie amplasate
baze militare şi trupe străine, cu toate presiunile ce au fost făcte asupra ei;
• începând cu ultima parte a deceniului şapte, annata română nu a
participat cu trupe la aplicaţii pe teritoriul altor state;
• după 1964, România nu a mai trimis cadre, pentru pregătire, în
instituţiile de învăţământ militar din U,R,S,S,
în decembrie 1989, România pierduse întregul avantaj obţinut prin
politica e.xtemă activă din perioada 1968-1984, Statele care îi sprijiniseră
independenţa ideologică de Moscova, precum şi dezvolatrea economică, prin
transferul de teluiologie, cât şi prin împnimutul celor 11 miliarde de dolari,
au pus condiţii clare de dezideologizare a statului şi deschidere comercială,
dar Ceauşescu a refuzat deşi era momentul istoric din care putea învăţa când
trebuie să iei o astfel de decizie şi până unde trebuie să mergi.

f2 Coiistaiuiii Sava, Consl.uiiin Monac - Adevăr despre Decembrie 1989, Edil. Forum,
piicuicşli. 1999, pag, 198;

327
 în perioada 1987-1989, în numai 3 ani. Marile Puteri au luat decizia
de a izola România, iar sub conceptul noii globalizări s-a dezvoltat
revizionismul maghiar, agresiunea împotriva naţionalismului românesc,
slăbirea treptată a mijloacelor de apărare a naţiunii şi statului şi disoiuţia
relaţiei dintre societate şi stat.
Campania critică împotriva României s-a amplificat atât din Vest cât
şi din Est după întâlnirea de la Malta dintre Bush şi Gorbaciov, de la
începutul lunii decembrie 1989. La această întâlnire cei doi mari lideri ai
lumii au stabilit ca S.U.A. să accelereze procesul de evoluţie din Estul
Europei cu ajutorul NATO, iar U.R.S.S. să înceapă un embargou economic
asupra României.
înţelegerile de la Malta au fost însoţite din umbră de acorduri
corespunzătoare la nivelul celor mai redutabile sei-vicii de informaţii din
lume, pentru că scenariul după care s-a produs prăbuşirea în lanţ a
regimurilor comuniste a fost pregătit cu migală, timp de aproape un deceniu,
în laboratoarele principalelor servicii secrete.
Toate aceste fenomene au început cu pătrunderea nestmgherită pe
teritoriul României, la începutul lunii decembrie 1989, a unor forţe militare,
agenţi ai unor puteri străine disimulate în coloane de turişti, care mai târziu
s-au transfonnat în eroi, a căror activitate nu a putut fi contracarată din cauza
restricţiilor ideologice stupide şi primitive dar şi a declaraţiilor ostile şi
ameninţătoare a unor lideri mondiali ia adresa României.
Agenţii străinătăţii au dat lovitura de graţie prin distrugerea serviciilor
de infonnaţii româneşti573, programată tocmai pentru declanşarea neîngrădită
a prăbuşirilor şi a jafului, în timp ce Ungaria şi-a consolidat structurile
informative, dându-le competenţe semnificative sporite.

2. CONTRIBUŢIA UNGARIEI LA EVENIMENTELE

PREMERGĂTOARE. SI LA LOVITURA DE STAT DIN DECEMBRIE
1989 DIN ROMÂNIA
Contribuţia Ia conspiraţia şi diversiunea împotriva României din
partea Ungariei în perioada premergătoare, în timpul şi după 1989, a fost
substanţială pentru că aniiroinânismul unguresc are rădăcini adânci. Este
foarte cunoscută politica constantă a Budapestei de corectare a destinului
românesc, încă din 1867, după instaurarea dualismului austro-ungar, prin

3 Ziarul Prahova din 26.10.2009, - în decembrie 1989 a fost o lovitură de stal organizată
de serviciile de informa|ii străine, interviu cu col. (r) Filip Tcodorcscu; a se vedea şi
Vitralii - Lumini şi Umbre, Publica|ic editată de Asocia|ia Cadrelor Militare în Rezervă
şi Retragere din Serviciul Român de Informaţii, Bucureşti 2009, pag. 49-54;

328
acţiunile de colonizare a zeci de mii de maghiari in Transilvania şi de
maghiarizare a românilor, de obligare a schimbării numelui, de încercare de
a-i rupe de credinţa tradţională.
Acţiunile ungureşti împotriva României nu au încetat după anul 1920,
adică după Trianon, deoarece pentru unguri rămâne un obiectiv foarte
important redobândirea Ardealului pierdut. în Ungaria au existat şi continuă
să existe indivizi plătiţi anume, care au acţionat şi acţionează şi în prezent fie
în Ungaria, fie în Occident, prin elaborarea de tot felul de proiecte
antiromâneşti.
E foarte clar că aceşti indivizi au fost susţinuţi sprijiniţi de elemente
din interiorul României mai ales din Transilvania care au urmărit uzurparea
dreptului românesc de proprietate sfântă asupra teritoriului patriei noastre.
Ei au vizat înlăturarea lui Ceauşescu. cu orice preţ, pentru că, se ştie,
că Ceauşescu i-a ţinut la respect pe unguri, dar au unnărit şi crearea unei
stări de haos şi derută în România, slăbirea statului şi a organelor sale de
securitate şi apărare, pentru ea apoi sub pretextul protejării minorităţilor şi a
apărării drepturilor omului să obţină, eventual printr-un dictat internaţional,
destrămarea României şi satisfacerea pretenţiilor lor, teritoriale.
Faptul că România în anul 1989 era o ţară cu un anumit potenţial
economic şi militar, cu structuri de securitate puternice, dispusă îiitr-o zonă
geografică de o importanţă strategică deosebită, cu un conducător nesupus
celor mari, cu o independelă mai mare în unna plăţii datoriei externe, nu
convenea Ungariei, astfel că trebuia slăbită şi apoi dezmembrată.
Ungaria a acţionat intens în mod ascuns ori descoperit folosind tot
arsenalul de metoe şi procedee, în scopul destabilizării situaţiei politice, din
România dar mai ales din Transilvania57'1
în anul 1988, centrala de spionaj ungară a decis să atragă în agentura
proprie preoţii de naţionalitate maghiară din România, categorie creditată cu
largi posibilităţi infonnative, de îndoctrinare şi cu mare influenţă în rândul
populaţiei de etnie maghiară.
în Ungaria, cu luni de zile înainte de izbucnirea evenimentelor din
decembrie 1989 din România, în aşa zisele tabere de refugiaţi, au fost
pregătiţi tineri, mai mult sau mai puţin refugiaţi, personae special antrenate
să se întoarcă şi să provoace sau să întreţină stări de conflict"'7''

■ ■'Arhivele Militare Române, Fond „Deeembrie 1989", Telegrama 015771 din

09.12.1989 ;
575 Paul Carpen - Leeluri paralele, in Vitralii - Lumini şi Umbre, Publicaţie editată de
Asociaţia Cadrelor Militare in Rezervă şi Retragere din Serviciul Român de Informaţii,
Bucureşti, 2009, pag. 94;

329
 în data de 12.12.1989, un trădător maghiar din Timişoara şi-a
informat legătura superioară, cadru de spionaj cu acoperire la Bucureşti
despre faptul că lanţul viu în jurul locuinţei lui Tokes şi până la Gyula a fos
realizat, solicitând mulţi bani pentru a-şi putea continua misiunea576.Lanţul
viu includea foşti infractori de frontieră, ajunşi anterior lui 89 în Ungaria,
concentraţi într-o unitate militară din Budapesta instruiţi şi antrenaţi pentru
provocări şi atacuri, retrimişi în România în decembrie 1989 la Timişoara,
Bucureşti şi în multe localităţi din Transilvania.
în activitatea sa antiromânească Ungaria a folosit în perioada
premergătoare anului 1989 şi după aceea, forme ale războiului psihologic,
ale propagandei, naţionalist-şovine cum ar fi::
• contestarea sau inteipretarea deformată a unor adevăruri şi surse
documentare privind evoluţia istorică şi realităţile din România;
• prezentarea secvenţială a unor documente;
• falsificarea şi reinterpretarea tendenţioasă a multor probleme
privitoare la raporturile interstatale din diferite epoci istorice;
• răspândirea de zvonuri şi ştiri calomnioase la adresa României;
• instigarea la manifestări şoviniste, revizioniste şi antiromâneşti;
• atragerea şi manipularea emigranţilor şi a trădătorilor de ţară, a unor
elemente declasate moral;
• coruperea şi mituirea unor diplomaţi, ziarişti şi oameni de afaceri
străini.
Limbajul folosit în aceste acţiuni de propagandă antiromânească, a
fost defăimător, ostil şi jignitor pentru demnitatea naţională românească.
Poporul român a fost prezentat ca un popor inferior de ciobani, incapabil de
creativitate, sortit să fie pennanent în planul doi al istoriei, termeni
ireverenţioşi, jignitori, fără precedent în practica relaţiilor dintre state.
Ungaria avea, în 1989, un scenariu realizat cu ştirea U.R.S.S. şi cu
sprijinul Austriei şi a altor ţări ce privea;
• internaţionalizarea problemei Transilvaniei;
• provocarea unor demonstraţii ale populaţiei de etnie maghiară din
Transilvania, la care să fie atrase şi alte minorităţi naţionale şi chiar şi
români din această zonă577;

V. Ncculoiii - Conolaţii pentru drama naponală - relatări pentru istorie în Vitralii -

Lumini şi Umbre nr. 2, Publicaţie editată de Asociaţia Cadrelor Militare in Rezervă şi
Retragere din Serviciul Român de Infonnaţii, Bucureşti 2009, pag. 94;
577 Arhivele Militare Române, Fond „Decembrie 1989”,Telegrama DlO-015201 din
29.11.1989;

330
 • provocarea de incidente la graniţa cu România care să genereze în
conflict militar, după care să se ceară intervenţia U.R.S.S. pentru aşa zisa
împăcare a părţilor;
• acţiuni de spionaj în scopul destabilizării situaţiei politice interne din
România;
• antrenarea emigraţiei maghiare din Occident şi din cercurile
guveniamentale de la Budapesta în susţinerea reanalizării în forurile
internaţionale a statutului Transilvaniei;
• antrenarea organizaţiilor iredentist-naţionaliste mai ales a Uniunii
Ardelene din Ungaria, înfiinţată în anul 1988, pentru susţinerea deschisă a
necesităţii întemeierii unui Ardeal independent, neutru şi suveran, a
Fundaţiei Ungare pentru drepturile omului cu sediul la New York şi a
Institutului ungar al Universităţii din Toronto pentru desfăşurarea unor
acţiuni care să creeze condiţii de proclamare a Transilvaniei independente;
• realizarea unei înţelegeri între Uniunea Mondială Transilvană, filiala
din R.F.G şi Uniunea Ardeleană din Ungaria, pentru a urgenta proclamarea
autonomiei Transilvaniei şi înglobarea ei într-o aşa zisă federaţie de gtip
elveţian;
• detenninarea Alianţei Mondiale a Bisericilor Refomiate şl a
Bisericilor Refonnate şi Roniano-Catolice din Ungaria, pentru a influenţa
cetăţenii români de etnie maghiară să soloicite independenţa Transilvaniei şi
atribuirea acestui teritoriu Ungariei578;
• tipărirea de manifeste cu conţinut ostil la adresa României de către
Uniunea Liber Democrată, Federaţia Tineretului Democrat din Ungaria
(FIDESZ) împreună cu aşa zisa grupare România Liberă, introducerea în
România a acestor mii de manifeste prin intermediul echipajelor unor nave
care circulau pe Dunăre şi apoi depunerea lor în cutiile poştale ale unor
cetăţeni, instituţii sau întreprinderi;
• folosirea mai intensă a televiziunii din Ungaria pentru propagarea
unor idei naţionalist-iredentiste şi pentni incitarea la activităţi ostile a
populaţiei de etnie maghiară din Traansilvania;
• constiTjirea unui releu T.V. în localitatea Bekescsaba, cu sprijinul
financiar a lui Istvan Zolczak, cetăţean brazilian de origine maghiară, care să
retransmită emisiunile televiziunii ungare pe o cât mai mare parte a
României579;

578 Raportul Comisiei Senatoriale pemni cerceiaiea evenimentelor din deedembrie 19S9
- Secţiunea a IlI-a 1991 (Dosar S.R.I. / Nota U.M. 0610, F.N., fila 62);
^ D.S.S. / S.I.E. / Nota nr. 00420 / 782 din 04,11.1989;

331
 • reconstituirea lojelor francmasonice, reorientarea activităţii acestora
cu ajutorul istoricului literar Pomogats Bela naţionalist iredentist de renume
cu privire la Transilvania, şi axarea lor pe probleme revizioniste;
• folosirea ramurilor catolice şi refonnate ale Ordinului Cavalerilor de
la Malta cu sediul principal în fosta R.F.G. şi sediul secundar la Parohia
romano-catolică din Budapesta, pentru acţiuni naţionalist iredentiste de vârf
conduse de Vass Albert, cunoscutul criminal de război, preşedintele Uniunii
Mondiale Ardelene ce avea domiciliul în Florida580
Acest scenariu a fost pus în aplicare astfel că în perioada
premergătoare evenimentelor din decembrie 1989 acţiunile ostile,
duşmănoase ale Ungariei la adresa României s-au amplificat şi au îmbăcat
fornie şi modalităţi din cele mai diferite.
Prin presă, radio şi televiziune, tipărituri, demonstarţii publice,
intervenţii ale oficialităţilor ungare Ia forumuri internaţionale, prin
intermediul unor personalităţi, cercuri reacţionare, organizaţii şi organisme
din străinătate, al emigraţiei ungare s-a falsificat şi s-a denigrat istoria noatră
naţională, realizările poporului român, s-a prezentat denaturat politica
externă a statului, etc.
Atacurile virulente ale Ungariei la adresa României au privit mai
multe domenii respectiv: domeniul social-politic, ideologic, istoric, cultural,
militar şi al politicii externe581
In domemul social-polilic s-a susţinut o pretinsă oprimare a
maghiarilor din România, prezentându-se dale false privind drepturile de
care se bucură, constituţional şi real, aceştia, situaţia lor materială şi
culturală, afirmându-sc că:
• România practică un adevărat genocid etnic faţă de etnia maghiară;
• România este singura tară care face excepţie în ceea ce priveşte
respectarea drepturilor omului5^2 şi că mii de oameni trec din România în
Ungaria din acest motiv;
• in România continuă dărâmarea satelor locuite în majoritate de
maghiari, iar minoritatea maghiară este lipsită de dreptul la cultură
maternă583;

580 Raportul Comisiei Senatoriale penliu cercetarea evenimentelor din deedembrie 19S9
- Sec|iunca a III-, 1991 (Dosar S.R.I. / nota U.M. 0610, F.N. fila 65);
581 Arhivele Militare Române, Fond „Decembrie 1989” / Nota privind imenşifienren
acţiunilor osiile, na|ionaliste şi iredentiste ale R.P.Ungare împotriva R.S.Romnnia,
M.S.M / Direcţia do Informaţii;
582 Afirmaţia lui Karoly Grosz fost secretar general ul CC al PMSU la Conferinţa
inlcrparlamcnlarâ de la Budapesta, din martie 1989;

332
 • refugiaţii din România şi-au părăsit ţara din cauza pierderii
identităţii naţionale, a discriminării, a distrugerii unităţii lor etnice, a violării
drepturilor umane de bază, a eliminării tradiţiilor culturale, precum şi a
izolării drasnice faţă de ţara de origine58,1;
• refugiaţii transilvăneni din Ungaria au fost nevoiţi să trimită un apel
Congresului S.U.A. arătând că ungurii din Transilvania se adresează
poporului american cu rugămintea ca atunci când analizează acordurile pe
tennen lung cu statele est-europene să ţină cont şi de cultura maghiară
milenară din Transilvania, ca parte a civilizaţiei europene, precum şi de
cererea populaţiei transilvane pentru autoguvernare585;
• toate cazurile de violare a drepturilor omului din România au efect
destabilizator în întreaga Europă şi că toate guvernele civilizate din Europa
trebuie să-şi asume responsabilităţi în această problemă586:
• România procedează la distrugerea Transilvaniei şi a populaţiei
maghiare din această zonă fiind necesară intervenţia Consiliului de
Securitate al O.N.U. pentni a acorda stamt autonom Transilvaniei587;
• pentru obţinerea autonomiei cetăţenilor de naţionalitate maghiară din
România şi asigurarea drepturilor umanitare pentru aceştia este nevoie să
acţioneze Asociaţia Ardealul din Ungaria588.
îu domeniul ideologic s-a încercat justificarea politicii revizioniste
prin reluarea şi lansarea, cu unele nuanţări, a vechilor teorii hortisto-
revanşarde şi au fost depuse eforturi pentru influenţarea emicilor maghiari şi
secui cu mentalităţi înapoiate, de a nu se supune normelor de convieţuire
socială, îndemnându-i să-şi părăsească ţara.
De asemenea, a fost lansată teoria punţilor de legăniră, pe care le-ar
reprezenta minorităţile maghiare din alte ţări în relaţiile cu naţiunea mamă,
care răspunde moral, politic şi legal pentru acestea.

Interviul lui Malyas Szuros, fost preşediiilc al Parlamentului Ungar, acordat postului
jc radio Kossuth la 30.01.1989;
.«J Raporttil ministrului de intcnic Hon ath Istvan “Infomiarea guvernului eu privire la
sittiaţia refugiaţilor din România şi a măsurilor pe care intenţionează să le întreprindă în
v iitor", prezentat în direct la postul de televiziune Budapesta I în data de 10.03.1989;
5S5 Arhivele Militare Române, Fond „Decembrie 1989” / Informare / M.S.M. / Direcţia de
Informaţii;
.ts6 Luăriledc poziţie ale lui Imrc Poszagay fost membru al Biroului Politic al CC al
p\ltiU, transmise de Agenţia ungară de presă MTI în 22.03.1989
5S7 Declaraţiile Patridului Independent Ungar, tăctite îu ziarul Daily News, oficios in
ţiniba engleză din 19,04.1989;
jss /asociaţia Ardcaltil, constituită la 27.05.1989, a făcut declaraţia de presă în ziarul
Ivlagytrr Nemzet din 29.05.1989;

333
 Se susţinea că va rămâne parte integrantă a politicii Ungariei
preocuparea faţă de ungurii care trăiesc peste hotare, deci şi faţă de cei din
Ardeal şi păstrarea relaţiilor cu aceştia585, că naţionalismul în România este
foarte periculos pentru că este ridicat la nivel de politică oficială, că esenţa
politicii româneşti este crearea aşa zisului stat naţional omogen care nu
admite existenţa naţionalităţilor şi în care minoritatea maghiară ar fi
• »590
contopită . ’ *

Forumul Democratic Ungar a cerut cetăţenilor de etnie maghiară şi in­

stituţiilor din Ardeal să restituie toate decoraţiile şi medaliile primite de la
regimul Ceauşescu, protestând în acest fel împotriva politicii nelegiuite şi
antinaţionale a şefului statului român şi a armatei României aflate în solda
sa591.
Conducerea statală maghiară aprecia deosebit de util pentm opinia
publică ungară difuzarea a cât mai multe ştiri din Ardeal din această regiune
ungurească, mai ales în legătură cu dărâmarea satelor şi bisericilor maghiare
şi germane şi a lipsei de drepturi a minorităţii maghiare592.
in domeniul istoriei se contesta originea daco-romană şi continuitatea
neîntreruptă a poporului român în vatra strămoşească şi se susţinea primatul
elementului maghiar în spaţiul intracarpatic.
Se susţinea că cucerirea romană a însemnat că practic dacii au
dispărut de pe scena istoriei593, că în jurul anului 430 marea căpetenie a
hunilor. Ruga, şi-a mutat reşedinţa în bazinul carpatic, că de fapt ungurii s-
au aşezat de două ori în acest bazin, prima oară sub conducerea lui Attila şi a
doua oară sub cea a lui Arpad şi că în epoca descălecatului ungurilor în
bazinul carpatic nu au existat grupări etnice precum cumani, greci, blahi,
cehi sau romani.
în Istoria Transilvaniei, în 3 volume apănjtă în 1986 la Budapesta se
susţinea teza golirii complete a Daciei transilvănene de către romani în anul
271, prin pieirea în lupte a dacilor, refugierea lor din faţa cuceritorilor şi
vânzarea supravieţuitorilor daci ca sclavi, astfel încât atunci când a început
mutarea secuilor în Transilvania nu mai exista nici urmă de daci594.

5", Raportul prezentai de miniuslrul de interne Horvalh Istvan, Parlamentului ungar, în

data de 10.03.1989;
5,0 Declaraţia lui Matyas Szuros, preşedinte al Parlamentului ungar,, din luna ianuarie
1989;
5,1 A SC vedea revista Reforma nr. 18 din 12.05.1989;
592 Cotidianul Magyar Ncmzel care în 31.05.1989 prezenta conlinutiil pe scurt al
publicaţiei Infonnatii ardelene;
995 A SC vedea I lisloria nr. 1/1986;
5,4 Ase vedea broşura ilustraţii Transilvania, voi l-ll. Budapesta 1989;

334
 Tot în domeniul istoriei s-a prezentat denaturat, tendenţios marea
Unire din 1918, a Transilvaniei cu România susţinăndu-se că cei care au
conceput Hotărârea de Ia Alba lulia nu aveau dreptul să vorbească în numele
majorităţii populaţiei Transilvaniei, că românii adunaţi Ia Alba lulia din 26
de judeţe reprezentau numai 43% din populaţia Transilvaniei şi că hotărârea
a fost respinsă de populaţia neromânească, în proporţie de 57% dar şi de o
proporţie însemnată a românilor.595
De asemenea, s-a susţinut caracterul abuziv al acţiunii armatei române
în Ungaria în anii 1919-1920, s-a contestat Trataml de Pace de la Paris
(1919-1920) susţinându-se leza privind injustiţia făcută Ungariei la această
conferinţă, pe harta difuzată în 1989 la Budapesta fiind materilizate în
acelaşi cadru atât actualele frontiere ale Ungariei cât şi limitele ei teritoriale
din timpul dualismului (1867-19I 8)596 şi s-a minimalizat contribuţia
României la eliberarea Ungariei (1944-1945).
in domeniul cultural Transilvania era prezentată ca zonă geografică,
turistică şi istorică, ungurească, iar în presa civilă şi militară, în diverse
tipărituri, erau descrise cu lux de amănunte localităţi şi zone româneşti din
nord-vesml României, acreditându-se ideea că acestea aparţin Ungariei prin
spiritualitate şi tradiţie istorică.
De asemenea, datele biografice ale unor personalităţi, din diferite
domenii, de naţionalitate maghiară din România erau astfel prezentate să
lase impresia că aparţin culturii maghiare.
înfiinţarea în Ungaria a Federaţiei Transilvănene cu scopul de a
unnări cu atenţie situaţia maghiarilor care trăiesc în România, deschiderea
expoziţiilor întitulate Monumentele Transilvaniei, ori Oglinda Transilvaniei,
a Expoziţiei organizate de Federaţia Artiştilor Plastici unguri şi Comitetul
independent al refugiaţilor pentni strângerea de fonduri refugiaţilor români
din Ungaria, precum şi Hotărârea unilaterală a Parlamentului Ungar de
întrerupere a legăturilor culturale cu România şi înfiinţarea Asociaţiei pentni
promovarea culturii maghiare în Transilvania, au fost alte demersuri în
domeniul cultural597.
Mai mult decât atât Ansamblul anistic al Armatei Ungare - Secţia de
teatni, a prezentat la Teatrul Thalia din Budapesta două piese referitoare la
cultura maghiară din Transilvania598 precum şi o hartă în care Transilvania

5,5 A ,sc vedea revista Unio nr 2 din mai 1989;

59” A SC vedea lucrarea Ungurii în secolul al XX-lca , pag. 295-297;
5,7 Întreruperea legăturilor culturale cu România a fost holărulă la 19,01.1989, iar
înfiinţarea .Asociaţiei pentru promovarea culturii maghiare în Transilvania a avut loc la
20.01.1989;
5,“ Spectacolul a avut loc în data de 0.S.06.1989;

335
era inclusă în frontierele Ungariei, localităţile purtând denumiri ungureşti,
susţinându-se faptul că, pentru unguri supravieţuirea culturii maghiare în
Transilvania este o datorie, iar pentru Europa este o responsabilitate.
In acelaşi context se susţinea că maghiarismul a înregistrat neîncetat
seisme dureroase din cauza tragediei din Ardeal şi că limba maghiară este
demolată, distrusă de câteva decenii, în mod premeditat şi planificat, prin
metodele cele mai subtile şi neîndurătoare599.
In domeniu! militar s-a prezentat denaturat, prin acţiuni diplomatice şi
mijloace de informae în masă, sistemul de pregătire din armata română şi
caracterul pretins ofensiv al instruirii şi educării militarilor români.
Astfel la 18.01.1989, Ministerul Afacerilor Externe al Ungariei a
adresat un protest verbal Ambasadei României de la Budapesta în care îşi
manifesta îngrijorarea în legătură cu ordinul de zi al ministrului Apărării
Naţionale din 25 octombrie 1988 din care rezultă că annata română nu se
pregăteşte pentru apărare ci pentru acţiuni ofensive şi punea întrebarea
împotriva cui sunt îndreptate aceste pregătiri din moment ce România nu se
învecinează cu state capitaliste.
îngrijorat de modul de pregătire a oştirii române Matyas Szuros a de­
clarat că cu toate că relaţiile româno-ungare sunt necorespunzătoare, un atac
armat al României împotriva Ungarieiei nu ar fi posibil pentru că ambelde
ţări sunt membre ale Tratatului de la Varşovia, dar că România face diziden-
ţă în acest tratat, doreşte şi duce tratative pentru realizarea armei nucleare şi
de aceea Ungaria trebuie să fie pregătită pentru orice provocare
A •'600
romaneasca .
în acelaşi context Organizaţia Emigranţilor Maghiari cu sediul în New
York a lansat o chemare în scris către emigranţii unguri din întreaga lume,
de a face donaţii în bani Ungariei, pentru a-şi putea cumpăra arme care să fie
păstrate în depozite zonale şi folosite la instniirea întregii populaţii apte de
luptă, ce urmează să participe la lupta finală de reîntregire a patriei.
In domeniul politicii externe, prin acţiuni ostile, subversive,
antiromâneşti concertate ale diplomaţiei ungare şi ale migraţiei ungare din
Occident, s-a subminat prestigiul de care se bucura România, s-a luptat
pentru izolarea României, pentru compromiterea sau afectarea unor activităţi
ale ţării noastre pe plan internaţional.
Astfel;

p Emisiunea Panorama din 1S.05.19S9;

Declaraţia a fost făcută la 30.01.1989 la Radio Kossulh, a se vedea Arhivele Militare
Române, Fond „Decembrie 1989” / Nota privind inlcnsincarea acţiunilor osiile,
naţionaliste şi iredentiste ale R.P.Ungarc împotriva R.S.Rotnănia, M.S.M / Direcţia de
Informaţii;

336
• Ungaria a cerut Comitetului O.N.U. pentru drepturile omului să aplice
sancţiuni Românei pentru încălcarea drepturilor minorităţii maghiare601,
arătând prin cuvântul lui Gyula Horn, la Sesunea anuală de la Geneva, că
autorităţile române distrug satele locuite de etnici maghiari, limitează viaţa
culturală şi folosirea limbii materne de către aceştia, că guvernul ungar are
un drept şi o datorie de a reacţiona faţă de încălcările drepturilor omului şi că
Ungaria este pregătită să devină coautoare a iniţiativei suedeze privind
instituirea unei comisii speciale pentru investigarea violării drepturilor
omului în România;
• emigraţia ungară din S.U.A. a înaintat scrisori Secretariatului Conferinţei
Pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Viena şi a cerut intervenţia
pentru asigurarea respectării drepturilor maghiarilor în România602;
• Ungaria a reuşit influenţarea unor membri ai Congresului american pentru
a trimite o scrisoare preşedintelui S.U.A.prin care s-a solicitat aplicarea de
sancţiuni economice împotriva României;
• Guvernul Ungar a cerut convocarea de urgentă a reuniunii ţărilor membre
ale Tratatului de la Varşovia în problema României, pentru a dezbate stadiul
relaţiilor dintre Ungaria şi România605;
• statul maghiar a influenţat Austria ca la reuniunea C.S.C.E, privind
drepturile omului de la Paris, să prezinte spre dezbatere o infoniiare despre
tratamentul la care sunt supuse minorităţile naţionale din România .
Scopul final al întregii campanii antiromâneşli provocate de Ungaria
şi de emigraţia maghiară din alte state, în perioada premergătoare anului
1989 şi după aceea, l-a constituit anexarea străvechiului pământ românesc
al Transilvaniei la Ungaria.

601 Cererea a fosl filcutQ la 27.02.1989, a se vedea Arhivele Miliiarc Române, Fond
„Decembrie 1989’' / Nota privind inlcnsificarca acţiunilor ostile, naţionaliste şi iredentiste
ale R.P.Ungare împoniva R.S.Romania, M.S.M / Direcţia de Infonnaţii;
60" Emigraţia ungară din S.U.A a trimis în cursul lunii ianuarie 1989, un număr de 15.000
de scrisori Conferinţei pentru Securitate şi Cooptare în Europa, a se \edea Arhivele
Militare Române, Fond „Decembrie 1989” / Nota privitul intensificarea acţiunilor ostile,
naţionaliste şi iredentiste ale R.P.Ungarc împotriva R.S.România, M.S.M / Direcţia de
Infonnaţii;
605 Comisia de politică cxlcmâ a CC al PMSU a lansat apelul Guvennilui Ung.ir pentru
convocarea Tratatului de la Varşovia în dala de 12.03.1989. a se vedea Arhivele Militare
Române, Fond „Decembrie 1989" / Nota privind intensifieatea acţiunilor ostile,
naţionaliste şi iredentiste ale R.P.Ungarc împotriva R.S,România, M.S.M / Direcţia de
Infonnaţii;

337
 într-0 primă fază s-a urmărit internaţionalizarea problemei
Transilvaniei, în perspectiva obţinerii autonomiei acesteia, ca o etapă
intermediară pentru realizarea obiectivului final.
Toate acestea sunt dovezi incontestabile ale unei implicări substanţiale
a Ungariei în evenimentele din România din decembrie 1989 şi apoi din
următorii ani şi sunt de mare actualitate şi în prezent604 în politica
iredentistă, revizionistă, desfăşurată de Uniunea Democrată a Maghiarilor
din România., de Partidul Civic Maghiar şi alte organizaţii de sorginte
fascistă de pe teritoriul României.
Şi acum în secolul XXI, actualii lideri maghiari cu gândul în Evul
Mediu şi în contratimp cu epoca pe care o trăim, doresc să refacă Ungaria
Mare a Sfântului Ştefan, încercând destrămarea statului român şi înfiinţarea
unui mini stat maghiar în inima ţării, sfidând, poporul român, călcând în
picioare demnitatea lui şi uitând că din cele două războaie mondiale au ieşit
învinşi tocmai datorită politicii lor expansioniste de stăpânire a unor teritorii
ce nu le-au aparţinut niciodată605.

The contribution of Hungary to Ihe conspiracy and diversion against

Romania, the period before and during the popular revolution of 1989 was
substanţial in all areas - social, political, ideological, historical, cultural,
military and foreign policy - because Hungarians hate and discontent against
the Romanians has deep roots in the history..
Hungarian actions against Romania after Trianon have not been given
up because, for the Hungarians, regaining the lost Transylvania remains an
important objeetive.
Hungary removed the Ceausescu regime aimed at any price, because
it is known that Ceausescu held in respect the Hungarians, so Hungai'y
wanted to create a state of chaos and confusion in Romania, weakening the
state, its security and defense bodies, ihan, under the pretext of protecting
minorities and human rights, to oblain, possibly tlirough an internaţional
dictate, the break of Romania and satisfaction of its territorial claims.

604 Coiistanlin Sava, Conslaniin Monac - Adevăr despre Decembrie 1989, Edil. Forum,
Bucureşti, 1999, pag. 20;
405 Maria Cobianu-Băcaiiu - Românii în fa|a provocărilor secolului XXI, Studii şi
articole, Edit. România pur şi simplu. Bucureşti, 2009, pag. 17;

3.18
DESPRE REPREZENTATIVITATE IN ŢĂRILE ROMANE:
DE LA ADUNAREA NORODULUI LA ADUNAREA
ELECTIVĂ
Cornel Constantin Ilie - Bucureşti

în spaţiul românesc, cele dintâi adunări reprezentative sunt menţionate

în Transilvania, în secolul al XlII-lea, sub numele de Adunarea Obştii
Nobililor (Universitas Nobilium). Ulterior vor fi desetnnate sub numele de
Congregaţii (Congregationes). în secolul al XV-lea, Congregaţiile Generale
ale Nobilimii înlocuiesc Congregaţiile Voievodale. în rândurile acesteia
intrând reprezentanţii categoriilor privilegiate: clerul catolic, nobilimea
maghiară, reprezentanţii saşilor şi secuilor. Românii, consideraţi „naţiune
tolerată”, erau excluşi din viaţa politică a Transilvaniei. După instaurarea
dominaţiei otomane şi organizarea Principatului (1541), locul
Congregaţiilor este luat de Dietă.
în secolul al XV-lea sunt menţionate în Ţara Românească şi Moldova,
Adunările tării. Acestea se ocupau de problemele legate de asigurarea
succesiunii la tron, fie prin recunoaşterea succesonilui desemnat de donmitor
încă din timpul vieţii. Fie prin alegerea unui nou suveran. Ele aveau însă şi
atribuţii economice, jiu'idice şi politice.
în documentele Revoluţiei de la 1821 se vorbeşte despre „Adimarea cea
orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara”, care să exprim interesele
întregului popor006. Această Adunare a Norodului, care număra conform
spuselor lui Tudor Vladimirescu, 16.000 de oameni, trebuia să se ocupe pe
viitor cu adoptarea legislaţiei ţării. Tot în contextul acestei mişcări populare,
Alexandni Ipsilanti, conducătorul Eteriei, propunea, intr-un manifest din 19
aprilie 1821, separarea puterilor - executivă şi legislativă - şi convocarea
unei adunări a deputaţilor de toate treptele, căreia să-i fie atribuită, printre
altele, stabilirea dărilor607.
în deceniul al treilea al secolului al XlX-lea au existat o serie de propuneri
privind înfiinţarea unui regim reprezentativ. Un astfel de proiect, din Ţara
Românească, de la sfârşitul anului 1821, propunea crearea unui „sfat de

606 Apostol Stan, Corpul legiuitor in sineinul ideilor de reformă soeială, în „Istoria
Parlamentului şi a viejii parlaincmarc din România", Edilum Academici, Bucureşti, l9S,t,
p. 15
w17 Regimulparlamcniar in România, în „Enciclopedia Romătiici", voi. I, Imprimeria
Statului, Bucureşti, 1939, p. 246

339
 obşte”, care să se ocupe de toate problemele de interes naţional. Altul,
elaborat de boierul Alexandru Vilara, la începutul anului 1822, considera
necesară înfiinţarea unei instituţii din care să facă parte episcopii, boierii
Capitalei şi deputaţii de judeţe608.
De o mai mare importanţă este însă „Constituţia cărvunarilor”, apărută pe 13
septembrie 1822 la Iaşi şi care prevedea înfiinţarea Sfatului Obştesc care,
împreună cu domnitorul, să exercite puterea legislativă. Proiectul arăta
modul în care va fi alcătuit Sfatul Obştesc (membri de drept şi reprezentanţi
aleşi), atribuţiile acestuia (în materie legislativă erau mai mari decât ale
domnitorului) şi modul de funcţionare. Domnitorul Moldovei, loniţă Sandu
Sturdza s-a arătat favorabil acestui proiect dar intervenţia Rusiei, care prin
reprezentantul său, Minciaky, a avertizat că se opune schimbării „în vechile
aşezăminte ale ţării”, l-a detenninal pe acesta să amâne aplicarea
. proiectului609.
Un alt proiect a fost propus de logofătul moldovean Dimitrie Sturdza, care
solicita înfiinţarea unui „Divan de Jos” care să „închipuie icoana unui norod
slobod”. Conform planului său, fiecare sat trebuia să aleagă câte un delegat;
delegaţii se adunau la reşedinţa plăşii, unde desemnau trei delegaţi, care se
întruneau cu ceilalţi delegaţi ai plăşilor judeţului şi alegeau trei deputaţi.
Aceştia umiau să facă parte din divan şi nu trebuiau să fie neapărat boieri.
Printre atribuţiile acestei instituţii se număra discutarea şi votarea
bugetului610.
Majoritatea istoricilor consideră că momentul de început al istoriei politico -
instituţionale româneşti îl reprezintă adoptarea Regulamentelor Organice, în
Ţara Românească şi Moldova. Confomi Tratatului de la Adrianopol (1929),
Rusia şi Turcia „au recunoscui necesitatea de a da administraţiei acestor
provincii o bază mai stabilă şi mai conformă cu adevăratele interese ale celor
două ţări”611. Planurile Regulamentelor Organice au fost elaborate de un
comitet format din opt boieri mari, câte patru din fiecare principat, la care se
adăuga o comisie de „supervizare” rusească. Proiectele elaborate de acest
comitet au fost dezbătute şi adoptate de Adunările Extraordinare din Ţara
Românească şi Moldova, în mai 1831, respectiv ianuarie 1832.
Pentru prima dată, puterea legislativă - acordată Adtuiării Obşteşti - era
despărţită de puterea executivă şi de cea judecătorească. Adunarea se afla
sub preşedinţia mitropolitului şi era formată din episcopii eparhioţi, 20 de

ibidem
609 Apostol Stan, op.cil, p. 18-19
610 Regiunii parlamentar..., p.246
611 Istoria României In texte (coord. Bogdan Murgcscu), Editura Corint, Bucureşti, 2001,
p. 170

340
mari boieri în Ţara Românească şi 16 în Moldova precum şi 18 deputaţi de
judeţe în Muntenia şi 16 în Moldova. Aceştia din urmă trebuiau să fie boieri
sau fii de boieri, în vârstă de 30 de ani, aleşi de boierii şi fiii boierilor
pământeni din judeţ612. Numărul total de membri era de 43 în Ţara
Românească şi 35 în Moldova. Conform Regulmentului Organic, „alegerile”
acestor deputaţi de către ansamblul clasei boiereşti au fost fixate la fiecare
cinci aniclî.
Miniştri nu puteau fi membri ai Adunării, dar puteau lua oricând cuvântul în
cadrul acesteia. De asemenea, în Ţara Românească, prefecţii nu puteau fi
aleşi deputaţi în judeţele pe care le conduceau. Lipsa acestei prevederi
pentru Moldova a dat în timp, naştere la grave abuzuri.
Adunarea era convocată în fiecare an la 1 decembrie, durata sesiunilor fiind
de două luni, domnitorul putând-o prelungi. Fiecare sesiune se începea cu
citirea mesajului domnului şi cu verificarea mandatelor, de către o comisie
fonnată din cinci membri, desemnaţi de preşedinte şi doi secretari provizorii.
După verificarea mandatelor, se fonna biroul adunării, eompus din patru
persoane - doi secretari şi doi adjuncţi - se fixa numărul şedinţelor
săptămânale şi se alegeau comisiile: financiară, administrativă, bisericească
şi judiciară. în sfârşit, Adunarea formula răspunsul la mesajul
domnitorului614.
Şedinţele începeau cu apelul nominal, fiecare deliberare având nevoie de
prezenţa a două treimi din membri. Se întâmpla deseori ca deputaţii să
lipsească nemotival, astfel că în 1834, s-a hotărât ca cei care lipseau fără
motiv la trei şedinţe consecutive să fie excluşi din Adimare615.
Trebuie menţionat că iniţiativa legilor aparţinea numai donmitoiului,
Adimarea nepulănd exprima decât dorinţe. Adunarea vota bugetul şi stabilea
impozitele confonn prevederilor stabilite de Regulamentul Organic. Pe lângă
acestea, în atribuţiile sale mai intrau; controlul instimţiilor publice sau de
utilitate publică, controlul arendării ocnelor, vămilor şi domeniilor statului,
veghea asupra dezvoltării economice, a situaţiei învăţământului,
administraţiei, închisorilor, miliţiei etc. De asemenea. Adunarea prezenta
domnitorului rapoarte despre starea naţiunii.
Domnitorul se implica efectiv în actul legislativ, putând să refuze
sancţionarea unei legi sau putea recurge chiar la dizolvarea Adunărilor, dar
cu acordul Rusiei şi Imperiului Otoman.

' ■ Regimul parlameniar..., p. 246

6I'' Vlad Georgcscu, Isloi ia Românilor âe la origini până in zilele noionre. Editura
Humanilas, Bucureşti, 1992, p. 146
6,4 Regimul parlamentar,.,^ p. 247
<l1'' Apostol Stan, op,cil, p. 27

341
Raporturile dintre Adunarea Obştească şi puterea protectoare - Rusia - au
fost diferite în cele două principate. Dacă în Moldova, Adunarea nu a luat
atitudine faţă de politica lui Mihail Sturdza, filolarist convins, în Ţara
Românească, în Adunare s-a manifestat o puternică opoziţie faţă de
imixtiunile Rusiei în treburile interne ale ţării. Cel mai elocvent exemplu în
acest sens l-a constituit disputa în jurul „articolului adiţional”, introdus de
ambasadorul rus la Istambul în 1833, prin care orice modificare a
Regulamentului trebuia să aibă aprobarea Istambulului şi Petersburgului,
ceea ce însemna o simţitoare limitare a autonomiei adininistralive prevăzută
în tratatul de la Adrianopol616. Adunarea s-a opus cu îndârjire, respingând
„articolul adiţional” în şedinţa din 15 iulie 1837. Prin urmare, lucrările au
fost suspendate iar Rusia a cerut otomanilor să intervină, pentru a-i pune la
punct pe „răzvrătiţi”. Puterea suzerană a emis un firman, în 1838, prin care
condamna acţiunea şi ameninţa cu represalii, „actul adiţional” fiind în cele
din urmă votat.
In 1841, Adunarea Ţării Româneşti a votat, sub fonna unui răspuns la mesaj,
un adevărat act de acuzare la adresa domniei Iui Alexandru Dimitrie Ghica.
Anul unnător, acesta, invocând motive de sănătate, a renunţat la tron.
Succesorul său, Gheorghe Bibescu a intrat rapid în conflict cu Adunarea. în
1843, aceasta a respins un proiect de lege vizând mărirea atribuţiilor
judecătoreşti ale domnitorului. Iritat de această atitudine, Bibescu a obţinut
dreptul de a dizolva Adunarea şi a guvernat ulterior prin decrete.
Programele Revoluţiei de la 1848 au acordat o atenţie deosebită regimului
reprezentativ, considerat esenţial pentru progresul societăţii. Spre exemplu,
în Petiţiunea Proclamaţiune, revoluţionarii moldoveni cerea înfiinţarea unei
Adunări Obşteşti pe baza unor alegeri corecte; membrii acesteia nu puteau
primi slujbe sau bani din partea puterii executive. De asemenea. Adunarea
Obştească trebuia să aibă întâietate în ceea ce priveşte măsurile în domeniile
judecătorese şi administrativ, în faţa puterii executive617.
Revoluţionarii transilvăneni au cerut în Petiţia Naţională adoptată la Blaj,
convocarea unei Constituante, în care să fie reprezentate toate naţiunile.
Aceasta unna să realizeze o Constituţie pentru Transilvania, „pe principiile
dreptăţii, libertăţii, egalităţii şi fraternităţii” şi totodată să întocmească coduri
de legi noi, întemeiate pe aceleaşi principii618.

616 Florin Constanliniu, O istoria sinceră o poporului roman. Editura Univers

Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 218
6,7 Istoria Senatului României, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti. 2004, p. 26
6I# ibidem

342
în Ţara Românească, unde revoluţia a înregislrat un vremelnic succes,
lucrurile au mers chiar mai departe. Programul revoluţionar „Proclamaţia de
la Islaz” prevedea la articolul 4, „Adunanţă generală, compusă din
reprezentanţi ai tuturor stărilor societăţii”619. Se preconiza şi o amplă
reformă electorală, promiţându-se „alegerea largă, liberă, dreaptă, unde lot
românul are dreptul de a fi chemat şi anume numai capacitatea, purtarea,
virtuţile şi încrederea publică să-i dea dreptul de a fi ales”620. Trebuia să se
constituie o Adunare generală extraordinară sau constituantă, care să
realizeze o constituţie pe baza prevederilor programului revoluţionar.
Guvernul provizoriu a emis un decret prin care se preciza modul în care
urmau să se desfăşoare alegerile pentru viitoarea Adunare. Aceasta urma să
fie compusă din 250 de deputaţi, aleşi câte unul la fiecare 10.000 de
locuitori621. Dreptul la vot era acordai nu numai românilor „de orice religie,
de orice stare liberă, independentă, în vârstă de 21 de ani” ci şi străinilor
stabiliţi în Ţara Românească, care plăteau taxe şi nu se aflau sub protecţie
străină622. S-a organizat campania electorală, în unele judeţe chiar au fost
aleşi deputaţi dar, pe 16 august 1848, în urma presiunilor externe,
Locotenenţa Donmească a emis un nou decret prin care toate alegerile au
fost suspendate.
Aşadar, revendicările nu au putut fi puse în practică, înfrângerea revoluţiilor
şi convenţia ruso-turcă de la Balta Liman, împiedicând aplicarea lor. Peste
câţiva ani această problemă va reveni în actualitate. Tratatul adoptat de
Marile Puteri la Congresul de Pace de la Paris, din 1856, prevedea la
articolul 24 convocarea imediată în Ţara Românească şi Moldova a câte unui
„divan ad-hoc, compus astfel încât să fie reprezentarea cea mai exactă a
intereselor tuturor claselor societăţii”623. Firmanul imperial de convocare a
divanurilor, fixa regimul electoral, stabilind că toate categoriile sociale
aveau să fie reprezentate, inclusiv ţăranii liberi şi clăcaşii. în Moldova,
numărul total de alegători era dc 2954, în timp ce în Ţara Românească
ajungea la 10141, de şapte respectiv douăzeci de ori mai mare în raport cu
perioada anterioară62'1.
în septembrie 1857, după efectuarea alegerilor (în Moldova acestea au fost
falsificate, dar în uniia protestelor vehemente ale imionişlilor. Franţa şi

Istoria României in texte, p. 194

Apostol Stan, Corpul legiuitor in lumina revoluţiei române ile la IS-IS. în „Istoria
Parlamentului şi a vieţii parlatncntarc din România”, p. 62
631 Ibidem, p. M
6:2 Ibidem, p.65
622 Regimul Parlamentar..., p.248
Ibidem

343
Anglia au intervenit şi au obligat Imperiul Otoman să le anuleze), Adunările
Ad-hoc şi-au început lucrările. în Moldova, în privinţa reprezentanţei
naţionale, s-a hotărât ca „puterea legiuitoare să fie încredinţată unei Obşteşti
Adunări în care să fie reprezentate toate interesele naţiei”625. Mihail
Kogălniceanu argumenta această hotărâre prin aceea că „după vechiul
obicei, pururi şi sub toate guvernele puterea legiuitoare în Principate a fost
încredinţată unei adunări obşteşti, care, mai mult sau mai puţin, a reprezentat
ţara; că această Adunare, pentru ca să fie bine primită, pentru ca legile votate
de ea să aibă toată puterea morală, ea trebuie să fie astfeliu compusă, încât să
cuprindă în sânul ei toate marile interese ale patriei”626. Deputaţii moldoveni
au cerut o delimitare clară a puterii legislative de cea executivă şi declarau
incompatibil mandatul de deputat cu toate celelalte funcţii de stat; miniştrii
erau responsabili în faţa Adunării, care-i putea da în judecată. Adunarea Ad-
hoc a Ţării Româneşti a votat rezoluţii asemănătoare, cerând „după datinile
cele vechi ale ţării, o singură adunare obştească, care va fi întocmită pe bază
electorală largă, încât să reprezinte interesele generale ale populaţiei
române”. Trebuie menţionat însă faptul că atât Divanul Ad-hoc al Moldovei,
cât şi cel al Ţării Româneşti s-au pronunţat împotriva înfiinţării Senatului,
considerând că această instituţie ar putea fi alcătuită prin intervenţia Marilor
Puteri în aşa fel încât să fie un obstacol în calea procesului de unificare şi
modernizare a Principatelor627.
Desigur că la fel de importante au fost şi celelalte solicitări ale Divanurilor
Ad-hoc: unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România,
prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare din
Europa şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi in religia ţării, neutralitatea
pământului Principatelor, respectarea autonomiei Principatelor628.
Comisia de informare a Puterilor garante a întocmit un raport în care a
prezentat lucrările celor două divanuri. La scurt timp după finalizarea
acestuia, Marile Puteri s-au întâlnit în cadrul Conferinţei de la Paris, unde
vor încheia Convenţia cu privire la viitoarea organizare a Principatelor (7/19
august 1858).
Astfel, s-a hotărât ca puterea să fie încredinţată în fiecare Principat,
domnitorului şi Adunării Elective. Se înfiinţa Comisia Centrală, instituţie
comună celor două Principate, care avea sediul la Focşani şi care trebuia să
elaboreze legile comune pentru Moldova şi Ţara Românească. Domnitorul

6:' Mihail Kogălniceanu, Disairsuripaiiamenlare din Epoca Unirii, Ediluni Ştiinlillcu,

Bucureşti, 1959, p. 15
f‘'<' ibidem, p.l4
<l27 Istoria Senatului..., p. 32
6211 Mihail Kogălniceanu, Discursuri..., p. 15

344
nu putea să sancţioneze legile de interes special pentru ţară decât cu acordul
acesteia. Comisia era compusă din 16 membri, câte opt din fiecare Principat;
din cei opt, patru erau numiţi de domnitor, iar patru de către Adunarea
Electivă.
Adunarea Electivă era aleasă pe timp de şapte ani; sesiunile anuale începeau
în luna decembrie şi aveau o durată de trei luni. Donuiitorul putea să o
dizolve, dar avea obligaţia de a convoca alta în cel mult trei luni. Miniştrii
erau responsabili în faţa Adunării Elective, care-i putea trimite în judecată,
înaintea înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie. Preşedintele Adunării era
Mitropolitul, iar deputaţii erau aleşi confonn prevederilor Convenţiei.
Existau trei colegii de alegători: 1 - alegătorii primari, care aveau un venit
mai mare de 100 de galbeni pe an (alegători indirecţi, care desemnau un
deputat pentru fiecare judeţ); 11 - alegătorii din mediul rural, care aveau un
venit de 1.000 de galbeni pe an; 111 - alegătorii din mediul urban, cu un
capital mai mare de 6.000 de galbeni. Colegiile 11 şi 111 alegeau câte doi
deputaţi pe judeţ; se mai adăugau şi deputaţii de drept (mitropolitul şi
episcopii eparhioţi)*125. Pentru a fi eligibilă, o persoană trebuia să aibă vârsta
de cel puţin 30 de ani şi un venit de 400 de galbeni.
Adunările Elective aveau ca scop imediat desemnarea domnitorilor din cele
două principate. Pe 28 decembrie 1858, sub preşedinţia lui Petrache Roset
Bălănescu, a fost deschisă Adunarea Electivă a Moldovei, dominată de
reprezentanţii Partidei Naţionale, care l-au propus drept candidat pe
Alexandru loan Cuza (se mai vehiculaseră şi numele lui Vasile Alecsandri,
Lascăr Catargiu sau Costache Negri). Din partea conser\'atorilor candidau
Mihail Sturdza şi Grigore Sturdza. Pe 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales
domnitor cu unanimitate de voturi. O delegaţie formată din Costache Negri,
Nicolae Catargi şi colonelul Mavrichi, a fost desemnată să meargă la Poartă
pentru a anunţa sultanul de alegerea noului domnitor6-'0,
în Ţara Românească lucrările Adunării au fost deschise pe 22 ianuarie 1859.
Aici însă conservatorii erau majoritari şi trebuiau să aleagă între cei doi
candidaţi: Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbey. Pe 23 ianuarie, la întrunirea
deputaţilor Partidei Naţionale de la Hotel Concordia, Dimitrie Ghica a
propus alegerea lui Cuza. Ziua următoare, sub presiunea populară,
domnitorul Moldovei a fost ales cu unanimitate de voturi şi în Ţara
Românească. Pe 25 ianuarie, o delegaţie munteană, fonnată din episcopul de
Argeş - Climent, Nicolae Golescu, Al. Florescu, Şt. Creţulcseu, Barbu

' V. Cunicăpc;mu, Epoca Ini Cii:a Vodă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1973, p. 32
' ibidem. p. 44

345
Slălineanu şi C.A. Rosetti a plecat spre Iaşi pentru a-i prezenta actul unirii
lui Alexandru loan Cuza631.
Merită reţinute cuvintele rostite de Mihail Kogălniceanu, în şedinţa Adunării
Elective a Moldovei, din 5 ianuarie 1859. Astfel, adresându-se celui tocmai
ales, marele om politic spunea: „După una sută cincizeci şi patru de ani de
dureri, de umiliri şi degradaţie naţională. Moldova a reintrat în vechiul său
drept consfinţit prin capiiulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre
domnul
Alegându-te pre tine domn în ţara noastră noi am vroit să arătăm lumei aceea
ce toată ţara doreşte: la legi nouă om nou.
O, doamne! Mare şi frumoasă îţi este misia; constituţia din 7 (19) august ne
însemnează o epohă nouă şi măria ta eşti chemat să o deschizi! Fii dar omul
epohei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iar tu,
măria ta, ca domn fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care
mai toţi donuiii trecuţi au fost nepăsători sau răi [...].
Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate, împacă patimile şi
urile dintre noi, şi reinlrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie.
Fii simplu, măria ta, fii bun, fii domn cetăţean; urechea ta să fie pururi
deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire[...]”632.
Colaborarea dintre Alexandru loan Cuza, şi cele două Adunări Elective nu a
fost însă cea mai fructuoasă în primii ani de domnie. Deputaţii puneau
piedici în calea aprobării unor legi cu caracter democratic, în special a celor
care ar fi pus în practică principiul egalităţii în faţa legii sau cele legate de
impozitarea echitabilă. Cuza a încercat să rezolve problema, dizolvând
Adunarea Electivă a Moldovei, la sfârşitul anului 1859; numai că cea nouă
care s-a constituit era dominată de aceleaşi sentimente. Şi în Ţara
Românească a ftcut acelaşi lucru, în aprilie 1861, dar la alegeri tot
conservatorii au formal majoritatea Adunării*’33. Pe de altă pane, domnitorul
era nevoit să facă „naveta” între Bucureşti şi Iaşi, în condiţiile în care
comunicarea se făcea extrem de greu. Situaţia era îngreunată şi de
funcţionarea în al treilea loc, la Focşani, a Comisiei Centrale, care trebuia să
coordoneze activitatea legislativă. De aceea, Cuza a stăniit pe lângă sultan să
aprobe unirea completă. Demersul său a fost încunimat de succes. Marile
Puteri au acceptat, în cadrul Conferinţei de la Constantinopol, din
septembrie 1861, acest lucru. Pe 11/23 decembrie 1861, Cuza dădea o
proclamaţie către românii din ambele Principate, aducându-le la cunoştinţă

631 ibidem, p. 48
632 Mihail Kogălniceanu, Discursuri..., p. 79
,'1> Regimul ParlaiueiUar..., p.250

346
noua realitate: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este
întemeiată... In zilele de 5 şi 24 ianuarie aţi depus toată a voastră încredere
în alesul naţiunei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur domn; alesul
vostru vă dă astăzi o singură Românie”634. Prin urmare, din ianuarie 1862 a
luat fiinţă o singură Adunare Electivă a Principatelor Unite, deputaţii
moldoveni, alăturându-se celor munteni. Ia Bucureşti. Mihail Kogălniceanu
spunea la rândul lui într-una din ultimele şedinţe ale Adunării Elective a
Moldovei: „Guvernul unificându-se va merge mai degrabă şi mai liber ca
înainte. Aşa va fi şi cu Adunarea României. Eu cred dar că aceasta va putea
face pentru interesele noastre locale mai mult decât Adunarea Moldovei,
căci Adunarea României va avea ceea ce noi nu am avut: dreptul de
iniţiativă”635. Totodată Comisia Centrală de la Focşani îşi înceta existenţa, în
timp ce primul parlament propriu-zis al României îşi începea activitatea.
* * *
About representatives in Romanian Lands: From People Assembly to
Elective Assembly .One of the most important Romanian claims in the First
half of the XlX-th century was to have Assemblies lo represent them. The
documenta of “1821 Revolution” tells us about the “Peoples Assembly";
during regular rulers there was “Public Assembly”, but in 1848 the
revolutionaries demanded to be created representatives structures in order to
defend peoples interests. Ad-hoc Assemblies and Elective Assemblies will
have a crucial part in achieving the 1859 Unification.

C.C. Giurcscu, Dinu C. Giurcscu, Istoria Românilor clin tv/c mai vechi timpuri pâini
fu -ilele noastre. EdiUirn Albatros, Bucnreşti, 1975, p. 615
\lihail Kogălniceanu, Discursuri..., p. 356

347
 CIMITIRUL EROILOR DIN MUNICIPIUL ALBA lULIA

Dr. Cătălin Fudulu - Bucureşti

Cimitirul Eroilor din Alba-Iulia a fost înfiinţat la 13 octombrie 1942,

confonn colonelului D. Şunda, comandantul Garnizoanei Alba-lulia, fiind
dat în administrarea Regimentului 6 Pionieri, „care se îngrijeşte zilnic şi de
curăţenia lui“636. Conform planului la scara 1:500, întocmit, la 1 octombrie
1942, de It. (r.) Antoniu Pop, comandantul Pieţei Alba-Iulia, cimitirul avea o
suprafaţă totală de 9.105 mp637, fiind împrejmuit, la 10 octombrie 1942, cu
un gard din cărămidă, conform unui proiect aprobat de M.Ap.N638.
Insă, confonn mr. N. Igna, medicul-şef al Spitalului Militar din
municipiul Alba- lulia, care a informat în scris Aşezământul Regina Maria,
la 20 noiembrie 1942, înliumările în cimitirul eroilor datau de la 13
septembrie 1941, data decesului soldatului Apetroaie Ilie, din Regimentul 16
Dorobanţi, rănit şi internat în Spitalul Militar după 22 iunie 1941639.
Doctorul Igna a mai menţionat că listele cu decedaţi pentru întreaga
garnizoană Alba-lulia se găseau la Regimentul 6 Pionieri*0. La 14 iunie
1944, plt. maj. Gheorghe Câmpeanu a efectuat o inspecţie la Cimitirul
Eroilor din Alba-Iulia, constatând că în 6 parcele erau înliumaţi, în total, 80
de eroi dintre care 78 români (75 identificaţi şi 3 neidentificaţi), un rus
identificat şi un gennan identificat), morţi în perioada 13 septembrie 1941 -
17 mai 1944*'.
Lucrările de amenajare a Cimitirului Eroilor din Municipiul Alba-Iulia
au demarat la 10 aprilie 1945, confoim unei Note semnate de Constantin
Cojocariu, comandantul echipei Cultul Eroilor nr. 2, care a realizat lucrări de
exhumare pe raza judeţului Alba, împreună cu echipa Cultul Eroilor nr. 4,
după cele executate pe raza judeţului Turda*2.

fl‘16 Arh. Cullul Eroilor, fond Culmi Eroilor, dosar 218/1945, f. 29.
637 Ibidem, f. 30.
<l3# în baza Ordinului nr. 14.634/2 octombrie 1942.
639 Ibidem, f. 70. Alp 3 militari au murit în Spitalul Militar din Alba lulia până la data de
16 aprilie 1942, numele acestora fiind: sold. Antohi Ion, din R 8 V, decedat la
21.11.1941, înhumat în mormântul 5; sold. Igna losif, R 92 I, deeednt la 23. 03.1942,
înhumat în momiântul nr. 17; sold. Dozneanu Ilie, R 36 A, mort la 16.04.1942 şi înhumat
în mormântul nr. 22.
690 Arh. Cullul Eroilor, fond Cultul Eroilor, dosar 218/1945, f. 68.
611 Ibidem, f. 87-92.
692 Ibidem, f 5.

348
 Conform unei informări a echipei Cultul Eroilor nr. 3, cimitirul eroilor
din Alba lulia, amplasat pe Bulevardul încoronării, la intrarea în cetate, pe
un teren aparţinând Primăriei, era împrejmuit pe latura dinspre B-dul
încoronării cu gard din beton, pe latura dinspre cimitirul civil (în stânga) cu
gard din scânduri, în timp ce latura din spate era împrejmuită cu un gard din
sânnă ghimpată. în cimitir existau mormintele a 3S9643 de croi dintre care
257 români (251 identificaţi şi 6 neidentificaţi, înhumaţi în 257 de
morminte individuale), 61 sovietici (31 identificaţi şi 30 neidentificaţi,
înliumaţi în 44 de morminte individuale64,1 şi 8 gropi comune), 39 unguri
(29 identificaţi, 10 neidentificaţi, înhumaţi în 39 de morminte individuale) şi
2 germani (unul identificat şi unul neidentificat, înliumaţi în 2 morminte
individuale)6,15. Pe ultimul platou, în latura dreaptă, exista o troiţă a
eroilor646, ridicată de Liceul militar din Târgu Mureş647.
La 7 septembrie 1945, confonn Procesului-verbal semnat de col.
Dobjanski, din partea Aşezământului, şi de Constantin Dumitrescu, din
partea municipalităţii, lucrările de amenajare a Cimitirului Eroilor au fost
estimate la 10.000.000 de lei, bani asiguraţi de Aşezământ, umiând ca
Primăria să contribuie cu 2.000.000 de lei. în cazul în care s-ar fi constatat
cheltuieli suplimentare. Aşezământul trebuia să acopere din fondurile sale
întregul cost. Lucrările de reamenajare constau din montarea a 350 de cruci
şi 80 de însemne funerare de tip sovietic din beton armat, pe fundaţii din
beton, amenajarea aleilor principale şi a platoului de onoare, unde avea să se
instaleze o troiţă „donată de Aşezământ"648. Primăria se obliga să amenajeze
momiintele în mod uiiifonn, să planteze copaci, să sădească flori şi să cureţe

61■' în afara acestora, in municipiul Alba-Iulia mai existau mormintele a einci militari
sovieliei, dintre care patru neeunoseu(i în P|a Eroilor (în apropierea sir. Vânători şi a unui
post de pompieri) şi unul neeunoscul în curtea locuitorului Talaian Tonta (în sir. Octavian
Goga, redenumită Dorobanţi nr. S5).
614 însemnele de căpătâi ale eroilor .sovietici erau confecţionate din piatră artificială,
confomi Arh. Cultul Eroilor, fond Cultul Eroilor, dosar 218/1945, f. 115,
615 Arh. Cultul Eroilor, fond Cultul Eroilor, dosar 218/1945, f. 3, 22, 24.
I’<,, Pentru schiţa la scară a cimitirului în care este menţionată şi troiţa, vezi Arh. Culhjl
Eroilor, fond Ctilttil Eroilor, dosar 218/1945, f. 155.
617 Arh. Cultul Eroilor, fond Cultul Eroilor, dosar 218/1945, f. 201.
Ms Troiţa nu a mai fost executată. Ordinul de anulare a proiectului fiind dat de directorul
general al Aşezământului, cu prilejul unei inspecţii la Alba lulia. Din acea,stă cauză, suma
de 275.000 de lei, estimată de antreprenori pentru o nouă troiţă, a fost alocată pentru
repararea vechii troiţe. Aceasia a fost amplasată pe ultimul platou, in latura dreaptă,
înălţimea troiţei a fost de 3.80 m. Soclul pe care a fost montată avea L = 0,95 m, 1 = 0,85
in şi înălţimea de 1,30 in (pentru schiţa la seară, vezi Arh. Cultul Eroilor, fond Cultul
Eroilor, dosar 218/1945, f. 154).

349
suplimentar drumurile, aleile şi peluzele, precum şi să repare gardul şi troiţa
existentă. Activitatea avea să fie coordonată de Aşezământ, lucrările unnând
a fi finalizate în totalitate la 1 noiembrie 1945. Cimitirul unna să rămână
exclusiv un cimitir de eroi. Primăria având să aloce un alt cimitir pentru cel
al garnizoanei649.
Selectarea firmei care a realizat reamenajarea cimitirului s-a făcut de
către Primărie prin „cerere de ofertă închisă"650. Plicurile au fost deschise la
sediul Primăriei din Alba-Iulia, la 7 septembrie 1945, ora 5 pm. în aceeaşi zi,
col. Dobjanski şi conducătorul tehnic Al. lonescu, din partea Aşezământului,
au semnat cu H. Bilinsky & I. Bâldea un Angajament, în trei exemplare, în
baza căruia antreprenorii se obligau să finalizeze reamenajarea cimitirului la
1 noiembrie 1945, adică în 50 de zile, dată la care lucrările trebuiau să se
recepţioneze provizoriu. Aşezământul urma să oprească o garanţie de 6%
pentru şase luni de întreţinere a cimitinilui, iar la finalul acestei perioade, la
1 mai 1946, să se realizeze recepţia definitivă şi să se restituie garanţia de
6%. Angajamentul ţinea loc de contract, până la perfectarea acestuia. Toate
taxele de înregistrare cădeau în sarcina antreprenorilor.
La 12 ianuarie 1946, generalul Pompiliu Georgescu, directorul general
al Societăţii Regina Maria pentru Cultul Eroilor, şi col. Anibal Dobjanski,
şeful Serviciului Tehnic, au infomiat, în scris, Antrepriza Bilinsky şi
Bâldea651 că lucrările de reamenajare a Cimitirului Eroilor din Alba-fulia
„urmează să fie continuate cu toată intensitatea posibilă, pentni a putea fl
inaugurate cât mai neîntârziat".
De asemenea, Pompiliu Georgescu a mai menţionat că s-a adresat
Primăriei municipiului şi conducerii garnizoanei din Alba-Iulia, cerându-le
să-şi dea tot concursul pentru lucrările complementare („plantaţii,
reparaţiunea troiţei, reparaţiunea gardului"), urmând ca antrepriza Bilinsky
şi Bâldea să solicite de la cele două autorităţi, în numele Societăţii Regina
Maria, tot ceea ce era necesar.
în finalul adresei, conducerea Antreprizei era rugată să comunice dacă
a intrat în posesia a 184 de cruci din beton mozaicat, expediate de Societatea
Regina Maria pe adresa garnizoanei Alba652.

w Ibkkm, f. 125.
650 Primăria a soliciiai oferte închise de la antreprenorul Auscr Melcşan din Alba-Iulia
(devizul acestuia a fost de 9.179.200 de lei), antreprenorului T. Drambareati (oferta
aeesluia a fost de 9.805.400 de lei), anireprenotului T. Biro (aeesta a estimai cheltuieli de
8.725.000 de lei), şi antreprenorilor H.R. Bilinsky & 1. Bâldea (aceştia au calculat
cheltuieli de 7.852.500 de Ici).
651 Sediul antreprizei se alia in municipiul Alba lulia, sir. Regimentul 5 Vân.llori, nr. 2.
452 Arh. Cultul Eroilor, fond Ciilliil Eroilor, dosar 217/1939, f. 26.

350
 Generalul Georgescu precizase în adresa către Antrepriza Bilinsky şi
Bâldea că solicitase Primăriei Municipiului Alba-Iulia să-şi dea concursul la
amenajarea cimitirului. însă adresa către Primărie a fost înregistrată în
aceeaşi zi cu cea către Antrepriză, prima având numărul 7.879, iar cea de-a
doua numărul 7.881...
Primăria era rugată să achite, „cu urgenţă", Antreprizei Bilinsky şi
Bâldea suma de 2.000.000 de lei, cu scopul de a nu se întârzia finalizarea
lucrărilor şi de a nu rezulta pierderi financiare determinate de continua
creştere a preţurilor. Din această cauză, primarul era rugat ca sfinţirea
cimitirului să se realizeze, „neapărat", înainte de 1 aprilie 1946, fiind necesar
să se continue activitatea de realizare a inscripţiilor şi montarea crucilor şi a
însemnelor de căpătâi sovietice.
Dorind să-l sensibilizeze dar şi să-l motiveze pe primar, generalul
Georgescu a invocat faptul că sfinţirea cimitirului trebuia să se realizeze într-
un cadiu solemn şi că Aşezământul făcuse anumite sacrificii în favoarea
Primăriei: „întrucât sfinţirea ciniitiiului unnează să se facă într-un cadru
solemn şi întrucât prestigiul mimicipiului dumneavoastră reclamă o lucrare
dintre cele mai desăvârşite, lugăm ca municipalitatea, având concursul
tuturor autorităţilor locale şi, în special, al garnizoanei, să se ocupe de
aproape de lucrările de perfectare, care constau din repararea gardului,
complectarea plantaţiei de pomi, dimensionarea şi plantarea mormintelor,
precum şi reparaţiunea soclului de la frumoasa troiţă existentă.
Invocând marile sacrificii făcute de aşezământul nostru în favoarea
oraşului Dvs., stăruim în rugămintea noastră şi rămânem în aşteptarea
răspunsului"653.
Tot în ziua de 12 ianuarie 1946, generalul Georgescu a scris şi
garnizoanei Alba- lulia, solicitându-i să-şi dea concursul pentru ca lucrările
din Cimitirul Eroilor să continue „cu toată intensitatea şi terminate”,
colaborând cu Primăria şi Antrepriza Bilinsky şi Bâldea, dar şi să
unnăreaseă progresele lucrărilor şi să informeze Aşezământul despre
rezultatele obţinute63'1.
La 16 ianuarie 1946, generalul Georgescu a trimis o nouă scrisoare
Primăriei Alba-Iulia, solicitând în mod expres să se repare gardul şi troiţa655
din Cimitinil Eroilor, considerând că, fără rezolvarea celor două probleme.

J Ihkkm, r. 27.
'"J IbUlcm, f. 28.
6,5 Antrepriza Bilinsky şi Bâldea a motivat întârzierea reparării troi(ci prin faptul că
Serviciul Tcitttic Mtttiicipal tttt rettlizase devizul estimativ şi că solicitase Primăriei să
asigttre costurile lîtianciare ale lucrării.

3.SI
lucrările nu puteau fi considerate încheiate şi nu se putea proceda la sfinţirea
cimitinilui.
In cele din unnă, la 17 mai 1946, generalul Pompiliu Georgescu a
comunicat Garnizoanei Alba lulia că ceremonia sfinţirii Cimitirului Eroilor a
fost programată pentru 30 mai, de Ziua Eroilor656. De asemenea, Antrepriza
Bilinsky şi Bâldea a fost înştiinţată că recepţia lucrărilor s-a planificat pentru
data de 29 mai 1946, urmând a se realiza în prezenţa col. Anibal Dobjanski,
delegatul Societăţii Regina Maria657'. Primăriei Alba-Iulia i s-a comunicat că
valoarea totală a lucrărilor a fost de 50.000.000 de lei, cimitirul urmând să
fie predat de col. Dobjanski municipalităţii, după discursul Patriarhului
României658.
Procesul-verbal de recepţie, a fost semnat la 30 mai 1946 de către
colonelul Anibal Dobjanski, din partea Aşezământului, şi de comandantul
Garnizoanei Alba-Iulia, din partea primarului municipiului Alba-Iulia659.
Aceasta a fost istoria amenajării Cimitirului Eroilor din municipiul
Alba-Iulia...
Au trecut de atunci 64 de ani...
Aşa că, am zăbovit două ore în Alba-Iulia, ca să văd la faţa locului
cum arată în prezent locui amintit.
încep cu observaţiile negative...din cauză că pozitivul nu mai atrage
pe nimeni în ziua de azi;
1. Troiţa din lemn, dezvelită în latura din spate a cimitiixilui, nu mai
există în teren.
2. Pe platoul de pe ultima terasă a cimitirului s-a amenajat o parcelă a
veteranilor de război, o parte din crucile eroilor fiind dezafectate. Nu am
nimic cu cei care au luptat pentru ţară într-un conflict annat, însă nu au
statutul de erou...o dală trecuţi la cele veşnice. Sigur, există scuza că vor să
fie alături de camarazii lor, dar s-a ajuns să se tot găsească scuze peste scuze
când se doreşte ceva, deşi litera şi spiritul legii sunt destul de evidente... sau
clare ca bună-ziua...
3. S-a furat, se fură şi se va mai fura în România. Nu din cauză că este
vorba despre un capriciu al cuiva, ci din motivul sărăciei şi al proastei
creşteri. Din această cauză, decoraţiile din bronz, montate pe stâlpul din
dreapta porţii de acces în Cimitirul Eroilor, au fost furate. Cei care au făcut-o

656 Arh. Cultul Eroilor, fond Cultul Eroilor, dosar 218/1945, f. 94.
<li7 Ihidem, f. 96.
658 Ihidem, f. 97.
655 Ibidem, f. 201.

352
au avut ceva bătăi de cap, în condiţiile in care s-au chinuit să taie cu
bomfaierul niturile care fixau decoraţiile.
4. Majoritatea însemnelor de căpătâi au devenit ilizibile...
5. Vulturul amplasat pe monumentul central din parcela eroilor
români a fost înlocuit cu o cruce..., nerespectându-se configuraţia originală
a acestuia...
în continuare...detalii pozitive...
Cimitirul este compus din două parcele, cea a eroilor români
(amplasată în latura stângă) şi cea a eroilor sovietici (situată în latura
dreaptă).

Accesul în parcela eroilor români se face prin Strada încoronării,

colţ cu Bulevardul 1 Decembrie 1918660. Gardul dinspre stradă este realizat
din fier forjat, având fixate la anumite inten'ale replici ale Ordinului Mihai
Viteazul. Gardul care separă parcela eroilor români de cimitirul civil, în
latura stângă, este făcut din plasă din sârmă, fiind bine întreţinut şi fără
fisuri. îmbucurător este faptul că municipalitatea este preocupată de cimitir,
la ora la care am realizat documentarea existând un muncitor care timdea, cu
o motocositoare, gazonul.
Municipalitatea a aprobat ca o serie de civili să fie înhumaţi pe latura
din spate a parcelei eroilor români, mormintele civile ajungând la nici 30 cm
de momiintele eroilor. în cazul în care nu se realizează o zonă de protecţie
între cele două cimitire, înhumările civile vor avansa în dauna mormintelor
eroilor.
Parcela eroilor români a fost amenajată pe 14 terase, având un
monument central şi o alee de acces la acesta. Monumentul (L = 2,50 m, 1 =
2,20 m) este amplasat între terasele a 12-a şi a 13-a. Nu intni în detalii
despre acesta, lăsând privilegiul altor cercetători să realizeze un studiu
separat.
Accesul în parcela eroilor sovietici se realizează din Bulevardul
încoronării, prin aceeaşi poartă de acces prin care se intră în parcela eroilor
români. Parcela unde au fost înhumaţi militarii sovietici este amplasată în
stânga celei a eroilor români, fiind mărginită pe latura dreaptă de B-dul 1
Decembrie 1918, iar pe cea din spate, de o terasă unde se află o prelungire a
pareelei eroilor români. în cele 9 terase au fost amenajate monnintcle a 109
eroi sovietici. însemnele de căpătâi sunt din beton, având fomia unor stâlpi
ascuţiţi în partea superioară şi decoraţi cu o stea roşie. Din păcate, plăcile din

Coordonate GPS: 42.95" N; 23,’34' 26.09" E

353
marmură pe care au fost inscripţionate numele militarilor sovietici au fost
sparte la majoritatea însemnelor de căpătâi.
între terasa a 7-a şi a 8-a a fost dezvelit un obelisc, având montată pe
latura frontală a placă din marmură albă, In locul celei vechi, pe care sunt
inscripţionate, în limbile română şi rusă, cuvintele: GLORIE EROILOR
VICTORIOASEI / ARMATE ROŞII CĂZUŢI PE / TERITORIUL
ROMÂNIEI ÎN / LUPTA ÎMPOTRIVA / FASCISMULUI / 1941 - 1945.
Dincolo de observaţiile pozitive sau negative, ca o concluzie.
Cimitirul Eroilor din municipiul Alba-Iulia este destul de bine întreţinut, iar
amplasarea acestuia îl face uşor de vizitat de cei care trec prin oraşul Marii
Uniri.

WlKM».
(ilIlDR WfJvC'iU"
' r:vc
('•in o CJ'tIJÎ

t!i;î fiîK!; IVllîKii'*

I'ISP.I.T?!

354
355
356
 GEOPOLITICA STATELOR REVIZIONISTE
ŞI EFECTE GEOSTRATEGICE ASUPRA SITUAŢIEI
ROMÂNIEI IN ANII 1939-1940

Prof.univ.dr. Ion Giurcă - Bucureşti

Drd. Ciprian Antonio Nicoară- Bucureşti

în anul 2010 se împlinesc 70 de ani de la evenimentele interne şi

internaţionale care s-au soldat cu dezmembrarea României întregite.
Anul 1940, din perspectiva deslaşurării evenimentelor politice şi
militare, a marcat o ascensiune imprevizibil de rapidă a Gennaniei, care,
prin victoriile militare în vestul Europei, asupra Danemarcei, Norvegiei.
Olandei, Belgiei şi Franţei, prin reuşitele diplomatice în sud-estul
continentului, unde a dat satisfacţie pretenţiilor teritoriale ale URSS.
Bulgariei şi Ungariei faţă de România, a reuşit să ia sub control, în diferite
fonne, întreg spaţiul terestru dintre oceanul Atlantic şi linia de demarcaţie
convenită de către A. Hitler şi l.V.Stalin, consenuiată în aşa numitul Pact
Molotov-Ribbentrop, semnat la Moscova, la 23 august 1939.
Evenimentele din anul 1940, cel puţin în ceea ce ne priveşte, nu au
fost întâmplătoare şi, poate, nici surprinzătoare pentru acea perioadă, dacă
avem în vedere evoluţiile geopolitice şi geostrategice din Europa, începând
cu toamna anului 1938, odata cu semnarea Pactului de la Miinchen , la 29
septembrie 1939.
Expansiunea germană în Europa, după venirea lui Adolf Hitler la
conducerea unui stat aflat în mare dificultate economică şi socială, nu a fost
străina de activitatea Şcolii geopolitice gemiane ale cărei baze au fost puse
de către Karl Haushofcr, ale cărui concepţii s-au regăsit în publicaţia
"Zcitschrift fiir Geopolitik” (Scrieri de geopolită), care valorificau tot ceea
ce creaseră predecesorii, începând cu Friedrich Ratzel, cel care la începutul
secolului al XX-lea introdusese tenneni de “Volk ohne Raum” (popor fără
spaţiu) şi “Raumsin” (simţul spaţiului).
Devenit tabu până în anul 1979, când Hans-Adolf Jacobsen a publicat
în două volume viaţa şi opera lui Karl Haushofer, mentorul Şcolii gemiane
de geopolitică a fost considerat, în cea mai mare parte pe bună dreptate,
fondatoml teoretic al politicii expansioniste gemiane.
Teza lui Karl Haushofer fomiulată încă din anii ’20, conform căreia
“istoria este o luptă pe viaţă şi pe moarte a popoarelor pentru spaţiu vital"',
a fost umiată de promovarea pangemianismului, reluând o idee din anul

357
1841 a lui Friedrich Liszt, care susţinea o expansiune gennană în lungul
Dunării până la Marea Neagră, de unde să se deschidă o direcţie către
Bagdad: “Cursul Dunării arată direcţia in care trebuie să se îndrepte
această emigrare. Toată valea Dunării şi ţările riverane formează un
teritoriu prielnic pentru scurgerea surplusului de populaţie germană.
Dunărea astfel va deveni axa imperiului şi ar juca pentru germanii din sud
rolul pe care îl joacă Elba pentru cei din nord. Aşa cum este obiceiul să se
pună indicatoare de direcţie pe marginea drumurilor, tot aşa ar trebui să se
aşeze pe marginea Dunării din distanţă în distanţă câte un stâlp cu
inscripţia: cale de apă spre Marea Neagră. " ~
Retrospectiva evenimentelor istorice din a doua jumătate a secolului
al XlX-lea, până la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, în privinţa
acţiunii politice şi militare a Gemtaniei,

1 Apud, Prof.univ.dr. Paul Dobrcscu, Asist.univ.drd. Alina Bărgoanu, Geopolitica,

Bucureşti, 2001, p.27
2 I.Conca, O poziţie geopolitica, în revista “Geopolitica şi istoria’’. Anul 111, martie-
aprilic 1944.
indiferent dc regimul politic aflat la putere, ne determină să credem eă “programul” lui
Frcdcrich Liszt a fost pus în aplicare cu consecvenţă.
Aprecierea în privinţa Dunării este valabilă şi pentru Rin, daca avem în vedere
punctul de vedere al lui Ludwig Uliland, conform căreia “Rinul, jliiviii german, dar nu
frontieră germană1'.3
Acţiunea politică, diplomatică şi militară a Gcnnanici în anul 1940, demonstrează
că nimic nu a fost întâmplător, empiric. Din contră, idei gcopoliticc formulate în secolul
al XlX-lea îşi găseau aplicarea în condiţiile specifice, concrete, ale anului 1940, care a
marcat apogeul Germaniei pe continent, în calitatea sa de principal jucător geopolitc în
Europa.
Dc fapt, privită in ansamblul său, geopolitica gennană, atât în anii Primului
Război Mondial, cât şi, ccl puţin, in prima şi a doua fază a celei dc-a doua Conflagraţii
mondiale (I939-I94S) a avut la bază teoria zonei pivot al cărei autor, Halford Mackinder,
sesiza în lucrarea sa “Pivotul geopolilic al islorier că “Spaţiile vaste ale Eurasiei,
inaccesibile vaselor maritime, acoperite acum de o reţea de căi ferate, nu constituie de
astăzi regiunea axială a polilcii mondiale. Aici au existai şi continuă să existe condiţii
pentru crearea unei puteri militare şi economice mobile... Rusia a luat locul imperiului
mongol. Raidurile centrifugale ale popoarelor stepei au fost substituite de presiunile
acesteia asupra Finlandei, Scandinaviei, Poloniei, Turciei, Persiei, Chinei. La scară
globală ea ocupă o poziţie strategică centrală, comparabilă cu poziţia Germaniei in
Europa. Poate executa lovituri in toate direcţiile... ".4
Bazându-se pe evenimente istorice repetabile, din perioada migmţiei popoarelor
până la sfârşitul secolului al XlX-lca, a desprins concluzii şi a fonnulat previziuni: “Cine
stăpâneşte Europa de Est stăpâneşte inima lumii: Cine .stăpâneşte inima lumii stăpâneşte
Insula lumii: Cine .stăpâneşte Insula lumii, .stăţtâneşte lumea",3

358
 Cine putea realiza aceste deziderate? Răspunsul era clar (ară o argumentaţie -
Germania, Rusia, China. Temerea geopoliticianului britanic nu era determinată de o
acţiune a uneia dintre cele trei puteri ale Eurasiei, ci, mat mult. de o apropiere intre
acestea, care ar fi afectat in mod serios securitatea Imperiului britanic in zona sa asiatică.
Previziunea lui H. Mackinder s-a infaptuit la 23 august 1939 prin încheierea
Pactului Molotov-Ribbentrop, când s-a conturat o putere in Insula Lumii, pe care atunci
Marea Britanic şi Franţa, puteri navale, nu au îndrăznit să o înfrunte.
Soluţia propusă de către H. Mackinder pentru contracararea stapănitorului Insulei
lumii era simplă, oarecum plasată in domeniul politic şi diplomatic al acţiunii Marii
Britanii.
Pe fondul victoriilor US Navy in Oceanul Pacific în anul 1942 şi în perioada care
a urmat, Nicolas Spykman a fonnulat celebra sa teorie a ţărmurilor, conform căreia zona
pivot putea fi contracarată prin “Coniroltil zonei de coastă care incercuie^te zona pivot,
neutralizeazăforţa acesteia",^
Prin urmare, Nicolas Spykman şi-a fomiulat, asemănător lui H. Mackinder,
postulatul său: "Cine domină coasta domină Eurasia: Cine domină Eurasia domină
lumea", fomrularc care s-a dovedit a fi deasemenca lipsită de suportul care să o facă
realizabilă.
în baza conceptelor gcopolitice promovate şi însuşite de către conducerea de la
Berlin, Adolf Hitler a ordonat acţiuni pe plan politic, diplomatic şi militar care au vizat şi
s-au concretizat prin ocuparea Austriei (martie 193S), regiunii Sudete a Cehoslovaciei (1-
10 octombrie 1938), impunerea primului Dictat dc la Vicna (2 noiembrie 1938) prin care
Ungariei îi era acordată partea dc sud a Slovaciei; ocuparea Cehoslovaciei (martie 1939)
şi a Ucrainei Subcarpatice dc către trupe gcmiane şi ungare.

3 Apud, Prof.univ.dr. Paul Dobrescu, Asist,univ.drd. Alina Bârgoanu, Op,cit„ p.28

4 Apud, E.A. Pozdcneakov. Geopolitica, Grupul editorial “Progress Culnira”, Moscova,
1995, p,24-25
5 Halford John Mackinder, The Geograpliical Pivot of History, Ed. The Royal
Gcographical Socicty, London, 1969,p.62
6 Apud, Prof.univ.dr. Patil Dobrescu, Asist.univ.drd. Alina Bârgoanu, Op,cit„ p.47
Aşadar, în primăvara anului 1939 Germania controla Dunărea până la
frontiera cu Iugoslavia, direct în urma ocupării Austriei şi Cehoslovaciei,
indirect prin impunerea unui control tacit asupra guvernului de la Budapesta,
căntia îi satisfacuse unele pretenţii teritoriale, care spera să obţină teritorii
revendicte de la România.
Prin semnarea Acordultii de la Miinchen în septembrie 1938, Marea
Britanie şi Franţa îşi atinseseră obiectivtil propus - "împitigerea” Germaniei
către est, întărită de semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, care părea că
asigura liniştea pe cursul Rinului.
URSS, ca stat eurosiatic, prin elementele şi caracteristicile sale
cantitative (suprafaţă, populaţie, resurse materiale, s.a.) era o putere care
avea atuuri de Insula a lumii, fapt de care Adolf Hitler a ţinut cont în
proiectul său de expansiune spre est.

359
 Doleanţele Moscovei în privinţa unor teritorii din România, Polonia,
Ţările Baltice şi Finlanda au fost satisfăcute prin prevederile Pactului
Molotov-Ribbentrop, detaliate în actul adiţional semnat în aceeaşi zi.
Prevederile Pactului Molotov-Ribbentrop, cel puţin la nivelul
declaraţiilor, au fost percepute în mod diferit de statele semnatare, în cele
posibile victime ale puneii lui în aplicare, cât şi în alte capitale europene.
Nu ne propunem să prezentăm aceste percepţii numerose, diferite,
contradictorii, modificate fundamental după 1 septembrie 1939, ci doar să
evidenţiem, în sinteză, faptul că prin semnarea Pactului de la Moscova:
şansele de evitare a declanşării războiului în Europa s-au diminuat simţitor;
demersurile Marii Britanii şi Franţei pentru evitarea sau extinderea
războiului au fost timide, prin urmare lipsite de orice rezultat; s-a confmnat
antipatia guvernului de la. Londra faţă de Moscova, generat de aspecte de
natură ideologică, în pofida conştientizării faptului că o înţelegere cu URSS
în privinţa Poloniei era o necesitate obiectivă; Molotov a dat o nouă direcţie
în geopolitica URSS, “despre care se spunea că preferă să Iraleze cu
diclatorii decât cu democraţiile liberale" 7; concesiile exagerat de mari
făcute de Germania URSS-ului au fost rolul unei gândiri geostrategice
eficiente pentru planurile ofensive ale lui A. Hitler spre est; în privinţa
promovării intereselor geopolitice şi obţinerea avantajelor geostrategice
pentru expansiunea în est, conducerea de la Berlin a acţionat cu o aparentă
prudentă, cu tact şi răbdare, unnărind să neutralizeze vestul, pentru a-şi
asigura libertatea de acţiune; concesiile făcute de A. Hitler lui I.V.Stalin, în
privinţa extinderii URSS spre vest, au fost percepute la Moscova, după unele
aprecieri insuficient argumentate, ca un mijloc de asigurare a neutralităţii
URSS faţă de o ofensivă germană spre vest, aspect real dacă avem în vedere
poziţia şi acţiunea sovietică până spre sfârşitul lunii iunie 1940.
Cu toate acestea, URSS nu a exclus ideea că prin ocuparea celei mai
mari părţi a Poloniei, Gennania să ocupe şi să-şi asigure o poziţie
geoslrategică care să favorizeze o ofensivă spre est. Spaţiul polonez
rămânea, aşa cum se întâmplse în secolele XVIII şi XIX, cel mai favorabil
unei ofensive pe direcţia strategică Berlin, Varşovia, Moscova, care trebuia
asigurată cu alte două direcţii care în final vizau Leningradul şi Stalingradul.
în cursul anului 1939 aranjamentul geopolitic dintre Germania şi
URSS s-a concretizat înlr-o nouă situaţie geostrategică, rezultată în unna
ocupării Poloniei, prin care: armatele germane şi sovietice au ajuns la
contact, linia de demarcaţie fiind respectată de ambele părţi; atât germanii
cât şi sovieticii au trecut la consolidarea aliniamentelor ocupate în scop, cel
puţin la nivelul declaraţiilor şi aparenţelor, defensiv; înaintarea celor două
annate în spaţiul polonez a avut ca lînalitate o prezenţă militară periculoasă

360
la frontiera de nord a României, fapt care nu a lăsat indiferent factorul de
decizie politică de la Bucureşti şi lucrătorii din direcţia operaţii a Marelui
Stat Major.
Edificatoare în acest sens era percepţia primului ministru Annand
Călinescu, care, la 19 septembrie 1939, nota: “hiainlarea ruşilor schimbă
sUttaţia. Pericolul german se îndepărlează. Acum, pe prim plan este
ameninfarea rusă.

7 Liddell Hart, Istoria celui de Al Doilea război Mondial, vol.l. Editura

Orizont, Editura Lider, Bucureşti, fa., p.22
Se impune schimbarea dispozitivelor noastre militare şi concentrarea
trupelor noastre in valea Şiretului”.5
Noul context geopolitic şi geostrategic creat după ocuparea şi
dezmembrarea Poloniei, a marcat începutul expansiunii spre vest a URSS,
care viza în principal, asigurarea flancului drept al dispozitivului strategic
sovietic, fapt ce necesita, în viziunea Moscovei, ocuparea unor poziţii
avantajoase în zona Mării Baltice cât şi în Finlanda.
Prevalându-se de prevederile “Protocolului adiţional secret”, URSS.
folosindu-se de incidentul Orzel, când un submarin polonez “evadează” din
portul estonian Tallinn, a trimis nave de război în porturile estonieue,
concomitent cu efectuarea unor zboruri de intimidare şi recunoaştere asupra
Estoniei, Letoniei şi Lituaniei.
Guvernul de la Moscova a transmis câte un ultimatimi celor trei state
baltice, cărora li se solicita înfiinţarea unor baze militare sovietice pe
teritoriul lor. Succesiv, la 28 septembrie, 5 şi 10 octombrie 1939, Estonia,
Letonia şi Lituania au acceptat ultimatumul sovietic, astfel că până la
slârşitul lunii pe teritoriul celor trei state era semnalată o importantă prezenţă
militară sovietică, forţe terestre, navale şi aeriene.
într-o perioadă în care relaţiile sovieto-finlandeze erau oarecum
încordate de reluzul guvernului de la Helsinki de a concesiona sovieticilor
unele teritorii considerate vitale pentru apărarea Lenigradului, Pactul de
neagresiune sovieto-gennan a fost perceput astfel: “încrederea poporului
nostru in prietenia germano-ftnlandeză era totuşi atât de mare încât mulţi
oameni au estimat că acest pact de neagresiune constituia un factor de
stabilitate pentru relaţiile Finlandei cu URSS. Pentru rarii iniţiaţi care
cunoşteau conţinutul tratativelor dintre cele două tari şi proiectele pe care
Moscova le supusese Puterilor occidentale, era evident că pactul trebuia să
ft fost o aprobare din partea Germaniei a revendicărilor Uniunii Sovietice şi
a celor in privinţa Finlandei - la care occidentalii refuzaseră să subscrie.

361
Agresiunea germană împotriva Poloniei, la 1 septembrie, semnifica faptul
că şi Finlanda era înglobată în sfera directă a intereselor sovietice”.9
Percepţia lui C.G.E. Marmerheim asupra acţiunii sovietice a fost
corectă, astrfel că, începând cu 30 noiembrie 1939 Finlanda a făcut obiectul
agresiunii Armatei Roşii, soldată cu ocuparea unei părţi din teritoriul acestui
stat, a unor puncte de interes strategic pentru URSS.
Departe de a-şi fi atins obiectivele propuse, URSS a reuşit să impună
Finlandei, la 12 martie 1940, condiţii de pace dure, care au vizat ocuparea
unei părţi a Kareliei şi a regiunii Salla, a peninsulelor Rybachi şi Hanko
(concesionată URSS pentru 30 de ani), cât şi a patru insule din Golful Finic,
în cea mai mare parte teritorii solicitate de către sovietici în cursul
negocierilor dintre reprezentanţii celor două state în anii 1938-1939.
In primăvara anului 1940, înainte ca Germania să declanşeze ofensiva
pe frontul de vest, se constată, din punt de vedere al analizei geopolitice şi
geostrategice, un aspect interesant, căruia se impune să-i acordăm atenţia
cuvenită.
Prin prevedrile Pactului Molotov-Ribbentrop, URSS, prin presiuni
diplomatice, politice şi acţiuni militare, a ocupat întinse teritorii care,
aparent, îi crea un ascendent faţă de Germania, atât sub aspectul suprafeţei,
cât şi a poziţiei geostrategice:

8 Apud, Andreas Hillgnjber, Hilier, Regeie Carot şi Mareşaliit Antonescu, Editura

Huinanilas, Bucureşti, 1994, p.93
9 Mareşalul Finlandei, Cari Gustat EmilMannerlieiin, Memorii, Editura Militari,

Teritorii ocupate sau aflate sub Teritorii ocupate sau aflate sub
controlul Germaniei controlul URSS
Tara Teritoriu Suprafaţa Tara Teritoriu Suprafaţa
(km2) (km:)
Polonia Ocupat 94000 Finlanda Hanko 117,4
Guvernământul 94000 Karelia 7235,59
Poloniei
TOTAL - 188000 Salla 5872,49
Rybachi —
TOTAL 13225,90
Polonia 201.000
Estonia 45.226
Lctotiia 64.589
Lilu.'inia ^5.200 '
TOTAL GENERAL 389.24o!oir

362
 Suprafaţa ocupată de către sovietici era mai mult decât dublă in raport
cu cea ocupată de către Germania, în plus noile teritorii confereau avantaje
geostrategice Armatei Roşii pentru o eventuală ofensivă spre vest. Intenţia
sovieticilor era revenirea la Marea Baltică, deşi flota nu era dezvoltată astfel
încât să îngrijoreze autorităţile politice şi militare de la Berlin.
Noua frontieră de vest a URSS, ocuparea unor puncte strategice pe
teritoriul Finlandei, a presupus o amplă manevTă de forţe şi mijloace din
cadrul categoriilor de forţe armate care a presupus cheltuieli, eforturi umane
şi materiale senmificative, scoaterea unor importante efective din programul
de pregătire de luptă şi angajarea lor în lucrări de infrastructură militară.
Atuul Germaniei a fost asigurarea liniştii în estul Europei, totală
libertate de acţiune pe frontul de vest, unde înlr-o campanie de 74 de zile a
ocupat teritorii cu o suprafaţă de circa 800000 km", cu o infrastructură
maritimă şi fluvială care au permis ieşirea flotei naziste la oceanul planetar,
să transforme un stat, putere terestră, într-imul terestru-maritim,
Gennania realizase şi dobândise poziţii geostrategice care îi dădeau
speranţa să devină Insula Lumii. Pentru aceasta avea de rezolvat probleme
serioase şi urgente în estul Europei, unde URSS, pe fondul vietoriilor
germane pe frontul de vest s-a pus în mişcare pe toate planurile, primul stat
ameninţat fiind România, asupra căreia, în limitele Pactului Molotov-
Ribbentrop avea libertate de acţiune.
Semnarea Pactului de la Moscova a fost percepută la adevărata
dimensiune la Bucureşti unde, sub diferite fortne, responsabilii politici şi-au
exprimat îngrijorarea.
încă de la 21 august 1939 cănd a fost informat de către Emest
Urdăreanu că Ribbentrop va pleca la Moscova pentru a semna pactul de
neagresiune cu sovieticii, regele Carol al 11-lea nota: '‘Penini noi e câf se
poate de periculos, căci tma din speranţele pe care le aveam de a avea un
spate sau un flanc oareşicum asigurat s-a dus. A'it cred că URSS va merge
mai departe, adică vor participa la un război alături de germani, dar
desigur ne vor putea crea greutăţi în Basarabia’'.'0
Previziunile regelui Carol al 11-lea s-au confinnat câteva zile mai
târziit când s-a cunoscut conţinutul Pactului sovieto-gennan, care la
Articolul 3 prevedea că "In ce priveşte Europa de sud-est. partea sovietică
insistă asupra interesului ei pentru Basarabia. Partea germană a declarat
că manifestă o totală lipsă de interes faţă de aceste teritorii”."

36.1
 10 Carol II, Intre datorie şi pasiune. însemnări zilnice, voi. I, Editura Silex,
Bucureşti, p.405
11 Apud, Ion Giurcă, Anul 1940. Drama României Mari, Editura Pro
Transilvania, Bucureşti, 2000, p.57
într-un moment în care URSS îşi rezolvase problema în Finlanda şi
Ţările Baltice, pe fondul cunoscutelor pregătiri ale Germaniei de a declanşa
ofensiva pe frontul de vest, la Moscova, Veaceslav Molotov făcea o
declaraţie care exprima clar viitoarea atitudine a URSS faţă de Romania;
“Dintre ţările vecine de la Sud - citate de mine - nu avem pact de
neagresiune cu România. Aceasta se datoreaza unei probleme nerezolvate
încâ, adică problema Basarabiei, a cărei ocupare de către România nu a
fost niciodată recunoscută de URSS, cu toate că niciodată nu s-a pus
chestiunea înapoierii Basarabiei pe calea armelor. Acest fapt nu constituie
deci, un motiv pentru agravarea relaţiilor dintre URSS şi Romania".'2
Pe fondul succeselor germane pe frontul de vest. Secţia 2 informaţii
din Marele Stat Major român a previzionat evoluţia situaţiei geopolitice şi
geostrategice în Europa şi în zonă de interes a României, care s-a dovedit a fi
de o exactitate remarcabilă: “Capitularea Franţei marchează desigur un
mare succes pentru armatele germane, dar nu aduce după sine imediat, o
limpezire a situaţiei internaţionale. Rusia sovietică îşi dă seama că mai
devreme sau mai târziu. Germania se va îndrepta şi asupra sa pentru a
desfiinţa comunismul şi a pune mâna pe bogăţiile Ucrainei, mult mai
numeroase şi mai ales mult mai aproape decât fostele sale colonii, sau sau
alte colonii aparţinând Aliaţilor şi de care ar putea, de asemnea, să dispună
în scurtă vreme”.'2
Ocuparea Ţărilor Baltice de către sovietiei în primăvara anului 1940
era detenninată, după aprecierea specialiştilor militari români, de necesitatea
ocupării unor poziţii care să permită respingerea unui atac gennan dinspre
Marea Baltică, în conlinuare susţinându-se că “Aceleaşî necesităţi strategice
ar putea îndreptăţi Rusia Sovietică să-şi îndrepte atenţia sa şi asupra
României, propunându-şi să respingă pe români din Basarabia şi Bucovina
şi eventual, chiar să ducă frontul pe Carpaţii RăsăritenC .'*
Atitudinea URSS era privită din punct de vedere strict geostratcgic,
dar lucrurile erau, cu siguranţă, mult mai complicate, ele ţineau de
geopolitica Rusiei ţariste, exprimată încă din toamna anului 1916.
Atunci, în condiţiile previzibilei înfrângeri a amiatei române de către
trupele Puterilor Centrale, Rusia aliată era preocupată de problemele sale
geopolitice, nicidecum de cele de natură geostrategică privite din punct de
vedere al intereselor României şi normal al Antantei, al cărei scop militar era
înfrângerea Germaniei şi Austro-Ungariei.

364
 La Petrograd se gândea pragmatic, în viitor. România fiind evaluată şi
sancţionată pentru idealurile sale; "Dacă forţele s-ar fi desfăşurat in aşa
mod, încât acordul politic şi militar din 1916, cu România, ar fi fost cu
desăvârşire înfăptuit, un prea puternic stat ar fi fost înfiinţat in Balcani,
compus din Moldova, Muntenia, Dobrogea (România actuală).
Transilvania, Banat şi Bucovina (achiziţii in virtutea tratatului din 1916) cu
o populaţie de aproape 13 milioane. In viitor statul acesta ar fi nutrit cu
anevoie sentimente prieteneşti faţă de Rusia şi el ar fi avut ca ambiţie să
înfăptuiască visele sale naţionale in Basarabia şi in Balcani. In consecinţă,
distrugerea planurilor de mare putere ale României in proporţiile
menţionate, nu se opun intereselor politice ale Rusiei".'5
Prin unnare şi în anul 1940, în viziunea liderilor de la Moscova,
România era o mare putere, aceasta datorită faptului că unirea Basarabiei cu
Ţara în anul 1918 făcuse ca succesoarea Rusiei Ţariste sa piardă o zonă
geoslrategică importantă, în special Dunărea maritimă, cât şi spaţiul dintre
Prut şi Nistru care îi asigura un acces rapid spre Peninsula Balcanică prin
Dobrogea şi Poarta Focşanilor.

12 Ibidem.
13 AMR. fond MSiM, dosar nr.53l, f. 134-136
14 Ibidem., f.135
15 Apud, Romiilus Scişami, Alexandru Ra(iu. România in limpid lăzbondui I916-19IS.
fascicola 8, Bucureşti, aprilie 1920, p. 124
Cei doi jucători geopolitici ai Europei din vara anului 1940, cu viziuni
diferite în privinţa evoluţiei războiului, căutau să manevreze pivoţii
geostrategici (România, Ungaria şi Bulgaria) de o manieră care să le asigure
o poziţionare cât mai avantajoasă a forţelor şi mijloacelor în \ederea
acţiunilor viitoare, care aveau în vedere şi valorificarea elementelor de
potenţial ale acestora - resurse umane şi materiale, infrastructură generală şi
specială, zone geografice de concentrare a forţelor de x aloare strategică.
Presiunile politice, diplomatice şi ameninţările militare, au (acut parte
din arsenalul de mijloace utilizate pentru aplicarea diabolică a principiului
“divide et impera”.
Dintre jucătorii geopolitici şi pivoţii geostrategici amintiţi mai sus.
România, alături de Iugoslavia, era singurul stat din tabăra învingătoare a
primei conflagraţii mondiale care îşi păstrase integritatea teritorială, atât de
contestată de către URSS, Ungaria şi Bulgaria, ultimele sprijinite în
revendicările lor de către guvernele de la Moscova şi de la Berlin.

365
 Capitularea Franţei la 22 iunie 1940 a fost momentul care a declanşat
atacul final asupra României, care în perioada iunie-septembrie 1940 a fost
dezmembrată, cu câştiguri directe pentru URSS, Ungaria şi Bulgaria, cât şi,
poate mai ales, pentru Germania.
Nu ne propunem să prezentăm şi să analizăm acest moment dureros
din istoria României, cu efecte şi în prezent, problema făcând obiectul a
numeroase lucrări apărute din anul 1940 până astăzi.
Dorim doar să aducem în atenţie complexa şi complicata problemă a
mişcărilor teritoriale planificată de către URSS şi Gennania pentru a
controla populaţiile din teritoriile ocupate sau a putea şantaja statele intrate
în zona de influenţă şi dominaţie a Gennaniei.
începutul dezastrului României din anul 1940 se găseşte în acceptarea
ultimatumului sovietic, din 26 iunie 1940, aspect care a rezultat nu din
răspunsurile pe cale diplomatică, ci din atitudinea adoptată în plan militar,
cedarea fără luptă a Basarabiei şi nordului Bucovinei, prin care s-a pierdut o
suprafaţă de 51500 km", din care 6000 km" fără acordul Gennaniei.
Intenţia sovieticilor de ocupare a nordului Bucovinei a atras reacţia
autorităţilor de la Berlin, care i-au transmis lui Vlaceslav Molotov că:
“Reclamarea Bucovinei de către Uniunea Sovietică e ceva nou, Bucovina a
fost in trecut o provincie a coroanei austriacă şi e populată cu germani.
Germania este de asemenea interesată, in mod deosebit, de soarta acestora,
hi ceea ce priveşte restul României, Germania are pentru aceasta interese
economice foarte mari. Aceste interese includ zăcămintele de petro! precum
şi pământul arabil. In consecinfă aşa cum in repetate rânduri am informat
guvernul sovietic. Germania este absolut interesată să prevină
transformarea acestor teritorii in teatru de război”.'1’
Conţinutul telegramei lui Ribbentrop din 25 iunie 1940 evidenţiază că
Germania avea clar stabilite intenţiile sale de natură geopolitică în privinţa
României, faptul că nu era dispusă să accepte o prezenţă militară sovietică la
vest de Prut, care să-i afecteze declarat interesele economice şi, nedeclarat,
cele geostrategice. Aceste aspecte ne determină să susţinem că rezistenţa
annatei române între Nistru şi Prut ar fi fost o necesitate obiectivă, iar
efectele acesteia ar fi fost pozitive pe termen mediu şi lung.
Istoria demonstrează că naţiunile care şi-au apărat integritatea
teritorială, chiar învinse, pentru o perioadă intrate sub stăpânire străină, au
câştigat opinia publică internaţională de partea lor, iar ulterior au fost
sprijinite în realizarea idealurilor naţionale.
în anul 1940 factorii de decizie politică şi militară de la Bucureşti
aveau exemplul polonezilor şi finlandezilor care, într-o inferioritate militară

366
cantitativă şi calitativă, nu au cedat fără luptă teritoriile revendicate de către
sovietici şi germani.
Susţinând revendicările Ungariei şi Bugariei, Germania şi Italia au
făcut presiuni asupra guvernului de la Bucureşti, care, total dezorientat şi
incapabil să gestioneze o situaţie de criză, a

16 Apud, Ion Giurcâ, Op.cil,, p.59

cedat partea de nord-vest a ţării (43492 km') regimului horthyst de la
Budapesta, a semnat Tratatul de la Craiova, prin care Cadrilaterul (6921
km:) a fost înapoiat Bulgariei.
Sintetizate, datele privind cedările teritoriale din vara şi toamna anului
1940 se prezintă astfel:

Detalii TOTAL
Denumirea Suprafaţa Populaţie Suprafaţa Populaţie
TeritorîK. zonei (km:) (km:)
cedate cedate
Basarabia 44500 3200000 51840 4135000
Nordul 6000 900000
URSS Bucovinei
Ţinutul 340 35000
Hertei
Ungariei Partea de 43492 2667000 43492 2667000
NV a
României
Bulgariei Cadrilaterul 6921 410000 6921 410000
TOTAL - - - 102253 7212000

Cedările teritoriale au avut ca efect imediat diminuarea semnificati\ ă

a teritoriului şi populaţiei ţării, cu consecinţe în toate planurile:

—^^Detalii Iunie 1940 Septembrie Procent

Indicatori^— 1940 pierderi
Suprafaţă 295641 193336 34,28%
Populaţie 20570398 13358398 36,07%

O analiză sumară a problematicii mişcărilor teritoriilor româneşti în

favoarea URSS şi a celor două state sprijinite de către Gennania şi Italia în
satisfacerea revendicărilor fomiulate duce la constatarea că: teritoriul
Basarabiei oferit de Gennania URSS şi cedat fără luptă de către România era

357
cu 1008 km2 mai mare ca suprafaţă decât cel acordai Ungariei prin Dictatul
de laViena din 30 august 1940; teritoriul românescc ocupat de către URSS în
anul 1940 - 51840 km2 era cu 1427 km2 mai mare decât cel acordat de către
Germania şi Italia, Ungariei şi Bulgariei; dacă URSS ar fi ocupat doar
Basarabia, cu 45500 km", teritoriul oferit Ungariei şi Bulgariei ar fl fost cu
4913 km2 mai mare decât cel acordat de către Germania prin Pactul
Mololov-Rjbbentrop; prin ruperea nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţei,
URSS a tranşat în favoarea sa o suprafaţă de 1427 km2, important atat sub
aspect cantitativ, cât şi prin poziţia geostrategică a acestor teritorii, de unde
se deschidea o importantă direcţie de operaţii, cea din Valea Şiretului.
Suprafeţei de 51840 km2 cedate fără luptă sovieticilor în lunile iunie-
iulie 1940, trebuie adăugată cea de 25,75 kjn2, ocupată în toamna anului
1940 în zona Deltei Dunării17:

17 Prof. dr. Augustin Deac, Din istoria Ucrainei, Editura Europa Nouă,

Data ocupării Teritoriu ocupat Suprafaţa (km2) Total suprafaţă

(km2)
Insulele Tătarii 7,5
Mare
26 octombrie Insula Dalerul 5,5 15,75
1940 Mare
Insula Dalerul 2.5
Mic
Insula Maican 0,25
5 noiembrie 1940 Insula Limba 10,0 10,00
TOTAL GENERAL 25,75

Prin urmare, teritoriul ocupat de către URSS în detrimentul României

în anul 1940 a fost de 51865,75 lan2, reprezentând 17,54% din suprafaţa ţării
înainte de rupturile teritoriale.
URSS a trecut în timp scurt la organizarea teritoriilor româneşti
ocupate în vara anului 1940, astfel că, la 2 august, Sovietul Suprem al
URSS, “venind in întâmpinarea doleanţelor oamenilor muncii din
Basarabia, ale oamenilor muncii din Republica Autonomă Sovietică
Socialistă Moldovenească privind reunirea populaţiei moldoveneşti din
Basarabia cu populaţia moldovenească din R.A.S.S Moldovenească''^, a
hotărât formarea RSS Moldovenească unională în care “se includ oraşele
Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Dubăsari, Camenca, Răbnifa, Slobozia şi
Tiraspol ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, oraşul

368
Chişinău şi Judeţele Bălţi, Chişinău, CaUui, Orhei şi Soroca ale
Basarabier.'9
Celelalte teritorii ale Basarabiei, la nord şi sud, au fost trecute în
componenţa Ucrainei, astfel că frontiera nou createi Republici Sovietice
Socialiste Moldoveneşti a fost stabilită printr-un Decret al Prezidiului
Sovietului Suprem al URSS, din 4 noiembrie 1940.
împărţirea administrativă dată teritoriilor româneşti ocupate de către
URSS în anul 1940 a avut la bază considerente exclusiv geopolitice, care au
vizat, în primul rând, distrugerea unităţii românilor dintre Prut şi Nistru,
diminuarea ponderii acestora la nivelul republicii şi judeţelor, aspect
accentuat şi prin expulzarea populaţiei româneşti în alte zone ale URSS, cât
şi prin colonizarea ruşilor şi ucrainienilor în acest spaţiu.
Practic, până la sfârşitul anului 1940, toate teritoriile româneşti cedate
URSS, Ungariei şi Bulgariei au fost supuse unei organizări, care a avut la
bază destructurarea a tot ce era românesc, totul gândit pentru o perioadă
îndelungată.
Consecinţele asupra populaţiei româneşti, asupra instituţiilor laice şi
bisericeşti care trebuiau să o deservească au fost dezastruoase, cele mai
multe aspecte făcând obiectul unor ample lucrări şi studii apărute în ultimii
70 de ani.
Cedările teritoriale din vara şi toamna anului 1940 au avut efecte
geostrategice de nedorit pentru România, dar, în acelaşi timp, favorabile
statelor care au impus sau beneficiat direct de acestea. Germania, URSS şi
Ungaria au fost principalele beneficiare ale mutaţiilor geostrategice în
legătură cu spaţiul românesc.
Realizarea României întregite asigurase o întindere şi o configuraţie a
teritoriului apropiată de ideal, cu forma ei eliptică, era una dintre ţările "cele
mai bine echilibrate sub raportul hotarelor, căci ne arată numărul cel mai
redus de kilometri de graniţă, faţă de suprafaţa ce o închid".'0

18 Apud, Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia,

Editura Universitas, Chişinău, 1991, p.93
19 Ibidem.
20 Mihai D. David, Probleme de ordin Geopolitic ale locului şi spaţiului
ocupate de statul român, în E.l. Eniandi, Gh. Buzatu, V.S: Cucu,
Geopolitica, Editura Glasul Bucovinei, laşi, 1944, p. 108

369
 Raportul suprafaţă, lungimea frontierei era unul dintre cele mai bune
din Europa, 90 km" pentru un km de frontieră, constatându-se în unna unei
analize detaliate a conturului acesteia că “In cazul apărării coniralaciirilor
exterioare linia se simplifică în aşa mod că putem socoti raportul de
lungime la suprafaţă, corespunde I Km lungime la 100 hn2 de suprafaţă”}'
Aprecieri dintre cele mai bune, în acord cu realitatea, se faceau în
legătură cu caracteristicile frontierei de stat, din totalul de cca 3400 km,
2160 km reprezentau frontieră naturală (621 km pe Dunăre, 925 km pe
Nistru, 454 ktn litoral, 160 km în zona montană).
Ce a rezultat în urma cedărilor teritoriale!? în primul rând diminuarea
suprafeţei ţării a avut ca urmare realizarea unui dezechilibru în privinţa
raportului dintre suprafaţa şi lungimea frontierei de apărat.
Noua frontieră cu URSS, deşi cu aproape 300 de km mai mică,
aparent mai uşor d apărat în privinţa cantităţii de forţe şi mijloace necesare,
prezenta mari dezavantaje, în raport cu apărarea pe Nistru, din cel puţin
câteva considerente: valoarea ca obstacol a Nistrului era net superioară
comparativ cu a Prutului, având în vedere caracteristicile cursurilor de apă;
spaţiul dintre Nistru şi Prut asigură o adâncime corespunzătoare pentru
realizarea dispozitivului la nivel strategic, operativ şi tactic; spaţiul dintre
cele două cursuri de apă dispunea de suficiente resurse materiale care să
asigure necesarul pentru structurile militare destinate apărării frontului de
est.
Evacuarea fără luptă a Basarabiei şi nordului Bucovinei a pennis
trupelor sovietice să ajungă în zona nordică a Carpaţilor Orientali (în
Bucovina), au ieşit pe râul Prut a cărui valoare ca obstacol era redusă. Mai
mult, spaţiul dintre Prut şi Şiret, chiar până în Carpaţii Orientali nu oferea o
adâcime suficientă pentru realizarea dispozitivului strategic, îngreuna
manevra din adâncime spre faţă, datorită numămlui redus de treceri
pennanente peste Şiret.
Ocuparea nordului Bucovinei asigura trupelor sovietice o poziţionare
care le pennitea declanşarea ofensivei pe direcţia Cernăuţi, Şiret, Roman,
Bacău, Focşani, fapt ce favoriza întoarcerea apărării organizate pe Prut.
Prezenţa trupelor sovietice între Prut şi Nistru, utilizarea de către
armată a infrastructurii existente, asigura posibilitatea lovirii unor obiective
strategice de pe teritoriul României: Capitala, Valea Prahovei, Constanţa,
s.a.
Noua configuraţie a frontierei româno-ungare era de asemenea, total
dezavantajoasă pentru apărarea teritoriului naţional, în special în spaţiul
dintre Carpaţii Occidentali şi Caipaţii Orientali, adversarul având condiţii

370
favorabile pentru concentrarea a numeroase forţe în Câmpia Transilvaniei,
depresiunile Maramureş, Giurgeu, Ciuc şi parte din Depresiunea Braşov.
Ofensiva putea fi uşor de declanşat pe direcţiile; Cluj, Alba lulia,
Târgu Mureş, Braşov; Sfântu Gheorghe, trecătorile din Carpaţii de Curbură;
din depresiunile Giurgeu şi Ciuc spre trecătorile din Carpaţii Orientali.
Prin pierderea unei părţi însemnate din teritoriul naţional cedat
Ungariei, a fost destructurat în defavoarea României sistemul de comunicaţii
feroviare din Transilvania, astfel că transporturile de marfa, personal şi
speciale erau greu de executat din punct de vedere al fluxului circulaţiei, a
legăturilor normale, coerente şi eficiente.
Traseele de cale ferată Braşov - Arad şi Braşov-Sighişoara-Teiuş erau
insuficiente pentru nevoile de transport, în condiţiile în care comunicaţiile
feroviare de pătrundere se limitau doar la cele de la Vinţu de Jos, Teiuş,
Aiud, Sibiu, Mediaş şi Blaj.
Satisfacerea revendicărilor Ungariei şi Bulgariei, a asigurat Germaniei
impunerea unui control general asupra celor două state şi asupra României,
care, prin presiuni politice, diplomatice, economice şi militare, folosind şi
avantajul în privinţa problemelor teritoriale, se vedeau nevoite să acţioneze
aşa cum se dicta de la Berlin.

21 Ibidem.
Liderii politici de la Budapesta, Bucureşti şi Sofia, au fost nevoiţi să
acţioneze după nevoile geostrategice ale Germaniei, care nu excludea orice
mijloc de acţiune pentru a le ţine sub control.
Practic, prin instituirea controlului asupra Ungariei, României şi
Bulgariei, Germania valorifica începând cu toamna anului 1940, tot ce era în
interestil ei de pe suprafaţa de cca 453500 km:, întâmplător sau nu, aproape
cât suprafaţa pe care URSS a ocupat-o în anii 1939-1940, în virtutea
prevederilor Pactului Molotov-Ribbentrop.
Diferenţa dintre regimul stabilit acestor teritorii de către URSS şi
Germania era evidentă şi, credem, în favoarea regimului de la Berlin.
în timp ce URSS a impus în teritoriile ocupate regimuri politice,
economice de administrare locală specifice ideologiei comuniste şi a
practicat pe scară largă strămutarea populaţiei autohtone. Germania a făcut
din cele trei state, de voie sau de nevoie, aliaţi cel puţin credibili pentru
acţiunea pe care urma să o intreprindă.
Privit în ansamblu, teritoriul celor trei state care au intrat în sfera de
influenţă germană aveau o importanţă geostrategică excepţională din
perspectiva acţiunilor împotriva Iugoslaviei, Greciei şi URSS.

371
 Raportul suprafaţă, lungimea frontierei era unul dintre cele mai bune
din Europa, 90 km2 pentru un km de frontieră, constatându-se în unna unei
analize detaliate a conturului acesteia că “în cazul apărării coniralacurilor
exterioare linia se simplifică în aşa mod că putem socoti raportul de
lungime la suprafaţă, corespunde I Km lungime la JOO km2 de suprafaţă”?'
Aprecieri dintre cele mai bune, în acord cu realitatea, se făceau în
legătură cu caracteristicile frontierei de stat, din totalul de cca 3400 km,
2160 km reprezentau frontieră naturală (621 km pe Dunăre, 925 km pe
Nistru, 454 km litoral, 160 km în zona montană).
Ce a rezultat în urma cedărilor teritoriale!? în primul rând diminuarea
suprafeţei ţării a avut ca urmare realizarea unui dezechilibru în privinţa
raportului dintre suprafaţa şi lungimea frontierei de apărat.
Noua frontieră cu URSS, deşi cu aproape 300 de km mai mică,
aparent mai uşor d apărat în privinţa cantităţii de forte şi mijloace necesare,
prezenta mari dezavantaje, în raport cu apărarea pe Nistru, din cel puţin
câteva considerente: valoarea ca obstacol a Nislmlui era net superioară
comparativ cu a Prutului, având în vedere caracteristicile cursurilor de apă;
spaţiul dintre Nistru şi Prut asigură o adâncime corespunzătoare pentni
realizarea dispozitivului la nivel strategic, operativ şi tactic; spaţiul dintre
cele două cursuri de apă dispunea de suficiente resurse materiale care să
asigure necesarul pentru structurile militare destinate apărării frontului de
est.
Evacuarea fără luptă a Basarabiei şi nordului Bucovinei a permis
trupelor sovietice să ajungă în zona nordică a Carpaţilor Orientali (în
Bucovina), au ieşit pe râul Prut a cărui valoare ca obstacol era redusă. Mai
mult, spaţiul dintre Prut şi Şiret, chiar până în Carpaţii Orientali nu oferea o
adâcime suficientă pentru realizarea dispozitivului strategic, îngreuna
manevra din adâncime spre faţă, datorită numărului redus de treceri
permanente peste Şiret.
Ocuparea nordului Bucovinei asigura trupelor sovietice o poziţionare
care le permitea declanşarea ofensivei pe direcţia Cernăuţi, Şiret, Roman,
Bacău, Focşani, fapt ce favoriza întoarcerea apărării organizate pe Prut.
Prezenţa trupelor sovietice între Prut şi Nistru, utilizarea dc către
annată a infrastructurii existente, asigura posibilitatea lovirii unor obiective
strategice de pe teritoriul României: Capitala, Valea Prahovei, Constanţa,
s.a.
Noua configuraţie a frontierei româno-ungare era de asemenea, total
dezavantajoasă pentru apărarea teritoriului naţional, în special în spaţiul
dintre Carpaţii Occidentali şi Carpaţii Orientali, adversarul având condiţii

370
favorabile pentru concentrarea a numeroase forţe în Câmpia Transilvaniei,
depresiunile Maramureş, Giurgeu, Ciuc şi parte din Depresiunea Braşov.
Ofensiva putea fi uşor de declanşat pe direcţiile: Cluj, Alba lulia,
Târgu Mureş, Braşov; Sfăntu Gheorghe, trecătorile din Carpaţii de Curbură;
din depresiunile Giurgeu şi Ciuc spre trecătorile din Carpaţii Orientali.
Prin pierderea unei părţi însemnate din teritoriul naţional cedat
Ungariei, a fost destructurat în defavoarea României sistemul de comunicaţii
feroviare din Transilvania, astfel că transporturile de marfă, personal şi
speciale erau greu de executat din punct de vedere al fluxului circulaţiei, a
legăturilor normale, coerente şi eficiente.
Traseele de cale ferată Braşov - Arad şi Braşov-Sighişoara-Teiuş erau
insuficiente pentru nevoile de transport, în condiţiile în care comunicaţiile
feroviare de pătrundere se limitau doar la cele de la Vinţu de Jos, Teiuş,
Aiud, Sibiu, Mediaş şi Blaj.
Satisfacerea revendicărilor Ungariei şi Bulgariei, a asigurat Germaniei
impunerea unui control general asupra celor două state şi asupra României,
care, prin presiuni politice, diplomatice, economice şi militare, folosind şi
avantajul în privinţa problemelor teritoriale, se vedeau nevoite să acţioneze
aşa cum se dicta de la Berlin.

21 Ibidem.
Liderii politici de la Budapesta, Bucureşti şi Sofia, au fost nevoiţi să
acţioneze după nevoile geostrategice ale Gennaniei, care nu excludea orice
mijloc de acţiune pentru a le ţine sub control.
Practic, prin instituirea controlului asupra Ungariei, României şi
Bulgariei, Germania valorifica începând cu toamna anului 1940, tot ce era în
interesul ei de pe suprafaţa de cca 453500 km", întâmplător sau nu, aproape
cât suprafaţa pe care URSS a ocupat-o în anii 1939-1940, în virtutea
prevederilor Pactului Molotov-Ribbentrop.
Diferenţa dintre regimul stabilit acestor teritorii de către URSS şi
Gennania era evidentă şi, credem, în favoarea regimului de la Berlin.
în timp ce URSS a impus în teritoriile ocupate regimuri politice,
economice de administrare locală specifice ideologiei comuniste şi a
practicat pe scară largă strămutarea populaţiei autohtone. Germania a făcut
din cele trei state, de voie sau de nevoie, aliaţi cel puţin credibili pentru
acţiunea pe care urma să o Întreprindă.
Privit în ansamblu, teritoriul celor trei state care au intrat în sfera de
influenţă gennană aveau o importanţă geostrategică excepţională din
perspectiva acţiunilor împotriva Iugoslaviei, Greciei şi URSS.

371
 Operaţiunile militare din anul 1941 confimiă pe deplin afirmaţia de
mai sus.
In concluzie, cel puţin pentru perioada 1939-1941, la nivelul zonei
Europei Centrale şi de Est, cât şi a unei părţi din Peninsula Balcanică, în
disputa dintre cei doi jucători geopolitici (URSS şi Germania), guvernul de
la Berlin a reuşit să domine pivoţii geostrategici, cea sacrificată fiind
România, din considerente care nu ţineau atât de istoria apropiată a relaţiilor
româno-germane, cât de poziţia sa geostrategică deosebit de importantă ia
acea dată, în raport cu interesele promovate de către liderul de la Berlin.
Situaţia geopolitică şi geostrategică din Europa în anul 1940, în
special după capitularea Franţei, a făcut din România o ţară indispensabilă
pentru interesele Germaniei care, căutând să aibă în Ungaria şi Bulgaria doi
aliaţi fideli, au sacrificat un stat care în perioada 1941-1944 s-a dovedit a fi
un aliat incomod, dar fidel şi, mai ales, util sub toate aspectele.
Putea fi evitată o asemenea situaţie? Răspunsul este greu de formulat.
Credem că o rezistenţă asumată în faţa pretenţiilor URSS de cedare a
Basarabiei şi nordului Bucovinei ar fi schimbai datele problemei.
Cum? Nici la această întrebare nu se poate da un răspuns. Dar, posibil,
războiul ar fi luat un alt curs din care România nu putea să iasă mai rău decât
aşa cum i-a fost hărăzită soarta în anii 1944-1945, pe fondul altor interese
geopolitice şi geostrategice, de această dată a altor Jucători geopolitici.

The year 1940 was warked by coiilimiing dispute to win spheres of

influence in Central and Eastern Europe, behveen Cerinany and URSS
regarding geopolitical and geostrategic interests of the two powers that
bave governed relalions with famoiis Molotov-Ribbentrop pact ofAugust 23,
1939. The great politica! activity, diplomatic and militaiy of both countries,
their expansionist tendencies were reflected directly on the countries in this
part of the continent, which is in pre-war systein of collective security
through bilateral political-inilitaiy relations. Subsecjuently, Czechoslovakia,
Poland and Romania, have been victims of geopolitical and geostrategic
interests of Gennany first, that to achieve its objectives to use the entire
arsenal offorces and ineans. Romania, on the countiy's fund management
inability, to properly resolve a crisis, ended in 1940 by being scrapped,
becoming a satellite of Gennany, vital to achieving its objectives in the East
and the Balkan Peninsula.

372
 DIN ISTORIA LAGĂRULUI DE PRIZONIERI DIN
TIMIŞOARA (APRILIE 1941-IUNIE 1945)

Constantin C. Gomboş, Elena Asta Gombo; - Timişoara

Intr-o Europă în care libertatea individului este pusă pe primul plan,a aduce
la cunoştinţa oamenilor tema existenţei unui lagăr de prizonieri din cel de al
doilea război mondial,este după părerea noastră ,un gest de respect pentru
suferinţele înaintaşilor
indiferent de tabăra în care s-au aflat,un semn de normalitate. Studiul acestei
teme a fost cu totul interzis până după anul 1989,pentru varii motive.mai
ales pentru a nu stânjeni relaţiile, şi aşa fragile, dintre regimul comunist din
România şi cel din U.R.S.S.
Când s-au pus fundaţiile actualului Liceu Agricol din Timişoara,de pe Calea
Aradului au fost descoperite o mulţime de oseminte.S-a crezut iniţial,că ar
putea fi gropi comune ale celor decedaţi în urma epidemiile de ciumă care au
bântuit cetatea Timişoarei în sec.XVII-XVIII.Cercetătorii Muzeului
Banalului au continuat investigaţiile şi au descoperit că osemintele provin de
la gropile comune ale fostului lagăr de prizonieri din perioada ultimei
conflagraţii mondiale.Cercetările noastre făcute la Arhivele Militare
Naţionale de la Piteşti,la Direcţia judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale,din
presa vremii şi mărturiile unor supravieţuitori ,ne-au detenninat să stabilim
cu precizie perioada de funcţionare a lagărului ,sub cele trei administraţii
militare: germană, română şi sovietică,condiţiile de trai (
hrană,echipare,igienico-sanitare) ,relaţiile interumane ş.a ETAPELE DE
FUNCŢIONARE ALE LAGĂRULUI:
1,ADMINISTRAŢIA MILITARĂ GERMANĂ ( aprilie-
noiembrie 1941)
în vederea atacării Iugoslaviei şi nimicirea ei în cel mai scurt
timp,Hitler a semnat Ia 27 martie 1941, Directiva Operativă pentru Operaţia
25,ordonând O.K.W-ului şi O.K.H-ului să o aplice în practică.Sunt destinate
iniţial 50 de divizii ,24 gennane şi 23 italiene,6 brigăzi ungare şi cca.2.000
de avioane. 'La Timişoara,pe Calea Aradului
este amenajată locaţia pentru Corpul 41 moiomecanizat( Panzer) comandat
de g-l.ll.
Georg Hans Reinhardt.Corpul avea în compunerea sa Divizia 2-a blindată
S.S „ Das Reich”comandată de g-l.lt.Paul Hauser.2 Tabăra( lagărul) a fost
realizată de finna germană Todt,cu localnici din zonă.

373
 La 6 aprilie 1941,ora 05.15,puternice grupări de forţe germane
,italiene, ungare şi bulgare atacă Jugoslavia.Concomitent ,Flola 4 aeriană a
bombardat intens oraşele Belgrad,Skoplje,Kumanovo,Nis,Zagreb ,Ljubliana
ş.a.J Acţiunile militare se succed cu repeziciune .Prinsă în cleşte,cu toată
rezistenţa eroică,armata sârbă este înfrântă şi obligată să capituleze.La
Belgrad,în localul fostei ambasade cehoslovace,
A.Cinkar-Markovic şi g-lul. R.Jankovic semnează ,în faţa feldmareşalului
von Weichs şi a colonelului italian Bonfati,actul de capitulare .Cele 12 zile
de lupte s-au soldat cu mii de morţi din partea jugoslavă ,cu 254.000-
345.000 de prizonieri luaţi de gennani şi alţi 30.000 de italieni.Apropierea
României de teatrul de război balcanic a detenninat Misiunea Militară
Germană ,în aprilie 1941,să organizeze în ţară mai multe lagâre,în locurile
unde fuseseră cantonate trupele gennane înaintea atacării Jugoslaviei,în care
vor fi aduşi prizonierii jugoslavi capturaţi.Vor fi realizate lagăre germane la:
Budeşti (Ilfov),Săcălaz şi Timişoara( Timiş-Torontal ),Bălănoaia şi Remus(
Vlaşca),Orşova ( Severin),Tumu Măgurele ( Teleorman ) şi Craiova ( Dolj).(
‘'prizonierii trebuiau să fie ţinuţi în aceste lagăre numai o scurtă perioadă de
timp ,apoi,să fie expediaţi înGermania după triere,ca forţă de muncă.Cazarea
şi hrănirea fiind asigurate de gennani.Comportamentul învingătorilor faţă de
prizonierii jugoslavi ( nu li s-a asigurat apă,hrană şi echipament) a provocat
indignare în rândul populaţiei româneşti şi sârbe din Banat.
Ziarul „Dacia”,( an Ill,nr.l0 din 24 aprilie 1941),publică ştirea:”Prizonieri
sârbi la Timişoara”.încă de la începutul ostilităţilor germano-jugoslave au
trecut prin Timişoara grupuri mai mici sau mai mari de prizonieri sârbi
,majoritatea fiind duşi la Săcălaz ,unde s-a amenajat un mare lagăr pentru
colectarea lor.După victoria armatelor germane în Iugoslavia convoaiele de
prizonieri sârbi ,în trecerea prin Timişoara, autorităţile militare au amenajat
un alt lagăr pe Calea Buziaşului,la cărămidăria din faţă Vămii
comunale.Printre „jugoslavii” capturaţi se găsesc prizonieri de toate
naţionalităţile: sârbi,germani,români,unguri,croaţi.După unele zvonuri
,autorităţile germane vor face o triere a acestora ,menţinând în captivitate
numai prizonierii de origine sârbească şi trimiţând la vetrele lor pe germani
,pe români,unguri şi croaţi”. Populaţia Timişoarei ,în special sârbii au sărit
în ajutorul conaţionalilor lor,aducând pentru aceştia pâine,alimente,tutun ,
săpun şi haine.
Lagărul de pe Calea Aradului,a funcţionat în perioada aprilie-noiembrie
1941.Era înconjurat de două rânduri cu sârmă ghimpată ,cu un spaţiu de
1,5-2 metri între ele,iar la colţuri se aflau foişoarele de pază dotate cu
proiectoare şi mitraliere.Cele 50 de barăci pentru prizonieri ( 170in lungime-
6 metri lăţime),erau construite din lemn şi se sprijineau pe suporţi de

374
cărămidă şi puteau adăpost între 200-400 de oameni.în interior aveau paturi
din lemn cu 3 rânduri de priciuri cu rogojini.Lagărul avea în interior: un
pavilion de comandament şi administrativ,barăci pentru militarii din pază
,personal şi prizonieri,bucătărie,infinnerie,loc de carantină,magazii de
alimente ,carburanţi şi echipament,remize pentru maşini şi căruţe,depozit de
muniţie,săli de mese,arest,latrine,băi,ş.a.Prizonierii erau aduşi cu trenul
,fiind debarcaţi în incinta fostei Manutanţe ( azi „Bega Pam”).De
aici,încolonaţi şi sub pază,erau duşi în lagăr ,luaţi in evidenţă şi triaţi.In
timpul acestor tranzitări au fost şi cazuri de decese,din cauza rânilor,a
epuizării fizice sau împuşcaţi la încercările de evadare.Sunt cunoscute
cazurile a 14 prizonieri sârbi ,a căror loc de veci se află în Cimitirul Eroilor
din Timişoara. Existenţa în rândul prizonierilor ,.jugoslavi”a multora de
origine română din Valea Timocului şi Banatul Sârbesc,a detenninat
intervenţia generalului Ion Antonescu la Hitler pentru a fi predaţi Armatei
Române şi apoi,eliberaţi.O comisie formată din doi ofiţeri superiori români
şi unul gennan ,al cărei preşedinte a fost înr.Bădiceanu Ion ( R.l Art.) a
executat trierea în lagărele de la Săcălaz şi Timişoara.Prizonierii români au
fost încartiruiţi apoi,cu sprijinul organelor locale,în comunele
Ghiroda,Remetea Mare,Bucovăţ şi Moşniţa Veche.Au fost identificaţi 1.925
de oameni din peste 80 de localităţi din Valea Timocului şi Banatul
Sârbesc.5Locuitorii aşezărilor româneşti au ajutat prizonierii cu
alimente,echipament,ţigări ,bani şi cu multă căldură sufletească.Au fost
organizate ,sub conducerea g.l.-ului Comeliu Dragalina,întâlniri ale
populaţiei cu prizonierii.în articolul „Un suflet,un sânge ,un pământ.Istorice
momente de înălţare românească la Remetea Mare şi Ghiroda unde sunt
încartiruiţi prizonierii români din fosta annată ,,jugoslavă”este redată
această manifestare deosebită ,de comuniune românească6 între 29 mai şi 2
iunie 1941,însoţiţi de delegaţi ofiţeri din Annata Română,foştii prizonieri
din annata jugoslavă sunt repatriaţi.„în toate satele româneşti din fosta
Jugoslavie-se arată într-un document al vremii-donuieşte un entuziasm
înflăcărat românesc ,mai ales că cei veniţi acasă au povestit modul cum au
fost trataţi şi primiţi de către populaţia românească până în clipa când au
pornit spre vetrele lor.Toţi au speranţa că în curând vor fi uniţi cu România
şi că Dunărea nu va mai fi graniţă între ei şi fraţii lor de acelaşi sânge de
aici”.7
Prizonierii sârbi rămaşi în lagăr ,până la sfârşitul lunii noiembrie
1941,vor fi îmbarcaţi în vagoane de marfă şi duşi în Germania la muncă
forţată,unde majoritatea îşi vor găsi sfârşitul.

375
 2.LAGĂRUL DE PRIZONIERI NR.17 TIMIŞOARA SUB
ADMINISTRAŢIE MILITARĂ ROMÂNEASCĂ( nov. 1941-septembrie
1944)

In zorii zilei de 22 iunie 1941,Radio Bucureşti difuza Proclamaţia

Conducătorului Statului ,g-lul Ion Antonescu : „Ostaşi ,vă ordon .Treceţi
Prutul ! Zdrobiţi vrăjmaşul de la răsărit şi miază noapte.Dezrobiţi din jugul
roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia
străbună !”8
România a intrat în război .alături de Germania .împotriva U.R.S.S.
..Războiul sfânf’sau ..Războiul reunirii naţionale din 1941-1944”,condus de
Ion Antonescu-subliniază istoricul Gheorghe Buzatu- având în vedere
situaţia concretă şi ţelurile campaniei ( eliberarea provinciilor răşluite şi
zdrobirea comunismului) a purtat .de la un capăt la altul .un caracter naţional
şi popular.România n-a luptat pentru nimic altceva decât pentru a-şi recupera
fiii şi pentru a impune recunoaşterea dreptului ei9”.
în Campania din Est desfăşurată de Armata Română .desfăşurată între 22
iunie 1941-
20 august 1944.în urma luptelor din
Bucovina.Basarabia.Transnistria.Odessa.Kerci.
Cotul Donului.Caucaz .Stepa Calmucă şi Stalingrad.au fost capturaţi 91.060
militari ai Armatei Roşii.Dintre aceştia 82.090 au fost intentaţi în România
,în cele 12 lagăre de prizonieri.ceilalţi 8.960 prizonieri au fosl.o
parte.intemaţi în lagărele din Transni-
slria.iar o altă parte .a fost preluată de trupele germane10.
în lagăre .regimul prizonierilor de război era cel prevăzut în
Convenţia de la Geneva din anul 1928,România fiind semnatara ei.La 6
noiembrie 1941,în conformitate cu Ord.nr.13.124 din 4 nov.1941 al Marelui
Cartier General s-a înfiinţat în subordinea M.St.Mj.al Amiatei
Române.Comandamentul Lagărelor de Prizonieri din România.La 1
apr. 1943 acesta îşi schimbă denumirea şi devine Secţia Prizonieri de război
.La 18 sept. 1943 aceasta trece în subordinea Secretariatului de Stat al
Armatei de Uscat.Secţia era organul de conducere şi control al M.St.Mj din
punct de vedere al organizării, administrativ.disciplinar şi al întrebuinţării
prizonierilor aflaţi în lagărele din ţară.
Lagărul de prizonieri nr.l7 Timişoara a funcţionat în perioada 20
nov. 1941-mai 1945 în locaţia fostului lagăr gennan de pe Calea Aradului,
apoi.din septembrie 1944 şi până la lichidare.în mai 1945,1a
Păulişjud.Arad.fiind lagăr de colectare a prizonierilor luaţi pe Frontul de
Vest de către A 1 şi A 4 române. A avut comandanţi pe: It.col Dumitru

376
Solomonescu ( 1941-1942), mr.Ciocan Dumitru ( 1942-1944) şi mr.Mihai
Cavaropol ( 1944-1945). Lagărul putea adăposti 5.000 de prizonieri ,în cele
50 de barăci din lemn.Avea patru secţii,fiecare cu 400-500 prizonieri.Pentru
fiecare secţie erau destinaţi; un ofiţer,trei subofiţeri şi 70 militari
trupă.Lagărul era sub jurisdicţia C 7 Teritorial .Aprovizionarea lagărului se
făcea din depozitele garnizoanei Timişoara,de la Manutanţă,prin rechiziţii şi
cumpărări directe de la furnizorii particulari.Prizonierii Sovietici,ofiţeri erau
separaţi de subofiţeri şi trupă,având un regim special.Nu erau puşi la muncă
şi hrana era echivalentă cu a elevilor români din şcolile militare.Trupa ,avea
echivalentul la hrană şi asistenţă sanitară asemenea celor din armata
română.Cei valizi erau repartizaţi la muncă în Timişoara şi în alte judeţe:
228( jud.Arad),! 148( Caraş) ,3.941( Severin),116 ( Mehedinţi),30 (
Sibiu),350 (Timiş-Torontal)" în Raportul informativ pe perioada 15-31
dec.l942,întocmit conform Ord.M.St.Mj,-Secţia Prizonieri de război
nr.75.o941 şi al Ord.C 7 T nr.15.138 şi nr.9789 din 29
nov.l942,comandanlul lagărului,ini.Dumitru Ciocan raporta eşaloanelor
superioare: „ Starea de spirit şi atitudinea prizonierilor : liniştilă.Moralul
bun,prizonierii fiind mulţumiţi de tratamentul ce li se aplică.Se folosesc doi
prizonieri ruşi de încredere care cunosc limba română.Disciplina: nu s-a
produs nici un act de indisciplină.Prizonierii respectă ordinul cuprinzând
datoriile acestora.Toţi prizonierii sunt supuşi legilor şi regulamentelor
Alinatei Române.Nu au fost acte de sabotaj,rebeliune sau evadare”.La 3
dec.1942 în lagăr erau 3.300 prizonieri şi 210 ostaşi români de pază.în
martie 1943,în lagăr erau internaţi 7.459 prizonieri din care 1.767
ofiţeri.12Cu toate măsurile igienico -sanitare severe luate de conducerea
lagărului şi serviciul medical de la Spitalul Militar din Timişoara au fost şi
cazuri de îmbolnăviri de tifos exantematic.adus de prizonieri din alte lagăre
sau transportaţi direct de pe front.Au decedat peste 150 de prizonieri .aceştia
fiind înhumaţi în gropi individuale ,după ritul creştin ortodox,din preajma
lagărului.
Societatea Naţională de Cruce Roşie.Filiala Timişoara,prin d-na Zoe
Coste,preşedintă,a sprijinit îmbunătăţirea traiului prizonierilor.aducănd de
sărbători şi cu alte prilejuri, ,aliniente,îmbrăcărainte,ţigări,medicamente ş.a
care au fost distribuite acestora.
Prizonierii primeau ziare,cărţi religioase şi poştale pentru corespondenţă cu
cei de acasă.în luna iulie 1943,o delegaţie a Societăţii Naţionale de Cruce
Roşie din România însoţită de autorităţile militare şi civile locale a vizitat
lagărul de prizonieri.Raportul
înaintat Secţiei de prizonieri din M.St.Mj.la 24 iulie 1943,menţiona că la
Timişoara ofiţerii ruşi „sunt foarte mulţumiţi de tratamentul extrem de

377
omenos, mâncarea este cât se poate de bună,starea sănătăţii bună,regulile de
igienă respectate.Ofiţerii nelucrând, conform Convenţiei de la
Geneva,posedă un vast teren de sport,ceea ce este confonn cu legile
intemaţionale.Bolnavii sunt foarte bine îngrijiţi,debilii au un tratament
special”.13
La 21 mai 1944,de Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena,în incinta lagărului
,în prezenţa oficialităţilor militare şi civile( dr.Ioan Doboşan ,primarul
Timişoarei,col.C.Checiulescu ş.a) părinţii ierarhi Gheţia,Antonescu şi cei
ruşi ,Metodie Stefanovici şi Adârov loan au sfinţit o capelă ortodoxă pentru
uzul prizonierilor şi ai personalului de deservire.14
Odată cu pătrunderea trupelor Armatei Roşii pe teritoriul
României în primăvara anului 1944,starea de spirit a prizonierilor din lagăr (
în special al comuniş­
tilor) se înrăutăţeşte.Sporesc dezertările ,în special din partea celor aflaţi la
munci în zona de frontieră cu Serbia,fîind ajutaţi de sârbii din zonă să treacă
graniţa şi să se înroleze în Armata Populară de Eliberare a lui Tito.în fiecare
lună numărul evadaţilor creşte.Ca unnare,se dă ordin de control mai riguros
ai celor aflaţi la munci şi de întărire a pazei acestora,în special la ferme şi
gospodăriile particulare.La 4 aprilie 1944,şefiil de stat major al A I-a,g-l
Filip Agricola,ordonă comenzii lagărului să fie percheziţionaţi toţi
prizonierii ruşi,deoarece „lucrând în diferite întreprinderi şi-au confecţionat
cuţite şi pumnale şi au făcut mici rezerve alimentare pe care speră să le
folosească dacă frontul se va apropia ,pentru evadare”.I5în luna iulie
1944,Biroul 2 Infonnaţii al C 7 T,în urma inspecţiei la lagărul din Timişoara
constată următoarele: „Prizonieri ofiţeri: 147, 5 în Spitalul Militar din
Timişoara.Hrana acestora : 2 feluri la prânz ,seara ,unul ,suficientă şi de
bună calitate.Cer : cantina să aducă mai multe fructe,tutun,ţigări ,ziare.Să li
se dea cărţi pentru a învăţa limba română.Petrol pentru nimicirea ploşniţelor
din aşternuturi Medicamente .Să fie adinişi să lupte in Divizia lui Vlasov sau
voluntari în Armata Română.Soldaţii cer: mai mult tutim,săpun ,ziare şi
echipament de vară.Nu voiesc a primi comandanţi pe ofiţerii ruşi
anticomunişti.16 La 25 iulie 1944,în lagăr existau: prizonieri-143 ofiţeri şi
906 trupă.La munci ,4.562,17 prizonieri erau în spital17. Lagăml este
inspectat în ziua de 7 august 1944 de col.Gh.Săulescu,şeful Secţiei Prizonieri
din Ministerul de Război.în actul de constatare acesta înserează
:„Organizare şi conducere: S-a constatat că din toate p.d.v.lagărul este la
înălţimea aşteptărilor fiind bine organizat condus şi administrat”.Ca urmare
,s-a dispus ca în cursul lunii august a.c.la o dată fixată ulterior,toţi ofiţerii
,ajutori de comandanţi ai tuturor lagărelor de prizonieri din ţară ,să se

378
întrunească la sediul acestui lagăr.pentru a lua exemplu de frumoasele
realizări”l8.Nu s-a putut realiza.
La 23 august 1944,are loc „lovitura de la Palat” egală cu „o mare
revoluţie”
cum o aprecia luliu Maniu l9.Vestea evenimentelor de la Bucureşti pătrunde
în Banat
în rândul populaţiei ,prin emisiunile de radio româneşti şi străine,iar în presa
scrisă ,cu 2-3 zile întârziere.La 25 august 1944,în toate ziarele timişorene
este difuzată Proclamaţia către Ţară a M.S.Regele Mihai I ,în care anunţă că
„România a acceptat ( ??!) armistiţiul propus de Naţiunile Unite”20. Sunt
eliberaţi din închisorile de la Timişoara, Lugoj şi Caransebeş toţi deţinuţii
politici iar partidele trec la activitate legală.Nu vor fi uitaţi nici prizonierii
sovietici din lagăr.Astrel,în ziua de 5 sept. 1944,Comandamentul C 7
T,transmite conducerii lagărului un ordin prin care preciza; Traiul în lagăr să
se îmbunătăţească cât mai mult.Garda să fie redusă la minim,constând din
supraveghere.
Hrana se va îmbunătăţi cât mai mult ,în limita alocaţiei fixate.Ofiţerii şi
trupa vor fi cât mai bine echipaţi din disponibilul de echipament de
prizonieri în gestiune.Se va numi câte un ofiţer rus,comandant de prizonieri
,care va conlucra cu comandantul lagărului
Prizonierii se pot învoi în afara lagărului cu condiţia de a se înapoia seara în
lagăr.
Prizonierii au voie să citească ziarele româneşti şi să asculte
radioul.Prizonierii trimişi la munci şi care nu vor să mai lucreze ,vor fi
înapoiaţi lagărului.”21 La începutul lunii septembrie 1944,o delegaţie a
Apărării Patriotice din Banat a adus în lagăr şase căruţe cu
alimente,medicamente,ţigări ,ziare şi bani.în ziua de 8 sept.Sever
Bocu,liderul bănăţean al P.N.Ţ.însoţit de g-lul Gh.Poşoiu.cdt.D I Inf.va
vizita lagărul şi se va întreţine cu prizonierii asupra soartei acestora.La
despărţire ,când prizonierii au rostit „Trăiască România Liberă’'.liderul
ţărănist le va răspunde în niseşte„Trăiască marea noastră aliată Rusia”.La
aceea dată în lagăr mai existau ,ca prizonieri : ofiţeri: 3 colonei,2 maiori,20
căpitani,45 locotenenţi şi 31 sublocotenenţi.Total: 101.Grade inferioare: 5.5
68 trupă.Statutul lagărului se va schimba după sosirea trupelor Amiatei
Roşii( 15-16 sept.l944).Comandaittul lagărului mr.Mihai Cavaropol ,va
preda ,fară acte .Comisiei Aliate de Control ( partea rusă),gestiunca şi
prizonierii rămaşi .Ruşii au refuzat semnarea documentelor.Acesta va
deveni,în locaţia de la Păuliş. lagăr de colectare pentru Annatele 1 şi IV
române,care desfăşurau acţiuni de luptă pe teritoriile Ungariei şi
Cehoslovaciei,în cadrul Campaniei din Vest ( 25 oct. 1944-12 mai 1944)."

379
 3.ADMINISTRAŢIA ARMATEI ROŞH (20 SEPT.1944-IUNIE 1945)
Colonelul de gardă Alexei Kozin( fost evadat din lagăr .trecut în
Armata Populară de Eliberare a lui Tito),întors la Timişoara ,în 12
sept. 1944,semnează în cotidianul „Vestul” ,în limbile română şi
rusă,Comunicatul către Lagărul de prizonieri ruşi nr.l7,din Timişoara„în
care .preamărind în preambul, vitejia şi eroismul Annatei Roşii ORDONĂ;
Toţi prizonierii ruşi să se prezinte până la 14 sept.a.c.în lagăr ,unde vor fi
înscrişi în evidenţă.Cei ce nu se vor prezenta şi nu vor fi supuşi disciplinei
vor fi socotiţi dezertori şi conform ordinului ,vor suporta consecinţele
ş.a.Vor avea de suferit foştii ofiţeri anticomunişti care vor fi cercetaţi de
N.K.V.D.unii fiind executaţi ( cei din fosta Divizie a lui Vlasov) iar ceilalţi
trimişi în U.R.S.S.
Din cercetările istoricilor străini.studiul nostru fiind în premieră în
România,
care s-au preocupat de existenţa acestui lagăr sub administraţie sovietică.a
mărturiilor foştilor prizonieri şi a unor martori timişoreni contemporani (
Lt.col.Gâspâr lânos
( junior)-Budapesta,Timâr Edit.Pappannamaria Mâra, Benko Levente-
istorici.prof.
Botiş Petru-Timişoara,martor, Szatmăry Karoly.Harazin Istvan-
senior.Romits Antal -Erd.Eszeş Vendel.Szilagyi Jozsef.Horvath Janos-
Budapesta, Horvath Imre-Dunakiliti,
Mihalik Kazimier-Budapesta, Rene Waller-Guebwillcr-Alsacia.Josef
Hartmann-Viena.Bohner Janoş-Vasakut-foşti prizonieri ,au rezultat
următoarele:
1.Lagărul de la Timişoara a fost preluat de sovietici ,în septembrie 1944 şi a
devenii lagăr de tranzit pentru Frontul 3 Ucrainean.până la desfiinţarea lui în
iunie 1945.
Prizonierii de război valizi erau ,după iriere.duşi cu trenurile de marfă.via
Focşani .peste Prut în Gulagul sovietic.
2.1ncepând cu sfârşitul lunii noiembrie 1944 şi până la sfârşitul lunii aprilie
1945,Iagărul a primit mii de prizonieri din Ungaria.numărul acestora
depăşind 20.000 -30.000 persoane ,de la tineri de 15 ani la cei vârsinici.de
peste 70 de ani.luaţi de pe stradă ,ca să fie înlocuiţi cei evadaţi sau decedaţi
,în urma transportului acestora ,pe timp de iarnă ,în condiţii inumane,fără
apă.hrană şi căldură.Erau de diferite naţionalităţi: maghiari,
germani,alsacieni.români din Ardealul de Nord din fosta Annată ungară sau
de la coloniile de muncă forţată de pe teritoriul Ungariei,italieni,polonezi
ş.a.Indicativul militar al poştei de campanie sovietică a avut nr.61.968.

380
3.LagăruI a fost comandat de ofiţeri din N.K.V.D:mr.VasiIi Kirilovici
Barbaşin,
comandant,It.Sedrak Stepanovici Minasian şi lefim Nicolaevici
Vaulin,locţiitori politici, Grigorii Andreevici Sergacev,Fiodor Spiridonovici
Skirtaci,Vladimir Sergheevici Kotov,Trofim Pavlovici Hadakov,ofiţeri de
comandament.
4.Suprapopularea lagărului în iama anului 1944-1945,lipsa unor condiţii
elementare de viaţă( lipsa apei,a măsurilor igienico-sanitare,a liranei
,căldurii,medicamentelor şi echipamentului corespunzător ),doar numărul
priciurilor a sporit la patru, a detenninat apariţia epidemiei de tifos
exantematic şi dizenterie,care n-a putut fi stăvilit de conducerea
lagărului.Zilnic, mureau 150-200 de prizonieri.Au fost înhumaţi in gropi
comune, descoperite cu prilejul săpării fundaţiei la actualul Liceu Agricol
din Timişoara,ridicat pe locul fosnilui lagăr.în groapă erau căraţi cei
decedaţi,în izmene şi cămăşi,desculţi şi aşezaţi ,un rând de leşuri,apoi var şi
pământ,apoi ,un alt rând ,până se umplea groapa.
Unii din manori,care au transportat cadavrele şi au supravieţuit au susţinut
că ar fi murit peste 10.000 de prizonieri.Unii ,răpuşi de boală,alţii din cauza
subnutriţiei.
5.în lagăr,după intervenţia noului Guvern ungar la Stalin,s-a fonnat ,în
perioada ian.-aprilie 1945,Divizia I ,de voluntari maghiară.A fost echipată şi
instruită în lagăr.
A trecut pe străzile Timişoarei ,în drum spre gară,crezând că vor pleca să
lupte pentru eliberarea Ungariei.Gamiturile de tren au luat însă drumul
Gulagului sovietic,de unde puţini au mai revenit acasă.
6.Esie salutată iniţiativa Consiliului Judeţean Timiş ,ca pe locul fostului
lagăr din Timişoara ,de pe Calea Aradului .să se ridice un monument în
memoria foştilor prizonieri .victime ale celei de a doua conflagraţii
mondiale.Monumentul a fost inaugurat la 24 octombrie 2000 ,în prezenţa
oficialităţilor civile ,româneşti şi maghiare, unor foşti prizonieri şi unnaşi ai
acestora.
Europa democraţiilor contemporane caută să nu uite victimele
războiului iar umiaşii să le cinstească memoria.
:;note:
'.Andreas Hillgruber,Hitler,Regcle Carol şi Mareşalul Antonescu.Relaţiile
germano-romăne, 1938- 1944,Ed.Humanitas,Buc., 1994,pag. 161.
2.Intemet,Lexicon der Wehnnacht,Gliederungen der Armen.der Divizionen
bis zum Batalion und andere Truppenteille,Alle
Waffenund,Personenregister, Hellos Verlag,200S.

381
3.Constantin C.GomboşJoan Rado,Dincolo de sârma ghimpată
...Lagărul.Din istoria Lagărului de prizonieri din Timişoara,1941-
1944,Ed.Eurostampa,Timişoara,2009,pag.22-29.
4.Col.( r) dr.Dumitru Mircea Socolov,Prizonierii de război în România pe
timpul celei de a doua conflagraţii mondiale,Ed.Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I ”,Buc.,2006,pag. 199-200
5. Dacia,in,nr.22, Timişoara,sâmbătă,10 mai 1941,Sunt tabele nominale cu
foştii prizonieri români din armata jugoslavă din Valea Timocului şi Banatul
Sârbesc.
6.1dem. împreună cu g-lul Comeliu Dragalina ,cdt.C 6 A,la manifestare au
participat şi: g-1 Emil Bârzotescu,cdt.D 1 Inf
Col.Alexandru Nasta,prefectul jud.Timiş-Torontal,
col.I.Dimitriu,M.Dumitrescu,lt.col.Butănescu şi Davidescu din partea
M.St.Mj,al Armatei Române,părintele Adam Fiştea din delegaţia românilor
refugiaţi din Banatul Sârbesc şi Valea Timocului,
Ing.Ştefan Ardelean,preş.Asociaţiei Românilor refugiaţi din
Jugoslavia,C.Miu-Lerca,secretar general al Ligii Bănăţenilor,dr.Comeliu
Grofşoreanu ş.a.
7.Arhivele Militare Naţionale,fond C6A,dosar nr.2033,fila 166
8.Florin Constantiniu,0 istorie sinceră a poporului român,Ed.Univers
Enciclopedic,Buc. 1997,pag.399.
9.Gheorghe Buzatu,22 iunie 1941,Clipa astrală a istoriei
naţionale,intervenţie în plenul Senatului României,2S iunie 2001,tipărită în
revista„Mareşalul Ion Antonescu” publicaţie periodică de istorie tematică
,an I ,nr.3 ,Buc.,2001,pag.5-6
10.Arhivele Militare Române,fondul Prizonieri de război,dosar m-.358,fîla
127. Situaţia din lagărele de prizonieri de război pe teritoriul naţional se
prezenta ,în 1943,astfel; Lagărul nrr.l Slobozia-Ialomiţa ( 7.796 prizonieri),
Lag.nr.2 Vlădeni-Braşov mutat apoi la Feldioara ( 5.306) ,Lag.nr.3
Bărbăteşti -Gorj( 4.4 27),Lag.nr.4 Romula-Romanaţi ( 5.266),Lag.nr.6
Calafat-Dolj ( 4.635),Lag.nr.7 Budeşti-llfov( 7.856),Lag.nr.8 Tumu
Măgurele( 5.763),Lag.nr.9 Vulcan -Hunedoara( 3.004), Lag.nr.lO.Corbeni -
Argeş( 2.441),Lag.nr.l2 Maia-Ilfov( 5.282),Lag.nr.l6 Independenţa-
Covurlui ( 2.41 l),Lag.nr.l7 Timişoara ( 5.669).în total : 59.856 prizonieri
sovietici.
1 l.lbidem,fond Prizonieri de război,dosar nr.358,fil.l27-134.Conform
Convenţiei de la Geneva,art.27,prizonierii valizi puteau fi întrebuinţaţi la
muncă,în afara ofiţerilor.Cei din lagărul de la Timişoara au lucrat la cariera
de piatră de la Lucareţ,la Dracşina-Sinersig la mină,Banloc,Dela -fabrica de
placaj,Jimbolia-fabrica de eărămidă Bohn,pe şantierele de la Freidorf,Calea

382
Lipovei şi Palatul Rezidenţial din Timişoara în agricultură la ferme şi
proprietari individuali.
12.1bidem,dosar nr.358,fil. 127-134
13.Ibidem,dosar nr.437,fil.253. Prizonierii primeau trei mese pe zi.La fiecare
masă aveau 300 gr.pâine.Came de două ori pe săptămână şi de bună
calitate.Ceaiul avea zahăr suficient.Fiecare prizonier primea zilnic 50-70 lei
cu care cumpărau de la cantina lagărului frucle,pâine,aţă,săpun.Raţiile de
mâncare la un fel erau de 300 gr.Hrana unui prizonier costa 120 lei pe
zi,plus banii pentru ţigări. în timp ce populaţia oraşului avea raţionalizat
consumul de alimente.
14.Dacia,an VI,nr.l 17,Timişoara,22 mai 1944.
15.Arhivele Militare Naţionale,fond.l639,dos.283,fil 27-30
16.Idem,fil-243-245
17.Ibidem,fil.258-260
18.Ibidem,fil.319-320
19.Gheorghe Buzatu,Războiul mondial din 1939-1945,Centrul de Istorie şi
Civilizaţie Europeană,laşi, 1995,pag. 156.
20.G.l.bg.Aurelian D.Stoica,col( r) Constantin C.Gomboş, Jertfa pentru
Ţară.Din cronica luptelor pentru apărarea Banalului,aug.-sept
1944,Ed.Helikon,Timişoara, 1997,pag.23-24.
21.Arhivele Militare Naţionale,fond C 7 A,dosar 291,fil.23
22.XXX 23 August 1944.Documente 1944-1945,vol.VI,Ed.Ştiinţifică şi
Enciclopedică ,Buc., 1977,pag.519-527.

Some history from the POW Câmp in Timişoara

(Apr.1941-Jun.1945)

This is a taboo subjecl to be researched until after the year 1990, so that the
theme of the World War 2 it would not interfere with the romanian and
soviet relations, already vety fragile. The history of the POW câmp shows
three specific administiations (German, Romanian, Soviet). The authors
have found this out based on the archive sludy(The National Military
Archives - Piteşti , The National District Direction Timiş Archives,
Documentary Fund and the Library press District al the time), from the
dialogs with the witnesses , and other specialized paper works from the
countiy, Hungary and Gennany, unpublished documents of how the POW
câmp worked, how prisoners lived, deprived of their freedom, and the
consequenccs on their lives. Over time the study wishes to bring to light for
their descendenls what it meant to be a POW (Prisoner of War), in the
second world Inrge-scale conflict of tlie XX centuiy.

383
 MITROPOLITUL NICOLAE BALAN IN ATENŢIA
ORGANELOR STATULUI DUPĂ 1944
Drd. Costel Cristian Lazăr - Topliţa

După 23 august 1944, în politica de controlare a tuturor sferelor vieţii

social-politice s-a aflat şi biserica . Putem spune că ea a avut un rol aparte în
atenţia organelor de control şi represiune datorită rolului aparte pe care l-a
avut şi îl mai are încă în viaţa sufletească şi obştească a românilor. Tocmai
de aceea înalţii prelaţi ai Bisericii s-au „bucurat” de o atenţie sporită, dată
fiind influenţa mare de care se bucurau.
Printre cei vizaţi în mod special de organele de stat s-a aflat la loc de fninte
Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan.
Vom încerea în rândurile următoare să ilustrăm rolul de stavilă jucat
de Mitropolit în calea comunismului, aşa cum rezultă el din documentele de
arhivă, multe inedite.
într-o notă din 1945, intitulată „Atitudinea reacţionară a mitropolitului
Nicolae Bălan la Serbările Naţionale de la Cluj”, se face un rechizitoriu al
activităţii Mitropolitului, subliniindu-se faptul că el „este autorul proeesiunii
scandaloase cu cadavrele legionarilor Moţa şi Marin şi un reacţionar şi
legionar de rară îndrăzneală”661 .
Printre alte vini aduse cu ocazia serbărilor realipirii Ardealului la România
se afla şi aceea de a fi refuzat să îl întâmpine pe Patriarh, precum şi pe aceea
de a nu acorda nici o formulă de atenţie pentru „aliaţi”. Deasemenea se
semnala că Guvernul a fost pomenit în slujbă doar la intervenţia Ministrului
Cultelor, „diaconul îngânând o formulă neînţeleasă”.662
Nota s-e încheie cu observaţia că totul a fost regizat în complot cu
ierarhii ardeleni, şi că este în concordanţă cu trecutul legionar al
Mitropolitului.663
Un alt document de o majoră importanţă în ceea ce priveşte rezistenţa
Bisericii Ortodoxe Române la bolşevizarea României îl reprezintă o altă notă
din 1945 în care este arătat rezultatul întrevederii avute de N. Nicolaescu,
secretarul general din minisrerul Cultelor cu Episcopii Nicolae Colan şi
Andrei Magier, în care li s-a cerut să se desolidarizeze de Mitropolit. Redăm
mai jos documentul:

661 ANIC, fond CC al PCR, fond Secţia Administraliv-Polilică, dosar 51/1945, f.2
663 Ibidcm, r.3
<l63 Ibidem, f.4

384
„ Rezultatul întrvederilor d-Iui N. Nicolaescu, Secretar General al
Ministerului Cultelor cu P.S. Nicolae Colan, Episcopul Clujului şi P.S.
Andrei Magier, Episcopul Aradului.
Obiectul discuţiunilor; verificarea svonului că Episcopii ardeleni au hotărît
împreună să se solidarizeze cu Mitropolitul Bălan al Ardealului, plănuind o
demisie ostentativă a întregului cler ardelean în cazul în care Mitropolitul
Bălan ar fi silit să se retragă din fruntea Mitropoliei.
Dl. N.Nicolaescu a expus mai întăiu, în discuţiuni separate, opera
salvatoare a Guvernului Poporului, solicitudinea sa pentru problemele
bisericeşti şi străduinţa Părintelui Ministru Burducea pentru ridicarea
clerului şi a Bisericii la înălţimea vremurilor actuale, când a biruit pentru
totdeauna lumina democraţiei. A atras apoi atenţiunea consecinţelor la care
s'ar expune clerul şi Biserica, dacă se păstrează o atitudine reacţionară.
P.S. Nicolae Colan, Episcopul Clujului. 1 s'au arătat publicaţiunile
antidemocrate ale Mitropolitului Bălan, care încep din 1933 şi au o gravitate
excepţională, impunând îndepărtarea l.P.S. Sale din fruntea Mitropoliei
Ardealului şt aşezarea persoanei sale între cei vinovaţi de dezastrul Ţării.
Episcopul Colan, serrmatarul unei pastorale în care toţi ierarhii ardeleni
pregătesc dictatura fascistă şi războiul antisovietic, susţine însă că acţiunea
politică a Mitropolitului Bălan este " operă curat românească, că ea se
confundă cu problema naţională a Ardealului, aceeaşi şi astăzi, că nu se
desolidarizează de această acţiune şi că ar fi bine sa se lase lucrurile aşa cum
sunt, cu privire la Mitropolitul Bălan. Prea Sfinţia Sa aduce grave acuzaţiuni
Guvernului asupra priorităţii de drepturi pe care le-ar acorda ungurilor,
nemulţumind pe români şi ne sfătuieşte să nu socotim de lungă durată
menţinerea actualului regim politic care va răspunde şi el de faptele sale,
cum a arătat trecutul din ultimii ani, şi pentru alte regimuri politice.
P.S. Andrei Mager, Episcopul Aradului. I s-au arătat publicaţiunile
antidemcrale ale Mitropolitului Bălan, i s'a arătat pastorala antidemocrată
din 1936, semnată şi de P.S.Sa. Declară că n-o retractează, întrucât o
socoteşte corespunzând adevărului din vremea aceea. Socoteşte patriotică
acţiunea Mitropolitului Bălan pe teren bisericesc şi naţional. Acuză
Guvernul Poporului de unnătoarele acte de nedreptate şi asuprire: trimiterea
în lagăr, Iară cercetări şi drept la apărare, a unor oameni nevinovaţi;
suprimarea dreptului de a-ţi spune liber cuvântul; ocrotirea evreilor, care
sunt abuzivi şi nemulţumesc pe români; prioritatea acordată numai
maghiarilor în Ardeal; dezordine şi anarhie în aplicarea refomielor anunţate,
etc. Susţine că tot Ardealul este solidar cu Mitropolitul Bălan şi că nu are
cunoştinţă despre premeditarea unei demisii ostentative a clerului ardelean,
in cazul epurării Mitropolitului Bălan. Se laudă cu prietenia mai multor

385
miniştri actuali, mai "cuviincioşi" decât Ministrul Cultelor, care a îndrăsnit
să-l cheme la Bucureşti în 48 de ore şi nu-1 primeşte imediat in audienţă,
ignorând faptul că P.S.Sa, ca Episcop, este "prinţ” al Bisericii şi ca atare nu
primeşte ordine de la un ministru, şi încă de la un preot, care îi este inferior
din punct de vedere canonic. La întrebarea cum se explică atitudinea
Mitropolitului Bălan, care nu aminteşte nimic despre Guvernul Poporului în
pastorala dată la Paşti 1945, când în ultimii 8 ani a apoteozat toate
regimurile şi toate guvernele de tip fascist şi hitlerist, P.S.Sa susţine că foarte
bine a procedat Mitropolitul Bălan în această pastorală şi că nici P.S.Sa n-a
pomenit nimic despre Guvern în pastorala de Paşti, fiindcă nu are încredere
în stabilitatea actualului regim politic şi nu vrea să se mai expună la nici-o
aventură cu privire la aprobarea anumitor guverne. In încheiere, P.S.Sa
afirmă că actualul Guvern a luat-o mai rău decât legionarii şl că va avea
aceeaşi soartă.
Atrăgându-i-se atenţiunea asupra publicaţiunilor antidemocrate ale
revistelor Tribuna şl Calea Mântuirii, conduse personal de P.S.Sa, Episcopul
Andrei Mager protestează împotriva internării în lagănil de la Caracal a
subalternilor săi, care au scris în acele publicaţiuni, printre care s'ar afla şl
fratele P.S.Sale şl se socoteşte singur responsabil pentru a fi trimis în lagăr,
dacă aşa înţelege Guvernul să trateze clerul, asupra căruia numai episcopii
au dreptul la aplicare de pedepse.
Concluzii: Atitudine de rezistenţă reacţionară faţă de Guvern.”661
Un adevărat rechizitoriu este întreprins asupra Mitropolitului de Comisia de
epurare care a redactat un amplu material, pe 20 pagini, în care sunt trecute
în revistă „ereziile” de care s-a făcut vinovat încă din 1936. Capetele de
acuzare erau în număr de 23, şi vom spicui din document:
“1. l.P.S.Sa începe a se manifesta public şi de bună voie în favoarea
regimului legionar şl împotriva stărilor sociale din Rusia încă din anul 1936
când în Spania bântuia răsboiul civil, prin pastorala sa contrasemnată şi de
toţi ceilalţi episcopi ai Ardealului (Andrei al Aradului, Vasile al
Caransebeşului, Nicolae al Oradiei şl Nicolae al Clujului).
Cităm textual: „Dar în hotarele ţării noastre, iubiţii noştri fii sufleteşti,
s-a adunat în timpul din urmă şi multă neghină adusă de vânturi, oameni care
nu au acelaşi crez cu noi, care nu au îngropaţi în pământul ţarii părinţi şl
strămoşi şi nu se simt deci legaţi de el cum ne simţim noi. Aceştia, sprijiniţi
de alţi semeni de ai .lor de peste hotare, au început să propovăduiască şi la
noi învăţături streine de sufletul nostru, rătăciri care due popoarele la
piersare, cum este rătăcirea comunismului, care prin cuvinte înşelătoare

' Idem, d. 56/1945, r.2-3

386
făgădueşte a aduce raiul pe pământ. Preţul acestui raiu ar fi: să răstumam
prin volnicie actuala aşezare de stat, să deslănţuim războiul dinlăuntru,
ucigând frate pe frate, si să prefacem in cenuşe bisericile alungând pe
Dumnezeu din lume şi religia din suflete. Nu s-a pomenit pe lume o mai
groaznică rătăcire şi o mai mai mare erezie, decât aceasta a comunismului,
care ca o fiară sălbatecă pândeşte să se arunce asupra tuturor popoarelor.
Pilda vie a prăpădului şi a pustiiri ce este în stare să le răstoarne asupra
popoarelor rătăcirea şi erezia comunismului, o vedem sub ochii noştri în
două colţuri ale Europei, la două popoare mari creştine: de ani de zile în
Rusia şi acum pe umiă în Spania.
Apostolii urii au deslănţnit în aceste două ţări cel mai groaznic măcel între
oameni. Cine n-a auzit la timpul său de milioanele de oameni măcelăriţi în
Rusia, unde astăzi domneşte tăcerea morţii şi cea mai cumplita prigoana şi
cine citeşte mereu despre fapte de cruzime nemaipomenită din Spania, unde
vieaţa de om nu mai are nici-un preţ, unde toată civilizaţia de veacuri se
preface zilnic în ruine şi unde, la sfârşitul cruntului răsboiu de acum dintre
fraţi, totul va trebui clădit iarăşi din temelie ? Şi toate aeestea pentru ce?
Fiindcă învăţătura comunista ştie să răscolească toată patima rea din om. Ea
întunecă minţile şi pune stăpânire pe partea întunecată din om. Şi doar cât e
de uşor să răscoleşti patima în om şi ce greu e să o potoleşti, apoi să repari
toată stricăeiunea făcută în timpul cât şi-a pierdut minţile!

II. Cu ocazia procesiunii funebre a legionarilor fanatici Ion Moţa şi Vasile

Marin morţi în războiul civil din Spania, l.P. Nicolae Bălan a luat între ceilalţi
ieraiîii partea cea mai activă, însoţind trenul nostru de la Jimbolia până la Bucureşti,
oficiind mgăciuni şi slujbe, în toate gările şi participând la procesiunea
înmonnântării în fhuitea Ierarhilor,
Cu aeeastă ocazie a redactat o nigăcitine încliinală acestor legionari care s-a tipărit în
ziaml "Porunca Vremii', nr. 657 din 15 Febmarie 1937 şi care s-a retipărit dufiă
triuntful mişcării legionare în organul naţional bisericesc din Sibiu “Telegraful
Român” din 19 Ianuarie 1941.

III. în anul 1937 a publicat în editura Institutului Biblic broşura în 24

de pagini intitulată: Asupra Francmsoneriei, votată în şedinţa sf Sinod din
11 Martie 1937, în care se pronunţă asupra francmasoneriei, comunismului,
iudeo-bolşevismulul, etc.
Cităm un pasagiu pentru edificare:
".......Toate ideile de extremă stângă ale comunisnttilui au fost pregătite în
Loji şi aplicate de francmsoni, la fel toate ideile antiereştirte, de totală
emancipare a instinctelor onreneşti inferioare de sub prestigiul virtuţilor

387
creştine. De la Marx până Ia Lenin şi Trotski, toţi şefii de seamă a
comunismlui au fost evrei şi francmasoni, sau cel puţin
francmasoni....Socialismul şi masoneria împreună cu comunismul au ţâşnit
din acelaşi isvor".

IV. în anul 1940 cu ocaziunea inaugurării Universităţii Ardelene de la

Sibiu, I.P.S. Nicolae Bălan a rostit o cuvântare în care scoate în evidenţă
lumina şi puterea legionară; cităm textual;
„E o bucurie pentru noi să constatăm, cum generaţia tânără, generaţia
legionară, este, pe cât de conştientă de marea problemă ce i-a pus-o destinul,
de problema refacerii sufleteşti, tot pe atât de pătrunsă de convingerea că
rezolvarea ei nu o poate obţine decât prin lumina lut Hristos care s-a jertfit
pentru mântuirea sufletească a omului".
(Discursul cu darea de seamă asupra intregei festivităţi publicat în ziarul
Cuvântul nr.30 din 12 Noiembie 1940).

V. Cu ocazia recepţiei de Anul Nou în anul 1941, I.P.S. Nicolae Bălan

primeşte urările mişcării legionare, căreia în cuvântarea rostita cu acest prilej
publicată în Telegraful Român nr.2 din 5 ianuarie 1941 îi mlţumeşte cu
următoarele cuvinte;
"Mişcării legionare şi Preac. Părinţi care mi-au adus urările lor le urez
pentru noul an să-şi ducă la izbândă idealul de a vedea neamul reîntregit,
între graniţele sale".
De asemenea nu scapă prilejul de o face urări Mareşalului
Antonesau şi a ruga pe Dumnezeu să reverse harul asupra sa.

VI. In anul 1941 după isbucnirea rebeliunii legionare I.P.S. Nicolae

Bălan trimite ex-mareşalului Antonescu, o telegramă de aderenţă, care se
publică în Telegraful Român nr.6 din 2 Februarie 1941. Iată textul
telegramei;
„Rog pe bunul Dumnezeu să ajute scumpei noastre ţări să-şi regăsească
deplin liniştea şi puterea ca uniţi cu toţii sub oblăduirea majestăţii sale
Regelui Mihai 1 şi sub înţelepeciunea, iubirea şi vitejia Domniei Voastre să
păşim spre realizarea marilor noastră idealuri naţionale.
Aceasta este misiunea neamului nostru astăzi şi am nădejdea că toţi de Ia
conducătorul stalului pană la ultimul vlăstar românesc vor face totul pentai
unirea şi înfrăţirea în vederea lui.
Biserica ortodoxă a Ardealului si credincioşii ei, cred în reînvierea
conştiinţei drepte a neamului şi aşteaptă cu încredere consolidarea
temeiurilor de vieaţă ale Statului român.”

388
ss. Nic. Miir. Ardealului

VII. La 17 februarie 1941 I.P.S.MiiTopolit Bălan ...

tipăreşte şi circulara au caracter rasial nr. 11354/940, în conformitate cu
hotărîrea luată în şedinţa Secţiei Economice din 4 Septembrie 1940, pentru
excluderea evreilor dela orice fel de tranzacţie.
Iată textul acelei circulari;
„Excluderea evreilor de la orice fel de transacţii
Având în vedere incompatibilitatea morală şi naţională ca Biserica şi părţile
ei constitutive să încheie transacţii de orice natură cu evreii, prin aceasta
dispunem unnătoarele:
Imobilele bisericeşti aparţinând protopopiatelor, parohiilor sau instituţiilor
culturale bisericeşti nu se vor închiria sub nici un motiv evreilor, nici ca
chiriaşi principali, nici ca subchiriaşi. Contractele existenta cu evreii se vor
rezilia cel mai târziu până ia data de 23 aprilie 1941.
Protopopiatele, parohiile şi instituţiile culturale nu vor încheia nici un fel de
transacţii cu evrei, precum sunt: angajarea la lucrări de construcţii de
biserici, case parohiale, case culturale sau alte construcţii, vânsări de
materiala lemnoase din păduri şi alte transacţii, -cu un cuvânt evreii vor fi
excluşi dela orice licitaţie privind bunurile şi gospodăria bisericii şi a
instituţiunilor sale.
Personalul bisericesc şi şefii instituţiunilor culiurele bisericeşti, care nu vor
respecta dispoziţiunile de mai sus, vor fi sancţionaţi.
Sibiu, dm şedinţa secţiei economice, ţinută Ia 4 noembrie 1940.
VIII. în anul 1941 în Pastorala dală cu prilejul Sărbătorilor Naşterii
Domnului referindu-se Ia popoarele cu care atunci eram în stare de răsboiu şl
în special Ia U.R.S.S. scrie: "Dar pacea trainică, pacea adevărată e numai
pacea dreaptă care dă fiecăruia ce este al său, tăind poflele unor naţii lacome
după bunuri străine şi după robirea altor popoare. _
IX. Cu ocaziunea declarării războiului U.R.S.S., Î.P.S. Nicolae dă pastorala
sa nr. 10494 din din 27 Iunie 1941, publicată în cotidiane şi în Telegraful
Român din 29 iunie 1941:
"în zilele când sufletul nostru era mai apăsat şi puterea neamului căzută la
pământ, a ridicat Bunul Dumnezeu în luna Septembrie anul trecut, pe un
viteaz General în fniniea treburilor ţării. Acesta legând rănile neamului şi
înzdrăvcnindu-i puterile l-a pregătit pentru ziua izbăvirii. Ziua aceasta mare
a vmt Domul să fie Duminecă în 22 Iunie, când annata română a primit
ordin să treacă Prutul pentru a dezrobi pe fraţii noştri basarabeni şi
bucovineni de sub jugul crud al Ruşilor bolşevici. Viteazul General Ion
Anlonescu Conducălonil Stalului, a păşit în fruntea amiatei române şi

389
germane, care luptă dinspre Bucovina şi Basarabia, aşa cum a păşii odinioară
în războiul din 1877 Regele Carol I.
Dar lupta pe care o duce neamul nostru acum - alăturea de puternica armata
germană mai are o însemnătate neasemănat de mare pentru noi şi pentru
toată omenirea. Prin jertfa feciorilor noştri, înfrăţită cu cea a tinerimii
germane, lumea va fr scăpată de primejdia care stătea ca o negură la
marginea ţării noastre gata să se năpustească întăiu asupra noastră şi apoi
asupra întregei lumi, ca un potop ce avea să smulgă din rădăcini toate
rânduieli de viaţă. De un pătrar de veac încoaoce omenirea nu-şi putea găsi
odihnă în suflet la gândul că adunarea vrăjmaşilor lui Dumnezeu, care se
aşezase pe capul poporului rusesc, lucrează pe toate căile să ducă otrava în
toate ţările şi că într-o bună zi ar putea să dea foc lumii intregi.
De un pătrar de veac satana dăiiţuieşte pe spinarea Rusiei bătându-şi joc de
Dumnezeu şi de sufletele oamenilor. Bisericile au fost arse sau prefăcute în
săli de petreceri; oamnii care îndrăsneau să pomenească numele Demnului
lisus Hristos erau ucişi sau aruncaţ în ocne: copii învăţaţi să râdă de cele
sfinte. Lui Iuda vânzătorul Domnului i-au ridicat statue, de parcă el ar fi
mântuit lumea...”665
Concluziile comisiei nu puteau fi decât negative, ele fiind unnătoarele:
„Comisiunea faţă de cele menţionate mai sus conchide că, cazul I.P.S.
Nicolae Bălan se poate încadra la art.2, al. A, b, c, d din Decretul lege nr 217
din 30 martie 1945, deoarece
A colaborat prin atitudinea sa, prin cuvântări, prin publicaţii, la realizarea
intereselor hitleriste sau fasciste, contribuind esenţial la determinarea unei
opinii publice favorabile acestor scopuri, mai ales în Ardeal, unde
personalitatea sa este proeminentă.
începând din anul 1936 a contribuit la promovarea şi menţinerea regimurilor
de dictatură din România prin toate mijloacele ce le-a avut la dispoziţie ca
primul Ierarh al Ardealului.
A susţinut mişcarea legionară
Prin felul cura şi-a îndeplinit funcţiunea şi prin toate mijloacele de
publicitate a avut atitudine antidemocratică
Prin dispoziţiunile sale date din oficiul său a susţinut şi a încurajat
dispoziţiunile autorităţii cu caracter rasial.”666

Faţă de aceste concluzii, comisia de epurare a emis unnătoarele

propuneri:

s Idem, d.57/1945, f. 1-6

“Ibidem,r. 20-21

390
„Pr. N. Nicolaescu, secretar general
îndepărtarea definitivă şi încadrarea ca vinovat Ia dezastrul ţării
Pr. Zaharia Mântulescu, Director General al Cultelor
Nu mai poate sta în fruntea Mitropoliei Ardealului
Pr. Dr. Marin lonescu
îndepărtarea definitiva
Pr. Marius Constantinescu
Fiind preot având în vedere ordinea canonică, propun constituirea unei
comisii din părinţii Sf Sinod
Pr. Traian Costea
în cazul de faţă este necesar să se pronunţe şi o comisiune sinodală
Pr. Alexandru Marinescu, Inspector General Ia Culte
îndepărtare definitivă
Pr. Alexandru Pârvulescu
Socotesc necesară o comisie formată din ierarhi
Pr. Gheorghe lonescu
îndepărlre definitivă
D-na Adelaida Goga
îndepărtare definitivă
Diaconul Paul Popescu
Activitatea I.P.S.Mitropolit Nicolae Bălan intrând în prevederile legii
cred că rămânerea sa în fruntea Mitropoliei Sibiu dăunează interesele actuale
ale poporului şi Bisericii”667.
Rezultă cât se poate de clar din aceste documenta că Mitropolitul le stătea ca
un ghimpe în spate celor care vroiau să aducă Biserica într-o stare de
obedienţă totală, lueru atestat şi de caracterizarea făcută acestuia, în care se
combină minciuni cu elemente reale de biografie. Astfel de biografii au fost
confecţionate pentru toţi conducătorii de culte din România.
„29 mai 1947
Nieolae Bălan
Născut în anul 1882, în comuna Blaj Fălăul Superior, judeţul Năsăud, într-o
familie de preoţi.
Este doctor în teologie şi ftlosofie
în anul 1920 este hirotonisit, în calitate de Mitropolit, fără să fi fost preot.
La 10 iunie 1920 a fost ales membru onorific al Academiei Române
în anul 1936 Mitropolitul Nicolae Bălan este semnalat ca susţinător al
revistei „Sfannă Piatră”, al cărei conducător moral era Nichifor Crainic.

Ibidcm, r. 21

391
în martie 1938 a patronat la Alba lulia serbările prin care se jubila
înscăunarea dictaturii regale prin înfiinţarea F.R.N.-ului.
Mitropolitul Bălan este semnalat ca simpatizant legionar, fiind prezent la
toate parăzile legionare, oficiind slujbe religioase cu ocazia aducerii
osemintelor fasciştilor (cu stiloul în original) lui Moţa şi Marin, intervenea
pentru eliberarea din închisori a preoţilor legionari.
în anul 1943 este semnalat că se manifestă împotriva conducerii
antonesciene, iar în iulie 1944 ia contact cu maniu căzând de acord că este
necesară încheierea armistiţiului.
Pe timpul regimurilor trecute, prin schimbarea miniştrilor cultelor,
reuşea să-şi scoată anumite sume de bani din bugetul Statului.
Mitropolitul Bălan este semnalat de multă vreme ca homosexual
El este un om extrem de orgolios, ranchiunos, autocrat.
Mitropolitul Bălan este un adversar al regimului democrat.”<’6!
Această campanie de denigrare avea ca obiect slăbirea Bisericii, considerată
pe drept cuvânt un reazem spiritual al românilor în momentele de restrişte
cum erau cele din acea perioadă întunecată, când soarta poporului nostru a
depins mai mult de marile puteri decât de voinţa noastră.

The study speaks about a few archive documents ihat shows the
States' surveying institutions which acted in a severe tratament way upon
Bishop Nicolae Balan, their actions to thurst aside this important Bishop
from the head of Transilvănean Church, being considered a dangerous and
fascist, oponent to communism, collaborator of the Romanian dictators.
State organs actions reveals ihe larger activiiy of orthodox church
subordinaiion by annihilation of the great men which representcd truthfuly
moral examples for the believers.

'Idem, d. 22/1947,1.4

392
NOI DATE DESPRE UNII INTELECTUALI ROMANI DIN
ARCUL INTRACARPATIC ÎN MEMORIILE LUI VASILE
NETEA

Dr. loan Lăcătuşu - Sfânt-Gheorghe

La edilTjra Nico, din Tg. Mureş, în anul 210, a apărut volumul

Memorii, de Vasile Netea, ediţie îngrijită, introducere şi indici de Dimitrie
Poptămaş, cuvânt înainte de Dr. Florian Bengean. Lucrarea a apărut sub
egida Fundaţiei Culturale „Vasile Netea”, în colecţia Caiete mureşene, nr.
2L
în Cuvânt înainte, .dr. Florian Bengean, consideră că apariţia acestui
volum, „reprezintă un prilej emoţionant de aducere aminte de ilustru nostni
cărturar născut pe Valea Mureşului Superior şi în acelaşi timp este şi o
recunoaştere din partea tuturor asupra plurivalenţei personalităţii celui
care a fost unul din cei mai mari istorici ai neamului românesc ,, 1
La rândul său, îngrijitorul ediţiei Dimitrie Poptămaş, preşedintele
Fundaţiei Culturale „Vasile Netea, menţionează; „Sperăm că atât Memoriile
cât şi însemnările ocazionale pe care le restituim acum, aşa cum au fost
gândite şi scrise de autorul lor, să arunce o rază de lumină asupra întregii
vieţi şi activităţi a cărturarului. Ne exprimăm convingerea că aceste pagini
autobiografice sunt semnificative pentru o reală cunoaştere a personalităţii
valorosului om de ştiinţă şi cultură mureşan şi aprecierea sa la adevărata
valoare de către posteritate".'
Dintre sutele de personalităţi ale istoriei şi culturii naţionale,
menţionaţi de Vasile Netea, în memoriile sale, oameni de cultură, laici şi
clerici, oameni politici, scriitori, artişti, preoţi, profesori ş.a., am reţinut
referirile la câţiva intelectuali originari din judeţele Covasna şi Harghita.,
respectiv la patriarhul Miron Cristea (1868-1939, născut la Topliţa jud.
Harghita), mitropoliţii Nicolae Colan (1893-1967, născut la Araci, jud.
Covasna) şi Alexandru Nicolescu (1882-1941, născut la Tulgheş, jud.
Harghita), episcopul Emilian Antal (1894-1971, născut la Topliţa jud.
Harghita), publiciştii şi oamenii politici O.C. Tăslăuanu (1876-1942, născut
la Bilbor, jud. Harghita), Ghiţă Popp (1883-1967, născut la Poiana Sărată,
fostul jud. Treiscaune, azi jud. Bacău) ş.a. în ultimii ani, despre aceste
personalităţi au apărut mai multe articole, studii, şi lucrări.''
La multitudinea datelor despre personalităţile menţionate, cuprinse în
volumele amintite, Memoriile lui Vasile Netea conţin noi infomiaţii
sintetice, multe inedite, despre aceşti intelectuali români, clerici şi mireni.

393
născuţi în Arcul Intracarpatic. în acest context, spaţiul cel mai extins îl
ocupă cel dedicat episcopului Emilian Antal. Aşa cum subliniază în
Introducere , cărturarul mureşan Diraitrie Poptămaş, „amintiri frumoase îl
leagă de autor de Dumitru Antal, preotul Mitrucă cum i se spunea, nepot a!
patriarhului Miron Cristea, care îi deschide calea spre cunoaşterea operei şi
vieţii lui Lucian Blaga, prin împrumutarea cărţilor din biblioteca personală”.
4

De aceea, pentru început redăm aceste pagini. „ Dumitru Antal, nepot

a! episcopului Miron Cristea, viitorul patriarh a! României, care - ca şi
unchiul său - urmase liceul la Năsăud unde, cum aveam să aflu mai târziu,
fusese coleg de clasă cu Emil Rebreanu, fratele romancierului, o Jacuse însă
din convingere, găsind că aceasta era cea mai indicată cale pentru
ascensiunea sa. Fără a aştepta terminarea războiului. Antal s-a înscris la
Universitatea din Budapesta unde l-a găsit anul 1918, la sfârşitul căruia,
prin adunarea de la I decembrie, avea să se proclame Unirea Transilvaniei
cu Ţara Mamă. El a participat la această istorică adunare ca delegat a!
studenţimii, după ce, în zilele premergătoare Unirii, străbătuse toate satele
de pe Valea Mureşului de sus - Ion Chinezu săvârşise aceiaşi operă în
satele din jurul Tărgu -Mureşului - pentru a le îndemna să se constituie în
gărzi de luptă şi să participe la adunare. Din 1924 era acasă la Reghin,
unde luase locul lui Vasile Duma, ales - sub numele de Nichita -episcop al
Argeşului. înalt, cu faţa smeadă şi ovală, înconjurată de o bărbuţă tăiată
scurt, elegantă, cu ochi pătrunzători, care privea un omul drept în faţă,
reghineanul Mitrucă emana din toată fiinţa sa un aer de cordialitate şi de
energie. Absolvent de teologie şi urmând totodată şi cursurile Facultăţii de
literatură şi filosofie. Anta! era un cărturar cu largi orizonturi, hotărât să se
impună prin cultura şi activitatea sa".
Prin acest fruntaş a! Reghinului am pătruns eu în biografia şi opera
lui Lucian Blaga. Până la întâlnirea cu Anta! cunoştinţele mele despre
Blaga erau foarte vagi, reducându-se la citirea întâmplătoare a unor poezii
publicate în Gândirea şi a unor notiţe despre el parcurse fără prea mult
interes. Să-i fi citit vreun volum nici vorbă. Nu aveam de altfel decât 15 ani.
Era prin 1927. Prin părintele Mitrucă am jacul un salt pe care, fără apariţia
lui în viaţa mea, rămas numai la ajutorul profesorului mei şi a! bibliotecii
Şcoalei normale din Tărgu -Mureş, nu l-aş fi putut realiza nici în câţiva ani.
Lucrurile s-au precipitat datorită faptului că Anta! făcuse în vara anului
1927 o vizită la Deda, iar seara la plecarea lui .spre Reghin, mă afiam şi eu
întâmplător pe peronul gării unde, în aşteptarea trenului, s-a jacul in jurul
lui un mic cerc de intelectuali, printre care mă afiam şi eu. Cineva, mi se
pare unul din învăţători, i -a spus oarecum în glumă că şi Deda are un poet.

394
Acela eram eu, care m-ain rumenit imediat ca un bujor. Mirat de cete auzite,
Anta m - a întrebat îndată cum mă cheamă şi dacă într-adevăr îmi place
poezia. La confirmarea mea, interlocutorul a continuat cu multă amabilitate
să mă întrebe şcolăreşte:
- Şi ce poeţi ai citit până acum, care ţi-au plăcut mai mult?
- Eminescu, a căzut răspunsul meu cu promptitudine, Eminescu şi
Coşbuc.
- Dar de Lucian Blaga ai auzit?
- Puţin, am răspuns eu cu oarecare jenă, fiindcă eram obişnuit să
răspund întotdeauna cu un anumit aplomb.
- Păi va trebui să-l citeşti, e unul din marii noştri poeţi
contemporani.
- Dar n-am de unde, domnule Dumitru Antal.
- Am să-ţi dau eu, vino la Reghin fiindcă eu am toate cărţile lui. Mi-
a fost coleg de şcoală, li zicem Litiu.
A doua zi dimineaţă eram la Reghin, iar după -amiază, după ce Anta!
m-a ispitit din nou despre preocupările mele literare şi mi-a arătat
biblioteca sa, mă întorceam acasă cu Poemele luminii şi Paşii profetului.
Acestea au fost - citite sub merii din grădină - primele cărţi de Blaga pe
care le-am cunoscut, o impresie profundă producăndu-mi îndeosebi poeziile
Gorunul şi Daţi-mi un trup voi munţilor.
Am simit îndată că Blaga era cu totul altceva decât poeţii citiţi până
acum, admiraţia pentru el, citindu-i apoi toate cărţile, păstrându-mi-se ne
schimbată până astăzi. In alte două -trei întăhure pe care le-am avut cu
Dumitru Antal, care se va transfera in curând la Cluj. mi-a povestit
numeroase episoade din studenţia teologică a lui Blaga care, citind enorm şi
neglijând studiile biblice, se arată pasionat e.xclusiv de poeziei şi flozojîe.
Dumitru Antal a fost cel dintâi dintre foştii colegi ai lui Blaga pe care l-am
cunoscut personal, mai târziu având să cunosc apoi şi pe Horia Teculescu5.
directorul liceului din Sighişoara pe D.D. Roşea, profesor la Universitatea
din Cluj şi pe A. Oţetea, profesor la Universitatea din Bucureşti.
La baza cunoştinţelor mele despre viaţa strălucitului poet. filosof şi
dramaturg, până când am ajuns să-l cunosc pe el însuşi, s-au ajiat astfel
amintirile pe care mi le-au transmis foştii .săi colegi de la teologia sibiană şi
-cei de mai sus - de la liceul românesc din Braşov.
Intr-una din întâlnirile noastre, D. Antal m-a întrebat pe neaşteptate
dacă am citit romanul Pădurea .spânzuraţilor - roman dedicat de Liviu
Rebreanu amintirii tragice a fratelui .său - roman pe care îl citisem tocmai
în aceea primăvară şi care îmi produsese o vie agitaţie sufletească. Dorinţa
de a se refugia in România - mi-a completat Dumitru Antal informaţiile - îl

395
stăpânea încă de când era elev, Jarâ a şti in ce mod avea să o realizeze. Ce
cale a urmat se cunoaşte din roman. Era un tânăr de o robustă insujlefire
românească. Dacă ar ji trăit, ar fi ajuns şi el, ca şi fratele său, un mare
scriitor.
In scurtul timp cât a administrat protopopiatid Reghinului, părintele
Anta! a scris şi un amplu studiu despre mănăstirile de odinioară ale
regiunii, toate vechi lăcaşuri de cultură şi tradiţie românească, - studiu
publicat în revista teologică de la Sibiu - şi a editat un almanah pe anul
1927 - Calendarul Mureşului - în care pe lângă alte bucăţi antologice
selecţionate din George Coşbuc, O. Goga, G. Topărceanu, Emil Gărieanu,
Al. Brătescu Voineşti, a reprodus şi notele de călătorie a lui Gala Galaction
înregistrate cu ocazia unei excursii pe Vale Mureşului, cu care ocazie trecut
prin TopUţa, Deda, Suseni, Reghin, Tărgu -Mureş.
Almanahul lui Antal, care a fost primul calendar românesc tipărit la
Reghin, cuprindea totodată şi unele bucăţi de folclor şi etnografie culese de
Aurelian Borşianu, precum şi unele cataloage de cărţi populare cu caracter
agricol şi cultural destinate cititorilor ţărani. Calendarul a apărut şi în anul
următor, fiind unul din cele mai bune calendare ale timpului.
După stabilirea la Cluj, ca inspector eparhial. Dumitru Antal a
condus revista Renaşterea, apoi, mai târziu, având să ajungă sub numele de
Emilian Târgovişteanu - vicar a! Patriarhiei din Bucureşti, calitate în care a
scris o strălucită serie de eseuri erudite în ziarul România şi apoi episcop
locotenent de Argeş şi în cele din urmă de Suceava. In ultimii ani, în urma
unui conflict cu patriarhul lustinian, s-a retras la TopUţa ca stareţ a!
mănăstirii „Sf. Prooroc flie " - ctitoria unchiului său - unde şi-a redactat cu
multe amănunte necunoscutele memorii cu privire la evenimentele din 1918.
E înmormântat în cripta mănăstirii. Amintirea lui îmi va reactualiza
întotdeauna pe cea a iui Lucian Blaga şi a lui Emil Rebreanu"!'
Referirile la patriarhul Miron Cristea, încep cu descrierea liceului
săsesc, din Reghin, unde acesta a studiat; „O durată mai lungă şi o acţiune
mai eficientă avea să aibă liceul din Reghin, în jurul căruia urma să se
strângă un remarcabil număr de profesori şi elevi din întreaga regiune,
dispunând până atunci, din punct de vedere românesc, numai de o modestă
şcoală primară alături de care strălucea un liceu săsesc prin băncile căruia
trecuseră aproape toţi intelectualii de seamă ai Mureşului superior, Miron
Cristea, viitorul patriarh”. 7 Este menţionată apoi activitatea patriarhului
Miron Cristea, ca membru în Consiliul de Regenţă, împreună cu principele
Nicolac şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Curţii de Casaţiei.8
Despre activitatea patriarhului Miron Cristea, ca prim ministru ai
Guvernul instalat de regele Carol ai ll-lea, la 20 februarie 1938,, Vasile

396
 Netea spune: „deşi ca preşedinte figura patriarhul Miron Cristea, cel care
conduce în mod efectiv, era Armând Câlinescu, acesta având să fie noul
favorit al regelui care, Ia 6 martie 1939, în urma morţii neaşteptate a lui
Miron Cristea, a şi fost încredinţat cu prezidenţa guvernului”.9 Deosebit de
interesantă este însemnare din jurnalul lui Vasile Netea, datată 11 martie
1939 şi Moartea Patrirahului Dr. Miron E. Cristea la Cannes in sudul
Franţei. ,,/?ămăn foarte impresionat de această neaşteptată veste. Studiind
viaţa lui am pulul să mă conving de toată puterea depusă de Miron Cristea
pentru a se ridica până unde a ajuns. Desigur, după cum spun toţi, a avut şi
noroc, adică împrejurări favorabile ascensiunii, dar a fost şi o personalitate
viguroasă şi o mare putere de muncă. Totuşi Andrei Şaguna a rămas
neîntrecut. Pregătesc o ediţie specială, îndoliată, din „Glasul Mureşului”.10 în
Memoriile sale, Vasile Netea consemnează câteva rânduri şi despre
activitatea lui O.C. Tăslăuanu, împreună cu grupul aşa numiţi „oţeliţi” ai
timpului, în presa românească din Ardeal, la începutul sec. XX, dar şi în
perioada de după unire, când Tăslăuanu, împreună cu poetul Oclavian Goga,
„au devenit corifei ai Partidului poporului, înfiinţat de generalul Averescu,
ambii fiind miniştri în primul guvern al acestuia (1920-1921), Goga la Culte
şi Arte - un minister anume creat pentru el - iar Tăslăuanu la Industrie şi
Comerţ şi Lucrări Publice. Ambiţia pentru întâietate - pentru şefia
Ardealului - i-a adus însă repede într-o amarnică rivalitate, Goga socotind că
Tăslăuanu nu are prestigiu, iar acesta că Goga e un paranoic lipsit de calităţi
politice. De altfel, după cum probabil se ştie, Tăslăuanu a mărturisit mai
târziu toate aceste lucruri şi înlr-o carte intitulată Valuri politice. 11
Văile Netea se referă şi la mitropolitul greco-catolic al Blajului
Alexandru Nicolcscu, despre care spune: „întâia oară l-am văzut in anul
1927, pe când era episcop al Lugojului, venit la Tg. Mureş pentru un
Congres al „Ligii Culturale" prezidat de Nicola /orga. Episcopul de la
Lugoj stătea in dreapta preşedintelui, care se arăta foarte prevenitor cu
vecinul său. Acum, după atâtea frământări era obosit şi interiorizat. Era
boala care peste doi ani avea să-l coboare jară de vreme in mormânt, ca şi
pe inaintaşul său Vasile Suciu, numit de Nicolae /orga, „ Vasile Vodă al
culturii româneşti'’. „Deşi mai puţin impunător, din punct de vedere fizic,
decât Bălan, cu care era de altfel, de aceiaşi vârstă - este de părere Vasile
Netea - Alexandru Nicolescu, având o statură puţin peste media mijlocie,
figură prelungă, înconjurată de o barbă tăiată rotund, era un prelat care
emana din flinta sa o mare modestie, dar totodată şi o accentuată putere de
cucerire, fiind foarte serafic in relaţiile sale. Cărturar cu o largă formaţie
ştiintiftcă, autor de studii filosofice şi biologice (Natura, 1925,
Păsările, 1930). Alexandru Nicolescu a fost unul din cei mai ciilfi prelafi

397
romani, aclivitalea sa desjaşiirăndii-se sub semnul unei înalte
intelectualităţi". 13.
In paginile dedicate activităţii intelectualilor români ardeleni, în
perioada premergătoare şi din cea care a urmat Dictatului de la Viena, este
consemnată poziţia mitropolitului Alexandru Nicolescu exprimată la o
consfătuire a fruntaşilor şi foştilor miniştri ardeleni, organizată din iniţiativa
lui Vaier Pop, în 2 august 1940 când, mitropolitul Blajului, împreună cu
mitropolitul Sibiului, Nicolae Bălan, s-a pronunţat „împotriva oricărei
concesiuni teritoriale”, făcute Budapestei.14 Aceeaşi poziţie a fost exprimată
şi la şedinţa Consiliului de Coroană, din 30 august 1940, când cei doi
mitropoliţi, împreună cu Nicolae lorga, luliu Maniu, C.I.C. Brătianu, DR. C.
Angelescu, A.C. Cuza, Victor lamandi, au votat contra primirii „arbritajului
de la Viena. 15
Un important capitol din lucrarea lui Vasile Neteâ, se referă la
activitatea intensă a ziariştilor, publiciştilor şi scriitorilor refugiaţi, din
perioada 1940 -1944, Ia cele mai importante ziare bucureştene - Universul,
Curentul, Timpul, Viaţa ş.a. - şi în mod deosebit Ia ziaml Ardealul. în rândul
acestora sunt menţionaţi şi intelectualii ardeleni născuţi în sud-estul
Transilvaniei; fruntaşul ţărănist Ghiţă Pop, George Sbârcea ş.a. „Articllerii
de mare clasă ai Ardealului au fost „ bătrânii ” Ghiţă Pop, ziarist remarcat
încă înaintea Primului Război mondial prin colaborarea sa, alături de
Octavian Goga, Ilarie Chendi, Octavian C. Tăslăuanu, la Tribuna şi
Românul de la Arad, Luceafărul de la Sibiu şi Tribuna de la Bucureşti
(1915 -1916)....Ghiţă Pop, pe lângă articolele Unitatea Naţională, înapoi
la Alba Julia (O Transilvaniei „autonomă”), invocată de atâtea ori de către
ziariştii maghiari, arătând că nici un ziarist român n-a pledat niciodată
pentni autonomia cestei provincii, ci numai pentru integrarea ei in statul
român. Ghiţă Pop a publicat totodată în Ardealul şi o vibrantă evocare a lui
O.C. Tăslăuanu, reprezentând discursul său la înmormântarea lui
(1942)”.'6 Ghiţă Pop a fost preşedintelui comitetului care s-a ocupat de
ridicare unui monument Ia mormântul de la cimitirul Bellu al poetului
George Coşbuc, după ce în anul 1942, bustul poetului „aflat în faţa liceului
de la Năsăud a fost dărmat de un grup de soldaţi maghiari, care se îndreptau
spre front”. 17 Aceeaşi activitate deosebită o desfăşurau Ghiţă Popp şi în
cadrul Asociaţiei patriotice Pro Transilvania . 18
„O frumoasă impresie intelectuală - i-a făcut lui Vasile Netea - P.S.S.
Episcopul Nicolae Colan, conducătorul „Vieţii ilustrate”. 19 Este menţionat
rolul episcopului Nicolae Colan, singurul din cei trei episcop! ortodocşi care,
după cedarea Ardealului a rămas Ia Cluj.20 Din discuţiile purtate la Sibiu, în
toamna anului 1940, cu istoricul I. Lupaş, istoricul Vasile Netea a aflat că

398
 acesta „îşi lăsase biblioteca, manuscrisele şi corespondenţa în păstrarea
Episcopiei Ortodoxe de la Cluj.21
Referindu-se la dramaticele evenimente trăite de românii ardeleni, ca
urmare a intoleranţei instaurate împotriva lor, în anii ce au urmat Dictatului
de la Viena, cu referire la cei din spaţiul intracarpatic, Vasile Netea a
menţionat: „Cea mai însemnată parte din refugiaţii mureşeni s-au stabilit la
Braşov şi în satele învecinate, la Piatra Neamţ ţi Vatra Domei. Ceea ce i-a
făcut să aibă preferinţă pentru aceste localităţi era faptul că în apropierea
acestora se aflau punctele de întâlnire între refugiaţi şi cei rămaşi acasă.
Aici, la podul Chichiş, mi-am văzut şi eu copilul şi părinţii după o aşteptare
de trei ani”.
Din cele prezentate, rezultă importanţa noilor date despre unii
intelectuali români din Arcul Itracarpatic, cuprinse Memoriile lui Vasile
Netea, atât pentru istoria locală şi regională, iar o parte dintre ele pentru
istoria naţională.

Note bibliografice:

1. Vasile Netea, Memorii, Editura Nico, Tg. Mureş, 2010, p.9

2. Vasile Netea, op. cil., p. 24
3. vezi: colecţia anuarelor „Angvstia”, numerele 1-13, Sf. Gheorghe
1996-2009, „Sangidava”, nr. 1-3, Topliţa, 2007-2009, Un nume pentru
istorie - Patriarhul Eiie Miron Crislea, de Ilie Şandru şi Valentin Borda,
Casa de Editură „Petiu Maior”, Tg. Mureş, 1998, şi Patriarhul Elie Miron
Cristea, de Ilie Şandru, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2009,
Românii din Covasna şi Harghita, de loan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi
Violeta Pătrunjel, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, volum
apărut cu binecuvântarea, sprijinul şi coordonarea P.S. loan Selejan,
Personalităţi din Covasna şi Harghita, de loan Lăcătuşu, Editura
Carpatica, Cltij-Napoca, I998ş.a.
4. Vasile Netea, op. cil., p. 19
5. vezi Teculeşiii din neam in neam, de Ltiminiţa Comea, Constantin
Catrina şi loan Lăcătuşu, Editura Angvstia, Sf. Gheorghe, 2009
6. Vasile Netea, o/). C/V., p. 68-71
7. Ibidem, p. 53
8. Ibidem, p. 184
9. Ibidem, p. 235
\0.Ibidem, p. 282
11 .Ibidem, p. 66-68

399
 \2.Jbidem, p. 113
\3.1bidem, p. 106
\A.Jbidem, p, 103
\5.Ibidem, p. 106
\6.Ibidem, p. 152
\l.lbidein, p, 153
16.Jbidem,p. 144-145
\9.Ibidem, p. 292
20.1bidem, p. 118
2\.Ibidem, p. 120
22.1bidem, p. 141

Noi date despre unii intelectuali români din Arcul Itracarpatic, în

Memoriile lui Vasile Netea
Rezumat

Dintre sulele de personalităţi ale istoriei şi culturii naţionale,

menţionaţi de Vasile Netea, volumul Memorii apărut la Tg. Mureş, în anul
2010 - oameni de cultură, laici şi clerici, oameni politici, scriitori, artişti,
preoţi, profesori ş.a. - în prezentul articol sunt prezentate referirile la câţiva
intelectuali originari din judeţele Covasna şi Harghita., respectiv Ia
patriarhul Miron Cristea (1868-1939, născut la Topliţa jud. Harghita),
milropiliţii Nicolae Colan (1893-1967, născut Ia Araci, jud. Covasna) şi
Alexandru Nicolescu (1882-1941, născut la Tulgheş, jud. Harghita),
episcopul Emilian Antal (1894-1971, născut la Topliţa jud. Harghita),
publiciştii şi oamenii politici O.C. Tăslăuanu (1876-1942, născut la Bilbor,
jud. Harghita), Ghiţă Popp (1883-1967, născut Ia Poiana Sărată, fostul jud.
Treiscaune, azi jud. Bacău) ş.a.
La multitudinea datelor despre personalităţile menţionate, cuprinse în
volumele apărute în ultimii ani. Memoriile lui Vasile Netea adaugă noi
infonnaţii sintetice, multe inedite, despre contribuţia acestor intelectuali
români, născuţi în Arcul Itracarpatic, Ia făurirea patrimoniului cultural
naţional.

New data about some Romanian intellectuals of Arc Itracarpatic in

Memoirs by Vasile Netea

Of the hundreds of figures of naţional hisiory and cullurc, mentioned

by Vasile Netea, the volume Memoirs published in Tg. Mureş in 2010 - men
of culture, laymen and clergy, politicians, writers, artists, priesls, leachers,

400
ele. - in this article are references to a few intellectuals bom in the counties
of Covasna and Harghita., that the Patriarch Miron Cristea (1868-1939 bom
Topliţa Harghita County), Nicolae Colan (1893-1967, bom Araci, county
Covasna) and Alexandru Nicolescu (1882-1941 bom Tulghes, Harghita
County), Bishop Emilian Antal (1894-1971, bom Topliţa, Harghita county),
publicists and politicians O.C. Tăslăuanu (1876-1942 bom Bilbor, Harghita
County), Ghiţă Popp (1883-1967, bom in Poiana Sărată, former county
Treiscaune today Bacău County) etc.
In many dala about the personalilies mentioned, contained in volumes
published in recent years, Memoirs of Vasile Netea adds new suirunary
infonnation, many unpublished, about the conlribution of the Romanian
intellectuals bom in Transylvania in shaping the naţional cultural heritage.

401
 EPOPEEA MARINEI MILITARE ROMANE IN ANII
RĂZBOIULUI PENTRU REÎNTREGIRE

Conf. univ. dr. Olimpiu Manuel Glodarenco- Constanţa

Experienţa de luptă acumulată de flotila militară in anii războiului de

independenţă s-a transformat într-un autentic tezaur de învăţăminte,
stimulând procesul de perfecţionare şi modernizare a forţelor navale de
apărare669. După războiul de independenţă, Flotila Fluvială, care îşi dovedise
pe deplin utilitatea atât prin trecerea trupelor peste Dunăre, cât şi prin
sprijinirea şi participarea la distrugerea inamicului pe uscat şi pe apă, a
continuat să se dezvolte şi în anii următori670, în cadrul ei individualizându-
se componenta destinată apărării litoralului românesc şi a Mării Negre, după
reintegrarea Dobrogei în graniţele etnice ale ţării.
Pe măsura dezvoltării sale. Marina Militară română a cunoscut
repetate schimbări organizatorice. O primă restiucturare mai importantă
datează din anul 1886, când a fost votată, de către Parlament, Legea pentru
organizarea flotilei şi serviciului portuar, pe baza căreia s-a înfiinţat
Comandamentul Flotilei de război, care avea în subordine;
• depozitul flotilei, compus din companii pentru instruirea recruţilor şi
toate navele dezarmate;
• depozitele de hărţi şi instrumente de navigaţie, atelierele pentru
echipament;
• diviziunea echipajelor, cu toate navele armate, în afară de cele aflate
în serviciul porturilor;
• şcolile;
• inspectoratul general al navigaţiei şi porturilor, cu căpităniile
porturilor şi poliţia navigaţiei;
• arsenalul671.
în 1896 S-au promulgai Decretul nr. 1093 pentm organizarea flotilei
şi Instriic{iunile pentru punerea sa în aplicare^ prin care se stabilea o nouă

9 Valenliii Ciorbca, Politica navatâ milirarâ a României şi dotarea corpului flotilei cu

nave la sfârşitul secolului o!XlXdea. în Analele Universităţii ,,Ovidius,>. voi. I, 2004, p.
86-87.
('70 Prin înallul Dccrcl nr. 1855 din 27 august 1879 s-a înfiinţat Arsenalul Marinei.
Comandor (r) dr. Ion loncscu, Primele elemente şi principii ale doctrinei navale
româneşti (I878-I9J6), în Anuarul Muzeului Marinei Romane, lom VIII, 2005, p. 153.
671 XXX, Istoria militară a poporului român. Voi. V, Editura MililarS, Bucureşti, 1988,
p, 98.

402
structură organizatorică. Se creau Divizia de Mare şi Divizia de Dunăre,
Depozitul echipajelor, Apărarea fixă şi mobilă a porturilor. în anii următori
au fost adoptate noi măsuri pentru buna funcţionare a forţelor navale. Astfel,
prin Legea pentru organizarea Marinei militare din 28 mai 1898, denumirea
de flotilă de război s-a schimbat în Marină Militară, formată din cele două
mari unităţi: Divizia de Dunăre, cu comandamentul la Galaţi şi Divizia de
Mare, cu baza la Constanţa, ambele puse sub comanda unui contraamiral cu
funcţia de comandant al Marinei Militare, având comandamentul la
Bucureşti, iar din 1901, la Galaţi672.
în anul 1906 a fost alocată suma de 12.000.000 lei pentru cumpărarea
a 4 monitoare şi 8 vedete fluviale. Monitoarele au fost construite la Triest şi
montate la Arsenalele flotilei de la Galaţi. Lansarea lor la apă a avut loc la
17 septembrie 1907, într-un cadru festiv, cu participarea regelui Carol I, a
primului ministru D.A. Sturdza şi a ministrului de Război, generalul
Alexandru Averescu. Navele au primit numele I.C. BRĂTIANU, LASCÂR
CATARGIU, ALEXANDRU LAHOVARY, şi MIHAIL
KOGĂLNICEANU. Vedetele fluviale au fost construite în Marea Britanie şi
aduse în ţară prin Marea Nordului, apoi pe Rin şi pe Dunăre. Ele au fost
botezate cu numele unor eroi din Războiul de Independenţă. Monitoarele şi
vedetele au fost organizate în Escadra de Dunăre
în ceea ce priveşte dotarea cu nave la mare, marina avea în compunere
doar un crucişător, ELISABETA, care fusese comandat în Marea Britanie, în
anul 18886M, bricul MIRCEA, care avea rol de instrucţie677, şi câteva
torpiloare. Datorită faptului că situaţia apărării litoralului maritim rămânea,
încă, necorespunzătoare, în anul 1913 au fost comandate, în Italia, patru
distrugătoare şi un submarin în Franţa. Aceste nave nu au putut fi aduse în
tară până la declanşarea primului Război Mondial.
în luna septembrie 1912, statele balcanice, mai întâi Bulgaria, apoi
Serbia, Muntenegru şi Grecia, au declarat război Turciei. A început, astfel.

67267: 0oniandor Jianu Moldovan, Divizia de Mare - unitate de hazâ a Marinei Militare
(1873-191^1), în Anuarul Muzeului Marinei Române, lom I> 1998. p. 17. Adrian
l^adulcscu, Ion Bilolcanu. Istoria Dobro^ei. E.\ Ponlo, Constanţa, 1998, p. 403-404.
IVluzcul Marinei Române, fond documentar. Jurnalul Divizei do Mare.

673 Qcorge Peirc, Ion Bilolcanu. Tradiţii navale româneşti. Editura Militarii, Bucureşti,
1991, p. 187.
<'7■, Valcnlin Ciorbea, Georgeia Boramlă. Istoricul crucisâtonilui "Elisabera", Ovidius
University Press, Constanţa, 2004, p. 36.
675 Valentin Ciorbea, Istoricul navelor şcoală "Mircea", voi. 1, Editura Academiei
fjavalc “Mircea eel Bătrân", Constanţa, 1997, p. 24.

403
primul Război Balcanic, faţă de care România a adoptat o atitudine de strictă
neutralitate armată. Deoarece ofensiva aliaţilor ameninţa Constantinopolul
unde se aflau cetăţeni români şi reprezentanţa diplomatică a ţării, guvernul
de la Bucureşti a întreprins măsuri de protejare a intereselor sale în capitala
Turciei. Crucişătorul ELISABETA a executat un marş la Istanbul, unde
situaţia devenise nesigură, ca urmare a tensiunilor dintre musulmani şi
creştini, având sarcina de a asigura protecţia conaţionalilor, a personalului
legaţiei şi al consulatului român”76.
In iunie 1913 a izbucnit al doilea Război Balcanic, provocat, de
această dată, de Bulgaria, care a întors armele împotriva foştilor aliaţi.
Dorind să contracareze orice încercare de constituire a unei hegemonii în
Baleani, guvernul român a decis intrarea în război împotriva Bulgariei.
Campania navală a durat până în august 1913, timp în care Cartierul General
al Marinei s-a aflat la Tumu Măgurele. Marina Militară a asigurat trecerea
peste Dunăre a trupelor, a executat paza pe apă a podurilor şi a altor
obiective, debarcări de trupe, transporturi de materiale, inclusiv locomotive
şi vagoane, provizii şi răniţi677.
Din perioada analizată. Marina Militară a început să se aflnne în apele
internaţionale, purtând cu mândrie tricolorul la catarg. Bricul MIRCEA şi
crucişătorul ELISABETA au făcut cunoscut lumii, prin marşurile
întreprinse, că ţara noastră devenise o putere navală. Despre Mircea, Jean
Bart scria: Nava aceasta, o parcelă dezlipită din trupul ţârei, a fost, ani de-a
rândul, ce! mai puternic factor de propagandă naţională în străinătate.
„Mircea" a purtat, pentru întâia oară, falnic, la vârful catargului,'flamura
românească. El a făcut întâi cunoscute lumii, pe apă, ţara şi marina e/678.
în 1888, MIRCEA a fost surprins de o furtună deosebit de puternică în
Marea Neagră, furtună care a scufundat peste 15 nave. Marinarii români au
luptat cu natura în mod admirabil, iar nava a reuşit să intre în portul
Constantinopol, cu toate că avea numeroase avarii. Bravura românească a
fost apreciată de sultanul Abdul Hamid al ll-lea, care a ordonat repararea
navei în şantierele imperiale, pe cheltuiala marinei otomane. Pe data de 20
mai, bricul a tenninat reparaţiile şi a plecat într-un voiaj în Mediterana. în
anul 1892 a participat, împreună cu ELISABETA şi alte nave aparţinând

0,0 George Pclre, Ion Biiolcanu, op. cit., pp. 176-177.

677 Locolencnl-coloncl dr. Miliai Macuc, Ccrasela Moldoveana, Aspecte privind
contribuţia trupelor tehnice de geniu şi a marinei la acţiunea militară a României din
1913, în Anuarul Muzeului Marinei Române, lom IV, 2001, p. 189-190.
67# George Pcirc, Ion Bilolcanu, op. cit., p. 175.

404
forţelor navale din întreaga lume, la serbările prilejuite de aniversarea a 400
ani de la descoperirea Americii675.
La începutul ostilităţilor din primul Război Mondial, strâmtorile
Bosfor şi Dardanele au fost închise datorită trecerii Turciei de partea
Puterilor Centrale, cu urmări grave pentru Rusia şi aliaţii săi, dar cu
repercusiuni şi pentru România, care nu mai putea să-şi primească vasele pe
care le comandase, în Italia de pildă, şi nici muniţia şi aparatele de ochire
pentru piesele de artilerie. Pe de altă parte, Austro-Ungaria stăpânea, în
continuare. Dunărea, deşi eforturile Serbiei de a se opune au fost lăudabile.
Pe Dunăre, raportul de forţe între ţara noastră şi inamicii prezumtivi
nu era nefavorabil. Austro-Ungaria avea, între Orşova şi Silistra, şase
monitoare cuirasale cu 45 de tunuri, şi un număr de vedete. România deţinea
cele patru monitoare cuirasate, însă de mai mari dimensiuni, cu aproape tot
atâtea tunuri ca şi cele austro-ungare. Aceste nave aveau un deplasament de
650 de tone, 3 tunuri de calibru 120 mm, 4 de 47 mm, mitraliere şi două
obuziere de 120 mm680.
Aşadar, pe fluviu, exista o puternică forţă de lovire. Românii aveau,
de asemenea, 8 vedete de 45 de tone, relativ bine înarmate, cu un nrn, o
mitralieră şi 2 torpile. Vedetele executau, în general, siguranţa cuirasatelor.
Mai existau canonierele, care urmau să facă siguranţa transporturilor; unele
dintre ele fuseseră nave civile, iar patru au fost înarmate, în secret, cu tuburi
lanstorpile ascunse sub linia de plutire, fiind folosite din prima zi a
războiului.
Strategia românească trebuia să ţină cont de acest raport de forţe.
Cuirasatele româneşti erau mai modeme decât cele ale Austro-Ungariei dar,
în acelaşi timp, exista o disproporţie teribilă la Marea Neagră unde, mai ales
după închiderea strâmtorilor, predominau navele otomane, bulgare şi
crucişătoarele modeme gennane GOEBEN şi BRESLAU, care evadaseră
din Mcditarana, din faţa escadrei britanice, plus submarine661. Rusia avea şi
ea o forţă navală la Marea Neagră, eare includea şi 11 submarine, însă nu a
desfăşurat operaţii de anvergură662. Aproape ca toţi combatanţii, şi Rusia s-a
ferit de acţiuni navale de amploare. Sarcina Marinei române a fost asigurarea
securităţii frontierelor. Mai uşoară până la căderea Serbiei, această misiune a
devenit foarte grea după aceea. Inamicii au folosit, fără nicio problemă.

<»7g Valentin Ciorbea, op. cit., p. 48.

f,80 (Cristian Crăciimoiu, Mihai Gcorgescu, Danube Monitors, Modciism Imcmational,
0uclwfcsl* Romania, pp. 54-55.
6îii Olimpiu Manucl Glodarcnco, Operaţiile navale ale primei conflagraţii mondiale,
Editura Muzeului Marinei Romane, Constanţa, 2009, p. 119.
(.to X X,Janc's Fighting Ships of World WarI, Studio, London, 2001, pp. 246-249.

405
Dunărea, la Tumu-Severin iar, apoi, au continuat chiar să ocupe unele
porturi româneşti, motiv pentru care românii (aflaţi în neutralitate până în
august 1916) au trebuit să riposteze. Având în vedere caracterul agresiv al
vecinilor (aceştia deja concentraseră trupe în sudul Dunării, sudul Dobrogei,
sudul Banatului), situaţia era chiar alarmantă în 1916, de aceea forţele
române au fost nevoite să instaleze baraje de mine la intrarea spre Turtucaia,
în ideea că ar putea să apere capul de pod.
In situaţia în care România ar fi intrat în război, frontul de apărat era
de 1.300 km, ceea ce era peste puterile armatei române. Rusia se ferea să-şi
ia angajamente în privinţa Dobrogei, unde raportul de forţe era net în
defavoarea noastră. Din punct de vedere al înarmării, forţele navale erau
foarte slab asigurate cu muniţie. De pildă, existau doar 560 de mine pentru
apărarea Dunării şi 100 de mine pentru apărarea porturilor maritime, 41 de
torpile şi 4.000 de proiectile mari. Multe dintre acestea nu au funcţionat sau
au funcţionat defectuos, ceea ce a dus chiar la jertfirea unor genişti între
1914 şi 1916683.
Marina Militară era organizată, după cum am precizat, în Divizia de
Mare cu sediul la Constanţa, având ca bază crucişătorul ELISABETA
(puternic cândva, total depăşit acum), bricul MIRCEA şi 3 torpiloare. în
aceste condiţii precare, Divizia de Mare nu putea funcţiona şi a fost
desfiinţată, având în vedere imposibilitatea de a face faţă inamicului.
Crucişătorul ELISABETA a fost dezarmat şi dus la Sulina, iar tunurile la
Olteniţa, pentru apărarea Turtucaiei084. Divizia de Dunăre s-a organizat în
Escadra de Operaţiuni şi Apărarea sub Apă. în afara acestei forţe combative,
mai existau navele de aprovizionare, spitalul naval, un şantier naval mobil şi,
mai mult chiar decât toate acestea, bateriile de coastă, care uneori se instalau
chiar pe ostroave, pentru a înclina în favoarea noastră raportul de forţe. Mai
erau un grup de artilerie de debarcare şi staţii de lansare a torpilelor.
Prima operaţiune din primul Război Mondial, desfăşurată de
România, a fost includerea portului Sulina în zona militară şi punerea la
dispoziţia Marelui Stat Major român a tuturor materialelor Comisiei
Europene a Dunării, bararea cu mine a oraşului şi instalarea lui Eugeniu
Botez în calitate de comandant al portului şi al oraşului685.
A doua operaţiune a fost atacul prin surprindere a flotei austro-ungare
de pe Dunăre. Dacă operaţia ar fi reuşit, cele cinci monitoare aflate în faţa
Rusciuk-ului ar fi fost scufundate. Sarcina a fost dată celor trei şalupe

683 George Petre, Ion Biloleanu, op. cil., p. 187.

f,M Valentin Ciorbea, Georgeta Borandă, op. cil., p. 198.
6,5 George Petre, Ion Biloleanu, op. cil., p. 191.

406
destinate pentru lupta sub apă, înarmate în secret, care urmau să se apropie
foarte mult de inamic şi să le lovească cu torpile. Din nefericire însă, câteva
greşeli în schimbarea oamenilor, numirea câtorva comandanţi noi care nu
cunoşteau foarte bine caracteristicile navelor, teama lor, calitatea proastă a
materialelor au făcut ca, în ciuda curajului acestor marinari, torpilele trimise
împotriva navelor adverse să nu-şi atingă ţinta, sărind în aer doar un şlep cu
material inflamabil. Nici minele de curent lansate nu şi-au atins obiectivul
sau nu au funcţionat686.
A treia operaţie la care a luat parte, din plin, flota română, a fost
apărarea Turtucaiei. Aici au avut loc mai multe acţiuni. Pe de o parte, au
luptat marinarii debarcaţi care au încadrat bateriile de artilerie din
dispozitivul de apărare. Flota de operaţii a participat la închiderea unor căi
de comunicaţii cu ajutorul estacadelor pentru a opri infiltrarea flotei austro-
ungare. Apoi, existau bateriile de eoastă de pe malul drept, baterii de mare
forţă, fonnate din tunurile debarcate de pe ELISABETA; cooperarea cu
armatele de uscat a fost executată prin intermediul vedetelor; flancurile
apărării Turtucaiei au fost împărţite şi susţinute de flotă, cu două monitoare
şi patru vedete în fiecare flanc. în general, se ştie că la Turtucaia a fost dată
o bătălie dezastruoasă pentru armata română. Putem să spunem că, din
fericire, comportarea Marinei a fost la înălţime. Generalul Toşev recunoştea
că Divizia de Dunăre, fie prin bateriile de coastă, fie prin atacurile directe de
pe monitoare, a reuşit să lichideze, în mai multe rânduri, grupurile de sprijin
de artilerie ale annatei bulgare. Poziţia de vest a Turtucaiei era apărată de
flotă. în sud şi, mai ales în est, opoziţia era slabă. Poate că rezistenţa
Turtucaiei ar fi fost mai lungă dacă nu ar fi fost erorile de conducere ale
comandanţilor şi laşitatea acestora. Bătălia de la Turtucaia fost o acţiune
despre care s-a scris mult. Trebuie amintite erorile care s-au făcut la faţa
locului; nu au existai, însă, erori din partea Marinei, care s-a implicat cu
riscuri dincolo de puterile ei. în această bătălie a fost pierdută o vedetă
împreună cu comandantul şi echipajul ei. Pe timpul retragerii din capul de
pod, Marina a contribuit, în măsura posibilităţilor, la uşurarea mişcării
trupelor, răniţilor şi deplasării tehnicii militare, părăsind ultima eămpul de
luptă687.
O altă operaţie la care Marina s-a implicat în mod deosebit a fost cea
de la Flămânda688. Se ştie că, în condiţiile în care armata română a avut

’ Nicolae Bîrdeanu, Dan NMcolacscu, Coniribulii la isloria marinei române. Editura

Şliinţificâ şi Enciclopedicii, Bucureşti, 1979, p. 175.
George Petre, Ion Bitoleanu, op. cil., pp. 193-198.
6*s ibidem, pp. 198-202.

407
succese în Transilvania, dar serioase eşeeuri în sud, în Dobrogea, întrucât
aliaţii noştri ruşi nu şi-au îndeplinit angajamentele, şi Dobrogea, dintr-un
front secundar a devenit, la un moment dat, unul principal, generalul
Alexandru Averescu a îndrăznit o acţiune de înceruire a forţelor turco-
bulgaro-germane, organizând operaţia de la Flămânda (septembrie-
octombrie 1916), cu şase divizii. La trecerea Dunării a acţionat, în mod
deosebit, arma apărării sub apă. Ideea era instalarea unui pod şi apărarea
acestuia, în condiţiile în care flota auslro-ungară, rănită serios în amorul ei
propriu datorită atacului prin surprindere din august 1916, ,se afla încă la
Rusciuk.
Pe de altă parte, trebuia organizată şi apărarea împotriva minelor care
au fost lansate din amonte asupra podului de vase. în această situaţie, un
moment serios a fost cel al misiunii din ostrovul Cinghinele, unde s-a
instalat un grup de curajoşi români cu un tun şi câteva mitraliere, chiar la
intrarea canalului în care se retrăsese flota austro-ungară, şi care s-a
sacrificat, încercând să oprească navele inamice. Pe 18 septembrie a început
operaţia de la Flămânda, fiind debarcate trupe, iniţial pe bărci şi pontoane,
după care a fost construit podul de pontoane. Acest pod a avut enorm de
suferit din cauza unei furtuni care l-a rupt în câteva locuri, fiind, apoi,
bombardat de artileria terestră şi aeroplanele inamice. Cu toate acestea, s-a
format un cap de pod la sud de Dunăre, lung de 15 km şi adânc de 6. Planul
operaţiei de la Flămânda a fost strălucit, dar bombardamentele, timpul
nefavorabil, faptul că monitoarele austro-ungare nu au putut fi oprite şi au
ajuns până la 3 km depărtare, că împotriva podului au fost lansate şlepuri cu
încărcături explozive şi mine de curent, toate acestea au dus la eşuarea
acţiunii. în această situaţie a avut loc o luptă navală între români şi austro-
ungari, în care două monitoare austriece au fost scoase din luptă şi au
necesitat o perioadă lungă pentru refacere.
O altă acţiune a fost sprijinirea flancului drept al annatei de uscat din
Dobrogea689. Ceea ce s-a întâmplat în Dobrogea cu armata română, a fost o
acţiune clară de trădare din partea ruşilor. Conform înţelegerii din august
1916 dintre România şi Puterile Antantei, în Dobrogea trebuia să acţioneze o
armată rusă de 100.000 de oameni şi, de asemenea, apărarea litoralului
maritim trebuia lăsată pe seama flotei ruse. Armata rusă a venit, însă,
întotdeauna, cu întârziere şi după ce se termina lupta.
în situaţia unor greşeli făcute de armata noastră, anume că acele baraje
de mine îl împiedicau pe inamic să manevreze, dar încurcau şi annata
română, care avea mai multă nevoie să se mişte decât adversarii, Silistra a

‘ ibidem, pp. 202-206.

408
fost cedată fără luptă. în ceea ce priveşte Marina, aceasta a sprijinit
retragerea şi a plecat ultima, constituind ariergarda armatei române, ţinând in
loc, cu foc, armatele turco-bulgaro-gennane care urmăreau trupele în
retragere, în septembrie 1916.
La sfârşitul lui septembrie şi începutul lui octombrie a fost realizată o
linie de rezistenţă pe aliniamentul Rasova-Cobadin-Tuzla care dădea
speranţe României şi aliaţilor ei. Flota şi-a adus o contribuţie deosebită la
Rasova, însă nu aveam o forţă militară navală la Tuzla, fapt care s-a
repercutat negativ asupra dispozitivului defensiv.
Stânjenit de toate acţiunile flotei româneşti, generalul gennan
Mackensen a dislocat 8 baterii germane de 150 şi 300 mm, cu tragere rapidă,
pentm scufundarea navelor româneşti. Cu toate acestea, acţiunea germană nu
a reuşit, ca dovadă că după războiul Dobrogei, toţi cei S comandanţi ai
bateriilor germane au fost destituiţi. In această situaţie. Marina română a ales
soluţia cea mai riscantă, adică ziua, ea a forţat capcana, porţiunea de fluviu
care fusese întărită cu tunuri. Bastimentele româneşti au trecut, fiind mascate
de flim, trăgând cu toate annele, producând ea serioase pagube armatei
gennane, doar LAHOVARY fiind avariat mai greu (dar, peste 3 săptămâni a
reintrat în operativitate). De asemenea, KOGĂLNICEANU a primit o
lovintră, însă blindajul era foarte gros şi proiectilul nu a putut pătrunde.
Această acţiune a stârnit o uimire unanimă.
La 7 octombrie a avut loc atacul decisiv asupra Rasovei. Flota rusă a
amiralului Patton, care opera în zonă, a fost neutralizată, primejdia ca trupele
cotropitoare să debuşeze pe malul stâng al Dunării, folosind podul de la
Cernavodă, devenise iminentă, astfel că Marina română a primit ordinul de a
disu-uge podul sau măcar o porţiune a lui.
După aceste evenimente, escadra a acţionat pe porţiunea Hârşova -
Topalu, dar nu a putut împiedica flota austro-ungară să ajute trecerea armatei
gennane pe la Zimnicea. începea bătălia de la Neajlov, ultima acţiune
militară, în faţa Bucureştiului. La bătălia Neajlovului, flota română nu a
participat pentru că nu a avut această posibilitate, însă contribuţia ei a
constat în aceea că, în toată această perioadă, a ţinut pe loc armata turco-
bulgaro-gennană din Bulgaria să nu atace Bucureştiul. Pentru a opri trupele
inamice din Dobrogea să participe la bătălia Neajlovului, flota a dat dovadă
de bravură, în final consumându-şi toată muniţia, dar oprind această intenţie.
Ea a asigurat retragerea, în condiţii de oarecare siguranţă, a annatei române
şi a construit un pod de pontoane, însă valul de mine plutitoare inamice l-a
distrus. Flota s-a deplasat, apoi, în aval, iar participarea ei a constat în
sprijinirea armatei române, a Diviziei a 9-a infanterie din Constanţa, care se

409
găsea în Dobrogea şi care, sub o presiune extraordinară, a reuşit să se
reU'agă690.
La sfârşitul anului 1916, flota era refugiată pe canalul Macin. Nordul
Dobrogei fiind ocupai de către ruşi, se punea la dispoziţia acestora. De
acolo, a participat la salvarea răniţilor din spitalul românesc amplasat în
Smârdanul Nou şi ocupat de către trupele duşmane. Navele române au
organizat un imposibil atac de Anul Nou şi au eliberat răniţii care au fost
aduşi la bord.
In 1917, Marina Română a contribuit la efortul de război, mai ales
prin partea ei comercială, angajându-se la transportul muniţiilor şi
alimentelor pentru armata română care rezista în Moldova691.
In ceea ce priveşte acţiunile de la mare, chiar din primele zile ale
războiului aeroplanele şi submarinele inamice şi-au făcut apariţia in
apropierea coastelor româneşti. La 4 septembrie, între Sulina şi Constanţa, a
fost torpilat un vas de transport; câteva zile mai târziu, în larg de Tuzla, s-a
desfăşurat lupta dintre 3 hidroavioane germane şi un submarin contra unui
torpilor rus. Singura navă românească care a operat pe Marea Neagră a fost
torpilorul ZMEUL, care a făcut siguranţa navelor ce transportau materiale
spre Odessa şi spre alte porturi ruseşti. La un moment dat, această navă a
fost atacată de un submarin german care a lansat două torpile în direcţia ei;
ZMEUL le-a evitat şi a deschis foc, distrugându-i periscopul şi chioşcul692.
Pe timpul războiului. Marina civilă a fost rechiziţionată. Nave mai
importante au devenit transportoare de trupe şi mărfuri, iar uneori au fost
înannate şi cu tuburi lanstorpile. în ultimă instanţă, o parte dintre navele
comerciale au fost dotate cu armament şi au operat în grupe de nave civile
pentru transport, toate pe Dunăre, formate din vase fluviale, maritime,
remorchere, unele dintre ele transformate în nave dragoare sau puitoare de

O misiune importantă a fost aceea a transportului, pe timpul retragerii

către nordul Dunării şi, de acolo, în Moldova, a rezervelor de cereale, de
petrol, a şantierului naval de la Tumu Severin, a instalaţiilor din porturi, a tot
ceea ce se putea transporta ca să nu cadă în mâna inamicului. Deplasarea de
la Orşova la Sulina s-a executat cu dificultate, în condiţiile în care inamicul
avea instalate poziţii de tragere, necesitând un extraordinar risc şi sacrificiu,
fiind distruse, în aceste acţiuni, încă două vedete din cele opt.

6,0 Nicolae BIrdcanu, Dau Nicolaescu, op. eh., p. 204.

691 ibidem, p. 208.
692 George Petre, Ion Biloleanu, op. cit., pp. 208-209.
692 Carmen Alanasiu, Mariana Cojoc, Andreea Alanasiu, Navigape şi.. Politică,
Muntenia &Leda, Constanţa, 2001, pp. 9-22.

410
 La sfârşitul lui 1916, România era practic învinsă. Pierduse Muntenia,
Bucureştiul, Dobrogea (Hră Deltă), Oltenia şi chiar o parte a sudului
Moldovei, cu Galaţiul. în această situaţie existau două soluţii: ori annata,
regele şi parlamentul se retrăgeau în Rusia şi, astfel, flota, în întregime,
trebuia să treacă Marea Neagră pentru a se salva şi a interveni în momentul
decisiv, ori se ducea un război pe viaţă şi pe moarte în Moldova. Adepţii
acestui ultim punct de vedere au fost Ionel Brătianu şi, mai ales. Regina
Maria. Triunghiul morţii, cum s-a numit această soluţie, nu implica. în prea
mare măsură flota, de aceea, Marina comercială a fost solicitată de ruşi. A
fost închiriată, astfel, inşilor o mare parte din navele comerciale care
rămăseseră în ţară, nave care şi-au adus contribuţia lor, pe de o parte la
sprijinirea bătăliei din Moldova, pe de alta la susţinerea aliatului nostru694.
Pe timpul revoluţiei bolşevice, numele navelor româneşti au fost
schimbate imediat, au devenit revoluţionare, li s-au cerut echipajelor să-şi
aresteze ofiţerii, li s-a spus să scoată portretele regelui şi icoanele; le-au scos
aşa cum se cuvine şi le-au pus la păstrare iar, la sfârşitul operaţiunilor din
Rusia, flota aceasta de 7-8 nave a navigat spre Constanţa cu steagul
românesc desfăşurat şi cu ofiţerii români la posturile lor.
Mai trebuie amintite vasele româneşti aflate în străinătate. Vapoarele
comerciale care se găseau la încărcare-descărcare în poituri străine, precum
şi câteva care erau comandate şi se construiseră, dar nu mai puteau veni în
ţară, au fost puse la dispoziţia aliaţilor. în această aventura, marinarii
români, împreună cu ofiţeri şi cu artilerişli englezi, au participat chiar la
unele bătălii.
La război au participat şi nave spital. Războiul din 1913 arătase în
mod clar necesitatea unui serviciu sanitar bine pus la punct. Pierderile pe
care le-au avut trupele române în cel de-al doilea război balcanic nu s-au
datorat războiului ci holerei şi altor boli, motiv pentru eare, în preajma
intrării ţării noastre în război, s-a instituit, pe fiecare navă de război, dar şi pe
navele comerciale, sen'iciul sanitar. Apoi, s-au înfiinţat spitale de campanie
care au însoţit marina română. Navele spital au fost organizate pe 3 secţii:
medicală, chirurgie şi contagioasă.
Spitalul militar al Marinei a fost compus din vasul spital
PRINCIPELE CAROL şi şlepul sanitar nr. 10. Pe navele spitalului militar s-
au efectuat evacuările din Călăraşi, Brăila şi Galaţi. Spitalul a însoţit, din
decembrie 1916, flota de operaţiuni la Ismail şi Chilia. Ca o sumă, în

’ ■' Valentin Ciorbe,n, Cannen Atannsiu, Fiola miritimâ comercială, im secol de istorie
modernă. Editura Fundaţiei “Andrei Şaguna", Constanţa, 1995, pp. 167-175.

411
întreaga perioadă a războiului, pe navele spitalului militar au fost spitalizaţi
5.500 de răniţi şi bolnavi cu 50.000 de tratamente (în zile)695.
Odată eu semnarea Tratatului de pace de la Buftea cu Puterile
Centrale, la 24 aprilie 1918, marinarii Flotei de Operaţiuni pe Dunăre au fost
demobilizaţi, încetând orice fel de acţiuni cu caracter militar. Dar, la 28
octombrie 1918, în condiţiile în care a fost decretată cea de a doua
mobilizare, navele militare româneşti au reintrat în acţiune, îndeplinind o
serie de misiuni speciale legate de eapturarea materialului navigabil german
şi ausiro-ungar de pe Dunăre şi de alungare a echipajelor inamice. Astfel, s-a
dovedit că implicarea Marinei Militare la eforturile generale ale României
pentru implinirea graniţelor României Mari a fost decisivă696.

Diiring Ihe First World War, ihe Romanian navy accomplished a wide
range ofmissions. the mosi important being the following: the attack against
the Austro-Hungarian fleet at Rtisciuk on August I4‘h 1916, the action of the
Danube Escadrille ’s ships which defended the bridgehead from Turtucaia
and safeguarded the Romanian troops ’ withdrawal out of this area, the
action supporting the right wing of the land army located in Dobrogea by
the ships ofthe Operation Navy under thefire of the German artilleiy.

1. ATANASIU, Carmen, COJOC, Mariana, ATANASIU Andreea,

Navigaţie şi... politică. Editura Muntenia & Leda, Constanţa, 2001.
2. BÎRDEANU, Nicolae, NICOLAESCU, Dan, Contribuţii la istoria
marinei române. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979,
3. CIORBEA, Valentin, Istorieul navelor şcoală MIRCEA, voi. 1, Editura
Academiei Navale “Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 1999.
4. C10RBEA,Valentin, Politica navală militară a României şi dotarea
corpului flotilei cu nave la sfărşiliil secolului al XlX-lea, în Analele
Universităţii „Ovidius", voi. 1, 2004, p. 86-87.
5. CIORBEA, Valentin, BORANDĂ, Georgeta, Istoricul crucişătorului
"EUsabeta", Ovidius University Press, Constanţa, 2004.
6. CIORBEA, Valentin, ATANASIU, Carmen, Flota maritimă comercială,
un secol de istorie modernă. Editura Fundaţiei “Andrei Şaguna”, Constanţa,
1995.
7. CRACIUNOIU, Cristian, GEORGESCU, Mihai, Danube Monitors,

6,1 Gcorge Petre, Ion Bitolcanu, op. cil., pp. 207-208.

6,6 A se vedea, eomandor (rtg.) Nicolae C. Pelrcscu, Cu tricolorul la catarg. Comandanţi
ai Marinei Militare în Războiul pentru Întregirea României, Editura Europroducl, Piteşti,
2002.

412
Modelism International, Bucharest, Romania.
8. GLODARENCO, Olimpiu Manuel, Operaţiile navaie aie primei
conflagraţii mondiale. Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa, 2009.
9. lONESCU, comandor (r) dr. Ion, Primele elemente şi principii ale
doctrinei navaie româneşti (I878-I9I6), în Anuanil Muzeului Marinei
Române, tom VIII, 2005, p. 153.
lO.IONESCU, Ion, BORANDĂ, Georgeta, Noi contribuţii la istoria marinei
române. Editura Muntenia & Leda, Constanţa, 2001.
11.MACUC, locotenent-colonel dr. Mihai, MOLDOVEANU, Cerasela,
Aspecte privind contribuţia trupeior tehnice de geniu şi a marinei la
acţiunea militară a României din 1913, în Anuand Muzeului Marinei
Române, lom IV, 2001.
12.MOLDOVAN, comandor Jianu, Divizia de Mare - unitate de bază a
Marinei Militare (1873-1914), în Anuarui Muzeuiui Marinei Române, tom I,
1998.
13.PETRE, George, BITOLEANU, Ion, Tradiţii navale româneşti. Editura
Militară, Bucureşti, 2001.
14.RÂDULESCU, Adrian, BITOLEANU, Ion, Istoria Dobrogei, Ex Ponto,
Constanţa, 1998.
15.x X X, Istoria militarâ a poporului român. Voi. V, Editura Militară,
Bucureşti, 1988.
16.x X X,Jane's Fighting Ships of World Warl, Studio, London, 2001.

413
 o CARTE DESPRE HOLOCAUSTUL DIN ARDEALUL DE
NORD
Martiri sub Steaua Iui David

Prof. Ion Moise - Bistriţa

La Editura Channides din Bistriţa a apărut recent cartea Martiri sub

Steaua lui David semnată de Ion Moise şi Titus Zăgrean. O carte despre
holocaustul evreiesc din Ardealul de Nord, acea parte a ţării care, prin
odiosul Diktat de la Viena, a fost vremelnic înstrăinată, căzând în mâinile
autorităţilor hortiste. Ideea elaborării cărţii s-a născut la un simpozion
didactic care a avut loc în vara anului 2004 pe tema holocaustului evreiesc
din România în perioada 1940-1944. Simpozionul organizat de Universitatea
Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, a fost găzduit în castelul de la Arcalia,
judeţul Bistriţa-Năsăud. Au participat cadre didactice din judeţ şi din ţară
care au susţinut ideea introducerii holocaustului în programa şcolară şi
predarea acestuia ca disciplină distinctă în învăţământul românesc.
Printre invitaţi s-au aflat şi două personalităţi evreieşti, respectiv dr.
Raphael Vago, directorul departamentului de istorie al Universităţii din Tel
Aviv şi prof M. Carol lancu codirector al Centrului de Cercetări „Juif
Armeniens et Chretiens d’Orient” al Universităţii „Paul Valery” din
Montpellier - Franţa. Aceşti distinşi oaspeţi plecaţi cu ani în urmă din
România, au avut amabilitatea să poarte cu noi, autorii acestei cărţi, un
dialog pe multiple aspecte legate de holocaust, în special de cel petrecut în
Ardealul de Nord în perioada 1940-1944. în acelaşi timp, am adăugat şi un
capitol în care evocăm şi deportările de evrei în Transnistria din Basarabia şi
Bucovina de Nord, recunoscute şi de preşedintele României, Traian Băsescu,
în urma vizitei la Muzeul Holocaustului din Washington, declarând
următoarele: „(...) am văzut probe indubitabile despre existenţa
holocaustului în România; fotografii cu soldaţi în unifonna annatei române
care îi urcau pe evrei în vagoane de marfă cu inscripţia CFR. Ca unnare,
trebuie să ne asumăm faptele trecutului dureros.” în acest context, se cuvine
să reproducem şi avertismentul d-lui Marco M. Katz, preşedintele Asociaţiei
Mişcării Antisemite din România care a spus, între altele: „într-o lume în
care demagogia politică se face din ce în ce mai simţită, într-o lume în care
principiile democratice sunt exploatate de cei care atentează la stabilitatea şi
securitatea naţiunilor care le dau adăpost, necesitatea de a ne aduce aminte
de ororile trecutului devine o obligaţie comună, naţională şi internaţională.”

414
 Toate aceste declaraţii reproduse şi ca mottouri ale cărţii, se constituie ca
argumente complementare în demersul acestei lucrări.
De asemenea, ne-am permis să reproducem şi un capitol din Noaptea,
volumul de debut apărut la Paris 1951, al lui Elie Wiesel originar din Sighet,
el însuşi supravieţuitor din lagărul de la Buchenwald, laureat al Premiului
Nobel pentru Pace, în care evocă cumplitele zile petrecute în acest
monstruos loc al morţii.
Un episod aparte este şi cel dedicat celor şapte eroi de pe Valea
Bârgăului ucişi în toamna anului 1944 de trupele hortiste în retragere, cu
scopul de a releva faptul că şi românii din teritoriul cedat, au avut parte de
un destin dureros şi tragic.
Aşadar, cartea de faţă îşi propune ca, pe bază de documente de arhivă,
de materiale apărute în presă, dar mai ales pe mărturiile unor supravieţuitori
scăpaţi din lagărele de extenninare, dar şi pe declaraţiile unor martori oculari
la unele atrocităţi săvârşite asupra evreilor, să aducă în atenţia cititorului
român şi nu numai, o realitate tragică, insolită, pe care opinia publică are
dreptul să o cunoască şi s-o judece. Sunt adevăruri crude ce nu puteau Fi
ţinute definitiv sub obroc. Deci autorii nu-şi arogă ambiţia realizării unei
lucrări strict ştiinţifice, ea se constituie mai mult ca o operă cu un caracter
emoţional, deşi nu-i lipsesc unele date şi informaţii exacte, de natură
documentar-istorică. Precizăm însă că la baza cărţii stau în special
zguduitoarele mărturisiri ale supravieţuitorilor lagărelor de extenninare de la
Auschwitz, Birkenau şi Buchenwald, a căror experienţă dramatică împinsă
până la limita umanului, constituie încă un act revelator de acuză circumscris
în amplul rechizitoriu împotriva celor vinovaţi de declanşarea celei mai mari
şi mai odioase crime la adresa umanităţii.
în acest sens, edificator mi se pare un pasaj reprezentativ dm cartea
amintită - Noaptea semnată de Elie Wiesel:
„Credem că nimeni, niciodată, nu va putea să prezinte un tablou sau să
scrie o operă prin care să redea nesfârşitele suferinţe îndurate de aceşti
oameni, sentimentele sfâşietoare, durerea mamelor văzându-şi copiii şi
părinţii trimişi în cuploarele cu gaz. Poate că, după cum spune Sfânta
Scriptură, toate faptele oamenilor sunt înscrise, acolo, sus, în lumină şi vor fi
judecate, la vremea lor de Bunul Dumnezeu. Considerăm că, după război, au
fost făcute timide şi nesemnificative încercări de a ameliora asemenea răni
dureroase şi de nevindecat. (...) Nici procesul de la Niirenberg nu s-a ridicat
prin amploarea lui la cerinţele pedepsirii a mii de vinovaţi ce au scăpat
justiţiei şi judecării popoarelor. Mulţi criminali au fost achitaţi pe nedrept,
altora li s-au aplicat pedepse extrem de uşoare în raport cu faptele săvârşite,
alţii au fost eliberaţi din închisoare înainte de termen. învingătorii au

415
manifestat faţă de criminalii dovediţi, prea multă clemenţă, suspect de
multă! Numai aşa se explică faptul că, la 60 de ani de la moartea lui Hitler,
se mai găsesc nebuni care cred în teoriile lui şi-l comemorează cu mare fast,
fără a fi traşi de nimeni la răspundere.”
Totuşi, noi credem, suntem convinşi chiar, că mărturiile unor
supravieţuitori ca: Elena Pop Miiler, Deac Mina, ambele din Bistriţa şi
Valentin Aurel din Năsăud dar şi ale altora din întreaga lume, au un alt
impact şi o altă eficienţă emoţională asupra lectorului decât litera seacă a
unei lucrări ştiinţifice. Ca operă publicistică bilingvă, româno-engleză,
această carte e menită să poarte mesajul profund şi îndemnul sincer la
convieţuire paşnică între naţiuni, la toleranţă şi bună înţelegere între popoare
şi aceste fapte de-a dreptul apocaliptice să nu se mai repete!

The Charmides publishing house has recently issued the ‘Martyrs

under David’s Star’ book, signed by Ion Moise and Titus Zăgrean. The book
aims at drawing the Romanian reader’s attention, and not only, based on
archive documenta, on texts appeared in the press and notably on the
testimonies of survivors escaped from the extermination camps and on the
statements of eye witnesses, who saw Jews subjected to atrocities, on the a
tragic peculiar reality, that the public opinion has the right to know and to
judge. There are cruel truths that could not have been kept secret for ever.
Even though the authors do not arrogate to themselves the ambition of
drawing up a strictly scientific work, it is more than an emoţional character
Work, even if there are many exact data and infonnation of the documentary-
historical type.
As a bilingual (i.e. Romanian-English) work, this book is meant to
transmit to nations the profound message and the sincere goad to live
together peacefully, a goad to tolerance and good relationships amongst
peoples, so that those virtually apocalyptical facts could never take place
agam

416
ASPECTE ALE VIEŢII SOCIALE DIN JUDEŢUL CIUC IN
DOCUMENTELE STRUCTURILOR DE ORDINE (1939)
Alin Spânu - Bucureşti

în 1939 România se afla sub conducerea autoritară a regelui Carol al

Il-lea, cel care în noaptea de 10/11 februarie 1938 a decis înlăturarea
guvernului condus de Octavian Goga şi instituirea unui cabinet sub
preşedinţia Patriarhului Miron Cristea. Primele măsuri au fost numirea de
prefecţi militari, decretarea stării de asediu şi instituirea cenzurii la nivel
naţional, anularea alegerilor din martie 1938, fapt care a încheiat perioada
monarhiei constituţionale şi a deschis regimul personal al regelui Carol al Il-
lea697. La 20 februarie 1938 o nouă Constituţie a fost redactată, patru zile
mai târziu fiind supusă opiniei publice „spre bună ştiinţă şi învoială"698, iar
la 27 februarie 1938 a fost promulgată. Din punct de vedere administrativ, la
14 august 1938 a fost promulgată o nouă lege în care a apărut o nouă
structură - Ţinutul. La nivel naţional au fost constituite 10 Ţinuturi, conduse
de rezidenţi regali, cu sarcina de a aplica deciziile guvernului, de a asigura
ordinea şi liniştea publică. La 12 octombrie 1938 au fost create bresle de
funcţionari, meseriaşi şi lucrători, iar la 16 decembrie 1938 a fost creat
Frontul Renaşterii Naţionale699, partid unic şi singurul acceptat să
funcţioneze în legalitate. Alături de acesta au mai fost înfiinţate Straja Ţării,
în care au fost încadraţi toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi fetele între 7 şi 21 ani
(15 decembrie 1938) şi Frontul Naţional Studenţesc (19 octombrie 1939).
în cadrul noului proiect politic naţional, cu FRN partid unic, au
început a fi căutate persoane capabile pentru a fi tiumite în diferite funcţii la
nivel central şi local. La nivel Judeţean, persoanele propuse de organizaţiile

6,7 Mai multe detalii privind evoluţia României în aecaslă perioadă a se consulta: Al. Gh,
Sa\u, Diclanira regală. Editura Politică, Bucureşti, 1970. Florea Ncdclcu, Viaţa politică
din Rowănia in preajma instaurării dicratnrii regale. Editura Dacia. Cluj-Napoca, 1973;
Florea Ncdclcu, De la Restauraţie la dictatura regală. Din viaţa politică a României
1930-1938, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981; loan Scurlu, Istoria României
in anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 161-188.
6K loan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor in .secolul XX, Editura Paideia,
Bucureşti, 1999, p. 344, Consiiiuţia a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 48/27
l'ebruarie 1938.
Pe larg despre organizarea şi runcţionarca Frontului Renaşterii Naţionale, în: loan
Scurtu, Glteorgiic Buzatu, op. cit., p, 343-364; Petre Ţurlea, Partidul unui rege: Frontul
Renaşterii Naţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006.

417
profesionale primeau caracterizări din partea prefectului pe baza
documentelor provenite de la Poliţie şi Jandarmerie. La 16 martie 1939
prefectul judeţului Ciuc, colonel Gheorghe Teodorescu, a trimis la
Preşedinţia Consiliului de Miniştri caracterizările celor propuşi în diferite
funcţii pentru organizaţia FRN locală. Secretari ai FRN Ciuc pentru
agricultură au fost propuşi Nicolae Bota700 din comuna Tulgheş, fost liberal
şi Ştefan Satmari701 din comuna Ditrău, iar prefectul l-a recomandat pe
primul cu motivaţia „nu cunosc altă persoană mai indicată”702. Inginerul
Licuş lonescu703, fost prefect în timpul guvernului Octavian Goga - A. C.
Cuza (decembrie 1937-februarie 1938) şi comerciantul Octavian Bărbat704,
ambii din Miercurea-Ciuc, au fost propuşi pentru industrie şi comerţ, însă
primul a primit o caracterizare negativă. La intelectuali au fost înaintaţi
avocatul Ion Hamzea705, inginer Licuş lonescu (ambii din Miercurea-Ciuc) şi
avocat Teodor Atanasiu (Gheorghieni), iar opţiunea colonelului Teodorescu
a fost pentru cel de-al treilea706.
Un caz aparte îl reprezintă cel al locotenentului (r) Nicolae
Diaconescu, comandantul Gărzii Militare Ciuc, ale cărui caracterizări

700 Arhivele Na|ionaie Istorice Centrale (în continuare se va cita ANIC), fond Ministerul
de Interne (în continuare se va cita Ml), dosar 797/1939, f. 86: „A fost primar liberal, cu
prestanţă, inteligent şi stimat de popula|iunc. Corect, are un marc ascendent moral în
comună şi în împrejurimi".
701 Ihidem: „Minoritar, este asistent în farmacia sorei sale. Iară titlu academic, inteligent,
moral şi nu s-a manifestat contra autorităţilor române”.
702 Ibidem.
703 Ibidem: „Este pendinte de Parchetul Tribunalului Ciuc pentru fapte comise ca prefect
în guvernarea Goga-Cuza. Exploatează o carieră de piatră unde zilnic arc conflicte cu
lucrătorii pentru neplată. Ca prefect a dat dovadă de vădită ncpregătirc cauzând mult rău
populaţiei, iar la plecarea sa din acest post n-a putut justifica circa 300.000 Ici. Nu arc
nici un contact cu lumea intelectuală şi nici cu populatiunca. Nu corespunde pentru postul
de secretar la industrie şi comerţ al FRN”.
704 Ibidem: „Foarte moral şi om cu o frumoasă situaţie financiară. Arc perfecte relaţii cu
oraşul şi judelui prin comcr|ul întins ce face. Nu este o capacitate intelectuală, în schimb
este iubit şi stimat de întreaga populatiune din judc|”.
705 Ibidem: „Nu corespunde pentru postul de secretar fiind lipsit complet de popularitate,
stimă şi considcra|iunca cetăţenilor. Nu profesează avocatura, este mai mult un profitor al
oricărei situa|ii nou create. însurat cu o maghiară care nu cunoaşte limba statului. Este
retras din cercul intelectualilor. A fost pretor al Plasei Sânmartin, a cărei activitate a fost
mai mult în interesele personale în legătură cu societatea Băile Tuşnad. Pentru jude| este
considerat ncsincer şi lipsit de stimă”.
706 Ibidem: „îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi confinnat ca secretar fiind inteligent,
fost profesor de filozofic la Liceul din Gheorghieni, cunoaşte şi este un bun profesionist
şi pledant, cu o logică apreciabilă, cunoscător al problemelor sociale, iubit şi stimat de
întreaga pătură intelectuală şi ţărănească”.

418
pozitive au ieşit la iveală în urma unui conflict profesional. Nicolae
Diaconescu s-a stabilit în anul 1927 în localitatea Ciumani, fiind de profesie
învăţător. Prin activitatea profesională desfăşurată a ieşit în evidentă, astfel
că a fost ales preşedinte al Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Ciuc de către
cei 460 de colegi, membru în consiliul Băncii învăţătorilor din Judeţ,
membru în Comitetul judeţean al Despărţământului Astra - Miercurea-Ciuc
şi membru în Comitetul şcolar judeţean. A organizat Stolurile Străjereşti din
Ciumani şi a fost numit comandant al Centrului Pregătire Premilitară din
localitate, calitate în care a îndnnnat şi coordonat subcentrele din regiune.
Realizările sale au fost răsplătite cu medalia „Răsplata Muncii”, pentm
organizarea şi înzestrarea şcolii din Ciumani şi cu „Insigna Premilitară” cl.
Il-a, pentru modul cum a organizat şi îndrumat centrele premilitare. Anterior
regimului de autoritate monarhică, Nicolae Diaconescu a fost „un membru
cu o importanţă deosebită”707 în PNŢ, fiind utilizat în calitate de curier
pentru „a aduce şi răspândi gândurile politicii din acea epocă”705, după cum
menţionează un raport al Legiunii de Jandanni Ciuc. La un moment dat,
Nicolae Diaconescu a intrat în conflict cu d-ra. Cristina Diculescu, cu
medicul Henric Dostal, care a eliberat un certificat medical pentru d-ra.
Diculescu şi alţi trei învăţători, pentru acuzaţia de calomnie. Pentru
cunoaşterea faptelor, mai ales că era implicat şi comandantul Gărzii
Naţionale Ciuc, au fost cerute date de la Garda Naţională a Ţinutului
Mureş709, de la Prefectura Ciuc710, de la Revizoratul Şcolar7" şi de la
Legiunea de Jandanni712, iar răspunsurile au fost în totalitate favorabile
învăţătonilui Diaconeseu. Mai mult. Prefectura a considerat că acuzaţiile ce i
se aduc „sunt pornite din ură şi din invidie”713, iar Comisia Centrală de
judecată a Ministerului Educaţiei Naţionale a anchetat incidentul, l-a achitat
(je Diaconescu şi i-a pedepsit pe ceilalţi învăţători.
în luna iunie 1939 Marele Voievod de Alba-lulia, Mihai, a efectuat o
vizită în zonă, în cadrul unei călătorii de studii, care a fost pregătită din timp
(je Prefectură. Prim-pretorul Dumitni Moga a primit ordinul să raporteze

7or fond Frontul Renaşterii Na|ionale (în eontinuare se va cita FRN), dosar 1.S2, f.
13.
70S ibideiii.
709 jbUkm, r. 10: ,.un clement distins...., om energic, conştiincios, cunoscător al situa|ici şi
cunoscut in Judeţ".
710 jbidcni. f. 10: „element destoinic, muncilor, cu prestigiu şi cu sullet”
711 jliidem. f. 11: „bun român, cu un moral echilibrat şi ridicat”
' Ibidenu f. 13: „eletneni destoinic, muncitor, cu prestigiu in mijlocul invâţătorilor şi cu
atitudine dârză"; „sc vede tendinţa dc a lucra corect şi cu folos".
Ihidem, f. 12.

419
prefectului orice i s-ar părea „inutil, indiscret sau necesar, ca uitat din
programul de însărcinări date capilor de autorităţi şi şefilor de servicii”71'1.
La 23 iunie 1939 fostul şi viitorul rege a sosit cu automobilul la Gheorghieni
venind dinspre Cheile Bicazului pentru o vizită de două zile. în această
perioadă a vizitat oraşul, liceul şi împrejurimile. Domiciliul prinţului
moştenitor a fost în trenul regal, alături de suita compusă din doi adjutanţi
regali, opt profesori, doi elevi ai Şcolii Militare şi personalul de serviciu.
Prefectul a amenajat în grădina Csaki un loc cu mese de scris în aer liber,
umbrit, ferit de zgomot şi în afara circulaţiei publicului, pentru elaborarea
unor „studii şi lucrări”715 de către Marele Voievod.
Capul bisericii greco-catolice - Alexandru Nicolescu710, arhiepiscop şi
mitropolit de Alba-Iulia şi Făgăraş - a reclamat prefectului, locotenent-
colonel losif Drâmba, că la 10 mai 1939 elevii şi premilitarii din Ghimeş-
Făget au fost conduşi „oficial”717 la slujba religioasă oficiată de preotul
ortodox, deşi tinerii erau greco-catolici. Mitropolitul a menţionat că în cele
trei şcoli primare din Ghimeş-Făget şi în cea din Bolovăniş „abia se
găsesc”718 24-25 elevi ortodocşi, iar între premilitari „nu ştiu să se găsească
un singur ortodox”71’. Fapta în sine era o încălcare a Jurnalului Consiliului
de Miniştri nr. 669/24 februarie 1939, care prevedea că la serbările naţionale
elevii şi premilitarii trebuiau conduşi la biserica de care aparţin. De
asemenea, mitropolitul Nicolescu şi-a exprimat anticipat recunoştinţa la
adresa prefectului dacă acesta va binevoi să comunice măsurile luate „în
această chestiune”720. La 24 septembrie 1939 preotul greco-catolic Hussar
din Ciucsângeorgiu a susţinut un serviciu religios pentru odihna sufletului
lui Armând Călinescu, primul-ministru asasinat de legionari cu trei zile mai
înainte721. Persoanele prezente - ortodocşi şi greco-catolici - au reclamat

ANIC, fond MI, dosar 797/1939, f. 39.

715 Ibidem.
716 Alexandru Nicolescu (n. 8 iulie 1882, Tulgheş-Harghita - d. 5 iunie 1941, Blaj) a
devenit docior în filosofic şi teologic la Roma (1904), după care a activat ca preot
misionar în America (1908-1909); secretar miuopolitan (1913), vicar general
orhicpiscopcsc (1916), procurator al Bisericii române unite cu Roma (1919), episcop de
Lugoj (1922), arhiepiscop de Alba-lulia şi Făgăraş şi mitropolit de Blaj (7 mai 1935). A
publicat lucrări de Morală şi Apologetică.
5,7 ANIC, fond MI, dosar 797/1939, f. 71.
1"‘ Ibidem. f 71.
™ Ibidem, f.l\.
™ Ibidem, f.lX.
7:1 Pentru mai multe detalii a se consulta; Nicolac Ciobanu, Armând Călinescu: Jertfa
pentru liniştea şi independenţa ţârii / «Omul de oţel» împotriva Gărzii de Fier, în rcvisla
Dosarele Istoriei an IV, nr. 6 (34), 1999, p. 54-60; Asasinarea lui Armând Călinescu

420
faptul că preotul Hussar nu a prezentat biografia şi meritele defunctului, dar
a ţinut o lecţie de morală în care a arătat că „asasinatele se datoresc faptului
că Biserica Ortodoxă nu şi-a organizat educaţia adevărată a tineretului”722
aşa cum a făcut biserica sa. Cei prezenţi s-au simţit „adânc jigniţi”723 de cele
auzite şi, mai ales, de faptul eă preotul a atacat Biserica Ortodoxă intr-o
astfel de ocazie. Coneluzia Legiunii de Jandarmi a fost aceea că liniştea
naţională din localitate „s-a spulberat”724 şi orice conlucrare între ortodocşi
şi greco-catolici va fl imposibilă în viitor.
Problemele apărute între autorităţi şi reprezentanţii bisericilor
minoritare au luat amploare şi au atras atenţia eonducerii statului, mai ales în
unna plângerilor formulate de parlamentarii maghiari. în urma unor analize.
Ministerul de Interne - Direcţia Administraţiei de Stat a emis ordinul
circular nr. 19066/21 octombrie 1939, adresat rezidenţilor regali, prefecţilor,
primarilor şi şefilor regionali ai structurilor de ordine şi de siguranţă. Acesta
a menţionat eă organele administrative s-au amestecat în probleme care
priveau „exclusiv”725 cultele şi au impus oficierea slujbei, sehimbarea orei
de începere, interzicerea tragerii clopotelor ş.a., la care s-a adăugat
rugăciunea „stânjenită”726 de posturile de jandarmi. Biserica reformată s-a
plâns că şcoala de duminică, destinată educaţiei morale şi religioase, este, de
asemenea, „stânjenită”727 de autorităţile loeale. Deşi cultul protestant „nu
recunoaşte slujba pentru morţi sau pomenirea morţilor sub niei o fomiă”725,
organele de poliţie şi jandarmerie au impus oficierea de requiemuri oficiale
în memoria Patriarhului Miron Cristea, fostul şef al guvernului şi cap al
Bisericii Ortdoxe Române. Reclamaţiile au vizat şi atitudinea faţă de preoţii
şi învăţătorii minoritari, consideraţi a fi trataţi „în mod jignitor şi sub
demnitatea ealităţilor excesiastice”729. Atmosfera dintre autorităţi şi preoţii
neortodocşi a fost definită drept un „antagonism vădit”730, marcat de şicane,
vexaţiuni şi denunţuri. Această stare de tensiune a fost considerată „cât de
poate de păgubitoare”731 intereselor bisericilor şi stalului român, cerându-se

(IS93-I939), în revista Dosarele Hisloria an I, nr. 2/aprilic 2002 p. 57-56; Giovannt

Coslii, Aleiilal ta Bucureşti. în revista Dosarele Istoriei an IX, nr. 2 (90)/2004, p. 17-20.
722 ANIC, fond Ml, dosar 797/1939, f, 40.
723 Ibiilem, f. 40.
72' Ibidem, f 40.
725 Ibidem, f. 62.
726 Ibidem, f. 62.
727 Ibidem, f. 62.
728 Ibidem, f. 62.
72'7 Ibidem, f. 63.
7,0 Ibidem, f. 63.
731 Ibidem, f. 63.

421
celor în drept a se asigura o „armonioasă colaborare”732 între părţi. Ordinul
a dispus ca, pe viitor, funcţionarii administrativi şi cei din domeniul
siguranţei naţionale să adopte o atitudine „inspirată de înţelepciune şi
bunăvoinţă”733 în raporturile cu bisericile minoritare. La rândul său,
Ministerul pentru minorităţi73,1 s-a adresat episcopiilor minoritare cărora le-a
cerut ca preoţii din subordine „să se abţină de la orice provocaţiune”735 care
ar putea fi interpretată ca ofensatoare la adresa intereselor naţionale şi să
adopte o atitudine loială faţă de instituţiile statului român. Loialitatea
preoţilor minoritari s-a văzut cel mai bine în 1940, atunci când s-au aflat în
fruntea acţiunilor revizioniste şi şovine de anexare a Transilvaniei la
Ungaria.
După asasinarea lui Armând Călinescu (21 septembrie 1939),
autorităţile au trecui la represalii dure, care au început cu executarea
asasinilor şi expunerea trupurilor, au continuat cu împuşcarea a circa 250 de
legionari la nivel naţional şi s-au încheiat cu arestarea a câteva mii de
aderenţi ai Gărzii de Fier. Acestora din urmă ii s-a oferit, după două luni,
şansa eliberării prin desolidarizarea publică de mişcarea legionară şi
ataşamentul faţă de regele Carol al Il-lea, printr-o declaraţie. Un asemenea
act a semnal şi Petru Dandu lui Nicolae din Voşlobeni care s-a angajat să
renunţe la „orice propagandă politică”736 şi în special cu caracter legionar.
Pentru a-şi dovedi susţinerea faţă de regimul monarhic. Petru Dandu s-a
înscris, la 26 noiembrie 1939, ca membru în Garda Naţională Ciuc.
Anul 1939 a fost unul complex atât pe plan intern cât şi în domeniul
relaţiilor externe europene. A început prin desfiinţarea statului cehoslovac
(manie 1939), a continuat prin semnarea tratatului dintre Germania şi URSS
(pactul Ribbenlrop-Molotov, 23 august 1939), care a împărţit Europa de la
Marea Baltică la Marea Neagră şi s-a încheiat într-o cavalcadă de declaraţii
de război şi acţiuni militare. Prima consecinţă a pactului a fost vizibilă la
şapte zile de la semnare, când Germania a atacat Polonia (I septembrie
1939), fiind urmată apoi de URSS (18 septembrie 1939). A doua consecinţă
a fost atacul URSS contra Finlandei, acţiune militară care s-a prelungit până
în primăvara anului 1940, când superioritatea numerică a Annatei Roşii a
înclinat balanţa victoriei. In caruselul declaraţiilor de război şi al acţiunilor

733 Ibidem, f. 63.

733 Ibidem, f. 63.
737 în timpul guvernului Constantin Argcloianu (28 septembrie - 23 noiembrie 1939) şi-a
destăşurat activitatea un ministru de Stat pentru Minorităţi, în persoana lui Silviu
Dragomir.
735 ANIC, fond MI, dosar 797/1939, f. 63.
730 Ibidem, f. 46.

422
politico-militare desfăşurate de părţile aflate în tabere adverse România, o
altă victimă a pactului Ribbentrop-Molotov, nu a putut evita nici pierderile
teritoriale (în 1940) şi nici participarea la marea conflagraţie a secolului XX
(din 1941).

L ’etude presente certains problemes avec lesquels se soni confronie

Ies sinicliires d'ordre, poliliques, economiques ele. e! la faqon de resondre
ces problemes.

423
 DESPĂRŢĂMÂNTUL REGHIN AL ASTREI -135 DE ANI
DE LA ÎNFHNŢARE

Prof. Niculae Marin Şara - Reghin

îmi revine onoarea de a prezenta în faţa dumneavoastră o perioadă

importantă din istoria culturală a Reghinului şi a împrejurimilor lui, ţinând
seama de bogăţia faptelor şi a realizărilor pe plan cultural, spiritual şi
economic obţinute în această perioadă de către populaţia românească din
Transilvania.
Făcând o scurtă incursiune în timp, consemnăm în primul rând
furtunosul an revoluţionar 1848, care a cuprins o parte din ţările Europei,
zdruncinând din temelii regimurile totalitare dând speranţe de libertate
popoarelor subjugate. Idealurile românilor de libertate, egalitate şi
independenţă au fost spulberate. în provinciile Austriei unde era încorporată
şi Transilvania, după înfrângerea revoluţiei din 1848 s-a reintrodus
absolutismul. Trădaţi de curtea de la Viena, lipsiţi de drepturi politice,
românii din Transilvania au căutat noi forme de luptă, care ating apogeul în
această perioadă prin trezirea mai accentuată a conştiinţei naţionale, a luptei
pentru libertate, egalitate şi unire într-un singur stat.
Principala armă de luptă a fost cultura. Lozinca neafişată „A câştiga
pe plan cultural ceea ce nu s-a reuşit pe plan politic”, a cuprins pe toţi aceia
care se simţeau răspunzători de soarta neamului românesc. De aceea epoca
de după 1848 în Transilvania se înscrie în istoria noastră ca cea mai activă hi
toate domeniile vieţii. Se produce un reviriment pe linia educării şi lărgirii
bazelor învăţământului românesc, se creează numerose societăţi culturale, se
intensifică acţiunea de tipărire de cărţi, se pune chiar problema necesităţii
unor biblioteci publice româneşti care să vină în întâmpinarea aspiraţiilor
spre cultură ale poporului.
înfiinţarea şi activitatea „Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura
Română şi Cultura Poporului Român” (Astra) în anul 1861 s-a înscris pe
aceiaşi linie de propagare a ştiinţei culturii de cultivare, prin intermediul
cunoştinţelor istorice, literare, etc. a sentimentului naţional.
Astra, continuatoare a ideologiei lui 1848, prin întreaga sa activitate,
prin întregul său program cultural-ştiinţific, a tradus în fapt lozinca „cultură
naţională cu puteri unice
Dacă în primii ani de la înfiinţare, Astra, s-a orientat îndeosebi spre
strângerea tuturor forţelor intelectuale româneşti cu scopul începerii şi
susţineri unei activităţi ştiinţifico-literare, începând cu deceniul al VlII-lea,

424
al secolului al XlX-lea în condiţiile înăspririi politicii reacţionare a
guvernelor dualiste orientarea menţionată îşi pierde însă treptat importanţa în
folosul lărgirii cadrului acţiunilor Asociaţiunii, spre „înaintarea culturală a
poporului român
Pentru împlinirea unui asemenea ţel, Astra a creat un întreg sistem
organizatoric, perfecţionat continuu de-a lungul anilor.
Rolul de căpetenie l-au avut despărţămintele şi agenturile, organe
chemate să desfăşoare o propagandă eulturală stăruitoare în rândurile
populaţiei prin despărţăminte şi agenturi, Astra a desfăşurat o intensă
activitate în vederea organizării a numeroase aşezăminte culturale:
biblioteci, case de lectură, cămine eulturale, expoziţii, întovărăşiri
eeonomiee, cooperative, la eare s-au adăugat prelegerile populare, cursurile
de alfabetizare, etc.
La această măreaţă operă de ridicare culturală a poporului român,
Despărţământul Reghin şi-a adus o contribuţie însenuiată fiind unul din cele
mai active.
Regiunea Reghinului după înfiinţarea Astrei a fost îneadrată în sfera
de aetivitate a Clujului. în paginile ei, revista Transilvania din anii 1872-73,
ne redă eâteva date asupra activităţii desfăşurate de către unele personalităţi
din Reghin şi împrejurimi în cadrul Asociaţiei. Putem aminti pe învăţătorul
Georgiu Maioru, avoeatul Micit Orbanaşiu, Basiliu Mera, notar comunal în
Habic, Avram Vlad, paroh în Chilieni de Sus, Nestor Suceava proprietar în
Ibăneşti şi Mieii. Crişianu protopop în Reghinul săsesc. Nu putem omite
familia de negustori Marinovici, care şi-au adus o importantă contribuţie la
dezvoltarea econoiiiică şi culturală a Reghinului.
Ţinând seama că în regiunea Reghinului existau deja condiţiile
necesare înfiinţării unui despărţământ, dat fiind activitatea unor personalităţi
de seamă, cât şi faptul că despărţământul Cluj avea o arie de activitate foarte
întinsă neputând desfăşura o activitate satisfăcătoare. Comitetul Central al
Asociaţiei, este de acord cu înfiinţarea unui nou despărţământ, recomandând
să se ia legătura cu „domnii colectori şi alţi membri ai asociaţiei din acele
părţi şi anume cu domnul prof I.Hosu, cu domnii colectori din Sasu-
Reghinu, Mich.Orbanaşiu şi Ttambilasiu.
Adunarea generală de constituire a avut loc în Reghinul Săsesc în ziua
de 2/14 aprilie 1874 orele 11 în salonul ospătăriei orăşeneşti, la care a
participai un număr mare de persoane.
Peimiteţi-mi să vă redau principalele momente ale desfăşurării
şedinţei de constituire , având ca ghid procesul-verbal aflat la Arhivele
Naţionale Sibiu cât şi spicuiri din paginile presei.

425
 însărcinat cu convocarea acestei adunări de către Comitetul Central
din Sibiu, Ioane P. Maioru, arată scopul ei, rostind şi o cuvântare plină de
patriotism. La propunerea protopopului Mihaiu Crişianu a fost ales ca
preşedinte al despărţământului Ioane P.Maioru, iar ca membri în comitet
următorii: Miliaiu Orbanaşiu, Mihaiu Crişianu, losifu Brâncoveanu, losifu
Fincu, Marcu Ceteţeanu, Nicolae Marinoviciu, Ioane Mureşianu, Ioane
Urziceanu, etc.
S-au ales mai multe comisii cu scopul de a lucra pentru încurajarea
tinerime! române la îmbunătăţirea comerţului şi a industriei, ţinăndu-se în
acest scop şi o disertaţie cu tema; „Necesitatea şi datoria fiecărui român de
a-şi îndruma copiii la comerţ şi industrie”.
in raportul adresat Comitetului Central de către primul preşedinte al
despărţământului. Ioane Pop Maioru, se arată că în cadrul despărţământului
au intrat şi câteva localităţi din părţile Tulgheşului, de aceea a trebuit ca în
loc de 6 membri să aleagă un număr de 12 pentru a fi toate părţile
reprezentate.
Despre acest măreţ eveniment petrecut în viaţa culturală a Reghinului,
Gazeta Transilvaniei din mai 1874 în articolul; „încă un despărţământ
constituit” scris de un anume Argus, ne dă date foarte importante. Citez doar
primele două fraze care mi s-au părut foarte edificatoare: „De mult n-am luat
condeiul în mână pentru publicitate, dar cu astîă ocaziune mă grăbesc a
încunoştiinţa naţiunea, cu câtă însufleţire s-a constituit despărţământul
comitatului Turda de sus şi părţile Tulgaşiu, pentra literatura română şi
cultură a poporului român în 2/14 aprilie 1874 adunaţi în Reghinu Săsesc..
Dimineaţa în 2/14 pe la 9 ore se vede inteligenţa română înmulţindu-se din
toate părţile Mureşului de Sus şi Valea Gurghiului.. Pe la 11 ore frumosul
salon de joc al hotelului eelui nou orăşenesc era ocupat de oaspeţii români,
care aşteptau cu nerăbdare începerea, respectiv deschiderea adunării mult
aşteptate....”
Programul de activitate anunţai încă în prima şedinţă; „încurajarea
tinerimii române la îmbrăţişarea comerţului şi a industriei , de a procura
infonnaţiuni şi dale autentice despre numărul industriaşilor şi comercianţilor
români, despre pruncii care frecventează şcolile populare regulat, cum şi
despre şcolari români din despărţământul respectiv, care studiază pe la
şcolile normale, gimnaziale, liceale şi universitare”, este edificator,
demonstrând grija conducerii despărţămânului pentru ridicarea cultural-
economică a populaţiei româneşti din această zonă.
Cu ocazia adunării de constituire s-au înscris 59 de membri ordinari şi
29 membri ajutători, numărul lor înmulţindu-se treptat.

426
 Activitatea însufleţită, entuziasmul şi speranţele membrilor
Asociaţiunii de a face o muncă utilă şi folositoare, care să sprijine populaţia
românească de pe aceste meleaguri a fost deseori împiedicată de organele
administrative, care au pus diferite piediei bunei desfăşurări a activităţii. Un
exemplu concludent este interzicerea adunării generale cercuale a
despărţământului fixată pe dala de 7 iulie 1874 la Borsec de către vice-
comitele Puskas Ferencz. Numai intervenţia energică a baronului Vasile
Papp, preşedintele Astrei, face ca să se revină asupra restricţiei.
Ca arie geografică, despărţământul se întindea în primul an de
activitate de la Onnenişu de Câmpie până la Borsec şi de la Teaca până la
Sovata, cuprinzând numeroase sate cu populaţie românească.
Deşi era în primul an de activitate, despărţământul este amintit în
diferite rapoarte în care se scot în evidenţă primele rezultate obţinute, „citez
din Raportul secretarului II, despre activitatea Comitetului asociaţiei
transilvane pe anii 1873-1874”. „Şi-a inaugurat activitatea într-un mod denui
de frumoasă misiune ce o are... sub conducerea prea demnului şi zelosului
său director. Ioane P.Maioru, încă de la adunarea sa constituantă şi-a
îndreptat atenţia asupra diverselor ramuri de cultură populară....”
Ion Pop Maior, primul preşedinte al acestui despărţământ, nepot al
marelui istoric Petru Maior, s-a năseut în data de 2 iulie 1796 la Reghin,
înainte de revoluţie a îndeplinit timp de mai mulţi ani funcţia de
administrator al domeniilor familiilor Bomemisa. Numele îi este menţionat
în Gazeta de Transilvania încă din primul ei an de apariţie. A fost implicat în
evenimentele de la 1848 şi ales în cadml Adunării de la Blaj, din 3/15 mai
între membrii „care să meargă cu cererea naţiunii” la dietă. într-o perioadă
de accentuată asuprire socială şi naţională, era un exemplu de conştiinţă
naţional-patriotică şi nu s-a temut să ocrotească „pe lângă sine inteligenţa
română persecutată”. Prin întreaga sa activitate a adus o eontribuţie
importantă la ridicarea vieţii culturale şi politice a românilor din Valea
Superioară a Mureşului, Gurghiului şi o parte a câmpiei.
Ca prim preşedinte al despărţământului a dat dovadă prin programul
expus de multă grijă pentru destinul populaţiei româneşti din acest ţinut.
Faptele şi virtuţiilc de care a dat dovadă, gestul său de - mecenate - atunci
când testează pe seama Astrei pământurile sale din hotarul oraşului Reghin,
o bogată bibliotecă şi o însemnată fundaţiune bancară, sunt elocvente.
Un mare ajutor în prezentarea personalităţii sale îl dau publicaţiile
periodice din acel timp: Gazeta Transilvaniei şi Concordia. în articolul „Din
protopopiatul Reghinului săsesc”(8 martie 1872), Gazeta Transilvaniei
menţionează: „Cu inima palpitând de bucurie ne pennitem a face cunoscut
onoratului public român , numele unui bărbat meritat al naţiunii noastre în

427
persoana venerabilului domn Ioane Popu Maioru, din Reghinul săsesc nepot
demn de fericitul şi marele său....Petru Maior - regeneratoriul românismului
cu începutul secolului prezent ...şi nu în privinţa geniului sau talentului, căci
acestea sunt daruri naturale - dar în privinţa faptelor şi virtuţilor mari ce a
făcut multe şi frumoase sacrificii aducând pe altariul naţiunei, a bisericilor şi
şcoalelor - pătruns fiind de nobile simţăminte de român dorind din inimă
înaintarea şi prosperarea acestuia. Ca cetăţean al Reghinului, în 1863, cu
ocazia festivităţilor legate de ridicarea oraşului la rangul de cetate regească,
spunea : „Numai egalilale, frălietale şi concordie între toji şi Reghinul va
ajunge înflorirea dorită
Moare în ziua de 31 martie 1877, provocând o dureroasă lovitură
naţiunii noastre dar mai ales ţinutului. Gazeta Transilvaniei, din 8 aprilie
publicându-i necrologul, adaugă: „încă un stâlp puternic al naţiunei române
a căzut. loan P.Maior, un neobosit luptător pentru cauza naţională română,
acel român, care şi pe atunci, când românilor li se atribuia de crimă a-şi
profesa naţionalitatea se fălea cu numele de român şi ocrotea pe lângă sine
inteligenţa română persecutată.
De-alungul anilor, Astra a militat pentru aceleaşi principii, şi-a
îmbogăţit metodele de muncă şi s-a perfecţionat organizatoric. Aceste
principii enunţate de către Astra, au fost continuate şi în cadrul
despărţământului cu mult succes de către avocatul Patriciu Barbu-1885-
1896, memorandist şi întemeietorul băncii de credit Mureşean, urmat de
către avocatul loan Harşia. Născut în 12 aprilie 1872, în comuna Milăşel,
loan Harşia după terminarea studiilor profesează avocatura în Reghin,
începând din 1911 este ales preşedinte al acestui despărţământ, funcţie pe
care o deţine până în anul 1914, când este mobilizat pe front.
De ce insist asupra acestei personalităţi, când istoria despărţământului
ne oferă numeroase nume cu o bogată activitate culturală, politică şi socială.
De numele lui Ion Harşia, se leagă o serie de iniţiative care au situat
despărţământul printre cele mai bune. Inovaţia introdusă de el a constat în
înfiinţarea agenturilor culturale şi a bibliotecilor poporale în fiecare sat.
Numărul prelegerilor poporale a crescut foarte mult cât şi tematica abordată.
Sub preşidenţia Dr.Ioan Harşia s-a organizat în 1912, la Topliţa română, o
mare expoziţie de produse casnice mureşene la care adăugăm contribuţia lui
înfăptuirea Unirii din 1 Decembrie 1918.
Tot legat de Topliţa, amintesc înflăcăratul discurs ţinut cu ocazia
adunării despărţământului în care face un vibrant apel intelectualităţii
române. Astfel, se adresează scriitorilor să scrie pentru popor, învăţătorii
sunt chemaţi să educe copiii şi spiritul dragostei faţă de neam şi patrie, iar

428
juriştilor să sprijine masele de oameni ţărani, muncitori şi a nu lăsa ca
drepturile lor să fie frustrate.
In anul 1913, începe o nouă etapă din punct de vedere organizatoric.
Cu această ocazie participă la adunarea cercuală a despărţământului ţinută la
Reghin în 9 octombrie 1913 şi Octavian Tăslăuanu, originar din Bilbor, ca
delegat al Comitetului Central. Se hotărăşte , împărţirea despărţământului în
două - Reghin şi Gurghiu.
începând cu anul 1914, anul izbucnirii primului război mondial, se
produc perturbări şi în activitatea despărţământului. Multe din despărţăminte
au fost în frontul intern de război printre care şi Reghinul. Dar această
perioadă a războiului înseamnă şi lupta tututor românilor din toate
provinciile pentru unirea într-un singur stat, lucru ce s-a întâmplat la 1
decembrie 1918.
După Unire s-a pus de nenumărate ori problema viitorului Astrei. Cu
toate reţinerile şi pesimismul unor personalităţi, majoritatea oamenilor de
cultură au răspuns favorabil arătând că în noile condiţii, Astra va putea să-şi
împlinească cu mult mai bine menirea de luminătoare a păturilor largi ale
popondui. Eliminând cu desăvârşire din sânul ei orice discuţii politice ori
confesionale, ea va sluji şi în continuare interesele culturale ale naţiunii
române. Aceste ţeluri nobile după cum ştim, nu au fost întru-totul respectate,
între anii 1914 -1923 s-a aflat la conducerea Despărţământului Reghin,
Vasile Dima, originar din Săcalu de Pădure, episcop de Argeş din 5 iunie
1923. _
în aceste împrejurări istorice trebuie să arăt că Despărţământul Reghin
a fost reorganizat în 19 februarie 1923, când s-a format un comitet de
propagandă culturală cu scopul de a propaga în comunele despărţământului
menirea Astrei, educaţia şi instruirea poporului însufleţirea lui pentru idealul
naţional prin pilde istorice.
Faţă de alte despărţăminte în care activitatea şi-a continuat linia ei
nomtală sau a regresat, cel din Reghin în această perioadă şi-a atins apogeul,
înălţându-se alături de cele mai active şi mai strălucite despărţăminte ale
Astrei. Astfel în regiunea Reghinului s-a creat o puternică mişcare culmrală
care a încadrat în ea toate elementele active ale ţinutului, transformând-o
într-un vast şantier de activitate culturală. Printre cei mai destoinici
propagatori şi organizatori, trebuie să amintim pe Dr. Eugen Nicoară -
preşedintele despărţământului, Alexandru Ceuşianu, Gheorghe Maior,
Ariton Popa, loan Bojor, Eugen Truţia, etc.
An de an, activitatea despărţământului a fost tot mai bogată,
prelegerile ţinute la sate, serbările câmpeneşti, editarea de broşuri medicale,
culegeri folclorice, au devenit o obişnuinţă. La acestea se adaugă treptat

429
organizarea cursurilor de analfabeţi unde s-au remarcai învăţătorii I.Suciu
din Căcuci şi N.Vicol din Urisiul de Sus, activitatea fructuoasă a cercurilor
culturale învăţăloreşti, colaborarea cu diferite societăţi culturale ca:
Societatea tinerimii române din Reghin şi jur, Societatea meseriaşilor
români, etc.
Mersul înainte în toate domeniile de activitate a făcut ca
despărţământul să fie de nenumărate ori citat în rapoartele prezentate de
Comitetul Central cu ocazia adunărilor generale. Această activitate bogată
face ca în anul 1930, Despărţământul Reghin să se situeze pe locul I, prin
faptul că “ nu a lăsat nici o comună lără cerc cultural şi bibliotecă poporală,
a ţinut 71 prelegeri poporale din care 53 sunt cu caracter medico-igienic, iar
restul de 18 cu subiecte sociale, culturale şi istorice, etc”
Infuzia de tineret care se observă începând cu anul 1932 în rândurile
membrilor acestui despărţământ dă muncii un nou suflu. Noua generaţie
pătrunsă de o marc şi roditoare energie a contribtiit Ia toate realizările
obţinute de despărţământ. Printre cei mai inimoşi cu mare putere de muncă
amintesc pe Emilian Cocoş, Nicolae Albu, Mihail Moldovan, Iustin
Handrea, llie Şandru, Aurel Holircă, Dr. Vasile Nicolescu şi Vasile Netea.
Prin Emilian Cocoş şi Vasile Netea ajutaţi de Dr. Eugen Nicoară, s-a
înfiinţat primul ziar cultural din această regiune „Credinţa". .Alţi tineri ca
lucob Lupii, luliu Şerbănuţiu şi Aurel Borşianu au reînviat la toate
petrecerile Astrei. frumoasa tradiţie a dansurilor populare, a folclorului. Tot
din iniţiativa acestui gnip de tineri ia fiinţă in Reghin o bibliotecă
roinuncască de imprumut.
în iiceastă ţicrioadă începe epoca de ridicare a monumentelor in
aminiireit eroilor căzuţi pentru întregia-a neamului, epoca orgtuiizării
cercurilor culturale, a organizării centurilor de Şoimi ai Carpaţilor. de
C(ii|)uri săteşti, terminfind cu înfiinţarea şcolilor ţărăneşti. Se remarcă
comunele Văiava, Idiccl, Ibăueşti, Maioreşti, Lueriu, Deleni, Deda şi Săcal.
Paralel cu munca deslăşurată la sate nu s-a neglijat nici oraşul. .Astfel
Ia Reghin a început ridicarea Casei Naţionale, s-a tipărit gazeta ...Astra -
Reghin”, cu apariţie lunară. „Canea Şoimilor" şi „Igiena sătenilor", mai
multe ţniblicaţii şi broşuri pe teme medicale, folclorice şi cuhural-educative.
Amintesc lucrarea lui Dr. Eugen Nicoară: „Tincrcic-hâirjiiifc". premiată în
anul 1934 de Academia Română, albumul "Vrednicii Mureşene" şi .Jtîurăş
Murăş apă lină” scris în eolabonire cu Vasile Netea. Sub auspiciile Astrei,
Vasile Netea a tipărit un ..hnircpiur pcnini cercurile culturale" şi broşura
,,/h'n coiilnhufia uivutuloriniii roimhw la dezvoltarea culturii naţionale", iar
în anul 1935, Vasile Netea şi dr. Eugen Nicoară scot primul anuar al Astrei
Reghin „Un an de luptă pentru credinţă, neam şi ţară", socotesc util a

430
menţiona Despărţământul Reghin ca gazdă a trei din adunările generale ale
Asociaţiunii respectiv în anii 1874, 1980 şi 1925. Ultima a fost cea mai
importantă atât prin tematica ei cât şi prin personalităţile care au participat;
Vasile Goldiş, Ion Lăpădatu, Dr. Sever Dan, prof.univ. Sihnu Dragomir,
Tiberiu Brediceanu, Zaharia Bîrsan. Augustin Maior, EmanoiI Bucuţa,
Horea Petra Pevrescu, Emil Isac, luliu Maior, etc.
Populaţia Reghinului a întâmpinat cu multă bucurie şi simpatie pe
participanţii veniţi la adunarea generală, imprimând acesteia un cadru
sărbătoresc prin organizarea unui festival folcloric care a uimit prin
frumuseţea costumelor şi a dansurilor populare, un „Conduct etnografic”
deosebit.
Cu această ocazie s-a sărbătorit memoria celor doi fiuntaşi ardeleni,
baronul Vasile Ladislau Pop şi \'isarion Roman. Reuşita acestor manifestări
se datorează unor bărbaţi de seamă a Reghinului şi împrejurimilor lui. dintre
care consemnăm pe dr. Eugett Nicoară, Dumitru .Antal, dr. loan Harşia,
.Ale.xandru Moldovan, etc.
.Aceste fapte şi realizări sunt redate în lucrarea istoricului Vasile Netea
„Sub stindardul .Astrei". Două decenii de acti\:itate în Despărţământul
Reghin 1919-1939". cât şi în paginile unor ziare ..Unirea Poporului” din Blaj
..Gazeta Transih-aniei”, ..Glasul Poporului", „Sămănătorul" şi „Credinţa” din
Reghin.
Sub acest impitls. .Astra regliineană şi-a continuat activitatea cu
firuraoase şi rodnice rezultate prin contribuţia sa remarcabilă la răspândirea
ştiinţei şi culturii in rândurile populaţiei româneşti de pe X'alea Superioară a
Mureşului, a Gurghiului, a Beicii şi o pane a Câmpiei.
Prin strădania doctorului Eugen Nicoară au continuat lucrările Casei
Naţionale din Reghin (Palatul Culturii) terminată în anul 1940 şi a celor din
comunele Goreni. Ibăneşti Pădure şi Ibăneşti Sat.
.Anul 1940, aduce mari nenorociri poporului român, ţinând seama de
războiul mondial declanşat de către Germania fascistă, septembrie 1939 şi
odiosul Dictat de la \'iena. prin care Transilvania străbună pierde o parte din
Transilvania care este dată Ungariei Hortiste.
După terminarea războiului au fost unele încercări nereuşie de
reactivare a despărţământului, dar dictatura comunistă a interzis şi desfiinţat
toate .Asociaţiunile culmrale in anul 1948.
E\enimentele revoluţionare din decembrie 1989. răsturnarea dictaturii
comuniste. în condiţiile începutului de mileniu, Asociaţiunea Astra s-a
reînfiinţat, continuând în noile condiţii idealurile şi scopul existenţei ei -
promovarea culturii, ştiinţei. învăţământului şi literaturii în rândurile
populaţiei din Reghin şi împrejurimi. încă de Ia primele începuturi, Astra

431
colaborează cu toate instituţiile de cultură şi învăţământ, cu uniunile de
creaţie, cu alte instituţii profesionale, administrative şi obşteşti.
Adunarea generală de reînfiinţare şi reactivare a Despărţământului
Reghin al Astrei din 4 august 2005, a fost începutul unei noi iniţiative şi
realizări cultural-educative, sociale, de dialog şi comunicare în spiritul
idealurilor şi programului Astrei. Cu această ocazie s-a prezentat un scurt
istoric al Asociaţiunii Astra şi a Despărţământului Reghin, Regulamentul de
funcţionare şi Statutul.
în acest cadru sărbătoresc s-au ales organele de conducere a
Despărţământului în următoarea componenţă: preşedinte, prof. Şara Niculae
Marin, vicepreşedinţi: părintele protopop ortodox BeldeanTeodor, părintele
protopop greco-catolic Boitoş Ignat Florin şi prof. Sorin Pui, viceprimar al
Reghinului, iar ca secretar Frandăş Ilie, jurist.
Totalul membrilor înscrişi cu ocazia şedinţei de constituire au fost 53
dintre care 30 de membri fondatori.
în urma demersurilor făcute. Despărţământul a obţinut personalitate
juridică la 7 martie 2006, iar la 26 aprilie 2006 a obţinut codul fiscal.
Printre obiectivele şi preocupările de început menţionăm atragerea de
noi membrii, care în cursul anului 2007, a ajuns la 77, reactivarea secţiunilor
ştiinţifice, cât şi a cercurilor culturale din localităţile din jur.
S-au realizat frumoase şi rodnice legături cu Asociaţia Astra Sibiu, ca
for conducător, cu Despărţământul Central Mureş, Despărţământul „Mihail
Kogălniceanu” din Iaşi şi Despărţământul „Teodor Muică” din Sângiorgiu
de Pădure.
Menţionăm deasemenea participarea noastră la Congresul Astrei de la
Lipova, 4-6 mai 2007, la Adunarea de la Sibiu 14-16 noiembrie 2008, care s-
a desfăşurat sub genericul „Bicentenarul naşterii primului preşedinte al
Astrei, mitropolitul Andrei Şaguna”, cu ocazia căruia, reghineni prin Ilie
Frandăş a prezentat comunicarea „Din corespondenţa mitropolitului Andrei
Şaguna cu preoţii din Ţinutul Reghinului”, precum şi la Adunarea generală
din 2009 a Asociaţiunii de la Şomcuta Mare, judeţul Maramureş, 16-18
octombrie, care a onorat împlinirea a 140 de ani de la înfiinţarea
Despărţământului Astrei din Şomcuta Mare.
Toate preocupările Despărţământului Reghin din această perioadă se
desfăşoară sub genericul „Asociaţiunea Astra” - 150 de ani, 1861-2011, prin
organizarea de activităţi diverse în spiritul şi idealurile asciaţiunii „ASTRA”.
Activitatea Despărţământului Reghin in cei 135 de ani, prin realizările şi
preocupările ei este închinată acestei măreţe sărbători.

432
BIBLIOGRAFIE:

- Despărţământul Reghin al Astiei. Documente 1874-1940. Culegere

de documente întocmită de Liviu Boar. Studiu introductiv Marin Şara,
Reghin, 2001.
- Ploeşteanu Grigore. Adunările generale ale Astrei de la Reghin. In:
Sub semnul lui Clio. Omagiu Academicianului prof.univ. Ştefan Pascu,
1974, p.p 541-548
- Nicoară, Eugen. Istoricul şi activitatea Astrei Reghin 1874-1940,
Reghin, Editura Astrei, 1940
- Netea ,Vasile. Sub stindardul Astrei. Două decenii de activitate
culturală în Despărţământul Reghin, 1919-1939.
- Astra reghineană. 125 de ani de la înfiinţare. Volum apărut sub
îngrijirea lui Marin Şara, Reghin, 1999.
- Boar, Liviu. Din activitatea Despărţământului Reghin al Astrei, în
Reghinul Cultural. Studii şi articole, voi.III, Târgu Mureş, 1994. p.p. 100-
116
- Nicoară, Eugen. Vrednicii mureşene. Realizări româneşti în judeţul
Mureş, 1920-1940. O sută de imagini. Reghin, Editura Despărţământului
Astrei Reghin, 1940.

X
X X

The Transylvanian Association for Literattire and the Culture of the

Romanian Peoplc (ASTRA) has been throughout its entire activity a mie
heart that radiated warmth and Iove for science, for the nation and the
people, a water spring, a gravity centre for cultural, moral, social and
naţional establishments of the Romanian population from Transylvania.
Through the help of its departmcnts, it had a long and fruitful activity in the
noble purpose of emancipating and enlightening the nation, of spreading
literacy and culture in the life of the community and the oppressed people,
the Reghin Department being one of the most appreciated and active.

433
 DOCUMENTE CU PARFUM DE AMINTIRI GEORGE
SBÂRCEA ÎN ARHIVELE SECURITĂŢII

Valentin Vasile - Bucureşti

„Nu ascundeţi nimic, fiindcă lot ce este ascuns - se răzbună”.

Omar Kliayyam

Pe portativul de aur al muzicii uşoare româneşti regăsim câteva creaţii

ale artistului Claude Romano.
Cine era respectiva persoană? Care-i povestea de viaţă a acesteia?
Cum a rămas în memoria posterităţii? sunt doar câteva dintre întrebările
formulate cu anumită regularitate când vrem să aflăm mai multe dale
biografice.
Claude Romano este numele de scenă al compozitorului George
Sbârcea, iar contextul legăturii dintre individ şi organele Securităţii este
conturat pe parcursul prezentului studiu.
S-a născut la 23 martie 1914, în localitatea Topliţa, în familia
medicului Constantin Sbârcea (colonel în armata română); lotuşi, localitatea
de adopţie s-a numit oraşul Cluj.
La vârsta de nouă ani a rămas orfan de tată alături de doi fraţi şi o soră
mai mică.
în lumina noii realităţi, mama şi una dintre bunici au devenit
sprijinitorii financiari şi morali ai familiei (prima era beneficiara unei pensii
de urmaş, iar bătrâna dirija o parte din veniturile băcăniei sale către nepoţi).
Studiile liceale efectuate la „Gh. Bariţiu” din Cluj (promovarea
examenului de bacalaureat în 1931).
Cu toate că nu era lipsit de suport financiar, de la vârsta de 15 ani şi-a
achitat singur taxele şcolare şi şi-a cumpărat îmbrăcăminte prin obţinerea
unor sume de bani din lecţii şi scriind mici reportaje în ziarele şi revistele
locale.
După absolvirea liceului s-a angajat ca librar şi a continuat
colaborarea cu câteva ziare şi reviste din urbe.
în 1931 s-a înscris la Universitatea din Cluj (drept şi filosofie), dar
pentru susţinerea examenului de licenţă s-a transferat la Facultatea de Drept
din cadrul Universităţii din Cernăuţi.

434
 Din cauza mai multor probleme de ordin material, în anul 1935,
contractează căsătoria cu Ana, fiica croitorului ungur Dominic Bodo.
In toată această perioadă se evidenţiază o sensibilitate crescândă faţă
de muzică, fiind unul dintre cei care au impus în peisajul muzical românesc
tangoul.
Salariul de librar era insuficient faţă de cheltuielile curente şi s-a văzut
obligat să încerce alte activităţi generatoare de venituri băneşti.
Cu certe abilităţi componistice şi pianist de perspectivă, şi-a alcătuit o
orchestră alături de care a susţinut nenumărate prestaţii artistice în localuri
din Cluj, Satu Mare, Timişoara şi Sibiu. Cu toate câştigurile materiale ori
faima obţinută pe tărâm muzical, familia a rupt orice legături pentru că „i-au
făcut de ruşine ca lăutar de cafenea”73’.
La nivel naţional numele componistului a devenit cunoscut prin cele
peste 30 de melodii apărute în editurile Armonia şi Ticu 1, şi apoi pe discuri
la Odeon şi Columbia.
Unele dintre ele au trecut graniţele ţării, cum ar fi: „Anişoara”, „De ce
ai plecat”, „Nana”, „Şi eu am fost student odată”, „Ionel, lonelule”, „Un
tangou de adio”, „Sunt student n-am un pol în buzunar”738.
La sfârşitul perioadei interbelice a avut colaborări cu ziarele „Rampa”
şi „Neamul românesc” şi a fost redactor la „Tribuna” din Cluj.
în toamna anului 1940 s-a refugiat la Bucureşti şi în intervalul
noiembrie 1940-februarie 1941 a ocupat funcţia de redactor la „Porunca
vremii”. Din iunie 1941 până în septembrie 1942 a continuat activitatea
gazetărească la „Viaţa”, iar între noiembrie 1942 - 23 august 1944 la
cotidianul „Curentul”.
La jurnalul condus de Pamfil Şeicaru a scris 35-40 articole politice
antisovietice şi peste 250 articole şi reportaje camuflat antigennane,
antifasciste şi antienglezeşti, iar altele exclusiv literare7'7.
Activitatea jurnalistică notabilă şi capacităţile sale de comunicare i-au
conferit prilejul încadrării la Ministerul Propagandei, Secţia Secretariat, cu
misiunea de „a ţine contactul telefonic cu redacţiile ziarelor”, comunicându-
le normativele, primite la rândul său, de la Direcţia Presei şi acestea de la
PCM, cabinetul Mihai Antonescu7,10.

137 Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea .Arhivelor Securilă|ii (ACNSAS), fond
Reţea, dosar nr. 110998. voi. 1. f. 287
7,“ ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 110998, voi. 2. f. 148
ACNSAS, fond Rejea, dosar nr. 110998, voi. 1, f. 293
Ibidein, f 195

435
 Rolul său, din punct de vedere al colectării informaţiilor, a crescut
odată cu înregimentarea la Direcţia Presei Străine unde a intrat în contact cu
ziariştii străini acreditaţi în România.
In acelaşi an, se numără printre fondatorii societăţilor româno-suedeză
şi româno-fînlandeză; în lunile iulie şi august 1943 a avut două misiuni în
străinătate la Viena, Berlin, Stockhoim, Helsinki, Copenhaga, Paris şi
Madrid, cu sarcina de a compune tabloul stării generale a politicii
internaţionale741.
Surse suplimentare de venit ale tânărului Sbârcea erau asigurate de
Societatea compozitorilor români (administra drepturile de autor ale
creaţiilor muzicale) şi traducerile din şi în limba română.
Legăturile cu oraşul Cluj nu au fost întrerupte definitiv, întrucât în
urbea ardeleană se aflau o parte din membrii familiei; în iunie 1944, în
timpul bombardamentelor, mama sa a fost grav rănită.
A solicitat Legaţiei maghiare Ia Bucureşti viză de intrare în Ardealul
ocupat, însă parcurgerea fluxului administrativ (de la data înregistrării cererii
până Ia eliberarea vizei) era de circa două-trei săptămâni. In aceste condiţii a
trecut frontiera, clandestin, travestit în mecanic de locomotivă.
A fost arestat de Serviciul de Contraspionaj ungar, sub acuzaţia de
spionaj, şi întemniţat la închisoarea militară 10 zile; în cele din urmă, a fost
predat la schimb, pe Dealul Feleacului, cu un maghiar, reţinut pe teritoriul
României într-o situaţie specială (înmormântarea mamei sale la Tg. Mureş -
Sărmaş)742.
Cu privire Ia activităţi infonnative a colaborat în calitate de agent cu
Marele Stat Major şi apoi cu Centrul de Control Militar nr. 3 din Cluj, fiind
folosit în mediul elementelor din conducerea fostelor partide naţionaliste -
burgheze - 743; în legătură cu Lt.col. Ion Almăjanu, şeful B2 din Marele Stat
Major (MStM).
După actul de la 23 august 1944 a fost angajat la „Drapelul” şi a
continuat să traducă articole şi reportaje de actualitate sub pseudonimul Ion
Troscot.
în martie 1945 s-a reîntors la Cluj (corespondent la „Drapelul”) şi a
devenit administrator de stat la Banca de Schimb din oraş (15 iulie - 15
august 1945).

741 Ibidem, f. 294

742 Ibidem, f. 299
143 Ibidem, f. 24

436
 Doar că periplul său a continuat şi în a doua jumătate a anului 1945 şi
prima parte a anului 1946 s-a aflat în localităţile Petelea (Jud. Mureş) şi
Topliţa.
George Sbârcea a plătit pentru colaborarea cu organele statului în
perioada celui de al doilea război mondial, şi în special pentru activitatea
jurnalistică de la cotidianul „Curentul”.
Pe perioada absenţei din urbea transilvană a fost judecat în lipsă şi
condamnat, prin sentinţa nr. 5/1946, la 15 ani închisoare detenţie grea pentru
crime de război, prevăzute de art.2, lit. o din legea nr. 3I2/I9457'14.
Reîntoarcerea la Cluj a coincis cu arestarea sa de către organele
Siguranţei, şi apoi predat Tribunalului Poporului.
Acuzatorul public Ghiran Morariu l-a supus unui interogatoriu destul
de virulent, dar a fost pus în libertate până la rejudecarea procesului. George
Sbârcea a susţinut că eliberarea sa a fost înlesnită de intervenţia ministrului
Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, şi a lui Gh. Tătărescu, dar era şi un act
legislativ prin care cei condamnaţi în contumacie s-ar fi prezentat în faţa
acuzatorului public, procesul s-ar fi reluat; din infonnaţiile aflate în dosarele
Securităţii rezultă că ar fi participat la eliberarea acestuia, inclusiv organele
de informaţii7,15.
La rejudecarea cauzei, pe baza depoziţiilor martorilor şi a studierii
materialelor compromiţătoare, a rezultat că Gheorghe Sbârcea a fost tui
duşman al Axei şi al Germaniei şi şi-a manifestat simpatia faţă de aliaţi; în
convorbirile avute cu diferite persoane le-a comunicat informaţiile deţinute
şi a arătat dispreţ faţă de Axă7,16.
Prin decizia nr. 423/1947, Curtea de Apel Cluj, Secţia I, contra
sentinţei Tribunalului Poporului Cluj nr. 5/15 aprilie 1946, a declarat-o Iară
efect şi în baza art. 4, teza I, punct 3 din procedura penală i-a achitat pe
acuzaţii Sbârcea Gheorghe şi Gherghel loan (prof. univ. la Academia
Comercială din Braşov) de sub învinuirea crimei de război (prevăzut de art.
2, lit. c din legea nr. 312/1945); pronunţarea sentinţei a avut loc în şedinţa
publică din 22 noiembrie 1947.
Amestecul structurilor infonnative nu era întâmplător; în 1945, 1949
(ianuarie şi decembrie) şi 1951 a fost anchetat de organele MAI.
Reţinerile sale au fost determinate de activitatea sa ca agent
infonnativ al Centrului de Control Militar Cluj şi al Siguranţei; a atras

J ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 4314, f. 44

,'15 ACNSAS, fond Rc|ca, dosar nr. 110998, vot. 1, f. 307
w<i ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 4314, f. 130

437
atenţia organelor MAI care nu aveau date despre activităţile sale de
informator în mediul elementelor duşmănoase747.
In 1949 este arestat de MAI Bucureşti, anchetat două săptămâni şi
bătut pentru activitatea din trecut şi legăturile sale cu James Hartley (consul
englez la Cluj, 1946) şi unele manifestări duşmănoase; a fost pus în libertate
şi i s-a cerut să nu relateze nimic din „vizita” de la Bucureşti.
Scenariul s-a repetat doi ani mai târziu, însă la Cluj; tratamentul primit
a fost identic (arestare, bătaie, punere în libertate)748.
Un alt aspect al personalităţii lui George Sbârcea vizează capacitatea
sa de adaptare socio-profesională chiar şi în condiţiile cele mai vitrege.
A sosit la Cluj în 1945, şi cu scurte intervale de timp, până în 1948 a
trăit din veniturile acumulate anterior, fiind completate de traduceri
ocazionale pentru Universitate şi Teatrul Maghiar ori a vândut cărţi din
biblioteca personală.
Colaborarea cu ziarul VILLAGOSSAG (1948) a însemnat şi primul
loc de muncă în primii ani postbelici.
Anii 1950-1953 s-au caracterizat prin eforturi susţinute de asigurare a
unui trai de minim familiei (secretar la diferite şcoli profesionale din Cluj
până la 01.01.1953, îngrijitor la Şcoala Poligrafică cu un salariu de 200
lei/lună, şi mai apoi încadrat ca funcţionar la Fabrica de Medicamente nr. 3
din Cluj)749.
Interesul operativ al Securităţii faţă de individul Sbârcea a detenninat
deschiderea unui dosar de urmărire informativă, încă din 1952 (conform
ordinului DGSS nr. 113/357271/9 iunie 1952 Cluj pentru a i se verifica
activitatea şi legăturile cu elementele suspecte)750.
Din măsurile întreprinse prin folosirea agenturii, investigaţii,
supraveghere operativă şi interceptarea corespondenţei nu au rezultat fapte
care să dovedească o eventuală activitate de spionaj; la 22 ianuarie 1957, s-a
decis închiderea acţiunii individuale.
Cu toate acestea, note informative referitoare la George Sbârcea
regăsim şi alte tipuri de dosare şi chiar pentru anii ’70.
Din lectura mai multor note furnizate de diverşi informatori ai
Securităţii completăm biografia topliţeanului George Sbârcea.
Din 1945 s-a ocupat de compoziţii muzicale, îndeplinind succesiv
funcţii de corepetitor, dirijor şi compozitor la unele instituţii teatral-

’4, ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 110998, voi. 1, f. 309

14“ Ibidem, f. 86
749 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 4163, voi. I, f. 8
750 ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 4163, voi. I, f. 4

438
muzicale, iar din 1957 până în 1966 a fost cercetător ştiinţific la Institutul de
folclor, filiala Cluj.
Muzicologul Sbârcea a încercat şi a aşteptat să i se recunoască
meritele şi pregătirea sa profesională, prinlr-o mai bună încadrare; în urma
ofertelor venite din Capitală a consimţit să părăsească definitiv oraşul
transilvan.
Ulterior, a devenit redactor şef al revistei „Argeş”, redactor şef la
studioul de televiziune şi director al Agenţiei Române de Impresariat Artistic
(ARIA), iar din 1972 a devenit lector la Filannonica „George Enescu”.
A publicat mai multe volume în domeniul muzicii, traduceri şi ediţii
critice; membru al Uniunii Compozitorilor din 1958 şi a făcut parte din
numeroase jurii naţionale şi internaţionale de folclor, canto şi muzică uşoară.
Sbârcea avea mai multe legături personale în lumea literară, muzicală
şi artistică în Cluj şi Bucureşti. El scria aproape săptămânal cronica muzicală
la revista „Tribuna” din Cluj şi din diferite adaptări şi bucăţi muzicale pentru
Opera Română; o parte semnificativă din lucrările sale au fost redactate în
„oazele” sale de linişte (comuna Petelea şi Topliţa).
După 24 ani de interdicţie a părăsirii ţării, fie şi pentru participarea la
diverse festivaluri sau sesiuni ştiinţifice, a primit acceptul autorităţilor de a
participa la un ciclu de conferinţe în Suedia şi Finlanda (19-21 ianuarie
1968). După terminarea sesiunilor ştiinţifice a efectuat vizite în RFG,
Austria, Italia unde avea mai multe cunoştinţe pentru a încerca aranjamente
de retipărire a unor lucrări personale în domeniul literaturii muzicale
(exemplu: Viaţa lui Rossini)751.
Anii 1969-1974 au coincis cu efectuarea mai multor călătorii în
Polonia (festivalul de muzică uşoară), Bulgaria, Austria (invitat la festivalul
Johann Strauss şi studii de documentare), Ungaria (schimb cultural şi de
studii). Franţa, Italia, Norvegia şi Coreea de Sud,
Legăturile culturale şi personale cu spaţiul extra-comunist au deschis
şi alte orizonturi în privinţa cercetării; în unna unui voiaj în Austria a
intenţionat să scrie o istorie adevărată a României aşa cum rezultă dintr-o
relatare a sursei „Ştefan”.
„în ziua de 5 septembrie 1974, orele 11.00, Ia restaurantul „Athenee
Palace”, sursa s-a întâlnit cu muzicologul George Sbârcea care i-a relatat
unnătoarele:
in ultima mea călătorie la Viena a luat masa cu mămşa sa contesa von
Bass şi cu un editor vienez Mazarini.

ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 110998, voi. 2, f. 210

439
 Atât editonal cât şi mătuşa sa i-au propus să scoată o carte în care să
arate adevărata faţă a României. în acest sens George Sbârcea are nevoie de
colaborare pentru perioada cât şi el a fost închis, propunându-i acest lucru
sursei „Ştefan”.
George Sbârcea a arătat că face aceasta pentru că are nevoie de bani
întrucât are de întreţinut două fete. „Ştefan” l-a refuzat, la care Sbârcea i-a
solicitat să uite...”75".
Ultimele informări despre muzicolog se opresc la momentul rămânerii
în străinătate a uneia dintre fiice, Cristina Sbârcea-Opriş (profesoară), care-1
însoţea in timpul unei călătorii la Viena (1979)753.
Imaginea personalităţii Iui George Sbârcea nu a fost conturată
exclusiv din punct de vedere al calităţilor profesionale, ele au urmărit şi
aspectele considerate negative.
Din relatarea sursei „Toni” (4 martie 1966) despre activitatea de
documentarist la Secţia de etnografie şi folclor, filiala Cluj, este construită o
altă imagine, neconfirmată de alte note informative.
„îl cunosc mai bine din 1965. Până atunci numai din auzite, e un
foarte bun jurnalist, are talent, fantezie, stil, scrie cu uşurinţă despre orice,
chiar şi despre lucrurile pe care nu le-a văzut niciodată, cu alura unui
cunoscător autentic.
Ştie să-i creeze şi să-şi cultive relaţii cu oamenii de care ar putea avea
nevoie vreodată, ca şi cei care au acces în cercurile influente.
Desfăşoară o activitate foarte intensă în presa de cultură, radio,
televiziune. La sfârşitul anului trecut se lăuda că are opt contracte cu
editurile pentru anul respectiv.
Numeroasele lucrări satisfac necesităţile publicului de nivel mijlociu,
deoarece ele sunt în cea mai mare măsură lucrări de popularizare.
La secţia de etnografie şi folclor, unde este angajat ca documentarist,
nu desfăşoară - cred că se poate spune nici un fel de activitate; nu transcrie
folclor, nu are în vedere arhiva muzicală a Secţiei, nu e prezent la serviciu
decât o jumătate de oră până la un ceas pe zi, adică la orele când aşteaptă
telefoane de undeva sau între drumul la o redacţie şi alte ocupaţii pe care le
are.
în felul acesta, el dă un exemplu cu totul negativ în Secţie. în alte
cazuri, el lipseşte zile întregi din Secţie, poate şi din Cluj; îşi pennite acest
lucru, deoarece ştie că va fi susţinut de profesorul Victor Preda, care a trimis

752 ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 110998, voi. 1, f. 29

753 ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 110998, voi. 2, f. 261

440
vorbă prin Virgil Medan, secretarei secţiei să nu-1 mai treacă absent de Ia
serviciu, chiar dacă nu se prezintă fizic.
Când, în primăvara anului 1965, Şeful Secţiei a trasat tuturor
membrilor sarcina de a lucra la punerea la punct a arhivei muzicale, Sbârcea
a refuzat aşa ceva, pentru că este sub demnitatea Iui; totuşi ceilalţi din Secţie
au îndeplinit respectiva obligaţie.
în „Tribuna” din 1965 a scris un articol sau un interviu despre prof
dr. Victor Preda”754.
Conţinutul ultimei informări subliniază calităţile şi abilităţile
muzicologului şi jurnalistului Sbârcea, însă insistă şi pe un anumit
comportament desfidător.
Dincolo de anumite simpatii sau ostilităţi, în memoria publicului se
păstrează refrene de aur ale muzicii româneşti semnate de George Sbârcea.
Fără a identifica alte note şi relatări din anii '80, până acum, în
dosarele Securităţii, nu avem posibilitatea conturării ultimei decade a
regimului comunist, cu influenţă directă asupra muzicologului George
Sbârcea (1975-27 iulie 2005).
Veridicitatea unor afinnaţii, fapte şi evenimente necunoscute opiniei
publice, precum şi metode de soluţionare a unor cazuri de către mstituţiile
statului formează, preponderent, structura informaţională.
Fişa biografică reuneşte un summum de date inedite şi oferă lectorilor
frânturi dc viaţă strânse între copertele unor dosare întocmite de lucrătorii
unei instituţii îndelung blamate. Securitatea.

This study has suggested drawing up a file to an intellecmal

biography, claimed Topliţa residents, and others.
A personality of Romanian music (musicologist, composer, pianist,
classical music, tango, Jazz), dedicated joumalist and a good translator were
proven qualities.
Information regarding the fate of a son of Topliţa Română were
identified in the archives of institutions deemed repressive. Securitatea
Statului, and build an image with light and shadows.
The informations are original and intended to complete the picture of
multiple personality qualities and abilities in times confinncd delicate
political and socio-cconomic attachmeni.

ACNSAS, fond Reţeu, dosar nr. 110998, voi. 1, f. IS4

441
 Capitolul IV
CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

443
 ASPECTE PRIVIND OBIECTIVELE ASOCIAŢIILOR
CULTURALE ROMÂNEŞTI DIN JUDEŢUL MUREŞ ÎN
SECOLELE XVIII - XIX
Monica Avram -Târgu-Mureş

„Lumina ;i scientia înainte de tote”

I. P. Maior

în demersul nostru - la acest nivel intermediar al cercetării - ne-am

propus să evidenţiem principalele obiective pe care unele asociaţii culturale
româneşti din judeţul Mureş le-au stabilit şi unnat pe durata a două veacuri:
XVIII-XIX. Mai exact, ne vom referi la acele organisme pe care le-am reunit
sub genericul alte societăţi; un generic destul de generos, în care am inclus
acele organizaţii culturale care nu au la bază o anumită categorie socială sau
nu se adresează unui public anume; am inclus acele societăţi care au ca
obiectiv central promovarea culturii, chiar dacă acest lucru se realizează pe
căi adiacente; ele nu reprezintă nici interesele clerului, nici ale învăţătorilor,
nici ale unei alte categorii socio-profesionale dar care, prin activităţile
realizate, se adresează unei categorii vaste de beneficiari, direcţi sau
indirecţi.
Datele referitoare la asociaţiile româneşti care au activat în judeţul
Mureş în secolele XVIIl-XIX sunt uneori destul de vagi; pentru completarea
informaţiilor am apelat la documente de arhivă - edite sau inedite, a căror
pondere va spori considerabil în unnătoarele etape ale cercetării, la lucrări
de sinteză, reprezentative pentni istoria culturii româneşti, la monografii
locale sau studii de istoria culturii din publicaţii periodice de specialitate şi,
nu în ultimul, la presa românească veche.
Context general
Cu siguranţă, secolul al XlX-lea european, mai mult decât precedentul
său, poate fi privit din mai multe perspective, însă indiferent dacă suntem
interesaţi de evoluţia politieă, de cea economică sau socio-culturalâ, există
un principiu care reapare pregnant - naţionalismul, care se clădeşte pe clasa
elitelor şi cu ajutorul acestora şi care îmbracă diverse forme de manifestare.
Un principiu care a îttregisnat un impact masiv în epocă75-' sub influenţa

' Dumimi Suciu, Mentalilâţi europene in gândirea şi acţiunea politică a

românilor din Transilvania faţă de unele realităţi din propria mişcare naţională şi din
România in secolul al XlX-lca, în Studii privind mişcarea naţională a românilor din

445
statelor noi europene, care au adus un nou suflu - de modernitate - în
mentalitate individuală, colectivă şi statală. Accentul s-a pus în special pe
ideea solidarităţii în cultură - ca reacţie împotriva influenţelor străine,756 pe
cea a solidarităţii de origine şi limbă şi, nu în ultimul rând, pe tradiţie şi
interese comune, ca fundament pentru stabilitate şi consolidare politică.757
Un rol important revine elitelor intelectuale ale timpului, care se poate
spune că dobândesc treptat un statut social aparte şi care erau conştiente că
naţionalitatea, odată pierdută, era greu de redobândit.758 Ele reprezintă noua
generaţie de inteleetuali, educaţi la marile universităţi apusene şi care, atât in
perioada studiilor, cât şi după finalizarea acestora, au contribuit decisiv la
schimbarea survenită în 19 1 8.759 Meritul lor esenţial a fost acela că au înţeles
că numai printr-o educaţie temeinică se poate produee schimbarea situaţiei
românilor şi au acţionat ca atare. Totuşi, nu se poate diminua nici rolul
maselor păstrătoare ale tradiţiilor, ale simbolurilor şi specificului naţional in
condiţiile în care numai prin raportare la acestea se putea realiza acea
„constniire de naţiuni.”1'’0
O privire de ansamblu asupra societăţii româneşti transilvănene din
perioada cercetată relevă aspecte destul de grave; situaţia românilor în
secolele XVIII-XIX devine tot mai critică şi este înţeleasă ca atare în
condiţiile în care, pe fondul deschiderii către o Europă modernă, care oferea
tinerilor români posibilitatea de a studia - în special dreptul şi teologia la
instituţiile de învăţământ superior de la Cluj, Budapesta, Viena, Roma, Gratz
etc.761 - aceştia devin conştienţi de starea de ingratitudine, de „toleranţă” în
care este menţinută naţiunea. Cenzura devine mult mai severă, în special în a
doua Jumătate a secolului al XlX-lea, după realizarea dualismului;
periodicele româneşti sunt aproape inexistente, singura publicaţie

Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea% Cluj-Napoca, Editura Tribuna,

' 2004, p. 267.
36 Anne-Maric Thiesse. Crearea identităţilor naţionale în Europa, Secolele
XVW-XX, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 75.
757 Dumitru Suciu, op, cit., p. 267.
758 ibidem, p. 282.
739 Eugenia Glodariu, Asociaţiile culturale ale tineretului studios român din
monarhia habsburgică, 1860-1918, CIuj-Napoca, 1998, p. 23.
7W Anne-Maric Thiesse, op. cit., p. 116.
761 ibidem, p. 74 surprinde clar dubla ipostază a Imperiului Habsburgic: închisoare
a popoarelor, dar totodată leagăn al na|ionalită|ilor. Vezi şi Comei Sigmirean, Istoria
formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Cluj-
Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 5-38.

446
românească ce continua să apară era Telegraful român din Sibiu.762 Toate
activităţile erau supravegheate de autorităţi, iar revendicările, care încă
aveau un caracter pasivist, se înscriau în ceea ce Dumitru Suciu numeşte
Jactica peliţionarismului prăfuit."163
Reprezentativitatea românească în cadrul organismelor de conducere nu
era direct proporţională cu structura etnică a populaţiei,764 iar datele statistice
oficiale referitoare la evoluţia demografică nu sunt credibile, în condiţiile in
care în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, autorităţile au dus o amplă
politică de colonizare a Transilvaniei cu locuitori de etnie maghiară. N. V.
Foia surprinde foarte bine acest aspect, în cazul oraşului Tâmăveni şi a
zonelor învecinate, luând în calcul datele recensămintelor efectuate de
autorităţile maghiare între anii 1880-1910; conform acestora, evoluţia
demografică a înregistrat unele majorări şi scăderi destul de greu de explicat
cu argumente logice: românii - scad de la 47,14 % în 1880 la 46,20 % în
1910; germanii - scad de la 12,84 % în 1880 la 11,6 % în 1910; maghiarii
înregistrează însă o creştere semnificativă - de la 18,94 % în 1880 la 25,7 %
în 1910. Greu de crezut că aceste cifre sunt reale, doar dacă luăm în
considerare faptul că principalul criteriu folosit a fost nu acela al originii
etnice, ci al limbii vorbite.765 Situaţia este identică şi în cazul Luduşului şi a
împrejurimilor.766 Coroborând exemplele existente, considerăm că situaţia se
poate generaliza la nivelul întregii provincii transilvănene.
Românii nu sunt singurii conştienţi de situaţia nefavorabilă a propriei
naţiuni; în mod surprinzător, semnale de alarmă vin şi din partea
intelectualilor maghiari din Transilvania. Astfel, Jokai Mor, poate cel mai de
seamă scriitor maghiar al secolului al XlX-lea şi bun cunoscător al
realităţilor politice româneşti, afirmă într-un articol publicat în anul 1858:
„Poporul român nu este duşmănos cu nici un vecin şi cu atât mai puţin cu
maghiarii. Poporul de rând este cuminte, muncitor, se mulţumeşte cu ptiţiu
şi se împrieteneşte foarte uşor cu străinii. Dar înspăimântătoare este

■ Târnăvcni, cercetare monografică 127S-2003. coerd. Victor Nicolac Foia,

Târgu-Mureş, Editura Mediaprint, 2003. p. 83.
,63 Dumilni Suciu, op. cit., p. 283.
,M Tâmăveni, cercetare monografică..., p. 84. dovadă faptul că în 1857, românii
aveau doar 172 de reprezenlaii|i in administrapa de stat, 20 de Ia nivel ecntral, la Sibiu,
iar restul la nivelul unilăjilor administrative subordonate
Ibniem, p. 84.
,6<’ Monografia oraşului Luduş, Târgu-Mureş, Editura Nico, 2008, p. 27.

447
neglijarea culturii publice."161 Mai mult, câţiva ani mai târziu, în 1862, într-
un articol intitulat Naţionalitate politică {PoUtikai nemzetisâg), el insistă
asupra necesităţii statului maghiar de a lua in considerare problemele etniilor
care formează naţiunea politică maghiară în totalitatea lor, deoarece
consideră că popoarele ,.nu pot Ji separate nici din punct de vedere
geografic, nici din punct de vedere etnic, şi nici nu pot fi puse in confict
unele cu altele..."ui Cu toate acestea, tributar apartenenţei etnice şi totodată
in deplină rezonanţă cu concepţia politică maghiară din a doua jumătate a
secolului ai XLX-lea, revine asupra afirmaţiilor şi subliniază faptul că, în
pofida situaţiei de inferioritate a românilor şi a altor naţiuni din Ungaria,
acestea ar trebui să fie recunoscătoare pentru beneficiile şi favorurile
obţinute ca parte componentă a statului maghiar.769
J6kai Mor se declară chiar adeptul unei consistente susţineri a culturii
naţionalităţilor din statul maghiar, în limba fiecăreia; statul maghiar -
consideră el - ar trebui să adopte o serie de măsuri menite să asigure buna
funcţionare a societăţiilor şi organismelor culturale naţionale. Cu toate
acestea, la scurt timp după ce afirmaţiile sale devin publice, în anul 1875, o
ordonanţă a guvernului maghiar interzicea tuturor societăţilor şi asociaţiilor
culturale să mai folosească atributul „naţional” în denumire, ceea ce este
interpretat in epocă drept o nouă dovadă de aversiune a autorităţilor
maghiare faţă de naţiunea dominantă, respectiv cea română.770 Dovadă clară
că măsurile adoptate de autorităţile maghiare au şi fost puse in practică este
întâmplarea din septembrie 1895, relatată de Gazeta Transilvaniei-, la 6 ani
după deschiderea şcolilor româneşti, ortodoxă şi greco-catolică, din
localitate, autorităţile maghiare obligă doi „fecioraşi” să şteargă, sub
ameninţarea baionetelor, inscripţia „română” care apărea deasupra edificiilor
şcolare.771
Situaţia românilor din zonă, mai exact de pe Tâmave, este exprimată
într-un mod deloc îmbucurător şi de un alt corespondent al Gazetei
Transilvaniei, care semnează „Trandafir."111 „...suntem daţi pradă, de la
'preot până la cel din urmă ţăran, unui regim administrativ neindurat, volnic

767 Mclinda Mila, Sorin Milu, Românii văzuţi de maghiari. Imagini şi ctişce
culturale din secolul al XlX-lea, CIuj-Napoca, Editura Funda|ici pentru studii europene,
1998, p. 199.
768 Ibidem, p. 200.
7M Ibidem, p. 200.
770 Târnâveni, cercetare monografică..., p. 101.
771 Cuvântul „român" executat, în Gazeta Transilvaniei, an LX, nr. 38 din 18
Tebruarie / 2 manie 1897, p. 1. Nesemnal.
777 Gazeta Transilvaniei, nr. 148 din 8/20 iulie 1898, p. 2-3.

448
 şi abiisiv; suntem perseciUali, tirmârifi şi spionaţi naţionalicesce pe Iote
cărările, la comitat, ca şi in comună, in şcolă ca şi in biserică: isgoniţi am
fost şi suntem şi din acele modeste posiţiuni, ce inainte cu căţi-va ani le mai
aveam - aşa incât s-a dus vestea şi povestea, că in comitatul nostru a!
Tărnavei-mici maghiarisarea face progrese marcante, ea a inceput deh
centru şi se lăţesce cătră periferie, una după alta căzându-ijertfa azi o şcolă
măne altă şcălă romănescă confesională, locul lor ocupându-l şcolele de
stat ridicate tot din sudarea năcăjitului nostru popor..
Un articol nesemnat din Gazeta Transilvaniei, Maghiarizarea in
coinilatiilu Târnavei inici,m atrage atenţia din nou asupra pericolului
pierderii specificului naţional, în special a limbii, în condiţiile în care nu
există şcoală românească, deşi majoritară este populaţia de emie romană.
.fote că nici intr-un comitat ardelenesc maghiarizarea nu face paşi atât de
repezi - la părere ce! puţin - ca in comitatul Tărnavei-mici locuit in
majoritate de Români... Românii din Dicio-St.-Martin neavănd azi şcolă lor,
copiii sunt obligaţi a cerceta ecola maghiară de stat... Românii din comitat
au forte puţine şcole, er şi acele pe cari le au, sunt expuse şicanelor şi
persecuţiunii organelor administrative, in ochii cărora ele sunt spin şi
ghimpe."™
Inteligenţa românească protestează, de altfel, împotriva politicii de
marginalizare dusă de autorităţi şi se opune „proiecteloru bisericesci şi
şcolare ale guvernului”115 La flecare întninire a intelectualităţii româneşti,
prin discursuri naţionaliste, în sensul pozitiv al cuvântului, se ia atitudine
faţă de măsurile luate împotriva limbii, obiceiurilor şi specificului românesc.
Apărând biserica, şcoala în limba naţională, românii se propunţă în favoarea
conservării limbii, a naţionalităţii care, prin atitudinea autorităţilor maghiare
sau imperiale după 1867, sunt în pericol să fie anulate. Mai mult, se
consideră că „o naţiune care lasă să i se răpească drepturile, nu merită
consideraţiune,"116 iar „limba română e cu totulu estirpată mai alesu aici in
comitatului acesta, unde nu poţi înainta 3 rânduri in limba română pe la
autorităţile politice."111
Deşi problema relaţiilor româno-maghiare în zona Transilvaniei în
secolele XVIII-XIX constituie doar un aspect al trecutului nostru istoric.

7,3 Maghiarisarea in coinilatiilu Târnavei mici, în Gazeta Transilvaniei, nr. 266

din 30 Nocmvre /12 Dcccmvrc 1897, p. 4.
17i Gazeta Transilvaniei, nr. 266, 1897, p. 4.
773 Ailiinarca tie protestare din Dicio St, Măriinii, în Gazeta Transilvaniei, nr, 75
din 7 / 9 aprilie 1893, p. 2 semnat Temoveanulu.
77,1 Gazeta Transilvaniei, nr. 75, t893, p. 2.
777 Gazeta Transilvaniei, nr. 75, t893, p. 2.

449
considerăm că a influenţat puternic atitudinea şi mentalitatea clasei elitare
româneşti; i-a determinat acţiunile, i-a trasat evoluţia intelectuală şi a
obligat-o - într-un fel - să identifice valorile specifice naţionale pentru a le
aduce în prim plan.775
în contextul epocii, devine foarte limpede un fapt, şi anume, că oamenii
de rând, oamenii simpli, care nu au avut acces la educaţie, pot fi uşor
manipulaţi; ei nu au resursele intelectuale necesare pentru a impune
schimbarea, absolut necesară în două direcţii majore: pe de o parte,
schimbarea modului în care autorităţile privesc naţiunea română tolerată, iar
pe de altă parte, schimbarea modului în care românii se privesc ei înşişi şi se
definesc ca naţiune. Astfel că, poate mai mult ca în alte perioade istorice,
diviziunea socială om de rând - intelectual în cadrul societăţii româneşti
devine mult mai vizibilă: omul simplu aşteaptă schimbarea, iar
intelectualului, elitei, îi revine rolul de a o obţine.
Astfel, pe fondul acestor complexe mutaţii social-politice, economice,
culturale, religioase etc. devine tot mai evident faptul că elitele - fie că sunt
politice, intelectuale, clericale etc. - sunt cele care trebuie să îşi asume rolul
de factor de coeziune în primul rând socială.779 în acest context, noţiunea de
elită dobândeşte un sens mai larg; practic, după definiţia oferită de Remus
Câmpeanu, „orice gmp de persoane remarcabile prin dotare şi prin
realizări, din orice domeniu determinat de activitate” devine un grup
elitar.780
O analiză succintă a elitelor româneşti din secolul al XVIII-lea şi mai
cu seamă din perioada care a urmat instaurării dualismului austro-ungar, în
1867, relevă două aspecte esenţiale: pe de o parte, se observă o dezvoltare a
clasei intelectualilor români din Transilvania atât pe orizontală - prin
creşterea numerică a românilor care au acces la studii şi, totodată, şansa de a
se familiariza cu noile curente moderniste din Europa, cât şi pe verticală -
prin sporirea gradului de cultură şi educaţie şi prin asimilarea unor
competenţe profesionale, încă necunoscute şi aplicate la noi;751 pe de altă
parte, se remarcă o clasă elitară românească unitară în obiective - se uimărea

m Veress Karoly, Fiinţa generafianalâ şi destinul culturii, Cluj-Napoca, Casa

Cărţii dc Şliiniii, 2003, p. 60.
,7, Remus Ciînipcanu, Elitele rmnâneşii din Transilvania veacului al XVllf-lea,
cdi|ia a 2-a, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2008, p. 11.
780 Ibidem, p. 35.
781 Vasilc Dobrcscu, Funcţii şi funcţionalităţi în sistemul de credit românesc din
Transilvania până la primul război inondiaL Studiu de caz, Târgu-Mureş, Editura
Universităţii „Petru Maior”, 2006, p. 103.

450
în primul rând promovarea specificului naţional ca o contrapondere la
influenţele externe - dar clar divizată prin statusul socio-profesional.
Se poate astfel vorbi de diverse categorii de elite; istoricul R.
Câmpeanu782 identifică elita nobiliară, tradiţională în Transilvania, a cărei
activitate, sau mai degrabă contribuţie ia mişcarea naţională este doar relativ
cuantificată până la nivelul de azi al cercetărilor. In pofida greutăţilor şi
presiunilor pe care le-a cunoscut în timp, datorate unor factori de natură
politică (maghiarizarea forţată pentru a-şi asigura accesul la funcţii publice),
demografică (la începutul secolului al XlX-lea, statistica oferită de istoricul
clujean Ladislau Gyemănt arată doar un procent de 2,8 % din totalul
locuitorilor etniei tolerate),783 financiară (în special în cazul noilor intraţi în
rândul nobilimii şi care nu dispuneau de resursele financiare cerute de
statutul de nobil) etc., elita nobiliară s-a implicat activ în promovarea
valorilor şi specificului naţional românesc.
In ceea ce priveşte elita politică, imaginea pe care o cunoaştem deja
este cea a unui grup care reprezintă interesele unei naţiuni tolerate, a imei
naţiuni care era exclusă aproape în totalitate din structurile de conducere ale
statului şi care lupta, cu puţine şanse de reuşită în durata scurtă a istoriei,
pentru drepturi politice, sociale, naţionale şi religioase. Remus Câmpeanu
identifică două puncte de vedere contrarii referitoare la modul în care era
percepută elita politică din Transilvania: pe de o parte, subliniază tendinţa de
a trece mai uşor cu vederea realizările majore obţinute pe plan politic şi
transferarea lor în cel al succeselor culturale; iar pe de altă parte, în special
în istoriografia din a doua jumătate a secolului trecut, tendinţa de a mitiza
activitatea liderilor politici români.784
Pe fondul dezvoltării alerte şi a modernizării activităţii economice, se
impune şi elita bancară sau economică', ce se remarcă printr-un aspect mai
puţin obişnuit, aproape nefiresc, după cum îl apreciază istoricul Vasile
Dobrescu,785 cînd are în vedere implicarea ţăranilor înstăriţi - cu proprietăţi
de cel puţin 50 de iugăre - în procesul de modernizare al satelor. Cunoscuţi
în literatura de specialitate drept economi sau proprietari, ei sunt cei care au
înţeles, în epocă, un fapt evident, şi anume că orice efort în sensul afirmării
specificului naţional este aşteptat şi binevenit.786

■ Remus Câmpeanu, op. cil., p. 76.

783 Ladislau Gyiimânt, Mişcarea naţională a românilor din Transilvania ăntre anii
1790 şi ISdS, Bueineşli. 1986, p. 53.
784 Remus Câmpeanu, op. cil., p. 74.
7“' Vasile Dobreseu, op. cit., p. 95.
758 ibidein, p. 95.

451
 Elita clericală ocupă un loc aparte în societatea românească; nu avem
în vedere întreaga clasă preoţească din punct de vedere al statutului
profesional şi nu includem nici acei clerici fără o pregătire intelectuală
corespunzătoare, fără „chemare”, dar care au urmat fie o tradiţie de familie,
fie s-au lăsat atraşi de statusul social al preoţiei. Avem în vedere acei clerici
care, tributari şcolilor blăjene şi beneficiari ai unor stagii de pregătire în
cadrul instituţiilor cu tradiţie în Europa - Colegiul Sf. Barbara din Viena sau
De Propaganda Fide din Roma ele. - au înţeles rolul preotului în comunitate,
au conştientizat responsabilităţiile care le revin în calitatea lor de intelectuali
şi care, în pofida greutăţilor materiale specifice epocii, şi-au adus contribuţia
financiară şi intelectuală la culturalizarea păturilor inferioare ale societăţii,
din punct de vedere al educaţiei. Dovadă în acest sens sunt nesfârşitele liste
care cuprind numele membrilor unor societăţi şi asociaţii culturale în care se
regăsesc preoţi simpli, de la ţară, sunt articolele din presa vremii sau
mărturiile arhivelor.
In ceea ce priveşte elita intelectuală românească din Transilvania, o
elită care, practic, include toate categoriile elitiste amintite până acum,
precum şi pe cele care, în mod intenţional, le-am omis, o încercare de
prezentare a acestora se constituie înti-o veritabilă „lecţie” de istorie
românească, deoarece istoria intelectualităţii româneşti se suprapune istoriei
românilor în toată complexitatea ei.787 Avem în vedere acea elită intelectuală
care s-a format în ambianţa marilor centre universitare europene, unde a
intrat în contact cu ideile care au frământat civilizaţia continentului nostru pe
tot parcursul secolului al XlX-lea.788 Odată racordaţi Ia curentele
modernismului european, tinerii intelectuali români au înţeles că pasivismul
nu mai este o soluţie şi au adoptat o strategie mai agresivă în lupta pentru
drepturi social-politice. Ei sunt cei care au reuşit să depăşească limitele unei
gândiri locale, să treacă peste barierele tradiţionalismului promovat de
pasivişti şi să radicalizeze mişcarea naţională.789
Deşi nu reprezintă obiectul cercetării noastre, considerăm că aceste
aspecte sunt esenţiale in înţelegerea modalităţilor de organizare, manifestare
şi abordare a problemei culturalizării şi educării naţiunii române din
Transilvania, în una din perioadele dificile ale istoriei naţionale.
Elitele sunt cele care au declanşat lupta naţională, lupta pentru
afirmarea specificului românesc, care a îmbrăcat haina culturalizării. Se
poate vorbi în secolele XVIII-XIX de o adevărată industrie culturală, care

767 Comei Sigmircan, op, cit., p. 5.

7,8 Dumitru Suciu, op. cit., p. 280.
789 Ibidem, p. 287.

452
 capătă diferite valenţe şi care se dezvoltă pe diverse căi. Prin constituirea
unor asociaţii, elitele nu au făcut decât să îşi asume rolul de liant al naţiunii,
să iniţieze o complexă campanie de solidarizare a tuturor românilor.
Poate una dintre cele mai importante organisme culturale, în primul
rând prin reacţia provocată, a fost Societatea de Lectură a Canceiiştilor
Români din Târgu-Mureş. Fondată la mijlocul anilor '40 ai secolului al
XlX-lea - fiind menţionată ca atare în Gazeta Transilvaniei din ianuarie
1846,790 deşi este posibil ca la acea dată să fie deja de mai multe luni activă -
Societatea canceiiştilor români apare pe fondul sporirii interesului şi
preocupărilor pentru lectură ale tinerilor intelectuali români.791 Dovadă
temeinică în acest sens este cercetarea cataloagelor de cititori ale Bibliotecii
Teleki din Târgu-Mureş, care s-a deschis pentru publicului larg încă din anul
1802, şi care funcţionează şi azi ca bibliotecă publică, după aceleaşi principii
valabile cu două secole în unnă.
Constituirea noii societăţi a stârnit reacţii destul de energice în tabăra
maghiară;792 astfel, în periodicul unguresc Mult es Jeleu, se considera că
prin înfiinţarea unei noi societăţi româneşti „partidele şi dezbinările în mica
noastră patrie s-ar mai ft înmulţitT19i Replica tinerilor cancelişti
târgumureşeni este foarte pertinentă: „cănţăiiştii români din M. Vaşarheiu
au voie de citit, şi inimă de învăfat, dar ftindcă Doamna furtună nu au ris
fieştecăruia cu averile sale intr-atîta, cît tot insul deosebi să-şi poată ciştiga
cărji şi novele trebuincioase, unul fără de altul nu-şi ajung voinţa: ca să nu
râmîie totuşi de scădere, s-au adunat de vr-o trei ori la olaltă, s-au sfătuit
despre facerea unei colecte, prin care să-şi adune nescari novele, şi despre
casa unde se vor citi acelea; mai pe urmă ca să se cunoască unul pe altul
mai îndeaproape au dat la olaltă şi o cină."194 în apărarea tinerilor cancelişti
vine şi George Bariţiu care remarcă ironic faptul că „nevinovata petrecere a
celor treizeci de canfelişti români de la M. Vaşarhei au răsunat şi în
jurnalele de modă din Peşta''m
Societatea canceiiştilor târgumureşeni nu a funcţionat pe baza unui
statut clar; a activat mai degrabă în fomie neoficiale până în anii revoluţiei
paşoptiste- Dacă la fondarea ei au contribuit protopopii români Partenie

790 Un cănţălist român, în Gazeta Transilvaniei, nr 8. din 26 i.'inuaric 1846, p. 31.

791 Grigorc Plocşlcami, Lectori români la Târgu-Mureş înainte tle IS-tS. în Talra,
.ricnoun.anl.nr. 3, 1971, p. 17.
SL 797 ihidem, vezi corcspondcn|a prhnili de la Târgu-Mureş şi publicată în Gazeta
Transil''al,if''
‘ r» ibidem.
79-> ibidem.
793 Gazeta Transilvaniei, nr. 10 din 31 ianuarie 1846, p. 39.

453
 Trombiţaş şi llie Farago, rolul de lider i-a revenit în perioada de început -
1845-1846 - lui lacob Bologa, pentru ca după plecarea lui din Târgu-Mureş,
acest rol să fie preluat de Avram lancu şi Al. Papiu llarian. De altfel, chiar şi
locul de întâlnire al canceliştilor era întocmai locuinţa lui lancu, pe care o
împărţea cu Papiu llarian şi cu Petru Popovici. La nivelul actual al cercetării,
este greu de realizat un istoric al evoluţiei societăţii până la finele secolului
al XlX-lea.
Şi intelectualii români din Reghin s-au organizat, la rândul lor; Cercul
Intelectualilor Români din Reghin, fondat în mod clandestin în anul 1899
de Patriciu Barbu, cel care şi-a pus amprenta şi asupra despărţământului
reghinean al ASTREl, cercul a întâmpinai greutăţi, statutul nefiind aprobat
de autorităţi.796
Nici femeile nu sunt lăsate în afara preocupărilor intelectuale. Presa
vremii797 menţionează în permanenţă activităţi ale reuniunilor femeilor din
diverse zone sau oraşe - Alba, Blaj, Făgăraş, Deva etc. - însă datele
referitoare la femeile mureşene sunt destul de lacunare. Regăsim doar o
scurtă informare referitoare la o petrecere de vară care s-a desfăşurat la data
de 10 august 1896, cu participarea intelectualilor din Reghin şi împrejurimi.
Pentru prima dală, fondurile strânse sunt destinate reuniunii femeilor din
localitate. Din comitetul de organizare fac parte cei mai de seamă astrişti ai
Reghinului.798
Documentele de arhivă, la fel de lacunare, ne îngăduie totuşi să credem
că a existat o bună colaborare între reuniunea femeilor reghinene şi
despărţământul astrist din localitate. în protocolul şedinţei din 24 iulie 1893,
desfăşurată la Reghin, se decide acordarea unui sprijin financiar în ,/olosul
reuniunei femeilor române înjiinlînde în Reghin."1 9
Societatea pentru Crearea unui Fond de Teatru Român s-a înfiinţat
în unna apelului lansat în aprilie 1870 în revista Familia de către losif
Hodoş şi losif Vulcan, intitulat Apelul către publicai româii.m Din cauza
' situaţiei materiale destul de precare a populaţiei româneşti din Transilvania,
apelul nu a avut impactul preconizat.80 în primii ani de existenţă şi activitate

6 Grigorc Plocşteanu, Aspecte ale vieţii culturale din Reghin in epoca modernă,
în Reghinul cultural, I, 1982, p. 31.
97 Avem în vedere în aeesl .stadiu de eercclare Gazeta Transilvaniei.
798 Producţiuni şi petreceri, în Gazeta Transilvaniei, nr. 158 din 18 / 30 iulie 1896,
p. 2.
799 DJAN Mureş, fond Astru Reghin, dosar 11, f. 9.
890 Grigorc Ploeşleanu, Pentru un teatru naţional transilvănean, în Vatra, seric
noua, Târgu-Mureş, an I, nr. 1, aprilie 1971, p. 21.
801 Idem, Lectori români..., p. 21.

454
ai asociaţiei, intelectualii mureşeni nu sunt foarte prezenţi; putem aminti,
printre membri, pe loan Pop Maior ca membru fondator; Patriciu Barbu, din
Reghin, care s-a înscris în societate în anul 1880; protopopul lacob Macavei
din Tâmăveni, din 1896; avocatul doctor Enea Draia, din Târgu-Mureş,
înscris din 1900.802
Se pare că, în confonnitate cu datele existente, primele spectacole de
teatna au avut loc în zona Mureşului cu începere din 1874 (spre sfârşitul
anului), deci la scurt timp după înfiinţarea societăţii.
Este bine cunoscut faptul că, la Cluj-Napoca, loan Baciu Muntenescu,
cel care a pus bazele Societâiii diletanţilor teatrali, a plănuit încă de la
începutul anului 1874 un turneu de teatru în întreaga Transilvanie locuită de
români, turneu în care erau incluse şi oraşe din judeţul Mureş.803 Din cele
trei reprezentaţii plănuite pentm fiecare oraş, una era în beneficiul Societăţii
pentru Fondul de Teatiu Român. Astfel, la Reghin au avut loc 4 reprezentaţii
în confonnitate cu datele oferite de presa vremii, la sfârşitul anului 1874 şi
începutul celui unnător.8W Printre piesele prezentate, sceneta Ciobanul din
Ardea! de losif Vulcan, are meritul de a fi primul spectacol de teatiu în
limba română desfăşurat la Reghin.805 Piesele prezentate au fost inspirate din
viaţa poporului român, având deci un puternic caracter naţional şi
moralizator totodată, şi au asigurat o atmosferă plăcută publicului. Mai mult,
ziarul maghiar Erdely subliniază faptul că publicul a fost fomiat în egală
măsură din ,/amilii inteligente române, cit şi săseşti şi maghiare”, care au
apreciat iniţiativa acestor spectacole teatrale de binefacere.
După o absenţă de circa un deceniu, în 1888, trupele de teatru îşi vor
face din nou apariţia în spaţiul mureşean.806 Rolul organizatoric revine
,Jnteligenţei române din Reghin şi jur”, care reuşeşte să aducă pe scena

BU- Ibidein.
803 Ibiitcm.
8IM Ibidciir, vezi şi Familia, din 5 /17 ianuarie 1875, la rubrica Teatru. In accsl
număr, se vorbeşte despre faptul că, Ia Reghin, „liiiănil actor 1. Baciu Muiileuescu a dat
acolo la 29, 30, 31 dec. ţi I iau. insolit de citiră amici ai .săi. patni rcinesintaliuni
teatrale. Cu aceasta ocasiune dinstil a represiiitat pentru prima oară „ Ciobanul din
Ardeal" canţonetă satirică de losif Vulcan, ţi prelucrată acuma din nou, de autorul.''
Mai mult, inlr-o corcspondcnlă trimisă la 12 ianuarie 1875 din Reghin către ziarul
maghiar Erdely din T.ârgu-Murcş, cu titlul Actori români. Carnaval, se menltonează şi
eotnponcnla tnipci conduse de Baciu Muntenescu: Vasilc Filip, loan Găvruş - sludcnli la
drept la universitatea din Cluj-Napoca şi Maria Centea, o „domniţoară.”
80:’ Marin Şara, CoiUribulii la cunoaţterea culturii regliiuene până la I9IS. în
Marisia, XIII-XIV, 1983-1984, p. 252.
808 Grigore Ploeşlcattu, Lectori români..., p. 21. Vezi şi Teatru in Reghinul .săsesc,
îti Gazeta Transilvaniei, nr. 87 din 4/16 februarie 1888, p. 3.

455
reghineană „Teatru de dilelaitir’ format din S. Barbu, I. Duma, V. Duma, Al.
Şchiopu, Silvia Rusu, M. Ceuşianu, S. Todea, Iac. Butnariu, Iul. Mera,
binecunoscuţi pe plan local. Este organizată o singură reprezentaţie, în
cadrul căreia se pun în scenă piesele Cîrlanii - vodevil într-un act de
Costache Negri şi Drumul de fier, o comedie de Vasile Alecsandri, dar
aceasta este în folosul şcolarilor săraci de la Reghin.807
Că populaţia locală era interesată de teatru, de spectacole, de concerte
etc., o dovedeşte faptul că manifestările de acest fel erau deja incluse în
programele aşa-numitelor petreceri de vară, organizate, de asemenea, cu
scop caritabil.808
După 1898, odată cu publicarea Anuarului Societăţii pentru crearea
unuifond de teatru romăn,m informaţiile referitoare la activitatea societăţii
sunt mai diversificate şi mai complete; se remarcă activitatea protopopului
târgumureşean Nicolae Măneguţiu în cadrul societăţii, care a şi participat la
două dintre adunările generale ale acesteia - Orăştie, 1897 şi Sălişte, 1899,
precum şi a protopopului Ariton M. Popa, care a desfăşurat o convingătoare
campanie de atragere de noi membrii.81
Grigore Ploeşteanu sugerează faptul că activitatea societăţii, care
implică reprezentaţii teatrale, a crescut simţitor în intervalul 1899-1906, atât
calitativ, cât şi cantitativ.811 Au fost puse în scenă piese cu caracter popular.

807 Grigore Ploeşteanu, Lectori români..., p. 21; Grigore Ploeşteanu, Aspecte..., p.

37; Marin Şara, op. cit, p. 262.
808 Idem, Lectori români..., p. 21; vezi anunţul din Gazeta Transilvaniei, 16-28
iunie 1889, în care se precizează cu, in cadrul adunării Despărţământului XVIII al
ASTREI de Ia Căpuşu de Câmpie, programul prevede o petrecere de vară, „împreunată
cu teatru, declamări şi cintări."
8(19 Informaţiile sunt preluate din cercetările istoricului G. Ploeşteanu; vezi Grigore
Ploeşteanu, Lectori români..., p. 21. Anuarul Societăţii pentru crearea unui fond de
teatru român nu a fost încă cercetat pentru prezentul studiu.
810 Ibidem.
811 Vezi lista localităţilor şi a pieselor prezentate în acest interval in judeţul Mureş
în ibidem.
1899 - Sighişoara - Miţa cu clopot (comedie poporală cu cântece de I. Vulcan);
- Daneş - Cinel-Cinel (de V. Alexandri);
' Hodac-lbăneşti - Un tutore (comedie de Matilda Poni);
1900 - Gurghiu - Vistavoiul Marcu (comedie de T. Alexi, în organizarea
învăţătorului Vasile Cioioea)
- Sigliişoara - Prima rochie lungă (monolog de I. Vulcan)
- Clevetici (cântec comic de V. Alecsandri);
- Leac pentru soacre (de Trocaru);
- Grebenişu de Câmpie - Săpătorul de bani (prezentat dc corul plugarilor din
comună)

456
educativ, ceea ce explică şi interesul manifestat de public pentni asemenea
activităţi culturale. Pe acest fond, se observă şi o creştere a numărului
membrilor societăţii din judeţul Mureş.
în plus, dat fiind interesul românilor din toate zonele istorice pentru
teatru, intensificarea activităţii de propagandă a acestei arte, precum şi
creşterea numărului de membri ai societăţii, în primii ani ai secolului XX,
mai precis în cadrai Adunării generale de la Oraviţa din 1908,812 s-a hotărât
reorganizarea societăţii şi la nivel regional, pentru a cultiva sistematic gustul
şi interesul pentru cultură;813 astfel, au apărut, chiar şi în judeţul Mureş,
filiale şi comitete locale în toate oraşele sau zonele mai dezvoltate: Reghin -
în 1909 (preş. losif Popescu - director de bancă, vicepreş. 1. Harşia - avocat,
secretar Sabin Popescu, casier Sever Bărbii); Luduş (preş. Nicolae Solomon
- protopop, secretar dr. I. Oltean - avocat); Tâmăveni (preş. Aneta Zehan,
soţia avocatului Vasile Zehan, membru al societăţii din 1905, secretar I.
Pascu - protopop); Sighişoara (preş. T. Comea - avocat, secretar Zaharia
Colceriu, Casier loan Varga).814
S-a încercat crearea unei filiale şi la Târgu-Mureş; în pofida eforturilor
depuse de Aurel P. Bănuţ, nu s-a reuşit. Scopul final al societăţii era acela ca
întreaga Transilvanie şi Banatul să fie cuprinse „graţie acestor organe
administrative, supt flamura „Thaliei.” Abia după 1910, el va reuşi să
revigoreze parţial mişcarea teatrală din zona Văii Mureşului.
într-o eu totul altă direcţie se înscrie activitatea Băncii „Murcşann,”
fondată în anul 1885 de avocatul Patriciu Barbu, alături de liderii locali şi
reprezintă prima instituţie românească de credit şi economii din judeţul
Mureş, în limitele teritoriale de azi.815 Confomi bilanţului din 1906, capitalul
băncii însuma 200.000 de coroane, din care 823 de coroane erau erau
folosite în scopuri culturale.
Scopul fondării acesteia se fundamentează pe convingerea că este
necesară asigurarea unui suport material solid, care să contribuie la
dezvoltarea culturală a zonei. De altfel, în documentul de fondare - Apel!
Către inteligenţa şi poporul român din ţinutul Reghinului şi părţile
învecinate, datat 24 iunie 1885 - senmat de Patriciu Barbu, protopopul
greco-catolic Basiliu Raţiu, protopopul ortodox Galaction Şagău, avocatul
dr. Absolon Todea, proprietarul Eugen Crişan, comerciantul loan Marinovici

Lista continuă pentru perioada 1901-1906.

!"2 Marin Şara, op. cil., p. 262.
813 SznbO Miliai, Reghinul în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi începutul
secolului ai XX-iea (IS49-I9IS), în Marisia, XA'-XXll, 1985-1992, p. 221.
HI1 Grigorc Plocştcanu, Lectori români..., p. 21.
' Marin Şara, op. cil., p. 251.

457
 şi notarul losif Fincu se subliniază faptul că „înaintarea în cultură” a unui
popor „este condiţionată de starea lui materială;" cel care dispune de
resurse „avînd conducători sinceri şi raţionali poate face întreprinderi
folositoare societăţii atât pentru ridicarea culturii lui naţionale, cât şi întru
prosperarea şi în folosirea stării lui materiale, păşind repede înainte pe
calea civilizaţiei şi a progresului.’^6
Banca Mureşana este o instituţie care sprijină masiv, pe de o parte
activitatea culturală din zonă - oferind stipendii tineretului studios şcolar şi
universitar, contribuind la formarea şi consolidarea elitei româneşti, iar pe de
altă parte, s-a implicat în mai buna organizare şi funcţionare a unor structuri
asociative culturale, precum Societatea de lectură „Petru Maior” a
studenţilor români de la Budapesta. Mai mulţi intelectuali români din Reghin
şi împrejurimi au sprijinit această societate studenţească, ce şi-a propus
„dezvoltarea în cultură, în limba română şi lăţirea spiritului de
colegialitate."6'1
De altfel, există o strânsă legătură între Banca Mureşana şi Societatea
„Petru Maior”, în condiţiile în care, de exemplu, Absolon Todea a fost în
egală măsură membru al societăţii şi membru fondator al băncii.618 Mai
mult, în cadrul adunării generale din 23 martie 1892, banca a stabilit
acordarea unui destul de consistent sprijin financiar societăţii, constând în 50
de florini, propunând totodată ca societatea să primească şi calitatea de
membru fondator al băncii.819 Trei ani mai târziu, la cererea societăţii de
această dată, în cadrul adunării generale a băncii din 23 martie 1895, s-a
acordat o nouă contribuţie financiară, de 25 de florini.8-0
Pe lîngă teatru, domeniu care, după cum s-a putut vedea, a atras atenţia
românilor, muzica a reprezentat la rândul ei o modalitate de promovare a
spiritului naţional şi, totodată, o cale de relaxare. în mai multe localităţi
mureşene au fost înfiinţate societăţi care, prin muzică, urmăreau educarea
maselor largi ale populaţiei. Amintim, în acest sens. Reuniunea Muzicală
din Reghin este prima reuniune muzicală şi funcţionează cu intemiitenţe de
la începutul secolului al XlX-lea. în anii ’70 ai secolului al XlX-lea,
numărul membrilor - cunoscuţi sub numele de „Tumer” - se ridica la cca 30-

“l6 Grigore Plocşleanu, Banca „Mureşana" şi Societatea de lectură „Petru

Maior", în Reghinul cultural, VI, 2002, p. 166.
“817 Eugenia uioaanu,
Glodariu, op. cu.,
cit., p. aa.
55.
8I* Grigore Plocşleanu, Banca „Mureşana".,., p. 168.
Ibidem, care valorifica ms. 5984, Fondul Soc. „Pclru Maior”. Corcspondcn|a,
mapa III. 1884-1893, f 177, de la BCU Cluj-Napoca.
'
Ibidem.
u'l» mt •J—..

458
40.821 Tot la Reghin funcţionau Societatea Corală a Bărbaţilor din Oraş şi
Societatea de Muzică, ambele atestate deja în anul 1900; Reuniunea de
cântări Luduş - fondată în anul 1888; Societatea Românească de Muzică
Vocală - fondată în 1862 şi, conform datelor cunoscute, programul de
repetiţii presupunea trei întâlniri săptămânale, în cadrul cărora se studia şi se
executa „liturghia română peslană” şi „alte cântece naţionale." Cu prilejul
unor reuniuni ale ASTREI, societatea era inclusă cu un program cultural în
cadrul manifestărilor. Exemple în acest sens sunt evenimentul din 1875,
desfăşurat în sala hotelului orăşenesc, unde a concertat „virtuosul violonist"
J. Micheni din Bucureşti; concertul din 1890 susţinut de Maria Crişan din
Sibiu şi profesorul N. Popovici din Braşov; concertul din 3 februarie 1895 al
baritonului Traian Mureşeanu şi al profesorului lacob Mureşeanu etc.;832
Corul „Petru Maior - atestat încă din cursul secolului al XlX-lea şi a
susţinut multe concerte şi serbări; o parte din programe se păstrează şi ne
îngăduie să înţelegem felul în care românii ştiau să pună în evidenţă
frumosul port popular, precum şi frumoasele obiceiuri naţionale. O astfel de
serbare a avut loc la 19 septembrie 1888, la Gurghiu, în prezenţa prinţului
moştenitor Rudolf şi a oaspeţilor săi de seamă, inclusiv prinţul de Wales; ei
au asistat la un concurs de dansuri şi porturi populare susţinut de români,
maghiari şi saşi din Gurghiu şi împrejurimi.823
Trebuie amintită, de asemenea. Fanfara oraşului din Reghin, cu o
istorie foarte îndelungată; menţionată pentru prima dată în anul 1774, apoi în
1801, fanfara pare să-şi înceteze activitatea; ea reapare în anul 1865, deşi
este greu de spus dacă se poate vorbi de o continuare a tradiţiei celei vechi.
Oricum, la 5 martie 1900 se sărbătoresc la Reghin 35 de ani de existenţă ai
fanfarei oraşului, prilej cu care a fost organizat un amplu program cultural,
la care au participat şi Societatea de muzică şi Asociaţia corală a bărbaţilor
din oraş, practic, întregul oraş.824
înfiinţată în 1865, capela de muzică sau fanfara oraşului are o existenţă
îndelungată, fiind încă menţionată în anul 1942, când îşi încheie activitatea.
Procesele verbale ale şedinţei comitetului capelei se păstrează şi azi la
Arhivele Statului din Târgu-Mureş şi vor constitui subiectul cercetărilor
noastre viitoare. De remarcat faptul că, deşi Reghinul era un oraş destul de

Cîngorc Plocşicanu, Aspecte.... p. 35.

Ihiilcm, p. 36.
8:1 Teodor Chindca, Nicolac l.aleş. Monografia Giirgliiului, Târgu-Mureş,
Comilclul de eultunr şi cducajic socialistă al judc|ului Mureş, 1971, p. 114.
Marin Şara, op. cil., p. 258; Grigore Plocşleaiiu, Aspecte...-, Liviu Moldovan,
Capela ile muzică, în Vatra, scrie nouă, an IX, nr. 96 din 20 manie 1979, p, 14.

459
mic, avea suficientă stabilitate financiară pentru a ausţine activitatea unei
fanfare.
In şedinţa comitetului capelei din 24 februarie 1901, se menţionează
programul organizat cu prilejul aniversării a 35 de ani de activitate. Astfel,
în preziua serbării, capela a cântat stingerea de pe platforma acoperişului
gimnaziului evanghelic, iar a doua zi dimineaţa, la ora 4, s-a anunţat public
evenimentul. Serbarea a avut loc la ora 10 în sala de gimnastică a
gimnaziului, în prezenţa unui numeros public din localitate. Au cântat şi
concertat societatea de muzică şi asociaţia corală a bărbaţilor din oraş, iar
preşedintele capelei a prezentat darea de seamă. La ora 13, a avut loc
banchetul festiv în pavilionul din parcul oraşului, la care au participat cca
300 de persoane, iar seara a avut loc o retragere cu torţe la lacul din parcul
oraşului.825
In şedinţa din 7 iunie 1901 se arată că se va organiza un bal la sfârşitul
anului şcolar, în pavilionul din parcul oraşului; preţul de intrare era stabilit Ia
60 creiţari de persoană. S-a hotărât şi susţinerea unui concert de muzică de
promenadă pentru a doua duminică din lună. De remarcai faptul că se afinnă
că, pe baza subvenţiilor primite de Ia primăria oraşului, capela era obligată
să susţină 3-4 concerte gratuite pe an pentru populaţie, fie în parcul oraşului,
fie în piaţă.826
în şedinţa din 26 iunie 1901 se arată că Rudolf Szczepanski din Sibiu a
trimis spre consultare mai multe note muzicale ale compozitorului
Schneider, aranjate pentru 16 persoane, ceea ce ne îngăduie să presupunem
că acesta era numărul instrumentiştilor.827 Ulterior, în şedinţa din 14 ianuarie
1902 se stabileşte primirea ca membru ordinar a unui toboşar, provizoriu
până în acel moment; el trebuia să plătească taxa de înscriere de 20 de florini
Ia casieria capelei şi va avea dreptul să fie plătit pentru zilele de probă. în
plus, se discută şi problema participării la reprezentaţia teatrală a unei
societăţi a femeilor - deşi date despre această societate încă nu avem - pentru
care să nu se perceapă decât o taxă de 5 fiorini. Aceasta deoarece, societatea
femeilor are scop dc binefacere. în schimb, se cere ca societatea femeilor să
acorde câte un bilet gratuit pentru fiecare membru, înlr-un Ioc mai avantajos
in sală, nu ca până acum, ceea ce ne permite să presupunem că astfel de
colaborări au mai existat şi în trecut.828

■5 Liviu Moldovan, op. cil., p. 14.

826 Ibidem.
827 Infomialiilc legale dc cei doi muzicieni suni încă destul dc lacunare, insO o
cercetare mai completă documentelor societăţii - care sc află la Muzeul Einograric
reghinean - ar putea releva lămuriri suplimentare.
828 Liviu Moldovan, op, cit., p. 14.

460
 Nu în ultimul rând trebuie amintite cele două cazinouri care au
funcţionat la Reghin, fondate în 1867, respectiv 1894; scopurile erau uşor
diferite în condiţiile în care primul cazino îşi propunea „a organiza un
centru de întâlnire a intelectualitălii din Reghin şi împrejurimi, a face
abonamente Ia ziare, a înfiinţa o bibliotecă şi o sală de lectură, a ţine
prelegeri cu subiecte economice, ştiinţifice şi din viaţa practică,”S2îl iar cel
de al doilea avea drept obiectiv principal strângerea relaţiilor dintre diferite
naţionalităţi şi clase sociale, precum şi promovarea literaturii şi dezvoltarea
vieţii publice. Membrii cazinoului erau în egală măsură români, maghiari şi
germani, înclusiv la nivelul conducerii.630
La finalul acestei cercetări intemiediare, devine limpede că o cercetare
a istoriei culturii ardelene, fie chiar şi fără pretenţia de a fi exhaustivă, nu
poate decât dovedi un singur lucru: cultura devine nu doar un instrument în
lupta naţională ci, totodată, o premiză a realizării obiectivelor politico-
naţionale ale românilor. Practic, o modalitate de completare ulterioară a
actului din 1859.331 Interesul pentru industria culturală, indiferent de
domeniul de manifestare al acesteia, a fost detenninat în epocă de mai mulţi
factori: contextul social-politic, care - am putea spune - a determinat o
reorganizare şi regândire a luptei naţionale; apariţia unor noi categorii socio-
profesionale - avocaţi, funcţionari, preoţi, învăţători, comercianţi etc., cu alte
cuvinte, o întărire a clasei intelectuale, familiarizată cu obiectivele naţionale:
situaţia materială precară a majorităţii populaţiei româneşti care, în lipsa
mijloacelor financiare necesare studiului organizat - frecventarea şcolii,
achiziţionarea manualelor etc. -, precum şi a redirecţionării forţei de muncă
în cadrul gospodăriei, reprezenta un public avid de cunoaştere. Iar
iniţiativele organismelor culturale, în special ale ASTREI, au suplinit unele
lacune din educaţia instituţională şi au contribuit la completarea sumarelor
cunoştinţe ale populaţiei.
La nivelul judeţului Mureş, în secolele XVIII-XIX se observă o destul
de puternică activitate în domeniul culturii; practic, o „luptă culturală" care
se duce pe mai multe planuri: al învăţământului şi educaţiei, laice şi
bisericeşti, al promovării lecturii prin biblioteci şi cabinete de lectură, al
modelării gustului pentru artele teatrale, sărbători tradiţionale, petreceri de
vară etc.
Mişcarea culturală românească se înscrie în cadrul mai larg al mişcării
culturale europene, chiar dacă atributul „cultural” se regăseşte sau nu vizibil

' Szabo Miliai. op. cil., p. 218.

5 Ihiilcm.
1 Grigoi'c Plocşlcanu, Lectori români..., p. 21.

461
în denumirea propriu-zisă a asociaţiilor identificate. Putem vorbi de un
curent Ia care se asociază populaţia românească din Transilvania şi, în
particular, din judeţul Mureş. Obiectivele urmărite sunt aceleaşi şi ele
reflectă interesul crescând faţă de valorile naţionale, specific româneşti.
Nu se poate vorbi de o intensitate constantă sau de o uniformizare la
nivelul întregului judeţ; Reghinul, de exemplu, este de departe oraşul cu cea
mai prolifică activitate culturală şi cu cele mai numeroase asociaţii, cel puţin
în acest stadiu al cercetării. Prin muzică, teatru sau alte „produse culturale”,
românii mureşeni înţeleg că mai presus de orice contează ideea unităţii, iar
reprezentaţiile teatrale sau serbările organizate pentru întreaga comunitate
sunt doar pretexte pentru afirmarea intereselor comune.
Nu putem omite nici iniţiativele individuale, care se înscriu pe aceeaşi
direcţie a luptei naţionale şi care demonstrează - o dată în plus - faptul că
ideea de unitate şi naţiune se poate afirma chiar şi în afara unui cadru
organizat. în fond, omul sfinţeşte locul...

Monica Avram is a young writer who reveals us the cultural activity

of the asociations which militate for culture in the XVIII th and XIX th
century.
The populations romanian and hungarian were preocupie toghether for a
better cultural offer. Reghin being the most important pole of such activity.
Maghiarization aspects are shown in the context.
The Cercle of romanian intelectuala and The Society for Creating a Fond for
Romanian Theatre are good examples for the study. Also, important voices
are nemed here to demonstrate the active implications of the intelectuala in
the life of urban culture.

462
 SCANDALUL CA SINDROM
ÎN TEATRUL LUI CARAGIALE

Drd. Nicolae Băciuţ - Târgu-Mureş

„Menirea artistului e să scandalizeze”, spune N. Steinliardt832,

judecând „confuzia tragică” a lui Oscar Wilde, în înţelegerea unui astfel de
„incontestabil adevăr”, ceea ce a făcut ca el să creadă că artistul trebuie să
scandalizeze prin viaţa nu prin opera sa, chiar dacă susţine că „Mi-am pus
talentul în operele mele. Geniul mi l-am pus în viaţă”833. O astfel de
concepţie e considerată de N. Steinliardt nu doar copilărească ci şi falsă,
scandalizarea trebuind să fie apanajul operei, nicidecum al vieţii. Sigur, N.
Sleinhardt echivalează „să scandalizeze” cu „să uimească, să trezească, să
răscolească, să zdruncine, să dezvăluie şi să descopere - prin cele ce făureşte
ca artist”83,1.
Scandalul era un parametru relevant al vieţii publice într-o perioadă
încă destul de confuză. Suntem în Europa în care, după războiul franco-
prusac din 1870, în Franţa s-a instaurat Republica (1879), avându-1 pe
„nemuritorul Gambetta” „erou legendar”, în spaţiul românesc, în 1857, are
loc Unirea Principatelor, în 1877, triumfă Războiul de Independenţă, în
1870, ia fiinţă „Republica” de la Ploieşti, iar criza economică din 1900 -
1901 e urmată de Răscoala din 1907 şi în 1914 de izbucnirea primei
conflagraţii mondiale. Caragiale „prinde” domnia lui Cuza, dar şi pe a lui
Carol I. Nici măcar lupta pentru puterea, abil controlată de rege, nu creează
însă crize politice şi sociale. Viaţa politică, în regimul de monarhie
constituţională, era dominată de două partide, cel liberal şi cel conservator,
care alternează la putere.
E adevărat, au apărut, dincolo de alternanţele „dirijate” la putere, şi
socialiştii, cu ideologii instrumentate de intelectuali precum C. Dobrogeanu-
Gherea.
Cel puţin nu e o perioadă foarte tensionată, dar liniştea era una
relativă, de dinaintea furtunii, dacă e să luăm în calcul ceea ce va urma, cele
două războaie mondiale. Şi nu cu puţine anomalii: „în Occidentul Europei,
instituţiile modeme, întocmirea socială modernă e o creaţiune a
burghezimei, la noi invers: burghezimea, puterea şi cultura ei sunt creaţiuni

■ Sleinhardt, N., Prin alţii spre sinu. Editura Eniinescu, Bucureşti, 1988, p. 259.
6,3 Steinhardt, N., op. cit, p. 259,
S)J Idem.

463
 ale instituţiunilor. Această diferenţă fundamentală a trebuit, bineînţeles, să
producă nişte anomalii speciale ţării noastre, nişte anomalii necunoscute,
altele decât ale Occidentului Europei”835.
Societatea românească (parţial în partea ei de „mahala”, căci trebuie
să admitem că personajele principale din O scrisoare pierdută au alt statut
social, chiar dacă, comportamental, pot fi şi ele situate în spaţiul „mahalalei”
- ceea ce le uneşte e faptul că toate ţin de o mahala sufletească, toate sunt
„stupide”836,) ilustrată în dramaturgia lui Caragiale e în esenţă, istoriceşte
vorbind, una liberală, în care se cristalizează puterea liberală. Ion Brătianu
instalându-se la putere în 1876, care a şi făcut în 1883 o reformă
constituţională, după Constituţia din 1866.
însuşi Dandanache, „soluţia imorală”, în termenii politicii de azi, e un
om al puterii liberale!
„Isprăvile” liberalilor în planul educaţiei sunt semnificative; „Numărul
şcolilor primare a scăzut de la 2000 în 1866, la 1950 în 1883”837.
Desigur, cu lot realismul operei sale, nu se poale pune semnul
egalităţii între realitatea literară şi cea istorică. „în aceste comedii (O tioaple
furtunoasă, Corni Leonida faţă cu reacţiimea - n.n., N.B.), crede Garabet
Ibrăileanu838, afară de De-ale carnavalului, unde abia apare şi politica,
scriitorul nostru critică acelaşi lucru, politica liberală (mai târziu, în
Momente, va critica produsele liberalismului). în toate, mai mult în O noapte
furtunoasă şi mai puţin în Conul Leonida, el împrumută unor personagii idei
şi expresii care nu pot fi ale lor (oricât am acorda autorului dreptul legitim al

Dobrogcanu-Gherea, C., Studii critice. Editura tinerelului, 1957, p.23.

836 Garabet, Ibrăileanu, Spiriliit critic in lileralura română, pagina de
Inlemel.(Wikisource)
837 George, Alexandru, Caragiate, Glose, dispute, analize. Editura Fundaţiei Culturale
Române, Dueurcşli, 1996, p. 25.
83h.Ibrăileanu, Garabet, Scriitori români şi scriiiori .străini. Editura Tinerelului, colecţia
Lyeeum, nr. 28, 1968, preluat de ediţia I.L.Curagiale, Teatru. I, Editura TaracarI, p. 94-
95. Ibrăileanu nu ezită insă să-l facă ,,inarc istoric'1 pe Caragiale: „Caragiale nu e un
satiric din cauza obiectului zugrăvit, ci din cauza firii sale. Dacă era humorist din fire,
alegea altă lume, alte subiecte. Dar atunci n-ar mai fi fost marele istoric al unei perioade
din România contemporană, pentru că viţiilc urâte ale unei societăţi nu pol fi tratate
humorislic. Criticul unei societăţi e întotdeauna un satiric (...). p. 96. Ion Vlad, in Lecturi
constructive. Editura Cartea Românească, 1975, p. 174 -175, vede lucrurile într-un alt
orizont, mai nuanţat: „Lecţia lui I. L. Caragiale este totală şi revelează multiplele
posibilităţi de combinare a accentelor, aspectelor şi manifestărilor umane sub specia
comicului, a satirei şi a umorului de cele mai neaşicplaic nuanţe”.

464
satiricului de a exagera) şi care falsifică realitatea zugrăvită şi, indiferent de
această realitate, distrug consecvenţa timpului cu sine însuşi (...)839
Personajele lui Caragiale sunt preocupate de dezacordul dintre viaţa
socială şi viaţa lor interioară. „Caragiale nu vedea în om decât instincte,
ambiţii şi vanităţi, egoisme satisfăcute indiferent prin ce lniJloc”8',0.
Adversarii lui Caragiale sunt, crede N. Steinliardt8'’1, Mitică şi Chicoş
Rostogan, acţiunile dramaturgului îndreptându-se înspre „depistarea şi
combaterea miticismului (de orice fel, căci fenomenul e proteic), darea în
vileag a frazeologiilor fără conţinut real şi stârpirea prin ridicol a tipului
omenesc fanfaron, făţarnic şi nul”, rezumat în Chicoş Rostogan
Scandalurile din viaţa publică se regăsesc cu peste măsură în
dramaturgia românească a acelor vremi, a cărei scenă e dominată de teatrul
lui Caragiale. El însuşi subiect de scandal din cauza pieselor sale, în special
a spectacolului cu D 'ale carnavalului. Acuzele de atunci nu stârnesc în timp
decât un zâmbet înţelegător, îngăduitor cu mentalităţile epocii. Scandalul e
simptomatic pentru tot ceea ce se întâmplă/s-ar putea întâmpla. In viaţa
publică, în viaţa personală. Caragiale nu e scutit nici de scandalul
„plagiatului”, instrumentat de Caion, acuzaţia apărând în 1901, în două
articole din Revista literară.
Teama de scandal e o dominantă şi a multor personaje ale teatrului
european de la sfârşitul secolului al XlX-lea. Nu ceea ce fac li se pare
reprobabil, scandalos, ci deconspirarea imoralităţii. Dar există şi o altfel de
teamă de scandal, ilustrată de Hedda Gabler a lui Ibsen, „fiinţa aceasta rece,
(...) se supraveghează continuu, d'm spaimă de scandal (s.n.).
Şi atmosfera comediilor teatrului caragialian stă sub imperiul
scandalului, personajele teatrului lui Caragiale având o irepresibilă spaimă
de scandal, care le ţine în stare de alertă continuă voinţa. Dar le întreţine şi o
încordare care determină decizii precipitate, disperate. Oricum, teama de
scandal n-o poate concura pe cca a ispăşirii păcatului unei crime, nici
„groaza remuşcărei”W4 pe care o are Dragomir, din drama Năpasta.

839 Ibrăilcanu, Garabct, op.cii. ,,Accsic falsiUcAri, mai spune Carabei Ibrăileanu, - de care
suferă unele lipuri - se daiorcază în cca mai marc parte înverşunării politice a lui
Caragiale”.
w0 Constantincscu, PompiHu, Studii if'i cronici iiterorct Editura MinerN'a, 1981, p.42
Stcinhardi, N., Prin alţii spre sine, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988, p.l07
t*42 Idem.
813 yjvriic , Ion, Sţieciacol interior. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 133.
»|J4 Oobrogcanu^Glicrea, C., op. Cit., p. 65.

465
 Cele mai preocupate să nu declanşeze vreun scandal prin descoperirea
relaţiilor lor adulterine sunt ZoeM5 şi Veta846, pentru că ele vor să-şi
protejeze şi poziţia materială câştigată prin mariaje de convenienţă, dar nu
pot nici renunţa la amanţi. Pierderea unor privilegii sau unor relaţii amoroase
o face, pe de altă parte, pe Miţa să ameninţe cu scandalul: „Trebuie s-o ştiu,
trebuie s-o aflu... şi să vedem... O să fie un scandal... dar un scandal... cum
n-a mai fost până acuma în „ Universul".M1 (s.n., N.B.) Miţei Baston,
„vlăstar viguros al burgheziei primare (...) îi place încă scandalul; la polul
opus, Zoe, reprezentantă a unei burghezii solide, e deja europeană,
înrudindu-se cu Hedda Gabler, prin groaza estetică de scandal şi ridicol”848.
Nici Didina nu e scutită de spaima de scandal; „Sunt sigură că s-au luat după
noi... O să fie un scandal mare... sunt nenorocită”8411. „Veta şi Joiţica au
suferit, îară discuţie, de teama de a nu fi compromise”850. Teama de scandal
o face pe Zoe să treacă „prin toate spaimele, sub ameninţarea divulgării
documentului compromiţător faţă de societate, şi-a impus voinţa ca să se
salveze de ruşine”851. E greu a crede însă că Zoe ar putea avea simţul
moralităţii. Nu e decât un instinct de conservare.
Toate cele trei piese (O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută,
D’ale carnavalului) ale lui Caragiale stau sub spectrul scandalului.
Scandalul, în dimensiunea sa politică, dar şi în cea socială, în cea conjugală,
într-o continuă interferenţă şi interdeterminare. Iar în scandal, „scopul scuză
mijloacele”.
Arsenalul la care se recurge exclude orice scrupule: şantaj, ameninţări,
intiinidări, ademeniri, compromisuri, farse etc. Nu lipseşte nici presa
(„Răcnetul Carpaţilor”, „Universul”) din acest arsenal. Dacă pentru
Caţavencu scandalul, îl primă instanţă, îl pune în ofensivă, pentru Miţa
scandalul e răzbunare. Suspiciunea „trădării” de către „Năică”, a infidelităţii,
o înverşunează să-şi cunoască „concurenţa”: „Trebuie s-o ştiu, trebuie s-o
aflu... şi să vedem”. Până şi Ghiţă Pristanda, personaj insignifiant altfel, se
teme de scandal, în mica sa afacere cu steagurile, şi invocă înţelegere
(„famelie mare”) din partea prefectului Tipătescu şi protecţie din partea
Coanei Joiţica;

tu5 Caragiale, I.L., Opere, Editura de Stal pentru Lilcralurii şi Ană, Bucureşti, 1952, O
scrisoare pierdută.
84<’ Idem, O noaptefurtunoasă.
847 Caragiale, I.L., Opere, op.cit., D ’alc carnavalului, p. 186
8411 Vartic, Ion, Clanul Caragiale, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2002, p. 40.
849 Caragiale, I.L., Opere, op.cit., D ‘ale carnavalului, p. 223.
850 Constantincscu, Pompiliu, op. cit., p. 42.
8,1 Constantincscu, Pomiliu, op, cit., p. 42

466
 „Tipălescu: (râzând) Nu umbla cu mofturi, Ghiţă. Nu m-am
plimbat cu la luminăţie in trăsură cu Zoe ;i cu nenea Zaharia în tot
oraşul? Tocmai ea, cum e glumeaţă, zice: "Ia să-i numărăm steagurile
lui Ghiţă"...
Pristanda: (mâhnit) îmi pare rău! Tocmai coana Joiţica, tocmai
dumncei, care de!... Să ne aşteptăm de Ia dumncci Ia o protecţie...”
Teama de scandal îl cuprinde şi pe Trahanache, în clipa în care află de
scrisoarea lui Tipătescu către Zoe, iar pe Tipătescu îl aduce în culmea
disperării, pentru că scandalul scrisorii l-ar compromite total:
„Trahanache: Măi omule, ai puţintică răbdare, zi-i ce i-am zis cu:
"Eşti tare, stimabile, la machiavcriicuri, tare, n-am ce să zic; dar nu ţi-
ai găsit omul..." Ei, dacă a văzut că nu i se trece cu mine, ştii la ce-a
ajuns? Mi-a spus că, dacă nu dau cu importanţă lucrului, o să-i dea
publicul, pentru că scrisoarea o să se publice duminică Ia gazată şi o să
fie pusă în cerccvca, ca s-o vază oricine-o pofti.
Tipătescu: (turbat) ÎI împuşc! îi dau foc! trebuie să mi-1 aducă aci
numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea, (se răpede în fund.) Ghiţă!
Ghiţă! Să vie poliţaiul!”
Scandalul îl invocă Trahanache şi ca armă a adversarului politic;
„Deseară, am aflat că dăscălimea cu Caţavencu şi cu toţi ai lor vor să
facă scandal”. Totul e sub spectrul scandalului, pe care-1 invocă fiecare ca
armă, dar de care se teme fiecare. Scandalul e deopotrivă fonnă de atac şi de
apărare la personajele lui Caragiale.
Sub spectrul scandalului stă şi recuperarea scrisorii pierdute de la
Caţavencu. Scandalul trebuie să aibă garanţia reuşitei, nu să fie lipsit de
eficienţă; „Zoe: Ghiţă, m-aţi nenorocit! Scrisoarea o să fie publicată
mâine şi afi făcut şi scanda! degeaba.(s-n., N.B.) Dăscălimea o să urmeze
înainte cu gazeta şi în lipsa lui... Cc-o să zică la Bucureşti guvernul,
când o afla că aţi violat domiciliul lui Caţavencu şi l-aţi arestat în ajunul
alegerilor, după ce guvernul era asigurat că toate au să se petreacă cu
bine şi cu linişte?... Cum o să mai poată rămâne Fănică prefect?”
Perspectiva publicării scrisorii Zoei către Tipătescu este şi ea, la
rândul ei, considerată tot “scandal”: “Zoe; în zadar, Fănică; Caţavencu
poate muri astăzi, mâine gazeta lui tot o să publice scrisoarea noastră.
Dumnezeule! Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum
or să râză!... O săptămână, o lună, un an de zile n-o să se mai vorbească
decât de aventura asta... în orăşelul ăsta, unde bărbaţii şi femeile şi
copiii nu au altă petrecere decât bârfirca. Fie chiar fără motiv... dar încă
având motiv... şi ce motiv, Fănică!... Ce vuiet! Ce scandall{s.n. N.B.)

467
 Perspectiva scandalului e terorizaniă, apocaliptică, fatală: “Zoe;
(retrăgându-se) Eşti nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul
şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noasire?... "(s... N.B.)
Viaţa ar putea deveni, după un scandal, !n concepţia Zoei, de
neimaginal. Ea ar pune capăt la toate: poziţie socială, viitor politic, ar
pecetlui soarta familiei sale, a lui Tipătescu.
Dacă ar face orice să-l antreneze într-un scandal pe Caţavencu, ale
căror consecinţe să le întoarcă în favoarea ei, propriul scandal legat de viaţa
Zoei trebuie oprit cu orice preţ. Pentru că oprirea lui ar asigura confort
pentru cei prinşi în angrenajul scandalului: Tipătescu, Trahanache. Zoe ar fi
dispusă să sacrifice şi “idealuri” politice (“Să sprijinim candidatura lui
Caţavencu!”) pentru a opri scandalul, pe care, oricum, ea ia declanşat. Ba
chiar preferă moartea scandalului, ca Hedda lui Ibsen: “M-ai adus la
moarte - pentru că (hotărâtă) mă omor înainte de izbucnirea scandalului,
astăzi, acuma, aici! (s.n., N.B.)- M-ai adus Ia moarte, şi mă poţi scăpa, şi
mă laşi să mor... (piânge.) Zoe nu are însă puterea Heddei, nu din laşitate,
cât din structura ei, superficială.
In dimensiunea sa conjugală, scandalul este legat în primul rând de
adulter. Relaţia Iui Tipătescu cu Zoe, a lui Chiriac cu Veta, a Miţei cu Nae
Girimea, sunt cele care au un potenţial permanent al scandalului public.
Dacă relaţia Zoei ar putea compromite viitorul politic al lui Tipătescu,
ca şi „onoarea de familist” a lui Zaharia Trahanache, relaţia Vetei cu
Chiriac, e una fără miză mare. Jupân Dumitrache e mai modest, orizontul
aspiraţiilor sale e domestic, el are doar un „ambiţ”: „Eu am ambiţ, domnule,
când e vorba la o adică de onoarea mea de familist”.
Triunghiurile conjugale au în componenţa lor, dincolo de cuplul
conjugal, oameni „de încredere”. Tipătescu şi Chiriac sunt dincolo de orice
suspiciune, ei sunt parteneri şi în politică şi în afaceri.
„Dar nevastă-mea nu-i de-alea” susţine încrezător Jupân Dumitrache,
iar Jupân Dumitrache e şi mai vehement, neavând nici cea mai mică îndoială
în privinţa scrisorii Zoei către Tipătescu: „Fireşte că nu se poale; dar ţi-ai fi
închipuit aşa mişelie...”, fiind sigur de fidelitatea /moralitatea soţiei lui.
Evitarea scandalului e menită să apere „onoarea de familist”, onoare
vulnerabilă Ia orice sindrom al scandalului.
Scandalul scoale in relief nu doar slăbiciuni, ci şi incapacităţi, e şi
scop şi mijloc. E un instrument, e o fomiă de diversiune, care ţine de o
strategie a protecţiei personale. Scandalul e însă şi răzbunare, iar Miţa
Baston e în stare să-şi răzbune „infidelitatea” amantului, tot cu un scandai.
Deşi scandalul nu e scop în sine.

468
 La replica lui lordache „Vine Crăcănel turbat... S-a făcut scandal; l-a
bătut ălălall, care era aici”, Miţa cântă pe aceeaşi strună a scandalului pe
care, de fapt, nu şi-l doreşte, ea îl vrea doar pe Bibicul ei: „Nu mai voi să
ştiu nimic... Să vie oricine... Voi scandal... voi să mor!...”.
Nici Crăcănel nu se lasă mai prejos, ameninţă cu scandal pe lordache,
dacă acesta nu-i spune numele celui care „l-a insultat cu palme”,
confundându-1 cu Bibicul: „Trebuie să ştii, trebuie să-mi spui.; nu plec de
aicea până nu aflu; chem poliţia, fac scandal!...”, invocarea scandalului
devenind tic pentru Crăcănel, care-1 ameninţă şi pe Pampon: „Să nu dai! Că
fac scandal... Chem poliţia!”, sau „Stai! Să nu dai, că fac scandal! Mi-e frică
de o nenorocire!” Când însă lordache îl ameninţă „Ce, eşti turbat? Vrei
scandal?”, Crăcănel răspunde „crud”: „Da, vreau scandal!” De fapt,
„Crăcănel, Pampon şi Miţa, toţi trei, vă caută să facă scandal...” Didina are
şi ea aceeaşi spaimă de scandal: „Sunt sigură că s-au luat după noi... O să fie
un scandal mare... sunt nenorocită”, „Ce scandal! O să mijlocească proces,
poliţie, procuror, şi pe unnă Juraţi... O să ne dea prin gazete! Să afle la sigur
pampon... Sunt compromentată... Ml-ai omorât viitorul, domnule Nae”.
Scandalul, prin polarizare factologică, devine sursă a comicului de
moravuri, situaţie, caracter, dar şi de limbaj.
Scandalul ilustrează mentalităţile veacului. Nu există criterii etice,
morale în raporturile dintre personaje, pentru că ei ilustrează o „soţietate fără
prinţipuri”, şi cu atât mai mult lipseşte şi dimensiunea metafizică, chiar dacă
Zoe îl invocă pe Dumnezeu, odată scăpată de spectrul ameninţărilor lui
Caţavencu: „Nu ţi-a ajutat Dumnezeu pentru că eşti rău; şi pentru că eu voi
să-mi ajute totdeauna, am să fiu tot bună, ca şi până acuma”852, iar despre
Veta aflăm doar că se găteşte ca să meargă la biserică. Miţa îl invocă doar,
exclamativ: „Dumnezeule! Jur pe tot ce mi-a rămas mai scump. Jur pe stama
Libertăţii de la Ploeşti că are să fie o istorie...”
Prinşi în angrenajul scandalurilor pe care le provoacă sau le-ar putea
declanşa, voluntar sau involuntar, Zoe, Veta, Ziţa, Tipătescu, Caţavencu,
Chiriac, sunt şi ridicoli şi odioşi. Dincolo de aparenţa puterii pe care o deţin
unii sau ascendentului pe care îl au alţii, eroii lui Caragiale sunt slabi, chiar
dacă-şi ştiu interesele mai mult decât ideologiile, atunci când e vorba de
politică, chiar dacă pun mai presus protejarea amantului decât salvarea
familiei, atunci când e vorba de relaţiile de cuplu.
Scandalul stă şi între umilinţă şi orgoliu, între aspiraţie şi ratare.
Caţavencu îşi pierde uzul raţiunii în clipa în care are în mână „scrisoarea”,
cea care i-ar putea satisface şi ambiţiile şi orgoliile sale, dar devine umil

■ Caragiale, I.L., op. cit. p. 174

469
când acest resort dispare. Zoe e în stare de orice umilinţă numai să evite
scandalul, dar se trezesc în ea toate orgoliile şi trufia atunci când îşi recapătă
supremaţia, ascendentul asupra lui Caţavencu: „Scoală-te, eşti bărbat, nu ţi-e
ruşine...”853. „Nu tremura! Pe parola mea de onoare, eşti scăpat!”85'’
Nici un scandal, în comediile lui Caragiale, nu-şi consumă insă
finalul. Zoe îşi salvează reputaţia, Tipătescu nu-şi pierde nici poziţia socială,
nici amanta, Veta şi-l păstrează pe Chiriac, care, mai mult, îşi sporeşte
încrederea, iar Jupân Dumitrache îl face „partener” în afaceri. Disperarea se
termină în extaz, într-un fel de „pupat Piaţa Idependenţi”, în „îmbrăţişare
generală, precedată de iertare şi împăcare”855. Nu e vorba, totuşi, de o iertare
creştinească, ci de una de circumstanţă, forţată. Nu ştiu dacă finalul Scrisorii
pierdute, în care „toată lumea se sărută”, ne îndreptăţeşte să credem că
suntem în faţa unei împăcări adevărate, creştineşti, câtă vreme aproape nimic
din comportamentul personajelor nu semnalează porniri religioase. Potenţial,
astfel de personaje, lipsite de orice scrupule, ar fi în stare să transfonne din
nou Paradisul în Infern, dacă situaţia le-ar deveni, învinşilor, din nou
favorabilă. Pentru că scandalurile plutesc în aer, ca o ameninţare continuă,
creează crize, situaţii limită. Scandalurile sunt proiecţii, potenţialităţi şi mai
puţin fapte. Ele sunt mai mult invocate, dar, finalmente, evitate. Nişte
scandaluri ,/atate”. Dacă „scandalurile” s-ar fi concretizat, ele ar fi deschis
alt drum fmalurilor comediilor caragialiene.
Şi scandalurile din D 'ale carnavalului nu se consumă până în ultima
consecinţă. Ele sunt potenţialităţi mari, pot crea chiar drame (Miţa ameninţă
cu moartea), Pampon, Crăcănel sunt puşi pe scandal, dar nici scandalurile lor
nu-şi derulează decât episoade insignifiante, departe de ce ar putea
reprezenta ele, de termenii în care s-a pus problema lor.
Câteva scandaluri mărunte, colaterale, nici un scandal finalizat. Ba,
mai mult, şi în D 'ale carnavalului, „ostilităţile” se încheie la o masă.
Nu cred că ipoteza de lectură lansată de N. Steinhardt (Secretul
„Scrisorii pierdute")ti<> se poate susţine, nimic din comportamentul
personajelor din O scrisoare pierdută neputând să îndreptăţească remuşcare,
vină, spovedanie. Sărutându-se (sărutul lui Iuda!?) şi aşezându-se la aceeaşi
masă nu înseamnă o bruscă metamorfozare a răului in bine. Parafrazând, sub
râsul lor se ascunde dispreţul, ura, poate chiar încolţeşte sâmburele
răzbunării.

853 Idem.
854 Ibidem.
855 Varlic, Ion, Clanul Caragiale, Editura Biblioteca Apostrof, CIuj-Napoca, 2002, p.
175.
851’ Preluată de Ion Vartie în Clanul Caragiale, p. 177 - 178.

470
 „Scandalul” se încheie şi în D 'ale carnavalului, ca şi în O scrisoare
pierdută, cu „împăcarea părţilor”:
PAMPON: Frate, a fost o încurcătură, înţelege.
CRĂCĂNEL; Da, o încurcătură...
NAE (ieşind de după paravan)'. Se înţelege c-a fost o încurcătură, cum
se-ntâmplă totdeauna în carnaval... Ei! d-ale carnavalului! Să-mi daţi voie,
coconiţelor, să vă isplic eu încurcătura pe larg la masă”.
Iertarea nu poale fi, nici de această dată, decât una ipocrită, cu
explicaţii mai degrabă fonnale, acceptate mult prea uşor, cu seninătate şi
falsă naivitate, de către cei „traduşi”.
Totul e o „farsă”, „farsa finală a împăcării, topos frecvent în textele lui
Caragiale şi totodată una din cele mai profunde observaţii morale ale întregii
sale literaturi”857. „Ordinea se restabileşte bând şi mâncând”, „într-o voioasă
împăcare colectivă”858. O voioşie de suprafaţă. Iară relief moral. O adevărată
demagogie a scandalului.
Scandalul e evitat şi în situaţii minore, cum ar fi „istoria cu un spiţer”,
de la frizeria lui Nae Girimea (din D 'ale carnavalului)'. „N-a vrut d. Nac,
spune lordache, să facă scandal (s.n., N.B.), măcar că era de un procuror
ceva. D. Nae, ştii, mai galant, i-a luat biletul şi vreo cinci franci câţi i-
avea în buzunar, i-a făcut un moral bun, din porc şi din măgar nu l-a
mai scos, i-a tras vreo două palme şi l-a dat pe uşe afară...”859.
Personajele lui Caragiale ar putea fi absolvite de orice vină, pentru că
ele n-au „cunoştinţă de ridicolul şi amoralitatea lor”, „sunt sincere şi patetice
în tot ce spun şi fac”860. Dacă nu le-ar fi evidente scopurile, le-am putea
considera cu adevărat inocente, ele însele victime ale unui timp istoric, ale
unei proaste rânduiri sociale şi politice. Prea repede şi prea uşor se risipeşte
vrajba însă, ca gestul să poată fi considerat sincer, autentic. Suspiciimea şi
neîncrederea reciprocă a personajelor induc, la lectură, suspiciune în ceea ce
priveşte sinceritatea împăcării. Dar se poate acorda şi prezumţia de...
nevinovăţie acestor tipuri comportamentale. Deşi „nimic nu s-a schimbat din
structura personagiilor, după ce au trecut prin atâtea peripeţii”, iar „după ce
situaţiile s-au încurcat şi s-au descurcat, după ce bănuielile s-aii risipit şi
îngrijorările au aţipit, toii reintră în natura lor restabilită”861.

857 Zaciu, Mircca; Papahagi, Marian; şi Sasu, Aurel, DICŢIONARUL

SCRIITORILOR ROMÂNI (A - C),
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române 1995
SS8 lorgulescu, Mircca, Ceara şi sigiliul, editura canea româneascâ. Bucureşti, 1982.
8"1 Caragiale, I.L., Opere, p. 184,
81,0 Vartic, Ion, Ciamd Caragiale, p. 175 - 176.
861 Constantincscu, Ponipiliu, op, cit. p.42

471
 Să fie şi scandalul un „moft”, cu al său sac fără fund, definit de
Caragiale862: „O, Moft! Tu eşti pecete şi deviza vremei noastre. Silabă vastă
cu neţărmuril cuprins, în tine încap aşa de comod nenumărate înţelesuri:
bucurii şi necazuri, merit şi infamie, vină şi păţenie, drept, datorie,
sentimente, interese, convingeri, ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, viţiuri
distrugătoare, suferinţă, mizerie, talent şi imbecilitate, eclipse de lună şi de
minte, trecut, prezent, viitor - toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi
românii moderni, scurt: MOFT”.
Oricum, moftangiii lui Caragiale „nu «fac» istorie (chiar dacă fac
«rivuluţii»), doar o populează, vitalişti, zgomotoşi şi superficiali”863.
Limbajul „scandalurilor” din piesele lui Caragiale face corp comun cu
întregul limbajului operei caragialiene. Nu e exces de vocative, nu se înjură.
Tonul e de fiecare dată însă ameninţător, ca o sabie a lui Damocles deasupra
capetelor ale căror vinovăţii s-ar amplifica prin materializarea scandalurilor
invocate.
Indiferent de statutul social şi de nivelul de educaţie, vorbirea
personajelor prinse în labirintul scandalurilor e una „stricată”, abundă în
termeni stâlciţi, folosiţi impropriu. Uneori limbajul pare codificat, în registru
aluziv.
Personajele se caracterizează prin propriile lor fapte, prin limbaj, prin
nume, de către celelalte personaje. Dar ele se deosebesc şi se definesc şi prin
modul în care îşi asumă „scandalul”, din interior sau dinafara lui. Pristanda e
voluntarul interesat, gata să asculte orice i s-ar cere, Trahanache se
angajează în apărarea onoarei sale de familist, a reputaţiei Joiţicăi, pentru
care are un adevărat cult, Tipătescu e adus în pragul disperării, stare de care
e cuprinsă în primul rând Zoe, care se manifestă când patetic, când
lacrimogen, când condescendent, cu autoritarism, adaptându-se foarte
repede. Ia orice situaţie, făcând-o cu naturaleţe, fără nici o unnă de scrupule,
fără ezitări. Veta e stăpână pe sine, pentru că Jupân Dumitrache, la fel ca
Trahanache, are deplină încredere în ea. Miţa Baston e vehemeniă,
înflăcărată, dar se stinge la fel de repede.
Până la unnă şi Pampon şi Crăcănel îşi recâştigă încrederea în Didina
şi Miţa.
Personajele Iui Caragiale sunt guralive dar, paradoxal, nu sunt
scandalagii.

863 Moftul român, I, nr.l, 24 ianuarie 1893.

863 Gogea, Vasile, OftalMoHologia sau ochelarii lui Nenea lancu. Editura Grinta, 2002,
p. 18.

472
 în noiembrie 2001, la Teatrul „Ion Creangă” din Bucureşti, regizorul
Comei Todea pime în scenă un spectacol “nonconformist şi provocator”864,
după opera lui Ion Luca Caragiale, chiar sub semnul scandalului: "Voi
scandal cu orice preţ!":
„NAE: Vrei scandal cu orice preţ?
MIŢA: Da, {ridicându-se) vreau scandal, da... pentru că m-ai uitat pe
mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă; ai
uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la II
Fevruarie; (formidabilei) ai uitat că sunt ploieşteancă — da, ploieşteancă! —
Năică, şi am să-ţi tom o revuluţie, da' o revuluţie... să mă pomeneşti!...”865
Tema scandalului în dramaturgie şi-a câştigat desUii adepţi, până
acolo încât Goldoni îşi intitulează o piesă „Scandal la Palenno”, iar Ken
Ludwig „Scandal la operă”.

BIBLIOGRAFIE

Boldea, Iulian, Faţa şi reversul textului^ Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 1998

Brecht, Bertold, Scrieri despre teatru, 1977
Bucur, Marin, /. JL Caragiale. Lumea operei. Editura Paralela 45,2001,
Caragiale, I.L., Opere^ I-IV, EPL, Bucureşti, 1962
Caragiale, I.L. Opere., Ediţie critică Zarifopol-Ciociilescu
Caragiale, I.L., Opere., Ediţie critică Rosctti-Cioculescu - Călin, 1959 -1965
Caragiale, \.L., Momente, Ediţiile 1987,1995
Caragiale, I.L., Ediţia E. Lovincscu, 1929
Caragiale, I. L., Despre lume, artă şi neamul românesc. Prefaţă do Dan C.
Miliăilescu, Editura liunianitas, Bucureşti, 1994
Cazinilr, Ştefan, /. L. Caragiale faţă cu Kitcliul, Editura Cartea Roniănescă,
Bucureşti, 1988
Cazimir, Ştefan, Universul comic. Bucureşti, EPL, 1967
Călincscu, Al., Caragiale sau vârsta modernă a literaturii. Bucureşti, 1976
Cehov, A.P. Pescăruşul, Unchiul Vania, Trei surori, Livada cu vişini, EL, 1967
Cioculescu, Şerban, yiaţa lui l. L. Caragiale, Editura Einiiiescu, Bucureşti, 1977.
Cioculescu, Şerban, Caragialiana, Editura Emincscu, Bucureşti, 1987.
Constantincscu, I., Caragiale şi începuturile teatrului modern, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1984
Cublcşan, Constantin, Caragiale în conştiinţa critică. Editura Cogito, Oradea, 1999
Cubicşan, Constantin, Dicţionarul personajelor din teatru! lui LL.Caragiale, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 2002
Enc, Georgeta, Caragiale la Berlin, Editura Edinter, Bucureşti, 1992

4 tc;ilnilioncrcanga.ro, pagina pc Imcmci.

1 Caragiale. I.L., Opere, I, p. 200-201,

473
 Gcorge, Alexandru, Caragiafe, Glose, Dispute, Analize, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1996
Gyatso, Tenzin, A! paisprezecelea Dalai Lama, Logica iubirii. Institutul European,
Iaşi, 1995
Gydrg)’, Lukacs, Romanul istoric, BPT, 1955
Ibsen, ’HcnriV.yTeatru, I>III, cu un studiu introductiv de Ovidiu Drimba, însemnări
despre teatrul lui Ibsen, EPL, Bucureşti, 1956
Ibsen, Henrîk, Teatru, Prefaţă, tabel biobibliografic de Venera Antonescu, Editura
Albatros, Col. Lyceum, Bucureşti, 1974
Ibsen, H., Stâlpii societăţii; Raţa sălbatică; Femeia mării Peer Gynt, în Teatru, 1966
lonesco. Eugen, Hote şi contranote, 1992
lorgulescu, Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1988
Kicrkegaard, Soren, Conceptul de anxietate, Ed. Amacord, Timişoara, 1998
Manolescu, Florin, Caragiale şi Caragiale, Jocuri cu mai multe strategii, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1988
Papadima, Liviu, Caragiale, fireşte, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
1999
Pareyson, Luigî, Estetica, 1977
Petreu, Marta, FUosoJîa lui Caragiale, Editura Apostrof, 2004
Silvestru, Valentin, Elemente de caragialeologic, Ed. Emîncscu, Bucureşti, 1979
Stanca Radu, ^cvarm, 1971
Stamatoiu, Cristian, /. L, Caragiale şi patologiile mass-media. Editura Academos
Târgu-Mureş, 1999
Steinhardt, N., Prin alţii spre sine. Editura Eminescu, Bucureşti, 1977
Ştefan, Corneliu, O scrisoare pierdută şi evenimentul zilei, Editura Porto - Franco,
Galaţi 1998
Teodorescu, L., Dramaturgia lui Cehov, 1972,
Tomuş, Mircea, Opera lui I.L.Caragiale, I, Editura Minerva, 1977, Ediţia a ll-a,
Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de istorie şi
teorie literară, „G.Călinescu”, Bucureşti, 2002
Tomuş, Mircea Teatrul lui Caragiale dincolo de mimesis. Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2002
Tomuş, Mircea, Caragiale după caragiale. Editura media Concept, Sibiu, 2004
Varllc, Ion, Clanul Caragiale, Editura Apostrof, 2004
Vartlc, Ion, Ibsen şi teatrul invizibil, Editura Academos, 1995
Vianu, Tudor, Idealul clasic al omului, Ed. Vremea, Bucureşti, 1934 {Ilenrik Ibsen şi
idealurile moderne)
Vodă Căpuşan, Maria, Despre Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982
Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian, Sasu, Aurel, Dicţionarul scriitorilor români, A-C,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995
Zamlîrescu, I., Panorama dramaturgiei universale, p
Reflecţii despre fericire, antologic, Editura Politică, Bucureşti, 1975

474
MESAGERI AI FRUMOSULUI ARTISTIC IN HARGHITA
„Ar/a dă tot tuturora şi rămâne totuşi întreagă ”
(Nicolae lorga)

Prof. dr. Nicolae Bucur - Miercurea Ciuc

Cu aria nu e uşor să dialoghezi deoarece „sfatoşenia” ei este mult

lăuntrică. Pictorii îţi vorbesc mai lesne şi mai cu miez din încheietura mâinii
şi articulaţiile degetelor când acestea se termină cu un cărbune, un toc sau un
penel. Ei, majoritatea, se nasc şi cresc prin şi întru plastică, aşa cum copacul
creşte de la sine, prin şi întru pădure. Am întâlnit plaslicieni de la izvoarele
Oltului şi Mureşului sau alte colţuri din ţară care pictează „după legea firii".
Travaliul este laborios, starea de spirit relativ calmă, iar ritmul liniilor şi
pastei pastoral. Şi aşa desenele, acuarelele, pânzele în ulei vin să ţină locui
gesturilor nefacute şi sentimentelor neexprimate, devenind colinde şi
construcţie, cântece de leagăn şi seceriş, bocet străvechi şi pas pe lângă cai la
drum lung.
Prin modestia, care-i caracterizează, artiştii plastici ne dau deseori de
înţeles că pictura rămâne acea punte întinsă între spiritul pictomlui şi cel al
privitorului, acea rază ce trece de ia suflet la suflet.
Din volumul „CONSTELAŢIA ARTET' pregătit pentru tipărire,
supunem atenţiei o incursiune, fie şi parţială, în „lumea” câton’a mânuitori
ai penelului care au poposit, de-a lungul anilor, pe meleagurile harghitene,
atât în Tabăra de creaţie „Prietenia" de la Lăsarea, ori ca invitaţi - oaspeţi
în spaţiile noastre expoziţionale.

Spre sfârşitul lui octombrie I9S2 au vizitat Harghita doi talentaţi

pictori bucureşteni - Carmen Elena Culea şi loan Tofan, aducându-ne o
selecţie a rodului creaţiei lor, imagini şi simboluri inspirate din Ardeal.
Pânzele Elenei Culea, rezolvate prinlr-o uşoară estompare a liniilor şi
culorilor sunt scăldate de valuri de elemente ce-i sugerează sau îi dau acel
efect emoţional, enigmatic şi chiar dramatic. La Joan Tofan picturile au un
cert filon poetic, fascinându-ne liniştea, tonurile coloristice şi efectele de
lumini folosite, cu acea rază blândă, sur-albicioasă. La ambii pictori
regăseam minunatul cântec al naturii, ce suna mai mult de dragoste şi de dor,
ce vibra melodios împletindu-se cu acea şoaptă a sufletului.
într-o cronică plastică „Pedanterie şi vibraţie" din 13 iulie 19S5,
cvidenţiam vernisajul a trei „graţii”, coborâte din castelul de la Lăzarea în

475
sala expozifională din Gheorgheni. Pictoriţelor din Bucureşti Monica
Gorovei Vişinescii şi Amelia Sellacec, li se alătura pictoriţa din Simeria,
Liana Popeţi. Privind creaţiile, o primă imagine ce ni se „fixase” era aceea a
unei comunicări lirice, de meditaţie, ce îmbrăţişează aspectele existenţei şi
naturii, poleite de boarea unui suflu romantic. Lucrări de interior, de familie,
ele vibrau în armonii de culoare discret expresive, autoarele venind parcă a
ridica natura la nivelul dorinţelor lor individuale, apropiind-o, umanizând-o.
Plină de fantezie, Monica Gorovei Vişinescu, devenea statornică în
monocromie, pictând sensibil şi pedant. în peisajele şi compoziţiile sale,
aparent liniştite, fermentau agitaţia şi vraja rădăcinilor adânci ale umanului.
Amelia Sellacec, în peisajele sale, nu s-a mulţumit cu „privirea” naturii, ci
triază „secvenţe”, inventează nuanţe, comunicând discret cu privitorul.
Compoziţia în ulei „Don Qiiijote" a Lianei Popeţi, „rezolvată” într-o gamă
de albastru, era o creaţie expresivă, echilibrat construită, demonstraţia unei
„realităţi imaginare”.
Artistul plastic Constantin Marinescu, pe care aveam să-l cunosc într-
o zi obişnuită la mijloc de brumar al anului 1985, a răspuns cu plăcere
invitaţiei de a realiza o personală în Miercurea Ciuc. Originar din Piteşti,
arta sa transmitea o motivaţie tensională, plină de înţelepciune, o viziune
personală despre un spaţiu mioritic în care s-a născut, copilărit şi trăieşte -
meleagurile argeşene. Pictorul aştemea pe pânză (38 de lucrări, rodul
creaţiei unui singur an) frumuseţea şi liniştea peisajului („aici iernile sunt
mai blânde, mai dulci” - părea a spune), bogăţia florilor, colinele încărcate
de rod, împânzite de frunze, ori acoperite de albul zăpezii. Florile au sclipiri
minerale, emanând parfum, atunci când sunt surprinse în natură, ajunse în
glastră (naturile statice) ele devin decor ordonat şi trist. Pictorul s-a dovedit
şi un riguros spirit al adâncurilor, extrăgând la lumină din scoarţa
pământului fibrele, rădăcinile, „clipele” vegetale şi minerale refugiate în
aşternuturi. Tuşa de culoare se mula cu tandreţe pe formele întâlnite şi
descoperite în natură ori pe cele iscodite de artist. O asemenea artă te
impresionează prin prospeţime şi autenticitate, prin căldura şi sinceritatea
sentimentului.
întâlnirea cu arta Aureliei Sloie - Mărginean din Braşov s-a constituit
într-o frumoasă şi incitaniă sărbătoare plastică, publicul harghitean reperând
virtuţile unei pasionate şi talentate creatoare, făruitoare de „privelişti
cristaline''. în expoziţia din mai 1988 la Miercurea Ciuc, după un prealabil
popas în tabăra de creaţie de la Lăzarea, artista a prezentat lucrări, în ulei pe
pânză (vedute), precum şi o serie de peisaje în acuarelă, imagini braşovene şi
marine - calde şi mişcătoare, pledoarii de gingăşie şi frumuseţe. Artista şi-a
fixat ca subiect central spaţiul - văzut şi imaginat de sus, „documentarea”

476
facându-se pe înălţimi dinlr-un panoramic închipuit, stilul de lucru
amintindu-ne de stampele medievale. Ne invita într-o lume citadină reală, cu
civilizaţia ei în mers, dinspre trecut în prezent, staţionând intenţionat în
fantezii calde şi senine, unduite adeseori de dorinţe ideale. Ochiul, gândul
creatoarei căuta perspectiva, orizonturile spaţiului, săgeţile timpului. Pentru
perceperea acestor fonne şi spaţii picturale, pictoriţa s-a îngrijit să ne ofere
un autentic ghid „de privire”. Cele trei uleiuri pe pânză au titluri
semnificative: „Lecţia de privire - spaţiu terestru " ; „Lecţia de privire -
iiuziUe ochiului"; „Lecţia de privire - linia de orizont ”.
Inscriindu-se în galeria celor mai valoroşi slujitori ai genului
peisagistic maestrul Aurel Ciupe, acest Bard al Transilvaniei în pictură, nu s-
a despărţit nicicând de tradiţiile artistice ale patriei sale. Pictorului i-a plăcut
întotdeauna lumina specifică a plaiurilor transilvănene, meleagul harghitean
devenindu-i, mai ales în ultimul deceniu al vieţii, adevărat amic de dialog
afectuos. Cel care a intrat pentru prima dată pe porţile taberei de creaţie de la
Lăzarea în anul 1979, a devenit paterul distins al coloniei de artă, oaspetele
cel mai apreciat şi iubit. In liniştea şi atmosfera creatoare de aici l-am vizitat
in vara anului 1988. In ochii jucăuşi i-am zărit raze limpezi şi zâmbitoare,
dâre senine de lumină pe care le descoperisem în pânzele sale. Parcă-i aud şi
acum vorbele: „Arta de a trăi înseamnă a da conţinut scurtei noastre vieţi
pe pământ, a-i împrumuta un sens, a o face frumoasă, a desăvârşi natura
raţională a fiinţei umane". Fascinându-1 de mic natura curată, diversă,
fcnnecătoare a adunat-o pentru noi într-un poem variat şi captivant, pentru
că maestrul a înţeles că valorăm atât cât valorează şi străduinţele noastre. N-
a avut complexele modernităţii, a rămas un clasic pictând cum i-au poruncit
inima şi harul, dar şi natura pe care-o privea şi iubea ca pe o mireasă la
marile sărbători. Creaţiile sale strălucesc azi în muzeele din ţară şi din
străinătate, în colecţiile particulare, cu ele ne mândrim şi noi la Lăzarea.
Fiinţa şi creaţia sa vor sta în faţa generaţiilor viitoare ca o memorie vie
alături de Stejarul cel mare de la tabără - pictura sa măreaţă, nobilă şi
puternică la care Aurel Ciupe ţinea foarte mult.- „Pictând acest stejar, am
învăţat şi am aflat multe lucruri chiar despre mine ”.

La 16 august 1997 avea să-şi serbeze ziua de naştere la Lăzarea,

invitai aici în tabăra de creaţie, artistul plastic din Chişinău, Andrei Negură
(născut la 16 august 1956, îit satul Echimăuţi, raionul Rezina, Republica
Moldova). La 31 octombrie 1997 am fost onorat să-i vernisez la Miercurea
Ciuc exţioziţia personală. Am rămas impresionat de cartea lui de vizită: 11
expoziţii personale, peste 40 expoziţii colective, studii la Chişinău,
Moscova, Budapesta, bursier la Paris, membru UAP din R. Moldova şi al

477
 Asociaţiei „Colegiului de Arlă Internaţională” din Franţa, preşedinte al UAP
din Moldova (între 1992-1993), numeroase lucrări în colecţii de stat şi
particulare ş.a. M-a fermecat vorba lui domoală, plină de pitoresc, acel har
de-a nara şi a sensibiliza fenomenele, faptele din jurul nostru, căldura şi
emoţia cu care reuşea să-ţi demonstreze că ar/a rămâne ce! mai fericit şi
minunat prilej de-a ne injelege şi-a conviefui in fericire şi libertate.
Iubitorul de artă prezent la vernisaj n-a întâlnit lucrări de textile, arta
care l-a consacrat pe artist. Cu toate acestea în lot ce realizează Andrei
Negură, şi mai ales în tablourile în ulei sau cele rezolvate în tehnica mixtă,
elementele şi tehnicile tapiseriei sunt sesizabile. Creaţiile sale zămislite cu
deosebită migală, înir-un limbaj adesea alegoric, aduc cu vechile documente
scrise pe pergament, adevărate hrisoave (acte solemne), „emise” cu penelul
şi „pecetluite” cu bogăţie coloristică. Elementele de artă bizantină ce pătrund
in plastica artistului din Chişinău ne face să înţelegem că acest fond
străvechi de cultură constituie un izvor nesecat în viziunea aceluia care ştie
s-o transpună într-o concepţie personală şi atrăgătoare. Andrei Negură se
dovedeşte un fin tălmăcitor al modelelor de artă religioasă, pasiunea de
documentarist, aplecarea spre manuscrisele vechi ori picturile de pe zidurile
bisericilor, studiul icoanelor - toate alcătuind filoane incontestabile în
creaţia sa plastică atât de modernă.
„Interferenţă între spaţiul real şi imaginaţie", „glăsuia” genericul
expoziţiei de la Casa Kriterion din Miercurea Ciuc, în ziua de 25 august
2000. Timişoreanul Silviu Nopcea, a fost prezent cu o expoziţie de grafică la
noi, un sistem duplex, deoarece în aceeaşi zi în municipiul de pe malul
Begăi, erau înfăţişate într-o galerie de artă alte 30 de lucrări ale sale.
Profesor la Şcoala de muzică şi artă din Lugoj - unde făcea naveta din
Timişoara, Silviu Nopcea la cei 30 de ani, pe atunci, intenţiona să
răscolească nişte „mistere”, spaţii „astrale” ori „terestre”, sugestii
„metafizice” - aduse la lumină cu mijloacele adeseori surpriitzătoare sub
mantia spirituală a alegoriei, psihologicului, simbolului. Expoziţia cuprindea
„piese” realizate cu tehnici mixte care combină culoarea cu acrii şi diverse
■ materiale, ajungând astfel în domeniul graficii experimentale. Silviu Nopcea
avea un limbaj al exprimării plastice mai ieşit din comun, desenele şi
culorile aşezându-le pe suprafeţe mari, adevărate pergamente de structuri şi
texturi aparte - carton ori pânză. în cuvântul la vernisaj, aveam să precizez
că atristul dă dovadă de un deosebit rafinament prin care depăşeşte graniţele
graficii de şevalet, semnul grafic îngemănându-se fericit cu cromatica
volumelor şi formelor.
Cel care priveşte lucrările, spuneam, trebuie să se familiarizeze cu acel
cod artistic enigmatic, atât de esenţial, „cheia” descifrării mesajului mascat

478
între semnele plastice şi care se raportează atât la punctele de reper ale
tradiţiei, cât şi ia tendinţele ce-i sunt contemporane.
In prima zi a ini februarie 2001 a fost oaspete al oraşului de la poalele
Harghitei artista Adriana Lucaciu, tânără lector, la aceea vreme, la
Facultatea de Arte din Timişoara, secţia grafică. Expoziţia cu care debuta la
noi era o selecţie a lucrărilor realizate între anii 1998-2000. Un generic
semnificativ „ Visul pămânIeanuluP' ne determina spre această exclamare:
,Jţi mulfumesc pământ pentru că ne ai, mă af \ Un prim mesaj dealtfel, pe
care artista dorea să ni-1 transmită. Am mai desluşit prin prisma simţului
interior că albul, simbolul liniştii, purităţii mai are şi un mesaj adânc, o
conotaţie mai puţin blândă, ennetică, chiar tristă pentru a n-o defini onirică.
Sufletul artistului, aşa cum o făcea Adriana Lucaciu, se lepădă de enigme, îşi
descarcă sentimentele... aparenta eliberare petrecută în timp - se dorea
povestită plastic. Motivarea se aştemea prin zborurile fluturilor sau Aripile
de îngeri (cu şi fără aripi), insuflând un metaforic „dialog” dintre Carnal şi
Spirit... Apoi un Icar care a umbrit nu odată Terra, ştiind că zborurile sunt
urmate şi de prăbuşiri - tot o metaforă - simbol sugerat cu mult rafinament
de autoare. Ce mai aflăm? Pământul nu e viu ca să ne dea bucate şi fructe ori
flori... e viu şi altfel, viu cum este mânia omului, cum sunt trăirile interioare
ori fibra, biologicul nostru. Pământul nu are somn pentru că ne are pe noi...
Noi îl ţinem TREAZ I Artista propunea compoziţii îndrăzneţe ca mesaj şi
soluţionare, unele având conotaţii transcedentale, semne discrete cu peceţi
inventate special, aproape nesesizabile, dâre, cute intenţionat lăsate pe pânză
ori hârtie, carton, aşa cum acestea se adună cu trecerea anilor pe frunţile şi
obrajii noştri. Toate gândite şi aşezate cu motivaţiile de rigoare, nimic
strident sau forţat, o artă mult meditativă.
Cele două oraşe, Gheorgiteni şi Miercurea Ciuc, aveau să găzduiască,
în această ordine, în anul 2001 - vară şi toamnă - expoziţia unui foarte tânăr
şi extrem de talentat plastician originar din Comăneşti - Bacău. Absolvent al
Universităţii de Arte Bucureşti, Facultatea de Arte Decorative şi Design,
secţia Pictură Murală, la cei 26 de ani Valentin-Cristian Sarea era deja
membru UAP Bucureşti.
Travaliul artistului a fost sintetizat într-o selecţie de lucrări grupate în
patru segmente: FOTO, PICTURĂ, GRAFICA şi ICOANE.
Vom încerca să pătmndem sumar, doar în labirintul ultimului
segment. Icoanele lui Valentin Sarea sunt stăpânite de nobleţe, conţinut
uman şi originalitate artistică. Artistul vădeşte o deosebită sensibilitate
pentru culoare, o ştiinţă pedantă a organizării compoziţionale şi o subtilă
înţelegere a ritmurilor interioare. Penelul se aşează cu siguranţă între
nervurile lemnului (de nuc, paltin ori cireş), lăsăndu-le şi pe acestea să

479
compună ori recompună „ridurile” imaginii, invitându-le ca partenere fidele
la conturarea expresiei, recuzitei ornamentale. Culorile icoanelor sale cântă
pe fondul murmurat al unor colinde de aleasă stare sufletească. Pictorul ne
propune un dialog cu spaţiul celest, cu Mântuitorul lisus Hristos, Fecioara
Maria, Sfântul loan Botezătorul, Sf. Nicolae şi alţi sfinţi. Impresionează
lucrările în tempera - ou, foiţă aur - platină: Triptic - Naşterea Domnului /
Pogorârea la iad /Botezul Domnului; Buna Vestire ori înălţarea Domnului.
Desenul decantat şi unduios, coloritul cald şi echilibrat, ritmul domol,
figurile solemne, cu ochi mari plini de înţelepciune - încânta privitorul,
chemat la meditaţie şi smerenie. Rostirea artistului reliefa pulsul său interior.
Admirabilele sale icoane pe lemn evidenţiau nobila linişte a expresiei,
Valentin Sarea devenea astfel mesagerul crezului însufleţitor; „Suntem faţă
tn faţă cu Dumnezeu
Făcând parte din delegaţia Uniunii Culturale a Albanezilor din
România, graficiană Doina Chelariu din Bucureşti ne invita la 19 octombrie
2001, (Casa Kriterion din Miercurea Ciuc) la vizionarea expoziţiei
personale, fiind însoţită în acest periplu plastic şi de o foarte tânără
domnişoară care-şi semna tablourile cu iniţialele A/L. Poposind asupra unei
interesante naturi statice, Ghioceii Liei, aveam să ne familiarizăm pentru
început cu prenumele, apoi la vernisaj cu numele elevei în clasa a V-a a unei
şcoli bucureştene. Ana Elisabeta Lazăr, încă la vârsta poveştilor, dar un
talent în faţa universului cu multe enigme. Selecţia Doinei Chelariu
cuprindeau peisaje desenate, dar şi pictate, copaci, case şi obiective
monumentale, cu arhitectonica lor trecută, cadre marine. Aceste melancolice
privelişti din diferite zone ale paU'iei noastre, dar şi din Albania, îngemănate
de fotografiile-document ale „lumii” albaneze, de prezenţa unui costum
popular albanez din sec. al XVlI-lea, obiecte de podoabă - oferea publicului
de la noi crâmpeie inedite din tradiţia istorică şi culturală a Albaniei.
Universul artistei se desfăcea ca un evantai continuând o tradiţie a artei
româneşti - desenul in creion, peniţă, laviu (mod de a colora monocrom un
desen prin tente cu tuş diluat sau cu o culoare de apă). Spontană in execuţie,
temperament liric, desenele îşi aveau sorgintea unei laborioase documentări
in spaţiile sensibile ale rusticului şi citadinului. Armonia şi firescul ce le
emanau lucrările s-ar fi putut încadra într-un generic desprins din
confesiunile artistei; „ Un vis trăit sau numai închipuit

It is not easy to have a dialogue with art, because its talkativeness is

more inner. I have met fine artists from the spring of Ihe Olt and Mureş

480
rivers or from other comers of the country who paint according to the law of
the nature. Through their characteristic modesty, the fine artisis let us
undersland Ihat painting remains the bridge stretching between the artist’s
and the observer’s spirits or the ray passing from soul Io soul.
In the volume ready to be printed, entitled “The Constellation of Art”,
\ve recommend an incursion to you, even if only a parţial one, into the world
of some brush workers who have visited our area, either the creation câmp
“Friendship” from Lăzarea or our exposition rooms.

Ilustraţii
I. Aurel Ciupe ( 1900- 1988)
Alee - Drumul spre Tabără - ulei pe pânză
II. Monica Gorovei Vişinescu, Bucureşti
Foto - Imagine din atelier Text: Atelierul meu de pictură. Aici plămădesc
culoriile mării.
III. Aurelia Stoie - Mărginean, Braşov
Lecţia de privire - ulei pe pânză
IV. Andrei Negură
1. Portret
2. Pomul vieţii - lână
3. Motiv etern - detaliu - lână
V. Valentin - Cristian Sarea

1. Triptic - paltin, tempera - ou, foiţă aur- platină 24 k

2. Buna vestire - tempera - ou, cireş, aur 22 k
3. înălţarea Domnului - nuc, tempera - ou
4. Sf. Nicolae - paltin, tempera - ou
5. Elegie pentru Dilrer - 1, 1999-tempera acryl

481
482
 PRESTIGIULUI PROFESORILOR DE ALTADATA

Prof. Alexandru Ciubică Târgu-Mureş

Inlr-o lume cu mult mai aşezată decât cea de astăzi, respectul arătat
dascălului, muncii intelectuale în general, constituiau nişte coordonate ale
societăţii civile româneşti. Iar acestora oamenii de cultură ai timpului
înţelegeau să le răspundă pe măsură şi pe măsura pregătirii lor intelectuale şi
a dăruirii lor sufleteşti.
De aceea dorim să realizăm un „film” al activităţii unui profesor de
liceu din anii interbelici, cu credinţa că exemplul domnului profesor
Dumitru MĂRTINAŞ ar putea fi unul simptomatic, contagios chiar şi
pentru slujitorii învăţământului preuniversitar de astăzi.
Ne-am oprit, poate nu chiar întâmplător, la Cronica anului şcolar
1930-1931 aşa cum apare ea în Anuarul Liceului de Băieţi „Al. Papiu-
Ilarian” din Târgu-Mureş - 1930-1931, în care activitatea, prestanţa şi
rezultatele acestui liceu sunt prezentate exhaustiv, cu o deosebită
transparenţă, reflectând o deosebită integrare a acestei şcoli în comunitatea
târgumureşeană.
Astfel, la pagitia 133 se menţionează : „5. Dumitru Martinaş,
profesor titular cu o gradaţie. Timpul în învăţământ S ani. A predat
Limba Română ia clasele: IV3, V3, VI3, VII3, Filozofia la \/I3. VII3, deci
16 ore saptămânar. Acestora li se adaugă şi orele suplimentare, efectuate
la alte licee din oraş. Proverbiala conştinciozitate şi dăruire, care erau
întregite de un îmiăscut har pedagogic, călăuzeau activitatea didactică a
domniei sale. Ele sunt dovedite şi de cele două inspecţii prin care activitatea
dotnniei-sale a fost evaluată în acel an şcolar. Registrul de procese verbale
ale cadrelor didactico inspectate (1923-1939) (Arhivele Naţionale, Filiala
Mureş, fond 858, dosar nr. 27, fila 49/r) conţinea următoarele aprecieri ale
inspectoratului ILIE CRISTEA, din data de 11 decembrie 1930: „I)
Română, în cl. cu Dl. D. Martinaş. Pe baza lecturilor făcute anterior, s-a
caracterizat valoarea literară şi artistică a lucrării lui Al. Odobescu,
Pseudochincgeticos. Dl. profesor, care se e.xprimă într-o românească
foarte frumoasă şi chiar cu o notă de distincţie, a reuşit să creeze în clasă,
în cursul lecţiei, o atmosferă intelectuală. Căutând analogii, delimitând
sfera noţiunilor, exemplificând, s-a coborât la înţelegerea elevilor pentru
a-iputea ridica apoi la sine." In acelşi registru, la fila 50/' este consemnată
o a doua oră dc curs inspectată la catedra domnului profesor Dumitru
Mărtinaş, efectuată la 19 martie 1931 de către d-1 inspector 1.1. BOJOR :

48.1
,Xo cl. y. română cu dl. D. Martinaş. Planul unui discurs. S-a plecat de
la planul unei compoziţiuni în genere şi cu materialul oferit de un discurs
citit s-au completat subîmpărţirile fiecărei unităţi a planului cu elementele
speciale ale discursului. Lecţia a fost clară şi înţeleasă de elevi. Dl.
Martinaş este un profesor care stăpâneşte obiectul şi pune tot interesul
pentru a folosi elevilor.”
Vorbeam despre transparenţa anuarelor de altădată ale acestui liceu.
Intr-adevăr, ele consemnau în dreptul fiecărui profesor absenţele de la
şcoală, chiar dacă era vorba numai de o zi, cu menţionarea datei şi a
motivului pentru care a absentat. în subcapitolul Concediile şi absenţele
profesorilor, la pagina 136 a menţionatului anuar, la subpunctul 7 găsim
următoarea notă : ,J>imitrie Martinaş, 18-25 Sept. - concediu din oficiu,
fiind membru în comisia de bacalaureat Tg.-Mureş.” este sigur că
profesorul Dumitru MĂRTINAŞ a participat şi la evenimentele culturale şi
cu caracter aniversar din acel an şcolar, în care a fost implicat Liceul de
Băieţi Nr. 1 din Târgu-Mureş, deşi anuarul nu face referinţe explicite în
această privinţă.
Subcapitolul Activitatea cxtraşcolară a profesorilor scoate în
evidenţă o larga paletă de preocupări ale cadrelor didactice, dincolo de
munca stric legată de procesul didactic. Şi aici putem reţine şi transcrie
aprecierile laudative, meritate din plin de profesorul de limba şi literatura
română al şcolii : ,J,rof. Dimitrie Martinaş. Ca profesor de limba română a
fost conducătorul Societăţii de lectură a elevilor, în cadrele căreia s-au
aranjat, sub direcţia d-sale, serbări şcolare, ţinute în sala festivă a liceului,
cu participare de un public din oraş, constând din: piese de teatru bine
alese şi minuţios executate, din recitări de poezii şi cuvântări ocazionale.
Una dintre cele mai însemnate serbări din acest gen a fost aranjată la 21
Octombrie 1931 cu ocaziunea zilei patronului şcoalei, când s-a serbat
patronul printr-un estival artistic, cu un program bogat şi bine executat.”
(p. 139)
O sarcină deloc uşoară şi o funcţie deloc onorifică a reprezentat-o
activitatea în cadrul Comitetului Şcolar (care corespundea, pe atunci,
consiliului de administrţie din liceele de astăzi). Registrul de procese-verbale
vorbeşte de volumul enonn de muncă ce revenea acestui comitet. Bunul
mers al instituţiei, gestionarea fondurilor, amenajarea localului şcolii,
modernizarea laboratoarelor şi a bibliotecii, funcţionarea internatului şcolar,
organizarea diverselor tipuri de examene, toate erau atribuţii care reveneau
în grija acestuia. Cum ia 15 mai 1931 „s-a împlinit termenul legal de 4 ani,
pe durata căruia a fost ales Comitetul Şcolar al liceuluF', s-a trecut la
alegerea unui nou comitet, in care Dumitru MARTINŞ a fost reales,

484
practic, membru; în anul şcolar 1935-1936 a fost secretar de drept, funcţie
conferită automat de calitatea domniei-sale de director al instituţiei. In fapt,
activitatea în cadrul Comitetului Şcolar a profesorului Dumitru MARTINŞ
a început mai devreme, pentru că „In 1 Sept. 1929. demisionând dl. I.
Bucur, conferinţa profesională (=consihd profesoral, n.n.) a delegat pe Dl.
D. Martinaş[...f\ investitură oficializată prin Ord. Nr. 50.511 din 1930 al
casei Şcoalelor. (Anuarul pe 1929-1930).
Am amintit de şedinţele periodice ale Societăţii de Lectură a
Elevilor, un veritabil cenaclu în care s-au format viitoare personalităţi
reprezentative ale culturii noatre, precum Eugen Todoran sau Ovidiu
Papadima; rostul acestora este discutat înlr-uti alt capitol, cel consacrat
eseurilor publicate de profesorul Dimitric MĂRTINAŞ în anuarele
interbelice ale liceului. Strâns legată de funcţionarea Societăţii de Lectură
era insă şi buna organizare a bibliotecii liceului, care se găsea de asemenea
în grija profesorului de limba şi literatura română.
Aceasta era structurată în trei secţiuni. Darea de seamă alcătuită de
profesorul Dumitru MĂRTINAŞ, succintă, la obiect, ne infonnează despre
unnătoarele (p. 160-161 ale anuarului);
Biblioteca profesorilor cu un număr de 2.498 volume provenite
din donaţiuni făcute de către răposatul losif Hodoş, Academia Română,
Casa Şcoalelor şi din cumpărături proprii.
2. Biblioteca Societăţii de lectură a elevilor de curs superior cu un
număr de 2.056 volume române şi franceze. In afară de accastea trebuie
să mai adăugăm şi colecţiile revistelor celor mai importante literare-
ştiinţijice, pe ultimii ani [...J.
3. Biblioteca elevilor de curs inferior. Este organizată pe clase
potrivit priceperii şi trebuinţelor sufleteşti ale elevilor. Fiecare clasă îşi are
dulapul său bibliotecă. Conţine un număr de 898 volume.
în total, la finele anului 1931, biblioteca liceului cuprinde 5452
volume. Numai în acest an, colecţiile s-au sporii cu 826 volume,
repartizate pe secţiuni cu trebuinţă.''
Pasajul citat denotă seriozitatea şi spiritul organizatoric de care dădea
dovadă profesorul Dumitru MĂRTINAŞ şi în calitate de bibliotecar.
înainte de a încheia, vom avea în vedere Raportul asupra activităţii
societăţii dc lectură. Au fost îndeplinite toate acţiunile planificate la început
de an şcolar, dar ,JS-au discutat chestiuni pe care programa nu le prevedea
sau le atingea îm mod incidental." Iată câteva dintre acestea: s-a comemorat
data morţii şi s-a vorbit despre Bccthovcii. „despre geniul şi puterea lui de
creaţie şi despre celebrele lui simfonii."', a fost celebrat, cu ocazia morţii,
Edison „reliejânilu-se titanica contribuţiei a genialului cercetător la

4S5
progresul tehnic al civilizaţiei actuale” (p. 145). Au fost recenzate apariţii
editoriale semnificative ale momentului, s-a realizat un medalion Ionel
Teodoreanu, a fost discutat romantismul european, cu prelungirile sale est-
europene (romantismul românesc şi cel rusesc), iar „O şedinţă a fost
rezervată literaturii armene, foarte puţin cunoscută la noi, şi în general
tezaurului literar, nebănuit de bogat al orientului.” (ibidem)
A fost, aşadar un an şcolar rodnic, dăruit cu totul muncii intelectuale
şi artistice, problemelor şcolii şi îndrumării elevilor pe calea maturizării
personalităţii acestora, aşa cum au fost toţi anii petrecuţi de către distinsul
profesor pe plaiurile mureşene. Iar admiraţia faţă de dânsul şi amintirea sa,
care s-au perpetuai prin generaţii aici, sunt un prinos de recunoştinţă adus
unui luminător, prin cuvântul rostit şi prin cuvântul scris, al neamului său.

DOUA SCRISORI INEDITE ALE PROFESORULUI DUMITRU

MĂRTINAŞ ADRESATE COLEGIULUI NAŢIONAL „ALEXANDRU
PAPIU-ILARIAN” DIN TÂRGU-MUREŞ ÎN 1969
Arhiva Colegiului Naţional „Alexandru Papiu-Ilarian” din Târgu
Mureş se află în posesia a două preţioase scrisori trimise de către profesorul
Dumitru MĂRTINAŞ de Ia Buzău, oraşul In care s-a stabilit după
încheierea carierei didactice. In anul 1962.
In toamna anului 1969 urma să se sărbătorească semicentenaml
liceului, iar unii dintre foştii profesori şi directori fuseseră rugaţi să
comunice informaţii asupra activităţii lor profesionale şi ştiinţifice,
informaţii necesare pentru alcătuirea documentelor privitoare la această
aniversare şi să confirme participarea Ia festivităţile dedicate împlinirii unei
jumătăţi de veac de când - înspre finele anului 1919 - în data de 5
octombrie, au începui cursurile primului liceu românesc de pe Valea
Superioară a Mureşului, instituţie de învăţământ care a devenit curând o
emblemă a dreptăţii şi a biruinţei spirituale, în plan cultural, a românilor
urgisiţi, împilaţi şi discriminaţi pe chiar pământurile locuite din vremuri
memoriale de strămoşii lor.
Cea dintâi, datată „6 mai 1969, Buzău” este scrisă cu numai cinci zie
înainte ca domnul profesor Dumitru MĂRTINAŞ să împlinească vârsta de
72 de ani şi este adresată profesorului de matematică Alexandru Sabău care
fusese - probabil - însărcinai de conducerea şcolii cu adunarea respectivelor
infonnaţii şi mărturii.
In primul alineat al scrisorii domnul Dumitru MĂRTINAŞ motiva
întârzierea cu care răspundea prin starea sănătăţii: „/artă-mă că răspund
atît de tîrziu scrisorii trimise de Dv. Cauza este că in-ain simţit tare prost în

486
iarna asta lungă, nesjîrşită, excepţional de aspră [...] Am suferit de o gripă
destul de primejdioasă pentru vîrsta mea, cu întoarceri, cu recidive, aşa că
mă simtfoarte slăbit. ”
Domnul profesor Dumitru MĂRTINAŞ păstra o dragoste profundă
şcolii în care, între 1925 şi 1958, a desfăşurat (cu unele întreruperi) o rodnică
muncă de apostolat pedagocic. De aceea el mărturiseşte afecţiunea ce îl lega
de actualul colegiu şi de oraşul Târgu-Mureş în felul următor: „Se înţelege
că aş dori din tot sufletul să particip la această sărbătoare a Instituţiei în
care mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai vieţii ăn care am cunoscut, pe
lîngă unele necazuri, mari bucurii şi satisfacţii. Ştiu că această aniversare
va fi nu numai un prilej de întâlnire plăcută, ci şi un eveniment cu mari
semnificaţii, un preţios stimulent pentru munca de viitor, un mare act de
cultură”. Aşadar, sărbătoarea de atunci a constituit şi o punte peste timp, un
semn, un simbol al continuităţii idealurilor pedagogice, culturale şi naţionale
care trebuie să-i anime pennanent pe profesorii şi pe elevii acestei
prestigioase instituţii de învăţământ de pe Câmpia Mureşeană.
Impedimentul cel mai serios în calea împlinirii unei dorinţe atât de
fierbinţi a fostului dascăl şi director al Colegiului nostru de a participa la
festivităţi îl constituia starea extrem de precară a sănătăţii donmiei-sale. îl
călăuzea însă speranţa unui reviriment al acestuia în vara acelui an 1969,
pentru că „Dacă voi avea norocul să mă simt bina în luna Septembrie,
atunci voi îndrăzni să iau drumul Mureşului”.
în partea finală a acestui document deosebit domnul profesor Dumitru
Mărtinaş promitea să pună la dispoziţia organizatorilor „toate informaţiile
cerute de Dv.” şi fomiulează rugămintea de a fi ţinut la curent „cu mersul
pregătirilor, cu programul festivităţilor...etc. care mă interesează în gradul
cel mai înalt. ”
Finalul scrisorii exprimă, într-un mod discret, un sentiment de
nostalgie şi regretul cauzat de nemiloasa trecere a timpului: „Vă rog să
tansmiteţi salutări şi urări de bine tov. Director, pe carenn am avut ocazia
să-l cunosc şi celorlalţi colegi profesori. Nu ştiu dacă mai există vreunul
din generaţia mea, mi se pare Dl. losifPop şi Petre...
Vă urez din toată inima succes în munca Dv. şi Vă salut.
Cu toată stima, D. Mărtinaş
Democraţiei31, Buzău”

Cea de-a doua epistolă va ajunge însă la actualul Colegiu Naţional de-
abia în data de 17 septembrie 1969. întârzierea nu este întâmplătoare, ci ea
se explică prin înrăutăţirea stării de sănătate a donuuilui profesor Dumitru

487
MĂRTINAŞ, cauzată şi de o operaţie efectuată în timpul verii. Aşadar,
domnia-sa va fi silit să renunţe „definitiv" la a participa în acea toamnă la
evenimentele culturale prin care s-au marcat cincizeci de ani de spiritalitate
românească pe meleagurile mureşene şi la care, printr-o muncă exemplară, a
contribuit într-un mod semnificativ şi dumnealui.
De aceea, adesăndu-se aceluiaşi profesor de matematică Alexandru
Sabău, dânsul formula rugămintea „să binevoiţi să comunicaţi Comitetului
organizator, tovarăşului director şi celorlalţi colegi marea mea părere de
rău şi tot odată călduroase urări pentru buna reuşită a serbărilor. ” Chiar
dacă, fizic, nu avea putinţa să fie alături de toţi cei care urmau să se bucure
de însemnata sărbătoare, profesorul Dumitru MĂRTINAŞ îi asigura: „voi
participa cu sufietul şi cu toate gândurile mele la această frumoasă
serbare. ”
In continuarea scrisorii propriu-zise, exprimând şi mândria născută
din conştiinţa datoriei împlinite, dumnealui se adresează tuturor - profesori
şi elevi - care, urcând cu respect şi cu dragoste treptele acestei instituţii de
învăţământ, urcau şi treptele cunoaşterii, ale autoperfecţionării, ale împlinirii
personale şi prin aceasta se aşezau în slujba societăţii româneşti în
integralitatea ei: „ Vă urez tuturora, cunoscuţi şi necunoscuţi, mult succes
în munca nobilă ce depuneţi pentru educarea tinerelor generaţii şi pentru
înflorirea instituţiei de care mă leagă cei mai frumoşi ani de muncă ai
vieţii. Cu sufletul şi gândurile mele la iubita noastră şcoală de la Tg.
Mureş şi la iubiţii mei foşti elevi, pe care îi îmbrăţişez, pe toţi împreună şi
pe fiecare în parte, rămân a! D voastră devotat D. Mărtinaş prof. pens. ”
Acestor rânduri emoţionante li se adaugă un posi-scriplum în care
autorul epistolei oferă o serie de date care îi fuseseră cerute anterior. II
reproducem aici în mod integral:
„P.S.
La întrebările ce îmi adresaţi adaug următoarele informaţii:
1) M-am pensionat pe data de 1 sept J9S7 ca profesor a! liceului AL
Papiu llarian, la care am ănceput să lucrez începând cu 1 septembrie
1925.
2) In anii din urmă am activat, pe cât mi-a stat în putinţă, pe teren
ştiinţific. Am terminat două studii istorico-lingvistice; a) Ceangăii,
graiul şi originea lor transilvăneană; b) Sigmatismul sau rostire sifiantă în
graiurile daco-române.
3) Am partcipat recent la Congresul internaţional de lingvistică care
a avut loc la Bucureşti în a. 1967.
4) Despre scriitorul Joanichie Ollenu nu-mi amintesc dacă a fost
sau nu elev a! liceului.

488
 5) Dintre numeroşii elevi ai liceului care s-au remarcat prin
activitatea lor culturală, remarc, în prima linie, pe Ovidiu Papadima, unul
din reprezentanţii cei mai de frunte în domeniu! istoriei literare de astăzi;
de asemenea pe dr. Viciu, care s-a distins şi a scris pe teren medical. Ştiu
că mai sînt şi alţi mulţi care, fie cu condeiul, fie în alte chipuri, se disting
şi muncesc cu spor, în învăţământ şi în diverse sectoare de activitate,
conribuind la înflorirea culturii în patria noastră. Tuturora le urez mult
succes.
Vivant sequentes!”H Să trăiască cei care vor unna!//

The presenl material includes two chapters of a planned monograph

dedicaled to the pcdagogue Dumitru MărtinaŞ. He will remain in the
cultural history of our counti^ due to his important work entitled “The
Origin of the Changos from Moldovia” (1985), in which he throws light
upon the question of the ethnic, cultural and linguistic belonging of the
Catholics from Moldovia to the Romanian nation.
Our aim, nonetheless, is to highlight, on the basic of archive
documents, the significant events in the aetivity of Dumitru MărtinaŞ, tlie
tcachcr, who arrived from Moldovia in the Mureş country in 1925. The flrst
text analyses the exemplaty aetivity of this teacher in the school year 1930-
1931, and the second one contains two outstanding letters that - over time -
confess to the teacher Dumitiri Mărtinaş’s affection for what we know today
as the “Alexandru Papiu Ilarian” High School and the Mureş region.

4S‘)
 DĂRUIRE PROFESIONALA - CHEIA DE BOLTA A
NOTE ASUPRA CRIZEI VALORILOR ÎN CIVILIZAŢIA
CONTEMPORANĂ
Dr. Elena Cobianu - Bucureşti

înţelegem prin civilizaţia contemporană lumea noastră de astăzi, cu

uriaşele ei realizări din domeniile material, telinic, electronic, din tehnologia
informaţiei si comunicaţiilor, biologie, medicina etc., cu oamenii având
îndeletniciri, specializări, calităţi şi defecte, cu cidtura spirituală, conţinând
tradiţii, obiceiuri, valori şi nonvalori. Traversând un amplu proces de
globalizare, dar primind, continuu, lovituri din partea tot mai puternicului
curent antiglobalist, cunoscând revoluţii şi contrarevoluţii, terorism şi
antiterorism, structurări şi destructurări de state şi regiuni, schimburi
materiale, politice şi de ordin simbolic-cultural, lumea de azi, cu denumiri de
„societate globală”, „societate a riscurilor”, „societate a haosului”, de „Nouă
Ordine Mondială” sau chiar de ”Nouă Dezordine Mondială”, este, de fapt,
cum afirma un autor, „sfârşitul unei lumi aşa cum o ştim” (Malcom Waters).
între diversele fonnulări privind societatea actuală, se distinge aceea a
sociologului american. Daniel Bell. Prevăzută a succeda, specific, secolului
al XX-lea, aceasta avea să fie numită „societatea postiiidustrială" (The
Corning of Post-Industrial Society, 1976), în care vizionarul prefigura ceea
ce se împlineşte deja: creşterea numărului celor ocupaţi în servicii,
predominanţa cunoaşterii teoretice asupra celei practice, invenţia ca produs
al activităţii colective şi nu individuale, tendinţa sistemului de valori al
societăţii modeme spre universalism şi abstracţie etc.
Potrivit altor teoreticieni, ordinea socială apărută după Iluminism,
cunoscută ca fiind epoca modernă, caracterizată de dinamism, încredere în
progresul istoric, în adevărul raţiunii, în ştiinţă şi în valori, este umiată de
postmodernism, în cultură, şi de postmodernitate în viaţa socială. Termenul
de «postinodern» este un atribut care, cum vom vedea, caracterizează,
accentuat, toate domeniile vieţii materiale şi spirituale, din ultimele decenii.
Asupra postmodemităţii, părerile sunt împărţite: unii autori afinnă că
schimbările pe care le produce anticipează naşterea unei noi societăfi, non-
occidentale, alţii afirmă că, dimpotrivă, ea nu este decât o altă fază a
capitalismului, detenninată de progresul noilor tehnologii ale informaţiei şi
comunicării. Ca urmare a ultimelor cuceriri, în lumea post modernă, oamenii
devin mult mai mobili, prin migraţie, călătorii mai ieftine, turism. Spaţiul-
timp se comprimă, arată M. Waters, ceea ce „implică o scurtare a timpului şi

490
o «restrângere» a spaţiului”. Bunăoară, „oamenii din Tokio experimentează
acelaşi lucru în acelaşi timp cu cei din Helsinki”, cum este cazul unui
eveniment media, când ei „efectiv, trăiesc în acelaşi loc, spaţiul fiind anihilat
prin comprimare”866. Am aminti, în acest sens, spectacolul sumbru al
bombardării Bagdadului, capitala Irakului, în martie 1999, eveniment la
care, prin televiziune, era conectată omenirea, noi, românii, nefacând
excepţie.
Civilizaţia contemporană este puternic marcată, pe de o parte, de
globalizare şi, pe de altă parte, de postmodemitate şi postmodemism,
procese care au determinat ample prefaceri în modul de viaţă, în sistemul de
valori, în destinul moralei şi al valorilor ei. Criza valorilor, ale cărei
consecinţe se resimt pe o largă scară, se manifestă în puternice tensiuni,
neconcordanţe, conUadicţii în domeniile economic, politic, social, cultural.
Considerăm că este important să menţionăm câteva trăsături care
caracterizează epoca acestor procese, deoarece pe unele dintre ele le vom
recunoaşte şi în societatea românească postdecembristă.
între gobalizare şi postmodemism, ca procese pe fondul cărora se
produce criza valorilor, ne vom axa pe cel de al doilea. Postmodemitatea şi
poslmodemismul, după unii autori, se vor reacţie la epoca modernă, la
principiile, codurile, valorile, direcţiile ei de dezvoltare. Două secole de
modernitate, de la 1789 la 1989, sunt considerate a fi fost expresia politică a
căutării unei lumi raţionalizate, începând cu revoluţia franceză şi sfârşind cu
căderea sistemului socialist, arată teoreticianul canadian, David Lyon. „Când
visele de occidentalizare au pălit şi au început să se facă auzite voci contrare
ca acelea ale islamiştilor sunniţi, ideea de cultură şi de cunoaştere universală,
remarcă el, a fost pusă şi ca sub semnul îndoielii”867.
Specific poslmodemismului, instalat, cu deosebire, după 1990, este
părăsirea unui mod de a gândi lumea, de a aprecia fenomenele, istoria,
cultura, inclusiv abandonarea unui stil de viaţă şi comportament. Una dintre
manifestările sale esenţiale este renunţarea la ideea de fundament în
cunoaştere, idee potrivit căreia ştiinţa se construieşte pe baza solidă a
faptelor obser\'abile. Noua poziţie teoretică pune la îndoială toate principiile
Iluminismului, conduce Ia căderea tuturor ierarhiilor cunoaşterii, ale
opiniilor, tile gusturilor şi afirmă interesul pentru particular, individual, local.
Se va observa că există personalităţi de fnmle ale gândirii
contemporane care susţin această concepţie. Bunăoară, potrivit lui Francois
Lyotard, unul dintre cei mai reprezentativi filosofi postmodemişli francezi.

^ Malcolni Waicrs, Glohalizaiion, London and New York. 1996, p. 55.

1 David Lyon, Posimoilcrniiuica, Ducurc^ii, Edilum Du S(ylc, 1998, p. 40.

491
ştiinţa nu mai este criteriul principal al cunoaşterii legitime, deoarece aceasta
şi-a pierdut unitatea după ce a dat naştere unei mulţimi de discipline şi
subdiscipline, despre care este tot mai greu să se afirme că formează un tot.
Tehnologiile computerizate au mutat accentul de la valoare şi scop al
cunoaşterii la eficienţa şi productivitatea sistemelor, în felul acesta, oamenii
de ştiinţă îşi pierd statutul, iar cunoaşterea devine marfă. „Cunoaşterea este
şi va ii produsă pentru a fi vândută, este şi va fi consumată pentru a fi
valorificată într-o nouă producţie, în ambele cazuri pentru a fi schimbată. Ea
încetează de a-şi fi propriul scop, îşi pierde «valoarea de întrebuinţare»868,
susţine Lyotard.
Devenită principala forţă de producţie, ştiinţa a modificat enorm
structura populaţiei active, sporind, mai mult ca niciodată, numărul celor
care sunt înregimentaţi în cercetarea ştiinţifică. Recunoscându-i-se doar
«valoarea de schimb», sub forma de marfă, ştiinţa şi aplicaţiile ei practice
vor intra tot mai dificil şi în patrimoniul ţărilor sărace, care nu au resurse de
a le cumpăra, accentuându-se, astfel, subdezvoltarea şi întârzierea
modernizării lor.
Ca reacţie la modernitate, o altă definiţie a viziunii postmodeme,
aceasta respinge filosofia, caracterizată ca discurs «totalizator», exprimat în
aşa numita „monotonie a concepţiei universale asupra lumii”, în
recunoaşterea progresului istoric liniar, a adevărului absolut, ca şi a
organizării raţionale a vieţii sociale şi a standardizării cunoştinţelor şi a
producţiei. Evident, postmodemismul reprezintă polul opus al filosofici şi
gândirii modeme. „Fragmentarea, nedetenninarea şi neîncrederea profundă a
tuturor discursurilor universale sau «totalizatoare» (...) reprezintă piatra de
hotar a gândirii postmodeme”869, arată analistul postmodemităţii, David
Harvey.
Filosofia intră, astfel, în perioada «deconstructivismului» ca mod de
gândire şi «interpretare» a unor texte, este demolat întregul edificiu al
gândirii clasice şi modeme şi sunt accentuate legături între vechi şi noi
curente filosofice; sunt negate adevămrile universale eterne, este denunţat
raţionamentul abstract, mai nou, este relevată interacţiunea dintre
pragmatismul revigorat, pe de o parte, şi postmarxism şi poststructuralism,
pe de altă parte, se manifestă aversiune pentru orice proiect de emancipare
umană, prin ştiinţă, tehnologie, gândire, sunt repudiate umanismul şi
Iluminismul870.

J. Fnincois Lyolartl, Condiţia posimodernă. Raport asupra cunoaşterii. Bucuroşii. Baboi, 1993, p. 20.
m David Harvey, Condiţia jmslmodcmilâtii, Timişoara, Amarcord, 2002, p. 15.
1,70 ibidem, pp. 47-53.

492
 Adepţii poziţiei poslmodemiste nu acceptă „istoria ideilor”, trecutul
istoric, filosofia, teoria sub diversele ei forme, demitizează şi
detradiţionalizează domeniul culturii. Dincolo de aceste respingeri,
demolări, Harvey apreciază la ei ceea ce el numeşte "aspectul cel mai liber şi
atrăgător al postmodemismului”, anume: preocuparea pentru «ceilalţi»,
pentru «alte lumi», pentru grupurile cu vocea lor proprie, o voce autentică,
legitimă, de acceptat, grupuri „care au dreptul să se prezinte singure, deci
împotriva viziunii totalizatoare şi universalizatoare a modernismului”. Ideea
grijii pentru „celălalt”, considerată ca fiind esenţială pentru „amprenta
pluralistă a postmodemismului”871, a responsabilităţii pentru acesta, idee
pozitivă, în esenţa ei, este distorsionată, arătăm noi, când, în democraţia
occidentală, este practicată în stil postmodemist, sub fonna dictaturii
minorităţilor.
Exemple ale postmodemismului nu lipsesc nici ele. Astfel, în
arhitectură. Le Corbusier (1887-1965) este cel care marchează trecerea la
postmodemism, adică, la procese haotice, necontrolabile, în construcţii; în
literatură, romanul postmodem reprezintă parcursul de la curentul în care
predomină cunoaşterea ştiinţifică (romanul epistemologic), la curentul în
care predomină problemele existenţei (romanul ontologic); în critica literară,
opera nu mai este văzută ca expresie a unui gen literar şi nici Judecată după
un cod universal, ci devine doar un «text», «propria retorică», comparabilă
cu orice alt text, indiferent de ce tip.
Celebrarea fragmentării, proprie postmodemismului, trimite la o
perspectivă asupra vieţii foniiată dintr-o mulţime de fragmente, aflate într-o
continuă mişcare. Pentm domeniul cunoaşterii, această trăsămră năruie
speranţa într-o viziune ştiinţifică, unificată, a lumii şi, concomitent, face
inutilă implicarea într-un proiect global. In acelaşi sens, negarea continuităţii
procesului istoric, a continuităţii valorilor, credinţelor, obiceiurilor şi
tradiţiilor - teză esenţială pentru antropologii culturii, dar şi pentm istoricii
diferitelor discipline -, semnifică pierderea unor cuceriri de vârf care au dat
strălucire civilizaţei modeme. Concepţia postmodemă privilegiată
efemeritatea, clipa trecătoare, senzaţia, excede în preocuparea pentru
ţilâcere', de asemenea, dă prioritate impulsurilor iraţionale şi instinctelor
neumanizate, în dauna unui comportament raţional.
Societatea postmodemă este asociată cu existenţa universală a culturii
consumatorismului şi a consumatorului, stilul de viaţă şi consumul de rnassa
dominându-i conştiinţa. In cadml ei, totul se transformă în marlă cu ajutomi
publicităţii. „Produs al capitalismului târziu”, după Haivey, cultura

1 Ibtdcm, pp. 5.1-57.

493
consumatorismului şi a consumatorului sărăceşte spiritual, distrage, creează
nevoi, dar şi false nevoi, folosind televiziunea, media, totul, cu scopul
menţinerii cererii de consum şi al sporirii profitului. Devenit formă a
expresiei de sine şi sursă a identităţii, consumul încurajat creează dorinţa de
a avea mai mult decât este nevoie. Termenii de „gust”, „modă”, „stil de
viaţă”, încep să diferenţieze, social, oamenii, se creează stiluri de viaţă
artificiale, piaţa remodelează condiţiile vieţii cotidiene, „totul este
fragmentat, eterogen, dispersat, multiplicat şi supus opţiunii
consumatorului”. Caracterul global al consumatorismului, precizează Lyon,
trebuie înţeles nu în sensul că toţi pot consuma, ci în sensul că toţi sunt
afectaţi de el872.
în domeniul moralei şi al teoriei acesteia, etica, postmodemismul a fost
considerat o adevărata «revoluţie», echivalentă, pentru unii dintre
reprezentanţii săi, cu «sfârşitul eticului». Aruncată in derizoriu, ca „una
din(tre) constrângerile tipic modeme, acum uitate şi destinate coşului cu
gunoi al istoriei, lanţuri cândva necesare, acum inutile”, etica reprezintă,
după un alt teoretician al postmodemismului, Zygmunt Bauman, „o altă
iluzie fără de care lumea postmodemă se poate descurca”872.
între apologeţii «revoluţiei» în etică, se distinge, strident, Gilles
Lipovetsky, care, arată Bauman, „sugerează că am intrat în epoca
postdatoriei, o epocă postdeoniicâ, în care comportamentul nostru a fost
eliberat de ultimele vestigii ale «infinitelor datorii» opresive, ale
«poruncilor» şi ale «obligaţiilor absolute»874. în perioada postmodemă, ideea
de sacrificiu nu mai are legitimitate, oamenii renunţă să mai facă eforturi
pentru realizarea unor idealuri morale, politicienii pun capăt utopiilor, iar
idealiştii devin pragmatici; predomină individualismul nediluat şi dorinţa de
viaţă bună87î.
Perspectiva postmodemă, în etică, respinge principiul, norma, criteriul
moral, nu recunoaşte posibilitatea elaborării unei etici unitare,
atotcuprinzătoare, care să fie concepută şi introdusă în comportamentul
omului, refuză impunerea unui cod moral, obligatoriu de respectat şi de
acceptat de către toate fiinţele umane raţionale, nu acceptă frânarea
pasiunilor umane, în scopul reglării «civilizate» a relaţiilor umane.
Gândirea etică modernă şi practica ei sunt învinuite de a fi presupus că
oamenii, liberi fiind, trebuiau împiedicaţi să-şi folosească libertatea în

s12 David Lyon. op. cil., pp. 97, 98, 103.

873 Zygmum Oauman, Etica postmodemă. Timişoara, Editura Amarcord, 2000, p. 6.

818 ibidcni,
873 ibidem, p. 6-7.

494
scopuri rele, prin reguli morale, legi, forme de constrângere, care să instituie
ordinea, să controleze haosul, să stăpânească impulsurile rele, „nefericite”.
Expunerea actorilor sociali la presiuni interne, de conştiinţă, sau externe,
trebuia, spun postmodemii, să-i descurajeze, să-i convingă „că nu merită să
faci ceva rău”.
Este evident că învinuirea priveşte teze de principiu, care au marcat
victoria omului asupra sa însuşi, asupra animalităţii sale, reprezentată de
impulsurile care ameninţau coabitarea umană, că postmodemismul reduc la
minim morala, desconsideră rolul codurilor morale, al educaţiei în
modelarea fiinţei umane pe drumul progresului şi al civilizaţiei.
Am văzut că, deşi respinge ideea de fundament în ştiinţă, în filosofie şi
în legislatură, pretinzându-se antifundaţionalisl, concepţia etică postmodemă
se fundează pe o psihologie a rolului inslinctelor, a! impulsurilor şi al
iraiionaluliii. In acelaşi timp, nu trebuie ignorat nici faptul că impulsurile
morale pozitive deschid individul spre social, sunt o sursă pentru realizarea
sociabilităţii, a devotamentului pentru «celălalt», fapt exploatat, din plm, de
postmodemişti în relaţia eului cu semenul său.
Libertatea de opţiune, în vremuri de nesiguranţă, ca cele actuale,
determină neîncrederea oamenilor în autorităţi. „Până la unnă, afinnă
Zygmunt Bauman, nu ne încredem în nicio autoritate, cel puţin nu avem
încredere deplină în niciuna şi nu pentru mult timp; putem fi doar suspicioşi
în privinţa oricărei pretenţii de infailibilitate. Acesta este aspectul practic cel
mai grav şi cel mai important a ceea ce e descris în mod Justificat drept
«criza morală postmodemă»”876.
O altă notă esenţială a postmodemismului este lipsa de autoritate a
legii. Ori, într-o societate în care legea nu contează, nu mai are valoare, se
instalează anomia haosul, căci a lipsi de respect o lege înseamnă a o goli de
valoarea sa.
Se ştie că, în condiţii democratice, conducerea socială este mai dificilă
decât în dictatură. Mai mult, creşterea gradului de cultură, o reflexivitate
sporită a cetăţenilor, dintre care mulţi au circulat în spaţii geografice, cu
legislaţie şi ordine socială aşezate de-a lungul timpului, fac ca aceştia să fie
mai greu guvemabili, în orice ţară, dar, cu deosebire, în una în care este o
inflaţie de legi care se contrazic şi care sunt încălcate, uneori, chiar de către
guvernanţi.
Referindu-se la cultură, teoreticianul M. Waters afimia că „globalizarea
poate fi concepută ca un aspect al «culturalizării» progresive a vieţii

t’ Zygmunl Bauman, op. cil. p. 26.

495
sociale”877, afirmaţie dificil de admis, în întregime, dar la fel de dificil de
respins. Globalizarea şi postmodemismul au determinat mutaţii esenţiale in
cultură şi valori, au dus la procese de diferenţiere şi omogenizare, au
pluralizat lumea, recunoscând valoarea nişelor culturale. Sporind
schimburile şi consumul de valori culturale, materiale şi simbolice («global
consumer culture»), ele au condus la relativizarea valorilor, examinate
pentru a fi reasertate, în confruntarea cu alternativele care le ameninţă sau cu
absorbţia unor elemente provenind din alte culturi.
Specific posmodemismului este faptul că, într-o mare parte a producţiei
culturale, predomină aparenta, suprafaţa fenomenelor, fixarea inslanianee
pe lucruri efemere, pe aspectele trecătoare ale vieţii, accentul se pune pe
evenimente, spectacole, întâmplări şi pe imagini mediatice, ternul
caracterizând personaje şi peisaje.
întrucât capitulează în faţa comerţului şi a pieţii, observa Daniel Bell,
menţionat de Harvey, iniţiativa creativă a postmodemismului este a unei
mulţimi de lucrători aparţinând industriei media, dar şi filmului, teatrului,
universităţilor, editurilor, publicităţii, comunicării. Ei sunt cei care
„procesează şi influenţează receptarea unor produse culturale serioase şi care
produc materiale culturale pentru o largă audienţă a culturii de masă”878.
Chiar dacă - trebuie să recunoaştem - în felul acesta, «cultura de vârf» se
apropie de cultura populară, gusturile se democratizează, adăugăm că, atunci
când ratingul şi profitul sunt prioritare, în activitatea unor televiziuni, a unor
publicaţii, producţia culturală rămâne datoare valorii autentice, respectiv
calităţii, bunului gust, decenţei, elevaţiei spirituale.
Ce se întâmplă cu valorile, cu credinţa şi religiile tradiţionale? Se
schimbă registrul valoric, în lume, valorile intră în criză, îşi pierd coerenţa,
continuitatea, se produce o răsturnare: valori, cândva, marginale devin
centrale şi valori centrale devin neglijate, periferice.
Tendinţele de globalizare şi modernizare ameninţă religiile
universaliste budismul, creştinismul, confucianismul, islamismul,
hinduismul, religii „înalt universalizatoare”, care „au oferit aderenţilor un
set de valori şi credinţe exclusiviste şi generalizatoare care au stat deasupra
statului şi economiei”879, observă acelaşi M. Waters. în noul context,
credinţele se diluează, iar religiile tradiţionale, supuse, abuziv, secularizării
devin, adesea, un produs comercial, „articol de consum frumos împachetat”.
La rândul lor, alte fenomene ca mişcarea unor mari populaţii, migraţia,
emigraţia, imigraţia şi stabilirea în ţări străine a oamenilor, a grupurilor

1 Malcoim Watcia, GhbuHzation, London and New York, Roullcdgc, 1996, p. 129.
^ Oavid Man'cy, op. cil. p.66-67.
9 Malcoim Walcrs, op. cil. p. 125.

496
umane, numite «neolriburi», impunând adoptarea de valori ale noii sau
noilor rezidenţe, adaptarea la ele, schimbul valoric, sunt însoţite de o
relativizare a propriilor valori naţionale ale acestora. Aici, nu trebuie omis
nici aspectul pozitiv, care constă în faptul că diversitatea valorilor, la care
individul este obligat să adere, îi îmbogăţeşte existenţa.

Aspecte româneşti ale crizei valorilor contemporane

In ţara noastră, criza valorilor proprie globalizării, regionalizării şi

curentului postmodemist s-a împletit cu procesele ce au unnat evenimentelor
din 1989 şi îndelungatei perioade de tranziţie de la socialism la capitalism.
Pentru teoreticianul moralei şi nu numai pentru el, negarea fără discernământ
a tuturor valorilor socialismului, imediat după 1989, contrazice principiul
fundamental al continuităţii. Mai mult, teoreticienii ideii de solidaritate
subliniază nu numai solidaritatea valorilor, dar, recunosc, de asemenea,
solidaritatea epocilor istorice, dincolo de deosebirile dintre ele.
Integraţi, mai mult sau mai puţin, în procesele mondiale, ne-am aliniat
destul de rapid la tendinţele culturale şi morale ale vremii, astfel că, la o
privire critică asupra culturii şi moralei, vom constata profunde răsturnări
valorice, în care predomină trăsături negative ale postmodemismului
precum: confuzia valorilor, accentul pe fapte întâmplătoare, insistenţa pe
suprafaţa, pe aparenţa şi pe caracterul efemer al evenimentelor, pe falsele
valori. Relaţiile cu lumea, prin media sau/şi călătorii, împrumutul din afară
al unor formale de emisiuni, spectacole tv., radio, intemetul, au lărgit aria
ofertelor culturale, fără ca ele să conţină şi veritabile criterii valorice.
Specificul tranziţiei a constat în faptul că decăderea valorilor s-a produs
pe fondul unei complexe crize, totodată, socială, economică, politică şi
culturală. Furia anticomunismului avea să fie însoţită de păguboase
distrugeri materiale, precum cele din agricultura cooperativizată, de
dezindustrializare, de aruncarea în aer a întregii economii, privatizată
fraudulos sau vândută ieftin, contra comision. De această situaţie se fac
vinovate toate partidele politice care au guvernat ţara, fără grija de a apăra
interesul naţional, munca şi acumularea de o Jumătate de secol ale poporului.
Criza economică şi politică are consecinţe grave în cultură. Aici, a
crescut analfabetismul, a scăzut nivelul învăţământului, subfmanţarea
şcolilor şi a bugetului pentru salariile cadrelor didactice, împingându-le pe
acestea la greve, prin care sunt grav afectate calitatea procesului didactic şi
pregătirea elevilor, se citeşte tot mai puţin. Editarea unor colecţii, cu cărţi de
cultură, artă, literatură etc., asociate unor publicaţii, este o iniţiativă
lăudabilă care îmbogăţeşte multe biblioteci personale, stimulând lectura.

497
 în rândul tinerilor, şomajul este ridicat. Cei mai mulţi dintre ei sunt
lipsiţi de un ideal, au o pregătire mediocră, dar vor să ocupe posturi înalte,
fără efort sporit, alţii vor să devină vedete, fără muncă, în sport, tv., muzică.
Aceia, cu performanţă în calificări înalte, în universităţile occidentale, pe
banii stalului român, reveniţi în ţară, nu-şi găsesc loc de muncă pentru că, la
angajări, nu funcţionează criteriul competenţei, ci relaţiile (de partid, cu
deosebire), nepotismul etc..
Revalorizarea proprietăţii private a readus în prim planul valorilor
individualismul, cursa acumulării de valori materiale şi capitaluri, unele,
aflate în top 100, 300, care sunt greu de justificai, de către toţi, prin
inteligenţă şi muncă cinstită, în scurtul răstimp de douăzeci de ani, dar nici
impusă explicaţia provenienţei lor. Politicieni incompetenţi, corupţi, înfrăţiţi
în tranzacţii iranspartinice, lipsiţi de simţ patriotic, politici eronate sau
rezultat al implementării, în genunchi, a unor indicaţii din afară (UE, FMI
etc), au transformat România în ţară de asistaţi (40%, susţin statisticile).
Existenţa trăită la limita supravieţuirii aruncă valorile în derizoriu.
Cinstea, în general, viaţa trăită din muncă cinstită, au trecut pe un plan
marginal pentru mulţi semeni a căror bogăţie sfidează majoritatea populaţiei.
Proliferează egoismul, cu deviza „fiecare pentru sine şi nimeni pentru toţi”,
solidaritatea este tot mai mult o floare rară, grija guvernanţilor pentru
propriile conturi şi averi, lăsând loc tot mai puţin solidarităţii cu cei mulţi,
grijii pentru celălalt.
în contextul globalizării, într-o primă perioadă, criza culturii s-a
manifestat în minimalizarea şi ignorarea valorilor culturii naţionale, în
supralicitarea valorilor venite din Occident şi în cosmopolitism. Au fost
evidente ostilitatea faţă de limba română, faţă de istoria naţională, ca şi acel
radicalism doctrinar antiromănesc. Deschiderea în afară a însemnat şi
înseamnă, încă, împrumuturi „fără frontiere”, imitaţia, „forma fără fond”,
care se substituie efortului creator. Astfel, universul televizual şi auditiv a
fost inundat de kitsch, vulgaritate, indecenţă, de asemenea, sunt piese de
teatru, spectacole, care încurajează excesele erotice, hedonismul, „prinde
clipa”, nestatornicia sentimentelor.
Tabloide, emisiuni radio, tv., un fel de „bârfi naţională”, scandaluri
publice, dezvăluiri de intimităţi sau scandaluri, asocieri şi despărţiri de
cupluri, altădată păstrate în cerc restrâns sau în „seiful” sufletului, sunt
prezente în ziare, pe ecranele tv., creând, deja, un public care le aşteaptă,
inclusiv bătrâni. în prea multe producţii ale culturii de azi, ruşinea, decenţa
şi bunul simţ sunt considerate ca fiind depăşite. Toate acestea afectează,
profund, fibra spirituală, fondul moral al populaţiei.

498
 Presa scrisă şi vizuală balansează între a informa corect şi a aduce
beneficii trustului, manipularea fiind prezentă în „repertoriul” ei. In cursa,
adesea acerbă pentni audienţă, nu de puţine ori, ziarele, programele de ştiri,
exagerează datele unor evenimente, fenomene, induc panică sau,
diversionist, abat atenţia de la probleme esenţiale ale momentului.
La ignorarea valorilor naţionale, a apărut, însă, şi reacţia sub forma
accentuării, conservării şi promovării însemnătăţii lor pentru istoria culturii
româneşti, a identităţii noastre naţionale. In acest sens, sunt puse în valoare
literatura, filmul, teatrul, folclorul, obiceiurile şi tradiţiile naţionale,
sărbătorile, evenimentele, personalităţile culturii, care au marcat istoria
noastră naţională şi culturală. Dar, ceea ce s-a făcut şi se face este încă puţin
faţă de lava de „noutăţi” pe care a adus-o perioada postdecembristă.
Au fost respinse valori autentice, sub pretextul că sunt comuniste sau
ale unor „colaboraţionişti” cu socialismul, pierzându-se repere de apreciere.
S-a procedat ia etichetări nedrepte, la catalogări înguste, prea rigide ale unor
opere de valoare şi ale creatorilor lor. Au fost eludate straturi de profunzime,
prezente în creaţii ce au învins timpul, cu efectul apariţiei confuziilor şi
disarmoniilor din orizontul culturii.
Atributele de „celebru”, de „vip”, de vedetă, conferite prea generos
unor persoane oarecare, mediocre din punct de vedere spiritual sau chiar
ignorante, unele remarcându-se prin subvaloare sau nonvaloare, sau doar
prin citirea după prompter, nu pot crea decât confuzii în ordinea culmrii, a
valorilor reale. Bunăoară, cum pot fi alăturate celebritatea lui George Enescu
şi „celebritatea” manelistului Adrian-Copilul Minune?
Asemenea atribuiri de calităţi nemeritate diluează prestigiul valorilor
autentice. Ele sunt posibile în cadrul culturii masificate, produsă industrial şi
difuzată masiv pentru consum, prin telmici infonnaţionalc speciale, care se
adresează unor gupuri tot mai diferite. Radioul, televiziunea, intemetul,
presa, invadează totul; ecranul, monitorul calculatorului, hârtia, sunt pline de
mesaje vizuale, auditive, scrise, cu imagini şi cuvinte diferite pe principiul
comercial al pieţei, deci, al profitului, ceea ce nu garantează calitatea lor
valorică.
Cultura clasică, asimilată prin studiu sistematic, în şcoală, învăţământ
de specialitate, prin exerciţiul reflexiei, modelează subiectivitatea umană în
sensul valorilor cunoaşterii, ale sensibilităţii şi ale moralei. Spre deosebire
de aceasta, cultura de masă rămâne la un nivel superficial al cunoaşterii,
marchează sensibilitatea cu accentul pe facil, pe trecător şi divertisment,
adesea, sponsorizai, cu texte vulgare, interpretate de amatori cu public plătii
să aplaude.

499
 încercarea de a recomanda directorilor din diferite domenii ale culturii
de masă necesitatea ca producţiile lor să aibă şi o valoare educativă, morală,
pentru publicul căruia se adresează, întâmpină, dacă nu o rezistenţă deschisă,
cel puţin diverse motivaţii, iar solicitantul acestor cerinţe culturale este
considerat de mulţi dintre ei, învechit sau chiar nostalgic al socialismului.
Limitarea confuziei valorilor impune o îmbinare mai echilibrată între
predominanţa imaginii şi lectură, între galaxia imaginii, galaxia Gutenberg şi
galaxia intemetului.
Reducerea culturii unui individ la film, ziar, revistă, spectacol, nu-1
defineşte pe acesta ca om cult. Cultura de masă nu ajunge la valorile
profunde, nu solicită efortul, reflecţia personală, meditaţia cu argumente şi
contraargumente. în cultura de masă, binele şi răul, pozitivul şi negativul
sunt amalgamate, iar răul şi negativul pot fi astfel prezentate încât să apară
mai „luminoase” decât opusele lor, prostia, necinstea, vulgaritatea părând a
fi demne de urmat. In multe televiziuni, abundă emisiunile fără cotă
valorică, filme violente, jurnale cu crime şi infracţiuni, care par a „instrui”
audienţa, dovadă numărul mare de crime, violuri, abuzuri, despre care aflăm
zilnic.
Atunci când, în spectacole şi filme, in publicaţii şi emisiuni, se
urmăreşte, preponderent, distracţia, aceasta este adesea, de un umor chinuit,
cu glume proaste, într-un limbaj suburban, vulgar, cu justificarea că aceste
sunt cerute de public, de fapt, un public cu un orizont cultural deficitar,
format şi rezultat al unor astfel de realizări numite „culturale”. La rigoare,
acestă situaţie este elocventă pentru producerea unei substituţii nepennise, a
unor surogate, prin care culturii reale îi iau locul produse nestructurate de
criterii estetice şi morale, în esenţă, produse pentru consum imediat,
denaturate, fără rezonanţă intelectuală şi sufletească.
Consumul cultural subvaloric continuu, de dragul consumului, fără
răgazul meditaţiei, care să distingă esteticul de inestetic, valoarea de
nonvaloarc, accentul pe comicul facil, pe derizoriu, aplauzele la comandă,
infantilizează pe adulţi şi împiedică pe tineri să se maturizeze. Toate acestea,
cumulate, ruinează temeiurile culturii autentice şi pe acelea ale alcătuirii
personalităţii, ne-au aliniat, mai repede decât ne aşteptam, acelor tendinţe
posmodeme ale lumii de azi.
Consecinţele negative ale acestei stări de lucruri, in realitate, aspecte ale
crizei culturii şi crizei valorilor, se regăsesc, pe plan social, în confruntarea
cotidiană a oamenilor cu un comportament tot mai agresiv al unora dintre
semenii lor, cu indiferenţa şi insensibilitatea, sporite, la actele de violenţă
din proximitatea lor. Este deosebit de gravă proliferarea violenţei la tineri, în
şcoli, chiar la copiii mici, care se „inspiră” din filmele ce le sunt dedicate.

500
 Valorile morale sunt în cădere liberă. Idealul nu mai hrăneşte tânăra
generaţie, mai degrabă dezidealizată. noţiunile de sacrificiu pentru o cauză,
de datorie par a fi uitate. Principiul, regula morală, au tot mai puţină
audienţă în viaţa eontemporanilor noştri, iar invocarea lor este suspectată de
nostalgii privind trecutul. Libertatea de expresie, piaţa, concurenţa din mass-
media, nu servesc calitatea actelor culturale. Aservite profitului patronilor
sau sponsorilor, acestea din urmă, adesea, greu pot fi numite „bunuri
culturale”, dată fiind lipsa responsabilităţii sociale, a rolului lor educativ.
Respingând ca nemodem, inactual, un asemenea rol, programele mjloacelor
de comunicaţie, de divertisment, lasă loc contraculturii, antimodelelor
morale şi neprofesionalismului; „new age”-ul, care a debutat cu decenii în
urmă, în Occident, deslructurează, în stil postmodem, stilul de viaţă al
semenilor noştri.
înţeleasă fără limite, libertatea a alterat şi a tensionat relaţiile
interumane, a dus la lipsa respectului, la proliferarea laxismului moral.
Lipsa de educaţie, dezinteresul pentru cultură se constată în comportamentul
şi în limbajul cotidian. Limba s-a ţigănizat, s-a degradat, putându-se auzi, la
tot pasul, proferatorii de mizerii vocale. Ea a devenit de nerecunoscut,
bunăoară, pentru conaţionalii noştri, plecaţi de mult şi reveniţi, ocazional sau
definitiv, în ţară.
Febra consumului nu ne-a ocolit nici pe noi, cel puţin într-o perioadă de
oarecare reviriment economic. După ani de lipsuri materiale, din ultimii ani
ai socialismului, un individualism nediluat se întâlneşte, la români, cu o
dorinţă îndreptăţită de viaţă bună, care se manifestă, la cei din pătura
mijlocie, prin dorinţa unui consum de bunuri, uneori exagerat. Mai recent,
acest consum a fost limitat doar de criza economică pe care o traversăm.
O politică dezastruoasă, în dispreţul celor mulţi, a eclipsat, cum am
arătat, încrederea în autorităţi, într-o perioadă în care solidarizarea întregii
societăţi ar fi contribuit la ieşirea din criza economică şi socială. Deşi lupta
împotriva corupţiei a fost promisiune electorală, aceasta, flagel al societăţii
noastre, continuă să domine la toate palierele, de sus în jos, distorsionănd
sensul valorilor morale.
în domeniul juridic, posmiodeniismul, caracterizat de lipsa de autoritate
a legii, la noi, s-a întâlnit cu deficienţe ale perioadei de tranziţie. Inflaţiei de
legi, numeroaselor ordonanţe de urgenţă, care se substituie legilor, nu de
puţine ori, contradictorii, li se adaugă, cu efecte negative, aplicarea
inechitabilă a legilor, evidenţiind nu numai faptul că la vini, la infracţiuni
egale se dau pedepse inegale, legile nefiind, deci, aceleaşi pentru toţi, dar şi
faptul că astfel este pusă în discuţie, totodată, calitatea morală a unora dintre
membrii contului judecătoresc.

501
 Cum arată omul postmodem, globalizat? Este un individ care îşi
descoperă viaţa fragmentată între multiple scopuri şi funcţii, greu de corelat
ca angajat, cu familie, cu obligaţii cetăţeneşti, politice, cu nevoi de a se
recrea, de timp liber etc., de unde şi o doză de superficialitate. Ce se
întâmplă cu identitatea lui, se mai caută pe sine? Lupta pentru existenţă, care
îi răpeşte sentimentele, ambiţiile, îi minează dorinţa căutării de sine, puţine
lucruri îl mai mişcă, la modul serios.
Moment crucial, expresie a crizei mondiale contemporane, criza
valorilor, după ce şi-a consumat faza nihilistă de contestare, poate deschide
lumea spre o altă perspectivă, în care moştenirea valorică să se îmbogăţească
cu valori noi, deosebite, proprii unui alt tip de alcătuire socială.
Criza valorilor, componentă a crizei culturii, nu trebuie exagerată,
diabolizală, ea fiind, totodată, solul pe care pot apare şi apar idei, valori,
concepţii noi, dar ea trebuie recunoscută, asumată şi administrată. Aceasta
înseamnă că devine deosebit de importantă decelarea elementelor noi, care
devin purtătoare de sensuri inedite ale umanului sau care facilitează
conservarea valorilor autentice. Bunăoară, predilecţia postmodemismului
pentru particular şi diferenţă, trebuie să faciliteze dreptul şi obligaţia la
apărarea valorilor naţionale, grav afectate de amalgamul ameninţător al
vremurilor contemporane.
Pentru limitarea confuziei valorilor, a proliferării falselor valori şi a
nonvalorilor, administrarea crizei valorilor ar trebui să însemne restrângerea
diletantismului, a falsului estetism şi a falsei străluciri din cultura de masă,
care au cucerit modul de viaţă, universul moral al unei populaţii sărace,
lipsite de speranţă şi de posibilitatea de a se apăra de zgura anticulturii; ar
trebui să asigure creşterea nivelului de cunoaştere, accentuarea spiritului
critic şi creator, ca şi un spaţiu mai redus licenţelor de moravuri, care au
înăbuşit valorile autentice.
■ Caracterizat de către Bauman ca „moralitate /ară cod etic”,
postmodemismul, în această formulare şocantă, vrea să exprime faptul că
civilizaţia contemporană, aflată într-o acută criză a valorilor, nu mai aşteaptă
înţelepciunea legislatorilor şi perspicacitatea filosofilor pentru a se elibera de
contradicţiile proprii moralei, de nesiguranţa deciziilor. „Filosofii nu pot
concepe morala «Iară principii», fără bază, dar, totuşi, trebuie să trăim într-o
astfel de lume şi societate şi demonstrăm că putem trăi”"80, afirmă
teoreticianul.
Oare chiar aşa este? Oare chiar demonstrăm că putem trăi fără morală,
fără valorile morale care au prezidat la naşterea şi dezvoltarea civilizaţiei

0 David Harvcy. op. cit., p. 38.

502
umane până la cea contemporană? Că putem admite instalarea anormalului
ca normal, a nonvalorilor în locul valorilor, ca superficialitatea să devină
reflex şi să se vorbească prea mult despre plăcere? O asemenea viziune este,
înir-adevăr, de sfârşit al unei lumi, aşa cum o ştim. Dar să nu disperăm; nu
toate vizimiile se împlinesc, iar una ca aceasta are şanse mai puţine, pentru
că, dincolo de mişcări, de schimbări, chiar de răsturnări, reale sau aparente,
istoria ca atare, istoria moralei şi istoria ideilor confinnă, în cele din unnă,
legea continuităţii.
Presupunând că trăsături ale postmodemismului şi ale poslmodemităţii
caracterizează o parte a membrilor societăţii contemporane, aiurea şi la noi,
este la fel de întemeiat să afirmăm că reacţiile la exagerările acestuia arată că
ou toţi oamenii acceptă şi se angajează pe calea vieţii fără principii, că
există, încă, la majoritatea acestora, la majoritatea popoarelor, nevoia de
valori, de nonne şi de principii morale, atât în lume cât şi în spaţii regionale,
naţionale şi locale.
Ca dovadă, sunt voci care anunţă o altă „ordine de zi morală”, anume
apariţia unui „Main stream”, în cultura globalizării şi a modernismului, cu
rolul de reechilibrare a valorilor, a direcţiilor culturii şi ale vieţii sociale. In
acest sens, sistemele evaluative ale viitorului ar unna să aibă în vedere,
prioritar, valori ca respectul oricărei vieţi, prioritatea binelui comun,
responsabilitatea, egalitatea şi grija necondiţionate. O umanitate buimacă,
asemenea celei de astăzi, impune nevoia unei „alfabetizări”, care sa accepte
şi să respecte aceste valori.
* *
In contemporary civilization, Ihe crisis of values unfolds on the
fundamentals of the globalizalion and „poslmodemism”. What is the crisis
of values? It is a process in which hierarchy of values upsels, the social
anomie grows up, aulhentic values fall down and are confused and mixed
with false values. In Romanian transitioii, values belonging our morality,
like Work, honesty, care, respect, solidariiy, often, have been ncglected and
even rejected to prevail the individualism, egoism, indiference, the race for
aceumulation of goods, low level of culture and lack of models. But, slowly,
real values are promoted, loo. Conceming postmodemily, we, quickly, line-
up: so, we celebrate the moment, the surface of things, the fragment and
discontinuity, the distance of duty and moral nile, the distnist. Tv., mass
media are invated of kitsch, indecency, rudeness; they create false needs,
styles of life, careers and celebrity. Obviousiy, we live ”the end of the worid
as WC know it”. Our crisis of values needs to be recognised, assiniwd and
adininisiered.

503
 DIFERENŢA DINTRE INCITAREA LA URA ŞI
INVITAREA LA DIVERSITATE CULTURALĂ

(Studiu comparativ intercultural Roraâno-Canadian

privind relaţiile interetnice)

Dr. Maria Cobianu-Băcanu- Bucureşti

Având ocazia să stau în două perioade circa 7 luni în Canada, în

oraşul Victoria, capitala administrativă a provinciei British Columbia, oraş
situat în sudul Insulei Vancouver pe Coasta de Vest a Canadei, am putut să-
mi dau mai bine seama de valenţele umane ale contactului dintre culturi, dar
şi de drama noastră, a românilor, de a avea în inima ţării minoritatea
maghiară, atât de agresivă şi nemăsurată în proiectele sale, în raport cu
actuala realitate istorică, exigenţele şi aşteptările secolului 21. întâmplarea a
făcut să fiu în Victoria inclusiv în săptămâna de foc în care Forumul Civic al
Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş adresa APELUL prin care chema
pe românii din aceste judeţe să lase, pentru o zi, grijile acasă şi să vină la
Topliţa, sâmbătă 20 martie 2010, pentru a-şi alătura glasurile spre a le spune
diriguitorilor ţării. Preşedinte, Parlamentari şi Guvernanţi, că în judeţele de
mai sus, cei peste 400.000 de români, urmaşi ai celor care, secole de-a
rândul au înfhintat cele mai crâncene mijloace de maghiarizare şi desfiinţare
ca etnie, sunt, în continuare, supuşi unui drastic proces de enclavizare şi de
pierdere a identităţii naţionale.
Prin acţiunile anticonstituţionale şi antiromâneşti ale liderilor politici
şi civici maghiari, care vizează şi visează la înfăptuirea autonomiei aşa-
zisului „Ţinut secuiesc” pe criterii etnice, ei vor să realizeze, în fapt, o
autonomie cu toate „ingredientele” specifice unui ministat maghiar în centrul
ţării, ceea ce ar conduce la destrămarea teritorială, economică, socială şi
etno-culturală a Statului Român. Apelul solicită celorlalte instituţii
importante ale statului şi întregii societăţi româneşti, Patriarhiei, Academiei
Române, mass-media, societăţii civile, să ia o atitudine deschisă, publică şi
fără echivoc faţă de acţiunile iredentiste, revizioniste şi secesioniste
maghiare, care atentează făţiş la suveranitatea şi unitatea statului şi a naţiunii
române.
în opinia mea, actuala coaliţie guvernamentală (PDL-UDMR -
Independenţii), în numele menţinerii Ia putere, nu constituie o garanţie că va
apăra interesele românilor numeric minoritari din zonă şi integritatea naţiunii

504
române. Dovadă, însăşi recenta adoptare, tacită, de către Senatul României,
prin absenţa opoziţiei, a legii promovate de UDMR cu privire la
regionalizarea României, prin care se urmăreşte re-înfiinţarea vechii Regiuni
Autonome Maghiare, mai extinse şi mai puternice, din perspectivă
economică şi socială decât cea precedentă; re-punerea în dezbatere a Legii
privind statutul minorităţilor naţionale, ca bază pentru obţinerea autonomiei
teritoriale pe criterii etnice; lipsa de reacţie a parlamentarilor faţă de
presiunea şi graba exercitată de liderii maghiari privind proclamarea limbii
maghiare ca limbă oficială în aşa-zisul „Ţinut secuiesc” şi, apoi, în întreaga
Transilvanie; precum şi continuarea acţiunilor de discriminare şi
deznaţionalizare a românilor din Arcul Carpatic.
Toate aceste posibile „reuşite” ale maghiarilor sunt tot atâtea motive
de profundă îngrijorare pentru întreaga fiinţă naţională a românilor, mai ales,
dacă avem în vedere că maghiarii deţin acum cea mai largă reţea de
reprezentanţi în toate instituţiile şi ungherele Statului Român şi le este uşor
şi simplu să o pună în mişcare, după principiile lor, militare şi paramilitare,
utilizate în momentele de răscruce ale istoriei noastre negre.
Intr-o altă ordine de idei, punând sub lupă loialitatea şi respectul faţă
de ţara în care trăiesc şi care îi trimite ca reprezentanţi, trebuie menţionate şi
demersurile liderilor maghiari de a interveni la organismele Uniunii
Europene, pentru a-i impune României cerinţele de autonomie. în acest sens,
la Marea Adunare a Autoguvernărilor din Ţinutul Secuiesc, din 12 martie
2010, de la Sfântu Gheorghe, s-a adoptat hotărârea în care se solicită ca
limba maghiară să devină limbă oficială în Ţinutul Secuiesc, iar statului
acesteia să fie identic cu ccl al limbii oficiale a statului. Delegaţii au hotărât
că se vor adresa Parlamentului României cu rugămintea de a fi stipulat în
lege statutul autonom al regiunii Ţinutul secuiesc. în acelaşi timp, vor adresa
o cerere şi Adunării Generale Parlamentare a Consiliului Europei solicitând
desemnarea unui raportor pentru evaluarea situaţiei generale a comunităţii
naţionale secuieşti, autohtone, din Ţinutul Secuiesc de identitate maghiară,
ce trăieşte în bloc şi analizarea cerinţelor de amonomie. Printre altele,
aceştia ar dori ca forumul european să adopte o hotărâre cu privire la
autonomia Ţinutului Secuiesc, să fonnuleze o recomandare pentru România,
să se ocupe în mod meritoriu cu dorinţa clară a celor din Ţinutul Secuiesc881.
Dacă la cele de mai sus adăugăm şi „aportul” substanţial al presei
maghiare din Covasna şi Harghita, întreţinut pennanent, pentru a îndoctrina
şi orienta populaţia maghiară la şovinism şi sentimente antiromâneşti, avem
în faţă un tablou şi mai întregit al relaţiilor inlereinice româno-inaghiare.

„tlargila Nepe" (Coiidian), Harghita, ar. 51, din 15 manie 2010.

505
promovate de liderii maghiari. Studiul pe această temă, realizat de dr. loan
Lăcătuşii, utilizând documentele maghiare, este relevant. „Liderii maghiari,
afirmă el, radicali şi moderaţi, deopotrivă, practică în egală măsură
discursuri hiperelnicizate, cu mesaj revizionist şi secesionist, prin care
promovează o politică identitară periculoasă, ce îndeamnă făţiş la luptă
armată, la acţiuni de stradă violente pentru obţinerea autonomiei teritoriale
pe criteriul etnic. în timp ce românii promovează prin organizaţiile civice şi
presă ideea unui climat de înţelegere şi cooperare reciprocă, presa maghiară
nu conteneşte cu batjocorirea românilor că au exercitat şi exercită «cea mai
sălbatică politică de deznaţionalizare din Europa», incitând, în consecinţă, ia
intoleranţă, violenţe, acţiuni ce amână pe termen lung realizarea unui climat
normal de convieţuire umană”M2.
în raport cu această stare de lucruri, merită să relevăm cum trăiesc şi
se înţeleg canadienii şi minorităţile etnice sau imigranţii din Canada, un stat
cu democraţie reală, temeinic instituită, în care climatul social, politic,
inspiră stabilitate, ordine şi tendinţa de a realiza pacea socială în consens cu
opţiunile alegătorilor, inclusiv, în perioada de criză, cum este cea pe care o
traversăm toţi.
Aici, ca „minoritar” sau imigrant, nou-sosit, de câţiva ani, de câteva
decenii sau ia a doua generaţie, nu simţi presiunea greu suportabilă a
majoritarilor băştinaşi. Dimpotrivă, în general, imigrantul este tratai cu
respect, bunăvoinţă şi politeţe de către instituţiile statului şi funcţionarii lui.
în oraşul Victoria, în care am trăit, zâmbetul este la el acasă, pe stradă, în
magazine sau pe potecile din pădure, când mergi la hiking (plimbare), fără
nicio grijă de a 11 agresat de cineva. Oamenii se comportă civilizat, manierat,
sunt deschişi la a afla lucruri noi de la cei cu care intră în contact. Evită
tensiunea sau impoliteţea.
■ Victoria este un oraş cu o multitudine de minorităţi (un adevărat
«melling pot»), care trăiesc, muncesc, se înţeleg, se ajută la nevoie, în
calitate de oameni, pur şi simplu. Străzile, bine întreţinute şi curate, oferă un
peisaj uman foarte divers şi fiecare grup etnic sau individ se consideră parte
integrantă a acestei diversităţi umane, confirmând, astfel, leza antropologică,
potrivii căreia frumuseţea lumii constă tocmai în diversitatea ei.
Victoria, fondată în 1843 de Hudson’s Bay Company, este o renumită
reşedinţă pentru cei ce vor să se relaxeze, dar şi un recunoscut Centru
Universitar în care se simte spiritul tinereţii, al celor veniţi de pe întreg

“KJ Dr. loan Lăcâluşu, Românii in mass-inedio maghiară din Harghita şi Covasna, voi. II,
(2006-2009), Sr.Ghcorghc - Jud. Covasna, Editura Eurocarpalica, 2009, p. lO-II.

506
globul, cu entuziasmul şi hotărârea, specifice vârstei, să studieze Ia
Universitatea ce-i poartă numele: Universitatea Victoria.
Robin Ward, un Vancouver-ean artist, scriitor şi critic în arhitectură,
spune că „Victoria este cunoscută şi admirată, deopotrivă, de mulţi vizitatori
străini şi localnici, pentru şannul ei de lume veche şi pentru aşezarea ei într-
un mediu natural idilic: lângă ocean, cu ape adăpostite, cu parcuri şi grădini
verzi, imagini de munţi, acoperiţi cu zăpadă. Ia orizont...Este un centru de
studii şi de recreere, cu un întârziat şi, cumva excentric, aer britanic. Dar
ceea ce distinge Victoria de multe alte oraşe coloniale sunt clădirile sale.
Arhitectura Victoriei din secolul al XlX-lea - cea mai coezivă şi bine
conservată - defineşte oraşul”883.
Locuitorii Victoriei sunt mândri de istoria şi de oraşul lor, ce păstrează
„ecourile Imperiului Britanic”, de conducătorii ei, precum James Douglas,
care a guvernat colonia „cu mănuşi de catifea şi cu mâini de fier”. Greater
Victoria are un aer imperial, nobil, care s-a păstrat până în zilele noastre în
impunătoarea arhitectură, în comportamentul locuitorilor, ca şi în mitul
Victoriei „ca o grădină imperială a Edenului”.
Aici, unde Ia tot pasul te poţi întâlni cu o persoană cu chip sau culoare
diferite, nu există tensiuni sau conflicte interetnice, ci, cel mult, neîmpliniri,
unele mentalităţi, prejudecăţi generatoare de insatisfacţii, ca în orice
comunitate umană. Altfel, aşa cum îmi spuneau înşişi românii stabiliţi aici,
„Dacă fiecare îşi vede de Job-ul său, respectă regulile, legile statului şi
drapelul naţional, (vizibil la fereastra multor case), îşi plăteşte la timp
obligaţiile, taxele şi impozitele, atunci trăieşte în pace şi în înţelegere cu
ceilalţi”.
Presa este un vigilent „watch dog” de corectare a eventualelor
nereguli, deficienţe, inerente în orice societate modernă, complexă,
multietnică şi multiculturală. In continuare, vom reda şi comenta,
concomitent, idei din ziarul local Saanich News. în acesta, la pagina cu
editorialul şi rubrica „Punctul nostru de vedere”, autorii Kevin Laird şi Jim
Zeeben, în articolul, Look heyond skin coloiir (Priveşte dincolo de culoarea
pielii), îşi exprimă surprinderea privind interesul statisticilor pentru
caracteristicile etnice desemnate prin culoarea pielii şi promovează ideea ca
oamenii să fie priviţi dincolo de acestea. Ştirea că numărul oamenilor
aparţinând minorităţilor vizibile se aşteaptă să ajungă Ia 17% din populaţia
Măreţei Victorii (Greater Victoria), în jurul anilor 2031, i-a făcut pe editori
să SC întrebe de ce simţim noi nevoia să identificăm astfel de caracteristici la

Rubin Ward, Eclioes ofEniinre, Victoria i&Jls Rcmarcabte Biiildiiigs, Pender Harbour,
lîlilisli Columbia’s Sunshine Coasl, Canada, Harbour Publishing, 1996, p. XI.

507
indivizi. Şi îşi motivează întrebarea. „Mulţi dintre cei incluşi în astfel de
grupuri, spun ei, au fost determinaţi să vină în Canada pentru că este un loc
minunat să trăieşti şi au imigrat aici pentru acum şi apoi, (adică pentru a-şi
croi un viitor). Poate un procent chiar mai mare vor fi acum canadieni nativi
ai căror strămoşi s-au mutat în această ţară cu decenii înainte. Unii oameni,
din aceste două categorii, continuă să se confrunte cu provocări în această
regiune când vin să câştige acceptul celorlalţi şi să fie deplin integraţi în
cercurile sociale şi profesionale”.
în continuare, se recunoaşte faptul că ajustarea la cultura Occidentală
poate deveni o provocare pentru noii imigranţi şi familiile lor, ca şi faptul că
unor potenţiali angajatori le lipseşte răbdarea de a-i ajuta pe indivizii care
trec prin acest proces de învăţare. Mai mult, chiar oamenii din grupuri
minoritare vizibile, care au crescut aici şi sunt adaptaţi bine la tradiţiile
canadiene, continuă să fie judecaţi, pur şi simplu, după culoarea pielii,
înainte de a avea şansa de a deveni cunoscuţi.
„Unora le place să indice vechile generaţii - în mare măsură albi şi
Britanici din această regiune - ca perpetuând intoleranţa, observă ei. Nouă
ne place să credem că viziunile despre diferenţele rasiale au evoluat de-a
lungul generaţiilor şi acest lucru ne obligă pe toţi să stăm şi să gândim la
acţiunile noastre înainte de a judeca pe cineva, bazându-ne pe culoarea
pielii”.
Spiritul critic al autorilor faţa de posibilele nerealizări în acest
domeniu este remarcabil şi el. „în timp ce multora dintre noi ne place să
considerăm Canada şi Măreaţa Victorie ca foarte deschise la culturi diferite
şi la indivizi din minorităţi vizibile, afirmă autorii, realitatea este că, în
general, în atitudinile noastre mai sunt încă multe lucruri de îmbunătăţit”. Ei
îşi exprimă speranţa că „rezidenţii din Capitala Regională (adică. Victoria)
vor continua să descopere mai multe căi de a celebra diversitatea culturală,
mai degrabă, decât s-o ignore sau s-o evite. Făcând astfel, vor ajuta la
crearea acelor tipuri de comunităţi şi de noi generaţii de care noi vom fi
mândrii’.

Şi, în încheiere, autorii pun întrebarea:

„Dvs. ce credeţi ?
Daţi-ne comentariile dvs. pe c-mail..”88,1.

#IW Kevin Laird, Jim Zecben, Look beyondskin coloiir. Victoria, in “ Saanich, News",
Press, Friduy, March, 12, 2010, p. A8.

508
 De altfel, în presa din Victoria, este încetăţenit sondajul de opinie cu
cititorii pentru orice problemă de interes general, opinie care, după ce este
centralizată, se publică în ziar şi devine obiect de intervenţie socială,
administrativă, politică.
Câteva zile mai târziu, aceeaşi publicaţie, Saanich News, reia
problema minorităţilor, în articolul An Opportimity in Diversity,
{Oporliinitale în diversitate), scris de Erin Cardone, care dezaprobă
tratamentul de „outsider” ce se aplică uneori unor grupuri minoritare vizibile
(care se recunosc după caracteristici specifice).
Articolul pune într-un mic dreptunghi o întrebare: De unde suntem
noi? Redăm, mai Jos, cu sublinierile autorului, un scurt tablou cu recente
date statistice din Greater Victoria;
• în 2007, cele mai recente statistici de la Asociaţia Interculturală arată că
cei mai mulţi imigranţi au venit în Greater Victoria din două surse
tradiţionale, în care majoritatea populaţiei nu este considerată o minoritate
vizibilă. Mai jos, avem o imagine de ansamblu a ţărilor cu ponderi mai mari
privind originea imigranţilor care trăiau, aici, în 2007:
• U.S 17%
• U.K. 12%
• China 11%
• Phillippines 6%
• India 5%
•Japan 4%

Autorul constată că oamenii care aparţin unui grup minoritar vizibil se

simt adesea ca „outsiders” (o persoană sau un grup care nu este inclus într-
un set mai mare) în Măreaţa Victorie, chiar dacă ei au trăit aici întreaga lor
viaţă. Este redat cazul unei persoane oficiale care simte că este tratată ca un
„outsider”, la întoarcerea acasă, după câţiva ani trăiţi peste mări şi oceane şi,
deşi este născută în Victoria, ea trăieşte un adevărat şoc. Manjet Birk, o
femeie de 29 de ani, care s-a născut şi a făcut studii in Victoria, afinnă că
„eu sunt mai Victoriană decât unii dintre cei care trăiesc aici”. De origine
Sud-Asiatică, ea este Director Executiv la Antidote (o organizaţie locală care
lucrează cu indigenii şi cu tinerele femei de diferite rase). Ea a afinnat că
„Măreaţa Victorie are o multitudine de lucruri de câştigat în unuătorii 20 de
ani”. Oficiul de Statistică din Canada estimează că populaţia minoritară
vizibilă a regiunii va ajunge la 17%, cu mult mai mare decât cea curentă de
10%. „Sunt atât de multe do câştigat având această diversitate, spune ea.

509
Realmente, îţi schimbă modul în care trăieşti viaţa. Când trăieşti într-o lume
atât de diversă, este, într-adevăr, tulburător!”, afirmă ea.
„Victorienii au o multitudine de lucruri de perfecţionat, în ceea ce
priveşte atitudinea faţă de minorităţile vizible”, este de părere şi Kim
Walker, coordonator de proiect pentru Asociaţia Interculturală Victoria, dar
chiar acum, nu crede că oraşul este realmente aşa de pregătit. Deşi
Victorienii, pasionaţi cum sunt, se consideră un grup care a acceptat şi a
îmbrăţişat multiculturalismul, totuşi, în realitate, pare să fie mai mult o
atitudine de politeţe decât de integrare. „Dvs, ştiţi că unde există
comunităţi in care sunt multe, multe culturi diferite ele devin un loc
foarte plăcut de trăit. Noi trebuie să trecem de la politeţe şi toleranţă la
învigorare, invitare şi acceptare. Eu cred că noi suntem într-o oarecare
măsură spre latura politeţii a spectrum-ului”985, recunoaşte Kim Walker.
Cât de departe stau lucrurile în România faţă de Canada vom vedea în
cele ce urmează, ţările având baze sociale şi istorice distincte. Deosebirea
dintre situaţia minorităţilor la noi şi a minorităţilor din Canada este
fundamentală, nu numai din perspectivă calitativ-umană, dar şi istorică. La
noi, din perspectivă umană, relaţia majoritate-minoritate este complet
răsturnată. In Covasna şi Harghita, maghiarii fiind majoritari şi românii
numeric minoritari, acest fapt schimbă din temelii datele problemei.
Maghiarii, deşi minoritari în ţară, îşi arogă superioritatea socială în virtutea
faptului că au stăpânit Transilvania timp de un mileniu, ocupând-o prin foc
şi sabie şi stăpânind-o, apoi, prin legi draconice, cu statutul de clasă
suprapusă, întreţinută de românii iobagi şi jeleri. Superioritatea istorică pe
care şi-o pretind stă pe o bază falsă, pretinzând că sunt primii descălecători
pe pământul Ardealului, deşi, hoardele lor, pentru a ocupa aceste meleaguri,
au trebuit să lupte cu căpeteniile române, Gelu, Vlad şi Menumorut, vitezi
conducători de cnezate şi voievodate, ce funcţionau ca forme de organizare
statală.
Istoria Canadei este alta decât a noastră. Ea s-a constituit cu
■ începuturile epocii modeme, rezultat al explorărilor geografice din secolele
16-18, cu statutul de colonie britanică, ce a beneficiat de dezvoltarea
economică, tehnică şi umană, de logistica, proiectele şi specialiştii de cea
mai înaltă pregătire profesională de care dispunea Imperiul Britanic. In
1837, regina Victoria vine la tronul Coroanei Britanice, iar în 1850, Insula
Vancouver, Colonie a Coroanei, se înfiinţează administrativ cu capitala în

*"5 Erin Cardone, An OpporUmity in Diversify, Victoria, in “Saanich News”, Wcdncsday,

March 17, 2010, p. Al.

510
Victoria, aceasta, devenind cu timpul, din punct de vedere arhitectural, „a
little bit of old England”.
Li asemenea condiţii, este lesne de înţeles de ce comportamentul
canadienilor are aerul de nobleţe, dar şi acela al minorităţilor, care, odată
intrate în această ţară, s-au confonnat regulilor jocului, respectând ordinea
socială, juridică şi morală a majorităţii cu care trebuiau să convieţuiască.
* * *
Să urmărim, în continuare, relaţiile interetnice dintre canadieni şi
minoritari sau imigranţi, aşa cum le-am observat eu şi mi-au fost relatate şi
de românii care s-au stabilit ca rezidenţi.
Ceea ce voi pune în discuţie, în continuare este, din perspectivă
sociologică şi antropologică, contactul dintre culturi, în cazul nostru, dintre
cultura canadiană şi cultura română, ultima reprezentată de românii sosiţi ca
imigranţi în Canada, respectiv, în oraşul Victoria, capitala regiunii
Vancouver.
Contactul dintre culturi este un set de procese ce au loc atunci când
indivizi sau grupuri etnice, purtătoare de culniră, limbă, religie, tradiţii,
obiceiuri şi simboluri specifice, intră în relaţii de proximitate, pe o perioadă
mai scurtă sau mai îndelungată cu o comunitate, procese însoţite de
schimburi reciproce de valori şi modele culturale. Rezultatul este adaptarea
reciprocă, cu păstrarea identităţii naţionale în trăsăturile ei specifice sau
asimilarea, treptată, în timp, a acelor minoritari în marea masă a
majoritarilor, care, la a doua generaţie, practic, nu mai sunt minoritari, ci
cetăţeni.
Fenomenul de imigraţie duce, odată cu generaţiile născute pe teren
străin, la diluarea trăsăturilor etniee specifice, care se mai păstrează un timp
ca înlT-un container, după care, asimilarea în noua cultură pare sigură.
Imigraţia se înscrie în acest ultim caz, când indivizi sau gmpuri se inserează
în cultura unei alte ţări - mai mult sau mai puţin diferită de cea din care au
emigrat - cu tot cortegiul de schimbări impuse de noul mediu social.
Adaptarea la noua cultură este un proces complex, contradictoriu,
caracterizat prin multiple subprocese de atracţie, respingere, preluare,
modificare sau transfonnare şi, ulterior, de asimilare pe fondul de valori,
simboluri şi modele culturale pre-existente proprii.
Vecinătatea
Este prima comunitate umană cu care imigranţii iau contact, de îndată
ce au pus piciorul pe pământ canadian, pentru a-şi rezolva problemele de
viaţă, cotidiene şi, ulterior, eventual, de muncă. Vecinii la care stau în gazdă
sau iudele, cei care au rude, constituie ghizii principali, care ii orientează în
labirinuil societăţii canadiene. Cu ei intră în relaţii de cimoaştere reciprocă.

Sil
de comunicare şi de bună convieţuire. îşi spun locul de unde vin, statutul
social, familial şi pentru ce activitate au optat să vină în Canada, studii -
masterat, doctorat - sau profesia pe care vor s-o practice. Vecinii pot fi
deschişi ia relaţii sau respingători, ca pretutindeni. Cei care au şansa să aibă
vecini cu care să împărtăşească aceleaşi irăsătiui de caracter şi de
personalitate, rămân buni prieteni pentru totdeauna. Din acest punct de
vedere, vecinătatea devine o cale de introducere a noului-sosit în societatea
canadiană. O gazdă binevoitoare, generoasă, cu un larg orizont social, pentru
cei foarte tineri, poate deveni ca o famile bună, în care se formează relaţii de
prietenie, intelectuale, de petrecere a timpului liber, toate bazate pe o scară
de valori umane şi morale comune. Din acest punct de vedere, canadienii, ca
vecini, sunt, în general, plăcuţi, zâmbitori, politicoşi, se salută, se ajută cu
noii sosiţi, se vizitează reciproc, iar în stadii mai avansate de relaţii umane se
ajunge la prietenie, excursii şi chiar sărbători împreună.
Alături de vecinătate, locul de muncă poate deveni o altă comunitate
de sprijinire a unei mai rapide integrări a noilor imigranţi la cunoaşterea şi la
descifrarea semnificaţiilor simbolurilor şi tradiţiilor culturii canadiene.
Considerând acomodarea la cultura occidentală un proces dificil de învăţare,
locul de muncă poate fi un bun exerciţiu.

Locul de muncă şi profesia

Constituie un indicator esenţial al capacităţii de adaptare a
imigranţilor de diferite etnii la modul de viaţă şi stilul de viaţă canadian. Cei
care îşi doresc un job, indiferent de domeniul pentru care aplică, sunt
angajaţi în unna unor exigente interviuri, examene etc., iar când au un nivel
ridicat de expertiză, într-o profesie de vârf, cert, au şanse de integrare în
societate mai rapidă, prin însuşi faptul că, pe de o parte, ei sunt înalt
calificaţi şi descifrează mai uşor cheile culturii canadiene, iar, pe de alta, fac
parte dintr-o reţea profesională larg cerută pe piaţa muncii, ce le conferă
prestigiu şi autoritate în relaţiile cu localnicii.
Pe lângă acestea, comportamentul corect, cinstit, cu respect pentru
legile, instituţiile statului şi obligaţiile de cetăţeni, le sporeşte şansa de
acceptare în societatea canadiană. Românii pe care i-am cunoscut şi cu care
am stat de vorbă, au recunoscut că, în Canada, ei o duc bine pentru că este o
ţară aşezată, liniştită, în care ai posibilitatea ca prin corectitudine, onestitate
şi libertate să te realizezi. Muncind responsabil şi cu seriozitate, dobândesc
respectul canadienilor. Mijloacele de existenţă, hrana, bunurile de consum,
fiind la preţuri rezonabile, au un nivel de viaţă mai înalt. îşi pot da copiii la
şcoli, ţinând seama de aptitudinile lor, şi le pot asigura un viitor pe măsura
propriului efort şi ideal de realizare personală.

512
 însuşirea limbii engleze şi utilizarea ei curentă în viaţa de toate zilele
cu localnicii, în instituţiile publice, la locul de muncă, este un instrument ce
facilitează relaţiile umane dintre români şi canadieni. Când le-am spus că în
România maghiarii cer ca limba maghiară să devină limbă oficială în stat, ca
şi limba română, o tânără mi-a răspuns: „Dar ce, în Canada, ehiiile cer ca
limba lor să fie limbă oficială în stat?”.

Universitatea- centru de iradiere a muiticulturalităţii

University of Victoria - Uvic - universitate cu largă deschidere spre
lume, fără îndoială, că este şi devine un factor esenţial în realizarea şi
promovarea continuă a multiculturalităţi, prin simplul fapt că, aici, se
îndreaptă tineri din toate colţurile lumii pentru studii superioare şi post­
universitare. Studiul împreună, relaţiile legate de temele de studiu, nevoia de
a răspunde cerinţelor universitare comune, îi apropie pe tineri, care, implicit,
află tot mai multe informaţii despre colegii de grupă, despre ţările din care
vin şi cultura lor. Cursurile, seminariile, laboratoarele, biblioteca,
consolidează solidaritatea dintre ei, dar construiesc şi ataşamentul penlni
ţara-gazdă în care se formează, se perfecţionează profesional pentru cariera
viitoare. Campusul universitar, un impunător complex de clădiri, în care se
îmbină annonios arhitectura modernă cu tradiţia locală şi cu mediul natural,
transmite tinerilor mesajul că trăiesc în lumea ştiinţei şi a tehnicii avansate,
în care se formează, sub directa coordonare a unui coip profesoral de înaltă
ţinută ştiinţifică şi morală, ca personalităţi şi caractere ce se vor înscrie la
frontierele cunoaşterii, pe toate meridianele. Este un «mini-melting pot
multicultural» de tineri care vorbesc aceeaşi limbă, engleza, acelaşi limbaj,
al ştiinţeilor umane şi al tehnicii; se înţeleg şi se ajută in smdiu, se acceptă
unii pe alţii. Diferenţele culturale nu-i îndepărtează, ci îi apropie, având la
bază aceeaşi scară de valori.

Familia roniâniior - orientată spre viitorul copiilor

Familiile de români din Victoria, Canada, continuă tradiţia familiei
româneşti, din totdeauna, orientată spre viitorul copiilor prin învăţătură, ţel
pentru care niciun efort nu li se pare prea mare. Se ştie că emigraţia nu este
un drum pavat numai cu intenţii bune, ci presupune multe sacrifieii şi
renunţări, dar părinţii nu abandonează idealul de a asigura copiilor lor cele
mai bune condiţii pentru educaţie şi invăţătură. Din primii ani de viaţă, se
gândesc la grădiniţa la care urmează să-i dea, la şcoala cea mai apropiată şi
mai bună la care îi vor înscrie, iar rezultatele nu întârzie să apară. Bunăoară,
o fetiţă de români, originari din Braşov, care a absolvit şcoala de 8 ani în
Canada, a luat printr-un concurs sever un loc la un liceu de specialitate

513
muzicală, cu mari şanse de participare In alte oraşe din ţară la manifestări
artistice, reuşită ce a răsplătit atât sârguinţa ei, cât şi grija părinţilor.
Mai nou, tinerele familii de români din Victoria încep să aducă un
aport demografic meritoriu la creşterea populaţei oraşului. Din cele
cunoscute de mine direct, 5 familii au deja câte un copil, iar una, cu vechime
mai mare în Canada, are chiar 3 copii. Părinţii îşi cresc copiii în familie, în
spiritul valorilor şi modelelor de viaţă naţionale, în limba română, iar limba
engleză, cei mici o învaţă la grădiniţă şi la şcoală, pentru deprinderea corectă
a pronunţării şi accentului local. Părinţii vorbesc toţi limba engleză în
societate şi Ia locul de muncă, iar acasă,Iimba română.

Biserica - centru de coagulare a solidarităţii etnice

De-a lungul istoriei poporului român. Biserica a jucat un rol
primordial în păstrarea identităţii naţionale. în vremurile cele mai grele ale
asupririi etnice şi naţionale. Biserica a fost candela aprinsă între români,
pentru păstrarea legăturilor de neam şi de rudenie. Chiar şi în zilele noastre,
românii din Plăieşii de Jos, din Judeţul Covasna, aflaţi sub. dominaţia
atotcuprinzătoare a etnicilor maghiari, ne spuneau, in cercetările sociologice,
că „se mai recunosc ca români numai după credinţă şi după rude”.
Duminica, merg la Biserica Ortodoxă la slujbă, iar la rude în vizită. Biserica
rămăsese ultimul bastion al românismului, acolo.
Şi în Canada, Biserica Ortodoxă Română îşi împlineşte misiunea de a
aduna credincioşii la sărbători şi la evenimentele familiale, cununie şi botez,
în Victoria, nu este preot român, dar este în oraşul Vancouver, de unde vine
la cererea celor ce vor să se cunune religios sau să-şi boteze copilul nou
născut şi la slujbe din două în două săptămâni. Românii din Victoria merg la
siujbe religioase la bisericile de rit ortodox ale altor etnii. De pildă, ei şi-au
sărbătorit Paştele, prinlr-o masă tradiţională, la o Biserică Ortodoxă a
ucrainicnilor şi românilor. Dacă la marile sărbători religioase prezenţa lor la
slujbă este mai mare, în zilele de peste an, ei sunt mai puţini, obligaţiile
profesionale şi familiale fiind mai presante.

Asociaţiile etnice - catalizatori ai păstrării tradiţiilor culturale şi

religioase
în Victoria, există Asociaţia Românilor din Victoria care se ocupă cu
organizarea de întâlniri ale românilor la manifestările tradiţionale de
Crăciun, Revelion şi Paşte, iar în restul anului, de mobilizarea celor doritori
la activităţi culturale şi artistice care depăşesc perimetrul oraşului. Personal,
am participat la întâlnirile din Ajunul Crăciunului şi din prima zi de Paşte, 4
Aprile 2010. La Pomul de Crăciun, a fost foarte frumos pentru că au

514
înviorat atmosfera cei circa 20 de copii, cărora Moş Crăciun, după o scurtă
şi discretă discuţie, le oferea daruri, iar ei spuneau poezii sau cântau. Oe cei
mici, de sub 1 an, se apropia delicat şi cu voce caldă, oferind darurile
mamelor, ştiind că ei nu pot să le primească şi să mulţumească. Pentru Paşte,
organizatorii s-au străduit să închirieze spaţiul Bisericii Ortodoxe a
ucrainienilor şi a românilor, să ofere o masă, la care au contribuit şi
participanţii, şi să asigure muzica şi dansul, la care românii s-au înscris cu
entuziasm, dansând din toată inima, mai ales, ardelenii.
Asociaţia este încă la început de drum, în faza de căutare a oamenilor
care să se ofere să activeze ca membri în Board, pe bază de voluntariat, dar
şi a căilor de atragere a celor care vor să se simtă, pentru câteva ore, ca
acasă. Este deschisă la primirea de noi membri. Cotizaţia este modică şi este
sursă de acoperire a taxelor de închiriere şi a altor cheltuieli mărunte, uzuale.

Sărbătorile
Sunt evenimentele care leagă cel mai mult oamenii. Ele sunt bucurii
ale sufletului de care nu se pol lipsi, cu atât mai mult cei care sunt departe de
locurile natale. Sărbătorile personale, familiale, aniversările, evenimentele
personale, dar şi sărbătorile religioase şi naţionale ale băştinaşilor şi noilor
veniţi, trăite împreună, în atmosferă prietenească, au devenit stele polare ce
marchează viaţa tuturor, îi îmbogăţesc afectiv, uman, moral cu valorile
validate de însuşi faptul acceptării petrecerii colective.
Din cele trăite în perioada de circa 7 luni de zile, în Victoria, am văzut
că românii ştiu să celebreze, cu inima deschisă, sărbătorile proprii, ca şi pe
cele canadiene. Participă cu plăcere, cu sentimentul apartenenţei la această
cultură şi societate, ceea ce relevă un înalt nivel de adaptare sau asimilare a
modului de viaţă canadian. Sărbătoarea naţională a Canadei, 1 Iulie, este o
sărbătoare a tuturor locuitorilor ei, canadieni şi imigranţi, deopotrivă, care
participă cu entuziasm şi cu toată bogăţia de simboluri şi frumuseţi ale
portului canadian sau popular, specific fiecărei etnii. în centrul oraşului,
tinerii, copiii, adulţii, participă la manifestaţie cu dansuri, care alegorice, în
costume de sărbătoare, unnăriţi de adulţi pe trotuare, fluturînd şi ei steaguri.
De altfel, steagul cu frunza de arţar, ce tronează falnic în central lui, pentru
canadieni, este o părticică din viaţa lor. îl poţi vedea, oricând, la ferestre, la
uşa de la intrare, în casă, pe maşini, nu numai în zilele de sărbătoare, ci şi în
reslttl timpului, lără a fi etichetaţi extremişti, cum se întâmplă la noi.
Sărbătorile religioase, de Crăciun, Paşte, sunt momente de întâlnire,
atât numai între români, cât şi în comun, româno-canadiene, ceea ce
constituie, totodată, şi o ocazie de împrumuturi reciproce culturale, culinare,
de obiceiuri, care le îmbogăţesc stilul de viaţă şi îi unesc şi mai mult.

515
Românii, de pildă, de Crăciun, aduc sarmale cu mămăligă, iar de Paşte,
vopsesc ouă roşii sau le încondeiază şi le ciocnesc împreună cu canadienii,
care învaţă să spună româneşte „Hristos a înviat!” De Paşte, în schimb,
canadienii gătesc excelent un curcan la tavă şi fac prăjituri şi torturi foarte
bune. Zilele de aniversare sau de onomastică, ştiute între prieteni, sunt
semnalate, întâi prin felicitări, flori şi cadouri, iar, apoi, sunt serbate, adesea,
cu mese în comun între prietenii canadieni şi români, ca într-o mare şi
frumoasă familie. Cu prilejul sărbătorilor, am avut şi eu ocazia să intru în
câteva case, atât de români, cât şi de canadieni, toate îngrijite, inimoase şi
ospitaliere.
Cel mai spectaculos exemplu de trăire a bucuriei şi mândriei de a fi
canadian, inclusiv de către românii rezidenţi canadieni, l-am văzut cu ocazia
Jocurilor Olimpice de iarnă de la Vancouver, din 12-28 februarie 2010. O
explozie de mândrie şi entuziasm era pe toate străzile, când echipa
masculină de hochei a Canadei a câştigat medalia de aur, într-o dură luptă cu
hocheiştii SUA. Canadienii, dar şi etnicii minoritari, se întreceau pe străzi,
fluturând steagul Canadei, în semn de bucurie şi solidaritate cu ţara în care
trăiau.
Desfăşurarea Jocurilor Olimpice de iarnă de la Vancouver, ediţia
2010, a pus în lumină cu putere, patriotismul şi spiritul naţional sincer, total,
al canadienilor care, de la mic la mare, trăiau din plin bucuria câştigării
trofeelor de către compatrioţii lor.

La finalul expunerii, recunosc că, între români şi canadieni, sunt

puţine asemănări în ceea ce priveşte relaţiile dintre majoritatea etnică
dominantă şi minorităţile naţionale existente în fiecare ţară, date fiind
condiţiile istorice diferite în care s-au constituit şi s-au fonnat cele două
state. România şi Canada. Am încercat, însă, comparaţia a două societăţi
care au minorităţi naţionale şi am înţeles că ele se află la o mare diferenţă în
conţinut una de alta din două motive: 1. România, fiind de 2 decenii
gestionată de guvernări politice corupte şi falimentare care, pentru a se
menţine Ia putere, au apelat, de fiecare dată, la alianţa politică cu maghiarii,
cea mai periculoasă minoritate pentru conservarea integrităţii naţionale şi
teritoriale a ţării, a ajuns să fie cotată printre ţările cu cea mai mare sărăcie
din Uniunea Europeană, deşi s-a împrumutat de la instituţiile financiare
internaţionale de zeci de miliarde de dolari, amanetând pe termen lung traiul
decent atât al copiilor, cât şi al nepoţilor; 2. guvernanţii, in cârdăşie murdară
unii cu alţii, fie la frâiele ţării, fie în opoziţie, toţi au trădat interesul naţional,
punând la butoanele de decizie ale ţării maghiarii, care, acum, prin şantaj, că
ies de la guvernare, şi prin ameninţări făţişe la luptă armată şi ia violenţă,

516
vor să obţină, legal, autonomia teritorială a aşa-zisului „Ţinut Secuiesc”,
generând o atmosferă tulbure, ostilă, încărcată de şovinism şi intoleranţă faţă
de români.

Aşa cum a reieşit din prima parte a comunicării, în România, climatul

inleretnic este departe de a fi normal pentru o societate civilizată şi pentru o
ţară membră a Uniunii Europene. O singură minoritate, maghiarii, în
frunte cu liderii ei politici şi civici, radicali şi aşa-zis „moderaţi”- în fapt,
la fel de agresivi, violenţi şi aroganţi în pretenţiile lor absurde şi
neîntemeiate - este suficientă pentru a vicia şi a bulversa întreaga pace
socială la care aspiră atât populaţia maghiară, cât şi cea română, pentru a
rezolva cu succes gravele probleme socio-economice cu care se confruntă
tara. Românii, popor majoritar (90% din populaţie), denominator de ţară şi
de stat, poartă o bătălie de uzură de peste 90 de ani cu minoritatea maghiară,
ai cărei lideri inventează cele mai aberante proiecte de autonomie teritorială
pe criterii etnice, în speranţa că vor reuşi să destrame Statul Român
independent, suveran şi unitar, pentru a-şi croi propria enclavă în centiiil
ţării.
Apelul liderilor români din Covasna, Harghita şi Mureş la construirea
unui mod de viaţă bazat pe înţelegere, recunoaşterea valorilor specifice ale
fiecărei etnii, pe cooperare şi solidaritate, în efonul comun de a realiza mult
aşteptata prosperitate socială şi economică, este sfidat cu acţiuni care incită
la nesupunere şi tulburarea ordinei publice, care să arunce în grota
primitivismului şi a barbariei o întreagă societate, doritoare de pace şi linişte,
necesare depăşirii perioadei de criză în care suntem antrenaţi cu toţii,
majoritari şi minoritari.
In comparaţie cu România, Canada este o naţiune tânără, care s-a
constituit după regulile unui stat modern, democrat şi trăieşte împreună cu
minorităţile naţionale, venite prin imigraţie, într-o relativă armonie,
conştientă că mai sunt încă locuri unde trebuie să intervină pentru
remedierea unor stări de lucmri nesatisfăcătoare. Şi în opinia noastră, deşi
politeţea, acceptarea în cercurile sociale şi profesionale şi diversitatea
culturală a minorităţilor sunt în bună măsură realizate, ele trebuie să fie
păstrate şi perfecţionate, pentru a deveni prineipii active de viaţă pentru toţi,
majoritari şi minoritari. Numai astfel se vor construi comunităţi de viaţă şi
generaţii de tineri cu care se poate mândri Canada.
Având in vedere că, in procesul de globalizare piaţa forţei de muncă
se globalizează, este de aşteptat că şi minorităţile naţionale vor fi mult mai
numeroase, pretutindeni, inclusiv in Canada, (aşa cum prevăd şi datele

517
statistice), prin migraţia din ţările în curs de dezvoltare spre ţările dezvoltate
sau dintre ţările dezvoltate.
Realizănd un climat social interetnic pozitiv, cooperant, multicultural.
Canada îşi asigură, astfel, o pârghie fundamentală de progres şi prosperitate
socială, economică şi culturală a întregii naţiuni, mai coezivă şi mai
puternică, în interior şi în rândul popoarelor lumii.
Noi, românii, de ce nu am tinde spre aceeaşi perspectivă ?
Să ne răspundă guvernanţii !!!

This paper presents a comparative intercultural Romanian-Canadian

study on interelhnic relations between ethnic majority and minorities, based
on observations and discussions with Romanian immigrants ffom city of
Victoria, Canada. The subject was inspired by observing the enormous
difference between aggressive and contemptuous Maghiar actions and
behaviour, minority of Romania, but majority in ihree districts, in relation
with Romanians, on one side, and friendly, civilized and respectful
behaviour of Canadian majority with minorities, in fact, immigrants, settled
in Canada, on the other side. We asked the Romanians: How they percieve
living in Victoria, Canada? They answered: if you are a hardworking, honest
and correcl person respecting the laws of the country, you will be
successfiill. Canadian State policy, generally, is multicultural oriented and
aimed towards building a sustenable and peaceflill social climate, by
promoting mutual respect and faimess. Still more work needs to be done in
some cases when discontent, Irustration and unpleasant situation arise, as it
is criticized in Ihe local media - Saanich News from Victoria B.C.

S18
CONDIŢIA FEMEII IN EPOCA MODERNA REFLECTATA
ÎN PAGINILE \ REVISTEI L ILLUSTRATION

Ramona Dragomir - Tg. Mureş

Aspecte generale

Multă vreme istoricii au părut să ignore faptul că societatea era

împărţită pe sexe şi, drept unnare, femeile au fost excluse din sfera publică;
de aceea, urmele lăsate de ele lipsesc aproape In totalitate din materialele
tradiţionale.
Sursele, atât cele create de către bărbaţi, cât şi cele feminine, sunt
unanime în a înfăţişa femeia într-o triplă ipostază: ca soţie, mamă şi
coordonatoare a treburilor casnice. Femeii i-a fost rezervat un rol marginal
în dezvoltarea societăţii, faţă de care ea s-a raportat ca la ceva străin şi
ostil,886 iar mărturii trimise de la începutul istoriei scrise nu fac altceva decât
să o înfăţişeze ca fiind inferioară bărbatului, destinată exclusiv procreaţiei şi
satisfacerii unor nevoi ale acestuia.
Slăbiciune şi trăsături negative, prin natura ei, femeia nu poate ocupa
decât o poziţie secundară, căutând în pennanenţă sprijinul masculin;
„Bărbatul şi femeia nu se echilibrează şi nici nu se completează
reciproc.M1 Preeminenţa îndreptăţită a bărbatului întruchipează idealul
relaţiilor annonioase între soţi.888
„Căsătoria era guvernată de către două puteri distincte, de două
sisteme de reglare care nu acţionează întotdeauna în concordanţă, dar care
atât unul, căi şi celălalt, pretind că se întemeiază riguros.”m Educaţia
femeii va fi strâns legată, detenninată de statutul pe care aceasta îl are în
societate, iar sursele sunt unanime în a înfăţişa femeia în tripla ipostază: de
soţie, de mamă, responsabila treburilor gospodăreşti - o ordine naturală
impusă de Providenţă şi preluată de societate. Până în veacul nostru, multe
teorii politice acceptau ideea unui fundament natural pentru ca femeile să fie

#l6 Alin Ciupală, Femeia în societatea romanească a sccotnlui al XlX-lea,

Bucureşti, Edilura Meridiane, 2003, p. 67.
U1 Gcorgc.s Duby, Evul mediu masculin. Despre dragoste si alte eseuri. Bucureşti,
Editura Meridiane, 1992, p. 8.
Ibidem, p. 9.
m Ibidem.

519
 ţinuie în familie şi să fie subordonate prin lege şi obiceiuri faţă de soţ sau
lată. Circumscrierea în sfera casnică prin restricţii etico-politice părea să fie
justificată. Teoriile contemporane au subordonat însă asumpţiile tradiţionale
cu privire la inferioritatea naturală a femeilor. Atât cele liberale, cât şi cele
marxiste, le consideră ca fiind egalele bărbatului, capabile să participe la
viaţa publică, deci capabile de autodeterminare şi înzestrate cu simţul
dreptăţii. Cu toate acestea, legile despre egalitatea sexelor nu au venit destul
de eficient în întâmpinarea femeilor pentru o viaţă creativă, securitate
psihică, auto expresie, minim de respect şi demnitate. Acest fapt avea să se
datoreze camuflării, discriminării sexuale, prin ce feminiştii numesc -
discriminarea de gen -, adică prin formularea standardelor de perfonnanţe în
funcţie de calităţi masculine, prin definirea capacităţii femeilor de a fi
competitive sub regula mentalităţii de gen, dar de fapt, prin roluri definite de
către bărbaţi.
Statutul juridic al femeii în dreptul francez modem se încadrează în
evoluţia generală europeană a sistemelor de drept care, sub influenţa
filosofilor iluminişti, dar şi a frământărilor politice de la sfârşitul secolului al
VlII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, suferă schimbări. In această
perioadă apar primele Coduri Civile (cel francez 1808), în care statutul
juridic al persoanei îşi regăseşte reglementări sistematizate şi cu caracter
modem pentru acea vreme, dar cu toate acestea statutul femeii rămâne încă
tributar sistemului tradiţional cu sorginte feudală.
în unele zone ale Europei, drumul de la „regi la popor'" a fost frânt de
dictaturi care n-au găsit mulţi susţinători. Linii evolutive importante din
istoria femeilor, în special problema drepturilor cetăţeneşti, politice şi
sociale, au fost întrempte de evenimente ale căror origine nu se află numai în
relaţiile dintre sexe, dar care au marcat totuşi în mod hotărâtor istoria
femeilor.
Prin lovitura de stat din 1789, Napoleon a pecetluit, în esenţă, doar ceea
ce mulţi republicani consideraseră, cu mult timp în urmă, drept înfrângerea
ideilor lor.
Cetăţenia femeilor n-a interesat pe nimeni nici de această dată deoarece
,/emeile nu exercită nici un fel de drepturi, este nepotrivit să le numim
■ citoynnes."m Dreptul civil, respectiv cel privat şi nu şi cel public, era cel
care urma să aniculeze valorile fundamentale ale noii societăţi burgheze.
Foarte influentă a fost încercarea lui Napoleon de a crea o unitate
juridică în Europa, în special în ţările pe care armatele lui le-a cucerit. Codul
Civil a declarat puissance maritale - drept principiu constitutiv al familiei; şi

“ Ibidem, p. 83.

520
articolele 212-216 erau rostite în public. Ia încheierea căsătoriilor civile.
„Solul îi datorează soliei sale proleclie şi solia ii datorează solului ei
ascultare." Portalis a explicat acest articol prin dorinţa de a pune capăt
vechii Querelle des sexes: „Aici este cuprinsă întreaga morală a relaţiei
dintre soţi." Multă vreme s-au dus dispute cu privire la superioritatea unuia
dintre cele două sexe sau Ia egalitatea dintre ele. „Nimic nu este mai Jară de
rost decât o astfel de dispută [...] Natura i-a făcut atât de deosebiţi numai
pentru a-i uni."
In consecinţă, soţul trebuia să stabilească domiciliul comun, soţia îi
prelua cetăţenia, stăpânirea comună a bunurilor trecea drept nonnă şi, de
asemenea, trecea şi stătea sub autoritatea soţului; chiar şi în cazul unui
contract separat, soţia nu putea dispune de averea ei în mod independent şi,
drept urmare, nu putea să i-a decizii valabile din punct de vedere legal sau să
apară în faţa justiţiei fără permisiunea soţului; recherche de la paternite.
Totodată, obligaţiile tatălui de a întreţine un copil conceput în afara
căsătoriei au fost complet suspendate şi confonn noului Cod Penal de
atunci, adulterul comis de soţie era aspru pedepsit, iar cel comis de către
bărbat era tratat cu o mare blândeţe şi era „pedepsit” numai atunci când soţul
ceda patimilor în locuinţa comună.

O singură cucerire revoluţionară importantă, în ceea ce priveşte dreptul

familial, s-a păstrat totuşi; dreptul egal la moştenire pentru fii şi fiice.
Căsătoria a rămas încă pentru multă vreme un contract civil, chiar dacă
aceasta trebuia să constituie un legământ unic şi „slănt;” dreptul de a divorţa
s-a mai păstrat în timp şi, pe baza acestei definiţii, el a putut fi anulat.
în general, în Franţa legislaţia privind căsătoria nu a fost privită cu
ostilitate, ci a fost celebrată ca o realizare naţională. Explicaţia constă în
primul rând în faptul că subordonarea femeilor în căsnicie avea veche
tradiţie şi ordinea conjugală avea rolul de a garanta, înainte de toate,
echilibrul dorit între obiceiurile tradiţionale şi noile libertăţi cetăţeneşti.
Noul cod trecea drept o reacţie legitimă la politizarea dramatică a vieţii
private. Intervenţia abuzivă a politicii revoluţionare în sfera privată a rezultat
o tendinţă generală de a apăra existenţa privată de politică şi de a despărţi cu
stricteţe cele două domenii. Această viziune politică a fost valabilă în secolul
al XlX-lea şi în ţările în care dependenţa conjugală a femeii a fost tratată mai
liberal decât în Franţa. Alte două codificări ale drepturilor naturale au apărut
în acea vreme şi au purtat şi ele unitele ideilor iluministe - libertate,
egalitate, proprietate - sub a căror influenţă apăruseră: Codul Civil din Prusia
şi cel din Austria.

521
 Toate s-au bazat pe principiul că drepturile înnăscute ale sexelor sunt
egale (în special în primele stadii ale discuţiilor) şi de aceea, pe de altă parte,
a fost nevoie de o motivaţie specială pentru a justifica inegalitatea între cele
două care trebuia menţinută; cele două postulate au fost legate cu măiestrie,
chiar dacă uneori în detrimentul logicii. în toate codurile, bărbatul a rămas
capul familiei, şi totuşi, în codul prusac, a predominat ideea de contract,
deosebindu-se astfel de cel francez, în care ideea de autoritate a fost
exclusivă. Lupta pentru exercitarea tutelei tradiţionale pe criterii furnizate de
diferenţa dintre sexe {cura sexiis) a avut în vedere femeile căsătorite şi
necăsătorite, şi de asemenea văduvele: în faţa justiţiei, interesele femeii erau
reprezentate de un bărbat care trebuia să o apere, eventual, chiar împotriva
soţului. Cura sexus a dispărut din codurile privind drepturile naturale şi
autoritatea asupra soţiei a revenit exclusiv soţului, iar deosebirea dintre
statutul juridic al femeilor căsătorite s-a accentuat. Problema epocii nu era în
final cea a inteligenţei cum se vehicula la un moment dat, ci cea a ignoranţei
(sau în orice caz a ignoranţei relative la sex / gen). Femeia nu a purtat
pecetea inferiorităţii sale din naştere şi ea a apărut ca fiind inferioară datorită
condiţiilor în care ea a trăit şi în care s-a dezvoltat. Nu doar legile trebuiau a
fi schimbate, ci şi mentalitatea oamenilor în ceea ce priveşte femeia.
Educaţia va reprezenta piatra de încercare în acest sens iar argumentul
cum că femeilor trebuie să ii se dea educaţie pentru a fi mame bune ar fi
lipsit de simţul dreptăţii şi irelevant.
„EgalUalea socială vine de h sine alunei când femeia, care nu este
inferioară bărbatului se va hotărî să-şi arunce orientalismul care i-a ucis nu
numai independenţa voinţei, holărărea energiei, dar şi pe aceea a
judecăţii."69'

Forme de emancipare şi semne prevestitoare de feminism incipient

Femeia este născută liberă şi rămâne egală în drepturi cu bărbaluP'

Olympe de Gouges Declaraţia drepturilorfemeii şi celălencei, ari. I.

1. Forme de emancipare - mişcări sociale şi politice

Primele structuri ale mişcărilor feministe apar în suita ideilor Revoluţiei
Franceze atunci când textele feministe reiau principiile iluministe ale
dreptului natural şi ale egalităţii în drepturi şi libertăţi.

k’ Apud Eugenia de Reuss laneulescu, Drepturile femeii, în Drepturile femeii, an

I, nr. 7, iulie 1912.

522
 Mişcarea clasică de secol XIX şi început de secol XX a însemnat o
formulă de emancipare fiind totodată o mişcare a femeilor pentru femei
(chiar dacă a inclus şi bărbaţi) şi aspira la o modificare fundamentală a
relaţiilor dintre sexe prin îmbunătăţirea situaţiilor lor, din punct de vedere
economic, politic, social atât in comparaţie cu situaţia lor de până atunci, cât
şi în comparaţie cu situaţia bărbaţilor. Scopul nu a fost egalitatea sau
schimbarea rolurilor lor ci eliberarea de subordonarea datorată deosebirilor
ne insistând asupra individualismului (in sensul unui individ absolut), ci
asupra individualităţii în sensul descoperirii de sine, devenirii de sine.892
Modul ei, nu a fost modul de viaţă al bărbaţilor, cu atât mai mult cu cât
autonomia nu era reală nici pentru cei mai mulţi dintre ei, era vorba mai de
grabă, despre o dezvoltare a sinelui prin evoluţia ascendentă, neîngrădită a
forţelor proprii şi prin anularea baricadelor ridicate de tradiţie şi de drepturi.
Femeile s-au implicat în problema socială, fiindcă au înţeles că
„problema femeii” este una socială şi fiindcă, asemenea altor mişcări sociale
ale vremii, a reuşit să capete totuşi fonna unei mişcări.893
Deşi se aspira la o schimbare fundamentală şi fusese influenţată de
revoltele din 1776 şi 1789, atât în ceea ce priveşte geneza cât şi speranţele
legate de posibilitatea realizării unei schimbări, această mişcare nu a fost şi
nu s-a înţeles pe sine ca fiind una revoluţionară, pe de o parte pentru că ele
nu deţineau suficientă putere pentru a tinde spre o revoluţie pentru cauze
proprii, iar pe de altă parte deoarece ele au învăţat din experienţa perioadelor
precedente, că aceasta le putea deschide, pentru moment noi spaţii de
acţiune, dar nu le garanta o poziţie mai bună, ci adesea exact contrariul.
Ceea ce se spera era o fonnă de evadare din „închisoarea domestică' a
reprezentantelor „unui sex degradant" cu desăvârşire şi ca unnare a lărgirii
sferei care i-a deschis în faţă în secolul XIX şi care a fost cucerită de femei
pas cu pas. în anii de la sfârşitul secolului a luat fiinţă în Franţa şi Italia
organizaţia catolică a femeilor. Ele au inclus şi unele eforiuri eomuniste - cel
mai adesea datorate unui puternic conflict cu bărbaţii aceleiaşi confesiuni
rezultând scinziuni în inlerionil mişcării în vreme ce protestanisinul
reprezentat de schismaticii anglo - americani încurajau eforturile feministe.
Contextul oferit a dat posibilitatea unui număr considerabil de femei
aparţinând tuturor păturilor sociale să-şi lărgească sfera de influenţă
religioasă sau laică sau chiar de a deveni independente în afara Europei. în
timpul revoluţiilor de la 1848, problema privind prioritatea, concurenţa au

“,2 Giscla Qock, op. cil., 151.

|i''' Ihiitcin. p. 152.

523
paralelismul, eliberarea femeilor in general s-a făcut cu diferenţe naţionale
clare fiind nevoite să consume o parte considerabilă din energia lor în ideea
de a învinge feluritele loialităţi şi scinziuni.
Pentru a da totuşi o formă intereselor comune şi pentru a le conştientiza,
în zone extinse ale Europei, mişcarea organizată a apărut când în multe
locuri, s-a produs o liberalizare a vieţii politice.
După modelul „Society for Promoting the Employinent of Woman” din
Londra a luat fiinţă în 1866 „Asociaţia Lette” (pentru promovarea capacităţii
de muncă remunerată) care a sprijinit instruirea şi crearea de locuri de
muncă pentru femeile din clasele mici şi mijlocii. Femeile s-au grupat în
jurul revistei Eiiglisli Woman’s Journal, iar în Germania a fost creată
„Uniunea Generală a Femeilor.” Drept urmare în unnătoarea jumătate de
secol, în special sub conducerea Luisei Olto s-a format nucleul de aur al
mişcării feministe.
Organizaţiile au avut în vedere şi alte asociaţii din SUA, Elveţia, Italia,
proclamând dreptul pentru femei „egalitate ş/ difereitlâ,” „egalitate în
diversitate" „egalitate în ceea ce priveşte morala." Multe femei s-au angajat
în 1860 în luptele pentru unificare naţională, apoi în 1880, drept consecinţă
au apărui mai multe legi pentru femei urmate de organizaţia Supraunională
„Unione feminine” (nazionale) care a implicat şi glasuri mai puţin obişnuite
în discutarea problemei femeii. De regulă, aceste asociaţii supraunionale au
aderat Ia International Council of Women, înfiinţat în SUA (1888) şi
indiferent de deosebirile naţionale care au existat între aceste mişcări (lor li
se adaugă şi altele, care, formal, nu au făcut parte dintr-o uniune), ele au
avut în vedere trei aspecte cruciale strâns împletite cu angajamentul pentru
reforme sociale, morale. In primul rând a fost problema, veche de secole a
instrucţiei femeii, indiferent dacă era vorba de învăţământ elementar sau
superior, în al doilea rând crearea posibilităţii de a munci, extinderea şi
creşterea salariilor şi reforma dreptului civil în ceea ce priveşte relaţia dintre
soţi - inclusiv sub aspectul dreptului soţiei la un venit şi la proprietate, relaţia
dintre mame şi copii.
învăţământul, munca şi reforma dreptului civil au stat, pretutindeni la
baza înfiinţărilor asociaţiilor şi după multe ezitări în 1873, apoi în 1886 a
fost pus semnul egalităţii între autoritatea maternă şi cea paternă.
A fost nevoie de presiunea organizată a femeilor britanice până când în
1857 a fost introdus divorţul ca drept civil urmând de aici, apoi, un lung şir
de legi şi date fără prea mult entuziasm până când in 1882 a fost recunoscut,
în sfârşit, dreptul femeilor căsătorite la proprietate şi venit.
în Franţa, discuţiile vizate au avut drept scop desfiinţarea autorităţii
paterne (autoritd patemelle) şi conjugale precum şi autorizarea procedurilor

524
de reclamare a paternităţii, şcolile pentru fete, salariile femeilor şi accesul la
meserii superioare. Dreptul la divorţ fusese solicitat în 1848 însă fără vreo
perspectivă fiind aprobat doar în 1884 fiind considerat primul pas spre calea
de recunoaştere a cetăţeniei femeii. Pe de lată parte, lupta pentru instruirea
femeilor a dus la reforme serioase ale învăţământului de stat pentru fete şi la
acceptarea învăţătoarelor la şcolile superioare de fete abia la începutul
secolului al XX-lea. De o mare influenţă s-a bucurat Broşura Galbenă
(1887) în care autoarea Helene Lange şi-a îndreptat atacurile ironice
împotriva postulatului potrivit căruia, culturalizarea femeilor trebuia doar să
alunge plictisul bărbaţilor.
învăţătura a fost lozinca burgheziei din Gennania, dar femeile au avut
acces la şcolile superioare de fete abia în secolul XX, iar în Spania
controversele care au unnat revendicărilor formulate de Conception Arenal
în privinţa învăţământului, eonsiderat un drept social, au fost duse mai
departe de republicanele din Catalonia, Andaluzia şi Madrid.
Revendicările au fost formulate şi proclamate în felurite moduri: faţă de
femei şi faţă de bărbaţi, în asociaţii locale, în adunări publice sau închise, la
expoziţii şi la conferinţe care au succedat într-un ritm alert, după prima
Conferinţă Internaţională de la Paris (1878) şi care, după Congresul din 1892
s-au numit uneori „feministe”; însă, câteodată, au colaborat şi unii politicieni
binevoitori. Au fost adresate petiţii administraţiilor locale şi guvernelor şi
acolo unde a fost cazul, au fost lansate apeluri către regine, ca reprezentante
ale sexului feminin.
Mişcările feministe nu au dat întâietate chestiunilor de natură juridică -
nici acolo unde reforma legislativă părea necesară, ci dimensiunii morale,
politice şi culturale a relaţiilor dintre sexe şi nici nu au pus sub semnul
îndoielii căsnicia şi familia, ci subordonarea conjugală, îngrădirea femeii şi
îndatorarea ei de a se supune; şi aceasta a fost unul dintre sensurile pe care
le-a avut metafora evadării din ,prisoit - hoiise of llie mfe.”
Mişcarea feministă clasică s-a împotrivit tentaţiei de a considera
femeile simple „fiinţe sexuale” (ambele sexe sunt oameni) şi nu a negat la
modul abstract diferenţa dintre acestea, ci felul în care erau definite fiecare.
în mod realist dar şi utopic, mişcările au pornit de la ideea că lumea
femeilor nu este identică cu cea a bărbaţilor, chiar dacă ambele puteau şi
trebuiau să se intersecteze în multiple feluri; pentru ca, mult invocata
complementaritate însemna drepturi egale şi valoare egală.

2. Reprezentări nle mişcărilor feministe in revista L’Illustration

în generaţia de dinaintea fondării asociaţiilor stabile, s-a făcut auzit un
feminism publicistic şi literar: temele predilecte fiind critica la adresa

525
căsniciei, a sărăciei feminine (dar şi cea masculină). Numeroasele asemenea
scrieri au apărui în tiraje mari (cele mai multe au figurat sub formă de
traduceri) scrisul lor ne putând fi delimitat de propriile poveşti de viaţă, şi
aceasta nu pentru că scriitura feminină ar fi, prin definiţie, autoreflexivă ci
dintr-un motiv prozaic: această condiţie era rezervată exclusiv bărbaţilor.
Lupta cu orgoliile masculine, imposibilitatea de a studia în universităţi,
auto condamnarea la o viaţă marginală sau la mariaje catastrofale determină
primele încercări de a ameliora această situaţie (mai ales în domeniul civil,
custodie, divorţ).
Declanşând fenomenul emancipării în Franţa în 1854, George Sand îşi
publică primul sau roman major autobiografic Histoire dn iiia vie.
Originalitatea scrierilor sale, in comparaţie cu alţi scriitori ai epocii, este că
ea a adoptat în operele sale (Indiana, 1832, Valentin, 1832, Balta
Diavolului, 1849) un punct de vedere androgin, plasându-se încetul cu
încetul „în pielea unui bărbat."
Ghidată de idealul pentru dragoste, egalitate şi fraternitate, care a
determinat-o să lupte pentru Republică, a cerut în 1848 ca muncitorii şi
ţăranii să fie aleşi cu acelaşi titlu precum ceilalţi membrii ai societăţii;
„Omul este fericit ca urmare a eforturilor proprii, fericirea constă în simple
gesturi, şi un anumit grad de curaj, aiilonegarea până la un punct, dragoste
de muncă şi mai presus de toate o conştiinţă... Fericirea nu este un vis
vag."m
Femeia şi-a strigat glasul şi dreptul de a fi egala bărbatului având drept
motto cuvintele Olympei de Gouges .femeia are dreptul să urce pe
eşafod... ea are dreptul să urce la tribună pentru a se adresa mulţimii.
.femeie recunoaşte-ţi drepturile\"m şi au mers chiar mai departe
exclamând necesitatea implicării acestora în politică, ceea ce, chiar în
preajma Revoluţiei Franceze era de ne conceput, în ciuda unuia dintre
principiile care au guvemat-o: Egalite.
Noul spirit a căutat să-şi facă loc la nivel social şi politic şi un rol
hotărâtor l-au avut revoluţiile de la 1848, atunci când se cerea femeilor totala
implicare în viaţa stalului, căruia trebuia să i se acorde o nouă înlaţişare.

k,M L'lUustration, nr, 2299, 30 augusi 1890.

8,5 Olyinpc dc Gouges, în Declaraţia drepturilor şi celăţeiicer, vezi Contract
social, documentul nr. 2.
' Idem, documentul nr. 4.

526
„Scânteia divină licăreşte în sufletele noastre [...] femeile devin pe an ce
trece tot mai puternice şi încep să aibă tot mai mult succes.”i’>1
George Sand avea să tragă semnalul de alarmă chemând revoluţionarele
franceze, cele care editau La Voix des Femmes, să se folosească de
autoritatea lor pentru a obţine drepturi pentru femei în mod public, ea
privind problema emancipării politice într-un fel cu totul diferit, încercând să
se folosească de autoritatea ei pentru a obţine drepturile electorale pentru
femei. Femeile au propus în mod public ca Sand să candideze în numele lor
la alegerile pentru Adunarea Naţională. Considerând însă că sufragiul
universal fusese prematur, ea a refuzat invocând că lupta împotriva sărăciei
era o chestiune mult mai urgentă decât pretenţiile politice ale femeilor
instruite. Louise Otlo, care tocmai îşi publicase primele două romane, a
scris: „un nou spirit se face simţii pentru femei...," poezia ei politică trezind
la viaţă femeile, cuvintele ei putând fi considerate valabile pentru întreaga
Europă. Noul spirit a căutat să-ţi facă loc mutalis mutandis în societate,
astfel că femeile îşi fac cunoscută cauza prin intennediul cluburilor
revoluţionare Club de l'emancipation des Peuples, Club Lyonnais, ca apoi
să-şi constituie propriile asociaţii ale căror denumiri le exprimă interesele;
Club de l'emancipation des femmes sau Club des femmes. Aceste cluburi
funcţionau ca un loc de întâlnire şi întra-ajutorare, şi unde se discuta situaţia
grea din industrie şi inegalitatea salariată la care acestea erau supuse. In
consecinţă, unnărindu-se îmbunătăţirea situaţiei lor economice, s-au
organizat ateliere pentru femei, dar şi ateliere municipale care îşi propuneau
să preîntâmpine şomajul în rândurile femeilor. Cert este că aceste
organizaţii, sau cluburi şi presa feministă au fost factori care s-au influenţat
reciproc, detenninând denomizarea mentalităţilor şi o relativă democratizare
lentă a societăţii. Era nevoie de o „mişcare” organizată - în primul rând la
nivel naţional, dar şi la nivel local - pentru a da o fonnulare intereselor
comune ale femeilor şi pentru a le conştientiza. în zonele Europei cum ar fi
Franţa, mişcarea organizată a femeilor a apărut în 1870 Associalion potir le
droils des femmes sub preşedenţia Măriei Deraismes, organizaţia având în
vedere şi alte asociaţii din SUA sau Anglia şi având Ia bază Constituţia
Vesuvienelor din martie 1848 în care se avea în vedere că „orice femeie
născută în Franţa, în vârstă de 15 ani trebuie săfie eligibilă pentru o funcţie
publică, civilă sau religioasă iar casele unde onoarea femeii este vândută cu
autorizaţie să se încheie pentru totdeauna. Femeile au dreptul de a se

7 M-cinc Astcty, La Halte des Dames, în /. 'Illiistration, nr. 2840, 15 mai 1S96.

527
exprima liber şi lofi cetăţenii au dreptul de a adresa petiţii, de a se asocia şi
de a se reuni paşnicJară arme."m
Organizaţia a avut în vedere „egalitate în diferenţă,” „egalitate în
diversitate,” „egalitate în ceea ce priveşte morala,” iar indiferent de
deosebirile care au existat între aceste mişcări sau din alte zone europene, ele
au avut în vedere trei aspecte cruciale, strâns împletite cu angajamentul
pentru reforme sociale şi morale care le precedase şi care încă se manifestau;
în primul rând, a fost problema, veche de secole a instruirii femeii, creşterea
posibilităţilor de a munci, creşterea şi extinderea salariilor. Reforma
dreptului civil în ceea ce priveşte relaţia dintre soţi - inclusiv sub aspectul
dreptului soţiei la un venit şi la proprietate. Nu în ultimul rând relaţia dintre
mame şi copii.
învăţământul, munca şi dreptul civil au stat pretutindeni, la baza
înfiinţării de asociaţii şi după multe ezitări în 1873 şi 1886 a fost pus în
sfârşit semnul egalităţii între autoritatea maternă şi cea paternă şi a fost
nevoie de presiunea organizată a femeilor britanice până când în 1857 a fost
introdus divorţul ca drept civil.
In Franţa discuţiile au vizat desfiinţarea autorităţii paterne (autorite
patemelle) şi conjugale (autorite maritale) şi autorizarea procedurilor de
reclamare a paternităţii, şcolile pentru fete, şi accesul la meserii superioare.
Dreptul la divorţ - fusese solicitat în zadar în 1848 de către Alolphe
Cremieux însă el a fost aprobat abia în 1884 - a fost considerat primul pas
spre calea recunoaşterii cetăţeniei pentru femei.
Toate formaţiunile mişcării feministe, indiferent de orientare, s-au
angajat, începând din 1877, împotriva obligaţiei soţiilor de a arăta supunere
şi împotriva „autorităţii paterne,” însă iniţial succesele au fost foarte
modeste. Totuşi lupta pentru instruirea învăţământului a dus la reforme
serioase ale învăţământului de stat pentru fete şi la acceptarea învăţătoarelor
la şcoli superioare, {Broşura galbena) din 1887 în care Helene Lange şi-a
îndreptat atacurile ironice împotriva postulatului potrivit căruia
autorealizarea femeilor trebuia doar să alunge plictisul bărbaţilor.
Revendicările au fost formulate şi proclamate în felurite moduri: faţă de
femei şi faţă de bărbaţi, în asociaţii locale, în adunări publice sau închise, la
expoziţii şi la conferinţe naţionale sau internaţionale, care s-au succedată în
ritm alert, după prima Conferinţă internaţională de la Paris 1878 şi care după
Congresul din 1892 de la Paris s-au numit, uneori „feministe.”
Au luat fiinţă numeroase reţele regionale, naţionale şi internaţionale.
Prioritatea reprezentată de învăţământ, de dreptul la muncă şi de reforma

‘ Constituţia Vesuvienelor din martie 1848.

528
căsătoriei, cuplată cu lupta împotriva sărăciei femeilor, evidenţiază aspectele
esenţiale specifice mişcării feministe clasice. Mişcarea s-a împotrivit
tendinţei de a considera femeile simple ,Jlinţe sexuale: ambele sexe sunt
oameni.Ea nu a negat Ia modul abstract această diferenţă, ci felul în care
erau definite fiecare, ierarhia sexelor şi implicit nucleul discursului misogin:
inferioritatea femeii şi supremaţia bărbatului. Mişcarea a considerat că
..femeile nu sunt mai ptifin înzestrate cu raţiune”900 şi a cerut recunoaşterea
demnităţii şi libertăţii acestora (adesea şi a bărbaţilor). Ea a pornit de Ia
interese comune care s-au datorat fie inegalităţii comune fie responsabilităţii
în familie, muncă şi trăsături morale. Punctul de atac nu a fost capacitatea de
a naşte copii şi nici maternitatea, ci faptul că mamele erau subordonate
taţilor, împotrivindu-se trudei şi risipei de energie din gospodărie, dar nu au
respins diviziunea muncii.
Mişcarea clasică a pornit în mod realist şi utopic - de la ideea că lumea
femeilor nu este identică cu cea a bărbaţilor, chiar dacă ambele trebuiau să
se intersecteze în multiple feluri;901 pentru ea, mult invocata
complementaritate însemna drepturi egale şi valoare egală, .femeia şi
bărbatul sunt doi prin felul lor .şi unul prin egalitate.’’902
în 1889, Helene Lange a preluat imaginea: în locul ..idealului vag al
femeii în chip de înger” şi al reprezentării .ptejarului şi iederii, să apară
imagine copacilor înfrăţiţi, care năzuiesc spre lumină.”902
Mişcarea a folosit vechile şi noile fonne ale divizării muncii pentru a
justifica dreptul şi datoria femeii de a depăşi graniţele casnice, „misiunea
maternă” sau „influenţarea femeii prin cultură.”
3. Mişcări naţionale şi transnaţionale :
Dreptul la vot şi demersurile pentru drepturile materne
Femeile de pretutindeni au început să tematizeze sau chiar să-şi
revendice dreptul de a vota numai atunci când au întrezărit şansa de a-1
obţine - şi anume, în momentul în care pe ordinea de zi s-a aflat o
democratizare a situaţiei bărbaţilor.
De partea feministelor sporise, de asemenea, valoarea simbolică a
dreptului electoral şi fenomenul marchează un al treilea aspect: deşi dreptul

’ Emnia Goldman, în L ’llliislralioii, nr. 2545, 11 mai 1SS9.

5 Ibidem.
1 Gisela Bock, op. cit., p. 53.
: Calhcrine Hannly, în L ’lllustralian, nr. 2546, 15 mai 18S9.
J L’llluslraiioii. nr. 3112, 15 noiembrie 1902.

529
electoral a corespuns întotdeauna logicii contextului naţional şi a simbolizat,
în primul rând apartenenţa la naţiune, cum s-a întâmplat în timpul Revoluţiei
Franceze, începuturile naţionale ale sufragismului s-au transformat într-o
mişcare transnaţională, asemănătoare drumului spre democraţia masculină.
Din 1890, sufragismul nu a mai fost influenţat numai de evenimentele
constituţional politice specifice fiecărei ţări, ci şi de comunicarea
transnaţională dintre sufragete: intervalul 1895-1914 a constituit punctul
culminant al mişcării feministe, în general, iar dezbaterile şi campaniile
având ca obiect sufragiul, au început dau au renăscut, după o perioadă
latentă sau încercări efemere. Forţa motrice90,1 a organizaţiilor a fost Helene
Lange, a cărei lucrare. Dreptul electoral alfemeilor, care fusese reeditată de
mai multe ori, la Congresul Consiliului Internaţional al Femeilor de la Berlin
1904, a contribuit la includerea acestui drept în program. Discursul politic al
sufragismului s-a născut pe parcursul a mai multor generaţii, din disputa
dintre femei şi bărbaţi, şi a luat fiinţă prin comunicare internaţională şi prin
cuvinte şi imagini; foi volante, afişe, reviste şi pamflete; dezbaterile au
devenit tot mai tensionate, pe măsură ce în centrul atenţiei a ajuns
dimensiunea politică şi dezacordul faţă de teoriile politice aflate în
circulaţie: drepturile, îndatoririle şi egalitatea oamenilor în calitate de
cetăţeni, în tradiţia iluminismului şi a Revoluţiei Franceze.
Adesea feministele s-au opus „stalului masculin,” indicând propria
practică socială; ,f/-avem nevoie doar de ta(i ai oraşului, ci şi de mame.” 05
,flemenlul matern trebuie să devină disponibil, ca şi cel patern,” în
conformitate cu principiul după care transpunerea legii familiei, în
instituţiile sociale, duce la o mai mare armonie. în 1896, Helene Lange a
comparat „idealul confirmat al statului masculin” cu realitatea acestuia; ,fa
înălţime din punct de vedere tehnic şi intelectual, - dar iată la sfârşitul
secolului, popoarele stau fafă în fafă înarmaţi până-n dinţi."'106
Limbajul reprezentării parlamentare a jucat cel mai important şi cel mai
concret rol pentru sufragism. El apăruse în Franţa revoluţionară şi a fost
întrebuinţat atât pentru excluderea femeilor cât şi pentru acceptarea
muncitorilor: „Se pretinde că interesele tuturor femeilor le-ar ft cunoscute
taţilor şi fraţilor lor, care ar avea, şi ei, aceleaşi interese şi care nu numai

904 Gisela Bock, op. cil., p. 176.

905 Anna Jameson, în L ’llliislralion, nr. 1053, 23 martie 1859.
906 Helene Lange, in L’Illusiralion, nr. 2876,4 noiembrie 1896.

530
că ar şti mult mai bine decât femeile înseşi ce este bine pentru ele, dar le-ar
şi purta cu grijă, mult mai bine decât sunt ele in stare."9 1
Critica la adresa reprezentării virtuale şi limbajul reprezentării şi-au pus
amprenta pe discursul privind dreptul electoral al femeilor şi au suprapus
conceptele „natură” şi „universalitate.”
Intr-o foaie volantă din 1848, Jeanne Deroin invocase şi ea: egalite,
liberte, fratemite şi abia după aceea adoptase limbajul reprezentării: „O
adunare legislativă alcătuită numai din bărbaţi este tot atât de incapabilă să
dea legi care să regleze o societate formată numai din bărbaţi şi femei ca şi
o adunare de privilegiaţi care discută despre interesele muncitorilor." 1885
este anul în care Hubertine Auclet (cunoscută în epocă ca femeia rebelă) a
candidat la alegerile parlamentare franceze; conform programului ei, numai
femeile îşi puteau reprezenta interesele; în locul „statului - minotaur" va
apărea un „stat mamă," care garantează pacea şi prosperitatea. Lange
argumenta că femeile ar putea completa şi modifica politica bărbaţilor
tocmai datorită capacităţilor şi intereselor lor independente, aşa cum s-au
manifestat ele în practica reformelor sociale. „Femei, voi sunteţi victimele
legilor nedrepte, unilaterale, deoarece acestea au fost făcute numai de către
bărbaţi şi numai în interesul lor."m
Dacă în timpul angajamentului pentru refonnă socială şi morală,
deosebirea dintre sexe fusese un vehicul pentru „lărgirea ariei de acţiune a
femeilor," la nivel politic ea a devenit un vehicul pentru revendicarea
participării. Departe de a accepta rolurile tradiţionale ale sexelor, limbajul
diferenţei s-a asociat cu acela al reprezentărilor intereselor neglijate până
atunci şi, ca şi în cazul muncitorilor, nu a fost vorba despre ontologie, ci
despre o constelaţie de interese condiţionată istoric.909 Acest lucru a fost cu
atât mai evident cu cât limbajul diferenţei a fost mereu cuplat cu cel al
egalităţii. Centrul de greutate al argumentaţiei a fost orientat în flmcţie de
situaţie şi de context. într-un manifest din 1907, care a avut o răspândire
internaţională s-a încercat justificarea legitimităţii dreptului electoral şi, în
acelaşi timp să-l refuze „doamnelor” din burghezie care-şi desfăşoară ,joaca
burgheză de-a dreptul femeii" afinnând, cu intenţie denunţătoare, că
burghezele revendică şi „astăzi dreptul la votca pe un drept natural al
femeilor," ca şi „burghezia.” Faptul că opiniile acestora coincid efectiv cu
cele ale „doamnelor” (chiar dacă nu şi în ceea ce priveşte lupta împotriva

Ibutem.
J Ibiilem.
‘ tiisohi Dock, op, cil., p. 181.

531
democraţiei burgheze) pune în evidenţă încă un element important al
discursului, trecând peste toate drepturile electorale censilare, inclusiv
censul marital, legitimarea dreptului electoral prin inatemitate - reală sau
potenţială - a ţinut întotdeauna şi la acordarea drepturilor politice tuturor
femeilor. în felul acesta, a fost pus la îndoială, în mod sistematic, vechiul
argument conform căruia, femeile, datorită obligaţiilor lor de mame, ar fi
incapabile de decizii şi de acţiuni politice.
Discursul sufragetelor nu s-a consumat în cele spuse despre egalitatea
în drepturi şi despre diferenţa de reprezentare teoretică; pentru ca dreptul
electoral al femeilor să fie acceptat până la urmă, de către femeile sceptice şi
de bărbaţii care trebuiau să decidă asupra acestui lucru, făcând faţă totodată
avalanşei de avertismente privind guvernarea femeilor, „văduvirea
bărbaţilor,” „feminizarea bărbaţilor” şi „masculinizarea femeilor” - ele au
folosit alte argumente.

Pretutindeni femeile nu s-au mulţumit să obţină doar accesul la sfera

politică, care fusese definită de bărbaţi ci s-au străduit să o redefinească.
Reforma socială şi drepturile sociale au fost o parte integrantă a mişcării
feministe în general; dacă sufragismul nu se suprapuse drumului parcurs de
bărbaţi spre drepturile electorale depline, reforma socială preconizată de şi
pentru femei s-a suprapus începuturilor şi consolidării statutului social.
Astfel s-a ajuns din nou la un veritabil conflict între sexe în cadrul
căruia, până la primul război mondial, se remarcaseră trei aspecte diferite;
semnificaţia pe care a avut-o pentru femei, protecţia socială, legislaţia
referitoare la stabilirea unor limite pentru munca salarizată, legile de
protecţie a muncitoarelor, legile pentru protecţia socială a mamelor încadrate
în câmpul muncii, dar şi a celor care nu lucrau. Aceasta din urmă s-a numit
la începutul secolului ,prolection des mâres" şi multe feministe au
considerat activitatea mamelor şi a gospodinelor nu ţine de natură şi că
oricât de deosebită ar fi, ea tot muncă este.
Această idee îşi avea originea tot în Congresul Internaţional de la Paris
(1878) unde se ceruse ca femeile sărace să primească şi sprijinul obştilor
timp de 11 luni după naştere.
în 1892 în prima conferinţă s-a subliniat din nou ideea acordării unei
,jjroleclion sociale â toutes Ies meres." Neobosita Hubertine Auclet şi-a
exprimat din nou dorinţa ca „viilonil stat matern” să se implice în îngrijirea
copiilor, revendicând un ajutor de maternitate care ar fi putut fi realizat din
sumele reprezentând unul din impozitele pe care trebuiau să le plătească
bărbaţii şi plătirea mamelor pentru ,^en>iciHe indispensabile aduse stalului.”

532
 La Congresul de la Paris s-a reluat din nou o formulă care avea să
justifice asemenea revendicări: „nialernilatea - a spus ea - nu este o funcţie
naturală, privată sau industrială, ci una socială, cea mai nobilă dintre toate
funcţiile, izvorul rasei” şi din acest motiv ea merită să fie protejată de stat,
solicitându-se un fond guvernamental pentru protecţia copilului, care trebuia
să fie accesibil tuturor femeilor căsătorite sau nu şi care le-ar fi asigurat
independenţa faţă de taţii copiilor lor.
Se recomanda apoi înfiinţarea unei „caissepublique de la maternite" şi
acordarea dreptului de concediu de inatemitate plătit femeilor aflate în
câmpul muncii. Conseil National des Femines Francaises (1901) şi
Organizaţia Naţională a Sufragiştilor (1909) cereau de asemenea
recunoaşterea maternităţii ca sarcină socială, pledând pentru o asigurare de
maternitate, ca supliment la salariul egal pentru o muncă egală, prestată în
afara gospodăriei (egalitatea nu a însemnat pur şi simple a fi la fel, ci a fi
independent faţă de angajator şi faţă de soţ).
Femeile din Franţa au avut, în plus încă un motiv pentru a insista asupra
drepturilor şi îndatoririlor mamelor, deoarece glasurile care au susţinut
natalitatea şi care cereau creşterea acesteia, s-au făcut auzite mai devreme
decât în alte părţi europene. Rata natalităţii scăzuse iar Denatalite şi
deppopulationau devenit o problemă publică şi politică, mai ales după
pierderile sufcite în războiul din 1987. Condimentată cu o critică sarcastică,
Hubertine Auclet cerea acordarea unui ajutor de maternitate „dacă vreţi să
aveţi copii, atunci învăţaţi-vă să le repectaţi pe mame."9'0
Demnitatea, funcţia socială şi valoarea maternităţii au fost invocate
adesea în toate mişcările feministe din Europa, o soluţie comună pentru
întrebările dacă şi cum ar trebui să fie exprimată valoarea unei proiecţii în
stat nu a fost găsită. Elogiul maternităţii şi plângerile privind situaţia ei reală
puteau servi atât la recomandarea, cât şi la respingerea uneii pensii de
maternitate. Una din obiecţile foarte răspândite a fost aceea că revendicarea
era „individualistă” şi egoistă. Unii au văzut în plata mamelor manifestarea
unei nemăsurate neîncrederi faţă de soţi şi faţă de modul în care foloseau ei
salariul familial. „Plata muncii femeii în gospodărie i-ar elibera pe soţi de
responsabilitate faţă de soţie şi de copii şi ar submina morala muncii
masculine”: ele doreau în schimb ca femeile să aibă parte la o parte din
salariul bărbatului, la banii pentru recunoaşterea „valorii economice a
muncii desjaşurate dcfemeie.”
Unii au considerat protecţia garantată de stat, în special aceea acordată
mamelor necăsătorite, o promovare a imoralităţii şi a promiscuităţii sexuale.

' thidem. p, 79.

533
Alţii erau de părere că resursele nu ar ajunge şi că în plus, transformarea
activităţii erotice in valoare financiară ar fi nefirească.
N-a existat totuşi, nimeni care să-şi exprime temerile că un sprijin
acordat mamelor ar însemna legarea lor silită de casă şi de soţ. Se ştia că
sărăcia şi dependenţa nu îşi aveau originea în dreptul de a dispune de
propriile mijloace, ci lipsa acestora, şi la urma urmei, creşterea copiilor
trecea drept o problemă care le privea pe femei, chiar dacă nu pe toate.

Resumă
La condition de la femme a l’epoque modeme equisant a une
accumulation datant de siecles de phenomenes marginaux, qui l’ont
preservee dans un etat d’ inferiorite.
La femme n’a pas ele marquee par cette inferiorite des sa naissance,
mais cette marque est apparvue avec Ies condilions de son existence el de
son epanouissement.
Avec le bon fonctionnement de l’enseignement pour Ies filles. Ies
resullals ont prouve que Ies differences entre Ies sexes dont on fait mention,
souvenl n’indiquent pas une inferiorile inlellectuelle de la femme mais, au
conslaire, la consequence sociale la plus importante de l’introduction des
normes caractdristiques de 1’ epoque.
Les femmes ont formule un point de vue coherent et Ie mouvement de
fin du 19-ieme siecle et debut du 20-ieme, a propose une formule pour 1’
emancipation qui fut a la meme fois un mouvement des femmes pour Ies
femmes ( meme si des hommes y ont ele inclus). Tout en prelendant a un
changement essenliel dans Ies relations enlre les sexes par 1’ ameliration de
leur siluation du point de vue economique, politique et social d’ amparavant
et de present, en rapport avec celle des hommes.
Le
But ne fut pas 1 ’egalite ou Ie chanjement de roles mais la liberation de
sous la subordonnation due differences, sans insister sur 1’ individualisme
mais plutot sur 1’ individualite dans Ie sens de Ia decouvertc de soi, du
devenir de soi.

534
 VIAŢA ŞI OPERA POETULUI DIMITRIE IOV

Ion Dumitrescu - Bucureşti

Am crezut multa vreme ca poetul Dimitrie Iov s-a născut si crescut in

Basarabia, pentruca aproape toata creaţia sa literara, atat cat a fost, este
bântuita de nostalgia Întinderilor dintre Prut si Nistru. Nu! Dimitrie Iov nu a
fost basarabean, dar s-a identificat cu oamenii locurilor pana la pierderea
propriei sale specificităţi.
Numele de Iov, parca predestinat, vine de Ia ebraicul “lubo”, care se
traduce prin “cel duşmănit, cel persecutat” (personaj biblic), care a dat
numele unei cârti din Vechiul Testament, denumita “Cartea Iov” ce trateaza
tema suferinţei si in care in final se intreaba: De ce suferă omul drept pe
pamant? Si Dimitrie Iov a suferit parca prea mult.
încercând sa-i creionez un succinct portret vorbit, trebuie sa precizez
ca poetul s-a născut in satul Uricani din comuna Flamanzi, Judeţul Botoşani,
la 22 martie 1888. A fost unul din cei 12 copii ai Ecaterinei si Toader Iov,
mici comercianţi rurali. După ce a terminat şcoala primara in satul natal a
făcut Şcoala Comerciala Superioara din Iaşi pe care a absolvit-o in anul
1907,exact in anul in care s-a aprins scânteia răscoalei din Flamanzi, la care
si el a participat.
Printre cei 11 fraţi, Gheorghe a ajuns capitan activ in annata si a
inventat un brâu, pe care I-a brevetat, fiind purtat de cei suferinzi de lombo-
sciatica.
Dimitrie Iov a fost nu numai poet si prozator, precum si gazetar,
colaborând la Curentul, Flacara, Universul Literar, Ramuri, Fulgerul,
Cosanzeana, Basarabia Libera s.a. si a dat literaturii romane unnatoarele
zece volume de proza si poezie:
• Moartea regelui Carol. Craiova 1915
• In lunca Trotusului. Bucureşti 1923
• Amintiri din lacrimi. Bucureşti 1932
• Duduia Adela. Bucureşti 1932
• Privelişti basarabene. Bucureşti 1941
• Gospodarul din Orhei. Bucureşti 1942
• D-aia n-are ursul coada. Bucureşti 1943
• Covor basarabean, laşi 1943
• Biruitorii de Ia Ţiganca. Bucureşti 1943

535
 • Moldova de la Nistru. Bucureşti 1943
In anul 1916, pe când avea numai 18 ani a fost trimis de Constantin
Miile in Basarabia,ca reporter al ziarelor Universul si Dimineaţa, pentru
Basarabia, unde a locuit, cu intermitente pana in anul 1940.
In anul 1918 a făcut parte, alaiuri de Pan Halipa, Ion Inculet si
Buzdugan, din Sfatul Tarii si a votat pentru unirea Basarabiei cu tara mama,
Romania.
In timpul guvernării averescane, intre anii 1926-1927 Dimitrie Iov a
fost prefect al judeţului Soroca, iar in anul 1931 a fost ales deputat al
aceluiaşi judeţ. Tot in acel an a fost arestat pentru ca a protestai prin
telegrame adresate regelui, guvernului si parlamentului impolriva executării
a cinci tineri evrei comunişti si un creştin care incercasera sa Ireaca frontiera
in Ucraina, motiv pentru care a fost suspectat si el de Siguranţa Statului ca ar
fi comunist.
Dimitrie Iov a fost inregimenlal in mai multe partide politice preeum
cele conduse de Alexandru Averescu, A.C.Cuza, Nicolae lorga. Petre Ghiata
si a făcut parte chiar din Frontul Renaşterii infiintat de regele Carol al Il-lea.
La cedarea Basarabiei din 1940 si-a abandonat toata stransura sa in
mulţi ani de zile si s-a refugiat la Iaşi, unde a indeplinit intre anii 1941-1944
fimctia de director al Teatrului National din acel oraş.
L-am văzut pentru prima dala pe poetul Dimitri Iov in anul 1942,in
Caransebeş, pe când eram elev in clasa a V-a de liceu, unde a organizat
impreuna cu Ion Minulescu, Alexandru Cazaban si Ion Popescu Negura o
seara literara, cu laxa de intrare, in cadrul careia fiecare participant a recitat
sau citit din producţia literara proprie. îmi amintesc ca Ion Minulescu a
recital, printre altele, poeziile “Acuarele” localizata in Huşi si “Glasul
Morilor”, cum nici cei mai reputaţi actori nu l-au egalat, iar Dimitrie Iov a
recital poeziile “Au Înflorit castanii in Soroca”, “Frumoaselor femei
basarabence” si “Rotunda forma are tara mea” pe care le-a inclus in volumul
intitulat “Covor basarabean”, publicat in anul 1943 incluzând 56 de gravuri
apartinand graficienilor Th.Kiriacoff si Soroceanu. Acest volum, tipărit in
condiţii excepţionale, l-am văzut foarte târziu numai la Biblioteca
Academiei Romane, dăruit de autor, cu dedicaţie, prozatorului Liviu
Rebreanu.
A doua si ultima oara l-am Întâlnit pe Dimitri Iov pe bulevardul
Regina Elisabeia din Bucureşti in anul 1945, pe când eram student la Drept.
Urca ingandural de la Cismigiu spre Casa Armatei. Purta o pălărie gri inchis
cu boruri mari, asa cum purta Mihail Sadoveanu si Nicolae Crevedia.
Sub regimul comunist Dimitrie Iov a suportat toate umilinţele
posibile. Cu doi ani Înainte de arestare a făcut imprudenta sa-si intocmeasca

536
testamentul pe care l-a intitulat “Dorinţa mea” ce a constituit principala
proba in procesul inscenat de Securitate.
In preambulul testamentului a consemnat unnatoarele date: întrucât la
67 de ani omul trebuie sa fie pregătit ,caci nu se ştie când poate pomi pe
drumul cel veşnic,azi marţi 13 decembrie 1955, dispun:
“Las executori testamentari ai sărăciei mele pe poeţii si prietenii mei
Virgil Carianopol si Octav Sargetiu. Deşi am ocupat atatea mari demnităţi,
n-am izbutit in viata nu s-agonisesc averi ci macar o bojdeuca cu o singura
camera , sa am. Am fost un om cinstit, drept, corect, atat in viata publica
si-n viata privata. Las rudelor mele, cate le mai am si mulţilor mei prieteni
un nume de om cum se cade si de care nu se pot ruşina” ,apoi isi enumera
dorinţele astfel:
-Sa fie inmonnantat in cimitirul Bellu, in parcela scriitorilor si sa i se pună la
cap o cruce alba de mannura ( dând indicaţii ce sa se scrie pe o parte si alta a
cracii)
-Din drepturile de autor sa se cumpere cârti pentru premierea elevilor din
comuna Flamanzi
-Cărţile ce mi-au ramas din refugiu sa fie donate aceleiaşi scoli
-Las manuscrisele , corespondenta cu scriitorii si fotografiile nepotului meu
Xitel Bunea si gospodaiului Ilie Gutu din Bolintinul din Deal, scriitorului
Octav Sargetiu , invatatorului Petre Sima din comuna Jilava, precum si unei
maici de la Manastirea Ţigăneşti ( cu siguranţa toti aceştia le-au dat foc,
pentruca nu li s-a mai dat de urma )
-In afara de pensie nu las nici un manuscris soţiei mele Aglae Iov Întrucât
atat cat am trăit Împreuna aceasta a urat literatura mea.(sunt sigur ca aceasta
dispoziţie testamentara este mai degraba menita sa o pună la adapost de
persecuţiile Securităţii)
-Pamantul luat din Basarabia, ce se afla intr-un plic, sa-mi fie pus sub cap.
In anul 1955 Dimitri Iov a fost arestat impreuna cu alţi 11 intelectuali
printre care si poetul Virgil Carianopol, pentru savarsirea delictului de
agitaţie publica pedepsit de art. 327 al. 3 din Codul Penal. Cap de lot a fost
medicul Munteanu Virginia sora marelui gazetar si propietar al ziarului
Curentul, Panfil Seicaru. Toti inculpaţii au fost tumati la Securitate de
informatorii Alexiu Vetu si Nitu Vlaicu.
Poetul Virgil Carianopol a fost poate cel mai bun prieten al lui
Dimitrie Iov. La gravitatea faptelor sale incriminate de regimul comunist se
suprapuneau circumstanţele agravante deduse din faptul ca timp de aproape
patru ani a fost ofiţer de artilerie si in plus a mai fost inregimentat in
mişcarea legionara.

537
 Prin sentinla nr.474 din 8 aprilie 1957, Tribunalul Militar Bucureşti ,
compus din capitan de justiţie Stefea lon-presedinte-de complet capitan
Tataru Mihai si capitan Voican Ion -asesori populari- precum si maior
Nastase Petre-procuror de şedinţa .Dimitrie Iov a fost condamnat la trei ani
de inchisoare. Prin aceeaşi sentinţa Munteanu Virginia a fost condamnata la
şapte ani de inchisoare, iar poetul Virgil Carianopol la cinci ani de
inchisoare.
In fapt s-a retinut in sarcina lui Iov ca locuind in acelaşi imobil cu
Munteanu Virginia a participat la discuţii politice, cu caracter dusmanos la
adresa regimului comunist, a scris imnul reacţionar “Marşul Dezrobirii” pe
care sora lui Pamfil Seicaru l-a pus pe note ( aceasta ere medic la Ministerul
Sanatatii) si apoi l-au canlat Împreuna cu ceilalţi inculpaţi. Deasemenea a
compus si recitat poeziile” Moldova, Moldova” si “Urata forma are tara
mea” (se cedase Basarabia). Totodată a detinut manuscrise cu caracter
reacţionar.
Dimitrie Iov a fost aparat in proces de avocaţii Aurel Ispir si Macri
Capaciorii. Aceştia au propus ca martori in circumstantiere pe gazetarul Isac
Peltz si pe actorul Constantin Ramadan, care desigur de teama, nu s-au
prezentat in instanţa. In schimb i-a dat o referinţa cum nu se putea mai
elogioasa, dramaturgul Tudor Musatescu.
Pentru executarea celor trei ani de inchisoare a fost Încarcerat in
penitenciarul de la Gherla, unde a decedat la 22 august 1959 si depus intr-o
groapa comuna. Astfel nu numai ca nu a avut parte de cimitirul Bellu si nici
cruce alba de marmura cum si-a dorit, ci dimpotrivă de dictonul francez: La
lerre cache, l’herbe efface.
După Înfiinţarea CNSAS, a aparul intr-un ziar din Bucureşti un articol
in care se menţiona ca familiile unor scriitori, deţinuţi politici, nu au solicitat
restituirea manuscriselor confiscate de Securitate. Printre aceştia figura si
numele poetului Dimitrie Iov.
Printr-o ruda apropiata, dat fiind ca familie nu mai avea, am făcut
demersurile necesare la CNSAS, care in final ne-a restituit numai un
volumaş de versuri intitulat “1907” cu care urma sa participle in anul 1948 la
un concurs de poezie , ce nu s-a mai ţinui, doua volume de versuri intitulate
“Rasare soarele” si “Amintiri de ieri” , precum si piesa de teatru “Dar de
nunta”. De asemenea ni s-a restituit Ordonanţa de percheziţie domiciliara din
31 ianuarie 1957, intocmita de locotenentul major Nedelcu Ştefan in care se
menţionase la data respectiva ca printre materiale confiscate s-a aflat si
volumul de versuri , mult râvnit de mine, “Covor Basarabean”, care in
decursul timpului a fost sustras de la dosar, desigur de un securist mai
instruit. Ori toate demersurile făcute pentru recuperarea materialelor

538
confiscate , viza tocmai acest volum de poezii. In schimb am găsit doua
scrisori ale lui Mihail Sadoveanu trimise celui percheziţionat, care nu
figurau nici in ordonanţa de confiscare si nici in procesul verbal de predare-
primire Întocmit de CNSAS. Probabil ca reprezentaţii celor doua instituţii nu
l-au considerat important nici pe Mihail Sadoveanu si nici pe Dimitrie Iov,
de aceea au ignorat aceste scrisori.

539
 cu I o N V LA S I U, PE VALEA MUREŞULUI
Prof. Traian Duşa - Târgu-Mureş

,,Prietenia îndoieşte bucuriile şi

înjumătăţeşte necazurile ”
Francis Bacon

Sunt în viaţa oamenilor momente, care rămân unice prin conţinutul şi

formele lor. Ele te însoţesc mereu şi se constituie în părţi ale vieţii tale.
Cresc în noi şi-n timp. Capătă treptat tot alte dimensiuni, până când se aşază
acolo unde trebuie. Iţi dau zilnic bucurii, mai ales dacă ai fost angajai în ele
întreg cu mintea deschisă şi cu inima trează. Aşa sunt cele pe care, o parte, le
încredinţez tiparului cu cele mai bune intenţii, pentru a marca un eveniment
cultural şi a fi un omagiu adus celui mai scump prieten, fiu al Mureşului
drag: scriitorul, pictorul şi sculptorul Ion Vlasiu, care împlineşte 75 de ani.
Scriu acum despre câteva fapte, nu pentru a câştiga importanţă, ci pentru „ca
să nu se înnece anii cei trecuţi şi să nu se ştie ce s-au lucrat”, cum spunea
Ureche vornicul, mai ales că, zic eu şi poate şi alţii, s-a lucrat bine, drept şi
cinstit. Din fapte s-a născut prietenia noastră: a mea şi a lui Ion Vlasiu cu
mine. Eu i-am fost, printre mulţi alţii, şi i-am rămas acelaşi prieten ca şi
atunci când împrejurările ne apropiau tot mai mult unul de altul. M-am simţii
şi m-a simţit aproape. Ne-au legal şi ne leagă multe izbânzi, pentru că am
avut atâtea de făcut şi nu orice. Ne-am întâlnit de-atâtea ori, ne-am înţeles şi
ne-am ajutai să înţelegem că aspiraţiile noastre, fie mari, fie mai modeste, îşi
au sens şi rost.
Ne-am cunoscut prin 1968, primăvara. Eram preşedintele Comitetului
pentu cultură şi artă al municipiului Târgu-Mureş, un fel de ministru al
culturii şi artelor în guvernul local, cum îmi spunea cineva ironic, dar nu cu
răutate. Dar acesta eram atunci şi de la această platfonnă s-a născut
prietenia noastră. înainte de a ne întâlni, cunoşteam destul de multe despre
polivalenţa spiritului său de scriitor, pictor şi sculptor. Ştiam că s-a născut la
6 mai 1908, în Lechinţa de Mureş. îi cunoşteam cărţile, studiasem albume cu
reproduceri după operele de artă plastică contemporană, în care ocupa un loc
însemnat, îl cunoşteam din revista „Arta plastică”, unde era în colectivul de
redacţie, şi un timp redactor-şef, din manualele de istoria artelor plastice
pentru liceele de artă, din revistele literare, unde semna articole, da interviuri
sau i se reproduceau unele sculpturi, din cărţile şcolare. Mai ştiam că se
simte legat puternic de meleagurile mureşene prin toată fiinţa lui şi.

540
îndeosebi, de Târgu-Mureş, unde a făcut şcoala de arte şi meserii şi a
organizai prima expoziţie personală de sculptură, în 1932, când i s-au
cumpărat două lucrări pentru Pinacoteca oraşului.
Despre mine, Ion Vlasiu ştia, din diferite surse şi de la gurile rele, că,
pe lângă profesoratul ce-1 consideram prima mea vocaţie, am avut expoziţii
personale de pictură şi că scrisul îmi este o preocupare mai veche. Era
convins că sunt o alegere fericită pentru postul încredinţat la Primăria
târgumureşeană, deoarece cele două pasiuni; pictura şi scrisul, pe lângă
calitatea de profesor de discipline umaniste, dacă nu mor, sunt un câştig
social, că, de!: „omul sfinţeşte locul”. Era infomiat că sunt mânat de bune
intenţii, cum se va convinge, şi că sunt călăuzit în ceea ce întreprind de
principiul clasic de viaţă: al binelui, adevărului şi frumosului. Aflase şi s-a
convins că viitorul lui prieten iubeşte, din această cauză, mai mult sculptura
decât pictura, fiindcă statuile înfruntă vremurile, nu numai vântul, ploile,
frigul şi îngheţul, ba că sfidează şi critica şi pe oamenii care nu le înţeleg.
Era convins că viitorul lui prieten îşi poate apăra şi susţine punctul de vedere
cu argumente teoretice şi practice, cu documente, încă de la o întâmplare,
foarte cunoscută artiştilor plastici bucureşteni, când a respins, în calitate de
reprezentant al beneficiarului, bustul compoziţional „Gheorghe Şincai”,
după ce comisia de artă monumentală îl avizase pentru „calităţile” artistice.
Autoarea, Mara Bâscă, a declarat război „incompetenţei” mele, dar am
rămas consecvent, cu toate că, ulterior, a încercat să obţină unele concesii.
Mai târziu, aflând că între mine şi Ion Vlasiu s-a încropii o prietenie
frumoasă, i-a scris maestrului câteva scrisori, după ce mă reclamase la
forurile superioare, însă am rămas neclintit în hotărârea luată, fiind convins
că sculptura ei era bună pentru atelier, pentru o expoziţie personală dar nu
pentru Luduş, unde unna să se pună.
Cum ştiam atâtea unul despre altul, întâlnirea noastră, în atelierul din
Bucureşti (str. Emil Pangrati,33) n-a fost prea caldă, ba chiar destul de rece,
redusă parcă la raporturile dintre un viilor beneficiar şi un viilor executant,
după tenninologia încetăţenită şi fixată în actele administrative. Judeţul, pe
care-1 reprezentam atunci, avea fonduri reduse pentru a cumpăra lucrări de
artă plastică, însă pretenţii mari şi multe avea destule. Şi o spun aceasta,
deoarece cunosc toate comenzile şi contractele pc care le-a avut artistul cu
sau pentru judeţul Mureş. Ele nu sunt afaceri sub aspect financiar, ci mai
mult daruri mari pentm preţuri mici făcute Mureşului drag de care s-a simţii
şi se simte legal cu întreaga fiinţă artistică, pentru că de aici îşi au izvorul
cea mai marc pane a marilor lui opere.
intriliiii'eii In care mă refer avea ca motiv, în primul rând,
cunoaştorca lucrâriior din atelier cu lemn „Maternitatea”, iar în al

541
doilea rând, găsirea unui moment psihologic potrivit pentru a-i face
oferta in legătură cu o statuie a Iui Aurei Vlaicu, compoziţie figurală, in
bronz sau piatră, in valoare de 100.000 Iei, lucrare pentru care se
organizase un concurs pe plan naţional, despre care ştia foarte bine, şi
Ia care s-au prezentat două proiecte slabe. Suma nu-i ispitise pe artişti
prea mult. După insistenţă şi argumente logico-afective, am reuşit să-l
induplec să accepte oferta. Mai executase gratuit gipsul pentru bustul
compoziţional Petru Maior, ce urma să fie amplasat in centrul oraşului
Reghin, lucrare pentru care judeţul Mureş avea doar obligaţia plăţii
sumei necesare de turnare in bronz la Combinatul Fondului Plastic
Bucureşti. Tot atunci am convenit asupra materialului, formei şi
dimensiunilor soclului, mărimii literelor de Ia inscripţia cu numele
cărturarului român, urmând ca proiectul să-l definitivez eu, aşa cum a
fost in prima variantă. Tot mie mi-a încredinţat să mă ocup de această
problemă până la festivitatea dezvelirii operei, care s-a înscris ca
eveniment cultural de primă mărime, in acel an, la Reghin.
Tema statuii pe care i-o ofeream îi era dragă, avea însă unele rezerve
faţă de situaţia la care s-a ajuns cu organizarea concursului, II ispitea ca şi
Monumentul lui Horea, Cloşca şi Crişan, pe care-1 avea aproape gata şi
dorea, cum îmi spunea mie, să fie amplasat pe Feleac şi nu în faţa hotelului
Napoca din oraşul de pe Someş, cum doreau oficialităţile clujene, fapt ce nu-
1 împăca pe artist. Dar eu, înţeIegându-1, mi-am îndreptat privirea pe un bust
al lui Ion Creangă, aflat în atelier, i-am amintit cuvintele scriitorului, drept
consolare, zicâdu-i: Ştiţi maestre ! In viaţă „nu-i cum se chiteşte, ci cum se
nimereşte”. Când am plecat mi-a oferit cartea „Povestea cu năluci”, în dar. O
avea în atelier, l-am mulţumit şi am plecat împăcat de primirea făcută.
Pentru statuia Iui Aurel Vlaicu, maestrul a lacul câteva schiţe, dar care
nu se încadrau în ceea ce a fost stabilit de Consiliul Culturii drept compoziţie
figurală. Atunci, după unele discuţii, am ajuns să-i cer nu o statuie ci un
monument, idee pe care a acceptat-o. Văzând că acceptă, am exprimat o
posibilă şi responsabilă cooperare dintre beneficiar şi artistul-executant, cu
asigurarea materialelor de construcţie ce urmau să fie aduse de judeţ de la
Borsec, fiind convins că proiectul de monument, văzul de mine în atelier şi
avizat cu condiţiile fixate de comisia de artă monumentală, este încă un dar
pe care-I face Ion Vlasiu Mureşului drag, locurilor copilăriei sale. Aşa s-a
înălţat Monumentul lui Aurel Vlaicu din faţa Aeroportului de la Vidrasău.
Pentru fapta mea, m-am simţit, faţă de maestru vinovat, mă mustrase de
câteva ori, când lucrurile se mai încurcau, dar eram împăcat cu mine însumi
că marile opere se fac o singură dată, cu jertfă. Şi nu poţi câştiga fără să

542
pierzi ! Depinde cât, cum şi ce ? Marii artişti nu se întrebă cât câştigă, ci ce
câştigă ? Pe Ion Vlasiu aici îl situam.
Prietenia noastră încă nu se închega, avea semne de întrebare, se iveau
noi idei, noi rezolvări, pe care le punea spaţiul nou, iniţial lucrarea trebuia să
se amplaseze în Piaţa Armatei din Târgu-Mureş, pe locul unde Aurel Vlaicu
lacuse demonstraţii de zbor în septembrie 1912. însă statuia a rămas
definitiv la Vidrasău şi cu rezolvarea pe care am convenit-o amândoi, în
atelierul din Bucureşti.
După aceste simple întâmplări, mă simţeam totuşi dator să-i fac câte o
vizită, ori de câte ori mă duceam la Bucureşti cu alte probleme. Acolo mă
aştepta cu căldură şi mă primea cu ospibilitatea-i ardelenească, atât de
caracteristică comportamentului său. Mă simţeam vrăjit de tot şi de toate
elementele ce-i compuneau universul lui zilnic - atelienil, unde, îşi petrecea
tot timpul desenând, scriind, modelând sau cioplind în lemn sau piatră.
Acolo, în una din zilele lui octombrie 1968, l-am cunoscut pe scriitoral
Alexandru Căprariul, directorul, de atunci, al Editurii Dacia, căruia m-a
prezentat în tenneni prea favorabili, zic eu, spunând că am reale calităţi de
scriitor, din felul în care mănuiesc ştiinţa detaliului în ceea ce spun şi
prezint. In atelierul maestrului l-am cunoscut, prin februarie 1969, pe
Gheorghe Boitor, grafician la Editura Meridiane, care-i prezentase macheta
Albumului „Vlasiu” ce urma să apară în 1970. La apariţie, mi-a dăiuit un
exemplar ce poartă dedicaţia: „Tovarăşului Traiaii Duşa militaul foarte
prestigios pentru probleme culturale,entuziast admirator ai artelor şi
prieten bun ai artiştilor-Toată dragostea şi admiraţia lui Ion Vlasiu.
Bucureşti, II VI. 970”.Acelaşi grafician avea să realizeze şi prezentarea
grafică la cartea mea Palatul culturii din Tîrgu-Mureş, apănită în 1970, la
aceeaşi editură de prestigiu. Tot în atelier am cunoscut-o pe Doanuia Vlasiu,
soţia artistului, cercetător ştiinţific principal la Institutul de istoria artei al
Acad. R.S.R., care mi-a spus că-mi cunoaşte studiul meu despre valori
artistice tîrgumureşene aparţinătoare stilului secession, ce urma să apară în
nr. 1 al revistei „Studii şi cercetări de istoria artei”, seria artă plastică, fapt
pantni care mă felicită, l-am spus că peste câteva luni unnează să-mi apară
cartea „O pagină de istorie - Biserica de lemn din Tîrgu-Mureş”, coautor Gr.
Ploeşteanu, fapt ce a bucurat-o exprimându-şi dorinţa să primească un
exemplar, pentru care a şi făcut o frumoasă recenzie publicată în „ Revista
de istorie” a Acad. R.S.R. din 1969. Cu Ioana Vlasiu, fiica artistului, ne-am
întâlnit în acelaşi an vara, la Editura Meridiane, unde fiecare aveam de pus la
calc unele probleme în legătură cu cărţile ce urmau să ne apără în anul
unnător.

543
 Având mai multe treburi prin Bucureşti legale de construcţia Teatrului
Naţional din Tîrgu-Mureş, prin martie 1969, în una din zile i-am dat un
telefon anunţându-mi prezenţa. Maestrul m-a invitat sâ-i fac o vizită la
atelier că mă aşteaptă. După mai multe schimburi de opinii despre artă şi
artişti, despre proiectele noastre de viitor Ion Vlasiu mi-a mărturisit una din
marile sale aspiraţii, aceea de a-şi cumpăra pământ şi a-şi face o casă de
creaţie, de a se fixa undeva pentru că „A plecat din sat” cu mulţi ani în urmă,
când şi-a înstrăinat tot ce avuse moştenire de la părinţi, iar acum, peste ani,
după pensionare, dorea „să se aşeze in sat”, dar nu la Lechinţa, nici la Ogra,
ci la Bistra Mureşului. Am discutat mult despre acest plan, despre
modalităţile prin care ar putea să se realizeze. îmi ceruse părerea. A rămas
surprins de soluţiile pe care le găsisem. I-am spus că eu îmi făcusem o casă
la Topliţa când aveam douăzeci şi cinci de ani şi că în tinereţe ara visat să
mă fac arhitect sau în cel mai rău caz, pictor. A zâmbit când ştia ce-am
ajuns. Am continuat, apoi, să-i prezint posibilităţile de aprovizionare cu
materiale de construcţie precum şi la ce preţ se pot procura dală fiind situaţia
în care se construieşte casa în regie proprie. Era seara târziu. Trebuia să plec,
timpul se scursese repede. Când am plecat din atelier mi-a dăruit un catalog
„Ion Vlasiu”, (1967) cu dedicaţia; „Biiiuiliii prieten TRAIAN DUŞA cu
care ne întâlnim pe drumul artei şi aş fi fericit să se împlinească succesele
noastre în ambianţa spirituală a Mureşului nostru drag”.Ion Vlasiu, Buc.
II, III, 969. Cuvintele scrise m-au emoţionat mai ales că, cu o lună înainte,
îi dădusem manuscrisul cărţii mele „Octavian Boblelec- un artist uitat”, ca
să-i facă o lectură şi să-şi dea părerea, să facă observaţiile critice necesare.
Le-a făcut cu dragă inimă, şi le-am acceptat în totalitate. Când a apărut
cartea, în 1970, i-am dat-o cu dedicaţie în semn de recunoştinţă. Tot la
plecare mi-a spus că va veni la Târgu-Mureş pentru că are de perfectat nişte
forme privind înlăbularea terenului intravilan cumpărat Ia Bistra-Mureşului,
cu o suprafaţă de 4918 mp, după cum reiese din actul emis la 1 aprilie 1969.
In aceeaşi zi, mi se pare, ne-am întâlnit Ia Biblioteca Judeţeană, în biroul
directorului. Avea în el o bucurie mare, în ochi o altă lumină decât cea cu
care mă familiarizasem. Era proprietar. Mi s-a pârul că ar fi dorit să se
întâlnească cu Moşu şi cu Buna din Ogra să Ie spună că are pământ, că nu
mai pleacă nicăieri, că-şi face casă, gospodărie şi se statorniceşte, rămâne in
sat, că e sătul de Bucureşti, de viaţa de Ia oraş. Cât aveau să dureze, oare,
toate acestea ? Timpul a demonstra-o din plin până în prezent.
După ce ne-a spus la cei de faţă, aflaţi în biroul directorului Frăţilă,
că-i proprietar, a scos dinlr-un dosar o planşă pe care se aflau un plan de
situaţie, un plan de construcţie, o secţiune transversală, un paln parter, un
plan faţadă principală cu mansardă, întocmite pentru Casa de creaţie de la

544
Bistra-Mureşului de către un arhitect din Bucureşti. Alte documente nu avea
la el maestrul. Cum nu avea nici o documentaţie, m-a rugat să-mi dau
părerea cu privire la valoarea unei astfel de construcţii şi la cantitatea de
materiale necesare. Am întocmit o listă cu cantităţile de materiale
aproximative enimţând în linii generale şi valoarea lucrărilor pentru ridicarea
în roşu a clădirii, pentru o primă fază. Fireşte că calculele mele erau ale unui
om zgârcit care stă lângă zidari, de dimineaţa până seara. Tot atunci mi-a
spus că are nişte meşteri de ispravă la Bistra şi cu ei va ridica casa. N-a
trecut mult timp de la această întâlnire şi primesc un telefon prin care
prietenul Vlasiu mă ruga să iau în inîinile mele cauza lui şi să obţin toate
aprobările, să fac toate formele necesare pentru a se începe construcţia. Am
întocmit dosarul, am cerut autorizaţia de construcţie din partea S.S.A. a jud.
Mureş, nu fără unele suspiciuni din partea semnatarilor întrebându-mă că; de
ce nu se ocupă proprietarul de aceste treburi şi nu duiruieata ? Tot aşa se va
întâmpla şi atunci când ceream pentru O.C.L. magazinul „Materiale de
construcţie”, o suplimentare de plan, când mi s-a spus răspicat: „Cui îi
trebuie casă să şi-o facă, de ce le ocupi dumneata de aceste treburi !” Am
răspuns că este şi aceasta o treabă culturală deoarece o astfel de casă şi un
astfel de proprietar completează climatul spiritual al judeţului Mureş ! Dar
eu ştiam alte lucruri şi înţelegeam că înseamnă timpul pentru Ion Vlasiu
atunci. Pregătea pentru tipar cele trei volume la Editura Eminescu, intitulate
„Drum de oameni”, pregătea pentru Editura Dacia cele zece caiete ce unnau
să apară în trei volume cu titlul „In spaţiu şi timp”, plus Monumentul Horia,
Cloşca şi Crişan, al lui Aurel Vlaicu, şi în perspectivă cel de la Câmpia
Libertăţii de la Blaj, plus alte lucrări. Cât de bine-1 înţelegeam ! Şi cl ştia
asta şi mă preţuia. Ştiam cât îi pot fi de folos. îi arătam adevărata şi
consecvenţa mea prietenie. Nu în vorbe, ci în fapte !
Păstrez ea aduceri aminte de anii când s-a legat prietenia noastră un
mare număr de scrisori care spun mai mult, poate, decât aş spune eu.
Transcriu în întregime textul unora din ele:

Dragă Prietene,
îmi Jacusem speranţa că vii la Bucureşti, am Ji piiint vorbi pe larg.
Telefonul primit a pus capăt acestei aşteptări. Iţi mulţumesc călduros pentru
efortul de-a obţine aprobarea de materiale. Te înscriu cu drepturi de
înlăielale printre oaspeţii mei la Bistra... in casă nouă !
Eu aş vrea să încep lucrul cel târziu la I iunie, deci la această dată ar
fi necesar să am materialele, adică in primul rând va fi necesar betonul, sau
chiar mai înainte lemnul, pentru a putea construi un adăpost!? Dar in fapt

545
 nu ştiu „cum". ..când" as putea să primesc materialele, niciforma practică.
Spuneaţi că e necesar să fiu ajutat de un om înzestrat, (pentru astfel de
acţiuni) deocamdată nu văd cine poate fi. Poate îmi dai o sugestie ?
Cărămida, tigio, trebuie duse cu camioanele nu cu trenul pentru a evita şi
descărcări în gară, idem cimentul şi vând I
In privinţa lemnului de brad n-am nimic împotrivă să-l cumperi de la
Toplita, după cum am înţeles, să am materia! clasat pe necesităţi. Am o listă
făcută de arhitect în termeni corespunzători. In privinţa celor 20 in2 de
stejar nu mi-af scris nimic. Am reţinut suma de 35.000 lei. Intră şi lemnul
de stejar în acest preţ ?
V-aş ruga să-mi scrieţi cătex’a rânduri în privinţa acestor nelămuriri,
adică cât mai multe detalii cu atât îmi va fi mai uşor să-mi fac planul de
lucru.
De la Baciu n-am primit răspuns. Te rog să-i mai dai un telefon şi să-i
spui din partea mea că îl rog să urgenteze întăbularea fiindcă trebuie să
obţin planul de construcţie.
X
Tov. Moldovan v-a pus în curent cu perspectiva de-a face eu pe
Vlaicu. Am semnat un contract pentru 1970.
X
Tov. Preşedinte al filialei U.A.P. din Tărgii-Mureş m-a rugat să-i
găsesc nişte piese pentru turismul său. I le-am găsit şi aştept un prilej să i le
expediez.
X
Ostap mi-a dat un telefon ieri. Spune că vrea să mai facă o machetă
pentru lancu. Eu nu voi avea macheta decăt în pragul verii.
X
Petru Maior e turnat demult şi-i depus la depozitul C.S.A.C. E
frumos turnat. Cu soclu s-a făcut ceva ?
X
Vă rog foarte mult, sau să-mi telefonaţi între II-12 la atelier sau
dimineaţa acasă. Aş prefera o scrisoare cât mai amănunţită, dacă bine
înţeles nu aveţi o prea violentă aversiune faţă de acest gen...
X
Aici avem încă iarnă f. Grea, poate la Tg-Mureş se simte mai puţin ?
Aştept scrisoarea şi mă reped acolo pentru câteva zile.
Cu toate bunele sentimente.
Ion Vlasiu
Buc., 29.11.969

546
 în luna martie 1969 am fost aşteptat la Bucureşti. M-a rugat să accept
să primesc un cec cu suma necesară finanţării cheltuielilor ce le întreprind.
Am acceptat cu condiţia ca să-i prezint periodic actele justificative în
original: bonuri, facturi, chitanţe etc. Aşa am făcut tot timpul. Păstrez în
copii şi astăzi situaţiile. Că de, viii se acoperă cu hârtii şi morţii cu pământ,
cum spune o vorbă înţeleaptă. M-am apucat de treabă. Am intrat în joc,
jucam. Era greu dar nu puteam da înapoi. Primesc o altă scrisoare de la
Vlasiu.

Dragă prielene,

Mă bucur că s-a trimis cimentul ş/ practic lucrarea poate începe.

Cred că e bine să nu se facă zid foarte gros. Totuşi să avem o grijă: să nu
comandăm cărămizi prea pti[ine mai ales că trebuie să mai introduc un coş
fală de cele puse în plan.
In ce mă prveşte nu sunt de acord cu propunerea de a aşeza casa mai
ios.Asta ar însemna s-o scot şi mai spre drum şi s-o expun vuiturilor. Te rog
să insişti pe lângă arhitect să accepte propunerea mea.
Fundaţia nu e mai iej'tină din piatră, m-am informat. Ştiu că ar fi mai
frumos, dar cere şi mult timo I
Aş vrea foarte mult să se poată începe fundaţia, te rog să obţii
aprobare, îl rog şi pe tov. Arhitect.
Scuză-mă că scriu grăbit - sâmtem într-o şedinţă destul de agitată.
Te îmbrăţişez
Vlasiu
P.S.
Voi încerca să-ţi dau şi un telefon. N-am nimic împotrivă să se facă
devizul lucrării, dacă e util, cred că este, dar să fie bine făcut.
Aş avea rugămintea să mi se trimită şi mie un exemplar, îmi vine în
minte că pentru a primi un împrumut de la Fondul Plastic mi se cere
devizul.
l.V.

Toate se făceau după placul lui Ion Vlasiu. Casa a fost aşezată acolo
unde a dorit, mai sus. Oamenii angajaţi de el se îngroziseră când au văzut ce
stâncos era terenul. Mi-ain dat seama că prietenul meu avea dreptate. De la
înălţimea aceea se deschidea o perspectivă mai largă şi mai frumoasă. Se
vedea panoramic, până departe, 1a Deda, Pilea, Aluniş.
Materialele de construcţie i le cumpărasem, le expediasem şi sosiseră
la destinaţie. Erau depozitate lângă şantier. Zidul casei s-a făcut din piatiă şi

547
beton cum doream eu. Maestrul acceptase această soluţie. Trebuia să mă
gândesc Ia tâmplărie: uşi ferestre, unele duble altele nu. Studiind planul,
numărându-Ie, care se deschid in stânga şi care in dreapta, am constatat că
sunt multe ! M-am dus la Topliţa şi le-am comandat prin O.C.L. Ia
I.F.Topliţa, exprimând executantului preferinţele pentru calitatea
materialului şi.a execuţiei. Totul mergea bine. Când zidul se ridica tâmplăria
era gata şi dusă la faţa locului. Se fixa in pereţi o dată cu inălţarea zidurilor.
Sosise intre timp proprietarul Vlasiu, apoi Doamna Vlasiu.
Primesc o altă scrisoare cu noi solicitări, izvorâte din unele
neprevăzute situaţii şi necesităţi produse de schimbarea locului iniţial al
construcţiei.

Dragă prietene Diişa,

Prind prilejui că a venit aici tov. Axente şi-fi trimit căteva veşti, nu
prea bune: nu-mi ajunge cimentul. Mai am nevoie de 3000 kg. Acum eu ştiu
ce vom face, ne aprobă sau nu ne aprobă ? Gudronul e foarte ureent. 3
bidoane I! Trebuie să fac o izolaţie specială !a spatele casei, idem in trei
camere şi atelier. Cu scândura trimisă ne descurcăm la cofraj. E verde
sadea şi se mai usucă în felul acesta.
Eu plec mâine la Bucureşti. Poimâine am să-şi dau un telefon. Voi
trimite şi suma necesară.
Te îmbrăţişez
Ion l/lasiu
D. Bistra, 26. Vil. 969

Au urmat, apoi şi alte scrisori sau telefoane Ia care am răspuns cu

promptitudine şi respect prietenesc. Erau, atunci, prin iunie, iulie, a aceluiaşi
an, zile frumoase şi senine de neuitat. Din când în când, după ce-mi
rezolvam treburile soseam şi eu. îl întrebam cu ce-i pot fi de folos ? îmi
spunea. Erau destule. îl ajutam cu operativitate, îi lăceam cumpărăturile dc
materiale, i le trimiteam. O casă cere destule şi multe. în trei-patru luni casa
era acoperită, geamurile puse, uşile încuiate. Era o izbândă de care eram
mândri arhândoi. Mi-a spus atunci că voi fi eroul unui roman pe care-l va
scrie în această casă, şi că numele meu îl va incrusta in uşorul de stejar al
uşii dc la atelierul de pictură.
Dar până să ajungă lucrurile aici au fost destule greutăţi pe care le-am
trăit amândoi, fiecare însă în felul lui. îmi stătea mereu în faţă zicala;
„Prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte”. Mă străduiam să nu-l
dezamăgesc pe maestru. îi înţelegeam cauza atât de bine.Cauza nu era numai

548
a Iui ci a judeţului Mureş, după cum o va confirma realitatea ulterioară când
casa va face obiectul donaţiei din 1983 dintre Ion Vlasiu şi Consiliul popular
al judeţului Mureş. Câţi au înţeles-o astfel ? Foarte puţini ! Şi cum ? O
scrisoare, pe lângă altele, din 8 august 1969, din Bistra Mureşului, spune
destule.
Draga prietene,

Am aşteptat zadarnic veşti de la D-ta, se pare că nu s-au rezolvat

treburile după cum prevedeam. Eu sunt foarte alertat că nu mai am nici bani
şi-mi lipsesc fel de fe! de lucruri. Mai întâi nu-m ajung ţiglele, îmi trebuie
încă 1700 bucăţi. Pentru ciment mă stânge de gât zidarul care mi-a
împrumutat 20 saci. Acum eu nu ştiu cum pot ajunge la toate astea. Am avut
şi cu cheresteaua dar se pare că o scot la cap cumva.
Te-aş ruga dacă mai ai răbdare şi dacă mai ai entuziasm practic să-
mi dai de ştire ce speranţă îmi pot face. Sigur e problemă de bani.
întrebarea este dacă achiziţia pt. muzeu se rezolvă curând, adică destui de
curând şi de sigur ca să te pot ruga o dată să avansezi din fondul personal
sumele necesare pentru materialele respective. Trimite-mi o carte poştală
sau o notă telefonică să ştiu ce să fac.

Te îmbrăţişez.
Vlasiu
Bistra, S. VIU. 969.

Peste câteva zile i-am trimis cele cerute avansăndu-i din fond
personal, pentru o perioadă mai lungă de timp, sumele necesare. Fonnele de
achiziţie pentru lucrări: un cap, în bronz, „Simion Balint”, revoluţionar
ardelean, paşoptist, şi un portret „Tudor Arghezi”, pictură în ulei. le-am
definitivat, înţelegând că în Muzeul de artă din Târgu-Mureş, faţă de alţi
artişti plastici din judeţ. Ion Vlasiu nu avea decât două lucrări din tinereţe,
iar cele achiziţionate de mine aveau semnificaţie prin temă şi realizare
artistică. Ca urmare la cele Întreprinse de mine, prin luna septembrie, acelaşi
an, prietenul meu îmi trimite din Bucureşti scrisoarea aceasta:

Dragă prietene.

Am vrut să-ţi scriu mai repede dar o dată ajuns la Bucureşti au trecut
10 zile fără să simt. N-am putut să mai viu la Târgu-Mureş, în ultimul timp
la Bistra toate s-au invârtejit şi nu-mi vedeam capul. Tov. Braicu m-a cam
încurcat. Cu greu, după repetate insistenţe mi-a trimis 3 /• mc de corni

549
 (prea sitbjiri) peniru 1500 lei. Totuşi m-am ajutat cu acest material, am
pututface poarta şi portija. Va fi bun pentru schelărie în vederea tencuielii.
Cu banii m-am descurcat greu. Onorariul pentru Arghezi şi Balint a
fost reţinut integral. Aveam 15.000 datorii + 3.000 recuperabil. M-am
descurcat cu nişte împrumuturi de la Fondul Literar. Am reuşit totuşi să nu
las datorii la Bistra, am făcut şi gardul !? Te rog să nu te superi că
obligaţiile mele pentru D-ta le-am lăsat nerezolvate, n-am putut ! Aştept
încasarea onorariului pentru 2 lucrări, achiziţionate de Comitetul pentru
Artă şi Cultură, lucrările n-au figurat la Exp. Comemorativă. Cred că vor
plăti la sfârşitul lunii, nu au fond nescriptic 1?
Încolo toate bune. Soţia mi-a spus că ţi-a recenzat cartea. Scrie-mi
două aivinte să ştiu ce mai e prin Tg-M.
Iţi doresc toate cele bune, sărut mina D-nei Duşa.
Ion Vlasiu

Se lăsa toamna, venea iama care urma să se aşeze pe încă un acoperiş

de casă la Bistra. De Anul Nou, 1970, primesc felicitarea Meritată;

„ Dragă prietene. Te rog să primeşti cele mai călduroase urări de anul nou.
- sănătate şifericire pentru simpatica D-tale familie.
Ion Vlasiu.

P.S. Zilele acestea voi fi sper în măsură să-ţi trimit un mandat.

Aşa s-au petrecut lucrurile, cu punctualitate, stimă şi preţuire

reciprocă, ca între prieteni.
în primăvara anului 1970 lucrările trebuiau reluate, iar casa trebuia să
fie gata. Se anunţau şi oaspeţi aleşi, prieteni. Ne-am consultat amândoi şi i-
am propus ca singură soluţie practică şi operativă: să contracteze lucrările de
tencuieli interioare şi exterioare, pardoseală, tinichigerie etc. cu o unitate de
construcţii specializată aparţinătoare Consiliului popular Reghin. A acceptat-
o. Am apelat Ia sprijinul primarului loachim Haţeganu, care, cu toate că avea
de înlăturat efectele inundaţiei din 13 mai, la insistenţele mele a acceptat-o.
Eram doar cunoştinţe vechi. în scurt timp casa a fost temiinată, urma
umanizarea ei. Ion Vlasiu ştia cum s-o facă după trebuinţe şi gusturile sale.
Şi nu numai casa ci şi curtea şi grădina. îmi spunea mie toate astea şi-I
admiram pentru entuziasm. Avea atunci 62 de ani şi cât de multe dorea să
facă. Şi le-a făcut. Sunt acolo la Bistra. Toate sunt făcute bine, frumos şi
înţelept. De câte ori mă duc acolo mu bucur de tot ce văd şi de ce simt. Mă
simt şi acum ca şi atunci aproape de prietenul meu Ion Vlasiu. însă mă

550
ispitesc uneori întrebările; Oare i-ain fost de folos după aşteptări ? Oare toate
soluţiile mele în legătură cu rezolvarea atâtor probleme pe care le ridica
ansamblul estetic de la Bistra, pe care atât de sincer şi de deschis mi le
prezenta, au fost cele mai bune ? Nu ştiu ! Asta o va spune El când va scrie
despre mine ! Dacă va scrie. Eu mă simt împăcat, totuşi ! Cred în
sinceritatea cuvintelor scrise pe foaia de titlu a volumului întîi din „In spaţiu
şi timp”, apărută, în 1970, la Editura Dacia, când, încă în tuş proaspăt, mi-a
dăruit-o, menţionând: „Cu dragoste şi recimoştinfâ lui TRAIAN DUŞA, mici
informaţii bibliografice şi de găndire.Xon Vlasiu, Tg-Mureş, 22VII.970.1
Peste un an se făcea lansarea volumului al doilea, al aceleiaşi cărţi la
Librăria Universală din Târgu-Mureş. Intâlnindu-mi soţia la Palatul culturii,
cu două ore înainte de festivitate, i-a dăruit un exemplar scriind pe prima
foaie: „Dnei DUŞA cel dintâi autograf la Tg-Mureş -cu toate sentimentele
bune, cu statornică prietenie şi pentru TRAIAN DUŞA. Ion Vlasiu în 1973
apărea cel de-al treilea volum, din „în spaţiu şi timp”, care cuprindea texte
din caietele XIII-XVIII. L-am cumpărat şi pe aeesta pentnr a avea o colecţie
întreagă.
O aleasă bucurie ne inunda casa ori de câte ori Ion Vlasiu ne vizita, fie
la Topliţa, fie la Târgu-Mureş. Dar de cele mai multe ori ne-a vizitat la
Târgu-Mureş. îl aşteptam cu drag toţi ai casei, de la mic la mare. îi arătam
atenţia pe care o merita. Soţia îl copleşea cu diversitatea, priceperea şi
estetica preparatelor culinare, eu arătam unele din tablourile mele pictate în
tinereţe, rămase de la expoziţii, îl întrebam despre proiectele de viitor, iar
copiii. Silviu şi Cristi, îl njgau, aşezaţi pe geniinghii lui „nenea Vlasiu”, să le
spună poveşti; şi le spunea din cărţile sale: „Puiul de veveriţă”, carte apărută
în 1967, sau din „Lumea poveştilor”, carte ce unita să apară. îl ascultau până
târziu, noaptea. îi fermeca cu darul lui de povestitor. îi puneau întrebări
despre alte cărţi de poveşti pentru copii pe care le va scrie. Cele din carte
„Puiul de veveriţă, ilustrate de C.Popovici, le cunoşteau, le primisem în
atelierul din Bucureşti, prin 1969, cu o dedicaţie scrisă cu majuscule pentru
Silviu: „POVEŞTI CU VEVERIŢE ŞI CU PUI DE PĂSĂRI SCRISE
PENTRU COPII BUNI CUM ESTE =S I L V I U = SĂ LE CITEASCĂ ŞI
SĂ ÎNVEŢE SĂ NU-I FIE FRICĂ, SĂ FIE CURAJOS CA PUIUL DE
VEVERIŢĂ, CA BROSCUŢA, AŞA CUM SUNT TOŢI EROII DIN
ACEASTĂ CARTE SCRISĂ PENTRU SILVIU. Cu dragoeste. Ion Vlasiu.
Oricum aş fi citit eu poveştile, nu erau ca cele auzite din gura autorului. îi
plăcea maestrului la noi. Stătea, uneori, până a doua zi. Era mulţimit de
modul cum fixasem „Muza", sculptură in alabastni, pe un paralelipiped de
piatră, fapt ce o avantaja. Era împăcat că mi-o dăruise pentni că ştiam să-i
evidenţiez calităţile şi prin locul unde o aşezasem.

551
 o dată statorinicită prietenia noastră ne simţeam datori să ne căutăm şi
să ne spunem cele mai diverse gânduri, sentimente şi aspiraţii. Aproape de
fiecare dată, când mergeam la Topliţa, să asta se întâmpla şi se întâmplă des,
ii eram sau îi sunt oaspete drag, fie că sunt singur sau cu întreaga familie. Ne
primea şi ne primeşte cu bucurie. Ne ospătează cu ce are. Copiii îl iau în
primire casa, atelierul, îi privesc picturile, sculpturile, îl întrebau şi-l întrebă
despre cărţile pe care le scrie. Cu câţiva ani în urmă, ca să le arate ce-a scris
pentru copii, a scos din dulap două exemplare din „Lumea poveştilor” şi i-a
dat fiecăruia câte una cu dedicaţie. Lui Cristi i-a scris: „Penlni Cristian
Adrian Diişa de 4 ani şi 4 luni căruia îi plac mai ales fabulele şi ursul
păcălit de vulpe, de la Nenea Vlasiii. Bistra Mureşuhn, 21.1.972." O
dedicaţie asemănătoare purta şi exemplarul pentru Silviu.
Au urmat apoi alte şi alte întâlniri cu Ion Vlasiu. Am primit şi i-am
scris scrisori. Ne-am dat telefoane. Ne-am expediat vederi eu cuvinte calde,
prieteneşti. Ne-am trimis felicitări cu prilejul fieeărui început de an. Erau
semnele trainicelor legături de prietenie ee s-au născut din dorinţa de a face
ceva trainic, durabil, pentru ca să ne bucurăm unul de bucuriile celuilalt. Şi
au fost desmle. Poate mai vin. Le aşteptăm amândoi.
Acum când Ion Vlasiu, omul şi artistul, împlineşte 75 de ani, gândul
mă poartă prin întreaga lui creaţie artistică în care s-a zidit pe sine în „drum
spre oameni” pentru a fi bun nu numai Văii Mureşului ci ţării întregi,
poporului căruia i-a închinat în imagini expresia dăruirii sale, mă simt dator
să-i adresez cea mai sinceră urare din Târgu-Mureş, „La mulţi ani !” şi multe
opere frumoase.
15 februarie 1983.
Când a împlinit 75 de ani Oficiul de expoziţii din Consiliul Culturii şi
educaţiei Socialiste i-a cinstit vârsta şi opera organizând la Târgu-Mureş, cu
participarea maestrului. Expoziţia retrospectivă Ion Vlasiu pictură-sculptuiă,
prilej pentru organele locale de partid şi de stal pentru a-i aduce laudele atât
de meritate pentru întreaga Iui viaţă închinată artei şi culturii româneşti. A
fost organizată şi o recepţie in Sala oglinzilor din Palatul culturii la care am
fost invitai să particip. M-au încercat din nou aducerile aminte despre cele pe
care le-am înfăptuit pentru prietenia noastră în mai bune de 15 ani. Maestrul
ne-a desfătat, atunci, pe eei de faţă cu evocarea unor momente trăite in
„drumul lui spre oameni”.
La două-lrei zile după acest eveniment cultural târgumureşean, ne-am
întâlnit in sala de expoziţii şi după mai multe discuţii despre tot şi despre
toate ale noastre, mi-a dat un catalog cu încă o dedicaţie „de zile mari", în
care făcea parcă bilanţul unei etape a prieteniei noaslre:”Cu multă şl
afectoasă prietenie familiei Traian Dttşa, cu care viata s-a împletit

552
inioldeauna, cu multă bucurie, Ion Vlasiu, Tg-Mureş, 2LV. 1983. Un alt
capitol al prieteniei noastre s-a deschis, despre care voi scrie altădată.
Anii au trecut, vremurile s-au schimbat, dar resorturile noastre
sufleteşti nu s-au uzat, în timp, aşa de tare ca să uităm unul de celălalt încă
un deceniu în care el a realizat opere plastice, proiecte şi opere literare care
au avut, toate, un succes aşteptat de el şi de cei cărora li se adresau. Şi atunci
şi astăzi când nu mai este printre noi.
Când a împlinit vârsta de 85 de ani, i s-a conferit titlul de „Doctor
Honoris Cauza” de Universitatea din Cluj. Atunci prestigiosul cotidian
mureşean „Cuvântul Liber”, din 29 mai 1993, i-a consacrat o pagină cu
genericul „La mulţi ani, maestre!” în care au apărui 6 imagini cu reproduceri
după opere plastice, pictură şi sculptură: „Munca olarului” (pictură), „Brazi”
(pictură), „1907” (sculptură în lemn), „Ţărancă” (sculptură), „Marca
geniului” (sculptură) şi o vedere din Expoziţia din Bucureşti, februarie-
martie 1984. Imaginile au fost însoţite şi întregite cu textul scris de mine cu
10 ani înainte, având titlul: „Cu Ion Vlasiu pe Valea Mureşului”, pentru
revista „Vatra”, publicat în pagina 3 a ziarului, cu acelaşi titlu, sfârşind cu
cuvintele: „Acum când Ion Vlasiu, omul şi artistul, împlineşte 85 de ani,
gândul mă poartă prin întreaga lui creaţie artistică, în care s-a zidit pe sine în
„Drum spre oameni”, pentru a fi bun nu numai Văii Mureşului ci ţării
întregi, poporului cărtiia i-a închinai în imagini expresia dăruirii sale, mă
simt dator să-i adresez cea mai sinceră urare de „La mulţi ani, maestre!”. Era
o reluare a celor spuse de mine cu 10 ani înainte.
Jos, în colţul din dreapta a paginii, pe vertical, sunt scrise şi tipărite cu
majuscule cuvintele redacţiei: „Pentru monumentala sa operă literară şi
artistică, cu ocazia decernării titlului de „Doctor Honoris Cauza” al
Universităţii din Cluj, aureolată fericit de aniversarea a opt decenii şi
jumătate de viaţă, îi adresăm d-lui Ion Vlasiu urarea străbună „La mulţi ani!”
(Cotidianul mureşean „Cuvântul Liber”, anul V, nr. 104, p. 3).
Atunci când a plecat definitiv dintre noi, n-am fost în ţară. Eram în
S.U.A., la New York. Vestea m-a copleşit ca şi noianul de aduceri aminte
despre anii când ne depănam gândurile şi ne comunicam sincer şi prieteneşte
aspiraţiile. întors acasă, la mai bine de o lună de la moartea sa, am scris un
articol întins, lung, încărcat de durere dar şi de creştineasca zicere:
„Odilmească-sc în pace!”. A fost publicat în „Curierul de Mureş” (an 111, nr.
2 şi nr. 3), în două părţi, cu titlurile: „Moartea unui artist” şi „O propunere
de suflet”. întregul articol, pc lângă durerea ce o exprimam, era şi o
pledoarie documentată privitoare la viaţa şi opera lui Ion Vlasiu,
personalitate artistică plurivalentă, al cărui nume poate, se impune şi trebuie
acordat Liceului de Artă din Târgu-Mureş şi nu altei şcoli.

553
 Rămân cu ferma convingere şi regret că numele marelui artist, om de
aleasă cultură şi deosebit talent, merita mai mult decât şcolii căreia i s-a dat
în Târgu-Mureşul lui drag.

In conclusion, I can say that, different from so many others that

befriended Ion Vlasiu, our friendship had different dimensions. It was not
about words, confessions about what huit us or what drove us at the time. It
was something else, something more. It lasted more than 30 years of age-
related trials and tribulations. He was at bis peak, I was still ascending
toward becoming a professor, an historian and an art critic. His works were
rounding a career of fine arts and writing, I was fulfilling my ideals as a
teacher, historian, intellectual and Citizen This conjugation of passions and
aspirations created, in a Romanian space, our works that stood and still stand
the proof of time on pedestals, in expositions, in the libraries, in our
memories.

554
 DIN PUBLICISTICA LUI DUMITRU ANTAL (1894-1971)
Prof. Ilie Frandăş - Reghin

La data de 13 octombrie 1918, românii din Budapesta se întâlneau la

uzina Csepel unde, Tiron Albani, printr-un discurs fulminant cere dreptul de
liberă dispunere pentru fiecare popor din imperiu „adică ei singuri să
hotărască fornia de stat în care vor să trăiască în viitor”. La 18 octombrie.
Alexandru Vaida Voevod citeşte în Camera Deputaţilor declaraţia Partidului
Naţional Român, apoi, la 22 octombrie Dumitm Antal, preşedintele
societăţii studenţeşti „Petru Maior” redactează un apel adresat poporului
care la 24 octombrie este prezentai deputaţilor Vasile Goldiş, Teodor Mihai,
Ştefan Ciceo Pop, luliu Maniu, Aurel Vlad, Victor Bondescu şi loan Erdeli.
Acel apel va fl prezentat de către autorul său la 7 noiembrie în casa
avocatului loaii Harşia, din Reghin odată cu obiectivele trecerii de la o
administraţie la alta sub deviză logică şi raţională : „a nu se răzbuna absolut
defel pentru trecut, sigurând prin prezent viitorul”, în intenţia ca dorinţa
unora să nu afecteze integritatea celorlalţi..
Tânărul topliţean care după absolvirea teologiei la Sibiu, a urmat
filozofia la Budapesta, unde a avut legături strânse atât cu studenţii, cât şi cu
ceilalţi români din Valea Mureşului ce se aflau atunci acolo, relaţie ce avea
să se menţină şi după reântoarcerea acasă. De aceia, lui i-a fost încredinţată
acea nobilă misiune de a pregăti comunităţile din Valea Superioară a
Mureşului, pentru marea schimbare a timpului istoric, în care dreptul de a
alege a fost scos de sub tutela puterii.
„ La plinirea vremii”. Dumitru Antal va fi ales pentru misiunea de
protopop ortodox al Reghinului. Iată cum descrie Vasile Netea în
însemnările sale acea perioadă:
„Din 1924 era acasă la Reghin, unde luase locul lui Vasile Duma, ales
- sub numele de Nichila - episcop al Argeşului. înalt, cu faţa smeadă şi
ovală, înconjurată de o bărbuţă tăiată scurt, elegantă, cu ochi pătnmzători,
care priveau omul drept în faţă, reghineanul Miiruca emana din toată fiinţa
sa un aer de cordialitate şi de energie. Absolvent de teologie la Sibiu, unde a
fost coleg cu Lucian Blaga şi umtând totodată cursurile Facultăţii de
literatură şi lîlosofie. Antal era un cărturar cu largi orizonturi, hotărât să se
impună prin cultura şi activitatea sa.” în anul 1926, protopopul era raportorul
Comisiei penlro culte şi învăţământ, precum şi membru al Delegaţiei
pemianente a Consiliului judeţean Mureş.

555
 In perioada cât a administrat protopopiatul Reghin, Antal a publicat Ia
Revista teologică un studiu aprofundat cu privire Ia mănăstirile din acest
ţinut. De asemenea, în anul 1927 a scos Calendarul Mureşului, primul
calendar românesc tipărit aici şi în acelaşi timp „unul din cele mai bune
calendare ale timpului”, după cum va afirma Nelea mai târziu.
în precuvântarea de începui, autorul îşi justifică nobila intenţie într-o
formă frumoasă şi cuprinzătoare, din care citez;
„ Calendarul este cartea, care intră mai uşor în casa oricui, mai ales a
oamenilor noştri de la sate. Fiind dornic de a vedea în mâinile ţăranilor
noştri, cât mai multe cărţi bune, am săvârşit cu plăcere munca ce mi-a cerut
întocmirea acestui calendar. De gândul bun pe care l-am făcut, rog să ţie
seama fiecare cetitor, căci aşa, mai mult folos va putea trage din cetitul
lui...”
Informaţiile din cuprinsul lucrării sunt, pe cât de multiple, pe atât de
diverse şi din care cititorii pol afla despre istoricul familiei regale, tarife
poştale, lârgurii, “despre cărţile bune de cetit” şi despre multe alte lucruri.
Din cele două pagini în care este prezentată administraţia Judeţului Mureş
aflăm că atunci Topliţa era sediu de plasă şi avea în componenţă localităţile
de pe Valea Mureşului de Ia Subcetate, până la Răstoliţa. Pretorul plasei era
loan Bucur, iar la notarialele din Lunca Bradului şi Subcetate, funcţionau
notarii Gheorghe Tâmăvean şi lacob Pop. De asemenea în afişele de reclamă
din calendar, apare „ magazinul comercial universal - bine asortat cu
mărfuri de cal. a I-a şi cu preţuri de concurenţă - loan Milea din Topliţa
Română”, iar în calendarul târgurilor este menţionat târgul de animale din
27-29 ianuarie, continuat cu târg de mărfuri în 30 ianuarie, târgul de oi din
22 aprilie şi târgurile de animale din 7-9 iulie, sau 2-4 octombrie, de la
Topliţa.
în „partea literară”. Antal semnează o interesantă prelegere despre
ateism începută cu o frumoasă poveste despre popa Petru din Hodac, care a
ridicat o biserică la Sângeorzul de Pădure. Tot acolo apare şi o, mai rar de
frumoasă, descriere a văii superioare a Mureşului, făcută în urma unei
călătorii de către Gala Galaction, preluată din ziarul „Dimineaţa” şi în care
meleagul de la poalele Călimanilor este descris astfel; „ Valea se face largă,
între dealurile cari încep să pleşuvească şi sub cerul cu înseninări trecătoare.
Suntem sub împărăţia fabricilor de cherestea. Zeci de depozite, de măguri de
brad jupuit, de coşuri şi de gatere se deşiră pe sub ochii noştri, odată cu
volburile şi cu podurile Mureşului. Printre fabrici sunt căsuţe albe cu câte
două cruciliţe pe acoperiş, sunt biserici şi ogrăzi largi cu iarbă, sunt cantine
şi ateliere...-mult cât se întinde Topliţa, adică vre-o douăzeci de kilometri.”

556
 Pe lângă fragmente celebre din literatură şi poezie, cum ar fi „Sus
inima” de George Coşbuc, „Dorinţă”, de Octavian Goga sau „Balada unui
greer mic” de Gheorghe Topârceanu, calendarul conţine o serie de articole
semnate de Horia Petra-Petrescu, Octavian Goga, patriarhul Miron Cristea şi
Eugen Nicoară. De asemenea, find un mare iubitor de folclor, realizatorul
calendarului selectează şi căteva nestemate ale creaţiei populare culese de
Aurel Borşianu, originar din Deda. Perioada când a apărut lucrarea coincide
cu un timp al „redeşteptării” ţinutului sub auspicile Astrei, în care se punea
un accent deosebit pe educaţie, astfel că, pe lângă sfaturile economice pentru
fiecare lună din an, sunt prezentate şi o serie de articole tematice, din care
citez; „Asigurarea ţărănească”, „Cum se apără alte popoare de primejdia
alcoolismului”, „Cum să ne ferim de duşmani” şi „Cam cât se bea la noi”.
înainte de a încheia această sumară referire la unele aspecte pe cât de
nobile, pe atât de interesante cu privire la activitatea lui Dumitru Antal,
deoarece prezint această comunicare cu ocazia Zilelor „Miron Cristea”,
consider că merită să citez din calendarul la care m-am referit, două cugetări
semnate de patriarh, căruia protopopul, îi era nepot de soră.
„ Fericit va fi poporul care iubeşte învăţătura de carte, căci numai prin
luminarea minţii şi înbogăţirea sufletului va putea înainta culturaliceştc şi-şi
va împlini rostul său între popoarele lumii.”
„ Fericiţi veţi fi, dacă veţi iubi şi păstra pe lângă limbă, portul,
datinile, obiceiurile, cântecele şi toate cele bune moştenite de la părinţi, căci
acestea sunt proptelele unei vieţi proprii; iar poporul care nu cunoaşte şi ţine
la aceste comori sufleteşti - nu poate avea viaţă trainică şi proprie.”
Capabil să exercite o prezenţă culturală de excepţie, având abilităţi de
scriitor, filozof şi orator. Dumitru Antal a abordat în lucrarea sa o tematică
pe cât de complexă, pe atât de interesantă, înglobând în ea multă inteligenţă
şi erudiţie, cu intenţia ca acţiunea sa să aibă o valoare, o unitate şi un rost.
Prezentate sub o astfel de formă, infonnaţiile stârnesc curiozitatea cititorului.
Citind cu atenţie şi cu plăcere această minunată carte editată şi tipărită la
Tipografia „Librăria Nouă” din Reghin am fost cuprins oarecum de o
nostalgie a unor vremuri de annonie socială în care casa era păzită doar de
mătura din uşă, iar societatea, de frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni, în
totală contradicţie cu timpul nostru când realitatea este dominată de o
adevărată nevroză de masă susţinută de dezinfonnare. dezorientare,
iraţionalitatc şi violenţă.
in deceniul cinci al secolului trecut spaţiul „mioritic" de la Carpaţi şi
Dunăre a fost forţat să accepte aşanumita „ciumă roşie” ce avea să smulgă
din rădăcini armonia şi tradiţia unui neam de oameni cumsecade, pe care le-
au tocat mărunt şi le-au spulberat in locuri neştiute, odată cu osemintele

557
elitei culturale. Martor al acelor vremuri de restrişte, Dumitru Emilian Antal
(hirotonit arhiereu cu numele de Emilian, în anul 1938), avea să se confrunte
cu o realitate în care se părea că şi Dumnezeu a abandonat România. Despre
activitatea sa in acea perioadă a scris preotul Dumitru Valenciuc in lucrarea
sa „Emilian Antal locţiitor al Mitropoliei Bucovinei”, iar aici la Topliţa,
profesorul Adrian Nicolae Petcu a prezentat comunicarea „Episcopul
Emilian Antal în documentele Securităţii.” Este interesantă activitatea sa în
misiunea de păstorire a credincioşilor ortodocşi din Bucovina, într-o situaţie
foarte grea şi tensionată, când mitropolia era înjumătăţită în urma ocupării
de către sovietici a părţii de nord a provinciei şi când presiunile ateiste
exercitate de regimul impus de bolşevici se accentuau. Comportându-se ca
un bun administrator, Emilian Antal, deşi culpabilizat mereu de patriarh,
care nu îl prea avea la inimă, se încăpăţânează implicându-se în toate
aspectele comunităţii, avînd grijă de personalul bisericesc, de Fondul
religionar, de puşcăriaşii din închisoarea Suceava, de Facultatea de Teologie,
acordând burse pentru elevi şi studenţi, înfiinţând o tipografie, sprijinind
apariţia mai multor tipărituri şi a două reviste bisericeşti. Un admirabil
portret îi face protoiereul George Belei, menţionând acea realitate crudă:
“Cînd vînturi ameninţătoare bat năvalnic sufletul norodului din Eparhia
noastră, cînd sufletul atît de chinuit pare să fie copleşit de mulţimea
patimilor şi viciilor omeneşti, urmări ale războiului, în mod discret dar
pilduitor, cu timp şi fără timp, înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Emilian
cercetează viaţa duhovnicească a păstoriţilor cu neţărmurită dragoste şi
bunătate, care-L caracterizează atît de înălţător, suflet de adevărat părinte.
Ţinuta sobră şi impunătoare, verbul cald şi plin de învăţăminte au darul de a
apropia, încălzi şi înălţa sufletele credincioşilor în aceste vremuri grele.
Numai cine a luat parte la istovitoarele slujbe arhiereşti şi a ascultat
înţeleptele sfaturi măiestrit împletite cu duhovniceştile îndemnuri, şi-a dat
seama că vînjoasa rezistenţă a bunului nostru stăpîn este susţinută de puterea
sufletului, tăria lui, care leagă trupul şi-l suie în creştetul afirmărilor ofensive
a vrednicei morale” .Sunt interesante şi aspectele ce privesc rivalitatea
prelatului cu patriarhul Justinian Marina, in care Antal este învins, urmând
soarta elitei culturale româneşti prin acel surghiun la mănăstire din anul
1948, când a fost exilat, întâi la Mănăstirea Neamţ, apoi la Cozia şi, la urmă
la Topliţa natală, unde a rămas ca stareţ timp de 19 ani, până la trecerea sa in
veşnieie.
Se spune eă nu există credinţă adevărată fără faptă bună şi iată, din
acest exemplu putem vedea că înaintaşii noştri au ţinut cont de acest
principiu atunci cănd au elaborat lucrări în scopul cunoaşterii oglindind în
ele nobilul lor spirit.

558
 Nu mi-am propus să fac aici decât o sumară referire la publicarea de
către Dumitru Antal a calendarului menţionat, consider însă că
personalitatea sa ar merita o descriere biografică mult mai vastă.

Dumitru Antal was bom in 1894 in Toplila bis mother was the sister
of the future Patriarch, Miron Cristea.
He studies Theology in Sibiu and Philosophy in Budapest, where he
fulfills the presidency of “ Petru Maior” Student Society.
Once his studies complete, he follows an ecciesiastic career having a
major contribution li the spiritual education througliout his writings, sennons
and various actions wilh social impact.
He passed away in 1971 and rests in the shaddovv of the fir trees of “
St. Ilie” Monasterey in Toplita.

559
 OMUL DE CARTE - LOVINESCU
Prof. Viorica Lazăr -Topliţa

Epoca actuală nu este mult diferită de cea interbelică sub aspectul

democraţiei, ba mai mult, unii autori îndrăznesc să afirme că era pe atunci un
climat cu adevărat democratic, creatorii ■ acelui regim fuseseră patrioţi
entuziasmaţi, erau îndemnaţi de moralitate şi visuri sublime pentru ţara lor,
existau încă idealurile paşoptiste, bucuria unităţii şi a unei conduceri alese .
Era mai bine decât fusese în vremurile frământate când românilor nu le
erau recunoscute drepturile naţionale. Aşa se explică actualitatea ideilor lui
Lovinescu.
Ne este şi nouă mai bine decât ne-a fost timp de aproape cinci decenii
sub regimul de influenţă sovietică-comunismul. Am fost tot atât de aproape
de est ca şi conaţionalii noştri interbelici. Suntem oare tot atât de aproape de
occident precum erau ei?
Avem exact acelaşi mod de a gândi, aparţinem unei identităţi ce a coagulat,
poate, fără discernământ, religia şi cultura occidentale cu cele orientale.
După îndelungata dictatură oamenii sunt asemenea locuitorilor de după
regimul fanariot, îşi recunosc cu greu valorile dobândite de antecesorii lor,
sunt neîncrezători.
Mulţi intelectuali au încetat să creadă, în ultimii două zeci de ani,
deasemenea în perioada comunistă, în valoarea adevărului istoric, în spiritele
nobile şi alese, în libertate, iar oamenii nu mai sunt siguri de o autoritate
legală.
în epoca, la care ne vom referi conştiinţa europeană avea în Eugen
Lovinescu, şi alţii, care nu erau în aceiaşi direcţie de gândire, un sprijin
imens. Dând dovadă de adevărată clarviziune, lucrarea ISTORIA
CIVILIZAŢIEI ROMANE MODERNE are atât un caracter istoric cât şi unul
prospectiv. Astfel, el vorbeşte de influenţa religiei, de cultura venită pe
filieră occidentală, de legile pe baza cărora se forma o civilizaţie modernă,
de ce opoziţie a întâlnit această modernizare, etapele îmbrăţişate de aceasta
de-a lungul istoriei, începând chiar cu fonnarea poporului.
Eugen Lovinescu s-a născut la 31.10.1881, în Fălticeni. A fost criticul,
istoricul literar şi romancierul a cărui pecete spirituală o poartă secolul al
XX- lea. Ierarhia de valori stabilită de el rămâne valabilă şi astăzi, iar pe sub
ochii lui au trecui numeroase generaţii de scriitori. El a eliberat critica de sub

560
lirania direcţiilor sociologice, dându-i un limbaj diferenţiat, o gândire
coerentă, propunînd o critică modernă.
A descris atmosfera familiei, sobră, înJBîzu, şi-n Memorii.
A urmat gimnaziul la Fălticeni, iar Liceul la Iaşi, având profesori pe:
Aron Densuşianu, S. Mehedinţi, M. Pompiliu.. Trece din primul an de la
Universitatea din Iaşi la Universitatea din Bucureşti, secţia limbi clasice.
Audiază cursurile lui Maiorescu şi lorga, însă rămâne neutru. In 1903
îşi ia licenţa cu o lucrare despre sintaxa latină. Activează ca profesor la
Ploieşti, lucrează la foiletoanele publicate în Epoca . strânse apoi în Paşi oe
nisip (19061. Dobândeşte de acum o atitudine antisemănătoristă. In Franţa
îşi dă doctoratul cu lucrarea Jean Jacoiies Weis el son oetivre lilterairfI909).
Colaborează la Convorbiri literare, Viaţa literară. Falanga, Flacăra,
Noua revistă roinătiă, Rampa etc. Articolele publicate aici sunt strânse în
Critice (10 voi., 1909-1923).
Articolele politice din vremea războiului sunt publicate în.' Românul,
Naţionalul, Flacăra etc. ce au fost grupate în Paeini de război 119181 şi în
cumpăna vremii (1919).
De asemenea editează magazinul ilustrat Lectura oentiu totifdecl918-
ian 1920) şi, în 1919, revista ce va deveni o impunătoare direcţie în literatura
interbelică: Sburătorul(J919-1922, serie nouă 1926-1927).
Eugen Lovinescu, sintetizându-şi ideile, conturează o doctrină pe care o
numeşte sincronism. însăJ_dacă e să-i respectăm convingerile sale, nu vom
numi-o doctrină, deoarece el spune că ceea ce nu trebuie să facem in relaţie
cu ştiinta este să ne încredem orbeşte într-o doctrină.
Cea dintâi lucrare de sinteză, şi cea mai controversată în vederea unor
autori este ISTORIA CIVILIZAŢIEI ROMÂNE MODERNE (3 VOL. 1924-
1926) Aceasta este pusă în legătură cu studiul lui Ibrăileanu, Spiritul critic
în cultura românească, si combătută în special pentru „beletrismul „ei.
Datorită regimului comunist lucrarea a suferit de o degradare a
înţelesului, aşa cum am mai spus, nu mulţi autori au interpretat-o în sensul
ei adevărat, nu se credea că vreodată se va mai ajunge să se vorbească de
aristocraţie, burghezie, monarhie, şi vor goli de sens tennenul de clasă şi
luptă de clasă. Opera e prima încercare serioasă în cadrul sociologiei
existente, ea e bine scrisă, având o capacitate de speculaţie remarcabilă.
Civilizaţia română modernă începe odată cu pătrunderea în Principatele
Române a ideilor, „formelor” din apusul Europei, creând astfel, premisele
pentru a revoluţiona stmctura societăţii (fondul). Agentul modernizării a
fost burghezia, ce atiăgea prin libeilatea ei de mişcare şi economică, implicit
evoluţia societăţii. Liberalismul reprezenta ideologia progresului, punându-
se bazele în secolele trecute pentru acesta, acest proces fiind ireversibil.

561
Simularea-stimularea acţionează pe ţoale planurile, sincronizarea fiind un
fenomen inevitabil. Ideea nu a generat-o primul Lovinescu ci apare întâi la
sociologul Gabriel Tarde, de la care a fost preluată de Eugen Lovinescu,
Rene Girard o analizează şi el în Minciună romantică si adevăr romanesc :
prezentându-1 pe Kogălniceanu, Lovinescu ne arată că tradiţia aste la fel de
importantă. O civilizaţie modernă nu poate apărea din neant, ea presupune
existenţa unei civilizaţii anterioare şi, cum s-a dovedit de către alţi
cercetători ai problemei , civilizaţia română modernă s-a format, nu prin
negaţia radicală a tradiţiei, ci, prin integrarea ei în circuitul formelor.
Şi în Istoria literaturii române contemporane ( 1926-1929) urmăreşte
consecinţele acestei legi in literatura de după 1900.
II găsim în epocă Ia polul opus junimiştilor, semănâlorişlilor,
poporanişlilor, se desparte cliiar şi de curente noi (gândirism şi alte direcţii
tradiţionaliste), fiind şi împotriva curentelor „extremiste”. E. Lovinescu nu
respinge conceptul de specific nafional, respinge doar limitarea acestui
concept la viaţa morală şi spirituală a ţărănimii, intrând în contradicţie cu N.
lorga şi G. Ibrăileanu. Lovinescu este de asemenea împotriva Iransfonnării
specificului naţional în unicul criteriu de apreciere a operei literare, esenţial
fiind cel estetic.
Disocierile, portretele din Memorii (3 voi. 1930, 1932, 1937) şi Aova
Forte 119411 aparţin unui priceput moralist.
Autorul publică şi volumele de proză Bîzu.1932. Firii-n patru. 1934.
Diana. 1936. Acord final în Revista fundaliilor Regalel93&; scrieri de un
lirism profund, discret, reluând vechi teme ale epicii moldoveneşti, dar cu
tehnică mai obiectivă şi intelectualitate conturată. îl preocupă şi literatura de
ficţiune (drama De neste nrae. 1906. nuvele , scenele, fantezii, romane :
Aripa morţii. Comedia dragostei. Lulu. Viata dublă. Mite 1934. Bălăuca
1935_ sunt romane despre Eminescu, cu scris între document şi ficţiune. Din
1937 Lovinescu reapare ca istoric literar, se ocupă de monografii despre
Tilu Maiorescu., Petre Carp, opere de prima mărime în istoriografia noastră
literară.
Critica sa cunoaşte mai multe faze. Cea dintâi , impresionistă,
îmbrăţişează critica creatoare şi militează pentru autonomia esteticului, ea
adoptă procedee ale literaturii de ficţiune (scenete, dialoguri fanteziste) Din
libertăţile criticii el îndepărtează ideea de gratuitate şi arbitrar. Ideologic,
Lovinescu ia poziţie împotriva sămănătorismului şi îi încurajează pe
simbolişti, fără a se identifica cu aceştia.
De la impresionism el trece Ia modernism, după război, dcfinindu-şi
metoda critică prinlr-un concept de critică estetică.

562
 Modernismul este un concept complex, cu descliideri spre ideologie şi
estetică, se bazează pe ideea sincronismului, la care autorul adaugă
diferenţiere, originalitatea. Idealul măsurii alternează cu acela al adâncimii
şi al capacităţii de expresie.
Cu aceste criterii, sunt analizaţi în Critice şi Istoria literaturii române
contemporane O. Goga, I Barbu, T.Arghezi, H Papadat- Bengescu, C.
Petrescu, A.Holbau, L. Rebreanu, scriitori pe care criticul mizează.
Eugen Lovinescu moare la 16 iuliel943,înainte de 62 de ani. „Patruzeci de
ani si-i petrecuse la masa de scris. Aşteptase ca necunoscutul să-i trimită la
uşa casei pe Marele Izolat. In timpul acesta Lovinescu n-a stat cu mâinile în
sân, a scris peste 100 de volume şi a semnat de cinci ori mai multe planete
de tinere talente. In astfel de preziceri pline de riscuri el este neîntrecut in
literatura noastră.”511
Negoiţescu crede că debutul lui Lovinescu de pe poziţii anti-
semănătoriste se explică mai ales prin conştiinţa „maioresciană a
respectului adevărului” în relaţiile sociale, criticul observă poziţia „întru
promovarea romanului urban, întru promovarea poeziei moderniste”.512
„Fenomen impus prin caracterul inevitabil şi necesar al interdependenţei
morale şi materiale a secolului al XlX-lea, modernizarea, adică
europenizarea societăţii româneşti, s-a produs pe cale revoluţionară, singura
cale cu putinţă, urmată în mod ineluctabil de paşoptişti, revoluţia lor fiind
rodul unei «contagiuni ideologice», în sensul sincronismului, căruia i se
datorează transpunerea ia noi a viziunilor umanitare si sociale dominante
atunci în Occident. Deşi revoluţia a fost înfrântă, paşoptiştii au biruit, căci
au imprimat civilizaţiei române, ca principiul generator, duhul revoluţionar,
împotriva căruia forţele tradiţionalismului s-au ridicat zadarnic; chiar dacă s-
au produs prin imitaţie, ea a avut un caracter irezistibil şi în numele acestui
caracter, ce o plasează în mersul firesc al istoriei, Lovinescu, în privinţa
aceasta adversar hotărât al junimismului, va critica tot ce i s-a împotrivit şi i
se împotriveşte.”513
Observăm că Negoiţescu se desprinde de vechea viziune ce filtra ideile
lovinesciene , chiar de e vorba de mari critici nu putem să nu punem o
îndoială asupra veridicităţii descrierii; „Chiar dacă Lovinescu are ideea justă
că în evoluţia socială fonnelc precedă fondul, explicaţiile sale sunt de cele
mai multe ori mecanice de suprafaţă şi nu coboară în adâncime, ignoră că

Lugcii Simion - l-ugcn Lovii\cscu, scepticul mâniuil, Ed. Canea Românească,

Ducureşli, 1971
,,l‘l Negoile.scu..-Istoria literaturii române, Ed. Minerva, Buc. 1991, pag. 176
3 idem. Pag. 177

563
evoluţia socială nu corespunde cu cea culturală. Dar să nu uităm că avem de-
a face cu un literat, sociolog amator, care pentru a justifica omogenizarea
civilizaţiei contemporane, interdependenţa economică nivelatoare a vieţii
sociale şi spirituale, recurge la ideea de« saeculum» din Tacit. Indiferent
dacă evoluţia socială şi morală au alte cauze, de sincronism, adică de o
nevoie de contemporaneizare a creaţie naţionale cu cea europeană şi nu doar
de o mimare a ei era normal să vorbească”9l‘, Dacă ne orientăm după an şi
după felul în care tratează autorul sincronismul , putem să distingem un
adevărat dezinteres faţă de mersul modernităţii şi libertăţii românilor ca
naţiune europeană.
Un alt punct de vedere, dar nici de această dată prea elogiator, îl are
Eugen Călinescu în Istoria literaturii române atât despre critica sa, cât şi
despre ideile sale despre modernitate; "Stiliceşte, E. Lovinescu, scriitor
agreabil, a fost multă vreme in căutarea personalităţii sale, profesând la
început un fals impresionism de divagaţie literară în jurul autorilor, in fraze
sau prea sacadate, sau prea simetrice şi lungi.”, iar în Memorii acelaşi autor ,
după ce descrie spaţiul de pe strada Câmpineanu şi după ce trasează
contururi ale portretului fizic ne spune câte ceva , ceea ce i se pare mai
sugestiv despre activitatea sa de critic;” Eugen Lovinescu era obsedat de
lăudabila dorinţă de a descoperii talente care să prilejuiască in istoria
literaturii un bogat capitol cu contribuţia Sburăloriiliir.9'5 Călinescu se
păstrează relativ neutru însă în analiza Istoriei civilizaţiei române moderne'.
E. Lovinescu admite şi el intrarea în civilizaţie direet prin revoluţie,
adică prin imitaţie. La teoria specificului se răspunde , în altă operă, cu
doctrina sincronicităţii şi a diferenţierii, ridicată pe legea imitaţiei a lui
Tarde. !ll6”Se profesează o estetică a imitaţiilor valorilor, după care totul
fiind relaţie de timp şi spaţiu şi diferenţiere continuă, condiţia creării de
valori noi este mutabilitatea în genere a valorilor. Frumos e echivalent cu
actual, şi când ai dovedit că un scriitor e personal într-o şcoală nouă ai
stabilit valoarea lui, care este însă efemeră, căci numaidecât altă şcoală va
crea altă sensibilitate. Acest scepticism a dus la un istoricism care e o faţă a
iraţionalismului în critică. El, criticul, nu are nici o părere stabilă şi nici o
responsabilitate, nebizuindu- se pe nici un criteriu absolut. Obiectiv, el
înregistrează doar reacţiunile gustului public la operele contemporane,
lacând lucrare de istoric.”

,I4A1. Pini. Istoria literaturii române de la început până azi, Ed. Univers, Buc. 1981
pag.321
IMS ««* pj|c jg istoric literară. Evocări .Ed. Albatros, Buc. 1972, pag.239
"'‘'O Călinescu . Istoria literaturii române .Compendiu, Ed. Minerva, Buc 1983, pag. 318

564
 Revenind Ia Negoiţescu, acesta ştie să dea o replică scrierilor „sugerate”
ale predecesorilor ce nu întrevedeau din spectrul lor de existenţă eliberarea
de sub influenţele orientale, venite nu dinspre exoticul est îndepărtat, ci din
chiar apropiere: URSS.
Astfel, scria: „In profunzimile ei, critica lui Lovinescu este însă opera unui
artist, a cărui extraordinară conştiinţă estetică a fost dublată de o neobişnuită
sensibilitate morală, ce l-a obligat să se justifice prin scrieri teoretice.[...]
Burghez şi deci urban, estet şi deci cosmopolit, Lovinescu a devenit
teoreticianul liberalismului român dintr-o înaltă trebuinţă de a se explica pe
sine, în cazul său explicare şi justificarea confundându-se.
Sceptic fiindcă lucid, criticul proclamă încă din Paşi pe nisip: «în mişcarea
literară ceea ce e sigur sunt numai momentele pe care le analizăm»”917
„Relativismul estetic” pomenit mai sus este tratat în Mutaţia valorilor
eslelice(J929); dealtfel, Lovinescu , fiind traducător al lui Tacit şi Homer
recunoaşte chiar „intraductibilitatea valorilor de sugestie” peste timp operele
le putem aprecia doar cultural şi nu estetic, de aceea s-a impus conceptul de
sincronism ea primordial pentni „spiritul veaeului”, anume confruntarea în
contemporaneitate cu expresionismul, dadaismul, cubismul, futurismul etc.
Considerându-se drept critic impresionist, este tributar fomiulelor lui
Jules LeMaître şi Anatole France, iar ca artist fiind tentat de enigma propriei
vocaţii critice, Lovinescu ajunge la construcţia operei capitale Istoria
civilizaţiei române moderne la care porneşte printr-un „fenomen originar”,
înaintând cu ”stări de conştiinţă iraţionale, chinestezice”. El îşi
caracterizează această operă drept o "creaţie bovarică ”, deoarece recunoaşte
o calc deliberativă folosită, nerespectând propriile lui date psihologice
fundamentale, aşa eum , deşi la început se afla în opoziţie cu simboliştii,
structura lui interioară după care se ghida l-a adus la conştientizarea unui
mod de a scrie conform cu preceptele simboliste.
Intru construcţia modernismului s-au desfăşurat mai multe acţiuni,
apariţia Sburătondui în aprilie 1919, a fost una dintre ele. Aici s-a înfăptuit
practic treptat ceea ce va fii tema lucrării pe care o analizăm: prin critica
consacrată evenimentelor şi problemelor de actualitate, prin lupta împotriva
poporanismului şi semănătorismului, prin programul revistei care însă nu era
Ia început clar conturat, dar mai ales prin sprijinirea valorilor noi; Am spus
treptat pentru că obserx'ăm. revista a avut apariţii întrerupte, a avut destui
colaboratori mediocri, însă ceea ce a contat a fost apariţia unor nume cu
adevărat valoroase: 1. Barbu, I.Minulescu, H. Papadat -Bengescu,
L.Rebreanu cic. Încă înainte de război, se vedeau semne ale modeniismultii

1 Negoilc.scu. Op. Cil. p.ng.l77

565
in atmosfera şi preocupările unor alte reviste, care, exceptând diferitele
orientări moderniste, simboliste, estetice, au conturat clar orientări înspre
apus: Viata nouă(I905-1925) a lui Ovid Densuşianu( Paris), Convorbiri
cn7/ce(1907-1910), a lui M. Dragomirescu, ce încerca să salveze vechile
principii junimiste. Alte publicaţii fiind: F/acăra{\9\ 1-1916), a lui C. Banu
in care apăreau numeroşi colaboratori, nume ale începutului veacului şi din
perioada interbelică( Bacovia, Minulescu, Lovinescu, Sadoveanu,
Agîrbiceanu etc.)şi Rampa(1911-I9I3), cu articolul lui Rebreanu”
Modernismul”, şi al lui Lovinescu ,JnlelectiiaIizarea lileralurir.
Mai existau şi alte astfel de publicaţii, dar cu apariţii efemere: Insula, la
care colaborează Bacovia, Davidescu, Manolescu ,Adrian Maniu, Simbolul,
Iniţiată de Ion Vinea şi Tristan Tzara, Grădina hesperidelor, susţinută de
simbolişti , Fronda, ce nu dă numele colaboratorilor, sau Cro;7/co(1915-
1916), scoasă de Arghezi şi Gala Galaction, Literatorul, cu Macedonski şi
alţi simbolişti în jurul său Letopiseţ, unde scriu Demostene Botez,
Perpesicius ,Sadoveanu, Minulescu. In 1919 îşi reiau activitatea Universul
literar şi Hiena. Lovinescu scote în paralel cu Sburătorul şi magazinul
literar: Lectura pentru tofi, în care specifică ” cu nici un preţ nu vom renunţa
la cerinţele estetice ale scrisului”918
„Modernismul se va forma , de fapt, viguros şi extraordinar de
important, prin literatura promovată în cenaclul Sburătorului"
Un rol deosebit l-au avut Felix Aderca, critici ca Pompiliu
Constantinescu, Şerban Cioculescu şi Valentin Streinu care au contribuit ia
consolidarea poziţiei moderniste şi a viziunilor şi intuiţiei lovinesciene. Ceea
ce va aduce modernismul în literatură de după război este noua proză , căci
poezia îşi crease deja premisele din perioada simbolistă. Astfel proza
românească ridica stindardul spre scriitori ca Proust, Joyce , Gide, Muşii.
Unnându-1 pe Lovinescu, Paul Zarifopol va fii mai tranşant în
legătură cu mentalitatea românească, definind-o prin tipologii negative acute
dedicate românului: licheaua, mitocanul. Mitică. în privinţa lui Perpessicius,
care deşi n-a avut legături cu Sburătorul, i-a împărtăşit opiniile, la fel un
asiduu susţinător al modernismului, are însă totdeauna ceva de spus de
dragul spunerii înseşi, digresiunile sale devenind responsabile acte de
cultură.
Tudor Vianu a devenit şi el unul din cei mai străluciţi profesori
români, cu temeinică pregătire în domeniul esteticii noi, fiind şi ei
importantă autoritate în implantare modernismului, deşi mai târziu.
Călinescu şi el, prin imensele lui studii, bine conturate , în continuarea şi în

918 ibiilem, pag. 173

566
opoziţia maestrului său, cu care se confruntă prin opere monumentale.
Despre rolul Sburătorului vom mai reveni in cadrul fragmentului despre
interferenţele culturale.
Revin asupra aprecierilor lui Negoiţescu asupra operei lui Lovinescu”
este în substratul ei un adevărat pamflet estetic, cu acele mijloace pur
estetice care presupun o conştiinţă morală femiă, de la care autorul ei,
încrezător în dernnitatea spiritului, n-a înţeles niciodată să se abată”919
Părerea lui Omea este că meritul lui Lovinescu este de a fl declanşat şi
condus „disputele împotriva tradiţionalismului osificat, în varianta sa
ortodoxistă”9
Florin Mihăilescu spune despre critic:” In raport cu precursorii lui sau
contemporanii săi ,el pare sa fi trăit cu mai multă autenticitate şi pasiune
marile conflicte intrinseci ale criticii, altfel spus antinomiile sale
fundamentale.”920
In mai multe rânduri autorul, poate şi din cauza epocii în care scria,
susţine că avatarurile spiritului critic sunt cele în care a crezut Lovinescu, a
fost unicul său destin, a fost sistem de gândire, a fost un sistem îndeplinit
practic, în care el a crezut si l-a respectat până la moarte.
Tot acelaşi critic a împărţit evoluţia lui Lovinescu, în perioada de
tinereţe, marcată de preocupări impresioniste, de până la 1930 , şi perioada
de după 1930, caracterizată prin intensificarea acţiunii militante împotriva
obscurantismului care ameninţa cursul nonnal al dezvoltării literaturii şi prin
apelul pentru consolidarea atacului.
Ultimii ani de viată sintetizează dezamăgiri si întrebări, dar îndoiala
nu l-a acaparat pe critic. Dimpotrivă, el rămâne necontenit de valabilitatea
activităţii sale critice. Deşi constată, pe bună dreptate că vremea „nu
îndreptăţeşte nici un optimism.” Lovinescu notează cu satisfacţie că „pe linia
lui sunt azi toi criticii şi această linie poate dispărea pentru moment, dar nu
poate muri şi va reapare la cea dintâi schimbare a momentului istoric”921

The study reveals the important activity of Lovinescu on thc cultural

and literary fied, bringing in the light the biografical aspect.

ibidein
9 Omcii Zigu, Tnuli|ionalisin şi modcmitalc in deceniul al treilea E Florin d.Emincscu.
Bucureşti, 1980

920 Florin Mihăilescu , Eugen Lovinescu si untinomiile criiicii, Ed. Miners*;». Bucuroşii 1972. pag 9
v■,, ibiilonl, p.'lg.tao

567
 The major atention is on the fhistraling aclions of the cultural life
which reseambles whith the situation nowadays found.
The study speaks about his enterfering in literar activity by the means
of the modernism view.
Sburatorul was a way to express modernism. Some criticai points of
view are given here about his important inheritance.We are back to thai
point, where the tradition and modemity interfere.

568
 FUNDAŢIA „PREOT NICOLAE MOTORA”

Ilarie Gh. Opriş - Târgu Mureş

Preotul Nicolae Motora s-a născut în

anul 1850 în localitatea Câmpeni, judeţul Alba. A
absolvit Institutul Teologic „Andrei Şaguna” din
Sibiu în anul 1871. A funcţionat ca învăţător şi
preot în localităţile Sohodol, timp de 19 ani, şi
Trâmpoiele, 10 ani. în fiecare localitate a
contribuit la construirea unei şcoli confesionale
româneşti.
în anul 1901 este numit preot şi
învăţător în comuna Sângeorgiu de Mureş, unde a
activat timp de 28 de ani. în anul 1909 sfinţeşte
biserica ortodoxă reconstruită cu contribuţie
bănească proprie. A fost preot în Biserica ortodoxă
„Sf. Nicolae” din Sângeorgiu de Mureş, până în
anul 1928. A decedat în ziua de 22 februarie 1933.
La data de 24 mai 1924, preotul
Nicolae Motora se adresează notarului public dr.
Comeliu Albu din oraşul Reghin pentru a întocmi
actul notarial public pentru înfiinţarea unei
fundaţii. în faţa notarului s-au prezentat: preotul
Nicolae Motora, preotul protopop din Târgu-
Mureş, Ştefan Russu, preotul Gheorghe Tniţiu din
Gomeşti şi Gheorghe Drişcu, Judecător din
Reghin.
Actul notarial întocmit a prevăzut următoarele puncte, pe care le
prezint în rezumat:
1. Noi, Nicolae Motora, institui o fundaţie cu numele,. Fundaţia
preotului Nicolae Motora” cu scopul de a ajuta din veniturile fundaţiei fiii
moţilor şi fiicele moţilor de religie ortodoxă română cu bună purtare şi
religioşi, lipsiţi de mijloace materiale şi care vor urma liceul, şcoala de
meserii şi eventual alte şcoli superioare ce se vor înfiinţa în Câmpeni, pentru
cei născuţi în Câmpeni, Certeze, Ponorel, Vidra de Jos , Vidra de Sus,
Neagra, Secătura, Albac, Scărişoara şi din Sohodol. De asemenea, vor fi
ajutate rudele mele Iară distincţie la locul de naştere şi domiciliul lor până la
al patrulea grad de sânge şi cuscrenie însă născuţi şi menţinuţi în religia

569
ortodoxă şi greco-catolică. Aceste rude vor fi preferate faţă de ceilalţi
îndreptăţiţi întrucât probează progres în studiu cel puţin suficient.
2.„Fundaţia preotului Nicolae Motora” o constitui cu suma de
100.000 lei.
3. Fundaţia va da din veniturile ei fiilor şi fiicelor de moţi şi rudelor,
burse şcolare în următoarele restricţii:
a) La început se va da ca bursă o cotă parte de 30% urmând ca cei
70% să se dea după ce fondurile se vor majora prin capitalizare la 2.000.000
lei.
b) După majorarea la 2.000.000 lei bursa se va da de la început 50%
şi diferenţa după capitalizarea la suma de 10.000.000 lei.
c) După majorarea la 10.000.000 lei, bursa se va da de la început în
procent de 80% iar diferenţa de 20% după ce va hotărâ administraţia
fundaţiei.
d) Valoarea fiecărei burse şi numărul lor vor fi stabilite de
Consistorul Eparhial al Clujului având în vedere ca bursierul să poală trăi
din bursă.
e) Bursierul care în timpul studiilor sau după tenninarea lor părăsesc
religia in care s-a născut s-au a fost condamnat, trebuie să restituie suma cu
o dobândă de 6% în baza documentului semnat de părinţi la începutul
studiilor.
4. Fundaţia preotului Nicolae Motora este administrată de
Consistorul Eparhial al Diecezei Clujului, Vadului şi Feleacului iar dacă
aceasta se va unii s-au desfiinţa va fi administrată de Consistorul
Arhidiecezei din Sibiu până este pe teritoriul României. în caz contrar se va
administra de Ministerul Instrucţiei Publice a României. în acest caz din
comisia de administrare a fondului şi repartizare a burselor va face parte cel
mai bălrâh dintre rudele preotului Nicolae Motora.
5. Până este în viaţă fondatorul va dispune de SS.OOOlei din sumele
Fundaţiei, sumă care va fi depusă la data de I iulie a fiecărui an la Banca
Albina din Târgu-Mureş.
6. Oblig copii mei să respecte întocmai acest act de conslituiere a
fundaţiei care a izvorât din cea mai mare dragoste pentru neam şi să-şi aducă
aminte că nu am moştenit nimic de la părinţii mei, iar pe ei i-am educai şi le-
am dat în viaţă destul să-şi aducă aminte că avem îndatoriri nu numai faţă de
copii ci şi faţă de neam.
7. Noi, Ştefan Russu, protopopul Târgu-Mureşului în calitate de
autorizat al Eparhiei Clujului, primim în numele Eparhiei Clujului „Fundaţia
preotului Nicolae Motora” şi toate valorile obligându-ne la îndeplincrca
întocmai a actului notarial.

570
 8. Preotul Nicolae Motora precizează că hotărârea de a face fundaţia
a fost semnată la Târgu-Mureş în ziua de 22 mai 1924 de dânsul şi de 3
martori, act care este ataşat prezentului act de constituire a fundaţiei.
9. Fondatorul predă Eparhiei Clujului toate documentele şi valorile
stabilite prin protopopul Ştefan Russu care semnează acest act.
Notarul dr. Comeliu Albu certifică actul care este aprobat şi iscălit
de : Nicolae Motora, Ştefan Russu, Gheorghe Truţia şi Gheorghe Drişcu
judecător.

Documentul are 16 pagini şi este înregistrat cu nr.383 din 1924,

timbrat şi ştampilat.

în prezent, documentul se află în păstrare la Filiala Mureş a

Arhivelor Stalului din municipiul Târgu-Mureş.
Preotul Nicolae Motora a fost printre cei mai mari donatori pentru
construirea Catedralei ortodoxe din Târgu-Mureş, a donat bani pentru
biserici, şcoli şi spitale din judeţul Mureş.
Din anul 1911 a devenit membru pe viaţă al Despărţământului
Târgu-Mureş al Astrei. Din noiembrie 1918 este ales la Reghin ca membru
al Consiliului Naţional Român Judeţean Mureş-Turda.
. Penliu activitatea desfăşurată pe tărâm şcolar i s-a conferit medalia
„Răsplata muncii”, clasa a lll-a, în anul 1923.

“Priest Nicolae Motora” Foundation was Icgally constiluted in 1924.

Its main purpose was the offering of scholarships Io children wiih limited
financial resources in order for ihem to allend high schools, vocational
schools or universities. The priest Nicolae Motora was one of the most
important donor when the Onhodox Cathedral in Târgu-Mureş was buill. He
donated money to churches, hospitals and schools. He was bont in 1850 and
died in 1933.

571
 PORTUL POPULAR, UN MEŞTEŞUG ARTISTIC IN
SATELE DIN NORDUL JUDEŢULUI HARGHITA

Prof. Mariana luliana Roşea - Borscc

Mi-am propus să abordez, în această

lucrare, o temă ce vizează ceva de actualitate şi
care nu este cotidiană doar pentru iubitorii de
folclor, ci şi pentiu toţi cei ce îşi mai apleacă
privirea aspura a ceea ce am reuşit să păstrăm
cel mai bine din timpul străbunilor noştri şi până
azi.
Mai exact, vorbesc despre portul popular,
urmărind evoluţia acestuia în decursul timpului
şi în cele ce urmează, să prezint informaţiile
obţinute în urma cercetărilor bibliografice şi de
pe teren.
Zona pentru care am opta în vederea
cercetării este zonă de munte, în care lemnul şi
prelucrarea lui, alături de creşterea animalelor şi
folosirea tuturor resurselor obţinute de pe urma
creşterii acestora sunt principalele ocupaţii ale
oricărui gospodar. Am cercetat comuna Corbu,
satul Capu-Corbului aparţinând comunei
amintite, şi nu în ultimul rând, vorbesc de comuna Tulgheş, aşezate toate,
geografic, în nordul judeţului Harghita, din Carpaţii Orientali, cunoscută ca
fiind zonă de interferenţă culturală.
’ Sunt strânşi aici meşteşugari dăruiţi meşteşugului lor, oameni care au
reuşit să facă din munca lor o artă, care au constituit pentru prezentul nostru
o estetică a frumosului, fără să ştie că rezultatul muncii lor, cu rol utilitar,
ajunge să devină obiect de mare valoare, reprezentativ pentru o anumită
perioadă, pentru un anumit loc...

572
Portul popular - un meşteşug artistic
Costumul popular din câteva sate din nordul judeţului Harghita,
precum cel de pe întreg cuprinsul românesc, împreună cu limba şi tradiţiile,
prezintă o coordonată esenţială a specificului naţional, care a stnjctiirat
definitiv coeziunea etnică şi a marcat spiritualitatea poporului roman.
Meşteşugurile artistice au rădăcini adânci în creaţia populară, cu
ramuri bogate, extinse şi către producţia modernă a artelor decorative şi
aplicate.
Arta populară corespunde schimbării fonnelor de organizare ale societăţii,
petrecute de-a lungul timpurilor.
Creaţia populară, arta decorativă şi meşteşugurile artistice răspund
pentru aceleaşi exigenţe fundamentale ale dorinţei de fitimos, general
umane.
O notă comună ce earacterizează în aeeeaşi măsură arta populară şi
arta deeorativă este aeeea care decurge din aplicarea unui principiu esenţial
şi anume îmbinarea frumosului cu utilul.
In întreaga artă populară se găseşte cu greu un obieet care să nu
îndeplinească o funcţie determinată în gospodăria ţărăneaseă. Există şi
deosebiri legate de însuşirile diverse ale celor două ramuri.
Arta populară s-a născut şi a crescut în decursul unei lungi perioade
istorice, răspunzând nevoilor materiale şi spirituale al vieţii unor oameni ale
căror îndeletniciri au fost multă vreme legate de cultura pământului şi
creşterii animalelor. Meşteşugurile artistice reprezintă o etapă în care, în
diferite modalităţi, obiectele de folosinţă înzestrate cu însuşiri artistice au
caracter de unicat.
în lunga istorie a meşteşugurilor, omul a iscodit tot felul de unelte şi
procedee tehnice pentru a-şi uşura munca şi pentru a lucra bunuri de cultură,
împlinind satisfacţia nevoii de trai, dar şi aspiraţia eătre frumuseţe.
Casa ţărănească şi costumul popular, ţesăturile, mobilierul şi întreaga
omamentieă populară românească păstrează mărturii impresionante ale unei
tradiţii culturale de mare vechime.
O parte dintre aeeste tradiţii este vie şi astăzi, constituind un segment
important din moştenirea culturală românească.
Nevoile vieţii l-au determinat pe om să valorifice resursele naturale,
atât de variate pe întreg teritoriul ţării, dezvoltându-se astfel cele mai diverse
meşteşuguri pcntni prelucrarea materiilor prime în produse şi obiecte menite
să satisfacă necesităţile traiului.
Capitolul artei textilelor este cel mai întins, atât in arta populară
propriu-zisă, cât şi în producţia centrelor meşteşugăreşti, mult specializate.
Au fost şi mai sunt încă practicate ţesutul, alesul în război, cusutul şi

573
brodatul, impletilu], iinprimeul...O introducere în această lume a
meşteşugurilor populare şi artistice nu se poate lipsi de precizarea câtorva
din trăsăturile specifice ale esteticii comune zecilor de obiecte.
Portul a apărut ca un mijloc necesar de apărare a corpului omenesc.
Ulterior, s-a dezvoltat prin diversele lui elemente de podoabă şi ca un mijloc
de diferenţiere a grupelor de populaţie în raport cu apartenenţa la un anumit
popor, ţinut sau zonă etnografică, de asemenea în funcţie de preocupările şi
ocupaţiile excesive, gen, vârstă, stare civilă sau categorie socială. Portul
popular, tradiţional, în definirea unui grup etnic impune o individualizare
certă a acestuia. Portul reuşeşte să constituie un semn distinctiv al
apartenenţei la un areal cultural pe care îl defineşte prin coordonatele
spirituale specifice. în ceea ce priveşte evoluţia portului, trebuie menţionat
faptul că progrese mai importante s-au înregistrat mai mult în înfnimuseţarea
pieselor de bază, decât in schimbarea şi înfrumuseţarea croiului.
Trebuie amintit că portul popular din Transilvania a cunoscut în
evoluţia lui trei etape; prima, în Evul Mediu, când portul s-a individualizat
faţă de ceilalţi locuitori şi s-au diferenţiat tipurile zonale, a doua etapă, cînd
a intrat în decline cu influenţe exterioare, prin apariţia materialelor
industriale, din spaţiul urban, şi cea de-a treia etapă, ce aparţine celei de a
doua jumătăţi a secolului XX, când portul se îmbracă tot mai puţin, în unele
zone vorbindu-se chiar de dispariţia acestuia.922
O caracteristică a satelor transilvănene este confecţionarea in
gospodărie, de către femei, a tuturor ţesăturilor necesare familiei. Pentru că
întreg procesul tehnic era realizat în cadrul gospodăriei ţărăneşti (cultivarea
şi prelucrarea cânepii şi inului, obţinerea şi prelucrarea lânii, apoi practicarea
torsului şi ţesutului), s-a utilizat, in legătură cu acest fenomen, termenul de
„industrie casnică textilă”, care nu evidenţia tocmai aspectul său particular,
şi anume că produsele finite erau destinate aproape în exclusivitate propriei
familii şi nu valorificării lor prin vânzare.
încadrându-se în categoria ocupaţiilor casnice, mai exact la
prelucrarea firelor textile şi confecţionarea îmbrăcămintei, portul popular
poate fi considerat ca fiind a doua mare preocupare easnică, de mare
importanţă şi constituie în acelaşi timp, şi o necesitate vitală. Confecţionarea
diferitelor piese componente costumului reprezenta o activitate aproape
neîntreruptă pe parcursul unui an întreg, şi aceasta pentru că pe lângă
îmbrăcămintea uşoară, de vară, fiecare membru al familiei trebuia să aibă
haine groase de iarnă (date fiind şi condiţiile climatice din această zonă), iar
pe lângă cele purtate zi de zi, mai erau şi hainele de sărbătoare. Acestea le

' Jancla Ciocan, Portul popular din Ţara Chiounilui. p. 13.

574
înlocuiau pe cele vechi şi rupte, când nu se mai puteau purta în zi de
sărbătoare, pentru aceste zile croindu-se şi cosându-se altele, mai frumoase,
aşa cum se dorea din generaţie în generaţie.
Strâns legat de existenţa omului, costumul popular a reflectat, în
decursul timpului, aşa cum reflectă şi astăzi, mentalitatea şi concepţia
artistică a poporului. Prin creaţia sa ornamentală şi prin colorit, în ansamblul
creaţiei plastice populare, portul ocupă un loc extrem de important. In
confecţionarea îmbrăcăminţii, creatorul popular s-a supus anumitor
„canoane” care stau la baza fonnei, a structurii costumului, a compoziţiei
ornamentale, a amplasării acestora în spaţiu şi a coloritului. Relaţiile bine
stabilite între aceste valori sunt rezultatul unei îndelungate experienţe şi, de
asemenea, sunt supuse unor discipline riguroase care se integrează în tradiţie
şi conferă costumului popular calitatea de „creaţie autentică” cu valoare de
document. Noţiunea de costum tradiţional autentic se referă la creaţia
populară structurată pe anumite elemente de stil ce s-au perpetuat în zonele
constituite etnografic.
Portul popular din Transilvania prezintă diferenţe pronunţate. Portul
popular din Harghita, îndeosebi cel din satele învecinate oraşului Borsec,
aflându-se într-o zonă de interferenţă, are în componenţa lui piese de
îmbrăcăminte ce se leagă de tradiţiile vestimentare ale etniilor care
convieţuiesc pe aceleaşi meleaguri. Astăzi înaltele calităţi estetice ale
costumului popular sunt oferite de „expoziţii” de port popular tradiţional în
cadrai sărbătorilor importante de peste an (de Florii, de învierea Donuiului,
la Crăciun, - când oamenii se bucură de naşterea lui lisus, şi la alte câteva
sărbători importante) şi la festivaluri cultural-artistice.
Costumul popular, atât cel femeiesc, cât şi cel bărbătesc, în linii mari,
este asemeni costumului din Moldova şi din Neamţ, prezentând, aşa cum am
mai spus, unele caracteristici determinate de condiţiile geografice şi istorice
specifice zonei.
Portul popular românesc, din zona despre care vorbesc în această
lucrare, păstrează elemente străvechi ale portului românesc, ca, de
exemplu, cămaşa dacică, încreţită la gât. Chiar dacă au intervenit schimbări
în ceea ce priveşte materia primă folosită, totuşi, unele piese cum sunt
cămăşile, catrinţele, iţarii au rămas neschimbate, iar accesoriile au cunoscut,
în decursul vremii, o serie de modificări.
Tehnica de lucru a costumelor ; de-a lungul timpului, portul popular
a suferit transformări impuse de progresul societăţii, transformări legate în
special de materialele din care acesta era confecţionat. Aşa se face că pânza
lucrată în casă a fost înlocuită cu „albita” sau „pânza topită” prelucrată în
fabrici. De asemenea, s-a renunţat la purtarea sumanelor şi cojoacelor, in

575
locul lor fiind preferate astăzi hainele confecţionate industrial, uşor de găsit
in comerţ, iar opincile au fost înlocuite de pantofi, ghete sau cizme. Cu toate
acestea, costumul popular şi-a păstrat nealterată frumuseţea, autencitatea şi
rafinamentul.
Toate etapele realizării costumului popular se desfăşurau in casă.
Torsul, urzitul, răsucitul, ţesutul, vopsitul, cusutul erau realizate manual, cu
ustensile mai mult sau mai puţin evoluate. Remarcabile sunt tehnicile
utilizate la împodobirea cămăşilor şi bundiţelor. Realizate manual, în cele
mai diverse moduri, cu puncte de cusătură dintre cele mai diferite, broderiile
se caracterizează printr-un rafinament aparte. Cele mai utilizate sunt
punctele de cusătură numite „cruciuliţa”, punctul „în urma acului”, cu care
se realizează „puii pe faţă şi pe dos”.
Abia după cel de-al doilea război mondial, pentru o mai bogată şi
frumoasă împodobire a cămăşilor au fost folosite şi paietele şi mărgelele,
mai ales la costumul de sărbătoare.
Motivele utilizate in ornamentaţia costumului popular sunt diverse:
geometrice, fitomorfe, zoomorfe, cosmice şi antropomorfe. Dintre cele mai
des întâlnite, amintim: „floarea”, „bobocul”, „strugurele”, „frunza de vie”,
„frunza de stejar”, „coamele berbecului”, „musculiţe”, „luceferi”, „melcul”,
„creanga bradului”, „ghinda”, etc.
în ceea ce priveşte cromatica, asemeni portului de pe întregul
teritoriul românesc, şi costumul popular din ţinutul satelor cercetate se
caracterizează prin folosirea pânzei albe (pentru cămăşi, poale şi fuste), pe
care se brodau motive tradiţionale în diferite culori şi nuanţe. Ornamentele
sunt realizate, în cea mai mare parte, într-o singură culoare, cele mai utilizate
fiind culorile roşu, grena, albastru sau negm. Pe lângă acestea, o utilizare
destul de largă o au şi nuanţele de galben şi portocaliu, iar, în cazul folosirii
motivelor florale, gama coloristică este mult mai extinsă iar pe lângă culorile
menţionate deja, întâlnim şi nuanţe de verde, violet, brun,...
Trebuie menţionată tehnica utilizată în vopsirea firelor folosite la
cusut şi ţesut. Din cele mai vechi timpuri, femeile au utilizat vopsele
vegetale pentm obţinerea nuanţelor dorite. Nuanţele cele mai utilizate se
obţineau din: coajă de arin, sovârf, frunze de nuc, mesteacăn de dud, coji de
nuci verzi, coji de ceapă, fiori de sunătoare sau din brânduşe. Reţetele
utilizate la vopsit, deşi foarte vechi, se mai păstrează încă şi astăzi, chiar
dacă aria de răspândire a acestui meşteşug este acum mult mai restrânsă.
Folosit mai ales de către vârstnici, in zilele de sărbătoare, costumul
popular a devenit o raritate. Fenomenul a apărut ca urmare a „civilizării”
masive a satului românesc, ceea ce a dus nu numai la renunţarea de a-1 purta,
ci şi la confecţionarea lui. Cu toate acestea, există centre meşteşugăreşti în

576
care, la comandă, se execută costume populare. Mai aproape de satele
cercetate sunt câteva centre din judeţul Neamţ; Pipirig, Târgu-Neamţ, Borca
şi Bicazul Ardelean, unde tehnica de confecţionare a portului popular se
păstrează cu multă grijă.
Costumul femeiesc este compus din: cămaşă, încreţită la gât, poale,
catrinţa întinsă cu frânghie sau brâu, bundiţă, suman sau cojoc, opinci,
„opcinşi”- aşa cum este în denumirea locală pentru încălţăminte, iar
podoabele capului sunt baticurile.
Cămaşa, reprezintă piesa cea mai importantă ca aspect, apare bogat
ornamentată cu motive geometrice, floral-vegetale şi era lucrată pe pânză
ţesută în casă, la stative. Cămăşile sunt împodobite cu bumbac colorat, fire
de mătase sau mărgele. Unele au modele pe staniile din faţă şi din spate, dar
cele mai multe şi mai tinereşti sunt cu altiţa cusută cu motive diferite,
dispuse în linii paralele sau orizontale. Sub altiţă, o porţiune mai îngustă
numită „brăţară” sau „încreţală”, desparte altiţa de „găurile” care
ornamentează mâneca în şiruri verticale sau oblice. Brăţara este într-o
singură culoare sau cel mult în două culori foarte apropiate. Mânecile, partea
de jos şi cea de sus a cămăşii sunt tivite frumos cu găurele, şi apoi, cu acul
de croşetat se fac diferite modele. Modelul de camaşă veche era cusută cu
mărgele.
Femeile vârsnice renunţă la modelele cu colorit mai vesel şi îşi
confecţionează cămăşi în tonuri mai sobre, în compoziţia cărora predomină
albul şi negrul.
Poalele, ornamentate doar în partea de jos, respectă acelaşi model cu
cel al cămăşii. „Catrinţa” (prigitoarea) este nelipsită din portul popular
tradiţional femeiesc.
Catrinţa este piesa vestimentară dreptunghiulară care se îmbracă peste poale
şi care înfăşoară trupul de la mijloc în jos. Este ţesută tot în casă, în două sau
patru iţe, din lână şi cu vrâste de mătase sau fir auriu şi argintiu (în cazul
catrinţei de sărbătoare) şi este întâlnită peste tot. Pentru a putea păşi mai
uşor, uneori femeile ridicau un colţ al catrinţei şi îl prindeau „în brâu” (în
talie). Piesa are dungi verticale de diferite culori, dar întotdeauna pe fond
negru. Dungile acestea se numesc „vârste”. Pe orizontal, în partea de sus şi
îndeosebi în parte de jos, sunt „bâtele”, în nuanţe diferite de roşu. Este şi ea,
elcmental vestimentar din componenţa costumului popular care se poartă
atât vara, cât şi iarnă.
„Frânghia” (brâul) este o lăşie lungă de ţesătură, cu care se încinge
mijlocul, peste catrinţă. Este confecţionată din lână moale, toarsă subţire şi
poate n mai lată sau mai îngustă, cu diferite ornamente „alese” la stative sau
cu mâna.

577
 „Sumanul” este o haină pe care o purtau atât femeile cât şi bărbaţii,
croit din dimie albă sau neagră, şi se purta primavara, toamna sau iama. Era
sumanul lung sau scurt, drept sau cu clini a cărui ţesătură de lână trebuie
dată la piuă. Din această cauză, încetul cu încetul sumanul a devenit o piesă
tot mai rară. Era cusut de meşteri sumănari ce îl împodobeau cu o varietate
largă de modele ornamentale din şiret, numit „răsad”.
„Bundiţa”, „pieptarul” şi „cojocul” sunt, iarăşi, obiecte de
îmbrăcăminte atât femeiască, cât şi bărbătească.Toate sunt din piele. Părţile
din faţă şi, uneori, poalele pieptarelor sunt cusute cu modele florale, direct
pe piele. Marginile sunt garnisite cu blană de miel (pentru costumul
bucovinean este specifică blana de dihor). Cea care nu lipseşte de la nici un
costum popular este „bundiţa”. Ornamentele sunt mai bogate decât la
pieptare, iar materialele folosite sunt firele de lână, mătase, bumbac sau
mărgele. Modalitatea de trasare stilistică a acestor ornamente este
negeomelrică, iar conţinutul lor semantic constă în ramuri şi vrejuri delicate,
înUregite armonios cu frunze şi flori, brodate cu fineţe într-o mare bogăţie
decorativă. Prezenţa unora dinte aceste elemente decorative liber desenate,
este rezultatul interferenţei şi intenselor relaţii etnoculturale şi etnoartistice
cu populaţiile maghiare, diferenţiindu-le doar interpretarea proprie dată
acestor reprezentări ornamentale.
Dacă vorbim despre semantica decoraţiei, se remarcă aici
reprezentările fitomorfe, ramuri cu frunze, paralele, care alcătuiesc un câmp
ornamental pe cate sunt presărate alte elemente fitomorfe (trendafiri şi
boboci), elemente zoomorfe (creasta cocoşului), elemente skeomorfe
(mărgele, zale), cosmomorfe (roza vânturilor).
„Podoabele capului” sunt o caracteristică a portului popular. Asemeni
femeilor de pe tot cuprinsul românesc, şi femeile din zona Harghitei îşi
acopereau capul doar după nuntă, tinerele fete umblând cu capul descoperit.
Specifică Neamţului, dar care însă nu s-a „impus” şi aici, este casânca. în
unele sale se purta şi bariz (un batic înflorat) sau, în vechime, ştergare.
Felele de măritat purtau „găle”, un fel de împletitură a şuviţelor de păr, pe
creştetul capului, fixată cu un cerc de lemn de tei şi împodobită cu mărgele,
panglici şi flori.
în ceea ce priveşte încălţămintea, până după mijlocul secolului trecut,
femeile purtau, ca şi bărbaţii, opinci (opcinşi). Acestea erau confecţionate
din piele de porc sau de vită şi se încălţau peste obiele (obgiele) sau peste
ciorapi (colţuni), croşetaţi din lână. Au fost înlocuite treptat, odată cu timpul,
de cizme sau pantofi, produse în comerţ.

Costumul bărbătesc, ca şi costumul femeiesc, este alcătuit din piese de

578
 strictă necesitate, care îmbracă corpul, protejându-I în orice anotimp şi
ocazie şi este de asemenea confecţionat, in cea mare paite, in casă, de către
nevastă.
„Cămaşa” bărbătească de sărbătoare este croită din două părţi (faţă şi
spate), lungi până mai sus de genunchi. în zona judeţului Neamţ există trei
tipuri de cămăşi bărbăteşti: cămaşa bătrânească, care se poartă mai rar, în
unele sate dispărând în totalitate, cămaşa cu platcă şi cămaşa cu fustă, care
este compusă din două piese: cămaşa propriu-zisă şi fiista creaţă;
La cămaşa bărbătească broderia era executată cu antici şi cu mătase,
cuprinzând motive geometrice, vegetale sau zoomorfe, in una sau mai multe
culori. Ornamentaţia mai puţin bogată decât la cămaşa femeiască, este
dispusă pe guler, la umăr, la mâneci şi ia terminaţia fustei. Ornamentele
florale se pot realiza şi cu mărgele. La tineri, modelele sunt mai late, iar la
cei vârstnici, sunt mai înguste sau pot fi şi fără modele. Indiferent de modul
în care sunt modelele, toate cămăşile sunt tivite 1a mâneci şi la poale şi pot fi
lucrate cu model „în găurele”.
„Iţarii” sunt confecţionaţi în întregime în casă dintr-o „stofă”
specială, din bumbac şi lână sau din bumbac şi in, în mai multe iţe albă,
lucrată tot în gospodărie, având o lungime mai mare decât cea a piciorului,
astfel încât, atunci când erau îmbrăcaţi, se încreţeau pe gambă. Fonna lor
iniţială era strânsă pe picior, acum croiala fiind mai lejeră. în talie, iţanil se
lega cu „brâcinari”, o sfoară din cânepă. Bărbaml îşi strânge mijlocul peste
cămaşă cu un brâu bărbătesc. Acesta este mai lung şi mai lat, ţesut in trei
culori (roşu, galben, albastru) sau cu „alesătură” (după tehnica confecţionării
covoarelor) pe fond negru, cu anumite motive florale.
„Brâul” - ţesut la război (la stative, după denumirea locală, preluată
din Moldova) în două sau în patru iţe, încinge mijlocul bărbatului peste
cămaşă. Cei mai înstăriţi oameni ai satului purtau în locul brâului, chimir
confecţionat din piele şi ornamentat cu cusături sau împletituri din fâşii de
piele, iar în unele cazuri, chiar cu mărgele.
„Chimirul” (cureaua) este lucrată de anumiţi meşteri curelari.
Cureaua lată avea omamente presate pe pielea naturală sau, cum am amintit
deja, cusute migălos cu mărgele. Chimirele presate sunt cele mai vechi şi au
o valoare artistică mult mai mare.
La bărbaţi, încălţămintea se compune din opinci sau cizme (ciubote).
Opinca, asemănătoare cu cea a femeii, se purta atât vara, cit şi iama. Treptat,
în decursul vremii, opincile au fost înlocuite cu cizmele lungi, negre, din
piele,
„Pălăriile şi căciulile” (cuşmele): pălăria din pâslă neagră, cu borurile
puţin întoarse, se purta în zilele mai puţin friguroase. Cuşmele, căciulile se

571
poartă aproape în toate anotimpurile, dar mai ales în timpul iernii şi sunt
confecţionate din blană de miel, blană de culoare neagră sau brumărie.
„Bundiţa”, „cojocul” şi „sumanul” sunt la fel ca şi la costumul
femeiesc. „Bundiţa” sau „bondiţa” este un cojocel fără mâneci, bogat
ornamentat cu motive geometrice şi vegetale (florale), cele din urmă fiind
mult mai des întâlnite,
in Neamţ există două tipuri de bundiţe: - cea scurtă, întâlnită, mai des, pe
Valea Muntelui şi în zona Pipirig, şi care se poartă în zona cercetată şi cea
lungă, numită şi „ceptar”, principala caracteristică a acestei piese de port
fiind marea bogăţie cromatică.
Pe lângă veşmintele tradiţionale enumerate până acum, trebuie să
amintim şi două piese purtate ca accesorii: năframa şi traista.
„Năframa”, confecţionată din pânză şi împodobită cu motive variate,
realizate fie la ţesut, era purtată la sărbători şi la ocazii speciale (nunţi sau
înmormântări), de tineri şi vârstnici, de bărbaţi şi femei, nefăcându-se
diferenţă de acest fel. Trebuie subliniat faptul că năframa reprezenta piesa
de port care se putea da „de pomană” participanţilor la evenimentele
deosebite din viaţa satului.
„Traista” - este un element de port, care, spre deosebire de celelalte,
se poartă frecvent şi-n zilele noastre. Este o altă piesă de uz gospodăresc
care întregeşte ansamblul general al portului popular şi este purtată atât de
femei, cât şi de bărbaţi. Ţesută la stative în două sau în patru sau mai multe
iţe, traista întâlnită în aceste ţinuturi este asemeni celor întâlnite pe întregul
cuprins al Moldovei. întâlnim, astfel, traista „cadrilată” şi „vărgată”,
susţinute de baiere sucite sau împletite. Culorile predominante sunt alb şi
negru, dar există şi cadriluri în alte nuanţe precum; galben, roşu, vişiniu,
verde ele...
lată, deci, că, spre deosebire de costumul folosit la muncă în zilele
obişnuite, care este mai sobru şi mai puţin ornamentat, costumul popular de
sărbătoare se caracterizează printr-o bogăţie a ornamentelor, ca şi printr-o
paietă coloristică mai mare. Costumul popular din zona Capu-Corbului,
Corbu, Tulgheş păstrează elementele de veche tradiţie, la care fiecare nouă
generaţie a adăugat noi elemente artistice. în felul acesta, costumul este o
mărturie vie a preocupării pe care a avut-o omul în a-şi pune în valoare
farmecul şi îndemânarea.
Arta populară din întreaga Transilvanie a acumulat, în decursul
timpului, o seamă de modalităţi şi soluţii de care arta artizanală nu se poate
dispensa, şi anume:
- echilibrul şi frumuseţea fonnelor corespunzătoare, sensurile profund
umane ale creaţiei plastice, armonia şi simbolul culorilor.

580
 Motivele omamental constituie
partea indivizibilă, cea mai simplă parte
ornamentală, care poate figura totuşi,
de sine stătătoare, în decoraţie, de
exemplu o frunză, o petală, o ramură, o
tulpină.... Din punct de vedere al
clasificării morfologice, se diferenţiază
trei categorii de ornamente:
• Elemente, motive şi compoziţii
ornamentale geometrice şi
geometrizate, redate pe axe sau
contururi,
• Liber desenate, sau negeomctrizate,
redate mai cu seamă pe contuinri,
iar pe de altă parte, o categorie
derivată din primele două, alcătuită din:
• Compoziţii ornamentale mixte, constând din combinarea unor motive
geometrice şi negeometrice (liber desenate) sau a unor reprezentări redate în
aceste două moduri de tratare, dar din domenii diferite de inspiraţie.923
în diferite epoci, geografia artei şi istoria culturii relevă, succesiv,
caracterul predominant, dar nu exclusiv, al unuia sau altuia dintre aceste
stiluri. în contextul transformărilor social-culturale din epocile modernă şi
contemporană, acest raport de dominare a fost înlocuit cu o simbioză a
modurilor de tratare ornamentală geometrică, liber desenată şi mixtă. Stilul
anumitor ornamente nu este dat odată pentru totdeauna, ci, în anumite
condiţii, în timp şi în spaţiu, aceeaşi reprezentare semantică îşi schimbă
modalitatea morfologică de transpunere, fără ca pe această cale să inter\’ină
o diminuare a farmecului iniţial.92'*
A fost uşor de observat faptul că poitul popular românesc şi, mai ales,
cel din zona cercetată capătă fonne artistice, reuşind să reprezinte o artă
absolut încântătoare din lumea tradiţională românească. Facem parte dinlr-o
societate care se află într-o continuă schimbare. Gustul estetic al omului este
şi el afectat. în dinamica acestuia, percepţia pentru frumos se transformă, se
schimbă...
>)< «
The tradiţional costume is a part of the great complexity of romanian
folkioric art. As clothing plays an important part in the life of the human
’1'' Niculac Dlinuri.', OnuiitwiUk'a Iratlitioniilk coniparmă, p. 4S.

9:,, Nicolac Ounarc, Op. cil., pp. 141-142.

581
being, Ihe tradiţional costume is a testimony of existence and the analysis of
it’s elements reflects tbeir ethnogenesis.
There is a special relation between the decorative motifs on the
tradiţional shirts, on the entire romanian folk clothing; an interconnection
determined by spiritual laws belonging to aesthetics, laws of which the
folkloric creator is more or less aware. The shapes and content of the
decorations are enhanced by the Iove and dedication they are made with, but
the specificity of the romanian folk costume is the chromatic which
combines sobriety and harmony. The main colors are: red, blue, violet, green
and black, in different shades.
The romanian folk clothing is in a continous process of evolution and
is adapted after practicai and aesthetical necesiiies.

Bibliograflc
1. T. Bănăţeanu, Arta populară din nordul Transilvaniei, Bucureşti, 1969.
2. L. Boar, Românii din scaunele Ciuc, Giurgeu şi Casin în secolul a! XIX-
lea. Editura Universităţii „Petru Maior” din Târgu-Mureş, Târgu-Mureş,
2004.
3. V. Butură, Străvechi mărturii de civiUzafie românească. Transilvania,
studiu etnografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
4. M. Cacoveanu, Ţesături tradiţionale din Transilvania, analiza
posibilitălilor de valorificare a lor în producţia industrială. Editura
Clusium, Cluj-Napoca, 2004.
5. A. Dima, Arta populară şi relaţiile ei, Editura Minerva, Bucureşti, 1971.
6. N. Dunăre, Ornamentica tradiţională comparată. Editura
Meridiane,! 979.
7. S.Fl. Marian, Cromatica poporului român. Tipografia Academiei
Române,1982.
8. M. Marinescu, Arta populară românească. Ţesături decorative. Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1975.
9. T. Pamlîle, M. Lupescu, Cromatica poporului român. Editura Socec şi
Sfetea, Bucureşti, 1914.
70.1. Praovcanu, Etnografia poporului român. Colecţia Cursuri Universitare,
Editura Paralela 45, Cluj-Napoca, 2001.

582
 LIMBA - CREDINŢA - VITEJIE - COLOANELE
DĂINUIRII NOASTRE

Pr. loan Morar - Gherla

Oscilând între două teme care ar fi putut constitui comunicarea

noastră din acest an, au survenit tulburările petrecute la Topliţa care ne-au
deturnat planurile spre o a treia temă, socotind-o stringent necesară. Ea ar
vrea nu doar să ne reţină atenţia câteva zeci de minute cât ar dura
comunicarea, ci mai ales să ne angajeze pentru mai multă vreme în
parcurgerea unei opere literare de o rară frumuseţe, întrunind în mod
strălucit cele trei elemente cărora la datorăm supravieţuirea pe aceste
meleaguri ca neam cu un tezaur existenţial de excepţie.
Personalitatea spre care cu sfială dorim să atragem băgarea de seamă
(cum atât de frumos spunea Cezar Bolliac cu prilejul pătrunderii lui Hamlet
în cultura românească) se leagă, printr-o dramatică aventură, şi de Topliţa
Română, generoasa gazdă a acestor întruniri.
Cu 64 de ani în urmă eroul evocat în comunicarea noastră, student
fiind la trei facultăţi concomitent, îşi asumă haiduceşie rolul de lider al
studenţilor din capitala Transilvaniei înlr-o violentă confruntare cu
revizionismul maghiar hoţeşte drapat sub masca comunismului abia infiripat.
Unnarea a fost excluderea sa din toate facultăţile, expulzarea din centnil
universitar, fără dreptul de a se mai întoarce atâta timp cât trăieşte generaţia
care l-a cunoscut, impunerea unui domiciliu forţat la Mănăstirea Sfântul Iile
din Topliţa, unde ajunge după un umilitor drum din post în post, punerea sub
o riguroasă urmărire, iar mai apoi condamnarea la 25 de ani muncă silnică.
Eroul nostru, pe atunci tânăr monah, este încă printre noi şi cred că 1-
aţi identificat deja în persoana celebnilui ierarh al Clujului şi mitropolit al
părţii de nord-vest a Transilvaniei, Bartolomeu, sau polivalentul scriitor
Valeriu Anania.
Nu intenţionăm nici măcar să-i schiţăm o biografie, cu atât mai puţin
să-i descifrăm vasta operă literară ce scânteiază în toate genurile: poezie,
dramă, roman, memorialistică, epistolă. Despre acestea s-a scris mult şi se va
mai scrie încă. cu competenţă şi tragere de inimă. Noi dorim doar să îmbiem
la o ajiropierc cu încredere de acest spirit enciclopedie creştin, dramaturg a!
sacrificiului din mitologia naţională, prozator al izometriHor existenţiale,
poet de expresie biblică având ca surse: înalta credinţă, apărarea sănătăţii

583
 graiului şi a istoriei, tot mai umbrite de conspiraţia tăcerii post-moderne
cum minunat îl încondeiază un entuziasmat confrate, profesorul universitar
şi poetul Virgil Nistru Ţigănuş, care fără nicio reţinere îl numeşte un
patriarh al culturii naţionale - întreită pildă a demnităţii.
Profilul moral, spiritual şi intelectual al marelui mitropolit Bartolomeu
se lasă cu destulă uşurinţă cunoscut din scrierile sale. Dar pentru aceasta
trebuie să i le citeşti pe răgaz, să te laşi purtat pe urmele lui. Ori pentru a
străbate acest traseu îţi trebuie forţă, pasiune şi ... merinde pentru multă
• vreme. înălţimile ameţitoare ale cugetării teologului şi gânditorului devin
spăimoase când vezi prăpăstioasele abisuri peste care zboară, chiar dacă
limbajul măiestrit îndulceşte şi netezeşte calea peregrinului. La urma urmei
nu cunoaşterea sa şi nici urmarea, oricât de gâfăitoare, ar fi problema cea
mai dificilă, cât încercarea de a le exprima acestea cu propriile tale cuvinte.
Niciodată nu aş fi crezut că e atât de greu să conturezi prin cuvinte, fie cât de
sumar, portretul unui om care prin excelenţă este maestru al cuvântului. Pe
cât de uşoare şi îndemănoase par ele (cuvintele) la prima vedere - şi sunt de
vreme ce toată lumea se foloseşte de ele - pe atât de grele devin când le pui
sâ spună ceva. înţeleg abia acum de ce părintele spaţiului mioritic, care şi-a
făcut din cuvinte un adevărat templu, le-a numit pietre. A le rândul logic, a
construi din ele imagini, a le folosi la temelia unor adevăruri este munca
sisifică cu bolovanul care se rostogoleşte mereu ameninţător. Mă gândeam la
un moment dat că dacă mi-ar fi dat târcoale un dram de har de a mânui
penelul sau de a mă juca cu annoniile mi-ar fi fost mult mai la îndemână
această temerară tentativă. Un tablou reprezentând o Intrare triumfală a unui
erou în capitala unei provincii din care a fost expulzat oarecând sau o
Simfonie a Destinului ar fi fost destul pentru a se regăsi în ele. Dar mă
gândesc oare ce dimensiuni ar fi trebuit să aibă un asemenea tablou sau ce
spectru de culori ar fi trebuit să-l însufleţească pentru a fi pe măsura celui ce
în Cerurile Oltului ori în Amintirile peregrinului Apter, aceste salbe ale
Carpaţilor, se joacă cu atâta uşurinţă cu imaginile, cu câmpul vizual al
ideilor. Jar acea Închipuită Simfonie a destinului oare ce clocot de armonii ar
trebui să o mişte pentru a se constitui într-o înaintemergătoare a celui ce în
Anamneze, în FHe de acatist sau în Imn Eminescului pune cuvintele într-o
vibraţie lirică încântătoare, adică le muzicalizează încât îţi vine să lecturezi
cântând. Aşa că nu ne rămâne decât tot cu ajutorul cuvintelor să jalonăm o
potecă înspre ierarhul scriitor şi opera lui. A mai existai o încercare de acest
fel din partea noastră. Şi oricât de neinspirată ar fi fost tot nu aş vrea să se
piardă, de aceea o reproduc în rândurile de faţă.
Era în iama lui 1993 când, în calitate de membru al Adunării
Eparhiale Cluj, întors de la Bucureşti plin de satisfacţie şi entuziasm pentru

584
reuşita de răsunet a Colegiului electoral care chema pe bătrânul oştean sub
drapel, am încercat să-mi materializez sub o formă oarecare această stare
euforică. Ar fi rămas doar pentru mine dacă un grup de colegi nu m-ar fi silit
să o fac publică cu ocazia mesei festive de la instalarea noului arhiepiscop al
clujului. Aşa că în încheierea şirului de vorbitori, cu tremurul pe buze, apar
şi eu cu acest crochiu de suflet pe care cu oarecare naivitate l-am împodobit
cu floricele de acatist. Faptul că această schiţă de portret apărea în versuri nu
înseamnă că era şi poezie, chiar dacă în sine aşa ceva s-ar fi vnit,
nicidecum un temeinic laudaţio:
Să-mi fie iertat că îndrăznesc să iau şi eu cuvântul la această fericită
împrejurare. N-aş fi îndrăznit dacă nu m-ar împinge spre aceasta cei care
astăzi, plini de speranţă, aşteaptă cu înfrigurare urcarea noului ierarh în
scaunul onorai până mai ieri de către ce! mai potrivit ierarh pentni
perioada dată, regretatul Teofil Herineanu.
Dar întrucât cuvântul meu este lipsit de aripile care să-l ridice la
înălţimea momentului, m-am dedat la un nevinovat, cred eu, braconaj,
socotind că păgubaşul, sesizând, mă va ierta. N-aş fi putut altfel, pentru ca
succesul răsunător din 21 ianuarie, încununat azi la Cluj, este pentru noi un
dar atât de mare încât ne lasă, ca şi pe copii în faţa cadourilor mult dorite,
plini de uimire şi Jară grai.
Aşadar, cu aripi străine voi încerca, aşa ca într-un vis de-o clipă, o
plutire în preajma ierarhului robot dăltuit de o mână stăpână pe meserie
(cea a mitropolitului Antonie) şi care la atingerea Duhului Sfânt a devenit
azi o realitate vie.
Bucură-te nou ierarhe, glastră-aprinsă în fereastră,
unde Clujul căuta-va cu ochi vii pana-ţi măiastră;
bucură-te plop în făcări cu-ntreita rădăcină:
în Ardeal, Moldova sfântă şi in Ţara cea Română;
bucură-te răzvrătire împotriva celor răi,
bucură-te că vrăjmaşii te-au purtat pe negre căi:
bucură-te că azi Domnul, printre vremi ce vin şi trec,
te-a chemat, oştean cu plete, ca să-nchizi un tainic cerc:
bucură-te mereu tânăr luptător de neînvins,
bucură-te faclă sacră, jiu a! Rugului aprins;
bucură-te buciumaşul Duhului prin Transilvanii,
bucură-te corn de aur a strămoşilor predanii;
bucură-te vrăjitorul gândurilor mereu treze,
bucură-te grai năvalnic, născător de auamneze;
bucură-te că-ntreită jertjă de sus iţi e dată
şi pe-altarul mântuirii şi-n cultură şi în artă:

585
 bucură-tefluier dulce, învăţal demult a plânge,
bucură-te c-al tău cântec in jur oile va strânge;
bucură-te înnoitorul greului pământflerbinte,
bucură-te alt Manole meşter-ctitor de cuvinte;
bucură-te călăuză prin pustiuri ţi genuni,
bucură-te învietonil ancestralelor minuni;
Bucurămu-ne cu toţii că spre cumpănă de veacuri
rânduit ne-afost din ceruri s-auzim azi glas de leu,
păzitor de vatră sacră,
iubitor de cele înalte,
preaiubit arhiereu,
fericit Bartolomeu.
Se recunosc uşor, cred, trimiterile la Rotonda plopilor aprinşi, la
Cerurile Oltului, la Greu! pămăntuiiii sau la Du-te vreme, vino vreme, la
Mioriţa şi Meşterul Manole, la Anamneze şi File de acatist, adică la acele
opere care ne erau accesibile până la acea dată. Acum când aproape întreaga
operă literară ne este la îndemână, tentaţia de a-1 însoţi pe autor prin acea
lume de basm din Amintirile peregrinului Apter, această adevărată salbă a
Caipaţilor, cum o numea la începui, devine aproape irezistibilă. Şi aici
trebuie să precizăm că fără a-i deveni tovarăşi de călătorie nu ai nicio şansă
a-1 înţelege. Iar odată ce ai reuşit să guşti din trufandalele literare ale lui
Valeriu Anania, hrana spirituală îţi este din belşug asigurată, deoarece
cuvintele sale devin realmente bune de mâncat, cum ar spune Rubem A.
Alves, cititorul identificându-se, fie cât de puţin, cu Itrana pe care o
consumă.
Toate genurile literare pe care le abordează, şi le abordează cam pe
toate, îşi au un izvor comun: povestea. Aceasta nu pentru a o circumscrie la
ceea" ce termenul pare a spune la prima vedere, ci dimpotrivă, pentru că de
aici se poate merge în orice direcţie. Povestea poale fi o simplă improvizaţie,
o legendă, după cum poale fi şi o istorie, o dramă, poate urca spre filosofie şi
teologie, poate zbura pe aripile poeziei, se poate regăsi în creaţii de orice
natură, de la adevăruri riguros verificabile până la fantezii dintre cele mai
subtile. Totul e ca ea să fie împodobită frumos cu imagini cât mai pastelate,
rânduite într-o logică bine şlefuită, metafora să fie în lumea ei, comparaţia să
facă trimiteri adecvate, iar cuvintele să curgă asemenea unui rău povestitor
în unda căruia să se oglindească de la un capăt la celălalt şi soarele şi luna şi
norii şi bolta senină şi lianele de pe maluri. Ei bine, doritorii de frumos se
pot desfăta de toate acestea în contact cu opera Val-Bartiană. Pentru că
aceasta, fie că este vorba de teatru ori de poezie, de studiu de specialitate sau
note de călătorie, de memorii ori de Scrisori pastorale, este o poveste

586
 Inimoasă, captivantă, credibilă. Până şi cuvântările ocazionale ale autorului,
ca şi cele litugice, presărate cu bubuituri de profet dătătoare de fiori sau cu
sclipiri suave de o gingăşie căreia lacrima nu-i rezistă, se încadrează aici. Nu
oferim exemple, îl lăsăm pe cel ce se va îndemna la lectura operei să aibă
satisfacţie de a le descoperi singur. De fapt, ele nu trebuie descoperite,
acestea se aştern covor în faţa cititorului, asemenea fiorilor dintr-o poiană,
de cum deschide cartea. încântat de Scrisoarea pastorală de la Naşterea
Domnului din 2004, Virgil Nistiu Ţigănuş, va remarca în Logosul şi
clepsidra, apărută la Editura Sinteze că acest nou poem sacru, un imn de
glorificare a corespondenţelor tainice a! Creatorului cu creaturile ne
îndreptăţeşte să spunem că, prin glasul scriitorului - ierarh Bartolomeu
Anania - teologia poale fi ascultată ca poesis. Da, acesta este famiecul
cuvântului marelui ierarh, transfomiă în frumos lot ceea ce atinge. Un
neîntrecut vrăjitor al cuvântului, care îi cucereşte atât pe cei cu pretenţii
culturale cât şi pe simplii credincioşi. Este remarcabilă obsen'aţia unui
pelerin la un hram la Mănăstirea Nicula. Era o zi ploioasă, pelerinii, mulţi
veniţi cu câteva zile înainte, ascultau cu evlavie Sfânta Liturghie şi cuvântul
de învăţătură al celui inai înalt demnitar al Bisericii Ortodoxe Române. Dar
prelungind puţin cuvântul, pelerinii au început să se mişte, pregătindu-se
pentru coborâre. Ultimul cuvânt l-a avut desigur ierarhul locului, adică
Mitropolitul Bartolomeu. Aţi observai, părinte, a fost remarca acestui
pelerin, când a început să vorbească al nostru, toată lumea a încremenit,
fiecare a rămas în poziţia în care era, unu! cu traista pe umăr, altul aplecat
să-şi ridice bagajul, altul încercând să facă primii paşi pentru a coborî.
Aceeaşi senzaţie o ai şi când citeşti oricare din scrierile sale. Acest miracol
se petrece nu numai în contact cu scrierile literare ori cu cuvântările rostite
în public, ci şi atunci când este vorba de studii. Notele, comentarii de la
Biblia diorlosită, de pildă, devin studii teologice, istorice ori lingvistice atât
de captivante încât pe bună dreptate spunea cuiva reputatul profesor de
dogmatică loan Ică sr.; de câteva luni de zile citesc numai notele de subsol
din Biblia diortosită de mitropolitul Bartolomeu. Iată deci o altă deschidere
a marelui ierarh-literat spre un domeniu atât de vast eă nici nu ai cuvinte
pentru a-1 putea descrie. Şi aici avem în vedere nu numai uşurinţa mânuirii
limbii, ci şi bogăţia cunoştinţelor, precum şi resursele supraomeneşti pentru
un asemenea efort. îmi oferea odată Caietele de lucru (atelier biblic) cu
impresionanta dedicaţie: ... bătăturile unui pălmaş al Duhului sfânt ...
Aşadar să nu ni-1 închipuim doar un hoinar prin crestele şi poienile
Carpaţilor pândii de Jivinele politice ale vremii sau prin universul
Emincseului, ci deopotrivă înjugat la una din acele temerare osteneli care au

587
 loc doar la câteva veacuri in culturile lumii, adică revizuirea cărţii de temelie
a existenţei umane.
Cu câţiva ani in urmă, cu ocazia Adunării generale a Asirei ofeream
Bibliotecii din Săngeorgiu de Pădure câteva cărţi alături de Biblia revizuită
de inaltul ierarh, cu autograf, având atunci şi marea şansă de a afla părerea
regretatului filolog George Pruteanu in legătură cu limbajul bisericesc. A
fost atât de semnificativ pentru mine să aflu că limbajul bisericesc este vechi
şi nou in acelaşi timp, este aşa cum incă nimeni nu l-a inţeles precum
Bartolomeu al Clujului. In acest caz ii descoperim eroului nostru şi calitatea
de creator de limbă românească, nu doar de apărător al ei. Şi aici intrăm pe
filonul de aur al cronicarilor, al ierarhilor cărturari, al lui Sadoveanu,
Eminescu, Arghezi şi al tuturor celor ce vitejeşte şi-au manifestat credinţa că
impărtăşirea cât mai consistentă din tezaurul cultural şi spiritual al neamului
este şansa dăinuirii noastre.
încheind Viola lui Michelangelo Romain Rolland spunea:
Marile spirite siwl asemeni piscurilor înalte. Vântul le bate, norii le
învăluie, dar acolo se respiră mai adânc şi mai cu putere. Aerul lor are o
puritate care spală inimile de orice prihănire; iar când norii se împrăşii, ele
domină neamul omenesc.
Nu susţin că tofi oamenii pot trăi pe aceste cuhni. O zi pe an însă ei să
urce în pelerinaj până la ele. Acolo îşi vor înnoi aerul din plămâni şi
sângele din vine. Acolo sus se vor simţi mai aproape de Dumnezeu. După
aceea vor coborî din nou spre câmpia vieţii, cu inima otelilă în vederea
luptei de zi cu zi.
îndemnul ademenitor al savantului de la Sorbona, care a escaladat
atâtea piscuri pentru a ajunge la marile spirite ale culturii şi artei îmi
confirmă că nu sunt departe de adevăr atunci când în timida mea încercare
am socotit că pentru a-1 cunoaşte şi înţelege pe Bartolomeu Valeriu Anania
trebuie neapărat să-i adulmeci urmele. Din frânturi de impresii, mai mult sau
mai puţin binevoitoare, din comentarii diletante ori competente chiar pe
marginea operei sale, din discursuri conjuncturale sau din alte asemenea
cioburi culese la întâmplare, niciodată nu o să rezulte un adevărat portret al
eroului nostru. Cât de ridicoli pot fî cei care încearcă să vorbească despre
personalitatea marelui ierarh sau cutează să-l citeze Iară a-i fi parcurs
temeinic opera.
Nu silim pe nimeni să-i placă figura ierarhului cărturar sau să-i guste
comorile literare, dar dacă cineva pretinde că preţuieşte limba, credinţa şi
demnitatea acestui neam, nu-l poate ocoli. De aici îndemnul nostru de a ne
apropia cu tragere de inimă de cel ce ne poate purta pe aripi de poveste
împodobită cu vraja metaforei pe misterioasele poteci ale istoriei, culturii.

388
artei şi spiritualităţii noastre ancestrale, adică prin universul nostru
existenţial înspre Poarta deschisă a împărăţiei.
Aşadar, cum spunea un îndemn de la prima ediţie a operelor lui
Shakespeare, cilili-l o dată şi încă o dată, şi dacă nici atunci nu vă va plăcea
înseamnă că sunteţi in flagrant pericol de a nu-l înlelege!

The personality we would like to bring to attention at the 13th edition

of The Miron O iştea Festival meets, through his life and work, the three
requirements of the title. He is also linked to our generous host, Topliţa
Română, trough a dramatic occurence. It is about the person who, 64 years
ago, as a student at tliree faculties simultaneousiy, assumed the role of the
students’ leader in a violent confrontation with the Hungarian Revisionism
witch was concealed under the mask of the communism which had just
appeared. Today he is the respected bishop of Cluj and Metropolitan of the
north-westem Transylvania, Bartolomeu, or the complex writer Valeriu
Anania.

589
 EDUCAŢIA MULTICULTURALA - O STRATEGIE DE
DEZVOLTARE A BIBLIOTECII PUBLICE
Aurora Paşcan - Topliţa

„Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas.”

SOCRATES

1. EDUCAŢIA ÎN CULTURĂ ŞI PRIN CULTURĂ

Educaţia este piatra unghiulară de unde pornesc toate drumurile vieţii

unei societăşi: relaţiile dintre oameni, productivitatea muncii, rigoarea, buna
înţelegere a evenimentelor, toleranţa şi exigenţele necesare personalităţii
umane pentru a se putea afirma liber şi a lăsa şi celorlalţi loc pentru a se
afirma în acelaşi spirit. Educaţia este un complex de sensibilităţi şi
deprinderi care filtrează existenţa zilnică a oamenilor şi o transformă în bun
comun al tuturor, asigurând progresul în toate domeniile.
La fonnarea personalităţii umane prin educaţie participă deopotrivă
într-un mod pozitiv sau negativ familia, şcoala, biserica, locul de muncă,
instituţiile social-culturale (teatrele, muzeele, mass-media, bibliotecile).
Şi relaţiile reciproce dintre ele, care fonnează împreună mediul
educaţional comun şi care se răsfrânge asupra vieţii în ansamblu, a
indivizilor şi comunităţilor, au acelaşi scop.
Valorile educaţionale ale bibliotecilor în societatea contemporană
sunt neglijate şi de aceea o parte a personalităţii umane are de suferit.
Informarea continuă, pennanentă, asupra datelor realilăLii rezultă dintr-o
bună. educaţie în acest sens, ceea ce se poate cultiva prioritar prin
intermediul bibliotecilor. In afară de îmbogăţirea şi premenirea continuă a
datelor despre lume, conform intereselor fiecărei personalităţi umane, se
promovează totodată şi comportamentul necesar pentru exaclilalea
informajiei intelectuale, respectul pentru baza ei reală existentă într-un
document sau mai multe. De aici rezultă rigoarea în comportamentul
general al oamenilor, capacitatea lor de a-şi sincroniza activităţile, ceea ce
este esenţial în cadrul vieţii economice şi sociale modeme.
Un alt câştig educativ este spiritul pragmatic, nevoia practică de a
folosi în mod util orice timp şi orice loc. Contactul cu cartea îl ajută pe om în
acest sens. Dezvoltarea spiritului critic şi libertatea de gândire sunt câştiguri
ce se obLin prin acceptarea valorilor educaţionale a bibliotecilor. Contactul

590
stalomic, prelungit cu cărţile într-o bună bibliotecă ne mai oferă şi alte
bunuri incalculabile; măsura la însuţi, puterea de a te corecta In demersurile
vieţii, liniştea interioară, înălţarea spirituală. Această latură afectivă se
manifestă prin cultură.
Cultura reprezintă o parte importantă din ceea ce ne face umani .
Conceptul de cultură reprezintă una dintre cele mai importante noţiuni ale
sociologiei. Cultura se referă la modalităţile de viaţă ale membrilor unei
societăţi sau ale grupurilor din cadrul unei societăţi. Ea include arta,
literatura şi pictura precum şi alte chestiuni cum sunt: portul, obiceiurile,
planurile de muncă şi ceremoniile religioase .[1]
Cultura se dobândeşte prin convieţuire socială. Ea oferă oamenilor
posibilităţi multiple de adaptare la medii naturale foarte diferite. Cultura
influenţează caracteristicile biologice şi psihice ale omului. Culturile nu
sunt statice; ele se transformă în permanenţă, evoluează. S-a observat o
creştere continuă a complexităţii lor. Aceasta s-a numit evolii(ie
socioculturală .Culturile nu evoluează în acelaşi sens şi nu se schimbă în
acelaşi ritm. Diferenţele în evoluţia socioculturală se explică prin acţiunea a
numeroşi factori. [2]

2. MULTICULTURALISM ŞI MULTICULTURALITATE
Fenomenul globalizării s-a constituit într-un pericol pentru cultură.
Unificarea monetară, coordonarea programelor economice, politicile externe
comune şi existenţa unor instituţii politice comunitare a indus teama
dizolvării naţiunilor şi identităţilor naţionale şi culturale. In condiţiile
globalizării actuale, au Ioc deplasări ale forţei de muncă, de la o ţară Ia alta,
inclusiv la nivelul continentelor şi mondial.
Se pune întrebarea cu ce rămân popoarele în cadrul acestei globalizări?
Cu ceea ce produc în cultură, cu specificul lor, cu obiceiurile lor, cu tradiţiile
lor. In unitate se poate realiza şi diversitate.
Şi crearea UNIUNII EUROPENE a alimentat această teamă a dizolvării
naţiunilor şi identităţilor.
Trecerea timpului a diminuat această teamă şi a arătat că naţiunile îşi
redefinesc identitatea în acest context nou.
Ca o contrapondere la fenomenul de globalizare economico-financiară
şi politică, tot mai acută, s-a făcut simţită promovarea noţiunii de
niiilticiilturalisni. Mulliculturalismul se opune stingerii culturilor mici în
valul globalizării.

1.GIDDENS,ANTHONY-Sociologie,Editura BIC ALL, Bucuresti,2000

2.MIHAILESCU,IOAN-Sociologie generala,Editura Polirom, lasi,2003

591
 Multiculturalismul este o noţiune recentă, fiind socotită drept o
„descoperire” postmodemă, pe baza unor „mentalităţi colective”
multiseculare (FERNAND BROMDEL- Gramatica civilizaliilor)
Preocupări filozofice pentru multiculturalism, mult mai vaste găsim
astăzi la; ABRAHAM MOLES- Sociodinamica culturii, ANDRE LEROY
GOURHAN-Cesm/ si cuvântul. în 1990, Consiliul UNIUNII EUROPENE,
Ia Palermo a emis un document intitulat „Consideraţii despre societatea
multiculturală". Diversitatea culturală sinonim al termenilor
multiculturalism, multicultural se află pe agenda marilor organizaţii
internaţionale precum UNESCO şi IFLA.
IFLA (International Federation of Library Association and Institution ),
Asociaţia Internaţională a Bibliotecilor in colaborare cu UNESCO au
adoptat la 9 sept.2009 un document denumit "Manifestul Bibliotecilor
Multiculturale IFLA" intitulat „Biblioteca multiculturală - O poartă spre
societatea culturală diversificată in dialog”. Acest manifest este
recomandat tuturor guvernelor şi comunităţilor internaţionale pentru a
sprijini şi dezvolta biblioteci multiculmrale, încât acestea să devină parte
componentă activă a progresului omenirii. [3]
Este necesar să se facă distincţie între conceptul de multiculturalitate
şi cel de Ttm\Xicu\\.UTd\\sm."Multiculturalitatea nu este şi nu poate fi altceva
decât coexistenta, în una şi aceeaşi perioadă de timp, în una şi aceeaşi
realitate culturală de ansamblu, a mai multor culturi particulare sau
subculturi". Pot fi date ca exemple: cultura profesiilor, cultura vârstelor,
cultura claselor, cultura etniilor, cultura raselor, etc.
„Multiculturalismul este un fenomen deplasat dinspre cunoaştere şi
interpretare ( adică dinspre multiculturalitate ), pe care le foloseşte sau
parazitează într-un fel sau altid, spre zona ideologicului şi politicilor" ,{A'\
• Multiculturalismul se manifestă, de fiecare dată, într-un mod
particular, în
funcţie de timp şi loc şi alţi mulţi factori.
Despre multiculturalism trebuie menţionate câteva aspecte
importante;a apărut ca efect al unor stări de lucruri reale şi anume, mai multe
culturi, care pot să dea naştere sau chiar au dat naştere, în relaţiile dintre ele,
unor probleme, tensiuni, stări de spirit accentuate, conflicte neproductive şi
periculoase menţinerii ordinii sociale şi respectării valorilor democraţiei

3.IBID.MANIFESTUL BIBLIOTECILOR MULTICULTURALE IFLA-

Trad.Flavia Bembea si Simona Bursan,9 sept.2009
4.MIHU,ACH1M- Antropologia culturala. Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002

592
 poate fi şi disfuncţionai, manifestându-se prin asimilarea imei culturi celei
oficiale, prin combaterea culturii oficiale, prin relativizarea între culturi ori
prin inducerea ideii că „cultura este numai relaţiile rasiale,
interetnice”.Cultura este modul de viaţă al unui grup de oameni, comunităţi
sau societăţi.

3. MULTICULTURALISMUL ŞI BIBLOTECONOMIA

Din categoria instituţiilor culturale ( teatre, muzee, săli de conferinţe,

biblioteci, săli de audiţii muzicale, pinacoteci) bibliotecile au
ţinut cel mai bine pasul cu viaţa societăţii contemporane ( în occident este
cel mai vizibil ). Biblioteconomia, ştiinţa dezvoltării şi funcţionării
bibliotecilor a câştigat un avans, fiind în fruntea ştiinţelor organizării culturii
fiecărei ţări, fiecărui popor. Multiculluralismul se dezvoltă bine în biblioteci,
pentru că ele adună, conservă şi pun în circulaţie colectivă, memoria
culturală a fiecărei ţări, a fiecărui popor, a tuturor emiilor care sunt
răspândite pe glob.
Totul depinde de buna organizare şi dezvoltare a bibliotecilor .
Adecvarea lor din punct de vedere biblioteconomie, presupune organizarea
internă a serviciilor de bibliotecă în aşa fel încât ele să corespundă cât mai
deplin sarcinilor de strângere, aşezare pe categorii a infomiaţiilor şi
documentelor de bibliotecă, conservarea şi darea lor în folosinţă.
Atractivitatea lor din punct de vedere biblioteconomie, constă în arhitectura
clădirilor, amenajarea interioarelor, crearea unui ambient care să atragă
publieul cât mai bine şi să asigure procesul civilizat de consum a timpului
liber ( conferinţe, audiţii, expoziţii). S-a constatat că este mai uşor de
atins aceste deziderate prin activitatea unei biblioteci multifuncţionale.
Din acest impact între plăcere, economie şi nevoia de cultură s-a
conturat conceptul de bibliotecă multimedia. Deşi multiculturalismul
provine din sociologie, iar biblioteconomia din ştiinţa comunicării, pot servi
la omogenizarea si umanizarea modului de manifestare.
Biblioteca devine centru de resurse pentni o societate democratică,
având o responsabilitate specială faţă de diversitatea straturilor sociale, de
diversitatea culturală şi faţă de valorile şi nevoile culturale. Biblioteca este
instituţia care apără dreptul la cunoaştere, care promovează valorile
universale alături de cele naţionale/regionnle. Acest centru cultural şi social

593
este şi un centru de dezbatere şi aplicare a unor concepte precum diversitate
etnică şi pluralism cultural, educaţie multiculturală.
O cunoaştere adecvată a strategiilor comunicării interculturale şi a
multiculturalismului ar fi răspunsul unor probleme pe care societatea
postmodemă şi cea care îi va urma acesteia încearcă să le rezolve.
Biblioteca este locul în care educaţia multiculturală se impune ca proces,
având ca obiectiv principal asigurarea egalităţii de şanse, respectul cultural
reciproc şi toleranţa. Diversitatea culturală sau multiculturalismul este
temelia puterii colective în comunităţile locale şi în societatea globală. Prin
urmare, toate tipurile de biblioteci trebuie să refiecte, să susţină şi să
promoveze diversitatea culturală şi lingvistică la nivel internaţional,
naţional, local şi astfel să susţină dialogul imercultural şi al cetăţeniei active.
Strategiile multiculturalismului în biblioteci au în vedere sensibilizarea
utilizatorilor în procesul de cunoaştere a pluralităţii modurilor de viaţă, a
diferitelor modalităţi de analizare şi experimentare a vieţii, a felului de a
privi istoria şi tradiţia, precum şi combaterea practicilor opresive şi
discriminatorii. Aceste strategii sunt susţinute de documente (materiale
tipărite şi electronice despre diverse culturi, acţiuni şi activităţi dedicate
cerebrării diversităţii etnice, culturale etc.).In fond, „multiculturalismul
înseamnă a oferi posibilitatea tuturor de a învăţa despre, a se pregăti pentru
şi a celebra diversitatea culturală” - de rasă, limbă, etnie, clasă socială,
religie, cultură, obiceiuri, tradiţii ale grupurilor entice, precum şi folosirea
unei varietăţi de metode în diferite zone de educaţie. Influenţele culturale şi
entice se stabilese pe parcursul dezvoltării umane iar comunicarea
interculturală este dialogul optim între identităţi. într-o bibliotecă unul
dintre imperative este pregătirea unor strategii pentru aeeastă comunicare
interculturală la nivelul dialogului propriu-zis bibliotecar-utilizatori de allă
cultură decât cea română. Astfel, copiii de altă etnie nu trebuie trataţi ca în
afara identităţii culturale, fără bagajul cultural propiu.Este recomandabil să
ofere servicii de calitate. Biblioteca trebuie să deţină documente pe diferite
suporturi în scopul acestei întâlniri eu alte culturi, având responsabilitatea de
a informa publicul despre istoria, moştenirile culturale, obiceiurile şi
contribuţiile grupurilor etnice. Multiculturalismul îşi propune să atenueze
tensiunea ce poate apărea la inteiferenLa culturilor prin promovarea unor
aspecte legate de comunicare interculturală, relaţii inteipersonale,
schimbarea de perspectivă, analiza contextuală, înţelegerea unui punct de
vedere diferit şi a modului în care condiţiile culturale afectează valorile,
atitudinile, credinţele, preferinţele, aşteptările şi comportamentul.
Bibliotecarii sunt cei care comunică profesional şi pentru care
comunicare este un aspect major al vieţii lor profesionale. Imaginea

594
bibliotecarilor, pe care aceştia o revendică pentru ceilalţi sau o oferă
celorlalDi, într-o situaţie de comunicare, este importantă. în interacţiunea
umană, bibliotecarii arată utilizatorilor un tip de implicare şi menţin un grad
de independenţă. Implicarea din cadrul stiategiilor se manifestă prin
interesul arătat, aprobare, simpatie, un punct de vedere comun, atitudine
optimistă, luare în considerare a ideilor utilizatorilor, asumarea unei
reciprocităţi. în dialogul intercullural discutăm despre patru factori
importanţi.’ ideologia ( credinţele, valorile ), socializare ( fonnală,
infoimală), ybrwe/e de discurs (tipare discursive, comunicarea non-verbală,
folosirea corpului, a spaţiului, a timpului) şi sistemul imaginii (tipul de
organizare socială, relaţii inlerioare/exterioare grupului). Utilizatorii de
bibliotecă, aparţinând altei culturi fac un pas spre socializare atunci când
doresc să caute singuri informaţiile dorite. Comunicarea şi schimbul de
informaţii cu bibliotecarul sunt paşii care susţin socializarea şi cunoaşterea
culturilor lor. Bibliotecarii şi utilizatorii sunt deopotrivă transmiţători şi
receptori de infonnaţie mai ales într-un mediu propice socializării şi
integrării cum este biblioteca. De aceea într-o societate culturală diversă,
bibliotecile au următoarele obiective;
- conştientizarea valorilor pozitive ale diversităţii culturale şi
stimularea dialogului cultural
- încurajarea diversităţii lingvistice şi a respectului pentru limba
maternă, facilitarea coexistenţei annonioase a mai multor limbi, precum şi
învăţarea câtorva limbi de la o vârstă timpurie
- salvgardarea moştenirii lingvistice, culturale şi acordarea susţinerii
expresiei, creaţiei şi diseminării in toate limbile
- sprijinirea incluziunii şi a implicării persoanelor şi grupurilor din
toate mediile culturale
- încurajarea alfabetizării infonnaţionale în epoca digitală şi a
mânuirii tehnologiilor infonnaţionale
- promovarea diversităţii lingvistico şi în spaţial virtual
- sprijinirea schimbului de cunoştinţe şi a practicilor de calitate
privitor la pluralismul culmral.

The concept of multicultural Library requires ability and willingness to

adopt and change. This concept includes a new attitude and a new type of
thinking impicmented through a chain of developments.
Multicultural Library is the most competitive aspect of the idealistic work of
librnrians

595
CERCETARE ETNOGRAFICA PENTRU IDENTIFICAREA
UNOR NOI PERIMETRE FUNERARE AFLATE ÎN
PERICOL DE DISTRUGERE ÎN COMUNA SUBCETATE,
SATUL FILPEA, JUDEŢUL HARGHITA
Prof. Zorel Suciu - Topliţa

Drumuri de pământ.
Spre platoul înalt din satul Filpea, corn. Subcetate, se ajunge după
traversarea Mureşului peste Podul de fier al „Nitului” din apropierea gării
Subcetate-Mureş. Primul drum la dreapta după trecerea peste apa Mureşului,
se desparte de şosea şi urcă alături de Pârâul Filpea, zis al lui Muscă.
Urcarea nu e prea ostenitoare şi nu durează mai mult de o jumătate de ceas.
Trebuie să părăseşti firul subţire al apei apoi să urci pieptiş pe drumuri
adâncite de torenţii de apă până spre buza platoului de unde poţi vedea
aproape tot satul răzleţit până spre poalele pădurii. Deschiderea perspectivei
întinse pănă la poalele pădurilor masivului Gurghiu este uluitoare. Drumuri
abia scrise pe cureaua pământului leagă grupuri de case de câteva
gospodării, aşezate atât în apropierea ierugilor, sau a pantelor domoale de
deal ori pe culmi deloc înalte.

Peisajul ca fapt etnografic.

Fotodocumentarul realizat a fost întregit cu infonnaţiile şi ajutorul
direct al colegului nostru Doru Viorel Ciubâcă, referent cultural al Centrului
Cultural Topliţa, originar din acest sat aparţinător corn. Subcetate. Având în
faţă în tot timpul lucrului, atât imaginile fofografice cât şi scurtele povestiri
ce ţin de Locuri, dată fiind şi suprasaturaţia de imagine pe care o trăim cu
toţii, am optat pentru prezentarea pentru tipar o descrierea în cuvinte într-o
rânduire a peisagisticii ca fapt etnografic. Imaginea o asociem aici cu un
cuvânt aproape uitat, acela de privelişte care printr-un joc aproape copilăresc
l-aş descompune în privire-linişte-velişte pentru a-i putea adăuga un plus de
semnificaţie.
Imaginea 1. „Pământuri la Dandu”. Ochiuri de apă, din ploi şi topirea
zăpezii. Pământurile „ La Dandu” se află lângă Aşezătura lui „Cozma a
Berbecului” unde au mai rămas doar câţiva pruni juiiţi de capre, soclurile
fostelor „ileturi” . De aici se trage neamul renumitului sculptor în metal şi
ceramist contemporan, trăitor la Bucureşti, loan Dumitru Cozma. Pâlcuri
mici de pădure se înşiră in linii înguste de-a lungul hotarelor, din loc în loc

596
lăţindu-se. Mesteceni firavi, răchiţi de munte, plopi, brazi tânjiţi de apa
mlăştinoasă. Pe alocuri se conturează parcele mari oblite ca de un tăvălug
uriaş.
Imaginea 2. Aşezătură de case şi pomăt la „Cozma a Berbecului”,
lerugile brăzdează şesul , îşi adună apa albicioasă şi sălcie în bălţi, gropi,
amenajate uneori, apele de aici nu vor ajunge poate niciodată intr-un pârâu
decât în timpul ploilor torenţiale. In timp de secetă gropile seacă pe rând,
ultima sursă de apă sigură fiind Izvorul lui Ciachilă.
Imaginea 3. Izvorul lui Ciachilă. Izvor amenajat si ca adăpătoare cu un
jgheab scobit în lemn de molid. Singura sursă de apă sigură şi pe timp de
secetă. Cărări tot mai adâncite se adună ca un buchet în adăpătoare.
Imaginea 4. Ieruga Cocorenilor. Este tipică pentni platoul lutos cu
smârcuri umede unde iarba creşte în smocuri înalte, aspre şi tăioase. Sunt
considerate cele mai slabe pământuri. Nici cei mai buni cosaşi nu cutează să
intre aici cu coasa. în arşiţa verii fostele bălţi capătă culoarea ruginii, crapă
rămânând sterpe până la revenirea ploilor.
Imaginea 5. Groapă de apă. Fântână de mică adâncime zidită cu gardină
din lemn rotund prins în cheutori cu capete retezate. Lângă ea se mai vede
conturul de bolovani a unei bălţi-adăpătoare, „topcilă " de cănepă, cândva
loc de baie şi joacă al copiilor. Aceleaşi gropi de apă Ie regăsim pe platouri
submontane la Subcetate - Şăştină, Subcetate-Duda, până spre hotarul corn.
Remetea.
Imaginea 6. „Pârlituri” de primăvară. Primăvară de primăvară câmpurile
cu iarbă rămasă necosită sau nepăşunaiă treceau prin foc. Dealurile, ca şi în
această primăvară, se acopereau de cenuşă. După primele ploi se spălau
rănile focului, colţul de iarbă grasă încânta ochii deopotrivă ai agricultorului
cât şi ai păstonilui. Câmpul negru se încingea la prima rază de soare iar
colţul ierbii ieşea mai viguros. Această treabă nu se lăsa la voia întâmplării.
Se alegea timpul potrivit pentru ca răzoarele să nu fie prea încinse de arşiţa
soarelui, în aşa fel ca să ardă doar iarba înaltă. în partea cu pădure se trăgeau
două trei brazde peste care greu se strecura focul. în unele locuri mai sunt
vechi „garduri” de piatră care protejau suprefeţe întinse.
Imaginea 7. Casa Preceptorului. Descoperim o casă mică acoperită cu
şindrilă rărită. Mică o vedem noi astăzi ! Aici era o curte bogată, cu slugi,
animale multe, batoză şi acareturi. Se pare că nici azi după 30-60 de ani
oamenii nu uită cum bătea datornicii cu geanta mare din piele biite cusută.
Curţile bogate cândva, au ttjuns la fel de jalnice ca şi cele sărace. Roata
timpului nu iartă, ar spune cei care cunosc destinul multor lamilii din acest
sat. Sperăm ca investigaţiile ce vor urma la cimitir, în special la „Mărineşti”
să aducă la lumină multe aspecte inedite legate de destinul familiilor.

597
 Azi urmaşii folosesc doar pământul, ierburile, roada pomătului, unde mai
este. Ar spune... „poate, dar greu mai ajungem acolo, dacă am mai
putea...” Anula şi Lică Ciubucă urmaşi trăitori in vatra actuală a comunei.
Imaginea 8. Gospodăria Coşarcă Gavril şi Maria au lăsat urma existenţei
lor începând din 1950, în vechea gospodărie a Iu’ Vasile şi Todora şi-au
întemeiat o familie foarte de tineri, ajungând o familie de vază .
Imaginea 9. Casă cu prispă, construită anterior anului 1930, a Familiei
Coşarcă Ion şi Ioana. în apropiere se află locul „La baltă” care era
adăpătoare de ierugă cu apă sălcie, scăldătoare. Ioc de bătut rufe, loc de topit
cânepa. Balta mai păstrează şi astăzi bolovanii cu contur neregulat format
din bolovani de râu. Fundul apei este nisipos şi azi. în timp de secetă seacă.
La abundenţă de apă nu depăşeşte un nivel de cca 70 cm adâncime.
Imaginea 10. Casa „Ion a Floarii”, Ciubucă Ion şi Floarea. Ne-au lăsat o
bucătărie cu beci şi celar, prispă pe două laturi. Celarul era aşezat mai în
faţă, înlr-o bufnitură în formă de„L”. Acoperişul era din draniţă în patru
ape. Cuptorul este retras în „coliba” dintre pomi în care se mai stătea vara în
zilele călduroase. Din această casă ar fi plecat radioflcarea in tot satul, un
caz unic în zonă. Autorii acestui act temerar pentru acel timp, sunt Ciubucă
Vaier şi Tompea Petru. Au întins fir cu multă trudă şi pasiune, din stâlp în
stâlp cu difuzoare in flecare curte.
Locul la Fântâna „Ion a Floarii”. E o casă cu amintiri neplăcute. Se zice
că aici ar fi murit, ar fi fost omorâtf ?) Sandu Alexandrinii (Marc
Alexandru). Dădea târcoale unei fetişcane prea tinere, iar fraţii ei l-ar fi
„urcat” în pod pentru totdeauna.
Imaginea 11. Panoramă cu o gospodărie întemeiată de neamul
Coşărcarilor ; Coşarcă Ion şi Maria, amestec de Bolocani şi Nădăşeneni. în
timpul vieţii nici unul nu a fost coşărcar, mai degrabă şi în adevăr, buni
constructori de case.
Perimetrul dreptunghiular al curţii cu un contur închis cu gard de leţuri, în
picioare încă, este conturat cu latura mică spre nord unde pe acelaşi
aliniament se află grajdul, coteţe, şoproane. Prima parcelare desparte grajdul
de curtea casei. Pe latura vestică aproape jumătate spaţiul este destinat
grădinii cu pomi, protejată cu un gard de spaţiul curţii casei propriu-zise cu
bucătăria alăturată, la un pas mai departe spre latura estică se află cuptorul
adăpostit înlr-o colibă asemănătoare cu o stână din scândură.
Casa, azi fără uşă, te întâmpină cu un pridvor cu stâlpi şi traforaj, am putea
spune simple, dar trebuie să remarcăm o severă stabilitate in motive cât şi
soluţia tehnică a decupării fonnei în şipcă. Primii paşi vor fi în odaia marc
din care accesul e separat pentru odaia mică si cămară. In colţul de sud
descoperim printre mărăcini si lujeri înalţi de urzici uscate rămase din anul

598
trecut, temelia bucătăriei construită pe un beci înalt cu pereţi înalţi din piatră
rotundă pe interior, cioplită sau abia îndreptată la exterior. Cuptorul
constituit pe un soclu de bolovani masivi peste care s-au pus tălpi de brad
masive. Peste tălpi s-a înălţat soclul la 3-4 rânduri de bârnă cioplită îmbinată
în cheutori.
Imaginea 12. Cimitir de familie. Familia Coşarcă. Strămoşii lui Ciubucă
Dorel până la bunici inclusiv. Au avut în familie un spânzurat care nu a putut
fi îngropat alături.
Imaginea 13. Casa „Ion a Anuţii”, Ciubucă Ion şi Ana. Casă cu două
încăperi, azi rămasă fără curte, gardurile fiind îndepărtate de mult timp.
Accesul în pod se Ilcea prm casă din una dintre camere. Tâmaţul rămas doar
scheletul înconjoară construcţia pe trei laturi. Camerele au două intrări
separate. Casa e nelocuită, întreţinută din când în când de urmaşi, încuiată.
Imaginea 14. Biserica ortodoxă „Sfântul loan Pustnicul”. Credincioşii au
fost la început păstoriţi de preotul Gheorghe Oană din Subcetate, din anul
2001, Prea Sfinţia Sa loan,episcop de Harghita şi Covasna hirotoneşte ca
preot pe diaconul Traian Marius Ciubucă. Aici descoperim o incintă cu o
împrejmuire nouă, garduri şi poartă înaltă acoperită cu stâlpii sculptaţi cu
motive tradiţionale de inspiraţie maramureşeană, de un sculptor local. Se
păstrează şi o clopotniţă mai veche de la înc. sec XX cu acoperiş de
scândură, înzestrată cu un clopot, bine conservată. Curtea cuprinde şi grupul
de cruci ale familiei „Nicuali a Iu’ Gavril - Ciubucă” pe pămîntul cărora a
fost aşezată se pare, mai întâi temelia clopotniţei. A fost construită sau
reparată prin anii 1930, după informaţiile unui localnic bătrân, în vârful
turlei apreeiem o cruce după tipicul greco-catolic, învelitoarea pereţilor este
din scândură dimensionată peste înălţimea omului . Spaţiul până la streaşină
este înfundat cu o ţesătură rară de şipci subţiri de brad, încmcişate. Biserica
este constmită după un plan simplu dar annonios, într-un concert unic cu
natura înconjurătoare, fonnat dintr-un pronaos deasupra căruia se ridică
tumul cu clopot, nava şi absida altarului. Hramul este în plină vară, prilej cu
care se adună alai mare de credincioşi, o adevărată întâlnire a Fiilor satului,
în frunte cu preotul paroh şi episcopul judeţului.
Imaginea 15. Şcoala, o clădire de zid mică dar cu pereţi zvelţi bine
proporţionati îşi arată în plin soare prospeţimea luminoasă a varului. Este
pierdută printre pâlcurile de mesteceni, răchiţi şi brazi şi are un cârd vesel
de vreo 15 de copii, o învăţătoare, la o populaţie scăzută sub 300 de suflete
in anul 2000.
Imaginea 16.Casa „Jbăncanului”, Urzică Ion şi Ana. A ajuns o familie
înstărita deşi au avut, cum se spunea „11 copii după masă”. A adunat
pământ mult, animale, batoză. Azi toţi copiii sunt realizaţi, dar plecaţi de pe

599
vatra părintească. Informaţii mai multe vom putem alia Ia un urmaş în viaţă,
Urzică loan din Subcetate, zis „Ministru”.
Imaginea 17. Groapă de apă la Jbăncani. Fântână de mică adâncime cu
apă sălcie, albicioasă. Cândva a avut şi butuc cu lanţ, o gardină joasă de
câteva rânduri de bârne rotunde prinse în cheutori.
Imaginea 18. Gospodăria „Ion a Iu’ Vasilică a Ilii” Ion Coifas, gospodar
bogat, un fel de „boiernaş” al locului. Lucrurile încep să se răzleţească
treptat, chiar dacă sunt „căutate” din când în când, le lipseşte viaţa.
Imaginea 19. Stâna lui Baciu Ion din Gălăuţaş. Stâna este inflripată intr-o
gospodărie părăsită. Odată cu deschiderea păşunatului se va muta la Făget.
Doi câini ciobăneşti. Leu şi Dinu ne fac primirea cuvenită. Stâna este o
construcţie de scândură, coşerul din loitre. Iară strungă pentru că oile încă
sunt cu miei şi nu se mulg, nu se încheagă caş. Oile se adună şi se conduc
greu din cauza mieilor care nule lasă saă se aştearnă liniştit la păscut.
Imaginea 20. Cimitirul Mărineştilor sau al Popenilor. Incintă ingrădită de
11/19 m având monumente din piatră şi fier. Proprietarii actuali Pop lacob şi
soţia sa Maria Finica, Pop Dumitru a Iu’ Ion a Bllului, Bodea loan, mai
grijnici sau nepăsători, mânaţi uneori de o grijă care a făcut rău
monumentelur, incendieri repetate, putrezirea gardurilor, adunarea
fragmentelor de cruci, nivelări ale movilelor cu ocazia curăţatului de
primăvară pe făneţe. împrejmuirea din gard de lemn de astăzi nu reprezintă
conturul real al cimitirului, familia Pop lacob şi Finica au aşezat o nouă
împrejmuire in jurul strămoşilor şi rudelor. Un covor des de Săştiu-verde a
inundat tot iar restul tinde să fie îngropat de pădurea care se întinde treptat.
Imaginea 21. Panoramă cu Dealul „La Lupu”, la „Mitru lu’Bodor”
(Ciubucă Dumitru, 79 ani). A fost un lăutar de renume care a format toată
lăutărimea din zonă. „Toţi au avut ce învăţa de la el... toţi recunosc că nu e
cineva să cânte şi să nu fi trecui pe la el.”

Cimitirul MărineşH. Monumente funerare din piatră, sec. XlX-înc.

scc.XX
Oare ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că piatra a stat la la temelia culturii şi
artei ? Gândurile şi sentimentele oamenilor încă din preistorie s-au exprimat
în diferite feluri; prin simboluri grafice, scrieri, reprezentări sonore sau
plastice. Piatra deşi aflată şi ea sub blestemul nestatorniciei, este cel mai
trainic material. Papirusul, pânza , lemnul, oricât de bine tratate ar fi, nu pot
dura mai mult de 1000 - 2000 de ani. Printr-o minune în patrimoniul
universal au mai rămas pergamente de acum 1000 de ani, operele antichităţii
au ajuns la noi prin copii succesive fie pe calea transmiterii orale, pânzele

600
 pictate nu depăşesc în vechime câteva sute de ani, în schimb piatra a ajutat
culhirii omeneşti şi tuturor artelor să-şi dezvăluie istoria.
Pereţii de calcar ai peşterilor au servit omului primitiv drept pânză pentru
uluitoarele siluete de animale şi scene de vînătoare. Să ne aducem aminte şi
de tăbliţele sumeriene care au păstrat faimosul cod al lui Hamurabi, pietrele
templelor egiptene pe care Champollion a descifrat hieroglifele sculptate, de
tăbliţele de ardezie, pe care până nu de mult, toţi copiii din prima clasă
scriau cu condeie legate cu grijă de ghiozdane de scăndură să nu se spargă,
toate acestea evocând acele vremuri când se scria pe piatră. Nu numai scrisul
dar şi pictura sunt datoare pietrei, cunoaştem picturile murale ale Pompeiului
admirabil conservate, primele picturi cu caracter religios păstrate de sute de
ani pe pereţii şi pe cupolele bazilicilor şi catedraleleor. Să nu mai vorbim de
sculptură şi arhitectură ! Fără lut, mannură, granit, fără aramă şi fier nu s-ar
fi putut păstra peste veacuri mesajul maeştrilor olari, ai metalelor, al
genialilor cioplitori în piatră, al neîntrecuţilor constructori de minuni
arhitectonice.
Pentru etapa unnătoare a cercetării ne propunem să abordăm în regim de
urgenţă obiceiuri şi
credinţe aproape stinse legate de Cruce, ca temă generică, cît şi locul de
veci cu monumentele sale de piatră sau fier mai recent. în mod cert credem
că vom ajunge să ne ocupăm şi de cmcerit, de meşterii pietrari care ni le-au
. lăsat spre aducere aminte..

Pictogramc. Starea şi descrierea monumentelor ;

1. Cruce de piatră inscripţionată cu braţe egale trapezoidale, inscripţie
indescifrabilă, fără soclu , mişcată, acoperită de mişchi;
2. Cruce de piatră inscripţionată, lizibil parţial „1854”, un braţ al crucii
rupt, tipar cu braţe drepte egale, mişcată, (ară soclu, curăţată parţial;
3. Cruce de piatră inscripţionată. Tipar cu braţe egale în unghiuri drepte,
text indescifrabil, un braţ rupt, desprinsă din soclu, mişcată;
4. Soclu de cruce scobit, crucea pierdută ;
5. Cruce de piatră neinscripţionată, semiângropată, tipar cu braţe drepte,
fără soclu;
6. Cruce de piatră inscripţionată cu braţele orizontale rupte, tipar cu braţe in
unghiuri drepte, fără soclu, mişcată ;
7. Cnice de piatră inscripţionată, semiîngropată, partea scrisă acoperită cu
muşchi şi iarbă, mişcată ;
8. Cruce de piatră neinscripţionată, braţe egale trapezoidale, central un
contur dublu de cruce cu braţe tot trapezoidale, inscripţii acoperite de
muşchi şi iarbă ;

601
9. Cruce de piatră inscripţionată, tipar cu braţe trapezoidale, inscripţie
indescifrabilă, acoperită de muşchi şi iarbă, fără soclu ;
10.Cruce de piatră neinscripţionată, tipar cu braţe trapezoidale, ruptă,
mişcată, semiăngropată, fără soclu;
11 .Cruce de piatră neinscripţionată, tipar cu braţe drepte, parţial îngropată în
vegetaţie, fără soclu ;
12.Cruce de piatră neinscripţionată, tipar cu braţe drepte, parţial îngropată in
vegetaţie, fără soclu;
13.Perimetru funerar format din 23-25 de movile de pământ fără cruci
vizibile, acoperit de vegetaţie şi pădure în extindere ;
14. Cruce de piatră neinscripţionată, tipar cu braţe trapezoidale, acoperită de
vegetaţie, fără soclu ;
15.Cruce de piatră inscripţionată, lizibil „POP ION 1882-1922”, curăţata
de muşchi, literele adâncite, fără soclu, mişcată ;
16.Cruce de fier cu tăbliţă inscripţionată „Aici odihneşte CIUBUCĂ
PETRU n. în anul 1905, d. în anul 1985” ;
17. Peri metru funerar fonnat din 10 movile de pământ fără cruci vizibile,
acoperit parţial de lăstăriş de pădure ;
18.Cruce de fier cu tăbliţă inscripţionată : „Aici odihneşte POP MARIA n.
COTFAS, n. 1916, d. 1940, DORMI ÎN PACE ;
19.Cruce de fier cu tăbliţă inscripţionată : „Aici od. POP TRAIAN, n. 1939,
d. 1957, DORMI ÎN PACE ;
20.Cruce de piatră inscripţionată, „Aici od. In D. PARASCHIVA POP,
născută Platon, ... 1936” Placă masivă de piatră, monobloc, planul vertical
inscripţionat retras între două colonete cu capiteluri simple, superior un
fronton triunghiular liber pe care se prinde crucea cu o talpă în fonnă de Y
răsturnat, soclu înrădăcinat;
21.Cruce de piatră inscripţionată, monobloc, inscripţie ştearsă, soclu masiv,
placă de inscripţionare cu caractere indescifrabile in plan retras între două
colonete cu capiteluri simple , rotunjite, operă de crucer ;
22.Cruce de fier cu tăbliţă inscripţionată, „Aici od. POP D-TRU, n. în 1929,
d. în 1931, DORMI ÎN PACE;
23.Cruce de fier cu plăcuţă inscripţionată, „Aici odihneşte POP TODORA,
n. 8 II. 1905, d. 31 VII. 1990, DORMI ÎN PACE;
24.Cruce de piatră inscripţionată, monobloc, lizibil „AICI OD. ÎN D-UL
NATEA SIMION, n. 1857-1923”, textul încadrat în plan retras între
colonete, fronton triunghiular cu margini profilate, în partea superioară cu
cruce cu braţe trilobate, operă de crucer;

602
25.Cruce de piatră inscripţionată, monobloc „ AICI OD. ÎN D-UL
MUREŞAN IOANA 1857-1923, inscripţie retrasă între colonete cu
capiteluri simple, soclu masiv, curăţată de muşchi;
26.Cruce de fier cu plăcuţă inscripţionată, „ Aici od. POP lOAN, n. 1909 III.
10 d. în 19861 18 d.î. p.;
27.Cruce de fier cu plăcuţă inscripţionată „ Aici od. POP ANA n. 1880
decedată în 1937 d.î.p.;
28.Obelisc de piatră inscripţionat, monobloc, unic în cimitir „AICI
ODIHNEŞTE ÎN D-UL POP VASILE (...), desen cruce simplă dăltuită în
partea superioară, soclu masiv înrădăcinat, operă de crucer;
29.Cruce de piatră inscripţionată, monobloc „AICI ODIHNEŞTE ÎN D.
POP DUMITRU, n. 1912-...” , placă cu soclu masiv, inscripţie retrasă sub
o boltă profilată pe care este aşezată crucea cu braţe trilobate ;
30.împrejmuire parţială a cimitirului fonnată din gard de leţuri, covor de
săştiu-verde, în peisaj molizi şi tei seculari, ierburi înalte necosite, lăstăriş în
expansiune;
31.Cruce de piatră neinscripţionată, tipar cu braţe trapezoidale. Iară soclu,
mişcată, parţial acoperită de pământ;

Convorbiri despre Locul de veci . (Selecţie de răspunsuri din

Chestionarele Muzeului de Etnografie Topliţa, autori: Roşea Mariana, Suciu
Zorel, 2009-20 iO, despre Obiceiuri de peste an şi de înmomiăntare în zona
Topiiţa, comunele Subcetate, Sannaş-Hodoşa, Gălăuţaş, Topliţa)
• Care sunt seiruiele care prevestesc moartea?
• Semnele vin ca o pedeapsă când Dumnezeu nu te poate lua. Să pleci,
numai prin credinţă să poate. Prin rugăciunea ta sau a altora, sufietul tău se
linişteşte, e primit. Sunt şi semne, ...îi zicem Pasărea morţii, cântă
câteodată... şi la mai mulţi, până să stâmpără. După ce-i ia pleacă, de n-o
mai vezi. Când sapă cînile în legătoare, când urlă fără nici un rost e de rău.
Dacă începe vreo găină să cânte cocoşeşte, la fel. Trebuie dată de trei ori
peste cap, dacă nici aşa nu tace trebe neapărat tăiată. Iarăşi visele gemenilor
se adeveresc. Mai e să nu visezi că ari şi semeni, că iţi cad dinţii, că umbli cu
cartofi... ( Pop Maria Finica, 74 ani, Subcetate);
• Cum se alegea locul de veci?
• Părinţii noştri când s-au luat, au hotărât să-şi facă casa pe pământul
părintesc pe o coamă de deal cu o văioagă umedă dar însorită, de unde
puteau vedea toată valea părăului până la Mureş, Nu au reuşit pentru că
vecinii de pământ nu nu vrut să le dea drum de ieşire. Toată viaţa lor au
regretat locul acela. La moarte acolo a fost dorinţa lor să se îngroape. Au
murit tineri; la 35 de ani mama, 55 de ani tata... lupta pentru un Loc era

603
foarte mare. Mormintele vechi Ie ştim de mici în grădini împrejmuite care nu
erau întotdeauna şi locuite. Când un pământ cu morminte se vindea, noul
proprietar, cum a fost la Gălăuţaş cazuul lui Ion Groza, il lua cu ele cu tot.
Acestea erau îngrădite cu un gard din leţuri, urmaşii curăţau mormintele apoi
chemau preotul pentru o sslujbă cu dezlegare pentru ca noul proprietar să
aibă noroc şi spor după locuri. S-a dat şi atunci o masă de pomană pentru toţi
cei prezenţi vecini de loc, rude. Perimetrele cu morminte fiind închise odată
cu trecerea timpului au fost năpădite de brădişul tânăr care a acoperit şi
distrus în cele din urmă mormintele. Multe pâlcuri de pădure s-au fomiat în
acest fel iar la delnşare terenul a fost nivelat pentru păşune sau fânaţă. (Marc
Nicolae 42 ani şi Mândru Rodica 51 ani, fraţi, originari din Gălăuţaş)
• Ce se întâmplă la casa răposatului în timpul înmonnântării ?
• Moartea era o ameninţare mult mai mare pentru toţi membrii familiei.
Norocul neamului nostra a fost familiile numeroase. Mureau fraţi mai mari
sau mai mici, chiar nebotezaţi, părinţi tineri, războaiele... ne spăimântam şi
de femeile care ştiam că fac vrăji cu necuratul. Le ziceam Boboaie, nu
aveam curajul să ne apropiem de casa lor, orice sărbătoare ar fi fost, de la
Crăciun la Paşti. La priveghiuri şi înmormântări erau ţinute departe pentru că
făceau păpuşi negre de pus în sicriu la morţi, sau alte obiecte mici prin care
puteu chinui până la moarte pe cineva. (Netea Costilena, 35 ani, Gălăuţaş);
• Cum se poate amâna moartea? Dar uşura? Practici şi obiceiuri.
• Tatăl meu, decedat în acest an la 78 ani, era pe moarte în spital, nu mai
putea vorbi, nu mai mâncase de câteva zile. Ne-am gândit să chemăm
preotul pentru spovedanie sau pentru o slujbă de iertăciune şi uşurare a
suferinţei. Preotul Cojocaru de la capela spitalului s-a rugat pentru el din tot
sufletul. Tata şi-a revenit şi a mai trăit încă două săptămâni după care s-a
stins mult mai liniştit. (Ciubucă Viorel, 46 ani, Subcelale);
• Cum se face groapa ? Se pregăteşte în vreun fel ?
• Se ia măsura cu un leaţ sau o nuia de alun . După terminarea gropii se
aruncă sub sicriu. Dacă groparii ajung la alte oseminte, ori se aşează lateral
într- un locaş săpat cu vîrful hârleţului, fie se sapă altă groapă, rămăşiţele se
aşează la loc cu preotul care citeşte ceva. S-au găsit aşa şi cruci preoţeşti de
mână, din argint, au fost date înapoi pământului. (Pop lacob a Finichi, 77
ani, Subcetate);
• Cum se alegea locul de veci ?
• Alegerea locului de veci se făcea în timpul vieţii, cei mai mulţi în grădina
casei. Asta nu din cauza lipsei de bani...ca să fie bine grijit mormântul, să
rămână tot împreună cu ai iui. La cap se planta un pom sau un liliac, flori
care iernează, săştiu-verde, trandafir, Lemnu’Domnului. Drumul până la

604
biserică în vale era greu. Dacă mortul o fost mai păcătos se stârnea câte o
furtună de oprea înmormântarea, cum s-o întâmplat odată pe Filpea când un
copiriş o fost aruncat de pe deal peste apa Mureşului până în Sărmaş. (
Suciu Toader, 82 ani, Subcelate).
***
Gândind activitatea noastră muzeală, ca pe o acţiune directă şi
binefăcătoare asupra unor obiective care ar putea fi promovate printre
valorile de patrimoniu cultural naţional, am încercat în acest stadiu al
căutărilor noastre sensibilizarea preoţilor şi enoriaşilor, a şcolilor şi
primăriei, a societăţii civile în general, de a avea printre alte proiecte şi o
acţiune de masă dedicată cinstirii şi îngrijirii urmelor vechi de vieţuire a
generaţiilor de înaintaşi. La Subcetate avem încurajatoare fapte care ar putea
detennina desfăşurarea unor astfel de acţiuni. Bunele intenţii şi sprijinul pe
viitor ale Primăriei, prin D-1 primar Dan Cotfas, a D-lui viceprimar Vasile
Rusu, punctul muzeal al Grupului Şcolar „Miron Cristea”, fondat de Prof.
Dumitru Ţepeluş, capitalul cel mai de preţ al şcolii; învăţători şi profesori,
prospeţimea, tinereţea, energia generaţiei care se fonnează acum; activitatea
didactică de o viaţă a unor profesori , cum este Prof. Dobreanu Doina ,
colecţia sa minunată de textile - ţesături şi cusături, activitatea de promovare
a tradiţiilor şi folclorului miânesc a D-lui Doru Viorel Ciubâcă, referent
cultural, organizator de festivaluri folclorice în zona noastră, biserica
ortodoxă şi greco-catolică activă prin preoţii Gheorghe Oană, Ciubucă
Traian Marius, Lung Adrian, implicaţi în toate momentele esenţiale de viaţă
ale comunităţii româneşti de aici.
Satul Filpea, pe lângă personalităţi consacrate; Aurel Urzică, publicist şi
jurist; Prof. Dr. Ileana Doina Butiurcă, profesoară, publicistă, poetă; Mr.
loan Ciubucă, ofiţer de carieră, are şi el oamenii săi statornici, pricepuţi
gospodari şi meşteri în toate, care ar putea contribui mai mult la schimbarea
feţei atât de descurajante a trecutului şi adeseori chiar a prezentului.

Referinţe bibliografice;
Bonte, Paul şi Izard, Michel, 1999, Dicţionar de etnologie şi antropologie,
Ed. Polirom, Iaşi;
Eliade, Mircea, 2000,Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Humanitas,
Bucureşti;
Guşti, D., Herseni T., Stahl,H.H.,1999, Monografia-tcorie şi metodă, Ed.
Pandeia, Bucureşti;
Ştiucă, Narcisa, 2006, Raportul descriptiv- narativ în cercetarea obiceiurilor,
în „Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei”, tom. VI, laşi
Blaga, Lucian, 1944, Trilogia culturii. Bucureşti;

605
Stahl, H., Paul, 1969, Meşteri ţărani români şi creaţiile lor de artă.
Bucureşti;
Olleanu, Antoaneta, 1998, Metamorfozele sacrului, Ed. Pandeia, Bucureşti;
lordache, Gheorghe, 1996, Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României, Ed.
Scrisul Românesc, Craiova.
* * *
The present study regarding the funerar stone monuments which are in
the major danger of the researches made on the field of the Mureş Valey, in
Sarmas, Galautas, Hodosa, Subcetate, where were identified some funerar
areas, interesting, family ceraeteries, remained on the old establishment.
Marinesti cemeteiy is on area more extended than others, on the raised
field from Filpea village, Subcetate, Harghita district. It reveales a valuable
succesion of stone monuments from the XlX-th century, which are published
in the present study, whith the description of it's form and it's conservation
state.
The landscape is presented as a etnographical subject; trough the
interviewus taken from the old natives are brought up to date by old habits
and funeraiy beliefs.

606
 of

.'^rR.ARfc toiN *•.«».

607
 titJ 'iv^eTATE-t'‘“E/'
PLAUSA ■> mONOMENŢE

608
 TENTAŢIA ISTORIEI LA MARIN PREDA
Drd Angela Şerdean (Puşca;)- Reghin

Romanul de după al Doilea Război Mondial este unul profund marcat

de contextul social-politic, chiar şi atunci când adoptă formule mascate de
reflectare a lumii, precum parabola şi sugestia mitică sau simbolică. In acest
context, al unei literaturi ameninţată de ideologic, trebuie privită scriitura
prozatorilor postbelici printre care se numără şi Marin Preda.
Marile probleme ale condiţiei umane, dar şi acelea ale naţiunii din care
face parte îl interesează deopotrivă pe Marin Preda, având în vedere
contextul social- istoric în care trăieşte. "Lupta pe care o dăm noi, cei care ne
simţim răspunzători de prezentul şi de viiton.il copiilor noştri, este aeeea de a
căuta să eliminăm din viaţa noastră mizeria şi sărăcia, (ară ca să facem asta
cu preţul înstrăinării noastre de viaţă şi frumuseţea naturii". (Florin Mugur,
Convorbiri cu Marin Preda, p.220-221).
Obsedantul deceniu, sintagmă propusă de Preda desemnează, în
accepţia acestuia anii '60-'70, nu anii ’fO-'GO cum s-a afinnat şi crezut în
epocă, deoarece hiatusul din literatura română de care a vorbit Geo Bogza în
1964 la o conferinţă pe ţară a scriitorilor, abia atunci începea să aibă loc.
Preda se întrebă ce-nseamnă /i/o/iwf'înseamnă gol? Sau, condiţie vitregă? In
condiţii vitrege, am debutat eu însumi în 1948, când apariţia mea în
literatură a coincis cu începuturile dogmatismului în fenomenul literar care
ulterior avea să se intensifice..." Preda e de părere că cei care susţin ideea de
hiatus subînţeleg mai degrabă o atitudine politieă faţă de literatura scrisă în
deceniul '50-'60, decât una literară, hiatusul nu înseamnă că s-a scris rău sau
bine, ci s-ar fi scris în afara literaturii.
Atitudinea lui Preda faţă de istoria în care trăieşte şi pe care simte
nevoia să o explice e evidentă în textele nonficţionale, cum sunt mărturisirile
şi eseurile din Imposibila întoarcere'. "Revoluţia franceză e un poem idilic
faţă de ceea ce s-a petrecut cu noi în numai cincizeci de ani."(p. 13).
"în cea ce ne priveşte pe noi, românii, am cunoscut odată un gânditor
care mi-a spus următoarele: badea Gheorghe a boicotat totdeauna istoria
...Mai degrabă putem spune că istoria l-a dus de nas pe badea Gheorghe şi că
el a învăţat, din vicleniile ei, viclenii şi mai mari şi-a ştiut în felul acesta să i
le dejoace, uimind pe foarte mulţi din acest continent, care nu o dată se
trezesc întrebându-se: cum existăm noi, românii ? Cine suntem ? Ce e cu
noi? Ce este asta, România?"(p. 18-19).

609
 "Istoria se impune ca o idee, ca o necesitate. Ăsta nu e un lucru atât de
abisal şi cu asta nu ne putem mulţumi. Este foarte lesnicios pentru omul de
litere să se adăpostească în spatele necesităţii istorice şi să se eschiveze, în
felul acesta, de a se întreba nu câtă necesitate conţine istoria, ci care e soarta
fiecărui om în parte, ştiind că omul nu are decât o singură viaţă de trăit, în
timp ce istoria este înceată şi nepăsătoare" (p.22).
Tot în Imposibila întoarcere. Preda abordează relaţia realitate şi
Jicfiune în opera unui scriitor explicând care e raportul dintre adevăr şi
închipuire în opera sa: " Adevărate sunt sentimentele, ficţiuni sunt
împrejurările"(p.203).
Creaţia nuvelistică şi romanescă, mărturisirile, dialogurile,
interviurile, eseurile recompun o filosofic de existenţă, în care a trăi se
armonizează cu a gândi şi a scrie. Venit din universul rural. Preda a fost
educat să judece lumea şi integrarea omului în mecanismele şi în legile ei la
modul cel mai serios, să cultive adevărul pentru a intra în conştiinţa
publicului:„Coc/ scriitorii sunt conştiinţe ale colectivităţii naţionale, şi nu
sftnţi. Şi conştiinţa colectivităţii naţionale e suma virtuţilor şi a scăderilor
noastre, şi nu suma unor concepte frumoase, dar moarte." (Imposibila
întoarcere).
Preda însuşi declară în Creaţie şi morală că „Istoria este una dintre
obsesiile mele şi, probabil, şi a altor scriitori". „Scriitorul a fost
întotdeauna interesat de relaţiile sociale, de destinul individului, de felul
cum istoria şi individul se atrag sau se resping. ” In acest sens, E. Simion
observă că Ia Preda „omul este privit dinspre partea istoriei". (Timpul n-a
mai avut răbdare: Marin Preda, 1981).
în consecinţă, mecanismele constrângătoare ale istoriei şi iluzia
libertăţii umane formează supratema prozei lui M. Preda, în care llie
Moromete (eroul ciclului epic dedicat existenţei sale Moromeţii I, II) şi fiul
său mezin, Nicolae, Marele singuratic, doctorul Munteanu din Risipitorii,
Călin Surupăceanu din Intrusul, Paul Ştefan din Delirul, Victor Petrini din
Ce! mai iubit dintre pământeni, vor să-şi înţeleagă rostul pe lume într-o
istorie absurdă, care îi traumatizează şi sfârşeşte prin a-i instala „chiar în
inima tragicului” (confonn sintagmei metaforice aparţinând autorului
însuşi). Reţin atenţia împrejurările în care personajele sunt solicitate să-i
facă ,jocul” autorului, adică să formuleze puncte de vedere, principii,
judecăţi, având o largă putere de cuprindere, caracteristice deci prin valoarea
lor generalizatoare, obiectivă. Astfel, romanele se constituie în meditaţie
asupra existenţei.
Opera lui Marin Preda aduce proza românească în orizontul spiritului
modem prin situarea eroilor săi într-o aventură constantă, aceea a conştiinţei.

610
Indiferent de calitatea sa socială, personajul lui Marin Preda îşi caută rostul
în lume, nu în primul rând prin făptuire, ci prin contemplare, prin explorare
adâncă, prin încercarea de a se înţelege pe sine şi locul său în realitatea
complexă în care trăieşte. Fie că este ţăran, ca Ilie Moromete, fie că este
intelectual, ca Victor Petriiti, eroul acestui scriitor trăieşte experienţa printr-
un efort dramatic de a media relaţia dintre structura sa lăuntrică şi realitatea
istorică a timpului său.
Modelele literare declarate frecvent de Marin Preda au fost Tolstoi şi
Dostoievski. Unii critici au considerat că, deşi fascinat de al doilea, scriitorul
îl urmează pe cel dintâi (Eugen Simion), alţii au situat asemănarea cu
Dostoievski în inspiraţia din mediile umiliţilor şi obidiţilor, oameni care au
fost nevoiţi să sufere mult, ajugând la disimularea vieţii sufleteşti şi la
susceptibilitate extremă.
Relaţia lui Marin Preda cu timpul istoric în care a trăit nu este
indiferentă pentru operă. Punctul de vedere al prozatorului asupra rolului
istoriei în existenţa individului poate fi valabil şi pentru sine. O adevărată
obsesie a istoriei se ţese din temele operei lui Preda ca şi în proza sa
meditativ-confesivă.
Istoria dezintegrează un grup coagulat prin forţa tradiţiei în
Moromeţii, istoria fracturează destinele individuale în Risipitorii şi Marele
singuratic, istoria interacţionează pe spaţii vaste în Delirul, făcând prin
capriciile ei să fie legate grupuri şi indivizi aflaţi la mare distanţă unii de
alţii. Necesitate e unul dintre tennenii invocaţi continuu în epocă pentm a
explica cursul evenimentelor: Marin Preda şi-l însuşeşte şi mecanica lui este
unul dintre resorturile destinului individual. Poate cea mai verosimilă
perspectivă asupra istoriei este însă încercarea individului de a o îmblânzi
prin meditaţie, de a-i căuta coerenţa în linia necesităţii şi a da astfel
verosimilitate eşecului pe care îl provoacă în plan particular.
în Delirul, de pildă, obsesia istoriei îl face pe Preda să caute în afara
ficţiunii materialul operei. Munca de documentare susţinută pe care s-a
ridicat "istoria" în acest roman a schimbat raporturile cu ficţiunea, care "nu
tinde să transfigureze istoria reală, ci să se însereze în ea "deoarece" invenţia
romanescă se dovedeşte in multe cazuri inferioară posibilităţii de invenţie a
istoriei" (E.Simion, Scriitori români de azi, vol.l, p.451).
Ţăranul şi filosoful au în comun sufletul omului contemplativ, acela
care mai crede în valorile spiritului şi se conduce în viaţă după nomia
morală,învăţată întâi in familia şi în lumea lui, aplicată apoi în chip
consecvent. Eroii invocaţi se pot simţi fericiţi în nefericirea lor, deoarece
câtă vreme există inteligenţa, toleranţa, iubirea, şi persistă nevoia de a
medita la ceea ce li se întâmplă, personajele lui Marin Preda nutresc încă o

611
speranţă. Ei traversează răbdători avatarurile existenţei şi cercurile istoriei,
fără să-şi piardă nicio clipă, precum bătrânul ţăran solitar, strălucirea de pe
chipul aureolat de „eterna lumină a zilei de vară”.
Fie că personajul imaginat de acesta este ţăran inteligent, înzestrat cu
apetenţă speculativă (Ilie Moromete) sau un intelectual autentic de formaţie
filosofică (Victor Petrini), fiecare dintre ei caută, în maniere specifice si
adecvate universului în care trăiesc (un sat din Câmpia Dunării ori un mare
oraş din Ardeal), să înţeleagă rosturile condiţiei umane şi responsabilităţile
indivizilor, explicaţiile profunde ale schimbărilor istorice politico-sociale
conduse de instalarea comunismului după al Doilea Război Mondial, dar şi
motivaţiile propriilor eşecuri produse pe fundalul transformărilor
microsistemice.
Ţăranul mijlocaş din Siliştea Gumeşti şi asistentul universitar de
filozofie din Cluj ajung, deopotrivă, la recunoaşterea unor cauzalităţi
comune care fac dintr-un individ - indiferent de treapta socială atinsă de el
în ierarhia societăţii - o victimă sigură a mecanismelor sociale şi politice. De
aceea. Marin Preda nu s-a mulţumit cu radiografierea unor secvenţe
temporale dintr-o jumătate de secol de putere comunistă discreţionară, ci a
pus în discuţie ansamblul sistemului politic aberant, ridicând cazul particular
la semnificaţiile întregului eşafodaj social-utopic eşuat.
Deşi in nici un roman al lui Preda sfera politicului nu constituie o
temă principală, ci doar una adiacentă, perspectiva sintetică asupra epocii
stalinist-comuniste pe care o realizează de la prima la ultima sa carte,
împreună cu adâncimea refleţiilor despre om şi relaţia sa tensionată cu
istoria, cu morala, iubirea şi cu moartea, asigură întregii literaturi prediste o
valoare exemplară şi autorului ei calitatea de scriitor naţional.

Binding mechanisms of history and the illusion of human freedom fonn

the lait-motif (the supreme theme) of Marin Preda's prose. Regardless of the
social status, Preda's character seeks purpose in the world, through
meditation, deep exploration, by trying to understand itself and its place in
the complex reality in which he lives.

612
 PROGRAM

“ ZILELE MIRON CRISTEA” - Ediţia a XlII-a : 17 - 20 iulie 2010

SÂMBĂTĂ 17 IULIE 2010

Ora 17,00 - Primirea invitaţilor şi vizitarea principalelor

monumente istorice şi puncte turistice din municipiul Topliţa.
Participarea la manifestările culturale prilejuite de « ZILELE
TOPLIŢEI»

DUMINICĂ 18 IULIE 2010

Ora 9,30 - Deschiderea festivă a celei de-a Xlll-a ediţii a

“ZILELOR MIRON CRISTEA” - Sala de şedinţe a Consiliului local
Topliţa
Ora 10,30 - Vernisarea expoziţiei, retrospectivă, de artă
plastică - AURELIAN ANTAL - Dorohoi - Holul principal al Casei
municipale de cultură Topliţa.
Ora 11,30 - Lansări de cărţi - Biblioteca municipală « George
Sbârcea » Topliţa.
Ora 13,30 - Galeria de Artă - Patriarhul Miron Cristea -
susţinător al artelor: Pictorul şi gravorul elveţian - Anton Kaiiidl - Centrul
Cultural Topliţa - Muzeul de etnografie
Ora 15,30 - Plecare în comuna Bilbor - Vizitarea bisericuţei
de lemn “Sfântu Nicolae”, monument istoric din sec. al XVIII-lea şi a altor
obiective din localitate.
Participare la manifestările culturale prilejuite de «ZILELE
TOPLIŢEI»

T UNI 19 IULIE 2010

Ora 9,00 - Sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice

«ISTORIE,CULTURĂ, CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCĂ ŞI
CREDINŢĂ STRĂBUNĂ » :
Secţiunea «Istorie» - Sala de şedinţe a Consiliului local
Topliţa:
Secţiunea « Cultură şi Civilizaţie » - Centrul Cultural Topliţa ;
- Secţiunea « Credinţă străbună » - Protopopiatul ortodox Topliţa ;

613
 Secţiunea «Cartea - prieten al omului» - Biblioteca
municipală « George Sbârcea » Topliţa.
Ora 17,00 - Continuarea Sesiunii internaţionale de comunicări
ştiinţifice «ISTORIE, CULTURĂ, CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCĂ ŞI
CREDINŢĂ STRĂBUNĂ »

MARTI 20 IULIE 2010

- Ora 9,00 - Participare la Sfânta Liturghie, prilejuită de Hramul

Mănăstirii « Sfântu Ilie », ctitorie a Patriarhului Miron Cristea
- Ora 13,00 - Agapă creştină - Mănăstirea « Sfântu Ilie »
- Ora 17,00 - Discuţii, Propuneri, Concluzii - Sala de şedinţe a
Consiliului local Topliţa - închiderea celei de-a XllI-a ediţii a « ZILELOR
MIRON CRISTEA » - Topliţa - 2010.

614
 CĂRŢI PENTRU LANSARE

1. Florin Bengean - Portrete de ierarhi filantropi ai Bisericii Ortodoxe

Romane in secolul al XIX - lea. Editura Mentor, Targu Mureş, 2009
2. Florin Bengean - Preocupări filantropice si de asistenta sociala in
activitatea Bisericii Ortodoxe Romane din Transilvania in secolul al XIX -
lea. Editura Ardealul, Targu Mureş, 2010
3. Ion Dumitrescu - Dosare cu nabadai, calambururi şi umor judiciar -
Editura Saecullum -2010 - Beclean - Judeţul Bistriţa-Nădăud
4. Nicu Vrabie şi Constantin Costea - "Despartamantul Central Judeţean
" Miercurea-Ciuc" al Astrei. Despartamantul Covasna-Harghita al Astrei", -
Editura Eurocarpatica din Sf Gheorghe, 2009.
5. loan Dobrcanu - Pur şi simplu. Memorii, 2010
6 Constantin C Gomboş - Am trăit cu demnitate şi respect pentru Neamul
românesc, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2009;
7. Constantin C Gomboş - Istorie, suferinţă şi speranţă. Calvarul unei
familii de români, din fostul Judeţ Someş după Diktatul de la Viena (30
august 1940 - I mai 1949), Ed. Eurostampa, Timişoara, 2010
8 . Ion Moisc, Titus Zagrcan - Martiri sub Steaua lui David - Editura
Cliarmides Bistriţa, 2009
9. loan Eugen Man - Targu-Mures - istorie urbana,Volumul II (1850 -
primul război mondial) - Editura Nico,2009
10. Alin Spânu -Nicolae lorga 1871- 1940 - Studii şi documente, voi. VIII
si IX
11. Florian Banu - „Un deceniu de împliniri măreţe”. Evoluţia
instituţională a Securităţii în perioada 1948 - 1958. Editura TIPO
MOLDOVA 2010
12. Constantin C. Gomboş, loan Rado - Dincolo de sânna ghimpată... -
Editura Eurostampa, Timişoara 2010
13. Pr. Ionel Popescu, Prof. Constantin Brătescu: Patriarhul Miron
Cristea, ierarh providenţial al naţiunii române. Cuvântări. Ed. învierea,
Timişoara,2009
14. Nicolae Băciuţ - „înapoi la viitor”. Editura Nico, 2010, „Intre lumi -
Dialog cu N. Steiirliardt”, Ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită. Editura
Nico, Târgu-Mureş, 2010
15. Iile Şandru - „Inima timpului” - Editura Nico, Tărgu-Mureş,2010
16. Constantin Mustata - „Romania tradata” - Ed. Eurocarpatica,Sr.
Gheorghe, 2010
17. Pr. loan Morar: Prinţul marilor dileme - Editura Ecciesia

615
18. Dr. Traian Chindea - Cooperarea dintre structurile de poliţie din
zonele cu populaţie majoritar maghiară din România , cu structuri similare
de poliţie din Ungaria, pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii de
drept comun - Editura "F&F Internaţional S.R.L. Gheorgheni - 2010
19. Liliana Moldovan - Indiscreţii în bibliotecă - Ed. Nico- Tg. Mureş -
2009
20. Valentin Marica - în apa Duhului (Jurnal de reporter în Ţara Sfântă),
Editura Nico, Târgu-Mureş - 2009
21. Lazăr Lădariu, Naşterea umbrei. Editura Nico, 2010
22. Vasile Avram, Tera Mirabiiis, Baia Mare, 2010
 - - ...................................----- --- -
, A: J-_[ -.%v, V>,<;'-■*.
- ■ * ' r t-f'-im 1-ar f‘/-a /^-r/J V*-r ■■ ' -iVi ■-lrtA‘f'i'f■ ‘rrA ‘-r/r!-ţ ^4-rA I 'i 1—i ^"r^-i '* ^ ^ - i* — • • ^*i ~ '

■!f.

,,. .n-l,'.-/...,,
‘ ry, _• V> •VVŢ# /y^-;

978* 60»- 546* 080* 9