166 Universals and Properties

Tataru Laurentiu ,cap 13 si 14

I am unconvinced by the One over Many argument. Then I shall turn to my

principal topic: how universals could help me in connection with such topics as

duplication, supervenience, and divergent worlds; a minimal form of

materialism; laws and causation; and the content of language and thought.

Perhaps the list could be extended.

Universals and Properties

Language offers us several more or less interchangeable words: ‘universal’;

‘property’, ‘quality’, ‘attribute’, ‘feature’, and ‘characteristic’; ‘type’, ‘kind’,

and ‘sort’; and perhaps others. And philosophy offers us several conceptions of

the entities that such words refer to. My purpose is not to fix on one of these

conceptions; but rather to distinguish two (at opposite extremes) and

contemplate helping myself to both. Therefore some regimentation of language

is called for; I apologise for any inconvenience caused. Let me reserve the word

‘universal’ for those entities, if such there be, that mostly conform to

Armstrong’s account. And let me reserve the word ‘property’ for classes - any

classes, but I have foremost in mind classes of things. To have a property is to

be a member of the class.4

Why call them ‘properties’ as well as ‘classes’? — Just to underline the fact

that they need not be classes of actual things. The property of being a donkey,

for instance, is the class of allthe donkeys. This property belongs to — this class

contains - not only the actual donkeys of this world we live in, but also all the

unactualised, otherworldly donkeys.

Likewise I reserve the word ‘relation’ for arbitrary classes of ordered pairs,

triples,__Thus a relation among things is a property of ‘tuples’ of things. Again,

there is no restriction to actual things. Corresponding roughly to the division

between properties and relations of things, we have the division between ‘monadic’ and ‘polyadic’
universals.

Universals and properties differ in two principal ways. The first difference

concerns their instantiation. A universal is supposed to be wholly present wherever it is instantiated.

It is a constituent part (though not a spatiotemporal part)

of each particular that has it. A property, by contrast, is spread around. The

property of being a donkey is partly present wherever there is a donkey, in this

or any other world. Far from the property being part of the donkey, it is closer to

the truth to say that the donkey is part of the property. But the precise truth,

rather, is that the donkey is a member of the property.

Thus universals would unify reality (Cf. Universals, I, p. 109) in a way that

propraties do not. Things that share a universal have not just joined a single

class. They literally have something in common. They are not entirely distinct.

They overlap.

By occurring repeatedly, universals defy intuitive principles. But that is no

damaging objection, since plainly the intuitions were made for particulars. For

instance, call two entities copresent if both are wholly present at one position in

space and time. We might intuit offcand that copresence is transitive. But it is‘characteristic’; ‘type’,
‘kind’,

and ‘sort’; and perhaps others. And philosophy offers us several conceptions of

the entities that such words refer to. My purpose is not to fix on one of these

conceptions; but rather to distinguish two (at opposite extremes) and

contemplate helping myself to both. Therefore some regimentation of language

is called for; I apologise for any inconvenience caused. Let me reserve the word

‘universal’ for those entities, if such there be, that mostly conform to

Armstrong’s account. And let me reserve the word ‘property’ for classes - any

classes, but I have foremost in mind classes of things. To have a property is to

be a member of the class.4

Why call them ‘properties’ as well as ‘classes’? — Just to underline the fact

that they need not be classes of actual things. The property of being a donkey,

for instance, is the class of allthe donkeys. This property belongs to — this class

contains - not only the actual donkeys of this world we live in, but also all the
unactualised, otherworldly donkeys.

Likewise I reserve the word ‘relation’ for arbitrary classes of ordered pairs,

triples,__Thus a relation among things is a property of ‘tuples’ of things. Again,

there is no restriction to actual things. Corresponding roughly to the division

between properties and relations of things, we have the division between ‘monadic’ and ‘polyadic’
universals.

Universals and properties differ in two principal ways. The first difference

concerns their instantiation. A universal is supposed to be wholly present wherever it is instantiated.

It is a constituent part (though not a spatiotemporal part)

of each particular that has it. A property, by contrast, is spread around. The

property of being a donkey is partly present wherever there is a donkey, in this

or any other world. Far from the property being part of the donkey, it is closer to

the truth to say that the donkey is part of the property. But the precise truth,

rather, is that the donkey is a member of the property.

Thus universals would unify reality (Cf. Universals, I, p. 109) in a way that

propraties do not. Things that share a universal have not just joined a single

class. They literally have something in common. They are not entirely distinct.

They overlap.

By occurring repeatedly, universals defy intuitive principles. But that is no

damaging objection, since plainly the intuitions were made for particulars. For

instance, call two entities copresent if both are wholly present at one position in

space and time. We might intuit offcand that copargument that there are

universals: round, silver, golden. Silver and round are copresent, for here is a

silver coin; golden and round are copresent, for there is a gold coin; but silver

and golden are not copresent. Likewise, if we add universals to an ontology of

possibilia, for the relation of being part of the same possible world.5

I and some

otherworldly dragon are not worldmates; but I am a worldmate of the universal

golden, and so is the dragon. Presumably I needed a mixed case involving both

universals and particulars. For why should any two universals ever fail to be

worldmates? Lacking such failures, the worldmate relation among universals

alone is trivially transitive.

The second difference between universals and properties concerns their

abundance. This is the difference that qualifies them for different work, and

thereby gives rise to my interest in having universals and properties both.

A distinctive feature of Armstrong’s theory is that universals are sparse.

There are the universals that there must be to ground the objective

resemblances and the causal powers of things, and there is no reason to believe

in any more. All of the following alleged universals would be rejected:

not golden, first examined before 2000 A.D.;

golden or wooden, being identical,

metallic, being alike in some respect,

self-identical, being exactly alike,

owned by Fred, being part of,

belonging to class C, owning,

grue, being paired with by some part in R

(where C and R are utterly miscellaneous classes). The guiding idea,

roughly»18 that the world’s universals should comprise a minimal basis for

characterising the world completely. Universals that do not contribute at all to

this end are unwelcome, and so are universals that contribute only redundantly.

A satisfactory inventory of universals is a non-linguistic counterpart of a

primitive vocabulary for a language capable of describing the world

exhaustively.

(That is rough: Armstrong does not dismiss redundant universals out of

han<3> as the spirit of his theory might seem to demand. Conjunctive

universals -

38 Jt might be, golden-and-round — are accepted, though

redundant; so are analyst structural universals. The reason is that if the world

were infinitely complex, thete might be no way to cut down to a minimal basis.

The only alternative 10redundancy might be inadequacy, and if so we had better

tolerate redunda»^. But the redundancy is mitigated by the fact that complex

universals consul their simpler - if perhaps not absolutely simple - constituents.

They are n
° distinct entities. (See Universals, II, pp. 30-42 and 67-71.)

It is quite otherwise with properties. Any class of things, be it ever so

gerrymandered and miscellaneous and indescribable in thought and language, and

b® ever so superfluous in characterising the world, is nevertheless a. (He might not think that

‘natural’ ]**>a very natural primitive, perhaps because it is to be predicated of

classes.) Then he amid undertake to define natural properties in terms of the

mutual resemblance of their members and the failure of resemblance between

their members and their non-members. Unfortunately, the project meets with

well- known technical difficulties. These can be solved, but at a daunting price

in complexity and artificiality of our primitive. We cannot get by with the

familiar dyadic ‘resembles’. Instead we need a predicate of resemblance that is

both contrastive and variably polyadic. Something like

x\, X2,.. • resemble one another and do not likewise resemble any ofy\,y2, ■ ■ ■

(where the strings of variables may be infinite, even uncountable) must be taken

as understood without further analysis.9

If adequate Nominalism requires us to

choose between this and a primitive predicate of classes, we might well wonder

whether the game is worth the candle. I only say we might wonder; I know of

no consideration that seems to me decisive.

At this point, you may see very well why it could be a good idea to believe in

universals as well as properties; but you may see no point in having properties

as well as universals. But properties have work of their own, and universals are

ill- suited to do the work of properties.

It is properties that we need, sometimes natural and sometimes not, to provide

an adequate supply of semantic values for linguistic expressions. Consider such

sentences as these:

(1) Red resembles orange more than it resembles blue.

(2) Red is a colour.

(3) Humility is a virtue.

(4) Redness is a sign of ripeness.

Prima facie, these sentences contain names that cannot be taken to denote particular, individual
things. What is the semantic role of these words? If we are to

do compositional semantics in the way that is best developed, we need entities

to assign as semantic values to these words, entities that will encode their

semantic roles. Perhaps sometimes we might find paraphrases that will absolve

us from the need to subject the original sentence to semantic analysis. That is

the case with (1), for instance.10 But even if such paraphrases sometimes exist -

even if they always exist, which seems unlikely - they work piecemeal and

frustrate any systematic approach to semantics.

Armstrong takes it that such sentences provide a subsidiary argument for

universals, independent of his main argument from the One over Many

problem. (Universals, I, pp. 58-63; also “Against ‘Ostrich’ Nominalism”.)11 I

quite agree that we have here an argument for something. But not for universals

as opposed to properties. Properties can serve as the requisite semantic values.

Indeed, properties are much better suited to the job than universals are. That is

plain even from the examples considered. It is unlikely that there are any such

genuine universals as the colours (especialmaking

reference to universals. He must first subject them to paraphrase. Even if there

always is a paraphrase that does refer to, or quantify over, genuine universals,

still the need for paraphrase is a threat to systematic semantics. The problem

arises exactly because universals are sparse. There is no corresponding

objection if we take the requisite semantic values as properties.

Other sentences make my point more dramatically.

(5) Grueness does not make for resemblance among all its instances.

(6) What is common to all who suffer pain is being in some or another state

that occupies the pain role, presumably not the same state in all cases.

The point is not that these sentences are true - though they are - but that they

require semantic analysis. (It is irrelevant that they are not ordinary language.)

A universal of grueness would be anathema; as would a universal such that,

necessarily, one has it if he is in some state or other that occupies the pain role

in his case.3 But the corresponding properties are no problem.

Indeed, we have a comprehension schema applying to any predicate phrase

whatever, however complicated. (Let it even be infinitely long; let it even

include imaginary names for entities we haven’t really named.) Let x range

over things, P over properties (classes) of things. Then:

3jP □ V* (a: has P = 0x).

We could appropriately call this “the property of 0-ing” in those cases where

the predicate phrase is short enough to form a gerund, and take this property to

be the semantic value of the gerund. Contrast this with the very different

relationship of universals and predicates set forth in Universals, II, pp. 7-59.

Consider also those sentences which prima facie involve second-order

quantification. From Universals, I, p. 62, and “Against ‘Ostrich’ Nominalism”

we have these.

(7) He has the same virtues as his father.

(8) The dresses were of the same colour.

(9) There are undiscovered fundamental physical properties.

(10) Acquired characteristics are never inherited.

(11) Some zoological species are cross-fertile.

Prima facie, we are quantifying either over properties or over universals. Again,

paraphrases might defeat that presumption, but in a piecemeal way that

threatens systematic semantics. In each case, properties could serve as the

values of the variables of quantification. Only in case (9) could universals

serve equally well. To treat die other cases, not to mention as quantifications

over universals, we would again have to resort to some preliminary paraphrase.

(Armstrong again agrees: Universals, I, p. 63.) This second semantic argument,

3 Some characteristics, such as the coare better qualified than

universals.

Which is not to deny that a partnership might do better still. Let it be

granted that we are dealing with quantifications over properties. Still, these

quantifications

- like most of our quantifications - may be tacitly or explicitly restricted. In

particular, they usually are restricted to natural properties. Not to perfectly

natural properties that correspond to single universals, except in special cases

like (9), but to properties that are at least somewhat more natural than the great

majority of the utterly miscellaneous. That is so for all our examples, even

(12). Then even though we quantify over properties, we still need either

universals or the resources of an adequate Nominalism in order to say which of

the properties we mostly quantify over.

I also think that it is properties that we need in characterising the content of

our intentional attitudes. I believe, or I desire, that I live in one of the worlds in

a certain class, rather than any world outside that class. This class of worlds is

a property had by worlds. I believe, or I desire, that my world has that

property. (The class of worlds also may be called a proposition, in one of the

legitimate senses of that word, and my ‘propositional attitude’ of belief or

desire has this proposition as its ‘object’.) More generally, subsuming the

previous case, I believe or I desire that I myself belong to a certain class of

possibtlia. I ascribe a certain property to myself, or I want to have it. Or I might

ascribe a property to something else, or even to myself, under a relation of

acquaintance I bear to that thing.13 Surely the properties that give the content

of attitudes in these ways cannot be relied on to be perfectly natural, hence

cannot be replaced by universals. It is interesting to ask whether there is any

lower limit to their naturalness (see the final section of this paper), but surely

no very exacting standard is possible. Here again properties are right for the

job, universals are not.

One Over Many

Armstrong’s main argument for‘One over Many’. It is

because I find this argument unconvincing that I am investigating alternative

reasons to accept a theory of universals.

Here is a concise statement of the argument, taken by condensation from

“Against ‘Ostrich’ Nominalism”, pp. 440-441. A very similar statement could

have been drawn from the opening pages of Universals.

I would wish to start by saying that many different particulars can all have

what appears to be the same nature and draw the conclusion that, as a result,
there is a prima facie case for postulating universals. We are continually

talking about different things having the same property or quality, being of

the same sort or kind, having the same nature, and so on. Philosophers draw

the distinction between sameness of token and

sameness of type. But they are only makingshould not deny, whatever

philosophical account or analysis they give of such facts. Any comprehensive philosophy must

try to give some account of Moorean facts. They constitute the compulsory questions in the

philosophical examination paper.

From this point of departure, Armstrong makes his case by criticising rival

attempts to answer the compulsory question, and by rejecting views that decline

to answer it at all.

Still more concisely, the One over Many problem is presented as the problem

of giving some account of Moorean facts of apparent sameness of type. Thus

understood, I agree that the question is compulsory; I agree that Armstrong’s

postulation of shared universals answers it; but I think that an adequate

Nominalism also answers it.

An effort at systematic philosophy must indeed give an account of any purported fact. There are
three ways to give an account. (1) ‘I deny it’ — this earns

a failing mark if the fact is really Moorean. (2) ‘I analyse it thus’ — this is

Armstrong’s response to the facts of apparent sameness of type. Or (3) ‘I accept

it as primitive’. Not every account is an analysis'. A system that takes certain

Moorean facts as primitive, as unanalysed, cannot be accused of failing to make

a place for them. It neither shirks the compulsory question nor answers it by

denial. It does give an account.

An adequate Nominalism, of course, is a theory that takes Moorean facts of

apparent sameness of type as primitive. It predicates mutual resemblance of the

things which are apparently of the same type; or it predicates naturalness of

some property that they all share, i.e. that has them all as members; and it

declines to analyse these predications any further. That is why the problem of

One over Many, rightly understood, does not provide more than a prima facie

reason to postulate universals. Universals afford one solution, but there are
others.

I fear that the problem does not remain rightly understood. Early in Universals

it undergoes an unfortunate double transformation. In the course of a few pages

(Universals, I, pp. 11-16) the legitimate demand for an account of Moorean facts

of apparent sameness of type turns into a demand for an analysis of predication

in general The amlysandum becomes the schema ‘a has the property F\ The

turning point takes only two sentences (p. 12):

How is [the Nominalist] to account for the apparent (if usually partial) identity of numerically

different particulars? How can two different things both be white or both be on a table?

And very soon (pp. 16-17) those who ‘refuse to countenance universals but who

at the same time see no need for any reductive analyses [of the schema of

predication]’, those according to whom ‘there are no universals but the proposition that a is F is
perfectly all right as it is’ stand accused of dodging the

compulsory question.

When the demand for an account — for a place in one’s system - turned into

a demand for an analysis, then I say that the question ceased to be compulsory. unit charge’. No one-
off analysis

applies to this specific predicate. ‘Such identity in nature [as results from the

having of one universal in many particulars] is literally inexplicable, in the

sense that it cannot be further explained.’ (Universals, I, p. 109.) Neither do

predications of‘instantiates fall under Armstrong’s general analysis of

(otherwise unanalysed) predication. His is a non-relational Realism: he declines,

with good reason, to postulate a dyadic universal of instantiation to bind

particulars to their universals. (And if he did, it would only postpone the need

for primitive predication.) So let all who have felt the bite of Armstrong’s

relation regress rise up and cry ‘7m quoqueV And let us mark well that

Armstrong is prepared to give one predicate ‘what has been said to be the

privilege of the harlot: power without responsibility. The predicate is

informative, it makes a vital contribution to telling us what is the case, the

world is different if it is different, yet ontologically it is supposed not to

commit us. Nice work: if you can get it.’ (Compare Armstrong on Quine’s

treatment of predication, “Against ‘Ostrich’ Nominalism”, p. 443.)

Let us dump the project of getting rid of primitive predication, and return to

the sensible - though not compulsory - project of analysing Moorean facts of

apparent sameness of type. Now does the relation regress serve Armstrong

better?

I think not. It does make better sense within the more sensible project, but it

still bites Armstrong and his rivals with equal force. Let the Nominalist say

‘These donkeys resemble each other, so likewise do those stars, and there

analysis ends.’ Let the Platonist say ‘This statue participates in the Form of

beauty, likewise that lecture participates in the Form of truth, and there

analysis ends.’ Let Armstrong say ‘This electron instantiates unit charge,

likewise that proton instantiates tripartiteness, and there analysis ends.’ It is

possible to complain in each case that a fact of sameness of type has gone

unanalysed, the types being respectively resemblance, participation, and

instantiation. But it is far from evident that the alleged facts are Moorean, and

still less evident that the first two are more Moorean than the third. None of

them are remotely the equals of the genuine Moorean fact that, in some sense,

different lumps of gold are the same in kind.

Michael Devitt has denounced the One over Many problem as a mirage

better left unseen.15 I have found Devitt’s discussion instructive and I agree

with much of what he says. But Devitt has joined Armstrong in transforming

the One over Many problem. He takes it to be the problem of analysing the

schema

a and b have the same property (are of the same type), F-ness

otherwise than by means of a one-off analysis for some specific F. To that

problem it is fair to answer as he does that

a is F; bis F

is analysis enough, once we give over the aim of doing without primitive

predication. But Devitt has set himself too easy aDuplication, Supervenience, and Divergent Worlds

Henceforth I shall speak only of my need for the distinction between natural

and unnatural, or more and less natural, properties. It is to be understood that

the work I have in store for an adequately discriminatory theory of properties

might be new work for a theory of universals, or it might instead be work for

the resources of an adequate Nominalism.

I begin with the problem of analysing duplication. We are familiar with

cases of approximate duplication, e.g. when we use copying machines. And we

understand that if these machines were more perfect than they are, the copies they

made would be perfect duplicates of the original. Copy and original would be

alike in size and shape and chemical composition of the ink marks and the

paper, alike in temperature and magnetic alignment and electrostatic charge,

alike even in the exact arrangement of their electrons and quarks. Such

duplicates would be exactly alike, we say. They would match perfectly, they

would be qualitatively identical, they would be indiscernible.

But they would not have exactly the same properties, in my sense of the

word. As in the case of any two things, countless class boundaries would

divide them. Intrinsically, leaving out their relations to the rest of the world,

they would be just alike. But they would occupy different spatio-temporal

positions; and they might have different owners, be first examined in different

centuries, and so on.

So if we wish to analyse duplication in terms of shared properties, it seems

that we must first distinguish the intrinsic (or ‘internal’) properties from the

extrinsic (or ‘external’ or ‘relational’) properties. Then we may say that two

things are duplicates iff they have precisely the same intrinsic properties,

however much their extrinsic properties might differ. But our new problem of

dividing the properties into intrinsic and extrinsic is no easier than our original

problem of analysing duplication. In feet, the two problems are joined in a

tight little circle of interdefinability. Duplication is a matter of sharing intrinsic

properties, intrinsic properties are just those properties that never differ

between duplicates. Property P is intrinsic iff, for any two duplicateis possible. Here again properties
are right for the

job, universals are not.

One Over Many

Armstrong’s main argument for universals is the ‘One over Many’. It is

because I find this argument unconvincing that I am investigating alternative

reasons to accept a theory of universals.

Here is a concise statement of the argument, taken by condensation from

“Against ‘Ostrich’ Nominalism”, pp. 440-441. A very similar statement could

have been drawn from the opening pages of Universals.

I would wish to start by saying that many different particulars can all have

what appears to be the same nature and draw the conclusion that, as a result,

there is a prima facie case for postulating universals. We are continually

talking about different things having the same property or quality, being of

the same sort or kind, having the same nature, and so on. Philosophers draw

the distinction between sameness of token and

sameness of type. But they are only making explicit a distinction which ordinary language172
Universals and Properties

(and so, ordinary thought) perfectly recognises. I suggest that the fact of sameness of type is a

Moorean fact: one of the many facts which even philosophers should not deny, whatever

philosophical account or analysis they give of such facts. Any comprehensive philosophy must

try to give some account of Moorean facts. They constitute the compulsory questions in the

philosophical examination paper.

From this point of departure, Armstrong makes his case by criticising rival

attempts to answer the compulsory question, and by rejecting views that decline

to answer it at all.

Still more concisely, the One over Many problem is presented as the problem

of giving some account of Moorean facts of apparent sameness of type. Thus

understood, I agree that the question is compulsory; I agree that Armstrong’s

postulation of shared universals answers it; but I think that an adequate

Nominalism also answers it.

An effort at systematic philosophy must indeed give an account of any purported fact. There are
three ways to give an account. (1) ‘I deny it’ — this earns

a failing mark if the fact is really Moorean. (2) ‘I analyse it thus’ — this is

Armstrong’s response to the facts of apparent sameness of type. Or (3) ‘I accept

it as primitive’. Not every account is an analysis'. A system that takes certain

Moorean facts as primitive, as unanalysed, cannot be accused of failing to make

a place for them. It neither shirks the compulsory question nor answers it by

denial. It does give an account.

An adequate Nominalism, of course, is a theory that takes Moorean facts of

apparent sameness of type as primitive. It predicates mutual resemblance of the

things which are apparently of the same type; or it predicates naturalness of

some property that they all share, i.e. that has them all as members; and it

declines to analyse these predications any further. That is why the problem of

One over Many, rightly understood, does not provide more than a prima facie

reason to postulate universals. Universals afford one solution, but there are

others.

I fear that the problem does not remain rightly understood. Early in Universals

it undergoes an unfortunate double transformation. In the course of a few pages

(Universals, I, pp. 11-16) the legitimate demand for an account of Moorean facts

of apparent sameness of type turns into a demand for an analysis of predication

in general The amlysandum becomes the schema ‘a has the property F\ The

turning point takes only two sentences (p. 12):

How is [the Nominalist] to account for the apparent (if usually partial) identity of numerically

different particulars? How can two different things both be white or both be on a table?

And very soon (pp. 16-17) those who ‘refuse to countenance universals but who

at the same time see no need for any reductive analyses [of the schema of

predication]’, those according to whom ‘there are no universals but the proposition that a is F is
perfectly all right as it is’ stand accused of dodging the

compulsory question.

When the demand for an account — for a place in one’s system - turned into

a demand for an analysis, then I say that the question ceased to be compulsory. New Work for a
Theory of Universals 173

And when the analysandum switched, from Moorean facts of apparent sameness

of type to predication generally, then I say that the question ceased to be

answerable at all. The transformed problem of One over Many deserves our

neglect. The ostrich that will not look at it is a wise bird indeed.

Despite his words, I do not think that Armstrong really means to demand,

either from Nominalists or from himself, a fully general analysis of predication.

For none is so ready as he to insist that not just any shared predicate makes for

even apparent sameness of type. (That is what gives his theory its distinctive

interest and merit.) It would be better to put the transformed problem thus: one

way or another, all predication is to be analysed. Some predications are to be

analysed away in terms of others. Here we have one-off analyses for specific

predicates - as it might be, for ‘grue’. But all those predications that remain,

after the one-off analyses are finished, are to be analysed wholesale by means

of a general analysis of the schema ‘« has property F\

There is to be no unanalysed predication. Time and again, Armstrong wields

this requirement against rival theories. One theory after another falls victim to

the ‘relation regress’: in the course of analysing other predications, the theory

has resort to a new predicate that cannot, on pain of circularity, be analysed

along with the rest. So falls Class Nominalism (including the version with

primitive naturalness that I deem adequate): it employs predications of class

membership, which predications it cannot without circularity analyse in terms

of class membership. So falls Resemblance Nominalism: it fails to analyse

predications of resemblance. So fall various other, less deserving Nominalisms.

And so fall rival forms of Realism, for instance Transcendent, Platonic

Realism: this time, predications of participation evade analysis. Specific

theories meet other, specific objections; suffice it to say that I think these

inconclusive against the two Nominalisms that I called adequate. But the

clincher, the one argument that recurs throughout the many refutations, is the

relation regress. And this amounts to the objection that the theory under attack

does not achieve its presumed aim of doing away with all unanalysed

predication and therefore fails to solve the transformed problem of One over

Many.

Doing away with all unanalysed predication is an unattainable aim, and so an

unreasonable aim. No theory is to be faulted for foiling to achieve it. For how

could there be a theory that names entities, or quantifies over them, in the

course of its sentences, and yet altogether avoids primitive predication?

Artificial tricks aside,14 the thing cannot be done.

What’s true is that a theory may be faulted for its overabundant primitive

predications, or for unduly mysterious ones, or for unduly complicated ones.

These are not fatal faults, however. They are to be counted against a theory,

along with its faults of overly generous ontology or of disagreement with lessthan-Moorean
commonsensical opinions. Rival philosophical theories have

their prices, which we seek to measure. But it’s all too clear that for

philosophers, at least, there ain’t no such thing as a free lunch.

How does Armstrong himself do without primitive predicatUniversals and Properties

instantiates universal F' or ‘this electron has unit charge’. No one-off analysis

applies to this specific predicate. ‘Such identity in nature [as results from the

having of one universal in many particulars] is literally inexplicable, in the

sense that it cannot be further explained.’ (Universals, I, p. 109.) Neither do

predications of‘instantiates fall under Armstrong’s general analysis of

(otherwise unanalysed) predication. His is a non-relational Realism: he declines,

with good reason, to postulate a dyadic universal of instantiation to bind

particulars to their universals. (And if he did, it would only postpone the need

for primitive predication.) So let all who have felt the bite of Armstrong’s

relation regress rise up and cry ‘7m quoqueV And let us mark well that

Armstrong is prepared to give one predicate ‘what has been said to be the

privilege of the harlot: power without responsibility. The predicate is

informative, it makes a vital contribution to telling us what is the case, the

world is different if it is different, yet ontologically it is supposed not to

commit us. Nice work: if you can get it.’ (Compare Armstrong on Quine’s

treatment of predication, “Against ‘Ostrich’ Nominalism”, p. 443.)

Let us dump the project of getting rid of primitive predication, and return to

the sensible - though not compulsory - project of analysing Moorean facts of

apparent sameness of type. Now does the relation regress serve Armstrong

better?

I think not. It does make better sense within the more sensible project, but it

still bites Armstrong and his rivals with equal force. Let the Nominalist say

‘These donkeys resemble each other, so likewise do those stars, and there
analysis ends.’ Let the Platonist say ‘This statue participates in the Form of

beauty, likewise that lecture participates in the Form of truth, and there

analysis ends.’ Let Armstrong say ‘This electron instantiates unit charge,

likewise that proton instantiates tripartiteness, and there analysis ends.’ It is

possible to complain in each case that a fact of sameness of type has gone

unanalysed, the types being respectively resemblance, participation, and

instantiation. But it is far from evident that the alleged facts are Moorean, and

still less evident that the first two are more Moorean than the third. None of

them are remotely the equals of the genuine Moorean fact that, in some sense,

different lumps of gold are the same in kind.

Michael Devitt has denounced the One over Many problem as a mirage

better left unseen.15 I have found Devitt’s discussion instructive and I agree

with much of what he says. But Devitt has joined Armstrong in transforming

the One over Many problem. He takes it to be the problem of analysing the

schema

a and b have the same property (are of the same type), F-ness

otherwise than by means of a one-off analysis for some specific F. To that

problem it is fair to answer as he does that

a is F; bis F

is analysis enough, once we give over the aim of doing without primitive

predication. But Devitt has set himself too easy a problem. If we atte175

modest, untransformed One over Many problem, which is no mirage, we will

ask about a different malysandum:

a and b have some common property (are somehow of the same type)

in which it is not said what a and b have in common. This less definite analysandum is not covered by
what Devitt has said. If we take a clearly Moorean

case, he owes us an account: either an analysis or an overt resort to primitive

predication of resemblance.

Duplication, Supervenience, and Divergent Worlds

Henceforth I shall speak only of my need for the distinction between natural

and unnatural, or more and less natural, properties. It is to be understood that

the work I have in store for an adequately discriminatory theory of properties

might be new work for a theory of universals, or it might instead be work for

the resources of an adequate Nominalism.

I begin with the problem of analysing duplication. We are familiar with

cases of approximate duplication, e.g. when we use copying machines. And we

understand that if these machines were more perfect than they are, the copies they

made would be perfect duplicates of the original. Copy and original would be

alike in size and shape and chemical composition of the ink marks and the

paper, alike in temperature and magnetic alignment and electrostatic charge,

alike even in the exact arrangement of their electrons and quarks. Such

duplicates would be exactly alike, we say. They would match perfectly, they

would be qualitatively identical, they would be indiscernible.

But they would not have exactly the same properties, in my sense of the

word. As in the case of any two things, countless class boundaries would

divide them. Intrinsically, leaving out their relations to the rest of the world,

they would be just alike. But they would occupy different spatio-temporal

positions; and they might have different owners, be first examined in different

centuries, and so on.

So if we wish to analyse duplication in terms of shared properties, it seems

that we must first distinguish the intrinsic (or ‘internal’) properties from the

extrinsic (or ‘external’ or ‘relational’) properties. Then we may say that two

things are duplicates iff they have precisely the same intrinsic properties,

however much their extrinsic properties might differ. But our new problem of

dividing the properties into intrinsic and extrinsic is no easier than our original

problem of analysing duplication. In feet, the two problems are joined in a

tight little circle of interdefinability. Duplication is a matter of sharing intrinsic

properties, intrinsic properties are just those properties that never differ

between duplicates. Property P is intrinsic iff, for any two duplicate things, not

necessarily from the same world, iff there is some such pair of

duplicates of which one has P and the other lacks P.16

If we relied on our physical theory to be accurate and exhaustive, we might

think to define duplication in physical terms. We believe that duplicates must

be alike in the arrangement of their electrons and quarks — why not put this

forward as a definition? But such a ‘definition’ is no analysis. It presupposes

the physics of our actual world; however physics is contingent and known a

posteriori. The definition does not apply to duplication at possible worlds where

physics is different, or to duplication between worlds that differ in their

physics. Nor does it capture what those ignorant of physics mean when they

speak — as they do - of duplication.

The proper course, I suggest, is to analyse duplication in terms of shared

properties; but to begin not with the intrinsic properties but rather with natural

properties. Two things are qualitative duplicates if they have exactly the same

perfectly natural properties.

Physics is relevant because it aspires to give an inventory of natural

properties - not a complete inventory, perhaps, but a complete enough

inventory to account for duplication among actual things. If physics succeeds

in this, then duplication within our world amounts to sameness of physical

description. But the natural properties themselves are what matter, not the

theory that tells us what they are. If Materialism were false and physics an

utter failure, as is the case at some deplorable worlds, there would still be

duplication in virtue of shared natural properties.

On my analysis, all perfectly natural properties come out intrinsic. That

seems right. The converse is not true. Intrinsic properties may be disjunctive

and miscellaneous and unnatural, so long as they never differ between

duplicates. The perfectly natural properties comprise a basis for the intrinsic

properties; but arbitrary Boolean compounds of them, however unnatural, are

still intrinsic. Hence if we adopt the sort of adequate Nominalism that draws a

primitive distinction between natural and unnatural properties, that is not the

same thing as drawing a primitive distinction between intrinsic and extrinsic

properties. The former distinction yields the latter, but not vice versa.

Likewise if we adopt the sort of adequate Nominalism that begins with a

suitable relation of partial resemblance, that is not the same thing as taking
duplication itself as primitive. Again, the former yields the latter, but not vice

versa.

If instead we reject Nominalism, and we take the perfectly natural properties

to be those that correspond to universals (in the sense that the members of die

properly are exactly those things that instantiate the universal), then all the

properties that correspond to universals are intrinsic. So are all the Boolean

compounds - disjunctions, negations, etc. - of properties that correspond to

universals. The universals themselves are intrinsic ex officio, so to speak.

But here I must confess that the theory of universals for which I offer new

work cannot be exactly Armstrong’s theory. For it must reject extrinsic

universals; whereas Armstrong admits them, although not as irreducible. (See

Universals, II, pp. 78-79.) I think he would be better off wit, throughout all of

history. Suppose that two possible worlds are perfect qualitative duplicates -

must they then also have exactly the same distributions of objective probability,

the same laws of nature, the same counterfactuals and causal relations? Must

their inhabitants have the same de re modal properties? If so, it makes sense to

pursue such projects as a frequency analysis of probability, a regularity analysis

of laws of nature, or a comparative similarity analysis of causal counterfactuals

and de re modality. If not, such projects are doomed from the start, and we

needn’t look at the details of the attempts. But we cannot even raise these

questions of super- venience unless we can speak of duplicate worlds. And to

do that, I have suggested, we need natural properties.

(Note that if possible worlds obey a principle of identity of qualitative indiscemibles, then all these
supervenience theses hold automatically. If no two

worlds are duplicates, then a fortiori no two are duplicates that differ in their

probabilities, laws,..., or anything else.)

We might also ask whether qualitative character supervenes on anything less.

For instance, we might ask whether global qualitative character supervenes on

local qualitative character. Say that two worlds are local duplicates iff they are

divisible into corresponding small parts in such a way that (1) corresponding

parts of the two worlds are duplicates, and (2) the correspondence preserves
spatiotem- poral relations. (The exact meaning depends, of course, on what we

mean by ‘small’.) If two worlds are local duplicates, then must they be

duplicates simpli- citer? Or could they differ in ways that do not prevent local

duplication — e.g. in external relations, other than the spatiotemporal relations

themselves, between separated things? Again, we must make sense of

duplication — this time, both in the large and in the small - even to ask the

question.19

mm*

Next, divergent worlds. I shall say that two possible worlds diverge iff they are

not duplicates but they do have duplicate initial temporal segments. Thus our

world and another might match perfectly up through the year 1945, and go their

separate ways thereafter.

Note that we need no identity of times across worlds. Our world through our

1945 duplicates an initial segment of the other world; that otherworldly

segment ends with a year that indeed resembles our 1945, but it is part of

otherworldly time, not part of our time. Also, we need no separation of time

and space that contravenes Relativity - we have initial temporal segments, of

this or another world, if we have spatiotemporal regions bounded by spacelike

surfaces that cut the world in two.

I distinguish divergence of worlds from branching of worlds. In branching,

instead of duplicate segments, one and the same initial segment is allegedly

shared as a common part by two overlapping worlds. Branching is problematic

in ways that divergence is not. First, because an inhabitant of the shared

segment cannot speak unequivocally of the world he lives in. Theory of Universals 179

there will be a sea fight tomorrow, meaning of course to speak of the future of

his own world, and one of the two worlds he lives in has a sea fight the next

day and the other doesn’t?

Second, because overlap of worlds interferes with the most salient principle of

demarcation for worlds, viz. that two possible individuals are part of the same

world iff they are linked by some chain of external relations, e.g. of

spatiotemporal relations. (I know of no other example.) Neither of these

difficulties seems insuperable, but both are better avoided. That makes it

reasonable to prefer a theory of nonoverlapping divergent worlds to a theory of

branching worlds. Then we need to be able to speak of qualitative duplication

of world-segments, which we can do in terms of shared natural properties.

Divergent (or branching) worlds are of use in defining Determinism. The

usual definitions are not very satisfactory. If we say that every event has a

cause, we overlook probabilistic causation under Indeterminism. If we speak of

what could be predicted by a superhuman calculator with unlimited knowledge

of history and the laws of nature, we overlook obstacles that might prevent

prediction even under Determinism, or else we try to make nonvacuous sense

of counterfactuals about what our predictor could do if he had some quite impossible

combination of powers and limitations.

A better approach is as follows. First, a system of laws of nature is Deterministic

iff no two divergent worlds both conform perfectly to the laws of that system.

Second, a world is Deterministic iff its laws comprise a Deterministic system. Third,

Determinism is the thesis that our world is Deterministic.20

(Alternative versions of Determinism can be defined in similar fashion. For

instance, we could strengthen the first step by prohibiting convergence as well

as divergence of law-abiding worlds. Or we could even require that no two

law- abiding worlds have duplicate momentary slices without being duplicates

throughout their histories. Or we could define a weaker sort of Determinism,

we could call a world fortuitously Deterministic, even if its laws do not comprise

a Deterministic system, iff no world both diverges from it and confirms to its

laws. The laws and early history of such a world suffice to determine later

history, but only because the situations in which the laws fall short of

Determin15111 never arise. We might equivalently define fortuitous Determinism

as follows: for any historical fact F and any initial segment S of the world, there

are a true proposition H about the history of S' and a true proposition L about

the laws of nature, such that H and L together strictly imply F.

21 Does this

definition bypass our need to speak of duplication of initial segments? Not so,
for we must ask w it means to say that H is about the history of S. I take that to

mean that H at both or neither of any two worlds that both begin with segments tb*

are duplicates of S.)

Divergent worlds are important also in connection with the sort of factual

conditional that figures in patterns of causal dependent- . counterfactuals tend

to be temporally asymmetric, and this is what gives/^, the asymmetry of

causation itself. Counterfactuals of this sort do not it is not to be said that if the

present were different a different pastwoU^, up to it, but rather that if the present

were different, the same past wo«!“. eventB a different oworlds, with duplicate initial 22

segments.

Minimal Materialism

There is a difficulty that arises if we attempt to formulate certain reductionist

views, for instance Materialism, as supervenience theses. A solution to this

difficulty employs natural properties not only by way of duplication but in a

more direct way also.

Roughly speaking, Materialism is the thesis that physics - something not too

different from present-day physics, though presumably somewhat improved - is

a comprehensive theory of the world, complete as well as correct. The world is

as physics says it is, and there’s no more to say. World history written in

physical language is all of world history. That is rough speaking indeed; our

goal will be to give a better formulation. But before I try to say more precisely

what Materialism is, let me say what it is not. (1) Materialism is not a thesis of

finite translatibility of all our language into the language of physics. (2)

Materialism is not to be identified with any one Materialist theory of mind. It is

a thesis that motivates a variety of theories of mind: versions of Behaviourism,

Functionalism, the mind-body identity theory, even the theory that mind is all a

mistake. (3) Materialism is not just the theory that there are no things except

those recognised by physics. To be sure, Materialists don’t believe in spirits, or

other such nonphysical things. But antimaterialists may not believe in spirits

either - their complaint needn’t be that physics omits some of the things that

there are. They may complain instead that physics overlooks some of the ways
there are for physical things to differ; for instance, they may think that physical

people could differ in what their experience is like. (4) That suggests that

Materialism is, at least in part, the thesis that there are no natural properties

instantiated at our world except those recognised by physics. That is better, but

I think still not right. Couldn’t there be a natural property X (in the nature of the

case, it is hard to name an example!) which is shared by the physical brains in

worlds like ours and the immaterial spirits that inhabit other worlds? Or by

thisworldly quarks and certain otherworldly particles that cannot exist under our

physics? Physics could quite properly make no mention of a natural property of

this sort. It is enough to recognise the special case applicable to our world, Jtcum-physicality,
brainhood or quarkhood as it might be. Then if by physical

properties we mean those properties that are mentioned in the language of

physics, a Materialist ought not to hold that all natural properties instantiated in

our world are physical properties.

At this point, it ought to seem advisable to formulate Materialism as a supervenience thesis: no

difference without physical difference. Or, contraposing:

physical duplicates are duplicates smplkiter. A fortiori, no mental difference

without physical difference; physical duplicates are mental duplicates. The

thesis might best be taken as applying to whole possible worlds, in order to

bypass such questions as whether mental life is to somesubject. So we have this first of several
attempted formulations of Materialism:

ML Any two possible worlds that are exactly alike in all respects recognised

by physics are qualitative duplicates.

But this will not do. In making Materialism into a thesis about how just any two

worlds can and cannot differ, Ml puts Materialism forward as a necessary truth.

That is not what Materialists intend. Materialism is meant to be a contingent

thesis, a merit of our world that not all other worlds share. Two worlds could

indeed differ without differing physically, if a least one of them is a world

where Materialism is false. For instance, our Materialistic world differs from a

non- materialistic world that is physically just like ours but that also contains

physically epiphenomenal spirits.

There is a noncontingent supervenience thesis nearby that might appeal to

Materialists:

M2. There is no difference, a fortiori no mental difference, without some

nonmental difference. Any two worlds alike in all nonmental respects

are duplicates, and in particular do not differ in respect of the mental

lives of their inhabitants.

This seems to capture our thought that the mental is a pattern in a medium,

obtaining in virtue of local features of the medium (neuron firings) and perhaps

also very global features (laws of nature) that are too small or too big to be

mental themselves. But M2 is not Materialism. It is both less and more. Less,

obviously, because it never says that the medium is physical. More, because it

denies the very possibility of what I shall call Panpsychistic Materialism.

It is often noted that psychophysical identity is a two-way street: if all mental

properties are physical, then some physical properties are mental. But perhaps

not just some but all physical properties might be mental as well; and indeed every

property of anything might be at one* physical and mental. Suppose there are

indeed worlds where this is so. If so, presumably there are many such worlds,

not all duplicates, differing inter alia in the mental lives of their inhabitants. But

all differences between such worlds are mental (as well as physical), so none

are nonmental. These worlds will be vacuously alike in all nonmental respects,

for lack of any nonmental respects to differ in. Then M2 foils. And not just at

the troublemaking worlds; M2 is noncontingent, so if it foils at any worlds, it

fails at all - even decent Materialistic worlds like ours. Maybe Panpsychistic

Materialism is indeed impossible - how do you square it with a broadly functional

analysis of mind? - but a thesis that says so is more than just Materialism.

A third try. This much is at least true:

M3. No two Materialistic worlds differ without differing physically; a11?

tw0

Materialistic worlds that are exactly alike physically are duplicates.

But M3 is not a formulation of Materialism, for the distinction between Materialistic and other
worlds appears within M3. All we learn is that the

Materialistic worlds comprise a class within which there is no difference

without physical difference. But there are many sucWork for a Theory of Universals 183

however spirit- ridden, belongs to such a class.

A fourth try. Perhaps we should confine our attention to nomologically

possible worlds, thus:

M4. Among worlds that conform to the actual laws of nature, no two differ

without differing physically; any two such worlds that are exactly

alike physically are duplicates.

But again we have something that is both less and more than Materialism. Less,

because M4 could hold at a world where Materialism is false but where spiritual

phenomena are correlated with physical phenomena according to strict laws.

More, because M4 fails to hold at a Materialistic, spirit-free world if the laws of

that world do not preclude the existence of epiphenomenal spirits. Our world

might be such a world, a world where spirits are absent but not outlawed.

So far, a supervenience formulation of Materialism seems elusive. But I

think we can succeed if we join the idea of supervenience with the idea that a

nonmaterialistic world would have something extra, something that a

Materialistic world lacks. It might have spirits; or it might have physical things

that differ in nonphysical ways, for instance in what their experience is like. In

either case there are extra natural properties, properties instantiated in the

nonmaterialistic world but nowhere to be found in the Materialistic world. Let

us say that a property is alien to a world iff (1) it is not instantiated by any

inhabitant of that world, and (2) it is not analysable as a conjunction of, or as a

structural property constructed out of, natural properties all of which are

instantiated by inhabitants of that world. (I need the second clause because I am

following Armstrong, mutatis mutandis, in declining to rule out perfectly natural

properties that are conjunctive or structurally complex. See Unhersals, II, pp.

30-42 and 67-71. It would be wrong to count as alien a complex property

analysable in terms of nonalien constituents.) If our world is Materialistic, then

it is safe to say that some of the natural properties instantiated in any

nonmaterialistic world are properties alien to our world. Now we can proceed

at last to formulate Materialism as a restricted and contingent supervenience

thesis:

M5. Among worlds where no natural properties alien to our world are

instantiated, no two differ without differing physically; any two such

worlds that are exactly alike physically are duplicates.24

***

We took Materialism to uphold the comprehensiveness of ‘something not too

different from present-day physics, though presumably somewhat improved’.

That was deliberately vague. Materialist metaphysicians want to side with

physics, but nett to take sides within physics. Within physics, more precise

claims of completeness and correctness may be at issue. Physics (ignoring

latter-day failures of nerve) is the science that aspires to comprehensiveness,

and particular physical theories may be put forward as fulfilling that aspiration.

If so, we must again ask what it means to claim compLaws and Causation

The observation that physics discovers natural properties in the course of discovering laws may serve
to introduce our next topic: the analysis of what it is

to be a law of nature. I agree with Armstrong that we need universak, or at

least natural properties, in explaining what lawhood is, though I disagree with

his account of how this is so.

Armstrong’s theory, in its simplest form,25 holds that what makes certain

regularities lawful are second-order states of affairs N(F, G) in which the two

ordinary, first-order universals F and G are related by a certain dyadic secondorder universal AT. It is
a contingent matter which universals are thus relatedthe lawmaker N. But it is necessary — and
necessary simpliciter, not just

nomolo- gically necessary - that if N(F, G) obtains, then F and G are constantly

conjoined. There is a necessary connection between the second-order state of

affairs N(F, G) and the first-order lawful regularity \/x(Fx D Gx); and likewise

between the conjunctive state of affairs N(F, G) S' Fa and its necessary

consequence Ga.

A parallel theory could be set up with natural properties in place of

Armstrong’s first- and second-order universals. It would have many of the

attractive features that Armstrong claims on behalf of his theory, but at least

one merit would be lost. For Armstrong, the lawful necessitation of Ga by Fa is

a purely local matter: it involves only a, the universals F and G that are present

in a, and the second-order lawmaking universal that is present in turn in (or

between) these two universals. If we replace the universals by properties,

however natural, that locality is lost. For properties are classes with their

membership spread around the worlds, and are not wholly present in a. But I do

not think this a conclusive objection, for our intuitions of locality often seem to

lead us astray. The selective regularity theory I shall shortly advocate also

sacrifices locality, as does any regularity theory of law.

What leads me (with some regret) to reject Armstrong’s theory, whether with

universals or with natural properties, is that I find its necessary connections

unintelligible. Whatever N may be, I cannot see how it could be absolutely

impossible to have N(F, G) and Fa without Ga. (Unless N just is constant

conjunction, or constant conjunction plus something else, in which case Armstrong’s theory turns
into a form of the regularity theory he rejects.) The

mystery is somewhat hidden by Armstrong’s terminology. He uses

“necessitates” as a name for the lawmaking universal N; and who would be

surprised to hear that if F ‘necessitates’ G and a has F, then a must have G? But

I say that N deserves the name of ‘necessitation’ only if, somehow, it really can

enter into the requisite necessary connections. It can’t enter into them just by

bearing a name, any more than one can have mighty biceps just by being called

‘Armstrong’.

I am tempted to complain in Humean fashion of alleged necessary

connections between distinct existences, especially when first-order states of

affairs in the past supposedly join with second-order states of affairs to

necessitate first-order states of affairs in the future. That complaint is not dearly

right: the sharing of universals detracts from the distinctness of the

necessitating and the necessitated states of affairs. But I am not appeased. I

conclude that necessary connections can be unintelligible even when they are

supposed to obtain between existences that are not clearly and wholly distinct.26

Thus I do not endorse Armstrong’s way of building universals, or

alternatively natural properties, into the analysis of lawhood. Instead I favour a

regularity analysis. But I need natural properties even so.

Certainly not just any regularity is a law of nature. Some are accidental. So

an adequate regularity analysis must be selective. Also, an adequate analysis

must be collective. It must treat regularities not one at a time, but rather as

candidates to enter into integrated systems. For a given regularity might hold

either as a law or accidentally, depending onsystem. (Thus I reject the idea that

lawhood consists of ‘lawlikeness’ plus truth.) Following Mill and Ramsey,27 I

take a suitable system to be one that has the virtues we aspire to in our own

theory-building, and that has them to the greatest extent possible given the way

the world is. It must be entirely true; it must be closed under strict implication;

it must be as simple in axiomatisation as it can be without sacrificing too much

information content; and it must have as much information content as it can

have without sacrificing too much simplicity. A law is any regularity that earns

inclusion in the ideal system. (Or, m case of ties, in every ideal system.) The

ideal system need not consist entirely of regularities; particular facts may gain

entry if they contribute enough to collective simplicity and strength. (For

instance, certain particular facts about the Big Bang might be strong

candidates.) But only the regularities of the system are to count as laws.

We face an obvious problem. Different ways to express the same content,

using different vocabulary, will differ in simplicity. The problem can be put in

two ways, depending on whether we take our systems as consisting of

propositions (classes of worlds) or as consisting of interpreted sentences. In

the first case, the problem is that a single system has different degrees of

simplicity relative to different linguistic formulations. In the second case, the

problem is that equivalent systems, strictly implying the very same régularités,

may differ in their In fact, the content of any system whatever may be

formulated very simpty indeed. Given system S,let F be a predicate that

applies to all and only thing8 at wc5 , where S holds. Take F as primitive, and

axiomatise S (or an equivalent thereof) y the single axiom \/xFx. If utter

simplicity is so easily attained, the ideal t^

ieo^
in^ as well be as strong as

possible. Simplicity and strength needn’t be traded o Then the ideal theory will

include (its simple axiom will strictly imply) ^ ’

and a fortiori all regularities. Then, after all, every regularity will be a ^

w'

must be wrong. . . .

The remedy, of course, is not to tolerate such a perverse choice °\

vocabulary. We should ask how candidate systems compare in siinP^01!^ ,

each is formulated in the simplest eligible way; or, if we count

diffère1*

- tions as different systems, we should dismiss the ineligible

ones fro»1 0311

An appropriate standard of eligibility not far to seek: let the primitive v

that appears in the axioms refer only to perfectly natural properties- .

Of course, it remains an unsolved and difficult problem to say vfh3

* jt

of a formulation is. But it is no longer the downright insoluble Pr

?^a3^ocstf,i1_

would be if there were nothing to choose between alternative prijO>°v€ laries..

(One might think also to replace strict implication by dedudb^^g^ £UKj

specified calculus. But this second remedy scans unnecessary given &

seems

incapable of solving our problem by itself.) ^

If we adopt the remedy proposed, it will have the consequence t^

tjj0Se that

tend to be regularities involving natural properties. Fundamental ^^^perties.

the ideal system takes as axiomatic, must concern perfeNew Work for a Theory of Universals 187

Derived laws that follow fairly straightforwardly also will tend to c

I*^£jeed be

natural properties. Regularities concerning unnatural properties strictly

implied, and should count as derived laws if so. But they are apt to escape

notice even if we someday possess a good approximation to the ideal system.

For they will be hard to express in a language that has words mostly for nottoo- unnatural properties,
as any language must. (See the next section.) And

they will be hard to derive, indeed they may not be finitely derivable at all, in

our deductive calculi. Thus my account explains, as Armstrong’s does in its

very different way, why the scientific investigation of laws and of natural

properties is a package deal; why physicists posit natural properties such as the

quark colours in order to posit the laws in which those properties figure, so

that laws and natural properties get discovered together.

***

If the analysis of lawhood requires natural properties, then so does the analysis

of causation. It is fairly uncontroversial that causation involves laws. That is so

according to both of the leading theories of causation: the deductive-nomological

analysis, on which the laws are applied to the actual course of events with the

cause and effect present; and the counterfactual analysis that I favour, on which

the laws are applied to counterfactual situations with the cause hypothesised

away. These counterfactual alternatives may need to break actual laws at the

point where they diverge from actuality, but the analysis requires that they

evolve thereafter in accordance with the actual laws.28

According to my counterfactual analysis, causation involves natural

properties in a second way too. We need the kind of counterfactuals that avoid

backtracking; else the analysis faces fatal counterexamples involving

epiphenomenal side-effects or cases of causal preemption. As I have already

noted, these counterfactuals are to be characterised in terms of divergent

worlds, hence in terms of duplicate initial world-segments, hence in terms of

shared natural properties.

Causation involves natural properties in yet another way. (Small wonder that

I came to appreciate natural properties after working on the analysis of

causation!) Causation holds between events. Unless we distinguish genuine

from spurious events, we will be left with too many putative causes. You put a

lump of butter on a skillet, and the butter melts. What event causes this? There

is one event that we can call a moving of molecules. It occurs in the region

where the skillet is, just before the butter melts. This is an event such that,

necessarily, it occurs in a spatiotemporal region only if that region contains

rapidly moving molecules. Surely this event is a cause of the melting of the

butter.

Heat is that phenomenon, whatever it may be, that manifests itself in certain

familiar characteristic ways. Let us say: heat is that which occupies the heatrole. (It won’t matter
whether we take the definite description plain, as I prefer,

or rigidified.) In fact, but contingently, it is molecular motion that occupies the

heat- role. It might have been molecular nonmotion, or caloric fluid, or what

you will. Now consider an alleged second event, one that we may call a havingthe- °ccupant-of-the-
heat~role. This second event occurs just when and where

the first does, in die region where die hot skillet is. It occurs therLaws and Causation

The observation that physics discovers natural properties in the course of discovering laws may serve
to introduce our next topic: the analysis of what it is

to be a law of nature. I agree with Armstrong that we need universak, or at

least natural properties, in explaining what lawhood is, though I disagree with

his account of how this is so.

Armstrong’s theory, in its simplest form,25 holds that what makes certain

regularities lawful are second-order states of affairs N(F, G) in which the two

ordinary, first-order universals F and G are related by a certain dyadic secondorder universal AT. It is
a contingent matter which universals are thus relatedthe lawmaker N. But it is necessary — and
necessary simpliciter, not just

nomolo- gically necessary - that if N(F, G) obtains, then F and G are constantly

conjoined. There is a necessary connection between the second-order state of

affairs N(F, G) and the first-order lawful regularity \/x(Fx D Gx); and likewise

between the conjunctive state of affairs N(F, G) S' Fa and its necessary
consequence Ga.

A parallel theory could be set up with natural properties in place of

Armstrong’s first- and second-order universals. It would have many of the

attractive features that Armstrong claims on behalf of his theory, but at least

one merit would be lost. For Armstrong, the lawful necessitation of Ga by Fa is

a purely local matter: it involves only a, the universals F and G that are present

in a, and the second-order lawmaking universal that is present in turn in (or

between) these two universals. If we replace the universals by properties,

however natural, that locality is lost. For properties are classes with their

membership spread around the worlds, and are not wholly present in a. But I do

not think this a conclusive objection, for our intuitions of locality often seem to

lead us astray. The selective regularity theory I shall shortly advocate also

sacrifices locality, as does any regularity theory of law.

What leads me (with some regret) to reject Armstrong’s theory, whether with

universals or with natural properties, is that I find its necessary connections

unintelligible. Whatever N may be, I cannot see how it could be absolutely

impossible to have N(F, G) and Fa without Ga. (Unless N just is constant

conjunction, or constant conjunction plus something else, in which case Armstrong’s theory turns
into a form of the regularity theory he rejects.) The

mystery is somewhat hidden by Armstrong’s terminology. He uses

“necessitates” as a name for the lawmaking universal N; and who would be

surprised to hear that if F ‘necessitates’ G and a has F, then a must have G? But

I say that N deserves the name of ‘necessitation’ only if, somehow, it really can

enter into the requisite necessary connections. It can’t enter into them just by

bearing a name, any more than one can have mighty biceps just by being called

‘Armstrong’.

I am tempted to complain in Humean fashion of alleged necessary

connections between distinct existences, especially when first-order states of

affairs in the past supposedly join with second-order states of affairs to

necessitate first-order states of affairs in the future. That complaint is not dearly

right: the sharing of universals detracts from the distinctness of the

necessitating and the necessitated states of affairs. But I am not appeased. I

conclude that necessary connections can be unintelligible even when they are

supposed to obtain between existences that are not clearly and wholly distinct.26

Thus I do not endorse Armstrong’s way of building universals, or

alternatively natural properties, into the analysis of lawhood. Instead I favour a

regularity analysis. But I need natural properties even so.

Certainly not just any regularity is a law of nature. Some are accidental. So

an adequate regularity analysis must be selective. Also, an adequate analysis

must be collective. It must treat regularities not one at a time, but rather as

candidates to enter into integrated systems. For a given regularity might hold

either as a law or accidentally, depending on whether other regularities obtain186 Universals and
Properties

that can fit together with it in a suitable system. (Thus I reject the idea that

lawhood consists of ‘lawlikeness’ plus truth.) Following Mill and Ramsey,27 I

take a suitable system to be one that has the virtues we aspire to in our own

theory-building, and that has them to the greatest extent possible given the way

the world is. It must be entirely true; it must be closed under strict implication;

it must be as simple in axiomatisation as it can be without sacrificing too much

information content; and it must have as much information content as it can

have without sacrificing too much simplicity. A law is any regularity that earns

inclusion in the ideal system. (Or, m case of ties, in every ideal system.) The

ideal system need not consist entirely of regularities; particular facts may gain

entry if they contribute enough to collective simplicity and strength. (For

instance, certain particular facts about the Big Bang might be strong

candidates.) But only the regularities of the system are to count as laws.

We face an obvious problem. Different ways to express the same content,

using different vocabulary, will differ in simplicity. The problem can be put in

two ways, depending on whether we take our systems as consisting of

propositions (classes of worlds) or as consisting of interpreted sentences. In

the first case, the problem is that a single system has different degrees of

simplicity relative to different linguistic formulations. In the second case, the

problem is that equivalent systems, strictly implying the very same régularités,

may differ in their In fact, the content of any system whatever may be

formulated very simpty indeed. Given system S,let F be a predicate that

applies to all and only thing8 at wc5 , where S holds. Take F as primitive, and

axiomatise S (or an equivalent thereof) y the single axiom \/xFx. If utter

simplicity is so easily attained, the ideal t^

ieo^

in^ as well be as strong as

possible. Simplicity and strength needn’t be traded o Then the ideal theory will

include (its simple axiom will strictly imply) ^ ’

and a fortiori all regularities. Then, after all, every regularity will be a ^

w'

must be wrong. . . .

The remedy, of course, is not to tolerate such a perverse choice °\

vocabulary. We should ask how candidate systems compare in siinP^01!^ ,

each is formulated in the simplest eligible way; or, if we count

diffère1*

- tions as different systems, we should dismiss the ineligible

ones fro»1 0311

An appropriate standard of eligibility not far to seek: let the primitive v

that appears in the axioms refer only to perfectly natural properties- .

Of course, it remains an unsolved and difficult problem to say vfh3

* jt

of a formulation is. But it is no longer the downright insoluble Pr

?^a3^ocstf,i1_

would be if there were nothing to choose between alternative prijO>°v€ laries..

(One might think also to replace strict implication by dedudb^^g^ £UKj

specified calculus. But this second remedy scans unnecessary given &
e

seems

incapable of solving our problem by itself.) ^

If we adopt the remedy proposed, it will have the consequence t^

tjj0Se that

tend to be regularities involving natural properties. Fundamental ^^^perties.

the ideal system takes as axiomatic, must concern perfectly mtutaws that follow fairly
straightforwardly also will tend to c

I*^£jeed be

natural properties. Regularities concerning unnatural properties strictly

implied, and should count as derived laws if so. But they are apt to escape

notice even if we someday possess a good approximation to the ideal system.

For they will be hard to express in a language that has words mostly for nottoo- unnatural properties,
as any language must. (See the next section.) And

they will be hard to derive, indeed they may not be finitely derivable at all, in

our deductive calculi. Thus my account explains, as Armstrong’s does in its

very different way, why the scientific investigation of laws and of natural

properties is a package deal; why physicists posit natural properties such as the

quark colours in order to posit the laws in which those properties figure, so

that laws and natural properties get discovered together.

***

If the analysis of lawhood requires natural properties, then so does the analysis

of causation. It is fairly uncontroversial that causation involves laws. That is so

according to both of the leading theories of causation: the deductive-nomological

analysis, on which the laws are applied to the actual course of events with the

cause and effect present; and the counterfactual analysis that I favour, on which

the laws are applied to counterfactual situations with the cause hypothesised

away. These counterfactual alternatives may need to break actual laws at the

point where they diverge from actuality, but the analysis requires that they

evolve thereafter in accordance with the actual laws.28

According to my counterfactual analysis, causation involves natural

properties in a second way too. We need the kind of counterfactuals that avoid

backtracking; else the analysis faces fatal counterexamples involving

epiphenomenal side-effects or cases of causal preemption. As I have already

noted, these counterfactuals are to be characterised in terms of divergent

worlds, hence in terms of duplicate initial world-segments, hence in terms of

shared natural properties.

Causation involves natural properties in yet another way. (Small wonder that

I came to appreciate natural properties after working on the analysis of

causation!) Causation holds between events. Unless we distinguish genuine

from spurious events, we will be left with too many putative causes. You put a

lump of butter on a skillet, and the butter melts. What event causes this? There

is one event that we can call a moving of molecules. It occurs in the region

where the skillet is, just before the butter melts. This is an event such that,

necessarily, it occurs in a spatiotemporal region only if that region contains

rapidly moving molecules. Surely this event is a cause of the melting of the

butter.

Heat is that phenomenon, whatever it may be, that manifests itself in certain

familiar characteristic ways. Let us say: heat is that which occupies the heatrole. (It won’t matter
whether we take the definite description plain, as I prefer,

or rigidified.) In fact, but contingently, it is molecular motion that occupies the

heat- role. It might have been molecular nonmotion, or caloric fluid, or what

you will. Now consider an alleged second event, one that we may call a havingthe- °ccupant-of-the-
heat~role. This second event occurs just when and where

the first does, in die region where die hot skillet is. It occurs there in virtuethat the skillet’s molecules
are moving rapidly, and (2) that the

region in question is part of a world where molecular motion is what occupies

the heat-role.

But this second event differs from the first. The necessary conditions for its

occurrence are different. Necessarily, it occurs in a region only if that region

contains whatever phenomenon occupies the heat-role in the world of which

that region is part. So in those worlds where caloric fluid occupies the heat-role
and molecular motion does not, the first event occurs only in regions with

molecular motion whereas the second occurs only in regions with caloric fluid.

Certainly the first event causes the melting of the butter, but shall we say that

the second event does so as well? No; that seems to multiply causes beyond

belief by playing a verbal trick. But if there really are two events here, I cannot

see why the second has less of a claim than the first to be a cause of the melting

of the butter. It is out of the question to say that the first and the second events

are one and the same - then this one event would have different conditions of

occurrence from itself. The best solution is to deny that the alleged second

event is a genuine event at all. If it isn’t, of course it can’t do any causing.

Why is the first event genuine and the second spurious? Compare the

properties involved: containing rapidly moving molecules versus containing

whatever phenomenon occupies the heat-role. (I mean these as properties of the

spatiotemporal region; other treatments of events would take instead the

corresponding properties of the skillet, but my point would still apply.) The first

is a fairly natural, intrinsic property. The second is highly disjunctive and

extrinsic. For all sorts of different phenomena could occupy the heat-role; and

whether the phenomenon going on in a region occupies the role depends not

only on what goes on in the region but also on what goes on elsewhere in the

same world. Thus the distinction between more and less natural properties gives

me the distinction between genuine and spurious events that I need in order to

disown an overabundance of causes. If a property is too unnatural, it is

inefficacious in the sense that it cannot figure in the conditions of occurrence of

the events that cause things.29

The Content of Language and Thought

Hilary Putnam has given an argument which he regards as a refutation of a

‘radically non-epistemic’ view of truth, but which I regard rather as a reductto

against Putnam’s premises.30 In particular, it refutes his assumption interpret

our languages or nothing does’ (‘Models and Reality’, p. 482) so tnat any

constraint on reference must be established by our own stipulation in language

or thought. Gary Merrill has suggested that Putnam may be answered by app®“
a constraint that depends on an objective structure of properties and relations m the

world.31 I agree, and find here another point at which we need na properties. .

Putnam’s argument, as I understand it, is as follows. First, suppose that ■

only contraint on interpretation of our language (or perhaps our Jang03®^ .

thought) is given by a description theory of reference of a global and sort. An

‘intended interpretation’ is any interpretation that satisfies a cert3® -r of theo

Capitolul 14

14

David Lewis

Introduction

At the 1983 conference of the A.A.P., there were two papers about the project of

using abstract entities as ersatz possible worlds. One was mine, which distinguished three versions of
ersatzism and raised different objections against different

ones.1 The other was Peter Forrest’s, which proposed that structural universals

should serve as ersatz worlds; the actualised one is instantiated by the concrete

world, the rest are uninstantiated (or instantiated only by proper parts of the

concrete world — I omit this complication henceforth).2

Forrest and I both wondered where his proposal would fall in my classification,

and which of my objections I might raise against it. I found it unexpectedly

difficult to give a straight answer. I ended up posing trilemmas, and needing to

know more about the doctrine of structural universals on which Forrest’s proposal

was to be based.

I concluded that, after all, I had little objection to Forrest’s use of structural

universals, for the most part uninstantiated, as abstract ersatz worlds. Instead, I

objected to the structural universals themselves. But I needed to distinguish

different versions of the doctrine of structural universals and raise different

objections against different ones. And I found that, for the most part, what I had to

say would parallel what I had to say against different versions of ersatzism.

Not long before, in ‘New Work for a Theory of Universals’,3

I had taken a

favourable but noncommital view of D. M. Armstrong’s theory of universals - a

theory which accepts structural universals, though not uninstantiated ones.41 said

that it gave us one tenable way to draw an indispensable distinction between

natural and unnatural classes. But I said that this distinction also could be had

within a class nominalist theory, if we helped ourselves to a disagreeably complicated primitive

notion of similarity. (The best way to do this might be to take

naturalness of classes itself as primitive.) Armstrong’s theory burdened us with

more ontology; whereas an adequate form of class nominalism burdened us with a

rather artificial-seeming primitive distinction. I took seriously the merits and

drawbacks of berth alternatives, and reckoned that between them the honours were

about even. That judgement is now up for reconsiderationUniversals 203

I should have commended a sparse theory of tropes as a third alternative, no less

meritorious than the two I considered. Tropes are supposed to be particularised

properties: nonspatiotemporal parts of their instances which cannot occur

repeatedly, but can be exact duplicates. I have in mind more or less the trope

theory taught by D. C. Williams, except for one thing: if natural classes of things

are to be defined in terms of classes of duplicate tropes, then trope theory needs to

be made sparse and selective in just the way that Armstrong’s theory of universals

is sparse and selective. Else there might be classes of duplicate disjunctive tropes,

or of duplicate negative tropes, that would mark out unduly miscellaneous classes

of things. Like a theory of universals, a theory of tropes burdens us with ontology

that plain nominalism avoids; like class nominalism, it requires a primitive of

similarity. However, its primitive of similarity - exact duplication of tropes - looks

far less artificial, hence more acceptable, than primitive naturalness of classes.

If Armstrong is right in his arguments that a theory of universals ought to include

structural universals, and if I am also right that structural universals are trouble,

then together we bring bad news for universals. Trouble over structural universals

would tend to show that the honours are not even after all, so that in my pursuit of

natural classes, I ought to employ either primitive naturalness or tropes, and leave

the universals out of it.

The discussion to follow is motivated by an interest in both projects: Forrest s

pursuit of ersatz worlds, and my pursuit of natural classes. The projects differ

Forrest’s project requires many structural universals to be uninstantiated, nune

does not. Armstrong, of course, does not accept uninstantiated universals of sort.

So, although I must of course heed Armstrong’s views on structural t®1

'' versals,

my aim will not be just to discuss his theory.

What are Structural Universals?

What is a structural universal supposed to be? In the first place, it is a universal4

something that does, or at least can, occur repeatedly. It is instantiated by differed

particulars, at different spatiotemporal positions; and wherever it is instantiate?

there the whole of it is present. When it is instantiated, it is a nonspatiotemp0^ part

of the particular that instantiates it.6

In the second place, it is a distinctive kind of universal. Anything that instantiates it must have proper
parts; and there is a necessary connection between &

instantiating of the structural universal by the whole and the instantiating of otb^

universals by the parts. Let us say that the structural universal involves thes® other

universals — a suitably nondescript word, leaving us free to ask later involvement’

may be. It is not required, or not at this stage, that the involved versals should

4 The main job of a theory of universals is to give an account of resemblance; and things may
resemble one another by being alike in their

structure, by being composed of like parts arranged in a like way. We need

structural universals so that we can give an account of this sort of structuWhy should anybody
believe in structural universals? Why not prefer a theory of

universals even sparser than Armstrong’s, which admits only simple universals?

Such a theory is simple and elegant. Why not be content with it?

One reason which might be given need not detain us long:

(1) There is a universal for every predicate we can formulate, including

complex predicate phrases; or for every class that things belong to. There

are such predicates as ‘is a methane molecule’; there are such classes as the
class of all methane molecules. So there are the corresponding universals,

and these must be structural.

But to hold a sparse theory of universals is, among other things, to reject the

premise that there is a universal to correspond to just any predicate or class. And

any theorist of universals as immanent had better hold a sparse theory; it is

Preposterous on its fat» that a thing has as many nonspatiotemporal parts as there

arc different predicates that it falls under, or different classes that it belongs to.

A second reason is better:

But it is one thing to say that resemblance is to be explained in terms of shared

universals; it is another thing to say that whenever two particulars are alike, those

particulars themselves share a universal. Why not say that structural resemblance of

A and B is to be explained not as sharing of universals between the whole of A and

the whole of B, but rather as sharing of universals between corresponding parts of

A and of B? (Or more generally, as sharing of «-adic universals between corresponding «-tuples of
parts.) Only the simplest way of explaining resemblance in

terms of shared universals requires there to be shared structural universals. and individuals,

affording an objectual treatment of modality without requiring us to believe

in an implausible abundance of otherworldly concrete particulars.

I do not dispute this — provided, of course, that an appropriate conception of

structural universals could be had. I only warn that such ersatz worlds will not give

us all the benefits of the real thing. In particular, I do not think Forrest’s plan can

afford an eliminative analysis of modality. For one thing, we may find appeals to

modality within some conceptions of structural universals themselves - see below.

But also, a theory of ersatz worlds needs to be able to explain what it means to say

that so-and-so is the case according to (for short: at) an ersatz world. I can see how

we might say, without modality, what it is to be an ersatz world at which such-andsuch a pattern of
instantiation of simple universals - such-and-such a

spatiotemporal arrangement of masses, charges, and so forth - obtains. But what is

it to be an ersatz world according to which there is a talking donkey? Or one

according to which a turtle supports the Earth? I doubt that Forrest wo countenance

being a talking donkey, or being a turtle, as genuine universals, certainly Armstrong

would not. So I do not see what alternative Forrest has to the modal answer:
Such an ersatz world is a structural universal such that, necessarily, any particular

that instantiates it has a talking donkey as a part, or has a supporting (a

counterpart of) the Earth as a part.

But if we waive this objection and grant that structural universals could d° *****

we should ask of ersatz worlds, still that is an odd reason to believe in themworlds are meant to
serve the cause of actualism; and we would expect an actuausi

first to settle the ontology of this world, and afterward to cut his trea*

m^st’s modality

to fit. If the demands of a treatment of modality control an theory of what

universals there are for thisworidly things to instantiate, to put his modal cart before

his actual horse. Further, even if structuralUI^. _ a could do for ersatz worlds, other

alternatives might do as well. For °

ne

_ tnr4p theory of simple universals ought to

provide an ideal setting for ‘coOlblB^ejj ^ ersatzism; and, while that has problems of

its own, I think it is as at leaSt ooone as any version of Forrest’s ersatzism of structural

universals. IncU*“’

version - the ‘linguistic conception’ discussed below - structural universals and

combinatorial ersatz worlds come out very much alike.

Armstrong, of course, would never suggest that we need a universal for every

predicate. And it is only after he has already accepted structural universals that he

commits himself to explaining structural resemblance in the simple way. Nor could

he endorse Forrest’s program, since it takes unactualised ersatz worlds to be

uninstantiated universals. His reasons for accepting structural universals are

different. He has three, of which I take some to be more persuasive than others. In

order of increasing weight:

(4) Another job for a theory of universals is to provide resources for the antiHumean theory of laws
of nature which Dretske, Tooley and Armstrong

have advanced. This theory says that we have a (The Linguistic Conception

I shall present three different conceptions of what a structural universal is,

««ainst which I shall raise different objections. I cannot prove these conceptions are the

only ones available; it’s just that I can’t think of another. So one way to answer me would
be to produce a fourth. I call these three conceptions (echoing ®y earlier classification

of versions of ersatzism) htgftttik, p&Mwl tmg&al.

On the linguistic conception, a structural universal is a set-theoretic construction

out of simple universals, in just the way that a (parsed) linguistic expression can be

taken as a set-theoretic construction out of its words.13 In fact, we think of the

structural universal as being a complex predicate, in a language in which the words

are the simple universals. Or rather, the simple universals are some of the words;

they comprise the nonlogical vocabulary. We also need logical words - the usual

connectives, quantifiers, and variables - and we need mereological predicates of

identity, inclusion, and overlap. These words can be anything the resources of settheoretic
construction have to offer, it doesn’t matter what. A language, in this

generalised sense, needn’t be something we can speak or write! What matters is

that we have parsing and interpretation. The words of the language are interpreted

by stipulation, and part of our stipulation is that each simple universal is to be a

predicate which is satisfied by just the particulars that instantiate it. (Simple dyadic

universals are two-place predicates, satisfied by pairs of particulars; and so on.)

Complex expressions, including those that we take as the structural universals, are

interpreted in a derivative way. Recursive rules are stipulatAgainst Structural Universals 209

interpretation of a parsed expression depends on the interpretations of its

immediate constituents under the parsing, and in one step or several we get down

to the stipulated interpretations of the words from which that expression is built up.

Thus we specify, in particular, what it is for something to satisfy a complex

predicate in the language.

It is these predicates (or certain favoured ones of them, say the ones that are

suitably nondisjunctive) that we take to be the structural universals; and to satisfy

the predicate is to instantiate the universal. We have the required necessary

connections between the instantiating of a structural universal by the whole and the

instantiating of simpler universals by its parts. And there is no mystery about how

these connections can be necessary: they hold by definition. They are just

consequences of a semantic recursion which defines satisfaction of complex predicates in terms of

satisfaction of the simple ones that are the vocabulary from

which the complex predicate is built up; in other words, which defines the
instantiation of structural universals in terms of the instantiation of simple universals they involve.

It is an easy matter to believe in structural universals, so understood. The hard

thing would be not to believe in them. Once we have the simples, we need only

believe in set-theoretic constructions out of things we believe in. There is no extra

on tic commitment, apart from the commitment to sets that most of us accept as

unavoidable.

Is it fair to call these constructions universals? I think so. It may stretch a point,

given that they are sets whereas simple universals are individuals; but if so, that is

a point we stretch routinely. A set of located individuals is itself located, in the

plural way appropriate to a set: the set is where its members are. (It might be better

to flout grammar and say that the set are where its members are.) Likewise for the

higher ranks: a set of sets is where its members of members are, and in general a

set-theoretic construction is where the individuals are whence it is constructed. In

the case of one of our putative structural universals, those individuals are its

simples; and as universals, they are wholly present in each of their instances; and

among their instances are the appropriate parts of any instance of the structural

universal; and that is how the structural universal itself is wholly present in each of

its instances. The structural universal occurs repeatedly, as a universal should.

Therefore it deserves the name.14

So far, so good; but the trouble with the linguistic conception should now be

plain to see. Its structural universals are constructed out of simples. Armstrong’s

principal need for structural universals is exacdy to cover the possibility that there

are no simples, or not enough simples; and constructions out of simples arc

worthless to meet that need. Just when the need for structural universals is greatest,

the wherewithal to make them is lacking.

If we put aside worries about infinite complexity, the structural universals of the

linguistic conception might be some use. They could do for ersatz worlds, provided

we are content to limit ourselves to possibilities which are fully given by arrangements of some stock
of actually existing simples (and provided we do not aspire to

an eliminative analysis of modality); this amounts to a version of ‘combinatorial’

ersatzism. They are shared between things that are similar in the way that methane
molecules, for instance, are, by being isomorphic in a patternPictorial Conception

On the pictorial conception, a structural universal is isomorphic to its instances.

The methane atom consists of one carbon atom and four hydrogen atoms, with the

carbon bonded to each of the four hydrogens; the structural universal methane

likewise consists of several parts, one for each of the five atoms, and one for each

of the four bonds. Compare a ball-and-spring model: one large central ball, and

four smaller balls attached to it by springs. This model is a three-dimensional

picture. It represents a methane molecule - any methane molecule, not any one in

particular - by isomorphism.

The ball-and-spring model is a particular, and is wholly distinct from any of the

methane molecules to which it is isomorphic. (Only in a much colder climate could

we make it out of frozen methane). The structural universal methane, cm the other

hand, is an immanent universal as well as an isomorph. It is wholly present as a

nonspa tiotemporal part of each methane molecule that instantiates it.

Since it is a universal, capable of repeated occurrence, its parts must be

universals too. For wherever the whole is present, there the parte are present; so

the parts must occur just as repeatedly as the whole; which they could not do if

they were particulars. Then what can the parts be? An answer is immediate:

they are the universals that are instantiated by the pants of the methane

molecule. When the whole of the molecule instantiates the whole of the

universal, the parts of the molecule instantiate the appropriate parts of the

universal. The structural universal methane, we have supposed, involves three

simpler universals: the monadic universals carbon and hydrogen, and the dyadic

universal bonded. These are its parts. The central atom of any methane molecule

instantiates carbon, the other four atoms instantiate hydrogen, and the four

carbon-hydrogen pairs instantiate bonded. In this way, part by part under the

isomorphic correspondence, the whole molecule instantiates the whole

universal methane.

On this conception a structural universal is an individual, not a set. It is

mereologically composite. The simpler universals it involves are present in it as

proper parts. It is nothing over and above them, in the straightforward sense that
it is nothing but their mereological sum. These simpler universals may not yet

be simples. In fact there may be no simples at all; this time, we have a

conception that would permit infinite complexity. A universal is simple iff it is

mereologically atomic; on this conception, we have no need to distinguish the

two notions. Against Structural Universals 211

So far, so good. We have our structural universals, and we do not require

them to be reducible to simples. But if there are simples, the structural

universals are nothing over above their simple parts, just as a molecule is

nothing over and above its atoms. A whole is an extra item in our ontology only

in the minimal sense that it is not identical to any of its proper parts; but it is not

distinct from them either, so when we believe in the parts it is no extra burden

to believe in the whole. Likewise in general a structural universal is nothing

over and above its simpler parts, whether or not any of its parts are simple

simpliciter. Further, we avoid the resources of set theory, with its queer way of

spinning vast riches out of little or nothing; and we avoid the modal magic that I

shall denounce later.

In the days when I was unworried about structural universals, I think I held

the pictorial conception of them, though not in a perfectly explicit way. Does

Armstrong hold the pictorial conception? Certainly his writing very often

suggests it; certainly he affirms parts of it; and I cannot see how to extract an

alternative conception from what he says. But also he sees what is wrong with

it, and in that connection rejects one part of it. So we mustn’t say outright that

he holds it; what is unclear to me is how much of it he repudiates.

What is wrong? I hope I have been explicit enough to make the trouble stand

out like a sore thumb. It is as follows. Each methane molecule has not one

hydrogen atom but four. So if the structural universal methane is to be an

isomorph of the molecules that are its instances, it must have the universal

hydrogen as a part not just once, but four times over. Likewise for bonded, since

each molecule has four bonded pairs of atoms. But what can it mean for something

to have a part four times over? What are there four of? There are not four of the

universal hydrogen, or of the universal bonded-, there is only one. The pictorial
conception as I have preseated it has many virtues, but

Traducere in limba română:

Armstrong oferă o teorie a universaliilor ca fiind singurul răspuns adecvat la o "întrebare

obligatorie" pentru filosofia sistematică: problema Unu peste mai mulți.

Consider că această linie de argumentare nu este convingătoare. Dar cred că sunt mai multe de spus

în favoarea teoriei lui Armstrong decât a spus el însuși. Pentru că, pe măsură ce o am în vedere luând

în considerare diverse subiecte din filosofie, observ din nou și din nou că ea oferă soluții la

problemele mele. Indiferent ce am putea crede despre problema Unu peste Mulți, universaliile își

pot câștiga existența făcând alte munci atât de necesare.

Nu spun că sunt indispensabili. Serviciile pe care le prestează ar putea fi egalate folosind resurse care

sunt nominaliste în literă, dacă nu poate în spirit. Dar nici nu susțin vreo prezumție împotriva

universaliilor, în sensul că acestea trebuie acceptate doar dacă nu avem altă alternativă. Prin urmare,

îmi suspend judecata cu privire la universali în sine. Insist doar asupra faptului că, într-un fel sau

altul, munca lor trebuie să fie făcută.

Voi cerceta beneficiile adăugării universaliilor la propria mea ontologie obișnuită - Această ontologie,

deși nominalistă, este în alte privințe generoasă. Ea constă din posibilia - lucruri particulare,

individuale, dintre care unele cuprind lumea noastră reală, iar altele sunt nerealizate3 - împreună cu

ierarhia iterativă de clase construită din ele. Astfel, am deja la dispoziție o teorie a proprietăților ca

clase de posibilia. Proprietățile, astfel înțelese, nu seamănă prea mult cu universalele. Și nici nu pot,

fără ajutor, să preia munca universaliilor. Cu toate acestea, ele vor figura în mod important în cele ce

urmează, deoarece pentru mine ele fac parte din mediul în care ar putea opera universalele.

Prietenul universaliștilor se poate întreba dacă nu ar fi mai bine să fie folosite nu ca o completare a

ontologiei mele de posibilități și clase, ci mai degrabă ca un înlocuitor pentru anumite părți ale

acesteia. O întrebare corectă și urgentă; cu toate acestea, nu este o întrebare luată în considerare în

această lucrare.

În secțiunea următoare, voi schița teoria lui Armstrong despre universali, contrastând universali cu
proprietăți înțelese ca clase de posibilia. Apoi voi spune de ce

nu sunt convins de argumentul Unu peste Mulți. Apoi voi trece la subiectul meu principal: modul în

care universaliile m-ar putea ajuta în legătură cu subiecte precum duplicarea, supraveniența și lumile

divergente; o formă minimă de materialism; legi și cauzalitate; și conținutul limbajului și al gândirii.

Poate că lista ar putea fi extinsă.

Universali și proprietăți

Limbajul ne oferă mai multe cuvinte mai mult sau mai puțin interschimbabile: "universal";

"proprietate", "calitate", "atribut", "trăsătură" și "caracteristică"; "tip", "gen" și "specie"; și poate și

altele. Iar filosofia ne oferă mai multe concepții despre entitățile la care se referă aceste cuvinte.

Scopul meu nu este să mă fixez asupra uneia dintre aceste concepții, ci mai degrabă să disting două

(la extreme opuse) și să contemplu posibilitatea de a mă ajuta de ambele. Prin urmare, se impune o

anumită reglare a limbajului; îmi cer scuze pentru orice neplăcere cauzată. Permiteți-mi să rezerv

cuvântul "universal" pentru acele entități, dacă există, care se conformează în cea mai mare parte cu

relatarea lui Armstrong. Și permiteți-mi să rezerv cuvântul "proprietate" pentru clase - orice clase,

dar am în vedere în primul rând clasele de lucruri. A avea o proprietate înseamnă a fi un membru al

clasei.4

De ce să le numim "proprietăți", precum și "clase"? - Doar pentru a sublinia faptul că nu este necesar

ca ele să fie clase de lucruri reale. Proprietatea de a fi un măgar, de exemplu, este clasa tuturor

măgarilor. Această proprietate aparține - această clasă conține - nu numai măgarii reali din această

lume în care trăim, ci și toți măgarii nerealizați, din alte lumi.

De asemenea, rezerv cuvântul "relație" pentru clasele arbitrare de perechi ordonate,

triple, Astfel, o relație între lucruri este o proprietate a "tuplurilor" de lucruri. Din nou,

nu există nicio restricție privind lucrurile reale. Corespunzător, în linii mari, diviziunii dintre

proprietățile și relațiile dintre lucruri, avem diviziunea dintre universali "monadici" și "poliadici".

Universalele și proprietățile diferă în două moduri principale. Prima diferență se referă la

instanțierea lor. Se presupune că un universal este în întregime prezent oriunde ar fi instanțiat. Este

o parte constitutivă (deși nu o parte spațio-temporală) a fiecărui parti, este răspândită în jur.
Proprietatea de a fi un măgar este parțial prezentă oriunde există

un măgar, în această lume sau în oricare alta. Departe de a spune că proprietatea face parte din

măgar, este mai aproape de adevăr să spunem că măgarul face parte din proprietate. Dar adevărul

exact este mai degrabă că măgarul este un membru al proprietății.

Astfel, universalele ar unifica realitatea (Cf. Universali, I, p. 109) într-un mod în care nu o fac

proprăvăduirile. Lucrurile care împărtășesc un universal nu s-au alăturat pur și simplu unei singure

clase. Ele au literalmente ceva în comun. Ele nu sunt în întregime distincte. Ele se suprapun.

Prin faptul că apar în mod repetat, universalele sfidează principiile intuitive. Dar aceasta nu este o

obiecție dăunătoare, deoarece, în mod evident, intuițiile au fost făcute pentru particularități. De

exemplu, numim două entități coprezente dacă ambele sunt prezente în întregime într-o singură

poziție în spațiu și timp. Am putea intui din start că coprezența este tranzitivă. Dar, în mod evident,

nu este așa pentru universali. Să presupunem, de dragul argumentului, că există universali: rotund,

argintiu, auriu. Argintul și rotundul sunt coprezente, pentru că aici este o monedă de argint; aurul și

rotundul sunt coprezente, pentru că aici este o monedă de aur; dar argintul și aurul nu sunt

coprezente. De asemenea, dacă adăugăm universalele la o ontologie a posibilităților, pentru relația

de a face parte din aceeași lume posibilă.5 Eu și un balaur din altă lume nu suntem colegi de lume;

dar eu sunt coleg de lume cu universalul auriu, la fel și balaurul. Probabil că aveam nevoie de un caz

mixt care să implice atât universali cât și particulari. Căci de ce ar trebui ca două universale să nu fie

niciodată compatibile cu lumea? În lipsa unor astfel de eșecuri, relația de comuniune mondială doar

între universali este tranzitivă în mod trivial.

A doua diferență între universali și proprietăți se referă la abundența lor. Aceasta este diferența care

le califică pentru o muncă diferită și, prin urmare, dă naștere interesului meu de a avea atât

universali, cât și proprietăți.

O trăsătură distinctivă a teoriei lui Armstrong este că universalele sunt rarefiate. Există universalii

care trebuie să existe pentru a fundamenta asemănările obiective și puterile cauzale ale lucrurilor și

nu există niciun motiv pentru a crede în altele. Toate următoarele presupuse universale ar fi

respinse:

nu de aur, examinate pentru prima dată înainte de anul 2000 d.Hr.;

de aur sau de lemn, fiind identice,

metalic, fiind asemănător în anumite privințe,

autoidentice, fiind exact la fel,

deținut de Fred, făcând parte din,

aparținând clasei C, care aparține,

grue, fiind împerecheat cu o anumită parte în R

(unde C și R sunt clase absolut diverse). Ideea călăuzitoare, în linii mari "18 că universalele lumii ar
trebui să cuprindă o bază minimă pentru caracterizarea completă a lumii. Universalele care nu

contribuie deloc la acest scop sunt nedorite, la fel ca și universalele care contribuie doar în mod

redundant. Un inventar satisfăcător al universaliilor este un corespondent non-lingvistic al unui

vocabular primitiv pentru un limbaj capabil să descrie lumea în mod exhaustiv.

(Aceasta este aproximativ: Armstrong nu respinge din fașă universalele redundante<3>, așa cum ar

părea să ceară spiritul teoriei sale. Universalele conjuncționale - 38 Jt ar putea fi, auriu-și-rotund -

sunt acceptate, deși redundante; la fel și universalele structurale analitice. Motivul este că, dacă

lumea ar fi infinit de complexă, s-ar putea să nu existe nici o modalitate de a reduce la o bază

minimă. Singura alternativă 10 redundanță ar putea fi inadecvarea, iar dacă este așa, ar fi bine să

tolerăm redunda"^. Dar redundanța este atenuată de faptul că universalele complexe își consultă

constituenții mai simpli - dacă nu cumva absolut simpli. Ele sunt n° entități distincte. (A se vedea

Universali, II, pp. 30-42 și 67-71).

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul proprietăților. Orice clasă de lucruri, fie ea oricât de

gerată, diversă și indescriptibilă în gândire și limbaj, și b® oricât de superfluă în caracterizarea lumii,

este totuși o proprietate - există proprietăți în imensă abundență. (Dacă numărul de lucruri,
actualaltfel, este beth-2, o estimare pe care o consider mai degrabă scăzută decât ridicată, atunci
numărul

proprietăților lucrurilor este beth-3. Iar acesta este într-adevăr un infinit mare, cu excepția

studenților din zonele îndepărtate ale teoriei seturilor). Există atât de multe proprietăți, încât cele

specificabile în limba engleză sau în limbajul creierului, al interconexiunilor sinaptice și al vârfurilor

neuronale, ar putea fi doar o minoritate infinitezimală.

Deoarece proprietățile sunt atât de abundente, ele nu fac discriminare. Orice două lucruri au în

comun infinit de multe proprietăți și nu reușesc să aibă în comun infinit de multe altele. Acest lucru

este valabil indiferent dacă cele două lucruri sunt duplicate perfecte sau complet diferite. Astfel,

proprietățile nu fac nimic pentru a surprinde faptele de asemănare. Aceasta este o activitate mai

potrivită pentru universali puțini. De asemenea, proprietățile nu fac nimic pentru a surprinde

puterile cauzale ale lucrurilor. Aproape toate proprietățile sunt irelevante din punct de vedere cauzal

și nu există nimic care să le facă pe cele relevante să iasă în evidență din mulțime. Proprietățile

cioplesc realitatea la articulații - și peste tot în rest, de asemenea. Dacă ceea ce dorim sunt distincții,

prea multă structură nu este mai bună decât niciuna.

Ar fi altfel dacă am avea nu doar mulțimea nenumărată a tuturor proprietăților, ci și o minoritate de

elită a proprietăților speciale. Numiți-le pe acestea proprietăți naturale. Dacă am avea atât
proprietăți, cât și universali, universalele ar putea servi la selectarea proprietăților naturale. Ulterior,

universalele ar putea să se retragă, dacă doresc, și să lase locul de muncă proprietăților naturale.

Proprietățile naturale ar fi cele a căror împărtășire permite asemănarea și cele relevante pentru

puterile cauzale. Cel mai simplu, am putea numi o proprietate perfect naturală dacă membrii săi sunt

toate și numai acele lucruri care împărtășesc un anumit universal. Dar, de asemenea, am putea avea

și alte proprietăți mai puțin perfect naturale, care ar fi astfel create de familii de universali înrudiți în

mod corespunzător.7 Astfel, am putea avea o proprietate imperfect naturală de a fi metalic, chiar

dacă nu am avea un universal unic ca fiind metalic, în virtutea unei familii apropiate de universali

autentici, dintre care unul sau altul este instanțiat de orice lucru metalic. Aceste proprietăți

imperfect naturale ar fi naturale în grade diferite.

Să spunem că o teorie adecvată a proprietăților este aceea care recunoaște o diferență obiectivă

între proprietățile naturale și cele nenaturale; de preferință, o diferență care admite un grad. O

teorie combinată a proprietăților și a universaliilor este un fel de teorie adecvată a proprietăților.

O teorie nominalistă a proprietăților ar putea obține adecvarea prin alte mijloace. În loc să

folosească universali, ea ar putea face distincții primitive între particularități. Cel mai simplu, un

nominalist ar putea considera ca un fapt primitiv faptul că unele clase de lucruri sunt proprietăți

perfect naturale; altele sunt mai mult decât perfect naturale în diferite grade; iar cele mai multe nu

sunt deloc naturale. Un astfel de nominalist ia "natural" ca pe un predicat primitiv și nu oferă nicio

analiză a ceea ce vrea să spună atunci când îl predică despre clase. Intenția sa este de a selecta exact

aceleași c^clase 88 proprietăți naturale pe care le-ar selecta utilizatorul de universali. Dar el

consideră universalele ca fiind o mașinărie inoperantă, suprapusă fictiv peste diferența obiectivă

primitivă dintre proprietățile naturale și celelalte. 8

Alternativ, un nominalist în căutarea adecvării ar putea prefera să se oprească la asemănarea

obiectivă primitivă dintre lucruri. (S-ar putea să nu creadă că "natural" ]**>un primitiv foarte

natural, poate pentru că acesta trebuie să fie predicat de clase). Apoi, el ar putea să se angajeze să

definească proprietățile naturale în termeni de asemănare reciprocă a membrilor lor și de eșecul

asemănării dintre membrii lor și nemembrii lor. Din păcate, proiectul întâmpină dificultăți tehnice

bine cunoscute. Acestea pot fi rezolvate, dar cu un preț înspăimântător în ceea ce privește

complexitatea și artificialitatea primitivei noastre. Nu ne putem descurca cu cunoscutele

"asemănări" diadice. În schimb, avem nevoie de un predicat de asemănare care să fie atât contrastiv,

cât și variabil poliadic. Ceva de genul

x\, X2,... - se aseamănă unul cu celălalt și nu se aseamănă la fel cu nici unul dintrey\,y2, ■ ■ ■ ■

(unde șirurile de variabile pot fi infinite, chiar nenumărabile) trebuie să fie considerată ca fiind

înțeleasă fără o analiză suplimentară.9 Dacă nominalismul adecvat ne cere să alegem între aceasta
șiun predicat primitiv al claselor, ne-am putea întreba dacă jocul merită să ne jucăm cu lumânarea.

Spun doar că ne-am putea întreba; nu cunosc niciun considerent care să mi se pară decisiv.

În acest moment, s-ar putea să înțelegeți foarte bine de ce ar putea fi o idee bună să credeți în

universali, precum și în proprietăți; dar s-ar putea să nu vedeți niciun rost în a avea proprietăți,

precum și universali. Dar proprietățile au o muncă proprie, iar universalele sunt nepotrivite pentru a

face munca proprietăților.

Avem nevoie de proprietăți, uneori naturale, alteori nu, pentru a asigura o ofertă adecvată de valori

semantice pentru expresiile lingvistice. Să luăm în considerare propoziții precum acestea:

(1) Roșul seamănă mai mult cu portocaliul decât cu albastrul.

(2) Roșul este o culoare.

(3) Umilința este o virtute.

(4) Roșeața este un semn de maturitate.

La prima vedere, aceste propoziții conțin nume care nu pot fi considerate ca desemnând lucruri

parti¬culare, individuale. Care este rolul semantic al acestor cuvinte? Dacă vrem să facem semantică

compozițională în modul cel mai bine dezvoltat, avem nevoie de entități care să atribuim ca valori

semantice acestor cuvinte, entități care să codifice rolurile lor semantice. Poate că, uneori, am putea

găsi parafrazări care să ne scutească de necesitatea de a supune propoziția originală unei analize

semantice. Acesta este cazul lui (1), de exemplu.10 Dar chiar dacă astfel de parafrazări există uneori -

chiar dacă există întotdeauna, ceea ce pare puțin probabil - ele funcționează fragmentar și

zădărnicesc orice abordare sistematică a semanticii.

Armstrong consideră că astfel de propoziții oferă un argument subsidiar în favoarea universaliilor,

independent de argumentul său principal din problema Unu peste Mulți. (Universals, I, pp. 58-63; de

asemenea, "Against 'Ostrich' Nominalism".)11 Sunt întru totul de acord că avem aici un argument

pentru ceva. Dar nu pentru universali, spre deosebire de proprietăți. Proprietățile pot servi drept

valori semantice necesare. Într-adevăr, proprietățile sunt mult mai potrivite pentru această sarcină

decât sunt universalele. Acest lucru este evident chiar și din exemplele luate în considerare. Este

puțin probabil să existe universali autentici precum culorile (în special culorile determinabile, cum ar

fi roșul, mai degrabă decât nuanțele determinate), sau maturitatea, sau umilința. Armstrong este de
acord (Universals, I, p. 61) că nu poate considera că (l)-(4) se referă în mod direct la universali. El

trebuie mai întâi să le supună parafrazării. Chiar dacă există întotdeauna o parafrază care se referă la

universali autentici sau care cuantifică peste aceștia, totuși necesitatea parafrazării reprezintă o

amenințare pentru semantica sistematică. Problema apare tocmai pentru că universalele sunt rare.

Nu există nicio obiecție corespunzătoare dacă luăm valorile semantice necesare ca proprietăți.

Alte propoziții îmi susțin punctul de vedere în mod mai dramatic.

(5) Grupajul nu determină asemănarea între toate instanțele sale.

(6) Ceea ce este comun tuturor celor care suferă de durere este faptul că se află într-o stare sau alta

care ocupă rolul durerii, probabil nu aceeași stare în toate cazurile.

Ideea nu este că aceste propoziții sunt adevărate - deși sunt -, ci că ele necesită o analiză semantică.

(Este irelevant faptul că ele nu sunt limbaj obișnuit.) Un universal al groazei ar fi anatema; la fel ca și

un universal astfel încât, în mod neces¬sar, cineva o are dacă se află într-o stare sau alta care ocupă

rolul durerii în cazul său. Dar proprietățile corespunzătoare nu reprezintă o problemă.

Într-adevăr, avem o schemă de comprehensiune care se aplică oricărei fraze de predicat, oricât de

complicată. (Fie ca aceasta să fie chiar infinit de lungă; fie ca ea să includă chiar și nume imaginare

pentru entități pe care nu le-am numit cu adevărat). Fie ca x să cuprindă lucruri, iar P să cuprindă

proprietăți (clase) ale lucrurilor. Atunci:

3jP □ V* (a: are P = 0x).

Am putea numi în mod corespunzător acest lucru "proprietatea de a fi 0" în acele cazuri în care fraza

predicatului este suficient de scurtă pentru a forma un gerunziu și am putea considera această

proprietate ca fiind valoarea semantică a gerunziului. Contrastând acest lucru cu relația foarte

diferită dintre universali și predicate prezentată în Universali, Să luăm în considerare, de asemenea,

acele propoziții care, la prima vedere, implică o cuantificare de

ordinul doi. Din Universals, I, p. 62, și "Împotriva nominalismului "struțului"" avem acestea.

(7) El are aceleași virtuți ca și tatăl său.

(8) Rochiile erau de aceeași culoare.

(9) Există proprietăți fizice fundamentale nedescoperite.

(10) Caracteristicile dobândite nu sunt niciodată moștenite.

(11) Unele specii zoologice sunt fertile încrucișate.

La prima vedere, cuantificăm fie asupra proprietăților, fie asupra universaliilor. Din nou, parafrazarea

ar putea înfrânge această prezumție, dar într-un mod fragmentat care amenință semantica
sistematică. În fiecare caz, proprietățile ar putea servi drept valori ale variabilelor de cuantificare.

Doar în cazul (9) universalele ar putea servi la fel de bine. Pentru a trata die celelalte cazuri, ca să nu

mai vorbim ca cuantificări asupra universaliilor, ar trebui din nou să recurgem la o parafrază

pre¬liminară. (Armstrong este din nou de acord: Universals, I, p. 63.) Acest al doilea argument

semantic, ca și primul, aduce lucrări pentru care proprietățile sunt mai bine calificate decât

universalele.

Ceea ce nu înseamnă că nu negăm faptul că un parteneriat ar putea face și mai bine. Să se admită că

avem de-a face cu cuantificări asupra proprietăților. Totuși, aceste cuantificări

- ca majoritatea cuantificărilor noastre - pot fi restrânse tacit sau explicit. În special, ele sunt de

obicei restricționate la proprietăți naturale. Nu la proprietăți perfect naturale care corespund unor

universali unici, cu excepția unor cazuri speciale precum (9), ci la proprietăți care sunt cel puțin ceva

mai naturale decât marea majoritate a celor absolut diverse. Este așa pentru toate exemplele

noastre, chiar și pentru (12). Atunci, chiar dacă cuantificăm asupra proprietăților, avem nevoie fie de

universali, fie de resursele unui nominalism adecvat pentru a spune asupra căror proprietăți

cuantificăm în principal.

Cred, de asemenea, că tocmai de proprietăți avem nevoie pentru a caracteriza conținutul atitudinilor

noastre intenționale. Cred sau îmi doresc să trăiesc într-una dintre lumile dintr-o anumită clasă, mai

degrabă decât în orice altă lume din afara acelei clase. Această clasă de lumi este o proprietate pe

care o au lumile. Cred sau doresc ca lumea mea să aibă această proprietate. (Clasa de lumi poate fi

numită și o propoziție, într-unul dintre sensurile legitime ale acestui cuvânt, iar "atitudinea mea

propozițională" de credință sau dorință are ca "obiect" această propoziție). Mai general, subsumând

cazul anterior, eu cred sau doresc că eu însumi aparțin unei anumite clase de posibilități. Îmi atribui

o anumită proprietate sau doresc să o am. Sau pot atribui o proprietate altcuiva, sau chiar mie

însumi, în virtutea unei relații de cunoaștere pe care o am cu acel lucru.13 Cu siguranță că

proprietățile care dau conținutul atitudinilor în aceste moduri nu se poate conta pe faptul că sunt

perfect naturale, deci nu pot fi înlocuite de universali. Este interesant să ne întrebăm dacă există o

limită inferioară pentru naturalețea lor (a se vedea secțiunea finală a acestei lucrări), dar cu

siguranță nu este posibil un standard foarte exigent. Și în acest caz, proprietățile sunt potrivite

pentru această sarcină, nu și universalele.

Unul peste mai multe

Argumentul principal al lui Armstrong în favoarea universaliilor este "unul peste mai mulți".
Deoarece consider acest argument neconvingător, investighez motive alternative pentru a accepta o

teorie a universaliilor.

Iată o expunere concisă a argumentului, preluată prin condensare din "Against 'Ostrich'

Nominalism", pp. 440-441. O afirmație foarte asemănătoare ar fi putut fi extrasă din primele pagini

ale cărții Universals.

Aș dori să încep prin a spune că multe particularități diferite pot avea toate ceea ce pare a fi aceeași

natură și să trag concluzia că, în consecință, există un caz prima facie pentru postularea

universaliilor. Vorbim în permanență despre lucruri diferite care au aceeași proprietate sau calitate,

care sunt de același fel sau natură, care au aceeași natură și așa mai departe. Filozofii fac
distincțiaimilitudinea de tip. Dar ei nu fac decât să expliciteze o distincție pe care limbajul obișnuit (și,
prin

urmare, gândirea obișnuită) o recunoaște perfect. Sugerez că faptul de similitudine a tipului este un

fapt moorean: unul dintre multele fapte pe care nici măcar filosofii nu ar trebui să le nege, indiferent

de explicația sau analiza filosofică pe care o dau acestor fapte. Orice filozofie cuprinzătoare trebuie

să încerce să dea o anumită explicație a faptelor mooreene. Acestea constituie întrebările obligatorii

din cadrul examenului de filosofie.

Pornind de la acest punct de plecare, Armstrong își argumentează cazul prin criticarea încercărilor

rivale de a răspunde la întrebarea obligatorie și prin respingerea opiniilor care refuză să răspundă

deloc la aceasta.

În mod încă și mai concis, problema Unu peste mai mulți este prezentată ca fiind problema de a da o

explicație a faptelor mooreene de aparentă similitudine de tip. Astfel înțeleasă, sunt de acord că

întrebarea este obligatorie; sunt de acord că postulația lui Armstrong privind universali comuni îi

răspunde; dar cred că un nominalism adecvat îi răspunde și el.

Un efort de filosofie sistematică trebuie într-adevăr să dea seama de orice fapt pretins. Există trei

moduri de a da o explicație. (1) "Îl neg" - acest lucru merită o notă de nereușită dacă faptul este cu

adevărat Moorean. (2) "Îl analizez astfel" - acesta este răspunsul lui Armstrong la faptele de

uniformitate aparentă a tipului. Sau (3) "Îl accept ca fiind primitiv". Nu orice relatare este o analiză".

Un sistem care acceptă anumite fapte mooreene ca fiind primitive, ca neanalizate, nu poate fi acuzat

că nu reușește să le facă loc. El nu se sustrage întrebării obligatorii și nici nu răspunde la ea prin

negare. El oferă o explicație.

Un nominalism adecvat este, desigur, o teorie care consideră faptele mooreene de similitudine

aparentă de tip ca fiind primitive. Ea prezice asemănarea reciprocă a lucrurilor care sunt aparent de
același tip; sau prezice naturalețea unei anumite proprietăți pe care toate o împărtășesc, adică care

le are pe toate ca membri; și refuză să analizeze mai departe aceste preziceri. De aceea, problema

Unu peste mai multe, înțeleasă corect, nu oferă mai mult decât un motiv prima facie pentru a

postula universali. Universalele oferă o soluție, dar există și altele.

Mă tem că problema nu rămâne corect înțeleasă. La începutul Universaliilor, ea suferă o dublă

transformare nefericită. În decurs de câteva pagini (Universals, I, pp. 11-16), cererea legitimă de a

explica faptele mooreene de aparentă similitudine de tip se transformă într-o cerere de analiză a

predicației în general Amlysandum devine schema "a are proprietatea F\" Punctul de cotitură

durează doar două propoziții (p. 12):

Cum trebuie să explice [nominalistul] identitatea aparentă (chiar dacă de obicei parțială) a

particularităților numeric diferite? Cum pot două lucruri diferite să fie amândouă albe sau să fie

amândouă pe o masă?

Și foarte curând (pp. 16-17), cei care "refuză să accepte universali, dar care, în același timp, nu văd

necesitatea unor analize reductive [ale schemei de predicație]", cei potrivit cărora "nu există

universali, ci propoziția că a este F este perfect în regulă așa cum este" sunt acuzați că se eschivează

de la întrebarea obligatorie.

Atunci când cererea unei explicații - a unui loc în sistemul propriu - s-a transformat în cererea unei

analize, atunci eu spun că întrebarea a încetat să mai fie obligatorie. Iar atunci când analysandum-ul

a trecut, de la faptele mooreene de similitudine aparentă a tipului la predicație în general, atunci

spun că întrebarea a încetat să mai poată fi răspunsă deloc. Problema transformată a lui Unu asupra

Multora merită să o neglijăm. Struțul care nu vrea să se uite la ea este într-adevăr o pasăre

înțeleaptă.

În ciuda cuvintelor sale, nu cred că Armstrong intenționează cu adevărat să ceară, fie de la

nominaliști, fie de la el însuși, o analiză pe deplin generală a predicației. Pentru că nimeni nu este

atât de dispus ca el să insiste că nu orice predicat împărtășit este cel care asigură chiar și aparenta

similitudine de tip. (Aceasta este ceea ce conferă teoriei sale interesul și meritul său distinctiv.) Ar fi

mai bine să punem problema transformată astfel: într-un fel sau altul, toată predicația trebuie

analizată. Unele predicații trebuie să fie analizate în funcție de altele. Aici avem analize punctuale

pentru anumite predicate - cum ar fi, de exemplu, pentru "grue". Dar toate acele predicate
carerămân, după ce se termină analizele punctuale, trebuie să fie analizate în ansamblu prin
intermediul

unei analize generale a schemei "" are proprietatea F\".

Nu trebuie să existe nicio predicație neanalizată. De nenumărate ori, Armstrong folosește această

cerință împotriva teoriilor rivale. O teorie după alta cade victimă a "regresului relațiilor": în cursul

analizei altor predicate, teoria trebuie să recurgă la un nou predicat care nu poate, sub sancțiunea

circularității, să fie analizat împreună cu restul. Așa cade Nominalismul de clasă (inclusiv varianta cu

naturalitatea primitivă pe care eu o consider adecvată): el folosește predicate de apartenență la

clasă, predicate pe care nu le poate analiza fără circularitate în termeni de apartenență la clasă. La

fel cade Nominalismul Asemănării: nu reușește să analizeze predicările de asemănare. La fel cad

diverse alte nominalisme mai puțin meritorii. Și așa cad forme rivale de Realism, de exemplu

Realismul transcendent, Platonic: de data aceasta, predicările de participare se sustrag analizei.

Teorii specifice întâmpină alte obiecții specifice; este suficient să spun că eu le consider

neconcludente împotriva celor două Nominalisme pe care le-am numit adecvate. Dar argumentul

decisiv, cel care revine de-a lungul numeroaselor respingeri, este regresia relațiilor. Iar aceasta

echivalează cu obiecția că teoria atacată nu-și atinge scopul presupus de a elimina toate predicațiile

neanalizate și, prin urmare, nu reușește să rezolve problema transformată a lui Unu peste Mulți.

Eliminarea oricărei predicații neanalizate este un scop imposibil de atins și, prin urmare, un scop

nerezonabil. Nici o teorie nu poate fi învinuită pentru că nu reușește să îl atingă. Căci cum ar putea

exista o teorie care să numească entități sau să cuantifice asupra lor în cursul propozițiilor sale, dar

care să evite cu totul predicația primitivă? Lăsând la o parte trucurile artificiale14 , acest lucru nu

poate fi realizat.

Ceea ce este adevărat este că o teorie poate fi criticată pentru predicațiile primitive prea abundente,

sau pentru cele excesiv de misterioase, sau pentru cele excesiv de complicate. Totuși, acestea nu

sunt defecte fatale. Ele trebuie să fie socotite împotriva unei teorii, alături de greșelile sale de

ontologie prea generoasă sau de dezacord cu opiniile de bun simț mai puțin mooreene. Teoriile

filosofice rivale au prețul lor, pe care noi căutăm să-l măsurăm. Dar este mult prea clar că, cel puțin

pentru filosofi, nu există un prânz gratuit.

Cum se descurcă însuși Armstrong fără predicația primitivă? - Nu reușește. Să luăm în considerare

predicatul "instanțiază" (sau "are"), ca în "particular a instanțiază universal F" sau "acest electron are

sarcină unitară". Nici o analiză unică nu se aplică acestui predicat specific. 'O astfel de identitate în

natură [așa cum rezultă din faptul că un universal se regăsește în multe particulare] este literalmente

inexplicabilă, în sensul că nu poate fi explicată mai departe'. (Universals, I, p. 109.) Nici predicările de

'instanți nu intră sub incidența analizei generale a lui Armstrong asupra predicării (altfel neanalizate).
Realismul său este un realism non-relațional: el refuză, pe bună dreptate, să postuleze un universal

diadic de instanțiere pentru a lega particularii de universalele lor. (Și dacă ar face-o, aceasta nu ar

face decât să amâne nevoia de predicație primitivă.) Așadar, toți cei care au simțit mușcătura

regresului relațional al lui Armstrong să se ridice și să strige "7m quoqueV Și să reținem bine că

Armstrong este pregătit să acorde unui predicat "ceea ce s-a spus că este privilegiul prostituatei:

putere fără responsabilitate". Predicatul este informativ, are o contribuție vitală în a ne spune care

este cazul, lumea este diferită dacă este diferită, dar ontologic se presupune că nu ne angajează.

Frumoasă treabă: dacă o poți obține." (Comparați Armstrong cu privire la tratarea predicatului de

către Quine, "Against 'Ostrich' Nominalism", p. 443.)

Să renunțăm la proiectul de a scăpa de predicația primitivă și să ne întoarcem la proiectul sensibil -

deși nu obligatoriu - de a analiza faptele mooreene de similitudine aparentă de tip. Acum, oare

regresia relațiilor îl servește mai bine pe Armstrong?

Eu cred că nu. Ea are un sens mai bun în cadrul proiectului mai sensibil, dar îl mușcă în continuare pe

Armstrong și pe rivalii săi cu aceeași forță. Nominalistul ar putea spune: "Acești măgari se aseamănă

între ei, la fel și aceste stele, și analiza se încheie aici". Platonistul să spună: "Această statuie

participă la forma frumuseții, la fel și acea prelegere participă la forma adevărului, și aici se termină

analiza". Fie ca Armstrong să spună: "Acest electron instanțiază sarcina unitară, la fel și acel proton

instanțiază tripartiția, și acolo se termină analiza". Este posibil să ne plângem în fiecare caz că un
faptde asemănare de tip a rămas neanalizat, tipurile fiind asemănarea, participarea și, respectiv,

instanțierea. Dar este departe de a fi evident că presupusele fapte sunt mooreene, și cu atât mai

puțin evident că primele două sunt mai mooreene decât al treilea. Niciuna dintre ele nu este nici pe

departe egală cu faptul moorean autentic că, într-un anumit sens, bucăți diferite de aur sunt de

același fel.

Michael Devitt a denunțat problema Unu peste mai mulți ca fiind un miraj pe care mai bine să nu-l

vedem.15 Am găsit discuția lui Devitt instructivă și sunt de acord cu multe din ceea ce spune. Dar

Devitt s-a alăturat lui Armstrong în transformarea problemei Unu peste Mulți. El o consideră ca fiind

problema analizei schemei

a și b au aceeași proprietate (sunt de același tip), F-ness

altfel decât prin intermediul unei analize unice pentru un anumit F. La această problemă este corect

să răspundem, așa cum face el, că

a este F; bis F
este o analiză suficientă, odată ce renunțăm la scopul de a ne lipsi de predica¬ția primitivă. Dar

Devitt și-a pus o problemă prea ușoară. Dacă ne ocupăm de problema modestă, netransformată, a

lui Unu peste Mulți, care nu este un miraj, ne vom întreba despre un alt malysandum:

a și b au o proprietate comună (sunt cumva de același tip).

în care nu se spune ce au în comun a și b. Acest analy- sandum mai puțin definit nu este acoperit de

ceea ce a spus Devitt. Dacă luăm un caz clar Moorean, el ne datorează o explicație: fie o analiză, fie

un recurs deschis la predicația primitivă a asemănării.

Duplicarea, superveniența și lumile divergente

De acum încolo voi vorbi doar despre nevoia mea de distincție între proprietățile naturale și

nenaturale, sau mai mult și mai puțin naturale. Trebuie să se înțeleagă că munca pe care o am în

vedere pentru o teorie discriminatorie adecvată a proprietăților ar putea fi o nouă muncă pentru o

teorie a universaliilor sau ar putea fi, în schimb, o muncă pentru resursele unui nominalism adecvat.

Încep cu problema analizei duplicității. Suntem familiarizați cu cazurile de duplicare aproximativă, de

exemplu, atunci când folosim copiatoare. Și înțelegem că, dacă aceste mașini ar fi mai perfecte decât

sunt, copiile pe care le fac ar fi duplicate perfecte ale originalului. Copia și originalul ar fi identice în

ceea ce privește dimensiunea, forma și compoziția chimică a mărcilor de cerneală și a hârtiei,

identice în ceea ce privește temperatura, alinierea magnetică și sarcina electrostatică, identice chiar

și în ceea ce privește dispunerea exactă a electronilor și a quarcilor lor. Astfel de duplicate ar fi exact

la fel, spunem noi. S-ar potrivi perfect, ar fi identice din punct de vedere calitativ, ar fi indiscernabile.

Dar nu ar avea exact aceleași proprietăți, în sensul meu al cuvântului. Ca în cazul oricăror două

lucruri, nenumărate limite de clasă le-ar despărți. Din punct de vedere intrinsec, făcând abstracție de

relațiile lor cu restul lumii, ele ar fi pur și simplu la fel. Dar ele ar ocupa poziții spațio-temporale

diferite; și ar putea avea proprietari diferiți, ar putea fi examinate pentru prima dată în secole

diferite și așa mai departe.

Așadar, dacă dorim să analizăm duplicarea în termeni de proprietăți comune, se pare că trebuie să

distingem mai întâi proprietățile intrinseci (sau "interne") de cele extrinseci (sau "externe" sau

"relaționale"). Apoi putem spune că două lucruri sunt duplicate dacă au exact aceleași proprietăți

intrinseci, indiferent cât de mult diferă proprietățile lor extrinseci. Dar noua noastră problemă de

împărțire a proprietăților în intrinseci și extrinseci nu este mai ușoară decât problema inițială de

analiză a duplicării. În picioare, cele două probleme sunt unite într-un mic cerc strâns de

interdefinibilitate. Duplicarea este o chestiune de partajare a proprietăților intrinseci, iar

proprietățile intrinseci sunt doar acele proprietăți care nu diferă niciodată între duplicate.

Proprietatea P este intrinsecă dacă, pentru orice două lucruri duplicate, nu neapărat din aceeași

lume,

fie ambele au P, fie niciuna nu o are. P este extrinsecă dacă există o astfel de pereche de duplicate

dintre care unul are P și celălalt nu are P.16.

Dacă ne-am baza pe teoria noastră fizică pentru a fi precisă și exhaustivă, ne-am putea gândi să

definim duplicatul în termeni fizici. Credem că duplicatele trebuie să fie asemănătoare în ceea ceSă
luăm în considerare, de asemenea, acele propoziții care, la prima vedere, implică o cuantificare de

ordinul doi. Din Universals, I, p. 62, și "Împotriva nominalismului "struțului"" avem acestea.

(7) El are aceleași virtuți ca și tatăl său.

(8) Rochiile erau de aceeași culoare.

(9) Există proprietăți fizice fundamentale nedescoperite.

(10) Caracteristicile dobândite nu sunt niciodată moștenite.

(11) Unele specii zoologice sunt fertile încrucișate.

La prima vedere, cuantificăm fie asupra proprietăților, fie asupra universaliilor. Din nou, parafrazarea

ar putea înfrânge această prezumție, dar într-un mod fragmentat care amenință semantica

sistematică. În fiecare caz, proprietățile ar putea servi drept valori ale variabilelor de cuantificare.

Doar în cazul (9) universalele ar putea servi la fel de bine. Pentru a trata die celelalte cazuri, ca să nu

mai vorbim ca cuantificări asupra universaliilor, ar trebui din nou să recurgem la o parafrază

pre¬liminară. (Armstrong este din nou de acord: Universals, I, p. 63.) Acest al doilea argument

semantic, ca și primul, aduce lucrări pentru care proprietățile sunt mai bine calificate decât

universalele.

Ceea ce nu înseamnă că nu negăm faptul că un parteneriat ar putea face și mai bine. Să se admită că

avem de-a face cu cuantificări asupra proprietăților. Totuși, aceste cuantificări

- ca majoritatea cuantificărilor noastre - pot fi restrânse tacit sau explicit. În special, ele sunt de

obicei restricționate la proprietăți naturale. Nu la proprietăți perfect naturale care corespund unor

universali unici, cu excepția unor cazuri speciale precum (9), ci la proprietăți care sunt cel puțin ceva

mai naturale decât marea majoritate a celor absolut diverse. Este așa pentru toate exemplele

noastre, chiar și pentru (12). Atunci, chiar dacă cuantificăm asupra proprietăților, avem nevoie fie de

universali, fie de resursele unui nominalism adecvat pentru a spune asupra căror proprietăți

cuantificăm în principal.
Cred, de asemenea, că tocmai de proprietăți avem nevoie pentru a caracteriza conținutul atitudinilor

noastre intenționale. Cred sau îmi doresc să trăiesc într-una dintre lumile dintr-o anumită clasă, mai

degrabă decât în orice altă lume din afara acelei clase. Această clasă de lumi este o proprietate pe

care o au lumile. Cred sau doresc ca lumea mea să aibă această proprietate. (Clasa de lumi poate fi

numită și o propoziție, într-unul dintre sensurile legitime ale acestui cuvânt, iar "atitudinea mea

propozițională" de credință sau dorință are ca "obiect" această propoziție). Mai general, subsumând

cazul anterior, eu cred sau doresc că eu însumi aparțin unei anumite clase de posibilități. Îmi atribui

o anumită proprietate sau doresc să o am. Sau pot atribui o proprietate altcuiva, sau chiar mie

însumi, în virtutea unei relații de cunoaștere pe care o am cu acel lucru.13 Cu siguranță că

proprietățile care dau conținutul atitudinilor în aceste moduri nu se poate conta pe faptul că sunt

perfect naturale, deci nu pot fi înlocuite de universali. Este interesant să ne întrebăm dacă există o

limită inferioară pentru naturalețea lor (a se vedea secțiunea finală a acestei lucrări), dar cu

siguranță nu este posibil un standard foarte exigent. Și în acest caz, proprietățile sunt potrivite

pentru această sarcină, nu și universalele.

Unul peste mai multe

Argumentul principal al lui Armstrong în favoarea universaliilor este "unul peste mai mulți".

Deoarece consider acest argument neconvingător, investighez motive alternative pentru a accepta o

teorie a universaliilor.

Iată o expunere concisă a argumentului, preluată prin condensare din "Against 'Ostrich'

Nominalism", pp. 440-441. O afirmație foarte asemănătoare ar fi putut fi extrasă din primele pagini

ale cărții Universals.

Aș dori să încep prin a spune că multe particularități diferite pot avea toate ceea ce pare a fi aceeași

natură și să trag concluzia că, în consecință, există un caz prima facie pentru postularea

universaliilor. Vorbim în permanență despre lucruri diferite care au aceeași proprietate sau calitate,

care sunt de același fel sau natură, care au aceeași natură și așa mai departe. Filozofii fac
distincțiasimilitudinea de tip. Dar ei nu fac decât să expliciteze o distincție pe care limbajul obișnuit
(și, prin

urmare, gândirea obișnuită) o recunoaște perfect. Sugerez că faptul de similitudine a tipului este un

fapt moorean: unul dintre multele fapte pe care nici măcar filosofii nu ar trebui să le nege, indiferent

de explicația sau analiza filosofică pe care o dau acestor fapte. Orice filozofie cuprinzătoare trebuie

să încerce să dea o anumită explicație a faptelor mooreene. Acestea constituie întrebările obligatorii

din cadrul examenului de filosofie.

Pornind de la acest punct de plecare, Armstrong își argumentează cazul prin criticarea încercărilor

rivale de a răspunde la întrebarea obligatorie și prin respingerea opiniilor care refuză să răspundă

deloc la aceasta.

În mod încă și mai concis, problema Unu peste mai mulți este prezentată ca fiind problema de a da o

explicație a faptelor mooreene de aparentă similitudine de tip. Astfel înțeleasă, sunt de acord că

întrebarea este obligatorie; sunt de acord că postulația lui Armstrong privind universali comuni îi

răspunde; dar cred că un nominalism adecvat îi răspunde și el.

Un efort de filosofie sistematică trebuie într-adevăr să dea seama de orice fapt pretins. Există trei

moduri de a da o explicație. (1) "Îl neg" - acest lucru merită o notă de nereușită dacă faptul este cu

adevărat Moorean. (2) "Îl analizez astfel" - acesta este răspunsul lui Armstrong la faptele de

uniformitate aparentă a tipului. Sau (3) "Îl accept ca fiind primitiv". Nu orice relatare este o analiză".

Un sistem care acceptă anumite fapte mooreene ca fiind primitive, ca neanalizate, nu poate fi acuzat

că nu reușește să le facă loc. El nu se sustrage întrebării obligatorii și nici nu răspunde la ea prin

negare. El oferă o explicație.

Un nominalism adecvat este, desigur, o teorie care consideră faptele mooreene de similitudine

aparentă de tip ca fiind primitive. Ea prezice asemănarea reciprocă a lucrurilor care sunt aparent de

același tip; sau prezice naturalețea unei anumite proprietăți pe care toate o împărtășesc, adică care

le are pe toate ca membri; și refuză să analizeze mai departe aceste preziceri. De aceea, problema

Unu peste mai multe, înțeleasă corect, nu oferă mai mult decât un motiv prima facie pentru a

postula universali. Universalele oferă o soluție, dar există și altele.

Mă tem că problema nu rămâne corect înțeleasă. La începutul Universaliilor, ea suferă o dublă

transformare nefericită. În decurs de câteva pagini (Universals, I, pp. 11-16), cererea legitimă de a

explica faptele mooreene de aparentă similitudine de tip se transformă într-o cerere de analiză a

predicației în general Amlysandum devine schema "a are proprietatea F\" Punctul de cotitură

durează doar două propoziții (p. 12):

Cum trebuie să explice [nominalistul] identitatea aparentă (chiar dacă de obicei parțială) a

particularităților numeric diferite? Cum pot două lucruri diferite să fie amândouă albe sau să fie

amândouă pe o masă?

Și foarte curând (pp. 16-17), cei care "refuză să accepte universali, dar care, în același timp, nu văd

necesitatea unor analize reductive [ale schemei de predicație]", cei potrivit cărora "nu există

universali, ci propoziția că a este F este perfect în regulă așa cum este" sunt acuzați că se eschivează
de la întrebarea obligatorie.

Atunci când cererea unei explicații - a unui loc în sistemul propriu - s-a transformat în cererea unei

analize, atunci eu spun că întrebarea a încetat să mai fie obligatorie. Iar atunci când analysandum-ul

a trecut, de la faptele mooreene de similitudine aparentă a tipului la predicație în general, atunci

spun că întrebarea a încetat să mai poată fi răspunsă deloc. Problema transformată a lui Unu asupra

Multora merită să o neglijăm. Struțul care nu vrea să se uite la ea este într-adevăr o pasăre

înțeleaptă.

În ciuda cuvintelor sale, nu cred că Armstrong intenționează cu adevărat să ceară, fie de la

nominaliști, fie de la el însuși, o analiză pe deplin generală a predicației. Pentru că nimeni nu este

atât de dispus ca el să insiste că nu orice predicat împărtășit este cel care asigură chiar și aparenta

similitudine de tip. (Aceasta este ceea ce conferă teoriei sale interesul și meritul său distinctiv.) Ar fi

mai bine să punem problema transformată astfel: într-un fel sau altul, toată predicația trebuie

analizată. Unele predicații trebuie să fie analizate în funcție de altele. Aici avem analize punctuale

pentru anumite predicate - cum ar fi, de exemplu, pentru "grue". Dar toate acele predicate
carerămân, după ce se termină analizele punctuale, trebuie să fie analizate în ansamblu prin
intermediul

unei analize generale a schemei "" are proprietatea F\".

Nu trebuie să existe nicio predicație neanalizată. De nenumărate ori, Armstrong folosește această

cerință împotriva teoriilor rivale. O teorie după alta cade victimă a "regresului relațiilor": în cursul

analizei altor predicate, teoria trebuie să recurgă la un nou predicat care nu poate, sub sancțiunea

circularității, să fie analizat împreună cu restul. Așa cade Nominalismul de clasă (inclusiv varianta cu

naturalitatea primitivă pe care eu o consider adecvată): el folosește predicate de apartenență la

clasă, predicate pe care nu le poate analiza fără circularitate în termeni de apartenență la clasă. La

fel cade Nominalismul Asemănării: nu reușește să analizeze predicările de asemănare. La fel cad

diverse alte nominalisme mai puțin meritorii. Și așa cad forme rivale de Realism, de exemplu

Realismul transcendent, Platonic: de data aceasta, predicările de participare se sustrag analizei.

Teorii specifice întâmpină alte obiecții specifice; este suficient să spun că eu le consider

neconcludente împotriva celor două Nominalisme pe care le-am numit adecvate. Dar argumentul

decisiv, cel care revine de-a lungul numeroaselor respingeri, este regresia relațiilor. Iar aceasta

echivalează cu obiecția că teoria atacată nu-și atinge scopul presupus de a elimina toate predicațiile

neanalizate și, prin urmare, nu reușește să rezolve problema transformată a lui Unu peste Mulți.

Eliminarea oricărei predicații neanalizate este un scop imposibil de atins și, prin urmare, un scop
nerezonabil. Nici o teorie nu poate fi învinuită pentru că nu reușește să îl atingă. Căci cum ar putea

exista o teorie care să numească entități sau să cuantifice asupra lor în cursul propozițiilor sale, dar

care să evite cu totul predicația primitivă? Lăsând la o parte trucurile artificiale14 , acest lucru nu

poate fi realizat.

Ceea ce este adevărat este că o teorie poate fi criticată pentru predicațiile primitive prea abundente,

sau pentru cele excesiv de misterioase, sau pentru cele excesiv de complicate. Totuși, acestea nu

sunt defecte fatale. Ele trebuie să fie socotite împotriva unei teorii, alături de greșelile sale de

ontologie prea generoasă sau de dezacord cu opiniile de bun simț mai puțin mooreene. Teoriile

filosofice rivale au prețul lor, pe care noi căutăm să-l măsurăm. Dar este mult prea clar că, cel puțin

pentru filosofi, nu există un prânz gratuit.

Cum se descurcă însuși Armstrong fără predicația primitivă? - Nu reușește. Să luăm în considerare

predicatul "instanțiază" (sau "are"), ca în "particular a instanțiază universal F" sau "acest electron are

sarcină unitară". Nici o analiză unică nu se aplică acestui predicat specific. 'O astfel de identitate în

natură [așa cum rezultă din faptul că un universal se regăsește în multe particulare] este literalmente

inexplicabilă, în sensul că nu poate fi explicată mai departe'. (Universals, I, p. 109.) Nici predicările de

'instanți nu intră sub incidența analizei generale a lui Armstrong asupra predicării (altfel neanalizate).

Realismul său este un realism non-relațional: el refuză, pe bună dreptate, să postuleze un universal

diadic de instanțiere pentru a lega particularii de universalele lor. (Și dacă ar face-o, aceasta nu ar

face decât să amâne nevoia de predicație primitivă.) Așadar, toți cei care au simțit mușcătura

regresului relațional al lui Armstrong să se ridice și să strige "7m quoqueV Și să reținem bine că

Armstrong este pregătit să acorde unui predicat "ceea ce s-a spus că este privilegiul prostituatei:

putere fără responsabilitate". Predicatul este informativ, are o contribuție vitală în a ne spune care

este cazul, lumea este diferită dacă este diferită, dar ontologic se presupune că nu ne angajează.

Frumoasă treabă: dacă o poți obține." (Comparați Armstrong cu privire la tratarea predicatului de

către Quine, "Against 'Ostrich' Nominalism", p. 443.)

Să renunțăm la proiectul de a scăpa de predicația primitivă și să ne întoarcem la proiectul sensibil -

deși nu obligatoriu - de a analiza faptele mooreene de similitudine aparentă de tip. Acum, oare

regresia relațiilor îl servește mai bine pe Armstrong?

Eu cred că nu. Ea are un sens mai bun în cadrul proiectului mai sensibil, dar îl mușcă în continuare pe

Armstrong și pe rivalii săi cu aceeași forță. Nominalistul ar putea spune: "Acești măgari se aseamănă

între ei, la fel și aceste stele, și analiza se încheie aici". Platonistul să spună: "Această statuie
participă la forma frumuseții, la fel și acea prelegere participă la forma adevărului, și aici se termină

analiza". Fie ca Armstrong să spună: "Acest electron instanțiază sarcina unitară, la fel și acel proton

instanțiază tripartiția, și acolo se termină analiza". Este posibil să ne plângem în fiecare caz că un
fapprivește dispunerea electronilor și a quarcilor lor - de ce să nu propunem acest lucru ca definiție?

Dar o astfel de "definiție" nu reprezintă o analiză. Ea presupune fizica lumii noastre actuale; însă

fizica este contingentă și cunoscută a posteriori. Definiția nu se aplică duplicării în lumile posibile în

care fizica este diferită, sau duplicării între lumi care diferă prin fizica lor. Ea nu surprinde nici ceea ce

vor să spună cei care ignoră fizica atunci când vorbesc - așa cum o fac - de duplicare.

Calea corectă, sugerez eu, este de a analiza duplicarea în termeni de proprietăți comune; dar să nu

începem cu proprietățile intrinseci, ci mai degrabă cu proprietățile naturale. Două lucruri sunt

duplicate calitativ dacă au exact aceleași proprietăți perfect naturale.

Fizica este relevantă pentru că aspiră să ofere un inventar al proprietăților naturale - nu un inventar

complet, poate, dar un inventar suficient de complet pentru a explica duplicarea între lucrurile reale.

Dacă fizica reușește acest lucru, atunci duplicarea în lumea noastră echivalează cu o descriere fizică

identică. Dar proprietățile naturale în sine sunt cele care contează, nu teoria care ne spune care sunt

acestea. Dacă materialismul ar fi fals și fizica un eșec total, așa cum este cazul în unele lumi

deplorabile, ar exista totuși duplicare în virtutea proprietăților naturale comune.

Pe analiza mea, toate proprietățile perfect naturale ies intrinsec. Acest lucru pare corect. Inversul nu

este adevărat. Proprietățile intrinseci pot fi disjunctive și diverse și nenaturale, atâta timp cât nu

diferă niciodată între duplicate. Proprietățile perfect naturale constituie o bază pentru proprietățile

intrinseci; dar compușii booleeni arbitrari ai acestora, oricât de nenaturali, sunt totuși intrinseci. Prin

urmare, dacă adoptăm tipul de nominalism adecvat care face o distincție primitivă între proprietățile

naturale și nenaturale, nu este același lucru cu a face o distincție primitivă între proprietățile

intrinseci și extrinseci. Prima distincție o produce pe cea de-a doua, dar nu și invers.

De asemenea, dacă adoptăm genul de Nominalism adecvat care începe cu o relație adecvată de

asemănare parțială, nu este același lucru cu a considera duplicarea însăși ca fiind primitivă. Din nou,

prima o produce pe cea de-a doua, dar nu și invers.

Dacă, în schimb, respingem Nominalismul și considerăm că proprietățile perfect naturale sunt cele

care corespund universaliilor (în sensul că membrii die în mod corespunzător sunt exact acele lucruri

care instanțializează universalul), atunci toate proprietățile care corespund universaliilor sunt

intrinseci. La fel sunt toți compușii booleeni - disjuncții, negații etc. - ale proprietăților care
corespund universaliilor. Universalele însele sunt intrinseci din oficiu, ca să spunem așa.

Dar aici trebuie să mărturisesc că teoria universaliilor pentru care ofer o nouă lucrare nu poate fi

exact teoria lui Armstrong. Căci ea trebuie să respingă universalele extrinseci; în timp ce Armstrong

le admite, deși nu ca fiind ireductibile. (A se vedea Universali, II, pp. 78-79.) Cred că ar fi mai bine

fără ele, având în vedere propriile sale obiective.

(1) Ele subminează legătura dorită între împărtășirea universaliilor și faptele mooreene de

uniformitate parțială sau totală a naturii. Este adevărat că există asemănare în aspecte extrinseci:

lucrurile pot fi asemănătoare în rolurile pe care le joacă față de alte lucruri sau în originile din care

provin. Dar nu la astfel de asemănări ne referim atunci când spunem despre două lucruri că sunt de

același fel sau că au aceeași natură. (2) Ele subminează imanența dorită a universaliilor: dacă un

oarecare lucru instanțiază un universal extrinsec, acesta nu este un fapt doar despre acel lucru. (3)

Ele nu sunt necesare pentru teoria lui Armstrong privind legile naturii; orice presupusă lege care

conectează universalele extrinseci ale lucrurilor poate fi înlocuită în mod echivalent cu o lege care

conectează structurile intrinseci ale unor sisteme mai mari care au acele lucruri ca părți.

Astfel, sunt mulțumit să spun că, dacă există universali, duplicatele intrinseci sunt lucruri care au

exact aceleași universali. Nu este nevoie să spunem "... exact aceleași universali intrinseci", deoarece

nu ar trebui să credem în niciun alt tip.

Nu numai că duplicarea prezintă interes în sine, ci este necesară și pentru abordarea altor subiecte

din metafizică. Prin urmare, astfel de subiecte creează o nevoie derivată de proprietăți naturale. Voi

lua în considerare două subiecte în care consider că este necesar să vorbesc despre duplicare:

superveniența și lumile divergenteprimul rând, superveniența. O teză a supervenienței este o negare

a variației independente. Dată

fiind o ontologie a posibilităților, putem formula astfel de teze în termeni de dife¬rențe între indivizi

sau lumi posibile. A spune că așa și așa supraveniență față de așa și așa înseamnă a spune că nu

poate exista nicio diferență în ceea ce privește așa și așa fără diferență în ceea ce privește așa și așa.

Frumusețea statuilor se suprapune formei, mărimii și culorii lor, de exemplu, dacă nu există două

statui, în aceeași lume sau în lumi diferite, care să difere în frumusețe fără să difere și în formă,

mărime sau culoare.

O teză a supervenienței este, în sens larg, reducționistă. Dar este o formă redusă de reducționism,

neîngrădită de negări dubioase ale existenței, de pretenții de prioritate ontologică sau de pretenții

de translativitate. Cineva ar putea dori să spună că, într-un anumit sens, frumusețea statuilor nu
reprezintă nimic în plus față de forma, mărimea și culoarea pe care le apreciază privitorii, dar fără a

nega că există un astfel de lucru ca frumusețe, fără a pretinde că frumusețea există doar într-un mod

mai puțin fundamental și fără a se angaja să parafrazeze descrierile frumuseții în termeni de formă

etc. O teză a supervenienței pare să surprindă ceea ce reducționistul precaut dorește să spună.

Chiar dacă reducționiștii ar trebui să fie mai puțin precauți și să urmărească traducerea, este totuși "

o idee bună să se ocupe de chestiunea supervenienței. Pentru că dacă superveniența* eșuează,

atunci nicio schemă de traducere nu poate fi corectă și nu trebuie să mergem cm Chisholming în

căutarea uneia. Dacă superveniența reușește, pe de altă parte, atunci trebuie să existe o schemă

corectă; întrebarea care rămâne este dacă există o schemă corectă care să fie mai puțin decât infinit

de complexă. Dacă frumusețea este supervenientă pe formă etc., ceea ce se poate întâmpla este că

o atribuire a frumuseții este echivalentă cu o disjuncție infinită nenumărată de descrieri maxim

specifice ale formei etc., descrieri care ar putea implica la rândul lor conjuncții infinite. _

Tezele interesante ale supervenienței implică, de obicei, noțiunea de u- plicație calitativă pe care

tocmai am considerat-o. Astfel, ne putem întreba ce se suprapune sau ce nu se suprapune

caracterului calitativ al întregii lumi, de-a lungul întregii istorii. Să presupunem că două lumi posibile

sunt duplicate calitative perfecte - trebuie atunci să aibă și ele exact aceleași distribuții de

probabilitate obiectivă, aceleași legi ale naturii, aceleași contrafactuale și relații cauzale? Trebuie ca

locuitorii lor să aibă aceleași proprietăți de re modale? Dacă da, este logic să se urmărească proiecte

precum o analiză a frecvenței probabilităților, o analiză a regularității legilor naturii sau o analiză

comparativă a similarității între contrafactuale cauzale și de re modalitate. Dacă nu, astfel de

proiecte sunt condamnate din start și nu trebuie să ne uităm la detaliile încercărilor. Dar nu putem

nici măcar să ridicăm aceste probleme de super- veniență decât dacă putem vorbi de lumi duplicate.

Iar pentru a face acest lucru, am sugerat, avem nevoie de proprietăți naturale.

(Rețineți că, dacă lumile posibile se supun unui principiu al identității indis- cemen- tabilităților

calitative, atunci toate aceste teze ale supervenienței se susțin automat. Dacă nu există două lumi

care să fie duplicate, atunci a fortiori nu există două lumi duplicate care să difere în ceea ce privește

probabilitățile, legile,..., sau orice altceva).

De asemenea, am putea să ne întrebăm dacă caracterul calitativ supraveniența este ceva mai puțin.

De exemplu, ne-am putea întreba dacă caracterul calitativ global supravine caracterului calitativ

local. Să spunem că două lumi sunt duplicate locale dacă sunt divizibile în părți mici corespunzătoare

în așa fel încât (1) părțile corespunzătoare ale celor două lumi sunt duplicate și (2) corespondența
păstrează relațiile spațio- porale. (Semnificația exactă depinde, desigur, de ceea ce înțelegem prin

"mic".) Dacă două lumi sunt duplicate locale, atunci trebuie să fie duplicate simpli- cator? Sau ar

putea să difere în moduri care nu împiedică duplicarea locală - de exemplu, în relațiile externe, altele

decât relațiile spațio-temporale propriu-zise, între lucruri separate? Din nou, trebuie să dăm sens

duplicării - de data aceasta, atât în cele mari, cât și în cele mici - chiar și pentru a pune întrebarea.19

mm*

În continuare, lumi divergente. Voi spune că două lumi posibile sunt divergente dacă nu sunt

duplicate, dar au segmente temporale inițiale duplicate. Astfel, lumea noastră și o alta ar putea să se

potrivească perfect până în anul 1945, iar după aceea să meargă pe drumuri diferiRețineți că nu este
nevoie de o identitate de timp între lumi. Lumea noastră, până în anul 1945, este

un duplicat al unui segment inițial al celeilalte lumi; acel segment din cealaltă lume se încheie cu un

an care seamănă într-adevăr cu anul nostru 1945, dar face parte din timpul din cealaltă lume, nu din

timpul nostru. De asemenea, nu avem nevoie de o separare a timpului și a spațiului care să

contravină Relativității - avem segmente temporale inițiale, ale acestei lumi sau ale altei lumi, dacă

avem regiuni spațio-temporale delimitate de suprafețe spațiale care taie lumea în două.

Disting divergența lumilor de ramificarea lumilor. În cazul ramificării, în loc de segmente duplicate,

se presupune că unul și același segment inițial este împărțit ca parte comună de două lumi care se

suprapun. Branșarea este problematică în moduri în care divergența nu este. În primul rând, pentru

că un locuitor al segmentului comun nu poate vorbi fără echivoc despre lumea în care trăiește. Ce se

întâmplă dacă el spune că mâine va fi o luptă pe mare, intenționând, desigur, să vorbească despre

viitorul propriei sale lumi, iar una dintre cele două lumi în care trăiește are o luptă pe mare a doua zi,

iar cealaltă nu?

În al doilea rând, pentru că suprapunerea lumilor interferează cu cel mai important principiu de

demarcație a lumilor, și anume că doi indivizi posibili fac parte din aceeași lume dacă sunt legați de

un lanț de relații externe, de exemplu de relații spațio-temporale. (Nu cunosc niciun alt exemplu.)

Niciuna dintre aceste dificultăți nu pare insurmontabilă, dar ambele sunt mai bine evitate. Acest

lucru face rezonabilă preferința pentru o teorie a lumilor divergente care nu se suprapun în locul

unei teorii a lumilor ramificate. Apoi, trebuie să putem vorbi de duplicarea calitativă a segmentelor

de lume, ceea ce putem face în termeni de proprietăți naturale comune.

Lumile divergente (sau ramificate) sunt utile în definirea determinismului. Definițiile obișnuite nu

sunt foarte satisfăcătoare. Dacă spunem că fiecare eveniment are o cauză, trecem cu vederea
cauzalitatea probabilistică în cadrul indeterminismului. Dacă vorbim despre ceea ce ar putea fi prezis

de către un calculator suprauman cu cunoștințe nelimitate despre istorie și legile naturii, trecem cu

vederea obstacolele care ar putea împiedica predicția chiar și în cadrul Determinismului, sau

încercăm să dăm un sens nonvacuat unor contrafactualități despre ceea ce ar putea face predictorul

nostru dacă ar avea o combinație cu totul imposibilă de puteri și limitări.

O abordare mai bună este următoarea. În primul rând, un sistem de legi ale naturii este determinist

dacă nu există două lumi divergente care să se conformeze perfect legilor acelui sistem. În al doilea

rând, o lume este deterministă dacă legile sale cuprind un sistem determinist. În al treilea rând,

determinismul este teza conform căreia lumea noastră este deterministă.20

(Versiuni alternative ale determinismului pot fi definite în mod similar. De exemplu, am putea întări

primul pas prin interzicerea convergenței, precum și a divergenței lumilor care respectă legile. Sau

am putea chiar să impunem ca două lumi care respectă legea să nu aibă felii momentane duplicate

fără a fi duplicate de-a lungul istoriei lor. Sau am putea defini un tip mai slab de determinism, am

putea numi o lume fortuit deterministă, chiar dacă legile sale nu alcătuiesc un sistem determinist,

dacă nicio lume nu diverge de la acesta și în același timp nu se confirmă la legile sale. Legile și istoria

timpurie a unei astfel de lumi sunt suficiente pentru a determina istoria ulterioară, dar numai pentru

că nu apar niciodată situațiile în care legile nu ajung la Determin15111. Am putea defini în mod

echivalent Determinismul fortuit după cum urmează: pentru orice fapt istoric F și orice segment

inițial S al lumii, există o propoziție adevărată H despre istoria lui S' și o propoziție adevărată L

despre legile naturii, astfel încât H și L împreună să implice strict F.21 Ocolește această definiție

nevoia noastră de a vorbi de duplicarea segmentelor inițiale? Nu, deoarece trebuie să ne întrebăm

ce înseamnă să spunem că H se referă la istoria lui S. Consider că aceasta înseamnă că H la ambele

sau la niciuna dintre cele două lumi care încep ambele cu segmente tb* sunt duplicate ale lui S.).

Lumile divergente sunt importante și în legătură cu tipul de condiționalitate factuală care figurează

în modelele de dependență cauzală - . contrafactuale tind să fie asimetrice din punct de vedere

temporal, iar acest lucru este ceea ce dă/^, asimetria cauzalității însăși. Contrafactuale de acest tip

nu se nu se poate spune că dacă prezentul ar fi fost diferit un trecut diferitwoU^, până la el, ci mai

degrabă că dacă prezentul ar fi fost diferit, același trecut wo"!". evenimentB un rezultat diferit. Dată

fiind o diferență ipotetică la un anumit țde timpuri viitoare în mod normal ar fi într-adevăr foarte
diferite, dar eve0®

timpuri (cu excepția poate a trecutului foarte apropiat) nu ar fi diferite. Astfel, actualitatea
și alternativele sale contrafactuale sunt lumi divergente, cu dubluri inițiale 22

segmente duplicate.

Materialismul minimalist

Există o dificultate care apare dacă încercăm să formulăm anumite viziuni reducționiste, de exemplu

materialismul, ca teze de supraveniență. O soluție la această dificultate utilizează proprietățile

naturale nu numai prin intermediul duplicării, ci și într-un mod mai direct.

În linii mari, Materialismul este teza conform căreia fizica - ceva nu foarte diferit de fizica actuală,

deși probabil oarecum îmbunătățită - este o teorie cuprinzătoare a lumii, completă, precum și

corectă. Lumea este așa cum spune fizica, și nu mai este nimic de spus. Istoria lumii scrisă în limbaj

fizic este întreaga istorie a lumii. Aceasta este într-adevăr o exprimare aproximativă; scopul nostru

va fi să oferim o formulare mai bună. Dar înainte de a încerca să spun mai precis ce este

materialismul, permiteți-mi să spun ce nu este. (1) Materialismul nu este o teză a translației finite a

întregului nostru limbaj în limbajul fizicii. (2) Materialismul nu trebuie identificat cu o teorie

materialistă a minții. Este o teză care motivează o varietate de teorii ale minții: versiuni ale

Behaviorismului, Funcționalismului, teoria iden¬ tității minte-corp, chiar și teoria conform căreia

mintea este o greșeală. (3) Materialismul nu este doar teoria conform căreia nu există lucruri în afară

de cele recunoscute de fizică. Cu siguranță, materialiștii nu cred în spirite sau în alte asemenea

lucruri non-fizice. Dar anti¬materialiștii pot să nu creadă nici în spirite - plângerea lor nu trebuie să

fie aceea că fizica omite unele dintre lucrurile care există. Ei se pot plânge, în schimb, că fizica trece

cu vederea unele dintre modurile în care există diferențe între lucrurile fizice; de exemplu, ei pot

crede că oamenii fizici ar putea să difere în ceea ce privește experiența lor. (4) Aceasta sugerează că

materialismul este, cel puțin în parte, teza că nu există proprietăți naturale instanțiate la nivelul lumii

noastre, cu excepția celor recunoscute de fizică. Este mai bine, dar cred că încă nu este corect. Nu ar

putea exista o proprietate naturală X (în natura cazului, este greu de numit un exemplu!) care să fie

împărtășită de creierele fizice din lumi ca a noastră și de spiritele imateriale care locuiesc în alte

lumi? Sau de către quarcii din această lume și anumite particule din alte lumi care nu pot exista în

fizica noastră? Fizica ar putea, în mod normal, să nu menționeze o astfel de proprietate naturală.

Este suficient să recunoaștem cazul special aplicabil lumii noastre, Jt-cum-fizicitatea, creierul sau

quarcul, după cum ar fi. Apoi, dacă prin proprietăți fizice înțelegem acele proprietăți care sunt

menționate în limbajul fizicii, un materialist nu ar trebui să susțină că toate proprietățile naturale

instanțiate în lumea noastră sunt proprietăți fizice.

În acest punct, ar trebui să pară recomandabil să formulăm Materialismul ca o teză de superveniență:
nicio diferență fără diferență fizică. Sau, contrapunând: duplicatele fizice sunt duplicate

smplkiter. Cu atât mai mult, nici o diferență mentală fără diferență fizică; duplicatele fizice sunt

duplicate mentale. Teza ar putea fi considerată cel mai bine ca aplicându-se la întregi lumi posibile,

pentru a ocoli întrebări precum aceea dacă viața mentală este într-o oarecare măsură extrinsecă

subiectului. Avem deci această primă formulare a materialismului din cele câteva încercări de

formulare a materialismului:

ML Orice două lumi posibile care sunt exact la fel în toate aspectele recunoscute de fizică sunt

duplicate calitative.

Dar acest lucru nu este suficient. Făcând din materialism o teză despre modul în care doar două lumi

oarecare pot și nu pot fi diferite, ML propune materialismul ca pe un adevăr necesar. Nu aceasta

este intenția materialiștilor. Materialismul se dorește a fi o teză contingentă, un merit al lumii

noastre pe care nu toate celelalte lumi îl împărtășesc. Două lumi ar putea într-adevăr să difere fără

să difere fizic, dacă cel puțin una dintre ele este o lume în care materialismul este fals. De exemplu,

lumea noastră materialistă diferă de o lume ne-materialistă care este fizic la fel ca a noastră, dar

care conține și spirite epifenomenale din punct de vedere fizic.

Există în apropiere o teză a supervenienței necontingente care ar putea să-i atragă pe materialiști: Nu
există nicio diferență, cu atât mai mult nicio diferență mentală, fără vreo diferență

nonmentală. Orice două lumi asemănătoare în toate aspectele nonmentale sunt duplicate și, în

special, nu diferă în ceea ce privește viața mentală a locuitorilor lor.

Acest lucru pare să surprindă gândirea noastră conform căreia mentalul este un model într-un

mediu, care se obține în virtutea unor caracteristici locale ale mediului (declanșările neuronilor) și

poate și a unor caracteristici foarte globale (legile naturii) care sunt prea mici sau prea mari pentru a

fi ele însele mentale. Dar M2 nu este materialism. Este deopotrivă mai puțin și mai mult. Mai puțin,

în mod evident, deoarece nu spune niciodată că mediul este fizic. Mai mult, pentru că neagă însăși

posibilitatea a ceea ce voi numi Materialism Panpsihist.

Se observă adesea că identitatea psihofizică este o stradă cu două sensuri: dacă toate proprietățile

mentale sunt fizice, atunci unele proprietăți fizice sunt mentale. Dar poate că nu doar unele, ci toate

proprietățile fizice ar putea fi, de asemenea, mentale; și, într-adevăr, fiecare proprietate a oricărui

lucru ar putea fi în același timp* fizică și mentală. Să presupunem că există într-adevăr lumi în care

acest lucru este așa. Dacă este așa, probabil că există multe astfel de lumi, nu toate duplicate, care

diferă, printre altele, prin viețile mentale ale locuitorilor lor. Dar toate diferențele dintre astfel de
lumi sunt mentale (la fel de bine ca și cele fizice), deci niciuna nu este non-mentală. Aceste lumi vor

fi în mod vidual asemănătoare în toate aspectele nonmentale, din lipsă de aspecte nonmentale în

care să difere. Apoi, M2 foilează. Și nu doar în lumile care creează probleme; M2 este necontingent,

astfel încât, dacă eșuează în oricare dintre lumi, eșuează în toate - chiar și în lumile materialiste

decente, cum este a noastră. Poate că materialismul panpsihist este într-adevăr imposibil - cum îl

împăcați cu o analiză funcțională largă a minții? - dar o teză care spune acest lucru este mai mult

decât un simplu materialism.

O a treia încercare. Cel puțin acest lucru este adevărat:

M3. Nu există două lumi materialiste care să difere fără să difere fizic; a11?tw0

Lumile materialiste care sunt exact la fel din punct de vedere fizic sunt duplicate.

Dar M3 nu este o formulare a materialismului, deoarece distincția dintre lumile materialiste și

celelalte lumi apare în M3. Tot ceea ce aflăm este că lumile materialiste cuprind o clasă în cadrul

căreia nu există diferențe fără diferențe fizice. Dar există multe astfel de clase. De fapt, orice lume,

oricât de plină de spirit, aparține unei astfel de clase.

O a patra încercare. Poate că ar trebui să ne limităm atenția la lumile posibile din punct de vedere

nomologic, astfel:

M4. Printre lumile care se conformează legilor reale ale naturii, nu există două lumi care să difere

fără a fi diferite din punct de vedere fizic; orice două astfel de lumi care sunt exact la fel din punct de

vedere fizic sunt duplicate.

Dar, din nou, avem ceva care este în același timp mai puțin și mai mult decât materialismul. Mai

puțin, deoarece M4 ar putea fi valabil într-o lume în care Materialismul este fals, dar în care

fenomenele spirituale sunt corelate cu fenomenele fizice conform unor legi stricte. Mai mult, pentru

că M4 nu rezistă la o lume materialistă, fără spirite, dacă legile acelei lumi nu exclud existența

spiritelor epifenomenale. Lumea noastră ar putea fi o astfel de lume, o lume în care spiritele sunt

absente, dar nu sunt scoase în afara legii.

Până în prezent, o formulare superveniențială a materialismului pare evazivă. Dar cred că putem

reuși dacă alăturăm ideea de superveniență cu ideea că o lume nematerialistă ar avea ceva în plus,

ceva ce lipsește unei lumi materialiste. Aceasta ar putea avea spirite; sau ar putea avea lucruri fizice

care diferă în moduri nonfizice, de exemplu în ceea ce privește experiența lor. În ambele cazuri,

există proprietăți naturale suplimentare, proprietăți instanțiate în lumea nematerialistă, dar care nu

se găsesc nicăieri în lumea materialistă. Să spunem că o proprietate este străină unei lumi dacă (1)
nu este instanțiată de niciun locuitor al lumii respective și (2) nu poate fi analizată ca o conjuncție de

proprietăți naturale sau ca o proprietate structurală construită din proprietăți naturale, toate fiind

instanțiate de locuitorii lumii respective. (Am nevoie de cea de-a doua clauză deoarece îl urmez pe

Armstrong, mutatis mutandis, în refuzul de a exclude proprietățile perfect naturale care sunt

conjuncționale sau structural complexe. A se vedea Unhersals, II, pp. 30-42 și 67-71. Ar fi
greșitconsiderăm ca fiind străină o proprietate complexă analizabilă în termeni de constituenți
nealieni).

Dacă lumea noastră este materialistă, atunci se poate spune că unele dintre proprietățile naturale

instanțiate în orice lume nematerialistă sunt proprietăți străine de lumea noastră. Acum putem trece

în sfârșit la formularea Materialismului ca teză de superveniență restrânsă și contingentă:

M5. Printre lumile în care nu sunt instanțiate proprietăți naturale străine de lumea noastră, nu există

două lumi care să difere fără a fi diferite din punct de vedere fizic; orice două astfel de lumi care sunt

exact la fel din punct de vedere fizic sunt duplicate.24

***

Am considerat că materialismul susține caracterul cuprinzător al "ceva nu prea diferit de fizica

actuală, deși probabil că este oarecum îmbunătățită". Acest lucru a fost în mod deliberat vag.

Metafizicienii materialiști vor să se poziționeze de partea fizicii, dar nu vor să ia atitudine în cadrul

fizicii. În cadrul fizicii, pot fi puse în discuție pretenții mai precise de exhaustivitate și corectitudine.

Fizica (ignorând eșecurile nervoase din zilele noastre) este știința care aspiră la exhaustivitate, iar

anumite teorii fizice pot fi prezentate ca îndeplinind această aspirație. În acest caz, trebuie să ne

întrebăm din nou ce înseamnă să pretindem exhaustivitatea. Și, din nou, răspunsul poate fi dat

printr-o formulare de supraveniență: nu există diferență fără diferență fizică, așa cum este

concepută de o astfel de mare teorie. Dar, din nou, aceasta trebuie înțeleasă ca o teză de

superveniență restrânsă și contingentă, care se aplică doar între lumile lipsite de proprietăți naturale

străine.

Astfel, treaba fizicii nu este doar de a descoperi legi și explicații cauzale. Propunând teorii atât de

cuprinzătoare care recunosc doar o gamă limitată de proprietăți naturale, fizica propune inventare

ale proprietăților naturale instanțiate în lumea noastră. Nu inventare complete, poate. Dar suficient

de complete pentru a ține cont de toate dublările și diferențele care ar putea apărea în absența

proprietăților naturale străine. Bineînțeles, descoperirea proprietăților naturale este inseparabilă de

descoperirea legilor. Pentru că un motiv excelent pentru a crede că unele proprietăți naturale

nesuspectate până acum sunt instanțiate - proprietăți care merită să fie recunoscute de fizică, cum
ar fi culorile quarcului - este că, fără ele, nu se poate găsi un sistem satisfăcător de legi.

Acest lucru amintește de caracterul distinctiv a posteriori, științific, al realismului lui Arm¬strong

(Universak, I, pp. 8-9 și passim). Dar, în cadrul unei ontologii a posibilităților, distincția dintre

descoperirea universaliilor sau a proprietăților naturale care există în realitate și descoperirea celor

care sunt efectiv instanțiate dispare. Iar această din urmă întrebare este a posteriori asupra oricărei

teorii. Ceea ce rămâne, și rămâne important, este că fizica descoperă proprietăți. Și nu orice fel de

proprietăți - proprietăți naturale. Descoperirea constă, de exemplu, în faptul că neutrinii nu sunt toți

la fel. Aceasta nu este descoperirea faptului că unii diferiți au proprietăți diferite în sensul meu,

aparțin unor clase diferite. Știam acest lucru a priori. Mai degrabă, este descoperirea surprinzătoare

că unele proprietăți naturale îi diferențiază pe unii neutrini de alții. Această descoperire a fost de

fapt făcută; aș dori să citesc o relatare a ei de către un filozof care nu este pregătit să adopte o

atitudine discriminatorie față de proprietăți și care crede că toate lucrurile sunt la fel de

asemănătoare și diferite unele de altele.

Legi și cauzalitate

Observația că fizica descoperă proprietăți naturale în cursul descoperirii legilor poate servi la

introducerea următorului nostru subiect: analiza a ceea ce înseamnă să fii o lege a naturii. Sunt de

acord cu Armstrong că avem nevoie de universak, sau cel puțin de proprietăți naturale, pentru a

explica ce este o lege, deși nu sunt de acord cu modul în care el explică acest lucru.

Teoria lui Armstrong, în forma sa cea mai simplă25 , susține că ceea ce face ca anumite regularități

să fie legale sunt stări de fapt de ordinul doi N(F, G) în care cele două universali de ordinul întâi,

obișnuite, F și G sunt legate de un anumit universal de ordinul doi diadic AT. Este o chestiune

contingentă care dintre universali sunt astfel legați prin

legiuitorul N. Dar este necesar - și necesar simpliciter, nu doar nomolo- gic necesar - ca, dacă se

obține N(F, G), atunci F și G sunt în mod constant con- tinuate. Există o legătură necesară între
stareade fapt de ordinul doi N(F, G) și regularitatea legală de ordinul întâi \/x(Fx D Gx); și, la fel, între
starea

de fapt conjunctivă N(F, G) S' Fa și consecința sa necesară Ga.

Ar putea fi creată o teorie paralelă cu proprietăți naturale în locul universaliilor de ordinul întâi și doi

ale lui Armstrong. Ea ar avea multe dintre caracteristicile atractive pe care Armstrong le pretinde în

numele teoriei sale, dar cel puțin un merit ar fi pierdut. Pentru Armstrong, necesitatea legală a lui Ga

prin Fa este o chestiune pur locală: implică doar a, universalele F și G care sunt prezente în a și

universalul de ordinul doi care face legea și care este prezent la rândul său în (sau între) aceste două
universale. Dacă înlocuim universalele cu proprietăți, oricât de naturale, această localitate se pierde.

Pentru că proprietățile sunt clase cu apartenența lor răspândită în toate lumile și nu sunt prezente în

totalitate în a. Dar nu cred că aceasta este o obiecție concludentă, deoarece intuițiile noastre privind

localitatea par să ne ducă adesea în eroare. Teoria regularității selective pe care o voi susține în scurt

timp sacrifică și ea localitatea, la fel ca orice teorie a regularității legii.

Ceea ce mă determină (cu un oarecare regret) să resping teoria lui Armstrong, fie că este vorba de

universali sau de proprietăți naturale, este faptul că mi se par neinteligibile conexiunile sale

necesare. Oricare ar fi N, nu văd cum ar putea fi absolut imposibil să avem N(F, G) și Fa fără Ga.

(Dacă nu cumva N este doar o conjuncție constantă, sau o conjuncție constantă plus altceva, caz în

care teoria lui Arm¬strong se transformă într-o formă a teoriei regularității pe care o respinge).

Misterul este oarecum ascuns de terminologia lui Armstrong. El folosește "necesită" ca nume pentru

universalul N care dă legi; și cine ar fi surprins să audă că dacă F "necesită" G și a are F, atunci a

trebuie să aibă G? Dar eu spun că N merită numele de "necesitate" doar dacă, cumva, poate intra

într-adevăr în conexiunile necesare cerute. Nu poate intra în ele doar purtând un nume, așa cum nu

poate avea bicepși puternici doar fiind numit "Armstrong".

Sunt tentat să mă plâng, în maniera humeană, de presupusele conexiuni necesare între existențe

distincte, mai ales atunci când stări de fapt de ordinul întâi din trecut se presupune că se unesc cu

stări de fapt de ordinul doi pentru a necesita stări de fapt de ordinul întâi în viitor. Această plângere

nu este prea corectă: împărtășirea universaliilor diminuează distincția dintre stările de lucruri care

necesită și cele care sunt necesare. Dar eu nu sunt liniștit. Ajung la concluzia că legăturile necesare

pot fi neinteligibile chiar și atunci când se presupune că ele se obțin între existențe care nu sunt clar

și în întregime distincte.26

Prin urmare, nu aprob modul lui Armstrong de a încorpora universali, sau alternativ proprietăți

naturale, în analiza legalității. În schimb, favorizez o analiză a regularității. Dar chiar și așa am nevoie

de proprietăți naturale.

Cu siguranță nu orice regularitate este o lege a naturii. Unele sunt accidentale. Așadar, o analiză

adecvată a regularității trebuie să fie selectivă. De asemenea, o analiză adecvată trebuie să fie

colectivă. Ea trebuie să trateze regularitățile nu una câte una, ci mai degrabă ca pe niște candidate

pentru a intra în sisteme integrate. Pentru că o anumită regularitate ar putea să se mențină fie ca

lege, fie accidental, în funcție de faptul dacă se obțin alte regularități care se pot încadra împreună

cu ea într-un sistem adecvat. (Astfel, resping ideea că legalitatea constă în "asemănarea cu legea"
plus adevărul.) Urmând pe Mill și Ramsey27 , consider că un sistem adecvat este unul care are

virtuțile la care aspirăm în construcția propriei noastre teorii și care le are în cea mai mare măsură

posibilă, având în vedere modul în care este lumea. Trebuie să fie în întregime adevărat; trebuie să

fie închis sub implicație strictă; trebuie să fie cât mai simplu în axiomatică, fără a sacrifica prea mult

conținut informațional; și trebuie să aibă cât mai mult conținut informațional, fără a sacrifica prea

multă simplitate. O lege este orice regularitate care merită să fie inclusă în sistemul ideal. (Sau, m

cazul legăturilor, în orice sistem ideal.) Sistemul ideal nu trebuie să fie format în întregime din

regularități; anumite fapte particulare pot obține intrarea dacă contribuie suficient la simplitatea și

forța colectivă. (De exemplu, anumite fapte particulare despre Big Bang ar putea fi candidați

puternici). Dar numai regularitățile sistemului trebuie să conteze ca legi.

Ne confruntăm cu o problemă evidentă. Modalități diferite de exprimare a aceluiași conținut,

folosind un vocabular diferit, vor diferi în ceea ce privește simplitatea. Problema poate fi pusă în

două moduri, în funcție de faptul că luăm sistemele noastre ca fiind formate din propoziții (clase de

David Lewis

Introducere

La conferința din 1983 a A.A.P., au fost prezentate două lucrări despre proiectul de utilizare a

entităților abstracte ca ersatz de lumi posibile. Una a fost a mea, care distingea trei versiuni ale

ersatzismului și ridica diferite obiecții împotriva diferitelor versiuni.1 Cealaltă a fost cea a lui Peter

Forrest, care propunea ca universalii structurali să servească drept lumi ersatz; cel actualizat este

instanțiat de lumea concretă, restul sunt neinstanțiate (sau instanțiate doar de părți proprii ale lumii

concrete - omit această complicație de acum înainte).2

Forrest și cu mine ne-am întrebat amândoi unde s-ar încadra propunerea sa în clasificarea mea și

care dintre obiecțiile mele ar putea fi ridicate împotriva ei. Mi s-a părut neașteptat de dificil să
dauăspuns direct. Am sfârșit prin a pune dileme și prin a avea nevoie să știu mai multe despre

doctrina universaliilor structurale pe care urma să se bazeze propunerea lui Forrest.

Am ajuns la concluzia că, în cele din urmă, nu aveam prea multe obiecții față de utilizarea de către

Forrest a universaliilor structurale, în cea mai mare parte neinstanțiate, ca ersatz de lumi abstracte.

În schimb, am obiectat față de universalele structurale în sine. Dar trebuia să disting diferite versiuni

ale doctrinei universaliilor structurale și să ridic diferite obiecții împotriva diferitelor versiuni. Și am
descoperit că, în cea mai mare parte, ceea ce aveam de spus era în paralel cu ceea ce aveam de spus

împotriva diferitelor versiuni ale ersatzismului.

Nu cu mult timp înainte, în "New Work for a Theory of Universals",3 am avut o părere favorabilă, dar

neconvingătoare, despre teoria universaliilor a lui D. M. Armstrong - o teorie care acceptă universali

structurali, deși nu și pe cei neinstanțiațializați. 41 am spus că ne oferă o modalitate sustenabilă de a

face o distincție indispensabilă între clasele naturale și nefirești. Dar am spus că această distincție

poate fi obținută și în cadrul unei teorii nominaliste a claselor, dacă ne ajutăm de o noțiune primitivă

de similaritate neplăcut de complicată. (Cel mai bun mod de a face acest lucru ar putea fi să luăm

însăși naturalețea claselor ca fiind primitivă). Teoria lui Armstrong ne-a împovărat cu mai multă

ontologie; în timp ce o formă adecvată de nominalism de clasă ne-a împovărat cu o distincție

primitivă care pare mai degrabă artificială. Am luat în serios meritele și dezavantajele alternativelor

de culcare și am considerat că între ele onorurile sunt aproximativ egale. Această judecată este acum

supusă reconsiderării.

Ar fi trebuit să recomand o teorie rară a tropiilor ca o a treia alternativă, nu mai puțin meritorie

decât cele două pe care le-am luat în considerare. Se presupune că tropiile sunt proprietăți

particularizate: părți nespatiotemporale ale instanțelor lor care nu pot apărea în mod repetat, dar

pot fi duplicate exacte. Am în minte mai mult sau mai puțin teoria tropiilor predată de D. C. Williams,

cu o singură excepție: dacă clasele naturale de lucruri trebuie definite în termeni de clase de tropi

duplicați, atunci teoria tropiilor trebuie să fie redusă și selectivă în același mod în care teoria

universaliilor a lui Armstrong este redusă și selectivă. În caz contrar, ar putea exista clase de tropi

disjunctivi duplicați sau de tropi negativi duplicați, care ar delimita clase de lucruri nejustificat de

diverse. La fel ca o teorie a universaliilor, o teorie a tropiilor ne împovărează cu o ontologie pe care

nominalismul simplu o evită; la fel ca nominalismul de clasă, aceasta necesită o primitivă a

similarității. Cu toate acestea, primitiva sa de similaritate - duplicarea exactă a tropiilor - pare mult

mai puțin artificială, deci mai acceptabilă, decât naturalețea primitivă a claselor.

Dacă Armstrong are dreptate în argumentele sale că o teorie a universaliilor ar trebui să includă

universali structurali și dacă și eu am dreptate că universaliile structurale sunt o problemă, atunci

împreună aducem vești proaste pentru universali. Problemele legate de universali structurali ar

tinde să arate că onorurile nu sunt egale până la urmă, astfel încât, în urmărirea claselor naturale, ar

trebui să folosesc fie naturalețea primitivă, fie tropiile, și să las universaliile deoparte.

Discuția care va urma este motivată de un interes pentru ambele proiecte: căutarea lui Forrest a
lumilor ersatz și căutarea mea a claselor naturale. Proiectele diferă - proiectul lui Forrest cere ca

multe dintre universalele structurale să fie neinstanțiate, nune nu. Armstrong, bineînțeles, nu

acceptă universali neinstanțiațializați de orice fel. Așadar, deși trebuie, desigur, să țin cont de opiniile

lui Armstrong cu privire la t®1''' versali structurali, scopul meu nu va fi doar acela de a discuta teoria

sa.

Ce sunt universalele structurale?

Ce se presupune că este un universal structural? În primul rând, este un ceva universal care apare,

sau cel puțin poate să apară în mod repetat. Este instanțiat de particularități diferite, în poziții

spațio-temporale diferite; și oriunde este instanțiat? acolo este prezent întregul său. Atunci când

este instanțiat, este o parte nespatiotemp0^ a particularului care îl instanțiază. 6

În al doilea rând, ea este un tip distinctiv de universal. Orice lucru care îl instanțiază trebuie să aibă

părți proprii; și există o legătură necesară între &c instanțierea universalului structural de către

întreg și instanțierea universaliilor otb^ de către părți. Să spunem că universalul structural implică

thes® alte universale - un cuvânt potrivit de nedescris, lăsându-ne libertatea de a întreba mai
târziuimplicarea' poate fi. Nu este necesar, sau nu în acest stadiu, ca versalele implicate să fie ele
însele

simple. De asemenea, nu este necesar ca universalele implicate^j să fie toate monadice. Acesta este

un caz special; dar, adesea, o struct*®^" universală va implica universali diadici (sau, mai general,
wadici), așa cum o face well-, atunci pentru ca ceva să instanțieze universalul structural este parțial
un

matt^

proprietățile părților acelui lucru și parțial o chestiune legată de modul în care aceste părți sunt

relaționate din exterior - să zicem, spațiotemporal -.

(Distingeți două sensuri în care un universal poate fi numit "simplu". Ar putea fi unul care nu implică

altele; adică nu este un universal structural. Aceasta este ceea ce am vrut să spun și voi însemna de

acum înainte. Sau ar putea fi atomic din punct de vedere mereologic: ar putea să nu aibă părți

proprii, alte părți în afară de el însuși. Aș presupune că, în orice teorie, universalele simple ies

atomice; dar vom lua în considerare mai târziu o teorie conform căreia și universalele structurale

sunt atomice).

Exemplu: să presupunem că avem universali monadici carbon și hidrogen, instanțiat prin atomi ai

acestor elemente; și un universal diadic legat, instanțiat prin perechi de atomi între care există o

legătură covalentă. (În realitate ar trebui să vorbesc despre stadii momentane, dar să lăsăm timpul în
afara acestui subiect pentru simplitate). Apoi avem, de exemplu, un universal structural metan, care

este instanțiat de mol-ecule de metan. Acesta implică cele trei universale menționate anterior, după

cum urmează: în mod necesar, ceva instanțiază metanul dacă și numai dacă este divizibil în cinci

părți spațiale c, h\, hi, hi, hi, astfel încât c instanțiază carbonul, fiecare dintre A-uri instanțiază

hidrogenul și fiecare dintre perechile c-h instanțiază legătura.

De ce să crezi în ele?

De ce ar trebui cineva să creadă în universali structurali? De ce să nu preferăm o teorie a

universaliilor chiar mai rară decât cea a lui Armstrong, care admite doar universali simpli? O astfel de

teorie este simplă și elegantă. De ce să nu ne mulțumim cu ea?

Un motiv care ar putea fi dat nu trebuie să ne rețină prea mult:

(1) Există un universal pentru fiecare predicat pe care îl putem formula, inclusiv pentru propoziții

complexe de predicat; sau pentru fiecare clasă din care fac parte lucrurile. Există predicate cum ar fi

"este o moleculă de metan"; există clase cum ar fi clasa tuturor moleculelor de metan. Există deci

universali corespunzători, iar aceștia trebuie să fie structurali.

Dar susținerea unei teorii rarefiate a universaliilor înseamnă, printre altele, respingerea premisei că

există un universal care să corespundă oricărui predicat sau clasă. Și orice teoretician al universaliilor

ca fiind imanente ar fi bine să susțină o teorie rarefiată; este "absurd pe gras" faptul că un lucru are

atâtea părți non-spatiotemporale câte părți non-spatiotemporale ar exista, cât ar exista diferite

predicate de care se încadrează, sau diferite clase cărora le aparține.

Un al doilea motiv este mai bun:

Dar una este să spui că asemănarea trebuie explicată în termeni de universali împărtășiți și alta este

să spui că, ori de câte ori două particularități sunt asemănătoare, aceste particularități împărtășesc

ele însele un universal. De ce să nu spunem că asemănarea structurală a lui A și B trebuie explicată

nu prin împărtășirea de universali între întregul A și întregul B, ci mai degrabă prin împărtășirea de

universali între părțile corespunzătoare din A și din B? (Sau, mai general, ca partajare de universali "-

adici între "-tuplele de părți corespondente). Doar cel mai simplu mod de a explica asemănarea în

termeni de universali împărtășiți presupune că trebuie să existe universali structurali împărtășiți.

Un alt motiv este cel al lui Forrest:

(3) Universalele structurale pot servi drept ersatz de lumi posibile și indivizi, oferind un tratament

obiectiv al modalității fără a ne cere să credem într-o abundență neverosimilă de particularități

concrete din alte lumi.

Nu contest acest lucru - cu condiția, desigur, să se poată avea o concepție adecvată a universaliilor

structurale. Avertizez doar că astfel de lumi ersatz nu ne vor oferi toate beneficiile lucrurilor reale. În

special, nu cred că planul lui Forrest își poate permite o analiză eliminatorie a modalității. În primul

rând, este posibil să găsim apeluri la modalitate în cadrul unor concepțînseși - vezi mai jos. Dar, de
asemenea, o teorie a lumilor ersatz trebuie să fie capabilă să explice ce

înseamnă să spui că așa și așa este cazul în funcție de (pe scurt: la) o lume ersatz. Pot vedea cum am

putea spune, fără modalitate, ce înseamnă să fii o lume ersatz la care se obține un astfel de model

de instanțiere a universaliilor simple - un astfel de aranjament spațio-temporal al maselor, sarcinilor

și așa mai departe. Dar ce înseamnă a fi un ersatz de lume conform căruia există un măgar vorbitor?

Sau una conform căreia o broască țestoasă susține Pământul? Mă îndoiesc că Forrest ar accepta ca

universali autentici faptul de a fi un măgar vorbitor sau o broască țestoasă, cu siguranță Armstrong

nu ar face-o. Așa că nu văd ce alternativă are Forrest la răspunsul modal:

Un astfel de ersatz de lume este un universal structural, astfel încât, în mod necesar, orice particular

care îl instanțiază are ca parte un măgar vorbitor sau are ca parte un suport (o contraparte a)

Pământului.

Dar dacă renunțăm la această obiecție și admitem că universalele structurale ar putea d° ***** ar

trebui să întrebăm de lumile ersatz, totuși acesta este un motiv ciudat pentru a crede în ele - lumile

sunt menite să servească cauza actualismului; și ne-am aștepta ca un actuausi să stabilească mai

întâi ontologia acestei lumi, iar după aceea să taie modalitatea trea*m^stului său pentru a se potrivi.

Dacă exigențele unui tratament al modalității controlează o teorie despre ce universali există pentru

ca lucrurile thisworidice să se instanțieze, să-și pună căruța modală înaintea calului său actual. Mai

mult, chiar dacă structuralUI^. _ a ar putea face pentru lumile ersatz, alte alternative ar putea face la

fel de bine. Pentru °ne_ tnr4p teoria universaliilor simple ar trebui să ofere un cadru ideal pentru

'coOlblB^ejj ^ ersatzismul; și, deși aceasta are propriile probleme, cred că este la fel de leaSt ooone

ca orice versiune a ersatzismului lui Forrest a universaliilor structurale. IncU*"'

versiune - "concepția lingvistică" discutată mai jos - universalele structurale și ersatzurile de lumi

combinatorii ies foarte asemănătoare.

Armstrong, desigur, nu ar sugera niciodată că avem nevoie de un universal pentru fiecare predicat. Și

abia după ce a acceptat deja universali structurali, el se angajează să explice asemănarea structurală

în mod simplu. De asemenea, el nu ar putea aproba nici programul lui Forrest, deoarece acesta

consideră că lumile ersatz nerealizate sunt universali neinstanțiațializați. Motivele sale pentru
acceptarea universaliilor structurale sunt diferite. El are trei, dintre care consider că unele sunt mai

convingătoare decât altele. În ordinea creșterii ponderii:

(4) O altă sarcină pentru o teorie a universaliilor este aceea de a furniza resurse pentru teoria
antihumeană a legilor naturii pe care Dretske, Tooley și Armstrong au avansat-o. Această teorie
spune că

avem o lege (fundamentală) conform căreia F este G atunci când o anumită relație de legiferare de

ordinul doi N are loc între două universali de ordinul unu F și G. Dar dacă ne-am limita la cazul în care

F și G sunt simple, cu siguranță am putea obține doar cele mai simple legi, și este nerezonabil să

credem că am putea acoperi toate legile naturii care există, cu atât mai puțin toate cele care ar

putea exista, într-un mod atât de simplu.9

Cred că acesta este un motiv bun, în cadrul teoriei DTA a legilor; motivele pentru care îl consider

neconvingător sunt doar motivele mele de a prefera o teorie a regularității fantezistă în locul teoriei

DTA.10 Totuși, chiar și în cadrul teoriei DTA, cred că nu este deloc decisiv. O altă opțiune este de a

avea nu doar o singură relație de legiuitor, ci o familie de astfel de relații, și de a pune complexitatea

care lipsește din F și G simple în N-urile care li se aplică. Înțeleg că ar fi posibil să se dezvolte teoria

DTA într-un astfel de mod, dar că familia necesară de N-uri fanteziste ar fi o complicație nedorită.

(5) Pentru universali structurali, dacă nu și pentru universali în general, este posibil să se spună ceva

despre ceea ce face ca un universal să fie similar sau incompatibil cu un altul. Armstrong folosește

exemplul universaliilor structurale de lungime. Dacă un băț are o lungime de 9 metri și altul de 8

metri, atunci, în mod necesar, o mare parte din primul băț are o lungime de 8 metri; și, în mod

necesar, niciun băț nu are o lungime de 8 metri și, de asemenea, o lungime de 9 metri. Aceste

necesități rezultă ambele din conexiunile necesare dintre universalele lungimii și alte universale pe

care le implică: un băț lung de 9 metri trebuie să aibă două părți proprii distincte, una de 8 metri

lungime și una de 1 metru lungime. Aceasta este ceea ce face ca universalele de 9 metri lungime și
8metri lungime să fie în același timp similare și incompatibile. O explicație paralelă ar putea fi dată

pentru asemănarea și incompatibilitatea formelor și, poate, și a culorilor.11

Liliac nu trebuie să înțelegem cu adevărat cum pot fi similare sau incompatibile universalele în

general, fie ele structurale sau simple? De exemplu, sarcina pozitivă și cea negativă ar putea fi

universali simpli incompatibili. Dacă avem nevoie de un accowat general, atunci valoarea unei

explicații care funcționează doar pentru un caz special este limitată.

(6) Putem fi siguri că există universali simpli? Dacă nu, atunci nu ne putem dispensa de universali

structurali în favoarea simplilor pe care îi implică; deoarece aceștia nu implică simpli, ci doar alți
universali structurali. Să luăm exemplul nostru anterior. Cu siguranță nu am ajuns la simple: un atom

de carbon este format din electroni, protoni și neutroni într-o anumită structură de legătură;

protonii și neutronii sunt la rândul lor formați din quarci; se speculează că

quarcii sunt la rândul lor compuși Poate că această complexitate nu are sfârșit.

Poate că nu există simple, ci doar structuri de structuri la infinit. (Sau poate că există simple, dar nu

sunt suficiente - dacă electronii ar fi simpli, dar protonii ar fi o chestiune de structuri ad infinitum, ar

fi suficient pentru a înfrânge planul de a renunța la hidrogen în favoarea simplelor pe care le

implică). Chiar dacă credem în (suficiente) simple, ar trebui să adoptăm o doctrină a universaliilor

care să presupună acest lucru și să nu lase loc nici măcar pentru posibilitatea unei complexități

infinite?12

Consider că acest ultim motiv este, de departe, cel mai important. Complexitatea infinită pare a fi, la

prima vedere, o posibilitate reală. Aș putea să mă gândesc să o tratez ca fiind negociabilă: dacă

universalele structurale sunt probleme, iar universalele simple își păstrează farmecul, cu atât mai rău

pentru presupusa posibilitate că nu există simple! Dar acest lucru mi se pare o abordare extrem de

agresivă, dacă nu chiar intolerabilă.

Să presupunem că recunoaștem această posibilitate. Aceasta impune o cerință pentru o teorie a

universaliilor - o cerință severă, dacă am dreptate că universaliile structurale sunt o problemă. (Este

nepotrivit ca o posibilitate atât de îndepărtată, așa cum o consider eu, să constrângă atât de mult

teoria noastră despre constituirea acestei lumi). Dacă, la fel ca Armstrong, credeți că universaliile

oferă singurul răspuns sustenabil la întrebarea obligatorie despre ce înseamnă ca lucrurile să fie

asemănătoare, atunci va trebui să răspundeți cererii cât mai bine posibil. Dacă, la fel ca mine, credeți

că universalele permit unul dintre cele trei răspunsuri pnma facie sustenabile, veți dori să analizați

mai atent celelalte alternative.

Observ că nominalismul de clasă, cu o distincție primitivă între clasele naturale și nefirești, nu are

nicio problemă cu complexitatea infinită. S-ar putea întâmpla ca, ori de câte ori avem o clasă

naturală, membrii ei să fie indivizi compuși, iar părțile lor (și perechile, triplele,... părților lor) să se

încadreze la rândul lor în clase naturale.

În mod similar, o teorie a tropiilor nu are nicio problemă cu complexitatea infinită. Se întâmplă ca

fiecare tropă să fie divizibilă în părți spațio-temporale interrelaționate și că orice două trope

duplicate sunt divizibile în așa fel încât părțile lor corespunzătoare să fie la rândul lor duplicate.

Concepția lingvistică
Voi prezenta trei concepții diferite despre ceea ce este un universal structural, ""împotriva cărora voi

ridica diferite obiecții. Nu pot dovedi că aceste concepții sunt singurele disponibile; pur și simplu nu

mă pot gândi la alta. Așadar, o modalitate de a-mi răspunde ar fi să produceți o a patra. Eu numesc

aceste trei concepții (reluând ®i clasificarea anterioară a versiunilor de ersatzism) htgftttik, p&Mwl

tmg&al.

În concepția lingvistică, un universal structural este o construcție set-teoretică din universali simpli,

la fel cum o expresie lingvistică (analizată) poate fi considerată o construcție set-teoretică din

cuvintele sale.13 De fapt, ne gândim la universalul structural ca fiind un predicat complex, într-un

limbaj în care cuvintele sunt universali simpli. Sau, mai degrabă, universalele simple sunt unele

dintre cuvinte; ele cuprind vocabularul nonlogic. Avem nevoie, de asemenea, de cuvinte logice -

conectivii obișnuiți, cuantificatorii și variabilele - și avem nevoie de predicate mereologice de

identitate, includere și suprapunere. Aceste cuvinte pot fi orice au de oferit resursele construcției-
teoretice, nu contează ce. Un limbaj, în acest sens generalizat, nu trebuie neapărat să fie ceva ce

putem vorbi sau scrie! Ceea ce contează este că avem parsare și interpretare. Cuvintele limbajului

sunt interpretate prin stipulație, iar o parte din stipulația noastră este că fiecare universal simplu

trebuie să fie un predicat care este satisfăcut doar de particularitățile care îl instanțează.

(Universalele diadice simple sunt predicate cu două locuri, satisfăcute de perechi de particularități; și

așa mai departe). Expresiile complexe, inclusiv cele pe care le luăm drept universali structurali, sunt

interpretate într-un mod derivat. Se stipulează reguli recursive prin care interpretarea unei expresii

analizate depinde de interpretările constituenților săi imediați aflați sub analiza parțială și, într-o

etapă sau mai multe, ajungem la interpretările stipulate ale cuvintelor din care este construită

expresia respectivă. Astfel se precizează, în special, ce înseamnă pentru ceva să satisfacă un predicat

complex în limbă.

Aceste predicate (sau anumite predicate preferate, de exemplu cele care nu sunt disjunctive) sunt

considerate ca fiind universale structurale; iar satisfacerea predicatului înseamnă instanțierea

universalului. Avem conexiunile necesare necesare între instanțierea unui universal structural de

către întreg și instanțierea unor universali mai simpli de către părțile sale. Și nu există nici un mister

cu privire la modul în care aceste conexiuni pot fi necesare: ele se susțin prin definiție. Ele sunt doar

consecințe ale unei recursivități semantice care definește satisfacerea predicatelor complexe în

termeni de satisfacere a celor simple care constituie vocabularul din care se construiește predicatul

complex; cu alte cuvinte, care definește instanțierea universaliilor structurale în termeni de

instanțiere a uni-versalelor simple pe care le implică.

Este o chestiune ușoară să crezi în universali structurali, astfel înțeleși. Mai greu ar fi să nu crezi în

ele. Odată ce avem simplele, trebuie doar să credem în construcții set-teoretice din lucrurile în care

credem. Nu există niciun angajament suplimentar asupra ticurilor, în afară de angajamentul față de

seturi pe care majoritatea dintre noi îl acceptăm ca fiind inevitabil.

Este corect să numim aceste construcții universali? Eu cred că da. S-ar putea să fie o exagerare,

având în vedere că acestea sunt seturi, în timp ce universalele simple sunt indivizi; dar, dacă este

așa, este o exagerare pe care o facem în mod obișnuit. Un set de indivizi localizați este el însuși

localizat, în sensul plural adecvat unui set: setul este acolo unde se află membrii săi. (Poate că ar fi

mai bine să ne batem joc de gramatică și să spunem că setul este acolo unde sunt membrii săi). La fel

și pentru rangurile superioare: un set de seturi este acolo unde sunt membrii membrilor săi de

membri și, în general, o construcție teoretică de seturi este acolo unde sunt indivizii din care este

construită. În cazul unuia dintre universalele noastre structurale presupuse, acei indivizi sunt

simplele sale; și, ca universali, sunt prezenți în întregime în fiecare dintre instanțele lor; iar printre

instanțele lor se află părțile corespunzătoare ale oricărei instanțe a universalului structural; și astfel

universalul structural însuși este prezent în întregime în fiecare dintre instanțele sale. Universalul

structural apare în mod repetat, așa cum ar trebui să facă un universal. Prin urmare, el merită acest

nume.14

Până aici, totul este bine; dar problema cu concepția lingvistică ar trebui să fie acum ușor de

observat. Universalele sale structurale sunt construite din simple. Principala nevoie a lui Armstrong

de universali structurali este tocmai pentru a acoperi posibilitatea că nu există simple sau că nu

există suficiente simple; iar construcțiile din simple sunt inutile pentru a satisface această nevoie.

Tocmai atunci când nevoia de universali structurali este cea mai mare, lipsesc mijloacele pentru a-i

crea.

Dacă lăsăm la o parte grijile legate de complexitatea infinită, universalele structurale ale concepției

lingvistice ar putea fi de folos. Ele ar putea servi pentru lumi ersatz, cu condiția să ne mulțumim să

ne limităm la posibilități care sunt pe deplin date de aranjamente ale unor stocuri de simple

existente în realitate (și cu condiția să nu aspirăm la o analiză eliminatorie a modalității); aceasta

echivalează cu o versiune de ersatzism "combinatoric". Ele sunt împărtășite între lucruri care sunt

similare în modul în care sunt moleculele de metan, de exemplu, prin faptul că sunt izomorfe într-un

model de instanțiere a simplelor. Împărtășirea lor de substructuri (expresii lingvistice constitutive)

poate oferi o teorie a similitudinii și incompatibilității lungimilor, formelor sau, poate, culorilor.
Elputea fi transformate în relata unui universal care creează legi, cu condiția ca un teoretician al DTA

să fie pregătit să permită ca entități atât de dubioase precum seturile să instanțieze universali

autentici. Dar niciuna dintre aceste manevre nu pare să se îndepărteze cu adevărat de o teorie

foarte rară a universaliilor care se limitează la simple. Formulările sunt simplificate, dar nu câștigăm

nicio putere suplimentară. Ceea ce avem sunt niște universali structurali fictivi pentru cei care nu-i

acceptă pe cei reali.

Concepția picturală

În concepția picturală, un universal structural este izomorf cu instanțele sale. Atomul de metan este

alcătuit dintr-un atom de carbon și patru atomi de hidrogen, cu carbonul legat de fiecare dintre cei

patru hidrogeni; de asemenea, metanul structural universal este alcătuit din mai multe părți, câte

una pentru fiecare dintre cei cinci atomi și câte una pentru fiecare dintre cele patru legături.

Comparați un model cu bile și arcuri: o bilă centrală mare și patru bile mai mici atașate de aceasta

prin arcuri. Acest model este o imagine tridimensională. El reprezintă o moleculă de metan - orice

moleculă de metan, nu una anume - prin izomorfism.

Modelul cu bile și arcuri este un model particular și este complet distinct de oricare dintre

moleculele de metan cu care este izomorf. (Doar într-un climat mult mai rece am putea să-l facem

din metan înghețat). Metanul structural universal, cm de altă parte, este un universal imanent,

precum și un izomorf. El este prezent în întregime ca o parte non-spa tiotemporală a fiecărei

molecule de metan care îl instanțiază.

Deoarece este un universal, capabil de apariție repetată, părțile sale trebuie să fie și ele universale.

Pentru că acolo unde este prezent întregul, acolo sunt prezente și părțile; deci

părțile trebuie să apară la fel de repetat ca și întregul; ceea ce nu ar putea face dacă ar fi particulare.

Atunci ce pot fi părțile? Un răspuns este imediat: ele sunt universalele care sunt instanțiate de

pantalonii moleculei de metan. Atunci când întregul moleculei instanțiază întregul universal, părțile

moleculei instanțiază părțile corespunzătoare ale universalului. Universalul structural metan, am

presupus, implică trei universali mai simpli: universalele monadice carbon și hidrogen și universalul

diadic legat. Acestea sunt părțile sale. Atomul central al oricărei molecule de metan instanțiază

carbonul, ceilalți patru atomi instanțiază hidrogenul, iar cele patru perechi carbon-hidrogen

instanțiază legătura. În acest fel, parte cu parte, sub corespondența izomorfă, întreaga moleculă

instanțiază întregul metan universal.

În această concepție, un universal structural este un individ, nu un ansamblu. Este compozit din

punct de vedere mereologic. Universalele mai simple pe care le implică sunt prezente în el ca părți

proprii. El nu este nimic deasupra lor, în sensul direct că nu este altceva decât suma lor mereologică.

Este posibil ca aceste universale mai simple să nu fie încă simple. De fapt, s-ar putea să nu fie deloc

simple; de data aceasta, avem o concepție care ar permite o complexitate infinită. Un universal este

simplu dacă este atomic din punct de vedere meriologic; în această concepție, nu mai este nevoie să

distingem cele două noțiuni.

Până aici, totul este bine. Avem universalele noastre structurale și nu avem nevoie ca acestea să fie

reductibile la simple. Dar dacă există simple, universalele structurale nu sunt nimic deasupra părților

lor simple, așa cum o moleculă nu este nimic deasupra atomilor săi. Un întreg este un element în

plus în ontologia noastră doar în sensul minim că nu este identic cu niciuna dintre părțile sale proprii;

dar nici nu este distinct de acestea, astfel încât atunci când credem în părți nu este o povară în plus

să credem în întreg. La fel, în general, un universal structural nu este nimic în plus față de părțile sale

mai simple, indiferent dacă vreuna dintre părțile sale este sau nu simplă simpliciter. În plus, evităm

resursele teoriei seturilor, cu felul său ciudat de a învârti bogății uriașe din puțin sau nimic; și evităm

magia modală pe care o voi denunța mai târziu.

Pe vremea când nu eram îngrijorat de universali structurali, cred că am avut o concepție picturală

despre aceștia, deși nu într-un mod perfect explicit. Susține Arm¬strong concepția picturală? Cu

siguranță că scrierile sale o sugerează foarte des; cu siguranță că afirmă părți din ea; și nu văd cum

se poate extrage o concepție alternativă din ceea ce spune el. Dar, de asemenea, el vede ce
estegreșit în ea și, în acest sens, respinge o parte din ea. Așadar, nu trebuie să spunem în mod
categoric

că o susține; ceea ce nu este clar pentru mine este cât de mult o repudiază.

Ce este greșit? Sper că am fost suficient de explicit pentru ca problema să iasă în evidență ca un

ghimpe. Este după cum urmează. Fiecare moleculă de metan nu are un atom de hidrogen, ci patru.

Deci, dacă metanul structural universal trebuie să fie un izomorf al moleculelor care sunt instanțele

sale, trebuie să aibă hidrogenul universal ca parte nu doar o dată, ci de patru ori. La fel și în cazul

legăturilor, deoarece fiecare moleculă are patru perechi de atomi legați. Dar ce poate însemna ca

ceva să aibă o parte de patru ori? Din ce există patru părți? Nu există patru din hidrogenul universal

sau din legătura universală, ci doar una singură. Concepția picturală, așa cum am prezentat-o, are

multe virtuți, dar coerența nu se numără printre ele.

Discuția lui Armstrong cu privire la această problemă este scurtă. El ia un exemplu simplu, unul în
care structura implică doar un singur universal monadic. (El respinge un universal diadic de

neidentitate.) El scrie:

pr0pJrty of betng doi electroni, o proprietate posedată de ™ ctlons ° electroni. Nu putem spune că

această proprietate implică w ' e.mg un electron, luat de două ori, pentru că un universal este unul,

nu

nartirnl 6 ^ °D ^ ^ ^ ^ ^ .m0re comP*ex universal implică noțiunea de doi

ars de un anumit fel, două instanțe ale aceleiași stări de lucruri universale. 15

"umotIav'T "bIllyi Tn 1S ^ VCry Ei bine; dar i,: nu ia 1:116 Locul a ceea ce 'nniahmi/- t °U l t0 ^°w ceea

ce crede el că putem spune, nu despre noțiuni și , ■ ,ms ce®' ut a^departe de universalele înseși.

Este așa sau nu este că înseamnă en numai o singură dată) face parte din a fi doi electroni? Dacă nu

este așa, înseamnă că

thpm\ sunt I,6" J- u?lversale (spre deosebire de instanțele lor, sau de conceptele noastre de

anrnnprr. W"° u lstllllct^11 este parte, este o parte proprie? Sau este un întreg? Dacă este totușidiff

a p F ^art ls t^lere? Dacă este întregul, cum se pot înțelege cele două universalități

*j:r Teoria lui Armstrong potrivit căreia universalele în general, și uni- tbic structural Hnr+r;11^ 'r ,

re?t' ^ abstracțiuni de la instanțele lor particulare.16 Ne dă cumva me I ^ ° c ®tractlonul permisiunea

de a lăsa deoparte întrebările despre " ™?,g.y universalele abstracte în sine, și de a vorbi doar despre

denpnrli;6111^110 ,niereolo8y °f instanțele? S-ar putea să dizolve dificultatea noastră? Că frn ' t ^ 3t

5S însemna că atunci când Armstrong spune că un universal este o "abstracție".

* știu trei lucruri care ar putea fi însemnate, și numai trei. Dar m wT Cann°utbe wbat Armstrong

înseamnă, iar al treilea nu ne poate ajuta. 17 en un lucru se spune că este abstractizat de altele,

abstracția ar putea wht mel"^iVe u Acțiune. Am putea vorbi ca și cum am vorbi ca și cum ar fi vorba

de un singur "sunnan" numit Geach, ele "f A °n^ entltles la care ne referim sunt numeroasele

Geaches.18 Am putea vorbi de

și Dacă0* ^ m ^erminate 411(1 mod parțial, nu mai mult la un Geach decât la altul, Tm °Ui necazuri

spunând numai lucruri la care diferențele dintre am .C nici o diferență. Am putea chiar să spunem că

nu există decât una singură, aceasta fiind

ong e lucruri care iese adevărat la fiecare rezolvare a indeterminării de

rC rC eren,Ce" , ternativ' Am putea să o spunem numărând nu prin identitate, ci prin relația

omonimă). Atunci supranumele Geach nu este nimic deloc; sau altfel el este un oarecare ° b ° A C

man^ Geaches, dar nu trebuie să stabilim niciodată care dintre ele. Dacă acest lucru ar fi însemnat W
1w^ mStr011® le^s ne spune că un universal este o abstracție de instanțele sale, atunci A necazurile

legate de mereologia universaliilor structurale s-ar dizolva. Căci

ey și părțile lor deopotrivă ar fi respinse ca ficțiuni și am rămâne cu o mereologie neproblematică a

instanțelor. Dar dacă ar fi vorba de acest lucru, atunci și Armstrong ar fi un fals prieten al

universaliilor și un nominalist foarte nesincer; ceea ce, cu siguranță, nu este.

(2) Când matematicienii fac abstracție de un lucru de altele, ei iau o clasă de echivalență. Singura

direcție comună mai multor drepte din planul euclidian este clasa de echivalență a acestor drepte

sub relația de picioareBg paralele. Îunul abstractizat din mai multe nu este cel puțin o entitate fictivă
(cu excepția cazului în care clasele

însele sunt fictive). Dar este doar în mod superficial un unu; în profunzime, o clasă sunt tot multe. În

rest, comentariul meu este la fel ca înainte. Dacă Armstrong ar fi un nominalist de clasă nesincer,

asta ar dizolva într-adevăr întrebările despre mereologia universaliilor structurale. Dar el nu este.

(3) Ceea ce Armstrong poate însemna, fără a-și trăda principiile, este că universalul unic este

abstractizat de numeroasele sale instanțe în sens mereologic: toate îl împărtășesc ca parte comună.

Acesta este punctul de vedere al lui Armstrong: el vorbește adesea despre universali imanenți în

întregime prezenți în instanțele lor și despre identitatea parțială dintre diferitele instanțe ale

aceluiași universal. Dacă uneori ezită să spună direct că un universal este parte a instanțelor sale,

presupun că acest lucru este doar pentru a-i liniști pe cei care insistă să limiteze cuvântul "parte" la

părți spațio-temporale, sau la părți spațiale, sau chiar la părți spațiale bine delimitate; și care rămân

perplecși când aud cuvântul folosit în sensul său pe deplin general. Dar a spune că un universal, cum

ar fi a fi un electron sau a fi doi electroni, este o abstracție de instanțele sale, și a însemna astfel că

fiecare universal este parte a instanțelor sale, nu răspunde sau nu dizolvă deloc întrebarea noastră

dacă un universal este parte a celuilalt.

Variante ale concepției picturale

Poate că există o speranță de reparare. Cum ar fi dacă am renunța la izomorfismul universalului față

de instanțele sale, dar am continua să susținem că un universal structural este un compozit

mereologic, având ca părți universalele mai simple pe care le implică? Există cele trei universali:

carbon, hidrogen și legătură', metanul universal este compus exact din aceste trei părți, fiecare

intrând în el o singură dată; și rămâne că ori de câte ori universalul este prezent în instanța sa,

părțile sale sunt și ele prezente, fiind instanțiate de părțile corespunzătoare ale instanței, sau de

perechile de părți.
Dar să luăm acum în considerare butanul. Moleculele sale sunt formate din patru atomi de carbon

într-un lanț drept, cu atomi adiacenți legați; atomii de carbon de la extremități sunt legați, de

asemenea, de trei atomi de hidrogen fiecare, iar cei din mijloc de doi. Așadar, am fi putut dori să

spunem că butanul universal structural este format din carbonul universal de patru ori, hidrogenul

universal de zece ori și legătura universală diadică de treisprezece ori. Dar dacă renunțăm la această

discuție ciudată despre părți de mai multe ori, vom spune doar că este alcătuit din cele trei universali

carbon, hidrogen și legat - la fel ca și metanul universal. Așadar, avem aici două universale diferite,

după cum atestă faptul că unele molecule îl instanțiază pe unul, iar altele pe celălalt; și ambele sunt

compuse exact din aceleași trei părți!

Dar cum pot fi două lucruri diferite compuse din exact aceleași părți? Știu cum două lucruri pot fi

alcătuite din părți care sunt calitativ exact la fel - asta nu este o problemă - dar de data aceasta, se

presupune că cele două lucruri nu sunt alcătuite din părți duplicate, ci din părți identice din punct de

vedere numeric. Acest lucru, susțin eu, este de neînțeles.

Două replici proaste. (1) Seturile o fac. - Nu sunt de acord. Este o greșeală să spunem că seturile

permit un precedent în care multe lucruri sunt compuse, probabil într-un anumit

un sens special nemerologic, din aceleași părți. Ceea ce este adevărat este că două seturi - de fapt,

nenumărate seturi diferite - pot fi generate chiar din aceiași indivizi. Vedem deja acest lucru în cazul

seturilor de unități. Luați-l pe Bruce, un singur individ: atunci avem setul său unitar, setul unitar al

setului său unitar, și așa la infinit. Dar este acesta un caz în care lucruri diferite sunt compuse din

aceleași părți? Nu - nu este deloc o compoziție! Atunci când un set unitar este alcătuit din singurul

său membru, un lucru este alcătuit dintr-un singur lucru; în timp ce compoziția este combinarea mai

multor tiluri într-unul singur. Dacă dorim să găsim compoziția între seturi, trebuie să căutăm în altă

parte. Părțile unui ansamblu sunt subansamblurile sale (nevide) și, prin urmare, orice ansamblu

plurimembrat este compus, în cele din urmă, din subansamblurile sale unitare. Aceasta este o

compoziție autentică: mai multe combinate într-unul singur. Ea se supune tuturor canoanelor

mereologiei. În special, nu există niciodată două seturi compuse din aceleași subseturi. Generarea de

seturi din elementele lor, spre deosebire de subseturile lor, nu este o formă nemerologică de

compoziție. Mai degrabă este un amestec dintre cele două lucruri pe care le-am distins: generareade
seturi unitare din membrii lor, care nu este deloc compoziție (Dumnezeu știe ce este); și

compoziția autentică, mereologică a seturilor cu multe elemente din subansamblele lor unitare.

Ambele împreună, aplicate alternativ, produc întreaga ierarhie de seturi (nevide). Ansamblul format
din Bruce și eu însumi este suma mereologică a ansamblurilor noastre unitare; ansamblul format din

Armstrong și Forrest și ansamblul menționat mai sus este, de asemenea, o sumă de trei ansambluri

unitare, dintre care unul este ansamblul unitar al unei sume de ansambluri unitare; și așa mai

departe în ierarhie.

(2) Lucruri diferite pot fi făcute din aceleași părți în momente diferite, ca atunci când casa tinkertoy

este demontată și asamblată din nou ca o mașină tinkertoy. -1 spun că ceea ce este adevărat nu este

că două lucruri sunt făcute din aceleași părți, ci mai degrabă că două lucruri sunt făcute din părți

diferite, segmente temporale diferite ale acelorași bucăți de tinkertoy care persistă. Desigur, acest

răspuns are ca premisă un punct de vedere controversat cu privire la modul în care lucrurile persistă

în timp. Dar dacă respingeți acest punct de vedere și credeți în schimb că bucățile de jucărie rezistă

în mod identic în timp, tot nu ar trebui să spuneți că două lucruri sunt făcute din aceleași părți. Mai

degrabă, eu sunt făcut din acele părți. Acest lucru nu este o casă sau o mașină simpUciter. Mai

degrabă, el poartă casa - în raport cu anumite momente și mașina - în raport cu alte momente. Dacă

tu crezi că persistența este o rezistență identică, trebuie să transformi mereu clasificările simple ale

lucrurilor în relații exterioare fanteziste ale lucrurilor în raport cu timpurile, și așa se întâmplă și aici.

***

Iată o a doua încercare de reparare. Am putea restabili discuția despre părți de mai multe ori; să fim

de acord că două lucruri diferite nu pot fi făcute din aceleași părți luate o singură dată fiecare, dar să

insistăm asupra faptului că două lucruri pot fi făcute din aceleași părți dacă există o diferență în

numărul de ori în care o parte este luată. Aceasta este diferența dintre universalele structurale

metan și butan. Mai mult, am putea lua adverbialul "de patru ori": dacă A îl are pe B ca parte de

patru ori, nu înseamnă că avem patru părți din ceva; entitățile relevante sunt A și B, există o singură

parte din B, dar "de patru ori" este modul în care A îl are pe B ca parte.

Cred că o astfel de discuție despre a avea părți într-un fel sau altul este goală de conținut; și aș dori

să știu ce legătură poate avea cu faptul că, în cazurile respective, avem patru părți din

ceva. (Aș suspecta magie modală, de genul celei care va fi discutată mai târziu.) Dar să lăsăm asta să

treacă; există o obiecție mai simplă. Luați în considerare izobutanul. În timp ce butanul are un lanț

drept, izobutanul se ramifică. Moleculele sale constau dintr-un atom de carbon central legat de trei

atomi de carbon periferici; atomul de carbon central este legat, de asemenea, de un atom de

hidrogen, iar fiecare atom de carbon periferic este legat de trei atomi de hidrogen. Așadar,

izobutanul universal structural este format din carbonul universal de patru ori, hidrogenul universal
de zece ori și universalul diadic legat de treisprezece ori - la fel ca și butanul universal. Dar aceste

două universuri structurale sunt diferite, așa cum stau mărturie moleculele diferite care le

instanțiază. Chiar dacă diferențele adverbiale ar avea sens, ele nu ar rezolva problema noastră.

*"*

Iată o a treia încercare de reparare. Din nou, vorbim de a avea părți într-un fel sau altul, mai degrabă

decât de compoziție simpliciter. Și, din nou, presupunem o formă sui generis, nemereo- logică de

compoziție, prin care mai multe lucruri pot fi făcute din aceleași părți. Să presupunem că avem mai

multe operații de combinare diferite, fiecare dintre ele aplicându-se la mai multe universali pentru a

obține un nou universal. Fiecare operație în parte se supune unui principiu de unicitate: pentru orice

argumente date, într-o anumită ordine, ea produce cel mult o valoare. Dar dacă aplicăm operațiile în

mod repetat, pornind de la același stoc inițial de universali, putem produce mai multe universali

structurali diferiți, în funcție de ordinea în care sunt aplicate operațiile.19 Ori de câte ori aplicăm

operațiile, obținem un universal structural care implică universalele cărora li s-a aplicat operația;

acestea din urmă sunt, în acest sens, mai simple. Dar nu este necesar să presupunem că începem cu

simpli sau că există simpli.

Obiecția mea la acest lucru este că nu văd cu ce drept operațiile sunt numite operații de
combinareîntâmplă este nemerologic, în ce sens noul este compus din cele vechi? În ce sens
nemerologic sunt

ele prezente în el? La urma urmei, nu orice operație care produce lucruri noi din cele vechi este o

formă de compoziție! Nu există niciun sens în care părinții mei să fie părți din mine și niciun sens în

care două numere să fie părți din cel mai mare factor comun al lor; și mă îndoiesc că există vreun

sens în care Bruce să fie parte din setul său de unități.

Dacă prietenul "compoziției sui generis" nu vorbește serios atunci când spune că noul universal este

compus din cele vechi, dacă consideră că aceasta este o metaforă dispensabilă, dacă nu insistă

asupra faptului că vechile universuri sunt încă prezente în cel nou, foarte bine. Atunci el nu mai este

nici un fel de pictorialist, ci mai degrabă favorizează concepția magică a universaliilor structurale, și

mă voi referi mai târziu la punctul său de vedere.

Dar dacă el insistă asupra faptului că compoziția sa nemerologică este totuși compoziție, într-un sens

perfect literal, atunci trebuie să mi se spună de ce. A spune acest lucru nu înseamnă că este așa. Care

este noțiunea generală de compoziție, din care se presupune că forma mereologică ar fi doar un caz

special? Aș fi crezut că mereologia descrie deja compoziția în deplină generalitate. Dacă

ansamblurile ar fi compuse în același mod nemerologic din membrii lor, acest lucru ar servi drept
precedent pentru a arăta că pot exista forme nemerologice de compoziție; dar am contestat deja

acest precedent.

Iată o ultimă încercare. Nu văd că se confruntă cu vreo respingere decisivă; dar se îndepărtează mult

de orice teorie obișnuită a universaliilor și, în cele din urmă, devine atât de bizară încât nu o pot lua

în serios. Am putea restabili izomorfismul autentic între universalul structural și instanțele sale și să

ne confruntăm cu consecințele. Să admitem că, atunci când metanul universal implică hidrogenul

universal, nu avem doar un singur hidrogen universal, până la urmă. Avem patru din ceva, și toate

patru sunt părți ale metanului universal. (Și sunt zece care sunt părți ale butanului universal, ca să nu

mai vorbim de dodecanul universal sau de diverși polimeri înalți!). Noua noastră problemă a unuia

peste mai mulți în cadrul universalului structural însuși trebuie să fie rezolvată prin acceptarea celor

mulți.

Înainte, am susținut că părțile unui universal trebuie să fie la fel de capabile de apariție repetată ca și

universalul însuși; și această concluzie rămâne valabilă. Așadar, atunci când avem mai multe din

ceva, în loc de un hidrogen universal, cele multe sunt tot universali. Sau, în orice caz, nu sunt

particulari. Dar nici nu este clar că sunt universali, pentru că sunt toți la fel. Universalele au fost

menite să explice similitudinea și duplicitatea, și în așa fel încât două particulare sunt duplicate dacă

și numai dacă au în comun exact aceleași universale. Dar atunci ar fi bine să nu avem universali

duplicați; altfel, lucrurile ar putea fi duplicate fără să împărtășească exact aceleași universali, dacă în

schimb ar avea universali duplicați. Este greu de știut cum să numim lucrurile care se aseamănă cu

universalele prin modul în care apar în mod repetat, dar se aseamănă cu particularii prin modul în

care se dublează unul pe altul. Permiteți-mi să le numesc amfibieni.

Avem nevoie de patru amfibieni ai hidrogenului ca părți ale metanului universal, câte unul pentru

fiecare dintre cei patru atomi de hidrogen din moleculele care îl instanțiază. În cazul special al

metanului am putea să ne descurcăm în continuare cu un singur carbon- universal, dar pentru cazul

butanului avem nevoie de amfibieni de carbon și, probabil, cel mai bine ar fi să tratăm toate cazurile

la fel.

Ce ziceți de cele legate? Avem nevoie și de niște amfibieni diadici? Eu cred că nu - nu și dacă suntem

pregătiți să lăsăm legătura unică universală să relaționeze amfibienii în același mod în care

relaționează particularii. În acest caz, apariția cvadruplă a lui legat în metanul universal poate fi

înțeleasă la fel ca apariția sa cvadruplă într-o moleculă particulară de metan: universalul unic este

instanțiat de patru perechi diferite. Și ar fi bine să lăsăm legătura dintre bonded și amfibieni, altfel
avem încă probleme cu universalele butan și izobutan. Nu ar fi bine să spunem doar că fiecare dintre

ele este alcătuit din patru amfibii de carbon, zece amfibii de hidrogen și treisprezece amfibii de

legătură diadică. Aceasta ne oferă cel puțin diferența numerică necesară între cele două, dacă ar fi

alcătuite din amfi-biani numeric diferiți; dar ne lasă cu un mister cu privire la motivul pentru care un

universal este instanțiat de moleculele de butan cu lanț drept și celălalt de moleculele de

izobutanlanț ramificat. Ar fi bine să avem lanțuri drepte și ramificate de amfibieni în cadrul
universaliilor -

așa cum ar cere luarea în serios a izomorfismului - și pentru asta avem nevoie de amfibieni legați, iar

dacă avem amfibieni legați nu avem nevoie și de amfibieni de legătură.

Așa că ajungem la următorul lucru: un universal structural este compus din părți; unele dintre aceste

părți sunt amfibienii care înlocuiesc universalele noastre monadice originale; amfibienii pot fi legați

prin universali n-adici, caz în care și acei universali w-adici sunt, de asemenea, părți ale universalului

structural. Atunci când universalul structural este instan- țat de un particular, particularul este

format din părți care corespund unu-la-unu cu amfibienii care sunt părți ale universalului. Fiecare

amfibian este prezent în întregime, ca parte non-spatiotemporală, în partea corespunzătoare a

particularului - poate că putem numi în continuare acest lucru "instanțiere". Iar părțile particularului

sunt legate între ele prin aceleași universali n-adici care leagă părțile corespunzătoare ale

universalului.

Ne aflăm în fața unor întrebări fascinante. (1) Ce se întâmplă cu universalele noastre monadice

originale, cum ar fi hidrogenul universal unic? Îi avem și pe aceștia, precum și pe amfibienții lor,

poate instanțiat de amfibienții lor? (2) Apare vreodată același amfi¬bian ca parte a doi universali

structurali diferiți? (3) Dacă avem doi atomi de hidrogen în două molecule de metan diferite, există

într-adevăr o distincție între cazul în care ei instanțiază același amfibian al metanului structural

universal și cazul în care instanțiază amfibieni diferiți? Nu intenționez să prezint aceste întrebări ca

fiind fără răspuns. Aș putea chiar să sugerez răspunsuri. Dar nu o voi face. Voi sugera, într-adevăr, că

întrebările sunt prea bizare pentru a fi luate în serios. Teoria care le pune trebuie doar să latre la

copacul greșit. Vine un moment în care nu mai trebuie să te duci unde te duce argumentul!

**m

concluzionez că nici o versiune a concepției picturale nu este satisfăcătoare; nu este bine să crezi că

un universal structural este compus din universali mai simpli care sunt literalmente părți ale sale.21

Concepția magică

În concepția magică, un universal structural nu are părți propriu-zise. În această concepție trebuie să
se distingă "simplu" de "atomic". Un universal structural nu este niciodată simplu; el implică alte

universale mai simple. (Mai simplu, poate nu simplu.) Dar este mereologic atomic. Celelalte

universale pe care le implică nu sunt prezente în el ca părți. Nici celelalte universale nu sunt

constituenți set-teoretici ai acestuia; el k nu este un ansamblu, ci un individ. Nu există nici un mod în

care să fie compus din ele.

Sau "rath", nici un mod care să fie cât de cât literal. Putem vorbi de "compoziție" în măsura în care și

numai în măsura în care este metaforică; iar ceea ce este metaforic este implicarea unui universal

prin altul. Dacă spunem că universalul metan este format din universalele carbon, hidrogen și

legătură, tot ce putem însemna cel mult este că o instanță de metan trebuie să fie formată, într-un

anumit mod, din instanțe ale celorlalți. Implicarea, la rândul ei, este o chestiune de conexiune

necesară între instanțierea unui universal și instanțierea altuia; iar în concepția magică, universalele

astfel conectate sunt indivizi atomici complet distinși.

În aceasta constă magia. De ce trebuie să se întâmple că dacă ceva instanțiază metanul, atunci o

parte din el trebuie să instanțieze carbonul? Conform concepției lingvistice, acest lucru este

încorporat într-o specificație recursivă a ceea ce înseamnă instanțierea metanului. Destul de corect.

Conform concepției picturale, acest lucru se datorează faptului că carbonul este o parte a metanului,

iar întregul nu poate fi prezent în întregime fără partea sa. Destul de corect. Dar, conform concepției

actuale, această conexiune necesară este doar un picior modal brut.

Dacă ați spune că oriunde este instanțiabil carbonul, bromul trebuie să fie în mod necesar

instanțiabil alături de el, acest lucru ar avea un sens suficient de bun ca o chestiune de necesitate

nomologică. Nu există o astfel de lege a naturii, dar ar fi putut exista. Dar să presupunem că ați

spune că este o chestiune de necesitate simpliciter - necesitate "logică" sau "metafizică" absolută.

Atunci ceea ce spuneți nu numai că este fals, dar este complet neinteligibil cum ar putea fi adevărat.

De ce nu ar putea ceva de aici să coexiste cu orice altceva de acolo și, în special, de ce nu ar putea

coexista prezența unui exemplu de carbon aici cu absența oricărui exemplu de brom acolo? Cu
siguranță, cazul unui universal structural și al universurilor mai simple pe care le implică nu este

chiar atât de rău. Particularitățile în cauză nu sunt distincte: se presupune că instanța de carbon este

o parte proprie a instanței de metan. Dar cu ce ne ajută acest lucru, atunci când universalele în cauză

sunt în întregime distincte? Ce are universalul carbon care îl face să fie implicat în conexiuni

necesare cu metanul? De ce carbonul? De ce nu un alt universal, să zicem rubidiu? La urma urmei,

carbonul universal nu are nimic mai mult în comun cu metanul universal decât are rubidiul universal!
Ei sunt trei indivizi atomici distinși și atât. Nu există niciun motiv imaginabil pentru care metanul

universal ar trebui, prin cea mai strictă necesitate, să tragă cu el rubidiul universal oriunde s-ar duce.

Cum reușește, atunci, să tragă după el carbonul?

S-ar putea părea că fac mare tam-tam pentru ceva foarte simplu. Prin definiție, metanul este format

din carbon și hidrogen legați împreună într-un anumit aranjament, așa că, desigur, trebuie să avem

un atom de carbon în fiecare moleculă de metan. Atomii de carbon instanțiază carbonul universal,

iar moleculele de metan instanțiază metanul universal, astfel încât, desigur, trebuie să existe o

instanță a unui univers ca parte a fiecărei instanțe a celuilalt. Ce poate fi mai simplu de atât?

Dar puteți face ca orice problemă să pară ușoară dacă o enunțați în așa fel încât să presupuneți că

este deja rezolvată. A numi un universal "-metan "1 și pe celălalt "carbon" (sau, mai pe îndelete, "a fi

o moleculă de metan" și "a fi un atom de carbon") înseamnă a le numi descriptiv, cu alte cuvinte

tendențios. Cu siguranță, nu există două universali care să merite aceste două denumiri decât dacă

primul îl antrenează cu el pe al doilea; dacă nu este cumva necesar, printre altele, ca fiecare instanță

a primului să conțină ca parte centrală o instanță a celui de-al doilea. Bineînțeles. Dar întrebarea

noastră este: cum ar putea două universale - universale înțelese ca fiind atomice - să merite aceste

două nume? Cum pot două universale, pe care le-am putea numi la început cu numele neutre

"Matthew" și "Carl5", să intre într-o legătură necesară care ar îndreptăți să le numim în schimb

"metan" și "carbon"? Nu facem decât să ascundem problema noastră dacă le numim de la început

astfel. Magicianul face ca problema noastră să dispară prin prestidigitație verbală.

Universalele structurale, concepute în mod magic, reprezintă un test impresionant pentru metoda

filozofică. Este într-adevăr foarte clar ce fel de conexiuni necesare sunt necesare și cum trebuie

folosite aceste conexiuni pentru a explica modul în care un universal structural implică universali mai

simpli. Ar trebui să fie o joacă de copil să formalizăm sistematic această concepție într-un limbaj

modal adecvat. Și asta este tot ceea ce mulți

filosofi ar cere. Dar asta nu face decât să arate că standardele lor de inteligibilitate sunt incomplete.

Deși înțelegem exact ce anume ar trebui să se obțină conexiunile necesare, nu ni se oferă nicio

noțiune despre cum ar putea acestea să se realizeze. Aș putea spune că concepția magică are un

preț inacceptabil în mister; sau poate că aș face mai bine să neg că există vreo concepție aici, spre

deosebire de simple cuvinte.

Universali structurali neinstanțiațializați

Planul lui Forrest de a folosi universali structurali ca ersatz de lumi posibile ne obligă să acceptăm
universali structurali neinstanțiațializați. Acestea sunt lumile ersatz neactualizate, iar ele sunt în

marea lor majoritate. Armstrong, pe de altă parte, are o obiecție generală față de universalele

neinstanțiate, structurale sau simple. În această secțiune finală, să ne gândim dacă universalele

structurale neinstanțiate sunt mai problematice decât cele instanțiate.

(Mă grăbesc să precizez că întrebarea mea se referă la universali care sunt neinstanțiațializați

simpliciter. Cu siguranță nu există o problemă specială în ceea ce privește universalele care sunt

instanțiate în străinătate, dar neinstanțiate aici. De asemenea, dacă am dreptate că lumea noastră

nu este decât una dintre multele lumi posibile, nu există nicio problemă specială cu privire la

universalele care sunt instanțiate în alte lumi, dar care sunt neinstanțiate în realitate. Forrest și

Armstrong, necrezând așa cum cred în celelalte lumi, se confruntă cu întrebarea dacă ar trebui să

creadă în universali care ar fi putut fi instanțializați, dar care se întâmplă să nu fie. Pentru mine nu

există o astfel de întrebare: tot ceea ce ar fi putut fi, este).

Am putea spera să extragem un argument împotriva universaliilor neinstanțiate din doctrina lui

Armstrong, conform căreia universalele sunt abstracțiuni din instanțele lor. Poate că am
puteaargumenta că o abstracțiune nu poate exista dacă nu există nimic din care să fie abstractizat:
această

instanță sau cealaltă poate fi dispensabilă, deoarece universalul este prezent în întregime în fiecare

dintre ele, dar este un nonsens să spunem că este o abstracțiune din instanțele sale dacă nu are

instanțe. Dar, din nou, nu știu ce am putea înțelege prin "abstracție" care să răspundă nevoilor

argumentului. Dacă universalele abstracte ar fi clase de echivalență sau ficțiuni verbale, atunci,
întradevăr, ele nu ar putea exista fără particularități din care să fie abstracte; dar dacă este așa, nu
avem

deloc universali autentici. Ar fi mai bine să înțelegem că universalele sunt părți nonspațiostemporale
ale instanțelor lor particulare, iar abstractizarea lor este doar o sub¬tragere

mereologică. Dar dacă "abstracție" înseamnă asta, nu susține nici un argument împotriva

universaliilor nein¬stanțiate. Fiecare mână este parte a unui corp uman, integrată în mod

corespunzător cu restul acestuia. Ea poate fi "abstractizată" de corp, ca să spunem așa, prin

sustragerea mereologică a restului corpului. Dar o mână care este de fapt parte a unui corp ar fi

putut exista de sine stătător sau, în orice caz, un duplicat sau un omolog al acesteia ar fi putut exista

de sine stătător; și ceva care este intrinsec la fel ca mâinile care sunt părți ale corpurilor ar putea

exista fără a face parte dintr-un corp. Și de ce nu ar putea fi la fel și în cazul părților
nonspatiotemporale? Argumentul împotriva universaliilor neinstanțiate cere ca, dacă ceva este o

abstracțiune, atunci este așa în mod esențial și nu ar putea exista fără să fie așa. Dar dacă
abstracțiunile sunt doar părți ale lucrurilor (sau, părți ne-spațiostemporale ale lucrurilor), atunci se

pare că dacă ceva este o abstracțiune, este astfel în mod contingent. Am avea nevoie de un

argument independent împotriva universaliilor neinstanțiate pentru a stabili că acestea sunt

abstracțiuni în mod esențial.

Un universal este prezent în întregime acolo unde este instanțiat și nu este prezent nicăieri

altundeva. Prin urmare, un universal neinstanțiat nu este prezent nicăieri. Dar acesta nu este un

motiv puternic pentru a nega existența sa. Este o întrebare deschisă dacă tot ceea ce există are un

fel de locație spațio-temporală. Se presupune că ansamblul gol și, în general, ansamblurile pure sunt

nelocalizate; dacă este așa, poate că aceasta este o veste proastă pentru ansamblurile pure sau

poate că, în schimb, este o veste proastă pentru teza că totul este localizat.

(Eu însumi aș nega faptul că lucrurile nelocalizate fac parte din această lume posibilă, sau din oricare

alta; dar acest lucru este irelevant, deoarece nu susțin că tot ceea ce există trebuie să facă parte

dintr-o lume sau alta. Seturile pure ar putea fi, poate, un contraexemplu).

Aș ridica o obiecție diferită împotriva universaliilor neinstanțiate.22 De unde sunt ele universale?

Atunci când ni se spune ce înseamnă să fii un universal, ni se spune, în principal, că universalele sunt

prezente în întregime în mod repetat, ca părți nespatiotem- porale ale lucrurilor în momente și

locuri diferite; și, de asemenea, ni se spune că această repetiție a universali- tăților face să existe

similitudine. Dar universalele neinstanțiate nu satisfac nicio parte a acestei descrieri. Departe de a fi

prezenți în întregime în mod repetat și, astfel, de a face similitudini, ei nu sunt prezenți nicăieri.

(Într-o măsură mai mică, plângerea mea se aplică și împotriva universaliilor cu o singură instanță. Nu

există nici o repetiție și nici o asemănare sau duplicare făcută de o astfel de repetiție. Dar universalul

cu o singură instanță este cel puțin prezent în întregime ca o parte ne-spațiu-temporală a ceva).

Credeam că știu ce sunt universalele - dar dacă există unele dintre ele care contravin la tot ceea ce

mi s-a spus despre comportamentul lor distinctiv, mai bine o luăm de la capăt!

Știu răspunsul, desigur. Se presupune că un universal neinstanțiat (sau cu o singură instanțiere) își

merită numele pentru că ar putea fi instanțiat de mai multe ori. Ar putea fi prezent în întregime în

mod repetat și, astfel, ar putea face similitudini. Ar putea face ceea ce fac universalii în mod distinct,

chiar dacă, de fapt, se întâmplă să nu facă acest lucru.

Acest lucru înseamnă că definiția unui universal este modală. Un universal este ceva care satisface o

anumită condiție de re modală; are o anumită potențialitate, indiferent dacă aceasta se realizează

sau nu. Până aici, totul este bine. Dar ce face ca un lucru să aibă potențialitatea de a fi prezent în
mod repetat, iar un alt lucru să nu o aibă, când de fapt niciunul dintre ele nu este prezent în mod

repetat? Este acesta doar un fapt modal brut? Aș spera că nu. În cea mai mare parte, lucrurile își
auîntreaga gamă de posibilități, Forrest are nevoie și de simplele neinstanțiate; și nimic din ceea ce

putem construi din ingredientele acestei lumi nu îl va ajuta în acest sens.

Doar concepția magică ar putea să-l ajute. Este atât de adânc scufundat în modalitatea brută, încât

ceva mai mult nu ar înrăutăți lucrurile. Să-l spânzurăm pe magician pentru o oaie: să accepte și

universali structurali neinstanțiațiali și simpli neinstanțiațiali, spunând că este încă un alt fapt modal

brutal că aceștia ar fi putut fi prezenți în mod repetat și de aceea merită numele de universali.

Această poziție, dacă doar modalitatea sa brută ar fi inteligibilă, ar răspunde cel mai bine nevoilor

proiectului lui Forrest.24

Note

1 David Lewis, "Ersatz Modal Realism: Paradise on the Cheap?", susținută la Conferința A.A.P. din

1983, Adelaide; o versiune mult revizuită apare în capitolul HI din Lewis, On the Plurality of Worlds

(Blackwell, 1986).

2 Peter Forrest, "Ways Worlds Could Be", acest număr al Australasian Journal of Philosophy, pp. 15-

24 [capitolul 10, acest volum].

3 Australasian Journal of Philosophy 61 (1983), pp. 343-377 [capitolul 13, acest volum],

4 D. M. Armstrong, Universals and Scientific Realism, două volume (Cambridge Univer¬sity Press,

1978). Principala discuție a lui Armstrong despre universali structurali este volumul II, pp. 69-71; vezi

și volumul I, p. 117; volumul II, p. 39; și volumul n, pp. 120-127.

5 A se vedea D. C. Williams, "On the Elements of Being", Review of Metaphysics 7 (1953), pp. 3-18 și

171-92, retipărită în Williams, Principles of Empirical Realism (Charles Thomas, 1966). Alte versiuni

ale teoriei tropei au fost prezentate recent în Keith Campbell, "The Metaphysic of Abstract

Particulars", Midwest Studies in philo-sophy 6 (1981) pp. 477-488 [capitolul 25, acest volum]; și în

Mark Johnston, Par-ticulars and Persistence, disertație la Princeton, 1983.

6 Mă refer la ceea ce Armstrong numește particularul "gros", nu la particularul "subțire" care rezultă

din sustragerea mereologică a universaliilor. A se vedea Umvcrsals and Scien¬tific Realism, volumul I,

pp. 114-115.

7 Ca și în sistemul principal al lui NeLson Goodman, The Structure of Appearance (Harvard University

Press, 1951), cu excepția faptului că eu am în vedere o structură nu a aparenței, ci a realității în

general.
8 Universali și realism științific, volumul H, p. %- _ , "

9 A se vedea Universals and Scientific Realism, Volumul H, pp. 149-153; Fred L Dretske, Laws of

Nature', Philosophy efScience 44 (1977), pp- 248-268; Michael Tooley, "The Nature of Laws',

Canadian Journal of Philosophy 4 (1977% pp. 667-698; andD.M. Armstrong, What is a Law of

Notttre? (Cambridge University Press, 1983).

10 A se vedea lucrarea mea "New Work for a Theory of Universal", p. 366 [capitolul 13, acest volum].

11 Universali și realismul științific, Vofanne H, PP- 120-127.

12 Universals and Scientific Realism, volumul H, PP- 67-68.

13 Ca în "General Semantics", Syntkese 22 (1970) pp. 18-67, retipărită în Philo¬sophical Papers,

Volume I (Oxford University Press, 1983); sau ca în M. J. Gresswell, Languages and Logics (Methuen,

1973).

14 John Bigelow a remarcat o particularitate: în concepția lingvistică, un uni¬versal structural este

susceptibil de a fi prezent nu numai în instanțele sale, ci și în alte părți. Metanul nostru universal va fi

prezent în întregime, pentru că simplele sale sunt, nu numai acolo unde există o moleculă de metan,

ci și acolo unde există orice fel de moleculă care este formată din carbon și hidrogen legate între ele.

Din punctul meu de vedere, aceasta nu este o problemă reală; trebuie doar să avem grijă să

distingem instanțierea de simpla prezență.

15 Universali și realism științific, volumul II, pp. 69-70.

16 Găsesc acest lucru afirmat cel mai explicit nu în Universals and Scientific Realism, ci în What is a17
Rețineți bine că întrebarea mea se referă la sintagma relațională "abstracție de". Cu această

ocazie, nu voi intra nici măcar în acea mlaștină de sensuri în care se spune că lucrurile sunt "entități

abstracte", deși nu se abstractează de ceva anume.

18 A se vedea P. T. Geach, Logic Matters (Blackwell, 1972), pp. 222-223 și 245-246. Desigur, nu este

necesar să ne alăturăm lui Geach în respingerea identității absolute pentru a considera supranumele

drept simple ficțiuni verbale.

19 Operațiile care construiesc universali structurali din universali mai simpli pe care îi implică ar

putea fi formal paralele cu unele dintre operațiile care sunt folosite pentru a construi predicate

compuse în formulările fără variabile ale logicii predicatului; de exemplu, în sistemul lui W. V. Quine,

"Variables Explained Away", în Quine, Selected Logic Pafers (Random House, 1966). (Aici îi sunt

îndatorat lui Peter Forrest).

20 Sunt amfibienii tropi? Nu, deși există unele puncte comune. La fel ca tropiile și particularii,
amfibienii pot fi duplicați; la fel ca tropiile și universalele obișnuite, amfibienii pot fi părți
nonspatiotemporale ale lucrurilor; la fel ca universalele obișnuite, dar spre deosebire de tropi,
amfibienii

pot apărea în mod repetat. Chiar dacă, la fel ca Campbell și Johnston, spunem că lucrurile

asemănătoare cu tropiile pot persista prin faptul că rezistă identic și, în această măsură, pot fi

prezente în întregime în momente diferite, nu ajungem la amfibieni; pentru că amfibienii pot fi

repetați care" nu se pune problema ca un singur lucru să persiste, ca atunci când unul și același

amfibian de hidrogen este prezent oriunde există o moleculă de metan.

21 Există un loc diferit pentru mereologie într-o teorie a universaliilor. Să presupunem că avem două

universale monadice F și G; și că dorim un universal conjunctiv F&G care să fie instanțiat doar de

acele lucruri care instanțiază atât F, cât și G. Atunci ar fi destul de natural să luăm F(£G ca sumă

mereologică a lui F și G. (Mai general, am putea ""uni universalele n-adice prin însumare, atâta timp

cât n este același pentru toate conjunctele). Astfel, ne asigurăm că conjunctele trebuie să fie

prezente oriunde se află conjunc¬ția și, de asemenea, că conjuncția nu este nimic peste conjunctele

sale; ambele concluzii sunt de dorit. Universalele sunt meriologic atomice numai dacă nu sunt

conjuncționale; pot exista sau nu, căci și aici putem admite o posibilitate de complexitate infinită.

Nu am nimic împotrivă la toate acestea. Nu avem nevoie de conjuncții preluate de mai multe ori sau

de universali conjunctivi izomeri care diferă pentru că au aceleași conjuncții dispuse diferit, astfel

încât evităm problemele care amenință compoziția universaliilor structurale. Totuși, pentru

simplitate, voi ignora universalele conjuncționale în cele ce urmează.

22 Argumentul care urmează se datorează în mare parte lui Mark Johnston.

23 Cu privire la sferele interioare și exterioare de posibilitate, a se vedea D. M. Armstrong,

"Metaphysics and Supervauence", Critica 14 (1982), pp. 3-17.

24 În scrierea acestei lucrări m-a ajutat mult discuția cu D. M. Armstrong