Read the following excerpt.

Find synonyms for: deaths / casualties / to cause destruction / to infect /

to kill.

Example: toll = the amount of damage or the number of deaths and injuries that are caused by a particular
disaster, disease etc.

To exterminate a living species by accident is normally frowned upon. To do so deliberately might thus
seem an extraordinary sin. But if that species is Plasmodium falciparum, the sin may be excused. This
parasitic organism causes the most deadly form of malaria. Together with four cousins, it is responsible
for about 450,000 deaths a year, and the ruination of the lives of millions more people who survive the
initial crisis of the disease.

Malaria is one of worst examples of the damage that transmissible diseases can wreak. But it is not alone.
AIDS carries off fit, young adults by the millions and tuberculosis by the hundreds of thousands. Measles,
whooping cough and diarrhoea together kill over one million children a year. Parasitic worms and
mosquito-borne viruses like dengue, though they take relatively few lives, debilitate many.

Campaigns have brought the toll down heroically. As recently as 2000, malaria killed 850,000 people a
year; likewise, since 2000 deaths from measles have fallen by 75%, to around 150,000. The steepest drop
has come in sub-Saharan Africa, where 90% of fatalities occur. Today the casualties are chiefly the
world’s poorest people, because as malaria becomes less prevalent, it moves from being a disease that can
strike anyone to one that still afflicts the rural poor but that urban middle classes can ignore.

Throughout history, humans and disease have waged a deadly and never-ending war. But victory against
some of the worst killers is at last within grasp.

Gripa spaniola

de: Vladimir Creţulescu

În ciuda denumirii sale, acest flagel gripal nu îşi are focarul iniţial în Peninsula Iberică. Denumirea
încetăţenită se datorează circumstanţelor geopolitice ale momentului: în primăvara lui 1918 Primul
Război Mondial era departe de a se fi încheiat, iar organele de presă ale ţărilor beligerante erau supuse
cenzurii de război: le era interzis să relateze ştiri care ar fi putut demoraliza soldaţii şi populaţia civilă. În
aceste condiţii, doar presa necenzurată a unei ţări neutre, precum Spania, a raportat răspândirea în spaţiul
iberic a unei noi maladii ucigătoare. De aceea, publicul european şi mondial a considerat (iniţial) că noua
gripă e un fenomen exclusiv spaniol, şi a denumit-o în consecinţă.

Aşa-numita gripă spaniolă a izbucnit, de fapt, într-o cazarmă din Kansas, în Statele Unite. În dimineaţa
zilei de 4 martie 1918, Albert Gitchell, bucătar de popotă la Camp Funston, s-a prezentat la infirmierie
plângându-se de durere în gât, febră şi dureri de cap. Istoria îl va consemna pe Gitchell ca fiind pacientul-
zero al unei pandemii de o talie aproape fără precedent în analele umanităţii.

Cercetătorii în domeniul virusologiei cred că „gripa spaniolă” era, la origine, o gripă aviară. Suferind o
serie de mutaţii, ea ar fi trecut pe neaşteptate bariera biologică de la păsări, la om. Purtată în jurul lumii de
mişcările de trupe din ultimele luni ale Primului Război Mondial, gripa spaniolă a „măturat” planeta în
trei valuri succesive. La nivelul anului 1918, populaţia mondială se ridica la aproximativ 1,8 miliarde de
oameni. Între declanşarea sa la începutul lunii martie 1918 şi până la ultimele îmbolnăviri din martie
1920, gripa spaniolă a infectat 500 de milioane de persoane: aproximativ unul din fiecare trei locuitori ai
planetei s-a îmbolnăvit. Din rândul celor infectaţi, gripa a făcut undeva între 50 şi 100 de milioane de
victime.

Pentru a pune aceste cifre într-o altă perspectivă, 17 milioane de oameni au pierit în Primul Război
Mondial, iar al Doilea Război Mondial avea să ucidă aproximativ 60 de milioane de oameni. Altfel spus,
gripa spaniolă a ucis (mult) mai mulţi oameni decât prima conflagraţie mondială, probabil mai mulţi decât
cea de a doua, şi e posibil să fi fost chiar mai ucigătoare decât ambele războaie mondiale la un loc.

Într-un interval de doar doi ani, între 2,5% şi 5% din populaţia lumii a pierit din pricina acestei pandemii.
În întreaga istorie a omenirii, doar marea ciumă din secolul al XIV-lea se apropie de proporţiile
dezastrului din 1918. Organizaţia Mondială a Sănătăţii îi rezervă gripei spaniole dramatica distincţie de a
fi fost „cea mai devastatoare răbufnire a unei maladii infecţioase înregistrată vreodată”.

Unul dintre aspectele cele mai tragice ale acestei molime este faptul că făcea victime cu precădere în
grupa de vârstă 20 – 39 de ani: răpunea tineri cu sănătatea robustă, aflaţi în plină putere. Boala îi afecta în
mod disproporţionat pe bărbaţii tineri, femeile fiind foarte expuse doar în cazul în care erau însărcinate –
situaţie în care infecţia ducea la avort spontan, şi adesea, la decesul mamei şi al fătului. Vârful mortalităţii
s-a înregistrat la persoanele aflate în jurul vârstei de 28 de ani. Piereau oamenii cei mai dinamici: soldaţii
întorşi de pe front, tinerii taţi, tinerele mame, stâlpii şi speranţa societăţii.

În acest sens, pictorul austriac Egon Schiele ne-a lăsat o mărturie mută a cruzimii bolii, sub forma unui
tablou neterminat, intitulat „Familia”. Pictura îl reprezintă pe autor, alături de soţia sa Edith şi de copilul
lor, înfăţişat ca nou-născut. În realitate, atunci când a fost zugrăvit tabloul, Edith, care era însărcinată în
şase luni, tocmai murise de gripă; copilul din pictură nu a mai apucat să se nască, pierind şi el în pântecele
mamei. La trei zile după moartea soţiei, Schiele însuşi a fost răpus de boală, lăsând neterminat tabloul
unei familii ce nu avea să fie. Artistul avea 28 de ani.

Gripa spaniolă se manifesta uneori subit, fulgerător, iar bolnavul era cel mai contagios cu una-două zile
înainte de prima prezentare a simptomelor. Aşadar atunci când un membru al familiei cădea brusc din
picioare, toţi ceilalţi ştiau aproape sigur că sunt, la rându-le, infectaţi. Dacă treceai cu bine prin ordalia
bolii, atunci ţi se mai rezerva, totuşi, o ultimă cruzime. Ştim că virusul provoca o inflamare a nervului
optic, astfel încât, chiar şi vindecat, pacientul nu mai putea percepe culorile la fel de pronunţat ca înainte:
toate nuanţele şi tonurile lumii îi păreau şterse, spălăcite, bătând în cenuşiu.

Apoi mai era şi aspectul neuro-psihologic al maladiei: o depresie profundă îl însoţea, adesea, pe
convalescent pe drumul recuperării. Atunci când pictorul norvegian Edvard Munch a pus pe hârtie
rândurile de mai jos, pandemia se sfârşise, iar el se număra printre… fericiţii supravieţuitori:

„Într-o seară mă plimbam pe o cărare, cu oraşul într-o parte şi cu fiordul dedesubt. Mă simţeam obosit şi
bolnav. M-am oprit şi am privit în depărtare, peste fiord. Soarele apunea, şi norii se făceau roşii ca
sângele. Am simţit un ţipăt trecând prin natură; mi s-a părut că am şi auzit ţipătul.”