CAPITOLUL 2

Perspective și abordări
ale perioadei de bebeluș

Există deopotrivă asemănări și deosebiri între imaginea

experienței bebelușului pe care o oferă această carte și imagini‑
le oferite în prezent de psihanaliză și de psihologia dezvoltării.
Dat fiind că abordarea pe care am adoptat‑o împrumută meto‑
de și descoperiri ale psihologiei dezvoltării și insight‑uri clinice,
este important să discutăm în detaliu afirmațiile fiecărei discipli‑
ne și problemele pe care le ridică utilizarea ambelor perspective.

Bebelușul observat și „bebelușul văzut de clinicieni“

În psihologia dezvoltării, bebelușul apare doar așa cum îl

relevă observația. Corelarea comportamentului observat cu
experiența subiectivă ar fi o inferență discutabilă. Evident,
inferențele vor fi cu atât mai acurate cu cât sunt mai cuprinză‑
toare și mai întemeiate informațiile pe baza cărora sunt realizate.
Studiul experienței intrapsihice trebuie să se bazeze pe desco‑
peririle la care s‑a ajuns prin observație directă, dat fiind că sur‑
sele celor mai noi informații despre bebeluși rămân observațiile
naturale și experimentale. Însă în cel mai bun caz observațiile

DANIEL N. STERN
capacităților de care dispune un bebeluș nu pot decât să defi‑ 71
nească limitele experienței subiective. Pentru o expunere depli‑
nă a acestei experiențe, este necesară o cunoaștere care provi‑
ne din viața clinică, iar pentru această sarcină este necesară o a
doua abordare.
Prin opoziție cu bebelușul așa cum apare el din observațiile
psihologiei dezvoltării, o imagine diferită a bebelușului a fost
reconstruită de teoriile psihanalitice în cadrul practicii clinice (în
principal cu adulți). Această imagine este creată în comun de doi
oameni — adultul care a devenit pacient psihiatric și terapeutul
care are o teorie despre experiența bebelușului. Această imagi‑
ne reconstruită este constituită din amintiri, repuneri în act în
prezent în cadrul transferului și interpretări pe baze teoretice.
Numesc această imagine „bebelușul văzut de clinicieni“ pentru a
o deosebi de bebelușul observat, al cărui comportament este exa‑
minat în momentul în care se desfășoară.
Ambele abordări sunt indispensabile sarcinii de a conceptu‑
aliza dezvoltarea sentimentului sinelui care apare în perioada
de bebeluș. „Bebelușul văzut de clinicieni“ insuflă viață subiec‑
tivă bebelușului observat, iar bebelușul observat indică teoriile
generale care pot constitui baza inferențelor privitoare la viața
subiectivă a „bebelușului văzut de clinicieni“.
O astfel de colaborare nu era de conceput până în urmă
cu aproximativ zece ani. Până atunci, noțiunea de bebeluș
observat se referea în principal la aspecte nonsociale: apariția
capacităților fizice, cum ar fi statul în șezut sau apucarea
obiectelor, sau a capacităților perceptive și cognitive în relație
cu obiecte. „Bebelușul văzut de clinicieni“, pe de altă parte,
a fost întotdeauna privit din perspectiva experienței subiec‑
tive a lumii sociale. Atâta timp cât aceste două concepții

Lumea interpersonală a copilului § Perspective și abordări ale perioadei de bebeluș

72 implicau aspecte diferite, fiecare își putea urma propria cale.
Coexistența lor nu era problematică, iar potențialul de cola‑
borare era scăzut.
Dar acum nu mai este cazul. Specialiștii în observarea
bebelușilor au început recent să cerceteze cum și când încep
bebelușii să vadă, să audă, să interacționeze, să simtă și să
înțeleagă alte persoane și pe ei înșiși. Aceste eforturi alătură cele
două concepții asupra bebelușilor în măsura în care ambele se
referă la versiuni ale experienței sociale trăite de bebeluș, inclu‑
siv la sentimentul de sine al bebelușului. Coexistența lor invită
acum la comparații și cooperare.
Problema pe care o pune utilizarea acestor două concepții
diferite este: în ce măsură se referă ele la același lucru? În ce
măsură au ele aceeași bază, astfel încât să poată funcționa în
același scop? La o primă privire, ambele perspective par a se
raporta la experiența socială reală a bebelușului. Dacă așa stau
lucrurile, atunci ar trebui ca fiecare să poată valida sau invalida
afirmațiile celeilalte. Însă mulți consideră că aceste două versi‑
uni nu se referă deloc la aceeași realitate și că noțiunile uneia
sunt impermeabile la descoperirile celeilalte. În acest caz nu ar
exista nicio bază comună de comparație și poate nici de coope‑
rare (Kreisler și Cramer, 1981; Lebovici, 1983; Lichtenberg, 1983;
Cramer, 1984; Gutier, 1984).
Dialogul dintre aceste două perspective asupra perioadei de
bebeluș și modul în care se pot influența reciproc constituie o
temă secundară a cărții de față. Modalitatea în care amândouă
pot dezvălui dezvoltarea sentimentului de sine al bebelușului
este tema principală. Pentru ambele scopuri este importantă exa‑
minarea mai îndeaproape a fiecărei perspective.

DANIEL N. STERN
 Perioada de bebeluș din perspectivă clinică este un construct 73
aparte. A fost creat pentru explicarea întregii perioade timpurii
a poveștii de viață a pacientului, aceasta dezvăluindu‑se pe par‑
cursul povestirii adresate unei alte persoane. La asta se referă
mulți terapeuți când spun că terapia psihanalitică este o formă
specială de creare a unei povești, a unei narațiuni (Spence, 1976;
Ricoeur, 1977; Schafer, 1981). Povestea este descoperită și modi‑
ficată deopotrivă de povestitor și de ascultător pe măsură ce este
spusă. Adevărul istoric este stabilit în funcție de ce se spune,
nu de ce s‑a întâmplat de fapt. Această perspectivă deschide
calea posibilității ca orice narațiune despre propria viață (în
special despre prima perioadă a vieții) să fie la fel de validă ca
oricare alta. Într‑adevăr, există teorii concurente sau narațiuni
potențiale despre cum a fost în realitate prima perioadă de viață.
Narațiunile despre perioada timpurie așa cum au fost create de
Freud, Erikson, Klein, Mahler și Kohut ar fi întrucâtva diferite
chiar și pentru același material clinic. Fiecare teoretician a con‑
siderat esențiale aspecte diferite ale experienței, așa că fiecare ar
crea pentru pacient o altă istorie‑resimțită‑de‑viață.
Privind lucrurile astfel, poate o narațiune să fie vreodată
validată de ceea ce se consideră că s‑a întâmplat în perioada de
bebeluș? Schafer (1981) susține că nu. El sugerează că narațiunile
terapeutice fac mai mult decât să explice sau să reflecteze ceea
ce poate s‑a întâmplat cu adevărat atunci — creează totodată
experiența reală a vieții prin specificarea conținuturilor sem‑
nificative și care vor fi abordate. Cu alte cuvinte, viața‑reală‑așa‑
cum‑este‑resimțită devine produsul narațiunii, și nu invers.
Într‑un anumit sens, trecutul este o ficțiune. Conform acestei
perspective, nu se poate pune problema validării reciproce între

Lumea interpersonală a copilului § Perspective și abordări ale perioadei de bebeluș

74 perspectiva clinică (narată) asupra bebelușului și observarea
bebelușului. Nu există teren comun.1
Ricoeur (1977) adoptă o poziție mai puțin extremă. Nu consi‑
deră, precum Schafer, că nu există teren comun pentru validare
exterioară. El susține că, dacă lucrurile ar sta astfel, „ar transfor‑
ma afirmațiile psihanalitice în retorica persuasiunii sub pretex‑
tul că acceptabilitatea pentru pacient a expunerii este ceea ce are
eficiență terapeutică“ (p. 862).
Ricoeur sugerează că există unele ipoteze generale des‑
pre modul în care funcționează și se dezvoltă mintea, a căror
existență este independentă de numeroasele narațiuni care pot
fi construite — de exemplu, secvența dezvoltării stadiilor psi‑
hosexuale sau natura dezvoltării relaționării cu obiecte sau
persoane. Aceste ipoteze generale ar putea fi testate sau con‑
firmate prin observație directă sau de dovezi din afara orică‑
rei narațiuni specifice și din afara psihanalizei. Un avantaj al
poziției lui Ricoeur este că oferă perspectivei clinice asupra
bebelușului surse independente de informații foarte necesare
pentru examinarea ipotezelor generale implicite în construcția
narațiunii de viață. Observarea bebelușului poate fi o astfel de
sursă.
Sunt întru totul de acord cu poziția lui Ricoeur, acesta fiind
în mare măsură motivul pentru care am ales să procedez astfel
în această carte, însă cu mențiunea că această poziție se apli‑
că metapsihologiei sau constrângerilor teoriei dezvoltării, nu
reconstrucției istoriei‑resimțite a pacientului.
1 Acești doi bebeluși există la niveluri diferite ale discursului epistemologic. Pentru
Schafer, așadar, validitatea unei narațiuni este exclusiv o problemă internă. Problema
nu este niciodată dacă narațiunea de viață era observabil adevărată în trecut, ci dacă
povestea de viață „privită atent, îi pare [naratorului] ca având virtuțile coerenței,
consecvenței, inteligibilității și bunului-simț“ (p. 46).

DANIEL N. STERN
 Există și un al treilea aspect relevant în această chestiune a 75
perspectivelor opuse, parțial incompatibile. Zeitgeist‑ul științific
din prezent are o anumită forță de persuasiune și legitima‑
re în ceea ce privește stabilirea perspectivei rezonabile. Iar în
acest moment, Zeitgeist‑ul favorizează metodele observaționale.
Perspectiva dominantă asupra bebelușului s‑a schimbat drama‑
tic în ultimii câțiva ani și va continua să se schimbe. Va ajun‑
ge în cele din urmă să fie cauză de neliniște și de punere sub
semnul întrebării a perspectivei psihanalitice asupra perioadei
de bebeluș, prea divergentă față de abordarea observațională
și contradictorie acesteia. Dat fiind că sunt domenii înrudite,
care se presupune că examinează același lucru, chiar dacă din
perspective diferite, nu tolerează o disonanță prea mare, iar în
prezent se pare că psihanaliza este cea care va trebui să cede‑
ze. (Această poziție pare excesiv de relativistă, dar știința pro‑
gresează modificând paradigmele despre modul în care sunt
văzute lucrurile. Aceste paradigme sunt la urma urmei sisteme
de convingeri.) Așadar, influența reciprocă dintre perspectiva
observațională și cea clinică asupra bebelușului va fi determina‑
tă și de confruntarea directă în privința acelor chestiuni specifice
pe care cele două perspective le pot contesta, după cum sugerea‑
ză Ricoeur, și de evoluția imaginii naturii perioadei de bebeluș,
la care ambele contribuie. Acest proces va determina treptat ce
anume pare acceptabil, întemeiat și în acord cu bunul-simț.
Bebelușul observat este, de asemenea, un construct special,
o descriere a capacităților care pot fi observate direct: capaci‑
tatea de mișcare, de a zâmbi, de a căuta noul, de a recunoaște
fața mamei, de a encoda amintiri și așa mai departe. Singure,
aceste observații nu dezvăluie multe despre „calitatea resimțită“
a experienței sociale trăite. Mai mult, nu ne spun prea multe

Lumea interpersonală a copilului § Perspective și abordări ale perioadei de bebeluș

76 despre structurile superioare de organizare care fac bebelușul
observat să fie mai mult de o listă din ce în ce mai lungă de
capacități organizate și reorganizate. Imediat ce încercăm să
facem inferențe în legătură cu experiențe reale ale bebelușului
real — adică să integrăm calități ale experienței subiective, cum
ar fi sentimentul sinelui — ne întoarcem la propria experiență
subiectivă ca principală sursă de inspirație. Însă tocmai acesta
este domeniul perspectivei clinice asupra bebelușului. Singurul
depozit al acestui tip de informații este propria narațiune de
viață, ceea ce am simțit c‑ar însemna trăirea propriei vieți soci‑
ale. Și aici este problema: viața subiectivă a adultului, așa cum
este narată de sine, este principala sursă de inferențe în privința
calității resimțite a experienței sociale a bebelușului. Un anumit
grad de circularitate este inevitabil.
Fiecare perspectivă asupra bebelușului are aspecte care îi lip‑
sesc celeilalte. Observarea bebelușului expune capacitățile care
pot fi văzute cu ușurință; perspectiva clinică asupra bebelușului
examinează anumite experiențe subiective care sunt fundamen‑
tale și comune în viața socială.1
Combinarea parțială a acestor două perspective este esențială
din trei motive. În primul rând, trebuie să existe un mod în
care întâmplările reale  — adică evenimentele observabile
(„mama a făcut asta și apoi a făcut aia...“) — să se transforme în
experiențele subiective pe care clinicienii le numesc intrapsihi‑
ce („am simțit că mama este...“). Tocmai acest punct de întâlni‑
re implică și participarea observării bebelușului, și perspectiva
1 Sunt reale potențialele pericole ale adultomorfizării. Așadar, este important ca
experiențele subiective cercetate să nu fie exclusiv sau mai ales unele specifice stărilor
psihopatologice ale adulților, și nici unele care nu ajung să fie acceptabile și rezonabile
decât după o îndelungată autoexplorare psihodinamică. Trebuie să fie evidente pentru
oricine și să constituie o parte normală a experienței obișnuite.

DANIEL N. STERN
clinică asupra acestuia. Deși cele două nu se suprapun, se întâl‑ 77
nesc totuși în anumite puncte, astfel încât există un teren comun.
Geneza psihopatologiei nu ar putea fi niciodată înțeleasă fără
acest teren comun. În al doilea rând, terapeutul care cunoaște
bine bebelușul observat poate fi în postura de a‑și ajuta pacienții
să creeze narațiuni de viață mai adecvate. În al treilea rând,
observatorul bebelușilor care cunoaște mai bine perspectiva cli‑
nică poate fi în măsură să conceapă direcții noi de observație.1

Perspective asupra conținutului dezvoltării

Perspectiva psihanalitică

Psihologia dezvoltării consideră achiziționarea de noi

capacități (cum ar fi coordonarea mână‑ochi, reactualizarea
amintirilor și conștiința de sine) și reorganizarea acestora ca
fiind conținutul adecvat al modificărilor care apar pe parcursul
creșterii. În scopul utilității clinice și a oferirii unei perspective
subiective, psihanaliza a trebuit să facă un pas mai departe și să
definească reorganizarea progresivă în funcție de principii mai
extinse de organizare a dezvoltării, sau a vieții mentale. Trecerea
conceptualizată de Freud de la stadiul oral la cel anal la cel geni‑
tal a fost considerată drept reorganizarea secvențială a pulsiu‑
nilor sau a naturii Se‑ului. Conceptualizarea de către Erikson a
trecerii de la încredere la autonomie la competență a fost consi‑
derată drept reorganizarea secvențială a Eului și a structurilor
1 Chiar și cei devotați abordării psihofarmacologice vor trebui în cele din urmă (când vor
fi realizate și asimilate noi progrese în cunoașterea neurochimică) să se confrunte din
nou sau să se confrunte pentru prima dată cu nivelul experienței subiective în lumina
noii lor cunoașteri. În prezent, nivelul experienței subiective poate părea din perspectiva
chimiei să aparțină trecutului, dar destul de curând va reprezenta valul viitorului, dacă
și când (și numai dacă și când) psihiatria farmacologică își va îndeplini promisiunea.

Lumea interpersonală a copilului § Perspective și abordări ale perioadei de bebeluș

78 caracteriale. În mod asemănător, progresul principiilor de orga‑
nizare teoretizate de Spitz se referă la restructurarea secvențială
a precursorilor Eului. Progresia dezvoltării conceptualizată de
Mahler, trecerea de la autismul normal la simbioza normală, la
separare‑individuație, se referă la restructurarea Eului și Se‑ului,
dar în termenii experienței avute de bebeluș cu propriul sine și
cu celălalt. Modul în care Klein conceptualizează dezvoltarea
(pozițiile depresivă, paranoidă și schizoidă) se referă, de ase‑
menea, la restructurarea experienței sinelui și altuia, dar într‑o
manieră foarte diferită.
Conceptualizarea dezvoltării așa cum apare în această
carte, în care sentimente noi ale sinelui funcționează ca prin‑
cipii de organizare a dezvoltării, este mai apropiată de teoriile
lui Mahler și Klein prin faptul că aici, la fel ca la acești autori,
aspectul central este experiența bebelușului cu propriul sine și
cu celălalt. Diferența stă în considerațiile asupra naturii acestei
experienței, în ordinea secvențelor dezvoltării și în faptul că eu
mă concentrez asupra dezvoltării sentimentului de sine, care nu
este împovărat și nu se confundă cu aspectele dezvoltării Eului
sau Se‑ului.
Teoriile psihanalitice ale dezvoltării au în comun o altă pre‑
misă. Toate acestea pornesc de la presupunerea că dezvolta‑
rea progresează de la un stadiu la următorul și că fiecare etapă
nu este numai o fază specifică a dezvoltării Eului sau Se‑ului,
ci este și determinantă pentru anumite probleme protoclini‑
ce. În consecință, fazele dezvoltării se referă la confruntarea
inițială a bebelușului cu un anumit tip de problemă clinică a
cărei existență poate fi văzută într‑o formă patologică în viața
de mai târziu. Este ceea ce Peterfreund (1978) și [Milton — N.
red.] Klein (1980) definesc drept sistem de dezvoltare deopotrivă

DANIEL N. STERN
patomorfic și retrospectiv. Mai specific, Peterfreund vorbește 79
despre „două erori conceptuale fundamentale, caracteristice în
special gândirii psihanalitice: adultomorfizarea bebelușului și
tendința de a caracteriza stări timpurii de dezvoltare normale
pe baza unor ipoteze despre stări psihopatologice care apar mai
târziu“ (p. 427).
Astfel, fazele freudiene ale stadiilor oral, anal și așa mai
departe nu se referă numai la etape de dezvoltare pulsională, ci
și la perioade potențiale de fixare — adică la puncte specifice de
origine a patologiei — care vor duce mai târziu la apariția unor
entități psihopatologice specifice. În mod asemănător, Erikson a
căutat în fazele dezvoltării rădăcinile specifice ale Eului și pato‑
logiei caracteriale de mai târziu. Iar în teoria lui Mahler, necesi‑
tatea de înțelegere a fenomenelor clinice de mai târziu, cum ar fi
autismul infantil, psihoza simbiotică din copilărie și dependența
excesivă au dus inițial la postularea apariției acestor entități
într‑o formă preliminară mai devreme în cursul dezvoltării.
Acești psihanaliști sunt teoreticieni ai dezvoltării care lucrea‑
ză din perspectiva cronologiei inverse. Principalul lor scop este
să contribuie la înțelegerea dezvoltării psihopatologiei. Aceasta
era de fapt o sarcină impusă de urgența terapeutică, o sarcină cu
care nu se confrunta nicio altă psihologie a dezvoltării. Însă i‑a
obligat să postuleze anumite chestiuni clinice patomorfice obser‑
vate la adulți ca jucând un rol central în dezvoltare.
În opoziție cu aceasta este abordarea de aici, mai degrabă
normativă decât patomorfică, mai degrabă prospectivă decât
retrospectivă. Deși perturbări de orice fel în dezvoltare se pot
dovedi predictive pentru patologia de mai târziu, diferitele sen‑
timente ale sinelui sunt concepute pentru a descrie dezvolta‑
rea normală și nu pentru a explica ontogenia formelor patogene

Lumea interpersonală a copilului § Perspective și abordări ale perioadei de bebeluș

80 (ceea ce nu înseamnă că în cele din urmă nu ar putea fi de ajutor
în acest scop).
Teoriile psihanalitice mai fac o presupunere, și anume că faza
patomorfică sub care este abordată din perspectiva dezvoltării o
anumită problemă clinică reprezintă o perioadă sensibilă în ter‑
meni etologici. Fiecărui aspect clinic în parte, ca oralitatea, auto‑
nomia sau încrederea, i se alocă o perioadă limitată, o anumită
fază în care o anumită problemă clinică specifică acelei etape „se
amplifică, ajunge într‑un punct de criză și își găsește o soluție
durabilă printr‑o interacțiune decisivă cu mediul“ (Sander, 1962,
p. 5). În acest mod, fiecare vârstă sau etapă devine o perioadă
sensibilă, aproape critică pentru dezvoltarea unei anumite pro‑
bleme clinice sau trăsături de personalitate determinate de acea
fază de dezvoltare. Secvențele conceptualizate de Freud, Erikson
și Mahler sunt exemple par excellence. În astfel de sisteme, fiecare
aspect (de exemplu simbioza, încrederea sau oralitatea) ajunge
să determine propria perioadă distinctă. Rezultatul este o para‑
dă de perioade specifice în care problemele clinice fundamentale
ale vieții trec pe rând prin fața tribunei.
Aceste probleme clinice definesc cu adevărat faze specifice
de dezvoltare? Explică succesiunea diferitelor probleme pre‑
dominante din punct de vedere clinic schimbările majore ale
interacțiunii sociale pe care observatorii și părinții le văd imedi‑
at? Din perspectiva specialistului în psihologia dezvoltării, uti‑
lizarea aspectelor clinice pentru descrierea fazelor dezvoltării
pune probleme serioase. Un exemplu bun este reprezentat de
aspectele clinice ale autonomiei și independenței.
Cum se identifică evenimentele cruciale care pot defini o
fază specifică pentru chestiunile autonomiei și independenței?
Și Erikson (1950) și Freud (1905) au considerat ca fiind decisiv

DANIEL N. STERN
pentru acest aspect clinic controlul independent al funcției de 81
excreție, care apare în jur de 24 de luni. Spitz (1957) considera
interacțiunea decisivă ca fiind capacitatea de a spune „nu“ la
aproximativ 15 luni. Mahler (1968, 1975) considera că eveni‑
mentul decisiv pentru autonomie și independență este capa‑
citatea copiilor de a merge, de a se îndepărta de mamă din
proprie inițiativă, capacitate care apare în jurul vârstei de 12
luni. Diferența de timp dintre aceste trei interacțiuni decisive
este de un an întreg, o jumătate din viața copilului de doi ani.
Este un dezacord major. Care autor are dreptate? Fiecare are
dreptate, ceea ce constituie deopotrivă problema și aspectul
principal.
De fapt, sunt și alte comportamente care pot fi identificate
la fel de bine drept criterii pentru autonomie și independență.
Interacțiunea dintre mamă și bebeluș așa cum se desfășoară
prin urmărirea cu privirea în perioada dintre trei și șase luni,
de exemplu, este izbitor de asemănătoarea cu interacțiunea din‑
tre mamă și bebeluș așa cum se desfășoară prin comportamen‑
te locomotorii între 12 și 18 luni. În perioada dintre trei și cinci
luni, mamele oferă controlul bebelușului — sau, mai degrabă,
bebelușul preia controlul — asupra inițierii și încheierii con‑
tactului vizual direct în activitățile sociale (Stern, 1971, 1974,
1977; Beebe și Stern, 1977; Messer și Vietze, 1984). Trebuie să ne
amintim că în această perioadă de viață bebelușul nu poate să
meargă și nu are un bun control asupra mișcărilor membrelor
și coordonării mână‑ochi. Sistemul oculomotor este însă practic
matur, astfel că în interacțiunile vizuale bebelușul este un parte‑
ner remarcabil de activ. Iar privirea este o formă importantă de
comunicare socială. Observarea tiparelor de interacțiune vizu‑
ală ale mamei și bebelușului în această perioadă de viață oferă

Lumea interpersonală a copilului § Perspective și abordări ale perioadei de bebeluș

82 imaginea a doi oameni care au o capacitate și un control aproape
egal asupra aceluiași comportament social.1
În această lumină, este evident că bebelușii exercită un
control major asupra inițierii, menținerii, încheierii și evitării
contactului social cu mama; cu alte cuvinte, ei contribuie la
reglarea interacțiunii. Mai mult, controlând direcția propri‑
ei priviri, ei își autoreglează nivelul și volumul de stimulare
socială în care sunt implicați. Își pot îndepărta privirea, își
pot închide ochii, pot să privească peste umărul interlocuto‑
rului și pot privi în gol. Iar printr‑o astfel de aplicare decisivă
a comportamentelor de privire se poate vedea că resping, se
distanțează sau se apără de mamă (Beebe și Stern, 1977; Stern,
1977; Beebe și Sloate, 1982). Pot, de asemenea, să reinițieze
interacțiunea atunci când doresc prin contact vizual, zâmbet
și vocalizări.
Maniera în care bebelușii își reglează propria stimulare și
propriul contact social prin comportamentele de privire este
foarte asemănătoare, sub aspectul generic al autonomiei și
independenței, modalității prin care fac același lucru nouă luni
mai târziu îndepărtându‑se și reapropiindu‑se de mamă.2 De ce
nu ar trebui așadar să considerăm perioada de la trei la șase luni
ca fiind de asemenea specifică vârstei în chestiunea autonomiei

1 Același lucru poate fi desigur spus despre orice diadă formată dintr‑un bebeluș și o
persoană de îngrijire. Pe parcursul întregii cărți, „mamă,“ „părinte“ și „persoană de
îngrijire“ sunt în general folosite interșanjabil pentru a desemna persoana primară de
îngrijire. La fel, „diada“ denotă bebelușul și persoana primară de îngrijire. Excepțiile ar
trebui să fie destul de evidente: referințele la alăptare, la cazuri specifice și la cercetarea
comportamentului matern.
2 Messer și Vietze (1984) indică faptul că tipare de privire manifeste în cadrul diadei
ajung să joace un rol mult mai puțin însemnat în interacțiune la vârsta de un an,
când bebelușii au dezvoltat alte moduri (ca locomoția) de reglare a interacțiunii și a
propriului nivel de tensiune.

DANIEL N. STERN
și independenței deopotrivă manifestată prin comportament 83
observabil și resimțită subiectiv?1
Mamele știu bine că bebelușii își pot afirma independența
și pot spune un „NU!“ decisiv prin evitarea privirii la patru
luni, prin gesturi și intonații vocale la șapte luni, prin fugă la
14 luni și prin limbaj la doi ani. Aspectul clinic fundamental
al autonomiei sau independenței este intrinsec tuturor com‑
portamentelor sociale care reglează cantitatea sau calitatea
interacțiunii. Astfel, decizia în privința a ceea ce constituie un
eveniment decisiv care face autonomia sau independența să fie
aspectul specific unei anumite etape pare să aibă de‑a face mai
degrabă cu schimbările majore la nivel cognitiv sau la nivelul
capacităților motorii, situate dincolo de chestiunea autonomiei
sau independenței per se. Aceste abilități și capacități constituie
adevăratul deziderat al definițiilor pe care fiecare teoretician le
propune pentru o anumită etapă. Și fiecare teoretician folosește
un alt criteriu.
Cei care sunt convinși că există aspecte clinice fundamentale,
faze specifice determinate temporal, ar susține că toate aspec‑
tele clinice sunt desigur negociate tot timpul, dar că unul din‑
tre acestea continuă să fie predominant, că o anumită problemă
de viață este relativ mai proeminentă într‑o perioadă anume de
viață. Cu siguranță, la un moment dat în dezvoltare noile com‑
portamente folosite pentru gestionarea problemelor în curs pot
fi mai dramatice (de exemplu, formele pe care le iau autono‑
mia și independența la „teribila vârstă de doi ani“), iar aceste
1 Se poate afirma că abia la 12 luni au bebelușii un nivel suficient de înalt al
intenționalității, al permanenței obiectului și al altor capacități cognitive pentru ca
noțiunea de autonomie sau independență să aibă sens. Însă se poate susține că abia
între 18 și 24 de luni au bebelușii o funcționare simbolică și o conștiință de sine care
permite acestor noțiuni să aibă sens. Au fost făcute ambele afirmații.

Lumea interpersonală a copilului § Perspective și abordări ale perioadei de bebeluș

84 noi forme pot să impună o mai mare presiune de socializare,
care atrage mult mai mult atenția asupra lor. Dar necesitatea
unei mai mari presiuni de socializare este în general determina‑
tă cultural.1 „Teribila vârstă de doi ani“ nu este teribilă în toate
societățile.
Se pare, așadar, că este probabil ca o predominanță relativă
a aspectelor protoclinice ale unei anumite perioade de vârstă să
fie iluzorie și să apară din necesitatea teoretică, metodologică
sau clinică și din prejudecăți și presiuni culturale. Este în ochiul
privitorului, nu în experiența bebelușului. Mai mult, dacă ale‑
gem o anumită problemă fundamentală de viață și desemnăm
o perioadă de dezvoltare soluționării decisive a acesteia, ima‑
ginea procesului dezvoltării va fi în mod necesar distorsiona‑
tă. Va prezenta portrete narative potențial clinice, nu bebeluși
care pot fi observați. Din perspectiva observațională, nu există
o fundație solidă pentru a considera că problemele clinice fun‑
damentale sunt adecvate în definirea generală a fazelor sau eta‑
pelor dezvoltării.2

1 Sameroff (1983) oferă un model al teoriei sistemelor care explică interacțiunea dintre
societate și diada părinte‑bebeluș în privința determinării „predominanței“ unui
aspect, adică al modului în care evenimentele de la nivel social pot face o anumită
chestiune să fie mai importantă pentru diadă.
2 Pine (1981) a oferit un compromis în privința explicării faptului frecvent observat de
mame că bebelușii sunt în același timp „în“ mai multe etape în care predomină un
aspect clinic specific (de exemplu, atașarea în timpul obținerii autonomiei sau în timpul
dezvoltării controlului). El sugerează că bebelușul are multe „momente“ semnificative
în timpul unei zile sau al unei ore în care sunt dominante diferite aspecte clinice.
Problema cu această soluție este dublă. „Momentele“ semnificative par a fi alese în
parte pe baza preoconcepției în privința fazei predominante (adică în mod circular),
iar astfel de momente sunt organizate în jurul experiențelor de mare intensitate.
Capacitatea privilegiată de organizare a momentelor de mare intensitate în comparație
cu momentele de intensitate medie sau scăzută este o problemă empirică deschisă.
Cu toate astea, lucrurile care l‑au dus pe Pine la această soluție atestă recunoașterea
răspândită a problemei.

DANIEL N. STERN
 Aspectele clinice sunt aspecte specifice întregii vieții, nu dife‑ 85
ritelor etape de viață. În consecință, acestea nu reușesc să explice
modificările care apar în cursul dezvoltării în privința „senti‑
mentului“ social al bebelușului sau în perspectiva subiectivă a
bebelușului asupra vieții sociale.
Mai există și problema transformării acestor aspecte, în mod
tradițional chestiuni inerente perspectivei clinice asupra dezvol‑
tării, în tema unor etape sensibile succesive de viață. În ciuda
faptului că aceste perspective au fost dominante multe zeci de
ani, nu există încă niciun studiu longitudinal prospectiv care
să confirme predicțiile foarte clare ale acestor teorii. Trauma și
rănile psihologice de la o anumită vârstă sau dintr‑o anumită
fază ar trebui să ducă mai târziu la tipuri specifice și predictibile
de probleme clinice. Nu există astfel de dovezi.1
În observarea directă a bebelușilor pare că există cu siguranță
etape de dezvoltare. Aceste faze nu sunt totuși privite în lumi‑
na problemelor clinice de mai târziu, ci mai degrabă ca sar‑
cini adaptative din prezent care își au originea în dezvoltarea
capacităților fizice și mentale ale bebelușului. Rezultatul este
o progresie a chestiunilor determinate de dezvoltare, pe care
membrii diadei trebuie să le negocieze împreună pentru ca
adaptarea să continue. Aceasta este perspectiva din care Sander
(1964) a descris următoarele faze: reglarea fiziologică (de la zero

1 Una dintre problemele predicțiilor implicite sau explicite pe care le‑a făcut teoria
psihanalitică în privința ontogeniei patologiei este că acestea au fost poate prea
specifice. Modalitatea recentă de înțelegere a psihopatologiei dezvoltării (Cicchetti
și Schnieder‑Rosen, 1986, Sroufe și Rutter, 1984) subliniază faptul că manifestările
patologiei pot fi foarte diferite la vârste diferite. Se consideră acum că până și cele mai
normale aspecte ale dezvoltării trec printr‑o transformare semnificativă a manifestărilor
de la o vârstă la alta. Există numeroase observații ale paradoxului dezvoltării:
discontinuitate în continuitate (Waddington, 1940; Sameroff și Chandler, 1975; Kagan,
Kearsley și Zelazo, 1978; McCall, 1979; Garmenzy și Rutter, 1983; Hinde și Bateson, 1984).

Lumea interpersonală a copilului § Perspective și abordări ale perioadei de bebeluș

86 la trei luni); reglarea schimbului reciproc, în special modula‑
rea social‑afectivă (de la trei la șase luni); reglarea în comun
a inițierii bebelușului în schimburile sociale și în manipula‑
rea mediului (de la șase la nouă luni); focalizarea activităților
(de la zece la 14 luni); și afirmarea sinelui (de la 15 la 20 de
luni). Greenspan (1981) a propus o secvență întrucâtva similară
de stadii, cu diferența că el se îndepărtează mai mult de com‑
portamentul observabil și încorporează unele dintre principiile
ab­stracte de organizare ale psihanalizei și teoriei atașamentului.
Stadiile pe care le propune sunt așadar mai eterogene: homeos‑
tază (de la zero la trei luni); atașament (de la două la șapte luni);
diferențiere somatopsihologică (de la trei la zece luni); organiza‑
re comportamentală, inițiativă și internalizare (de la nouă la 24
de luni); și dezvoltarea capacității de reprezentare, diferențiere
și consolidare (de la nouă la 24 de luni).
Majoritatea observatorilor interacțiunilor părinte‑copil ar fi
de acord că astfel de sisteme descriptive cuprind într‑o măsu‑
ră mai mare sau mai mică multe dintre schimbările impor‑
tante care apar în dezvoltare. Deși câteva aspecte ale acestor
sisteme descriptive sunt discutabile, sistemele sunt utile din
punct de vedere clinic pentru evaluarea și tratarea diadelor
părinte‑bebeluș care suferă. Punctul central aici nu este validi‑
tatea acestor descrieri, ci natura perspectivei acestora. Atenția
este focalizată asupra diadei, care este evaluată în funcție de
sarcinile de adaptare. Este o distanță mare între această perspec‑
tivă și orice reflecție asupra experienței subiective probabile a
bebelușului. Bebelușii își văd de treaba lor, cresc și se dezvoltă,
și nu e de conceput că entități abstracte ca homeostază, regla‑
re reciprocă și altele ar juca vreun rol important în experiența
lor socială subiectivă. Însă tocmai de experiența subiectivă a

DANIEL N. STERN
bebelușului suntem în cea mai mare măsură interesați în acest 87
studiu.
Teoria atașamentului își are originea în psihanaliză și etolo‑
gie (Bowlby, 1969, 1973, 1980), cuprinde metode și perspective
din psihologia dezvoltării (Ainsworth și Wittig, 1969; Ainsworth
et al., 1978) și a ajuns să includă numeroase fenomene. La dife‑
rite niveluri, atașamentul este o serie de comportamente ale
bebelușului, un sistem motivațional, o relație între mamă și
bebeluș, un construct teoretic și un set de experiențe subiective
ale bebelușului sub forma unor „modele de lucru.“
Unele niveluri ale atașamentului, cum ar fi tiparele comporta‑
mentale care se schimbă pentru a menține atașamentul la diferi‑
te vârste, pot fi văzute cu ușurință ca faze secvențiale de dezvol‑
tare, în timp ce altele, cum ar fi calitatea relației mamă‑bebeluș,
sunt chestiuni care durează întreaga viață (Sroufe și Waters,
1977; Sroufe, 1979; Hinde, 1982; Bretherton și Waters, 1985).
Majoritatea teoreticienilor atașamentului, poate pentru că
s‑au format în psihologia științifică, au asimilat lent concepția
lui Bowlby conform căreia atașamentul, deși este o perspecti‑
vă evoluționistă asupra speciei și diadei, este și o perspectivă
asupra experienței subiective pe care o are bebelușul sub forma
modelului de lucru al mamei. Abia de curând au reînceput cer‑
cetătorii să se ocupe de concepția lui Bowlby de model de lucru
al mamei din mintea bebelușului. În prezent, câțiva cercetători
(Bretherton, 1985; Main și Kaplan, 1985; Osofsky, 1985; Sroufe,
1985; Sroufe și Fleeson, 1985) fac progrese în privința transfor‑
mării constructului de atașament într‑un concept semnificativ
pentru experiența subiectivă a bebelușului.1
1 Teoria atașamentului este totodată normativă și prospectivă. Însă este interesant că se
dovedește a fi predictivă în mod specific — cu un grad înalt de acuratețe — în privința

Lumea interpersonală a copilului § Perspective și abordări ale perioadei de bebeluș

88 Perspectiva dezvoltării sentimentelor sinelui

Cercetarea de față, chiar și sub forma unei ipoteze de lucru,

are multe aspecte comune și cu teoria psihanalitică tradițională,
și cu teoria atașamentului. Este nevoie de constructe de ordin
superior care să funcționeze ca principii de organizare a dezvol‑
tării. În această privință, prezenta cercetare este perfect acordată
ambelor teorii. Se diferențiază de acestea prin faptul că princi‑
piul de organizare este centrat pe sentimentul subiectiv al sine‑
lui. Deși Psihologia Sinelui se arată a fi o coerentă teorie terapeu‑
tică axată pe sine ca structură și proces, încă nu au fost realizate
încercări sistematice de a conceptualiza sentimentul sinelui ca
principiu de organizare a dezvoltării, deși au fost făcute unele
speculații în această direcție (de exemplu, Tolpin, 1971, 1980;
Kohut, 1977; Shane și Shane, 1980; Stechler și Kaplan, 1980; Lee
și Noam, 1983; Stolorow et al., 1983). Și deocamdată nu e clar
cât de compatibilă este prezenta perspectivă asupra dezvoltării
cu principiile Psihologiei Sinelui ca teorie clinică pentru adulți.
Cu siguranță, Mahler și Klein și școala relațiilor cu obiectul
s‑au concentrat pe experiența sinelui‑și‑celuilalt, dar în principal
ca fiind secundară dezvoltării libidinale sau dezvoltării Eului.
Acești teoreticieni nu au considerat niciodată sentimentul sine‑
lui ca principiu primar de organizare.
Perspectiva de față, centrată pe sentimentul sinelui‑și‑celuilalt,
își are punctul de origine în experiența subiectivă inferată a
bebelușului. Este unică sub acest aspect. Experiențele subiec‑
tive în sine sunt principalele elemente operante ale acesteia,
prin opoziție cu elementele operante principale ale teoriilor

comportamentelor de mai târziu, dintre care unele sunt patologice. (Descoperirile

cercetărilor vor fi discutate detaliat în Capitolele 5 și 9.)

DANIEL N. STERN
psihanalitice, reprezentate de Eul și Se‑ul din care sunt derivate 89
experiențele subiective.

Progresia dezvoltării sentimentului sinelui

Pe măsură ce apar noi comportamente și capacități, acestea

sunt reorganizate astfel încât să formeze perspective subiective
cu rol de organizare a sinelui și celuilalt. Rezultatul este apariția,
în salturi bruște, a unor diferite sentimente ale sinelui. Acestea
vor fi prezentate pe scurt aici. În Partea a 2‑a, fiecăruia îi sunt
dedicate capitole distincte.
Există, în primul rând, sinele fizic, resimțit ca entitate coerentă,
concretă, cu voință, care are propria istorie și viață afectivă. Acest
sine operează în general în afara conștiinței. Este implicit și e dificil
chiar și să fie pus în cuvinte. E un sentiment experiențial al sine‑
lui pe care îl numesc sentiment al sinelui central.1 Sentimentul sine‑
lui central este o perspectivă care se bazează pe operarea multor
capacități interpersonale. Iar când se formează această perspectivă,
lumea socială subiectivă se modifică, iar experiența interpersona‑
lă operează într‑un domeniu diferit, în domeniul relaționării centra‑
le. Această transformare sau creare din cursul dezvoltării apare
cândva între a doua și a șasea lună de viață, când bebelușul simte
că el și mama sunt separați din punct de vedere fizic, sunt agenți
diferiți, au experiențe afective diferite și au istorii diferite.
Aceasta este doar una dintre posibilele perspective subiective
cu rol de organizare a experienței de tip sine‑și‑celălalt. Cândva
1 Sentimentul sinelui central include fenomenele cuprinse în conceptul de „eu
corporal,“ așa cum este utilizat în literatura psihanalitică. Include totuși mai mult de
atât și este conceptualizat diferit, fără referire la entitatea Eului. Cele două nu sunt
comparabile. Sentimentul sinelui central este de asemenea mai mult decât o schemă
senzorio‑motorie, dat fiind că inlcude aspecte afective.

Lumea interpersonală a copilului § Perspective și abordări ale perioadei de bebeluș

90 între șapte și nouă luni de viață, bebelușii încep să dezvolte o a
doua perspectivă subiectivă cu rol de organizare. Asta se întâm‑
plă când „descoperă“ că există propria minte și că ceilalți au
mintea lor. Sinele și celălalt nu mai sunt doar entități fundamen‑
tale de prezență fizică, de acțiune, afect și continuitate. Acestea
includ acum stări mentale subiective  — sentimente, motive,
intenții — care se află în spatele întâmplărilor fizice din dome‑
niul relaționării centrale. Noua perspectivă subiectivă cu rol de
organizare definește un sine și un celălalt diferiți din punct de
vedere calitativ, care pot „păstra în minte“ stări mentale nevăzu‑
te, dar inferabile, cum ar fi intenții sau afecte care ghidează com‑
portamentul observabil. Aceste stări mentale devin acum tema
relaționării. Acest nou sentiment al sinelui subiectiv oferă posi‑
bilitatea intersubiectivității între bebeluș și părinte și operează
într‑un nou domeniu de interacțiune — în domeniul relaționării
intersubiective — ceea ce reprezintă o îndepărtare semnificati‑
vă de domeniul relaționării centrale. Stările mentale care apar
în interacțiunile dintre oameni pot fi „citite“ acum, bebelușul
poate răspunde acestora, se poate alinia sau acorda la ele (sau
pot fi citite greșit, li se poate răspunde neadecvat, se poate ca
alinierea sau acordajul să nu fie corecte). Natura relaționării a
atins o extindere majoră. Este importantă observația că dome‑
niul relaționării intersubiective, asemenea celui de relaționare
centrală, se află dincolo de conștiință și nu poate fi pus în cuvin‑
te. De fapt, despre experiența relaționării intersubiective, la fel
ca în cazul relaționării centrale, nu se poate vorbi direct; nu se
poate descrie cu adevărat (deși poeții o pot evoca).
Sentimentul de sine subiectiv și de celălalt se bazează pe alte
capacități decât cele necesare pentru sentimentul sinelui cen‑
tral. Acestea includ capacitatea de concentrare a atenției asupra

DANIEL N. STERN
aceluiași lucru la care celălalt este atent, capacitatea de a atribui 91
celorlalți intenții și motive și de a le înțelege corect și capacitatea
de a atribui celorlalți stări afective și de a simți dacă acestea sunt
sau nu congruente cu propria stare afectivă.
În jur de 15‑18 luni, bebelușul dezvoltă o a treia perspecti‑
vă subiectivă cu rol de organizare a experienței sinelui și celui‑
lalt, și anume sentimentul că sinele (și celălalt) are un reperto‑
riu de cunoștințe și experiențe personale cu lumea („Știu că e
suc în frigider și știu că mi‑e sete“). Mai mult, aceste cunoștințe
pot fi obiectivate și pot fi exprimate ca simboluri care transmit
semnificații pentru a fi comunicate, împărtășite și chiar create
prin negocierile mutuale pe care limbajul le permite.
Odată ce bebelușul este capabil să creeze semnificații care
pot fi împărtășite despre sine și despre lume, se va fi format
sentimentul sinelui verbal, care operează în domeniul relaționării
verbale. Acesta este un domeniu nou din punct de vedere cali‑
tativ și oferă posibilități nenumărate, aproape nelimitate, de
întâmplări interpersonale. Iarăși, acest nou sentiment al sinelui
se bazează pe o nouă serie de capacități: de obiectivare a sinelui,
de autoreflecție, de înțelegere și producere a limbajului.
Până aici am vorbit despre trei sentimente diferite ale sinelui
și celuilalt și despre trei domenii diferite de relaționare care se
dezvoltă între două luni și cel de‑al doilea an de viață. Nu am
spus încă nimic despre perioada de la naștere la două luni. O
puteam face acum.
În această perioadă timpurie emerge un sentiment al lumii
care include un sentiment al sinelui. Bebelușii sunt foarte ocupați
cu sarcina de a lega între ele diferite experiențe. Capacitățile lor
sociale operează cu o viguroasă orientare spre scop pentru a
asigura interacțiuni sociale. Aceste interacțiuni produc afecte,

Lumea interpersonală a copilului § Perspective și abordări ale perioadei de bebeluș

92 percepții, evenimente senzorio‑motorii, amintiri și alte cogniții.
Este înnăscută capacitatea pentru integrări ale unor tipuri de eve‑
nimente. De exemplu, dacă bebeluși simt prin atingere forma
unui obiect, vor ști cum arată acel obiect fără să‑l mai fi văzut
înainte. Alte tipuri de integrare nu sunt atât de automate, dar
se învață repede. Capacitatea de conectare se formează rapid și
bebelușii experimentează emergența organizării. Un sentiment al
sinelui emergent este în curs de creare. Aceasta este o experiență
a emergenței unor rețele care se integrează și ne referim la acest
domeniu ca fiind domeniul relaționării emergente. Însă rețelele inte‑
grative care se formează nu sunt cuprinse încă de o unică per‑
spectivă subiectivă cu rol de organizare. Aceasta va fi sarcina sal‑
tului pe parcursul dezvoltării în domeniul relaționării centrale.
Cele patru sentimente principale ale sinelui și domeniile
de relaționare care au fost descrise vor constitui o mare parte
a acestei cărți. Perioada emergenței celor patru sentimente ale
sinelui corespunde schimbărilor majore din dezvoltare despre
care am vorbit. Modificarea care apare la nivelul sentimentu‑
lui social al unui bebeluș odată cu emergența fiecărui sentiment
al sinelui corespunde totodată naturii acestor schimbări. La fel
se întâmplă și în cazul „acțiunii“ predominante dintre părinte
și copil, care trece de la evenimentele fizice și acționale la cele
mentale, aflate în spatele comportamentului observabil, și care
ajunge apoi la semnificațiile evenimentelor. Înainte de a exami‑
na mai îndeaproape aceste sentimente și domenii, trebuie totuși
să ne ocupăm de chestiunea perioadelor sensibile și să stabilim
că nu avem de‑a face doar cu faze succesive, ci și cu domenii
simultane de experiență a sinelui.
Pe măsura dezvoltării succesive a celor patru domenii de
relaționare, ce se întâmplă cu fiecare domeniu când apare

DANIEL N. STERN
următorul? Fiecare sentiment al sinelui rămâne intact în 93
prezența celui nou, astfel încât să coexiste? Sau emergența fie‑
cărui nou sentiment al sinelui le eclipsează pe cele deja existen‑
te, fiecare nouă fază făcând loc următoarei?
Imaginea tradițională și din perspectiva clinică, și din cea
observațională, tinde spre perspectiva fazelor secvențiale. În
ambele sisteme de dezvoltare, perspectiva asupra lumii pe care
o are bebelușul se schimbă dramatic pe măsură ce apare fie‑
care nou stadiu, iar lumea este văzută predominant, dacă nu
exclusiv, în funcție de organizarea noului stadiu. Ce se întâm‑
plă atunci cu fazele anterioare, cu perspectivele mai timpurii
asupra lumii? Fie sunt eclipsate și se renunță la ele, fie, după
cum sugerează Werner (1948), rămân inactive, însă sunt integra‑
te în organizarea emergentă și își pierd astfel o mare parte din
caracteristicile pe care le aveau până atunci. În formularea lui
Cassirer (1955), apariția unui stadiu superior „nu distruge faza
anterioară, ci o inserează în propria perspectivă“ (p. 477). Asta
se întâmplă și în sistemul lui Piaget.
În această progresie a stadiilor dezvoltării este posibilă
întoarcerea la ceva asemănător unei faze anterioare. Însă este
nevoie de procese și condiții speciale pentru a trimite persoana
înapoi, într‑un loc de mai de mult al dezvoltării și pentru a o
face să resimtă lumea întrucâtva asemănător modului în care o
simțea atunci. În teoriile clinice, regresia servește acestui scop. În
sistemul lui Werner și Kaplan (1963), persoana se poate deplasa
în sus și în jos pe o spirală ontogenetică. Se consideră că aces‑
te întoarceri la moduri anterioare și mai globale de experiență
au loc în special în condiții de provocare, stres, conflict, eșec de
adaptare sau oboseală și în stări de vis, în afecțiuni psihopa‑
tologice sau în stări induse de substanțe. Cu excepția acestor

Lumea interpersonală a copilului § Perspective și abordări ale perioadei de bebeluș

94 regresii, dezvoltarea perspectivei asupra lumii se desfășoară în
principal într‑o manieră succesivă și secvențială, nu simultană.
Organizarea curentă a experienței le subsumează pe cele anteri‑
oare. Nu coexistă. Această progresie a dezvoltării este schemati‑
zată în figura 2.1, în care (a) poate reprezenta oralitatea, încrede‑
rea, autismul normal; (b) analitatea, autonomia; (c) genitalitatea,
și așa mai departe.

(a) (b) (c)

problemele clinice
Rol în

Vârstă

Figura 2.1.

Această perspectivă asupra dezvoltării poate fi cea mai rezo‑

nabilă dacă luăm în considerarea progresia dezvoltării anumi‑
tor abilități mentale sau capacități cognitive, însă nu aceasta este
sarcina curentă. Încercăm să investigăm sentimentul sinelui așa
cum apare în interacțiuni interpersonale, iar în această sferă
subiectivă simultaneitatea sentimentelor sinelui pare a fi mai
apropiată de experiența obișnuită. Și nu este nevoie de condiții
sau procese ieșite din comun pentru a fi permisă mișcarea îna‑
inte și înapoi între experiențele în diferite domenii, adică între
sentimente diferite ale sinelui.
O ilustrare din experiența adultului va ajuta la înțelegerea
simultaneității sentimentelor sinelui. Faptul de a face dragoste,

DANIEL N. STERN
un eveniment interpersonal care presupune implicare deplină, 95
include în primul rând sentimentul sinelui și celuilalt ca entități
fizice discrete, ca forme în mișcare — experiență din domeniul
relaționării centrale, după cum sunt cuprinse în acțiunile fizice
sentimentul sinelui ca agent, voința și activarea. În același timp,
implică experiența de a simți starea subiectivă a celuilalt: dorință
împărtășită, intenții concordante și fluctuații simultane a stării de
activare, experiență care apare în domeniul relaționării intersu‑
biective. Iar dacă unul dintre parteneri spune pentru prima oară
„Te iubesc,“ cuvintele rezumă lucrurile care se întâmplă în celelal‑
te domenii (cuprinse în perspectiva verbală) și introduce poate un
întreg nou aspect al relației din cuplu care poate schimba sensul
a ceea ce s‑a întâmplat până atunci și a ceea ce va urma. Aceasta
este o experiență din domeniul relaționării verbale.
Și domeniul relaționării emergente? Nu se observă la fel de
ușor, dar este totuși prezent. Se poate, de exemplu, ca unul din‑
tre parteneri să „se piardă“ în culoarea ochilor celuilalt, ca și
cum, momentan, ochii nu ar face parte integrantă din celălalt,
nu ar avea nimic de‑a face cu starea mentală a niciunuia, ci ar fi
abia descoperiți și s‑ar afla în afara oricărei rețele mai mari de
organizare. În momentul în care „culoarea ochilor“ ajunge din
nou să aparțină celuilalt a avut loc o experiență emergentă, o
experiență din domeniul relaționării emergente.1
Vedem că experiența subiectivă a interacțiunilor sociale pare
să apară simultan în toate domeniile. Se poate ca pentru o vreme
să fim preocupați de unul dintre domenii, celelalte fiind parțial
excluse, dar acestea vor continua ca experiențe distincte, fiind
1 Aceste experiențe emergente sunt din rațiuni descriptive disociate de perspectivele
organizatoare. Cu toate astea, nu sunt produsul „disocierii“ ca proces psihic definit de
psihanaliză, după cum nu este nici prima impresie a unui aspect izolat al unei opere de
artă privite într‑un mod contemplativ.

Lumea interpersonală a copilului § Perspective și abordări ale perioadei de bebeluș

96 în afara conștiinței, dar putând fi conștientizate. De fapt, o mare
parte din ceea ce se înțelege prin „socializare“ are scopul centră‑
rii conștiinței pe un singur domeniu, de obicei pe cel verbal, și
declarării acestuia ca fiind versiunea oficială a lucrurilor trăite,
în timp ce este negată experiența celorlalte domenii (a versiu‑
nilor „neoficiale“). Cu toate astea, se poate și chiar se întâmplă
ca atenția să treacă întrucâtva fluid de la experiența dintr‑un
domeniu la experiența din altul. De exemplu, în cazul serviciu‑
lui interpersonal, limbajul este în mare explicarea (în domeniul
verbal) a experiențelor simultane din alte domenii, plus încă
ceva. Dacă rogi pe cineva să facă ceva, iar acea persoană răs‑
punde: „Aș prefera să nu fac asta. Sunt uimit că mi‑ai cerut!“,
s‑ar putea ca în același timp să‑și dea puțin capul pe spate, să
ridice din sprâncene și să te privească de sus. Semnificația aces‑
tui comportament nonverbal (din domeniul relaționării centra‑
le și al relaționării intersubiective) a fost bine exprimată prin
limbaj. Însă aceste acțiuni fizice își păstrează caracteristicile
experiențiale distincte. Să le realizezi sau să‑ți fie adresate impli‑
că experiențe situate dincolo de limbaj.
Toate domeniile relaționării rămân active pe parcursul dez‑
voltării. Bebelușul nu le depășește pe măsură ce crește; niciunul
nu se atrofiază, niciunul nu ajunge să fie depășit sau să fie lăsat
în urmă. Și, din moment ce toate domeniile sunt disponibile, nu
există nicio siguranță că vreunul ar fi predominant într‑o anu‑
mită perioadă de vârstă. Niciunul nu are un statut privilegiat tot
timpul. Dat fiind că există o succesiune temporală a apariției fie‑
cărui domeniu în cursul dezvoltării — mai întâi emergent, apoi
central, după care subiectiv, apoi verbal — vor exista inevitabil
perioade în care un domeniu sau două vor fi implicit predomi‑
nante. De fapt, apariția fiecărei perspective subiective cu rol de

DANIEL N. STERN
organizare implică existența celei anterioare ca precursor. Odată 97
formate, domeniile rămân pentru totdeauna forme diferite de
experiență socială și a sinelui. Niciunul nu este pierdut la vârsta
adultă. Fiecare, pur și simplu, devine mai elaborat. Acesta este
motivul pentru care a fost ales termenul domenii de relaționare,
și nu faze sau stadii.1 Descrierea acestei concepții a dezvoltării
este reprezentată în figura 2.2.

al
erb
ui v
inel
ul s
ent
Sentimente ale sinelui

im
Sent
iv
biect
nelui su
tul si
imen
Sent

i
sinelu
entul
Sentim entral
c

i emergent
Sentimentul sinelu

2–3 7–9 15
Vârsta (în luni)

Figura 2.2

1 „Domenii“ pare preferabil față de „niveluri,“ dat fiind că termenul „niveluri“ implică un
statut ierarhic, ceea ce este acurat din punct de vedere ontogenetic, dar nu se aplică în
mod obligatoriu sferei vieții sociale așa cum este experimentată subiectiv.

Lumea interpersonală a copilului § Perspective și abordări ale perioadei de bebeluș

98 Putem reveni acum la chestiunea perioadelor sensibile. Se
pare că perioada inițială de formare a multor procese psiholo‑
gice (și neurologice) este relativ sensibilă în sensul că un eve‑
niment care are loc timpuriu va avea un efect mai mare, iar
influența acestuia va fi mai dificil de anulat decât ar fi în cazul
unui eveniment care s‑ar desfășura mai târziu. Acest principiu
general se presupune că se aplică fazei de formare a fiecărui
sentiment al sinelui. Coordonarea fazelor formative este sche‑
matizată în figura 2.3.

a sentimentului
Faza formativă

sinelui verbal
Faza formativă a

sinelui subiectiv

ale
sentimentului

rii verb
aț ionă
l rel
Domeniu de relaționare

e niu
Dom
Faza formativă a

ive
sentimentului
sinelui central

biect
ii in tersu
ționăr
l rela
eniu
Dom
sinelui emergent
Faza formativă a
sentimentului

ntrale
țion ării ce
n iul rela
Dome

ării emergente
Domeniul relațion

2–3 7–9 15

Vârsta (în luni)

Figura 2.3

DANIEL N. STERN
 Această perspectivă ne permite să considerăm faza formati‑ 99
vă a fiecărui sentiment al sinelui ca fiind o perioadă sensibilă.
Implicațiile clinice ale acestui lucru vor fi discutate în Capitolele
9 și 11.
Ce se întâmplă cu aspectele importante din punct de vedere
clinic ale autonomiei, oralității, simbiozei, individuării, încrede‑
rii, atașamentului, dezvoltării capacităților fizice, curiozității și
așa mai departe — aspecte care joacă rolul principal în crearea
terapeutică a bebelușului privit din perspectiva clinică? Acestea
nu dispar deloc din imagine, ci rolul lor de organizatori pri‑
mari ai experienței subiective este transferat modificărilor sen‑
timentelor sinelui. Aspecte clinice prezente de‑a lungul întregii
vieți, cum ar fi autonomia și atașamentul, sunt abordate în mod
egal în toate domeniile de relaționare disponibile într‑un anumit
moment. În timpul fiecărei faze formatoare a relaționării, arena
acțiunilor interpersonale în care se manifestă aceste aspecte se
va schimba pe măsură ce se schimbă modul în care este resimțit
sinele și celălalt. La fel, forme diferite ale aceluiași aspect pre‑
zent de‑a lungul întregii vieți se dezvoltă succesiv: de exem‑
plu, intimitatea fizică în timpul relaționării centrale, intimitatea
subiectivă (asemănătoare empatiei) în relaționarea intersubiecti‑
vă și intimitatea semnificațiilor împărtășite în timpul relaționării
verbale. Așadar, fiecare aspect clinic prezent de‑a lungul între‑
gii vieți are propria linie de dezvoltare și în fiecare domeniu de
relaționare se aduce o contribuție întrucâtva diferită la această
linie de dezvoltare.1
1 Această abordare a liniilor de dezvoltare este o versiune extremă a aceleiași idei
înaintate de A. Freud (1965). Totuși, ea nu a abandonat de tot noțiunea de specificitate
a fazelor libidinale. Sugestia prezentă aici este o respingere a acelei noțiuni. Aici, toate
aspectele clinice devin linii de dezvoltare și niciun aspect ascuns sau în esență clinic nu
rămâne ancorat în oricare dintre perioadele de dezvoltare.

Lumea interpersonală a copilului § Perspective și abordări ale perioadei de bebeluș

100 Rezumând, se consideră că viața socială subiectivă a
bebelușului are următoarele caracteristici. Bebelușul are
capacități observabile care se dezvoltă. Când acestea devin
disponibile, sunt organizate și transformate, prin transformări
mentale majore, în perspective subiective cu rol de organiza‑
re a sentimentului de sine și de celălalt. Fiecare nou sentiment
al sinelui definește formarea unui domeniu nou de relaționare.
Deși aceste domenii de relaționare determină modificări cali‑
tative ale experienței sociale, ele nu sunt faze de dezvoltare, ci
sunt forme de experiență socială care rămân intacte de‑a lungul
întregii vieți. Cu toate astea, faza inițială de formare a acestora
constituie o perioadă sensibilă de dezvoltare. Experiența socia‑
lă subiectivă este determinată de suma și integrarea experienței
din cadrul tuturor domeniilor. Aspectele clinice fundamenta‑
le sunt considerate aspecte prezente întreaga viață, și nu spe‑
cifice unor faze de dezvoltare. Emergența fiecărui domeniu de
experiență a sinelui aduce o contribuție diferită la ontogenia lini‑
ilor de dezvoltare ale tuturor aspectelor clinice.
Dat fiind că am expus într‑o măsură semnificativă perspec‑
tiva și abordarea utilizate aici, în următoarea secțiune a cărții
putem privi mai îndeaproape cele patru sentimente ale sine‑
lui și cele patru domenii de relaționare. Vom discuta dovezile
observaționale și clinice care susțin această perspectivă asupra
dezvoltării experienței sociale subiective a bebelușului.

DANIEL N. STERN