Paranormalul si Biblia

1. Femeia care trăia cu Demonii

Era 22 august, 1974. În incinta librăriei Arcana din Culver City, California, doi cercetători de
la Universitatea UCLA țineau un seminar despre paranormal. La încheiere, o femeie ca la 30
ani s-a apropiat de ei. „Știu ce spuneți… Casa mea este bântuită de spirite. V-aș povesti mai
multe, dar… nu pot aici…”
Așa au ajuns cercetătorii Kerry Gaynor și Barry Taff în casa lui Doris Bither. 
Femeia, mamă singură cu 4 copii între 6 și 16 ani, proveniți de la tați diferiți, le-a destăinuit
trecutul ei tulbure, umbrit de ocult. Apoi le-a relatat fenomenele din casă: bătăi în perete,
voci ciudate, lumini misterioase, dar mai ales agresiuni corporale pe care ea și băieții ei le
suportau. Odată, candelabrul din tavan, iar altă dată tabloul electric au fost smulse și
aruncate în capul ei. Într-o seară, trei entități invizibile au început s-o agreseze. Brian,
băiatul ei, i-a sărit în ajutor, dar a fost proiectat de o mână nevăzută în cealaltă cameră,
alegându-se cu brațul rupt. Doris le-a mai arătat și rănile multiple de pe trup. Pentru că
femeia mirosea a alcool, au privit-o cu neîncredere, până când… Brusc, ușa dulapului de
bucătărie s-a deschis și crătițile s-au năpustit spre ei; becurile se aprindeau și se stingeau
singure, iar din pereți veneau zgomote ciudate. Fenomenul era autentic și deci, trebuia
cercetat.
Timp de două luni, Gaynor și Taff, cu o echipă de până la 30 de tehnicieni dotați cu
microfoane, camere și radiometre, au înregistrat spectacolul paranormal: vaze explodând pe
măsuță, pași și răsuflări în microfoane, tigăi și obiecte plutind prin dormitor. Când apăreau
fenomenele, contoarul radiometric Geiger murea. 
Momentul culminant s-a produs când, la cererea lui Gaynor, Doris a provocat spiritele să se
manifeste. Dinspre colțul dormitorului, o ceață verzuie a apărut rotindu-se și crescând, până
a luat forma unui bust musculos verzui-luminiscent, fără cap, ce înainta spre Doris. Din
senin, oamenii au început să fie îmbrânciți și pălmuiți. Unul din echipă a leșinat. Fotografiile
Polaroid de tip instant ieșeau… albe. Iar camerele n-au prins decât bule luminoase verzui
prin cameră și un ciudat arc luminos deasupra capului femeii. La sfârșitul investigațiilor,
după două luni și jumătate, Gaynor a sfătuit-o pe Doris să se mute din casă. Degeaba, căci
fenomenele s-au ținut după ea. Documentația bogată alcătuită de cei doi cercetători a servit
ca bază pentru romanul „The Entity”, după care – în 1982 – s-a tras și filmul cu același titlu.   
Am greși dacă am limita fenomenele misterioase la genul Horror. Prin promovarea lor în
mass-media, paranormalul a devenit „user-friendly”. Jumătate din Britanici și 2/3 dintre
Americani cred în percepție extrasenzorială, în magie și interacțiunea cu spiritele. Cea mai
comună explicație a paranormalului sunt „energiile”, pozitive sau negative. Ce sunt ele?
Cumva capacități latente ale naturii umane? Sau sunt forțe inteligente necunoscute,
exterioare nouă?  
Publicul larg privește performanțele paranormale ca noutăți inedite, cu toate că ele au fost
raportate și studiate încă din secolul XIX. În 1889, filosoful, medicul și magicianul Max
Dessoir, aduce pe piață termenul de „parapsihologie”. În 1911, univ. Stanford înființează
primul laborator de studiere a percepției extrasenzoriale și psihokinezie. În 1930, univ.
Duke, urmată de Princeton și Cornell înființează și ele laboratoare de parapsihologie. În
timpul războiului rece, atât Rusia cât și Statele Unite se întreceau în explorarea puterilor
paranormale. În anul 2000, CIA-ul decretiza un raport privind cercetarea fenomenelor
paranormale la univ. Stanford, în care se afirma: „Fenomenele telepatiei și clairvoyance au
s-au dovedit statistic autentice. Noi numim aceste rezultate paranormal.” Interesul în
domeniu este în creștere. În 2007 existau laboratoare de parapsihologie în 30 de țări.  Iar în
2016, Asociația Americană pentru Avansarea Științei a sponsorizat două conferințe științifice
pentru discutarea acestor fenomene. 
Pe plan opus, o mare parte a comunității științifice se opintește să de-credibilizeze
manifestările paranormalului, pe motiv că nu se supun rigorilor metodei științifice. Anume
că un fenomen – pentru a fi recunoscut ca fapt științific – trebuie să fie repetabil. Or,
paranormalul se produce imprevizibil și unic, și este adesea de natură subiectivă. Conform
lui Daryl Bem, profesor emerit la univ. Cornell, fenomenele psi depind de atitudinea
experimentatorului: cel care crede în ele – are rezultate pozitive, pe când scepticul nu
obține nimic. Și iată cum, chiar și în acest domeniu tulbure, se confirmă din nou Cuvântul
rostit de Isus: „Facă-ți-se după credința ta!” (Matei 8:13) Am înțeles „Credință”. Dar în cine?
Pentru creștinul de rând, supranaturalul se referă doar la unul singur: Dumnezeu. Însă cel
care citește și Biblia știe că sub acest generic se ascunde o întreagă controversă cosmică.
În următoarele câteva episoade îți vom aduce povești incredibile din spectrul
paranormalului și vom dezlega împreună enigma. 
2. Cum a pătruns Spiritismul în Europa Creștină

Era o zi ploioasă de septembrie, 1758. La palatul reginei Louisa Ulrika din Stockholm, își
anunțase vizita bătrânul savant Emanuel Swedenborg, căruia i se duse vestea pentru
abilitățile sale paranormale.
După dineu, regina – recent îndoliată de moartea fratelui ei, prințul August Wilhelm – l-a
chemat deoparte pe Swedenborg.
 E-adevărat că dumneata ai legături tainice cu lumea nevăzută?
 Este exact cum spuneți, majestate, zise Swedenborg, făcând o plecăciune.
 Atunci dovedește-mi: care au fost cuvintele de despărțire ale fratele meu, prințul
August, la ultima noastră întâlnire.
 Mâine vi le voi spune… 
A doua zi, în timpul micului dejun, Swedenborg se apropie de regină și-i șopti la ureche
câteva cuvinte. Aceasta păli și lăsă să-i cadă tacâmul din mână. Doamna de companie sări, îi
luă mâna și începu să-i șteargă fruntea cu batista. 
 Vă e rău, majestate?
După o lungă tăcere, Louisa Ulrika spuse:
 Sunt cuvinte pe care nimeni nu le putea ști, decât eu și fratele meu. Omul acesta
posedă cheia tainelor!
Într-adevăr, n-a fost singura ocazie când bărbatul a deslegat taine. În 1760, după ce Louis de
Marteville, ambasadorul Franței în Suedia, a murit, văduva lui apelă s-o ajute să găsească o
poliță ce-i asigura o sumă însemnată de bani. La trei zile, Swedenborg o informă că vorbise
cu sufletul mortului și că chitanța respectivă se afla în biroul lui de la etaj. Madam Marteville
îi răspunse că a căutat toate sertarele, fără succes. La care Swedenborg îi indică un
compartiment secret, știut doar de răposatul, unde se afla cu adevărat polița.   
Viața savantului suedez Emanuel Swedenborg, celebru prin cercetările sale în geometrie,
chimie, metalurgie, anatomie, fiziologie, ba chiar și cosmologie…  nu fusese tulburată de
niciun eveniment special, până la 53 de ani, când într-o seară, în 1741, la ora cinei, îi apăru o
ființă neomenească, privindu-l lung. Speriat, a lăsat friptura și a fugit din odaie. Noaptea, îi
apăru din nou, dezvăluindu-și identitatea: „Sunt un spirit venit de pe lumea cealaltă.” Apoi,
timp de șase luni, spiritul îl familiariză pe Swedenborg cu îngeri și duhuri, înzestrându-l cu
capacitatea de a comunica, treaz sau în transă hipnotică, cu ele. Swedenborg scria: „Timp de
câțiva ani, harul divin mi-a prilejuit să fiu neîntrerupt în compania spiritelor, ascultându-le
dialogul și comunicând cu ele. Astfel, am putut auzi și vedea lucruri uimitoare din cealaltă
lume. Am fost instruit cu privire la spirite și starea sufletelor după moarte… Revelațiile
spiritelor i se par savantului mai mult decât revoluționare. El află că spiritele sunt… sufletele
morților, dar și îngeri, și slujesc drept canale de comunicare între Dumnezeu și oameni; că
ele locuiesc pe Lună, pe Marte… și pe celelalte planete. 
În săptămâna paștelui, pe 6 aprilie 1744, Swedenborg primește vizita unei ființe translucide
speciale, care se prezentă: „Sunt Isus Hristos. Îți poruncesc să redactezi „Doctrina cerească”,
care va reforma creștinismul.” Astfel, savantul părăsește geometria și alchimia, și se
consacră pe deplin chemării de a vesti lumii „adevărata religie”. 
Noua evanghelie a lui Swedenborg susținea că toate religiile sunt deopotrivă divine; că Biblia
trebuie reinterpretată; că n-a existat păcatul original; ca atare, ispășirea lui Hristos este non-
sens; că până și cei ce-ar fi osândiți în iad pot să-și croiască drumul spre rai;  că Judecata de
apoi va avea loc în 1757, dar în spirit, și va fi urmată de a Doua Venire a lui Hristos, tot în
spirit…” Cât de credibile pot fi aceste revelații? când însuși Swedenborg destăinuia: „Cele
mai multe spirite spun lucruri cu totul false. Mint! Ele mint cu o așa convingere, încât să te
uimească. Dacă omul le ascultă și le crede, ajunge sedus și înșelat.” 
Nu spune și Apostolul Pavel?: „Dacă un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o altă
evanghelie decât aceea pe care ați primit-o, să fie anatema!” (Galateni 1. 8)
Acum poate că te întrebi: Ce mare scofală cu Swedenborg între atâția prezicători și
șarlatani? Și totuși, e mare! Cele 30 de volume ale lui au slujit ca ABCdarul intelectualimii.
Contemporanul său, filosoful Immanuel Kant, a cumpărat pe gani grei volumele lui, ba chiar
i-a verificat predicțiile, găsindu-le autentice… Kant și-a construit chiar concepția spiritualistă
despre suflet, bazat pe „revelațiile” lui Swedenborg. Apoi, de-a lungul timpului, din scrierile
lui s-au adăpat filosofi și literați ca Emerson, Carlyle, Goethe, Schelling, Schopenhauer,
Balzac, Baudelaire, chiar și întemeietorii psihologiei moderne: Franz Mesmer, Sigmund
Freud și Carl Jung… Și uite-așa, prin intermediul acestor corifei, ideile spiritiste continuă să
îmbibe cultura noastră, fără ca noi să știm măcar. 
În episodul viitor îți vom aduce povestea mesmerizantă a unuia dintre urmașii lui
Swedenborg, anume: Franz Anton Mesmer. 
3. Cum a ajuns OCULTUL în Spațiul Public

Astăzi ocultul, cel care prin definiție ar trebui să fie dosit, ascuns, a ajuns în piața publică.
Cum s-a întâmplat acest lucru?.
Era 2 decembrie, 1775. Aula Academiei de științe din München era ticsită de bărbați cu
peruci albe. Veniseră să asiste la confruntarea dintre știință și religie: dintre preotul Johann
Gassner, exorcist și vindecător, și doctorul vienez, Franz Anton Mesmer, inventatorul
vindecării prin magneți. În față a fost așezat un simplu bolnav. Părintele și-a ridicat mâinile,
a invocat pe Isus Hristos, apoi punând mâinile pe trupul bolnavului, a poruncit demonilor
bolii să-i părăsească trupul. 
Franz Mesmer era un erudit al vremii. Cu doctorate în teologie, filosofie și drept, fusese
fascinat de scrierile lui Swedenborg, contemporanul său. Cosmologia spiritualistă a acestuia
l-a împins spre medicină unde-și simțea chemarea astrală. La 32 ani își dădea doctoratul cu
teza: „Influența planetelor asupra corpului uman”, în care susținea că magnetismul lunii și
ale planetelor cauzează bolile. La 34 de ani, norocul îi aduce în cale o văduvă bogată… cu 10
ani mai mare ca el, grație căreia își poate deschide un cabinet în Viena. Salonul lor este
vizitat de Haydn, Mozart, Beethoven și alții… 
Acum, la întoarcerea de la München, Mesmer e chinuit de o dilemă. De doi ani, din 1773, de
când aplica magneți la tălpile bolnavilor, crezuse că magnetul era sursa vindecării. „Și totuși,
părințelul Gassner vindecă cu mâna goală, fără magneți! Deci…? Sursa vindecării nu e bucata
de fier, ci magnetismul care iese… din mine.” Așa s-a născut teoria lui care susținea existența
unui „fluid” magnetic misterios ce leagă planetele, obiectele și omul, al cărui flux continuu
asigură echilibrul organismului. Bolile? Sunt doar rezultatul blocajului acestui fluid. El,
vindecătorul, exercită un șuvoi de „magnetism animal”, cum l-a numit el, către bolnav.
Acesta, căzut în transă, intră în convulsii cumplite ca la exorcism și… se curăță de blocaje. 
Dintr-odată, Mesmer este adorat de mulțimi. Toți, de la nobili la plebei, se bulucesc la
cabinetul său. Și, pentru că nu mai face față, introduce tratamentul colectiv. În jurul unui
hârdău de lemn umplut cu magneți și acoperit de un capac metalic, câte 20 de bolnavi se
așează, și aplică pe locul dureros câte o bară flexibilă de metal ce iese din capac. Apoi își dau
mâinile. Criza vindecătoare, declanșată de Mesmer se propagă de la primul până la ultimul.
Spectacolul este terifiant: oamenii în transă țipă, se tăvălesc, râd isteric, țopăie, zac
cataleptic, sau se aruncă în hârdăul magnetic…  Altă dată, sute de oameni se leagă cu
odgoane de un pom magnetizat de Mesmer și criza nu întârzie!
În culmea gloriei, nenorocirea îl lovește. Luând-o s-o trateze pe frumoasa Maria Paradis, o
adolescentă oarbă a cărei nașă este chiar împărăteasa Maria Tereza, Mesmer se încurcă cu
ea, fără măcar s-o poată vindeca. Mânia curții, dublată de gelozia clanului medical îl obligă
să lase Viena și nevasta și să fugă… la Paris. Curând, îmbrăcat într-un costum extravagant de
magician, face furori. Parisul este la picioarele lui. Însăși Maria Antoaneta îi cere consultul. 
Ca să afle natura acesti puteri, regele Ludovic XVI ordonă, în 1784, alcătuirea unei comisii de
investigare, formată din chimistul Lavoisier, inventatorul Benjamin Franklin și medicul
Guillotin – părintele ghilotinei. La examinarea dublu-orb, doar vestea că doctorul s-ar afla în
spatele paravanului face ca doamnele să intre în convulsii, fără ca Mesmer să fie în cameră.
Altădată, ascuns după paravan, Mesmer se chinuie zadarnic să magnetizeze pacienta care,
neștiindu-l prezent, continuă flecăreala. Abia când îi realizează prezența, cade jos, în
spasme. 
Concluzia comisiei este: (1) că „magnetismul animal” în sine nu poate fi constatat, nici
dovedit; (2) că e totuși o putere imaterială la lucru; (3) că această putere este legată nu de
un fluid, ci de un medium uman; (4) că această imensă putere este condiționată de acceptul
pacientului, dar este blocată de nevrerea omului; (5) și această putere este „sfioasă” și
refuză să se manifeste în prezența unor sceptici. Sentința comisiei este că mesmerismul e
periculos!
Discreditat, Franz Mesmer trebuie să fugă și… dispare în anonimat. Nu și influența lui. Căci în
Franța, descipolii săi numeroși popularizează mesmerismul care devine elixirul tuturor
bolilor fără ca, totuși, să facă lumea mai sănătoasă. Nici chiar Mesmer n-a fost în stare să
scape de problemele urinare plus alte maladii, sfârșind ca orice muritor.
Mă gândesc: Cum toată această „pantalonadă” a putut să ademenească și să-și aservească
întreaga societate occidentală, distinsă și cu rădăcini creștine milenare? Cum de intelectuali
rafinați, ca Hegel, Fichte sau Schopenhauer – care au băut din ideologia lui Mesmer – n-au
sesizat disonanța dintre legile cauzalității naturale și bizareriile paranormalului ? Mare
adevăr este în zicala că: „Rațiunea este flexibilă la orice”… atunci când omului îi lipsește
busola, „nordul”. Spunea Isus: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici
puterea lui Dumnezeu.” (Matei 22:29)
Documentar: Caracterul bizar, absurd și hilar al exhibițiilor maestrului Mesmer se regăsește
și în mărturiile de mai jos: „Am descoperit”, scria Mesmer, „că sunt în stare să magnetiez tot
felul de obiecte pe lângă fier, și anume hârtie, pâine, lână, oameni, câini, pomi, scaune…
practic tot ce ating.” În prezența prințului de Prusia și a alaiului, Mesmer întinde mâna și
magnetizează un cal bătrân. Un alt martor povestește: „Într-o seară, d-l Mesmer împreună
cu 6 persoane se plimbau în grădina prințului de Soubise. El a magnetizat un pom și la scurt
timp, trei doamne au leșinat. Ducesa de Choiseul, singura trează, s-a agățat de pom fără să-l
mai poată părăsi. Contele de Mons s-a prăbușit pe o bancă, iar domnul Angil era cuprins de
spasme. Doctorul Mesmer i-a poruncit lacheului să adune trupurile, dar nici el nu se mai
putea mișca din loc. Situația a durat o vreme considerabilă.” Chiar și un copil, cu puțină
judecată și bun simț, înțelege natura malițioasă a „forței” dinapoia mesmerismului care-și
găsește plăcere să înjosească până la grotesc demnitatea umană. Cu atât mai de mirare este
aviditatea unor intelectuali de marcă de a asimila mesmerismul ca pe o descoperire a
necunoscutelor de dincolo de realitate. Filosoful Georg Fr. Hegel a fost captivat de feonomul
paranormal și Ocultism. 1817 – În „Filosofia spiritului subiectiv” – articolul din „Enciclopedia
științelor filosofice în aspectele fundamentale”, Hegel se dedică paranormalului în detaliu,
exemplificând Clarviziunea, Radiestezia… unde raportează fără urmă de scepticism despre
un bărbat care era în stare să citească cu abdomenul. El mai deschide subiectul
magnetismului animal descoperit de Franz Mesmer. Hegel argumentează că în cazul
fenomenelor psihice, este implicată o stare alterată a conștiinței, în care spiritul se scufundă
într-o condiție pre-rațională și se pierde în unitatea originală a tuturor lucrurilor (ca să
înțelegi fraza, trebuie în prealabil să admiți paranormalul ca fundament al tuturor lucrurilor)
… Hegel ne lasă să înțelegem că paranormalul constituie cel mai înalt nivel al spiritului,
filosofia cunoașterii, care este în același timp o magie superioară. „Prin (această) filosofie”,
scria el, „individul se poate elibera de bariera spațiului și a timplului, la fel cum se întâmplă
în aceste stări psihice.” Hegel a citit mult despre mesmerism, precogniție, alchimie,
vrăjitorie… În ultima perioadă a vieții sale, interesul lui Hegel pentru ocult și esoterism s-a
intensificat. În „Mintea universală”, el scria: „Omul poate să se înalțe deasupra condiției
naturale și să realizeze dumnezeirea prin religie și filosofie speculativă.” Surse: Glenn
Alexander Magee: Hegel on the Paranormal: Altered States of Consciousness in the
Philosophy of Subjective Spirit, 2008 Dr. Benjamin Franklin, Animal Magnetism – Report,
1831 Urte Laukaityte, Mesmerising Science, 2018. https://publicdomainreview.org/essay/…
Lesley Frances Gray, Interdisciplinary Perspectives on Mesmer and His Legacy: Literature,
Culture, and Science, 2018 Stefan Zweig, Tămăduire prin spirit, ed. Vatra (nedatat). 
În tabloul de ansamblu, mesmerismul a servit ca etapă-cheie în mediatizarea
paranormalului, ce va pune ocultul la dispoziția oricărui amator de mistere. Dar despre asta,
în episodul următor. 
4. Devine Spiritismul Religia Secolului XXI?

Suntem în orășelul Rochester, statul New York. Era o seară rece și vijelioasă de vineri, 31
martie, 1848. La insistențele soției, domnul Fox mutase în camera lor patul fetelor mai mici,
Margaret de 12 ani și Kate de 9 ani, ca să nu îi mai bată capul cu fanteziile lor sinistre. Dar
abia se culcaseră, că cea mică strigă: „Iar a venit!”
.. și ambele se ridicară în șezut. De data aceasta, urechile mamei surprinseră ciocănituri
misterioase. Inventivă, Kate pocni din deget, zicând: „Hei, domnule copită despicată, fă ca
mine!” Cu exactitate impecabilă, ciocăniturile replicau numărul și ritmul pocniturilor fetiței.
Intrigată, mama ceru: „Ia pocnește de 10 ori!”. În perete se auziră 10 ciocănituri. Urmară
alte teste: „Câți copii am? Câți trăiesc? Câți ani are Margaret? Dar Kate? Ești un spirit?” La
toate, răspunsul nu întârzia să vină. Mama chemă pe vecina lor, d-na Redfield. Aceasta veni
râzând de nebunia lor. Curând însă, scepticismul făcu loc uluielii. La câteva zile, domnul Fox
găsi desenate pe ușa familiei 4 sicrie, după mărimea copiilor, cu mențiunea: „Dacă nu faceți
cunoscută lumii întâmplarea, veți muri rapid!” De teamă, fetele au compărut în fața
publicului din Rochester, unde au fost examinate de o comisie de critici. Odată dovedită
autenticitatea ciocăniturilor, știrea se răspândi rapid, iar fetele au fost solicitate pentru
demonstrații publice în orașele vecine. Au fost apoi organizate turnee prin toată America. În
1851, spiritismul invadează țărmul european, generos pregătit de frenezia mesmerismului.
La scurt timp, în 1852, s-a ținut primul Congres spiritist la Cleveland, Statele Unite. Peste doi
ani, doar în Filadelfia existau 300 cluburi de spiritism pentru toate clasele sociale. În 1855,
fanii – cca 2 milioane – au înființat Societatea pentru Răspândirea Cunoștinței Spirituale.
Demonstrațiile publice produceau levitații, materializări, comunicare cu spiritele morților,
scriere automată… Seance-urile cu mediumi în transă și cu mese ciocănitoare deveniră
amuzament popular. Prinzând ocazia, nenumărați șarlatani s-au dat drept mediumi spirituali
și clarvăzători.
Comunitatea științifică, ofensată de succesul „noii metafizici” care le umbrea prestigiul, s-a
lansat începând din 1853, în atacuri furibunde, denunțând cohotele de impostori. Spera că
astfel va arunca în derizoriu însuși spiritismul. Efectul, însă, a fost contrariul. Întărâtați de
incertitudine, intelectuali de clasă s-au pus să cerceteze fenomenul. Sub ochii lor exigenți,
piese de mobilier erau mutate din loc sau pluteau prin aer; se auzeau sunete și voci produse
de agenți invizibili; apoi defilări de fantome luminoase, de fețe sau mâini omenești în
acțiune; și scriere automată cu mediumi în transă, ba chiar și creionul mișcându-se singur pe
hârtie. 
Socialistul utopic Robert Owen, după investigații serioase, în 1854 devine suporter
entuziasmat al noii mișcări. Educatorul francez Hypolite Rivail, coleg al marelui pedagog
elvețian Pestalozzi, copleșit de dovezi, devine stegarul spiritismului. Sub pseudonimul Allan
Kardec – după numele „spiritului călăuzitor” – publică 1857 cele 5 volume fundamentale ale
doctrinei spiritiste. În 1865, savantul și exploratorul britanic Alfred Wallace, numit părintele
bio-geografiei, scria: „Lumea științifică s-a dovedit cu totul greșită în tăgăduirea
fenomenelor spiritiste.” Iar astronomul Camille Flammarion mărturisea: „Întotdeauna am
fost interesat de științele paranormale și le-am studiat peste 25 ani. Concluzia mea este că
există anumite forțe oculte cu privire la care omenirea este ignorantă… Fenomenul levitației
este dovedit în mod absolut, deși… nu poate fi explicat.” Părintele criminologiei, Cesare
Lombroso, a urmărit timp de 20 ani hipnoza, spiritismul, exorcismul, descriind în detaliu
nenumărate manifestări paranormale. El scria: „Fenomenele spiritiste pot fi atribuite unor
agenți extra-tereștri”. Alte nume mari care au dat credibilitate spiritismului sunt fizicianul
laureat Nobel Pierre Curie, soțul lui Marie Curie, romancierul Charles Dickens, primii miniștri
ai Angliei: William Gladstone și Arthur Balfour, fizicianul Heinrich Hertz, filosoful Henri
Bergson, fizicianul Sir Oliver Lodge, scriitorul Arthur Conan Doyle, fiziologul nobelist Charles
Richet, promotor al conceptului de ectoplasmă… Abraham Lincoln cu soția sa Mary
frecventau seance-urile. Prodigiosul Thomas Edison încerca să inventeze un aparat pentru
comunicarea directă cu spiritele, fără intermediar. În efervescența cercetării obiective a
paranormalului, s-a înființat în 1882 „Societatea pentru Cercetări Spiritiste”.
La începutul secolului XX, spiritismul devine un fenomen de masă de o așa amploare, încât
scriitorul Arthur Conan Doyle se simte îndreptățit să spună că „Spiritismul va fi religia
viitorului”, într-o lume nouă post-creștină, cu un altfel de Hristos, copie a lui Buda, Krișna, 
Zoroastru… 
Faptul acesta, în cuvintele lui Isus, constituie un semn al timpului sfârșitului, împotriva
cărora Își avertizează ucenicii: „Se vor scula Hristoși mincinoși… Dacă vă vor zice: Iată-L în
odăițe ascunse, să nu credeți.” (Matei 24:24.26). 
Odată cu veacul, spiritismul se metamorfozează și el, spre a seduce generația noastră. Îl poți
găsi în curricula universității, în laboratorul cercetătorului sau în lumea medicală, ascuns sub
termeni științifici respectabili, cu o credibilitate superioară. De el se asociază nume mari, ca
Jeam Michel Charcot, Sigmund Freud sau Carl Jung… Despre asta, însă, în episoadele
viitoare.  Până atunci ți-am pus un documentar bogat pe tema de astăzi în descrierea acestui
video. 
Documentar: Asemenea tulpinilor bacteriologice mutante, fenomenul spiritist se dovedește
foarte mobil și divers, adaptabil oricărei culturi și tipar uman. Portretul vrăjitoare moderne
nu mai este cel de cotoroanță călare pe mătură, ci de intelectual rafinat care comunică în
limbaj academic.
„Demonii” sunt „entități”, iar comunicarea cu morții (necromanția) se cheamă
„channelling”. Invocările magice au fost substituite cu frecvențe, vibrații, energii de iubire și
vindecare. Transa se cheamă meditație. Entitățile pot fi din numărul celor răposați, sau
poate ET, extratereștri. Cunoscutul fizician american, Michio Kaku (Express, 29 febr. 2018),
prevedea ca până în anul 2100 să primim mesaje de la extratereștri în aparatul nostru de
radio, sau să-i vedem aterizând în piața cetății. Exhibițiile OZN-urilor de-a lungul timpului ne-
a pregătit psihic pentru aceste întâlniri. Vaticanul însuși este interesat de contactul cu
extratereştri. Monseniorul Corrado Balducci, teolog catolic, a fost intervievat de mai multe
ori de televiziunea italiană, în calitatea sa de membru al Curiei, demonolog şi ufolog
cunoscut vizavi de realitatea contactelor umane cu extratereştri şi afirmă că aceasta este în
armonie cu teologia catolică. El crede că „aceste întâlniri merită studiate cu atenţie.” Dar ce
zice Biblia despre actorii nevăzuți ai spiritismului? Clar și consecvent, Biblia îi numește îngerii
rebeli, decăzuți din statutul lor ceresc. În urma abdicării lui Adam și Eva prin neascultare,
demonii se află în spațiul Terrei „cu domiciliu forțat” (Efeseni 2:2; 6:12; Apocalipsa 12:9-
10,12), uniți într-o conspirație de înșeare a omenirii. Iisus îl numea „căpetenia acestei lumi”
(Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Apostolul Pavel îl numea „dumnezeul veacului acestuia” (2
Corinteni 4:4) Metoda lor clasică este de a se da dau drept spiritele morților (1Timotei 4:1;
Deuteronomul 32:17; Psalmul 106:28). Alteori se dau drept îngeri buni (2 Corinteni 11:14),
ori spirite de profeți făcători de minuni (Faptele Apostolilor 8:9-11; Apocalipsa 13:13-14).
Biblia prezintă chiar, în amănunt, o experiență autentică de spiritism în 1 Samuel 28:6-13, în
care regele apostat Saul, prin mijlocirea vrăjitoarei din En-Dor, cheamă „duhul” profetului
Samuel. Biblia este categorică: oricine se implică în relații cu paranormalul, se află sub
osânda divină: „Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc,
nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de
vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu
ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune
înaintea Domnului” (Deuteronomul 18: 10-12) Surse: Karen Abbott, The Fox Sisters and the
Rap on Spiritualism, 2012 Arthur Conan Doyle, The History of Spiritualism, 2011 George M.
Beard, The Psychology of Spiritism, în „The North American Review”, 1879
5. Hipnoza: Știință sau Posedare?

Era 24 ianuarie, 1886. Ca de obicei, vinerea – tramvaiele erau aglomerate cu studenții

parizieni care se grăbeau să ajungă la spitalul „Salpetriere” de pe malul stâng al Senei. 
 Așa-numitele „Lecții de vineri” ale marelui doctor Jean Martin Charcot erau un eveniment
public care atrăgea o mulțime de intelectuali, între care Emile Zola, Alphonse Daudet,
Maupassant… 
La ora 9:00, doctorul Charcot, om la 61 ani, intra în aula plină ochi. Pe piept purta crucea
Legiunii de Onoare. „Domnilor… În câteva momente vă voi produce isterie la prima mână.
Vă voi ajuta să recunoașteți toate caracteristicile maladiei, prezentându-vă cinci subiecți…”
Mai mereu erau aceleași cinci femei dispuse să răspundă comenzilor doctorului. Între ele
era Blanche Marie Wittmann, o tânără care, internată de 17 ani, slujea ca subiect doctorului.
”Spectacolul” dura câteva ore.
Jean Martin Charcot, supranumit „părintele neurologiei”, își câștigase gloria prin: clasificarea
bolilor neurologice, studii privind sistemul vascular cerebral, scleroza multiplă, boala
Parkinson, și altele. Numit medic la „Salpetriere”, zis și „Bastilia femeilor”, găsi înăuntru
4.000 de femei adunate din mahalalele Parisului, de la prostituate… la epileptice și demente.
Având de-acum o largă paletă de patologii neuro-psihiatrice, lui Charcot îi veni ideea să pună
în valoare… uitata metodă a lui Franz Mesmer ce, vreme de 100 de ani, fusese interzisă în
Franța. La început aplicând metale pe corp, Charcot descoperi ulterior că prin hipnoză poate
provoca manifestări similare cu posedarea. 
Ei bine, în fiecare vineri aveau loc exhibiții publice de „isterie” – un termen vag preluat de la
Hipocrate. Blanche Marie Wittmann – privind un obiect sclipitor așezat la 10 cm de ochi, sau
auzind o lovitură de gong – cădea subit în transă. Prin porunci scurte, Charcot îi inducea tot
felul de simptome: orbire, surzenie, muțenie, paralizie, crize epileptice, manifestări
pasionale… În alte ocazii, la porunca doctorului, paralizații cronici își mișcau membrele, deși
la ieșirea din transă erau tot paralizați. 
„Vedeți, domnilor? Cel hipnotizat devine un simplu automat… Hipnoza demonstrează
puterea absolută a magnetizatorului asupra voinței subiectului. Condiția e… ca pacientul să
accepte fără rezerve autoritatea mea.” 
Intelectuali – ca Tolstoi și Zola – observând degradarea demnității umane prin hipnoză, au
luat o atitudine critică față de manipularea hipnotizatorului, mai ales după episodul în care
Charcot sugerase unui respectabil domn, aflat în transă, să ducă un pahar cu apă unui
spectator, sugerându-i: „Ai aici arsenic. Du-te… Otrăvește pe domnul acela. Este dușmanul
tău de moarte…” Bărbatul s-a executat întocmai, insistând chiar ca respectivul să bea
„otrava”. Au mai fost și cazuri dramatice în care maestrul… n-a mai reușit să scoată subiecții
din transă.
Cu totul surprinzător este faptul că, după moartea lui Charcot (în 1893), Blanche Marie
Wittmann, supranumită „Regina isteriei”, n-a mai avut niciun atac de isterie. Ba chiar,
pentru mulți ani a fost asistenta lui Marie Curie, lucrând cot la cot la cercetarea radiumului.
Derutat, poate că te întrebi: „La urma urmei, ce este hipnoza?” Articolul din
revista Psychology Today, din 9 iunie 2016, ne surprinde prin franchețea răspunsului: 
„Profesioniștii în domeniu habar n-au ce este hipnoza. Decenii de cercetări sofisticate nu au
găsit niciun fel de unde cerebrale care să distingă hipnoza de stările comune. Nici
laboratorul n-a reușit să dovedească existența vreunei stări hipnotice. Fenomenele
paranormale nu susțin ideea că ar fi produsul porpriilor noastre capacități, sau că le-am
putea controla.  Hipnoza? Este doar… o metaforă..” 
Metaforă a ce? Interesant că hipnoza produce asupra celui hipnotizat stări degradante
foarte asemănătoare cu cele produse de magnetismul animal a lui Mesmer. Iar lucrul cel mai
dezumanizant este că îl face pe pacient să-și piardă controlul asupra voinței proprii și să
devină o uneltă a celui care i-o posedă. Biblia vorbește în 18 situații de oameni care își pierd
voința și conștienta sub influența demonilor, prin posedare. Semnificativ este cazul relatat
de doctorul Luca, în care puterii demonilor i se opune atotputerea lui Isus: „Demonul a
trântât băiatul la pământ și l-a scuturat cu putere. Dar Isus a certat duhul necurat, a vindecat
pe băiat și l-a dat înapoi tatălui său.”  (Luca 9:39-42)
Dar să ne întoarcem la acea zi de vineri a anului 1886. Printre cei din aula lui Charcot, un
tânăr austriac de 29 de ani sorbea demonstrațiile maestrului. S-a oferit să-i traducă lucrările
în germană și i-a câștigat chiar amiciția. Tânărul nu era altul decât… Sigmund Freud.
Bulversat, Freud se va întoarce în Viena cu o viziune radical nouă despre terapia psihozelor.
Dar despre acestea în episodul viitor. Până atunci ți-am pus un documentar bogat pe tema
de astăzi: 
Documentar: Ipoteza că hipnoza este un efect al undelor electro-magnetice emise de
creierul uman se lovește de nulitate în fața experimentului efectuat de prof. Leonid Vasiliev
de la univ. din Leningrad. În timp ce se afla în Sevastopol, izolat într-o „cușcă Faraday”,
perfect ecranată, a transmis comenzi la un medium aflat la Leningrad – la o distanță de
1.700 km. Iar faptul că hipnoza este condiționată de abandonul voluntar al pacientului la
bunul plac al hipnotizatorului indică interferența unor puteri mai presus de capacitățile unui
om, pe care însă omul – hipnotizatorul – le
invită. http://www.atpweb.org/jtparchive/trps… : În articolul Moving Beyond the Narrow
Icon of Criminal Atavism, 2019, Enrico Facco și echipa demonstrează natura supra-
omenească a hipnozei, redând cazul unui subiect care, fără pregătire muzicală anume, la
comanda lui Cesare Lombroso, a reprodus perfect, în transă fiind, partitura ariei lui
Gioacchino Rossini „Dal tuo stallato soglio…” după care a și interpretat-o la
pian. https://www.oatext.com/moving-beyond-…Dr. Charles Tart, psiholog și parapsiholog,
în “Transpersonal Potentialities of Deep Hypnosis,” Journal of Transpersonal Psychology, No.
1, Vol. 2, 1970, p. 8, scrie: „Este cunoscut că hipnoza induce o varietate de fenomene oculte.
De exemplu: posedare de către spirite, convulsii, scriere automată, proiecție astrală,
regresiuni în viețile anterioare, personalități multiple, vorbirea spontană de limbi
necunoscute, etc… Hipnoza produce o schimbare fenomenală în experiența cuiva. Lucrul
acesta are gust de magic. Dacă privești la procedeele vechi ale magiei, vei regăsi multe
tehnici similare cu cele folosite azi în hipnoză. Într-un fel, hipnotizatorul dobândește asupra
subiectului un soi de putere dumnezeiască, prin care-i poate restructura realitatea.” Surse:
K. Harary, „The Trouble With Hypnosis”, în Psychology Today, June 9, 2016 Kevin R. Casey,
Hypnotically Refreshed Testimony and the Balancing Pendulum,
1985: https://www.stradley.com/-/media/file…John Stocks, Recovered Memory Therapy: A
Dubious Practice Technique, 1998, https://www.researchgate.net/publicat…Pascal Le
Malefan et co., Spiritist delusions and spiritism in the nosography of French Psychiatry,
2013, citat în „History of Psychiatry”. Sanaya Roman and Duane Packer, Opening to Channel:
How to Connect with Your Guide (Tiburon, CA: H. J. Kramer, Inc. 1987), p. 25.
6. Psihanaliza, Subconstientul și Lumea Spiritelor

Berlin, 3 Octombrie 1909. Doi bărbați în redingotă neagră sunau în dreptul ușii cu plăcuța
gravată: „Frau Seidler, medium spiritist, clarvăzătoare…” O doamnă trecută de 50 le
deschise: „Aa… Poftiți, d-le Ferenczi…”
 Așezați la o masă rotundă, tânărul Ferenczi puse pe masă o scrisoare sigilată, și-i zise: „Am
revenit… Vrem să ne spuneți tot ce vă descoperă spiritul despre scrisoarea domnului
profesor Phillips și despre dumnealui…” Apoi, arând spre colegul mai în vârstă: „Dânsul doar
mă însoțește…” După un ceas plin de revelații, cei doi ieșiră. Ferenczi jubila, pe când celălalt,
care nu era altul decât maestrul său, Sigmund Freud, era de-a dreptul fascinat. Scrisoarea
era chiar a lui, iar „Filips” era un nume fictiv, menit să elimine orice suspiciune. D-na Seidler
nu doar că îi descrise preocupările și frământările proprii, ci dezvălui și unele… taine jenante
pe care ar fi vrut sa nu le știe nimeni.   
Sigmund Freud era cel ce, cu 20 de ani înainte, participase la vestitele „demonstrații de
vineri” ale marelui Charcot. Atunci descoperise tărâmul misterios al paranormalului. Acolo
aflase despre noțiunea de „subconștient” (unconscious) inventată de magicianul Paracelsus.
În subconștient, Paracelsus îngrămădise toate duhurile cerului și pământului. Veni apoi
Franz Mesmer care, prin „mesmerism”  – crea „stări de conștiință alterată”, deschizând
accesul către „subconștient”. În timp ce Mesmer pretindea că poate vindeca bolile, Charcot,
la rândul său, dovedea că, intrând în „subconștient” prin hipnoză,  putea crea boala psihică!
Contrariat, Freud, se hotărî să continue cercetarea misteriosului „subconștient”. 
Mai exista un motiv, mai profund, care-i hrănea ambiția. De prin anii 1870, anti-semitismul
care fumega prin Europa l-a confruntat pe tânărul Sigmund cu discriminarea. Fusese respins
la drept, doar pentru că era evreu. Ca medic întâmpina nenumărate bariere. Pentru toate
acestea, mama relelor era una singură: Religia. Când, de ziua tânărului, bătrânul tată i-a
trimis o Biblie, rugându-l s-o ia ca reper, Sigmund a reacționat. „Biblia? E un produs al
fraudei! Nu există Dumnezeu! Totul este o iluzie! Religia este o formă de nevroză colectivă…
și e unicul dușman în dezvoltarea civilizației…” Dacă Freud avea să reușească să explice
supranaturalul ca simplă activitate a creierului, dându-i o față științifică, atunci Psihanaliza
putea să ia locul religiei. 
Pus pe treabă, Freud încercase hipnoza, fără prea mult succes. Un raționament însă l-a
iluminat: „Dacă visul – ca și hipnoza – nu are loc în stare de veghe, ci într-o stare de
conștiință alterată, atunci voi putea intra în subconștient – prin vise!” Începând din 1900,
Freud publică „Interpretarea viselor”, apoi „Semnificația ocultă a viselor”; și „Visul și
Ocultismul.”
Asiduu, a cercetat telepatia, scrierea automată, clairvoyance, comunicările cu spiritele…. De
teamă însă de a nu se compromite în ochii criticilor, Freud îl delegase pe Ferenczi să
investigheze totul. „Destinul te-a ales să aduci la lumină ocultul,” îi scria el. „Cercetează-l,
dar în secret… și păstrează tăcere absolută. Cunoști doar motivele mele secrete împotriva
publicării informațiilor.”
În 1911, Freud devine membru al Societății pentru Cercetări Spiritualiste din Anglia ce
investiga fenomenele oculte. Citindu-i rapoartele, Freud devenea tot mai deschis față de
paranormal. În 1921, scria: „Nu sunt unul care să înlătur din start studiul fenomenelor oculte
ca fiind neștiințifice, fără valore, sau periculoase… Fenomenele oculte par să descopere
existența unor forțe spirituale reale – altele decât forțele psihicului uman sau animal.” Pe la
70 ani zicea fără sfială: „Dacă mi-aș putea trăi încă o dată viața, m-aș devota cercetării
spiritiste, și nu psihanalizei.” 
În timpul căutărilor lui, Freud descoperise în yoga o altă versiune a propriei sale filosofii, cu
mențiunea că yoga vorbește pe șleau de entitățile oculte, după cum zicea Gopi Krișna:
„Scopul yogăi este de a realiza unirea cu ființe spirituale. Yoga este luarea în stăpânire de
către un spirit.” 
Dacă inițial Freud înțelegea „subconștientul” ca pe un simplu rezervor a refulărilor și
pornirilor reprimate, ulterior ajunge să-l vadă ca pe o… poartă spre ocult, cu demoni, spirite
și posedări. El a denumit subconștientul: „a doua minte secretă” a omului, total detașată de
mintea conștientă și responsabilă. Punând toate pornirile rele pe seama subconștientului
ocult de care omul nu e responsabil, Freud proclama bunătatea intrinsecă a omului
conștient. Și iată cum Freud reușește marea lovitură: Dacă omul nu este decât o victimă a
subconștientului, fără vină pentru relele pe care le emană, atunci nu mai are nevoie nici de
iertare și mântuire. Ca atare: „Adio, Isuse, cu Tine!” În felul acesta, psihanaliza a devenit cu
succes una din religiile lumii seculare – chiar dacă e de obârșie ocultă, după cum însuși Freud
aprecia. 
Paradoxal, în ciuda psihanalizei liberatoare, statisticile cunosc un trend exploziv al
psihozelor. În 2019, 1 din 5 americani – asta înseamnă 52 milioane – experimentau boli
mintale. În opinia vestitului psihiatru Karl Menninger, este rodul simțământului crescut al
vinovăției. Însăși conștiința noastră ne reamintește că, indiferent de asigurările psihanalizei,
purtăm responsabilitatea pentru toate faptele noastre: că „Dumnezeu va aduce orice faptă
la judecată, cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” (Eclesiastul 12:14)   
Incursiunea ocultului în onorabila știință a psihologiei nu se oprește la Freud. Protejatul
acestuia, Carl Jung, va mai îmbogăți psihologia cu un nou set de speculații oculte, prezentate
sub mantia științei. Despre acestea însă în episodul viitor… Până atunci ți-am pus un
documentar bogat pe tema de astăzi:
Documentar: Declarații ale lui Sigmund Freud: „Dacă ar fi să mai trăiesc o dată viața, m-aș
devota mai degrabă cercetării parapsihice, decât psihanalizei.” (Ernest Jones, The Life and
Work of Sigmund Freud, 1957, p. 392) „Nu sunt unul care înlătur din start studiul așa-
numitelor feonmene oculte ca fiind neștiințifice, ca lipsite de valore sau chiar ca periculoase.
Dacă aș fi la începutul carierei mele științifice, în loc de a fi la sfârșitul ei, cum sunt acum,
probabil că nu aș alege un alt câmp de lucru, în ciuda tuturor dificultăților.” (Ernest Jones,
The Life and Work of Sigmund Freud, 1957, p. 12) „Sunt pregătit să renunț la opoziția mea
față de telepatie, deși nu pot să aduc nicio contribuiție în a o explica în mod natural.”
(Sigmund Freud, The Occult Significance of Dreams, 1925) „Nu mai e cu putință să dai la o
parte studiul așa-numitelor fenomene oculte; ele par să descopere existența reală a forțelor
parapsihice (spiritiste), altele decât forțele psihicului uman și animal.” (Brabant, Falzeder, &
Giampieri-Deutsch, 1993, p. 66, citat în Thomas Rabeyron, Renaud Evrard, Historical and
Contemporary Perspectives on Occultism in the Freud-Ferenczi Correspondence, în „Dans
Recherches en psychanalyse” 2012/1 (n° 13), p. 98-111.) „În materie de ocultism, am ajuns
smerit de când cu marea lecție pe care experimentul lui Ferenczi mi-a dat-o.” (William
McGuire, The Freud/Jung Letters: The Correspondence between Sigmund Freud and C.G.
Jung, 1974, p. 429) „Transferul gândului, posibilitatea de a simți trecutul sau viitorul, nu pot
fi pur și simplu accidentale. Eu cred că telepatia este un eveniment parapsihic în om ce
cauzează într-alt om un eveniment parapsihic similar.” (D. Farell, Freud’s ‘thought-
transference’, repression, and the future of psychoanalysis,1983) Georges Devereux, în
Psychoanalysis and the Occult (1953) redă 31 de citări din Freud cu referire la relația dintre
subconștient și ocult. Rădăcinile psihologiei moderne: Régine PLAS, Naissance d’une science
humaine : la psychologie, 2000, p. 16: „Primii psihologi, aproape cu toții, au fost implicați,
direct sau indirect, în cercetarea parapsihologiei, ca de exemplu: percepția extrasenzorială
sau telepatia.” George M. Beard, The Psychology of Spiritism, în „The North American
Review”, iulie 1879, Vol. 129, No. 272, p. 65-80: „Ceea ce a fost spiritul pentru spiritiști, este
subconștientul pentru psihologi.” Henri Ellenberger, Discovery of the Unconscious (1981)
prezintă căile prin care tehnicile arhaice ale șanamului de inducere a extazului și-au făcut loc
în gândirea psihanalitică. Corespondența dintre Freud și Ferenczi cu referire la
parapsihologie: http://repository.essex.ac.uk/15798/1…
7. Psihologia și Interferențele Oculte – Carl Jung

Mai, 1898, orășelul Küsnacht din Elveția. În grădina casei, tânărul Carl, de 23 de ani, săpa
straturile de flori. Deodată, un pocnet ca focul unei arme răsună din bucătărie. Carl dădu
fuga. 
Mama care ședea la masă arătă spre bufet. Carl cercetă și… în coșul de pâine găsi lama
cuțitului cel mare spart în patru bucăți. Nu după mult timp, o altă împușcătură alertă casa.
De data asta, tăblia mare și groasă a mesei rotunde se despică, fără explicație. Ambele
evenimente s-au petrecut odată cu vizita verișoarei sale, Helene Preiswerk. Fata de 15 ani
moștenise din partea mamei o capacitate paranormală aparte. Avea vedenii, premoniții și în
mod frecvent vorbea cu spiritele morților. Adesea cădea la pământ, în transă, și din ea
răsunau voci bărbătești cu mesaje importante din lumea de dincolo. 
Tânărul, Carl Jung, student la medicină, era familiarizat cu fenomenele paranormale. Mama
lui, dintr-o familie de spiritiști, era adesea văzută în compania duhurilor. Noaptea, mama
devenea stranie și misterioasă. Odată, în crucea nopții, băiatu zări o figură nebuloasă și
luminiscentă, venind dinspre camera ei. Capul îi era detașat de trup și zbura prin aer, iar
trupul venea după. Carl însuși avusese vedenii și apariții. 
În 1896, pe când Carl avea 21 ani, spiritul tatălui său, mort de curând, îl vizita, dându-i
sfaturi importante. „Ceea ce mi s-a întâmplat atunci a constituit imboldul pentru viața mea
viitoare”, spunea Carl Jung. Trăind realitatea experiențelor paranormale, Jung a continuat să
devoreze literatura ocultă: l-a citit pe Paracelsus, pe Swedenborg, pe Mesmer… Iar după
incidentul cu cuțitul și cu masa, Carl a hotărât să reia ședințele spiritiste cu Helene
Preiswerk. Din aceste experiențe și-a alcătuit el, la 27 ani, disertația de doctorat, intitulată
„Despre psihologia și patologia așa-numitelor fenomene oculte.” 
„Iluminarea” lui Carl Jung a avut loc însă după despărțirea de mentorul său, Sigmund Freud.
Din 1913, timp de 6 ani zi și noapte, a fost terorizat de spirite, uneori ducându-l în pragul
nebuniei. Sub pernă ținea un revolver încărcat, ca la nevoie să-și zboare creierii. „Uneori
trebuia să mă țin de masă ca să nu mă dezintegrez”, scria el. Momentul critic s-a produs în
1916, când o invazie de spirite țipând și producând fenomene de Poltergeist a cuprins casa,
de față cu toți locatarii. Dându-se duhuri ale strămoșilor, l-au încolțit pe Jung cu zeci de
întrebări în latină. Nebunia s-a oprit doar atunci când Jung, căzut în transă trei zile, a produs
prin „scriere automată” – sub dictarea spiritului lui Basilides, mare gnostic din sec. II d.Hr. –
un tratat intitulat: „Șapte predici pentru morți”, în care morții îl inițiau în misterele ocultului.
Din acea perioadă a început Carl Jung să noteze toate experiențele sale paranormale. Așa a
apărut „Cartea roșie”, păstrată în secret până-n 2009. În ea, Jung vorbește de Filemon,
spiritul său călăuzitor care se materializa în forma unui bătrân cu aripi și coarne și-l însoțea
în plimbările sale, instruindu-l în tainele spiritului. „E o ființă misterioasă, dar reală”, zice
Jung. Povestește apoi despre călătoriile sale astrale, despre vizitele sale în lumea subterană,
pretutindeni însoțit de un șarpe negru. „Declar fără ezitare că am fost martor al acestor
fenomene și sunt pe deplin convins că ele sunt reale… chiar dacă nu le pot explica, nici nu le
pot da o interpretare obișnuită.” 
Trăind în lumi paralele, Jung se cufundă tot mai mult în ocult. Investighează parapsihologia,
alchimia, astrologia, budismul, yoga, energia I-Cing, chiar și OZN-urile. În 1958 publică un
volum despre întâlniri cu misterioasele entități extraterestre. Investighează opt mediumi
spiritiști și observă fenomenul levitației. „În trei ocazii l-am văzut pe Douglas Home
ridicându-se cu totul de la pământ. Am urmărit atent fenomenul. Acesta poate fi explicat cel
mai bine prin ipoteza spiritelor, decât prin calitățile subconștientului.”
Poate că cineva ar întreba: „La urma urmei, ce ne interesează detaliile vieții private a lui Carl
Jung?” De ce? Pentru că experiența sa paranormală s-a condensat în sistemul său numit
Psihologia Analitică care este în vogă în lumea psihologiei. Doar plecând de aici poți înțelege
noțiunile abstracte prin care el tratează tulburările psihice. Altfel nu poți înțelege
„subconștientul” său. Nu poți înțelege „Arhetipurile” lui decât dacă știi că Jung credea că
sufletul este cu totul detașat de creier, că supraviețuiește trupului și se tot reîncarnează –
așa l-a instruit spiritul – astfel acumulând în subconștient experiența miilor de strămoși.
Pentru Jung, „subconștientul” nu mai este o magazie de frustrări și dorințe reprimate, ci o
lume invizibilă de forțe spirituale care domină omul. El scria: „Demonii n-au dispărut, ci au
luat o altă formă: au devenit forțe subconștiente spirituale. Așa numitele „forțe ale
subconștientului sunt antagoniști periculoși care pot produce o devastare îngrozitoare a
personalității. Teologul care suspectează subconștient a fi totuna cu diavolul, este
considerabil mai aproape de adevărul psihologic.”  Iar „arhetipurile” lui nu sunt decât
„fenomene spiritualiste primordiale, entități obiective, independente, străine de mine
însumi, cu care împart trupul meu fizic… Ele subjugă voința”. La fel ca în Yoga, idealul
jungian este „contopirea” sufletului cu aceste puteri oculte. În psihologia analitică, morala se
destructurează, după exemplul vieții lui Jung: Zeci de ani, acesta își convinse nevasta s-o
accepte sub același acoperiș pe „a doua sa nevastă”: asistenta sa, Antonia Wolff.  
Psihologia jungiană promite o experiență la fel de fascinantă ca și spiritismul. În cuvintele lui
Sandor Ferenczi: „Ea nu este altceva decât ocultism deghizat în veșminte științifice.” 
La ora actuală, psihologia figurează printre cele mai seducătoare discipline. Psihologia în sine
este o știință respectabilă și utilă, atâta vreme cât este „descriptivă”. Prin ea, ne cunoaștem
pe noi și pe cei cu care ne intersectăm. Dar odată ce transgresează limitele observației și se
avântă în „speculații” și tratamente după teorii îndoielnice, devine doar o filosofie
fascinantă dar periculoasă, dată fiind originea malefică a multora dintre aceste concluzii și
teorii. Biblia ne trage un semnal acut de a fi foarte prudenți cu ele, atunci când spune: „În
vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelatoare
și de învătăturile dracilor, (1Tim.4:1) 
Este vital, pentru fiecare dintre noi, să distingem, printre multe lucruri interesante și
adevărate, silueta „șarpelui cel vechi” care ne înșeală cu teorii fascinante. Episodul următor
ne va ajuta la aceasta. Până atunci ți-am pus un documentar bogat pe tema de astăzi mai
jos:
Documentar: Carl Jung, despre spirite, subconștient și arhetipuri „Spiritile sunt entități vii.
Ele au suflet, o viață spihică – cea a strămoșilor; sau poți să le numești parte din sufletul
ancestral.” Carl Jung, Zarathustra Seminar, p. 1401 „Am putea defini „subconștientul” ca pe
o ființă psihică în noi înșine de care nu suntem conștienți.” Carl Jung, ETH, Page 224.
„Etitatea psihică este la fel de reală ca și tine”. Carl Jung, CW 14, Para 753 „Actele
parapsihologice sunt întrețesute cu stări spiritiste.” Carl Jung, Letters Vol. II, Pages 373-375
„Arhetipul – să nu uităm – este un organ parapsihic prezent în noi toți.” Carl Jung, CW 9i,
Para 271 „Arhetipurile era și încă sunt forțe spiritiste vii ce trebuie luate în serios. Violarea
lor aduce primejdii pentru suflet ce sunt cauzele tulburărilor neurotice și chiar psihotice. Carl
Jung, CW 9i, Para 266 „Spiritele sau sufletele morților duc o activitate psihică identică cu cei
vii…” Carl Jung, CW 9i, Para 38 „Demonii n-au dispărut ci doar au luat o altă formă: au
devenit forțe spiritiste subconștiente.” Carl Jung, CW 10, Para 431 „Așa-numitele „forțe ale
subconștientului” nu sunt concepte abstracte ce pot fi manipulate, ci antagoniști periculoși
care pot produce distrugerea personalității. Teologul care bănuiește că sunt lucrările
diavolului este semnificativ mai aproape de adevărul psihologic.” Carl Jung, CW 11, Para 659
„Filemon reprezenta o forță care nu era eu însumi. Am avut conversații cu el și mi-a spus
lucruri la care nu mă gândisem. Am observat clar că era el cel care vorbea, nu eu. A fost o
figură misterioasă pentru mine. Pe atunci îmi părea real, ca o personalitate vie. Mă plimbam
prin grădină cu el și îmi era „guru”. Carl Jung, Memories, Dreams, Reflections, p. 183,
„Diavolul este ceva înfricoșător, mai mare decât conștiința și decât voința omului…. Partea
pe care o numim Diavolul locuiește în inimă, în subconștient.” Carl Jung, CW 10, Para
879,437; 5, Para 89 Bibliografie: Roderick Main, editor, Jung on Synchronicity and the
Paranormal, 1998 Linda Kimgall, The Devil in Our Age of
Apostasy: http://patriotsandliberty.com/lindas-… Sara Corbett, The Holy Grail of the
Unconscious,
2009 https://www.nytimes.com/2009/09/20/ma…http://mossdreams.blogspot.com/
2015/0…Francis X. Charet, Spiritualism and the Foundations of C. G. Jung’s Psychology, 1993
Jaime T. Licauco, Philippine Daily, Carl Jung’s fascination with the occult în Inquirer May 15,
2018 Claudia Richter, Carl Gustav Jung and the
Ghosts https://www.peterlang.com/view/978363…http://carljungdepthpsychology.blogsp…
8. Manifestări Demonice la Sfârșitul Timpului

Ne așteaptă o lume mai rațională, mai ancorată in realitate, sau o lume cu tot mai multe
interferențe paranormale? Rămâi în continuare ca să auzi povestea ultimei deconspirări a
paranormalului.  
New York, dimineața de 11 iunie, 1992. În fața locuinței psihiatrului Richard Gallagher, un
preot însoțit de o doamnă în negru se opresc… și sună. Doctorul, cu cearcăne la ochi,
deschide ușa. „Bună dimineața”, zise parohul. „Vin cu o rugăminte. Giulia ar dori să vă
consulte în cazul ei…” Dar înainte ca preotul să mai spună ceva, tânăra îl iscodi: „V-ați cam
distrat cu încăierarea pisicilor de azi-noapte, nu-i așa?…” Doctorul rămăsese perplex. În mod
inexplicabil, chiar în noaptea aceea, pisicile lui foarte blânde au încins o bătaie nebună. Abia
le-au separat. „De unde știe Giulia taine din dormitorul meu?” 
Tânăra, știindu-se posedată de demoni, ceruse exorcizarea. Preotul, preacaut, îl invita pe
psihiatru la prima ședință, ca să se delimiteze… în caz că era doar o psihoză. Richard
Gallagher, instruit la Princeton și Yale, cu clinică proprie și cu catedră la Columbia University,
nu era interesat de „exorcisme”… Dar amănuntul cu pisicile i-a stârnit interesul. Ei bine: Ce a
descoperit el cu acele ocazii, i-a schimbat total viziunea.  
Giulia, satanistă de rang înalt, de îndată ce auzea numele lui Isus Hristos, turba și manifesta
puteri uimitoare. A fost în stare să arunce un ditamai bărbat la 5 m distanță. Din pieptul ei
țâșneau simultan mai multe voci băbătești. În jurul ei, obiectele grele… dansau prin aer. Ea
însăși levita. Chiar și în stare de veghe, Giulia demonstra calități parapsihice: telepatie,
clairvoyance…   
În 2020, după 25 de ani de cercetări ale fenomenului paranormal, Richard Gallagher și-a
publicat concluziile în cartea: „Dușmani diabolici”: „Am ajuns să cred în existența demonilor,
nu din pricina vreunei educații religioase. Mă văd nevoit să admit existența obiectivă a
demonilor, pentru că urmez doar evidențele.”
Da: evidențele și o judecată onestă, singurele care deschid oricui perspectivă realistă,
vechea și ignorata perspectivă pe care o dezvăluie Biblia: o lume bântuită de demoni. Lumea
de azi tinde să-i trimită în mitologie, pentru că n-are niciun indiciu cine și de unde sunt, cu
toate că Biblia deslușește istoria lor.
Apostolul Ioan redă în Apocalipsă „momentul alfa” din conflictul cosmic: „În cer s-a făcut un
război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi,
numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ cu îngerii
lui… Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare…”
(Apoc. 12:7-12)
Terra, prin abdicarea lui Adam în favoarea îngerului apostat, Lucifer, a devenit teatrul de
luptă între îngeri și demoni. În joc e (1) onoarea lui Dumnezeu și (2) salvarea oamenilor. Așa-
zisele „energii”, „entități”, „extratereștri”, sau „spiritele morților” – toate nu sunt decât
piese de travesti ale acestor iluminate ființe, decăzute din condiția angelică. Obiectivul lor e
anunțat: „să înșele întreaga lume” pentru a ne abate de la salvarea oferită de Isus Hristos.
De-a lungul istoriei pământului, ei și-au manifestat prezența prin magie, vrăjitorie, ocult. În
veacul nostru, demonii sofisticați continuă să surprindă gândirea rațională. 
De partea ei, știința, limitată la testul empiric, nu este în stare să identifice natura
paranormalului. Și întrucât fenomenele se manifestă prin psihicul uman, știința le-a expediat
în categoria „boli psihice”. La fel ca băștinașul care, urmărind un meci TV, crede că jocul se
desfășoară în cutie. 
Psihologia și psihiatria, cum am mai spus: discipline respectabile și foate utile, au devenit
„geniștii” însărcinați cu dezamorsarea paranormalului. Însă în lipsa identificării agentului
generator de fenomene paranormale, ele se bat cu mori de vânt, tratând doar simptome.
Plecând de la Paracelsus și Swedenborg, ieșind în spațiu public prin Franz Mesmer și
ajungând un fenomen de masă, ocultul și-a făcut intrarea în laboratoare științifice și la
catedre prin personalități remarcabile ca Charcot, Freud și Jung, și ne încântă cu o
multitudine de ipoteze speculative care nu fac altceva decât să legitimeze demonismul aflat
în ofensivă. Statisticile arată o creștere explozivă a aderenților noului cult vrăjitoresc Wicca:
de la 8.000 în 1990 – la 340.000 în 2008. Conform unui sondaj Gallup (2005), 73% dintre
americani dau credit paranormalului. Și statisticile pot continua …
Evenimentele sugerează că ne apropiem de linia de sosire. Războiul cosmic devine tot mai
amplu și furibund. Realitatea ne aduce o tot mai benevolentă și convingătoare față a
ocultului. Metodele demonilor sunt adaptate ca să satisfacă atât expectanțele lumii
seculare, cât și a celor religioși. Bizarele contacte cu aceste ființe din alte lumi vor deveni
curând main-stream. Experți în stratageme, aceste spirite vor personifica pe cei morți, chiar
și pe Hristos. Lumea îi va privi ca pe salvatorii speciei umane. Și atunci va detona surpriza.
Vor fi doar două categorii: înșelați și avizați. Ca să nu fii păcălit, e bine să știi cu cine ai de-a
face.
Ia aminte! spune Biblia. „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva
uneltirilor diavolului, împotriva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii”…
care sunt aici, între noi.” (Efeseni 6:11-12) Cine are urechi de auzit, să audă !
Află mai mult pe această temă. Ți-am pus un documentar bogat pentru tema de azi:
Un articol relata un caz relevant. În vara anului 1944, Elisabeth MacDonald primea o
scrisoare cu chenar negru, în care era anunțată că soțul ei, tânărul parașutist David
MacDonald, participând într-o misiune în spatele frontului belgian, a căzut la datorie.
Devastată, Elisabeth este bântuită de gândul sinuciderii, până când o mătușă o introduce la
o ședință de spiritism, când mediumul îl cheamă pe duhul lui David. Spre uimirea ei, duhul îi
destăinuie taine din scurta lor căsnicie. Dobâbind convingerea că sufletul lui David trăiește și
o însoțește, femeia își regăsește liniștea. Până într-o zi din vara anului 1945, când un bărbat
bate la ușă. Pe prag, stătea David în carne și oase. Bulversată, Elisabeth leșină. Revenindu-și,
este debusolată: „Tu ești?” „Da, eu, în carne și oase?” „N-ai murit?” „Nici măcar n-am fost
rănit!” David căzuse prizonier și a reușit să supraviețuiască infernului. „Atunci eu… cu cine
am vorbit?” a fost întrebarea ei. Biblia are rpăspunsul, atunci când articulează doctrina
sufletului: Geneza 2:7 – care afirmă că sufletul este rezultatul unirii „suflării lui Dumnezeu”
(energia vitală impersonală) cu „țărâna” (materia superior organizată). Eclesiastul 3:19 –
care învață că „suflarea” este doar principiul vieții impersonale: „Soarta omului și a
animalului este aceeași. Cum moare unul, aa moare și celălalt. Toți au aceeași suflare!”
Psalmul 104: 29-30 – care definește moartea: retragerea suflării, ceea ce destructurează
sufletul, în urmă rămânând doar trupul intert. Biblia învață că în moarte, gândirea
conștientă este suspendată (Psalmul 146:4); că mortul nu mai știe și nu mai simte nimic
(Eclesiastul 9:5-6); că încetează orice legătură cu Dumnezeu (Psalmul 6:5; 115:17;
Isaia 38:18); că moartea este un somn inconștient (Ioan 11:11); că sfinții ca Avraam, David și
Daniel, nu sunt în cer, ci în mormânt, așteptând învierea (Isaia 63:16; Daniel 12:13;
Fapte 2:34.29); că învierea este soluția lui Dumnezeu la problema morții (1
Tesaloniceni 4:13-18), nu supraviețuirea sufletului după moarte (cum învățau filosofii greci).
Pentru o documentație completă asupra „sufletului” și a pătrunderii filosofiei păgâne în
creștinism, vezi Lucian Cristescu, Degeaba cântă cucuveaua, 2015, ed. Viață și Sănătate.