Biserica a rânduit ca în Duminica a XXV-a după Rusalii să fie citită

Evanghelia care conține Pilda samarineanului milostiv rostită de Mântuitorul Iisus

Hristos ca fiind o tâlcuire a tainei mântuirii neamului omenesc și un dreptar pentru
viața Bisericii și a fiecărui creștin în parte.

Întrucât lectura acestei Evanghelii precede începutul Postului Nașterii

Domnului, Pilda samarineanului milostiv ne ajută să ne pregătim pentru
această perioadă, să înțelegem semnificația ei duhovnicească, a postului unit
cu rugăciunea și cu milostenia, ca urcuș interior al sufletului în comuniunea
sfinților împlinitori ai voii lui Dumnezeu. Prin toate acestea ne pregătim să
primim în ‘peștera’ sufletului nostru pe Hristos Domnul Care Se naște
duhovnicește în viața fiecărui creștin potrivit credinței și iubirii sale față de
Dumnezeu și de oameni.

Pilda pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-o prezintă în Evanghelia de astăzi

arată însăși taina mântuirii neamului omenesc. Omul care cobora de la Ierusalim
spre Ierihon și a căzut între tâlhari, fiind dezbrăcat, rănit și lăsat aproape mort,
reprezintă neamul omenesc care din pricina păcatelor a căzut în multe patimi,
adevărați tâlhari răpitori și ucigași de suflete. Coborârea de la Ierusalim spre
Ierihon înseamnă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu.

Astfel, omul păcătos decade, devine aproape mort sufletește și coboară spre
moarte biologică, pentru că ‘plata păcatului este moartea‘ (Rom. 6, 23). Totuși, el
trebuia să fie ajutat ‘pe calea vieții‘, adică în cursul istoriei mântuirii, de către
preoții și leviții Vechiului Testament. Însă aceștia au devenit cu timpul învățători
formaliști și ritualiști ai Legii Vechi, fiind incapabili să unească adevărul credinței
cu iubirea milostivă, ca să aducă omului căzut în boala păcatului harul care-l
vindecă și îi dăruiește viață veșnică.

Samarineanul milostiv, aparent un simplu călător sau pelerin, după cum ne

spune Evanghelia, era considerat de evrei ca fiind un străin. De fapt, toți
samarinenii erau considerați inferiori evreilor fiind de alt neam și de altă credință,
adică înstrăinați de credința iudaică din cauza unor influențe străine și, ca atare,
disprețuiți de iudei, cu toate că locuiau în regiuni vecine cu ei.

Dar tocmai aici se descoperă înțelesul tainic al pildei, și anume că cel care
are milă de omul rănit este un călător străin, diferit ca neam și credință, nu un
prieten sau conațional al celui rănit. Chiar mai mult decât atât, călătorul milostiv
este cineva de la care un evreu nu se aștepta niciodată să primească vreun ajutor.

Așadar, ceea ce distinge pe samarineanul acesta călător de preotul și levitul Legii

Vechi este milostivirea sau bunătatea sufletului său. În acest sens Evanghelia
spune: ‘I s-a făcut milă de cel rănit aproape de moarte‘ (Lc. 10, 33). A mers spre el,
l-a ridicat din locul în care fusese lăsat de tâlhari, i-a legat rănile și a turnat pe ele
untdelemn și vin, apoi l-a așezat pe asinul său și l-a dus la o casă de oaspeți.

Această faptă bună a Samarineanului milostiv, adică a Mântuitorului Hristos,

înseamnă ridicarea naturii umane căzută în păcat și rănită de patimi. Hristos
Domnul o unge cu untdelemnul Botezului (Sfântul și Marele Mir) care se dăruiește
omului spre vindecare de păcat și creștere spirituală.

Iar vinul turnat pe răni înseamnă vinul Sfintei Euharistii, adică Sângele
Domnului, pe care omul îl primește în Sfânta Împărtășanie dimpreună cu Trupul
Domnului ‘spre vindecarea sufletului și a trupului’, ‘spre iertarea păcatelor și viață
veșnică‘.

Casa de oaspeți în care se vindecă omul rănit de tâlhari reprezintă Biserica.

Călătorul samarinean care a salvat pe omul căzut între tâlhari a dăruit doi dinari
celui care era gazda casei de oaspeți, și i-a zis: ‘Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui,
eu, când mă voi întoarce, îți voi da‘ (Lc. 10, 35).

Cei doi dinari au fost tâlcuiți de unii Sfinți Părinți ai Bisericii ca fiind
Vechiul și Noul Testament care se oferă umanității spre vindecare și mântuire de
păcate ‘în casa de oaspeți‘ care este Biserica. Acești doi dinari pot simboliza și cele
două porunci ale iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Cuvintele ‘când mă voi
întoarce, îți voi da‘ se referă la a doua venire a Mântuitorului Hristos. Atunci
El va răsplăti din belșug celor care în casa de oaspeți a lui Dumnezeu, adică în
Biserică, s-au ostenit, cu timp și fără timp, pentru mântuirea oamenilor, pentru
vindecarea și ridicarea lor din păcate și pentru dobândirea vieții veșnice..

Întrucât casa de oaspeți în care se vindecă cei răniți de păcate și patimi

reprezintă Biserica, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Biserica nu este tribunal în
care oamenii sunt judecați, ci spital în care ei se vindecă.

Evanghelia de astăzi ne arată, așadar, că tocmai un samarinean de la care

nici unul dintre iudei nu se aștepta să-i facă vreun bine sau să-i fie de vreun folos
săvârșește binele în mod dezinteresat. Fără a pretinde vreo recompensă sau vreo
laudă, el săvârșește fapta bună doar pentru că îi este milă de omul suferind, doar
pentru că este milostiv ca Dumnezeu Cel milostiv.

După ce a rostit Pilda samarineanului milostiv, Mântuitorul Iisus Hristos i-a

cerut învățătorului de Lege să spună care dintre cei trei oameni pomeniți înainte
poate fi considerat aproapele celui căzut între tâlhari. Iar acesta a răspuns: ‘Cel
care a făcut milă cu el‘ (cf. Lc. 10, 37).

Auzind acest răspuns, Mântuitorul îi spune învățătorului de Lege: ‘Mergi să faci și

tu asemenea’ (Lc. 10, 37). Prin urmare, Evanghelia de astăzi nu se mărginește la
descrierea unui gest frumos, ci ea este și un îndemn clar și ferm la acțiune, la fapta
cea bună: ‘Mergi să faci și tu asemenea!‘

Acest îndemn al Mântuitorului, care este de fapt concluzia practică a Pildei

samarineanului milostiv, a fost urmat de Biserică încă de la începuturile sale.

Astfel se explică opera filantropică sau lucrarea caritabilă a Bisericii de-a lungul
veacurilor. Numele de Bunul samarinean a fost dat mai ales unor spitale.

Deci, Samarineanul milostiv simbolizează iubirea lui Hristos și lucrarea

filantropică sau caritabilă a Bisericii. Dar nu numai lucrarea Bisericii înțeleasă ca
instituție, ci și cea a fiecărui creștin în parte. Aproapele este, așadar, orice om care
ajută pe semenul său, dar și orice om care se află în nevoi și așteaptă ajutorul
celorlalți oameni, indiferent de neam, rang, funcție sau vârstă. În consecință,
fiecare om poate deveni chipul milostiv al Bunului Samarinean, al milostivirii
Mântuitorului Iisus Hristos, după cum prin fiecare om Hristos Domnul poate arăta
iubirea Sa în lume, dacă inima fiecărui om devine milostivă.

Deci, samarinean milostiv este orice om care ajută pe semenul său aflat în
situații dificile. Aproapele nostru nu este însă întotdeauna cel ce ne este nouă
apropiat prin înrudire sau prin apropiere geografică sau fizică. Mulți părinți nu
mai sunt cu adevărat aproapele pentru copiii lor pe care i-au abandonat, după cum
mulți copii nu mai sunt aproapele pentru părinții lor pe care i-au părăsit și nu îi mai
ajută. Mulți oameni, care erau cândva prieteni apropiați unii cu alții, s-au înstrăinat
cu timpul unii de alții și au devenit indiferenți sau chiar ostili unii față de alții. Deci
problema aproapelui nu este una de ordin spațial, ci una de ordin spiritual.

Evanghelia ne arată, așadar, că fiecare om din lumea aceasta, indiferent de

etnie, starea socială sau vârstă are o valoare eternă și unică. Fiecare om poate să
devină mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care El lucrează în lume ca să
ridice și să vindece pe cel căzut sau suferind.

În istoria poporului român, pentru a răsplăti rugăciunile multe ale celor care
au suferit sau au dorit să împlinească un act de dreptate sau un ideal nobil ca
libertatea sau unitatea națională, adesea Dumnezeu a lucrat chiar și prin oameni
străini de neamul nostru.

De pildă, România Mare s-a realizat mai ales prin conducători ai României ca
regele Ferdinand și regina Maria, care nu aveau deloc sânge românesc în venele
lor. Când Dumnezeu voiește ca să ridice și să ajute un popor, lucrează prin cine
voiește El, când voiește și cum voiește, ca noi să învățăm că nu numai cei de un
neam cu noi sau rude apropiate pot să ne ajute, ci, adesea, chiar și oameni străini de
neamul nostru.

Așadar, uneori, aproapele nu este un vecin sau un prieten, ci un străin, un om

de la care nu te aștepți să primești ajutor, astfel încât harul lui Dumnezeu ne
surprinde când lucrează prin el. De ce? Ca să nu ne punem nădejdea prea mult în
oamenii cunoscuți, ci mai întâi în ajutorul lui Dumnezeu, Care poate face dintr-un
străin un prieten pentru noi, în timp ce un prieten al nostru a devenit pentru noi un
indiferent sau chiar un dușman. Fiecare dintre noi poate fi aproapele cuiva dacă
devine mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oamenii aflați în nevoi.
Unii oameni ajung la disperare pentru că nu mai simt pe nimeni ca fiind aproapele
lor, deși mulți oameni se află în vecinătate cu ei. Nu mai au pe cineva apropiat ca
să-i încurajeze când sunt dezorientați sau neputincioși. Unii își pierd cumpătul și
chiar își curmă zilele dacă nu i-a ajutat nimeni la timpul potrivit, cu rugăciunea și
cu prezența smerită și milostivă lângă ei.

Prin urmare, Evanghelia de astăzi ne îndeamnă să fim, după posibilități,

aproapele celui ce are nevoie de ajutorul nostru. În ultimii ani, Biserica noastră a
intensificat opera de caritate, a înființat cantine pentru săraci, cămine pentru copii
și case pentru bătrâni, unități medicale pentru bolnavi, iar prezența preoților de
caritate se face simțită în spitale, în armată, în penitenciare, toate reprezentând o
lucrare de Bun samarinean. Totuși, nevoia de ajutor fiind foarte mare, această
activitate a Bisericii trebuie amplificată pentru a răspunde mai adecvat la îndemnul
permanent al Mântuitorului Iisus Hristos: ‘Mergi să faci și tu asemenea!‘

Evanghelia care conține Pilda samarineanului milostiv nu este doar o

istorioară frumoasă, ci ea este pentru noi toți un program, un îndemn la fapte bune,
iar dacă lucrăm cu iubire și bucurie pentru mântuirea altora, lucrăm și pentru
propria noastră mântuire, deoarece harul iubirii milostive a lui Hristos unește pe
aproapele care ajută cu aproapele care este ajutat.

Desigur, putem rosti predici frumoase despre iubirea de Dumnezeu și de

aproapele, dar limbajul faptelor bune săvârșite în situații concrete, fapte izvorâte
din iubire sinceră, smerită și milostivă este mai convingător decât orice vorbire
pentru oamenii aflați în nevoi, răniți de patimi, suferinzi de boală, sărăcie sau
singurătate.

E necesar ca Biserica să organizeze cât mai multe programe de ajutorare a

acestora și împreună cu Statul și cu diferite instituții sau organizații să contribuie la
alinarea suferinței lor. Astfel mulți oameni vor simți că Bunul samarinean nu este o
pildă din trecut, ci este iubirea lui Hristos lucrătoare și în prezent. Astfel, fiecare
dintre noi poate deveni un slujitor al Domnului în ‘casa Lui de oaspeți’. Iar dacă în
adăpostul milostivirii Lui vindecătoare ‘am cheltuit’ sau am ajutat mai mult decât
ni s-a cerut, Dumnezeu Preamilostivul ne va dărui nouă din belșug bucuria harului
Său, la a doua venire a Sa, când va judeca toate persoanele și popoarele după
criteriul iubirii milostive arătate oamenilor aflați în nevoi.

În concluzie, putem spune că Evanghelia Duminicii a XXV-a după Rusalii

este o Evanghelie a milostivirii și a vindecării. Iar iubirea nesfârșită a lui
Dumnezeu-Tatăl, arătată în iubirea milostivă a lui Iisus Hristos față de toți oamenii
și împărtășită Bisericii și lumii întregi prin Duhul Sfânt, ne îndeamnă să arătăm și
noi iubire milostivă față de toți oamenii, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea
noastră. Amin!